ANUL 1. 55 No. 2 in ai,vi i«i^i Numărul 2 lei 50 b REDiicrm ţii flcivnnisriţBŢm- r I I I 1 CALEA RIGEl E OCl VUUJ ,FR0IMBNC; JO Corni vechi se scutură de rod Lucian Blaga Decadenta Stilului . . . Cezar Petrescu Strisoare întârziată Epilog ♦ * * Miniaturi............-&ta.Al. -Şusuioceanu Unei mâini Cei din urmă Somnul . flvuzul . . S’o rupt în sufletu-mi ceva Ecal. Pitiş Războiul......................... * * * Eroul necunoscut ... Ion fllexandrovici Râsul verii...............Ionel Teodoreanu Boi şi Pluga i . . . . D. Karnabatt Idea! ............N. G. Tistu Depreaerga monedarâ . Dan Râdulescu Odă Păpatolui (M. Bobits; . trad. V. F\I. George CosmtfBjpIs/ . . . lago CârtrŞîrnPţfist^ Cronica măruntă Desemne de Victor Ion Popa oevi iemos GÂNDIREA * ■ ' ■ / ' LITERARĂ, ARTISTICĂ, SOCIALA ' Apare la 1 şi 15 ale fiecărei luni Redacţia şi administraţia. Calea Regele Ferdinand No. 38, Cluj ABONAMENTE: 1 an lei 60; 6 luni lei 35; 3 luni lei 20. - Lei 250 exemplarul. — Pentru instituţii un an 120 lei. ****** * INSERŢII £1 RECLAME se primesc la administraţia revistei, achizitori împuterniciţi şi toate agenţiile de publicitate. * * * * * * * REDACŢIONALE. Gândirea va face minuţioase recenzii tuturor lucrărilor trimise pe adresa noastră. Domnii autorii şi casele de editură sunt rugate a trimite câte 2 exemplare. —Manuscrisele trimise nu se înapoiază. Primim bucuroşi cronici asupra mişcării culturale, literare ş! sociale din toate ţinuturile româneşti. ******** \* * * BANCA AGRARA ♦ SOPIETATE ANONIMĂ CLUJ CALEA REGELE FERDINAND XV. -36-38 (In easele proprii) * * * (Telefon Nr. 5—39 şi 12—17) CAPITAL SOCIAL LEI 50000,000 (Banca împuternicită cu finanţarea reformei - agrare prin Decretul-Lege Nr, 4167 din 12 Septemvrie 1919). Execută tot felul de operaţiuni de bancă B cu 5°lo netto Primeşte depuneri spre fructifizare I Primeşte depuneri în cont curent f Cumpără §i vinde monezi străine. Finanţează întreprinderi agricole şi industriale. Emite scrisori fondare. Aeoardă împrumuturi hipote'are cu anuităţi pe 10, 15, 25 ani. Aeoardă împrumuturi cambiale ‘ Aeoardă împrumuturi pe gaj de efe'te (lombard). ' - Aeoardă împrumuturi pe mărfuri (varante) Excontează cambii, efecte, cupoane, devize.. Secţie specială pentru organizarea cooperativelor. Secţie specială pentru maşini agricole. Secţie specială pentru produse agrkole. Virimente directe de cont-curent cu toate băncile mari dinţara şi străinătată I REDflcTlfl Şl fldmini-STRflTifl = CfU-Efi REGELE FERDINflND No 38. CLUJ 3ir<2a L^i'TCQAI5A - A QTl/T \CĂ-yO CÎ.AbĂ APARE LA 1 SI LA 15 'ALE FIECĂREI LUNI REDACTORI: CEZAR PETRESCU SI D. I. CUCU Decadenţa stilului Sunt mai bme de patruzeci de an', de când Brunetiere sfătuia lectorul să desch'dă cel dintâi roman căzut sub mână, să uite un moment desfăşurarea intrige1, să citească o singură pagină la întâmplare, şi să Cerceteze conştiincios calităţile de limbă, construcţia frazei şi raporturile dintre cuvinte. Era un exerciţiu pe care îl repetase de zeci de ori şi care întotdeauna îl înspăimântase. Căci întotdeauna fusese dureros surprins de tiparul banal, de formulele uzate şi de matca vulgară în care toată acţiunea e turnată con-fgz, Ia întâmplare şi la discreţia celor mai absurde capricii. Se plângea atunci criticul francez de decadenţa ' stilului, de dispreţul scriitorului pentru cel mai div n efort al creaţiei literare, şi de seninătatea' t u care cei mai vesti ţi proza. tori ai t mpului turmentau „cette pauvre langue franpaise". Şi aceasta o spi nea îndată după moartea lui Fiaubert şi când fraţii Goncourt făceau încă şcoală .. Cu oarecare sfială am încercat a repeta experienţa cu cărţile contimporanilor înscrişi or nu în „Societatea Scriitorilor români", Nu vom mărturisi concluziile. Citaţiile ar supăra prea mulţi. Dar o grabnică răsfoire a recentelor volume apărute sub oblăduirea celor două, trei case naţionale de editură, va obosi credem şi cel mai îndărătnic opt mism.Concluzi le lui Brunetiere de acum patru decenii se pot verifica prea uşor; localizate la vremea Şi latitudinea noastră. Stilul e supus aceleiaşi torturi. Pentru prea mulţi, el e încă o nepătrunsă ama, sau un simplu mit literar etTn dfi cel mai desăvârşit dispreţ. S a spus că ne aflăm în pra-gu unei epoci de tranziţie literară, urentul nepredzat încă, ce stră-a e toată literatura vechiului con-ment ar fi găsit se pare un slab ecou şi la noi. ne gândim la valu- Corni vechi se scutură de rod. Corni vechi se scutură de rod în cimiter. Mi-e sufletul bătrân — deodată cu p0mrîiul. Prin gene şi frunziş cad stropi de cer — şf-un soare sfânt şi bun în păr mi se strecoarâ. Culcată’n troscoţeiui verde pe-uti m yrmănt tu pari o coardă’ntinsă aspru pe-o vioară. Trimiţi un tânăr svo-i de moarte pe cărare. Tomnatic vânt porneşte funigei spre mare. , Lucian Blaga. ta clandestin introdusă de cei mai cep a se manifesta mai întâi prin proaspeţi cuceritori de glorie, care străduinţa pentru a scăpa de aceâ-în lipsă de personalitate minunează stă încleştare a mediocrităţii, Ade-Lctorul cu o eftină erudiţie de sea se mărginesc la mijloace dese-ultima oră. Farsori au existat în sperate şi de efect vremelnic. Dar toate timpurile şi fieca e nou cu- de cele mai multe ori reuşesc să rent literar, aci născut sau vămuit îmbogăţească pentru totdeauna li-din altă parte, a săltat pentru un teratura, deschizând o nouă ferea-scurt timp, întotdeauna, apariţiuni stă către o bucată virgină de cer. • amăgitoare. Ne gândim însă la Această trudă nu o descoperim germenul aruncat de război în su- în afară de rari excepţii la cei ffetul oamenifei. El conţine in em- mai tineri scriitori ai timpului brion o revoluţie care se va desă- nostru. Departe de a-i simţi chi-vârşi în toate terenele deopotrivă, nuiţi de dorinţa de a întineri un Sufletul omenesc nu mai poate fi ritm proaspăt din cenuşa răcită a acelaşi dinaintea anului 1914. Fer- tre utului; stilul celor mai b rie co mentul dospit cinci ani în noroiul . taţ prozatori e în plină decadenţă, tranşeelor va naşte o nouă litera- Nu fiindcă scriitorul ar căuta îna-tură, după cum a spart matca dins o rafinată simplificare. Ci din vechilor alcătuiri sociale şi după desăvârşita ignoranţă a d'namicei cum se va cristaliza într’o filozofie, estetice. Nu se scrie după -manu-alta,. decât cea zeţuită în cărţile ale fără îndoială. Dar nici în dis-trecutuiui. - - preţul celor mai elementare reguli Ei bine, cercetăm simptomele ale, scrisului. Stilul literar având acestei tranziţii literare şi toată înainte detoate un caracter social, bunăvoinţa se izbeşte de un zid nu poate stimula emoţiuni d?cât opac. Un asemenea proces de tran- după legi de inducţie simpatică, ziţie implică întotdeauna şi o re- fixe şi tuturor comune; — bine voluţie linguistită, sfărmarea vechi- stabilite de pshichologie, şi cu res-lor clişee, creşterea tumultoasă a pectul căroră numai, fraza şi ideia vocabularului şi truda pentru a scăpa devin organisme vii. Nu, o fi ideală de vechea rutină secătuită defer- formulă lui Spencer, Cere trans-menţi activi. Cuvântul si paza după mutând din morală în esteti ă o îndelungă uzare îşi pierd culoa- calculul aritmetic ai Iui Bentham,, rea, se osifică şi degenerează în cerea autorului să redea maximum • expresiuni stereotipe şi amorfe, de efect cu minimum de sforţare Simptomele revoluţiilor literare în- şi reducea astfel inspiraţia şi 22 GÂNDIRE, arta ia o meserie de laborator. Nu e de crezut însă câ 6 operă de artă se poate creia chaotic şi Inconştient. Flaubert a sculptat două săptămâni prima frază din Sa-Iammbb —- mai puţin de două rânduri. Dar ea rămâne pentru totdeauna fixată în amintirea cititorului. Ins? acela ducea o luptă gigantică cu cuvântul, intr’una din cele din urmă scrisori (15 Februarie 1880) cerea editorului, răgaz de şase' luni pentru a scrie ultimul capitol al celui din urmă roman; şi aceasta cu teama câ nu se va ţine de cuvânt şi că cele douăsprăzece ceasuri de muncă zilnică nu-i vor fi îndestule. In şeasie luni un sCriitor. naţional, bine văzut la casele de editură, poate oferi cel puţin două volume. E drept mai problematic eterne decât truditele cărţi ale lui Flaubert... Sfe va răspunde totuşi: autorul lui Salammbâ era un maniac al stilului. Credea într’o adevărată magie literară. Şi apoi criticii au gă it că nu era nici prea inteligent. Geniul şi talentul creiază inconştient,, după d mecanică personală, iar intuiţia ţine loc şi de ştiinţă şi de muncă, laolaltă. Hotărât nu. Ca dovadă anemie-rea literaturei noastre. Aproape toţi scriitorii ultimelor decenii, după două trei volulme pline de făgăduinţă amuţesc sau se îneacă în medioritate, Au sfârşit de spus tot. ce le stătea pe suflet. Nealimen-târiou-se de nicăeri, banalizează apoi dincolo de epuizare primele formule. La aceasta se adaugă şi dispreţul „pentru efortul de expresie,, Puţini şi-au făcut ucenicia la Carageale. Iar mulţi nu s’au întors nici odată la Odobescu. Astfel s’a împământenit în literatura românească stilul grăbit şi sec de reportaj şi de proces verbal. Se scriemai vioi, mai colorat şi literar mâi durabil, un articol de polemică gazetărească sortită unei vieţi de o zi, decât o carte de tiraj. Iar aceasta nu fiindcă miezul ar covârşi pojghiţa fragilă a formei, cum se întâmplă cu romanele lui Dosto-ievschi, ori Tolstoi şi ale tuturor ruşilor în genere. De prea mult miez nu ne putem plânge. La romancierii ruşi stilul tumultuos, încâlcit şi barbar face parte integrală, e bloc cu opera. E piatră, în care o mână convulsivă sgârie sălbatec o imagine pentru totdeauna vie în mintea lectorului. Ori noi nu ne am întors la literatura ru-nusească, decât pentru a imita pe cei mai ieftini şi mai europeni, pe romantici sau pe Turghenef. Nu putem invoca dar misticismul lor chinuit şi umbros care nu a îngăduit slavilor,* să-şi croiască un strai RĂZBOIUL Scrisoare întârziată „Nu pot sâ’nsemn nici ziua în scrisori Nici locul, unde sunt -r- aşa se cere. Dar află că pe-aici cresc multe fiori Şi avem acum şi linişti —şi tăcere". Epilog în şanţul albăstrit de cicoare o sperietoare îmbrăcată în trenţe de soldat Pare un erou uitat. european, armonios şi cu umeri vătuţi în oglindă. Ne spunem latini. Stilul