ANUL 1. £ No. 10.
                                                                                             15 Sept. 1931
Numărul 2 lei 50 b
 REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA: n M I CAUA REGELE OO CLUJ FERDINAND No.

/
Revolta fondului nostru nelatin ..... Toamnă . .        • .
Pe marginea vieţii . Cucul din valea Popii Toamnă plumburie . Trecutul mort .   . .
. Lucian Blaga
                                                                                                                                    Scrisorile unui „Dacia Felin" .
Teatrul nou
  Rareş:
  .       C. Robul
  . .  . Ion Sân-Ciiorgiu
  . .  - Ivan
  . .  . Eugen   Relgis
anu . i. darie .■ .   . Adrian   Maniu

Cărţi şi reviste, Cronica măruntă, Desemne de Victor ion Popa, IA. G. Georgescu etc.
   i
'©feCU CTCi
SOCIETATE ANONIMĂ OL U J
CALEA REGELE PERDÎNAND Nr. 36-38 (In casele proprii)'   * * * (Telefon Nr. 5—39 şi 12—17)
                                   CAPITAL SOCIAL LEI 50000,000
                            (Banca împuternicită cu finanţarea reformei,-agrare prin Decretul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919).
                                   Execută tot felul de operaţiuni de bancă
Primeşte depuneri spre fructificare I    goi neţ.ţ0
Primeşte depuneri în cont curent {" ■       °   '
Cumpără şi vinde monezi, străine.
Finanţează întreprinderi agricole şi industriale.
Emite scrisori fondare.              \
Acoardă împrumuturi bipotecare cu anuităţi pe 10, 15, 25 ani. Acoardă împrumuturi cambiale.
Acoardă împrumuturi pe gaj de efecte (lombard,).
Acoardă împrumuturi pe mărfuri (varante).
Excontează cambii, efecte, cupoane, devize.
Secţie specială pentru organizarea cooperativelor.
Secţie specială pentru maşini agricole.
Secţie specială .pentru produse agricole.
Virimente directe de cont-curent cu toate băncile mari din ţara şi străinătate
4
                                                      REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA :
                                                      CALEA REGELE FERD1NAND No. 38 CLUJ
LolTGSARA - AQTi/ricÂybciALsÂ
APARE'-LA 1 Şl LA 15 ALE FIECARE! LQNI REDACTORI: CEZAR PETRESCG ŞI D. I. CUCU
                                                            TOAMNĂ
Sunt ostenit de lene, de somn, de contemplare,
De viaţă, de iubire, de vis... sunt ostenit.
Prin parcul meu de vise, imens şi răvăşit,
Tu ai trecut ca toamna atotvestejitoare.
De viaţă, de iubire, de vis, sunt ostenit.
In heleşteul verde cu apele murdare
Vezi pâlcurile repezi de paseri călătoare
Trecând— ca umbra spaimei—c ’un strigăt prelungit.
Prin parcul meu de vise, imens şi răvăşit Nu mai zăreşti bazine ce înfloresc, bizare,
Ca stânjânei de sticlă sub scânteieri lunare,
Trezite ca’n poveste de ihersul tău vrăjit.
Tu ai trecut ca toamna atotvestejitoare Şi’n nopţile cu brumă văd chipul tău iubii,
Alunecând — ca luna — de veghe ’ngălbenit,
Prin noaptea fără viaţă şi fără de hotare.
Sunt ostenit de lene, de somn, de contemplare.
                                                                                                                   AL. O. TEODOREANV.
REVOLTA FONDULUI I NOSTRU NELATIN, -
    Un prieten îmi vorbiâ despre în: râurirea slavă asupra literaturii noastre; închinător îndârjit la altarul latinităţii — clare şi măsurate — .el iiu îngăduia nici cea mai mică alterare sau spălăcire a acesteia prin „maximalismul slav“, cum ne-am învoit să caracterizăm în , bloc felul mistic, adânc, iraţional, nestăvilit şi extremist al straniului popor. în entuziasmul de-o clipă al învierii — sunt foarte mulţi cei ce împărtăşesc esclusivismtil latin, care cu fineţea lui Anatole France nu vede în opera lui Dostoievski decât o monstruoasă ciudăţenie.
:  Se exagerează. Şi nu înţelegem
dece.
    Acest orgoliu al latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, cari cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Azi e lipsit de bun simţ. — Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem să fim numai atât: latini — limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici, — dar vrând-nevrând suntem mai mult. însemnatul procent de sânge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăsneală. Tinereţea ne îndeamnă să turburăm idealul lesnicios al celor mulţi îngâmfaţi, a-runcându-le în suflete o îndoială. Să ni se ierte tinereţea. Se va zice că spunem mituri. Ei bine; numiţi-le basme. Avem însă convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv — şi că miturile sunt prinurmare mai adevărate decât realitatea.
                                                                                          Cunoaştem experimentul încrucişării unei flori albe cu o floare roşie a aceleiaşi varietăţi. Biologii
vorbesc despre aşa numitele dominante. Ce înseamnă cuvântul acesta? Că în generaţiile nouă ce se nasc din împreunarea celor două flori — însuşirile uneia din ele sunt stăpâ-nitoare; bună-oară cele mai multe vor fi albe. S’a dovedit însă că din când în când cu oareşicare ciudată regularitate reapar şi însuşirile curate ale celeilalte flori. E o isbucnire din Mister, când nici nu te aştepţi. Vechile însuşiri le-ai crezut pierdute pentru totdeauna, ele se afirmă totuş din timp în timp în toată splendoarea lor trecută. — într’o îndepărtată analogie cu experimentul acesta biologic — atât de convingător în simplitatea sa — se poate spune, că în spiritul românesc
e dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenţă culturală. Avem însă şi un bogat fond latent sl'avo-trac, exuberant şi vital, care oricât ne-am împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne e adeseori sfârticată de furtuna care fulgeră mulcom în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului românesc.
   E o revoltă a fondului nostru nelatin.
   Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale strămoşilor, intre ei sunt de aceia pe cari îi ocrotim şi-i îmbrăţişăm cu toată căldura, din motive istorice şi politice; dar avem şi strămoşi pe cari îi tratăm
© BCU
182
gândirea
   ca pe nişte copii vitregi ai noştri. Atitudine lipsită de înţelepciune, deoarece cu cât îi ţinem mai mult în frâul întunericului, cu atât răscoala lor va fi mai aspră, mai tumultuoasă — putând să devină fatală „privilegiaţilor" de astăzi. Istoria noastră se proiectează mai mult în viitor decât în trecut. E bine să rie dăm seama de puterile potenţiale cari ne zac în suflete — vulcani în fundul mărilor. De ce să ne mă-ginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria natură —‘ un aluat în care se dospesc atâtea virtualităţi ? Să ne ucidem corsetându-ne într’o formulă de claritate latină, când cuprindem în plus atâtea alte posibilităţi de desvoltare? — întrebarea va nelinişti multe Inimi. Din partea noastră ne bucurăm când auzim câte un chiot ridicat din acel subconştient barbar, care nu {place deloc unora. Aşa cum o înţelegem noi — într’adevăr nu ne-ar strica puţină barbarie. Dacă privim în jur sau în trecut* întâlnim o apariţie simbolică : Haşdeu — misticul: un mare îndemn pentru viitor.
    • Cunoscutul ritm de linişte şi de furtună, de măsură şi de exuberanţă, ce-1 găsim în viaţa altor popoare se lămureşte mai mult prin logica inerentă istoriei, prin alternarea de teze şi antiteze, cum le-a determinat un Hegel bună oară. Acelaş ritm are la noi rădăcini cu mult mai adânci în însuşiri temeinice de rassă. Deosebirea aceasta ne îngădue frumoase perspective istorice.
    Ceice aparţin trecutului cu pozitivismul lor sec sau neastâmpărat vor mormăr în barba lor apostolică: e un romantic. Ca să nu le las nici o îndoială, mărturisesc: un romantic? — într’un singur înţeles, da. Şi anume întru cât am convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv şi că miturile sunt prinurmare mai adevărate decât realitatea.
                  LUCIAN BLAGA.
   PE MARGINEA VIEŢII.
                                                însemnări anonime, Dumineca după — amiazi.
                                                    Un preot adevărat.
   Părintele Ambrosie şi-a atins cu dreapta fruntea, pieptul şi umerii în semn de cruce, a mulţămit duduiei Ecaterina, a îndoit frumos şervetul şi s'a ridicat dela masă. Dar înainte de a părăsi odaia, , când duduia Ecatarina era întoarsă cu spatele pentru niscaiva treabă, (dânsa îi era vară dinspre mamă şi îi purta toată grija casei) părintele a strecurat în buzunar câteva rămăşiţe de pâne şi a ieşit repejor să nu i-se vadă roşaţa.
   Din toate vietăţile curţii, era o puică albă şi drăgălaşe de care dânsul prinsese' mare slăbiciune şi Dumineaca după-amiazi, când îşi îngăduia odihnă deplină, era o mare plăcere a lui să iasă pe cerdacul din dos care dădea în grădină, cu o bucată, două de pâne pentru puică. Insă, cum duduia Ec&terina era o fiinţă aprigă în rânduieli şi hotărîri şi nu îngăduia să se strice rosturile, părintele era nevoit să se ascundă.
   Din pricină că socotia ca pe o vinovată abatere dela sufletul creştin, o faptă făcută în taină şi din cauza unei emoţii copilăreşti pe care o simţea la gândul primejdiei prin care trecea, părintele ajunse cu obrazul aprins în cerdac ...
   Acolo se aşeză binişor într’un scaun larg de paie înpletite care îmbătrânise în casa dumi-sale. Scoase apoi cu grije bucăţile de pâne şi începu să le fărâmiţeze cu băgare de seamă. Când sfârşi cu aceasta, se plecă uşor spre dreapta — parte unde se afla curtea — şi chema încetinel: „pui, pui puica tatii!" In câteva clipe puica, sărind pe gardul cel mic, apoi pe marginea cerdacului se apropie albă şi prietenoasă. Oprită în faţa lui îşi legănă căpşorul isteţ şi viu, tremurâdu-şi moţişorui mijind şi privirea blândă a părintelui, se întâlni cu ochirea piezişe de mărgea galbenă a puicii.
£Popa Ambrosie întinse încet mâna cu fărâmiturile şi puica, cu un picior ridicat graţios, începu să ciugulească legănându-şi sacadat capul într’o parte şi în alta Ca şi cum ar fi întrebat: „îmi mai dai?"
   Părintele, cu faţa senină de plăcere, o mângâie uşor pe spatele lucios şi moale, iar când pânea se sfârşi, puica îşi şterse cu un gest firesc, ciocul în barba lui.
   Ochii preotului se umeziseră şi rău îi mai părea că nu era chip să mai aducă o fărâmă două de pâne ... cu dudia Ecaterina nu era de glumit!
   Mângâie dânsul puica binişor şi cu drag, îi lipi căpşorul de tâmpla lui, dar puica, Văzând că se sfârşise ospăţul, o porni uşurel înspre curte ...
   Părintele o urmări duios până ce puica se pierdu după casă, apoi îşi întinse privirea departe peste livezi, până de cealaltă parte a văii, unde se ridică, verde şi proaspătă creasta „Nemernicului".
   Bătrânele braţe ale scaunului cuprindeau odihntor şi prietenos trupul vrâstnic al părintelui, iar zarea îi primia binevoitor privirea ...
   O moleşală plăcută îi cuprinse încheiaturile şi sufletul i-se inbăiă liniştit în liniştea priveliştei ...
   Crâmpeie uşoare de gând îi mângăiau mintea . . . predica din Dumineca trecută care dăduse roade aşa de frumoase .. . mai avea câteva zeci de lei de adunat ca să poată cumpăra bisericii odăj-diile pe care le ochise acum un an şi şapte luni ...         '
   încet, gândurile i-se şterseră ca un abur.
   O boare de sulfină şi levănţică desmierdă uşor aerul ...
   Din grădină se ridică mirosul curat al busuiocului, miruind văs-duhul cu mireasma iui de călugăr al florilor; şi părintelui, cu privirea înpăjenkinită, i-se păru, ca în vis, că Duhul Domnului blagosloveşte firea în după amiaza sfintei Dumineci şi îşi simţi sufletul lui umil şi curata lui credinţă, aşa de aproape de Părintele tuturor, în-
© BCU Cluj
183
    CUCUL DIN VALEA POPII
In zori, ca poteraşii, din văi, şirag ies plopii.
Ascult, de la răscruce, cu suflet de haiduc,
Cum cucu’n codru verde mă chiamă să mă duc S’opreşc la drumul mare norocu ’n Valea Popii, .
Pe flori ca pe-o velinţă stau de la căutători, Pândind cu ochii lacomi, din răsăritul rumen,
Cum soarele soseşte rotund ca un egumen Şi numără pe ceruri mătănii de cocori.
Pe când în calea’i lungă se roagă la toţi sfinţii,
Eu îl desbrac de raze sub frasin şi anin,
Şi’n luminosul cântec de cuc, mă insenin In valea’ntineririi şi a făgăduia iii
Dar cucul, pană sură, nu s’a’ndurat să stea. CU-CU! aci în vale... CU-CU! pe dealuri sboară... CU-CU! şi iar îmi scapă în zări o primăvară... CU-CU! şi mai departe, copilăria mea...
    Florica, 1920.                       ION PILLAT.
PAN Dl REA)
cgt par’că Dumnezeu îşi intinsese degetul nevăzut ca să-i închidă uşor genele ..,
   Somnul părintelui Ambrosie se petrecea limpede, fără vis, amestecat cu firea ...        <
                                                               Un ratat.
   E desigur două fără cinci minute, fiind-că băcanul Cu nevasta şi cele două fete au trecut. Se duc la „matineu".
   E Duminecă. .
   ClipesG din ochi fiind-că mă gâdilă privirea şi gândesc: de ce nu-i zice zilei acestea Marţi? E probabil, tot una .. .
   Cămara în care locuiesc e joasă, cu botul la pământ. Are totuşi ceva de mansardă. Deaceea, de multe ori am impesia că e mansarda unei case care s’a dat peste cap ...
   A fost cândva, măcelărie aci. Se cunoaşte bine locul unde era aşezat butucul, pe care se tăia carnea. De jos cimentul găunos, mă priveşte Cu crăpături sgrunţu-roase . .. •
   Plouă murdar ca şi cum cerul ar stoarce rufe prost spălate. Streşini ţârâesc ca nişte greeri ai u-mezelei.
   □ med, frig, miros de mucegaiu. .
   Sunt cocoţat-într’un colţ al patului. (Singurul meu scaun n’are decât trei picioare).
   Mi-e frig. Cred că tremură şi peticele paltonului pe care îl am în spinare ...               .
   Mă supără crăpăturile cimentului . , .
   Mi-am târît privirea spre fereastră.                    ,
   Geamul e crăpat şi el, dar ucenicul de brutar care mi-e vecin, mi l’a lipit cu o foaie de ziar şi pap . . . Ţine la mine pentru-că îi povestesc ce spune Karl Max ori Kautzky ...          •    •
   Papul însă, sfa cam topit aşa încât vântul dă bobârnaci hârtiei, care sună caraghios ca o tobă-jucărie ...
   Dacă aşi fi întins pe o sofa aşternută cu blană şi caramaniuri, într’o cameră largă cu tomuri, tablouri şi un cămin pâlpâitor, aşi face probabil versuri privind căderea frunzelor sau aşi visa ascultând ploaia picurând . . . dar aşa, sunt mai cuviincios faţă de mine, privind peste drum ...
