ANUI. I. SE No. V - ilâao b. LUJ nui'itrwm *u c s • 1 In vie....................Ion Pillat Galerele albe............Cezar Petrescu \ Un călător...............Gib. I. Mihăescu Cântec antic.............Dem. Galben...................nl. O. Teodoreanu Toamna...................D. N. Teodorescu Inoptare . . '...........V. Russu-£irianu Moartea lui Alexandru Block N. N. Liviu Rebreanu .... Ion Darie Clipe.......................T. Murăşanu Sfârşitul unei mari împărăţii O. M. Cântece pentru Lelioara . . Emil Dorian Puterea slovei..............E. Titeanu + 1 Scrisorile unui răzeş. . . C. Robul Câr{i şi reviste, Cronica măruntă, Desemne de Victor Ion Popa, M. G. Georgescu etc. r ii £ e» • •• © BCU Cluj + SOCIETATE ANONIMĂ OL.OJ CALEA REGELE I'EEniXWI) Nr. 36 — 38 (In casele proprii) (Telefon Nr. 5—39 şi 12—17) CAPITAL SOCIAL LEI 50-900,000 (Banei. împuternicită cu finanţarea reformei - agrare prin Decretul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919). Execiifâ tot felnl de operaţiuni de bancă cu 5°L netto 10, 15. 25 ani. Primeşte depuneri spre fructificare l Primeşte depuneri în cont curent ( Cumpără şi vinde monezi străine. Finanţează întreprinderi agricole şi industriale. Emite scrisori fondare. flcoardă împrumuturi hipotecare cu anuităţi pe flcoardă împrumuturi cambiale. Acoardă împrumuturi pe gaj de efecte (lombard). Aeoardă împrumuturi pe mărfuri (vacante). Excontează cambii, efecte, cupoane, devize. Secţie specială pentru organizarea cooperativelor. Secţie specială pentru maşini agricole, . Secţie specială pentru produse agricole. Virimente directe de cont-curent cu toate băncile mari din ţara şi străinătate 1 © BCU REDACŢIA Cc*r\^ir<2a Şl ADMINI¬ ANUL I STRAŢIA : No. 9 CALEA 1 SEPT REGELE 1921 ferdinand ,_. 1 biTCBA^A - AQTj/TÎCĂ-yOci AL>Ă EXEM¬ No. 38 PLARUL r i M .T 2 LEI 50 t t APARE LA 1 ŞI LA 15 ALE FIECARE! LUNI REDACTORI: CEZAR PETREŞCU ŞI D. I. CUCC1 IN VIE. Tot mai miroase viea a tămâios şi coarnă, Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc .. . Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc; Ce vrea cu mine toamna pe dealuri de mă ’ntoarnă ? Nu e amurgul încă dar ziua e pe rod Şi soarele de aur dâ’n pârg ca o gutuie. Acum — omidă neagră — spre poama lui se suie Târâş un tren de marfă pe-al Argeşului pod. Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul iia, Prin hi lumina sboară ca viespi de chihlibar. O ghionoae toacă înt’un agud, şi rar Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia . . . S’a dus. ., şi iarăş sună., . . şi tace. .. Dar aud — Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată — In inimă o toacă ce ’ncepe ’ncet să bată Lovind în amintire ca pasărea 'n agud. Florica, August 1920: v ION PILLAT. „GALERELE ALBE" — Pe o carte a lui Giovanni Papini. — In jurul şcolii de odinioară, am zărit schele stropite cu var şi lucrători albi ciocănind tencuiala. Era în orăşelul copilăriei, unde întâmplarea m’a întors strein acum, într’o după amiază cu străzile pustii şi încinse de căldură. Spre gară mă tara un vehicul apocaliptic, cu arcurile şubrede, cu calul obidit şi cu ovreiul somnoros. Din „Strada Mare", birja ocolise pe uliţi întor-tochiate, şi amintirii încă familiare. Mă surprindea trist, încetineala cu care timpul abia îndrăznise, timid, să schimbe înfăţişarea provincială a acelei urbi ‘din celalt capăt al ţării. Abia câte-va ziduri noui în locul câmpurilor virane; incolo aceiaşi pomi îmbătrâniţi acum, aceleaşi grădini în care merii îşi încovoiau crăngile grele de rod, aceleaşi curţi cu iarba verde şi cu poteci de lespezi, unde femei cu broboada albă aruncau pumni de grăunţe cârdurilor de paseri. Doar autohtonii, alţii, îmi erau necunoscuţi, şi necunoscute tăbliile albastre, cu care municipiul, fireşte credincios partidului de guvern, prefăcuse vechile numiri ale străzilor cu altele, ce .dovedeau recunoştinţă pentru proaspetele glorii. Atunci, la o cotitură, mi-au apărut brusc şi neaşteptat zidurile şcoa-lei de odinioară. Urcaţi pe schele, lucrătorii cu albe mistrii dădeau bătrânei o tinereţe amăgitoare. Şi fără voie, mi-am amintit înaintea ferestrelor ude de var; — Aici e clasa întâi, cu tablourile murale ale anotimpurilor; dincoace a patra cu harta celor două Ame-rici, subţiate la mijloc ca trupul unei viespi uriaşe; colo, cancelaria „Domnilor"... In grădină, crescuseră ca şi odinioară ierburi sălbatece, neturburate în ticna celor trei luni de vacanţie. Iar sub streşina cărămizie, am zărit aceleaşi cuiburi cenuşii de rându-nele, adăpostind poate erezii direcţi ai puilor cu pliscurile galbene, pe cari îi sburătăceam atunci cu praş-, tiile noastre obraznice. De ce nu m’a înfiorat însă nici o caldă emoţie, —- cum scrie Ia cartea amintirilor ? Şi de unde atâta ingrată indiferenţă pentru acest cimitir al copilăriei? îmi cercetam sufletul temător să nu-i descoper o infirmitate şi nu mi-am putut erta această uscăciune, de cât gândind la acea neplăcută amintire, care apasă toate generaţiile ce au fost odată încarcerate între ziduri de şcoală. Peste câte-va zile fără-grija copiilor va sfârşi. Şcolarii rup foile împuţinate din calendar cu mâhnire, căci fie care zi trecută îi apropie de scadenţa libertăţii. Edificiile proaspăt văpsite, cu miros de tencuială şi mucigai în sălile albe, vor deschide porţile trei luni odihnite. Copii cu ochii nevinovaţi şi clari se vor îmbulzi sgomotoşi, cu hainele proaspăt netezite, cu ghiozdanele noui, cu caete frumos cartonate, cu plumbierele pline de creioane. neciuntite încă şi cu cărţi care ascund desfătarea pozelor necunoscute. Dar după bucuria acestor nevinovate noutăţi; când creioanele vor începe a-şi rupe vârfurile ascuţite, când cărţile îşi vor îndoi colţurile şi ghiozdanele îşi vor înmuia cartonul; între zidurile ostile de clasă, zi cu zi, monoton, se va vesteji fecioria ochilor puri; din obraji . se va topi robusta sănătate şi su- i§2 fletele agere şi sălbatece se vor deflora trist de oficiala îndopare cu învăţătură. E o suferinţă obscură şi fără protestare indurată, pe lângă care trecem cu nepăsare şi pe care o socotim aproape fatală. De aceia poate sub toate latitudinile, captivita tea celordintâi ani de şcoală, când laborios şi savant se ucide personalitatea [micului animal omenesc, supunându-1 mediocrei nivelări de turmăjş; — a smuls accente de neuitată durere. Căci nu ştiu să existe o literatură mai tristă şi mai deprimantă ca acea a amintirilor de şcoală. înaintea ochilor se desfăşoară o tragică galerie, copii şi adolescenţi peste al căror suflet fraged o mână brutală şi uniformă a mânjit urme pentru totdeauna neşterse. Buni şi răi, plini de ingeniu sau sortiţi mediocrităţii, coborîţi dintr’un sat de mocani sau din etacul cald al unei mame desmierdătoare, cu toţii scriu cel dintâi capitol desnădăjduit, după care toate desamăgirile, toate suferinţele, toate umilinţele şi toate concesiunile făcute vieţii mai târziu, nu mai au decât o ştearsă şi secundară însemnătate. E Trăsnea,- doborât de definiţii savante, care adoarme într’acea zi friguroasă de Noembrie, pe un hat lângă Fălticenii vechi, sub cap cu „Artea ce ne învaţă a vorbi şi scrie corect o limbă". E Bursierul lui Delavrancea, răsucindu-se în aşternutul dormitorului pentru a asculta mai atent cele dintâi destăinuiri vinovate ee-i aţâţă imaginaţia. E Charles Bovary — Charbovary — cu cascheta lui „ovoidă şi umflată cu balene, care tot odată aduce cu o căciulă, cu o şapcă, cu o pălărie rotundă, cu o caschetă de lutru şi cu un fes de noapte", şi din care copii şi-au găsit obiect de glumă şi de suferinţă din primul ceas. E Pierre Noziăre, cu tunica fantastic imaginată de Rabiou, croitorul portar curajos şi mistic; întru delectarea unui întreg colegiu şi spre întâia umilinţă a copilului ce ascunde în pupitru primul caet de versuri stângace. E micul Jack (par un k) desprins din etacul Idei de Barancy, pentru a mucezi aruncat în gimna-siul Moronval, în tovărăşia lui Ma-dou-Gheza, odrasla nefericită a regelui din Dahomei. E Poil de Ca-rotte, Chinuindu-se să înţeleagă în dormitorul institutului Saint-Marc, de .ce provizorul Violone sărută noaptea, când luminele se stâng, pe Marceau, cel care roşeşte ca o fată. E Jaques Vintgras, acumulând zi cu zi, revoltele din care va izbucni refractarul Valles. E Sebastien Roch, alungat din pensionul iezuiţilor cu sufletul şi trupul violat. E William Wilson, captiv în vasta şi umeda închisoare şcolară dintr’un sat fără numeai Engliterei. Elliuşca, bombardat cu pietre de ceaţa colegilor pe care îi urăşte şi e chinuit de remuşcare până la moarte, fiindcă a hrănit un câine vagabond cu o bucată de pâine în care ascunsese un ac cu gămălie. E Egoruşca din Stepa lui Cehov, dus la şcoală de alungul câmpiilor pustii şi emoţionat până la plâns de cântul Stepei, pe care nu o va mai asculta.. E Kim, fugit din colegiul Saint-Xavier din Lucknow, pentru a întâmpina în furnicarul eteroclit al uliţilor indiene, Omul sfânt, de care nu l-a desprins nici o învăţătură şi nici o disciplină. S’ar părea dar că şcoala lasă amintiri necicatrizate, fiindcă nu urmăreşte de cât uciderea tinereţii, şi gâtuirea inteligenţei; fiindcă dascălul nu e de cât un călău oficial, tocmit să sugrume personalităţile incomode. Din această luptă între frageda individualitate şi pedantul pedagog, cu redingotă, catalog şi nuia, biruitul e întotdeauna copilul redat societăţii aşa cum îl cere, spre liniştea ei rezemată pe o uniformă mediocritate: element amorf de statistică. Se vorbeşte, ca întotdeauna înainte de deschiderea anului de studiu, despre reforma şcoalei. Dar copii se întorc la aceleaşi bănci scrijilate de iscălituri şi pătate de cerneală, repetă aceleaşi definiţiuni goale de senz, moţăesc seara pe aceleaşi caete cu teoreme şi fac ucenicia ipocriziei într’aceiaşi „galeră albă", Unde, spune Giovanm Papini — „Unicul text de sinceritate e păre-tele latrinei". Ce fericite ne par atunci, vremurile, când guvernatorul Virginiei, într’un raport adresat în 1660 regelui Carol al II al Engliterei, se felicita, că— mulţumită Domnului! nu existau în colonii nici şcoli gratuite, nici imprimerii... CEZAR PETRESCU OÂNblRtA UN CĂLĂTOR. Prin fereastra larg deschisă a compartimentului, plesniturile roţilor pe şine, năvăleau necurmat odată cu aerul rece al nopţei de primăvară; umplându-i plămânii de ră-soare şi zdrobindu-i timpanele su-lovituri de ciocane. Siluete carbob nizate de copaci stingheri apăreau fugar în cadrul cercevelelor; une-ori se desfăceau cu totul din besnă, apropiindu-se ameninţător şi scuturând în aer sute de braţe înspăimântate; dar monstrul de fer, în goana-i desmăţată, le aluneca sglo-biu printre ghiarele fantastice şi negre şi se perdea zănatec în adâncimi tot mai necuprinse de întunerec. De pe bancheta, pe care încremenise cu ochii ţintă la geamul vagonului, înghemuit în pardesiul subţire şi friguros; privea uimit la aceşti hecotohiri reînviaţi par’că din adâncimile vremurilor; ar fi vrut, poate, ca unul din braţele lor schiloade şi informe să prăvăle go~ naşul de foc din făgaşul lui feruit; să-l rostogolească deodată într’o prăpastie neprevăzută, groaznică, fără fund. ' . Apropia pleoapele şi întrevedea printre gene scena formidabilă a catastrofei. Detunăturile roţilor îi creşteau atunci haotic în pavilioanele Urechilor; îi dădeau senzaţia exagerată a unui tumult înspămân-tător, brăzdat de-o serie discontinuă de trăsnete cutremurătoare, sfâşiat de ţipete dureroase şi vaier omenesc. Se simţea târît în abis şi strângea ochii de groază şi de mulţumire abia îndrăznită. Ce nu era în stare să facă singur, ar fi voit să săvârşească neprevăzutul. Dar trenul sbura înainte prin besna de tăcere, cu ropot şi detu-nări de avalanşe. Şi el se* înghe-muia şi mai mult pe bancheta îngustă, se încovriga în sine ca un pui în ghiarele unui uliu; neputincios şi în voia forţei, care-1 ducea năpraznic şi- nepotolit. Acolo, la capătul călătoriei îl aştepta, pentru firea lui, ceva deopotrivă morţii. Cea mai teribilă umilinţă. II aştepta ochii severi şi trufaşi, a căror mândrie o înfruntase odată, o batjocorise, o strivise sub dispreţul său tăios şi obraznic; şi a căror îndurare trebuia să o ceară acum: doi ochi* sute, mii de ochii; îi vedea scânteind în noaptea de afară necruţători, ironici, vicleni, ameninţători. Doi dintre ei se apropiau chiar încruntaţi, sălbătici, corosivi; ii sim- © BCU Cluj GÂNDIRE A' îsâ CIN TEC ANTIC Cine-ar putea ca să-ţi cânte antica ta frumuseţă ? Malul lunaiec de mare, nu ar putea să cuprindă Ritmul mersului tău; — - ■ - Coardele grele de vînturi, zădarnic se’ntind, Harfa pe zare destinsă rămine neputincioasă; Cântul lui Pjin cântăreţul nu poate nimica să spue, Zădarnic frunzele toate, zădarnic maicîntă. Treci graţioasă şi rece ca o statue, Soarele fire de aur grabnic le strînge; Discul purtat de Apollo subt cîm'puri apune, Vine doar n aptea părului negru, Părul tău negru cu unde de ape damnate, Părul tău negru ... . . * ' Zarea se’nchide ca nişte hrisoave; Ochii tăi doară ca două trireme Poartă pe apele sării tăcute şi plînse, ^ Suliţi cu care luptară pe vremuri ne’nvinse-amazoane. Suliţi ce ştiu să învie ca raza de soare Dar ştiu să omoare Ca şerpii ce şuerăsara pe şesuri cu iarbă bogată şi uiă. * • . Pieptul închide izvoarele vieţii Care'n adîncuri ca pietrele stîncii de tari, Pline se luptă ... Braţele albe despică tăria şi fulgeră zările toate. * Cade în faţă umil cântăreţul . Şi unda genunchilor calzi ţi-o sărută ... , ' DEM. {ea arzându-i vederile, străpungân-du-i ţesuturile feţei; încetul cu încetul se înconjurau în conturul unei figuri cunoscute şi ţepene. începea să tremure. Simţea învăluindu-1 suflarea părintească, cu suflul rece, umed de cavou. Şi auzea p.enru a nu ştiu câte-o oară, cuvintele care-1 şfichiuiau ca plesnituri de foc: „Ce mai cauţi acum, du-te...“ Acest „du-te“ îl sfredelea ca un burghiu, îi da toţi fiorii sfârşitului. Îşi simţea sufletul micşorându-se, strângându-se, topindu-se strivit sub o greutate covârşitoare. Dar tresărea îndată înfricoşat ca un bolnav furat de începuturile agoniei; se scutura din frigurile delirului; îşi simţea sudoarea care-i prelingea fruntea răcindu-se şi ră-corindu-i svăcnelile tâmplelor; , iar faţa de lămâe, se schimonosia în-tr’un zâmbet fără curaj. Privea atunci năuc la ceilalţi călători, cari sforăiau pierduţi, diafa-nizaţi în lumina searbădă, fume-gândă alampionului. Le cerceta .