e.o virtute pur mediterani** ană. In literatura noastră n’o mai regăsim decât arar. Elementarele manuale de estetică, ne învaţă că emoţia este nouă întotdeauna, cuvântul e întotdeauna uzat. Ingrata industrie a scriitorului e să înfrăgezească cu priieju! fiecărei noui emoţii, obosita Carapace verbală Care în mâna reîndema-tecului poate înăbuşi sau viola sentimentul latent. Tot astfel coardele celui mai desăvârşit Stradivarius ţipă strident între degetele profane. Emoţii mai puternice de cât cei mai desăvârşiţi artişti ai lumei vor fi simţit poaţe de mii deori anonimi despre carenimeni nu va pomeni vreodată. Căci aceia nu au ştiut fi expresivi; şi emoţia neexteriorizată nu-ne interesează în sufletul individului, fie el oricât de emotiv. Ne întoarcem Ia guşatul lui Carageale- . # * $ Atunci ? Nu ne rămâne de cât a aştepta până când scrisul va deveni o sinceră pasiune sau măcar o lucrativă meserie Căci preferabilă e soluţia din urmă, care împlică cel puţin cunoaşterea şi onestitatea profesională, — decât diletantismul încurajat de cele câteva case de editură în goană după mănuscris. Vor aduce tineri un nou ferment? Nu mai avem nimic de aşteptat dela cei câţiva scriitori monocorzi şi cu orizontul îngrădit, pentru cari nimic nu s’a mai întâmplat pe lume dela descălicarea Iui Dragoş-Vodă, Cezar Petrescu. Miniaturi. Amfora. Zaratustra se cobora a treia oară din munţi. In mijlocul gheţurilor şi sub sclipirea rece a stelelor, el îşi purificase sufletul. Acuma cobora de-alungul Eufratului propovăduind. Şi discipolii se adunau în jurul Iui din toate părţile. Când a întâlnit femeea bătrână şi slută a ridicat biciul şi a lovit-o. — Femeea e un animal veninos! j Pe femee trebuie s’o baţi cu biciul! ' Şi Supraomul a trecut mai departe, urmat de discipoli, luminat de inspiraţie, fericit de înţelepciune. Primăvara coborâse cu el ‘ din munţi. Si malurile fluviului bătrân fumegau de căldură. Din pământ ţâşneau ierburile grase şi lucitoare, iar palmierii îşi întindeau umbrelele grele de sevă. Sângele sărat al pământului umplea vinele, scormonea trupurile şi spărgea mugurii. Si privind apa grea de aur a fluviului, Zaratustra se mira de liniştea ei. Cine îi înfigea Supraomului îrt suflet neastâmpărul ce-i cotropise dintr’odată? In vârful j munţilor, între sclipirea zăpezilor 1 şi sclipirea stelelor, nici-odată nu simţise pâlpâirea ciudată şi caldă ceri învăluia acum inima şi-i riscJ pea şuvoaie de căldură până ’rl vârful degetelor şi până în obrajii ce I i-se îmbujorau. j Atunci, dintre richitele şi ierburile | pajiştei, răsări trupul unei femei ce j ieşea din apă. Si aibă cum era, j cu trupul ud şi smălţuit de soare, ea semănă cu un nufăr mare, eres-cut acolo la întîmplare, din darul primăverii şi al apelor. Ceata discipolilor s’a o?rit. Cu frunţile încruntate, cu ochii seve' şi căşti, ei se gândeau Ia învăţă tura maestrului. Si unul a ridica chiar biciul. j Dar Zatastra l-a certat, — Femeea e o amforă I f i © BCU Cluj iNDIREA 23 UNEI MÂINI O, mână gingaşă, potir dc floare — parfumul tău e muzică’n surdină ... Vrăjeşti atâtea buze, ce se ’nclină cu sete spre plăpânda ta paloare ... Balsam şi farmec verşi tu, visătoare, -c'un gest schimbi jalea 'n cântec de iumiiiă — Ga’n basme, sub atingerea ta lină din aprigi spini cresc roze râzâtoare . . . O, mână fină, fragedă hermină, — ca 'n vis pluteşti peste sonore clape: truditelor simţiri li’ntinzi morfină, peste melancolii cerni maci suavi . . . — Copil, ce-aruncă flori In turburi ape, mângâi durerea nervilor bolnavi . . . GEORGE VOEVIDCA. i £i ’n vreme ce discipolii îl pri-1 veau uimiţi şi ne ’nţeiegători, el se apropia de trupul de fildeş ai I amforei, Di lipea gura de biizeie ei şi însetat sorbea iubin a ca pe 1 un vin ta;e. | Milogul. ^ De ani de ziie îl ştiam nemişcat în acelaş > olţ de stiadă, N ar fi putut spune nimeni, când venea şi când pleca. Si nici dacă trăieşte. Treceai pe lângă, el aproape fără , să-l observi, cum treci pe lângă 1 lucrurile ce fac decorul unei străzi. | El însuşi, părea că renunţase să j mai întindă mâna. j Aşa, înfăşurat în zdrenţele fără I’ coloare, îl uda ploaia şi-l uscau I vânturile ca pe o dărâmătură de moloz uitată — ruina unui bordei ( de om sărac în care nu mai pâl-, păia nici o luminiţă. Copii îl oco-îeau cu frica lucrului urât; şi în, r torceai capul de desgust — o,rană ! a pământului. ; lntr’o zi însă l-am văzut miş-i cându-sc neliniştit. Milogul care nu cerea nimic părea că are o intenţie. ■ Si m-am oprit curios. — In dreptul } lui luceau la soare petalele de | smalţ ale unei flori. Cine ştie cine j o p erduse trecând ? Si el o privea | pe furiş spionînd cu luare aminte ~ pe trecătorii grăb ţi. Se temea parcă v să nu fie surprins. —Iar cum nu l ■> vedea nimeni, s’a urnit cu greutate, li a întins o mână informă şi crăpată IJ ca o bucată de argilă nefolositoare, şi nesimţit a isbutits’o fure şl s’o ascundă în sân. Sub zarzăr. . Sub zarzărul înflorit, cei doi filosofi amici se opresc discutînd o încurcată chestie metafizică. Căldura primăverei a ajuns pân’ ia ei, şi din mucigaiul cărţilor au eşit amândoi la soare ca nişte goange desmorţite. In surtucele negre şi lustruite, cum merg încet, oprmdu-se şi iar piecînd şi iar oprindu-se, ai zice — doi cărăbuşi scierotici ce-şi destind cu greutate reumatismele iernii. Teofil şi Pafnute. Teofil'— spi-ritualitistui — e lung şi deşirat ca un polisilogism fără concluzie. Dimpotrivă, Pafnute — scepticul e scurt şi îndesat ca sfera unei noţiuni. Sunt singuri în grădină, ei doi şi — peste gard, măgarul vecinulu5, pirotind la soare cu urechile adânc plecate în semn de plăcere, iar aci aproape, o albină sosită de departe, popo.ind numai în treacăt pe o floare de zarzăr, ca o agmfă de aur înfiptă într’o cravată albă. Si T< ofil reia argumentarea începută de mult, ridi ând un deget lung şi uscat cu care parc’a>- vrea să-şi scrie înţelepciunea ’n aer. , Si rosteşte o judecata universală : — Orice lucru e sau cauză sau efect, Iar Pafnute întăreşte, potrivindu-şi ochelarii care îi supără: — Tertium non datur. Teofil reia: — Fiecare cauză are un efect. Ergo... Pafnute se grăbeşte să tragă concluzia. — Ergo, fiecare efect are o cauză. Si aşa metodic şi prudent, din judecată ’n judecată cei doi prieteni ajung iar la răscrucea de unde se despart întotdeauna. Teofil zice da, Pafnute răspunde nu. Teofil crede, Pafnute dă din umeri. Teofil vrea să-l convingă pe ’ndă-rătnic —■ şi degetul iar scrie ’n aer: — Dumnezeu e cauza tuturor lucrurilor. Pafnute însă nu mai consimte. Si cei doi filosofi stau acum faţă ’n fată strămbâmbăndu-se unul la altul ca doi motani, ce nu se pot suferi, iar pe de-asupra ochelarilor ei îşi încrucişează privirile ca nişte suliţi verzi şi ascu{ite cu care încearcă să se rănească. Tocmai atunci însă măgarul vecinului le curmă cearta. Cu gâtu ‘ntins spre cer, cu urechile desfăcute ca braţele unei cruci, cu mari convuisiuni, el îşi exprimă cine ştie pe gând sau sentiment de măgar. • — 1-Aaaa... I-Aaa... i-Aaa... Teofil, şi' Pafnute se opresc surprinşi. In faţa impetuozităţii animalului ei nu mai pot continua. Măgarul agită de câte-va ori braţele crucii, parc'ar fi vrut să se închine, şi se exprimă iar: I-Aaa... i-Aaa... 1-Aaa... Iar Teofil se iluminează dintr‘0-dată. Măgarul \-se pare un simbol — Priveşte, animalul însuşi, în felul lui se roagă. Si cu privirea înduioşată el îl învălue şi îl desmiardă prieteneşte. Pafnute însă tace, El tot nu e convins. Si ‘n minte caută un răspuns tăios. Si cum contemplă îndelung con-vulsiunile de misticism ale măgarului, scepticului i-se pare că recunoaşte şi el un simbol. — In conturul cozii şi al spinării animalului, el recunoaşte arcul unui imens semn de întrebare... AL. AL. BUSUIOCEANCJ. 24 GÂNDIREA Cei din urmă . Mergea agale, cu picioarele răşchirate, sdrobit de greutatea puştei, care-i căzuse pe braţ, de greutatea raniţei şi-a sacului cu muniţiuni. Raniţa îl cocoşase de tot; curelele îi răniseră de-abinelea umerii, ca hăţurile neridicate cu zilele de pe mârţoagele săracilor. Din dreptul şoldului stâng, pe care-1 isbea întf’una, sacul cu granate îl trăgea Cu putere la pământul negru şi momitor. La ultimul popas se răsleţise de compania sa, de desmâţata adunătură de momăi istovite, care fusese la început compania sa. Adormise sub un mărăciniş, pe preşul moale de frunze gălbui şi camarazii îi uitaseră acolo. Acum zadarnic Scruta zarea nelămurită a drumului pierdut în nesfârşit. Nu era nici urmă de companie. O clipă a crezut că a greşit drumul şi că fără să vrea a luat-o înnapoi spre ei—spre cei cari veneau din urmă, puhoiul ameninţător al duşmanului, care înnainta, înainta grăbit, i! simţea cum în-haintează nevăzut în adâncimea liniştei din urmă. S’a uitat la soare şi a socotit că e pe drum bun; dar când te rătăceşti par’că soarele poate să-ţi spună pe unde trebue să apuci! Dar mergea înnainte, şovăind, pe drumul ce se deschidea ca o pârte printre tarlalele de pământ negru şi înţelenit, pătate ici, colo, de petecele galben-verzui ale vegetaţiilor părăginite. Simţea că într’a-colo trebue să fie Moldova acea, către care porniseră. Intre soare răsare şi miază-noapte. De trei ceasuri de când se trezise singur după somnul popasului şi de trei zile de când avuseseră cea din urmă vraişte cu duşmanul I Înnainta fără să crâcnească, cătând a ghici în mersul îndărăt al ţărânei, de sub picioarele, care par’că stătuseră pe loc, puterea grozavă, Care-i trăgea granatele, din fundul pământului. Ii simţea pe ei, din spate, vânători nenumăraţi, cât frunză şi iarbă, înnarmaţi până’n dinţi; după el, biet vânat singuratec şi ogărjit. Ideia aceasta îl făcu să rânjească prostit. Aţâţi pe unul! Hâ! Oare. dacă Tar prinde, ce i-ar face ?..; Ce-ar putea să-i facă ? Vor striga: stai! Ei iacă,-stau! Ce vor putea să-i facă atunci ? Se poticni de un bolovan şi şovăi o clipă; stătu să-şi recapete cumpătul. ...Si? Să se sature! De ce l-au lăsat acolo, în mărădniş ? Doar îşi cătase şi el, un loc pentru odihnă... Somnul. Te simt, pic vag de fericire De linişte şi de uitare In cari găndu-abia mai doare ... Sânt propria mea amintire. Mă las să mor în clipa asta: E~o linişte odihnitoare. Simt