Supliment gratuit abonaţilor 2 iar ului „VOINŢA".

în pământ viaţă (Războiul) Un fanatic al literarurei:
    Flaubert................
Casa din deal . . . .
Agonie......................
Rugăciune pomilor în
    primăvară...............
Pe flrieş, în sus (Scrisorile unui râzăş)     . . . .
O.  Han (Cronica artistică)
                                                                                                                          Cărţi şi reviste
CUPRINSUL:
   Ion Darie.
   Ion Piliat
   George M. Vlădescu
   Adrian Maniu
   C. Robul Nichifor Crainic
— Cronica măruntă —
Septembrie..............
Moartea lui Artur (Ten-
_ nyson)................
Strindberg ca om de ştiinţă însemnări de toamnă (De prisos) .... Moare Cyrano? .... Cronica dramatică, Cluj . Cartea unui vânător supărat.................
  Perpessicius
  trad. P. Grim Lucian Blaga
  C. R. Ghiulea Eugen Ti tea nu G. M. şi D. I, Cuci
  Pamfil Şeicaru
Desemne de Demian şi Victor Ion Popa.
                     —     — »-wv «fim. WV, 4—' 1 I I 1 U I I ^
Reproduceri după lucrările sculptorului O. Han

■mi
LITERARĂ ARTISTICĂ SOCIALĂ
    ANUL I. No. 15. 1 DECEMBRIE 1921
2.50 lei Exe©tiCU-Cluj
Exemplarul 2.50 lei.
                       SOCIETATE ANONIMĂ CLUJ
                       CALEA REGELE PERDINAND IVr. 36-38 (In casele proprii) * * * (Telefon Nr. 5—39 şi 12—17)
                     CAPITAL SOCIAL LEI 50000,000
                 (Banca împuternicită cu finanţarea reformei - agrare prin Decretul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919).
                                        Execută tot felul de operaţiuni de bancă
                                           Primeşte depuneri spre fructificare I cu 501 uet;1;o Primeşte depuneri în cont curent (                 !°
                                           Cumpără şi vinde monezi străine.                   '
                                           Finanţează întreprinderi agricoie şi industriale.
                                           Emite scrisori fonciare.                                   .
                                           Acoardă împrumuturi hipotecare cu anuităţi pe 10, 15, 25 ani. Acoardă împrumuturi cambiale.
                                           Acoardă împrumuturi pe gaj de efecte (lombard).
                                           Acoardă împrumuturi pe mărfuri (varante).
                                           Excontează cambii, efecte, cupoane, devize.
                                           Secţie specială pentru organizarea cooperativelor.
                                           Secţie specială pentru maşini agricole.'           .
                                           Secţie specială pentru produse agricoie.                ;
          Virimente directe de cont-curent cu toate băncile mari din ţara şi străinătate
     BANCA CENTRAIA
     pentru Industrie şi Comerţ, Soc. Anon.Sediul Central, Cluj,
          Capital: Lei 50.000,000 Rezerve: Lei 16.000,000
     FîlifllA■ Existente: Arad, Alba-Iulia, Haţeg, Oradea-Mare, Sibiu şi * IlIflIO ■ Turda. — In înfiinţare: Timişoara.
                                 Secţia de Mărfuri:                             309-6 6
Cumpără şf vinde, exporteazâ şi impor-          Secţie specială pentru coloniale.
                                                 Primeşte mărfuri în depozitele proprii în gaj şi în chirie.
.<>32
             tează tot felul de mărfuri atât în cont propriu cât şi în comision. Afaceri a meta.        ......
                                         Secţia Industrială:
           Crează industrii noui.                      Face comerţ cu articole technice.
           Acordă credite la întreprinderi industriale.
                                          Secţia de Bancă:
           Execută tot felul de operaţiuni bancare în  Execută plăţi pe toate pieţele din ţară şi
             cele mai culante condiţiuni.                 străinătate.
           Cecuri, Asignate, Virimente, Incassări, Im- Ordine de plată telegrafice.
             prumuturi pe gaj, Conturi curente.        Cumpără şi vinde tot felul de monede şi
           Escompt de Cambii, Cupoane, Efecte, De         valute,
             vize etc.                          Primeşt* :
                DEPUNERI SPRE FRUCTIFICARE
                            pe Libeie şi în Cont Curent, bonificând cele mai urcate fnterese.
                                                ©
                                                                                                            REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA :
I
                                                    CALEA REGELE FERDINAND No. 38 CLUJ
L*hreJ£AQÂ - AQTi/T-icAyOci ATl^Â
APARE LA 1 Şl LA 15 ALE FIECĂREI LCINS REDACTORI: CEZAR PETRESCU Şl D. I. CUCG
                                                                                                    ANUL l No, 15
                                                                  1 DEC. 1921
EXEMPLARUL 2 LEI 50 "
      '                                   RĂZBOIUL
             f          y* A ■ * A. **
                                                   In pamant viaţa
Cea mai mare, cea mai mare fericire:
Stau in bordei întins pe paie
Un foc oasele ’mi dospeşte şi înmoaie,
Mă uit la jar, şi cred că gândesc în neştire.
Afară ştiu că gerul uscat Troieneşte zăpezi prăfuite, '
De pe grinzi cad picături topite Şi aud iar viscolul lătrat-
Adăpostul e plin cu fum prin care stele sboarâ,
In pădure frământaţi copacii clănţănesc,
Bocelile vremii cresc.
Ce bine în pământ... când sunt atâţia morţi afară Numai focul să nu se sfârşească,
Pentru încă un roi de rubine Dau paiele de pe mine
Să trăiască focul—în vizuina ce nu poate să încălzească.
Focul — Focul! Doamne — se stinge1 $i eu simt cum armele brumează Cum subt haine ude vinele încetinează Şi cum tremurat adorm şi cum afară ninge.
  UN FANATIC AL LITE-RATUREI: FLAUBERT
  Cu prilejul centenarului ce se va serbă-
    . tori la 12 Decembrie.
    „Ţi-am spus că voi face piese, dar nu! voi face romane pe care le am în cap şi care sunt: frumoasa An-daluză, balul mascat, Cardenio, Dorothea, maurescă, curiosul impertinent, soţul prudent...* Aşa începe a doua . scrisoare pe care elevul Qustave Flaubert, la 4 februarie 1831, — adică la vârsta de nouă ani şi câte-va luni — o trimite prietenului său Ernest Cheva-lier. Şi după şapte zile, în a treia scrisoare, roagă cu nerăbdare acelaş tovarăş de jocuri şi de ispite literare, să-i răspundă dacă se asociază pentru a scrie împreună „istorii", urmând să-i şi trimită de îndată caetele pe care le-a început...
    De la această dată, cele patru volume de corespondenţă, cu peste 2000 de pagini mărunt tipărite, ne fac martorii celei mâi formidabile lupte pe care omul a dus-o cândva cu verbul. Nu azistăm la svârcolirea unei vaste şi încăpăţînate ambiţii, ca acea din confesiunea lui Balzac, unde autorul Comediei humane, mărturiseşte că din triumful literar, nădăjduia să-şi croiască un drum pentru a intra în lumea ilustră şi bogată a Parisului; trăind cu pâine şi lapte, ca un solitar al Tebaidei şi riscând să moară pentru a supravieţui glorios. Idealul lui Flaubert se ridică de la început deasupra ademenirilor terestre. E de esenţă pur intelectuală. Iar succesul exterior îi este aproape indiferent: „Caut mai mult decât succesul, caut să-mi plac. Am în cap o manieră de-a scrie şi o gingăşie de grai pe care vreau s’o ajung, iată
totul..." Şi atacul de* apoplexie l’a surprins la masa de scris, încovoiat deasupra hârtiei în aceiaşi neobosită trudă, care nu l’a desnădăjduit nici o clipită. Astfel, la fie care din romanele sale, se poate pune fără sfială, după îndemnul lui Bourget, epigraful pe care Flaubert îl visa necesar tuturor operilor literare, „virtutea de a se ţine în picioare prin forţa internă a stilului numai, ca pământul, care fără a fi susţinut, stă în văzduhuriTeoria de stila
                                                                           *
                                                                       * st*
lui Flaubert, l’a condus şi ia principiul mult desbătut de atunci încoace, până la banalizare, că o ere-aţie estetică nu poate avea alt scop de cât ea însăşi şi frumuseţea sa intimă. Oroarea de mediul înconjurător, de burghezia plată, de mediocritatea contemporană, l-a îndepărtat în întreaga sa operă de tendinţele utilitare.
   „Arta — scrise dânsul —■ avân-,„duşi propria raţiune în ea însăşi, „nu trebue considerată ca un mijloc.
© BCU Cluj
„Cu tot geniul pus în desvoltarea „unei fabule luate de pildă, o altă „fabulă va putea servi de probă „contrarie, căci desnodămintele nu „sunt concluzii. Dintr’un caz particular nu trebue nimic indus în „general, şi oamenii cari se cred „prin aceasta înaintaţi, merg împotriva şfinţei moderne, care adună „mai întâi numeroase fapte de a-„mănunt înainte de a stabili o legeu.
   Această oroare de tendinţă şi acest desgust pentru bietele mediocre năzuinţi ale umanităţii, pot explica şi mizantropia ce străbate întreaga sa operă, căci — pentru a repeta întrebarea lui Brunetiere. — ce înseamnă oare a iubi arta. fără a iubi omul ? Şi Madame Bo-vary şi Educaţia Sentimentală şi Bouvard şi Pecuchet şi ispita Sfân-
tului Antonia, sufăr de aceiaşi infirmitate. Se menţin în picioare prin forţa neclintită a stilului fără pereche, dar exhalâ un nihilism dezolant. Principalii eroi din cele cinci romane ale iui Flaubert, se mistue in viaţă fără a întâlni nici o consolare desamăgirilor. Dorinţa fiecărora, flutură ca vălul lui Tanif înaintea lui Salammbo. „Atâta timp cât nu poate să-l atingă, fecioara tânjeşte de desnădejde, când l-a atins trebue să moarâ“. lntr această viaţă pământească, orizontul e cenuşiu. circumstanţele exterioare sunt duşmane visului, toate svârcolirile omeneşti sfârşesc în avort, nici o lumină, nici o desmierdare; singurătate şi pustiu.
                                                                                                    „E straniu — scrie Flaubert unui „prietin — cuin m’am născut cu
                          gândirea
   „puţină încredere în fericire. Am „avut. tânăr de tot. presimţirea corn-„plectâ a vieţii. Era ca mirosul unei „bucătării desgustătoare care strâ- r „bate printr’o răsuflătoare. Nu e „nevoe să fi mâncat, pentru a şti „că e făcută pentru vomitarc!..“ ’ \
      S'a încercat, — şi Jules de Gaul-tier a reuşit strălucit a explica pshichologia tuturor eroilor lui Flaubert şi pesimismul ce emană din opera sa, prin aşa numitu[ bovarism, adică prin ingrata facultate dăruită ontului de a se concepe altul de cât e. Această tnetamofroză stranie, sub aspectul ei morbid, ar explica nu numai avortul în care sfârşesc eroii romanelor lui Flau- -bert, dar şi un moment din pshichologia contimporană. E poate tragedia comună şi obscură a tuturor generaţiilor... Reveriile sentimentale ale Etnmei Bovary nu lasă în urmă decât cenuşa răcită a deziluziilor; fiindcă din primul ceas când s’a încleştat în braţele amantului cu o „ardoare aproape tragică ^ 1 de ideal posedat însfârşit"; încă din acea zi, a trebuit să-şi mărturisească disproporţia între senzaţia mediocră şi extraordinarul visat. Frederic Moreau, eroul banal al „Educaţiei Sentimentale" ce altceva face, de cât să-şi canalizeze toată energia şi însuşirile cu care a fost . înarmat vieţii, spre o himeră sentimentală sterilă şi romantică; iubirea neîmplinită pentru Mme Arnoux ? Fără această fantomă care îl târâe în neant, micul burghez, ar fi numărat toate virtuţile necesare pentru a birui intr'o existenţă de fapt incoloră, dar normală şi pentru care nu e nevoe de cât să ştii a te mărgini la orizontul dinainte jalonat. Pentru eroii lui Flaubert, viaţa oferă însă întru ispitire un fruct amăgitor, Inlăuntru devorat de vierme. Odată muşcat, nu lasă pe buze de cât acreala putredă şi nu scoate Ja lumină decât larva albă, încolăcită în adăpostul interior. Cu această convingere în ireparabila mizerie a vieţii şi-a scris Flaubert toate cărţile; şi cu cât le-a scris mai etern şi mai definitiv, cu atât lectura lor e mai deprimată şi aş spune, mai ucigătoare; cap toxină lentă şi abrutizantă; ca opiul, morfina sau praful alb de cocaină.
   La intersecţia celor două curente de artă care îşi disputau terenul; între romantism şi realism. Flaubert a întrunit în opera sa cele mai alese calităţi artistice ale amândurora, aplicând în domeniul romantic procedeul realist şi scrutând realitatea
© BCU Cluj
 QÂNDJ/iEA
5?{
Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampă Ca o bunică bună la nepoţelul mic.
Pe-atunci ştiam câ’i vie; azi nu mai ştiu nimic: Apăs cu nepăsare de om pe-a uşii clampă.
  Sub coperişul, care U sta ca urt bonet,
  Glicina ei pe tâmple cădea* ca o şuviţă:
  Şi mirosind a floare de tei, a lămâiţâ. '
  A cantalup, a lissâ de chitrâ, a şerbet,.
  In fie-care-odae desvăluiam cu frică Alt gând din al ei suflet curat şi românesc .,. Ce nu’mi cuprinde mintea, deşi îmbătrînesc, îmi încăpea pe-atunci a in inima mea mică.
       ' ■           X '
‘ Pendulele bătrâne mai bat acelaş ceas ; Prelung ca o dojana în liniştea sonoră, —■
  Dar timpul întră’n casă trântindu-i altă oră. Şi inima i-o sparge,- tic-tac, sub al meu pas.
                                                                          Florica. August 1920.
            ION PIL LAT
cu toată viziunea amplă şi cu vocabularul colorat al celui rnai desă-; vârşit romantism. Dar această bu-nâvecinătate cu cele două curente vrăjmaşe, care i-a ingăduit cea mai împlinită execuţie artistică ce-a avut-o romanul vre’odată, i-a smuls totodată din opera sa generozitatea, Om şi natură; conflict social şi conflict pshichologic; suferinţă şi desamăgire; toate au devenit pretext de realizare artistică şi atât. Flaubert şi-a iubit mai mult arta decât omul. Perfecţia realizării şi stilul, au fost singurile sale obsesii. Din lipsa de simpatie pentru Emmâ Bovary, pentru Frederic Moreau, pentru Madame Arnoux, din desăvârşita obiectivitate care sustrăgea complect autorul din desfăşurarea operei, lăsată să se inlănţue numai după logica sa interioară; Flaubert îşi făcea cea mai preţuită virtute.
   Iar dacă această obiectivitate a fost cândva biruită, s’a întâmplat tocmai atunci cănd oroarea, ori mai
exact, ura sa teribilă pentru inepţia burghezului pedant şi mărginit, a creiat farmacistul Homais, sau sinistra pereche de imbecili: Bouvard şi Pecuchet.
   Hipnotizat în acest cult al frazei, Flaubert nu a întârziat a deveni „un adevărat maniac , literar" (Firmin Roz. La Rev. Universelle Sept. 1921) pentru care pe lume nu mai există «nimic adevărat, decât o frază bine făcută". Entuziast şi furibund, şi-a istovit trei sferturi din viaţă făcând să treacă prin intraductibilul său „gueuiloir" frazele sonore care îl îmbătau cu cadenţa lor, ca ropotul unei oştiri în mers. Cei cari l-au văzut în ultimii ani, păstrează amintirea neştearsă. .
