I ir<2cţ - AQTi/’TicA-yOci AlaĂ* ANUL l. IS No. 4. I > IlJNl B 1921 Numărul 2 lei 50 b. REDSCTl* Sl «OMINlSl^l \h f| /I | CflLFP. REGELE o o VI*UJ FESDlMflflP Ho. JO. Cuprinsul Odihnă ______ ___ Curentul nou ___ . Către Phyllis Miniaturi _ ___ . Linişte__ ___ ____ . Moara lui lliuţ __ . Eveniment domestic Lied __ Retragerea ___ ___ Doină ___ ___ ____ Minerii__ __ Nichifor Crainic M. Călugărul Dinu Geoglovan suiocianu bat Mor Gib. I. Mihâescu . * *** Vâsile fll.-George G, Bărgâuanu Ady — trad. Dan Rădulescu Noapte....... ... ...... Visul unui ctitor de biserică Tot despre falimentul de-mocraţi^parlamentare _ Poezie jyf^iagine (Mişcarea mciyp_. Dml Mfej^p^şcovschi (Cro-) nica & __ ___ Căr{i şi reviste, Cronica măruntă, Bibliografii Desen de Popa. — — — — M. Radu Lucian Blaga © flCUtiuj A LITERARA, ARTISTICĂ, SOCIALA Apare la 1 şi 15 ale fiecărei luni Redacţia şi administraţia, Calea Regele Ferdinand No. 38» Cluj ABONAMENTE: Pe hârtie velină 200 lei anual; ediţia obicinuită 1 an lei 60; 6 luni lei 35; 3 luni lei 20.—Lei 2'50 exemplarul. Pentru instituţii un an 120 lei. INSERŢII £1 RECLAME se primesc la administraţia revistei, achizitori împuterniciţi şi toate agenţiile de publicitate. * + * * * * . * REDACŢIONALE. Gândirea va face minuţioase .recenzii tuturor .lucrărilor trimise pe adresa noastră. Domnii autorii şi casele de editură sunt rugate a trimite câte 2 exemplare. — Manuscrisele trimise nu se înapoiază. Primim bucuroşi-, cronici asupra mişcării culturale, literare şi sociale din toate ţinuturile româneşti. * * * SOCIETATE CALEA REGE! (In casele pAoprfiţ ÂNON I M A CI^U J .13 FERDINAND IV i~.' 36-38 * (Telefon Nr. 5^—39 şi 12—17) CAPtptL SOCIAL LEI 50 000,000 (Banc;. împuternicită cu finanţarea reformei - agrare prin Decretul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919). Execută tot felul de operaţiuni de bancă Primeşte depuneri spre fructificare l Primeşte depuneri în cont curent ( Cumpără şi vinde monezi străine. Finanţează întreprinderi agricole şi industriale. Emite scrisori fondare. . , Acoardă împrumuturi hipotecare cu anuităţi pe 10, Acoardă împrumuturi cambiale. " Acoardă împrumuturi pe gaj He efecte (lombard). Acoardă împrumuturi pe mărfuri (varante). ' Excontează cambii, efecte, cupoane, devize. ’ Secţie specială pentru organizarea cooperativelor. Secţie 'specială pentru maşini agricole. Secţie ispecială pentru produse agricole. ou 5°ln netto 15, 25 ani. Virimente directe de cont-curent cu toate băncile mari din ţara şi străinătate REDACŢIA Şl ADMINI¬ ANUL I STRAŢIA : No. 4 CALEA 2Gf regele 15 IUN. 1921 ferdinand EXEM- No 38. ..-w-.,: 1 L»i~TCBAKA - A©Ti/ricAy6Ct AUĂ PLARUL CLUJ 2 LEI 50 |T $ APARE LA I. SI LA 15 ALE FIECĂREI LGNI - REDACTORI: CEZAR PETRESCU SI D. 1. cuca Curentul nou . Odihna Pe maldăre de fân şi de ’ntun'eric, înfrânţi de oboseală, ne-am culcat. Deasupra noastră, cerul emis fer ic De stele grele ’ncovoiat Era coroana unui pom fantastic Cu rămurişul la pământ plecat. Un somn adânc ne-a afundat în noapte Prin visul nostru, stelele cădeau Ca’n iarbă fructele răscoapte. Nichifor Crainic. Sunt puţnî cei cari aşteaptă opera nouă ce în domeniul artei dă acele câteva clipe de extaz. Critica flămândă încearcă dinainte să clasifice. întocmai ca pe bietele flori strivite în ierbare sau fluturii din care savantul smulge aripe cu.ochi de lună, în serviciul numerotării. Prin metodă, astronomul poate găsi locul unde trebue să fie steaua ce nu avem puterea a găsi. Chimistul asemeni îţi arată pe tabela durităţilor golul aparent, conţinând necunoscut: 'un corp Ce va fi nou atunci când vom fi în stare să-l găsim. Oare ştiinţa şi critica ne poate preciza terenul şi dimensiunile noului curent de artă ce trebuie să se arate ? . Profetizmul e însăşi prea slab. pentru cercetarea curentelor pornite de suflet. Răspunsul întârzie pentru puţinii ce aşteaptă în acest domeniu imensitatea strălucitoare ca o stea sau un miligram de radiu. Fără să ne dăm seama să f.i ajuns la limitele civilizaţiei, sau ale nelimitatului ? întreabă Cei porniţi pe matca uscată a vedrlor Curente, ocolind mocirla şi dispreţuind bălţile învezite. S’a zis — şi' poate că vom ajunge să discutăm mai deplin altă dată această lăture — că gramofonul ucide muzica;cinematograful,teatru; gazetăria, literatura ; fotografia, pictura Constatăm în treacăt că aceste invehţi înlocuiesc cu succes numai partea realmente prozaică din fiecare ram al artei. Tehnica se desparte de gând, gândul se liberează. Teatru departe de a se reduce prin cinematograf, se purifică abandonând acestuia tot ce poate fi redat1 în proecţiuni păstrâridu-şi esenţa dramatică a conflictelor de idee, mult mai interesantă. Asemeni fotografia în culori nu poate înlocui viziunile cerebrale, iar. avânturile şi extazurile ar.momei creatoare nu pot fi inventate ştiinţific. Concurenţa ' nu o dau invenţiile nici cu autorul nici cu interpretarea personală. Această Criză intelectuală, mai aprigă decât cea financiară, e aparentă şi fericit datorită noilor inverfţiL In realitate eă e numai rezultatul unei selecţiuni. Rodnicul simţ al artei prin care o bucată găunoasă de lemn e vioară şi plânge; boielile murdare devin lumină; viermii slovelor, gând; lutul frământat, chip; gestul actorului, înviertea trecutului sau viaţa unei fantez i; toate acestea nu se pot închide mult în mediocritate. Studile care ne arată arta în originea ei zbucnind ca un surplus de energie, rare ori utilă, alt de cât pentru ritmul sufletului, dau credinţa cum Că un nou curent va trebui să îşi reverse valurile limpezi. Azi îl simţim numai din dorul ce avem ca el să fie. In ce regiune a omenescului va sfărâma stâncile, e mas greu de ghicit. Credinţele oastre s’au lovit de nedreptăţi, şi acest secol ne aduce nu numai grozava experienţă a războiului, dar şi acea mult mai dezamăgitoare a revoluţiilor. Falimentele victorioaselor revoluţii ne dezamăgesc până şi credinţa- ce aveam în îndreptarea t care o poate aduce revolta. Lu această tristă oglindire adăpgaţi dorul de pradă desvoltat în lăcomia de a umple punga şi burta, spre a înţelege cât de străină e arta faţă de umanitatea de azi. Poezia sună strident, sau viaţa. Azi din aceste pricini curentul nou trece prin altă criză. Azi tocmai preţuirea artei o ucide, o mercantilizează. Pretenţiile artistice secătuiesc arta. Istoria are drept să grupeze pe artişti în fa: lange şi curente, artişti însă grupaţi în sindicate ce au putut face? Lăsând la o parte iptenţmnjlc © BCU Cluj 82 GÂNDIREA polemice în care nu vor să se amestece aceste simple însemnări pentru a schiţa încă o dată întrebarea curentului nou, să recapitulăm viaţa noastră de artişti şi oameni, şi să ne întrebăm singuri câte clipe trăim destul de curat frumos şi inteligent, sentimente ce pot fi nou creatoare. De câte ori azi aceste stări şi calităţi îşi pot îmbina intens perfecţiunea înălţătoare? Cât ne pregătim, cât facem pentru ca în viaţa modernăsă vedem viaţa Curentului nou? în Câte ocaziuni rămâne un ideal şi crez al vieţi pe tărâmul misterios. Aflarea ţărmilor de aur necomercial, între care se rostogoleşte unda spiritualisată. Atunci cu palme împreunate să ridicăm spre buzele tuturor băutura din valurile curentului nou. Reclama se obişnueşte să se oprească înaintea pârâiaşelor ce curg pe stradă. Critica ademeni broscuţelor verzi suie scara borcanului barometric, orăcăind seceta artistică. Curentul nou senin ca un cer — nu îl aflăm întrebând pe drumeţii de cale, nici fumul acru al şatrelor nici lătrăturile câinilor nu pot aduce îndreptare pentru această ţintă. — Calea spre el trece prin noi. M. Călugărul. CĂTRFfPHYLLIS O bute plină am cu vin de-albanus Mai vechiu de nouă ani; şi în grădină E, Phyllis dragă, ederă destulă Ca să'npleteşti cunune Şi mândră, să te’npodobeşti cu ele. De-argint sclipeşte casa, şi altarul încununat cu flori curate-aşteptată Jertfitul miel să-l ude. Toţi servii se zoresc, de colo, colo Aleargă’ntr’una tineri şi copile; Şi fumul negru saltă sus în vârful Invâlturatei flăcări. De vrei să ştii acum la care praznic Eu te poftesc: —- Sunt Idele, ce taie In Jumătate luna iu5 Aprilie A Venerii marine. Mi«e sfântă ziua-aceasta şi mai mare Ca ziua mea de naştere aproape, Căci de la ea iubitul meu Maecenas Îşi socoteşte anii. (Horatius, Ode 1V.9) Dinu Geoglovan MINIATURI Faunul Poetul se priveşte lung în oglindă, se cercetează bine, şi dă din cap în semn de afirmaţie. , — Seamăn cu un faun. E un gând vechi al lui care îi face plăcere, şi-l verifică din când în când. îşi priveşte fruntea potrivit de îngustă şi se gândeşte la faunii sălbatici ai Greciei din Care ise pare că coboară. Aşa erau. La mijloc, un triunghi păros înaintează circonflex către sprâncene descoperind la dreapta şi la stânga două colţuri luminoase. Ar putea semăna şi cu Mefisto. Cu faunii îi convine însă şi mai bine. £i faunul închide fin din gene şi gândeşte simpatic. ' —Nu îmi lipsesc decât corniţele. Apoi privirea îi alunecă admirativă către urechile desfăcute în evantai. E o minune de urechi. Le măsoară din ochi proporţiile, le urmăreşte conturul bine desvoitat, le cântăreşte parcă, le mişcă înainte şi’napoi în felul faunilor, şi nu le acordă decât un mic cusur: ' — Păcat că nu sunt. ceva mai ascuţite sus. Apoi nasul şi gura. Se’ntoarce din profil, se priveşte din faţă, înclină capul în toate poziţiile. E foarte mulţumit. Des-picătura largă a gurii îî place. 11 satisface însă mai cu seamă linia nasului şi a bărbiei, în care îşi recunoaşte ceva din conturul unui botişor de ţap, (Jn ţap senzual. Şi mişcându-şi buzele în felul ţapilor, se gândeşte: — Ce mi-ar mai trebui să fiu un faun? Apoi îşi cercetează în oglindă cu deamănuntul relieful. De sub bărbie, în partea stângă, la jumătatea drumului între ureche şi înghiţitoare, se iveşte o umflătură mică şi neagră ca un bob de cafea. Cum stă acolo izolată şi fără folos, ai zice un cercel rău aşezat, şi din vârful cercelului atârnă o şuviţă lungă şi flocoasă — o oază rătăcită’ntr’un pustiu. Poetul o apuCă între degete şi-o răsuceşte în semn de desmerdare. Apoi mişcându-şi cu dexteritate pielea capului, urechile şi botişorul ca să facă ultima probă, îşi surâde cochet şi gândeşte: — Un faun cu negel! Călătorind cu Făt-frumos. Persoanele: O mătuşică, un băiat, un fus, şi mai la urmă o albină. Sub dudul „din grădină. Mătuşica toarce lână’ncet din vârful furcii şi sfârâie din fus. Băiatul stă răzimat de poala mătu-şicii şi se gândeşte „dacă fusul ar fi un titirez". Fusul se învârte în-tr’un picior şi bâzâie pe nas. Şi toţi trei — mătuşica, băiat, şi fus — călătoresc departe, pe şeaua din poveste, spre ţara minunată a Simzienei. Grădina a aţipit în soare. Nu se mai mişcă nici-o cracă. E tăcere mare. Bâzâitul fusului s’aude . păn' la poartă. In vremea asta mătuşica a dat drumul povestii. — Făt-frumos crescuse peste noapte cât creşte omu’n douăzeci de ani ... Şi mătuşica îl îmbracă’n zalele de argint, îl încoifează împărăteşte, îl încalecă pe calul năzdrăvan, şi’! porneşte spre soare-apune. Şi'Făt-frumos sbura ca vântul şi n’atin-gea pământul, iar răpăitul calului se auzea pân’ la ei. Sfârrr..,. sfârrr... fusul se’nvârte’n loc ca un titirez. Făt-frumos sboară către Simziana, şi băiatul se gândeşte „cu ce seamănă mătuşica?" Si-şi zice numai pentru el. —- Mătuşica e bună şi urâtă ca o smocină. Din caerul alb mătuşica răsuceşte mereu povestea. Apucă firul lung cu două degete, şi cum tot trage fără spor din el, mâna ei mică şi sbârcită, cu degetele noduroase, şi încârligate, e parcă un păianjen mare şi urât ce tot căs-neşte să se suie şi firul se coboară mereu, şi el rămâne’n loc. Făt-frumos a ajuns acum în pădurea de aramă. Si cum trece ca vântul, în urma lui rămâne şuierând frunzişurile zimţate şi trunchiurile de fildeş şi de smalţ şi poamele de aur şi argint. Gonea, gonea spre Simziana. © BCU Cluj 83 L IM fŞTE Pe câmpul blond de grâne întinsu-m’am în pace. De-asupra cerul albastru în linişte desface Aripe uriaşe. Pe când în depărtare cătune şi oraşe Ardeau, cu turle-torţe,aprinse ’n chip sălbatec De-amurgul de jaratec. Incendiul se stinge sub norii grei de fum, Dar vântul se ridică şi mătură acum Cenuşa din dezastre. ; Pe zările — albastre O mână generoasă asvârle ’ncet şi rar Seminţe de lumine, Şi stelele răsar Pe-ogoarele senine. Sunt lunci acoperite de alb mărgăritar - Albastre viorele petale mici desfac Luceafărul roşeşte ca floarea unui mac Şi liniştea coboară. Tot iazul de la moară Sub razele de lună, de odată a ’ngheţat Pârâul şi-a ’ncrustat Sidef pe carapace. . Pe câmpul mort sub lună e-atât'de-adâncă pace Că ’n liniştea imensă ce ’n spaţii s’a lăsat, Se-aude ’n ritm de orgă, solemn şi cadenţat, Sonora vâjiire ce-o scoate ’n a lui mers Pământe care fuge nebun în univers. ' ■ D. Karsabat ■ Parabola cu nebunul şi cu marea