ANUL I. 55 No. 1 I MAI 1»-21 Numărul 2 lei 50 b. REDaCŢIft si ADMINlSTrfRŢm r | / I I CHLEH REGELE -30 LLUJ FERDINfiND No. Cronica ideilor (Un Copernical istoriei) Lucian Blaga Entuziasm, dar cu economie . . *** Falimentul democraţiilor parlamen- Dan Râdulescu D. Karnabatt C. Robul Cuvinte pentru drum . . . Rătăcire...................... Inelul cu piatra de rubin . Dragoste...................... Plimbare (Mombert) .... fiş vrea să fiu frăgar (Sz*p Emo) Soldatul Cristea (înviere) . . La Post....................... Despărţire ....... Reverie Funebră............... Munţii ....................... Cântec . ............... Adrian Maniu Cezar Petrescu Niehifor Crainic trad. L. B. Prizonierii........................ trad.V.AI.George Cronica obligatorie de Paşte . . Mihail Kogălniceanu descoperitorul Ion Agărbiceanu poeziei populare....................... Ecaterina Pitiş Cronica literară (Literatura de după George Voevidca războlu)....................... A. Cotruş Cronica Artistică (Octav Bâncilâ) . Victor Ion Popa Ecaterina Piiis_____Fârti V, reviste— ClBBTgawiâruntă - Desemne de Popa © BCU Cluj GÂN )IREA LITERARA, AR T I S T I C Ă, SOCIALA Apare la 1 şi 15 ale fiecărei luni Redacţia şi administraţia. Calea Regele Ferdinand No. 38, Cluj ABONAMENTE: 1 an lei 60; 6 luni lei 35; 3 luni lei 20. - Lei 2‘50 exemplarul. — Pentru instituţii un an 120 lei. * * * * * * * INSERŢII Şl RECLAME se primesc la administraţia revistei, achizitori împuterniciţi'şi toate agenţiile de publicitate. * * * * * * * REDACŢIONALE. Gândirea va face minuţioase recenzii tuturor lucrărilor trimise pe adresa noastră. Domnii autorii şi casele de editură sunt rugate a trimite câte 2 exemplare. — Manuscrisele trimise nu se înapoiază. Primim bucuroşi cronici asupra mişcării. culturale, literare şi sociale din toate ţinuturile româneşti. * + «f» *&• *$• 4* r BANCA + SOCIETATE ANONIMĂ CLUJ CA-LEA REGELE PERGINAMD \’r, 36-38 (In casele proprii) * * * (Telefon Nr. 5—39 şi 12—17) CAPITAL SOCIAL LEI 50-000,000 (Bancă împuternicită cu finanţarea reformei - agrare prin Decreiul-Lege Nr. 4167 din 12 Septemvrie 1919). Execută tot felul de operaţiuni de bancă 1 cu 5°L netto Primeşte depuneri spre fruCtifizare , l . - . Primeşte depuneri în cont curent ( Cumpără şi vinde monezi străine. Finanţează întreprinderi agricole şi industriale. . Emite scrisori fondare. . ■ ; ■. . Acoardă împrurnuturi hipotecare cu anuităţi pe 10, '15, 25 ani. Acoardă împrumuturi cambiale. . Acoardă împrumuturi pe gaj de' efecte (lombard). ' ' ' ■ / Acoardă împrumuturi pe mărfuri (varante). • Excontează cambii", efecte, cupoane, devize. . , Secţie specială pentru organizarea cooperativelor. . Secţie specială pentru maşini agricole. - . Secţie speciala pentru produse agricole. Virimente directe de cont-curent cu toate băncile mari dinţara şi străinătată I * 1 Bm ' A ' . ' . © BCU Cluj REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA : CALEA REGELE' ferdinXnd No. 38 CLUJ Js., blTCRA^Ă - AQTi/TiCĂye>C\ ALa APARE LA 1 ŞI LA 15 ALE FIECĂREI LUNI REDACTORI: CEZAR PETRESCU ~ŞI D. I. CUCU CUVIN I E PENTRU OreUJIVT E obiceiul ca atunci când porneşti o revistă să o călăuzeşti cu o explicaţie sau un program. Nu vrem să ne exagerăm nici puterile, nici făgăduelile. ■ începem această revistă, având din primul ceas înainte socotelile de tipar şi hârtie, şi conştiinţa că primul rod va fi departe de'tot de îmbogăţire. In România-Mare, în care atâţia umblă după o pradă ori alta, — mai trebue să fie şi cei pentru ideal. Gândirea noastră se întemeiază pe faptul că odată, românii mici şi subjugaţi au avut un Luceafăr. Unii din solii Luceafărului au murit, alţii sunt miniştri^ mulţi nu mai scriu. In România cea nouă, e o datorie să încercăm a facesăaparăo revistă— cel puţin tot atât de bună cât a putut să apară în timpuri de asuprire streină. Fi-vor lanţurile nevoilor materiale de azi o mai mare piedecă decât duşmanul de eri ? Aceasta trebue experimentat. — Nu e în puterea noastră, a celor mici de azi, să Păstrăm înălţimea ce!or mari cari au amuţit. Vie alţii, fiindcă trebue să vie, fiindcă ţara are nevoie de lumina Gândirii, cum a avut odinioară nevoie de gândul consolator al Luceafărului. Nu suntem noi cei chemaţi — înalţe-se alţii! Să mai răspundem de ce apărem? Dar primăvara de afară, de ce-şi ridic?» din ţărînă lumina florilor ?' Sunt unele mai sărace, altele mai bogate, dar toate divine ca simbol al învierii. RĂTĂCIRE Aida cu pomi negri — şi casa aplecată Pe care cade seara... Trist bufniţele plâng. Aici copilăria mi-am petrecut odată, Azi m’dm întors. De vânturi copacii grei se frâng. Cu ochi reci şi negri — rea noaptea priveghiază, In amintire intru ca ’ntr’un uitat cavou, Vremelnicia ’n toate pieirea îşi gravează, Nici moartea nu mai pare să fie lucru nou. Unde ’i fi tu acuma, copilă de-altă dată Ai fost un basm sau viaţă? — în micul cimitir Pe crucea dărâmată e slova măcinată Şi un măceş mai Creşte, în loc de trandafir. Mai trebuieşte clopot jeluitor să geamă Când viaţa-mi simt străină? — In viaţă şi ’n poveste! Fără durere norii în lacrimi se destramă Iar ochii seci stau ţintă spre tot ce nu mai este. . ADRIAN MAN1U. Drumul e deschis. Pentru cei infailibile pierd şi jucătorii de ru-scârbiţi de politică vană, pentru Ietă, şi au pierit şi multe reviste, cei desamăgiţi de făgădueli şi Nu ne-am strâns laolaltă să fim teorii căzute delp primul sbor ca maj tari ca turmă. — Pe drurpul paserile cu aripile retezate, — „Gândirei“ fatal fiecare e răzleţ „Gândirea" vrea să fie un prietin. Şj jZOiat. Drumul e deschis — altul Drumul nostru va trece uneori şi pentru fiecare; şi înţelegem a re-prin paragini pustii, dogorite de cuno3şte dela primul pas, că fie- ' soare ameţitor, — drumuri pline, care va ajunge acolo, unde pute-de praf şi lătrături de câini. Va rile sale sunt în stare să-l ducă. trece şi pe sub asfinţituri şi răsări- Obicinuiţii drumeţi au o trais'ă turi, — şi poate şi sub acele nopţi cu merinde pentru ei. — Scriitorii fără luceferi, în cari numai pulbe- însă ca şj fn străvechiul vis bib!ic, rea din calea robilor e lumină. trebue să poarte pe frunte azimile Încă cevâ. Mai e obiceiul ca atunci din care paserile cerului şi flămânzii când închei această primă pagină, lumei vin şi pradă. ' să arăţi un criteriu, un program Vom da tot ce avem mai bun, de activitate fixă, un sistem după şi vom da până ce prin puterea care întreg grupul'va întră în bloc altora, darul nostru va fi de în nemurire. Cu asemeni programe prisos. , © BCU Cluj 2 inelul cu piatra de rubin In capul scărilor, doctorul se opri obosit. Aerul primăvăratec de afară, păru divin parfumat după mirosul de eter, cloroform, sânge şi iod, respirat două, ceasuri în şir în sălile dreptunghiulare şi albe cu paturi de răni{i. O pasere ciripi îndrăzneaţă pe treptele cenuşii de piatră. Gâze cu aripele punctate negru şi roşu alergau pe lespezile încălzite de soare. O petunie pierdută, se ofilea strivită de paşi. Doctorul vru să coboare. Il. cheama în faţă aleele cu nisipul jilav, arbuştii cu mugurii abia pesniţi, zambilele timpuriu înflorite. Dar medicinistul îl opri, şter-gându-şi o urmă invizibilă de praf, de pe mâneca tunicei elegante. — Mai avem încă trei răniţi, domnule Maior. Intr’o sală de jos... Cei mai gravi... Sunt cazuri interesante. . Studentul rosti ultimile cuvinte cu o nuanţă de mândrie în glas. Ca orice începător entuziast, se vedea că apreciază „cazurile interesante". . Maiorul se resemna. Ar fi dorit mai degrabă umbra aleelor, parfumul de zambile şi câteva clipe de hodină, înfund, pe banca de sub molizii cu miros tare de răşină. Dar dorinţele demult nu mai aveau decât o însemnătate accesorie. Pentru a amâna însă şi ultima corvată, deschise port-ţigaretul. — Fumăm mai întâi. Asta linişteşte nervii.. Studentul îndrăzni cu greu să aprindă una, salutând prompt, cu spinarea încovoiată, încântat de fam liaritatea noului şef. „Cu ăsta o să meargă uşor", —■ îşi z;se, şi mulţumit zâmbi fără voie, dimineţei însorite; pădurei de brad, cerului albastru, primăverii. Pentru a câştiga mai repede încrederea .oului comandant se simţi dator să amintească iarăşi cele trei „cazuri interesante". Doi cu leziuni grave la cap, orbi. Celalt operat a cincea oară, fără nădejde aproape. Înainte de a pleca la Corp, domnul Colonel i-â scos dintr’o rană pros operată la ambulantă, bucăţi de postav şi un colţ -de fotografie. O ţinea la piept... S’au ivit complicaţii. Acum nu scapă decât dacă încercaţi o operaţie în-drâsneaţă. Domnul Colonel, spunea că numâi dumnevoastră,. un specialist, veţi reuşi, poate... Inventase această apreciere a Colonelului, doar pentru a-şi asigura statornic simpatia noului medic. In scurta-i experienţă, începătorul învăţase că oricât de stângace ar fi o linguşire, întotdeauna încântă vanitatea şefilor. Maiorul însă, dădu nepăsător din umeri. Venfode ia o ambulanţă imediat diil d^jiul frontului,. acest spital adăpostit în hotelurile unei staţiuni balneare, la 50 de kilometri de linia focului, departe, de chaoticul bombardament al artileriei, ^ i se părea aproape un lăcaş de lux şi repaos. Acolo lăsase câteva corturi de pânză, răniţi cari mureau pe targa sau sub cuţit, pe masa improvizată de scânduri. Rănile erau încă murdare de ţărâna, bolnavii cu ochii turburi de spaimă, toate se petreceu vertiginos într’o înfrigurare întreţinută de clănţănitul vecinie apropiat al mitralierelor. Aici găsise săli luminoase, instrumente sterilizate în aparate strălucitoare de nichel, paturi cu lingeria albă, unde răniţii întorşi de la noroiul şanţurilor se cufundau cu voluptate. . Surorile de caritate purtau în buzunările şorţurilor ultimile ro- mane franţuzeşti cu coperta galbenă, de la Cartierul Diviziei vecine, ofiţerii cu uniformele încătărămate în curelele noui, treceau călări pe cai cu îngrijire lustruiţi, fumau ţigări aurite, p.uteau râde cu veselie şi nepăsare. Cei douăsute de bolnavi cercetaţi până acum erau în preajma convalescenţei. „Cazurile grave" nu putea exista de cât în imaginaţia juvenilă a începătorului. Cei gravi muriseră pe drum, sau la primele ambulanţe. Dar studentul se în-căpătină să-şi apere sala favorită. —- Dacă încercaţi după masă operaţia, poate scapă. N’aveţi idee ce interesant e numărul 3 7... Se soune că s’a luptat ca un brav. Nu se desparte de fotografia unei femei. Primeşte dela dânsa la fiecare trei zile câte o scrisoare, l-le trimite la urmă, de la regiment Dar nu vrea să răspundă... Nu poate scrie şi nu lasă pe alţii, zice să n’o înspăimânte... E un Om tare, domnule Maior! Poate-i redaţi viaţa... Doctorul se hotăra, dezarmat de - romantica însufleţire a tânărului. Aruncă ţigarea. GÂNDIRE'^4 \ ' — Să-ţi vedem dar eroul... ^ Medicinistul încântat o luă înainte, dealungul culoarului. O infirmieră cochetă în şorţul alb răsări de undeva şi păşi în urmă, în vârful pantofilor. In dosul unei uşi se auzi o frântură de cântec.. Alături gemete. Câţi-va bolhavi, în halaturi, fumau în fund, pe o bă-pcă. Studentul păşea sigur, aproape cu autoritate ca într’un domeniu unde se simte atotputernic. Totuşi în faţa uşei, deschizând, se înclină lipit de uşor, făcând Ioc şefului cu un respect exagerat. Doctorul îşi1 zâmbi singur, răutăcios, ca întotdeauna când surprindea o slăbiciune: ~- „ăsta ajunge departe". Cei doi răniţi cu fruntea înfăşurată în bandagii enorme, nu se mişcară la vuetul paşilor. Poate nici nu auzeau sgomotul. Poate resemnaţi vecinicului întunerec nu mai găseau demult interesant să afle ce se petrece în jurul lor. In cele două paturi lipite lângă fereastră păreau două momâi monstruoase, înţepenite sub cerşafuri şi lipsite de viaţă. Prin geamul deschis, aerul năvălea fraged şi rece ; dar bolnavi îl respirau înăbuşit prin filtrul io-doformat al bandajelor. Un cais îşi scutura pe pervaz florile roze* svâr-lite de-o slabă adiere. In anticamera morţii nimeni însă nu lua seamă că afară e primăvară. Ori poate o vedea numai rănitul dintr-al treilea pat. Căci ochii acestuia forsforescenţi de durere, negri şi mistuiţi' sub fruntea palidă, priveau neclintit, undeva afară, în albastrul fără nor al cerului, printre crengile caisului cu flori trandafirii, unde zumzăiau albinele. Mâinile întinse dealungul cerşafului, golite de sânge şi cadaverice, schiţau abia îndrăsnit gestul unei desmierdări pentru o vedenie absentă; desmierdarea murea însă neputincioasă în vârful degetelor. Ecoul paşilor îl lăsă strein. Priveliştea de dincolo de ziduri, îi adunase parecă hipnotizat, tot restul pâipăirei de viaţă care nu fugise încă prin vinele deschise. Rănitul nu tresări decât atunci când doctorul îi prinse mâna şi cu automata obicinunţă a meseriei ' îi pipăi pulsul. Atunci închise ploapele. Smuls din visare răspunse cu un gamăt slab, ca un scâncet timid de copil. Maiorul se plecă să-i rostească convenţionala formulă de încurajare, repetată de sute de ori, la căpătâiul a sute de muribunzi. Dar glasul îi muri pe buze, Scăpă braţul * rănitului şi înăbuşit de emoţie se sprijini jde fiarele patului, mai palid de bât muribundul: Cu degetele duse la frunte încercă zădarnic să alunge o apariţie imposibilă. In sala aceia, pe patu © BCU Cluj 3 / GÂNDIREA /de moarte, regăsea singurul om pe care n’ar îi gândit să-l mai întâlnească nicări, niciodată. Studentul crezu că e nevoe de o lămurire şir se apropie aşteptând. Cu un semn abia văzut arată măsuţa unde între flacoanele de medicamente, rezemată de perete, în fotografia cu cartonul sfâşiat şi p-ăfată de sânge, o femee surâdea /Serafic pachetului de scrisori din ■fată. Tânărul zâmbi satisfăcut. Povestirea lui se dovedea întemeiată. ' Doctorul se putea convinge că la .capul muribundului veghează umbra unei femei... Dar doctorul îşi trecu rătăcit privirea dela rănit la fotografie şi de aici iarăşi la pachetul de scrisori. Bolnavul deschise ochii, clipi şi pupilile i se dilatară deodată de spaimă. 