Google Digitized by Google Digitized by Google Google i ACA DEMIA ROMÂNĂ ' ' EP1SCOPULU MELCHISEDEC DjSCUgȘO DE RECEPȚIUNE * € ROSTIT^T in ȘEDINȚĂ SOLEMNĂ > SUB PRBȘEDINȚA - ' M. S. REGELUI Xj -A. 06 MARTIE 1884 - // ‘ DE ioanD kalinderu MRMHKU ALC ACADEMIEI ROMANE CU RESPUNSTJL'fr D LDÎ DIMITRIE A. STURDZA MKMHItlT Al.f A< AI>KM1K| RoMÂNK. Prețul r Lol 1. ACADEMIA ROMÂNĂ - EPISCOPULU melchisedec D1SCURS0 DE RECEPȚ1UNE hostitO in ședință sole^mA. SUB PREȘEDINTA M. S. REGELUI X. A. 86 MARTIE 1894 DE ioanO kalinderu MEMBRU ALC ACADEMIEI ROMANE CU ziESPXiNSXix.'âr D-LUl DIMITRIE A. STURDZA MEMBRU ALO ACADEMIEI ROMANE. BUCUR ESCI LITO-TIPOGRAEIA CAROL C.oBL, STRADA DOMNEI 16 1 894. Ihmn Horn si stihb^i ' jM' .i «va luare ce aii bbm >■ 'u a-iiu f¹ »\ <•?•»•» “• p'itihr iiii iîihrii aceslui ir-’ . rit 3.-07a* • • < : 1 .'I ’.T.' H;n ca CrC< duHudalÎUI’J* | • * .! ’ d'^hnil’i- \ •; ?ii <'k-lr publicaiium. niaî H < .!J,’imu al d» »ru rari au hnia’u a'ahi Ho niu'i II- seiin’p >i pentru pdrhu ::iu’r-i r n -c ’ । in >-cj •. dar a-irî da v<><‘ sa \ <> <*x. iu 1*1 acni;. ¹ " 1.! a >a V«* asjguriu < â \rii:îuiu prui'o ; 1 i'i.i. liiMi lenta Constantinopole!. Românii aă venită în Dacia cu semînța creștinismului, încă din veculă H-lea după Chrislosă. Semînța cre- știnismului adusă în Dacia, s’a desvoltată aici prin propriile pu- teri ale poporului, așă că în veculă IlI-lea, după mărturia Iul Tertuliană, Dacia era plină de creștini și Episcopii Daciei aă par- ticipată la primele Sinodo ecumenice. De aceea nici unulă din scriitorii posteriori, cari aă scrisă despre creștinarea diferiteloră pop.tre din Orientulă Europei, precum despre Bulgari și Ruși, des- (ll hlrr exprimata .și de I. Eliadr-Uădulrsru (v. cartea sa a I n^l«Iuțim iile llomâniei*. Buntre.sn 1894, ediția III, cap. II. pag. 7—X). 9 Âu/iRt/fni, M«khiaed«c. “* ____18____ pre Unguri, Poloni, LitvanI, nu amintescă nimicii despre crești- narea posterioră a Româniloră, fiind-că el erau deja creștini din vecurile primitive ale creștinismului. Constatămă dar din nod, că nici prin canonulă Sinodului ală IV-lea, nici prin altulă ală vre unul Sinodii ecumenicii orî localii, biserica română nu este supusă celei constantinopolitane.» Acostă remarcabilii raportă alu Episcopului Melchisedec fu trimesă Patriarchulul de Primatul ă României, Președintele Sinodului nostru, ca răspunsă la scrisorea sa. Lucrurile rămaseră așâ până în 25 Decembre 1884, când din fe- ricire corespondența reîncepu, cu unii caracteră cu totulă diferită, între primulii Episcopii ală bisericel răsăritene și Primatulii și Gu- vernulii nostru, grație, suntemă convinși de acesta, superioritățel raportului analisată mal sus și dibăciei desfășurate de prea sti- matulii nostru Secretarii generalii, d-lu D. A. Sturdza, pe atunci Mi- nistru alii Cultelorii și alu Instrucțiunel publice — care de altminteri cunoscea bine, încă de când eră Agentă diplomatică ală țereî la Constantinopole, în primăvara anului 1869, când s’aă deschisă pri- mele tractărl, totă cestiunea nostră religiosă, precum dovedescă nu- merosele sale informațiunl adresate Ministeriulul Afaceriloră străine. Bine ajutată în urmă de Ministrulă nostru plenipotențiaru pe lângă Sultanulă, prea regretatulă Petru Mavrogheni, d-lă Sturdza a sus- ținută așâ de bine drepturile bisericel nostre, în câtă Prea Sfinți- tulă Patriarchă loachimă, prin scrisorea sa adresată la 25 Iunie 1885 Ministrului Afaceriloră străine și prin Tomos trimisă Pri- matului României, renunță la censurile sale și a privită cu aceiași bunătate ca mal înainte biserica română, bine-cuvîntând’o și recu- noscend’o ca autocefală, cu dreptulă de a se administra ea însăși, și pe Sfîntulă Sinodă ca un frate prea iubită în Christosă. Mângăetore împăcare, datorită sciințeî, zelului apostolică ală dem- nului Episcopă și ală Sfîntulul Sinodă și luminatului patriotismu ală omeniloră noștri de stată. Ast-felă, de odată cu recunoscerea auto- cefaliei bisericel, se sfîrși incidentală și cestiunea sfințire! mirului în modă definitivă. 19 Continuândă însă a urmări faptele prelatului nostru, să vorbimă de misiunea ce a primit’o, împreună cu fostulă locoțiitoră de Epi- scopii ală Argeșului Ghenadie, dela Sfintulă Sinodă, de a luă parte la conferința ținută la 1875 în 12—15 Augustă la Bonn, cu scopuliî de a întemeia unirea dogmatică a unoru biserici din Apusă cu bi- serica ortodoxă a Răsăritului. Melchisedec se întîlni acolo cu celebrulă canonică Dr. Dollinger, capulu vechiloră catolici, cu Episcopulă acestora Reinkens și alll invățațl prelațî aî bisericiloră din Constantinopole, Rusia, Grecia, Serbia și cu pastori din Germania. Necesitatea unirel între bisericile Apusului și Răsăritului resultă cu evidență, (Jiceaă promotorii, din numărulă covîrșitoră alu ome- nirel necreștine, care are trebuință de luminile creștinismului, de care e lipsită prin desbinarea ce desparte pe creștini. In adeveră, creștinismulu după mal bine do 18 vecurî de ființare numără numai 350 de milione de credinicoșl, față de cari sunt 120 de milione de musulmani și dela 600 până la 700 de milione de păgâni, printre cari și unele popore destulă de civilisate, ca de exemplu 300 saă mal multă de milione de Chinezi și peste 100 milione de Indieni. In raportulu seă către Slîntulă Sinodă, din Ianuarie 1876, Epi- scopulu nostru conchide, că biserica română, participândă cu cele- lalte biserici ortodoxe autocefale la studiulă unei cestiunl așa de însemnate pentru creștinătate, trebue să se ridice la rangulă care i se cuvine în lumea creștină și în vieța spirituală eclesiastică. Sfin- tulu Sinodu prin urmare să autoriseze pe Înaltă Prea Sfințitulu Mitropolitul Primată, Președintele seă, a se înțelege cu căpeteniile celoră-lalte biserici ortodoxe în privința celoră de făcută pe viitoră din partea bisericel române în afacerea unire! bisericiloră de Apusă cu a nostră, cu atâtă mal multă cu câtă vechil catolici, în disi- dența cu Roma, renunțândă la doctrinele papistașe despre purgatoriă, indulgențe și alte puncte, și plângendu-se de marele rău ce acestă sistemă a pricinuită creștinismului și civilisațiunel, doriaă continua- rea conferințeloră și pentru alte puncte de doctrină decât cele cari ____20 fusese desbătute la conferința din Bonn și cari alcătuescu deose- birile dintre creștinii din Apusu și cel din Orienta. Chemata deci a lucra în mijloculu acestora iluștri representanti al diferiteloru biserici, Episcopala Melchisedoc se distinse prin va- rietatea cunoscinteloru sale teologice, prin petrunderea aprecieriloru, și în acea impunetore adunare, unde nobila sa atitudine fu remar- cată, a sciutu să asigure tereî sale unu loca de onore, a cărui stră- lucire se resfrânge asupra bisericei naționale. Să facemu urări pentru ca viitorulu să aducă unirea bisericiloru creștine, precum amu vrdulu pe învetalulu engleza Dr. Overbek îm brățișându ortodoxia și lucrăndu la întemeiarea acestui culta pe teritoriala Mare! Britanii. De altminteri, biserica nostră nu înceteză de a rugă Pronia pentru prosperitatea sfinteloru biserici ale Domnului și pentru unirea tu- turoril, care ar fi cea mai mare mângăere și bucurie spirituală a ori cărui adeveratu creștină. (1) (1) Cea mai recentă încercare de unire este t’ongresiilu cucharisliru ținuta in Maiu 1893 sub președința Cardinalului Langenieux. legată ală Sfintuluî Sraună. După unu slu. diu neiscălită, publicatei asupra acestei cestiunî in Recite des Deitx Monden dela 1 Martie 1894 (pag. 1G2—176), starea actuală e cea următore: încercările de unire an fostă cam părăsite dr Sfintulă Seaunu după neisbandile dda Conciliulă din Lyon, 1274, și Florența, 1438 (amu veijută că alte confesiuni apusene le-au reluată pe seina loră). Autorulă constată, că și de astă dată nu sa făcută nici unu pasă înainte. Obstacolulu de căpetenie e controversa celebră despre Dulndn sfinții, cunoscuta ₛub numele de filioque. Punctiilă acesta do credință c respinsă de bisericile rusărilene. Iar ele nu au o autoritate spirituală de felulă Papei; dogmele sunt iinutabile și nici Episropu, nici Mitropolită, nici Sinodă nu au dreptulă dr a se atinge dr ele sau dr a scote ceva. De aci conclude; autorulă, că «nu este nici ironicii nici refusă la adresa bisericei cat o. lice, dacă se (Jice că pentru ca unirea bisericiloru să se realiseze, treime ca biserica ca- tolică să se unesed cu cea ortodoxă, ci acesta e o consecință logică și necesară a naturei dogmei ortodoxe». Mai arată apoi, că biserica r in Orienta slrîinu legată cu vieța și aspirațiunile naționale ale credincioșiloru și că eatolicismulu ar fi de sigurii impropriu la îndeplinirea acești4 opere naționale, și poponde din Kusărilu sein forte bine acesta. Calolicismulă <• prin esență opusu ideeî de naționalitate. Nici pe micile biserici uniate nu pote pune basă catoli- rismulu, după acclu autorii, căci ele nu sau formată decât din motive politice si nu exercită nici o forță de atracțiune asupra ortodoxiloru. Greutățile cari se opună unei aspirațiuni așa de vechi de altminteri, cum constata totă acelă scriiloră, simțită multă mai multă in Apusă, rumânii dar Iotă forte mari și nu se potu face decât urări, fără a pute precisă o speranță. 21 In 1871, Melchisedec, neobositulă muncitorii pentru cultura ecle- siastică națională, găsi în biblioteca răposatului Episcopii alu Bu- zăului Dionisic, manuscript ulii predicelorh făcute la prasnicele bisericesci de Mitropolitutu Ungro-Vlachiel Antimu Ivirenulă dela 1708 la 1716. Importanța aceloriî predici e mare, căci epoca acelui Mitropolită este o epocă de înflorire literară la Români, și acostă mare prelată, deși do origină străină, fu unulă din Archie- piscopil pe cari îl pote cită cu onore biserica română. Ministrulă CultclorG și Instrucțiunel publice din 1886, d-lii D. A. Sturdza, apre- ciându însemnata valdre a aceloriî didachil, hotărî să fio tipărite cu cheltuiala Ministerului seu și prin îngrijirea bibliotecarului Acade- mici, colegulă nostru d-lă I. Bianu. Cartea deci fu publicată și e precedată de o biografie și de unu studii» asupra activitățel literare a Mitropolitului Antimu, scrise de Melchisedec. Acostă notiță ne dă cunoscințe despre unele fapte și lucrări, cari intereseză în celă mal înalti» gradă țera și biserica mistrâ. Archiepiscopulu Antimu este în adeveri» uni» frumoși» exem- plu de ceea ce potă face virtuțile, talentuli» și stăruința, pentru a scote unu omă din întunerică și a face dintr'însuli» lumina unei națiuni. Acestă prea înaltă prelati», caro s’a ilustratii așâ do inulti» in Homânia, nu eră cu tote acestea Românii, orâ unii Goorgianii din partea Caucasulul numită Iviră, de unde își arc porecla do Ivirenulă. (1) La 1690, Vodă Constantină Brâncovenu iii» aduse din Constan- tinopole la Bucurescî, pentru a-I încredințâ tiparnița Mitropoliei. In cei 26 de ani câtă ținu domnia acelui Principe, mare protectorii alu literaturel, vedemă o mulțime de cărți cșite din tescurile Mi- tropoliei, cu numele lui Antimu ca editorii, traducătorii saii autorii. La 1698, fu numită egumenii ală mănăstirel Snagovă, remâindă directoru ală tipografiei Mitropoliei. Numitii apoi Episcopă ală Rim- it) Contraria cu unanimitatea cvloru carT au scrisu despre vidța acestui mare Mitro- pohtO, rtyosatulu EilaretO Scribanu susținu că erâ Româna și că numele de Ivirenulu 11Q are pentru că a foștii călugării in mănăstirea (jisă Iviră din muntele Atlios. Acestă părere izolată nu e sprijinită de nici o probă, care să justifice originea română. 22 niculul, se grăbi să înființeze și acolo o tipografie a Episcopiei, din care aă eșită multe cărți românesc!. La mortea lui Teodosie Mitropolitulă Ungro-Valachiel, elă fu alesă în loculă seu și sciu să conducă totă de odată și însărcinările sale apostolice de* a administra și moralisâ clerulă, și să dea ună bună ajutoră politicei timpului seu, după invitarea Domnitorului Brân- covenu și a Patriarchulul. Antimă urâ dominațiunea turcescă și pe FanarioțI, atâtă pe cel din țeră câtă și cel din Constantinopole; elă sfătui deci pe Vodă Brâncovenu să se unescă cu Rușii. Anulă 1716 fu fatală și Mitropolitului și țereî. Porta înlocui atunci pe Domnulă Munteniei Ștefană Cantacuzino prin Nicolae Mavrocor- dată, care domnise până atunci asupra Moldovei. Cine eră inamiculă Turciloră, era inamiculă personală ală nou- lui Domnă. In curînd acesta învinui pe Mitropolitulă Antimă de o conspira- țiune în contra domniei sale. Mavrocordată se adresă Patriarchulul din Constantinopole Ieremia, acusându-!ă de mal multe crime, și acestu Chiriarchă, în unire cu Sinodulă seu, degradă pe Antimă, îlă catirisi, îl luă tote darurile bisericescl, declarându-lă simplu călugără, și-lă trimise într’o mă- năstire a muntelui Sinai din Arabia. Mavrocordată voia însă chiar sângele scă și puse pe conducă- torii lui să-lă ucidă pe drumă în apropierea Adrianopoleî. Antimă este una din cele mal nobile figuri ale Episcopatului or- todoxă. Acestă Mitropolită prin scriere și graiă a dată sboră spi- ritului română; elu se sili fără pregetă de a scutură adormirea unei națiuni, pe care urile dușmaniloră căutaă s’o adincescă în barbarie, și contribui ast-felă pentru o bună parte a pregăti și vesti deșteptarea el. In adeveră, dacă începuturile cui ture! proprii românesc! sunt da- torite Domniloră Vasile Lupu și Mateiă Basarabă, căci prin el luă avîntă literatura nostră bisericescă, precum și boeriloră români cari aă plătită din bani! loră tipărirea cărțiloră, meritulă pentru 23 acesta trebue să-lă recunoscemă mal cu semă bisericel, omeniloră mari eșițl din sînulă el, Mitropolițiloră Varlamîi și Dosofteiă in Mol- dova, Daniilă, Ștefanii și Teodosie în Muntenia. Nici unulă însă nu eclipsezi autoritatea literară a Iul Antimă Ivirenulă, alu cărui nume umple o bună parte a sfîrșitulul veculul XVIl-lea și primii ani al veculu! trecutii. Acostă prea fericită Episcopă aduce o nouă periodă de desvol- tare pentru limba nostră națională. In gura sa și sub condeiulă seă, limba română începe a luâ ună mersă rațională, a lepedâ for- mele străine de frasă, în care o închisese vechil diecl și gramatici bisericescl români din suta XVI-a și a XVII-a, cari în lucrările loră literare copiaă tipicesce frasele slavone și grecescl, îngreuindă ast-felă priceperea loră, precum vedemă de exemplu la Coresi, Varlamă, etc. La Antimă din contra, cetimă limba română firescă, frasa curgătore, cu cuvintele întrebuințate și sciute de toți Româ- nii din tote stratele. In direcțiunea acesta aă lucrată mal multă sau mal puțină fidelă toți cărturarii urmași Iul Antimă în suta xvin-a. De aceea noi Românii suntemă mîndri de a-lă număra, grație hi- crâriloră sale, printre înainte-mergătoril civilisațiunel naționale, prin- tre regeneratorii noștri. ScusațI, Sire, Alteță Regală, domniloră și stimați Colegi, că m’am oprită câtă-va la actele Mitropolitului Antimă, pe care istoria l’a trecută în analele sale spre gloria acestui demnă propovăduitoră ală Evangheliei, și pe care Prea Sfințitulă Melchisedec, acestă me- ritosă biografă, l’a ridicată așâ de bine în paginele mișcătore ce i le-a consacrată, așâ că se pote cu dreptă cuvîntă c^ice, că acelă martiră ală credinței a găsită în Episcopulă de Romană, prea re- gretatulă nostru colegă, ună demnă apreciatoră ală virtuțiloră, ală meriteloră s.ale și ală unei cariere sfîrșite în chipă așâ de creș- tinescă. Să trecemă la o altă monografie a Episcopului Melchisedec, aceea despre cinstirea și închinarea iconeloru in biserica română și despre iconele facitore de minuni din România ortodoxă- 24 încă din primele 4. 33 In acelii Sinodu a fostă și o mică minoritate pentru menținerea modificăriloră făcute de schismatici, sprijinindu-I ast-felă. Silințele Patriarchuluî Nicon păreau la începută a merge spre isbândâ. Dînsulu întocmi o comisiune de bărbați cu cunoscințo do linibele antice și do teologie. Pe când coinisiunea lucră la acestă binc-făcetore operă, Patriar- chulu Nicon se silii a desrădecinâ practicile schismaticiloru și a le înlocui cu adevăratele usuri ortodoxe, precum facerea cruce! cu trei degete în locu de doue ș. a. Dinsidă a fostă ajutată în acesta de patru ArchiercI străini, între cari vedemă și pe Ghedeonă Mitro- polilulă Moldovei, trămisă în misiune politică de Gheorghe Ștefană Principele Moldovei. Regretatulă nostru colegă ne arată cum Patriarchulă Nifon cădu victimă a silințeloră salo și cum poporală rusă ignorantă în multe locuri se resvrăti în contra sa, mai cu semă când s a dată ordină să se adune de pe la biserici cărțile schismaticiloră spre a le în- locui cu cele corecte. Acestă Patriarchă, descuragiatu, părăsi scaunală pastorală ală Moscvei și se retrase în mănăstirea Noului Ierusalimă. Mai multă, Sinodulă din 7 Decembre 1667, convocată ia Moscva, îlă osindi la perderea domnitățel patriarchalo, ceea ce și produse mortea acestui martiră ală ortodoxiei. In line, fericitulu Episcopă spune, cum sub Țarulă Teodoră Ale- xicvici, ună noă Sinodu hotărî printr’o epistolă pastorală sinodală, adresată tuturoră ortodoxiloră din Rusia, a respinge tote inovația- nile schismaticiloru și a se supune vechiloră tradițiuni ale sfintei bi- serici a Răsăritul ui. «Acesta este ultimulă și celă mal solemnă definitivă cuvîntă, — dice Episcopală Melchisedecă — prin caro s'a pecetluită de bise- rica ecumenică a Răsăritului ortodoxia bisericel rusesc! în corla ivită cu ocasiunea corigore! cărțiloră, și totă odată sentința de osindă eternă pentru capii și propagatorii rătăciriloră, ce aă dată nascore in poporulă rusescă schismei saă rascohdui lipovenescu, în caro ig- KaiinJtru, Melchisedec. 3 ____34____ noranța ține până adi o mulțime de suflete neluminate și nedeș- teptate din letargia în care i-a buimăcită fanatismulă.» După acesta introducere, care resumă ideile schismaticilor^, eru- ditulu Episcopii procede mai înainte în opera sa, aretându cum oposițiunea schismaticilorii în biserica devine rebeliune în stătu, motivândă revolta iscatii în Moscva la anulă 1682; apoi, cum acea schismă s’a respânditii și carT sunt desbinărilo ce s’aii iscatii chiar în lăuntrulu ei. Vorbindu-ne de secta nepopismuluî în provinciale Vladimiruluî, ale Siberiei, ale Mărel Albe, ne arată iarăși în ce constă doctrina tâl- cului pronumitu teodoseismu în Moscva; ne vorbesce asemenea despre filipismulă, care a avutii de autorii pe unu strălețu fugarii, călugărită sub numele de Filipti, și ne expune doctrina sa; ne întreține asemenea de doctrina unei alte secte, a pelerinilorii; pe urmă vine la secta popiștiloră, aretându doctrinele și stabilirea principielorii din care se compune; apoi ne istorisesce cum chiar în secta po- pistilorii s’a ivită desbinare, ast-felii că pe la începutulu seco- lului presentii numai în guvernele siberiene: Orenburg, Permu și Tobolsc se numeraă mal multii de 150.000 schismatici popiștî. întrunii capitolu ulteriorii expune cu multă precisiune, cari au foștii măsurile întrebuințate de Guvernă și biserică încă dela începută până la Petru colii Mare, Ecaterina II, ele., și ne arată cum sub Imperatulă Nicolae I sorta schismaticiloru s’a înăsprită, pentru că nu li s’a maî permisă să facă case de rugăciune noue și nici chiar restaurarea celor ii vechi. Ast-felă mal multe sute de edificii fură nimicite, (JecimI de mii de icone vechi fură luate, precum și cărți bisericesc! și alte, găsite prin oratoriele și prin casele lorii, și s’a interzisă popiloră lipo- veniloră să primescă ori ce remunerațiune. In recensemîntulu din anulă 1850 s’a ordonată să se înscrie femeile în alte familii străine și copiii printre cel ilegitimi, s’a luată disidențiloră dreptulă de a fi negustori, supunendă pe popii loră la recrutare și pedepse corporale. «Tote acestea, le ruirtfle a cârorfi origină nuși o p<’>te esplici Jidovitoril, Tătariloră și Uriașilor», să stabi- că o parte a TălariloiTi Chazari din Criinoea. care se seie că ad trecuta la 730 la ii lO^aiMiiu. ar fi venitu forte de timpuria in țerile române. 4R cepe să crescă. Enumera dările, dregâtoriile, și pentru unele amă- nunte ne trimete la Chronica Hușiloru. Vorbindă de vechile biserici ale orașului, trece la ierarchia ecle- siasticâ. Justiniană, prin Novela XI, a înființată în orașulă său natală, pe caro l’a numită Prima Justiniana (1), o archiepiscopie căreia i-a dată putere peste maî multe provincii, între cari eră și Dacia. In secolulă VH-lea, stabilindu-se Bulgarii pe malulu drepții ală Dunărei, nu mal avemă nici o cunoscință de acostă scaunu bi- sericescă. In suta XILa regăsim!! apoi numele și drepturile bisericesc!, ce le avea Prima Justiniana, legate de Mitropolia de Ochrida, unde Sfintulă Cliinentă, ucenicii alu lui Chirilă, înființase ună scaunu dela creștinarea Bulgariloru. Acestă nouă Mitropolie îșl exercită ju- risdicțiunea asupra bisericei Moldovei. La 1767, Patriarchulu Sainuilă alu Constantinopolel isbuti să desființeze autocefalia Ochridel. Au torulă descrie apoi luptele începute încă din suta XV-a înainte de așezarea Turciloru la Constantinopole, pentru a supune bisericele române Fanarului. O dovadă de gravitatea și de nepărtinirea Iul Melchisedcc în aceste din urmă cercetări, este modulă cum probeză falsitatea le- gendei, după care autocefalia bisericei din Moldova ar fi fostă re- cunoscută de Sinodulu și de Patriarchia din Constantinopole sub Imperatulă Ioană Paleologulă în vremea lui Alexandru celă Bună. Elu elice lămuritu: «o spuiu fără sfială: e o simplă poveste, inven- tată do Mitropolitulu Gheorghe (2), deși negreșită cu o forte bună intențiune, de a apără biserica sa.» In partea II elu reproduce în șirulă chronologică documentele co le-a putută găsi în privința bisericelorii și Episcopiiloru din Ro- mană, legândă aceste acte printr’ună text!!, și comentându-le din punctulă de vedere istorică și limbistică. O mulțime de date fo- (1) Prima Justiniana este, după Melchisedcc, unu oralii din Albania, care se nuiniâ maî înainte Pracvalis. (2) Mitropolitul^ Gheorghe a păstorită Moldova dela 1723—1729 la Succva. lositore sunt adunate acolo. Venindi! la finele secolului XVl-lea semnaleză o contrazicere, care are trebuință de lămurire. In isvo- rele străine sunt o mulțime de amenunlo și de relațiuni privitore la unirea cu catolicismulu, pe când documentele naționale nu vor- besci! de locu de unu ast-lelu de evenimente. Nici chronicarulu Irechiă nu pomcncsce de așâ ceva. Melehisedec explică acesta prin faptulu, că acele tendințe și ne- gociări sau intrigi se petreceau numai între unu numeri! forte res Irinsu de persdne, cari se feriau forte multu ca poporule să alle de scopurile ce Ie urmăriau. Trebue să însemnămu, că pentru mulțl Episcop! al dioceseî Ro- manului, Melehisedec a găsitu de abia câte o notiță laconică, așâ in câtu seime forte puținii despre dinșii. Ceh’i mai însemnatu dintre acești păstori este Dosofteiu, care a începute a funcționa la Romane la 16 Decembre 1659 (numele seu de mirenii eră Dumitru Bari- lovici), și chiar pentru acesta, Melehisedec, care dă o apreciam destuii! de completă în biografia ce-i consacră, e siliți! să dică, că «pentru vremea păstoriei lui Dosofteiu la Romanii, nu ne-a remasu nici unu documente, din caro să putemu deduce ceva în privința activilăjel salo pastorale și administrativo.» Cataslifidu bresleloru se ținea la Episcopie Melehisedec ne comu- nică cu comentarii, din vremea Episcopului Atanasie II, chirotoni- sitii la 8 Decembre 1724, unu documente importante pentru istoria economică și socială a țerel, reînnoirea catastifului de către acești! Episcopii. La sfîrșitulîi Chronicel Homanulul, vine o listă chronolo- gică a Domnitoriloru și una a Episcopiloru, caro merge cu adause succesive până la 1855. La 1851, scaunulu Mitropoliei din Iași erâ vacantii. Guvernulu de pe atunci, alu lui Grigorie Ghica, făcu unu regulamente! pen- tru alegerea Episcopiloru de către o adunare mixtă de boeri și do preoți. Episcopulâ Romanului eniaminu RoseHi se credea sigurii de isbândă, însă în loculu Iul se alese pacuiiculu și tăcululu So- fronie, Episcopii alu Hușilorii. Acostă lovitură fu așa de simțitore lui Veniaminu, în câtu îi causă mortea. Cu Veniaminu, dice Melchi- Melchieedec. r.0 __ ficdec, se închee vechia serie a Episcopatului pentru eparchia Ro- manului ^i începe o noua stare de lucruri. In adeverii, in decursă de maT mulțî ani, Romanulă avu loco! iilor! de Episcop! in locă de Episcop!, luațl de Miniștri, după bunulă lorii plăcu, dintre Arcbie- rel. La 1858, umilă din aceștia, Archiereulă Nectarie, înfîiință acolo, cu ajutorulu Ministeriului, seminariulu și înzestra catedrala cu vest- minte și cu obiectele trebuinciose cultului. S’a imputată luî Melchisedec că intră în unele amănunte prea secundare în privința miorii acte ale administrațiunoî Episcopiloră, asupra unoră biserici și obiecte neînsemnate, și acesta atâtă in chro- nica Romanului câtă și în aceea a Ilușiloră. La acesta, elu răspunde ast-felă tntr’o notă: «Bisericile în genere, între altele, sunt deposite de monumente amintitdre de personele ce au existată cănd-va și aă lăsată după sine urme câtă do mici, celă puțină de devotamen- tulă loră religiosă; unu clopotă, unu sfeșnică, o carte, o iconă, ună veslmîntă, o petră, o cădelniță, o candelă, un discă, ună potiră, unu vasă, toto spună ceva, portă ună suvcniră, rechiamă o amin- tire rcspectuosă, și socolescă chiar ca umilă din meritele aceste! lucrări de a fi scosă acostă adevăru la ivelă.» Tote acestea sunt forte esacte. Acele lucruri sunt pentru archeo- logă, pentru istorică, ună isvoră bogată, care ne vorbesce de ideile părințiloră noștri, care ne arată la ce gradă de desvoltare adusese ei artele, ce stilă domină la anumite epoci și no daă cu unu cuvîntă o mulțime de sciințe cari nu potă lăsă pe nimeni rece. Acostă ade- veră s’a recunoscută în fine și la noi, și de aceea vedemă acum în museulă din Bucuresci ună, începută de colecțiune do totă ceea ce arta aplicată la satisfacerea exterioră a simțului religiosă a produsă mai bună la noi. La 1873, perinda locoțiitoriloră do Episcop! a încetată, și scaii- nulă Romanului a reintrată în regula nestrămutată a bisericei. Cu anulă acela Se înehoiă și lucrarea Episcopului nostru, lucrare caro arată o muncă seriosă, întemeiată pe documente originale, fă- cută cu nepărtinire, pentru aflarea adevărului, cu ună căldurosă ___r>i_____ simțeiuîntă patriotică, pe care m’am încercată să-)ă arătă in scui‘- tulu resmnată ce l’am făcută. De aceea credă, că i se pote recunăsce o valore durabilă, cu tote rectificările și completările ce i s au adusă și i se voră mal aduce prin cercetări ulteriorc. Ca membru alu Sfintului Sinodă, savantulă Episcopă a fostă asemenea de o activitate exemplară; se pole dice fără exagerare, că a fostă unulă din membrii cei mai cu autoritate aî sfintei adu- nări dela 1 Maiă 1873 până la 1888, când încetă de a mai luă parte la lucrările ei. E adevărată că eră preparată la acostă muncă prin studiele sale în Rusia, din cari a trasă ună mare folosă pentru sarcina care i s’a încredințată în patria sa. Pentru a justifică aceste alirmațiunl, să percurgemă procesele- verbale alo Sfintului Sinodă dela înființare, si vomă găsi că mai t<»te regulamentele cari există aslădi în biserica nostră națională aă eșitu ca proiecte din colaborarea, dacă nu din condeiulă Prea Sfin- ției Sale. La 1 Maiă 1873, acostă Episcopă fu alesă membru ală comisiunel pentru elaborarea regulamenteloră adunare! La 7 Maiă fu chemată a face parte din comisiunea pentru determinarea sigi- liului Sfintului Sinodă. La 22 Maiă, clă cctesco Sfintului Sinodă ună raportă asupra regulamentului de disciplină monachală. La 25 Maiu cetescc unulă asupra proiectului do regulamentă pentru pro- cedura de urmată dinaintea jurisdicțiuniloră bisericesc!. La 26 Maiă, clă dă iarăși cetire unui proiectă de regulamentă asupra posițiuneî sominariștiloră, apoi unuia asupra regularei Archiereiloră locoțiitori do EpiscopI și a altuia privitorii la precăderile Mitropolitiloră. La 21 Maiă 1874, clă propune ună regulamentă pentru mono* polulă lumînăriloru de ceră. La 29 Maiă cere o modificare a re- gulamentului intorioră ală Sfintului Sinodă, aretândă necesitatea de a nu se mal propune pe viitoră ca Episcop! titulari decât bărbați învețațl și cu studii speciale. Elă mai presintă asemenea ună re- gulamentă pentru determinarea serbăriloră eclesiastice și naționale; la 30 Octobre 1874, altulă pentru alegerea Episcopiloră titulari; la 11 Novembre anunță elaborarea unui proiectă do lege asupra 52 învețămîntului religioșii. La 16 Novembre e raportorii alu proiectului de lege pentru scminaril, concepută totă de dinsulă; la 23 Novem- bre aduce unii proiectil de regulamenlă pentru cercetarea cărțiloră bisericesc!. Tote aceste proiecte aduse în sesiunile Sfînluluî Sinodă din 1874 și mai înainte deveniră leg! ale bisericel, după ce a sus- ținut ii si dovedită nevoia ce eră de ele. La 8 Decembre 1875, Episcopulă presinlă unii proiectil de lege asupra lefilor» preoțiloru comuneloră urbane și rurale. La 3 Novem- bre supune aprobare! Sfîntului Sinod fi unii manuscriptă compușii de dinsulă, conținendă 7 Te-Deum pentru diferite ocasiunî, căruia i se dă aprobarea. La 14 Maiu 1876, Melchisedec cere publicarea proceseloră-verbale ale Sfîntulu! Sinodă; elfi propune să se publice deosebită regulamentele votate și sancționate do acestă adunare, pentru a servi clerului de codice eclesiastice; la 18 Maiu 1876, unu altă regulamenlă despre ceremoniahilă de deschidere alu Sfîntulu! Sinodă. La 25 Iunie 1879, susține introducerea unorfi reforme moderate în portul ă preotilorii. La 1880, învețatulă academiciană presintă ună proiectă pentru revisiunea cărțiloru introduse în biserică și pentru alcătuirea une! noue edițiunî a loră. Acestă proiectă are o adevărată valore lite- rară. La 12 Iunie 1881, propune regiile pentru admiterea personeloră de altă rilă în religiunea ortodoxă. La 17 Maiu 1883, dă cetire lu- crăre! asupra Papismului ^i stărel actuale a bisericel ortodoxe în România, de care am vorbită mal sus. In fine, susține cu tărie înființarea une! tipografi! bisericesc! pentru editarea cărțiloră cu literile strămoșiloră noștri, și luptă în contra tendinței de a urma in biserică cu întrebuințarea sloveloră cirilice. Sfinția Sa iea asemenea parte la tote discuțiunile ce se ivesc în Sfin- lulă Sinodă și ideile sale sunt mal tot-deauna admise; majoritatea acele! adunări l a urmată până Ia 1888. Formându-se la dată aceea în Sinodă alte grupări, cari une ori aveaă vederi diferite de ale luT, acesta obosită de îndelungata și spornica sa lucrare, a începută treptată a luă ună rolă mai puțină activă în desbaterile acestui înaltă corpă și a încetă apropo de a veni. 53 Pe lângă acestă fecunditate, trebue să adaugemă și multe ra- părte făcute de dînsulă în acestă adunare bisericescă, mal cu semă acela pe care l’amă analisată asupra sfin tulul mirii. Facultatea de Teologie, deschisă solemnă la inceputulă Iul Oc- tobre 1884, și consfințită crearea el prin legea dela 3 Iulie 1890, a avută și ea printre susțiitoril eî pe Episcopulă Melchisedec. După mal multe cereri ale Sfintulul Sinodă pentru înființarea acestei Fa- cultăți, din cari unele inspirate și de dinsulă printre alțl Prelați, cereri remase neîmplinite, în 1881, sub înalta conducere a Mitro- politului Primată de atunci, acestă înaltă așezămintă do cultură s a putută deschide de faptă, mulțumită propunere! mal multoră pro- fesori de a predă cursurile gratuită. La 1882 (Novembre 9), vădendă că Guvernulă nu trecuse acestă nouă Facultate în budgetă, Mel- cliisedec puse chestiunea în Sfintulă Sinodu printr'ună discursă, în care tractă dintr’ună punctă de vedere cu totulă înaltă și patrio- tica despre nevoia ce este, ca unu stată care voesce să ica ună locă de frunte în civilisațiune, să nu lase în stare de inferioritate cul- tura clerului. «Nu este demnă, dice dinsulă, de Regatulă ortodoxă ală Ro- mâniei și de biserica lui autocefală, ca acestă stare tristă a înveță- mintalul teologică să mai continue; ca tinerii doritori de acesta înaltă studiă să nu-lă potă face în țera loră și să umble căutăn- du-lă prin alte țerl » Nu se mulțumesce numai cu exprimarea unei cerințl în termini generali, ci cu autoritatea ce-I da în acestă materie îndelungata si experiență de profesoră, de păstoră sullotescă și de adminis- tratoră de eparchii, elă pune în optă puncte basele, pe cari le crede necesare pentru a asigură activitatea roditore a nouel instituțiuni, base dintre cari multe, precum o cea mal importantă pute, înfiin- țarea unul internată, s’aă și realisată. Când vedemă dar vigorea nouă și prestigiulă ce începe a-lă dobândi clerulă cultă și consciă de misiunea sa, când vedemă fo- lositorele lucrări de istorie, nu numai curată bisericescă, ci de in- teresă națională generală, ce începă a eși din tînera școlă, ne vomă ⁵⁴ _ aminti cu recunoscință și numele răposatului Mclchisedec printre luptătorii, cari cu stăruințele loră nc-au adusă acestă progresă. Din iote acestea resultă, că ceea ce caracteriseză rolulă seu bise- ricescă decurge din variata sa cultură, deși însușindu-ne părerea exprimată de invăjatulă nostru colegii, d-lă llasdeu, nu privimă o sciință adincă ca o calitate neapărată de trebuință unul Epis- copii. In adeverii, apostolii lui ('hristosă puține studii aveau. Biserica însăși pune pe Sfintulu Niculao, omu bunii, dar care n’avea decât bunătatea sa, maî pro sus de Sfintulu Augustină, umilii din omenii cei mai capabili ai epocci sale. A se sacrifică pe sine pentru binele frațiloră seî, a lumină prin seninătatea privireî, prin bunulă simții și prin o inimă curată, a crede și a iubi, pentru a inspiră iubirea și credința, iată sublinia însușire evanghelică necesară unul păstorii al ii sufletcloră. Pentru a ne resumă în privința vieței sale de autorii, vomă dice că: partea operelorii Iul Mclchisedec maî însemnată pentru noi este de sigurii cea istorică. Aceste opere le-a scrisă cu multă sîr- guinlă și cu lăudabilă nepărlinire, cum am avuții do maî multe ori prileginlă să arătă până aci. Eră 6ro pregătirea cu care intră în cercetarea accloră probleme suficientă? Nu sciii dacă acesta se pote tot-dcaiina afirmă: unu colegii ală nostru, eminentii filologii, cu autoritatea sa, care-î permite do a fi maî puțină reservată, a negat'o chiar; s’aii găsită multe erori provenindă din cunoscințe filologice pripite sau negeneralisate, din critică prea puțină severă a sorgințeloră, dar se pote spune că cunoscința limbeloră slave, a rcguleloră de diplomatică și a principiiloră criticei istorico, a evri- sticeî, nu erau încă nici tocmai stabilite, nici răspândite la noi, afară de forte rari și cu atâtă maî meritorii escepțiunî; așâ că dacă Mel- chisedec n a fostă în aceste privințe unu înainte-mergetoră, unulă din renovatorii studicloru istorice la noi, elă n a fostă nici sub ni- velulă epocci și Ircbue lăudată pentru exemplulă ce l a dată, caro române folositoră și frumosă. Evenimentele prin cari patria nostră a trecută la 1856, 1857 și 1858 erau prea mari, prea însemnate, ca să 6 lăsată rece ună preotă 55 cultă și unu sufletu înalta cum eră Melchisedec,atunci Archimandritu. Aceste evenimente dobândeau o maro gravitate, cu tuto că pro- gresulu luminoloru, mai cu seină după tractatulu dela Paris, făcu să triumfe principiul^ uniroT celoru doue Principate surori, căci erau din nenorocire sunli cari nu voiafi să asculte vocea poporu- lui, inimi înstrăinate de simțemîntulQ țerei, cari cutezau să se îm- potrivescă chiar voinței marei Francii, caro ne arelâ o simpatie așa deadîncă, o așa de maro bună voință. Sprijinulu clerului nu putea să aibă decât urmări binofăcetore in mijloculu greutăjiloru cari erau de învinșii. După tractatulu dela Paris, se făcură în ambele Principate ale- logeri de deputați pentru divanurile ad-hoc, alegeri la cari au luatu parte bite clasele societățel, pentru ca dorințele țerei in pri- vința organisărei lorii să găsoscă o completă și sinceră represen- tațiune. Archimandritulu Melchisedec avu fericirea de a li trimișii, la 29 Augustă 1857, ca representantu alu clerului din oparchia Ilu.șiloru la divanulu ad-hoc alu Moldovei, a cărui ședință de deschidere so linii la 22 Septembro 1857. I.Hcemă că a avuții fericirea, căci e o mare satisfacțiune pentru unu cetățenii, care are convingeri bine stabilite, de a găsi ocasiunea să le exprime și să le facă să triumfe. înainte încă de întrunirea divanului, Archimandritulu susținu idea unirel celoru două Principate și se folosi de tote prilegiurile pentru a o predică dela înălțimea anvonului. La 29 Iunie 1856, (iiua ser- bărel .Apostoliloru Sfinții Petru și Pavelă, cărora esle închinată biserica episcopală a Ilușiloru, Melchisedec, in calitate de rectorii alu seminariului, pronunță în biserica aceea o predică remarca- bilă, care ar pute purtă titlulă do «îndemnare la unirea Princi- pateloră» și pe care o resumămu ast-felh: «Unire, acesta fu ultima dorință a lui Christosă murindă. Precum tu părinte întru mine și eu întru tine, așa și acesta întru noi va să fie.» Dacă doi omeni uniți sunt mai tari decât doi neuniți, cum s’ar pute ca unu poporu, despărțită do o sortă nemilostivă în doue 56 trunchiuri, unindu-se, să nu crescă maî multă decât îndoită for- țele sale? Ară pute llomâniî să remâe desbinațî, când Europa care le dă fote simpatiele sale, H chiamă să exprime dorințele loră, să pro- clame aspirațiunilc loră? Cum, originea, limba, moravurile și maî cu seină religiunea, tote ne unescă, totulu ne asimileză și noî amu pute să maî voimă să remânemă desbinațî? Adî prin fericite îm- prejurări, și negrcșilă printr’ună efectă ală mileî lui Dumnezeii față de noî, totulă tindo a ne apropia. Ce antipatie, ce ură ne pole despărți ! Suntemu frați carî n'amu desmințită nici odată frăția nostră! Să căutămu, vomă adauge noî aci, după unele transformări în Eu- ropa, ale căroră martori amu fostă, învețăturilc istoriei, de exemplu ale istoriei Francieî, Angliei, Spaniei și Germaniei. De când for- meză Francia unu stătu fericită, puternică, respectată? De când Burgundulă, Bretonulu, Normandulu și atâtea alte populațiunî nu mai sunt popbre separate, adesea inamice și do când nu maî sunt pe acelă antică pămîntă decât frați, decât Francezi. Spaniolii n’aă con- topită ore și eî regatele loră, ale Castiliei, Leonuluî, Aragonuluî și alte încă într’unulă singură: statulă spaniolă. Anglia actuală formă înainte trei regate și unu principată isolală, ba una din părțile eî, Britania propriă disă, a fostă chiar în evulă mediă împărțită în șepte mici state. Astădî ea nu formeză decât o singură națiune, Marea- Britanie. Nu pulemă asemenea să uitămă exeinplulă surorei nostre Italia, care tractată înainte cu dispreță, ca «o expresiune geografică», a intrată, de când și-a strînsu tote ramurele, în rendulă puteriloră mari ale timpului nostru. Germania a simțită și ea nevoia de a strînge tote părțile sale sub sceptrulă unul monarehă, care a rămasă una din marele figuri alo timpului nostru. Moldovenii și Muntenii, sub conducerea partideloră pe carî le-aă formată, aă urmată aceste frumose și mântuitore exemple, ast-felă că nu nu maî sunt Valachî, nume pe carî nicî nu-lă scio poporulă, nici Moldoveni, ci ună singură poporă, sub ună singură capă, și că 57 acestii poporu este celii mal unitii și colii mal prospera alu Orien- tului Europei. S'a văilutâ ce sortă nouă ne-a croitii acestă firescă și rodituro unire. Odată aleșii la divanulO ad-boc, prima grijă a Iul Melchi- sedec fu, încă dela ședința din 7 Octobre 1857, și împreună cu marii patrioțl Kogălnicenu, Petre Mavroglieni, Hurmuzachi, Ana- stasie Panu și alții (1), îndată după ce adunarea îșl exprimă recu- noscința față de puterile garante pentru bună-voința lorii, ca divanulu ad-hoc să admită ca o dorință și o parte a programei sale prin- cipiele următore: 1) Unirea PrincipatelorO într unii singurii slatii, sub numele do România, 2) Unii Principe străinii ereditarii dintr’o dinastie domnitore în Europa, 3) Neutralitatea teritoriului Principa- telorâ, 4) Puterea legiuitore să fie încredințată unei adunări alese, in care să fie represintate tote interesele naționale, tuto acestea sub garanția colectivă a PuterilorQ semnatare ale tractatului dela Paris. Propunerea acesta stîrni un entusiasmii generalii; lacrăml curgeau din ochii Episcopului nostru și a tuturorii patrioțilorii și toți repe- tau, că Dumnezeii va îndeplini cererile Românilorii. Vedemii în adeverii, că Pronia ne-a protegiatii și că clerulii s'a asociații la acea mare manifestare, dușii ca tot-deauna de patriotismulii si-ii. Dacă studiăinu procesele-vei bale alo divanului ad-hoc, vedemii că activitatea Archimandrituluî Melchisedoc eră necurmată, căci în inulte ședințe numele seu figureză ca promotorii sau aderenții la multe din propunerile saii amendamentele garantândii viitorulii țe- rel, și în ședința dela 24 Ianuarie 1858 elii pronunță colii mai de căpetenie discursu alii șeii, prin caro se făcea interpretulii do- rințelorii clerului. Credit de cuviință a reproduce aci, ca anexă, instrucțiunile ce i le-aii datu alegătorii sel din clerii când l’aii trimesii la Adunarea gene- rală, pentru că din acolii documontii reeso bine totă dreptatea, ne- Ui bimih-ie Cozadini, Vasilr Malinescu, biinitrie Rallcl, (ilieordic Slurdza, ( onslatilinn Kolla, Vasile Slurdza. Manolaki Koslaki-Epun’uni, GrLoric A. Vârnavu, Alexandru Botezu- Horesrlî, Dimitric Krakte, Episcopulu Ghrnadic Șendre, Arcliimandrilulu Ncolilu Senbanu Evonoinulu Dimilric Malca^îi, Simionu Slanciu. ⁵⁸ părtinirea și moderațiunea cu care a schitu să lase Ia o parte cererile egoiste, cari tindeau a face din ciorii o castă separată și privilegiată, pentru a nu aperă decât pe cele generose, cari corespundeau unei trebuințe generale a națiune! și constituiau unii progresii față cu starea de lucruri anterioră. (1) Acele dorințe și nevoi, (Jicea elu, sunt tot fi do o dată materiale și morale. Materiale: pentru ca preotulu să-și păstreze în ochii cre- dincioșiloru Iotă considerațiunea, cu care trebuo să lie înconjuratii caracterulu seu slinjilu, secere casă nu tio redusu să pue pe eno- riași să-î plătescă vro unulu din serviciile spirituale, pe cari e cbc- matu prin atribuțiunilo sale să le facă, servicii cari sunt scopulu existenței salo, rațiunea do a ti a instituțiunel sale. Pentru acesta, trebuo ca statulii să fixeze preotului în budgetii o sumă indestu- lătoro, ca elu să potă să nu ceră credincioșilor!! nici unu sacrificiu bănescu, așă că sorvitorulii lui Dumnezeii, sigurii de modestulu soi! venitii și feritii de grijile nevoeî, să se pbtă consacră fără te- mere și fără preocupare îndoitului scopu alu misiune! lui, care este de a lumină și inoralisâ poporul ii, în virtutea poruncei divine «Mer- geți și luminați tote nemurile, fiți lumina lume! și sarea pămintulul.» In clerâ, este o clasă din fericire scutită de grijile vieței ma- teriale, adecă clerulu monachalu, călugării. Acești omeni se potu dedă în tbtă liniștea vieței de contemplațiune și datoriiloru stintei lorii meniri. Pe lângă binele ce-lu faci! sufleteloru nostre prin ru- găciunile ce le înalță cerului pentru noi, ei sunt pepiniera clerului înaltii. Ei ne daii Episcopii, Archiepiscopii și Mitropoliții; simplii preoți de mirii nu potu aspiră la aceste demnități. Fără el religiunea nu și-ar pute îndeplini misiunea; ei alcătuescu, ca să tjicu așa, sta- tulu-majoru alu bisericei, pe care luminile lorii speciale îi puni"! singuri în stare s’o cârmnescă. Ei alcătuescu unu corpii deosebitii, care dă stâlpii bisericei și care aperă credința și întocmirile reli- gios©, pe cari se întemeiază tăria și eternitatea bisericei nostre. Archimandritulu, simțindu nevoia ce avea biserica, adecă religiu- (1) Anexa K. 59 nea de resurse asigurate pentru trebuințele sale de totu felulă, in domeniulă învețămîntului său și în împărțirea miloloru, propuse inliiințarea unei casse a clerului, alu cărei regulamenlă să-ii! facă Stintulă Sinodă, ca autoritate supremă a bisericcl naționale. Cuviosulă Archimandrită de pe atunci se silesco a arătă, că ga- ranția oferită funcționariloru bisericesc! prin înființarea unei casse speciale va spori neapărată zelulă lori! în îndeplinirea slinteloră funcțiuni cari le sunt încredințate, de dre-ce se voru vede asigu- rați că drepta răsplată a sudoriloru loră nu le pdte lipsi, că nu se va atinge nimeni do dreplulă loră consacrată. In privința intereseloră morale, Melchisedec stărue pentru ca catedrele școliloră bisericesci să nu fie nici odată încredințate la străini, cari nu potă presintâ garanțiile do patriolismu și de iubire a instituțiuniloră nostre, pe cari compatrioți! le oferă prin li rea lucruriloră, și pentru că învețămîntulă acela e prea sfinții pentru a li dată de alto guri decât naționale. Elă doresce ca acelă învețămîntă să fie temeinică, pentru ca cle- rulu nostru să se ridice prin cunoscințelo salo la nivelulă coloră inai luminați și la înălțimea sciințifică, care face onore secolului nostru; elă voesco ca promoțiunile în funcțiunile și treptele biseri- cesc! să nu fio date decât după erudițiune, moralitate și servicii constatate aduse bisericel și patriei. Câtu pentru numirile Episcopiloră și ale Mitropolițiloră, elu se pronunță pentru ca să fie tot-deauna făcute de o adunare biseri- cescă, la care ar participași clerulă de miră. Iar unitatea credinței se va păstră pe calea consultațiunei mutuale a bisericiloră ortodoxe, in casuliî când s’aru ivi deosebiri de vederi in materie dogmatică. Cu tote acestea, și deși absolută deciși să păstrămă neatinsă unita- tea credinței cu bisericile surori, adauge dînsulu, suntemu totu atâtu »le neclintită hotărîțî să nu pordemu nici odată, sub nici unu pre- textă, nici chiar sub acela ală unei opere sfinte, libertatea și nea- tirnarea co ne-a dată cu sângele seă Domnulă nostru Isusă Christosu, mântuitorulă nemulul omenescă. Amu analisată repede reformele capitale, ce Melchisedec propune 60 prin luminosulă seă discursă din divanulă ad-hoc să se introducă în interesulă bisericel naționale, alu bisericel și ală naționalităței nostre; o simplă dare de semă nu pote însă să dea o idee de zeluhl desfășurată de acelă neobosită aperătoră ală religiunel și apostolu ală sfinteloră doctrine ale ortodoxiei; este greă de a exprima im- presiunea ce producea ună oină, care punea în serviciulă nobile- loră salo convingeri cuvinte înflăcărate do inimă. Se scie cari aă fostă dorințele exprimate de divanulă ad-boc și cari aă fostă în mare parte basa Convențiunel din Paris dela ’/io Augustă 1858. Archimandritulă urmări însă campania sa și s’a în- grijită tot-deauna do intrigile inainiciloră unîrel, cari prinsese din noă curagiă, pentru că Convențiunea din Paris nu admisese prin- cipiulă el, și căutau să împedece prin alegerea unul Principe din partidulă loră, ca ea să se realiseze în faptă. Episcopulă nostru, Ințelegendă planulă anti-unioniștiloră, luptă din toto puterile pentru a-lă nimici și a face ca viitorea Adunare națio- nală a Moldovei, care avea misiunea specială de a alege unu Domnă conformă cu acea Convențiune, să fie alcătuită de membri la înăl- țimea situațiunel loră și în stare de a da patriei ună Suverană capabilă prin credința și speranța sa de a ocoli sau trece cu suc- cesă pedecile, cari se iviau în calea patriei spre ună viitoră noă, de a’ fi unu părinte ală poporului și ală bisericel, pentru ca după cuvintele proroculul «cel fără-de-lege să înconjure cetatea nostră ca cânele, ce totă diua caută brană și care noptea latră de fonie.» In scopulă acesta și în doue împrejurări, la 16 și la 18 Decem- vrie 1858, totă în catedrala Hușiloră, rosti doue cuvîntărl pentru a atrage atențiunea miciloru și mariloră proprietari asupra însem- nătățel alegeriloră pentru Adunarea națională, asupra calitățiloru ce trebuiaă să aibă aleșii, pentru ca opera unire! Principateloră su- rori să se realiseze mal ușoră. Momentulă eră în adeveră solemnă, venise cesulă când poporulă română, chemată cu aprobarea și sub ochii Europei atente și sim- patice să se pronunțe asupra sortel sale, avea să încredințeze vii- torulu intereseloră, prosperitatea și fericirea sa, omeniloră proclamați 61 prin votulă s6u de mandatari al sei și însărcinați de a-î da unu conduce toră. Melchisedec în aceste doue discursuri, întipărite de spiritulă re- ligiunel și de iubirea patriei, îndemnă pe alegători să înțelegă, să simtă totă mărirea și sfințenia misiune! ce o aveau și că puterea lorii eră aprope aceea a unul Suveranii, de ore-ce sunt chemați să alegă umilă. De alegerea lorii va atârnă rolulă ce-liî va juca țera în lume, căci precum sorta unui vasă depinde de căpilanulă seu, așa și aceea a unei țeri depinde de acelu care o cârmuesce și de însușirile lui. Alegetorulă să întrebuințeze deci tote luminile, să se libereze de tote prejudecățile, să se hotărască numai după conștiința sa și sub ochiul îi luî Dumnedeă, care a disă omului: «lubesce pe bomnulu Duinnedeulă teu cu totă inima ta și cu totu cugetulii teu; să iubescl pe apropele teu ca însuți pe tine.» Iubirea acesta a apropeluî este adeveratulă patriot ismu, căci ea ne (jice: «Ingrijesce de interesele și fericirea apropeluî teu, conce- tățenului teu; mandatarulă ce-lă alegi va li și epitropulu luî; ale- ge lu dar cu aceeași băgare de seină, cu care ai alege pe epitropulu copiiloră tei. Iar dacă te îndoescî de luminile talc pentru unu lu- cru așă de gravii, cere părintelui luminei să te indrepteze, așa în câtă să alegi pe bărbatulă celu mai în stare prin firea și trecutulă seu de a înțelege mărirea mandatului și de a ridică la domnie*unu bunii cetățenii.» Iată sfaturile, pe cari ca unu duiosă păstoră le adresă Melcii isc* dec credincioșiloru. Arare ori a vorbitA așă de bine iubirea; cuvîniările acestea sunt acele ale unul bună tată către fiii sei, ele asigură celui care le-a ținută unu locă de frunte printre bărbații cu zelu pentru Dumnedeă și cu iubire pentru frații sei. Se scio cum s’a terminată patriotica campanie dusă de bărbații de inimă în ambele Principate și cum s’a aclamată de Doinnă în ambele adunări aceiași personă și cum, cu tote că Convențiunea din Paris nu admisese unirea politică, ci numai pe cea administra- tivă, România modernă se formă, se desvoltă; ea va dăinui și pro- 62 speră, învingendii și în viitorii t<»te pedecile pe câtu limpu Pronia o va ocroti. Trebue să spunemii, spre lauda frațiloril noștri Moldoveni, că Uo- misiunea ouropenă liindu stabilită la BucurescI, iar nu la Iași, in- trigile erau mal ușdre in Moldova în contra principiului Unirel și alegere! unul Domnitorii la înălțimea situațiuneî, și Muntenia ne- avendii decât să câștige din acestă unire, eră naturalii ca locuitorii el s’o dorescă, pe când Iașii mai cu semâ, care nu aveau decât să facă sacrificii, aveau motive de a se împotrivi acestei idei. Cu Iote acestea, mulțumită patrioțiloril luminați, ea triumfă cu strălucire, cum dice așa do bine scumpulu nostru colegii d-lu Xenopol în prea pretinsa sa istorie recentă: «Moldova, soră mal mică, trebuia sa lase tolo folosele celei mal mari, mulțumindu-se cu rolulu frumoșii de a ti dalii nascere statului românii. De aceea și ea singură ri- dică totii greulii luptei: ea puse peplu contra silințcloru uriașe de a face să cada ideea mântuitore, însă ei se cuvine și cununa de lauri pentru isbânda dobândită.» In prima periodă a domniei sale, 1859 — 1862, Alexandru loanu I, Domnitoruhl Principatelor^ Unite, a chematii în Moldova ministe- riulil Kogălnicenu spre a prepara măsurile administrative ca să se îndeplinescă dorințele Divanului ad-hoc din Moldova, relative la realisarea unire! complete a țăriloru surori. Una din acele măsuri, eră secularisarea averilorii bisericesc!. Primulu Ministru M. Kogălnicenu a făcutii apelu la Archiman- drilulu Melchisedec, pentru a-lîi ajută în lucrarea secularisărei ave- rilor» bisericesc! din Moldova. Acesta, împărtășind» opiniunea minisleriuhil Kogălnicenu, primi a face parte din cabinet». Adunarea electivă însă din Moldova se turbura la numirea unui călugării liberalii în ministeriulă Kogălnicenu. însuși unchiulu Dom- nitorului, Gr. ('uza, foștii Vornicii bisericesc», se întărită în con- tra numire! lui Melchisedec. Acestii călugării patriotă n a așlcptatu mai multu și și-a dalii demisiunea, ca să nu se mal facă vorbă multă pentru esecutarea ____63_____ mosureî sccularisărel averilorîi. Atunci Melchisedcc dote o proba de abnegațiune rara ca omiî politicii, și retrăgcndu-so din cabinetu primi a li simplu membru în ('omisiunea do aducere la îndeplinire a secularisârol. Melchisedcc a luată parte la acesta coniisiune esecutivă, pentru inventoriarea averci bisericesc! socularisalc. Așa se arata atunci Melchisedec patriotii fără ambițiune, devotatei idoiloru liberale ale Guvernului naționalii. Din prea scurtulu seu ministeriă, dela 30 Aprilie până la 6 Maiu 1860, Melchisedec n’a lăsată decât câte va disposițiunî administra- tive, bunăoră ca poprirea chirotoniiloru cu dare do bani, invonlo riarea averilorîi bisericesc!, etc. In Octobre 1862 fu chematii ca membru în Consiliulă înveță- inintulul publicti, din care fâcii parte în mai multe ronduri, lâsândii tot-dcauna urme de inteligenta sa colaborare. La 1868, Guvornulu voindu să trimetă la Petersburg o misiune pentru a duce o scrisore a Suveranului nostru Maiostâțeî Sale împe- ratnlul Alexandru II, nu uită do a asocia lui Ioană Cantacuzino, fostă Ministru, patriotii luminată, mortă prea tîneru spre durerea terci, și pe Episcopulă Dunărel-dc-jos Melchisedec. (1) Gestiunile ce trimeșiî trebuiau să tracteze craii atunci forte însem- nate pentru România; eră în adeveru vorba de jurisdicțiunea con- sulară, de regularea datoriei Rusiei față de țera nostră, de o convcn- țiune privitore la diferite puncte intcresândii pe supușii ruși aflători (1) Amii aretatu mai sus dificultățile ce existau Intre amîndoi Episcopii, Melchisedcc și î’ilarelă Scribană, Archiereă de Stavropoleos. Acele relațiuni se vede că cu limpidă sau înăsprită și mai multă, precum rcsultă din uriuâtorea epistolă a Părintelui Scribanu, adresată la 1H67 leromonachuluî NifonC, pe atunci Miprriorâ alu mănăstire! românesc! Prodromulu dela Muntele Athos și in relațiuni—ca unulu care fusese la mănăstirea rmnânescă din Basarabia rusescă și care umblase după mile in Knsia până la Petersburg — cu ccî maî mulțî Archierei a! Sfintuluî Sinodii rusescă. Se înțelege, că nu putemu aprobă mc! ideile nici forma acelei scrisori, ci o desapro* bă mu cu atâtu mai mullu, că vedenii! din noi! cum se recurge la inlerveniri străine in mutra unui luminați'! prelată, și acesta tocmai atunci când elă e însărcinată de țrră a iradâ cestiiinî de importanță generală pentru inlrcga llomânie, și cum unu fiate in re- ligimif intn*buințcză mijloce ca cele arctate prin scrisore, pentru a face ca adversarulă seu să nu isbutvscâ, vătămându asl-fclă însăși țera sa. la noi și vice-versa, și dc a liniști întru câîii-va Rusia in privința avcriloru mănâsliriloru închinate, secularisate do România în 1864. Fericita idee a Guvernului de pe atunci, de a li datîi de însoți* lorii lui Cantacuzino pe Episcopulu nostru, fu bine primită de toți, și vedemu în Notele asupra viejel Regelui (’arol scrise de unu mar torn ocularii, că însuși Principele de Bismarck intr’o scrisore adre- sată Alteței Sale Domnitorului României, exprimă speranța că acea misiune va da bune resultate, căci Mekhisedec eră cunoscutu ca unu amică sincerii alu Rusiei. (1) iată cuprin8, arătările urmălore. pe cari credemă de cuviință a le reproduce: «Principele de Bismarck se exprimă precum urmeza intr’o scrisore a sa dela 27 Fe- bruarie căire Alteța Sa Principele Românită: «Nu mc îndoescă că misiunea la Pclcrsburg a avută ună efectă cu atâtă mai favora- «bilă, cu câtă Episcopulu dc Ismailă va isbuti să-și asigure simpatiile colegiloră și corc- «ligionariloră săi din Pclcrsburg și a arclâ in chipă publica acestă succeda.» «Intr’o altă scrisore. apropo cu aceiași dală, a Principelui < iorceakof, tolă către Domni- lorulă Ca rol I, se <)ice: _____65___ Prevederile acestea n’aii fostu înșelate, căci sciinu dela respecta- • Delegați de Alteța Vdstră și vorbindă în numele Ei, Episcopulă Melehisedec și d-lQ I. 4'antacuzino eraă de mal Înainte siguri de a fi ascultați cu cea mal prietenesc^ buna «voința. Nu potă decât să mulțumescă Alteței Vostre, că i-aț! aulorisală să vorbescă cu inimă deschisă. El ve voră da seină de resultatulă esplicațiuniloră năstre cu privire la ^diferitele cestiunî, pe cari aveaă însărcinarea de a le tractâ. Aceea privitore la averile în- •chinale are unu deosebită interesă pentru noT. Alteța Voștri scie câtu preță pune Au- «tnisiulă încă Suverană pentru ca acestă cestiune, care atinge viitorulă biserica! rusă- • ritului, să fie regulată conformă cu dreptatea și cu simțămintele creștinătățe! ortodoxe. «N’aină schimbată în acestă privință decât idei generale. Trimișii A. V. nu puteaă să «ne comunice proiecte precise într’o cestiune, care privesce de-a dreplulu Scaunulă ecu- «menică și Sfintele Ixjcuri ale răsăritului și în privința căreia Cabinetulu imperatescă •n are să formeze decât urări de împăcare. Ne-amă felicitată cu tote acestea, că amu gă- •silu in cuvintele loră o oglindă credinciosă a simțcminteloru arătate de A. V. și pe cari •M. S. Imperatulă le apreciază. •Câtu pentru afacerile de ună interesă specială pentru Principatele-Unite, delegați! Voș- «tri aă putută să se convingă de spiritulă de bună voință. In carc ele sunt tractate. Ho- • lârirea M. Sale împăratului de a îndoi rata vărsă minteloru anuale, pe cari are să le facă •Tesaurulă imperială pentru lichidarea vechiloră datorii contractate pentru aprovisiona- «rca armatei rusesc!, e o nouă dovadă de disposițiunile amicale, de cari Augustulă meă • Suverană e Însuflețită față de Alteța Vdstră. Ea va găsi în ele unu augură favora- •bilu pentru ndațiunile, pe cari Principatele-Unite sunt interesate să le întrețic cu Rusia, • spre a găsi în simpatiile sale aceleași chezășii pentru viitoru, a căroră valure în trecută «o recunosce cu plăcere A. V. în privința trecutului. Ea pute să se încredă pentru acesta «in coneursulă meă celă mal cordială, conformă cu intențiunile M. Sale împăratului. Sunt «fericită de a află că Baronulă de Offenberg, chemată a fi orga nulă loră, a reușită a in- •ub plini acestă însărcinare spre mulțumirea Alteței Vostre.» Totă în acele memorii, se citescc în privința resultatulu! acelei misiuni. într’o scrisore adresată de Principele de Reuss, atunci Ambasadoră ală Prusiei la Petersburg. totă Prin- cipelui nostru Domnitoră: «Resultato definitive nu sunt, totuși s’aă semănată germen! bum, și importă acum de a-î cultivă; disposițiunile Guvernului rusă față de celă românescă s’aă ameliorată în totu cașulă.» Viena, misiunea trimăsă de Suveranulă nostru pe lângă Alexandru II a dală locă unei interpretări greșite; găsimă în acele memorii, că răposatulă Dimitrie Brătianu, care fusese trimisă în acea capitală, asemenea pentru a rosul vâ mal multe cestiunî, primise ordinală de a se sili «să împrăștie prevențiunile Guvernului austro-ungară în contra misiune! române în Rusia.» Baronulă de Werther, Ambasadori ală Prusie! la Viena, scrie la răndulă săă luî Ca- rolă I, că : «Urinăresce cu ună viă interesă greua operă a regenerare! Românie! Întreprinsă de A. Sa și exprimă speranța, că Miniștrii actuali, cari au fericirea de a se bucură de încrede, rea Sa, corespundă și așteptăriloră Domnitorului. De altă parte, lumea e convinsă, că. fimdu dată terenulă orientală pe care A. Sa operă, Ea se va țină mal presus de partide și nu se va identifică pe deplină cu nici unulă din corifeii loră. Misiunea dela Peters- Imrg va ave de sigură ună bună rcsultatu, căci politica cea mal bună de urmată pentru România, este dea întreține relațiuni amicale cu ambii puternicii sei vecini.» Melehisedec. 5 fifi tulii și regretabilii nostru amicii Ioană Cantacuzino(l), că Episcopulă a fostă primitii de minune de marele Imperată liberatorii, care-lă încarcă de daruri, și de înaltulă ciorii rusii, care-și făcii o datorie din a arelâ că regăsiâ într’însulu unu frate luminății, care so bu- cură de tote simpatiile sale. Amu fi voitii să urmărimă încă până în ultimele sale (Jile acti- vitatea politică a lui Melchisedec și luptele ce le-a dusă pentru întărirea bisericei române; amu fi voită să apreciemă actele sale în deplină libertate de cugetă și nepărtinire, precum cuteză a crede că amu făcută pentru periuda vieței sale anteridră anului 1861; aș li dorită multă să am cunoscință de corespondența sa, care după câtă se spune în tcstamentulă ce l a lăsată, trebue să fie interesantă și întinsă. Din nenorocire, cu tută stăruința mea, nu mi-a foștii cu putință de a obține acele documente, cari mi-ară fi foștii neapărată de trebuință în totalitate, pentru a întemeia o dreptă apreciare în cesliunile politice ulteribre. Căci deși prietenii intimi al răposatului susținu, că nu există sau aprbpe de locă vre o corespondență a lui de caracteră politicii, alții susținu o părere opusă. Acesta este o marc lipsă, căci țineam multu să pătrundă cuge- tulă intimii politicii alu învățatului răposată până în cesulă morței sale, convinsă de altminterea, că atunci când va li sunatii ora în care prietenii săi voră crede că potă scote la lumină acele interesante documente, memoria sa nu va pute decât să câștige. Până aci, Sire, Alteță Regală, domniloru și stimați Colegi, ne-amu silită să corespundemă sarcinei care ni se impunea, de a reproduce liniile principale ale unuia din spiritele eminente cu care țera se onoră și de a-i plăti cuvenitulă tribută de recunoscință. Amu schițată fdrle pe scurtă figura preotului, profesorului, scriitorului, omului po- litică; ne române să înfățișămă și pe omulă, după spiritulă, inima, după sciința, virtutea, operele carităței. La regretatulă răposată, ele (1) lata ce cclimu despre acelu bunu BoinAnii, totu In Notele asupra vieței Begelul Carul, in aceiași scrisori* a Principelui de Beuss: «Ambasadorulu Prusiei a fosta incAnlalu de a face cunoscință d luî Cantacuzino, cart» a avuta o atitudine plină de tactu la Peters- burg. Principele are întrinsulu unu devotata servitorii.» f>7 proveniau din fire, pe lângă calitățile căreia darurile spiritului erau o plăcută îmbogățire, așa că dacă n’ar fi avută decât calitățile cari atragă respectulu și iubirea, acestea ară fi ajunsă, fără înaltele sale facultăți, ca să-I asigure loculu care se dă tot-deauna ființeloră devo- tate omenirel, căci elu eră una din aceste și va supraviețui tot- deauna prin binele ce l’a făcută frațiloră săi. Pe lângă o fire distinsă, o cumpătare și regulă adevărată mona- chală in traiulă său și o iubire a munccl, fără care n’ar fi putută lăsă așa de numeroase scrieri, mai avea o bine-facere nesecată; eleviloră săraci dedea din ală săă, bani, haine, cărți, și peste totu unde a trecută, a lăsată urme de marea sa gcnerositate, clădindu sau restaurândă edificii consacrate cultului lui Dumnedeă sau lo- cuințele servitoriloră săi. In line, după ce a practicată o largă caritate față de semenii săi in totă vieța, a mai voită să lase o piosă dovadă de iubire, să-i ajute și dincolo de mormînlă. Prin testamentulă său — ale cărui idei și disposițiuni nu le putemă însă aprobă tote — din 4 Octo- bre 1889, lasă aprope totă modesta sa avere pentru scopuri de învățămîntă, cari ii voră supraviețui și nu voră lăsă ca numele seu să cadă vre odată în uitare. Ast-felă erâ acestă Episcopă, a cărei pierdere lasă printre noi regrete așa de lungi șP o memorie ne- ștersă. Sire, Alteță Regală, Bine-voiți, în marea Vostră afabilitate a primi prea respectuosa expresiune a adîncef mele recunoscințe pentru bunătatea ce ați avută, de a veni a ascultă acestă cetire, onorândă cu Augusta Vostră prescnță acestă Academie, ală cărei Protectoru și Președinte de onure a primită Majestatea Vostră a fi. Acesta e ună semnă prețiosă de interesulă ce-lă are Suveranulu nostru pentru templulă sciinței, unde sunt fericită de a-I oferi ură- rile ferbinți ce le facă, pentru ca Pronia să-î dea dile multe in (»R fericire, precum și Prea Grațiosel nostre Regine și Augustei fami- lii Regale. îmi mal remâno acum, domnilorii și stimați Colegi, să ve ceru cordiala d-vostre simpatie, de care voii» fi și mindru și fericitu, și acestă (Ji va deveni atunci cea mal frumosă și mal pretinsă din ceî 28 de ani ce i-am consacrată serviciului Patriei și Regelui. Anexa A. Scrisorea Iui Filaretu Seribanu către Episcopulu Melchisedec pentru a lu îndemnă să demisioneze. Prea Sfințite, A doua epistolă este acesta ce vc adrcseză de când vc aflațl la Ismailă. Credă că scițl, că eu nu scriu către nimenea decât în momente și împre jurări seriose pentru biserică și patrie. A doua oră deci, ca unu sinceră amicii și frate în Christosă, vc făcu cunoscută și vc previă, că pentru Ar- chiereil și totu clerulă românii se apropie vremea, și acum este când se potu (Jico cuvintele ce a adresată odinioră Isusă Christosu către înveță- țăceil sel: Au cerutii Satana să vc cernă ca grâulăî... Mc explică: Nu aii fostă bine mistuite de către bolnavă acele mari duse ale secularisăreî și a capitulațiuniloră, și iată și legea — sacrilege—pentru numirea Eparchioțiloră sancționată, și iată-ve deci numiți și puși în cea mai falsă și periculosă posițiune. Despre ceblalțl noi Eparchioți nu potă (Jice decât: «lartă-le loră Domne, că nu sciă ce facă»; iar pentru cel ce sciă multă, fiindcă Siînta Scriptură le (Jice, «se voră bate multă!...» apoi eă odată cu adresa ce am făcută fratelui meă Neofită, mă adresezu și către Prea Sfinția Vustră, socotindu-ve ca echivalentă, mai totă în aceiași termini: Ce va cjico istoria pentru ună Scribană și pentru ună Melchisedec, ale căroră nume s’aă citată în Senatulă României cu atâta glorie în discursulă pentru apcrarea bisericel, când el voră primi funcțiuni sacrilege? Ună Scribană, unu Melchisedec, cari totă vicța loră o aă sacrificată pentru apcrarea bi- sericei și a drepturiloră ab antiquo a Națiune!, acum la bătrânețe să joce 70____ in locă de rolulă de eroi, ca mal înainte, rolulă de paiață! Câtă pentru Prea Sfinția Vostră, destule vă sunt blestemurile monachiloră de prin chi- noviile Moldovei, cari eă însumi le-am audiții, — cu imputare că v’am fostu dascălii și stareță — nu mal faceți prin primirea nouel și sacrei funcțiuni, ca să vă blesteme în viitorime și totu clerulă românii. Eu nu mă pricepu să vă feliciteză sau să vă plângă pentru noua func- țiune; nu sciu cu ce față vă veți presentâ în BucurescI și în Senatulu Ro- mânii vis-a-vis de bravulă S. Rosetti și de cel șepte colegi al lui, între cari este și stimabilulu Vasile Sturdza, și cu ce curajă veți asista în Sinodii și veți vorbi în puterea canoneloră, pe cari înșivă le-ați călcată când v ați suită pe scaunulu episcopală! Eu credă, că celă de pe urmă preotă pute să ve închidă gura și să vă facă ca pe nisce pescl fără de glasă. Mal adăugiți pe lângă tote acestea și caterisirea ce vi se pregătesce a vă veni dela Patriarchie, și deci între onore și desonore, între morte și vieță, decideți-vă de a primi sau de a nu primi o funcțiune, a căreia consecințe voră fi fatale și pentru persona Prea Sfinției Vostrc și pentru biserică. Credu că știți, că delegatulă Patriarchiel și alu Sinodului ecumenică din Constantinopole a și sosită în BucurescI cu adresa către Domnitorii și Mitropolițiî țăreî, sfătuitore a nu se abate Archiereil dela sfintele canoni*. După una și a doua sfătuirî, scițl ce dicu canonele bisericeî. . . Ca Archic- rel chirotonisițl cu ecdosulă Patriarchulul, scițl deci ce vă așteptă. Eă unulu datoria mi-am făcută și v’am prevenită. De nu vă puteți coresponda cu P. S. Neofită de-a dreptulă, atunci scrieți ml mie și eă vă voiă comunică resultatulă opiniuncl Prea Sfinției Sale: sau de voițl a fi marc în biserică și înaintea națiunel, decideți-vă grabnică fără a vă mal coresponda, spre a purtă cclă întâi cununa; eu vă daă pa- rola, că P. S. Neofită vă va seconda, dacă nu cum-va vă va întrece. Pentru Dumnedeă, arătațl odată ună actă de vieță, spre a vede națiunea și cle- rulă, că nu aă adormită toți strejariî bisericesci, și credeți că dela Car- pațl și până la Ierusalimă vă va resunâ numele, ca unul adevărată Melchi- sedec! Aduceți-vă aminte pentru ce v’am dată eă acestă mare nume când v’am călugărită, ca să fie toți preoții români dupre rcnduela lui Melcbi- sedeu. Iată acum v’a sosită vremea, ca să fiți acelă pomăzuită dela Du- hulă sfintă. După ce veți citi aceste linii ce le-am scrisă cu lacrimi, stațl puțină și vă rugați luî Dumnedeă în ascunsă, și credă că vă va lu- mina, ca să fiți în istoria bisericeî acelă ce ați fostă menită!. . . Nu uitați în sfintele rugăciuni pe ală Prea Sf. Tale (si Filaretu. Anexa B. Demisiunea motivată a P. S. S. Mekhisedec din 23 Maiu 1X65. Domnule Ministru, Primindii Anexa No. 16.681, prin care m6 încunosciințațl că Măria Sa Prea înălțatului nostru Domnii a binevoiții, în urmarea recomendațiunel d-vostre, a mc denumi Episcopii la eparchia Dunărel-de-jos, am onore a v6 aduce la cunoscință cu totă umilința creștincscă, că voiil păstrâ în Iotă vieța mea recunoscința cea mal profundă pentru bunele disposițiunl per- sonale către mine, atâtiî ale Prea înălțatului nostru Domnii Stăpânitonl, care tot deauna m’a favoratu și acum \oesce a mc înălța la unuhl din scaunele cele d’intâl ale ierarchiel nostre bisericesc!, câtu și ale d-vostre, cari in recomandația Vostră mâți pusii și pe mine între personele cele recomendabile ale clerului românii. Depunendu-vtl deci aceste respectuose recunoscințe ca cetățenii românii, vr rog-G să-mi permiteți a mii adresa d-vostre, domnule Ministru ahl Cul- tului nostru românescii, și a vd vorbi ca Archiereii alu bisericei lui Christosil, ca Archiereii românii ortodoxii, ca toți Archiereii români din tote vecurile precedente ale României ortodoxe. Eii care am crescuții în biserică și am studiatil teologia în tote ram ir rele el, cu istoria el, cu dogmele ci, cu morala el, cu canonele el; cu care am foștii profesorii și apoi rectorii la dou6 din seminariele țerel în curgere de 14 ani; cil re am studiatii istoria bisericei patriei nostre mal bine pole decât mulțl alțl ^i am publicații mal multe cărți teologice, spre a lurninâ și moralisâ in du- li ulii bisericei lui Isusii Christosii pe actualii și fiitoriî păstori al bisericei 72 române; potu (eă) ore cu fapta să mă arătă acum atâtă de ignorantă de ale bisericel? Potu ore să fiu mal puțină creștină și mal puțină zelosă pentru biserică decât prea stimabilii mireni, cari nefiindă inițiațl în amănuntele teologice, cu atâtă demnitate și evsevie aă apărată în Adunarea și Sena- tulă țărel dogma ortodoxă despre ierarchia bisericescă, cea stabilită odată pentru tot-deauna prin sfintele canone ale bisericel nostre ? Dacă aceste prea evsevicose persone, cari afară de credința în Christosă exprimată în pruncia loră de nașii loră la sfîntulă boteză, n’aă luată asupră-șl alte noue angagiamente în favorea bisericel,— aă avută atâta pietate către așezămin- tele cele sfinte, în câtă nu s’aă sfiită a le apără bărbătesce, puindă în favo- rca loră și erudiția și abnegația: ce trebue să facă eă, carele mal de multe ori decât el, și nu în pruncie, ci în plină cunoscință de factă, m’am an- gagiată cu solemnitate înaintea bisericel, a-I servi cu credință,— și la tun- derea în monachismă, și la chirotoniile în treptele de diaconă și presviteră. și mal cu deosebire la chirotonirea în Archiereă, când înaintea unul forte numerosă publică de cleră și creștini adunați în Slînta Mitropolie din Iași, am pronunțată cu jurămîntă că voiă păstră și apără cu sanctitate până la morte așezămintele Sfinteloră Sinode și tradițiunile Părințiloră bisericel? M’am întrebată pe mine: ce voră <|ice de mine și credincioșii și necre- dincioșii, vedăndu-mă ridicată la trepta episcopiei alăturea cu sfintele așe- zăminte ale creștinătățel ? Consciința mi-a spusă că credincioșii se voră feri de mine și mă voră disprețui ca pe ună sperjură; iar necredincioșii se voră bucură, socotindu-mă și pe mine ca pe unulă din el, ca pe o per- s6nă ce nu crede în nimică sfîntă, deși portă aparența sfințire!, cu alto cuvinte ună ipocrită. Mărturisescă încă că mă înfioreză și de a fi sprojură și de a trece in rendulă nccredincioșiloră și ală ipocrițiloră. Consciința mi-a mal spusă și altă împrejurare forte gravă: în sccolulă nostru, când materialismulă îșl întinde așâ de multă dominarea lui peste spirită, când fariseii și saducheil moderni, resultatulă bolel spirituale a secolului nostru, daă răsboiă de morte celui răstignită pentru mântuirea 1 urnei, și cu scrierile loră, cari de cari mal infame, se silescă să surpe biserica, în care se păstrăză S-ta Cruce, mântuirea lume!: cuteza-voiă ore și eă, ună smerită servitoră ală bisericel, pe care ea m'a crescută, ea m’a luminată, ea m’a înălțată până astă(JI; cuteza voiă, spre răsplătire, să viă a rumpe legăturile cele sfinte și seculare, cari aă ținută până acuin în pa- tria nostră biserica lui Christosă, acestă asilă ală mântuirel nostre și su- fletescl, și politice, și naționale; să mă ridică pe ruinele el, dândă ocasiune de ună noă triumfă necredinței în divinitatea celui răstignită pentru noi omenii? 73 Domnule Ministru! De când am primită menționata adresă a d-vostre, in locă să mă bucură pentru unu actă așa de mare în virța mea, pentru o favore așa de înaltă pentru mine — fiulă unul bieții preotă de țeră— că nu am repausă di și nopte, plângă necontenită și mă chinucscă în- sumi, neputândă afla razimulă moralii pentru consciința mea. Datorința că- tre Troniî și Patrie, pe care iubescă din sufletu; datorința către părinții mei obosiți de bătrânețe, carT afară de mine nu aii altă razimu; datorința către amici, cari aveau dritu a sc bucura do bucuria mea: totulu a deve- nită în colisiune cu datorința către consciință și chemarea mea de servi- torii alu bisericel lui Christosu, celui răstignită pentru noi. In acestă tur- mentare sufletescă, m'am aruncată în brațele providenței, așteptândă con- solația el. In asemenea posiție m’a găsită sfînta și marea sărbătore creș- tinescă a pogorîrel sfîntulul Duhă peste sfinții Apostoli, cji de mare în- semnătate în viața duhovnicescă a creștinului, căci ea a dată lumel pe propoveduitoril cel mari al adevărului, cari aă fundată biserica ca ună de- posită ală adevărului. Ascultândă în biserică sfînta slujbă a acestei c. 82 proprie, fiind-că te iubescîi. Lasă să se manifesteze lucrurile singure de sine. Să dațî Prea Sfințitului Filaretu scrisorea aci alăturată. Dorindă a vă vede, sunt ca tot-deauna. Alti Sf. Vostre părinte sufletescu și amică. Anexa fi. Instrucțiunile date de ele ruin eparchiei Hușiloru deputatului seu, Preâ Sfinția Sa Melehisedec. Propunerile preoțimel de eparchia Hușulul, care le va sprijini la divanulă ad hoc deputatulă ce și voră alege la 30 Iulie, după firmană, tractata și huletinfi. 1. Preoții, ca representanțil religiei și obligați a practica moralulă evan- țrhclieL voră ave dritulu de a ocupă posturile de învățători copiilor!! pe la sate în școlile ce aă a se înființa. 2. Dritulu esclusivă de a predă religia în școlile publice și pensionele private ale statului. 3. Dritulu de nobleță cu prerogativă în urmă și în cele politicescl, ca sprijină ale autoritățel preotului în practicarea chemărel sale. 4. Preoțiloră de prin politii precum și coloră lalțl bisericașl să Ii se hotărască left cuviinciose chemărel și datoriei loră, în câtă să nu mal lie ne- voițl spre subsistența loră a întrebuință mijloce înjositore pentru acestă epangolmă înaltă, prin care se micșoreză evlavia și respectulu poporeniloru în persona loră. Pe lângă acesta, să li se mal dea și alte neapărate pentru gospodăria unul preotă. De asemenea, preoțiloră și celoră-Ialțl slujitori bi- sericescl de prin sate să li se dea în proporție iarăși lefi și cele tre- buinciose. 5. Preoții invalizi (neputincioși) de a mal urmă servirea loră să fie pen- sionați, ca și alțl amploiațl ce aă săvârșită timpulă însemnată pentru pen- sionare; asemenea văduvele loră să lie pensionate și orfanii loră să (ie pri. in iți la educare prin școlile statului în stipendiațl. 