ANUL l. 55 No. 12 i r> Oct, i«>^i Numărul 2 lei 50 b R£D3CTm-3l ftDHIHlSTK«TI«: c I 11 T CALEA REGELE Oo CLUJ FERD1NAMD Mo ->0 Spre Izvorani . . . Intre cartea franceză cartea germană . . Seară ele vară . . . Pârul Colombinei . . Aşteptând . . . . Icoană................ Privelişti negre . . . Gânduri de toamnă Mirajul planului oraşului Brăila . . . . . Fedor Mihailovici Dosto- Perpessicius Pamfil Şeicaru ssu-Sirianu Ion Darie F. Dostoiewski Bl. Terziman Vaier Gândea Ivan £fmna Lei car^TU dorm . Iubiţii noştri confraţi Cărţi şi reviste — Cronica măruntă — Desemne de Victor Ion Popa, M. G. Georgescu LlaudialMlBb ndrian rianiu T. Murăşanu ©bCu Cli UI n /■ + SOCIETATE ANONIMĂ OLUJ GALEA REGELE PERDINAND \r. 36 — 38 (În casele propriii , *. * * (Telefon Nr. 5—39 şi 12—17) CAPITAL SOCIAL LEI 50000,000 (Banca împuternicită cu finanţarea reformei - agrare Decreţul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919). Bxec tă fot felul de operaţiuni de bancă prm cu 5°L netto ; . • . ' Primeşte depuneri spre fructificare I Primeşte depuneri în cont curent | / Cumpără şi vinde monezi străine. < Finanţează întreprinderi agricole şi industriale. . ' Emite scrisori fondare. ^ . Acoardă împrumuturi hipotecare cu anuităţi pe 10,, 15, £5 ani. • Acoardă ' împrumuturi cambiale. ' Acoardă împrumuturi pe găj de efecte (lombard). ' v Acoardă împrumuturi pe mărfuri (varante). , , Excontează cambii, efecte, cupoane, devize. > • Secţie specială pentru organizarea cooperativelor. Secţie specială pentru maşini agricole. , Secţie specială pentru produse agricole. Virimente directe de cont-curent cu toate băncile mari din ţara şi străinătate m mat V BAMCACEMTRAIA pentru Industrie şi Comerţ Soc. Anon. — Sediul Central, Cluj. Capital: Lei 50.000,000 Rezerve; Lei 16.000,000 PSljnlp - Existente: Arad, Alba-Iulia, Haţeg, Oradea-Mare, Sibiu şi g HlfliC ■ Turda. rr- In infiinţare: Timişoara. 20-3 Secţia de Mărfuri: Cumpără şi vinde, exporteazâ şi innpor- Secţie specială pentru cereale. tează tot felul de mărfuri atâr în cont n . ■ .... , • , ... . ac . „ Primeşte mărfuri in depozitele proprii in propriu cat şi in comision, Ataceu a * v \ , r , r meta. • . gaj şi în chirie. ' 1 ' “ Secţia ndustrială: ' ■ ♦ . . • Crează industrii noui. Face comerţ cu articole technice. Acordă credite la întreprinderi industriale. ’ , Secţia de Bancă: Execută tot feiui de operaţiuni bancare în Execută plăţi pe toate pieţele, dig ţară şi cele mai culante condiţîuni. ' ' străinătate. . Cecuri, Asignate, Virimente, Incassări. Im- Ordine de plată telegrafice. prumuturi pe gaj, Conturi cOrente, Es- . Cumpără şi vinde tot felul de monede şi compt de Cambii, Cupoane, Efecte, De- valute. ■ vize etc. Primeşte : DEPUNERI SPRE E R U C T I E I C A RE ■ ■ i ■ ■ ■ ■ ■ , ,i pe Libele şi în Cont Curent, bonificând cele mai urcate interese. 1 © BCU Cluj REDACŢIA Cc*n^ir<2a ANUL I. Şl ADMINI¬ No. 12 STRAŢIA: 15 OCT. CALEA 1921 REGELE ferdinand 1 biTee^^Ă- AQTi/TÎCAy&CiAUĂ EXEM¬ [No. 38£ PLARUL cluj; 2 LEI 50 1 J APARE LA 1 ŞI LA 15 ALE FIECARE! LUNI REDACTOR]: CEZAR PETRESCU ŞI D. 1 CUCG INTRE CARTEA FRANCEZĂ ŞI CARTEA GERMANĂ Determinism economic şi determinism cultural. Desigur că în epoca aceasta de exclusivă stăpânire a preocupărilor economice, o problemă culturală — oricât de importantă ar fi ea —' nu poate grupa în jurul ei atenţia. O cât de mică variaţie a valutei se resimte până în cele mai modeste îngrijorări ale celui mai umil cetăţean, necesităţile economice se resimt imediat, necesităţile culturale numai în cercul restrâns; al cărturarilor. Odată terminat războiul politic-miîitar, s’a început mişcarea de expansiune economică. Franţa scăpată pentru un moment de concurenţa germană caută să-şi,consolideze preponderenţa pe pieţele comerciale ale nouilor state. Capitalul francez pune piciorul sigur în toate întreprinderile, ţine piept cu îndârjire concurenţii capitalului englez şi american, înîăţişându-se pe pieţele comerciale din răsăritul Europei — unde până mai eri stă-pânia capitalul german — ca o forţă economică ce-şi precizează tot mai mult năzuinţele de stabilitate şi de exclusivizm. în România capitalul francez nu a apărut cu aceste trăsături decât după războiu. Nu vom discuta greşelile politicei economice franceze în România, nu vom insista asupra lipsei de preocupare a capitalului francez de a menaja şi păstra piaţa românească — unde pentru un moment încă nu întâlneşte concurenţa capitalului german — ne vom mărgini jiumai să semnalăm primejdia diminuării expansiunii culturale franceze în România. Dominată mai mult de necesităţile eco- SPRE IZVOR ANI. Las povârnişul viei să cadă’n praf de soare, Şi ’ntr’un tunel de frunze umbrite, brusc pătrund. Atât de dreaptă fuge cărarea până ’n fund Că văd, ca prin ochianul întors de-o vrăjitoare, Căsuţeli răsleţe din satul Izvorani — Mici capre căţărate pe-o râpă de' lumină — Prin nuci proptiţi ca’n bâtă în strâmba lor tulpină, Sub sarică frumoasă de gârboviţi ciobani, Şi — arătări din ţară în stampe japoneze — Ca o furnică neagră ce ’mpinge albu-i ou, O fată cum zoreşte, greu de urnit, un bou Ce nu putu pe coastă cireada s’o. urmeze, — Pe când din zarea serii ca namile, cu rost Răsar, rănind amurgul ceresc cu cornul frunţii, Pe rând: albaştri, vineţi, de aur-verde ■— munţii Păzind de-acolo basmul copilului ce-ăm fost. Florica, August 1920 , ‘ ION PIUA T nomice, politica franceză a neglijat ceeace forma până mai eri elementul esenţial al expansiunii franceze: cultura. > Toata simpatia pentru Franţa — hotărîtoare în epoca de pregătire a războiului nostru — se explic? prin acea expansiune a culturii franceze în România veche. Deşi necesităţile economice ne împingeau spre Germania în virtutea unui determinism geografic, totuşi forţa culturii franceze, care a pecetluit forma cugetării româneşti, a putut învinge şi necesităţile economice şi determinismul geografic şi o 'tradiţie politică de aproape o jumătate de veac (1886-1914). Poate multe din scăderile morale pe bare le-a însemnat şi epoca noastră de neutralitate şi războiul, scăderi morale manifestate fie sub forma unei ; nesiguranţe, unei lipse de hotărâri î în faţa problemei de nouă şi decisivă orientare în politica externă z (1914-1916), fie sub forma acelor ruşinoase conflicte între hotărârea ţării şi vinovatele încăpăţinări a-le indivizilor izolaţi ce-şi urmau într’o n atmosferă de tragică lupta a nea-L mului linia strîfntă a calculelor lor ' politice. E în acesta continuă oscilare a sufletului românesc între polul necesităţilor economice şi poltfl necesităţilor culturale, tot înţelesul contradicţiilor cari izbesc în chip aşa de dureros efortul românesc spre o civilizaţie originală şi unitară. Conflictul dintre deter-' minismul economic — pe care îl fi- OÂNpmtA 2tâ xează aşezarea noastră geografică — şi determinismul cultural al rassei, s’a rezolvat în timpul neutralităţii prin biruinţa necesităţilor sufleteşti ale rassei. Pacea nu a înlăturat vechiul antagonism dintre cele două determinisme, ci le-a aşezat ca.şi înainte, ca un proces în continuare, proces Care se petrece în dauna unităţii energiei româneşti. Geace a schimbat războiul în viaţa socială românească este configuraţia culturală a neamului. Până la unitatea naţională aveam în vechiul regat energia culturală, trecută prin filtrul cugetării franceze, iar elementul românesc era ca un post înaintat al spiritului latin în Orient. ' Celelalte frânturi ale neamului românesc — fie Bucovineni, fie Ardeleni şi chiar Basarabeni — şi-au format inteligenţa în tiparele cugetării germane. Siliţi să.se des-volte îrtr’un mediu intelectual cu totul Opus spiritului rassei, fatal Românii din nouile ţinuturi au fost opriţi în desvoltarea lor culturală să ia proporţiile pe care virtual energia rassei o'avea.' Cugetarea lor era condusă la orizontul închis al micilor necesităţi de rezistenţă locală, iar contactul cu marile curente ale civilizaţiei nu puteau să-l aibă decât indirect prin, intermediul şcoalei germane. De aci lipsa acelei linii precise, clare, în cugetarea politică a românilor din nouile ţinuturi; desrădăcinaţi ai spiritului latin, ei reprezintă o simplă devi-are a rassei silite să se desvolte într’un mediu străin şi ostil. Deci situaţia cea nouă a vechiului conflict, nu mai prezintă preci-ziunea pe care o avea, nu mai avem necesităţile economice unitare într’un conflict permanent cu o unitară necesitate culturală, ci în sfera vieţii culturale avem două linii de mişcare: o linie a vech'ei tradiţii franceze, pe care o reprezintă viaţa culturală a vechiului regat şi o linie cu totul potrivnică pe care o urmează nouile ţinuturi: linia influenţii spiritului german. Ne putem uşor da seama care va fi rezultatul acestei scindării a năzuinţelor culturale româneşti, pentru influenţa spiritului francez. Pe deoparte tot mai accentuată, necesitatea de a restrânge raporturile economice cu Franţa — situaţia valutară a ţării noastre ne împinge fatal spre Germania, a cărei valută e egală cu valuta românească; pe de alta, lipsa de curaj a capitalului francez de a cuceri cu orice, preţ piaţa noastră, nu temporar, când Germania încarcerată în tratatul de pace nu se poate mişca, ci pentru mâine când capitalul german va lua ofensiva cucerirei pieţelor româneşti. Dacă determinismul geografic ne sileşte să reluăm raporturile economice cu Germania, nici un efort nu se desinează din partea Franţei spre a atrage interesele noastre economice spre capitalul francez. . Determinism geografic, necesităţi ■ economice şi o puternică reprezentare a spiritului culturii germane în aproape jumătatea ţării, toate stau împotriva spiritului şi influenţii franceze în România. Dar necesitatea de a menţine România în sfera de Influenţă a culturii franceze ar fi şi mai evidentă pentru politica Franţei în Orient, dacă s’ar revedea învăţămintele trecutului şi s’ar observa noua configuraţie politică a Europei centrale.