ANUL I. 35 No, 5. I IUI .113 l»iil Numărul 2 iei 50 b. ieaftcn* $> ftOMiHisrsţrm n II I OUE fi RF.GEU -Jfi CLUJ fevdfiwhd md Jt5' EXPOZIŢIA HUMORIŞTILOR rinsul Incertitudine . însemnări critice Bucolice . * Seară neagră Poza vicleană Vară nouă . Ispita Tudor Arghezi A. IA. Ionel Teodorianu Adevărul................ Lied Riscurile meseriei noastre ...... mea (Ady) • ■ • şi un premiu Mişcarea literară) rrPWiştilor (flrta) D. Razu Emil Darian Ivan al ll-lea D. Karnabatt Vasile Al. George Al. Al. Philipide Cronicar Cărţi şi reviste-Cronica măruntă - Desemne de Popa, Marin Georgescu, Cruia, Gic, Ross şi Dan Berceanu. © BCU Cluj GÂNDIREA ‘ O '_ ' ' W ' j • • • u LITERA R A, ARTISTICA,/ SOCIALA Apare la 1 şi 15 ale fiecărei luni , Redacţia şi administraţia. Calea Regele Ferdin^nd No. 38, Cluj ABONAMENTE: Pe hârtie velină 200 lei anual; ediţia obicinuită 1 an lei 60; 6 luni lei 35; 3 luni lei 20. --- Lei 2-50 exemplarul. Pentru instituţii un an 120 Iei. INSERŢII $1 RECLAME se primesc Ia administraţia revistei, achizitori împuterniciţi şi toate agenţiile de publicitate. * * * * * + * REDACŢIONALE. Gândirea va face minuţioase recenzii tuturor lucrărilor trimise pe adcesa noastră. Domnii autorii şi casele de editură sunt rugate a trimite câte 2 exemplare. --- Manuscrisele trimise nu se înapoiază. Primim bucuroşi cronici asupra mişcării culturale, literare şi sociale din toate ţinuturile româneşti. ♦ * * * * * * * * * * a— r % SOCIETATE ANONIMĂ OL.OJ CALEA REGELE I'ERDIXAM) \r. 36—38 (In casele proprii) * * * (Telefon Nr. 5—39 şi 12—17) CAPITAL SOCIAL LEI 50 000,000 (Banca împuternicită -cu finanţarea reformei - agrare prin Decretul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919). i xeci tă tot felul de operaţiuni de b«ncă cu 5°j0 netto 15, 25 ani. Primeşte depuneri spre fructificare 1 Primeşte depuneri ' în cont Curent Cumpără şi vinde monezi străine. , ’ Finanţează întreprinderi agricole şi industriale. Emite scrisori fondare. ’ Acoardă împrumuturi hipotecare cu anuităţi pe 10, . Acoardă împrumuturi cambiale. , * Acoardă împrumuturi pe gaj de efe .te (lombard)., , Acoardă împrumuturi pe mărfuri (varante). . Excontează cambii, efecte, cupoane, devize. ' Secţie specială pentru organizarea cooperativelor. Secţie specială pentru maşini agricole. Secţie specială pentru produse agricole. Virimente directe de cont-curent cu toate băncile mari din ţara şi străinătate © BCU ANUL I No. 5 1 IULIE 1921 EXEM- PLARUL 2 LEI 50 ÎNSEMNĂRI CRITICE Talentul nu se poate măsura cu un centimetru, totuşi, el se poate judeca şi analiza. ■ ' In afară de conţinutul şi exprimarea ce există într’o operă de artă pun ce nevăzut şi puternic domneşte, nevăzut sub microscopul pedanteriei, uriaş însă când privim din reculegere efectul. $i acest element se aseamănă cu sufletul. Imponderabil îşi manifestă prezenţa ori absenţa, dând viaţă sau mume, fiind opera de artă: E talentul. In, domeniul formei şi a! expri-. mării, prea multele constatări ş’i clasificări savante sunt cunoscute. -Ştiinţificeşte forma e pute-ea menită să valorifice ideia, a'm putea spune: — e acţiunea . ideii.- In ea îmăşi trebue să fie înainte de t0 3te legătura dintre- gândul operii şi public. Forma ideală dar, e varia-b lă, fiindcă variabil e şi temperamentul artistului c-eator, variabilă e şi senzibilitatea receptivă a publicului. Dacă spre o mai clară în-.' ţelegere am lua o comparaţie din domeniul medicinei, am spune că exprimarea trebue astfel realizată încât ideia să poată fi asimilată de public, după cum un medicament trebue să conţină nu numai puterea tămăduitoare, dar şi amestecul astfel dozat, încât organismul uman să-l poată absorbi şî asimila. Exprimarea cea mal bună o vom" socoti acea care valorifică pentru noi mal bine o idee. S?a ajuns la concluzia că exprimarea trebue a fi cât mai scurtă şi intensă înfăţişare a unei idei. Aceasta ar constitui introducerea în artă şi literatură a principiilor de mecanică Şi ăconomie a foiţelor, cu Care nu ne putem împăca deplin. Forma INCERTITUDINE îmi atârnă la fereastră Iarba cerului albastră, Din care pe mii de fire Curg luceferii ’n neştire. Sufletul, ca un burete Prinde lacrimile ’ncete Ale stelelor pe rând Sticlind alb şi tremurând.^ Scama tristeţilor mele 1 Se '«curcă noaptea Cu ele. . Genele lui Dumnezeu Cad în călimărul meu. (Din ,,Cuvinte Potrivite1’.) Deschid cartea i cartea gefflo. Caut vremea: nu e vreme. Aşi cânta: nu cânt. $i sînt ParVaş fi şi nu mai sînt, Gândul meu al cui gând esfe ? In ce grai, în ce poveste, îmi aduc aminte, poaţe, Că făcui parte din toate? Scriu aci, uituc, plecat, Ascultând glasul ciudat Al mlaştinii şi livezii. Şi semnez... TUDOR A.RGHEZI. în ea însăşi păstrează un infinit Geniul creator e înlocuit cu . ăbdare de modalităţi, iar valorificarea lor şi acumulare de cunoştinţi;. biblio-maximă se schimbă după un alt teca şi laboratorul economiseşte infinit de cauze existente şi vecinie sforţarea materiei cenuşii, prezente în sufletul nostru. Avem £i arta. cere astfel de înainturi. cu siguranţă tot de atâtea ori ne- Meritul se confundă cu utilitatea, voe de ideia stilizată şi condensată, Rutina e acceptată de marele pu-de câte ori avem nevoe tot de ea blic sau de critica quasioficioasă, vagă şi nelămurită. Exemplificarea mult mai uşor de cât îndrăsneala o credem de prisos. Ne mărginim a originalităţii care crpeşte o potecă .constata câ exprimareaproduceefec- nouă. tui unei idei, şi întorcându-ne la idee Pornind dela un alt fapt simplu vom căuta să-i analizăm structura, vom trage concluzii tot atât de E drept, o idee poate fi privită simple, Cine nu a observat de logic şi matematic, sau impresio- pildă că modelul unei crestături nist. Noutatea ei e însă prima, con- în lemn de pe bâta unui cioban diţie. De aceia vom socoti mult româno-dac, seamănă leit cu aceia mai superior geniul lui Newton de*pe armele din India şi Austra-care din căderea unui măr a tras iia?Să legăm strâns această observ uriaşele legi ale gravitaţiunei, , de vaţie de diferitele curente de artă • cât geniul savantului modern cu clas;c, romantic, ori simbolist ce laborator şi instrumente de preci- s’au înregistrat simultan în aceleaşi zie, care a putut verifica o lege ori epoci la cele mai îndepărtate po-descoperi un leac oarecare. Metoda poare, fără apropiat contract cui-acestui din urmă e mult mai" pro- tur,al. Fustei de Coulanges, în zaică, experienţele au urmat expe- „La cite antique", bazându-se -rienţelor, gândul a înaintat ca nu- pe asemănarea de cuvinte ce se -mărătoarea unui copil, pe degete, găseşte în greacă şi sancrită, în © BCU Cluj 82 GÂNDIREA latină şi în slavonă, a schiţat admirabil o preistorie a civilizaţiei. A ajuns la concluzia că acele cuvinte comune au fost întrebuinţate acum mii de ani, de un prim trib indo-european, care avea toate acele noţiuni de for, familie, trib, turmă, etc., pe care le exprimă în grai rădăcina comună a cuvintelor în diversele limbi europene ori asiatice. Istoric, o argumentare pe aceiaşi cale ar complecta multe lacune trecutului nostru şi într’o