în expresiile înlemnite ale feţelof, dacă nu cumva i-au urmărit pe sub ascuns vre-un gest nepotrivit, involuntar. Dar mirarea, îngrijorarea, groaza, care se ceteau pe aceste figuri de panoptic; erau ceva cu totul strein de viaţă. Uşurat, se aşeza atunci mai bine între răzemătoarele locului îngust. De bună seamă, aiurelile acestea proveneau din oboseala călătoriei. De aproape două săptămâni pe drum! Din ţara acea streină, depărtată şi posomorâtă şi până aci în apropierea oraşului părintesc! Doar singur observase; cu cât drumul se prelungea, cu atât se în-groşa în mitite-i negura, încâlcin-du-i gândurile. Nu-1 va alunga fără îndoială; nu va avea tăria să fie atât de crud. II va ruga, îl va implora, îi va cere ertare, chiar în genunchi de va fi nevoe. Şi bătrânul e prea mândru, ca să nu fie înduioşat de atâta umilinţă. Ii va povesti toate ororile foamei care-1 gonea din urmă. Toate rătăcirile prin oraşele acelea sure ale străinătăţei, în aşteptarea unui succes imprecis, care n’avea să vină niciodată. Ii va spune cum a risipit ast-fel tot ce-i rămăsese de pe urma mame-sii; cum decăzuse apoi încetul cu încetul, fugind din loc în loc, urmărit de creditori, de portărei şi de tot felul de agenţi roşii sau negri, ca de un nor sinistru de păsări răpitoare; cum ocupase rând pe rând cele mai josnice slujbe; cum îşi vânduse până şi hainele şi rufelej cum vânduse şi cea din urmă podoabă, pe care o mai păstra dela mamă-sa, pentru a putea lua drumul ţărei natale: o relicvă scumpă, la care ţinea ca la un idol, — aducătorul lui de noroc, — şi pe care o ferise cu cea mai mare îndârjire de toate avânturile necurate ale slabului său suflet. Toată această mizerie progresivă va încânta pe bătrân; îl va ferici; îl va face să sară în sus de mulţumire că i-şe împlinise profeţiile. — Nu-ţi spuneam eu ? îi va zice; nu-ţi spuneam! Mărturiseşte singur. II va aproba atunci şi bătrânul va fi tare mulţumit. De atâta mulţumire îl va eria. Mai ales înfrângerea finală, hotărîrea de a se întoarce şi a pleca genunchiul dinna-inte-i, îl va încânta cu desăvârşire. Fără îndoială, albit de bătrâneţe, va fi pierdut mult din îndărătnicia trecută; va avea cuvinte mai bune pentru el; îl va primi ca pe un fiu rătăcit, va tăia viţelul cel gras. Amintirea moartei, pe care o jicnise atâta în viaţă; îi va fi sădit în suflet semânţa omeniei. Cu neputinţă să nu-1 ierte şi să nu-1 primească 1 Aromit de somn şi de blândeţea celor din urmă închipuiri, ochii i-se lăsau de plumb; dar la prima atingere pleoapele se respingeau iar, speriate. Gândul alungărei se reîn-torcea- necontenit, tiran şi ucigător, cu tot cortegiul de groaznice închipuiri aevea, de catastrofe imaginare, de coşmaruri cu ochii deschişi. Conştiinţa distanţei care se 164 GANDlREA micşora la fie care plesnitură a roţilor, îi aducea tot mai dese tresăriri de friguri. Tot timpul călătoriei, această rotire de senzaţii, îl sdrobise sub contrastul aspectelor ei opuse, care se perindau cu o regularitate matematică. Dar nici odată ele nu-i apăruseră decât îritr’o formă neclară, nesigură, învăluită-de mister şi de groază. Acum însă, în apropierea imediată, scena primirei i-se prezentă în spirit cu o luciditate care-1 uimi; îl prinse cu totul în ţesătura ei de amănunt; îl covârşi sub puterea de adevăr a viziunei. O, nu-1 va alunga. Dar îl va umili cu toată bucuria acea pe care o avea să umilească, ori când şi pe ori cine. Cu bucuria, cu care dusese la mormânt, umilind-o până dincolo de viaţă, până’n ultima clipă, pe mocnita-i tovarăşe de zile. învinsul închise ochii. Amintirea mamei muribunde îi făcu sufletul în bucăţi. Cum nu gândise în tot timpul drumului, la cea mai de seamă cauză a plecărei! Revăzu patul celei pe moarte şi-i auzi sughiţurile agoniei. Resimţi indignarea străveche împotriva călăului tenace şi> metodic. Şi-aminti de răzbunarea pe care o făgăduise întinsei în cosciug, în şoapta celui din urmă sărut. îşi aminti de toată nobila-i mânie de revoltat romantic. Cea mai teribilă răsbunaie! Ii veni să surâdă de oroare şi des-gust Se va duce tremurând, în faţa atoJ iternicului criminal, cum îi stnga odinioară, în certurile lor grozave; şi-i va ’mplora mila! Va râde poate, de va fi nevoe, de ameninţări ,de odată şi vai, de scumpa moartă. Şi văzu în gându-i mutra sarcastică a obedului, plecându-se asupra-i, roşie, înstelată de fibre vinete; îi simţi mirosul acru, abia perceptibil de vin şi apă de gură, şi-i auzi vocea găunoasă şi râsul posnas• — , asta ţi-a fost răzbunarea ? 1'ntrV/ar teribilă... Ha, ha... m’ai făcut e i’fiS, iubitule; ai îndrăsnit să te întorci în halul ăsta, cu zdrenţele ăştia, cu mutra ăsta! Vai teribil te-ai răzbunat! De râs mai făcut, de râs. Ha, ha, ha, ha... mai-că-ta te priveşte satisfăcută, de-acolo de-unde o fi... în sfârşit ai îmblânzit-o... Am un loc de intendent... ţi-1 pot oferi... Nu-i aşa c’ai răzbunat-o? De ce nu vorbeşti? Ai venit aici să-mi taci? El va trebui să răspundă şi să GALBEN. O frunză uitată de toamnă, Acopere’n ape o stea, Şi luna, a toamnelor Doamnă, împrăştie aur pe ea. O frunză, atâta ne lasă Când trece foşnind prin porumb A pâclelor rece Crăiasă In drumu-i spre zarea de plumb. Vin zvonuri în cete încet, Că nu ştii de sînt sau nu sînt. Departe, departe ’n brădet Octombrie cântă din vânt. De ce a venit să s’ascunză O lacrimă’n colţ de pleoape? Iubirea noastră e-o frunză Ceracopere stele pe ape. AL. O. TEODOREANU. râdă afirmativ. Frate-său, căruia, la plecare, îi strigase laş şi sclav şi care, fără îndoială va fi de faţă acum, la întoarcere, va surâde cu ironică compătimire. Va geme atunci de durere şi ruşine ; dar gemetele se vor topi în gât, într’un râs, voios şi linguşitor; un râs, care va trebui să fie’ cât se poate de sincer. Vor veni şi orăşenii, obişnuiţii casei. Va veni şi ea, acea, pe care, în mândria-i exagerată, în încrederea oarbă pe care o avea în forţele sale, o refuzase pur şi simplu, în ciuda „atotputernicului"; pentru că, în doi ani de dragoste tinerească şi sfioasă, o găsise fără sufletul, de care el credea că are nevoe. Va veni tot oraşul; toţi ochii aceia care-i răsăriseră pe neaşteptate din puterea nopţii. Şi auzi iarăşi râsul uscat al obedului. — II cunoaşteţi, ha ha! E noul meu intendent. Innainte îmi era fiu, înnainte de a-1 desmoşteni... conform, conform, mă ertaţi, conform articolului... ertaţi... din cauză de insulte grave. II cunoaşteţi ? E cel de care vă plângeaţi că nu vă salută, că vă face proşti în discuţii, şi vă întoarce spatele pe stradă. E cel, care-mi. striga, că am omorit pe mămă-sa, ha, ha, par’că-mi făcuse ceva biata bătrână! Nu cu otravă domnilor, nu cu cuţit domnilor, nu cu revolver, domnilor, ci eu ce credeţi! cu, domnilor, cu umilinţă domnilor... aşa mi-a strigat dumnealui, în faţă — şi în dos, la toată lumea... fostul meu fiu; mi-a strigat, răzbunare! ca în romane: să mori de râs, nu altceva; că mă va da el gata, aşa cum i-am dat eu pe mamă-sa. ...Este el, dragă vecine, cel care ţi-a strigat că nu te-ar lua nici de servitor; acuma mi-este indendent; dacă vrei îţi poate aduce un pahar de vin bun sau chiar poate să-ţi toarne, ca să te speli. Pentru că... ha, ha... se răzbună teribil... iubite vecine... după cum vezi... ii reveneau ast-fel în minte frânturi de fraze, pe care le mai auzise cândva, atunci. Acum le întregea, le potrivea una lângă alta, le grada în discurs. Vocea bătrânului îi răsuna clar în ureche; figura lui îi plutea limpede dinnaintea ochilor; figurile tuturor îi apăreau iscoditoare, surâzătoare, vesele, gata ca de obicei să pufnească în râs de pos-nele acestui bufon senil, bogat şi puternic, stăpânul tuturora, cu îmen-sa-i avere şi cu binefacerile-i mar-şi mici; să râdă cu hohot de prosi, tiile lui, prefăcându-se că-i apreciază humorul. Şleahta întreagă de provinciali abrutizaţi, şi prefăcuţi, atât de rudimentar prefăcuţi; turma pe care o dispreţuise din tot sufletul, pe faţă, pe care o batjocorise fără nici o cruţare, pe care o umilise la rându-i cu toată cruzimea,^ ori de câte ori i se oferise prilejul; aşa cum umilise şi pe tatăl-său! ’ Bătrânul nu se va lăsa, până nu-l va jicni din nou dinaintea acestei mulţimi. Cum va putea să-i suporte murmurul şi sarcasmul nerod? ...Trenul părăsea tocmai penultima staţie, făcându-şi loc printre macazurile svâcnitoare, care se răreau din ce în ce. Incetul cu încetul îşi lua tot mai mult avânt spre limanul de groază. Prin cadrul geamului, din ceaţa sură, se năzăreau în depărtări, imense mogâldeţean-tideluvine. ...Va fj şi ea de faţă şi va zâmbi pudică şi roşie de plăcere, de satisfacţie.... .... Cu neputinţă! Nu va coborî. Va merge înainte tot înainte; se va da jos în gară, numai pentru a-şi prelungi biletul de drum. Da, aşa va face. Intendent ? Dar va putea găsi locuri mai bune aiurea, GÂNDIREA 165 TOAMNA. Sunt numai eu cu toamna în grădină Sub cerul care ’ncepe să coboare Pe urma pasărilor călătoare întunecata norilor cortină. Şi toamna ’ngenunchiază şi se'nchină, Şi toamna se ridică, — şi mă doare Cînd aiurările-i\ sfâşietoare Lovesc în crengi mâncate de rugină. Şi toamna îşi întinde tnîna' sumbră Svîrlind un pumn cu pete mari de umbră Pe cea din urmă pată luminată. Şi iar îngenunchiază să se’nChine, Şi se ridică iar, — şi dintr’o dată Se prăbuşeşte toamna peste mine. D. N. TEODORESCU în ţara aceasta, unde venea la atâtea cunoştiinţe, pe care, face să-şi dea seama, trebue să le fi căpătat acolo, printre streini, de sigur. Idea aceasta, care-i veni pe neaşteptate îl umplu de lumină şi bucurie. O lespede păru că i-se ridică de pe suflet. Ii veni să sburde de fericire; şi neputând face altceva îşi mută picioarele unul, de-asupra celuilalt. Cum nu gândise oare mai de mult? Ba nu. Va rămâne o zi în oraş. Va merge să vadă mormântul martirei. Va câuta să se întâlnească cu bătrânul; şi-l va sfida. îl va lăsa să rânjască de bucurie, văzându-1 că se întoarce învins şi jer-pelit; şi-i va întoarce spatele cu acelaş dispreţ elegant de acum cincisprezece ani. Şi-l va lăsa uluit de mirare şi de ciudă; va^ lăsa un întreg oraş nedumerit. îl va vedea şi ea şi la început va . zâmbi miloasă, jicnitor de miloasă, de trista-i înfăţişare. Dar o va înfrunta cu privirea şi-o va amuţi şi pe dânsa cu tenacitatea-i de fer. La fel, la fel, ca acum cincisprezece ani. Un oraş întreg va rămâne uimit şi nu va şti, nu va putea să înţăleagă de unde atâta trufie, atâta putere de voinţă. O, de va fi stăpân pe sine până la capăt! De-1 va ajuta, sfânta moartă, cu amintirea-i mântuitoare ; de-i va călăuzi paşii şi-i va întări cugetul cu surâsul ei de dincolo de moarte! ■ . Aşa va face, aşa va face! . îşi frecă mâinile buimac de norocul care-1 lovise pe negândite. Ochii îi clipeau strălucitori. Şi ros-togolişul roţilor nu-1 mai înspăimântă ; îl întărea dinpotrivă, părea a lua parte la bucuria lui, era chiar cântecu-i de triumf, în drum, către isbândă. Va pleca apoi în ziua următoare. Ei vor fi şi mai mult uimiţi. Vor scorni fel de fel de închipuiri. Îmbrăcămintea lui detestabilă, va fi motivată indulgent de însăşi imbecilitatea presupunerilor, care se vor isca. Oa vor da-o pe seama ori-ginalităţei. îl vor socoti bogat şi puternic; şi atât de tare în cinismul lui, încât şă-i păcălească în modul acesta! îl vor petrece pe drumu-i, pe care-1 vor crede comod şi îndepărtat, cu invidia lor. Şi a lui. Şi a ei mai cu semă! ...Iar el, în vremea asta va începe din nou urcuşul istovitor al neajunsurilor... îşi simţi ochii umezindu-se. Va fi mai norocos în propria lui ţară? Va putea găsi un colţ de că- min şi o îmbucătură de pâine? Ori va retrăi tragedia grozavă, ca-re-1 alungase înapoi de peste mări şi ţări ? îi va fi oare fatală dârzenia din urmă? Va şti, atunci, să moară cel puţin ca un viteaz ?... Se cutremură. Idea morţei latente şi încete de care fugise atâta cale, ca s’o reîntâlnească la capătul călătoriei — îl făcu să scrâşnească din dinţi, ca prinsul într’o capcană meşteşugită. Vai, trebuia să dea ochi cu bătrânul! Trebuia să-i cadă în genunchi, să se roage, să-l implore. ...Dar dacă’l va1 goni, nu va strica oare totul ?.. ...Nu-1 va alunga fără îndoială. Nu va avea tăria să fie atât de crud. Sau mai bine atât de puţin crud. îl va opri să-şi satisfacă pofta de a înjosi şi de a-şi arăta , învinsul nesăţioşilor săi admiratori. Iar el va şti să râdă de glumele şi răutăţile părinteşti. Strânse pumnii şi încleşta fălcile. ...Va şti să-şi înfrângă cerbicia tinereţei; va şti să râdă sgomotoş, să se prăpădească de râs, să mărturisească ironic cât de caraghios era când ameninţa cu răsbunarea, cât era de fals, de banal, de melodramatic... mai ales când jura,.. va şti să-şi câştige o bucată de pâine cu sudoarea frunţei, bufon al unui bufon... . ...Doamne, de-ar fi bătrânul tot aşă de crud, să-l oprească!... Trenul îşi potolise viteza; roţile isbeau şinele în cadenţă reţinută. Şi cadenţa aceasta se potrivea de minune cu o frântură de cântec, pe care o amintire nărăvaşe i-o aduse din depărtările copilăriei. Ascultă cu luarea aminte: roţile nu cântau altceva decât un crâmpei de refren, pe care-1 fredona deseori, mamă-sa, în orele ei de scurtă veselie. Aceiaşi melodie, care revenea într’una mohorâtă, fără sfârşit. Luminile oraşului apăreau pâlpâitoare din albastrul întunecos jl începutului de dimineaţă. Pe băncile de alături, călătorii ceilalţi sforăiau înnainte, încremeniţi în poziţii bizare. QIB. I. MIHĂEŞCy, © BCU 166 g GÂNDIREA ' Poiana-Negrei, 28 August. Când mi-a adus puiul abia smuls din culcuşul cald al cerboaicei, era o vietate sperioasă, cu ochii umezi şi cu picioarele subţiri şi atât de fragede, încât ne aşteptam la fiecare pas să se frângă sub sarcina trupului. Moş Neculai, pădurarul îmi pregătise de mult acest dar. II descurcasem dintr’un proces complicat care-1 purta de doi ani în fiecare lună pe la grefa tribunalului, unde zadarnic scotocise fundul pungei spre îndestularea copiştilor şi jal-barilor. (Mai ales, era acolo, unul de la condica termenilor, roşcat, păros şi cu un dinte rupt; adevărat maestru într’acest meşteşug). Când am pus capăt procesului în câte-va zile, i s’a părut minune. Se deprinsese omul în fiecare lună să-şi