   Intr’o faimoasă cronică, scrisă cu prilejul apariţiei celui dintâi volum din corespondenţele lui Flaubert, Anatole France îl zugrăvea:
   „Mergeam să-l văd adânc miş-„cat. îmi apăsam inima, sunând la „uşa micului apartament pe cure-1
  „locuia atunci în Strada Murilo „Veni el singur să deschidă. Niciodată în viaţă, n’am văzut ceva „asemănător. Talia sa era înaltă, „umerii largi; era vast, strălucitor „şi sonor; purta cu uşurinţă un fel „de manta cafenie; adevărat vest-„mânt de pirat, pantaloni largi ca „o fustă îi ătârnau până ’n câlcâe. „Chel şi cu plete, cu fruutea încreţită, ochiul limpede, obrajii roşii, „mustaţă incoloră şi atârnând, 4el „realiza tot ce citim despre bătrânii' „şefi scandinavi, al căror sânge curgea în vinele sale, dar nu fără a-„mestec... El îmi întinse frumoasa „sa mână de şef şi artist, îmi spuse , „câteva cuvinte bune, şi, de atunci ' „aveam mângâerea de a şi iubi, o-„mul pe care îl admiram. Gustave „Flaubert, era prea bun. Avea o „prodigioasă capacitate de simpa-„tie şi entuziasm. Şi de aceia era „întotdeauna furios. Gata de luptă „la fieştece dată, având întotdeauna „de răzbunat o injurie. Era în el „ceva din Don Quichotte, pe care „îl stima atâta. . Dacă Don Qui-«chotte, ar fi iubit mai puţin drep-„tateaşi.ar fi.simţit.' mai puţină' „milă pentru slăbiciune, nu ar fi „sfărîmat capul păzitorului de mă~ „gări biscaien, nici nu ar fi străpuns „miei nevinovaţi, Amândoi erau i~ „nifhi brave. Şi amândoi îşi împliniră „visul vieţii cu o eroică mândrie, „care e mult mai uşor ’de luat în . „batjocură, de Cât de egalat. Abia „eram de cinci minute la Flaubert, „şi micul salcn, acoperit cu scoarţe „orientale, şiroaia de sângele a „douăzeci de mii de burghezi spin-„tecaţi. Plimbându-se din lung în „larg, bunul uriaş sfarăma sub câl-„câele sale creerii consilierilor municipali din Rouen.,.“
    Explicabilă dar e ura măruntă _ pe care i-o poartă şi acum, dincolo de mormânt, exemplarele care îşi găsesc înrudire cu farmacistul Homais. Astă primăvară, Frederic Masson, colecţionarul de nasturi şi tabacheri imperiale, în numele Academiei Franceze, a refuzat să aziste la inaugurarea statuei lui Flaubert, printr’o scrisoare scrisă cu copita măgarului din fabulă. E revanşa lui Homais. Şi sub piatră, ţărâna lui Flaubert trebue să fi tresărit de o superbă indignare, înăbuşită în gue-loir-^vd pentru totdeauna amuţit.
                         ION DARIE
© BCU
2/2
                                                                                  UÂND/ktA

O Han
Satir »i Nlmfâ
sticli cu vin .., Dar n'o poate lua Şi el n’are decât un revolver. ..
   Ei, şi ce-i dacă are un revolver? Calul nu ştie să’ngenunchie . ..
   Dar...
   Nu! Nu? Ce nebuniei Calul lui? Căluţul .lui? Dar cine se mai duce acasă? Pe cme o să mai câlăre as'ă băieţeii1! lui?
                                                                  *
                * * .
   —  Mamă! M’icuţa mea!
   Glas de iad. glas de strigoi! M
turi mcare Vasile Neculai şi'n io buri i o st'C â Cu vin . . .
   »Ce mai aştepţi?»
   —   Nu pot... Nu pot.. .
   Dar moare omul!. .
   închide och i ... Strânge dinţii . Animalul îşi întinde botul, îi atinge buzele calde şi mo', apoi nările, fruntea... Potriveşte urma încet, tremu ând... Pe steluţa aceia albă dintre ochi .. ,
   —   lartă-mA, prietenei
                                                      AGONIE.
   —    Apă... Apă... Fraţilor, camarazilor!.. Aveţi înduraiel.. Mor de sete !..
                                                            •
                                                          +. *
   Sus, în înălţimile negre, nici o stea. Şi’mprejur nici un glas, nici o chemare .., Ba da ... A strigat cineva >apă«.
   Căpitanul se şterge la ochi, năucit. Freamătă parcă ceva în depărtări. Un fel de frământare înnâbu-şiiă de vijelie. Şi el e jos ... Cum, când a căzut? (şi rechiamâ gândurile... Unde e potopul? Vrea si se ridice... Nu poate... Nul doare nimic . .. Totuşi... întinde măna... Calul e alături... li simte resuflarea ca'dă si i zăreşte trupul înnălţându-se în întuneric. Vede şaua, mantaua făcută colac, coburii plini...
   îl străbate un fior. Simte ceva rece suc coartâ ... Şi"n urechi un vuiet, ..
                                                          • »
   —    Apă ... Un strop de apă I .. Mamă!..
   Un glas, un plâns, un geamăt... Ofiţerul clipeşte des ... îşi încordează mintea ... Cine strigă mamă ? Şi de ce strigă? Mama ... Mama i-a murit. .. E-a copil atunci... Şi era acasă, cu. fraţii, cu surorile .. .
   Vine de departe bubuit de tunuri ... Mama!.
   —  Apă! Apă I,.
   Doamne! Cine strigă? Şi ce tot curge pe sub el? Şi ameţeala asta .. De#unde? Tremură... îl arde un gând: e deci căzut aici? Osândit?
   Umbra calului se deslu>eşte cu şaua, cu coburii... Rănitul, cotropit de o durere aprinsă, — înţelege!
   întinde mâna ... Calul mişcă buzele şi i linge palma ... Ofiţerul ii desmeardă ochii.        \
   —    N’o să ştie nimeni unde am murit... Nici o floare pe mormânt n’o să am.,, Şi tu n'ai să poţi spune nimic ...
   —  Un strop ... Un strop de apă ,.
   Căpitanul îşi opreşte răsuflarea
   —  Cine strigă?
   —     Eu, eu ... Soldatul Vasile Neculai ... Mor de sete ...
   Moare! Soldatul Vasile Neculai moare de sete! De unde apă?
   Se aşterne iar tăcerea. Căpitanul cugetă. Ce limpede e mintea lui acum! Vede calul, şaua, coburii... Şi-aude ceva ... Un mor-mor ... Tresare. Colo, la câţiva paşi curge râul... Acolo i apă ...
   —   Ce te doare Vasile Neculai?
   —   Nimic... Mor!
   . .. Şi-acolo e apă multă .. Dar cine poate merge acolo?
   Calul îşi scutură coama ... Se aude ceva .., Un colcăit.., Căpitanul se luminează ... Râde ... Şi — aduce aminte că în coburi are o
   —   Vasile Neculai I
   Tăceie.
   —   Vasile Neculai I
   Tăcere I
   —   Nu m’auzi, Vasile Neculai ?
   Tăcere I
   Un val de scântei îl orbeşte Geme adânc, rugător, chinuit:
   —   Camarade!
   Tăcere I
   în şoaptă, cu othii închişi, parcă să nu i s’audâ glasul, întreabă r
   —   Ai murit, Vasile Neculai?
   ... Şi calul... Cum se sbate ală
turi şi ce miros ca'd şi acru!. . Mor toţi, toţi... Vrea să strige... Ri dicâ braţele.., îl frânge oboseala, şi plecând capul, zăreşte undeva, spre ţărmurile nâlucirei, închegân-du-se un căpuşor bălai. ..
   «... Aşa ... Pe pieptul meu ... Pe inima mea.... Ce îmbătare dulce Mai aproape copilul meu, băiatul meu .. - Inchide-mi ochii cu mânu ţele tale,.. Şi păstrează... în • suflet.. .»
                                                                                                             GEORGE M. VLADESCU.
© BCU Cluj
gândirea
273
Rugăciune pomilor în primăvara.
Frunzele voastră încă nu umbresc,
Dar cât flori albe îmbălsămească cerut
Ascultaţi cele ce vă vorbesc
Vouă care aţi înfruntat zăpezile şi gerul
Azi un soare plăpând dogoare fior. Vrâbile ciripesc desmăţate Şi albina din argintul florilor Umple pungi cu aur la şold agăţate.
Fericiţi pomi — când va Bece surioaru
Cu păru pe ochi şi ochii lăsaţi,
Intindeţi-vă cât ţine ulicioara
Şi mângâiâţi
Cu albele voastre confetii
Obrajii fetii '.
  umezi şi dornici... Pe atunci nu mai nădăjduia să-şi revadă cătunul. Fugit peste graniţă, îl pândeau legile kezarocrăieşti, aspre şi neer-tătoare cu valahii.’
                   * •
    In cerdacul cu perdeaua de vită sălbatică, încălziţi de câteva pahare cu vin generos, ne-am amintit de acele timpuri. Cernute de ani, întâmplările cele mai dureroase apăreau învăluite într’o ceată prietenoasă. Dejunurile sărace, pe un colt de masă, cu un sfert de pâine şi câteva fărimituri de brânză, în frig, în odaia noastră cu geamurile sgâlţinate de viscol, ni-se păreau acum ospeţe dumnezeeşti.
    Ne-am amintit şi de cărţile citite noaptea, la flacăra murdară a lu-munârii, ghemuiţi sub plapomă, cu mâna care întorcea foile, îngheţată. Şi de vecina noastră, eleva de conservator; care până târziu îşi de- clama dincolo de perete rolurile; pentru a cărei bchiade ne-am certat de atâtea ori şi care ne-a împăcat atunci când am Zârit’o îmbrăcată în blănuri scumpe, răsturnată într'un automobil ia şosea, în tovărăşia unui bătrân cu mustăţile cânite... Acestea ni-le aminteam; iar “ seara cobora din creştetul munţilor umbre albastre. Arieşul îşi sbătea apele în vale. Mesteacănul dela poartă îşi răsucea frunzele argintii la răsufle tul vântului.
           Adrian Maniu
Scrisorile unui răzăş.
                                                                                           PE-ARIEŞ, ÎN SUS...
                                                                                               Septembrie 13_ Poiana Negrei
   O săptămână, răzpunzând la chemarea unui prietin, am colindat Munţii Apuseni, pe Valea Arieşului.
   Eram dornic să cunosc acele târîmuri. Ţara MoŢlor îmi păruse in totdeauna un ţinut de legende. Ştiam pitulată undeva, acoio sub umărul unui munte, casa lui lancu. Strănepoţii tribunilor aveau să-mi povestească înflorit, întâmplări minunate. Toată literatura roman’icâ a. adolescenţei, îmi răscolise re miniscenţe turburi, lată de ce am plecat cu oarecare grabă — şi de ce n’âş mărturisi-o?-—şi cu o tinerească emoţie.
   Intre munţii cu granitul sur, Arieşul, şoseaua şi liniă îngustă a
trenulului şerpuesc împletindu-secu poduri de piatră şi fer. Apele umflate de ploi izbesc lespezile cu vuet de cascadă. Un tren minuscul coboară ca o jucărie şi {ipâtui maşinei în aerul limpede al codrilor, trezeşte ecouri sonore.
   Cuibărite între stânci, casele cu acoperişul ţuguiat be-fân, fumegă în asfinţit. O falangă de turmă, târgue în poeni, cristalin. Şi deasupra, în albastrul de mătase al cerului sprijinit pe culmi, şoimii rotesc calm, cu aripile nemişcate.
   Într’un asemenea sat, căţărat la poalele unei păduri de fagi am poposit către seară. Pretenul meu mi-a deschis cămara pentru oaspeţi aleşi. Întâia oară călcam în ţinuturile, despre care atâtea nopţi, în anii cei grei, îm* poveştise ou ochit
   Dar prietenul meu alunecă povestind, la mărturisiri triste. Întoarcerea nu i-a dat decât o bucurie înjumătăţită.
   Văzut de aproape, satul lui nu era decât ceeace sunt toate. Câteva case de oameni nevoîeşi, legaţi de necazuri mărunte, storsii de micii tirani rurali. Popă, învăţător, prf. mar, jandarm, făceau cu toţii do. litică în lege. Oameni hărţuiţi deîă unul la altul, nedumeriţi, nu pricepeau decât că s’au mutat stăpânii dela Pesta la Bucureşti. Prea mare deosebire n'aveau de unde descoperi. Atât doar că jandarmal poartă uniforma românească, ştie strămuta fălcile după refetă naţională şi ordonanţele afişate în usa de scânduri & primării, nu mai sunt scrise în ungureş'e. Şi aceasta încă, nu în totdeauna.•
   Se tânguia prietenul meu/şi în umbrele înoptării din ce în ce mai negre, un surâs amar îi chinuia buzele.
   Intr’a doua dimineaţă coboram
un pr'por printre fagi, Rouă picu-
© BCU
■gândirea
     O. Han
rase pe frunze boabe reci de cristal. De sub feregile jilave, buratecii făceau a ploaie. O fetişcenă cu marama albă culegea mure târzii, din rugii înfloriţi a doua oară. Am întrebat-o pe unde coboară poteca mai deadreptul. Ridicându-şi ochii lucioşi ca păcura îmi râse:
      Că toate drumurile mi.sdriepte numai să ştii mere. . .
   —     Şi numai să nu’ntâlnesc în C8le dimoni cu ochi ca păcura, încercai să glumesc.
   Fetişcana mă privi ţintă, îşi clătină coadele pe umeri şi întor. cându-mi spaiele îşi făzu de mure, mânioasă.
   Nu mă lăsai bătut.
      Frumoase mure, zic. Nu mi-i da una de-o poftă ?. .
   —    Frumoase, că li-a făcut Domnul. De dat?, . Ai mâini . .. Cu-lege-ţi, pădurea-i-a tutulor . ..
   Hotărât nu era chip să-i mai
                           M. Sorbul
smulg!' un'! surâs. M’aml întors la ultimul mijloc, aŞ tot puternic cu femeile.
   —   Frumoasă maramă. Frumoasă mi-i, că de mâinile
miele, mi-l lucrată, f — -Si frumos o ştii purta.,.
' — Că n’oi purta-o pentru D-ta! L-,— Se vede.
   —      Bine că vezi I Ziceai că meri după mure.
        Păi mi-ai tăiat pofta, încercai s’o înduioşez.
        Las’ că vouă vă triece ’ndatăl. ..
   —    Cui „vouă"?
   —    Vouă din regat.
   —      Apoi eu sunt din Abrud. Nici nam văzut regatul, vrui s'o încerc.
   Mă fulgeră cu ochii întunecoşi şijjrîdicându-şi mâlnite albe spre cer, se miră:
   —      Bine ştiţi voi minţi! Cum vă mai rabdă pământul?
      nuiarar am zis, am dat peste cea mai îndrăcită femee de n» Valea Arieşulul. Mi am luat ziua bună supărat. M’a lăsat să mi depărtez, câţi-va paşi şi când să cotesc cărarea îmi strigă ;
      —   Şi dumneata te-alegi deputat?
      M’am întors cu toată indignarea
   de simplu şi etern alegător.
          Deputat? De unde o scosesi şi p'asta?
        ' Altcum, cie câţi pe la noi ?
      ~ Să văd locurile. Munţii. Să te văd culegând mure. Să nu-mi râs punzi la ziua bună . . .
        -      No. că aieste-s poveşti. Dela voi nau venit decât domni care au spus că dau pământ, că schimbă creiţarii, că mută luna pe cer, numa sâ-i aleagă deputaţi. Anvarâ. o lună n’au mai sistat. v1 acuma cine drac îi mai viede?
      Astfel în munţii Apuseni, am fost şi eu, întâia oarâ, inocentă victimă a palavrelor electorale.
          . * * *
      O săptămână am bătut munţii, satele. Biserici ascunse in văgăuni,’ " poeni cu otavă fină şi ru turmele vitelor care rumegă molcom, ri dicând ochi indiferenţi şi umezi la pasul trecătorilor. Am legat vorbă cu munteni leiţi ca ai noştri din munţii Sucevei ori Neamţului. Doar mai închişi şi mai străini de cele ce se petrec dincolo de Cheia I urzii, de unde începe pentru dânşii altă lume. Despre ţară, legi. Bucureşti, n’au pătruns aci decât lucruri vagi. aproape ca din alt continent.
     Miau spus câteva necazuri: n au păşuni îndestule, prea multe amenzi, ar dori să aibă ingăduialâ să fabrice ţuică, după cum spun catanele Că e voie în ţară. Nau porumb. Popa şi primarele se ceartă in fiecare zi, fac politică, oamenii stau flămânzi, pretorele nu coboară decât odată la trei luni, dă ordine să i adune gâşte sau vine cu domnii la vânat.
     Mă rog, ca la noi fnsfârşit.