gândirea Fusul juca mereu ţonţoroiyl şi făcea pe nas. * Băiatul se uita la mătuşica şi gândea: — Mătuşica seamănă cu un gândac. . De unde-va s’a stârnit o undă de vânt, uşoară numai cât ar sufla o păpădie. Si pe de-asupra dudului trec doi norişori albi cu margini de sidef. Au trecut. Mâna mătuşicii s’a suit cu un deget mai sus. Fusul s’a împiede* cat de ceva şi se îripleticeşte ca un om beat. Băiatul l-a văzut şi-i vine să râdă de el. Atuncea Făt-frumos a ajuns mai departe. S’a făcut noapte ca păcura şi după el aleargă Muma pă: durii. Calul scoate foc pe nări. Mu mai e mult până în ţara Simzienei. Si băiatul se gândeşte. — Mătuşica are tistimelui negru şi înflorit ca cerul cu stelele. Si seamănă cu Muma pădurii. — Sfârrr... sfârrr... am ajuns în ţara Simzienei. Făt-frumos a descăliCat şi bătut din pinteni. Când s’a ’ntâlnit cu. Simziana a pus frumos un genunchi în pământ şi i-a sărutat mâna, Iar Simziana s’a închinat sfioasă către el şi părul ei cum e grâul flutura ca o maramă bătută de şoare. Pe urmă au intrat în palatul cu totul şi cu totul de cleştar. . . Dar băiatul nu mai are vreme să asculte, El a văzut ceva neaşteptat şi inima i s’a făcut cât un purece. Era, aşa, ca un nasture mic de aur cu aripioarele de smalţ, Ca o mărgărită agăţată în cer şi sbura ţintă către ei. O albină. Se Cobora pe-un fir de aur de la soare şi venea bâzâind cu acu’n-tins spre mătuşica. Băiatul o chema cu ochii. Si cum se uita înfipt la ea, îşi subţiase tot sufletul pintre gene. Şi se gândea: — Aşi vrea s’o înţepe pe mătuşica în vârful nasului. Albina îi pricepuse gândul. Bătea din aripi ca dintr’o morişcă Şi cobora pe fir. Venea, venea spre mătuşica. Acum avea s’o înţepe.,. Dar tocmai atunci — Poc: A căzut o dudă în poala mătuşicii, a plesnit de necaz, şi-a scris o literă mare cu cerneală. Si atunci fusul v — Bâc. Si-a frânt piciorul, şi-a căzut în nas. Si a fugit albina. La ţărmul mării venea în fiecare zi un nebun. Încoronat cu ramuri de gheorghine ca un zeu" câmpenesc, cu colier de scoici şi melci aduanţi de pe ţărm, cu haina sfâşiată fluturând ca o manta, el se suia în vârful unei stânci ca-pe un piedestal, arunca pietricele’n mare, şi-şi făcea imnuri “sieşi. — „Eu sunt stăpânul mării. „Eu poruncesc şi marea se supune. " „Eu arunc pietricele în apă cum arunci porumbîilor grăunţe, şi marea le înghite îndată, . şi vine către mine recunoscătoare, şi’mi cântă la picioare, şi mă’nconjoară cu ghirlandele de spumă." „Eu sunt stăpânul mării. Moi îl priveam de pe ţărm şi râdeam şi ne gândeam că e nebun. Iar el cânta în vârful stâncii toată ziua şi nu se cobora decât când apunea soarele. Atunci se ridica cu gravitaie, îşi luă toiagul ce părea un sceptru, şi cobora încet din trea tă’ri treaptă cum ar fi coborât de pe un tron. !n spate,purpura apusului se aşternea ca o cortină împărătească. Şi soarele ţesea în păr şi!n frunzele coroanei de gherghini str’dpită cu corali, .nii ştiu ce diademă de împărat Si vântu-i flutura mantaua peste mare, :1ar noi pe ţărm uitam atuncea să mai râdem, şi’1 priveam uimiţi. Nebunul cobora în apoîează. Si cum păşia solemn . venind spre noi, ni se părea că marea nu mai cântă, că nu mai . vine’n ritmuri către ţărm, şi parcă ne temeam că nu va mai împleti nici ghirlande. '* • Al. Busuioceemi © £4 GÂNDIREA Moara lui lliuţ Din somn m’a trezit un zvon de , glasuri. Am deschis ochii cu părere de rău, abia îndurându-mă să risipesc visul care mă purta pe alte tărâmuri. Luna se strămutase de cealaltă parte a cerului. Era târziu. La adăpostul stogului de fân, cei doi tovarăşi de vânătoare sfătuiau pe şoptite, deşteptaţi prea de t:m-puriu. Dar noaptea dura încă. Spre râ-sărit, orizontul albastru se decclora cristalin. Carul mare îşi înclina oiş'ea frântă; iar sus, Vega scânteia neobosită. Un răsuflet de vânt, mânat din şesul umed de rouă mă cutremură cu o desmerdare rece. O pasere speriată ţipă în întuneric mecanic şi aspru. Încolo tot câmpul era îngropat în tăcerea aceia de moarte dinaintea zorilor. Înfăşurat în manta mi-am afundat capul în fânul mirositor, încercând să aţipesc iarăşi. La picioare prepelicarul se încolăci mai apropiat, scâncind prin vis. Vo'am să adorm, dâr somnul se desprinsese de mine. De undeva, din adâncuri moarte, mă turburau deodată amintirile. După câteva ceasuri de rătăcire în fâneţele cosite şi deacurmezişul miriştilor ţepoase, trebuia să odihnim în amiaz, la moară, îr tr’ostu-hărie din marginea iazului. Cele câteva prepeliţe pe care întâmplarea le-a scos decuseară în bătaia puştilor noastre, ne deschiseră pofta pentru un vânat mai ales, în ochiurile de baltă pitite după zidul întunecat al papurei. Astfel după atâţia ani, aveam să calc din nou la moara Iui lliuţ, pe unde mă purtaseră odinioară fiorii celei dintâi dragoste. Ştiam: lliuţ s’a odihnit demult întru Domnul. Gura lui neobosită de vesele povestiri a amuţit astupată de ţărână, în cimitirul din capul satului. Moara cea vechie s’a măcinat de vreme; alta mai • chipeşă, cu două pietre uriaşe, cu grinzile voinice, cu zăgazul şi opus-tul înoite, i-au luat locul. Gospodăria din coada iazului s’a schimbat, iar fata lui lliuţ, — după spusele oamenilor —îmbătrânită prea de vreme şi veştedă, cu un cârd de copii, duce astăzi tot rostul casei împotriva risipitoarelor apucături ale unui bărbat chefliu şi lumeţ. „îmbătrânită şi veştedă"! Cu pleoapele închise, înfrigurat de rouă încercam să-mi închipui ce urme adânci va fi crestat vremea pe obrazul gingaş altădată; ce umbră turbure va fi. coborît în lumina albastră şi clară a ochilor care-mi nelinişteau odinioară somnul. Încercam să-mi zugrăvesc singur sânii atunci îndrăzneţi sub cămaşa albă; acum topiţi de gura lacomă a atâtor copii. Si nu-mi răsăreax îndărătnică 'decât vedenia aceleiaşi fetişcane cu trupul de amforă, cu râsul sfios care abia îi desvelea dinţii puternici şi albi, dinţii care-mi muşcau ades mâna prea îndrăzneaţă. ' Cum mi-aş fi putut de altfel sfărâma într’această târzie noapte de August singurul talisman pe care l-am purtat neatins şi pur, în toată tina pe unde m’a târât necruţătoa-rea viaţă de mai târziu? In toate rătăcirile de apoi, mai presus de iubirea complexă şi firavă a femeilor pe care le-am împodobit cu literatură şi decor; amintirea fetei de ţăran, cu sâni tari ca fructele crude şi cu buzele roşii ca muşcata mi-a fost întotdeuna nedespărţită. In fumul cafenelelor, în sălile glaciale de bibliotecă, în mansarda mea de student nevoiaş, în muzeele cu mitologice frumuseţi de piatră şi în sălile supraîncălzite de aţâţătoare şpectacole: pietutindeni amintirea ei mă înviora ca un val de vânt adus deodată din cătunul meu cu miros de livede şi iasomie. Fireşte, pe lângă iubirile de mai târziu, în care numele' Laurei de Novi ori al Beatricei Portinari, a fost deatâtea ori invocat fără sfială; istoria celei dintâi dragoste crescută în umbra răchiţilor, legănată de vântul răsfirat în asfinţit prin desişul papurei; îmi apărea de multe ori ridicolă şi ‘umilitoare. Femei şi-au râs de dânsa, şi cu o ironică indiscreţie, în ceasurile mele slabe, mi-au cerut să destăinui savoarea sărutului rustic. Râsul lor mi a şfi-chiuit obrazul. Amintirea ei am târât-o din ce în ce mai ofilită. Târziu am crezut c’o înăbuş. Mi-am întors gândul la ea, numai în ceasurile când doborît, cercetam anilor trecuţi o imagină fragedă sau o consolare. , Or, iată că departe de mine, şi fără mine, viaţa şi-a urmat în tihnă Cursul, iată că subţirateca făptură care mai învie câte-o dată din fumul ţigărilor în ceasurile mele singuratice, a uitat şi salcia sub care ne. întâlneam în amurg, şi lotca cu botul putred dintre trestii, şi jurămintele noastre din ceasurile tăcute când soarele se prăvălea în asfinţit, când mrenele spărgeau jucându-se oglinda Iacului, , şi când paserile cu sbor grăbit se întorceau la culcuşuri în stup. Încleştarea înfrigurată şi plină de dorinţi a mâinilor noastre a fost şi ea uitată. Buzele muşcate de un sărut furat pe neaşteptate, s’au vestejit. Peste nevinovata noastră rătăcire a celei dintâi tinereţi, viaţa a coborât o perdea posomorâtă şi cenuşie... Gândul mă duru într’acel ceas de nesomn. Iar zorile mă prinseră svârcolindu-mă cu neastâmpăr, în culcuşul meu de fân, umed de rouă şi îmbălsămat de parfumul florilor retezate. , Am rătăcit toată dimineaţa, fără să trag un foc, Păsările stârnite de câine, sbucneau din cuiburi, sfârâ-iau din aripi mânate drept în faţă; dar îmi scăpau. Desamăgit, prepelicarul mă părăsi. Alerga înaintea celorlalţi tovarăşi mai vrednici. Restul drumului l-am făcut furat de gânduri, cu puşca în spate, pe muchia răzoarelor, numărând loviturile în plin ale altora. Spre amiaz, un vânt fierbinte răscoli norii cenuşii. Vârtejuri de praf se învârteau deasupra miriştilor. La moara lui xlliuţ am ajuns odată cu furtuna. Sălciile îşi şvârcoleau frunzişul deasupra apei, stupul se legăna înfiorat, pe luciul vânat al iazului spre ţărm, alergau valuri mărunte. Păşeam pe poteci cunoscute; dar la fiecare pas mă întâmpinau privelişti streine. Nici sălciile nu mai erau aceleaşi. Unele îmbătrânite, acele sub care mă adăposteam odinioară, aşteptând asfinţitul, căs- © BCU 85 GÂNDIREA . c cau acum scorburi negre în care şuera furtuna. Altele, tinere, necunoscute, crescute în anii când numai călcasem cărările de aci; îşi încolătăciau în suflarea vântului vergile fragede şi despletite până în oglinda turburată a apei. Anii schimbaseră prea multe; firea prea grabnic înlocuia morţii. Căci plină de întristare ca amintirea nefiinţei, era pajiştea bătătorită şi stearpă, care se întindea în locul copacilor robuşti, cu umbra umedă şi familiară de altădată. Un stol de raţe sălbatice se lăsă în papură cu aripile strânse. Le-am privit toţi cu părere de rău. , Ploaia îşi aruncă deodată deasupra iazului picăturile repezi şi grele ca plumbii. In pragul morii şm ajuns cu răsuflarea tăiată de fugă. Din întuneric, coborînd greoi treptele, ne-a eşit în cale Sava, morarul cel nou. Se înveseli. Tovarăşii mei, în drumurile lor vânătoreşti se abătuseră ades, iar în nopţile târzii de iarnă încercaseră câte un început de petrecere, cu vânatul şi peşte'e udat de vinul morarului, acruţ dar prietenos. In sihăstria unde nu-1 căi-cau îndeobşte decât săteni nevoiaşi cu porumbul la măciniş, oaspeţii aceştia aleşi, cu poftă de mâncare şi băutură în lege, erau bineveniţi pentru gazda noastră cu dragoste de chiolhanuri. Sava îşi discreţi faţa într’un râs bucuros. Ne strânse mâniele împingându-ne alături, în-tr’o cameră întunecată, cu lumina oprită în fer,- astră de stamba perdelelor înflorite. Doi copii bălani se ghemuiseră fricoşi lângă vatră. O pişcă gălbue, se strecură repede sub laviţă. Dela cea [dintâi ochire se simţea că Sava Morarul ştiuse să se facă temut în casa lui. Ne-am rezemat puştile de perete iar pentru a prinde glas, dintr’un început un clondir vânătoresc cu coniac, făcu ocolul. Sava ne desluşi între altele că nevasta e la ogor, că a prins-o acolo furtuna şi că trebue să pice dintr’o clipă într’alta. Îşi ceru ertare pentru sărăcăcioasa lui gospodărie. Aşteptând gospodina, vorbăreţ şi desgheţat ne destăinui păsurile. Din umbră, îi cercetam amănunţit trăsurile săpate adânc, ochii lucioşi; şi mă chinui gândul că omul acela, voinic şi chipeş era stăpânul pe viaţă al femeii pe care o iubisem odinioară ca nici una alta Ascultându-I, simţeam furişându-se în suflet o gelozie târzie şi proastă. — Afară ploaia curgea repede, cutremura % ■ Doi camarazi . Un brancardier ducea un rănit, — Cerul era de sânge înegrit. „Frate, zicea rănitul, frate, o să mor!" Pe cer se ’ntindea umbra unui nor... „Ai răbdare frate, zicea brancardierul". Ca de fier, în noapte, făceau norii cerul. „Ici mă lasă frate — e deajuns purtat" —-Fulgerul furtunii lung a luminat. „Fugi cât e mai vreme, să nu vadă doi". Se lăsase ropot rar şi greu de ploi. „Frate scapă singur — ori ce faci tot morH. Noaptea fu aprinsă de un proector. , „Daca fugi măi frate, scapă barim unu." —-Cu urlet de flăcări îi răspunset tunul... acoperişul de draniţă, se zbătea între răchiţile clătinate de vânt. Ploaia mă chema la fereastră, şi eu aş fi vrut să’ fiu ori unde, departe, cu fruntea reco'rită de bătaia stropilor reci. Târziu, când am auzit glasul femeii dincolo de perete, când a deschis uşa şi a apărut în prag, înfăşurată în sumanul ud, cu faţa aprinsă de, bătaia ploii, am rămas neclint t, încleştat pe marginea laviţei, neîndrăznind să ridic bărbă-teşte privirea. Mă gândeam că oricât de uitate ar fi fost toate; va fi şi ea turburată, o clipă măcar de neastâmpărata emoţie care mă mistuise întreaga -zi. Si nu simţeam îndestulă tărie s’o înfrunt. Dar dânsa pofti oaspeţilor bun venit fără sfială mă descoperi în coţul meu, şi ca de eri despărţiţi se miră doar: — A! Domnia-ta erai? Atât. Cu o grabă de bună gospodină care nu-şi