ANUL t. 5! No. 13 l \ov, W2i Numărul 2 lei 50 b: R£»flCTlA SI ADMlM!Sr»tftŢW C I / 1 I CflLEft REGELE OR V- L-\J J EERCMNflMD Ko 30. Pascu Vilegiatură....................Ion Vinea Artă şi Industrie românească (Industria casnică; cu 6 ilu- straţiuni)................... Polemicile literare . • înălţare...................... In podgoria de odinioară (Scrisorile unui răzaş) . . Zamolxe (Poem dramatic) . Lucian Blaga Panică . Elegie. . Un domn in retragere. . . rea Ardealului . al lui V. Alexan- t • • • • (Teatrul şi iaşi Demostene Botez Ion Sân-Giogiu Gib. Ştefan Oprea G. Bogdan Duică G. IA. şi L). Razu Cărţi şi reviste. — Cronica măruntă. — Desemne de t Victor Ion Popa, IA. H. G orgescu şi Dragoş. m> BCU •lui + SOCIETATE ANONIM A O L U J CALEA REGELE PERDINAND Nr. 36—38 (In casele proprii) + + ■ + (Telefon Nr. 5—30 şi 12—17) CAPITAL SOCIAL LEI 50000,000 (Bancă împuternicită cu finanţarea reformei - agrare Decretul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919). Kxecutfi tot felul de operaţiuni de bancă prin cu 5°L netto _ Primeşte depuneri spre fructificare I Primeşte depuneri în cont curent | Cumpără şi vinde monezi străine. Finanţează întreprinderi agricole şi industriale. , Emite scrisori fonciare. • Acoardă împrumuturi hipotecare cu anuităţi pe 10, 15, 25 ani. Acoardă împrumuturi cambiale. Acoardă împrumuturi pe gaj de efecte (lombard). ' Acoardă împrumuturi pe mărfuri (varante). Excontează cambii, efecte, cupoane, devize. ’ Secţie specială pentru organizarea cooperativelor. Secţie specială pentru maşini agricole. Secţie specială pentru produse agricole. ' Virimente directe de cont-curent cu toate băncile mari dinţara şi străinătate BANCA CENT RAIA pentru industrie şi Comerţ, Soc. Anon. — Sediul Central, Cluj. Capital: Lei 50.000,000 Rezerve: Lei 16.000,000 Filiala- Existente: Arad, Alba-Iulia, Haţeg, Oradea-Mare, Sibiu şi illiBIP. Turda. — In înfiinţare: Timişoara. Secţia de Mărfuri: ^ 294-6-6 Cumpără şi vinde, exportează şi impor- Secţie specială pentrir coloniale. , Primeşte mărfuri în depozitele proprii în gaj şi în chirie. 20-3 tează tot felul de mărfuri atât în cont propriu cât şi în comision. Afaceri a meta. - = Secţia Industrială: Crează industrii noui. Face comerţ cu articole technice. Acordă credite la'întreprinderi industriale: n Secţia de Bancă: Execută tot felui de operaţiuni bancare în Execută plăţi pe toate pieţele din ţară şi cele mai culante condiţiuni. străinătate. " Cecuri, Asignate, Virimente, Incassări, Im- Ordine de plată telegrafice, prumuturi pe gaj, Conturi curente. Cumpără şi vinde tot felul de monede şi Escorript de Cambii, Cupoane, Efecte, De- , valute, vize etc. Primeşte : DEPUNERI SPRE FRUCTIFICARE pe Libele şi fn Cont Curent, bonificând cete mai urcate Interese. © BCU Cluj REDACTA Şl ADMINISTRA fIA : CALEA REGELE ferdinand No. 38 CLUJ LaiTCR^eA -A(5TiAicA-yt>ciAuA APARE LA 1 Şl LA^15 ALE lF1ECAREI LUNI REDACTORI: CEZAR PETRESCCJ Şl D. 1. CCJCU ANUL I No. 13 1 NOV. 1921 EXEMPLARUL 2 LEI 50 ARTĂ ŞI INDUSTRIE ROMANEASCĂ. - ♦ industria casnică- Criza prin care trece astăzi. Propuneri de reorganizare. Expoziţia de curând închisă, ne-a pus sub ochi, în Pavilionul Industriei casnice, o avu ie de care nu ştim încă a fi îndestul de mândri. Cei cari au străbătut boxele întotdeauna tixite de lume, unde se aflau înşiruite scoarţe ■ şi ulcioare, ii şi cămăşi cu alţi e, brâe şi năframe ca spuma, p strează încă în retina odihnită desmierdarea culorilor îmoinate cu neasemuită măestrie. Şi ne-am amintit atunci, că această artă casnici, ală uri de poesia poporană, este cea mai alea-ă expresie a suiietului românesc. Ne-am amintit iarăşi, ca o mustrare, că publicaţiile . cari aveau datoria să o taca, _ au ocolit discu ia mijloacelor concrete prin. care toţi laolaltă, să redăm viaţa unei arte şi unui meşteşug, din toate părţile şi din toate pricinile, primejduite. Am crezut astfel, a împlini noi golul acesta sirmit, cerând celui care a organizat Expozi;iaşi Conyresui de ■ Industrie casnică, ra idurile de mai jos. Idealul către care tinde omenirea ca să începem cu o arh banalâ constatare — este realizarea progresului sub toate formele sale: ştiinţific, artistic, tehnic, moral şi ocial-politic. Noui cercetări şi descoperiri ştiinţifice, noui forme artistice, cele mai perfecte şi mai ef-tine utiluri, un triumf tot înai desăvârşit al altruismuiui asupra egoismului, o 'mai justă repartizare a sare mior publice şi o mai dreaptă distribuire a producţiumi. Programul civilizaţie! generale nu se întăptue^te nsă, decât prin contribuia specifică a tuturor nat Linilor ; şi cu cât acest aport este mai caracteristic şi mai intens, cu atât civilizările naţionale auipiai mare preţ. ' In domeniul producîiuniiartiticeşi industriale, industria noastră casnică, VILEGIATURĂ Oraşul şi-a spălat zidurile şi grădinile, toată dimineaţa a curs rouă depe frunze,— acum soarele şi-a desfăşurat pânzele galbene şi trece pe mările aerului. Să ieşim în haine de turişti, iubită, mâna ta e proaspătă şi ce uzi iţi sunt ochii,— până nu se deschid ferestrele , să ne bucurăm plămânii trotuareie-s sonore şi pustii. Iată ies precupeţii cu fructe, şi coşurile cu lămâi de ceară strălucesc; în oraş se deşteaptă, desmetică o poiată, cât ţipă cocoşii de sângeros! Să ne grăbim spre dealurile cu diamante, acolo vom asculta cântece din gâtleje mici, şi ce frumos va fâlfâi rochia ta albă către oraşul cu locuitori pitici. 1917. 1. VINEA reprezintă tot ce avem noi mai subiectiv şi mai original. Ea est-alături de poezia poporală, expresia însăşi a sufletului poporului nostru, în contingenţa'se tulară a mediului natural în care s’a făurit. Lemnul pădurilor, lâna oilor, lutul'şi piatra carieri or, grâneie lanurilor noastre, sunt elementele primordiale ale întregei industrii casnice cuprinzând' locuinţa, hrana şi îmbrăcămintea. Acest determinism biogeologic aste cauza necesară a industriei noastre casni e. Oricare ar fi des-voltarea ulterioară a marei noastre industrii — şi noi o dorim cât mai perfectă — imensele şi minunatele noastre terenuri agricole vor trebui cultivate. Şi' fund â clima nu ne permite două culturi pe an; cu riscul de a-şi pierde zadarnic tim- pul celor patru luni de iarnă, ţăranul român va trebui sâ muncească- în jurul caseisale — şi oricare i va fi produeţunea, ea va fi totdeauna opera unei industrii casnice. Ţăranul român nu şi părăseşte gospodăria în timpul ernei spre a spori numărul lucrătorilor industriali şi al servitorilor, decât numai dm lipsă dureroasă, ca în Bucovina, sau pentru a învăţa rându-iala d-:la oraşe — şi nu şi-o părăseşte bucuros, pentrucă-i leagă de ea nu numai instinctul proprietăţii, dar şi mai ales dregostea de copii şi dorinţa de a i creşte în mediul lor fireec. . . Şi dacă în cursul timpurilor, mai întâi datorită raporturilor cu vecinii şijmai târziu cu comercianţii din Asia şi Veneţia, noui elemente s’eţţ © BC 214 . introdus ca materii prifne indispensabile în industria noastră casnică — bumbacul de pildă — ele nu au schimbat cu nimic originalitatea ei. Inul şi cânepa nu au fost cultivate mai puţin pentru aceasta. Iar când în epoca noastră chiar o marex parte a produsdor de in-' dustrie casnică au fost înlocuite Creangă s‘au coborît Jpână |a ea, pentruca in.spirându-se din ea să purifice limba şi literatura inteiec-' luală. A cum, după război, industria casnică trece prin o dublă criză ; una din ordin general, lipsa dejma-terii prime şi alta de ordin este-tic-naţional: pervertirea sub forma mmmmsmmmmmm NI II ■u* nw I-., X lî ^ m Pavilionul Industrie? casnice: Scoajţe basarabene din Jud, Orhei. irevocabil de fabricatele marei industrii, aceasta n’a avut ca rezultat decât 6 economie în producţiunea nbastră ; economie de timp şi energie care a fost utilizată pentru a se mări producţiunea celorlalte obiecte indispensabile ale industriei casnice. Dacă Considerăm „industria noastră casnică în raport cu situaţia industrială-economică prezentă şi cu atenţiunea ce i-o acordă intelectualii, constatăm că ea se află astăzi în aceeaşi fază în care era poezia poporană atunci când Alecu Russo, V^sile Alecsandri şi Ion „modernizării" atât a motivelor decorative cât'şi a coloraţiei sale. In locul stilizărilor atât de naive pe cât de fine, a frunzelor, florilor şi copacilor, a paserilor şi animalelor domestice, a copiilor şi a uneltelor de lucru, desvăluite în culori vegetale, liniştite câ şi sufletul visător al ciobanilor noştri — modele geometrice tot mai greoae, schiţate cu o tentă tot mai violentă, fac deliciul maeştrilor fără gust şi a negustorilor nepricepuţi care lnfl enţează şi corup şi bunul simţ artistic al ţăranilor. Un învăţământ de industrie casnică există, e drept, el este însă prea slab pen. tru .a răspunde scopului său. ; Literatura industriei casnice este prea. sumară şi necunoscută de marele public. Aibumuri de motive româneşti avem câteva: ele oferă prea- puţine motive şi sunt prea scumpe pentru a fi uşor răspândite — dacă nu sunt epuizate. Muzee speciale de industrie casnică ru sunt, ci numai secţie ni etnografice la Muzeele din Chişinău, Cernăuţi, Cluj, Sibiiu ri un Muzeu etnografic... în lăzi la Bucureşti. Ce este de făcut pentru realizarea tuturor acestor deziderate; pentru a transforma industria casnică din-tr’un obiect de distracţie pentru diletanţi, într’o producţtune-ştiinţific organizată, pentru a o readuce la vechea ei strălucire artistică, mâ-rindu i producţiunea, economisind munca şi utilizând frumoasele noastre motive naţionale în întreaga industrie? Iată atâtea probleme a căror grabnică şi integrală rezolvire, pretinde mai mult decât bunăvoinţa unor singuratice inteligenţe. Pentru acest motiv, ca organizator al Pavilionului de industrie casnică al ExpdZiţiei din Bucureşti, de acord cu dl M. Manoilescu comisarul general al Expoziţiei, am. convocat un Congres al Industriei casnice din întreaga ţară, care a avut Ioc în zilele de 20—21—22 Septemvrie chiar în localul Expoziţiei. • Rezultatele intelectuale ale acestui Drim congres care s’a sprijinit pe argumentul concret al celei dintâi expoziţii de industrie casnică ştiinţific organizată; au fost sintetizate în următoarele propuneri concrete, a căror unanimă aprobare din partea congresului le va da sper, autoritatea necesară înfăp-tuirei lor, pe calea unei legi de încurajare a industriei casnice, care s’a făcut atât de mult aşteptată. Mai adaug . că în slujba aceluiaş ideal, noi am reuşit prin sforţări nebănuite să facem şi o statistică a industriei casnice pe care o vom publica în curând. * * * Sase sunt problemele esenţiale ale industriei casnice: 1. de ordin estetic naţional, 2. pedagogic-cultural, 3. tehnic, ^4. comercial-economic, ' 5. profesional, * 6, financiar. © BCU Cluj QÂtWIRtA 235 Pavilonul Industriei casnice: Vedere generală a sălei etnografice Pentru revenirea la adevăratele motive româneşti atât ca stilizare, cât şi ca coloraţie vegetală este necesar; 1. Să tipărim un album general de motive, care să cuprindă motive de scoarţe şi chilimuri; costume bărbăteşti, femeeşti şi de copii; cusături, ştergare, marame, ţesături ; haine bisericeşti, motive de sculptură şi ceramică; litere de tipar, planuri de case şi mobilier, utensile de tot felul etc. Acest album trebue tipărit de Ministerul Industriei de acord cu Ministerul Artelor, sub îngrijirea unui consiliu format din persoane care au dat dovada unei priceperi reale în industria casnică şi ornamentaţia" românească — prin activitatea lor anterioară. £i el urmează a se împărţi gratuit tuturor şcoa-lelor şi atelierelor care fac industrie casnică sau măcar desemn de ornamentaţie românească. Ca.mijloc practic de comercializare e necesar să se vândă şi cu foâea (planşa) şi cu fascicula, ca şi în întregime. 2. Să reconstituim vechea noastră cromatică, înţelegând cunoştinţele tuturor bătrânelor care mai posedă secretul culorilor vegetale — şi pentru a-1 răspândi, e necesar ca pe lângă principalele şcoale de industrie casnică să instituim şi câte o secţiune specia!