     Iar prietenul meu, cari ani de zile îmi zugrăvise aceste tărîmuri în culori de basme, asculta posomorât, sfârâmând între degete frunzele smulse dintr’o creangă. Nu mai îndrăznea să ridice ochii în sus, spre culmile împădurite, pe care soarele îşi revărsa aurul razelor.
   Cele ce nu îndrăzneam să nă- ^ dăjduim odinioară, începeau să devină realitale. Dar cât de departft.
  Dar cât de jalnic... c. ROBUi
© BCU Cluj
GÂNDIREA
215
                                                           O. HAN
  . A vorbi despre cei consacraţi e aproape zâdarnic. Opera lor vor-• beşte dela sine şi puterea ei de înrâurire se intensifică prin acel element imponderabil care e sugestia gloriei tor. Frumosul lot nu mai e frumos fiindcă în adevăr e frumos, ci fiindcă tirnpui: — unanimitatea glasurilor — i’a consacrat, Măriţi astfel prin lentila legendei, cei consacraţi trăiesc mai departe, în sânul societăţii, ca stări sufleteşti, transformaţi şi însuşiţi în însăşi fiinţa acestei societăţi care se măfeşte mărindu-î. A vorbi despre ei înseamnă a vorbi despre noi.                          -
    A vorbi despre cei cari încep să se afirme e o datorie. Cei cari încep să se afirme sunt sfioşi sau îndoielnici de sine, iar când nu sunt sfioşi, sunt mândri. O mândrie care dispreţuieşte societatea înainte de a o cuceri. A vorbi despre cei îndoiţi de sine, este a adăuga un contrafort ia cetatea clătinată a credinţei lor; a vorbi despre cei mândri e a înlesni puntea de trecere mbe cetatea izolării lor şi largul soc'etăţii.
    Sculptura românească încă nu are consacraţi. Deci — despre ea se poate vorbi. Iar O. Han — un nume despre care, sigur, n’a mers veste — e ca o cetate cu porţile zăvorâte şi punţile trase. Când ai ajuns până Ia dânsul, te ispiteşte bucuria de a-1 demasca. Fiindcă, cu el, descoperi, în pregătire, una dintre prea puţinele biruinţi ale sculpturii* noastre.
    Omul e deadreptul simpatic: măsurat în vorbe, reţinut în gest, de o căldură'*'sufletească adâncă, răcorită la suprafaţă de jronia uşoară a inteligenţii, o inteligenţă *de amănunt şi de sinteză. O minte care îl deosebeşte ca artist; Han vede sculptural, judecă şi concepe sculptural. La vârsta iui — e şi firesc — inteligenţa iui se înfige în materie mai adânc decât poate s’o urmărească - âna, ■ Mâna se deprinde cu vremea, cu exerciţiul intens. Numele care umplu notiţele rubrfceior artistice, zilnic, şi dau
iluzia unei înfloriri sculpturale lă noi, înfăţişează” în lealitate şi aproape unanim simple mâini de lucrători, mâini abandonate dexterităţii, mâini- care confecţionează Ia comandă, fericite eă se pot mişca pe suprafeţe date, libere de constrângerea unei concepţii şi de controiu! unei inteligenţe artistice. Intre ele şi mâinile cioplitorului obişnuit de monumente funebre nu e nici o deosebire. Mâna lui Han se, ohinuie şi chinuie materia, silind-o necontenit să între în forma îndrăsneaţă a unei idei sculpturale. Lucrul lui în atelier e o luptă încordată ; construieşte, dărâmă, reface, distruge din nou şi iar începe căutarea febrilă a unei forme întrezărite. Şi lupta aceasta nu se dă între artist şi- materie, ci între ei’şi el însuşi, lacom de acea armonie care, statornicită între ritmul degetelor şi vibraţia creerului, va naşte perfecţiunea echilibrată a operei de artă. Fireşte, aceste degete sunt încă tinere ca să fi putut atinge şi stăpâni deplin acel acord suprem, care e fructul maturităţii. Preţios e, în acest stadiu, înainte de toate, sbuciumul lăuntric din care se încheagă, aspre şi variate, actualele lucrări ale sculptorului. £i el îşi
dă seama: în vremea când junii noştri „maieştri”, cu unghiile încă negre de modelajul academic âl şcolii, confecţionează săptămânal mogâldeţe de aramă, care ar vrea să’ fie monumentele gloriei naţionale, ei zâmbeşte dispreţuitor notorietăţii şi, nemărindu-şi, sbuciumat, viziunile de marmură şi de bronz, iasă gloria cea adevărată să doarmă încă în cutele tainice ale viitorului. Gn viitor care poate fi ziua de mâine. Fiindcă în lupta pentru cucerirea armoniei de care vor-biam, artistul isbuteşte să creeze momente de artă vrednice de câteva foi de iaur din cununa viitoare.
• O nenumărată serie de statuete în bronz îţi îmbie ochiul cu felurite atitudini de femei elegante, de femei de ţară, de bătrâni cerşetori şi de copii. Sunt lucruri de mică plastică, oameni a căror faţă artistul o ascunde înadins, ca să ţi-o poată sugera, în expresia eî sufletească, prin liniile generale ale corpului. Căci în aceste linii generale palpită: viaţa oricăreia din aceste statuiete; ele schiţează nu numai- conturul şi formele corpului, ci dacă vreţi, conturul unei stări de sentiment. £i aceasta
                                         SEPTEMBRIE
Pe sat şi vale soarele apus A pus o brumă fină de ’nserare;
—  Ce tristă-i ziua ’n care nu ţi-am spus
Nici un cuvânt de adorare! •     .
Un greere încearcă să renvie Din simfonia nopţilor de luliu,
—  Cu ample, leneşe rotiri de uliu Se lasă seara peste vie.
Alerg, în sbor, la pajiştea din deal Pe unde-ţi revărsam cosiţa’n soare,
— Amurgu-şi trage cel’ din urmă val Din razele-i zâboviioare.
Din nucii gravi cad, una câte una,
Nuci seci trezind ecouri pline De după deal şi discul lunii pline Apare, mai gol ca întotdeauna.
                                                                             Vutcarii, Sept. 1917.

            PFRPEŞSIClUs
© BCU
76
                                                                        o An d j pe a
      O. Han
caracterizează felul de a înţelege arta al lui O. Han. El nu e un descriptiv, ci un interpret. Sculptura câtă se face la noi, e, cu excepţia d-lui Paciurea, imitativă, descriptivă, ca să întrebuinţăm un termen literar. Un servilism impersonal, absorbit în reproducerea cât mai exactă a suprafeţelor lucrului dat. £i lucrul dat iese astfel corect şi pustiu de semnificaţie sufletească. Cealaltă artă caută în formele trupului conturul sufletului, ea modelează însăşi aces’.e forme după suflet mai mult derât după trup. Fireşte, cum Cealaltă duce la corecte reproduceri, pustii, ale realităţii, ceastălaltă poate duce la simbolismul obscur al Enigmelor d-lui Paciurea din ult’mii ani, sau la primitiv smul şi mai obscur al d-lui Brâncuş. O. Han se menţine în marginile acelei discipline care,
                       Fuga din Paradis
interpretând sufletul în forme, nu înţelege să distrugă totuşi formele reale ale materiei vii. Mă gândfsc. la lucrarea lui întitulată In noat tea învierii. E un grup de patru femei ce stau rând în fata altarului, cu lumânări aprinse în mâni. Două bătrâne în fote de {ară, la d-eapta o codană de fată, la stânga o Copilă, amârdouă în fuste largi, încreţite, simetrizând deoparte şi de alta cu simplitatea ţeapănă a celor două fote dela mij'oc Trupurile celor două femei bătrâne sunt urâte şi diforme, sunt slutite de muncă şi de maternitate ca trupurile tuturor femeilor muncitoare, ca siluietele pomilor roditori pe Care greutatea rcdului îi înco-voaie anual, îi apleacă, le strâmbă ramurile şi le distruge avântul drept şi_ svelt al creşterii. Lângă bătrânele trudite, ciolăroase, figura
   mlădioasă a retei şi aceea fragedă a copilei. Slujba în biserică e lungă şi ele trebuie să stea de multă vreme în picioare Suntobo site. O spun capetele aplecate îna inte, căzute ’n piept, ale bătrânelor şi liniile umerilor, ce curg grele şi apăsătoare. Şi o spune mai ales reliniştea copilei care, lipită de maică sa, îşi st-âmbă faţa într'o expresie puierilă de plictiseală şi de nerăbdare. Ea nu înţelege de ce mama şi sora şi bunica au încremenit privind adânc în gol şi n o mai bagă in seamă. Şi cele trei femei nu mai par acum obo site: ele se gândesc; se gândesc de sigur la tainele nepătrunse ale lui Dumnezeu în a căror mare mister'oasâ se îneacă via{a aceasta cu necazurile ei. Şi gândindu-se. sufletul s’a cufundat adânc şi departe. iar e'e şi-au uitat cu totul de trup. Şi trupurile, necontro'ate de conştiinţă în aceste d pe. au < fizut şi s’au urât t şi' mai niu't. Uite cum îi atârnă buza bătrânei, grea i uitată.... E o atmosferă întreagă. din viata noastiă românească, pe care artistul a fixa'-o în formele aspre, grosolane, ale realităţii, ale acestei urâţenii înnobilate. înfrumuseţate de mişte dosul sentiment al credinţei Mu mă opresc asupra amănunte'or tehnice fiindcă nu socot aceas â lucrare ca definitivă. Ir ea vreau să remarc însă puterea orig na'a ş1 îndrăzneală care a conceput o şi care, la vârs'a lui O. Han, e mai preţioasă decât opera însăşi, fiind izvorul celor ce vor veni. flctlaş lucru şi despre Satirul $i Nimfa în care artistul îşi ia truda să rezolve o problemă de plastică dintre cele mai grele. Cea'allâ schită-basorelief. reprodusă, Fuga dm Paradis, e interesantă dm acelaş punct de vedere; artistul vede răsturnat sensul bătrânei legende; fldam si.Eva fug, fericiţi câ, în sfârşit se vor putea desfăta în libertate de fructul sensual din care au gustat abia.
   O lucrare, în cafe mi se pare că puterea de concepţie şi dexte ritatea se îmbină în proporţii deplin echilibrate, este bustul dramaturgului M. Srţbul. După indicaţiile scrise, ca o confesiune intimă, în nu ştiu ce prefaţă, sculptorul l'a identificat pe autor cu cel mai caracteristic d ntre personagiile teatrului său: cu Şbilţ din „Patima roşie“. $i ne-a dat astfel nu numai un portret de perfectă asemănare, ci şi un tip care cuprinde
© BCU Cl
UAHUiKK*
                                                    m
fn' sine o mare putere de sugestie. E faţa pa â. smeadă, descărnată, eu pielea s udiată în variaţia tuturor faţetelor, sub care ghiceşti muchile de încheietură a oaselor şi sunt ochii neobişnuit de vioi ai modelului. Cine nu cunoaşte acest model, coloarea ochiloi lui, mă prind că li-o ghiceşte după arta neobişnuit de dibace cu care sunt dedaţi. Şi eu nu şbu ce g ijâ şi nu ştiu ce desnădejde în căutătura vie a acestor ochi, o grijă şi o des-nâdejde subliniate de buze:e veştede, în acest senz anumit întredeschise, şi susţinute de basmaua care înfăşură gâtul, deşteptând ideea unor drumuri fără câpâtâiu şi fără adăpost... Bustul lui Af. Sorbul mi se pare lucrarea cea mai împlini â & lui O. Han şi una dintre puţinele au Care se poate făli sculptura ro-«nânească.
   Dela poitretul realist, interpretat
astfel, alta lui Han trece la portretele dramaturgilor elini; Eschyl, Sofocle şi Euripide, care de 'fapt nu sunt portretele dramaturgilor elini. Aceia au fost simple pretexte pe temeiul cârota sculptoiul a evoluat către o fază nouă: I bertatea liniilor şi semnificaţia lor s nteticâ. E drumul artei mari în sensul modern al ei. Dar în acest vast câmp al eliberării pândeşte ei primejdia cea mai mare. Aici poţi rătăci uşor, cum rătăcesc atâţia. O. Han n’a văzut încă st'âinatatea. n’a văzut sculptură. Cultura tehnică şi-a făcut o întârziind, seara, pe fotografiile negre ale albumuiilor artistice. Povestea lui e povestea tutuior celor timizi şi a celor mândri, cari nu se pot vedea, nici cu închipuirea, bătând cu căciula în mână la uşa unui minister.
                                                                                                             Nichilor Crainic.
MOARTEA LUUARTUR
                                                                                                                                    de Tennyson
Atunci strigă viteazul Bedivere:
„Stăpâne Artur, unde să mă duc?
Şi unde să-mi ascund acuma ochii?
Căci a murit frumoasa vreme veche Când orice dimineaţă aducea Prilej de vitejii pentru credinţă,
Şi fiece prilej un alt viteaz.
O! unde este vremea când păstorii Privind la steaua ce-i câlăuziă Mergeau să ducă smirnă şi tămâie ?
S'au dus acum vitejii cavaleri Ce s’adunau la masa cea rotundă —
Un chip ce’n făţişa întreaga lume —
Şi cel din urmă eu, fără tovarăşi Mă duc şi împreţuru-mi e’ntuneric Şi oameni noi cu altă ’nfăţişare Străini la chip şi port, cu alte gânduri' far Artur îi râspune ’ncet din luntre... „Acum se schimbă rostul vechiu]al lumii Şi-o nouă rânduială îi ia locul.
Şi Dumnezeu se-arată ’n multe chipuri, Căci obiceiul vechili, oricât de bun, Aduce câteodată stricăciune.
In tine singur cată-ţi mângâiere,
Cu ce-aş putea să le mai mângâiu eu? Ett viaţa mi-am trăit şi ce-am făcut,
Ei, cei de sus, să judece, să ierte! iar tu de nu mi-i mai vedea de-acum Te roagă pentru suftetu-mi, căci multe Se fac prin rugăciune ’n astă lume,
De care nici prin vis ea nu-şi dă seamă in rugăciune pentru mine vorba-ţi Ca un izvor să curgă zi şi noapte;
Căci ce deosebeşte pe un om De dobitoacele a căror vta)ă-i oarbă, Când ei, ştiind că este Dumnezeu, • In rugăciuni nu-şi înalţă mâna,
Şi pentru el şi peniru-ai lui prieteni. Căci doar aşa pământul cel rotund Este legat ca printr’un lanţ de aur Ce’ticotfură a Domnului picioare. Şi-acum rămâi cu bine, eu mă duc Aşu cred eu, dar nu pot şti de-i astfel, (Căci mintea mi-e ’nir’tm nor de îndoială), Mă duc cu cei pe cari îi vezi aici,
In valea insulei Avilion,
Unde nu cade grindină, nici ploaie,
Şi nici zăpadă, şi nici vânt nu bate,
Şi unde vezi doar pajişti fericite,
Livezi frumoase, mare liniştită,
Ş'acolo-mi vindec rana dureroasă".
Aş'a vorbit-a ei şi-atuncea luntrea Cu pânze şi topeţi porni să mişte Ca lebăda, ce înaintea morţii, Cântăndu-şi iar sălbaticul ei cântec,
Şi înălţându-şi aripile-i albe,
Cu pieptul plin în valuri se aruncă.
Şi mult a stat viteazul Bedivere Şi mitlle şi-aducea aminte-acuma Pân’ce pieri corabia în zare Şi peste valuri vaetul muri.
      Traducere din englezeşte In versul original de ■                       P. GRI MM
© BCU Cluj
278
  STRINDBERG CA OM DE ŞTIINŢĂ.
    August Strindberg e întâiul om în sufletul căruia suoerstiţia ia proporţii metafizice. _Jn el superstiţia devine absolută. Alături de Nietzsehe a fost .poate cei mai dependent spirit al veacului t ecut; fiind însă prin escelenţă superstiţios, a fost in aceeaş măsură de-■ pendent de o lume ocultă şi capri-deasă, pe care o substituia realităţii date. Lupta dintre superstiţie şi libertate a fost tragedia lui.
    Era un poet?
    Multă vreme i s’a tăgăduit geniul, dar zilele de după râsboiu văd în el un începător indiscutabil de curent. Ura lui nervoasă, goana Şi nenorocirile lui, au început să fie iubite
    Era un om de ştiinţă?
    Poate. Dar prin invaziile sale poetice în laborator a ajuns de batjocura lumii — şi va mai fi încă mult timp âpaima academiilor.