analiză a datinilor. lată dar, că aplicând aceiaşi metodă, am găsi şi artei dreptul de a vorbi de mai departe decât cronicile. Modelele de desen ce se întâlnesc la ţăranii noştri şi la cei din alt capăt al lumei; nu presintâ oare unui cercetător Cu suflul şi cu orizontul mai larg, aceeaşi importanţă pe cere Coulanges o găsea înrudirilor de rădăcini etimologice? £i mai departe, cuientele artistice; romantic, simbolist, realist etc. văzute astfel, mai rămân simple curente de imitaţiune, sau „ceva" nou, cari apare ca florile primăvara, spontan şi original, în toate ţările, în anotimpurile lor prielnice ? Astfel pusă problema e cu desăvârşire nouă. £i astfel trebue pusă. Legi de geometrie uşor de urmărit, fac la popoare diferite să izbucnească aceleaşi ornamente. E, — îndrăznim a crede — o cristalizare sau un fenomen fatal. Pe tot globul, cum în matematică apare numărătoarea şi successiv calculul celor patru operaţiuni, în artă apare desemnul cu primele triunghiuri şi romburi, fără ca unul să fi cunoscut descoperirile celuilalt. Şi întreaga civilizaţie pe care o va avea viitorul poartă un drum determinat. Asimilarea joacă rolul unei conservări. Creierea spontană e însă fenomenul interesant, singurul. Cărţile povestesc ca o curiozitate stearpă amănuntul că doi savanţi în ţări disţantate, au descoperit mai în aceeaşi clipă acelaş adevăr. Au întrat în aceiaşi clipă, pe drumul unei legi' noui, In acest cadru, curentele de artă îşi capătă temeinica înfăţişare. Mediul exterior şi sufletesc în desvoV tările lor, dau especte identice în marea evoluţie. £i tocmai fiind fără origină comună, asemănările îşi păstrează originalitatea. Condiţia unică de viabilitate a acestor manifestări este existenţa acelui ce imponderabil şi nevăzut, pe care critica zădarnic a încercat să eticheteze, să numeroteze şi să EXPOZIŢIA HUMORJŞIILOR Dan Berceanu Dl Mocsony cântărească: Talentul. El poate ilustra un curent. Poate da proporţii unei mişcări până la el anemice. Poate fixa o epocă. Curentele însă nu-l pot naşte. De aceia pretenţiunea profesori-cească de a cârmui şi selecţiona talentele ca o turmă ni se pare absurdă şi ilogică. întâi au apărut întotdeauna talentele cari au ilustrat un curent, şi după aceia doctrinarii cari încercat să justifice sau să explice noua cale croită. Mu e destul să tragi o brazdă — fie ea cât de adâncă — ci mai greu să găseşli gâunţele divine care să fertilizeze brazda. Me trezim fără voe în spiritu-epociior sau al curentelor, sau alături de ele, nu voit, ci după iuţeli de ritm, heredităţi şi circumstanţe de mediu. Mergem pe acelaş drum intotdeuuna împinşi de o impulsie interioară, nici odată de arătătorul unui magistru. Aceştia n’au ştiut strânge în jurul lor, decât stearpa mediocritate, care stearpă şi mediocră rămâne chiar când e însufleţită de cele mai eroice intenţii. A. M. Bucolice Primăvara April a legat cu basmale de flori, ochii verzi ai pomilor . A Cucu ! Cucu I Mu ştiu dacă e glasul unei păsări, sau chemarea pomilor copi-lăroşi, care se joacă de-a baba-oarba. Cucu ! Cucu I Un zarzăr scuturându-se,mă arată livezii. £i fără să vreau, privesc îndărătul meu, să văd de nu cumva un piersic mititel, îmbujorat de alergătură, s’a tupilat după mine, ca să nu-l prindă ceilalţi pomi... Râd albinele, cucul cântă, şi buzele mele şoptesc şi ele: Cucu. Dar îndărătul meu nu-i nimeni! April! De ce nu mi-ai legat şi mie ochii, cu 6 basma de flori ? II. Ascult cum se frământă, cum se adună şi se resfiră seva în pământ, ca nouri pe cer. Livada plouă fraged încolţirea ierburilor. Când şi când, îmi scapără prin ochi, fuga unei şopârle, ca un trăsnet scurt, zvâcnit din sevă, mistuit în ierburi, şi sfărmat în salturi de lăcuste. E greu pământul ca o furtună mocnită* dar mi-e trupul gol de gânduri, şi sufletul mi-i luminos şi viu ca un curcubeu purtat de ploi. Căprioara. Ca o toacă de vccernc, într’un schit, departe, paşii ei înfioraţi, răsună prin pădure. Urechile ei sînt agere ca aripele fluturilor de câmp, şi nările ei sînt înflorite de miresmele pădurii. Botul ei plăpând se apleacă pe izvoare ca pe un fluer, şi’n.ierburi, ‘ buzele ei sărută genele vântului. Aşa i de firavă, că un copil ar frânge-o ca pe o surcică — dar iar fi milă —, ş’apoi e mlădioasă ca un vânt. Ea se opreşte din goană, învoaltă, şi atât de vioiu, că-ţi pare cărarea pe care a venit, o creangă aplecată din cer, de pe care îşi va lua zborul. Ea' e sperioasă ca parfumul violetelor de toamnă; ochii ei sînt umezi ca aroma fragilor sălbateci; şi viaţa ei e zbuciumată ca inima unui copil îndrăgostit. Doamne! Mu scoate vânătorii, în calea căprioarelor I © BCU gândirea 4 SEARĂ NEAGRĂ Sgornotele firii cresc misterios, Broaşte orăcăit în vale; cucul cântă Bâzâie bondari de aur._. Şi împreună sunt un cânt duios. Printre tranşee, un pic-poc tăia când şi când, şuerând, labirintul de alee şi pleznea coaje de pom — ori om. Am văzut un mort, nou, chiar acum înfăşurat, în foaia de cort. -Pe un băţ legat, . Pe umeri purtat 41 legănând în transport, fruntea golită de dum-dum. In depărtare un sat fără fum, Părăsit de oameni săraci, Lăsat în. păstrare câinilor flămânzi Care nici ei nu ma< pot fi blânzi Sat împresurat de haraci, Salcâmi ţăndăriţi dintr’odată Coperişuri pe unde a pâlpâit şindrilă, Smerită biserică dărâmată, Sătuţule, sboruf berzei or ce mai cată ? Câinii urlând a puştie-s’au repezit Atac în pântecele unui cal putrezit, Şubt coaste botul şi labele au săpat, Curând ciolane albe au lăsat, Iar căpăţâna lungă şi albă a rânjit. Se ’riunecă —noapte liniştită. Vechiul joc ' pic-poc în toată împrejurimea părăginită. Cerul pare’n gloanţe ciuruit toate stelele au inflotit. Insomnie-nebunie-lăcomie a ucide — a trăi. Viaţă vană printr’o rană vei ţâşni. * Fragi Mi e dor de voi, fragi ai pădurilor ! .. Numele vo4ru e fraged ca o, sărutare s'rivită pe buze; roStin-«du-vi-l, buzele mele se sărută. Sub frunzele pădurii — ca sub o mare verde cu valurile înfoiete, de asupra căreia pluteşte meduza de miere a soarelui — primăvara vă ‘nfiripă mărgeanul vostru ‘nfio. Pe unde .răsăriţi pământul întinereşte, rumen ca un obraz sărutat; voi sânteţi sfiala primăverii ascunsă în păduri. ' Aroma voastră e curată ca roşcata zorilor, căci zorile sînt gândul frag al cerului care vă visează de când adoarme înspre seară, închizând în o hii de amurg, culoarea voastră, fragilor ! .. Buzele unui copil din leagăn, sînt veştede alături de tinereţa voastră, boabe de rană roşite! Poate îngerii care fură într’o noapte, trandafirii toamnei, şi-aii însângerat mânuţil‘e şî v’au picurat din cer, în păduri? Sânteţi copilă- ria căpşunelor? mătăniile violetelor? Ori sînteţi jarul plăpând, pe care pământul şi-a ars trandafirii albi, ca să culeagă pâlpâirile macilor? Mie dor de voi, fragi ai pădurilor ! Dar p:ea mi-i pângărit trupul şi prea mi-s prihănite manele ca să cutez, să vi le ’ntind! Aş vrea să-mi rostogolesc sufletul, înspre pădurile care v’adă-postesc, să mi-1 jertfesc pe rugul vostru de arome, ş’apoi să-i suflu, în vântul care vă dezmeardâ, cenuşa întinerită, sau