   De partea aceea a străzei, este un maidan plin de cucuie de gu-noiu. In fund, pe gardul ce stă să
  cadă, o mână nesigură ca o sila-bisire de copil, a vopsit cu litere mari, albe şi inegale: „Murdăria Oprită cu Bătaie". ,
    De obiceiu, inscripţia asta îmi aduce un zâmbet pe care îl pre-ţuesc, dar azi — poate din pricina frigului care e nesuferit ca o că' maşe uscată —mi-se pare tragică... Privesc pământul maidanului. O pingea putredă, cu o plesnitură ca a pleoapă, face cu ochiul unui nasture de pompier bondoc şi mândru că a păstrat încă ceva din luciosul sărut al cremei „Amor"..,
    Gn cucoşel, cu gâtul golaş, se apropie ţanţoş, în pas de defilare, dă să ciugulească din nastur dar simţindu-1 mai tare decât ciocul
lui, îl dă dispreţuitor de-opau«., se opreşte triumfător pe un morman de gunoaie şi înjură ploaia cu gâtul întins, cu glasul sgrunţuros ca o rostogolire de spărturi de farfurie...
   Nu ştiu dacă e comic fiind-că are aerul aşa de serios, fiind-că seamănă cu unii oameni sau pentru-că îmi pare mic, dar am râs şi îi sunt recunoscător...
   Mi-e frig şi râsul mi-a înăsprit foamea... Gn negustor ambulant trece strigând: „gogo-o-şi ca-alde!“ In cămară se strecoară o adiere de aluat şi untdelemn. Asta mă face să scuip...        ,
   P.ouă mereu, aşezat şi sgârcit ca o soCoteală...
   0 fi cerul o tejghea ?..,
t
©
184
:qandirea
       O lampă de burghez.
   Linişte caldă în odaie.
   Un bâzăit surd de sgomote care pătrund, îndărătnic, ca nişte muşte sonore din gunoiul de larmă al străzii, pe sub uşi, prin crăpăturile ferestrelor... atât...
   Pendula ornicului motăie leneş, lungind clipele.
   Un scaun, cu picioarele sub masă şi-a rezemat pieptul de marginea ei, ca un bătrân somnoros... Aştepţi să-i cadă capul în piept.
   Covorul s’a întins cât e de lung, pe podea. Doarme fără un sgomot, ca un pui de găină sau o femee anemică..:
   Bufetul cu pântec de tată, a a-rnorţit cu farfuriile în poală...
       Dar pe masă ea, harnică, ea, înteleapta casei, gândeşte.
   Ea, e lampa.
   Lampa e mândră din mai multe pricini: fiind-că o lege hotarîtă a casei porunceşte ca ea să fie totdeauna curată, pentrucă poate privi oricât în ochii oricărui din ai casei sau chiar în ai unui străin, fără ca aceasta sâ-i facă vre-un rău, cejace nu poate face cel ce o priveşte pe ea.
   O altă pricină a mândriei ei, este conştiinţa limpede că în jurul său ' se adună toată suflarea casei când îşi pâlpâie prietenos lumina. Mai mult, par’că însăşi încăperea îşi strânge trupul mai aproape de ea iar bezna se furişazâ fricoasă prin unghere...
   Atunci lampa are aerul unei bunicuţe cu scufiţă albă de porţelan pe cap.
   Dar lampa simte şi ştie că e fragilă. Din pricina asta mândria ei rămâne întotdeauna blajină, ca a unei fiinţe timide.
   Acum gândeşte: „Astăzi e Duminecă, ziua cea mai fericită pentru mine.
   Sunt curăţită dis de dimineaţă.
   Ai casei au plecat înaintea prânzului, s’au întors, au mâncat şi acum sunt din nou plecaţi. Voiu avea răgaz şi linişte până se va întuneca bine şi tot timpul, nesupărată de nimeni, am să pândesc minunatul Dumnezeu al Credinţei mele: Soarele.,.
   Minunată minune I Nu stă pe nici o masă, nimeni nu-i toarnă petrol în pântec şi îi ajunge o singură ochire ca să mă orbească 1
   Religia vieţii mele, soare a-tot-luminător, lampă-Dumnezeu 1 Dumineca e ziua în care sufletul meu ţi-se închină’ neturburat de nimeni...
                                              TOAMNĂ PLUMBURII:
Bate vânt de toamnă            . -
Doamnă,
Şi e frig şi printre arini,   ,
Sita lunei nu mat cerne pulbere de flori de crini...
Pe cărările tivite’n lung cu cetine de brazi,   '
Nu mai vezi pe nimeni azi,
Că de când ţineau soboruri şi-au plecat plângând lăstunii, Au murit de frig pe straturi parfumatele petunii, ' Iar din caerile zărei de funingine şi zgură,
Toarce mâna toamni ’ntruna fire îungi de ploaie sură.
Goi şi schilodiţi aguzii gem de mila crăngilor Şi din fund de văi suspină sufletul tălăngilor.
Sălcile de lângă lac Desnădăjduite,
Bat mătănii şi desfac Frunze ’ngălbenite...
Să mai lunece tăcută ca o perină de atlas,
Din tot pâlcul de altădată doar o lebădă-a rămas Bate vântul şi o duce, şi o poartă ca pe o coală De caet să tae tristă faţa lacului de smoală...
Barca înpotmolită’n nuferi şi’n răchitele de aramă Mişcă vâsla, bate malul şi ne cheamă;
Şi cum cheamă vremea dusă, barca’n margine de drum, Ştie numai stropul care mi-a căzut pe mână-acum.
                                                                                                             ŞTEFAN BĂLCEŞTI.
   O,    dacă sufletul meu s’ar mări nemărginit şi sburdând într’un avânt de lumină ar porni-o spre tine 1...
   Vis... vis...
   In curând „se vor“ întoarce. Vor speria aerul cu strigătele lor. Cineva îmi va sgâria ochiul cu un chibrit ca să curgă în odaie, lumina pupilei mele şi din când în când, îmi vor smuci pleoapa cu un Cui pă-rându-li-se că privesc prea sus!
   ...Resemnare... fie care lucru are, nestrămutat, menirea lui pământească... .
   Ceasornicul îngână clipele... bufetul se îndoapă cu farfurii... covorul tremură sub blagoslovirea creş? tinească a lui Hector sau sub jertfa păgână a mptanului... fereastra se sparge odată pe lună..
Dacă aşi fi Dumnezeu aşi face din fiecare zi Duminecă...»
                                                                                                                   V1NT1LA RUSSU Ş1RIANU,
© BCU
GÂNDIRE A
185
                 TRECUTUL MORT
Un ochiu somnoros, înroşit, clipind în zare ;
Pleoapa amurgului cazând în sfârşit obosită;
Cerul multicolor trecându-şi buretele
De-asupra feţei înfierbântate
Aruncă un praf cenuşiu
Care schimbă totul în întunerec , . .
Departe, undeva, pe neaşteptate,
Luna îşi desemnează silueta ei de craiu-nou,
B noapte , . .
In sufletul meu însă apar clipitele
Când tu cu privirile tale
îmi inspirai comori de madrigale;
Când pe o bancă veche,
Incrustată de îndrăgostiţi umili şi săraci,
Plină de inimi naiv sculptate, ’
Plină de iniţiale stângaci încondeiate,
Ne strângeam mânele cu pasiune Ca şi cum toată dragostea noastră Se închidea în strângerea aceea de mâni Şi ne-ar fi cuprins teama Să n’o pieraem
In pulberea aleei . .                     '
In cripta veşniciei Trecutul doarme îmbălsămat,
Cu mânele la piept.
Adesea vin cu o cunună De amintiri                  4,
De păreri de rău,
De lacrimi , . ,             .
In noaptea asta cu tremurări de adiere,
Cu lună,
Suntem iar împreună . . .
Ai zice că anii cari au adus In cavoul vremii Colbul lor,
Rugina
Şi ruina lor:                       *
Au dăruit o aureolă                       ,
Capului tău,
Flori de nu-mă-uita
Ochilor tăi,                        .  "
Buchete de crini Braţelor tale,
Petale de trandafir Sânilor tăi . . ■
Mai frumoasă, mai vie, mai caldă, îmi apari acum,
  O iubita adolescenţei mele,
  O iubita mea, •      •    *
  O iubita mea pierdută,
  Pierdută ...
  O părerea mea de rău,
  Şi mângăerea mea în visele mele triste,
  O trecutul meu mort . , .
  In ce colţ de pământ,
  Unde eşti tu acum,
  Iubita mea,
  Iubita mea pierdută ? . . .               '
  Cu broderia uitată pe jeţ,
  La fereastră, la ce te gândeşti ?
  Sunt eu în mreaja reveriei tale Painjenul viclean şi laş Setos de inima ta ?
  Sau uşuratecul fluture Culegând, la întâmplare,
  Polenul gurel tale ?
  Sau frunza gonită de vântul toamnei,
  Cătând sălaş aproape de sufletul tău ?
  La ce te gândeşti tu acum ?
  Când voiu muri uitat In mijlocul vuetului vieţii Şi mă vor îngropa sub coasta unui deal, Unde zorile sunt de purpură, . . ' Dimineţile de argint,
  Zilele de aur,
  Serile de aramă
  Şi nopţile de diamant închis în cărbune; Când voiu fi una cu pământul,
  Ducând cu mine puţinul ce-l am:
  Gândurile, nădejdiile, avânturile,
  Ceasurile senine sau ploile şi vânturile;
  Tu vei muri cu mine       [
  In vecii-vecilor.
  Iubita mea, în vecii-vecilor ...
  Cu mine vor muri Ochii tăi,
  Gura ta,
  Sănii tăi,
  Braţele tale,                       '
  Părul tău mătăsos şi blond Şi lung şi moale             •
  Cenuşa ta păstrată în mine ,
  Ca îhtr’o urnă funerară.
                    ■          LEON FERARU.
186
gândirea

     „Dacia Felix“.
                                                                                                         12 Septembrie, Poiana Negrei.
   Miroase o toamnă. Şi nu e încă toamnă.
   Încep a se desprinde frunzele prea timpuriu veştede. Cerul a co-borît aproape, cu nori vineţi şi răsfiraţi pe deaiuiiie unde vântul fâşâs în porumburi uscate. Departe, pădurile trag în neguri o dungă sură. Seara aud chiuituri in podgorii. Iar scârţâitul carelor împrăştie în asfinţit nu ştiu ce somnoroasă melancolie.                  ' .
   Dar nu e încă toamnă. Bruma r.ii mi-a omorât încă dumitritele din grădină. îi’am auzit încă, noaptea, tânguirea de copil a cocorilor care pleacă. fS’au coborât încă ploile cernute fără sfârşit, monoton, monoton, impotmolind cărările şi putrezind frunzele înegrite. De unde atunci neliniştea aceasta ce mă înfăşoară ca o presimţire?
   ...Şi astăzi, pentru a-mi preciza mâhnifea nehotărâtă, o veste învechită şi târziu purtată de poştă prin aceste ţinuturi pustii, mi-a întors gândurile îndărăt, spre toamnele copilăriei.
   Dascălul nostru bătrân, s’a odihnit în sfârşit şi dânsul. Mi-o spune o scrisoare eu chenarul negru şi ou un înger neîndemânatic gravat, lângă o cruce umbrită de indispensabila salcie plângătoare. Nu învăţătorul de sat, care ne-a pus întâia oară în mână abecedarul cu scoarţe tari şi cu parabola fiului rătăcit. Acela de mult doarme în ţintirimul de lângă biserica cu şindrila mucedă de ploi. In locul lui demult, ne-a descălicat în sat un dascăl tânăr, care poartă mustăţile rase, dumineca pune manşete albe şi guler de cauciuc, cu cravată înodată strâmb; citeşte gazete politice şi va fi în curând fără îndoială deputat.                  .
   Cel plecat acum în lumea celor
drepţi, e cel dintâi dascăl al nostru de oraş. „Domnu Preda dela Trei Erarhi", căruia nu puţine zilei-am âmârît odinioară. Îl credeam aproape nemuritor. înalt şi uscat, cu hainele întotdeauna mirosind a naftalină şi tutun, sgârcit Ia vorbă şi râzând odată într’o lună, îl socoteam o mumie sortită să birue timpul. Nimic nu-l turbura din măsura cu care îşi cântărea glasul şi îşi socotea paşii, aceiaşi, din fundul casei până Ia catedră. Generaţii trecuseră pe băncile roase; alte cataloage noui înregistraseră priceperea sau trândăvia celor cincizeci de şcolari din clasa lui; se schimbaseră directori, elevii crescuseră şi prinseseră aripi, alţii se întorseseră în oraş cu mustăţi groase şi cu glasul bărbătesc; — domnu Preda, neclintit veghia la catedra lui, lângă harta României cu hotarele decolorate şi lângă tabela cu negrul lucios şi cu buretele albit de praful cretei. Printre noi crescuseră o sumă de legende, transmise din generaţie în generaţie, şi înflorite de fantezia fiecăreia cu un nou amănunt. CJnii spuneau că se ascunde Sâmbătă seara în«odaiadin fund, delâ „Ursul Alb“ şi bea până ’n ziuă când îl duce gardistul acasă de subsuori. Alţii „ştiau" că adună, bani, că e sgârcit ca Hagi-Tudose, şi noaptea vântură între, degetele uscate napoleonii cu care a umplut sertarul mesei. De fapt „Domnu' Preida" Supta cu sărăcia şi într’o căsuţă închiriată, cu livede în fund şi cu nuc la poartă; îşi creştea din greu cei trei copii care-i împovorau văduvia-Am ştiut-o mai târziu, într’al doilea an de şcoală, când întâmplarea ne-a găzduit în vecini. De acolo, de peste zăbrelele gardului am privit întâia oară cu mirare în curte, Ia fetiţa cu- şorţul roşu care se juca în praf, la cei doi elevi dela gimnaziu, cu şepcile albastre, cari învăţau la masa de sub nuc. Ia
câinele cenuşiu care dormea pe scări. Va să zică, „domnu’ Preda", era om ca toţi oamenii; avea necazurile lui, creştea un câine, avea găini pestriţe şi negre în curte, îşi îmbrăca copii cu str|e curate; şi nici nu strângea bani de aur în sertarul mesei, nici nu petrecea până la ziuă la „Ursul Alb“. L’am văzut mai apoi, dereticând în ogradă, aruncând grăunţe ia pasări, curăţind pomii de omidă şi certând servitoarea. Am ştiut că pe fetiţă o chiamă Nuţi, şi am înţe-Ies că O iubeşte nemăsurat şi ne-îndenănatic, cu stângăcia aceia a văduvilor care îşi caută în copil ceva din amintirea femeii pierdute.
   Dar toate dispăreau când domnu’ Preda întră în clasă, cu hainele mirosind a naftalină şi tutun; şî cu acelaş glas egal, striga catalogul, cerceta caetele, punea întrebări întortochiate, şi ne împărţea pedepse. Intre noi şi dânsul se punea din nou un zid nepătruns. Şi iarăşi începeam a crede că trebuie să aibă o patimă ascunsă, care-i întunecă privirea, îi strânge buzele subţiri neîngăduindu-i nici o veselie şi-I „face sgârcit ia note". O singură dată ne-a cucerit sufletele o jumătate de ceas,ţintuindu-ne sub stăpânirea unei emoţii pe care nu i-o cunoşteam, pe care nu ne-o cunoşteam. Era aproape de sfârşitul anului, în ultimile zile de Mai. Salcâmii dela ferestre înfloriseră şi prin geamul deschis vântul ne flutura un parfum jilav, de primăvară, de câmp si de pământ întinerit; o înfrigurare care ne neliniştea în băncile noastre scrijilate de iscălituri. Cerul se- vedea albastru şi ne îndemna afară. Unul dintre noi, (Nucleş cel mic, unde o mai fi astăzi?), prinsese în podul şcolii un liliac, îl închisese în ghiozdanul cartonat, şi toate gândurile noastre erau fără voe ţintite spre ghiozdanul acela. Toţi răspunsese-răm prost, gângăvisem lecţia, nerăbdători aşteptam să se sfârşească ora, pentru a ne năpusti asupra liliacului care stetea înghemuit în întunerecul cutiei, cu aripile de gu-tapercă strânse şi cu răsuflarea tăiată de spaimă.