* Războiul a dovedit Franţei cât j de scump a trebuit să plătească greşala de a lăsa o liberă expansiune culturii şi .spiritului german în Rusia, cucerită economiceşte de ! mult de capitalul german. Toată alianţa, politică şi militară dintre Rusia şi Franţa era subminată de prezenţa spiritului culturii şi forţelor economice germane, în însăşi structura socială a Rusiei ţariste. Nu putea Rusia să lupte împotriva Germaniei când orice mişcare îi era paralizată de spiritul german stăpân în Rusia. Nu alianţele politice ; şi militare asigură prietenia între două state, ci tăria legăturilor cui-turale şi economice. Va învăţa ceva Franţa din amintirea dezastroasei alianţe cu Rusia ţaristă, prizonieră culturii şi capitalului german? Nu ştim, precum nu putem nădăjdui că p Mitica Franţei se va putea orienta âşa cum o impune noua configuraţie geografică şi politică a Europei centrale. Va contrabalansa forţa perseverentă germană? Va putea stăvili revărsarea culturii germane în România? Va opune cărţii germane, cartea franceză? Va păstra România ca o avantgardă a spiritului francez ? Reprezentanţii gândirii franceze vor pregăti viitorul Franţei în România ? Noi oscilăm azi între cartea f franceză şi cartea germană, între] determinismul cultural şi deter-i minismul geografic. Acei, eres-cuţi în spiritul culturii franceze, cari urmăresc ofensiva cărţii germane — văd în universităţi, în SEARĂ DE VARĂ Chipul cerului într’ânsa Balta verde Va sorbit, Să-l adoarmă şi în făn s’p Cuibărit, . \ Urma zilii somnuroasă, \ Sus pe claie, lângă-o coasă.., In văsduhul larg deschis, Trece miros pârguit, Ca un vis de cais Aţipit . . . ., Des clipeşte ameţită, La apus întâia stea. Luna iese zăpăcită Şi mirată, după ea. Un amurg de cântec moale, Dintr’un fluier de păstor, Curge leneş peste vale. Iar pe bolta fără nor, . Oreu se suie carul mare, încărcat Cu înserare ... VINTILĂ RUSSU-SIRIANU. noile şcoli spre cari tinerimea îşi îndreaptă gândurile, în vitrinele librăriilor ocupate până eri de cărţile franceze, invazia de aztăzi a Cărţilor germane — acei întârziaţi prieteni ai Franţei aşteaptă încă gestul de apărare al culturii şi spiritului Francez. Politica de expansiune economică a Franţei, politică făcută ia adăpostul tratatului dela Versailles, este o primejdioasă simplitate. Viitorul apropiat o va dovedi stabilind noul echilibru al spiritului românesc şi încadrarea lui într’o nouă sferă de influenţă. PAMFIL ŞEICARU. UÂNUÎRtA 219 Părult Colombinei Tragedie Bufă jucată de PierrOt pentru Colombina şi flrlequin ELEMENTE AUXILIARE: Aneta (camerista Colombinei) O vecină Un tată de familie Papagalul verde . lin vânzător de ziare Voci Un ecou . Vecinii ATMOSFERA: Odaia Colombinei. . In timpul carnavalului. Răsare, soarele. Prin fereastra deschisă, deabia zăreşti în praful ridicat de măturători grupuri de măşti care se încrucişează cu precupeţe cu coşurile încărcate., Se aud din ce în ce mai slab trompete de carton, cucuriguri, ţipete, fragmente de cântec, râsete. TABLOUL I. SCENA. I. Pierrot, Colombina, Voci. (In timp ce Colombina intră în vârful degetelor, Pierrot înmănuşat în alb, scoate cu infinite precauţii dintr'un săculeţ de mătase azurie buratici de toate mărimile şi-i aruncă în-capul trecătorilor. De câte . pri nimereşte se ascunde după perdea şi râde cu hohote^. • Colombina {dupJ ce s’a oprit o ci pi, urmărindu-1, împietrită): Ce ţi-a mai venit? Ce faci? Pierrot (cu strâmbătura de rigoare) Tachinez strada. Colombina {cu indignare şi des-gust) Mi-ai pus broaşte în sacoşă! Pierrot (rectificând) Buratici 1 ' Colombina Ai înebunit 1 Pierrot (superb) Proştii nu înebunesc! (Dupâce aruncă ultimul buratic, aşează sacul în chip de buchetşi cade în genunchi, parodiind atitudinea tradiţională a „primilor amorezin) Te ador! Colombina (scoţându-şi mănuşeie şi pălăria, înţepată) Ai şi ales momentul! Vocea trecătorului lovit| i Ţ’oi arăta eu ţie... Măgarule! Pierrot (se apleacă pe marginea ferestrei râzând cu hohote) Ha, ha 1 ce mutră face! Ha* ha! Nici nu ştie de unde i-a venit. Ha, ha, ha 1 O voce de beţiv N’am dat eu Dom’le! He, he! Vez’ţi de drum! (Colombina surâde fără să vrea şi se apropie de fereastră). Vocea trecătorului lovit Dacă n’ai dat ce râzi? Vocea beţivului Păi ce, n’am voie? Asta-i acu? He, he! Colombina {cu dispreţ) Vai, în ce hal e! Vocea trecătorului lovit (din ce în ce mai îndepărtată) Să nu’ţi tai eu cheful de râs... ia vezi! Vocea beţivului Dacă te-ai îmbătat, du ş’te culcă. Ce te legi de oameni ? (Jite Dom’ie I He, hei . , Altă vdce de beţiv Hai, Iancule, acasă! Pierrot tenorizândpe melodia »Ce te legeni codrule« Ce te legeni Iancule Fără ploaie, fără vânt? Nu mă vede. Ha, ha! A dat cu nasul în felinar şi nici nu-i pasă. Are-un nas »aere perennius« ca versurile lui Horatiu. Ha, ha 1 Vocea lui Iancu Bine merg 1 stai s’te pupi Colombina (tot la geam, cu spatele Ia public). E desgustător. {Se întoarce brusc ca fata la public) Iaca la ce mă expui! • Pierrot Ha, ha! De ce te superi? Iţi face bezele. Vine ’ncoace. Ha, ha! Iar dă cu nasu’n stâlp {scoate capul pe geam) Amice, nu-i de nasul tău, vezi? (unui grup care trece). E interzis să faceţi bezele ferestrii. Aici locueşte idealul meu. Colombina (furioasa) Asta-i culmea. . Pierrot (cu capul afară) AŞTEPTÂND. Toamna, sezonul plopilor, grilajul cel verde e ud, pe balconul de lemn se desbracă iedera. Soarele a îngălbenit un copac, fiece frunză, o icoană veche —- Vilă îngustă cu balcon de lemn vilă pentru tristeţea elegantă: a sosit toamna, sezonul plopilor se ’ncheagă pe ape trenţele verilor lebede trec pe sângele viselor. . . . Vine un dogkâr pe nisipul palid, îţi vine o doamnă cu ochi dureroşl — Vine un început de roman. 1917 . |, viNEA. Pierrot Şi modest!... uite, cade iar, ha, ha! stai să-i improvizez ceva (su-induse în picioare , pe pervazul ferestrei). Merită. {Declamă): Când în beţia ta nefastă Pământul te socoate soare Şi'n juru-ţi vrea să se întoarne, Iţi sboară gândul la nevastă, Sau ce te apucă frăţioare, Că vrai rriereu Să-l iei în coarne? Vocea lui Iancu Nevastă.mea-i femeie cinstită !,.. Nu-ţi permit! Colombina N-ai obosit? , Pierrot Nu! {Ia de jos o trompetă de carton şi suflă în ea. Trompeta rămâne mută. Pierrot, înciudat o aruncă în stradă. Se aude un: Auleu! ce-i asta?) Colombina (scoasa din fire) Iar o să reclame la poliţiş, iar scandal!... {cu desnădejde) Doamne, doamne, cu ce ţi-am greşit? E fidel şi. foarte susceptibil. Colombina Te rog 1 Pierrot {întorcându-se cu spatele la fereastră) Altă dată găsiai foarte nostimi., © BCU i2 6 ICOANĂ. Iţi place sâ’ţi laşi fruntea în palma mea rotundă, Să-ţi netezesc cu dreaptă, a gândurilor goană; . îmi place când tăcerea, cu moartea se confundă, Şi vreau să stăm alături, uitaţi ca ’ntr’o icoană. Suflarea ta, ca' vîntul, cînd iute, cînd înceată — Prin degetele mele o simt trecând amară, Şi văd creaţiunea perversă, cum se-arată, Când ochiul tău răsfrânge privelişti în afară. Polenul de lumină la cea dintâiu poruncă îşi scutură belşugul pe ’ntinderea domoală Şi’n zarea îmbrăcată în hainele de muncă, îşi proectează umbra Satan, în pielea goală. .. Simt sângele cum poartă iubirea prin artere Şi pulsul cum îţi bate cadenţa lui măreaţă, Grumazul tău e tare ca axa unei sfere, Iar mâna mea mîngîie universala viaţă ... In lumea de icoane mă poartă viziunea Şi vreau s’adorm în spaţiu — eternă şi stăpână — Cu fruntea ta în palmă, să simt Creaţiunea: Ca Dumnezeu, ce-şi ţine Păpimtul într’o mână. CLAUDIA MILLIAN. Colombina (visătoare) Altă dată!... Voci Asta-i curat scandal! in fiecare zi Domnule! Dacă-i nebun să-l lege; etc. Pierrot (vrea să închidă geamul pe care un castravete aruncat din stradă ’/ sparge în timp ce se aude o voce piţigăiată de precupeaţă: Las’ că-i dau eu, na! na! na! Şi în timp ce castraveţii încep să curgă în odaie, Colombina se lipeşte de perete pentru a evita loviturile. Pierrot iritat aruncă în stradă tot ce i cade sub mână). Colombina (inconsolabilă) Vai, botinele mele nouă! (un castravete loveşte „Venera de Milo« de pe măsuţă şi-i rupe picioarele) Pierrot (râzând) Azi manile, mâine picioarele, pe urmă de loc. Cu atât mai bine. (Se duce la geam dar e lovit). Voci Bine i-ai făcut. Pierrot (zâmbind) Aşteaptă 1 Voci Huooo! Huooo! (Pierrot se repede Ia măsuţa de noapte) Colombina (peremptorie) •Sfârşeşte/ (Pierrot se duce Ia geam şi trage perdeaua. La apariţia lui mulţimea începe din nou să huiduiască, pentru a nu termina decât după primele replici care urmează). Pierrot (teatral) Am[tras cortina. Actul‘1 în stradă, actul al Il-lea în odaie. Colombina £i ai treilea la Ospiciu! Pierrot Să auzim prologul... Colombina Ce prolog? Pierrot Prologul scenei pe care mi-o pregăteşti acuma (îşi încrucişează braţele înclinând capul). Aştept 1 (Colombina ridică din umeri. Pierrot se instalează într’un fotoliu, picior peste picior). Colombina A, da! e foarte comod să iei cărbuni cu mânile altuia. Domnul întoarce strada pe dos pentruci toate se sparg în capul meu. Pierrot, Şi în picioarele Venerei... ciudat... extremităţile... Colombina Cred şi eu că-ti convine să fii senin şi ironic. (Pierrot se lungeşte pe divan şi aprinde o ţigaretă. Colombina se plimbă agitată prin odae; din când în când se opreşte în dreptul lui, îl măsoară şi ridicând braţele în sus: „e nemai pomenit... nemai pomenit“. Pierrot imperturbabil fixează tavanul). Colombina (aprinzându-se din ce în ce) Mi-ai pierdut şi botinele acuma. £i-i singura pereche pe care-mi place s’o port. A fost destul să ştii că-mi plac pentru ca să le arunci în stradă. ' Pierrot fredonează »L’air des bijoux« din Faust. Colombina, tremurând de furie apasă butonul dela sonerie şi aşteaptă la uşă). SCENA II. . * Aceiaşi, Aneta. . Aneta (somnoroasă) M'afi sunat? Colombina Anetâ, du-te te rog la portar şi . întreabă-1 dacă n’a văzut cumva ghetele mele în fata ferestrei. © BCU OÂNDUitA 221 Aneta Au căzut? Pierrot (sentenţios) O servitoare stilată nu trebue să pună întrebări. Aneta (timidă) N’am ştiut! Pierrot Să ştii! (se ridică puţin sprijiniri duse in mâni). D-ta trebue să asculţi şi să execuţi. Atât. Poţi pleca. Aneta (retrăgânduse murită) Iaca plec. Pierrot (răstit) £i fără vorbă! (Aneta iese, Pierrot se lungeşte din nou pufnind) SCENA III. Aceiaşi, fără Aneta. Colombina Nici o slugă nu mai pot avea din cauza d-tale. Una e aşa, una e aşa, una-i mai ştiu eu cum! Aglaia, slavă Domnului, era o servitoare ideală... curară, cinstită, discretă... Dar se putea să nu i spânzuri d;ta motanul de usă? (se plimbă repede de sus în jos). Aglaia m’a lăsat, Catinca m’â lăsat, acuma, Aneta... (hatărîtă) Ascultă : m’am săturat! . Pierrot (cu admiraţie) Dacă ai fi în stare să put şi pe scenă verva pe care o pui câte odată în certurile noastre ai fi o comoară de mâna întâi. Colombina (punându-şi pălăria) Să lăsăm gluma. Cred că a durat prea mult. Pierrot (privind în gol) Gluma e fără de moarte.., Colombina Mi-i indiferent ! (Se aşează în faţa oglinzei ovale dela măsuţa de toaletă. Se pudrează, îşi aranjează sprâncenele apoi, după ce îşi trece creionul pe buze): . De altfel te las. Până> când ne vom revedea sper să ai destul timp să-ţi scoţi în volum cugetările asupra eternităţei glumei (îi face o reverenţă ironică). Poate că le voi găsi apărute în a doua ediţie... Pierrot Te duci să-ţi consolezi cavalerul pentru buratecul primit în figură ? * Colombina Ce cavaler? Pierrot Nu te mai preface.;. Arlequinul acela taciturn cu care ai dansat toată noaptea.. Colombina (râzând forţat) A! ' Pierrot Ţi.