ă de vâpsi-torie. (boiangerie). tat să se organizeze asemenea muzee în toate centrele importante şi mai ales acolo unde industria casnică naţională este mai ameninţată. Să se organizeze de către Muzee expoziţii comunale cu caracter atât estetic cât şi industrial, întovărăşite de serbări naţionale şi concursuri de costume, aşa cum face „Asociaţiunea" din Sibiiu. in chiar localul Muzeelor să se destineze câţe o sală pentru expoziţii de industrie casnică, în care productiunea modei nă va avea ' şi un debuşeu de desfacere şi un criteriu s gur de apreciere alături de modelele consacrate ale Muzeului. Să se facă în Bucureşti în actualul Pavilion Regal din Expoziţie, în întregul j.ui -un Muzeu. central de industrie casnică, pe lângă care să fie posibilă o expoziţie permanentă pentru toţi > producătorii . de industrie casnică, a căror încurajare pe această cale este indispensabilă. in acest senz Congresul Industriei Casnice a intervenit; prin o moţiune pe lângă Dl Prim-Mini-stru şi Ministru ai Industriei şi pe lângă Ministrul Agricuiturei, care este in prezent proprietarul Pavilionului, ■. Întreaga organizaţie a muzeelor va fi în seama direcţiunii industriei casnice din Ministerul Industriei, care eventual, dat fiind şl desvol-tarea ce o va.lUa învăţământul respectiv va putea fi transformată in direcţiune gene alâ, împreună cu industria mică deopotrivă neglijată de stat. H. Industria casnică se învaţă în prezent în şcoalele normale de bieţi şi fete, în şcolile profesionale de fete — în unele fiind chiar secţiuni speciale — mai puţin în liceele de fete şi în şcolile de arte şi meserii, toate aparţinând Ministerului Instrucţiunii precum şi în şcolile şi atelierele Ministerului de industrie, , Cum şcolile profesionale sunt incomparabil superioare acelea ale Ministerului Industriei şi cum o unificare a învăţământului este ab-şolut necesa Congresul : industriei casnice, a hotărât transformarea acestor şcoale şi ateliere în şcoli profesionale asemănătoare în principiu şcolilor profesionale 'ale Ministerului Instrucţiei astfel ca 3. Să se facă câte un Muzeu de industrie casnică (etnografic) în capitalele tuturor provinciilor — com-plectându-se a elea deja existente n oraşele.mai sus numite; şi trep- . Pavilionul Industriei casnice: Scoarţe şi costume din Jud. Muscel!. © BCU Pavilionul industriei casnice: Scoatţe Basarabene. eventual ele să devie secţiuni proprii pe lângă acestea. Prin acest sistem industria casnică câştigă din punct de vedere pedagogic, economic —- prin o unică administraţie ca şi local — oât şi soCial prin o sporire a prestigiului şcolar, care va atrage încrederea părinţilor şi simpatia elevelor, Programa generală de studii să fie serioasă, astfel ca nimic din acel minimum de cunoştinţe generale necesare unei vieţi civilizate să nu-i fie străin. Iar în programa pur profesională tîebue să se introducă şi croitoria pentru a atrage pe eleve. Evident ea se va face mâi puţin ca în secţiunile speciale, dar suficient pentruca absolventele să-şi poată lucra singure pentru ele şi ihiar pentru câştig. La sate, în lipsa şcoaieior primare superioare e necesar să se institue — f reşte în comunele principale — şcoli-ateiiere de industrie casnică.cu durata de doi ani, care să dea şi dreptul de a trece în şcolile profesionale — pe lângă . Cunoştinţa practică a .tehnicei mo derne utilizabilă în industria casnică, a coloraţiei vegetale şi a frumuseţii motivelor. Şi paralel cu ele să funcţioneze şcoli (cursuri) ambulante de 3—4 luni în flecare comună. In capitalele provinciilor trebue să fie şcoli profesionale de industrie casnică proprie, cu toate secţiunile necesare; ţesătorie, văpsi-torie, ceramică, sculptură şi mobilier, cojocârie şi obiecte de piele şi un atdier de războae de ţesut, şi toate uneltele şi maşinele utili- zabile în industria casnică. In aceste şcoli se va studia în mod deosebit ornamentaţia românească. Şcolile de bâeţi ale Ministerului Industriei trebuesc complectate cu noi secţiuni pentru a putea scoate maeştri pentru toate specialităţile ce intră în casa românească, ^coaiele de arte şi meserii pot servi ca exemplu. . Pentruca aceste şcoli să atragă însă pe copii este absolut necesar, mai ales pentru fete, să fie prevăzute cu internate. Dealtfel frecventarea lor este şi în funcţiunea în-tregei reorganizări a industriei casnice şi în special a aprovizionării cu materii prime a produ- UANUU+t* Câtorieî şi a unui mijloc sigur de desfacere, . Administraţia acestor şcoli şi în. treţinerea lor revină Direcţiunii industriei casnice. Corpul profesoral al şcoaieior,-de fete trebue să fie cu aceleaşi titluri că şi al şcoaieior profesionale. O şcoală superioară profesională şi de industrie casnică este necesară. Profesoarele să fie numite în virtutea unui concurs serios, ţinut cu o comisiune de persoane cu adevărat cunoscătoare şi din care nu poate lipsi un reprezentant a! Ministerului Instrucţiunii. . Actualmente concursul şi comi-şiunea examinatoare sunt o iluzie pedagogjco-industrială. ! HI. in prezent producţiunea industriei casnice tânjeşte datorită mai ales lipsei de materii prime şi de războae. Lăsaţi la propriile mijloace, ţăranii nu-şi pot procura cele necesare, maestrele, şcoalele şi atelierele existenţe sunt într’o situaţie poate mai dificilă încă. Este absolut necesar ca Ministerul Industriei să-şi facă centre de aprovizionare cu materii prime, războae şi tot felul de maşini ce trebuesc introduse şi popularizate printre producători. Maşini cari să economisească munca, să o uşureze, fără a micşora însă valoarea artistică şi originalitatea industriei noastre naţionale. Aceste centre de aprovizionare Pavilionul Industriei casnice: Interior moldovenesc vechiu, © BCU Cluj QĂNDtHtA 237 Pavi'ionul Industriei Casnice: Interior (Dr. N. Minovici.) se vor face pe lângă inspectoratele industriale. In afară însă de acest sistem de aprovizionare, este de absolută necesitate să încurajăm cultura inului cânepei şi a tuturor plantelor care pot fi utilizate în industria casnică şi să îmbunătăţim rasa ovină, pentru a avea o lână cât mai fină. Desfacerea însăşi a produselor de industrie casnică este o problemă pe cât de dificilă pe atât de importantă. Desigur muzeele cu expoziţiile de producţiune modernă vor reuşi în bună parte să pună în legătură directă pe. producători cu cumpărători şi come cianţi — este absolut necesar însă un organ special de comercializarea industriei casnice. Acest organ nu poate fi decât cooperativele industriale, care ar rezolva şi trebuinţele aprovizionării, secondând centrele de aprovizionare ale inspectoratelor industriale. ■ Şi'păn'ăce aceste cooperative vor lua naştere ectua’ele cooperative săteşti care sunt atât de temeinice în vechiul regat şi Basarabia ar îndeplini cu succes acest oficiu de intermediare. .s Aceasta pentru comercializarea internă, cât despre cucerirea pieţei străine, industria noastră casnică nu va putea triumfa decât prin revenirea la vechile motive şi prin o vie propagandă prin expoziţii în centrele importante şi în staţiunile balneare în primul rând. Dease-meni o propagandă susţinută prin presă. IV. Cooperativele de producţiune odată întemeiate, ar rezolvi prin o centrală a lor şi toate chestiunile pur profesionale. Administraţia lor revine în mod firesc tot direcpunei industriei casnice din Ministerul Industriei. VI Ajungem în fine la nervis rerum, banii: O mare societate de industrie casnică cu participarea statului se Impune pentru înfăptuirea întregului nostru program de activitate —■ de acord cu direcţiunea industriei casnice. In afaceri industriale autorităţile care fac numai acte de autoritate sau le fac cu precădere, sunt insuficiente, este nevoe de sprijinul efectiv al; unei întreprinderi pur industriale. Intrarea în această societate tre-bue să fie absolut liberă pentru toţi producătorii de industrie casnică şi sprijiinitorii ei. Cu aceste complexe de măsuri, dacă ele se vor putea traduce în fapte, sperăm că truda noastră nu va fi zadarnică. Dr. KJL1CJ PflSCU. POLEMIDLE LITERAL. Au lipsit vreme polemiceie literare. Sculării erau ocupaţi cu treburile lor mărunte; grifa de traiul lor, de pâinea de mâine — r u le-a îngăduit o abatere înspre sferele altruiste, ca să-şi jertfească scrisul pentru apărarea prind-piilor colective. Acum însă ofensivele au început, spre bucuria cetitorilor, cari se plângeau de multă vreme că ziarele sunt monotone, lipsite de nerv, şi literaţii închişi în turnurile de fildeş coboară în văi, cu furia lencierilor lui Bouillon şi cu romanticismul erezit dela Villon. In discuţia literaţilor, fireşte se amestecă şi nechemaţi, gata de trivialitate şi barbare insulte. Acestora însă, serii torul care pe lângă puţina ortografie ce se cere pentru a fi premiat de Academie, mai posedă şi o zestre intelectuală mai anevoios tezaurizată; — nu le poate niri măcar răspunde ţinându-i în distanţa obscurităţii, singurul leac pentru astfel de mde-letniciri. , . Se va constata însă — şi nu fără întristare — că polemicile literaţilor noştri au deviat dela ideala obiectivitate, şi scrisul s’a făcut cinic şi calomniator. Scriitorii, cari prin fire ar trebui să fie delicaţi şţ înţelegători, adesea coboară la palavrele moh-ului, se înjură reciproc» pupând Ia licitaţie chestiuni de patriotism' învinuindu-se de nerespectarea ideii naţionale etc., pe când de fapt, azi toţi ar trebui să pornească pe calea singur împăciuitoare a artei adevărate, care natu-ral nu poate fi profesată decât in sentimentele originare. îndată ce scriem româneşte, orice şi oricum am scrie, am folosit întâi culturei româneşti — este o axiomă atât de veche, încât nici nu ar trebui amintită. Lipsa de idei se poate înlocui însă şi cu trivialităţi şi în loc de principii, se poate discuta, cu patimă şi ură. Şi ce este mai firesc, că afund, când atmosfera literară ar trebui lămurită şi curăţită de baccilii acestor înveninări de prisos — se găsesc destui, cari nu consimt la tendinţele de înobilare şi ponesc cu ha;-hui-unor rudimentar împotriva ideii. Personalismul împins până Ia brutalitate, care caracterizează polemica scriitorilor de ultima oră este sugestiv, dar totodată şi indispunăfor, căci se dă o atenţie deosebită slăbiciunilor omeneşti, cari nu au ce căuta în viaţa intuitivă aartei. Mai este şi o rezervă: ne sutor ultra crepidam, această reţetă pentru boala amatorilor, cari se erijează ca apărători ai unei idei, cu toate că de fapt, nu au decât importanta pa-vanelor, în dosul cărora râde cineva satisfăcut. EMIL IŞAC © 238 ' • ' . . siAM>iftţA Trei zile viscolul turbat Gonind de după dealuri . •Ori. ce vreme de viaţă, N.e-a. închis cu totul în gropi Dar generos,, ne-a apărat Cu mugete, cu furii şi cu snopi Tăioşi de praf de gheaţă ’ Mai bine decât ori ce pază-Aşa ne-a dat prilejul binefăcător Să ne-ameţim . . In scurgere de timp aridă ■ . Cu splendidul narcotic al cărţilor de joc La lumina unui straşnic foc Din vatra scobită în taluz . . Ca o firidă. ... E drept că a scutit pe bucătari Ca să-şi mai rupă ' Zadarnic şalele Urcând spre deal cazanele cu supă. Şi azi e linişte şi seară In jurul nostru peste line valuri De văi fugare , Şi peste umerii rotunzi de dealuri ; E alb E numai alb Ca’ntr’un decor alpin Cu grije aşezat Sub un clopot de’ cleştar curat ‘ Prin a cărui transparenţă ideală ^ Trec razele, cu străluciri ca de beteală. Şi par’că dintr’o dată , . Atâtea adăposturi şi tranşee . Au dispărut • Sub o povare uriaşe Afânată Care cârpeşte toate şi le’nchee Sub ondulări de alb. De alb imens de gol. Pe infinita depărtare Nebune . îmbătate . _ Se-alearga razele de soare. . In zăpadă Curată ca petalele de crin, .