   Atunci ne-am trezit deodată cuceriţi de lecţia bătrânului. Nu ştiam cum o începuse, nici prin ce tainic meşteşug, ne desprinsese pe nesimţite gândul dela ghiozdanul cu şoarecele înaripat.            .
   Ne vorbea despre legiunea a XIII Gemina, despre Dacia romană; lucruri moarte pentru nepăsarea co-
© BCU
OANDJKEA
187
IUBITA CÂNTĂ
pilăriei noastre. Dar prin nu ştiu ce nebănuită însufleţire care-i spărsese cumpătarea uscată, înviase înaintea ochilor noştri nesfârşite şosele cu piatră albă, apeducte cu picioarele arcuite, cetăţi cu ziduri cenuşii, amfiteatre spaţioase şi băi cu bazine de marmoră; mine de aur şi saline în care robii războiului ciocăneau sub bolţi de sare translucidă. Din inscripţiile sarcofagelor şi a pietrelor funerare, din basoreliefurile monumentelor rupte şi din efigiile monedelor desgro-pate de plugari în oale de lut, călăul copilăriei noastre căruia nu-i descoperisem vr’odată o tresărire de emoţie; înviase magic acea Dacie felix, despre care programul prevedea o lecţie plicticoasă mai mult.                           •
    De unde găsise alte cuvinte deCât acelea din toate zilele ? Cum de ştiuse omul acela avar cu graiul şi măsurat în mişcări ca un automat; să sufle cenuşa celor douăzeci de veacuri şi să ne înfăţişeze aevea, o lume romantică şi misterioasă, care ne exaltă frageda noastră închipuire?
    Nici unul n'a mai ridicat ochii spre geamul cu cer albastru şi spre cţăngile albe de salcâm. — Privirile noastre fugeau cu vârful nuelii lucioase, căutând pe harta palidă, urmele nevăzute ale cetăţilor Cu nume sonore şi. tainice: Napoca, Potaissa, Porolissum...
    Sunase sfârşitul orei şi brusca erupţie a clopoţelului nichelat nu clintise nici un nerăbdător. Întâia oară ne desprinsesem ou părere de rău din bancă: atunci când încheind lecţia, cu o ultimă încercuire a hotarelor cu varga albă, ne aminti că Dacia felix, nu va mai învia, nu mai poate învia" niciodată. In pauză, cu toţii jurarăm solemn să ne facem oşteni şi să alungăm ungurii. Stroescu, care e arendaş acum în nu ştiu ce judeţ din Oltenia, compuse chiar prima strofă a unei poezii brave şi furtunoase.
    Dar ora următoare, la lecţia de aritmetică, Domnu Predaî şi întrase în vechea crustă, flm căpătat cu toţii note rele, câţiva am trecut la „genunchi" şi gândurile ni s’au întors din nou la ghiozdanul cu liliacul uitat o clipă. -
    flpoi, s’a sfârşit anul, întâmplările ne-au risipit în alte ţinuturi de ţară ; de oraşul acela m-am depărtat, credeam, pentru totdeauna.
         , *
                                                                     # $
                                                                     /.
                                                                                                                                 VĂDUVIE
*Buzele-mi sînt văduve de sărutări De dnd singură stau plînsă în iatac,
Şi mă uit pe geam în turburi depărtări Unde parcă mi te-a isgonit un vrac.
Şi te-aştept mereu şi nu ştiu de-ai să vii Ca să mîngîi patima ce-mi arde ’n trup, Unde cîntă-atîtea nouă vijelii Ca albinele ce zumzăie ’ntv'un stup.
Ştiu că mă voiu ofili ca micşuneaua Cînd o arde arşiţa ’n amiaz ca para, Ştiu că mă voiu. trece ’ncet ca neaua Cînd o soarbe’n mii de cupe primăvara.
Pot să vie însă sute de ispite Şi să ’ntindă ’nşelătoare mîni spre mine, N’o să-ţi fure nimeni patima, iubite, Care-micîntă ca un cor de unde’n vine»
   Din volumul „Erotice'* ce va apare Ia toamnă.
ii.
                                                                                                                                          INELUL
«■Tu mi-ai dat inel de nuntă Ca să-l port şi să nu preget;
De mi-o fi gîndirea cruntă Eu să-l văd sclipind pe deget.
Tu mi-ai dat inel de aur Ca o panglică de soare...
Care meşter, care faur L’a’mpletit din stele oare? ,
...Şi de dnd stau şi te-aştept      ' -
Şi mă simt că’s tot mai albă,
Şi de când nu port pe piept De dt lacrimile ’n salbă;
De pe degetu-mi subţire S’au dus vechile inele,
Numai cel dat din iubire
S’a săpat adine în piele.»      .
                                                                                                                                ION SÂN-GIORGIU.
   Iar Domnu’ Preda, şi amintirea „Daciei felix“, mi-au apărut târziu de tot, într’o noapte când aburii alcoolului ne înpainjeniseră ochii şi minţile. La trei după miezul nopţii, într’un cabaret cu miros aCru de fum, de vin şi de femei asudate. Vă amintiţi? Era în prima toamnă după război. Masa noastră fusese înconjurată de toate stelele localului, nebunul de Vancea se urcase pe masă şi striga chelnerilor, să înece femeile în vin. fiecare dintre noi, îşi alăturase câte o vietate dintr’acelea cu .obrajii în-vioraţi»detlfard, dar cu ochii stinşi de meseria nocturnă. Nerăbdători, pipăind sânurile căzute, încleştân-du-ne degetele umede, he alegeam perechea cu care să ne sfârşim noaptea. Era târziu, fumul răguşise glasurile, florile veştede strivite pe masă miroseau amar, femeile ameţite de vin hohoteau sălbătăcite. Sfârşeam una dintr’acele nopţi cari făcuseră odinioară faima bandei noastre. Şi tovarăşeâ mea, la nu ştiu ce cuvânt ofensator, începuse să plângă, cu coatele muiate în vin şi cu părul desfăcut, în care Vancea plantase câte-va flori murdare şi le stropea galant cu un sifon verde, care bâzâia pe gâtul de metal coclit. In desmierdările bete cu care încercam să-i poto-
lesc supărarea, i-am smuls atunci, nu-mi amintesc cum, mărturisirea oraşului de provincie de unde o adusese trotuarul. Minţise mai întâi. Dar cucerită poate de cuminţenia ipocrită cu care o apărasem de batjocurile voastre, sau numai din nevoia aceia a femeilor cari cerşesc câteodată, pe lângă banii dejunului şi un cuvânt omenesc; îmi destăinui acolo, între paharele de vin vărsate şi ţipând, pentru a covârşi sbieretele lăutarilor; oraşul acela şi întâmplările în care se amestecau deopotrivă aşternuturi silnice cu amăgiri sentimentale. Era oraşul copilăriei, iar femeia cu obrajii leoarcă de vin şi de plâns, era Nuţi, fetiţa cu şorţul roşu a domnului Preda. Vă amintiţi ? V’am stricat atunci toată petrecerea, flm smuls faţa de masă rostogolind paharele care s’au spart cu scrâşnete de cristal. Pim urlat lăutarilor să tacă şi am încercat să vă povestesc întâmplarea aceia melodramatică, şi să-mi tângui copilăria pe care aduceam fragedă şi albă, să o mânjim în văzduhul acela dospit de vin. V’am povestit’ şi despre Domnu’ Preda şi despre după amiaza aceia cu liliacul ascuns în ghiozdan şi cu lecţia lui despre Dacia felix. £i v’a părut atât de ridicolă povestirea mea;
©
188
QANDIREA
iar amintirea acelor apeducte cu picioarele arcuite şi acelor sarcofagii cu inscripţii şterse, v’a sunat atât de nelalocul lor în sala Cu luminile albastre şi trandafiri, si cu amorul cotat fix; încât aţi început a sbiera cu toţii pe aria la modă, sărind în jurul nostru într’un adevărat dans irochez şi improvizând un cuplet, al cărui refren acompaniat de toate arcuşurile lăutarilor sfârşia cu: Dacia felix, Dacia feiixL. Vancea mai ales a fost neîntrecut. Am târît femeia îrnpleticindu-ne amândoi până la o trăsură, ne-aţi strigat în urma noastră urări obscene, şi birja ne-a purtat pe străzi strâmbe, spre adresa abia gângăvită.
    Ea adormise cu pălăria răsturnată pe ceafă, cu picioarele ridicate prea sus în spatele birjarului, şi cu rochia trasă dincolo de marginea ciorapilor. Nu i-am putut scoate nimic alt, decât mormăiala încleiată de alcool. Aş fi dorit lacom s'o întreb, să ştiu ; dar fiecărei întrebări răspundea dbar cu un sughiţ care cutremura penele frânte ale pălăriei.
    Se lumină de ziuă. Becurile se stingeau în calea noastră. Măturătorii alungau noaptea cu valuri de praf. Resemnat şi toropit de vin, renunţasem să mai întreb ceva şi alături de femee, cu mâna încleş tată sub braţul ei umed, urzeam o melodramă, pe care cu eroism mă hotărâm s’o aştern pe hârtie îndată ce voiu ajunge acasă. Străzile cu ziduri topite în ceaţa cenuşie a dimineţii, se perindau înaintea ochilor păienjeniţi, şi eu vedeam scenele,, combinam actele, puneam în g u r.a personagiilor dialoguri patetice. Avea să fie ceva mişcător şi tragic : dascălul acela de provincie rigid şi aspru, care predica o morală severă şi neertătoare la catedră. In sufletul lui uscat, totuşi o scânteere omenească nebănuită. Emoţia cu care evocase întâmplări
pentru totdeauna moarte din acea Dacie felix, Scuturată din paginile cronicilor. Cei trei copii în care îşi concentrase toată sentimentalitatea de văduv. Apoi războiul. Inventam aci ca necesitate scenică: moartea celor doi feciori, îngropaţi undeva pe front. Fata fugită de ^acasă si căzută în noroiul trotuarului. Şi pentru actul final, pensionarul bătrân şi singuratec din provincie; părăsit de toţi şi străin de toată bucuria Daciei felix, numai pentru noi' însfârşit reînviată; murind cu un suprem blestem. Vedeam cele treizeci de reprezentaţii şi o glorie coborîtâ subit în aburii chefurilor noastre, monstre.
    Iar femeea de alături nu mă mai interesa decât ca obiect de literatură.
    Realitatea s’a îngrijit însă să fie mai cruntă. A depăşit melodrama-tica-mi fantezie...
    Când însfârşit trăsura a terminat vagabondajul pe străzile întorto-chiate şi s’a oprit în faţa unei căsuţe mărginaşe, mă hotărâsem să cobor femeia adormită, să o culc în potul ei pregătit pentru oaspeţii amorului, şi sâ mă strecor tiptil pe uşă, afară la aer, rătăcind pe uliţele răcorite, să-mi cuget „subiectul". Rezemată de uşă, femeia dormind pe picioare, aştepta sâ deschid zăvorul, iar eu cu mâna nesigură de frig şi de vin abia am reuşit să găsesc gaura cheii. Am intrat într’o săliţă întunecoasă; de aci în camera cu lumina umbrită şi roşie. Plutea un miros înăbuşit. de săpun, de apă încălzită şi de parfumuri calde şi proaste; ca în toate odăile unde se cum-pâră în grabă iubirea. S’a lăsat să cadă în pat, toropită, trăgându-mă prin somn spre dânsa. Mă chinuiam să i desprind copcile rebele, când uşa se deschise fără sgo-mot şi cineva intră cu o cană de apă şi Cu un şervet împăturit, pe care le aşeză discret lângă lavoar. Nu se vedea bine în cameră. Lu-. mina dimineţii era încă turbure,, iar lampa prea slabă. M’am apropiat să-i desluşesc faţa şi să-i întind obişinuitul ban de mulţumită. £i atunci am rămas încremenit, întâia oară în viaţă.
    în faţa mea era domnu Preda.
    Acelaş, cu spatele încovoiat mai mult de bătrâneţe; dar cu straele curate, şterse până la ultimul fir de praf şi cu figura severă şi împietrită, ca în zilele când ne învăţa la tabela neagră, proba înmulţire} şi cele nouă fericiri.
    Nu m’a recunoscut. N,avea cum să mă recunoască. Încercam sâ pătrund prin ce misterioase şi tragice căderi, prin ce înşiruire de umilinţi şi prin ce înăbuşită şi continuă adormire de conştinţă a ajuns aci. Azistam Ia ceva monstruos şi în afară de putinţa unei înţelegeri. £i iarăşî voiam să întreb, şi iarăşi simtiam nevoia dureroasă sâ aflu.
    Atunci aţi isbucnit voi la fereastră. Veniseţi încărcaţi în două trăsuri. Vă adusese Gina, cea blondă. £i aţi început a sbiera Ia fereastră, cu lăutarii împreună, cupletele care sfârşeau cu Dacia felix!
    Aţi stârnit toţi câinii cartierului, vecinii au eşit în cămăşi la ferestre, a întervenît gardistul şi ne-am îmbarcat din nou în trăsuri. Vă amintiţi cu ce sălbatecă sete m’am abrutizat apoi în dimineaţâ aceia?
    Nuţi, a rămas de atunci împodobită cu un nume nou. „Dacia felix", a făcut senzaţie în lumea localurilor de noapte. Se pare că aţi avut o inspiraţie fericită, l-a adus în anul acela oarecare faimă. Am văzut-o mai târziu într’o superbă limuzină cu pernele capitonate şi în tovărăşia unui tânăr care decide cotele Ia bursa amorului.
    Şi iată de ce eri, când poşta mi-a adus, târziu, în aceste ţinuturi pustii vestea că a murit tatăl „Daciei felix", gândurile mi s’au îndărăt spre toamnele copilăriei.
    E frig aci. £i trist. £i singurătatea doare. încep a se desprinde frunzele prea timpuriu veştede. Cerul a coborît aproape, cu nori vineţi şi răsfiraţi pe dealuri, unde vântul fâşăe în porumburi uscate.
    La noapte voi auzi, sus în înălţimile negre, tânguirea de copil a cocorilor cari pleacă.
                                                                                                                                      C. ROBUL.
    ............................ ......?
©
GÂNDIREA
189
TURBINCA
Llli-SVAN
       DOAMNA CALIOPI
   Mme Caliopi Dumitrescu este o poetă nou-nouţă şi încă una, care cultivă genuri, ce se socoteau irosite de răsboiul prin care ani trecut. Mme Caliopi Dumitrescu, cântă armata românească şi familia regală. Multe nu prea are de spus poeta nouţă în jurul obiectelor inspiraţiei sale. Volumul în care şi-a adunat producţiile nu numără mai mult de de 16 pagini — format mic; şi nu costă mai mult de 5 Lei —: valută actuală. Dar modul cum autoarea ştie să-şi exprime admiraţia şi restul sentimentelor faţă de cei doi Importanţi factori naţionali, trece deasupra ori cărei critici. Pentru a ne face o idee mai limpede, de cele afirmate, e suficient să cităm. Este vorba de M. S. Regina; poeta se adresează româncelor din nouile ţinuturi:                       ,
       »Să fiţi mândre şi voioase
       Că aveţi o regină aleasă
       Peste nouă ţări şi nouă mări
       Au pornit s’o caute flăcăi.«
   Nu ştim dacă regina noastră este măgulită de aceste revelaţii, care o pun într’o ipostază cu mult superioară îndepărtatei princese a lui Rostand. Tot ce ştim e că autoarea a scris această carte — după propria mărturisire — ca să răspândească dragostea şi mai cu seamă respectul de Majestăţile Lor, printre ardelence, bucovinence şi basa-rabence; şi că la Cluj autoarea îşi desface volumaşul cu concursul poliţiei, tocmai în vederea acestui scop.
