Supliment gratuit abonaţilor ziarului „VOINŢA". EXPOZIŢIA. ŞTEFAN POPESCU. CUPRINSUL: Cetatea Domnului____ Ştefan Popescu _____ Tăcere ___ __ ___ __ Scrisorile unui răzâş Vis ...------------- însemnări de toamnă „Hanul drumeţilor" Canteoil toamnei — Pământ şi ste e — Turbinca lui lvan — Cărţi şi reviste — Emanoil Bucuţa — ftdrian Maniu _ Virtilâ Ruşsu-Şirianu — C. Robu — fll. O. Teodore^nu C. R. Ghiulea — D. Paladj — Alexandru M. Nanu — * * * — Ivan II. şi G. Viziuni __ ___ _________Const. _.T. Stoica Probleme ale filosofiei ruse (Cronica ideilor) Dr. Vasile Gherasim_ Din „în Memoriam" ______ Tennyson — tr.P.Grimm în ritmul trenului ...... Leon FeraruJ flsstenţa socială, ... _ Zaharie Râzaşu Cronica dramatică: Bucure§ţi_____________A. Dpminic. Cluj_______________ _ Q. M. Cronica măruntă — Desemne de Ştefan Popescu, Victor Ion Popa. © BCU fi ■H) ...... hKBBM mS I BANCA AGRARĂ i SOCIETATE ANONIMA O L UJ i CALEA REGELE PERDINAND Nr. 36 --- 38 (In casele propriii * * * (Telefon Nr. 5---39 şi 12---17) CAPITAL SOCIAL LEI 50000,000 (Bancă împuternicită cu finanţarea reformei - agrare prin Decretul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919). fc xecutătot felul de operaţiuni de b»ncă Primeşte depuneri spre fructificare l cu goi nett0 ■ Primeşte depuneri în cont curent | '° Cumpără şi vinde monezi străine. 1 Finanţează întreprinderi agricole şi industriale. Emite scrisori fondare. . . Acoardă împrumuturi hipotecare cu anuităţi pe 10, 15, 25 ani. . Acoardă împrumuturi cambiale. Acoardă împrumuturi pe gaj de efecte (lombard). . Acoardă împrumuturi pe mărfuri (varante). Excontează cambii, efecte, cupoane, devize. Secţie specială pentru organizarea cooperativelor. Secţie specială pentru maşini agricole. Secţie specială pentru produse agricole. Virimente directe de cont-curent cu toate băncile mari din ţara şi străinătate BANCA CENTRA IA pentru Industrie i Comerţ, Soc. Anon. — Sediul Central, Cluj. Capital: Lei 50.000,000 Rezerve: Lei 16.000,000 Filiale* Existente: Arad, Alba-Iulia, Haţeg, Oradea-Mare, Sibiu şi f IIIBIP ■ Ţurda. — In înfiinţare: Timişoara. Secţia de Mărfuri: 294-6...b Cumpără şi vinde, exporteazâ şi impor- Secţie specială pentru coloniale. tează tot felul de mărfuri atât în cont Primeşte mărfuri în depozitele proprii în propriu cât şi în comision. Afaceri a ...... meta. §1 m chlne- , Secţia Industrială: Crează industrii noui. Face comerţ cu articole technice. Acordă credite la întreprinderi industriale. , • Secţia de Bancă: Execută tot felul de operaţiuni bancare în Execută plăţi pe toate pieţele din ţară şi cele mai culante condiţiuni. străinătate. Cecuri, Asignate, Virimente, Incassări, Im- Ordine de plată telegrafice. prumuturi pe gaj, Conturi curente. Cumpără şi vinde tot felul de monede şi Escompt de Cambii, Cupoane, Efecte, De- valute, vize etc. Primeşte : DEPUNERI SPRE E RUCTIEIC. A.RE pe Libele şi în Cont Curent, bonificând cele mai urcate Interese. . © BCU Cluj REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA : CALEA REGELE FERD1NAND No. 38 CLUJ ctr\pir<2ci LoiTe©AQĂ - AQTi/ricĂ3/e>ciAL=Ă APARE LA 1 ŞI LA 15 ALE FIECĂREI LUNI REDACTORI: CEZAR PETRESCU ŞI D. I. CCIOJ ANUL 1 No. 14 15 NOV. 1921 EXEMPLARUL 2 LEI 50 ŞTEFAN POPESCU Acum câţ;-va ani, alături, de putini, căutam să arătăm cât de luminoasă e opera Iui Luchian şi ce mare fericirea să îi prinzi din viată înţelegerea. Moartea a adus pe urmă preţuirile* publicului lângă aprecierile noastre. Azi arta sărbătoreşte o jumătate de veac din viată pe care o dorim cât mai lungă marelui pictor Ştefan Popescu. Ei a cucerit tainele meşteşugului său de umbră, lumină şi culoare — care tot gândiri sînţ — îmvrednicindu-se şi învrednicindu-ne să îl avem în acea pleiadă glorioasă, în care putini din cei /în viată pot rămâne alături cu cei ce au fost şi sunt. Ne ademenit de răsunetul reclamei şi deşertăciunilor — necunoscut am putea zice — fată de meritele ce îi impun, Ştefan Popescu a pornit nu spre frământările politicei ci spre acelea ale copacilor sbuciu-mati de furtună, sparţi de fulger sau înfrunziţi de primăvară. Nu a reprezentat ţara la nici o conferinţă de pace, dar reprezintă România în arta universală, cu opere Care în câteva capitale mari aie străinătăţii hotărăsc şi croiesc hotare frumoase pentru concepţia tot" mai largă ce străinii trebue să (şi facă de fiinţa şi sufletul românesc. în operile sale vezi îndepărtarea da oameni, nu ca o lipsă, nici ca o mizantropie — căci peisagiile sale au viaţă. Şi vezi iară în acele picturi apropierea de taina cea mare a firii pe care o înţelege în linii şi o cântă în culori. Lume în care copacii sunt mai mult de cât oamenii, pentru că trăiesc toate înfăţişările gândului. In pădure sînt coloanele templului de smaragd al cărui călugăr e în- CETATEA SOMNULUI ' . • ’ Coboară punţi pe lanţuri ruginite, şi’ntre zimţi la foişoare Se’nalţă’n suliţi în Cetatea Somnului opaiţe uşoare. In raza lor o toamnă de Septemvre-şi leagănă întâia foae Şi, peste fire de păianjen plutitoare, — o trece şi~o îndoae Ca pe o panâ’ncet pe coardele-unei ţitere aeriene, Umplând de zumzet zarea, când aproape, plin, când subţiat, alene. La pas, neauzit, pe calul cu copitele’nvelite’n pâslă, Eu viu cu păsările negre care trec în rari bătăi de vâslă Şi singure ar şti să~mi spue, ce-i cu cele-o sută de cămile Pornite încărcate la sălbateci în deşert de ani de zile? Puţin îmi pasă azi de ni-au avut în corturi sau de nu, odorul, Când sufletul mi-e plin de-un dor trupesc, un dor asemenea [cu dorul Corăbierilor ce sufăr de scorbuf pe mările-australe — Şi n’au decât mâncări uscate! — după carnea învârtit, agale (In frigărui de lemn cioplit râzând cu barda’n insule’n desime) La jarul cu pufnit şi sfârâeli de stropi de sânge şi grăsime. Strâng frâul, însă calul nu m’ascultă, intră pe subt bolţi în tihnă, Şi’n urma mea Cetatea Somnului închide poarta de odihnă. . ' . EMANOIL 3UCtJTA ţelegătorul; De drumuri copacii sunt şi ei drumeţi şi la orzont se înalţă ca fumuri din cădelniţa uriaşe. Co păcii îşi au după neamuri, anotimp şi ţară, înfăţişări cărora el le des-leagă graiul. Vă amintiţi minunatele bazme în Care câte un ales al ursitoarelor desluşia, ce vorbesc între ele păsările? EI Ştefan Popescu, născut la ţară ca mulţi alţii, a înţeles singur vie sul foşnit de frunze şi scrâşn t de ramuri. Priviţi sălciile blajine cum se preschimbă în vrăjitoare. Priviţi tulpinele din care atât de firesc se ridică spre soare nenumărate braţe! Harul cel Dumnezeiesc, darul nedefin'bil care înalţă pe om deasupra semenilor, îi dâ puterea ca arătându ne el faţă adevărată a lucruri or, acea faţă să fie însăşi adâncul. Natura îşi are tainele ei de simţire. Lacrimele viţei tăiate în primăvară, sângele îngroşat pe coaja molifţilor, izvorul şi vântul, sbârciturile şi strâmbăturile tulpinelor, tristeţea vântului, pot fi tălmăcite. Pe câmpuri în munte şi pe mare, din primăvară în toamnă, dureri şi zâmbete să întruchipează Celui ce ştif © 2o4 gândirea Ştefan Popescu să le simtă. Pictura lui Ştefan Po-pescu fără să fie o poveste, poves. teşte. Peisagiul lui falnic sau tragic, e tot atât de sguduitor cât o carte bună sau un vers frumos. Războiul alături de atâtea dureri a răpit ţării pânzele pe care acest artist le pregătea pentru ziua în care erau menite tutulor, ca ori ce operă de artă. Săbii nepricepute şi mâini duşmane au nimicit munca unei vieţi înainte ca această muncă să fi ajuns în minunarea meritată. Şi munca de ani distrusă, a refăcut-o de la război, luând curajul din însăşi desnădejduire. Cum roiul întreg de albine căruia de îi iei la începutul verii fagurile să grăbeşte să facă altul, mai spornic, până ce nu vin fulgii săpezii, cutreerând cele mai rare şi din urmă flori, artistul din restrişte a făcut biruinţă. Plăpând în sănătate s’a afundat în mlaştinile Dunărei şi luptând cu friguri şi cu toate greutăţile, în frigurile creaţiunei a înfăptuit. Popasurile sale subt sălcii arginţii şi subt cele de mătase verde, mersul în luntre prin păduri înecate şi arse, sate pescăreşti şi porturi, au fost smulse din orizonturi şi adâncite pe pânză. Căutând se refacă tot cea ce cu el pierduserăm cu toţii, s'a întrecut. lată ruinele oraşelor bombardate de tun. lată cărămida desfăcută de cărămidă, spulberată din casa de eri, nimicită lângă templul ce de veacuri îşi mai ridică dinţii frânţi ai columnelor într’un mal dobrogean. Priviţi copacii frânţi ' Pescari de luptă, şi ceruri în care pentru veci se adună durerea, şi valuri ce îşi urlă desnădejdea sau se întunecă mâhnite. Privirile lui au biruit pentru priviriile noastre copaci şi ape, ceruri şi pământuri. Voit nu căutăm să explicăm pictura lui Ştefan Popescu. La ce bun să urmărim măiestria unei aşterneri de linii în perspectivele infinite. La ce să căutăm să tălmăcim în fraze acele ciocniri de culori, care sînt pentru ochi melodii. O expoziţie de suflet şi artă nu se explică — ca şi religia — pe care numai credinţa o poate cerceta. Rândurile de faţă nu sunt pentru cumpărători ce vor să ocolească impozite — adunând tablouri valoroase ... ci pentru acel tineret care caută în artă fiorul sacru. Pentru ei aceste rânduri. Veniţi voi ce veţi fi cu adevăr sufletul de mâine şi înţelegeţi pe cel de azi. flşa cum abia acum v’aţi înbulzi la poarta lui Eminescu sau Grigo-rescu, încercaţi să înţelegeţi pe cel ce astăzi trăieşte şi a cărui opere vor trăi. înţelegeţi că mai există ceva mai mare de cât valuta unei ţâri, arta unei ţări, ce dă valuta civilizaţiei. înţelegeţi mai mult de cât ar fi putut să o facă o cronică — priviţi, recunoaşteţi şi cinştiţi pe acest pictor _____ şi b'ucuraţi-vă- că e al nostru. El urmând vechiului obicei românesc de a face pentru sufletul său o fântână la care să îşi aline setea drumeţii, deschide pentru priviri însetate porţile casei sale. ADRIAN MANIU TĂCERE ... Magică noapte de vrac Fâlfâie văluri de beznă Peste copacii-fantome . . . Nouri pizmaşi ameninţă Pământul, de spaimă crispat . . . Din pieptu-i adânc, porneşte pădurea Să lase, încet, suspinu-i de ramuri, Tăcerea, mută", cu lacome buze căscate, înghite foşniri de frunze, cu sete... Pierdută, o pasăre-şi caută cuibul ciripind rătăcit, Tăcerea, rânjind, îi gâtuie glasul Şi pasărea-i mută . . . Pe-a cerului largă cupolă de plumb: Un tunet să bubuie’ncearcă, Tăcerea, îl soarbe. Mut e şi cerul. Cu’n blestem de moarte, vrea cucu- fveaua, Să-i sfâşie trupul, Tăcerea, . la pândă îl sfarmă. Ţipătul moare. Eu, drumeţ rătăcit, Cu sufletul mic, cu fruntea în rece . /sudoare, Repezi bătăi de inimă ’năbuş La rădăcini de stejar , . . Aşa de năprasnică tace Tăcerea, întinsă în magica noapte de vrac, ' De-mi pare că hohotu-i mut, Domnind o sfidare crudă’l aud Ş’o văd strivind cu pas apăsat, Văsduhul ce par’că geme sub ea .. ■ De spaimă, mi-s oasele moi Şi groaza făcutu-m’a varga. Mă’năbuşe greaua Tăcere ... Cumplită nevoie mă’npinge Să svârlu în ea cu piatră de glas . ■ Tăcerea, asprele ghiare mi-a pus în gâtlej Şi strânge în palmă sdrobitul meu lţipăt ... învins, căzut-am pe spate şi văd Tăcerea, încuibată în noapte, Cu fălci pe genunchi, cum rumegă [lacom, Cadavre de sgomot ... . VINTILĂ RUSSU-ŞIR1A NU © BCU Cluj GÂndirEâ SCRISORILE UNUI RĂZAŞ » ION. Octomvrie 28 Poiana Negrei Faţa bătrânei se chinui dureros, într’un spasm de plâns mut, fără lacrimi. Ochii priveau înspăimântaţi telegrama murdară, îmi cerşeau o nădejde şi rostogolindu-se zădar-nic în obiectele uscate, nu puteau stoarce izvorul de lacrimi uşură-toare. Bătrâna nu mai ştia p'ânge. I-am măsurat ceasurile. Până