s’o culeg în pumni şi s’o sărut — fragi a> pădurilor. ' , ‘ Zmeură • Sângele aprins al verii ti a împurpurat surâsul, zmeură luminoasă ca vişiniul amurgurilor prin păduri! Inima sevei, bate mai repede şi mai nebună, pentru tine, rod umed de rubine ! Cu trupul gol scăldat în frunze, îţi porţi aroma ca pe o floare sfâşiată în dinţi. E-atâta patimă în calda ta su« fiare, că tremură mai tare glasul privighetorilor din preajma ta. Chipul tău e beţie de vin roşu, ■ pentru ochi; chipul tău .răneşte sângele, şi dogorăşte obrajii; aroma ta sărută nările şi umezeşte buzele ! Păroşii şi greoii urşi, sînt robii tăi, zmeură cu buzele înfăgurite de friguri! Ai deochiat pe pustnicii pădurilor! Căci iarna, fără de tine, ei zac zdrobiţi în viziuni, ca nişte trunchiuri de stejar," fulgeraţi de buzele tale. E aprigă dragostea lor, cândvir prin foşnetele verii, cu nările arse de poftă, cu buzele f ămânde, să ţi împartă culcuşul, ibovnică cu buzele muşcate, a vajnicilor urşi 1 Dar îi uiţi nepăsătoare, atuncea c?nd desculţele ţigănci cu pâr muriu şi ochi întunecaţi ca umbra ta, vor veni să te culegă în cofiţe-! Căci îţi vinzi dragostea oricui, şi vor muşca şi dinţii oamenilor, din râsu-ţi roş şi crud, zmeură ispititoare ca sângele fierbinte copt în buze de ţigancă. Ionel Teodoreanu l © BCU 48 GÂNDIREA Cact Postum. F.XPOZI ŢI A HUMORIŞ TI LOR. POZA VICLEANA 24 Aprilie. Am primit scrisoare dela Alix. Mi-a făcut la ’nceput mare bucurie, dar scrisoarea nu-mi aducea nimica nou. Am (petrecut ziua întreagă pe canapea. Cerul s'a limpezit mai spre amiază. Soarele s’a prelins prin transparente în dungi de lumină paralele, cari s’au întins din ce în ce mai tare; apoi au început să se ’ngălbeneascâ, şi am auzit pe pietrişul curţii scurgându-seşivo-iulde apă al „furtunului". întins pe canapea,am încercat să citesc. Câtă vreme citeam, mă persecuta iaginea lui Alix. O vedeam, in rochie albă, vrând să-şi dreagă pieptănătura, cu braţele ridicate în sus; lăsam cartea ca să mă gândesc doar la dânsa, dar atunci gâdul se lenevea, se imobiliza fără sens, repetat, mecanic, şi iar luam cartea. Mai spre seară, când a apus soarele de tot, am eşit în oraş. O ceaţă violetă se ’ntindeâ peste clădirile posomorite şi arborii prăfuiţi. Vântul încropit, impregnat de miros de asfalt şi de tei în floare, gonea praful. Sgomotul de automobile, de tramvae, de vorbe se amesteca într’un vâjiit monoton. Mă simţeam ciudat de uşor, parcă atracţia pământului ar fi dispărut. Scriu I Teiul înflorit îşi trimete mirosul amestecat cu acela de asfalt. (Jn piano, sentimental, topeşte în noapte valsuri. 27. Aprilie. A fost cald şi trist. Abia am putut să-mi scutur lenea şi să-i scriu lui Alix câte-va rânduri. N’am avut curajul să recitesc ce i-am scris. Mi-e aşa de ruşine întotdeauna de ce am scris I Mi se pare că nu exprim ce gândesc, şi aceasta mă supără grozav. Azi am avut violentele imagini ale primelor zile când am cunoscut-o pe Alix. Era cu totul altfel. Imi plâceâ la dânsa răceala cu care îmi primea cuvintele de dragoste; aceasta mi se părea atributul specific atrăgător. Acuma, când ştiu că şi dânsa mă iubeşte, că nu mai am nimica de temut, sunt deziluzionat. Când am cunoscut-o, parcă era o poză din carte — şi asta-mi plăcea. Acum îmi displace viaţa ei. Poate nici nici nu o iubesc de cât pe Ea, cea trecută I E curios ce lipsit de persistenţa şi de energie sînt. Cum îmi e neplăcut un gând, îl evit. Adeseori, când sunt în pat, înainte să adorm, mă gândesc la ziua viitoare, şi dacă ştiu că am un lucru mai încurcat de isprăvit a doua zi, mă cuprinde o teamă de moarte. Zilele astea se 'ntoarce Alix. O doresc, dar nu vreau să fiu nerăbdător, de frică nedesluşită. 1 Mai. Alix nu vine decât peste 15 zile. Mătuşa ei e bolnavă, şi trebue să stea cu dânsa. Mă supără faptul că trebue să-i scriu. E aşa de străină gândirea mea de cele scrise. Nu ve mai mult, sau rnai puţin, dar e cu totul altceva. Când are să se întoarcă Alix, are să fie subt impresia scri- sorilor; are să mă găsească schimbat. Iarăşi explicări, — vorbe, vorbe I Afară, mirosul nesuferit de tei în floare I Tei în floare ! îmi aduc aminte de mama cu mâinile slabe şi cu ochii îngrijaţi. Ceaiul de tei fierbinte şi chininal Era primăvară, tot aşa ca acuma, şi eram totdeauna bolnav. Treceau zilele încete şi luminoase. Din pat vedeam un petec de Cer adânc de albastru, mărginit de ziduri aurite de soare. Ziua intreagâ număram liniile de-semnului repetat depe tavan, sau scriam cu degetul în aier numele meu. Mă simţeam prea slab czi © BCU GÂNDIREA 85 să citesc, şi doar priveam la jurnalele de modă a'e Mamii. Mă amuzau co oanele şi domnişoarele cu obraji lor surîzători, în costume eteroclite, profilându-se pe un fond de peisaj neverosimil şi magic. Priveam ceasuri 'întregi la ele. Pe o pagină — o pagină de anunţuri — era o reclamă de mănuşi, reprezentând o’ cucoană înaltă şi subţire, într’un »costum tailleur şi cu o pălărie imensă, ornată cu o pană de struţ, încHeindu-se la mănuşi. Ţin minte ce mult îmi plăcea poza aia ! Obrazul mai cu seamă mă minuna. Am uitat obrazul ei, dar ţiu minte cu ce amoţie mereu nouă şi cu ce interes neştirbit ci priveam întotdeauna. Îmi plăcea ca o persoană vie;.mi:o închipuiam vorbind, umblând. Ştiu chiar' că aveam conversaţii cu ea. Vorbeam fără cuvinte cu ea! Dar e mult de-atun-cea. Vorbe fără cuvinte — ce prostie! De ce mi-am notat în definitiv toate lucrurile astea? Fiindcă mirosea a tei! La lumânare se pârleşte un fluturaşi Am să-i scriu lui Alix. Dor.. . 2. Maiu. Noapte rea. M’a chinuit ■ un vis fără sens. Ţiu minte că , bătea vântul cald şi prăfuit într’o grădină în care mă pierdusem, şi însera în grabă. Trebuia să mă ’ntâlnesc cu cineva care să-mi arate drumul, şi parcă pe aceia o căutam cu toate că o găsisem. Era o fiinţă fără formă pe care voiam s’o înduplec, şi care rămânea nemiloasă pe când plângeam. Şi’mi simţeam sufletul încătuşat de un regret adânc, adânc, de trecut. Azi dimineaţă am făcut ordine prin dulapul cu hârtii. Numai căutasem, prin el de ani de zile. Am găsit o sticlă' cu eter. Rămăsese dela boala mamii. îmi aduc. aminte că s’a înbolnăvit şi dânsa tot aşa într’o zi de primăvară caldă Dealtfel toate amintirile le am din primăvară. Poate deaceia când sosesc primele zile frumoase, Şi când-înverzesc copacii, simt că mă înstrăinez de .cunoştinţele şi de rudeie mele, că mâ schimb', că aşi dori să plec, să fug departe. Şi în acelaş timp simţeam că nu voi înfăptui nici o hotârîre. In dulap am găsit hârtii vechi, scrisori, acte. Neştiind în ce fel să le aranjez, le-am răsturnat şi mai mult. ' Sticla cu eter rămăsase întâctă. Am rupt căciula de hârtie, am destuoat-o ; eterul îşi păstrăse toată tăria. * . ■f ■ ■ U U ■ vara noua îngropat în spice un fecior de sat se’ntrece ’n sănătate cu macii câmpului, cu paserile verii. . II văd din spate: din tăria braţelor lui simt, că nu iubeşte femeile decât în lanuri coapte de grâu. Umezi păn&’n brâu se’ntorc pescarii dela Murâş cu libelule prinse’n pălărie. Globuri mari de păpădie • . arată drumul vântului. Eu