ANUL l. K No 5 ■ IUNILS Numărul 2 lei 50 b. REDacrmsi r I I I I CHLEH RECELE -20 CLUJ HERDINPMD No. jo « Cuprinsul * * « Orbul ....... Primejdioasă ofensivă culturală ............... Vanitas . . . . . Omul care-şi întindea mâinile . ' ■ • • * Păiajenul negru . . • Toamnă timpurie . . - Călătorie în nouri , . Broaştele............. Cântec trist.......... Zi de primăvară . . . Lucian Blaga I. Darie niu Al. O. Teodoreanu Ecat. Pitiş Gib. I. Mihâescu Pumnalul de aur . . . Vasile Al George Duel de Artilerie . . . *** Tezaurul Domnitei . . Septimiu Someşeanu Tâ!haruKFe|kirei mele (trad p .... Ady Tristul PdfeiS . . Dinu Geoglovan Nu sunt tănM (trad.) . Walt Whitman @pelul .iD'ki^. . . lago Eresii sociologice . . Dan Râdulescu Premiile Academiei . . Ivan Expoziţiile din Capitală . C. Robul Cărţi şi reviste. Cronica măruntă Desemne de Victor Ion Popa. <• © BCU Cluj GÂNDIREA LITERARĂ, ARTISTICĂ, SOCIALĂ Apare la 1 şi 15 ale fiecărei luni Redacţia şi administraţia Calea Regele Ferdinand No. 38, Cluj ABONAMENTE: Pe hârtie velină 200 lei anual; ediţia obicinuită 1 an lei 60; (5 luni lei 35; 3 luni lei 20. — Lei 2'50 exemplarul. Pentru instituţii un an 120 lei. INSERŢII £1 RECLAME se primesc la administraţia revistei, achizitori împuterniciţi şi toate agenţiile de publicitate. •*•**** + * REDACŢIONALE. Gândirea va face minuţioase recenzii tuturor lucrărilor trimise pe adresa noastră. Domnii autorii şi casele de editură sunt rugate a trimite câte 2 exemplare. — Manuscrisele trimise nu se înapoiază. Primim bucuroşi cronici asupra mişcării culturale, literare şi sociale din toate ţinuturile ' Hpmâneşti. ******'** + ** * SOCIETATE ANONIMĂ C3LUJ CALEA. REGELE FERDINAND Nr, 36—38 (In casele proprii) * * * (Telefon Nr. 5-^39 şi 12—17) CAPITAL SOCIAL LEI 50000,000 (Bancă împuternicită cu finanţarea reformei - agrare prin Decretul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919). Execută tot felul de operaţiuni de bancă cu 5°L netto 15, 25 ani. Primeşte depuneri spre fructifizare l Primeşte depuneri în cont curent ( Cumpără şi vinde monezi străine. Finanţează intreprinderi agricole şi industriale. Emite scrisori fonciare. Acoardă împrumuturi hipoterare cu anuităţi pe 10, Acoardă împrumuturi cambiale. Acoardă împrumuturi pe gaj de efe te (lombard). Acoardă împrumuturi pe mărfuri (varante). Excontează'cambii, efe te, cupoane, devize. Secţie specială pentru organizarea cooperativelor. Secţie specială pentru maşini agricole. Secţie specială pentru produse agri ole. Virimente directe de cont-curent cu toate băncile mari din ţara şi străinătată jiinW111111111 "-'■■iWuii 111 in ----^ REDACŢIA ANUL I | ŞI ADMINI¬ No. 3 STRAŢIA : CALEA F vimu REGELE r 1 LoiTeQARĂ - AQTi/TicÂyOci ALs 1 IUNIE 1921 ferdinand EXEM¬ No 33. PLARUL CLLi J 2 LEI 50 JT Jj . - ' APARE LA 1 Si LA 15 ALE FIECĂREI LQN1 --- REDACTORI: CEZAR PETRESCU SI D. 1. CUCU Primejdioasă ofenzivă culturală Orbul Un târâit de gresr chipmă luna’n fân. Dumnezeu e orb ; ţânţarii-î fac o aureolă peste cap. Eu sunt copilul lui şi cum îl duc de mână pretutindeni, s’ar spune că-i un cerş'tor bătrân. Prinvechipăduri, ce-şimaiaduc amintedezidirea lumii El m’a’nvăţat să — tac. Acum ne odihnim în drum, cum am făcut deaiâtea ori. E-o noapte încărcată de tămâie si de sori. Agale dintr’un sorb prin fire moi de iarbă melci jilavi i-se urcă’n bardă. Ji zic:-„Tată, dup ace-ai făcut c’o vorbă stelele fără de număr, Tu le-ai privit mirat — _ _ şi poate-ai zăbovit prea mult întru lumina lor cu ochii, deaceea ai orbit11. Fără răspuns m’apasă mâna- tui pe umăr. Prin gând îi trec minuni adânci şi nouă. Pleoapele mi-s umede de rouă — • ş. ca să nu audă de cc durere-mi bate in ina ma" grabnic mă — r d c: ,,Tată, să mergem mai departe O stea de cerul ei c’o lacrimă de aur se desparte. . ■ Lucian Blaga Ocolesc pe masă de câte-va săp--tămâni un vraf de documente; pentru cei'ce trăesc pe urma ti-, parului îndeosebi de Interesante. Sunt prospectele, bilanţurile, dările de seamă anuale şi gestiunile câtorva case de editură dintre acele născute şi crescute după război. Cercetarea lor va coborî un suflu de me!a ico'ie în inimile celor cari acum 15—20 de ani, alergau cu manusCr sul după editori, bucuroşi să obţină doi trei poli pe o traducere şi două, trei sute de lei, pentru un Volum definitiv vândut diavolului. Astăzi tiparul înghite şi produce nv'lioahe. In zaţul de plumb şi în rotativele gigante s’au vâ'ât în ultimi tei ani mult mai multe milioane, decât odinioară în toate întreprinderile petrolifere. Mu exagerăm dacă vom socoti totalul' acestor capitaluri la aproape un-sfe-t de miliard. (Nu mai departe de acum câteva săptămâni, într’o transacţie oarecare, instalaţiile „Adevărului" numai, erau evaluat e la douăzeci de milioane) Si iată dar, că am avea cuvânt să ne bucurăm. Pentru intelectual banul a încetat a f o forţă inertă. Circulă şi contribue ia risipirea întunericului; strâns din explotarea sto-machului şi pasiun lor animalice, se întoarce generos, şi pocăit să hrănească sufletele. Acestea ar fi cel puţin reflecţiile acelor cari cercetând origina capitalurilor depuse în tipograf i, case de editură, librării şi ziare; vor găsi acolo cunoscute nume de bancheri, de oameni politici ce nu-şi citesc nici propriul ziar; de îmbogăţiţi ai războiului şi în orice caz de muritori cari, până mai eri nu au avut de a face nici în clin nici în mânecă Cu nefericita invenţie a lui Guten- berg. Acestea ar fi, adăogăm: — reflecţi.ie unui superficial optimist De" fapt, închizând 'frumos prospectele şi bilanţurile cu neaşteptate şi fantastice beneficii, — şi piimbându-ne. mai depai te ochii cercetători în vitrina şi în rafturile librăriilor, seninele reflecţii vor fi alungate de altele mai întunecoase. Dincolo de beneficii — nimic. O jaini.ă sterilitate. Munţi de maculatură s’au u cat în rafturi, s’au încărcat în vagoane, s’au împrăştiat în toate unghiurile ţări, pentru a răspândi pretutindeni o fumurie mediocritate. Lectorului lacom de o jumătate de oră de abdicare la meshi-năria cotidiană, adolescentului în ' setat de bucată clară de cer, stu- dentului eroic care se privează de cinci prânzim pe 5' . nări pentru a-şi procura o r n - â/nită, acestei mulţimi atiase J" înşelăciunea vitrinei, casele de editură îi- pune în mână Cu generozitate operiie d-lor 1. 1. Stoican, Radu Cosmin şi altora, pe cari o discretă delicateţă ne interzice a-i numi în această dulce companie. O elementară lege econorrrcă face ca uzina , odată pornită să producă cu ori ce preţ, . chiar cu riz cui de a forţa apoi cumpărătorul să on-sume în silă până la saţietate. Si întreprinderile noastre de tipar s’au supus acestei neseCi'tăţi; produc vertiginos. N’a eşit nici odată de sub taascurile maşinei, atâta hârtie 42 GÂNDIREA zadarnic înegrită, ca în ultimii trei ani. Romane şi, drame, poeme şi amintiri de război, povestiri şi gângave încercări, dogmatice, . toate s’au' îmbulzit năbuşind bietele cărţi cuminţi dinainte de război. Iar acestea nu se opresc numai înaintea ochilor sceptici ai cetitorului din aşa numitul «vechiu regat», pe care o tristă dar repetată experienţă îl scuteşte de prea eftine amăgiri. Rodul tipărit al mediocrităţii trece vechile frontiere, ten, tează ochiul lectorului naiv din Ardeal şi din Basarabia, şi merge acolo să facă operă de naţionalizare culturală substituind pe d. Stoican lui Vlăhuţă şi pe d. Radu Cosmin lui Delavrancea. Astfel şcolarul care nu a cunoscut scriitorii noştri decât din antologii şi din cărţile arar rătăcite peste frontiere, intelectualul ale cărui cunoştinţi literare se mărgineau în mod firesc şi legitim la câteva nume preţioase, se trezesc astăzi asaltaţi de o sumă de gloiii recente, pe cari nepăsarea institutelor de editură le socoate vrednice santinele ale culturei româneşti. Rezultatul e dureros. Nu numai intelectualul rafinat, dar şi cetitorul de rând din Basarabia deopildă are prilej, să facă o jal-inică comparaţie. Slova moscovită ’a familiarizat cu Tolstoi, cu Dos-ojewski, cu Turgheneff, cu Gorki cu zeci de scriitori de o glorie universală. Editurile Capitalei, îi trimit cu cerneala umedă încă, volumele cele mai mizere ale celor mai obscuri şi mai săraci cu duhul chinuitori ai verbului, pentru a-i câştiga asfel culturei româneşti. Iar aci în Ardeal, unde scriitorii pământeni începând cu Slavici şi Coşbuc, şi sfârşind cu losif, Chendi Agârbiceanu ori Gorun au ţinut sau ţin piept culturei maghiare cu seri-sul lor, aceleaşi case de editură trimit peş:heş cititoru'ui traduceri din Marcel Prevost, din Hector Malot şi operile complecte ale dlui Peretz. E timpul să se curme această nesocotită risipă de hârtie. Căci nu contribuţie la înrădăcinarea culturei româneşti aduc aceste edituri, ci definitiva ei compromitere. Va