la prânz aveam încă timp să prindem trenul, peste, noapte să ajungem la Iaşi. *_ Acolo aveam cunoştinţe vechi, prieteni; în casa de sănătate unde a fost dus feciorul cu mintea rătăcită, va căpăta altă îngrijire. Cu voia Domnului seva îndrepta. Minunile nu mai sunt rare astăzi. Minţeam cu seninătate şi bătrâna îmi sorbea cuvintele. Nădejdea încolţea iarăşi sfioasă. Dar minţeam. Ştiam că bolnavul nu va mai găsi alt sfârşi decât în cămaşa de forţă, ori paralizat, ori pe masa de .disecţie. Cu o înspăimântătoare precizie, medicul îmi explicase amânunţ t cum nebunia va devora fără cruţare ultimele scli piri ale cugetului , Prietenul meu, feciorul bătrânei, păşise definitiv în altă lume, cu demoni şi dumnezei necunoscuţi nouă, de unde nu mai e întoarcere. Amăgit însă de propriile născociri, am hotărât s’o întovărăşesc până la ospic ul unde nebunii îşi d str bue între ei ziua împărăţii ine- Ştefan Popescu 2S5 VIS In urma ta ... pe uliţi vechi ... mă strecuram . . . Plecau cocori . . . în zări de fum ... se întomna . .. Păşeam încet.. . păşeam sfios ... în urma ta .. . Când ai intrat... să mi te-arăţi... zâmbind la geam... Treceau drumeţi. .. treceau grăbiţi ... era târziu .. . Iar prin ogrăzi... ţipau stejari. . . sub ferestrău . . . Eu am rămas . .. înmărmurit. . . sub geamul tău . . . Sa’ntunecat. .. şi s’a făcut.. . pustiu .. . pustiu . . . Pe urmă luna ... frunze moarte .. . surd tumult. .. Şi chipul tău .. . în discul ei. .. s’a oglindit... Mi-ai aruncat... un trandafir ... îngălbenit.. . Atât a fost .. . atâta tot.. . demult. .. demult. .. AL. O. TEODOREANU xistente, iar noaptea îşi urlă în celule, spaima. Abia în drum,.când coboram spre gară şoseaua printre copacii cu frunzele de ocru şi de sânge m’a cuprins dureros întristarea. Bătrâna tăcea, cu scheletul braţelor încrucişate pe piept, cu ochii ţintiţi în gol. Deasupra miriştilor aspre şi decolorate, unde fiori violete tremurau înfiorate de vânt, nori grabnici îşi târau umbra. Pădurile arse de bruma toamnei zăvorau orizontul cu porţi de aramă. Din * - Sa ■ t -Lm.» Mare» prundurile Moldovei cutreera o suflare îngheţată şi umedă. De atâtea ori făcusem, împreună, drumul acesta ia sfârşitul vacanţelor de odinioară! Eu coboram poate posomorit şoseaua până la halta de^ cărămizi roşii, de unde trenul- ne purta spre tumultoasa Capitală. Poate întorceam ades privirea întristată îndărăt, spre ogoarele de porumb, revărsate în coasta dealurilor, spre luncile desfrunzite, spre apele răsfirate între sălcii şi plopi Dar tovarăşul meu privea ţintă înainte, respira uşurat până în adâncul plămânilor, croia planuri înfigurate şi nerăbdătoare. Oraşul îl hipnotiza. Pleca cuceritor ca un amant şi ca un vrăjmaş. In vagonul sărac de clasa III, la lumina murdară a lămpii cu ulei pe banca galbenă de lemn, între cişmele unui jandarm, care sforăia tiranic şi caftanele negustorilor jidovi cari şopteau în jargon, neobosit tovarăşul meu clădea atunci edificii ameţitaore şi fragile. Asemeni căutătorilor de aur, aventuraţi spre ţinuturi cu prodigioase filoane, nu cunoştea nici un hotar realităţii. Cu un optimism plebeu şi robust, c*rea vieţii să' nu-i -refuze nimic. O dorea însetat Şi târziu, biruită, viaţa părea câ începe a i se supune însfârşit, îmblânzită. Seara, când întâmplarea ne întâlnea uneolri în labirintul Capitalei © BCU 156 gândirea îmi strângea braţul înfigurat, târân-du-mâ spre străzile inundate de lumina crudă a becurilor, unde mulţimea se revărsa peste trotuarele prea înguste. Ochii se aprindeau de scânteeri halucinate. , . Echipagiile.cu resorturi elastice, automobilele cu lentilele farurilor orbitoare, limuzinele capitonate, în care după goamul de cristal zâmbeau cu buze muşcate de caimin, femeile; procesiunea aceasta a biruitorilor îl ameţea ca o băutură pu,-ternică. . Istovit după douăsprezece ceasuri de muncă deasupra tomurilor cu ştiinţa aridă, cobora din mansarda săracă, pentru a-şi pompa din spectacolul acesta crepuscular, o energie întinerită. Surâsul ademinitor al femeilor îl sfichiuia. Morga atotputernicilor îl indigna ca o provocare directă. In fiecare amurg se întorcea otelit, după o baie răeo-1 ritoare de ură şi de dorinţă. Da, viaţa părea că i se supune, însfârşit, îmblânzită. Căci la ultima întâlnire, strâns în hainele tăiate , după cel mai nou model, îrifră-gezit la figură ca un adolescent, mi-a privit compătimitor sărmanul j pardesiu punctat de stropi. Era fe-I ricit. Biruia. Porţi noui se deschi-’ deau înainte-i. Iar pe când, cu ne-buriiile celei dintâi tinereţi potolite | mă resemnam orizontului cenuşiu | în care îmi târâi astăzi larva, — j feciorul văduvei cucerea sgomotos j t#ate înâlţimle. Ştiri vagi şi fugare I aruncate pe un colţ de scrisoare mă ţineau în curent uneori. Nu mai avea timp să urce în satul sărăciei noastre. Din depărtare, ca unui prieten docil, şi obscur, rămas în urmă. simţia doar din când în când, nevoia să-mi împărtăşească nădejdile, Apoi tăcu. Bătrâna nu-mi mal aduse nici o scrisoare, a cărei lectură să o asculte cu evlavie. Feciorul uita. Era puternic. Dar singur. Singur cum l’a t găsit nebunia, sorbită cine ştie când, pe buzele unei femei de o noapte. Telegrama preciza dureros, nu mai era decât un sfârşit apropiat şi de dorit. Am intrat pe poarta ospiciului cu acoperişuri roşii şi cu alee de salcâmi , desfrunziţi, în dimineaţa aceia plină de soare, caldă, cu miresme jilave de fân şi brazde, ca un început de primăvară. Nebunii se plimbau în halaturi albe Păşeau cuminţi pe cărările unde trosneau frunze uscate. Cerul albastru, aierul cristalin, le strecura în ochi lumina de recovalescentă- , Paznicul n-ea dus pe alei întor-tochiate, până la pavilionul din fund, la cei condamnaţi pentru totdeauna. Priviri sticloase ne săgetau printre gratii. Dintr’un subsol răsună o melodie monotonă şi jalnică. Ţipete înăbuşite mureaujze culoarele glaciale. Bătrâna se cutremură scuturată de un fior. Paznicul râse: — Aci sunt regii! „Regii" urlau'în celule şi în că-maşe de forţă, Gşa unei cămări scârţăi. — Aci! * Bolnavui în halatul alb, cu spatele întors, călare pe un scaun de scânduri, strângea frâne imaginare, Ocolind pe lângă perete i-am eşit în faţă. Bătrâna înghenunche strân-gându-i mânile : — Ioane, Ioane! Dar nebunul întoarse ochii goi, indiferenţi. Îşi şterse cu mâneca şuviţele cleioase, care-i atârnau Ia colţul buzelor şi mână mai departe frânele-i invizibile. In ghenunchi bătrâna îl privea obrazul tăiat de încreţituri mărunte se chinui iarăşi de plâns. Stroarsă din adâncuri, o lacrimă mică, neputincioasă jalnică se rostogoli în bărbia aspră. Nebunul râse. Dădu din umeri. Se întoarse să avânte mai departe, în spaţii nevăzute vehiculul ridicol. Şi nu ştiu de ce mi-am amintit deodată din mitologia pe care o buchisiam odinioară împreună; gravura unde carul lui Phaeton fiul prea îndrăzneţ al Soarelui şi al Clymenei, cădea trăznit de mânia lui Jupiter. C. Robul însemnări de Toamnă CAPTIV Cum caut praf de mîngîere In toamna plină de otravă! Şi cum mă’mpresură’n tăcere, Singurătatea mea bolnavă! Aşa lumina mi se frînge Sub pleoapa asprei tinereţi, De mi se pare că mă strînge Tlrziul trist al unei vieţi. r t ■ In zări încearcă amintirea Trecutul iarăşi să-l străbată Şi-aştept lumina şi iubirea Ce nu mai vine ni-ci-odată. Iar casa mea întristătoare, Ca fruntea norilor sublimi, Pecetlueşte sub zăvoare Un vultur prins din înălţimi. . . C. R. CHIULEA Abonaţii GÂNDIREI vor primi în tiraj special reproduceri după tablourile cele mai alese din expoziţiile re- mâneşti de artă, © BCU Cluj GÂNDIREA 25? CÂNTECUL TOAMNEI Lui IONEL TEODOREANU Durerea mea,e-o părăsită moară Ce se dărâmă’n liniştea de sară, Şi care-a măcinat cândva în vânt, Tot dorul meu cu’ntregul lui avânt. Iar peste-un lac perdut într’o pădure Un mut şi leneş zbor de-aripe sure . In mine, lin ca’ntr’un pustiu, aşterne Tăcerea melodiilor eterne! ... . Şi-un vag miros de frunze veştejite Cjo ceaţă grea se lasă de pe-un dâmb, " Căci amintirea zilelor trăite ' Abia respiră’n somnul ei de plumb . . . • Şi-acum visarea mea e-o biată moartă Ce’n silă greu şi legănat o poartă, * Pe-un drum făcut din pâclă şi din scrum, Un dric uşor cu roatele de fum ... ; ’ . ’ ALEXANDRU N. NANU. ■4 • •’ • . \ ' ' —- - ' —: ânterior. Cei dintâiu insultă şi de- „HANUL DRUMEŢILOR" Gânduri cu prilejul unei opere utile In obiceiurile noastre a orăşenilor nu se cunoaşte desfătarea în mijlocul naturii. Staţiunile climaterice sînt aproape fără excepţiune vizitate în vederea Cazinourilor, cu sălile lor de bulă sau „Chenhiil de fer“, cu străinele şi straniile reprezentaţii de teatru, şi cu saloanele de dancing, enervant şi sălbatec. Excursiile, pentrucă totuşi vilegia-turiştii fac şi excursii, sTnt pr lei de orice altă preocupare de cât acea educare a sufletului şi corpului care e călăuza excursionistu-lui altor ţări. Noi n’avem educaţia adevăratei excursii, aşa se explică de altfel mentalitate de mahalagiu intelectual a excursionistului român în genere, care porneşte la drum cu băutura şi respectivul lăutar, se entuziasmează acolo în mijlocul rtaturei, pe care n*o vede şi nici nte înţelege, la auzul cineştie cărei romanţe idioate, şi termină prin a-şi exprima stârpertia sentimentală, devastând pomii de Zestrea lor de verdeaţă, pentru a şi împodobi grotesc vehicolul din care sbiarâ în drumul spre casă. Nu mai puţin stăpânit de aceeaşi mentalitate dureroasă dar altfel manifestată e şi exploatatorul solu-' lui şi subsolului munţilor noştri darnici şi răbdători. Lipsit mai totdeauna de orice respect faţă de sursa din care îşi trage averea, lacom şi grăbit la câştig, el e infinit mult mai periculos şi mai greu de stăvilit de cât specimenul moralizează, cestălalt distruge, distruge fără putinţă de reînzestrare. principalul izvor de trainică frumu-şeţe şi mănoasă viaţă creiatoare. Înainte de războiu existau în vechiul regat abia 5 sau 6 grupe de alpinişti, după câte ştim. Câţiva îndrăgostiţi de natură, prea puţini profesori cu respect pentru ştiinţa pe care o practică şi câţiva sports-mani luminaţi, se asociau şi por- niau Ia drum spre piscurile cu orizonturi nemărginite. Pe aceştia îi vedem astăzi adunaţi în asociaţia „Hanuî drumeţilor".