peste neagra-mi întrupare Cum noaptea şi-a închis fereasta. Trec parcă dincolo de moarte In trupul negru .ca o barcă; Mă uit pe mine'ntreg, şi parcă Durerea mea-i aşa departe! Pe ochi albi cad gene grele Ca nişte umbre' mari pe lacuri, Şi reîncep, bătrân de veacuri, Prologul nefiinţei mele. Demostene Botez îşi aminti însă de alt popas şi de toate popasurile, când cădea sdrobit de oboseală chiar în huetul tunurilor. Şi ochiul scăpărător al plutonierului Bârneaţă îi răsări deodată; ca o lumină bruscă, supărătoare, drept în mijlocul cre-erului. — Nu mint, trăiţi dom’ plutonier. Dealtminteri îl văzuse şi domnul căpitan, când o luase spre tufişuri, şi nu-i sbierase ca de obicei, cu glasul lui de haraba spartă: — Mocanu Ion ! Un’te doseşti pe-acolo hoţule ? Să te răsleţeşti de noi ? Hai ? In zare, într’un mănunchiu schilav de copaci, străpuns de o cumpănă de fântână, luciul unui co-periş îi răscoli orbitor adâncul ochilor. —■ Trebue să fie canton. . ...Hm. Toate sunt pustii. Dar tot s'o mai găsi o găleată de apă... Apa au lăsat-o... Picioarele îi cătau tot mai în lături. Bocancii cădeau greu pe pământ, stârnind pietricelele. De undeva, poate de la canton, se auzi un lătrat stins de depărtări. O pasăre ţâşni speriată din-tr’o brazdă şi porni săgeată în scăpătat. — Se duce la ei... şi nimeni n’o întreabă.. Urmări în gând pasărea trecând ca un glonţ în revărsarea apusu- lui, peste coifurile lucitoare aie nemţilor. Nici unul nu-i dă aminte.. Şi păsărică sboară înnainte, ca vântul care-o duce. Şi poate mâine îi cântă de pe şură, bună-dimi-neaţa nevestei..-. Icoana casei bătrâneşti în lumina firavă a dimineţei îi făcu par’câ un gol în inimă. De când nu mai văzuse el casa bătrânească!? ,Oare o fi rămas ea tot aşa, cu ei a colo ? S’o fi schimbat ceva din tr’ânsa, din sat, din văzduh, din lunca Oltului ? S’o fi făcut toată ţara nemţească ? Vrăbiile s’or sfădi tot cu atâta aprindere pe miriş-tele pustii ? Şi vântul toamnei o cântă tot cu glasul răguşit al părintelui Năstase prin ogeagurile largi? Ce s’ar putea schimba? Lucrurile rămân totdeauna aceleaşi. Şi totuşi par’că nu-i venea a crede. Se trezi oftând: —- Cum nu m’ai făcut Doamne, o păsărică... ... of, of maică, măiculiţă, ce ţi-am greşit eu ţie... te ai ascuns nemernicule să fugi! Hoţule, hoţilor ! Trădătorilor! Toţi aţi fugit ! Toţi. M’aţi lăsat singur. Singur. Să mă prindă şi: pe mine. Hoţilor! Cum să nu mă prindă, dacă m’aţi lăsat singur. ^ — Că nu fugim domnule căpitan. Taci nemernicule ! Toţi o să i fugiţi. Vă cunosc eu. Vă ştiu cine-’ mi sunteţi. Dezertorilor. Azi unul, j mâine altul. Până o să mă prindă i şi pe mine. Voi o să răspundeţi j de prinderea mea. Să ştiţi ? Hai ?: Rămâneţi unu’ câte unu’ în urmă. Câţi au rămas Bârneaţă, eri ? — Nici unu’ domn căpitan. ■— Cum nici unul. Da’ alaltăeri? — Nici unu’ dom’ Căpitan. Dej când n’am mai avut lupte, de-a- j tunci sunt cu toţii la apel. — Minţi, minţiţi, nu mai eşti bun de nimic ; o să te degradez să ştii. De ce n’a fugit ? Vreţi să scăpaţi de răspundere dacă m’o prinde cumva şi pe mine? De-acurn vă plănuiţi! Ha? Tâlharilor! V’a-duc pe toţi la curtea marţială după răsboi... Când ajunse Ia canton soarele scăpătase. Nourii viorii aninau pete de cerneală turbure pe copacii schilavi. Câinele* care lătrase adineaori, se ridică greoi de după un ciot de copac şi se apropie gudu-rându-se de so’dat. Cantonul rămânea mut şi oblonit. — Ce mă cuciule, măi. Mă Corbea mă, cum te chiama pe tine, mă Corbea măi? Te-au lîsat să Ie păzeşţi casa., hai... Se gândi să-i arunce o bucata de pâine din codrul uscat, pe căre i mai avea în sac. Dar se temu : c’o să-i ducă doru’ mai \ © BCU Cluj ;gândirea 25 *ârziu. Se mulţumi deci să mân-gâe câinele şi se apropie de fântână. îşi potoli setea cu o găleată jntreagâ. Apoi rezemându-se de ghizduri strâmbă nedumerit din buze : — ...ce-o fi având domnu! căpitan cu răspunderea aia ? Se lăsă greoi pe o buturugă de alături. Câinele i se lipi gudurâtor de piciorul stâng. Simţi cum se revarsă oboseala din trup ca frigul iernei la dogoarea jăratecului din vatră. O Simţia cum se destramă pale, paie, din împletitură muşchilor sdrobiţi, din şalele sdruncinate, din umerii încovoiaţi. Privi drumul pe care ajunsese. Calea pornea înnapoi făşie încă limpede, învineţea încetul Cu încetul, pierea în roiuri de neguri, dispărea cu totul în domnia mogăldeţelor întunecate din fund. Acolo, în împărăţia acea a întunerecului, ochii lui se opriră plini de teamă şi nedumerire. ' ...de ce l’au lăsat singur. Doar domnu căpitan l’a văzut... — . . . Laşilor, nemernicilor! Aţi fugit cu toţii şi m’aţi lăsat singur. Aţi aflat ce bine e la ei, acolo. Nu mai credeţi în.. în. minciuni... cum spuneţi voi ... Vă trebue acum odihnă şi pat bun; cafea cu lapte şi rufe curate . . curn n’aţi trăit voi nici în vreme de pace. Tâlharilor! Şi acum vreţi să mă lăsaţi singur. . . . . . odihnă şi pat bun . . cum n’aţi mai ... Potolit din răsufletul aspru şi îndesit; câinele îşi potrivi privirea după căutătura omului. Şi se în-ghemui deodată într’ânsul. Înfiorat de atâta linişte necuprinsă, începu să scâncească ca un copil; apoi se porni într’un urlet prelung şi dureros. întoarse ochii la câine; se priviră amândoi muţi un răstimp. Dar parcă încurajat de muţenia omului, animalul se porni iarăşi în acelaş plânset lugubru, sfâşietor. Soldatul îşi făcu cruce. Vroi să-l mângăe, dar ochii îi rămaseră pironiţi la botul câinelui, care se descleşta într’un fel anumit, într’un chip cum mai văzuse el undeva, de curând. La Boiţa. Urletul ungurului, a-celaş urlet de surprindere şi durere al singurului om, pe care ştia că l’a răpus, care-şi proptise pântecele- în ascuţişul baionetei lui. Şi-şi aduse acum bine aminte de ungurul acela care îămăsesa trei zile neîngropat, în marginea tran-şeei, la care se întorcea aproape zilnic să-i. vadă ochii spăimân'taţi şi urletul încremenit. Îşi făcu din nou cruce şi întoarse privirea. O luminiţă se aprinse în fundul negurilor, pâlpâi sticloşi, cu aceiaşi gură încremenită pe vecie. Soldatul tresări. Se ridică speriat de pe buturugă, Câinele sări şi el înveselit deodată, dându-i târcoale prieteneşti. Omul îl privi spăimân-tat şi începu să-şi facă cruce, stupind spre animai şi bolborosind cuvinte de descântec, . .. Ajunse la drum deanteretelea, § Fîntorcându-se cu faţa spre câine la fiecare târcoală. Apoi simţind pământul tare al şoselei, o luă tot înnainte, în pas gimnastic, aproape fugind. Câinele îi sărea în faţă, rămânea în urmă, îl ajungea în salturi nebune. El continua să se închine, scuipând spre animal ; uneori îndrăsnea să-l cheme pe nume, ca şi când ar fi vrut să-i descopere prefăcătoria. — Mă, Corbea, mă .. Dobitocul devenea îndată şi mai sprinten. In bucuria lui însă, i se părea că râde ca un om. înteţea atunci crucile şi îndesea păşii. Deodată băgă de seamă că’n ^ juru-i s’a făţut lumină; o lumină flş vrea şă-roi iau fiinţa’n mâini palidă, sângerie... .. . Ei, sunt ei.. Âvuzul Prea slab de ţazi, prin ură sau căinţă, Să-mi rap din piept atâta suferinţă Şi peste tot ce-a fost încet să las, Ca o perdea, uitarea fără glas ; ' "i ■ ‘ Ne’ngăduit nici că suspin Cuvântul Ce sună'n ape, trece lin cu vânţul, Cu tine’n foşnetul micuţei rochi,' In datul mâinii, îicurul din ochi; Şi oşândit să-rai stai alături bună, Când (pate’n jurul meu vuesefurtună, Iar dacă dau să’nfrâng aceste legi, Şă urci sprânceana şi să nu’nţelegi; acuma Şi s’o sfărâm doar pulberea şi spuma! Apoi să nasc din no», dar fără simt, Nici tălpi de-arginf; sau aripi mici cu ziraî; Să nu fiu cartea’n care — opreşti un deget, Nici patu'ncare intri, doar eu preget, Icoana din perete să nu fiu, In care'n aur doarme Sfanţul Eiu ; Ci, risipind reci curcubee’n ramuri, Avuzul care cântă'nalt la geamuri, Şi-Lpoţizâmbind, privi de-aiâtea ori, Că’n flori se naşte, cade iară’n flori. Emanoil Bucuţa o clipă, crescu şi se stinse. în mintea omu'ui însă rămase. Par’că suflată de urletele câinelui, ca de un duh necuţat, începu Să ia proporţii. Fu mai-întâi o învolburare ciudată de icoane fără sens, un a-rnestec curios de flăcări si sânge şi ochi de mort. In urmă apăru ungurul dela Boiţa: ochii erau ai Iui. Dar ca norii alburii mânaţi de vânt, pe fopdui senin ai cerului, în creerul soldatului imaginele se desfăceau şi se al ătuiau cu o mare repeziciune Ungurul era acum par’că îmbrăcat femeeşte ; ba era chiar o. femee cântând şi surâzând ; 0 figura stranie, desrhăţată şi fixă. Dar femeia, aducea tot mai mult cu Ioana, cu nevastă-sa şi acum ea juca de foc .şi tâdea tot mai sălbatecă, iar ungurul cel mort cânta pe ladă, din armonică. Ea chiotea ca o nebună,şi săruta neamţul, ce râdea cu aceiaşi ochi I se păru că toate pădurile lă* sate de mult în urmă au isbucnit în flăcări. Zarea se încinge necontenit de sângele vâlvătăii, ca şi roşul ei reflex, care i se întinde tot mai pronunţat dinnaintea ochilor. Căci ei nu îndrăznea să se uite în urmă. ' Dar acolo, în rumeneala focului din spate, el năzărea umbre fioroase de oşteni înzăuaţi, aruncând în marş neoprit picături de flăcări din torţele aprinse. 