-am reîmprospătat memoria? Colombina (înroşindu-se) Spui prostii! Pierrot Sau credeai că din bar nu se vede ? Colombina Dar din bar se vede şi dublu. Pierrot Asta n’ar fi în avantajul lui. E destul de gros. Colombina (cu insistenţă) E un om foarte bine crescut. Pierrot £i prea mult desvoltat. Nimic de zis. Dar ai putea să-l înveţi să se ţie (râzând). Dansează ca un cugetător. Colobina £i dumneata cugeţi ca un dansator. (Făcând o revtrenţă). Adio! Pierrot (sărind de pe divan şi apu- cându-i mâinile autoritar). Colombina Ha, ha! când vrai să fii serios pari şi mai comic. Pierrot Te rog să-ţi scoţi pălăria. Colom ina Ţi-am spus că piec. Pierrot . £i eu îţi spun că nu. (Colombina vrea să se smulgă din mâinile hi). N’ai să ple i! Colombina Ba da! . . Pierrot (acelaş ton) Ba nu! Colombina Ei asta-i! Pierrot (iluminat) Vom vedea. (Se repede ta uşă şi-o încuie, băgând cheia în buzunar. După ce s'a înarmat . c’un foarfece, scoate cu deasila pălăria Colombinei, desfăcându-i părul care cade în valuri blonde până la călcâie. Se încinge o luptă în timpul căreia Pierrot caută să-i tae părul. Colombina ţipă. Vecinii sgudue uşa. Se aud strigăte: „deschide, ts’auzi,.deschide. Da strică uşa Domnule,cc vrai s'o omoare"? Pierrot a isbutit să-i tae părul. Colombina cade jos şi-şi razimă fruntea pe marginea divanului plângând cu hohote. Vecinii forţează uşa şi se grămădesc în jurul ei, în timp ce Pierrot chiuie şi sare pe geam, agitând triumfător buclele' mătăsoase care fâlfâie ca un stindard însorit). Cortina. Aici se sfârşeşte tragedia. TABLOUL II. Aici se începe bufoneria. SCENĂ UNICĂ In fundul unui parc. Toţi sosesc pe rând din direcţiuni diverse. Pierrot, spânzurat într'un stejar uriaş de părul Colombinei şe dandinează, legănat de' vânt şi arată limba 'întregei asistenţe. Arlequin (cu melancolie) Părul Colombinei... Ce mizerie ! O vecină Spuneam eu că nu sfârşesc bine. * Tatăl de familie făcândii-şi cruce) Ferească Dumnezeu! Colombina (soseşte tunsă, urmată de Aneta care caută să-i acopere ochii). Pierrot, Pierrot! trâgându-se de ce i-a mai rămas din păr). Nu se poate, nu se poate. , Papagalul verde Pierrrrot! Pierrrot! Pierrrot! Ecoul (plecând} O! O! O ! Vânzătorul de ziare (suindu-se în copac şi scoţând paie din burta lui Pierrot). Domnilor, e un manechin! Pierrot (scoate încet capul de după zid şi râde ca hohote) s Ce idioţi! Ce idioţi? Cortina. . au Q. TEODOREANU, -■ © BCU 222 QÂNDW£a Privelişti negre. Tâlharul. Soarele îşi împinge sângele luminilor în tot coprinsul, ca o inimă neobosită, ritmând pulsul sevelor. O vale se întinde ca într’un vis. Valea se încheie cu un munte jupuit, mucegăit cu păduri roşcate şi întregit în lespezi mari din acel mineral care seamănă cu aurul. Jos casa albă, cu coperişul de tablă vopsit roşu închegat — are bolovani împotriva ridicării de vifore. în casă răcoarea pământului răspândeşte o simţire adâncă. Gn bărbat şi o femee vorbesc în întunericul casei. Toată lumina e a-fără. Dar în pădurea roşcovană crengile au început să tremure fără pricină şi să suspine fără adiere. — De unde veniai? — zice femeia. — Dacă nu ştii, ce-ţi pasă, — glasul Iui. Furtuna a izbucnit — frunze se rostogolesc şi aleargă în neştire. Vârteje se răsucesc şi se ascund — voci depărtate se deşteaptă şi se sting ca o părere. Un bucium răsună __ Vântul turteşte un nor pe stânci, ceilalţi se apropie. Bărbatul se ceartă cu femeia. Grue muntele. El pleacă — o clipă ascuns de casă. Acum începe şi ropotul calului. Crengile stejarilor taie sunător vântul. Valea s’a deschis ca un iad şi pe căldarea ei aburii — în care călăreţul alunecă. Ţipete de fiare se ridică şi înăbuşesc. Roţi de vânt poartă praful în. nori. Norii au căzut — negrii au închis cerul. £uerat(ul răceşte întunericul — ca şi când cazanul văii ar fi fost prea fierbinte pentru draci. Aşteptare . . . Trăznet cutrefnură casa. Iarba suspină. S’a întunecat de tot. Miros de pământ cuprinde văzduhul cy atunci când deschizi un mormânt străvechi. Speriată femeia priveşte. Muntele s’a împurpurat şi a căzut în neguri. Ploaia. Nici nu se aude — nesfârşite umbre aleargă par’că smucite din lanţurile firii. Apoi trunchiuri se frâng şi se îndepărtează de-a ber-beleaCu în noapte. Ochii când nu mai au ce privi’plâng. Cerul ca prin sită şi el lacrimă. Dar un nechezat şi iar ropotul de copite. — Diavolul vine câte o dată călare — gândi ea, şi se clatină. Gşa se deschide. Ea sare înaintea bărbatului. , — Mi-a fost frică fără tine! El: N’am să uit, calul gonea cu nările umflate de putoarea cremenii fulgerate —: sus grindină suna ca mărgele de sticlă. Ea: Mie frică cu tine! Căci el îşi ştergea acum în părul ei despletit securea — zicând — acuma e noapte liniştită — a fost zdrobită lumina—.întunericul poate să fie stăpân. în adevăr două focuri priveau de sub fruntea muntelui, care în negru 'îşi scurgea şi el pletele codrilor ruginii. Scăldătoarea oilor. Ţăranul zise: Asta e scăldătoarea oilor. Aici vine şi se scaldă îngerul turburând ape. Dar nimeni nu mai cunoaşte taina. Izmă muria călcată de mersul vechi al turmelor. încet ca un plâns sunau ţânţarii. Drumul presărat cu boabe negre din gunoiul băligarului — purta încă pe bozii fire lungii de lână pentru păsările ce trebuie să îşi căptuşească cuibul. Sălciile încremeniseră în seară ca nişte căderi de apă verde. Asfinţitul. îngheţa. Mocirla argintie tresări de un gălgăit de clopot — apoi în sute de glasuri puternice săvârşea slujba de noapte ca o biserică. Atunci în aerul liniştit o svâcnire, şi două aripi uriaşe rotind pogîrâră îngereşti. Păreau mai mari aripile de cât mi-am închipuit că le poate avea vre-o lebădă. în jur pluteau raze străbătute prin păpurişte — şi o aureolă ca cea de pe fruntea icoanelor din lumina lăsată de amurg. Am pus puşca la ochi şi am do-borît vânatul, cât ridica din aripi stropi înalţi în buchete. Nu a fost nici un cântec pentru moarte. Cartuşul mirosea a pucioasă. BubuP tura s’a desfăcut în ecouri peste ape; cerul s’a înegrit pentru*că noaptea trebuia să vină. Dar din broaşte cântecul de clopot nu a GÂNDURI DE TOAMNĂ Gânduri de toamnă . Torc funigei pe câmpie, . Sună pe dealuri, , Frunza uscată de vie. Reci şi ’ncâlcite, ' Ca’mprăştiafele-mi cânturi, Trec peste codri Neguri purtate de vânturi. • Valsuri din harfe Mor pe câmpiile sure; Bocet de orgă Scutura frunza’m pădure. Plânge’n restimpuri Lanu’necat în parfumuri — Vecinie cu ele , • ’ Sufletu-mi umblă pe drumuri . . . . ' ' T. MURĂ'ŞANU mai rămas de cât la cele bătrâne — mai jalnic astfel. Oare am ucis îngerul din fie care seară? Departe pe ape arătarea albă plutea, cu gâtul întins şi cu aripile desfăcute — ca o cruce. O nelinişte începu în sălcii — apoi în piept, M’am întors. în drum turmele înaintau behăind mieilor rătăciţi. în lumina lunei — în faţa mea juca o capră pe care o ştiu că e a unei femei bătrâne despre care se spune că e rea. ADRIAN MANIU. © BCU Cluj QANDlRţA 223 MIRAJUL PLANULUI ORAŞULUI BRĂILA. NEUITATULUI'BRĂILEAN TITU DINU - O! trista după-amiază extrem-posomorâtă! Ce duhuri necurate m’au alungat pe stradă Prin bura ne'ntreruptă de toamnă mohorâtă Ce preschimbase târgul în inundată radă. Ce duhuri necurate mi-au scos în a mea cale Pe om şi-a lui povară — nostalgice motive! — II văd şi-acuma parcă: mergea distrat, agale Şi transportă o cadră cu titlul în cursive. Un titlu magic: „Planul oraşului Brăila» Baghetă de hipnoză ce mă porni pe drumuri, Să însoţesc hamalul, cum însoţi cămila Pe, Tartar in, celebru’n fantasticele-i fumuri. , Brăila-şi desfăcuse un plan în evantaliu, Cu boare de zefiruri pe bura tristei toamne Şi palpită de viaţă şi cel mai mic detaliu, Ca nestemate prinse pe sânul unei Doamne. Şi-am revăzut aevea: umila mea căsuţă, Pe-acelaş promontoriu cu-aceeaşi perspectivă, Pe mama care şi-astăzi vegherea nu şi-o cruţă Şi-aprinde la icoane o candelă votivâ. In faţa mea e malul copilăriei mele, . Smălţat de muşeţelul cu capetele blonde, In dreapta mea e vadul ce duce drept la schele Căruţele ce’ncarcă corăbii vagabonde. Din vale portul urlă —■ un Tărtar de catarguri —. Hamali în zdrenţe’n cârcă duc aur—saci degrâne, — Aceste bastimente porni-vor mâine’n larguri Iar ei le vor petrece din ochi şi vor rămâne. Dar Dunărea cuminte, cu valurile-v calme, Acestei fierberi pune o paşnică surdină Şi’n bărci pe cari le saltă lopeţi proptite’n palme Te duce’n umbra bălţii şi grijile-ţi alină. îmbătrânite sălcii cu trunchiuri torturate, . Prin balta inundată croit-au bulevarde Şi stuful, pămătuful, în rânduri lineate Ca pe un coif îl mişcă în Soarele ce arde. Jaşi, 30. Noembr. 1917. Tuneluri de verdeaţă conduc în băi de umbra Punctate de topazul corolelor de nuferi; — Pe-aici ţi-ai plâns iubirea ce azi e “doar o umbră, O! suflete, ce încă n’ai încetat să suferi! — Dar iată seara trage acuma la pontoane Şi portul tot e-un cântec de ancoră ce cade, Pe vaduri, ca pe-un stadiu se’ntrec căruţe’n goane, In chiote, spre casă şi’n urma larma scade; Şi năvile cernite rămân ta cheiu ca racle, Pe cari le priveghează matrodul ce aprinde In vârfuri de catarguri fănare’n loc de facle. Electricele globuri, prompt, portul şi le-aprinde, De parcă-şi risipeşte o feregă toţi sporii. Arar un câine latră pe şlepuri adormite Şi ’nfrigurată noaptea se-acoperă cu norii . . . Dar mâine, aurora, cu mâinile-i grăbite, întinde şei de aur pe dealuri dobrogene-, Apolon se avântă; din albe-acoperişuri Marinul scânteiază — ostaşi ce-şi iau alene O pavăză zvârlită aseară, prin tufişuri. — Şi-Apdlon pretutindeni îşi cântă biruinţa, Pe-odgoane şi catarguri e pretutindeni soare Şi-i plină de lumină pe chipuri suferinţa De parcă ’ncarcă soare febrilele vapoare, Incarcă-atât şi totuşi sunt cheiurile pline ... Dar vai! ce neagră noapte căzu din cer deodată, Ce nori îndoliară ’nălţimile senine, Ce bură prinse-a cerne din zarea înoratâ? Hamalul ajunsese la locul de predare Şi umbrele de-apururi lumina alungară... Şi totuşi, câte odată când din adânc tresare Imaginea ’nsorită — de-ar fi cât de fugară, — In jalnica mea toamnă, din nou e primăvară. PERPESSlClUS. 