*) Puţini, abia vre-o două sute, dar după cât se pare hotăriţi a ne trezi )a o viaţă care aiurea de multă vreme se trăieşte pe o întinsă scară. Oamenii aceştia şi-au dat seama că dacă înainte de războiu ni era permisă într’o oarecare măsură nepăsarea, astăzi când bună parte din bogăţia munţilor noştri a fost hăcuită de barbaria civilizaţiei care a călcat-o timp de doi ani, ar fi o crimă să nu-şi pună experienţa căpătată în timpuri de linişte şi belşug în slujba salvgardării acestei preţioase rezerve naţionale. Şi s’a pornit la muncă metodic şi priceput. „Hanul drumeţilor" poate rivaliza în modestele ei începuturi de tânără asociaţie <"u o ice organizaţie similară din străinătate. Cetirea cărţuliei aceleia care sperie cu titulatura ei steieo-tipă — „Actul constitutiv şi statute" — este o lectură tot aşa de reconfortantă ca şi1 ozona piscurilor. Parcuri naţionale unde ţinuturi muntoase prototipice vor fi aparate de orice lăcomie şl orice profa- flsociaţie patriotică pentru răspândirea turismului şi creiarea de Parcuri Naţionala în România. Sediu Central, Bucu- rşşti, ştr, 'General Mânu 7, © 258 GÂNDIREA nare; construcţii de drumuri şi case de adăpost în sălbătăcia munţilor; ghîduri şi sfaturi pentru o cât mai chibzuită întrebuinţare a timpului în excursii; intervenţii pe lângă puterile publice pentru protejarea darurilor naturii; hanuri unde călătorul ostenit să găsească o hrană îndestulătoare, onest preţuită, un pat ospitalier şi o bibliotecă la îndămâna oricui. Şi câte, şi câte încă ! Nu-ţi vine a crede. Un văl cald de speranţe într’o mai bună înţelegere a vieţii ne flutură gândul. Realizarea in scurta vreme de la înfiinţarea asociaţiei, a hanului de la Sinaia ne dă încredere şi avânt imaginaţiei. Asociaţia nu fără oarecare caznă îşi va întinde ramificaţiunile tot mei mult, tot mai puternic se va înfige în negura oraşelor, smulgând de acolo omenirea aceea care nu ştie nici ce e soarele scânteietor al munţilor şi nici aerul plin de dătătoare viaţă. Va învăţa tâ-govăţul că Duminica omului civilizat nu la cafenea sau la cârciumă sff petrece, ci acolo de unde puterile istovite de fumul fabrice!, praful dosarelor, duhoarea claselor se întorc cu rezerve proaspete pentru săptămână ce se începe a douazi, Şi atunci vor goni spre alte tărâmuri şi tuberculoza, şi sifilisul şi podagra şi ignoranţa din atâtea capete. D. PflLflDI. PĂMÂNT ŞI STELE Noroiul tălpile ’mpovară (pământul vrea să ne oprească) E tot pierdut! Vedenie amară Ai noştrii trebue să pribegiască. Sînt pământ cu tine destui, pe [totdeauna Fie pentru noi uşoară ţărâna lor. A fost de oţel furtuna Şi calea noastră — calea robilor. Stele. Tot, stele lucitoare. Intre voi stele să rătăcesc. Când cade una — ce îndrăgostit [moare?. In August cu miile se prăbuşesc. La voi în vămile fără osândă Păstrată’i pacea vecinicet tăceri Noian al sorilor cu lege blândă, Nu ştiţi-de ale noastre pămân-[teşti dureri. Se ’ntreabă fie care’n vorbe ’ncete Curate stele, câţi ne-om mai . [întoarce teferi? Dar vai în spre tărie suie lung [rachete Purtând mânjirile omorului până’n • [luceferi. * % * TURBiNCV LUi-IVAN Ştefan Popesţu In Bălţă BUCLUCAŞĂ TREABĂ-I SCRISUL! Un domn de Ia Bacău, un domn despre care nu-1 ştiam dacă nobil sau burghez, bătrân sau tânăr şi nici de-i nalt sau scund, gras său uscat ca o ideie a clientului său literar, ni-a adresat cândva o seri soare pe care a m socotit-o intere >antă pentru faptul că sintetiza o mentalitate caracteristică. E vorba de pretenţia unor cetitori de a se amesteca fără niciun rost şi fără nici-o chemare în redacţia revistei pe cere o cetesc. Pretenţii ridicolă şi vrednică a ocupa singură dată spaţiul „Turbincer" avân-du-se în vedere scopul educativ, pentru care se face. Dar domnul dela Bacău insistă, la chestiunea în serios şi ne trimite un răspuns pe care îl aşezăm cu respect — fiindcă aflăm că părintele său ^e bătrân — la coş. Domnul aşteaptă ce aşteaptă, vede că nu i apare din nou „numele la gazetă" şi ne trimite de rândul acesta o ooeră care are aceeaşi soartă. Atunci îşi pierde răbdarea, ne somează prin portărei să-i publicăm răspunsul, şi fără a aştepta ca noi să-i primim somaţ'a, se adresează unei altei reviste pe care a socotit-o vrăjmaşă nouă, o tămâie puţin aşa cum făcuse cu noi în prima scrisoare ce ni-a adresat, şi se prinde. Astfel seri soarea apare în „Săgetătorul", de unde aflăm că vom primi o somaţie, lucru care se confirmă câteva zile mai târziu. Iată-1 aşa dar în recidivă paşol na turbinca. Şi regretăm că e din nou aici. Regretăm pentru bătrâneţe. Căci chiar cu somaţie prin portărei noi tot nu l’am fi lăsat oe dl Wagner de la Bacău să se facă pentru a doua oară ridicol în revista noastră. Dar scrisoarea a apărut în »Săgetătorul» şi acolo se vede scris negru pe alb că: „Romanele d-lui Stoicannu-s romane de seră concepute în manierismul exagerat al lui Flaubert, ei în retorta unei creaţii neartifjciălizată", © BCU QĂNDIREA Vezi că »SăgetătoruI«, care nu se ocupă de literatura ne romă-nească nu poate fi rău impresionat de aprecierea d-Iui Wagner, şi nici nu poate avea vre o răspundere când publică asemenea boliverne. Dar noi, dej ... / 1 han II. * •. * * Intr’un număr trecut al „Sburâ-torului literar", dl George Cair publică o nuvelă : „Vedenia". E o scrisoare pe care o domnişoară o trimete prietenei sale, explicându i de ce nu s’a măritat până acum. Subiectul este din cele mai neobişnuite. Titlul de-altminteri încurajează îndestul pe amatorii de straniu la lectură. Ş\ cetitorii,, nu sunt amăgiţi. împrejurările care au determinat pe domnişoara Nelia, aşa o chiamă pe autoarea scri-soarei să renunţe definitiv la căsnicie, sunt din cele mai curioase. Atât de curioase că rămâi cu totul nedumerit dinaintea atâtor capricii bizare, câte poate să înfăţişeze sufletul omenesc. Domnişoara Nelia posedă tot ce trebue unei fete, ca să se bucure de pretendenţi desăvârşiţi. Chiar găseşte unul, cu care\se şi logodeşte. Băiat frumos, cochet, bogat; când ÎI visiteazâ cu tatăl ei la moşie, îl găseşte supraveghind treeratul. .Şi ce tre-erat! Dar când se urcă în trăsură cu toţii să pleca la conac, tânărului îi scapă un pantof. Ochii fetei ^văzură atunci un ciorap fin, de mătase, poate chiar cu baghete. Zadarnic. La acest spectacol amintirea ei, fugi înnapoi, mult înnapoi, când era fetită la pension şi Când văzuse deasemeni cum unui băcan îi scăpase papucul, dând la iveală un picior grosolan îmbrăcat într’un ciorap murdar de lână, prin spărtura căruia ieşea la iveală un deget noduros, cu unghia neagră, crăpată. Atât a fost deajuns. Memoria odorantului a fost mai tare ca iubirea ! Căsătoria s’a stricat numai decât, deşi domnişoara Nelia, cum sincer mărturiseşte, avea impresia limpede că tânărul e în curent cu pedicura. Cum se vede ciudăţenia esupra-evidentă. Efectul e atins şi, ca fond, nuvela e deci perfectă. Sunt de remarcat doar unele lipsuri de pre-cisie. Ast fel la începutul scrisoare)', domnişoara Nelia aminteşte prietenei sale, cum trecătorii îşi zăboveau paşii în urma lor: „Aveau dece bieţii oameni; tu, brună, cu ochi albaştri, eu blondă % 259 auriu, cu ochii cenuşii şi sprâncenele îmbinate.1' Iar la sfârşit: „Te sărut mult, mult de tot, pe zulufii tăi bălai." Care era deci blondă şi care brună? Am spus grăbit mai sus „lipsuri de precisie11. Neîndoindu-ne de sinceritatea povestire') d-lui Cair se impune desigur o rectificare: autorul n’a făcut decât să împingă straniul la extrem. g. POSTUME VISIUNI Privesc tablourile vechi cum dorm în taina lor Şi un trecut ce nu-1 cunosc trăeşte-acum în mine —■ Efluvii de-amintiri isbesc în saorele ruine Ce vremea le-a săpat adînc în bronzul trecător. O floare restignită ’n praf, un semn. ascuns, un nume Vorbesc de-un suflet ce-a visat bîndva lîngă tablouri Şi dintr’o gură moartă azi, convoiuri, vin ecouri Să’nsufleţească rînd pe rînd relicvele postume. Vioară’n care dorm de mult uitate, triste melodii Odaia reaprinde-acum pe pînze stinsele lumini Şi palide priviri tresar ca nişte umbre pe ruini Să rupă grelele tăceri din masca unei veşnicii. Surîsuri ne’nţelese ard în ochii morţi şi-o mînă grea Se’ntinde dintr’un strîmb tablou ce-ascunde tainic doi bătrîni Care-au iubit şi ei cîndva şi’n casă-aici au fost stăpîni, Dar n’au luat nimic plecînd din lumea asta mică, rea. Şi morţii-acum păşesc solemn pe grelele covoare roase; Ecourile se trezesc prin unghiuri şi plutesc prin casă; O uşe plînge în ţîţîni şi-un gol imens în funduri lasă Să treacă morţii prin odăi . . . Cu sgomote prelungi de oase Ei se opresc în prag uimiţi de-aşa schimbare pe tapete —■ Atîţi străini în rame largi săpate’n aur greu si’n fund Voci aspre ce-i hulesc . . . încet, în umbră morţii se ascund Şi’ncremenesc mîhniţi şi reci în strîmbe cadre pe părete. Surîsurile lor ce ard încremenite cad pe masă. 0 carte veche stă deschisă din ziua morţei aruncată. Atunci şi-au amintit bătrînii de moarte pentru ’ntîia dată Şi s’au privit miraţi şi palizi. Şi nimeni nu era în casă Să le deschisă iar grădina posomorită şi uitată A vieţei. Singuri, albi sub lampă, în iarnă ascultau cum vîntul Cînta — şi, ’nţelegînd ce tristă e legătură cu pămîntul, Au adormit adînc sub taina de-a-pururea nedeslegată. Şi noi vom coborî ca mîne sub umedele bolţi eterne, Şi în odaia noastră albă, în care dorm ca’n relicvarii Atîtea vise de iubire, tăcerile se vor aşterne. Şi vor intra străini în casă ca lupi sălbatici în vivarii Să răscolească praful sacru de amintiri ce l-am uitat, Grăbiţi, pe trandafiri de ceară şi pe tablourile'reci. Azi soarele nădejdei sacre în bronzul şubred a săpat Lumina limpede-a vieţei şi pînza ’n care dormi de mult Tresare — parcă, cu iubire, spre mine leneşe te-apleci Şi eu învins alung tăcerea şi te cuprind şi te ascult. Medalii mari de plumb eu simt pe frunte-mi cum apasă — Sînt gîndurile reci ce bat aripile lor rupte, Sînt gîndurile ce-au urcat pe stîncile abrupte Ale trecutului — adormit de mult, aici, în casă. Privesc tabloul tău săpat în rama grea de amintiri Şi-aş vrea ca într’un chivot scump să’nchidem visele de-acum Cînd vom pleca bătrîni şi’nvinşi pe nesfîrşitul morţei drum Să nu rămînă după noi de cît parfum de trandafiri. CONŞT, T,- STOICA © BCU 260 PROBLEME ALE FILOZOFIEI RUSE n Filozofia rusă sa. poate împărţi în două mari grupuri: filozofia sla-vofililor şi. cea a veslerienilor*). Prima e filozofia conservativilor, a doua a progresiştilor, a revoluţionarilor. Cea dintâiu e aderenta statului naţional rus existent fe vorba de Rusia mare ce nu trecuse încă prin revolutei, — cea de-a doua ar vrea să schimbe cu totul înfăţişarea acestui stat rus şi întrucât se poate să-l nimicească. Se va minuna, poate, cetitorul deprins cu sistemele filozofice, că am stabilit o nemijlocită legătură între filozofia rusă şi politică, între gândirea abstractă şi activitatea practică. Insă în realitate, aşa este. Filozofia rusă are un temeiu politic, — se poate chiar spune că problema politică e problema centrală prin care Ruşii au devenit filozofi. Prin prizma aceasta va trebui să privim problema teismului şi ateismului. Teist e la Ruşi acela care recunoaşte pe Dumnezeu, însă numai pe Dumnezeul admis de biserica rusă-bizantină; — teistul tre-bue să recunoască prin urmare, şi această biserică. Fiind însă biserica cel mai puternic şi neapăratul sprijin al statului, teistul trebuie să recunoască şi statul ca organizaţiune aşezată de Dumnezeu, ■— iară pe ţar care e şi capul bisericii, fiind pus de D-zeu drept locţiitorul său pe pământ, teistul trebuie să-l venereze ca pe un sfânt. Biserica bizantină însă n’a putut cuceri massele poporului. In cursul atâtor veacuri poporul a rămas cu credinţa cea veche, păgână Din aceşti credincioşi s’â format mai târziu secta „rascolniki“ care s’a pus în opoziţie atât cu biserica oficială, cât şi cu reformele după modelul *) Slavofili este un nume dat concepţiei, că binele şi mântuirea Rusiei şi. a întregii omeniri, trebue căutate în Rusia, pe când vestlerismul se bazează pe concepţia că Rusia se va înălţă numai cua-jutorul Vestului, cu cel al Europei; programul lor e continuarea reformelor lui Petru cel JVlare. . (MÂNBl REA DIN „IN MEMORIANX V DE TENNYSON E calm dimineaţa, n’auzi nici un şopot, Un calm potrivit cu o calmă durere, ^ Din când în când numai o frunză ce piere . Căzând veştejită, e singurul zgomot, E calm peste codrul ce’n zare se pierde, • E pace adâncă şi jos $i’n tării, Pe rouă şi pe funigeii — argintii ' întinşi peste fondul de, aur şi verde. E calm şi lumină pe’ntinsa câmpie i Şi toamna se lasă pe mirişti, pe sate. Pe’nnalte bisericei, pe deal, peste toate, Pân’colo departe la marea-argintie. ■ . Un calm stăpâneşte profund toată zarea, . ftVr’o frunză’nroşită stă gata — a cădea. Şi dacă e calm şi în inima mea E calmul ce mi l-a adus desperarea. Tradusă din englezeşte de P. GRI MM, vestic pe care le-a introdus Petru cel