6. Preoții să fie scutiți do ori ce dabile către sălii și către proprietarii, precum dijmă și alte îndatoriri: cu cvartiruirea soldațilorii atâtii în timpii pe pace, precum și când împrejurările arii aduce în țeră ocupații de arme străine, să nu fie preoții împovărați, rumâindu ci datori către stătu numai cu esacta împlinire a misiei lorii morală și relieiosă. 7. Ceremiî inviolarea personel preoțesc!, adecă a nu li supușii preot ulii la nici unii felii de maltratări, atâtu din partea propriotarilorii sau a altorii particulari, câtii și din partea amploiațilorii bisericesc!, blagorinilorii, proto- ieroșilorii saii a orenduițiloră din partea acestora. 8. La vre o întîmplare de vre o vinovăție religiosă saii politică (de care Diimncte ține pe sine și pe poporă în sferele înalte și curate al<* învățătureî Mântuitorului. Aceste siințeminte le vedemă noi sădite în inima Domnieî-Vostre, cultivate în acțiunile Domnieî-Vostre, scumpe și ilustre Colegă; și d<* aceea Academia Română, pâstrătorea culturel naționale, este fe rifilă a vă numără printre cei mai aleși ai ei. Digitized by Google CUPRINSULU Pag. Biografia P. S. S. Melehisedec până la înălțarea la Episcopatu................... 2 Lista scrierilor^ sale.......................................................... 11 Desbaterile Academiei la care a luatu parte P. S. S. Melehisedec................ 13 Despre Introducere în sfințitele cărți ale Vechiului și Noului Așezămînt# . . 14 « Raportul# asupra sfințirel mirului de clerul# român#................... 16 « Raportul# către Sf. Sinodu asupra conferințelor# pentru unire dela Bonn 19 « Biografia Mitropolitului Antim# Ivirfnul#.............................. 21 • Cinstirea și închinarea icănelor# în Biserica română................... 23 • Vi^ța și minunile cuviosel maicel, uostre Paraschevel cel nou? .... 26 < Discursul# asupra concordiei și vnirel dintre biserică și șctUă .... 28 « Liporenismul#, adecă istoria schismaticilor# sa# rascolnicilor# și ereti- cilor# rusescl........................................................ 31 « Biserica ortodoxă în luptă cu protestantismul#........................ 38 • Vi^ța și scrierile Iul Grigorie Țamblacu................................40 « Papismul# și starea actuală a bisericel ortodoxe in regatul# României 42 < Chronica Hușilor#...................................................... 43 • Chronica Romanului..................................................... 4G Activitatea P. S. S. Melehisedec In Sf. Sinodu.................................. 51 Partea luată de P. S. S. Melehisedec la înființarea Facultățel de Teologie. . . 53 Apreciare generală asupra P. S. S. Melehisedec ca autorii....................... 54 Vivța politică a P. Ș. S. Melehisedec dela 1856 până la Unirea Principateloru . . 55 Trecerea la Ministenulă Culteloru a P. S. S. Melehisedec........................ 62 M i^iunea P. S. S. Melehisedec la Petershurg.................................... 63 I*. S. S. Melehisedec ca om ii.................................................. 66 Anexe: A. Scrierea lui Eilarctii Scribanu către Episcopulu Melehisedec pentru a-lu In- demnă să demisioneze..................................................... 69 B. Demishinea motivată a P. S. S. Melehisedec dih23Maitt 1865 .................. 71 (*. Scrisorea prin care s’a trimesu Consuliloru protestarea in contra legpi din 16 Maiu 1865 pentru numirea Episcopiloru........................................ 77 |>. Scrisorea P. S. S. Melehisedec către Părintele Climentâ..................... 79 E. Instrucțiunile date de clerulQ eparchiei Hușilor6 deputatului seu. P. S. Sa Mel- ci lisodec............................................................... 83 Bespunsulă d-hii D. A. Sturdza la disrtirsulu dp recepțiune alu d-lui I. Kalindrru. 88 , Digitized by Google ACADEMIA ROMANA VASILE ALECSANDRI DISCURSU DE RECEPȚ1UNE * / y ROSTITU Iisr ȘEDINȚĂ SOLEMNĂ SUB PREȘEDINTA . M. S. REGELUI LA 8 6 MARTIE 18 9 4 DR DUMITRU C. OLLANESCU MEMIIHU AIA ACADEMIEI M<»MÂXE CU respunsulu dluT iacobO c. negruzzi MKMBHU ALO ACADEMIE! ftOMÂXE. i V₁ BUCURESCI ¹ °-rl'IPOGHAnA STRADA bOMNEI 16 ( WA. ? ' . — —V ■' . e Xa ■ ■ !? --- - • - O ro-.M.t x, - - I’rețulu Lei 1,50. ACADEMIA ROMANA VASILE ALECSANDRI D1SCURSU DE RECEPȚ1UNE kostitu XCT ȘEDINȚĂ solemnă SUB PRKȘEDINȚA M. S. REGELUI LA 8(5 M A. R T I E 1894 DR DUMITRU C. OLLANESCU MEMBRU ALf ACADEMIEI ROMÂNE CU RBSP'U’M’SXrX.'â* D-LtI iacobO C. NEGRUZZI MEMBRU ALO ACADEMIEI ROMANE. BUCUR ESCI LlTO-TIPOGRAFIA CA ROL GOBL, STRADA D6MNEI 16 1 89 4. Digitized by Google *TAB «RAF j V Soc teu «UCUBlBCl Sire, Alteță Regală, Domnitorii și onorați Colegi, A vorbi despre Alecsandri este a desfășura partea cea mal însem- nată a istoriei nostre de cincl-deci de ani încdce, la strălucirea căreia elQ a contribuită nu numai ca bună patriotă ci și ca poetă de mare talentii. De pe zarea încă turbure de fapte și de întîmplărl, vomu desprinde deci pe acelea, cari voră ave mal alesă menirea să-I pună personalitatea într’o lumină mal vie și mal senină. Poetu duioșii cu limbă dulce și alesă, în sufletulă lui aă fostă inmănunchiate simțirile, dorurile și avîntulă poporului română, a căruia vitejie a slăvit’o, a căruia suferință a plâns’o, a căruia bu- nătate a cântat'o. întrupare poetică deplină a nemului, se cuvine deci să cercetămă sub ce înrîurir*© și în ce condițiunl a luată elă ast-felă ființă la noi, și dreptei aceea trebue, precum însuși o spune, încependă bio- grafia amicul v*Y seă C. Negruzzi: «să cunoscemă bine timpulă în care a aerisii, ^radulă de cultură ală limbel în care a fostă îndem- nată a scrie fși greutățile do totă soiulă prin cari geniulă sfiă și-a făcută drumii pentru ca să iasă la lumină». Daca ne ridicămă cu amintirea până la vremurile Fanarioțiloră, patd de rugină pe scutulu țSrel, vomă vede că acestă epocă de tru- fașă impărechiere între pofta nesățiosă de înavuțire, viclenie și co- rupțiune, a fostu pote cea mal dărăpănătore dintre câte urgii aă năvălită vre odată asupră-ne. 4 Aceste «hârburi ale nobleței bizantine», cari întrebuințări aurulu «pentru a ajunge la putere și puterea pentru a ajunge la aură» (1), s’aă silită a sterpi orl-ce simțemîntă naționalii în noi și aă go- nită limba română din școli și biserici, făcendu din limba grecescă limba statului și a societățel. Posturile cele mal însemnate și mai mânuse ale terci le dedeaă rudeloră, ainiciloru și favorițiloră; ave- rea colosală a mănăstirilor^ o lăsau pe mâna călugăriloră greci hră- pitorî, fățarnici și desfrânați, urmărindă cu cea mal aprigă ardore până și umbra de demnitate ori de independență, ce întîlniaă în cale. Eî ajunsese, elice Raicevich (2), să «iea fața de cel ce aveaă neno- rocirea de a fi supușii lorii o înfățișare ațâță de plină de îngâmfare, în câtă boeril nu steteaă înaintea lorii decât plecați în două și tre- murândă. Mulți, când se coborau din trăsură și se urcau la Domnii, îșl făceau cruce de frică și se rugaă la sfinți să le vie în aju- toră».......Nu este deci de mirare, ca în lunga periodă a acestoră domnii năravurile să se fi degradată, caracterele să se fi nimicită, vițiile să fi luată loculă simpleloră și curateloră deprinderi de altă dată, iar boeril pămîntenl să fi ajunsă a cere cu rugăminte chiar dela Hospodară «să nu fie vrednică de a se înălța la rangulă boerieî acelă fecioră de boeră, care nu se va sili să mergă la învățătură și să în- vețe carte elinescă». (3) Cum steteaă treburile publice, demnitatea țerel, averea, cinstea, vieța locuitoriloră? In administrațiune destrăbălare, jafă, imoralitate și asuprire; în so- cietate luxă, trândăvie, rele deprinderi, gonă după favoruri, ignoranță și nepăsare pentru totă ce se petrecea în jurulă cT; în poporă muncă încordată, biruri grele, schingiuiri și tâlhării. Oștea aprope des- ființată, umilirea din afară mal îndrăsneță în fața slăbiciunel din năuntru; negoțulă națională în ruină, îndeletnicirile industriale pe mâna străiniloră; nici o lege respectată alta, decât a celoră bogațl (1) Charles Pertuisier, La Valachie et la Moldavie et de l’inlluenee des Grecs du Fa- nai. pag. 102. (2) Oservazioni storiche naturali e politiche intomo la Valachia ela Moldavia. Napoli 1788. (3) Discursul^ de recepțiune in Academie alfl lui Papiu-IlarianO. 5 și puternici, vechile pravile și așezăminte călcate în piciore; amin- tirile gloriose ale trecutului șterse din mintea tuturora într'adinsu de dascălii greci, cari învățau pe copil să-și urască nemulu și să-și desprețuiască limba. Cu tote acestea, nici tirania sângerosă și lacomă a stăpânitorilorfi, nici înjosirea năravuriloru, nici gona fără de milă a totu ce eră ro- mânescu din cuprinsulu Curțiloru domnesc! și boerescl, nici întro- narea limbeî grecescl în școlă și în biserică, nu putură stinge în inima poporului dragostea și cultulu limbo! salo strămoșesc!, caro i! alină prin cântece durerea, prin rugăciune ii povețuiâ mintea la răbdare și la bine, și deosebiâ ast-felii opinca țerănoscă — singură nepângărită de puhoiulă stricăciunilor!!— de acea obștio putredă și vinovată, care asistă tolănită pe mole, cu ochii impacnjcniț! de viții, la năruirea sfintelorâ tradițiunl, la batjocura străvechilor!! credințe și la desființarea nomulul. Sub streșina de slufu îngustă și josâ, în bordeiulfi umedu și întunecos!!, la munte și in câmpie, se adăposti nobila fiică a Romei, de unde mai târtliu Alecsandri avea să ne-o aducă de mână cu podobă de flori și de stele, ca pe o Vestală, care cu prețuiri vieții ținuse nestinsu foculu sacru, in vremuri de urgie, pe altarulu Patriei! .\oroci! dor că învățătura dascălilor!! greci eră mai puținii sub- stanțială și mal puțină primejdiosă decât propaganda patriotică, ce fâcean în ței’ile nostre (cari și până adl în geografiilo și atlasurile școliloru publice din Elada sunt trecute ca făcendu parte integrantă din Chersono«ulQ elenicii?!...) EI înșiși în mare parte lipsiți de cul- tură, de simțomîntft estetici! și puțină în stare do a eși din gene- ralități ori din vage explicațiunl asupra operelor!! clasicitățel, pe cari pretindea!! a le tălmăci elevilor!!, n’aveau nici programu, nici me- todă, ast-felu că lecțiunilo lor!! erau pe câtu de pretențios? pe atâtu și de superficiale. lată cât!» do minunați! povestesce Ioni! Ghica(l) chipulu loră do a «învăță carte» pe feciorii de boerii: «IncepcaO cu Eclogarion de (1) Scrisorile lui Ion Ghica către Alecsandri. Scrisdrea XI. ____6_____ la «file Grigore», — unu felii de chrestomatie ad usum Delphini. Când ajungeai la scorța din urmă a cărțel te puneați la Terpsitea, așa se numiâ gramatica compusă de prea învățatulă dascălii Ni- colae Duca, îți dati de ceteai din Dialogurile morțilorii de Luchianu și te puneați la Technologie. Daca declinai bine numele și conjugal verbulti erai scăpată, daca nu tipto! Loghiotatulu nu se turbură de Înțelegeai ori nu, de scial cine era Charonă, ce era Stixulă și ce putere avea Joe. După 3 sau 4 ani ajungeai la Xenofont sau la Plutarch, cu care te deprindea la sintaxă; potrivial alțl 3 sau 4 ani numele cu adjectivulti, cu adverbulu și cu pronumele ; de le nemerial bine erai scăpată, de unde nu tipto! Dacă Înțelegeai co- pilăria Iul Ciru, de cunosceal sau nu locurile pe unde aă trecută cel 10.000, nu voiaă să scie, nici căutau să se intereseze la vieța Iul Timoleonă saă a lui Epaminonda, totulă era technologia și sin- taxa să-I fie cu bine și te treceaă la poeți, incependă cu «Minin «aide Thea» și in (jece aⁿl da gata, telios. «Fără noțiuni seridse de istorie, fără filosofie și fără elemente de matematică, te luă de mână și te ducea într’o Duminecă la părinți, (Jicendu-le cu îngâmfare: «Băiatulă a isprăvită cartea». Despre educațiune să nu mal vorbimă, căci din pruncie copiii, dațl pe mâna slugiloră și a țiganiloră din curte, nu puteaă să iea nici pilde morale nici deprinderi oneste dela dînșil. In mijloculă acestei atmosfere grele și stricăciose de ignoranță și de corupțiune, răsăriau însă ici și colo mici puncte luminose: capete cu minte cumpănită, inimf cu nobile simțiri. Ele aă luptată cu condeiulu și cu fapta, ca limba nostră urgisită să nu fie dată uitărel, ci să iasă când și când la ivelă, spre rușinarea celoră ce credeaă că nu e dată «limbel boiloră» să rostescă cele cuvenite numai «limbel zeiloru!» Mișcarea reînvierel se începu de cățre fruntașii Bisericel. Ea fu ne- greșită palidă, isolată, lipsită de legătura regulată a ideiloră, re- fractară în cele mal multe părți legitimei idependențe a mințel și fără forme precise pentru expresiunea concepțiuniloră originale. Când de mal bine de ună secolă dascălii greci propoveduiau că totă înțelepciunea, totă frumusețea, eleganța și adîncimea poe- 7 tică ori filosofica, a totu ce s’ar pute vorbi și scrie pe lume, se cuprindă — fără asemănare — numai în operile geniale ale sh-ăbu- niloru Eleni și că cel ce ad venită, sau voru mal veni după dînșil nu potd face decât să repete aceleași idei și să exprime aceleași simțeminte în limbi neasemănatei «mal serbede, mal grosolane, mal sărace», firesed lucru eră ca descuragiarea să se încuibe in sufle- tuld și pana să șovăiască în mâna scriitorului. —Totuși MitropolițiI Moldovei lacovd I și lacovd Stamati făcu, unulii o carte de blestemă asupra colorii ce «aru pune litfe străine în scaune de Episcop!», celă- laltă o chronologie a Domnitorii și Mi tropot ițilorii țărcl, slăruindă din răsputeri pentru înlocuirea în școli a litnbel grecescl prin limba latină «pentru pregătirea și podoba cunoscințcloră trebuitore limbel nostre». In Valachia MitropolițiI Grigore, Filaretă, Daniilă, Das- călulu Damaschind, mal târziii Episcopii do Buzdd, apoi Episcopii Rimniculul Inocentie, Clementă și Chesario, aii scrisă și tipărită cărți romănescl fie asupra slujbei fie asupra istoriei Bisericei. Printre boeri găsim fi pe VăcărcscI, din cari Enache tipări o Gramatică ro- mână la Viena (1787) și o «Istorie a prea puternicilor^ ImperațI Otomani 1788—1796», apoi o mică colecțiune de versuri simple și ușore, date în mare parte ca exemple în textulu Gramaticei sale. După dinsulii fiulu său Alecu și nepotulu sed lancu Văcărescu se ri- dicară mal sus și îmbogățiră limba cu poesil, dintre cari unele au remasd și până a Simțiâ tînărulă crescând u-I, cum (Jico llorațiă, «penele lucitore și mal albe decât zăpada ale aripeloră», degetele îl tremurau in- spirate pe liră și glasulă seă încă stăpânită de emoțiune începu să cânte .... Poetulă îșl luase avîntulă aripată către regiunile înalte și senine ale idealului. Câte-va bucăți în limba franceză, printre cari o odă Iul Lamartine, o baladă «Cazaculă» și ună poemă orientală «Zunarilla», scrise sub impulsiunea imaginațiunel focose a celoru 18 ani, îlă distinse în cercurile ce frecuentâ; iar după ce întovărășită de Negri și Rolla se duse în Italia, vâ^u Roma, Florența și mal alesă Veneția, sufle- tulu seu vibrândă de simțiri până atunci necunoscute se deschise largă, generosă și entusiastă înaintea monumenteloră de glorie și de mărire ale trecutului minuniloră artei și a amintiriloră calde încă de pasiunile italiane fără de semănă pe lume! Pe la sfîrșitulă anului 1839 elă se întorse în țeră, unde după cinci luni fu orânduită șefă de masă la cassa pensiunilor^ și a scu- telniciloră. Lipsită de prejudițil și de ambițiuni personale, însufle- țitu do unu patriotismă înfocată dar statornică, modestă și cinstită pe rată era de gelosă și de stăruitoră în treburile publice, amică devotată și sigură, tovarășă vioiă și spirituală, elă avea să se urce cu capulu sus și cu fruntea senină până la treptele cele mal înalte ale scârel sociale! Plini de ii uniuni și de aspirațiunî liberale, purtândă în inimă săniiiița mân tviitore a Unirel țăriloră surori, legați prin traiulu co- 11111111'1 din strPlinătate cu confrații loră de dincolo de .Milcovă, po- rțiunea tineci loră ce se întorceaă în Moldova dela studii pe vremea lui Michaiu N’odă Sturdza nu erâ însă nici dccum comodă. «be o parte, ne spune Alecsandri, în capulă Statului ună Domnă eșitu din monstruosa împerechiere a suzeranității turcescl cu pro- tectoratuîă rusescă, ună soiă do pașă purtândă chiveră muscălescă, dospotă puternică căruia se supuneaă fără cârtire toți locuitorii țerel, încongi urată de o temere respectuosă și însuși tremurândă de ună firman ti dela Stambulă, de o notă dela Petersburg, ori ¹⁰ de unu gestu alu Consulului împerătescu». (1) Dela Mitropolit^ până la celu din urmă cinovnicfi elu punea în slujbă și scotea pe cine voia fără lege, fără controliî, numai după propria sa chibzuință; tute treburile administrative și judecătorescl de dînsulu se resolvau în ultimă instanță, și fără de speciala lui cunoscință și împărtășire nici o mutațiune de drepturi de proprietate, nici o întemeiare de industrie, mai multu ori mai puținii productivă, nici unii (jiară câtă de smeriții, nici o școlă câtu de folositore, nici o mesură chiar higienică nu se întocmii, în fine nimicii, nimicii nu se mișca de- la MihăilenI până la Galați fără de scirea și de voia lui. La piciorele tronului se înșirau boeril cei mari, în deobște fără sciințăde carte, cu idei învechite și cu simțeminte strimte și egoiste, trăindu într’o perpetuă zizanie și gelosie din causa pretențiunilorii la tronii, ori a gonei favorurilor ii și a slujbeloru grase ale Statului; boerii de starea a doua, trăindii într’o atmosferă grea de eresuri, de prejudițil, fără cultură și rarii încăldiți de unu fiorii de patrio- tismu; cinovniciî, funcționari subalterni, hrăpitorl, ignoranți și în- drăsneți, visând ii numai cinuri și plocone și căutândii în timpulâ câtfi stetoau în slujbă să-și umple punga și să-șî rătunjescă câtii mai repede cuprinsulu averei. După boerime veniau breslele negustorilorii și ale meseriașilorii, pradă legiuită în mâna slujbașilorâ Agiei ori Eforiei, împovărați de nevoile negoțului, nu prea prosperii, și obosindii întru agonisirea traiului și buna căpătuire a copiilorii. In sfirșitii jos, departe, în umbră de totii, veniâ poporalii, care singurii purtă po- vara biruriloru, a beilicurilorii, bătut ii, străgănitii și îngenuchiatii de toți, fie străini ori pămînteni. Tagma clerului incultă, superstițiosă, plină de năravuri rele, se îngrășâ fără grijă din mana averilorii mănăstirescl, aplecată mai multii |a plăcerile lumesc! decât la sme- renia apostolicescă!...... Năravurile publice și private erau icona leită a acestei societăți. Luxulii și îmbelșugarea caselorii, deși proverbiale, nu consistai! totuși decât în obiecte de consumațiune sau de întrebuințare și (1) V. Alecsandri, Biografia lui C. Negruzzi. VoL 1. Prosâ. ____17___ rare erau casele boeresci, în cari operele de arta să fie în favore, bibliotecele prețuite și colecțiunile de odore și de rămășițe antice păstrate sau chiar căutate. Aprope singuri Sturdzescil dela Scheia și dela MiclăușenI adunau cărțile rare și prețiose, obiectele de artă, chrisovele vechi și manuscriptele de valore istorică și îngrijaă de completarea bogatei și rarei colecțiunl de monete ale Domniloră români, dăruită Academiei de Dimitrie A. Sturdza-Miclăușanulă întru fala și podoba acestui înaltă institută de cultură națională. Alt- felă toți trăiau după moda turcescă și se purtaă în lume după de- prinderile moștenite dela Greci. De pildă: unu boerenașă de starea a treia sărută pola unui Logofătă mare, celă de a doua peptulă și celă de o potrivă cu dînsulă barba. Celu mică sta cu giubeaua strînsă la peptă, saă se ghemuiâ pe unu colță de scaună intr’o atitudine umilită, unii altulu avea dreptă să ședă pe jcțu și numai cei mari steteafl pe divană cu piciorele sub dînșii. Când cei merunțel se adresaă unul Ministru sau unui Baș-boeră îi (Jiceaă: «Milostive Stă- pâne? Măria Ta! Luminarea Ta!» altulu îî spunea după moda gre- cesc»: «vestorce! ’Exkap.itp6cats! kQȚtowce!» Când unuludejos scria unuia dintre cei mari punea formula: «Sărutându-ți tălpile simt alu Măriei Tale prea plecată și prea supusă robă», iar acesta îl răspundea : «ală d-tale gata», ori «bine-voitorulă d-tale», ori mai adesea nimic fi ! (1) Dar limba sărmana!? Diversele năvăliri lăsase de pe vremi nu numai amintirile crmjimiloră și jafuriloră, ci și dovedi cuvîntătoro despre înrîurirea ce esercitase asupra nostră. Așâ sub Turci limba se corcise cui : ogecuri, calemgii, taclituri, belele, tumanele, kiefuri, matrapazlîcurl ; sub Fanarioți se încuscrise cu: evghenii, filotimii, țakismate, eng-lendisiri, plixisuri, pliroforie, stenahorie, filo-to-heri etc.; dela Muscali se alcătuise cu: podorojă, zapiscă, respiscă, utrenie, razvodu, ucenic și altele; în sfîrșită influența franceză ne împodobise cti: amusări, menajări, blamări, bontone, bombone, coi- fure, angajamente, ambetamente și o mulțime de forme in situ, (1) A. D. Xenopol, Istoria Româniloru, Tom. V. Epoca Eanarioțiloru. 2 ¹⁸ precum: pretenderisită, pursuivarisită, comandarisită, chestionari- sită, ele., etc. (1). Ce putea fi dar lumea si literatura unul asemenea timpă și unde ară fi putută ajunge ele, dacă tinerii veniți «din năuntru», cum se (jiicea, nu lăsau de o parte ori ce iubire de sine și suflecăndu-și mânecele nu se puneaă cu voinicie să curețe aceste «staule ale lui Avgias»! Câte lupte, câte suferințe, ce spornică cre- dință și ce dragoste de libertate au înălțată și au îmbărbătată însă pleiada ilustră, care făcu maî târdiu Unirea, împroprietări țeranil și întemeia regatulă liberă și independentă ală României! Iată cum ne zugrăvesce Alecsandri neperilorulă tabloă ală acelei epoce: «O frumosă mișcare de renascere se producea în ambele țări surori. Tinerimea Moldovei întorsă dela Universitățile Ger- maniei și Franciol adusese cu dînsa, în societatea nostră viciată și Indărăptnică, o comură de idei noue și de simțuri patriotice, co- moră care nu întârdiă de a se răspândi printre generațiunea cea jună din orașe. Demnitatea personală, onorea familiei, onestitatea în funcțiuni, patriotismulă înfocată, independența de caracteră în fața Guvernului, năvăliră de odată cu o pornire învingetore asupra cetei de eresuri și de obiceiuri vițiose și clocite sub caftanulă fa- nariotică și încuragiate de politica protectoratului. O luptă neîm- păcată și amară începu între omenii neeșițl din țară și între tinerii crescuți în străinătate și porecliți in sinulă patriei loră cu nu- mele caracteristică de bonjuriști, luptă amară, căci nenorocitulă «bonjuristuo avea în contra lui nu numai pe Guvernă și pe agenții Puteriloră învecinate, nu numai o societate întregă deprinsă cu mo- ravurile vechiului regimă, dar une-orl chiar și pe rudele lui cele maî apropiate. In fie-care familie se găsiaă față în față obiceiurile trecu- tului cu ideile civilisatore moderne». (2) In ce se atinge de posițiu- nea aceloră tineri în treburile publice, unii cari câștigaseră diplome de doctori in dreptă remâneaă ori fără slujbe, ori celă multu erau renduiți în posturile de jos administrative saă financiare. Nici unulu nu eră pusă la loculă seă. Alții, cari «în neastîmperulă unei minți (1) V. Alecsandri, Prosă. Biograful luî C. Negruzzi. (2) V. Alecsandri, Prosă. Biografia luî N. Bălcescu. 19 aprinse, se încercau a păși pe câmpulu ademenitorii alu literaturel» și fondati cu mii de greutăți vre-o foe periodică, erați supuși a vede în curînd cum ea se suspendă pentru celâ mal neînsemnată motivă. Așâ fu suprimată foița «Alăuta românescă» a lui Kogăl- nicenu, din causa unul articolă intitulată «Filosofia wistulul», tra- dusă din rusesce și considerată de Guvernă ca atingătoră politicei împărătesei. «Dacia literară» fu închisă pentru elogiulă făcută de Kogălnicenu domniei lui Alexandru celă Bună, ce păru o aspră critică asupra Guvernului dela 1840. «Foia științifică și literară» a fostă suspendată în a 2-a lună a viețel sale sub pretextă de atacă contra religiunel, fiind-că C. Negruzzi în nuvela «Toderică» purtă pe eroulă său prin fundulă iadului, îlă făcea să joce stosulă cu Scaraoski și să-I câștige 12 suflete. Une-ori scriitorii înșiși eraă ridicați de poliție din sînulă familiei și trimiși în exilă la mănă- stiri, fără altă vină decât pentru placulă Domnitorului saă chiar capriciulu unul Ministru. Alții iar, cari dorindă a crea un teatru naționalii compunoaă piese originale saă făceaă traduceri sub ascu- țișulă forfeceloră unei censurl aspre și orbe, ferice de dînșil dacă și după o așâ de tristă formalitate nu se treziaă osîndițl la în- chisore sub cuvîntă de atacă contra.........moralei dela 1840 ! Kogălnicenu a fostă ridicată de poliție și dusă în exilă la mănă- stirea Seculu, pentru că îndrăsnise ca advocată să apere în Divanulă doinnescă drepturile municipale ale orașului Botoșani în contra lăcomiei și acteloră arbitrare ale unoră călugări, ce pretindeaă că mănăstirea loră avea dreptă de proprietate asupra locului orășenescă. C. Negruzzi a fostă exilată la moșia sa după malulă Prutului, pen- tru că fiindu deputată avea tendințe liberale! (1) Alecsandri, cu perulă seu lungă și buclată, cu jiletci largi după moda parisiană, cu legături de gâtă bătătore la ochi, cu pantaloni strîmțl și bine trași pe piciorulă încălțată cu pantofi de Iacă, cu talma negră căptușită cu catifea vișinie, și alțl amici îmbrăcațl ca dinsulu, păreaă nisce arătări străine în mijloculă boeriloră gitrbelil, (1) V. Jleetandri, loc. citatii. 20 Cu antereă, cu ișlică și papuci cu moși galbeni. Dc alt-felă, obici- nuinta tineriloră de a vorbi fie limba franceza, fie cea germană, cum și viile discuțiunl ce se încingeau între dînșii întru susține- rea doctrineloră filosofice sau literare ale țeriloră în cari îșl pri- mise educațiunea, ajunsese a formă două partide drc-cum rivale, numite de boeriî reacționari «Francezii și Nemții» și privite de oi cu groză, ca nisce secte fără frică de Dumnedeă, capabile de tote reu- lățile și năsdrăvăniile. E dreptă că aceste rivalități dedeaCi neconte- nite prilegiurl de neînțelegeri în sînulă tinerimel, ce se terminau mal tot-deauna cu provocări la duelă. Duelulu era la ordinea (Jilei, în câtă fără nici o dușmănie a unora contra altora, pentru motive de nimicii și sub îndemnulu unui amorfi propriii exagerată, par- tisanil Francezilor" și Germaniloru se bateau mai multă pentru plăcerea de a se bale. Familielo hiptătoriloru erafl într’o perpetuă neodihnă, hărțuindu în totu felulu pe Miniștri și chiar pe Domni- toru, pentru «a pune capelă unei asemenea nelegiuiri»; iar poliția ajunsese a fi într’o neadormită pândă și o necurmată alergătură în ju- rulft Iași loră, fără să aibă însă parte de a împedecâ — după obștescu-i obiceiii — nici cea mai mică zgârietură, nici chiar foculu unui pistolii trasă în vînlu! «Duelgiil și Bonjuriștii» ocupară multă timpă aten- țiunea publică, până ce sub influența amicală a câtoră-va dintr'înșii, mai cu semă a Iul C. Negri, inimele loră înfocate de alt-felă pen- tru același ideală se apropiară din ce în ce, și el se puseră pe lucru la o laltă pentru unirea și dezrobirea patriei! Terenulă fiindă însă prea periculosă în Iași pentru întocmirea planuriloră și închega- rea legăturiloră necesare unui scopă alâtă de măreță, el strămu- tară la Mînjina, moșia Iul Negri, lângă Galați, cuartierulă generală ală operațiuniloră loră. Acolo, lângă «moșă Costache», spune Alec- sandri, «tinerii osteniți și descuragiați de greutățile misiune! loră prindeau o nouă putere pentru luptele viitore. Moldovenii și Mun- tenii aveaă ocaziune de a se cunosce mai de aprope, a se stima, a se iubi, a pune la ună locă părerile loră, a face proiecte mărețe pentru renascerea patriei comune, a se înțelege pentru formarea opiniunei publice în țeră!.... Unirea există în inimi, ea se tălmaci 21 in cuvinte și prinse rădecină ca o plantă cerescă pe acclii locu arau de sure și lipsitu de plantele umbritore ale pămîntului». (1) Acolo Alecsandri, Kogălnicenu, Epurenu, Negruzzi, Ralet, Rolla, Ro- setescii, Alecu Russo și Ion Ghica, profesorii atunci de matematice și economie politică la Academia din Iași, împreună cu N. Bălcoscu, ('. Filipescu, Voinescii și alții, aii pusu, în frunte cu Negri, temelie acțiunei comune pentru liberarea do sub influența străină și înfră- țirea amîndurorii țerilorii, jurândii de a lucră lie-caro prin tuto inijloccle la răspândirea ideiloru ce-I însuflețiafi și la deșteptarea siințeniintului naționalii. Este cunoscută, și istoria va însemnă fie- căruia partea gloriosă, ce a luatu la lupta pentru redeșteptarea și nealîrnarea nostră; aici însă vomă urmări mal multii activitatea des- lașiirată de Alecsandri în acele împrejurări și influența ce ele aii puiuții ave asupra caracterului și geniului șeii poetică, căci dacă vre-unulii a contribuitei cu unii zelit și o desinteresare fără tăgadă laaceslu mișcare, «combătendu prin presă, dela tribună, po scenă, tute ideile învechite, tdto pasiunile orbe, loto influențele corumpotorc» (2), ce pironise atâta timpii țera în întunericii și in înjosire, acela este elii, poetulu, omulii politicii, patriotulu, care a slatii tot-deauna în intâelc ronduri ale luptâtorilorii. Pentru întâia oră la 1840 Alecsandri publică în «Dacia literară» prima sa scriere românească, o novelă «Buchetiera din florența», gingașă, închipuire a unei acțiuni amorose, amestecată cu improsiuni personale și înflorită cu amintiri de po timpulu câtii petrecuse cu Negri în frumosa capitală a Toscanei. Lucrarea plăcii nu numai pentru vioiciunea și originalitatea ligu- riloru și a descrierilor^ cuprinse intr'insa, ci și pentru calitățile limbeî curată și alesă, contrastându forte cu «jargonulu» arlcchi- natu ce so întrebuința pe atunci. «Dacia literară» fu însă suprimată și Liuerulu autorii, cu fote în- ciiracăt6rea poporală: «baba-I calulă dracului!» Pentru ună începătoră mal alesă versulă acestoră două bucăți e colorată, vioiă și sprintenă, în câtă nu eră mirare ca să fi făcută sensațiune alături de potopulă de sa- tire, de cântece amorose și de elegii, ce inundase Moldova pe acea vreme și cari în stihuri cu cadențe lungi descriaă starea jalnică a inimeloră, ori luaă peste picioră pe vre-ună Ftori-Vist saă pe vre un nacialnică ore-care, nenorocită la cărți ori la amoră. Urmară apoi« Craiii-Noă», «Maghiara», « Andril-Popa» și «Grosa», 25 cari împreună cu *Mărwra Floridra», scrisă, la 1852, sunt cele mal de căpetenie dintre cele 24 de doine ale sale. — Cine nu cunosce faimosele versuri: Galbenă ca făclia de galbenă ceră Ce-alăturI l-ardea, Pe-o scândură veche, aruncată afară, De somnulă celft veclnicii Groza-acum dormiâ, Iar după elă nimeni, nimeni nu plângea! . . . Numai uniî moșnegii cu o barbă lungă apropiindu-se Scose doi bani netezi din vechia sa pungă, Lângă mortă îl puse, mâna-I sărutându, apoi se întorse către poporulă care priviâ la Groza cu înfiorare și-I povesti că a fostă scăpatii dela morte, elă și copilașii Iul, de acestii omă, care «stinsese multe ridle și călcase multe legi»; iar mul- țimea, auce, a cantată elă acolo unde surele îi încăldiâ cu torente de raze inima și strălucirea lui dedea aripi ușore închipuire! dornice de pribegie! (b Colecțiunea scrisorilorO cât re Ion Ghica. Bibi. Acad. Scrisorea din 19 Decembre lb52, Paris. 38 Cu tote acestea în cântările lui orientale dela Bosforă, din Africa ori din Spania, Orientulă nu se reflecteză cu acea bogăție de culori dulci și schimbătore, ce se jocă sub bolta unul ceru de-apururea albastru, nici producă ciudata sensațiune ce se nasce în fața nea* șteptatel aparițiunl a mărel, de pildă: fiorii de temă și de plăcere, dorii de avîntă spre necunoscută și îndemnă de a stâ locului totu de odată. Cu o mână sfiosâ pare că de abia ne ridică elă ună colță ală vălului, sub care se ascunde: Misteriosulă răsărită Cu stele ’n frunte ’mpodobită, Ce-șl scaldă trupulă mlădiosă In raze calde, și voiosă Se duce, ca ună șoimă în sboră De morte chiar nepăsătoră, La luptă ’n ^câ «Hora Unirei», să n’o fi cântat’o în ore de mîndrie națională, să nu o fi invocat’o ca pe o rugăciune, ce aproprie inimele și spul- beră granițele, căci: L'nde-I unulă nu-I putere La nevoi și la durere ; Lnde-sQ doi puterea cresce Și dușmanulă nu sporcsce! Ea va trăi câtă și eterna memorie a Unirel și câtă va bate în pep- turî de omeni simțcminte românesc!. Care este cuvintarea, fie ea câlu de academică, de meșteșugită și de bogată în taine sciințifice, care să se potă făli că are aceeași popularitate? Ce memorie, câtă de ilustră, pote luptă în fața veciniciel cu aceste 32 de versuri (câte unulă pare că de fie-ce județu alu țerel) simple și modeste în aparență, înfiripândă însă totă avîntulu și totu foculiî patriotică ală unul poporă plină de încredere în memoria și în viitorulă Iul! Mă folosescă de acestă prileju, pentru a-ml aminti cuvintele ce odată Alecsandri (Jise în cabinetulă Directorului generalii alu Teatre- lorii lui C. A. Rosetti: «Să seif dragă Rosetti, că din câte aî scrisă, și al vorbită în vieță, urmașii totu mal lesne îșl voră aduce aminte de cânteculă tinerețe! tale: «Tu-ml (Jicoal odată, cum că pân’ la morte «Dragostea ta totă mic-mi vel păstră.... «Mă uitași pe mine, le uitași pe tote: «Ast-fclă țl-este scxulă, nu e vina ta!» «Șivoră^ice: «Scrmanulă Rosetake, ce binecunosceaelă femeile!» l’ndo va fi «Român ulii» și amintirea lupteloră tale pentru binele obștescă atunci?!» Rosetti zîmbiâ și da din capă gânditoră. De sigură apropierea acesta eră silită, dar în fondă ea ascundea unu mare adoveră, căci despre ingratitudine n’aveină a rîvni ni- micu altora. Nu sciă dacă ea ne curge în sângele ce ne-a mal ră- masă dela Romani, saă este o infiltrațiunc malignă ce ne-a mo- lipsită dela nemurite lume!, dar însuși Alecsandri, «marele poetă națională, bardulă latinităței!» cum îlă totă numiaă în vieță, nu eră să lic scutita de dinsa. Fie acesta o ușdră mângâere pentru umbrele mariloră noștri omeni, alu cărora cultu merge totu scădendă din di în 2 frățescl, în cari Kogălnicenu, Panu, Negri și alțl câțl-va discutau cestiunile politice, aduceați chibzuirl luminate și hrănite de expe- riența faptelor»! și a învățămintelorii istoriei, iar Alecsandri ne îmbărbăta curagiurile și ne înălță sufletele cu avîntult» căldurosâ alu poesiel! EI bine, eCî credu că epoca acesta de muncă încor- dată, de studii, de gândiri adinei, de speranțe, de îndoell și de sacrificii ne-a oțelitft și ne-a însutit»’» puterile, ne-a ascuțită min- țile și ne-a dat»’» încrederea și indrăsnela ce ne caracteriseză față de alte popore vecine; ea a foștii resortulii miraculos»'! care ne-a datu impulsiunea progresului ce amil făcut»’»; el și calitățiloru ine- rente firel nostre datorimti negreșit»! asimilarea și obicinuința ce amu contractate» de civilisațiunea cea mal înaintată, ca și de li- bertățile cele mal largi! Voi tineriloru, care n’ațî apucatu acea epocă măreță și cari cu totu lalentuiu ce puteți desfășură și în- vățătura cu care venițl în țară, sunteți sceptici ori pesimiști și deci puțină recunoscători trecutului la care voi n’ațî luat»'» parte, să păstrați recunoscință omeniloră din vremile acelea, căci el aii purtat»’» cu pericolul»’» vieței chivotul»’» sfinți’» al»’» libcrtățel și ală existenței patriei, în mijlocul»’» frămintării patimeloră și ah’» furtu- nelorii cumplite prin caro a trecut»’»!» Sunt fericitu de a I» notatii aceste înțelepte cuvinte ale ilustrului bărbații de stat»’», fruntaș»’» al»’» partidului unionist»’», ca să potă cu dinsele zugrăvi mai vie simpatica iconă a epoce» de renascere, nu multii depărtată; dar puținii cunoscută și apreciată încă astădl printre noi. - Administrațiunea iul Vogoride fu și mai rea decât a lui Tode- rașă Balș. Protcstațiunile contra neomenosului șeii regim»’», con- tra falsificărilor»! listeloră electorale pentru Divanul»’» ad-hoc, a in- gorințelorii și a abusurilorii de tot»’» felulii, prin cari socotea că va aduce la ruină activitatea partidului naționalii, plângerile contra imoralitățeî și a arbitrariulul fură ridicate până la înalta Portă, iar o delegațiune compusă din Alecsandri, Kogălnicenu și Rallet, fu însărcinată de ă înmâna o identică reclamați,ine fie-căruia dintre comisarii Puteriloru întruniți la BucurescI. Comitetul»» centrali» alu 53 UnireT se puse în directe relațiunl cu Victor Place, Consululă Fran- ciel in Iași (favorabilă Unireî), pentru a protesta contra acteloră ne- rușinate ale Guvernului, și lucrurile fură împinse atâtă de departe, in câtă Ambasadorul Ci Franciel din Constantinopole, Thou venei, ceru încuviințarea împăratului Napoleon spre a propune destituirea Iul Yogoride. Alegerile într’adevără se făcură, dar sub presiunea atâtoru abu- surî cea mal mare parte a alegători lor Ci nu luară parte la votă. Prefecții presidaă de-a dreptulă biurourile electoralo, — așă că re- sultatulă lorii, pătată do falșii și de ingerințe, fu anulată; și acesta nu după puține greutăți și stăruințe, cari au mersii pănă aprope de ruperea relațiuniloră diplomatice dintre Francia și Turcia.—Listele fură revisuito și la nouele alegeri (Alecsandri fu aleșii deputată ală colegiului I de Bacăă cu 47 voturi din 58 votanțl), partidulă Unireî triumfă pe totă linia. Acostă victorie fu celebrată de G. Sion într’o odă: * Triumfală dela 9 (21) Octobre 1857», fără de nici ună avintă poetică de alt-felă, dar plină de declamațiunl și declarațiunl patrio- tice, pute cu multă efectă pe atunci. După includerea Divanului ad-hoc (10 (22) Ianuarie 1858) și termi- narea Conferințeloră din Paris pentru organisarea politică a Prin- cipateloră (10 (22) Maiă — 7 (19) Augustă 1858) Yogoride părăsi Căi- măcămia Moldovei (13 (25) Octobre 1858) fundă înlocuită prin Ștefană Calargiu, Basile Sturdza și Anastasie Panu. In Valachia de asemenea Alex. Ghika avu do succesori în Căi- măcămie pe Emanoilă Băleanu, Ioană Mânu și Ioană Alex. Filipe- scu. — Alecsandri deveni Secretară de stată (Ministru ală Afaceriloră străine), avondă pe Colonelulă Alex. Cuza de colegă la Ministeriulă de Kăsboiă. — Noulă Guvernă se puse de îndată po lucru, ocu- pând u-se cu o deosebită îngrijire de întocmirea listeloră electoralo pentru Adunarea legislativă caro avea să alegă pe Domnitoră, dăn- du-șî in același timpă tote silințele pentru îndreptarea releloră celoră maî strigătore găsite dela administrațiunile precedente. Căimăcămiel acesteia revine între altele onorea do a fi intrată cea d intâi în cohflictă cu Porta, Putere suzerană, pentru revendi- ____54____ carea și susținerea drepluriloru țărel, pe cari acesta după deprinderile trecutului căută și acum să le nimicescă, lucrândă cu dușmani! partidului națională, pe de o parte contra curentului unionistă, pe de alta pentru pregătirea și asigurarea candidaturel lui Michaiă Sturdza la tronulu Moldovei. In deosebi, Alecsandri avu multe ocasiunî de a se distinge in acestă scurtă dar frumosă periodă de activitate politică. Așa de pildă In modă demnă și energică susținu elă drepturile țerei față de Con- sululu Austriei (Godel de Lannoy), care nu vroiâ să dea visă pașa- pdrteloră moldovenescl pentru Austria, fiind-că purtaă în frunte devisa «Principatele Unite Moldova și Valachia», numire adoptată după Convențiunea din Paris și care de alt-felă figură în capulă tutu- roră acteloră și hărtieloră oficiale. Alecsandri, cu tote denegările și argumentele cotișe ale Consulului, rămase neclintită în hotărîrea sa, dobândindă ast-felă satisfacțiunea de a fi apărată celă d’întâl for* mula principiului Unire! în fața străiniloră. Căimăcămia, care dela instalarea sa îșl luase de secretară pe d-lă D. A. Sturdza, nu avu însă multă timpă parte de înțelegere și de unitate în vederi și în hotărîrl, căci încă dela începută Ștefană Catar- giu se rupse de colegii săi sub ună pretextă neînsemnată, ast-felă că aceștia se văzură nevoițl a guvernă fără mijlocirea lui. A se vede pentru lămurirea acestoră împrejurări «Acte și documente relative la istoria renascerel României», publicate de Ghenadie Petrescu Epis- copă de Argeșă, D. A. Sturdza și D. C. Sturdza, voi. VII, procesele verbale ale Căimăcămiel cu numerele: a) XV, din 9 (21) Novembre 1858, în care ședință Caimacamulă Ștefană Catargiu, la discuțiunea diverseloră articole ale firmanului Porțel, dându-șl osebita socotință, a cjisă și iscălită asupra art. 4 memorabilele cuvinte: «Unde este poroncă, nu se încape deliberare!» — Acestă bătrână era capulă partidului, care cu sprijinulă Porțel doriă reîntorcerea în scaunulă domniei a lui Michaiă Vodă Sturdza. b) Comunicațiunea lui Afif-Bey (pag. 789) și răspunsulă Căimăcămiel (pag. 790). c) Procesele verbale XVI (pag. 826) și XVII, în cari se arată că Alecsandri (Secretară de stată) avea însărcinare a arătă lui Afif-Bey, că Guvernulă Mol- dovei nu-I recunoscea dreptulă de însărcinată oficială cu afacerile Porțel 55 pe lângă dînsulă, avendu d-sa numai simpla misiune de a da Căimăcămiel cetirea Hati-Șerifulul de instalare din partea Sultanului. d) Procesele verbale XVIII (pag. 1029), XIX (1039), XX (1071), XXI (1227) XXX (1283). rj Procesulu verbală XXXII din 20 Decembre stilu vechili 1858. prin care conformă Hati-Șerifulul s’a declarată postulă lui Șt. Catargiu vacantă numindu-se în locu-I pe Ioană A. Cantacuzen, Ministrulă Financcloră, (din causă că Șt. Catargiu rcfusasc in modă îndărătnică de a mal luă parte ac- tivă la lucrările Căimăcămiel). Acestă înlocuire fu comunicată oficială re- presentanțiloră Puteriloră la Constantinopole și Marelui Viziră. Drepte aceea Alecsandri avu însărcinarea delicată de a adresă Ma- relui Vizirii și representanțiloră Puteriloră garante dela Constantino- pole, ună memoriii asupra tuturoră celoră petrecute în țeră dela instalarea Căimăcămiel de trei (11 Decembre 1858). In acestă actă importantii elă stăruesce asupra zizaniel făcută de Ștefană Catargiu, explicând ă mersulă lucruriloră și susținendă dreptatea și corecti- tudinea Guvernului față de îndărătnicia unuia dintre CăimăcamI, care punendu-se în capulă nemulțumițiloră căută să provdceanarchia și să încuragieze insubordinarea în administrațiunilo statului.— Ale- gerile cu tote acestea se făcură (Alecsandri fu aleșii deputată) și Adunarea legislativă, după constituirea sa, procedă la alegerea Dom- nitorului. Nu este aici loculă de a povesti ori de a analisă pe largii cele petrecute cu acea ocasiune; ele de alt-felu sunt destulă de c unoscute. Voiă aminti numai că în adunările pregătitore, întrunindă cu C. Negri cele mal multe voturi ale partidului națională, Ale- csandri, pentru a evită desbinărilc, se hotărî împreună cu amicii sel sâ voteze pentru Colonelulă Alexandru I. Cuza, candidatulă care avu fericirea să împace tote spiritele și să zădărnicescă tote com- petițiunile. Ast-felă Cuza-Vodă fu alesă Domnă ală Moldovei la 5 Ianuarie 1859, iar la 24 Ianuarie, în urma unul discursă strălucită alii lui Vasile Boerescu în Camera Deputațiloră și maî virtosă a unei imposante manifestațiunî a poporului capitalei în capă cu Ioană Bră- tianu și C. A. Rosetti, elă fu alesă și Domnă ală Valachiel, conslintin- du-so ast-felă principiulă Unirel în persona unul singură Principe, precum avea să se consfintescă și în fusiunea deplină a țeriloră surori. 56 Alecsandri remase Ministru de Externe alii Guvernului Moldovei. In acestă calitate clCî fu trimesii in misiune la Paris, Londra și Turin, să ducă scrisorea prin caro Domnitorulu făcea cunoscutii Suvera- nilorii urcarea Sa pe troniî, declarându-le în același timpii, că «eră gata a depune ambele corone po fruntea unul Principe străinii, dacă marile Puteri arii vroi să realisezo dorințele națiunel române exprimate de Divanurile ad-hoc in amilii 1858.» Drepții orl-co instrucțiuni diplomatice Cuza-Vodă nu-I spuse decât aceste singure cuvinte: «Du-te și fă cum te-orii povățui inima și consciința»; și în adeverii lucrându cu inimă și espunendu con- sciinciosu starea, nevoile, dorințele și aspirațiunile țerel, elu avii o deplină reușită. Imperatulii Napoleon îlu primi de 3 ori în audiență la Tuileril, dându-I la fie-ce dată o dovadă nouă despre dragostea și buna-voința Sa către poporulu românii. Ast-felii Alecsandri ob- ținu unii daru de 10.000 pusei cu munițiunilc loru, 2 baterii de artilerie, o misiune militară pentru organisarea și instrucțiunea ar- matei nostre, învoirea pentru tinerii olicerl români de a intri în școlile militare franceze și promisiunea căklurbsă a sprijinului în cestiunea unirel reale a Principatelor^. La Turin, undo clocoteai pregătirile de răsboiu contra Austriaciloni, atâliî Regele Victorii Etna- nuelu câtâ și Cornițele Cavourși Generalulu Lamarmora îlu primiră cu brațele deschise, îl detoră încuragiărî și sfaturi înțelepte pentru viitorii și-lii porniră plinii do entusiasmii pentru țera, care în cu- rînd avea să obțină victorii minunate și mal minunat & avea să-și se- verșescă întregirea dela AlpI și până la costele Siciliel. La Londra chiar, unde Lorduhi Malmersbury, MinistrulG Foreign-Officiulul, îlu primi cu răcelă și cu spiritului prevenitiî contra colorii petrecute în Principate, avu noroculu să isbutescă de a convinge și a inte- resă pe nobilulu Lordu la sorta și nevoile țeriloru, urmândii întru acesta bunele povețe cc-I dedeso însuși Imperatulii Napoleon, com- pletate și susținute apoi prin experiența Mareșalului Pelissier, Ain- basadoruliî Seu la Curtea Angliei, în ce priviâ moduhi purtărei sale față de omenii politici englezi. (1) (1) V. Alecsandri, Misiunile melc politice. Fragmente. Convorbiri Literare. 57 Misiunile politice, deși seriose, nu absorbiaiî însă, întrega activi- vitate a Ministrului moldovenii, căci musade care nu se despărțiâ in călătorie, ii dictă mal multe poesiî, dintre cari «Presimțirea» eră unu adevărată ecoti ală inimel, plină de dorulâ patriei, care-I spunea: C’aRomânilorumărire I Și ca Italici libertate j Legiuniloru uitate AdI in lume se urzesce, Va’nsullâ o nouă viață | Dela Dunărea măreță. Elu se întorcea tocmai din Italia, unde văduse de apropo reînviarca poporului și respirase aerulâ vivifăcetoră alu libertățel sub sdrele ce avea să strălucescă în curind pe piscurile dela Solferino și peste câmpiile dela Magenla. Imaginațiunca sa nerăbdătore și pri- begă nu se mulțumesce de a urmă de departe cursuliî eveni- menteloru, ea alergă pe câmpii de bătae, asistă la biruințele de pe țărmurile Lombardiel și cântă speranțele și sacrificiile unei na- țiuni iubite, în suprema frămîntare a hipteloru pentru libertatea și independența el: La «Palestro» : I’c câmpuliî de morte, pc câinpu do onoră, Regele înalță slegă învingetorti! La «Magenta»: Unii tineri încă morti cu jale-amară, Cheinându-șl părinții, plângendO după țeră. La «Solferino»: Ca să s’aprindă sulletulti, Nimicii nu e po luino Ca numele de patrie Ș’alO libertățel nume! Iar în «Corona viețel», dedicată «Dameloru italiene», elu descrie devotamentul^ pentru patrie incolțilu și susținută de amorulu a două inimi curate și tinere, ce se jertfesc»! pentru triumfulu libertățel; dar Italia-I mamă! de al se! copil Ișl aduce-aininte. Ea a ’ntinsu covore țesute ’n flori vil Pe-a loră oseminte! 5R_ Comitelui Cavour, nobilului și neobositului Ministru alti Iul VictorG Emanuelu, cu care a făurită Regatulă Italiei de astăzi «indivisa ed una», elă îl închină de asemenea o frumosă poesie «PUotulă», în care făcendă descrierea luptei unul vasă prinsă de furtună pe mare, elice unu adevără care în deobște este atributului tuturorti bine- făcătorilor^ poporeloru: .....Iată vasu 10 în ferire! Călătorii cu grăbire Sării pe malulă învenJitO; Viața lorii este scăpată, El se ducâ!.... dar cine cată, La piMulU obosită?!.... întorșii în țeră elu continuă de a luă parte la vîrtejulă vieței publice, încredetoră mal multă decât alții în sinceritatea omenilorQ câtu și în bunele loră intențiunl spre întocmirea și aplicarea refor- meloră, pentru cari luptase elă cu atâta bărbăție de 20 de ani. Cu tote acestea, la 26 Octobre 1860, elă scrie lui Ion Ghica dela MircescI, că «după 15 dile de o încordată muncă a dată gata următorele piese de teatru: «Lipitorile sateloru», dramă in 5 acte, «Sgârcitulti risipitorii» (idem în 4 acte), «Satul Iul Cremene», farsă într’ună actă, «Retrogradulă» și «Demagogulu», canțonete comice»; iar din Paris în Ianuarie 1862 îl scrie că: «sa pusă să compue o piesă: «Ciocoii înainte de 1849», care va fi urmată de o alta: «Ciocoii in dilele nostre», destinată ca și cele de sus lui Millo. In aceiași scrisore făcendă elogiulă «Revistei Române», ce apărea în Bucuresci, se declară fericită de a colaborâ la dînsa și trimite «Im- presiunUe sale de călătorie din Crimea, Maroc, Italia»; povestea «In- șiră-te Mărgărite», precum și legendele: «Dragorii», «Banulu Mă- răcine» și «Noptea Sf. Andrei». Cu acestă ocasiune elă cere insă fav6- rea de: «a i-se publică manuscrisele așâ precum le-a scrisă, cu ortogra- fia ce a adoptată. Sun contra îndoiteloră consone și a ortografiei etimologice, nisce pedanterii inutile și dificultăți create studiului limbel pentru străini și mal alesă pentru poporă. Amă dovedită 59 in deajunsă Europei că suntemă de viță latină și ar li drepții de a-I înlesni și mijlocele pentru a ne cunăsco mal de apropo, pre- sentându-ne el cu o ortografie simplă și clară». In orna aceluiași ană elu termină: 1) Istoria misiuniloră sale politice pe lângă Guver- nele Franciel, Angliei și Italici (pentru a li publicate după mortea sa), 2) (Elecțiunea completă a cântoceloru poporale române (balade, doine, hore, cântece haiducescl și de amorfi etc.), 3) Câtc-va piese de teatru, 4) Istoria căldtoriiloră salo, 5) L'nu guide do conversa- țiune franco-românfi pentru usulă străinilor^ cari voră să căletorescă la noi, precedată de o mică gramatică română. (1) In Alecsandri trăiau doi omeni în același tiinpfi: patriotului și poetulă, și acțiunile lui erau călăuzite când de unulă când de celă-laltu. Amu văzută cum simțemintulă artistică și îmboldirea imaginațiunel sale anjetore l’aă purtată prin pustiurile cu nisipă și cu Beduini, pe valurile măriloră cu țărml feerici și vedenii mi- nunate, pe câmpii de bătae dela Nordu și dela Miadă-di; cum studiindă, scriindă, se bucură do viață, de sore, de ccră, do pa- serile în sboră, de gândurile gingașe ori duiose și-și îngână vremea cu torsulă firului năsdrăvană ală povestire! sale tot-deauna caldă și interesantă. Pe urmă în țară îlă urmărimă alergândă fără do oboselă întru propagarea buneloră principii, întru pregătirea lucrări- loru, din cart avea să iasă rodulu folositoră obștiel: gânditoră preocu- pată de combinări politice, răsfoindă și tălmăcindă înțelepciunea legiloră și fulgerândă cu pana muiată în sângele inimeî sale rănite pe dușmanii din năuntru și pe cel din afară ai țerei! C natură atâtu de complexă, o minte așâ de minunată înzestrată și ună sufietă ce tresărea la atingerea atâtoră simțemintc, adesea protivnice, nu potă li măsurate cu ochiulă rece ală trecătorului, obicinuită a privi iar nu a observă, nici trebuescă judecate cu formule anume pre- gătite pentru comunitatea omeniloră și aplicate după cum vine cri- ticului mal îndemână. Ochii cari l’oră privi, să aibă luminele curate și razele să le isvorescă din adincă, iar mințile ce s oră prinde (1) &rworl către Ion Ghica, Colecțiunca Academiei. Voi. 1. 60 sii-lă judece, să fio nu numai drepții cumpănite, dar și pricepute și alese și statornice la chibzuință. Din imperechiarea acesloră însușiri sau născută inegalitățile, neasemenările și slăbiciunile firesci, precum de altă parte au isvo- rîtu și accentele dulci, nobile și fericite ale poesiiloră sale. Așâ în perioda dela 1852—1862, po lângă bucățile, în cari inima vibreză de simțăminte și năzuințe patriotice, cu drcptă cuvintă minunate, găsimă altele fără colore, fără convingere, scrise pare că po apu- cate și din fuga unei inspirațiunl neîncordato, neincăl^ite, ună felii do fixare po hârtie alu unul momentă trecătorii, caro nici nu no mișcă, nici nu ne pote interesă. Nu voiă da esemplc, elo variândii după firea colorii ce cetescii și după modulii cum înțelegă el poo- sia, însă negreșită «Ba nul îi Mărăcine», «Visuliilul Petru Rareșă» și povestea: Inșiră te Mărgărite Pe lungi fire aurite, gingașă înfiripare a dorului unei mame care și-a perdută copiii (ea a fostă tradusă în limba germană de d-lă de Kotzebue și admirată în literaturele străine), sunt trei adevărate mărgăritare printre «Mărgă- ritărelele», intre oari le-a aruncată pootuiă. Este de netăgăduitei că multe și mari folose politico și sociale ne-a adusii lupta întreprinsă de regeneratorii poporului română în potriva omeniloră și lucruriioră trecutului, cari apăsaă ca o grea povară po peptulă țerel și-I înădușaă ori ce espansiune către lumină, cătro vieță, către progresă. Din pânza totă mai desă a umbrei în caro zăceamă uitați și părăsiți, amă putută prin geniulă bună ală aceloră omeni să scutemă ici și colo la ivelă câto ună colțișoră ală ființei nostre abiâ desmorțite, până co amă ajunsă cu încctulă a răsări de-asupra întunericului și a ncvoel. Că pentru a atinge acestă resultată nu amă mersă în tot-deauna po o cale regulată, că îm- binarea puteriloră ce ne-aă săltată la vaijă nu a fostă pote făcută în condițiunile proprie unoră asemenea fenomene, că avîntulă ce ne-amă luată de atunci nu a fostă iarăși proporțională mijloceloru saă 61 capacitățeT nostre evolutive, acestea sunt probleme, pe cari nu le discutămu, deși ele ni se aruncă în față la lie-ce întrebare ce adresămă viitorului și la fie-ce pasă ce așezămă pe treptele sui- tore ale civilisațiunei. Ceea ce scimă positivă însă, este că într’ună timpu relativă forte scurtă pentru vieța unui poporu, în patru- deci de ani, cantitatea de teorii, de formule, de probleme, de axiome, de adevăruri, de contraziceri, de absurdități, de utopii și de alte multe principii sciințifice, politice, literare și filosofice, câte sau vărsată asupra nostră, este atâtă de mare, în câtă fără tăgadă nc-ar fi covlrșită, ne-ar fi înghițită, dacă pe de o parte n’amă fi fostă dăruiți de fire cu acea fericită dosă de «nil mirări» (dată de Carmen Sylva ca notă fundamentală a caracterului românescă), ce a făcută ca multe din etichetele de mai sus să curgă, să alunece peste noi, fără să ni se lipescă prea multe de trupă; iar pe de alta cu mintea vide și cu inima milostivă ce ne-a lăsată Dumnedeă, nu ne- amu ti asimilată pe unele, iar pe altele nu le-amă fi lăsată să trăiască slobode lângă noi, până ce ori ne vomă deprinde cu dînsele, ori zădărnicindu*șT cercările de cucerire, s’oră duce să-și prindă noroculă aiurea! Multe amă pătimită, multe amă veZută și multe amă învețată, și dela o vreme amă învețată cu sudorea frunței și cu buna oren- duială a școlei, pe îndelete și pe descusute; ună singură lucru totuși, ce dela începutulă mișcărei do regenerare și până în diua de adi și pote până în vecii veciloră, -- fără ostenelă, fără studii, fără prealabilă pregătire, fără vre-o silință ori vre-o complesențâ deosebită, — s’a instalată între noi și ne portă și ne meșteșugesco după cum vrea elă, și vrea, vrea peste fire și din ce în ce mai ciu- dată.... acestă lucru, acestă despotă de ună noă soiă este: amoralii frasei, dragostea de vorbe gole! Sunt ele păcate originare, cari n’aă făcută decât să se ivescă — după trecere de timpii — la suprafață, gra- ție împrejurăriloră și mijlocului ambiantă, saă sunt vre-o conchislă a ideiloru moderne, ce s’a accaparată odată cu dînsele de noi? Fără îndoială llomanii eraă mari oratori, — unii spună chiar, că nu eraă decât oratori, totă sciința loră militară venindu-le dela barbarii, cu cari se hiptaă când alături când protivnicl, — se pote 02 dar, să ne li lăsatu ei o semînță prielnică în sânge pentru aceslii nobilă esercițiu alii cuvintării, dar do altă parte strămoșii noștri erau omeni serioși, precișl, lapidari apropo în modulu expriinărel gândiriloriî, pe când noi, cu tută socotela ce amfi ține degenerârel, prea ne Îmbătămu de cuvinte, prea plutimu ușorii pe beșicl de fraso gole, prea facemii pentru tote colea și ori când vorbă lungă, ca sâ no fio boia remasă dela părinți! Cea mal nimerită socotință înlru acesta este, că avendu predisposițiuno naturală de vorbă și deschi- (Jendu-ni-se prea mari și prea de odată porțile civilisațiunel, amii foștii înveluiți mal repede și mal cu prisosii decât ori-cine în vîrtejulu, în care o să no rotimu în golii de acum până ce vomă prinde iarăși pă- mîntii. Și cum n’ar fi fost ore ast-felii, când după vccurl de tăcere, de ferecare aș dice, a gurel, de odată ni se deslegă limba, spu- nendu-ni-se că celu mal sfinții și celO mal mare bunii alu omenirel este nețărmurita expresiune a cugetărel, este libertatea cuvîntulul! Elocința, erl o umbră serbedă și dosnică, pășesce ații în fruntea poporului, strălucitore ca o ț)eiță și puternică ca o Regină! Pe ulițl, pe piețe, ca atrage ochii și uimesc© sufletulu mulțimel; în adunări ea farmecă auțlulu și ascuțesce mintea; la bara justiției tâlcuesce misterele legilorii și aperă dreptulu săracului; în întruniri politice ca entusiasmeză inimele, rescolesce patimele, suscită urele, mângâo ori alină durerile și sdrobesce resistențele; ea întâi pretutindenea ascultată, ea mal mîndră, ea dominantă! AdvocațiI, oratorii, învățațil, omenii de statii, toți printr’însa câștigă dreptulu de a cârmui, de a sc impune, de a se înălță fie pe scara socială, fie pe treptele puterel! Din nenorocire însă, nu elocința adăpostită în suflete înalte și inime mari ne aduce vre o pedică, vre unii neajunsu în desvol- tarea nostră normală, ci goliciunea și zădărnicia vorbei, — pro- ducțiune parasitară a sufleteloru stricate și a mințiloru rătăcite, bolă lipiciosă, rcu făcetoro și lipsită de leaciî tămăduitorii, — ea no otrăvcsce moralulu, ea no corumpo gustulii, ne falsifică simțurile și ne prăpăstuesce totu ce avemu mai bunu și mai cuviincioșii în noi! Ea este «balta cu visuri rebele» a lui Eminescu, în care foescii îndoell fără ființă, desnădăjduiri fără rațiune, credințe fără temeiuri, păreri confuse, fantastico, nebunescl, . . . ecou absurdu alu capete- loru gole de creerî și zămislire urîciosă eșită din imperechiarea trândăviei cu egoismul!! pismătareți! și neputincioși!! Totă raza are umbra ce-I dă vie strălucire! Fericirea, viața si! umbre ce dai! morțel îndulcire! Tote ’n lume sunt prefaceri! Adevărulu și minciuna Nuinal, pe hotarulă vremel despărțite-su tot deauna. Daca sufletu-țl nu crede, mintea-I orbii, graiuh! stinsă. Culcă-te și mori mal bine, scopulft viețel n’al atinsă!... Omenire ! omenire ! cine ore va eși Prometeă cu faclă ’n mână și în frunte-țl va păși ? ! Așa diceamu într’o satiră îndreptată contra acestui felii de păcatu, ce rode bunulu inteligenței nostre, ca și vermele furișați! in sînuh! frumosului trandafiri! ! Intr’adeveru, când tote sunt atâtu de cu grabă împinse înainte, vine multi! mal ușori! cul-va să iea o frasă, să împrumute o idee, ori să copieze o formă străină, decât să cugete în liniște, ori să combine cu răbdare pentru a produce efect!! la tribună, pe scenă, in lume. Și mal întâi, «producereaefectului» fiindu îndeletnicirea ce dă mal degrabă folosi!, sofismele, dodamațiunea și plagiatului ai! pricinuită slăbiciunea simțului moralu, și din șalele întruniriloru po- litice au trecutu de-a dreptulu în artă și în literatură. «Perijendi! drepta cumpănă dintre cuvinte și idei, nimicindi! însușirea de a reproduce nuanțele cugetărei și fără de apărare contra năvălirilor!! străine, limba sub influența unoru atâtu de rele deprinderi, se co- rupe și ori-ce originalitate literară se perde. Și nu numai mulțimea măruntă a scriitoriloru ci și spirite distinse s au molipsiți! de acesta manie de exagerațiune șideimitațiune.» (1) Superficialitatea fu de atunci atmosfera celori!, cari pentru a-șî ascunde insuficiența, se îmbrăcară cu haina desilusiunel și aiurară cu pretențiunl poetice într'o idiomă încâlcită, umflată, fără grație și fără putere. Alecsandri mal multi! decât ori care a urîti! și a luptatu pentru dărimarea acestorîi tendințe false și corumpetdre, pe cari însă pseudo- (1J G. Vdmarfi Littanu, loc. cit. 64 poeții ca și pseudo-criticii acestei școlc le slăvescă ca pe unu vi- țelă de aură, cu speranța că dor va ajunge vremea, uitată de Dumnezeii, în care el făcendă legi gustului și frumosului, îșl voră pre- face idolulu în monetă curentă, după care de multă si cu amarii ofteză, bieții omeni! Amalgamarea limbel cu felă de felii de inven- țiunl pocite și posnașe este o consecință fatală a acestei babi- lonii de cuvinte și de idei. Curentulă însă nu a fostă înjghebată de dînșil; prăsilă corcită a betrâniloră începători, el n’aă făcută decât să-lă sape mal adîncă, între țărmuri pline de pulbere și de bălării. Betrânulă Văcărcscu, Paris Momulenulă, Konaki, Bălșucă, Pogor craă ucenici ai școleloră grecesc!; cu Asaki, Țikindea), Seulcscu, Șincai și alții apare forma nemțită și greoie; cu Eliade intervine cea italiană, plină de ună purismă exagerată; formele mai românescl ale lui Alcxandrescu, Bolintinenu, Bosetti, Cârlova eraă totuși prea puțină corecte și se resimțiaă de lipsa influenței grama- ticale, — defectă de care sufere de alt-felă și mulțî alții din cei tineri de acum; — iar câtă despre limba scoici lui Barnuțiă, oria lui Massimă și Lauriană, ar fi trebuită sâ fie într’adevără o părăsire generală a datineloră și odoreloră strămoșesc!, pentru a o adoptă, și încă atunci dor din porunca expresă a stăpânire! pote și în re- lațiunile oficiale cu dînsa, căci alt-felă, vorba hi! Sion, prea: Multu dulce și frumosăi Limba ce vorbimă, Altă limbă-arnioniosă Ca ca nu găsiină. Deci, în lipsă de ună modelă din trecută și în fața împestrițărel « franco-turco-bulgaro-greco-ruso-ardeleană», ce-I presentâ idioma vor- bită la întorcerea lui in țară, Alecsandri luă calea cea mal simplă și cea maî sigură, calea poporului, de pe cotiturele căreia, smălțate cu flori, culegendă «Colindele», «Baladele», «Horele», «Legendele», «Doinele», ajunse a făuri limba cea mal gingașă și mai resunătore din- tre câte fusese aurite până la dînsulă. Dacă meritulu lui Eliade consistă intru a li dovedită că limba nostră e susceptibilă de a exprimă ori ce 65 idei și ori ce simțiri, acela alu lui Alecsandri va romane pururea mai viu, căci elu fără multă sciință de carte romanescă, fara de a li resfoitu chrisbvele si letopisețele, ascunse încă atunci prin arcbivele Europei, fără modelu, fără călăuză, scose din polele codriloru si de pe luciulu câmpiiloru limba lui «dulce și frumbsă», pe care o trimise, ca pe Rodica cea cu colita plină de apă limpede, să reco- rescă sufletele celoru însetați de dorulu ei! llotărîloru însă, vieța politică nu avea darulu de a mulțumi inima și spiritulu lui Alecsandri. Omu cu idealuri înalte si cu ambițiuni impersonale, realitatea dese ori cruntă si amăgirile dese ori fa- tale din cursulu vieței publice, ii făcură de sigurii maî tristă im- presiunea, de nu mai adincă rana, când se încredința, precum o spunea adesea, că: «instituțiunile liberale și dreptulu țerel de a dis- pune de sorta sa nu se potu cuceri decât prin stăruința meri- tului, după lungi încercări și sub influența bine-făcetoro a tim- pului si a instrucțiune!, respândită călii mai mul tu și ridicată cătii mai sus.» Experiența dovodindu-I de alt-felu, că numai prin legi, ori cătu de bune dar lipsite și de energia și de buna credință a aplicărei, lucrurile nu se puteau îmbunătăți, și convingendu-se că cuncursulii seu la acesta, cu bâtă dragostea și amicia ce-lu legau de Domnitorii, nu ar fi fostu de o mare utilitate pe terîmulu po- liticii, după ce în doue renduri avu încă portofoliului Afacmiloru străine, se retrase la Mircesci, unde lepădăndu-se de ori ce preocu- pare străină, se consacră numai visuriloru sale poetice, regăsindii inspirarea vie, caldă și mindră, ca în (Jilele frumose ale tinerețe!, îngâmfarea, interesuluși zădărnicia măririloru nu-lil mușcase de inimă nici odată. Caracteru neatinsu de patimele ce învenineză ori derapănă pe cei mai buni, elu se întorcea către poesie cu sufletulu cuprinșii de o dulce emoțiune, «ca spre o ființă mullu iubită după unu lungii drumu». Și cu adeveratu că poesiile isvorîte sub farmeculii acesta aii avuții darulii de a-lu face să apropie mai cu gingășie glasurile nenumerate ale nature! de durerile și bucuriile omenesci. Inspirată și visătorii, elu punea tote cordele sufletului în mișcare, scia să Akctandri. 5 (ifi Vadă, scia să audă. Cu ochiuIA prindea amănunțimile cele mai mici, ca si întrega făptură a formelorii, și nu-I scăpa nimicii din joculîi umbrelorâ și alii lumincî; urechia-î înțelegea sgomotcle câtu de în- tinse și suptele cele mai confuse! Aceste percepțiunî lăuntrice se însullețiau și se prefăceaQ în icune vii cu forme precise și elegante, dovedindu ast-felii că la dînsulu omulu era în perfectă comunitate cu natura. — Simțirile fragede, gingășiile chiar subtile, ieau trec.endu prin sullelulu lui o expresiune concretă, și versulu curge limpede, armoniosu și plinu de o duiosă atracțiune. Elu dă vieță nu numai la ce simte, ce vede și aude, dar ne lumineză pare că și întuneri- cimile inimel, tălmăcindu-ne cu atâta dragii tainele nepipăite ale făptureî. Erba, lunca, isvdrele, vîntulu, florile, paserile, gândacii și Unturii cântă, vorbescu, plângă, sufere și viseză ; elu cercă să prindă ast-felii și taina vieței și mișcarea universală pentru noi: O! minune, farmecă dulce, o! putere creatdre. In ort care u de tinerețe printre anii trecctorl. «Geridu» care: Pace cu-o suflare podii de ghiață între maluri, Pune strcșiniloru casei o ghirlandă dc cristaluri, Iar pe fețe de copile inlloresce trandafiri. "Viscolului frămintă lumea! Lupii suri esă după pradă, AIvrgandu, urlandu în urinăd prin potopulu de zăpadă, Turmele tremură, corbii sboru vîrteju răpiți de vîntu, Și răchițele se ndoe spulberate pe pămîntă!... Apof «Sfirșitulu cruci», iu rare poetiilă se bucură de a vede după o ernă lungă și-unu dorn nemărginită: Unu firu de erbă verde, o rază ’ncăkjitore, Unu gandăcelă, unu flutură, unu clopoțeii! în flore! ApoT scene intime, ca Sau ia», «Bradului, «La gura sobei», unde viseza de EețT-frumoșI, de Pepelea si de Ilena Cosinzeana. Bar iată resarc primăvara; ospețiT eî iubiți, cocostîrculă, ciocârlia, răndu- ndolo, vrăbiile si nagății, «ce se rotescă de-asupra bălței», vestescă serele cu căldură si câmpulă cu verdeță; ((Tunetului, întdreerea dileloru bune si «Floriile» cu crăngil înmuguriți, ca nonele speranțe in peptulu omului, ne dau bucuria «Pasciloru* cu oufde roșii, cu scrânciobulu celu sprintenă si cu urările de fericire! Natura e acum in serbatore. Ea îșT pune podobele cele mal frumdse, ca să ne măngăe m să ui taină greulă ernei Iacă învioratele ogdre brăzduile de < Plugari». Norocii bunii! pe câmpulu netedu esu Koinânil cu a loră pluguri, Bol plăvani în câte șase tragă, se opintescă în juguri, Brațulu golu apasă ’n corne, fertilă tae brazde lungi, Ce se ’nșiră ’n bătătură ca luciose, negre dungi. 70 Și «Rodica»'. Purtândă cofița cu apă rece pe al sCI umeri albi rotunjorl, Juna copilă voiosă trece pe lângă junii seinenătorl. Iar la «Cositulu» fonului: l.’nu flăcăă «de-oparte lungă-o tufă de sulcină», Vede erba încâlcită, frântă dela rădăcină. Ce să fie? cuib de fcră?.... o minune! re, de toporașT, ce se închina gingașeloru lăcrămiore». Iată și «sburătorii cu mindre pene», «găndăccî in hlamide smălțuite»; iată greerii și «fluturii cu aripiore pudruite», «albinele aducendu in gură miere» și tîrîndu-se incelu; iată și «culbecii cari făcu corne, piirtându-și casa in spinare»». La ivirea lorii poiana clocotesc? ’n hohotii mare ! Carmen Sylva, care avea o sinceră admiratiune pentru poesia lui Alecsandri, încântată de frumusețea acestei minunate idile, luă oste- nelade a desemnă pe o foc de pergamenli! întrega serie de mici tablouri cuprinse în strofele ei, în mijloculu cărora — cunună vie— scrise apoi versurile și le dărui poetului. In a nopței liniștire o divină melodie, Ca suflarea unui geniu printre frunze linii adie. Și totil cresce mai plăcută, mai sonoră, mai frumosa, Pân’ ce umple ’ntrega luncă deo vibrări* armonidsa. Gânditor? și tăcută luna ’n cale se opresce, Sufletulii cu voluptate in extasii adinm plutesc?, Si se parc că sande prin a raiului cân»are Pe-ale îngeriloru harpe hinecândîi mărgăritare ’ Asâ descrie elu cănteculu privighetor?!, în acestu concertu unicii in felul îi seu. Bintre cele-lalte pasteluri se deosebescu încă a Mandarin tilHnf «Pantei uliieh inezii» și mai aleși! ididrâganiiliî», închinată M. S. |{e- geluT, în care după ce face descrierea: Pustietăței gole sub arșița de sore, (’e ’n patru părți a hunei se ’ntinde ’ngrozitdre. Cu erba îl mohorîtă, cu negrulii ei pămintu, Cu a sale mari vîrtejurl de prafu ce sbdră ’n vintu.... exprimă speranța de a vede în viitori! cum drumulu de ferii să străbată acestă «savană întinsă»), gonindu «trista morte» ce zace in sînuluei. Glasulu îi fu ascultați! și profeția îndeplinită. Bărăganulu 72 do altă dată a rămașii unu basmă vechili și neințelesu. Do-alungulu lui «smeutâ cu aripi do focii» troco cu ropocjiciuno în fio-care (,li, duccndu vieța și belșuguiu cu sine, turmele so răspândoscâ mal cu încredere de-alunguh’i câinpiiloru și phigulu trage brazde vosclo și mânuse, căci vraja pustiului a dispărută de când ochiului părin- tcscu alti Maiestății Regale s’a îndreptății cu bună voință asupră-I. Sub titlulu de « Varia», sunt așezate la finele volumului alu IlI-lea o colccțiune de poesil, parte descriptive, parte amoruse, dintre cari unele sunt scrise pe albumurl, altele compuse după împrejurări, fio ale căletoriilorii, fio alo amintiriloru poetului. Câte-va aii multă asemănare cu pastelurile, precum «Căderea Rinului», «Surele, Gerulă și Vîntulii», «Scrinciobulu», «Stelele»; câto-va iar ca «Ște~ fanu-Vodă și Dunărea», sunt balade pline de naivitatea și gingășia poesiiloru poporale. Două insă merită a fi citate in deosebi: «Marea Mediterană», pastelu jumătate descriptivii, jumătate sentimentalii, in care poctulu reînvie pe malulu mărci la Nizza (1867) amintirile dulci ale linercțel, cu dorurile călătoriilorii, cu emoțiunea aventuriloni și mai presus de tuto cu dragostea do a căntâ totii co vode, totu co-I atinge și-I invioreză inima! Dar tinerețea a sburatîî, lăsându-I urme durerose în peptu și îndooll, de nu chiar descuragiări, în sulletu: Ah! în a mea junie Necontenitii cântam, De dulce armonie Ferice mă’mbătam. Acum junia-1 dusă In șină la Dînnnedeti, Steluța mi-T apusă Din orizontalii meu! j Dar când o ! scumpă mare • In calc-mi te zărescii, I 1 rcsaru, invun șt-ml pare Că iar întinerescu.... Ș'atuncl din amorțire i Trezindii-mî' încetii, ! Simțescft cu fericire ' Că sunt încă poeții! Temeri zadarnice! induci! fărălemchi! O minte vine, unii suflet ii simțitorii, pe care cea mal mică vibrare ilii face să se misce, ișl iea sborulu către culmile senine ale idealului unde tute se prefăcu pentru dinsuhi în cântece. Ajunși! la maturitatea talentului, elu ișl va lărgi tutu mat departe zarea; din înălțimea virsleî privirea-I va 73 pute pătrunde mal adîncă, iar încordarea gândire! potolindă repe- ziciunea bătăiloră iniinel, va sci să ne înfățișeze luptele patimeloră, frămintarea ideiloru, înfiriparea aspiratiuniloru acestei întinse si ne- statornice omeniri, in mijloculă căreia va avo in curind să ne porte, reînviindă semețe fapte și nemurindă eroice ființe din trecută și din vremea de față a vitejiiloră nostre! A doua bucată, «Glasulfi din stele», scrisă sub îndemnulă unui simțemîntă de măngâerc pentru o mamă, o mamă unică, care și-a perdută copilulă, este plină de atâta frăgedime și respiră atâta înduioșată dragoste, în câtă numai o inimă de părinte sau do mare poeții putea să găsescă asemenea accente: 0! dragi părinți, iubită țeră, Voi care mă iubiți, foindiți-vă că’n primăvară Gind pomi-su înfloriți, Cerulti atrage și răpune De pe pămîntă ori ce minune, Aromii de flori, dulci armonii, Și fluturi și copil. Copilulă ce se schimbă’ii flore E mistică curcubeu, Ce leyă strînsu pămînth de sore Și oină de Dumncdcă. Ah! fericirea mea e mare, Căci am acum spre admirare Lnu Dumnedeu in cerulu siintu Și altulu pe păminlu! Urcându-se, ca prinosă alu unul sufletu curată, până Ia durerea Augustei mame, aceste versuri avură darulu de a apropia mai multă pe poeții de Suverană și a-i schimbă admirat iunea intr'unu sim- {emintCt de afectudsă prietenie. Alecsandri, care eră ascultatei cu interesă, fu de aci înainte așteptată cu plăcere și primită totă mal cu dragă! Principele străină, liindă consimțirea uneia dintre dorințele do căpetenie exprimate de Divanulă ad-hoc, Alecsandri fu printre cel d întâi a aclamă suirea pe tronă a luî ( and I. Deși de mulțl anî st; ținuse departe de ori ce amestecă in poli- tica militantă, pentru a da o dovadă de iubiri* noueloră instituțiunî, eliî consimți a reintră in Cameră, unde fu alesă Vice-I’reședinte. Raporturile sale cu Corona deveniaă fotă maî strinse și eră feri- 74 citii când putea orna ori primăvara să-și depue la Bucuresci omagiale la piciorolo Suveraniloră. Cu acestii prilegiă se urmaă lungi și interesante convorbiri între Carmen Sylva și dînsulii asupra limbel și istoriei patriei, asupra tre- cutului ei glorioșii și a speraiițelorii în viitorii. Atunci se preschimbau vederi asupra litoraturel și poosiel, împărlășindti-șl umilii altuia cre- dințele și părerile, ast-felii că din aceste desbateri Suverana rămânea totil mai mulțumită, poetulu eșiâ totă mai încântată. Nu e nimicii mai dulce și mai plinii do bune îndemnuri pentru unii poeții, decât sigu- ranța de a fi ascultatii cu plăcere de cine-va care-lii înțelege și-I impune totu de odată. Încrederea în sine se micșoreză pe măsură ce critica o mai dorită, iar simpatia la care elă țintesce estegarantulii contra lipsei de cumpătă ori a silnicei pretcnțiunl. De alt-felii, poeți de același temperamente liricii, Carmen Sylva și Alecsandri se puteau pe nesimțite influență, fără ca acesta să răsară în modii aparentii, fie dintr’o notă personală, fie dintr’unii concepții idealistă împrumutatii unuia de către celă-laltă. Este insă manifestă că Alecsandri intră de aci într’o nouă fașă, în care gândirea alergă pe câmpii mai întinse, cugetările sorbiaă adovărulă din cercetări mai profunde, iar versulă se îmbrăcă în mantie mai bogată și mai mindră. Numai limba suferiâ, dacă polii dice ast-felă, forte puțină e dreptă, tic prin introducerea a câtoră-va franțuzisme, de cari ună maestru ca dinsulă nu ar fi avută nevoe, dacă ar fi crezută că ideile sale, negreșitii nouă, și do o substanță mai subtilă, putcaă fi exprimate și fără de ajutorulă lorii, fio prin unele sacrificări alo ideel saă alo limbel pentru rimă. Dar lucrările lui Alecsandri fiindă plăcute, lumea le-a cetitu și le va ceti cu ușu- rință. Poesia sa are darulă de a nu căde greii nici po sufletă nici pe gene; vioe, ea răsfață po unulii, și variată, ademcnesce pe cele-lalle. Pentru acesta însă elu a fostă ursitii să scrie cele mal de multe ori sub impulsiunea ori sub farmeculu femoeî, în- vățându ast-folă arta cea mai atrăgătore, arta de a plăce, lucru totă atâlă de folositorii în literatură ca și in vieță. 75 «Dacă sunt poeți ce nu aii, precum femeile frumose, decât unu timpii, o primăvară, cari după câte-va (Iile de strălucire, de vuetu, de renume, prindă, când nu mal sunt susținuți ori înălțațl de o pasiune, a se micșoră, a căde in umbră și în tăcere; sunt alții mai bine înzestrați de natură, cari reîncepu și înmulțescă primele lorii succese, reinnoindă în maturitate și chiar în mar- ginele betrânețeloră momentele de avinturi, do inspirare și dândă la fie-ce vîrstă produceri none și nu maî puțină viețuitor© de- cât acele venite în dimineța vieței, în florea sufletului și a tinerețe!. Născutii poeții, Alecsandri a urmată cariera începută întîlnindu acelo (Jile fericite, cari răspuncjendă la primele sale isbândi în- tinerescu și facă mai mare numele lui. Elă a mersă desvoltându-se, dar păstrândă în varietatea subiecteloră și a compunere! farme- culu seă tainică și stăruitorii: poesia, și dovedindă chiar în pro- ducerile cele mai de pe urmă puterea, junețea, seninulă talentului.» (1) înainte dar de a procede la cercetarea « Legendeloru» cari cu «Odele eroice» sunt cele din urmă lucrări ale lui Alecsandri, vomă stărui puțină asupra «Poesiiloru populare ale Româniloru», adu- nate, întocmite și închinate do dinsulă Domne! Elena Cuza. 11 \ <>l. in-8°, VIII sși 416 pag. Bucuresci. Tipografia Lucrătoriloră Asociat!. 