   Intr’ adevăr autoarea, care denotă ast-fel şi rari însuşiri practice, a înţeles că epuizarea ediţiei poate să se împlinească mai uşor prin comerţul ambulant; aspectul broşu-. relei, de altminteri ar fi şi incompatibil cu un altfel de comerţ. Şi a mai înţeles autoarea că „mânu militari" se poate ajunge cu mult mai uşor la ţelul dorit, decât prin banalele mijloace platonice, pe care le întrebuinţau autorii până acum. A solicitat deci concursul poliţiei, care s’a grăbit să i-1 ofere, acor-dându-i un sergent major de gardişti, ce-o însoţeşte din casă în
casă, din prăvălie în prăvălie; străjer neclintit, menit să observe şi poate să noteze pe toţi suspecţii, cari ar refuza să coparticipe cu poeta la simţimintele ei patriotico-regâliste. 5 lei bucata şi o desfacere atât de strălucită; autoarea ' nu va regreta de loc frumoasele ei sentimente.!   .       .
   Pentru cei carL doresc să mai încerce o afacere la fel reproducem prefaţa volumaşului, în care poeta ne explică în ce mod a ajuns la aceste combinaţii, care îmbină în măsură j dreaptă poezia pură cu spiritul bunului comerciant.
   „Simţind în conştiinţă, şpune autoarea, şi sufletul meu, că se manifestă; idei patriotice, chiar de când eram copilă!"
   „iubirea nestrămutată ce am simţit şi simt pentru familia regală şi armata română.
   „Am găsit logic să dedic, aparte câte o poezie, numai din pulsul iriimei am avut această inspiraţie, despre iubire, admiraţie, recunoştinţă, şi milă nestrămutate de tot ce au pătimit eroii plecaţi !... şi cei rămaşi!
   „Părerea mea este că să se im-primeze în memoria generaţiilor prezente şi cele viitoare, respectul, iubirea pentru neam şi ţară. Pu-nându-le şi câteva ilustraţii, ca impresia să fie mai vie.
   „Voi împarte cu atâta dragoste, fraţilor de peste munţi şi Dunăre!"
   Cu stilul, sintaxa şi punctuaţia autoarei. Procedeul e deci simplu; îţi faci părerea, dacă întâmplător ai rămas cumva fără ea — din mica copilărie; că trebue imprimată în memoria generaţiilor viitoare şi prezente iubirea şi respectul pentru neam şi Ţară; acestora două le adaugi câteva ilustraţii autentice (broşurică d-nei Caliopi are două) ca „impresia să fie mai vie" şi pleci să le împărţi cu toată dragostea şi cil concursul poliţiei pe un preţ destul de avantajos.
   „Peste munţi" sau „peste Dunăre!" Apoi te întorci de unde ai venit, cu o sumă destul de frumuşică.
   Cât priveşte exprimarea iubirilor şi sentimentelor de imprimat ; aceasta este partea cea mai uşoară a afacerei. 16 pagini le umpli într’ un ceas ; versul liber care stăpâneşte acum poezia română te ajută de minune. Totul e, numai, să nu uiţi a aduce în amintirea cititorilor — la fie care trei rânduri — pe rege, pe regină, armata sau invalizii de război.
                                                                 ASCETISM
      Uimit, mă’ptreb de ce am râs O clipă numai, înainte —
      Şi simt cum cruda, remuşcare Se’nfinge’n mine ca un dinte.
      De ce am râs? — şi’mi pare că Un diavol mic e-ascuns”în mine: "
      îşi bate joc, aşa, deodată Cu hohot larg, cu triluri pline.
      Ca pietre, perlele de râs Cad peste darurile vieţii,
      Şi ca ciocane ascuţite Pătrunde-avântul tinereţii.
      Şi cad în ţăndări vechi icoane Şi mutilaţi îmi sânt martirii, Profeţii şi îndrumătorii —  .
      Şi urlă’n mine neantul firii...
      Şi îndârjit mă lupt cu mine Voind' să’nalţ iar armonia Tăcerii pure, creatoare;
      In mine vreau ca veşnicia
      Să curgă ca un râu de aur Prin feerii de paradis...
      — Zădarnic îmi încrunt privirea Şi buza’mi muşc: — ca’ntr’un abis ■
      Acelaş diavol râde’n mine Cu hohot larg, cu triluri pline.
                                                                                                                                 EUGEN RELGIS.
    Atât, încolo poţi să scrii despre aceştia tot ce vrei; poliţia n’are timp să mai „aprofundeze" intensitatea simţimintelor tale faţă de patrie şi tron.
    Ştiind aceasta; cu drept cuvânt a exclamat M-me Dumitrescu într’ un moment de plictiseală, tot ne-căjindu-se să compătimească invalizii de război:
       ^Tristă stăm într’un colţ« »Gândindu-mă la săracii ce stau [pe la porţi*
       »Inima mi-a spus în taină* »Trimite-i la a lor mamă!»
    — Vai! Madame Caliopi, Madame Caliopi...                 g.
© B(
190
MIHAIL KO GĂLNICEANU
   (Radu Dragnea. Un voi. 262 pg. Cluj 1921.)      ■
   Intre cele Câteva figuri, cari au jucat un rol adânc definit în orientarea politică şi intelectuală a Ro-. mâniei de aztăzi, Mihail. Kogălni-ceanu e fără îndoială personalitatea cea mai reprezentativă. Contimporanii săi, au luptat unii cuceriţi numai de preocuparea momentului. Alţii âu fost conduşi mai mult de impulsii intuitive şi neraţionate, pe care numai istoria le-a explicat şi justificat mai târziu. Cei mai mulţi au fost creiaţi sau conduşi de evenimente ori numai de spiritul timpului. Mihail Kogăniceanu singur apare ca un iniţiator şi îndrumător, împins dela început în drumul său de conştiinţa unei meniri istorice. In loC să suporte evenimentele ori să se lase condus de curente, le-a creiat. El înseamnă, ca să lăsăm cuvântul dlui Radu Dragnea: „aspiraţia spre o cultură românească originală, în care să intre şi să fie re-prezintat poporul românesc, cu însuşirile lui etnice; şi ca aspiraţie spre perfecţionarea poporului românesc prin cultură, înţelegând ca literatura, istoria, politica, organizaţia de stat, presa, pedagogia şi ştiinţa, să dea toate la un loc, rezultatul unei culturi generale". Apărând 'intr’o epocă de confuză aşezare, când nimic nu era sistematizat, şi-a însuşit rolul totodată eroic şi ingrat, de priorist "ocupând în istoria cul-turei româneşti, poziţia unui ger-minator".
   Era firesc dar, ca cercetătorii epocii sale, să se oprească. întotdeauna stăruitor asupra acestui întroducâ-tor de civilizaţie europeana şi crei-ator de civilizaţie românească. Mihail Kogălniceanu, a inspirat astfel până acum o întreagă literatură. Studiul dlui Dragnea vine intr’un teren unde au recoltat şi alţii, mulţi şi unii cu autoritate care apasă greu în critică şi istorie. Dar cartea dlui Dragnea, cu orizontul lărgit dincolo de preocupările comunelor monog-
grafii; pare însfărşit fructul definitiv al unei cercetări care nu s’a mărginit la scuturarea minuţioasă şi pedantă a prafului din arhivele vechi; ci ne aşează personalitatea Iui Mihail Kogălniceanu, vie în cadrul epocei sale şi îri istoria civilizaţiei noastre; purtându-ne adesea şi cu neobicinuită înţelegere, pe drumul >atât de puţin bătut al con-sideraţiunîlor generale.
   împărţirea capitolelor, e o indicaţie a sistemului şi preocupărilor de care a fost cârmuit cercetătorul: anii de pregătire, caracterul, priorităţile literare, ideile istorice, ideile literare, ideile politice, elocvenţa şi influenţa sa. Atâtea capitole, atâtea caracterizări. Ne vom opri la capitolul Caracterului, fiindcă găsim indii ate şi explicate acolo, aproape sintetic, toate laturile de activitate, toată atitudinea şi toate concepţiile cari au condus fără abatere viaţa lui Mihail Kogălniceanu. Născut moldovan, Mihail Kogălniceanu atât în cultură cât şi în politică ilustrează temperamentul nord moldovenesc, întreprinzător, tradiţional şi antirevoluţionar. Alături de Gheorghe Asachi, C. Negruţi şi Mihail Eminescu, reprezintă concepţia tradiţională, duşmană revoluţiilor fie politice, fie culturale; în opoziţie cu spiritul muntean, revoluţionar, chiar atunci când ia atitudine tradiţionalistă.
   £1 aci autorul caracterizează origina acestui tradiţionalism.
   „Moldova şi tradiţia moldovenismului* însemnau o familie îndestulată, o societate patriarhală, o boierime identificată cu ţârăni-, mea, dregătornică în treburile lăuntrice, războinică în cele din afară, dar fără tendinţa unei nobilimi, de a stăpâni despotic, şi o literatură manuscriptică scrisă şi transcrisă din generaţie în generaţie. Un echilibru sufletesc".
   Cu acest echilibru sufletesc, Kogălniceanu a simţit Moldova intr’o continuitate . cărturărescâ. Iar Ia cristalizarea caracterulni său, alături de acest echilibru moldovenesc se adaogă temperamentul familial. Două sute de ani, eforturile generalilor din familia Kogălnicenilor auţadunat o zestre intelectuală şi un capital sufletesc, pe care Mihail Kogălniceanu avea să le „socializeze". £i aci apar iarăşi două contraste intre intelectualul „generaţie spontană" şi intelectualul ered al multor generaţii de lentă şi normală capitalizare sufletească; pre-
                                                                                                                                GÂNDIREA
cis notate de dnul Dragnea, şi în acord cu teoriile susţinute de tradiţionaliştii francezi.
    '„Cu cât intelectualii noştri sunt de origină depărtată, cu cât sunt urmaşii unei familii de înaintaşi, cu cât sunt de „familie", cu atât sunt sortiţi unei vieţi mai lungi, unei echilibrări sufleteşti, unei seninătăţi mintale, unui optimism pshi-choiogic. Cu cât însă intelectuali sunt ei prima generaţie de intelectuali, cu cât sunt ei începătorii unei astfei de familii, cu atât sunt sqrtiţi unei vieţe scurte, unui dezechilibru sufletesc, unei creaţii chinuite, unei nimiciri mintale... Cei dintâi sunt ajutaţi de efortul generaţiilor, cei din urmă de eforturile lor personale".
    Kogâlnineanu a fost ajutat de efortul generaţiilor. £i aceşti descendenţii intelectuali îşi au paşii din viaţă dinainte scrişi. Căci — şi ne va fi ertat să cităm încă un lung pasagiu — atunci „când procesul acumulării a fost terminat, acela care-1 pune în »circulaţie“, care-1 face „productiv" nu se mai poate sustrage dela rolul pe care este sortit să-l joace. De aci înainte îl conduce în viaţă, acele forţe mistice ale înaintaşilor, puterea nevăzută a tradiţiei, forţa morţilor, muzica inauzibilă a sângelui. El nu mai este un om liber, e un rob al istoriei. Căzând în iobăgia testamentului, el nu mai este predestinat, el este delegat de-o comunitate de morţi în viaţă. El nu se mişcă prin el însuşi, ci numai prin ei. El este al lor. Când scrie, nu poate vorbi de el, pentru că el singur nu se vede în faţa lor. Ca şi unui comandant militar, ochi îi sunt la cei din faţa lor, nu la el însuşi. Când scrie, scrie despre alţii. De aceia romantismul, exuberanţa eului, este o proprietate aproape numai a celor fără neam şi fără tradiţie. Când vorbeşte, el nu vorbeşte în numele lui, ci în numele lor, al celor morţi,— al istoriei. El nu zice eu, ci zicei/zo/l El nu zice, cum zice omul politic fără ascendenţi; în numele clasei mele, ci el zice: în numele neamului meu, în numele istoriei neamului meu De-aceia marii oameni politici, care au făcut unităţile naţionale nesocotind interesele de clasă, şi chiar înlăturând interesele clasei lor, au fost urmaşii unor familii cu rădăcini prelungite în timp. Arborele secular nu socoteşte felul de pământ în adâncurile căruia î se pierd rădăcinile. Socoteala aceasta şi clasi-
© BCU Cluj
GÂNDI RtA
191
ficarea stratelor geologice, o fac ţinerile vlăstare, când se plantează*1.
    Iar Kogălniceanu, moştenitor de ranguri boiereşti, dar coborit prin ultimul ascendent la rangul unui boernq de clasa doua, prin acest complexde împrejurări,a trăit media sufletească a revoluţionarilor burghezi, plătindu-şi generos îndatorarea istorică contractată faţă de generările anterioare, dar împăcând în acelaş timp tradiţionalismul cu liberalismul.
    Acest capitol, din care am citat irezistibil atâtea caracterizări, pregăteşte şi explică toată evoluţia omului care a hotărît orientarea noastră politică şi culturală. Prio-rist în literatură, Mihail Kogălniceanu provoacă trei genuri: critica literară, romanul şi discursul de catedră. In afară de cel din urmă, scrierile celor dintâi două genuri fără deosebită valoare intrinsecă rămân numai pentru însemnătatea lor istorică. Cuvântul introductiv la cursul de Istorie Naţională sau celelalte cuvântări de ruai târziu, trăesc însă prin rara lor valoare artistică. D. Drag-mea ne arată pe Mihail Kogălniceanu, şi ca descoperitor al poeziei populare. Atât Negruţi, cât şi Alexandri si Alecu Ruso, nu au pomenit nimic despre poezia populară, până la primele sale îndrumări; pe când Kogălniceanu încă dela 1836, cere surorilor sale Balada lui Ghica Vodă, Lioara Hoţi-nului, „ainsi que d’autres choses .de ce genre". Iar în anul următor, în „Rumănische oder Walachische Sprache und Lîteratur" scrie că .sâmburile poeziei noastre naţionale, sunt baladele şi cântecele populare. Kogălniceanu e astfel cel dintâi scriitor român, care îi consacră — cu patru ani înaintea curentului favorabil poeziei populare — un ca pitol în istoria noastră literară.
    în asemenea descoperiii studiul dlui Dregnea abundă. Ele vor fi fără îndoială relevate de cercetători speciali. Noi ne am mărginit în aceasta cronică sumară, a nota caracterul atât de nou pe care îl aduce d. Dragnea în câmpul pustiit şi diletant al criticei noastre..Şi am înjumătăţit notările noastre cu citaţii, fiindcă vor vorbi lectorului ma1 luminos decât orice apreciere,
                             i. darie.
TEATRUL NOU.
    întrebările literare au învechit, şi tot mai puţini sunt cei care aruncă plasa ipotezelor, în noianul cu tot mai mult noroi şi mai singuratice mărgăritare.              -
    Şi totuşi in domeniul'inteligenţei acest joc atât de folositor în inutilitatea lui chiar, poate să dea plăceri rare, sălbatice şi cuceritoare sau reale, cum sunt până şi visele. Ca cel ce aruncă reţeaua in adâncuri sau . cel ce-şi aruncă ochii din ascuţitul vârf al unei corăbii în căutarea noutăţi; dăinuesc şi în critică locuri prielnice pe lângă care trece vânatul ideilor. .
. Şi astfel iată o clipă de pândă Ia. porţile teatrului nou.
    Un egoism aparent, ne va împiedeca să . dăruim publicului toate gândurile. Sunt unele pe care Ie strângem încă alintători, cu teama de a nu fi vitregi părăsind în prada neinţelegerei frăgezimea lor. Alte din reflecţiile noastre, îndrăznim să Ie credem îndeajuns de •'traince, mai ales când pot să nu pară noui. *
    Teatrul cel nou, îl închipuim necesar în puzderia pieselor moderne ce se aseamană una cu alta şi care dacă nu aduc mirosul lămpei de rapiţă, la care, cum spuneau anticii, îşi storceau imaginaţia cei lipsiţi de o idee luminoasă, poartă totuşi pecetia marelui progres industrial.