macin între degete spic după spic, şi-arunc seminţele ’ntre brazde pentru — căţelul pământului. Eu macin între degete spic după spic, şi-asvârl grăunţele în — lume, fără rost, în cinstea soarelui. Apoi mâ ridic. LUCIAN BLAGA. Ce curios miros în mijlocul primăverii! Am putut o clipă să asemăn zăpăceala uşoară provocată de eter, cu un sentiment eteric. . Ceasurile trec uniforme şi asemănătoare. Mă simt fără energie; ri’am nici' măcar voinţa ca să mă gândesc mai întins la ea. Îmi svâc-neşte gândul dela o imagine la alta. Din vreme ’n vreme se produc asociaţii confuze şi ridicole, şi. n’am nici măcar atât umor încât să rîd de dânsele. Nu ştiam înaita să scriu ce trist eram.. Mă simţeam fără astâmpăr, cu mmtea îndurerată, dar nu puteam preciza nimica. Acuma îmi dau seama că tristeţea —■ o tris-teţă vie, mâ îneacă. E un lucru curios: există două feluri de tristeţe: upa având cauze explicabile şi logice, pe care o recunoşti şi o încurajezi, şi alta fără cauză pe care n’o mai recunoşti fiindcă se confundă cu însuţi caracterul tău. Aşa simt acuma. . Am sfârşit întâia sticlă ... 3. Mai. Eri seara am adormit zăpăcit de eter. M’am trezit azi cu greaţă. Ce curioase sunt halucinaţiile. Gândul se concentra în jurul sgo-moţului făcut de răsuflerea adâncă în gâtul sticlei. Pe urmă am simţit o căldură şi uşurare în tot trupu1. Gândurile au început să rotească grăbite în vîrteje tot mai strâmte, mai strâmte. O ameţitoare scobo-rîre în spirală . spre nefiinţă ! Şi parcă Alix sta în mijlocul vârtejului. Dar era într’adevăr Alix? Nu ştiu, nu vedeam, ci simţeam doar. Se poate tot aşa de bine să fi foşt reclama de mănuşi. Şi-acuma ? Reclama .de mănuşi. Dacă mă gândesc bine, bine de tot, atunci tre-bue să recunosc, că, doar ca să găsesc jurnalul Cu reclama am căutat eri în dulapul cu hârtii. Natural, fără rezultat. De, aceia poate, am fost aşa mâhnit... E aşa de ridicol! Mă simt ruşinat © BCU 86 GÂNDIRE A când mă gândesc la jurnalul cu reclama ? Si' zăpăcit de eter. Afară e cald si dulce; şi iar mirosul ameţitor... Iar teiul . . . Acuma ştiu că in mijlocul vârtejului nu era Aix; era reclama. Reclama! Ce urit sună! Parcă mi-aşi bat joc. De ce n’ar purta un nume? Mirosisem atât de mult incâ' pi •rdusem conştiinţa. E rece ta gfnaţa ... E un fenomen curios, ce dedât la sentimentalism patetic mă simt in clipele de beţie, lira cât pe-aci să mâ’nduioşez de-o reclamă. A: um — cu mintea limpede — mă gândesc doar că numele de Serafina ar merge b ne reclamei. Serafina! Serafina — nume demodat, ca şi amintirea mea. • 4. Mai. Azi mai obosit ca oricând. Scrisoare dela Alix! Ce îngrozitoare bănalitâţi întinse pe patru paginii Dealtfel ştiam lucrul acesta de mai multă vreme, dar nu voiam să mi-l mărturisesc. Sînt prea leneş, şi prea gelos de liniştea mea, ca să fiu sincer întotdeauna cu mine însumi. Azi sînt însă cu sensibilitatea prea întârtat ca să nu recunosc acest lucru — banalitatea lui Alix. Am să ies la plimbare. Trebuie să fe aşa plăcut să faci popasuri pe la fiecare vânzător de cărţi vechi de pe cheiul! 5. Ma;.Er\ seară n’am mai scris. Se îmbulzeau în mine gândurile, ca o cireada de vite la gârlă. N'avea nici-o explicare febrilitalea aceia. Mă ostenise plimbarea pe căldură. La anticari n'am găsit nimic. Mi-am umplut mâinile de praf. Mirosul de cărţi vechi în soare fermentau gândurile vechi! Şi pe urmă, când deschizi o carte iese dintr’ânsaun miros de muced şi de bătrâneţe contrastând ageabil cu primăvara trivială. Poate dea-ceia am fost fericit cu toate că n’am găsit nimica. Ba da, în definitiv am găsit. Am găsit într’un maldar de reviste seriia de jurnale de modă în care se află reclama cu Serafina. Le-am cumpătat aşa, doar ca să nu fi venit degiaba. Nu ştiu de ce n’am avut îndrăzneala să privesc mai dea-proape reclama până când nu m’am întors acasă. Curios ce „izbit ca de o dragoste" am fost când am privit-o. S’au deşteptat grămadă amintirile. N’am să mai miros eter. Prea mă zăpăceşte. Am năduşeli reci; picioarele îmi sunt slabe; parcă aşi călca din pod ; şi mi-e aşa de lene, şi sunt aşa de neliniştit în acelaş trup. Lui Alix n'am să-i scriu nici azi. Nu vreau să o mint, şi orice i aşi scrie şi azi ar fi o minciună. Seara. Tot am luat „doctoria pentru gândit". Mai mult de cu-riositate. E o prostie scuza dar nu face nimic. O prostie mai mult sau mai puţin I In definitiv ştiu dece iau eter. Când îl iau mă simţ aşa de bine, cum n’am simţit doar în copilă i ie.- Am mirosit mai mult... mai mult ... pe limbă e rece ca ghiaţa şi pe urmă arde... Serafina stă zimbitoare pe pagina îngălbenită de vreme. Serafina cu ochii galeşi cu pălăria mare, cu trupui demodat, ca rochia ! M’am deşteptat. Mi-e somn şi greaţă- Trebuie să am cu Alix o explicaţie în privinţa sincerităţii-Trebuie — şi mi e aşa de frică de exces de energie şi de iniţiativă! Ce să fac? Serafina se încheie la mătuş’, imobilă, cu ochii vicleni şi talia demodată. 8. Mai. De trei zile n’am mai scris. Am desconerit leacul ! Bei eter mai departe. Numai ai nici nevoie să mănânci; asta e bine pe căldură, te simţi mai uşor, fără oboseală, fără chinuitoarea stabilitate a gândurilor neplăcute. Doar un gând mă plictiseşte — Alix. Ce să fac cu Alix. S’a schimbat, Alix, s’a schimbat de tot. Am cunoscut o altă Al x, la băi de mare; aceiaşealta! Peste plăcerea pur afectivă care o aveam dela Alix, s’a depus în urma cu- © BCU Clu . GÂNDIREA 87 ISPITA. Un beci întunecos şt tăinuit Cu bolţi adân.i pe subt pământ săpate, Pe-o ferestrue doar s’a rătăcit Un fir de raze prdfu'te, vechi, uitate. Aicea dorm butoaiele tihnite, La nas cu strachine în care picurează. Painjeni suie pe gărafi înâmolite Răsună paşi: e stareţul de pază. Cercetător, păros ca un bondar A potrivit cu ciocănii i{ canaua Şi suge gâlgâind bucăţi de chilimbar, Iar umbra Iui (când a scăpat făclia Subt şunci de porc)-îi face dandanaua Să semene cu Ducă-se’n pustia. - ADRIAN MANIU noştinţii şi raporturilor noastre, un intelectualism nesuferit. S’a schimbat! .Serafina nu se schimbă de loc. După ani, am regăsit-o aceiaş. Aceiaş sens imobil, aceiaşi privire vicieană, aceiaş aier de sfinx în „tailleur" demodat. Am avut o conversaţie cu Sera-fina, aşa cum aveam când eram copil bolnav, l-am spus tot ce gândeam. In adevăr nu i-am spus nimica, dar parcă-i spuneam, şi ea înţelegea. Mă duc să-i vorbesc iar (încă un folos al eterului : — nu mai miroşi teiul). 10. Mai. - Iar o scrisoare dela Alix. Se miră de ce nu-i scriu; eu mă mir de ce-mi scrie dânsa minciuni şi banalităţi? Desigur Serafina gândeşte tot aşa. Eterul e pe sfârşite. Am sfârşit şi sticla cea mare, găsită în dulapul cu doctorii. Am să ies să cumpăr. De ce am avut atâtea sticle în casă? Oare .... Dar nu. . 14. Mai. Am cumpărat eter mult ca să fiu aprovizionat. Băut e mai bun decât mirosit. Beau amestecat cu apă. Dacă stai şi priveşti mult. la Serafina, hârtia începe să scânteieze, pare că se topeşte; vâjie urechile, şi pe urmă Serafina se deslipeşte depe pagină. . Ce să fac cu Aix?, Am să ’n-cerc să-i scriu mâine. Scriu unei moarte. Căci în sufletul meu ea e moartă în Ce priveşte iubirea! 