1865). 1’ntî mică numeră do «Balade» cuprinse în acestă volumă fusese pu- blicate în broșuri la anulă 1852, după co «ajutată de mai multe per.soiio și mai alesă do Al. Kusso», elă adunase «in deosebite călătorii prin munții și câmpiile înflorite alo ferii», ună mare numeră din aceste poesii, pe cari le împarte în 3 principale categorii; a) Cântece bătrânesc! saă Balade, b) Doino și c) Hore. «Homânulă e născută poetă! înzestrată do natură, cu o închi- puire strălucită și cu o inimă simțitore, elă îșl revarsă tainele sufle- tului în melodii armoniose și în poesii improvisate. De-lă muncesce dorulu, de-lă cuprinde veselia, de-lă minuneză vre o faptă măreță, elu îșl cântă durerile și nemulțumirile, îșl cântă eroii, îșl cântă (1) G. Vărnaru Liteanu, Operele complete ale lui Alec^.nulii. Convorbiri Literare. Antilu X. pag. 15X, 159. 76 istoria, și ast-felă sufletulu soft o unu isvoră do frumoși poesic. Comori neprețuite de simțiri duiose, de idol înalte, de notițe istorice, de credărl superstițiose, de datino strămoșesc! și mal cu scmă de frumuseți poetice pline de originalitate și fără semănă în literaturele străine, poesiile nostre poporale compună o avere națională demnă de a fi scosă Ia lumină, ca ună titlu de glorie pentru nația ro- mână» (1). Ast-felă grăesce Alecsandri în prefața cânteceloră po- porale și nu numai Românii ci și străinii aă admirată «aceste petro scumpo ale comorel nostre naționale», căci multe din clo aă fostă traduse în limba franceză, engleză și germană. Prin acestă colec- țiuno de cântece, poetulă și-a dobândită drepturi mari la afecțiunea și recunoscința patriei sale. Aă fostă do sigură și înainte și după dinsulă poeți, alu cărora talentă nu se pote tăgădui; nici unulă însă nu s a inspirată mal multă de dalinele și tradițiunile poporale, puțini aă simțită cu aceeași duioșie și aă exprimată cu aceeași dulceță farme- culă poetică ală plaiuriloră nostre, albastrulă cerului și limpediciunea apcloră, umbra cea prielnică la visare a păduriloră, mirosulă și frăgezimea floriloră, mindrețea și imbelșugarea câmpiiloră, în sfirșită nici unulă mai cu focă decât dinsulă n a cântată vitejia și menirea gloriosă a nemului românescă. In acestă culegere găsimă poesia aprope a întregului poporă română! Totă ce se mișcă și Irăesce in prejmă-î, totă ce de apropo saă de departe l a putută impresiona, credințele ca eresurile, fe- nomenele naturel ca produsulă geniului omenescă, tote bunele amin- tiri ca și tote gemetele durere! sale, vitejia, virtutea, patimele, do- rulă, dragostea și mal presus do ori ce respectulă dreptățel și ve- nerațiunea nemului, tote i-aă dală lui prilejă de cântare, căci Doinele, ca Horele și Baladele, se cântau, improvisându-se totă de odată melodia cu versulă, Ia plugă, acasă, la drumă ori la răsboiă. Cine a călătorită insă prin țeră și a avută apropiere cu țăranii, a putută constată cu ce dragă întrebuințeză ei metaforele și a ob- servată că graiulu loră este presărată cu aforisme, cu dicători, cu (t) V. Alecsandri, Poesiile populare ale Koinâniloiu. Prefața. Edițiunra citatfi. _ ⁷⁷ îmboldii*! sau asemenări satirice. Poporulu în desvoltarea sa trece ca si omulu prin gradațiunile vîrstel. Copilăria si tinerețea, vesele și nepăsătore, sunt vremile în cari tote simțirile se prefaci! în cântece; mai târziu când grijele se inmulțescă ca si nevoile, cân- tecele se făcu totă mal rare si mintea se ascute, ca să potă celu puțină împunge, dacă nu e destulă de vrednică a birui. De aceea adi când limbelo se subțiază, cântecele începu a peri de prin sate. Poesiile poporale sunt cu tote acestea anonime. Intr’adeveru poelulu ne spune că balada «Mioriței» a audifo din gura Baciului Gheorghe L’drea de pe muntele (’ealilăă, că doina «Sora amtraba iul ier ului* e compusă de o terancă «Domnica» din sătulă Crăinicenil, si că Ștefanii Bourii, vinătoră dela Bicazu, și moșu Cosma Vioră, lăutarulu dela Vrancea, i-au cântată multe balade și doine, dar numele autoriloră nu le-a putută descoperi nicăeri. Acestă genu de poesie s’a păstrată transmițendu-se din gură în gură ca tradițiunile, căci Iu lungă vremii» apropo singura literatură la noi, și a trebuită să fie ecoulă credinciosă alu patimeloru și alu viețce în casele lui Costako Ghica pastorala hiî «Mirtil 101 și Chloe», tradusă de dinsulă în românesce după Gessner și Flo- rian; iar mal târziii jucară «Alzira» de Voltaire, «Saul» do Alfieri și «Micbaiu Vodă Vitezulii» de Assaki; apoi ori ce urmă de teatru românii dispăru până la 1821. După plecarea lui Ghcrghy, Domnița Ralu, «ființă cu gusturi ar- tistice si avendii siințulii frumosului», înjghebă o trupă compusă de tineri din șcbla elinescă dela Măgurbnu, caro în scurlii timpii putu juca mal multe drame și pastorale în grecoscc, până ce membrii Comitetului Etcrieî înființară unu teatru cu repertorhl de piese pline de situațiuni și do doclamărl patriotice. Tinerii români cari invețau la șcbla grecescă, veijendu că străinii le luase înainte și obțineau frumbse succese, se hotăriră a-i imită, și la 1820 jucară pentru prima oră in limba română pe «Hocuba» lui Euri- pide, tradusă de A. Nănescu, în care I. Eliade ținea în același timpii rohilu Hecubel și făcea și po suflorulu. Ei mal jucară pe «Avarulâ» lui Moliere și alto piese mici, dar no mai pulendii luptă cu mulțimea greutățiloru, toatrulu lorii românescu, considerații că nu e bunii de nimicii și lipsitii de ori ce sprijinii, peri până la 1830, când C. Aristia puse câți-va tineri iubitori de arta dramatică să joce în românosco între altele «Cesulii do seră» do Kolzebue, tradusCi de marele Logofeții I. Văcărescu și «Orest» de Al (ieri, în care C. A. Rosetti so dice că interpretă cu o ferocitate atâlii de naturală rolulii tiranului Egistii, în călii înspăimântă po publică și pe însuși Aristia. Succosulu acostoru rcpresentațiunl îndemnară pe unii boerl să ioa măsuri pentru construirea unui localii de teatru, însă contribuțiunile personale la cari avusese recurși), noii indii în- destulâlbrc, ei preferiră să transforme și să măroscă vochiulii teatru. Guvernulii neajutândii întreprinderea cu nimicii, scena merse lân- gezindâ, până când sub domnia Iul Alexandru Ginea, I. Eliade, Ion Câmpineanu și C. Aristia înființară «Societatea filarmonică», care deschise o școlă do inusicâ și declamațiune la 20 Ianuarie 183-1. Băeții și fetele (do familii bune în maro parte), avendii burse de studiii, învețară cu stăruință, până ce eșindii po scenă jucară cu multii succesii în teatrul ii nou construitii de Momolo în curtea 102 Clucerului Slătinenu (colțulti stradel Nouă și Academiei). Socie- tatea filarmonică și școla el făcură progrese repezi; publiculti eră încântată, iar actorii jucati din ce în ce mal bine bucăți din repertoriulti clasică francezii ori italianti traduse în româ- nesce. Din nenorocire, boeril fanarioțl și chiar unii dintre cel ro- mâni, vădendti că avîntulti ce se dedea spiritului publică și ideile de libertate ce se desfășurati po scenă puteati să le pricinuiască neajunsuri posițiunilorti lorii în statti, uneltiră fotă felulă de intrige, băgară chiar zîzanil între membrii societățel, ast-felii că după 2 ani ea se deslîință, desființându-se și teatrulii împreună cu dinsa, iar ac- torii se căpătuiră cum putură prin slujbe civile ori în armată. Unulti singurii, C. Caragiali, își formă o trupă, cu care plecă în Moldova, unde la Botoșani reuși a atrage atențiunea tuturoră asupra sa. De alt-felG în Iași lucrurile se petrecuse aprope identicii. După stăruințele lui G. Assaki, care la 1831 înființase la biserica Trel- Erarchl unti corii românescti de 32 de elevi, se institui unii «Con- servatoriti filarmonico-dramaticu» sub ocârmuirea Vornicului Ște- fană Catargiu, Aga Gh. Assaki și Spătarulii V. Alexandri (tatălti), în care elevii, femei și bărbați, învtițati musica și declamațiunoa. Ei debutară la 23 Februarie 1837 în localulu din curtea lui Talpanti, numită «Teatrulii de Varietăți», cu drama «Laperouse» și «Văduva viclenă» de Kotzebue, prelucrate de Assaki. Succesulti fu mare și ontusiasmulu publicului plină de emoțiuno, așa că teatrulii căpe- tândă și o subvențiune de 200 galbeni dela Michaiti Sturdza Vodă, putu după 15 luni dela deschiderea sa să dea chiar și opera «Norma» în limba română. Dar și aci se puseră intrigole po lucru, Guvernulă retrase subvențiunea și elevii părăsiră Conservatoriulă. Norocii dor că la 1839 C. Caragiali sosi cu trupa din Botoșani, și la 14 Ianuarie 1840 se reîncepură representațiunile cu «Elevuh'i Conser- vatorului», piesă do C. Negruzzi; apoi urmară multe altele, între cari «Nenorocita pătzanie a Boureanului», o comedie de năravuri locale de Samoilă Botozatu. Acum Guvernulă, verandă progresulti scenei române, numi o nouă direcțiune a toatruluî, compusă din V. Alec- sandri, M. Kogălnicenu și C. Negruzzi, care însă în locă să se _ ^03 _ îngrijescă de sorta și îmbunătățirea trupei române, angajă actori francezi, «ca să fie, «Jiceaă el, dreptă pildă și învățătură artiștiloră (?) noștri», dar in fondă pentru a procură societăței înalte o petrecere mal alesă, după deprinderea contractată prin străinătate, și mai cu semă pentru a scăpă de controhilu și strășnicia poliției, care urmăriâ aprigă ori ce veleitate de critică pe scena națională. Este cunoscută intîmplarea lui Alccu Russo, carele într’o mică farsă punendă pe unu țerană să cânte: Din Focșanl la Dorohol Țera-I plină de ciocoi, se vedu aruncată pe unu geră aspru într’o căruță de poștă și dusă la schitu la Soveja, în munții Vranceî. Acolo elu petrecu 3 luni păzită de gendarml ca ună vinovată, iar bieții actori ce luase parte in piesă fură îngrămădiți în noptea chiar a representațiunci într’o căruță jidovescă și trimiși spre pocăință la deosebitele schituri din munți. Iașii remaseră ast-felă o ernă întregă fără teatru. (1) Din asemeni pricini Guvernulă își trase mâna de-asupra teatrului, care cădu cu totă povera nevoiloră sale pe spinarea celoră trei mem- bri ai direcțiune!, deveniți ast-felă fără de voe directori de teatru și siliți a lucră singuri pentru a scăpă scena română de o cata- strofă. EI compuseră deci, localisară, traduseră mai multe piese, cari fură bine primite de publică. Multe din aceste lucrări s’aăper- dută. Numai din faimă se mai scie despre «Orbul ă fericită» ală lui Kogălnicenu, «Bochet tatălă -și fiulu» alu lui Negruzzi, «Spăla- rulă Hazmatzuki», «Farniazonulu dela Hlrlăă», «Cinovniculă și modista» ale lui Alecsandri. Acesta fu începutulă carierei dramatice a poetului nostru, carele insă fără a-și ascunde nici pericolele nici greutățile ei, mai cu semă în acele timpuri de restriște și de înapoere, avu cura- giulu de a lovi relele și vițiile ori în ce locă le descoperi. Iată cum însuși se exprimă într’o scrisore din 1840: «M’am gândită adesea la asemenea grea întreprindere, și liind-că la noi nu po- (1) V. Alecsandri, Opere complete. Prosă. p. 559. 104 sodămă încă nici libertatea tribunei, nici arma (Jilnică a jurna- lismului, am proiectata să-mi făcu din teatru unu organu spre biciuirea nâravuriloru rele și a ridicolelor!! societățel nostre». (1) Și nu atâta fulgerele stăpânircl, nici susceptibilitatea lumel, cu atâtu mai orbă cu câtă nu fusese atinsă de nimeni până atunci, îlă ți- neaCi in locft pentru îndeplinirea scopului ce-.și propunea, ci enor- mele neajunsuri cc-și aveau isvorulu în sinulu chiar alu teatrului. Limba, joculu actoriloru și educațiunca publicului, iată cele trei mari lucruri pe cari Alecsandri avea să le prefacă, de nu să ie creeze. Ele erau defecte organice ale instituțiuneî teatrului la noi, și ce e mai tristă, o că au rămasă încă forte multe urme despre dinsele chiar în filele nostre, îndoritore amă pute fiice în privire cu cele de atunci! «Intr’adevfiru, limba întrebuințată de traducătorii drameloră fran- ceze și germane eră ridicolă, greoie, displăcendu auriului și ni- micindu interesulu piesoloră. Joculu actoriloru erâ atâtă de îna- poiată în câtă ori-ce lucrare, bună saă rea, spirituală saă prostă, avea aceeași sortă: erâ măcelărită fără de milă. Comediele cele mai line se schimbaă în bufonerii lugubre.... o adevărată păpu- șerie pretențiosă.» Flxccsulă, fie în ridiculă, fie în dramatisare erâ criteriulă artei loru dramatice, «căci în lipsă de modelurl, acești omeni, fără instrucțiune, fără educațiune, adunați de prin colțu- rile cancelariiloră, ori pripășiți din adîncurile mahalaloloră pe scenă, eraă siliți să-și croescă rolurile după închipuirea loru tot- deauna greșită, declamândă cu patosă și cu contorsiuni de obrazu saă recitândă pe același tonă, fără de a se opri la locurile cuve- nite și mal alesă fără umbră de simță naturală, cele ce aveaă de spusă. Publiculă asistă cu nepăsare la tote aceste nasdravănii, căci nu avea idee despre condițiunilo unui bună teatru și părea dispusă a gustă mai multă farse grosolane și drame extravagante decât lucrări de bună și înaltă comedie. Pentru elă ună individă ce se strîmbă ca o momiță saă strănută lungă, desă și tare, e (1) K Alecsandri, Opere complete. Teatru. Voi. I. Prefață, pag. X. 105 unu actorii de talentu, deși nu-lii numesce actorii ci caraghioșii; asemenea elu dă diplomă de artiștii, însă artiștii cu ducă-se pe punții, acelui ce sub pretextă de a fi dramaticii își sburlcsco porniri vul- voiii, scrișnesce din dinți, geme, rage, țipă, se bate de pereți, se trintosco pe pămîntii și se sbuciumă ca unii epilepticii.» (1) Cu asemenea elemente Alecsandri avea totuși să remâe credin- cioșii hotărireî salo, purccdendu liresce treplatii, punemlu freii imagi- națiuneî, făcondii actii de abnegare și condemnându-se la o lucrare restrînsâ de potriva interpreț Horii. Subiectele nu-T lipsiaii, căci societatea eră plină do felurimi dc tipuri ridicole saii nemernice, și dacă se impută ceva teatrului si>ii este, că reproducendii cu exclusiune, în prima sa perindă, numai actualitatea unei epoce, interesulu lui va merge totii scădendii cu câtii se va depărta de acea epocă. De alt-felii sorta acesta așteptă pe tote scrierile ce se ocupă de împrejurări dilnice, și cele mai grabnicii trecetore sunt cele ce re- presintă maî multii înclinarea și gustulu decât vițiile și greșelele unei epoce. Cine ișî maî aduce aminte acum de tlorgu dela Sadagura» de pildă, o comedie în trei acte — prima sa comedie de năravuri — ce a avutii maro resunetu și a pricinuilii mullii sânge reii boeri- lorii și cuconelorii plimbate prin străinătate, carî întorcendu-so în țeră o criticau și o disprețuiam Acostă manie ridicolă, căreia încă astădî, lucru de mirare, mulțî i-aii remasii credincioși și o consi- deră ca forte de «bon-ton», eră practicată pe alunei de cei mari și găsiâ mulțî imitatori zeloși, maî virtosu în publiculu celă me- runtu, liresce «nepurtatii peste botarii». Iată co no spune însuși autorulu despre succesul!! acesteî come- dii: «Se dice că Măria Sa ar li forte nemulțumiți! de dre-cari sli- chiueli adresate ispravniciloru și judecătorilor^ ce hărțuescu popo- rulu și cumpenescii dreptatea sub pârintesca Sa oblăduire; se dice iar că mare a foștii cutezarea mea de a pune pe scenă un grecii, Kir Agamemnon Kiulafoglu, și că acestu începutu de campanie în (1) V. Alecaandri^ Opere complete. Teatru. Voi. 1. Prefața pae. XIX scq. 106___ contra puterniciloră (Jilel s ar pute sfîrși pentru mine prinlr’ună neajunsă neașteptată.» (1) Despre a doua a sa comedie, a Iașii in cama valii'», îndreptată con- tra coloră ce aveaă interesă de a nu se formă o opiniuno publică me- nită a condemnă faptele loră, totă elă ne spune, că «se ținuse chiar sfată tainică la Curte, spro a se luă mesurl contra tendențel revo- luționare a tinerimel și spre a se înfrenă autorulă. Se pomeni chiar de mănăstire, se propuse închiderea Teatrului Națională, se dete ordine aspre censurel».... Cine mal citesce astăzi «asemenea vechi* turl»? cu tote că într'însele se coprinde multă spirită și adeveru și că aă, cu totă simplitatea loră, mal multă valore artistică decât o grămadă de produceri moderne eșite din pene pretențiose și nesărate. Intre acestea Caragiali fu nevoită să plece cu trupa sa în Bucu- rescl, unde deschise în sala Slătinonu «Toatrulă de diletanțî», în tovărășie cu C. Mihăilenu, Mali Cronibace, Lăscărescu, Kalița Stoe- nesca și alții. Acolo, timpă de 4 ani, deteră el representațiunl pline de interesă, reușiră să-și facă mână bună pe lângă câțl-va boerl patrioți, cari purtându-le de grijă căpetară chiar o subvențiune dela Bibescu-Vodă pentru dînșiî. EI avură noroculă să asiste la 1846 la punerea temelieloră Teatrului Națională de astăzi. După foculă din 1847 plecară însă la Craiova, unde Caragiali și Mihăilenu fon- dară teatrulă ce și până acum portă numele luî Teodorini, suc- cesorul ă loră. Dupe plecarea lui Caragiali din Iași, direcțiunea trupei române o luă pentru câtă-va timpă B. Luzzato, care între alte îmbunătă- țiri introduse și luminările de stearină in sală și pe scenă și avu fericirea de a descoperi în Nicolae Luchiană, mortă mal deunădl, ună talentă comică do primulă ordină. La 1846 Decembre 22, Teatrulă noă de pe strada Copouhil (astăzi arsă) fu gata și Millo îl luă direcțiunea, păslrând’o cu câte- va intermitențe până la 1852. Matei Millo, care după ce jucase la 1835 cu o trupă de amatori mal multe piese, între cari «Poe- (1) Ibidetn, pag. XVI. 107 _ tulă romanticQ și Postelniculă Sandu Curcă», compuse de dinsulă, stătuse câțl-va ani în Francia spre a se perfecționa în studiuhl ar- tei dramatice — Matei Millo, celu mal desăverșită actorii alu Come- diei române și minunatulă interpretei alu operelorîi Iul Alecsandri, crea acea serie memorabilă de tipuri, cari erau rupte din carnea și sufletuliî societățel de atunci. Câte cesurl plăcute nu au petre- cută admiratorii acestui mare talentu, privindu-lu cu ce vioiciune de mișcări și de spiritu înfățișă personagiul0 rolului, cu câtă pu- tere de observațiune pătrundea firea și însușirile lui, ce varietate do intonațiunl, ce jocuri de lisionomie potrivite cu împrejurările acțiunel avea, câtă corectitudine în îmbrăcăminte și ce respecți”! de detalii păstrâ — petra unghiulară a artei, — cum totă ce lăcea eră în armonie cu întregulă și nimicii din greșelele ori slăbiciunile caina- racjiloră săi nu-lă distrăgea nici îhî deconcerta întru nimicii, din potrivă adesea ÎI erau de bună folosii pentru activarea jocului șeii propriii! Ce minunată întrupare de caractere diferite, fie-careînsă unii totu completii, intelectualii și plasticii; și nu numai ca interpretii, ci ca autorii și înscenatoră nimeni nu aveaochiulii mal agerii, mintea mal is- cusită și îndemânarea mal practică. Pentru unii asemenea artistă făuri Alecsandri acele figuri contemporane, ce schițați prin câte-va trăsuri actualitățile comice născute dintr’o împrejurare, o preum- blare, o întîlnire și necontenitii luate din vieța de tote dilele. Căci lucrarea lui nu este din acelea ce răscolescă adîncil pen- tru a descoperi adevărulu saă pentru a studia pasiunile și conflic- tele lorii; elă nu a foștii unu cugetătorii ci ună observatorii, care «se mulțumiâ, odată subiectulă găsită, de a întrevede frumuse- țile ascunse într’însulă, efectele ce ar pute produce, și do a le pre- găti câtă mal bine pentru punerea în scenă. De alt-felă acestă sciință de pregătire nu a fostă pentru Alecsandri unii scopă, o preocu- pare. Elii nu a dată mare însemnătate artei de a combină împre- jurările și incidentele în așteptarea dosnodămîntuluî, nici a căutatii să deștepte în cursulii lorii prin legea contrasteloră curiositatea, ¹⁰⁸ simpatia, îngrijirea, tote simțomintele în fine prin cari participăniu la bucuriile și la durerile semeniloră noștri.» (1) La dinsulă poetulă liricii se manifestezi în ori ce ocasiune, de aceea lucrarea lui dramatică o inferiori celei poetico. Procedeulă șeii este identică în amindouă cașurile. Elu privcscc de pildă in- prejurulă șeii o formă, o colore ce-lu încântă, sau observă o gru- pare de ființe, o scenă de năravuri care-lă impresioneză, și când imaginea lucrului văzută devine netedă, hi mi misă, ori firele intri- gel sunt destulă do înodate, atunci așteptă momentulă inspirațiu- nel saii impejurarea prielnică producerel, și poesia ori comedia ră- sare ca Aurea stropită de rouă dimineței. «Elă nu se ostonesce căutându ca o abstracțiune ideahilu, ci pro- fită do efectele simțite, de spectacolele observate, purtândă și hră- nindă intr’însele materialulă culesă, până când îndemnată de pute- rea și de durata impresiuneî pute exprimă cu t. 122 Succesulă fu plinii de sgomotă și de cntusiasmă. Critica se grăbi de a recunosce că o lucrare de mare merită se ivise pe scena ro- mână, dela ună timpii puținii hrănită cu scrieri originale, iar Aca- demia acordă poetului Marele Premiu Nâsturelă-llerăscu! Tote trium- furile, tote onorurile! Cu tote acestea se plicea — cu glasă acoperită, prin colțuri — că emoțiunea nu resărea in modă francă, ci eră silnicită și greoie, ca- racterele eraă palide și inegale în desfășurarea loră, iar acțiunea plină de esitațiunl, de non sensuri și de lacune, și că dacă poesia n’ar fi aruncată asupra tuturoră mantia superbă a inspirațiunel sale lirice, drama fără căldură și poddbele limbel s’ar fi tîrîtă ser- bădă și informă in făgașulă unei concepțiunl lipsită de sufletă și de aripi. Firesce acestea sunt aprecieri personale ale unoră pesi- miști, cărora nu le-aș pute mal bine răspunde decât cu reflecțiunile amare ale lui Despotă: Desbracă-te, o Despotă, de pompele lumescl, Căci cerulă ține frăulă voinței omenescl, Și nu-I nimică ală nostru decât mormîntulă rece, Și elă ca noi devine ună putregaiă ce trece! Ce-am fostă când dintre omeni eșindă am ruptă că rendulă? Culegătoră de umbră cu mâna și cu gândulă. Ce sunt ? o părăsire, ună vrească făr'de răsadă. Ce-oiă fi? ună pumnă de țernă pe o scândură de bradă! E departe aci poetulă de vechile-I deprinderi. Studiulă, măsura, chibzuiala aă înlocuită impresiunile momentului, capriciile inspira- țiunel saă îndemnurile prilegiuhil. Totă ce va face și va c^ice do acum va fi desbrăcată de acea impulsiune personală, care turnă cugetările, simțirile și aspirațiunile sale, într’ună cuvîntă vieța sa proprie, în forma personagieloră croite aprope cam după același calapod ă. Negreșită întreprinderea e mai anevoiusă, dar va ave meritulă de a no dovedi câtă de tîneră și de puternică erâ încă geniulă poe- tică ală hil Alecsandri. Succesulă Iul *Dospotu» deșteptase o mare dorință în suflelulu 123 poetului: vroia, elft care cu foculă tinerețe! lucrase la reînvierea patrie!, să-ș! consacre totă activitatea la întocmirea une! seri! de drame cu subiecte exclusivă luate din istoria națională, prin cari se înfățișeze urmașiloră pe bărbații trecutului, vestiți pentru fap- tele lorîî mari, cum și evenimentele prin cari Românii s’aă distinsă ori aă fostă în vre-ună chipă ore-caro puși în vada lumel. Adecă, aceea ce făcuse, într’ună cadru mai restrinsă, cu figu- relo contemporane ale cânteceleloră sale comice, vroia să facă acum, in plină maturitate a cugetărei și a talentului, pentru marele chi- puri saă vestitele împrejurări, ce și-aă crestată numele pe tabla amintircl nemuhil nostru. Ne și vorbiâ cbiar, dându-ne amănunte, despre o dramă în cinci acte, «Răpirea Bucovinei», pentru pome- nirea căreia scrisese încă din 1865 doina: Dulce Bucovină, Veselă grădină Cu pomi roditori Și mîndri feciori, Ah! cine te vede Chiar în raift se crede, Cine-i trecătorii | Te plânge cu doră! și în care negreșilă rolulă principală era ținută de Gr. Ghica Voevodă, cădii tu prin înșelăciune victimă Turciloră la 12 Octobre 1777. Mai pomeniâ iară de planulă unui poemă dramatică în 8 ta- blouri asupra lui Ștefană celă Mare, cum și de mai multe altele, între cari veniâ și «Desrobirea Țiganiloru», melodramă în 4 acte, și o comedie de năravuri «Invidioșii», în care-și propunea să schi- țeze multe figuri din societatea nostră actuală. Ce s’aă făcută tote aceste frumose proiecte și unde s oră afla lucrările acestea, de le va fi întreprinsă, nu sciă, căci în loculă loru amă vodutu apărendă de odată gingașa comedie «Fântâna Blanduziel», representată pe scena Teatrului Națională la 24 Martie 1884. Alecsandri aretase în tot-deauna multă înclinare pentru antici- tatea romană și-și făcea o fală de a pune în scenă pe umilă din- tre poeții el cel mal drăgălași, căruia îl purta ună adevărată cultă. Poesia lui Horațiă, plină do adeveră, sinceră, fără de pre- făcetoric a simțire!, îlă fermecase prin simplicitatea cu care cântă 124 plăcerile, veselia, spiritulă, generositatea, Înțelepciunea, și pe tote cu aceeași dragoste, putere și inimă bună, fiind-că toto aveai! o egală înriurire asupra el. De aceea, in comedia sa, alegendă momentulă acțiunel la doi ani înaintea morțel poetului, a vroită să no arate într’adinsă că deși în vîrstă de 55 de ani mintea și su- flotulă lui rămăsese totă tinere, precum aveau să-I remâe în veci. Cântărețulă epocel lui Augustă este cântărețulă contemporană ală tuturoră veacuriloră ce l’aă urmată, fără ca timpulă să-I fi ni- micită frăgezimea, nici să-I fi stinsă vre o rază din strălucita au- reolă ce-I lumineză capulă de 2000 do ani. S’a făcută totuși observarea — căci nimică și nimeni nu pote fi scutită de săgețile pismașiloră, — că pentru o comedie de mora- vuri romane, poetulă nostru rău și-a întocmită subiectulă ast-felă în câtă să nu ne pună în evidență decât poftele, așâ dise brutale, ale atâtoră distinse persone, pe când pntr’ună cadru mal ridicată ar fi putută zugrăvi ună tabloă multă mal domnă de genialulă pootă și de epoca, ce nu eră tocmai atâtă de degenerată precum vrea să no-o arate acestă comedie. I s’a ținută negreșită semă de patimole și de înclinările ce aă pusă de atâtea ori coarcănă negru in jurulă senineloră sale inspirațiunl, făcendă pe llorațiă să trecă în ochii lumel dreptă ună desfrânată și ună tovarășă primejdiosă la sfaturi, dar aceste amenunto, pordendu-se în arcanele fără sfirșită ale cternitățel, s’a pretinsă tocmai că, pentru o așă do simpatică fi- gură, trebuiaă alese alte împrejurări și ună altă mijlocă socială, care să-lă înobilezo în ochii noștri, iar nu petrecerile ordinare între omeni vicioșl și grosolani, cari să ni-lă înfățișeze pare că mal micșorată decât a putută fi în realitate! — Legea perspectivei in istorie este răsturnarea principiului perspectivei în optică: fi- gurele cu câtă sunt mal depărtate cu atâta sunt mal mari! Dar vorba lui Slavici, «gura satului n’o astupă decât pămintulă», așâ și cu gura criticiloră cari găsescă chiar polo în soro! Și mal întâi, llorațiă are o posițiune cu totulă a parte în (,lisa comedie, plină de gingășia, de generositatea și de noblețea purtărej și a geniului Iul. Elă este adeveratulă soro în jurulă căruia cel-lalțl 135 fie invîrtescă ca nisce păpuși trebuinciose intrige!; elu face contrasttî cu dinșil, și însușirile ce portă aceștia li s au dată tocmai ca chi- pulă lui să reiasă strălucitorii pe fundulă negru alii tabloului unde se mișcă cu toții. Principiile de perspectivă istorică sunt deci bine păzite aici, mărinimia, înduioșarea și admirabila*! inspirațiune îlă înalță, îlu făcu să crescă și să ne apară împodobită de nemuritore daruri; iar dacă inima-I bate de dragoste la bătrânețe în peptă, ore nu este elă poetulă plină de ilusiunl, fericită de o rază dulce aprinsă în privirea unei copile, și Getta nu este ea ore destulă de frumosă și de nevinovată? !...........Cine-I face ună pecată din acesta are inima sterpă ori sufletulă amărîtă, și nu pismașil saă ofi- liții potă pricepe tainele simțirel! Forte bine interpretată de Aristița Romanescu, Notara și Mano- lescu, copiii resfățațî al poetului, acestă comedie a rămasă ca ună modelă de literatură dramatică în repertoriulă Teatrului Națională. încercarea de o a representâ și în Iași nu isbuti, din causa insuficienței actoriloră și a modulul loră pretcnțiosă și manierată de a juca come- dia acesta, simplă de alt-felă până și in artificiile el scenice. Pe lângă acesta, chipulă cum pronunță ei limba strică frumusețea ver- suriloră, ce trebuescă rostite fără de nici o prefacere a întonărei și cu limpetjiciunea firescă a fie-căruî cuvintâ. Este însemnată cestiunea acesta a liinbei vorbite pe scenele nostre, atâtă din punctulă de vedere ală frumusețe! câtă și din acelă ală formeloră ei. Să nu se credă că autorii sunt mari vinovațl întru acesta, căci după obiceiurile statornicite în teatru, când textulă e bine sciută pe din afară, nu-și mai dă nimeni ostenelă de a observă cum elă se rostesce, căci pe când repetițiunile se facă in școlă, ro- lurile sunt în deobște mai multă mormăite decât pronunțate, iar când se facă pe scenă regisoril și directorii caută să întocmescă ori să corigă mișcările și atitudinile, lăsândă fie-căruî actoră latitudi- nea de a (l'ce cum pote, saă cum vrea aceea ce are de părți necunoscute dintr’însa; pe lângă acesta, minunatele cuceriri ale sciințel statornicescă neîncetată adevăruri sau învedereză principii până erl contestate, croază regiile din expe- riențe și experiențe din ncsfirșitcle trebuințe; ideile ieaă ună avintă 138 _ mal largii, cunoscințole so înmulțesci!, obiectivitatea măresce cali- tățile judecățeî, în line cerculu cugetare! și alii activitățeî îșî îm- pinge totu maî multu hotarele către nemărginire; omul ii însă, cu simțirea, cu patimele, cu dorurile și cu nevoile sale rămâne același în mijloculu vîrtejulul care schimbă, sdrobesce ori preface tute, afară de însușirile și temeiurile ființei sale. S’ar crede prin urmare, că poesia, revelațiune a frumosului în natură și în concepțiunilc omo- nesci. supusă fatalmente la legile acestei transformări generale, va luă atâtea fețe sub câte manifestațiunl ni se vorii revelă și dînsele în deosebite împrejurări. Frumosul»! însă fiind»! un»! principiu etern»!, pe caro nici o metamorfosă nu-lii pute atinge, modul»! representă- rel Iul rămâne eterni! același, cu tută variabilitatea sa»! înmulțirea însușirilor»! percepțiuneî. Cu tute acestea, cel ce a»! pretențiunea de a sburâ împreună cu timpul»!, al cărorâ ochi privescâ de-a dreptul»! în sure sau de pe înălțimile voculuî caută orizonturi mal nouă și mal întinse, spun»! că dacă omulti pote — luati! individuali! — să rămână în ce pri- vesce firea lui același; lumea, — aglomerațiune de omeni cu lup- tele și pasiunile loru, — este supusă acțiune! timpului și civilisa- țiunel, care-I prefaci!, desvoltându-le inteligența, sa»! îmbunătățindu-le calitățile lorii morale. De aceea, tot»! ce purcede dela lume sau stă în relațiuno cu dînsa, primesce negreșitiî impresiunea carac- teristică a fie-cărcia dintre multiplele evoluțiunî la cari e supusă. Așa, poesia lirică, cu tema ei vecinie»! personală, variată și repe- tată peste măsură, a produși! oboselă în spirite și este întîmpi- nată cu o vădită nepăsare pretutindeni. Acești! făgașu strimt»! și banal»! trebue părăsiti! pentru unii drum»! maî largii, mal greu pote, însă demn»! de rîvna și de curagiulii unoru vrednici pio- nieri al progresului. Primele păsuri voru fi de sigurii anevoiose, dar când prin studii! și prin inițiațiune limba poetică se va curăți de Iotă emfasa și înduioșarea netrebuinciosă, speculațiunile mințeî și emoțiunile sufletului voru câștigă, avendii forme precise, mai mare energie și maî multu adeverii și voru da artei și cugetărcî seva și vigorea, armonia și unitatea încă de mullii perdute. Iar mal 139 târdifi, când inteligențele adinei! frâmîntate se vorfi potoli, când me- ditațiunea principiilorii și regenerarea forinclorii le vorii purifi- că spiritulii, poesia va pute iarăși deveni cuvîntulfi inspiratii și nemijlocitii alii sufletului oinenescii ! (1) O ast-felii de profe- siune de credință din partea aceloru «vrednici pionieri» nu este numai glasul fi trâmbiței ce sună ataculii viitorului, ci și bătaia clo- potului de morte a trecutului și mal aleșii a presentulul. Este o revoluțiune radicală, cerendu repudiarea esteticei moderne și res- tituirea direcțiune! sufletului omenescii în mâna poețiloru, ca în epocele de aurii ale copilăriei poporeloru! Tendența e nobilă dar forte grea de realisatii, mai alesă în vremea nostră de positivitato și de egoismii, în care poesia este puținii înțelesă. Ea trece, la noi ca aiurea, printr’o crisă, din care nu scită de nu va eși cu cordele lirei sfărîmate și cu mantia museloru sdrențuită!— In totii casulii perspectiva «pionierilorii progresului» nu so va pute rea- lisâ decât pote într unii vecu ori două, iar noi până atunci să urmămii în ciuda lorii calea bătută a marilortă maeștri, cari aii cântatii cu sufletulii și cele ce aveaii în inime ni le-au spusii cu gingășia unei limbe dulci ca unii fagure de miere! Ș’apol a ascultă pe acești noî psichologl, ar trebui să nu mai avemii emoțiuni nicî idealii, să ne înăbușimii credința și simțirea, lacrimele și bătăile inirnel să le nimicimii în noi! «Cerulă lorii e surii și rece, marea lorii e de înghelu». . Sub cu- vîntuliă de a redă unii noii avîntii poesieî, eî îl smulgfi firulii chiar alii vioțel, amorulii, eternulii amorfi, care: De-unu semnii în trecătu dela ea Elu suIlctulQ ți-lii legă, In câtu să n o mal poți uită Vieța ta întregă...... sciința analitică și lilosofîa Hindtide de ajunstă pentru inspirarea cân- tecelorfi lorii. Negreșitu, firmamentulii cu sorele, cu luna, cu stelele, occanulfi, (1) Lccontte de LUle, Poeines anti<|ucs. 1 ere edităm. Paris. Leim-rrc. Preface. 140 pădurile, animalele de totă felulă sunt interesante; dar și eu sunt interesantă, eă omului Eulă meă trăcsce, iubesce, cugetă, sufere și speră, și acestă eă, sdrență poto în comparațiune cu universulă, dar sdrență scumpă mie, are totă atâta dreptă câtă și restulă lu- mel a-șl exprimă dragostea, credința, visurile saă năzuințele sale. Poeții când ne vorbescă despre dînșil no placă și4 ascultămă cu dragă, do ce ? fiind-că vorbindu-ne do ci, vorbescă despre noi și noi no lipimă dc aceia cari no mișcă sufletulă! Iată școli, iată idealuri deosebite, amindouă nobile, amîndouă umane din punctulă loră de vedere, nici una însă nu este nega- țiunea însușiriloră și lirei nostre, nici una nu-șî croesce drumulă viețol spre iadulă cu muncile de veci, spre care decadenții și ne- vropațil de adl voră să ne mâne pentru mântuirea sufletului! Alecsandri și Eminescu voră trăi în memoria tuturoră, căci făcuțl pentru a da cântece în schimbulă impresiuniloră ce primiaă, învio- reză inima, mișcă suflete de omeni, și acestea sunt daruri nemuritore ale geniului! Cel-lalțl, apostoli al deșertăciunel și al desnădejdeî, voră peri cu unda vremel, ca idolii de Iută al unei religiunl bar- bare cu temple pustii și altare fără focă sacru! «Mehr licht» murmură Gocthe în ultimele clipe ale viețel, și urma- șii înțelegendu-lă aă făcută din acestă secolă secolulă luminel. Nu numai cuceririle politice saă răsboinice facă gloria unei epoco, ci și cuceririle șciințel și alo artei. Adevărulă și frumosulă sunt idealuri către cari lumea se avîntă pe căile neumblate ale viitorimel, iar istoria, martoră nepărtinitoră ală virsteloră, așeză la locă de onore, ca pe cele mal strălucite evenimente ale lumel, vecurile de aură, al căroră paclnicl eroi aă fostă poeții, artiștii, filosofii, învehiindă pe Miniștrii, pe Generalii, pe FavorițiI acelorași vremi, serbede și trecătore ilustrațiunl, in adinculă uităreî neturburate. Geniulă, scântee divină, se înalță singură către nemurire, pe când puterea mânată de ambițiune, de glorie, de interesă nu dureză nimică statornică, dacă nu e încăldită de tainica Iul înrîurire. Vecurile, asemenea sorelul, apună unele într’ună curcubeă strălucită de raze, iar altele 141 in nori, saii turburi de negurii, sau roșii de o văpae ca sângele! Dar cine pote ghici misterele viitorului?............ .........................Dum loquimur, fugcrit invida JEtas! Cârpe diem, quam minimum credula postero? Cum (lice sentențiosul^ Horațiu. Mâne? mâne?.... Cine scie?!... Cine scie, pentru noi pote, dar pentru cei ce și-aă făcută ren- dulu pe pămîntu și ne-au lăsată vieța și munca loră deschisă ca o carte in fața eternităței, acelu faimoșii «cârpe diem» a încetatii la marginea mormintuluî. piua loru este î în prefața volumului tei» din 1891, îi datorescl multii dragostea și admirațiunea ce ai pontri’i Ilorațiu, saf» învățatului noștri’» coleg»’» Quintesc»», la care de asemenea ai stu- diate» limba latină? Venitu-ți-a ideea să traduci scrierile lui Ilorațiu în anii în car» urmai cursurile universitare, sa»’» pote mai tardii» în călătoriile tale prin Italia și mai ales»’» la Roma? In vre una din escursiunile ce vei fi făcut»’» atunci la livoli, îți vel li adus»'» aminte că în vecinătatea acelui orășel»’», numit»’» odinioră Tibur, se găsiâ moșiera lui Ilorațiu, unde poetul»’», bucurandu-se de liniștea câmpenescă, a scris»"» multe din poemele sale. Acolo la Tibur ih’i așeză Alocsandri in comedia sa Fantâna Elanduziel, la care ai scrisu o așa 151 de interesanta prefață. Sau pote, plimbându-te pe stradele și piețele cetățeî eterne, ruinele pe cari le înlîlniai în drumiilă teu ți-aă reînfâțișatiî în minte, prin umilii din acele jocuri de imaginat iu ne ce sunt proprii poețiloru, vieța trecuta a Romei antice? Tu nu vel fi gândita atunci la faptele istorice mărețe ce se petreceau odinioră în Forul îi romanii, pe Delulîi Palatinii sau la Capitolîi, ci mal de grabă la vieța dilnică, reală, cu interesele variate, comune sau protivnice, ale omeniloră, cu nevoile, vițiile sau părțile ridicole ale loru, așa precum ni le descrie poetulă latină în satirele sale. Cine scie dacă vre unu versă de alu lui Horațiu și pdte și traducerea română nu ți s’a presentatu înainte tocmai pe aceleași locuri pe unde le compusese autorul ă romanii cu vre o 20 de vecurî îna- inte? In vuetulă Romei moderne vel li revedutu mișcarea mal sgo- motosă de odinioră, ce oprii pe Horațiu la fie-care pasă în preum- blările sale matinale. Aici îlă întîmpină unu cârdu de vite ce intră sbicrândă în orașu, destinate consumațiunel milioneloră de locuitori at Romei dela începutulă imperiului; dincolo întîlnesce o glotă de cliențî, ce alergă grăbiți incasele sau palatele patroniloră loru; mal încolo se apropie de unu tribunal ă, spre care se grămădesce mulțimea de împricinați, chezașl, advocațl, martori, curioși — ceea ce nu turbură liniștea și gravitatea cu care pretorulă îi ascultă și-și pronunță sentințele; maî departe vede pe vre unu fiu de familie, unii patriciană în togă albă, in mijloculă unei mulțimi ce-lu încunjură, cum salută în drepta și stânga și strînge mâna cu intimitate celui mal de rendu, făcendă curte la toți omenii mici în tunică surie, căci mulți din aceștia sunt alegătorii dela votulu cărora va atîrnâ in- trarea în funcțiunile și onorurile la cari aspiră — cam totu așa cum făcu candidați! la Cameră și Senatu și în timpurile nostre; ici întîl- nesce o demnă bogată, purtată în jeță și încunjurată de unii numeră nosfirșită de servitori, de sclavi, iar colo unii magistralii, pote chiar unii consiliu, precedată de 12 lictori ce pășcscă gravii unulă după altulă, țiindu în mână vergele, embleme ale autorităței. — Do se va fi intîmplatii să fie o Duminecă și să te uiți la poporulu ce eșiâ din biserici și alergă la petreceri publice, îți vel fi adusă aminte _ II52 că Iotă ast-felă mulțimea alergă odată în dile de sărbători la pan- tomimc sau la teatru, ca să admire pe marii ci actori. Și pole întocmai ca la noî astădi, când după o piesă de musică seriosă executată de orchestră, audimu de odată o voce puternică pornindă din galerie și cerendă: Serba sau Chindia, totă ast-felă odinioră la Roma, publiculă vulgarii sătulii de a admiră pe Varius și Fun- danius, cerea cu strigăte întreruperea unei piese seriose pentru a se înfățișă vre unu ursă sau o luptă de gladiatori. In inijloculă acestei lumi îți închipuiai deci pe Horațiu vorbindă veselii cu unii prietenii ori cunoscută, sau oprită în locă cu sila pe Via sacra de vre ună superăciosă, așâ cum îlă descrie în a IX-a sa- tiră, sau pășindu gânditoră și melancolică în spre palatulă lui Mecena, care-lă așteptă cu prândiulă și unde intr'ună cercă de amici iubitori de poesie — o societate literară cum rară s’o fi veijută mai inteli- gentă — îșî recită câte-va din odele, satirele saă epistolele sale pros- petă compuse. Ori cum fie și ori care să fi fostă tainiculă impulsă ce te-a îndemnată, ideea odată bine hotărîtâ, te-aî pusă cu zelă, cu dragoste și cu răbdare la lucru, pentru a duce la bună capătă opera începută. Ai tradusă Odele, Epodele, Carmen Saeculare, ai tradusă din Satire și Epistole; tote scrierile lui Horațiu aă să fie în scurtă timpă reproduse în versuri românesc!, spre fericirea amiciloră literatureî clasice și pentru mulțumirea tuturora, căci Horațiu este poetulă co trebue să placă în tote timpurile. In precuvîntarea la volumulă din 1891 tu (jfici cu dreptă cuvîntă: ... «poesia horațiană are printre multe daruri pe acela de a fi ca ună tovarășă bine-voitoră ală dureriloră saă bucuriiloră nostre, ca și cum purtată de atâte vecurî, glasulă eî n’ar fi perdută nimicu din duiosa-î frăgezime. «Oglindi ndă în cântecele lui profunde ori ușore impresiunile și simțemintele nestrămutate ale fireîomenescî, nemuritorulă poetă este într’adeveră contemporanulă tuturoră virsteloră, țiindu-se negreșilu socotelă de prefacerea vremuriloră, a năravuriloră și de propășirea lucruriloră lumescî.» 153 Sciă bine că sunt școli moderne, ce și-au făcută aparițiunea și la noî, cari condemnă sludiulă trecutului ca mdrebuilorii, cari credii că poesia, precum artele în generală, nu trebue să aibă drepții obiectă numai frumosulu, ci alte scopuri practice, politice sau so- ciale. EI voră poesia nu ca scopii în sine, ci ca mijlocii pentru dobândirea unoră rcsultate la cari aspiră; alții iarăși, înrudiți cu aceștia, descriu în versuri așa numite decadente ceea ce-I maî puținii frumoșii în vieță nostră și în natură, pare c arii voi anume să pue în reliefu părțile cele mal urîte ale omenire!. Negreșită că adopții acestoru școli nu vor găsi plăcere în cetirea traducerilorii din llo- rațiu, dar să ne mângâemii cu ideea că fenomene de acestă natură sunt de puțină durată, sunt trecetbre; în totă casulă nu potii trăi maî multă decât îndeplinirea dorințeloră sau prefacerea ideiloru unei generațiunî, pe când elementulu celii statornicii, care a foștii obiectulă descrierel artiștiloră și poețiloră mari al tuturoră timpu- riloră, este interesantă astăzi și va fi interesantă și mâne, căci se ține de ceea ce e strînsă legată cu însăși natura omenescă. De aceea, pe când multe opere ale unoră poeți maî noî, chiar cu talentă, nu trăescă adesea decât o epocă relativă scurtă, ceî în adeveră geniali ca llorațiu se cetescă cu plăcere chiar după unii așa lungă șiră de vecurl. Când poetulă latină ne descrie frumusețea na turei, când vorbesce de adevăratele plăceri ale viețeî saă de scurtimea cî și când — admirabilă moralistă, — ne dă povețe de purtare și de înțelepciune, când tracteză de deșertăciunea măririloră umane saă de valorea ca- ractereloră energice și tari, tote aceste sunt adevărate astădî cum au fostă adevărate odinioră. Iată câte-va versuri despre întorcerea primăvereî, din Oda IV, C. I către Sextius, în frumosa traducere ce aî făcută: Erna aprigă se duce, căci fiori de primăvară Cu dulci adieri de vînturlaă cuprinsă pămîntulă iară: Vasele ce fără cârmă amorțise pe uscată, Legănându-se pe pîrghil către mare aă plecată; 154 Tunna tristă ’n adăposturi câmpulă netedă îlă doresoe Și plugarulă cu plăcere vatra caldă-șî părăsescc; Iar campiele nverdite mullă voiose sq desbracă Ura lorii haină argintie cu velit albă db promordră. Iată la lumina lunci mîndră horă s’a încinsu, Undo grațiile blânde și cu nimfele s’aă prinșii Acum să ne 'neingemă fruntea cu inirtă verde și cu Hori, Căci pămîntulă ne deschide tinerele lui comori. Toții asl-felii Alecsandri în pasteluli) Sfirșitii de eruâ dice: S a dușii zăpada albă de pe întinsulu țerel, Sau dusă (Jilele babei și nopțile veghere!, Câmpia scote aburi, pe umedulii pămînlă Se 'ntindă cărări uscate de-alu primăverei vîntă. Lumina o maî caldă și ’n inimă pătrunde, Prin rîpl adinei zăpada de sere se ascunde, Piraele umflate curgă iute șopotindă Și mugurii pe cracă se vedă îmbobocindă. Aceeași descriere a natureî după 2000 de ani, cu deosebire numai că Horațiu ne vorbesce de joculii Grațiiloru și Nimfelorii ce vedeau pe câmpie contemporanii sel în frumosa loru închipuire, pe când Alecsandri ne dice dc babele ce-șl scutura cojocole, imaginea ca- racteristică dar mai puținii senina din credințele poporului românii de astădi. Nu vreau să înmulțescâ citațiunile din frumușele tale traduceri, ci mă voiii mărgini a te îndemnă să lucrezi câtu mai repede la dese- verșirea operei începute, căci după cum (lice totii Horațiu, trebue; să-țl măsorl maî d’inaintc A speranțeloru lungime că-ală viețel scurtă cuprinsă. Nu te oprescă în lucrarea ta criticele accloru ce nu au gustulă literaturo! clasice, ci mergi hotărîtă înainte pe drumulA ce ți-ai aleșii. Iubite Colegu, ești nu numai din cei mai curîndu intrați în Sec- 155 punea literara a Academiei, dar ni marele privilegiu să fii dintre noi și celii mai tinerii. Patria nostră, în urma unui răsboiâ sângeroșii și glorioșii, trece acum prinlr’o epocă de liniște, do pace, de bogată desvoltare internă; totulu concură pentru a îndemnă pe cei aleși la lucrările frumose ale imaginațiunei, ale literaturei. Trecululîi teii ne este chezășii pentru viitorii, și sunt sigurii că veî urmă cu vechiulii succesii pe calea ce ți-ai însemnați!. Cu acestă convingere, cu acestă credință, îți urezu din inimă să fii bine-venitu în sînulii Academiei Române ! Digitized by Google ACADEMIA ROMANA CUV1NTC DE PRIM1R ROSTITO IN ȘEDINȚA SOLEINA DELA 2 (14) APRILIE 1894 SUB PREȘEDINȚA M. S. REGELUI DE A. NAUM MEMBRU ALO ACADEMIEI ROMANE CU - RfeSPUNSULD D-LU! T. MAIORESCU MEMBRU ALC ACÂPRMIEf ROMÂNE BUCUR ESCI V. • } LITO-TIPOGRAF1A CAROL OOBL, STRADA 189 4. Prevala 10 Bani. ACADEMIA ROMANA CUVINTE DE PRIMIRE ROSTITO IN ȘEDINȚA SOLEMNĂ DELA 2 (14) APRILIE 1894 SUR PREȘEDINȚA M. S. REGELUI DE A. NAUM MEMBRI’ AT.C ACADEMIEI ROMÂNE CU RESPUNSULtj D-LUl T. MAIORESCU MEMBRU ALC ACADEMIEI ROMÂNE BUCURESCI L1TOTIPOGRAFIA CAROL GOBL, STRADA DOMNEI lf> 1 89 4. Digitized by Google Sire, Scumpi Colegi, Infățișându-mă astădi înaintea Academiei ca să depună mulțu- mirile mele pentru onorea la care m’a chemată, spiritulă meu, comparându în taină răsplătirea ce mi s’a acordată cu neîndestu- lătorele mele titluri, a rămasă cu dreptă cuvîntă îngrijită de atâta indulgență. Dacă deci, pentru presentă, acestă îngrijire neliniștesce po noulă venită, ea-lă neliniștesce și maî multă pentru viitoră. Afară de acesta, o alegere în Academie nu se face nici odată fără întristare în aducerea aminte a aceloră cari au dispărută; și precum trecerea din vieță a unei persâne iubite nu se întimplă fâră lacrimi, asemenea alegerea unoru noî membri nu se face fără ca să nu se simtă și să nu se deplângă perderea celoră de mai înainte. Recunoscă pe de altă parte, că ori câtă de modestă și ori câtă ar li de desbrăcată de iubirea de sine acelă alesă, elă nu se pote aperă în adînculă sufletului seu de acea bucurie măgulitore, pe care o simte în asemenea momente, căci așa este natura ome- nescă; dar nu este mai puțină adevărată, că din acea bucurie tai- nică și ascunsă în inima sa, ese ceva amară: Surgit amari aliquid. Cugetarea acesta me apropie de subiectulă meă. Academia a perdută din sînulă ei, și unulă după altulă, po Mi- chailu Kogălnicenu, pe Episcopulă Melchisedec, pe marele Alecsandri, pe Gheorghe Sion, pe Grigorie Cobălcescu și, abiâ alesă Președinte ală ei, pe Gheorghe Barițiu. Aumm, CuvlntA de primire. 4 Michailu Kogălnicenu. Cine rostesce numele lui, spune o jumătate de secolă de lupte patriotice, de reforme în legi și în administrațiune. Istoricii, omă do stătu, oratorii, totă vieța lui a luptată pentru libertățile și pentru egalitatea socială. întocmai ca unu eroii din anticitale, elu a apărată cetatea nostră prin pană și cuvîntă și la momente grele prin sfaturile sale. Tinerii încă și abia cșitu din școli, elu a schițată celii întâi o Istoric a patriei și a deschisă ună cursă de acestă studiă la Academia din Iași, dimpreună cu ună altă veterană politică ală nostru, pe caro avemă fericirea a-lă păstră încă în vieță, venerabihilă membru și mai de multe ori Pre- ședinte ală acestei Academii, d-lă Ion Ghica. Vredniculă urmașă ală Iul M. Kogălnicenu în acestă Academie, amiculă și colegulă meă d-lă A. D. Xenopol va desfășură într’o di vieța acestui omă neobosită, una din figurile cele mal imposante ale istoriei nostre contemporane. Despre Episcopulă Melchisedec, acostă neobosită cercetătoră ală curentelor^ ascunse ale credințeloră oinenescl și ale istoriei po- poreloră, preotu erudită, cu idei noue, care lăsă la o parte dis- putele nerodhice ale teologiei și căută a îndreptă spiritele biseri- cescl către studiile fructuoso ale părințiloră bisericel creștine, întrerupte la noî de atâtea veacuri, d-lă I. Kalinderu, colegulă nostru bine-venită în acestă Academie, printrună studiă consciin- țiosă și elocinte, a descrisă aici vieța și operele acestui venera- bilă prelată, demnă representantă ală bisericel nostre și una din podobele ei. Pana entusiastă și plină de tinerețe a d-lui D. C. Ollănescu a expusă vieța marelui Alecsandri, a căruia morte a fostă o perdere nemângâiată pentru Academie și pentru țeră. Suvenirea poetului dela Mircesci este și pentru mine o relicuă sfintă, căci m’am bucurată în anii din urmă do sfaturile și de încuragarea sa. Din manile sale am primită ună dară prețiosă dela Academia «JocurilorCi florale» din Tulusa, pentru traducerile mele din Mistral în 1882, când coborîtorii de astăzi al strâluci- țiloră trubaduri provențali, în frunte cu marele loră poetu Mistral r> au oferită luî Alecsandri preșcdința serbare! «Jocuriloru florale» ni când, pentru întâia oră, au resunată strofele «Gintel Latine», acestu altă Carmen seculare neo-latină, în mijloculă aplauseloră entusiaste ale întrege! adunări a Felibriloră dela apusă. Cu câte-va (jile înaintea morțel sale, iî adresam acesle versor! în fruntea unei elegii: Nobili! fiii ală României, bardii iubitu, Alecsandri, Cutii pe cerulă țcrei nostre steua ta va străluci, N’aibă tămă fiica Romei, pribegită'n depărtare, De dispreță, de nesciință nici de jalnica uitare. Tu al fostă alu nostru preoții, cerulu a vroitii cu line, Căci și’n (Jile de durere și in ijilele de bine, Când c'o blândă veselie, când cu lacrimi de poeții, Ca o mamă prea duiosă cu alii te& versu ne ai mângâetii. l’oetii, ministru, diplomată, Alecsandri este una din gloriile cele mai curate ale țeriloru nostre. Istoricii și criticii francezi îlă com- parau cu Lamartine alu lorii. Lungă și gloriosă carieră! Ciclu cu aureolă răsfățată, poeții fericită, bucurându-se în totu cursulii vieței sale de libertate și de independență, de plăcută varietate în traiu după nobilele sale fantasii, condițiuni rare și admirabile pentru inspirațiunl poetice. Stăpână pe timpulă seu, elă n’a cunoscută nici odată cea ce se nuinesce lupta pentru existență, care adese, vai!... reșluesce, dacă nu inădușă de totu, talentulu în momentulu îmbo- bocirel sale. Mai multă încă, poetu predestinată, căci a fostă din acei rari favoriți ai sortei, cari s’aă bucurată, în vieță liindă, de isbântjile și de gloria loră meritată; poetulă poesiiloră nostre po- porale, autorulă pasteluriloru nemuritore, poetulă nostru prin ex- celență, celă mai națională, celă mai cunoscută în bite clasele societăței, autorulă înfiorătoreloră strofe «Pahod na Sibir», ală ele- giei neuitate «Adio la Moldova» și a atâtoră elegii suspinate, cari stau vii și până astăiji în tote memoriile. Dacă este adevărată, cum că poeții lirici nu sunt nici odată cântăreții timpuriloră fericite și că poesia lirică este multă mai adincă și mai durerosă în timpuri de restriște decât în timpuri li- 6 niștite, Alecsandri a cunoscută amîndouă aceste epoce de emoțiune sufletescă ale poetului. Elu a cântată fericirile nostre în timpuri de veselie; versurile sale aă mângâiată două generațiunl, la ună timpă când existența nostră națională erâ în pericolă, iar viitorulă plină de negre îngrijiri; acea epocă de ahtiare politică și socială, când România trunchiată aspira după u’iire întocmai cum aspiră bolna- vulă după aerulă de vieță, când versulă patriotică ală Iul Grigoric Alexandrescu: Frați a căroră neunire a avută sfîrșită amarii, devenise o convicțiune durerosă pentru dînsa, atunci cine a cân- tată în versuri mal mângâietore și mal pline de speranță pentru viitoră decât Alecsandri acelă doră ală României, de a se vede una și nedespărțită, acelă Hoc erai in votis ală poetului stre- bună?... Omenii din generațiunea mea n’aă uitată încă acele (Jile de po- somorită neliniște, când cu toții tremuramă între frică și speranță pentru viitorulă patriei nostre, și dacă acea generațiune a avută vre o fericire în vieța sa, este că Duinnedeă i-a învoită a ajunge pentru a vede încoronarea aceloră dorinți în totă întregimea loră. întoc- mai ca soldatulă, care în cursulă unei crâncene și lungi lupte pentru independența țerei sale, a scăpată cu vieță, acea generațiune asistă acum și se înveselesce de tote bucuriile date de o strălucită bi- ruință ’ O! câtă eramă atunci de departe de ceea ce suntemă astăzi! Atunci neuniți, necunoscuți, contestați chiar, astăzi, în cursulă unei domnii gloriose, prosperi și respectați, cu locă de onore printre națiunile Europei, generosă recompensă pe care Dumne^eă a acordat’o pa- triei nostre în schimbulă suferințeloră sale din trecută. Atunci provinciile surori aspiraă la unire. Unirea țeriloră erâ steua polară a existenței nostre naționale. Ca ună cârmaciă în per- dițiune pe o navă bântuită de furtună, geniulă României avea pri- virea ațintită asupra ei. 7 Amintindă aceste perderî încercate de Academie, cum sar pute ca acel ce voră fi chemați să intre în Ea, să nu simță distanța ce-î desparte de cei ce i-aă precedată și să nu fie cuprinși de o sacră s/iaJă în momentulu când le voru ocupă loculă? Sfiala acesta a avut'o și Academia însăși, când prin o mesură plină de deferență pentru memoria luî Alecsandri și a luî Kogălnicenu, a lăsată lo- curilo loră neocupate, pentru ca doliulă și lipsa loră să tie și mal multri simțite. Ămă perdută apoî, în afară de Academie și în florea tinerețe! salo, pe nemuritorul^ Eminescu, poetă bironiană, adincă cugetătoră și adîncă simțitoră, a căruia influență, și ca fondă și ca formă, a deschisă poesieî nostre căi luminose do înălțare. Plină de poesia lirică, germană, admiratoră entusiastă ală luî Lenau mal cu semă, din care adesea se inspiră cu talenlulă seă independentă și cu sim- țirea sa originală, și întocmai ca Leopardi, cu care are mal multe aseinenărl In momentele sale de resvrătire sufletescă și de negră melancolie, ună singură volumă de poesiî a fostă de ajunsă să-lă rădice la înălțimea unui intemeetoră de școlă ! Elă a remasă ne- chematu de d-vostre, negreșită din causa tinerețel sale, elă, celă mai meritosă; dar pentru poesie și pentru publică, perderea sa a fostă cu atâtă mal multă durerosă. Me oproscă acum înaintea ligurei simpatice a luî Gheorghe Sion. Născută dintr'o veche familie, crescută în cunoscința limbel cline și franceze, Sion din tinerețe s a dedată poesieî și literatureî. Titlu- rile sale sunt neșterse la recunoscința contemporaniloră săî pen- tru talentulă și perseverența sa, la ună timpă când cariera curată literară nu promitea nici independență, nici bunulă traiă. Simțeinîn- tulu patriotică, desinteresarea sa, acestă cultă nativă ală arteî pen- tru artă, gustulă pentru studiă, acea îinboldire tainică a vocațiuneî, care pentru mulțî se preface într’o durerosă desilusiune, aă foștii singurele salo recompense. Elu însuși no spune, în «Suvenirilc» sale, tribulațiunile amare, prin carî a trecută, și energia statornică, la care s’a supusă. Acesta 8____ este sorta tuturoră talenteloră, ce nu sunt stăpâne pe timpulu loru. Sion’a sciută să triumfe, și acesta este incă unulă din meritele sale. Muncitorii neobosită, poeții și prosatoră umoristică, publicistă, fabulistă, conferențiară, traducetoră în versuri și in prosă; atâtea genuri literare deosebite, atâtea încercări isbutite, justifică renu- mele seă și loculă, pe care l a ocupată cu onore în cursă de atâția ani în Academie. Operele lui G. Sion sunt numerose și diverse, scrise într’o limbă curată și curgetore. Celă întâi romană ală seă, intitulată «Zafiru», este de o composițiune veselă și atrăgetore. O comedie intr ună actă, intitulată «Influenta morală», dedicată lui Alecsandri, i-a deschisă teatrulă; ună voluină de poesil, «Coșurile de mulțămire», dintre cari cele mal populare sunt: «Punga mea» și «Limba românescă», sunt în memoria tuturoră: Multă e dulce și Irumosă Limba ce vorbimă, Altă limbă-armoniosă Ca ea nu găsimu. Săltă inima'n plăcere Când o ascultămu, Si pe buze aduce miere Când o cuvînlămu Românașulă o iubescc Ca sufletulă său. O! vorbiți, scrițl românesce Pentru Dumnecjeă! «Bândunelele proscrisului», imitată din Beranger; «Bucovina», versuri patriotice adresate familiei Hurmuzaki; ună «Fragmentă din Paradisulă Iul Milion», traducere în versuri; o comedie, «Can- didată .și Deputată», subiectă de actualitate; o dramă într’unu actă, «La Plevna»', «Alzira» de Voltaire; «Atalia», «Fedra» din Racine; «Mortea Iul Socrat» din Lamartine; «Scrutarea», comedie intr’ună actă; «Femeia Iul Socrat» tradusă din Banville; «Istoria 9 Daciei» do Eotino, tradusă din grecesco și unu volumă de 101 fabule. Din tote genurile literare și poetice tractate de Sion, fabula a fostă din cele mai grele. Acestă genă, după perfecționarea dată la Francezi de neîntrecutulă La Fontaine, descuragiază. Cu tote aceste, Sion, prin alegerea subiectcloră, prin sprintena făptură a frasel, prin limba curată de care se sorviă, a făcută cetirea lorii atrăgetore, plăcută și instructivă. înainte de elă, Țichindeal, Alexan- drescu, Donicî deschisese calea cu succesă. Sion a continuat e, viitorul^ o va perfecționa. In partea poetică, accentulă lirică alu luî Sion este patrioticii ca și acela ală luî Bolintinenu. Simțemintulă acesta domnia in litera- tură, în poesie, în politică. Starea precară a țeriloru nostre, su- ferințele loră din trecută, speranțele lorii pentru viitorii, făceau din simțemintulă acesta principalulu obiectivii alu tuturoră cugetătorilorii de atunci. Acesta eră idealulu: Patria înainte de tote. In repedea și minunata nostră regenerare, poețiî lirici au bine- meritatu dela patrie. Tot-deauna și pretutindeni poesia lirică a avuții o înriurire ne- mărginită asupra sorteî și a aspirațiuniloru poporeloră, la cari a strălucită maî cu asupra-de-mesură. Odată viitorulă patrieî asigurată, idealulu poețiloră noștri lirici se măresce; elă devine și subiectivii și obiectivă totii do odată. Glasulă marelui Alecsandri ridicase vclulă spre unii orizontă și mai înaltă. Omulă liindă o ființă nemărginită prin suferințele sale, mărgi- nită prin puterile sale, poesia mângâie suferințele salo tot-deauna in timpuri do restriște, dar în timpuri de liniște înalță sufletele, inobilezâ inimile și aspirațiunile sale pe pămintă. Acea elocință armoniosă, glasu intimă ală cugetărei omului, va li simțire pentru sufletă, musică pentru audă, pornire pentru ideală! Dar acelă ideală este ca orizontulă, elă so va depărta tot-deauna. Poetulă alergă necontenită după dînsulă; o putere nevădută îlă împinge spre elă cli și nopte, de pe înălțimea munțiloră, do pe plaiu- rile oceaneloră, de pe marginele prăpastiiloră. Acelă glasă va luâ 10 câte odaia de sboră puterea nevedută a vinturiloră, fremătulă co- driloră, mișcarea undeloră străluci torc, purpura aurorei, rotirea inisteriosă a planeteloră, orchestrarea cântărețiloră cerescl! In aucjuln accentelor^ sale, omulu se desbracă de înjosită sa materie, lasâ vestmîntulă lisată ală existenței sale, scapă de realitățile triste ale existenței sale pe pămintu și se găsesce într’o hune mal bună. Iată pentru ce limba poetului, când este bine vorbită, încântă și înalță prin admirațiune sufletulă oincnescă ! Atunci un fi farmece nespusă cuprinde pe omă, îlu pune într'ună extasă plină de bu- curii interiore, pe cari nici elă nici altulu nu le pote descrie. Elu se găsesce atunci în starea fericită a pruncului, care adorme zîm- bindă la strofele legănătore ale unei manie duiose. Ei bine, acestă limbă, acestă glasă mângâieloră pentru omenirea în suferință, nu va peri nici odată. Nenorocirea acesta nu o pote amenință, căci este singura consolațiune dată ei pe pămîntu! Pentru noi Românii, poesia lirică, chiar dela începutulă seco- lului acestuia, maî întâi sub forma sa poporală, pe urmă sub forma sa artistică, ne-a păstrată curățenia și frumusețile limbei, a hrănită prin căldura sa foculă sacru ală iubirei de patrie și alu simțemîntuhii națională. Incependă dela «Jalnica tragodie» și până la poeții contemporani, ea a legănată speranțele nostre și a alinată suferințele prin cari amu trecută. De atunci și până acum toți poeții noștri lirici: Konakt, Văcă- rescu, Boliacu, Cârlova, Alexandrescu, Eliade, Chrisoverghi, Bo- lintinenu, Sion, Negrnzzi, Alecsandri, Eniinescu și cei-lalțl, toți până la unulă, aă hrănită acestă focă sacru, fie prin imitațiuni, tie prin traduceri, tie prin inspirațiunl mai multă saă mal puțină puter- nice, fie care după talentulă seu. Epoca loră — vorbescă de cel mal betrâni — coincideză cu acea sguduire dela Apusă, ce a împrăștiată din sînulă el o mulțime de omeni, cari aă adusă la noi gustulă pentru frumusețile literaturei franceze din secolulă XVII-lea, iar mai cu semă a aceleia din seco- lulă XVIII-lea. Așâ se explică marea influență a literaturei franceze asupra născândei nostre literaturi. ___11_____ Bftrânulă Konaki traduce fragmente din clasicii francezi și ro- manurl din aceiași limbă. Alexandru Cbrisoverghi traduce cele mal tânguiose elegii ale Iul Andro Chenier, acestă victimă duiosă a unei epoci de aberațiune socială și de luptă fratricidă. B6- trânulii Vasile Pogor traduce la 1838 Henriada lui Voltaire, căreia, dacă i se contestă titlulu de epopee in adeveratulu înțeleșii alu acestui cuvîntu, nu este maî puținii o «Jalnică tragodie» a so- cietățel franceze dela sfirșitulu secolului XVI-lea, in realitate o istorie plină de lacrimi și de versuri frumose. Erâ laboriosă și curagiosă generațiunea aceea!... A trebuită multă indrăsnolă acestui omii, pentru ca în anulu mântuirel 1838 și în starea în care se află atunci limba nostră, să întreprindă o tradu- cere literară din limba franceză, după ce ea trecuse prin pana scrii- toriloru francezi din secolulu XX'IIMea. Drepții care traducătorulii a alipită la sfirșitulu traducere! sale unu glosării pentru înțelegerea cuvintelor^ noue; până la atâta expresiunile, mai alesu acele ab- stracte, lipsiaă în limba nostră! Întocmai ca lampadodromii din Grecia antică, cari in Panateneele- Mari treceaii din mână in mână făcliile aprinse, simbol ulii nemurire! sufletului din generațiune în generațiune, latnpada tradunt, după expresiunea lui Lucrețiii, poeții noștri aii transmisii lirismulă mân- gâietorii din generațiune în generațiune, și cu elu simțemîntulii iu- bire! de patrie și speranța pentru viitorii. In curînd, unulii din poeții noștri, celu mal tinerii dintre toți, a dușii lirismului tânguitorii și plinii de o adîncă simțire la cul- mea desvoltăre! sale. Vorbindu de strălucita pleiadă a predeceso- riloru sel, elu a lăsatii în memoria tuturorii versurile următore: Când privescii (piele de-aurii a scripturiloru române, Me cufundu ca într'o mare de visări dulci și senine, Și în jură par’că-ml colindă dulci și mîndre primăveri, 8a& vedii nopți ce'ntindii de asupra*ml oceanele do stele, I,)ile cu trei sori în frunte, ver<)l dumbrăvi cu filomele, Cu isvore-ale gândire! și cu rîurl de cântări. _____12 _ Vidu poeți, ce-aă scrisu o limbă ca unu fagure de miere, Cichindeal gură de auru, Mumuleană glasu de durere, Prale firea cea întorsă, Daniilu celu trista și micii, Văcărescu cântândii dulce a iubire! primăvară, Uantemirfi croindu la planuri din cutițe și pahară Bcldimană vestindu în stihuri de răsboiulu inimică. Liră de argintu Sihlcanu, DonicI culbu de’nțelcpciunc, Caro, cum raru se întîmplă, ca să mediteze pune Urechile ce su prea lunge ori cornele dela cerbii. Unde-I boulG lui cu minte, unde-I vulpea diplomată? Sau dusa toți și s’aii dușii tote pe o cale ne’nturnată, S’a dușii Pann, (inulă Pepelel, celă isteții ca ună proverbu. Eliad zidea din visuri și din basme seculare Delta bibliceloru sfinte, profețiiloru amare, Adevăru scăldată în minte, slinxfi pătrunsă de’nțelesu, Munte cu capul ii de petră, de furtune detunată, Stă și atjl în fața lumel o enigmă ne’xplicată, Si veghiaz’o stâncă arsă dintre nouri de eresu. Boliacu cântă iobagiulti ș a 1 ui lanțuri de aramă ; Laie țerel flamuri negre Cârlova oștirea chiamă, In presentu vrăjește umbre dintr'alu seculelorâ plană: Și ca Byron, trezii de vinlulu celfi sdlbaticu alu durerci, Palidă stinge Alexandrescu siînta candela sperărel, Descifrândii eternitatea din ruina unui anii. Pe-unii patu albu ca unii lințoliu zace leheda murindă, Zace palidă virgina cu lungi gene, voce blândă. Vicța i fu o primăvară, mortea-o părere de rdii. Iar poetulâ el celu tinerii o priviâ cu imbetare, Și din liră curgeau note și din ochi lacrimi amare, Și ast-felu Bolintincnu începu eânteculă seu. Murășanii scutură lanțulii cu a lui voce ruginită, Rumpe corde de aramă cu o mână amorțită, Chiamă petra să învie, și ca miticulii poetu, Smulge munțiloru durerea, bra<țliloru destinulu spune, Și bogății în sărăcia-î, ca unu astru elu apune, Preoții deșteptărel nostre, semnelorii vremel profeții. 13 Iar Negruzzi șterge colbulti de pe chronice betrâne, Căci pe mucedele pagini stati domniile române, Scrise de mâna cea veche a’nvățațilorii mireni; Moie pana in colorea unoni vremi de multu trecute, Zugrăvesce din nou iarăși pânzele posomorite, (oardtaă faptele crunte unorti domni tirani, vicleni. Ș’acelu rege alu poesicl, veclnicu tinerii și ferice. Ce din frunze îți dolnesce, ce cu flucruiri îți tjice. Ce cu basmulii povestesce — veselulu Alecsandri, Ce’nșirândă mărgăritare pe-a stelei blândă raijă, Acum seculil străbate, o minune luminosă, Acum rîde printre lacrimi, când o cântă pe Dridri. Străbâtendă trecu tu lu găsimă că poesia lirică, dela cea mal înaltă anlicitate a fostă mai întâi strigătulă de admirațiune alu omului, scosu din peptulă seu in fața minuniloră și a taineloră creațiu- nel. In luminosulu Orientă, sub cerulă ardătoră alu Indiei, acestă strigată Ia începută se adresă puteriloră impunetăre ale naturel valute. b'oculA și puterea sfărmătore erau singurele deități, fără lemplurî mal întâi, în curînd cu templuri mărețe, în carî imnu- rile religiose răsunau spre lauda aceloru deități. O concepțiune multu maî înaltă, nemăsurată superidră acestei tcogonil materialiste și mărginite a Indiiloru, o concepțiune ge- niala, uimitore prin măreția și prin lumina eî, sbucnesce maiestosă din tnijloculu unui poporă, micii la numeră dar maro prin credin- țele sale religiose și prin poesia sa lirică. Acestă concepțiune este idea unui singurii Dumnedeă. De acum înainte, imnurile ce se vorii inălță la cerii, vorii cu- prinde sub lorma unui cultă curatii lauda unitățeî Ființei divine, A-totu-puternice, A-totă-creatdre și de sine și înaintea timpuriloră existentă. Fie câ acestă poporu, scăpândă de sub biciulă aprigiloră stă- pâniri ieratice din valea Nilului, trece biruitoră apele ca pe uscată, iar in urma lui calulu și călărețulu sunt aruncați în mare; fie că, strâbătendă pustiulă, călăuzită noptea de unu sulă de focă, caută ¹⁴ o patrie nouă, ce-I este făgăduită; fie că, plătindă greșalele strămo- șesc!, delicta majorum, tîrîe lanțulă robiei, spânzurându-șl harpele sale de aură pe ramurele sălciilor»’» plângetore de pe rîulă Babilo- nuluî, unde sa opritii și a plânsu; fie că, înflăcărați’» de glasulă profetesei Debora, elu înalță zelulă religiunel, iubirea de patrie, bu- curia biruinței și veselia desrobiei; fie că se supune mustrărel le- giuitorului, care se coboră cu tablele credinței de pe muntele Sinai, sau ascultă glasul»! profețiloră, cari în numele celui prea înaltă admonesteză pe regii călcători de pravilă; în ce pustii, sub care stele, la ce poporă frumusețea acestoră imnuri, cu totă depărtarea tim- puriloru și slăbănogirea lori! prin palide traducțiunl, n’aă pătrunsă!.. In curînd aceste imnuri sacre, religiose, patriotice, devină sub profeți uniculă obiectă de învățăminte regulată pentru poporă. Sub ceî întâi regi, musica se învețâ împreună, și istoria ne spune că 4000 de cântăreți, aleși dintre levițT, împărțițl în 24 clase, sub nu- meroși măiestri, luaă parte la celebrarea imnuriloră religiose. Mai multă încă, in timpulă regelui psalmistă, îlă vedemă pe elă însuși regulândă și presidândă concertele sacre, ce trebuiaă să se execu- cute în templu. Ne putemă acum lesne închipui la ce înălțime de frumusețe, la ce ritmă intim»’» do sacră emoțiune, la co melodie armoniosă, poe- sia lirică în așa condițiuni și avcndă a cânta măreția unei ase- menea teogonil, menită în curînd a regenerâ lumea, a trebuită să ajungă!... Citeză unulă din aceste sublime imnuri: «Atunci cânta Moise și cu dînsulă fiii lui Israeliî acestă cântare către Dumnedei» și diceaă: «Voiă cântă pentru Domnulă, căci elă a făcută să strălucescă gloria sa. Calulii și pe călărețulu i-a aruncată în mare. «Puterea mea, gloria cântărel mele este Domnulă. Elă este Duni- neijeulă meă, îh’i voiă serba; elă, Dumnedeulă părintelui meă, îlă voi»’» înălța. «Domnulă s’a ridicată ca ună răsboinică. Jehova este numele seă. «Carulă lui Faraonă, armia sa, le-a aruncată în mare. Căpete- 15 niile salo alese le-a înnecală in Marea Roșie; apele i-aă acoperită, și ca petrele cele grele el au căluții în fundulă noianului. «Drepta ta, Domne! este glorificata în puterea ei, drepta ta. Domne! a sfărâmată pe dușmanii tei! «Prin mărirea gloriei tale, tu sfărâmi pe cei ce-ți stau împotrivă. Mânia ta merge înainte, care-I mistue ca pe unu paiă. «La suflarea nărilorii tale, apele se desfăcu în doue, valurile se grămâdescă ca unu zidă in mijloculu măriloră. «Dușmanulă <|icea: îi voiă urmări, ii voiă perde, îi voiă prăda, imi voiu sătura sulletulu, ii voiu străpunge cu sabia mea, mâna mea îi va ucide. «Tu aî trimesă suflarea ta: marea i-a înghițită, ei s au acufun- dat» ca plumbulă sub valurile turburate ale măriloră. «Cine este de o potrivă cu tine printre cei tari, o Domne? Tu ești glorificată în sanctuară, lăudată cu spaimă pentru minunile tale! «Tu al întinsă mâna ta, și pămintulă i-a mistuită; tu conduci prin dreptatea ta pe acestă poporă, pe care l ai mântuită. «Poporele aă aflată minunea ta și aă tremurată; desnădăjduirea a cuprinșii pe Filisteni, el aă tresărită; domnii din Edom și că- peteniile Moabițiloră și toți acei din Chanaan s aă îngălbenită de spaimă. «Pice peste ei turbarea și spaima! Remâe încremeniți ca pe- trele prin puterea brațului teă, până când acestă poporă se va adăposti sub legea ta. «Căleuzeză-lă, așeză-lă pe muntele moștenire! tale, în loculă în care ți-ai clădită locuința ta, în sanctuarulă teă, Domne! pe care manile tale l’aă desăvârșită. «Domnulă să domnescă peste secolele tote! «Căci calulă lui Faraonă, cu carele și călăreții sel, s’aă coborîtă in mare, și Domnulă a adusă înapoi peste capetele loră totă nămolulu apeloră; însă fiii lui Israelă aă trecută marea ca pe uscalu.» ¹⁶ La Greci același fenomenă în origine, dar în curînd la eî poesia lirică se dedublezi, se ramifică, se diferențiază și înșiră totă gama musicală, nemăsurată de bogată, a imaginațiunel unul poporă gravii și veselă, filosofă și oratoră, răsboinică și iubitoră de petreceri, dar tot-deauna și în tote artistă prin excelență, încopendă dela imnurile adresate deiloră bine-fâcetorî al omenirel, dela imnurile omerice, dela corurile luî Eschyle și a hiî Sofocle și străbătendu prin ditirambele lui Pindar, prin veselele accente ale lui Anacreon și stingăndu-se încetă încetă, ca ună ecoă plăcută și depărtată în pleiada alexandrină, iar la Roma în bucolicele lui Virgiliă, în elegiile lui Tibulă, ale luî Ovidiă și în odele lui Ilorațiă. Să dămă ună exemplu de lirismă din Perșii Iul Eschyle. Xerxe s a pornită de multă cu marea sa armată să cucerescă Gre- cia. Nici o veste de atâta timpă.... Se așteptă ună trimesă; aștep- tare durerosă!... Impărătesa mamă se trezesc© în revărsatulă zo- riloră; de pe fruntea el picură sudorile gri jet și ale neliniște!. Sclavele sale nu îndrăsnescă să se uite în fața sa. Curtenii palid! staă ne- mișcațî. «O amicii mei,» strigă regina, aiurită în urma unei nopți plină de visuri torturătore, «Acestă Atenă în ce Încă ală lume! se află?... » CORVI.0 «Departe, departe spre apusă, sub cele de pe urmă rade ale sorelul. ATOSA «Și acesta este cetatea pa care fiulă meă vroosce să o cuco- rescă cu atâta nerăbdare?... CORl'I.U «Atena cucerită, totă Grecia va fi a regelui. ATOSA «Si are ea o armie atâtă de mare? I 17 (ORULU «Destulu de mare pentru a fi făcutii Medilorii multii reu! ATOSA «Și au el pe lângă acesta și avuții prin casele lorii? (ORiLir «l.nu isvoru de argintii le este deschișii, comoră a pâmîntuluî. ATOSA «Cu ce sunt înarmate brațele lorii? Aii arcuri și săgeți?... CORVLl'î «De felii; aii arama și lancea întinsă, iar pentru adăpostii aii scutulG loru. ATOSA «Cine este păstorulu acestei turme de omeni?... Cine este stă- pânulu acestei armii? CORULU «Ei nu sunt nici sclavii nici supușii a nici unul omii trăitorii. ATOSA «Cum aru îndrăsni el să aștepte pe dușmanii străini, cari mergii *pre dînșii?... CORULU «Toții precum aii îndrăsnitu să sfărâme armia frumosă a lui bariu. ATOSA «Intriatătore gânduri dai tu mamelorâ acelora, cari sunt duși la •ăsboiu. .Vairr, Cavlntfl de primire. 2 1H CORULU (Vedtndu pe trimcsulu care soscscc dela răsboiu.) «Tu vel află acum totă adev&rulu dela omulă acesta, căci ora de a sci ce facă Perșii a sosi tu; de sigurii trimesulu acesta aduce o veste bună saii fatală. TRIMESUI.O «O cetate a întregeî Asii! O pămîntă ală Persiel! O Iacii adineu de avuție! Cum dintr’o singură lovitură, a căluții acestă nemăr- ginită mărire! Cum a peritu florea Persiel! Val! nefericitulii de mine de a povesti celu întâi atâtea rele! Dar trebue să descoperii totă nenorocirea Perșilorii! totă armia barbară este perdută.