51 dincolo, tot mai în urmă, prin perdeaua de fulgere şi fum, vedea alţi oşteni, cât fir şi iarbă. Înzorzonaţi ca’n basme, cântând de beţia triumfului, scotocind bogăţiile ascunse, ciocnind cupe spumoase, târând după ei nevestele şi fetele ţârei ; şi fetele şi nevestele şi Ioana lui râdeau prosteşte, râdeau la lumina paloşnrilor, râdeau veşele, râdeau din toată in:ma de neputinţa go-niţiior. . . Era luna. Abia acum o văzuse. Când se ridicase ea tocmai acolo? £i Corbea, care ' dela un timp mergea atât de liniştit alături, cu lirrîba scoasă şi cu priv rea cuminte 1 Întoarse ochii tot cu fereală. Dar în urmă stăpânea aceiaş tăcere deplină şi acelaş întunerec de necuprins . . .. * * * . — Oamenii abia se mai ţin, şopti plutonierul Bâmeaţă la urechea domnului căpitan. . Dar domnul căp tan părea că -\ © 26 n’aude nimic.' Şi când Bârneaţă rămase iar în urmă ridicând d:n umeri, ca omul care nu mai înţelege nimic, domnul căpitan zămbi satisfăcut, iuţind şi mai mult paşii. Soldaţii nu mai ţineau nici un fel de rând, nici un fel de ordine. Unii rămăseseră in urmă de toţ ; doar câţi-va se mai târau năuciţi în spatele domnului căpitan, privind cu mare nedumerire' Ia repe-zciunea crescândă, cu care-ş muta picioarele. Din când în când se oprea cete unul trăgând de curelele ramţei, pentru ca s’o aşeze mai bine pe ieşiturile spinărei ; alţii o lăsau să atârne de umăr, alţii, născoceau tot felul de potriveli, pentru ca să )e găsească — armă, saci ş raniţă — o cumpăneală mai convenabilă pentru corp. Dar foloasele echilibrului găsit durau se vede puţin, câci aproape numai decât născoci orii aceştia,, cari se întreceau între ei, găseau un plan şi mai nimerit pentru a împăca mersul ameţitor al domnului Căpitan cu pofta pământului de a-i covârşi sub greutăţile din spate 1 Şi isbuteau. Căci nici unul nu cădea. Mergeau înnainte cocoşaţi, aduşi într’o parte, clătinân-du-se ca nişte beţi. * O ceată desmetică de beţivi, frânţi de vin părea frântura de companie a domnului căpitan. Dar el nu lua seama la asta, cum nu lua seamă la gemetele si la scrâşnetul blestemelor care-1 urmau. El mergea înainte grăbin-du-se tot mai mult şi zâmbind tot mai fericit. -■— A căzut Neacşu .. se apropie din nou timid şi gâfâind plutonierul Bârneaţă. — A ha ., a căzut.. Domnul Căpitan mai făcu câţiva paşi, apoi se întoarse brusc în faţa uimită a plutonierului. — Înţelegem noi şiretlicuri de astea, strigă el. Şiretlicuri d’astea de bădărani proşti. Vreţi să rămâneţi, hai ? Vreţi să rămâneţi cu orice preţ ... — Dorn’le căpitan, toată lumea e ruptă de oboseală ... Domnul căpitan desfăcu doi ochi mari, par’că beţi de fericire. — A ha, toată, lumea .. Şi dădu de mai multe ori din cap înţelegător. —1 A ha, toată lumea, toată lumea . . înţelegem, înţelegem ! ... Să sestrângă rândurile ! răsună cu putere glasul lui de haraba. Soldaţii se strânseră. Găfăiau cu toţii şi ochii li se dilataseră înspăimântător. Unii mârâiau printre buze sunete neînţelese. Era însă ceva ameninţător în privirile şi’n GÂNDIRI A S’a rupt din sufletu mi ceva.., S’a rupt din sufletu’mi ceva — Eu nu ştiu ce, dar iată Că pace nu’mi mai pot afla Şi nu mai pot de-atunci lucra Şi nici dormi şi nici cânta, Nici râde ca odată. S’a rupt ceva frumos şi bun Din suflet — şi ştiu bine Că na mai pot la loc să-l pun; In van e tot ce fac şi spun, In van mi-e sbuciumul nebun S’a rapt, s’a dus cu tine. Ecat. Pitiş mârâielile acestei frânturi de companie. , Dar domnul căpitan nu le dădea nici un fel de atenţie. Examina pe toţi cu aceiaşi privire luminoasă şi-l cântărea pe fiecare cu aceleaşi clătinări semnificative d n cap. — înţeleg, înţeleg . . spunea dumnealui. Care va să zică v’aţi hotărât cu toţii . , să-mi rămâneţi.. Un murmur îi răspunse: — Nu mai putem domne căpitan. — Noi avem raniţe. Dar domnului căpitan îi sări ţandăra : — Taci mocofane! Aveţi raniţe., a ? Dar eu n’am purtat raniţă 1 Aţi găsit pretextul, ha, tâlharilor. V’aţi înţeles cu toţii.. Bine, bine., laşilor ... — Noi vrem dor să ne odihnim. — Suntem morţi domnule căpitan ! — Mă rog. mă rog, rupse scurt domnul căpitan. Eu nu mă împotrivesc. Rămâneţi. Vă priveşte. Dar eu nu pot să-mi părăsesc compania. Rămâneţi, poftim I Rupeţi rândurile, poftim. Dar aşa să povestiţi lucrurile atunci, când o fi să ne dăm seama ... aşa ... cum a fost... Soldaţii nu mai ascu'tau. Nici nu mai puteau să audă. Săriră cu toţii şanţul, căzând unul câte-unul pe pajiştea moale de alături. Inserarea cobora rece şi solemnă. Un vântişor adia agale susurând frunzele. Plutonierul Bâr-neaţă făcu apelul. Neacşu venise. Dar lipsea Mocanu Ion. — Unde e Mocanu ? întrebă numai decât domnul căpitan, lăr-gindu-şi din nou gura a zâmbet. — A rămas, trăiţi domn Căpitan. S’a răzleţit dela popasul dela prânz. — S’a răseţit, ha, ha, s’a răs-leţit. Şi dumneavoastră îmi rămâneţi pe drum. Bun bun, duşmanul e în spate şi dumnealor au gust de odihnă ... — Ne odihnim puţin domne căpitan. — Nu rămânem mult. — Nu ne lăsăm prizonieri domne căpitan. — Mai bine murim .. Domnul căpitan păru că se gândeşte profund. —■ Eu mi-am făcut datoria, spuse el la urmă. Dacă n’aţi vrut se schimbă socoteala. Nu mai ascul-daţi de ordine, de nimic . . Şi privindu-le feţele cu nespusă luare aminte, scăpă printre dinţi într’o doară : — Am să plec singur . . — Mergem Cu toţii domne căpitan Domnul căpitan făru o mişcare bruscă şi reţinu Cu greu un strigăt de satisfacţie. — Ştiam, ştiam că n’o să mă lăşaţi. Vreţi să mă ţineţi cu voi, să mă daţi peşcheş neamţului . . . — Nu ne dăm domne căpitan. — Murim cu toţii — Murim pănă la unu !. . — Ştim noi, ştim noi basme d’ăştia . . Aci domnul Căpitan oftă : — Bine băeţi, fie voia voastră. Dar veţi da seama . . veţi da seama . . se va termina şi răsboiul ăsta Să nu fugiţi de răspundere. Eu vă iau pe toţi mărturie să spuneţi cum s’a întâmplat. Eu mă spăl pe mâini. Eu n’am vrut. . dar dacă a fost peste puterile mele .. Am făcut tot posibilul.. — Să ne odihnim puţin domne căpitan. Ş’atât... © BCU Cluj, GÂNDIREA 27 RĂZBOIUL. Mă oprisem împovărat şi ostenit Aici subt soarele aurit. Pădurea neagră e o biserică verde. Coloana trunchiîor se pierde. In tavanul din 'smaralde boltit. Mirosul buruienilor strivite, Cântecul frunzelor murite, Sunt tămâie şi rugăciune Pasul meu căuta căi mai bune; Şi iată că pe când coboram gândirea, într’un luminiş văd desfăşurat războiul. Negru, în furie puhoiul îşi infăptuia brutal pornirea. De subt pământ din două părţi porneau armate Cine nu le-a văzut înverşunate? De ia mine strigăte nu se auzeau Dar sbuciumările morţii se zăreau în trupuri sdrobite şi descheiate. Mii după mii, din găuri de pământ se târau nesfârşit. Cel slab de cel tare era sfârşit, Şi ceia ce cu grai omenesc se zice bravura . Era dorul de pradă şi ura. Din adevăr ca dintr’un vis m’am trezit... Lângă râul mic cu undă albastră Am strivit cu lovituri de cizmă Furnicile care se războiau în izmă îndreptându-mi paşii către lupta noastră. — Eu aş pleca singur, dar ştiu Că m’aţi împuşca ... Cine să vă împuşte domne căpitan, sări speriat plutonierul Bârneaţă. — Va să zică nu mă lăsaţi să plec. Ca să nu povestesc acolo . . Bine băeţi, foarte bine. Asta aşteptam. Să nu-mi ascultaţi ordinul. Atâta aşteptam. Adică toCmai la asta nu mă aşteptam. Dacă [vreţi să vă predaţi, predaţi-vă Dar deCe nu mă lăsaţi pe mine să plec . . — Cum să vă lăsăm domne căpitan ? Cine să vă lese ? Plecăm cu toţii . . — Ştiam, ştiam ... . Şi dădu neputincios din. umeri. — Eu nu mai am n'ci o putere! ...... Soldaţii dormeau de mult, trântiţi pe raniţe, răsuflând sgo-motos, transfiguraţi de lumina searbădă a lunei. Plantonul, de pe marginea şanţului, anunţă clar în tăcerea umedă a nopţei: — Pe şosea un soldat... şi-un câine... Şi-un câine zici ? sări domnul căpitan care nu închisese ochii de loc. Ală e neamţ .. — Lasâ-1 să înainteze mai bine şi ia-1 la ochi, opină plutonierul Bărneaţă. — A ha, tu comanzi aici Bărneaţă? râse arnar domnul căpitan. Uitasem Că sunt prizonierul vostru. — Nu doamne căpitan.. — Bine, bine, faceţi cum vreţi. Dar să vedem cine este... Poate ne 'dă desluşiri. Poate îl facem prizonier. Poate e o avantgardă-.. Domnul căpitan să sculase, alergase la şanţul din marginea drumului şi acum privea cu încordare casca lucitoare a soldatului, care înainta singuratec prin funi-geala razelor de lună- Zâmbetul domnului căpitan creştea din nou pe figura sa lungăreaţă. Dar în ochii lui plutea nelămurit par’că o teamă. ’ — Poate că e o avantgardă. Mai mult ca sigur. Si e de prisos, ce vă mai prefaceţi? Ce să-J îm-puşcăm? Ca să ne împuşte şi pe noi, cei care-1 urmează. Prea târziu acum. V’aţi văzut visul cu ochii. V’au prins. M’aţi dat legat neamţului de mâini şi de picioare. — Ce facem domne Căpitan? — Treaba voastră... ce mă întrebaţi. Eu zic să-l lăsăm să se apropie şi să-l luăm cu binişorul... Acum e prea târziu să mai facem pe eroii. Aşa aţi vrut-o,... aşa... Soldatul de pe drum se apropiase — de tot. EI nu băgase încă de seamă pe cei trei, care-1 priveau. Doar câinele se oprise în ioc mârâind. Deodată plantonul strigă: — Asta e Mocanu... La strigătul plantonului Mocanu se opri scurt. Stătu un moment în cumpănă apoi întinse • braţele şi se năpusti spre şanţ. — Stanciule, domne căpitan... Sări şanţul ca o minge. Pocni călcâile în faţa comandantului aşa cum nu le mai pocnise niciodată, nici când era recrut. — M’am întors domnule căpitan strigă el cu bucuria senină, a celui care se ştie de mult aşteptat. Câinele ajunsese din trei salturi soldatul şi-acum mirosea picioarele celor patru inşi. Apoi puse labele pe galoanele ofiţerului, întinzând capul, parc’ că să-l sărute... — V’am ajuns domne căpitan, se bucură soldatul, răsuflând grăbit ca scă pat de o mare primejdie Până acum nu se vede nimic în urmă. •. .. . Dar vor veni domne căpitan. Să mergem, să mergem, să nu ne ajungă domne căpitan, se ruga el tânguitor. Să nu-i vedem ne-cinstindu-ne femeile... Unul câte unul cu căscaturi grozave, întinzându-şi braţele ca la un supliciu, soldaţii se trezeau, deşteptaţi de larma lui Mocanu. Alţii cădeau iarăşi numaidecât pe iarbă. Dar câţiva rămasaseră treji, cu urechile ţintă. — Să mergem domne căpitan îndrăsni o voce ascunsă în întu-nerec. — Să mergem, să mergem, se auzi din mai multe părţi. Zâmbetul domnului căpitan pieri. Dar apăru iarăşi îndată. — Hm, hm, b ne, bine, să mergem, hotărî el la urmă. Eu de când vă spun. Faceţi cum vreţi. Dar e prea târziu. Prea v’a venit târziu gândul... Haideţi, la rând, dar degeaba... Si după un timp. — Ha, ha, aţi adus-o bine.., Aţi aşteptat până acum şi acum faceţi pe grăbiţii... ...... — Nu ne dăm domne capjtan. —■ Mai bine moartea, complectă Mocanu... - Soldaţii erau acum cu toţii în picioare. Săreau şanţul rând pe rând şi se aşezau în linie de grupe pe şosea. Plutonierul Bărneaţă îi potrivea cu mâna. Iar domnul răpi--•tan bogodonea înainte, — Aţi auzit că e mai bine acolo, /^ineiuni toate. Nici nu mai' ştii, pe care s'o mai crezi. Din toate, trebue să iei câteceva. Dar eu mi-am făcut datoria şi v’am spus; eo minciună. Prizonierul e prizonier. Or unde, amar de el. Nu v’am spus? Spldaţii se aşezaseră Bărneaţă comandă: „In priveliştea vieţii- Ce-minunat. . eşti tristule făurar de bucurii! , iţi zugrăvesc hărnicia astfel: păsări .mici îşi clădesc cuiburile • înir’o gură de balaur, care se • închide treptat, asupra lot. '• Bunicii mei erau aşa cum sânt îndeobşte, bunicii care se îndrumă spre nunta de aur, purtând pe capete, rărită, beteala căruntă a nunţii de argint. Prietinii lor, bunicii şi ei de sigur, erau mai toţi la fel. Când se adunau mai mulţi laolaltă, era o adevărată încântare, pentru ochi, priveliştea brumăriului, fumuriului şi argintiului, odihnind cuminte pe capetele bătrânilor. Odată — era prin luna April —■ ziua bunicei adunase mai' mulţi ca oricând. Fireşte — după ce au contenit urările şi amintirile, după ce s’au cinstit în deajuns dulceţurile şi cafelele — s’au întocmit cuvenitele partide de cărţi, în odaia cea mai încăpătoare, în salon. — Stârnite ’ de pâlpâirea vântului, ferestrele deschise, cât şi uşa cu giarhlâc, înaripau cu străveziul lor însorit, peretele dinspre livadă. — Eu, din altă odaie, mă tot uitam la ei, şi de pe capetele lor, privirile mele se rezleţeau a lene, întâlnind crengile înflorite. £i aşa, privind printre gene, risipele de alb îngemănat în în lumină, — al odăii şi al livezii-mi se năluci delaovreme, că bătrânii au eşit afară să' se plimbe, şi că pomii au întrat înlăuntru, ţinindu-!e locul la jocul de cărţi.:— Astfel mi-gm trecut eu mulţi ani ai copilăriei, privind mai mult decât jucându-mă. Capetele vrâsnici-lor noştri oaspeţi, erau pentru ochii mei, un şirag de mătănii scoase şi prăfuite, pe care-1 ştiam boabă cu boabă, şi-l,desfăceam în voia visului. Cu motanul pe genunchi, sau cu o carte de basme, mă cuibăream pe o canapea, priveghind cu duioşie adunările lor, caşicum eu le-aşi fi fost bunic: şi doar numărul anilor mei, nu-1 întrecea pe al degetelor cu care îi socoteam. Dintre toţi însă, alesul meu era Moş Niculai, vărul bunicei. De ce mi l’am socotit mai drag decât ceilalţi, Dumnezeu ştie! De ce l’am osebit de ceilalţi, nu-i greu de lămurit; era altfel decât ei, mai întâi avea o înfăţişare neobişnuită ; tocmai semnele care vădesc bătrâ-neţa, pe el îl întinereau. Părea că râsul care încreţeşte obrajii copiilor, îşi ţesuse pe chipul iui, paen-jeniş statornic: pornind din colţurile buzelor, resfirat de-alungul obrajilor, rotit în jurul ochilor prinşi, înălţat pe suişul frunţei şi că odată ajuns acolo, rostogolise pe tot capul, licăririle fragede culese depe dinţii copiilor, într’un vălmăşag înspumat, care străbătând faţa, se revărsa mai departe prin fire lungi de barbă, la capetele cărora se oprea înfiorat, ca prins de ger. Trupul lui era puţin adus, dar frumos; aşa cum sânt pomii când belşugul rodului întrece voinicia crengilor. Portul nu i-1 mai ţin minte; cine se mai uită la scoarţa pomilor când crengile sânt luminate de fiori. Hotărât lucru: anii nu-l împovăraseră cu bătrâneţa oamenilor; îl înoiseră cu tinereţa pomilor. De-opotrivă cu înfăţişarea, firea îi era deosebită. Pretent nud ştia nimeni: nimeni nu-i călcase în casă. Pe la noi, venea rareori. Când ne găsea singuri, ori juca pichet cu bunica, ori şedea de vorbă cu bunicul. Dar de se nemerea să fie lume, se retrăgea laoparte de ceelalţi, şi ’ncremenea ciasuri de-a-rândul. Atunci aveam un sinţemânt ciudat. Mise părea că nu era în aceiaşi,. încăpere cu mine, alături de ceelalţi, ci că-1 zăream cărunţind în limpedele unei depărtări, ca un pisc de gheţar, şi că ochii mei îl apropiau înşelător. Domnea deasupra celorlalţi, tăcut şi lăuntric, păstor al singurătăţii lui. Viaţa lui era o taină pentru toţi. Bunicul vorbea despre el, cam aşa: Neculai? 1-un om foarte cumsecade. Ştie multă carte, o călătorit mult... Fuge de oameni fiindcă nu le seamănă, şi fiindcă-i un înţelept. Bunica, hotăra despre el, mai scurt; „la un sărit!" Ba chiar se îm-belşugau, înăsprindu-se, vorbele bunici „giudecându-l“ pe moş Neculai, mai ales când o bătuse de curând, la pichet. Dar cum erau vorba de mânie şi cum n’aduc' nici o deslegare în şirul povestirei, să zicem că I?-am uitat şi pace! Spuneam că ’mi era drag Moş Neculai, dar n’am spus cum de-am legat amândoi prietenie; că de văzut îl vedeam când şi când,, şi cum mai era şi dus pe gânduri, de unde şi până unde să bage în seamă o aşchie de om ca mine? iată cum: Aveau bunicii o sumedenie de vietăţi în ograda lor încăpătoare,' O cerea rostul gospodăriei şi veselia ei; ograda fără de păsări, fără de animale, e ur- 29 şuză ca o odae de copil, fără jucării. Din tot norodul acesta, tovarăş mi-1 alesesem pe Bum: un câne danez, care aducea a poney din p>ricina înălţimii, şi a elefant, din pricina culorii. 11 numeam aşa, fiindcă lătratul lui semăna cu o bolborosire de tobă mare. Bum avea multă ciudă pe Scrum — motanul nostru — fiindcă: Scrum se îmbrăca în cenuşiu :— la fel cu el; fiindcă adăpostit îndărătul scutului străveziu al ferestrei, motanul îl privea în ochi, ba chiar îi şi întorcea spatele, ridicând coada ne-cuvincios; şi fiindcă, la urma urmei, Scrum cuteza să fie motan in faţa iui, a dulăului Bum! Ciuda-i ciudă, lesne şi nescoceşte pricină de uşurare, dar un câne ca Bum ştia s’o stăpânească. De acea, de câte ori îl întâlnea pe motan prin ogradă, se mulţumea să-i mârâie în faţă, chipurile spunân-du-şi numele: aceasta cu duhul blândeţii şi al cuvinţei. Întâmplarea însă, le-a cârmuit odată paşii spre o răspântie a vieţii lor: strachina cu mâncarea cânelui. Cum s’o fi potrivit nu ştiu, dar Bum era sătul în ziua aceia, Scrum era flămând. Bum înţelept, se culcase în preajma strachinei, aşteptând să-i treacă saţul. Scrum, după o amănunţită cercetare a mişcărilor cânelui, crezându-1 adormit, se apropie binişor dte strachină, uşor ca fumul, se opri la margina ei, întoarse capul spre câne, îl îndreptă din nou spre strachină — cumpănind primejdia cu ispiţa — şi la toată urma, liniştit de sforăitul cânelui şi înduplicat de îndemnul stomahului, se hotăra; şi începu să mânănce motanul, atât de încetişor, atât de tainic, de parcă vorbea strachinei, la ureche. De-acolo i se trase ruşinea, căci Bum, mehenghi mare, se prefăcuse numai că dormea. După ce lăsă pe motan să se îndestuleze, se năpusti asupra iui, cu un salt mârâitor, îl răsturnă punându-i laba pe pântecele plin, îl privi galeş, cu capul pe-o ureche, îşi ridică buza de sus descoperindu-şi colţii surâzători, şi începu să-l lingă cu lacomă desfătare: credea pe semne, Bum, că şterge culoarea ma-tanului. Era aşa de hazlie perechea lor, încât eu care-i urmărisem de la început, râdeam cu hohote, bătând din- palme. O mână lăsată pe umărul meu, mă făcu să ’mi întorc puţin, capul: în spatele meu era Moş Neculai. Râsul meu se oglineda sonor în râsul lui. Râdeam acum, unul de altul, şi cum râs cu râs se înteţea, nu mai conteneam. Hohotele acelea au fost botezul prieteniei noastre, eu îi eram drag, 30 GÂNDIREA BOI ŞI PLUGARI Sub cerul care arde ca un rug înfigi în umedul pământ anticul plug Care desfundă,brazde moi!' Eşti frate bun cu bunii boi Scriindu-ţi tragedia cu copita pe ogor. Q, frate-al lor, De suferinţă şi necaz ' Când ceru verii asvârle albastrul lui talaz Pe umeri de grădini Laşi fruntea’n jos, prelung suspini Şi lacrimele tale cad Pe faţa-ţi neagră-vechiul vad. Din fundul, vremilor ce dorm In al legendei somn enorm. Strămoşii tăi, ai ţarinii eroi Au fost de-apururi lângă boi. Şi-au frământat mereu pământul Alăturea, pe când, în trecăt, vântul Le şuşotea poveşti străvechi Ca o bunică Ia urechi, • Voi l’aţi udat cu sânge şi sudoare Şi-aţi smuls din ceruri razele de soare Pe care le-aţi sădit în ăst ogor. Şi-a răsărit un val de aur lucitor Care s’a scurs în nesfârşite unde Departe.....cine ştie unde? In cine ştie ce hambare . ■ Din ţările fără hotare? Tot ce munceşti e ca argintul viu Se duce pe pustiu! Şi tu rămâi cu palmele, bătătorite Agonizând alăturea de vite Cu care’mparţi frăţeşte săracia şi necazul Şimţind grumazul 1 Înăbuşit de ghiara eternei nedreptăţi. Pe când din zări pierdute enormele cetăţi Cu mii de braţe goale, cu mii de guri căscate întind ne’ndupiecate Tentaculele vii Ce sorb din rodnicia imenselor câmpii. Şi sug adânc pământul din vine şi artere Din care se îmbată cu musturi şi cu miere Ca ’ntr’un cules de vii. Mănoasele câmpii Sunt triste cimitire din care es strigoi Mergând de veci alături: plugari şi fraţii boi! D. Karnabatt. fiindcă ştiiam să râd, şi râdeam cu poftă; el mie, fiindcă mă făcea să râd. Şi m’am trezit tovarăş de veselie al acestui bătrân tăcut şi închis pentru toţi cei de-o vrâstă cu el. ' De — atunci, spre marea uimire a bunicilor, Moş Neculai veni mai des pe la noi. Şi de câte ori venea; ne duceam înpreună în ogradă sau în livadă — şi râdeam. . * * . * • Semănasem ani multişori, în urma mea, pe nesimţite, aşa cum îşi pierd copiii,' acadele, diintr’un buzunar găurit. ' Clopiiăria, cu ochii umezi, îmi şoptea : „Eşti atât de mare şi eu atât de mică! Nici inăiţândurmă, nu mai ajung, cu mânuţele mele pline de colb şi de rouă, să’ţi acopăr ochii care privesc aiurea." iar bunica ofta: „Eşti gogemite holtei cu minte de copil!“ . Era în toiul unei erni cumplite, într’o Duminecă, pela vremea prânzului. — Odaia de mâncare a bunicilor, aşezată în sub-sol, se. învecina cu bucătăria. Din această pricină, în fiecare zi, Ia oarele prânzului şi ale cinei, bucătăria primea măgulirea mirosului de răşină afumată alăturea, şi odaia de mâncare, prin nasurile noastre, simţea jignirea unui iz de ciapă prăjită dincolo. — 1 . Cum spunem, era la vremea prânzului. Bucătăreasa aşezase farfuria cu friptură,_ pe masa rotundă în jurul căreia şedeau bunicii, Scrum şi cu mine. Bunica, după ce îmi covârşi farfuria cu o bucată vrednică mai de grabă, de puterile lui Bum decât de-ale mele, — voia bunica să prind puteri—începu să tae bucata pe care o împărţea cu bunicul. Tocmai ridicase furculiţa cu jumăţatea bunicului, când numai cu ce ne pomenim că întră prin uşa bucutăriei, Moş Necolai ; chiar el! Jumătatea din furculiţă, urmând mişcarea mirată a braţului, căzu în gura lui Scrum. Alb, din cap până’n picioare, ca un om de omăt, Moş Neculai se oprise în prag, cu o plecăciune, scoţindu-şi paltonul. Prin crăpătura uşei, zării pe bucătăreasă privind cu.gura căscată. Intrarea lui Moş Neculai în odaia de mâncare, de — adreptul prin bucătărie, la vremea prânzului, era aşa de neaşteptată, încât nici n’apucă bine să sfârşească — Sărut mâna şi poftă mare — că bunica îi şi luase în primire: „Piii! Ce-i minunăţia asta?.. Te-o fi adus vre-un cutremurde pământ,omuIe?