17. Mai. Serafina e foarte duioasă. Azi dimineaţa mi-a povestit că nu o chiamă Serafina, dar că-i place numele care i l-arp dat. Era supărată pe mine că mă gândeam la Alix. In definitiv trebuie decis într’un fel cu Alix. Azi mi-a trimes o telegramă; mă întreabă dece nu-i scriu. E nesuferit când cineva ţi se bagă aşa în suflet! 19. Maiu. Afară e cald, cald şi murdar, şi miroase a tei. Servitorii din casă mă privesc miraţi. Serafina e supărată pe mine din cauza lui Alix. 22. Mai. Altă telegramă dela Alix. Mă simt slab la ori ce oboseală. Am nâduşeli reci şi junghiuri în inimă. Oare ce vrea inima? Sete de eter. Ce să mă fac cu Alix? Serafina e supărată şi numai îmi vorbeşte. Trebuie să văz ce-i de făcut cu Alix. Seara. Mirosea îngrozitor a tei. Serafina m’a convins că trebue să isprăvesc cu Alix. Am scris o scrisoare de ruptură şi am ,şi trimes-o. Ce veselă a fost Serafina! 23. Mai. Azi dimineaţa m’am sculat aproape treaz. Mi-e greaţă, mi-e rău, rău de tot. Ce să fac cu Alix? De ce i-am scris? Ce nebunie? Ar trebui să mă gândesc intens, intens la ce-i de făcut, şi n’am puteri. Aşi putea să dreg totul. Pe Alix o iubesc; îmi trebuie Alix. Şi mi-e silă, silă să iau o decizie!.. Dar Serafina?... Zâmbind, în poză, ea vorbeşte fără cuvinte. — Înţeleg dintr-o dată două lucruri: revolverul e în cutia mesii — şi al doilea nu am să-l spun. * ^ % Caietul cu aceste note a fost găsit în odaia pretenului rnieu. Mi l’a dăruit doctorul ce a făcut autopsia sinucigaşului. Luca Ion Caragialc. © BCU 88 GÂNDIREA mdevArcjl... Andrei întră nedumerit în odăiţa închrorii din care fusese scos şi duc j judecată, cu trei ceasuri ‘ mai înainte. . . Odaia aceia mică şi simplă, răsunătoare ca un pustiu în care şi gândurile par’că aveau un ecou tare, i-se păruse atunci ca o cameră de otel, în care trăsese pro-vizor. M’avea nimic deosebit. Totul ei sters, simplu şi strict, ca în ima-g le aduse în mintea noastră de reminiscenţele depărtate de oteluri. Totuşi acuma după trei ceasuri abia, i-se păru rigidă şi sinistră ca un cavou. Semăna cu o închisoare pe care o văzuse odată, într’un decor de teatru, de demult. Fusese aşa dar condamnat la cinci ani de închisoare. In minte'i veni o frântură din drama pe care o văzuse odată, şi îşi aminti bine că eroul scăpase, nu ştiu prin ce întâmplare: venise par’că o domniţă îmbrăcată în alb cu zâmbetul suav şi paşii uşori ca un zbor. . Si Andrei zâmbi sceptic. Cinci ani de închisoare! Si totuşi nu asta'l preoci pa. In suflet i se petrecea ceva mai adânc. A stat în odăiţa asta două luni in aşteptarea zilei de judecat*, ’ cu gândul la această zi a liberării, fiindcă ştia bine că „nu Pa ucisei", că nu i vinovat. Si era sigur că in faţa atâtor oameni cărora nu le-a făcut nici un rău, care'l cunoşteau in parte, adevărul va ţâşni neîndoios. Ştia că nu l'a ucis el, şi de aceia aştepta liniştit. Era aşa convins de asta, încât spusese servitoarei sâ-i aducă pentru ziua aceia hainele cele bune, şi bani să dea gardianului şi lui Mihai santinela, care sta de vorbă cu dânsul, călcând toate consemnele. Dar lucrurile s’au întâmplat altfel. A fost condamnat. Prin minte îi veniră toate peripeţiile celor trei ceasuri, de judecată, care au trecut repede, poate prea repede, pentru ca adevărul să poată pătrunde la lumină. Par'că acuma o clipă eşise de acolo cu sufletul uşor şi vesel, ca altă da'ă când pleca dela şcoală în vacanţă: vedea înainte ceva luminos şi plin de bucurie. Gâdurile şi îndoiala îl împovorau. Se aşeză încet pe marginea patului ale cărui scânduri scârţiiră lung. Nu putea sâ înţăleagă nimic. Nu mai şba nici dacă e judecat sau nu, nici ce anume s’a întâmplat cu el. Si totuşi îşi aducea bine aminte: A venit întâi Madame Samsoni, gazda lui Radu, şi-a spus tremurând şi înturnându-şi din când în când faţa spre el, că l’a văzut pe dânsul: „pe dumnealui", pe Andrei la zece sara întrând în odaia lui Radu, că l-a auzit ţipând tare, că printre alte cuvinte care nu se auzeau prin uşă a auzit doar: „Si pe mine mă iubeşte"; că pe urmă s’a făcut linişte, că nu ştie când a mai ple-at Andrei, şi că a doua zi dimineaţă, l’a găsit pe Radu mort, la capătul patului, cu faţa spre uşă. Toată mărturisirea aceasta îi rămăsese aşa în minte, spusă simplu şi prozaic, cum sunt toate depoziţiile martorilor la tribunal. Da, aşa fusese. A fost la Radu, a vorbit, a stfigat, a spus bătându-se în piept că „şi pe dânsul il iubeşte", dar ştia bine că după asta a plecat, că n’a mai făcut nimic, c'a trântit uşa, şi atât. Toate gândurile acestea le petrecea cu ochii deschişi, aţintiţi în cenuşa scoasă d n sobă pe podele, lângă portiţa cea mică, cu buton alb, dată într'o parte. Si Andrei râ- mase a$a tăcut. Parcă ar fi vrut să şi aducă bine aminte tot, tot, sâ se asigure de dânsul. Si pe urmă s'a sculat procurorul, un om uscat, negricios, cu o faţă stupidă şi lucioasă, cu părul negru răsfrânt de-asupra frunţ i ca o coadă de ră ţoi. A pus o mână în buzunar, cu un gest indiferent de mulţumire generală, şi cu cealaltă a început să-l arâte când pe dânsul apostrofând, când spre cei doisprezece oameni serioşi care ascultau cu frunţile încreţite de groază. Parcă'l aude şi acum, cu o voce caldă, convingătoare: „Domnilor juraţi, acest criminal n’a fost prins asupra faptului. Sunt însă atâtea indicii care să vă facă nestrămutată credinţa că el este autorul omorului. Student pasionat şi nervos, în dragoste cu o studentă, al cărei nume Taţi auzit în gura martorei, el caută să suprime din calea lui pe nefericitul Radu Mihail, pe care se pare că iubita îl simpatiza mai mult. Realităţi netăgăduite de acuzat. Apoi, martora Samsoni declară în faţa curţii că în seara comiterei crimei acuzatul în stare de surescitare a fost în odaia victimei. Toate acestea coroborate cu declaraţia că „după aceia nu s’a mai auzit nimic", şi cu raportul de expert'ză care găseşte o strânsă corelaţie între zgârieturile de pe faţa victimei şi unghiile ascuţite ale acuzatului duc la convingerea netăgăduită că acest nemernic este autorul crimei". Andrei par’că mai asculta aevea încă odată. Arhitectura aceasta de cuvinte cari i se ’ngrămădeau ve-nindu-i iarăşi în minte, îl convingea cu logica ei, cu căldura cu care era întocmită, cu tot patosul procurorului. «î>i totuşi toate acestea atunci nu’l sdruncinaseră. I se păruse aşa de copilăreşti şi de stranii, că parcă nici nu era vorba de dânsul. îl veni în minte chipul unui jurat bătrân cu o bârb‘ţă albă, rară, şi cu doi ochi vii, care’l priviră, studiindu-l I s’a părut atunci că omul acela avea şi el convingerea că „nu se poate". Dar acum?! Faptele înşirate aşa-legate între ele, îl puneau în îndoială. Nu mai ştie nimic. Parcă de data asta aveau ceva nespus de convingător. Cuvintele procurorului le simţea repetate în el la nesfârşit, până ce gândul începu sâ şovâias.