■ In zăpadă delicată, . Că glasul unui, clopoţel de-argint In zăpadă uşoară şi plăpândă Ca veselia unui poet bolnav ÎNĂLŢARE. S’a tăiat de-acum Cu lopeţile ‘ O pârte largă ca un drum. Soldaţi au eşit din gropi grămadă Si’nconjurând cazanul Mai negru în zăpadă ' Ca nişte cerşetori de treabă ■ Cu gesturi potolite şi jumătăţi de vorbă Cn braţu’ntins Pe rând şi-aşteaptă'porţia de ciorbă. Şi după ce tot însul şi-a umplut Cutia de conserve Adunată par’că din gunoi O ţine lung la gură Şi. soarbe Ca din mâinile de sgurâ Ca din mâinile umflate Şi cu crăpături de carne vie. Aşa cum sunt: In picioare cu resturi de opinci şi cârpe Sau cu bocanci căscaţi de rupţi Fără cămaşe Pe trupurile negre şi golaşe Bărboşi şi supţi Şi cu mantale vitreg de uşoare, Pe care focul (Spre jar s’au tot împins defrig în somn) Cu fantezia lui, grotescă Le-a forfecat pe nesimţite Le-a dantelat Cu comice chenare negre Ca nişte fracuri jerpelite De ţigani, prin cafenele cerşetori. Bolnavi de gălbioare, Cu ochi rătăcitori Şi istoviţi de moleşala tifosului Bieţii soldaţi Par’nişte animale de cavernă Cu care razele se joacă Viclene şi copilăroase, în nevinovăţia lor eternă. > e Câte unul Din când în când ridică ochii roşii Umflaţi şi iritaţi de fum Ca să cuprindă-n ei din albul nesfârşit Dar repede-ameţit Se uită’n jur să vadă Dac’ar putea cumva să şeadă. Dar zăpada Ca şi visurile albe Se topeşte De ea dacă le razimi. Tot în picioare, deci Duce din nou cutia la gură Şi soarbe Iar zeama i se scurge şi sclipeşte pe . [mustăţi. Spre nesfârşite văi de alb Pe care raze calde se aleargă ideal Mi-am ridicat -' Greoaele perdele ale sufletului . . . Şi’n el, Ca’ntr’o cămăruţă albă de spital, A năvălit uşoară Imponderabilă Bucuria luminoasă de afară. Şi peste tot E atât alb De-mi pare Că-i azi o ideală-aniversare. Căci de mult . Aici la marginea vieţii Sub binevoitoarea lumină siderală Nu mai trăim în timp Şi calendarul A reintrat în forma Jui astrală. O! In tot ce-a mai rămas. urât Nu-i decât O scurtă carantină pentru' veşnicie E-n trecăt peste noi un nor Se’ntunecă uşor . Zăpada a devenit mai rece, albăstrie, Doar pe-o parte de podiş A rămas un luminiş De alb în soare, Ca un nimb îndepărtat de arătare. j Pe nesimţite Spre înălţimi nebănuite Ne-am ridicat par’că pe-o treaptă Căci iată Tot peisajul, apare dintr’o dată . Ca o mostră stranie Un Început de danie Din nemurirea care ne aşteaptă. * CAMIL PETRESCU, © BCU Cluj gANDlKtA 239 IN PODGORIA DE ODINIOARĂ. Octombrie i8, Poiana Negri Când am ajuns sus, soarele se stingea fără putere. Vântul îngrâ-mă'dea nori) vineţi pe culmile rotunde. Era o lumină turbure, cu cerul aproape şi cu ceasul neho, târit. Din înălţimi stau gata să curgă stropii de ploae. Şi nu se desluşea de-i început de ziuă, ori cele dintâi întunecimi ale asfinţitului. Acolo la gardul cu vreascurile rupte, la podeţul putred şi la poarta strâmbă şi dată în lături a pustiu, m’am oprit cu răsuflarea tăiată; poate de urcuşul prea repede, poate de amintirea lucrurilor moarte. Un căţelandru alb, m’a întâmpinat cu larmă duşmănoasă. D;n fund, de sub pruni bătrâni şi cu crăngile răsucite, moşneagul grăbi către mine, sâl-tându şi pe umeri sumanul sur. Ca întotdeauna întâlnirea noastră se petrecu sgârcitâ în vorbe. Paznicul livezii săcătuită de rod şi a! viei părâginite e ursuz şi surd; iar drumul meu pe nevest te îi păru şi de asfădată încă un semn de neîncredere şi o iscodire vicleană de stăpân. De aceia mă purtă tăcut, la cele trei clăi de fân, mueşte în lut o mică făptură omenească. Lucrează fluierând, flpoi îşi ridică ochii spre stejar:) Pe îndelete îţi apleci spre mine braţele, stejar bătrân ... . Ori vrei să-mi prinzi cu e'e sufletul? Te cerţi cu mine pentru el? De ce ? Nu cumva crezi că e al tău, fiindcă . . . seara . . . câteodată ... se urcă în coroana ta şi-ţi fluieră în frurze ? (fluieră). - ZEMORA (tînără şi sălbatică. Câţiva ciulini îh părul, despletit. Se furişează tiptil din pădure la spatele Cioplitorului şi-l gâdile în plete cu un spic lung de Iarbă), CIOPLITORUL (ridică capul, nu se întoarce. Ghiceşte:) . ■ ' ' / ■ Zemora, fiica Magului — sau ... o lăcustă . . . . ZEMORA Şi una, şi alta. Căci Zemora, turburătoarea, iubeşte iarba şi soarele viu ca lăcustele ; şi-ar vrea să aibă picioarele totatât de verzi, verzi ca lăcustele sau ca lintea bălţiior ... CIOPLITORUL ■ Ştiai că mă găseşti ? ZEMORA Suind cărarea ţi-am văzut în lut urmele tălpilor. Aşa în şir. Credeam întâi că-s urme de . . . măgar ... (râde) Auzi pădurea? Numai eu şt'u cum s’o fac să râdă- ■ . (râde ca hohote) - Auzi cum râde ? — Ca un copil mic pe căre i gădili la buric ... . CIOPLITORUL Zemora, Zemora. " ZEMORA Ce plămădeşti în lut? CIOPLITORUL . . * Un chip al lui Zamolxe. ZEMORA L-am auzit de muiteori pe; Zâmoixe, Din ceie ce grăia nu făceam cuminte, dar ochii lui erau aşâ de mari — că trebuia să mă opresc şi să-l ascult. Odată-1 întâlnii pe-aici pe undeva’n pădure Singur. ‘ • Se chinuia să prind’un roiu de-albine Ce-atârnâ de-o creangă ca un cuib. Lipea cu ceară fundul unei coşniţe . Când i-am sărit în drum : „Zamolxe, tu eşti foarte tânăr, şi eu-s frumoasă, dar.să nu te sperii. Te’nvăţ a prinde roii, dacă’n schimb tu-mi spui o vorbă despre începutul lumii. In astea te pricepi mai bine 1“ , El a tresărit. I-am smuls din mână coşniţa şi am proptit-o într’un par deasupra roiului, Ca o căciulă. El privea tăcut. Am afumat apoi albinele cu iască-,ap'insă’n scăpărări de cremene şi eie-au început să se ascundâ’n învelişul de nuele. Când isprăvii, i-am zis: „Fâgeduiala, tinere, veşnic-păduratic!“ El mVnvălit cu ochii lui ca ni;te peşteri încărcate de surâs şi trist şi dulce. © BCU GÂNDIREA' 241 W PANICA Furtună! Astă noapte , O jumătate palidă de lună A căzut în mare. Pescarii spun Că vânturile-au aruncat năvoadele Şi-au năvălit mari valuri, ca năroadele, Că drugii de’ntuneric s’au prăbuşit de-odată, Că marea a pornit spre ţărmuri toată, S’a ridicat adâncă. Şî-acuma încă Marea vrea să urce’ntreg pământul ca pe-un deal, Şi cade spumegând Cu fie-care val. De-asupra vântu-aleargă cu nările umflate, Pământul parcă’ncepe să se teamă; In zări se umîiă marea ca o coamă De fiară ce se sbate. Lumina soarelui ca un catarg S’a frânt şi ea, Şi soarele, se vede, s’a cufundat pe undeva, în larg ... Şi omenirea încă tot nu ştie bine Că Marea a pornit spre ea şi vine ... Şi vine ... ■ # 5 * îH Pe plajă In urma valurilor care s’au retras Un trecător stingher, la fie-care pas Se pleacă să adune câte-o coajă Din scoicile cele mai rare ... • ' # ■ * * Se vede că pescarii n’au voit să’i spună Că astă noapte a căzut în mare O jumătate palidă de lună . . . DEMOSTENE BOTEZ Mi-a şoptit: „O, ţie trebuie să-ţi spun un lucru nu cu mintea să-l pricepi, ci cu frumseţea ta sălbatică. Nu ştiu. Visez? Se pare că Orbul a creiat femea în aceeaş zi . în care a făcut şi . . . Luna . . CIOPLITORUL Poate din una şi aceeaş groaznică lumină. Fiinţe gemene. Şi*apoi 7 .... ‘ ZEMORA . . . Fugi în codru. Roiul l-a uitat acolo. Iar la patru zile a urmat nenorocirea din livada-aceasta. CIOPLITORUL (îi întinde micul chip de lut) Zemora, spune-mi seamănă cu prinzătorul tău de roiuri? ZEMORA (privind deaproape chipul) Zamolxe-a fost prea mult privire, iar acesta-i prea mult om, (linguşitoare) Un dar-pentru Zemora? Da ? CIOPLITORUL (îşi ia chipul) Nu. , E pentr’un altar de casă. Al cui ? ZEMORA - (supărată) CIOPLITORUL AI marelui diregătoriu, Uitaşi că mâine-i sărbătoarea ... Zeilor necunoscuţi? . . (se ridică să plece) ZEMORA Tu pleci? ^ : 1 CIOPLITORUL Mă duc spre casă să mai poleiesc statuia lui Zamolxe cea de marmoră. Tu încotro? (ia în braţe un cocoloş de lut) ZEMORA In sus să-mi usc sandalele Ia soare. Mi-s umede de rouă. CIOPLITORUL . Tot spre soare, tot spre soare? ■ ZEMORA Şi’n neastâmpărul pădurei. Toate pădurile sunt din vremea când pământul erâ încă un prunc. Nu-i aşa? (Cioplitorul râzând dispare pe cărăruie la dreapta, iar Zemora în pădureţ. O pauză cu cântec de paseri. ZAMOLXE (soseşte în livadă luminos. O măciucă în mână şi funigei în barbă. Priveşte stângaciu în jur.) Livada’n care m’au lovit... Poteci!e-s aceleaşi . . . Cetate, eşti aici? Pleoapele-mi se sbat de cerul tău ca nişte fluturi de-o fereastră. Nu-i numai poveste ? Sunt aici ? (pipăie cu mâna un arbore) Cu palma pipăiu scoarţa asprului copac, şi simt că sunt aievea. Fruct copt m’am rupt din creanga unui dumnezeu © BCU Cluj şi cad aici .... în pragul tău, cetate ! (Jnde ţi-e rugul ? , , . M’aştepji ? Mai âi vr’un prieten pentru mine ? Unde ţi-s spinii? Cu ce mâini primi-vei soarele, Ce ti-1 cobor din piscuri . darnic în lumină şi cu toate -acestea orb ? Pui de mesteceni cresc pe ziduri : un semn că nu te-âi istovit în lupte tari decând piecaiu, norod nebun. Odihnă multă ai avut s’arunci năvoade în noianul veşniciei. Peseuit-ai frământări dn ape fără fund? Poate ţi-ai ars de mult toţi zeii. Năruitu-ţi-ai altarele cu capete de zimbri ? Nădejdea mea o încă tot copil cu ochii mari deschişi spre viitor . . . Cred mult . . „ Sunt răbduriu. (îşi îndreaptă ochii cercetător spre cărare) Câinii ciobanilor pribelnici mi-au spălat în treacăt urmele de sănge depe pietrele cărărilor; un semn că astăzi mă iubeşti — cetate ? Un semn că mâne-o să ridici un templu Orbului? . — Ori Cum ar fi nu mă ’nspăimânjii — şi’ greu de viaţă şi de gândul morţii îmi asvârl destinul între zidurile tale tainică cetate! Munţii vin cu mine... (Se. opreşte şi ascultă. Un cântec s’aade din stejeriş :) Hoinăresc spre soare; din frunziş răsfrânt el îmi cade ’n harfă. , Nu mai ştiu să cânt. . , Zarişte pleşuvă. Gândul mi-e nătâng. . ’ s Alb măceş mă cheamă şi iau drumu ’n crâng. Ghimpi se ’n fig în mână. £erpi trec prin amurg. £i din răni pe strune Stropi de.sânge-mi curg. ’ Coarde prind să cânte sărei în urechi.j " Picuri cad întruna peste taine vechi. (Zemora reapare în livadă cu un mănunchiii de flfati). gândirea ZAMOLXE (uimit) întâiul om. De şapte ani: întâiul om * îmi măngăie vederea. (s’apropie de Zemora) Fecioară, fecioară proaspătă ca dimineţile de toamnă, ce cântec spui? ZEMORA Tu eşti străin pe-aici. Ciobani-1 fluieră de mult, iar vorbele i le-a scornit Madura cântăreţul ... ZAMOLXE . 11 cunoscut pe vremuri. Mai tiăieşte? A murit? ZEMORA Trăia în cetăţuia lui, mult-singur: pănă ce-şi ucise sufletul. Nu ştie nimenea de ce. Oameni spun, că într’o noapte-au auzit copite ca de-argint pe drum în jos, căci drumurile de pe-aici sunt ca chitarele, cu cât mai vechi răsună mai frumos. £i-apoi în colb de lună ' s’a văzut un roib în goană. Fără de stăpân în şea se întorcea splinatie Ia castel. Legată cu o funie de coadă \ târâ în urma lui o harfă — ca un mort ... (rămân amândoi cu ochii pierduţi) ZAMOLXE Aşa mor cântăreţii traci. • - ' ZEMORA 1 (mişcată) Nu-ti pare. că auzi amarul râs , al celui care nu mai vrea să se întoarcă în viată şi-şi sloboade calul singur înapoi? £i nu vezi roibul biciuit sălbatic de căderi de stele? — pe drum în jos târeşte ’n urma lui o harfă — ca un mort . . . ZAMOLXE Din partea mea-1 pricep aşa de bine pe Madura. (dintr’odată, stăruitor) Îmi mai îngădui o’ntrebare? Florile, pentru ce sunt florile? ZEMORA ■ Le duc la templu. Opreşte-te şi tu ’h cetate pentr’o zi străinule. E sărbătoare ’n zori. Poporul o s’aşeze’n sanctuar statuia zeului Zamolxe. . , Eu îi mai jertfesc şi miere. . , . ■. Când a fost pe-aici l-am învăţat . să prindă roiuri. , (pleacă cu un surâs). ' . • .,;ZAMOLXp,: _ ...... ' (rămâne împietrit: cu ocbii turbUri îndreptaţi spre cetate). ' ' LUCIAN BLAGfl. © BCU Cluj uANDtfţDA ELEGIE Azi depărtarea se lasă ca ceaţa de deasă şi lungă Şi viscoleşte în noi, parcă-i în munţi şi păduri; Nemîngîiatele doruri n’au ăripi ca să se ajungă Căci le-a furat mai demult mîna selbatecei uri. . . . Cînd primăvara venise cu albe mănunchiuri în mînă Patima nici un fior nu mai smulsese din noi; Astăzi cînd iarna-şi împarte bogatele-i şaluri de lînă Singuri şi trişti rechemăm vraja de-atunci înapoi. Văduvi şi plini de tristeţe visăm la apusele zile, Dacă am fi doi copaci frînţi de furtună’n cîmpii; Cum am culege-o poveste din cartea cu galbene file Noi scormonim în zadar taina iubirei tîrzii. . . . Am aruncat pretutindeni tot aurul dragostei noastre . L’am risipit surîzînd, cinici şi nepăsători, Insă acum cînd iubirea ne-arată potecile-albastre, Stăm la răscruce de drum: doi umiliţi cerşetori . . . ION SÂN-GIORGIU. UN DOMN IN RETRAGERE. în revista „Victoria", care apare în'Bucureşti, piaţa Amzei, d. Io-cotenet-colonel A. Vasilescu-Lascar, directorul proprietar, se enlusias-mează. Cu prilejul centenarelor, Tudor Vladirhirescu. Ion Brătianu şl Vasile Alexandri; de toţi „marii fii ai neamului" şi declară câ astfel de centenare sunt necesare „pentru ca să fie un imbold pentru viitorime şi şă „răsară“ mai des oameni cari să merte a fi sărbătoriţi." Sublinierea şi ghilime-te'e cuvântului „răsară" sunt ale d-Iui lo cot.:colonel; căre pare ferm. convins .că muţfiai; asiştând Ja astfel de sărbătoriri, taţii şi mamele •din România Mare, vor da naştere la .pameiţi de valoarea celor de mâi'sus. Pârtizan deci al teoriei că în perioada de gestaţiune, fătul poate lua unele însuşiri sub înflu-enţa impresiunilor din afară ale mamei, d. Lascar merge mai departe şi cere „să se ia iniţiativa de către comitete alese prin sufragiu, iar nu numite de interesaţi, ca să se facă „cărţi