11 recunoscu. Iar în minte-i născu brusc teama unei halucinaţii care nu putea însemna decât începutul delirului, agonia şi pe urmă debunăseama moartea. Vru să ridice mâna pentru a pipăi arătarea. Dar mâna refuză şi căzu inertă. Se strânse sub pânzele, albe şi aşteaptă cu respiraţia tăiată. Tăcea cu gemătul înăbuşit în gâtlej. Tăcea şi doctorul. Tăceau nedumeriţi acum şi studentul şi infirmiera cu buzele roşu. Aşteptau cu toţii ceva. Nimeni nu ştia ce. In cameră cutreeră uri fior nehotărât ca o presimţire. Un orb neliniştit înaltă capul uriaş şi fără figură dmtre perne. Întrebă ceva surd în mormanul de pânze. □ n fluture, — cel dintâi' —- întră vesel pe gearn, sbură în zigzag deasupra paturilor, îşi tremură umbra aripelor pe obrazul fără sânge al muribundului. Toţi urmăriră fără voie câteva clipe sborui vioi ai insectei. Apoi fluturile ieşi din nou pe fereastra deschisă. Orbul, necăpătând nici un răspuns îşi îngropă capul în aşternut. Nu se mai auzi decât tictacul abia distinct al unui ceasornic, şi departe, . undeva în pădure, chemare intermitentă a unei goarne. Celalt orb plânse prin somn... Când Maiorul se întoarse în camera ce bagajele nedesfăcute încă, studentul coborâ in grădină întristat. Bucuria de adineori se risipise. Doctorul cel nou se arată capricios şi ascuns. In scena neînţeleasă din sala muribunzilor, bănuia vre’o vină necunoscută, vreo abatere neobservată dela regulament, vre’o greşală în îngrijirea bolnavului, şi tăcerea încăpăţinatâ a doctorului care nu-şi arătase cel puţin nemulţumirea, îl neliniştea mai grozav .'decât cea mai aspră observaţie. Rrevedea deacum noui neajunsuri. „De pe front to'ti ' se mtorc mari iaci “AŞi asta se întâmpla DRAGOSTE Te cuget — şi nu pot să te pătrund; Dar când lumina ochilor mi-o ’ntuneci Cu v,aiurite părului profund Şi ’n braţele ’ncordate de avânt * Cu mlădieri şerpuitoare 'mi luneci, Mă sgudni tot, orbit, şi mă frământ. Ca pomu ’n care chiuie o furtună Cutremurat din vârf până ’n pământ ^ Sărmanul cuget — cummi-ar fi mai bună Mereu pregetătoarea lui povaţă ^ Când coardele simţirii îmi răsună De adânca şi vijelioasa viaţă? îl ^chemase asemeni unui tainic destin pentru a-1 amesteca şi la ultimul desnodământ. Cu fruntea încleştată în pumni, cu coatele rezemate în pervazul dur, încerca şă-şi alunge amintirile. Ele se întorceau însă îndărătnic, năvălind odată cu mirosul aspru de răşină, care-i scormonea plămânii ca o mână ce sfâşie o dureroasă rană. In acelaş parc, în acelaşi alei, la picioarele aceloraşi pini cu acele brumate, unde se soreau acum convalescenţii cu fetele supte; rătăcise înebunit in noaptea aceia când femeia care surâdea serafic pe cartonul fotografiei de la căpătâiul rănitului, şi dânsul, muribundul de- jos, îi călcas.erâ in picioare viata. întâmplarea neghioabă îi pusese „în seara aceia în. mână scrisorile lor, unde încrederea lui naivă era subiect de răutăcioase aluzii. ' Dă-mi ochii sfinţi şi sânul blestemat Amestec ce mă arde si mă ’nghiaţă. Un zeu şi un diavol s’au îngemănat. Şi-au măsurat puteri nemăsurate In lutul scump din care te-au creiat. Femee tu, amară voluptate, In tine simt, haotic şi durut, , Cercatele ’ntrebări nedeslegate. Nu vreau să le ’nţeleg; — în van a [vrut; ■ Dar le trăiesc, m’absorb şi le pătrund Când te sărut — şi le sărut când te sărut, Şi, dus de mii de sărutări, m’afund Ca într’un haos luminat de stele Ce isvorăsc din noaptea fără fund. Asemenea săruturilor mele . . Nichifor Crainic tocmai acum, când era masa de Joi la Cartierul Diviziei, . şi când Domna General. îl., invitase să acompanieze câteva- romanţe noui la vioară. Petrecerile făgăduite se îndepărtau... Figura tinerească se îmbufnă într’o supărare de copii căruia i se răpeşte o jucărie dorită. Iar pentru a-şi răzbuna desamăr-girea, aleargă să vestească colegilor, infirmierelor şi surorilor de caritate că Medicul venit de pe front e fără îndoială un maniac, dacă nu cumva mai rău... De sus, dela fereastră, Maiorul îi zări trecând grăbit pe aieie spre pavilioanele de unde se aureau rîsete femeeşti şi suspinul unui tril de flaut. Pavilioanele aceastea noui nu le recunoaştea doctorul. Dar restul decorului îi era dureros de familiar. Si cărările cu nisipul netezit, şi bazenurile pe jumătate secate şi pădurea de brad prăvăiată până sub stâncile râului. După cinci ani, văgăună aceasta de munte, unde i se surpase deodată toată fericirea, Urzeala ace;a de minciuni cari durau de o lună,' îi apăruse de odată pe neaşteptate, monstruoasă şi brutală. Femeia, singura de care nu se îndoise niciodată, îl înşelase cu cel dintâi venit, cu un ofiţeraş pudrat şi Cu părul cleios de briiiian-tină, sec şi preocupat doar de ultimele romanţe de varieteu, de cai, de câini şi de scrimă. Zadarnic încercase să priceapă. Cu fălcile încleştate rătăcise în întunerec, între-bându-se de ce, de ce? £i sus orchestra cânta, lumea putea fi încă veselă, ferestrile cazinoului văr-sau valuri de lumină neste cetina brazilor... Viaţa şi-o -âse apoi cenuşie. Scârba şi dorinţa îi chinuise nopţile. Fiecare surâs, fie care gest al unei femei întâlnite îi trezea amintirea ei. Carnea Iui oY dorea. Se trezise de atâtea ori aşteptând-o ! în speranţa că se va întoarce. Se coborise şi până acolo. După patru ani, nu începuse să uite decât atunci când îmbrăcând uniforma şi - chemat să scormonească cu fierul cuţitelor rănile altora, durerea şi-o topise absorbită de alte suferinţi mai imediate şi de permanenta vecinătate a morţii. In dimineaţa aceia chiar, apropiindu-se pe şosea de locurile, a căror amintire numai, îi cuspa. altădată pumnii, pândindu-şi bănuitor emoţiile, cu bucurie in-ţeleseze că însfârşit trecutul era mort. Nu mai simţise nimic alt, decât trisţetea pe care o dă întotdeauna întoarcerea în aceleaşi ţinuturi cunoscute odinioară; unde un copac mai îmbătrânit, o schimbare neînsemnată; o stâncă pră-vaiată de la locul ei, jalonează melancolic trecerea anilor. Se simţea , tare, .Vindecat, iar primăvara îi în mugurise în suflet nădtejdi noui, pentru o altă viaţă începută dela V % © BCU 4 capăt, cât de târziu, şi cât de sărăcăcioasă de acum în bucurii. Cu un ceas înainte, gândise să coboare scările, să treacă pe sub fiecare copac, pe fiecare cărare unde gemuse atunci, pentru a-şi cerceta încă odată cicatricile. Le credea închise pentru totdeauna. ... £i joş, în patul celor cari îşi aşteapră moartea, se întâlnise faţă în ;faţă cu el, vinovatul, singurul vinovat. Tot ce clădise zi cu zi se prăvălise deodată. Toată uitarea se dovedise amăgitoare. O simţise în-tr’osingură clipă. O simţea şi acum, ia gândul că după Cinci ani, fericirea lor dura încă, pe când a lui trecuse ca fluturile de adineori după câteva pâlpâiri. După cinci ani, pe celalt ea îl iubea încă tot atât de pătimaş ca în cel dintâi ceas ; o dovedea vraful de scrisori „trimis la fiecare trei zile". După cinci ani, celalt, era încă mistuit într’atâta de dorinţa ei, pentru a nu se despărţi nici în pragul morţii de nemernica fotografie ce-şi lăsase bucăţi de carton în rana de care murea acum. Pe dânsul îl uitaseră de atunci... Amintirea lui -nu le turburaseră fără îndoială nopţile lor. Intre dânşii, între săruturile ior,între îmbrăţişerile din fiecare ceas, umbra lui nu apăruse niciodată ca o îndepărtată mustrare... Dar acum dânsul murea jos. Ii vor îngropa, după o simplă în-regristrare în condicile cu tartaşele verzi; Va putrezi. Şi ea zadarnic îl va aştepta lacomă de sărutări, mistuită în aşternutul, unde va dormi deacum singură, singură, singură. Doctorul uşurat respiră şi râse ră utăcios. * Primăvara cu mugurii plesniţi de viaţa cea nouă,, cu florile de cais, cu seva întinerită care pulsează pretutindeni în ierburi şi vietăţi, îi păru deodată sălbatică şi superbă. Ei va respira şi mâine mirosul puternic de răşină care-i îndurerează astazi plămâni, celalt va amuţi sub pământ. La ce*i va fi servit că i-a furat fericirea? Mâinele ei calde, cu puful blond care se sburleşte voluptuos în nopţile de iubire, în van se vor întinde înbrăţişând deacum înainte o umbră. Celalt nu se va mai întoarce. De acolo, nu se întoarce niciodată nimeni. Iar atunci, când celalt va fi fost plâns îndestul, singurătatea va începe s’o doară. îşi va aminti şi de dânsul. Nu se poate să nu-şi amintească. II va dori poate. Intr’o noapte dintracelea când femeile nu nu pot îndura tăcerea şi solitudinea, va veni el. se va strecura pe uşe ca un demult aşteptat, îi va cuprinde încet capul în mâini, şi 0 PLIMBARE de Alfred Mombert. Ei ’trecwţrin verdele grădinei. Pasferi cântă şi flori înfloresc. Un bărbat şi un copil tăcut. Ei sorb cu sete-al primăverii vânt. Mirat copilul se opreşte : „Eu cred că pot vedea pe mama ...“ Ei îşi ţintesc privirea ’n iarbă .. . Paseri cântă şi flori înfloresc, „ trad. de L. B. GÂNDIREA \ AŞ VREA SĂ FIU FRĂGARN — Sz6p Erno — Aş vrea să fiu frăgar enorm, ' Ca ’n scuturare, \ Cu fragi ' v Copiii ’ntregei lumi să-i satur,.. Aş vrea să scutur sărutări ^ Pe buza arsă-a celor, care trec, Să scutur cornuri bieţilor flămânzi, Şi inimă bogaţilor . . . VASILE AL-GEORGE. . va erta, va uita, vor plânge uitând împreună. Fericirea lor mai poate învia încă. Dar pentru aceasta celalt trebue să fie mort, putrezit de mult, trecut în rândul umbrelor. Doctorul se desprinse deia fereastră înviorat. Coborâ scările cu faţa luminată. Bătu pe umeri studentul cu o familiaritate părintească şi fericită. Fredona o frântură de romanţă. Cercetă bolnavii, împărţind nădejdi fiecăruia. Prin săli trecu ca o suflare de speranţă, şi ochi răniţilor îl însoţiră din paturi spre uşă, bucuroşi şi înmuiaţi de recunoştinţă. In camera muribunzilor întră cu umerii îndreptaţi voiniceşte. In-târzie lângă orbi. Aduse cu el un val de lumină. Povesti primăvară deafară. Le aminti că ştiinţa face minuni, şi o minune le va reda cu siguranţei vederea mâine. Orbii ascultau nemişcaţi. In capetele ascunse sub tampoanele de vată, începea să încolţească vecinie omeneasca încredere în supra-omeneştile minuni. . Celalt asculta cu mâinile palide întinse dealungul cerşafuiui alb. Cu ochii înfipţi îdărătnic în bucata de mătase a cerului, începu la rându-i să spere. Cu ultima desnădejde se acăţa de gândul că poate „el“ va erta, că poate îl va înăbuşi umilit sub o mărinimie generoasă, cn poate îşi va stoarce toate resursele ştiinţei pentru a-i dărui ca unui netrebnic viaţa de care i-e sete, de care nu vrea să se despartă, de care are nevoe pentru ea, numai pentru ea. Şi privind albastrul de cleştar al cerului, ramura legănată de vânt a caisului, sorbind eu nările lacome şuvoiul răcoritor de aer, muribundul speră laolaltă cu orbii, . Doctorul se opri în faţă, îi prinse mâna grea, număra bătăile si nu-şi putu înăbuşi bucuriâ când le simţi neregulate şi şovăelnice, slaba pulsaţie a ultimului rest de viaţă care se topea în fiece clipă. O lăsă să cadă. Pe cerşaful alb, întinse dealungul trupului şi inerte, păreau acum două mâini de mort, două măini ale cadavrului care va fi mâine. In paloarea de ceară strălucea viu o singură picătură de sânge, rubinul deia inelul din mâna, stângă. Doctorul îl recunoscu. Era inelul ei. Acel pe care-1 dăruise el, pe care îl purtase dânsa, atunci, aşa de demult, când credeau amândoi în vecinicia iubirii lor. Muribundul îi ghici privirea. Poate ştia. Căci încerca să ascundă mână sub pânză. Dar mâna nu se supuse şi inelul străluci mai departe, picătură închegată de sânge, pe degetul de ceară. In ochii rănitului tîşniră lacrimi rotunde şi se rostogoliră pe obrajii uscaţi. Atunci doctorul se întoarse către student, şi rosti apăsat, ca nu cumva să-i scape muribundului vr’un cuvânt. • — Nu mai încercem nimic. E condamnat... Mâine ,.. Si întoarse spatele. Coborînd scările, întinse tînă-rului o ţigare şi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de o hotărîre ne însemnată, adăogă: —■ După ce se termină cu 37. îmi aduceţi mie fotografia, scrisorile şi inelul de pe pe deget. O să le trimit eu femeii. 0 cunosc... Apoi coborî şi începu liniştit să se plimbe pe aleele cu nisipul stropit. Convalescenţii cântau undeva, sub pădure. Vântul ninse flori albe. Rupse o sâmbilă, şi sorbind însetat, cu ochii închişi, parfumul ameţitor, întâia vară după cinci ani, şurăse zilei de mâne cu încredere. Cezar Petrescu. © BCU SOLDATUL CRI STEA. (ÎNVIEREA) O noapte când întreaga primăvară Se revărsase ’n flori de ghiocei, Am. auzit cum ţiuitul de ghiulele în dangăt greu de clopot iar schimbase. v Atuncia înainte-mi s’a oprit Aproapele — din suferind soldatul liniştit. ' . El care mâncase din gamelele noastre tl a cărui pâine o mâncasem Desculţ purta încă rosătura cizmelor. După ce cu sudoare în frunte Ii adâncisem groapă de veşnicie Astupând cu o marmură somnul lui în munte, Ce căuta în şanţul din câmpie? Prin arătarea lui ca prin ceaţă ■ Vedeam coastele pământului —■ şi o stea. Domol de mine s’a apropiat ' Cercetam să nu fiu în visare nebună. Departe auzeam cum tunurile tună ■ şi simţeam atât de bine toate Tărâmul sur în ultima bătaie a lunei Adăpostul licurind sârme ’ghimpa'e Şi cerul albastru cum e pielea prunii. Cerul — de stele ca de suliţe străpuns. In alţi .ani pe vremea asta la sat Şi două mâini în rugă împreunau Intrând pe acelaş drum în rai Şi cei viteji de moarte dătători Leoarcă de sânge, roşi ca roşii flori, Şi cei în lanţuri încă ferecaţi Pentru .radare sau ca pildă împuşcaţi. O — mulţi pană la porţile cereşti Ţineau încă în mâna încleştată Mâner de sabie sau o granată Si buzele albastre supte Purtau îitjarături de lupte Şi vorbe' de iubire — mamă —< tată. Dar razele Dumnezeirii îi curăţau de ţărna amintirii Şi îi vedeam cum urcă în neştire Din sutele de mii de, > imitire . De pe planeta noastră blestemată. Moşneagul cerului se tânguia: — Am risipit ui pumnii stele Am plămădit pământul şi era Atât de bun, cu păsări, flori şi câte cele. Copilul meu n'a pătimit destul ? Invă ătură moartea lui n’a fost? . Copii in mâini cu sălcii mugurite Cântau — osana — celui înviat — „De unde vii“ Vani cercetai — nu ştii Ce poţi să păţi — când află căpitanii • Lipseşti deatâta vreme! — Dar chiar eu. V’am povestit a lui îmermântare , Şoptit-a el: Am fost la Dumnezeu; întâi o negură mă coprinsese . Şi negura, lumină s’a făcut . Cum aşi privi. în soare — am zărit Tot drumul cum veneau pe nori Ca pe o targă moale — duşi de îngeri mulţi soldaţi Din toate armatele, din lume adunaţi. Şi tatăl cerului, la sânul lui ’ \ Pe cât de prosti şi păduchioşt strângea . Mai bun —• cu cât a fost viaţa mai rea De-s şchiopi ’ngenunchiau. fără durere Lei fără câte-un braţ ■—■ s’alăturau ■ '— Tăceam şi plecam capul ca un prost. Şi pricepeam — ce’ndepărlat vorbeş e! . Zicând, aproapele mai mult de cât pe (ine îl iubeşte! N’ati înţeles că toţii sunteţi fraţi . Chiar dacă aveţi altă haină de soldaţi? ' Iar cei ce’ndură ■ lunurile vieţii Când pâinea ‘nu din ori ce zi mănâncă De-am zis că este însuşi trupul meu Aflaţi iă’i numai putrezirea voastră E carne de prietin şi duşman Crescută pe acelaş spic de grâu Şi frământată de acelaş greu. In ceaţa plumburitei dimineţi M’am Prez t singur âintr’o dată Vedeam prin sarma — lăcrimată In mirosul de mort şi giocel Un soare nou. ci 6 LA POST. . 