ă. © BCU 89 gândirea , Trebue să fi fost ceva, dacă omul acela senin şi nepăsător o spunea cu atâta siguranţă, cu atâta credinţă, cu pieptul avântat înainte ca într’o lupta. Dar atunci*Andrei era sigur că nu l’a omorât el. Era sigur. Pe urmă’i reveni pledoaria avo; catului, un prieten al Iui, cere a vorbit cu emoţie, cu avânt. A căutat sj demonstreze adevărul. Să arate pentruce Andrei nu poate fi autorul. Asta i s’a părut şi-atunci ciudat. Parcă ar-mai fi fost nevoie! El ştia adevărul, îl avea într’ânsul, şi ştia că nu trebueşte argumentat, că’i numai un cuvânt care trebue spus eu toată convingerea, simplu, şi atât. — Strădania prietenului lui, cu bustul .aruncat peste pupitru cu mânile întinse ca nişte crengi smulse de vânt, toată lupta aceasta a avocatului atunci i s’a părut inutili, deplasată; parcă nici el nu ar fi fost convins că Andrei e nevinovat. Poate acuzarea procurorului făcuse altă impresie celorlalţi! Lui însă i s’a părut atunci' totul o în*, găimare şubredă. Când l’a întrebat şi pe dânsul ce mai are de adăugat, numai el a spus întreg adevărul, a simţit atunci bine cum l’a spus întreg: «Nu fam omorât eu». Avea şi el uşurinţă de vorbe, putea şi el să argumenteze logic, să fără fraze frumoase, dar a crezut că nu trebue să înăbuşe adevărul, să-l gătească. Şi-apoî era aşa de convins, aşa de sigur că • îndată ce va spune aceste cuvinte „Nu l'am omorât1 toţi vor înţâ-lege că acesta’i adevărul, şi toată lumea, şi judecătorii,. şi cei din sală, îl vor aclama chiar. Aceste câteva cuvinte trebuiau să deschidă un luminiş prin care să se vadă limpede totul, ' Dar n’a fost aşa! Pedeapsa nu’l îngrozea acum. Numai acel „Da“, spus de juratul cu bărbiţa albă, rară, şi cu ochii negrii şi pătrunzători, îl chinueşte grozav. Si iarăşi îi vine în minte rechizitorul procurorului. Parcă avea dreptate procurorul! Poate are dreptate! O cât n’ar da acum să mai aibă siguranţa că nu este vinovat, siguranţa aceia pe care-o avea atunci, când l’a auzit pentru’ntâia. oară. Acum, cu cât se repetă cuvintele, cu atât i se par mai neîndoioase. ; Procurorul spunea; „vânătăile de pe gâtul victimei coincid cu dimensiunile degetelor acuzatului". LIED Peste floarea de muşcată Stă l-a geamuri ap'ecatâ Singuratecă, o iată, . Stelele sclipesc puzderii... Din adâncurile serii Vin fiorii primăverii. - Firea ’/7 taină se ’nveş/n'ântâ Şi din fund, în noaptea sfântă, O privighetoare cântă... La fereastră st1 o iată Iar pe îloarea de muşcată Pică'O lacrima curata... ‘ EMIL DARIAN Şi Andrei, parcă’! vede şi acum pe procuror îndoind de-odată toate degete’e de la mâni, ca o ghîâră, arătând aşa, mişcarea probabilă a autorului în momentul crimei. Andrei scutură din cap, ca pentru a depărta o viziune urâtă. Crispa şi el degetele ia fel, şi întinse în gol cât putu, mâna încordată ca o ghiară. O privi lung, fix. Aşa să fi fost? De unde să ştie el? QeStul acesta,nu’i spunea nimic. Se mai linişti puţin. Dar era adevărat c’avusese' o mânie pe Radu, că’n seara aceia într’o clipă avu impresia că nu mai ştie, ce face, sau că e în stare să.facă ori-ce. îi veniră iarăşi în minte cuvintele procurorului care aduceau ca un indiciu mai mult ura de moarte dintre el şi Radu. Era adevărat. Din clipa în care , l’a surprins cu Li la braţ pe-o stradă întunecoasă, singuri, când el a trecut Cu gulerul ridicat, ca un strein, prefăcându-se că nu-i vede, de atunci îl ura. Ar fi vrut. să’l vadă mort. De asta îşi aduce bine aminte; ar-fi-vrut-să’I - vadă -mort. Argumentaţia procurorului i se păru de data asta aproape de-cizivă. Acum îşi dă bţne seama de ce l’au condamnat. Nu’nţelege numai dece n’a priceput atunci, { cân.d procurorul a vorbit acolo,, şi ■ când el asculta cu cele câteva cu- vinte într’ânsul, pe care le-a spus la sfârşit, cuvinte care-i luminau sufletul ca un soare. Şi cu toate acestea n’avea dreptate. Acum când se gândeşte că Radu e mort de două luni, vede bine câ nu l’a urât.' Simte-chiar că’l iubeşte. Nu Far învia acum dacă ar avea putinţa să o 'facă, dar îl iubeşte, îi e milă de ei. Dar dacă nu Far învia îhsamnă că’l urăşte, că’i urăşte mult, că’i Crud chiar. Şi dacă poate să aibă gândul crud acum când îl ştie mort, atunci avea dreptate procurorul, avea dreptate 1 :— — — Avea, poate, dreptate. . . Andrei căzu iarăşi în îndoială. Ştia bine că nu’i omorîse ei. Adică nu’şi aducea aminte să fi pus mâna pe dânsul, să fi încleştat degetele aşa cum arătase procurorul, şi totuşi nu. mai ştia nimic sigur. Strânse din gene tare, închizând ochii ca pentru a se uita într’ân-sui, şi făcu o sforţare puternică, să-şi amintească totul cum a foşt, clipă / u clipă. , Începu să vadă, întâi luminos şi -clar de parcă s’ar fi întâmplat atunci în faţa lui, ca şi cum ar fi jucat într’o piesă la care ei era singuri, i spectator, pe urmă din ce în ce măi confuz, până Ce gândirile şi amintirile şe năruiră unele.peste altele. Simţea că’nebuneşte. . Târziu, imbecilizat *şi naiv, începu să numere pe degetele, manei stângi, apucându-ie unul câte unul în mâna dreaptă, de Ia cel mic, şi începu să spue rar, resfirând câte un deget: Nu l’am omorît eu. L’am omorît eu. Nu Fam omorît eu. L’am omorît eu. Nu fam omorît eu. Şi-n uraganul, acela de gândiri, când spuse aceste ultime cuvinte cu mâna dreaptă pe cel . din urmă deget al mânei stângi, Andrei simţi faţa iluminându-i-se, Ca subt mărturisirea unui oracol tăinuit adânc într’ânsul, şi mai spuse încă odată, hotărît şi sigur, aşa cum spusese în faţa judecătorilor:, „Nu Fam omorât eu“. . . , Dar, poate. ... (laşi) D. Razu. © BCU 90 GANDUitA Huile meseriei noastre Nesfârşite sunt greutăţile peste cari t ebue să treacă o revistă pentru a ajunge, mai bine sau mai rău, cu câştig sau cu pagubă, in mânele unui stoc de cetitori! Totuşi dacă micile exigenţe ale colaboratorilor se pot satisface cu oarecare abilitate ; necinstea depozitarilor şi neglijenţa abonaţilor în materie de plată se pot remedia ; conturile tipografiei se pot amâna; făgâduelile de subvenţii ale miniştrilor se pot realiza; greşelile de tipar se pot impuţina. etc. etc,... pretenţiile cititorilor nu se termină niciodată. Deia apariţia revistei no .stre am primit şi primim-tot felul de scrisori. Faptul e îmbucurător ; între noi şi public se încheagă acea atmosferă de intimitate care insuflă încrederea reciprocă atât de necesară oricărui schimb. £i deaceea ne-am dat silinţa să îndeplinim pe cât ne-a ajutat put* rile, şi dorinţele cititorilor. Sunt insă cazu'i când nici sfântul Petre, cu divina lui bunătate şi înţelepciune n’ar şti ce să facă. Astfel primim următoarea scrisoare : D-lor Directori, ..