Mare (1689—1/25) în statul Rus. Acest împărat a înţeles că statul rusesc nu mai poate rămâne cu organizaţia cea veche; el fu primul împărat al Rusiei care introduse în ţară reforme însempate şi radicale. — Biserica o subordonă statului, — propaganda raskolnicilor o suprimă. Deaceea nu ne vom mira de călugării corseravativi ce îl credeau o întrupare a lui Anticrist. Aceeaşi ţintă — europenizarea Rusiei — o urmăresc şi ţarii următori: Caterina II avea o cultură europeană şi voia să ridice statul rus la o înălţime mai mare, chiar decât se aflau statele europene învecinate. Aceasta se putea înfăptui numai, suprimând orice libertate. Astfel începu să se audă din ce în ce mai desluşit murmărul nemulţumirii; era murmurul celor asupriţi împotriva absolutismului. Cel ce-şi arăta pe faţă nemulţumirea, ajungea în temniţă, era exilat, sau condamnat la moarte. Vestlerismul e curentul care se formează împotriva organizaţiei sta- tului abşolutistic şi împotriva bisericii absolutiste. Aderenţii ‘.săi sînt deci ateiştii, dar ateismul lor e mai mult o concepţie socială decât religioasă. In timpul lui Nicolai 1 (1825-1854) curentul se precisează. Tot în acel timp îşi formulară şi slavofilii programul lor. Ivan Kirejexvski*) este întemeietorul slavofilismului. Sistemul filozofic şi Ta plăsmuit subt influenţa lui Schelling. In tinereţe era încântat de cultura vestică aşa cum au aplicat-o şi lăţit-o în Rusia Petru cel Mare şi Caterina II. E bine ca Ruşii să primească cultura Vestului fără multă răzgândire. Concepţia aceasta şi-a substituit-o încetul cu încetul prin alta scoasă din cărţile sfinţilor Părinţi şi din discuţiile sale cu călugări ruşi. Intre Europa şi Rusia el constată o mare deosebire : Rusia a păstrat credinţa adevărată (e vorba de credinţa în Dumnezeu), credinţa revelată, — Europa, dimpotrivă, a alterat-o, raţionalizând-o. Pretutindeni, în stat, îu biserică, în drept, în familie, se *) 1806-1856, © BCU GÂNDIREA 261 pot constată deosebiri între Rusia şi Europa. Dar şi sufleteşte se deosebeşte rusul de european. întâiul e duh-liu, unit cu sine, conştiinţa îi hărăzeşte linişte sufletească, cu toate că nu arareori se convinge de imperfecţiunea să... Europeanul înclină spre scepticism şi necredinţă. Fără credinţă însă, omul e destinat pieirii. Dela începutul istoriei şi până acuma se constată contrastele acestor două lumi: Roma şi Atena, mai târziu Roma creştină şi Con-stantinopolul creştin. Oricât de departe am pătrunde în trecutul popoarelor din Vest, pretutindeni şi oricând ne bat la ochi: raţionalis-. mul care la Hume, Kant, Fichte şi Hegel şi-au ajuns culmea: şi, prin tot timpul acesta, în Vest, individul joacă rolul unui stat în stat, — al unui microcosmos în macrocosmos. Cu totul altfel e în Est. Religia înseamnă aici, în contrast, cu raţionalismul- vestic, o înălţare mistică; înclinarea aceasta spre misticism a fost împrumutată de ruşi, de-a-dreptul din Bizanţ. Smerenia e virtutea cea mai înaltă a Rusului, iar trufia a omului din Vest. Cum s’ar putea înlătura diferenţele acestea atât de izbitoare? De tot frapantă* e soluţiunea problemei acesteia: mântuirea de chinurile sufleteşti, în cari ne-a scufundat în Vest raţiunea critică, s’ar putea afla prin „reîntoarcerea" la credinţă, —, la intuiţie, care ne duce după părerea lui Kirejewskij, la cea mai; desăvârşită linişte sufletească şi la unitatea tuturor puterilor spirituale. Cele mai înalte adevăruri religioase nu se pot înţelege cu raţiunea, ele se pot descoperi numai prin intuiţie, adică prin estaz intelectual, prin o transcendenţă a fiinţei noastre. Schel-ling a încercat metoda aceasta şi deăceea el e cel mai potrivit model pentru filosofia rusă. Religia revelată de Dzeu trebuie păstrată fără nici o alterare; Dumnezeu este o fiinţă în trei feţe. . Din toate, câte s’au spus până acum, vom înţelege uşor dece, pentru filosoful nostru, idealul bisericii viitoare îl formează biserica vechilor Ruşi şi dece „mujicul" rus reprezintă pe creştinul ideal. Ruşii trebuie să ajungă în fruntea întregii omeniri. Pentruce? Toate popoarele din Vest şi-au trăit traiul, cultura lor e pe patul de moarte. Pentru a mai putea exista, ele trebuie să accepte hegemonia Rusiei. Rusia â primit cultura dela toate celelalte naţiuni şi e superioară Vestului prin IN RITMUL TRENULUI Un amurg lintştit ca un suflet curat Pe care trenul, în sbor, l-a turburat Cu sgomotul de fier, Cu fumul împletit pornind spre cer, Cu durerile călătorilor grăbiţi, Cu încrederea celor fericiţi. Un amurg pe careîl vădprin fereastră O nesfârşire albastră, O apă de argint, Dealuri de mărgărint, . O pădure de aramă . . . Un amurg dulce ca sinul de mamă. O binecuvântare Pe. care o înţeleg cât e de mare Cum intră prin fereastra vagonului [meu: O privire blândă dela Dumnezeu. Departe, Ca într’o carte, O casă în fel de fel de culori: Roşul luat din zori Şi galbenul din flori Şi verdele din ochii de femei Şi diamantul din scântei —. Cum soarele scapără’n ferestrele ei. O casă paşnică — un biet cămin Atât de frumos, atât de senin, In care vieţi sălăşluesc Oameni ca mine cu rost pământesc, Oameni ca mine cu dor călător, Oameni ce speră. iubesc şi mor . . . Vieaţă! Vieaţă! Vis neîmplinit, Cale veşnică spre infinit, Un tren ce-aleargă pe drumul ceresc Te simt, te pipăi, te trăescl Dar vai, ce ţiniă-i către sfârşit? Vezi, noaptea pătrunde’n vagonu- [adormit LEON FERARU însuşirile amintite mai sus. Dar poporul rus mai are o calitate mare, prin care se deosebeşte cu totul de celelalte popoare europene, şi anume: iubirea de pace. Aceasta corespunde mai bine iubirii aproapelui din credinţa creştină şi prin urmare e un motiv mai mult pentru ca Ruşii să primească conducerea întregii omenimi. In cele ce urmează câteva cuvinte ' despre reprezentantul celeilalte direcţii filosofice ruse: Vissarion Gri-gorovic Belinskij. In viaţa lui se pot de asemenea constata mai multe epoce. Influenţat de Schelling, la început e mai mult slavofil, apoi, captivat de Hegel, preamăreşte pe ţar, şi-I pune pe o treaptă cu Dumnezeu şi cu naţiunea. Tot subt influenţa lui Hegel, formulează contrastul între felul de a fi şi de a cunoâşte subiectiv (individual şi întâmplător) şi obiectiv (general şi necesar). Primul caz duce în ultimile sale consecinţe la solipsism şi la crimă, &\ doilea la superstiţie. Amândouă sunt rele. Deaceea amândouă trebuiesc combinate. Căci, dacă aplicăm în politică principiul metafizicei hegeli-ane, amintit mai sus, am fi necesitaţi să recunoaştem numai pe ţar ca întrupare a obiectivului şi a necesităţii absolute. Cu ce drept, se întreabă Belinsky? Tot atât de bine se pot declara Napoleon sau Robespierre reprezentanţi ai absolutului. Din punct de vedere istoric-filosofic şi revoluţiile sunt necesare. Belinsky împacă subiectivismul cu obiectivismul — cu ajutorul filozofiei lui Feherbach. Omul îşi e sie-şi Dumnezeu. Prin urmare după-ce Dumnezeul ceresc s’a prăbuşit, trebue să cadă şi locţiitorul său pământesc: prezidentul republicei e declarat mai bun decât ţarul. Astfel devine Belinsky •— progresist şi revoluţionar. Ca vestlerian Belinsky e un duşman al misticismului ortodox. Nu de misticism are Rusia nevoie ci de legi cari corespund minţii sănătoase fi dreptăţii. Deci dreptate atât omului singuratic cât şi maselor largi ale poporului. Cugetătorul nostru nu vrea numai să distrugă, ca mulţi alţi vestleriani ci vrea să şi construiască şi să creeze lucruri nouă. Kirejevskij a căutat refugiu de scepticism în intuiţia mistică, — Belinskij în activitate, în creare. Şi totuşi era de o religiozitate profundă. Era numai adversarul Dumnezeului bisericesc, nu însă împotriva lui Dumnezeu. El credea în puterea dumnezeească a ştiinţei, în progresul inevitabil al omenirii, care , va zmulge cu sine şi Rusia. Slavofilii. sunt naţionalişti: eşti om numai fiind Rus, German, Francez etc., — vestlerii sunt cosmopoliţi. Pentru cei dintâi cele mai înalte virtuţi sunt smerenia şi adâncirea în adevărurile biblice, — cei din urmă spun că nu-i altă virtute mai înaltă decât fapta; prin fapte vreau ei să agonisească cele mai mări bunuri pentru omenire: egalitatea şi dreptatea. ' Dr. VASILE GHERASIM. Abonaţi-vă la GÂNDIREA. In curând vom aduce îmbunătăţiri, vom mări numărul paginilor, vom crea rubrici noui şi vom adăoga suplimente ilustrate. Costul exemplarului va fi urcat, abonamentul va rămâne acelaş. GÂNDIREA ...-.. „—\-i—- ASISTENŢAfSOCIALĂ. Problema aşezării pe baze solide a «societăţii româneştii Problema asistenţii sociale a fost până ecum, în special în vechiul regat, cu desăvârşire ignorată. Societăţi de binefacere au fost şi sînt încă din belşug. Nu e oraş unde o astfel de societate să nu existe. Dar „binefacerea" era un sport pentru cuconetul'fără prea multă ocupaţie acasă, prilej de îndelungi şedinţe în cari se puneau la cale cancanurile târgului, şi de sgomo toase serbări şi baluri, de pe urma cărora revenia scopului aproape invariabil sume ridicale; iar cum se înpârţiau aceste sume nido-dală nu s’a putut şti. E destul că acest sistem de binefacere ajun-zese complect compromis. Nimeni nu mai dădea obolul său, pentrucă avea certitudinea că se despoaie fără folos. In spiritul naţiei noastre milostenia este totuşi un sentiment puternic. Trecutul istoric ne stă Ia îndămână. Acele admirabile aşezăminte de binefacere pe cari le găsim aproape pretutindeni în oraşele Moldovei, Munteniei şi Olteniei, în egată extindere, fac dovada unui larg humanitarism. N’a fost domnitor cu dare de mână sau boer cuprins care să nu fi înzestrat târgul drag lui Cu o ctitorie spitalicească sau un azil de bătrâni şi copii. Epitropia Casei Sfântului Spiridon din laşi cu atâtea ramificaţii în Moldova şi Basarabia, Effria Aşezămintelor Brâncoveneşti şi cea a Spitalelor Civile din Bucureşti, sînt înstituţiuni umanitariste de cea mai românească concepţii. Străinătatea aceea a apusului la care cu drept cuvânt alergăm după învăţăminte, deşi adeseori abuzăm, nu ne poate da nici o pildă care să poată sta alături. Dar toate aceste aşezemânte nu cuprind ceea ce trebue înţeles prin asistenţa, socială. Creiate în decursul vremii şi desăvârşite odată cu ea, ele au rămas totuşi insti-tuţ'i ale unei naţii care nu-şi avea p viaţă socială în înţelesul modern al cuvântului. Ajutorul medical gratuit până la absud, evident ni a fost de mult folos. Aşezămintele spitaliceşti ale epitropiilor şi eforiilor ni-a dat; un corp medical respectat în ţările apusului, şi in-stituţiuni de învîdiat. Opera de asistenţă socială cere mai mult. Ajutorul medical foloseşte numai în. parte şi nu con-tribue cu nimic la aducaţia socială pe care o urmăreşti asistenţa. Şi Ia noi abia astăzi după războiul care ni-a strâns toate forţile etnice în aceleaşi hotare se închiagă o alcătuire socială reală Rolul asis tenţii în aceste împrejurări e Covârşitor; iar ea nu poate să rămână ca mai înainte pe mâna tuturor capriciilor şi imaginaţiilor, oricât de bine intenţionate ar fi ele — şi nici redusă la activitatea unilaterală a asistenţii medicale. Irăim în cea mai desăvârşită ignorare a condiţiunilor de vieţuire civilizată. Mamele nu ştiu nici să nască nici să crească copii. Pruncii dacă nu mor înainte de a ajunge la şcoală, devin în cazuri covârşitor de numeroase, puberţi schilozi şi oameni înbâtrâniţi înainte de vreme. Puericultura e necunoscută în ţara românească ; iar aceea mentalitate condamnabilă domneşte pretutindeni, în casa ţăranului ca şi a orăşanuiui, Ia muncitorul manual ca şi intelectual: ruşinea de a şti. E caracteristic în această