    Acest progres sau această decadenţă, — de data aceasta alegeţi numirea, — am resimţit-o şi noi nu odată, chiar când succesul actualităţii căuta să ne amorţească rana. Privim teatrul nou de pe ruinele celui vechi. în pietrele aşezate în semicerc acolo unde odinioară era capitala Daciei romane; trecutul trebue să se îmbine cu prezentul prin veriga trecătoarei noastre vieţi Literatura unui astfel de teatru des-gropat, în care fără a avea faima Iui Reinhardt — un om de gust ar chema inspiraţia; ne dă credinţa că pe altarul jertfei din tot sufletul dăruite, ar veni toate geniile trecutului, ca acele umbre ale infer-
nului, pe care tot antichitatea spune că Ie atrăgea mirosul sângelui. Oare vreun înbogăţit de război sau vreun bogat onorabil, înţelege cât se poate desgropa ca gând, odată cu cenuşa vechiului teatru din Dacia Romană? Să presupu- . nem împlinit gândul destul de întâi al nostu şi mâine al tuturor, şi alături de cetatea lui Mihai Viteazul, să ne închipuim în afară de procesiunile cu vieri şi ţărani etno-grafizaţi, pe care îi inventează gustul îndoelnic dar oficial al unui pictor; să presupunem zic, o reprezentare în ruinele vechiului teatru de la poalele Carpaţilor, subt orizontul ce ridică reazăm norilor, grămezi de stâncă, albastră.
    Oare nu simţiţi fiorul-uriaş piu-, tind peste mii de capete, atunci când la lumina întăielor stele-vălul de purpură al scenei se despică pentru ca să izbucnească teatrul nou? Subiectele apfoape că le şopteşte singur ecoul pietrelor. Auziţi glasul ?
    Taine, delicatul critic francez, ca să nu pomenim decât lucruri cunoscute, dovedea luminos influenţa mediului asupra felului de a fi al artei. Da! clocotitoarea vale, mai mult de cât un pătimaş comitet ar porunci şi ar înfăptui. Munca dintre artist şi creaţiune, ar recăpăta majestatea simplă a gestului cu care semănătorul îşi încredinţează unui ogor binecuvântat, grâul. Cum spicelor le ajută soarele; pieirea va veni nurjaai pentru ceea ce de la început e sterp.
    Prozaică obiecţiune, că un astfel de teatru, e îndepărtat de Capitală. Dar pentru şcoală omul aleargă ţări şi mări; şi pentru o izbutită piî-duire ar fi Venit nu numai în fiecare an noroadele, ci teatrul înviat ar învia alături cetatea moartă.
    Iar când ploaia ar zvârli blajine suliţe de argint, acelaş văl ca şi pe timpurile străvechi s’ar desfăşura.
    Mărginind desvoltarea mai departe în această direcţie, în care descoperirile gânditorului au puterea de a întrece pe ale arheologului; revenim la o epocă mai recentă, din care se poate încă înoda un nou fir, asemeni celui prin care un erou a ieşit din zidurile întor-tochiate, în care Creta îşi păstra misterul.
© BCU Cluj
192
GÂNDIREA
    Vicleimul popular, cu marea dramă biblică, jucată cu mijloace simplificate dar pline de farmec — acum când obiceiul se stinge — are puterea să fie cărbune din care să iasă marele teatru mistic modern.
    Şi de data aceasta voit ne restrângem, arătând numai laturile „vechi" ale acestui teatru nou. Lărgit la mii, numărul spectatorilor; subiectul piesei se amplifică — un repertor se întrezăreşte, celor ce ştiu să ghicească taina prin care reatrul, îndepărtat de la adulter şi vodevil, redevine nu numai clasic, dar şi sfânt. Şi arta cere astăzi mai mult ca oricând această purificare.
    Decor şi teatru şi piesă, îşi capătă astfel stil, iar autorul o nouă libertate.
    Dar lanţurile de carton ale con-venţionalizmului se rup tot atât de greu ca cele de oţel. Iar vina nu o are publicul, care dă dovadă de înţelegere, chiar acolo unde critica măruntă îşi găseşte praguri pentru capete mici.
                    ADRIAN MANlU.
   LA REVUE UNIVERSELLE, No. 11 Tom. VI. 1 Septembrie.
   Cercetând problema slavă in L’fnconnue slave et la Russie de de-main, d. Albert Mousset, aduce o clară viziune a lucrurilor, pe care am subscri-o în întregime, de n’ar fi concluzia ostilă intereselor noastre şi cuMesăvârşire absurdă.
   Ne-am familiarizat puţin cu haosul rus şi pentru a ne consola de această ignoranţă am stabilit concluzia aprioristică şi prin nimic justificată; că sub o formă ori alta, ţaristă, bolşevică sau viitoare republică democrată, . Rusia con-stiiue o permanentă ameninţare a panslavismului pus în acţiune Ori problema e mai < ompiicată şi ideia slavă e mai puţin ofensivă de cât o socotim în deobşte; punând-o în opoziţie cu pangerma-nismul, aeesta într’adevăr primejdios şi activ. Ideia slavă a fost formulată întâia oară de poetul Ivan Gundulic (1558 — 1638), autorul
Osmaniadei. Acesta vorbeşte prima dată de o rezistenţa solidară a slavilor, împotriva Turcilor, Magiari-lor şi Germanilor. După dânsul, preotul ceh Jura Krijanici, într’o operă unde se amestecă linguistica, istoria şi *politica; scrie cu un entuziasm himeric desprd naţiunea slavă. E drept ideia a părut însăşi Rusiei, atunci atât de primejdioasăţ?) încât Krijanici a plătit-o sub domnia lui Alexis cu exilul la Tobolsck. Abia după cucerirea Azotului dela Turci, sub Petru cel Mare, centrul de gravitate al speranţelor slave se fixează în Rusia. Domnile lui Petru cel Mare, Caterinei a doua şi a lui Alexandru I contribue la trezirea constinţei naţionale ruseşti, în contact cu slavii din Balcani, Austria şi Ungaria. Un academician sârb, Stoianovici, a publicat o serie de cercetări care dovedesc că încă de pe vremea Iui -Petru cel Mare, slavii de sud socoteau victorii ale Rusiei ca proprii sucese naţionale.
   Pe terenul ideilor însă. şcoala istorică germană din secolul XIX, fu cel dinăi exemplu şi stimulent pentru slavi, care dădu manifestărilor un caracter mai precis. Din această- mişcare, născu .Antichităţile slave ale lui Chafarik fl83) şi istoria Bohemiei de Palatsky. Slăvii se pasionară pentru aceste studii şi cunos ută întâia oară orgoliul de de rasă. Un slovac, Kollar, un croat, Kukuljevici, doi sloveni, Ko-pitar şi Stanco Vraz, şi un sârb Vuk Karadjici, formează pleiada de erudiţi romantici care descoperiră popoarelor slave fondul comun al culturii şi tradiţiilor lor. Această ofensivă ştiinţifică, pe care Renan o boteză batjocoritor „filologia comparată transportată pe terenul politicei" a foşt preludiul unei epopei de agitaţie slavă, al cărei epilog îl trăim astăzi. Niciodată o erudiţie pură nu a deslănţuit-o atât de mare putere explozivă şi niciodată o astfel de mişcare nu a dat prilej să iasăţJa lumină un instinct popular latent, care de secole era gata să se transforme deodată, într’una din acele forţe elementare care nasc sau sfărâmă imperiile.
   Primul congres slav, - avu loc la Praga în 1848, stabilind relaţiuni periodice între popoarele slave şi elaborând un program de acţiune pentru popoarele care erau supuse dominaţiei austriace şi maghiare. Congresul a reunit 363 mambri, divizaţi în 3 secţiuni: ruso polonezi, iugoslavi şi cehoslovaci.
   Poetul şi precusorul curentului
slavofil rus, a fost poetul moscovit Alezis Khomiakoff, mort la 1860 de holeră. El opune cosmopolitismului de idei şi filozofiei lui Sche-lling de care erau pătrunşi contemporanii săi; un sistem nou întemeiat pe obligaţia poporului de a-şi menţine ambianţa sa originală de credinţă, obiceiuri şi tradiţii, întâia oară ruşii începeau să vadă o primejdie în invazia cugetării occidentale şi încercau o rezistenţă.-
    Ideia fundamentală a şcoalei slavofile e că occidentul e în plină putrefacţie şi misiunea Rusiei e să se păzească de. orice contaminare pentru a juca rolul de regeneratoare, pe care i l-a hărăzit providenţa.
    Găsim dar în aceasta latură pshichologică şi provedinţială a tezei slavofile, o inconştientă reminiscenţă a construcţiei filozofice hegeliane, de unde a eşit ultra-naţionalismul german. Totuşi mişcarea slayofilâ, care a jucat un considerabil rol până la declararea războiului mondial, nu a implicat în ordinul politic -nici o idee de cucerire şi nici un prozelitism prin armă. Era o idee pur defensivă. Apogeul slavofilismului îl marchează congresul dela Moscova în 1857, de la care s’au abţinut numai Polonezii, protestând pe aceasta cale împotriva represiunei dela 1863. De la această dată, ideologia . slavofilă nu urmări decât eliberarea slavilor oprimaţi de Turci, Maghiari şi Germani ; iar înlăuntrul Rusiei, punerea în valoare a virtuţilor naţionale.
    Astăzi, cu toată eliberarea celorlalte popoare slave:       polonezii,
cehoslovacii şi iugoslavii, şi cu toată chaotica situaţie din Rusia, ideia slavă nu a scăzut. Zicem cu „toată eliberarea" celordintâi;findcă s’ar părea că odată libere aceste ţări ar putea fi cucerite de egoismul limitat în orizonturile lor naţionale. Ori, deasupra hotarelor şi intereselor diplomatice, ideia mistică a slavofilismului durează şi va însemna un element principal în viitoarea dinamică europeană. Iar în reconstituirea Rusiei, e neîndoios că slavofilismul, şcoalăr din sinteză naţională, va juca un rol decisiv. Regimul iudeo-asiatic ai Iui Lenin nu poate avea rădăcini adânci findcă pe alocurea e în contradicţie Ca însuşi spiritpb, maselor.
    Concluzia dlui Albert Mousset, este ca Franţa şi aliaţii să se abţină de a împiedeca sforţările Rusiei ce va renaşte — ori care ar fi ea — pentru a-şi câştiga hotarele
GÂNDlRbA
193
vechi, exceptând Polonia. Deci cu generozitate, sacrifică toate statele de barieră create între Rusia şi restul Europei, începând de !a Baltica până Ia Prut. D. Mousset, ne sacrifică şi Basarabia. Inutil a discuta dar.
   A doua concluzie mai logică, e aceia că toate statele Europei, tre-bue să renunţe a impune Rusiei cutare ori cutare formulă politică internăT Aceasta fiind o chestiune care îi priveşte numai pe Ruşi.
                                                                                                                                  c. p.
   «ÎL CONVEGNO», An. II. No. 7, August 1921, Milano.
   Revistă literară şi artistică, dând îndeosebi studii literare, monografii şi cercetări critice. D. Fran-cesco Ercole analizează prologul Poemei Sacre al Divinei Comedii, cea mai plină de simboluri dintre poemele acestui gen, de până astăzi. Dovadă, interpretările nenumărate cari au alimentat o adevărată bibliotecă de comentarii dantesce.
   D. Ercole analizează cu cate-' chismul în mână, prologul. Poetul divin — il divino poeta — începe găsindu-se într’o pădure din care nu mai poate ieşi: pădurea păcatelor. Şi de aici nu poate ieşi nimeni fără graţia cerească, perfectă sau imperfectă., Graţia aceasta o întruchipează pentru Dante, Virgiliu. Pornind la drum, spre a ieşi din păcat, Dante e supus tentaţiilor de tot felul, personificate fiecare (vezi cele 3 fiare); e impedecat mereu, pentrucă grea e calea adevărului. Cele trei fiare sunt: violenţa, aviditatea, frauda.
   Ni-se . documentează cu citate că întregul prolog e întemeiat pe studiul meticulos al catechismului. Şi cu toate că această cercetare e din cele mai grele şi complexe, Dante nu greşeşte nicăeri: poţnind dela graţie, dela consideraţiunile cu privire la starea spirituală a celui ce se află în păcatul stră-moşeşc şi a celui cu păcate actuale, şi trecând prin seria de păcate, uşoare ori j grele ; alcătueşte ca un fel de tratat catechetic, în care e atât de palpabilă dorinţa
de a ajunge la acel «Sommo bene»,
care îl preocupă în toata poema.
   Studiul «Prologului» e de aproape susţinut cu citaţii şi confruntări, unde e necesar, cu cealaltă operă vestită a lui Dante: «Vita Nuova».
   Restul revistei e dedicat beletristicei, proză mai ales; poezia fiind reprezintată numai prin una în dialect.
   Mai găsim recenzii şi o interesantă revistă a revistelor : nu se face recenzia acestora, în schimb se dau pe 4 pagini, clasate pe categorii titlurile studiilor şi lucrărilor din revistele europene; in-dreptând astfel cititorul cu acest «Argus» al revistelor, spre materialul ce-1 interesează.
   D1E ZUKUNFT, 1 Sept. 1921. Profesorul Nicolai, autorul «Biologiei Războiului» vorbeşte despre calvarul său înşirând cele multe atacuri îndurate pe urma pacifismului dela colegii săi cu renume mondial: Hărnack/MeYer, etc. Re-acţiunea pan-germanistă e în plină activitate.
   DEUTSCHE RUNDSCHAU, 1 Sept 1921. Cuprinde între multe altele o recenzie asupra scrisorilor şi aforismelor lui Franz Marc. Cine cunoaşte mişcarea expresionistă a întâlnit desigur numele1" acesta între cei dintâi pictori cari au încercat cu mult succes să spargă tradiţia imfitării naturii prin artă. Scrisorile sale sunt tot atâtea mărturisiri de credinţă —• şi ca importanţă pentru istoria artei şi estetică, pot fi puse alături de celebrele'scrisori ale lui Van Gogh. El a căzut în războiu în 1916 într’o vârstă care lăsa să se întrezărească o evoluţie spre culmile cele mai înalte ale spiritului omenesc. Intr’un aforism simplu avem tot crezul său artistic: «Eu văd tot mai mult în dosul lucrurilor, sau mai bine zis prin ele, — un înapoi pe care lucrurile îl ascund de multeori într’un fel râîinat — nălucind omului ceva cu totul diferit de ele înşile. Fizical — e poveste veche : noi ştim astăzi ce e căldura, sunetul şi greutatea, sau cel
puţin avem o a'doua interpretare, cea ştiinţifică. Sunt convins că înapoia acesteia mai este una sau sunt încă foarte multe. Dar această a două interpretare a preschimbat temeinic spiritul omenesc, cea mai mare variaţiune de tip ce-am expediat-o până astăzi. Arta merge acelaş drum, fireşte în felul ei. A găsi acest fel e problema noastră».
    NAPKELET. — Anul II No. 17. Cluj.
    Prea multă politică în detrimentul literaturei. Poezia altă dată bine reprezintată, se reduce la câteva versificări palide, aşa încât fără voe degetele frunzăresc în grabă, foile până la sfârşit, unde găsim de obi-ceiu o vastă şi variată materie informativă.                  .