224 FEDOR MIHAILOVICIJDOSTOIEWSKI. O sută de ani, se împlinesc la 21 Octombrie, decând la Moscova, între zidurile sure ale unui spital de a două mână, s’a născut Dostoiewski. Venit pe lume într’un locaş înadins zidit pentru adăpostul suferinţei, din cel dintâi ceas^ s’ar părea că ursitoarele l’au predestinat să ia contact cu dânsa, pentru a-i străbate mâi târziu întreaga şa operă, până la cea din urmă Ifilă. In curtea cu ziduri înalte care despărţea spitalul de restul oraşului ; copilul a crescut astfel prizonier între convalescenţi ce dormitau în halaturi albe pe lespezile însorite, a alergat pe culuoarele unde permanent circulă amestecul de mirosuri medicinale şi cu ochi curioşi, a urmărit cutiile negre, în care' morţii săraci erau purtaţi în trupul cailor, din sâla de autopsie deadreptul la groapa odihnei de veci. In casa părintească, a hirurgu-lui Mihail Andreievlci, sărăcia se aşezase definitiv şi cea mai strictă economie, comanda un regim care adăoga la acel al- spitalului, pe acel de casarmă. O singură bucurie era rezervată copiilor. Călătoria de vară, la o mică gospodărie din gubernia Tulei. Drumul cu dili-genţa ţinea două JreiK zile, în decorul acela rarefiat al Rusiei, unde cerul, stepa şi orizontul liniar, dau laolaltă impresia nemărginirii. La fiecare popas, Fedor, cuprins de înfrigurarea acestei libertăţi acasă neîngăduite, săria cu neastâmpăr din brişcă, alerga pe tiAHDiktA * câmp ademenit de florile stepei, se învârtea împrdună cu vizitiul, în jurul cailor asudaţi de goană .. Cele câte-va săptămâni de libertate, la ţară, undeasprulhirurglipseapentru a-şi ţine din scurt feciorii, au însemnat pentru copilăria lui Fedor Dostoiewski unica amintire senină. Cu douăzeci de ani mai târziu, în temniţă, în evocarea acestor amintiri, avea să-şi caute mângăerea sfâşierilor sufleteşti. Dar sub severitatea rece a părintelui, ascunsă cu pudoare, să-lăşluia o cumpănită îngrijorare pentru viitorul copiilor. Bătrânul şi-a sângerat fără sgârcenie modestul budget, pentru a da celor . doi fii, Andrei şi Fedor, din fragedă vârstă, dascăli aleşi întru învăţătura conjugărilor şi declinărilor întortochiate, prescrise de programul oficial. La zece ani, Fedor Dostoiewski avu putinţă să se entuziasmeze de Briganzii lui Schiller, pentru a trece apoi la .Dickens, Walter Scott, George Sand, Sha-kespeare, Karamzine, Jukovski şi Puşchin. Cu toată această începătoare şi irezistibilă pasiune pentru literatură, Fedor Dostoiewski, intră la şcoala de Ingineri din Pet-rograd, sfârşi cursuri strălucite, îmbrăcă tunica de ofiţer activ în corpul inginerilor militari şi numai după zădărnicite încercări de a-şi lecui bohemia înăscutâ dimisionă . pentru a sfârşi la douăzeci de ani, cel dintâi roman „Bieţii oameni“, care avea săJ^cucerească dintr’o dată gloria şi să birue neîncrederea prudentă a lui Nekrasof şi Bflin-schki. * # * De aci, purcede pentru Dostoiewski o necurmată robie a tiparului, care nu-şi găseşte pereche în istoria literaturilor, decât în neobosita hărţuială a lui Balzac cu editorii şi creditorii, aceiaşi se vede la fire şi neertătoare lăcomie, fie că se numesc Duval Ia Paris sau Stelţovski la Petrograd. A urmări, de aproape viaţa qe curge de aci încolo şi cele 22 de volume in care stă adunat re a aşternut pe hârtie de la debut până la ultimul număr al „Jurnalului unui scriitor", apărut în ziua morţii saie, întrece modestia intenţiilor' noastre. Orest Muller şi Strackof abia au putut înghesui în patru cărţi documentele biografice asupra lui Dostoiewski; cartea Iui Persky cu toate cele aproape 500 de pagini, abia înseamnă o fugară înregistrare de note, iar studiile cri- © BCU OÂtoDiktfl zib tice ale Iul Merejkowski, Vogiiă, Miliukof, Solovief, Scolitcevschi, Wijzeva, Brandes, adunate de Ze-linsky, urriplu cinci tomuri masive cari n'au încheiat încă tot ce s’a scris şi se va scrie, despre cel mai exaltat apostol al suferinţei ce l-a avut literatura omenirei vreodată. A străbate opera sa până la capăt, înseamnă un lung pele-rinagiu dealungul sălilor de spital, de ospiciu şi de închisoare. E o călătorie funebră şi întunecată, o coborîre într’un iad omenesc, din care lectorul nu mai poate ridica spre lumină ochii limpezi dinainte, Rămâne pentru totdeauna în , gâtlejul sugrumat de emoţie, gustul unei băuturi fără seamăn amare. Căci nu ne aflăm în faţa unui meşter făuritor de rbmane, ce-şi poartă personagiile şi rezolvă conflictele după codul unei estetici profesionale. Ne poartă de mână, într’o lume de vact şi suferinţă, o călăuză ea însăşi doboritâ de toate durerile ce pot fi îndurate de un pachet de nervi, unde suferinţa a scurmat tăios ca o ghiară. In „Umiliţi şi ofensaţi", dânsul mărturiseşte: .. „Când trăiam cu himera mea, cu personagiile crei-ate de mine ca în Jtovărăşia unor rude, fiinţe existînd în realitate; le iubeam, mă bucuram şi mă întristam cu dânsele, şi mi s’a întâmplat să vărs lacrimi sincere pe nenorocirile bietului meu erou “ Este firească dar şi cea mai de târziu mărturisire că fără cei zece ani de temnită şi exil în Siberia, opera sa ar fi fost mai şubredă şi însăşi Viaţa i-ar fi fost doborîtă de nebunie. Predestinat pentru a deschide în literatură o privelişte până atunci zăvorâtă, către cea mai aprigă suferinţă ; dânsul o căuta ca o băutură care să-i potolească arşiţa interioară. Când Ia 22 decembrie 1849, cei 21 de condamnaţi din „Cercul Peţraşevskî", între cari se număra şi dânsul, au fost urcaţi pe eşafod, unde Ii s’a jucat sinistra comedie a execuţiei capitale, pentru a fi apoi în ultimul moment vestiţi că Ţarul le-a comutat pedeapsa în deportare ; unul dintre condamnaţi, Grigorief, şi-a pierdut mintea pentru totdeauna. Intr'o scrisoare din aceiaşi zi, şi într’o pagină diri „Jurnalul unui scriitor" scrisă cu 24 ani . mai târziu, Dostoievski arată dinpotrivă că moartea îi păruse atunci un martir nemeritat care îl purifica şi graţie căruia toate şovăelile trecutului aveau să-i fie însfărşit ispăşite şi ertate. Cu acest gând, zece ani a îndurat purgatoriul Siberiei între ocnaşii secţiei a doua, cu singura carte îngăduită^ o biblie, dăruită la Toboisk, de soţiile decemvrişti-lor care douăzeeişicinci de ani sufereau de bunăvoie aceleaşi torturi cu bărbaţii lor deportaţi. Din temniţile, Siberiei născură acele superbe şi crude „Amintiri din casa morţilor" ce au întunecat pentru 'totdeuna gloria clasică a cărţii lui Silvio Pellico. Dar cei patru ani de temn'ţă şi cei şase de deportare, fură singurul răstimp din viaţa lui Dostoievski, în care pâinea de doua zi îi fusese asigurată. După zece ani, trecând Ciralii îndărăt în Europa, nu făcu decăt să înceapă o nouă viaţă de ocnaş, robită editorilor, ziarelor şi câmătărilor. Viaţă turmentată şi tragică, de vagabond gonit de creditori, de jucător mistuit la masa ruletei în speranţa unui câştig miraculos care să-l libereze de tirania banului, viaţă înfrigurată care i-a îngăduit cu toate acestea în şase ani să scrie Crimă şi Pedeapsă, Idiotul® şi Posedaţii, trei romane fără pereche în analiza sufletească şi adânca lor umanitate, ce marchează apogeul talentului Său. * / * * Şi fiindcă nici odată, dela Rous-seau şi până Ia Verlaine, n’a fost un scriitor mai indentificat coopera sa. fiindcă se complectează şi se îmbină ca un tot deopotrivă de tragic, desprindem, în locul compilărilor de date şi sentinţe critice, portretul cu atâta iubitoare înţelegere, zugrăvit de Vogiie. El ne evocă omul şi scrisele: — „Fedor Mihailovici, avea în figură ceva ca în scenele capitale din romanele sale: nu puteai s’o uiţi când ai văzut-o odată, O! cât era de bine omul unei astfel de opere şi unei astfel de vieţi. Mic, ogârjit, tot numai nervi, uzat şi încovoiat de cei şaizeci de ani mizerabili, ofilit totuşi mai de grabă decât îmbătrânit, cu înfăţişarea unui . bolnav fără vârstă, cu barba sa lungă şi cu părul încă blond; şi cu toate acestea respirând acea „vivacitate de pisică" despre care /orbia într’o zi, Faţa era a unui ţăran rus, a unui adevărat muj'c de Moscova; nasul turtit, ochii mă-funţi clipind sub arcadă, şi lucind de un foc când întunecat când dulce; fruntea largă, bulbucată de creţuri şi cucue, tâmplele adâncite ca de ciocan ; şi toate trăsăturile obosite, chinuite, coborâte pe o gură dureroasă. ,»Nici odată nu am văzut pe o figură omenească o asemenea înfăţişare de suferinţă adunată; toate frământările sufletului şi ale trupului îşi imprimaseră pecetea; se citea mai bine decât în carte, amintirile din casa morţilor, lungile obicinuinţe de spaimă, de bănuială şi de martir. „Pleoapele, buzele, toate fibrele tremurau de ticuri nervoase. Cândse însufleţea de mânie pentru idee, ai fi jurat că ai mai văzut capul acesta pe băncile unui tribunal criminal sau printre vagabonzii cari cerşesc la poarta închisorilor. In alte clipe, figura avea blândeţea tristă a sfinţilor bătrâni din icoanele slavone". ; ION DARIE. VULTURUL LIBERAT. „Amintiri din casa morţiilor*. S’ar fi spus că vulturul aştepta duşmănos moartea,neîncrezându se în nimeni şi cu toţi neîmpăcat. Insfârşit într’ozi ocnaşii, întâmplător îşi amintiră de dânsul. După o uitare de două luni, în care timp nici unul nu se îngrijise de pasăre, s’a fi părut că toţi şi-au dat cuvântul, cuceriţi de o neaşteptată milă. Şi hotăriră că vulturul trebue liberat. „Dacă e să piară, fac-o în libertate" rostiră câţiva. — Şi-apoi e ştiut, adaogarâ alţii, că o pasăre liberă, sălbatecă . . nu se va obiciuni niciodată cu temniţa. — Adică nu e ca noi, întîmpină unul. — Ce prost! El, e o pasăre, şi noi, noi nu suntem decăt oameni. — Vulturul, camarazi, e ţarul pădurilor . . începu Scuratof, meşterul orator; dar de astădată, nimeni nu-l ascultă. După masă când tobele bătură adunarea pentru corvată, căţi-Va ridicară vulturul,, îi ţinură clonţul fiindcă se apăra îndârjit şi-l duseră dincolo de împrejmuire. Ajunserăm pe povârniş; cei doisprezece oameni cari alcâtu- 226 ACORDURI DE TOAMNĂ Prietenului D. Iov ■ . 