pierde timpul, lepădă hainele ude, şi apăru în plină lumină, da 1 aşa cum mi-o spuseseră tovărăşii mei de drum : îmbătrânită şi veştedă. Cu ochii lacomi încercam să descopăr în femeia aceasta cu sânii subţiaţi şi cu pântecul crescut de apropiata naştere, o cât de slabă şi mângăe-toare asemănare cu fecioara sveltă căreia îi cerşeam odinioară un sărut fugar, smuls sub sălciile ce nu mai sunt acum. Plecată cu greu . deasupra vetrei, încerca să aprindă focul. Şuviţele de păr îi atârnau . sărace, mâinele subţiri şi aspre despicau anevoios aşchiile. Pe albul afumat al peretului, umbra ei se zugrăvea dureros şi diform, mărită şi micşorat t odată cu pâlpaitul flăcărilor. In colţul* acela de camară cu miros de fum şi de făină încinsă îmi apăru aşa cum nu voise s’o vadă nici odată închpuirea mea; o biată femee ca altele, mii şi mii, stoarsă de munca ogorului... Iar la plecare cuprins de milă, cercetându-i îndărătnic privirea în care nădăjduiam încă să descopăr o şovâelnică licărire a amintirilor, am întrebat-o cu ce aş pute-o mul-ţămi acum. Mi-a răspuns, mângâind creştetul bălan al copilului lipit strâns de ea: —■ Păi de, ce să vreau, Domnule! ... Doar de mi-i boteza, copilul de m-o milostivi Domnul pe la Sânta-Maria... Prieteni, de ce nu. ştiu să moară femeile pe care le-am iubit întâi ? Cezar Petrescu. © BCU 86 GÂNDIREA Eveniment domestic De trei săptămâni evenimentul era aşteptat cu- 'bătăi de inima. Doamna' şi Domnui, se uitau în fiecare zi lă "creasta cioşcăi, s’o vadă dacă s’a a bit • suficient, — fiindcă se ştie din bătrâni. că, pe măsură ce se apropie termenul fatal, creasta găinei să înălbeşte mai tare. . In sfârşit, • ziua mult aşteptată sosi! Era într’o Luni dimineaţă, când soarele ardea mai puternic ca de obiceru. Primul puişor ciocni- coaja oului, o sparse şi cu un piuit uşor ca un zefir î>i anunţă sosirea pe lume, cătându-şi un loc pufos supt aripele mamei. Rând pe rând se săvârşiră spargerile -- printr’o scăpare din vedere a legiuitorului neprevăzută de codul penal, — şi se populă pământul cu. optsprezece suflate. Un puişor se născu mort ! Fiţi siguri, însă, că nu din pricina moaşei, baba Mariavcare are o îndelungată experienţă în materie. La început, primii născuţi fură puşi în căciula Domnului, o căciulă care făcuse marele răsboiu — ca să se mai usuce şi să aştepte succesiva apariţie a celorlalţi. Pe urmă, toţi. fură daţi în seama rnamei lor, scăpată în sfârşit de penibila nevoe ; de a medita, zi şi noapte, într'un , coş de răchită. 1 Ce. bucurie pe Doamnă, pe Doamn' şi pe -Nuţi, surioara de .cinci ani a Doamnei! ' Cloşca cu pui era o binefacere a căsătoriei, o binecuvântare a zeului. Hymen şi ei n’ar fi schimbat-o cu nimic, — nici chiar cu : cloşca de la Muzeul naţional! Care burlac ar putea ave-â asemenea plăceri? ■ > Domnul se gândea serios la o - propunere pa care ar face-o ţărilor cu populaţia în descreştere şi pe care ar formula-o cam aşa: «Burlacii să fie obligaţi, în sezonul cloş-âtelor, să ie primească un ceas, în miji; cui puilor, în fiecare dimineaţă". A doua zi numărul căsătoriilor âr spori cu siguranţă 1 Căci gingăşia pe care o au puişorii de găină, e lucru rar şi de preţ! Numai culorile lor ar face orice sacrificiu! lată pe cei trei, bulgări de chilimbar, fragili ca fulgii de zăpadă şi graţioşi ca cel mai graţios exemplar femenin! Iată pe cei negri, la cari o cioară înfiptă într’un par se uită curios ! lată-i pe toţi, mărunţi, învârstaţl şi delicaţi, Cum se învârt în jurul mamei lor, învăţând să ciugulească hrana şi începând să-şi facă, sigur, destul de vag. deocamdată, o idee despre lupta pentru existenţă. Cloşca îi îngrijeşte cu drag şi, în afecţiunea ei, uitând că noi oamenii suntem civilizaţi, cată să scormonească podelele de brad cu ghiarele. Ghiţă, însă, purcelul menajului, n’are nici o idee despre delicateţe; de aceia, -dă buzna înspre ei şi vrea să le mănânce dejunul, dar cloşca şe sburieşte, se umflă ca un curcan şi inamicul se îndepărtează. Atitudinea puişorilor, în timpul acestei schiţe de conflict, era demnă de văzut: împetriseră toţi! Domnul reflectă şi-t păru . rău că n’are uh aparat fotografic. . Nuţi contribui şi ea la educaţia puilor: tot necăjindu-i şi luându-i în mână, le insuflă ideia separaţiei de mamă, care fatal va veni într’o zi .... . ■ , • Dar de la ,un timp, Domnul căzu în. melancolie. Se gândea zi şi noapte, şi-şi zicea cu. amărăciune: Cum, se poate ca din puişori aşa de drăgălaşi, aşa de frumoşi, aşa de fini, să iasă găini! Ar fi vrut să iasă altceva, orice, fiindcă găi-neie se bucură de proastă reputaţie. l-aşa de crudă ironia naturei 1 Cum te amăgeşte şi făureşte odrasle gingaşe şi simpatice, ca să le îngrijeşti şi să le creşti! Şi când să-ţi culegi fructul, iese o găină!... Domnul se gândi atunci la Scho-penhauer şi căzu într'un pesimism negru. Al. R. Moroianu Retragerea Sub cerul mohorât de toamnă, trei zile în şir se scurseră armate nesfârşite şi sure. Grămezi mari şi neregulate, pâlcuri răsleţe, oşteni singurateci, călări, peios, pe furgoane sau pe tunuri. Treceau rând pe rând într’o harababură desăvârşită. Turme omeneşti fără formă şi fără conducători; zadarnic ai fi ghicit vre-unul într'a-tâta împestriţată încurcaiă. O singură putere îi mâna numai, pe toţi de o potrivă; acelaşi ţel neclintit, o stea călăuzitoare, pierdută în zările răsăritului, pe caremumai ochii lor de fugari păreau că o văd. De la geamul ei aburit şi soios, trei zile întregi, Antiţa îi privise trecând. Dar omul ei se vede că apucase pe alte drumuri; dacă nu-şi va fi lăsat cumva oasele prin stâncile munţilor. A patra zi nimeni nu mai trecu. Către amurgit Antiţa gândi că de-acum trebue să vie rândul celorlalţi. Şi-şi simţi inima apăsată de-o strângere neînţeleasă şi supărătoare. Ce va fi acum oare? Aci, la marginea satului, la o bună bucată de drum de celelalte gospodării, i se păru că toată lumea a plecat odată, cu armatele. Se simţi atât de singură, că un fior rece şi tăios îi străbătu mădularele. Tăcerea neîntreruptă o birui; simţi o sfârşeală la glezne şi se abătu ca doborâtă de-o mare oboseală pe lăvicer. Ce-avea să fie de-acuma? Abia într’u târziu gândi să aprindă lampa. Dar până să se hotărască de tot, mai stătu o jumătate de ceas ţintuită locului. Trebuia să îmbuce o leacă şi pe urmă — cine ştie — să vegheze. La bună seamă, noaptea asta, şi de-o fi să aţipească cumva, doar pe lăvicer şi îmbrăcată, dacă o închide Ochii I Antiţa aprinse lampa şi o anină în cui. Dar abia se îndepărtă câţiva paşi, că urechile îi prinseră un svon îndepărtat de ropot, îşi încorda auzul. Nu se înşelase. Era treapăt îndesit de copite. © BCU gândirea LIED Toamna a trecut Peste parcul mut. . . Talnicule dor ' In zadar te: alint: Trandafirii mor, Visurile mint. Toamna fuge-âcum In haină de fum. Unde-i de argint Glasul ei sonor? Trandafirii mint. Visurile mor. Toamna’n drumui ia Visşle cu ea. . . Lacrimă de dor Strop de mărgârint, Trandafirii mor Visurile mint. laşi Al. O. Teodorianu Stătu puţin pe loc nehotărâtă. Apoi făcu o mişcare spre lampă ca s’o stingă. Dar poate că e mai bine aşa! gândi în urmă şi rămase nemişcată. Poate că o trece ! Tropotul se apropiase de tot. Trecu ca o grindină pe dinnaintea casei. Aproape îndată însă, se opri brusc. Antiţa îşi făcu cruce. Gândul îi fugi iar la lampă. Dar rămase tot nemişcată în mijlocul odăii. De-afară se auzi boncănind pe podeţ paşi grei de om şi poticneală de cal. In urmă' bubuiri puternice de pumn, răsunară în uşa dela tindă. Antiţa încă se precupeţea cu gândul. Dar loviturile cădeau tot mai repezi, tot mai poruncitoare. ■ • . , In cele din urmă aleargă, lăsând1 uşa dela odae deschisă ca să pă-trăndă lumina în tindă- întrebă cu glas pe jumătate: „Cine-i acolo?" Dar pumnul greoi de-afară se pusese să spargă uşa. O voce ameninţătoare poruncea răguşit cuvinte, pe care în teama ei nu le putea înţelege. 5 Apucă drucjul şi trase, $ se feri’fcâţiva paşi îndărăt, j In prag apăru o umbră de om,| mijlocie şi arătoasă. După carabina din spate Antiţa cunoscu că e oştean. De-altminteri ce-ar fi putut să fie altceva ? ;i — Bună vreme, spuse umbra. I — Bună vreme! îngâimă femeia mirată că i se rosteşte pe limba ei. — Nef rugăm de iertare, spuse iar oşteanul. N’aveţi cumva vre-o bucată de mămăligă. De dimineaţă gonesc flămând ca să-mi ajung escadronul... —: Ba cum nu, este, răspunse femea mai înzdrăvenită, Aşteaptă niţel... — Ba, de nu ţ’o fi cu supărare, m-ai lăsa să mă încălzesc o leacă înnăuntru! Până rumegă calul ceva... — Cum nu, poftim. Soldatul rămase puţin să-şi'priponească animalul de stâlpul pridvorului şi să-i lege sacul cu grăunţe după urechi. Intră apoi în urma femeei. — Bună vreme, rosti iar. Antiţa tocmai făcuse lampa mai mare şi acum stătea chinchită la sobă, aţâţând focul care se stinsese. ' Soldatul se lăsă cu un oftat de uşurare pe lăvicer, privind cu mulţumire în juru-i. Se sculă însă îndată, îşi rezemă carabina într’un colţ şi-şi scoase pe îndelete mantaua. — De când n’am mai scos’o după mine, oftă el din nou. Să lăsă iarăşi pe lăvicer. îşi şterse fruntea cu o năframă, apoi îşi apăsă tâmplele în mâini. Pe urmă prinse să cerceteze cu amăruntul împrejur. Începu să clă-tine cu tristeţe din Cap la fie care mişcare a ochilor, cari se odihneau ,când pe macatele patului, când pe preşul din părete, când pe iconiţele afumate, încununate de busuioc, când pe măsuţa mică cu trei picioare din mijlocu1 odăii, cu scăunaşeie ei scunde, rudăreşti. Antiţa îl surprinse ştergând o lacrimă pe furiş şi neîncrederea f bt Măi stejar vânjos şi verde Ce’fi înalţi vârfu pădure, De sub tine nu se vede Luptătoru ’n haine sure., -- Vin la mine băeţele, Zis-a umbra răcoroasă, Culegi mândrei floricele Pentru când te’ntorci acasă... Flacăiaş cu ochi de mure Neclintit subt trunchiu culcat, Vrut-a somnul să îl fure Şi’i de flori încongiurat. Insă dragii — de-astă dată, Un mănunchi n’o să’i mai dea, Căci în fruntea lui curată Adâncită’i — floarea rea. * * * îi dispăru cu totul, li puse pe masă o bucată de slănină, un codru de pâine şi doi castraveţi acri, Soldatul n'aşteptă să- fie poftit a doua oară. Începu să înghită cu lăcomie, cioflpcăind sgomotos şi apăsând , cu degetele gogoloaie de pâine. Antiţa se aşezase în locu-i, pe lăvicer, şi-l privia tăcând. El se sculă într’un rând,, se apropie de lăiţa unde-’şi trântise mantaua, cotrobăi puţin şi scoase un bidon, ll întinse femeii. — Poate guşti niţel rachiu ? Ea dădu din cap că nu vrea. Soldatul îşi reluă locul şi începu să înfulice înainte, ducând din când în când bidonul la gură. ; Dela o vreme prinse gust de vorbă. începu sâ-i povestească isprăvile Iui. Femea-1 asculta parcă cu gândul sus. — Vai de păcatele noastre, gemu el în cele din urmă. — ... vai de ţărişoara noastră ! Ne-o îngh ţiră căpcăunii..., — Da... ei, sunt departe? în» dăsni să întrebe Antiţa. lei,.,, . hm... peste,yre-o. trei,; zile o să-i vezi şi pe iei. © BCU as gândirea — Peste vre o trei zile? — Păi nu vin ei aşa curând, curând; abia s’au scurs ai noştrii. £i tot mai sunt... Tăcură un timp. Dar rachiul îi cam da ghes la pălăvreală. începu să-i spună de satul lui, de nevastă-sa. Ii povesti cum s’au despăr{it şi ce sfaturi i-a dat la plecare, • ' — Acum, pe-acolo, or fi intrat tâlharii... : —• Vai de bietele fomei, se cutremură ea. — Ornai încruntă deodată din sprâncene şi o privi cu asprime. Antita. însă nu-1 vedea. Cu ochii pierduţi într’un ungher urmărea în minte-i desfăşurarea unui gând mohorât* Se cunoştea asta după trăsăturile încordate ale fetei, care par’că împietrise. Soldatul mai sorbi o înghiţitură, începu să se legene pe scăunaş cu mişcări largi, apoi lasă capul în piept, proptindu-şi pumnul în masă. — lhm, da ... mormăi printre dinţi. — Stătu câtva timp nemişcat. Duse în urmă iarăşi bidonul la gură şi Sorbi de mai multe ori. — Adică ce vrei să spui? £i după o tăcere. • — I-am spus să se mute la tatăl său. Acolo sunt mulţi în casă... — ...dumneata, dacă zici că tii la barbatu-tăuj cum îmi stai singură aci la margine de sat...? Antita nu răspunse. încruntă şi mai mult fata şi boţi buzele, strân-gându-le cu tărie ca şi când s’ar fi temut să nu-i scape vre-un cuvânt. — O omor, dac’aş afla că nu tn’a ascultat... * Dar fata i se lumină deodată şi începu să râdă idioteşte. — ... şi dacă m’oi mai întoarce... Bătu cu pumnul în masă, scoţând un icnet de nepăsare din gâtlej. Apoi dădu bidonul peste cap, golindu-i până la fund. Bun^ rachiu,/,. Asta ne mai tine. întoarse privirile spre ea şi prinse s’o cerceteze cu atenţie. Antiţa privea necontenit în acelaşi ungher cu un cot rezemat într’o palmă şi cu bărbia în cealaltă. Soldatul strâmbă nedumerit din gură, apoi clătină din cap de câteva ori şi dădu din umeri. In urmă rămase şi el pe gânduri. Rachiul îi aducea icoane aprinse şi supărătoare; Gândul îi fugea dela Antiţa la Catrina lui. Dar el îl întorcea necăjit înapoi, alungân-du-şi nevasta din minte cu tresăriri bruşte din cap. Căci închipuirea-i atâtată de alcol începuse sâ vadă lucruri îngrozitoare. Vedea o femee sbâ-tându-şe în mijlocul unei întregi MINERII Noi suntem fraţi, sărman miner, Deşi n’avem aceeaşi mamă : . Săpăm adânc, săpăm mereu, Si nimeni nu ne bagă’n seamă. Iar când cu bulgării de soare Ne ridicăm biruitori, Ni-i ia mulţimea... După alţii Pornim din nou la lucru ’n zori... Si’n timp ce noi cu trup, cu suflet, Zvârlim în lume bogăţia, ’ Ne mor de foame copilaşii ŞI-goi ne lasă sărăcia... VflŞILE flL.