  - Poezia lui o găsim în «Inferno» In „Spre Damasc", în „Sonata strigoilor" ; ştiinţă lui în „Antibar-barus**, în „Sylvă Sylvarum". Crescut în epoca naturalistă, el sfârşeşte printr’o reacţiune puternică împotriva^ acesteia. Un antipod al pozitivismului, el descopere un şir întreg de «prejudecăţi» ale ştiinţei modeme. S’a făcut de râs? Dar vor trece câteva veacuri şi o mentalitate nouă îşi va da seama că Strindberg a avut totuş dreptate cu multe din ipotezele sale fân-tastice. N’a încercat bună oară să creeze o chimie nouă răsturnând dogmă „elementelor"? El reducea elementele la câteva din cele cunoscute. Ori „alchimia" modernă
  —  deia descope irile iui Ramsay Curie, Soddy încoace — admite des-agregareaatomilor şi transformarea elementelor; iată: verificarea unui adevăr vag întrezărit de acest în-, drăsneţ vizionar. Nu e însă vorba numai da chimie, căci oriunde arunca privirea Strindberg zărea corespondeţe nevisate şi armonii încă neformulate. A fost un fan-
  tast; dar un fantast care viaţa întreagă a experimentat în laboratorul său cu multă trudă şi cu multă putere de observaţie. Ca să vă dau o piidă de logica săltăreaţă a acestui spirit neastâmpărat, citez la întâmplare Câteva rânduri din cartea sa „Sylva Sylvarum": „Sujetul unui instrument venind dintr’o odaie vecină atinge mai uşor urechea mea (adecă îl aud mai bine) dacă uşa e deschisă, decât dacă e închisă. Analogie: lumina va trebui să aibă un jnâl intens efect în camera obscură dacă pa trece printr’un mediu dens cum e o lentilă de sticlă. Asta e adevărat şi greşit în aceeaş vreme, căci sunetul se propagă mai uşor în corpuri tari decât în aer. Şi totuş deschid uşa dacă vreau si aud mâi bine. Şi afară de aceea : prin lentile de sticlă văd mai limpede decât prin aer Aici mă opresc uimit de mebi-litatea „neschimbăcioaselor" legi naturale, uimit de felul lor capricios, de contradicţiile şi de li* bertatea lor; dar merg mai departe. Iau lentila dintr’o cameră obscură şi pun în locul ei o diafragmă găurită cu un ac. Fotografiez apoi pe cineva, şi fotografia e în toate privinţele mai bună decât, cele făcute prin ien ti le escelente.*’ Analogia s’a adeverit în ciuda legilor naturale. Cu alte Cuvinte legile naturale înşilesunt capricioase. Sau cetiţi următoarele Ciudate observaţii ce par cabalicticer*
    „Soarele face un drum imaginar pe boita imaginară. Drumul acesta are >un unghiu de 23° faţă de eevatorul ceresc. — Ochiul, format ca un glob, are o pată rotundă şi galbenă ca soarele —- şi para aceasta, unica sensibilă la lumină, e la 23° de punctul unde iasă nervul insensibil în ochiu. Poate omul, când s’a ridicat pe cele două picioare şi a privit soarele, a fost orbit în punctum cecum, şi poate soarele, lumina de pretu indeni şi-a creiat atunci un nou facar. Sau poate pământul, când şi-a schimbat poziţia axei, a silit pe om să se ridice 23°? Cine ştie, s’o spună — şi totodată să ne povestească de ce inima are dease-manea o înclinare de 23°“. — Nu-i ciudat? Tot tabloul cosmic al lui Strindberg ne duce în plin ocultism. Dar în şfârş t: multe lucruri sunt în cer-şi pe pământ despre cari nici nu visează înţelepeiuuea
gândirea
    însemnări de Toamnă
                                                                                                                . DE PRISOS
    Nu pot să-mi caut mîngîerea Nici fericirea să mi-o dau;
    Mai ieri, pustiul şi vegherea Peste, trecut mă legănau.
    Iar astăzi port cu'nfiorare Tortura farmecului greu De-a’mpodobi la’nmormîntare Cadavrul sufletului meu.
    Aşi vrea să cînt şi prin natură Să-mi zboare visul luminiş,
    Dar mâ’nfior de-o strigă tură Cu zgomot aspru de prundîş;
    Şi pentru inima-mi sleită Alearg’un singe noroios, Intreţinînd o prelungită Activitate de prisos ,
                                                                                                              C. R. GHIULEA
noastră scolast că. Nu-i aşa ? Ipotezele lui Strindberg, deocamdată nu le putem Controla, dar ele ne servesc de pretext pentru a face câteva reflexii, cari privesc mal mult logica decât chimia sau astronomia.                      ,
    Am căutat pentru logica ocul-tistâ o expresie pregnantă şi dacă vreţi exagerată. Cred că am gă-sito în formula aceasta:
    Orice lutru e în fond identîb cu oricare altul dintre lucrurile cari există. Ocultismul se întemeiază pe o logică a analogiilor, Acestei atitudini de cunoaştere îl ' putem opune o a doua, pe care am numi-o critică, şi care dease-menea se poate reduce la o formulă simplă: orice lucru e cu to ul diferit de oricare altul dintre lucrurile, cari există. In : cazul acesta avem de’a face cu o
© BCU
QÂNDmf-A
27$
  log'câ a diferentelor. In cunoştinţa ştiinţifică cele două logici se amestecă in diferite proporţii. Întrebuinţate exclusiv — cea a ana. fogiilor duce la ocultism, iar cea a diferentelor la solipsism. Pentru întâia avem un reprezentant în marele mistic al nordului Swedenborg. Swedenborg căuta pretutindeni aşa numitele „corespondente"' dintre fenomene şi lucruri. Lumea nu era pentru el decât un „om mare", macrocosmosul o desăvârşită corespondentă a microcosmosului. Unităţile ce alcătuiesc un lucru sunt acelâş luau în miniatură : plămânii bună oară sunt compuşi din nenumăraţi plămâni mici. Misticismul a fost totdeauna o adâncire exfa-tîcă în unitatea lucrurilor, prin urmare e feresc ca atunci când devine ştintific să caute corespondenţele ascunse dintre fragmentele realităţii.
    Pentru cealaltă atitudine, critică, -avem un reprezentat clasic în Leib-niz* Sub ochii lui universul se pulverizează în atomi psihici: monade. Mici o monadă însă nu se. aseamănă deplin cu altă. Natura nu se repetă. Nu există două lucruri absolut egale. Leibniz diferenţiază monadele într'atâta că nu «admite nici măcar influenţa cauzală dela o monadă la alta. Individul se izolează complect; dar dacă Leibniz ar fi fost consecvent, ar fi trebuit să ajungă la solips;sm/
    Strindberg ca om de ştiinţă se ţine de tipul „Swedenborg". Ştiinţa stabileşte asemănări şi deosebiri. Dar până astăzi logica n’a fix>t Urnita, unde trebuie să ne opr m m ana'ogizarea şi ca diferenţia• «rea. Fiecare din metodele acestea îşi are primejdiile, deoarece ca procedee subiective nu au nici un hotar. lată-o întrebare;. E de însemnătate capitală Strindberg însă nu Şi-a pus-o niciodată, fiindcă temperamentul îl oprea să şi-o pună. El a acceptat esclus v analogia: Un drum care-1 putea duce intuitiv şi fulgerător la adevăruri cosmice, dar şi în rătăciri uriaşe. E ceva eroic şi tragic în hotărârea lui Strindberg de a reînvia o metodă Crezută de mult moartă în anii harnici, dar puţin îndrăzneţi ai po-zîtivismuîu. li deschizi cărţile şi rămâi uimit de patima nebună, cu care adurmecă „corespondenţele" sau „armoniile" puţ'n vizibile ale pururi schimbăcioaselor aparenţe. Fără să te laşi convins de jocul de multeori arbitrar, ghiceşti totuş că in unele licăriri omul acesta ne-a
luat cu veaCuri înainte. Cine ar putea să nege importanţa misticismului în desvoharea ştiinţelor naturale? Ideile creatoare nu arareori au venit ain partea unor spirite^ cari operau analog i „fantastice". Să ne gândim la trecut. Vă aduceţi aminte de un Paracelsus? Dacă nu — atunci fără îndoială de-un Go?the, fiind unul dintre cei dintâi care în, acelaş chip a văzut „evo I.uţiâ organismelor'* şi alte minuni. Goethe a fos un poet. Strindberg deasemenea. Poeţii iubesc comparaţiile. E o artă nobilă, de ce n’ar învăţa-o prin urmare şi oamenii de ştiinţă?
                    LUCIAN BLAGfl.
                                               MOARE CYRANO?
   De câte ori fantezia poetului dramaturg aduce pe scenă un personagiu istoric, erudiţii vin să dezavueze pe autor, suprapunând cadrul rigid al datelor fixe pe fondul atât de mobil, atât de capricios, al poeziei. Bine-înţeles, în această suprapunere, limitele nu coincid mai nici-odată. Poetul depăşeşte dreptul acordat lui de istorie, amplificând elementele veridice oferite de arhivă. Şi astfel, pagina strălucitoare de fantezie lasă în umbră,fila documentară, .prăfuită de vreme. E normal.
   Publicul va aplauda Întotdea una pe autorul pagînei de poezie, răsplătind astfel avântul imaginaţi-unei bogate, capabile de a da un nou contur curiozităţilor amorfe păstrate de cronici, — ca remines-cenţele unor petale exhuberante sugrumate banal; şi romantic în . albume.
   Erudiţii nu pot erta aceste succese. Chinuiţi de munca lor meritorie, ei nu vor să înţeleagă succesul, de altă esenţă pe care au dreptul să’l reclame. înveninaţi, erudiţii vin să risipească pe magia celor mai luminoase pagini de pp-' ezie, colbul arhivelor documentare, pr'aful datelor glaciale. Galbeni de mânie, moştenind indirect ceva din culoarea cronicelor decolorate de vreme, purtând în figura lor reflexul
acestor hârtii, ei nu-şi dau seama că din alăturarea comparativă, tot pagina de poezie pură triumfă asupra cifrelor prea puţin elocvente,, că statistica, destinată să zdrobească ritmul unor versuri nemuritoare, cade sub năvala metaforelor luminoase, sub fanfara rimelor nababe.
   Un răscolitor de arhive, d. Fre-derich Lachevre, încearcă acum.sl dărâme pe Cyrano, eroul lui Rostand. Datele aduse sunt, într’adevăr, impresionante. Ele răstoarnă com-, plect cele cinci acte, care au reuşit prin amploarea lor poetică, pritt forţa lor teatrală, să reabiliteze romantismul, condamnat de public şk de critică.
   Amănuntele vieţii intime duse de Cyrano, contrazic cele mai multe din însuşirile morale atribuite de Rostand eroului său. Testamentul lui.Âbel Cyrano dovedeşte capiul acestui — eroul poet şi spadasin — venea să-l fure în timpul când era bolnav. Pamfletar virulent, Cyrano atacă, la începutul Frondei, pe Mazarin, dar imediat ce victoria se desenează pana lui e vândută adversarului de eri. Cavalerescul erou al lui Rostand e desminţit de istorie.
   Dar acestea sunt amănunte mici de viaţă intimă. Talentul scuză sau justifică chiar, o inconsecvenţă de pamfletar.
   Inchipuiţi-vă însă că Cyrano, cadetul Gasconiei, care în verva lui verbală rezuma toată fantezia exhu-berantă a provinciei unde şi decorul pare, prin frumuseţea lui, o minciună — era pur şi simplu parizian. Familia lui n’avea nici j o legătură cu Gasconia, iar Cyrano tatăl era născut, de-asemenea, la Paris.
   Cyrano nu e gascont
   Intr’adevăr, d. Lachevre, e impre-. sionant în documentarea sa, , iar criticul Lucien Dubech care se foloseşte de aceste date pentru a dărâma pe Rostand, se ridică din. ce în ce mai ameninţător: Cyrano nu egascon ! Dar aceasta înseamnă răsturnarea celor cinci acte scrise de Rostand, din moment ce scenele capitale debitate de eroul dramei romantice nu puteau exista, dacă Cyrano n’ar fi fost fiul acelei provincii unde fantezia e o religie şi unde copilul se naşte romancieri Dar istoria devine crudă în ironia ei, câncl desminte fantezia poetului în privinţa Roxanei.            ,
   Eroina blondă şi suavă,-. capabilă de a inspira tirada „balconului4* şi metaforele „sărutăreU, — după documentele vremei poate juca foarte
© BCU
 28»', .. ' ;
uşor rolul unei vrăjitoare din cauza abundenţei capilare la bărbie. Lângă o astfel de Roxană moare Cyrano. Dubech, care uzează de argumentele d-Iui Lachevre, urăşte romantismul. L-a atacat întotdeauna cu impetuozitate. Nu e mai puţin ade-. vărat că Cyrano, eroul creat de Rostand, rămâne. Poetul vagabond, dezinteresat, care îşi plăteşte luxul de a avea învingeri şi de-â le'a-firma în auzul tuturor, spadasinul Invincibil, boemul care împrumută geniul său altora •—- lui Moli ere — eroul ucis de ura acumulată împotriva sa, iată creaţia lui Rostand. Ea rămâne, indiferent dacă o ch-iamă Cyrano sau nu, indiferent dacă poate corespunde exactităţii istorice. De-alunguî celor cinci acte, printr’o acţiune dramatică împinsă la virtuozitate, printr’o bogăţie de versuri neîntrecută, iluminată de metafore surprinzătoare şi de rime impresionante, Rostand a reuşit să contureze un personagiu care trăeşte prin el însuşi, detaşat în exhube-ranţa vieţii sale de scheletul rigid al personagiului înmormântat în arhive.          *   .           .
    Jar actul al cincilea, finalul, e străbătut de-atâta emotivitate, de-.'aţâţa patetism, încât poezia subtilizată la paroxism reuşeşte să topească, în mod egal, patima sufletelor omeneşti, tristeţea automată şi austeritatea catolică.
    Detaşat complect de personagiul veridic, Cyrano, aşa cum l’a creat Rostand, trăeşte. El rezumă tot avântul, toată generozitatea rasei, poezia Sudului cald, parfumat, —• tot eroismul galic. Rima ultimului vers, din ultima scenă a ultimului act e: „panache!" '
    Intr’un cuvânt Rostand rezumă, mai bine de cât în titlu, întreaga lui dramă „Cyrano" nici nu putem termina altfel de cât prin rima „panche" care o rezumă integral.
    Iar barba Roxanei, cine se mai gândeşte la ea, când de-alungul ederii deia balcon, zboară volatilizate cu un parfum, divinele tirade închinate eroinei blonde?-Le gândeşte im erudit. Amănuntele acestea ale unui fabricant de peruci nu pot stârni însă în memoria noastră, unde mai trec, fugitive ea ploaia stelelor — lumină de metafore blonde şi melodii de versuri eterne.
    D. Lachevre va crede că nu e destul de documentat. Peste câţi-ya ani va veni cu amănunte complecte: vom şti câte fire de barbă avea Roxane şi câţi gologani a furat Cyrano tatălui său.
   Va scădea această ură din forţa celor cinci acte scrise de Rostand?
   Desigur că nu. Ce-ar face bună oară d. Lachevre, dacă s’ar şterge din miile de versuri numele de Cyrano, care revine numai de câ-te-va zeci de ori? Cyrano — sub. alt nume — ar trăi cu aceeaşi viaţă încadrat în poezia şi în acţiunea celor cinci acte, iar eruditul n’ar mai scotoci arhivele profanatoare. Ar fî singurul rezultat.
EUGEN T1TEANU.
   Teatrul Naţional din Cluj:
„O cerere în căsătorie“ de Ceh >v şi „Qiner/le a /ai Potr cr" de au-gier şi Sandeau.
   La festivalul pe care Ta dat deunăzi Sindicatul Presei Române dţn Ardeal la Teatrul Naţional, printre altele, s’a jucat şi mult cunoscuta comedie „Cererea în Căsătorie" de Cehov. Un act vesel plin de adevăr sufletesc. Văzut pentru a nu ştiu câta oară, nu plictiseşte deloc. Intre melodrame, încercări de drame originale şi con-şiiîndos lucratele piese franţuzeşti, gluma dramatică a scriitorului rus are savoareâ odihnitoare a unui colţ din natură, după încâlcite drumuri într’un dedal de vechituri şi euriosităţi etichetate. O schiţă de Carageale pe care o ştii pe din afară, o ceteşti totuşi şi râzi din inimă .la fiecare pasaj, Ja care ăi râs de-atâtea ori.