fi fiind fără îndoiaiă principalul scop al acestor interprinderi, — câştigul cu ori ce preţ. Înţelegem. Oamenii cari au depus bani în aceste afaceri ştiu bine cum să stoarcă cât mai umflate beneficii. A trecut vremea lui Graeve, Muller, Haiman, — editori cari au sărăcit pe urma literaturei româneşti. Aceştia noui nu se opresc în faţa unor ridicole scrupule, ci-şi văd cu» V A N I T A S Nepăsător şi negru, î.n mantia de vânt In pajiştea de steie strivesc nemărginirea,- ' Am înfeles secretul care roteşte fitea Râd stropului de fină ce voi numiţi pământ. Din pomul cunoştinţei am rupt un rod, am strâns Un gust de trupuri calde, şi miezul alb scuipai Şi fără vre’o poruncă m’am depărtai din rai Când serafimi în urmă’mi în hohofe au plâns Subt mine curge timpul — ca râul subt o- punte Văd tot, ştiu tot. Ştiutul mă'nalţă în pierzări Şi findcă văd — orbirea îneacă-a mele zări Find-eă gândesc, — o piatră striveşte a mea frunte. ADRIAN MANiU minte de treburi. Dar atunci e datoria statului să intervie şi a ministerelor de Instrucţie şi de Culte să umple golurile.. Există o Casă a . şcoaielor, — să-şi amintească de clasicii noştri dacă editorii d-lui Stoi-can i-a uitat. Şi nu numai de aCeştia, dar şi de scriitorii de curârrd dispăruţi ale căror cărţi au fost alungate din rafturi, de prodigioasa fecunditate a nerăbdătorilor. Fostul institut „Minerva“ cu 9 pioasă grijă adăogită unui pătrunzător spirit comercial, a ştiut îritr’o vreme să-şi îndeplinească datoria de a tipări cefe mai bune scrieri ale trecutului- în ediţii frumoase eftine, adnotate şi. complectate de oameni pricepuţi. Moştenitorii ace-, stei firme par cuceriţi de alte preocupări. In librăriile nouilor ţinuturi vechile ediţii au dispărut, ori se vând pe preţuri înzecite, de spe-. culă. , Înainte de a sfârşi să privim încă în viirinile librăriilor ungureşti.. Numărăm acolo până la zece ediţii deosibite ale operilor iui Arany, Ady, Petofi, şi altor mari poeţi maghiari, toate tipărite Cu gust şi cu un adevărat cult al frumosului. In librăriile noastre circulă un volum a lui Enrnescu, care face cu succes concurenţă cărţilor de visuri şi de poveşti haiduceşti, ce se vând în bâlciuri. E' o crimă In această ţară a profitorilor şi multimilionarilor, nu se găseşte oare un om cu gust şi cu suflet, care în ciuda trândavei nepăsări a editorilor — să tipărească aşa cum se cuvine, pe socoteala sa, opera poetică a celu--ce ne-a deschis întâia oară ochii spre negura înfiatului? I. Darie eil care-ii întindea iiaiie... — Cînd zăcea în. fâşii în poala mamei, îşi întindea mîinile după soare vrînd să smulgă strălucirea lui rotundă de pe ceriu. Şi zarea nu i-a răspuns niciodată. 1 —Când a făcut întâii puşi, văzu pîine în mîinile unui copil. Şî ş’a intins mîinile după pâne... Dar nu i-au dat-o. — Când a ’nceput şă simtă chemarea florilor şi adâncul rost al cântecului bienfăcător, ş’a intins ' mîinile după o floare. ...Dar spinii florii l-au respins şi a simţit săgeata durerii dintâi în inimă, era durerea leului alungat din vizuini. — Cînd îi crescu credinţa şi dorul de luptă, îşi întinse mîinile după argintul răsplătirilor şi după aurul biruinţei: Şi l-au alungat, l-au bătut, i-au chinuit. Omul care-şi întindea mîinile şi nici-odată na cules decât lac-râmi şi blesteme, şi niciodată n-a putut rîde fericit. — Şi trist şi obosit, batrîn şi chinuit, ş-a intins mîinile plîngînd după soare . ..şi soarele s’a desprins de pe ceriu, a căzut în bra-ţele-i micşorat de cădere caua mâr, şi omul care îşi întindea mîinile totdeauna inzadar... simţi că i-se deschide noaptea, ca să se cufunde în ea, ţinînd sirius ’a sînu-i, soarele — măr. . Emil Isac © BCU Cluj Toamna timpurie E-un amurg de toamnă timpurie, Şi’n cerdacul casei de ta ţară, Câte-o frunză galbenă şi rară Tremură ca o aripă de hârtie. Şi ca un bănuţ de soare, singuratic ' Cade ’ncet parcă n’ar vrea să cadă, Din mănunchi de trandafir sălbatic Atârnat pe sfori, de balustradă. * Printre pomii de pe-aleia din grădină Soarele în asfinţit întinde Paralel, covoare de lumină Din uscqţa iarbă ce s’aprinde. E-o tăcere ca’ntr’o casă de bolnav, Frunzele cad pe furiş; Soarcle’i firav. ■ In luminiş E ceva pustiu Ca’ntr’o casă, Din care a fost Scos un mort Pe-o zi frumoasă. . * Vino lângă mine, draga mea, ' Sânt singur, şi mă tem să stqu aşa4 Să privim noi amândoi înspre Apus,' In zarea dinprejur, pustie, Cu pâmântu ’ntins ca o năsălie Pe car e-un uriaş a fost dus. •Dar să fii tare Să nu’.ncepi tu să plângi, Şi mai ales să nu vorbim. . . Alăturea de tine să mă strângi Mângâetoare, Şi să pornim Pe câmpu-acesta, ca’ntr’un ţintirim. ' DEMOSTENE BOTEZ. Păiajerml negru Cu lumânarea ap opiată în fata oglinzei, Henric al patrulea îşi cerceta amănunţit, pentru o zecea oară poate, creţurile din jurul ochilor. Şi era trist. Sticla neregulată, cu valuri mărunte şi cu argintul pe alocurea mâncat • de umezeală, răsfiângea o jalnică figură. Zadarnic se schimba ^autând un colt de unde oglinda să nu-i arate chipul prea oval sau fruntea prea turtită, dincolo de luciul aburit răspundea* fiecsrii mişcări, un cap îmbătrânit şi plumburiu. Gulerul de dantelă, obosit de îndelungi vagabondări se boţise şi atârna ca o imensă corolă de floare veştedă. Încercă -încă odată să-l ridice sub bărbie, dar petalele se întorceau îndărădnice şi mizerabile pe umenii de Catifea violetă. Mormăi singur, începutul unei înjurături puţin regeşti, când uşa cabinei se deschise şi cineva strigă, trecând mai departe: — A venit şi prefectul. începem! Henric a! patrulea întoarse spatele oglinzei şi se trânti, ferindu-şi spada, pe canapeaua prăfuită. Nu întră decât Ia sfârşitul actului... O durere stăruitoare îi încleştase tâmplele.' Câte-va minute de ne- mişcare şi piranrdonul aveau» să-l liniştească poate. £i încercă'să nu gândească nimc. Dar alături, dincolo de peretele subţire se auzeau „fetele" chicotind'. Un glas de bariton necunoscut,, ş pti fără îndoială o glumă Căci râsetele izbucniră mai înveselite. Apoi se auzi bâ-zâitul unui puiverizator, capacele cutiilor de pudră aruncate pe masă, un şuvoi de apă. Usite se trântiră şi paşii se depărtară pe culuoar. Se făcu linişte. Coborîseră toţi. Se auzea numai clipotitul ploii izbind în fererestre. Henric al patrulea îşi destinse dureros încheiturile. Liniştea îl odihnea,. Tâmplele începeau să se ră- o^ească. ^>i sorbi tă-• ere'a ca o doctorie binefăcătoare. Un şoarece ademenit de nemişcare scoase capul deasupra dulapului, privi o clipă nehotărit cu ochi lucitori ca două mărgele negre, apoi lunecă în jos repede, ca o jucărie pe sfoară, şi se mistui înghiţit de întunericul unui .ungher. Rămase iar singur, şi iar singurătatea îl nelinişti. Asta se întâmpla tot mai des de un timp. O căuta, şi mai târziu îl turbu a în totdeauna. Niciodată nu-1 apăsase însă ca într’ acest orăşel' lăturalnic, unde de o săptămână nu se mai potolea cea dintâi ploaie, monotonă şi nesfârşită, de toamnă. „ Henric al patrulea aruncă ţiga-rea, sări în picioare, işi mai privi încă odată în og'inda duşmănoasă obrajii văpsiţi ; corectă vârsta cu puţin roşu şi cu puţin negru, îşi netezi barba mătăsoasă şi roţun-zind pieptul sub haina de catifea coborâ între culise, aşteptându-şi rândul. Pompierul îi făcu loc cu admiraţie respectuoasă. Mărioara, „a treia damă1 de curte", trăgând cu uie hea la replicele dc pe .scenă pentru a nu'pierde ca de obiceiu intrările, găsi timp să-i arunce un compliment generos: — Nene Haralamb, oşti adorabil, întinereşti. Henric ?1 patrulea surâse amar şi cu un gest vag al degetelor în» mânuş iţe, alungă linguşirea. Nu-1 mai mângăiau încurajările colegilor. Oglinda, ori cât de ingrată va fi fost, nu-1 minţise nici adineori. Iar sub botforii trecuţi peste genunchi, reumatismele îi aminteau făr: indurare anii. Rezemat de o ladă ca scândurile negelu te, urmărind dialogul conspiratorilor de pe scenă, îsi zâmbi sie-şi silit şi cu milă. Mâhnirea îi sjrânse din nou inima.. Aştepta să-şi spună © BCU Când cerul ca .o grotă- îşi deschide albastrele nemărginiri fluide prin care trec, în bărci de vânt, ecouri, eu fac călătoria mea în nouri... Apusul roş cu nourii sălbatici < plutind cd nişte vulturi singuratici, cu — aripi de purpură, mă înfioară... Spre miază-noapte sufletul meu sboară! în peştera cu valuri adormite atîrnă vaporoase stalactite; flori mari şi mlădioase plâng spre cer, şi ca un lac înmărmurit de ger, cu sloiuri .transparente de lumină, corola lor albastră şe înclină... Castele de omăt, grădini de fulgi, CĂLĂTORIA IN NOURI. uşoare se distramă ca un giulgi, acoperind, la orizont, departe, rătăcitoarele ecouri moarte-.