-GEORGE căprării. Dar ei erau mulţi, aveau arme şi rânjeau ca fiarele. In mintea simplă a soldatului procesul imaginelor se perinda scurt. Ea trebuia să cedeze, înfrântă de puterea braţelor, care o tintuiau biruitoare de pământ. Soldatul mugi de indignare şi de furie. Si ochii căutară la Antita, care-1 privea îngrozită. Căci femea, pe care el o văzuse biruită, siluită de atâtea 1 fiare hămesite era Catrina lui. Si el îmbrăţişa cu ochiri lacome picioarele, pieptul, capul Antiţei, ca gândul cel negru să nu-i mai înfăţişeze pe cea dintâi. Antinţa îşi trase picioarele sub dânsa, înghemuindu-se- în sine pe lăvicer, câtând cu ochii căscaţi de spaimă la cel care o pironise sub aprigile-i priviri. Dar pe neaşteptate mişcările ei svelte treziră în sângele încropit de rachiu al soldatului, aprinderi molatice. Revăzu de astă dată mai limpede, aproape aevea, în amănunţimi lubrice, corpul acesta de femee svârcolindu-se sub arsura plăcerilor, în braţele răcanilor âhti-aţi şi brutali, perindându-se unul după altul, obosind-o, istovind-o până Ia amorţire; Omul simţi aler gându-i prin vine .şuvoaie de căldură. Creerul i se împânzi deodată şi ochii îi luciră. , — Adică de ce ei şi nu noi! Se sculă greoi şi scăunaşul cu trei picioare se rostogoli în urmă-î. Se apropie de ea călcând ca într’un tact de dans şi rânjind curtenite) îi întinse mâna pe după gât. Antiţa îl respinse cu putere: -- Si tu, şi voi, păcătoşilor, câinilor! uria ea scoasă din minţi; — Stai puică, stai, că nu-s neamţ. Antiţa sări sprintenă de pe li-vicer în pat şi de acolo în colţul din potrivă al odăii ; a'pucă un topor şi-l ridică ameninţătoare cu amândouă mâinile. Soldatul şovăi. Se retrase câţiva paşi, înapoi. Ochii îi sticliră de furie. ' © BCU GÂNDI Rt A 89 NOAPTE Ascunde-te în vizunie suflete stingher Străfulgerat de năzuinţi străine. Din truda zborului tău gârbov către cer Nimic nu cer Ascunde-te adânc, tot mai adânc, în mine !.. ' Pe aripile tale întinse, Luminile din slavă Au presurat, cândva, nădejdi aprinsei Dar au zburat uşoare ca o pleavă De groaza gândurilor mele învinse. Aud abia cum vremea încă ’şi cerne Pe drumţiri colbul clipelor eterne , Şi .cerul se apleacă să te prindă In mreaja lui de-azur ca’ntr’o oglindă... Dar trupu-mi te înconjoară ca un zid Cu porţi de fier ce nu se mai deschid Nici basmelor urzite din senin, Nici freamătelor de ispite care vin... Au adormit de mult a gândurilor şoapte Şi paşii clipelor mărunte au tăcut. Adormi şi tu în mine suflet mut, E noapte. G. Bărgăuanu. Privirile se rostogoleau fioroase în jUru-i, Degetele i se crispau în căutarea unei arme, unui ajutor.. . Şi deodată căutătura întunecată i se lumină. De sub manta, ţeava carabinei, eşea lucitoare în lumina dulceagă, a lămpei. . Porni într’acolo cu paşi apăsaţ:. — Stai tu căţea ... Ea î;i urmări mişcarea înebunită de groază. Auzi ţăcănitul metalic , şi scurtai încărcătorului. îl văzu apoi răsucind închizătorul. Fiori de ghiaţă i se scurseră de-alungui şirei spinării. îşi simţi braţele, care ţineau barda ridicată, tremurând neputincioase. lnnaînte de a duce arma ia ochi ca s’o ameninţe, ei avu o ezitare. Un moment îi străfulgerâ prin minte chipul Catrinei, cu securea ridicată, gata să omoare, decât să-şi dea cinstea. Şi mâna i se lăsa moale în jos, în vreme ce ochii îi cătară nehotărâţi', dar cu îngăduinţa spre fe.mea din faţă. Dar Antiţa cumpănise repede primejdia şi acum tocmai laşa să-i cadă toporul. O văzu, apoi stre-curându-se pe pat, acopeundu-şi ochii cu mâineie, aşteptându-i. Mănia începea .să se întoarcă -năpraznică şi oarbă în cugethl .contrariat ai bărbatului. Dar ea tocmai făcea o mişcar.e de nerăbdare. Si fusta îi desgoli un picior până la genunchi. . , ' Soldatul simţi în piept un clocot. Valuri de căldură îi înăbuşea sufletul. Privirile i se plimbau nehotărâte dela carabină la puipa femeii. în cele din urmă isbucni într’un râs spasmodic, nevoit, de care, nu-şi da sama nici el. Aruncă arma şi păşi spre pat, tremurând de poftă, hohotind tot mai tare, mai sinistru. .. . . Iar buzele îi îngânau fără rost: — Catţlno, Catrino ... mai dăm noi ochi... Gib. I. Mih&ieşcii. t Loca loan Carageale Un prieten mort. Un poet care şi-a închis ochii. Trista veste mi i’a adus din nou în minte, cu dulapul plin de manuscrise şi- în memorie- Cu o bibliotecă întreagă. Entuziast, purtând o ironie neînţeleasă ; supra Civilizat alergând după primitivism, răsfoind şi asimilând din pulberea învechitelor cronici cele mai erudite tradiţii, scriind bizar, modern în acei fel a! artei în care tradiţii, sunt rupte şi călcate în picioare. Aşezaţi o pe/echie de ochelari foarte puternici , — pe cei mai copilăreşti ochi . şi veţi avea . în scurt şi nedrept silueta acestui tânăr în care muzele, se duelau cu dicţionarul* In dulapurile de acasă a rămas , sufletu! poetului viu în nenumăratele pagini scrise cu slovă ' rară. Un poet în care ironia nu odată se amesteca, fără -zâmbet. Ridico-lui roman ce a publicat în „Viaţa Românească1' arată deplin că fiu- _ iuiUi de mare prozator hu’i e ruşine * să greşească:' Caragiaie fiul e din puţinii artişti care au ştiut să facă şi din greşeh 6 sinceritate, lată toată nevinovăţia vicleniilor sâle. Ne dăm seamă că s'tâpâriitorii ce' nu au editat versările lui M.1 Său-lescU * mort- pentru patrie,nm au să se ocupe nici de manuscrisele acestui. tânăr, deşi ele merită cel puţin în parte lumina tiparului. E firesc şi natural ca ei, cu vasta lui cultură să nu fi fost nici o dată deplin mulţumit, cu cele scrise, şi să tindă spre mai mult. Obişnuita frază „ar fi fost‘un scriitor mare“ cu care se pomenesc valastarele fraged frânte de soartă, fe poate de data aceasta mai justificată ca ori când, întru-cât prin cultura iui poetul dădea prilej talentului pentru mai mult de cât un preludiu. O nuvelă Ce ne-a rămas dăruită de poetul Luca ion Carageale acum câţi va ani, o vom publica în numărul viitor al Gândire! pentru prima oară. Recitind-o ni s’a părut tot mai frumoasă, pentru ca pentru câţi-va aleşi, însăşi moartea păstrează vieţuire nouă. Bucata seamănă cu sborul căzut din cuib înalt al unui pui plăpând. © BCU 90 GÂNDIREA VISUmUNUI . CTITOR* DE BISERICĂ - ADY - Pe un înalt si negru vârf de munte, In cinstea Enigmaticei Tristeţi Zidi-s’ar templul meu. • S’ar aduna poporul ■ Gemând şi hohotind In jurul hăsăliei învestmântate ’n roşu, Şi’n mijlocul^mulţimei celor trişti, Ce ar împrejmui altarul, Aş sta eu, ctitorul bisericei. Sunete de orgă: vaetele noastre, Tăniâe: visurile, Iar ruga: Pie’n veci , Binecuvântat Cel care nu ştie pentruce ’nsetează, Cel care nu ştie ce îl doare, Cel care deşi fără coroană Este rege. Aş boteza apoi . Cu sânge curgător de porumbei Copiii; Aş cununa şi îngropa tăcând, De par’Ras trece Printre paturi cu bolnavi, ce dorm Mii de umbre, Ce-au murit de mult, Dar încă n’au avut un templu, . Mi-ar şopti, Căci e străvechiu Poporul meu neînţeles de trist, Cu dureroasa lui credinţă. „Ite, missa est“ Li-aş zice mai frumos, In fiecare zi, Şi-am plânge vecinie, Mai mult, mai greu, Mai dureros, mai dureros. VASILE AL.-GEORGE Tot despre falimentul democraţiilor parlamentare Primul articol cu titlul de mai sus, publicat in „Gândirea“ Nr 1, prin caracterul lui strict critic şi mai ales prin forma băţoasă şi concisă a conclusiilor a avut drept rezultat sâ’mi aducă multe critici de tot felul. Aceasta am voit-o. Titlul însuşi al articolului era un fel de provocare la un „tournoi aux armes courtoises", făcut tutu-lor cavalerilor înzăuaţi cu argumente, care trebuiau să apară de undeva, spre folosul cititorilor şi spre precizarea ideilor. Şi iată că cea mai de seamă dintre revistele noastre, care face ceva mai mult de cât numai literatură şi critică (Viaţa Românească Anul XIII No 5 p. 303) ridică ea însăşi o lance în apărarea democraţiilor parlamentare. Deşi lovind în treacăt şi cu viziera scoborâtă, am recunoscut în cavalerul „portant" un „jouteur" de seamă care a rezumat în câteva rânduri toate criticile cari mi se puteau aduce şi mi s’au adus şi căruia sunt bucuros să’i răspund. - •* . * * Mai întâi o precizare principială: Guvernarea spre maximul de bine al tutulor este idealul democraţiei. Tot restul sunt numai mijloacele de a atinge acest ideal. Idealul e nobil. Cu el suntem toţi de acord. Mijloacele sunt principial insuficiente. Nu idealul ci mijloacele sunt deci criticabile. Critica pe care am adus-o din acest punct de vedere nu e nouă. E un resumat concis al celor spuse de mult şi de mulţi, mult înainte de Duguit şi Lyşis. Deja Proudhon, cel mai de seamă gânditor al revoluţiei franceze de la 48, în minunatele sale Recherches sur Ies principes du droit et du Gouver-nement (Ier Mâmoire Paris 1849), Lettres a Mr. Blariqui şi Lettres a Mr. Considerant, şeful partidului furierist, şi mai tâziu Spencer în La Science Sociale (Pricipes of So-ciology 1890) au exprimat aceste critici cu o precizie de analisă şi o dialectică impecabilă. Ei au clarificat definitiv chestiunea din acest punct de vadere; iar epigonii n’au mai adus de cât glosse şi confirmări. Revenind asupra chestiunii şi precizând condiţiile problemei nu am făcut deci de cât să repet | lucruri cari, după părerea mea, « trebuesc spuse şi răspuse, pentru că sunt mereu noui şi mereu de actualitate pentru tineretul care face şi azi politica de la 1848 N’am făcut în acest articol de cât datoria dascălului de a repeta ceea | ce crede că este adevărul, ceea ce trebue să între în domeniul gân- ’jr direi generale, viu, activ şi eficace. i ■ ' ' 'i®; * * * ■ Democraţiile parlamentare nu se guvernează mulţumitor. Acesta „e fapt constatat şi indiscutabil. Mecanismul care face că „se poate oprima o naţiune, făcând-o să creadă că nu ascultă decât de legile făcute dea însăşi", şi faptul că „istoria votului universal la toate po-popoarele este istoria proscrip-ţiunii libertăţii prin şi în numele mulţimii"; faptul .că „facem încă politică cu filozofia, imaginaţia şi sentimentul în loc' s’o facem cu observaţia şi metoda"; că fantesia şi arbitrarul sunt pretutindeni arbitri în locul raţionamentului şi faptelor, că este împosibil „azi să se deosebească şarlatanul de omul de ştiinţă reală, că“ în politică din acesta cauză nu exista ştiinţă şi nfci măcar un început de siguranţă şi că aceasta ignoranţă generată produce tirania generală „(Proud-hon op. cit.); lucrurile astea trebuesc spuse’şi azi căci se potrives încă şi azi după 100 de ani. Democraţiile de azi sunt în adevăr „epoca tiraniei palavragiilor" şi-a „Galimatias-ului legislativ" şi iuc rul trebue accentuat ca sa’i audă cei ce nu văd şi să’l înregistreze măcar mecanic cei ce nu gândesc. Dar scopul, resultatul urmărit? .., Aşi „putea răspunde că adevărul ch;ar desiluzionant este o „uti-litas per se". Dar un scop constructiv există în aceasta critică destructivă şi acest scop este demn de ori ce sforţare. Elementele problemei sunt următoarele: 1. Principiul şi modul de activitate al democraţiilor parlamentare, consţituesc date experimantale şi etape de evoluţie irreversibile. Nici un popor nu ar admite regres în aceasta privinţă. 2. Cea ce lipseşte democraţiilor © BCU GÂNDIREA 91 parlamentare este priceperea şi responsabilitatea. 