sumare" biografice ale acestor oameni mari şi cu preţuri populare, în care să se premărească faptele făcute ale fie căruia, iar nu sorgintea, intenţia sau partidul din care a făcut parte". Cine să aibe drept de sufragiu la sus iniţiatele comitete d, locot. colonel Vasilescu, Lascar nu ne spune. In schimb „faptele făcute" e bine zis. Pentru că-are de treii mii de ori dreptate d. Vasilescu, cum ai putea preamări faptele nefăcute? Cât priveşte sorgintea acestor fapte, vorba dumnealui, la ce bun s’o mai sărbătorim şi pe ea. Cu atât mai puţin intenţia. Fast şi cheltueli de prisos. Dar Cum mai spune d. colonel, „fatalitatea a vrut că în această lună (Iunie n, c.) sâ se nască mulţi-oameni mari". Zodie bună şi cu puţin calcul, recomandabilă pentru răsad. Unul din oamenii -mări născuţi sub ea, este şi d. N. Iorga, la al cărui semicentenar, i 243 când ajunge d. director proprietar al revistei „Victoria"; entusiasmul său nu mai cunoaşte margini, Ca şi când ar fi vrând sâ ne arătecâ de mult băgase de seamă că d. Iorga este cineva, d. Vasilescu nu ne mai face „apologia- acestui mare Român", şi nici nu ne mai descrie calităţile lui şi nici nu mai încearcă" să zică ce a scris acest al doilea Victor Hugo, al omeni-rei ,.. pentru aceasta cereţi cu toţii de la ori şi care librării, scrierile doctorului Meteş. membru corespondent al Academiei Române, asupra lui N. Iorga" ; ci se mulţumeşte numai să ne „redea" două telegrame ce-a dat între timpuri marelui român". Una din telegrame începe aşa : „Ferice neamul, care are oameni, despre care însuşi Cuza (A. C. Cuza n. r) spune că eşti un smeu". Mai departe autorul telegramei explică d-Iui Iorga că d. Cuza n’a fost decât o coadă a domniei-sale, adică a smeului. Dar d. Iorga este „în aşa fel creat că n’are nevoe de coadă". în a doua telegramă, d. col. Vasilescu, asigură pe d. Iorga că „în viitor românimea din timpurile actuale nu va serba de cât memoria marelui Nicolae Iorga şi abia va pomeni în treacăt de figuri ca de alde Ioneli, Tăslăoani, Averescani, Schuleriani . ..“ Dar ce-1 face oare pe d. colonel să creadă că numai românii din timpurile actuale vor proslăvi în viitor pe d. Iorga. Crede domnia-sa cu atâta tărie în puterea elexirului Voro-noff? ' La telegrama aceasta de-a doua, dată cu prilejul participărei d-lui N. Iorga Ia sărbătorirea lui Ion Brătianu, autorul a adăugat şi un P. S., de toată suavitatea, pe care-1 reproducem şi pentru cei cari nu cetesc „Victoria11, conţinând o adevărată reabilitare a d-lui N. Iorga ; ' „Această telegramă ulterioară am dat-o pentru ca să nu ?e creadă de nimeni că dacă Nico-lae Iorga a luat parte la cen-tenârul Marelui 1. Brătianu, aP°> nu mai decât el a rupt cu trecutul, cu democraţia, cu visul lui de aur şi ăl nostru al tuturor celor cinstiţi, pentru ca să se ; scalde în noroiul oligarhiei" „Fapt pentru care eraiînvinui prin Ardeal pe îci, pe colo — si am .ţinut ca să desminţ —■ căci stegarul democraţiei .adevărate nu 'poate închina nici odată © BCU 244 steagul! Dar asta însă nici nu înseamnă că oamenii cei ciriştiţi şi de bună credinţă ai oligarhiei, cei rătăciţi prin acele meleaguri să nu fie şi ei îmbrăţişaţi de marele stegar, Când îi/vede pocăiţi şi dornici de a lucra pentru binele neamului şi deci să-i ia în coloborare, Ori şă le dea consideraţiunea care o merită unii dintre dânşii"- Deci marelui român N. lorga, nu i se poate aduce vre-o împu-tare, câ a luat parte la sărbătorirea marelui român de lâ începutul articolului, Ion Brătianu, căci pe acesta din urmă, marele stegar l-a îmbrăţişat doar după ce i'a văzut pocăit şi dornic, etc.. Când l’a văzut domnule colonel? în trecut, în viitor sau în timpurile, cum spui dumneata, actuale? * . Tot în cuprinsul aceluiaşi număr de revistă, d. colonel, de astă dată semnând pur şi simplu Lascăr, face sub titlul „Lui Senex" analiza sonetului. „în chemarea nopţei" ^de d. Codreanu. Reproducem fi naiul, încredinţând pe cititori că partea dela început e tot atât de delicioasă ca şi rândurile de mai jos: «Apoi după ce şi-a smuls din suflet toată durerea. Poetul, la despărţirea ultimă, deşi când l’a văzut pentru prima oară mort, n’a rostit un singur cuvînt; căci marile dureri sunt mute, a găsit totuşi prin imaterializarea simţurilor, ca să taie’n marmoră ca „Fidias", şi ne a redat o sculptură de vers, ca finalul: „Dormi umbra mea în propriul tău got „Să treacă peste neagra-ţi nefiinţă „Eternitatea clipelor în stol". Noroc că poetul l’a văzut pentru prima oară mort, vorba d- Iui colonel. Dacâ-1 vedea pentru a doua oară n’ar fi găsit nici prin imateri-aiizarea simţurilor vre o sculptură. Dar mai departe d. colonel explică: «Poetul zice simplu, „Dormi umbra mea" adică el; căci dis-părându-i umbra ce mai rămâne decât propriul său gol, al unuia căt şi al altuia ? (D. Las-câr vrea probabil să zică „alteia" N. R.) şi face urarea pentru dispărut ultima: »Sâ treacă peste neagra-i nefiinţă, eternitatea clipelor în stol. .* în cârd . ... până. Ia nesfârşit, în neant !* (în cârd .. . până la nesfârşit, în neant, e adaosul d-Iui colonel la urare N. R.). »Am cunoscut şi am fost şi eu prieten cu Steurman la Slă-nicul Moldovei, şi mă plimbam adeseaori seara pe lună prin parc, continuă d. colonel, şi deşi era pe-acolo şi alt amic al meu, Radu Rosetti, dar nu-i prea vedeam împreună. Ca şi la Cod-reanu, versul lui Steurman era tot aşa de filozofic şi mistic: dar-nimeni nu-şi mai aduce aminte de el! Dar peste propriu-i gol s’aşterne în infinit, întocmai ca la pol ... o mare de Zenith!“ Admiraţia dela început a d-lui Lascăr pentru Codreanu ne opreşte să credem că ultima frază ri mată ar fi un fel de ironie la adresa sonetistulul. De acea, nici nu prea înţelegem de ce recensentul şi-a adus numai decât aminte de Steurman — după urma căruia n’a rămas decât poetica mare de Zenit — şi mai cu seamă de d. Radu Rosetti? . * La finele revistei se găseşte următorul „Avis“: „A apărut „Nebunul" Roman de Lt. Col, A. Vasilescu Lascăr. Se găseşte de vânzare la toate librăriile din întreaga ţară. Se vinde în folosul construirei Monumentului Horia, Cloşca şi Crişan. Preţul 20 lei. „Dreptprefaţă. Este nebun oare omul care-şi face datoria, acela care-şi ţine cuvântul şi care n’are decât un cuvânt, care a întrebuinţat şi întrebuinţează aproape tot timpul său pentru aşi îndeplini jurământul dat, care chiar singur, hulit de toţi, pentru firea sa excesivă, totuşi nu se inmlâdie; nici faţă de oameni şi nici faţă de împrejurări, ci bravând totul şi toate, cu riscul de-a trece drept „nebun" cum a şi trecut, nu înclină capul totuşi înaintea nimănui şi nici nu urmează drumul străbătut de alţii numai şi numai pentru a putea fi un caracter. Aceasta numai pentru a da un exemplu şi de a fi folositor celor mulţi şi celor cari vor mai veni încă ca să continue marea operă de înfăptuirea „României Mari". Ei bine, porecla cu acest preţ îmi convine de minune şi fac urarea ca ţara noastră să aibe parte şi de mai buni fii (nebuni fii, probabil înţelege d. colonel R.) şi de mai frumoase caractere, decât n’am ştiut, de cât n’am putut să fiu eu. Iată pentru ce am scris această cartă şi o închin „Poporului Român" de pretutindeni, popor plin de virtuţi şi de o răbdare de înger incomparabilă ;■ capabil de a suporta cele mai grozave umilinţi, cele mai nesăbuite prostii şi Cele mai mari şi mai neauzite nedreptăţi; fără ca să se găsească unul măcar, care să-şi piardă răbdarea şi să zică: Până unde până când? şi să facă un gest or vre-o faptă, care să-i justifice cu adevărat re-numele de „Nebun*. Iată ce pentru ce acest nobil popor român, este cu adevărat' „cel ajes" de Dumnezeu; iar nu acelea care şi zic că sunt, fără să fie. AL. VASILESCU LASCAR Lt. col. în retragere" Urăm tot succesul romanului d-lui locot. col. în retragere. De-altminteri nici nu ne îndoim că-I va avea cu prisosinţă. în ţara aceasta „capabilă să suporte cele mai nesăbuite prostii*, unde nu se găseşte nimeni „să facă vre-un gest sau vre-o faptă care să-i justifice cu adevărat renumele de hebun, poreclă ce autorului îi convine de minune, d. colonel Vasilescu este o „rare avis"; va strânge deci destulă lume în juru-i. G. P. S. Revista nu se vinde cu numărul. Abonamente: anual lux 400 lei; ord 200. Ofiţeri, preoţi înv. 100. Nu ştim dacă toată armata e abonată la ea. In schimb în numărul pe care-1 avem dinainte se găseşte o spledidă fotografie cu menţiunea: «Generalul I. Răşcanu, cel mai mare ministru de războiu». — Doi metri şi zece? \ f hr-ffr Les ecrits libres Revistă lunară de artă şi literatură. Sub. direcţia: - Marcel Rizet 5! fiesky ds Rieix. Abonamentul anual (12 numere) 12 \ franci. ; 2 Rue de l’Hotel de Viile Paris, (IVe) j ________________________:_______i © BCU (JANUtHC,-- INTELECTUALJZAREA ARDEALULUI. Articolul de mai jos pune în discu-{ie o problemă ce a fost înconjurată până acum cu o vinovată şi trebue să adăogăm, cu o ipocrită sfială. Ardealul deabia acum a câştigat libertatea şi dreptul de a-şi dibui calea spre in-telectualizarea eliberată de practicismul la care I toriceste a fost condamnat. Ceeaceîn trecut a însemnat fără îndoială dovada unor preţioase virtuţi de rezistenţă naţională, ameninţă sădevină astă-zi o resemnare de bunăvoie Ia steriltate $i e firesc ca problema să provoace o mai adâhcă discuţie. Ne împlinim datoria de a deschide coloanele. tuturor celor ce gândesc Ia fel. . N.'R. Constat faptele ca un călător străin care ar fi cunoscut bine vechiul regat şi apoi l-ar fi compa rat imparţial, obiectiv şi ştiinţific cu Ardealul. Şi trebuie să încep simplu şi fără mult înconjur: Ardeleanul nu este încă intelectual. Constatarea aceasta se impune de îndată ce iei contact cu lumea politică, cu lumea cititoare, — sau măi bine zis, — necititoare de literatură, cu familia, cu oamenii umblaţi pe la şcoli, cu societatea română din Ardealîn genere. Şi ca să precizez trebuie să adaug, că nu înţeleg prin intelectual, cum se înţelege de obiceiu în Ardeal, omul care ocupă o funcţie, care profesează avocatura sau medicina, care este profesor, deputat sau ministru — nu. Şi nu voim aplica silit — ceace ar însemna* forţarea realităţi Ia coprlnderea într’o formă străină, — nici terme- -nul de intelectual pe care-1 dau Ruşii în sens democratic sau Francezii în cel aristocratic. Există şi în cultura — şi mai ales! — mentalitatea românească, dacă nu încă o definiţie precisă, o acceptare a acestui termen. In accepţia deci romanească a cuvântului, intelectual este acela ce, psihologi-ceşte, are pasiunea intelectuală a vieţei, a problemelor literare, morale, politice ştiinţifice etc. Sfera, după cum se vede, este destul de mare, în sfera intelectualismului poate intra astfei, profesorul ca şi femeea; avocatul ea şi lucrătorul i4-j manual, dar cu condiţie câ să pro-ecteze viaţa dintr’o anumită concepţie, care este rezultanţa prelucrării lor sufleteşti, cu ideile şi sentimentele mari ale omenirii, Aşi putea zice: intelectualismul este pasiunea în permanenţă — şi nu ocasio- nai, — pentru tezaurul cultural. De aici rezultă a doua condiţie: continuitatea în concepţie şi excluderea prin sine dintre intelectuali, a acelora cari ocazional iau contact cu arta, cu ştiinţa sau cu politica teoretică. Mai deperte, în aceiaş concepţie a cuvântului intelectual este, acela care, raţionalmente, când este predestinat să fie profesor, scriitor, preot sau om politic, îşi insuflă materialul său cu fiorul creaţiei, ridică Ia rang de creaţie şi sinteză, materialul dât pentru studiu sau pentru creare artistică, şi nu se lasă robit de spiritul mărunt şi particu-' larist, nu rămâne în domeniul faptelor, ci se ridică în acel al ideilor, al concepţiei de viaţă. N’am dat o definiţie a intelectualului român, fiindcă nu intră în subiectul meu. Dela aceste mici pi-păeli ale problemei, pot acum să revin la subiect şi să constat că în Ardeal nu este intelectualiznh, Că Ardealul este aşa de străin de intelectualizm, încât un călător ar putea să zică cu ■ drepf cuvânt că Ardeleanul este pentru moment fiinţă antiintelectualăi Din cauză poate că i se opunea o căltură străină şi din cauză că se făcea că o asimilează, aşa dar din cauză că adopta o atitudine mime-ti stă în materie de cultură naţională", Ardeleanul a rămas şi a fost silit să rămână dacă nu ostil, dar străin de marele probleme culturale europene, pe cari, de altfel nu ştiu în ce măsură