încerc şi nu ştiu dacă ecoul glasului meu va răsuna in bolţile senine sau in subteranele jilave ale sufletului, ucolo unde se răsfaţă invidia şi suspiciunea. încercarea mea sinceră, spontană şi mat ales modestă, haină pe cari mulţi o revendică şi puţini o au, e pornită, din tot ce are mai frumos sufletul urnan: admiraţia Admiraţia activă crescută din embrionul contemplativ, admiraţie care înfruntă minciuna şi nedreptatea învăluitoare a tot ce-i frumos. „Revista domniilor-voastre In virtutea unui spirit gregur pornit pe panta afirmaţiilor necugetate discreditează pe un scriitor, care n'arc alt păcat decât izolarea sa faţă de relu-ţiile fructuoase in fabricarea de glorii. Simple propoziţiuni afirmative lipsite de orice documentare serioasă inşi-nuiază la adresa d. Stoican, un ca-botinltni, demn de a fi alăturat celui cozminian*). Subliniat de noi. EXPOZIŢIA HUMOR/ŞT/LOR Victor I. Popa La piaţă in Cluj „Cum aceste afirmaţii ad-hoc prind rădăcini mai uşor decât o documentare serioasă, mă găsesc eu un umil cetitor, să reacţionez contra acestui sistem. înţeleg să distrugeţi un scriitor nul ca talent, cffticându-l dar nu bărftndu-l. Mă tndoesc că în mentalitatea d-voaslră critica ş! bărfirea josnică, să fie noţiuni identice. Până acuma in revista d-v un rând n'a fost consacrat operilor d-lai Stoican, pentru a Putea astfel justifica dispreţul d-v. pentru el. „Sistemul acesta de discreditare aplicat unui scriitor tunăr, înainte de toate e o crimă in contra posibimâţilor viitoare ale talentului său şi 'cum e în cazul nostru, după convingerea noastră intimă, contra unui talent viguros. Revista d-voastră atât de simpatică este solicitată de un asiduu cititor al ei, să-şi repare gre-şala şi să dea atenţia cuvenită unui scriitor, ce se impune. Louis WflGNER. Bacâu „P.S. Am uitat, să vă cer neprecupeţita ospitalitate, de a cărei largheţă nu mă tndoesc." Mărturisesc, citisem operile d-lui. Stoican, adică, mai precis, mă încercasem să citesc până la capăt unul din cele şapte (7) romane şi epopei cu care d-sa a înzestrat literatura română după război şi, drept să spun, n’am găsit nimic din ceea ce binevoitorul nostru cetitor ne semnalează, din potrivă. Scrisoarea d-lui Louis Wagne’r m’a trezit brusc, ca intrarea alămurilor într’o uvertură a tizului său Richard. — Oare ri’am comis vre-o fatală eroare ? Ş’i conştiincios am luat din nou cele şapte respectabile volume ale d-lui Stoican, hotăiît să le citesc pe toate din scoarţă în scoarţă, chiar dacă oi plesni lângă ele. Iar de voi descoperi ceea-ce cu atâta seriozitate şi bună voinţă descopere prietenul nostru dela © BCU GÂNDIREA EROUL E ruptă ghiata veche şi hcăna ’n cot cârpită, Pe masă stau uitate fărâmături de pită. Dar masa lui săracă întreagă este plină De vase mari şi svdte, sculptate în lumină In care parfumează ca fumai din altare O floare ideală, de tainică visare. Pereţii uzi de varul din camera săracă Iluzia ’ndrăsneaţă de-odată îi îmbracă In blănuri de hermină. Când calda fantezie revarsă - ascunsa mână Ce ’nprăştie în fale Comorile uitate din basme-orientale, Paenjenişul galben din colţuri în ruine Se face baldachine In care dorm poeţii de mână cu regine; Podelele ’negrite în mozaic se schimbă Sub grelele covoare ce’n armonie plimbă Persanele urziri. Iar patul lui de scânduri uscate şi subţiri Se face tron de fUdeş, purtând pe albe scări Cununile uitate de veacuri de - admirări. E râptă ghiata veche şi haina ’n cot cârpită Dar când Pegas ia uşe isbeşte din copită , Poetul inspirat, Pe coama fumegândă grăbit a ’ncâlecat. Muiat în blond de lună şi purpură solară Pământul într’o clipă în fugâ-l înconjoară. Pe scările visării eroic opintit Se - asvârle ’n veşnicie, se perde ’n infinit. , D. KARNABAT. Bacău, mă las de literatură pentru totdeauna, mai ales că mi se dă prilej să scap de beleaua aceasta în chip onorabil. La lucru deci !... „N’am visat, nimic astă noapte.. Dar m’am trezit după miezul nopţii şi n’am adormit pân’ân (sic) zori... Sufletul meu era ca faţa mării. ...FVveam senzaţia nelămurită, dar certă, că, undeva, foarte aproape, ori nelămurit de departe, se cufundă în dureri o lume necunoscută şi care, mă târăşte după dânsa cu o reţea nevăzută, dar ale cărei nenumărate fire le simţeam, mă strângeau cope-rindu-mă. învăluindu-mă, înăbuşin-du-mă, iărându-mă; ameţitor cu ele”. Mă durea capul. Cetisem' 80 de pagini din „Înfloreau trandafirii" şi îa fiecare filă, Ia fiecare frază, mă trecuse câte un rând de năduşeli. O filigeană respectabilă cu emfu-zie aromată de cafea dădu noi puteri nervilor fleşcăiţi de prea multă tenziune. Înainte ! „Crezi, că dela suflet la suflet, isunt căi, ca nişte punţi de lumină, aruncate peste abisuri, pe cari, ele-şi trimit veşti, imaterial, se întâlnesc, fără ca această realitate nevăzută, să poată cădea sub perceptibilitatea simţurilor noastre ?! — Nu cred... Uf, b ne că nu ! Altfel ar fi trebuit să mă chinui să înţeleg, pentru a crede!... . Constatai cu desnădejde că buna băutură a profetului nu-mi mai slujeşte la nimic,.. Mustrarea d-lui Wagner mă urmărea însă, cu stăruinţa unui sol ai chinurilor iadului pe urma unui suflet vândut hatmanului răutăţilor. ...Făcui o injecţie cu întreită doză de cafeina pentru a-mi ţine cuvântul până la capătul puterilor mele, şi mă gândii la Marinetti care cel puţin are ■onestitatea frazării fără nici o aparenţă logică. • „Vezi, d-ta, un roman este un câmp nemărginit, in cari, munceşti, mereu, din zori şi până seară.” • (p. 85 op. cit.) Hotărît sînt un imbecil. Prietenul Wagner (cei dela Bacău) are dreptate. Nu mă pot concentra nici pentru a savura această de; li:ioasă definiţie a romanului. Versurile neserioase aie lui Îopîrceanu îmi joacă în minte ca uh refren hain şi bizar : „Amorul e un lucru foarte mare“ \>i iscăleşte : Quţă Popîndău. (In sanctuar) „înconjurat, asalfat, coperit, biruit, strivit de fantastica năvală a realităţii, cu toată încordarea puterilor mele, m’am avântat spre lumină, spre cer, c’a’s’alungi (sic; ca să îndepărtez realitatea...” Predispoziţia d-lui Stoican pentru V,rgule puse sus sau jos,' mă făcu să reflectez Ce multă dreptate a avut Mallarme cerând pentru opera de geniu numai virgule. Dacă d. Stoican ar fi lăsat liber staţiu dintre vugule, aş fi fost cel dintâi care să-i recunosc genialitatea, fără mtervenţ a d lui Wagner. Pe când măcinam aceste gânduri, factorul îmi achjse o scrisoare. Tocmai mă pregătiam să o arunc deoparte pentru vremea când voi avea mai mult răgaz, hotărît să continui lectura trandafirilor cari infloresc cu atâta trudă, când un imperativ fff urgent scris energic cu creion vânăt pe coperta scrisorii îmi schimbă pianul. O deschid deci, şi cetesc: Domnilor, „Apreţiez revista d-v şi de aceea o cetesc regalat cu multă atenţie. Numărul 3 însă m'a necăjit tare şi sred că nu aţi scos-o pentru a vă necăji cetitorii! Bine,' se face asta, domnilor !.. Să amestecaţi pe Cosmin cu Stoican, un ăla care bate câmpii şi are fum în cap ? „Dacă vreţi să vă mai cetesc revista şi să o laud şi la alţii, nu mai faceţi treburi de astea. Injuraţi-l pe Cosmin cât vreţi, că eu tot nu cetesc Babylonul Iui din „Rampa“, dar nu-l © BCU 92 GÂNDIREA mai puneţi lângă ăla, că-mi trece fierea in sânge, şi vă dau dracului. Salutare Niţă SURDUC, pensionar Fii bine-cuvântat tată Surduc ! De nu interveneai d-ta se întâmpla o nenorocire. ' " Scrisoarea d-taie nTa cam zăpăcit în primul moment. Nu ştiarp ce să fac. D. Wagner găseşte nedemnă alăturarea iui Stoican lângi Cosmin ; d-ta pe dos. . Ce puteam face ? Am lăsat frumuşel cărţulia cu poză de reclame pentru paste de dinţi şi m’am degajat de orice răspundere. Rămâne să vă înţelegeţi amândoi: d-ta d-le Surduc cu prietenul Wagner dela Bacău... Eu nu vă mai pot împăca. Te pomeneşti că-mi ceri şi d-ta să citesc dîn nou toată opera d-lui Cosmin... Şi asta n’o mai încerc a doua oară ! Ivan al II-lea OŞTIREA MEA — Ady — Copii, înflăcărată, fără pereche oaste, Pot eu să mor! A mea e ţara Şi ale voaste sunt Cele mai sfinte slujbe Dacă mor. Am chibzuit aceasta bine; Veniţi ■ Copii Mai păcătoşi ca mine, ‘ Mai frumoşi şi mai iubiţi, Mai mulţi şi mai buni. Voi sunteţi ţara mea Şi-aici al vostru va fi totul De pomană. ’Nainte, scumpă,oaste, înainte! Fluturaţi Drapelul roşu al greşelilor mele Să se vadă mulţii ciucuri negri Ai virtuţilor! . Şi din mormânt Privesc spre voi. Viteji, Copii, ’Nainte! Eu nu mai am nimic. ; Voi sunteţi moştenirea Şi răsplata. ’ Voi sunteţi cântecul meu; Copii, copiii mei, . Va fi frumos să cad Aproape tânăr ■. Pentru voi. VAS!LE AL.