3, „Dată fiind o medie de imperfecţiuni în unităţile constitutive ale unei societăţi libere, nici un procedeul, ori cât de ingenios ar fi, nu poate împiedeca aceste imperfecţiuni şi defecte de a-şi produce equivalentul lor de resultate proaste". (Spencer) Media imperfecţilor în societatea modernă este Insă respectabilă. Acestea fiind datele experimentale, problema se pune atunci precum urmează: Date fiind votul universal şi democraţia parlamentară, date fiind gradul de cultură şi incultură generală socială, politică şi economică, să se găsească modalităţile de a face ca în mod automat, sigur şi spontan, epuivalentul de resultate proaste datorite nepriceperii şi cusururilor actuale ale unei populaţii să fie minim. Dintre soluţiile propuse nu ne vom ocupa de cât. de cele încercate experimental şi în stil mare, impărţindu-ie în două categorii: a) In mod objectiv, după clişee fixe (examene): Mandarinatul chinez. Diferite funcţiuni şi magistraturi în statele occidentale. b) In mod arbitrar, după părerea şi hotărîrea unul potentat sau a unei minorităţi autorizate: Cazul oîigarchiilor şi al republicei sovietelor. Căutarea şi plasarea cu sau fără criterii obiective şi normative fixe, a competenţilor cu cunoştinţe adecuate rolului lor în organismul social este soluţia iubită de Faguet ca şi de autorii citaţi de criticul meu din „Viaţă românească". Experienţa a arătat însă pretutindeni insuficienţa sistemului, care nu poate înlătura principial nici venalitatea nici măcar nepriceparea. Ar fi prea lung să lămurim dynamica fenomenului, -şi mă mărginesc numai la constatarea faptului experimental cunoscut de cei mai mulţi. Sistemul a dat des şţ pretutindeni greş. O a doua soluţie radical diferită se poate defini cum urmează: B. Selecţiunea automată a com-peţinţelor adeqtjate prin responsabilitatea individuală şi efectivă. ‘ Aceasta soluţie nu e opera unui sociolog sau utopist ci a apărut spontan şi automat ca o condiţie de existenţa determinantă a puţinelor democraţii realmente viabile şj % curs de propăşire. Spaţiul -fiind scurt soluţia se în- ţelege ca nu poate fi decât indicată sumar şi concis. In aceasta soluţie se consideră ca dată calitatea inferioară materialului omenesc din care sunt alese organele legislative şi executive, care pot fi foarte ades nepregătite, cu tendinţe tiranice şi foarte ades venale. . ■ ■ , Cel ce suferă după urma acestor însuşiri ale organelor legislative şi mai ales executive este cetăţeanul izolat. Odata cu el sufere se înţelege şi integrala Iui comunitatea; Cine o şimte însă şi o judeca mai bine ? In fie care caz isolat nu e comunitatea, ci individul lezat în drepturile şi interesele sale. Corectivul l’a găsit automat individualismul pronunţat al cetăţeanului britanic. Funcţionarul tiran sâu prost este pur şi simplu responsabil personal în faţa tribunalului, faţă de individul lezat, care are tot interesul să caute să i se facă maximul de dreptate, care poate şi ştie să şi-o caute; pe când autoritatea superioară funcţionarului vinovat nu numai că adese-ori nu e dispusă, dar principial nu ştie şi nu - poate să facă totdeauna act de dreptate şi, de control. Efectul aplicărei efective şi reale ale acestui simplu şi banal principiu e proporţional cu generalitatea şi uşurinţa aplicărei sale. Rezultatul global al unei aplicări de altminteri încă strâmte şi defectuoase îl vedem în organizaţia statului englez. ■ . * In resumat există o soluţie automată şi convenabilă a problemei în-capacităţei politice a democraţiilor parlamentare: Responsabilitatea reală a organelor de guvernământ (şi dacă se poate şi a organelor legislative) faţa de noul suveran—povo-rul—, responsabilitate de acelaş ordin de mărime şi intru totul ana-loagă cu acea pe care o aveau faţa de lege vechii suverani autocraţi. Responsabilitatea faţă de complexul poporului fiind de o cam-dată utopică, responsabilitatea faţă ţte contribuabilul lezat este un lucru smuplu şi uşor de realkat chiar în condiţiuni ca cele de la noi şi după normative relativ simple. . In adevar fie care organ administrativ fiind responsabil judecăto-reşte şi personal după normative determinate, faţă de individul lezat, efectul grabnic ‘este indepărtarea spontană şi automată a incompetenţilor şi micşorarea proporţională a actelor de administraţie şi guvernământ desastroase. Cât de departe putem merge în condiţiile de azi cu aplicarea principiului respon-sabilităţei personale şi efective (avem deja o responsabilitate fictivă însă, în constituţie —) care ar fi modalităţile practice ale aplicărei sale, asta o vom' discuta intr’un număr viitor. Cavalerul revistei ieşene care apără democraţiile actuale mi-ar mai putea pune întrebarea principială: Crezi oare că cu măsuri şi principii de legislaţie poţi spera să schimbi efectiv o stare de lucruri care pare a fi integrală mentalitâţei şi capacităţii politicii actuale a mulţimilor? La o astfel de obiecţie filosofică — dacă mi-ar face-o, i-aşi răspunde punându-i problema următoare, pe care o las la discuţia tutulor citi-1 torilor. ' Problema: . Care poate fi efectul politic al creşterei legii parlamentarilor. Condiţiile problemei sunt următoarele: Fie dat un guvern al unei democraţii parlamentare, legat de Parlament în modul următor: Când guvernul cade Parlamentul se disolvă şi se fac noi alegeri, după votul liber şi universal. Fie dat cazul că guvernul aprobă sau parlamentarii îşi voteaza o leafă lunară cu mult mai mare decât ceaoe fie care din ei ar putea-o câştiga în viaţa privată ca simpli cetăţeni. Se cere să se răspundă la problema de psichologie politică următoare. Da-vor majorităţile parlamentare un vot de blam guvernului pentru vre-un act de interes public .mai complex, ştiind riscul lor personal de a se reîntoarce la leafă mică şi la obscuritatea vieţei de provincie? Mărimea consecinţelor unei simple măsuri bugetare de infimă importanta asupra vieţei politice a unui stat, poate sluji ca răspuns întrebării filosofice de mai sus. Dan Rădulescu profsstfr universitar. 92 GÂNDIRI 4 , ia o .originalitate în forme exte- . ., . .... .. ........ | noare in care de cele mai multe f * jr- j ori se: închideau vechile banalităţi | ! Pentru unii din „simbolişti" evoluţia f şi gradul ei o determină editorul, | prin formatul volumului, legătura | lui, aranjarea t ţiului etc.., la care | originalitatea autorului apărea câte 1 | odată numai ca o palidă contri- * rrm-wrw-*vmi9mwşt\\ . iiq^piiipj « ■ ■ ■ i i rwu Imagine şi poezie , . Intr’un număr din ziarul „Ora", care d n 32 coloane de ziar pline de politică poate sacrifica zilnic şi un foileton pentru literatură, am citit cu interes un artic'ol întitulat „Intre imagine şi poezie" datorit d-lui N. Davidescu. Dl Davidescu are pe lângă înţelegerea necesară pentru a ataca o chestiune de prin* cipiu literar, şi priceperea- intuitivă ce însamnâcu mult mai mult decât acea înţelegere ce se poate căpătă prin cultură şi prin educarea simţului artistic. Dsa e şi un scriitor, a cunoscut tainele inspiraţiei, care, nu este numai un mit pentru bur-gheji, şi a simţit prin sine raportul ciudat şi inexplicabil între creaţie şi mijloacele de redare. ; De-aceia, într'o parte a discu-ţiunei pe care o pune Dsa, nu*i putem înţelege .eroarea. Dl Davidescu consta'ând că d-nii Demotene Botez, Ri. Filipide şi Lucian Blaga sunt astăzi „cei mai reprezentativi poeţi ai scrisului nostru" face o remarcă : toţi trei se exprimă aproape exclusiv in imagini. : Această necesitate a redărei mişcatei sufleteşti a artistului prin ajutorul imagineî, purcede după Dl Davidescu dela mişcarea „simbolistă*1 dela noi. — Şi această afir-mafiune care netăgăduit conţine o parte de adevăr, Dl Davidescu o susţine cu căldura şi' convingerea simpatică a unuia care a făcut parte din acea mişcare „simbolistă". îndrăzneaţă mişcare „simbolistă** de-acum 8—10 ani, plină de „ateism literar" cu rădăcinile plantate în terase pe de-asupra caselor, nu a avut şi nu a putut să aibă influenţa pe care i-o atribue Dl Davidescu. in primul rând, fiind-că reprezentanţii acestui curent nu au fost destul de puternici nu au- avut nici o personalitate impunătoare, care singură ar fi putut să însemne un isvor de .inspiraţie şi un simbure de concepţie. La această să,adoagă şi adevărul, rrţi-se pare evident, că aeea manifestare s’a limitat numai buţie in această privinţă. — Dl Minulescu, care este neîndoios cel mai reprezentativ poet al acelei mişcări, şi-a frânt în versuri neregulate doar ca reprezentare grafică, un vers tot atât de regulat ca a lui Bolintineanu şi Alexandri. Versurile Dlui Minulescu cetite sunt simple şi monotone, cu toată muzicalitatea lor specială, -- sunt tot aşa de vechi ca Bolintineanu, faţă de s'mfonia complexă de tonuri şi sensaţii din versurile lui Filipide de astăzi. Şi în afară de aceasta poezia Dlui Minulescu e plină de simboluri,-— simboluri susţinute în fiecare poezie — dela început până la sfârşit cu o perzisteriţă egală. D; Minulescu e mai mult un parabolist, un profet silit de per-s-cuţii, să vorbească ?n simboluri. Dl Minulescu, are însă imagini foarte rari, e mai mult un narator fantastic. Şi aceasta fiindmâ cea mai mare parte a activităţii poetice a fost pusă în slujba unei propagande, cu sau fără ştiinţa Dsale. Nu voi discuta < u această ocazie calitatea unei mari părţi , din ‘simbolurile lui Minulescu. El a uzat de puţin material proetic şi esenţă su-fleteas-g proprie. Reprezentanţii curentului „simbolist" nu simţeau atâta în ei ne--cesitatea unei manifestări noui,. a unui plus de simţire nouă,. — ei erau .mai mult convinşi în mod teoretic că trebue să se facă o re-înoire. Ei au simţit poate mai intens numai monotonia îngustă a şcoalei vechi, dar nu a oficiat nimeni în biserica cea nouă, fiind-că şi-au închipuit-o numai altfel pe dinafară, dar n’au .fost pregătiţi să între înăuntru pentru a încerca de ce sentimente noui sunt sguduiţi. Ceia-ce a rămas real pe urma acestei „mişcări" a fost deprinderea şi pregătirea cetitorilor cu o „îndrăzneală artistică", —- care să facă viabilă manifestările poetice de astăzi în forma şi mai ales cu' fondul lor. Libertatea de inspiraţie şi exprimare a celor trei poeţi de astăzi citaţi de Dl Davidescu este îngăduită de publicul cetitor fără care viabilitatea lor literară n’ar putea exista,’graţie miş ării „simboliste",., la care se mai adaogă, o şi mai fină ciseiare a educaţiei artistice făcută cetitorilor de literatura franceză, .precum şi dispoziţia sufletească complexă. Dar cei trei scriitori citaţi nu pot fi numiţi continuatorii mişcărei simboliste dinaintea războiului. Fondul lor emotiv complex şi bogat e un contrast izbitor cu sărăcia de „fond" şi de personalitate intrinsecă a mişcărei simboliste. Planta de-a-tunci era artificială, interesa din > curiositate; plantele de astăzi sunt . n.oui^ dar nu. mai sunt crescute pe terase, ci cresc. din pământ, din atmosfera culturală, şi mai ales din cea nervoasă a epocei de astăzi. E o, manifestare care „ca fond" trebuia să se producă, şi, poate, neapărat chiar, în forma de astăzi, aşa după cum apare tot mai evi- ‘ dentă şi mai stăruitoare o evoluţie Spre „simplitatea" în artă, — care să odihnească oboseala nervoasă de astăzi. împrejurări diverse şi( conside--rabile au-întihs nervii pună la sub-ţiarea lor dureroasă, De-aceia înlocui poeziei şi a manifestărilor artistice cuprinzâtoara de „sentiment," şi „cugetare", a venit manifestarea cuprinzătoare de »sensaţii«.— Am putea spune că serisaţiile sunt armonia scoasă de pe nervi, aşa cum iese .;.un cântec .de ; vioară, de . pe. strune întinse. , . Sentimentul şi-cugctarea tn .poezie presupune*/®, linişte mteri0afâ;;de © BCU Cluj GÂNDIREA 93 aristocratism sedentar, cu dispoziţii spre visare sau spre gândire. Artiştii de astăzi, — şi nici masa cititorilor, nu mai pot avea această .linişte. Astăzi ori-ce peisaj sau sunet deşteaptă o sumedenie de sensatii, ascuţite şi complexe, ca o nouă lume. Sunetele se multiplică, se îmbogăţesc peste natural, —■ ca la eteromani. £i-atunci aceste sensaţii noui, creiate de împrejurări şi de starea nervoasă care determină anume sentimente, cer imperios, cresc de-o-dată în imagini care să poată reda toată această bogăţie nouă de simţire. — Belşugul de imagini a celor 3 poeţi de astăzi e imperios cerut de bogăţia sensatiilor, nesimţite până acum, şi pentru exprimarea cărora este nevoedeknagini,fiind-că ele aşa se nasc, imagini. "Imaginea în asemenea împrejurări nu mai este numai un mijloc de a reda mai bine o cugetare, de a sensibiliza sau intelectualiza un sentiment. Aici e eroarea Dlui Da-videsCu. Imaginea îndrăzneaţă, colorată, rară, este însăşi trupul sen-saţiei, sau este numele ei: aşa o chiamă. Senzaţia o simt de-odată subt formă de imagine! Nu şe pot deosebi. Imaginea nu mai este un mijloc, un scop final, ea este însăşi miezul simţirii, este sensatia. In rarele poezii de sentimente şi cugetare ale celor 3 scriitori citaţi, imaginile, sunt rari, mai puţin îndrăzneţe, fiind-că acolo ele servesc numai ca mijloc de redare, şi încă... sensatiile fac aşa de mult parte din firea artiştilor de, astăzi, — ele sunt * vibrarea respiraţiei. Tensiunea nervoasă duce la halucinaţii, şi halucinaţiile sunt imagini. De-aceea cred că între imagine şi poezie pentru poeţii reprezentativi de astăzi, citaţi de Dl Davi-descu, nu sunt două câmpuri de flori, e unul singur. M. RADU. Dmitri Mereşcovschi Poporul florentin după o strălucită, înbelşugată, primăvăratică înflorire sufletească întru tot ce e frumos pe lume — se pocăeşte. Îşi rupe îngrozit aripile, ce i lea • dat scurta redeşteptare din visul iadului —; şi-şi adună într’un suprem spasm toate gândurile asupra păcatului săvârşit. Savonarola e omul zilei. — O scenă, care cuprinde mai mult decât volume întregi de istorie, din celebrul roman „Lionardo da Vinci" de