1- In curtea birtulului „Leul de aur" stăteau de mai bine de-un ceas, înhămaţi . caii la trei căruţe dela ţară. Caii micuţi, slabi, nu păreau nerăbdători, îşi ţineau capetele plecate, obosiţi, apioape durmind, iar picioarele le erau cufundate adânc în noroiul sur, cu răsuflet acriu, pişcător, care acoperea întreagă ograda birtului. In răstimpuri le şuera prin coama aspră vântul dela . miază-noapte, care izvorea, tot mai înteţit, din văzduhul posomorit şi rece, des-prinzându-se parcă din norii întunecaţi ce se târau în silă de-asu-pra oraşului. Nerăbdători erau cei trei băeţaşi, între doisprezece şi patrusprezece arii, care şedeau pe scândura ce servea drept capră în cele trei căruţe, cu hăţurile într’o mână, cu biciul în cealaltă, cu obrăjorii învineţiţi de frig, eu nasul roşu, cu ochii înlăcrimaţi, cu căciulile rotunde, albe, trase adânc pe urechi. Aruncau în toată clipa ochii spre fereşivle murdare dela o sală a birtului, şi din când în când, vr’unul din cei trei zicea: — Nu se mişcă nici acum! — Nu! răspundeau .repede ceilalţi. Şi de câte ori schimbau vorbele acestea, se mişcau pe scândurile lor pentru a se învăli mai bine în ţoalele roase, apoi îşi strângeau subsuoară hăţurile şi codoriştea biciului, şi-şi frecau pălmile, su-fiând în pumnişorii lor roşii-vineţb să se încălzească. Cădea înserarea; subt şoproa-nele din curte nu mai erau decât două căruţe, deşi au fost ticsite peste zi, fiind zi de târg la oraş ; drumeţii se grăbiră să plece din bună vreme: drumurile erau rele şi desfundate, şi cât ce cădea noaptea, un întuneric să-l tai cu cuţitul. Era pela mijlocul lui Noem-vrie. —- lată-i că se ridică! se auzi deodată vesel, glasul unuia din băeţi. ' Dar nădejdea lor fu zadarnică: în birt se aprinseră lămpile şi la iumina lor băeţii zăriră pe cei trei preoţi stând în picioare, lângă masă- De mult stăteau aşa, dar în inserarea ce cădea tot mai greu, băieţi nu putură vedea desluşit ceffac cei din iăuhtru.. O după amiază întreagă ţinu discuţia intre cei trei prieteni, şi nu o puteau sfârşi nici acum. Deşi erau din sate destul de aproape, nu se întâlniseră decând începuse mişcarea revoluţionară, odată cu venirea acasă a soldaţilor, după prăbuşirea armatei austro-ungare pe frontul italian. Deşi pentru ei era limpede ce are să se întâmpe pe viitor, deşi ştiau că România a mobilizat,' că întâile trupe au trecut Carpaţii, şi că peste două săptămâni se va ţine adunarea dela AlbaTulia, cei trei preoţi erau foarte neliniştiţi şi părerile lor erau împărţite, asupra măsurilor care vor trebui luate, pe de-o parte pentru a nu se întinde revoluţia şi a nu degenera în mişcări primejdioase înfăptuirei României maii, iar pe de altă parte pentru a umple golurile lăsate in administraţie prin fuga celor mai mulţi slujbaşi unguri şi de alte neamuri. Cei ce demobilizaseră din propia voinţă, odată Cu prăbuşirea armatei Monarhiei, se inapoiară m satele lor Întunecaţi, adânc nemulţu- , miţi şi porniţi, spre o revoltă care părea că nu poate fi satisfăcută numai prin alungarea - autorităţilor străine şi prin înlocuirea lor cu stăpânirea românească. Cei trei preoţi, trăind în mijlocul poporului, băfgâră de , seamă că foştii soldaţi sunt nemulţumiţi cu toate rânduielile vechi, cu oameni vechi mai ales, chiar dacă erau români, ca de pildă primarii şi juraţii satelor; că-i delătură pretutindenea şi-i înlocuesc cu omeni ditre ei. Băgară de seamă cu durere adâncă, cu surprindere, şi uneori cu dis-gust, că- demobilizaţii privesc cu o ură, nedefinită încă, mai ales pe intelectuali, ca şi când toţi aceştia !e-ar fi fost nişte duşmani. Auziră că, din câteva sate, chiar preoţii şi învăţătorii au trebuit să fugă. Pe de altă parte cele mai multe slujbe administrative rămaseră goale: slujbaşii streini fugiră, şi se putea foarte uşor să se prăbuşească întregul aparat a! vieţii de stat. . ■ ■ Doi dintre proţi erair de părerea că mai mare nevoie de ajutorul ior era la oraşe, să suplinească pe funcţionarii fugiţi; al treilea, ion Albu, apăra morţiş punctul lui de vedere, Că locul preotului nu poate fi decât în mijlocul poporului. Cei doi, după ce se aprinseră lămpile în birt, dându-şi seama că e tîfziu şi că nesmintit trebuie QANDlREA, \ să plece, încercară pentru Cea din \ nrmă oară să-l Convinqă pe Ion Albu. ‘ — Ţu ai putea să înţelegi psihologia poporului în clipele de acum, îi zise părintele Marcu; „azi îi sun- . tem străini şi-i vom fi încă^ multă vreme. Zadarnic mai stăm îh mijlocul iui: nu numai că ne înconjură şi nu ne întreabă de nimic, dar ne şi urăşte. N’am rămas, toţi , trei, în câteva zile dela întoarcerea \ demobilizaţilor, făiă slugi? Mai vine cineva, cu ori ce plată; să-ţi de-a o mână de ajutor în economie? In sfârşit, ce ş’ar putea întâmpla dacă ne ducem noi ? Vor împărţi moşiile pe .unde sunt şi se vor potoli. In schimb, noi putem fi folositori la oraş, ocupând locurile rămase goale în diferite slujbe. Vom face cât ne vor ajuta puterile. Crezi tu că în zadar vin apelurile dela cei mari să le dăm o mână de ajutor? . — Dragă Marcule, eu rămân pe lângă hotărârea mea, răspunde liniştit ion Albu. „Cred că exodul Ia oraşe a iuat şi până acum proporţii prea mari. Sunt o mulţime de sate în care oamenii au rămas de capuJ lor.. E adevărat ce spui că azi poporul nu ne mai ascultă, dar eu cred nu el e vinovat de starea sufletească în care a ajuns, şi mai cred că criza asta va trece. Eu am o convingere: o mare parte din tăria neamului nostru în Ardeal a isvorît din buna fnţe!egere şi încrederea împrumutată dintre preot şi popor. Acum vine România-mare. Bine: eu cred că şi ea trebue să se clădească chiar dela început tot pe încrederea împrumutată dintre noi şi popor. Eu înţeleg ce-mi spuneţi voi; ştiu că pentru noi, de-apum, ar fi cu-nriult mai uşor să trăim ţinând cutare slujbă la oraş. Am fi mai tihniţi şi mai liniştiţi. Ne-am putea creşte mai uşor copii ia şcoală. Cunosc toate argumentele acolora care au încercat să-şi legitimeze părăsirea satelor. Dar văd cea mai mare primejdie pentru viitorul nostru dacă am lăsa, chiar acum, poporul de capul lui. Credeţi că nu s’ar putea întoarce împotriva oraşelor unde s’au refugiat toţi împilatorii iui de pe vremuri ? Credeţi că . har impresiona faptul că în oraşe sunt aztăzi şi români ? De credeţi aşa, mi se pare că nu cunoaşteţi cât de bolnav sufleteşte s'a întors poporul nostru din război. Faceţi ce vă place, eu n’am să vă judec. Cât mă priveşte, eu rămân in satul meu. — Cuvân.tul tău din urmă? în-treabară deodată. cei doi. — Cuvântul meu din urmă! © BCU Cluj GÂNDIREA 7 Acum când desp8rtirea s’aprcpie, acum îmi pare tot mai dragă iubirea care pleacă, Aşi vrea să am putere ca s’o opresc din drum Măcar o clipă încă, — aşi vrea să ne mai facă Să credem că norocul şi dragostea-s comori Ce nu pier niciodată. — Eu ştiu că pe-amândoi Acelaş gând ne paşte şi-am vrea de-aiâtea ori Să-l spunem, dar nu-1 spune nici unul dintre noi. Şi uite, despărţirea s’apropie mereu Clipită cu clipită — şi negrul ei pustiu în suflete pătrude tulburător şi greu ... Eu plâng acum, tu poate vei plânge mai târziu. ECATER1NA PITIŞ. ; Tovarăşii, atinşi puţin de vin, I se priviră, ridicară din urmeri, şi J părintele Marcu nu se putu răbda \ să nu zică : | • —'Se vede că ţie nu ti s’a oferit o slujbă care să-ţi placă! Ion Albu păli, îşi luă pălăria, şi la plecare zise: — Dacă ştiam că aveţi astfel j de bănueli nu’mi pierdeam după i amiaza asta cu voi. Noapte bună ! — Stai, păcatele noaste, ce te j mânii, spuse celalalt preot, părintele Dumitraş, ţinându-i drumul. „f\m auzit şi noi! Dar, dec’ai fi vrut să vii la oraş, fi-am fi găsit noi un loc. „ — Mă mir. cum voi, care mă cunoaşteţi, puteţi crede ori ce svon. Dacă aş voi să-mi părăsesc satul, frate-meu, advocatul, nu e subprefect? Aş avea lipsă de ajutorul vostru sau al altuia strein? Şi Ion Albu eşi urmat de ceilalţi doi. Se urcă fiecare în căruţa lui, spre marea uşurare a celor trei băetaşi. Caii îşi descleştară picioarele din glod, îşi mişcară urechile păroase, şi căruţele porniră. In curând se pierdură în noaptea care căzuse grea, şi prin Care şuera ajiarnă şi a pustiu vântul dela miază noapte. ■ 11. Când se apropie de satul lui, Ion Albu auzi puşcături tot mai dese, tot mai clare. De vr’o săptămână, decând se înfiinţase o gardă naţională locală, nopţiie fură liniştite. Părintele Albu nu putea pricepe ce să însemne descărcăturile aceste de arme. Tot la cinci minute băe- ţeşul care mâna caii, ţinând locul slugii, îşi îutorcea capul, mai mult însufleţit parcă decât neliniştit, şi întreba: —* Ai auzit? Dup’un răstimp preotul întreabă aşa ca pentru el: —- Ce poate fi? Ce s’a întâmplat? — Mi se pare că Dinu Natului se fine de cuvânt, răspunse c’un fel de mândrie băeţeşul. Ion Albu rămase pe-o clipă zăpăcit. Dinu Natului? dar’ acesta încă nu seîntoarsese de pe front. Era, şi înainte de războiu, cel dintâi bătăuş din sat, un om care aprindea o ceartă cu bătae cu uşurinţa cu care alt om aprindea un ch'brit. — Ce vorbeşti? Gheorghiţă, a Natului încă nu s’a întors din bă-tae, zise preotul, încredinţat că băe{aşul vorbeşte iac’aşa să nu tacă. — S’a întors părinte, începu Gheorghiţă însufleţit, „ieri dimineaţă s’a trez't'Vuţa cu el. A verit cu puşca ’n spate şi n’a vrut s’o dea gardiştilor. A zis că ei sunt neşte proşti care se fac iar cătane, pe când trebue să facă revoluţie". Gheorghiţă tăcu, foarte mândr,u de ceece împărtăşise părintelui. — „L’ai văzut şi tu?“ îl întreabă Ion Albu. , — Da, l’am văzut şi Fam auzit când a spus că el va face revoluţia. îl ascultau vr’o cincizeci de oameni. Puşcătur Ie se mai răriră. Intrară în sat. Preotul se gândea: Cum de n’a putut afla nimic despre în- toarcerea lui Dinu? Simţi dih nou cum îi învălue sufletul o întristare adâncă ce nu-1 mai părăsea de câteva săptămâni: poporul se fereşte de el, se înstrăinează din zi în zi. Acasă o află pe preuteasa ?n-spămiântată, şi pe slujnică cu o privire de părea că vrea să intre în sufletul celor doi soţi, să ştie ce se petrece în ei. Din faţa, din ochii ei se putea citi cu cât neastâmpăr încordat ar vrea ea să cunoască, ce crede acum popa şi preuteasa, pentruca îndată să poată eşi Ia portifă să-i spună celui dintâi venit. Si parcă ar fi dorit ca popa şi preuteasa să se teamă de cele c se întâmpla sera in sat. Le dorea răul? Nu! Dar era ceva din nebunia aceea molipsitoare a vremi-lor tulburi când, instinctiv, o clasă socială simpatizează cu cei din clasa sa, şi dujmăneşte pe cei din o clasă socială mai inaltă. Preotul o trimise însă ia bucătărie," şi închise uşa. Preuteasa, abea putându-se stăpâni din plâns, începu să-i spună cele petrecute în sat. Băefaşul Gheorghifă avusese dreptate : Dinu Natului se apucase de .. revoluţie. Notarul din sat, un Ovrei, fugise odată cu jandarmii, la sosirea celui dintâi transport de demobilizaţi. Cancelaria notarială rămase pustie, dar oamenii aveau zilnic nevoii de limpezit la primărie. Cum demobilizaţii scoaseră din slujbă şi pe primarul cel ve-chiu, şi pe casier, precum şi pe toţi slujbaşii care se pricepeau . la câte ceva, şi-i înlocuiră cu oameni de-ai lor, nu mai era nirne în toată primăria care să ştie face o scrisoare de care era nevoie. Vr’o câţiva demobilizaţi, fini de-ai părintelui, l-au rugat pe Albu, după ce au văzut că lucrurile se’ncurcă rău, să le fie el notar. Preotul a primit, ştiind că’ntr’adevăr poate să le fie de folos. îşi aduse un ajutor, un învăţător pensionat, în cancelarie, şi lucrurile începusere să meargă bine. ; Când, satul se trezi cu Dinu Natului, numai decât două vorbe cu-trierară satul şi-l puseră în fierbere: dela primărie nu s’au dat toţi banii pentru familiile celor duşi în războiu, şi nu s’a plătit - nimic din ajutoarele date de „fară“ pentru cei demobilizaţi. El Dinu, -— a văzut cu ochii cum s’au înpărtit într’alte sate. Ai lor i-a mâncat popa şi cu ajutorul lui din cancelarie. Ieri începu să umbe vestea şi azi, după amiazi, satul întreg, în frunte cu Dinu, a tăbărât asupra primăriei. Ajutorul, dascălul pensionat, a scăpat printr’o spărtură © BCU 8 UANDIREA a gardului din grădina cancelariei, fugind înainte de a-1 tăbărî mulţimea. Nime nu l-a mai văzut de-atunci. Poporul a spart, a jefuit şi acum cancelaria e ca o casă pustie: n’are uşi, n’are fereşti. Bani n’au găsit. De-acolo au venit înaintea caselor parohiale. Ce i-a fost dat preutesei să audă atunci, nu mai cutează să-i spună părintelui. Acum plânge înăbuşit, plânge de ruşine, şi de durere. E aproape de cincizeci de ani preuteasa Maria, părintele apropie şaizeci, dar amândoi, cum plâng acum încet, par nişte copii, pe care cineva i-a întristat de moarte. Păiîntele Ion Albu sosise târziu, şi până când preuteasa îi povesti cele întâmplate, se făcu şi mai târziu. Se apropia miezul nopţii, când printre şuerele vânţului, se auzi de-odată un pocnet sec, o descărcare de armă, apoi a doua, * a treia, apoi tot mai multe şi o larmă care tot se apropia, din spre birtul satului. c REVERIE FUNEBRĂ Ca mâini mă pierd şi eu, curmându;mi cântul... Pribeag, m’oiu stânge ’ntr’un amurg de ghlaţă . . . Blând mă va ’nchide groapa mea răzleaţă — La cap mi-or plânge ploile şi vântul -- Ca pe un tort m’a destrăma mormântul . . . Flămânde rădăcini m’or strânge ’n braţă: din morta-mi vlagă plante-or bea viată — setos m’a suge ’n porii săi pământul: Cu seva lui din brazdă ’n brazdă-oiu trece — ; în spice blonde-am să răsar sub soare Sau mă voiu face: mugur, frunză, floare . . . Cu sete voiu sorbi lumina clară, Pân ’ce răscoptul rod o să plece — Şi m’a primi pământul negru iară . . . Cei doi , soţi se priviră. — „Vin aici" şopti cu spaimă preuteasa. — „Doar’ nu vor fi înebunit de tot" răspunse preotul cu o voce , înăsprită de-odată. Dar larma se tot apropia şi, undeva mai departe, detunăturile de armă se înmulţeau. Preotul stânse luminarea, luă pe preuteasă de mână şi trecură într’o cameră ale cărei fereştri răspundeau în grădină. Abea închiseră uşa şi auziră j un ţincănit de geamuri sparte, şi ceva greu rostogolîndu-se în camera din care eşiseră. — „Ne sparg fereştile" şopti preuteasa. „Nu trebue să-i lăsăm", şi ea voi să deschidă uşa. — Rămâi liniştită Mărie. Las’ să le spargă! zise preotul. — Dar, omule, suntem- în caz de iarnă şi nu se găseşte sticlă nicăiri. ' Rând pe rând ţincăniră toate geamurile din spre stradă. Larma se potoli după cel din urmă zuruit de sticlă spartă. Nu peste multjnu se mai auzi nimic în uliţă. 