   In bazarul imens al literaturei universale, colţurile de natură ade-vârâtă sunt atât de rare pentru ca să nu le preţueşti cum trebue fericita lor întâlnire I O lume uriaşe de fantasme bizare şi de foarte puţini oameni în carne şi’n oase, această literatură! Ca mai mult sau mai puţin informi, pastişe ne-dibace ale regnului uman; apoi câteva suflete omeneşti adevărate; şi ’n sfârşit multe, foarte multe plăzmuiri fantastice, cu veleităţi de chintezenţe, de sinteză, de simbol: supraoameni, care ar putea servi pe yiitor de model, eternului creator. O concurenţă înverşunată între dnii autori şi Dumnezeu»
GÂNDlRfA
    Admirăm desigur înfricoşaţi ultra» perfectele creaţii ale inventatorilor de ideal. Dar ne simţim mai între noi cu cei aidoma nouă, „Prorne-teul" bunăoară, rezultat din întrecerea nebună a d>ui Victor Eftimiu cu universul şi jucat stagiunea-aceasta la Teatrul tnaghiar din Cluj, ne înspăimântă cu mugetele lui,; in care e sintetizată revolta între-gei Omeniri. Dar pretendentul la căsătorie al lui Cehov, care şi sfârşeşte împeţitui, îuîndu se la ceartă cu dorul visurilor lui, din pricina unei comparaţii între copoii respectivi; ne place par’câ mai mult,» căci în durerea-i simplă, bunul moşier geme ca toată lumea, cum . probabil, spre deosebire de opera sa, ar geme şi autorul lui .Pro-meteu" în clipele dsale de restrişte şi de eclipsă Şt nu Ingădue interpretului (d C Toneanu) care in cazul de faţă a fost destul de natural ca şi secondanţii sâi (dna O. Bârsan, di V. Vasilescu) să-şi modulez© vocea pe tonuri... transcedentale.
    Dar popasul e de scurtă durată. Imensul bazar se redeschide şt ne chiamâ. Intrăm în muzeul vechiturilor istorice de provenienţă mai recentă. «Ginerele dlut Poirier" un marchiz ruinat dar plin de toată filantropia ne invită cu galanterie în Casa burghezului şi economului5 său socru. In ciuda acestuia, ne serveşte priveliştea risipitorului înfumurat şi cu nume mare, ârun-când pe fereastră averea agonisită» cu trudă a unui (>iet bătrân foarte cum să cade; dar care, din necurmata i muncă negustorească, se -alese cu o uşoară slăbiciune destuL de frecuentâ pe vremuri: ambiţte naivă a unei neînsemnate particule între numele şi pronumele său. Motiv- de producţie dramatică, a brogat de mult, de consMtuţiile şi ^regimurile republicane în vigoare?
Dar păstrând încă parfumul de floare presată al istoriei.
    La Paris dl Poirier şi ginerele său mai trăiesc poate încă; probabil însă că şi acolo ginerile a trecut de mult vârsta pe care o avea socrul, când Augier a alcătuit: piesa după romanul lui Sandeau.
La Cluj doar între Unguri mai vie-ţuese cei doi eroi în aceaiaşt casă: în societatea românească nu se văd împreună. Sângele albastru nu se poate legitima la noi decât cu culoarea biletului de bancă.
    Poirier a plăcut totuşi publicului ciujan. Bonhomul are destulă ase-' mânare cu mulţi dela noi. Deadeat dl StânesCu-Popa, care l’a inter ■
© BCU Cluj
  oAndirea
pretat, n’a găsit nici o greutate să-l redea ca ia dumnea-sa acasă; cum a făcut şi dşoara Apriliana Medeanu, cu fiică-sa Antoaneta. Şi ceace a îndemnat pe dl T. To-neanu să renunţe a se mgi pre zenta ca un veritabil parizian, cum trebue să fi fost marchizul Gaston, ci să se mulţămească a ne înfăţişa un elegant gomos de Bucureşti, pripăşit întâmplător într’o casă . de parveniţi bogaţi şi creduli.
   Mult haz a avut dl A. Popoviei în rolul lui Vetei, bucătar servit în case mari din moşi, strămoşi, indignat că i-se impune să prepare un menu burghezesc.
                           g* m.
   Marşul nupţial piesă în 4 acte de Henry Bataille
   Piesele lui Bataille au intrat in public, sunt consacrate. A mai sta să le discuţi valoarea, ar fi să încerci zadarnic zdruncinarea unei credinţe generale. Şi n’o voiu face.
   Sub imperiul acestor sentimente ne-am dus la reprezentaţia ultimei premiere a Teatrului Naţional din Cluj. Stăm şi urmăream cu toate antenele percepţiunii larg deschise acea succesiune, de scene acte şi interminabile monoloage, şi căutam să-mi explic, mai mult pentru mine, cauzele curioasei neînţelegeri dintre critică şi critică, dintre aceasta şi public.
   Bataille a fost criticat cu vehe rrenţă şi tot cu aceeaşi vehemenţă sărbătorit. Mulţimea a fost totdeauna de partea celor din urmă.
   One are dreptate?
   Actul întâiu trecu fără să-mi aducă nici o lumină, Lumea delira. In actul următor adierea unei înţelegeri mă învălui dela început. Des coperii în replici de aparentă ne-insemnătate sensuri adânci, tur burătoare.
   „Să ti le fac tari sau moi ? (ouăle)
   „Moi, puiu, moiu
   Şi cât simbol în cele trei sferturi de act ocupate cu îndeletniciri cas-nicre aproape banale. Domnul Mo-rillot se spală pe mâni, îşi suflă nasul, lustrueşte ghetele, mănâncă, clăteşte dinţii; doamna — încă Grace de Plessans — aşterne masa, prepară dejunul atât de încântată că se'poat'e asemăna îndemânaticei bucătărese deacasă, încât ar fi făcut geloasă pe orice fată romanţioasă de băcan, Toate aceste făcute cu intenţionată abilitate pentru a pregăti sosirea pianului şi scena emoţionată a „Marşului nupţial**.
   E sublim f Stalurile oftează discret, cocoanele s’au retras îri.fun-du! lojilor, iar galeria sughiţă fără jenă.
   Actul al treilea, viaţă, reconfor tare şi deodată la sfârşit, sgudui-toareî prevestire a trăsnetului ce se apropie amenir ţător. In fotoliul din dreapta mea un ratat cască stânjenit. Atenţia publicului a izbutit să găsească în ruinele acestui suflet pierdut un pic de sentiment. Uit incidentul. Către sfârşitul actului, in fotoliu din stânga până acuma gol, răsare un personagiu foarte cur os: Perucă pudradă, frac da Catifea vişinie, guler de fmă dante'ă scrobtă şi un chip desemnat în linii prelungi pe obrazul pu drat roz.
   Străinul se apropie discret şi-mi şopteşte:
   „Pe vremea mea oamenii aveau mai multă pudoare. Pe-atunci erau nob'liî Sămânţa !e-a pierit. Ăştia, vor să-şi spună vorbe frumoase şi grăiesc porcării*1.
   Mă încrunt ia ei. Liniile feţii i sedestind, gura fără bure schiţează un rânjet a batjocură şi impostorul dispare.
   Mă desmeticesc în frenezia entuziastă a publicului.
   Desnodământul se apropie vijelios, Ii descoperim în orice vorbă, tragic, apăsător.
   „Să-/ pun masa, a dc ob’ceiu.“
   „Aşa întâiu a$tau
   „bite şunca.*
   „Farfurii, spus sonor îmi dî sensaţii eşchiliene.
   In sfârşit acţiune se precipită. Seducătorul soseş'e, ţine un discurs scurt de 20. minute, Gface răs punde demn tot atâta timp, Roger are o replică ceva mai lungă, dar duioasă, Grace se perde, în timp ce pe uşe intră umbra dureroasă a bărbatului. Roger pleacă nu fără să fi vorbit destul, Claude plânge şi imploră, Grace îmbrăţişează, mângăe şi jură; iar după vre-un ceas şi jumâtate^se hotăreşte: bubuitura revoîverulu sfâşie straniu melodia lui Moscovski.
   Cum să nu aibă succes o piesă cu atâtea resurse? Multitudinea amănuntelor împacă toat^ exigenţele şi încătuşează atenţia. O piesă în care se mănâncă şi se bea de mai multe ori va atrage gurmanzii; pentru melomani se oferă muzică variată pian, flaut, alăută, flaşnetă, după gust; femeile curioase găsesc amănunte vulgare asupra vieţii în concubinaj; fetele de rând vof asista la o se-
                                                                                                                                            28!
rată în lumea bună ; bărbaţii vor râvni lâ norocul lui Roger, şi artiştii la cel al lui Claude Morijlot.
    Deci....?
                                                                       *
    interpretarea ?.. Mărturisesc, am o deosebită groază de felul cum se interpretează în majoritatea teatrelor româneşti, piesele ale căror personagii poartă nume cu de. Neavând o nobilime în felul celei din Franţa, n’avem nici arta de imitaţie care sâ-i corespundă. Acţiunea pieselor franţuzeşti cu su-. biect în lumea conţilor şi marchizilor numai in rare cazuri nu ajunge pe scenele noastre o burlească parodie.
    La Ciuj piesa lui Bataille a fost salvată şi din acest punct de vedere Mijlocu1 întrebuinţat e cât se poate de ingenios. Piesa a fost adaptată condiţiilor vieţii noastre sociale. S'a stabilit ca sâ zicem aşa un raport de relativitate, un fel de nobilime naţională, păstrân-: du-se doar ideea principală şi sen sul pîesii, numirile personagiilor, şi particula de pântru unele din ele.
    Poate că şi aici s’ar putea găsi ceva din cauzele marelui succes al reprezentaţiei!
    D-na Olimpia. Bârsan, în Grace de Plessans a dat o nouă şi îndrăz-niaţă interpretare roiului. înainte de toate d sa a ţinut să răstoarne o eroare permanentă până acum în teatru: condiţiuni fizice nu se pot impune nici unui rol Totul constă în meşteşugul vorbirii.
    Şi a reuşit. Cu bogatele resurse ate talentului său, d-sa a făcut minuni. Ce frumos ştie d-sa să spună:
                                                                „Am 27 ani"
  nu vor izbuti literile seci,/ ale alfabetului să traducă niciodată 1
    In acelaş timp d-sa a izbutit sâ interiorizeze rolul, să ascundă discret suferinţa pentru a fi ghicită, de cine poate şi vrea,ghici. Drama se petrece, nu în afară cum ni-au obişnuit prin şpierete teatrele, ci undeva într’un nehotărât ascunziş de suflet sau îneă parte.
    Gest, mimică, agerimea cerută unui personagiu de supra-sensi-bilitatea romanticei Grace, nimic. D-na Bârsan a găsit o cale- nouă artei dramatice în impetuozitatea dicţiei. Clujul deschide orizonturi noui — teatrul său tinde către comoditatea teatrofonului. Meritul e cu atât mai mare cu cât Ro-mâftia nu cunoaşte utilitatea'acestei invenţii, în apus de mult practicată. Câtă impresionabilitate şi ce efecte
'Ş2
se pot scoate din cuvintele.
    „O, cât sufăr, cât sufăr".
    . „Ce lucru bun-faci... As vrea să mor".              -
spuse gâlgâit., humaf cu 6 uşoară încordare a sprîncenelor pe chipul calm ai interpretei» $'a putut vedea îh. reâflrşitele ©vaţiunî cu care publicul a ţinut să răsplătească noua creaţiune a d riei Bâtsan.
    Dar când acestea le-ai asculta fără să te fi deranjat de acasă, la adăpost de neplăcerile vizuale ceea ce nu e cazul şi fti moieşala plăcută a fotoliului familian v b l Miafnţu-Ottonei în Ciaude Morillot s’a arătat încă bdâtă un itifeşter Creiator ce tipuri exagerate.
    D-l Consf. Toneanum Roger Le-ehatelier a fost plin de nobleţă. .. bueurteştegmă. ,
    RSâtui arisamBiului îfl nbtă.
                                                                                                                           D. 1. cuca.
CARTEA UNUI VÂNĂTOR SUPĂRAT.
[,La umbra unui car de AL Cazaban)
    Nu ştiu dacă Al. Cazaban a fost întâi vănătar şi mai târziu a început să scrie —- dar ultima lui carte ,.La umbra unui car * pare scrisă de un ciudat vânător de oameni. Schiţele cuprinse în acest volum nu sunt însemnările unui observator care şi-a fixat în linii cât mai simple ceiace i-au văzut ochii. Observatorul nu caută, nu pândeşte spre a contura din amănunte neînsemnate, chipuri şi suflete de oameni ou dureroase reliefuri de păcate ascunse cu multă ipocrizie sub faldurile unei generozităţi care se aşează ca o mască neizbutită pe imensa răutate omenească. Observatorul priveşte cu un ochiu mai indulgent o biată sbatere omenească — nu are nici unjgândpreconceput obiectivelor spre care îşi îndreaptă atentia şi dac'ă ar fi să-i atribuim o dispoziţie sufletească, apoi n’ar putea fi alta decât mila. AL Cazaban nu are nulă — că un amarnic vânător el îşi pândeşte eroii cu o concentrată ură, cu o stăpânită dorinţă de ai surprinde făcând gestul sPu scăpând gândul care s»-i arate aşa cqm îi place să-i vadă mari la suflet, dornicii Ia câştiguri
  nemuncite grăbiţi să ajungă. Al. Cazaban nu-şi iubeşte eroii decât în măsura vânătorului care-şi iubeşte vânatul de pfeţ — lai Schitele lui pai lovituri de piişcâ adesea bine ochite-
     Volumul uihbra unui car“ hfepre ziiltă mediui 'fel nou în care debil iscoditori ai văhătorului de oameni dl, Qazaban, îşi fcaută noufle ţinte. £ mediul siirfticarilBr delii sate cd ridicole pretenţii revolut onare, Cu îngâmfate îngămări de cuvinte Ce apar împerecheri ciudate, cu slăbiciunile lor HO câştiguri neonfeste; sunt bieţii;; oa-.rnbiiii noi";
     Ai Cazaban, îi prezintă sub eticheta ţărănistă —■ deşi pot avfea tot aşa de bine şi altă titulatură;
     i..urnea 'aceasta măruntă, frămân-tetă de ambiţii împinsă de fdrioaSa dorinţă a linei repezi ascenziuni este urmărită de privirea veninoasă a lui Cazaban. notează buCuriile vânătorului de oameni. ’
     Si atunCi când AL Cazaban vrea să schiţeze în volumul „La umbra unui car; un om de ispravă, un suflet bun, e neîndemănâfec şi lipsit de relief. {Era Ungur) Eroul un avocat Ştefan Aramă e, convenţional şi bunătatea lui curată ca orice gând de bine dă povestirii un aer didacti ’. De altfel Al. Cazaban nu respiră decât în lumea satelor. A Cutreierat şi largul câmpiilor colindând bărăganul şi regiunea dealurilor Cu podgorii şi munţii, toată lumea necunoscută şi idealizată a satelor pentru Ai. Cazabîn este o veche cunoştinţă. Dela primele Iui volume {„Deştept băiat") ,,Cutreerănd“ sau „Chipuri şi suflete" şi până „La umbra carului" AL Cazaban s’a arătat ca singur prozator Cu rare calităţi de a zugrăvi lumea satelor. Atentia lui Cazaban nu se îndreaptă spre ţărani -- decât numai în măsura trebuitoare de a da şi mai mult contrast şi mai mult relief micei olîgarchii a satelor. Popa, învăţătorul, primarul, notarul, jandarmul şi târCiumaruI sunt perso-nagiile nelipsite din fiecare' schijă. Dacă / L Caragiale căuta în lumea măhălălilor ridicolul nevinovat —. adesea duios al unor oameni Ce stau Ia
  răspântia a două mentalităţi________Al.