■ Şi păsări mari, cu pene de cristal, într’an prelung cortegiu muzical alunecă pe mute mări senine cu stânci de ghiaţă- albăstrie pline... Iar degetele vântului sonor preschimbă ’n harfă fiecare nor... Dar Noaptea din palatu-i de bazalt pe scăriţe azurului înalt coboară-.. Cerul trist şi ofilii, în flamuri largi de doliu învelit, se schimbă ’ntr’un albastru cimitir, .cu adormite temple de safir în care torţi de purpură se stîng... Printre statui, mausoleuri plîng, sfinxi albi, păzind misterioasa poartă în dosul căreia e luna moartă... Şi printre străveziile cavouri, trecînd pe sub albastre porţi de nouri, şerpuitoare drumuri de lumină, la orizont, tâinuitor, se ’nclină... Pe scări mai diafane ca uh fir fiori de-argint coboară ’n cimitir: — şi stelele alunecă ’n tăcere pe 'fruntea monumentelor stinghere... ... La care alb mausoleu ascuns te-apreşti acuma, suflet nepătruns, pe' drumul nourilor morţi pornit în infinit 1918. Iaşi. AL. A. PHILIPPIDE mai repede rolul, să sfârşească, să desbrace vestmintele de bâlci, să se întoarcă în camera înfrigurată de otel şi să-şi strângă dea-valma bagajele sărăcăcioase, pentru a porni mâine, iarăşi şi iarăşi în alîă parte. Se gândea cu'uşurare că scapă de acest târg unde o săptămână se înăbuşise ca într’o temniţă. £i îşi jură să' nu se mai întoarcă n:ci odată. O suflare de vânt tremură frunzele de pânză ale decorului. „A treia* damă de curte" îşi acoperi gâtul desvelit cu degetele ine’ate. Conspiratori cu pumnalele încrucişate îi jurară moartea. Regizorul îi făcu semn. Henrical patrulea îşi bombă pieptul şi cu mâna încleştată pe spada scurtă, întră cu paşi grandioşi. Cineva aplaudă în fundul sălii. Nenea Haralamb avea ţinuta marţială şi cucerea în tot deauna rândurile din urmă... Cuceri de astădată şi stalurile din faţă. Înfrigurat de aplauzele ’ncăpăţinate ale unui admiratar singuratic ce-i încheia fiecare sfârşit de vers, se întrecu pe sine însuşi. Din strofele sforăitoare * de melodramă scoase accente pe care nu şi le recunoştea singur. Imaginaţia haotică şi extravagantă a autorului, îi pusese să vorbească de singurătate, de lipsa femeii iubite, de anii cari trec, de izgonire şi de rătăcită sete de moarte; şi poate gândurile amare din faţa oglinzei, poate singurătatea care îl înăbuşise ’o săptămână, poate cele câteva ceasuri de rătăcire pe străzile ploioase ale acestui orăşel ostil; îl făcură grandilocvent. Ulti-mile versuri le declamă indoind vârful de otel al spadei cu o sinceră desnădejde şi sala îşi urlă entuziasmul. O floare pornită din-tr’o loje descrise un arc şi-i, căzu la picioare. După acest semnal, urmară altele. Conspiratorii şi damele de curte, priviră uimiţi această a doua miraculoasă întinerire a lui Nenea Haralamb. Iar după ce cortina căzu definitiv, a treia damă de curte, entuziasmată, i se acăţă de gât, şi-i sărută des, des, obrajii veşteji, pe care fardul buzelor puse flori rotunde şi roşii . . . După ultimul act, cu gulerul, pardesiului ridicat, dosind florile, eşi în stradă cel din urmă. Uşile, se închideau pe culuoarele întunecoase. Piaţa se .golise şi singurul bec, cu flacăra tremurătoare arunca peşte bălţile murdare cioburi de ’ lumină. Dar ploaia încetase. Pe cerul spălat, de sticlă, stelele străluceau clare. Vântul smulgea castanilor cele dintâi frunze moarte. * Aerul infrăgezit de umezeală îl pătrunse plămânii adânc şi răcoritor ca un balsam. In faţa singurei cafenele-reştaurant, un automobii cu şofeurul adormit aştepta: şi in unghiul de raze al farurilor aşternut pe astfalt, câteva coji de portocală îi evocară ţinuturi toride cu nume sonore şi cu ţării uri nisipoase de mare. Haralamb Ţărcuş — pe afiş Haro Ditarca, — şovăi în faţa uşei. Ii era foame. Prin perdeaua subţire, se vedeau înăuntru ceilalţi, aşezaţi la o masă intinsă cu necunoscuţi; ştia că acolo îl aşteaptă- aceleaşi calambururi, ace!eaşi sticle golite, aceiaşi noapte care se va întinde până târziu şi aceiaşi lăutari vor scărţîi aceleaşi romanţe. îşi vor râde de el şi chefuiţi îl vor întrteba iarăşi de ce e funebru...#li era ruşine şi de florile pe cari ar fi dorit să ie ascundă... Foamea îl birui şi se hotărî să înfrunte cbrvata. Dar cine va îi strigă numele îa spate şi se întoarse surprins, cu degetele încă pe mânerul uşei. Gn necunoscut alerga gâfâind, cu pardesiul descheiat. E«-a gras cu pălăria dată pe ceafă, desvelind privirei o figură largă şi înveselită, pe care nici nu-şi amintea s’o fi văzut undeva, vreodată. Necunoscutul desfăcu braţele frăţeşte ; — Ei bată-te să te bată. Tu erai Ţărcuş? ... Ei băta-te . . ., Bănuiam eu . . . Si încletânşdii-şi braţele îl strânse ca pe-uti tovarăş demult pierdut. Haralamb Ţărcuş, încercă să pună un nume pe figura acestui zgomotos prietin |şi nici îndoita guşe, nici ochii rotunzi şi mici sub pleoaoele grase, nici gura cu buzele cărnoase şi umede ,nu-i spuneau nimic. încercă să pară bucuros, dar necunoscutul înţelese şi lăsă să-i cadă braţele desamăgit: -—Nu mă recunoşti?... Mişu... Mişu Vulpescu dela Gimnaziul Cantemir, Ei, bătă-te, zi, mă uitaşi? Isi amintea însfârşîf. Cum să-I uite ? . Trei ani tovărăşie de bancă nu se uită uşor. Dar cum se schimbase ... Mişu Vulpescu, ii prinse braţul şi-l târî autoritar după dânsul: •—Nu aci... E restguranf.de ciocoi. Ştiu eu o odăiţă bună, cu linişte şi vin ales. Nişte fripturi faine, La jidanul meu ... ■ © BCU gândirea 45 Un timp merseră amândoi, tăcuţi. . Haralamb Ţărcuş, măsura cu coada ochiului dimensiunile prietenului, abdomenul bine hrănit, vesta cenuşie sub haina deschisă, lanţul gros de aur şi încerca să-i ghicească îndeletnicirile. De trei zeci de ani aproape nu maî ştiuse nimic, vremea îl şi ştersese din amintire. Şi ce vânt îl adusese tocmai în cestlali capăt de ţară ? Ajunseră. • Cârciuma era dosnică, cu obloanele trase, dar după primirea bucuroasă a ovreiului; după graba cu care deschise o odăiţă ce se vedea rezervată numai pentru oaspeţi aleşi, se ghicea că prietenul se bucura acolo de deosebită trecere. In faţă paharelor de vin, des-morţiţi; Mişu Vulpescu îi povesti cum l’a descoperit. — Bănuiam de eri, de când ai jucat pe Othelo... Te-am căutat, şi mi-a spus unul deşirat, de făcea pe Marchizul de Montmorency, că Haro Ditarca-i Ţărcuş. Phii ce bucurie, bată-te . . . Eu te-am aplaudat întâi când ai eşit pe scenă . . . Straşnic succes ! . . . Ţi-a aruncat flori şi nevasta prefectului, şi aia i-o mofturoasă de obicei ... Haralamb Ţărcuş simţi că roşeşte de admiraţia greoae a prietenului şi încercă se schimbe vorba': — Şi tu? ...Ce vânt pe —aici? Sunt. . . să vedem. . . treizeci de ani de când ne-am despărţit. . Prietenul împinse paharul dinaintea lui, rezemă ceafa grasă pe spătarul scanului, privi câteva, clipe paharul caşi cum de acolo ar fi aflând de unde kebue să începa, şi se tângui: —- Eu dragul meu, sânt un om necăj t. . . ia un biet funcţionar. Grefier de tribunal, o mizerie. Mai am doi ani şi scap la pensie. Am o căsuţă cu livadă, nevastă sănătoasă, copiii la locul lor, un ginere avocat. . . De trei ani o viişoarii pe rod. . . Incoio ticăloşie. Mai uit cu câte un păhărel de vin, cu de-ai mei. Noi nu suntem artişti. Nu ştim ce-s florile şi aplauzile... Haralamb Ţârcuş, ca un vinovat împinse florile sub şervet. Admirata invidioasă a prietenului îl durea acum ca o mustrătoare ironie. Ii mâhni gândul că în doi ani acestea erau singur le flori aruncate de o mână ge feroasă, şi că se mulţumea acum numai cu aplauzele galeriei. Şi cu sete sorbi unul după altul două pahare pe nerăsuflate. Ovreiul .se strecura în vârful picioarelor, schimbă ghiaţa, aduse farfurii curate şi fpripturile sfârâind încă, apoi întrebă cu înţeles; BROAŞTELE. In plopul meu îşi, pune cuibul luna Din care ese noaptea ca un corb, Şi stele-i cad din aripi, dar le sorb ' Prin iazuri broaşte una câte una. Căci broaştele înghit bucăţi de noapte Şi sar ,diti mâl în iaz rotind inele, Şi se lungesc pe burta lor ,de lapte, 'in care se topesc atâtea stele. Iar când trezit de-al lor vacarm barbar Se’ncruntă roş de somn truditul soare, Cu ochi holbaţi, pe foi de nenufar Rămân încremenite —- de stupoare. Iaşi. AL. O. TEODOREANU — Să trimitim după Naiţă? înţelese că Nâită trebue să fie vre-un ţigan cu vioară, şi rugă din ochi prietenul să renunţe: — Mai bine povestim de ale noastre. ... Aveau mu'te de povestit — Mai întâi despre foştii camarazi şi amintiri de scoală. Farsele din ora profesorului de istorie, greva de la matematică, s-andalul când i-a dat afară pe o. săptămână. . . Si apoi colegii. Cine ar fi crezut că Brân-zeu, feciorul popei dela Vovidenia are s’ajungă de trei ori milionar? Si Stroescu care se ţinea numai de giumbuşlucuri să se împuşte din dragoste. . . SŞI Milea care rămânea repetent la fiecare doi ani să ajungă general.. . Voicu, voinic cât un taur să moară ofticos.. . Si mai ales secătura aia de Tordceanu s’ajungă Ministru domnule! Mişu Vulpescu se Indignase de-al binelea, şi fiindcă