înhame bălanul, să împăturească citaţia în chimir şi să tragă o raită pe la târg. Părea chiar să-şi fi făcut dintr’aceasta cea mai însemnată îndeletnicire din viaţă, o îndatorire fără putinţă de înlăturat, pe care i-o rezervase destinul către sfârşitul vieţii. Acum fără această grijă, începuse să se tângue de urât. Dar fiindcă i-am socotit că banii cheltuiţi cu timbre şi cu hrana sfiitelor guri ale justiţiei, abia se ajung cu câştigul procesului şi nu i-am primit nici un sfanţ, Moşneagul s’a pus să iscodească în dreapta şi ’n stânga ce m’ar putea mulţumi. Şi a aflat că de zece ani nu mă pot mângâia, de moartea unui cerb, crescut în grădina din spatele casei şi sfâşiat într’o noapte de câni. Se întâmpla adică să doresc ceia ce-i sta mai uşor în putinţă să împlinească. Astfel m’am trezit într’o dimineaţă cu moş Neculai, descăr-când din căruţă un sac şi din sac scoţând la iveală sperioasa sălbă-tăciune. Nu împlinise săptămâna şi abia se sprijinea clătinându-se pe I picioarele crude. După cele dintâi desmierdări care-i înfiorară blana pe trupul înfricoşat, fugi în tufişurile de smeură din jurul scărilor şi se piti acolo, ca în cine ştie ce tainic şi dosit adăpost de pădure. Ne-am împrietenit însă deîndată. Trăise prea puţin în codru pentru a-i simţi lipsa, şi doniţa cu lapte isbuti să înlocuiască după puţină sfială ugerul matern. Iar fiindcă obicinuinţâ ne sileşte să botezăm fiecare vietate familiară, cu nume oarecum obligatorii prin uzul veacurilor; copii îi descoperiră unul, feciorelnic şi potrivit ameţitoarei iuţeli cu care străbătu grădina la prima spaimă, svâcnind peste arbuştii cu frunzele creţe; şi-i spuseră Năluca. Evenimentul avu loc chiar cu o deosebită solemnitate. Gigi aduse crucifixul de metal alb, şi Zoe se lepădă de trei ori de satana, întru mântuirea pădura-tecei prizoniere creştinate. Năluca, se bucură cu acest prilej de o îndoită porţie de lapte; cea ce o făcu fără îndoială să simtă superioritatea şi avantagiile creştinismului faţă de celelalte confesiuni. începând de la această dată, Năluca, deveni singura grijă a copiilor şi tirana întregei ogrăzi. Cânii rămaseră zi şi noapte, legaţi în lanţ; şi nedumeriţi de acest regim fără precedent în scurta istorie a existenţei lor libere de până atunci; se puseră să urle în fiecare noapte cu acea solidaritate energică şi neobosită care caracterizează toate revendicările democratice. Celelalte vietăţi ale ogrăzii; cele două pisici vărgate, păunul solitar şi înfumurat, curcanul cu pufăituri de indignare, cârdul de gâşte cari vociferează ofensate, nu . se mai bucurară de nici o atenţiune, şi rămaseră însfârşit liniştite, în mediocritatea lor comună, de unde jocurile copiilor nu le mai turburară digestia. Şi sălbătăciunea crescu astfel în captivitatea domestică, între grajd şi bucătărie, urcând scările şi sbur- dând printre pomii grădinei, cu o bunăvoe şi resemnare care dintru întâi mă încântă, dar care începu curând să mă dezoleze. Prea linguşitor venea să lingă mâna când simţea înlăuntru bucata de zahăr. Prea supusă participa la jocurile copiilor. Prea se amesteca în toată turma celorlalte animale, ca o vulgară prăsilă domestică. O întreagă imaginaţie întreţinută de literatură, mi-o desminţea trist şi fără putere de amăgire. Romantica apariţiune a pădurilor, care emoţionează vânătorul în ceasurile de pândă şi vrăjeşte drumeţul când săgetează ca o umbră imaterială sub frunzarul codrului; creştea între orătănii ca o simplă viţea. Pândeam adesea să-i descoper o urmă de nelinişte, seara, când vântul aduce mirosul umed al otavei de pădure. In grădina atunci golită, câteva paseri, ciripesc somnoroase în cuiburi. Adierile înfioară frunzele abia simţit. In liniştea aceia aşi fi dorit s’o văd dilatând nările, ciulind urechile la o chemare mie neauzită, alergând în jurul za-plazului înalt în căutarea unei spăr-,tud pe unde să evadeze. Uneori credeam că am surprins în sfârşit tainica nostalgie a codrului. Sub nucii cu umbrarul întunecat, se oprea neclintită cu capul ridicat, ascultând ceva. Contemplam picioarele subţiri cari tremurau; capul răsturnat pe spate; urechile îndreptate să soarbă ecourile; silueta aceia de stampă vânătorească din care nu lipsea decât apariţiunea sveltă a Dianei cu tolba de săgeţi. Dar după câte-va clipe se smulgea locului spre sunetele cari o tulbura* seră. Nu era decât sgomotul cuţitelor la bucătărie, unde ştia că o aşteaptă doniţa cu lapte. * * * Totuşi, în cea dintâi noapte, când poarta fu uitată înlături, am găsit culcuşul ei gol. Copii o căutară în zădar, scotocind toate ascunzişurile grădinei şi zădarnic nădăjduiră s’o afle prinsă undeva, în apropiere. Pădurea o înghiţise fără urme. Şi cu toată nemângăiata tristeţă a copiilor, numi puteam ascunde o naivă şi nemărturisită bucurie. Captiva se reabilitase. Câinii desfăcuţi din lanţul deacum inutil, încetară concertul nocturn. Copii se întoarseră la pisicile resemnate, la păunul înfipt în creştetul hambarului, la curcanul care se refugie sub magazii strănu- © BCU GÂNDIREA 167 tând indignat, la cârdul de gâşte, care se văietă bătându-şi aripile albe. Năluca fu uitată. In culcuşul ei cu satisfacţia martirului însfârşit răzbunat, îşi instală cartierul de noapte, Bob, câinele ce îndurase patru luni umilitorul regim al lanţului. Când îmi punea labele pe piept, clătinându-şi coada scurtă în semn de cea mai nestăpânită bucurie, păream să citesc în ochii lui rotunzi şi supuşi o iertătoare mustrare. ' — Vezi numai noi am rămas credincioşi. Nimic nu ne poate alunga delâ casa ta, unde bucătăreasa ne asvârle duşmănoasă ,cu bucăţi de lemn, copii ne batjocoresc în jocurile lor cu vestminte caraghioase de paiaţă, şi Ion, vizitiul îşi încearcă biciul pe spinarea noastră, când se întoarce cu chef, dela crâşma lui Hascăl. Dar Bob, bietul nu avea nici un haz. Nu era, după cum ştiţi, decât un câine comun... * * * * . Aseară, mă întorceam dela pri-saca Mărgineanului, scurtând calea deacurmezişul pădurei. Cernuse o bură de dimineaţă, şi frunzele picurau încă stropi de cleştar. Poteca arar umblată, mă înfunda în tufişuri jilave. Printre vârfurile înalte, pe razele piezişe jucau ţânţari de aur. Dincolo de ţârîi-tul lor subţire de aripi şi de înfiorarea frunzelor nu străbătea nici un sgomot. Singurătatea aceia solemnă şi tăcută, care amuţeşte codrul în ceasul dinaintea nopţii, mă învăluia cucernic ca sub bolta unei uriaşe catedrale. Atunci, pe cărarea strâmbă ve-nfră spre mine, fără sunet de paşi, două vedenii. Un cerb şi perechea. M’am oprit cu răsuflarea înăbuşită. Era atât de neaşteptată întâlnirea. S’au oprit şi dânşii cu o tresărire de spaimă. Şi într’o clipă, cerbul, cu ramurile coarnelor culcate pe spate, se năpusti în frunzişul întunecat. Perechea-i rămase însă neclintită. Mă privea acum cu ochi neînspăimântaţi, aproape cu prietenie. In mijlocul pădurei, îmi păru a doua apariţie care convertise cândva pe Sfântul Hubert. Şi am recunoscut-o cu bătaia de inimă cu care întâlneşti neaşteptat, o iubită pierdută... Era Năluca. . . Fără voie, împins de obiceiul trecutului, i-am întins pumnul, strâns, aşa cum o ademeneam odinioară cu bucata de zahăr ascunsă. Şovăi Inoptare. S’a pitit de soare satul Doar biserica mai poartă Sus pe cruce răstignite Raze ... Şi cu umbra de odată Peste fire ’ncet se lasă, Ca o moale ’nvelitoare', Taina gravă a tăcerii. Undeva, departe, plânge ■ Blândul bucium, moartea zilei. Dinspre stână se coboară Turma tânără de oi Care-aduc în lână noaptea Şi’o alungă peste sat Cu îndemnuri de tălăngi . ; . S’a culcat în pat de pini Inteleapta lună plină ■ Iar în fag, pe vârf de creangă S’a aprins să stea de veghe, Ca o candelă, . o „stea . . . VINT1LĂ RUSSU-ŞIRIANU. o clipă. îşi apropie primii paşi cu îndoială, cucerită poate cu aceiaşi amintire care mă îndemnase să-i întind pumnul cu o mişcare familiară. Mai erau câţi-va paşi. Aproape să-i netezesc botul umed, să-i cuprind gâtul cenuşiu, să-i mângâi capul mic pe care şi-l supunea des-merdărilor odinioară. Câţi-va paşi încă. Doi, unul. Şi deodată Năluca îşi smulse privirea din ochii mei, şi-o înfipse în codru, cercetă luminişurile, se răsuci scurt pe picioarele cutremurate şi svâcni în adâncuri. înaintea ochilor nu-mi rămaseră decât crăngile tremurând. Mâna întinsă după umbra ei mi-a căzut moartă. Şi poteca pădurei mi-a părut atât de pustie. Şi înoptarea mi-a părut atât de posomorâtă... c. ROBUL. MOARTEA LUI ALEXANDRU BLOCK Din Petrograd vine ştirea că Alexandru Block, unul din marii poeţi ai Rusiei a murit descorbut, boala foametei. Ca o tragică ironie vestea e înfrumuseţată cu un amănunt: el a fost în timpul din urmă membru în comisia flămânzilor. După Kro-potkin şi Plechanov, cade în acelaş fel jertfă pe altarul ideei comuniste şi acest reprezentant al simbolismului rusesc. Revoluţionarii credeau la început că Block e unul dintre ai lor, dar s’au înşelat:, el a rămas un simplu privitor izolat. Un Bal-mont şi un Briusof cu mai puţine rezerve au dus-o mai departe. Născut în 1880, Block devine încurând unul dintre conducătorii modernismului orientat după arta poetică a lui Verlaine: „muzică înainte de toate“ — şi „nuanţă". A fost o fire karamasovică — avea mult din misticismul lui Alioşa, mult din gândirea lui Ivan şi ceva din cruzimea lui Smerdjacov. E un înger căzut. A fost cântăreţul gingaşului şi al frumoasei femei necunoscute: - Eu caic în negrele sale, îmi fac sărman rugăciune, acolo aştept pe cea mai frumoasă adiată de lumini pâlpâitoare. Prin viziunile sale fragede şi variatul său ritm a cucerit repede tineretul, îndeosebi pe cel femenin. A fost apoi o surpriză pentru Rusia, când isbucnind [revoluţia , el a prins să cânte marea răsturnare, turbure, vehementă, crudă şi măreaţă. Astfel s’a născut cea mai însemnată operă a revoluţiei: „Balada celor doisprezece". Poemul are două înţelesuri. Deoyw^te pare o^ preamărire a .revoltei, de alta o condamnare a ei. De însemnătate e că-ţi redă toată nebunia acelor zile de suferinţă, de scârbă, de sânge, de nădejde şi de înaltă idee. începutul: „. . Noapte neagră. Zăpadă albă. Vântul. Vântul. Omul de-abia se ţine pe picioare. Vânt, vânt în toată lumea lui Dumnezeu. y Se urmăreşte soarta celor doisprezece soldaţi vagabonzi. Eroina e Katyka, o prostituată cu mult suflet, care e omorîtă de revoluţionarul Petyka: Et, dragi tovarăşi. Am iubit pe fata [aceasta, din depărtarea sărăciei, din paţtria [înroşită^ © 168' Lângă umărul ei drept .m’am topit, In ochii ei de foc m’am pierdut eu stingherul în furie, m’am pierdut eu în furie. In cei doisprezece avem tragedia mulţimei cutezătoare, îndârjite şi înspăimântătoare: Se plimbă vântul. Zăpada cade. Doisprezece oameni pleacă. Curelele lor sunt negre ca şerpii, împrejur: focuri, focuri, focuri. In dinţi ţigarete. Căciulile ’nfundate. Libertate. Libertate. Fără de cruce. Tra-ta-ta. După toate grozăviile urmează sfârşitul (îngrozitor sau împăciuitor ?) cu această viziune: «Astfel merg cu pasul puternic, îndărăt cânele flămând, înainte cu steagul înroşit, nevăzut de viscol, neatins de glonţ, calcă uşor prin furtună şi prin risipa de diamante a zăpezii, cu cunună albă de trandafiri — înainte — Isus Christos. îngrozitor sau împăciuitor — cine ar puteâ să spună? Ai crede că citeşti o pagină din Apocalips. Block a mai scris şi un poem „Sciţii^ care pare o preamărire a sălbătăciei primitive. El a găsit accente patriotice ca acestea: Rusie, sărmană Rusie, colibile întunecate ale tale, cântecile furtunoase ale tale, îmi sunt ca lacrimile celei dintâi iubiri. Ultimile sale versuri au fost: «Dar şi aşa Rusia mea îmi eşti cea mai dragă din toate [tările«. Eră în clipa când murea fără cămaşă. Unul dintre criticii săi zice despre moartea lui: „Tot ce e real e naţional" —această cugetare n’are înţeles pentru noi, dar are pentru gândirea eternă. N. N. Premiaţii academiei. LIVIU REBREANU. Până la apariţia romanului „Ion“ locul dlui Rebreanu, fusese anevoie de fixat în erarhiaşi clasificările literare, obşteşte acceptate de critică şi lectori. Cele câteva volume de schiţe şi nuvele, tipărite între anii 1912 şi 1919, lăsaseră o impresie ciudată şi inegală. Vigoarea inspiraţiei şi darul de a cuprinde cu un ochiu ager amănuntul , se izbeau neplăcut de o stângăcie poate uneori voită a formei, întotdeauna însă supărătoare. Aceasta anula adesea avântul celor mai bine legate pagini. Iar căutarea subiectelor, mediul din care îşi recruta eroii şi atitudinea autorului faţă de viaţă, ne întoarcea spre vârsta eroică a naturalismului, când ultimul cuvânt în artă era pictura amănunţită a părţilor celor mai triviale şi vulgare ale realităţii. Regăseam acolo mizantropiaîntru-necată a naturalismului ilustrat nu de inspiraţia masivă şi vastă a lui Zola, sau de complexa şi omenească observaţie a lui Daudet; ci ne aflam în plinul naturalism a outrance, care l’a împins pe Huys-mans în „Sac au dos“ că ne decrie o nesfârşită înşiruire de detalii obscure şi mediocre, purtându-şi eroul în căutarea unui colţ unde să-şi descarce în tichnă stomachul. Titlul ales pentru unul din volume: „Golanii", ca şi cele două schiţe din acel volum unde zugrăveşte ultima pleavă a oraşelor; femeile cari vânează „fraierii" (cuvâtul e al dluL Rebreanu) şi „Tăticii,, cari trăescj pe spinarea lor, smulgându-Ie fran-J cii câştigaţi şi frângându-le din dra-] goste oasele în. bătăi; — zic, predilecţiile acestea pentru o astfel de lume, erau o îndestulă indicaţie a concepţiei dlui Rebreanu depre artă. Prin stil, prin alegerea subiectelor si prin mediul zugrăvit, se izola de generaţia sa; se întoarcea cu treizeci de ani în urmă, la literatura perimată a „Contemporanului". Fireşte, această preferinţă nu constituia numai de cât un grav pă- o And i rea cat literar. Conflictele dramatice şi „subiectele", în literatură se reduc la un mic număr de clişee tipice, aceleaşi, de sute şi mii de ori reluate;— iar rolul scriitorului şi libertatea lui de creaţie, se mărgineşte de fapt la însufleţirea mediului şi la animarea unor tipuri viabile. Ale-gându-şi acest mediu şi aceste personagii, dl Rebreanu urma o înclinare firească. Nu-i puteam cere incursiuni într’o lume ce nu este simpatică şi nu-1. va fi atras cu nimic. Dar regretam că e împins dintr’un început intr’un domeniu spinos şi dificil. Căci