“ Iar bunicul, îndulcind năvala de mirări a bunicăi, îl pofti cu mâna, să şează, spunându-i: „Ce s’o întâmplat ?“ Eu nu mă dumeream; motanul, cu ochii ţintă la bunica, aştepta ceialaltă jumătate. Moş Neculai, după ce’şi scutură . mustăţile şi barba, începu cu glasul lui blajin: „Uite ce-i Alecule, am venit la tine cu o rugămjnte: să-l laşi pe băiat — mă arată cu un semn prietenos — să’şi petreacă după amiaz, la mine-acasă." Bunica pufui: era dezamăgită. Iar bunicul, dând din umeri: „Mai încape vorbă! Doar îi băiat mare!" Nu mai ştiu cum s’a sfârşit prânzul şi ce-a mai urmat: eram prea nerăbdător st văd aşezarea ciudatului meu prieten, deratâtea ori şi într’atâtea feluri închipuită de mine, până atunci. Ţin minte numai, că bunica, întovărăşindu-ne până la antreţelul care dădea în ogradă, mi-a şoptit răspicat, destul de lămurit ca s’o audă şi Moş Neculai: „Bagă de seamă să nu te calce vreo sanie ; ma multă încredere am în tine decât în zărghj-tui ista!" Afară, o adiere geroasă ca o limbă de pisică, ne linse feţele, în-creţându-ie. Ninsoarea văruise oraşul, preschimbându-1 în sat dolofan, asupra căruia se văruia tăcută. După mult mers — eram aproape de capătul oraşului — Moş Niculai îmi arătă o căsuţă, la marginea unui maidan; «Ajungem". De unde eram, căsuţa apărea ca un zar bosumflat, CuCuşt de © BCU Cluj GÂNDIREA Ideal In goana-mi nebună pe stânei şi prin spini, Stau ochii mei tintă spre-Apusul de foc — Şi pletele-mi saltă cu-al paşilor joc, Şi-n faţă-mi se scaldă mii roşii lumini... Zadarnic, zadarnic tu, chip de noroc, Te-apropii în cale ^şi vii să te'nchini: Eu sânt din hoinarii de-apururi streini Şi dornici de ducă din locuri în Ioc; 0 - O stea care nu e pe cerul c-el vezi, îmi mână spre dânsa grăbiţii mei paşi. Cu doruri ce- nu ştiu de nu vor fi laşi Dar simt că vor tinde spre-acolo de veci Şi gându-mi, ce-o trece câmpi de zăpezi, Şi ochi-mi' de ghiaţă, şi mâinele-mi reci... N. G. Tista omăt. Cu cât ne apropiam, mi-se vădi un amănunt care-i da o înfăţişare deosebită ; n’avea fereşti în faţă, numai o uşă. fişa că părea întoarsă cu spatele la uliţă. In fine, ne oprirăm în faţa uşei. Omătul ne luase înainte; paşii lui albi suiseră scările care urcau din caldarâm, şi acum aştepta sâ între în casă, Cu mâna înmănuşată pe clanţă, privind prin gaura cheii. Moş Meculai bătu cu pumnul în uşă, de Câteva ori. Inima îmi zvâcnea aşa de tare, încât bubuiturile picioarelor mele, care îşi sCuturati omătul, păreau mai degrabă urmări ale zvâcnirilor ei, decât ale sfaturilor bunicei, care sunau cam aşa; „Drăguţă! Înainte de-a întră într’o casă, opreşte-te la uşă, ştergeţi bine picioarele, suflă-ţi nasul, potriveşteţi hainele şi părul; că-i mai mare ruşinea să între ca un sălbatec, într’o casă de oameni!" După lungă aşteptare, uşa se deschise, cosmd anevoe, omătul din dreptul ei, şi vădind înlăuntru o săliţă. Bătrâna adusă de şale, care ne deschise, după ce ne scutură de omăt, se îndreaptă spre uşa din fund, Cu mersul unei cer-şitoare într’o, biserică, Un sipet scund, acoperit cu un şal vechiu, făcea o mătanie greoae, în faţa noastră. Două uşi joase, se deschideau de-a dreapta şi de-a stânga, făcându-şi faţă. _ Odată dezbrăcaţi, moş Neculai îşi frecă mânile îngheţate, îşi scutură barba sticloasă de ger, şi mă pofti cu o mişcare â capului sâ întru prin uşa din stânga : zâmbea. O aromă de livadă încălzită de soare, mă întâmpină în pragul odăiii înlăuntrul căreia priveam, mirat şi minunat totodată. încăperea aceia n’o puteam boteza cu nici una din numirile odăilor obişnuite. Nici odae de lucru, nici odae de culcare, pici ^dae de mâncare; mai degrabă o’ cămară de basm; dar nici!' Iat-o: Pereţii văruiţi curat, erau aşa de luminoşi încât i-ai fi luat drept giafnlâcuri mari, astupate de omăt,; adevăratele ferestre însă, vădeau înşelăciunea. De-alungul peretelui din stânga uşei, o laiţă. De asupra ei, o poliţă de lemn, acoperită cu tot felul de mere : bunduce cu roşeaţa lucitoare, ca nişte cireşe pântecoase; galbene - deschis, ca nişte pete de soare; galbene mai închis, cu peliţa curată şi chilimbarie; domneşti, cu rotungimea bosumflată şi aprinsă ca obrajii copiilor, după plâns; iar roşii, dar mai mărunte şi mai vii ca cele dintâi, păreau scufiţe culese din pozele basmului cu scufiţa roşie; risipite printre acestea, o sumedenie de merişoare cu codiţe lungi, păreau păpuşile celorlalte. Şi mai erau încă multe altele, că doar neamul, merelor e tot atâ de felurit cât şi al oamenilor, şi poliţa era încăpătoare şi plin încărcată. Dar acelea scapă amintirii mele. In mijjocul odăii, o mesuţă joasă, rotundă, plină .de ardei mărunţi având culoarea şprinţară a vârfului de nas vopsit .cu roş, al lui August-, cel-Prost. De jurîmprejurul mesuţei un sfat de bostani aşezaţi turceşte, deşteptau imagina unor pitici guşaţi, adunaţi în jurul unui foc. Cât despre podea... A! Dar uitasem să spun. Intrând pe uşă, în urma mea, moş Niculai îmi şoptise: „Ia seama Cum păşeşti". Avea dreptate: un pas nechibzuit, putea turti mulţimea de gutui galbene şi unsuroase ca nişte boţuri de aluat de cozonaci, care şi-ar fi aşteptat rândul la cuptorul din faţa laiţei. Pe pereţi nici o podoabă. Doar o icoană ştearsă, având înfăţişarea de umbră castanie pătată de puncte auri ca ale păstrăvilor afumaţi. Belşugul de culori fireşti, orânduirea lor neaşteaptă, umpleau odaea cu o tăcere mirată — de joacă oprită — turburată doar de îmbufnările focului. . Moş Meculai, după ce mă pofti pe laiţă, alăturea de el, mă întrebă alintându-şi barba: „Cum îţi pare gospodăria asta? Cam in-potrivită cu bătrâne'ţele mele! Nu?" . — Moş Neculai, drept să’ţi spun, mie îmi pare că trăesc un basrh pe care nu Fam mai 'întâlnit ni-căeri; am trecut prin împărăţia, Iernii, călăuzit de un vesel Moş-Cră-ciun, şi acum iată-mă ajuns la tainiţa în care se află vistieria Toamnei, păzită de un pom aşa de alb încât nu ştiu decă e nins sau înflorit, şi dacă punând mâna pe el ar cădea omăt sau ar sbura păsări. Bătrânul îmi dezmierdă părul.—• Se bucura, decâteori, îi istoriseam închipuirile piele. — Apoi căzu pe gânduri. In cuptor, jarul *Yoş începu să se stângă. Gh tremur de umbre mărunte îi înghiţea treptat, strălucirea. Părea că buze repezi; su-geau pe ascuns, un miez de harbuz. ' Bătrânul, cu privirile departe, îmi îngână^vorbele: ...„Păzită de un pom aşa de alb, că nu ştiu dacă e nins sau înflorit" surâse trist. „Dar tu nu ştii povestea pomului moşneag sau copil, cum îi spui tu ! Să vezi. Odinioară, într’o pădure depărtală, laolaltă cu ceilalţi copaci, mai tineri sau mai bătrâni, se înălţa de-asupra pământului din care răsărise, un pom. Primăvara, asculta cu toate rădă-cinele, graiul sevei din adâncuri; cu trunchiul îl lămurea; şi crengile Iui, mai târziu tocmai, începeau să râdă, aşa cum râd şi copiii, de fericire şi de mândrie, când au © BCU 32 GÂNDIREA izbutit să lămurească năzdrăvăniile unui basm, şi s de aproape doi ani, revoluţie omorâtă pe deoparte de spârizurătorile ţarului Nicolae al doilea, pe de alta de indisciplina şi nehotărârea comitetelor de conducere. Persona-giile centrale sunt trei fraţi; Andrei, Michail şi Alexandru Bolotov, fiii unui general fanahe credincios împăratului. Toţi trei, unul student, altul licean încă, al treilea ofiţer întors ■ din captivitatea japoneză, devin terorişti şi sfârşesc la spânzurătoare sau pe baricade. In jurul lor se agită o lume stranie, hipnotizată de mirajul revoluţiei, târâtă în actele cele mai măreţe şi mai josnice de un eroism sau o mi-şelie automată şi inconştientă. Comitetul central, teroarea, extremiştii şi moderaţii, Okhrana, expropriatorii, agenţii provocători, insurecţia dela Moscova şi expediţia regimentului Semenof, asasinate, execuţii, explozii, trădări şi conspiraţii, toate şe precipită accelerat şi dezarticulat ca pe scena unui guignol monstruos. Dela lectura celor »Sapte spânzuraţii ai lui Andreev şi dela documentele asupra »Pedeps9i Ca-pita!e« publicate de Korolenko în afară de orice preocupare literară, dar cu atât mai tragice, — nu am întâmpinat o carte mai zgudui- toare. Un eroism risipit inutil o j exaltare mistică şi nehotărâtă, o 1 nebunie care târăe la olaltă mujici J| şi feciori de nobili, foşti hoţi de § drumul mare şi studenţi abia eşiţi J| de pe băncile şcolii, într’aceasta s’ar rezema romanul. Din cele şaizeci ori şaptezeci de personagii de j^B primul şi al doilea plan, trei sferturi Wg mor înainte de sfîrşitul romanului, Ia -Ş stâlpul deexecuţie,cu frânghia Ia gât, într’o explozie, într’o celulă de în- ■_ chisoare sau în lupte de stradă. jj| S’ar zice că e excesiv. Dar întor- * cându-se la represiunile din 905 şi 906, la facil tatea cu care poliţia şi guvernatorii provinciilor suprimau revoluţionarii fără judecată şi’numai pe simplă bănuială, socotind că din toate comitetele centrale, organizaţiile teroriste, bandele de expropriatori şi grupările cari lucrau independente prin conspiraţie, n’au scăpat poate zece la sută, fugind peste hotare ori renunţând pentru mult timp la orice semn de viaţă; — recapitulând acestea toate, proporţia nu ni-se mai pare exagerată. Savinkov a zugrăvit »sur le vif«, nu a improvizat dintr’un birou încojurat de o îmbelşugată bibliotecă. Iar revoluţia din 1905, pregătitoare chaoticei mişcări din 1917 —18, nu s’a mărginit la simple manifestaţii retorice şi Ia câteva baricade ridicate pe perspectiva Newski sau pe uliţile Moscovei. Revoluţia rusească, cea de atunci şi cea de astăzi, nu poate fi pricepută încă deplin de disciplina noastră sufletească occidentală. O prevedea însă admirabil încă din 1889, un impresionist ca Jules Lemaitre, dedu-când’o numai din literatura specifică nordului. Dela aceea dată, când Franţa se posionase pentru Ibsen, Bjornson, Grieg, Pisemski, Tolstoi, Ostrowski, cronicarul parizian înspăimântat de invidualismul scriitorilor septentrionali, profeţea că revoluţiile lor vor fi cu totul altfel decât experienţile amabile şi trecătoare ale Franţei. „Avem puţini revoluţionari serioşi, — spunea atunci Lemaitre. Sunt simpli