Mereşcovschi, ne istoriseşte cum bătrâni, copii, femei, tineri — îrribulzindu-se în căldura delirantă a unei biserici mucegăite, aşteaptă pe călugărul Savonarola; le placa să li se bi-ciuiască cu toate grozăviile zilei de apoi greşala de a se fi bucurat prea mult de viaţă. Savonarola vine după o îndelungată aşteptare. De pe amvon îşi trimite fulgerele; femeile şi copiii leşină, epilepticii se sbat spumegând de spaimă, bătrânii plâng. Qn singur om e liniştit într’un colţ: Donardo da Vinci. El priveşte; pe-un petec de pergament desenează < pe călugărul Savonarola, în estaz, în furie sfântă, în curăţenie îngerească, aşa cum eră în clipele acelea — âdaugându-i cu o metafizică ironie — nişte coarne de drac. — Acest Lionardo e însuşi Merescovschi. Savonarola fanaticul ascet creştin e în acelaş timp o fire sata'nică. Mereşcovschi iubeşte această identitate a contrastelor; descoperirea în diversele cazuri a acestor »coin-cidenţiae oppositorum" e la el o, metodă şi literară şi critică. Se cere fără îndoială multă putere vizionară pentru a vedea astfel de identităţi. In cel mai frumos şi mai subtil din studiile sale („Tolstoi şi Dostoievski") el numeşte împreunarea aceasta intuitivă de lucruri opuse: un simbg'I. Mereşcovschi în înţelesul definiţiei de mai înainte e un mare creator de simboluri. . . * ■ ' Toate personagiiie sale mai însemnate sunt analizate după aceeaş schemă; în- orice fire mai adârtc omenească eL găseşte o aspră contradicţie; de aci sentimentul de profund tragic ce ni-i inspiră fatalitatea lor; o contradicţie care duce sau la iraţionale prăbuşiri sufleteşti sau la o complectă, superioară, dar dureroasă, armonizare a personalităţii. Pe Goethe îl caracterizează prin punerea unui semn al egalităţii între aceşti termeni contrari: a fost cel mai mare înţelept al lumii, dar totodată un om, care după-ce împlinisa şaptezeci de ani s’a îmbolnăvit foarte serios din dragoste pentru o fată tânără, care nu voia să devină Margerata lui. Byron ? — Romanticul demonic, sălbatic şi desfrânat, care îngrozise Europa cu estravagantele sale,'Capabil de nebunii la auzirea Cărora ţi-se ridică părul măciucă — eră în fond un copil, un Copil aşa de bun că sora lui, care-1 cunoştea mai bine decât oricine — adeseori îl numea: „Baby Byron". — Iar Tolstoi: a trebuit să sufere o viată întreagă fiindcă din fire era un' epicurean, un păgân foarte păgân, dornic — prin contrast — de a fi un pustnic creştin. . . % Mereşcovschi, continuînd curba istorică ce-o putem construi trăgând-o prin cele câteva culmi — Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Puşchin întruneşte ca toţi marii scriitori ruşi geniul creator, puterea de gândire, interesul profetic faţă de viată şi istorie şi în plus o cultură pe care n’o avuse nici unul din înaintaşii Săi. Deopotrivă de bine introdus în matematica superioară, în ştiinţele naturale dela anatomie până la geologie, el ştie în acelaş timp să se exprime uneori tot atât de ^apocaliptic ca evanghelistul Ioan, sau să ne dea pagini ca intuiţie istorică unice în literatura universală, urmărind dialectica unei discuţii gnostice asupra eonilor — sau psihologia misterioasă a vrăjitoarelor medievale, care se invi-nuiau singure ca să fie arse pe rug spre mărirea lui Dumnezeu. Ne caracterizează în două linii pe guralivul Machiavel, Care cunoştea aşâ de bine teoria şahulu şi totuş © BCU 94 GÂhDlREA pierdea totdeauna jocul. Ne înfăşează pe Goethe uimitor de plas-tci într’un singur rând:,, e înalt, svelt şi atât de majestatic, că pare propria sa statuă1*. Sau creiază visuri îndrăzneţe despre viitorul omenirei, ce-şi aşteaptă şi astăzi mântuirea. * * * Romanul său istoric „Lionardo de Vinci" se sfârşeşte cu viziunile turburi, dar foarte adânci, ale unui pictor rus de-acum câteva veacuri, care-şi răstignea pe lemn, în culori primitive, Christoşii săi cu bra’ele subţiri şi lungi până la genunchi, precum cerea stilul bizantin şi sfânta tradiţie. Acest pictor rătăceşte într’o lume, pe care n’o înţelege, dar a cărei măreţie o presimte: se întâlneşte cu Lionardo; vede icoana acestuia cu Ion Botezătorul şi în stâ.ngăcia sa sufletească nu se poate miră îndeajuns cât de mult s’aseamână Ion cu BacHus. Noaptea chinuit de gânduri visează, că Ion Botezătorul îşi schimbă capul cu cel al lui Lionardo, frumos, alb, cu barbă lungă şi cu ochi dumnezeesc de lumir noşi. In acelaş vis i se pare că vede pe Maica-Domnului plutind deasupra pământului şi vorbind despre Roma, despre Bizanţ, şi despre Moscova, a treia Roma, unde va răsări odată adevăratul creştinism. In viziunile pictorului întrezărim concepţia istorică a lui Mereşcovschi: în Moscova se va face mai târziu în chip minunat sinteza înaltă dintre păgânism şi creştinism, de aci va veni mântuirea lumei. Lionardo da Vinci e un pregătitor al drumului nou, cum Ion Botezătorul a fost pentru venirea lui Isus. Mereşcovschi as-vârle în poala vi torului acelaş vis, ce-1 visau Saint-Simoniştii în Franţa şi Ibsen în Nord. Cult şi barbar, el nu vrea să părăsescă ideea adânc înrădăcinată în sufletul slav deşpre mesianismul poporului său. LUCIAN BLAGfl. NOTA: Mereşcovschi — un aristocrat al spiritului nu s’a putut împăca deloc cu revoluţia bolşevistă; programu] său e cu mult mai moderat. Bolşevismul nu e decât una din manifestările fireşti şi trecătoare ale poporului rusesc prin excelentă maximalist. Mereşcovschi s’a retras la Varşovia, unde alăturea de Savinkov aşteaptă ca istoria atât de darnică în surprize să aducă momentul potrivit pentru a întră în acţiune Un ziar polon publica ştirea, ca ar avea de gând sa se stabi leasca în Busarabia, pentru a redacta aci o revista. In orice caz e unul din puţinii nuştri prieteni. M. BEZA. Din Anglia — însemnările unui literat — Viaţa Romă* nească, Iaşi — 10 lei. Pentru majoritatea intelectualilor români Anglia e o enigmă literară sau un mbtiv de stereotipă şi papagalicească înşiruire de date statistice cu prilejul feluritelor discuţii ale Parlamentului, întrunirilor politice sau cafenelelor. DI loan Botez, tot la Viaţa Românească, ne-a pus la dispoziţie cele dmtâi „Aspecte din civilizaţia engleză", aducând 'primele raze care să împrăştie negura ignoran-ţ i Dl Beza urmează aceeaşi cale, dar cu un cadru mai precis. „Din Anglia" d-sa a cules impresii de natură literară, d-sa însuşi fiind un literat. Cele câteva pagini asupra teatrului englez ; pioasele pelerinagii la mormintele lui Shakespeare, D^ckens şi Byron; vizitarea Iăcaşe'or unde au vieţuit Carlyie, Shakesoeare, Ruskin; şi mai presus notele asupra poeţilor englezi de astăzi, -aduc o nespus de preţioasă contribuţie la cunoaşterea unei manifestări literare cel puţin tot atât de importantă ca şi literaturile mai bine cunoscute ale Franţei şi Germaniei. I. C. VISSARION. Petre Pârcălabul, Roman -- Ed. Librăriei Pavel Suru, Buc. 15. „In anul 1839, pe timpul locotenentei mitropolitane, un proces ciudat, al lui Petre Pâ călabui, a zguduit înaltul Divan. * „A est om trăia cru două neveste, avea copii cu amândouă şi înfrân-gea prin fapta lui şi Pravila şi Religia şi Regulamentul organic. „Fapta lui ajungând înaintea înaltului Divan, consulul rusesc, care căuta prilej de amestec în trebiie ţării, voia să vadă cum va judeca Divanul pe vinovat. „Petre Pârcălabul povestind dragostea lui de amândouă femeile şi apărat fiind şi de poetul Ion Vâ-cărescu, a fost achitat şi i s’a îngăduit chiar să-şi ţină pe amândouă nevestele." Din acest fapt, pe care dl Vis-sarion îl ştie dela bunicul său, fiu al unuia din eroii păţaniei, d-sa a încercat să ne dea un roman românesc „care să zugrăvească cinstea şi inima ţăranilor de acum 70-80 de ani." , Prin urmare subiectul e riguros exact. Critica nu mai are niciun motiv de amestec. D. Vissarion s’a pus la burr adăpost. Totuşi, am încerca. Dar mai întâi să vedem ce scoate autorul din faptul aşa cum ni-1 povesteşte d-sa în introducere. Ne aflăm ia Costeştii din Deal. Petre Pârcălabul după ce a avut o idilă platonică cu Zâna, prea mică şi prea săracă pentru mâriţiş, se însoară cu Ioana lui Stanciu Patru Parale, fată bogată şi destul de frumoasă. - Cum însă pe Zâna o iubeşte Ivaşcu, un zanatic cu apucă-turi sălbatice, fără a fi iubit de fată, satul o lasă în îngrijirea lui Petre şi nevestei lui, pentru a o feri de brutalităţile turbatului. Aceştia o înzestrează, iar fata rămâne să crească în casa lor până la vremea măriţişuiui. Vechea patimă a lui Petre nu a fost toţuşi înmormântată odată cu însurătoarea lui. Vecinătatea continuă a Zânei o stârneşte, deşi el caută în toate chipurile să-şi stăpâniasCă pornirea inimei. Peste voia destinului însă nu se poate trece şi Ioana rămasă beteagă de pe urma unei naşteri, dă prilej celor doi îndrăgostiţi să pâcâtuiască. Ivaşcu află şi nu se răzbună. Din potrivă. Procură leacuri de însănătoşire Ioanei, îndrăgostindu-se de ea fără tranziţie. Ioana află şi ea mai târziu, dar fiindcă iubeşte şi pe Petre şi pe Zâna, consimte Ia un „rnenage en trois". Dar se amestecă autoritatea administrativă prin reprezentantul ei Zapciul, şi se deschide procesul la care iau parte cele mai distinse feţe ale boerimei şi bisericei. Discursuri ca Ia tribunalele noastre de az>, rechizitorii ad-hoc, convertirea neaşteptată a bătiâ-nului puritan lordache Golescu, şi sentinţa de achitare vine spre mulţumirea tuturor. Boerii rămân să sfătuiască voioşi cu consulul rusesc, iar Petre se întoarce vesel cu cele două neveste în satul care îl primeşte cu alai. Ivaşcu joacă acum de bucurie lecuit şi de dragostea pentru Ioana; iar Petre rămâne să ceară sărutări şi mâncare celor două bune prie- © BCU Cluj / GÂNDIREA 95 tene fericite că lumea le lasă în pace iubitul comun. Cartea ar trebui cetită. Prea scurtul nostru rezumat reprezintă prea puţin. Cetitorul ar găsi acolo ţarani cari profesează sentimente pe cari nu ne îndoim că le pot avea, dar pe cari nu credem să le fi putut formula aşa cum vrea să ne amăgiască dl Vissarion. ' Oamenii vorbesc aproape cum vorbesc târgoveţii de periferie, astăzi, cu evoluţie, bravo, intrigă şi altele, Ar mai găsi drăgălăşenii de piotonier major amorezat, ca acestea: —' Lasă-mă, nene Petre, găndeşte-te singur că n’am drept să mai zăbovesc în casa asta , . . — Nu Zâno !.. nu vel mai pleca ! Fie ce-o fi!. . M’o lua dracu sau Dumnezeu, care o vrea, treaba tor, eu te voi iubi şi te voi ţine aici, ori vom fugi, dar vom fi amândoi până la moarte. Sau : — Ciudata mea, ciudată l... ii răspunse el cu ochii mai mult de jumătate închişi. Aşa parcă este, aşa . . . Tu-mi răstorni tot gândul de nu mai ştiu cine vorbeşte în tine, sufletul tău nemai umbrit de carne, ori alt spirit furişat în tine. Acesta e romanul românesc ? Aceasta e ţărănimea de acum 80 de ani ?... Oameni fără sânge în vine, fără nervi, şi mai presus fără suflet ? Nu o credem. Nu O credem pentrucă socotim sufletul românesc mai complex de cât ni-1 înfăţişează dl Vissarion, chiar fiind acum 80 de ani. __ Totuşi faptul e riguros exact, ne va răspunde autorul lui Petre Pârcălabul, aducând mărturie pe bătrânul Sotir, bunicul său, şi poate chiar câteva documente din Ar-chivele statului. . Nu ne îndoim şi îl rugăm să nu se ostenească. Arta nu se face însă nici cu hrisoave nici cu mărturii. Cazul prezentat de dl Vissarion e un caz anormal şi n’are nimic aface cu romanul şi cu românismul. D. I. C. ALTĂ CREŞTERE de S. Mehedinţi. Cartea d-lui profesor Mehedinţi a ajuns în timp foarte scurt la ediţia a treia. E un succes frumos şi meritat. „Şcoala pasivă de azi lungeşte copilăria şi scurtează viaţa“, prin urmare ne trebue o o „şcală a muncii". Avem în cartea aceasta un complex îmbelşugat de observaţii, care s’au putut face numai astăzi, când se dă aşa de mare importanţă acţiunii. Dacă ar fi să formulăm într’o sinteză care să împace toate concepţiile moderne oricât de disparate, s’ar găsi pentru ea fără îndoială numele de „activism". Pedagogia ţine pas cu o adâncă porniră istorică de azi. Caracterul se desvoltă în funcţie de muncă. E continuarea drumului presimţit de Rousseau şi indicat de Froebel. O parte relativ nouă şi originală a cărţii d-lui Mehedinţi e aducerea în legătură a pedagogiei cu etnologia. Pornind din legea bioge-netică, că viaţa copilului e o scurtă recapitulare a vieţii popoarelor, autorul caută isvorul pedagogiei copilului în bună parte în deprinderile, obiceiurile, credinţele şi logica primitivilor. — Avem nădejdea că dl Mehedinţi ne va da cu timpul , acea „pedagogie" specific românească despre care. vorbeşte în prefaţa cărţii, pentrucă să nu ne mai creştem copii după scheme de import engleze, franceze, germane. „Altă creştere" o recomandăm îndeosebi acelora pentru cari a fost mai mult scrisă : celor' chemaţi să crească caractere în vremea frumoaselor vorbe ucigătoare de fapte. — 1. b. AL. CIURA. Povestire pe scurt a Vierii lui Avram Iancu. Ed. Comitetului