privinţă răspunsul ministerului instrucţiunii la o adresă a departamentului muncii şi ocrotirilor sociale, pe care printr’o fericită întâmplare l’am avut în mână. Ministerul muncei şi ocrotirilor • şociale făcuse propunere înaltei autorităţi a învăţământului, să se întroducă dela clasa a V-a a şcoa-lelor de fete ca obiect de învăţământ, puericultura. La care ministerul instrucţiunii a răspuns, credem, pentrucă cităm din memorie, aproape testual: „Deşteptarea atenţiei asupra chestiunilor de acest fel — maternitate, higienă feminină ect. N. A. — strâns legate de cele sexuale, la epoca critică a vârstei lor ni se pare nepotrivită. . „Ar fi mai nemerită vizitarea unui spital sau unui azil de lehuze, în grupuri mici sau chiar petrecerea unui timp oarecare într’o astfel de instituţie". E clar. Ruşinea de a cunoaşte, acea predicitate criminală care ne stăpâneşte a putut orbi până într’atit cea mal înaltă insti- 262 tuţie a înţelegerii încât s’a putut da un răspuns ca acesta. Se respinse învăţământul ca periculos, se admite însă practica. Doamne! dar tocmai practica aceea ne înspăimântată mai mult, pentrucă ea nu se face după o prealabilă şi binefăcătoare pregătire. Burlescul contradictoriului răspuns al ministerului de instrucţiune e foarte esplicabil, nu însă şi iremediabil. Şi contra mentalităţii care l’a formulat trebue luptat în toate straturile societăţii noastre. Rolul educativ al asistenţii sociale îl găsim pretutindeni. Problema vagabondajului şi cerşetoriei cu vaste subzidii de ordin moral; chestiunea azileior de bătrâni neputincioşi şi sărac ; a orfelinatelor şi coloniilor de infirmi, atâtea şi atâtea mari probleme de cari atârnă în viitor trăinicia aşezării societăţii noastre, iată opera asistenţei sociale. De natură primordială din punct de vedere moral, utilă şi imediată pentru fiziologia Individului colectivităţii româneşti, delicată, grea şi costivitoare, ea nu poate fi dusă la bun rezultat decât de către stat, căci numai statul poate dispune de toate mijloacele, bani şi oameni pricepuţi. S’a criticat într’o vreme înfiinţarea ministerului muncei şi arisis-tenţii sociale ca inutilă. Nu există instituţie de mai mare şi însemnată utilitate astăzi decât acest minister, alături de cel al învăţământul şi cel al industriei şi comerţului. In sarcina acestor înalte instituţii, şi de ele, depinde întreaga refacere, şi nu refacere ci zidire cu totul nouă, a vieţii noastre de stat. De cum se vor construi temeliile de astăzi depinde soliditatea * întregului nostru edificiu social. Şi fiindcă nu e locul ca în acest articol de generalităţi se ne ocupăm şi de celelalte două probleme sociale, învăţământul şi avuţia naţională, rămâne să atragem încă odată atenţia asupra întregei probleme de asistenţă socială în toată complec-sitatea şi însemnătatea ei, în credinţa că vom fi făcut o treabă folositoare. ZflHflRlE RĂZĂŞUL . S. Ittu & Comp. • export-import Centrala: Bucureşti Filiala: Cluj, str.Memorand. Nr.3 © BCU 263 CRONICA TEATRALA Bucureşti, 4 Noembre. In sfârşit. Timpul pieselor franceze de bulevard pare c’a trecut. Teatrul francez, în producţiunea Iui din ultimele 2 decenii, care documenta numai perfecţiunea, şi ea deseori dubioasă, a unui meşteşug menit să acopere seceta inspiraţiei dramatice; areastă dramaturgie care alimenta cu adulte-rurile ei, din ce în mai plictisitoare, mai toate teatrele Capitalei îşi ia încetul cu încetul drumul înapoi în patria ei, Afară de _ Compania Dramatică »M. Voiculescu« care a jucat numai scurt timp Ia Teatrul Lyric »Copil din Flori« de H. Botaille, fără succes şi „Regele" de De Fiers şi Caillavet, cu mult succes, jnsă asta numai graţie marelui actor Morţiun care a făcut drintr’o operetă fără muzică o comedie de moravuri, o satiră; afară de aceste 2 piese din repertoriul „parizian", toate teatrele din Capitală ce stră-duesc să-şi formeze un repertoriu menit să justifice, măcar într’o mică măsură, propoziţia: „Teatrul este o instituţie de cultură." Astfel Teatrul Naţional sa hotărât după „Raţa Sălbatecă“ care s’a jucat în cele 2 stagiuni trecute cu mare succes, să monteze acum „Nora“. Piesele lui Ibsen, care demult de când face parte’din toate repertoriile teatrale ale Apusului, au început aproape a eşi din modă, devin la noi de abia acum la modă. In sfârşit! Mai bine mai târziu, decât niciodată. Intr’adevăr „Nora" Iui Ibsen atrage — cu toată insuficienţa interpretării — la fiecare spectacol un public payant atât de măre, cum rareori l’a cuprins Teatrul Naţional. Asta datorită atmosferii specific ibseniane pe care mâna mult dibace a dlui P. Gusty a ştiut s’o imprime spectacolului. ' Judecând după atenţia încordată cu care urmăreşte spectacolul şi linişteâ cu care prim'eşte surpriza sufletului Norei, s’ar părea că publicul înţelege resortul sufletesc carş-o dşterrîiină să-şi părăsească ceia ce justifică existenţa ei: cpiii, bărbatul, căminul, — nu pentru ca să fugă cu un arriânt, — ci, iluminată subit de-o mare idee morală, să plece, pentru ca şă scape de minciuna socială în care a trăit toată viaţa, să plece, ca să caute adevărul şi să şi desăvârşească personalitatea ei de om. Această nefirească şi de aceia cu atât mai captivantă desolidarizare a inteligenţii ei de sex; această victorie imposibilă aevea, dar aci demonstrată nu prin vorbeţ ci prin fapta vieţii, a Spiritului asupra materiei; această iluziei, suggerată prin cea mai savantă tehnică, care deschide sufletului femeesc porţile pe veci închise ale uriaşelor posibilităţi umane, — nu numai feme-nine; — idealitatea femeii din această piesă, rostogolită peste mediocritatea ei reală şi peste noi, — iată ce ne cucereşte şi ne îndeamnă pe toţi s’o admirăm şi s’o iubim pe Nora, chiar atunci când — n’o credem sau n’o admitem. Alternativ cu „Nora“ şi cu alte piese mai vechi se joacă acum la Naţional o reluare: „Casa de Iut“, dramă socială în 3 acte de Em. Fabre. Desbinarea între copii născuţi, în 2 căsătorii, de aceiaşi mamă, e împletită într’o acţiune dramatică neobişnuit de vie şi progresează firesc până la copleşirea nefericitei mame. Piesa, duioasă şi vătuită cu morală: nedreptatea socială, -=•= place publicului. Noi aplaudăm această re-Itiare, fiindcă a dat prilejul Dşoarei Angela Luncescu, unui frumos temperament dramatic de o forţă primitivă, de-a obţine un mar^p succes şi de-a se supune Direc-ţiunei Teatrului Naţional, care a ţinut-o sistematic — verificăm acum cu câtă nedreptate — departe de rampă- Direcţiunea Teatrului Regina Mar/a, vrând să înlăture obiec-ţiunile ce î-se aduceau, că nu sprijină literatura dramatică originală, cu toate că s’a îmbogăţit atât, încât ar putea zicea o piesă, două, românească pe an —destul de ... prudentă ca să nu încerce o piesă de un tânăr autor necunoscut, — a desgropat acum puternica dramă, „Suprema Forţă“ a decedatului şi culegătorului de succese de alta dată, Haratamb Lecca. Piesa montată şi făcută cu îngrijire s’a dovedit a fi atât de bine construită, încât rezistă şi astăzi cu succes, gustului oare cum mai gândirea ridicat al publicului de după război. Iar Teatrul Popular îşi împlineşte programul: pentru a face educaţia tealrală a maselor, el reprezintă câte o melodramă ieftină şi o piesă mică de mare literatură, Prima e sosul; pe gustul mulţimii care trebue să-i facă digestibil alimentul rafinat de pe urmă. E un sistem pedagogic care în alte împrejurări s’a dovedit eficace? Fi-va şi’n cazul acesta? Oricum iniţiativa e admirabilă. După melodrama „Legea Iertării", acest teatru reprezintă acum poema,,Gringoire", — pe acest nerod sublim care, flămând şi rătăcitor, vesteşte totuşi lumii sătule şi stabile în mediocritatea ei — eterna frumuseţe a poeziei, — împreună cu satira veşnic nouă si puternică a părintelui Caragiale: „O noapte furtunoasă". De dragul acestora Drimim şi „Legea Iertării". In „Gringoire-ul" lui Banville, tânărul actor Semo a avut prilejul să se releve ca un element bun pentru teatru, iar în Noaptea Furtunoasă marele Bre-zeanu ne-a dăruit bucuria de a-1 revedea într’unul din succeseie sale neuitate. Astfel mişcarea teatrală a Capitalei se intensifică mereu. Alături de piese clasice se anunţă pentru actuala stagiune câteva piese originale, nouă dintre care pe unele se pune mare nădejde. Bucureştii încep a deveni şi dîn punct de vedere cultural Capitala României mărite. -. ’ fl. DOM1N1C. ' TEATRUL NA Ţ/ONAL DIN CLUJ: Heidelbergul de altădată-, Turneul Soreanu. Institutorii şi Raţa sălbatecă. „Heidelbergul de altă dată" a fost un eveniment pentru stagiunea actuală. Rareori s’au văzut atâta public şi atâta entuziasm. Studenţimea clujană, caie par’că se dedicase esclusiv sărbătorirei artiştilor dela operă, de astădată umplea sala, trista sală a reprezentaţiilor de dramă, cu sgomot tineresc şi voie bună. Aolauzele nu mai conteneau. Mayer-Forster şi-a asigurat pentru totdeauna o clacă, de care nu va fi trădat nici odată. Ca şi muzica lui Verdi, piesa aceasta se va bucura veşnic de frumoase primiri; la o anumită vârstă banalitatea melodramatică şi dulcegăria inestetică nu vor putea clinti câtuşi de puţin gusturi profund înrădăcinate, de esenţă atavică, Sunt epoci 264 în viaţa când melodia de flaşnetă, te impresionează mai adânc, decât cea mai puternică simfonie. Mai mult s’au mai puţin, mai mascat avem cu toţii în sângele nostru predispiziţii spre vodevil. Vivacitatea tinerească din sală dovedea cu prisosinţă că Heidel-bergul nu era numai de altă dată. EI există şi-acuma, cum va exista de-apururi. »De altă dată" este o simplă' codiţă de efect. Frumuseţea unui trecut, care n’are să se mai întoarcă niciodată, a îmbiat întotdeauna pe autorii literari. In timpurile din urmă, specularea acestei falsităţi a devenit de-o constanţă obsedantă. Trecutul fireşte nu se mai întoarce; dar frumuseţea vieţei este aceiaşi în toate vremurile, Sunt numai neînsemnate deosebiri de formă, de expresie. Dar acestea nu vor forma nici odată nucleul, temelia persistentă a unei opere de artă. Vor fi ca şi în viaţă, simple ornamente. _ »Heidelbergul de altă dată" trăieşte nu pentru că păstrează în sine splendoarea unor privelişti, unor procese sufleteşti fără posibilitate de revenire. Căci aşa ceva este imposibil. Şî numai de Complicaţii sufleteşti nu se prea bucură piesa lui Mayer-Forster. „Hei-delbergul de altă dată1* va plăcea întotdeauna pentru că are într’o măsură mai acceptabilă farmecul unei banalităţi, care, pentru o anumită vârstă, însemnează ceva mai mult decât atâta. Turneul Soreanu ne-a adus două piese. Una „Institutorii" lui Otto Ernst, pe care ne-a dat-o şi teatrul nostru anul trecut cu o interpretare, ce, exceptând apariţia dlui Soreanu, putem spune că întrecea pe-a actorilor bucureşteni — şi „Raţa sălbatecă". Sala goală la prima reprezentaţie, a fost supraîncărcată la a doua. Dar succesul n’a fost prea strălucit. Unii au aruncat vina pe jocul artorilor: alţii pe nepregătirea celei mai mari părţi d;n public pentru Ibsen. In parte şi unii şi alţii aveau dreptate. Dar e o greşală a aştepta dela o piesă ibsenianâ, ori cât de desăvârşit interpretată, succese răsunătoare. E o greşală apoi - a pretinde ră dramaturgul norvegian e tot atât de dificil la înţeles, ca bună oară teoria lui Einstein. Nu trebue numai decât să fii specialist în teatrul nordic ca să pricepi „Raţa sălbatecă". ' Dar Ibsen n’are efecte calcu- late şi nici lovituri neaşteptate. Teatrul său deşi, cum se spune, de idei, nu este, eşa de spectaculos, ca bunăoară teatrul de idei al dlui Victor Eftimiu, al cărui „Prometeu" a fost primit cu multă zarvă de