i le putea furniza „cultura" de împrumut şi imitaţii a Ungariei oficiale, (şi care de altfel în iniţiatiuni filozofice si literare, de E Faguet nu este însăm-nată cu nici un nume în cultura europeană). Pe de altă parte, cei cari conduceau mişcarea culturală românească în Ardeal, erau constrânşi de istorie să se mărginească la istoria pragmatică şi la filologii —^ şi la mult drept paragrafic. Astfel Ardelenii au fost victima celor doi duşmani în genere ai intelectualizmu-lui: izolarea şi practicismul. Izolarea şi caracteristica practcă le veţi găsi nu numai la oameni da ştiinţă dar şi la scriitori. , Octavian Goga este un poet „practic" în sensul de a folosi imediat naţiunei şi de aceea viaţa unei mari părţi a operii sale este socotită ca şi a scriitorilor români dela 1848, când aveau rolul de a fi „folositori" neamului. Ca urmare a celor două însuşiri ale firii ardeleneşti, a izolăriişipracticei,istoriacare s’a făcut aici nu numai că a fost numai a Ardealului, — vedeţi bibliografia, — dar, urmare firească, ea a fost numai de date, de erudiţia, care tocmai prin faptul că este „folositoare", nu este şi intelectuală; valoarea ei este circomscrisă -m timp, atâta vreme cât nu se ridică la problemele de viaţă, ca Xenopo! şi Vasile Pârvan cari au fost avantajaţi de soartă de a privi istoria întregului neam românesc. Dreptul, a fost o meserie („avocatura s’a făcut şi se face ca şi farmacia, administrându-se paragraful stării de fapt, fără nici un fel de lucrare a inteligenţii) — şi ostentativ Românii s’au abţinut de a participa în scris. Restul, — nici un filozof, nici un critic literar, nici un estetician, nici un cugetător, afară de Aurel Po-povici din Banat, ci- numai organizatori mari ca Şaguna, mari agitatori naţionali, mari ziarişti. In aceste condiţiuni intelectualismul -— care presupune creaţie peste veacuri şi gândire peste hotare — nu putea lua naştere. Iar societatea ardeleană s’a re, simţit profund de pe urma sterilităţi intelectuale, în sensul, că în Ardeal rareori înregistrezi pasiunea cărţilor bune, aproape că nu poţi constata cultul ideilor directoare în cultură, aproape că nu există „discuţie" literară sau ştiinţifică şi în genere nu se face politică teoretică, politică de autori", dela cei mai depărtaţi până la ultimele cărţi sociologice. , Această sterilitate se restrânge în puţinele cărţi cari au apărut dela unire şi mai ales cele de drept cari sunt o înşirare paragrafică fără deosibită valoare intelectuală, fără jncercare de înţelegere vitală şi filozofică a societăţei, A venit vremea ca Ardealul şă-şi revizuiască direcţia culturală. Dacă sub Unguri, orice om umblat la şcoală era un „intelectual", într’o ţară liberă, acest titlu nu se poate da decât creatorului de valori irite'-, .lectuale, artistului şi cugetătorului, nu compilatorului şi autorului care „face" cu multă repeziciune o carte, nu politicianului, ci acelui care gârt- 246 . deşte filozofic în politică, nu oricărui teolog, ci acelui care pune problemele teologice în discuţie cum fac şi au făcut representanţii bisericilor protestantă şi catolică Cu cât se va perzista în vechea direcţie cu atât se va întârzia cu aducerea neamului nostru în concertul cuiturei europene, de undă a întârziat şi dincolo şi dincoace, din cauza vicisitudinilor istoriei. Căci ceiace ne-a rămas după înfăptuirea unirei de îndeplinit, este să ne luăm locul în cultura europeană unde aspiră să ajungă înaintea noastră vecini Culturali, nu numai militări. ŞTEFAN OPREA avocat UN ADVERSAR AL' LUI V. ALEXANDRI. CONSTANTIN JORESCU. Broşura Locotenentul Constantin Jorescu de G Misallă, amicul re-posotului. lassii Typariul Tribunei Romă'e.J864 îmi atrase atenţiunea unui adversar uitat cu desăvârşire (sau chiar necunoscut?) a! lui V. Alecsandri. Adversarul a murit, la vârstă de 27 de ani, într’un duel, în anul 1863. El se născuse la deci la anul 1836. Biograful lui ne asigură că dela 1856 până la 1858 C. Jorescu fusese inima şi steagul junimei române unioniste din Moldova. Pe atunci Jorescu era funcţionar la ministerul de externe şi student la cursul de drept al Academiei din laşi. Deşi era funcţionar şi deşi cai-macan era jToderiţă Balş, Jorescu îşi mărturisia convingerile sa!e po-litce cu deplină sinceritate si cu mult curaj, şi făcea propagandă pentru unire! Tinerimea naţionalistă se grupă deci împrejurul lui. Publicând în Steoa Dunării din 18 Auust 1856 un articol pentru unire, guvernul îl destitui pe Jorescu supt pretext că, împreună cu alţi tineri; I. Codrescu şi Agarici, a vorbit despre guvern prea necu-. nviicios, chiar într’un loc public, unde poliţ a avusese urechi de auzit. Cei trei tineri au fost exilaţi repede din laşi. S eoa Dunării din 3 August !’e luă apărarea. Dar aceasta nu I scăoă pe Jorescu de exilul petrecut la Tecuciu, supt supraveghere poliţienească. însă în mijlocul familiei sale. , Jorescu era fără îndoială, i n tînăr toarte simpatic şi foarte en-tusiest. Politiceşte el doria să vază din ţăranul român —- cărturar; pe orice român cult — un George Lazăr; ţara — independentă pr ntr’un răz-boiu. Două treimi din acest program nu s’au realizat nici până astăzi. Literariceşte, pe Jorescu, îl ca-ractedsează etirila sale de predi-lecţiune : Elias Reqnaud, istoria > o-Itjică şi socială a principafelor dun 'rene; Lamennais, Cartea poporului, fineai Cronica R mânilor şi S. Bărnuţ, Dreptul natural (atunci încă netipărit, în caete). După unire Jorescu a intrat în şcoala militară; a ieşit ofiţer; şi a plecat în a. 1861 în Italia, să studieze fabricarea tunurilor în Turin. Acest om fusese la 1855 adversarul 1 terar al lui V. Alecsandri care to mai redacta România literară. , Despre acest nelămurit episod literar G. Misail scrie în broşura citată (p. 7): «Deja Jorescu se deosebise prin mai multe polemici limbistice ce susţinu, prin Gazeta de Transilvania, în contra anta-goniştilor finalei ciune, antagonişti ce aveau drept organ România literară. Aricolele României litera e despre ciune ş> ciunişt', au fost retipărite în Ardeal de Telegraful Român din Sibiiu şi de Foaia pen tru minte inimă şi literatură din 25 April'e 1855; şi anume nunumai pentru «norocul» lor, ci şi pentrucă «au mult adevăr.» (Foaia pentru minte etc. p. 91). In timpul acesta Foaia pentru minte etc. reproducea şi pe Alecu Russo Cugetări dându-i titlul Râsboiul ■ limbilor (dela 30 martie înainte); iar ...Riu (— T. Copariu) scria articolul Suum cuigue (Foaia din 8 şi d n 15 Iulie), contra acuzei ca Ardelenii scriu în jargon şi că latinizează. Tot în acest timp interveniră, di.n Bucureşti, C. Boerescu pentru adoptarea generală a limbei consacrate acum de I. Iliade-Rădulescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, C. Ne- ®ANDtRtA gruzi. C. Boerescu a sers, în polemica sa cu G. Bariţ, două articole publicate în Foaea acestuia. Articolul (sau articolele?) iui Jorescu au căzut deci în toiul unei discuţii vaste, de însemnătate pan-românească. Insă articolul (sau articolele) lui Jorescu nu se află în Gazeta Trans'lvaniei! i In Gazeta Transilvaniei eu am găsit, în anul 1855, numai o scrisoare din laşi, iscălită C. J. (de sigur el) scrisă în favorul lui G Sion.*) Unde s’au publicat deci articolul sau a ticolele lui C Jorescu? Poate că se vor găsi în aite exemplare maicomolete decât rel consultat de mine? Poate în altă gazetă? Deoarece fondul mărturisit de G. Misad, care era prieten bun cu Jorescu, trebue să fie adevărat. Şt interesant ar fi, să se ştie cam ce gândia tinerimea academică de'a 1855 despre reforma literară în cursul căreia se afla Alecsandri precum şi despre — ciune 1 G. Bogdan Duico. *) Pagina 162. TEATRUL NAŢIONAL DIN CLUJ• Deschiderea Stagiunei. (Chemarea codrului, O căsnicie, Necunoscuta). * Luna trecută, • Teatrul Naţional din Cluj şi-a deschis stagiunea cu „Chemarea Codrului". In oraşul, în care cultura românească trebue să abunde şi să fie cât mai românească, alegerea piesei lui Dia-mandy a fost nu se poate mai nimerită. Cu toate că cele trei acte nu încadrează o dată certă a istoriei noastre cel mult îţi dă vag idea unei anume epoci, ele desprind totuşi cu mult mai mult farmec şi adevăr românesc din acest trecut al nostru, minunat în primitivismul şi sâlbătec'a lui sănătoasă, cât nenumărate alte „opere" de acelaş gen, prevăzute cu toate mi-nuţiozităţile cronologiei. De-o perindare dramatică prea fulgerătoare © BCU UÂNUIREa în ultimul act, piesa cuprinde în totul ei mult omenesc şi încă perfect local, cea ce e o raritate-şi suficient humor. Declamaţie cu totul imperceptibilă, cea ce este iarăşi o raritate. Dar în zelul ei de a oferi publicului cât mai mult teatru românesc, direcţia ajunge uneori până la exces. Spunem aceasta nu pentru că a treia premieră — „Căsnicia" lui Ursaki, — ar fi o piesă rea. Dimpotrivă, lăsând la o parte unele defecte ine ente timpului in care a fost scrisă, piesa este bună, cuviincioasă, morală, se sfârşeşte nu se poate mai satisfăcător pentru ori ce scrupul; este în sfârşit o piesă, ce sufere doar de pr?a multa bunătate şi tehnică şi sufletească, pe care o conţine. Dar în afară de respectarea regulilor dramat ce şi de desfăşurarea ei, lipsită de ori ce element jignitor, piesa nu mai cuprinde nimic. Zadarnic aştepţi ceva neaşteptat. Zadarnic vrei cu tot dinadinsul o abatere cât de mică, din drumul acesta atât de drept, şi de neted. Nimic surprinzător însă, cât poţi îmbrăţ'şa cu ochii. Te resemnezi numai, când ai ajuns în. sfârşit la Capăt. , Mulţi, fireşte, au străbătut cu plăcere drumul. Sunt destui pe care urcuşurile grele şi povârnişurile repezi îi desorienteazâ. Pe unii chiar îi supără. Aşa Că nu i-se poate aduce nici o imputare excesului despre care am pomenit. De cât nu înţelegem de ce atâta grijă să ştergi praful după hrisoave vechi, când repe toriul românesc, putea să ofere şi ceva nou, dacă nu mai bun, cel puţin tot aşa de bun ca şi O căsnicie". . ţin bun gospodar de teatru tre-bue să aibă în primul rând grijă de public. Toate clasele intelectuale trebuesc mulţumite. O respectabilă reţetă serală a fost totdeauna preferată ori cărei bune dar imateriale aprecieri. Iată de ce a doua premieră a Teatrului Naţional din Cluj a fost muceda „Necunoscută" a uitatului B sson. De cât socoteala de-acasâ*a avut şi-de data asta, aceiaşi soartă, pe care i-a atribuit-o cunoscutul proverb. Nici cu astfel de strigoi, publicul clujan n’a fost smuls din indiferenţă. De ce oare? Doar, dacă teatrul naţional al Clujului, nu se poate mândri cu protagonişti excepţionali, posedă totuşi nnsamblu, căruia nu rare ori i-se poate aduce lauda, că stă cel puţin la înălţimea celor mai bune din Bucureşti, g. m. TEATRUL NATIONAL IAŞI.