9 Azi noapte-am auzit,~ când m’am culcat, Un greer ţârâind încet, uscat . . . Un câne scheună prelung în vis ... O poartă-a scârfâit — şi s’a închis ... Simţii un fior în suflet . . . şi-am privit Spre calendar: Septembrie, spre sfârşit . , . ... Şi iarăşi toamna va veni la noi , Cu vânturi sure şi cu negre ploi ... De acum când va cădea amurgul, rece. Urî te ciori şi corbi flămânzi vor trece Ţipând cumplit, aripă lăngă-aripă, ' Şi jalnic, cerul — lepădând în pripă ■ Vestmântul lui de-albastră catifea — Şi-o pune nouri groşi de vreme rea . . . . . . Şi iarăşi toamna va veni la noi Cu vise moarte şi cu moarte foi . . . Voi sta din nou tăcut privind prin geam Cum frunzele se scutură din ram, Gândindu-mă, cu sufletul înfrânt, La anii mei împrăştiaţi în vânt ... La traiul meu lipsit de fericire . . . , La trista, dezolanta mea iubire ... , / . . . Şi iarăşi toamna va veni la noi Cu jale veche şi cu lacrimi noui ... Kişinău, 1921 AL. TERZIMAN iau căprăria aşteptau cu nerăbdare să vadă încotro va porni pasărea. Ciudat lucru! toţi păreau fericiţi fără a şti de ce, ca şi cum aveau să primească ei înşişi o părticică de libertate. — Ticălosul! vrem să-i facem , bine şi muşcă mai rău ca un turbat I strigă cel care ţinea răutăcioasa sălbăticiune, aruncându-i cu toate acestea priviri aproape înduioşate. ‘ — Dă-i drumul, Mikitka ! — Da, e-un diavol Care nu-i făcut să trăiască într’o cutie. Dă-i libertatea, mica şi buna libertate .. Vulturul fu aruncat din vârful povârnişului spre stepă. Era sfârşitul toamnei, într’o după amiază friguroasă şi posomorită .. Vântul şuera în stepa goală şi gemea în ierburile înalte, îngălbenite şi uscate. Vulturul fugi în linie dreaptă, bătând din aripa bolnavă, caşicum s’ar fi grăbit să ajungă acolo unde privirile noastre ,nu-l mai puteau găsi. Ocnaşii urmăreau Cu nerăbdare capul ce se desluşia abia între ierburile înalte. — lată ticălosul! făcu gânditor unul dintre dânşii. — Nici nu s’a întois, spuse altul. Nici odată măcar nu s’a uitat înapoi, fraţilor. Nu se gândeşte de cât să fugă pentru dânsul. — Ei/ spuse al treilea, nu-i fi vrând să se întoarcă şi să-ţi mulţumească ? — Ştiu, libertatea! E slobod acum . . — Cum s’ar spune nu-i mai pasă de nimeni . . — Nu se mai vede fraţilor. — Ce căscaţi gura acolo ? Marş! strigară soldaţii escortei. Şi toţi se puseră tăcuţi la lucru. F. M. DOSTOiEWSKI. gândirea l SCRISOARE DIN BUDAPESTA CEI CARI NU DORM... Un document de preţ. Propaganda maghiară în străinătate. Raportul d-lui A. Kriszlics, secretarul general al ligei pentru apărarea integrităţii [Ungariei. Budapesta 29 Septembrie Bătrânul pensionar care mă găz-dueşte, mi-e cunoştinţă veche, aproape prieten; în anii de stu-. denţie, am dormitat împreună multe nopţi târzii, la cafenea, în fumul acru de trabucos, deasupra pătratelor albe şi negre ale jocului de şah; împingând într’o vicleană şi inofensivă vrăjmăşie pionii, calul, regina şi nebunii de lemn. Era glumeţ şi de o seninătate robustă care desarma. Aproape nu-1 credeam în putere să urască. 0 ţi-gare de foi, o cană de bere şi swarţul de fiecare oră, păreau a fi singurile chezăşii de fericire. Şi cafeneaua, cu geamurile spre cheiul Dunării i le ofereau cu prisosinţă. De aceia, astă primăvară, când după trei ani l’am revăzut, firesc m’am repezit în mijlocul străzii, bucuros, ca întru întâmpinarea unui vechiu prieten, cu mâna întinsă frăţeşte. Uitasem că între noi, frontiera cea nouă şi Ardealul au săpat un abis. Mi-am amintit numai atunci, când la încleştarea mâinii, mi-a răspuns molatec; cu privirea căutând în altă parte, peste capetele trecătorilor. Totuşi vechile raporturi de proprietar şi chiriaş le-am legat. Viaţa e atât de scumpă la Pesta, şi valuta noastră ne îngădue atâta generozitate^ măcar faţă de coroana maghiară; încât mi-a dat bătrânul cu toată neprietenia camera cea mai bună, cu privelişte spre grădină şi cu balconul de unde sepra se desfăşoară sub ochi întreaga panoramă magică a oraşului, învăluită în apoteoza aurie a asfinţitului. Dar partidele de şah nu . le-am mai continuat. De câte ori, mă opreşte, bătrânul ocoleşte să înceapă vechea distracţie cu inofensive vrăjmăşii. Simte între noi una mai reală. Şi.curios mă iscodeşte ; ce facem în Ardeal, cum administrăm, ce foarfecă cenzura, cum şchingiuesc olahii copiii de şcoală pentru a-i învăţa graiul nostru ciobănesc?... Iar Ia protestările mele răspunde cu sinceră neîncredere. © BCU OANDlREÂ » 227 Un lucru, nu ocoleşte să-mi spună de fiecare dată; că «bucuria noastră nu va dura mult. Ungurii vor şti să fie ei, biruitorii cei de la urmă». Credinţa ce m’a întâmpinat pretutindeni ; începând de la ofiţerul care m’a măsurat cu ochi dispreţuitori la viza paşaportului,,şi sfârşind cu chelnerul de la Eibredok kâvehâZa, care m’a recunoscut, mi-a zâmbit prietenos/ mi-a escamotat bacşişul, dar a şoptit la urechea clientului vecin originea mea valahă. ' * Şi nu e greu, când stai aci să judeci cu ce armătură puternică se pregăteşte Ungaria a rezista la toate fatalităţile istoriei, tratatelor şi tuturor alianţelor ce se fac şi se desfac' în vecinie metamorfozată Europă. E greu numai să nu te înspăimânte vastul aparat pus în mişcare — căruia nu i-am opus până acum, decât ridicole parodieri. întâmplarea mi-a adus în mână raportul d-rului A. Kriszlics, secretarul general al ligei pentru apărarea integrităţii Ungariei. E un document aproape vechiu, a fost citit în adunarea generală a ligei de la 11 Ianuarie. De atunci însă activitatea ligii nu a făcut decât să crească. Cele mai multe dintre proectele anunţate, au devenit realităţi. Mu ne vom opri la cuvântul introductiv, plin de optimism nestăpânit, nici la amănuntele organizării după care în anul 1920 liga înscrisese încă 18 mii de membri activi,' fondase 70 cercuri provinciale şi înregistrase aproape 8000 de dosare, tipărite în zeci de mii de exemplare. Ele sunt poate prea mult de domeniul presei cotidiane. Dar nu ne putem opri a traduce fără nici un adaos şi fără nici o omisiune, capitolul, în care D-rul Kriszlics, face raportul propagandei în străinătate. E un document pe care l’am dori adânc cunoscut de acei ce dorm pe laurii tratatelor: «Propaganda în străinătate a fost condusă, într’un mod excelent — spune d-r Kriszlics — atât din punctul de vedere al delegaţiei pentru pace, cât şi altminţeri; aşa fel că opinia publică europeană £ste în' curent cu chestiunea noastră şi ştie că chestiunea ungară este o rană deschisă în trupul Europei. Ne incumbă deci nouă sarcina de a crea problema ungară. Liga are datoria să men- ţină această problemă la suprafaţa politicei europene, până ce va fi rezolvită în favoarea noastră. Aceasta este fondul propagandei noastre în străinătate. «Până’n prezent, am răspândit «24 feluri de broşuri în englezeşte, 17 în franţuzeşte şi 8 în italieneşte». Numărul broşurilor de propagandă în aceste limbi, este de 300000 ; dacă se adaogă la acele care au fost distribuite de alte organizaţiuni, se va vedea «că mai mult de 400000 exemplare au fost răspândite în lumea întreagă». «Din revista noastră «The Hun-garian Nation» am trimis 2500g exemplare. Din harta politico-eco-nomică a Ungariei, executate de Fodor Ferencz cu texte german, englez, francez, italian şi maghiar, am împrăştiat în străinătate 10000 de exemplare, care au avut un succes extraordinar de propagandă şi au produs un efect strălucit. «Dintre cele mai importante reviste ale noastre, au apărut în englezeşte 10 numere din «East European Problems» şi 6 numere din «Questions de l’Europe Orientale». Broşura destinată să combată versiunile relative la teroarea albă, a apărut în englezeşte sub titlul' «Report of withe terror in . Hungar» ; am dispus să se tragă din aceasta mai multe numere ca din celelalte. , «In anul 1920 am trimis în străinătate, celor mai însemnaţi bărbaţi politici şi la diferite instituţi-uni 2250 pachete cu cărţi, reviste şi broşuri. «Pentru distribuirea imprimatelor noastre am stabilit relaţiuni strânse cu firme mari din Londra, New-Vork, Paris, Berna, Geneva, Milan. Fiindcă (imprimatele), publicaţiile noastre nu erau cerute de public am comunicat librăriilor să le dis-tribue gratuit clienţilor lor. «Relaţiunile cu străinii cari’ne au vizitat ţara, au avut rezultate frumoase. Aşa în urma acestor relaţiuni a apărut cartea d-nei Hedwige Latter Correvoh, zia.-ristă elveţiană şi a d-rului Iohan Poltera, deputat al cantonului Zurich. La fel au apărut două articole ale ziaristului american Kennerth Roberts: unul asupra Ungariei de Nord şi celălalt asupra împărţirii Ungariei în revista «Sa-turday Evenning Post Dem» care a apărut în 3000000 de exemplare; articolul asupra împărţirii Unga- riei este foarte puternic : 17 ilus-traţiuni îl însoţesc. «Pentru serviciul de propagandă, am trimis în străinătate 9 emisari, dintre care d-r Varozy Kardez a avut succese în Elveţia făcând în chestia maghiară, propuneri chiar preşedintelui Societăţii Naţiunilor şi punând -bazele ligei maghiare din Elveţia; emisarul nostru din Italia a pus în curent cu chestiunea maghiară pe Sfântul Părinte şi pe înalţii demnitari ai Sfântului-Scaun. Foarte intensă a fost activitatea preotului reformat Meghyerosi în Olanda. Acesta a ţinut 26 conferinţe asupra Ungariei, în 24 oraşe diferite şi a organizat 2 matineuri pentru înalta aristocraţie olandeză. Ne-a înştiinţat că opinia publică occidentală începe să cunoască maşinaţiunile Românilor, Cehilor, Sârbilor, etc. şi că nimeni nu are încredere în consolidarea acestor state. «Am primit 6 ziarişti străini, cărora le-am dat informaţiuni şi le-am demonstrat imposibilitatea nouei frontiere. La Berna am organizat o expoziţie cu hărţile şi broşurile noastre, în care am dovedit imposibilitatea împărţirii Ungariei ; această expoziţie a avut mare succes. «Până acum avem în străină-«tate în 30 oraşe mari, 34 oameni «de încredere, cari lucrează cu «zel pentru noi; aceştia nu’s nu-«mai unguri, ci şi străini cari ne «au vizitat şi pe cari i-am câşti-«gat la cauza noastră. Informăm «presa străină pţin legături directe «cu ziarele respective, ca şi prin «birourile noastre de informaţiuni «şi oamenii noştrii de încredere. «In 1920 ne-au servit 6 agenţi, acum tratăm cu alţi şease. «In fiecare săptămână trimitem «direct informaţiuni la 182 ziare «americane, prin serviciul nostru «de presă. In aceste informaţiuni «expunem situaţia internă imposi-«bilă a statelor constituite din te-«ritoriul nostru şi atrocităţile să-«vârşite pe pământul nostru, sub-«liniem voinţa unanimă a popula-«ţiunii acestor teritorii în favoarea «Ungariei vechi şi unite,* şi insis-«tăm asupra revizuirii tratatului «dela Trianon». «Acestea apar ca informaţiuni. «Avem relaţiuni strânse cu 18 «cotidiane străine, care publică tot «materialul dat de noi fără nici o «modificare : aşa de ex. revista «americană «Comentator». Emisarii 22fc UÂlSDut£A «şi agenţii noştri primesc articolele «şi materialul de plasat în presa «localităţilor unde se găsesc. Şi această activitate a dat rezultate frumoase. Avem un registru de adrese, bine alcătuit, cu 150000 adrese la care expediem regulat publicaţiile noastre. «Activitatea noastră pentru revizuire (a tratatului) este susţinută lă Cameră de 53 deputaţi, în fruntea cărora d-r Korefialt Jeno: aceşti deputaţi lucrează şi în străinătate, în acelaş senz. «Programul anului viitor consistă în perfecţionarea şi complectarea serviciilor noastre în st ăinătâte, şi mai ales a presei, alimentând ziarele cu informaţiunile noastre, trimise chiar în limba statelor respective. «Vom edita operile cari servesc scopul nostru îrt toate limbile, pentru ca să le răspândim în lumea întreagă. «Dorim, mai cu seamă, să tri-«mitem fraţilor unguri din America «un stoc considerabil de cărţi şi «vom face tot ce e cu