- GEORGE, Oi) volum si un premiu t,Floerea pământului" de Demostene Botez Academia a premiat volumul de versuri ai d-lui“ Demostene Botez. Acum doi ani, d. Botez a mai fost premiat cu ocazia unei plachete „Munţii", adăugită la volumul de faţă. lată deci adoua oară când poetul din iaşi a fost elogios apreciat de o instituţie exduzivistă şi bătrână.* Academia,-astăzi, dă dovadă de o tinereţe viguroasă, cu care nu prea eram obişnuiţi. . . într’adevăr, dintre toţi poeţii tineri, apăruţi în ultimii ani, d. Demostene' Botez e, poate, cel mai reprezentativ. Poezia sa fără a fi ecoul banal ah nici-unei preocupări actuale, cuprinde în ea fiorul unei nelinişti care ne frământă pe toţi, acum Când temelia secolului acesta în ă tînăr se dovedeşte şubredă şi bătrână. Deaceea multe din poeziile sale îţi dau impresia unui sfârşit de furtună; e drept că în nici-una nu începe vijelia; dar peste tot neliniştea ascunsă şi latentă stărue. E o.poezie statică, contemplativă, pe aiocurea dezamăgită, întotdeauna o atitudine sobră şi nobilă. Sufletul poetului oglindeşte adeseori viaţa, ştie s’o privească şi s’o întrebe, dar fără să se amestece prea muit cu ea; şi, de cele mai multe ori, se regăseşte cînd închid - ochii, când se adânceşte iar în ei, cer-cetându:se prelung în ceasuri de închipuire şi vis. . . lată de ce poetul din viaţă, nici nu ia tot, nici nu alege, preferă... Firea sa îl îndeamnă domol spre nopţi liniştite, spre amurgurâ sentimentale, spre primăverile târzii şi începuturile de toamnă. Totuşi, un demon ciudat îl împinge spre adâncuri de suflet, întunecate şi nesigure, spre hrube sonore şi pustd pe care le cercetează, timid şi îndurerat, curios de necunoscut şi dornic de lumină, ca un copil înt’o pimniţă, ca un superstiţios într’un cimitir, noaptea. In împerecherea asta de naivitate şi acui-' tate de senzaţii,*în curiozitatea asta puţin bolnavă şi musculatura unui vers câteodată robust ca un odgon, * stă tot farmecul original şi adânc al poeziei iui Demostene Botez. Răsfoind volumul, cu; fiecare pagină deschizi o. zare, acoperi un cer, aduni o furtună ori risipeşti nişte nouri ; e o continuă alternativă de umbre şi lumini, ,de soare şi negură, de misticism astral şi dragoste adâncă de pământ. D. Demostene Botez, care ştie şă facă un poem minunat dintr’un sunet de clopot, un parfum’ de salcîm şi un vânt, care ştie să adune toată mâhnirea banală a unei „Dumineci" de târg, aşa cum ai culege de pe un maidan un buchet, de. fiori vinete de spin, ştie să aibă cate-odată viziuni tragice şi spăimâhtătoare: , Se lasă pîclă ceasă peste cîmpuri,' Şi’n noi şi peste noi mereu să lasă. . Pe uliţele ’rrguste'şi pe casă ■ Tot cerul năvăleşte în răstîmpu i. Pe banca veche unde-am stat cu ea, Din nucu 'nalt, şi singur, şi pustiu, Ca pe- capacul unui mic sicriu, . Plîng ramuri goale, în tăcerea grea. Şi putrezeşte parcă’ntreg pământul; Nici soarele nu-apare nici n’apune, Stau neclintiţi copacii de cărbune De teamă, parcă, să nu-i sfarme vlntu!,. Şi pretutindeni ca’ntr’un iu tirim Mai goi de visuri, mai săraci de viaţă, Inmormîntaţi în toamnă şi in ceaţă Putrezim. . ., Alteori, sufletul poetului se împrăştie în natură cu generosul pan-theism, a!> unui. înţelept indian, ca în poerîa „Desnădejde" care va ţine, sînt singur, ioc de frunte îr* orice viitoare antologie: . Sînt un străin. . -. Azi m’a uitat demult pământul, Nici ţarina nu mă mai ştie. _ Sînt ca un puf de' păpădie Pe care i poartă veşnic vîntul. Prin fiecare pom, aldată, fim respirat ca’ntr’un plămîn, Dar azi simt bine cum rămân . O vietate izolată. . . . Odată porniţi să cităm,cu greu am găsi o limită. Căci dela începutul la sfîrşitul volumului o pagină nu-i care să nu te oprească. £i multe pagini sînt care te îudeamnă să revii, să stărui cu ochii îngânduraţi asupra foilor, până cînd ajungi a ie şti şi a le fredona singur, ca un leitmotiv sufletesc de toate clipele... ,in poezia noastră, cu savante încercări de metafizică banafă, plină de megalomanie ridiculă şi de tr,m-biţări futuriste, poezia, d-îui Demostene Botez se impune, cu larga şl puternica stăpînire a Naturii, . . . Al. A. Philippide. © BCU Cluj GAMMRLa 93 SALOMGL HGM0R1ŞŢIL0R Astfel s’a anunţat timp de o lunn, printr’o voită confuzie de vo cabular, expoziţia caricaturiştilor din „Salonul Arta“ Humor va sâ zică veselie ascunsă sub o aparenţă serioasă ; amestecul de batjocorâ şi savanta stăpânire de sine, caracteristic temperamentului anglo-saxon. Cu acest înţeles, franţusescul humeur odată împământenit peste canalul Mânecii, s’a întors pe continet metamorfo zat în englezescul hamour, cu un senz bine diferenţiat de cel d' icnjoucmeni«. Artiştii cari au expus la primul salon al humoriştilor, au confundat insă voit caricatura cu humorul. Mu e o crimă, dar o abuzivă violare a dicţionarului. Humorişti, în senzul strict al cuvântului, nu avem în afară de Dragoş, care lipseşte din expoziţie. Şi e firesc. Desemnul humoristic nu s'a putut desvolta fiindcă revis tele lipsesc, fiindcă publicul e deprins cu car.icatura politică şi fiindcă ziarele nu ‘cer de cât şarje fugare. Artistul a fost silit să se supună legei de cerere şi ofertă, şi să şi adopteze creionul publicului. Singura vechie revistă ce-şi zice hu-moristicâ; „Furnica1*, trâeşte din localizări şi adaptări eftin plătite şi executcutate în condiţii technice inferioare. Primul salon al „humoriştilor11 a stabilit întâia oră o apropiere între artiştii izolaţi şi prin aceasta num;i de ar fi, încă deschide posibilităţi de o mai firească dezvoltare e genului. Expoziţiile regulat repetat vor educa gustul publicului, vor da artiştilor posibilitatea să-şi vândă lucrările, şi poate vor îndemna un editor căruia îi plac câştigurile sigure, sâ tipărească o revistă mai artistică şi cu mai mult gust decât cele de până acum. Căci în definitiv carictura şi desenul humoristic, nu constitue o artă minoră după cum se găsesc Hasificate în manualele de pedantă numerotare. Ele au preocupat cei mai mari artişti ai veacurilor. Cine nu-şi aminteşte admirabilele şa’je din albumurile lui Lionardo da Vinci, acele din Dansul Macabru al lui Holbein, sau ilustraţiile ace luiaş pentru Elogiul nebuniei al lui Erasm; — şi cine va uita uşor schiţelepline de humor ale lui Goya? Caricatura a născut odată