(l) «Armia de uscată și armia de mare, navele cu aripele negre ii dusese, val! și navele i-aă perdutu! Navele ciocnite unele de altele, fatalii, fatalii!.... regele însuși, scăpatii abiâ din mânile lonieniloră, după cum am aflată, a fugitii de-alungulii șesuriloru Traciel și de-alungulii drumurilorii omorîtore ale acestei țerl.» Atunci sbucnesce din inima unul poporă perdutu elegia funebră, imnulii desnădăjduirel, durerosulă miriologă, elegia funebră a na- țiunei persane: «O rege Joe! Acum fruntea falnică a acestoră Perși, nenume- ratele lorii șiruri de răsboinicl, armia totă, tu al sfărămat’o! Tu al prăpăstuitu într’o jale intunecosă cetățile Suza și Ecbatana. Multe femei cu slabele lorii mâni voru rumpe vălulu de pe frun- țile lorii, udându-și sînurile cu lacrimi in durerea lorii cea mare!... «Acum pămîntulă Asiei geme pustiu. O femeie împerătesă! strigă corulii, venerabilă Perșilorii, trimete, trimete prinosele tale în locuințele subpămîntene; iar noi mergemii să invocămă în im- nurile nostre îndurarea deiloră, cari sunt călăuzii morțilorii sub pămîntă!» (l)Cuvintulu barbarii nu este pusu aicî fără intențiuue in gura unui trimesu persu. Cu* vintulu sbucncște ca pentru o armie Învinsă; o distracțiune vroită din partea poetului, admirabilă prin naturalul^ și neașteptarea eL 19 Sâ ascultămu acum accentulu unui poelu, totă de sub cerută ardetoru alu Greciei, dar dela polele Tay getul ui: O ubi campi, Sperchiusque et Virginibus bacchata Laca-nis Taygeta! E nopte. Poetulfi contemplându natura in liniștea el adîncă, care corespunde cu pacea sufletului seu, (li ce: «Totulu dorme și crestele și gâtlejurile munțiloru și promonto- liile și rîpele și plantele și Uri turele, pe cari le brănesce sinul ii negrului pămîntă, și animalele sălbatice de prin munți și nemulu albineloru și monștrii în adinciinile măritorii albastre. Dormu încă și triburile paseriloră, carî sboru cu aripele întinse.» Aceste versuri ale poetului Alcman au trecută de doue mii de ani și voră trece pentru tot-deauna în memoriile omeniloru câți voru pute să cetiască pe Virgiliă, care cu simțirea sa înăscută h*-a inii tatu: Nox erat, et placidum carpebant fessa soporem Corpora per terras; silvrvque et s;cva qiiierant Acquora, cum medio volvuntur sidera lapsu; Cum tacet omnis ager: pecudes picl.vque volucres. Qiuequc lacus late liquidos, qiuvque aspera dînnis Rura tenent, soinno positiv sub nocte silenti, Lenibant curas et eorda oblita laboruin; Al non infelix animi Phienissa. Ce contrastă admirabilă sbucnesce în modă naturală între li niște» adîncă a nopței și furtuna teribilă, ce bubue în peptulă nenorocitei Phienisse! Arta secolului XVI-lea păstreză în statuaria sa doue minuni neimitabile; aceste sunt Moise a lui Michel-Angelo și Mercuriu alu lui Giovanni di Bologna. Intreitulu geniă ală sculptorului dela Caprese a pusă pe fruntea lui Moise două limbi de focă, cari simbolizeze ședătorea poesic a Ebreiloră și neînvinsa vroință a legiuitorului loră, iar imagina- țiunea aeriană a lui Giovanni di Bologna a animată pe templele •20 și la gleznele mesageriului luî Joe acele patru aripi zimțuite, cu ajutorulă cărora stafetarulă Olimpului străbate spațiulă In tote di- recțiunile cu repediciunea porumbiței. Aceste două statui simbolizeză admirabilii amîndouă genurile de poesic lirică din anticitate: una arde, iar cea-laltă sboră grațiosă și sprintenă de-alungulă vecuriloru trecetore. Creștinismulă, cu blândețea sa de mielii, a suptă laptele lirismu- lui antică dela amîndouă aceste sinuri isvorîtore și vecinică ne- secate, însușindu-și frumusețile loră. Dela cei întâi părinți ai bisericel, trecendă prin epopeele lui Dante, ale lui Torquato Tasso și ale lui Milton, prin elocința de focă a lui Bossuet și a lui Pascal, prin corurile lui Racine și până la liricii moderni dela tote poporele, suflarea lirismului antică a predominată. De atunci și până acum o vedemă când gravă, când filosofică, când culpabilă chiar de stricare de moravuri, precum la Roma, la Florența în o epocă de civilisațiune înaintată și rafinată, pe țărmu- rile Mediteraneî sub crestele vecinică sorite ale Pirineiloră, cu tru- badurii falnici și bătăios! și către sfîrșitulă vestitei domnii a lui Ludovic XIV. In timpulă acelei mari convulsiuni din Francia, care a răstur- nată din temelie vechile și nedreptele instituțiuni sociale, politice și religiose ale feudalităței, o vedemă scâlciată ca o Eumenidă, plină de focuiă crudimei și a nedrepte! răsbunări. Sub epoca imperială ea se ascunde pentru ună momentă, dar în curînd apare, elo- cintă, biruitore, cu vestminte noue și luminose, în Odele lui Hugo, în Meditațiunile lui Lamartine și în acele strofe neîntrecute ale lui Musset, cari, întocmai ca soția apărătorului Troei în momentele de adio, rîdă printre lacrimi. In timpurile nostre și la societățile în cursă de formațiune și a întregire! naționalitățiloră, ea este melancolică, nedumerită, timidă, desperată, iar câte odată de ună mare curagiă. Așa o vedemă în Englitera cu Byron și Yung, în Italia cu Leopardi, în Germania cu Lenau; așâ a fostă și la no!. Dela aparițiunea lui Byron înedee se face poesiei lirice o acu- 21 sațiune, care se încumeteză a-i întunecă ore-cum strălucita și secu- lara sa aureolă. I se face o crimă din aceste strigăte de desperare, ce isbucnescă câte odată din inima poetului, adesea chiar fără voia sa, la vederea unoră mari catastrofe sociale, saă chiar la vederea acestui spectacolă neschimbată ală neantului nostru pe pămintă, la acele prăbușiri cu sunetă, răpedi și năprasnice, a totă ce se credea mal temeinică pe lume, la acestă virtejă învăpăiată și infernală alu viefeî omenesc!, care aruncă în genunea Nesciutuhu generațiunî peste generafiunî cu patimile loră, cu speranțele loră nerealisate, cu aspi- rațiunile loru perdute. In furtunosa sa pornire, când cuprinsă de veselie, când cuprinsă de o negră melancolie, poetulă invită acum la vieță, acum la morte. In audulă unoră strofe ca acestea, spre exemplu, elă va ti acusată de ună scepticismă descuragiatoră: A fi? nebunie și tristă și golă: Urechia te minte și ochiulă te ’nșelă; Ce-ună secolu ne dice. cei-lalțl o desdicu. Decât unu visă sarbădă, mal bine nimică ! Poți zidi o lume ’ntregă, poți s'o sfarml; ori ce al spune. Peste tote o lopată de țerină se depune; Mână, care-a dorită sceptrulă universului, și gânduri, Ce-aă cuprinsă totă universală, încapă bine ’n patru scânduri. Dar nu este exemplu unde, după ună momentă de revoltă su- fletescă, poetulă să nu se întorcă blândă și bună, și atunci inima sa înflăcărată de foculă iubire! de patrie va strigă în forma cea mai poporală, pentru înțelegerea tuturora dela Nistru până la Tisa: Ștefane, Măria Ta. Tu la Putna nu mal sta, Las’ archimandritulul Totă grija schitului, Lasă grija stințiloru In sema părințiloră, 22 Clopotele să le tragă piua 'ntrcgă noptea ’ntrcgă, Dor s’o ’ndurâ Dumnezeii Ca să-ți mântui nemulu teu. Desperarea lui va isbucni sau in urma unul speclacolă emoțio- nantă, saii în urma unei cugetări intime asupra unoră probleme nedeslegate, pe cari mintea omenescă nu le pote pricepe nici re- solvâ, și mai presus de tote problema cea înfricoșată a existenței omului pe pămîntă înaintea Infinitului, acelă dorii ce-lă istovesce, pentru că nu pute răspunde la întrebarea: «Cine este? de unde vine? și unde se duce?» Nimeni n’a descrisă în versuri mai sfâșietore acestă stare dure- roșă a poetului față cu Inlinitulă, ca Alfred de Musset: Tant que nion faible cieur, encore plein de jeunesse, A ses illusions n'aura pas dit adieu, .Ie voudrais in’en tenir â l’antique sagesse, Qui du sobre Epicure a fait un demi-Dieu, •Te voudrais vivre, aimer, m’accoutumer aux hommes, Chercher un peu de joie et n’y pas trop compter, Faire ce qu’on a fait, etre ce que nous sommes, Et regarder le ciel sans m'en inquieter. Je ne puis; — malgre moi, l'infini ine tourmente. ♦ Și acum, ca să nu obosescă mai multă Academia, voiă spune, că limba, literatura și poesia nostră așteptă dela ea sprijinului și sancțiunea ei. Ea va veghiâ ca și până acum, la completarea și la înavuțirea liinbei, precum și la unitatea oi; va perfecționa gus- tulu prin critica sa bine-voitore dar severă, va încuragiâ munca prin cxemplulă seu, va răsplăti talentele prin dreptatea sa. De mult acum laboriosele sale lucrări aă și atrasă atențiunea și considerațiunea Academiiloră surori din alte țări. Generațiunea nouă se foloscsce de tesaurele de limbă, de literatură, de istorie, 23 de sciința, pe cari Academia le respândesce cu atâta hărnicie în tote părțile României, căci aici celu putinii patria este inlregă! 0 naționalitate pote într unu modu treceloru să lie geograticesce știrbită; dar geograticesce nu dâ nici unii drepții, ea nu are nici o opiniune. Naționalitatea acea nu remâne pentru acesta mai pu- ținii întregă și intactă, una și nedespărțită înaintea consciințeî sale proprii și înaintea omenirel întregi, prin unitatea limbel, prin uni- tatea produceriloru spiritului șeii si prin unitatea cugetărel sale. Politica egoistă și rapariță a secolului WHI-lea a putută să lase urme de însovolnicil în mai multe locuri, dar viitorulă se in- sărcincză a înfrăți poporelo și a le apropia unele de altele tocmai prin respectarea mutuală și reciprocă a drepturiloru și a terilo- riiloră loră. Nobilă în aspirațiunile el, pacinică in cugetarea sa. Academia Română este însuflețită numai de acelu focu alu iubire! de patrie, la a căreia renascere, înflorire și menire este chemată a lucră prin sciința și talentă, prin munca neinteresată, prin geniulu națională, pe care-lu personifică tot-deauna. Aici patimile nu intră, aici intriga și prepusulu nu intră; fără spirită de sistemă, fără spirită de părtinire. Academia este ca ună prismă, care întrunesce tote radele luminose ah* geniului națională, ori din ce parte ară veni. In sfera înaltă, în care o pune menirea sa, ea infățișeză fruntea senină a naționalitățel nostre; Ea este ceea ce poelulu numiâ Tem- plu serena! RESPUNSULO d-luj T. MAIORESCU LA DISCURSULO de recepțiune alo d-lui a. naum Sire, Forma discursului de recepțiune și răspunsului obligatorii a îm- prumutat'o Academia nostră dela Academia Franceză (și aici trebue să mă oprescO dela ori ce observare asupra acestei și asupra altoru împrumutări, a cărorii oportunitate pote 11 controversată). Odată forma primită, ceru voe dela Maiestatea Ta să păzescu din obiceiurile acelui Instituții francezii și regula, ca răspunsulii unul mal vechiu «Academicianu» la discursulă «recipiendiarulul» să se adreseze de-adreptulii acestuia și să cuprindă, pe lângă rele- varea meritelorii literare saii sciințifice alo colegului nou aleșii, și câte-va notițe biografice asupra luî. Te rogQ dar, Domnule și iubite Colegii, să nu-mi ial în nume de rău, dacă în trecătu voiu atinge și vieța d-tale, cu tote că-mi este cunoscută extrema reservă, aș pute dice timiditatea, ce te caracteriseză și care face din d-ta unii felii de Xîț6jj.£VOV printre scriitorii noștri contemporani. 25 Născută la Iași în Ianuarie 1829 (înaintată în virsta vii in mij- loculu nostru, iubite Colegă!) ai avută nefericirea să peix.lî amîndoi părinții, pe când erai încă în copilărie. Tatălu d-tale, Română ma- cedonenă de origine, a agonisită din comcrciulă seă o mică avere, care te-a pusă în stare, după terminarea învețămîntului secundară in Academia Mihăilenă din Iași, să urmezi timpă de 9 ani la șco- lile mai înalte din Paris. Acolo, la Facultatea de Litere și la < ollege de France, ai dobândită acea cunoscință a clasicitate! antice și a clasicismului franceză, care transpiră din tote scrierile d-tale, ca și din discursulă de recepțiuno ce ni l ai rostită astădi; care le-a îndemnată să traduci în roinânesce «Arta poetică» de Boileau, "Filemon și Baucis» do La Fontainc și unele poesii de Andre Chenier. dar care nu te-a oprită să fiî impresionată și de lirismulă școlei romantice și să ne traduci poesii de ale lui Victor llugo, Alfred -Tipografia f mamei sale, Domnița Calimach. La același colegiu mal fusese trimiși și doî fii al luT Lupu Balș și unul al lui Nicolae Casu. Kogălni- ceanu se deosebi aici prin rîvna sa pentru învățătură, când do odată, pe la sfirșitul Iul 1835, trebui să părăsescă Francia și să se strămute la Berlin. Anume Rușii, ce eraă pe atunci a-tot-puternicl în țările ro- mâne, se tngrijau ca crescerea tinerilor Moldoveni în Francia să nu-T îmbuibeze cu idei revoluționare, și Consulul rusesc din Iași făcu Domnitorului respectuose observațiunl asupra trimiterii propriilor săi copil la învățătură în focularul ideilor resturnătore. Domnitorul se grăbi a face pe placul împăratului Alexandru; luă copiii săi, și deci și pe Kogălniceanu, de la Luneville și-I trimise la Berlin (1). Mare înrîurire avu asupra desvoltâril ideilor lui Kogălniceanu transferarea lui în capitala Prusiei. Lucru ce ar păre pote nefiresc, aici îșl găsi plecarea naturel sale intime, hrana după care umblă, ideile liberale; aici învăță el mal ales a prețui iubirea de țeră. Kogălniceanu eși din școlelo din Berlin ceea ce a rămas în tot de- cursul vieții: un partisan al propășirii și un mare patriot. Berlinul eră pe atunci inima vieții germane; concentra in el două mari aspirațiunl: acea după unitatea politică a întregului corp al națiunii germane, care întreținea tot-deauna în sufletul tu- turor focul dragostil către patria comună, și acea după emancipa- rea claselor desmoștenite din lanțurile vremurilor trecute, lanțuri cari în Prusia nu se rupsese încă. Pe Kogăniceanu îl atinse mult mal viâ desfășurarea însăși a luptei pentru răsturnarea privile- (1) Desrobirea Țiganilor, ștergerea privilegiilor boeresci și emanciparea țăranilor, dis- curs rostit la 1 Aprilie 1891 in Academia română de Michail Kogălniceanu, 1891, p. 5. Comp. Michail Sturdza către Comit ele Nessclrode, 9 Aprilie 1838, Documente prioitâre la Ie- toria Rumânilor, Supl. I, t. IV, p. 176: d moșia Iul», ceea ce implică idea că el H supunea moșia lui cu titlul de rumânie, dar nu că acesta dispărea prin cumpără- tură în moșia boerulul. Când rumânii sau vecinii se răscumpărau din starea lor, se întrebuința tot-deauna formula : «răscumpărăn- du-se de rumânie de la stăpânii lor cu tote părțile lor dc moșie». dovadă că, deși că(,luțl în șerbire, el păstrau proprietatea pămîn- turilor, pe cari acei co se răscumpărată spre libertate le redobândiau îndărăt. Legătura între rumân și moșia lui eră așâ de strînsă, în cât atunci când se întîmplâ să se răscumpere rumânul numai pen- tru capul Iul, fără de moșie, se însemnă anume acesta în document. Când Domnul dăruia vre-o moșie locuită de rumâni vre-uneî mă- (1) Pic-m boerilor și nu proprietarilor, de 6re-ce. până 'a Regulamentul Organic. propietarul biruie, adecă neboer, nu avea drept să ceră boeresc de la țăranii așezați pe moșia lui; apoi chiar teriuinul de bonete arată cui trebuiai! făcute muncile. 51 năstiri, el nu uita să specifice anume că dăruesce pe acel rumâni ru tote moșiile lor. Și maî caracteristică este încă împrejurarea, că chiar atunci când un proprietar vindea unul altuia un rumân, îl vindea in tot-deauna «împreună cu delnița (moșia lui), câtă se va alege partea Iul din câmp, din pădure, din apă, din vatra satului, de peste tot ho- tarul, cât siar alege partea lui de ocină». Tot din păstrarea proprie- tății de către țăranul ce se vindea rumân, se explică principiul vechiului nostru drept, că țăranii de pe o moșie nu pot fi dezlipiți de pămînturile lor și vîndute numai personele lor, în deosebire de robii țigani. Ba acest principii, întors în curînd contra țăranului, aduce căderea lui în șerbire, adecă poprirea liberei strămutări. împilatorii Ini argumentară ast-fel: dacă țăranul nu pote fi vîndut fără moșia Iul, acesta însemnă că e alipit de ea și că deci nici el nu o mai pote părăsi (1). Țăranii deci păstrară proprietatea pămîntului lor, cu totă că- derea lor în șerbire. Fusese știrbită libertatea lor; el îșî înlănțuise brațele, munca lor; nu înstrăinase însă către boeri partea lor din pămîntul strămoșesc. Se înțelege că atare principiu erâ formulat de organele lumi- nate ale intereselor țărănescl; așâ, de Michail Kogălniceanu în Do- rințele partidei naționale din Moldova, de Eliade în proclamațiunea de la Islaz. Țăranii ei înșiși, înșelați prin starea de fapt, perduse consciința dreptului lor și cereau pămînt; dar de unde să dobân- descă eî o atare consciință, ei cari erau cufundați în cea mal ne- gră nesciință, eî carî uitase aprope că aă dreptul de a trăi ca omeni pe pămînt? Ast-fel în desbaterile din comisiunea de boerî și de țărani, pe care Guvernul provisoriu din Muntenia o institui în 1848 pentru a regulă acestă însemnată cestiune, deputății țăranilor cereau pămînt, iar acel al proprietarilor răspundeaă, că «a se luâ pămîntul dela proprietari spre a-l da țăranilor, ar fi un lucru ne mai pomenit în istoria poporelor civilisate; că cererea lor se va întinde apoi la vite, (1) Istoria Românilor din Dacia trai ană, tom II. p. 439; tom III, p. 670. 52 la bani, haine și la tot felul de avere; că atunci când sar atinge dreptul proprietății, nimeni nu s’ar mal sili să se înavuțescă și lumea se va întorce iar la starea dobitocescă». Proprietarii cereau necontenit ca țăranii să recunoscă sfințenia proprietății, la care ță- ranii răspundeati cu hotărîre: «și noi sfințim proprietatea, însă după ce se va împărți, acuma nu putem!» Un alt deputat al proprietari- lor mergea până a recunosce, că pot ave țăranii trebuință de a fi împroprietăriți; dreptul însă a cere atare lucru nu-l aveaiî(l). Acestă mare întrebare veni în desbatere, pentru a doua oră, in Moldova în Divanul ad-hoc, in anul 1857. Intre alte cereri privitore la îmbunătățirea sorteT lor, țăranii cer prin deputății lor, într'un chip maî di baci u de cum o făcuse la 1848, să se obore boerescul prin răscumpărare de la boeril de moșie, și ei, țăranii, să aibă dreptul de a lucra mal departe pămîn- tul trebuitor pentru hrana lor, fără ca să p6tă nimenea a-I alungă de pe el. Copiilor lor să li se dea păminturî, până la acoperirea a două treimi din moșia proprietarului. Acestă cerere, deși nu rostiâ cuvîntul, nu însemnă alt ceva decât recunoscerea pe de o parte a țăranilor de proprietari pe păminturile lucrate de el până atunci, pe de alta însă dreptul de a fi mereu împroprietărite și generațiunilo viitore; despăgubirea o recunosceau că se cuveniă pentru desfiin- țarea boeresculul, nu pentru păminturile cedate. Proprietarii mențineai punctul de vedere, representat de el și in comisiunea din 1848, susținând și acum că între țărani și boerî eră o alcătuire de ndimire a pămîntulul de hrană pentru o plată in muncă; el consimt deci numai la libertatea îndatoririi țăranului din boeresc, rămânând ca pentru hrana lui pe pămintul proprie- tarului să facă alcătuiri de bună-voe, ceea ce nu însemnă alt ceva decât a lăsă pe țăran pe deplin la placul proprietarului. Grigorie Balș, cel mal aprig apărător al proprietății, se siliă mal ales să desvelescă «sofismul machiavelic», ce se ascundea în pretențiunea ță- (1) Gestiunea proprietății dezbătută de proprietari ți țerani la ]84&, editată de C. D. Aricescu, Bucurescl 1862. - 53 rănilor de a răscumpără boerescul, iar nu pămîntul; căci, spunea el, «dacă locuitorii vreau să răscumpere ceva, trebue să răscumpere pămîntul, ce nu este al lor, iar nu munca, care este proprietatea lor» (1). Deslănțuirea cumplită de patimi și interese, ce tractarea acestei întrebări aduce atunci in Moldova, face, cum am văt^ut, pe însuși Kogălniceanu să dea înapoi în sprijinirea uneia din convin- gerile sale cele mal fundamentale, temendu-se mal ales ca să nu se compromită causa Unirii prin acea a țăranilor. El se hotărî să jertfescă marele interes economic mal marelui interes politic. Măiastră cuvintare ținută de el în Divanul ad-hoc in 19 Decembre 1857 lasă mal ales să se prevadă acestă temere, și el singur se preface că ține partea proprietății, cel puțin in formă, spre a nu împinge lucrurile la extrem. Ceea ce Kogălniceanu nu aprobă mal ales, eră chipul cum propunerea sătenilor fusese informăluită, plină de plân- geri in contra părții privilegiate până atunci a națiunii române, ră- suflând până la un punct chiar o ură tăinuită a părții impilate contra celei apăsătore. Cu tote că Kogălniceanu, pentru a nu compromite marea causă a Unirii, e silit a desaprobâ formularea tânguirilor deputatilor săteni, el totuși le dă dreptate in fond, spunând că «el nici decum nu tăgâduesce drepturile locuitorilor, căci atunci ar atacă chiar acea mai mare lege, care consfințesce și asigură pro- prietatea, dreptatea, și un asemenea rol nici odată nu I ar fi primit». Propunerea susținută de Kogălniceanu, nepotrivită pole cu caracte- rul seu, care, cuin însuși o spune, «nici odată nu dedea îndărăt in fața unei greutăți», fu de astă dată de a amână ori-ce soluțiune radicală, Ho într’un sens, fie înaltul; Divanul să se mărginescă nu- mai in propunerea unei reforme, care să fie un pas înainte în fa- vorea lucrătorului de păminl, iar regularea desăvîrșită a întrebării să se lase maturei chibzuinți a viitorei adunări legiuitore (2). Pentru a treia oră acestă arcjătore întrebare a îmbunătățirii sGrtei locuitorilor săteni, ce fusese impusă în chip imperios de Con- Buletinul ședințelor Adunării ad-hoc a Moldovei, Iași 1868, No. 21, supl. al 7-lea, <2) Ibid.. No. 21, supl. 8-lea: Cuvintarea lui Kogălniceanu. 54 vențiuneadin Paris, veni in desbatere in sinul Comisiunil centrale din Focșani, care lucră cât timp organisarea Principatelor-Unite păstrase incă forma acea stranie ce i-o dăduse acea Convențiune. In ședința din 1 Iulie 1860, se pune in discuțiune un proiect de lege despre relațiunile dintre proprietarii de pămint și cultivatori. Majoritatea co- misiunil, compusă din partisanl al proprietarilor (1), aduce iarăși in argumentarea lor părerile acum cunoscute din desbaterile anteriore: că idea Împroprietăririi ar fi de o natură subversivă și ar tinde a răsturna temelia cea mal puternică a societăților, proprietatea; că țăranii ar fi numai niște chiriași al pămînturilor pe cari se hră- nesc, plătindu-șl chiria în muncă și dijmă; că proprietarii și țăranii ar constitui două clase deosebite, cari ar alcătui intre ele o tovă- rășie și din cari cea dintâi ar pune capital in pămint și monetă, iar cea de a doua in brațe, vite și exploatare. Ba se mal adaoge la acestă argumentare învechită ceva nou in adevăr, insă care res- pectă și mal puțin adevărul decât vechile sofisme, anume că in tote legile trecute se regulamentâ numai Îndatoririle țăranilor, fără măcar a face vre-o vorbire de vre-o îndatorire a proprietarului de a da vre-o câtime de pămint țăranului. O asemenea susținere erâ dată de greș de tote chrisovele vechi cari regulaă pontul, și anume de către acel din 1805 al lui Alexandru Moruzi, străbunul membrului care se făceâ, in sinul comisiunil, organul unul patent neadevăr istoric, in scopul de a susține pretențiunile proprietarilor. In zadar V. Mălinescu, in o lungă și plină de fapte cuvintare, caută să răs- torne asemenea păreri. El combate mal ales idea pusă Înainte de representațiunea proprietății, adecă invoelile de bună-voe intre țărani și stăpânii moșiilor. «Și eu vreau liberul schimb, exclamă el, dar Înainte de a proclama acest principiâ, vreau o lichidare a dreptu- rilor reciproce intre ambele părți.» Dar ce puteaâ face argumentele contra interesului? cum puteaă ideile să sfărime apucăturile egois- mului? De aceea, cu totă puternica argumentare a lui Mălinescu, (1) Acestă majoritate erâ compusă din opt și anume: Arsache, Brăiloiu, Teodor Brătianu, Cantacuzin, N. Catargiu, N. Docan, A. Moruzi și N. Suțu; iar minoritatea din șese: Arghiropol, Mălinescu, Predescu, Steege, Teriachiu și Golescu. 55 se votă proiectul așa cum fusese alcătuit de majoritatea membri- lor comisiuni! (1). Țăranii erau declarați chiriași al pămintulul in propria lor țeră, care purtă numele lor, care fusese apărată de sângele lor și rodită de vînjosele lor brațe. Iată la ce se puteau așteptă țăranii, dacă ar fi fost lăsațl pe mâna proprietarilor! O ultimă dată trebuiă să vină in desbatere cestiunea țăranilor, anume în prima Cameră întrunită a țărilor surori, în decursul anului 1862. Și aici erau sâ se repete aceleași teorii din partea boerilor propri- etari. Deosebirea însă între acestă desbatere și acele cari o precedase este, că in ea țăranii găsise un apărător convins și convingător, elo- cinte și neobosit, care singur, în decursul mal multor ședințe, ținu piept tuturor corifeilor partidului protivnic. Kogălniceanu fu acel ce deschise focul acestei memorabile lupte parlamentare, care nu-șl mal are părechea el in analele României. Nu s’a adus nici odată la tribună și nu s’a deferit unul corp legiuitor o afacere mal grea de re- solvit, de 6re-ce acel ce trebuiau să se rostescă asupra el erau tocmai interesațil în causă, cărora le lipsiâ deci nepărlinirea tre- buitore pentru a da hotărirea cerută în lungul și secularul proces dintre proprietari și țărani. Nici odată nu s aă mal repetat asemenea desbaterl, in cari glasul adevărului să răsune din un singur organ, să caute a ti înădușit de o legiune de omeni cari apărau propriul lor interes. Kogălniceanu erâ singur, dar apărâ o causă dreptă; protivnicil Iul erau mulțl, dar cu toții se sbăteau în valurile ego- ismului interesat. De aceea și silințele lor nu ținteafi atât la obiec- tul ce se tracta, cât a răsturnă argumentarea lui Kogălniceanu; fiind insă că acesta erâ nerăsturnabilă, apoi toți corifeii partidului ad- versarilor împroprietăririi iși dăduse silințe uriașe de a răstălmăci cuvintele Kogâlniceanului, de a-î suspectă intcnțiunile, de a-1 calomnia, atribuindu-i idei socialiste, comuniste; invinuindu-1 că ar împărtăși teoriile lui Proudhon că proprietatea o un furt, și câte altele de același calibru. In tot decursul acelei, tot atât de lungi pe cât și de (li Protocoalele ('omisiunii centrale a Principatelor-Unite, oemunea II, protocolul XXXVIII, 1860. 56 nedrepte învinuiri, Kogălniceanu tăcea, repetând in mintea lui cuvintele Evangheliei: apune pază Domne gurii mele și strejă de îngrădire Îm- prejurul buzelor mele». Nimenea nu răspunse argumentelor lui Kogăl- niceanu, care susținea cu documente în mână, că proprietatea in țările române nu a avut nici odată caracterul absolut și a fost mărginită de dreptul de usufruct al sătenilor; că aceștia aveau deci un drept real asupra păminturilor pe cari se hrăneau și că nu puteau ii declarați de simpli chiriași și trimiși la invoell de bună-voe cu proprietarii. Vătjend Kogălniceanu, că prin propusa lege se luau îndărăt și păminturile clerului, el arătă fenomenala nedreptate ce se făceâ representanților pămîntenl al religiunil, pe când aceiași de- putațl, ce susțineai acel proiect monstruos, nu îndrăsniaâ să reiea mo- șiile țării din mânile călugărilor greci. Conjura Kogălniceanu Adu- narea să primescă legea prusiană, legea austriacă, legea rusescă, și întrebă dacă cel ce face atare propunere, susținând introducerea legilor din statele cele mal autocratice, pote fi cu cuvînt învinuit de socialist; dar cine-1 ascultă? La argumentele fără replică ale lui Kogălniceanu, se răspundea cu figuri oratorice, cu metafore fru- mose, precum bună-oră cea următore din discursul lui Barbu Ca- targiu, care căută să apere proprietatea mare contra tendinței de îmbucătățire, manifestată în propunerea de împroprietărire: aAglo- merațiunile capitalurilor, ale averilor mari, sunt în ordinea economică ceea ce creatorul a făcut in ordinea fisică a pămîntulul nostru. El a acoperit o parte din fața pămîntulul cu mări, cu oceane, cu la- curi, cu torente, cu gârle, de unde se trag aburii, ce, prefăcendu-se în ploie, vin de răcoresc și fructifică o mare parte a pămîntulul. Dacă din contră tote acestea ar fi Împărțite uniform, în mii de pi- cături rare și pareimoniose de umecjelă, pămintul s’ar fi prefăcut într’un corp trist și uscat ca luna. într’un corp mort ce n’ar fi pro- dus nimic» (1). Eruinosă comparațiune și vrednică de cel mal mare orator prin noutatea și potrivela el; dar elocința este o armă cu două tăișuri; unul din ele spintecă adevărul, cel-alalt minciuna. (1) Iul Barbu Catarg iu din ședința din 29 Maiu 1862. Eră dor mare orator și Eschines lângă Demostenes! Dacă însă com- parațiunea lui Barbu Catargiu umplea mintea de o plăcere estetică, cât mal adine răsunaă în suflet cuvintele Iul Kogălniceanu, care in strălucita perorațiune a strălucitului său discurs, exclamă cu durere, nu fățărită, ci adine simțită: «O! nu drămăluițl brazda de pămint trebuitore hranei țăranilor; gândiți-vă la durerile, la suferințele, la lipsele trecutului lor; gândiți-vă la originea averilor d-vostre; gân- diți-vă că cea mal mare parte din ele o datorițl muncii și sudo- rilor lor. Inchipuiți-vă că părinții lor s’aă luptat cu părinții noștri pentru salvarea țării și a altarului; gândiți-vă că mâne pote ora pericolului iarăși va sună, și fără dinșil nu veți pute apără nici patria, nici averile, nici drepturile vostre, și că odată țera căzută, nu veți fi decât slugile străinilor, pe când astăzi sunteți în capul Ro- mâniei, in capul unei țări libere și autonome» (1). Dar ce puteaă cele mal strașnice înlănțuiri ale cugetării in con- tra motivelor egoiste, ce umpleati cugetele marii majorități a unei Adunări compuse mai în totalitatea el din representanții proprietății? Kogălniceanu rămase învins și în acestă mare luptă; dar din acel moment ochii întregei suflări românescl fură ațintiți asupra lui. El singur avuse curajul de a susține dreptatea împilată, de a apără adevărul călcat in picidre de orbele porniri ale egoismului. Legea rurală, propusă de ('omisiunea din Focșani și amendată de Adunarea din 1862, declara pe întreg poporul românesc de ne- mernic In țera Iul. Se dedeă comunelor dreptul de a luă în vecinică închiriere o analogie de trei pogone de cap de familie. Pentru rest, țăranul erâ lipsit de pămintul pe care se hrănise până atunci, și el trebuiă, pentru a dobândi ogorul trebuitor, să se înțelegă cu pro- prietarul, prin alcătuiri de bună-voe. Ca o măsură transitorie, se pă- stră starea de lucruri existentă,adecă hrănirea locuitorilor pe pămintul concedat de Regulamentul Organic în schimbul boeresculul; și acesta erâ partea cea mal temeinică a legii. Acesta erâ să rămână, în cât legea din 1862 saii nu schimbase întru nimic starea pe care se (1) Dincureul lui IU. Kogălniceanu din ședința din 29 Mai ii 1862. _58_____ prefăcuse că o modifică, saâ o modificase in dauna țăranului și In folosul propietarulul. Dar Miniștrii cari urmară lui Barbu Catargiu, asasinat după cum se scie de o mână misteriosă, nu tndrăsniră să propună Dom- nitorului sancțiunea unei asemenea legi. Și cum ar fi tndrăsnit el să alunge din ogorele lor pe țărani, pe întrega poporațiune a Munteniei și a Moldovei, când sciaâ că, pentru a reduce stăpânirea teritorială a țăranilor la măsura mal restrlnsă prevăzută prin Regulamentul Organic, trebuise ajutorul baionetelor moscovite? In anul 1863, veni Kogălniceanu la Ministerifi cu programul lă- murit de a presentâ legile trebuitore pentru organisarea țării. El desvoltă in acest memorabil MinisteriA o activitate in adevăr feno- menală. In câte-va luni, de la Octobre până la 3 Martie, când începu intre el și Cameră zizania care aduse votul de blam, Kogăl- niceanu presentă unul după altul marile și însemnatele proiecte de legi cari schimbară cu totul fața României: secularisarea averilor mănăstiresci, legea comunală, legea județiană, legea pentru Curtea de compturl, legea pentru comptabitatea generală a statului, legea Instrucțiunii publice, codicele penal și o mulțime altele de o mal mică însemnătate. Cu tote că Adunarea primise de la MinisteriA acestă dovadă de activitate și de dorință fermă și hotărită de a în- deplini organisarea țării, de îndată ce ea află despre proiectul Guver- nului pentru împroprietărirea sătenilor, începu în contra lui a se manifestă un curent de neîncredere. După ce două moțiuni de blam fură respinse de Adunare cu o majoritate tot mal mică, Kogălniceanu presentă proiectul de lege rurală, proiect de la care el așteptă o immediată limpezire a situațiunil sale parlamentare. Majoritatea res- pinse proiectul Guvernului, care prevedeâ împroprietărirea locuitori- lor pe pămîntul stăpânit de el, și încuviință, prin un contra proiect, o împroprietărire numai pe 5 pogone și în condițiunl mult mal îngreu- iiătore. Ea nu se mulțimii însă cu atât, ci găsind un pretext destul de bine închipuit în împrejurarea că Kogălniceanu publicase prin Monitor proiectul Guvernului, dându-i ast-fel caracterul unei legî 59 votate, în locul acelui al unui simplu proiect, dădu un vot de blam Ministeriului, în (Jiua de 13 Aprilie 1864. Este deci un fapt de netăgăduit că Ministeriul lui Kogălniceanu, care, deși nu fusese luat din majoritatea Camerei, se bucurase de încrederea ei până atunci, o perduse în momentul ce-șl manifes- tase cugetarea in cestiunea legii rurale. Kogălniceanu deci trebuia să lie răsturnat pentru formularea unei idei, pe care o susținuse o vieță întregă. El preferi să calce Constituțiunea și să impună împro- prietărirea cu ascuțișul baionetelor. Repet și aici constatarea ce am făcut’o odată asupra carac- terului lui Kogălniceanu și asupra adîncul ideilor lui; ca și Bărnuț, el credea că libertatea trebue înainte de tote să fie națională. Nici unul nici altul nu admiteaă o libertate, care să conducă la uciderea națională. Bine a făcut, răă a făcut? cestiune de apreciare morală. Așa a fost omul, așâ trebue să-1 luăm; dar de sigur că resultatul faptei lui a fost un bine imens și că numele lui va trăi tot-deauna in mintea poporului românesc, de la un capăt la altul al țării; iar dacă astăzi țăranul are culcușul Iul, dacă nu mai este străin și nemernic in propria lui țeră, acesta se datoresce numai și numai Iul Michail Kogălniceanu, și este de observat că, dacă în cestiunea averilor mănăstirescl, Kogălniceanu avu curajul a păși, sprijinit pe țeră, contra voinței unor mari Puteri, în cestiunea rurală el păși în contra acestei țM legale înseși, spre a apără țera reald, spre a realisâ o dreptate mal mare, mal sfîntă, deși nescrisă încă in codi- cele de legi. Când cine-va a ajuns așâ de sus, el nu pote ca să se înalțe încă. Kogălniceanu însă nu a dat nici odată îndărăt; tot-deauna a rămas omul spre care cugetul țării se îndreptă în momentele de cumpănă, glasul său erâ tot-deauna ascultat ca acel al unui ora- col al țării, și el nu se dădu nici odată îndărăt a-I închină tote facultățile sale, ori de câte-orl ea le-a cerut, precum în una din cele mal mari primejdii prin cari a trecut România, în răsboiul din 1877—78. Kogălniceanu a făcut atunci parte din trinitatea mă- reță, in fruntea căreia sta Maiestatea Vostră, și a conlucrat la indru- 60 marea acelei purtări Înțelepte, care, scăpând țera de o mare primejdie, o duse la glorie și la mărire. Tn decursul întregel sale vieți, Kogălniceanu a urmărit o sin- gură idee: înălțarea neamului săQ. In slujba acestui patriotism neînduplecat, el puse o putere de cugetare, o bogăție de mijloce și o încordare a voinței, cum rar numai se pot întîlni îmbinate tn aceeași ființă. In puterea acestor însușiri s’a putut el înălța așâ de sus tn sinul unei generațiunl, pentru care iubirea de țeră și jertfi- rea spre binele obștesc erați hrana obicinuită a sufletului. A fost un stîlp al țerel, întruparea cea mal minunată și mal caracteristică a minții roniânesci, cristalisată în geniala lui natură. Vesel și glu- meț, bun și chiar blajin tn relațiunile sale private, la trebă deveniâ aspru și serios, stăruitor și energic. Sciâ să facă deosebirea între omul ce aparținea lui și omul cc aparținea țerii. înzestrat cu o mare bogăție de idei, tot-deauna alimentată prin un studiii neînce- tat, el posedă talentul minunat de a se coborî cu ușurință din sfera cugetării către lumea realității, precum și de a închegă în ideî bogata varietate a faptelor. De aceea fu el tot atât de mare legislator pe cât și orator neîntrecut. Desfătarea Iul de munca obositore a carierei politice o găsiâ în sfera frumosului (1), în cetirea autorilor mari și în contemplarcaîcroațiunilor artei. In concepțiune, adevărul; în gust, frumosul; în fapte, binele: iată în resumat vieța Iul Michail Kogălniceanu. A murit, căci a trebuit să plătescă birul neînduplecat al na- turii; a lăsat însă după el o mare dungă de lumină, și gonerațiunile viitore vor întîlni pretutindenea numele șeii alipit de tot ce s a făp- tuit mare și însemnat, în marea și însemnata epocă a regenerării nostre. (1) Kogălniceanu avea o bogată colecțiune de tablouri, unele din ele de tnare preț; colecțiunea sa a fost vlndută In străinătate, In loc de a fi reținută lu țeră. RESPUNSUL di.in DIMITRIE A. STURDZA IJL DISCURSUL DE RECEPȚIUNE AL D-LUI A. D. XENOPOL Sire, Domnilor Colegi, Legea Academiei cere, ca membrul nou ales să-și facă intra- rea in sanctuarul nostru prin o cuvîntare. Bună și chibzuită este acestă lege. Ca și In alte țări și la alte popore, Academia represintă și la noi impulsiunea organisată dată activității sciințifice și muncii cultu- rale a neamului. Pentru ca acestă impulsiune să fie insă rodnică, ea trebue să se exercite fără întrerupere și fără privire către scurta durată a vieții omenesc!. De aceea, Academia se reînnoesce de câte-orl ea își perde un membru al el. Intrarea în Academie a unui nou membru este deci cu drept cuvint o (Ji de serbare a Institutului nostru. Cum s ar pute însă serba mal bine și mal demn o asemenea c₍li, decât prin rînduiala așezată a unei cuvîntărl din partea celui care intră în corpul Academiei și a unei cuvîntărl din partea celor cari primesc în sinul lor pe noul coleg! Academia nostră a lăsat câmp liber acestor cuvîntărl. bomnia-Vostrâ, venit in mijlocul nostru prin importante lu- crărî p<* întinsul câmp al istoriei naționale, Domnia-Vostră ați ales 62 spre cuvintare lauda unul bărbat, care s'a ilustrat nu numai lu- crând să reînvie în timpurile nostro gustul studielor istorice, ci ocupând însuși un loc important în desfășurarea evenimentelor, în mijlocul cărora el a trăit. Frumosă intrare în Academie sub patronagiul lui Michail Ko- gălniceanu! Nimeni nu va pute (jice, că lăudându-1, ați cuvîntat o banalitate. Michail Kogălniceanu a fost unul din luceferii neamului nostru, în ale sciințel, în ale țării lucrări. înzestrat cu cunoscințe întinse, bărbatul politic a întrecut însă în cursul unei lungi și bogate vieți pe bărbatul sciințel. Sciința nu a fost pentru Kogălniceanu țelul muncii sale; el a cerut sciințel numai un ajutor puternic, pentru a așeză pe temelii solide și trai- nice edificiul statului român. E remarcabil, că începutul și sfîrșitul lui Michail Kogălniceanu sunt caracterisate prin scrieri istorice însemnate. In tinerețe el a expus pentru sine și pentru alții dreptul la vieță al neamului ro- mânesc. înainte de morte el a descris trei puncte himinose din des- voltarea culturală a poporului român in timpurile moderne. In amindoue aceste scrieri domineză ochiul ager, inima patriotică și pana măiastră a bărbatului superior. Michail Kogălniceanu a aparținut unei generațiunl, a căreia laudă vecinie va răsună în mijlocul neamului românesc. Născută in împrejurări apăsătore și într’un timp de umilire și de degradare națională, neocupând la începutul acțiunii el o posițiune socială influentă, nedispunend vre-odată de mijloce materiale însemnate, acea generațiune eșî atât de puternică din sufletul și din cugetarea națiunii, in cât ea, representând însuși geniul neamului nostru, a lucrat la redeșteptarea unul popor, care părea uitat de Dumnecjeă și de omeni, a desăvîrșit fapte cari se păreau mal presus de pu- tința omenescă, și a devenit ast-fel fund a tor ea statului român modern. 63 DiplomațI consumați al altor țări, cu o experiență îndelungată în ale politicei, au considerat mult timp ca zădarnice silințele de a schimbă starea caotică a lucrurilor în România și ca nerealisabil planul, de a înființa pe țărmul sting al Dunărei de jos un stat bine și temeinic organisat. tncă pe la 1871 Cornițele de Prokesch- Osten plicea despre aceste năzuințe: «de vor reuși, acesta va fi în adevăr o minune». Dacă acest bărbat de stat, cunoscător profund al cestiunil orientale și martur ocular al întimplărilor cari au tras după sine fundarea regatului grecesc, dacă el vorbiâ ast fel nu sunt încă trecuțl două-(jeci și cinci de ani, ce trebuiau să cugete bărbații de stat ai Europei pe la 1840, când Kogălniceanu cu tovarășii săi începură lupta uriașă, de a redâ șieșl neamul românesc? Michail Kogălniceanu a fost, între fruntașii acestei mari gene- rațiunî, unul din cei mai de căpetenie. Puternic dotat de natură, puternic s’a arătat in acțiunea sa. El nu a fost nici odată șeful unu: grup sau al unui partid politic; dar adese-ori el a influențat rînd pe rînd pe cei mai autorisațl șefi. Rare-ori oinul pote depărta de la sine pasiunea momentului, aprinsă și împinsă de luptă, și Kogăl- niceanu avea consciință că, cu totă superioritatea sa, el nu eșise in acestă privire din rîndul omenilor; dar Kogălniceanu, ca și to- varășii săi, sciâ să-și impună stavile și nu lăsâ ca pasiunea sâ-I în- tunece vederea, până a-l face nesimțitor pentru interesele cele mari și permanente ale patriei. Când un pericol național se iviâ, când un interes general eră la ordinea (Jileî, el uită certele și se asvîrliâ ca un leu în luptă pentru moșie și neam. Faptele culminante ale vieții lui Michail Kogălniceanu coincid prin urmare în mod natural cu faptele cele mari de redeșteptare și de progres ale poporului românesc însuși. La tote aceste fapte el a luat parte, și o parte însemnată, dând singur impulsiunea pentru a lor îndeplinire, cuvîntându-le lauda când erau desăvîrșite, împin- gând necontenit înainte spre a recâștigă pentru națiune timpul per- dut. El laudă în 1840 desrobirea țiganilor, având în vedere libe- rarea peste un pătrar de secol a țărănimii, pe care el cu drag u numiâ talpa casei. El așterne la 1848 programul politic al 64 Moldovei, avănd ochii sel ațintiți asupra viitorului ce se deschi- dea poporului român prin introducerea principiilor liberale in forma lui de guvernămtnt. Cu inima învăpăiată de iubire de neam, cu o cunoscință adîncă a istoriei și a drepturilor Principatelor române, cu o apreciare perfectă a posițiunil și a viitorului lor politic, el a scris la 1857, in tovărășie cu Constantin Hurmuzaki, memorabilul Act al Unirii, votat de Divanul ad-hoc din Iași. El a fost eroul (Jilel, când acea Adunare a votat desființarea privilegiilor de clasă subimpresiunea fermecătorelor sale cuvinte: «scopul întrunirii nostre a fost să intrăm ca clase și să eșim ca nație». El a rămas în tot cursul vieții sale luptătorul convins și energic al tuturor reformelor sociale, în cât cu greu se pote distinge, cari cestiunl îl agitati mal tare, cele sociale sati cele politice. Kogălniceanu a avut fericirea să lege numele său de marea reformă agrară — de legea rurală. El a desăvlrșit actul cel mare al secularisăril mănăstirilor ițise închinate. In aceste două acte se oglindesce, ca în puține altele, marea deosebire dintre trecut și present, radicala deosebire dintre era Regulamentului Organic și era inaugurată prin faptele anului 1848, consfințită prin Tractatul de Paris din 1856 și devenită o realitate prin tote întîmplările de atunci încoce. Pretindeau călugării greci nu numai că el sunt stăpâni abso- luțl a unei a cincea parte a teritoriului românesc, dar că el au dreptul a nu admite vre-un control în administrarea și în între- buințarea unei averi teritoriale atât de imense, prin care el, străinii, exercitati o influență necontestabilă în tote afacerile țării, în cele politice ca și în cele economice. Generațiunea domniilor regulamentare nici nu a îndrăsnit să cugete măcar ia scoterea din mâna călugă- rilor greci a acestei averi, răpite națiunii în timp de restriște cu viclenie și cu forță. Ca în tote, Domnii regulamentari, umiliți și cu capul plecat, se sbuciumati să convingă pe stăpânii lor de pe ma- lurile Bosforului și ale Nevoi, ca să înduplece pe călugării greci să dea statului român măcar ceva din venitul mănăstirilor, ca o com- pensațiune fiscală pentru ocrotirea și siguranța ce aveati dela legile 65 terii. In memoriul seu din 1843 Vodă Bibescu propune, ca «lici- tațiunile pentru arendarea moșiilor mănăstirilor închinate Locurilor Slinte să fie reînnoite la șese sau nouă ani, sub priveghiarea Con- sulului general al Rusiei, în presența Logofătului bisericesc și a patru delegați al Locurilor Sfinte»; iar în scrisorea sa către Cancelarul rusesc Cornițele Nesselrode, din 1845, el declară «că în via sa dorință de a cruță Cabinetului Imperial dificultăți și de a se con- formă voințelor acestuia, el nu face nici o opunere ca, conform punerii la cale a Cabinetului Imperial cu clerul grecesc, terminul de licitațiune publică pentru arendările moșiilor să fie amânat până la anul 1852, precum îl cerea clerul grecesc, iar suma de plată până atunci să fie acea sumă modestă, pe care acel cler aoferiâ». Vodă Bibescu conchide că «aceste sunt singurele puncte, asupra cărora îl este permis de a transige ca șef al statului; dar că pen- tru orl-ce alt punct, el nu pote face alt ceva decât sd se supună cu respect ordinelor superidre, ce Cabinetul Imperial va bine-vot a-l da.» In două puncte Vodă Bibescu adereză la cererile călugărilor greci, in tote cele-lalte el se supune ordinelor din San-Petersburg. Iată situațiunea Regulamentului Organic. Trecuse de atunci doue-deci de ani. România crescuse în mod neînsemnat, în teritoriu, în poporațiune, în bogăție; nu se deslegase încă de suzeranitatea Porțel și nu ocupă în Europa posițiunea po- litică, pe care o are astăzi. Cu tote aceste Kogălniceanu nu se uită la interesele altora, nu întrebă dacă făcendu-și datoria el strîmbeză rostul altora, nu se umilesce urmând numai conveniențelor și ordi- nelor acelora, cari nu erau stăpânii țeril; ci într’o bună dimineță el smulge moșiile națiunii din mânile călugărilor greci, îi scote din mănăstiri și din biserici, îl isgonesce din țeră, și desăvîrșesce un act de mare prevedere politică și economică. S’a vădit atunci, că țera intrase în mânile marii generațiunT, care hotărîse să rupă Iote lanțurile ce țineau națiunea încătușată și să împingă poporul român spre un sbor nou și înalt. Acestă deosebire a faptelor, a situațiunilor, a timpurilor trebue să o avem necontenit în mintea și în judecata nostră, dacă voim Xenopol, Kogilnicranu. & 66 sâ înțelegem și să pricepem desfășurarea evenimentelor din Româ- nia în secolul XIX. Nimeni nu pote răsturnă rostul faptelor, căci ele sunt prea mari, prea decisive, prea impunătore, pentru ca să se potă vre-odată interverti și să ajungă înjosirea și umilința admirate, sail mărimea de suflet și virtutea cetățenescă nesocotite. Michail Kogălniceanu nu se mărginesce însă în fapte" isolate, personale. Când bătu ora decisivă a liberării poporului român, acea oră găsesce uniți într’un singur mănuchiâ pe cele trei făclii ale neamu- lui românesc,— pe Kogălniceanu, pe Rosetti și pe Brătianu. Atunci, în 6ra decisivă, el aâ stat cârmaci neobosiți al navei în lupta cea mare pentru independență, nu numai apărând drepturi și situațiuni străvechi, ci mal ales creând drepturi și situațiuni nouă. De aceea acești bărbați apar ca cel mal însemnați dintre toți contemporanii lor. Abnegațiunea, acestă distinsă virtute a inimilor mari, abnegațiunea care-I mișcase în tinerețe, când adeverațl apostoli aprindeau peste tot locul și în fie-care cetățen focul redeșteptării neamului, acea ab- negațiune a strălucit și în dilele lor de maturitate. El între el au hotărit în timpul acțiunii celei mal aprinse, care să fie între dînșii primus inter pares. In timpul redobândirii independenței și a posițiuniî politice a României culmineză vieța lui Michail Kogălniceanu. In mijlocul acestor împrejurări el a desăvîrșit cel mai însemnat act politic al vieții sale, un act care nu numai se cuvine, dar care e datorie a-I scoto cât mai mult la lumină, spre admirațiunea contemporanilor și spre exemplu de imitat pentru cei ce vor veni după noi. După ce Plevna șî-a închinat steagul dinaintea Regelui Carul I, care, după secoli, cel dintâiu a dus armata română în luptă și la victorii, Românii s'ati întors la vetrele lor, căci ei nu mersese în răsboiâ de mîndrie sau de vanitate, ci numai pentru a-șî făuri neatîrnarea în fața lume! și pentru a ajută unui popor creștin ca să devie și el liber; iar Rușii au pășit înainte până sub zidurile Constantinopolei, unde aii stors de la Turcii îngenuchiațl Tractatul de San-Stefano. 6Î Rusia recunoscuse încă din 4 (16) Aprilie 1877 independență României prin un tractat formal, care, îndreptat direct în contra Sultanului, consemnă faptul ruperii vechilor legături dintre Români și Turci și încetarea lor. In urmă, Rusia întăriâ recunoscerea acestui fapt în momente grele, in momentul unei înfrângeri neașteptate, chemându-ne să-I dăm ajutor și puind sub comanda Domnului României propria ei armată, care asediâ Plevna sub înșiși ochii împăratului Alexandru II. bar după înfrângerea inimicului, serviciul inimos fu uitat și Rusia nu îngădui ca România să participe la tractativele de pace. Mai mult, ea decidea într’un tractat de noi fără noi, stipulând pen- tru sineși incorporarea districtelor basarabiene, date României de Europa prin Tractatul de Paris din 1856 și asigurate el de Rusia prin un articol special al Convențiunil din Aprilie 1877. împăratul Alexandru II trimisese pentru negociarea tractatului de pace cu Turcia pe unul din cei mai ageri diplomați ai sei, pe Co- rnițele Ignatiew. Trecend din San-Petersburg spre Bosfor, Cornițele Ignatiew se opri în Bucuresci, pentru «a lămuri dre-cari cesti- uni..asupra cărora Rusia nu pote li îngâduitore...și pentru caii ea așteptă de la Guvernul român o apreciare dreptă și rațională a situațiunii sale și a acelei a Guvernului împărătesc». Așa glă- suiâ scrisorea Principelui Gorceacow către Michail Kogălniceanu, și Cornițele Ignatiew, însărcinat cu înmânarea ei, dădu explicațiu- nile cuvenite. Erâ vorba de cedarea de bună-voe a teritoriului ba- sarabian. Atunci, in acele împrejurări, delicate și primejdiose tot de odată, se vătem\ 12 rațiune, unul din cânii vaccinați a 20-a ce: «En resume, nous employons des traitements intensifs par quantites, mais Ies ayant. reconnus suffisants et efficacos, nous ne descendons pas aux moelles de deux et d’un jour.» D-l Pasteur nu are însă a face în tractamentul antirabic cu mușcăturile teribile de lup turbat, cari sunt atât de frecuente la noî. Cred că în atarl cașuri și d-l Pasteur ar merge în tractamentul șefi până la aplicarea măduvel prdspete a animalelor in- fectate cu virusul de pasagifi. Eu însumi, pentru a asigură efi- cacitatea tractamentulul în atarl cașuri grave, procedez în modul următor: tractamentul dureză o lună de fiind injectate în fie- care 4* cantități mari de vaccin și mergend treptat la inocularea, măduvelor din ce în ce mai virulente. Dejâ în a 3-a—5-a <}i după începutul tractamentulul, ajungem la inocularea virusului neatenuat. Apoi începem o a doua serie de tractament, mergend iar în 5—7 (Iile până la măduvele prdspete, și acest metod se repetă până la sfirșitul tractamentulul. Noi nu ne temem a merge până la incorporare de virus fix, căci am observat, întocmai ca și d-l Roux, că cânii se pot vaccină într’un mod forte perfect, injectându-le în anume locuri lipsite de nervi numai dose mari și repetate de virus fix, fără a le da mal înainte virus atenuat safi vaccin. Din acestea reese, că pentru noi un om saii un animal bine vaccinat și revaccinat este acela care trebue să fi primit: 1) Un tractament sistematic în timp do o lună saii de mal multe luni; 2) Cantități mari de vaccin; în cașurile grave din anul 1889 am dat până la 30 grame de emulsiune de măduvă pe 4'; 3) Trebue să fi primit și virsul tare în dose repetate și crescânde. Tote aceste erafi bine stabilite ia sfirșitul anului 1889, când am început încercările mele de a immunisă animalele cu ajutorul sângelui animalelor vaccinate și revaccinato, adecă cari au fost su- puse la un ast-fel de tractament. Ca și ori-ce descoperire importantă, și acesta a trebuit să aibă precursori și să se anunțe prin diferite indicii și constatări an teri ore. 15 Lucrări premergttore seroterapiel. Perfecționarea metodei. Așa, am spus deja că (irohman a constatat că sângele anima- lelor sănătoso e capabil să omore microbii și Richet și Hericourt au sciut să vindece iepuri de casă infectați cu stalilococul alb, care produce o septicemie experimentală, injectând în peritoneul lor o cantitate de sânge de câne (Comptes rendus, 1888 și 1889). Insă acești autori au căutat să arate că sângele cânilor nectratațî mal înainte vindecă boia, și deși la sfirșitul lucrărilor spun că li so pare că animalele, cari au trecut prin bolă, ar ave un sânge mai eficace, nu au <^is nici un cuvînt dacă acești câni erau immunisați. Așa fiind, lucrarea lor nu are nici o valore pentru seroterapie și nu pote trece decât ca o lucrare premergătore descoperirii sero- terapiei. In adevăr, în urma ultimei mele reclamațiuni de prioritate la Academia de medicină din Paris, acești domni n’au mai răspuns. Nuttal a constatat dejâ în anul 1884, că diferite feluri de sânge au o acțiune diferită asupra microbilor, așâ serul de sânge de câne nu prea impedecă desvoltarea baciluluî cărbunelui, pe când sângele de iepure distruge acești microbi cu mare energie. Metschnichofl a mers mai departe și a arătat în anul 1887, că bacilul cărbunelui e distrus în sângele oilor vaccinate în contra cărbunelui. Insă aceste experințe s au făcut în epruvete și nu în animal și nu eraâ nici pricepute nici utilisate. In anul 1889 am făcut experiențele amintite mai sus, din cari resultă într’un mod sigur: 1) că putem vaccină câni in contra unoi infecțiuni sigure și mortale prin injecțiuni repetate cu ser do ani- male vaccinate și revaccinato în sensul arătat mai sus; 2) că pu- tem immunisâ chiar câni cari au fost infectați mai înainte într un mod sigur prin același procedeu, cu alte cuvinte sângele animalelor immu- nisate în contra unei bofe infecțiose are proprietatea de a transmite acestă immunitate și altor animale susceptibile pentru aceeași infecțiune. Acest sânge immunisator este eficace ch>'ar împotriva unei infecțiuni an- ttriore, posedă adecă nu numai calități profilactice, dar și terapeutice. Acestă lucrare erâ însă puțin cunoscută, așâ în cât la sfirșitul 16 anului următor 1890, Behring și Kitasato (1), fâcend o comunicațiuno asupra tetanusulul, descriu asemenea nu numai metode do vacci- nare prin infecțiunea cu culturi atenuate de tetanus, ci anunță ca o descoperire a lor imunisarea animalelor cu ajutorul sângelui sau serului do sângo al animalelor imunisate. Lumea sciințifică și mal cu semă Behring, insistând asupra acestei constatări și ignorând lucrările mele anteriore, a desvoltat apoi mal departe acest principiu, l a aplicat la alte bole și procla- mă sub numele de «lege a Iul Behring» principiul descoperit de mine și care din ce în ce căpătase o importanță mal mare. Insă nici eu nu am încetat a mă ocupă mal departe cu dosvoltarea descoperirii mele. Considerând că grație descoperirilor epocale ale d-luî Pasteur, turbarea, din o bolă misteriosă, a devenit boia cea mal bine cuno- scută in ceea ce privesce localisarea virusului și regu'area efectelor salo, am căutat să perfecționez metoda immunisăril cu sângele ani- malelor immunisate împotriva acestei bole. înainte de tote am pro- fitat de constatarea d-lul Charrin, că substanțele eficace din sângo se găsosc anume în serul sângelui, așâ în cât am lucrat mal mult cu acestă substanță decât cu sângele. Am căutat mal departe să fortific într’un mod regulat puterea immunisătore a sângelui; în acest scop am repetat, în timp de mal mulțl ani, la mal mulțl câni, vac- cinațiunea antirabică, și la anume câni am înlocuit acest tracta- mont cu injecțiunl de multe-orl repetate și în dose crescânde cu virus forte. A rămas cestiunea, dacă nu există un mijloc bun' pentru a aprecia in mod matematic valorea immunisantă a sângelui obținut. Prin încercări comparative și repetate, am ajuns in fine, in anul 1891, la următorelo conclusiunl: 1) cânii aă un sânge cu atât mal eficace cu cât mal multe substanțe vaccinanto și cu cât mal multă substanță virulentă au primit; 2) o lună saă câte-va luni după ultima vaccinațiune, cânii noștri posedă un sânge mal oficace decât imediat după vaccinațiune. Acest fapt coincide cu faptul găsit mal înainte (1) Deutache med. Wochenschrift. ____17_____ do d-1 Pasteur, că la omenii tractați împotriva turbării, efectul tractamentulul se manifestă anume 14 dile după sfirșitul tractamen- lulul; 3) că sângele immunisat neutraliseză și în afară de corpul animalului virusul fix amestecat cu dînsul. Adecă, luând puțin ser sanguin de la un câne forte vaccinat și amestecând acest ser în epruvetă cu virus fix, amestecătura acesta injectată sub meningele animalelor nu mal produce turbarea. In același timp am maî experimentat pentru a găsi explicarea fenomenelor ce se petrec la acestă immunisare. Am introdus anume măduva animalelor morte de turbare în sacul limfatic al broscelor și am găsit, că acolo aceste substanțe nu sunt distruse decât forte încet și că încercă o atenuare succesivă, așâ în cât pot fi între- buințate pentru vaccinare în contra turbării; din contra, atare sub- stanțe introduse în corpul animalelor cu sânge cald se comportă in mod diferit; la animalele immunisate substanța infecțiosă se ate- nueză asemenea, și anume mal repede decât la bruscă, pe când la animalele neimmunisate îșl păstreză totă virulența. Pot să trec aici presto diferitele metode de atenuare ale virusului rabic pentru a obține o immunisare maî eficace. Cu tote căTizzoni pretinde că a găsit o metodă de atenuare fdrte eficace, amestecând virusul fix cu sucul gastric, cercetările nostre au arătat că acest mijloc nu este mal bun decât metoda d-luî Pasteur, și că mijlocul cel mai bun de vaccinare cu virus atenuat constă întru a injecta animalelor dose crescânde do virus fix în țesutul celular sau în vene. Cânii, cari, după cercetările mele anteriere, mor dacă îl injectăm de odată cu 100 grame de virus fix, suportă cantități mari de acestă substanță, cu condițiune însă ca, începend cu dose mici, să ajungem treptat la dose mari. Serul obținut do la aceste animale posede calități importante Deja în anul 1892 Tizzoni și Centanni, basați po cercetările mele, aă ajuns să vaccineze iepuri de casă mai sigur decât cu metoda d-lul Pasteur și afirmă, că cu serul de sânge al acestor iepuri ar pute nu numai vaccină cu siguranță, dar că sunt în stare să vindece chiar și turbarea manifestă. Trebue însă considerat, că acești autori Babtț, Immuniiaraa. 2 18 nu intrebuințeză metode absolut sigure pentru a documenta acestă afirmare. Noi numai atunci suntem siguri că am vindecat un iepure de casă de turbare, dacă inoculăm intre meningele animalului un virus forte a cărei acțiune o cunoscem bine. Numai febra desco- perită de mine și de Hdgyes și numită «febra terminală*, o privim ca prima manifestare a bol el, și numai dacă serul injectat in acest stadiu vindecă animalul, putem vorbi de vindecarea bolel manifeste. Dar există și o altă febră descoperită de mine și numită febra premonitorie, care apare câte va <|ile după infecțiune, anume atunci când infecțiunea erâ mal slabă. Acestă febră trece și dă loc unei stări de sănătate, și numai mal târziu pote să apară febra fatală terminală. Resultă de aici că, dacă Tizzoni și Centanni vindecă ani- malele Ia cari a apărut acestă febră, acești autori nu vor fi vin- decat turbarea manifestă, ci numai turbarea în stadiul de incuba- țiune, ceea ce am făcut eu cu mult înaintea lor. Cu metoda nostră nouă, adecă prin immunisări forțate și avend ca probă a activității serului principiul descoperit de Ehrlich, că serul immunisant paraliseză și într’o epruvetă efectul unei masse anumite de virus, suntem însă în stare să vindecăm chiar turbarea manifestă, procedând pentru acesta în modul următor: Un virus cu o acțiune forte regulată, virusul de pasagiă, este introdus prin trepanațiune sub dura-mator. A 4-a (Ji după acesta apare febra terminală. Atunci se injecteză sub pielea animalului 3 gr. de ser inimunisat și în diua următore aceeași dosă. Animalul, la care a început deja paralisia, se restabilesce și resistă do aici înainte unei nouă injecțiunl. Un atare animrl, fiind injectat cu o cantitate mare de virus tare, nu mal more de turbare, și liind repetat acest procedefl, animalul ne va da un sânge immunisat de o valore mare și de multe ori su- peridră acelui cu care erâ immunisat. Cu cantități mal mari, spre exemplu de un sânge immunisator a cărui valore este de 10 unități, adecă din care un gram neutra- liseză în epruvetă 10 grame de virus fix, am ajuns odată să vindec si cânii la cari turbarea este dejâ manifestă, adecă cari după o injecțiune intracraniană încep să aibă, după timpul cunoscut, 12—14 ____19 _ dile, simptomele cele dintâi de turbare, refusând mâncarea și ară- tând o stare de iritațiune neobicinuitâ. La atari animale trebue însă o cantitate mal mare de ser, în raport cu mărimea lor Dacă un gram do sânge immuniseză sau vindecă un iepure de casă do 1000 grame, atunci pentru vindecarea unul câne de 10 kilograme va trebui 10 grame de ser immunisante. Pentru un oin la care turbarea a început deja a se manifestă, ar trebui atunci o injecțiune de 60 grame aproximativ din acest ser. Trebuo însă pentru acesta, ca un atare om să vină în tractament imediat după ce s’au manifestat primele simptome de turbare. Greutățile perfecționării metodei. In adevăr, nimic nu se opune Ia acestă încercare la om, nu trebue însă ca speranța de succes să fie prea mare, căci lucrurile nu se petrec tot-deauna în natură așâ precum ne așteptăm în urma unul experiment reușit. Așâ spre exemplu Bebring, care a aplicat principiile de sero- terapie asupra omenilor atinși de tetanus, pretindea că o anumită cantitate de ser immunisator, câștigat de la animalele immunisate în contra acestei bole, ar trebui să vindece și pe omul tetanic. Cu regret insă constat, că s’a înșelat și că numai omeni cari presint un tetanus mal puțin grav, mal chronic, se vindecă în urma serote- rapiel. Asemenea și Tizzoni, încercând aplicarea serului la acestă bolă, n’a avut decât resultate aparente, adecă în formă de tetanus mal benigne, cari se vindecați probabil și fără aplicarea acestui tractament. Cu alte cuvinte, trebue să admit că eficacitatea tractamentulul nu depinde numai de valorea serului și do greutatea animalului de immunisat, ci și de alțl factori, între cari gravitatea infecțiunil, mersul mal repede sau mal lent al bolol; do asemenea și felul animalului trebue să jdee un rol însemnat. S'a constatat anumo (Rummo), că sângele sau serul do sânge al diferitelor animale nu este în tot-deauna indiferent față cu organismul și că sunt animale ‘20 al căror sângo este toxic pentru anumite alto animale. De un atare sânge, ori-cât de immunisat arfi,se vaîmbolnăvi animalul de immunisat și toxicitatea sângelui va nimici efectul antitoxinel cuprinse în el. Am stabilit în adever, că un sânge conținend substanțe imniu- nisante în contra unei bole va fi cu atât mal eficace, cu cât specia animalului se apropie de specia animalului de immunisat. Așâ, când pentru immunisarea omenilor mușcațl de lup turbat am întrebuințat sânge de om immunisat în contra turbării, am avut mal bun succes decât aplicând în acest scop sângele cânelui immunisat. Și Behring a crezut că a aflat o regulă în ceea ce privesce valorea sângelui diferitelor animale; plicea anume că sângele unul animal pote să câștige prin immunisare o valore terapeutică cu atât mal mare, cu cât mal sensibil erâ acest animal pentru boia în con- tra căreia îl immunisăm. S’a înșelat însă și a trebuit să recunoscă că, spre exemplu, calul, care nu este sensibil în potriva difteriel, pote să dea un ser forte eficace în contra acestei bole, mal eficace decât oia, care este forte sensibilă față cu toxina difteriel. La tote aceste încercări, etî m’am găsit într’o situațiune destul de grea, căci deși eram cel dintâiâ care am descoperit valorea sân- gelui immunisat, totuși nu mă puteam folosi fără modificări de desco- peririle făcute mal târziii pentru alte bole infecțiose. Turbarea este fără îndoială o bolă infecțiosă, contagiosă, o bolâ prin plăgi particulare, dar ÎI lipsesce o calitate importantă a multor bole infecțiose, adecă nu s’a găsit încă microbul turbării. Nu sufere nici o îndoială că trebue să existe un microb al turbării, dar este greu do constatat. Presupun că se va găsi în interiorul unor nodull mici caracteristici, descoperițî de mine în creerul animalelor turbate; am și vă(Jut acolo, în mijlocul celulelor ncrvdse, niște corpusculT particulari, dar de aici până a pute (Jicc că s a găsit microbul turbării este încă departe. Va să ^ică, nu posedăm culturi de microbul turbării, cu cari aș fi putut experimentă, și pe care l’aș fi putut întări spre a câștigă o substanță concentrată și forte eficace pentru immunisare. A trebuit, pentru ca să mă lămuresc, să întrebuințez pentru _ 21_____ immunisaro, în loc de culturi atenuate și virulente, măduva și creerul animalelor turbate, cari pentru mine represintă culturile microbu- lui în interiorul organismului. Numai prin trecerea acestui virus prin corpul purcelului do India, am putut obține un grad și mai tare de virulență decât aceia obținut de d-l Pastcur; dar prin nici o metodă, artificială n’am reușit să concentrez și să întăresc în con- secință virulența materialului meu. Deși regret acest inconvenient, nu pot să me plâng de insuficiența metodei întrebuințate, căci sub- stanța crecrului animalelor nostre pote concură cu virulența unei culturi. In adevăr, din toxina difteriel, cu care se immuniseză animalele pentru a pute da un sânge immunisat, trebue 0,1 gr. pentru a pro- duce mortea unui purcel do India; pe când dejâ 0,01 gr. din măduva animalelor nostre produce turbarea la aceeași specie de animale. înainte do a merge mal departe în comparațiunea turbării cu alte bole infecțioso din punct de vedere al soroterapieî, voiu expune in scurt ceea ce s’a obținut în acestă privință pentru alto bole in- fecțiose. Tetanus. Neutralisarea toxinelor. Vaccinarea prin toxine neutralisate. In Septembre 1890, Behring și Kitasato aă aflat că serul sanguin al animalelor immunisate in contra tetanusulul, injectat fiind la alte animale sănătose, sau dejâ infectate cu bacilul tetanusulul, immuniseză și aceste animale. Greutatea cea mal mare eră immunisarea sau vaccinarea ani- malelor destinate la furnisarea serului. Fără a intră în diferitele încercări și metode găsite pentru acest scop, voiu aminti numai pe acea întrebuințată de mult de Baccelli, care injecteză la omeni bolnavi de tetanus cantități mari de acid fenic. Eu însumi, îm- preună cu d-l Pușcariu, descoperind că și cânele pote căpătă to- tanusul, am putut vindecă prin acesta metodă mal mulțl câni bolnavi de tetanus și, întrebuințând atarl injecțiunl la omeni bolnavi de tetanus, am obținut mal multe vindecări. ___ 22___ Behring a introdus în immunisarea în contra tetanusulul un principiu, ce eră întrebuințat de mult la vaccinarea In contra cărbu- nelui, adecă amestecarea culturilor cu substanțe antiseptice, cu scopul de a slăbi aceste culturi, anume acid fenic, trichioridul de iod (Behring), sau soluțiune de iod (Vaillard și Vincent). Prin acest mijloc produce o slăbire a virulenței; și, întrebuințând pentru vac- cinare o serie de culturi amestecate cu cantități măsurate de tri- chlorid, începând cu cele mal mult slăbite și mergând până la culturi virulente, obținem o immunisare remarcabilă a animalelor întrebuințate. Cu cât ne apropiem mal mult de culturi virulente, cu atât immunitatea animalului devine mal tare, și dacă, cum face Ehrlich, urmăm tractamentul introducând cantități din ce în ce inaî mari de culturi virulente, ajungem In fine ia o immunisare forțată, așă In cât se acumuleză In sângele animalului o cantitate ma.ede substanțe immunisătore. Idea lui Behring, că nu trebue prea mult immunisate animalele pentru a se produce mult ser antitoxic, nu erâ, așâ se vede, jus- tificată. D-l Behring crede, că dacă un animal este mult immunisat In contra unei bole, se apropie de un animal immunisat natural, al cărui sânge nu este antitoxic, însă încercările lui Vaillard și Roux, precum și ale lui Aronson, aă arătat, că și animalele cari nu ca- potă o anumită bolă pot da un ser forte antitoxic, dacă li se in- jecteză cantități mari de toxină. Așâ, autorii francesl aă arătat că găina, care nu este susceptibilă pentru tetanus, dacă se tracteză cu cantități mari de toxină de tetanus, capătă un sânge forte antitoxic, și chiar Behring întrebuințeză acum calul, apropeautoimmun în contra difterieî, pentru producțiunea serului anti-difteric. Din acostă con- statare reese, că avem să ne preocupăm în timpul immunisăril, dacă animalul este saă devine immun în contra bolel cărei vaccinăm. Este adevărat că animalele, după ce aă fost immunisate și după ce dau sânge forte immunisant, înceteză cu timpul să furniseze atare ser ; acestă slăbire a serului produs provine probabil din schimbarea sângelui după atâtea venisecțiunl și din alte momente necunoscute, 23 nici decum insă din causă că animalul devine așâ dicend autoim- inun, cum pretinde Behring. în timpul immunisăril se observă fenomene interesante asupra animalelor. După injecțiunea de vaccin, animalele capătă anume simptome, precum febră, slăbiciune trecătore, și în timpul acestei bole de vaccinațiune, sângele încercă ore-cari modificațiunl. Anume serul se desparte mal greă de chiagul sângelui și valorea immuni- sătore a serului este în acestă epocă scăzută; după trecerea acestei stări do reacțiuno, acestă valore devine în timp de câte-va (Jile din ce in ce mai mare, până când ajunge la un grad mai mare decât ce avea înaintea vaccinațiunii; apoi scade puțin, pentru a rămâne stabilă mai multe săptămâni sau luni și tot mai mare decât îna- intea vaccinațiunii. Dacă nu mai urmăm cu tractamentul, substanța immunisantă ailătore în sânge se elimineză prin secrețiunile organismu- lui, insă se și reproduce, dar din ce în ce mai puțin, așâ în cât, după un timp ore-care, animalul nu mai păstreză in sânge decât o cantitate mică de substanță immunisătore. Dacă însă urmăm cu vaccinațiunea, întrebuințând o dosă mai mare sau mai tare de cultură decât cea din urmă, vom pute ob- servă din nofi o scădere rapidă a valorel immunisante a sucurilor animale, și apoi o croscere de-asupra gradului de immunitate și de valore immunisătore obținută prin ultima vaccinațiune. Pentru a ri- dică repede forța immunisantă a sângelui, este bine de a repetă in- jecțiunile vaccinante tocmai în momentul în care valorea sângelui ajunsese la gradul cel mai mare. Acestă regulă, găsită de Brieger și Ehrlich, ne indică tot de odată timpul in care trebue luat sângele animalului cu scopul de a immunisă sau de a vindecă alte animale. Vom alege adecă pentru scoterea sângelui immunisator momentul, când aă dispărut cu totul febra, slăbiciunea și inapetența, produse prin ultima injecțiune. Lăsăm apoi sângele să stea o di la recelă și apoi ridicăm cu pipeta serul ales, care se pote apoi amestecă cu acid fenic 0,5 la sută sau mai bine după Aronson cu tricresol. Bacilu) tetanusului aparține grupului microbilor cari nu se răs- pândesc în corpul animalelor, ci rămân localisațl în plaga prin care ²⁴ au intrat, producem! acolo substanțe toxice cari se resorb și produc simptomele bălei. Dacă filtrăm o cultură de tetanus, vom află in filtratul, unde nu se mal găsesc microbii telanusulul, o cantitate cu atât mal mare de otravă, cu cât cultura e maî veche și cu cât bacilul cultivat erâ mal virulent. Cu acest filtrat producem boia tot așâ sigur ca și cu baciiil, și putem vaccină cu acest lichid tot așâ bine ca și cu baciiil, și prin injectare de ser antitotanic putem vindecă tot așâ de bine boia produsă de otrava tctanusulul ca și pe acea produsă prin introducerea bacilulul. Tetanusul este dar o intoxicațiune și serul care lucreză în contra substanței toxice se pote numi și antitoxină. Constatarea lui Ehrlich, că antitoxina neutraliseză și in epruvetă toxina, a fost întrebuințată apoi de Behring pentru apreciarea valorii antitoxinel. Mal Înainte Behring a apreciat gradul immunisăril prin antito- xina sângelui într’un mod destul de complicat. D-sa numiâ unitate de immunisare cantitatea de ser capabilă de a pune po un animal în stare să suporte acțiunea dosel celei mal mici de toxină, ce pro- duce încă mortea unul animal de aceeași greutate. Dacă antitoxina eră in stare să apere in contra dosel duble de toxină, atunci serul avea valorea de două unități vaccinate, și animalul ce suportă în urma immunisăril o dosă de două ori mortală de toxină, va ave un grad dublu de resistență. Pentru a ave o apreciare mal ge- nerală a talârel unei antitoxine, s’a socotit apoi valorea antitoxinel pentru o anume greutate a animalului. Dacă un gram de antito- xină erâ in stare să immuniseze un gram de animal in contra dosel minime mortale de toxină, atunci valărea acestui ser eră de un ser normal; dacă insă un gram de ser vaccineză spre exemplu un iepure de 1000 grame în contra unei cantități minime mortale de toxină, acest ser va ave valorea de 1000 de unități antitoxice. Deși Beh- ring vorbiâ de acestă măsură ca de ceva absolut și matematic, noi nu putem să privim acestă determinare decât ca forte relativă și variabilă. Anume toți factorii esențiali ce intervin la acestă de- terminare sunt variabili. Sunt animale de aceeași specie mal resistente decât altele, așa in cât pentru un animal trebue maî multă toxină decât pen- tru altul, ca să-l omore; toxina nu are în tot-deauna aceeași toxi- citate și toxicitatea variază și se slăbesce în anume împrejurări, așâ sub influența luminel și căldureî, și antitoxina este supusă aceleeașl influențe. Din tote aceste cause, și titrurea acestor sub- stanțe va da un resultat maî puțin sigur decât presupuneau Behring și colaboratorii seî. Este cu mult maî ușoră, deși nu cu mult maî sigură, apreciarea valdreî unul ser antitoxic prin cantitatea de toxină pe care o neutralisexă în epruvetă, precum am arătat’o maî sus, când vorbiam de immunisarea în contra turbării. Dacă amestecăm spre exemplu 1 gram de toxină tetanică, din care o anumită cantitate oinoră un iepure de 1000 grame, cu 1 gram de antitoxină, și dacă acest amestec, injectat fiind la un animal susceptibil, nu mal produce mortea animalului, atunci vom ave a face cu ser de o valore de o unitate. Dacă 0,01 gram din toxina întrebuințată omoră 1 kilo dc animal, atunci 0,01 gram de ser anti-tetanic, ce immuniseză asemenea 1 kilo de animal, va ave valdrea de 100.000 unități immunisante, adecă o unitate neutralisantă va fi egală cu 100.000 do unități immunisante. Neutralisarea acesta nu se pute însă compară, precum a fâcut’o Behring, cu o neutralisare chimică, cum un acid ar neutralisâ spre exemplu o basă, formându-se un corp neutral; nici nu putem (Jice în general, că fie-carc antitoxină din sânge neutraliscză in epruvetă o cantitate anumită de toxină respectivă. Așâ serul anti-choleric sau anti-pneumonic nu are în epruvetă nici un efect asupra toxinei acestor bole. Probă că neutralisarea despre care am vorbit diferă de neu- tralisarea chimică, este că, precum arătase Calmetle, dacă incăldim amestecul de toxină și de antitoxină până la un punct ore-care, antitoxina se pote distruge și numai toxina române, producând mortea animalului ce inoculăm cu dinsa. Și Roux a făcut nisce încercări în acestă privință; neutraliseză un toxin prin ser antitoxic, inoculeză o cantitate mică de acest 2R amestec la 10 animale, 8 din ele resistă, dar 2 animale totuși capotă boia. Buchner a arătat că un atare amestec pote să fie neutralisat pentru o specie de animal, dar omoră o altă specie; în fine se pote ca 1 cm. c. din amestec să nu producă boia, dar o dosă maT mare să fio încă toxică. Nu numai atâta, dacă pro- ducem amestec de toxină și antitoxină tetanică exact neutra- lisat, acesta nu va ave nici o influență asupra animalelor perfect sănătose, dar alte animale sănătdse, cari erau mal nainte immunisate în contra microbului cholerel, injectate fiind cu aceeași dosă din toxina paralisantă, vor muri do tetanus. Am căutat să profit de neutralisarea toxinei prin ser antitoxic, pentru a produce repede o stare de immunitate remarcabilă la ani- male susceptibile pentru toxină. înainte de tote m’am convins, că animalele pot fi immunisate nu numai cu toxină, dar și cu un amestec neutralisat de toxină și de ser. Un iepure de casă saă un purcel de India suportă 1 gram de amestec neutralisat de aceste substanțe, dar more, cum am ve^ut. dacă injectăm o cantitate mal mare din acest amestec; dacă însă injectăm, începând de la dose mici, din acest amestec, dose din ce in co mal mari, ajungem ușor la incor- porarea masselor mari din acest amestec, și animalele suportă fără nici o derangiare gravă introducerea în organismul lor de o cantitate enormă do atari toxine neutralisate. Aceea ce este însă și mal important, e faptul că, cu totă inofensitatea acestui noă procedeii, animalele devin ast-fel repede și într’un mod perfect immune în contra toxinei, și immunitatea acesta, câștigată prin tractare cu toxină neutralisată sau paralisată, este mult mal durabilă decât acea câștigată prin injecțiunl cu ser. Sunt convins că întrebuințând și la om acestă metodă, găsită la Institutul nostru de bacteriologie, vom obține, în contra difteriel spre exemplu, o vaccinațiune mult mal eficace decât ce obținem prin dose preventive de ser anti-dif- teric și vom obține o vaccinațiune antirabică mal repede și mal perfectă decât prin metoda d-lul Pasteur. 