  Cazaban urmăreşte pe surtucârii satelor , nu spre a surprinde liniai carie a-turală a ridicolului ci a găsi sub ridicol prostia sa,, ambiţioasă hrăpă-reaţă. Al. Cazaban e rau. Numai Gus-tave Flaubert îşi urmărea eroii cu atâta dispreţuitoare ură (vezi; Bou yard et Pecuchet). In orice operă literară oricât ar fi de brutal înfăţişate realitatea şi oamenii, asupra evenimentelor situaţiilor pluteşte p vagă atmos-
    feră de milă de înţelegătoare indulgenţă.                              '
     fli. Cazaban judecă oameni şi-J pre Zintă aşa cum îi poijus tifica mai bine . şi^ura şi dispreţul. Deputatul ţărănist Mârzac (La ei acasă) se repede pe stată Uri biet bătrân câte intrase în casă plin pe opinci murdărind tavoruî, ţăranii dîn Ploeşti (0 durere nottd) care nu găsesc uri popă să le îngroape' morţii, Învăţătorul din Vatra cald 8 ^aiui din ochii altuia) care odinioară găzduia pe oricine la sora Iui când bărbatu îi iera dus de-acasă, spre a Scăpa de mieilfe neplăceri aie serviciului neglijat; iar acum ca deputat g indignat de imoralitatea colegilor lui dela cameră; învăţătorul ajuns deputat {Vina jandarmului) care se răsbună Pf jandarmul ce l-a prins cândva fu, rând snopi de grâu, aleltuest lurriea cuprinsă în volumul ba umbra unui calai lui Cazaban.
    S’ar părea mai muît o carte de polemică deghizată sub forma narativă Observaţia şi evocarea nu servesc decât sa justifice antipatia autorului faţă de stimulentele urii iui ; popă, învăţător, jandarm etc -                      '
_ Scris vervă, cu scăpărări de ironie şi reiief de observaţie, prinosul de răutate „La umbra unui car" deschide un nou gen. literar: poiemi a narativă, fli. Cazaban e supărat m cile fui povestiri şi schiţe sunt prilejuri de a şi potoli mânia şi de a face literatură. Talentul îi scuză chiar răutatea.
                           P.  ŞEICA-RU.
    REVISTA VREMII: A. 1.' Nr. 1 şi Nr. 2 — Bucureşti.
    O revistă politică în înţelesul revistelor similare din străinătate n’am avut încă. Revista politică în ţara românească,' dacă nu era pamflet — gen, în care au britlat câteva talente dispărute astăzi din- publicistică —" deve-nia- monitorul cutărui sau altui. partid politic — publicaţiune lipsită, de .preocuparea serioasă a îndrăgostitului de mirosul farbei proaspătă pe spait.
    Efemera apariţie a „Faptei" a fost un avertsiment. „Revista vremii" trebuia să vină şi întâlnim acolea multe nume cunoscute, la dispăruta revistă buc-u-reşteană. Nume tinere ca şi ale noastre, dominate de neastâmpărul vrâstei dar şi de cuminţenia unei generaţii care a trăit intens cu puterea de largă percepere a tinereţii, cei 'opt ani de crâncene turburări europene. . Eugen Crăciun, Fiioti, Em. Ciomac, Radu Patru-lius, ion Marin Sadoveanu şi între ei Brătescu, Voineşti, un bătrân şi o mân gâiere,            .  .
    Ne deprinsesem acum, după războiu
© BCU Cluj
m
GÂNDIREA
să vedem tot mai rar numele acelor ce rii-au premers în publicistică. Şl în deobşte „bătrânii" par â avea o repulsie curioasă faţă de tovărăşia tinerilor contingente de publicişti. E la mijloc o simplă întâmplare, o mărturisire discretă a unei timpurii decrepitări sau acea frică mărturisită straniu- de personagiul ibsenîan care e constructorul Solnes?
   iată de ce numele d-iui Brătescu Volneşti, aColo între atâtea tinere porniri e o mângâiere pentru noi. Contactul cu trecutul, singura chezăşie a progresului real, ni e necesar. Evolu-«rea vechilor cadre către nouile cerinţe de convieţuire socială înseamnă întărirea puterilor de izbândire. Alături de d-1 Brătescu Voineşti am dori să vedem atâtea vrednice personalităţi, astăzi în umbră,
   „NAPKELET\         Clnj, No, 22‘
An. II 15 Nov.
   Un articol de d. Szeride.P. despre viitoarea formaţiune a politicie mondiale, ca rezultai al războiului mondial, Important pentru nouile directive ce a dat lumii şi însemnătatei a rezervată maselor; despre aspimţile engleze, despre orientarea iot mai pronunţată a Angliei spre colonii; despre Rusia,^care, la Caz când Lenin va trebui să cadă, ea se va reîntoarce la o nouă formă de iarism provocând recCţiunea şi mai pronunţată imperialistă a Europei centrale; despre reacţionarismul francez, care, ţinând seamă de internaţionalismul de azi, a scăzut din prestigiul şi supremaţia diploma-fsc ă a Franţei; şi în sfârşit, despre liga naţiunilor, neputincioasă, dar bună totuşi, pentru a arăta cum nu irebue să fie o societate a naţiunilor, şi pentrucă, dupăce va înceta psi-choza actuală şi când* * lumea va fi numai pacifistă, — peste zeCi de ani — va putea însemna, în politica mondială viitoare.
   Cu profilaxia tuberculozei în oraşele mondiale, se ocupă cunoscutul specialist ungur Hollos Josif, elev al lui Spengler. Autorul, care pe timpul bolşevismului ungures', a fost însărcinat Cu Conducerea profilaxiei ftiziei în Budapesta, fixează principii interesante cu privire la această profiloxie în oraşele mari.
   Cităm: împărţirea oraşului pe raioane, de Câte 200.000 locuitori, fiecare raion Cu câte un dispensar care să tină în evidentă toţi tuberouloşii din raion, deasemenea şi predispu-Şii la ftizie, şi cei ce suni la începutul boalei, etc. Acest dispen-' sar va avea în grijă să desinfecteze şi să izoleze bolnavii, atât pe cei la
începutul boalei, cât şi pe Cei înaintaţi; să trateze bolnavii; să se îngrijeasc ă de curăţenia atelierelor şi caselelor supra încărcate cu populaţie, deasemenea de rărirea acestor- case, Se va înfiinţa un spital, un senator, cât de multe băi populare şi pentru copii; grădinele publice să se amenajeze pentru jocuri de copii; să se prohibească de către stat alcoolul. Fa e apoi cunoscut activitatea sa din timpul când conducea salubritatea capitalei, sub guvernul lui Bela Kun: a înfiinţat un institui pentru studiul şi cercetarea tuberculozei, fu 6 Cursuri de câte 2 ani, putând să califice anual 120 medici specialişti. A înfiinţat dispensare, şi intenţiona sa înfiinţeze 60—70 ; a cbftVocat lunar pe ‘ specialişti; a extins activitatea comisariatului asupra şcolilor, din elevii cărora 50 la Sută sunt predispuşi la oftică; a creat băi pe Dunăre, şi a dat deosebită atenţie locurilor şi băilor pentru copii lor. Toată această ac-tivitaie a eşuat după abia două luni de odată Cu căderea lui, Bela Kun.
    Din acelaş articol reproducem următoarele constatări ale d-rului Holloş, făcute în 13 ani de experienţe:
    Ftizia la copii se poate vindeca aproape în foate corpurile şi se vindecă cu atât mai greu, cu cât copilul lesă din adolescenţă; boala se vindecă Cu atât mai uşor, cu cât a mai curând tratată; bărbaţii se vindecă complect, dacă sunt de mai multe ori trataţi.
    D. Ligeti Ern6 publică c scrisoare des hisă către primarul Clujului, Cerân-du-i să reînfiinţeze societatea _ pentru înfrumseţarea acestui oraş. Urmează cronici despre partidele ungureşti, insistând asupra curentelor contrare uni* unei maghiare a magnaţilor; Literatura reprezentată prin poezii de. Dări Tibor, Vozâri Dezs6 şi novele de Mohâesi Eugen, Nagy D. ş-a.
CRONICA MĂRUNTĂ
  A trecut încă un an decând îţţtr’o, zi “ umedă şi tristă de Noettibfîe s’a ătiirtS cel ce a cântat ffeSehihar'ea iubirii Al doi-lea&ndeiamoartea luiVlăhuţă s’a strecurat ' neobservat Mpdest şi retras de sgomo-tui lumii cât a trăit, Vlăhuţă nu supăra nici după moarte parcă, nu stârneşte turma gălăgioşilor cu dureros de banale comemorări. Poate acoio în cercul fes» trâns al celor ce l'au avut drag, i s’o fl făcut discret o pioasă pomenire.
    Deprinderea'ne îmboldeşte nemilos să âminţhn de sănătoasa lui operă lipsă astăzi din librăriile pline de opuri „tiir-nate în retorta unei creaţiuni neartificia-lizâte“, şi totuşi nu îndrăznim. Ni se pare că am comite o profanare. Memoria acelui ce s’a petrecut în viaţă fără zarvă şi fără surlele lansatorilor de genii efemere. ne mustră şi opreşte gândui.
    Odihnească-se în pace. Avem destule zilele anului pentru mărunţişurile unei vieţi pe care el a înzestrat-o cu tot ceea ce o largă dragoste de neam şi oameni putea să dea. Şi dacă nu ştim să-i preţuim darul, nu astăzi e timpul să ne învinuim.                     .
  încă unul care şi-a oferit figura galeriei
  * de rtiartiri ai artelor româneşti. Compozitorul Ionel Brătianu s’a strangulat
    Ţristă ofrandă.
    Silit să-şi omoare cotidian darul, pentru a învăţa să -papagalicească un solfegiu neastâmpăraţi şi răutăcioşi liceeni, Ionel Brătianu şi-a căutat mântuirea acolo de unde au luat-o atâţia alţii înaintea lui.
    Gestul muzicantului cu plete mari şi faţa bizară, ne reaminteşte o crâncenă realitate. Artistul român sfârşeşte invariabil; sau rămânând până la adânci bătrâneţe cu tânăra promisiune .a celei dintâi şi unice opere, sau prin istovirea timpurie, a nervilor hărţuiţi în luptă cu elemente străine artei.
    Societatea românească se pare că n’a ajuns încă la acea maturitate care să-i îngădue luxul sufletesc al artei. Câţi din aceşti „exaltaţi" după frumos vor popula încă ospiciile de alienaţi, vor sfârşi tineri pe scânduri reci de spital sau vor rânji răzbunător din legănarea ştreangului?... Nu putem şti.
    Moartea iui Ionel Brătianu ne sdruncină nădejdea în vremuri mai prielnice după război, şi ne turbură,           '
© BCU
284
A m fost printre cei dintâi cari am sem-r* nalat consecinţe nefaste ale speculei ce se face la noi cu cărţile franţuzeşti. Am recunoscut în acelaş timp că nu editorii sînt de vină.                  '
    Astăzi ni se confirmă prevederile. Politica de cultură franţuzească în România găsea cu produsele de liorări'e un redutabil concurent în Germania şi Austria.
    Afinitatea culturală firească între România şi Franja ameninţa să cadă victimă acelei oribile însetări de câştig, care şi de o parte şi de alta e practicată de oameni ce n’au nimic a face cu cultura. Scăderea leului până la a fi şters din categoria monetei coiabile la Bursa din Paris, a deschis ochii editorilor francezi.
    Oameni luminaţi, oameni cari înfinte de a face negustorie au conştiinţa de princ pali factori de cultură, editorii francezi au hotărît cu riscul oricăror pierderi pre.mi speciale pentru România furată în egală măsură de ai săi ca şi de străini.
    Revistele franţuzeşti au început să vină cu prejuri tipărite ia en-tete: «Pentru România... leh\ librarii şi depozitarii români au primit instrucţiuni să soco-tiască francul la cărţi cu 5.50 lei iar la revistele fără tiraj special cu 6.50 lei. Gestul luminaţilor intelectuali şi negus-- torinuse poate califica prin cuvinte. Franţa ne face un dar de frăţie, şi lumină pe care inima îl primeşte cu emoţionată aviditate şi stăpână pe el, îl închide cu sgâr-cenie acolo în căldura înduioşată a sufletului, de unde nu îl va putea smulge nici o putere omenească.
                                                                                                                         Cvoluăm. înainte vreme numai actorii aveau obiceiul să înmoaie ciolanele criticilor prea aspri; astăzi bat şi pictorii.
    De azi înainte, dacă pictorii Bernarik, Grigorescu, (Lucian nu vă speriaţi), Stamb-ler, expozanţi de pânze dubioase în sala „Matson d’ Art“ din Capitală, nu vor însemna nimic în istoria artelor plastice de la noi, vor rămâne totuşi ca reformatori. Cronicarul de mai târziu va trebui să recunoască acestor domni meritul de a fi Introdus în obiceiurile pictorilor acest măreţ mijloc de extirpare a criticei defavorabile. Penirucă, în definitiv ce rost are un domnişor oarecare, să se pronunţe asupra unor lucrări pe cari nu ei le-au făcut?... Ce rost are critica? Afară cu impostorii, deci! Şi leacul, ţacherlina: bătae.                                   ■
    De astăzi pictura românească poate fi socotită ca artă ajunsă la maturitate; iar începătorii, cu sau fără talent ca dnii sportsmani de la Maison d’ Art pot fi socotiţi „maeştri11 numai pentru faptul că au binevoit să ţină o pensulă în mână şi să împestriţeze o pânză. Gestul expozanţilor de la Maison d’Art, trebue să o recunoaştem, constitue un moment istoric în desvoltarea artelor plastice din Româ-uia-Mare.                            .
    Onoare lor!
Dar fiindcă am pornit pe calea stârnită de admirarea prefacerilor actuale, sa nu se creadă că reforma de care ne ocupăm mai sus e un caz izolat. înfăptuirea
României iyiari, după prevederile celor
mai autorizaţi critici şi istorici, cari nu pierd din vedere teoriile lui Taine, aduce implicit reforme mare în toate domenii le de viaţa socială, deci şi în arte.
   Tendinţa către desfiinţarea criticei autorizate nu ‘ se manifestă numai de către pictori, şi nu se exercită numai Ia Bucureşti. La Cluj muzicanţii fac acelaş lucru.
   Aşa pe când pictorii încrezători în tăria bicepselor procedează direct, cântăreţii de operă, mai prudenţi, — probabil pentru a-şi menaja recursele vocale epuizate — operează ca să zicem aşa pe la spate şi cu oameni plătiţiî
   La Opera română din Cluj. indesirabi-lilor camarilei cantoriceşti, li se fac tot felul de mizerii. Cântăreţii de la o anumită mediocritate în sus sînt siliţi să nlece. Se cântă opere cu soprane ultra-legere şi cu başi de cafe concert; iar un cântăreţ care şi-a pierdut vocea monopolizează cu îndărătnicie toate rolurilor de tenor.                               .
   Cu deosebire tenorii sînt terorizaţi. La o reprezentaţie a lui Faust, în care cânta un tânăr tenor de curând angajat, publicul a fost silit să asculte în loc de măiastră muzică a lui Gounod, un bizar concert de fluerături. Şi nu trebue să se neglijeze faptul câ acei ce fluerau un cântăreţ înainte ca acesta să-şi fi deschis gura, n’au nicio chemare să facă demostraţii critice de această natură atâta vreme cât sbiară frenetic strigate de „bravo11 la multiplele chicsuri ale tenoru-lui-monopol.
   lată progresul! Intre bătaia de la Bucureşti şi demonstraţia de la Cluj, nu e decât deosibirea de procedeu. Dar în timp ce pictorii lucrau „pe cont propru11 mascarada de la Cluj se petrece în dauna adevăratului scop urmărit de cele trei milioane smulse din vistieria goală a statului.
   Câte şcoli rurale nu s’ar îi deschis în satele bântuite cu furie de molima ignoranţei, dacă ni-am fi socotit mai bine nevoile!
   Ne stăpânim însă. Rolul criticei s’a terminat odată cu înfăptuirea, României-Marii
T a revue de l’Epoque (Octombrie 1921) publică o serie de scrisori din corespondenţa lui Laurent Tailhade. Fără sistemă şi lipsită de un folositor triaj, publicaţia până la ordonarea corespondenţii în volum, desvălue nerăbdătorilor un coh din viata intima a criticului cu suflet de poet.
   Cele douăzeci de pagini consacrate lui Tailhade ne poartă prin îmtâmplări banale ; stări de sentiment provocate de
(JĂNDl REA
  nevoiie trupului chinuit de boale sau preocupările mai chinuitoare ale de-săvărşirei artistice: dureri sau bucurii de toate zilele. E în corespondenta aceasta redusă a scriitorului francez, acea viată care macină fiinţa şi gândul pe zi ce trece.