pentru ridicarea unei Statui lui Avram Iancu în Cluj. 1921. O broşură ca dimensiuni modestă; dar frumos tipărită şi avântat scrisă de unul dintre fruntaşii prozei ardelene. O broşură ce n’am dori să fie singuratică, ci începutul unei serii. Căci prin aceste cărticele, răspândite cât mai adânc în suflarea românească, se vor face cunoscute, mai mult şi mai exact decât prin legendele transmise din tată în fiu; viaţa şi vite- jiile celor ce au apărat cândva în acest Ardeal îngenunchiat. dreptatea românească. Din vremurile neguroase de atunci, se desfac luminos câteva figuri eroice. Amintirea lor, învăluită de măruntele zvârcoliri ale acestui timp se şterge, iar adevărul adesea e denaturat. Tipărite pe scurt, în cărticele care să satisfacă şi ochiul şi să poată străbate pretutindeni ; — povestirile despre viaţa şi faptele de arme ale trecutului, vor servi poate drept însufleţită pildă generaţiilor obosite de astăzi. E o propagandă românească mai vie ca acea cu banchete, muzică militară şi ziare siluit vârâte în sufletul cititorului ; — de dragul unor ambiţii grăbite. D. Al. Ciura a făcut astfel o faptă bun?. £i dorim să nu-i fie ultima. IO AN GEORGESCU (secretarul literar al Asocia ţi unei) Istoria lui Tudor Vladimirescu. Ed. AsoCiaţi-unei. Sibiu 1921. O altă cărţulie pentru popor, datorită harnicului secretar âl asociaţiei. Răspândită adânc printre cititorii cultivaţi ai asociaţiunei, va face cunoscut în Ardeal viaţa şi faptele Celui ce a fost „un Avram Iancu al Olteniei". Ca şi Regele Munţilor aci; dincolo de Carpa^i Tudor se păstrează în amintirea plugarilor, în dimensiunile unui erou legenda", cu faptele înflorite de câutece populare şi desmier-date de doine. Scrisă în grai tuturor înţeles, broşura contribue la unificarea sufletească a fraţilor până eri despărţiţi : unificare prin cultul acelo-loraşi eroi naţionali. VIAŢA ROMÂNEASCA. Anul XIII No. 5 Mai. D. loan C. Filitti, într’un interesant studiu asupra Reformei administrative constată că principal se impune: . I. descentralizarea administrativă, care să sporească atribuţiile deli-berante şi să dea organelor alese regionale sau locale, atribuţii de hotărîre ; contribuind astfel la educaţia cetăţenească şi trezirea iniţiativelor. II. înfiinţarea unei cariere administrative, care să sustragă agenţii executivi influenţelor politice şi să ie ceară o serioasă pregătire prot fesională. III. desconcentrare* administrativă © BCU Cluj 96 GÂNDIREA în favoarea agenţilor executivi numiţi, cărora să li se sporească numărul atribuţiilor Ce pot fi îndeplinite fără deslegare dela centru. Dela aceste puncte principale, autorul trecând 'a consideraţii practice expune condiţiile de alegere şi funcţionare ale consiliului comunal, primarului, consiliului judeţean cu un preşedinte al comitetului şi un comisar al guvernului . numit de'a Centru, etc. Sistemul propus presupune o schimbare a regimului actual în ce priveşte situaţia şi competenţa funcţ'onarilor. comunali şi judeţeni, cărora urmează să li se' ceară con-diţ i de admisibilitate şi să li se dea în schimb condiţii de stabilitate. Trecând mai departe la descentralizarea financiară d. Filitti, susţinut de părerile lui Petre Carp, ca de altfel aproape în tot Cursul studiului, o socoate necesară unei complecte descentralizări administrative. Regiunile nu pot fi de sine stătătoare decât dacă vor dispune ele singure de resursele bugetare. Sistemul propus e deocamdată o largă desconcentrare şi un pas mai departe spre descentralizare în. favoarea judeţelor, după care aceasta s’ar desăvârşi mergând până la emaniciparea satelor, idealul unei sncer democrate administraţii. Până atunci, prima condiţie pe care trebue să îndeplinească <• trainică reforma administrativă e respectarea pe cât posib 1 a siste-meior adminisrative deosebite din nouile provincii. Particularităţile regionale cari nu vin în conflict cu principiile generate, nu trebuesc nivelate arbitrar, întru cât au rădăcini adânci în viaţa publică a nouiior ţinuturi. Reforma administrativă nu poate fi aplicarea unui principiu ideologic, care în practică şi grăbit poate da, şi dă, mai întotdeauna, .greş. Deocamdată o nouă reformă are de împlinit şi educaţia politică a cetăţenilor, care se obţine numai prin primenirea continuă a celor chemaţi să participe la afacerile publice. D-na Ana Conta-Kernbach, publică o continuare a studiului asupra lui Ibsen — perioada modernă : opera reali stă şi simbolistă. Dar studiul e didactic, nu aduce nimic nou şi putea mai cu succes fi concentrat in câteva pagini strânse decât risipit în numere de revistă îndepărtate, care nu se mai citesc pentrucă nu dau o impresie şi concluzie unitară. Şi apoi ce e aia: Flaubert, Balzac & Comp ? lntr’o Scvispare din Paris, d. Mi-hai Ralea, face o admirabilă caracterizare etnică a francezului. . Parisul e singura capitală din lume unde cetăţeanul oricărei patrii se simte prea puţin înstrăinat. Franţa „e o sucursală a umanităţii, un rezumat logic şi oarecum artificial al întregei categorii omeneşti". Dar după ce a dat de secole omenirei învăţăminte şi exemple, începând cu pilda libertăţilor constituţionale; respectul umanităţii şi sfârşind cu scânteia spiritului, fără a lua nimic în schimb ; Franţa astăzi se sinucide, asfixiată de neputinţa de asimilare şi de utilizare a civilizaţiilor străine. Trei poezii cu suflu nou semnate de Al. Philippide, AI. O. Teo-doreanu şi Q. Bârgăuanu şi una catastrofală de d. Ion Barbu: „melc nătâng, melc nătâng". In cincisprezece pagini d-na Marg. MUer-Verghi povesteşte inegal o îndoită tragedie femenină, acea eternă a soţiei înşelate. După o frumoasă pagină ca âcea unde bunica e zugrăvită într’o atmosferă care ne evocă prin miros etacurile bunicelor noastre, ale tuturor ; peripeţiile povestire! se leagă convenţ onal şi fără îndestulă putere, pentru a ne duce. apoi la o altă frumoasă pagină, unde soţia înşelată înţelege că nimeni nu e rău ori bun dintr’o bucată, şi că cei mai păcătuiţi dintre noi au ceva bun şi divin în suflet, cu care se' ştiu face iertaţi de unii şi iubiţi de alţii. Revista ieşeană, cu concursul d-lui Tudor Pamfile, se pare că a început în acest număr a publica monografiile oraşelor moldoveneşti. A înaugurat seria cu Bârladul, aducând contribuţ:i la Geografiile de şcoala primară — va sfârşi probabil cu urbea d-lui Trancu-laşi, care a dat şi ea doar ţării „oa-rpeni mari". Pentru delectarea lectorilor cităm pasagiui final din scrisa d-lui Pamfile : „Bârladul a dat ţării oameni mari: miniştri', generali, magistraţi — şi va mai da, de bună seamă. Bârlădenii se înţelege fac, politică „mare" şi în sânul lor se vor găsi în ori şi care clipă stegari vajnici pentru toate principiile desbătute şi apărate în cuprinsul României. Până atunci rămâne un oraş al furtunosului trecut şi al amintirilor". Cum vedeţi întocmai ca în «ori sicare»: Albina sau Gazeta Săteanului. c. p. REVISTA MOLDOVEI. A. I Nr. 2 {Iunie) Botoşani Din oraşele de provincie ale Moldovei, Botoşanii şi Bârladul au kvut totdeauna o mişcare culturală şi artistică proprie. Ruinătoare vinţă de club şi cafenea a făcut mai puţine ravagii în cele două liniştite oraşe, unde niciodată n'a lipsit un idialist cenaclu de preocupări superioare meschinăriilor de provincie şi o revistă care să îmboldească cele mai curate ambiţiuni omeneşti. „Revista Moldovei" vine să cqn-tinue o bună şi sănătoasă tradiţie. Din paginile celui de-al doilea număr (primul număr datorită concepţiei ce domneşte la Poştă de a distruge metodic orice nu e probe de mărfuri, ne-a lipsit) preocuparea culturală e evidentă. Revista pare a nu avea nici un program hotărît; sau ceva vag, cât mai vast cuprinzător : cultură şi artă naţională. Si harnicii intelectuali botoşineni caută să realizeze acest postulat cum cred că e mai bine. Se închină un articol, în memoria Iui Alexandri" de care se simt legaţi cu un tainic fior; se publică studii, recenzii, poezii şi nuvele, din care se degajează acea răspundere a scrisului care e dovada celei mai lăudabile seriozităţi. Remarcăm poeziile basarabeanului T. Marza şi bucovineanului George Voevidca. DljMârza ar putea da lucruri bune cu ge^a mai mult control. Un preţios document psichologic e nuvela Dlui Tiberiu Crudu, care păcat că nu se termină odată cu spovedania soldatului. DI Crudu care e profesor la şcoala Normală vrea să scoată şi învăţătura morală pentru pedagogie, dar păgubeşte arta. Interesant studiul de popularizare a „Plâcerei estetice« de dl Const. Oprescu, ca şi aprecierile Critice sie Dlui Rintu. © BCU gândirea 97 IDEE A. A, I 'Nr. 1 (Mai) Bucureşti. Revista scoasă de cercul cultural „Şcoala Românească" e o publicaţie pedagogică în primul rând. Din subtitul ei se vede însă că nu va neglija nici literatura, nici educarea cetitorilor săi pe tărâmul social. Programul’ publicat sub formă de scrisoare către membrii corpului didactic, arată că spre deosebire de publicaţiunile anterioare de aceeaşi specialitate, Ideea nu e o revistă oficială ci „o tribună, de unde să ne impunem singuri datoriile ce avem ca apostoli ai neamului în România întregit*, dar în acelaş timp şă pu-terp cere cu tărie, toate drepturile pe baza cărora Corpul didactic să poată sta în fruntea oricărei clase de funcţionari ai Statului, fiindcă şi misiunea acestui corp este şi cea mai grea şi cea mai însemnată într’un Stat". Ce vor zice însă funcţionarii, ofiţerii, inginerii, preoţii şi ceilalţi?. BRAZDE ADÂNCI. A. I. No. I. Bucureşti. După „Revista Moldovei" constatăm încă un caz de eclectism literar şi artistic. E o mângăere pentru noi cei ce am avut curajul să afirmăm încă de la apariţie : în haosul de astăzi numai eclectic se poate porni o mişcare literară. Din cernerea tuturor ideilor şi formelor se vor statornici curente şi şcoli, aşa cum le doresc unii fără a-şi da osteneală de a le creia. Despre revistă ce putem spune? Sunt nume noi acolo şi „opere" destul de timpurii pentru a cere răgaz în apreciere. Constatăm în treacăt că se scrie „reţlengotâ", şi colaboratorii revistei se recenzează reciproc destul de elogios. RENAŞTEREA MOLDO VEI. A. II. 14—5 Chişinău. în cr'za de bună proză beletristică prin care trecem astăzi „Renaşterea Moldovei" face un lux deosebit publicând trei nuvele originale şi o prelucrare din italieneşte a d-iui Ap. Culea, în acelaş număr. „Admiratorul" d-kii Leon Donici, e plin de observaţie şi fineţe. Limba în care e scrisă nuvela e o relevaţie îmbucurătoare şi ne face să nădăjduim lucrări de valoare de la confratele basarabean. Alături de o poezie din 1919 a lui Macedonski, poeziile d-Ior Ter-ziman şi Iov fac figură onorabilă. Biblioteca copiilor şi a tine rimei. A. IV. N. 19—20 (Mai) Chişinău. Admirabilele cântece de leagăn ale dlui Emanoil Bucuţa dovedesc că pentru copii se poate scrie foarte bine fără banalităţi când ai... talent; Aceasta însă nu înseamnă că restul revistei e mai prejos. Din potrivă. Reproducerea d;n volumul diui M. I. Tabico e o minune şi o surprisă pentru noi cari n’am avut ocazia a-1 cunoaşte. Dl M. I. Tabico are acel dar deosebit de a-şi apropria sufletul şi mentalitatea copilului, dând nesilit în lucările sale tocmai ceea ce se cere embr'onului de suflet omenesc pentru o desvoltare normală. Aceeaşi înţelegere îngrijită oarecum o găsim în paginele celorlalţi colaboratori şi acestui fapt credem că se datoreşte succesul revistei. Cam americană pagina veselă a lui Michiduţă. ROMÂNIA VIITOARE. A.I.N3 (Aprilie) Ploeşti. Dl Munteanu-Râmnic se ridică „Împotriva literaturii şi publicisticii de tarabă". Articolul are o calitate: e sincer, şi un defect: e bazat pe inexactităţi. ^Împotriva literaturii de tarabă« e o poză care e foarte obişnuită în trecutul publicisticei noastre. Poză însă la unii, şi nu o putem bănui la conducătorul României Viitoare. Campania însă a prins, a' dat r oade, şi aceasta n’o ştie dl Munteănu-Râmnic care mai crede in pericolul „Bibliotecilor galante", „Randevu-urilor" şi romanelor de fascicole ale editurei Hertz şi „Universului". Această literatură a dat faliment. „Universul" a trebuit să facă apel la literatura cultă a apusului, iar Hertz s’a lăsat de negustoria de romane senzaţionale şi are astăzi o librărie unde poţi găsi tot ce literatura a dat mai bun până astăzi. Cercetaţi librăriile, întrebaţi. Mici Vasiie Pop nu se mai citeşte. Pericolul nu e prin urmare acolo unde îl teme d-sa, ci contrar afirmaţiei sale, în faptul că nu se citeşte, sau se citeşte prea puţin. Şi în această direcţie credem că.,trebuesc îndreptate toate armele acelor ce ţin conştiincos un toc în mână. D. d-r S. lrimescu continuă răbdător şi metodic a risipi vălul de ignorare a tot ce e măsură de prevedere în materie de sănătate individuală şi colectivă. Foarte instructiv articolul d-lui Pârvulescu asupra „Progresului Ştiinţei Pure". Pline de