27 Rolul celulelor in seroterapie. Producțiunea serului antitoxic. Metschnikoff și Koux căuta să explice aceste fapte curiose prin acțiunea celulelor animalelor experimentate. Pentru a susține tesa lor, acești autori distinși aduc mal multe fapte, cari constată că, injectând la doue animale aceeași cantitate do toxină cu scopul de a le immunisâ, dar dând acestă dosă la un animal în dose puține și mari, la cel-lalt animal în dose multe și mici, cel din urmă va căpătă un sânge cu mult mal antitoxic de cât cel dintâiu. Acest lucru se explică, după Koux, prin aceea că toxina excită celulele ca să secrete antitoxinele; aș pute 4'ce injecțiunl repetate, deși mici, produc tot mereu atare excitațiunl și celulele se vor obiclnui a secretă antitoxina, po când dose mari vor ave o acțiune mai puțin excitantă decât violentă și pote chiar paralisantă asupra acestei celule, așâ în cât secrețiunea de antitoxină va fi mult mal slabă. 0 experiență făcută de Klemperer pare a vorbi și mal mult pentru presupunerea că antitoxina ar fi un produs celular. Acest, autor află că gălbenușul oului găinelor immunisate este antitoxic pe când albușul nu are acestă proprietate. In adever, gălbenușul, precum și albușul, sunt productele unor glande diferite și sunt produse sub influența unor celule glandulare. Atâta se pote dar admite, că antitoxinele nu sunt distribuite intr’un mod egal sau difus în organism, ci că prin anume glande trec aceste substanțe, prin altele nu. Dar tote faptele invocate de Metschnikoff și Koux se pot explică și fără a presupune că anti- toxina este produsul unor anumite celule. In adever, pe când acest lucru este privit ca sigur pentru acțiunea toxinelor cari distrug microbii, Roux face încă 6re-carl re- stricțiunl pentru toxinele cari nu distrug microbii, ci numai otrava lor. După părerea mea, acestă conclusiune este prematură, căci nu avem până acum nici o probă sigură pentru acțiunea celulelor în immunisare. Este adevărat, și oră cunoscut de mult, că microbii pot fi înglobați și transportați în interiorul celulelor; unele din aceste 28 celule posedă o putere reductivă forte mare, altele produc alte sub stanțe vătămătore pentru microbi, precum sunt acidele, așă în cât aceste celule vor ave, fără îndoială, o influență vătămătore asupra microbilor; nu cred însă că ar fi dovedit că acestă însușire să fio în legătură cu o altă însușire a celulelor, adecă de a îngloba cor- puri străine organismului. Celulele pot într'adever îngloba atarl substanțe, precum ar ti microbii, fără să le distrugă in același timp. Ni se pare dar nedocumentat până acum a presupune, că aparatul de aperarc al organismului în contra microbilor să fio representat exclusiv de anume celule, de fagocițil Iul Metschnikoff, cari s’ar con- centra în locul amenințat de microbi și cari ar mânca și nimici pe acești inimici al organismului. Tote faptele încercate de MetschnikolT și de școla sa în favorea acestei teorii frumose se pot explică și în alt mod, prin o atracțiune a celulelor la locuri iritate, prin in- fluența vătămătore a protoplasmei unor celule asupra unor microbi, mal cu seină încă prin proprietatea anumită a celulelor de a în- globa corpuscull mici și anume microbi slăbiți sau morți. De altă parte, înglobându-se microbi viabili și forte patogeni, vedem de multe- orl că aceste celule sunt de complicitate cu microbii, transpor- tându-i în părți depărtate ale organismului, sau că microbii intrațî în celule le distrug în loc do a fi distruși microbii. Și mai puțin documentată este ipotesa Iul MetschnikolT, basată po acestă ipotesă nebasată, că adecă antitoxinele să tienisce stimulante sau «stimuline», cum dice acest autor, care ar îndemnă celulele să mănânce micro- bii patogeni, sau că vaccinațiunea prin toxină ar stimula, ar îndemnă aceste celule să secreteze nisce substanțe chimico, destinate a di- struge toxinele microbilor. Concepțiunea acesta este încă departe de a corespunde obser- vațiunilor obiective și pornesce din un punct do vedere teleologic și cu totul schematic, așă în cât nu pote fi adoptată de ocamdată de sciință. Dacă sub influența unor substanțe toxice se nasc în or- ganism antitoxine, acest lucru trebue, fără îndoială, să fie basat pe nisce aparate speciale și forte răspândite la loto organismele. Este evident că locul unde se produce antitoxina trebue să aibă rapor- 29 turî intime cu sângele, și fiind-că tote funcțiunile organismului sunt legate de procese vitale, adecă de celule, nu este îndoială că și celulele trebue să aibă un rol la producțiunea antitoxinelor; dar nu seim dacă acest rol este in tot-deauna activ, dacă avem a face cu o producțiune prin celule sau numai cu o secrețiune, în line nu suntem de loc orientați asupra locului unde s’ar petrece pro- ducțiunea acesta și suntem încă departe de a pute (Jice, că aceleași celule ce intervin la distrucțiunea microbilor sunt și aceste ce se- creteză antitoxina, sau să dicem că celulele, despre cari nici nu se scie cu siguranță dacă sunt fagocite de meserie, cum vrea Metschni- koff, sunt stimulate prin toxină, făcend ca să-și esercite acestă me- serie cu mal multă energie. Do altă par!e, am pute chiar să ne întrebăm, dacă antitoxina nu s’ar pute forma din toxină, prin un proces chimic, întocmai cum se nasco vaccinul din virus. D-l Iloux crede a pute combate o atare presupunere prin faptul, că arată cum, după immunisare, sângele animalului conține și produce neîn- cetat o cantitate mult mai maro de antitoxină decât cantitatea toxinei introdusă pentru immunisare. Acest fapt arată numai că for- mațiunea antitoxinei nu este un proces chimic simplu, ci toxina ar pute ave același efect asupra sucurilor din organism ca și anumite fer- mente noorganisate, ce daîi impulsul pentru formarea continuă a anumitelor transformațiunl chimice. Ast-fel cunoscem fapte unde antidotele au o acțiune directă asupra microbilor, fără intorvențiunea celulelor; așâ chinina are o acțiune vătămătore directă asupra hematozoarulul maladiei, și anume anlitoxine omoră microbii și in vitro. Dar nu numai atât. Sonnen- burg a arătat că sulfatul do sodă, prin descompunerea sa și sub- stituirea fenolului prin restul acidului sulfuric, devine un antidot in contra intoxicațiuniî cu acid fonic. Prin administrarea sulfatului de sodă, putem chiar immunisâ în contra intoxicațiuniî ulteriore cu acid fenic. Acest lucru so explică prin un proces chimic destul de simplu. Acidul fenic se transformă în organism în idrochinon și acestă substanță este neutralisată prin sulfat de sodă, care ro- mâne mult timp în organism și care se combină cu acestă sub- 30 stanță, producendu-se un corp netoxic. Behring, pornind de la acest exemplu, pledeză pentru o acțiune imediată a antitoxinel asupra toxinelor. însuși Behring devine unilateral în vederile sale. Dsa negă absolut influența celulelor asupra vindecării bulelor infecțiose și posibilitatea de a produce vindecarea prin o acțiune modifică- tore sati stimulantă asupra lor. Dînsul se resumă, dicend că tera- pia va trebui să evite sau să distrugă influențele vătămătore din afară, dar să se lase în pace celulele vil. Numai în comunicări ulteriore, Behring recundsce și acțiunea celulelor asupra producțiu- nil antitoxinelor. Față cu aceste certe, nu pot decât să repet ce am dis cu oca- siunea discuțiunil fagocitosel la Congresul internațional din Londra: «Gestiunea nu este până acum luminată prin probe absolut irefu- tabile; mă voiu mărgini a experimentă și a nota faptele, din cari apoi se va detașa de sine adevărul.» Pot să adaog că, în ceea ce privesce rolul celulelor în acțiunea vaccinelor chimice și a fabri- cării sângelui immunisat, Metschnikofl încercă să întindă fagocitosa sa asupra tuturor proceselor celulare ce se petrec în lupta orga- nismului cu microbii, ceea ce nu e admisibil, căci alt ceva este un rol dre-care al celulelor în producțiunea substanțelor antitoxicc și anti-microbiane din sânge. O atare intervențiune a celulelor nu se mal pote numi fagocitosă, și nu numai că nu susține teoria hif Metschnikoff, dar o combate. Sau ore suntem în drept să pretin- dem că nu numai canibalii mănâncă omeni, adecă sunt antropofagi, dar și noi toți, cari contribuim la nimicirea omenilor prin răsbbie ori condamnând pe cine-va la morte! Seroterapia iu difterie, tuberculosă, choleră, etc. Maî mult sgoinot decât seroterapia turbării și a tetanusulul a făcut cu drept cuvînt acea a difteriel. Acestă bolă, produsă de bacilul lui Lbffer, a fost mult studiată de diferiți autori, printre cari Roux și Yersin ocupă un loc de onore 31 căci ei au constatat că bacilul difteriei produce și o toxină, căreia se datoresc siinptoniele boleî și mortea. Eu însumi am contribuit la cunoscerea microbului, arătând că el face parte din un grup mare do microbi cu caractere analoge, din carî unii nu sunt patogeni, alții jocă un rol la diferite procese de gangrenă, în fine că microbul nu lucreză numai prin toxine, ci in anumite cașuri și prin presența sa în organism, mai departe că prin metodele obicinuite nu reușim a vaccină împotriva boleî și că putem din contra combate boia prin aplicarea anumitor substanțe chimice asupra părților afectate. Apoi C. Frânkel și Ferran au găsit un mod de vaccinațiune prin încălzirea culturilor, și pornind de aici, Behring constatase că sângele animalelor vaccinate posedă putere anlitoxică. Diferiți autori au ajuns apoi în mod independent la întrebuin- țarea calului pentru a produce un sânge forte antitoxic. La acest animal, puțin sensibil în potriva bacilulul și toxinei sale, injecteză cantități crescânde de toxină, adecă de culturi vechi de bacili în bulion, trecuți prin filtri sau ai cărui microbi sunt nimiciți prin substanțe desinfectante. Un cal, căruia s'a injectat în inod sistematic în timp de doue luni o cantitate de un litru de toxină, posedă apoi un sânge al cărui ser are o valore mare an- titoxică, adecă un gram din acest ser paraliseză acțiunea unei dose de 600 până la 2.000 grame de toxină tare. Un atare ser nu numai că vindecă iepuri de casă sau purcel de India, dar și copii atinși de difterie. Cu tote că Behring caută să găsescă în acest efect asupra copiilor un fapt bine explicabil și in concordanță cu experiențele la animale, trebue să mărturisesc, că pornind de la experiențele cu tetanus, efectul curativ al toxinei difteriei este surprinselor, căci pe când o cantitate de toxină tetanică, ce ar trebui, după experien- țele cu animale, să vindece un om cu tetanus, nu e în stare să producă acest efect așteptat, o cantitate de ser anti-difteric, care după experimentele nostre nu e suficientă pentru a salva un copil difterie, posede totuși acest efect salutar. Acest fenomen are de 32 bună semă căușele sale, între cari nu pot să nu menționez faptul că o bolă naturală este cu totul alt ceva decât o bolă experimen- tală; pe când am constatat că nu putem produce o difterie la un animal, dacă nu-I facem mal înainte o rană, copilul capătă difteria și fără rana, de bună semă în urma unei stări particulare sau în urma pregătirii sângelui prin un alt microb. Acești factori și alții necunoscuțl modifică, fără îndoială, în bine saă în r6Q și modul cum se comportă boia și microbul la om. In anul 1882 am încercat să tractăm animale tuberculos© cu sânge anti-tuberculos, dar fără succes maro, căci cânii vaccinați pecari i-am infectat în urmă au devenit toți tuberculoșî; asemenea resultate problematice au obținut și Richet și Hericourt. La începutul anului 1892 am făcut asemenea încercări într’un mod mal sistematic și am ajuns iar in modul următor la resultate încurajatore. MT-am 0is că, pentru a obține sânge anti-tuberculos, nn e necesar să introducem cantități mari de tuberculină aviară si umană. Numai după ce animalele aă fost bine fortificate în contra reacțiunii tuberculiniî, am început să le injectez culturi de tuber- culosă aviară și apoi cantități crescendo de tuberculosă umană. In acest mod am obținut câțî-va câni, iepuri de casă și cobai, precum și o vacă, al căror sânge și ser de sânge a fost în stare să prevină și să vindece chiar tuberculosă la iepuri de casă și Ia purcel de India. Am făcut injecțiunl cu acest ser la omeni tuber- culoși și am obținut ameliorări remarcabile. Cu acestă ocasiune am putut constată faptul, că putem vaccină de o parte în contra baci Iul ui tuberculosel, adecă în contra tuberculosei, și că de altă parte putem vaccină în contra toxinelor tuberculosel. La anumite animale vac- cinate și resistente în contra baciluluî, am putut produce roacțiunl forte însemnate cu ajutorul tuberculinel, ceea ce probeză că tuber- culosa este o bolă complexă, produsă și de acțiunea directă a microbilor și de toxinele lor. Am probat același lucru pentru morvă; este posibil ca un animal să fie vindecat de morvă, dar roacționeză încă asupra productelor morvel, adecă asupra maleinel. ____33 Un alt grup de bole se comportă iar cu totul alt-fel față cu serul lor antitoxic. Așâ animalele vaccinate prin culturi atenuate împotriva cholerel porcilor, cholereT, pneumoniei și febrei tifoide, câștigă prin acesta un sânge immunisat împotriva acestor bole. Dar serul de sânge al acestor animale nu lucreză ca o antitoxină, nu neutraliseză saii paraiiseză toxina bolel. Un animal odată otrăvit cu otrăvurile microbilor acestor bole nu se mal pote salvă prin seroterapie, dar aceste seruri omoră direct microbii bolel, ceea ce nu face serul anti-difteric sau anti-tetanic. Și in epruvetă amestecând serul microbicid al cholerel cu o cultură de bacill cholericl, microbii din cultură se vor nimici, dar otrava din cultură va rămâne eficace Aici avem dar a face cu un al treilea grup de producte san- guine. cari omoră bacilul și nu omoră toxinele sale. Me întreb însă, dacă acest resultat nu depinde de modul de immunisare al animalelor și dacă nu vom reuși să obținem cu metode potrivite și antitoxina sanguină împotriva acestor bole. Metschnikoff explică acțiunea acestor corpuri ast-fel, că aceste substanțe ar stimula celulele din organism ca să mănânce microbii. Dar me întreb, cum se privesco acestă ipotesă cu faptul că aceste substanțe omoră microbii și în epruvetă, unde nu sunt celule, și cum se pote că aceste substanțe omoră baciiil cholerel introduși în perito- neul purceilor immunisațl, în câte-va minute, când nu s’a produs încă nici un exsudat celular. Metschnikoff vrea să probeze acțiunea fa- gocitosel și în acest cas, picând că, deși nu se văd celule multe puțin timp după introducerea bacililor în peritoneu, s’a format dejâ un exudat celular în locuri inal ascunse ale peritoneulul. Dar să me erte d-1 Metschnikoff, dacă afirm că în câte-va minute nu se forineză în peritoneCi un exudat celular. Trebue încă adaos, că mal cu semă microbii cari sunt liberi în lichidul peritoneal arată după câte-va minute o degenerescență evidentă a microbilor. Roux, pentru a susține idea lui Metschnikoff, invdcă faptul că o substanță immunisantă pote să fie eficace și in contra mal multor bole infecțiose. Dar dacă antitoxicele ar lucră numai ca stimulante ale celulelor, atunci de o parte și alte substanțe cunoscute ca sti- Habtț, Immunisare*. 3 34 mutante ar trebui să producă același efect ca și substanțele immu- nisante din sânge, de altă parte ar trebui atunci ca aceste substanțe să atingă o acțiune reciprocă generală. Vedem insă de multe-ori tocmai contrariul, și anume Roux singur arată că vaccinațiunea unui animal în potriva unul microb face animalul mal sensibil față cu alțl microbi saâ față cu toxinele lor. Numai excepțional observăm că un sânge immunisant în potriva unei bole să aibă efect immuni- sant și în potriva unei alte bole infecțiose. Anume la bole de o na- tură analogă, până la un punct putem observă o asemenea recipro- citate, însăși aici numai excepțional; de regulă vedem contrariul, așâ în cât PfeilTer întrebuințeză chiar specificitatea acțiunii immuni- sante a sângelui ca reactiv forte fin, pentru a distruge microbii forte asemănători, precum sunt microbii curbi, semănând cu acel ai cholerel, sau microbi semănând cu acel al febrei tifoide. Localisarea serului antirabic in organisme. Asociațiunea micro- biană. încercări de isolarea substanțelor immunisante. Am întreprins în timpul din urmă o serie de cercetări, pentru a găsi locul in organism unde se află substanțele immunisante. Ca loc principal am găsit sângele, descoperind ast-fel valorea immuni- santă a sângelui animalelor immunisate. Ehrlich a găsit că și laptele conține substanțe immunisante, dar într o cantitate mal mică decât sângele. Mi-am 4>s însă, că aceste substanțe trebue să aibă un loc mal întins saii maî limitat, unde se nasc, se localiseză și se regc- noreză. Ore locul unde se nasc substanțele immunisante, nu are ra- porturi cu locurile unde se produce și sângele? Ore localisațiunea substanțelor immunisante să nu fie locurile unde se localiseză și sub- stanțele virulente ale bolel împotriva căreia lucreză? Nu se pote închipui o bolă mal potrivită pentru studiul acestor cestiunî decât turbarea, unde d-l Pasteur a documentat că virusul, afară de glandele salivare, este localisat în sistemul nervos central, unde am arătat că numai nervii mari și bulbul ochiului și câte- 35 odată splina, in fine pancreasul, conțin virusul rabic, pe când tote cele-lalte organe sunt inofensive. Am căutat dar, dacă afară do sânge, organele citate ale ani- malelor immunisate mal conțin, și in ce cantitate, substanța antito- xică. Resultatul cercetării nu erâ însă cel așteptat. Organele cari sunt sediul turbării nu conțin la animalele immunisate o cantitate mare de substanțe antitoxice; nici sucul glandelor salivare, nici creorul, nu posedă o putere immunisantă mal mare decât serul san- guin, dar lichidele ce se găsesc în cavitățile sistemului nervos po- sedă o valore superidră sângelui. 0 altă cestiune însemnată și care complică și impedecă mult eficacitatea seroterapiei, este acea a asociațiunilor microbiene. Gestiunea acesta, asupra căreia am atras atențiunea bacteriolo- giștilor, erâ cu totul negligiată de savanțl, până când am arătat prin cercetări vaste și sistematice, că abia există la om o bălă bac- teriană pură, adecă care să nu fie influențată în mod esențial de alți microbi. De multe-orî microbii, cari singuri n’ar ave nici o im- portanță, devin fatali, dacă se asociază cu alți microbi. Nu numai atâta, am arătat în discursul meu la Congresul internațional din Berlin că și produsele acestor bacili influențeză bulele și proce- sul de vindecare. Dacă tuberculina lui Koch a fost compromisă aceea ține, cum am documentat, în mare parte de presența aso- ciațiunilor bacteriene în tuberculosa umană; și dacă serul anti-dif- teric nu vindecă tote cașurile, și aceea se datoresce acestui fapt important. In acest șir de constatări Roux a arătat, că serul anti- difteric amestecat cu cantități abundente de toxină tetanică nu pro- duce tetanus la animalele infectate, dar tetanusul eclateză dacă in- jectăm la aceste animale alte producte microbiene. Am pronunțat într’un discurs ținut la Congresul tuberculosei la Paris, că dacă împotriva bălelor infecțiose vom lucră cu mijloce specifice, în contra asociațiunilor bacteriene trebue să lucrăm mai mult cu mij- lăcele generale ale igienei, ale medicineî preventive și ale antisep- siei, căci am probat că microbii asociați sunt în întâia linie mi- crobii puroiului și ai proceselor septice. 36 Multe cestiunl importante se legă insă de seroterapie, dar cclo expuse, în a căror deslegare am luat o parte activă, sunt de o valore fundamentală. O singură cestiune, și anume acea ale cărcî deslușiri ar fi satisfăcut mai mult un spirit bine disciplinat, a re- mas întunecosă, fără însă ca acestă lacună să fi împedecat dcsvol- tarea seroterapiel și aplicarea ei binecuvîntată. Vorbesc de isolarea substanței terapeutice din sânge; dar pre- cum la începutul bacteriologici, botaniștil aveaă pretențiunea do a opri mersul sciințel nostre, prin nisce obiecțiunl pedante in ceea ce privesce sistematica bacteriilor, așâ in timpul din urmă mal mu Iți chimiștl, în numele chimiei, care a sciut să pătrundă esența atâtor corpuri anorganice și organice, aă căutat să Înglobeze bac- teriologia in domeniul chimiei; insă acțiunea materiei vie, atât a bacteriilor precum și a organismului nostru, n'a putut fi expli- cată până acum prin chimia pură; albumina și protoplasma aă rămas enigmatice in manifestațiunile lor vitale și nici ptomainele nici toxalbuminele, proclamate ca expresiunea chimică a acțiunii microbilor, nu represintă substanțele active cele mal importante ale microbilor. Tote încercările de până acum de a găsi pe o cale chimică și de a isolâ substanțele immunisante din sânge, aă rămas deșarte; numai atât s'a putut află, și acesta nu prin cercetări de chimie pură, ci prin lucrări de domeniul patologiei experimentale, că ele sunt tot atât de active în cantități infinit de mici ca și toxinele, dar că sunt mal puțin stabile decât cele din urmă, cari au o resistență remarcabilă față cu acțiuni chimice. Mintea omenescă, față cu aceste substanțe, se află încă înain- tea unor probleme, insă adevăratul savant nu se opresco înaintea unul singur problem și, eșind din cercul strins al unei doctrine, se folosesce de sciințele naturale experimentale în totalitatea lor, fiind călăuzit nu numai de impulsul spiritului scrutător spre sciință și adevăr, dar și de îndemnul imperios al instinctului de conserva- rea neamului omenesc, al luptei nostre pentru existență. RESPUNSUL d-lui NICOLAE KRETZULESCU LA DISCURSUL DE RECEPȚIUNE AL DOCTORULUI VICTOR BABEȘ. Maiestate, Domnilor Colegi, Plăcuta însărcinare ce mi-a încredințat Academia, de a răs- punde la discursul de primire al confratelui nostru, tinerul dar deja renumitul doctor Victor Babeș, mî-a dat prilejul de a studia vieța unul adevărat învățat, activitatea unuia din cel mal aprigi și în- focațT apostoli al bacteriolismulul, sciință nouă, care nu dateză de mal mult de 25 ani, dar care a deschis omenirii un câmp întins de descoperiri fecunde. Via satisfacțiune ce simt la acestă ocasiune, satisfacțiune împăr- tășită de d-vostre toțî, Domnilor Colegi, este cu atât mai mare pen- tru mine, că aparținând unei generațiunl mult mal anterioră acelor din cari d-vostre toți faceți parte, am apucat timpurile de un adine întunerec în care zăcea țera nostră, cunoscută in străinătate numai pe chartele geografice sub numirea de Valachia și Moldova, timpuri pe cari mal toți d-vostre nu le-ați putut cunosce. In fața măreței solemnități la care asistăm, aruncându-mi un ochiâ retrospectiv asupra trecutului de acum mal mult de o ju- mătate de secol și comparând acea tristă epocă cu starea de lu- mină în care am ajuns astăzi, drumul ce am făcut în acest inter- val întrece imaginați unea omului cu cele mai întinse prevederi; 38 progresele realisate in țera nostră, in ultimul pătrar de secol mai cu semă, sunt colosale și ne dau tot dreptul a ne făli cu ele. Nu vorbesc aci decât de progresele în vieța intelectuală, progresele sciințificc, progrese de natură în realitate maî presus de ori care alt a reco- comendâ și a înălță o națiune. In adevăr, Domnilor, dacă numele bărbaților învățațl, prin operele și descoperirile lor, străbat în mijlocul tuturor națiunilor, țerile cărora ei aparțin câștigă consi- derațiune și renume. Eram acum vre-o cinci ani în Bretania pe țărmurile mării și, ducendu-mă la St. Malo, am avut ocasiunea a face cunoscința me- diculul-șef al spitalului principal din acel port do mare. Visitând împreună cu dinsul spitalul, am fost surprins în modul cel mal plă- cut, când fam au(jit vorbindu-ml de lucrările și descoperirile ce citise în AnoMe 'Academiei și în gazetele medicale ale Parisului ca făcute în BucurescI de doctorul Babeș. Dacă noțiunile acelui distins medic despre România, din punctul do vedere politic, nu craii forte întinse, el o cunosceâ din punctul de vedere sciințific. Da, Domnule Babeș, Domnia-Ta astădl, prin nenumăratele lucrări bacteriologice, prin descoperirile ce al făcut în acestă nouă sciință, prin însemnatele DomnielTale studii în anatomia patologică a di- feritelor bole infecțiose, nu ești cunoscut numai în capitalele Eu- ropei, dar și în colțurile cele mal depărtate ale diferitelor țări, și reputațiunea dobândită prin laboriosa Domniel-Tale activitate sciinți- fică so revarsă asupra națiunii române la care aparțil. Academia, chemându-to pe Domnia-Ta a înlocui pe confratele nostru, eminentul naturalist Cobălcescu, nu puteâ face o alegere mal nemerită; schița ce ne-aî făcut despre vieța sciințifică a învă- țatuluî bărbat Cobălcescu, prosintă sub mal multe puncte de ve- dere cea mai vădită asemănare cu vieța sciințifică, ce Domnia Ta al percurs până astădl cu atâta distincțiune. Domnia-Ta, ca și d l Cobălcescu, grație unei organisațiunl privilegiate, prin neobositele vostre studii, prin întinsele vostre cunoscințe, v'ațl putut consa- cră, încă tineri, mal la aceeași vîrstă de vre-o 18 ani, la învăță- mîntul public, lie-care în specialitatea sa. Cobălcescu, care s’a 39 distins în sciințele naturale, a început a li profesor la liceul din Iași și câțl-va ani în urmă profesor la Universitate. Prin studiele sale asupra Carpaților și terenurilor terțiare, publicate prin comuni- cările făcute la Institutul din Viena, sa făcut cunoscut in străi- nătate. Providența înzestrase pe Cobălcescu nu numai cu o inteli- gență pătrunc|et6re și «crutătore, ci și cu o inimă rară. El eră respectat și iubit de compatrioțil sei pentru simțemintele sale patri- otice, ce l’au distins în totă vieța lui, și pentru caracterul seu onest și leal, calități morale pe cari nu le apreciăm pote îndestul și tre- cem cam cu ușurință pe lângă dînsele. Domnia-Ta, Domnule Babeș, din cea mal fragedă tinerețe, prin activitatea Domniel-Tale intelectuală și prin neobosita aplicațiune, crai tot deauna primul între camarazii Domniei-Tale în studiele gimnasiaîe, ca în cele universitare. Maî in urmă, consacrându-te în timp de trecurăm în România, cău- tând a De la adunarea națională din Blaj Șaguna porni, în fruntea unei deputațiunl numerdse, alâsă de adunare, spre Viena, și de acolo mal departe spre Innsbruck, unde, in urma turburărilor din Viena, se stră- mutase Curtea imperială, pentru a așterne Monarchulul petițiunea na- țională. La întdrcere, el se mal opri cât-va timp și în Pesta la Dietă, ca re- galist; dar îngroșându-se lucrurile tot mal tare, în cât chiar și viăța ii veni în pericol, căută căi și mijldce ca să părăsâscă Pesta, și așă nu- mai ca prin urechile acului, schimbându-șl portul și numele, îl «uccese a se strecură prin pustele Ungariei către casă la Sibiiu. Intr’aceea situațiunea politică se schimbă cu totul, înverșunarea spi- ritelor ajunsese la culme. Dieta țârii dejă se disolvase. Ungaria se puse în stare de asediă și Generalul comandant Puchner luă însuși frinele guvernului pentru Transilvania, ordonându-se totodată înar- marea generală a poporului. Ba în 2 Decembre urmă chiar și abdi- carea împăratului Ferdinand și suirea pe tron a Maiestății Sale Im- pâratuhn-Rege Francisc losif I. In acest timp critic, la provocarea lui Puchner, Șaguna convocă și țină sub presidiul săă, în 16 (28) Decembre, la Sibiiă, o nouă adunare națională numerdsă, de vre-o 3—400 de Români inteligențl și onora- țiorl din tdtă țera. La acestă adunare, ținută între cele mal grele îm- prejurări politico, au fost de față atât trimișii comandantului Puchner 13 ea comisari, între cari și Generalul Pfersmann, cât și membrii Comite- tului național român. Cuvîntarea de deschidere a Episcopului preșe- dinte Șaguna a fost una din cele mal importante ale lui din punct de vedere politic. Fericitul Laurian, publicând protocolul acelei adu- nări, scrie despre acea cuvîntare următdrele: «Episcopul președinte Andreiu Șaguna deschise adunarea cu o cuvintare acomodată împrejurărilor celor grele de față.... După aceea, continuându-și președintele cuvîntarea, detaliă in aceeași starea presentă a țării nostre cu cele mai vii colori, marcă în trăsuri agere patriotismul cel adevărat și cel fals, deosebi adevărata naționalitate de cea închipuită, basând-o pe aceea pe moralitate; el atinse măsurile luate spre a duce resbelul cu cea mai mare posibilă umanitate. In fine, după ce recomandă el adunării cu întețire ca să se consulte serios și potrivit însemnătății obiectului asupra căilor și mijlocelor, cari ar duce la restaurarea păcii țării și la încetarea scenelor înfiorătâre, aduse la cunoscința adunării abdicerea împăratului Ferdinand și suirea pe tron a nepotului seu, Arcbiducelui Francisc losif, care încunos- ciințare din urmă întrega adunare o primi cu un întreit «vivat» însufle- țitor.» (1) In acăstă adunare se alese o nouă deputațiune, cu însărcinarea de a duce omagiul națiunii române la noul împărat și, în conțelegere cu deputății români din cele-lalte provincii austriace, a stărui la Tron pentru resolvirea favorabilă a petițiunil generale. Cu conducerea aces- tei deputațiunl se însărcină iară Șaguna. Destul că Șaguna, în puterea iernel, care erâ una din cele mal grele, pe un ger cumplit, peste munți și căi nefăcute și periculdse, pe la Tur- nul'Roșu, so vădi* constrîns a întreprinde o a doua călătorie, și încă acum, fiind comunicațiunea în Transilvania și Ungaria întreruptă din causa răsboiulul civil, — prin România, Moldavia, Bucovina și Galiția, până la Olmutz în Moravia, unde se află Curtea imperială. îșl pdte ori- cine închipui greutățile, lipsurile și fatalitățile ce a trebuit el să întîmpine în acea călătorie lungă, în acel timp și prin acele locuri. Ajungând la Curtea-de-Argeș, se vădii silit a-șl vinde caii și tră- sura proprie, ca să-și facă bani de drum. Aici în BucurescI a petrecut mai multe cjile. Erau tocmai sărbătorile Nas cerii Domnului. Dar și aci avh necazuri din altă parte, de unde mai vîrtos se așteptă ajutor și sprijinire. Șaguna eră descris la guvernul României de atunci de capul Românilor liberali din Transilvania, una cu liberalii refugiați din România, periculos pentru regimul de atunci. Pentru aceea acest din (1) Dic Românen der osterr. Monarchie, I Heft, p. 135. 14 urmă nu numai că grăbiă cu neastîmpăr depărtarea Iul de aci, ci încă îl pusese și sub pază polițiană, până ce trecb granița dincolo. Cum că Episcopul Șaguna eră conducătorul Românilor ardeleni în adunările de la Blaj și Sibiiu, și peste tot în acel doi ani viscoloșl, e adevărat; dară că el s’ar fi amestecat cătușl de puțin în afacerile României, sati că ar fi avut vre-un înțeles cu liberalii de aici, nu pdte fi adevărat, pentru că el, cum se aminti mal sus, în timpul acela, nic» nu se află acasă, ci pe la Pesta, Viena și Innsbruck în fruntea depu- tațiunilor. Din contră, Mitropolitul de atunci al României, fericitul Neofit, îl primi cu multă bunăvoință, ca un adevărat frate în Christos, făcendu-I tăte înlesnirile posibile. Dară durerile și necazurile lui Șaguna, în cari se află el în timpul acela, îngrijirea lui de poporul săfi și din depărtare, precum și co- rectitatea lui în conducerea afacerilor publice ce i se încredințară, mal clar se cunosc din propriile lui cuvinte, cari se cuprind în mal multe scrisori și pastorale din BucurescI, adresate din parte-I către unele corporațiunl române din Transilvania, cu deosebire: către Con- sistoriul diecesan, către clerul și poporul eparchial, către Comitetul național și către comuna bisericăscă din Brașov, scrisori interesante, pline de iubire, mângâiere și îngrijire părintăscă. «După multele ne mal pățitele greutăți și necazuri», țlice el în scrisărea către Consistoriâ, «am ajuns cu ajutorul Tatălui ceresc la BucurescI și încă în 24 a acestei luni m’am înfățișat, împreună cu deputatul nației săsesc!, profesorul Muller, la Generalul trupelor rusescl de Luders, punându-I înainte cererea cunoscută a celor două nații din Ardeal ș. c. 1.» «Iată», ⁿ special și de bi- blioteca lui de mare preț, de vre-o 3—4.000 tomuri, ce o procurase el din averea proprie, după deprădarea celei vechi în timpul răscdlel din 1848? Numai din Pesta cumpărase el două de-odată, una a feri- citului Teodori, a literatului național de odinidră. Iată deci ce de ajutdre, ce de fundațiunl și fonduri, ce do realități sciu Șaguna să procure Bisericii sale, parte de la Stat, parte prin colecte de la clerul și poporul eparchial și parte din averea sa proprie ! Iată cât de înfrumusețată și respectată lăsă el Biserica la mdrtea sa, acea Biserică, care, la venirea lui în Transilvania, mal nu aveâ unde să-I dea adăpost! Și pe lângă tdte acestea el mal lăsă prin testament Bisericii sale încă și întrăgă averea sa considerabilă de aprdpe 300.000 fl., câștigată cu mari sudori. Terenul școlar la venirea lui Șaguna încă erâ sterp și pustiu de tot. El cel dintâid se apucă de o rațională cultivare a aceluia. Activitatea lui pe acest teren încă a fost colosală, ce se pdte ved<5 din numărul cel mare al șcdlelor înființate de dinsul. El cunoscuse deplin că causa înapoierii Românului a fost lipsa de cultură și că acăsta numai în șcdle bune sb pdte câștigă. El sciă bine că sciința e putere; pentru aceea atât zel din parte-I pentru a o rupe cu obscurantismul, îm- prăștiând întunericul și făcând lumină, condițiunea esențială a existen- ței și prosperăril naționale și bisericescl; pentru aceea atâtea silințe din parte-I întru înfiiințarea a tot felul de institute și șcdle: teologice, pe- dagogice, gimnasiale capitale și elementare, ce lipsiau cu totul; pentru 28 aceea atâtea sacrificii din parte-I pentru învățămînt, atâtea stipendii pentru tinerimea școlară, atâta îngrijire pentru cualificarea tinerilor de profesori și învățători. Cu adevărat grele lupte și sacrificii îl costă pe Șaguna învățâmîn- tul peste tot, dară el le învinse, pentru că devisa lui eră: înainte! El se îngriji pentru întreg învățămîntul de o potrivă. Dar totuși lipsa cea de tot simțită în eparchie îl silise să se intereseze și ocupe în prima linie și mal de aprdpe cu Seminariul eparchial. Acesta îl causă mari griji și-I dădu mult de lucru, până ce îl putu aduce la stare corespun, numindu-se Seminariul archidiecesan , iar funda- țiunea cea mare a lui «Șaguniana», după numele lui, și deciM o'.»ca*6ț [ioo, in biblioteca mea. 9 «Prea înălțate Domne, cu prea plecată jalobă arăt înălțimii Tale că, încă în filele Prea Sfințitului Grigorie Mitropolitul, tatăl meu, protopop fiind, locuitor în jud. Muscel, satul Corbii, care este pc rîul Domnei, unde și moșii mei după tată și părinții mei sunt îngropați, de acolo în vîrstă de 6 ani m’a adus aici în BucurescI și, voind să me dea la vre-un duhovnic în sfînta mitropolie, de cănd sunt 52 ani. După ce m’au scos înaintea Prea Sfinției Sale Mitropolitului și a vecjut fragedă vîrsta mea și cum că, nu numai că nu pot fi de vr’un ajutor duhovnicului, ci mai vîrtos eu am trebuință de ajutor, a sfătuit pe tatăl meu ca sau să meîntorcă la mama mea acasă să mal cresc, sau să găsăscă aicea un creștin bun familist, ca să me încredințeze în mâna lui și să înveț la școlă. Așa a și urmat tatăl meu și, lăsându-mă în BucurescI cu cheltuiala sa, am învățat carte grecesce și românesce până am ajuns la vrîsta do 12 ani și atunci m’a luat în casă Prea Sfinția Sa Părintele Filaret, încă mireon fiind, ședător în sfînta mitropolie. Iară după ce s’a făcut Episcop Rîmniculul, acolo, cu îndemnarea Prea Sfinției Sale și cu mâna Prea Sfinției Sale, m’am tuns rasofor și m’am chirotonit diacon în vrîsta de 15 ani.. .•(!) In o altă jalobă, dată către Divanul țerii, la 1822, Iunie 27, spune cu ce se ocupă ca călugăr: «Iar după câte-va vreme trimis fiind de Prea Sfinția Sa la mănăstirea Horezu ca să prescriu o condică, acolo, din întîmplarea unei bole de morte, al doilea m’am tuns în cinul Mantiei, la 1784 (manuscriptul No. VIII), de mâna numitului egumen,fără a-mi schimbă numele cel pus de Prea Sfinția Sa starețul meu Filaret, care nume până acum îl port. Dintr’acestă pricină, încă tînăr fiind eu, orînduindu-me Prea Sfinția Sa ca să remân acolo la mănăstire până când va porunci Prea Sfinția Sa. Și după 4 ani, urmând resmerița cu Nemții, în (Jilele Măriei Sale Nicolae-Vodă Mavrogheni, atunci, împreună cu alții, m’am înstrăinat de la Horoz în țera nemțescă, unde zăbovindu-mă cu dăscă- lia grecescă 7 ani și, la al 8-lea an întorcendu-mă aicea, n’am găsit viu pe Prea Sfinția Sa starețul meu. Pe urmă dar am slujit și Prea Sfinției Sale Pă- rintelui Dositeiu și Proa Sfinției Sale Părintelui Nectarie, încă Episcop Rîm- niculul fiind, și Proa Sfinției Sale Părintelui proin Buzău Constandie.. .»(2) Din acostă istorisire a sa seim positiv când s’a călugărit, cât a stat la mănăstirea Horez.ul și cu ce se ocupă — cu transcriere de docu- mente,— lucru ce de sigur i-a suggerat gustul pentru cunoscințe isto- rice și valârea scriptelor vechi. Din causa răsmerițel dintre Turci și Nemți el se retrage în Transilvania, vechia sa patrie, și la care răs- meriță a luat parte și Domnitorul țerii Nicolae Mavrogheni, când și-aii arătat, atât el cât și Românii, vitejia lor, învingând de mal multe ori pe Nemți, în deosebite localități, după cum ni se spune într’un poem (1) Manuscriptul Ku>otț o'.xtaxoc jloo, în biblioteca mea. (2) Ibidem. 10 epic contimporan, scris în grecesce de Manolache Perian Căminar, la 1789, prin care laudă vitejia lui Mavrogheni, Domnul Valachieî. Din acestă poesie cetesc numai următdrele versuri: «'Arco tov yooov 'rcoZaCov iv rcoXqrzHav, Ftatt va ^av’taw.o *3rcaiM 5-v ro szaprgpG’nav. E’jft'k ’x'a’na ta rporcata s^akibpav zai aZka. Ek to ira'/î’n>k ’^pvav rckio juvaZa. Kat axoXo'rfkoc v'âpycovTat arco xaîh ^.vrp zopnjv rox Ercpoousvav ota va xa;ivo*)v yiCt. Torcea, Saoo6kta. ^kâjirco^pa, ttki.WK r^az^-kr/za ’Axatarca'Kujt; ^spov xiapitp^ra wi^izia. A’ira siva». too ^wzoavio’), sxstv’ arc \d Bakivt, Tîkka arcd vi^ Kipxtvav zai zakka arc'ro Ktvfvt . . .» «De frica ce au luat Nemții, pe când se răsboiau, pentru că nu puteau sâ sufere atâta ucidere; curînd după aceste trofee, s’au trimis și altele. îndată vin cele de la Tîrgul-Jiului, cari au fost și mal mari, și în urmă au venit și din alte laturi la Curte aicea, pe cari le așteptau, spre a face haz: tunuri, instrumente musicale, steguri, sclavi, unelte de răsboiu neîncetat aduceau și pusei nenumărate. Unele erau de la Focșani, altele de la Văleni, acestea din Câmpina, acele de la Cânenl...*(1) Pentru greutățile timpului Naum, spre a-și asigură vieța, împreună cu alțl compatrioțl, s’au refugiat pe teritoriul Austriei. Trecend în Tran- sylvania cu un asociat al seu călugăr sfetagoreț, s’a dus la locul originii familiei sale, și-a v6(}ut rudele din Jivna, satul Militarilor, și apoi s’a stabilit mal întâiu în mănăstirea Hodoș, la 1788. La o altă mă- năstire îl mai întîlnim, tot acolo, la Lipova, în 1789. Ierodiaconul Naum îșl câștigă în Transilvania cele de trebuința vieții cu dăscălia, dând lecțiunl de limba grecescă. Așă îl găsim subscris în cel întâiu manus- script al său întitulat: Meșteșugul Psaltichict (2) După ce s’a întors în țeră, s’a apucat și aici de meseria sa, de a da lecțiuni prin casele particulare, și-1 întîlnim pe la Mărgineni, po la mănăstirea Sinaia din Prahova, pe la episcopia Buzăului, ceea ce în- semnă că umblă din loc în loc, spre a-și găsi și el vre-o chivernis61ă pentru o vieță mal ticnită, cum se (Jiceă pe atunci. La Buzeu a fost chi- rotonit ieromonach, adecă preot, și cinstit cu rangul de protosinghel, de către Costandie Episcopul, la anul 1802. (1) -’jvoîTr.v.Tj YjOcotxwv xaTiopiho|i*i-:u)V vnttzxiw) te xul rpo- îtatovy/yj AotHvțoo xat *1 lyvo: O'jyxf/O^ka/Ja; K*jp*oo, K’jjz.od ’iu» : Ntxokâo'j IJît*o9 MavpoȚEvfj 1789, imprimată în Bucuresci. (2) Vev Kpcoțozsif/wv Eioa-rarp) (Introducere pentru începători), un fel do abecedar în grecesce și roinânesce, iată ce-i scriă fostul Mitropolit al Ungro-Vla- chiel, Dositeii Filitis: «Tr₍c oo'.okoY'.cbtttoț iw i'r/irrfi itpoi; Hîov svftepjxo; lip. M. AooiOîOț. «Ilavtîț eiulv Kipv.'AV. xai i7X v> o ta tow) xai âzatâiTato’, t6zov sx t6~0'> â;ii i^ovts;, ort iv ro'Kto zoXXâ xazâ sv’.^avotm. Mm Xoisov to’> Xotiroo sv

v s3So(j.7jxovta, Șăpte-(JecI de frase elenice. (2) Ceea ce în- sâmnă că se ocupă serios cu studiul limbel vechi grecescl. Tot după reîntdreerea sa din Transilvania, fiind timpurile mal li- niștite, urmăză și la cursurile Academiei DomnescI din BucurescI, unde își înmulțesce cunoștințele sale literare și științifice și de unde mal ales se făuresce în ideile naționale și simțemîntul către patrie. Pe tim- pul său profesau în Academia Domnăscă vestițil erudițl și mari pa- trioțl greci, ca Lambru Fotiade, Constantin loan Filosoful, Vardalah, călugărul Duca etc. Iată ce ne spune Naum despre el: «Pdooot otiv ffdvtoftcv ot twv 7aptopidTa)V xorapLol ooția?. Ild^ev S^Xov; Kara ycXdoo^povC^Xov too Hcoypoopijtoo (pxovGjirpîv 6 avSpa? dCiooc xal ixian][JLOvixbo?, oo^oXo7ttoTdTOo? Adjurpov ic? toaootov 8vo|idC6<5^ac, oi5a>? on xat 6 tote 6X1701? sT/apiarGojievo? Sotiv wvrjifi xai ^au/o?.» (3) (1) Vetji analisa manuscriptului No. II. (2) Manuscriptul No. IV. (3) Ve unele lucruri străine Bisericii ortodoxe. El propune să se trimită secret doi trei dmenl culțl din Transilvania la BucurescI <și așă, întîlnindu-se cu mine, să aducă semn de în- credințare de la domnul Molnar, scrisdre cum că aceștia sunt și cre- dincioși patriei și iubitori de patrie și împodobiți cu învățătură în limba latinăscă și de neam firesce Daci și peste tot pravoslavnici adevărațl, ca și ed desăvîrșit să mă încredințez lor și să le descopăr prin vid glas cele ce prin condeid nu pot să le arăt.» (1) Cetise Naum cu multă sete scrierile lui Petru Maior: Istoria pentru începutul Românilor în Dacia, și în cele ce nu-I conveniă îșl făceă reflexiunile sale; dar cartea lui Petru Maior îl mână silit pe Naum a admite că noi Românii din present nu suntem «nici curat Romani, nici ValachI, ci chiar și’ntr’adevăr și firesce DachI, însă amestecați cu sânge râmlenesc și elinesc, dupre mărturia pisaniilor patriei, din care ames- tecare s’ad născut acăstă nouă limbă a Dachilor care o întrebuințăm și cu care ne slujim și noi, păstrând într’aceeașl și firoscl dachicescl nenumărate cuvinte...» Naum susține că elementul slavon în limba năstră este venit din vechime de la Leșl-Poloni și că noi n’avcin nimic rusesc în limbă, de nu câte-va cuvinte cu totul posteriore. El, cu- noscând mersul politic al Românilor de pretutindenea și observând abusurile fără margini ce se petrecead în Principate între anii 1810 până la 1816, indignat în sufletul său că totul eră o venalitate-precu- peție, vîndându-se ca la mezat tote slujbele, titlurile, onorurile otc., des- crie cu mîhnire adîncă către un 'prietin al său, boorul .Silvestru Filitis, starea nenorocită a patriei sale Valachia. Intre altele dice: (1) Manuscriptul ix too 17 «Ce vedem și la noi? pe unii că-șl cumperi caftanele, pe alții slujbele, pe alții protecția domnescă și așâ mal departe, isprăvnicaturile, polcovnicatu- rile, căpitănaturile, vătăjiile de plaiuri și zapciaturile de plășT. Ce urmezi din acestea? Greutăți peste greutăți, poveri peste poveri, siluiri, nedreptăți, jafuri, pustiiri. Semnul cel adevărat al acestora sunt cei ce stau țintuiți în mijlocul pieței! O, nenorocire! O, nelegiuire! Din pricina acesta sufere tătă obștimea, tagma bisericăscă ca și cea politicăscă, districtele, mahalalele, localitățile, țera...» (1) Fiind-că Naum erâ cam limbut de firea lui, cum se diceă pe atunci, ori că spuneă adevărul, care nu plăceă guvernanților străini al aces- tor Principate, a fost pus la index și nici a mal putut înaintă în vre-o trăptă ori rang bisericesc în ierarchia țării, în totă viăța sa. Nu-mi explic cum Constandie,Episcopul de Buzău, chirotonindu-J iero- monach, i-a dat tot atunci și rangul de protosinghel; p<5te pentru că eră profesor la șcdla episcopală. Tot Naum ne spune și causa adevărată, tjicend că «din vreme în vreme atâta s’au schimbat cele vechi bune obiceiuri ale patriei, în cât se vindeă pe bani tot felul de cuviințe și de laudă și de vrednicie și de cinste și de chivernisălă și de alegere și de dreptate. Ași că eu, îm- preună cu alții, fii al patriei, am rămas la spatele unor cumpărători ca aceștia...» (2) N’aveă bani Naum, ca să dea celor influențl pe atunci spre a se înălță și el la vre-un episcopat, ca Grecii, ce ne stăpâniau averile mănăstiresc! d'so închinate! Pe la 1818 Naum eră profesor la Ploescl în o șcdlă formată de el, numită Panaghia, și în care, la un examen public, a ținut o cuvîntare asupra stării Românilor și a originii lor, de o mare însemnătate pe atunci și în care ajunge la aceste patru puncte, ce-s un prognostic al timpurilor ori întîmplărilor din 1821. Iată acele puncte: I. Că poporul nostru al Dachilor este o amestecătură cu Latini și Greci. (Naum înțelege peGrecil colonisațl în Italia și din cari aă venit și în Dacia ca coloniști, în timpul lui Traian.) II. Că după cum pe Faraon nu l’a& cumințit cele (1) Pentru a se înțelege mai bine scopul comitetului secret al Eteriști- lor, că adecă voiau să ucidă, să jefuiască și să dea foc Bucurescilor și apoi să devină stăpâni pe Valachia, aduc aci o pericopă din Istoria Zaverei^ scrisă în grecesce de Naum. Intre altele iată ce <}ice: «îndată ce a sosit scirea că Ipsilante a călcat pe pămîntul Valachiei și se (1) Academia Română, manuscript No. 322, p. 219 c.t 23 apropie de Mizil, districtul Săouenii, jefuind și desbrăcând tot ce-I eșiă îna- inte, și că Tudor se apropie de BucurescI, atunci și boerii desnădăjduiți, cari erau îngreuiațl de bătrânețe, de băle trupesc! și cu greutăți de familii, au fost nevoițl să fugă, suferind rău prin trecerea munților greu de percurs, în lăuntrul Austriei, ca să nu oadă jertfă miserabilă a răutății răsvrătito- rilor. Caimacamii Domnului Calimach aă fugit peste Dunăre. Consulul Roșiei Finis, după ce a dus răul la sfîrșit, după cum doriă, a fugit și el împre- ună cu dragomanul săâ, Gheorghe Moraitul, în pămîntul Austriei. A rămas în BucurescI Mitropolitul cu Episcopul de Argeș, cu cel de Buză! și cu trei dintre boeril mari, mal tineri și mal ușor de fugit, fără familii, adecă Ma - rele Dvornic Grigorie Bălănu, Dvornicul Gheorghe Slătinănu și Logofătul Alexandru Filipescu. Toți aceștia, fiind și mar! Ia suflet și cu mal mult zel pentru patria lor, încurajați mal ales de presența și tăria de caracter a înțe- leptului și curagiosulul lor archiereu și archipăstor, s’au sfătuit și s’au unit toți într’o gândire și în același scop lăudabil, adecă să aștepte venirea lui Tudor cu hotărîre, sad să-și primejduiască viăța lor pentru iubirea patriei lor, sau să reușăscă a-1 atrage pe Tudor de la unirea cu Ipsilante și să-I pue pe amîndol în luptă, în cât sau unul saă altul să se păr După ce descrie Naum jafurile Eteriștilor în Bucurescl, și cari att trebuit să se retragă spre Tirgoviște, arată câte nelegiuiri aii făptuit prin districte. Iată o pericopă, spre a ne convinge de nelegiuitele lor fapte: «......După aceea, împrăștiându-se blestemății de Albanezi în tâtă întin- derea acestui district Dîmbovița și în urmă în t6te districtele de munte, pe la orașe, sate și mănăstiri și pe la proprietățile boeresci, furau, prădau, ardeau, dmenl ucideau, bisericile sfinte le călcâi, în genere tâte productele de tot felul, pe unele le răpial, pe altele le aruncau spre mâncare la porci, și acestea făcând strigai: că grija și scopul și hotărîrea lor este nu ca să trâcă Dunărea, ci ca să nimicâscă în de obște pe toți Românii și să cu- prindă el țâra Românilor, numind-o Grecia Noua; iar numele de Valachia și ValachienI să nu se mai pomenâscă în veci. Acestea auv, voi. I, Seria Părinților, carte imprimată de Grigorie Ghica la 1772; apoi, Practicatele și Can6nele Sinâdelor. Cetind aceste cărți, a extras tot ce-1 interesă într’un volum plin de note. De la 1833 ni s’ad mal conservat resumate din diferite cărți religiăse de conținut ascetic. In fine la 1834, la Cernica, se mal ocupă din nod cu cestiunl despre originea Românilor și arată vechile ndstre relațiunl cu Bulgarii, dovedind că, cu tot contactul nostru cu el de secole, noi Ro- mânii ne-am păstrat datinele și limba ndstră românăscă. La sfirșitul acestui manuscript, cetesc în grecesce următdrele reflexiunl ale lui Naum asupra vieții săle sdruncinate și pline de peripeții și desilusiunl. Iată acăstă pericopă, ca o mărturisire a sa: «Mărturisesc că sunt recunoscător pentru fire Creatorului naturii pentru trei fericiri ale mele: a) că m’am născut bărbat și nu femeie, în cât m’a cruțat de durerile nascoril; b) că m’am născut din părinți ortodox! și prin har din nobili—ca fiu de Protoiereu—și nu din poporul de rind; c) că am în- vățat trei limbi, cea a părinților mei românescă, cea vulgară grecăscă și cea elină, pe carii Grecii născuțl n’o sciu de la părinți. Apoi iarăși cea mal mare recunoscință mărturisesc Proniei dumnedeoscl pentru alte trei daruri: a) că după ce am învățat sciințele copilăriei cu cheltuelile părintesc!, apoi de la al 13-lea an al vîrstel mele că m’am educat la piciărele archierescl ale pu- rurea amintitului med bătrân Mitropolitul Filaret; b) deși fără voia mea, de către însuși bătrânul med, prin chiar mânile lui, am fost tuns in schima monachală, în al 15-lea an al vîrstel mele și m’a chirotonit diacon în diuaa doua ; și al c) că m’a învrednicit pe mine a fi profesor, dascăl, neamului meu (1) Manuscriptele No. VIII — XV, în biblioteca mea; vedi și analisa lor. 29 românesc, deși, din causa nestatorniciei, înstrăinându-me din Valachia, mi-am stricat obiceiurile mele bune prin contact străin și pentru aceea m’am economisit răâ, In cât sunt și rușinea omenilor și nimicnicie neamului ineu. La urma urmei dumne^eăsca Pronie, pentru rugăciunile părinților me> și acelor duliovnicesci, nădejduesc în mântuirea mea neîndoios, fără docare în zadar am ajuns la al 71-lea an al vieții mele. « Acestea am scris la 183G, Septemvrie 9, în petrecerea mea la cliinoviul Cernica.» (1) Ultima lucrare a lui Naum este traducerea Istorici bisericești uni- versale a lui Meletie al Atenelor, în trei mari volume. Intrând bătrân în mănăstirea Cernica, la anul 1833, i s’a dat de către starețul seu, renumitul Calinic, cunoscut pentru virtuțile sale monastice și care a fost și Episcop al Rîmniculul-Noul Severin, i s’a dat, Aceste le scrie decopiatorul traducerii lui Naum, Casian monachul, la 1839 Februarie. Din acăstă notă resultă că Naum Rîmnicenu la sfîrșitul vieții sale a primit, după dorință, marea schimă a schimni- ciel și s’a numit din Naum Nichita, apoi că a murit cu tdtă certitu- dinea la finele anului 1838 sad la începutul anului 1839, în etate de 73 ani împliniți. Acăstă se probdză și prin manuscriptul No. XVII, din care se con- ți) Manuscriptele No. XVI — XVIII, în biblioteca mea; vc^I și analisa lor. 30 stată că la 1838 Iunie 25 eră in viăță. (1) După încetarea sa din viăță, a fost îmormîntat în cimintirul mănăstirii Cernica, după cum m*a în- credințat fostul stareț al acel mănăstiri loil, arătându-ml și mormîntul unde a fost îngropat Naum, sub numele de Nichita. După spusele acelui stareț loil și ale* altor bătrâni călugări ce 1'aO apucat în viăță, Naum eră mic la statură, uscățiv și aveă un mers re- pede,—ceea ce însemnă că erâ plin do activitate și nervos,—brun la față, ochii căpril, vecinie vorbiă și nici odată locului nu steteă, decât când scriâ, apoi neîncetat cetiă di și năpte și ceea ce cetiă însemnă. Acăsta-I în trăsături generale viăță lui Naum Rîmnicănu, necu- noscut Românilor până acum și care și-a sacrificat, după câtă-putință a avut, tătă viăță sa pentru neamul românesc, scriind și învățând carte pe fiii neamului nostru de la 1779 până la 1839, adecă 60 de ani. Dacă considerăm în genere activitatea sa literară și valdrea el din manuscriptele ce ne-au rămas, resultă că Naum Rîmnicănu a fost un bărbat cu inimă și suflet, Român luminat și cărturar, și-și dădeă bine săma de starea nenorocită a neamului românesc, ÎI cunosceă trecutul său istoric destul de bine, după gradul cunoscințelor istorice de pe vremile sale; că a învățat și carte românăscă și grecăscă pe Români ca profesor particular în un însemnat număr de familii boerescl din Transilvania, Bucuresci, PloescI,PitescI,Pătra, Câmpina, Mărgineni, Con- țescl etc. etc., timp de 60 de ani aprăpe. Mal seim că în tinorețole sălo a decopiat documentele mănăstirii Hurezu, apoi a colectat ori adunat date și documente pentru Cronicul său între anii 1768—1812, și în fine a cules cu multă pricepere date și documente de mare importanță privităre la Eteria grecăscă ori Zaveră. Naum aveă și talent poetic. Multe din poesiile săle, răspândite prin manuscriptele săle, nu sunt lipsite de valăre, unele însă sunt necon- testat meritorii și ca conținut și ca formă; el posedă germenele ori ima- ginațiunea poetică în natura sa. Pentru a probă acăsta, citez numai poesiile sale în românesce asupra Eteriel, apoi în grecesce în cartea sa întitulată: Xqqtnofpeia. Poesiile săle grecescl sunt admirabile și ca limbă și ca formă, așă că ne putem mîndrl că un Român sciă așă de bine a mânui condeiul săă în o limbă atât de grea și de bogată în expresiunl. Scrieri proprii și de mare însemnătate istorică națională sunt și trac- tatele sale despre starea țărilor năstre înainte de anul fatal 1821 și pe cari ni le presintă sub o formă epistolară între un Moldovean și un (1) Manuscriptele No. XX și XXI, in biblioteca mea; ve^I și analisa lor. 31 Muntean. In aceste tractate ne represintă ic6na vie a stării bisericesci și politice, administrative și judecătorescl, economice și sociale. Ce să mal 4ic despre Istoria Zaverei, pe care a scris-o ca martur ocular ? Apoi tractatul despre originea Românilor expus în Epifonemate? Mate- rialul scolastic rămas în manuscriptele săle îșl are și el importanța sa, pentru că din el ne convingem positiv cum se învăță și ce se în- văță în șcdlele năstre pe acele timpuri de tristă memorie, până spre 1830. Naum aveă, atât în romflnesce cât și în grecesce, un stil clar, lămurit, apoi o dicțiune alăsă, mal ales când scriă în grecesce, fie în limba eli- nă, fie în cea vorbitdre, pentru că posedă pe deplin cunoscința aces- tei limbi și întrebuință expresiunile cele mal alese, mal elegante și clasice; de aceea și stilul adesea este înflorit și pompos. Mal tdte ma- nuscriptele săle sunt scrise numai grecesce, pentru că acăsta eră pe atunci limba timpului la noi. Cu tăte că limba ndstră eră pe atunci, după unii, lipsită de expresiunl proprii spre a presentă ironicul, sar- casmul și subtilul, apoi terminil sciințificl lipsiafl, Naum, ca unul ce eră cleric, cunosceă perfect limba națională, pentru că cetise și recetise cărțile bisericesci și pe istoricii noștri, în cari este cea mal frumăsă frasă românăscă până astăzi, de aceea el când scrie românesce, stilul său este viguros, câte odată vehement, înflorit și, când descrie nenorociri, plin de patetic! Eră un aprig apologist al scrierii cu buchi chirilice, al conservării vocalelor închise î și ă, ca și a consonantelor S, V și IR. Combăteă cu tătă puterea lui amestecul de litere cu slovele cirilice în imprimate, susținând că prin acest amalgam se schilodesce limba nă- stră cea dulce și sonoră. Deci, 4ice el, ori că scriem numai cu buchi, ori numai cu litere latine, alt-fel vom perde frumusețea limbel stră- moșescl. Acestea asupra calității lucrărilor lui Naum și a valdrel lor. Dacă am putut reuși, prin descrierea ce am desfășurat-o înaintea d-v6stre asupra vieții și activității literare a lui Naum Rîmnicănu, basat pe monumente scrise, a desmormîntă amintirea-I perdută, a alungă de pe figura sa patriotică pâcla și căța grăsă ce-1 întunecă până acum, fiind pentru aceste cuvinte necunoscut nouă urmașilor lor de sânge și neam, dacă, Nu numai către cetățeni, ci și către înșiși servitorii Bisericii lui 37 Christos vorbesce Apostolul, când arată țelul de activitate a Statului și importanța lui în societatea omenescă, prin următorelo cuvinte: — apciaturile do plașL Ce urnieză din acestea? Greutăți peste greutăți, poveri peste poveri, siluiri, nedreptăți, pustiiri. Sem- nul cel adevărat al acestor jafuri sunt coi ce stau țintuiți în mijlocul pieței. O, nenorocire! o, nelegiuire! Din pricina acesta sufero totă obștimea, tagma bisericescă ca și cea politicescă, districtele, mahalalele, localitățile, țera, ori-ce întreprindere, viile, semănăturile, formele și ori-ce afaceri. Unde mal există disciplină bisericescă ? Unde îngrijire de mănăstiri ? Unde curînd vor fi ruine pretutindeni!...» După aceea trece în a dovedi originea nostră a Românilor, susținând că suntem o amestecătură din Daci, Romani și Greci, la care au predominat civilisațiunea romană și limba vulgară a Roma- nilor și pentru aceea ne numim Români. La urmă în acestă epistolă își însemnă singur, cum și în alte locuri, ori- ginea familiei lui și-și descrie pe scurt vieța sa. In o altă epistolă cere să i so dea mănăstirea Ilurezu, unde a fost tuns monach, și (Jice că în zadar se acusă că a eșit din episcopia Buzăului: «îmi este ușor a mă apără, că la Episcopul do Buzău eram plătit, nu eram con- siderat ca om al casei, și do aceea am cerut voie să es la un boer, înainte de ciumă, și de atunci mă întrețin cu funcțiunea profesoratului....» După alte două epistole, prin cari cere ca să fio primit măcar ca psalt la Sf. Dimitrie din BucurescI, motocul Buzeului, spre a-și cresce la școlă nisce nepoți, ceea ce nu i se admite, apoi mai urmeză iarăși însemnări de școlari și cataloge până la finele manuscriptului. Iată în ce termini elogioși so exprimă într’o epistolă din 1815 către boerul Silvestru Filits despre erudițiunea în limba grăcă a lui Filipescu și mal ales a lui Brâncovenu: «’AXX’ izr-ov; tg5 [UȚaXon ^'Xwnrs-jxoo. [lâkkov tov ioroo NtxokdzTj tov vA?av, xspi ta Țpdjifiara, 8i anw) xal to Ttapa^Tarixov ;jz/) Ttp zarpi a’>rip. BpaȚXG^avoc Ss, jiGvcț îvavdc 6^tl xal iva-f.vonxr.v xal aovtsvat xaXw; za ȚSȚpajiaâva â^v’xwtepov xal t6v *5XGzdv 8’.a twv aozoâ ZQi^udzwv, ozso S'srl xo».9t] ouavota zavnov t tepic Mv^g^gasCoc z’>p iîznraASVTGC âno :g’j 7.7*00 M ^po^ok’TOo, xai 'sicmOrj zoo 'Il7oopr/HG’) 6 zpozaroYo; po’>, zop Xov*t.o; 'AȚioplr^. *E7pa*£a 5e ipioi yeipi. 6 JlpdKOTr/zsAo; Nxgoji vfpop.svo; izGOTGÂ*. 7.70c.» < 1823, Aprilie 17. Mi s’a dat de către Prea Sfințitul și de Dumnezeu ale- sul, stăpânul meu, Mitropolitul a totă Valachia Daciei, Domnul meu Domn Grigorie, cârja egumenescă a sfințitei mănăstiri a Sfinților Apostoli, și s’a însemnat de mine spre amintire în Bucuresci! Valachiei. Iar Logofătul de Divan loniță a cetit cartea domnescă a egumeniei mele, fiind do față și sfințitul cclesiarch al sfințitei mitropolii, chir Gavriil, trimis de către sfin- țitul Mitropolit, și s’a dat afară predecesorul meu din egumenie, chir Si- nesie AgiorituL Am scris cu mâna mea. Protosinghelul Naum, egumen Apo- stolenu.» N’a stat mult Naum ca egumen, pentru că a scormonit tote datoriile făcute de fostul egumen Grec și, vedend că nu i se face dreptate, a demi- sionat. Iată câte-va poesii tot din 1823, Ianuarie I, în grecesce, lucrate pentru școlarii sei. P’;Q7 7/'.£ za» țtj H-0C 7|A«hv 37570Z*. I* G’OSV G’jGS’C, *12 zC/^z^^ roveî;. Infricoșeză-te sure și pămint Că a venit Dunincdeu în trup. Dar cum ? nu scie nimeni. O părinți fîlostorgl! 55 Kai iotic fO xatpooc xal ypdyooț tete, 'Ev iSiq. e^ooat^, 0swț ȚVto^ei xal Tâkoc Gioum rau; îtdkat Nov vo’iotestat dkkat. Eox⁰!¹»¹ ex xapStae Mera iraoigc Kpotep.tac, "Etooc |i£v xapcp^pivoo Eotd/t] p.f₄v s^oSov, To5 vovi Ss ap^opivot) 0O|I7]PT) H]V staoSov. IlXcoolav X6pio5ov Kdkktorov jieteptov. Tvjtec xal ee Nâora Ilapovra xal p.ăXXovta. (Subscris) Grigorie Gradiștmu. Și acesta circumcis, Care a pus timpii și anii Cu puterea lui proprie, Prin cunoscință și înțelepciune [dumnecjeâscă A dat sfîrșit celor vechi, Acum sunt alte legislațiuni. Deci vă doresc din totă inima, Cu totă bunăvoință, Ca anul trecut Să-și aibă sfirșitul norocit, Iar cel ce începe acum Intrare cu veselie, O periodă bogată Și un sfîrșit și mai bun. H ’Avrl ndzxoo tdv Aotevrqv T(bv pXa/tac apX717^vr]v. Nov |Lsrd /apâc eoplaxio, 03 ’pvE&kia pit[iv7]ax(i), ’ExtxaXw 3ă ixinjv fT^p eX£ooc DȚStac rpTJȚOplOV C^T^ăuiV IdX^sȚxa teoXo?ta<;. Zvjtco exi|i7jxtaTa "Apia xal xavdXpta rpTjȚOpioc Boe^oSac. (Subscris) Dimitrie Ghica. Pe margine^cetesc: nonjpia Naoop. HpwToauvxăXkoo xal rd qîwdOev—Poesil ale lui Naum Protosingelul și cele din urmă. Poesil de felul acesta are forte multe Naum în scriptele sale, ceea ce însămnă că aveă scânteia poetică din fire. In locul unchiului pe Domnitorul Valachiei, pe conducătorul II aflu acum cu bucurie, A cărui de nasccre-i amintesc. Deci invoc ca rugător, Pentru îndurări și sănătate, Pe Grigorie cel întraripat, Po trâmbița teologiei, Să trăiască cât mai mulți ani Și fericiți tot odată Grigorie Voevod. 56 Alte pocsii din 1823. Ianuarie 6, pronunțate de doue școlărițe ale lui Naum. III. X'^UpOV 0 ZdVTWV Kt(W]C, | Kdptoc ^[ubv xat projc, j lkp'TO;L7|V 6zo?spet, "Ov zd™ XTtotc yepaipet. j To □(orr'ptGv kapGdvai I V()vo|ia, xai v5v zpOȚ^dvst I 'Irpoăț Ti • Tcbv sihtov Ti zpGoSozta. Td ZzkaȚOC to5 iUooc, I6sp?sî to Ziw J Xaipu os sv toîc j ToO Xpiotd 6 Meyac [nonjc, j Ka^aiot 'kpdp/v^ | IldvTcov t^mm q IJpootdtr^ i HpGoxakoiV aw/iav ? N*jv, xxi du; zok^ettav j Zcbvjts sv Dyte’a i Kat 5xp% zava’iwyjț. ' (Subscrisă) Elencu Gradiștenu. j Astăzi a t6te creatorul, Domnul nostru cur fiți torul, Sufere circumcisiune, Pe care totă natura-1 cântă. Iea nume de Mântuitor Și acum își are loc Mântuirea prin Isus, Așteptarea neamurilor, Mulțimea îndurărilor, Mântuind pe cei din Adam. Binecuvîntă anul nou Și tot ce-I de nevoie înnoesce. Bucură-te întru cei de sus Mare tăinuitor a lui Christos Ierarche Vasilie, Protectorul nostru al tuturor, Poftindu-ve și bună petrecere Acum și la mulți ani, Să trăițl cu sănătate Și în totă fericirea. IV. Nio») g'wic TTf/ ip'Z*v* Kal Xptowi zsp’tojxf'v, xat vov, llpjpav GS^ZOT’ZTjv. Ac’ke zdvxsc IvjypaviHbțisv zar' fr;xvo5vt-c Hzg- xai )?>tp(oTrjV. adnp xai tt[U₄v 11pwțipwz-ț âpsr^v iv'v îw/'v 7/iwv ^sav’^v, Aiavdovts^ za/.v₄v, Hpd; â|iav zX^pwțj.ty, thiav avTap.zi€7|V. I începutul anului nou Și circumcisiunea lui Christos ¹ Scrbătorindu-le acum, Di stăpânăscă (serbătore), ¹ Veni ți acum împreună cu mine Să ne veselim într’însa, Lăudând pe ziditorul Ca pe un Dumnedeu eliberator. Glorie lui și cinste Producendu-i virtutea, Vieța nostră morală. Săvîrșind ce-I bine Spre plinire vrednică De resplată dumne^eâscă. 57 Zwîjts erwv Kai Kavsovr/wv. eAjivjv, (Subscrisă) Maridra Gradiștenu. Să trăiți ani mulți Și întru tot fericiți. Amin. Altă poesie românescă. — 1829, Decembre 25. N. Totă mintea omenescă, Mal vîrtos și îngerescă, Nu pdte să povestescă Și bine să tâlcuescă Taina cea din veci ascunsă Și de îngeri nesciută, Pentru Dumnezeu cuvîntul, Al tuturor începutul, Care astăcli s’a ’mplinit, După cum s’au prorocit, Că se va nasce Mesia, Din prea feciora Maria, Ca lumea să mântuăscă, De tiran s’o izbăvescă, Raiul nouă să deschidă Unde omul lăcuisă, De unde s’au isgonit Omul cel întâiu zidit, I Pentru călcarea poruncei, j Cădend în gheena muncel, । Rob singur vecjendu-se, I Vrăjmașului dându-se. ¹ Și l'au stăpânit tiranul [ Până ce a venit Domnul. i Veniți dar să prăznuim, Astădi să ne veselim, piua Nascerii cinstind Și po Precista slăvind. Astăzi nouă s’au născut Cu trup cel făr’nceput, Din pântece fecioresc, ' Pe care tote-l slăvesc, î îngerii și omenii, । Slăvesc (Jiua Nascerii. I O ! să vă învrednicescă acum și pe d-vostre și la mulțl ani fericiți a prăznul cum doriți. Amin. (Subscris) Dimitrie Constantinid. Altă poesie din 1829 JEKtLLcqiav 25, ir Iforloțuih VI. Xpierde 77)vârat, xat xa&opâcac, ’Ev r

săpat OKTjkivTQ. Xpierde vsvârac, ztsrot Soârs. r

p7 x'eXuTpw^p.sv •Axd wpivvoo, to5 xoo|io«Xâvo’>. Zrjta) Tj E;>Ț£vta aa<; enj xoXXa M'oka T*7*<>a. ?A|lt₄v. | Mărire și unia singure Prea Sfinte | Fecipre Maria, fiica lui Adam, । Prin care credincioșii toți de pe ' [pămint , Ne-am refăcut și ne-am mântuit De tiranul, înșelătorul lumii. Trăiască nobleță vostră la mulțl ani, । Cu tote bunurile. Amin. Zia/xog Jloqovpicâqrfi. — lancu Porumbaru. Alta a aceluiași din 1827, Decembre 25. VIL Fraților creștini! Astăzi eu sîrguesc Ca să ve hiritisesc Pentru sfînta Nascere, Nouă spre prefacere. Taina cea din veac ascunsă Și de îngeri nesciută, Pentru Dumnezeu cuvîntul Astăzi a luat sfîrșitul, Cuvîntul trup s’au făcut Și ’n lume au petrecut, Pentru Adam cel căx ăffOTtpsț:dp»a njv ’EkXajviXTjv aXXâ xai xatâ »eiav evroX^v aonjv aȚaîtw|Kv, ro xaX6v to5 xX^aiov ev rtp 6a» st tije xapotac t^uvot, xai jiivo'i; to'j; axoatâtaț ittitbjisVO'. o6/i 6- xai â». Adresa: «intru prea sf. blagoslovitorea drăptă a Prea Sf. Mitropolit, cu adîncă închinăciune, la BucurescI. in sf. mitropolie.» in o'petițiune scrisă în grecesce la 1825 și dată Domnitorului, între al- tele iată ce ne spune Naum despre prerogativele de cari s’au bucurat co- loniștii transilvăneni la început: «Deja înainte de 70 de ani moșul meu și părintele meu au fost con- ducătorii unei mari colonii de Români din Transilvania, în deosebite părți ale Valachiei, adăugând nu puțin veniturile Vistieriei domnești. Din care pricină au aflat și har moșul și tatăl meu înaintea guvernului de atunci. Moșul meu (care împreună și cu tatăl meu s’au arătat și rîvnitorl ai or- todoxiei în împrejurări cu ereticii), colonisându-se aicea, până la mortea lui a fost scutit de dări, după cum eră și înainte de colonisare, pentru că eră numărat în catalogul soldaților. A încetat din viăță cu 55 de ani mai îna- inte, la satul numit Corbii, moșie a episcopiei Argeșului, situată la rîul Dom- nel, districtul Muscel, unde pentru întâia dată moșul meu a pus temelia co- lonisăril. Iar părintele meu, care a fost chirotonit dejă înainte de colonisare în diacon și preot, de către Grigorie Episcopul de pe atunci al Rîmniculul, împreună cu moșul meu, s’au strămutat aici, ș’a fost cinstit cu protopopia asupra tuturor coloniștilor români în cele 17 districte. A răposat și acesta cu 46 de ani înainte, în același loc cu moșul meu. Fie și acesta cunoscută Înălțimii Vostre, că după 18 ani de la amintita colonisare, la începutul în- tâiei domnii a Eghemonulul Alexandru Ipsilante, prin chrisov, s’a hotărît da- rea acelor întâi coloniști români până la 12 lei anual pentru fie-care familie. Dar Domnitorii următori, considerând pe coloniști că sunt de același neam ____69 cu Românii localnici, au ordonat ca dările lor să fie una cu ale localnicilor, ceea ce se urmeză până astăzi.» In o altă petițiune, tot în grecesce, dată către Domn în 1825, ne spune că n’a stat ca egumen la Sf. Apostoli din Bucuresci decât opt luni, din causă că a voit să îndrepte lucrurile mănăstirii și creditorii lfa& răsturnat, în cât a trebuit să se retragă: «ITpdc w; SXXoic Xotxov «1:0X071 a [ion a*>n] iov.v. ?Oxt(1> pL^vac £*xp7)jidtioa TjȚOopievoc sic xo svSaoOa tepov piovaorrjpiov twv «7»o)v 'AiroaroXcov xara to 1823 Sroc, an6 ’AxptXXtoo 17, scoc Aexs»i6[xoo 18.» «Pe lângă altele dar apărarea mea acesta este: am fost opt luni egumen la sf. mănăstire de aicea a Sfinților Apostoli, în anul 1823, de la 17 Aprilie până Ia 18 Decembre.» Acâstă epistolă a fost trimosă Mitropolitului prin Pafnuție, un bătrân ser- vitor al mitropoliei, căruia iată ce-î scrie în poesie; o reproduc pentru cu- riositate. «'A’LapTcokoc Nao^i r