111. Subprefectul, fratele părintelui Albu, se urcă, mânios în automobilul care-1 aştepta înaintea casei parohiale. Dar când văzu, a doua oră, fereştile dinspre stradă lipite toate cu hârtie de gazetă, se coborî şi se apropie din nou de Cei doi soţi. — Te rog pentru cea din urmă oară, să mă ascultaţi: Lasă-i aici pe păcătoşii ăştea şi vino cu mine, GEORGE VOEV113CA. Aici nici viaţa nu ţi-o ai în siguranţă. — Nu pot, răspunse .preotul — £i nu te înVoeşti nici să le dau pedeapsa meritată ? — Nu. — Atunci, Dunezeu să te mai înţăleagă. După ce ţi s’au suit în cap, nu ştiu ce crezi că vei mai putea face cu ei. Dar’ îţi spun, dacă nu-i pedepsesc întâia oară, adoua oară nu voiu mai putea. — Nici nu ţi voiu cere. Subprefectul se urcă în maşina care începu să bubu’e şi porni, împroşcând până departe cu tină. Trecură două săptămâni. Părintelui Albu nu-i mai zise nime o vorbă legănată; parochienii săi îl încunjurau c’un fel de sfială; îi dădeau bunăziua de departe, cu ochii în pământ. Nime nu cuteza când trecea pe drum, să se uite la casa parohială, oarbă acum. Dar la biserică nu mai veneau decât câteva bătrâne. Preotul îmbătrânise în câteva zile ca mai înainte în câţiva ani. Locuia cu preuteasa în odăiţa ale cărei geamuri răspundeau în grădină. Slujnica le umbla în voie, cu ochii în pământ. La patru zile după „revoluţia" lui Dinu, primarul fu chemat la oraş să i se plătească ajutoarele pentru demobilizaţi. Satul intreg era acum tăcut şi ruşinat. Poate din pricina asta bărbaţii nu mai calcau pragul bise-ricei; nici chiar epitropii; nu se aflase în sat om Care, in toiul nebuniei, să-i fi ţinut partea părintelui. Cei doi soţi vorbeau puţin. Sufereau amândoi, dar poate suferinţa era mai grea pentru preuteasa. Ea nu se putea gândi ca Ion Albu că poporul acesta s’a înapoiat bolnav din războiu, ea simţea numai ruşinea şi desilusia după treizeci de ani de păstorire a soţului său în satul acesta, de păstorire atât de rodnică pentru sat, şi nu-şi putea închipui cum îl mai rabdă inima să rămână a ci. Dar’ nu cuteza să-i zică nimic; de trei zeci de ani n’a eşit din cuvântul lui. După două săptămâni satul începu să fiarbă din nou. Se adunau grupuri-grupuri Ia primărie, pe uliţi, umpleau.birtul, şi vorbeau cu toţii de-odată, într’o larmă mare. Preotul nu umbla prin sat decât când era chemat la bolnavi. Când se apropia de grupurile de oameni aceştia tăceu, îl sălutau fără să-l privească şi rămâneau în linişte până ce preotul se depărta. De câteva ori lui Albu îi păru că bărbaţi mai în vârstă ar voi să se apropie de el, să-i spună ceva, dar’ nu cutezau. . Intr’o zi, de dimineaţă, începură să sune clopotele, trase într’o dungă. Bărbaţii alergau pe uliţi, cei mai mulţi c’o furcă în mână, c’un topor Fugeau cu toţii către hotarul satului dinspre miază-zi. © BCU Cluj GÂNMKEA MUNŢII In frământări'1 aprinse, în lupte uriaşe, Unind într’o sforţare puterea voastră toată, Cotropitori, odată, fiţi spart pământul aspru, ce v’a ţinut ca ’n faşe In Carnea lui tirană, în coaja-i milenară — Şi aţi ţişnit spre cer —• revolte uimitoare — Să împietriţi pe veci, în drumul către soare . . . Ca voi, o. munţii mei, Am' sângerat. Zadarnic, tn’am opintit mereu; ■ . Ca dintr’o strimtă ocnă, să salt odat’ din ruine , . . Să ies, . Să scap, ■ Să fug , , . De piedeca-mi de humă, de-ai cărnii mele jug Despotic, zilnic, slut şi-omorîtor de greu — Şi stăbătând în voe, nemărginirea oarbă, Cu sufletu-mi ce totul râvneşte să absoarbă, . Să mă, îhalţ sălbatic — statornic curcubeu — . In setea-mi de mai bine, • Cu creştetul în nouri ca voi, o munţii mei! ... / ' . A. COTRUŞ. De-odată portiţa deia casa parohială M isb'ită cu putere în lături, şi trei ţafani, intre cari şi primarul cel nou, Intrară în curte. Slujnica era îngrozită. — Unde e părintele? Dar ne mai aşteptând răspunsul, cei trei porniră spre uşa odăiţei de către grădină. Preotul le eşi înainte. ■ — „Părinte" zise primarul să vii numai decât cu noi. E primejdie mare. Se’ncaeră trei sate, se face un măcel de ni se duce vestea şi umplem temniţele. ’ ■ Toţi trei păreau îngroziţi. Preotul nu ştia nimic din ceea ce să pregătea. . , — îţi spunem pe drum. Te rugăm să vii cu noi. Căruţa ne aşteaptă la primărie. Preuteasa deschise uşa voind să-l oprească. Dar când văzu hotărârea din ochii soţului său, nu mai zise nimic." ■ . — „Sărutăm mâna", zise prima- rul către preoteasă. „Ne legăm noi c# nu i se va întâmpla părintelui nimic. ■ Preotul îşi luă pălăria şi paltonul, şi plecă cu cei trei, Pe drum primarul ii esplică în vorbe frânte, spuse într’o mare agitare,. despre ce e vorba. Satul .lor şi încă două sate vecine, care toate trei se mărginesc cu moşia baronului K. s’au învoit să împartă proprietatea între ele. Toate sunt lipsite de pământ. Dar trebuiau tăiate părţi după dreptate, după suflete, după pluguri, după vite. S’au ales din fiecare sat câte o comisie. De-o săptămână se ceartă mereu neputând isprăvi nimic; de-o săptămână satele sunt tot mai răscolite de veştile pe care le aduc comisiile, in sfârşit azi. dimineaţa cei din Curmătura au eşit cu plugurile, să-şi tae partea lor cu puterea. E satul cel mai mare. S’a tras clopotul într’o dungă în toate trei satele şi oameni au alergat nebuni, cu pe ce-au putut pune mâna. Unii spun că încăerarea a şi început. Cei trei ţărani erau foarte agitaţi. Cu cât îl vedeau pe preot mai liniştit, cu atât le creştea încrederea în el. — „Aşa-i dacă nu mai avem nici un om cu carte între noi“ spuse unul dintre ţărani." In Curmătura, în Aluiş nu-i nici popă nici notar,. iar la noi .... El voi să mai , spună ceva dar nu putu. încăerarea se începuse, într’ade-văr, pe când sosiră cei patru cu căruţă la moşie,, dar Ia ivirea proetului se potoli, şi oamenii din cele trei sate se adunară roată in jurul lui. Avea dreptate părintele ' 9 Albu ; nu erau oamenii aceştia nici sălbătăciţi, pier. seîetiŞi •"•'deA sânge, , ci bolnavi parcă „după o? dreptate pe care alţii in a nu le-o .puteau da, ei nu.şbo ştiaţi- împărţi,. < •dar pe care o voiau imediată. ,-;.j " Preotul ie vorbi, îi linişti. Aleseră comisii nouă, şi din. ziua acea,., vreme de patru săptămâni, Ion Albu fu tot pe drumuri :.când în Aluniş, când, în Curmăturaş, când Ia oraş, când la moşia boerească cu comisiile; ■: ■ : • 1 • ’ ln sat, în câteva rânduri, Dinu Natu!u' mai încerca să vorbească contra popii. Dar repede se găseau palme care să-i astupe gura. După o muncă şi alergare de patru săptămâni moşia se împărţi, în- deplină înţelegere între cele trei sate. ... * Iar parochienii părintelui Albu' când trec pe lângă casa cu geamuri de gazetă s'mt cum ii se tulbură firea şi li se.strică sufletul. In schimb ii umplu biserica, tot ca’n zi de Paşti, dar adevărat; e că părintele trebue să slujească acum pe rând şi în. Curmătura şi în Aluniş: l-au rugat, aşa de mult oamenii de-acolo, încât n’a , putut să nu-i. asculte 1 . L Agârbiceanu. CÂNTEC . Se vindecă inima greu. Că’n strâmtul, lăcaş unde zace. E noapte şi umbră mereu, E umbră, şi umbra nu-i place Căci umbra o doare Şi, Doamne, ce bine i-ar face 0 rază de soare. " • - . . . SC.iT. PITIŞ. © BCU 10 CJn Copernic al istoriei: Oswald Spengler. La noi nu s’a scris încă nici un singur cuvânt asupra acestui mare gânditor şi istoric din Germania, în jurul căruia s’au iscat discuţiuni • atât de vehemente. In timpul războiului a apărut opera sa cu titlul: „Der Unterganu des Abendlandes“, în care se profeţeşte nici mai mult, nici mai puţin decât tragica prăbuşire a apusului. Cartea e chie-mată să revoluţioneze multe din ideile de azi; o autoritate ca G. Simmel a mărturisit că ar fi cea mai geniala concepţie despre istorie dela Hegel încoace. Spengler însuşi crede că filozofia sa înlocuieşte punctul de vedere ptolemeic din care se privea până; acum istoria prin-tr’unul tocmai întors: e .aceeaşi inversiune copernicană cu care se mândrea Kant când vorbea despre teoria cunoaşterii, — şi cu care se afişează astăzi un Einstein enunţând relativitatea timpului şi a spaţiului. Cum Einstein recunoaşte câţiva înaintaşi cari i au pregătit drumul (Lorentz, Mach şi alţii), — astfel îşi are şi Spengler precursorii cari i-au netezit calea; înainte de toate Nietzsche şi Chamberlain. Punctului de vedere cronologic din care se privea mai înainte fenomenul istorie Spengler îi substituie unul morfologic. Timpul îşi pierde importanţa în favorul — eternităţii; Spengler priveşte faptele istorice oarecum sub specie aeternitatis, căutând în dosul lor ideia platonică, fenomenul arhe-tipic, originar, fundamental, metafizic. E o nouă aplicare a metodei întrebuinţate de Goethe în ştiinţele naturale. Cronologia dispare făcând loc unor sinteze mai presus de timp; în consecinţă Spengler are îndrăzneala să afirme bunăoară că noi cei de astăzi suntem „contimporani" cu alexandrinii dela sfârşitul erei clasice — prin tot felul nostru de-a fi şi de-a gândi şi prin aceeaşi soartă tragică de-a reprezenta veriga cea din urmă a unei culturi. Adâncind evenimentele până’n substratul lor metafizic, Spengler nu se sfieşte să reintroducă ideia de „fatalitateu în istorie, noţiune care se acopere mai mult cu cea a determinismului organic decât cu noţiunea de teleo- âÂNDljREA logie. Faptele izolate, cronologice,-au aproap%numaî' importanţa de simbol pentr>; ceva cu mult mai profund,, |tzsche diferenţia în cultura antici,lăţii două elemente fundamentale: „apollinicui" şi „dionisiacul" ; Spengler crează nişte sinteze cu mult mai largi. Pentru el anticitatea clasică e un product al apollinicului, iar cultura apusului a „faustescului“. Apoliinicul în-şeamnă iubirea de măsură, logică, armonie, simetrie, mărginire ; apoliinicul dă naştere geometriei lui Euclid şi statuei lui Praxitel; faus-tescul e avântul spre infinit în mic şi în mare, spre desechilibru şi iraţional ; faustescul creiază. calculul infinitezimal şi „fuga“ în mu-zipă, goticul şi barocul. In cultura apusului cei doi factori creatori adeseori se întreţes. „Faust" e lupta dintre aceste , două elemente ale naturii spirituale.' Orice cultură are ca centru viu, ca focar d namic lăuntric mitul, — şi orice cultură degenerează exte-riorizandu-se încetul cu încetul în forme de civilizaţie. Prăbuşirea clasicităţii îndeamnă pe gânditorul acesta să creadă pe temeiul unei serii de analogii în prăbuşirea iminentă a apusului. Posibilităţile culturale ale apusului ar fi epuizate în toate direcţiile; o singură faptă i-ar mai rămânea de săvârşit şi anume o mare filosofie a istoriei. (Hegel Credea că sistemul său de gândire, e ultima etapă definitivă a istoriei. filosofiei, probabil în acelaşi fel îşi sugerează şi Spengler ideea că filosofia sa e cea din urmă faptă culturală a apusului!) — De acum vom intra într’o epocă de civilizaţie fără spirit, ^de forme şi de măiastre stăpânire a materiei, ceeace e identic cu prăbuşirea noastră. Trebuie să amintim însă că Spengler nu consideră pe Ruşi ca fii ai apusului. Cu alte cuvinte el deschide pentru Slavt încă o largă perspectivă de desvoltare în cadru! fiinţei lor date deja virtual. Cele înşirate până aci sunt numai câteva din ideile lui Spengier. El e în deosebi un înverşunat duşman al ideii de evoluţie. „Eu văd, zice el, în locui icoanei monotone a unei istorii lineare, — o multiplicitate de culturi puternice, cari înfloresc cu putere cosmică dintr’un fond ascuns de care fiecare din ele e strâns legată în cursul întregei sale dăimuiri, — culturi dintre cari fiecare impregnează umanităţii forma sa, dintre cari fiecare îşi are ideia sa, patimile, viaţa, voinţa, simţirea şi moartea sa.‘‘ (Cităm după Deutsche Rundschau 1920 Iulie). — Discuţiunile în jurul lui Spengler vor dura poate încă zeci de ani. Şi chiar dacă profeţia cu prăbuşirea apusului nu se împlineşte nu însemnează că premisele sale nu corăs-pund adevărului. Şi chiar dacă ideile sale nu corespund adevărului nu însemnează că opera lui Spengler nu e genială şi cu intuiţii adânci spre nouă orizonturi. LUCIAN BLAGA. Entuziasm, dar cu economie. La' Cluj, trecând peste lenevo-asa şi formalista iniţiativă oficială, ■ din simpla pornire o câtorva oameni de bine, s’a încercat întâia oară cu succes o minune. Sub acelaş acoperiş şi învecinate pe acelaaşi panouri, au fost adunate laolaltă ope-rile tuturor artiştiilor Ardeleni, de naţionalităţi, temperamente şi şcoli variate. Salonul de ară Ardeleană Collegium Artisticum Transylvani-corum, a însemnat primul pas spre o visată unificare sufletească şi spre nivelarea asperităţilor etnice. Presa a primit iniţiativa cu o neobicinuită însufleţire. Publicul s’a îmbulzit. Dar expoziţia se închis după o lună, cu 10 mii de lei di-ficit adică cu un bilanţ care va lecui pentru totdeauna de iluzii pe iniţiatori şi pe artişti. Căci mulţimea foarte elegantă, foarte după ultima modă învestmântată, după ce a colindat sălile, nu s’a lăsat tentată să cumpere de cât 16 (citiţi şaisprezece) tablouri din cele vre’o 300 expuse. Ştiţi,. — parfumurile şi ciorapii de mătăşe s’au scumpit atâta, încât nu mai îngădue nici unui îmbogăţit de război să şi plătească în afără de acestea, şi luxul unei pânze care să-i lumineze cu o viziun colorată medioritatea interiorului împodobit cu cromolito-gravuri. A trecut pe acolo şi d. Ministrul al Artelor. S’a arătat încântat. A promis că va cumpăra pentru stat câteva pânze alese — şi erau slavă domnului de unde alege. Dar promisiunea a rămas cuvânt de poet. Unii artişti, veniţi să-şi aducă tablourile din Jcine ştie ce colţ îndepărtat al Ardealului, pentru a-şi plăti drumul la întoarcere şi-au amanetat ceasul, alţii au rămas datori la hoteluri, cu toţii S’au vindecat de expoziţii. , ^ ■'Povestim acestea, drept răspuns pentru acei ce se întreabă de ce Collegium Artisticum Trahsylyani-corum nu a fost strămutat şi la Bucureşti. O tristă experienţa pe an e îndestulă, • * GÂNDIREA Falimentul democraţiilor parlamentare. Direcţia evidentă a evoluţiei po-liticeactualea statelor, evindenţiază existenţa unui curent irresistibil spre a cât mai desăvârşita parlamenta-rizare şi democratizare. E o constatare banală. Imperii de vechiul tip ca Rusia şi China, ca Germania, Austria şi Turcia s’au transformat în republici democratice parlamentare, iar, în plin răsboi, chiar state ca Germania şi România şi-au accentuat şi democratizat parlamentarismul. Despre vechile sisteme nu se mai vorbeşte astăzi decât ca despre strigoi. Ori care ne-ar fi convingerile politice, fie că am considera această evoluţie ca un pas înainte sau că un regres faţă de tipul ideal pe care ni l’am făurit, trebue să constatăm faptul definit şi durabil, — un fapt care este de-asupra şi în afară puţinţ i de acţiune a îndividuali-tăţei celei mai puternice: —r- Era democraţiilor parlamentare şi-a atins aproape apogeul extensiunii, iar îrrfluenţa adunărilor reprezentative asupra guvernării statelor creşte continuu •— cei puţin ea principiu recunoscut. Astăzi guvernele caută să eludeze sau să exploateze principiul, să-i facă eficacitatea iluzorie, dar nimeni nu mai luptă pe faţă împotriva lui. , Gigantica experienţă a. răsboiu-lui şi a anilor „de după război, a adus însă concluzia deplin dovedită, ca un fapt experimental ge-neralmente verificat că: Cu toată posibilitatea crescândă a a popoarelor de a se guverna ele inşile, actele de guvernământ nu sunt mai puţin potrivniee intereselor reale ale colectivităţilor guvernate: iar democraţiile moderne sunt tot atât de .prost guvernate că şi autocraţiile pe cari le-au înlocuit. Factorii cari * au condiţionat acest falimen£ al democraţiei, această năruire a nădejdilor frumoase ale ideologilor democraţiei, trebuesc căutaţi pe de o parte în Incompatibilitatea principială între ţinta nobilă ceconstitue idealul democraţiei şi între mijloacele naive şi absolut inade-quate prin cari caută să şi-o atingă. Iar pe de altă parte trebue se căutaţi aceşti factori în nepregătirea totală a elementelor umane de care democraţia se slujeşte ca să-şi exprime voinţa şi-sâ-şi exercite activitatea. Ţinta expres recunoscută şi prin cipial pusă organelor de legislaţie şi guvernământ ale democraţiilor parlamentare este strict utilitară: Actele de guvernământ trebuesc făcute toate numai pentru a obţine maximul de. bine şi profit pentru comunitate. Tocmai în acest principiu şi numai în el %§tat puterea de prozelitism şi ifperioritatea morală a acestui soi de guvernământ, faţă de autocraţii şi oligarchii le de orice formă. Care este acum complexul de acţiuni prin care tinde să-şi ajungă scopul noua formă de guvernământ? Le cunoaştam în structura şi activitatea lor: Ele sunt exclusiv legislaţia şi conţrolul parlamentar al orr ganelor executive de iot soiul. Schema genesei şi funcţionării mecanismului activ al democraţiei în naiva şi jalnica lui simplicitate este suficientă spre a ne arăta complecta şi principala neputinţă. Grupuri de cetăţeni, geografi-ceşte sau fiscal limitaţi, aleg j3rin majoritate de voturi, fără alt criteriu de cât simpatia şi încrederea, unul sau mai mulţi reprezentanţi, cari, pe o perioadă de timp