publicul maghiar din Cluj. Insă teatrul Celui dintâi, pune oare cum pe gânduri pe spectator. Mai puţin clar decât dl Eftimiu, dacă vreţi, Ibsen lasă ,pe mulţi privitori, încomplect dumeriţi la sfârşitul actului. Aplauzele nu is-bucnesc deci spontan odată cu căderea cortinei; iar când omul s’a lămurit ajutat de o ţigare le fumoar, (la Cluj, un eufemism, de altfel) e prea târziu ca să mai plesnească din palme. Sunt apoi nuanţe, ce se degajează din dialogurile dramaturgului scandinav, care-ţi procură dispoziţii sufleteşti puţin propice pentru aplauze şi entusiasm. ftşa că e cu totul eronat a susţine că dacă Ibsen e mare; după o reprezentare a piesei, lumea trebue să cadă în delir.j De s’a înţeles atâta la Cluj, „Raţa sălbatecă", precum a fost aplaudată, putem spune că publicul nostru era ibsenian fără să ştie, — iar interpretarea n’a lăsat nimic de dorit. Vorbim fireşte de ansamblu şi nu de dl Soreanu, care ne-a dat un Ialmar Ekdal minunat. g. m. MlCfl BIBLIE CU chipuri pentru trebuinţa creştinilor vrâstnici a şcolarilor şi a copiilor, alcătuită de Nicodem episcopul Huşilor, Arhim. Iuliu Scriban şi Iconom, Pavel Savin. Ediţia II, Ed. Viaţa Românească, Bucureşti — 34 lei. Sistemul nostru de educaţie întrebuinţat atât în familie cât şi în şcoală exclude oriCe preocupare de ordin sufletesc moral. Copilului i se spune oriCe şi despre orice- „Doamne, Doamne" e numai un fel de sperietoare ce prinde până Ia o anumită vrâstă, după care copilul îşi pierde oriCe înrredere în fiinţa Dumnezeire!, iar omul de apoi devine sceptic în faţa cărţii aceleia pline de adânc gândirea_ omenească înţelepciune morală, care este Biblia. ' Aşa se naşte acel produs anchilozat sufleteşte, Cetăţeanul acela lipsit de oriCe etică atât de frecvent -în toate straturile societăfei româneşti, stigmatizând întreaga viaţă soCială Cu preCetia aceea de dureros srepti ism şi desmăfată lipsă de respect fată de orice şi oricine. Acestea credem să fi fost gândurile autorilor cărţii acesteia, Când s’au hotărât să o alcătuiască. Poporului nostru, Cu mici exCeptiuni de la ultimul ţăran până la cel mai înzestrat Cu învăţătură intelectual trebue săi se faCă o metodică, şi înţeleaptă educaţie morală. Pentru că dară s’a ajuns să se răspândească 20.000 de exemplare din prima ediţie a aCeleiaş luCrări, marea Biblie nu se citeşte niCi de 2000. Şi nu trebue să uităm Că Biblia e lectura populară cea , mai răspândită şi că la Londra se frag ediţiuni în câte 15 milioane exemplare iar la Berlin în câte 8~i0 milioane, ' Calea aleasă la alcătuirea Micei Biblii e desigur pentru noi cea mai potrivită. Din vastul material al Bibliei s’au selecţionat bucăţile care să stârnicească interesul pentru această reconfortantă lectură. Iar până la o traducere în româneşte a Bibliei, o traducere care să poată fi acceptată până şi de Cel mai pretenţios cititor, lucrarea ac easta îndeplineşte un mare şi imediat rol de pregătire. Păstrând tonul arhaic al Bibliei, dar fără barbariile de sintaxă şi limbă din traducerile de până aCum — vezi Biblia tipărită ru spesele societăţii de Biblii britanică şi străină, Bucureşti, str. Salcâmilor 2, 1915 — înzestrată cu figuri în majoritatea lor fotografii după tablouri. Celebre, Mica Biblie Credem Că va avea un nou succes — nu atât de librărie, cât e vorba de succesul moral pe care î-1 dorim. In alte părţi asoCiafiuni Creştine îngrijesc de răspândirea Bibliei Noi nu avem aşa ceva, pentrucă creştinismul nostru constă numai în „actul de botez". Dar statul ar putea să se îngrijească de acest luCru- Obiceiul de a se da premii de cărţi elevilor silitori e de mult părăsit. O revenire la el ar înlesni şi răspândirea Bibliei . pe lângă celelalte bune rezultate ce dădea pe vremuri- D,ar oare o prefacere a sistemului de educaţie în şcoală nu ar îndruma şi el către lectura cărţii plină de învăţăminte şi înţelepciune? Cetirea Bibliei e o chestiune care depăşeşte sc opurile religioase oă © BCU Cluj gânDirEA 263 e o chestiune culturală şi naţională de o gravitate covârşitoare- JEAN BflRT. Datorii uitate. Ediţia H-a — Ed. Viaţa Românească, Iaşi 12 lei- „Datorii uitate" o nuvelă mare de HO pagini, aproape' cât un roman de dl- Eugen LovinesCu. DL Ibrăileanu, dacă nu ne înşelăm, i-a zis iin roman concentrat, sau un rezumat de roman. Cartea pe bun drept a fost premiată de Academie dela prima ediţie ; iar harnicul institut de editură de la Iaşi care nu face numai afaceri ci şi operă culturală, bine a făcut că a reeditat-o astăzi când literaţii consacraţi nu mai produc nimic şi când ţinerile talente promit, promit continuu, dar nu scriu. Le spunem acestea nu pentru a face o vină cuiva, dar nu ne putem dosi de la o constatare la îndămâna oricui- Dl- .Eugeniu Botez (Jean Bart) rămâne pentru istoria tinerii noastre literaturi o enigmă. Om cult şi literat care a avut norocul să ocupe o situaţie socială de unde o putea îmbrăţişa cu privirea întreagă cu scăderile şi bogăţia de aspecte câ te are, ar fi trebuit să nejdea mai mult decât aceşstă esenţă de roman- Istoricul de mai târziu al liţeraturei noastre va trebui să găsească cauzalitatea acestui fenomen atât de fervent de altfel la aproape toii prozatorii noştri de aceeaşi catitate intelectuală. In nicio privinţă nu poate fi vorbă de. lipsa de talent, şi totuşi cu talent şi bagaj intelectual din belşug, o fatalitate istorică l’a oprit pe dl Botez la rezumate de roman, când nu ne dă decât admirabile dar simple povestiri ca în „După două zeci de ani“ (în acelaş volum). Datorii uitate" sufere de toate neajunsurile vremii în care a fost scrisă. Tema închircită de sistemul mono-grafierii personagiilor şi cu toate acestea având un admirabil mobil sufletesc, nuvela dlui Botez pune în discuţie o însemnată chestiune de artă, pentrucă ea sufere tocmai prin insuficienţa realizării artistice. Proza noastră nu s’a emancipat încă de sub influenţa fazei lirice, şi dacă vom căuta în producţia beletristică de până acum acea îmbinare de idei, fapte şi sentimente cari ne dau operile de trainică artă ale literaturilor mai coapte, fără îndoială vom repeta o greşeală. Iată de ce cartea dlui Eugeniu Botez trebue să ne mulţumiască aşa cum e, fiindcă ea ne dă-tot ce a putut dărui , mai bun literatura noastră. CflTON THEODORIAN. Nevestele domnului Pleşu. — Ed. Viaţa Românească: Bucureşti — 15 lei. După un roman — prea de timpuriu scris ■—■’ şi câteva volume de schite, povestiri şi nuvele,, dl Caton Theodorian a evoluat către literatura dramatică şi se pare, a rămas la ea. Succesul „Bujoreştilor" i-a dat imbold- Iar Dsa a găsit cea mai înţeleaptă ieşire dintr’un gen literar pentru care se cere incontestabil mai multă caznă la mai putină răsplată. Dacă insuccesul „Comediei inimii" se poate da în sacrina unei intrigi care nu are nimic a face cu literatura, ultima sa lucrare dramatică pare a fi o diabolică răzbunare Căci „Nevestele dlui Pleşu" nu le vedem' — abia la urmă autorul binevoieşte să ne arate una, într’un desnodământ curios, neaşteptat şi nejustificat. Dar aşa a vrut autorul- „Nevestele dlui Pleşu" din aCeastă privinţă s’ar putea întitula oricum şi ar spune mai mult. „Strechia sărutărilor", de exemplu, sau „Strategia. birtăşitei “ sau „Chiofteana pu-păcioasă" sau „Epidemia amorului" (ar fi fost în serie cu comedia dragostei) oricum i s’ar zice ar justifica cele trei acte groteşti. Dar ceea ce ne întăreşte convingerea că dl Theodorian a vrut să-şi bată joc de publicul care l’a fluerat în 1919 e felul cu totul neîngrijit în care e scrisă piesa- Nici cea mai elementară preocupare faţa de ceea ce se numeşte stiinta scrisului; o desăvârşită neglijare a stilului şi formei — fie ele chiar de circumstanţă. Un exemplu. . In scena VIII a actului întâiu, întâlnim un personagiu care ce gângă-veşte la cuvântul când, dându-i inţe-lesul unui verb ce exprimă o îndeletnicire inavuabilă; iar în restul lucrării cacofoniile abundă. Oricum piesa a avut succes. Dl Caton Theodorian credem a fi mulţumit şi răzbunat- D. I. C. „NflPKELET“ An. 2, No. 21, Cluj, I Noemvrie I92Î. D. Paâl Ârpâd, unul din fruntaşii mai puţin reacţionari ai ungurilor ardeleni, arată într’un articol întitulat „Săcui şi ungur* greşala acelora dintre maghiari care nu fac deosebire între cele două naţiuni şi acuză de tradare conducătorii săcui cari ţin cu orice preţ să se afirme ca naţiune aparte de cea maghiară. Având în vedere, că săcuimea, în sânul căreia nu se găsesc magnaji din aceia, care ca şi baronul Josika aduc poporul în situ- aţii critice faţă de naţiunea stăpâni-toare prin intrigi tesute cu dibăcia îndeobşte cunoscută la Budapesta, ea este chiar prin originea sa „dela coada vacii" favorizată, mentinându-şi independenta. Autorul arată că această independentă de ceilalţi unguri este din două puncte de vedere bună: întâi, pentru ă se vor putea cere cu atât mai multe drepturi pentru minorităţi cu cât postulantii nu sunt ai unui singur popor şi e bună de reţinut de către români această, apoi, fiind că săcuij au tradiţiile lor, caracterul etnic, aspiraţiile, altele decât ale celuilalt grup maghiar, deci nu li-se poate aplica o nive'are fără să se resimtă în chip nemulţumitor. D. Kereszturi Săndor publică în traduceri reuşite dintr’o Antologie a liricilor români ce va apare în curând; câteva poezii cari au fost _ tipărite în Gândirea: Vară Nouă de Lucian Blaga, Timpul si Noapte pustie de Demostene Botez, Fântâna Părăsită de Wladimir Streinu şi Toamnă de D. N> Teodorescu. Aceste traduceri din scriitorii români ne bucură fiind că se dă cea mai bună dovadă că fruntaşii revistei cari prin publicistica cotidiană pregătesc terenul apropierii minorităţilor de noi, au înţeles însemnătatea neîndoielnică pentru această apropiere a schimbului cultural. Restul revistei: Un articol de J. Csalokozi, arătând că România e şi ea vinovată de faptele regimului actual din Ungaria, întrucât cu toate că un ministru al ei — d. Mihali— a luptat pentru aducerea unui guvern democrat în Ungaria, ea, împreună cu celelalte state care se tem un astfel de guvern va* putea mai lesne obţine drepturi pentru ungurimea din statele succesoare, — a dat voie, pe timpul ocupaţiei, să ajungă la cârmă guvernanţi ca cei de astăzi, care nu vor fi nicicând ascultaţi când îşi vor ridica glasul pentru ungurii pierduţi. Constată strânsul raport între regimurile din Ungaria şi exercitarea de către ungurii . dela noi a drepturilor făgăduite. Cronici despre criza muncitorească dela noi, datorită printre altele şi lipsei de cultură, (din 80 mii sindicalişti câţi erau anul trecut, avem acum abia 40 mii); — despre spiritul democratic care pătrunde tot mai adânc etc. etc. I. T. Socotim astăzi peste 4000 cititori cu numărul. Dacă aceştia s’ar abona ne-ar scuti jumătate din cheltueli cu încasatori, remizele depozitarilor, corespondenţe de prisos etc. etc. Abonaţi-vă la GÂNDIREA. Ne veţi da astfel posibilitatea să îndeplinim mai curând îmbunltăţile proectate. 