iubitori de zizanii, sau simpli oameni de afaceri, sau amatori, prea eleganţi şi cu prea mult spirit. Se găseşte ceva din latinul batjocuritor, ;,până şi în cei mai hotărâţi şi pri-mejdioşi anarhişti... Când însă popoarele de Nord, când meditatorii şi puritanii se vor pune la rândul lor să facă experienţe, fiţi siguri că va fi altă ceva. Au să ne întreacă cu mult. Au să răstoarne lumea cu o conştiinciozitate, cu un scrupul, cu o credinţă în idei, cu o încăpăţinare !... Poate le vom datora suprema transformaţie a societăţii omeneşti din Occident." O astfel de revoluţie, încăpăţi- © BCU Cluj q AN Dl REA 37 tă şi fanatică ne prezintă Savin-kov. Ca interes pâsichologic, cartea sa ca a tuturor ruşilor rămâne o carte de vecinică consultaţie. Mai adâncă decât .cele cari au Făcut floria lui Gorki odinioară, mai puţin literară decât ale lui Andreev ori flrtzibatcev. După „ceia ce nu fu , autorul, dacă nu e prea mult absorbit de dinamica revoluţionară, ar rămânea să ne zugrăvească „ceeace a fost" cu cinsprezece ani mai târziu. Căci sfârşind, romanul palpită încă de încredere fanatică în viitorul revoluţiei. In ultima pagină, Vania, unul dintre eroi, întotcându-se dela moşia generalului Bolotov, după ce r-a vestit moartea celui din urmă - fiu, pe un drum de ţară, întunecat înconjurat de umbrele nopţii, sub un Cer noros din care ploua toamna, păşind singuratic spre o gară pustie şi recapitulând tovarăşii morţi şi toate înfrângerile, nu se dă încă biruit. Măsurând cu ochii întinderea mută din jurul său, ogoarele cu hotarele înghiţite de noapte, se consolează la gândul că toate comitetele, egenţii provocători, baricadele, % eroismul zădarnic, devota-mentele necunoscute, programele indecise, toate acele svărcoliri în cari q trăit doi ani şi care s’au ri-s'pit la suflarea realităţii, nu sunt, nu au fost decât spuma mării, ,ispuma poporului". In afară de ele, şi mai adânc, o forţa invincibilă lucrează, a lucrat-o pentru a desăvârşi mai târziu şi mai groaznic »Cea ce n’a fost atunci"... c. p. OSTLAND, 1. Mai 192 h Fără îndoială cea mai bună dintre revistele germane, cari apar la noi. Moderată în vederile ei tinde sâ păstreze echilibrul între tradiţia, . care se duce şi între noutatea, ce se naşte, intre colaboratori trecutul e tot aşă de bine reprezentat ca şi viitorul. Lupta se dă în tăcere, şi tineretul sigur de izbândă nu jubilează înainte de împlinirea vremii. — De interes pentru noi e un articol al dlui Oskar Cisek despre Grigorescu, (după tablourile marelui nostru pictor se fac şi câteva frumoase reproduceri) — cu observaţii peste asupra acestei arte româneşti, despre care apusul va trebui să vorbească altfel decât până arum. R.OMA, Nr. 4. Revista dlui Ra-miro Ortiz vrea să ne înprietene-ască întru cât se poate cu literatura şi cultura italiană. Găsim în ea studii de critică literară, notiţe bibliografice de tot soiul şi prea puţină literatură. Nrul din urmă ne Introduce în opera de critică a Iui Francesco de Sanctis, gânditorul, care pentru Italieni a fost ceeace fusese mai înainte Schlegel pentru Germani şi alături de Vischer unul dintre cei mai pricepuţi critici ai timpului. Hegelianismul estetic a avut deci o influienţă covârşitoare asupra literaturii italiene. — Dl Popeseu-T’elega scrie despre literatura mistică italiană. Reproducem acest scurt imn al lui San Francesco, „mieluşelul din Assisi", imn socotit de Renan cea mai frumoasă bucata de poezie religioasă după evanghelie: „Lăudat fii, Doamnei pentru sora Luna şi pentru surioarele stele. Lăudat fij Stăpâne pentru fratele vânt, pentru văs-duh, pentru nori, pentru pace, pentru toate anotimpurile şi pentru tot ce sprijineşte făpturile tale. Lăudat fii Stăpâne pentru sora apă, lucru de multă folosinţă, frumoasă, nepângărită şi umilă. Lăudat fii Stăpâne pentruj. fratele foc cu care luminezi noaptea." IDEIA EUROPEANĂ. Anul II. Nr, 8o (1. Mai) e î-n întregime, ocupată de două centenare. D. M. Beza scris despre Iohn Keats, de la moartea căruia s’au împlinit o sută de ani la 23 Februarie. Viaţa şi opera acestui poet, deopotriyă de patetice, sunt conştiincios redate. Cronicarul însă n’a stăruit îndestul asupra tragediei pe care a îngropat’o odată cu el Keats. Căci poetul s’a epuizat înainte de timpuri a sa moarte. După primele elanuri, a fost devorat de îndoială, s’a pătruns de vremelnîcia inspiraţiei sale căzute după primul volum şi odată elanul defunct, nu şi-a aşteptat moartea decât ca o bine cuvântată deslegare pe care ftizia i-a oferit’o generos, la 25 de ani. D. Beza traduce din vestita „Odă unei urne greceşti" — sfârşitul cu această splendidă. înţelepciune romantică : „Frumosu-i adevăr, adevărul frumos", — asta-i tot Ce ştiţi pe lume şi tot ce vă trebue să ştiţi". D. EmanoiI Bucuţa adânceşte figura lui Baudelaire. E poate una din cele mai emoţionante caracteristice ale poetului demonic, ce s’au făcut cândva la noi. £i slavă domnului, cu prilejul centenarului de la naştere, şi după ce au apărut mai întăi zeci de studii în ziarele şi revistele franceze; n’a rămas cronicar român care să nu treacă prin purgatoriul slovei sale nefericitul poet al „Florilor răului." O scurtă „însemnare" ne descrie încercările ce s’au făcut până acum pentru a se da în traducere englezească ce avem frumos în scrisul nostru. Impresie a făcut acolo Creangă, apoi Slavici şi Popovici Bă-năţeanu şi mult răsunet au avut proverbele româneşti tălmăcite de d. Beza. NAPRELET 1. Mai 1921. Colaboratorii acestei reviste maghiare din Cluj nu sunt numai scritorii rămaşi în Ardeal. Mulţi dintre literaţii refugiaţi de furia baronilor creştini la Viena îşi trimit scrisul la Cluj. Astfel Hatvany Lajos, Szep Emo. Cel dintâiu vorbeşte într’un articol despre marele liric modernist şi prevăzător de revoluţii Ady Endre. Hatvany ştie să scrie admirabile rânduri despre acest „riporter al stelelor", dar ciudata psihologie ungurească exagerează ca de obi-ceiu. A aşeză pe Ady alături de Goethe e fără îndoială prea mult. Dar mai ştii ?. — poate numai astfel-se poate face propagandă politică. ŢARA DE SUS. No.4 Mai 1921. Satu Mare, Pentru revistele neguţă-toreşti de tiraj din Capitală, care apar în cel mai desăvârşit dispreţ al technicei tipografice, cărţulia modestă dar tipărită Cu atâta gust sub direcţia dlui Dariu Pop, ar trebui să fie o pildă. Revista din Satu-Mare se adresează unui public unde abia acum răsbate liber cuvântul Românesc. Se întitulează „pentru toţi" şi este într’adevăr o mică enciclopedie romanească, scrisă fără pretenţ i dogmatice dar nici coborâtă la acea democratizare potrivnică frumosului, prin care păcătuesc toate revistele de popularizare de aci şi din alte părţi. Dl Dariu Pop a făcut o revistă şi totodată o faptă bună. CELE TREI CRI ŞURI Nr. 9 1921. Această revistă „de cultură" a făcut fără îndoială mult pentru ridicarea conştinţei în Bihor. Ar fi de dorit chiar să avem mai multe reviste de felul acesteia, în aşa numitele zone culturale. Ca valoare literară lucrurile publicate în „Cele trei Crişuri" sunt foarte inegale. In aceiaş număr găsim un frumos poem în proză al dlui Emil Isac — şi la recenzii o notiţă, care găseşte vorbe de înaltă laudă pentru „Serenada din trecut" a dlui Mircea Rădulescu. Curios eclectism. Nu ? , LAMURA Nr. 7. Aprilie 1921, Revista învăţătorilor cum era de aşteptat devine tot mai pedagogică. Sumarul literar deşi are o serie de nume se reduce de astă dată la frumoasele „Terţine patriarhale" ale dlui Nichifor Crainif. 38 GÂNDIREA REVISTA TEOLOGICA anul XI Nr. 1—3 (Martie) a jeapărut la S'biu, sub patronagiul Arhiepiscopului şi Mitropolitului Nicolae, după o întrerupere de patru ani. In afară de prima coală şi cronica, fascicola a rămas culeasă in tipografia arhidiecezană încă din primăvara anului 1917. , A apărut deci în preajma Paştilor cu gânduri creştineşti, şi arti,cole sortite unor serbători mai triste cu patru ani în urmă, sub stăpânire streină. Cronica ne aduce ştirea că pictura catedralei din Sibiu, nepreţuita operă a Iui Smigleschi se macină. Simbolurile adunate în jurul Pantocratorului, îngerii cu aripi fragile şi celelalte minuni, plăsmuite cu trudă de „sărmanul Smighelschi" sunt sfâşiate- de tencuiala care se scutură. Sfârşitul aCesta a fost proorocit de autorii „Istoricului Catedralei11. Se pare însă că avertisi-mentele nu au fost ascultate. Pictura bizantină mai pierde un monument. Reprezintăm „curentul bolnăvicios", „monda apusului", vom strica „buna tradiţie a trecutului", suntem iconoclaşti ? lată câteva din întrebările____ne- numărate — Ce ni s’au pus de pretutindeni. Am primit mustrări înainte de timp. Ne aşteptăm deci şi la injurii. Şi acestea venite nu .de acolo, de unde ar fi fost mai mult îndreptăţite. Lămuriam încă odată pentru nerăbdători, că nu am voit a reprezintă un curent sau o tendinţă. Aşteptăm cristalizarea lor, în jurul nostru ori altora, se vă vedea. Până atunci şi poate chiar de acolo înainte, — vom deschide iarg coloanele tuturor scriitorilor şi tuturor talentelor (nu e tot una), ce se vor fi simţind bine sub modesta copertă a săracei noastre reviste. In anemica noastră mişcare literară nu esţe încă loc astăzi decât pentru publicaţii eclectice.' Ori-ce alte încercări s’au dovedit hazardate. Timpul va cerne mediocrităţile şi va lăsa în lumină numai talentele robuste. 