— Deschiderea stagiunei. La 1 Octombrie precis Teatrul Naţional din Iaşi şi-a deschis uşile date în lături de sergentul pus de poliţie în această funcţiune. S’a deschis ca o şcoală cu director conştiincios. De altfel ziua deschi-derei a fost singura dată precisă, căci ora începerei reprezentaţiei a fost numai o indicaţiune vagă. Cortina cunoscută, pe care (în treacăt fie zis) sunt pictate laolaltă o horă ţărănească, o horă de femei goale, un leu, o liră, un Dumnezeu, un fel de cucostârc. o fântână, un câmp cu flori dat după o perdea, şi alte multe, s’a ridicat cam pe la ora zece. , Stagiunea s’a deschis cu «Cometa» lui Iosif şi Anghel. D. Co-dreanu a avut o înţeleaptă idee. A suprimat în ceasul deschiderei piesa cu fast şi costume, cu domni în bărbi albe şi cisme peste genunchi, cu vornicei, cu pistoale şi alte anexe istorice. Dramaturgismul cu subiecte istorice, cu declamaţie lată şi lungă de vre-o 4-5 acte, este în deobşte o demonstraţie ucigătoare de artă. D. Codreanu ca un bnn român, dar şi ca un fin artist s’a ferit de aşa ceva. Costumele de domni şi domniţe, în care s’a exercitat imaginaţia speriată şi lipsa de gust a croitorului teatrului au rămas în garderobe, şi bine s’a făcut. S’a reprezentat Cometa una din cele mai fine manifestaţii artisttce româneşti: Aristocraţie de limbă, fineţă de spirit, concepţie entuziastă de artist, cizelură de maistru. Prologul a fost spus de d. Bra-bores,cu cu destulă eleganţă şi destulă uşurinţă de spirit. Sala a ascultat mută cadenţa versului, cadenţă de şirag, de mărgele purtat pe-o tabla de argint. Cei care cunoşteau Cometa au mai avut încă odată mulţumiri artistice, pe care le încercaseră mai puternice şi mai cu de-amănuntul citind această minunată armonie. îmbogăţiţii de răsboi s'au plictisit desigur şi au rămas contrariaţi de ceeace se poate vedea la teatru, dar desigur au presimţit măcar că este ceva în viaţă şi’n ritmul acela de cuvinte, care e mai presus de orice. Şi ■ • ■ m prin, aceasta au câştigat mai mult decât în cei trei ani îmbelşugaţi de război. Au eşit cu o nedumerire în suflet, în urechi cu muzica unei lumi noui pe care n’au bănuit-o. Totuşi Cometa e o piesă de salon, de spectacol cu lume aleasă adunată împrejurul scenei ' ca’n preajma unui păhăruţ cu licoare fină şi amar de ademenitoare. Reprezentaţia Cometei cu publicul prefăcut de-acum ne-a dovedit, dacă mai era nevoe, că lichiorurile rari nu se beau cu halba. Cometa trebue ascultată cu sufletul pus în frac, sau desfăşurat ca nişte plete de trubadur. Salvarea reprezentaţiei a fost d. Braborescu care a pus multă vervă, în rolul lui Titi, şi d-na Braborescu în rolul lui Roro. Restul a fost prin prezenţă lipsit de graţie şi de poezie. Fetele nebunatice din Cometa, au fost stângace şi anodine, cu gesturi legate şi răsul falş ca de gramofon. Actul d-lui Teodor Scorţescu «Arta-Iubirii» care urma să şe dea în aceiaş seară a fost înlocuit prin antracte fără sfârşit din cauza în-bolnăvirii unui actor, de-o boală pe care o aveau şi romaniii, şi-al cărei microb a fost descoperit pe vremi de Bachus. In cursul lunei Octombre s’a jucat şi Othello. Un Othello destul de fioros în persoana d-lui Ghi-ţescu vopsită în negru, cu ochi mobili ca traşi cu sfoară. D. Ghi-ţescu a isbutit suficient să se înconjoare de-o energie sălbatecă şi neînfrânată, trecând brusc de la violentă la manifestarea puerilă şi stângace a forţei domesticită de dragoste. Dacă d. Ghiţescu nu ar îi uneori şi autorul unor exclamaţii nazale de şcoala veche menite să umple intervalul de timp în care vorbele înaripate şi salvatoare să ajungă dela sufleur la autor, d-sa ar fi fost un bun Othello. Cam puţin stilizat, dar în fine. D. Damira însă în rolul lui Iago a fost ca un croitor care cusea şiretenia cu aţă albă. A fost şiret şi intrigant numai în intenţii. In mijloacele de redare a fost exact ca un om cum se cade care se duce Duminica la biserică şi se închină sara pe pernă, şi totuşi face pe diabolicul. D-sa a făcut-o pe Iago. Desdemona a fost palidă şi plângătoare de cuviincios, dar a fost slăbuţă (nu ca fizic) în actul ultim, i>4a' gândirea în care trebuia să înţeleagă misticismul acela neînţeles şi fioros al presimîirei ceasului din urmă. Cu oâre-care concentrare însă, cu adaosul unei imaginaţii fericite, ne-a redat totuşi ceva/ Locotenenţii ceilalţi, anchilozaţi şi bolnavi de gură, iar d-ra Olga Popovici când a aflat-o pe Des-demona moartă, în culmea indignării a avut o clipă de mahala-geoaică căreia i s’a aprins casa, şi a început să-l apostrofeze pe Othello cu mâinele în şold, — doar atât. (Nu i-a dat cu apă îerbinte în cap). Cu această ocazie aş puteă să adaog că ar fi foarte bine să se aleagă în repertoriu piese după forţele actorilor, nu peste puterile lor. , Dar desigur asupra acestei chestiuni atâţia actori ne vor da prilejul să revenim ! d. razu ZILELE DIN URMĂ ALE CĂPITANULUI PÂRVU. I. Agârbi-ceatiu. Editura Pavel Stiru■ Bucureşti. 10 Lei. Scriitorii Ardealului din generaţia dispărutului Luceafăr, s’au depărtat de la literatură. Alte îndeletniciri mai vrednice poate; cu siguranţă, mai ademenitoare, i-au alungat de la masa unde întârziau ordinioară încredinţând foilor albe, nevinovatele păcate literare ale tinereţii. Mulţi au străbătut de atunci înălţimi de unde nu mai poate fi cale de întoarcere. Alţii au cobo-rît, de unde nu mai e cale de urcuş. Fapt e că dintre colaboratorii Luceafărului, nu mai scriu astăzi deoât atât de puţini, încât pentru a-i număra nu e nevoe de toate degetele unei singure mâini. Credincios tiparului a mai rămas numai părintele Agârbiceanu. Şi ce sârguitor încă ! Iată de ce ne-a surprins resultatul unei anchete tipărite acum vre’o două luni într’o revistă din Capitală ; unde numele prozatorului ardelean lipsea < u desăvârşire, dintr’o înşiruire de vre’o treizeci ori , chiar mai multe numiri de scriitori favoriţi marelui public. Că e mult citit de 9 massă de lectori credincioşi, nu mai începe,nici o îndoială. Numărul ediţiilor o dovedeşte îndestul. De unde atunci, acea < iudată clasificare, din care autorul Fefelegei, al Arhanghelilor şi al Ceasurilor de sară e cu desăvârşire exclus ? N’am găsit întrebării altă deslegare, de ât în faptul că cititorii cărţilor sale se recrutează mai ales dintr'un anumit public care se ţine departe de fierberea anchetelor şi care nu prea e în curent şi nici nu vrea. să fie în Curent, cu ultima dogmă a literaturei. Părintele Agârbi'eanu, e aproape un povestitor poporan. Zic „aproape”, fiindcă pre-dile ţia sa-în alegerea subiectelor şi chipul în care îşi răscoleşte sufletele eroilor, .nu-i îndepărtează deplin le*-torii din speţa arelor cari Caută cărţii mai întâi o desăvârşită realizare literară, şi numai dilpă aceasta alte virtuţi accesorii operii de artă. Şipărin-ţele Agârbiceanu birue însă mai ales prin . . . accesorii. Aici nu ’şi găseşte astă-zi o asemănare, cu nici unul dintre scriitorii demult puşi în fruntea clasificărilor. In toată opera sa străbate a adâncă umanitate; lectura cărţilor scrise pentru sufletele mărtoite şi bântuite de turburarea timpului, are aproape căldura unui balsam alinător. 1 închidem Cele 76 de pagini Care cuprind ceadintâi povestire din volumul de faţă, Cu o adevărată emoţie. 01 nu emoţia desăvârşitei realizări artistice. Scrisul părintelui Agârbi-teanu păcătueşte aCi prin lungimi Cari puteau lipsi, prin barbarisme Creiate de pătura cărturărească a Ardealului, Ca „reConvalesCenţă” şi „reConvalesCenţi”, „să nu-i contrazică bolnavului în nimic" şi alte curate rătăciri de limbă. Părintele Agârbi-ceanu.scrie: „Nu-şi putea da seama Cum s’a putut înşela astfel, dar se poate că însăşi privirea liniştită a lui Pârvu, ‘glasul lui şoptit, îi dădură senzaţia această". Părintele Agârbiceanu, mai Crede Cu nebunia căpitanului Pârvu se poate manifestă printr’o „temperatură foarte urcată", deşi cea mai elementară definiţie a nebuniei e tocmai : „un del'r fără febră". , Câte n’am descoperi de aCestea, urmărind Cu Creion Colorat, Cele 76 de pagini! Şi totuşi Cartea emoţionează. Este dar *Ceya mai presus de măeştria stilului, de armonizarea frazei, de documentarea răbdătoare a ' analizelor; Ceva mai presus şi Care se poate lipsi de aCeastă armătură a meşteşugului. Este dragostea cu care îşi poată eroii printre filele cărţii, pioasa caritate de fea mai înaltă esenţă Creştină Cu Care îi întovărăşeşte în desnădejdile lor, laCrima discretă pe Care le-o piCură peste ţărâna groapei, când pentru mântuire îi sloboade din chinuirea aCestei vieţi pământeşti. Privită din Cele două laturi, povestirea părintelui Agârbiceanu, poate fi răsturnată la pământ, în mână Cu lexiconul, Cartea de stil şi manualul de estetică. Şi poate fi ridicată până la culmi, dacă lăsăm în lături toate aCeste instrumente de înChiziţie estetică, şi Citim paginile aşa cum le CitesC cele câte va mii de lectori Credincioşi ai prozatorului Ardelean. Şi Cu aCeŞti ochi şi Cu aCel suflet, se Cuvin Citite şi „Zilele din urmă ale Căpitanului Pârvu", şi toate Cărţile, atât de numeroase, ale părintelui AgârbiCeanu. ROCHIA ALB 4. C. Ardeleanu,Editura literară a Casei şeodlelor Preţul 12 Lei. Nu ştim vre-o schiţă ori nuvelă a dlui C. Ardeleanu, care să-şi afle locul prin vre-p deosibită calitate . într’o carte, ca de o pildă Rouma-nian Stories a Dnei Byng. Nici nu credem că d: Ardeleanu intenţionează a reprezintă prin scrisul său un moment din literatura românească. Cu modestia ce face în genere tăcuţii simpatici, dsa însoţeşte pe-o cărăruşe mărginaşă, pri-veligiaţil soartei literare cari -fac atâta lărmuială pe drumul cel mare. Şi fiindcă drumeţul e tăcut şi cărarea lăturalnică, nimeni nu-1 ia în seamă- Ca o> desăvârşire a dis-creţieî, socotim şi cedarea cărţii în editura Casei şcoalelor. Asta echivalează cu o perzistenţă în gândul sinuciderii. In afară de câteva vitrine de librării de pe calea Victoriei cele 17 cărţi editate în taină de casa şcoalelor şi atât de frumos' tipărite în atelierele «Luceafărului» nu-şi fac nicăiri cunoscute fiinţa Le bănuim înfundate, cu filele netăiate, în rafturile bibliotecilor de şcoală sătească, unde Dumineca fata învăţătorului ori seminaristul în vacanţă, desface la întâmplare una fără preferinţă, ■ pentru a-şi ucide urâtul, între un vals cântat de gramofon şi răsfoirea albumului cu cărţi poştale ilustrate. Schiţele dlui Ardeleanu sunt de-o uşoară amărăciune, uşor amăgită de un uşor humor. Elvira care face uz de toate resursele dialogului conjugal pentru a-şi convinge soţul să se împrumute şi să-şi vândă fracul; ca să-i cumpere rochia albă cu care să strălucească la nunta prietenei. Sergentul Stancu © BCU GÂNDIREA care se încurcă în ordinea circulaţiei şi nu mai pricepe care e datoria în serviciu! Doctorul , Prună care opreşte amantul necunoscut al nevestii, pentru a-i cere câteva sute de lei sâ ponteze Ia „jocul splendid", ce-a lăsat la club şi se înfurie numai când mosafirul n’are franc, flristicâ şi Lucreţia, făcân-du-şi iluzii de înaintare pe cuvân-Senatorului Bărbuţă. O lume măruntă şi comună, descrisă fluid, pentru o lectură uşoară şi o mai uşoară uitare. PO VESTIRILE LUI SPULBER AI Lascarov Moldovanu Editura Ramuri Craiova 15 Iei. In afară de cele şaptesprezece volume, dacă am numărat bine, ale dlui M. Jorga- pe cari le găsim anunţate ca apărute sau puse sub presă; editura Ramuri a găsit răr gaz să tipărească şi câteva cărţi ce nu sunt reeditări. De n’ar fi volumul de Versuri a! Dnei Elena Fa-rago şi Povestirile dlui Lascarov-Moldovanu; pentru restul listei de pe dosul copertei, am crede câ era mai de folos să cruţe atât de frumoasă hârtie şi atât de curat tipar; numai pentru popularizarea scriselor dlui lorga, în mare parte cu neputinţă de găsit în librărie. Cu aceasta, editura şi-ar fi găsit de lucru pe câti-va ani înainte, fără teama unei greşeli de breaslă, Şi nu credem că editura de la Craiova, va fi cu alt preţ, decât acesta, mai ferită de greşeli ca editurile dela Bucureşti,, ce-au uhnplut vitrinele lib-rârilor cu cea mai •anarhică îngrămădire de hârtie tipărită, căreia mai bine i-ar fi stat fără îndoială să rămână albă. , Volumul dlui Lascarov Moldovanu, ne poartă printre răzăşiî Put-nei, pe malul Siretiului, în susul Barnarului, printre vrânceni ascuţiţi în pricini judecătoreşti, pe malul Zeletinului ori pe Seşul Moldovei cu sate întinse. Iar drept călăuză, pentru a ne îndrepta paşii în aceste ţinuturi cu mocani şi podgoreni vestiţi, autorul ne îmbie tovărăşia prietenului său Soulber. care „avea un băţ grozav de tare, o manta uşoară, o pălărie pleoştită ca o ciupercă, o pereche de bocanci năstruşnici în picioare, şi mai presus de toate acestea, un dor nesfârşit de ducă”. Mârturism, recomandarea acestei călăuze cu numele cules din cea mai romantică vârstă a Semănătorului, nu ne-a -fost dintru’nceput ademenitpare. Ne amintea epoca de plată sadbvenizare a literaturei, când mărunji scriitori fără personalitate, despre care de astfel astăzi nu mai auzim nimic; reuşiseră să discrediteze prin mimetism obositor, până şi talentul robust şi atât de personal al marelui povestitor dela Fălticeni. Dar nu e asta. Nu e chiar asta. Deşi adesea convenţionale şi puţin construite după un prea monoton clişeu, povestirele dlui Moldovanu, chiar din lipsa lor de pretentiune literară, cuceresc cititorul deprins să se mulţumească cu puţin întâmplări trascrise cu o uşoară tinctură, de un romantism ţărănist şi într’un stil curgător; — o sadovenizaie, da, dar nesupârătoare, fiindcă e discretă şi literaturei de astăzi, fnofenzivă. LA CONNAISSANCE. An //. No. 7. Septembre-Octobre. Paris. Cu o pioasă prietenie, pe care timpul n’a alterat-o, Frantz Jourdain, evocă figura lui Alfonse Daudet. Nu într’un studiu de. critică, nici într’o amănunţită monografie. Acestea abundă şi câte-va rămân definitive. Vechiul prieten al lui Daudet, cearcă să ne înfăţişeze însă mai ales' farmecul acestui om rar, pe care nici critica, nici portretiştii, nici sculptorii n’au reuşit să-I păstreze posterităţii. Suntem deprinşi a cunoaşte şilueta romantică şi pretenţioasă