cbfcinuia se vede să-şi înece indignarea în vin, strigă să schimbe bateriile. Era bun vinul ovreiului. Strecura în vine o aromeală călduţă, răscolea amintiri din unghiuri uitate, învăluia sufletele cu o desmierdare. Prietenul fu cuprins de suveniruri, şi după ce îngriji de pahare şi î-şi descheie nasturii de la vestă*'se înduioşă: — Nu ştiu . . . Când erai în şcoală ai declamat odată ceva- foarte frumos, la o serbare. . . Ceva trist care mi-a rămas în minte. . . Te-a sărutat pe frunte Medrea, de română şi mama ta a plâns. . . Ţin minte începea; Lângă icoană, în umbra cea neagră Paiejenul negru o pradă pândeşte ' De-i noapte ori ziuă. . . Atâta imi amintesc. I-am povestit | şi nevestii de multe ori, A căutat \ şi fata prin cărţile ei. . . Se vede, I era ceva foarte vechiu, nu se mai i găseşte. . . Haralamb Ţărcuş zâmbi îngândurat trecutului mort şi încercă să-şi amintească şi el: ‘ . — De-i noapte ori ziuă. . • De-i noapte ori ziuă. ... Nu, mai departe nu-şi amintea. Vedea cartea de lectură cu colţul foilor îndoite, pă.iajenul desenat în în mijlocul pânzei geometric ţesută; revedea pe cealaltă pagină portretul lui VladTepeş .cu egreta albă la căciulă, dar versurile mai departe nu şi le mai putea aminti. îi revenea în minte şi ziua aceia când pe estrada de scânduri, în hainele cu îngrijire şterse şi mirosind încă a benzină, a smuls cele dintâi aplauze, pierzania lui. . . Căci după aceia a venit noaptea de nesomn, îndemnurile profesorului entuziasmat plânsul bătrânei şi de atunci l-a biruit definitiv amăgirea scenei.. . întâlnirea sfârşi trist. Amândo răscoliseră o cenuşă răcită şi aminŢ tirea anilor îi scutură cu un rece fiori Se măsurau pe furiş spionându-ş. pe feţe ravagiile anilor. Ţârcuş invidie sănătatea celuilalt, - hainele calde, respectul cărciumaruiui. mediocritatea fericită Se despărţiră cu o strângere molatică de mână. Vinul obosise şi din toată bucuria de adineori nu mai rămânea decât un pumn de scrum... ... Sti ânse bagajele sărăcăcioase în valiza cu muşamaua destrămată, aruncă deasupra caetele de roluri şi se trânti în pat hotărît să adoarmă. Mănunchiul de flori şi-îl aşeză pe marmora mesei de noapte, dar din frunzele veştede.se ridica un miros acru de vin. II împinse mai departe şi suflă în liţpnânare Tâmplele iî svâcniră iarăşi. De jos, din cafenea se auzia ţipătul unei vioare, un glas răguşit, hohote bete de vin. Undeva vântul clătina o tablă desprinsă şi scărţâitul se repeta monoton, ca tictacul unui pendul. Somnul nu venea. Amintirile turburate, alcoolul, singurătatea, iarăşi îi striveau slab şi îmbătrânit sub plapoma de otel cu pânzele umede. Glasurile de jos, sbaterpa tablei de pe acoperiş, vuetul unei birji ; care rătăcea undeva departe; .toate îi . ciocneau dureros timpanul. Se în* fioră: iarăşi o noarte de'-însomnie Si pentru o chema somnul aprinse din nou lumîniarea, căută o carte © BCU 46 CiÂNDlRtA sau un ziar să-şi obosească ochii. Dar demult nici cărţile, nici ziarele nu-1 mai interesau cu n'mic. Intre bagaje nil găsi de cât caetele de roluri şi câteva făeturi din gaze- , teju vechi', unde se scrisese odinioară despre e!,.. Cu atât mal prost —■ îşi zise, — le va reciti pe acelea ; „acum măcar de adormit sunt bune“. Erau rânduri scrise de necunoscuţi şi de prir teni, profeţii mincinoase din care nu s’a îndeplinit. nicf una. Ghemuit în aşternutul murdar t-răi planurile nerealizate şi din nou îl chinuiră desamăgi-rile de atunci. Anii cei dintâi, când HaroDitarca „făgăduia". Apoi cuvintele bune din ce în ce mai rare. Şi după aceia nimic, tăcerea care l-a alungat să vagabondeze.de cincisprezece ani în orăşelele mărunte unde se mai aplaudă încă melodramele ruginite. Nu. Nu era o. lectură care să cheme somnul... Aruncă foile departe şi încercă sfatul medicului. Va număra fără să gândească la nimic alt, florile zugrăvelii de pe plafon. începu de deasupra capului. Erau flori verzi şi flori roşi, amestecate cu desene bizare, cu melci coloraţi şi cu fluturi uriaşi. Cuminte, caun comval escenf care—şi alungă plictiseala: numără florile până la capăt, începu din nou, căută combinaţii obositare; întâi cele roşii, apoi cele verzi, apoi melcii, apoi fluturii giganţi. . . O clipă pleoapele se lăsară obosite! Dar prinse de veste că jos tot sgomotul a muţit. Se auzia acum numai bătaia monotonă a tablei smulsă de vânt. Când au tăcut? Si somnul îi fugi iarăşi. Din adâncul tăcerii se mişca â încet, din nou, amintirile, îndărădnice şi dureroase. Cu ochii ţintiţi în plafon, recapiţulă toate camerile de otel unde s’a târât cincisprezece ani, toate scenele cu decorurile prăfuite, toate gările şi toate cafenelele jigoase unde şi-a omorîţ an cu an cele d n urmă svâcniri de revoltă. Acum se lăsa dus inert de. o ceafă sgo-motoasă şi nepăsătoare, care semăna în fiecare o~aş o femee şi cuiegea alta; care călătoria fără hodină, veselă şi însetată .de petreceri, ca un cort de saltimbanci vagabonzi. Si ochii căutară în ornamentele' încâlcite ale zugrăvelii de pe plafon, deslegarea sfârşitului. Dar dintre florile roşii şi verzi, ca şi cum ar fi răspuns unei mis-terj oase chemări, un păiajen negru şi leneş trezit de lumină se mişcă prudent, înaintă pe zidul văpsit şi se opri nemişcat, pândind o pradă nevăzută...*„Paienejul negru o pradă pândeşte. De-i noapte ori ziuă. , Eu voi muri’ntr’o toamnă Sau primăvara, când Vor înflori copacii — Eu voi muri plângând într’un amurg de seară, Sau pcale’n nişte zori Fermecătoare, sfinte. , Şi’mi va părea c’ascult în clipa depe urmă Un cântec depărtat, Un cântec trist ce’n viată Adesea l-am cântat Când te-am iubit pe tine... — Eu voi muri, cum mori Atunci când fericirea Ţi-a fost murit demult. ECAT. PITIŞ De-i noapte ori ziuă.. . Nici acum nu-şi amintea. .. Si do ir cu emoţia aplauzelor culese atunci s’a urcat într’o nojpte în vagonul întune os de clasa a treia, cu singura avuţie o legătura de schimburi, să cucerească lumea. . Nici fumul greu din vagon, nici mirosul cismelor cazone, rtigi sfârîitu) lămpei cu ulei nici întârzierile ntsfârşile în staţ ile întunecoase unde se oprea îndelung trenul acela ieftin, ca pentru săraca iui pungă; nu i-au ris pit până în Capralâ neclintita credinţă că va birui. . . l’a răpit-o apoi încetu1 cu încetul timpul. După cele dintâi svarcoJiri şi revolte, i-a retezat aripile, î-a smuls zi cu zi câte-o nădejde. L-a aruncat sterp şi netrebnic ca o cârpă.. Când va sfârşi?... Si cât îl vor mai întreba batjocoritor tovarăşii de vagabondajcând se sinucide? ... .. Pâiajenul stătea neclintit. Părea acum o pată înşelătoare şi moartă pc fjorile zugrăvelii. ... In dimineaţa aceasta va porni din nou, va tîrîi după el valiza cu colţurile roase, cele câte va caete de roiuri, tăeturile din ziarele dispărute acum, şi va dormi în aliă cameră necunoscută de otel, florile cu miros de vin se vorusca ca atâtea altele, cele dedemult; durerile îi vor încleşta mai fără cruţare tâmplele şi iarăşi nopţile îl vor înspăimânta, nesfârşite. . . Gândul pe care îl ocolea de mult, pe care îl ţinea înăbuşit ca o ade-' menire primejdioasă i-se înfipse de odată în minte lurpinos, . . Nu-' mai alungă. . . Nu-1 mai înspăimântă; i se păru familiar ca şi cum l-ar fi purtat întotdeauna cu dânsul, odată cu bagajele nemernice din mizerabila-i valiză. Va sfârşi..- Va face o sinistră supriză mâine dimineaţă, tovarăşilor.. Nopţile de nesomn nu-1 vor mai Chinui de-acum. Nici nu va cerşi aplauze... Va fi cea mai sinceră dramă, cel mai frumos succes. . . Va sfârşi. Si nimeni nu-I;va mai compătimi.