5i talentele nu dogmatismul vor creia curente şi tendinţe. Nu e menirea, noastră să anticipăm. . Că vom deschide larg braţele acelor ce vor să întinerească formulele de artă .anchilozate, fără îndoială. Că nu ne vom face ecoul slugarnic el exagerărilor din Apus iarăşi se înţelege. Prea mult literatura noastră a fost o simplă localizare. . Dar mişcarea care străbate tot sufletul omenesc după război, şi care are ecou în toate creaţiile de artă, —- o repetăm încă odată — nu ne poate rămâne streină. £tim bine, marea mulţime e mi-soneistă, e refractară inovaţiilor şi în cel mai fericit caz opune o indiferenţă inertă elanului creator al artistului, atunci când nu ia o atitudine vădit ostilă. Mai târziu, opera timpului fixează biruinţele. In deobşte ele nu au fost de partea mulţimei. Dacă am recapitula numai revoluţiile din literatură, muzică şi artă ce s’au petrecut în secolul trecut, — am vedea uşor că ceeace a indignat fariseismul unei generaţii, în cea următoare a bătut monedă curentă. Romanticii, .naturaliştii, parnasienii şi simbo-^ştii nu au fixat curente şi capitole în istoria literară, decât spărgând, cu trudă o tradiţie întotdeuna scumpă mulţimii, care nu a cedat decât după o îndărătnică şi îndelungă împotrivire. Pictura cu penelul înfrăgezit s’a izbit de aceiaşi rezistenţă. Totuşi cine contestă astăzi nepreţuita valoarea a operii-lor lui Monet, Pisaro sau Renoir? Si cine se mai întreabă dacă trebue acceptată ori nu concepţia muzicală a lui Wagner, Grieg, ori Debussy? Nici imiarea servilă a înaintaşilor dar nici cea a „modei" proaspăt transplantată de peste graniţe, nu conţine uni uf element generator pentru artă şi pentru literatură. Nu vom exagera dar nui nu vom exclude înclinările fireşti, care pe' unii ne vor întoarce pe drumuri moarte, pe alţii pe poteci încă nebătute. . . ' . O dureroasă lege naturală sapă între cele mai aprop;ate generaţii, abisuri pentru totdeuna căscate. Bunăvoinţa, respectul, cultul înain-şilor nu fixează decât legătu-i provizorii , şi adesea de o tristă conven-ţionalitate, între cei ce se duc şi între cei ce vin. E un pro'es etern. Nu noi îl vom deschide. Din Basarabia, ne sosesc tot mai multe reviste şi gazete Moldoveneşti : Renaşterea Română, Moldova Noastră, Moldova dela Nistru, Cuvânt Mo'dovenesc ... Dacă tiparul nu ar folosi şi acolo, ca pretutindeni Ia înveninarea sufletelor prin înverşunatele polemici politice, s’ar şterge mai uşor poate din inimi urmele stăpânirii Mosco- vite. Oricum, revistele scrise cu- I minte, cu o literatură adesea în- M cepătoare şi pe înţelesul celor ne- 9 deprinşi incă deplin cu slova şi ■ graiul nostru — nu întotdeauna ■ moldovenesc — ne evoacă o ţară fl virgină de unde aşteptăm să por- W nească parecă „chemaie de bucium /■ şi poruncă de pârcălabi mărgb 1 neni". ;« R evistele şi unele ziare cari între m reportagiile de asasinate şi 1 sinucideri mai găsesc nu colţ de I coloană şi pentru problemele de I cultură; au adus din nou în dis- ’i cutie în ultimul timp criza cărţilor f| franceze la noi. Pentru tineretul şco- lf Iar şi univesitar, cumpărarea unui i manual editat la Paris ia proporţiile unui eveniment capital şi implică o sumă de privaţiuni. Pentru intelectualul nesinecurist, înseamnă adeseori nu adevărat eroism. Librarii au confecţionat sigilii de cauciuc, şi după-o bursă specială, de comun acord, urcă lunar preţurile volumelor nevîndu-te în rafturi de zece, cincisprezece ani în urmL Se spunea că o asociaţie de librărie franceză intenţiona să înfiinţeze o sucursală în ţară pentru desfacerea cărţilor vechi şi noui cu o mai moderală speculă. Se pare însă că ideia a fost părăsită. Aceasta ne păsare ne surprinde Pentru Franţa, nu e la mijloc o simplă afacere de comerţ; pierderea unei pieţi de desfacere pentru o marfă diversă. E o criză de influenţă culturală, care ne slăbeşte le gâturile cu Parisul şi orientează involuntar generaţiile tinere de cărturari spre Germania ce trimite ediţii eftine, îngrijite, oferă credit şi pare gata la orice sacrificii. De altfel nu numai cărţile în limba germană, dar şi cărţile franţuzeşti cele mai eftine ne sosesc astăzi dela Leipzig şi dela Viena. . Insei Werlag din Leipzig a lansat o nouă colecţie: Bibliotheca Muncii, în care se publică capod’operile franceze în original. Au apărut până acum: „Les fleurs du . Mal" cu prilejul Centenarului Baudelaire, „Trois Drames" de Musset, „De l’amour“ de Stendhal, şi editura anunţă apariţia regulată a câte două volume lunar. De la Viena Colecţia Manz ne-a trimis până acum peste patruzeci de volume, luxos tipărite, cartonate şi cu preţ aproape înjumătăţit de cât acei cu care se pot cumrăra din âditura franceză. Astfel Flaubert, Gautier, Vigny, George Sand, Musset, de Gobineau, Le Sage, Vidiers de ITsle-Adam îmbogăţesc editorii nemţi iar în Franţa nu se mai pot tipări, find că asta cere. . . prea multe jertfe. © BCU Cluj GÂNDIREA 39 La Teatrul Naţional din Cluj se repetă acum piesa lui Rostand, Romanţioşii" în traducerea d-lui jviircea Rădulescu, cea mai bună lucrare a acestui din urmă mult' premiat poet. Cu prilejul acesta, ca tot deauna, ori de câte ori teatrul pregăteşte o piesă franţuzească, se repetă în unele cercuri clujene, care se cred complect iniţiate în misterele geniului latin; nici mai mult nici mai puţin, că ardelenii vor avea încă o ocazie să-şi apropie spiritul, eleganţa şi rafinamentul francez, în piesele pe care le recomandă cu atăta căldură şi care le-au fost recomandate şi lor la rându-le de alţii. Căci şi românul, de ce să n’o spunem, are şi el spiritul şi rafinamentul lui; în privinţa cărţilor şi-a pieselor de teatru îl putem chiar compara cu un bogat catalog de bibliotecă. Cu o vervă nemai pormenită poate ori când să-ţi înşire toate operele mai principale ale autorilor mondiali, să-ţi sublinieze capitolele sau scenele mai înreresante. Când apoi romanul pe care-1 laudă îi întră în mâini, sau vede la teatru piesa pe care o aprecia cu atât entusiasm înainte, din auzite rămâne de cele mai multe ori decepţionat: el o credea altfel. Rămâne de văzul deci dacă eleganţa lui Rostand — în cea mai bună lucrare poetică a d-lui Mircea Rădulescu — va fi suficientă pentru a face pe ardeleni să pătrundă şi mai profund spiritul francez, care fără a pierde nimic, poate fi lipsit une-ori şi de eleganţă. De altminteri clujenii ştiu perfect ungureşte şi la teatrul maghiar de-aici se joacă de mult Cyrano de Bergerac... In civilizaţia aceasta a tra-ducelor cu nemiluita din toate civilizaţiile celelalte — a descendenţilor sfântului Ştefan — se găsesc piese şi romane franţuzeşti, care la noi nici nu există încă traduse! Aşa că cel mult clujeni se vor împărtăşi din eleganţa franţuzească, poate din jocul actorilor noştri, în piesa lui Rostand; dar şi aceasta rămâne de văzut. , In cursul trecutei luni, Duhamel şi Vildrac, cei mai reprezentativi noeţi no ui ai Franţei au ţinut la Praga o serie de conferinţe recenzate cu entuziasm de ziarele cehe. Vildrac a vorbit despre „starea actuală a poeziei franceze", Duhamel despre „război şi literatură". Cu acest prilej revistele din Praga arată Că la teatrul Vinohrady au fost reprezintate până acum în limba cehă „la Lumiere" a iui Duhamel şi „Le Bateau—Tenacity" a lui Vildrac, care a avut un străluci succes în Februarie la Paris, la teatrul „Vieux—Colombier". Au mai fost traduse în limba cehă volumele „La Vie des Martyrs", „La Possesion du Monde" ^i „Les Phenomenes" de Vildrac. Editurile noastre traduc încă HectorMalot şi Maurice Leblanc. O săptămână —- „săptămâna e-, roică“ — Franţa a sărbătorit o sută de ani dela moartea lui Napoleon. Aniversarea a încheiat un scurt armistiţiu între toate partidele; şi republicani ori, regalişti, socialişti sau legitimişti au adus cu toţii omagiul funebru împăratului mort la 6 Mai 1821 în depărtata insulă a Sfintei Elena, pierdută, undeva, dincolo de equator în apele Atlanticului. 1 • Din toată tipăritura risipită pentru a evoca acest tragic sfârşit, cititorul va rămâne să frământe mai ales sumbre reflecţii asupra ingratitudine!.. Corsicanul acela, care a sfărâmat imperii, a răsturnat tronuri, a făcut mareşali din foşti grajdari şi regi din băeţi de cârciumă ; care a împărţit scaunele imperiilor ca pionii unui joc de şah, — s’a mistuit în insula aceia -calcaroasă, arsă de arşiţă şi roasă de vânturi, singur, fără ca nimeni dintre acei ce-i; datoraseră ceva în viaţă, să-i stea alături. Pe jumătate paralizat, cu fruntea golită de păr, cu ochii înfundaţi, cu locul de plimbare îngrădit, adesea flămând şi nevoit să-şi vândă argintăriile de pe care singurul valet credincios sfărâmase vulturul ; prizonier întrio baracă unde noaptea dansau sinistru şobolanii ; — împă-râtul nu şi-a împărţit exilul şi impertinenţele lui Hudson Lowe decât cu un preot fost brigand în Loara, un medic, un locotenent şi câţiva obscuri oameni de serviciu. Toţi foştii lui generali, miniştri, . pairi de Franţa, senatori, toată suita pe Care o smulsese magic din mediocrate îşi frânsese acum genunchii înaintea Burbonilor. Credincioşi au rămas numai umilii. Grenadirii cu trupul muşcat de rănile bătăliior cari au sângerat toate colţurile continentului, începând cu Pirineii şi sfârşind cu stepele Rusiei. Şi marea mulţime pentru cari a rămas şi astăzi un erou de legendă. La optzeci şi patru de ani, decanul literaturei franceze, Er-hest Daudet, îşi publică’amintirele. Ele vor încheia o neîntreruptă activitate literară de 64 ani, în care timp fratele celebrului autor al aventurilor lui Tartarin din Tara-scon a publicat peste o sută de volume, cele mai multe în marginea Istoriei. Primul său articol a fost publicat în 1887 în Spectateur, primul său volum a fost Tlierese, romanVipărutla 1859, A fondat apoi cu Villetnessant ziarul U Estaffete, după dispariţia acestuia Le Figaro şi de atunci încoace a condus sau colaborat Ia numeroase ziare reviste, şi publicaţii, străbătând astfel aproape trei sferturi de veac în redacţiile, cercuri politice, ministerele şi saloanele literatura, cele mai variate ale Franţei. Amintirele sale vor fi dar un preţios isvor de documentare. Iar activitatea sa fecundă şi nebiruită nici de sarcina anilor, ar putea servi drept strălucită pildă. ■ Oltimul Salon din Paris, deschis în cursul lunei Aprilie, a însemnat pentru arta franceză o înfrângere. Metecii, au învadat expoziţia, şi pânzele cele mai bune sunt semnate: John Lovery, Bel-tran J. Masses, Valentin de Zubi-aurre, Willaert, Myron Barlowe, Ma-bel Harrison, Jefferys, Bessie.Da-vidson, Santiago Rusinol, Frieseke, Walter Gay, Beatrice Howe; adică americani, spanioli, englezi, flamanzi, irlandezi, scoţieni etc., etc. Expoziţia se întitulează încă a „Societăţii naţionale de arte; fru-moase“. Ce-ar fi la una internaţională ? •îî* __ >••»• r~ •• 1 4 ? ii ? & « c ] LIBRARiA „ARDEALUL" si CĂRŢI De LITERATURA • ŞTIINŢA PEDAGOGIE • PAPETARie • MATERIAL SCOLASTIC ® REGISTRE • ARTICOLE DE BIROU Şl CONFEC Ţ1UN1 DE HÂRTIE «ss> <32> INSTITUT DE EDITURA CLU) STRADA MEMORANDULUI No. 22 CASA PROPRIE • TELEFON 52. TIPOGRAFIA TELEFON 51 © BCU Cluj