se îngrădea intr’o lume ce fusese devastată de naturalismul de cea mai neagră amintire. Şi avea de luptat aci cu ostilitatea cititorilor cu o altă educaţie literară şi mai ales cu aceea latină acuitate artistică a lectorului nostru; care dlui Rebreanu îi este cu desăvârşire absentă. Dar din aceste dificultăţi, dl Rebreanu a ştiut eşi birutor. Cu un pătrunzător spirit de analiză, cu o strictă obiectivitate şi însfârşit, să rostim cuvântul — cu un puternic talent, a însufleţit o întreagă galerie de tipuri şi un mediu cu deosibire îngrat. Mai mult încă— a ştiut a-şi humaniza aceşti eroi, a le evidenţia permanentul caracter divin, ce zace nebănuit şi inert în cel din urmă individ cu structura sufletească apropiată de brută. Cu aceasta se apropia poate de literatura rusă. Şi era o chezăşie mai mult că a apucat pe un drum spinos, dar bun. O singură nedumerire se preciza dela început : nestăpănirea deplină a formei, păcătuirea în faţă stilului, sintaxei şi vocabularului. Această slăbiciune, ca şi calităţile sale de altfel, aveau să se evidenţieze însă deplin în „Ion". Apariţia romanului, a fost o surpriză. întâia oară ,un autor român punea în mişcare o atât vastă galerie de personagii — cea mai nutne-roasă din romanul nostru, până |acum, — şi întâia oară, conflictele / psihologice se rezolvau cu siguranţă, ] după un proces firesc, nu după un plan convenţional: Infirmitate naţională, de care sufăr toate romanele apărute până acum, cu „Ciocoii vechi şi noui" în frunte. Fără a fi „însfârşit romanul românesc", — desăvârşitul, tipicul, definitivul, unicul — cum ni-1 recomandă pripit şi cu totală impudoare „manşeta" editorului — „Ion" e fără îndoieală cea mai de seamă şi mai complexă încercare de roman din ultimul de- gândirea / 169 ceniu, şi fără îndoială marchează o dată, în istoria evoluţiei noastre literare. . Calităţiile ca şi cusururile celor peste 500 pagini, decurg direct din concepţia artistică a dlui Rebreanu, din acel naturalism care i-a impus şi îngăduit o exactă şi obiectivă utilizare a materialului imens de observaţie şi analiză psihologică; dar robindu-1 strictului obiectivism, i-a interzis înălţarea acolo unde necesitatea artistică şi amploarea subiectului ar fi împus-o. . „Ion“ — întrupează ca intrigă vertebrală, lupta pentru satisfacerea celor două pasiuni ce stăpânesc aproape bestial fiul Glanetaşului; pământul şi femeia. In jurul acestei lupte cu proporţii surde de epopee, se mişcă un furnicar de personagii, cari urzesc intrige secondare şi adeseori banale şi comune, dar care trăesc■ Realitatea e cea dintâi calitate a operii dlui Rebreanu. Poate o realitate monotonă şi mediocră, strict înregistrată ca o monografie, fără înălţări şi scăderi prea mari, cenuşie şi adesea obositoare ca însăşi viaţa. . ' Familia Herdelea; învăţătorul cu mici slăbiciuni şi cu eroismul poltron, dăscăliţă nehotărâtă şi întotdeauna cu covingerile inmlădiate evenimentelor, cele două fete a căror primă preocupare e măritişul, Titu, versificator patriot şi sortit unei mediocre existenţe, preotul. Belciug cu naţionalismul aspru şi tăios, cele două victime ale lui Ion, Ana şi Floarea; însfârşit toată ' galeria de peste şaptezeci de perso-nhgii: târgoveţi şi săteni, români şi unguri, bravi şi nemernici, acumulează zi de zi, fapte mărunte şi neînsemnate de detaliu, cari creiază viaţa operii lent şi organic, ca o funcţiune normală şi . . trainică, zămislită de însăşi succesiunea firească şi monotonă a evenimentelor, nu de voinţa arbitrară a autorult^. Iar în dosul acestei înregistrări de fapte secondare, dincolo de această viaţă fără culoare, unde predomină violent, doar sălbateca pasiune a eroului pentru pământ şi iubire; dincolo şi pe al doilea plan, străbate înăbuşită lupta naţională a Ardealului, ca surdina unui acopaniament, ca mugetul mării în Iliada. Şi în zugrăvirea acestei lupte, fără romantism convenţional, fără exaltare artificială, strecurată printre înşiruirea monocromă a evenimentelor ; se precizează încă odată virtutea capitală a dlui Rebreanu, decursă din însăşi optica sa natura/, ■ CLIPE. La gările cu clopote ce ţipă In alergări de farmec şi ispită, O lume ’ntreagă ’n clocote s’agită Din paşii vecinie numai zor şi pripă . . . Privesc prin geam cu gândul în risipă — -De unde-atâta pulbere vrăjită ? .... Ecouri vagi pe stepa nesfârşită, Un scurt popas, idile dulci de-o clipă . . . Şi iarăşi pe sub arcuri îndrăsneţe _ S’afundă ’n noapte becuri sângerate, Trosnesc pe poduri roţi fulgerătoare ... Iar eu cuprins de o tainică tristeţe Visez cu ochii ’nchişi pe jumătate Idile dulci din gara următoare . . •. • T MURĂŞANU. listă. De câte ori literatura şi-a în- naţionale, unde se rostesc discur- suşit descrierea acestei lupte, a că- suri, se flutură tricolorul, se trag zut intr’un ton declamator şi sec, focuri de salve, se încleaştă mâinele intr’un material de clişee şi retorică, în jurăminte romantice. Dar cât intr’un patetism Ocazional de cel mai aproape suntem de realitate! mai eftin efect. D. Rebreanu s’a Epizoadele din urmă marchează mo- mărginit să înregistreze realitatea, mente de convulsiune, etape înre- S’a silit chiar să o desbrace de pa- gistrate de istorie, izbucniri vremel-’ tetismul ei când era neverosimil; nice; pe când lupta cealaltă,înăbuşită căci realitatea nu întotdeauna e ve- şi surdă, dar încăpăţînată şi creiată rosimilă; şi un consecvent şi pur de mediocre evenimente, formează naturalist e dator să o corecteze marea masă de rezisteţă. D. Reb- când o apucă accese de romantism, reanu este cel dintâi scriitor Arde-. Lupta naţională în Ardeal, s’a lean, care a prezintăt o icoană ve- dus dar de câtre oameni cu pme- rosimilă a luptei naţionale, neşti slăbiciuni ori virtuţi. învăţătorul Aceiaşi obiectivitate care i-a în-Herdelea, care votează candidatul găduit autorului viziunea exactă a ungur de. teamă să -nu-şi piardă1 raporturilor dintre români şi stăpâ- postul, caşi fiul său pare face cam- nirea maghiară, i-a permis să zug- panie electorală sgomotoasă, caşi răvească eroii nu în culori de sim- preotul Belciug sgârcit, rigid, raz- patie preconcepută şi în linii de ide- bunător'şi antipatic dar neclintit in ală armonie, ci cu scăderi şi înăl- românismul său," caşi Grofşoru can- ţări, cu pliuri de suflet succesiv sim- didatul naţional ce împacă patrio- patice şi antipatice, aşa cum ne-am tisînul cu’ preocupările meseriei depins a cunoaşte eroii romanelor sale advocăţeşti; însfârşit caşi ma- lui Tolstoi. Poate în unele mo- rea mulţime a ţăranilor ce primesc mente, acest obiectivism excesiv loviturile de puşcă ale jandarmilor; apare şi ca o infirmitate. El n’a în- cu toţii, din această obscură îmbi- găduit uneori desvoltarea deplin ar- nare de îngăduiri şi revolte, de tistică . a câtorva epizoade înăbuşite, eroisme şi laşităţi au plămădit rezis- ca deopildă în pasaginl unde setea tenţa naţională a Ardealului. de pământ a lui Ion Glanetaşul pu~ Neîndoios, suntem departe de pa- tea să ia proporţiile acelor pagini tetica înfăţişare a acelor izbucniri neuitate din romanele lui Zola, unde V © BCU 170 gândirea scriitorul francez animează cu atâta putere simbolurile. Sărutarea pământului însfârşit cucerit în dimineaţa aceia primăvăratică; precum şi scena de sub mărul din ţarină când Ion sărută şi o vrea sălbatic pe Floarea, chiar sub pomul unde cu un an înainte născuse Ana acum putrezită, conţineau posibilităţi artistice de, dl Rebreariu nedesăvârşit epuizate. D. Mihail Dragomirescu, într’un studiu sumar, făcea acum câţi-va ani afirmaţia împrudentă că una din marile calităţi ale dlui Rebreanu, aceea chiar care salvează opera sa de învinuirea unui trivial naturalism; ar fi fiind stxlul şi limba, de o aspră originalitateţ pline de o sevă în-* drăzneaţă şi care transfigurează lucrurile, armon izându-le cu stările sufleteşti descrise. Ori, viciul fundamental al întregei opere depănă acum a dlui Rebreamh a nuvelelor dinainte tipărite ca şi a romanului, e tocmai slăbiciunea realizării artistice; forma, stilul, limba şi chiar sintaxa. Ştim: distincţia între fond şi formă e o .eroare de analiză. Ideia nu poate sta în dosul frazei ca un obiect în vitrină, ci face un tot cu ea, fiindcă e imposibil să ne imaginăm ideia altfel de cât cristalizată direct în clişeul verbal. Dar d- Rebreanu, poate din negligenţă, poate în căutarea acelei „aspre originalităţi pline de sevă“ pe care i-o descoperise dl Mihail Dragomirescu, poate din nestăpănirea deplină a limbei; nu găseşte intotdeauna cuvântul just, unicul care la un moment dat este viabil şi organic în frază. Şi atunci cristalizează defectuos. Astfel scrie; „Cu o mân & în buzunarul bărbatului, sărea şi se. sucea învrăjbind băltoagele cenuşii de apă, ce începuseră a se lăfăi pe tratuoar“ Băltoace învrăjbite şi băltoace ce se lăfăesc ? Şi căutată imaginea, şi falşă. . „Se opri în faţa unei vitrine să se hoalbe şi el...“ „Filibaş la început se pleoştise, dar când văzu...“ . • „Gândul îl duru atât de rău parcă l’ar fi izbit cu parul în moalele capului...“ „îşi reamintea cum i-ar fi spus în noaptea nunţii că tot ea i-e dragă ş-apoi totuş abia nu s’a mai gândit la ea, caşicum ar fi înghiţit-o pământuld . „Dna Herdelea şi Ghighi avură ce ocări toată seara pe socoteala inspectorului..S. a. m. d. într’un singur volum, ' am jnotat peste o sută de fraze şi propoziţii sugrumate de câte-un „dar totuşi11 ‘ „De abia acum se revolta şi învăţătorul, dar totuşi fără a mai spune în casă.. .“ ' Se bucură el, dar totuşi «clătina trist din cap . .etc. etc. îmi amintesc că pentru un . asemenea dar totuşi, în clasa I a liceului Internat dela Iaşi, regretatul profesor «Calistrat Hogaş mi-a şters un zece. la compoziţie şi mi-a dăruit un I la limba română. Şi nu pregătea doar candidaţi lâ premiile Academiei pentru literatură! Această abundenţă de „dartotuşi“ şi arbitrara împerechere a cuvintelor, fac lectura dificilă. La început o atribuiam îngrămădirei detaliilor fără subordonare; dar aceasta a reuşit atât de bine lui Flaubert în L’Education Sentimentale şi în Bouvard et Pecuchet !.. S’ar putea verifica însă cu volumele dlui Rebreanu în mână cât de justă fusese., observaţia aceluiaşi Flaubert, că funcţiunea cerebrală influenţând întregul organism; lectura unei cărţi rău scrise, în loc să fie'o voluptate constitue un isvor de suferinţă fizică.- Frazele dlui Rebreanu, — întocmai ca acele vizate de Flaubert, •— nu rezistă lec-turei cu glas tare, findcă sugrumă pieptul, jenează bătăile inimei şi se găsesc astfel în afară de condiţiile de. viaţă. Lipsit dd cadenţă, stilul dlui Rebreanu e un balast al operii Şi fiind prin însuşirile sale predestinat lucrărilor de dimensiuni; fără o trudnică învăţătură a artei de a scrie, va degenera în. monotone monografii, cari pot servi de mate. rial pentru literatură, dar nu pot fi sub nici un cuvânt, adeverata literatură. , ION DARIE SFÂRŞITUL UNEI MARI ÎMPĂRĂŢII. Un studiu al dluiEtigenEhrlich în ultimii doui ani, literatura privitoare la fosta monarhie au-stro-ungară s’a îmbogăţit considerabil. Alături cu lucrările istorice, care urmăresc firul desvoltării statului austriac, dela origine până la prăbuşirea din 1918, pentru a contrasta cu istoria oficială a Habsbur-gilor, b mulţime de broşuri, — care de care mai specioasă,—inspirate de actuale interese politice — când nu sunt curat persoanele, — vin să ascundă adevărurile descurcate de truda istoricilor. ■ S’au născut din acest zel de a explica o chestiune îngropată de evoluţia evenimentelor, controverse juridice, controverse istorice, con-traverse metafizice chiar. Interesul acestor subtjbilităţi ştiinţifice, a scăzut- însă de când istoria ne-a pus la dispoziţie un material de fapte, bine controlat, şi care rezolvă chestiunea fostei monarhii, în însăşi principiul ei. Este astăzi limpede pentru oricine a cetit măcar lucrarea domnului N. Iorga, Originea şi desvoltarea statului austriac, (Iaşi 1918) că însăşi bazele morale şi juridice pe cari se întemeiase monarhia, precum şi condiţiunile de viaţă creiate de guvernarea Habsburgiîor, trebuiau şă ducă la desfiinţarea statului austriac. # Chestiunea prăbuşirii Austriei mai preocupă totuşi spiritele. Şi trebue să recunoaştem că uneîe din pricinile prăbuşirii sunt susceptibile de studii speciale. De aceia lucrările, privitoare la dispariţia statului austriac, pot fi noui într’o oarecare măsură. * • * * Cea mai recentă publicaţie în această direcţie este studiul sociologic al fostului rector al Universităţii din Cernăuţi, d. Eugen Ehrlich şi întitulat: Sfârşitul unei mari împărăţii. (Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul III. Nr. *1 p. gândirea 171 p. 80—124). Atât personalitatea autorului cât şi dimensiunile studiului, comportă o examinare mai amănunţită. Chestiunea prăbuşirii monarhiei austro-ungare a fost discutată şi lămurită din punct de vedere istoric, din punct de vedere al politicei internaţionale, din punctul de vedere al raporturilor de forţă— ceeace în definitiv, sunt două aspecte pe care istoria, are grijă să le noteze. O explicaţie sociologică a acestei prăbuşiri, după ştiinţele noastre, nu s’a făcut încă. Iată deci un prim merit ai studiului publicat de excelenta revistă bucureşteană. ' . Problema prăbuşirii marei împărăţii, din punct de vedere sociologic, se găseşte mult simplificată însă de stabilirea istorică a lipsei unei naţiuni austro-ungare. De aici şi necesitatea, pentru domnul Eugen Ehrlich, de a-şi formula problema, de care se ocupă: de ce nu s’a născut o naţiune austriacă ? Dar problema naţiunii, în principiu este rezolvată şi ea de mult. Sociologia a stabilit că o naţiune este un produs social, un produs liber şi complex al elementelor sociale, în care nici rasa, nici limba nu joacă rolul determinant. O naţiune nu înseamnă nici omogenitate, nici unitate de rasă, ci o conştiinţă. Pe de altă parte, istoria tuturor naţiunilor a demonstrat că naţiunile actuale — dintre care, nici una nu se poate mândri cu puritatea ei — s’au format fără intervenţia — mai exact — fără siluirea ' statului. Laturea- pozitivă • a formării naţiunilor, libera desvol-tare a elementelor şi valorilor sociale — a fost relevată de toţi acei care s’au ocupat cu această problemă. Domnul Eugen Ehrlich ilustrează prin studiul domniei sale, acelaş principiu sociologic, prin â contrario: intervenţia zilnică a statului împiedecă formarea naţiunii. «Contopirea de diferite elemente etnice, spune d. Eugen Ehrlich, într’o naţiune, care în altă parte s’a făcut dela sine, în împărăţia habsburgică nu s’a putut niciodată mfăptui. Deslegarea ghicitoarei stă m cuvintele cursive: aiurea ea s’a făcut dela sine, pe când în Austria s’a căutat să fie făcută din interesul Statului». _ Astfel pusă problema este justă, fiind fnsăşi formularea principiului sociologic al formării naţiunilor. Are însă un singur cusur: conţine Cântece pentru Letioara B A IA. Ca o pasăre’ necată . Mi te zbaţi în albioară, Dai din âripi supărată Şi-ai voi să zbori afară. Dar măicuţa, când te scaldă, Te’nveleşte’n scutec moale Şi prin apa lină, caldă, Poartă mâinile domoale. De la cap până’n călcâie Bujorei de carne proaspeţi Vin pe rând ca să ramcîie Câte-o clipă’n mână-i oaspeţi. ' Şi-apoi iarăşi scapă moale De subt mângâierea mânii, Pe când tu, cu braţe goale, Iţi acoperi, pudic, sânii. EMIL DORIAN chiar concluzia studiului, pe care o voiam la urmă, dupăce materialul de date ar îi fost expus în înlănţuirea lui logică. Simplificată chestiunea de însăşi rezultatele ştiinţei sociologiei, d.