în batjotoră. Cum de nu s’a hotărât mai demult?. . . Pa'anjenul aştepta. Sări din pat uşurat, cu îngheţatul suflet scuturat de o chinu toarc povară. în mijlocul camerii în cămaşă, desprinse cureaua valizei ş' o privi cu atenţie. . . Umbra întinsă pe perete îi arătă capul uriaş, picioarele subţiri şi puţinul păr de pe frunte sburlit ca o creastă în veselitoare de clown Căută cu ochii cu:ul înconjurat de florile colorate. . . Nu se cutremură. Capul îi yâjeia.. Pereţii se învârteau. Dar nu, nu de frică- . . Vinul. Si frigul din cameră. . Atât. . Va şti să-şi joace rolul fără şovăială, ca în faţa unei săli pline, de unde odată cu cortina vor izbucni aplauze. . . Umbra curelei se balansa pe perete ca o umbră de şarpe ispititor.. . . . Acum păiajenul se urni fără teamă. Înainta până aproape de cuiul din tnij’oc. Păru că măsoară depărtarea, işi dădu diurnul pe o aţă nevăzută, se legănă de câteva ori şi făcându-şi vânt, prinse firul de. cureaua întins încordată. Apoi harnic, cuminte şi savant începu să-şi ţese pânza geometrică în unghiul cel no.i din mijlocul cârnerii. Maro Ditai\.a nu I mai vedea acum. Cu ochii albi, cu picioarele deslipiţe de pământ, părea că se înalţă să privească cu spaimă afară, p'in geamul murdar. Atolo se destramă o dimineaţă plumburie. Vântul bătu cu o frunză ruginită în gNoi credem însă că lupta propriu zisă, lupta cea mare se va da tot între partizanii d-lor Stoican şi Radivon ; în faţa acestor uriaşe exemplare ale vremei, majestuoasa .somnolenţă academică, legănată în ritmuri clasice şi în imagini de basm, va tresări speriată, în culcuşui ei de purpură, la glasul răguşit şi voinicesc al actualităţei inexorabile. M. Expoziţiile din Capitală O privire fugară peste expoziţiile din Bucureşti. Au fost în anul acesta două nespus de interesante; una Patladi, alta Steriadi. Au închis însă porţile acum şi actualitatea îşi poartă mai departe privirile. In general, o rhică obo-sea’ă Au fost atâtea expoziţii cu caracter pur negustoresc, încât cronicarul se simte dela ovremedes-guttat ei singur de înjurături. In tinerimea artistică ‘anul acesta — un singur pictor mare Ştefan Popes:u. Qn tablou reprodus în revista „LesAnnales" ultim sau ţ ernultim număr, ne aminteşte opera mai veche a acestui pictor: subt întinsul unei zări câţi-va ţărani se hrănesc după ce cu sudoarea frunţii şi-au câştigat pâinea cea de toate zilele. Pentru Franţa, opera iui Milet; cântecul îngeresc a! clopotului ascultat de lucrătorii gliei — a fost un tablou Ce cu preţ de milioane s’a păstrat pentru stat. Ce îmbogăţit de război ar fi fost în stare să înţeleagă în cina câştigată cu muncă a ţăranilor lui Ştefan Popescu, un simbol românesc tot atât de măreţ redat ? Tablourile expuse acum, sunt privelişti din Braşov şi altele din sudul Franţei. Amintirea le păstrează preţioasele străluciri şi expresia gravă. Fără îndoială o lucrare din _eeie mai valoroase e acel colţ de port mediteranean în care marea şl coastele dealurilor sunt scăldateiu lumină de aur. Un clasîcisfn cene aminteşte pe Mnard însă, fără rigiditate; o lumină fragedă conturează grupurile de muncitori care descarcă mărfuri. Liniştea muncii —- o fericire a muncii, încheagă această operă. In sculptură lucrările de concep ţie adâncă ale diui Paciurea su dispărut. Un tajent care se ridtcL dl Ghiaţă, amintind şi pe Raffaeli din Paris şi pe dl Steriadi, — dar un talent înfine. • O societate de artişti care face concurenţă „Tinerimei artistice" e , Arta română' în care găsim pe Dnii Ressu, Taişanu, Paliadi, Iser, Da-răscu : artişti de la care ne-am o bişnuit în trecuţii ani cu lucrări de o reală valoare. Interesante ca technică superioară şi acum portretele lui Ressu, asemenea nou-ile lucrări ale dlui Toniţâ care în ulei d# impresii de pastel. Idee generală : — din amândouă societăţile ar trebui gonite mediocrităţile. O purificare drastică ar aduce sănătate şi un mănunchi de artişti ce întradevăr pot reprezenta România. — Astfel s'ar ereia o expoziţie’ care pentru educaţie şi propagandă să cutreiere ţara cea nouă. şi apoi străinătatea. O expoziţie puternică şi reuşită’ aceia a Drei Rădica Maniu. Aquarele şi uleiuri în Care să desvălueşte in plină forţă această personalitate. Atât în tablouri cât în sChiffe sufletul artistic a prins fără exagerare şi cu toată intensitatea. Despre o parte din tablourile sale expuse la Paris, critica franceză a vorbit elogios, subliinind puterea şi vioiciunea acestui talent român. Cele peste o sută de bucăţi expuse la Bucureşti, ne dau o noţiune mai exactă, a acestei fericite desfăşurări de muncă. Rodica Maniu e dintre pictorii cărora li se rezervă o celebritare mai târzie şi din fericire cu atât mai trainică. Nu putem trece Cu vederea expoziţia de oîărie a „Troiţei" întru cât spre osebire de Brumărescu şi Cocioc —- Societatea Troiţa caută într’adevăr pe baze mult mai artistice — reînvierea şi creiarea artei smalţului ia noi. Menţinem aceasta fiindcă nădăjduim că expoziţia Trofţei de azi e numai semnul de plecare spre evoluţii mai înalte. Ori cine poate înţelege valoarea documentară a acestui fericit început. C. Robul # . © 54 GÂNDIREA G. FR. NICOLAf: Biologia războiului. Preluciare de E. .Relgis. Edit. Viaţa Românească S. A. Preţul 15 lei. Dl Eugen Relgis, tânărul bun şi entuziast, care nu de mult făcea prin revista »Gma-nitatea" o propagandă pentru religia omului, azi când împrejurări atât de puţin omeneşti îi leagă aripele, ne dă într’o traducere prescurtată celebră operă a naturalistului german G. Fr., Nicolai: Biologi a războiului. E o faptă frumoasă făcută de-un suflet frumos. Se ştie că Nicolai a fost unul dintre cei mai aprigi luptători împotriva războiului nimicitor de valori sufleteşti, într'o Vfeme când şi minţile cele mai luminate — în frunte cu un gânditor care pretinde că se închină la altarul spiritului ca Eucken sau cu un poet-viziorar cu intuiţii adânci în inima viitorului ca Dehmel — au . fost turburate de elanul absurd şi ‘ josnic pentru zeu! nemilostivei distrugeri, împreună cu Einstein — acest gigant al gândirei moderne — şi cu Forster cunoscutul pndagog social —- Nicolai a îscălit un manifest către bunii europeni,' arătând barbaria şi zădărnicia războiului.-Iar Când profesorul la o universitate germană Nicolai a îndrăznit să-şî răspândească şi printre studenţi ideile, cari primejduiau planurile ucigaşe ale castei războinice, el a fost închis. Intre zidurile mucede ale unei fortăreţe s'a născut opera sa „Biologia războiului". Isbutindu-i să evadeze din- ţară al cărei bine l’a voit, el şi-a tipărit cartea în Elveţia. Prin ea Nicolai ne dă temeiul ştiinţific al umanitarismului. Cu un uimitor belşug de date, el urmăreşte evoluţia speciei umane în toate manifestării^ şi demonstrează până la evidenţă că războiul e nefiresc şi că stă în contradicţie cu idealul spiritual al supra omului, spre care tinde tragicul nostru rost pământean. Rcesţa e meritul capital al lucrării lui Nicolai. Aaduce oare-cum argumentele obiective, hotăritcare, pentru o credinţa care e veche ca lumea, şi sprijineşţe cu dovezi cari nu sunt luate din lună ceeace ne şopteşte tă nuit Intuiţia noastră in- stinctivă şi o conştiinţă devenită organică. „Calm, impresionant în încordarea unei logice necruţătoare, Nicolai ne oferă la fiecare pagină un nou dar, o nouă lumină — şi concepţia sa creşte ca o fiinţă vie, în mod natural, căci -ea îşi are rădăcinile în fatalităţile naturei pământene şi omeneşti. Iar concluziile sale aceleaşi în esenţă ca şi ale marilor întemeietori ai umanităţii, se reunesc într’un crez care e o însumare a atâtor crezuri izolate, trăite de un Crist, de un Budha, de un Kant, de un Goethe, de un R. Roland." Acestea sunt cuvintele ce Ie găseşte în popriul suflet atât de nobil traducătorul pentru dascălul său. Fie ca această carte,, acest bloc unitar de înaltă conştiinţă, să dăruiască un dumnezeu celor cari îl caută. B. ERNEST RAYNAUD. La Melee şymbolisie, Lome II, Renaissance du livre Paris. Continuând studiul şi amintirile sale asupra mişcării Simboliste,-Raynaud într’acest al doilea volum, descrie epoca dela 1891 „‘faza eroică". Intr’adevăr în acest an apar Sites et Sonnets de H. de Regnier, Ies Fastes de Stuart Merril, Pages de 'Mallarme, le Pelerin pa-ssionne de Moreas, Vitraux deTail-hade, iar revistele de luptă, la Plume, Mercure de France şl la Revue Blan-,che, au cucerit publicul. Poeţii se grupează în jurul lui Paul Verlaine. Filozofia misogină a lui Schopen-hauer face ravagii. Sinceritatea se învălue într’o exagerată literatură care caută numai nuanţe, care vânează numai atitudini şi de fapt se rezumă la imitaţiunea câtorva poeţi ce şi-au cruţat personalitatea plămădită din formule misterioase. Literatura devine o magii, şi opera literară adesea o şaradă. Mallarme cerea poemei, să fie un mister a cărui chee trebue căutată de cititor. In mod logic a ajuns dar să dispreţuiască cuvântul fiindcă nu reprezintă îndeajuns ideile, şi să-I urască până într’atât, încât după cum spune Rette, „să prefere unui text, fie el chiar-sublim, pagini albe purtândVn desen spaţiat de virgule şi puncte". , Reacţiunea din care s’â născut simbolismul a degenerat astfel curând, fiindcă purta dela început, în miezul ei sâmburile sterilităţii. Formula mallarmeiană, înseamnă îndemnul Ia cea mai desăvârşită inerţie literară. In căutarea nuanţei s’a ajuns Ia justificarea sterilităţii. Contrareacţia încearcă a fi noul curent care dispreţueşte nuanţa şi care nu şi-a cristalizat mcă formula, în aşteptarea’ puternicei persona-litS ţi literare care să o facă. VIAŢA ROMÂNEASCĂ. Anul XIII April Nr. 4. Publică începutul romanului Leon Drei, de Semeon luşchepici, scriitorul rus de curând refugiat din republica Sovietelor. In trecerea sa prin ţară, acum două luni, romancierul rus care are cunoştinţe şi legături la noi, a încredinţat manuscrisul revistei ieşane, aşa că Leon Drei apare într’o oară îu traducerea românească făcută de profesorul A. Frunză ; iar în ruseşte va apare mai târziu. Din nou, admirabile „file rupte" semnate de Lucia Mantu, nume încă necunoscut, dar scris prea stăpân pentru a fi al unei începătoare. Două poezii „Viziune de foamnă" şi „Primăvară rustică" de Demos tene Botez, aduc aceleaşi imagini fragede în contrast cu neprecisa tristeţă care exhală din fiecare pagină a poetului ieşean... „Omul bate nişte cue într’un car Şi bat cue toate dealurile după el“. O „primăvară" . printr’o altă lentilă văzută, ne dă Al. Al. Philippide primăvară bolnavă de oraş unde: „Ru începuţ să se ridice schele Cu scripetele cari atârnă Ca nişte spânzurători . . . Oraşu-i plin de salahori.. Pe străzi pustii cu arbori zdrenţăroşi S’aud flaşnete, gângave, spre sară, Rămase acolo par’că de astă toamnă. Şi trec înmormântări de ofţigoşi .... Din cei care au uitat'să moară Rstă toamnă , . .