    In cronica măruntă, relaţiuni importante bibliografice, privitoare la Ungaria, pe cari le notăm fiindcă găsim o vădită analogie cu stările de lucruri dela noi. Autorii noui, sau operele nouă ale celor vechi, n’au apărut decât sporadic, în ultimele 18 luni. In schimb toţi editorii s’au năpustit asupra publicaţiilor vechi. Astfel, remarcă informatorul, d. Kohalmi, scriitori surghiuniţi din literatură, ca Birb Lăţos şi Szep Erno, au fost reeditaţi, pe lângă alţi scriitori străini, de regulă scriitoare obscure (?) ca Ellinor Glyn, Croker, Marlitt. Şi în Ungaria, ca şi la noi, abundă traducerile, în cele mai multe cazuri, tot ca şi la noi neselecţionate. Dar abundenţa traducerilor are şi partea bună : nu va trece vreme, şi ungurii vor avea operile lui Dostoiewsky, Zola, etc., îrt ediţii complecte. îndeosebi e preferat Anatole France, ale cărui opere literare au fost editate toate, venind acum rândul scrierilor sale de alt ordin. Informatorul remarcă lipsa traducerilor din nemţeşte (abia 4 apărute într’un an şi jumătate) şi explică aceasta prin faptul că, avându-se contact nemijlocit cu autorii din fostele puteri centrale, se respectă încă dreptul editorial; câtă vreme faţă de celelalte state, cu toate drepturile garantate de convenţii, se operează ca în codru.
    Astfel au apărut cu grămada traduceri din scriitorii aleşi cu o ma-
191
GÂNDIREA
liţioasă desfidere a regimului hortist; ca France, Zola, Barbusse, Rolland, Gorki, Shaw, etc., deşi regimul terorist exercită o censură de fier. Ideile acestora, răspândite direct sub o semnătură maghiară, nu ar fi găsit îngăduiala tipărirei.
   Dintre traducerile mai importante apărute se remarcă:      Purgatorul
(Dante) de poetul Babits, Rougon-Maquart (Zola), Marele Decameron (100 nuvele din 100 scriitori străini), Eugen Onegin şi Dama de pică (Puşkin) etc.
   Ady, revoluţionarul, a devenit poetul cel mai iubit al ungurilor, acum după moarte. Dupăce au fost editate şi reeditate toate volumele sale, un editor speculant s’a apucat să-i editeze şi articolele de ziar, fără selecţie. In schimb, Petofi, dispărut de zece ani din circulaţia librăriei, n’a găsit decât un editor. Au apărut „Cele mai frumoase poezii" ale sale, omiţându-se cele revoluţionare, adică tocmai cele mai frumoase (să ne amintim numai Apostolul).
   Informatorul lui „Napkelet" află că diferenţa de valută, permite editorilor şă trimeată cele mai multe din publicaţii în străinătate; din consideraţiunea acestora s’a iuat în proect să se trimită cărţi şi ungurilor din America.
   In altă parte aflăm despre un nou curent literar, zenitismul, ilustrat de: croatul Liubomir Micici, sârbul Tokin Bosco, şi neamţul Ivqn Goli, la care s’au ataşat: poeţii Virgil Poliansky, Marcel Sauvage, (francez) Dargan Bublic (croat), şi Alfred Sperber (german). Reşedinţa lor e Zagreb (Jugoslavia), unde scot revista „Zenitul", prin care declară răsboi întregii ordine de ştat din lume, propagă ura, singura neconvenţională, urmărind .întronarea altor situaţii, bune, (Zenitul!) pe ruina celor vechi. Din manifestul-program citez: „Nu voim să vă îmbrăţişăm, idolatrilor, nebunilor, oilor, politicianilor, sifiliticilor; — vă urâm, vă urâm, vă urâm!" Şi mai departe: „Cu ozon, radiu şi hydrogensuperoxid vă vom spăla gurile şi inimile, ca să puteţi păşi, ca oameni, fără insemne, cu capul gol, fără joben, fără şapcă de şofeur, spre soarele , deschis, fără să vă îmbolnăviţi de insolaţie sau encep-halită letargică".
   Direcţia este deci anarhistă. Ni-se dă şi o probă de felul literaturei curentului, evident, şi cum era de aşteptat, dadaistă,
                                                                                                                                       i. ■
Cărţi penţru popor, cărţi pentru şcolari.
      Cine se mai îngrijeşte de ele, cu alt gând de cât al editorului care îşi cântăreşte câştigul? Se apropie iarna cu seri de veghe, când şi plugarul abia deprins cu-silabisirea buchiilor, simte nevoia de aşi purta degetul stângaci pe şirele negre ale cărţuliei din care să culeagă un sfat, ori amăgirea unei istorisiri cu frumuseţi naive. S’au deschis şcolile, ce carte ademenitoare am pus în mâinele copiilor? Cele câteva asociaţii de cultură, între care «Astra» în fruntea tuturor a rămas credincioasă unei scumpe tradiţii; — abia mai luptă cu dificultăţile. Publicaţiile pentru popor, cele care pompează adânc din adâncul budgetelor, nu mai urmăresc decât cuceriri politice. Odinioară găseam autori care-şi făcuseră o specialitate şi o misiune generoasă, din scrisul pentru popor. Astăzi sunt înlocuiţi cu scormonitorii subvenţiilor.        *
   Visam o unificare a sufletelor, făcută de jos în sus, prin cărţi priceput alese care să apropie pe aceiaşi pagină deopotrivă înţeleasă şi deopotrivă simţită ră-zăşul din ţinutul Sorocii şi moţul de pe valea Arieşului. Avem în schimb gazete care le aruncă deopotrivă în suflet neîncrederea şi vrăjmăşia celei mai neguroase politici. Există o Casă a şcoalelor, cu o secţie ori o direcţie de editură. Editat-a în cărţi eftine şi zeţuite curat, scrisul lui Donici, Ispirescu, Anton Pan, Creangă? Pentru şcolari şi tineretul din toate ţinuturile alipite, spre o unificare prin cultură şi singura temeinică; tipărit-a aceasta casă a şcoalelor clasicii noştri, începând cu Grigorie Alexandrescu, Lazăr, Asaki, Ghicr, Alexandri, Odobescu, Eminescu?. Inşirarea cărţilor ce aşteptam, poate merge mai departe de cât ar dovedi cu tiparul un mare institut grafic în cinci ani. Casa şcoalelor a găsit însă alte opere, ale contemporanilor şi nu a celor mai de frunte; pentru a le trimite să ţină locul lui Alexandri, Ghica ori Eminescu, în bibliotecile şcoalelor săteşti. Cine nu-şi poate închipui ce emoţie de rară Şi românească artă, va simţi Gheorghe al lui toader din munţii Bihorului, la lectura patrioticelor versuri şugubeţe şi siropos sentimentale; scrise de d. George Ranethi în bodegile refugiului ...      -
   Şi dacă oficialitatea, inertă oti generoasă numai cu iniţiativa celor ce ştiu face anticameră; nu a cugetat până acum la acestea toate; nu e locul să o facă marile institute de editură? E o afacere bună. E şi o facere de bine. E şi o datorie plătită celor mulţi şi simpli, cari cu jertfa lor nepregătită sufleteşte, ne-au res-cumpărat atâtea, ale noastre căderi.
"Triste reflecţii ne-au provocat cele 1 două reviste de artă grafică, apărute în tipografiile româneşti. Se numesc: t«Arhiva Grafica» una, «Revista Artelor Grafice», cealaltă. Pe coperta celei din-âi stă scris anulai II-lea,a doua a ajuns deabia la numărul doi şi s’a oprit. Şi ne întrebăm ce vor fF voind să ne înveţe ?
   «'Arhiva Grafică», cel puţin e o oroare. Pare creiată, pentru a ne învăţa prin exemplu ce înse.amnă prostul gust în tipar. Şi reuşeşte. De mult nu am văzut ceva mai monstruos, chiar în vitrinile librăriilor noastre unde editurile îşi dau dealtfel toate silinţele să acumuleze tot ce există mai stângaci şi sălbatec în ştiinta imprimeriei. Coperta o recomandă dela’început. Inlăuntru găsim şi sfaturi practice de toată frumuseţea, ca de o pildă:
   — «Regale. Casele şi fundamentele se păstrează în rafturi numite regale. Regalele au deasupra un pupitru oblig (la noi se spune, oblic) şi terminat cu o ramă da oprirea casei, pusă pe deasupra la cules. «Atât! Băiatul care ne aduce corecturile ar fi putut spune ceva mai mult.
   «Revista artelor grafice» pare inspirată de intenţiuni mai generoase. Gravura de pe copertă e chiar o carte de vizită ademenitoare. Inlăuntru însă, dacă găsim sfaturi cum «trebue» făcută o carte frumoasă, nu găsim şi o ilustrare a sfaturilor, prin exemplu. Dimpotrivă; Chiar deasupra acelei pagini o vignetă oribilă şi la sfârşit tam-nesam, un Beethoven, pus acolo, fără îndoială fiindcă se găsea clişeul rătăcit prin tipografie. Şi dacă n-ar fi desenele; toate, literalmente toate odioase, revista şi-ar împlini poate în parte, menirea. Materialul e. adunat, cu pricepere, se cercetează publicaţiile streine de specialitate, se arată îndemnuri spre respectul câtorva reguli de bun gust, ce nu trebue călcate. De ce însă desenele culese de prin rămăşiţele tipografiilor? Şi de ce la al doilea număr în loc de îmbunătăţiri; mai puţine pagini, tipar mai neîngrijit şi acea repetată sgâr-cenie cu clişeele?
   In tipografii şi institute grafice şi de editură, s’a plasat în ultimul timp peste un sfert de miliard. Şi socotim pentru a ajunge la aceasta cifră numai câteva întreprinderi, numărate pe degete. Din contribuţia acestora, a tuturor nu s’ar putea tipări o publicaţie de specialitate, care să fie şi mândria şi îndreptarul breslei?

Un cerc brusc luminează zidul în fund.
    Sala exclamă «Ah!». Ea sărbătoreşte prin această rumoare ce simulează surpriza, o emoţie de care e sigură.... Visul mulţumei începe.» 1 Astfel evocă lules Romain, în «la Foule au cinematographe», această pasiune colectivă şi aproape stupidă a mul-ţimei pentru înşiruirea aventurilor lui judex, a omului mascat şi a nefericirilor hazlii mimate de Prince ori Charlot. Şi în sălile întunecate, în sunetul monoton al pianului mecanic, spectatorii neclintiţi în stalurile înghesuite devoră dramele sentimentale şi jalnicile comedii; cu aceiaşi voluptate cu care odinioară grecii. împărtăşeau suferinţele lui Edip, Pro-metheujpri ale Antigonei. E neîndoios o
© BCU Cluj
Gândirea
195
cădere. O tristă biruinţă a maşinismului. Emoţia dramatică se bagatelizează, iar gustul multimei denaturat fuge cu oroare de arta cea pură, care nu-i poate oferi amăgirea decorurilor somptuose şi a calcavadelor în pampasurile cu vegetaţia exotică.
   Privim deci cinematograful cu dispreţ, ca o distracjie vulgară. Dar împotriva tuturor filipicelor, el fură tot mai mult spectatorii Teatrelor. Creiază o mentalitate, sentimente şi pasiuni ce ne scapă şi cari, nesimţit metamorfozează publicul Naşte o pshichologie încă virgină cercetărilor. Are eroi favoriţi, fdrame cari storc lacrimi şi cari obsedează reveria grisetelor ce şi-au depus la casă, pentru un bilet verde, toate economiile săptămânii.            .
   Gândeam ia acestea ascultând în tram-wai, dezolarea a două fetişcane cu ochii codaţi, nemângăiate de moartea atât de neaşteptată şi timpurie, a Franciscăi Ber-tinij actri{a care ştia să plângă pe ecran cu lacrimi atât de rotunde . . .
Rabindranath Tagore va apărea în curând în românesţe la una din editurile bucureştene în traducerile dlor Al. Busuioceanu şi Nichifor Crainic. Au fost traduse:  „Naţio-
nalismul", Teatrul, „Sadhana. (Drumul către perfecţie)" şi „Luna în creştere" (poezii). Vom avea astfel reprezentate în româneşte aproape toate genurile scriitorului indian.   .
Poetul simplicităţii rustice şi al credinţei naive, Francisc Jammes şi-a văzut împlinit visul. Acel cuib care să rămână adăpost numeroşilor săi copii, acea „bătrână casă câmpenească, cu vie, câmp de fâneaţă şi o aţă de pârău" sunt astazi proprietăţile sale la Hasparren; cu burgheze acte de notariat şi documente de stăpânire.
   Dl Marcel Provence provestindu-ne (vezi la ‘ Revue universelle) o vizită la Francisc Jammeş, pe vremea când încă îndura şicanele proprietarului său din Orthez, reproduce un interesant'pasaj de eonvorbire cu delicatul poet francez. La rândul nostru îl oferem în traducere cititorilor, pentru frumuseţea eticei ce degajă din el.
   Vizitatorul î lăuda simplicitatea şi lipsa de*orgoliu a copiilor lui Jammes. Poetul îi răspunse:
   — „Copii noştri sunt crescuţi în aşa fel, că ei nu vor şti să-şi facă
o vanitate din ocupaţiunile părinţilor lor. Eu i-am învăţat că meseria mea este ca şi a altora, nici mai mult nici mai puţin onorabilă ca acele ce practică părinţii'tovarăşilor lor de şcoală sau de joc. Astfel meseria mea li se pare tot aşa de naturală ca cea a directorului ferestrăului, a cizmarului, brutarului, grădinarului, veterinarului, a perceptorului comunal, a pădurarului."
    La noi câţi din acei ce şi-au însuşit câteva idei şi înclee o frază sau mormăe câte va vorbe în parlament, nu se cred de o „rassă" omenească deosebită, ce merită a fi transmisă moştenire de căpetenie ordraslelor în totdeauna „de viitor" !
    Iar mai departe:
    ■— „Mi-am educat copiii, reia poetul, în credinţa că toată demnitatea muncei stă în pioşenia cu care se săvârşeşte. Ei ştiu că orice lucru trebue să fie modest şi practic, şi că cismarul care nu pingeleşte pantofii clienţilor lui cu carton, cofetarul care nu întrebuinţează margarină în loc de unt, poetul care nu-şi jefueşte confraţii, sunt oameni respectabili."
    După cum se vede prăjiturile literare fabricate cu margarină poetică, nu sunt un produs naţional român’. Se mai plâng şi alţii . . .
Imp inirea celor opt ani de la moartea lui Vlaicu, ne-au adus dureroase destăinuiri, cari tipărite în ziare mărginaşe n’au avut cum străbăte dincolo de un inguşt cerc de lectori. Şi se cuvine a face tuturor cunoscute această ruşine. Ni se spune ca un motor de aparat — şi Vlaicu le înbina cu mâna sa ~ după ce a servit pentru scos apă şi alte munci degradatoare, se află astă zi 1* mecanicul Rşoh, din Orăştie, întrebuinţat la treeratul grănuţelor pentru nevoile domestice. Modelul aeroplanului, zace de asemenea undeva, intr’o şură c u aripile rupte; unde fără îndoială îşi găşesc noaptea culcuş înaripatele de curte. Ne amintim încă, umilitoarele pelerinagii ale lui Vlaicu, pe.la^usile^ ministerelor, până a biruit
  nepăsarea oficială şi a putut înfiripa maşina care l-a ridicat pe aripi de pânză în albastru. Stă scrisă acolo o pagină urîtă ce nu a înroşit încă îndestul obrajii celor de atunci. Se scrie acum, a doua pagină, mai urâtă, ce nu roşeşte obrajii celor ce au îndatorirea să adune cu mâini-pioase , aripile sdrobite cari au sburat.
    Ştim, există undeva, în Capitală, pregătit uri monument. Acolo se vor face cu un prilej, ori altul, comemorări cu discursuri, defilă şi alte desfăşurări de pompe oficioase. Discursurile Ocazionale aşteaptă gata confecţionate în sertare.