-Eugen Ehrlich o reduce numai la elementele ei politice. Desigur examinarea sociologică a problemei formării naţiunilor implică şi expunerea politicei interne a statului, dar fiind prin esenţă socială, problema naţiunii se justifică mai ales prin psichologia popoarelor, prin mişcările culturale, prin evoluţia economică. D. Eugen Ehrlich, obligat de formularea negativă a principiului, examinează numai raporturile Statului cu naţionalităţile componente: raporturi politice şi economice. Care sunt aceste raporturi ? Examinăm în primul rând,raporturile de politică: Cum privea statul austriac naţionalităţile din Austro-Ungaria; de unde, politica lui economică, culturală şi administrativă faţă de naţionalităţi ? ■ Apoi ar urma studierea politicei externe a monarhiei faţă de statele înrudite ale acestor naţionalităţi. In al treilea rând ar veni personalitatea bărbaţilor de stat ai Austriei, întrucât această personalitate a contribuit la împiedecarea formărei unei naţiuni austriace. Această ar fi fost o sistematizare a materiei, nescutită, de sigur, de unele neajunsuri, dar ar fi fost o sistimatizare cerută de natura socială a problemei. D. Eugen Ehrlich a adoptat însă o expunere istorică cronologică. întâi apariţia Habsburgilor cu personalitatea lor; apoi, în ordine cronologică, dualismul, guvernarea maghiară, politica externă până la 1913; politica economică a statului înainte de marele, războiu şi încheie cu evenimentele din 1917—1918. Din această cauză fostul rector al Universităţii din Cernăuţi este obligat să revină, pentru a explica unele părţi rămase obscure. . * % * Ar fi timpul să acordăm domnului Ehrlich cuvântul. Mărturisim însă că suntem nevoiţi să ne impunem dreptul de a continua noi. Căci autorul studiului foloseşte datele istorice; sau a expune politica monarhiei după aceste elementare şi mult cunoscute date, ar însemna să trecem în situaţia celui, care reproduce manualele de şcoală. D. Eugen Ehrlich într’acesfe privinţă nu aduce nimic nou, nu atinge decât un material istoric comun şi demult utilisat. Şi trebue să recunoaştem că oricine altul, mărgi-nindu-se la datele politice ale pro-blemii naţiunilor, trebuia să pătrundă într’un material istoric in-nedit sau să găsească o ingenioasă utilizare a materialului de până acum.' In rezumat, domnia sa face constatarea cunoscută că politica monarhiei austro-ungare faţă de naţionalităţi, susţinută de o patentă lipsă de înţelegere, a nesocotit interesele însăşi ale statului austriac. Faptul că cele mai multe din aceste naţionalităţi, aveau în afara graniţelor monarhiei un stat, de naţionalitate înrudită, dacă nu chiar aceeaşi, a făcut ca naţionalităţile monarhiei, tratate ca o marfă, să se îndrepte spre aceste state, zădărnicind formarea naţiunii austriacă, cu o conştiinţă propie, cu interese, cari să condiţioneze satisfacerea intereselor naţionalităţilor. Iredentismul stârnit, a fost aţâţat în timpul războiului de politica 172 monarhiei. Rezultatul: naţionalităţile care nu formaseră o naţiune austriacă, la prima ocazie s’au desfăcut, iar marea împărăţie, nesusţinută de o naţiune, s’a prăbuşit. *. Acesta este în ultima esenţă studiul sociologic al domnului Eugen Ehrlich. , . Cu regret constatăm că nici faptele istorice nu sunt examinate din vre-un punct nou de vedere. Eugen Ehrlich a pus iar la contribuţie istoria, fără să ne dea măcar o încercare de analiză a psihologiei naţionalităţilor, fiindcă caracterizările domnii-sale ar putea îi fără acesta foarte bine nişte etichete greşite. Cu lucrarea domniei-sale socotim o monografie mai mult, utilizabilă cândva. Pentru personalitatea domniei-sale însă «Sfârşitul unei mari împărăţii» nu credem să con-stitue, ca studiu sociologic, un titlu. Va rămâne totuşi lucrarea pentru câteva adevăruri crude rostite de un om care a avut şi putinţă să cunoască de aproape situaţia din vechia monarhie, şi unde prin rolul ce l’a jucat în cultura acestei monarhii, dă greutate fiecărui cuvânt. Această cruzime constitue întreaga noutate a lucrării. D. Eugen Ehrlich, dacă s’a mulţumit să reproducă, pur şi simplu istoria, în ceace priveşte .raporturile statului austriac cu naţionalităţile, în examinarea personalităţii bărbaţilor de stat, are vederi personale. Astfel ne oferă dealungul studiului o galerie de tâmpiţi, criminali. escroci; şi alte suave apa-riţiuni, toţi bărbaţi de stat cu roluri hotărîtoare în viaţa monarhiei. începând cu Habsburgii, care erau «slabi de cap, mărginiţi, încăpăţînaţi sau răuvoitori» galeria se complectează cu «groful Apponyi, unul din cei mai lipsiţi de scrupule reprezintanţi ai lipsitei de scrupule politice a naţionalităţilor», cu «contele Stiirgk, un escroc politic de cea mai rea speţă», cu personalitatea prostănacului criminal, contele Berchtold» şi tutti quanti «cârpaci nemernici». Nu putem încheia această galerie însă, fără a mai prezintă încă o figură, care, prin detaliile pe care i-le alătură domnul Eugen Ehrlich capătă, o semnificaţie deosebită, atât pentru istoria elementului germanic al Austriei, cât şi pentru a determina caracterul studiului mai mult de rechizitoriu de cât de obiectivă cercetare. Este vorba de un şef politic german. «Hermann Wolî, student ra- / • tal, în veşnică lipsă de bani, primind subvenţii pentru ziarul lui dela cartelul de zahăr, lucru dovedit în faţa justiţiei. Era destul să i-se arate o bucăţică de zahăr ca să fie apucat de o adevărată turbare, când îşi ieşea din fire şi ameninţa cu palme, pe care de altfel nu le da». «Cu oamenii aceştia s’a prăbuşit marea împărăţie, «ar îi conlu-zia studiului domnului Ehrlich. Este drept că domnia sa, a anunţat o altă concluzie în prima frază; dar vehemenţa şi importanţa ce se dă rolului jucat în Istoria Monarhiei Habsburgice de aceste «personalităţi», justifică bănuiala noastră Noi aşteptam însă ceva mai mult. o. M. încă o amăgire. PUTEREA SLOVEI Scrisul, redus la robie, s’a plecat supus sub puterea finanţei dominatoare. Şi astfel, legenda libertăţii scrisului s’a spulberat, iar din ceaţa poeziei risipite, realităţiile dure s’au ridicat zdrobitoare, strivind sub greutatea lor falanga mânuitorilor de condei. Materialul fragil al ideilor, tezaurul curat al convingerilor, au căzut .— de o potrivă — sub tirania finanţei monopolizatoare, în afară de raza căreia nu există viaţa intelectuală, tipar şi hârtie. In clipa când abstracţiunea ideilor îşi caută materializarea: cartea, ziarul, revista, — ea se loveşte de limitele' unor angajâmente cari schimbă scoarţele cărţei în ziduri de închisoare, coloanele ziarului în pereţi de presă hidraulică. . Şi’cartea şi ziarul sunt tipare, în care ideile îşi pierd fluiditatea independenţi, moştenind în schimb anchilozarea formelor inainte hotărâtă. In afară de aceasta, nimic nu există, căci numai slovele acceptate de editor şi dictate, prin urmare de finanţă, sunt susceptibile de a radia în massa cititorilor. Şi astfel se formează curentele, aşa se naşte cealaltă legendă: opinia publică. Tot sistemul e un cerc viţios, care poate fi redus la schema: Finanţa dictează, curentul se naşte şi ritmul lui fluctuiază după dorinţa şi interesele monopolizatorilor de bani. Din acest sistem, un singur factor e pe deplin eliminat: convingerea. .Materialul ei sufletesc şi'intelectual, dacă se găseşte în contradicţie cu fihanţa, e destinat să putre-ziască pe file de manuscrise, în GANDIREa sertarele cari devin, adevărate coşciuge de idei. De fapt, acestui lucru se datoreşte, în cea mai mare parte, decadenţa, ideilor conservatoare şi naţionalişte. Finanţa este prin excelenţă, internaţională. Banul, „anonim şi vagabond" e lipsit de culoare naţională, nu cunoaşte graniţe şi astfel trecut din mână în mână, el devine instrumentul preţios al uneltirilor revoluţionare, destinate să distrugă adevărata bogăţie, acea naţională, patrimoniul pământului fecund. Şi iată cum marile curente ale finanţei internaţionale, trecând peste graniţele ţărilor şi peste hotarele sufleteşti ale naţionalismului, reuşesc să târască materialul ideilor cumpărate, semănându-1 pretutindeni — acolo unde interesele o cer — aşa cum apele năvălitoare risipesc, în calea lor, prundişuli Toate acestea slăbesc puterea slovei, tipărite. . Cu prestigiul zilnic fărâmiţat, cu. autoritatea mereu mai discutabilă,, slova tipărită trece aztăzi -prin fazele unui crepuscul care n’are nimic din frumuseţea agoniilor eroice. E moartea lentă, laşă şi neputincioasă. Dacă vom continua acelaş joc, trâmbiţând axioma „libertăţii scrisului" şi perpetuând, astfel o legendă care ne orbeşte, vom contribui zilnic la fărâmiţarea unei autorităţi necesare: autoritatea slovei. Şi vom trăi astfel ziua tristă, când directivele articolelor prime, când reformele din volumele sociologice, când critica de artă sau de teatru, nu'vor avea mai multă putere de convingere, de autoritate, de cât anunţurije de astăzi, plătite administraţiilor de ziare şi publicate în ultima pagină. In străinătate, unde publicitatea e mare, reclama, nu se mai citeşte şi de aceea, volume întregi, de anunţuri plătite, sunt aruncate gratis, în cafenele, pe bordul vapoarelor, şi în sălile marilor hoteluri, unde întâmplător,trecătorul şi aruncă ochii pe slova hipertrofiată care s^ roagă’* parcă să fie cetită. ' Autoritatea acestor litere, înşirate cât mai negustoreşte posibil, e nulă, puterea lor de propagandă, discutabilă. . Aceiaşi perspectivă aşteaptă slova cohcretizatoare de idei, atunci când materialul acestora e scoborât la rangul inferior al publicităţii plătite, al reclamei de cinematoraf sau de staţiuni climaterice, e. TITEANU. © BCU GÂNDIREA 173 P. CANCEL.— Despre «rumân» şi despre unele probleme • lexicale vechi slavo-române — Ed'. Socec. Bucureşti. Lucrarea aceasta a tânărului învăţat, are nu numai însemnătate de a îi stabilit rezultate noui într’un domeniu complicat al ştinţelor huma-nistice, ci şi âcela de a fi precizat o metodă nouă în a pune problemele. In studiul acesta se cristalizează o distinctă personalitate de cercetător. Sunt cunoscute obiecţiile ce s’au adus unei alte lucrări ale ace-luiaş savant. învinuiri ridicole şi pătimaşe în dosul cărora se întrezăresc dela distanţă intrigele concurenţilor la aceeaş catedră. Dl Can-cel a lucrat în tăcere ani de zile. îl ştiam doar din paginile „Convorbirilor literare" : încă pe băncile şcoa-lei fiind, se avânta într’o interesantă discuţie cu dl Ovid Densuşianu în chestia păstoritului. Argumentaţia elevului deatunci a fost fatală teoriilor lipsite de logică ale poetului Ervin. ■ Apariţia d-lui Cancel în filologie e semnificativă; ea înseamnă întru câtva o apropiere de felul cum vedea Haşdeu, care e departe de a-şi fi pierdut actualitatea. Filologia a întrat după moartea marelui romantic într’o perioadă de rezerve şi de critică, de pozitivism exact şi de griji pentru amănunte. ‘ , A fost fireşte o epocă ce şi-a avut foloasele şi pe care nu voim să le"făgăduim, dar a fost săracă în concepţii vaste şi adânci. Ca pretutindeni în ştinţă putem saluta acum ivirea unor noui interese constructive şi în domeniul acesta al ştiinţelor bumanistice. Dl Cancel e o sinteză fericită de pozitivism şi de temperament, un iubitor de detaliu şi un entuziast al „metafizicei" ca să zicem aşa. Dl Cancel se declară hotărît pentru temperament în ştiinţă. El cercetează cu grije, cu atâta grije că nu i se poate reproşa din punct de vedere metodologic nimic: când ajunge însă la ultimile date palpabile el simte nevoia să deschidă perspective largi. Dl Cancel e pe drumul „marei ipo-teze“. El ştie preţui ,intuiţia creatoare. El îşi dă seama de toate greutăţile şi zice: «Faţă cu atâtea greutăţi va fi nevoie de o râvnă pătimaşe, de un fel de arşiţă a . informa\iei, de o exaltare a rezultatelor, de-un fanatism al cercetări». L. VASILE SAVEL — Miron Grin-dea, roman — Bucureşti. La atâtea alte încercări de roman, vine să se înşirue şi cea a d-lui Savel. Şi dacă nereuşita pare a fi inevitabila soartă a încercărilor de dupărăzboiu, dece tocmai «Miron Grindea» ar face excepţie ? Oricum e o încercare, şi datoria de conştiincioşi cronicari ne obligă a o semnala cititorilor noştri. Romanul cere studiu şi analiză; romancierul trebuie să aibă darul acela de a preface elementele de viaţă, creind o viaţă nouă în toată complexitatea ei. Dl Vasile Savel s’a mulţumit să ne dea o povestire lirică, folosind teme literare epuizate, şi neînviorând nici măcar meşteşugul îmbinării cuvintelor în frază. «Miron Grindea» face impresia că e mai mult victima incursiunilor literare ale unui elev de liceu, influenţat de inadaptabilii volumelor d-lui Brătescu-Voineşti. Dl Vasile Savel ni-1 dă însă ca victimă a societăţii. Şi cum e această societate ? Deoparte p imensă tabără de răi, de ticăloşi; de alta, titularul «romanului», Pe-truţ, Emma şi Frâu Silber. Presupunând chiar că autorul e mai puţin simplist decât ni-1 arată lucrarea sa, şi că ar fi să luăm de bună lumea aceea compactă de ticăloşi, în acest caz cele patru personaje «bune», desăvârşite, sînt un deziderat moral, o născocire a autorului, şi ar fi inutil să le mai discutăm fiinţa. Am putea observa numai că li s’a ales un cadru greşit, incompatibil unei fantezii. Ber-nardin de Saint-Pierre şi-a dus într’o insulă personagiile, când a vrut să le facă altfel -decât e lumea ' J- P- e................ " •-> LE MONDE NOUVEAU A. III, N. 6, voi III. Paris. Revistă pentru evidenţiarea «activităţii franceze», Le monde nouveau şi-a însuşit un pronunţat caracter internaţional, prin faptul că a .înţeles că ea nu se poate realiza, decât sub forma unui bine distilat schimb de idei şi activităţi cu celelalte state ale globului Datorită acestei preocupări,^ România a avut să se bucure în coloanele revistei pariziene — cu ediţii paralele la Londra şi New-Vork — de cea mai largă simpatie. Nu trece număr fără articol privitor la multiplele aspecte ale vieţii româneşti, aducându-ni-se astfel un incalculabil serviciu. ^ _ In acest număr dl Leo Claretie vorbeşte*, într’un documentat articol despre ţăranul român. Dl Claretie e un vechiu prieten al României. Fost multă vreme corespondent al ziarului Universul, d-sa ni-a vizitat şi ni-a studiat cu atenţie. Rodul acestei osteneli, «Feuilles de route en Roumanie» (Sansot, Paris) sînt admirabile pagini uneori de serioş-Vsă cercetare şi temeinică prietenie. In deobşte despre noi s’a scris în fugă şi de cele mai multe ori de către oameni aduşi pe aici de cine ştie ce interese. Acele cărţi cu planşe după cărţi poştale cu vederi locale, scoase fără nici un control de oameni lipsiţi de pricepere şi gust, şi grăbiţi la câştig, stau încă proaspete ca dureroase amintiri în mintea tuturor. Articolele de gazetă sau revistă scrise de personagii ce au umblat pe la noi după alte treburi decât pentru a ne cunoaşte^ şi au plecat îndărăt nemulţumiţi că n’au găsit aici teren de colonie, sînt recente în în presa occidentală. Nu mai amintim de propaganda ţărilor vrăjmaşe, cari se folosesc cu succes de faptul că fondurile ministerului de externe nu găsesc nici o centimă pentru a ne face real cunoscuţi în străin ătăte. Articolul din Le monde nouveau al d-lui Leo Claretie, e o mustrare şi o mângâiere. Sînt acolo manifestări de simpatie pe cari nu nepăsarea autorităţilor noastre le-a p rov o cat, ci massa aceea de - 1 li SANDI REA \ ,(, ' „ răni cuminţi şi harnici, cari cântă doine şi ţes pânzeturi şi covoare, scriind naiv dar trainic, monografia sufletului românesc ; massa aceea care stârneşte admiraţia pitorescului muncei şi al horei. Şi dacă autorul articolului nu ne-ar fi cunoscut în mai deaproa'pe, nu ştim cu ce ar fi putut umple sărăcia izvoarelor de cercetare în stare a fi abordate de cei ce nu ne cunosc limba. Pentrucă lucrarea. d-nei Margareta Miler-Verghi, La Roumanie en Images publicată la Paris în 1919, şi cele câteva traduceri din poezia populară şi cultă, sînt prea puţin lucru dacă vrem să fim cunoscuţi în străinătate în justa noastră valoare. LA REVUE UNIVERSELLE Tome VI, No: 10, 15 August 1921: Dl. Maurice Muret se ocupă cu noua orientare a cugetării germane. {La Pansee allemende et l’Orient). La începutul marelui războiu Germania se complăcea în postura de apărătoare a ideii europene contra invaziei barbariei asiatice. Tot ea a lansat strigătul de alarmă contra „pericolului galben" şi mai târziu contra expan-ziunei slave. Baza acestei politice „Drang nach Osten*' a emoţionat o vreme, şi a format substratul real al scopurilor de expanziune germană în Orient. Sfârşitul războiului atât de tragic pentru Germania aceasta care se credea invincibilă, a produs o vie schimbare în politica ei de până acum, nu fără repercursiuni şi în sistemul de gândire. Germania a devenit ţara celor mai curioase experienţe filosofice si literare. Apariţia lucrării lui Oswald Spen-gler: Decadenţa Occidentului (Der Untergang des Abendlandes) a provocat definitiva îndrumare a cugetării germane către Orient. „Această lucrare de crâncen fatalism şi radical pesimism a devenit evanghelia Germaniei învinse". înspăimântaţi de apropiata ruină a culturii apusene, intelectualii germani s’au năpustit cu furie asupra filosofiei indiene, chineze şi japoneze, luând totul fără rumegare şi fără control. „Elanul cugetării germane pentru cugetarea orientală e o mişcare complexă şi multiplă" zice autorul articolului din La revue universelle. Ea poate fi asemănată ideei lui Rousseau „retour â la nature", prin natură ei revoluţionară. Insă noua orientare germană nu e decât o atitudine filosofică oarecare. Ea are cauze politice care o scot din rândul speculaţiunilor pure. Avem de a face cu un caz de neo-orientalism german de oportunitate. Schopenhauer a fost un izolat pe acest drum şi un premergător. In momente istorice asemănătoare celor de azi, Germania a procedat la fel. Deosebirea e numai în intensitate. Motivele Cari au determinat pe Goethe să compună acea „West-oestlicher Diwan“ ca refugiu inteielectual în timpul înfrîn-gerii Germaniei, sub imperiu, rămâne clasic exemplu pentru ilustrarea sistemului. La acestea nu trebue să se ignoreze marele rol ce l’au jucat publiciştii evei, atât de numeroşi în literatura şi ziaristica ţărilor de limbi germanice. „Evreii, spune dl. Muret, au servit în toate timpurile ca trăsătură de unire între Orient şi Occident". Aceştia au tradus sau au prefăcut, au emis teorii şi susţinut campanii şi polemici cari au înrădăcinat tot mai adânc în spiritul german credinţa că singura cale de izbândi re intelectuală este alimentarea exclusivă din filosofia orientală. De Ia morala pernicioasă a „Discursurilor" Iui Tchuangtse*), atât de moderne de altfel prin spiritul lor, până la adularea politică şi literară a lui Rabindranath Ta-*gore, Germania intelectuală a străbătut toată gama teoriilor cele mai paradoxale şi contradictorii. Ecclectismul german se pretează la orice, dar aceasta nu îndreptăţeşte nici teoria pesimistă a lui Spengler şi nici refugiul exclusiv în cugetarea orientală. . Astăzi literatura germană nu mai produce aproape nimic original. Studiul d-Iui Muret ne lămureşte cauzele acestui curios ultra-moder-nism. Rămâne de văzut numai dacă orientalizarea cugetării Germaniei contemporane e o simplă poză de oportunitate, sau o mărturisire deghizată a decrepitudine! văzută de Oswald Spenlger. Faptul că literaturile celorlalte ţări occidentale n’au abdicat dela filosofia originală, ar da naştere presupune-rei că „Decadenţa" e numai pentru Germania. Ţara fostului Kaiser Wilhelm şi a tuturor industriilor fără material prim, e în căutarea coloniei care să-i salveze industria literară? D. 1. C. *) Martin Buber, Reden und Gleichnisse des Tschuangtse. Inselverlang, Leipzig. LA NOU WELLE REVUE FRAN-CAISE An. IX. No. 95 August 1921. In prefaţa destinată enigmaticului roman al lui Stendhal «Ar mance», d. Andre Gide, studiază această operă deobiceiu ignorată de stendhalieni, cari îşi îndreaptă tpată admiraţia către «Le Rouge et le Noir», «La Chartreuse», «Lu-cien Leuwen» sau «Henri Brulard». Cartea a fost de altfel de mult condamnată de Saint-Beuve, care socotea că «acest roman enigmatic ca fond şi fără veritate ca detalii, nu anunţă nici o invenţiune şi nici un geniu». Armance e într’adevăr una din cele mai stranii scrieri ale lui Stendhal. Intriga nu se ţese. numai între personagii, dar mai ales între autor şi lector, aproape ca o bătae de joc la adresa cititorului. Citind-o distrat nu se vede la început de cât o; idilă ce nu se poate deplin explica şi a cărei desfăşurare jenează. Trebue o explicaţie, şi nimeni nu ar fi putut-o da, dacă o scrisoare a lui Stendhal adresată lui Me-rimee n’ar fi dat cheia enigmei. Cât timp această chee lipseşte, caracterul eroului rămâne neînţeles, graţie scrisorii, totul se limpezeşte: acest amoros erou e impotent. Gesturile şi faptele şale, ar lăsa să se întrevadă aceasta, dar îndo-elnic, căci romanul întreţine savant misterul. De două ori Octav e aproape să-şi desvălue secretul iubitei sale; dar îi lipseşte curajul, şi mai degrabă decât să des-tăinue aceasta, îi serveşte ca aliment curiozităţii un alt secret, ruşinos, dar mai puţin infamant în ochii săi; o greşeală veche şi imaginară : şi’ «spune iubitei sale că în tinereţe avea pasiune să fure«. Armance, cronologic e a şaptea operă a lui Stendhal şi întâiul roman. Autorul şi-a ales acest subiect, drama elocventă a unei iubiri contrazise în însăşi esenţa ei de elementul fizic, fiindcă la vârsta când a scris cartea (44 ani) se afla el însuşi într’o situaţie, care-1 predestina unei minuţioase analize a acestui caz de disociaţie amoroasă. Viaţa sentimentală a lui Stendhal a cunoscut nu odată — şi nu numai decât din acelaşi ingrat motiv ca Octav — iubirea © BCU Cluj GÂNDIREA. 175 fără apropierea fizică. Şf-a găsit dar un câmp de analiză fertil propriilor observaţii. De altfel drama nu e un subiect scabros sau particular, cum ar părea lectorului la prima iniţiere a subiectului, ci adânceşte o problemă cu mult mai chinuitoare, mai comună şi mai etern omenească. Este iubirea ţintuită în platonism dintr’o cauză ori alta. Căci să admitem că eroii romanului, Armance şi Octav, ar fi ajuns la acea înţelepciune care să Ife îngădue a nu exagera prea mult importanţa apropierii cele este interzisă şi s’ar fi convins că iubirea cea mai adâncă nu e numai decât legată- de carne. Poăte chiar, ar fi ajuns atunci să se felicite de faptul că iubirea lor, pură de^Oripe amestec al simţurilor ignorând excăseie^ardorii pe care ele le aţâţă şi ignorând . tot odată arşiţa pe care le-o interzice natura, i-a ferit şi de ghehena care urmează apoi: «to shun the heaven that leads men to this hell», dacă ar fi să credem pe Shakespeare. Gide, ne invită să gândim la teribila frază a lui Tolstoi, pe care o aminteşte Gorki «Omul supra-vieţueşte cutremurelor de pământ, epidemiilor, grozăviilor boalei, tuturor agoniilor sufleteşti ; dar în toate timpurile tragedia care l-a' turmentat, care îl torturează şi-l va tortura mai mult, este — şi va fi — tragedia alcovului». C. P. NAPKELET, An, II. No. 16, Cluj 15 August 1921. Numărul de faţă accentuiază modernismul curentului ce vrea să reprezinte revista, îndeosebi în ce priveşte poezia. De remarcat : Corbii, versuri de Bartalis, Moartea (Honti), Piave (Kâdâr). D. Gelei se ocupă în primul articol de individualitatea în societate, iar d. Halâsz de teatrul ber-linez (Gerhartd Hauptmann, Georg Cu deosebire bogată şi ca întotdeauna minuţioasă, cronica ne aduce şi de astădată interesante documentări şi observaţii în ce priveşte mişcarea de idei şi notează importantele evenimente artistice şi literare de aci şi de peste graniţe. D. D-r Lupka, cercetând Isvoa-rele artei Ardeleneşti, arată că primele motive au fost luate dela Sciţi, Daci, Turci, desvoltându-le apoi individual, după ce au fost influenţate ; — cea română de arta Slavă iar cea săcuiască de arta răsăriteană. Simple constatări, fără să analizeze mai de aproape chestiunea. Şi credem că ea merite mai mult de cât sumare notaţiuni. D. Egon Hajek, scriind despră literatura germană din România, arată că în • Transilvania ea era naţionalistă până la 1907, ca o rezultantă a luptelor dintre Saşi şi Unguri; iar dela acea dată a fost inspirată de curentele apusene. Impământenitorul curentului modernist în literatura aceasta, este Adolf Meschendorfer care la 1907 a făcut să apară revista «Karpa-then» în jurul căreia a adunat talentele tinere. Revista a dispărut în primele zile ale războiului, în timpul căruia literatura sasă nu mai dă semne de viaţă. Dar îndată după râsboi apare «Ostland» la Sibiu, care grupează în jurul său talentele din aproape întreaga ţară, reîntoarse depe câmpiile de luptă. In 1920 apoi se pune bazele unei case de editură, care dă nu peste mult posibilitate de a se arăta publicului următoarele tinere talente : Karl Bernhard, Herman K15ss, H elena Burnaz, Egon Ha-jek, O. Fr. Krasser. Aproape toţi aceştia se remarcă prin modernismul pe care-1 cultivă poate cu exagerare şi care în multe cazuri ia proporţiile grotescului. în afară de această pleiadă, mai au Germanii de aici o alta, cea bănăţeană, care s’a impus încă înainte de răsboi şi în Germania deşi în privinţa talentului sunt mai prejos de scriitorii saşi, cunoscuţi numai în Ardeal. Cronicarul nu-şi uită nici d? bu-cureşteanul O. W. Cisek, care s’a impus ca expresionist talentat. O altă cronică arată că Zola, al cărui naturalism în literatură a dat greş, va rămâne ca unul ce a îndreptat privirile urmaşilor spre socialism, prin faptul că şi-a ales personagii aproape numai din clasa oropsită. D. Dienes analizează filozofia lui Wladimir Solowiew, gânditorul rus, decedat la 1900, care a fost continuator al lui Tolstoi, arătând că cea mai bună filozofie e acea a statului teocratic. Ni se anunţă înfiinţarea la Vi-ena a unei societăţi cinematografice, care urmăreşte propagarea culturei în toată lumea cu ajutorul filmului, ceea ce ar da o nouă orientare şi industriei şi menirei viitoare a cinemau-lui. I. T. Împlinirea celor cinci ani dela declararea războiului nostru, a fost din nou prilej de abundentă literatură ocazională. Intre două evenimente comentate fugar, bietul profesionist al condeiului,. s-a mărginit să confecţioneze câteva şire tot atât de fugare, grăbit să se achite de această sarcină supranumerară pentru a se întoarce la senzaţionalul ciocnirilor din Silezia şi al ultimilor declaraţium făcute de dl Mihalache. Nu e de mirare dar, că această aniversare pe care am fi dorit-o altfel serbătorită decât prin Tedeum-uvi oficiale, şi lâncedă literatură de vară; n’a adus nici o tresărire de conştiinţă şi nici o mustrare în suflete. Eveniment divers, a fost covârşit de prinderea bandelor ce jefuesc conacurile din Moldova. . O singură publicaţie Ideia Europeană, a scuturat, o clipă indiferenţa lectorului dând tiparului textul inedit al jurământului făcut de ostaticii din Săveni. Au fost închişi acolo «oameni de cultură şi gândire, profesori universitari, oameni politici, ziarişti, avocaţi. Sub apăsarea morală a evenimentelor aceşti ostatici au simţit nevoia unei profesiuni 'de credinţă care să fie mai târziu un îndreptar în viaţă.