“ D. Mihai Raleâ, sprijinit pe studiile lui Taine, Sorel, le Bon, Kau-tsky, Redus, Loria, Marx, etc. formulează definiţia revoluţiei. După ce limitează idea de revoluţie, diştiri-gându-o delupta civilă, revoltă şi conspiraţie ajunge la definiţ’a : o revoluţie e cucerirea puterii de cătră o clasă care n’a mai avut-o nici odată cu scopul de a impune grupului un nou etalon de valori. Definiţia cadrează şi cu afirmaţia lui Engels, care scria că o revoluţie e un fenomen natural condus mai mult de legi fizice decât de reguli. Revoluţia înseamnă trecerea dela un tip social la atu! prin mod.f -carea grupului întreg, de către un grup secundar. ' D. Ionel Teodoreanu în »Ş’atunci“ risipeşte prodigios imagini cari adesea se congestionează, înăbuşite una de alta. Avuţia câte’odată e un dar primejdios: D. Ionel Teo doreanu răstoară înaintea cetitorului la fiecare pagină o nouă pro- © BCU Cluj GÂNDIREA. 55 viz:e de podoabe preţioase şi noui dintr’o viserie nesecătuită. Dar cititorul ameţit nu ştie pe care s’o aleagă mai întâi, • toate îi lunecă printre degete şi rămâne cu... mâna goală. Gradaţia e o mare virtute a stilului, ca doza în medicaţie. Prea mult dintr’o înghiţitură intoxică. E drept că Viaţa Românească are ca antidot: Tudor Pamfile, Dr. Stefănescu Galaţi etc. etc. . Documentată şi clară cronică externă a Dlui Eugen Filotti, asupra eşecului ce l-a întâmpinat conferinţa dela Londra şi asupra acordului româno-polon; acord ţinut tainic şi despre care s’a putut afla amănunte tocmai dela.. Bercelona. CUVÂNTUL LIBER 12 Mal 1921. Moţiţa despre anecdotă şi inspiraţie ne dă ocazia să întregim modest cunoştinţele de literatură germană ale celui care scrie mişcarea intelectuală la ,.Cuvântul liber". Dlui ziceCă un .ziar a publicat o poezie „a unui anume Qotfried Ke/ler"; a cărei anecdotă ar fi aidoma cu a poeziei lui Eminescu „La steaua". Des,-operirea nu e rouă. Keller însă nu e un oarecare, un anume poet. Celebrul istoric al literaturii germane Bartels il pune alături de Qoethe şi de. Hebbel. Apoi : sonetul Iui Eminescu „Veneţia" nu a fost găsit în Lenau, ci m Cern, un poet german italian. LUMINA FEMEII 1 Mai 1921. Dl profesor universitar Bezdechi scrie despre „Femeile în teatrul lui Euripide". Intre altele ne dă-.şi această dudată , informaţie: o legendă de mai târziu „povesteşte cu tot seriosul că poetul nostru (Euripide) spre sfârşitul vieţii sale a fost sfâşiat de o ceată de femei.“ După cea fost sfâşiat, ce-a mai făcut oare bietul poet până la sfârşitul vieţii? —■ Mister. întrebarea noastră nevinovată, nu rie opreşte insă a recunoaşte, că revista se prezintă în toate privinţele cât se poate de bine. Îndeosebi articolele dlui doctor Stanca sunt menite să dea o bună educaţie fetelor noeţstre. - CELE TREI CRI ŞURI 15 Mai 1921. De astă dată revista dela Oradea are versuri şi proză, semnate de autorii cei mai chemaţi să facă o operă de popularizare. Această cristalizare a programului de muncă si această întâlnire de colaboratori era de prevăzut. Şi o aplaudăm. NAPKELET. No. 9 din 15 Mai 1921. Cu colaboratori constanţi şi productivi, revista maghiară din Cluj, îmbrăţişează toate drumurile literare. In numărul aceasta găsim o interesantă schiţă futuristă de Kiss Ida, apoi traduceri din Rabindranath Tagore făcute în proză deoarece — zice traducătorul: — rima şi ' ritmul silabelor în original sunt foarte des înlocuite prin aii- * teraţii şi prin armonii nesfârşite. In registrăm apoi recenzia asupra „Introducerei în filosofie" de Pau-ler Akos. - Din cronici reţinem cele ce ur-, mează asupra %lui Rabindranath Tagore: „Operele sale ajunse în Europa mai întâi în tălmăcire engleză au fost traduse apoi în aproape ■ toate rmb.fe europene. Acum a apărut tradusă în ungureşte’ „Bimala“, care de curând a apărut şi în versine germană sub titlu! ,;Das Heim und die Welt". In traducere germană a apărut al doilea roman: „Sadhana" sau „Verwirk-lichung des Lebens". — Se ştie de mult, — adaogă cronicarul — că indienii au dat lumii mari valori literare, dar este primul caz când un scriitor indian are cunoştinţe generale atât de complecte şi atât de departe de Apus e în stare să fie atât de modern." ' Autorul rândurilor de mai sus cred că n’ar rămâne cu gura „atât" de admirativ deschisă în faţa genialului Rabindranath Tagore şi nu s’a.r mira „atât" de cultura indiană, când ar cunoaşte de pildă operele lui Calydassa, pe cari „Apusul" n’a fost încă în stare să le producă, şi can sunt ceva mai de mult apă, rute decât Bimale. lui Tagore. ZORD.IDO. Anul III. No. 6, 15 Mai 1921, Târgul-Mureş. Pe lângă caracterul etnografic, ce pare a-1 avea, această revistă cu câţiva colaboratori de va'oare, publică şi lucruri frumoase. Printre redactori se află în primul rând poeta Berde Măria, care de data aceasta publică ’un foarte frumos „Imn Shehere-zadei". Găsim apoi câteva traduceri din Theodor Storm, un poet puţin cunoscut la noi, copil crescut —-după cum însuşi spune — „pe ţărmurile pustii ale Mării Nordului, unde zgomotul mărei înneacă vue-tul lumii, cum cântecul de leagăn al mamei pune surdină pe toate zgomotele". Revista mai organzează concursuri literare pentru reînvierea nuvelei. ungureşti şp a altor opere literare. LA .REVUE MONDIALE No. 9 Anul XXXII Mai. Comitetul societăţii »Independance et Concurs", compusă din oameni de ştiinţă, scriitori, v artişti şi oameni po'itici aparţinând tuturor naţionalităţilor şi raselor, prin intermediul Secretarului Gustave Hubard adresează o petiţie dlui Leon Bourgeois, .preşedintele Societăţii Naţiunilor, cerând înfiinţarea unei Universităţi su-pernaţionale. Petiţia reprodusă în revista dlui Jean .Finot motivează astfel nesecitatea acestei Universităţi. , „Nu e vorba de' a concura Un-versităţile Naţionale pentru formarea technicienilor în toate ştiinţele şi artele, ci de a organiza un stabiliment educativ inspirat de un larg spirit de sinteză umană, unde oamenii deja informaţi de diversele discipline ştiinţifice să vină a asculta cele mai înalte lecţii de convergenţă filozofică elaborată de muncitorii cei mai distinşi ai tutor naţiilor. Revista deschide în jurul acestei idei, o anchetă ale cărei răspunsuri. vor fi publicate începând cu numărul viitor. D. A. Baillot, constată că „in, fluenţa Iui Emile Zola" se resimte încă în literatura franceză şi chiar în literatura altor neamuri. Naturalismul nu e mort, după cum greşit constata ”înCă acum 20 de ani Victor Giraud, ci dimpotrivă îşi dovedeşte vitalitatea în scrisele celor mai tineri autori ai Franţei. Opera lui Zola a fost fertilă şi a animat toată mişcarea literară la sfârşitul veacului trecut de aceia a lăsat urme şi- în operele generaţii actuale. Chiar-dacă nu am admite concluziile din «romanul experimental", atenţia noastră e încă stăpânită de problemele puse acolo. Trei probleme sociale îşi datoresc evoluţia numai influenţei şcoalei naturabste: prostituţia, alcoolismul, sexualitatea. Până Ia sfârşitul secolului trecut, prostituţia nu era considerată decât din punct de vedere poliţienesc. Astăzi, apare sub un aspect pshi-chologic şi social. Educaţia ştiinţifică şi naturală a sexelor, îşi dato-reşte noua orientare tot naturalismului, care s’a ridicat împotriva prejudecăţilor, ivagaţilor sentimentale nebuloaseşi curiozităţii bolnăvicioase născute din suggestiile perverse şi analizelor prea subtile. Cât despre alcoolism, flagelul mondial sem 56 GÂNDIM A nalat în l’Assommoir; —ei a devenit una din cele mai importante probleme sociale ce-şi aşteaptă des-legareajiar importanţa acestei probleme a absorbit aproape * toată activitatea partidelor politice din Statele Unite cu prilejul campaniei presidenţi'aie, lată dar că cele mai importante trei probleme puse în discuţie de şcoala naturalistă, — şi întâmpinate pe vremuri cu' ostilitate, ironie şi farisesm, au devenit acum preocupări de fiecare zi. Astfel, nu mai pare exagerată aprecierea lui Adrien Le Corbeau din „Le Monde Nouveau" care numea marele romancier „Galvan'za-torul