    Dar nu aceasta, aşteptăm. E o serbătorire a morţilor prea mult publică, şi prea puţin pătrunsă de acel cult, ce nu se cere declamat pe un soclu, în haină neagră şi cu decoraţii atîrnate la rever. Lipseşte acel culţ al civilizatului, care înainte de indignarea presei fără putere, ar fi simţit din propriu îndemn îndatorirea să culeagă sfărimăturile risipite într’un muzeu, care să fie şi un altar. Cine s’o facă?
    Cei umili doar, îi păstrează o singură amintire, sub chipul unei fotografii afumate, care atârnă în casele sărace, „la loc de frunte, sub grinda mare, deasupra mesei. “                      ’
  Partidele politice din România, sunt obiectiv şi vioi studiate, într’un articol din Le Monde Nouveati, semnat Edmond Sejour- Un scurt istoric al evoluţiei noastre de viaţă constituţiională, unde „litera Constituţiei a fost întotdeauna observată şi spiritul întotdeauna ignorat" ; aduce cititorul până !a sistemul celor două partide liberal şi conservator; care peste o jumătate de veac şi-au în-părţit guvernarea prin rotaţie aproape automată. Se spun cu acest prilej şi câteva adevăruri aspre:
    — „Contrar spiritului constituţiei, în loc ca Ministerul sa fie emanaţia Parlamentului, camerile sau ales până acum după voinţa şi indicaţia guvernelor." ,
    — „Ficţiune de asemeni şi dis-tincţiunea între partidele liberale şi conservatoare, acestea nu diferă unul de altul nici prin doctrină, nici prin program, nici măcar prin metodă. Constituesc mai degrabă clientela
© BCU
196                          ■
î>6Îi'tic>ă personală a şefilor de partid şi staielor-lor majore.“
   Totuşi peste 40 ani, această ficţiune constituţională, a dat României o jpfoâpteritate prodigioasă, ceiace în searhflâ că nu există sisteme rele de guvernământ, ci numai oameni răi de guvernământ.
   Politica noastră în decursul marelui război e încă just şi obiectiv explicată ; căutându-se mai adânc ; în elementul istoric, bishichologic social, şi economic, motivarea atitudinei diferitelor partide, care un momelii dat împărţiseră ţara îfi două tabere. Ne surprinde însă, cum după ce se dovedeşte o neobicinuită documentaţie în întreg studiul, atât asupra Ideilor, cât a orientărilor şi persoanelor, autorul prezintă neaşteptat pe al Dl Lupu, ca şef al . , . Socialiştilor din Parlament, admorieştându-1 pentru intervenţiile sale necoordonate,1 dar iecunoScându-l ca singur personagiu tMicant din grupul . . . socialist.
   Asta fireşte pentru a nu se sparge complect tradiţia de înformatii fanteziste a le străinătăţii ,, .
A m scris tot aci, cuvinte . în zadar risipite despre necesitatea cărţilor româneşti în America, unde avem câteva sute de mii de conaţionali, cari aşteaptă să se împărtăşească din bucuria atât de preţuită pe tărâmuri îndepărtate, a scrisului românesc. De fapt ştim cu toţii, că printre aceşti fraţi asvârliţi de soartă departe, în lumina aprinsă a celei mai vertiginoase civilizaţii, se găsesc cu mult mai rar analfabeţii, decât aci, în ţara natală.
_ Se tipăresc acolo ziare, cu tiraj superior gazetelor româneşti din Ardeal, din • Care de altfel se alimentează.
. Daraceşti fraţi de departe, muncitori, cari jertfesc îndestule economii pentru a întreţine gazete şi societăţi de cultură; aşteaptă zadarnic şi bibliotecile româneşti, fiindcă editorii noştri sunt preocupaţi de gândul cum să speculeze mai cu succes şcolarii din România liberă.
    Am fost îndemnaţi să readucem acestea în discuţie, de ştirea unui confrate maghiar, care ne informează că editorii dela Budapesta au scris în fruntea programului lor, răspândirea cărţilor ungureşti între conaţionalii, mai puţini în număr de cât ai noştri, din Sta’tele-Unite.
    Aceşti editori, după experienţa făcută în Statele vecine Ungariei, au* găsit, că graţie diferenţei uriaşe dintre valuta lor, şi valutele străine, pot să realizeze beneficii enorme peste graniţe, pe lângă formidabila operă de propagandă nrţio-nală ce împlinesc cu aceasta.           *
    Ce ar fi, dacă pilda ar da de gândit şi editorilor noştri? Doar spre simplicitatea calculelor de beneficii, leul se apropie precipitat de coroana Ungară. Ne-am alege cel puţin cu atât de pe
urma deprecierii paralei noastre, iar roj mânii de peste Ocean n’ar fi Şiliţi să cumpere drept carte românească, aventurile călugărului Rasputin.
O broşură, cu textul mai puţin rigid de ' ât al obşteştilor dări de seamă şi anuare, ne face cunoscută activitatea „Institutului de oîbi $i surdomuţi" din Cernăuţi, în decursul trecutului exerciţiu. Un dureros interes, ne întoarce din când în < and ochii spre aceşti copii, pe care o vitregie sălbatică a naturei îi lipseşte de voluptatea celor mai elementare senzaţii. Un orb şi un surdomut, întâlnit întâmplător la un colţ de stradă, unde veghează de obiceiu tradiţionalul (erşitor; nu mai impresionează de cât pe simpli, cari sunt mai aproape de' suferinţele primordiale, şi mai" direct umani. „Civilizaţii" nu înţeleg a'eastă suferinţă de cât prin prizima şi prin intermediul literaturei. Dar o şcoală întreagă, unde nu întâlneşti nici un singur copil normal şi unde a este fragede creaturi ' pentru totdeauna înfirme, învaţă cu toate acestea a scrie, o citi, a Calcula şi în sfârşit a corecta vitregia destinutului, ne pare cu deosebire, mişcător şi demn de o mai necântărită generozitate din partea statului.
    Şi nici odată nu am înţeles mai adânc tragedia lui Pan, orb şi bătrân din poezia lui Blaga de cât când am recitit-o substituindu-ne elevului orb Gheorghe Costineanu, care a rostit-o între colegii lui asemenea fără vedere la serbarea de sfârşit de an:
    ‘  ,, , . . Picuriî de rouă-s mari’şî calzi, .
       Corniţele mijesc,
       Iar -mugurii sunt plini . . .
       Să fie primăvară?1*                 '• '
         M.
F' rumos, şi poate plin de făgădu-iala unor roade bune, a fost gândul tinerilor, cari au făcut să apară „Viaţa Studenţească". Am primit cu rezervă apariţia celor < âteva numere de până acum; — mărturism; — cu teama <ă avem iară şi de aface < u o tribună a unor nerăbdători Ce se grăbesc a-şi vedea slova tipărită. Câte-va cazuri anterioare ne îndreptăţeau a o crede. Se dovedeşte însă că „Viaţa Studenţeuscă‘‘ a adunat îrţ jurul său un tineret dornic de o
                                                                                                                             .QÂNblktA
activitate mai precisă şi fecundă de cât simpla tipăritură a unui monitor studenţesc. Cu prilejul unei călătorii de propagandă în Ardeal,patru studenţi din jurul acestei publicaţii, înpresionaţi de lipsa cărţilor în satele româneşti; au înfiinţat 27 biblioteci populare, aducând cazul la cunoştinţa Ministerului de culte şi Arte, Casei Scoa-lelor şi Casei centrale a Băncilor populare, întru ajutorarea iniţiativei pornite. Iar printr’un apel adresat colegilor şi publicului au adunat prin-rriele cărţi, pentru ţăranii cărora tiparul nu le trimitea până acum, de cât hraria întelectiielă îridoelnică şi dizolvantă a publicaţiilor şi ziarelor politice: E o pildă frumoasă. Şi drept încurajare pentru această generoasă pornire a tineretului, câte-va Bănci (le cu-, noaştem şi noi) au refuzat până şi plata abonamentului; cei 40 lei ce s’ar fi cuvenit să sprijine publicaţia studenţilor. E drept, aceste bănci n’au descălicat în Ardeal pentru a înfiinţa biblioteci populare, sprijini vre-o mişcare culturală ori alte asemenea rătăciri. Aveau ceva mai bun de operat. Şi operează. Ca în colonii, mă rog.
Insfârşit pictura viitorului se preci-zeză. Obosisem şi eram dezorientaţi de impresionism, futurism, naturism, cubism, dadaism, ideism şi alte variaţii pe aceieşi temă. O tînără artistă finlandeză, Dra Trudi Brididi, a inventat o pictură nouă, ultimul strigăt al raţiunei; pe care a şi botezat-o, pur şi simplu Ism. Meditând mai indelung asupra evangheliei cubiste dra Brididi sa convins că operele cubiste nu corespund teoriilor. „Contrar vechei tradi-ţiuni picturale — spune înven-tatoarea Ismuliui — cubiştii au proclamat inferioritatea simţurilor şi superioritatea raţiunei. Au dovedit că o pictură pur senzuală nu poate da decât soluţii vulgare şi mediocre în problemele de artă. înlăturând imitaţia exactă şi directă a naturei, trebue să concepem un obiect, adică să-l reprezintăm cu ajutorul unui semn, dabarasându-1 de . tot ce-1 situiază în spaţiu şi în timp . . ‘ flm aplicat în Ism, toate teoriile cubiste în toată vigoarea lor. Singurul punct unde am renovat, a fost în suprimarea culorilor, rest de barbarie senzuală. Mijloace mecanice (nu pumn dat în ochi) farmaceutice (îngestiuni cu mezcel), pot să creeze în viziunea noastră senzaţiuni colorate
\
© BCU Cluj
gândirea
147
                                                                                                               înfinit mai bogate şi mai variate de •cât acelea pe care le furnizează paleta".
    Consecventă teoriilor sale, Dra Bri-didi, a desenat literele alfabetului, care prin combinaţii pot forma grupe şi ne . dau Imaginea spirituală o obiectelor, desbrăcată de tot ce simţurile adaogă grosolan şi josnic. Mai mult încă, noua pictură putându-se servi direct de tipografie se poate răspândi în mii şi milioane de exemplare, suprimând neovia muzeelor, şcoaielor de belle arte şi altor vestigii de barbarie artistică.        .
    Suntem în putinţă să reproducem şi noi mai jos după revista pariziană „Les Marges" cât-vă din tablourile Drei Brididi, despre cari nu ştiu dacă s’au bucurat de tot de succesul, nici dacă au fost . . . expuse undeva. Iată de exemplu, o natură moartă, despoiată ■ de tot ce simţurile adaogă grosolan la imagina spirituală:
                                                                                                                            Sunt pipa unui autor.
    lată şi o femee într’un peisagiu, care l’a dat gata pe Poussin :
    Dumnezeule! de ce nu sunt aşezată la umbra pădurilor!
                                                                                                                In sfârşit, iată şi această Primăvară, care întrece toate Grigoreştele noastre :
    Frumoasă lună Mai, când vei reveni ?
    Rceste reproduceri autentice de ism-uri, vor nedumeri la început, apoi vor bucura nu ne îndoim şi pe cititorii noştri, Eram cu toţii pictori şi nu, ştiam ! Uite chiar nu subiect- de tablou, desbrăcat de grosol'niă simţurilor şi spiritualizat:                 ,
                                                                                                                Eram cu toţii pictori şi nu Ştiam! Spiritualizaţi vă rog imaginea.
De departe, tocmai din Judeţul Neamţ, care pe harta sifiligrafică însemnează o compactă pată roşie, ne vine broşura medic ilor loan Costi-nescu şi Al, Comoniţă, unde e zugrăvită sumar şi pe infelesul tuturor primejdia socială a boalei ce l’a inspirat odinioară pe Brieux. Şi găsim câte-va cifre care înspăimântă. Cine spunea oă statistica e o ştiinţă plictisitoare ?
    Astfel, aflăm că în dulcea Românie, unde războiul a îngropat aproape un milion din populaţia cea mai robustă
a ţării, înregistrăm astăzi la 100 de copii născuţi vii; 55 cari mor inainte de atinge vârstă de 15 ani. Din aceştia 20 la sută, şunt respinşi la recrutare ca neapţi serviciul militar. Iar pe lângă această neagră recoltă, autorii broşurei mai constată că 30% din populaţia ţării e atinsă de sifilis şi că anual numai în vechiul regat şi numai după cifrele oficiale, întotdeauna mult inferioare realităţii, — mor de tuberculoză peste 25 mii de adulţi.
   Funebru bilanţ.
   Procentele de mai sus, dovedesc mai elocvent ca orice altă prefaţă, utilitatea cărţuliilor de higienă socială, scrise pe înţelesul tuturor şi răspândite ( ât mai adânc în marea masă a populaţiei rurale. Dnii Costines',u şi Comoniţă au păşit pe un drum lăsat în'paragină de oficialitate. Ni se mai spune că broşura se vinde în folosul unei case naţionale, - şi oă învăţăturile ei sunt propagate şi prin viu grai, la conferinţele şi şezătorile organizate la sate. Unul dintre autori, doctorul Costines-u împreună cu Dr- RoşCuleţ, au descoperit şi un medicament nou. „Mecolul“, introdus în corpul ayariaţilor prin electricitate, scurtând şi uşurând obicinuitul tratament cu mercur. Ni se dovedeşte de i o harni ă activitate într'aceasta direcţie şi nu un simplu diletantism popularizator.
   Ne întrebăm însă de ce, atunci când atâtea fonduri se secătuesc pentru a populariza la ţară fotografiile miniştrilor din guvernele perindate, când se pot întreţine din banul public ziare de partid sau foi aşa zise de propagandă;     — de ce nu se
simte datoria de a împrima şi împrăştia cât mai adânc, cărţulii de acestea, cari luptă doar împotriva unor pericole sociale reale, nu împotriva fantasmelor inventate de budgeti-vorii diferitelor fonduri de dulce şi mănoasă „propagandă".
|Mu arare, ori se desprinde din mijlocul 1 ă nostru, câte un îndrăzneţ care porneşte să câştige gloria ce noi i-am refuzat-o, departe, în Parisul cu lumini hipnotice şi ucigaşe pentru fluturii cu aripi prea şubrede. Unii, cei mai mulţi, după îndelungi svârcoliri renunţă înghiţiţi de fumul cafenelelor. Alţii, mai norocoşi ori poate numai mai tenaci, reuşesc să-şi cucerească un mic coif de celebritate, limitat într’un strâmt cerc de compatrioţi. Iar puţini, se ridică însfârşit deasupra mediocrităţii anonime şi străbat printr’un , .adevărat fenomen de capilaritate.
. Se găsesc artişti şi savanţi, aproape complect desrădăcinaţi din pământul românesc. Dar se găsesc îndestui, şi dintre aceia cari ne vin «tenori dela opera din Hamburg» ori «soprane dela Scala», cu toate că pe acolo fost-au cel mult corişti sau în balet.
    Pe aceştia ne grăbim întotdeauna să-i revandicăm cu un subit orgoliu naţional. Sunt glorii pe care nu le-am acceptat de cât când ne-au fost rambursate din străinătate. Gândim la cazul savantului Gaster şi la atâtea altele din toate domeniile, începând cu gazetăria şi muzica, şi sfârşind cu medicina şi poezia.