determinată, să decidă în numele lor, precum le va dicta conştiinţa şi precum, îi a tăia capul. De la început deci un mandat în alb şi un mandatar deplin iresponsabil! Si acum modul de activitate: Mandatarii se adună la date fîxe şi decid de actele de legislaţie şi de resultatele controlului exercitat. Decizia se face totdeauna prin majoritate de voturi, mai- totdeauna prin vot secret şi totdeauna fără responsabilitatea votanţilor. . Si despre ce decid astfel adunările legislative? E vorba sau să prevadă cursul şi resultatele viitoare, mai mult sau mai puţin îndepărtate, ale unei măsuri importante şi nepirevăzute — un război, un tratat de alianţă, un tratat comercial, creiarea unui port, repartiţiile bugetare.etc., etc. fie în fine să prevadă efectele reale ale unei măsuri legislative asupra mersului complexului organic al colec-tivitătei de multiple voinţe, care constitue statul. ... A prevedea şi numai a prevedea cursul unor fenomene complexe cu numeroşi factori activi şi variaţi. In afară de intuiţia genială — şi parlamentarii nu sunt totdeauna şi în majoritate genii, iar în parlament majoritatea decide; — mijlocul unic de preveziune al omului normal este pregătirea ştiinţifică în direcţia fenomenelor al căror curs trebue prevăzut. Democraţiile moderne nu cer insă niei o pregătire şi nici un examen de capacitate şi cunoştinţe mandatarilor cari dispun în mod irresponsabil de soarta lor. iresponsabilitatea reală şi iliimitată a parlamentelor, corraborată de ne- ' îi PRIZONIERII Se’ntorc din ţări „îndepărtate De pe-alt tărâm de basme şi poveşti, PUrtând în ochi fiorul de mister, Păşii frumoase din alt cer . Şi teama de necunoscut. Purtând în ochi reflexele din Rin Şi umbre, din ' ' Monumentale catedrale, In care mâni necunoscute împleteau [agale Buchete mari de pietre înegrite. Purtând în ochi extaze năgrăite Ce coborau în taina serii, triste Din mari vitralii de-ametiste. Şi-acum s’ntorc cu paşi tărăgănaţi, Cu ochii vagi şi deşteptaţi Abia din vis! Figura lor e-un palid manuscris Pe care soarta — gravă scriitoare — Şi-a scris sentinţa ei nepieritoare Şi ultimul cuvânt. Şi-acum se scurg bătuţi de vânt... Mantalele fluturătoare, , In care epicul rezbel Şi ’nfipse ghiarele mistuitoare, Sînt vii făşii de glorios drapel. , D. KfiRNflBflTT. pregăţirea lor definitivă şi adâncă, sunt factorii falimenîului democraţiei sub forma ei actuală. — Cât timp aceşti factori vor fi activi, guvernarea va fi bogată în dezastre şi popoarele adăpate mereu de mizerii. Vechiile oligarhii şi autocraţii, urmărind pe de o parte interese personale sau dinastice bine delimitate, mereu aceleaşi şi mereu vizibile, aveau un complex de clişee tradiţionale de guvernământ. Organele pe cari le însărcinau cu execuţia erau răspunzătoare direct în faţă elementelor conducătoare care erau în acelaşi timp şi cele interesate. Acestea selecţionau şi utilizau cu indestul discernământ şi simţ de conservare talentele şi genialităţile adequate nevoilor şi scopurilor lor. Democraţiile parlamentare moderne şi-au închipuit * să vechile clişee de structură şi activitate, ale organismului guvernamental pot fi utilizete de *,voinţa poporului suveran" cu tot atât succes şi eficacitate ca de voinţa potentatului suveran de odinioară. Aici stă eroarea fundamentală de concepţie. Linguşiţorii noului şi îndreptăţi-tului suveran i’o cântă şi azi, tă-mâindu-i, pentru a face cea ce făceau şi linguşitorii trecuţilor potentaţi: A exploata pentru puterea, pentru interesele şi ambiţiile lor. ' ' DAN ' RĂDULESCU' Prof. Universitar. <3C£> " 32 Nimeni nu-i filozof în' ţara iui. Un cronicar al „Vieţii Româneşti" pre umilinţa noasră.ne descopere abia acum un geniu necunoscut. E vorba despre d. căpitan de ma rină Ştefan Cristescu. . Al treilea volum a! său de filozofie „Evolution des Mondes et-des f®rces“ a apărut decurând la Paris complectând alte studii de mult tipărite tot acolo, unde au stârnit, — ne spune cronicarul —■ senzaţie. De e sincer cetitorul, va mărturisi ca şi subsemnatul că deşi ceteşte pe an trei patru sute de volume, totuşi numele D!ui' câpitan Cristescu, ca şi titlurile operilor sale anterioare fi sunt necunoscute. Suntem în faţa unei ignoranţe ingrate şi nejustificate. Trebue s’o mărturisim pocăiţi. Căci cronicarul „Vieţii Româneşti"' ne' Spune că savanţi ca Richet Perrier,' Branly Seailies/ îl clasează pe d. Cfistescu printre cei mai mari gânditori ai timpului. . Şi noi care credem că Bouţroux Bergson, Einstein, Spengier... • D. Florin la „Viaţa Românească,, şi-a luat sarcina să spargă vălul ignoranţei noastre, Cum? cităm la întâmplare: „D. Cristescu, inginer de construcţii navale, se ocupă în orele libere, când nu face planuri de vapoare, cu construcţia... Universului, această navă uriaşă care pluteşte pe nesfârşitul• ocean al spaţiului cu o iuţeală formidabilă". Recenzentul naufragiază astfel ■dela început în „nesfârşitul spaţiu ai metaforelor şi îl îneacă pe d. căpitan înainte de a eşi din port. E posibil ca d. Cristescu să fie un mare savant, ignorat în patria sa ingrată. O regretăm cu toţii. Dar decât recomandat cu-clocotitoarele comparaţii ale Dlui Florin, mai fericit era să se resemneze la ■aprecierile lui Richet şi Seailles. Mai departe, recenzentul ne spune că d. constructor naval a clătina, ■puţin şi teoriile lui Einstein. E o adeyărată victorie naţională dar-Păcat însă că şi aceasta e cornprot rrrisă imediat de aprecieule recen-. zentuJui,. care se grăbeşte să-l numească pe. d. căpitan „franctireur" ai ştiinţei, desţăinuindu-ne tot odată confidenţial' , că pe lângă preocupările filozofice şi navale, Dsa se QÂM'QikiEJi mai ocupă*.cu '.gimnastica,.şi ■ Şdirt-tr-’.un băeţaş' debil care . ia . 11 ...ani era.:predispus ftiziei,..căpitanul Savant; a, ajţţşs un adevărat atlet care a-putut ricxfa 85 kgr. tu un singur braţ şi 96 . kgr. la dinamometrul forţelor cu pumnul". ■ lată ce n’o să poată face Einstein nici odată ! , Sfârşind, d Florin - îi mai trage o figură de stil şi compoziţie:,..-. «şi cum acestcăpitan este în ace-laş timp şi în atlet al gândirei, ne putem explica uşurinţa Cu care ridică teoriile cele mai. grele şi aruncă mintea cititorilor în cele mai de-' părtate regiuni ale cugetării omeneşti». . Pariem că mintea recenzentului rătăceşte şi acum în spaţiile interstelare. O păţesc şi „atleţii gân-<#irei“... Maf puţină ingratitudine. . ; ie împlineşte o jumătate de lună ■ ^ decând ziarul . „Dacia" a făcut dureroasa destăinuire, că .văduva lui Coşbuc, primeşte drept recompensă naţională, o pensie de 80 lei lunar. Mai puţin adică decât văduva unui sergent de stradă. Ierte-ni-se brutala comparaţie. De atunci, dacă nu ne înşelăm, un singur ziar — din Ardeal — a găsit de.cuviinţă, jn treacăt să atragă la rându-i atenţia dlor Miniştri de Finanţe şi de Arte. ştirea însă a căzut ca un neînsemnat fapt divers în mijlocul atâtor evenimente senzaţionale petrecute în culisele politicei. In mod firesc s’a făcut tăcere. In ţara : un.de Eminescu a rhurit cu Creerul -strivit într’o casă de nebuni, văduva unui mare poet muritoare de foame, nu f oate stârni compătimire. E un episod banal. Sunt atâtea alte guri! mai lacome şi mai sgomotoase de potolit.. Dar in Ardeal, sunt dacă nu ne înşelăm, peste o sută de institute româneşti de credit, bănci, etc., etc., cari cu tot schimbul „dezastruos" al Coroanelor, cu toate împozitile „barbare" ale dlui , Titulescu, ■ fac încă destule afaceri pentru a hrăni jurule o sumă de oamem, cari ce e drept, n’au -avut nici când de-a face , cu poezia. Foamea, celei ce a fost tovarăşe lui Coşbuc, n’a apărut nicLunuia Ca o remuş-care? ■■' :............ . . - Ivatu Ca şi în expoziţia sa de anul trecut, Octav Băncilă a venit cu toate zarzavageria rudimentară a unui’desăvârşit inamic al frumosului. Şi totuşi â plecat înapoi la laşi, cu respectabila sumă de două sute de mii de lei, cari adăugaţi celor trei sute de mii luaţi anul trecut, ridică la suma de .. jumătate de milion averea tovarăşului, aprig socialist—proletar fireşte— numit Octav Băncilă. . Explicaţia, o scoatem doar din cele scrise mai sus. Zarzavaturile rentează mai bine ca ori ce... Altfel nu s’ar putea .admite ca un pictor să facă avere dintr’o pictură onestă . , Octav Băncilă n’a ştiut de altfel nici odată ce va să zică o cinste artistică, pentrucă nici- odată n’a înţeles rostui artei şi nici odată n’a căutat să se facă nki interpretul unui sâmbure de frumos, nici evi-denţiatorul unui adevăr. , Băncilă a înghiţit mii de chilo-grame de văpsele^ pe care le-a stropşit apoi pe chilometri pătraţi de pânză şi a lăsat întâmplării grija de a compune... Nicăeri, în harababura de bâlci a lui Bănci.lă nu se mai vede o mână grijulivă şi respectuoasă faţă de meşteşug măcar, dacă arta e dată pe uşă afară... A fost odată — demult — un singur tablou („Peticarul" dela muzeul Simu) în care Octav Băncilă a greşit, şi-a făcut o lucrare bună... Încolo, potop de zugrăveli... fără armonie, fără desen, fâ*ră consistenţă... ... . întrebat odată de un pictor asupra celui mai bun ustensii de pus culoarea pe tablou, marele nostru Grigorescu a răspuns: — Pune-o nenişorule şi Cu tocul cizmei! — numai, s’o pui pe cea care trebue... . ‘ Şi Octav Băncilă şi-a găsit linia sa de conduită pictorieească... Pune culoarea cu tocul cismei... A uitat însă — şi a uitat definitiv— că e nevoe să pună culoarea cpre trebuie... , . VICTOR ION POPA © BCU Cluj GÂNDIREA 13 Cronica obligatorie de Paşte pentru confraţi, duşmani şi prieteni Directorul Gazetei păru că sfârşeşte. Răsfoi.'vraful de scrisori încă nedesfăcute căutând ceva. Apoi amintindu-şi deodată: — A, uitam... Pentru suplimentul de Paşte ne faci o Cronică. O coloană jumătate. Ceva tineresc, cu învierea naturei, „vecinica ta>-nă“. Aş dori ceva uman tar, creştinesc şi primăvăratec.. înţelegi însfârşit.. Redactorul făcu semn că înţelege. 0 şi vedea. Urmărind mâna păroasă a directorului care luneca pe postavul verde ca un enorm păianjen sătul, recapitulă în câteva -clipe clişeul de zeci şi zeci de oii repetat. Pajiştea Crud înverzită, bă-' nuţri galbeni de păpădie, liliacul înflorit, iepuraşii albi, dângăt de clopot, vagi reminiscenţe de copilărie toate stropite de o dulceagă etrudiţie de lexicon. Cum să n’ovadă? Numai s’o aştearnă pe hârtie, dacă, nu cumva o şi are undeva gata din celalalt an, aruncată îrpvre’un saltar. — Ne am înţeles dar. Până atunci izbim în guvern. Fuziunea nu tre-bue să se facă.. Spune te rog să-mi pregătească maşina. Redactorul eşi. 11 urmări câţivâ paşi încă ideia Cronicei. Apoi strada îl absorbi. Inopta. Becurile aprindeau deaiungul zidurilor coliere incandescente. . • Tramvaiele lunecau din capătul Bulevardului, tăcute şi uriaşe, spărgând cu ochi multicolori ceaţa impalpabilă, care învăluia cu o apo-tează de crespucul oraşul. Din.asfaltul stropit noaptea smulgea a slabă adiere răcoroasă. Castanii tremurară îpsetaţi braţele cu mugurii prăfuiţi, spre edificiile sure. Dar din ziduri răsuflă dogoarea de peste zi. Femeile se strecurau Cu pasul flexibil, cu privirile catifelate, respirând voluptuos cu buzele întredeschise. Trecătorii le pipăiau trupul rotund sub haine, cu ochii lacomi. Automobilele alergau mute pe roţile elastice de gumă. O clipă toată convulzia surdă a oraşului căzu. " Vântul aduse de undeva, de pe un câmp îndepărtat sau din poiana unei păduri, o presimţire de primăvară, răsfirată deasupra acoperişurilor ferbinţi de zinc. Deaiungul străzii cutreeră- ca o înfiorare de emoţie. Da, undeva, „acolo" era primăvară. “ In .faţa unei vitrine redactorul se opri. Pantofii cei roşii erau încă. De o lună în fiecare seară trecea să-i admire ca vestigiile unui lux interzis. Deacum se puteaj duce liniştit .acasă. Era chiar fericit. Din aer furase o infrăj^itătmulţumire de viaţă. Cumpăni( un mănunchi de flori albe pentru Lia. Acasă urcă cele cincizecişişapte de trepte nerăbdător să se aşeze înaintea foii de hârtie. Va scrie ceva dum-nezeesc, ca „altădată". Va pune acolo tot ce-1 înăbuşe, iar frazele vor ţâşni colorate şi vii ca seva care sparge cămaşa mugurilor de afară. După un ceas, după ce masa fu strânsă in capui paginei albe scrise sub titlu, primul cuvânt. Dar turi Se auzea sgomot de farfurii spălate, copilul întreba ceva cu o stăruinţă încăpăţînată, mirosea a fum, a bucătărie; sus eleva de conservator începuse să repete la Clavir gamele, pe culuoar răsunau uşi trântite, Madame Schiţănescu dela al doilea îşi certa iarăşi servitoarea şt ordonanţa Locotenentului fluera cu foc o horă deacasă. Cuvântul al doilea nu venea. . . Si le avusese toate, până adineori atât de bine adunate! Gata să le răstoarne pe hârtie ca un balsam, pentru sufletul veşted al celor ce n’au avut cum simţi între zidurile de piatră fiorul primăverii. El revăzuse atât de bine primăvara care trebue să fie undeva, acolo, de unde vântul adusese o răsuflare jilavă şi amar parfumată, ca de pe alte; tărâmuri... îşi şi închipuesc colţul acela de pădure, cu moara idilică-unde miroase a făină caldă şi a fân, unde boii dejugaţi rumegă aşteptând, unde apele reci se sfarmă de roţi, unde sălciile îşi înfăşoară la cel mai slab tremur al vântului nuelile subţiri cu frunzele dedesubt brumate. £tia, primăvara lui va fi banală ca p fotogravură... Dar atât de dornic era dineori de dânsa, aşa săracă şi anemică cum va fi fost. Scrumul ţigărilor se adunase morman pe farfurioara de porţelan, a-ături se făcuse linişte, copilul dormea cu mâna dusă sub cap, iar femeia întoarcea foile cărţi, cu grijă să nu facă sgomot. Şi cuvintele nu veneau. Deschise geamul, dar zidul din faţă, grunzuros şi fără ferestre, adupa noaptea ca o lespede. Cum să evoace pajiştea crud înverzită, pădurea cu taina ei solemnă de templu unde lăsună primul tril sonor,— rând toată primăvara lui se sfârşea în mănunchiul de flori care se topea pe masă? .. . Acum dormea şi femeia. Se întoarse şi o privi duşmănos, li apăru întâia oară necunoscută.. Prin somn obrajii se scobeau ofiliţi, buzele albe; îmbătrânea. Se făcea urâtă. Prizonieră în cele două camere fără aier, cu mâinele înăsprite de mizeria cotidiană, era atât de departe de Lia lui de eri! îi fu milă. .Ştia că în fiecare zi, ca şi dânsul cu copilul de mână, face acelaş pelerinaj, râvnnd la lumina vitrinelor fericiri tot atât de mărunte, dar tot atât de inaccesibile. Copilul adormea cu gândul la ursul cafemu, femeia la pălăria de paie; da, da, ca şi dânsul care târât de o imbecilă obsesie, trecea în fiecare seară la vtrina cu pantofii cei rpşii. li fu milă de sărăcia lor. Si scârbă. De renunţările din fiecare zi... De romanul care deacum va zace pentru totdeuna neisprăvit în sertar. De hrinele şterse în fiecare Sâmbătă cu benzină. De viaţa care se închidea definitiv, ca orizontul tăiat de zidul fumuriu şi aspru din faţă. Se simţi istovit şi singur. Mâine se va întoarce la masa pătată de cerneală, va stoarce din nou un senz evenimentelor goale de senz, ca omul cu cteerul de aur, până când mâna obosită va refuza să lege trei cuvinte. Mâine va sene din nou cu aceiaşi seninătate inepuizabilă: despre războinl din Siria despre Sinodul Bisericesc, despre partidul duşman, despre reforma fi cală, despre eclipsa de soare, despre emigrările în America, des pre epizotia de brâncă, despre justiţia socială, despre ultima carte de drept, despre discursul lui Lloyd George, despre statistica analfabeţilor, despre morala politică, despre invenţia lui Edison, despre tariful vamal, despre aniversarea lui Kogâlniceanu, despre exportul © 14 GÂNDIREA MIHAli KOGALNICEÂNU $1 DESCOPEEIREA POEZIEI POPULARE — Fragment'dintr’un studiu sub tipar.