a unui cântăreţ provencal de cafâ-concert, cu ochii ridicaţi şpre' cer, într’o contemplare melancolică şi teatrală care nu se îndură să privească şi pământul. Chiar portretul şi litografia executată de Cariiere, cătră sfârşitul vieţii, nu sunt cruţate de acest tragic teatral. Poate fiindcă atunci modelul, doborît de boala care l’a- devorat încetul cu încetul, lua fără vrere uneori înfăţişarea unui Crist . crucificat. Dar şi această înfăţişare nu dura decât întretimpul unei crize; odată uşurat Daudet î-şi căpăta deîn-dată o seninătate, o animaţie şi veselie familiară, fără asemănare într’un mediu şi într’un timp care s’a ilustrat prin atâta desfăşurare de ipocrizie socială. „Joile" sale, cari adunau în fiecare săptămână toate personalităţile artei şi literaturei, Parisiene; au însemnat o adevărată epocă în istoria saloanelor literare. Pictori, muzicanţi, sculptori, poeţi, actori, uitau acolo pentru câteva ceasuri deosibirile de păreri artistice, cari,'îi despărţeau afară în tabere duş: mane Minunea acestui scurt armistiţiu, o împlinea Daudet, numai cu preţul spiritului său ager şi fără răutate totodată care creia o atmosferă de reciprocă şi camaraderească tolerare a slă-licîunilor, ' ' ' , ■ • -^4v LA REV UE UNI VERSE LLE. Tome VII. No. 14. Paris, 15 Oct. „Lucruri văzute în timpul revoluţiei din Rusia“ se întitulează notele publicate de ’Dimitrie Mereţkowski în acest număr. însemnări pline de groază. Şi cu atât mai adânc emoţionante, cu cât voit retorica e absentă. Câteva pilde: „Ce e Rusia ? Un deşert glacial unde fiecare rătăceşte în aşteptarea unei. prădăciuni. Cuvântul e al lui Pobie-donostev.” „Frica de foame, a făcut să moară marele scriitor rus, Vassili Vassilievici Rozanov. ,Câte-va zile înainte de moarte, aduna capete de ţigări pe stradă.” „în mijlocul străzii, sub ferestrele noastre, o iarbă deasă de un verde întunecat a început a creşte. In zilele liniştite de vară, suflarea vântului va fi îndestul pentru a împrăştia mai departe transparentul puf al seminţelor.” „încă un sat. Cel din urmă. Când la intrare ne-am văzut înconjuraţi, de mulţimea ţăranilor, m’a cuprins frica. Dacă s'ar pune să strige • Opreşte I Dar ne priveau cu curiozitate, în tăcere şi ne-au lăsat să trecem. Mai târziu, am aflat că în acelaş sat, cu puţin înaintea noastră, ţăranii au ucis mai mulţi refugiaţi după ce i-au prădat cu desăvârşire.” Din astfel de mărunte însemnări, cu caracter disparat, Dimitrie Merejkowski, pune sub ochii cititorului zece pagini, învinuiri grele pentru Gorki şi Lenin. Pentru cel dintâi şi o rămăşiţă de duşmănie literară, care nu adaogă nimic la preţul documentului, garantat de semnătura unuia dintre cei mai mari scriitori ai timpului. CA IRA. No. 15 Septembrie-Anvers. Paul Neuhuys, analizează poesia franceză în Belgia, mărginîndu-se Ia semnalarea câtorva poeţi de caracter şi inspiraţie deosibită, pentru a , degaja astfel fizionomia actuală a mişcării lirice belgiene. Ea s’ar putea despărţi în două mari categorii, cea supusă direct înfluenţei franceze şi cea care se orientează spre opera lui Emile Verhaeren. Preferinţele pentru Franţa se explică uşor, mai greu însă încercarea de a atribui scriitorului belgian spiritul latin. Împotriva acestei greşeli, scriitorii modernii ai Belgiei se sprijină pe puternica personalitate a lui Verhaeren, care în poesia actuală joacă rolul pe oare l’a avut în pictura, Rubens, în secolul XVlI-lea. Giraud, Gille; Gilkin, Max Waller, Verhaeren, Maeterlinck, Charles van Ler-berghe şi Max Elskamp sunt precursorii literaturei belgiane moderne. Aceste nume, din care multe au străbătut definitiv în. literatura universală, nu *§ . . ■ justifică tomul, protector al criticei franceze, care socoate literatura flamando-beigă, sora minoră. Literatura belgiei e personală, stă la încrucişarea celor două rase vrăjmaşe, franceză şi germană cu culturile lor, fără a înjelege să accepte tutela unei ori celeilalte. D. Neuhuys, analizează opera câtorva poeţi din noua generaţie ; Franz Hellens cu versurile străbătute de aprinsa senzualitate flamandă, Leon Chenoy, spirit înclinat către analiza experimentală, Pierre Broodcoorens tipul poetului flamand tradiţional, Charles Plisnier care dintre continuatorii lui Verhaeren e cel mai aproape de puternica technică a maestrului Bilinquismul Belgiei, con-stitue o forţă în literatura curentă şi un privilegiu. Antagonismul între cele două curente, va păstra intactă personalitatea literaturei belgiene ferind-o de influenţa excesivă, fie a Franţei, fie a Germaniei. . LE MONDE NOUVEAU. Anul III. Voi. II. No. 9 Septembrie. Paris. D. Constantin, M. Simpsom, profesor la Universitatea din Bucureşti, face o scurtă expunere ea intereselor franco-române, pledând pentru strângerea legăturilor economice care să opună rezistenţă hegemoniei materiale a Germaniei. Câte-va date, luate din statisticile dinainte de război, arată că în 1913, Germania ocupa .40% şi Austria 23% din traficul pieţei româneşti, pe când Franţa abia nota 6% pe scara comerţului nostru cu străinătatea. Cifre vag cunoscute de marele pubtic şi constatări de un interes perimat. Mai mult interes ne făgădueşte articolul anunţat de dl Simpsom în aceiaşi direcţie ; unde va arăta — spune — calea pe care Franţa poate ajunge la predominare pe piaţa economică româna. L d. ■ S. Ittu & Comp. export-import Centrală: Bucureşti Filiala: Cluj, str.Memorand. Nr.3 In numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, — ajute omenirea copiii din Rusia...» Aşa îşi încep femeile ruse un desperat apel la ajutorul popoarelor din Europa, atât de oarbe faţă de crâncena tragedie ce se desfăşoară în sdruncinata împărăţie a ţarilor. . Apelul la instanţa supremă, «In numele Tatălui» va rămâne de sigur fără ecou-Lumea s’a deprins să vadă în Rusia de astăzi numai pericolul bolşevismului. Că acolo, în dosul perdelii hidoase, ridicată de o nouă, proaspătă autocraţie irnpila-toare prin forme şi metode pe cât de noi tot aşa de vechi, se ascunde o imensă lume chinuită de călăi şi de bolişti, de foamete şi vagi nădejdii într'o minune care va să vină, toate acestea ne-am mulţumit să le presupunem şi, poate, ceea ce e mai grozav, să le dorim, fiindcă dorim moartea bolşevismului. Nu ştim de moare sau nu, pericolul acela ce ne ameninţă continuu integritatea unei paşnice vieţuiri. Nu ştim de ne-a fost bună la ceva atât repede împlinita noastră dorinţă. Dar mor copiii ruşi tot aşa de nevinovaţi ca şi ai noştri. «In numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh,» —- ajutaţi-i. In numele acelora pentru cari a-ţi fost şi voi copii, în numele micuţilor ce vă , privesc miraţi şi-cuminţi emoţia stârnită de cetania îngrozitorului desvăluitor al adevărului, ajutaţi-i. . Ascultaţi suprema jertfă şi fioroasă tra-’, gedie ce reiese din aceste rânduri: «O, lume! Ia copiii noştri! Fă-i să treacă dincolo de cerul nostru infernal, înainte de a pierde puterea de-a creşte, şi trăi, ca să fie şi ei ca alţi copii cari pot vorbi tare de mama, de tata şi fraţii lor, fără teamă că vor fi puşi la chinuri pentru singura crimă de a nu fi copiii călăilor !» «Nu vă gândiţi la noi. Pentru noi nu mai există scăpare, noi nu mai sperăm salvarea. Dar vom fi fericite, de acea singură fericire a mamelor: să ne ştim copiii la adăpost. Ne vom sătura de fiecare bucăţică de pâine ce am vedea în mâinile lor, când ar fi departe de aici, Ne va fi cald când îi. vom şti în camere calde. Nu ne va mai fi teamă de nimic, căci îi vom şti în siguranţă. Chiar moartea ne va apare fericită» căci sufletele noastre îi vor vedea.» D. I. C. DÂNDiKjt Săgetătorul, „publicaţia, de’ apărare a culturei naţionale11 de sub conducerea d-lui Sorbul, continuă a ne aduce săptămânal un vast material de informaţie literară, teatrală şi artistică; dar cu aceiaşi tenacitate demnă de o cauză mai bună, ţine să împrospăteze în literatură moravuri ce le credeam definitiv îngropate. . Admitem, nu este aşa, că pot fi două concepţii deosibite întru ocrotirea culturei naţionale. Se pot acumula argumentele la nesfârşit, în favoarea unei tactice ori celeilalte. Nu credem însă că argumentul. definitiv va naşte dintr’o în-căerare, din care combatantul ce va ieşi cu capul spart înseamnă că a avut mai puţină dreptate. De aceia violentele eşiri ale unui d. Maior Băgulescu, la ultima oră (căci Săgetătorul are şi o ultimă oră) ne-au umplut de nedumerită întristare. Auzim că d. Maior este un foarte brav militar şi face cinste ca ostaş righimentuiui de Vânători de munte. Că este şi scriitor, am auzit mai puţin. De aceia credem că â pus discuţia în materie de cultură, în calitate mai mult de ostaş. Şi a eşit pe câmpul de luptă cu armament de fier şi de oţel. In faţa acestei ofensive, firesc ideia s’a retras în tranşee, şi d. maior a rămas stăpân pe un teren curăţat de inamic. Ce eftină, dar ce jalnică biruinţă ! O mică întrebare. Atunci când în Ardeal exista în adevăr o primejduire a culturei naţionale, St. O. Iosif, poet ardelean, a tradus, şi încă într’o bibliotecă de popularizare, admirabila poemă a ungurului Petofi „Apostolul11. Mai târziu, dar în acelaş timp când ne dăduse „Clăcaşii", „Oltul11 şi „La Noi11, şi când era obicinuit client al temniţilor maghiare, d. Octavian Goga, traducea totuşi- şi „Tragedia Omului11, scrisă de alt ungur Madach. Trădau oare cultura naţională ? Credem că nu cu violenţe de ultima oră şi cu argumente înfipte în sabie, se apără această cultură. Nici cu strămutarea materialului de gazetă politică într’o foae de literatură. Şi nici cu i ignorarea voită a celor ce arta şi literatura creiază într’o limbă streină, de aci ori de peste graniţă. Contemplarea admirativă a propriului buric, e filozofia neantizării. Dee-ne d. Sorbul o frumoasă şi trainică piesă de teatru, şi va contribui cu aceasta la înălţarea scrisului românesc mult, o! mult mai mult, decât o sută de epistole fulminante de ultima oră. i. d. Teoria vibrabilităjii universale, pe* care Combarieu, după ce a lansat-o şi propovăduit-o cu atâta căldură la cursurile sale de la Colege de Fran e, şi-a brodat acea rară carte de Istorie a muz cei, teorie aztăzi cercetată doar de cele câteva spirite „curioase** ce V © BCU Cluj UANmkkA . ii4o se înc ăpăţinează a descoperi adevărată viajă dincolo de budinca dejunului sau pista împestriţată a curselor de cai, printr’o fericită coincidenţă ne este reamintită de un recent număr al serioasei reviste bucureştene „Muzica". Dar evenimentul e cu atât mai de preţ, cu cât desvoltarea teoriei lui Combarieu se leagă pentru un moment de trecutul modest al literaturei noastre, Macedonschi călătorea spre Veneţia. Întâmplarea îl pune în acelaş compartiment cu savantul francez-Prilej de vorbă inutilă cât pofteşti în tren; mai rar discuţia care să aducă prietenia de idei, ca în cazul ce povestim. După despărţire a urmat un schimb de scrisori din cari aflăm cum s’a legat prietenia între Macedonschi şi Combarieu. ■. Sensibilitatea poetului se adapta de minune teoriei savantului. La „totul este vibraţie", poetul adăogă „totul este muzică". „După mine, viata însăşi — înţeleg viata organică — nu este decât o mare, o delirantă simfonie. Totul vibrează şi totul cântă în noi şi prin noi, şi în jurul nostru. Ochi care ştiu să radă, pătrund mii de diverse străluciri de lumină orbitoare, şi pretutindeni mii de scânteieri de culori, de întorsături de linii de trăsături drepte şi puternic îndrăzneţe, arpegii cari din toate părţile, ne pătrund în suflet prin văz, ducând-o departe de meschina animalitate omenească- Mirosul, gustul, pipăitul se unesc întru complec-tarea acestei simfonii pe care auzul o desăvârşeşte într’un chip atât de energic şi delicat." Şi înţelegerea reciprocă reese şi mai clar din cercetarea „Diagramei fenomenelor periodice" anexată la scrisoare aşa de amabilă a savantului francez, care citise pe Macedonschi în franţuzeşte (Le Calvaire de feu) şi ştia ce e Thalassa. De acolo vedem că „muzica" poetului nostru nu trebue înţeleasă numai din cele 16-30,000 vibrptiuni perceptibile. „Ea“ cântă în noi şi prin noi urcând scara celor 10 milioane de vibratiuni ale „curentelor de înaltă frecventă" (electricitate), sărind peste cele 100 miliarde de vibratiuni ale oscilatiuni-lor hertiene, pentru a străbate cele două milioane de miliarde de vibratiuni ale luminei şi [culorii, si se avântă de la 30 milioane