« Şi spunea acel jurământ, făcut în ziua înălţării Domnului din 917: . »Aceşti ‘ ostatici au avut prilejul să-ş1 facă un serios, examen de conştiinţă şi . să cumpănească partea de răspundere care revine fiecărui român în soarta nenorocită a ţării. Plătind cu privaţiuni şi umilinţe vina altora, ei s’au'mângâiat totuşi cu gândul că suferinţele lor vor putea fi cândva de un folos neamului întreg... De aceia, subsemnatul ostatic din anii 1916 şi 1917, internat în satul Săveni, judeţul ţalomiţa, mi-am luat cu jurământ şi pe onoare îndatorirea ca de aci înainte, în viaţa mea publică şi privată, să nu execut nici un act şi să nu particip, nici la un act al altora, decât după ce îmi voi recapitula, în conştiinţa mea faptele pe care am avut durerea să le constat în zilele de răsfrişte naţională«. Şi mai departe: »înainte de a face credit promisiunilor vreunui politician, din ori-şi-ce partid ar fi el, eu, ostatec, nu voi uita procedările neruşinate de îmbogăţire ale politiciani-lor cari au traficat cu influenţa lor în 176 gândirea Stat, înainte de război, până într’atât că mulţi oameni cinstiţi doreau în urmă, războiul ca pe un botez de sânge pentm ertarea păcatelor«... Cinci ani, dela primii morţi ai «botezului de sânge»... Nu ştim, cu ce strângere de inimă, vor ii recitind acum foştii ostatici dela Săveni, textul jurământului făcut în ziua înălţării Domnului, de mult rămas o hârtie indiferentă şi mărturia unei naive copilării. Dar ştiu că într’a-cele ceasuri negre, aceleaşi îndatoriri s’au luat cu jurământ şi pe cuvânt de onoare şi în altă parte, şi de către alţi cetăţeni ai ţării. In serile de «bombardament slab de artilerie«, cum suna Comunicatul Marelui Cartier, ostaşii de pe liniile de front, ofiţerii reservelor, cari şi dânşii ca şj ostaticii dela Săveni erau «oameni de cultură şi gândire, profesori universitari, oameni politici, ziarişti şi avocaţi«: sub foile de cort sau în bordeele de adăpost, cutremuraţi de asprul purgatoriu pe care ni-1 trimetea războiul, au simţit nevoia aceluiaşi examen de conştiinţă şi aceleiaşi profesiuni, care să fie un viitor îndreptar în viaţă. în Iaşii, unde mulţime? tixită şi muşcată pe mizerie trăia, sub apăsarea tragică a evenimentelor, s’au legat solemn ori discret, între pereţii unei înfrigurate camere, aceleaşi jurăminte, vai! prea curând încălcate. După cinci ani, eu fost ostatic, eu fost ostaş, eu fost captiv ori fost biată vietate zdrobită de atmosfera morală a evenimentelor, ce pot răspunde conştientei ? Valul ne-a cucerit iarăşi. «Botezul de sânge«, mult aşteptat, ne-a dat câţi-va milionari mai mult, câte-va sinistre celebrităţi şi o sălbatecă sete de ajungere, pe care n’am cunoscut-o nici odată atât de nestăpânită, în România ce mică şi mizeră.' Cunosc undeva, dincolo de Adjud, între Târgul Ocna şi nu ştiiţ, ce gară cu nume neînsemnat, un cimitir de război, unde dorm mulţi, dintre acei cu cari legasem odinioară jurământul naiv. Moartea, lor le-a dat deslegare. Din treacătul trenului, am văzut crucile strâmbe, cununile de stejar uscate, florile târzii de mac cu roşul închegat. Prin gardul de sârmă rupt, străbătuseră câţiva viţei cenuşii cari rumegau iarba grasă, cu neturburata mulţumire de sine bovină. Cu cât, cu ce, ne simţim noi mai presus de absenta lor conştiinţă? Cu ce accent de sinceră durere, îşi numără dl lorga pe degete ascultătorii dela Cursurile de vară din Văleni! In afară de localnici, de câţiva vilegia turişti, de învăţătorii cari îşi fac pregătirea pentru definitivat la Ploeşti, un Bănăţean, un Bucovinean şi doi Ardeleni. In acelaşi timp, cursurile de vară ale Saşilor dela Sibiu, fac săli pline şi au . trezit în toată presa germană a Ardealului un interes, care ne umileşte în puţina noastră credinţă, oficială şi a tuturor, în valoarea culturei. Nici prezenţa dlui de Martonne, nici a savanţilor Englezi, nici cursurile ţinute de profesori sau oameni de cultură, cu autoritate de mult câştigată, şi nici mai ales magica şi neobosita însufleţire, pe care dl lorga o dă tuturor problemelor animate de verbul său; nu au clintit indiferenţa publicului românesc. Tineretul care avea atâtea de învăţat acolo, nu a găsit necesar să rupă nici o zi de lenevoasă vacanţie, pentru a merge să tezaurizeze elemente de cultură, ce nu se culeg doar numai din paginile stricte ale manualelor de şcoală. Acea studenţime de odinioară, care găsea în învăţăturile d-lui lorga cel dintîi îndreptar în viaţă şi care făcea din Cursurile dela Văleni cel mai însemnat eveniment cultural al anului, pare strivită de aceaiaşi atmosferă morală care ne-a şters tuturor îndrăzneala unui entuziasm. Chemarea dlui lorga a sunat în pustiu. Şi golul acesta se cască cu deosebire negru, după acea neînfrânată risipă de fraze, care a înăbuşit serbătorirea învăţatului nostru istoric, de acum câteva săptămâni. De rădăcinile în suflet, ale acestor meşteşugite, «fraze bizantine», ce i s’au oferit prinos cu acest prilej; dl Nicolae lorga are prea curând cuvânt a se îndoi Iar golul sălilor de curs, se complec-tează cu vilegiaturişti în treacăt. oua ştiri, apărute în , aceiaşi zi. Din iniţiativa dlui Octavian Goga, se vor ridica în Cişmigiu, trei busturi care să ne păstreze amintirea materializată, a lui Iosif, Anghel, şi Chendi. Şi k alta: Un comitet în frunte cu D. Iov fost inspector al Arfelor în Basarabia şi cu administratorul financiar de Hotin, au ho-tărît ridicarea unui bust al poetului Iosif în acel oraş. Lăudabile neîndoios amândouă iniţiativele. Ministrul poet Goga, nu are memoria ingrată, şi îşi manifestă astfel neuitata . prietinie, pentru cei trei dispăruţi, uniţi în viaţă, despărţiţi apoi şi în sfârşit iarăşi apropiaţi printr’acelaş crunt destin- Dar un bust al lui Iosif, tocmai la Hotin... Nu vi-se pare aceasta o mustrare adresată Ardealului? Cunoaştem, mulţi aci, ajunşi în situaţi nevisate, cari nu contenesc a-şi povesti, cu îndestulă vanitate, prietenia ce i-a legat odinioară de nefericitul poet al Patriachalelor. Niciodată însă, nici odată, nu am auzit, măcar în ceasurile când generos omul îşi croieşte obligaţii himerice; nici odată, nu am auzit străbătând piosul gând de a pomi o iniţiativă la fel cu aceea a... administratorului de Hotin. Suflete moarte — cum i-am numi astfel pe aceştia? Şi fiindcă e vorba de monumente: nu ar fi oare cel mai trainic, însăşi opera celor dispăruţi, tipărită şi răspândită în public în mii de exemplare, eftine, îngrijite şi la îndemâna tuturor? Volumele lui Anghel şi Chendi nu se mai găsesc nici la antiquării. Multe din scrisele lor nu au fost niciodată adunate în volum şi zac risipite în pagini de reviste şi ziare. Iar editarea postumelor lor nu a fost anunţată de nimeni. înaintea monumentelor de bronz şi de marmoră, ne uităm o îndatorire mai aproape de realizare şi poate mai ne-ertată. Casa şcoalelor editează însă pe d. Ghiţă Ranetti şi N. N. Beldiceanu. Pe când Radu Cosmin ? c. p. Ziarul „Satu Mare“ scrie că prin părţile ungllrene ale, ţărei, sau găsit studenţi, români, cari să spună că pe anul şcolar viitor se vor înscrie la universităţile din Ungaria, ele fiind mai serioase decât ale noastre. Presa comentând ştirea denunţă pe dornicii aceştia de ceva aşa de serios, ca drept fii de renegaţi şi ca nişte calomniator! nevrednici cari hulesc in-stituţiunile noastre fără să le cunoască E drept, dorinţa studenţilor din părţile ungurene pune destul trandafiriu pe obrajii noştri, ca indignarea presei să nu fie legitimă. Dar e de discutat dacă tocmai seriozitatea studiilor re-chiamă pe sârguinoioşii elevi în capitala lui Horty sau amintirea poetică a nopţilor budapestane, sub al căror mândru cer înstelat, cu valuta actuală a leului în Ungaria, se pot face minuni de ... învăţătură. Şi ’ntr’un caz şi într’altul fireşte junii aceştia cuprinşi subit de atât de nobile avânturi, nu puteau motiva bunului şi veşnic credulului lor părinte, gustul neaşteptat şi lăudabil, ce le-a venit odată cu căldurile, decât prin primul argument. Cât despre seriozitatea studiilor universitare dela Bucureşti ar avea cuvânt ascultat numai studenţii ardeleni cari au studiat acolo. Despre universitatea din Cluj, studenţii ardeleni de aci, deşi nu tocmai prea entusiasmaţi, spun destul bine. Dar s’o mai fi putut întâmpla ca, vre-unii din cei cu seriositatea, să fi avut toată bună voinţa să se înscrie la facultăţile universităţii din Cluj. flr fi întâlnit astfel pe sălile înnaltei şcoli unele figuri universitare locale şi le-ar fi cerut lămuriri camaradereşti; iar figurile universitare a.mintindu-şi ce e cu ele prin părţile locului se vor fi gră- © BCU QÂNblktĂ 17? bit îndată să pună pe aerul lor obişnuit copilăresc, un strat de doctorală morgă de magistru. Văzând că pe-aicea din grabă şi nebăgare de seamă s’au adus şi profesori impulberi, oei dornici de seriozitate şi-au văzut de drum. Le atragem atenţia însă că s’au zorit. Alături de figurile juvenile cu pricina, ar fi putut afla multe, foarte multe figuri într’adevăr universitare, fără strâmbături leoniene de împrumut. ! Gib. Intr’un număr al „Revistei Moldovei" de la Botoşani se face recenzia admirabilei cărţi; „Oamenii în Războiu" a lui Andreas Latzko. Recenzentul antrenat de entuziasm comite imprudenţa de a recunoaşte fără rezerve marea valoare artistic ă a operii scriitorului ungur, sigur, nebănuind că la Târgul Mureşului se găseşte o gazetă economică ce face radicale expro-pieri literare şi apără, de câte ori i se prezintă ocazia, demnitatea literaturei române pângărite. Astfel numărul cu pricina ajunge jn mâna redactorului literar al ziarului „Ogorul", şi amicul nostru scrie un foileton în Care cere nici mai mult nici mai puţin decât confiscarea cărţii lui Latzko, şi arestarea imediată a colegului său de la „Revista Moldovei". Ce noro - pe Dl Gala Galaction că redactorii „Ogorului" nu cetesc „Viaţa Românească", altfel demult ar fi stat la puşcărie! De alte reviste nu mai amintim. Noi, în ce ne priveşte, tăcem chitic, ridicând osanale providenţei. Interesant e că „patrioticul literat" care eXpropiază fără scrupule pe Neniţescu, n’a cetit cartea lui Latzko, deducând de recenzia „Revistei Moldovei" că ea a apărut „în zilele acestea". Oştire de gazetă ne informează că «Dl. Petrovici, ministru ad-interim la culte şi arte, a instituit prin analogie cu teatrele din regat, un comitet şi pe lângă direcţiunea teatrului din Cluj. In acest comitet au fost numiţi d-nii Bogdan-Duică, V. Bogrea şi Ştefănescu-Goangă«. - Hotărîrea ministrului ad-interim la arte era o necesitate îndelung simţită. De doi ani de zile de când funcţionează, Teatrul Naţional din Cluj este câmpul celor mai curioase experienţe artistico-culturale. Instituirea unui comitet de lectură care să scoată din ambara direcţiunea, credem că ne va scuti de prezenţa Mesalinelor, Cinematografelor, Loricilor şi Femeilor noastre din viitoarele repertorii. Avem un singur regret, care e şi o curiozitate. Nu prea înţelegem de ce s’a aşteptat venirea d-lui Petrovici la cârma ministerului artelor pentru a se întră în legalitate? (Nu analogie, cum se exprimă notiţa informativă a ziarului bucureştean). Dacă aplicarea legii şi regulamentului de funcţionare al teatrelor din România, în baza cărora s’a pus în funcţiune şi Teatrul Naţional cluj an, ar fi fost făcută de către dl Octavian Goga, titularul departamentului, poate că articolul 3 din lege arfi fost mai bine împlinit. Dsaînsuşi fiina poet, ar fi avut poate mai puţin dispreţ pentru tagma scriitorilor, cari dealtfel au dreptul să-şi trimită câte un reprezentant ales în comitetul de lectură al teatrelor. Aşa, dl Petrovici fiind profesor era natural să-şi părtinească breasla şi să alcătuiască un comitet didactic compus dintr’un profesor de istoria literaturei române, un fiolog şi un psicl\olog. Ori cum însă, trebue să o repetăm, dispoziţia e bună, Şi dacă în loc de revoltătoare spectacole cu piese de varieteu, vom avea reprezentaţii somnifiante, cu atât mai bine. Avem cel puţin-un comitet de lectură răspunzător pentru serile când interpreţii vor sbiera prea tare. d. i. c. Muzica futuristă, cu «bruiteurii» ei intraductibili s’a bucurat din partea presei de o faimă mai mult de caracter humoristic. Concertul anunţat la Paris, la teatrul Champs-Eliysees a făcut sală plină. Dar cele şase compoziţii muzicale, create şi conduse de măiestrul Antonio Russolo, au fost executate în mijlocul vociferărilor, strigătelor de animale, şuierăturilor de sirenă. La protestările tradiţionaliştilor s’au alipit avant-gardiştii şcoalei dadaiste »geloşi, ne spune o cronică pariziană, de a azista la o revelaţie încă embrionară dar plină de viitor«. Cum se vede, ne aflăm în plină şi geloasă concurenţă între reformatori. Dar în »La revue de l’Epoque* d. Luigi Russolo, inventatorul »bruiteurilor* şi fratele compozitorului futurist, dă câteva interesante lămuriri şi încearcă a justifica teoretic noua concepţie muzicală, înregistrăm cu titlul de document aceste note, cari ascund poate un fecund germene al vitoarei evoluţii muzicale. Viaţa antică— spune d. Luigi Russolo, nu a cunoscut de cât liniştea, căci natura e calmă şi zgomotele ei nu sunt nici intense, nici îndelungi nici variate. Furtunile, uraganele, avalanşele, cascadele şi mişcările telurice, nu o agită de cât izolat şi excepţional. De aceea, primul sunet pe care omul l’a scos dintr’un fluer de trestie sau dintr’o coardă întinsă, Ta impresionat adânc. Popoarele primitive au atribuit sunetului o origină divină. L’au încunjurat de un respect re- igios şi preoţii Tau utilizat pentru a îmbogăţi riturile de un nou mister. Astfel s’a născut concepţia sunetului ca existând aparte, deosebit şi independent de viaţă. Şi de aci născu muzica, dar tocmai prin această atmosferă hieratică fu paralizată în evoluţia ei. Grecii, cu teoria lor fixată matematic de Pithagora şi după care nu admiteau de cât întrebuinţarea câtorva intervale consonante, au limitat d,omeniul muzicei şi au făcut aproape imposibilă armonia pe care o ignorau cu desăvârşire. In evul mediu, acordul hu exista încă, desvolta-rea diferitelor partituri, nu era verticală ci simplu orizontală. Dorinţa şi căutarea unităţii simultane de sunete diferite (adică acordul, sunet-coinplex) s’a manifestat gradat trecând de la acordul perfect la acordul îmbogăţit de cătră disonanţe de pasagiu, pentru a ajunge la disonanţa persistentă şi complicată a muzicei contimporane. Această evoluţie a muzicei e paralelă