    Şi ne aminteam acestea, citind elogiile pe care Le Crapoutllot, le aduce volumului Les Araignees, al compatriotului nos-Adolphe Orna. Nu doar, că d. Orna, ar fi una dintre acele glorii despre care pomeneam mai sus. Cu toate afirmaţiile recenzentului dela revista franceză,* că dsa ar fi cunoscut succesul în România cu romanele şi piesele sale şi că aci în ţara sa de origină, am socoti romanul «Nică Fus, agitator» publicat odinioară în foiletonul Faclei, de o măsură cu acele fresce Curajoase ale lui Upton Sinclair; «Regele Cărbunelui» şi «Otrăvitorii din Chicago» — d. Orna rămâne marelui public românesc aproape un necunoscut. Abia câţi-va amatori ,ştiu de existenţa romanelor şi pieselor saje, pe care le-am considerat poate injust, trecătoare încer cări de amator. îmi amintesc despre car tea întitulată mi se pare La fange, care atrăsese atenţia mai mult prin îndrăzneala şi cruzimea tratării, de cât prin alte virtuţi şt talent. Se pafe însă că d. Orna a evoluat. Cel puţin aceasta o afirmă recenzentul entuziasmat. Căci spune acesta:
— «... prin marele dar al autorului, Păianjenii, s’au ridicat hotărît deasupra producţiei curente. Şi nu înţeleg a vorbi numai de acel senz al pitorescului, de această observaţie când turbulentă, când jumătate înţepată, întotdeauna justă ; de acel chip de a ne reda dintr’o trăsătură neuitată atâtea siluete; dar înţeleg a vorbi de acel dar superior, de acel gust profund şi aproape sacru al omenescului şi al generalului ascuns sub anormal şi straniu, de acel sentiment Infailibil al ma-. rilor forţe care poartă lumea «...J3rr!       '
pariem că d. Orna are un prieten gentil la Crapouillot; un prieten care fără îndoială e de obiceiu mai sgârcit cu epitetele elogioase, chiar când ar fi vorba de Dos-toiewski bri Barbusse.
© BCU
198
Gândirea .
Si fiindcă e vorba de celebrităţi, de compatrioţi şi de „Crapouillot" ; nu putem trece peste maliţioasele rânduri ale revistei pariziene, adresate compatriotului Tristan Tzara. Ştiut eşte că d. Tristan sau d. Tzara (nu-putem bănui, pe care din aceste două nume de adopţie le va fi preferând), zic ştiut este că d. Tristan Tzara, desgustat de omorîtoarea încetineală cu care în .pământul nata! se cucereşte gloria, a emigrat în ţinuturi ca cafenelele mai spaţioase şi cu gloria mai generoasă şi rapidă. Acolo, prin complicate şi tainice peripeţii, la care au contribuit şi oarecare revoluţii voite si nevoite de sintaxă, a devenit şef al faimoasei şcoale dadaişte. De atunci inspiră săptămânal cronicile parisiene, mai mult sau mai puţin humoristice. în orice caz şi-a asigurat în felul său o părticică de glorie. Nimeni adică, nu e celebru în ţara lui.
   La repetiţia generală a piesei „ Les Mariesde la tour EiffeT*, într’o mare încăerare între spectatori, dintre cari unii aplaudau iar alţii au pus în funcţiune sirenele, fluerătoarele, cheile, ţignUlele şi bastoanele ; Tristan Tzara, „chef des dada“ alese momentul pentru a arunca prospecte de război dadaist în sală. „E un gest — scrie le Crapouillot — pe care’l iubeşte, fiindcă-i aminteşte tinereţea şi ocupaţiile sale anterioare".
   Attrape dada!
   Prietenul dlui Orna să vede că nu e şi al dlui Tzara-              c. p.
jl/letoda directă a dat faliment! se spune acum în lumea pedagogică franceză. Aşa după cum, — nu sunt nici două zeci de ani de atunci, se striga cu cel mai mare entuziasm: s’a găsit cheia limbilor! S’a găsit mijlocul de a fi de mai multe ori om, cum definea Goethe pe poligloţi!
   Şi era atâta fericire pretutindeni, In lumea şcoalelor; ca şi când un savant genial ar fi descoperit un preparat miraculos, care injectat o singură dată sub pielea unui francez, l’ar fi făcut să înţe-
leagă deadreptuî, deîa prima aruncătură de ochi, pe Dostoievschy în original.
   De fapt metoda aceasta directă — marea descoperire — nu consta de cât din îm trebuinţarea mai pe larg a conversaţiilor dintre profesor şi elevi, părăsindu-se metoda cealaltă, cea veche, devenită din momentul acela, fireşte, «indirectă».
   Şi iată, acum după două Zeci de ani, strălucita născocire a pedagogiei moderne cade cu brio. Pretutindeni se constata din ce în ce mai «metodic» insuficienţa şi asupra celor, cari erau destinaţi să se împărtăşească din nepreţuitele-i binefaceri.
   Scopul pe care-1 avea în vedere, de a face pe elev să pronunţe corect şi să discute în limba streină respectivă, nu numai că nu e atins; dar s’a observat că graţie metodei celei noui, ţinerile generaţii părăseau şcoala complect ignorante de literatura şi înţelepciunea popoarelor, ale căror glăsuiri le studiau. Doar cei mai sârguitori câştigau ceva din metoda cu pricina: modul de a pronunţa impecabil vre-o sută două de cuvinte. Atât cât ai putea să comanzi o masă şi să ceri un bilet de tren.. Dar nimic mai mult.
   Astăzi, inovatorii de> acum două decenii, îşi amintesc cu jind de vechile gramatici, cu regulile în versuri, care se înfigeau adânc în memorie şi care, pedagogilor, până şi azi le-au rămas jîn minte, ca un refren melancolic de frumos, din copilărie. Bătrâna metodă cu traduceri peste traduceri, cu dicţionarul în dreapta şi cu gramatica în stânga, pare a-şi recăpăta locul uzurpat, în lumea şcoalelor. Şi odată cu ea, probabil mult folositoarele şi vai atât de hulitele limbi clasice, pe care, fără îndoială metoda directă le-a alungat din învăţământ, ca nişte limbi netrebnice, ce nu se pretau la conversaţie. Şi care la rându-le au dus cu ele — cum profeţea Anatole France — claritatea şi vioiciunea stilului francez...
   lată deci, cum pe vremurile acestea ceva poate ajunge din direct, indirect şi invers. Doar trăim în vremea lui Einstein.
O revistă punea deunăzi o întrebare scriitorilor noştri. întrebarea n’are importanţă: care e autorul lor preferit; care e opera ce le dă mai intens fiorul artei; care ar fi cele douăzeci de volume pe căre le-ar lua cu dânşii într’o insulă pustie unde ar fi exilaţi pe tot restul vieţei; însfârşit, una din multele întrebări cu care revistele şi gazetele dau iama în lumea literaţilor şi-a oamenilor cu faimă, când seceta producţiei ameninţă să le usuce cu desăvârşire coloanele. *
   S’a răspuns ca de obiceiu, în fel şi chipuri. Cu toţii şi-au arătat preferinţele, motivându-le în stilul cel mai de sărbătoare pe cale l’au găsit în rafturile ascunse ale spiritului lor.
   La festivităţi de acestea publice, hainele de gală sunt de rigoare şi modul cum le cad cutele, e judecat cu multă severitate de asistenţă. Şi nu rare ori, sentinţa publicului în astfel de împrejurări, poate fi fatală şi fără nici o posibilitate de apel. De aceia auto-controlul în faţa oglinzei din conştiinţă, e foarte riguros în preziua sau mai bine, în pre-săptămâna dârei în vileag,
   Or tocmai acest auto-control e rene* gat cu toată vehemenţa de cei mai mi-găloşi preţuitori ai lui. Grija de a evidenţa «spontanitatea» se evidenţiază de obicei mai mult de cât însăşi această mult căutată spontaneitate.
   Iată din ce motive ne-a plăcut mult sinceritatea unuia dintre dânşii, care-şi începea răspunsul cu cuvintele: «Intre- . barea dvs. m’a găsit tocmai pregătit; de mult o frământam în minte».
   Ce să fi fost? L’a luat condeiul pe dinainte sau e un om care are curajul pregătirilor sale. Căci mărturisirea pre-gătirei e un adevărat curaj; dacă răspunsul e debil, riscul e mare.
   Cum spuneam însă răspunsul e acceptabil, sincer e de preferat un pregătit de aceştia, unui spontan... regretabil. Şi vai! Asta e defectul actual al unei bune părţi din literatura noastră: prea multă spontaneitate.
   E de prisos să ne mai întrebăm însă asupra unuia din scriitorii actuali şi încă «decadent», care, când a fost vorba de cele două zeci de cărţi, le-a luat pe rând ca’n manualele de şcoală: Biblia, Iliada etc. Pregătit sau nepregătit, sincer sau nesincer, cum 6 fi fost, l’am fi dorit să fie puţin mai «decadent» când îşi afişează preferinţele.
   O expunere riguros cronologică sau în ordine alfabetică e prea belferească şi prea denotă şi lipsă de pregătire şi de spontaneitate.
   Şi pentru un scriitor atât de decadent...
                                                                                                                                                                GIB. .
   „ARDEALUL"
INSTITUT DE ARTE GRAFICE
                                                   SOCIETATE ANONIMA
                                                  = CLCJJ =
STRADA MEMORANDULUI No. 22
                                                                       TELEFON-No. 51,
Primeşte spre tipărire gazete, foi, reviste şi tot felul de broşuri, opuri literare, cărţi şcolare în editură pto-prie şi în editura autorului.
                                                                  Fiind asortat cu literă nouă şi cu 10 maşini de tipar, face lucrări colorate în execuţie artistică.
© BCU C
                    La Revue universelle                      toţi cari se interesează*de politica externă                  
       Revistă politică, literară, artistică, socială         Toţi cari voiesc a cunoaşte'mişcarea tuturor ideilor mondiale 
             Apare la 1 şi 15 ale fiecărei luni               Toţi cei preocupaţi de marileprobleme ale                     
        Abonament anual 90 franci, 6 luni 50 franci.          economiei politice şi finanţei înternaţionale                 
                 Costul unui exemplar 4 fr.                               trebue să citiască şi să răspândească             
           Paris 157, Boulevard Saint-Germain (6e)                                  L’Europe Nouvelle                       
                                                              Revistă săptămânală pentru chestiuni externe, economice       
                                                              ' . şi literare                                               
                                                              Abonament anual 90 franci, 6 luni 50 fr., 3 luni 30 fr.       
                                                              1 92, rue de Miromesnil, Paris. f                             
                         Revue Bleue                                                                                        
                Revistă politică şi. literară                                                                               
                   Apare de 2 ori pe lună.                                         La Revue de LEpoque                      
                 Abonament anual 55 franci.                   Publicaţime lunară ilustrată de ex presiune şi studiu         
1 286. Boulevard Saint-Germain (Vile) Paris.                  ■ idei, arte şi litere                                        
                       La Connaissance                        Abonament anual 28 franci. ■                                  
/                                                             Paris 13, rue Bonaparte (Vie),                                
                Revistă literară şi de idei.                                                                                
^ Abonament anual 35 franci.                                                                                                
^ Paris. 9 Galerie de la Madeleine (8e)                                                                                     
                         La Bataille                                               La vie des lettres                       
   Economică, socială, uvrieră, ţărănească, maritimă, in¬     f Artă şi literatură.                                         
telectuală, documentară, literară, humoristicâ, eclectică etc                 Abonament 4 volume 20 franci.                 
                   Apare de 2 ori pe lună.                                 20, rue de Chartres, Paris-Neuilly               
                 Abonament anual 12 franci.                                              Qa ira                             
           Paris, 2 Rue de l'Hotel de Viile (iVe)                           Revistă lunară de ărtă şi critică               
                       Le Crapouillot                                      Abonament anual 15 franci belgieni.              
              Revistă pentru literatură şl artă                             61. Hofstraat, Eeckeren-Anvers. ■               
                Paris, 5 place de la Sorbonne                                                                               
_ ■ ' %                                                                              La Grande Revue                        
La Nouvelle Revue Francaise                                             Revistă pentru toate ramurile de cultură.           
        Revistă lunară pentru literatură şi critică.                           Abonament anual 38 franci.                   
                 Abonament anual 48 franci.                   37, Rue de Constantinople, Paris (Se).                        
3, Rue de Grenelle, Paris (Vie). ,                                                                                          
                         Les Marges                                                 Le Monde Nouveau                        
Revistă literară fondată în 1903 de către                            Revistă pentru strângerea legăturilor sociale,         
dl Eugene Montfort                                                    economice, literare şi artistice între Franţa         
Apare lunar. Abonament anual 22 franci.                                              şi străinătate.                        
Administraţia: Librairie de France 99 boulevard Raspail       Apare lunar. Abonament anual 50 franci.                       
Redacţia: 5 Rue Chaptal, Paris (IXe).                         42, boulevard Raspail, Paris (7e).                            
ÂM Dl R EA
LITERARA, artistica, sociala
Apare. la 1 şi 15 ale fieeării luni.
„ ,  '  .   ...... CLUJ, CAL?A REGELE
Redacţia şi administraţia. pERDINAND No. J8.
Abonamente:
1 an 60 Lei; 6 luni 35 Lei; 3 luni 20 Lei. .'. Pentru instituţiuni şi autorităţi 120 Lei anual.         In străină-
tate 120 Lei anual.
Inserţii şi Reclame: Redacţionale:
se fac la administraţia revistei în condifiunui foarte avantajoase, la achizitori împuterniciţi şi toate agenţiile -de publicitate cu un scăzământ de 20 °/o sub tariful celorlalte publicatiuni similare. .
Pentru recenzii şi anunţarea apariţiei dnii autori şi casele de editură sunt rugate a trimite câte două exemplare. Manuscrisele nepublicate se ard. Cărţile şi manuscrisele rugăm a fi adresate revistei şi nu personal.
  BANCA CENTRAIA
  pentru Industrie şi Comerţ, Soc. Anon. — Sediul Central, Cluj.
  FÎIÎflÎP ■ Existente: Arad, Alba-Iulia, Haţeg, Oradea-Mare, Sibin şi £fîjzî" Turda. — In înfiinţare: Bistriţa, Braşov, Timişoara.
tează tot felul de mărfuri atât în cont propriu cât şi în comision. Afaceri a meta.
50-3
                                             Secţia de Mărfuri:
Cumpără şi vinde, exportează şi impor-      Secţie specială pentru cereale.
       ' Primeşte mărfuri în depozitele proprii în gaj şi în chirie.
                                             Secţia Industrială:
     Crează industrii noui.                       Face comerţ cu articole technice.
     Acordă credite Ia întreprinderi industriale.             .                  :
                                              Secţia de Bancă:
     Execută tot felul de operaţiuni bancare în   Execută plăţi pe toate pieţele din ţară şi
       cele mai culante condiţiuni.                 străinătate.
     Cecuri, Asignate, Virimente, Incassări. Im- . Ordine de plată telegrafice.
       prumuturi pe gaj, Conturi curente, Es-     Cumpără şi vinde tot felul de monede şi
       compt de Cambii, Cupoane, Efecte, De-  - valute........    ...... ,
       vize etc.                         Primeşte:  .             •
                   DEPUNERI SPRE FRUCTIFICARE
                                pe Libele şi în Cont Curent, bonificând cele mai urcate înterese.
 Plia Mii ie ini
  Fraţii Martonffy
                                Cluj, Calea Traian No. 84.
 Magazinul central
                                Calea Regele Ferdinand 35.
                            Cel mai mare asortiment de specialităţi de blănării, cu asigurări in contra stricăcunilor de molii
                            Cea mai reuşita expoziţie de la Târgul de mostre din Cluj.
                            Magazinul central este asortat cu tot felul de blănuri de astragan, lutru, top ect Garniturile cele mai fine de vulpe alasca etc.
                            Fraţii Martonffy au fost decoraţi cu brevert, la marea expoxiţie de blănuri din Bruxelles
                            Toate comenzile de blănării, sa executa in 8 zile. Desfide orice concurenţă.
      19-12
COFETĂRIA Boncescu
CLUJ—TIMIŞOARA
Aranjată în cel mai elegant stil, este locul de întâlnire pentru toată lumea di-tinsă. Cele mai bune bon-boane, torturi, prăjituri şi orice alte. produse, în arta bonboneriei se găsesc numai la Cofetăria Boncescu
CLUJ-TIMIŞOARA
 COFETĂRIA BOMCESCU
© BCU Cluj