. Msv&v oXcd; sv Xphnp •Sjuv raîTz’vd; Naoop. «Nota.— Ei xal tic o*)[i6onXț e^cxpiv^c? 76x01x0 xpoc {is i?' Gftcov akTjtej;.» . 'EiwiSij Ta Soo Ta’Ka Eivat xatvjopTjjiiva. Kal zpăzei vd xd șokdxxȚ₄ Me n)v ttjv p.£xp*av. MYjts axpaod vd xd 6dXȚₚ Kaikbc td xd»AV09V o» va»>xa». "Ac ds xat xooxo, vE»inpo{>5V 6’C TOOC dvi>pd)ZOOC MYjTE xt)v Ccbv^v vd Xooț Akka [LTjrs vd xic, Exxdc [xovov ii avdvxv^ Kai xdx» pi oooroXvjV xoo, ' vAv iau); aT/T^xov tiva». To C(OVdpl xoo vd XoTQ vE|MCpoî>av ci^ tg»k dvttyctaoo; lIXsov aT/7)»ivv iha siva». Na țavț 7) CpaxoCoova, VI1 xd xsvn)»ia vd Sz^. M’G7|Tqv siva» xai cqotg Na zposxGi’id^xai tic vEpxpoo»hv 07:0x3’ pivwv Aia vd c*>7Ț| av^v /psiav, vE7rtxa xai vd Kid^ *Avlt:toc xavsva zpâvția. Eoxaxxov os st vai wjto Kal 0713c sic xo O(bp.a. "(kav ooxcoOjj ej o^voo llțpovnSa ooo vd siva» Xstpac xa» xâ îrpdacDTrjv 000 Na vl»]/^ dssp»i7o;. A £7(0 GS dzîp’.3p7GC, f0x£ TO vd Vtf t>Țj TIC I1oXX7|V copav ’ii oa-oov», TpioGVTac Tac zapsiac tgo, HavdsXâc Gcv Giayepsi Too ?p7oo twv sxaipiăwv. Aăv zpszrgi vd d’isXrjTg 'OoSâ Ta țopiptard too | Căciula or! ișlicu! j Nu prea mult să o scobore, 1 Ochii să i s’acopere, j Nici prea mult s’o ridice, In cât a se și clăti i De-asupra capului seu. Că aceste amîndoue Categorisite sunt; Și se cade.a le păzi ¹ Cu de mijloc așezare. I Nici strâmb iarăși să o pue, Pe cum fac corăbieriL ' Iar să scie și acesta: Înaintea omenilor, Nici brîul să și-1 deslege, Nici iarăși a se încinge, Fără numai de nevoie Și atuncea cu sfială. , Și de este urît lucru Brîul seu să și-1 deslege înaintea omenilor, ; Mai urît lucru va fl ’ Să se vadă brîușorul Sau s’arate cusotura. । Urît este și acesta, I Mal nainte a se găti, Fiind personă de față, ¹ Să iasă la umblătore. Apoi încă să apuce । Și vr’un lucru nespelat. । Iar bun lucru este acesta ! Și trupului sănătos, ; Când te vei sculă din somn । în grija ta să-țl fie ! Mâinile și fața ta । Să-țî speli fără iscodire. Și De sigur că Naum și-a propus să traducă în românesce cartea cunoscută la Greci, după care se învăță Istoria universală în secolul trecut în tote școlele grecescl și la noî. Iată și titlul eî: BiCXiov hToptxâv lupii/ov âv 5ațopot)C xai iaropia^. ap/oțxsvQv axd xtH-uk xo3|iod C. Erbictanu, Naum Rtmniclna. 6 82 akwoecoc rfjc KcovoTavnvoo roXecoc xai twv axoXo’j^cov ZooXrdvXajT, 1692 în Veneția. Cartea este dedicată lui Duca-Vodă al Moldovei și are și portretul lui Zotu Țigara. Fragmentul nu cuprinde decât 24 de pagine. La începutul acestui fragment mai cetesc și titlul următor: «Hronograf sau Leatopiseț, adecă scrierea anilor, care cuprinde în scurt și povestesc© multe feluri de alese istorii, începând de la zidirea lumii până la luarea Țarigra- dulul de Turci și cu urmare povestirile pentru Sultanii turcesc!. «Acum din limba grecâscă tălmăcindu-se în românesce prin îndemnarea și osîrdia prea blagorodnicului fiu al patriei Valachiel, d-nâlul Pan Scarlat Grădiștenu biv vel Dvornic». Se vede dar că prin îndemnul și cu cheltuiala lui Scarlat Grădiștânu, în casa căruia a fost Naum mult timp și ca profesor la copil, a întreprins acestă tălmăcire. Cartea-i destul de voluminosă în originalul grecesc și cuprinde mult material privitor la Români. Dâr, dacă Naum a terminat acâstă traducere, eu nu cunosc, pentru că nu posed decât acâstă mică parte; alt-fel restul s’a perdut cu timpul. 3. Un alt fragment: Pentru zidirea lumii, în grecesce și românesce, cu- prinzând paginele 19—26 inclusiv. Nu mă pot pronunță ce lucrare să fi fost acesta. 4. Un discurs — Efc tb ăvtov Ildr/a ipt|iiov — La sfintele PascI engomiu, 1827, Aprilie 3. 5. 1810 MapTiou 13. 'Evrij isoă StvȘ IlQâxoSag, 1810 Martie 13, în sfin- țita mănăstire Sinaia din Prahova. Pildă de învățătură din viâța Sfântului Simeon cel pentru Christos nebun. Prin urmare este o învățătură morală, un discurs în formă do omilie, ce Ta pronunțat Naum în fața-călugărilor. 6. Plângerea și tânguirea patriei asupra nemulțumirii străinilor ce au derăpănat-o. 1) Despre nedreptatea ce i s’a făcut. 2) Blestem despre ne- mulțumirea lor. 3) Rugăciunea. 4) Sfat asupra fiilor patriei. Acestea sunt poesii scrise de Naum în contra Eteriștilor. Mulțl susțin până astăzi că Mumuleanu ar fi autorul tuturor acestor poesii, eu însă cu probe în mână dovedesc că maro parte din acele poesii sunt scrise și concepute de Naum, pentru că posed scriptele lui, între cari și acesta, ca probă. Apoi stilul din aceste poesii este absolut identic cu al lui Naum, termini bisericesci și descrieri amănunțite asupra jafurilor, pe cari numai Naum le puteă sci, pentru că el a stat in țâră și chiar și în Bucu- resci pe timpul Eteriel, apoi mai eră cunoscut cu mulțl din șefii EteriștI, în cât sciă tot planul lor. Manuscriptul No. XXII (tiri, dată). Academia Română. Manuscriptul No. 322. Aci enumăr numai documentele cuprinse în cele trei volume, dăruite de d-l D. A. Sturdza Academiei. 83 1. La început întîlnim un chrisov de la Mor uzi, din 1799, dar care nu-I scris de Naum. Documentul vorbesce despre schitul mitropoliei Sf. Elefterie, prin care Domnul hărăzesce schitului 20 de luVodă n’a exis- tat și n’a domnit și înainte de anul 1230. Și de dre-ce d-l Hasdeu a sciut să extindă dominațiunea lui Alexandru-Vodă Câmpulungeanul de la anul 1350 până la anul 1365, adecă peste 55 de ani, cred că nimica nu ne împedecă d’a extinde și domnia lui Radu Negru-Vodă I peste anul 1230 în sus încă cu cel puțin 30- 40 de ani, așă ca să ajun- gem cu el nu numai peste anul zidirii bisericii din Câmpulung din anul 1215, dar chiar și până la timpul fraților AsanI, cari probabil au chemat într’ajutor în contra Grecilor chiar și pe FogărășenI cu Radu Negru-Vodă, sati cu tatăl sân Negru-Vodă în frunte. O coincidență mal naturală a împrejurărilor, spre a constată un fapt istoric din evul mediii atât de sărac de documente, arare-orl ni se dă, ca cele premise, ce probâză cu destulă evidență descălecarea hn Negru- Vodă cu Fogărășenil la Câmpulung, pe la finele secolului XII sad la începutul secolului XIII. Prin acâsta nu vreai! să afirm tot de-odată și aceea, că acest Negru- Vodă, îndată după descălecarea sa a cuprins tdtă România. Consoli- darea acestui stat sub un singur domnitor a urmat — cum s’a -J. 12 August 1816—1897 Aprilie 22. Digitized by Google Domnilor Colegi, Am avut marea ondre a fi ales membru al acestui Institut național, care are menirea de a întrupă cugetarea înaltă și munca intelectuală a nămulul românesc, în ședința de la 7 Aprilie 1899. în curînd deci se vor împlini trei ani de la acăstă dată memora- bilă pentru mine, și cu t<5te că Statutele nu prevăd un termen pentru a indică un maximum de timp, de care să pută beneficii noul ales, spre a se presintă în mod oficial în fața colegilor săi — omisiune ce p<5te ar trebui completată —, cred totuși că cel mult un an ar pute fi acordat, în acest scop, recipiendarulul. Eă am depășit deci acest termen, și culpa mea este cu atât mal mare, cu cât singur în gând îmi indicasem altă linie de purtare. încep prin urmare a mă recundsce vinovat și a cere să fiu ertat. împrejurări independente de voința mea m’au făcut ca, aprdpe doi ani, să nu fi putut găsi timpul necesar, pentru a alcătui o lucrare, care să fie mal demnă de domniile-vdstre, Domnilor Colegi. îndată însă ce am avut timpul necesar, am căutat să mă conformez prescripțiunilor Statutelor ndstre. Să-mi permiteți, cu acăstă ocasiune, a face o mică digresiune, pe care o cred necesară. Cel ce a făcut Statutele ndstre la 1879, de sigur, s’a inspirat de practica lucrurilor de la Academia francesă. Academia francesă are însă secțiunile sale cu totul separate, deosebindu-se între ele chiar și prin modul de a procedă la primirea oficială a membrilor lor. Ast-fel pe când alesul Institutului Franciel — adecă al secțiunii de sciințe — iea parte la ședințe fără .nici o introducere oficială, cole- gului săiî ales la secțiunea suroră, aceea a Academiei francese propriu (jise — adecă la partea literară și istorică — i se face primirea cu forma solemnă. piua în care noul primit îșl pronunță cuvîntarea este o serbătdre pentru toți cel ce l ascultă, un eveniment pentru toți cugetătorii de pretutindenea. 4 Și e firesc să fie ast-fel. Cum voițl d-v6stre, ca un matematic, un fisician, sau un naturalist, presintându-se la o ședință de asemenea natură, să fie nu numai pri- ceput, dar și urmărit cu plăcere în cestiunl ce pot fi de ordine supe- ridră, ca sciință, dar cari mal în tot-deauna sunt cu totul speciale, aride, sau grede, pentru atențiunea publicului mare! Ast fel de cestiunl pot fi presintate publicului cel mult sub forma de vulgarisare, dar vulgarisările nu pot avă caracterul unor discursuri de recepțiune academică. Ar resultă dar ca membrii secțiunii sciințiflce și de la noi să nu se presinte în fața domniilor-vdstre decât ca în Francia, fără nici o formalitate specială. Cum am rămână atunci cu cerințele art 25 al Statutelor Academiei ndstre, care prevede că: «Recepțiunea solemnă a membrilor Academiei se face prin lectură în public, din partea noului ales, a unui operat original, relativ de preferință la o ramură ore-care a desvoltăril naționale.» S’ar pără chiar, că membrii secțiunii de Sciințe, din acest punct de vedere, se presintă dre-cum pe o scară de inferioritate față cu colegii lor de la Litere și Istorie. La Academia francesă, forma cuvîntăril recipiendaruhil este tot- deauna admirabilă, și dacă nu tot-deauna întâlnim persdne de valdrea lui Renan, Taine și alții, ale căror cuvîntărl au făcut epocă, adesea chiar nemuritorii de mâna a doua se fac interesanțl, dacă nu prin cuge- tările și vederile lor originale, cel puțin prin forma îngrijită în care fixăză trăsăturile vieții și lucrările membrilor pe cari l-aii înlocuit Multe din aceste biografii sunt clasice. La Institutul Franciel, acestea se fac de Președinte și de Secretarul perpetuii, după mdrtea colegului lor. Berthelot a făcut ca Secretar perpetuii biografii, cari aii eternisat figurile multor savanțl francesl, puind în evidență și vastele sale cunoscințe, precum și frumdsele sale merite literare. Prin urmare, cerințele art. 25, pentru cel de la Sciințe, ar pută fi interpretate în sensul de a ni se permite să vorbim despre membrul ce ne-a precedat. Ilustrul meii predecesor, Ion Ghica, a înțeles lucrul tot ast-fel. Dar fiind-că scaunul său, în sinul acestei Academii, nu mal fusese ocupat înaintea sa, el se presintă cu biografia lui loan Câmpineanu. țiiceam mal adineaori, că modul de primire de la Academia francesă 5 ar pără că constitue o stare de inferioritate pentru cel de la Sciințe. Astăcjl însă se scie de toți, că dmenil de sciință au adus servicii ne- prețuite omenirii, chiar în ceea ce privesce seninătatea și înălțarea gândirii, pe terenul sintesel abstracte, al cercetării căușelor și legă- turii efectelor, al filosofiel, cu un cuvînt, unde ei șl-aâ dat contin- gentul lor însemnat. Acel din membrii Institutului FrancicI cari, ca Berthelot, Bertrand și Pasteur, au fost, în același timp, și membri al Academiei francese, ah dovedit-o în de ajuns, prin cuvîntările lor, acolo. Discursurile lor în sînul Academiei francese și în genere ale tu- turor dmenilor de sciință, cari aparțin și Institutului Franciel, ah avut tot-deauna un farmec deosebit, o neuitată originalitate de cugetare. Ele au desvălit, pe lângă cunoscințele lor generale, pe lângă vede- rile lor profunde, și o parte isvorîtă din frumusețea sciințelor posi- tive. Acăstă face ca concepțiunea omului de sciință să îmbrățișeze orizonturi ce scapă omului numai de litere. Vederile fisicianilor ating, în ce privesce vieța pămîntăscă, idei utile transformării în bine a omenirii, iar în ce privesce viăța universală, ele fac să se trăcă cu mal multă siguranță și în mod mai convingător de la atom și legile ce-1 conduc la infinit și legile universale — de la suflet, scântee divină, la acel tot, pe care omul de sciințe îl simte mal bine ca orl-și-cine —, tot, pe care-1 admiră și urmăresce in opera sa grandidsă, fără ca să-l pdtă pătrunde creerul nostru — cel puțin în conformațiunea lui actuală — creer, care este organul limită între om și univers, între suflet și Dumnedeire! în așteptarea unor învățațl superiori, pe cari-i doresc din tot su- fletul pentru binele nemulul românesc și cari vor face, la intrarea lor în sînul Academiei Române, ceea ce a făcut un Bertrand sau un Pasteur în sînul Academiei francese, ridicând adecă cugetarea, întă- rind credința și înălțând sufletele, dați-ml voe mie astădi, Domnilor Colegi, să vorbesc despre Ion Ghica, pe care am avut ondrea a-1 în- locui în sînul acestei Academii. Pentru a mă conformă cu totul prevederilor art. 25, presint cu acestă ocasiune și un memorii! sciințific, care cuprinde resultatul ultimelor mele cercetări în chimie, cercetări cari, dacă nu ar câștigă nimic prin a fi cetite în ședința solemnă, vor înfățișă, sper, dre-care interes pentru cetitorii speciali al lucrărilor de sciință din Analele Academiei ndstre. A vorbi despre Ion Ghica, recunosc de la început că este fdrte greii. 6 O adevărată biografie a unui om ce, prin munca și activitatea sa, de- pășesce pe somonii Iui, se face rar în mod exact și adevărat. Biografia nu so mărginesce numai în a înscrie cronologicesce faptele și lucrările produse și nici chiar a face, mai mult sad mal puțin, critica lor. Acti- vitatea omenescă fiind determinată de două cause: pornirea perso- nală, aceea care plăcă din însușirile persănei ndstre, și mediul social în care trăim, pentru care și adesea contra căreia a luptat ea, — ade- vărata biografie trebue să-și doă semă de amândouă aceste cause. Biograful trebue să înțelăgă epoca celui pe care 1 studiăză, să în- țelegă sufletul aceluia, să fie imparțial în judecare, exact în observa- țiune. Ion Ghica a putut face o biografie în sensul de mal sus, și el a pus inimă și devotament în a descrie și justifică viăța contempora- nului său loan Câmpineanu, al cărui amic fusese. Pentru mine însă greutatea este mai mare, din causă că nu numai n’am avut fericirea de a fi fost amicul lui Ion Ghica, dar abiă m’am întreținut cu domnia-sa în câte-vă rînduri. Cu tăte că a părăsit viăța pămîntăscă numai la 22 Aprilie 1897, to- tuși Ion Ghica se retrăsese cu mulți ani maw *- '.:rfe la Ghergani unde, din causa vîrstel înaintate, trăiă retras, mutvuiiiinau se a ascultă cele ce i se cetiau—adesea din operele lui Hurmuzaki publicate de Aca- demie— îngrijit și înconjurat cu iubire de distinsa sa soție și de fa- milie. O bună parte din vieța sa nu trăise în țără, fiind între 1881—1888 representantul țării la Londra; iar mai înainte de răsboiul Indepen- denței, diferința de virstă, de ocupațiunl și de situațiune socială și politică, ce există între d-sa și mine, nu erați din acelea ce puteati a mă apropiă de acest om, pe care din nenorocire îl cunosceam, la acea dată, mai mult după articolele calomniăse ale unei prese pasionate, de- cât după scrierile sale, pe carî am început a le ceti numai cu puțin înainte de 1880, pe când lucram la < 0 pagină din Istoria contempo- rană a României». Pe urmă, dificultatea alcătuirii biografiei lui Ion Ghica se mai în- greunăză și prin alte împrejurări: EI s’a născut la 12 August 1816 în BucurescI, și a trăit în epoca renascerii și a constituirii Statului românesc, în mijlocul atâtor frămîntărî, atâtor lupte, atâtor năzuințe și dorințe sfinte, și atâtor obstacole greu de învins, înăuntru și în afară! Istoria nămului nostru se păte împărți în 3 mart epoce: Prima ad- mirabilă, împunătdro, presintându-so în cea mal splendidă lumină de 7 credință, de voință, de propășire și resistență: este fasa sa de viăță de sub domniile păiuîntene din epoca Basarabilor și Mușetescilor. Tot trecutul nostru de fală, de mărire, de glorie, aparține acestei epoci. Românii s’au istovit în urmă, în luptele lor cu creștinii vecini, cari nu-I înțelegeau și-I pismuiau; iar pe de altă parte în luptă cu bor- deie Tătare și Musulmane, făcând un stăvilar din pepturile lor, trans- formând țâra în timp de 2 secole într’un locaș de suferințe, la spatele căreia Europa puteâ să trăescă liniștită și să prospereze. Ast-fel începu epoca a doua de quasi agonie a acestui nem, ce dură tot timpul domniilor Fanariote și pe care putem s’o.oprim în primul pătrar al văculul XIX, la Lazăr și Tudor. 1816 și 1821, condeiul și spada, voința hotărîtă a unul năm de a trăi, afirmându-se prin cultură și prin forță, alcătuesc hotarul dintre căderea și ridicarea Românilor! De la aceste date și până la 1877—78, ultima fașă a renasceril ndstre, în ce-vă mal mult de o jumătate de secol, noi Românii am făcut enorm și trebue să constatăm acâsta cu fală, aducând mulțumiri proniei cerescl. Acăstă epocă de mișcare, de lupte, de sacrificii și in fine de biruință, în alte țâri, au " ^bl’e. Neapărat că, venfțf mal în urmă, am profitat de experiența și de faptele câștigate prin munca altor nâmurl. Prin acesta Europa cultă șl-a plătit însă, fără a se gândi, datoria sa de ondre către noi, cari stătusem vecurl întregi ca zid de apărare la Dunăre. Totuși trebue să nu uităm nici odată, că orl-cât datorim culturii occidentale, orl-cât datorim Dreptului ginților, inscris odată pe stâgul surorii ndstre Francia și memoriei, scumpă nouă, a lui Na- poleon III, orl-cât am căută să fim de modești, vieța ndstră de popor o datorim în primul rînd voiniciel și vînjoșiel nâmulul nostru. Dumnezeii ne-a ajutat, lui înainte de tdte, în acest templu al Româ- nismului, să aducem mulțumirile ndstre! Iată în ce epocă a trăit Ion Ghica, iată greutatea ce întimpină acela ce voesce a descrie viâța sa. Om fericit! Lâgănul său îl vedem cu ochii mințel, în acea vreme de întunecime, de umilință, de jaf și siluire, epoca Cârjaliilor (1), în (1) «Până Ia 1826, Cârjalii făceau incursiuni prin țeră și veniau până la barierele Bucurescilor tăind și pârjolind». Ion Ghica, Scrisori către Alecsandri. Introducțiune, pag. V. 8 care Semi-Luna ne lumină și Fanarul ne dădeă legi, in care nu mal existau Rom&nl politicesce ; epocă, în care sentimentul național se mal păstră dăr în doine și balade, în cântece și suspine, și abiă în câte vă inimi alese. Pruncul crescând găsesce prima șcălă nouă românăscă; ideia na- țională câștigă teren; domniile păinîntene renasc; un început de ar- mată românăscă face ca frunțile să se ridice și inimile să se înalțe; Semi-Luna apune pe ce merge, sub influența radelor binefăcătăre ale culturii occidentale, ce pătrund până la noi și cari ne înviorăză de odată cu redeșteptarea sentimentului național și cu amintirea fap- telor mărețe ale trecutului nostru! Țările se unesc, Universitățile se întăresc și prosperă, o epocă nouă de stabilitate și do bună îndrumare începe după 1866; Vulturii stogu- rilor năstre înainteză falnic spre Plevna și Vidin sub bărbătăsca și înțelăpta conducere a M. Sale Regelui; lanțurile sunt rupte și ceea ce Eroii și Părinții nămulul doriau atât de mult în sufletul lor se rea- lisăză în parte. Un popor de sine stătător, un Regat nou, România, se înscrie în statul civil al planetei ndstre, și Ion Ghica, spre apusul vieții sale, are fericirea de a o represintă — ca Ministru Plenipotențiar la Londra. Ce fericită generațiune aceea din care a făcut parte el! Dacă copil, pe la 1862—64, învățând lecțiunea mea de Istorie, plân- geam de durere și umilință și în dorința, tot de odată, de a vedă țăra mea liberă, ce a trebuit să se petrăcă în inima,acestor ămenl, cari copilărise la începutul secolului, când ți se spuneă că ești Român, ca o insultă numai, și când umilințele de tot felul erau hrana Silnică a acestui năm! Cu mândrie, omul ce a văcjut atâtea fapte disparate și importante, povestitorul neîntrecut, le enumără în modul următor: «Am vețlut pe Baș-beșli-aga părăsind casarma beiliculul și eșind cu tru- pele sale pe la bariera Șerban Vodă, pe când pe la bariera Moșilor Gene- ralul Roth intră in Bucuresci cu avantgarda rusescă. «Am vețlut țâra guvernată de Pahlen, de Zaltuchin și de Kisselef cu Bărzof și cu Pazarnicul. «Puneam noptea urechia pe pămînt la GberganI, și număram tunurile cari bateau Silistria. «Am pomenit domnia lui Grigore Vodă Ghica și pe a frate-seu Alexandru Vodă, domnia lui Bibescu cu Căpitan Costache Kehaia, ucenicul și imitatorul Pazarnicului. «Pe atunci scriitorii cancelariilor se enic, bogoslov, zlatauz, pristol și denie. «Am asistat la înființarea Societății literare și a societății «Frăția* și la răscularea de la 1848. «Am ve$ut îndoita alegere a lui Cuza Vodă, proclamarea Unirii-Princi- patelor și lovitura de Stat. «Am asistat la noptea de 11 Fevruarie, la plebiscitul lui Vodă Carol de Hohenzollern, apoi la declararea Independenței României și a Regatului și la încoronarea Regelui Carol I. .. .» (1). Iată viăța sa I Față de un specialist, care tătă viăța sa a muncit într’o singură di- recțiune, biograful se pdte mănțină a-I caracterisă activitatea și opera. Față de Ion Ghica caro, pe lângă Asachi, este al doilea enciclopedist al nămului nostru, biograful într’un discurs de recepțiune simte ne- voia de a se mărgini. El a fost profesor de matematici, de geologie și de sciințele econo- mice la vechia Academie din Iași. T6te cunoștințele umane în clasificațiunile clasice, datorite lui Au- guste Comte sad lui H. Spencer, sunt cuprinse între aceste trei ramuri. T6te scrierile sale se resimt de acăstă educațiune științifică, positivă. Neapărat că în altă țără inginerul Ghica ar fi lăsat în urma sa trac- tate precise, procedeuri nouă și un nume ilustru în sciința pură și a ingineriei de mine. Ce voiți însă când, întors la 1841 în țără, el nu găsi decât abii un început de șcăle și o desăvârșită lipsă de mișcare culturală sciințifică. Am cunoscut o altă ilustrațiune românăscă, scumpă memoriei n<5- stre, pe Bacaloglu, pregătit cum nu am avut încă un al doilea pe te- renul științelor positive, de 6re-ce făcuse cercetări originale, atât în matematici, cât și în fisică și chimie. Importantele publicațiuni străine do pe vremuri, de matematică (2), fisică (3), și chimie (4) conțin numerăse lucrări, datorite activității sale. (1) Ion Ghica, Scrisori către Alecsandri. Introducțiune, pag. XVIII. (2) Schlttmllch’a Zeilschrifl fur Mathematik und Physik; Grunert’s Archiv der Ma. thematik und Physik. — Les mondes. (3) PoggendorfTa Annalen der Physik und Chemie, din Berlin.— Cosmos, par l’abbe Moigno. (4) Erdpiann’a Journal fur praktischc Chemie. 10 Bacaloglu însă mal are meritul că, reîntors în țâră, se ocupă numai cu sciințele. El sosi în BucurescI, 20 de ani după Ghica, și cu tăte acestea mediul, la 1861, eră încă atât de puțin priincios sciințelor, încât el eră atât de isolat, de neînțeles și de puțin ajutat, că an cu an se păte observă descurajarea lui — ceea ce am dovedit în biografia ce l-am consacrat — și acest om, care ar fi putut fi o glorie a orl-cărul năm, sfârșesce prin a face articole de vulgarisare! Ce puteă dar să facă Ion Ghica cu 20 ani mal înainte, la 1841? Neavând pregătirea cu totul sciințifică, pe care o câștigase Bacaloglu, fiind însă superior acestuia prin o cultură mal variată, el înțelese în- dată ce-I rămâneă de făcut și arcul său având mal multe săgeți, le întrebuință pe rînd, pentru a aduce serv icil, când pe câmpul cultural, când pe câmpul luptelor politice sau pe acel al îndrumării cestiunilor sociale și economice. Ion Ghica fu un pionier din cel mal importanți al renascoril năstre culturale, sociale, politice și naționale. Activitatea lui apare în acea epocă, despre care d-1 Hasdeu cu drept cuvînt (jiceă în sînul acestei Academii: «într’o civilisațiune bătrână, tote ramurile culturii sunt de mult așezate solid pe nisce base definitive, ast-fel că fie-care ramură înfățișeze o specia- litate vastă, suficientă ea singură pentru avîntul unul geniâ orl-cât de pu- ternic. Nu așă este la începutul unei nouă civil isațiunl, unde nimic nu e pregătit de mal înainte, tote sunt in așteptare, tote sunt de dorit, și iată de ce acolo talentele mai energice, unele mai bine, altele mai rău, so apucă de tote, dornice de a deschide tote ușile viitorului» (1). Iată de ce în numerdsele sale volume găsim de tăte, căci nu se puteă alt fel din partea unul om, care a fost inginer de mine, profesor de matematici, de sciințe și economie politică, revoluționar și exilat, Gu- vernator al insulei Samos, Ministru și Președinte de Consiliu, membru și în mal multe rînduri Președinte al Academiei Române, istoric și ar- cheolog, scriitor neobosit și variat, director general al Teatrelor, mare proprietar și agricultor, Ministru plenipotențiar și descendent al unei familii cu trecut și nume în acăstă țâră. Mai rămâne încă, el care a introdus alfabetul român în șcăle și ad- ministrațiune și care a scris atâtea pagini admirabile, să fie studiat și din punctul de vedere literar, ca unul din coi mal distinși prosatori români. (1) Respunsul d-luî B. Pelricoicu-Hasdeu la discursul d-lul loan Pușcariu, vecjl: Discursuri dc recepțiune. XXIII. Ugrinus^ 1291, de loan Pușcariu, BucurescI 1901. 11 AdăogațI la acestea po omul politic și pe marele patriot și veți vedă cât e de vast câmpul activității sale. Fiindu-ml imposibil ca să ating tdte aceste direcțiuni, într’un timp așâ de scurt, mă voiu opri mal mult la omul de sciință. Ghica studiă cu succes la șcbla de Mine și la Șcbla centrală din Paris, urmând și cursurile de fisică și chimie la Sorbona, în acel moment în care Capitala Franciei aveâ pe Gay-Lussac, Regnault, Ampăre, Thănard, Dumas, Arago și atâția alții; și pe când Liebig din Bavaria și Hum- boldt din Prusia se duceau să se inspire la Paris, la urmașii lut Lavoisier. întors, el se gândi îndată la avutele mine de sare do la noi, pre- sintând un proiect de exploatare ce nu fu admis, salinele nbstre fiind atunci arendate. în luptă cu prejudecățile, fu nevoit a se duce la Iași, unde un oin superior, Nicolae Suțu, îl numi profesor la Academia Michăilănă. Cur- sul său eră urmat și de persbne străine șcblel și nu aveâ ca rival decât pe Kogălniceanu, in splendidul său curs do istorie. Ca organisator al șcblelor, el fu primul, care în publicațiunile: însemnări asupra învățăturii publice, încă de la 1844; (1) Programul șc6lelor pentru partea literară, istorică și filosofică a învățămîntulul secundar, dat la 1844 lui Alexandru Balș, «Epitrop al învățăturilor publice în Moldova > (2); Epistola, care e un adevărat studiu, către rodacțiunea Foaie pentru minte, inimă și literatură din Brașov, din 1847, relativă la reorgani- sarea învețămîntului în Moldova; (3) Convorbiri economice, două volume, etc., se ocupă de acăstă cestiune serios, văcju limpede de la început și indică mai cu deosebire cum trebue să fie învățămîntul nostru primar. Să mă opresc puțin la acăstă parte, de bre-ce ea mă interesăză mai mult, pe lângă partea sciințifică, care va constitui fondul acestei lucrări. Ast-fel în primul săă studii! de la 1844, Ion Ghica spuneă că: «Ar fi fbrte îndrăsneț să pretinzi, ca aceste câte-vă fețe să slujăscă de o sistemă do învățătură publică în Țările românesci; însă ținta mea va fi nimerită, dacă 6re-cari idei aruncate de timpuriu încă ar (t) Foaiesciințifică și literară. Anul 1.1844 (Studiu neterniinat prin suprimarea foii). No. 2 din 16 Ianuarie, No. 3 din 23 Ianuarie, No 10 din 12 Martie, No 24 din 25 Iunie, No. 25 din 2 Iulie. (2) Studii! forte amănunțit publicat în Foaie pentru minte, etc., No. 43, 44 și 45 din 1847. (3) Și răspuns la un articol semnat I.I. (de sigur I. lonescu), N. 31, 33, 33. 12 putâ sluji de va^ă celor ce cârmuesc învățătura publică la întoc- mirea unei organisații mari și largi, care să fie locului și lor mo- nument mare și de veșnică slavă...» (1). Nu pot de asemenea, față cu acel ce văd încă un bine în învăță- mîntul primar uniform, la orașe și la tdte satele, să nu reproduc ur- mătdrele din lucrarea lui Ion Ghica. —Cum să avem aceleași programe, să cerem a se îndeplini aceeași lucrare, când la țără, de regulă, avem un singur profesor pentru cinci clase. — Sătănul nostru nu va pută apreciă nici odată atențiunea, de lăudat de alt-fel, a acelor ce-I dau în formă o șcălă ca la oraș, dar el le ar fi de sigur mult mal recu- noscător, dacă le-ar da ceea ce le trebue copiilor lor. Iată în esență programul său: «învățătura în aceste școli trebue să îmbrățișeze numai părțile cele mal însemnate și mal de căpetenie, precum sunt: cetirea și scrierea, religia, cal- culul și musica vocală. . .»(2). Iar în urmă, el crede necesar a se trece la un învățămînt mal utilitar și în raport cu nevoile sătenilor, neuitând bine înțeles partea educa- țiunil sufletescl, pe care o arată cât e de utilă: «Odată ce tinerii ar fi câștigat mecanismul cetirii și al scrierii, s’ar da în manile lor ca exerciții la cetire cărți cuprincjetdre de articolele le- giuirilor nostre, cari să le arate îndatoririle lor către Stat, și datoriile re- ciproce ce sunt între locuitori și proprietari; cunoscințe de religie, de morală și de agricultură. Ce mai bună învețătură morală, ce mai bună filosofic de- cât creștinismul? Cât nu s’ar îmbunătăți starea inimii și a gândului tira- nului printr’o cetire bine tâlcuită a Evangheliei și a Bibliei! Cât nu s’ar înălță ideile lui prin ore-cari cântări (psalmuri) din cele mai alese ale lui David ? «Starea lui materială s’ar îmbunătăți prin cunoscințe de agricultură ce ar pută află în cărți și publicațiuni elementare de agricultură; duhul lui mai deștept ar cercă nouă întreprinderi. «Un orator de slăvită memorie, într’un raport de la 6 Florial anul al 10-lea al Republice! Francese, (Jice: «Cer ca una din cele dintâi cărți, cari «se vor da în mânile copiilor do la țără, să le dea cunoscințe agricole, nu «voiu (Jice folositore, dar neapărate. 6re-carl iconescose pe tipar de lemn în « capul fie-cărei lecții ar împîroni băgarea lor de semă ; stampe do câto țleco «centime (țlece parale) puse pe pereții școlelor, înfățișând cel mai bun plug, « grapele cele mai cuviinciose, un copaciu roditor bine tăiat, un stup bun și «cele-lalte.» Aceste cuvinte jise pentru Franța, care în tâtă vremea s’a bizuit (1) Foaie științifică și literară, No. 2 din 16 Ianuarie 1844, pag. 9, (2) Ibidem, No. £4 din 25 Iunie 1844, pag. 186. ____13 _ a A o nație tot de odată agricolă și manufacturială, se aplică cu atât mai bine la noi, cari nu putem și nu trebue să fim multă vreme încă, câte-vă recuri pote, decât o nație numai agricolă, «Adăogând la învățăturile de mai sus cunoscințe de facerea contractelor și de chipul de a ține o carte de cheltueli și venituri, țăranul ar primi o învățătură destulă pentru comerciul vieții lui. Aceste învățături s’ar pute face forte lesne în trei ani; copiii ar merge la școlă între vârsta de 7 și 10 ani și doi ani încă să se maî exerciteze, vîrstă până Ia care părinții nu se pot sluji de dînșii. Așâ nici un copil nu ar ajunge în virsta de (jecc ani fără de a A îndeplinit aceste cunoscințe; pe urmă s'ar (ine, ca să nu uite ceea ce a învețat, cu publicații eftine și folositore trebuințelor și împre- jurărilor. Li s’ar da o foie periodică, care să cuprindă cunoștințele elemen- tare de metodurile cele mai bune și descoperiri noue în agricultură, și numai acele cari pot să se aplice și la noi; deslușiri și povețuiri la interesele țe- rănesci; table de prețurile ce au grânele în deosebitele târguri, productele cari se caută mai bine, în acea vreme, ș. c. 1., atunci instituția foilor sătesc! din Moldova și Valachia va pută luă adevăratul duh ce trebue să aibă și misia lor este mare.» (1). Câte vederi juste! ce om practic! inspirându-se de nevoile ndstre și numai de starea ndstră reală! Aceste sfaturi sunt absolut și acum — din nenorocire — de actualitate. Mă întreb numai, unde am fi fost noi, dacă aceste idei se realisau de la 1840? De sigur am fi fost în o stare de necomparat mal înfloritdre și astăzi România ar fi fost con- siderată pe dreptate: Belgia Orientului. Mal găsim încă următCrelc, pe cari nu me pot împedică de a le reproduce: «Sâmbăta după amia^I li se tâlcuesce Evanghelia, care are să se cetăscă a doua di la leturghie.. .» (2). și de asemenea: «Două lecții pe săptămână pentru o cetire dintr'o carte, care trebue să fie tovarăș nedespărțit al vieții lor în care se află povețuiri asupra metodei celei mai obișnuite și celei mai cuviinciâse de agricultura țerilor românești și pentru acesta ar trebui să ne povățuim mult de la Ardeleni, la cari agri- cultura a luat o marc desvoltare; cunoscințe despre măsurile întrebuințate în Principate și despre măsuratul pămîntului, adică împărțirea în fălci, în pogăne, prăjini, etc. Ore-carI părți din Biblie, din David și din Evanghelie; (1) Foaie științifică și literară, No. 2 din 16 Ianuarie 1844, pag. 11. (2) Ibidem, No. 10 din 12 Martie 1844, pag. 74. 14 idei lămurite despre îndatoririle reciproce intre locuitori și proprietari; da- toriile către Stat; drepturile țeranului, etc... (1). «Sau dacă unii cunosc vre-un meșteșug, precum rotăria, dogăria, etc., să se potă îndeletnici la dînsul în acele căsurl. ...» (2). Iată ce cugetă el despre aceste școli și cât regret că sfaturile sale nu ne-au atras mal multă atențiune, ca programele străine, pe cari adesea le-am copiat în mod copilăresc. în ce privesce alegerea profesorilor sătesc!, Ion Ghica cugetă în mo- dul următor: «Acești profesori să se alăgă cu cea mai mare băgare de sămă și să fie 6menî cu cele maî frumâse sentimente și cu o adâncă și temeinică filosofic, pentru ca lor se încredințeză viitorul și destinul nației întregi....» (3). Iată de ce cereă el, în ce privesce șcdlele normale de învățători: «La primirea tinerilor trebue să se caute mai mult disposițiile firescl decât cunoscințele ce ar aduce viind în șcdlă ...»(4). în ce privesce modul cum urmă să se facă pregătirea viitorilor în- vățători în aceste școli, iată ce credeă el: *în aceste școli trebue să domn^scă mai cu s^mă iubirea de Dumnezeu și dorința de a îmbunătăți starea morală a țeranilor... (5). «Piofesorii trebue să insufle tinerilor iubirea de 6menl și de îndeletniciri plăcute și folositore, precum grădinăria, cultura pomilor, crescerea vite- lor, etc ... (6). «îndeletnicirea profesorilor trebue să fie necontenit a obișnui tinerii elevi a se gândi și a se chibzul, exersându-I la scriere, la cetire, la calcul și la cân- tare; să-I aducă în stare de a se pută desăvârși singuri mal pe urmă...»(7). Iar în ceea ce privesce rostul ulterior al șcdlel sătescl și al micei li- teraturi anumite, pe care o cereă el, iată care eră vederea sa justă: «Cât folos n’ar eși dacă ar pută să se deă în mânile plugarului cărți elementare de agricultură, cari să vorbăscă despre îmbunătățirile ce se pot aduce producerii ? Acăsta ar fi un isvor de îmbogățire. Afară de acesta, ce- (I) Foaie xciințifică și literară, No. 10 din 12 Martie 1844, pag. 74. (2) Ibidem, No. 24 din 25 Iunie 1844, pag. 188. (3) Ibidem, pag. 186. (4) Ibidam. No. 25 din 2 Iulie 1844, pag. 193. (5) Ibidem. (6) Ibidem, No. 24 din 25 Iunie 1844, pag. 188. (7) Ibidem. 15 tirea i-ar desvoltă Înțelesul și l-ar face să gândescă la întreprinderi și la Îmbunătățiri, ce ar pută să aducă stării lui. .. » (1). Acest program al lui Ion Ghica, enunciat clar încă de la 1844, face cea mal mare ondre numelui și memoriei sale. Mal rămâne să mal adaog ceea ce credeă el față cu copilele de sătăn, cari frecuentad de mult Încă, tn mic număr, șcdlele de la sat, și pe cari reformatorii de la orașe nu găsiaâ bine a le lăsă în contact cu băețil: «A trimite fetele la aceeași șcălă cu băețil nu mi se pare o măsură, care să aibă vre-o necuviință; însă fiind-că desvoltarea înțelegerii lor este mai timpurie, ar trebui ca vîrsta lor de școlă să fie cu câțl-vă ani mai înain- tată, și să se permită înt re șăse și dol-spre-^ece ani...» (2). Ca economist scrierile sale sunt de o importanță excepțională și, afară de Marțian, nimeni n’a vă măsurată, care îi dovedesce că tote aii fost bine combinate și prevăzute și că tăte aii fost plăsmuite cu cumpănă și măsură. «Cu cât aprofundăm, cu atât ne convingem, că Universul este opera unei (1) Ion Ghica, Scrisori către Alecsandri, 1887. Introducțiune, III. (2) Pămîntul și Omul, pag. 67. 19 puteri mal presua de concepțiunea ndstră, recundscem puterea cea mare și înțeldptă în lucrurile cele maî mici și mal umile, ca și in cele mai com- plexe și mai mărețe. «Cele infinit de mici sunt tot atât de admirat, ca și cele infinit mari; or- ganele și funcțiunile unei furnici nu sunt mal puțin vrednice de mirare decât mișcarea lumilor ceresci. «Cercetând legile cari reguldză raporturile dintre fenomene și asigură ființa și conservarea lor, nu se pdte tăgădui, că ele purced tot de la o sin- gură și aceeași voință. Acel cari au avut fericirea dea îmbogăți cunoscin- țele omenescl cu descoperiri de fenomene necunoscute mal înaintea lor și cari aâ înaintat sciința prin descoperiri aii recunoscut acest adevăr. EI aâ fost cel mal mari DeiștI. Cel dintâiâ cuvînt din cartea lui Linnă este «Dum. nedeu.» Vrei să-l numesci Sârte? țHce el, poți, fiind-că de la el depind tdte. Vrei să-l numesci Natură*. tot el este, fiind-că este Autorul a tot ce există; de-1 vei numi Provedință, este prevăzătorul care cârmuesce univer- sul. Retras într’un altar nestrăbătut simțirilor ndstre, nu se arată decât su- fletului ...«(!) Iată omul! iată credința sa! Acestă credință, exprimată atât de cald și în mod atât de clar, reflectdză credința adâncă a mediului în care a trăit el, credința absolută a Românului! Totul pentru el vine de sus și devisa: Nihil sine Deo ! pe care Augusta ndstră Dinastie a ali- pit-o la destinele poporului Român, răspunde, după cum vedeți, în mod desăvârșit firii acestui popor. Avem bucurie a constată, că în acdstă direcțiune Ion Ghica e ală- turea cu marii cugetători al omenirii. In acdstă țâră, în care spodla unul învdțămînt positiv, greșit înțeles, a produs atâtea rele și atâtea victime prin distrugerea credinței, fără a înălță sufletul nici în un alt mod; în acdstă țdră, în care o falsă ci- vilisațiune și o rea îndrumare a dat ațâți scă^uțl la suflet, copil sceptici și dmenl incapabili de o muncă seridsă; în acdstă țdră în care, în șcdla -Statului chiar, copiii puneați la vot existența lui Dumnedeu; în acdstă țdră, e un bine că un fruntaș ca Ion Ghica, înălțându-secu cugetarea sa către Cer, dădeâ exemplul de credință în o ființă provedințială, și atrăgeă încă atențiunea celor cari cugetau spre regiunile senine. Am însă o mică reservă de făcut, în ceea ce privesce părerea lui Ion Ghica, citată mal sus și a altora, că: •Cu atât înțelege mai bine, cu cât îl este de inaccesibil absolutul, adecă causa universalității căușelor fi se convinge că ea va rimânâ tot-deauna pen- tru dînsul o taină mare... ». (1) Pdmîntul fi Omul, pag. 66. 20 Iată. în ce me privesce, o părere prea absolută, căci am nu numai o ilusiune ce mă mângâe, dar o credință hotărîtă ce păstrez este că omul va pătrunde, , țliceă el (2). în adevăr, pentru transformarea morală a omului, un mare inspirat sosi pe pămînt, spuse cuvîntul seu și, cu sacrificiul trupului și cu du- rerea martirului, pecetlui trecutul și insuflă omenirii calea înălțării sufletesc!. Pentru transformarea materială a omenirii, aă trebuit să vie între noi Genii și muncitori numeroși, ca prin priceperea și munca lor să sistematiseze și să îndrumeze activitatea omenăscă. Pentru propaganda cuvîntului, 12 Apostoli au fost suficiențl, o sin- gură carte, Evanghelia, arătă totul; revoluțiunea s’a făcut și trecutul sângeros, cu puterea 6rbă și pătimașă, precum și lipsa de milă ce-1 caracterisăză, a rămas departe, și ar fi rămas cu totul în întuneric dacă omul ar fi urmat cu mai multă credință exemplul dat Căci cum ^iceă Ion Ghica: «Este mare lucru un popor de omeni creștini, înțelepți și buni...»(3). Pentru propaganda verităților sciințifice, geniilor mari, ca Galileu, ca Newton, ca Lavoisier, se alipesc cu miile cercetătorii resfirați pe t6tă suprafața pămîntulul și cari ce: (1) Pămîntul și Omul, pag. 21. (2) Răspuns la cu vin tarea lui Bacaloglu, în ședința Academiei de la 20 Martie 1880. (3) Pămîntul și Omul, pag. 22. (4) Ibidem. 25 «Fisica, chimia și mecanica s’ar pută reduce la una și aceeași sciință...» (1). Tot ast-fel când vorbesce că: «Observațiunea și experiența a luat locul imaginațiuniî, al hipoteselor și al teoriilor; sciința se m&rginesce a constată și a coordonă faptele. Când numărul observațiunilor asupra unui ordin de fenomene s’a mărit în destul ca să se pdtă stabili regalele și legile cărora sunt supuse, acel grup de fe- nomene se clasâză, se coordonâză și constitue o sciință sau un ram al unei sciințe...» (2). întrebările ce și le pune presupun multă sciință și multă cugetare; iată ca exemplu una relativă la originea căldurii: «Dar ce sunt ele acele rație, ce este căldura? Iată probleme mari nere- solvate ale sciințel fisice și astronomice, nedomiriri la cari unii cred că au răspuns, când țlic: «Căldura este efectul mișcării! fiind-că orl-unde este «mișcare este și desvoltare de căldură». Dar asemenea răspunsuri nu fac alta decât a ocoli dificultatea, a o mută dintr'un loc într’altul, fără de 8 o deslegă: într’alte cuvinte, este a se învârti într’un cerc vițios, căci nasce o altă întrebare: Ce este mișcarea?...» (3). Și față cu lucrările actuale ale lui Marconi, e bine de a cită urmă- tdrea parte scrisă înainte de 1884: «Glasul se transmite la mii de kilometri cu repeziciunea gândului; greu- tățile cele mari sunt ridicate și duse cu foc și cu apă, orașele se pot lu- mină ca Ziua prin sciința electrică. Locomobila și vasul cu aburi au schim- bat starea lumii într’o jumătate de secoL Nici o revoluțiune politică și so- ciala, Zice el, n’a putut aduce in lume o prefacere comparabila cu acea adusă de drumurile-de-fer, de navigațiunea vapârelor și de telegrafia electrică în t6te Zilele omul dobândesce puteri nouă... (4). Sau încă: «Archimede, dacă ar înviă, de odată cu tote cunoscințele și cu totă sciința sa, ar rămână în uimire și nedomirire dinaintea unei locomotive, alergând ca năluca, ducând după dînsa o sută de vagone; dacă ar auZl In telefon vocea unui amic dela un capăt al pămîntului la altul...» (5). Tot ast-fel în ce privesce chimia, el vede just când’scrie următdrele: «Chimia s’a făcut una din cunoscințele cele mal neapărate ale omului. Ea se amestecă în^tdte trebuințele materiale ale nostre. Nu este materie decon- (1) Pămintul și Omul, pag. 17. (2) Ibidem, pag.'. 74. (3) Ibidem, pag. 31. (4) Ibidem, pag. 69. (5) Ibidem, pag. 91. 26 sumațiune, na este fabricațiune, unde chimia să nu jdce cel dintâiii rol, și țăr- murile unde se va mărgini influența el in societate sunt fărte depărtate...» (1). Iar în privința unității materiei, al căreia convins partisan sunt, găsim următârele idei: «Din diamant ea face cărbune, și nu este îndoălă, că intr’o ^i o să ne arate mijlocul d’a face diamant din cărbune ...» (2). Fapt ce a fost realisat just o jumătate de secol mal in urmă de Moissan. Tot la acea epocă, 1844, el mal (jiceă cu drept cuvînt: «Cei ce aă 6re-care cunoscință de acăstă sciință nu pot socoti de nebuni pe cel ce caută a face aur din plumb și din alte materii . . .» (3). Și mal în urmă : «Dumnedeă mal scie dacă aflarea petrii filosofale se mal p6te consideră ca o chimeră . . .» (4). tn privința sciințelor naturale are pagini admirabile și principiul pus înainte de Lamarck, Wallace și Darwin îl resumă tn următdrea cugetare, frumdsă și adevărată : «Selecțiunea naturală își are sorgintea tn admirațiunea frumosului și în vitejii . . .» (5). Vorbind despre originea și transformarea omului, găsim că: «Nămul omenesc pornesce de la misterul neînțeles încă al creațiunil a unul singur mascul și a unei singure femele. Dar cum de la o singură sor- ginte s’aă produs atâtea seminții, atâtea soiuri și atâtea varietăți de ămeni, atât de deosebite între dinsele prin formă, colori; inteligență și aptitudini ? Sciință este până la un punct acum chiar In stare a ne explică acest fe- nomen ...» (6). Și: «OrI-oare ar fi clasificarea la care se va opri sciință, teoria Ini Blumen- bach, de o singură și comună origine, rămâne neatinsă, căci deși vedem o mulțime de soiuri de cal, de oi, de câni, de porumbi și de găini, unele de o colăre, altele de alta, unele cu părul lin, altele ou părul creț, diferind prin forme și prin calități, precum sunt și âmenl, unii cu barbă, alții spâni (l) Foaie științifică ți literară, No. 87 din 16 Iulie 1844, pag. 210. (2) Ibidem. (3) Ibidem. (4) Pămîntul ți Omul, pag. 71. (6) Ibidem, pag. 66. (6) Ibidem, pag. 100. 27 unii ou unghiul facial inal ascuțit, alții avându-1 mal teșit; insă și el, ca și cele-lalte nâmurl animale, se reduc la un singur om, la o singură pereche, și semințiile nu sunt decât formele unul năm unic, care se imperechâză, păstrând Însușirile și facultățile secundare ce se perpetuă prin transmite* rile din generațiune în generațiune...» (1). în altă parte a scrierilor sale rămâne cu drept cuvint uimit despre puterea creeruiul omenesc: «Esența materiei cerebrale este ce-vă, care întrece ori-ce imaginațiune. Este în adevăr de mirat cum o câtime așâ de mică de acâstă substanță pdte da o așă de mare desvoltare activității.. .» (2). Și arată progresul omului prin următdrele: «Câți secoll trebue să fl trecut — Numai puțin a fost Ion Ghica unul din principalii promotori, unul din cel mal energici luptători al mișcării naționale din 1866. în precuvîntarea la cartea: «Trel- stă scris: «A trebuit o muncă uriașă pentru a eșî din labirintul de greu- «tățl în care se află Guvernul provisoriti de la 11 Fevruarie 1866 și a «ne opri de odată în fața lui Carol de Hohenzollern, a unul Principe «capabil de a înțelege deplin și de a îmbrățișă cu căldură misiunea sa. «A trebuit o lucrare uriașă pentru a schimbă opiniunea Puterilor mari «ale Europei. A trebuit, mal presus de tâte, o mare sinceritate de con- «vincțiunl, o mare curățenie de suflet, o voință clară și hotărîtă din «partea bărbaților, cari aveai! în mâni direcțiunea mișcării, pentru a «isbuti, ca dorința țării să devie o realitate.» — Se pdte adăogi la aceste cuvinte, că filele de 8 Aprilie și de 10 Maid — plebiscitul alege- rii Principelui Carol de Hohenzollern ca Domn al României și intrarea lui în BucurescI pentru a luă frînele Domniei oferite lui de poporul românesc — se datoresc mal ales la trei bărbați, cari aii fost ne- clintiți la postul lor de credincioși al patriei lor: lui loan Brătianu, 35 bărbatului celui mai de încredere al poporului, lui Nicolae Haralambie, bărbatului celui mai autorisat al armatei, lui Ion Ghica, diplomatului celui mai distins pe care-1 aveă România. Nici un singur moment acești trei bărbați nu au lăsat să fie mușcați de șdrpele ambițiunii, nu au șovăit: di și ndpte ei afi lucrat în acel timp de grea cumpănă^ca să triumfe geniul ndmulul românesc. De aceea și munca lor nu a rămas zadarnică; iar reușita a fost deplină. De acești trei bărbați s’a așezat temelia Regatului Român. în acele ^ile mari de la 11 Fevruarie până la 10 Maiă 1866, am avut fericirea a sta di Și ndpte alăturea cu Ion Ghica și a urmări tdte miș- cările sale. Puteă el prin posițiunea sa în țâră, prin relațiunile sale cu cel dintâi bărbați de stat al lumii europene, prin capacitatea sa, pe care nimeni nu o contestă și care domină consciințele tuturora: putea el să îndrăzndscă tot, mal ales că eră Ministrul Afacerilor străine și Președintele Consiliului de Miniștri. Precum Nicolae Haralambie nu s’a gândit un minut* măcar să întrebuințeze armata pentru a se înălță pe sineșl; precum loan Brătianu a pus în cumpăna acelor dile pu- terea fermecătdre a geniului sdu pentru a aduce resultatul dorit de toți, dar de a cărui realisare mulți se îndoiau: asemenea și Ion Ghica șl-a încordat tdte puterile sale, pentru ca pe de o parte să convingă pe bărbații de stat, cari țineați în mânile lor conducerea afacerilor europene, că ceea ce doriaă și voiau Românii eră în folosul desvol- tăril paclnice a Orientului Europei, în folosul păcel generale, și pe de altă parte să îndrepteze acțiunea internă pentru a nu zădărnici pe cea externă. Și în acele împrejurări, Ion Ghica a dovedit o muncă neobosită, o credință înălțătdre și un simțimînt profund de datorie către menirea mal înaltă a omului, daruri alecelor aleși al lui Dumnedeu. A ocupă locul, văduv de un bărbat atât de însemnat, este o mare ondre. Noi, vechi conlucrătorl al lui Ion Ghica, felicităm Academia că Doctorul Istrati este urmașul unul bărbat atât de ilustru al ndmulul nostru. Ne bucurăm de acdstă di de sărbătdre, căci muncă proprie și activitate stăruitdre au adus în mod natural pe Doctorul Istrati printre noi. înainte de a fi membru al Academiei, domnia-sa s’a distins prin cercetări însemnate în sciința chimiei: de când muncesce cu noi, Doc- torul Istrati a arătat cel mal viu interes pentru propășirea Institutului nostru. Ast-fel cundscem și îmbrățișăm pe Doctorul Istrati ca pe un bărbat cu mintea și cu inima deschisă, ca pe un lucrător de frunte în via nămulul românesc. Ca atare îl dorim putere și sănătate, resultate numerdse și temeinice în ale activității sale. Digitized by Google I - - ACADEMIA ROMANA h . .... . j DISCURSURI DE RECEPȚIUNE ! .1 XXV. ț MIJLOCE DE INVESTIGAȚIILE ii ALE METEOROLOGIEI 'I 'I DISCURS ROSTIT LA 30 MARTIE (12 APRILIE) 1903 i! ÎN ȘEDINȚĂ SOLEMNĂ ¹ DE | ȘTEFAN C. HEPITES MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE I ! cu RfiSPUNS de j j Dr. I. FELIX i ' MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE. Prețul 60 bani. Digitized by Google ACADEMIA ROMÂNA DISCURSURI DE RECEPȚIUNE XXV. MIJLOCE DE INVESTIGAȚIUNE ALE METEOROLOGIEI DISCURS ROSTIT LA 30 MARTIE (12 APRILIE) 1903 ÎN ȘEDINȚĂ SOLEMNĂ DE ȘTEFAN C. HEPITES MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE cu RĂSPUNS de Dr. I. FELIX MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE. BUCURESCI 1NSTIT. DE ARTE GRAFICE „CAROL COBE" S-sor ION ST. RASIDESCU 16 STRADA DEMNEI, 16 1903. 3705 Dicjitized by Google Nicolae Kretzulescu 1 Martie 1812 -1900 Iunie 26. mijlOce de investigațiune ALE METEOROLOGIEI. «Si l’on considere toutes Ies causea qui troublcnt l’equilibre de PatmosphAre, sa grande mobiiitâ due A son fiuiditl et A son ressort, l'influence du froid et de la chaleur sur son llasticitl, l’immense quantitA de vapeura dont elie se chnrge et se dlcharge alter* nntivement, enfin Ies chnngements que la rotation de la terre produit dans la vitesse relative de ses # moldcules, par cela seul qu’elles se dlplncent dans le sens des mcrhliena; on ne sera point ctonnA de la vnri£t6 de ses mouvements qu’il sera trAs difficile d’assujetir A des lois certainea.» De Laplace, Erposition du Systrme du Monde, 6-me Ad., pag. 300, 4% Paris 1836. Prea stimați Colegi, Onorată Adunare, Calitatea în care am privilegiul de a mă presintă Domniilor-vdstre este cea mal mare ondre la care pot aspiră năzuințele omului de sciință în țâra ndstră. Mulțumită activității științifice desfășurate de la înființarea el de Aca- demia Română și de cele-lalte Societăți științifice din țără, în fruntea cărora se cuvine să cităm pe cea mal bătrână, Societatea de Medici și NaturaliștI din Iași și Societatea de Sciințe din București, România, sub luminata conducere a Marelui său Rege, se p6te făli că «în epoca actuală ea este teatrul unul însemnat avint sciințific.> *) Ca unul din cel mal din urmă intrațl în acest areopag al sciințel, n’așl fi îndrăsnit—deși o cred cu desăvârșire justă—n’ași fi îndrăsnit, România, în tot-deauna gata de a înlesni prin tdte mijldcelo și că- petarea instrucțiunii, de la cea mal elementară până la cea mal înaltă, și producerea lucrărilor sciințifice, n’are de ce regretă sacrificiile ce șl-a impus, căci, mulțumită lor, avem astădi o pleiadă de bărbați, eminențl chimiștl, matematecianl, geologi, botaniștl, fisiciani, medici, ingineri, cari fac ondre țerii și ar pută-o face orl-cărel țări undo el s’ar află. Avem—după cum <}iceam într’o altă ocasiune *)—avem în mod netăgăduit elemente cari să lucreze cu succes și să facă și pe alții să lucreze pentru cunoscința lor și pentru sciință in genere. Și dacă n’ar fi decât să pomenesc numele chirurgului Assaky, al fi- sicianulul Bacaloglu, al botanistului Brândză, al geologului Cobâl- cescu, al matematicianului Gogu, al clinicianului Kalinderu, al tera- peuticianulul Zaharia Petrescu și al fisiologistulul Vitzu, pentru a nu cită decât pe unii din cel ce nu mal sunt, și cari cu toții ati aparți- nut acestei Academii, se va vedd cât de justă este alegațiunea mea. îngăduit să-mi fie de a arătă aci mulțumirile ce din inimă aduc co- legilor mei de astădi, pentru însemnata ondre ce ml-au făcut prin vo- tul lor de la 3 Aprilie 1902, dându-ml în Academia Română, cel mal înalt institut de cultură al nămulul românesc, locul unuia din cel mal ’) Hepltes St. O primă încercare asupra lucrărilor astronomice din România până la finele secolului al XlX-lea, publicată în Analele Academici Române, Seria II, tom. XXIV, Memoriile Secțiunii sciințifice, pag. 451—610, Buc. 1902. Idem, Schiță istorică a lucrărilor astronomice în România, publicată în Bule- ținui Societății de Sciințe din BucurescI, An. XI, Buc. 1902. Idem, Astronomul Căpităneanu, 8°, Buc., p. 30, 1902. ’) Comptes rendus hebdomadaires des seances de l’Academie des Sciences, tom o CXXXV, pag. 946, Paris 1902: «Ce tableau de l’activite astronomique en Roumanie met en lumiere d’une ma- niere incontestable que ce pays est, ă l’ăpoque actuelle, le theâtre d'un reinarquable essor sciontifique.■> ⁴) Hepltes St. C., O primă încercare, etc., pag. 158 din Extras. .5 iluștri membri al săi, fărte regretatul și de în veci neuitată memorie, Doctorul Nicolae Kretzulescu”), care a fost om de sciință și om de inimă, iubitor de țâră și iubitor de nâin. Secretarul general al Academiei, d-l D. Sturdza, a arătat în acâstă incintă, cu sciința-I recunoscută, meritele aceluia care, mulțl ani de-a rândul, a făcut cinste Academiei Române ”) și o voce mal autorisată ca a mea vă va spune îndată cine a fost Nicolae Kretzulescu. Printre meritele sale științifice, țin a semnală aci unul singur. în- tocmai ca Ion Ghica și ca Emanoil Bacaloglu, Doctorul Kre- tzulescu, încă din timpul când eră Ministru al Cultelor și Instruc- țiunii publice, s’a exprimat în favdrea introducerii la noi a Calendarului Gregorian, o reformă pe care cu nerăbdare o aștăptă toți dmenil de sciință al acestei țări ’). Timpul trece repede, prea repede, și cu dînsul cresce erdrea calen- darului nostru, așă că diferința de 11 la cifra de 23 kilometri; ultimele cercetări asupra curbelor crepusculare, asupra bolizilor și stelelor că Idem, pag. 68. *•) In Europa declinațiunea magnetică eră cunoscută de Peregrini în anul 1269, după cum arata A. de Ham bold t în Histoire de la geographie du Nouveau Conti- nent, ed. in 8°, tom. I, pag. 240, nota 1. Gilbert, De magnete, Londra, in-4°. O excelentă analisă a acestei celebre opere a fost făcută acum de curând In The Popular Science Monthly ce apare la New- York, de către Potaminn, profesor la Colegiul Manhattan din New-York; ea a fost tradusă în franțusesce în revista Ciel et Terre (a) din Bruxelles sub titlul Tricente- narul științei electrice și magnetice. Din acestă analisă resultă: A. Că Gilbert eră în curentul tuturor faptelor relative la magnetism cunoscute în timpul sâu; B. Că dînsul mări mult numerul acestor fapte; C. Că el le coordonă și stabili legile cari le guverneză; și in fine D. Că el, cel dintâiu, explică în mod sciințific direcțiunea busolei și inclinațiunea (b) acului magnetic, precum și alte fenomene atribuite de dînsul. cu drept, stării mag- netice a globului pămîntesc. «Chiar daca Gilbert n’ar fi făeut nimic alt ce-vâ, (Jice Potamlan, decât să stabi- (■) Anul 23, 1002. (b) Acest fenomen fu observat pentru Întâia ură in 1576 de c&țre Robrrt N«»rman HmMcvJi. Rerheichee 9ur le mai ntlieme, Christiania 1H23. 9 de secole de la întrebuințarea busolei, sunt regiuni pe globul pămîn- tesc încă neexplorate din punctul de vedere magnetic — probă expe- dițiunile polare magnetice ce chiar astădi lucreză în acăstă direc- țiune — și afară de dependința ce se pare stabilită intre variațiunile elementelor magnetismului pămîntesc și petele solare ²⁸), nu cundscem decât fdrte puțin, cu tdte admirabilele lucrări ale lui Hansteen, Gauss, Lamont, și alții asupra condițiunilor magnetismului pămîntesc. Fenomenele meteorologice au fost observate, după cum se vede, din cea mai veche anticitate; însă doctrina Meteorologiei este cu to- tul recentă. Ca și în Astronomie, unde singura causă care determină mișcările ne- număratelor corpuri cerescl este gravitațiunea universală î#) descope- rită de nemuritorul Newton, causa unică a diverselor fenomene cu cari se ocupă Meteorologia este Sdrele. Astronomia, «care prin demnitatea subiectului seu și prin perfecțio- narea teoriilor sale este, după expresiunea marelui de Laplace ³°), cel mal frumos monument al spiritului omenesc și cel mai nobil titlu al inteligenței sale , a avut trebuință de aprdpe 50 de secole pentru a cundsce mișcările sistemului planetar, deși pentru observațiunea tu- turor mișcărilor ceresc!, astronomul nu are trebuință decât de o odaie și de două singure instrumente: luneta și pendula. Meteorologia, considerată multă vreme ca o anexă a Astronomiei, în Observatoriile căreia îșl aveâ, în timpii din urmă, părticica sa, este în prea strînsă legătură cu fenomenele pe cari le studiăză Fisica, pentru ca ca să se pdtă desvoltâ fără de progresele acestei din lescă, basat pe observațiuni și experiențe, teoria sa că pămîntul este un mare mag- net, numele său încă ar trăi pentru vecie in analele sciintel, înconjurat de o aure- olă pe care nedreptele atacuri ale Cancelarului Baron ar fi neputinciose de a le în- temeia. Dar dacă considerăm sagacitatea spiritului seu, progresele ce le realisă in aceste două ramuri importante ale sciințe! (Electricitate și Magnetism) nu putem esită, de acord cu PoggeiidorfT, de a-l numi «Galileul magnetismului» și cu Pristley: «Fundatorul electricității moderne». <Și dacă ni s’ar cere, termină d. Potamlan, să facem o inscripțiune pentru statua sa, am propune pur și simplu aceste vorbe: «Gillbert Christof Columb al lumii electrice.» ") Angot A., Sur la variation diurne de la declinaison magnetique au Parc Saint-Maur, pag. B 93—B 130 din Annales du Sureau central mtteorologique de France, Annee 1899, tome I, Memoires, Paris 1901. ”) Un forte interesant istoric al atractiunii newtoniane se găsesce în Houzesu I. C., Vade-mecum de V Astronomie, pag. 219. 8", Bruxelles 1882, pag. 1144. De Laplace, Exposition du sg steme du Monde, 6-me ed., in-4’, 1833, pag, 433. 10 urmă sciințe, care nu șl-a luat un adevărat avînt decât in timpurile cele mal din urmă. Pentru a ne da sdma de încăta desvoltare a Meteorologiei, trebue să se țină mal întâia socotdlă de faptul că cel mal util dintre instru- mentele Ul) sale, termometrul, n’a fost descoperit decât la finele seco- lului al XVI³ⁱ); că între acăstă invențiune și aceea a barometrului⁸³) s’a strecurat o jumătate de secol; a trebuit apoi să trăcă mal mult de un secol până la descoperirea higrometrulul lui Saussure⁸‘) și iarăși o jumătate de secol pentru a trece de la higrometrul cu păr la psi- chrometrul lui August³⁵) care, după o altă jumătate de secol, a fost perfecționat de d-1 A s s m a n n ³e) luându-șl ast-fel, d’abiă acum în filele din urmă, forma sa rațională și p6te definitivă. Instrumentele fundamentale ale Meteorologiei, ca și metodele de ob- servațiune — cari nici astăzi n’au ajuns la uniformitatea ⁸⁷) atât de mult necesară perfectei comparabilitățl a observațiunilor făcute în di- feritele părți ale globului pămîntesc — sunt cu totul recente ⁸â). Ceea ce datăză de mal mult sunt explicațiunile, mal în tot-deauna eronate, ale diferitelor fenomene meteorologice. Aceste explicațiunl, ba- sate, în cea mal mare parte, pe fapte necomplet observate, fiind ad- • 9 Cel dintâiu instrument de Meteorologie a fost descoperit cu un secol înainte de era nostră. Erâ o giruetă. Ea a fost așezată de către Andronlcus Cyrrhestes pe Turnul Vînturilor în Atena. Hellmanu Dr. G., Die Antănge der meteorolog ischen Beobachtungen und Instrumente, Berlin 1890, pag. 9. Auemometrul a fost inventat în 1578 de către Egnatio Dnntl, care l-a descris în opera sa Anemographia, în Hell- mann, ibid., p. 11. ”) La 1597 Galllen inventă termometrul cu aer. Gailleo, Trattato della sfera, p. 189 ; Nelll, Vita di Oalileo, tom. I, p. 72. La 1643 Torrlcelll inventă barometrul. Torrlcelll, Lezzione academiche, Florenza 1715, in-4°. Fabroni, Vitae italorum doctrina excellentium, Pisa 1778—1805, 20 voi. in-8°, tom. I. • 9 La 1783 De Saussnre inventă higrometrul cu păr. De Saussure, Essais sur l’hygro- mitrie, 1783, Neuchâtel. • 9 In 1825, PogrgendorfT, Annalen der Physik und Chemie, Bd. V, p. 69. • •) Assmanu R., Das Aspirations-Psychrometer. Ein Ap/)arat zur Bestimmung der wahren Temperatur und Fcuchtigkeit der Lufl. Nr. 5, pag. 114—210 din voi. I din Abhandlungen des kuniglich Preussischcn Meteorologischen Institute. Berlin 1892. • 9 Aperătorele de termometre cari influențeză, după cum se scie, destul de mult asupra temperaturii indicate de instrumente, încă până astăzi, nu sunt de o con- strucțiune uniformă in diversele țerl, după cum nici cetirea instrumentelor nu se face pretutindeni la aceleași momente. ³⁸) Pentru progresele în Meteorologia modernă a se vede pag. 271—317 din pri- mul volum din însemnata operă a d-lui W. J. van Bebber, Handbuch der ausuben- den W ittcrungskundc, 8°, 2 voi., Stuttgart 1885. 11 mise în sciință, au fost tocmai causa puținelor, fărte puținelor progrese făcute de Meteorologie. Ca tăte sciințele de observațiune, Meteorologia trebue să aibă drept basă exclusiv observațiunea, iar speculațiunile teoretice nu trebuesc ținute în sămă decât într’atât cât ele vin să confirme resultatul ob- servați unilor. Un exemplu tipic va pune în lumină, în mod fărte simplu, ceea ce doresc a spune. Domniile-Văstre toțî, Domnilor Colegi, cu mine dimpreună am în- vățat, încă do pe băncile șcălelor, să apreciem importanța pădurilor într’o țeră agricolă și dese-orî bântuită de secetă, căci ni se spuneă: acolo unde sunt păduri plouă mal mult, de ăre-ce — ni se spuneă și se spune încă în multe cărți — marea, enorma evaporațiune ce se face prin foile copacilor, întreține de*asupra masivului păduros o atmosferă umedă propice precipitațiunilor atmosferice sub formă de plăe, ză- padă, etc. Mal tânjiu s’a inventat o expresiune mal sugestivă pentru a exprimă acăstă salutară influență a pădurilor în țările secetăse. Acum se 4 Total . . . 376 1 »S59 | 3.<»2 iS.4<5 , 6.017 1 30.969 2 18____ din Hamburg d-1 W. Koppen se exprimă cărepresintă România po charta Europei M). Deosebindu-se de tdte științele, Meteorologia cere, pentru progresul el, concursul observațiunilor îndelungate din tdte părțile lumii. Cu tdte expedițiunile arctice și antarctice, din cari chiar astădl mal multe sunt în lucrare, suntem încă departe de a avă o rețeă meteorologică care să îmbrățișeze întreg globul. Meteorologistul în starea actuală — incomparabil de superidră celei de acum o jumătate de secol — este în imposibilitate de a sci, la un moment dat, ceea ce se petrece în atmosferă și este învederat că nu- mai în asemenea cas l-ar fl posibil să studieze, în tdte amănuntele sale, împrejurările în cari s’a produs un fenomen atmosferic, spre a pută deduce legile cari-1 guverneză și căușele cari-1 produc. Iată pentru ce, după cum diceam adinăorl, Meteorologia, care ca nume dateză de mal multe secole, este o sciință cu totul recentă, atât de recentă, în cât d’abiâ acum a început să se studieze în mod rațional una din legile el fundamentale: variațiunea temperaturii aerului cu altitudinea. • * • Dintre tote gândirile de emancipare cari au muncit creorul omenesc, nici una nu este negreșit mal măreță decât aceea de a desprinde pe om de legăturile ce-1 lăgă de suprafața pămîntulul spre a se înălță la cer. Cine nu cundsce istoria eroului grec De d al os care, spre a fugi din faimosul Labirint construit de el însuși, dar în care, spre pedepsa unei crime, fusese închis cu fiul său I c a r, făcii nisce aripi cu cari scăpară amândoi din închisdre? Istoria adaugă că Ic ar, apropiându-se prea mult de s6re, perl victima temerității sale, căci topindu-se căra din care erau făcute aripile, el a căcjut în marea care de atunci se numesce icariană. Dedalos, mai prudent, neurcându-se la o înălțime așă de mare, se coborî pe pămînt într’o altă parte de unde plecase ⁶ⁱ). . . . Man traut seinen Augen kaum, wenn man diese Masse von schon und zwock- niăssig publicirtem Material aieht, das aua einem Lande stammt, welches vor ei- nigen Jahren fur unsere Wissenschaft nur einen leeren Fleck auf der Karte von Europa darstellte.Meteorologische ZeUschrift, Berlin, Bd. XXIII, 1888, Seile (83]. . . . Abia te încreți ochilor când vecjî acestă aglomerațiune de material publi- cat frumos și rațional, provenind dintr’o (eră care acum câțl-vâ ani represintâ pen- tru sciința nostră un gol pe charta Europei. Anal. Inst. meteor, al Roin., tom. III, pag. 38*. M) Decharme, Myihtdogie de la Grece antigue, pag. 623, 9°, Paris 1870. 19 După multe și multe secole, după multe proicte de mașini de înăl- țare, în cari imaginațiunea jucâ rolul sciințel, d’abiâ la finele secolu- lui al X VIII-lea, mal înt&iu la 5 Iunie 1783 la Annonay, și apoi la 19 Sep- temvrie același an la Paris, frații Montgolfier⁶*) putură înălță, în fața lumii mirate, un aerostat prin ajutorul aerului cald. «Trebue să spunem, pentru ondrea sciințelor, (jice mareleLavoisier M) în raportul ce a adresat Academiei de Sciințe din Paris, asupra ma- șinal aerostatice a fraților Montgolfier, construită cu cheltuăla Acade- miei, că nici odată o experiență nu s’a făcut cu mal mare strălucire și cu atâta pompă și n’a avut spectatori nici atât de iluștri, nici în așă mare număr. înainte de experiență, Regele se duse la locul unde eră mașina aerostatică, trecu sub estrada unde se află mangalul, pen- tru a vede pregătirile și a ascultă explicațiunile d-lul de Mont- golfier asupra mijldcelor ce va întrebuință pentru a umflă acestă mare massă atât de informă pentru un moment, spre a o face să se înalțe în aer; Regina și familia regală urmară exemplul Regelui.» Trebue să cetescă cine-vă (fiarele ce se tipăriaii la acea epocă pentru a-șl pută da săma de entusiasmul ce a provocat, atât acestă experiență publică, precum și acelea ce în curând au urmat de către artistul Robert și flsicianul Charles &;) cari cel dintâi aii întrebuințat hydrogenul, de către Pilâtrede Rozier care celdintâiuse urcăîntr'un balon captiv, dar mal ales celebra ascensiune de la 21 Noemvrie 1783, când, în balonul liber umplut cu aer cald, s’au urcat, pentru întâia dră, doi dmenl, Pilâtre de Rozier și Marchisul d’Arlandes. Totușidemon- strațiunea posibilității practice a călătoriilor cu balonul se datoresce as- censiunii ce făcură, în tjiua de 1 Decemvrie 1783, Robert și Charles, cari aii creat dintr’odată aprdpe tot materialul aerostatic cu o sigu- ranță de concepțiune într’adevăr admirabilă. Charles este cel dintâiii care, în ascensiunea ce a făcut-o imediat după ce tovarășul săii Robert se coborîse din balon, a însemnat temperatura de — 5° la înălțimea de aprdpe 2.000 metri la care ajunsese; la fața pămîntulul eraii-]-7⁰. *') Joseph-Michel Montgolfier, membru al Academiei de Sciințe din Paris, s’a năs- cut la Vidalon-les-Annonay, departamentul Ardeche (Francia) în 1740 și a murit la 1810. Pag. 727 din Rapport fait â 1' Academie des Sciences sur la machine adrosta- tique de MM. de Montgolfier par MM. Le Boy, Tlllet, Bussler, Cadet, Lavoisier, Bos- snt, de Condorcet et Deniarest, 1783, care ocupă pag. 719—735 tom. III din Oeuvres de Lavoisier publies par Ies soins de S. Exc. le Ministre de l'Instruction publique, Paris 1865. La 2G August 17H3. ____‘20 t>in primele momente ale descoperirii aerostatului se și înțeleseră avantagiile ce sciință ar put6 trage din sondarea atmosferil, căci iată ce cetim la pag. 734 a raportului despre care am vorbit, al lui La- voisier, părintele Chimiei M): « Aerostatul va pută fi întrebuințat la multe cercetări de Fisică, după cum ar fl cundscerea mal bine a iuțelii și direcțiunii diferitelor vînturl cari suflă în atmosferă, sau pentru a duce electroscdpe la înăl- țimi mult mal mari decât se pdte face cu smeurile, în fine, pentru ca omul să se înalțe până în regiunea norilor în scopul de a ob- servă meteorii.) în realitate d’abiă trecu un an de la experiențele fraților Mont- golfier, experiențe cari fac epocă în istoria descoperirilor celor mal importante, când, la 30 Noemvrie 1784, un tînfir medic american, Dr. John J. Jeffries, făcîi la Londra, sub conducerea aeronautulul Blan- chard, căruia-I plăti 100 de guinee (aprdpe 2.800 lei), cea d’întâl ascensiune cu scop curat științific M). însemnările ce ne-au rămas de la acăstă primă ascensiune științifică dovedesc grija cu care aă fost făcute observațiunile asupra temperaturii, barometrului, etc. O a doua ascensiune a lui Jeffries, făcută la 7 Ianuarie 1785, nu dete nici un re- sultat științific, de 6re-ce nu luase cu dînsul decât un barometru și o busolă, însă avii un mare resunet de 6re-ce, efectuată la Douvres în Englitera, ea se termină într’o pădure în Guines, aprdpe de orașul Calais în Franța. Pentru întâia 6rfi dar Canalul La Manche fu trecut în balon. în ondrea aeronauților Blanchard și Jeffries se ridică, Oeuvrea de Lavoiaier, tom. III, pag. 734. Se pare câ acesta ascensiune n’a avut nici un resunet în lumea științificii de la începutul secolului al XIX-lea, căci până in ultimul deceniâ al seu tratatele cele mal importante nici nu menționâză numele Dr. Jeffries și indică pe belgianul Robertsou și pe francesil Dlot și Gay-Lnssac, ca cel dinții cari au făcut ascensiuni în scopuri științifice. Prietenul nostru, prof. Dr. G. Hellmann din Berlin, bine cu- noscut în lumea științifică și prin lucrările sale științifice și prin erudițiunea sa bibliografică, a scos la iveli meritele Iul Jeffries în notița sa: Die erate Ballonfahrt tu wiesenachaniichen Zwecken, ce a apărut la Berlin în 1892, în Zeitachrift fiir Lufl- achiffahrt und Physik der Atmosphăre, Nr. 1. D-l Hellmann este autorul forte in- teresantei publicațiunl: Neudrucke von Schriflen und Karten uber Meteorologie und Erdmagnetiamue, din care a apărut până acum 14 volume. Numele doctorului Jeffries îl găsim menționat de d-l W. de Fonvlelle, la pag. 84 din cartea sa: Aventurea aeriennes, 8°, Paris 1876, pag. 464, unde se vorbesce de as- censiunea făcută la 7 Ianuarie 1785 de către Blanchard. ____21_____ chiar în locul unde aerostatul a cacjut, o colănă comemorativă *¹). Doue decenii trecură de la prima ascensiune sciințifică a medicului american, fără ca din multele ascensiuni ce se făcură în acest interval in deosebite țări «*), sciință să li profitat ce-vâ in cundscerea condi- țiunilor în cari so găsesce atmosfera. D'abiâ in 1803 ascensiunea făcută la Hamburg de fisicianul Ro- bertson și de compatriotul său Lhoest procură sciințel câte-vâ indica- țiunT. in anul următor, la interval de două luni, alte două ascensiuni: una la 30 Iunie 1804 la St Petersburg, sub auspiciile Academiei de Sciințe, ”) InHcripțiunea după acesta culona este urinAtorea, dupâ l. Lecorna, La naviga- tion aerienne, la pag. 105: Sons le regne de Louis XVI MDCCLXXXV Jean Pierre Blanchard, des Andelys dc Normandic, Accompagne de Gefferies, Anglais, Partit du château de Douvrcs Dans un aerostat, Le sept janvier ă une heure un quart; Traversa le premier Ies airs Au-dessus du Pas-de-Calais, Et descendit â trois heures trois quarts Dans le lieu meme oii Ies habitants de Guines Ont elevă cette colonne A la gloire des deux voyageurs. La pagina 19 din primul volum ald-lor R. Assniann. Â. Berson și H. Gross, Wixsen- schaftliche Luftfahrten se arată aceeași inscripțiune insă în latinesce. Pentru a ho- tărî care este adevărata inscripțiune de pe monumentul comemorativ, m’am adresat Primarului orașului Pas-de-Calais din Franța, d. E. Basset, care, la 5 Martie 1903, a binevoit a-ml răspunde următorele: • En reponse ă votre lettre du 28 fevrier, j’ai l’honneur de vous faire connaitre que le proces-verbal de la ceremonie d’inauguration de la Colonne Blanchard (7 janvier 1786) nous apprend que deux inscripționa, Pune en latin et Pautre en franqais. furent gravăes sur le piedestal de la colonne. «Ces inscripționa existaient encore au commencement de 1830. mais il n’en restait plus trace en 1885, lors de la celăbration du centenaire de la traversee du detroit. La colonne fut alors restauree et une nouvelle inscription dont je ne possede pas le texte y fut gravee en fran<;ais.» M’am adresat primarului comunei Guines (departamentul Pas-de-Calais) pentru a obține acestă inscripțiune. Prin scrisorea sa de la 14 Aprilie 1903. d-sa a bine- voit a-mi transmite inscripțiunea în cestiune. Ea este identică cu cea dată mai sus, cu aceste două singure deosebiri; în loc de numele Gefferies se găsesce Jean Jeffries și în loc de cuvîntul Sept este numărul VIL • *) Asupra ascensiunii lui Blanchard la Berlin, in 27 Septemvrie 1788. se pot vede pag. 15 și urm din Dr. Fr Linke, Moderne Luftsckiffahr^ 8U, Berlin, pag. 296, 1903. 22 de către fisicianul R o b e r t s o n și de către Sacharoff *²), fisician și chimist însemnat; cea-laltă, ia 24 August 1804, făcută ia Paris, din inițiativa Institutului Franței, de către celebrii învățațl Biot și Gay- L u s s a c ca) avură scopuri curat sciințifice. Puțin timp după acesta, Gay-Lussac ’*) singur făcii o nouă ascensiune, la 16 Septemvrie 1804, în scopul de a elucida cestiunea variațiunil intensității magnetis- mului pămîntesc cu înălțimea. Preocuparea principală a celor ce in urmă se înălțară în aer fiind aceea a descoperirii cârmei balonului, se perdură din vedere foldsele ce Meteorologia puteă trage din cundsceroa condițiunilor în cari se gă- sesce atmosfera la înălțimi mari, așâ că au trecut aprdpe cinci decenii, până ce să se încăpă o serie de ascensiuni aerostatice cu intențiunea studierii acestor condițiunl. Mal întâiu cele două ascensiuni făcute de Barral *⁵) și Bixio ’*) în 1850, pentru cari însuși marele R egn aul t pregăti instrumentele sciinți- fice ce trebuiau duse la mari înălțimi, tntr’una dintr’însele se atinse, la 27 Iulie, altitudinea de 7.049 metri. Apoi cele patru ascensiuni făcute în 1852 de Welsh ”), sub auspiciile Observatoriulul de la Kew lângă Lon- dra, în scopul bine determinat de a studiă «fenomenele meteorologice și fisice cari se produc în cele mal înalte regiuni ale atmosferil terestre» G⁸). In fine o serie de 28 de ascensiuni sciințifice în balon în intervalul de 4 ani, de la 1862 la 1866, executate, sub auspiciile Asociațiunii britanice pentru înaintarea științelor, de către celebrul meteorologist Glaisher •’), Cari ajunseră la înălțimea de 2.703 metri. ”) Cari ajunseră la înălțimea de 4.000 metri. Pentru tote aceste ascensiuni, ca și pentru cele făcute de Barral și Blxlo și de către Welsli, a se vede Fr. Arago, Oeuvres, tom. IX, Sur Ies voyages acronau- tiques exeeutes dans l’interet de l' avancement des Sciences, pag. 489- 534. “) Barral erâ repetitor de chimie la Școlă politechnică din Paris. “) Bixio erâ directorul publicațiunii Journal de l'Agriculture pratique. JohnWelsh erâ directorul Observatoriulul meteorologic de la Kew, lângă Londra. •") In prima ascensiune, la 17 August, Welsh atinse 5.947 metri; în a doua, la 26 August, 6.096 metri; in a treia, la 24 Octomvrie, 3.853 metri, și in a patra, la 10 Noemvrie, balonul se urcă până la 6.959 metri, înregistrând o temperatură minimă de—23’.6. Fr, Arairo. Oeuvres, tom. IX, pag. 529. '*) James Glaisher, astronom și meteorologist engles, născut la 7 Aprilie 1809 la Lon- dra, a încetat din vieță la 7 Eevruarie 1903, în vârstă de 94 ani. Glaisher s’a ilustrat prin numerose ascensiuni aerostatice întreprinse în scopuri curat meteorologice în intervalul de la 1862 la 1866. Resultatele cercetărilor sale au fost mult timp luate ca basă în Meteorologie. El a fost director al Serviciului meteorologic și magnetic la Observatoriul din Greenwich până în 1874 De la dînsul ne-a remas un mare nu- mer de lucrări referitore mai cu semă la Astronomie și la Meteorologie. 23 care fu până în 1874 directorul serviciului meteorologic și magnetic al Observatoriulul de la Grecnwich. în celebra sa ascensiune de la 5 Septemvrie 1862, balonul atinse cea mal mare înălțime la care până atunci ajunsese vre-un om, 8.840 metri de asupra nivelului mării ⁷⁰ *). D’abiâ se termină in Englitera acestă însemnată serie de ascensiuni aerostatice cu scop curat sciințific, când se reîncepu in Francia o altă serie, cu scopuri de asemenea sciințifice, de către mai mulțl tineri in- vățațl, printre cari merită să menționăm pe Ca miile Flammarion, Gas ton Tissandier și W. de Fonvielle. în intervalul de la 30 Maiu 1867 până la 27 Iulie 1880, Fia mm ari on execută o serie de 12 ascensiuni descrise cu măestrie de însuși poetul- astronom în lucrarea sa: Mes voyages aeriens¹¹). Gaston Tissandier⁷² * ⁷⁴), torte cunoscutul fundator al importantei re- viste parisiene La Nalure, a povestit el însuși—mai înainte de a se dedă problemei navigațiunii aeriane ⁷y)~cele 24 de ascensiuni aero- statice ce le-a făcut în diferite scopuri sciințifice, dar mal ales meteo- rologice, în intervalul de la 1868 la 1877 ⁷<). Printre acestea se cuvine să menționăm două ascensiuni: una de lungă durată și alta care s’a ⁷⁰) Pentru descrierea ascensiunilor lui Glaisher, a se vede: Partea întâia, pag. 1—129, și Apendicele, pag. 563 -573 din Glaisher J , Flammarion C , W. de Fonvielle și Tissandier G., Voyages aeriens, 8°, Paris 1870, pag. 612; și pag. 75—103 din W. de Fonvielle, La Science en ballon, 8°, Paris, pag. 143; iar pentru valorea observațiunilor sale, a se vede pag. 47—81 din tom. I, al d-lor Ăssmann R , Berson A , Gross H., IVissenschaflliche Luflfahrten, 4°, Berlin, 3 voi.. 19C0. ⁿ) Camilie Flammarion, Mes voyages aeriens, Impressions et etudes, Journal de bord de douze voyages scientifiques en ballon, 8°, Paris. 4-me ed., 1882, pag. 384. Re- sultatele sciințifice ale acestei serii de ascensiuni au fost comunicate treptat Aca- demiei de Sciințe din Paris și recapitulate în Etudes mcteorologiques faites en ballon, care ocupă pag. 216 —240 din tom. VI al publicațiunii: Etudes et lectures sur l Astro- nomie de Camilie Flammarion. Unele din aceste ascensiuni se găsesc descrise în partea a doua, pag. 131—300, și în Apendicele, pag. 574—586 din volumul Glaisher J., Flammarion C., W. de Fonvielle și Tissandier G., Voyages aeriens, 8°, Paris 1870, pag. 612. ⁿ) Născut la 1843, încetat din vieță Ia Paris în 1899. La început se ocupă cu Chi- mia devenind director ai Laboratoriului Uniunii naționale, apoi se consacră apropo exclusiv aerostațiunii. ⁷*) Gaston Tissandier, Histoire de mes ascensions, 8°, pag. 344, Paris 1878. O parte din aceste excursiuni au mai fost descrise în volumul: Voyages aeriens de Glai- sher J., Flammarion C., W. de Fonvielle și Tissandier G., care a apărut în 1870. ⁷⁴) Gaston Tissandier, Les Ballons dirigeables. Applications de l electrici te a la va- vigation aerienne, 8°, Paris. ___24____ făcut în scopul de a atinge cea mal mare înălțime și care a causat mdrtea a doi curagioși și fdrte însemnați aeronauți, Sivei și Crocă-Spinelli. La 23 Martie 1875, sub patronagiul Societății francese de naviga- țiune aeriană, Gaston și Albert Tissandîer, Sivei, Jobert și Crocâ-Spinelli, urcându-se cu balonul Zănith, au stat în atmosferă timp de 22 ore 40 minute. La 15 Aprilie, același an, luară loc în nacela aceluiași balon, în scopul de a se ridică cât mal sus posibil, trei ce- lebri aeronauți: SiveiCrocâ-Spinelli⁷#)șiGastonTissandîer* Din acăstă călătorie numai cel din urmă se întdrse cu viâță, după ce ajunsese la o înălțime de 8.500 metri, care nu mai fusese atinsă mal înainte decât o singură dată de G1 a i s h e r; cel-ialțl doi avură straniul privilegiu, funesta ondre, do a muri cel dintâi acolo unde noi (jicem că este cerul ”). Cea d’a treia persdnă ce voiam să citez printre cercetătorii francesl ai atmosferii este d-l Wi 1 frid de Fonvie 11 e. Prieten al Bră- t ionilor, al Gole șeilor și al lui Rosetti, el este prieten al Ro- mânilor. Născut la 1826, acest vechiu profesor de matematici, admirator al lui Glaisher ⁷"), «care a tras drumul de urmat în ascensiunile sci- î⁵) Oficer de marină, născut în 1831. ;<) Inginer din Școla Centrală din Paris, născut la 1845. •⁷) In comuna Ciron unde descinse aerostatul, se înălță, în pieță, un monument simplu în onorea acestor doi martiri al sciinței. Pe fața sa anterioră, sub desemnul aerostatului Zenith este inscripțiunea : la memoire de Th. Sivei et de Croce-Spinelli, morts pour la Science dans Ies hautes regions de ralmosphere a 8.500 metres d altitude, descendus preș de Ciron avec leur compagnon de voyage Gaston Tissandîer,survivant dela catastrophe. Le 15 avril 1875*. Pe fața opusă, se cetescc numele martirilor: Sivei (Henri Theodore) ne le 10 novembre 1831 dans la commune de Sauve, departement du Gard, mort cn ballon le 15 avril 1875. Croce-Spinelli (Joseph Eustache) Ingenieur des Arts el Manufactures, ne le 10 juillet 1845 ă Montbazillac, departement de la Dordogne, mort en ballon le 15 avril 4875. T') Pe când scriam aceste rânduri, primesc No. 943 din Cosmos, unde d-l de Fon- vlelle, la pag. 223. aduce vestea morții lui James Glaisher în următorii termeni: < Mortea venerabilului decan al aeronauțiior este departe de a mă surprinde și chiar de a mc întrista; căci când l-am vecjut, acum doi ani, el se perdea din causa neputinței de a trâî, după cum ). Progresele realisato în ultimii 3—4 ani în navigațiunea aeriană sunt într’adever fdrte im- portante ⁸⁷). M’am mărginit însă'la indicarea fdrte succintă numai a acelor ascensiuni cari aă avut de scop studiul atmosferic, mal cu semă din punctul de vedere meteorologic. T6te aceste ascensiuni, prin câte-vă observațiunl importante ce ele ”) Asupra valorii reale a observațiunilor lui Glalsher, a predecesorilor și a ur- mașilor sel, a se vede pag. 15—90 din tom. I din Assmann R., Berson A., Gross H., Wissenschaftliehe Lufttahrten, 4°, Berlin, 3 voi., 1902. ••) licorn u J„ La Navigation aerienne, pag. 355, 8*. Paris 1903. M) Assmann R. und Berson A., Ergebnisse der Arbeiten am Aeronautischen Ob- servatorium in den Jahren 1900 und 1901, pag. 225, 4’, Berlin 1902. Cea mal marc înălțime atinsă de un balon cu omeni, pag. 207 din Buletinul lunar al observa- țiunilor meteorologice din România, tom. X, pe anul 1901. "s) Henry de GrafUguy, La Navigation aerienne et Ies ballons dirigeables, 8°, Pa- ris 1888. Hepltes St. C.. Ultimele progrese ale navigațiunil aeriene, pag. 139 -151 din Buletinul Societății geografice române, an. VI, 1886. ’:) Asupra lor se pote vede: Lecornu J, La Navigation aerienne, 8°, Paris 1903, pag. 484. 