moral al timpului său'L Naturalismul succedând romantismului a fost o adevărată revanşă a spiritului clasic, opunând individului societatea. Sporit de curentul cosmopolit, ajutat de fourie-rism, şi hegelianism, curentul clasic transformatşi lărgit afăcutsă triumfe ideile noui şi înoite, iart nera şcoală şi-a găsit în Zola .teoreticianul naturalismului. Zola, în Rougon-Ma-quart, a făcut acea „mare. anchetă asupra omului" cerută de Taine. Aproape toate părerile sale au re-sistat verificărilor celor mai variate. Nici un scriitor nu e mai actual ca Zola. Adesea viziunile sale pro fetice îl fac fontemporan cu viitorul. Generaţia de , astăzi începe a aprecia opera sa, fiindcă des opere un precursor până acum nerecunoscut. „Se simte asupra întregului * roman modern, umbra imensă a părintelui naturalismului". Paul A-dam, Octave Mirbeau, frăţii Mar-gueritt?, fraţii Rosny, Marcel Prevost . Henry Ceard, Lucien Descaves, Paul Bruiat şi'Henri Barbusse s’au des-voltat la această umbră şi la aceştia se pot adăoga fără sfială Har-vieil, Maeterlinck şi Duhamel. . In Anglia, America. Japonia, Spania şi până şi în Turcia, această influenţă creşte. Editurile nu dove-dese cu traducerile, şi în această epocă a reviziunilor de conştiinţe, curajul şi îndârjirea neclintită cu care şi-a apărat acum un sfert de veac convingerile, îl înalţă mai sus în amintirea mar lor masse populare, care se îndreaptă spre el din instinct. Zola a fost un „moment al conştiinţei umane". OSTLAND. — Nr. 16, Mai II 192L Aduce câteva poezii interesante de Leop. Guggenberger în genul lui Arno H 'bz. Restul până la „mişcarea culturală" e mai slab. La. recenzii găsim o. dare de seamă asupra romanul.ui sălbatic, în sdremţe şi culori al lui Hans Heinz Evers: Vampirul. Se ştie că Evers e Edgar Ailan Po6 ai Germanilor. „Vampirul11 e soarta unui aventurier, un motiv to.t mai căutat în literatura modernă. — Autorul se pricepe de minune la descrierea grozăviilor, uneori e fraged, şi mistic cele mai adeseori ocult şi analitic Ca un savant care face psihopatologie sexuală. ' MERCURE : DE FRANCE Nr. 549, anual 32, Mai 1921. Gabriel Brunet, într’o scurtă schiţă pshy-chologică „Napoleon şi adaptarea la nefericire" explică supraomenes-oul eroism cu care deportatul dela sf. Elena a îndurat Tragicele capricii ale soartei şi reversibilităţ le istorie'1. S’a spus că indiferenţa glacială cu care a primit loviturile şuccesive ce-au urmat după. Waterloo, nu fac decât dovada unei insenzibili-tăţi cari ar putea explica şi nepă- sarea cu care împăratul pe câmpul de luptă. împingea diviziile ia măcel, ca simplii pioni ai unui joc de şah. Gabriel Brunet dovedeşte dimpotrivă că numai orgoliul şi „disciplina de atitudine" l-a scutit de orice umilire. Nu e numai gest şi atitudini de efigie. Corsicanul şi-a înăbuşit cu îngrijire toate exploziile de desnădejde. O singură dată şi-a lăsat durerea văzută lui Las Cases şi atunci s’a oprit imediat: „Mi-am deşertat inima, natura şi a urmat cursul, nu voi să-mi . mai amintesc, şi Dta Dta nu trebuia nici odată să o fi ştiut. „Si imediat Napoleon şi-a reluat masca de veselă indeferenţă. Pe' de altă parte, tot timpul captivităţii a ţinut să dovedească că nu s’a înfipt într’o atitudine refra tarăjei şi-a meditat fiecare gest. Explicând de ce a renunţat la cursele de călărie, pretindea astfel că nu a făcut-o din încăpăţinare, ci fiindcă „suferinţa de a-şi vedea temnicerul fiind mai mare decât binele pe care îl pro- cura exerciţiul, ienunţarea era ma-tematiceşte socotit, un câştig destui de limpede11. Acceptându-şi soarta, Mapoleon nu s’a mărginit la o stoică resemnare în faţa evenimentelor. A rămas un suflet viu şi a întrebuinţat toate facultăţile cari resturnaseră lumea, pentru a le aplica în practica unei existenţe infime. Aptitudinea de viaţă i-a rămas întactă ea şi stăpânirea de sine. S’a resemnat faptelor mărunte ale existenţei sale decăzute, tot astfel cum ' odinioară se dedase la Cele mai prodigioase fapte. In viaţă se minusculă găsea cum să-şi utilizeze calităţile, sale de ordine şi organizaţie. Nu s’a infipt într’o atitudine inertă şi grandioasă, nici nu a îndurat pasiv evenime' tele. El a trăit nefeicirea. S’a adaptat la ea, şi , o modelat-o după “spiritul său. E mai mult şi mai bine, decât o atitudine filozofi ă- John Carpentier, continuă studiul asupra ' Poeziei Britanice şi Baudelaire, arătând că poetul demonic a f st influenţat toată viaţa sa nu. numai de opera lui Edgar Poe, ci şi de poeţii englezi — în special lakişti. — Wor-dsworth, Coleridgel’au impresion-at tot atât ca Shelley şi Byron. In Les Paradis ârtificiels" are caoitole rezervate lui Thomas du Quencey autorul faimoaselor “Confessions of an englisch opium „estar" şi a tristelor „Suspiria de profundis". LE MONDE NOUVEAU Nr. 4 Anul III. In această revistă, alcătuită după tipul marilor înagazine am^r cane şi care apare simultan la Pari?, Londra şi New-York, devenind în mai puţin de trei ani o vastă tribună internaţională; dnii Cincinal Paveles:u şi Maurice Privat, publică un documentat -studiu 1 asupra „ României de eri şi d,e azi.'1 Fără indcială s’a adus un real serviciu şi ţării noastre; prin această punere în curent a cercurilor streine du rostul şi orientarea României în politica internaţională. Autorii încep printr’o rezumată expunere ■’ a trecutului istoric şi a originei noastre latine Explicând perioade de. organizaţie şi democrată europenizare începută cu domnie Regelui Carol, dnii Pavelescu şi Privat, arată şi necesităţile istorice cari ne au împîns atunci în bra-ţe'e triplei-alianţe, printr’un. tratat secret pe care populaţia nu l-a ratificat insă nici odată. Pentru a nu da expunerei o înfăţişare prea subiectivă, bazată numai pe păreri şi aprecieri personale, autorii au presărat studiul cu variate ci- © BCU Cli GÂNDIREA taţii, începând cu conferinţele Căpitanului Av ator frances Crambe, care la Lyon a explicat -atitudinea Român ei; şi sfârşind cu aprecierile dlui Edo'uard Herriot primarul Lyo-nului, şi oaspetele nostru din luna trecută, Cităm din conferinţa căpitanului Crambe, următorul mişcător epizod: „Era în fundul Valahiei. Sbura-sem peste Dunjjre, şi peste podul de vase pe care trebuiau să treacă arma'ele române ce aveau să atace Bulgaria. Intârziasem, cădea noaptea. După o pană de esenţă, a trebuit să aterizez în plin câmp, aproape de micul sat Toporu/. Îndată am fost înconjurat de o ceată de ţărani Cari au alergat călări. Un proprietar, om distins, m’a adăpostit în locuinţa sa trebuiau să capete o e c°rpanei, trivită sarcinilor lor ^UCaţie po-astfel democraţia, ch viitoare, tot la stabilirea legilor şi emaR>- astăzi ţării, s’ar cuveni să ,a 90ri ducerea educaf'e în vedere a primească 0 ţara noastră, popocestui scop. In drepturile poate îna.ru^ Ş'a, cerut democraţia noastră,îr^e de vreme; ţi sănătate desigur, Pllnă de viaţă încă îndatoririle şi rm-şi cunoaşte să le satisfacă chi nu e pregătită noşte. Nu stăm o ar dacă le-ar cu-să mărturisim însă cliPa *a îndoială orice pas către de . orce mişcare, d ;că ar fi prea mocratizare, chiar sul însănătoşirii timpurie, e în folo-şi greşelile un sufletului nostru, nepregătite şi ei democraţii tinere, mai puţin de neesperimentate sunt Lunea pricepzastroase, decât ac-rienţă a une ută şi plin; de expe- de suflete şi înăbuşitoare de conştiinţe. Cine sunt democraţii, cari oligarhii? nu-i vom determina noi: lăsăm pe toţi să trăiască în iluzia că ei singuri reprezintă democraţia şi că ceilalţi toţi adversarii; oligarhi. Fapt e că democraţia românească a ajuns la conducerea treburilor pub ice, fără ca să aibă o educaţie potrivită, după cum o au de veacuri aproape toate popoarele diu apus. Problema aceastei educaţiei a maselor este astăzi o problemă totatat de căpetenie, ca or-care aiiă dintre cele mai însemnate a se pune acum la consolidarea Statului nostru. Pentru educaţia maselor şcoala nu este îndestulătoare, clvar dacă am avea numărul necesor de şcoli care — vai] — suntem prea departe încă. în afară de faptul că avem de pregătit repede generaţiile de astăzi pe care nu le putem întoarce înapoi la şcoală, şi că avem de transformat încă şcoala după nouile cerinţe socţale; dar chiar fără aceste neajunsuri şcoala în genere orcât ar fi ea de perfectă, nu poate de educaţia socială întreagă. Viaţa socială e mult complicată şi pentruca masele să fie pregătite să o poată trăi, ne tre-buesc mijloace sunt mai complene, maî active şi mai puternice. Aceste mijloace sunt cunoscute şi folo ite în mare măsură în ţările de adevărată cultura. Ele sunt muzeele expoziţiile,' teatrele populare, concertele populare, şezâtorile artistice, bibliotecile populare, cqnferinţele, universităţile populare, asociaţiile de tot felul, cu scopuri sufleteşti sau fizice