    Se găseşte acolo-între atâtea altele, acea continuă osteneală către mai frumos pe care o găsim neexplicată de logica faptelor, în tot ce a scris Tailhade.
    «Sînt lipsit de cărţi, scrie el, ceea ce face îngrozitor de aridă ocupatiunea, de-alttel destul de puţin cochetă în sine,,de a traduce un autor latin.
    «Ce cretin şi acest Nodot. Redijez în maniera secolului al XVII-lea (destul de impur) apocrifele sale, ne păstrând torma latină decât pentru adevăratul Petroniu. Istoria aceasta, în gustul romanelor lui La Palpronede sau ale d-rei de Scudery tcari, după cinci capitole mortale de diser-tahuni fastidioase Inaugurează volumul, este bună pentru vomitat.
    «Pentru păţania lui Polycenos şi a Cir-cei voi avea nevoe de istoria ducesei d’Olonne şi Marchizului de Cregui (B. Rabutin: Histoire amoureuse des Gaules).
    «Dacă scrisoarea va sosi la Brunoy îniante cq tu să fi fost la bibliotecă> îţi va fi lesne să parcurgi acest nebunesc op şi să notezi expresiunile ce ţi-se vor părea mai amuzanfe». p. 9f.
    Sau aprecieri spontane ca acestea :
    «Duminecă a fost mizerabilă cursa: iar persoanele le vomifez.
  , «Hotărît eu nu-s făcut să locuesc ţările catolice » — Srisoare din Spania — p. 91.               -
    Dar ar trebui să reproducem scrisoare cu scrisoare, ceea ce nu e în intenţia noastră. Păcat că ultima scrisoare publicată e din 1905. Aşteptăm restul în nădejdea că vom avea prilej de mândrie naţională găsind acolo -numele simpaticului director general al teatrelor din România, pentru că nu ne putem. închipui pe Tailhade nestăpânit de puternica personalitate literară a d-lui Eftimiu — Bine_ ’nteles toate acestea dacă admitem cefe publicate în prima pagină a programului trupei «Soreanu» unde ni se garantează că d. Victor a fost comparat de Thail-hade, cu cei mai mari scriitori ai lumei (vezi, Schakespeare, Homer, Comeile, Eschile, Sopele, et tuti quanti.) d. i. c.
  Când calea e înflortă, nu întreba unde duce! —-îşi povăţuiaAnatoleFrance lectorii, într'o prefaţă, acum vre’o treizeci şi cinci de ani. Era un sfat care ar fi sunat tot atât de înjeiept şi ademenitor pe buzele lui Jerome Coignard, ale lui Sylvestre Bonnard, ale doctorului Socrate dinL’ «Histoire Comique», ale lui Mon-sieur Bergeret, ale lui Paul Vence din «Le Lys rouge» sau ale luiNicias din «Thais». Căci niciodată eroii unui romancier, culeşi din toate veacurile şi din cele mai îndepărtate şi contradictorii îndeletniciri, nu s’au înrudit printr’o mai strânsă apropiere de suflet, ca prin acesta graţioasă şi fragedă înţelepciune sceptică ce cârmue în viată eroii lui Anatole ' France. Că drumul înflorit, a dus şi la premiul humanitar şi pacifist lăsat prin legat de inventatorul celui mai ucigător praf explozibil; iată un accident care va • fi lăsat deopotrivă de nepăsător romancierul, ca şi .abatele Coignard, mult. mai senzibil unei ulcele de vin, unor sâni tari pipăitului, unei fripturi din care să
© BCU
GÂNDikBA                           .                         •         ’28->
sfârâe sucul aromat şi unei cărţi cu scoarţele tari şi conţinutul rar. S’a întâmplat de astădată ca premiul Nobel, să fie destinat unui scriitor de toti preţuit, şi pentru a cărui- descoperire co.misiunea legatarului, generos, n’a trebuit să scotocească nici literatura mistică a Indiei, nici plângăreţul sentimentalism nemţesc de unde a pescuit odinioară pe Paul Heise ţcine-1 mai citeşte oare?)
   Rnatole Thibault, nu încape nici într’o clasificare şi răsleţ deasupra şcolilor ce-şi disputau intâetatea în confuzia lite-raturei contemporane, apare fraged şi definitiv ca un clasic din veacul lui Mon-taigne. S’a spus că e rece, şi că proza sa de un intelectualism acid şi neastâmpărat dărâmă cu atât mai definitiv cu cât păstrează cel mai Inofensiv aer de inocenţă. Aceia care-o spun, n’au citit vai! duioasele pagini cărora nu le găsim pereche, din PierreNoziere, Le Livre de mon Ami sau din Le petit Pierre; ori n’au ştiut găsi acolo de cât stilistul ademenitor şi răcoros ca străvezia undă de râu.
Moartea lui Emile Boutroux, răpeşte Franţei unul din cei mai strălu-citi reprezentanţi ai gândirei latine. Cu o limpede şi sobră eleganţă de stil, cu o inteligenţă neobişnnit comprehensivă, a provocat acum trei decenii o renaştere a spiritualismului, urmată de o falangă de filozofi şi savanţi cu Henri Bergson în frunte; cari s’âu întors la explorarea vieţii psVchice, au reintegrat intuiţia ca instrument de cunoaştere şi totodată au dat sentimentului religios un punct de sprijin în experienţa intimă. In operile omului, în însăşi omul şi în natură L trebue căutat sufletul, fiincă numai el e într’a-devăr interesant şi eficace. Astfel, spiritualismul lui Boutroux, care e tot atât de îndepărtat de dualismul superficial al lui Victor Cousin — cu corpul deoparte şi sufletul de alta — ca şi de materialismul lui Buchner şi Haeckel; a determinat o mişcare de reacţie nu împotriva ştiinţei, dar împotriva pretenţiilor sale de o explica totul, fie chiar problemele orginei şi finalităţilor. Opera sa, care se găseşte în germen, în prima lucrare «la contigence des lois de la nature», teza tipărită la 1874, a renovat, transportând în domeniul vieţii spirituale, filozofia religioasă pe deoparte, pe de alta, criticând valoarea ştirbei a provocat o serie întreagă de lucrări în domeniul filozofiei ştiinţifice, căreia s’au consacrat Henri Poincare, Duhem şi le Roy.
   in «Science et Religion dans la philo-sophie Contemporaiue», în «Morale et Religion» şi în prefaţa traducerei după celebra carte a lui Wiiliam James «Va-rieties of Religious Experience» a încercat a stabili un acord între religie şi ştinţă, cari sunt,tea şi pentru La Bruyere, distincte, dar nu Incompatibile. Şi cât a reuşit această încercare, se poate verifica din orientarea spiritualistă a filozofiei contemporane care â depăşit hotarele Franţei In ultimite două decade.
   Socotim astăzi peste 4000 cititori e-numărul. Dacă aceştia s’ar abona ne-ar scuti jumătate din cheîtuell cu în casatori, remizele depozitarilor, corespondenţe de prisos ettL etc. Abonaţi-vă la GÂNDIREA. Ne veţi da astfel posibilitatea să îndeplinim mai curând Îmbunătăţiie proectate.
Răsar şi la noi de ifel « sumă de memorii, 'apărări şi rechizitoni semnate de generali, coloneI> locotenenţi-co-lonei, amirali şi contraamira‘l- p .° Polemică înverşunată între s^a;OŞi şi mondeni. Toţi ar fi câştigat bătăliile, dacă, ...dacă n’ar fi fost vina alţuia. Broşunle apar o săptămână în vitrina librăriilor; o mână discretă care a pus in capul primei pagini şi o dedicaţie, le strecoară pe mesele redacţiilor, de acolo o altă mână, distrată aceasta, şi curând plictisită, desface cele dintâi foi; apoi cărţuliile se prăfuesc, trec la coş şi nimeni nu pomeneşte de ele. Vom. avea curând o adevărată archivă de exerciţii stilistice cazone.                        ^ ’
   Dar epidemia nu e naţională. Bantue şi aiurea. In Le Crapouillot, Jean Gal-tier-Boissiere spicueşte câteva observaţii ingenioase, din memoriile generalilor germani şi francezi, cari îşi dispută victoriile şi îşi disculpă înfrângerile. In memoriile sale, Hindenburg aminteşte cât se poate mai rar de cartierul general al rivalului său Ludendorf, iar acesta în ale sale «Kriegşerinnerungen» ignoră total omul cu statuia bătută în ţinte de aur. Cât despre cei trei generali învinşi la Marna; von Klug, von Bulov şi von Hausen, foţi au făcut să Jap ară simultan” câte un me-
moriu care demonstrează că... vecinul prin slăbiciunea sa a provocat stupid retragerea generală.
   O tot atât de sgomotoasă polemică a început şi în Franţa, în La „Revue de Deux-Mondes“, intre generalul Castelnau şi Mareşalul Foch. Pe de altă parte, mareşalul academician Joffre, care se simte fără putinţă să mânuiască condeiul, îşi ia revanşa inspirând o întreagă ceată de istorici profesionişti ai războiului, cari şi la Paris ca şi la Bucureşti, pompează din fondurile ministerului de război cu un nesaţiu eroic, contrâfăcând istoria după proporţiile sinecurilor. De altfel nici un alt general francez nu a ştiut în timpul bătăliilor ca şi după război, să organizeze o mai strălucită publicitate personală. La cinematograf, Joffre rămâne singurul rival al- lui 3Charlot.
   Şi publicul ce câştigă difi această harţă de generali ?
   începe a şti că victoriile nu au fost ale generalilor, ci ale infanteristului din tranşee şi că adesea, prea adesea, bătăliile unde au murit ostaşii cu miile, s’au dat numai pentru a furniza un comunicat impresionant.
Adevărurile condensate în trei rânduri, sub formă de maxime, cugetări, sen-tenţe ori paradoxe, sunt iarăşi la modă în literatura franceză. In-neputinţa de a se angaja într’o lucrare de îndelungă trudă şi de construcţie nerăbdătoare, scriitorul se fărimiţează. Iar lectorul cu nervii şi cu răbdarea sfâşiată de război, savurează mai uşor aceste arabescuri ale cugetării, decât cartea de 400 pagini, tipărită mărunt şi care tânjeşte cu săptă: mânile pe măsuţa de noapte.
   Se spicue şi cărţile dispăruţilor mai demult sau mai apropiaţi; pentru a recolta observaţii sau paradoxe aproape ingenioase.
   Les Margeş, culege astfel din Casanova:
   «Pentru a fi liber, e îndestul să te crezi .ca atare»
   «Nimic nu e mai stupid pe lume ca o bună acţiune nelalocul ei.»
   «Pentru a câştiga prestigiu în ţaţa vulgului, trebue să amesteci ştiinţei .şi puţină şariatanle.»                       .
   «Când nu o perfecţionează, educaţia perverteşte natura.»
   «Fericţi amanţii al căror spirit poate să înlocuiască simţurile când au nevoe de odihnă!»
   Dintr’o carte postumă a poetului P. J Toulef de curând dispărut, «Les trois Itn-postures», La Nouvelle revue Prancaise, citează câteva maxime de un stil şi o observaţie .savuroasă:
   «Când ai dreptate trebue să rezonezi ca un om ; şi ca o femee când n’ai.»
   «Se spune despre frumuseţe că ar fi o făgăduială de fericire. Nimeni nu spune însă că ar fi şi împlinită.»            .
   «Ii trebue durerii multă sinceritate, pentru a nu fi flatată în taină că e dată în spectacol.»
   «Pentru femei ca şi pentru copii, libertatea se rezumă în contrazicere.»
JackLondon, romancierul american, mort alcoolic în 1916 într’un «rancho» calî-fornien, e pe -cale a-şi câştiga o glorie posthumă în Europa. In Franţa şi Germania şi în Italia traducerile scrierilor Sale ating ediţii fantastice. Şi curios ; cu cât faima creşte în vechiul continent, cu atât păleşte peste ocean.
   Compatrioţii Iui Jack London, se plâng că autorul mişcătoarei «Chemări a Pă-durei» a fost o victimă a mediului, caşi Mark Twain. In loc să redea adevărata
- Abonaţi-vă la GÂNDIREA. In curând vom aduce îmbunătăţiri, vom mări numărul paginilor, ,| vom crea rubrici noul şi vom adăoga suplimente ilustrate. Costul exeniplarului va fi urcat, abonamentul va rămâne acelaş.
286
Gândirs a
icoană a mizeriei şi durerilor din lumea descrisă, s’a mulţumii să îmbrace aspra realitate într’un romantism copilăresc, după care îşi ascundea nădejdea... fiindcă numai cu preţul acestui romantism cărţile se vând bine în America.
   Astfel, London şi-ar fi trădat arta, a prostituat-o mulţimei. Cu puţin înainte de a muri, într’o scrisoare adresată criticului american Waldo Franck, o mărturisea singur «...dacă Statele-Unite ar îi fost tot atât de bine dispuse faţă de nuvelele mele ca Franţa, aş fi scris dela începutul carierei, cu totul altele şi altfel decât am scris...».                         ■
   Dar judecata compatrioţilor şi chiar a sa însăşi, ne pare prea’ severă. Ce altceva de cât un romantic incorijibii e de fapt un vagabond? Şi Jack London şi-a inaugurat viaţa, ca Marii Twain şi ca Gorki, cu cel mai neastâmpărat vagabondaj. In prefaţa scrisă de Paul Bour-get la prima traducere franceză a unei cărţi, autorul «Discipolului» dădea acum câţi-va ani câteva amănunte ştranii despre debuturile şi îndeletnicirile acestui vagabond de geniu. La 17. ani, soseşte în japonia că matelot. La nouăsprezece, apare pe coasta rusească ca. vânător de foce. II regăsim apoi, parcurgând pe jos St.atele-Unite şi Canada, după propria expresie: more ihon one jail experience; mai mult decât o experienţă a temniţei.
   La Londra, în East End îşi face apariţia ca cerşetor pe la 1896, în anul următor e miner în Kiondykl; în 1904 în Mandciuria şi Corea e War-correspon-dent, şi în 1906 pleacă pentru o călătorie de şapte ani în jurul lumei.             ,
   Această sumară schemă a unei existenţe de aventurier e îndestulă pentru a explica un talent nou, o operă senzaţională şi savuroasă. Şi această neîmpă-care cu disciplina realităţii nu înseamnă oare că autorul era el însuşi de un romantism pe care nu banii ediţiilor l-au contrafăcut ?                     ' c. p.
Literatura cazonă, introdusă de comandamentele din dosul fronturilor pentru plasarea aezilor cosminiani şi a altor certaţi cu vitregia^ fronturilor, s’a cuibărit periodic în helicoanele din toate ţările din scaunul priviligiat a împrăştiat mulţimii îndobitocite, care trebuia însufleţită lă luptă, hrana întăritoare â celei mai josnice producţfî de acest fel, Ce au născut cândva Ciupercile literare ca»
zoane au dispărut însă, după încetarea acelei psichoze de agitaţie răsboinică şi de succese ieftine. La noi, ele îşi mai scot capul abia pe ici pe coieâ, prin câte o Victorie Lascariană sau Cultură Populară pet-vintilistă. Dar în ţara vecină, în Ungaria hortisfă, abundenţă lor e mai mult decât primăvăratică, şi parfumul poeziei lor neîntrecut de nici o literatură, militară. Astfel ni-acăzutîn mână un album al eroilor de astăzi unguri: Pronăy. Tabi, Hejjas, Budahâzi, Lehâr, şi atâtor alţii, publicat de un preot ungur. Acest album abundă In indumnezeiri, dumnezeişti, inspiraţii divine şi alte calificative, la adresa cui? —- a eroilor legendari Pronay & Comp. vestiţi pentru castrările şi maltra-. ţările Inchizitoriale. Cât de binefăcătoare e această literatură tnsecetaţei puste sufleteşti maghiare, lăsăm să o dovedească aceste citaţii dintr’o asemenea poezie cazonă:         . .
       Insurgentule, pornit la drum cu domni de Kurucz, astfel îmi scriu eu ordnîii! de zi: Despre noi, fără de noi a decis Veneţia, Eu la convenţia mârşavă nu-mai dau învoirea; Inalţă-te şi munceşte, ungur deşteptat, Te cheamă la arme pâr-logul Laithei; .
şi strofa din urmă a poeziei:
  -....Alături de aceştia trebue să stăm,
       alături de Pronay, Tabi. Hejjas, Budahazi, până la ultimul om,
  :    până la ultima realizare a nădej-
       dii noastre.