putinţă ca «să aprovizionăm cu cărţi literare «pe fraţii noştri din teritoriile ocu-«pate. Voim să' folosim întregul stoc* de corespondenţă pentru întărirea spiritului militarist». ■ Acesta e raportul d-rului A.Krisz-lies. îl ofer spre medîtare, acelor cari cred că suntem bine apăraţi în apus, de jalnicul Curier F r a n c o - r o m â n, ce apare la Paris cu poezele şi nu e desfăcut de sub bandă nici în redacţiile regatului. , VALER GÂNDEA. II Convegno Cea mai bună revistă italiană de literatură, artă, cărţi şi idei destinată marelui public. Director ENZO FERRIERI Printre colaboratori număra cei mai buni scriitori italieni: Cesare Angelini, Paolo Arcari, Antonio Baldini, Massiriio Bontempelli, Benedetto Croce, Mario Casotti, E. Donadonj, Luigi Ercole, Giovanni Gentilo, Piero Yahier, Carlo Linati, Eugenio Levi, Matteo Marangoni, Giovanni Papini, Alfredo Panzini, Luigi Pirandello, Giuseppe Prezzoiini, Giuseppe Raimondi, Luigi Russo Fe-derigo Tozzi etc. Abonamentul v (12 fascicole) pentru străinătate 50 lire Beflacţia şi flUministralia: Milano, Uia Cancva 25. iubiţii noştri! confraţi. Cunoaşteţi o anecdotă, care a circulat în ultima seziune a Parlamentului? ■> Era o discuţie furtunoasă şi cele mai grave acuzaţiuni sburau peste capetele aleşiior naţiunii, aruncate dela unul la altul; uşuratice şi goa-je băşici de săpun ce delectau spectatorii dela tribune. Atunci, unul din vorbitori, copleşit de avalanşa învinuirilor, a invocat mărturia unui bătrân deputat, ce dormita între braţele fotoliului. Trezit din somnolenţă, alesul naţiunei se ridică şi tună ca vocea-i cavernoasă. — Ce vagoane domnilor, ce vagoane?... Şi râsete şi haz şi aplauze. Nu fusese vorba de nici un vagon ;. cu totul altă mărturie îi ceruse oratorul. • < Dar somnorosul ales al naţiunei, onorabil cleric bătrân şi slab de auz, fusese acuzat cu alte prilejuri de un vag trafic cu vagoane; şi trezit' din amorţeala siestei pe neaşteptate, nu şi mai închipuia că se poate rosti numele său, în altă legătură decât cu faimoasele şi poate imaginarele vagoane. Fusese descărcarea unei obsesii ce-a înveselit mulţimea de sus şi de jos. Tot astfel se spune că bolnavii,de gălbioare nu văd lumea exterioară decât printr’o dezolantă perdea găl-bue. Evident că spectacolul natu-rei trebue să li se pară atunci monoton şi sinistru, în monocromia ce nu trebue căutată în afară, ci în retina pacientului. Şi tot de asemenea înrudite obsesii ni se par a Suferi şi unii confraţi. Astfel o săgeată fără venin ne aruncă ţepeluşul de curând apărutului Săgetător, învinuindu-ne de «slăbiciunea foarte omenească de altfel», de a face să ^vorbească despre noi străinătatea ori măcar minorităţiIe«. Reclama se vede e pasiune irezistibilă, — şi ce ţie îţi este scump, bănueşti preţios şi aproapelui. Cum «Gândirea» nu publică fotografiile colaboratorilor, nu a deschis pagini pentru elogii reciproce între scriitori şi nici nu colindă redacţiile cotidianelor* cu dări de seamă 2.3ta confecţionate, — nu ştim de ce ni s’ar bănui această slăbiciune demnă de cafenelele Câ-pitalei. Trăim între minorităţi, apar în Ardeal peste 15 periodice maghiare şi 2 ori 3 săseştL A te ignora înseamnă a face dovada unei cugetări de struţ care vârându-şi capul în nisipul pustiului crede că a desfiinţat lumea exterioară. Cei cari cunosc Ardealul din călătorii de plăcere, cari s’au declarat mulţumiţi cu amăgitoarea naţionalizare a firmelor şi a personalului de, căi ferate, pot cugeta altfel. Nu avem ce te face. Cu alţi ochi însă, vedem noi realitatea aci, şi vai! ea e alta decât o rezolvă sumar si poate cu cea mai nevinovată bună credinţă d. Corneliu Moldovanu. Ce ne împinge să ne înteresăm de aproape de mişcarea culturală a minorităţilor, e altceva. O spune «l|bânda» într’o1 notiţă pe care nu ne putem opri de a o reproduce de-a întregul în nădejdea că va roşi obrazul dlui Stan Olaru (?) ce o semnează cu o seninătate ce nu i-o dorim turburată. lat-o cu subtilele sale calambururi cu tot: «FOND Ş\ FONDURI. — In revista literară «Gândirea» din Cluj, un tânăr poiet român care aduna, din alte temple, «pietre pentru templul său», publică un articol de »fond» întitulat «Revolta fondului nostru nelatin». Nu ştiu care e «fondu!« tânăru-fui‘nostru poet, dar preţuind calitatea hârtiei pe care e tipărită «Gân-eirea» clujană şi socotind cam câţi cetitori poate să aibă o astfel de revistă, sunt încredinţat că «fondul» latin al colaboratorilor a început să cedeze faţă de influenţa binefăcătoare a «fondurilor»... nelatine. Dar, de ce n’ar avea şi minorităţile o revistă a lor, literară şi... românească.» Cititorii vor fi de acord, că de mult hârtia indiferent de calitatea pe care i-a dat-o fabricantul nu a mai răbdat într’un spaţiu atât de restrâns, atâta fineţe familiară în suburbiile Capitalei. Hotărît, — şi ne vor erta cititorii — schimbăm hârtia. O facem de băcănie şi invităm spre colaborare şi luminile dlui Stan Olaru, ascunse până acum sub obrocul pseudonimului. IVAN. © BCU uÂNbiktA PR\ VELIŞ TI FUGARE, Nichifor Crainic. Editura Pavel Suru 1921. însemnările de călătorie în {ara cea veche şi nouă, au luat sub creionul drumeţilor noştri aproape întotdeauna un aer festiv. Şi priveliştile, au fost de cele mai adeseori încrucişate de reminiscenţe retorice. Ne amintim în această privinţă, caracterizarea glumeaţă a nu ştiu cărui humorist care ne spunea că ajuns pe creştetul unui munte; excursionistul englez va înfige un drapel; cel neamţ va desface sacul cu sandvici, crenwiirsti şi butelia de bere; ungurul va potrivi o tăblie cu inscripţia!în limba lui ftrpad, îptru maghiarizarea de-îndată a ţinutului; iar românul^ va ţine un discurs, din care neapărat nu va putea lipsi Columna lui Tra-ian, mormântul de la Putna şi capul lui Mihai Viteazul. Rezultatul acestei infirmităţi, care e poate şi o preţioasă virtute de rezistenţă naţională, a făcut ca lectura cărţilor de călătorie să fie anevoioasă şi cititorilor la număr puţin'. Intre ele şi marele public, a ridicat zid preocuparea didactică, dacă nu apostolică, a autorului. Cartea dlui Nichifor Crainic, cu toată precuvântarea sfătoasă, neîndoios nu va îndura acelaş destin. E îndestulă poezie în fie ce pagină, pentru a cuceri nesimţit lectorul la o emoţie ce respiră din altceva, decât numai din evocarea retorică a trecutului, ori din nevinovatele şi obşteştile glorificări ale cântului, portului, înţelepciunei şi virtuţilor naţionale. . Pe drumuri noui, din ţara cea nouă, ne poartă autorul, aici spre Careii mari, târg prăfuit, dincolo spre Bender, „oraş cu nume tare ca o cetate de piatră". Cu trenul ce ia depărtările în piept, străbatem marginea pustei unde: „Peisagiu! e de un neteziş şi de o simplitate marină; câteva linii nesfârşite şi două culori — verdele câmpiei şi azurul cerului, între care se rotunzeşte nemăsurată emisfera văzduhului. Ce calmă e respiraţia aceasta, monotonă şi egală a pustei! Nusevâd sate cade obiceiu. Lărgimea pământului împrăştie casele la mari depărtări, Ici, colo se zăresc conacuri, şuri pentru herghelii înecate în nemărginirea zării. Cirezile par albe şi cărămizii pe verdele păşunilor. Din loc în foc, în lungul drumului de fier apar soldaţii cavaleriei noastre. Înfipţi pe caii ce-şi înalţă capul semeţ şi încordat în ierburile mari ei par nişte statui tăiate în piatră, •cum stau aşa încremeniţi în atitudine de salut. O sărutare caldă de frate le trimiţi pe vânt. Se lasă seara. In arborii rari din fund nouraşi suavi anină caiere luminoase. La dreapta munţii apuseni se fac din vineţi tot mai negri. La stânga de către Tisa, asfinţitul se prăbuşeşte în gol ca o glorie muribundă..." Câte-va file întoarse schimbă decorul, în ceaialtâ extremă a ţării, pe ţărmul Nistrului unde: „soarele răsare ca un trandafir uriaş ce se despoae peste pădurile basara-bene. In peretele de stâncă, Ia jumătatea mulţimei, stă aninat un schit călugăresc ca un cuib de lăstuni. O potecuţă se chinue până acolo..." £i ochii închipuesc aci, Ia masa baricadată de rafturile cu cărţi, ţărmul vânăt de stâncă, apele leneş şerpuite, cărarea întor-tochiată în piatră şi sus cerul blajin şi pravoslavnic al Basarabiei O filă încă şi neastâmpărul drumeţului ne coboară în Soroca, „nume cu răsunete arhaice şi adânci, chemare de bucium şi poruncă de pârcălabi mărgineni" unde, „în oraş şi în satele ţinutului, mazilii şi răzăşii .poartă până azi hrisoavele pecetluite de voevozii Moldovei»... Dar filele sfârşesc prea curând. Priveliştele se prelungesc dincolo de coperta gălbue, către drumuri încă neumblate, atâtea în fiecare capăt de ţară şi atâtea, multă vreme îndă tuturor, zăvorite. C. p. FOI GALBENE. D N. Teodo-rescu. Bucureşti 1921. Intr’o' plachetă, strict armonizată în nuanţe de galben, începând de la hârtie şi cerneală şi sfârşind cu aţa care reţine paginile, d. D. N. Teodorescu a adunat zece poezii tomnatice şi pluvioase. Decorul ede-o tristeţă romantică; Ziduri de ospiciu, ganguri în care vântul tremură şi geme, schit în care toamna îşi cerne frunzele galbene pe treptele dela pridvor, plopi răsuciţi de urgia vântului, poartă ■ ■■ - . 'iâl cu doliu alb, în dosul căreia a mu rit o fată. Nici inspiraţie, nici versul, nu ne duce pe drumuri, noui, nici, nu ne ridică pe culmile cele mai de. sus ale drumurilor vechi. O poezie de melancolie fluidă, din care odată cele 27 pagini închise, lectura reţine nehotărât amintirea desnădăjduită a crepusculelor sure de toamnă: . De aseară stau singur şi-aştept Şi nu văd pe nimeni să-l strig — Şi toamna mă strânge la pepţ In noaptea 'ncărcată de frig. Şi cerul e negru şi'n el Nu pot să-mi trimit nici’ un gând —; Şi marea-i cu cerul la fel Şi-ascult geamandura urlând. Încalecă val peste val Şi-n salturi nebune se sparg — ■ Şi-aruncă departe pe mal O barcă golii ă în larg. Şi-n noaptea 'ncărcată de frig Nu ştiu încotro să mă ’ndrept Şi nu văd pe nimeni să-l strig Şi toamna mă strânge la pept. IDEE A EUROPEANA. 