de miliarde de vibratiuni pe secundă în domeniul gândirei." Frumoasă muzică! . . Dar câţi o înţeleg măcar pe cea care înspăimântă mai pulin, cu numărul vibraţiilor pe secundă! d. i. c. Dreptul de autor în vechea Romă? nie, destul de îngust şi pentru necesităţile r ulturale dintre Dunăre, Prut şi Carpaţi, s’a anarhizat şi mai mult după Unirea, care ne-a adus de odată minorităţile etnice îndestul de înaintate în cultură şi cu legături în statele vecine, de. care eram străini în trecut. *■ Chestiunea aceasta o analizează judicios revista maghiară „Napkelet" într’ un articol datorit d-rului Szeqho şi în care realitatea ne e înfăţişată brutal şi întunecat, în această frază: „Trebue să constatăm că dreptul român de autor e capitalul cel mai neperfect posibil, pe care-1 poţi găsi pe terenul dreptului". Autorul arată întâi dreptul maghiar în chestiune care deşi nici el nu are nimic din perfecţiune dădea totuşi autorului îndestulă garanţie în paternita-taa operii. Autorul are toate drepturile în decursul întregei vieţi şi după moarte succesorii săi se bucură de dânsele timp de 50 ani. In privinţa tradu erilor, drepturile sunt mai reduse. Traducătorul, dupăce a înregistrat la biroul publicaţiunilor din Budapesta, traducerea în curs de lucrare, are drepturi exclusive asupra ei- timp de cinci ani. Ungaria avea .convenţie în privinţa dreptului de autor cu : Austria, Germania, Franţa, italia, Anglia şi coloniile engleze. Cu România nu avea şi nici nu are, cu toate că actualmente Ardealul legiferează încă tot după codul unguresc. - Tratatul de pace e foarte neprecis în privinţa dreptului de autor în provinciile deslipite de Ungaria: prevede respectarea Iui, în aceste provincii dar nu şi în Ungaria, in altă parte apoi (§241), dă voe statelor sucCesore să respe te ori nu, dreptul maghiar. § 247 garantează drepturile câştigate în trecut în actuala Angarie de autorii din ţinuturile deslipite, dar nu şi drepturile de după încheierea tratatului. Cu privire ia România constată că nu se respectă nici un drept relativ la publicaţiile din străinătate, deşi are convenţie cu Franţa, Italia, Austria şi Belgia. Situaţia actuală pentru Ardeal e această: Neexistând birou de înregistrare a publicaţiilor în toată România, sunt zădarnice orice dispoziţiuni prevăzute în tratatul de Trianon, de oare Ce nu se pot respecta măcar formalităţile. Se prezintă acum cazul, nemai vorbind de străinătate că un autor ardelean a tradus fără autorizaţie în vechiul regat. Dreptul de autor prevede facerea formalităţilor la locul unde s’a comis încălcarea drepturilor. Or, în . vechiul regat, nu ;e valabil dreptul din Ardeal. Şi atunci? Pentru încetarea acestei anarhii (articolul e întitulat: Anarhia dreptului de autor în Ardeal), autorul propune: înfiinţarea de urgenjă a biroului publicaţiilor pe lângă directoratul general de interne din Cluj, şi adeziunea din partea României la dreptul internaţional de autor dela Berna. Tot astfel se impune revizuirea şi amplificarea, conform cerinţelor vremii, a dreptului de autor intern de astăzi. Soluţia din urmă e de altfel îndestul de discutată şi la noi, şi dacă nu ne înşelăm ar intra în atribuţiile SoC. Scriitorilor Români. i..ţ. O nouă religie s’a născut în Germania, «superconfesionalismuU. E născocirea unui medic Vienez, Philipe Katz, nistatla la Berlin, care socotind că nu sunt încă îndestule reliaii, sau sunt prea multe, s’a făcut promotoriul supercon-feşionalismului, ce vrea să reunească toate confesiunile, stabilind o credinţă comună. Manifestul adresat creştinilor de toate nuanţele, budhiştilor şi mohometanilor, face apel la experienţa războiului după care humanitatea asimţit nevoia să spere într’o Internaţională pacifică a viitprului, într’o împreunare a claselor şi într’o limbă universală, auxiliară fiecărui popor. Manifestul chemând sufletele religioase la toleranţă reciprocă, aminteşte cu oarecare maliţiozitate, că toate religiile de până acum, s’au făcut complicele desbinărilor dintre oameni şi adesea le-a provocat. Deocamdată, apostolii tinerii religii, s’au adunat în câte-va şezători, unde s’a făcut.. . muzică şi s’a citit poezii de Klopstock şi Goethe, versete din Coran, pasagii din cărţile sacre ale Indiei, capitole din Zarathustra şi neapărat, pagini din Rabindranath Tagore. Se proectează şi clădirea unor temple speciale. Cari Hauptmah, romancierul de curând mort şi unul din cei mai fervenţi discipolii ai drului Katz, le-a numit »case ale tăcerii. «Destule cuvinte — scria dânsul înainte de moarte — suntem înecaţi în scrieri şi discursuri, cea ce ne trebue nu sunt altare unde să răsune cuvântul servilor statului, cari slujesc interesele partidelor sub mască religioasă^ci case ale tăcerii, unde omul să fie singur cu sine însuşi şi să aibă răgaz a-şi înclina urechea propriilor sale aspiraţii profunde . . .« i ■ înregistrăm aceste manifestări, ca un simptom mai mult al misticismului ce cucereşte Germania înfrîntă, întoreându-i ochii spre budhism şi religiile orientale. Vechea predilecţie germanică, din care s’a inspirat Schopenhauer şi «Divanul Oriental-Occidental< al lui Goethe, revine 2 52 zi cu zi. in vitrinile librăriilor obundă o întreagă literatura pe marginea percep-telor lui Budha, Lao-Tseu ori a Vedelor. Aşa se explica succesul comtelui Key-şerling, discipol al înţelepţilor din Orient şi primirea triumfală ce i s’a. făcut astă-vară, la Berlin, lui Raoindranath Tagore. Pe când romanul francez lâncezeşte şi e mulţumit cu gloriile ce s?au consolidat acum trei decenii, menţinându-se încă numai în lipsa tinerilor: romanul eng- ' lez contimporan înregistrează o strălucită epoce, fără pereche în istoria trecută a literaturei britanice. Kipling ct marile sale viziuni epice. Wells realist optimist şi vizionar: Chesferton, ironist, fantezist, filozof şi stilist superior lui Anatole France fiindcă în acelaş timp e poet şi . credincios; Ioseph Conrad imaginativ puternic şi adânc psicholog; Thomas Hardy observator ninunţios, Iohn Gal-sworfhy pictor de sentimente; — de ar fi să cităm numai această jumătate de duzină de romancieri fruntaşi, încă nu i-am găsi echivalent in celelalte literaturi contemporane. Pe când tradiţia romanului francez se pulverizează şi degenerează în virtuozităţi de stil sau în chinuită şi sceptică ironie moştenită, romanul englez se păstrează sobru şi masiv. Pshicho-, logia e simplă şi cu atât mai puternică. Ultimul roman al lui Galsworthy »Fioa-rea întunecată«, unde e zugrăvită iubirea în diversele epoce din viaţa unui bărbat: în adolescenţă, în pragul maturităţii şi în declin, — ne. poartă cu sufletul plin de emoţie într’un lung pelerinagiu prin ruinile sentimentale. Dar cât de departe e analiza sobră a sufletelor, de pshicho-logia pedantă a romanului francez, din ultimele două decenii definitiv compromis de Bourget! MERCUREDE FRANCE, publică două . volume inedite, rămase/ pe urma a doi scriitori căzuţi pe front. Les Rustiques, de Louis Pergand, învăţător necunoscut de provincie, devenit celebru în 1910, în urma unui raport al lui Lucien Descaves care i-a, adus premiul Goncourt pentru un volum în genul şi maniera lui Jules Renard, şi Le Livre de la Beaute a vicomtelui Robert d’Humieres, traducătorul lui Kipling şi fondatorului Teatrului de Artă. Şi, gândul se întoarce astfel la ceilalţi scriitori ai Franţei căzuţi în prima linie de luptă: Charles Miiller, Charles Peguy, Alain Fournier. Louis Codet, ţean Pshichari, Nolly şi aţâţi din cei 150 de scriitori combatanţi morţi pentru patrie, pe care îi sărbătoreşte în fiecare an Societatea Oamenilor de litere. Mâini pioase au îngrijit de adunarea manuscriselor răvăşite în sertare şi de publicarea lor, atunci când adaogă ceva la opera trecutului. . <9 Tipăritu-s’au L noi scrisele înedîie şi posthume ale lui Săulescu ori Ion Tri-vale, Ion Grămadă? Nu se readitează ni se pare, nici cele ce fureseră tipărite şi s’au epuizat. Cehoslovacii, au sărbătorit a şaize-cea aniversare a naşterii romancierului Alois Jirâsek, dând acestui eveniment proporţiile unei adevărate manifestaţiuni naţionale. Tânăra republică, nu a onorat însă astfel numai unul din romancierii săi cei mai populari, ci şi unul din făuritorii cei mai activi ai eliberării sale. Ca romancier, Jirâsek, s’a consacrat romanului istoric, câştigându-şi o popularitate egală, dacă nu mai mare decât acea de oare şe bucura Dumas-pâre în Franţa şi Sienkiewicz în Polonia. El e considerat ca întemeetorul genului istoric în literatura cehă. Căci nu s’a mărginit numai a împrumuta analelor Bohemiei situaţiile dramatice de unde să-şi inspire romanele. împins de o adevărată pasiune\ pentru realism, s’a forţat să reconstitue fizionomia epocilor pe care le-a descris, viaţa indivizilor şi a masselor, cu o minuţiozitate şi după o cercetare răbdătoare a arhivelor, întocmai ca Flaubert care scriind Salambo şi-a dat „une indigestion de vieux bouquins". Cu această armătură des documentaţie, Jirâsek, a împrumulat istoriei poporului său, cele mai alese pagini pentru a trezi grandoarea trecută a Buhemiei, ororile sclaviei, revolta contra opresiunii Şi opera recentă a reînvierii naţionale. Departe de a păstra impasibilitatea lui Flaubert, şi-a impregnat vasta sa operă de un patriotism arzător, care a contribuit la trezirea conştiinţei naţionale Soiuptând personagiile heroice ale trecutului, asprii căpitani hussiţi, povestind devotamentul fără limite al patrioţilor cehi din epoca renaşterii, a creiat în acelaş timp o operă de artă şi de. adevăr istori , evocând strălucite pilde de neclintită fidelitate idealului ; fie religios, fie moral, fie patriotic. Alături de această activitate pur literară, dânsul a luat parte mai direct la lupta pentru emaniciparea naţiunei Cehoslovace. In 1918, în momeniul când împăratul Austriei a convocat Parlamentul amuţit de patru ani, Jirâsek a luat iniţiativa unui manifest adresat deputaţilor cehi, şi semnat de peste 100 de scriitori, cerând aleşilor să susţie cauza naţională în termeni cari au devenit mai apoi adevăratul program de luptă pentru cucerirea libertăţii şi independenţei Recunoscător, parlamentul din Prâga i-a propus cu unanimi" tate, cu prilejul aniversării celor 60 de ani, candidatura pentru premiul Robei. In editura >La Nouvelle Revue Fran-caise«, Alain, universitar cunoscut încă înainte de război prin lucrările sale asupra sistemelor de belle-arte, publică o viguroasă carte asupra războiului »Mars ou la guerre jugee«.Din capitoluBCadavruL împrumutăm un pasagiu, care zugrăveşet oroarea războiului tragic ca un rechizitoriu: »Citesc istorisirile de război şi nima mea tresare când Mangin îşi înfige sabia sa în şoldul vrăjmaşului. Iată un mândru joc, —■ cum cântă Verlaine. Dar încet tovărăşe; tu ai văzut aceste lucruri mai de aproape şi le judecai eri mai puţin frumoase. Şi mai întâi tu ştii bine, că nu e Mangin acel care a înfipt sabia; fu ştii unde se află postul de comandament; tu cunoşti telefonul şi semnalizările; tu închipui de îndată ce vei voi, această sabie de General ce are zece kilometri de lungime; în vârful ei se află infanteristul, al cărui cadavru îl vezi îndestul de limpede, culcat cu altele alături, caşicum ar fi fost aruncat în direcţia atacului . . .« »Rămâne adevărat că energia unui şef este ceva cu deosibire rar; rămâne adevărat că nu importă ce acţiune grea şi bine împlinită e prin ea însăşi frumoasă. Dar o recoltă de cadavre trebue şi dânsă de asemeni ţinută în seamă. Gândeşte la această capodoperă f'e oase, de nervi şi de muşchi; la această capodoperă care se mişcă, care simte, care gândeşte, şi sileşte-te să o vezi sfâşiată, putredă, roasă, lucru neînsemnat în adevăr şi care se reîntoarce în pământ; dar lucru ce închidea fără acest sfârşit atâtea posibilităţii Un plină putere, în plină voinţă, cel mai tare, cel mai sănătos, cel mai brav, cel mai preţ; e omorât tocmai din aceste pricini şi din aceste pricini nimiciţi: toţii feciorii săi posibili, şi toate fiicile sale, un întreg viitor omenesc, o întreagă speranţă omenească. Toate acestea sacrificate prin ordin şi la voinţa altuia, care cântărind mijloacele şi scopul, a nimicit nu unul, ci cinci mii, zece mii“. , i. d. NU VA GRĂBIŢI! Opriţi-vă o clipă şi priviţi din Cluj, Piaţa Unirei, unde puteţi vedea: Reclame artistice Ultimele ştiri telegrafice şi Rezultatele sportive din Ih-treaga ţară ! © BCU