observaţii juste amintirile d-lui Oprişan din prizonierat. Revista mai publică şi scrisori rămase dela poetul Cerna. Se găsesc acolo lucruri preţioase pentru cercetătorul literar, dar şi inutilităţi ca acestea : Bucureşti 6 Martie 1900 (c. P- il.) P- Cerna te sărută şi nii te va uita nici odată ! Parcă vedem pe cine ştie ce ipochimen exclamând : Cerna işi pupa prietenii, şi pretinzând doctoratul. D. I. C. Încă un vechiu _ şi bun obiceiu careSse pierde. înainte vreme autorii pe lângă exemplarele trimise ziarelor şi revistelor, trimeteau câte un exemplar tuturor colegilor mai în vrâstă sau şi celor mai tineri, prieteni sau adversari. Astăzi abia dacă se expediază nouile lucrări la câteva ziare şi reviste, când autorul nu se prezintă redacţiei Cu recenzia de-a gata scrisă de el. De trimis celorlalţi colegi, nici vorbă. Aşa se explică de ce astăzi literaţii se cunosc atât de puţin între ei, şi se critică cu atât de puţin discernământ. Nu se citesc unui pe altul. Greşeala vine din partea tinerilor cari sau nu cunosc sau neglijează un obiceiu tradiţional. Şi e rău. Înţelegem şi luptăm pentru evoluţia îiterară în forme şi fond, pentrucă e firesc să se găsească vieţii omeneşti noui şi nesfârşit de variate aspecte. Dar evoluţia presupune o continuă cercetare a trecutului, şi complectarea Iui. Nesocotirea bunelor obiceiuri tradiţionale, când mai ales erau isvorâte dintr’o reciprocă considerare — ca să zicem aşa: profesională — duce adesea la necivilizaţie. Autorii fac astfel impresie unor înverşunaţi concurenţi cari nici nu vor să calce în prăvălia vecinului, dar încă să consume ceva de acolo. Aşa dar până vom -inventa'^un mijloc mai bun pentru păsti-iea 98 , GÂNDIREA raporturilor civilizate între literaţi,' să ne întoarcem la vechiul obiceiu al trimiterii operelor apărute colegilor, chiar şi fără dedicaţie. Cu prilejul centenarului lui Vasile Alexandri, unele ziare şi reviste au şi început să înşire meritele uriaşe ale lui... Eminescu. Inevitabila comparaţie între cei doi poeţi n'a putut să nu se scurgă şi de astă dată din vârful peniţelor cron/carilor actualităţei. Era o fatalitate. Mulţi au prevăzut-o dinainte şi, pentru că părea inexorabilă, au cerut oare-cum îngăduinţă pentru bunul bard al veseliei câmpeneşti şi al biruinţei dela Plevna. Ba am văzut chiar un călduros apel la indulgenţa contimporanilor. Ca şi în Franţa cu ocazia sărbătoritei lui Flaubert, centenarele acestea au ajuns un fel pacoste pentru memoria iluştrilor dispăruţi. Scoţi umbra omului cu sila din pacea mormântului, ca să-i oferi un banchet postum,, pentru a-i reproşa la toast, reaua creştere, de a se fi grăbit să vină! Că amfitrionii ospăţului s’or pripi să arate în peroraţii grandilocvente bunele intenţii şi admiraţia lor constantă, ţipetele celor de pe ia ferestre tot nu vor purea fi înăbuşite cum trebue. v>i biata fantomă nu va ştie cum să-şi recapete mai repede liniştea cavoului, condusă de fluerăturile celor câţiva nemulţumiţi excesivi, de rigoare. Nu s’ar putea oare să cruţăm bietele umbre de trista mascaradă? Să le respectăm cel puţin sfânta zi a parastasului. S’o găsi pe urmă destul timp pentru critică şi corn-paraţii. £i mai ales în cazul de faţă, avem atâtea de recunoscut, iui Vasile Alexandri, noi epigonii, că puţin mai mula cuviinţă din parte-ne, credem că ar- fi foarte la locul ei. Sâft-iS''' Oidee frumoasă şi fecundă în urmări, e fără îndoială atenţia deosibitâ pe care Ministerul de Industrie şi comerţ a înţeles să dea însfârşit industriei casnice româneşti. La expoziţia şi târgul de mostre prpectat pentru luna August, se va deschide o secţiune specială. Se vor expune acolo scoarţe româneşti, costume, cusături şi ţesătorie, mobile, ustensile, sculpturi, produse de sericicultură, împletituri de pae şi ceramică. Au fost îhvitate să participe toate şcolile, atelierele particulare şi ale statului cum şi producătorii singuratici. Se fac înlesniri, şi ministerul făgădueşte şi altele pentru viitor, cari să uşureze circulaţia şi desfacerea producţiei casnice, înăbuşită astăzi de înstrăinarea gustului nostru şi de concurenţa mărfurilor streine. Citim printre delegaţii cu organizarea expoziţiei şi raportorii dela congresul proectat cu ac?st prilej, numele câtorva tineri demult preocupaţi de aceste probleme ca Dr. luliu Pascu ale cărui studii Ie am întâlnit risipite des în diferite ziare şi reviste din nefericire puţin cunoscute publicului. £i e neîndoios că acest tineret animat de mai multă râvnă "ca biu-rocraţia anchilozată de până acum; va şti să dea expoziţiei o proporţie care să treacă peste cea a unei simple achitări de seacă îndatorire. Sunt atâtea comori de artă, e atât geniu care îmbină utilul cu frumosul,^ în industria noastră casnică oropsită de indiferenţa de până acum a oficilităţii; încât nu va fi nevoe de prea mult îndemn pentru chema într'acolo gustul obosit de occidentalism al publicului. • -Ep isericuţile literare nu fac numai la -noi ravagii. Dispoziţia Criticei şi a şcolilor a întins plaga aCeasta pretutindeni. Dar se pare că reaeţiunea e pe cale să se producă şi în străinătate. Eliberarea de sub tirania ucigătoare a tot ce e talent e poate singura eşire din criza literară a vremilor noastre. Greutatea e de găsit cu Ce să înlocueşti bisericuţile, căăi critica încă nu se vede. Interesantă e ieşirea d-lui Pierre Lasserre. Cartea sa Les Chapelles litteraires a produs o puternică impressie la Paris. Lasserre îşi strigă cu suflet şi curaj revolta contra acestor „organizaţii de ne-toleranţă cari s’au substituit de aproape douăzeci de ani autorită-ţei, de canb a depins în cele mai bune timpuri ale literaturei noaste, renumele şi poziţia literară, şi care nu era alta decât libera opinie a tuturor oamenilor oneşti". Pune însă prea puţin în locul criticei. Votul universal în literatură aşa dar. Einstein e astăzi filosoful la modă aşa cum înainte cu câţiva ani era Bergsbn. Einştein însă se adresează unui număr de cititori mai restrâns, pentrucă cetirea operilor lui reclamă cunoştinţe mai strict de specialitate, ceea ce îl va împiedeca să atingă .popularitatea filosofului francez. In franţuzeşte se găseste totuşi bine reprezentat în traduceri corecte. Acum de curând a apărut în traducerea d-lui M. Solovinne L’Ether et la Theorie de la rela-tivite cât şi o traducere mai uşoară a aceleiaşi lucrări datorită d-şoarei J. Rouvie e Gn bun studiu de popularizare asupra teoriilor lui Einstein, scris clar şi pe înţelesul tuturor, e lucrarea d-lui L. Fabre (Payot). Interesant e că dl Fabre a ţinut să-şi asigure compatrioţii că Einstein nu e „boche“ ci... evreu. De făcea la noi treaba' asta, o dregea bine de tot. ELITCRE-Zir flNŢĂ-ARlĂ * 15 * * * * 20 I. C. Vissarion Petre Pârcălabul Roman. - Ed. librăriei Pavel Suru, Buc. 15 Lei. C. Sandu-Aldea Călugărenii. --.Ed. librăriei Pavel Suru, Buc. — 12 Lei.’ S. Mehedinţi, Altă creştere. Şcoala muncii. _ Ed. Viaţa Românească, Buc. 20 Lei. M. Sadoveanu, Cocostârcul albastru Viaţa Românească, laşi — 14 Lei. Romulus Cioflec, — Lacrimi călătoare, Viaţa Românească, laş. - 10 Lei. M. Carp — Povestiri fantastice — Viaţa Românească, laşi — 12 Le1. E. Lovinescu, — Critice, vol.V. _ Viaţa Românească, Buc. — 14 Lei. Maximilian Constantin, — Vioara. Maeşitrş şi arta ei. — Viaţa Românească. Buc. 15 Lei. % F. Aderca — Ţapul. Viaţa Românească, Buc. — 10 Lei. Romul Simu, — Propaganda, noastră culturală Ed. flsociaţiunii Sibiu. Fără preţ. Ilie Marin. La Răspântii, In depozitul librăriei Săteanului, Sibiu, — 6 Lei. I. I Stoican. Din tragica noastră epopee... Ed. Cartea Româneescă. Buc: 14 Lei. , ^ Dem. Gh. Carapanceâ. Ada. roman. Cartea Românească Buc. __ 12,50 Lei. Caragiale. Culegeri Postume. Colec- ţiunea Foi volante. Ed. V. R. laşi, _ 2,5' Lei Mihail Sadoveanu. ... In amintirea lui Creangă. .... Colecţiunea Foi volante, Ed V, R. laşi..3 Lei. Ioaii Georgescu Tudor Vladimi-rescu. Biblioteca populara a „flsociaţi-unei' Sibiu fin. X N 98 ... Preţul 3 iei. BILANŢ GENERAL ACTIV al Băncilor româneşti din Transilvania Ia 31 Decemvrie 1917. PASIV Cor. --- fii. Cor. --- fii. Cassa.......... 4,122.903 --- Capital......... 31,961.876'--- Giro-conto..... . . 33,127.715'--- Fond de reservă Cor. 12,058.302 Casa de păstrare poştală . . . 731.515'--- „ special de reservă „ 2,543.949 14,602.251'--- Cambii...... . . 41,968.775'--- „ de pensiuni...... 4,985.754'--- Cambii cu acop. hipotec. . . . 18,920.195'--- „ filantropic....... 472.865'-- Împrumuturi hipotecare . . . 21,886.721 --- Deposite spre fructificare . . . 143,655.362--- „ pe obligaţiuni . . 3,895.151'--- Reescont ......... 136 334 --- Cont-curent........ 45,837.284'--- Lombard......... 194.322--- Avansuri pe efecte . . . . 890.989'--- Creditori ......... 1,116.366--- Efecte........ ■ . . 43,898 260 --- Cont-curent........ 14,205.195--- Efectele fond de pensii . . . 1,001.606'--- împrumut, h'pot. cedate . . . 1,594.478--- „ „ garanţ:e a scris fonc. 564.000'--- Deposite de cassă..... 1,708.503--- Acţiuni.......... 872.179'--- Dividende neriditate ... . 234.360--- Realităţi . ....... . 8,703.072'--- Interese trasitorii...... 1,113.078--- Diverşi debitori...... 1,046.714'--- Scrisuri fondare...... 9,407.500--- Mobilier......... 117.224- Profit net....... . 2,964.694 --- Interese restante . . . . . . 956 337'--- Pierderi ......... 2297.--- Total . 228,542.937'--- Total . 228,542.937 --- Dacă în fafa acestui tablou punem singure numai pe Cele trei Bănci mari româneşti, creiate dela 191!) încoace în teritoriul românesc Banca Agrară, Banca Centrală pentru industrie şi comerţ, şi întreprinderile Forestiere Române, toate trei în Cluj, şi dacă luăm în cosiderare că numai singur capitalul societar al âCestor trei instituţiuni se cifrează la 150,000.000'— Le;, nu putem decât să ne înviorăm de progresul şi de posibilitatea progresului finanţei noastre româneşti în aceste părţi de ţară. Datele principale ale bilanţului unificat al acestor trei instituţii sunt următoarele: BILANŢUL UNIFICAT ACTIV al Bănncii Agrare, Băn ii Centrale şi întreprinderile Forestiere Române, Cluj. PASIV Lei --- Bani Cassa în numerar 9,022.324'--- Bonuri de 40°|o 39,056 218'--- Bon la alte Băncii 20,960.597'--- Cupoane în cecuri 30313'--- 69,069.452--- Escont........ . 36,306.231 --- împrumuturi hipotecare . . . 795.658--- Conturi curente ...... 84,121.797--- Efecte .......... 59,680.347--- Realităţi......... 9,649.477--- Investiţiuni ........ 38,410.694--- Diverşi debitori 19,888.955--- Mărfuri ......... 21,515,195--- Monezi streine....... 88.085--- Mobilier......... 1,959.199--- Cauţiuni .......... 251.520--- Reforma Agrară ...... 1,533.345--- • Total . 343,269.955 - Lei --- Bani Capital social....... 150,000.000--- Fond de reservă ...... 19,659.000--- Fond de pensiuni..... 201.573--- Reescont......... 40,000.000--- Deposite spre fructificare . . . 69,623.185--- Cecuri proprii....... 13.200 --- Diverşi cţeditori ...... 47,114.101 --- Dividende neridicate..... 215.839--- Interese transitorii..... 81.143--- Profit net......... 16,361.424--- * Total . 343,269.955--- © BCU Cluj S FABRICA DE AGRAFE Şt PIEPTENI —■ DIN ORADEA-MARH Oradţa-Nare. Sfr. Ciojolui. Singura întreprindere 12 2 mai mare în România, unde se pot procura în cantităţi mari ori-ce forme de p epteni şi agrafe de celuloid, gafa-litâ şi coarne |d Vânzare numai ptru engrosişti. I i i I % I I I ORADEA-MARE Strada Nicolae Iorga 1. ~rss^m&=~~ Mare depozit de stofe fine din străinătate, cu preţurile :: cele mai convenabile :: 8-2 J *2- *s *2- *2- SELMANN şiULHMAm MAGAZIN DE FERERIE (VflSKERESKEDES) ORA DEA-/AARE PlflŢfl MIHfll VITEAZUL No. 8 . (Nagypicz-tăr) 6—4 ' t ^•3 Telefon 10-60 A Telefon' 10-60 || Oradea-Mare 12 Piaţa Mihai Viteazul 12 IşOLF W 4-2 &[fl. S.P.fl. , Mare negustorie de coloniale’ delicatese şi îructe sudice. Aparate, speciale pentru prăjit şi măcinat cafea. JtlIEft-IIK. iîfiJîiMI VITEAZUL 21. A FRANCISC WALLERSTEfN SUCCESORII: MNIBERG SI WALDNEH -.-----i----«O' ----’---- Mare magazin 9 3 de mobile ^ 1 Înfiinţat în 1896 |§ Telefon 458 Oraflea-Mare, Sîraâa iSicGlae iorga 19 a***********® Iosif Sonnenfeld iun. Oradea-Mare,Str.Kossuth L.No.l Tel. 735 (palat Vultur negru) Fondat 1834 cm c0Dt eW3«arara ® e*rD»cm*>»c«r«>« qjwds Mare magazin pentru pipe de spumă, instrumente' muzicale, arme şi rechizite © de vânat @ 3-2 1 ţ» Mare magazin de articole ^ de dantelărie, mărun- ’ |f| ţişuri şi mărfuri t ^ fâ de Nurinberg ^ 1-2 SUCCESORUL LUI i ANTON JANKY Băcănie coloniale şi delicatese CPlSĂ FONDATĂ IN 1815 gg Orad ea•» IVI are (fostă „Vulturul Negru“ Fekete Sas) A fost din nou modern şi luxos aranjată.Loc de întâlnire familiare pentru înalta societate O f ă z @ 8 iî â Oraflea-SSare. Plaîa Unirii (Szf.Lăszld-îeT) Vizitaţi J LOYD CAFEE Serviciul prompt şi curat Seara concert fjţ£ Oradea-Mare g © BCU Cluj