2 Oct. 1921 An. III Nr. 76. Cartea dnei Lucy Byng, Roiima-nian Stories, în care se află traduse cincisprezece nuvele şi povestiri româneşti, s’a bucurat la Londra de o primire pe care în modestia noastră firească, trebue să o recunoaştem neaşteptată. D. Dragoş Protopopescu, sub titlul Scriitorii români în Anglia, ne dă câteva amănunte şi numeroase citate din revistele şi ziarele englezeşti; unde scrisul românilor a fost judecat cu obicinuita cumpă-nealâ şi obiectivitate a rasei, fără graţiozităţile făţarnice Ia adresa „micului aliat"; şi unde totuşi, nu s’au spus despre autorii noştri şi opera lor decât Cuvinte bune, mai bune decât rostim noi, la noi acasă' Piatra de încercare; căci asta e de fapt volumul dnei Byng, ne-a găsit mai pregătiţi decât ne socoteam noi înşine. Faptul că autoarea lucrează acum Ia traducerea romanului dlui M. Beza şi „Vieţii la ţară" a dlui Duiliu Zamfirescu, şi faptul că agenţii literari umblă la Londra în căutarea unui roman românesc care să fie tradus, face dovada că „ne găsim la un moment al scrisului românesc", marcat de inte- , resul sincer ce a provocat acolo, nu într’un cerc restrâns de curioşi ci în marea masă a lectorilor şi şi deci în afară de graţiozităţile convenţionale şi curtenitoare. ' Dar dacă în unanimitate, publicaţiile engleze, constată că în novelă am ajuns „maeştri" ; aprecierea şi ca să spunem, ierarhizarea hb gândwea scriitorilor e schimbată mult decât cea dela noi aoasă, şi mai iste{ decum ne temeam că ar putea-o îngădui o traducere. Astfel „Times Literary Supplement“ găseşte că cel mai mare dintre scriitorii români traduşi de dna Biyng e Ion Creangă, apoi Ion Slavici şi Po-povici Bănăteanu. The New Sta-teman, ne găseşte înrudire cu novela rusă şi remarcă „Făclia de Paşte" şi nuvelele dlui Beza. The Manchester Guardian, socoteşte de asemeni povestirile dlui Beza „Zedro" şi „Qardana" mici capodopere, deosebeşte „Popa Tandâ" a lui Ion Slavici şi e senzjbil la „poezia sălbatecă — care — şer-pue ca un râu de munte în proza lui Sadoveanu, al cărui „Cosma Răcoare" are puterea unei balade primitive". BirminghamPost, Aber-dlen Free Press, The Irisch Life şi The Gentlewoman, găsesc novelei noastre o neaşteptată dexteritate, farmec greu de "analizat, individualitate distinctă şi alte virtuţi care ne deschid deadreptul o fereastră spre literatura europeană. Semnificativă se desprinde tăcerea generală din jurul dlui Brătescu Voineşti şi descoperirea lui Ion Creangă, pe care il socoteam fără putinţă de tradus decât cu pre|ul de a-şi pierde tot farmecului graiului de pe prundul Osanei. £i a biruit totuşi, şi în fruntea tuturor intelectualilor şi stiliştilor. Nica al Petrei, de câte teorii occidentele nedigerate ne răzbuni! SOZIALITISCHE MONATS-HEFTE, Sept. 1921. O încercare despre „Socialism şi Isus" găseşte cuvinte frumoase despre cel, pe care din copilărie suntem obişnuiţi să-l numim Mântuitor înainte de toate. Trebue să se facă odată lumină asupra fenomenului Isus din Nazaret. Icoana sa a fost desfigurată cu intenţie dogmatică şi ierarhică, începând cu vremea sfinţilor părinţi. Trebue să găsim pe Isus cel curat, să-l înfăţişăm ca pe un mineral eliberat din sgură; şi-atunci avem în fata noastră un om pe care gândurile vremii sale, îl frământă dintru adânc, suferind cu oamenii din jurul său. Isus iesă din cadru! strâmt în care a crescut şi devine un Nabi, un profet care înaltă pe cei suferinzi. Socialismul modern dacă vrea să fie conceput ca o idee mântuitoare de lume, nu trebuie să se sfiească de Isus. Ajunge să fie eliberat din formulele scornite de interesele ierarhice — şi să fie redat acelora pentru care a venit: îndureraţilor. DIE ZUKUNFT, Sept. 1921. Aduce un foarte frumos articol despre Cehi în care între altele se vorbeşte şi despre preşedinteleMasaryk: „In Praga se apropie de isbândire visul Iui Plato: acolo e un filozof rege". ...„Mâsaryk e un paneuropean convins. Cea mai mare dorinţă a sa este înjghebarea unei Europe, nouă şi unitare. Mica antantă, care s’a făcut mulţumită lui şi a lui Venizelos, era concepută de el ca 0 celulă primară, din care să se nască statele unite ale Europei. Astăzi Europa e o comunitate de, suferinţe, mâne va fi probabil o comunitate ce muncă. Dacă vrea să concureze cu imperiile economice ale viitorului — panbritic, panamerican, panrus, panmongol, — trebuie să se unească. Nu-i rămâne de ales decât între prăbuşire sau unire". «NAPKELET», An. II. No. 19, 1 Oct Cluj. Dl Emeric Kădor publică un fragment din traducerea lui «Pro-meteu», piesa d-iui V, Eftimiu, jucată deunăzi pe scena teatrului maghiar din Cluj. Ritmul larg ; traducere din cele mai reuşite din româneşte în limba ungară. O scrisoare diny Berlin a lui Halâsz I. aduce relatări despre regisorul cu renume bine fixat, Reinhardt, fost elev al luiconti-Brahme, a cărui direcţie a Otto nuat-o, dându-i o amploare îninate nebănuită. Totuşi, Reinhardt nu e un geniu al teatrului cum s’a spus, ne asigură corespondentul berlinez. Nu are genialitatea prinţului de Meiningen, precursorul dascălului lui Reinhardt. Dar şi-a stabilit reputaţia prin îmbinarea fericită a tuturor motjvelo» scenice : coloare, voce, decor, etc.'A fost la început actor simplu, în Salzburg, apoi 3 ani în trupa lui Brahme. In scurtă vreme însă şi-a întrecut maestrul. Succesul extraordinar şi care i-a stabilit renumele, l-a obţinut în 1905, în „aranjarea scenică a «Visului unei nopţi de vară». De atunci însă a pierdut din vază şi astăzi e desmoştenit de Jessner. Era şi firesc să fie. Urmaş al şcolii naturalismului pur scenic, l’a continuat, fără să caute a îmbina acest naturalism cu acela al jocului. D. Halâsz îl caracterizează astfel: «naturalist al cadrului dar nu şi-al jocului sceni«». Restul revistei: un roman în continuare, cronici, între care una despre Alexandru Block, poetul rus de care ne-am ocupat pe^larg într’unul din numerile anterioare, şi o recenzie a revistelor /juridice româneşti. DIE WELTBUHNE, Sept. 1921. Nu lipsite de interes sunt cuvintele despre Rusia flămândă. Foametea rusească s’a deovedit drept bun nutret pentru ziare. Nu-i mirare. S’a aşteptat doar aşa de mult „evoluţia" bolşevismului dela diferîti factori politici şi economici: blocada, ridicarea ei, nimicirea celor albi, — şi totdeauna nădejdile au fost zădărnicite. S’a crezut apoi că în sfârşit suntem în fata unei „catastrofe elementare", opţsprezece milioane de înfometaţi, şi că — Sovietele se vor prăbuşi. S’a trecut numai cu vederea că pentru Rusia optsprezece milioane de oameni — cantitativ — nu sunt tocmai aşa mult, mai cu seamă într’o iară în care preţul vieţii omeneşti e aşa de scăzut. Dar bolşevicii au iarăş noroc. Tbcmai guberniile de pe lângă Moscova au avut o foarte bună recoltă. In jurul Kremlinului se întinde un brâu pan-terat şi din visul despre hoardele flămânde cari să pătrundă în Moscova ca să distrugă totul, nu se alege chiar nimic. Toamna, sezonul frunzelor veştede, la funigeilor ce plutesc peste mirişti şi al vitrinelor de librărie întinerite de multicolora floră a volumelor proaspăt eşite de sub teascul tiparului... Anotimp îmbelşugat, când gospodarul urmând înţelepciunea zicalelor naţionale îşi numără însfârşit bobocii şi când însfârşit îşi anunţă apariţia şi revistele literare; cele de mult aşteptate şi acele ce n’au fost aşteptate nici când de nimeni. Sunt multe. Vor înviora poate lânce-zala ce a coborît opacă şi neguroasă asupra lectorului, care nu mai desface cu înfrigurare de cât ziarul cu vestea ultimei fraude şi celei din urmă sfori politice, măestru trase din culisele unde Ţara se cârmue ca un imens guignol, © BCU Cluj gândirea Atâtea făgădueli nu pot decât să ne bucure. Viaţa, şi-o poartă revistele închisă în propriile pagini. Când nu e, nu i-o poate insufla pici cel mai generos editor. Ultimele săptămâni au prins cu ţinte, în cutia de lemn a chioşcarului, S b u r ă-torul dlui Eugen Lovinescu devenit literar şi Săgetătorul pus sub conducerea dlui Mihail Sorbul. Se vesteşte pentru o apropiată Duminecă apariţia Flăcării; pentru o dată ce veşnic se amână Cugetul românesc; apoi o altă revistă editată de »Cultura naţională* şi însfârşit transformarea sub o nouă direcţie a Ramurilor dela Craiova.' Bănuim, că undeva se mai plănuesc şi altele. Ele nu vor fi de prisos, de cât atunci când îşi vor alunga singure lectorii, cum vai! atâtea şi de atâtea ori aU făcut-o. * ' Invidiem fără îndoială, mulţumirea de sine cu care dl Lovinescu în primul cuvânt, din primul număr al Sburatoru-1 u i, priveşte îndărăt. E o fericire ce nu a fost îngăduită de cât marilor înaintaşi ai literaturei noastre, în tovărăşia cărora posteritatea mai puţin vitregă de cât contemporanii, va aşeza neîndoios criticul şi directorul Sburătorului. însemnările, cronicile permanente, îmbunătăţirea condiţiilor technice şi «chezăşia trecutului*; vor contribui laolaltă la păstrarea numeroşilor săi cititori. Nici nu-i putem dori un mai frumos spor. Numai să nu dorească mai mult editorul... Primul cuvânt al Săgetătatoru-1 u i, ne umple însă de nedumerire. Este »o publicaţie săptămânală pentru apărarea culturei româneşti«, deşi «mulţumită lui Dumnezeu*, suntem departe, de o situaţie a culturei româneşti atât de primejduită, încât să aibă nevoe de de apărare. Atunci? Cum se prezintă Săgetătorul, va fi ca să spunem aşa un monitor al S. S. R. Nimic mai frumos. E atâtă sărăcie de publicaţii româneşti, scriitorii sunt atât de dezbinaţi fără să poată preciza de ce, domneşte atâta confuzie în actuala producţie literară, încât apariţia unei astfel de publicaţiuni nu poate fi decât binevenită. De ce însă se coboară de la primul număr tonul discuţiilor, la mici giumbuşlucuri,, ca acele târzii ecouri dintr’o polemică începută cu dl Clarnet în altă parte şi socotită de toţi, închisă? Cititorii cei mulţi — cari sunt şi alţii de cât acei pe cari îi interesează ultimile cancanuri de cafenea — sunt dornici de o atmosferă care să-i ■ odihnească de încăerările taberilor politice, ce nu cruţă o zi paginile gazetelor. A strămuta aceste năravuri în literatură unde se potolise văzduhul o clipă, ni se pare deadrepţul vinovat. A canaliza atenţia lectorului către-ele, a-i fura timpul pentru a-1 face părtaş calambururilor de cafenea mai mult sau mai puţin reuşite şi a sacrifica coloanele unei publicaţii pentru această trudă, ni se pare dintr’un început o şubredă recomandaţie. Când discuţiile de idei coboară la polemici de persoane, e cea mai vădită indicaţie că puţinul ideilor s’a epuizat. Şi nu o credem. Dl Sorbul e un nabab al ideilor celor mai ingenioase. ' Astfel îşi închee 'cronica dramatică:. «Compania dela Regina Maria a mai jucat şi Bumbury de Oscar Wilde. N’avem nimic împotriva marelui scriitor englez, dar . . . conform programului nostru nu putem să ne ocupăm de literatura şi arta streină. »Tot pentru acest motiv, nu vom merge la Teatrul Liric să admirăm compania Mărioara Voiculescu, I. Manolescu. Regretăm, dar . . . dăm din umeri şi ne vedem fiecare de treburile noastre.