— Care scriitor, din trinitatea deia Dacia LiterarăNegruţi, Alecsan-dri, Kogăiniceanu, — a descoperit poezia populară? Cui îi revine meritul istoric? Negruţi, până la contactul cu Kogăiniceanu, adică până la 1840, când a apărut articolul prozatorului în Dacia Literară: „scene pitoreşti din obiceiurile Moldovei: Cântece populare a Moldovei“, nu a vorbit despre poezia populară, deşi putuse să o facă, atunci când ştim că ţinuse condeiul în mână încă dela 1823 şi când începe să devină literator public la 1833. Alecsandri veni în tară, dela Paris, ia sfârşitul anului 1839, după ce încercase poezia în limba franceză (Versuri franceze scrie şi la- 1841!) Cea mâi aproape de literatura românească, din încercările lui franceze, —■ deşi aşa de depărtată de idealul naţionalizator al lui Kogăiniceanu! — ar fi fost, numai printr’un personagiu, o poezie în care era vofba de-o româncă răpită spre Crimeea de un han. Asache, care avusese o colecţie de poezii populare, nu le valorificase în destul, pentru că, dacă nu a publicat din ele până la 1827, când au ars într’un inecendiu, întrebarea este: de ce nu a mai revenit asupra lor ulterior, când de-abeâ după această dată, devine literator public militant? petrolului, despre moartea unui academician, despre sistemul lui Spengler, despre monopolul sării, despre mortalitatea infantilă, despre pământ, soare, lună şi tot ce se poate petrece sub pământ şi deasuprâ pământului. Iar fiindcă acestea toate nu vor părea îndestule nesăţiosului Moloch, i-se va mai cere să dea lectorului pentru preţul celor " cincizeci de centime şi câteva pagini „umanitare, creştineşti şi primăvăratece". Se întoarse ia masă, şterse primul cuvânt şi începu din nou: „Directorul Gazetei, păru că sfârşeşte.1 Răsfoi vraful de scrisori încă desfăcute, căutând ceva. Apoi amin-tindu-şi deodată: , — A uitam... Pentru suplimentul de Paşte..." Peniţa scârţia în noapte ca ronţăitul măîunt al unui şoarece harnic. Din când în cândburădea, întorcând fo'le. lnsfârşit găsise. Peste două zile, l’au dat afară. Nu avea contract tip. C. Robul. Când au venit în tară, mai în-tăiu Alecu Russo, la sfârşitul anului 1838, şi apoi la un an, Alecsandri, îj găse/a pn această schiţă, dupăce a făcut istoria literaturei româneşti vechi şi contemporane: „Dar. ceea ce este sâmburiie poezie noastre, sunt baladele şi cântecele populare. Sunt unele dintre ele care ar onora pe cel mai bun poet, iar cele mai interesante sunt următoarele : Moartea lui Han-gerliu, domnul Munteniei, Cucerirea Cetăţei Hotinului, Moartea lui Ghica, domnul Moldovei şi altele 1)“. Iar după ce face un citat străin; în favoarea poeziei populare române, mai adoagă: „Aici mai trebue de adăogat că se mai află şi poezii istorice, despre diferiţi domni ,şi haiduci români, ca despre lamandi, Bujor, fiul româncei şi altele". Lui Kogăiniceanu pe lângă că îi era cunoscut, întrebuinţa şi pentru poezia populară română, termenul german Volkslied. Aşa. dar încă dela 1836, cu doi ani înnainte de a veni Russo în ţară şi cu patru ani înnainte de a se începe curentul favorabil poeziei populare, Kogăiniceanuera convins, nu numai deTTrumseţea, dar şi de importanţa ei ,în universalul studiu al folclorului. — El este cel dintâia scriitor român, care consacră poeziei populare, importanţa şi dreptul la un capitol, în istoria noastră literară. RADU DRAGNEA 1) Kogăiniceanu înţelege greşit prin „pOezia neţionglă", poeziile populare ca şi poeziile făcute de un autor anumit, ca Stihurile asupra lui Ghica , Vodă, care nu sunt din popor, ci sunt scrise de cineva din clasa cultă. Kogăiniceanu însă-şi a atribuit mai târziu această poezie lui Enache Kogăiniceanu, greşit, cum a arătat di. N. lorga ?n Istoria Literaturei Româneşti în v. - XVIII. La 1837 el nu deosebea poezia populară de aşa zisă poezie cultă, deosebire pe care o făce însă în conspectul unei conferinţe despre istoria- literaturei româneşti, scrisă între 1844—1846, care se păstrează la Academia Română (Manuscrisul No. 1176, filele 258-266.) © BCU Cluj gândirea 15 Literatura de după războiu Caracterul ei şi consecinţele ce determină. Încercare rezumativă pentru un studiu critic mai vast. Literatura de după războiu a preocupat şi va preocupa încă mult cercurile intelectuale din toate ţările cu civilizaţia trecută prin purgati-tranşeeior. Nu e vorba de litera' tura care a inundat vitrinele librăriilor cu note şi impresii, îndată ce „demobiIizaţii“ au putut schimba sabia în peniţă şi prichiciul şanţurilor strâmbe cu o masă de scris. Literatura de după războiu înseamnă o întreagă epocă literară, iar preocuparea ce o stârneşte e justificată de noua îndrumare ce va lua gândirea omenească . în această epocă unică în istoria încercatei noastre planete. Literaturile bătrâne ale civilizaţiei apusene înregistrează o fază de. evoluţie mai mult. Ideia fraternităţii şi egalităţii sociale, . atât de schilod realizată de generoşii de la 1790, capătă o simţitoare întregire în urma războiului. Evoluţia socială oferă material nou literaturei; îndrumarea ce ea va căpăta, e condiţionată *de împrejurările specifice fiecărei ţări în parte, cu înrudiri numai în ceea ce priveşte ideile generale ale timpului. Nu ne vom pierde în consideraţii prea adânci. Ele alungă cititorul dela pirmele rânduri. Ne vom întoarce însă la. procesul cesepetrecesub ochii noştri Nu se poate să nu ne-intereseze. Până la 1830 de o literatură românească propriu zisă nici nu se poate vorbi. Abia de 60 de ani figurăm ca stat pe harta Europei, având o viaţă socială care să-şi suporte fără jenă numele. Războiul hotărniceşte dar aproape o sută de ani de evoluţie a unei literaturi primare. . In aceşti o sută de ani de evoluţie literară, am făcut salturi uimitoare. Trei generaţii de literaţi s’au istovit luptând cu o societate pripit alcătuită, o societate încompfectă şi bolnavă; trei generaţii de mari talente s’au sacrificat pentru a ne creia un trecut şi o tradiţie literară; trei generaţii au făcut sfor- ţări uriaşe pentru a ne pune în rând cu literaturile tichnit evoluate ale apusului. E o trudă* pe care o uităm prea iute. fe ^ Această S'linţă de şcolar întâr-z;at e un fenomen unic în istoria culturelor omeneşti. După o sută de ani de evoluţie, avem o literatură care a îmbrăţişat toate genurile poetice în opere de netăgăduită valoare, proză remarcabilă în nuvelă, schiţe, povestiri, şi câteva onorabile încercări de roman şi teatru.*) f Cu această bogată zestre întrăm în epoca ce ne deschide un nou orizont. Românismul, totalizat în graniţele sale > etnice, nu va mai întâmpina nici o piedecă în desvol-farea însuşirilor sale fireşti —■ forţele de producţie s’au întregit; prefacerile ce se operează în vederea viitoarelor aşezări, vor creia o viaţă socială solid alcăuită, complectă, care să ofere un mai bogat şi mai ‘ variat material literar. Drept primă consecinţă aşteptăm apariţia romanului ca gen constat în ‘literatura românească. Mişcarea lifgrară din ultimii doi ani, e caracterizată prin numărul prodigjfts de romane apărute. Foarte adevărat că multe din ele nu.sînt mai bune ca cele produse în epoca de evoluţie, dar prea sîntem aproape de ea şi în vâltoarea prefacerii, pentru a pretinde mai mult. Romanul cere scriitorului studiu şi progresivitate. Majoritatea'romanelor publicate după războiu aduc în literatură nume noui, Saltul e nefiresc. Trecerea prin schiţă şi nuvelă, ca etapă evolutivă, e necesară, cu atât mai mulţ cât mediul sociai nu este încă stratificat. ficeste gânduri ni-au fost provocate de cele câteva talente reale dar prea fragede, cari s’au hazardat; — nu ne putem ocupa însă de beţia de cuvinte a dadaiştilor şi nici de diletantismul bizantolo-gilor cu catedră de arheologie, plimbaţi în excursie de amuzament la Paris, în timp ce Mărăşeştii şi tifosul exanternatîc sfârtecau rândurile celui din urmă tineret. Remarcăm totuşi tendinţa şi ne mulţumim cu numărul. * Apariţia romanului ar fi însă o desăvârşire şi nu o îndrumare. Pe ce căi va merge literatura în nouă epocă ce ne deschide războiul, rămâne de văzut însă mai târziu Lipsa şcolilor literare cari să de- *) Excepţie face romanul lui N.-Filimon „• Ciocoii vechi şi,noui“, primele romane ale Dlui Zamfirescu si teatrul lui Carsgiali, cari reprezentând un real moment social, pot figura în literatura prin propria lor voloare, nu cu caracter documentar ca alte „opere". termine curente, e una din principalele piedeci ce se opun pronosticării ; prezenţa bisericuţelor cari anchilozează producţia şi nimiceşte talentele, ar fi o a doua. Dar cea mai de seamă greutate rezidă în totala lipsă de or en-tare a întregei noastre mişcări literare. Trecând la poezie înregis-' trăm dn noianul de manifestări disparate, succesul realizat de noui şi puternice talente prin recunoaşterea şi încetăţenirea versului liber, atât de hulit până în preajma războiului.-E un succes care nu poate rămâne fără urmări pentru îndrumarea literaturei noastre. Curentele de idei cari vântură Europa au găsit teren prielnic în România. Dorinţa de prefaceri e manifestarea tuturor claselor sociale. Progresul nu mai e apanajul câtorva entuziaşti stingheri, ficeste idei au prins a se încrusta statornic pe fondul ideologiei româneşti, înlesnind înţelegerea poeziei noui, ca produs al aspiraţîunilor generale. Ceea ce e de observat e că versul liber nu e o şcoală care să reprezinte un c urent hotărât de gândire şi simţire, ci oformă, un mijlo.-, de exteriorizare. Talentele ivite după războiu, sunt manifestaţiuni asemănătoare nu-, mai ca .manieră, dar profund deosebite ca fond ,— sunt individualităţi. Opera lor e născută dintr’o. impulzie interna, nu mai e fructul exotismului, fim putea presupune deci că mergem cătră un individualism literar, ceea ce nu credem încă cu desăvârşire posibil în prea tânăra noastră literatură. Grupările se vor alcătui pe măsură ce sfera de pFO-dufţie se va lărgi, şi afinităţile se vor pronunţa, ftbia atunci se va produce îndrumarea definitivă. Din lupta care se va da fără îndoială între grupările literare credincioase tradiţiei şi cele noi; cele cari vor învinge, vor influenţa ' atmosfera literară a viitorului. Vor însemna o piatră la răscruce de drum. Până la .această victorie, a unora ori altora, vom asista Ia lupta ce se pregăteşte. Va fi neertătoare. Tinereţea nu cruţa. Iar ; mişcarea care străbate tot sufletul Europei va fi de partea tinerilor. Dispariţia din viaţă a celor din urmă mari talente poetice ale literaturei dinaintea războiu, ne îndreptăţeşte să credem că lupta nu va fi nici aprigă, nici de lungă durată. D. 1. Cucu. 16 GÂNDIREA LUCIAN BLAGA. — Paşii profetului.— Versuri.— Ed. “Ardealul", Cluj. — Preţul 12 lei. Începuturile tânărului poet Ardelean nu au cunoscnt amărăciunea îndoelilor. ta apariţia celor două volume, tipărite în 1919 la Sibiu, critica printr’o excepţie unică în ţara Românească, s’a grăbit să recunoască însfârşit un poet întradevăr nou, cu noutatea interioară; nu ciugulită din bizareriile inovaţilor poetice din occident, Această unanimă bună primire, e răsplătită din belşug de noul volum al poetului. Lucian Blaga nu ne aduce nici o desamăgire. Poezia sa evoluiază robust ca. un fruct care îsl soarbe viaţa prin ră- ' dăcini sănătoase. Ea îşi deschide singură-pentru viitor; toate prespectivele îngăduite. Poezia cea nouă, suferia la noi de două păcate capitale. Originalitatea mult trâmbiţată, era până acum de fapt o simplă valută străină, introdusă de peste frontiere prin fraudă. Iar gândirea absentă era înlocuită prin muzicalitate, sonoritate şi o suprabundenţă de imagini adesea artificială, întotdeur.a căutată cu trudă în afară de optica comună. Tinerei poet! s’au scuturat de preocupările singularităţilor de sintaxă^ şi vocobular, şi au- reuşit să ■ ascundă înlăuntrul versului un miez de gândire. Printre aceştia Lucian Blaga se numără între cei mai de frunte. Clocotul interior plesneşte pojghiţa versului, fragilă, după cum trecătorul sau trup „e prea strâmt pentru straşnicul suflet. ce-I poartă" De aceia critica deprinşi? să eti-cheeze şi să clasifice fiecare autor în-tr’un saltăras, cu fişele sale poetice speciale, va ezita nedumerită. Lucian Blaga nu poate fi încarcerat în nici una din , celulele numerotate până acum. Spaţiul restrâns, ne interzice la aceastî rubrică pur informativă să documentăm în măsura în care s’ar cuveni, rara plăcere pe care ne-a procurat-o lectura celui de al treilea volum al poetului.. , -Evotarea străvechiului zeu al tinereţii Pan, orb, Ia gura somnoroaselor peşteri pipăind mugurii ramurilor şi ’ncăpsorul meilor „corniţele sub năstureii moi de lână", --- strecoară în suflet o tristă şi păgână poesie de primăvară. „Picurii de rouă-s mari şi calzi, Corniţe'e mijesc, iar mugurii sunt plini ... ... Să fie primăvară ? Evocaţii ca acestea abundă. Dar viersul îndrăzneţ, aspru, expresionist, înadins -* primitiv, şi indisciplinat, va înspăimânta critica oficioasă care s’a grăbit să-l adopte pe Blaga cu entusiasm dela primele volume. Evoluţia firească îl îndepărteazd-dela codul poetic al acestora. Unii mai sinceri îl ,yqr mustra, cum, aul şi inceput Cei mai mulţi, făţarnic, se vor sili să-l laude, pentru a savufa apoi acasă la ei, departe de ochii indiscreţi, ţăcăneala de silabe a Dlui Mircea Rădulescu'de o pildă, car esună atât de armonios pentru urechile vătuite. Paşii profetului, duc pe drumuri prea nebătute, pentru a nu simţi datoria să revenim. — c. p. \ D. D.PATRAŞCANU. — Domnu Nae. — Ed. H. Steinberg & fiu, Buc. — 14 lei. Alături ide vi admirabilă pagină de impresii phlvocate de ocuparea Bucureştilor, schiţele din vremea ocupaţiei 'sînt o şarje plină de vervă şi spirit — câteodată chiar răutate — la adresa războinicilor din vremea neutralizăţii şi nemernicilor din timpul războiului. Domnul Patraşcanu are patima şarjei, aşa precum o are un prra bun şi smereinic cazac. înşfăcat de coama sburlită ■ a fugarului, dl. Patraşranu se avântă în domnul Mae, pe stradă, şi acasă, face nevinovate victime din Papa Trăsnea, Mme Calfayani, născută Mânzoc, şi Goga Tăsică, pentru ca apoi, fără milă să schiţeze arabescuri cu văr-ful săbiei pe epiderma fină şi cu îngrijire parfumată a, căpitanului Pontţriant sau Dlui Victor Anto-nescu. - In urmă, degajat de imaginarul inamic, descăleca, priponeşte calul în sabia «înfiptă în pământul reavăn al câmpului, şi se întinde liniştit la umbra mişcătoare a bidiviului. — Cum însă D-sa e un suflet foarte complex, îl apucă aşa deodată o adâncă amărăciune, valuri de simţire omenească îi îneacă sufletul şi scena din ocuparea Bucureştiilor îi sgudue fiinţa, pentru a găsi o melancolică şi resemnată liniştire în amintirea laşilor