şi aşa mai departe. Pentru educaţie poporului nostru suntem datori sâ folosim; noi aceste mijloace, şi încă,, cât maj repede şi cât mai intenc. Aceste gânduri ne-au stăpânit la deschiderea Bibliotecii populare din Cluj, a cării inaugurare a avut loc la 14 Mai a. c. Acţiunea Statului prin întemeierea şi deschiderea acestei biblioteci este de mare însemnătate,' fiindcă prin aceasta se dovedeşte că' Statul nostru începe a-şi da seama înfârşit de educaţiei maselor şi e hetărât să o facă. Ea are deci un înalt înţeles social. Deschiderea bibliotecii populare din Cluj mai are insă şi un înţeles naţional. ' Localul în care a fost instalată bibliotecă populară, este o aripă a bibliotecii universitare, dela început destinată şi amenajată după toate cerinţele moderne, pentru o biblio- tecă populară. De aproape 15 ani acest local stă nefolosit, şi doar lumirea Faptul câ Românii nu au putut să sufere neutilizarea unui atât de frumos local de bibliotecă, şi i-au dat imediat destinaţia cuvenită, arată nu numai o înţelegere socială mai adâncă, şi-o dragoste simceră pentru păturile largi, înţelegere şi dragoste pe care stăpânirea maghiară din treut nu o ţinut niciodată şă le arate, — dar este şi un răspuns simplu şi clar la defăimarea culturii noastre pe care ne-o aruncă aceiaş maghiari. n. g. A merîca fabuloasă a miliardelor.a A pariurilor absurde, a sângeroaselor matcuri de box şi a reclamelor fantastice împinse până pe pântecul norilor, nu , sărbătoreşte întotdeauna numai pe Carpantier. Găseşte câte odată,—e drept arareori, — şi prilej de emoţii dinlr’a-celea obicinuite în vechiul continent, unde n’a biruit deplin cultul bicep-su'ui musculos. . E vorba despre călătoria şi cursurile d-nei Pierrei Curie, tovarăşea de viaţă şi > de laborator a celui ce-a descoperit radiui, revoluţionând toate legile fizicei, chimiei, biologiei şi terapeuticei moderne. Maria Şladowska, a fost sărbătorită de Universităţile din Columbia New-York şi Philadelfia unde i-s’au pregătit recepţii de regină ; — căci în democraticul continent unde există un un rege ai petrolulu1, al oţelului, al conservelor sau al nasturilor de alamă, d-na Curie a fost imediat , unsă: — „princesă a ştiinţei/1 Festivalurile grandios pregătite, s’au trezit cu o bătrânică sărăcuţ îmbrăcată în haina cenuşie şi aspră de studentă, cu figura brăzdată de cute şi cu manile arse de acizii laboratorului. A fost o uşoară deziluzie. Intre soţiile de .miliardari alergate să vadă „fenomenul", femeia ,de geniu .s’a strecurat modestă ca o cenuşăreasă. Cu ochi miraţi s’a întrebat: — de ce atâta zgomoLşi atâta timp pierdut, când eprubetele aşteaptă în laborator cu nerăbdare reacţiile? Si © BCU Cluj 60 de ce atâtea coliere de perle la gâturile pudrate? Dar aceste femei roase de sple-enui miliardelor, au avut cu toată . uşurinţa creerului lor de paseri capricioase, o delicată atenţie faţă de savanta europeană. D-na Curie se va întoarce în- Franţa cu un gram de radiu, darul bogătaşelor americane. E al treilea gram — pe care îl va poseda Franţa, — şi cel dintâi pe care îl va avea cea care l-a descoperit. Căci sărăcia profesoarei dela Sorbona, nu i-a îngăduit niciodată până acum să-şi fabrice într’un laborator câteva cen-Fgrame care să aparţină altcuiva decât statulu' ; iar îndoitul premiu Nobel a fost înghiţ i tot de labo-ratoriile Franţei. . ’ Americanii vor fi făcut astrei comparare între Edison, savantul , noului continent care â desch s alături de laboratoriu uzine indus-trioase ; — şi între săraca învăţată a veciului continent, care a trebuit să străbată oceanul pentru a obţine o boabă . din focul etern şi divin, pe care cu toate acestea dânsa a ştiut întâi a-i fura naţurei. HG. Wells ne e cunoscut mai • multca romanc.er-vulgarizator, un Jules Verne britanic. Această faimă am zice, prea puţin de invidiat fiindcă ne întoarce la lecturile de predilecţie aie copilăriei — e nemeritată. Opera Iui Wells ara un alt as-, pect mai important decăt acel senzaţional şi te-rib I; — preocupările de înaltă filozofie, religioase şi, mistice cari în tradureri nu au răsbătut până ia noi După: „D. Britfing începe a vedea limpede* — unde Wells ne arată efecte'e catastrofei mondiale asupra unei inimi şi inteligenţe contemporane ; în „Dumnezeu, invizibilul rege" romancierul utopist şi filozof ne arată cum războiul a făcut să crească în sufletul omului nevoia de Dumnezeu. Astfel- pro-pâvădueşte o nouă religie, modernă, fără Messia, fără mitropoliţi şi episcopi şi fără dogme ; o rel'gie chiar fără fondator fiindcă nu o construeşte . dintr’o bucată dar o vede răsărind deasupra iumei fumegând încă de sângele vărsat, ca o auroră. . Noua religie nu se va rezema pe nici o metafizică,. Wels nu recurge la diolectică obicinuită. „In materie religioasă — spune dânsul — nimeni nu a fost convins cu argumente". Singurul argument e ace! de utilitate, religia e necesară, e eficace, e solidaritate. Astfel Wells se întâlneşte cu pragmatismul. Adevărul religios nu e un adevăr de raţionament, ci un adevăr de experienţă. Dumnezeu este un fapt, el se constată, în noi înşine, în anumite ceasuri îi simţim ne-desminţita sa prezenţă d-vină. • «... Trăim ca vitele, mulţumiţi, furioşi, trişti, însetaţi de.răzbunare, plini de speranţe, ’obesiţi, uitători, desgustaţ, voiuptoşi, fericiţi, înfrigurat', doborîţi, în prada durerii şi a pornirilor schimbătoare până-în ziua când descoperim pe Dumnezeu. 51 Dumnezeu pentru a veni la noi, , nu coboară din stele şi din orgoliul inaccesibil al vieţii ; — el e vocea duice şi subtilă care se face ascultată îniăuntrul nostru". Astfel xWells înlătură concepţia aristotelică a Dumnezeului Creator, din toate dogmele teologice |i creştine. DurnnezeuFsău e pur interior, nu o abstracţie sentimentală ci o realitate vie, personală şi evoluând- odată cu umanitatea. Noua religie a lui Wells devine astfel un altruism nrrsţic, o religie de consolare, după măcelul prea iute uitat. . • • IXpTERETÎr IPliNTĂ-ARTĂ ■ ' ’ ' ' v Cărţi. Dem. Theadorcscu: In cetatea idealului, roman ; editura Gutemberg, Bucureşti ÎS20. Preţul 16 iei. Dr. Iosiî Westfried : Enigma morţii, cu o prefaţă de Dr. G. Marinescu, editura Gutemberg 1921. Preţul 11 lei. I. I. Stoican: Eva, roman; editura „Cartea Românească" S. A. Bucureşti. Preţul 12 lei. . I. I. Stoican : Credinţi nemuritoare, editura „Cartea Românească" S. fi. Bucureşti. Preţul 5 Iei. I. I. Stoican: Crămpee din tragica noastră, epopee, editura „Carte3 Românească" S. fi. Bucureşti. Preţul 16 lei. 1.1. Stoican -. înfloreau, trandafiriu roman; editura „Cartea.Românească" S. fi. fiucureşti. Preţul 1 ) lei. . I. I. Stoi can : Suflete, editura „Cartea Românească", BucureştiS, fi. Preţul 6 lei. GÂNDIREA 1. I. Stoican : Tragedie Mată, roman; editura „Cartea Românească" S. fi. Bucureşti. Preţul 15 lei. N. Porsenna : .Strigoii, roman ; ed. II. Editura Gutemberg, Bucureşti. Preţul 8 lei 50. . . Arihur Enăşescu : Pe gânduri, versuri ; editura Gutemberg 1920. Preţul 5 lei. N. Porsenna : Spre fericire, roman ; editura Gutemberg 1921 Bucureşti. Preţul 20 lei. ' - M. Theodoriafn-Corada : Câţiva sfinţi, editura Gutemberg. Bucureşti 1920. Pre'ul 7 Iei 50 M. Theodorian-Corada : Din frământările trecutului, editura Gutemberg 1920. Preţul 20 lei. . Const. Râuleţ-: Baia Domniţei, dramă în patru acte Editura Gutemberg, Bucureşti. Preţul 8 lei. . Vasiîe Savel : Pribeag, Tribulaţiile unui demobilizat;' editura Gutemberg Bucureşti. Preţul 7 leî. . Virg.il Pop: Clasul Unirei, ed. II Editura „S'onul Românesc" Lugoj 1921. Dr. Nicoiae Brânzeu: Religia şi democraţia, colecţia „Cărţile Poporului” editura „Calea Vieţii" Lugoj 1921. Chimico- farmaceutica Societate Anonimă, Braşov: Plante medicinale sălbatice. Instrucţiuni privitoare la strângerea şi valorizarea lor. Braşov 1921. Pieţu| 5 leî. . Vasile C. O s-vadă : Reforma Agrară pentru Transilvania, Bănat, Crişana şi Maramureş. Material documentar şi elemente de discuţie. Bucureşti 1921. Tip. Cartea e aur. ’ - , Reviste. Ramuri.' Rnui XV Nr. 4. Preţul 4 iei 50. Abonament anual 50 Iei. Cuvântul liber, finul lll. Nr. 8. Preţui 2 iei, Abonament anual 80 lei. România viitoare, finul I., Nr. 4 însoţită de un supliment bibliografic ‘„Gazeta Cărţilor". Preţul 2 iei. Abonamentul anual 50 lei. ' Sănăiatea.. finu' XXL Nr . 15—16. Preţul 3 leî. fiboname tul anual 36 lei. La rassegrsa economica ifalo-ro-mena. finno ii. Nr. 1. Un număr 3 iire 5 lei Abonamentul anual 30 lire — 60 iei. Revista Teologică, finul XL Nr. 1—3. Abonamentul anual 50 iei. „ARDEALUL" INSTITUT DE ARTE GR/ţFlCE SOCIETATE ANONIMA = C.LUJ = STRADA, MEMORANDULUI No. 22 TELEFON-No. 51, Primeşte spre tipărire gazete, foi, reviste şi tot felul de broşuri, opuri literare, cărţi şcolare în editură proprie şi în editura autorului.