       Ridicâ-te şi munceşte, ungur deşteptat, te cheamă la armepârlogul Laithei.
  , Atât, înce priveşte fondul. Cât despre versificaţia aceasta cazonă, ea face parte din aceeaşi şcoală caliopisto — futuriste, neregulată şi neortografice, de care «Gândirea» s’a ocupat odată.
' Nu am reprodus strofele de mai sus, fiindcă sunt cele mai specifice. Cu săptămâni în urmă am dat de alte perle şi mai demne de premii suedeze.
   Şi amintim, că la. această literatură se pretează şi literaţi cu trecut dela Budapesta, romancieri ca Herczeg şi alţii: Şi mai constatăm că propaganda „cea mai înverşunată pentru Ungaria o fac aceşti cosmini unguri plătiţi din bugetul ministrului Belitska şi al propagandistului Si-monfatvi. Dar despre eficacitatea ei nu mai vorbim. E cevd atât de ridicul în această propagandă, încât ajunge s,’o fixezi ’ntr’o frază şi s’o laşi în pacei
Asistăm dela o vreme încoace la un du-te-vino de curente artistico-literare, de dadaisme, cubisme, tactilisme, f turisme şi câte alte isme, încât nu mai e de mirare; că ivirea unui nou ,,istn“ nu ne prea încălzeşte. Acest curent noît de care vine vorba, a fost scornit la Berlin de câtre un Paul Hausmann şi a fost botezat prezentîsm. Ce mai urmăreşte şi acest curent, o ştie, — dacă o ştie, — numai d. Paul Hausmann, căci din manifestul-program aflăm doar atât, că frumoasă nu-i decât viaţa cotidiană, real tatea (revenire la realism!).
    Reproducem din acest manifest-prog-ram : «La o parte cu dorinţele, la o parte cu tot ce*i imposibil, numai pentrucă nu poate fi realizat. Destul a fost din psi-chologia deştructivă şi din relativităţi. Noi suntem înadevăr necinstiţi, nu ne încătuşează trecutul r oricât de strălucitor. Cui îi trebuesc lucruri frumoase, dută-se la muzeu. Să nu mai piagiăm. Frumuseţea vieţii noastre contidîaue o dau manechinele, frizurile coaforilor şi construcţiile pedante ale tehnicei- jos cu fatiilismul superficial, interpretat, diferenţierea sensibilităţii moderne este hauptismuL.
Neîndoios, că medicina a luat după răsboi un avânt care ne umple de mândrie. Cercetările continue, descoperirile, modificările, îndreptăţesc o speranţă cu atât măi satisfăcătoare, cu cât rezultatele lor se vor repercuta asupra vieţii mulţimei, chemată să-şi aibă rolul ei de azi’nainte,
    Această atenţie ce se dă salubrităţii omului a dus până la încercarea de a se întrebuinţa în acest scop chiar văzduhul, Q®ruia sâ-i smulgi un favor era cutezanţă în trecut, dar nu şi astăzi, când mi|loacele de loco moţiune aeriană sunt atât de aproape de perfecţie, ideia a fost pusa tle un doctor american; ea caută înfiinţarea unui sanatoriu aerian, în care se vor plimba pe sus cei. cu . guturai, cu piămănii defecţioşi, sau cu orice boale guturale, pentrucă, după un ceas-două de voiaj pe sus, să se întoarcă pe pământ sănătoşi. Doctorul american ne încredinţează că nu e temerară această idee; entrucă s’a şi dovedit, că aviatorii cu oii dintre cele amintite s’au însănătoşit numai pe calea văzduhului.
    In acest caz medicina va însemna un pas progresiv considerabil. Poate că a fost sortit aviaţiei să pună capăt acelei plăgi grozave a ftiziei, răscumpărând astfel omenire} atâtea pagube aduse în timpul marelui măcel dintre oameni.
Cronicei teatrale germane i-â fost dat să înregistreze săptămânile acestea o vădit-pronunţată pudicitate, atât din partea spectatorilor, cât şi a artiştilor. După scandalul dela Berlin, cu Reigen-ul ultra-frivol al lui Schnitzler, pentru care au fost daţi judecăţii doi directori de teatru, de către o prezidentă de reuniune femi-
© BCU Cluj
GÂNDIREA
287
nistă, clar achitaţi, dupâce judecătoria a dat verdictul câ Schnitzler e îndreptător de năravuri, — cronica teatrală a mai înregistrat un incident, de data aceasta în jurul presei Sonnen Spektrum a lui Wedekind, a căreia acţiune se petrece într'o casă de prostituţie. Artiştii au refuzat şi refuză încă să o joace, cu toate stăruinţele regisorului BrahmS; şi din cauza aceasta se dă acum o luptă crâncenă între artişti şi direcţia teatrului, Deutsches Volkstheater.
   Şi de ce oare s’ar jena artiştii?! .
r )n roman — sonete. Producţia aceasta '-' exotică a esit de sub tipar în Bulgaria, sub titlul Vlada Bulatov, de poetul bulgar Stilian Citingirov, şi conţine 568 sonete, tratând probleme sociale şi politice. După asigurările criticei bulgare, Vlada Bulatov e o operă fericită, îmbogăţeşte literatura bulgară şi în nici un caz nu poate fi timbrat în acelaş chip ca şi atâtea romane ce apar azi.
   După renumita „Eugen Onegin“, romanul în versuri al lui Puşkin, acesta e al doiiea de asemenea natură. Şi e cu atât mai caracteristic, cu cât apare într’o vreme de criză a romanului, împăcând două genuri ca acela al romanului şi poeziei sociale. După cât se pare genul acesta e în firea popoarelor slave. i. tt
LiTERE-yrr
-INŢÂ'ARIĂ
Cărţi.
Virgil Potârcâ: Legea Agrara. Ed. Ramuri, Craiova. 30 lei.
                                                                                                                              Reviste Streine.
La BatalUe: Nr. 20—1921 Paris:
L’ Europe Nouvetle: A. IV Nr. 45 — Paris
Exangelos pamflet bilunar imprimat de Raymond Duncan. — Seria B Nr. 9 — Paris, 21 rue Bonaparte.
Napkelet. A. II, Nr. ,21 — Cluj.
L’ Europe. Nouvetle: A, 4, Nr. 46 —Paris.
La Revue de L‘ Epoque. Octombrie 1921 —. Paris.             .
La Nouvetle Revue Fraugaise. A.. 9, Nr. 98 ~r~ Paris.
La grande revue: An. 25 Nr. 10 Paris.
Revue Bleue. A. 59, Nr. 21 — Paris.
La revue universelle; Tonte VII Nr. 15 şi 16 — Paris.
La Vie Des Lettres. A. 7, voi. VI Octombrie •— Paris.
                                                                                                                                          Reviste.
Cete trei Crişuri: A. II. Nr. 18—19 — Oradia-Mare.
Revista vremii: A. I, Nr. 1 şi 2. — Bucureşti. ' 7           ;
Ştreangul. A. I, Nr. 4 — Buc.
Sburătorul literar: An. I, Nr. 9 — Buc.
Săgetătorul: A. I. Nr. 7 — Bucureşti.
Evoluţia: A. I, Nr. 1 — Cluj.
Câmpul: A. XIV, Nr. 20 — Bucureşti.
Mea Europeană: A. III, Nr. 79 — Buc.
Foaia Tinerimii: A. V, Nr. 17 — Buc.
Ramuri: A. XV, Nr. 9 — Craiova.
Viaţa Românească: Anul XIII, N. 10 — Iaşi-
Ion Agârbiceanu: Zilele din urmă ale căpitanului Pârvu. Editura Pavel Suru Bucureşti — 10 Lei.
Nichifor Crainic: Privelişti fugare. Editura Pavel Suru Bucureşti — 8 Leiî
D. N. Ţeodorescu; Foi Galbene, Bucureşti 10 Lei.
C. Ardeleanu: Rochia Albă, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti — 12 Lei.
0. Bogdan Duică: Titu Liviu Maiorescu. Discurs de recepţiune rostit la 25 Mai 1921. Academia Română, Bucureşti 4 Lei.
Leon Chenoy: Ştendhal et la recttficaţion de l’enthousiasme Ediţions Qa ira. An-vers 2 fr. 50.                      '
Paul Neuhuys. Le canari ei ia cerise. Ediţions Qa Ira: Anvers 5 fr.
Clement Paonsaers: UApologie de la Paresse, Ediţions Qa Ira Anvers 4 fr..
N. Iorga; Războiul nostru în note zilnice. Voi. II, Ed. Ramuri-Craiova. — 25 lei,
Em. I. V. Socec: De la naştere la moarte. Ed. Fundaţiei I. V. Socec. Buc. — 20 lei.
Volbură Poiană: Din copilărie. — Ed.
* Librăriei Săteanului, Sălişte. — 5 lei.
Virgil N. Madgearu: Ţărănismul. Buc, Ref. Socială. — 5 lei.
Mihai Codreanu: gStatui. Ed. II-a. Ed. Viaţa Românească, Jaşi. — 10 lei.
Camille Mauciair: PaulAdam. Ed. Ernest Flammarion. 26 rue Racine. Paris — 7 franci.
1. Peltz: Paiaţele. Colecţiunea literară.
   Buc. - 7 Iei.                        '
                                                             II Convegno
                                                      Cea mai bună revistă italiană de literatură, artă, vărţi şi idei destinată marelui publivî
Director ENZO FERRIERI
                                                      Printre colaboratori număra cei mai buni scriitori italieni:
Cesare Angelini, Paolo Arcari, Antonio Baldini, Massimo Bontempelli, Benedetto Croce, Mario Casotti, E. Donadoni, Luigi Ercole, Giovanni Gentilo, Piero Yahier, Carlo Linati, Eugenio Levi, Matteo Marangoni, Giovani Papini, Alfredo Panzini, Luigi Pirandello, Giuseppe Prezzolini, Giusenpe Raimondi, Luigi Russo, Fe-derigo Tozzi etc. Abonamentul
(12 fascicole) pentru străinătate 50 lire
Redacţia şi Administraţia : Milano, Uia Canova 25.
    Les ecrits libres
                                                      Revistă lunară de artă şi literatură. Sub. direcţia: ,
   Mareei Rizet i\ Flesky de Rieoz.
                                                      Abonamentul anual (12 numere) 12 franci.
2 Rue de l’Hotel de Viile Paris, (jVe)
    Revista detalia
                                              Revistă lunară de literatură, artă şi critică
                                                            Consiliul de directori: Ettore Ciccotii, Alfredo Galletto, Liugi Mangiagaelli, Ada Negri, Ettore Romagnoli, Angela Sraffa, Gian Luca Zanetti
                                                                              Abonamente în streinetate:
Un an 45 fr., un semestru 30 fr.
                                                                                 01 Ii EDI IO: Corso Ueiieţio 48,
ADMIHi smoli fi: Uia tre ftlbersi 28 Milano
    „ARDEALUL"
INSTITUT DE ARTE GRAFICE , SOCIETATE ANONIMA
                                                          = CLUJ =
STRADA MEMORANDULUI No. 22
           TELEFON-No.-51,   •
Primeşte spre tipărire gazete, foi, reviste şi tot felul de broşuri, opuri literare, cărţi şcolare în editură proprie şi în editura autorului.
                                                        Fiind asortat cu literă nouă şi cu 10 maşini de tipar,.face lucrări colorate în execuţie artistică.
S. Ittu & Comp.
                                                export-import
                                         Centrala: Bucureşti Filiala: Cluj, str. Memorand. Nr. 3
NU VA GRĂBIŢI!
                                       Opriţi-vâ o clipă şi priviţi
Bttlll llHliSi
                                        din Cluj, Piaţa Unirei,
.     unde puteţi vedea:
Reclame artistice Ultimele ştiri telegrafice şi Rezultatele sportive din întreaga ţară!
©
                     La Revue universelle                       Toţi cari se interesează de politica externă                  
        Revistă politică, literară, artistică, socială          Toţi cari voiesc a cunoaşte[mişcarea tuturor ideilor mondiale 
              Apare la 1 şi 15 ale fiecărei luni                Toţi cei preocupaţi de marileprobleme ale                     
         Abonament anual 90 franci, 6 luni 50 franci.           economiei politice şi finanţei Internaţionale                 
                 , Costul unui exemplar 4 fr.                               trebue să citiască şi să răspândească             
           Paris 157, Boulevard Saint-Qermain (6e)                                    L’Europe Nouvelle                       
                                                                   Revistă săptămânală pentru chestiuni externe, economice    
                                                                                         şKIiterare                           
                                                                   Abonament anual 90 franci, 6 luni 50 fr., 3 luni 30 fr.    
                                                                                92, rue de Miromesnil. Paris.                 
                         Fţevue Bleue                                                                                         
                 Revistă politică şi literară                                                                                 
                   Apare de 2 ori pe lună.                                          La fţevue de LEpoque                      
                  Abonament anual 55 franci.                        Publicatiune lunară ilustrată de expresiune şi studiu     
          286. Boulevard Saint-Qermain (Vile) Paris.                                idei, arte şi litere                      
                       La Connaissance                                           Abonament anual 28 franci.                   
                 Revistă literară şi de idei.                                  Paris 13, rue Bonaparte (Vie),                 
                  Abonament anual 35 franci.                                                                                  
             Paris 9 Galerie de la Madeleine (8e)                                                                             
                         La Bataille                                                 La vie des lettres                       
    Economică, socială, uvrieră, ţărănească, maritimă, in¬      Artă şi literatură, N                                         
telectuală, documentară, literară, hurnoristicâ, eclectică etc  Abonament 4 volume 20 franci.                                 
                   Apare de 2 ori pe lună.                                   20, rue de Chartres, Paris-Neuilly               
                  Abonament anual 12 franci.                                               ţa ira                             
            Paris, 2 Rue de VHotel de Viile (IV e)              Revistă lunară de artă şi critică                             
                        Le Crapouillot                          Abonament anual 15 franci belgieni                            
              Revistă pentru literatură şi artă                 ' . ' 61. Hofstraat, Eeckeren-Anvers,                         
                Paris, 5 place de ia Sorbonne                                                                                 
La Nouvelle Revue Francaise                                                           La Grande fţevue                        
        Revistă lunară pentru, literatură şi Critică.                     Revistă pentru toate ramurile de cultură.           
                  Abonament anual 48 franci,                                     Abonament anual 38 franci.                   
' 3, Rue de Grenelle, Paris (Vie).                                         37, Rue de Constantinople, Paris (Se).             
                          Les Marges                                                  Le Monde Nouveau                        
Revistă literară fondată in 1903 de către                              Revistă pentru strângerea legăturilor sociale,         
dl Eugene Mont fort                                                     economice, literare şi artistice între Franţa         
Apare lunar. Abonament anual 22 franci.                                                şi străinătate.                        
Administraţia :Librairie de.France 99 boulevard Raspail                    Apare lunar. Abonament anual 50 franci.            
- Redacţia: 5 Rue Chaptal, Paris (iXe).                                      42, boulevard Raspail, Paris (7e).               
                                                                                                                              
s.                                                                                                                            
0    1 II L . g--- mm LITERARA, ARTISTICA, SOCIALA                                                                            
1^1 1 WT i" ’ Apare la 1 şi 15 ale fiecârii luni.                                                                             
1    1 1 I Lm I I \ 1 1 n , u, , , ... . CLUJ,CAL A REGELE                                                                    
                                                A h n n Pi m P n t P • 1 an 60 Lei; 6 iuni 35 Lei; 3 luni 20 Lei. .\ Pentru   
                                                       nuuiiaiiiuiiCi institutiuni şi autorităţi 120 Lei anual. In străinâ-   
tate 120 Lei anual.                                                                                                           
                                                InSertii si Reclame* se ^ac *a administraţia revistei in condiţiunui foarte   
                                                        ■ ■ V * avantajoase, la achizitori împuterniciţi şi toate agenţiile   
de publicitate , cu un scăzământ de 20 °jo sub tariful                                                                        
celorlalte publicaţiuni similare.                                                                                             
Redacţional P* Pentru recenzii şi anunţarea apariţiei dnii autori şi                                                          
* * casele de editură sunt rugate a trimite câte două exem¬                                                                   
plare. Manuscrisele nepublicate se ard. Cărţile şi manus¬                                                                     
crisele rugăm a fi adresate revistei şi nu personal.                                                                          
' <d
© BCU