27 au procurat, ne-au lămurit ore cari idei asupra condițiunilor meteo- rologice la diferite înălțimi. S’au putut ast-fel culege câto-vă date, cu totul nesuficiente, atât din punctul de vedere al cantității cât și al ca- lității lor *⁸), relative la variațiunea temperaturii și umezelii aerului cu înălțimea; s’a putut studiă mal de aprdpe înălțimea, forma, struc- tura și grosimea norilor; s’au putut căpătă 6re-carl date relative la iuțâla vîntulul și la mișcările generale ale atmosferii. T6te aceste date, obținute cu atâta ostenâlă, cheltuelă și, ce este mal mult, cu sacrificii de vieți de dmenl, sunt însă cu totul insuficiente pentru a ne face să cunoscem în mod definitiv cele mal esențiale legi cari determină fenomenele produse în atmosferă. Ele au avut de resultat bun constatarea necesității absolute a de- terminărilor cât mal dese a elementelor climatice la diferitele înălțimi ale atmosferii în mal multe puncte po fața globului. S’a crezut la început că, până la un ore-care punct, se va pute atinge scopul prin întocmirea obsorvatoriilor de munte la mari înăl- țimi. Cu crearea însă a stațiunii meteorologice din vârful Turnului Eiffel la Paris, la 300 metri de-asupra solului, s’a vecțut, odată mal mult, marea influență a solului asupra curenților aerianl ⁸⁹). Deosebirea cea "*) Dintre tote observațiunile meteorologice făcute la diferite înălțimi în atmosferă, este incontestabil că acelea ale lui Glalsher întrunesc mal multe condițiuni de exac- titate; totuși ele sunt forte departe de a întruni condițiunile cerute, ca în temeiul lor să se întoc in oscă legile variațiunii elementelor meteorologice în atmosferă. într’un forte important studiu întreprins de prof. Assniaun asupra observațiunilor instru- mentelor și întrebuințării lor în ascensiunile cu balonul până în 1887, care formeză capitolul II, pag. 15—90, Tom. I din monumentala operă, Wissensehaftliche Luft- fahrten, a domnilor R. Assmann, A. Berson, H. Gross, autorul, făcend critica sciinți- fică a resultatelor obținute de Glalsher, ajunge la pag. 50, la conclusiunea: «Alle diese Momente vereînigten sicii zu der Wirkung, dass Glalsher*» Teinperaturbeobachtun- gen fast durchweg, aber in uncontrollirbarem Maasse zu hoch ausfielen, so dass sie als ungeeignet fur die Aufstellung von «Gesetzen» erachtet werden mussen». A a got A,. Resume des Observations meleorologiques faites au Dureau central et â la Tour Eiffel pendant Ies cinq annees, 1*90—1*94, pag. B. 145—B. 188 din Ăn- nales du Bureau central meteorolog ique de France, Annee 1894, I. Id., Resume des Observations anemometriques faites au Bureau central et ă la Tour Eiffel pendant Ies six annees 1890—1895, pag. B. 171—B. 200 din Annales du Bureau central meleorologique de France, Annee 1897, I. Autorul încheie precum urmeză acestă din urmă publicațiune: «On doit donc admettre comme fait d’observation quc le vent eprouve reellement en moyenne, au sommet de la Tour Eiffel, une deviation de 25°environ â droite de celui qu’on observe dans Ies couches voisines du sol. Le sens de cette deviation est precisement celui qui resulterait d’une diminution de frottement; mais on ne 28 mare între resultatele obținute la observatoriiie de munte la 1 sau 2.000 metri și cele din Turnul Eiffel provine dintr’aceea că vârful acestui Turn este un adevărat punct liber în spațiu la înălțimea do 300 me- tri, unde nu se opune curenților aerian! nici o resistență din partea solului, pe câtă vreme la observatoriiie cele mai înalte, ce actualmente există pe fața globului, încă se resimte acestă influență. întreținerea observatoriilor la mari înălțimi, după cum sunt acele de la Peak’s Peak la 4.310 metri în America, Obergipfel la 2.045 ni și Sonnblick la 3.100 m in Austria, Rrocken la 1.441 m, Schneekoppo la 1.600 m și Zugspitze la 2.960 m în Germania, Săntis la 2.470 m în Elveția, Ben-Nevis la 1.343 m în Irlanda și Mont Ventoux la 1.900 m, și Pic-du-Midi la 2.860 metri în Francia costă enorm de mult, căci, afară de costul lor propriu, trebue să se construăscă, cu fdrte mari cheltuell și greutăți în locuri muntdse, drumuri și mijldce de cornii- nicațiune cari trebuesc apoi întreținute, ceea ce reclamă sumo consi- derabile de bani. Pe de altă parte, chiar dacă s’ar face sacrificiul unor asemenea sumo, îmmuțindu-se numărul observatoriilor de munte, totuși altitudinea fdrto limitată la care ele pot fi construite nu va permite nici odată să a- jungem, prin mijlocul lor, la cundscerea celor ce se petrec la 10, 15 și chiar 20 kilometri, lucru ce astăiJI dejâ ne este posibil prin ajuto- rul balănelor-sondă, ast-fel numite, după scopul ce ele urmăresc de a sondă diferitele straturi ale atmosferil în scopuri meteorologice bine determinate. Ele sunt nisce baldne ordinare de hârtie, de mătase sau de cauciuc, de o capacitate mică, umplute cu hidrogen. La înălțimile unde se urcă, ele duc cu ele instrumente meteorologice înregistrătdre; ale căror in- dicațiunl sunt fdrte prețibse pentru a arătă, în funcțiune de timp și altitudine, mersul elementelor meteorologice «). peut encore affirmer que ce soit la cause unique ou meme principale du phenomene. Peut-elre y a-t-il simplemeut un effel de la viile qui se traduit. comme nous Pavons indique depuis la premiere annee d’obsei vations, par une augmentation locale de temperature et une diminution de pression pouvant entrainer une deviation des vents inferieurs. Pour etre fixe sur cette cause, il sera indispensable d’etudier Ies varia- tions de Pangle que fait le vent avec le gradient au sommet de la Tour et preș du soi dans Ies differentes situations atmospheriques*. *>) In România cele mal înalte stațiuni de al doilea ordin sunt: Scropdsa la 1.200 metri în munții Dâmbovița; Susaiu la 1.330 metri și Sinaia la 860 metri, ambele în Prahova. •*) Greutatea cea mai mare în obținerea temperaturii exacte la mari înălțimi pro- vine din causa mărci radiațiunl solare și acesta pentru că balonul de hârtie sau de 29 Chiar de la primele resiiltate științifice obținute de G ay-Luss ac șl alții prin ascensiunile lor aerostatice, învățațil au trebuit să se întrebe dacă nu cum-vă s’ar put6 obțin6 asemenea resultate, fără ca baldnele să ducă cu ele și persone. Ca dovadă despre ac6sta avem premiul publicat în 1809, de către Societatea din Copenhaga cu următorul conținut: 'Ce a câștigat Meteorologia și sciința stării straturilor înalte alo atmosferii prin experimentele făcute până acum ? Cum s’ar pute face cercetări cu puține cheltuell și cu balone mici fără persdne, pentru ca să se pdtă cundsce legile relative la electricitatea atmosferii înalte, cantitățile de oxigen, de azot și de acid carbonic ce se găsesc la o înălțime dată într’un volum dat, direcțiunea vîntulul la înălțimi mari, temperatura și alte asemenea cunoscințe ? ⁹²). Premiul n’a fost acordat și ac6stă interesantă problemă a fost dată uitării până ce, după 80 de ani, prin 1890, doi tineri francesi începură să experimenteze așă fisele «ballons perdus» iar la 4 August 1892, d-nil Hernii te și Besan^on înălțară cel dintâiu balon-sondă de la usina de gaz Noisy-le-Sec °³). Domnul L. Teisserenc de Bort, proprietarul și directorul Obser- vatoriulul dinamic de la Trappes lângă Paris, și căruia Academia de Sciințe din capitala Franciel I-a decernat, în ultima ședință publică mătase, deschis la basa sa, înălțându-se din ce în ce mal încet pe măsură ce se apropie de punctul seu cel mai înalt, ventilațiunea termometrulul este micșorată’și temperaturile înregistrate sunt influențate de insolațiune, de cantități cu’ totul ne- cunoscute. De aceea și In critica ce face indicațiunilor aduse de balonele-sondă, la pag. 670—760, tom. II din Wissenschaftliche Luttfahrten, d-1 Assmann conchide în următorii termeni, la pag. 760: «Bănet brauchbare Instrumente, unde fuhrt, bis wir solche haben, lieber eine bemannte Fahrt als drei Aufstiege mit dem Ballon- sonde aus.» Balonele închise formate din materii expansibile, cum e cauciucul, au avantagiul de a se înălță cu o iuțelă din ce în ce mai mare, până ce plesnesc. Acestă iuțălă asi- gură ventilațiunea instrumentelor. D-1 Assmaan, care preconiseză acest sistem, dă descripțiunea sa la pag. 32 din Ergebnisse der Arbeiten am Aeronautischen Ob- servatorium in den Jahren 1900 und 1901. Balonul este provăcjut de un «parachute», așă că instrumentul cade la fața pămîntului fără să se avarieze. Assmann R. und Berson A., Wissenschaftliche Luftfahrten, tom. I, pag. 7. •³) Pag. 393 din W. de Fonvlelle, La Navigation aerienne; catastrophes et progres, care cuprinde pag. 389—405 din Revue des deux Monde# de la 15 Ianuarie 1903. Asupra numerdselor încercări făcute de acești doi aeronauți, a se vede lucrarea aceluiași autor: Les Ballons-sondes de M. M. Hermite et Besanșon et Ies Ascensions intemationales, precede d'une introduction de M. Bouquet de la Grye, 8°, Paris 1898, pag. 112. ____30____ anuală, de la 22 Decemvrie 1902, premiul Houllevigue «pentru cerce- tările sale asupra stării atmosferil la mari înălțimi cu ajutorul smeu- rilor și al baldnelor-sondă» »⁴) a arătat, în mod strălucit, resultatele ce se pot obțină prin mijlocul acestor mașini aerostatice ⁹rj. Deja în 1896, Conferința internațională a moteorologiștilor ce s’a ținut la Paris, studiind în deosebi cercetările la mari înălțimi cu ajutorul baldnelor făcute de d-nii TeisserencdeBort, Hermiteși Besan- V o n la Paris, d-l A s s m a n n la Berlin, d-l H e r g e s e 11 la Strassburg și alții, s’a pronunțat în favdrea acestor studii, exprimând desideratul ca as- censiunile științifice să fie incuragiate și îmmulțite, și ca asemenea as- censiuni. fie cu baldne cu dmeni, fie cu baldne-sondă, să se facă si- multan în diferite stațiuni u,ⁱ)- Pentru realisarea acestor desiderate, Conferința a numit din sînul seu o Comisiune de observațiuni aeronautice care, sub președenția d-lui prof. Hergesell, directorul Serviciului meteorologic al Alsaciei, •⁴) Comptes-rendus hebdomadaires des Seances de V Academie des Sciences, 4°, Paris, tom. CXXXV, 1902, pag. 1.242. w j Teisserenc de Bort Rtsnltats principaux des lancers de Ballons-sondes ă l'Observaloire de Meteorologie dynamique, pag. 199—203 din Proces- Verbaux des seances et Memoires du Congres internațional de Meteorologie, Paris 1900, 8°, Paris, 1901, pag. 272. Telssereuc de Bort L, Etude sur la temperature et ses variations dans l'atmos- pkere libre d'apres Ies observations recueillies par 100 ballons-sondes, pag. CI —C 34 din Annales du Bureau central Meteor olog ique de France, Annee 1897,1. Paris 1899. »«) Hepites St. C., Analele Institutului Meteorologic al României, tom. XII, pag. A 12 și Rapportde la Conference meteorologique internaționale. Reunion de Paris, 1896, 8°, Paris 1897, pag. 20. Iată aceste desiderate: a) Conferința recunosce marea importanță a experiențelor aeronautice pentru sciință meteorologică și exprimă dorința ca ascensiunile științifice să fie incuragiate și îmmulțite; b) Conferința exprimă dorința ca experiențele aeronautice științifice, fie cu baldne cu omeni, fie cu balone-sondă, să se facă simultan în diferite stațiuni; c) In starea actuală, Conferința nu pote recomandă nici metode speciale, nici in- strumente particulare; dar dinsa exprimă dorința ca, în ascensiunile simultane cu balone-sondă, să se întrebuințeze pe cât posibil instrumente identice; d) Publicarea cât de repede a observațiunilor brute, mal cu semă a acelora făcute în ascensiuni simultane, este de o primă importanța; e) Este de dorit ca observațiunile cu balone captive nelocuite să fie executate într’un mod regulat; f) Față de resultatele satisfâcetore ce dau la Blue Hill smeurile cari duc instrumente înrcgistrătore până la 2.000 metri, este dc dorit ca asemenea cercetări să se facă și aiurea. ³¹ a și pus în executare ascensiuni internaționale simultane cu baldne- sondă după norme uniforme. Până acum s’aâ executat 35 ascensiuni internaționale simultane. în genere, ele pornesc din Bath în Engli- tera lângă Londra, din Paris, Strassburg, Miinchen, Berlin, Viena, St. Petersburg, Moscova și Blue Hill în America de Nord. La Congresul meteorologic internațional ce s’a ținut la Paris în 1900, s’a vorbit de importanța ce ar avă asemenea ascensiuni pornite de la Institutul meteorologic din BucurescI și s’au făcut chiar multe in* tervențiunl pe lângă directorul seu, pentru a concură la acest studiu al atmosferil în partea sud-estică a Europei. Până acum însă, nu ne- am putut organisă pentru îndeplinirea acestui scop. Printre desideratole exprimate de acest Congres •’), relative la stu- diul atmosferil la mari înălțimi, este unul prin care se rdgă Guvernul frances de a arătă, pe cale diplomatică, Guvernelor străine, necesitatea ce este ca Institutele Meteorologice din diversele țări să participe la acest studiâ, așă după cum lucrul se face dejă în mal multe țări »"). Pomenii adineaori întrecut numele doctorului Assmann. Se cuvine să ne oprim puțin spre a semnală, în mod deosebit, serviciul ce acest învățat a adus sciințel atmosferil prin cercetările la mari înălțimi ce a întreprins de la 1888 încăce — mal întâiu cu concursul Societății pentru progresul navigațiunil aeriane din Berlin și apoi ca director al Obser- vatoriulul aeronautic al Institutului Meteorologic prusian — cu mal mulți colaboratori, printre cari trebuesc menționați în prima linie Dr. Berson, al cărui nume l-am pronunțat dejă ca representănd pe al omului ") Angot A., Congres internațional de Meteorologie, Paris, 1900. Proces-Verbaux des Seances et Memoires, pag. 61, Paris 1901 : Asupra proposițiunii Coinisiunii internaționale de aerostație, și avend în vedere frumușele resultate deja obținute prin explorarea atmosferil înalte, Congresul ex- primă următorele desiderate: a) Este necesar pentru progresul Meteorologiei de a se face în mod periodic as- censiuni internaționale simultane la epoce fixate dinainte; b) Aceste ascensiuni vor fi completate prin înălțări de smeurl și prin observa- țiuni relative la nori; e) Este de dorit ca stabilimentele de aerostație militară și Institutele meteorologica să fie invitate de către Guvernele lor respective de a participă la aceste ascensiuni, după cum acesta există dejă in mai multe țeri ; d) Congresul rogă Comitetul meteorologic internațional de a face demersurile ne- cesare pe lângă Guvernul frances, pentru ca acest desiderat să fie realisat în Francia și transmis pe cale diplomatică tuturor Guvernelor străine. •*) Teisserenc de Bort L., Sur l' Organisation des sondages aeriene ă l'Observatoire de Meteorologie dynamique, pag. 169—172 din Proces- Verbaux des Seances et Me- moires du Congres internațional de Meteorologie, Paris 1900, 8°, Paris 1900, pag. 273. _ 32_______ care, împreună cu Dr. S ii ring, a ajuns până astăcjl la cea mal mare înălțime, 10.800 metri, și căpitanul Gross, un excelent constructor și conducător de baldne. Neprețuita operă Wissenschaflliche Luflfakrlcn "), publicată de Assmann șiBerson în 1900,în 3 mari volume, prin liberalitatea bine cunoscută pentru lucrările sciințifice a împăratului Wilhelm II, este un adevărat monument ridicat cunoscințolor atmosferil la finele secolului al XlX-lea De la înființarea lângă Berlin, în Iulie 1899, a unul Observatorii! aeronautic de către Institutul Meteorologic al Prusiei, cu scopul do a studia Meteorologia straturilor înalte alo atmosferil, profesorul Assmann, directorul său, a desvoltat o activitate ce se p<5te apreciă după ••j WissenschaftlicheLuftfahrten ausgefiihrt vom Deutsclien Verein zur Forderung der Luftschiffahrt in Berlin unter Mitwirkung von O. Baschln, W. von Bezold, K. Bornstein, H. Gross, V. Kremser, X. Stade und R Sil ring, herausgegeben von Rl- chard Assmann und Artlrar Berson, 3 voi., 4°, Braunschweig 1900. O dare de semă, forte bine făcută de prof. Hergesell, se găsesce in Meteorologische Zeitschrift. Jalirg. 1901, pag. 439- 459. ¹⁰°) Iată conținutul fie-căruia din cele 3 volume ale acestei publicațiunl: a) Volumul 1, în 370 pagini și 76 planuri, care se ocupă cu Istoricul ascensiunilor sciințifice și cu Materialul de observatiuni, conține patru părți. In prima parte, Isto- ricul ascensiunilor sciințifice, Re arată succesiv: Desvoltarea ascensiunilor sciințifice până in 1887. Observațiunile, Instrumentele și întrebuințarea lor in ascensiunile sciin- țifice până în anul 1887 și critica resulțațelor obținute; motivele pentru cererea și necesitatea nonelor cercetări, în fine desvoltarea nouălor ascensiuni sciințifice. A doua parte, care se ocupă cu ascensiunile sciințifice ale Societății germane pentru pro- gresul ascensiunilor din Berlin, studieză mal întâiu materialul balenelor apoi in- strumentele și metodele de observațiune și în fine metodele de calcul și de reducere. A treia parte conține observațiunile obținute în cele 75 ascensiuni sciințifice făcute la Berlin în anii 1888 și 1889. In fine o parte este un atlas în care se arată grafi- cesce drumurile parcurse de aerostate și principalele resultate ale acestor 75 de ascensiuni. b) Volumul II, în 706 pagine, este consacrat descrierii și rezultatelor diferitelor ascen- siuni. Aceste ascensiuni se împart în ascensiuni pregătitore, 6 la număr, executate de la 1888 la 1891; ascensiuni principale, 40 la numer, în 1893 și 1894; ascensiuni suplenientare, 29 la numer. în anii de la 1894 ia 1899. In fine volumul se termină cu arătarea resultatelor ascensiunilor cu balone-captive și ale balonelor-sondă. c) Volumul III, în 313 pagini, este negreșit cel mal important, pentru că cuprinde nisce monografii ale diverselor elemente meteorologice în atmosferă: temperatura aerului; distribuțiunea vaporilor de apă; norii, direcțiunea și iuțela vîntulul; radi- ațiunea solară și electricitatea atmosferică. Un ultim capitol, datorit învățatului di- rector al Institutului Meteorologic al Prusiei, d-1 W. von Bezold, tratezâ despre nisce coiiMiderațiuni teoretice. 33 marele număr de ascensiuni ce aă fost efectuate: 119 l⁰¹) în intervalul de doi ani, de la 1 Octomvrie 1899 până la 20 Septemvrie 1901. Cea mal mare înălțime ce s’a atins a fost de 17.345 metri de balo- nul-sondă înălțat, tot în cjiua' de 31 Iulie 1901,când d-nil Berson și Siiring atinseră altitudinea de 10.800 metri. Recenta pnblicațiune a d-lor R. Assmann și A. Berson, cea dintâi a Observatoriulul aeronautic din Berlin ”²), conține descripțiunea magistrală a resultatelor căpătate din aceste 119 ascensiuni. In același timp cu baldnele și cu baldnele-sondă se utiliseză de cât-vă timp, pentru investigațiunl ale atmosferil, un alt mijloc fdrte comod și avantagios pentru transportul instrumentelor înregistrătdre la înăl- țimi relativ fdrte mari. Smeurile, sub forma celulară ce le-a dat Hargrave, presintă tocmai acest avantagid asupra baldnelor-sondă că, pe când este cu desăvârșire greu de a înălță baldnele pe vînt, smeurile au trebuință de el pentru a se depărtă de pămînt. De când datăză smeul? nu se scie. Cel care-1 atribuesc celebrului filosof pitagorician Archytas*⁰³), consideră negreșit drept smeu fai- mosul săii porumbel sburător, care a fost semnalat drept capul de operă al Mecanicei vechi ¹⁰‘). Se pare, după afirmațiunilo d*luTJ. Lecornu că smeul nu flgu- reză pe nici un fel de monument antic, grec saâ roman, și că nici o Dintrînscle 10 balone cu pcrsone, 67 balone-sondă și 42 ascensiuni de smeuri. >”) Ergebnisse der Arbeiten am Aeronaiilise.hen Observator Imn in den Jabren 1900 und 1901, Richard Assmann und Arthur Berson, 4°, Berlin 1002, pag. 279. Acest Observatorii! a fost înființat în anul 1899 la nord de Berlin pe câmpul de manevre de la Tegel, pe șoseua ce duce la Spandau. Volumul acesta se ocupă mal întâiu cu descrierea amănunțită a diferitelor localuri ale Observatoriulul, și anume: clădirea principală ocupată dcbiurouri și locuințele personalului sciințific, șopronole pentru păstrarea aerostatelor și a smeurilor, atelierul mecanic, laboratoriul pentru în- cercarea instrumentelor, și altele. Urmeză apoi descrierea materialului de care se servă Observatoriul aeronautic, ca balone de persane, balone-sondă, smeuri și instrumente înregistrătore. Partea cea mai interesantă a volumului este negreșit aceea care cu- prinde pag. 69—277, în care se raporteză, în cele mai mici amănunte, condițiunile at- mosferice în cari s’au făcut ascensiunile și resultatele obținute de la 119 ascensiuni făcute până la 28 Septemvrie 1901. Balonele-sondă sunt de gumă și smeurile de sis- temul Hargrave. Vinciul, pe care se înfășură cablul lor, este acționat de un motor electric pus în mișcare de o mașină cu vapori de 7 cal putere. Născut la Tarante către anul 430 înainte de era ndstră. >«) Franck Ad., Dictionnaire des seiences philosophiques, 2-me ed., 1876, pag. 90. •«) Lecornu J., Les Cerfs-volante, 8°, Paris, 1902. pag. 1. 3 34 Urmă de dînsul nu s’ar găsi în anticitățile egiptene, asiriene, feni- ciene, etc. Pe de altă parte, istoricii chinesl susțin că adevăratul inven- tator al smeulul ar fi un general numit H a n - S i n, care trăiă cu 206 ani înainte de era ndstră și care-1 imaginase în scopul de a stabili o co- municațiune între un oraș împresurat și trupele de ajutor. S’ar pără însă, după alte lucrări, că generalul chines n’ar fi făcut dec&t să aplice, la un cas particular, un aparat cunoscut de mult¹M). Ori cum ar fi, originea smeulul e fdrte veche. Definițiunea sa dată în: Supplement ă l'Encyclop&die ou Dictionnaire, den Sciences des Aris et des Meliers, publicat la Amsterdam în 1776 este următârea: «Se numesce ast-fel o figură făcută din hârtie și din vergele de trestie, care altă dată serviă de jucăiie copiilor; el îl lăgă de o sfdră cu care îl înalță în aer, când vîntul este destul de tare. Fisicianil moderni însă s’au servit de el pentru a trage focul electric din nori, așă că acăstă jucărie a ajuns în mânile lor un instrument de Fisică; acesta este cuvîntul pentru care vorbim de el aci.» «Acăstă excelentă Enciclopedie, după cum fărte bine observă d-l Lecornu, se scusăză, după cum se vede, puțin cam rușinăsă, de a vorbi de o jucărie de copil într’o operă atât de seriăsă. Și cu tăte acestea, marele matematician Euler scrisese dejă (1756) acăstă frasă pe care o putem rețină: «Smeul, acăstă jucărie de copil, des prețuită de învS- țațl, păte cu tăte acestea da loc la reflexiunile cele mal profunde»I⁰’). Definițiunea de mal sus face alusiune la celebra experiență făcută la 1752 de către Franklin la Philadelphia și de către de Rom as la Nărac lângă Bordeaux în Franța, și cari aii constatat că un smeilse păte electrisă sub influența norilor, demonstrând ast-fel identitatea dintre trăsnet și scânteia electrică “”). »»•) Lecorna J., Les Cerfs-volants, pag. 2. *”) Idem, pag. 1. ■”) «Onorea primei idei a întrebuințării smeurilor la cercetarea electricității at- mosferice și a norilor se cuvine lui de Romas, proprietar la Nerac, și lui Benja- min Franklin. într’o scrisore pe care cel dint&iii a adresat-o, la 12 Iulie 1752, Aca- demiei de Sciințe din Bordeaux, spune nu numai că la 9 ale aceleeași luni a fost fe- ricit de a trage dintr’o vargă de fer materii electrice, dar că același lucru l-a ob- ținut dintr’un smeu electric. în același timp, și cu desăvârșire independent de de Romaa și fără a soi ce-vă despre cercetările sale, BenJ. Franklin din Philadelphia avu aceeași ideie în Iunie 1752, pe care o realisă intr’un chip fericit». (7eAZer’« Physikalisches Worterbuch, neu bearbeitet, Leipzig, tom. II, 1826, pag. 68, la cu- vîntul Drache, elektrincher. Asupra primelor cercetări relative la electricitatea atmosferică se pote vedâ Hellmann G., Ueber LuftelektriciMt, 1746—1753, care formăză al II-lea volum din Neudrucke Se scie însă astăzi» din mai multe isvdre * ¹⁰’), și acum de curând dintr’o scrisdre pe care a publicat e, în 1896, amicul meii d-1 A. La- wrance Rotch, directorul și proprietarul Observatoriulul din Blue-Hill lângă Boston, în Symons's Monthly Meteoroloyical Magazine ll°) din Londra, că nici Franklin și nici de Romas nu aâ fost cel dintâi cari ad întrebuințat smeul în scopuri sciințifice. într'adevăr, în Iulie 1749, cu trei ani deci înaintea experiențelor făcute de bine cunoscutul ame- rican și de francesul de Romas, un scoțian, Dr. Alexander Wilson, profesor de Astronomie practică la Glascow, cu un elev al săâ Thomas Mei vil le, au explorat, la Camlachie, temperatura atmosferil cu mal multe smeurl înșirate pe aceeași sfdră (așezate în tandem, cum se tjice astădi în limbagiul sportiv), termometrele fiind fixate la cele mal înalte dintr’însele «*). A trebuit să trecă aprdpe un secol și jumătate de la acăstă primă experiență a lui Wilson și Mei viile, pentru a se da importanța ce merită explorării sciințifice a atmosferil cu ajutorul smeurilor. Nu ddră că în tot acest interval de timp nu s’a făcut nimic spre a se ajunge la resultate satisfăcătdre; din contră, s’au adus necontenite perfecționări, atât în construcțiunea smeurilor cât și a instrumentelor destinate de a fi ridicate de ele în regiunile înalte ale atmosferil, în scopul de a se ajunge înălțimi din ce în ce mal mari ,lâ). von Schriflen und Karten uber Meteorologie und Erdmaynetismus ale aceluiași autor. Un istoric forte bine făcut al cercetărilor experimentale și teoretice asupra elec- tricității atmosferice datorim d-lul Chanveau A. B , sub titlul: Introduction historique et bibliographique ă l'etudede l'electricite atmospherique, care cuprinde pag. C1—C70 din Annales du Sureau central meteorologique de France, Annee 1899, tom. I, Me- moires, Paris 1901. ¹⁰’) K&mtx L. Fr., Lehrbuch der Meteorologie, voi. II, pag. 395, Halle, 1832. “") Voi. XXXI, pag. 100. ”') Amănunte asupra experiențelor lui Wilson și Molvllle aii fost publicate in Transactions of the Royal Society of Edinburgh, 1825, voi. II, pag. 279—297. Acest memoria al lui Wilson a fost cetit Academiei regale in ședința de la 2 Fevruarie 1789, însă nu s’a tipărit atunci, de ore-ce autorul a luat manuscrisul spre a-1 corn, pletâ. El a fost găsit in urmă printre hârtiile lăsate de Patrlch Wilson, care de asemenea fusese profesor de Astronomie practică la Universitatea din Glascow, și s’a tipărit in volumul pe 1825 din Transactions. Un extras al acestui memoriu a fost publicat în lucrarea Kite experimente at the Weather Bureau (datată din Iulie 1896) a profesorului Marvin, in Monthly Weather Review, voi. XXIV, 1896, Washington, pag. 113. “’) Un excelent studiu al smeurilor se pole vede în lucrarea forte bine cunoscu- tului meteorologiei de la Seewarte din Ham burg, d-l W. Koppen, Bericht liber die Erforschung derfreien Atmosphăre mit Hiilfe von Drachen, din care a apărut numai 36 tată câte vâ date interesante privitdre la istoricul întrebuințării smeu- lui în Meteorologie ⁿ³): La 1756, Musschembroek înălță un smed la o înălțime de 200 metri; La 1775,TiberioCavallo, născut laNapoli în 1749 și mort la Londra în 1809, începîi la Islington lângă Londra observațiunile sale asupra electricității atmosferice cu ajutorul smeurilor; La 1782, Amiralul Bach, comandantul vasului Terror în explorarea regiunilor arctice, înălță smeurl cu termometre în strîm- tdrea Hudson. în anul următor Căpitanul Sir William Parry și G. Fisher, aflându-se în insula Igloolik (long. 8°42' W de la Gr.; lat. 69° 21' N), înălță la 122 metri un smeu de hârtie care duse cu dînsul un termometru maxi- mum și minimum; Către 1834, Meteorologistul american Espy întrebuințâză la înălțarea smeulul sârmă și un vinciâ. Smeul ajunge până într’un cumulus la 1.097 metri de înălțime; La 1847, W. R. Birt și Ronalds înălțară, la 14 Septemvrie, la Ob- servatoriul de la Kew, lângă Londra, un smeiî care duceâ cu el instrumente meteorologice; La 1876, D-l C le vel and Abbeîntrebuințâzăpecdstele Jersey.în Sta- tele-llnite din America, smeurl pentru a determină înăl- țimea brisel de mare; La 1883, E. Duglas Archibald începu în Englitera o serie de ascen- siuni de smeurl cu instrumente meteorologice, maî cu prima parte — Partea technicâ — în pag. 1—104 și 6 pl. din: Ans dem Arehiv der Deutschen Seetrarle, Jahrgang XXIV, 1901, No. 1, 4*, Noeinvrie 1902. Partea a doua a acestei lucrări — Rcsultatele meteorologice — va face subiectul unui al doilea ra- port, care se va publică in aceeași colccțiune. Partea technicâ cuprinde 8 capitole în care se trateză succesiv: 1. Studiul atmosferiî libere. Desvoltarea cercetârilor meteorologice cu smeurile și stațiunea de sineuri de la Seewartc; 2. Fixarea problemei. Relațiunca dintre înălțime și unghiul de urcare, tracțiune, iuțela vin tulul, etc.; 3. Condițiuni pentru înălțarea smeulul; 4. Diferite tipuri de smeuri; 5. Materiale pentru construcțiunca smeurilor; 6. Legarea smeulul cu solul; 7. Manipularea smeului; 8. Instrumente. Vlncent J., L'emploi des Cer fs-vol anin en Meteorologie, 8°, Bruxelles, 1900, png. 49 și 1 pl. Extras din Annuaire de l' Observatoire roynl de Belgique potir 1900. 37 seină pentru a studia crescerea iuțelii vîntulul cu altitu- dinea. La început întrebuința o linie de sferă, apoi una de sârmă; cu modul acesta putii să înalțe anemometre până la 450 de metri de altitudine; La 1885, se făcu la Observatoriul de la Blue-Hill, lângă Boston, prima ascensiune de smeurl de către d-l M c A d i e pentru a studia electricitatea aerului. în același an meteorologistul Clevoland Abbo presintă un proiect pentru întrebuin- țarea smeurilor la studiul temperaturii, al umezelii și al vîntulul în regiunile înalte; La 1890, William A. Eddy din Bayonne (N. Y. Statele-Unite) în- cepu studiile sale cu smeurile și in anul următor, la 4 Fevruarie, înălță, la aprdpe 200 metri, un smeu de care erâ atârnat un termometru; La 1893, La wrence Hargr ave, din Sydney (Australia), presintă Congresului aeronautic din Chicago smeul cudoue celule ce astădl este așă de mult întrebuințat; La 1894, d-nil A. Mc A die și S. A. Pot te r începură la Weather Bureau din Washington încercările lor cu smeurile, și la 4 August d-l E ddy înălță la Observatoriul din Blue-Hill, la altitudinea de 436 metri, un smeu cu un termograf Richard modificat, combinat cu un barograf. Pentru prima dră un instrument înregistrator în mod continuii a fost înălțat cu smeul. Resultatul acestei importante experiențe a fost punctul de plecare al numerdselor cercetări ce s’au făcut și cari se continuă încă pentru a se dobândi instrumente înregistratdre satisfăcătore și smeurl cari să se plită înălță cât de sus. Dejâ în 1896 smeurile d-hil Rotch ajunseră la Blue-Hill altitudinea de 2.840 metri “*). Acesta motivă Conferința meteorologică inter- națională ce se întruni în același an la Paris, ca, odată cu crearea Comisiunil aeronautice, să recomande și întrebuințarea smeurilor în studiul condițiunilor meteorologice ale straturilor înalte ale atmosferil. în anul următor, d-l W i 11 i s L. M o o r e, directorul lui Weather Bureau, înființeză 17 stațiuni de smeurl cari funcționară regulat la înălțimi de 1.000 1a 2.000 metri. în același an, d-l Teisserenc de Bort începu Rotch A. Lawrancc, Emplui des Cerfs^rolants pour enlevcr des instrument» meteorologiques enregistreurs ă l Observatoire de Blue HUI, Maus, pag. 85 din Rap- port de la Conference meteorolog ique internaționale, Reunion de Paris 1896, 8°, Paris 1897, pag. 102 ⁸⁸ urcarea smeurilor la Observatoriul său de la Trappes, lângă Paris, în 1900 ele duseră instrumentele înregistrătdre până la 4.800 metri de înălțime la Observatoriul de la Blue Hill, în 1901 Ianuarie ele ajun- seseră la 5.150 metri la Observatoriul de la Trappes, și filele trecute, la 9 Decemvrie 1902, d-1 Assmann, directorul Observatoriulul aeronautic de la Tegel (Berlin), a putut ridică, cu ajutorul a 6 smeuri, instrumente până la 5.475 de altitudine¹¹⁵). D-1 Assmann are astătjl recordul în înălțarea smeurilor. Mulțumită fdrte numerdselor, dar fdrte costisitdrelor încercări și per- fecționări ce s’afi făcut în materialul care permite cercetarea, în fle care moment, a stării climatologice în care se găsesce atmosfera năjtră, se simte nevoie de o întreprindere mare internațională, care să ne deă posibilitatea de a cundsce în mod continuii ceea ce se petrece la dife- rite înălțimi în atmosferă și acesta în diversele puncte după fața glo- bului, întocmai așă după cum, în starea actuală a Meteorologiei pen- tru prevederea timpului, se fac, chiar la suprafața solului, observațiunl meteorologice în diferitele stațiuni cari compun rețăua meteorologică internațională. Dejă în prima sa întrunire la Strassburg, în 1898, Comisiunea in- ternațională aeronautică—înființată după cum am spus, de către Con- ferința internațională meteorologică ce s’a ținut în 1896, la Paris—a decis de a se invită tăte Institutele centrale meteorologice «de a în- treprinde studiile făcute de d-1 Rotch, cu ajutorul smeurilor> “•). Unele dintr’însele aă și răspuns acestei invitațiunl, totuși până acum nu “ ■) Asupra acestei ascensiuni Monitorul Imperial German publică un interesant raport al d-lul Assmann, din care sunt extrase cele ce urmezi: «Cele 6 smeuri aă fost înălfate în serie pe o aceeași sârmă a cărei lungime a fost de 10 kilometri. Cu- rentul de la E, care sufla la fața solului cu o iuțelă de 2"> ,5 pe secundă, atinse 15 la 20 metri către 1.000 metri de înălțime pentru a deveni furtunos mai sus. La al- titudinea maximă care a fost atinsă, umefela relativă erâ nulă. Temperatura ae- rului la suprafața solului erâ de —14°,7; apoi instrumentele străbătură regiuni mai calde: —8* câte 1.200 metri, —10° la 2.500 metri, mal sus se constată odescrescere destul de încetă. D-1 Assmann atribne frigul intens și timpuriu de la începutul er- nii acestui puternic curent de aer forte uscat, precum și existenței stratului mai cald gros de 3.000 la 4.000 metri; o asemenea disposițiune pote intr’adevăr să împedice ascensiunea aerului, formarea norilor și a precipitațiunilor atmosferice. Cosmos, An. 52, No. 946 de la 14 Martie 1903, pag. 319. "•) Protokoll iiber die vom 31. Mârz bis 4. April 1898 zu Strassburg i. E. abgehal- tene erste Versammlung der internaționale* aeronautiseben Commission, 8’, Strass- burg 1898, pag. 32 și 67, 39 s’a putut realisâ, așă după cum ar trebui, acest desiderat fdrte impor- tant pentru progresul Meteorologiei. Dacă ascensiunile internaționale simultane, cari se fac odată pe lună, ne permit a cundsce distribuțiunea în verticală a elementelor cli- matice în vre-o 8 localități de pe fața globului, mal tâte in Europa, studiarea succesiunii condițiunilor climatologice nu se va putâ face cu sorți de isbăndă decât atunci când smeurl și batâne ne vor aduce, pentru mai multe puncte în atmosferă, înscrierea instrumentelor me- teorologice într’un interval destul de lung, în care timp să fi trecut asupra instrumentelor diversele intemperii ce se pot ivi. Cu alte cuvinte, după cum stațiunile meteorologice permanente ne dau, în mod neîntre- rupt, înscrierea tuturor datelor climatologice la fața pămîntulul, trebuesc de asemenea create, cu ajutorul batânelor și al smeurilor, stațiuni mete- orologice permanente ⁿ’), cari să procure înscrierea continuă a feno- menelor meteorologice ce se produc la altitudinile unde ele se află. Până la o asemenea realisare — pe care în interesul sciințel o do- rim cât mal neîntârdiată — cel mal aprig dintre cercetătorii atmosferii la mari înălțimi, învățatul nostru prieten, d-lL. TeisserencdeBort, nemulțumit cu resultatele ce I-a putut da starea relativ liniștită a at- mosferii în regiunea Parisului, unde își are Observatoriul său dinamic, s’a dus, pentru a face studiul atmosferii, în regiunea cea mal des fre- cuentată de ciclonil cari fdrte adesea-orl periclitez ă vasele pe cdstele scandinave. în unire cu bine cunoscuțil meteorologiștl, d-nil H. Hilde- brand Hildebrandsson, directorul Observatoriului meteorologic din Upsala, și Adam Paulsen, directorul Institutului Meteorologic al Danemarcei, ad ales în lutlanda platoul de la sud de Limfjord, unde s’a construit, cam la 10 km depărtare de Viborg, stațiunea franco- scandinavă pentru sondage aeriane în nordul lutlandel ll⁸). Lucrările acestei stațiuni sunt conduse de însuși d-lTeisserenc de Bort, ajutat,pentru partea sciințifică, de 7 amploiațl, din cari 2 francesl, 1 danes și 4 suedesl. Personalul întreg al Observatoriului, afară de director, se compune din 28 persdne, și costul lunar al întreținerii este ,ⁿ) Protokoll, etc., pag, 33 și 67: «Conferința exprimă dorința ca Observatoriile cele mari să-și procure câte un balon-smeu, pentru ca si putem ave un ore-care număr de stațiuni meteorologice permanente » *'•) Âssmann R., Die framâsisch-skandinawische Station zur Erforschung der hu- heren Luftschichten in nordliehen Jiitland, pag. 270 —279 din Da» Wetter, 19 Jahr- gang, 1900. Un resumat forte complet al acestei notițe se gâsesce și la pag. 687— 591, din Ciel et Terre, 23-me Annee. 40_____ de aprdpo 9.0U0 lei, cea mai mare parte fiind în sarcina d-lui Toîs- serenc de Bort Baldnole ca și smeurile tind negreșit a deveni, ba chiar au și de- venit, cel mai puternic mijloc de investigațiune al Meteorologiei. Prin acesta s’a realisat un fapt cu mult mai curând chiar decât credeă Wilfried de Fonvielle, cel care scria, acum 30 de ani, următdrele cu- vinte profetice¹¹V): «Este necesar ca meteorologiștil și astronomii să înțe- 16gă că în mal puțin de un secol nu va mal fi nici Astronomie nici Meteorologie fără balon. EI trebuesc să înțelegă că sciință cu care se mulțumesc, stând legați de stâncile cari pardosesc fundul atmosferii se reduce la nimic. Atunci teoriile de cari dînșiî sunt mai mândri vor servi pdto a arătă cât de mare eră nesciința lor, când respingeați obser- vațiunile aerostatice....• Să sperăm că transportând ast-fel în mijlocul marel circulațiunl atmosferice instrumente capabile de a înregistră condițiunile meteo- rologice în care ea se produce, se va ajunge, cu un minut mal nainte, la descoperirea acelor legi cari reguleză acestă circulațiune, cunos- cințel cărora seva datoră Prevederea timpului la fața pămîntulul, care este problema cea mal sublimă ce-șl pdte pune Meteorologia, și pentru deslegarea căreia s’au imaginat atâtea și atâtea soluțiunl, una mal puțin fundată decât alta. • * • Este lesne do admis că Prevederea Timpului a fost o dorință a omenilor din anticitatea cea mal depărtată. Un secol și un sfert însă d’abiă a trecut de când, către anul 1780, un învățat marinar frances, membru al Academiei do Sciințe, Bord a »«•), a exprimat, pentru întâia dră, părerea că «cunoscința faptelor cari privesc schimbările de timp va permite prevederea acestor schimbări ' >«). ț)ece ani mal târziii, în 1790, Lavoisier, la pag. 771 din lligles pour predire le changement ’”) W. de Fonvielle, Aventurai aerieuncs et expcriences inemorables des grands ac- ronautes, pag. 458, 8°, Paris 1876, pag. 464. ”’) Borda Jean—Charles, căpitan de bastiment și matematician, născut la Dax în 4 Maiu 1733, mort la Paris la 20 Fevruarie 1799. La 1771 fu ambarcat pe fregata La Elitre în calitate de comisar al Academiei de Sciințe, cu Plngrc și Verdnn de la Crenno, pentru a încercă pe mare cesornicelc construite de Berthont. Cănd sc făceau lucrările pentru adoptarea sistemului metric, el fu însărcinat, cu Delambre și Mechain, să măsorc arcul de meridian cuprins între Dunkerque și Barcelona Ultimii soi ani fură consacrațî lucrărilor Comisiunii de măsuri și greutăți (Din La grande Eney- clopedie, tom XII, p. 374) ¹,‘) Lavoisier, Oeuvres, tom III. 41 de tanps d'apri-s Ies varialions du Baromitre se exprima ast-fel: ^Prevederea schimbărilor timpului este o artă care are principiile și regulele sale, care cere o mare experiență și atențiunea unul flsi- cian fdrte exercitat; datele necesare acestei arte sunt: observațiunea (Jilnică a variațiunilor înălțimii mercurului din barometru, a tăriei și direcțiunii vîntulul la diferite înălțimi, a stării higrometrice a aerului. < Cu aceste date, este aprdpe în tot-deauna posibil do a prevede, cu una sad două (jile dinainte, cu o probabilitate destul de mare, timpul ce va fi; credem chiar, 4>ce Lavoisier, că nu ar fi imposibil de a publică, în tdte diminețile, un jurnal de prevedere, care ar fi de o mare utilitate pentru societate. - Când Chappe’*⁸) descoperi, în 1793, telegrafia aeriană, Gilbert Romme u‘), în Raportul ce a adresat, în ședința de la 1 Aprilie 1793, Convențiunil Naționale asupra acestei invențiunl, menționeză posibili- tatea în care telegrafia ar pune pe fisicianl de a prevedă sosirea tem* pestelor și de a avisă porturile de mare și pe agricultori¹²⁵). Acăstă întrebuințare interesantă a telegrafiei optice a rămas fără nici o aplicațiune practică, pe tot timpul cât ea s'a mănținut. De fapt, cu tdte silințele ce șl-a dat Lavoisier pentru a îmmulți numărul lo- calităților cu observațiuni meteorologice, nu eraă decât fdrte puține în tdtă epoca cât a precedat noua invențiune a telegrafiei electrice. Pe când începuse să se vorbăscă de acest fel de telegrafie, de rea- lisarea căreia mai mulți fisicianl șI-aG legat numele nemuritor, și o *”) Lavoisier, Ouevres, tuni. III, pag. 715— 771. AcesteRegiile sunt extrase din Lilerary Magazine din Octonivrie 1790; la ele s’au adăugat câtc-vâ reflexiuni ale Societății Analelor, la care conlucra Lavoisier. Editorul operelor lui Lavoisier adăugă sub acesta mențiune următorelecuvinte: 'Reflexiunile cari termină aceste Regiile sunt negreșit proprii și personale ale lui Lavoisier. Ele resuineză un ansamblu de vederi, cari se găsesc in diverse scrieri și scrisori dc mâna sa.> '*9 Chappe, Claude, inginer franccs, născut in 1763, mort la Paris in 1805, îmbră- țișase mai intâiu religia. Mai târziu se devotă. studiilor sale preferite, Mecanica și Fisica, înființând la Paris un laboratoriu. In curând atrase atențiunea lumii cu ocasiunea unor cercetări de electricitate. In 1792, ajutat de frații sei, dc asemenea oineni cu cunoscințe întinse, inventă telegrafia optică care, cu autorisarea guver- nului, fu pentru prima oră instalată, în 1791, intre Paris și Lille (Din La yrande Encyclopedie, tom. X, pag. 574). ’-‘) Romme Charles Gilbert, oin politic și învețat frances, născut la 1750, inort la 1795. Amestecat in mișcarea revoluționară, fu ales deputat. El contribui mult la adoptarea telegrafiei optice și elaboră Calendarul republican din punctul de vedere sciințific (Din La grande Encyclopedie, tom. XXVIII, p. 909). <»») Bonchez și Ronx, Histoire parlementqire de la revolution franța ise, tom. XXV, p. 255 42 jumătate de secol după raportul lui Gilbert Romme, un învățat, asistent al Observatoriulul astronomic din Praga, devenit în urmă celebru prin crearea Institutului Meteorologic al Austriei și prin întocmirea primelor chărțl magnetice ale sud-vestulul Europei, cu care ocasiune a făcut, în 1857, cele dintâi determinări magnetice sciin- țifice în câte-vă puncte din țără ndstră, la Calafat, BucurescI, Galați, Sulina și Insula Șerpilor ¹²fl), Cari Kreil ,²⁷), a fost cel dintâiu care, isbit de tempesta ce, la 17 și 18 Iulie 1841, percurse în 30 de ore drumul ce desparte sudul Italiei de Praga, propuse, în 1842, într’o importantă lucrare ¹²⁸), întrebuințarea telegrafiei electrice la transmiterea observațiunilor meteorologice făcute simultan în diferite părți ale Europei în scopul de a se face prevederea timpului¹²B). Hepltcs St. C., Contribuțiuni la Fisica Globului. IV. Determinări magnetice in România in anul 1^91, pag. 88, din Analele Academiei Române, tom. XX, Me- morile Secțiunii sciințifice, Buc. 1899 ll⁷) Krell Cari, care este fundatorul Institutului Meteorologic din Viena, înființat în Maiu 1851 de către chiar actualul împărat Franc loseph I, a fost un dibaciu și învățat astronom și meteorologist. Născut în 1798, a studiat la Viena dreptul și astronomia. Cu începere din 1826, succesiv în calitate de elev, asistent și de ad- junct, el a lucrat în Observatoriile din Viena, Milan și Praga. Numit director al acestui din urmă Observatorii! în 1845, a fost chemat la Viena în 1851 pentru or- ga ni sarea Institutului Meteorologic, al cărui director a fost până în 1862, când a încetat din vieță, în vârstă de 74 de ani. Publicațiunile sale sunt forte numerdse. Mal multe volume se raportăză aprope exclusiv la determinările geografice și magnetice pe cari Ie a făcut în diferitele state ale Imperiului austriac, ca și în alte țări, în intervalul de 22 ani, de la 1836 până la 1858. Pentru determinările geografice făcute în România a se vedă: Krell Cari, Magnetische und geographische Ortsbestimmungen im sudostlichen Europa und einigen Kiistenpunkten Asiens, 4°, Wien, 1862, pag. 94 și 8 pl. Hepltes St. C., O primă încercare asupra lucrărilor astronomice din România până la finele secolului al XIX-lea, 4°. BucurescI 1902, pag. 160. >*•) Bedingungen unter welchen die Vorausbestimmung der Witterung moglich gedacht werden kann, pag. 227—235 din Astronomisch^meteorologisches Jahrbuch fur Prag von Cari Krell, Adj un k ten an der K. K. Sternwarte, Zweiter Jahrgang 1843, 17X10 cm, Prag, pag. 296. Datori suntem a exprimă d-lui prof. Welnek mulțumirile nostre pentru bună- voință cu care ne-a împrumutat, din biblioteca Observatoriulul său din Praga, vo- lumul, astăzi forte rar, cu lucrarea lui Krell. ’”) tn același an, Plddlngton arătă în mal multe rânduri profitele ce ar pute trage navigațiunea, daca telegraful ar fi fost întrebuințat pentru a transmite porturilor avise relative la apropierea uraganelor. Journal of the Asiatic Society of Bengal. voi. XI, 1842, p. 6, 605, 971, citațiune din Annuaire de l'Observatoire royal de Bruxelles, 43-me annee, pag. (83). ___43 Acostă lucrare, publicată în 1843—la un moment adecă când încă nu se începuse construcțiunea liniilor telegrafice — fu dată uitării în același timp cu meritul lui Kreil în acăstă privință. Acest merit nu fu pus în evidență decât acum în urmă de către al treilea succesor al s6£i în direcțiunea Observatoriulul astronomic al Universității germane din Praga, învățatul selenograf, prof. Ladislaus Weinek ¹³°). Kreil ¹U) stabilesce în următorii termeni basa pentru realisarea ,³®) Welnek Prof. Dr. L., Astronomie an der deutschen Cari-Fer dinands-Univer- sităt in Prag wăhrend der letzten fiinfzig Jahre, 27X19 cm, Prag 1899, pag. 3. Extras din Festschrift der k. k. deutscker Universitât in Prag anlăsslich des 50 jăhrigen Regicrungsjubilâums Sr. Majestat des Kaisers Franz losef I. Hildebrandsson H. H. ct Teisserenc de Bort L , Les bases de la Meteorologie dyna- mique. 28X18 cm, Paris 1900, tom. I, pag. 63. Sub titlul: Versuch einer Witter ungs-Ephemeride, care ocupa pag. 63—241 din Astron.-meteor. Jahrbuch fiir Prag, Il-ter Jahrg., 1843, Cari Kreil expune principa- lele fapte cunoscute la acea epocă pentru determinarea timpului, tn paragraful 32, Bedingungen unter welchen die Vorausbestimmung der WitUrung moglich gedacht werden kann, adecă Condițiunile in cari ar fi posibilă prevederea timpului, autorul face propunerea întrebuințării telegrafici electrice. Prin importanța acestei lucrări, care arată starea cunoscințelor meteorologice acum 60 de ani, și prin dificultatea de a se găsi originalul memoriului, am fost condus a crede că traducțiunea sa, pe care o datoiim d-lui B. V. Vermont, șeful stațiunii meteorologice din orașul Bucu- resci, nu ar fi deplasată aci: «întocmai ca și ori ce alt fenomen al naturii, schimbarea timpului este și dînsa o consecință a condițiunilor necesare și îndeplinite pentru acest scop. Ea se pote deci predice cu același grad de siguranță, dacă cunoscem acele condițiuni mai îna- inte de îndeplinirea lor. «Ceea ce dorim să seim de mai nainte sunt mai cu semă fenomenele neobicinuite și însemnate; or tocmai acestea se pare că sunt acelea cari se pot predice, de ore-ce efectele mari presupuind și cause puternice, ar urmă să se pota.cunosce dinainte și un mers al timpului care se abate mult de la cel obicinuit. Pentru a pută însă recunosce dinainte o asemenea abatere, negreșit că nu trebue să ne mărginim nu- mai la localitatea unde facem noi inși-ne observațiuni meteorologice; din contră cu cât va fi mai întinsă regiunea al cărei mers climatic îl putem vede mai complet în același timp, cu atât mai mare va fi gradul de siguranță cu care vom pute predice schimbările viitore. «Dacă, spre exemplu, în Europa avem ernă dulce, fiind-că la noi vînturile domi- nante sunt cele de la sud, în schimb găsim în nord-estul Asiei un frig forte intens. Acăstă probeză că acestă regiune este supusă vîntuluî alizeu de nord, pe când noi ne găsim în curentul alizeului de sud. «Acești curenți septentrionali se întind în Europa după legile ce le-am indicat deja și se apropie din ce în ce mai mult de noi. Când ei ne-au ajuns, atunci ei învăluesc iarăși cu haina rigurdsă a ernil regiunile nostre cari pote strălucesc dejă în pri- mele podobe ale primăverii. Lumea se miră atunci de unde vin aceste ernl persis- tente și aceste geruri târlii. In urmă însă când observațiunile meteorologice, fă- 44_____ prevederii timpului: -Comunicarea repede a datelor meteorologice din cute în acele regiuni depărtate, ajung Ia cunoștința nostră și când le putem compară cu ale nostre, vedem cum frigul se apropia din ce în ce de regiunile nostre împin- gend curențh cakji de la sud încetul cu încetul silindu-I a cedă terenul vînturilor de nord; atunci, fircscc, că înțelegem că așă trebuia să fie. Dacă, prin urmare, am fi putut să fim puși mal dinainte în cunoștința acelor observațiunl depărtate, mal nainte de a fi putut sosi în regiunile nostre a doua crnă, atunci am fi sciut că așă va trebui să fie, și prin urmare am fi putut - De aci urmăză că, în general cu trei dile înainte, vom fi prevenițl de posibilitatea sosirii unul ciclon care aduce vreme urîtă. în cel mal răii cas, și pentru ciclonil cu o iuțălă excepțională, vom sci, cu 24 de ore înainte, vremea ce vom avă. Din cele ce spusei resultă deci că prevederea timpului nu este nici de cum lăsată capriciului norocului, de ăre-ce ea nu este decât con- secința unei stări atmosferice pe care o cunăscem. Se mal vede încă că Statele cari se găsesc la vestul Europei sunt cele mal rău situate pentru prevederea timpului, de ăre-ce, după cum am spus, ciclonil pe acolo intră în'continentul nostru. Dacă deci Londra, Parisul sad Ham burgul fac prevederile de timp pentru 24 de ore cu o probabilitate de reușită de 90 la 95%, este evi- dent că la Bucuresci se va pută face același lucru cu cel mal puțin două dile înainte și cu o probabilitate de reușită negreșit mal mare. Timpul cu care se vor pută face dinainte prevederile de timp și pro- babilitatea reușitei lor va cresce încă și mal mult acum când, după mul- tele sale cercetări, învățatul meteorologist din Hamburg,d-1 van Beb- berH²) a reușit să stabilăscă reproducerea unor anumite situațiunl atmosferice, pe cari învățatul autor le numesce Wettertypen, tipuri de vreme, cari aduc cu ele aceleași fenomene meteorologice. Departe de noi ideia că prevederile timpului, așă cum cunoștințele meteorologice actuale ne permit a le face, satisfac pe deplin spiritul și trebuințele practice; trebue însă să recunăscem că progresele rea- lisate în acăstă aplicațiune a Meteorologiei în ultimele două decenii sunt așă de mari, în cât numai cel cari nu sunt în curentul lor, și cari se fac a crede că numai ce este desăvârșit trebue încuragiat, pot fi diferință de 60 mm într’aceste două stațiuni. Gradientul barometric are deci o va- lore excepțională și ajunge a explică violența vîntulul. El este mal puțin simțit în interiorul continentului, însă regiunile înalte sunt mal mult expuse. In vârful turnu- lui Eiffel, iuțela vîntulul a fost astă-nopte aprope de 40 m pe secundă 8_ până acum, și în fârte numerâsele memorii sciințifice ce, de 23 de ani încâce, publicați în Analele Academiei Române și în alte publi- cațiunl din țâră și din străinătate. Ați ridicat un adevărat monument Meteorologiei României; geo- graful, inginerul, agricultorul, balneologul, igienistul găsesce într’însul elementele pentru deslegarea problemelor, în cari intervine unul din factorii cari constituesc clima. Lucrările d-vâstre, scumpe Coleg, sunt atât de numerâse și de va- riate (1), în cât nu mă pot încumetă de a le analisă. Nu pot totuși să trec cu vederea unele din studiile de cea mal mare importanță pentru țâra nâstră, ce vi se datoresc. Regimul pluviometric al României, ce ați presintat Academiei în ședința de la 3 Decemvrie 1899 (2) și care, tradus în franțuzesce, a fost expus, împreună cu frumâsele chărțl ce-1 însoțesc (3), la Expo- sițiunea universală din Paris la anul 1900, este într’adevâr o lucrare care pentru prima 6ră arată distribuțiunea precipitațiunilor atmos- ferice asupra Regatului întreg. Nu v’ațl mulțumit de a studiâ în- tr’însul numai repartițiunea anuală, lunară și pe anotimpuri a preci- pitațiunilor sub formă de plâie sau zăpadă, dar ați determinat, pentru BucurescT, și mersul lor diurn, lucru ce până acum se cunâsce pentru puține localități din lume. Climatologie du littoral de la Mer Noire, studiu ce ați presintat Congresului de Idrologie și de Climatologie întrunit la Liâge în anul 1898, ne-a făcut să cunâscem condițiunile climatologice ale regiunii locuite de Ovidifi în exiliul sâu. Negreșit că numai din causa lipsei observațiunilor pe un interval destul de lung, nu ne-ațl putut încă da un studiâ climatologie, care să îmbrățișeze întreg Regatul; însă, mulțumită monografiilor climato- logice ce vă datorim pentru Sulina, Păncescî-Dragomirescî, Sinaia, Brăila și Iași, precum și Albumului Climatologie în care se găsesc principalele date caracteristice relative la condițiunile climatologice a 19 localități din diferite părți ale țârii, întrevedem dejâ marele ali- niamente ale studiului pe care-1 așteptăm asupra Climatologie! Ro- mâniei. Seria studiilor ce ați întreprins asupra Meteorologiei Agricole, din (1) O listă a acestor diverse lucrări se găsesce in Analele Academiei Române, tom. XXIII, Desbaterf, pag. 676. (2) Anal. Acad. Române, tom. XXIII, Memor. Secf. Șciinț., pag. 211—280, 3 fig. și 18 chărp. (3) Regime pluviometrique de Roumanie, 4°, BucurescI 1900. 59 cari ne ați făcut deja să cunoscem Condițiunilc climatologiee ale vege- tațiunii viței de vie, va contribui a defini condițiunile în cari ar trebui cultivat porumbul, caro formeză principala, aprdpe exclusiva hrană a populațiunii rurale; în fine marea și forte importanta lucrare ce ați făcut în curs de mal mulți ani, relativă la Determinările elementelor magnetice în 72 de puncte, în scopul întocmirii chărților magnetice ale Regatului, completdză în mod fericit prima încercare făcută de înve- țatul astronom și meteorologist Kreil care, acum aprdpo o jumătate de secol, a făcut cele dintâi determinări magnetice sistematice în țera ndstră: la Bucuresci, Galați, Sulina și Insula Șerpilor. Ceea ce este îmbucurător, și o constatăm cu o deosebită plăcere—după cum se exprimă colegul nostru C. Istrati în raportul ce a făcut Aca- demiei asupra lucrărilor domniei-vdstre (1) este că munca depusă de d-v6stră e atât de bine apreciată în străinătate de învățați de întâiul rang, în cât cinstea ce resultă nu se resfrânge numai asupra d-vdstre, dar în mare parte și asupra țerii. Așă este, și ca probă mai putem aduce cinstea ce se resfrânge asupra României prin alegerea ce s’a făcut în persdna colegului nostru ca membru în Comitetul internațional de Meteorologie, unde lucreză de mai bine de . La punctul următor adauge ca Evanghelia să pue să se cetească au slavonește au românește; iar la punctul 2 se spune episcopului să propoveduească cuvântul lui Dumnezeu la Sârbi și la Ruși pe limba slavonească, iar la Români pe limba românească. Spre sfârșitul domniei lui Brâncoveanu, la 1713, s’au tipărit în țarft la Târgoviște, întâia oară, cele două principale cărți de ritual — Litur- ghia și Molitvenicul, întregi în limba românească. Aceasta este întâia ruptură a tradiției slave. De acum cărțile tipărite 23 numai românește sunt tot mai dese, iar cele cu cântări in limba slavă tot mai rare, la 1715, 1717, 1726 și cea din urmă la 1736. Din aceste fapte se vede lămurit că scoaterea limbii slave din bi- serica Românilor și ridicarea limbii noastre naționale ca limbă litur- gică în locu-i, s’a îndeplinit numai in întâiele 3 decenii ale secolului XVIII. Această schimbare atât de însemnată în istoria noastră culturală nu s’a făcut de odată, nici prin porunci domnești, nici prin hotărîri de sinoade și de prelați, ci cu încetul, prin trebuința din ce în ce mai mult simțită de toți și după ce încetară și cauzele cari făcuse să se creadă că păstrarea limbii slave în biserica noastră eră o necesitate pentru păstrarea ortodoxiei. Sire, Alteță, Regală, Domnilor Colegi, Această cuvântare, poate prea obositoare, a avut scopul de a arătă cum și când limba românească și-a îndeplinit emanciparea bisericească luându-și locul de singură limbă a altarului și a stranei în bisericile poporului românesc, pozițiune în care nu mai fusese nici odată și de la care fusese ținută departe îndelungi secoli de limba slavă. Emanciparea s’a început tot lângă biserică către sfârșitul seco- lului XV și în secolul XVI; apoi limba noastră a devenit limbă lite- rară, limba cărții profane și a celei religioase în secolul XVII, și de abiă în întâiele trei decenii ale secolului XVIII a ajuns ea și limba alta- rului, limba rituală a întregului cult bisericesc. Așă se vede din cer- cetarea cărților vechi. Un mare dar de la Dumnezeu este acea calitate a neamului nostru, care este înțelepciunea, cumpătul. Acest 3umpăt și această înțelepciune s’au manifestat tot-deauna, atât în desvoltarea noastră culturală și litera- ră,cât și în cea politică. încet și fără sguduire s’a înlăturat în secolii XVI, XVII și XVIII limba slavă din cartea și din biserica Românilor, din ac- 24 tele particulare și din cele oficiale ale cancelariei domnești; fără sgu- duire am intrat în spiritul culturii apusene, am schimbat direcțiunea de desvoltare a limbii și am părăsit scrierea cirilică luând în locu-i pe cea latină, mai întâiu în scrierea privată, apoi în cea oficială, și la sfârșit de tot — în zilele noastre — și în cărțile bisericești. Toată această mare reformă s’a făcut fără siluire, fără sguduiri, prin convingerea tuturor. De aceea ea este temeinică și efectele ei vor fi eterne, căci eternă va fi și viața și lucrarea neamului nostru. De abiâ sunt două sute de ani, de când în casa Domnului Ro- mânul își aude numai limba lui strămoșească. Din Sătmar până la Mare și de la gura Tisei până la Hotin preotul și cântărețul cetesc și cântă Românului in limba lui părintească, iar acum de câte-vă ze- cimi de ani Românimea de peste Balcani, înviorată de viața noastră de aici, se năzuesce să și-o aibă și dînsa în școala și în biserica ei. Această limbă este legătura sfântă, care face unitatea vieții sufle- tești a tuturor părților neamului nostru, împrăștiat sub deosebite stă- pâniri. De aceea se cuvine să ne atingem de ea cu acel respect cu care omul cu minte se apropie de tot ce este sfânt. Respectul trebue să fie îndoit, înzecit, când este vorba de limba bisericii, de limba sfintei rugăciuni și a sfintelor cântări, cari ne înalță când suntem în bine, ne mângâe și ne întăresc în amar și în necazuri. Limba cărților bi- sericești trebue să fie respectată și statornică, și numai atunci se cuvine să fie scos dintr’însa un cuvânt, când el nu mai este înțeles de cei de astăzi, și numai atunci este bine să fie introdus un cuvânt nou, când el a ajuns în întrebuințarea și în înțelegerea tuturor, alt- fel se calcă cuvântul sfânt al Apostolului și se închide în vorbe ne- înțelese învățătura și ruga care trebue să înalțe sufletele celor mulți și umiliți. Cele două mai înalte înstituțiuni sufletești și culturale ale neamului nostru — Biserica și Academia — au în sarcina lor îngrijirea pentru buna păstrare și înțeleaptă desvoltare a acestei limbi, prin care se unesc într’un singur suflet și într’o singură viață toate sufletele viețuitoare și toate mințile lucrătoare ale neamului românesc. 25 Sire, Cele două mari calități ale neamului nostru : cumpătul și înțelepciu- nea, moștenite de la strămoși, ne*au scăpat de peire în secolii de grele vijelii prin cari am trecut. înțelepciunea strămoșească este personificată acum în persoana Maiestății Voastre, căruia Cel-de-sus I-a dat în grijă conducerea acestei țări de aproape patru-zeci de ani. Românii pri- vesc cu admirațiune nesfârșită progresele uimitoare îndeplinite și cu speranță adâncă și neclintită viitorul asigurat. Iubirea caldă și statornică ce Maiestatea Voastră arată zilnic prin cuvinte și prin fapte limbii românești, și pe care o va lăsă moștenire scumpă Augustelor Odrasle ale Augustei noastre Dinastii Regale, asigură și limbii româ- nești, ca întregei noastre vieți naționale, o desvoltare înțeleaptă și glorioasă. Să trăiți Maiestate, Rege înțelept și glorios! Trăească Augusta noastră Dinastie Regală! Să trăească România și limba românească în vecii vecilor! Trăească Academia Română! Digitized by Google RĂSPUNSUL D lui D. A. STURDZA LA DISCURSUL DE RECEPȚIUNE AL D'« I. BIANU Sire, Ziua în care Maiestatea Voastră veniți în mijlocul nostru și pre- zidați ședințele Academiei Române, este o zi de sărbătoare, căci ni se reamintește viu tot ce acest Institut de cultură națională datorește muncii și râvnei neobosite a Maiestății Voastre. Protecțiunea acordată de Maiestatea Voastră Academiei nu a fost numai acel ajutor ce se revarsă asupra unui Institut de cultură din partea Suveranului înțelept, ci a fost și este o conlucrare, care dirige și îndreptează spre țeluri înalte, clar și bine definite. Această conlucrare s’a accentuat de la prima zi, când membrii Aca- demiei s’au prezintat Maiestății Voastre, în 27 August 1867. Cuvintele Voastre au fost atunci: •Sunt convins că frumoasa operă, demna lucrare ce ați intreprins, *nu va înlârziă de a fi încoronată de cel mai bun succes.» Un an mai târziu, în 15 Septemvrie 1868, viind în sânul Academiei ne-ați amintit că: < O națiune, care ține la desvoltarea artelor și a științelor, ajunge lesne la acest scop fericit, care este mărimea, tăria și independența • unui popor.» Ast-fel, din înnălțimea pe care stați, ne-ați indicat de la început țelul de urmărit. -Ziua de astăzi însă este o zi de sărbătoare deosebită, căci împre- datei de 21 Martie se grupează un șir de amintiri, cari sunt o 28 dovadă vie, câtă solicitudine părintească Maiestatea Voastră acordați acestui Institut național. Se împlinesc chiar astăzi două-zeci și trei de ani, de când Maiesta- tea Voastră, răspunzând Academiei pentru felicitările ce ea Vă aduceă cu ocaziunea proclamării Regatului, ați precizat țeluri depărtate prin următoarele cuvinte: ^Academia are o frumoasă misiune: ea este și va ii focarul știin- ațelor, care va străluci departe peste hotarele noastre.* După zece ani ați adăugat: Pag. 74 : «Pentru a combate această încercare (de a întoarce po Românii Ar- deleni către luteranism) Mateiu Basarab în Muntenia și Vasile Lupu în Mol- dova introduseră și ei limba română în biserică și înființară tipografii pentru tipărirea de cărți religioase românești.» (Asemenea în ed. din 18S5, Bucuresci, pp. 7G, 77 și 84.) ( » » » 1890, lașî, pp. 111 și 115.) Idem, Istoria Românilor pentru Gimnasii și Licee, Iași 1886 : Pag. 144: «Domniile lui Mateiu Basarab și Vasile Lupu sunt caracterisato în privința culturei printr’un fapt însemnat: introducerea limbei române in slujba bisericească. Până la ei predomnise limba slavonă atât în biserică cât și în stat.» Idem, Curs de Istoria Românilor pentru școalele secundare, Iași 1895: Pag. 187: «Punerile pe românește ale textelor bisericești erau întrebuințate numai de privați în rugăciunile făcute în casele sau în paraclisele lor. Nu erau întrebuințate în slujba oficială publică a bisericelor, în care se slujiâ numai în limba slavonă.» «Limba română se introduce în slujba oficială a bisericii mai întâi la Românii din Transilvania și anume prin disposițiunile luate de protes- tanții acestei țări.» Pag. 189: «Și în țările române limba slavonă e părăsită din slujba oficială a bisericei ; dar aceasta se face mai târziu de cât în Transilvania, anume pe timpul lui Mateiu Basarab și Vasile Lupu (1G33—1G54) și din alte pri- cini decât cele ce aduseră această schimbare în Transilvania. «Mateiu Basarab și Vasile Lupu, văzând că preoții care eșiau din școalele de popie nu mai sciau slavonește și deci nu puteau ceti cărțile slavoane ce se aflau în toate bisericele pentru sfânta slujbă,... iar cărțile în limba ____38 grecească nu aveau cine să le citească, de oare-ce preoții greci nu vroiau să se ducă la bisericele sărace, — pune să se tipărească cărți de slujba bi- sericească traduse din grecească în limba românească.» (Asemenea, ed. 1897, Iași, revăzută și adausă, la pp. 137, 138 și 139.) A. D. Xcnopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Iași 1891, Tom. IV: Pag. 66: «Pe timpul lui Mateiu Basarab și Vasile Lupu se petrece un eveni- ment din cele mai însemnate pentru istoria culturală a poporului român. Se introduce în slujba obștească și oficială a bisericii limba română în lo- cul acelei slavone întrebuințată până atunci. Limba română slujise în toate timpurile ca organ de închinare alăturea cu cea slavonă însă numai în chip privat și nu oficial și sărbătoresc. Sub acești domni limba română face un pas însemnat în predomnirea cugetării poporului român, fiind in- trodusă și în slujba obștească a dumnezeirii ca organ de rostire, și trecând apoi curând de la asemenea întrebuințare și în cancelariile domnești. Să căutăm a ne da seamă despre pricinile care determinară asemenea însem- nată noire. Acest fapt al introducerii limbii româno în slujba religioasă a poporului român se făcu mai întăiu peste munți, în țara Ardeiului, și după aceea în țările române de la poalele lor. Nu numai timpul introducerii idiomului național în închinarea sărbătorească către Dumnezeu este deose- bit, ci și pricinile care provocară asemenea schimbare în ambele regiuni. «Peste munți introducerea limbii române în slujba oficială bisericească fu datorită propagandei luterane și calvine, și am cercetat aiure faptele ce se referă la această împrejurare.» (Asemenea ediția populară, Iași 1896, VII, p. 48.) Pag. 69—70: «La atâta însă se margini îmboldirea dată de teama lățirii cal- vinismului între ortodoxi, în biserica țărilor române și introducerea limbii române în slujba religioasă a Românilor de dincoace de munți nu fu datorită, precum greșit s’a admis până acuma, unei reacțiuni contra propagandei calvine, care întrebuințând limba română, spre a pătrunde în cugetul în- chinătorilor, ar fi provocat și pe Români a se sluji de același organ, spre a respinge eretica doctrină. S’a susținut ca o dogmă în necritica noastră istorie de până acum că Mateiu Basarab și Vasile Lupu, văzând pericolul ce ar izvorî pentru dreapta credință, din doctrinele conținute în cărțile de peste munți tipărite românește, s’ar fi hotărît a oferi și ei doritorilor de cetire cărți de cetire scrise românește, însă curate de ori-ce erezie și ast- fel ar fi luat două măsuri de odată: punerea cărților de religie pe româ- nește și mai grabnica lor răspândire prin mijlocul tiparului. întreaga miș- care culturală, provocată prin introducerea limbii române în biserica Mun- teniei și Moldovei ar fi deci datorită indirect unei îmboldiri apusene; nu ar fi fost un product al propriei noastre desvoltări.» (Asemenea ediția populară, VII, pp. 50—51.) Pag. 72: E ușor de a dovedi că nu întâlnirea întâmplătoare a catehismului calvinesc între cărțile cele nouă, arătate de Udriște Năsturel, Mitropolitului 39 Varlam, a determinat marele eveniment al introducerii limbii române în biserică. * (Asemenea ed. pop., VII, p. 53.) Pag. 76—77 : «Căci să se observe: nu poate fi vorba de introducerea limbii române în biserică în sensul acela că întrebuințarea ei în slujba dumnezeească s’ar fi făcut pentru prima oară pe timpul domnilor îngemănați, întru cât ain întâlnit manuscripte românești de cărți bisericești încă din decursul vea- cului al XVI-lea, poate chiar și mai vechi. Introducerea limbii române în biserică pe timpul lui Mateiu Basarab și Vasile Lupu poate avea numai în- țelesul primei ei întrebuințări în slujba obștească a țârilor române, pentru care se și luară măsuri de răspândire a cărților române prin mijlocul tiparului.» «Intru cât deci se constată întâi existența de manuscripte românești, de texte bisericești mai vechi chiar decât protestantismul, nici nu se poate pune întrebarea determinării introducerii limbii române în biserică prin o reacțiune contra calvinismului.» : Pag. 57: * Periodul II cuprinde timpul de la a. 1544 până la 1780, când apare întâia gramatică a limbei române. In acest period distingem două epoce, și anume cea d’intâi de la 1544 până la a. 1698, când o parte din Românii de peste Carpați s’au unit cu biserica Romei, fapt de mari con- secințe pentru deșteptarea și cultura Românilor în general, și care coincide cu introducerea generală in biserică a limbei române in locul celei slavoane.^ (Asemenea în ed. 2-a, Iași 1S94, pag. 158). Idem — edițiunea a doua, Iași 1S94: Pag. 122: «S’a susținut de unii, chiar dintre Români, că numai reformațiunei avem de a mulțumi introducerea limbei românești în biserică. Această părere s’a născut până nu se știa, că deja cu mult înainte de reformațiune limba română se întrebuința în scris și că se tradusese în ea cărți bisericești- Reformațiunea a ajutat tipărirea de cărți românești, dar nici de cum n’a dat întâiul impuls la traducerea lor, căci din contră este probat că propaga- torii reformei tipăresc cea mai mare parte traduceri vechi (v. lit. biser.). «După Luterani începură și Calvinii a lucra ca să atragă pe Români în secta lor, și fiind-că principele țărei eră calvin, acțiunea lor devine din ce în ce mai violentă. Calvinii incep a impune Românilor prin lege episcopi calvini. 40 -.Episcopul Ilie lorest (1641—1643) esto pus cu condițiune ca să tipărească și să introdusă cărți românești cu dogme calvine, neîmplinind condițiunile a fost depus la an. 1643, și în locul lui s’a numit Simion Ștefan (1641—1651), care a primit Catechismul calvinesc tipărit, cum se vede, în acel an (iam exhibitum. Magaz. ist. 236 sq. Șincai an. 1643), și cele-lalte cărți preparate sub influența calvină.» Pag. 124: «Tot-odată în acest secol începuse a se generaliză tot mai tare limba română în biserică. Sub Mateiu Basarab în Muntenia și sub contim- poranul său Vasile Lupul în Moldova dejă pe la 1652 în bisericile domnești din Iași și Târgoviște se cântă românește în strana din stânga (1). Cele dintâi decisiuni oficiale pentru introducerea limbei române și scoaterea celei slavoane din biserică s’au făcut la Românii din Transilvania în mai multe rânduri sub mitropolitul Sava Brancovici (1656—1680), din cari ni s’a păstrat conclusul marelui Sinod ținut la Alba-Julia la a. 1675 (2).» Pag. 125: (4) «Melchisedec, Biserica ortodoxă în luptă cu protestantismul și special cu cal- vinismul în veacul al XVI și cele două sinuade din Moldova contra calvinilor. Bu- curești, 1890. — Dobrescu M. S., împrejurările ce au provocat sinodul de la Iași din 1642 București, 1890.» 43 putut pertractâ ast-fel de costiuno și congresiștii fiind toți de aceeași na- ționalitate mai ușor s’ar fi putut înțelege împreună și decretă scoaterea graiului bulgaroslavic din biserică și introducerea celui românesc în locul lui. Noi însă credem că nici într’acest sinod particular n’a fost vorba de- spre aceasta, și că nu s’a făcut nici o decisiune de felul acesta. Motivele ce ne întăresc în această credință sunt mai multe. «Cel dintâiu este că nici nu erâ trebuință de un lucru ca acesta, de oare- ce cu aproape un secol mai înainte se tipăriseră în Ardeal cărți românești bisericești, se răspândiseră pretutindinca și se introduseră prin bisericile Românilor cu plăcere și fără de nici o protestare din vre-o parte. Chiar în ambele domniate românești se tipăriseră înainte de acest sinod cărți ro- mânești, precum în Țara Românească Pravila cea mică în Govora în 1640, iar în Moldova Cartea românească de învățătură a Mitropolitului Varlaam în Iași în 1643. Graiul românesc erâ așă dar introdus de fapt, nu mai erâ tre- buință de vre-o decretare, mai ales că nime nu se opunea la aceasta. «Alt motiv nu mai puțin concludent este, că atât înainte cât și după ți- nerea acestor sinoade preoții Românilor au continuat, încă timp îndelungat, a se folosi de graiul bulgaroslavic la ceremoniile religioaso și bisericești, ba încă introduseră pe ici coleâ pe lângă el încă și pre cel grecesc, dar tot odată se folosiau și de cărți românești în acea măsură în caro dispu- neau de ele și k aveau la îndemână. Cărțile românești nu făcuseră încă de prisos cărțile bulgaroslavice, pentru că ele nu fuseseră nici traduse nici tipărite toate deodată, ci numai pe încetul și în decursul timpului, așă în cât nici pe la finea răstimpului acestuia n’am putea zice că au fost toate traduse și răspândite pretutindeni. «Mai alt motiv pentru opiniunea noastră, tot atât de puternic și convin- gător, îl găsim în fapta, că și după ținerea acestor sinoade a continuat graiul bulgaroslavic a fi învățat prin școalele Românilor, nu numai în cele două Academii din Iași și București, dar încă și prin școalele de pe la epis- copii, lucru caro nu s’ar fi tolerat, da?ă s’ar fi fost decretat scoaterea lui din bisericile Românilor. «Remarcabilă din mai multe puncte do vedere, și poate decisivă în pri- vința aceasta, este în fine și instrucțiunea ce s’a dat Mitropolitului Ardea- lului, Atanasiu, la sânțirea sa în București în lanuariu 1698, adecă cu mai bine de 50 de ani în urma sinoadelor din Iași. într’această instrucțiune cetim sub numărul 5) următoarele: Trebue arhieriea ta slujba bisericii, adecă Ohtaiul, Mineele și alte cărți ce se cântă duminecile și sărbătorile, «și slujbă de toate zilele, să te nevoie.ști cu deadinsul să se cetească toată • pre limba slovonească sau elenească, iar nu românește sau într’un alt chip *. Numai cetitul Evangheliei se permitea românește cu oare care răsfrângere, precum și predicarea, căci sub numărul 6) din această instrucțiune se zice: • Trebue arhieriea ta Evanghelie să pui să se cetească au slovencștc au ro- mânește precum s’au tipărit în zilele blagocestivului și luminatului Domn ⁴⁴ (3). (1) «Cipariu T., Acte și fragmente ist bis. Blaj, 1855. pag. 243-244.* (2) «Popp V., Disertație asupra tipogr. rom, Sibiiu 1838, pg 11—12; Teutsch G. D., Geschichte der Siebenburger Sachsen, 2. Aufi. Bd. 1. Leipzig, 1874, pg. 335; — Ba- riț G., Catehismul calvinesc, pg. 95—101.» (3) • Documente istorice despre starea pol. și ier. a Rom. din Trans., Viena, 1850, pg. 87 • 45 «Această disposițiune este prima care vorbește despre folosirea graiului românesc în cele bisericești, dar ea nu privește pre toți Românii fără de- osebire, ci numai pre aceia cari so vor face calvini, dar și acestora nu li se impune în mod imperativ, ci se zice -și vor vrea să asculte dogmele cal- «vine în limba lor»; cei rămași în legea strămoșească cu ritul grecesc con- tinuau a se folosi în biserică, după plac și putință, de caro graiu voiau ; nimica nu li eră nici impus, nici oprit. «In secolul al 17-lea, sub amândoi Racoțenii, George I (1630—1648) și George II (1648—1657), carii cu deosebire se interesau de convertirea Ro- mânilor la calvinism, încă nu găsim din partea lor, în privința folosirii graiului românesc sau opririi celui bulgaroslavic, alte dispozițiuni, decât că impuneă Mitropoliților, la recunoașterea lor ca atari, «ca Dumineca și «în cele-lalte sărbători, atât în biserici cât și la îngropăciuni, și în alte lo- «curi unde se va cere, să predice cuvântul cel sfânt al lui Dumnezeu după «sfânta biblio în limba lor cea națională, și să grijască ca toți cei-lalți preoți «să predice așă, și ca să primească catehismul (tipărit românește în Alba- «lulia, 1642) ce li s’a dat lor și că va face să se primească de cei-lalți, și < că-l va propune junimii și că va face să se propună și de cei-lalți», pre- cum se vede din diploma de denumire dată Mitropolitului Ștefan Simo- niciu într'a 10 Octomvrie 1643; sau iarăși că Mitropolitul va primi «veni- «turile sale cele legitime ca să aibă de unde acoperi spesele sale pentru ti- ^părirea cărților in limba națională a bisericilor de sub jurisdicțiunea luî, «pentru ținerea școalelor și pentru onorariul principelui», precum se cunoaște din diploma de denumire a Mitropolitului Sava Brancoviciu dată într’a 28 Decemvrie 1658 (1). «în ambele aceste două diplome nu este do fel vorba nici despre vre-o favoare acordată graiului românesc, nici despre vre-o urgisire și scoatere din biserică a altor graiuri naționale, ci din contră se admit toate graiurile naționale alo credincioșilor ca egal îndreptățite și se impune numai epi- tropilor și preoților ca ei să predice și să tipărească cărți, nu românește ci «în limba națională a bisericilor» de sub ei, adecă pentru Români ro- mânește, pentru Bulgaroslavi bulgaroslovenește, pentru Greci grecește, etc. Atâta și nimica mai mult. «Dar cu toate aceste disposițiuni bine intenționate ale principilor calvini de a aveă diferiții credincioși graiul propriu național prin bisericile lor, Românii tot au continuat a se servi și mai departe, pe ici colea, de graiul bulgaroslavic îndătinat la ei din vechime. Aceasta o făceau sau pen- tru că nu aveau cărți românești la disposițiune, sau pentru că nu se desbă- raseră încă de oare cari prejudeții pentru cărțile bulgaroslavice, sau pentru că voiau să treacă în ochii mulțimii ca mai învățați și mai pre sus de cât ea. (1) Documente ist. despre starea pol. șî ier. a Rom. din Trans., Viena, 1850, pg. IU — 115 și 127 - 128. 