copilăriei Şi ai tinereţii. — Dar ce înseamnă, mă rog, această slăbiciune femeiască! îşi zice deoda’ă supărat, şi smulgând arma reia şarja tot aşa de aprig cum o începuse. Dl Pătrăşcanu e un incorigibil! E. REBREANU. - Catastrofa. — Ed. Viaţa Românească, Buc. — 12 lei. Gn volum de trei nuvele e o raritate în literatura românească. Dl. Rebreanu, care are o onorabilă încercare de roman în 1920, simte necesitatea revenirei la nuvelă. — Dsa ar folosi tot atât de mult dacă această necesitate s’ar îndrepta şi către sintaxă. Nuvelele Dsale nu sînt lipsite de valoare „Catastrofa" şi „Itic Strul, dezertor" ar fi putut avea o bună reuşită cu ceva mai mult control al gradaţiilor şi desnodămintelor „Hora Morţii1, e o simplă naraţiune, destul de romantică. Dorinţa de a produce efect — cabotinaj literar — îl face să treacă fără pudoare peste cele mai elementare cunos-tmţe ale balisticei. Se ştie aproape de toată lumea că armele moderne străbat şapte oameni. In „Hora Mo ţii" Haramu moare împuşcat în spatele Iui Boroiu, pentru a da satisfacţie cetitorului cu justiţia divină. Repetăm, sintaxa şi puţin Coh-trol n’ar strica Dlui Rebreanu,; caruia talentul nu-i lipseşte. /. AGARBICEANU — Trăsurica verde — Cartea Românească, Bucureşti. — 14 lei. Volumul de povestiri proaspăt . ieşit pana distinsului prozator ao deiean, în mod firesc, nu aduce în literatură nimic nou. DI Agârbiceanu urmează liniştit o cale apucată. Cunoscător al sufletului omenesc dsa adună conştiincios materialul uman al unei epopei ce se desfăşură crâmpoţit. Fiecare bucată e o mică dramă, din care foarte adeseori conflictul e sguduitor. Trăsurica verde, Vecinicâ, Moş lliuţ etc. sunt fiecare în parte o mică lume cu ale sale mărunte patimi, dureri şi bucurii. Stilul . curgător le învălue cu deopotrivă de iertătoare simpatie. I. AGÂRBICEANU — Ceasuri de seară — Cartea Românească, Bucureşti. —■ 10 Lei. Reputaţia literară bine stabilită i-a îngăduit dlui Agârbiceanu să abordeze şi genul dificil al poemei în proză. Încercarea poate ar fi cerut o mai stăruitoare inzistenţă. Dl. Agârbiceanu trece iute peste momente care ne emoţionează. E un gen, în care nu şi-a spus încă cuvântul din urmă, — şi e tocmai acela dela care aşteptăm pagini mai preţioase. ' RADU ROSETTI — Poveşti moldoveneşti. —• Ed. „Viaţa Românească", laşi. — 12 lei. . - . • Bătrânul boer moldovean revine la literatură după câţiva ani de tăcere. Poveştile moldoveneşti sunt admirabile pagini de istorie socială din trecutul Moldovei. Povestirea caldă, vioaie, cu o coloratură specifică moldoveanului, povestitor prin temperament, ia proporţii de dramă de cel mai omenesc conflict în mâna dibace a dlui Rosetti. (Lepădarea de lege). Aproape toate sunt întâmplări trăite, de autor sau de alţii (părintele Zosirn), şi transmise din generaţie în generaţie. Aceste povestiri, înbogăţite prin transmisiune, formau deliciu! lungilor seri de iarnă, în patriarhalele curţi boereşti ale Moldovei de altă dată. In această atmosferă a trăit cei ce a îmbogăţit literatura prin fixarea lor în cadrul rigid al şpaltului. C. STERE. — Tn literatură. Editura Viaţa Românească ne pune in cunoştinţă cu activitatea literară © BCU Cil gândirea 17 dlui Stere, care e destul de bo-ată. Dl Stere, om de o vastă cultul europeană, a avut strânse legături cu literatura românească ja a cărei desăvârşire nu a con-trit>uit cu puţin, atât ca director cât şi colaborator al Vieţii Româneşti. Această activitate se întrerupe brusc în preajma marelui războiu mondial. C. Şărcăleanu •— pseudonimul sub care au apărut în Evenimentul literar şi Viaţa Românească schiţele adunate în volumul de care vorbim — dispare, pentru ajace loc omului politic. Dispariţia a fost definitivă, iar astăzi dl Stere îşi reclamă drepturile asupra operii dispărutului. O apreciere asuprajschiţelor impresioniste din volumul de faţă ar. fi riscată. Cine a cunoscut activitatea literară a dlui Stere a ştiut demult să preţuiască, aşa cum trebue, contribuţiile cu atâta îngrijire ascunse sub un pseudnim transparent numai pentru prieteni. Având avantajul să fie cunoscător al limbei ruseşti, pe lângă familiarizarea cu limbile moderne apusene, cu o erudiţie cum puţine îi pot echivala în România, aprecierile sale asupra lui Tolstoi, Ibsen şi Oscar Wilde sunt superioare în ceea ce priveşte primul, şi cel puţin tot aşa de valoroase pentru ceilalţi doi mari gânditori şi artişti, — ori căror aprecieri apusene. Schiţele dlui Stere ne îmbogăţesc literatura cu un material extrem de preţios — păcat' însă că aşa de redus — şi înlesnesc celor ce nu se pot alimenta din literatura străină, să-şi complecteze cunoştinţele. O observaţie : din cele şapte schiţe ale volumului, trei privesc literatura română, iar din acestea două se ocupă cu poezia lui Coşbuc şi Goga.i E o preferinţă sau o simplă întâmplare? Dl Stere a avut mari neplăceri politice. Victimă a unei politice care a dat faliment, victimă a temperamentului său rigid şi septentrional şi mai ales victimă a unei intrigi politice care l’a costat 3 ani de amărât surghiun, dsa se întoarce victorios din Basarabia unde a crescut şi pentru care a luptat întotdeauna dârz. Dar reîntorsul nu poate fi primit cu bucurie de către mulţi: e o forţă care jenează, Campania reîncepe. Vechiul aparat de denigrare personală e pus în f mcţie. Dl Stere, adversarul, e trădător de neam pentrucă a făcut greşelipolitiCe. — Noi nu o credem. f-Ve dintre bărbaţii noştri politici nu e tratat în acelaş fel când lupt® de principii şi idei nu dă roade! \ Dl Stere e în Parlament şi se apără. Dar apărarea e pentru cei puţini, cari dacă nwi cred în vinovăţia materială a |rcuiţîatului, au tot interesul să: îrttreţie în masse ignorarea adevărului. Aproape în acelaş timp apare volumul de faţă. Cine va ceti paginele scrise despre Coşbuc şi mai ales despre dl Goga va înţelege că omul care a scris acele rânduri, acum cincisprezece ani, poate fi capabil de un calcul politic greşit, dar nu de o trădare. Dacă pentru acest lucru s’a făcut înmormântarea definitivă a lui C. Şărcăleanu, bine s’a făcut. „Viaţa Românească" ar mai putea să ne dea în acest scop şi paginile de impresii de călătorie în Ardeal ale aceluiaş C. Stere, atât de nefericit pentru moment in politică, dar atât de preţios în literatură. Cerem ertare că am depăşit cu mult spaţiul unei modeste recenzii. Chestiunea e de-o prea mare importanţă şi nu priveşte numai cazul Stere. O vie reacţiune pornită contra sistemului de calom-niare trebue să se producă din toate părţile, pentru a întră purificaţi şi din punctul de vedere al eticei sociale, în grandioasa eră ce se deschide românismului. D. I. C. ANDREAS LATZKO,— Oamenii în războiu, traducere de Adonis Popov. — Ed-. Viaţa Românească, laşi. — 8 lei. Scriitor obscur până după războiu, fostul colaborator neînsemnat al revistei germane „Jugend“, Andreas Latzko, e astăzi cea mai-vie figură a literaturei inspirată de barbaria civilizată a războiului. Pentru cei ce aveau încă naivitatea să mai discute reabilitarea epopeei eroice, cartea exilatului ungur de astăzi, este o lecţie definitivă. Totala lipsă de morală a mijloacelor moderne de luptă, cât şi nerespectarea fiinţei omeneşti, după două mii de ani de practică a sublimei morale creştine, a produs profundă revoltă în sufletele fiinţelor alese. „ . . . Eu ştiu că va veni o zi când toată lumea va gândi ca mine . . . “ zice cu îndrezneală admirabilă Andreas Latzko, deschizând proces minciunei în care ne bălăcim. Cine a simţit umilirea turmei dusă Ia abator, cine a simţit durerea neputinţei şi scârba oribilului măcel în massă va trebui să gândească la fel cu Latzko, chiar dacă ar fi „cândva, mai târziu". Cartea trebue cetite. O scurtă recensie nu poate cristaliza în spaţiul său restrâns, complexul de emoţii şi. desnădijduitu) .humanita-rism care palpită în fiecare pagină. Viaţa Românească (No. 3 Anul XIII) Revista ieşeană, — singura noastră publicaţie lunară care mai păstrează contact real cu cititorii, ne aduce ca întotdeuna o cronică bogată, dar târzie. Un nume necunoscut: Lucia Mantu semnează câteva pagini de proză fraged inspirată şi tratate cu o ştiinţă a scrisului neobicinuită la un începător. „Coada lui Tărcuş“şi „Busuiocul" disoneazâ alături de mediocritatea fâră început şi fără sfârşit a prozei iscălite de d. Tudor Pamfile, bunăoară. I. Slavici, continuă o serie de amintiri despre Eminescu, din care fragmente, am întâlnit risipite în diferite reviste sau ziare. Documentate şi îndrăzneţe consideraţiuni asupra problemei indemnităţii de război, aduce d. D. Suchianu. Prof. Dr. Parhon, reia mult desbătuta problemă a bătrâneţe! şi tratamentu lui ei, popularizata in marele public după senzaţionalele experienţe ale lui Steinach şi Voronoff. încă odată distinsul profesor dela Iaşi,seplâng'e cu acest prilej de sgârcenia Stătu lui şi a iniţiativei particulare, care nu înţelege să contribue la^reiarea unui Institut de Biologie. Ne este încă vie în minte amintirea dureroasei mărturisiri a aceluiaşi savant, în aceiaşi revistă, anul trecut; când povestind toate zădarnicile intervenţii pentru a obţine un cât de slab ajutor la înfiinţarea unui astfel de laborator de studii pe lângă Spitalul Socola ne spunea cum a fost tinut la uşa Ministerului de Instrucţie ca un simplu postulant. Se găsesc milioane pentru micii viagi în’străinâtate, pentru tot soiul de budgetivori. — pentru laboratorul unui savant cu reputaţie dincolo de hotarele ţării, statul devine deodată avar şi circumspect. D. Za-borovschj expune teoriile originale ale lui Spengler, despre care se vorbeşte şi în numărul nostru de faţă. Recenzii şi cronici abundente. De ce însă atât de puţin se vorbeşte despre mişcarea intelectuala românească, despre cărţile şi revistele româneşti, despre expoziţiile de artă româneşti, despre teatrul românesc ? IDEE A EUROPEANĂ îl Aprilie 1921, Nrul din urmă al revistei bucureştene începe publicarea diferitelor răspunsuri la ancheta internaţională asupra naţionalismului şi umanitarismului. Avem de a face cu variantele aceluiaş răspuns simplu, lipsit de orice dialectică, adânc înrădăcinat în conştiinţa sufletelor nobile de pretutindeni. Pe Barbusse îl vedem alături de Wundt,. pe Boutroux alături de Borgese — şi cetind rân- îâ GÂNDIREA durile lor ne rămâne în suflet o adâncă părere de rău că nu ei fac politica lumii. — O notiţă la » Fapte şi re' euzii« anunţă, că distinsul scriitor M. Beza va ţine în Maiu o serie de conferinţe despre literatura engleză la universitatea din Cluj, CUVÂNTUL LIBER, 16 Aprilie 1921. Revista, despre care nu ştiam deCe şi pentru cine apare s’a îm-bunştăţit simţitor în timpul din urmă. Dl Emanoil Bucuţa publică o poezie „Decor" cu strofe ca aceasta ; „Fete prin tufiş ascund râsuri ucigaşe, pâlcuri albe, case’n fund, prevestesc oraşe" De-un deosebit interes sunt îndeosebi informaţiile şi , însemnările despre m şea rea literară. Intre altele cele câteva rânduri, cari rezolvă problema dispariţiei epopeei din literatura universală de astăzi: „Epo-peia e de fapt, un complex de genuri literare, care s’au despărţit creându-şi o viaţă aparte fiecare. : TRANS1L V ANI A, Februarie 1921. Revista dela Sibiiu se prezintă cu mult mai bine decât acum câteva luni. Harnicul secretar al „Asocia-ţiunii" va şti cu timpul să aleagă mai hotărât materialul ce i se va trimite spre publicare. Nu putem trece cp vederea articolul despre problemele noastre arheologice al dlui Vasile Pârvan şi-apoi consideraţiile asupra filosofiei de dl Marin Stefănescu. Numai în poezie ar trebui di Georgescu să-şi găsească colaboratori mai — proaspeţi. „Carmina veris" nu mai merg în 1921. ■ ' OSTLAND, Nr. 10 Februarie 1921. Se ştie că „Ostland" e cea mai • bună revistă a germanilor dela noi. Nrul din urmă publică între altele un dialog asupra „expresionismului11, scris de Egon Hajek, simpaticul şi talentatul poet braşovean. Dl Egon Hajek, deşi stă sub influenţa formalismului estetic al lui Ştefan George, nu e străin nici de puternica şi bărbătească mişcare expresionistă, care" a cucerit aproape toate sufletele tinere şi dornice de-o lume nouă ale Germaniei. Intr’un alt articol dl Dr. Victor Roth, ales mai zilele trecute doctor de onoare al facultăţii teologice din Viena, face o interesantă dare de seamă asupra cercetărilor de până azi asupra artei, săseşti din Ardeal. Restul revistei cuprinde informaţii culturale. . DEUTSCHE RUNDSCHAU, April T92L Cunoscuta revistă germană aduce un studiu asupra cul- turii franceze şi germane — de Karl Toth. Cu oareşi care tendinţă, nu tocmai binevoitoare se Spune că culturi fiwceză ar însemnă cultivarea „femeninului", iar cea germană a „bărbătescului" din spiritul omenesc. — Theophile v. Bodisco vorbeşte într’o lucrare amănunţită şi bine studiată despre „problema religioasă laDostoievski". paradela între Dostoievski şi gslţi scriitori mari ai literaturii univdr-sale e făcută într’adevăr cu mu'tă măiestrie. „Ivan" din Fraţii Kara masov, e‘ numit „Faust" al slavilor. Si-apoi se mai poate ghici încă ceva din rândurile iui Bodisco: influenţa covârşitoare a lui Dos-, tolevski asupra literaturii şi în deosebi asupra spiritului german de astăzi. NAPRELET, April 1921. Mişcarea culturală maghiară din Transilvania este reprezentată în primul rând de această revis'ă bilunară, care a ajuns la No. 7, în al dodea an de apariţie. ' ' O gardă de scriitori de seamă, grupaţi în jurul acestui organ, ne vorbesc de o lume nouă, despre oameni noui, deşpre o artă nouă. „Dacă ne ridicăm capul de-a-supra micilor evenimente, dacă . privirea noastră trece de marginile oraşului în care trăirii şi a ţării noastre, îmbrăţişăm toată lumea, —■ vom vedea că viaţa noastră este cu totul alta decât până acum, că nervii se scaldă într’o atmosferă deosebită. Deci nu mai putem fi cum am -'fost! Nu ne mai putem opri la espresiile: patria mea, ţara mea, poporul meu! Trebuie să spunem-' Lumea! Umanitatea! Astfel prietenii noştrii se sporesc fără măsură, orizontul nostru creşte nemărginit, viaţa noastră se îmbogăţeşte nespus. ■ Urmează apologia umanităţii, făcută cu sinceră însufleţire. Tot în acest număr al revistei găsim traduse două sonete ale lui Eminescu.Cel dântăieste „Veneţia", tradus de Alexandru Kereszturi. Am mai citit acest sonet tradus în ungureşte de Gyori Erno, dar nici unul nu a putut reda complect frumuseţile acestui mărgăritor. Totuşi traducerea Dlui Kereszturi se apropie de original. , UJ KONYV, No. 2, Martie 1921. La Viena apare sub , conducerea scriitorului maghiar Lâzâr Mîklos revista lunară „Uj Konyv" Cu un sumar foarte bogat semnat de Krudy Geza, Szep Erno, Lâzâr Miklos, Karintky , Frigyes etc. Numărul de faţă cuprinde un frag- ment din ultima comedie a lui Francisc Molnâr „Lebăda" (Hattyu), jucată pentru primadată la Viena în iarna trecută", şi primită cu entuziasm de toată critica. Afară de poeziile frumoase ale lui Kemeny Simon, un fruntaş al şcoalei noui, găsim două traduceri din Long-fellow şi un interesant studiu asupra lui Einstein. Înainte încă de a vedea lumina zilei, iniţiativa noastră a fost comentată de o parte dintre confraţi cu o bunăvoinţă care pentru