266 O companie din Egipt dă Ia Tunis în limba arabă câte o reprezentaţie de teatru pe săptămână. Pe lângă câteva. piese compuse din episoadele celor „O mie şi una de nopţi", repertoriul e în mare parte exotic, cuprinzând opere-din epoca romantică. Cineva care se. afla în Tunis la data acestor reprezentanţi, nu a putut rezista, şi cu drept cuvânt, de-a se duce să vadă Romeo şi Julietta jucată în limba arabă, cu actori arabi. , Tentaţia ne pare într’adevăr de neînvins. Chiar cu riscul de-a nu înţelege nici un cuvânt, am lua şi noi parte cu-o diabolică satisfacţie la asemenea reprezentaţii. Mai ales Romeo şi Julietta! - Cel care-a asistat la aşa ceva, îşi scrie impresiile în revista franceză „L’opinion". Costumele sunt pasabile. In piesă însă au întrodus oare-care invenţiuni şi con-venţiuni specifice ţării lor. Aşa de exemplu, fiind-că în literatura populară arabă o declaraţie de dragoste se exprimă de . obicei sub formă de cântec, apoi Romeo şi Paris se întrerup la fie-care moment pentru ca să înceapă a cânta o romanţă plângătoare, neacompaniată de muzică, cu sunete când guturale, când nazale ca nişte negustori, ambulanţi, de haine vechi. Preocuparea actorilor e să imite pe Europeni: bărbaţii vorbesc afectat, cu voci tremurătoare şi dramatice. Toţi iau atitudini emfatice şi cel din urmă figurant priveşte în sală cu un aer sfidător. Femeile, din cauză că abia de puţină vreme îndrăznesc să apară pe scenă, par încă intimidate de a se arăta cu faţa desvelită. (atâta ar mai lipsi: artă dramatică cu vual pe faţă). Pasajul mai mult aplaudat a fost un fel de scânceală cântată de Romio către Shoulit.scânceală care înlocuia divinul dialog: „Vrei să pleci? Nu-i încă dimineaţă. E glasul privighetorii ori cel al ciocârliei... “. . La toate aceste spicuiri de impresii a-dăogaţi admosfera generală de exotism, şi cu puţină imaginaţie puneţi totul în scenă. Cine n’ar vroi să meargă la o reprezentaţie arabă cu Romeo şi Shoulit? * i I). Ii. Abonaţi-vă la GÂNDIREA în loc să o bumpâraţi cu numărul; astfel o veţi plăti mai eftin şi ne veţi aduce un serviciu. Ne fură viaţa şi nu ne dăm seama că galopăm cot la cot cu hidosul chip al nefiinţei. In urma noastră vin şi rămân alţii. Şi-i uităm aşa cum l’am uitat pe flăcăul acela sprincenat şi vioi care acum cinci ani, nu mai era ce fusese. Const. T. Stoica murise încă dela 23 Octomvrie, luptând pentru ţară. Acolo pe front, în orele de răgaz şi-a scris voinicul — în vremi de pace tânăr scriitor— aşa cum s’a priceput şi ceea ce a simţit în „zilele de luptă", „însemnările" acelea pe cari o mână pioasă şi un sfat prietenesc li-a adunat în volum. Const. T. Stoica a murit prea de timpuriu pentru a lăsa în istoria literaturei noastre mai mult decât amintirea unei promisiuni. Dar câte tinereţi cu cari se sporesc an de an „promisiunile" literare vor purta măcar nimbul acela de glorie al vitejiei ostăşeşti, lăsând în urma lor regretul, sincer ca al celui ce a semnat un volum cu transparentul „Delazilişte", şi încercările dela „Viaţa Nouă"? ’ Un adevăr banal: Teatrul e un însem-„ nat element de unificare a limbii, şi cel mai eficace; iar altul mai puţin banal: unificarea graiului aduce după sine şi acea unificare'' sufletească ce trebue să stea la baza oricării gândiri naţionale. Dar nu toată lumea gândeşte’la fel, şi iniei dl Victor Eftimiu, directorul general al. teatrelor, după Cât se pare. Şi iată ce ne face să credem astfel: In Bucovina teatru românesc nu există, în timp ce funcţionează acolo un teatru german, altul polon unulrutean şi. unul evreiesc. E singura proviqcie românească rămasă fără teatru. S’a găsit însă acolo un om care în (literatură nu poate fi comparat nici cu dl Eftimiu, dar activ şi stăruitor. Acest om a făcut ce a făcut, a strâns fondurile trebuitoare, a angajat artişti şi a înjghebat trupa „Delavrancea". Deşi legea teatrelor la art. 1 spune lămurit că „Exploatarea teatrelor este liberă în România", omul nostru a obţinut şi autorizaţia ministerului artelor; iar $upă nesfârşite intervenţii la primărie a putut rupe i zile de reprezenteţie pe lună în' teatrul Comunal din Cernăuţi, acolo unde trupa germană a dlui W. Popp juca nesupărată de nimeni în fiecare seară teatru şi operetă. Nu ştim cum se face însă că tocmai în zilele când dl Popp juca în nemţeşte o piesă a dlui Eftimiu „Achim", directorul trupei „Delavrancea" primeşte înştiinţare dela primărie că are ordin dela Bucureşti să nu-i dea nicio zi de reprezentaţie ,1a teatru orăşenesc, fiindcă trupei i s’a retras autorizaţia. Ordinul în adevăr- soseşte şi e semnat de dl director general al teatrelor. Şi astfel Bucovina rămâne din nou fără teatru românesc graţie curioaselor vederi de politică culturală ale dlui Victor Eftimiu. Dar după câte ştim măsura e cu totul ilegală, iar directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, numai ca titulatură director general al teatrelor, şi-a depăşit - atribuţiile. Şi fiindcă e în discuţie dl Eftimiu şi o chestiune de teatru să ni se permită să reproducem dintr’un program al unei trupe de turneu dela Teatrul Naţional din Bucureşti câteva rânduri scrise probabil anume pentru provinciali. Programul e al trupei „Soreanu" la reprezentaţia „Raţei Sălbatece". In prima pagină din interior pe trei sferturi din ea poza unui frumos cap: dl Victor Ef-' timiu. Dedesubt şi pe ’*rmătoare note Gândire^ biografice şi câteva note bibliografice Apoi aceste rânduri: ’ „La 1918 tipăreşte la Paris un volum „de povestiri „Contes Romains", pe „care critica franceză îl primeşte cu „elogii unanime; critici ca: .Laurent „Thaillade, Carpille de Senne, îl com-„pară cu cei mai mari scriitori ai lu-„mei, iar Guillot de Saix îi traduce „toate piesele în franţuzeşte. „Actualmente dl Victor Eftimiu este Director General al Teatrelor, şi se bu-„cură de toată simpatia şi priceperea „ce trebue s’o aibă un Director General, ştiind să conducă, să administreze „să armonizeze totul şi în special să-şi „aleagă repertoriul, reuşind să facă cel . „mai strălucit directorat al Teatrului National". Cu piese traduse în franţuzeşte, deşi nejucate, nu credem ca dl Eftimiu să se fi lăsat măgulit de faptul că i-s’a jucat o piesă în nemţeşte şi să fi. lovit fără mustrări în fiinţa unui teatru românesc. Aceasta cel mult ar fi putut-o face unul din acei directori pitici cari i-au premers la direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti, un Ion Ghica, Pompiliu Eliad,Davilla, cari n’au ştiut „să facă c.el mai strălucit directorat" în timpul cât au trecut pe acolo. Şi nu ne vine să' credem că un autor român „comparat cu cei mai mari scriitori ai lumei" s’ar pute deda la meschinării vrednice de un Costache Negruzzi, Odobescu, Creangă, Emihescu, Coşbuc şi atâţia alţii cari n’au avut talentul literar al dsale şi pe cari invidia nesucce-sului i-af fi îndemnat să dorească o reclamă pe care omul de talent are pudoarea să n’o caute. Nu, nul Mai degrabă admitem că dl Eftimiu n’a cetit legea teatrelor, d. i. c. Nimip mai puţin ademenitor ca un Anuar. Cifre cari îmbăcesc coloanele, dări de seamă, procese verbale, lămuriri adormitoare, statute şi paragrafe, regulamente, încasări de cotizaţii, bilanţuri. Brrr! ce perspectivă de lectură chinuitoare... Iată de ce, de două săptămâni, Anuarul Societăţii literare «Gr. Alexandrescu» a elevilor de curs superior din liceul Unirea Focşani, a îndurat pe biroul nostru o soartă ingrată. In fiecare dimineaţă, pus în evidenţă îşi aştepta resemnat rândul la cercetarea cronicarului. Şi până seara dispărea întotdeauna sub vraful de cărţi şi reviste descărcate de factorul postai; toate de o mai pripită actualitate. Cu aceste sentimente de puţină bunăvoinţă, am desfăcut însîârşit anuarul societăţii şcolare de literatură din Focşani. Şi ce revanşă şi-a luat cartea tipărită sub îngrijirea stăruitoare a profesorului de limba română I. M. Raşcu! Lectura devine o adevărată sărbătoare a sufletului. O fereastră ferecată până acum, se deschide către o grădină cu roade cu atât mai preţioase, cu cât mai singuratice sunt. Rostul profesorului se depărtează t deodată de lâ catedra cu catalogul notelor severe şi duşmănoasă şi pogoară la o prietenie care cucereşte şi cârmue nesimţit inteligenţele tinere peste şi dincolo de îngrădirea strictă a programului. © BCU Cluj gândirea Aproape să împlinească un sfert de veac de existenţă; Societatea, literară a liceului «Unirea», s’a înviorat sub al doilea an de conducere a profesorului I. M. Raşcu, de o hărnicie pe care ne-o expune amănunţit cele aproape o sută de pagini ale anuarului. In opt luni, biblioteca a fost cercetată de zece ori mai mulţi cititori de cât în anul precedent, o adevărată întrecere între şcolari a alcătuit pentru sfârşitul anului şi tipărirea în acest anuar, un mănunchi de «încercări modeste, interesante, în care uneori munca nu era de neglijat, iar intenţia bună, întotdeauna demnă de laudă». In douăzeci şi şase de şedinţe, de câtre elevi, profesori şi preşedintele societăţii s’au ţinut disertaţii, conferinţe, comunicări, s’au făcut recenzii cărţilor de seamă citite, s’au adus în discuţie probleme de literatură, s’au comemorat scriitori de aci şi de^ aiurea, s’au analizat însuşirile unor opere stabilindu-se apropieri între cele străine şi cele ale autorilor noştri. M trei excursii, elevii sub conducerea profesorului au explorat ţinuturile nestrăbătute ale judeţului, după ce sufletele şi curiozitatea şcolarilor au fost mai întâi ispitite de «Cartea Munţilor» a Bucurei Dumbravă. Se desprinde din lectura acestei vrednice activităţi încununate de izbândă; mulţumirea neasemuită pe care o dă mărturia unei fapte bune şi discrete. Am dori totuşi anuarul ajuns şi sub ochii altor profesori din alte părţi. Ar însemna atunci şi o discretă mustrare. Cărţile rare, tipărite în număr restrâns de exemplare, în ediţii de amator, apar tot mai des în apus. Autorii îşi caută un public al lor familiar şi discret pentru care tiparul e numai o legătură de prietenie. Ideile alese, scumpe şi personale nu caută vulgarizare —- citiţorii nu sunt decât o elită. Pe acest teren, fiecare autor îşi are prietenii săi speciali — de la turnul voit babilonian al futurismului, până la ultra senzibilitatea nevrozei critice sau literare. - Editura revistei belgiene „ţa Ira“ din Anvers, ne trimite câte-va astfel de pachete şi volume, care se îndreaptă către o minoritate de cititori ce ştie preţui în-tr’o deopotrivă măsură noutatea şi subtilitatea ideilor ca şi arta delicată a im-, primeurului. Intr’o mică plachetă asupra lui Stendhal, Leon Chenoy (Stendhal et la redification de l’enthousiasme. ţa Ira. Anvers) analizează cu spirit ascuţit impulsiunea entuziastă a unuia dintre cei mai trist sufleteşte autor. Critică plină de adevăr, în paradoxele ei vioiciune. S’a scris mult despre Stendhal, şi mai ales în ultimul timp; totuşi paginile d-lui Chenoy aduc mai mult decât un aspect nou; am spune un adevăr nou. Tot din aceiaşi editură, versurile d-lui Paul Neuhuys (Le Canari et la Cerise. Un voi. pur fii Lafuma ţa Ira Anvers) inspiră reflecţii noui lectorului care caută să disece nu numai nevroza modernă dar şi scârbirea în poezie de aceleaşi imagini şi aceiaşi muzică. Senzualismul culege obosit toate fructele, gustând şi acele din care exală aroma putrezirii. Versul se izolează în cel mai strict personalism. Aproape nu se mai preocupă de împărtăşirea emoţiei pe care o poartă poetul. Ca şi un călător care se sue singur în balon spre a se înălţă cât mai sus; — asemenea versuri lasă pământului tot ce e grea şi tae odată cu funia convenţionalismului şi înţelegerea desăvârşită. Poet al aceloraşi dogme, Clement Pansaers, în preamărirea lenei (L’Apologie de la Paresse ţa Ira. Anvers) — duce. şi mai depârte cu zâmbetul ironiei, această eleganţă morbidă a ideilou descompuse. Ici şi colo comparaţii răsar ca flori minunate şi veninoase peste mormântul poeziei apuse. Vremea modernă în care sculptori mari ca Rodin, tăiau nasul şi braţele statuilor ca să nu le păstreze decât o mişcare — îşi capătă încă o oglindire în această poezie ce-şi automutilează inspiraţia. Polemicile din jurul Jurnalului fraţilor Goncourt, a făcut să se