cu multiplicarea crescândă a maşinilor' ce participă muncei omeneşti. In atmosfera sgomotoasă a marelor oraşe, ca şi în câmpiile altădată tăcute, maşina produce astă-zi un atât de mare număr de zgomote variate, încât sunetul pur, şi monotonia sa nu mai naşte nici o emoţie. Pentru a excita sensibilitatea noastră, muzica s’a desvoltat căutând o pdlyphonie mai complexă, şi o variaţie mai mare de timbre şi colorit instrumental. Urechea unui om din secolul XVIII-lea, n’ar fi suportat intensitatea discordantă a unor anumite acorduri produse de orchestrele noastre (triplate ca număr de executanţi). Urechea noastră dimpotrivă savurează această complexă muzică, o-bicnuită cu trepidaţiile vieţii moderne. Ori, cea mai complicată orchestră, se reduce la patru sau cinci categorii de instrumente: instrumente cu coadele atinse, cu coadele pişcate, instrumente de metal cu vânt, de lemn cu vânt şi instrumentele de percusiune. Muzica modernă se trudeşte ca din acest strâmt cerc să creeze o nouă varietate de timbre, amestecând în diferite chipuri sunetele deja cunoscute. - Această sărăcie instrumentală, a căutat să 6 repare d. Luigi Russolo, inven-tatâ'nd bruiteurii, cari nu sunt de cât instrumente de muzică noui cu timbre noui şi modificabile după voinţă. Cu aceste instrumente — inventatorul ne spune, — se pot executa melodii diato-nice şi cromatice în toate tonurile posibile ale gamei şi în toate ritmurile. Sunt bruiteuri cu manivelă şi bruiteuri cu... bu-toni electrici. Până acum, inventatorul şi-a perfec- , ţionat sistemul, creind 29 bruiteuri diferiţi după cum urmează: © BCU 3 Hululeuri 3- Grondeuri 3 Crepiteuri 3 Strideuri 3 Bourdoneuri ' 3 Glouglouteuri 2 Eclateuri ' 4 Croasseuri 4 Froufrouteuri 1 Sibileur. Cu oarecare bunăvoinţă, am fi putut traduce poate homericile denumiri, dar le-am redat întocmai pentru a nu răpi savoarea primului botez. De altfel inventatorul, ne previne, că »bruiteurii în general şi glou-gouteurii şi fronfronteurii în special sunt mai agreabili urechei de cât cele mai dulci instrumente de orchestră«. O fi, nu spunem. Până la un punct teoriile maestrului Russolo, ne par oarecum fireşti. Dar parecă, tot preferăm mai degrabă un simfonic, decât dulcile armonii ale celor 19 bruiteurii; iar la un chef ne-am împăca mai bine cu vioara lui Laie Chiorul, decât cu un glougouteur, froufronteur, eclateur, grondeur şi un ur-lător cu manivelă, sau fie chiar cu buton electric. Vacanţa s’a sfârşit. Trenurile tixite descarcă în fiecare seară, în gările cenuşii şi cu zidurile încă încropit de năduful zilei, citadinul întors la temniţa biroului, a bibliotecii, a sălei de curs, ori a cafenelii cu fumul acru. Câteva zile încă ochiul mai păstrează în retină, amintirea priveliştelor desmierdă-toare, cu vârfuri de munţi crestate pe cer sau cu ţărmuri de mare presărate cu nisip de aur. Câteva zile' plămânii mai păstrează parecă în bronhii ascunse, o rămăşiţă din aerul pur şi din parfumul răcoros al colţului de vilegiatură. Apoi feţele se veştejesc iară ochiul se resemnează orizontului baricadat de ziduri sure, plămânii pompează uniform aerul viciat de fum, de miresme urbane, de praf, de vapori de benzină şi de arome de uleiu. Amintirea lunei de vilegiatură trecută şi nădejdea lunei de vilegiatură viitoare, dela anul, rămân singura consolare. Dar transportat vertiginos, dintr’un colţ de ţară la altul, în cutile vagoanelor închise, omul modem a uitat de mult, ori nici nu cunoşte poezia drumurilor de odinioară. De la cafeneaua cu orchestră a oraşului, până în vâlceaua fără ţipenie de sgomot a unui munte de odihnă, e cale de o singură noapte străbătută dormind în vagon-lit. Schimbarea se face brusc şi confortabil. Confortabil şi prozaic. Cu aceasta obicinuiţi, lectura frumoasei cărţi a lui Jean Bonnerot, Les routes de France, înseamnă o adevărată incursiune într’o atmosferă de poezie .nouă necunoscută. . Apar acolo într’o magică viziune, drumurile romantice de odinioară, străbătute GÂNDIREA de cavaleri şi pietoni, unde vizitei şi diligente se grăbeau sau întârziau într’o fraternă familiaritate. Astăzi, aceste drumuri palide în peisagiile de iarnă sau în zilele prăfuite de Iulie, au rămas pustii, abia scuturate din când în când de vue-tul unui automobil deslănţuit ca un bolid. Altă dată ele erau însufleţite ca străzile unui oraş, aveau moravurile lor, obiceiurile lor, haltele lor, primejdiile lor şi plăcutele lor aventuri. Se mânca, se dormea, şi târgurile sau hanurile nu însemnau decât etape provizorii. Intr’o lume arhaică şi pitorească, acele vechi artere, străbăteau ţinuturile între oraşe depărtate, ca drumurile populate ale Indiei unde Kim şi omul sfânt, călătoreau spre o ţintă misterioasă. Diligenţele se . mişcau cu încetineală de crab. Din treacăt se întrevedea după perdelele trase o îemee ' alăptând un prunc, un elegant cu gulerul până la urechi şoptind un madrigal, Manon şi Desgrieux legând episoadele aceluiaş etern roman. Vechi hoteluri şi vechi hotelieri, bătrâne hanuri şi bătrâni hangii, cârciume. de răscruce cu firme joviale şi briganzi de drumul mare, cari au inspirat o întreagă .literatură romantică. Intorcem filă după filă, şi ne întrebăm cine va evoca oare şi drumurile noaştre, şi hanurile de schimb cari se mai văd încă ruinate la cruce de drumuri, şi toată poezia acelui trecut atât de apropiat, al cărui atmosferă ne-o păstrează în literatură doar Hanul lui Mânjoală, Hanul Boului sau Povestea cu Petrişor... Primim: O SCRISOARE Domnilor Redactori. In No. 8 al revistei Dvs. publicaţi 2 scrisori ale prietenului St. O. Iosif^ adresate mie. * . In nota de Introducere spuneţi că le aveţi de la un prieten şi că sunt scoase dintr’un dosar al curţii Marţiale. De drept acele scrisori, ca şi toate cele rătăcite în timpul războiului, imi aparţin şi cred că e bijie să ştie toată lumea cum au ajuns,la Curtea Marţială, Cea mai frumoasă epocă a vieţii mele am închinat-o Ardealului, robit de convingerea că propovăduirea culturei naţionale e singura politică reală, care poate' călăuzi conştiinţa poporului nostru spre unitate. Am redactat de la 1902— 1914 revista „Luceafărul“ şi de la 1906 mi-am deticat întreaga putere de muncă „Asociaţiuni“, reorganizând-o, tpărind şi răspândind milioane de broşuri intre ţărani, redactând revista „Transilvania“, aranjând mii şi mii de conferinţe la sate şi oraşe şi înzestrând Muzeul din Sibiu, Toate le-am făcut dând tot ce avem mai bun în suflet, fără să aştept de la nimeni nici o recunoştinţă. îmi pare bine că „Aşociaţiunea“ îşi continuă activitatea pentru a-şi împlini un nou rol cultural în România întregită. . In timpul activităţi meledin Ardeal, aveam obiceiul de a aduna tot ce purea să lămurească pentru un istoric modestul te- ren cullurăl şi literal pe vare l-am cultivat. Lăzi întregi cu manuscrise de la fruntaşii gândirii româneşti şi teancuri de scrisori preţioaşe alcătuiau arhiva publicaţiilor pe cari le-am condus. La izbu-vnirea războiului, după, campania din Galiţia, am trecut Carpaţii ca să-mi fac datoria, lăsând pradă răzbunării ungureşti, părinţii, biblioteca, arhiva tot ce aveam în Ardeal. Autorităţile Ungare mi-au închis părinţii, mi-au pus sub sechestru şi mi-au licitat tot. Documentele la care presupuneau că vor găsi dovezi şi complici de trădare le-au trecut Ia Curtea Marţială. In cele mai multe n’au descoperit însă decât versuri, povestiri şi scrisori inofensive. Multe din aceste lucruri ale mele au ajuns în mâini particulare, cari izolate şi fără cunoaşterea împrejurărilor cari le au dat fiinţă nu pot fi de folos nimănui. De aceea fac apel la toţi, cei ce sunt în posesiunea astor fel de documente să mi le trimeată prin postă, la adresa mea, Bucureşti Bdul. Dacia No. 4. Dacă voi reuşi să le completez, cine ştie poate voi găsi răgaz să le fac utile celor ce se Interesează de viaţa Ardealului, premergătoare actului unirii de la Aîba-Iulia. Primiţi, vă rog urările mele de bine pentru revista ce o conduceţi şi o prietenească strângere de mână. OCT. TÂSLĂUANU. Cărţi A). Lascarov-Moldovanu. Povestirile lui Spulber. Ed, Ramuri, Craiova. Preţul 15 lei. Antonin Nour. Le Reduplicazloni, Roşiorii de Vede. Preţul 3 lire. Dr. Ioan Coştinescu şi Dr, Al. ComaniţS. Pericolul social al sifilisului, Publicaţia Casei Naţionale „Regina Maria", Piatra — N. Preţul 2 lei. Reviste şi ziare îdeea europeană, A. 111, N. 73, Bucureşti. Muzica, A. 111, N. 1, Ti. 2. N. 3-4, N. 5-6. Bucureşti. Ramuri. A. XV, N. 6, Craiova. Revista Teologică. A.' XI. Nn. 6-7, Sibiju. Viaţa Românească. R. XIII, N. 8, Iaşi. Stropi de rouă. R. 11. N. 2, Ploeşti, Foaia Tinerimii. R. V, N. ti, Bucureşti. Eroina. R: I, N. 1, Câmpulung. • Brazde adânci. R. 1. N. 3, Bucureşti. Reviste străine Revue bleue. R. 59. li. 14. Paris. Les Marges. R. 18, Tome XXXI. N. 86 15 August 1921 — Paris, L’Europe Nouvelle — R. 4, N. 33, 13 August 1921 — Paris. L’Europe Nouvelle — A. 4, N. 34, 20 August 1921 — Paris. Le Monde Nouveau — A. 4 N 2, voi, III, Iunie 1921 — Paris, Le Monde Nouveau — R. 3, N. 7, voi. III, Iulie 1921 — Paris. La Nouvelle Revue Franţaise - A. 9. N. i5, 1 August !92l = Paris. La Grande Revue — A. 25, N. 7, Iulie 1921 — Paris. Le Crapouillot — 16 August 19zl, Paris, TERE'/îr IHŢÂ'ARTĂ © BCU Cluj La Revue universelle Toţi cari se interesează de politica externă Revistă politică, literară, artistică, socială Toţi cari voiesc a cunoaşte’mişcarea tuturor ideilor mondiale Apare ta 1 şi 15 ale fiecărei luni Toţi cei preocupaţi de marileprobleme ale Abonament anual 90 franci, 6 luni 50 franci. economiei politice şi finanţei internaţionale Costul unui exemplar 4 fr. _ trebue să citiască şi să răspândească Paris 157, Boulevord Saint-Germain (6e) , L’Europe Nouvelle Revistă săptămânală pentru chestiuni externe, economice şi literare ' Abonament anual 90 franci, 6 luni 50 fr., 3 luni 30 fr. 92, rue de Miromesnil, Paris. Fţevue Bleue ■ Revistă politică şi literară Apare de 2 ori pe lună. La Lţevue de LEpoque Abonament anual 55 franci. Publicaţime lunară ilustrată de expresiune şi studiu 286. Boulevard Saint-Germain (Vile) Paris. idei, arte. şi Litere La Connaissance Abonament anual 28 franci. Revistă literară şi de idei. Paris 13, rue Bonaparte (Vie), Abonament anual 35 franci. Paris 9 Galerie de la Madeleine (8e) , ---ţ-:- * La vie des lettres La Bataille . Artă şi literatură. Economică, socială, uvrieră, ţărănească, maritimă, in¬ Abonament 4 volume 20 franci. telectuală, documentară, literară, humoristicd, eclectică etc 20, rue de Chartres, Paris-Neuilly A.pare de 2 ori pe lună. Abonament anual 12 franci. - ţa ira , Paris, 2 Rue de l'Hotel de Viile (IVe) Revistă lunară de artă şi critică Le Crapouillot Abonament anual 15 franci belgieni. Revistă pentru literatură şi artă , 61. Hofstraat, Eeckeren-Anvers. Paris, 5 plăee de la Sorbonne -i------- La Grande Revue La Nouvelle Revue Francaise Revistă pentru toate ramurile de cultură, Revistă lunară pentru literatură şi critică. ' Abonament anual 38 franci. Abonament anual. 48 franci. 37, Rue de Constantinople, Paris (Se). 3, Rue de Grenelie, Paris (Vie). Les Marges Le Monde Nouveau Revistă literară fondată în 1903 de către Revistă pentru strângerea legăturilor sociale, dl Eugene Mont fort economice, literare şi artistice între Franţa Apare lunar. Abonament anual 22 franci. şi străinătate Administraţia : Librairie de France 99 boulevard Raspail Apare lunar Abonament anual 50 franci. Redacţia; 5 Rue Chaptal, Paris (IXe). 42, boulevard Raspail, Paris (7e). ^ _ u _ _ „ LITERARĂ, ARTISTICĂ, SOCIALĂ INI 1 "X I Apare la 1 şi 15 ale fiecării luni. f 1 | | | | \ ■ fi „ , „ . CLUJ, CALEA REGELE ™ ® ® b m m m b Redacţia şi administraţia. A h nnsmpnfp' 1 an '60 Lei; 6 luni 35 Lei; 3 luni 20 Lei. .’. Pentru auuiiaiiiciiic. institutiuni şi autorităţi 120 Lei anual. .-. In străin㬠tate 120 Lei anual. . ,. fn^rtii «ii Rprl^mf** se fac la administraţia revistei în condiţiunui foarte oci ii i i\cuauic, avantajoase, la achizitori împuterniciţi şi toate agenţiile de publicitate cu un scăzământ de 20 °/0 sub tariful celorlalte publicaţiuni similare. RpH^ptinnîîlf** Pentru recenzii şi anunţarea apariţiei dnii autori şi lycufltu uiidiw< casele de editură sunt rugate a trimite câte două exem- . plare. Manuscrisele nepublicate se ard. Cărţile şi rnanus- , crisele rugăm a fi adresate revistei şi nu personal. , © BCU BA MC A CETIT RAIA pentru Industrie şi Comerţ, Soc. Anon. — Sediul Central, Cluj. Pjljalp ■ Existente: Arad, Alba-Iulia, Haţeg, Oradea-Mare, Sibiu si i imiiu ■ Turda. — In înfiinţare: Bistriţa, Braşov, Timişoara^ ’ . tează tot felul de mărfuri atât în cont propriu cât şi în comision. Afaceri a meta. 20-3 Secţia de Mărfuri: Cumpără şi vinde, exportează şi impor- Secţie specială pentru cereale. Primeşte mărfuri în depozitele proprii în gaj şi în chirie. Secţia Industrială: Crează industrii noui. Face comerţ cu articole technice. Acordă credite ia întreprinderi industriale. Secţia de Bancă: Execută tot felul de operaţiuni bancare în ■ Execută plăţi pe toate pieţele din ţară şi cele mai culante condiţiuni. străinătate. Cecuri, Asignate, Virimente, Incassări. Im- Ordine de plată telegrafice. ..prumuturi pe gaj, Conturi curente, Es- Cumpără şi vinde tot felul de monede şi compt'de Cambii, Cupoane, Efecte, De- valute, vize etc. Primeşte : DEPUNER I SPRE ERUC TIPICARE pe Libele şi în Cont Curent, bonificând cele mai urcate interese. Pili Mii de iwi Fraţii Martonffy Cluj, Calea Traian No. 84. Magazinul central Calea Regele Ferdinand 35. Cel mai mare asortiment de specialităţi de blănării, cu asigurări in contra stricăcunilor de molii Cea mai reuşita expoziţie de la Târgul de mostre din Cluj. Magazinul central este asortat cu tot felul de blă-nuri de astragan, lutru, top ect. Garniturile cele mai fine de vulpe alasca etc. Fraţii Martonffy au fost decoraţi cu brevert, /la marea expoxiţie de blănuri din Bruxelles Toate comenzile de blănării, sa executa in 8 zile. Desfide orice concurenţă. \ 19-12 1 I COFETĂRIA BONCESCU CLUJ—TIMIŞOARA Aranjată în cel mai elegant stil, este locul de întâlnire pentru toată lumea di-tinsă. Cele mai bune bon-boane, torturi, prăjituri şi orice alte produse, în arta bonboneriei se găsesc numai la Cofetăria Boncescu CLUJ-TIMIŞOARA COFETĂRIA BONCESCU