jertfele noastre a fost o consolare, de altă parte,cu o ostilitate, pentru care iarăşi suntem recunoscători fiindcă ne oţelesc la drum. Pentru aceşti răuvoitori, datorim o lămurire. „Gândirea" apare cu sacrificiile materiale ale doi tineri care-şi câştigă existenţa din truda condeiului. Fiecare exemplar se vinde cu nu leu sub costul net al hârtii şi tiparului, la care se vor adauga cheltueii de administraţie, etc. etc., şi la care nu socotim aportul muncii noastre şi a colaboratorilor de pretutindeni. Am soţotit matematic dar. că vom pierde lunar cel puţin patru mii de lei, smulşi din puţinul sărăciei noastre. Cu aceste calcule am pornit la drum. Nu mai putem avea dezamăgiri. Ele au fost din timp prevăzute. Ca şi toate surprizile . . . rele; căci bune, — o ştim bine, — prea puţine vor fi de aşteptat. S’au găsit însă ziare, care s’au grăbit a intâmpina apariţie noastră, înainte de a şti cine sîntem şi ce vrem, cu ironie sau cu bănueli. E o ingratitudine gratuită. Când oficialitatea după doi ani, n’a reuşit în acest Ardeal, unde apar 2 reviste bune germane şi 5—6 maghiare, să dea sprijin unei publicaţii româneşti; de ce nu e îngăduit unor tineri să facă ei jertfa pe care budgetul de miliarde al statului, sgârcit, o socoate inutilă ? Înainte de a porni Ia drum, ni s’a strecurat pe buze o picătură, de amăriciune. E poate un bine./Toate băuturile intăritoare sîntv'âmare. Iar bunilor prietini, c/ri ne-au atribuit câteva intenţp neformulate de noi, mulţumindă-le, le atra* © BCU 19 gândire^ _ „tpntîa că revistă noastră se adresează ş> marelui public şi nu ne putem strânge intr un dogma- m ce ar egala cu o sinucidere nremeditată. Astăzi doctrinele sînt rntr’o fază de cristalizare. Curentele literare de asemeni.. Problemele sociale pun semne de întrebare, fără a găsi decât soluţii efemere. Iar toată ţăra are înfăţişarea unei scoarţe vulcanice în aşezare. O dogmă, o linie dinainte precizată, un idol, sau înregimentarea printre unii ori alţi schismatici ai literaturerei, ne-ar fi închis orizontul de la început. Nu le aşteptăm acestea toate din afară. Vor ţâşni din mijlocul nostru, scoase la lumină de impulzia noastră interioară. Am voit o revistă viabilă. Si braţele libere. Am fost temerari, o ştim. Dar tinereţea e îndrăzneaţă şi vremea, — cum ne spunea un binevoitor confrate — cere îndrăzneală. Altfel am fi ascultat povaţa bătrânului Metastasio: „Să mu plece pe mare ceh ce se teme de vânturi!" — c. p. Trăim ia umbra morţilor. Dar uităm morţii prea iute. E o dovadă de vitalitate? De năvalnica viaţă care ţâşneşte prin toţi porii? De beţia biruinţii care ne împinge înainte neîngăduindu-ne a întoarce ochii îndărăt, spre cei ce ne-au bătătorit cărările noastre de sgo-motoşi epigoni ? Ne îndoim. E poate numai egoismul ermetic închis într’o crustă de nepăsare. In jurul nostru, Ia marginea oraşelor, în ţinterimele unde paşii ne duc numai în ceasuri triste, pe mormintele uitate, doar arbuştii sălbătăciţi cu cruciuliţile florilor albe şi roşii mai evocă o pioasă şi creştinească recunoştinţă, oamenilor absentă. Noi, ceştialalţi suntem prea grăbiţi pentru a ne aminti morţii. Intr’o jumătate de an, am lăsat să treacă în surdină prea multe aniversari triste. Apropiate ori târzii. Atâţia ani, — unul sau o sută, dela moartea sau naşterea Iui Cuza Vladimirescu, Vlăhuţa, Traian De-metrescu Haralamb Lecca Alex Xenopol, Kogălniceanu... Cine le ţine socoteala? O notă de ziar, nu parastas la o biserică cu les-pesiie goale, arareori desfăşurarea unei glaciale solemnităţi oficiale;— t0?te. Cu aspectul unor simple achitări de conştiinţă. Tctuşi aceia ne-au deschis fe-către .o bucată de cer. Nici o patmă din drumul nostru n’a ^ost mai întâi nebâtâtorită de paşii Dintre eşi ce ne stropesc astăzi cu noroiul \îimuziniior, din -pletora mediocrităţilor biruitoare o clipă ; când gurile lor sgomotoase vor amuţi, din cenuşa fţ£>r nu va rămâne în amintire( noastră ori a copiilor noştri, nirmc, nimic, nimic. Peste un, an ori zece, ne vom uimi de spaţiul exagerat, pe care l’a ocupat o faimă efemeră, pe care moartea o va sparge ca vârful unui ac băşicile de săpun. De ce însă ştiind-o, gândurile noastre ne sunt preocupate numai de fiinţa acestora şi nu de acelor duşi, dar cari au însemnat ceva mai mult decât o nulitate politică diversă? Trecem în revistă morţii şi nepăsarea contimporenilor ne doare ca o remuşcare. Ne au năvălit aceste reflecţii gân-dindu-ne la cei trei zeci de ani dela-moartea iui Kogălniceanu. Suntem siguri, gloria Iui va fi revandicată de un partid pe care cândva la repudiat. Amintirea ca şi viaţa lu;, va fi călaată în pic'oarele rumegătoarelor politice. Iar marele public, cunoscând că n’a fost decât un om politic oarecare, va trece peste aniversare cu nepăsare. In politică morţii nu comptează, ei nu pot făgădui sinecure. Iar intelectualii vor gândi: — A fost un om atât de vechiu 1 Ope-rile lui miroase atât de mult a antiquărie, a tărtaşe roase de cad şi a praf înecăcios nescuturat de decenii! S’a ocupat de poezie populară, de teatru pentru cei slabi cu duhul, de gazete săteşti, a fost surghiunit pentru convingeri naţionale... Phiu. Om vechiu, om vechiu... Nu voim strigoi. Să-l îngropăm bine, adânc, să-i nivelăm sub picioarele noastre de proaspeţi biruitori, ţărâna cu brazde deasupra. O spunem pentru a preveni mustrarea ce va să vie, fiindcă ne-am jertfit o pagină din săracul spaţiu ah revistei noastre, cu prilejul ' celor 30 zeci de ani de la moartea lui. Am socotit necesar a reînvia o Clipă din activitatea neîntreruptă pe care cincizeci de ani, disgraţiosui bătrân cu ochelari nemţeşti şi cu barbişon de al treilea imperiu, a dus-o' pentru a pune temeliile românismului, de care astăzi ne lepădăm cu o atât de humantaristă generozitate. Drumurile noastre— prietini — duc şi pe lângă cimitire. Mai ales pe lângă Cimitire. Odată cu primăvara viaţa de provincie se destinde lenevos din trândăvie hibernaţiei. Teatrele bucureştene dau ultimele reprezentaţii ale stagiunei. La terasă, la Bar sau la Elysee s‘au început conciliabulile în vederea iurneurilor. Metropola ostenită de beţia unei ierni de febrilă petrecere, va revărsa asupra provinciilor, nesfârşite „companii* subvenţionate sau nu. Ca şi în alţi ani ne aşteptăm la apariţia tănasilor şi ciu-cureştilor sau la trupa sforăitoare a unei’ ligi eu nume frumos. , Necesitatea turneurilor teatrale nu mai e nevoe să o discutăm. Trebue însă să se considere cu mai puţină superficialitate scopul ce să urmăreşte, ca şi compoziţia artistică a companiilor cari vin să facă operă de, cultură românească în provinciile însetate de ea. Turneurile 'de pricopseală, oficială sau nu, trebuesc stârpite. Opera rămâne în sarcina unui minister care — ziee-se — reprezintă artele şi leprotegueşte. Am vrea însă să nu se’repete gteşala făcută cu o bună trupă bucureşteană care, rămânând fără local în Bucureşti, a plecat în oraşele din vechiul regat unde necesitatea nu era ăşa de mare ca în nouile provincii. ' Teatrul modern nu trebue neglijat. In Transilvania există o cultură şi o. civilizaţie la nivelul tuturor civilizaţiilor moderne. Iată de ce nu se simte nevoie nici de melodramele răsuflate ale teatrelor naţionale de provincie şi nici de lecţiundle de istorie rimată ale trapelor lig’ei cu nume pompos. Teatrul modern si clasic satisface când e bine jucai şi aceasta aşteptăm să ne vină de la Bucureştii cari monopolizează avat arta dramatică. In dorinţa de a familiariza publicul cu marea mişcare, care străbate sufletul modern, vom traduce în 'fiecare număr pagini alese din cei mai reprezentativi scriitori — poeţi sau prozatori — ai acestui curent. Am început cu „Plimbarea" lui Mombert. El e unul din marii poeţi moderni ai Germaniei, mai. unilateral decât Dehmel, dar mai adânc, mai primitiv în formă decât Ştefan George, dar cu incomparabil mai mult fond, mai puţin rafinat decât Rilke, dar mai vizionar. Un grup de studenţi olteni spun, ziarele au hotărât să comemoreze Ia 1 Mai, douăzecişicinci de ani deia moartea lui Traian Deme-trescu. — Poetul sentimental al „Senzitivelor" şi „Aquarelelor", al iubirilor fără leac şi fără nădejde şi al bohemei proletare, va fi ast fel răsbunat de nepăsarea craiovenilor cu dare de mână, care hu par deloc nici orgolioşi şi nici miraţi că nu l-au avut decât pe dânsul. Bunul gând al tineretului oltean, ne aminteşte o altă aniversare a poetului, tot Ia Craiova, cu vre-d câţiva ani înainte de răsboi. S’au strâns atunci la Teatrul Naţional de-a Colo, toţi literaţii timpului, cetind fie-care din operele lor. Un critic cu trecere pe vremea acea a declarat că după toate calculele sale 2) social-estetice, adevăratul poet al românismului se va naşte în Oltenia. Dar despre Traian Demetrescu n’a pomenit decât un vechi prieten al poetului, un avocat cu renume, abil interpret al codului de comerţ. Scopul festivităţei părea a fi fost un monument, a cărui realizare a rămas însă tot sub formă de întenţiune frumoasă. Studenţii olteni vor fi poate mai pi aşi cu singurul lor poet mai da seamă. . Pentru a treia oară, în acest an, Don Juan e adus pe scena fianceză. După piesa - pqstumă a lui Rostand şi după „L’homrpe â la Roşe" a lui Bataille, Henri de Regnier a reprezentat în cursul trecutei săptămâni la UOeavre „Les Scrupules de Sganarelle." Am fost deprinşi să-l cunoaştem pe Regnier, poet, povestitor graţios şi romancier cu un stil de o rară savoare. Întâia oară înfruntă scena. Urmează astfel calea bătută deaproa-pe toţi scriitorii contemporani ai Franţei, tentaţi la maturitate de mirajul rampei. • Spre deosebire de predecesorii săi, cari au adus în ultimul timp pe sceană romantica figură a lui Don Juan, Regnier s’â ţinut strict iri limitele personagiului creiat de Mpliere. S’a mărginit să aducă tipuri de repertoriu, cu trăsăturile caracteristice, limbajul,‘impertinenţa şi verva moştenită de la marele înaintaş. Toate acestea cu un vocabular colorat şi minuţios limitat la al XVII secol. Piesa a avut succes. Pe când şi „Don Juanii" noştri? Căci am auzit până acum cel puţin trei autori dramatici, fă-gşduindu-ne un Don Juan definitiv. Jn editura Champion s’a tipărit manuscrisul înregistrat la Biblioteca Naţională a Franţei, sub numele Le Memoire de Mathelot — Laarent, cuprinzând interesante documente asupra decorului, accesoriilor şi aspectul scenei în teatrul secolului al XVU-lea. Decoratorii acelui timp aveau obiceiul de a nota accesoriile necesare reprezin-taţiilor cari se dădeau la Hotel de Bourgogne, şi mai târziu la Comedia Franceză. Se găsesc astfel amănunte asupra decorurilor şi costumelor întrebuinţate la 192 piese şi desemne cari reconstitue scena la alte 47 piese; ,'ncepând cu anii 1633 — 34, şi sfârşind cu perioada clasică, severă, simplă şi de o riguroasă sărăcie. In această epocă a decorurilor fastuoase, unde regisura a ajuns la p adevărată mecanică savantă, ne apare extrem de interesante reconstituirea decorului şi acceso- gândireâ riilor cu care s'au jucat întâia oară piesele lui Corneille, Racine, ori Moi ere, rămase pentru totdeauna în repertoriului ^or timpurilor. Astfel, manuscri)oâl indică,' pentru Phedra i Un palat boltit, un scaun; pentru Cid,: O camer-ă cu patru uşi, un fotoliu pentru rege; pentru Bajazet: un salon „â la turque“, două pumnale; pentru Iphigenia: corturi şi în fund marea şi corăbii; pentru Misanlropul: O cameră, şase scaune, trei scrisori, cisme; pentru Şcoala femeilor: 0 piaţă de oraş cu faţada a două case, un scaun, o pungă, o scrisoare; pentru Tartuffe: O cameră, două fotolii, o masă, două sfeşnice, un maiu etc. etc. Restul era complectat de talentul autorilor, al interpreţilor şi de binevoitoarea fantezie a publicului. Mâneri, ni se plângea un tânăr poet cu\piesa căzută la Naţional; că numai regîzura, mizerabila re-gîzură. săracă şi zgârcită, şi actorii i-au omorât capo-dopera . . . Totuşi Teatrul Naţional i-a dat cea mai mult de cât, un palat boltit şi un scaun. Nu i-a putut da şi ceva din gemul lui Racine.. Dar prietenul nostru, oho, nu are nevoie . . . Să fi fost decorurile şi regizura cum visa I In numele democraţiei Se săvâr-, şese după cum se va vedea mai jos nu numai crime, dar şi îndestule farse proaste. Un editor din Plzen (Cehoslovacia) gândindu-se să ofere cititorilor sâra i. capodoperile literaturei universale în ediţii eftine, a găsit o soluţie ingenioasă. Nu s’a mărginit să reproducă de exemplu cele mai a'ese pagini dintr’o operă, ci a dat opera întreagă în rezumat. Madame Bovary a fost astfel concentrată în 32 pagini, Sonata Kreu-tzer şi un roman ai lui Dickens in tot atâtea. Ziarele cehe. socotesc că s’au păstrat astfel din textul original cam 10 cuvinte la sută. Sărăcimea Cehă o să-şi facă frumoasă idee de capodoperile universale. Se împlineşte o lună de când fostul Primministru al Franţei, Clemenceau, s’a întors din călătoria sa în Indii, Cambodge şi alte ţinuturi îndepărtate şi4cu nume sonore, cuprinse între tropice şi equator. De o lună de zile „Tigrul" redevenit simplu cetăţean al Parisului îşi face plimbarea d| dimineeţă ca orice alt obscui muritor. Ziarele nu mai amintesâ numele său decât în treacăt. Doai L’Humanite foaia comunistă îl însoţeşte caricatura; — cu epitetul injuriose. Totuşi moşneagul acela cu mustăţile ca două imensă! bandagii albe, a fost poate timpi de jumătale de veac, cea mai ca-l racteristică şi furtunoasă persona-J litate a Franţei; — iar în ceasurile! cele mai tragice ale războiului^ unicul animator. |I Fără Clemenceu, ar fi biruiţi poate Caillaux, — sau ştim noi ? Germania. Dar despre Caillaux se'i pomeneşte acum mai des decât despre Clemenceau. Actualitatea, are tainele ei nepătrunse. riza literaturei Italiene, îşi caută rezolvarea prin întoarcerea la creştinism. De la dispariţia lui Carducciv,™ sub influenţi lui D’Annunzio şi|| Răscoli, .literatura italiană se află în deplină decadenţă Creaţ'a artistică a fost coborîtă ia rolul de simplă meserie. Casele de'editură! nu urmăresc decât succesul del librărie Cea ce nu poate fi nici pe * departe Un criteriu de aprecier şi valorificare artistică. De douăzec de ani, literatura italiană se sbate în reacţii şi contrareacţii, cari au putut îngădui apariţia celor mai bizare şi paradoxale manifestaţiuni, ca furturismul Iui Marinetti sau decandestimul sgomotos al grupului florentin „La Voce", impotrlva-l preciozităţii introduse de D’AnunnJ' zio, reacţia s’a manifestat acum 15! ani printr’o sărăcie voită a stilului, f Unei decadenţe ş’a substituit o alta. In mod mecanic s’a ivit acum o nouă reacţie, care tinde să înlocuiască amoralitatea şi negligenţa stilului; printr’o glacială moralitate ^ creşt nă şi o virtuozitate de stil pur literară. Grupul roman „La Ronda" întorcându-se Ia tradiţia lui Leopardi şi Manzoni, păcătueşte * printr’o exagerată preocupare în alegerea cuvintelor şi restaurarea stilului purist. Alături de aceştia, partizanii, reacţiei creştine, — entuziasmaţi de convertirea veşnic schimbătorului Gio\anni Papini, — duc luptă împotriva amoralităţii D’Anunnziene şi post D’Anunn-ziene. „Mercure de France" vede şi intr’aceasta o nouă manifestaţie; morbidă a decadenţei.