« , Va să zică: Shakespeare, Ibsen, Tolstoi, Corneille, Racine, Goethe, Monere: nimic, neant, în afară de program! Vorba dlui Sorbu; regretăm, dar ... dăm din umeri şi ne vedem fiecare de treburile noastre. Ceiace fugar şi în limita unei mărunte cronici, rostiam aci despre nesocotită ucidere a gustului şi inteligenţei copilăreşti cu manualele de şcoală — o spune mult mai frumos, cu omenească revoltă şi cu documentări pe îndelete recoltate, d. Ion Ordeanu în Ideea Europeană. Noi învinuiam numai editorii. D. Ion Ordeanu merge mai adânc şi mai răbdător, ne pune sub ochi senina inconştienţă a autorilor, strecurată pe sub ochelarii binevoitori ai comisiilor de aprobare Unui copil de clasa Ill-a primară i se spune despre „nădejdile, credinţele şi aspiraţiile cari alcâtuesc de veacuri zestrea sufletului românesc", şi despre „sfintele oseminte dela Putna, — ce odihnesc deacum înainte sub faldurile tricolorului liberator care de pe turlele acestui Jerusalim al Vitejiei româneşti trimite pe spinarea vântului porunca dumnezeească a unirii în-văile trezite la libertate ale Transilvaniei" ... Pentru a descoperi această din urmă podoabă, ce-ar merge să desăvârşească beţia de cuvinte, odinioară luată din scurt de Maiorescu; cei trei autori ai manualului de şcoală citat, au trudit să cerceteze foiletoanele semnate de preşedintele scriitorilor români. E dar o quadruplâ complicitate întru torturarea minţilor fragede, ce se deschid ager şi lacom către lumina învăţăturii, şi peste care manualul orb aşterne un capac de 231 întuneric. Şi cartea nu e una,"se numără cu duzinile. Printre ele, manualele învăţătorului Marin Biciulescu editate de Cartea Românească; sfătoase şi cu ştiinţa severă amăgită de imagine cu tăie şi de povestiri ademenitoare, apar ca flori rare între mărăcini pedantei pedagogii- De aşteptat e însă, ca dascălii credincioşi programului ce preface învăţătura într’o savantă chinuire a isteţimei copilăreşti, să fugă de aceste cărţulii îndrăzneţe şi cu miez, pentru a se întoarce Ia manualul, unde şcolarul . va dormi seara, la măsuţa lui cu pete de cerneală, cu fruntea pe pagina în care se spune, despre acel ce: „A luat sceptrul în vremuri de furtună şi le-a ţinut piept cu bărbăţie, iar in ceasul când cumpăna istorică a rupt echilibrul păcii, deschizând armatelor noastre strâmtorile Carpaţilor ..." Fie ca rândurile din Ideea Europeană, să scuture împăcatul semn al comisiei de aprobare dela Ministerul Instrucţiunei. c. p. Avem tot felul de asociatiuni şi ■^sindicate. Asociatiunea foştilor invalizi din timpul războiului; a vânzătorilor de ziare; â femeilor orfane; a funcţionarilor prinşi c u mâna în sacul contribuabililor (cu un prea mic număr de membri), hsociaţiunea . . . Dar câte n’avem! . . Avem şi o asocia-tiune a criticilor dramatici şi muzicali. Şi de ce n’am avea! ....Cei 10 sau 12 „cronicari" dramatici sau muzicali din Capitală, cari sunt tot aşa de bine redactori ai rubricelor politice, economice, sociale ştiinţifice, astronomic ce, istorice, arhitectioe, militare sau strategice, religioase, gastronomice etc. de ce nu li s’ar da veie să se asocieze în virtutea celei mai simpatice a lor ocupatiune, dintr’atâtea altele aşa de variate. Aşa dar, fiind de acord asupra legitimităţii numitei asociatuni, constatăm că acolo se lucrează serios. La Cele două agape — cel puţin atâtea ştim noi — pe care Asociatiunea criticilor din capitală le-a servit membrilor ei, în afară de ocupaţiunea de căpetenie a unei atari şedinţe s’au discutat probleme cari dovedesc o preocupare mai mult decât meritorie. La prima s’au ales membrii, pre-, zidentul şi ceilalţi demnitari, Se zice - că la un moment dat numărul merrT brilor asociaţiunei fiind prea mic faţă de al demnităţilor, s’a ridicat şedinţa până la întoarcerea craincilor trimişi după restul necesar de aderenţi, şi din această cauză nu s’a putut face mai mult. Dar la cea de-a două agapă — şedinţa s’a lucrat. S’a ho« i§2 - * târât să se intervină energic pentru jucarea pieselor premiate de asocia-{iune, fie ele chiar mai puţin bune. Mai ţinând seama de campania ce se va deschide (cu mult rezon) pentru restabilirea matineurilorpur educative, Aso-riafunea criticilor poate fi socotită un fel de comitet de lectură eX-lege al Teatrului National. Dar cea mai de căpetenie hotărâre a ospăţului critic dela „Maiorul Mura” e atentia ce se va da deacum înainte Teatrelor Naţionale din provincie, cu scopul după cum ni-1 arată un ziar de seară din Bucureşti „de a da reprezentaţiilor româneşti de ac olo un caracter cu totul deosebit.” Oricum tot are Clujul un pic de noroc. Lipsit până acum de critici dramatici şi muzicali de valoarea celor asociaţi la Bucureşti, reprezentaţiile Teatrului National „vor avea un caracter mai deosebit” datorită grijei ce-i va purta Asociatiunea agapelor critice. Actorii proşti vor juca deacuma bine, nu se va simţi lipsa eminentelor feminine pentru anumite roluri şi nici insuficienta repertoriilor făcute cu grebla; iar acei ce au încercat să facă dările de seamă critice fără a se fi asociat, îşi vor lua frumos tălpăşiţa ca nişte nechemaţi ce sânt. d. i. c. TORCHES ET LUMrGNONS, se întitulează amintirele literare ale lui, J. H. Rosny aîne, de la Academia Goncourt. Autorul, ocupă. în literatura franceză contemporană, un loc aparte, în afară de toate grupările şi clasificările existente. . A scris cărţi realiste, fără a fi realist; cărţi de imaginaţie ca faimoasele romane preistorice fără a încăpea în grupările povestitorilor fantastici; cărţi de analiză pshichologică fără a-şi afişa specialitatea de pshicholog. Vasta sa operă literară, ’ ce numără câte va zeci de romane, scrise singur sau alături de ]. H. Rosny-jeune; cuprinde lucrări de netăgăduită valoare în toate genurile de mai sus, fără a-şi fixa o anumită înclinare. Cu debuturi anevoioase, cari adesea au luat înfăţişarea unei teribile lupte cu sărăcia şi indiferenţa publicului,' n’a străbătut în literatură de cât târziu şi în mare parte numai datorită proteguirei generoase a lui Alphonse Daudet. Anunţurile sale, cuprind peste trei decenii, şi ne poartă prin cele mai variate cercuri, unde curiozitatea de scriitor dublată cu acea de sociolog, a condus fără astâmpăr autorul. Carte plină de sevă şi stufoasă ca un arbore robust; e cu toată viaţa ce pulsează în fiecare pagină, departe de maniera oarecum pamfletărească în care şi-au scris amintirile asupra aceleaşi epoei şi aceloraşi oameni; Barbey d’Aurevilly, Leon Daudet, Laurent Tail-ţtade şi Leon Bloy. Imparţial, nu şi-a văzui contimporanii prin prisma pasiunilor politice, literare sau religioase ale acestora. . Astfel, ne oprim la portretul lui Catulle Mendes, care în epoca sa a ocupat atâtă loc, şi în urmă nu a lăsat cu toate acestea nici un gol simţit: »Nu l’am cunoscut decât în ruină, cu ochii eşiti din orbite, injectaţi de fiere şi sânge, ^cu mersul grosolan mai mult de cât greoi, cu bustul masiv, rău aşezat pe picioarele prea scurte, cu părul rar, cu barba comună. Cochet şi totodată des-măţăt; o cravată albă şi moale, cămaşa care eşia între vestă şi pantalon, vocea aspră şi răguşită: cred că putea place, dar nu prin farmefc, nici prin eleganţă, ci mai mult printr’un soi de fascinaţie şi prin trucuri de comis voiajor literar... Opera sa e vană: trebue prea mult să cercetezi pentru a descoperi ceva preţios, a biată floare suavă. Ea coboară încă mai jos umanitatea îndestul de joasă şi aşa. Nu e pesimismul amar, adesea foarte nobil care corespunde turburătoarei ferocităţi a vieţii; e o complezenţă perpetuă pentru ceace îi urâţeşte sinistrul ei destin . . .« Al şaselea centenar al lui Dante, a fost în Italia prilejul unei sărbătoriri fără pereche, in jurul acestui cult, ordinioară, s’a păstrat şi transmis sentimentul atâtea veacuri himeric al unităţii italiene. Nu ne vom oprim la sărbătoririle ce au decurs, nici la numeroasele cărţi şi articole ce s’au tipărit cu acest prilej, scoţând la lumină tot ce arhivele bibliotecile şi legendele au păstrat peste veacuri. Ne oprim însă la o lăture a activităţii sale necunoscută mayelui public: Dante scriitor politic. Ca şi Petrarca şi Milton, pe lângă opera sa poetică, scrisă în limba populară, a lăsat o operă politică, în limba latină. Cartea politică a lui Dante, se intitulează de Monarhia, şi e o pledoarie de Gibelin împotriva Guel-filor. Ca toate marele spirite ale evului mediu, Dante concepea o instituţie destinată de Dumnezeu deasupra naţiunilor, pentru a face să domnească pacea între ele. Dar acest rol de pacificator, Dante îl atribuia împăratului, monarhiei, şi nu papei. Dânsul gândea că această misiune nu poate fi exercitată în lume, decât de o putere armată. Rezumând într’o energică sinteză istorică, lupta dintre Guelfi şi Gibelini; am putea spune că cei dintâi credeau că puterea suverană, regulatoare şi arbitră a celorlalte, trebuia vă fie o putere spirituală ţinând autoritatea sa asupra oamenilor printr’o ideie, atunci religioasă; pe când gibelinii, neîncrezători în idealismul primejdios, socoteau că pentru a impune pacea între oameni, e nevoe de o putere bine armată, Guelfii socotiau că pac,ea lumei poate fi garantată numai prin puterea . ' LiÂNjJifiMÂ ideii, Gibelinii numai prin forţă. Iată dar, cu şase sute de ani în urmă, discuţiile desbătute în timpul de faţă —- şj tot fără sucees — de către societatea naţiunilor. Guelfii şi Gibelinii, formau în esenţă > două asociaţii internaţionale de doctrină; la t Florenţa lupta se dădea între albi şi negri pe aceleaşi considera-ţiuni, pe care urmează polemicile de astăzi în sânul Societăţii himerice a Naţiunilor. - Imaginaţia lui Dante, a fost obsedată de pacea romană. Căci dânsul avea în faţă un miracol politic, anevoios de crezut şi mai anevoios de reînviat: lumea trăise în pace — în pacea romană a lui 'Marc Aureliu — timp de patru secole. Problema politică, nu era dar a realiza o concepţie de spirit ce ar fi visând o utopică pace universală; ci consta în a reconstitui condiţiile care au asigurat lumei ordinoară, de fapt această pace. Ideia păcii vecinice, nu apare ca o iluzie născută din mintea omenească, ci dimpotrivă, departe de a o fi imaginat oamenii nu au crezut în ea decât după ce au văzuL-o. Nu se găseşte nici o urmă despre dânsa în gândirea greacă, fiind că experinţâ nu născuse încă această idee. Timpurile moderne când se străduesc ' pentru a-i da viaţă, nu o fac din ideologie ci invocând o experinţă înregistrată de istorie! Iar »Monarhia« lui Dante, ca şi toate operile politice ale marilor spirite din evul mediu şi epoca renaşterei, s’ a Inspirat din miragiul acestei păci romane, pe care yeacurile nu o mai îngădue şi pentru care cerneală şi sânge se vor mai risipi încă fără potolire. c. p. S. Ittu & Comp. . export-import Centrala: Bucureşti Filiala: Cluj, str.Memorand. Nr.3 Les ecrits libres • Revistă lunară de artă şi literatură. Sub. direcţia : Marcel Rizît si Hesky da Hieiix. Abonamentul anual (12 numere) 12 franci. 2 Rue de THotel de Viile Paris, (IVe) © BCU