vorbească şi despre biblioteca faimoasă a celor ce au scris «Arta secolului al XVlII-lea». . Cu toată dragostea şi respectul pentru cărţi, fraţii Goncourt, nu.au fost bibliofili rafinaţi. Câteva slăbiciuni de gust o dovedesc. In schimb biblioteca rămasă pe urmele lor, e una din cele mai complecte care s’a adunat cândva. Era destul pe acea vreme să colinzi bouquiniştii de pe bulevard, pentru a culege cu preţuri derizorii, o provizie de cărţi necercetate atunci şi cari astăzi ating preţuri fabuloase. Au descoperit astfel şi manuscrise care restabilesc capitole întregi din istoria artei şi literatu-rei. Sub arcadele Colbert, în rafturile anticarului Lefevre au dat aşa într’o bună seară ploioasă peste un registru care cuprinde în original notiţa biografică consacrată lui Watteau şi citită de contele Caylus, la 3 Februarie 1748 la Academia regală de pictură şi scluptură. Fără această notiţă, nu s’ar fi ştiut aproape nimic precis despre autorul «Petrecerilor galante». ' In primul etaj al casei dela Auteuil, s'au îngrămădit colecţii formidabile de manuscrise, documente originale, biografii, afişe, plachete; toate clasificate, ordonate, însoţite de note, autografe, indicaţii referinţe şi observaţii. Alături de acestea, trei camere cu pereţii acoperiţi de rafturi tixite cu ediţiile originale ale lui Hugo, Musset, Stendhal, Balzac. Corecturi făcute la prima perie de mâna autorilor, articole înmormântate în ziare şi reviste efemere. Pagini de manuscris în fruntea fiecăror volume din colecţii. Ediţii unice, pe hârtie specială, cu dedicaţii preţioase. Fraţii Goncourt, au dus dragostea pasionată de cărţi, până la a pune să se picteze sau deseneze potretele autorilor unici, pe volumele preferate. Astfel, pe ’un exemplar din ■ * .. . . . . .26? Sapho se găseşte potretul lui Daudet pictat în ulei de Camere; pe L’assom ; moir un portret al lui Zola de Raffaelli; pe Nles Souvenirs portretul lui Banville de Rochegroşse;, al lui Francois Coppe pe Touie une Jeunesse; portretul lui Mir-beau de Rodin pe Sebastian Roch; al lui Rodenbach de Stev^ns pe- Le regne de Silence. Pe toate ediţiile contimporanilor, portrete originale de Carriere, Jean: niot, Forain Besnard, Gandane, jjacques Blanche, Tissot, Flameny, efc. Fireşte, acest obiceiu de a adăuga ediţiilor originale autografe şi portrete nerespectând integritatea volumului, nu dovedesc un gust de perfect amator. In schimb ce preţioasă sursă de documentare literaro-artistică. Gabriel d’Annunzio, se consolează de' desamăgirile dela Fiume, pregătind literaturei noui surprize. Un prietin din Italia, ne scrie că trăeşte izolat într’o vilă de lângă Como, cu grilajul ferecat şi cu perdelele1 trase. Cartea ce pregăteşte ar fi o minune. Se va numi «Nocturna» şi va împărtăşi impresiile ce le-a simţit, atunci după ce-şi pierduse un ochiu în război; a fost nevoit să îndure mult timp întunericul, şi cu celalalt ochiu înmormântat sub bandaj. S’au prezintat până acum editori oferind preţuri fabuloase... Va tipări curând şi cartea Fiume, Până atunci şi-a reunit toate operile într’o ediţie unică Opera Omnia, de o technică desăvârşită şi care se vinde cu 1000 lire. Pelerinajul de toamnă, la casa lui Zola, la Medan, a dat din nou prilej cercetătorilor literari să scoată în lumină o nouă lăture din opera glorificatului ru-mancier. Astfel Yvanhoe Rambosson criticul de artă dela Revue Bleue, a scos în evidenţă că Zola, căruia de atâtea ori i s’a contestat subtilitatea artistică, a fost de fapt nu numai unul din criticii cei mai severi de artă din a doua jumătate a secolului trecut, dar şi unul din cei mai perspicaci. De altfel recitiţi L’OEuvre, pateticul roman al unui pictor. Nu putea fi scris de un profan... Studiul nervos asupra lui Manet şi Salonul din 1866, tipărit în Mes Haines) substanţialul articol asupra picturei care face parte din Nouvelle Compagne cum şi corespondenţa cu Cezanne, au astăzi aparenţa unor indicaţiuni aproape profetice., La 1866, când juriul refuzase tablourile lui Manet, (în Revue Bleue din eroare cules Monet), Zola scria: «Locul d-lui Manet este marcat la Luvru ca şi acel al lui Courbet. Se va râde poate de panegirist după cum s’a râs de pictor. Dar într’o zi vom fi amândoi răzbunaţi». Intr’adevăr, Olympia, pânza lui Manet © BCU 268 triumfă astăzi în saia franceză dela Luvru, în faţa Odalistei lui Inyres, şi uitarea a îngropat în schimb până şi numele lui... Nazon, una dintre celebrităţile picturale ale acelei expoziţii unde Manet fusese socotit nedemn să ia parte. In epoca aceea, Zola care nu avea decât 26 ani, înfigea mâinele sale îndrăzneţe în umbra unde trăiau necunoscuţii, şi scotea din acest întuneric, încă două nume devenite de atunci celebre, Claude Monet şi Pissaro, singurii artişti pentru care peniţa sa risipea o admiraţie fără rezerve într’un compte-rendu de Salon, în care nu vorbea decât despre cincisprezece pictori. Astăzi, un astfel de omagiu adus lui Monet şt Pissaro, ar părea natural, după ce şi-au câştigat o glorie definitivă, dar cu cincizeci de ani în urmă o atât de perfectă profeţie, pare din domeniul miracolului. Printre sutele de pânze trimise la Salon, Emile Zola, dela prima aruncătură de ochi înţelesese pe pe acei pe cari posteritatea avea să-i glorifice. S’au înspăimântat în sfârşit şi francezii de criza cărţilor în străinătate. Congresul naţional al cărţii, ţinut la Paris sub preşidenţia lui Pierre Decourcelle n’a mai lăsat editorilor şi autorilor nici o iluzie. Raportul lucid şi aspru al lui Leclerc, a arătat că expansiunea cugetării franceze peste frontiere se prăbuşeşte. . In Le Monde Nouveau cu data de 15 Octombre, Jose Germain expune cauzele complicate ale acestei înfrângeri şi [încearcă să propună câteva soluţii practice. Ciudat e că au fost alungate din vitrinile librăriilor, cărţile franceze atât în ţările cu moneda depreciată ceace ar fi şi este explicabil, cât şi în cele cu schimbul urcat cea ce se poate explica mai puţin. O pagină rezervată României, socoate cazul nostru cel mai desnădăjduit. Şi se pare că autorul nu cunoaşte lucrurile de cât pe jumătate... Căci crede că plătim o carie obicinuită cu 30 lei, calculând 4 lei francul; pe când librarii, cel puţin cei din Capitală sau cel puţin o mare parte a celor din Capitală, vând cărţile în mână cu ziarul unde stă scris cursul leului, după bursa zilei. Nu odată am plătit un volum de 7 franci cu 65-70 Iei. Ni se spune şi despre o Agenţie Generală de librărie şi publicaţiuni, a sta' bilit legături cu Spania, Argentina, Ho-landa, Elveţia, Englitera, Statele-Unite, Egipet, Siria, Suedia, Japonia, pentru înlesnirea comerţului de cărţi franceze-«In Septembrie 1919, această agenţie generală, a înfiinţat în Bucureşti, str. Isvor 14, o foarte Importantă (?) sucursală de librărie engros, pentru a aproviziona librăriile României vechi şi nouă»... O fi. Dar nu i-a simţit nimeni existenţa. \ 1 Dumnezeu a creîat lumea, în afară de Olanda, care a' fost creiată de Olandezi; — aşa începea odinioară o descripţie celebră a micei ţărişoare care a dat cea mai uimitoare pictură a veacului al XVII-lea şi astăzi furnizează Europa cu şocolată, cacao şi faimoase brânzeturi. (De altfel brânza şi şocolata par a fi specialitatea ţărilor neutrale; vezi Elveţia. Două cărţi franceze de curând apărute: Henry Asselin, La Hollande dans le Monde (Perrin) şi P.aul Fort, Au Pays des Moulins (Fasquelle) ne poartă câte va ceasuri în această ţară minunată unde câmpurile vaste sunt striate de canaluri şi unde la orizont, apa se confundă în asfinţituri cu iarba. Un decor de frumuseţe stranie; iarna cu canalurile îngheţate şi cu morile întunecate pe vata aloă a zăpezii, primăvara cu iacint şi cu nesfârşite câmpuri de tulipe care îmbălsămează văzduhul. Peisagii adorate de Fro-mentin. Interioruri eternizate de pictura marilor maeşirii. In acest pământ cucerit zi cu zi mării; în mijlocul unei naturi domesticite cu o răbdare eroică şi încăpăţînată; fertilizată ca o imensă grădină de legume şi flori; viaţa olandezilor apare ca o perpetuă luptă împotriva elementelor. De aci asprimea rasei aproape brutală. Şi înfăţişarea greoae şi lentă; bărbaţi legănaţi pe picioare enorme, femei cu sâni abundenţi şi cu şolduri fecunde. ' A şaptesprezecea ţară din Europa clasificată după suprafaţă, ar fi geografi-ceşte o palmă de pământ neglijabilă dacă expansiunea acestui popor de şase milioane abia, nu ar străbate treptat, sub toate aspectele în vechiul continent şi în cele noui, adesea luând înainte puterilor mari. Şi n’ar putea fi altfel. La 6 milioane de locuitori, 5784 şcoli primare, cu un milion de elevi. Statistica analfabeţilor găsia în 1914-15 mai puţin de un neştiutor de carte la sută. Ce date interesante pentru ministrul român al Instrucţiunei publice. Literatură modestă, artă şi muzică de asemeni, scluptură de loc; s’ar părea că forţele de creaţie în artă s’au sleit cu veacul lui Rembrand. In schimb ce înflorire ştiinţifică! Intr’o singură generaţie acest popor de şease milioane de suflete numără şase laureaţi ai premiul Nobel. „Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român". Către fruntaşii comunelor noastre. Comitetele locale (săteşti şi orăşeneşti) de împroprietărire vor avea să se ocupe în timpul apropiat, cu ta®te chestiile, re- « , Gândirea^ feriter la Reforma agrară din Transilvania, Bănat, Crişana şi Maramureş. în conformitate cu dispoziţiiele prevăzute îu articolele 1. 4. 40 şi 114 ale numitei legi, comitetele locale de împroprietărire, în toblourile ce vor întocmi, au să destineze teren şi „pontru satisfacerea trebuinţelor de interes general, cultural, economic, social şi educaţie fizică". Intre aceste aşezăminte de interes public se numără şi Casele Naţionale, la a cărora înfăptuire în toate satele şi oraşele din Ardeal, Bănat, Crişana şi Maramureş „Asociaţiunea" („Astra") şi-a luat un angajament. - Rugăm, deci, cu toată ^insistenţa, pe domnii preoţi, învăţători, secretari comunali, primari ş. a. să nu scape din vedere -ocazia, care nu {se va mai da altădata, dea lua în tabloul de împrorietărire un teren (de cel puţin V4 de jugăr, la loc potrivit, pentru Casa Naţională, care alăturea de Biserică şi Şcoală, are să fie în viitor o vatră luminoasă pentru înaintarea neamului nostru, atât în privinţa morală, culturală şi socială, cât şi în cea materială, pentrucă Casa Naţională va avea să cuprindă în sine : biblioteca poporală, sala de cetire, societatea de cântări, sala pentru festivităţi, cooperativa, banca sătească, pavilonul de joc ect., cari toate le reclamă viitorul chiar şi pentru cea din urmă comună românească. După obţinerea locului, rugăm satele noastre să se pună în legătură cu noi pentru stabilirea şi începerea construirei Casei Naţionale, precum şi pentru înzestrarea ei cu cele trebuincioase Unei Case, care va. fi spre fala şi folosul comunei. Sibiiu, în 8 Octombrie 1921. Andreiu Bârseanu Romul Simţi prezident. secretar. Cărţi şi reviste. Le Crapouillot (1 Noembrie) dă un admirabil număr ilustrat asupra „Salonului de toamnă". Analiza lucrărilor expuse, făcută de subtilul critic de artă de Louiş Leon Martin, este însoţită de numeroase reproduceri după tablouri „en simili". ’ Restul sumarului : O dare de seamă asupra noului roman âl dlui Jean Galtier Boissiere: „Lom de la Rifflette", semnată de Roland Dor-geees, un frumos articol asupra Sportului datorit dlui Jean Barnier, cronici de literatură, teatru şi cinema semnate de Alexandre Arnoux, Leon Moussinac, A. Va-ragnac, M. Mormillon, J, Letaconnouz, P. Fuchs, A. Meterie. © BCU