46 "Că Românii din Transilvania n’au fost încetat a se folosi de graiul buL garoslavic pe lângă al său propriu, se vede limpede din disposițiunil^ si- nodului ținut în anul 1675. Aici se stătuește sub numărul 1) ca «cuvântul «lui Dumnezeu . . să se vestească în limba noastră rumânească, în care ne am -născut, ca să înțeleagă toți creștinii, săvai că în toate sâboarele mai din- «nainte vreme am dojenit și am poroncit, așa și acum. Iară cari se vor află -făcând amintrile, cu bintătuiala (pedeapsă) carele s’au dat în condițiile -dintâi într’alți ani, se va bintătuî (pedepsi)». Această dispozițiune însă se repoartă numai la predicământ, nu cuprinde dară nimica nou de cât aceea ce eră impus de principii calvini ai țării. In canonul al 8-lea al acestui sinod însă găsim o dispozițiune care seamănă a merge ceva mai departe. Ea sună: * Popii cari nu se nevoesc cu rumănie, ce tot cu sărbie, unii ca -aceia și loruș facu’și do către Dumnezeu pedeapsă și de către poporani urâciune și sâborului scădere, aceia cu un cuvânt săse oprească din popie* (1). «Acest canon este unicul caro oprește preotului român folosirea graiului bulgaroslavic, sub pedeapsă de despreuție. Dar și acesta nu este de luat in toată lărgimea și rigoarea lui. El a căpătat chiar din partea Mitropolitului Sava I. Brancoviciu (28 Decemvrie 1656 până 2 Iulie 1680), carele a preșăzut la acest sinod, o interpretare conformă împrejurărilor bisericești, iar nu lărgimii și rigorii canonului. In scrisoarea circulară, prin care se vestesc în diecesă dispozițiunile sinodului, Mitropolitul Sava drept că impune preo- ților ca să predice românește, dar despre serviciul religios din biserică și din afară de ea nu vorbește în deplinul înțeles al canonului 8 citat, ci zice numai: < Care cărți sămtu scrise și scoase pe limba rumân cască să se citească și să *se învețe în biserica creștinilor și într’alte locuri unde va fi lipsă-, de unde rezultă că cele-lalte cărți cari nu erau încă «scrise și scoase pe limba ru- , dar cari erau de trebuință la serviciul dumnezeesc, se puteau ceti la ceremoniile religioase fără de a cădea sub pedeapsa despopiei. Deci și acest sinod n’a urgisit graiul bulgaroslavic, nici nu l’a scos din biserica Românilor, ci numai a impus preoților ca, întru cât sunt și au la dispo- zițiune cărți românești, să se folosească numai de acestea, iar nu și de cele bulgaroslavice. < Numai dintr’acest punct de vedere ne putem explică, de ce Mitropolitul Ar- dealului Atanasiu, sfințit în București în Ianuarie 1698, a primit, fără con- trazicere, instrucțiunea despre care am vorbit mai sus, măcar că este reac- ționară față cu dispozițiunile sinodului din 1675. «Deci, din câte am adus aici înainte, precum și din cele arătate în para- graful precedent, resultă fără pic do îndoială că graiul românesc n’a fost decretat ca oficial, nici în biserică nici în stat, ci că el s’a introdus încetul cu încetul, mai întâi pe lângă cel bulgaroslavic, a căruia întrebuințare a făcut’o tot din ce în ce mai de prisos, până ce în fine i-a ocupat tot terenul.* (1) Cipariu T., Acte și frag, pg. 148—15G. Nota II — la pagina 22. 1{anduîala £ojodnil șt o Cununii, traduse românește în timpul lui ^râncoveanu. RÂNDVlALA logodniL După dumneziicuca Icturyhie, stând preotul zn beserccăₜ iară cri ce vor să se logodescă, să mergă să știa znnainte sfintelor uși: bărbatul d’a dreptă și muzare de a stânga ; și să se pue despre dreptă pre svănta masă inelele lor 2, zinul de aur, altul de argint: cel de argint despre dreptă, iară cel de aur despre stănga, aproape unul de altul. Iară preotul face cruce tinerilor fi|i [do trei ori] și le dă lor lumini aprinse. Si ducănduă pre dânșii in beserica în lăuntru cădește cruciș și zice diiaconul: blagoslovește stăpâne, iară preotul zice: — Bine faste cuvântat Dumnezeul nostru tot-de-auna, acum și purureșiîn vecii vâcilor. Iară căntăreții zic: amin; apoi diiaconul zice: — Cu pace Domnului să ne rugăm. — De pace de sus și de mântuire sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm. — De pacâ a toată lume și de bine-stare svintelor besericilor luî Dumnezeu și de unicune tuturor, Domnului să ne rugăm. — De svănta casă acasta și de ceia ce întră într’ănsa cu credință și cu cu- cernicie și cu frica lui Dumnezeu, Domnului să ne rugăm. — De Arhiepiscopul nostru .Av (cutare), de cinstita preoțiia luî și de slujba luî Hristos, și de tot clirosul și oameniî, Domnului să ne rugăm. — De robii lui Dumnezeu, carii să logodesc acum, unul cu altul și demăn- tuiră lor, Domnului să ne rugăm : — Pentru ca să le de lor coconi spre priimire rodului, și toată cerere de mântuire, Domnului să [ne rugăm]; — Pentru ca să li să trimăță lor dragoste desăvrășit și cu pace și de agiu- toriu, Domnului să ne [rugăm] ; — Pentru ca să să blagoslovescă ei întru unire și întru credință mare, Dom- nului să ne rugăm; — Pentru ca să le dăruiască lor Domnul Dumnezeul nostru nuntă de cinste și jQat nespurcat, Domnului să ne [rugăm]; —- Pentru ca să ne izbăvim de toată scârba, și mânia și nevoia, Domnului să ne rugăm. — -Pomenind pururâ pe prâ svănta, și curata, și pră bine-cuvăntata stă. până noastră născătoare de Dumnezeu și purure fecoar[â] Maria, cu toț[l] svințf^; și înșine pre sine și toată viiața noastră lui Hristos Dumnezeul să o dănarz*. ____48_____ Văzglașenie. — Că ție ți să cade toată slava, și cinsti, și închinăciuni tatulul și fitului și duhului svănt, acum și pururi și în vicii vicilor. Preotul [zice] mliva cu glas tare: Domnului să ne rugăm. Dumnezeul cel viclnic, carele cile înpărțite le-ai adunat intru unire și ai pus legătură de dragoste nespartă, și ai blagoslovit pre Isaac și pre Reveca, și l-ai făcut pre dănșil moștinii făgăduinții tale; însuț[i] blagoslo- viște pre robii tăi acești și-I îndreptiză spre tot locul bun. Văzglașenfie]. — Că ești Dumnezeu milostiv șiiubitoriu de oameni, și ție mărire înnălțăm, tatului și Aiului și duhului svănt, acum și pururi și în vicii vicilor, amin. Miîpa rc'Lm [Pace tuturor] iară să zică Preotul: pace tuturor; iară dia- conul să zică: capetele voastre plecați-le Domnului. Do[a]mne Dumnezeul nostru, carele de in păgăni ț-al logodit ție besirica fecoară curată, blagosloviște logodna acasta, și uniște și păziște pro robii tăi acești in pace și întru uniclune. Văzglașenie. — Că ție ți să cade toată slava, cinsti și închinăciuni, tatălui și filulul și duhului svănt, acum și pururi și în vicii vicilor, amin. Apoi luond preotul inelele; de intăi al bărbatului, cel de auru; și după aceia al muerti, cel de argint, și dăndu-l bărbatului zice: Să logodiște robul lui Dumnezeu . hm. [cutare] cu roaba lui Dumnezeu .hm. [cutare] în numele tatălui și al filulul, și al duhului svănt, acum și pururi și în vicii vicilor. După ac^ia zice și muerii: să logodiște roaba lui Dumnezeu. hm. [cutare] cu robul lui Dumnezeu [cutare] în numele tatălui și al filulul și al duhului svănt, acum și pururi și în vecii vicilor, amin. Și cănd zice fiești căruia de dănșii, căte de trei ori face cruce cu inelul pre capetele lor; și le pune în degetele măînei dripte. Iară după aciia nunul sau prelatenul ginerelui schimbă inilele logodiților, iară preotul zice molitva. Domnului să ne rugăm. Doamne Dumnezeul nostru, carele cănd mergi sluga Patriarhului Avraam, în Mesopotamie fiind trimes, ca să logodescă muiare stăpăn-său lui Isaac, și cu solia vasului de apă i-ai descoperit lui să logodiscă pre Reveca,— însuți stăpâne blagoslovește logodna robilor tăi acestora .hm. [cutări]; și întăriște cuvântul ce s’au grăit la dănșii și-i încredințază pre dănșii dela tine cu svănta unire. ⁴⁹ Că tu de începută! zidit parte bărbătescă și muerescă, și de la tine să logo- dește mulară bărbatului într'ajutoriu și întru priimire nemulul omenesc. în- suți dară Doamne Dumnezeul nostru, carele ai trimes adevărul întru moș- teniră ta și făgăduința ta spre robii tăi, părinții noștri, de în nem în năm întru aleșii tăi, — caută spre robul tău și spre roaba ta ; și le întărește logodna lor, în credință și întru unire și întru adevăr și dragoste, că tu, Doamne, ai arătat ca să-s[ă] de logodna și a să întări întru toate; că pentru inel s-au dat biruință lui losif în Eghipet, pentru inel s’au proslăvit Daniil în țara Vavilonulul, pentru inel s’au arătat adevărul Tamarei, pentru inel Părintele nostru cel den ceriu au fost îndurat spre fiiul său, c’aii zis: dați-i inelul în drepta lui și vițelul cel hrănit să-1 junghem, și măncănd să no ve- selim. Acăstă mila ta drepta Doamne pre Moisi I au într’armat în mare mohorâtă, că cu cuvântul tău cel adevărat s’au întărit ceriurile și s’au ur- zit pământul. Și drepta robilor tăi să blagoslovi cu cuvântul tău cel țiito- rlu și cu brațul tău cel înnalt. Drept aceia stăpănule însuț[i] și acum blagoslovește punere acasta a ine- lelor cu blagoslovenla cerescă; și îngerul Domnului să mergă înainte lor în toate zilele vieții lor: că tu ești cela ce blagoslovești și svințești toate câte sunt, și ție mărire înălțăm, tatălui și Aiului *i duhului svănt, acum și purură și în vecii vecilor, amin. Jpol Eden iile. MoMA^A HA K[^î]f HO RfAHHIH A ‘ » 1649 Triod........ » > » ' » 1650 Pogribania preoților . » rom. slav. slav. 1651 Mystirio sau Sacrament » > » » 1652 Tărnosanie...... » » > 1673 Acatistul Născătoarei . Uniev slav. rom. rom. 1679 Liturghie (Dosofteiu). Iași rom. rom. rom. ( De la Duminica pogorârii 1680 Liturghie (Teodosie) . București rom. slav. islav. ' S-tului Duh, și rugăciunile ( aunt românește. 1681 Molitvenic (Dosofteiu). Iași rom. rom. i rom. 1682 Evanghelia..... București » » i --- 1683 Apostolul...... » » ; --- 1683 Liturghie (Dosofteiu) . Iași » A rom. | 'r Octoib (Dosofteiu) . . > > » * Fragment. 1685 Ceasloveț...... Bălgrad > Scria de Popa Pâtru. 1685 Ceaslov. Mss. 714 . . . --- » > Scria de Matei Bojdar din Or- 1686 Slujbe și Molitve. Mss.545 > șova. 1687 Diaconstvele..... Bălgrad • । ! > 1689 Molitvenic...... Bălgrad » > A --- » Scria de Vaelle Sturdse Mol- 1693 Octoih. Mss. No. 1838 • i doveanul. 1695 Ceaslovăț. Mss. No. 1838. --- • » 1 » Idem. 1 1696 Slujba S-lor Constantin 1 1 și Elena...... Snagov rom. rom. 1 slav. 1 > Paraclisul S-tei Fecioare 4 Mss. 712....... ---- rom. rom. | rom. MII Ceaslov, Evanghelie, etc. --- » » Idem. 1701 Mss. 706 ...... 1698 Mineiu . . Buzău rom. rom. slav. 1699 Molitvenic....... » > 1 * 1700 Octoih......... » » > Triod......... » > > i » » > » î » 1701 Molitvenic...... 1 » Penticoslar...... > » । » । » 58 CARTEA LOCUL LIMBA OB8ERVAȚIUNI Tipici Citiri | Cinuri slav.și Liturghie...... Buzău rom. rom. slav. Seria de Diacul Danii) din Ca. Mineiu. Mss. No. 942 . --- > rom. ruț (Ardeal). Antologhion..... Râmnic rom. rom. slav. Slujba Născătoarei. • > • » > Octoih ....... » » > > Slujba Sf.Antim.Mss.406 ■> » » Seria tn București. din po- runea lui Antim Irireanul. Liturghie....... Târgoviște rom. » rom. Molitvenic...... » » » » Afarft de pavecernlța cea mare Sinopsis...... Iași rom. rom. rom. el fdujba pnceștaniel, unde numai Liturghie » rom. slav și slav. tipica/ «te romAneec. rom. । Ceaslov....... Târgoviște rom. rom. rom. 1 Triod. Mss. No. 759 . --- rom. rom. slav. Varlam (M-rea Siblel) Octoih mic...... --- rom. rom. rom. Evanghelie..... București --- > Antologhion..... Iași rom. rom. slav. Slujba marelui canon ■ București rom. rom. rom. Triod........ --- > > > Liturghie...... București > * » Molitvenic...... » • a » » ..... Râmnic > * • Triod........ » » » > Molitvenic. Mss. 2.003. . --- rom. rom. rom. Cântări din Triod, etc. Mss. 35........ --- -- > » Popa Ion do la Stiopi (Ungaria) Antologhion..... București rom. slav.și slav. rom. Octoih....... * • > » Prăznicar. Mss. 138 . . --- rom. rom. rom. Ștefan Dascălul Mold. Acatistul Sf. Nicolae. Mss. 471....... --- » > » Liturghie. Mss. 1.832 . --- » » » • Liturghie....... București » > » Molitvenic...... » » » » Strastnic. Mss. 710 . . --- » 1 » ACADEMIA ROMÂNA DISCURSURI DE RECEPȚIUNE w --- XXVII. ISTORIOGRAFIA ROMÂNA PROBLEMELE EI ACTUALE DISCURS ROSTIT LA 8 (21) APRILIE 1905 ÎN ȘEDINȚĂ SOLEMNĂ DE IOAN BOGDAN CU RĂSPUNS de DIMITRIE A. STURDZA SECRETARUL GENERAL AL ACADEMIEI ROMÂNE. BUCUREȘTI INSTIT. DE ARTE GRAFICE „CAROL GOBL“ S-s°« ION ST. RĂSIDESCU 16, STRADA DOAMNEI, 16 1905. Prețul 40 bani. ACADEMIA ROMÂNĂ DISCURSURI DE RECEPȚIUNE XXVII. ISTORIOGRAFIA ROMÂNA ȘI PROBLEMELE EI ACTUALE DISCURS ROSTIT LA 8 (21) APRILIE 1905 ÎN ȘEDINȚĂ SOLEMNĂ DE IOAN BOGDAN cu RĂSPUNS de DIMITRIE A. STURDZA SECRETARUL GENERAL AL ACADEMIEI ROMÂNE. BUCUREȘTI INSTIT. DE ARTE GRAFICE „CAROL GOBL“ S-so* IOH ST. RASIDESCU 16, STRADA DOAMNEI, 10 1905. ISTORIOGRAFIA ROMÂNA și PROBLEMELE EI ACTUALE Domnilor colegi, Alegându-mi ca subiect al discursului meu de recepțiune «istorio- grafia română și problemele ei actuale», am crezut mai intâiu că, pentru o societate de învățați, al cărei scop principal a fost dela înce- put studiul limbei și al istoriei naționale, nu puteam găsi un subiect mai interesant decât acesta, interesant și pentru noi cei ce căutăm să ducem mai departe știința istorică, interesant și pentru cei ce urmă- resc cu dragoste silințele noastre, menite să dea o directivă sănă- toasă spiritului public ; în al doilea rând, subiectul ce voiesc să-l tratez înaintea Domniilor voastre îmi va da ocazia să arunc o privire retrospectivă asupra activității rodnice ce a desvoltat Academia Ro- mână pe terenul istoriei naționale încă dela înființarea ei ca «So- cietate Academică» în 1867, dar mai ales dela stabilirea actualei or- ganizațiuni în 1879. Reamintindu-ne progresele istoriografiei române din acest ultim pătrar de secol, vom fi îndemnați a ne aruncă pri- virile spre viitor și a ne întrebă: în ce direcție trebuesc îndreptate puterile noastre de aci înainte, ca «cultura istoriei naționale» să prospereze și să fructifice întreaga cultură românească. Căci nu trebue să perdem din vedere nici un singur moment faptul că, oricât de importante ar fi pentru viața intelectuală modernă științele exacte și numeroasele lor aplicați uni, pentru un popor mic, deșteptat de curând la viața națională și amenințat din multe părți în desvoltarea 4 lui, crearea unei culturi proprii trebue să fie întâia și ultima țintă a educației lui. O educație temeinică națională, o încredere ne- strămutată în puterea do viață și în trăinicia neamului nostru, nu le putem câștiga însă fără cunoașterea aprofundată a trecutului, fără conștiința clară a primejdiilor ce am întâmpinat și a faptelor mari ce am săvârșit. Aceste fapte ne sunt păstrate, ca cel mai scump patrimoniu al trecutului, în monumentele istoriografiei, care pentru noi sunt un titlu de glorie și de mândrie, tot așâ ca și faptele povestite in ele. I. Istoriografia română se poate împărți în trei perioade mari, ce se întrețes una în alta: perioada analiștilor, a cronicarilor și a isto- ricilor; cea dintâiu cuprinde sec. XV—XVI, a doua cuprinde sec. XVII—XVIII, iar a treia începe cu acest din urmă secol și ajunge la o înflorire însemnată în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Ca la toate popoarele vechi și nouă, dela Herodot și până în sec. XVIII, istoriografia narativă a început și Ia noi cu analistica. Meritul de a fi pus bazele ei îl au niște modești călugări din mănăstirile Moldovei, nu mult după înființarea acestui stat, care în sec. XV și XVI, în urma domniilor lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, se distingeâ între celelalte țeri locuite de Români printr’o înaltă cultură literară. Erâ o cultură de origine străină ce ne venise de peste Dunăre, dela două popoare slave cu care împrejurările istoriei răsăritene ne siliseră să împărtășim acceaș soarte, fiindcă aveam acceaș credință, pe atunci unicul factor ce putea cimenta legături intime intre popoarele învecinate. Dacă însă analele mănăstirilor dela Bistrița, Putna, Pobrata, Slatina și altele sunt scrise în limba pe care o întrebuințase înaintea noastră Bulgarii și după chipul cum se redactase și se redactau încă în sec. XV și XVI analele sârbești, alo noastre au o superioritate incontestabilă asupra modelelor lor. Admirabila simplitate a stilului, amplitudinea și desăvârșita obiec- tivitate a narațiunii pun analele noastre la acelaș nivel cu cele mai bune produse similare din apusul Europei. Deși în mănăstiri se însemnau de obiceiu faptele ctitorilor, înfrângerile și biruințele ace- 5 stora sunt povestite cu aceeaș dragoste de adevăr, atribuindu-se cele dintâiu greșelilor și păcatelor, cele din urină gândurilor bune și pioase ale făptuitorilor. Elementul personal lipsește cu totul în aceste însemnări de fapte contimporane, ceea ce le face să rămână pentru totdeauna cele mai prețioase izvoare pentru istoria politică a principatelor. Din nefericire, aceste anale nu ni s’au păstrat in versiunea lor ori- ginală decât pentru Moldova; avem însă indicii sigure că ele au existat și In Țara Românească, ce o drept, subt o formă mai săracă decât în Moldova și din timpuri mai nouă. Cu toate că mănăstirile Țerii Românești sunt mai vechi decât ale Moldovei, în nici una din ele nu ni s’au transmis faptele lui Mircea cel Bătrân, ale lui Vlad Dracul sau Vlad Țepeș. Târziu numai, cariera răsboinică a lui Mihai Vi- teazul a deșteptat într’un călugăr dorul de a o veșnici prin câteva notițe analistice destul de precize, anexate la niște anale sârbești ce ni s’au păstrat în traducerea latină a lui Pejachevich și care con- țin știri din istoria principatelor până la 1618. Cronica lui Moxa dela 1620—o prescurtare în românește după traducerea bulgărească a cronicei lui Manasses, cu un adaos de anale sârbești — se mulță- mește a reproduce din istoria țărilor române numai știrile ce se aflau în aceste din urmă anale, completându-le cu data înființării Moldovei, ce nu se aflâ în ele. Curiozitatea istorică a acestui călugăr învățat nu trecea peste strâmtul orizont al intereselor pur religioase de care erâ însuflețit hronograful bizantin; după compilația lui, ne putem închipui ce fel de analisticâ a putut să existe în Țara Ro- mânească înainte de Mihai Viteazul, a cărui strălucită domnie a pro- vocat prima cronică în limba română, acea a lui Teodosie Rudeanul. Cu o jumătate de secol mai veche decât aceasta, este întâia cro- nică moldovenească în limba bulgară, a episcopului de Roman Ma- carie. Scrisă la 1542 din porunca unui domn neastâmpărat, doritor de fapte mari și de glorie, a lui Petru Rareș, cronica lui Macarie, ca și a continuatorului său Eftimie, egumenul dela Neamț care scria pe la 1554—55 din porunca lui Alexandru Lăpușneanu, cad încă în epoca de predonmire exclusivă a limbei bulgare și a litera- 6 turei bizantino-slave. Aceste două producțiuni ale istoriografiei mol- dovenești din sec. XVI sunt cele mai caracteristice expresiuni ale bizantinizmului in literatura noastră profană. Tonul lor encomiastic, stilul lor obscur și peste măsură de înflorit, imitat in totul după al Bizantinului Manasses din sec. XII, contrastează in mod neplăcut cu simplitatea analiștilor de dinaintea lor și cu naturaleța și clarita- tea cronicarilor ce au scris în românește după dânșii. Constatarea acestui fapt ne arată ea singură ce influență binefăcătoare au tre- buit să aibă asupra culturei moldovenești relațiile cu Polonii, popor cu civilizație apuseană și cu o literatură istorică bogată, pătrunsă de spiritul renașterii și al humanizmului. Primele semne ale acestui nou curent se văd în cronica lui Gri- gorie Ureche, care pe la 1646—47, dupăce fusese mare vornic și se apropia de sfârșitul vieții, se puse să scrie, din propriul său în- demn, «ca să nu se înece anii cei trecuți», istoria țerii sale dela întemeerea ei și până la sfârșitul sec. XVI; el ne-a păstrat, într’o limbă românească plină de miez, întreaga analistică dinainte de dân- sul. E întâiul cronicar moldovean care are conștiință de originea co- mună a celor două țeri surori. Această conștiință, cam vagă la Ureche, ajunge la deplină cla- ritate și se afirmă cu mândrie la continuatorul său Miron Costin, atât in cronica sa românească (c. 1675), cât și în cele două opere polone, una în versuri și dedicată regelui Sobieski, alta în proză și adresată prietenului său Lubomirski (1684). Miron logofătul jucase un rol politic însemnat; el avusese ocazie să cunoască, in diferite misiuni și expediții, toate țerile locuite de Români, el știa că Mun- tenii, Ardelenii, Maramurășenii și Cuțovlahii sunt de acelaș neam cu Moldovenii și spunea cu durere că toți au avut «aceeaș soartă și aceleași suferințe». Deși partizan al politicei polone, ca unul ce-și făcuse educația la Bar, el caută să fie nepărtinitor în povestirea sa, pe care o duce până la 1661 și care e totdeauna vie și interesantă. Fiul său Nicolae, și el cu educație polonă, n’a avut nici talentul nici originalitatea tatălui; însărcinat de Nicolae Mavrocordat să alcă- tuească o mare compilație din cronicele anterioare, el s’a achitat 7 fără dibăcie de această sarcină, povestind faptele stăpânului cum i-a plăcut acestuia, iar cele anterioare într’un ton sarbăd și pedant. Seria marilor cronicari moldoveni o încheie Neculce, om cu multă experiență în afacerile țerii și părtaș la fapte însemnate din istoria ei, cum a fost răsboiul lui Petru cel Mare cu Turcii, al cărui tra- gic sfârșit l-a silit să pribegească câțiva ani afară din țara, pe care o iubiâ cu tot focul inimei sale patriotice. Retras la bătrânețe la moșia sa, el a scris istoria Moldovei până la 1741, după izvoarele anterioare, după tradiția orală și din amintirile sale personale, care-s cele mai prețioase,—fără erudiție, dar cu mult bun simț și într’un stil plin de vioiciune și de duioșie. Am zis că Neculce e cel din urmă mare cronicar al Moldovei, deoarece contimporanul său Di- mitrie Cantemir, deși prin descrierea vieții tatălui său Constantin aparține cronicarilor, trebue numărat totuși între istorici, iar croni- carii din a doua jumătate a sec. XVIII, până pe la 1774, ne inte- resează mai mult ca izvoare istorice pentru timpul lor, decât ca scrii- tori de valoare literară. în Țara Românească hronografia n’a avut o desvoltare așâ de în- tinsă ca în Moldova. După logofătul Teodosi e, care a povestit faptele lui Mihai Viteazul în limba română, a cărui cronică însă nu ni s’a pă- strat în original, mai însemnați sunt Stoica Ludescu, care scrie pe la 1688 istoria țării, spre a ilustră faptele Cantacuzineștilor, de a căror casă se țineâ, Constantin Căpitanul Filipescul, care expune aceeaș istorie cu tendința de a apără pe Băleni, Radu Greceanu, care scrie istoria lui Brâncoveanu până la 1713 și Radu Popescu, fostul logofăt de latinește al lui Brâncoveanu și cronicarul oficial al lui Nicolae Mavrocordat până la 1729. Pentru vremea lor, Constan- tin Căpitanul și Radu Popescu erau oameni foarte culți; ei știau sla- vonește, grecește și latinește și întrebuințau în original izvoare bi- zantine, neogrecești și apusene. Povestirea lor e ușoară, mișcătoare și câte odată, ca la Radu Popescu, în stilul liber al unor memorii, dar îmbibată, ca și la ceilalți, de spiritul de partid, deci nedreaptă și tendențioasă. Cel mai cult dintre cronicarii munteni, dela care nu ne-a rămas însă decât un fragment de cronică și o mică scriere statistică 8 asupra Țerii Românești, e Constantin Stolnicul Cantacuzino, care făcuse studii în Italia, știa bine limbile clasice, cunoștea .cro- nicele moldovenești și aprecia importanța documentelor și a inscripțiu- nilor. Planul ce-și propuse de a scrie o istorie completă a țerii sale, nu l-a putut Insă realiză, in fragmentul ce ni s'a păstrat, el afirmă, ca și Miron Costin, unitatea neamului românesc de pretutindeni și, ceea ce este mai interesant, continuitatea lui In vechea Dacie. El ocupă un loc intermediar între cronicari și istorici, a căror perioadă o des- chide scriitorul domnesc Dimitrie Cantomir. Acesta e, de sigur, primul istoric al Românilor, istoric In sensul sec. XVIII, Intru cât ol nu se mulțămește a povesti numai faptele domnilor și ale familiilor boerești, ci se preocupă și de soarta po- porului. Cantemir nu este numai un mare Învățat al timpului, ci și un spirit eminamente științific. Istoria imperiului otoman, scrisă după izvoare turcești, și Descrierea Moldovei, amândouă redactate curând după 1714, când a fost ales membru al Academiei Prusiene, i-au creat o reputație europeană bine meritată. Valoarea celei dintâiu este astăzi cu totul redusă; Descrierea Moldovei însă, cu toate gre- șelile ei și cu toate contrazicerile față de celalte scrieri ale sale, va rămânea în totdeauna cel mai prețios izvor pentru cunoașterea țerii Moldovei și a organizației ei în sec. XVII și în cele precedente. Pen- tru noi, Descrierea Moldovei este ceea ce e Germania lui Tacit pentru Începuturile istoriei germane. Dar această operă, ca și Hronicul Ro- mano-Moldo-Vlahilor, plănuit să cuprindă istoria tuturor Românilor dela cucerirea Dacici până in timpurile autorului, dar isprăvit numai până la soc. XIII, a rămas necunoscută contimporanilor. Viața ta- tălui său Constantin este un capitol din continuarea Hronicului. Abia istoricii ardeleni au putut să profite de aceste scrieri. Înainte de dânșii, Cantemir proclamase principiul fundamental al școalei lor: puritatea latină a limbei române și puritatea sângelui nostru roman. Cu totul în alte împrejurări și din alte motive decât în principate, se naște istoriografia română în Ardeal, după co marii cronicari din Moldova și Țara Românească se stinsese odată cu viața politică in- 9 dependentă a acestor țeri. Românii din Ardeal și din părțile Ungu- rești n’au avut cronicari, căci scurtele însemnări do istorie locală ce se găsesc la dânșii, cum e cronica bisericoi Șcheilor din Brașov sau cronica mănăstirii Prislopului, nu pot fi considerate drept opere li- terare serioase, și afară de aceasta ele n’au fost răspândite printre ceilalți Români. La un popor fără viață politică autonomă lucrul e explicabil. Chemați însă, prin politica catolică a curții austriaco, la o nouă viață bisericească, caro le dădoa speranțe și do îmbunătățirea vieții lor politice și sociale, ei izbutesc sâ-și formeze, în a doua ju- mătate a soc. XVIII și la începutul soc. XIX, o clasă do cărturari și învă- țați cari, pe lângă satisfacerea celor mai neapărate nevoi ale unui popor ce abiâ se deșteptă la o viață intelectuală mai intensă, trebuiau să so gândească fatal și la înălțarea conștiinței istorice a neamului, la reabi- litarea lui în ochii stăpânitorilor și ai străinilor. Afirmarea originei nobile a neamului și a drepturilor lui istorico — era doar cel mai vechiu popor din țerile coroanei ungurești — sunt ideile conducă- toare ale școalei istorice ardelene. Continuitatea elementului româ- nesc in stânga Dunării, tăgăduită de cei co aveau interesul să tă- găduească și drepturile istorice alo Românilor în cuprinsul țerilor de sub coroana Habsburgilor, oră corolarul la care trebuiau să ajungă tendințele patriotico ale acestei școale. Slujbași ai altarului și ai pa- triotismului, mai mult ai acestuia decât ai aceluia, scriitorii arde- leni, între cari s’au ilustrat mai ales trei : Samuil Clain, Gheorghe Șincai și Petru Maior, nu s’au ocupat numai cu istoria bisericoi ro- mâne din Ardeal, po care au tratat-o până în colo mai mici amă- nunte și fără coloare de confesionalism, ci și cu istoria întregului popor român, dela Traian până în zilele lor. Pentru dânșii, istoria imperiului roman eră o parte integrantă din istoria noastră, nu nu- mai dela Traian, «săditorul și părintele Românilor», cum îl numește Clain, ci chiar deja fundarea Romei. Cei trei istorici ardeleni, col dintâiu un blând și bătrânesc pove- stitor, al doilea un înfocat și supărăcios polemist, al treilea un cum- pătat critic, cunoșteau foarte bine istoriografia română anterioară. Cel mai erudit dintre dânșii, Șincai, care stătea în corespondență cu 10 învățați străini ce se ocupau de istoria noastră, ca Eder, Katona, Ko- vachich, Engel, a excerptat pentru «cronica» sa, o lucrare greoaie ca formă dar onestă în fond, cele mai bogate izvoare vechi și moderne, naționale și străine, edite și inedite. Această cronică se ocupă de toți Românii și pune istoria lor în legătură cu a popoarelor înve- cinate. Scrisă în condițiuni foarte modeste, în cursul unei vieți pline de privațiuni și de desamăgiri, ea este și astăzi un monument vred- nic de admirația și recunoștința noastră. în timpul său, n’a fost în- trecută decât de opera lui Engel, un învățat cu o cultură mai în- tinsă, cu o pregătire științifică mai sistematică și, pe deasupra, lucrând în condiții mult mai prielnice decât Șincai. Dacă însă știința istorică a profitat și profită încă mai mult de opera conștiincioasă a lui Engel (1804), cultura națională a profitat mai mult de opera entuziastă a lui Șincai și a tovarășilor săi de luptă, în special a lui Petru Maior (Istoria pentru începutul Româ- nilor, 1812). Aceștia au fost cei dintâi cari au repetat, pe toate to- nurile, Românilor că ei trebue să fie mândri de originea lor romană și de limba lor pur latină; că ei sunt cei mai vechi locuitori ai pă- mânturilor pe care acum le stăpânesc alții și pe care ei nu le-au părăsit niciodată; că la venirea Ungurilor ei aveau ducate auto- nome ; că ei au dat o dinastie Bulgarilor și o nobilime puternică Ungurilor; că ei au apărat creștinătatea împotriva Turcilor. Dânșii au fost cei dintâi cari au cerut cu stăruință lepădarea scrierii chi- rilice și au înlesnit prin aceasta apropierea noastră de cultura apu- seană. Dânșii sunt precursorii renașterii intelectuale ce se ivește în principate cu o jumătate de secol mai târziu. Activitatea literară a istoricilor din Ardeal a fost cu totul izolată de literatura contimporană din principate. «Prin relațiile dintre autori însă, zice d-l lorga, prin legăturile de tot felul cu Ardealul sudic, prin trimeterea spre tipar a cărților Ia Buda, cum făce^ pentru traducerile sale Alexandru Beldiman, prin calendare și publicațiuni periodice» se făcu strămutarea ideilor nouă în principate, înainte de coborîrea din Ardeal a celor dintâi apostoli, înainte de întemeerea primelor școli naționale în Moldova și Țara Românească». Naum Râmniceanu, 11 Ardelean de origine, și Zilot Românul, ultimul cronicar al Țerii Românești, sunt o dovada despre aceasta; cel din urmă petrecuse, Înainte de a scrie, multă vreme la Brașov. Odată cu epoca do renaștere a principatelor, cam pe la jumătatea secolului trecut, începe o nouă eră în istoriografia română, aceea a publicării izvoarelor, atât a celor narative cât și a celor documentare. Aceste din urmă nu fusese întrebuințate decât in foarte rare cazuri do cronicari și do istorici; valoarea lor rămăsese aproape necunoscută. «Arhiva românească» a lui Mihail Kogălniceanu a dat semnalul acestei noui mișcări. El, care își făcuse educația în Berlin, unde spiritul istoric pătrunsese în toate manifestările activității literare și științifice, încercase încă foarte de tânăr, la 1837, sâ expună istoria Românilor în «Histoire de la Valacbie, de la Moldavic et des Valaques transdanu- biens», ținându-se do cel mai bun izvor ce puteâ să aibă la îndemână, de Engel, a cărui operă rămăsese necunoscută în principate. în cuvân- tul de introducere al Arhivei românești, înființată la 1841, Kogăl- niceanu arătă că încrederea intr'un viitor mai bun n’o poate câștigă un popor prin nimic mai ușor decât prin studiul trecutului său, că viața națională literară și artistică nu o posibilă fără o istorie na- țională. «Să no ținem mai ales de cele trecute», zicea el, «să ne ținem de obiceiurile strămoșești, să no ținem de limba, de istoria noastră; — istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpi- tenie». în acelaș timp recunoștea Kogălniceanu importanța publicării cronicelor Valahiei și Moldovei și a documentelor, care ar trebui culese din arhivele naționale și străine. Dcsideratul întâiu l-a împlinit el însuș tipărind la Iași, între 1845—52, celo trei volume do Le- topisețe ale Moldovei, cartea fundamentală do atunci încoace pentru istoria acestei țeri. în aceeaș vreme (1845—47) eșiâ la București prima revistă istorică a Românilor, «Magazinul istoric pentru Dacia», în care se publicau letopisețele Țerii Românești. Băl ce seu, care erâ sufletul acestei întreprinderi și care cu doi ani mai nainte tipărise prima parte a studiului său despre «Puterea armată și arta mili- tară la Români», a dat Magazinului un program științific care se 12 rezuma în cuvintele că istoria română trebue «să ne arate pe po- porul român cu instituțiile, ideile, sentimentele și obiceiurile lui în deosebite veacuri»; clădirea ei trebue să fie întemeiată pe «iz- voare originale». Pentru istoria armatei — un studiu ce a rămas neîntrecut și până astăzi — el utilizase documente inedite din arhiva statului, care fusese întemeiată pe vremea Regulamentului organic din vechea arhivă a mitropoliei. Colaboratorul său Laurian, stăpânit cu totul de exagerările școalei ardelene, se ocupă mai mult cu in- scripțiile romano din Dacia; latinismul îl fermecase într’atâta, încât din cele trei volume de istoria Românilor eșite la 1853 două con- țineau istoria Romei și a Bizanțului și numai al treilea se ocupa cu istoria propriu zis română. Mai bine înarmat cu metoda științifică modernă decât Laurian și Bălcescu, deși mai puțin talentat decât acest din urmă, A. Papiu II ar ian, care făcuse studii de drept și de istorie la Viena și la Berlin, care adunase din arhivele de stat ale acestor două orașe și din arhiva conților Dzialyăski din Kdrnik documente referitoare la istoria lui Petru Rareș și a lui Mihai Viteazul și care avuse fericirea să intre în legături de aproape cu istoricul imperiului otoman Zinkeisen, ve- nind în Țara Românească, înființă la 1862 „Tezaurul de monumente istorice pentru România", din care au eșit până la 1864 numai trei volume. Deși într’insul nu se cuprind decât izvoare narative și reproduceri de tipărituri vechi străine, «Tezaurul» este, din punctul de vedere al metodei și al îngrijirii cu care a fost tipărit, cea din- tâiu publicație românească de izvoare la nivelul istoriografiei apu- sene. Ceea ce distinge însă notițele și lucrările proprii ale lui Papiu, mici si puține la număr, este sobrietatea expunerii și iubirea sin- ceră a adevărului istoric. în anul în care so încheia Tezaurul lui Papiu Ilarian începe să apară „Arhiva istorică a României" a d-lui B. P. Hasdeu. D-sa aducea ceva cu totul nou în istoriografia noastră: cunoașterea izvoa- relor slave, atât a celor interne cât și a celor externe, și putința de a utilizâ pentru istoria română literatura acelor popoare slave cu care noi am avut un contact mai îndelungat, cum au fost Bulga- 13 rii, Polonii și Rușii. Superioritatea aceasta imenșii față de predecesorii săi a arătat-o d-l Hasdeu în prima sa monografie mai importantă și în acelaș timp în prima monografie istorică română bazată pe un studiu întins al izvoarelor, în «loan Vodă cel Cumplit» (1865), operă dealt- mintrelea cu tendințe prea pronunțate. Acte interne românești în limba slavă (hrisoave și porunci dom- nești) publicase cu vre-o douăzeci de ani înaintea d-lui Hasdeu Venelin (1840), un spirit înrudit prin educație și tendințe cu al d-sale, un luptător al renașterii vecinilor noștri dela sudul Dunării, care vrând să scoată la lumină niște monumente istorice în limba bul- gară, ne-a deschis întâiu de toate nouă ochii asupra unei comori de izvoare ce rămăsese până la dânsul ascunsă. Acte interne pu- blicase și Codrescu în «Uricariul», care apărea intermitent dela 1852 la Iași, și Wickenhauser, care în 1862 tipărise la Viena co- lecția de documente a mănăstirii Moldovița. Pe când însă Venelin, un autodidact și un scriitor romantic, publicase actele din arhiva mitropoliei de București fără stricta fidelitate diplomatică, pe când Codrescu, un amator incult, le tipăriâ fără nici o alegere și fără discernământ critic, iar Wickenhauser le dădea numai în traduceri nemțești prea libere, d-l Hasdeu ne-a dat în primul și al doilea vo- lum al «Arhivei» o culegere aleasă din documentele cele mai însem- nate ce le găsise în arhivele statului și în publicațiuni străine: aci fiecare bucată își are importanța sa deosebită, fiecare text este dat în original și în traducere, cu multă exactitate și cu excelente re- gește. «Arhiva» d-lui Hasdeu este o operă a cărei valoare va ră- mânea neștirbită. Activitatea istorică ulterioară a d-lui Hasdeu, desfășurată în timp de aproape 40 de ani, a fost foarte bogată și roditoare în chestiuni de amănunte. în numeroasele reviste pe caro le-a înființat, unele de scurtă durată, cum fusese cele patru dela Iași dintre anii 1858—59, altele mai durabile, cum au fost «Traian», «Columna lui Traian» și «Revista nouă», d-l Hasdeu a dat la lumină—scoțând totdeauna ce erâ mai bun din recolta sa—o sumă de documente interne și o sumă de studii, care ating cele mai variate chestiuni de istorie veche ro- 14 mână. Dar după apariția «Istoriei critice a Românilor» (1872, ed. 2-a 1875), în care și-a rezumat cercetările asupra epocei celei mai vechi a țerilor române—cea geto-dacică—și asupra originei princi- patelor, d-sa s’a depărtat tot mai mult de studiile istorice, consa- crându-se filologiei româno, în care, după Cipariu, și-a câștigat cele mai mari merite pentru cunoașterea limbei și literaturei noastre în sec. XVI — XVII. Operile capitale în această privință sunt «Cuvintele din bătrâni» (1878—79) și «Dicționarul limbei istorice și poporane a Românilor» (1887—93). Numai la încetarea acestuia în 1898, în studiul ce erâ să serve de introducere la voi. IV și a rămas o mo- nografie independentă asupra «intemeerii statului Țerii Românești (1230—1380)», d-1 Hasdeu a revenit asupra ideilor din «Istoria cri- tică», completându-le cu ce mai scrisese dela 1875 încoace și în- lăturând ceea ce s’a scris de alții înainte și după această dată. «Isto- ria critică» e considerată de d-sa ca un punct de plecare pentru o nouă școală istorică; ea a rămas însă izolată. Publicarea izvoarelor interne slavonești a făcut, după «Arhiva isto- rică» a d-lui Hasdeu, un pas înainte prin cele două monografii asupra episcopiilor de Huși (1869) și Roman (1874—75) ale episcopului Mel- chisedec, un prelat ce și-a câștigat merite statornice și prin editarea vechilor inscripțiuni din mănăstirile și bisericile Moldovei și ale Bu- covinei (1883 și 1885). Pentru publicarea izvoarelor externe s’a deschis cea mai fecundă eră prin marea întreprindere a Academiei Române, a cărei bază a pus-o Eudoxiu Hurmuzaki prin documentele adunate într’un lung șir de ani în arhivele curții imperiale și ale ministerului de răs- boiu din Viena. Ajunse, după moartea lui, în posesiunea statului nostru, aceste documente au început a fi publicate la 1876 în co- lecția numită «.Documente privitoare la istoria Românilor», con- tinuată de Academia Română până astăzi, când a ajuns la al 30-lea volum. In volumele II—VII a intrat întreg materialul lui Hurmuzaki, cuprinzând sec. XVI—XVIII. El a fost completat apoi cu boga- tele rezultate ce le-a dat explorarea arhivelor din Roma, Veneția, Stockholm, Paris, din Galiția, din Rusia și din Polonia rusească, pre- 15 cum și cu documentele vechi (sec. XIII—XVI) din publicațiunile străine. Astfel colecția Hurmuzaki reprezintă astăzi cel mai bogat repertoriu de acte și documente referitoare la istoria politică a Româ- nilor, din cele mai vechi timpuri și până la domniile regulamentare. Activitatea Academiei nu s’a mărginit insă la aceasta. încă dela 1869, Societatea Academică hotărîse publicarea Operelor lui Dimitrie Cantemir, al căror prim volum îl constitue «Descriptio Moldaviae», editată în textul original latin la 1872 de Papiu Ilarian și al căror ultim volum, Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor, în traducerea română a autorului, a apărut la 1902 sub îngrijirea d-lui Gr. G. Tocilescu. Răposatul V. A. Ureche a făcut ediția Operelor lui Miron Costin și a publicat, după condicele domnești din arhivele statului, o mulțime de acte privitoare la istoria sec. XVIII și XIX, mai ales la epoca dela 1774—1821, din care își făcuse o specialitate în ultimii ani a vieții sale. Tot sub auspiciile Academiei a fost continuată marea colecție de «Acte și documente relative la istoria renașterii României», în- cepută la 1885 de d-l D. Sturdza și ajunsă astăzi la al nouălea volum; al zecelea va cuprinde repertoriul și indicile documentelor. Eră de așteptat ca, după publicarea atâtor izvoare nouă care schim- bau in mare parte rezultatele câștigate până la 1876 și după adunarea unor materiale așâ de bogate ca cele ce se găsesc în colecțiile de documente, corespondențe, manuscrise, monete și cărți vechi ale Academiei, să se încerce o nouă expunere a întregei istorii române. Documentele interne ce văzuse lumina zilei îndemnau și la studii de istorie culturală, pe care n'o atinsese din scriitorii anteriori decât Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei și Bălcescu în Puterea armată. Această expunere a încercat-o d-l A. D. Xenopol în cele șase vo- lume ale «Istoriei Românilor din Dacia Traiană» (1888—93), comple- tate la 1902 cu «Istoria lui Cuza-Vodă» în două volume. Deși mai puțin pregătit decât d-l Hasdeu prin științele ajutătoare ale istoriei române, necunoscând mai ales nici una din limbile slave, indispen- sabile pentru studiul independent al începuturilor poporului român și al istoriei interne a principatelor în sec. XIV—XVII, d-l Xenopol 16 a depus totuși în opera sa, începută cu mult curaj și continuată cu multă stăruință, o muncă însemnată. Multe din generalizările ei, bazate numai pe materialele publicate, s’au arătat însă în urmă premature. Pentru epoca cea mai veche, pănă la consolidarea principatelor în sec. XIV, ele au fost înlocuite cu studiile temeinice ale d-lui D. Onciul, care s’a afirmat întâiaș dată la 1885 printr’o critică ju- dicioasă și foarte amănunțită a «Teoriei lui Roesler» și care, neîn- cetând de a se ocupa de atunci încoace cu deosebită predilecție de începuturile poporului român și ale principatelor, și-a expus ideile sale in mai multe studii, mici ca întindere dar cuprinzătoare ca fond, pe care le-a rezumat în «Originile principatelor române» la 1899 și în «Românii în Dacia Traiană până la întemeiarea principatelor (Ches- tiunea română)» la 1902. Studiile din care d-1 Onciul și-a făcut o specialitate principală sunt cele mai ingrate. Originile poporului nostru, asupra căruia știrile istorice mai precize încep abia cu sec. XIII, sunt învăluite într’un adânc întuneric. Cât timp nu se vor descoperi izvoare nouă— nădejdea noastră în această privință e foarte redusă — problema nu va face nici un progres simțitor, oricât de mult s ar reveni asupra argumentelor scoase la iveală de cei ce s’au ocupat cu așâ zisa «chestiune română». Până acum, la încercările de rezolvare a ei, argumentele logice au avut preponderanță asupra mărturiilor isto- rice. Pentru noi, ca și pentru istoricii străini cari s’au apropiat de această chestiune fără idei preconcepute și fără scopuri politice as- cunse, continuitatea elementului român la stânga Dunării este un adevăr dela sine înțeles. Poporul român apare în cele dintâi măr- turii ale istoriei ca un popor așezat din vechime și eminamente agricol, deși păstoritul erâ, pe lângă cultura pământului, a doua ocu- pație favorită a lui. La un popor puțin numeros și așezat în locuri, în fața cărora se deschideau întinsele, mănoasele și neocupatele câm- pii ale șesului dunărean, această fază a desvoltării sale economice erâ fatală, în urma curățirii acestor locuri de barbarii asiatici. Stu- diul limbei, al toponimiei și al așezămintelor vechi ne arată, fără cea mai mică umbră de îndoeală, că în țerile dela nordul Dunării 17 populația romanică a trăit neîntrerupt alăturea de Sloveni, din soC. VI—XII. E de nădăjduit că din aprofundarea epocelor cunoscute ale istoriei noastre vor eși mai de grabă oarecari lumini asupra epocii obscure, decât din interpretarea mai mult sau mai puțin capri- cioasă a celor câteva pasaje din scriitorii bizantini, sau din repetarea acelorași argumente pro și. contra, scoase din studiul limbei sau al izvoarelor dubioase anterioare secolului XIII. în această direcție a lucrat cel mai fecund istoric al nostru de astăzi, d-1 N. lorga. Dela 1895 încoace, d-sa a desvoltat o extra- ordinară activitate. Bun cunoscător al limbilor clasice și al celei neogrecești, stăpân pe toate limbile culte din apusul Europei și pe celelalte mijloace de investigare istorică, d-sa a explorat in curs de zece ani o mare parte din arhivele europene și a descoperit o sumă de izvoare nouă asupra istoriei române din sec. XIV — XIX; unite cu documentele interne adunate din arhive, din biblioteci și foarte multe dela particulari, aceste izvoare au intrat în cele trei volume de «Acte și fragmente»», în volumele X, XI și XII din colecția Hurmuzaki, în cele șase volume ale Documentelor Cantacuzinilor și ale familiei Callimachi și în marea colecțiune de «Studii și documente», care în curând va ajunge la al zecelea volum. Ceea ce distinge edi-; țiunile de izvoare ale d-hii lorga față de cele anterioare, sunt notele bogate ce le însoțesc, atât de bogate încât adeseori ele.devin niște adevărate monografii. Paralel cu aceste colecțiuni de izvoare, d-sa a studiat, fie în introducerile lor, fie în monografii separate, epoce întregi din istoria română; sunt puține care sâ nu fi primit însem- nate lămuriri prin cercetările sale. Un merit și-a câștigat d-sa și prin editarea câtorva cronici sau fragmente de cronici muntenești, în haosul cărora ne-a dat cea dintâiu orientare sigură prin mai multe studii și prin capitolele respective din «Istoria literaturii române în sec. XVIII», unde istoriografia acestui secol și cea anterioară e tra- tată complot și cu bogate amănunte. Activitatea de până acum a d-lui lorga ne îndreptățește să așteptăm dela dânsul o nouă sinteză asupra istoriei române, care să rezume de astă dată toate rezultatele, istoriografiei noastre până la începutul soc. XX. s 18 II. Domnilor colegi, In istoriografie, ca în toate celelalte științi, fiecare epocă e supusă curentelor de idei contimporane. Astfel la noi, faza cea mai veche a ei, reprezentată în Moldova prin analele mănăstirești, în Țara Ro- mânească prin compilația lui Moxa, o putem numi faza religioasă: din istoria universală îi interesă pe Români în sec. XV și XVI, mai mult decât ori ce, certele religioase din Bizanț, iar izbânzile sau pier- derile lor politice erau atribuite atotputerniciei lui Dumnezeu, care răsplăliâ sau pedepsiâ pe popor după faptele bune sau rele ale acelor, cărora eră încredințată soarta lui pământească. Trecând din mânile călugărilor in ale boerilor sau în ale istoriografilor oficiali, istoriografia devine politică: interesul ei se concentrează în prima linie asupra întâmplărilor răsboinice și diplomatice, asupra schimbărilor ce se operau în stăpânirea țerilor, asupra luptelor de partide dintre boeri, singura clasă politică a țerilor noastre până la renașterea din secolul trecut. Această fază a istoriografiei noastre am putea-o numi și pro- vincială, întru cât cronicarii în marea majoritate a cazurilor se ocupă fiecare numai de țara în care scriă. Când istoricii încep a se ocupă de soarta întregului popor român, când atenția lor începe a fi în- dreptată nu numai asupra domnilor și boerilor; ci și asupra substra- tului po care se bază edificiul politic al principatelor, istoriografia trece în faza națională. Astăzi ea tinde a deveni din ce în ce mai mult sociologică, fără să înceteze de a fi națională. Ca să înțelegem și să explicăm cât mai bine trecutul unui popor — și acesta trebue să fie scopul de căpetenie al orișicărei istoriografii moderne — nu este destul să cunoaștem schimbările superficiale alo domniilor, îngustarea sau mărirea granițelor politice, introducerea sau dispariția influențelor străine, care la noi, în mod cu totul gre- șit, au fost luate drept criteriu de clasificare a epocelor istorice, — nu este destul să cunoaștem șirul cronologic al evenimentelor sau șirul genealogic ai dinastiilor, care nu poate fi nici el un criteriu 10 natural de împărțire în perioade. Evoluția istorică a unui popOf poate fi înțeleasă numai prin factorii interni ce au provocat-o, deci prin studiul claselor sociale ce l-au constituit și al ideilor co au stă- pânit acțiunea lor. Dacă aceasta este adevărat pentru celelalte popoare ale Europei, e cu atât mai adevărat pentru noi Românii, a căror istorie nu so caracterizează atât prin mari schimbări politice, provocate de per- sonalități istorico marcante, cât printr’o lentă evoluare a instituțiilor primitive. In niște state cu populație pur țărănească și cu o viață orășenească foarte restrânsă, se produce cu greu cevâ însemnat pe terenul intelectual și instituțiile se schimbă foarte încet și pe nesim- țite. Deaceoa singura transformare radicală a vieții noastre politice și sociale s’a întâmplat abia în secolul trecut, prin adoptarea formelor constituționale ale statelor apusene, și e probabil că această transfor- mare, cu tot progresul spiritului public în sensul ideilor liberale, nu s’ar li putut face așâ de repede, dacă situația politică internațională n’ar fi exercitat o influență puternică în favorul ei. Transformări de felul acesteia în istoria sec. XIV—XIX nu se cunosc. Istoria noastră veche nu cunoaște nici individualități mari, cari să fi imprimat unei epoce sau unui secol anumite caractere. Vom fi, de sigur, totdeauna mândri de niște domni ca Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare, cari pentru noi incorporează ideea luptei pentru nea- târnare și a răsboiului sfânt contra păgânătății, dar nota personală a acestor eroi ai trecutului reese prea nelămurită din faptele ce știm că le-au săvârșit. Ea poate fi reconstruită mai ușor pentru un Petru Rareș sau un Mihai Viteazul, a căror viață e bogată in momente drama- tice; dar domni de felul acestora au fost puțini. Deaceea, studiul istoriei româno, făcut din punctul de vedere al personalităților isto- rice, e un câmp de cercetări ingrate. Cu mult mai mare e satisfacția ce istoricul de azi găsește în studiul organizațiunii sociale, sau pentru a întrebuința un termin mai cu- prinzător, al culturii române, nu numai fiindcă datele sunt aci mai pozitive — ele provin în primul rând din izvoare istorice directe și 20 obiective,— dar și fiindcă aceasta e partea cea mai puțin cunoscută din istoria noastră. A studia populația țerilor române din punctul de vedere etno- grafic și statistic, spre a ne putea da seamă de elementele consti- tutive ale naționalității noastre și a înțelege firea și pornirile ' ei; a studia originea și organizarea satelor: modul lor de colonizare, de împărțire a pământurilor și de cultura acestora; a studia gruparea lor în unități administrative mai mari, în cneziate, județe, ținuturi, și a defini atribuțiunile celor ce se aflau în fruntea acestor unități: ale cnejilor, judeților, staroștilor, pârcălabilor, ispravnicilor; a stu- diâ originea și organizarea orașelor din punctul de vedere al po- pulațiunii, al teritoriului și al administrațiunii lor, spre a putea distinge ce este împrumutat și ce este indigen în evoluția lor; a studia sistemul de apărare al țerilor prin cetăți și prin organizarea lor militară; a studia originea și transformațiunile marei proprietăți teritoriale sau a nobilimii, care au determinat în parte și desvol- tarea politică a principatelor; a studiâ natura puterii domnești și ur- mările ce au decurs din aceasta pentru politica externă și internă; a studiâ condițiile economice ale diferitelor clase sociale și rapor- turile ce s’au stabilit între ele în cursul secolelor, pe baza acestor condiții;■ a studiâ formele dreptului vechiu sau obiceiul pămân- tului, în ale cărui minunate creațiuni se repercutează și idei moște- nite dela Romani și instituții de-ale Europei medievale și obiceiuri de-ale popoarelor slave din prejur; a studiâ desvoltarea artelor și a literaturei și a căută să distingem ce este străin și ce este creațiune proprie în aceste trebuințe sentimentale și ocupații intelectuale ale strămoșilor noștri, a căută, cu alte cuvinte, să pătrundem în sufletul lor, care se zugrăvește și prin felul de receptivitate a formelor stră- ine și prin produsele creațiunii proprii; — a studiâ toate aceste și alte manifestări ale spiritului românesc din trecut, este, credem, cu mult mai interesant decât cunoașterea răsbOaelor, a intrigilor de curte, a rivalităților de partide, a intervențiilor străine, de care sunt prea pline expunerile de până acum ale istoriei române. 21 Se înțelege că aceste două sorii de cercetări, «ale istoriei externe și a celei interne, nu se exclud una pe alta; istoriografia română trebue să caute a stabili și do aci înainte, cu cât mai multă procizi- une,. datele și șirul evenimentelor politice, și pentru timpurile mai vechi esto încă mult de făcut în această privință. O sumă de date din istoria noastrâ veche sunt încă nesigure și o sumă de materiale din arhivele străine sunt încă neexplorate. Dar nu în această direcție trebue îndreptată cu deosebire activitatea istorica a generațiunii actuale și a celei viitoare, ci spre studiul culturii române. Valoarea istorică a poporului nostru, în concertul celorlalte popoare europene, va fi măsurată după original itaf ea, mai mare sau mai mică, a culturii sale din trecut, căci cea actuală, de imporlație străină, n’a avut încă vremea să devie originală. Dacă aceea ne-a fost tă- găduită de știința istoricii străină, cauza esto că ea n’a fost studiată în destul nici do noi. Ba tocmai partea cea mai originală a ei, aceea unde contopirea elementelor primordiale romane cu cele slave su- prapuse a dat rezultate nouă, unice în felul lor in istoria universală, a fost contestată, până mai deunăzi do chiar istoricii noștri națio- nali. Și cu toate acestea, pentru omul nepreocupat do prejudiții, influența elementului slav la formarea naționalității noastre este așâ de evidentă, încât putem zice, fără exagerare, că nici nu poate fi vorba de popor român înainte do absorbirea elementelor slavo de către po- pulația băștinașe romană în cursul sec. VI—X. Dar, pentru ca cercetările de istoria culturii române să poată da rezultate trainice, so impune, înainte de toate, o publicare întinsă a documentelor interne. între popoarele din orientul .ortodox al Eu- ropei, noi Românii am avut norocul de a no fi păstrat cele mai bo- gate mărturii documentare ale trecutului. Pe când vecinii noștri din sud, Bulgarii,, nu pot arătă astăzi nici zece diplome de-ale țarilor lor, iar Sârbii, abstracție făcând de Raguza, își, numără documen- tele regilor sau principilor cu câteva zecimi, noi avem, începând, cu sec. XIV, mii de diplome domnești și nenumărate acte private. E adevărat că cele din sec. XIV și XV sunt relativ puține; din sec. XVI încoace avem însă atât de multe, încât se pot urmări în ele toate 22 manifestațiile vieții interne românești, căci ceea ce erâ in sec. XVI erâ și în secolele imediat anterioare. Colecțiile de pânâ acum sunt însâ cu totul nesuficiente, și din punc- tul do vedere al cantității materialului și din punctul de vedere al modului cum au fost editate. Documentele împrăștiate prin reviste și alte publicațiuni trebuesc adunate la un loc, textele lor trebuesc co- laționate din nou cu originalele, datele lor trebuesc controlate cu noile rezultate ale studiilor cronologice, și mai presus do toate, ele tre- buesc completate cu numeroasele documente inedite ce zac in ar- hivele statului, în biblioteca Academiei și în colecțiile particulare. La editarea lor trebue sâ so aplice metodele severe de critică co s’au introdus în diplomatica apuseană de pe la 1870 încoace, prin lucrările monumentale ale lui Sickel, Ficker, Delisle și alții și prin edi- țiile elevilor școalei «dos chartes» din Paris, ale Academiilor din Berlin și Miinchen, ale Institutului do istorie austriacă din Viena. O astfel de ediție va pune niște baze solide și științelor ajută- toare ale istoriei, care până acum au fost prea nesocotite la noi: diplomatica, paleografia și sigilografici. Pentru timpurile mai vechi, mai ales pentru sec. XIV—XV, studiul critic al particularităților in- terne și externe alo documentelor poate să clarifice multe chestiuni, nu numai dc cronologie ci și de istoria așezămintelor vechi. O lu- crare așâ do mare — pentru care nu ne lipsesc forțele și pentru caro universitățile noastre pregătesc tot mai mulți tineri destoinici — nu poate fi făcută decât cu sprijinul statului și sub auspiciile Academiei; ca va fi, alăturea de colecția Hurmuzaki, al doilea titlu do glorie al acestei instituții. Spre a invederâ, pentru cei mai străini de această specialitate, însemnătatea documentelor interne pentru istoria constituțională, ad- ministrativă, economică și a dreptului vechiu, ar trebui să citez mai multe exemple, din caro să se vadă cum izvoarele inedite lămuresc chestiunile considerate încă obscure sau nepuse în adevarata lor lumină. Dintr’o monografie asupra cnejilor români, pe care am avut onoarea a o ceti acum doi ani înaintea d-v., ați văzut cum străve- chea instituție a cneziatului, pe care o cunoșteam numai din izvoa- 23 rele ungurești și din prea puține izvoare moldovenești, se poate ur- mări în toate fazele ei și pe teritoriul Țerii Românești, unde ea nu erâ mai de loc cunoscută. Și câte alte izvoare asupra acestei ches- tiuni nu vor fi stând ascunse în depozitele noastre de documente! Voiu atinge de astă dată alte două chestiuni, cărora, tot din insu- ficiența izvoarelor interne sau din nebăgarea lor în seamă, li s’a dat o soluție greșită. Pornind dela un pasaj obscur al unui cronicar persan de pe la 1300, d-1 Hasdeu a admis, in Istoria critică, că Românii din Olte- nia erau organizați politicește, la venirea Tătarilor prin aceste părți, subt un ban din dinastia Basarab Hor, acel «Bazaran-bam » pe care l-ar pomeni Fazel-UIlah Rașid. Lăsând deocamdată la o parte teoria discu- tabilă a unei dinastii a Basarabilor, indigenă sau venită de dincolo de Dunăre înainte de soc. XIII,.— când cel dinlâiu Basaraba docu- mentat apare abiâ la 1330 și numele nu devenise atunci un nume de dinastie, ci erâ un simplu nume de persoană foarte obișnuit în părțile Țerii Românești, ale Banatului Timișan și ale Transilvaniei sudice, — tot ce știm din istoria vechiului drept constituțional al Ro- mânilor ne arată că un șef teritorial al acestora în sec. XII și la înce- putul sec. XIII nu puteâ să poarte titlul de ban. Bani nu găsim pe vre- mea aceea decât la Unguri, în Transilvania și în Timișana; la ei erâ o funcțiune împrumutată dela Croați, pe cari îi cucerise la sfârși- tul sec. XI și la cari ea se constată cel puțin din soc. X. Aceștia o luase, după unii, dela Avari, după alții, dela Perși. Șefii teritoriali ai Românilor se numiau cneji sau voevozi, cum se vede din diploma lui Bela IV dela 1247, din izvoarele ulterioare și din titulatura dom- nilor noștri, care cuprinde numai termini! «voevod și domn». «Bani» se numesc domnii Țerii Românești în mod trecător, cât timp ei stă- pânesc, ca vasali ai regilor ungurești, banatul Scverinului; col dintâiu care poartă acest titlu e Vladislav și cel din urmă e Mihail, fiul lui Mircea. Titlul de ban este dar tot atât de accesoriu ca și titlul de «her- țeg»în «herțeg de Făgăraș» sau «de Amlașși Făgăraș». Domnul, care în teorie erâ ban de Severin, înființează însă, pentru părțile românești ale Severinului, funcțiunea de ban; în documente ea se găsește în- 24 tâiaș dată la 1390 și 1391,— o «banul do Mehedinți» de mai târziu. Abia pe la sfârșitul sec. XV, când Soverinul erâ de mult în mânile Ungurilor, și mai cu seamă la începutul sec. XVI, când el trece la Turci (1524), se ivește un «ban de Craiova», numit adeseori și «ban de Jiu». Craiova n’avusose până atunci nici o importanță, căci nu fusese nici cetate, n’avea nici organizație municipală și nu erâ nici măcar un centru comercial. Importanța oi crește odată cu neamul Craiovoștilor, ale cărui începuturi glorioase cad la sfârșitul sec. XV, a cărui putere se mărește însă în sec. XVI, când a dat mai mulți domni din sânul său. Un banat al Craiovei în sec. XIII este așâ dar în contrazicere cu toate izvoarele contimporane și cu logica eve- nimentelor ulterioare. încă un exemplu din istoria proprietății mari. Se știe că proprie- tățile cu drept do moștenire se numiau în Țara Românească «ocine» sau «moșii ohabnice», iar în Moldova «ocine» sau «urice». înțelesul cuvântului «ocină» e bine cunoscut; co Înțeles aveau însă celelalte două cuvinte și ce cuprins juridic se ascundeâ în dosul lor? S’a crezut de mulți bă «uric» se numiă o proprietate, pentrucă erâ dăruită sau confirmată do domn printr’un hrisov, căruia in Moldova i se ziceâ și uric, de undo cuvântul «uricar» pontru cel ce îl scria. D-1 Hasdeu a explicat cuvântul ca provenind din expresia «cy = în mâni» ce s’ar găsi în documentul lui Roman dola 30 Martie 1392, în formula «am dat slugii noastre Ivanâș viteazul, pontru dreapta lui slujbă, trei sate pe Soret, lui in mâni, cu tot ve- nitul în veci». Originalul acestui document are însă forma obișnuită «oypHK*» (aaal km* fmy cypHK» co oyckMi a°X°A⁰M* care in- tr’un alt document al lui Roman dela 18 Noemvrie 1393, trecut cu vederea de d-1 Hasdeu, e scrisă «oyptoKK». Această din urmă formă trădează și mai mult înrudirea cu prototipul unguresc drek (actual orbk), cose pronunță în unele dialecte aproape orik și însemnă «moșie de veci, moșie cu drept nelimitat de moștenire, perpetuitas». Astfel un singur document nou—vor fi și altele do felul celui dola 1393 — vino să elucideze o chestiune foarte importantă pentru studiul proprietății 25 boorești și ne dispensează, de hipotezc care, oricât de ingenioase ar fi, nu pot să înlocuească faptele constatate în mod real. Tot așâ «moșie ohabnică (ohavnică, ohamnică)» s’a explicat ca moșie «patrimonială», moșie «de baștină» sau, după d-1 Hasdeu, ca moșie «do hrană», întru cât cuvântul «ohabă» ar însemnă «hrană, ontretien, subsistancc» și ar veni din bulgărescul «ohap-, uhap- a mușcă, a mâncâ». Dar din studiul atent a o sumă do pasaje din documentele vechi muntenești — în Moldova acest termin erâ necu- noscut— so vede că «ohabnic» avea înțelesul de «scutit» și că prin urmare «ohaba (slav, wjpsa)» erâ la noi ceea ce în apus so chemă «exemtio», «immunitas». Moșie ohabnică erâ așâ dar o proprietate scutită de anumite dări și slujbe domnești, in deobșto de toate afară de cea militară. Explicările acestea, scoase din textele unor documente neutilizate încă sau nebăgate în seamă, aruncă o lumină nouă asupra donați- unilor perpetue și asupra immunilății, două instituții comune țerilor noastre și color apusene, în care feudalismul erâ cu mult mai vechiu. Aș putea înmulți aceste exemple cu nenumărate cazuri din istoria dreptului vechiu sau din istoria economică și financiară; dar cei ce s’au ocupat câtuși do puțin cu acestea știu că au simțit totdeauna necesitatea de a se adresă la izvoarele inedite, spre a ajunge la concluziuni ceva mai trainice decât predecesorii lor. Nu voesc să abuzez dar prea mult de atenția d-v. și trec la a doua problemă actuală a istoriografiei noastre, la publicarea izvoarelor narative ale istoriei. Pentru acestea, dela ediția întâia a letopisețelor Moldovei de Ko- gălniceanu, s’a lucrat prea puțin. Fixarea exactă a textelor origi- nale și a interpolațiunilor posterioare, deosebirea părților proprii autorilor de cele împrumutate din izvoarele interne anterioare și din cele străine, nu s’a făcut încă în nici o ediție critică a croni- celor moldovenești, nici chiar în a lui Picot, care în privința comenta- riilor istorice este excelentă (1878). Abiâ în timpul din urmă a în- cercat aceasta cu mult succes, pentru cronica muntenească a lui Constantin Căpitanul, d-1 N. lorga. Dar fără ediții de acestea, în- 26 trebuințarea cronicarilor poate să ducă, precum a arătat tot d-l lorga in studiile sale asupra istoriografiei secolului al XVIII, la multe greșeli. Dacă s’ar fi întreprins mai de vreme o astfel de ediție a cronicelor, ar fi fost poate prematură; acum însă, cănd cea mai mare parte din manuscrisele lor sunt cunoscute și multe se află chiar în biblioteca Academiei noastre, e timpul să ne gândim la un „corpus scriptorum" al istoriei noastre, lucrare ce ar reclamă mulți ani de pregătire și nu s’ar putea face decât tot sub auspiciile Aca- demiei. Ea ar trebui să cuprindă într’o primă serie toate analele și cronicele naționale din sec. XV — XVIII, și într’o a doua serie cronicele și memoriile străine care se ocupă exclusiv cu țerile noa- stre. Deși unele din aceste din urmă sunt tipărite în colecțiunile de izvoare ale secolului trecut, d. p. în «Tezaurul» lui Papiu Ilarian, ele ar trebui totuși retipărite, cu comentarii amănunțite, ca să poată fi accesibile unui cerc cât mai mare de cetitori. Pildă pentru întreaga lucrare am putea luă dela «Monumenta Germaniae historica», a că- ror primă scrie o formează «Scriitorii» («Scriptores»), unii editați chiar «in usum scholarum» și mulți în traducere germană, sub titlul colectiv «Gcschichtschreiber der deutschen Vorzeit», ca ei să poată deveni un bun comun al națiunei, nu numai al învățaților. Ca o a treia problemă, ceva mai îndepărtată, trebue privită pre- gătirea unui „corpus inscripționam" al țerilor române, atât a celor în limba slavă cât și al celor românești și neogrecești. E adevărat că multe din ele sunt cunoscute; puține sunt însă publicate cu exac- titatea minuțioasă ce o cere critica do astăzi dela o asemenea lu- crare și foarte puține sunt comentate cu compotința trebuincioasă. Dintre izvoarele istoriei noastre acestea sunt.cele mai împrăștiate și cele mai greu de adunat; importanța lor constă mai ales în pre- cizarea datelor cronologice din istoria domnilor și a celor biografice și genealogice din istoria boerilor și a celorlalți dignitari ai țerilor. Ele dau un material interesant și pentru studiul paleografiei și al artelor decorative. în sfârșit, pentru o altă știință ajutătoare a istoriei, pentru nu- mismatică, Academia Română posedă de mult o bogată colecție, 27 care și-așteaptă editorul; lucrarea lui e ușurată prin studiile pre- gătitoare descriptive ale d-lui D. Sturdza. Acestea trebuesc comple- tate prin studii metrologice, a căror însemnătate pentru istoria eco- nomică e de prisos s’o mai relevez aci. Domnilor colegi, S’a împlinit un pătrar de secol de când Academia Română a în- ceput să publice actele externe ale istoriei noastre și rezultatele acestei întreprinderi se simt pe lieco zi în Încercările recente ale istoriografiei. Va trece poate un alt pătrar do secol până când do- sideratelc exprimate aci sau măcar o parle din ele vor fi realizate și până ce un istoric, stăpân pe enorma cantitate de fapte bine con- statate, dotat cu puterea de combinațiune logică a lor și de recon- stituire a trecutului, având talentul de expunere obiectivă și în acelaș timp artistică, va încercă să deâ din nou poporului român o istorie, în care să se oglindească tot trecutul lui în adevărata sa lu- mină. Se vor face, de sigur, lucrări de generalizare și până atunci și va fi bine să se facă, căci după orice perioadă mai mare de publi- care a izvoarelor e natural să urmeze o încercare do sinteză. Ta- lentele puternice sunt îndemnate prin setea lor do creațiunc să caute legăturile dintre faptele istorice chiar și atunci când amănuntele lipsesc; adeseori oi Io găsesc, dar tot așâ de des sunt expuși la greșeli. Obiectivitatea absolută în istoric e un ideal do care tindem a ne apropiâ necontenit, po care nu-l vom atinge însă nici odată pe deplin, căci din lanțul întâmplărilor istorice vor lipsi totdeauna unele verigi, pe care nici mintea cea mai prudentă nu Io va putea recohstitui exact. Această convingere mă face să consider deocam- dată ca problemă mai actuală a istoriografiei noastre editarea di- feritelor feluri de izvoare, decât expunerea istorică. Cu aceasta nu voesc să contestez câtuși de puțin legitimitatea încercărilor de expunere. Oricând se vor face însă acestea, singura tendință a lor, ca a orișicărei lucrări științifice, trebue să fie ten- dința spre adevăr. Orice alt scop trebue înlăturat. Tendințele gre- 2« și te alo secolului trecut, care își au explicarea în situația politică do atunci a poporului român și în prcjudițiilo școalei ardolono, tre- buosc evitate pe viitor. Statele româno au avut, pe lângă epoco glorioase de luptă pen- tru existența lor și pentru apărarea creștinătății, și epoco de adânca decădere politică și morală. Aceste păcate alo trecutului nu trebuosse ascunse ori tăgăduite, acum după ce am avut tăria de a trece peste ele și a ne creâ o poziție care ne dă posibilitatea de a le evită pe viitor. Corupția politică și administrativă din epoca fanariotă — cc-i drept, cu rădăcini mai vechi — trebue s’o avem mereu în minte, ca să luăm îndemnul de a luptă împotriva corupției dc astăzi, oricât de micșorată s’ar părea față de cea din trecut. Dar în acclaș timp no vom încălzi la auzul faptelor de vitejie și a cuceririlor pe terenul culturii intelectuale și artistice, de care cea mai înaltă dovadă ne-o dau însăși monumentele istoriografiei, alo cărei faze le-am schițat aci. Acei dintre noi cari se simt chemați să studieze și să povestească altora opera trecutului, au tot dreptul să fie mândri de predecesorii lor, pe care pot să-i continue astăzi în împrejurări mai prielnice. Ei găsesc, înainte do toate, un îndemn și un sprijin în Academia Română, caro caută să unească silințele tuturor spre un ideal comun de cultură națională. RĂSPUNSUL D-lui D. A. STUBDZA LA DI80UBBUL DE BEOEPȚIUNE AL D-™n IOAN BOGDAB Domnilor colegi, Sc reînoesc cu încetul membri Academiei. Cei bătrâni, cari stau încă în picioare, privesc cu viu interes și bucurie aceste schimbări, constatând cum puteri tinere ieau firul lucrărilor și le dau un nou și puternic avânt. E și drept să ne simțim fericiți, când tineri eru- diți, înarmați de râvnă, își devotează munca vieții cercetărilor ști- ințifice și ajută astfel ca întărirea și desvoltarea neamului să fie asi- gurate. Colegul nostru Bogdan, bine pregătit prin studii solide, a intrat in acest templu al științei, împins de o activitate neîntreruptă și în- suflețit de dragoste pentru țelul ce urmărim, de a ridică tot mai sus nivelul nostru cultural. D-1 Bogdan a atras atențiunea Acade- miei în 1885, sunt acum douăzeci de ani, prin studiul său asupra «Coloniei Sarmisegotuzei». De atunci Analele Academiei au publi- cat diferite lucrări ale sale, — precum «Cinci documente istorice sla/vo-române din Arhiva Curții imperiale din Viena», «Câteva ma- nuscripte slavo-române din Biblioteca Imperială dela Viena», «Di- ploma Bârlădeană din 1134 și Principatul Bârladului», «Originea voevodatului la Români», «Despre Cnejii Români», «Un hrisov al lui Mircea cel Bătrân din 10 Iunie 1415». — Aceste lucrări au fost completate prin studii slavone: «însemnătatea studiilor slave pen- trvi Români», «Ein Bei trag zur bulgarischen und serbischen Ge- 30 schichtschreibung», «Românii și Bulgarii in raporturile lor cultu- rale și politice». Lor au urinat publicări însemnate, ca: «Vechile cronice moldovenești până la Ureche», «Cronice inedite atin- gătoaro de istoria Românilor, cu traduceri și adnotațiuni», precum și «Documente privitoare la relațiile Țerii Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească». Această din urmă publicațiune constitue, mai ales în a doua ,a sa edițiune, o lucrare din cele mai bine alcătuite. In mod natural se leagă de aceste scrieri—«Vlad Țepeș și nara- țiunile germane și rusești asupra lui», «Luptele Românilor cu Turcii până la Mihai Viteazul» și «Cultura veche română». Acest bun început a introdus în 1892 pe d-1 Bogdan în Academia noastră ca membru corespondent în Secțiunea istorică, în facultatea de litere din București ca profesor de limba paleoslavă și ca director ai Seminariului de limbile slavice. In 1903 domnul Bogdan a fost ales membru al Academiei în Secțiunea istorică. La 1900 d-sa a luat di- recțiunea «Convorbirilor literare», care intrau în al treizeci și patrulea an al existenței lor. Cu aceste antecedente, având la dispozițiune un material care crește necontenit, încurajat de o instituțiune unde predomnește munca știin- țifică, rostul unei vieți bogate și rodnice ușor se află și ușor se urmărește. Țelul științelor este de a descoperi adevărul în diferitele lor di- recțiuni, contribuind astfel ca omenirea să înainteze cu mai mare siguranță și cu mai mare iuțeală. Istoria ocupă între științe un loc important, făcându-ne cunoscute fundamentele po care e așezat traiul societăților și luminând calea care duce spre o temeinică înălțare. Dacă istoria universală desfășură dinaintea noastră mersul ome- nirii, istoria specială a popoarelor și a statelor ne arată pozițiunea ce fiecare popor și stat ocupă în desvoltarea generală, a lumei. Istoria națională se compune din multe și amănunte cercetări; dar ea nu este completă decât atunci când le reunește po toate într’un singur mănunchiu, caracterizând diferitele epoce, legate și comparate cu activitatea generală a națiunilor. Această măsurătoare, trasă cu 31 atențiune, cu simț de adevăr și cu iubire de omenire, formează drep- tarul înaintării sau retrogradării. E necesar de a ținea seamă de petrele fundamentale, pe care se ridică clădirea socială a unui popor, spre a-i înțelege viața și a trage concluziuni. Cunoștința trecutului ne conduce a pricepe actualitatea; însă numai prin cunoștința prezentului putem intra în judecata tre- cutului și numai atunci lucrările noastre istorice pot li luminate de o lumină clară și vie. Pesvoltarca neamului românesc prezintă în cursul ei două fapte mari care ne leagă într’un mod neîndoios de momente însemnate din istoria omenirii: fundarea provinciei romane a Daciei de împă- ratul Traian și fundarea Regalului României de Regele Carol. între aceste două evenimente zac luptele eroice, pe care le-au susținut Ro- mânii, numai pentru ca corabia lor să nu lie zdrobită do valurile furtunoase ce o înconjurau și o amenințau cu poirea. Fundarea provinciei Daciei, cea mai depărtată de Roma din toate provinciile europene, erâ o necesitate de prima ordine pentru sigu- ranța imperiului despre răsărit. începând cu luliu Cesar, mai mulți împărați au înaintat spre țara Dacilor, tăind in stâncile de pe malul drejpt al Dunării calea măreață, legată de Traian prin podul dela Severin de malul stâng al fluviului. Peste acest pod a dus Traian legiunile lui, unind temeinic noua provincie de părțile mai vechi ale împărăției salo. Dacii avusese legături culturale cu Elinii; dar, ro- manizați cu desăvârșire, ei au fost trași în puternica organizare po- litică a Romanilor, care a cuprins lumea multe secole, atât în tim- pul atotputernicei Romei cât și după căderea ei, și-și exercită încă și în timpurile noastre influența sa. De-abiâ acum s’au ivit semne că în statele moderne organizarea vieții economice ca și legislația popoa- relor se înalță in direcțiuni diferite și superioare acelor din timpurile strămoșilor noștri, fără însă a perde de sub picioare fundamentele solide așezate de geniul roman. I?entru a ne da seamă do pozițiunea Românilor în rostul omenirii, studiul vieții Romanilor oslo do prima necesitate și nu va fi nici odată inutil în tot cursul desvoltării noastre. Nu putem deci prețul îndestul 32 cercetările istorice ale lui Petru Maior, Șincai și a urmașilor lor, cari au expus în mod limpede legătura dintre Români și Romani cu con- secințele ei; și aceasta tocmai in timpul când Niebuhr se încercă a reclădi lumea romană, lucrare gigantică care a fost urmărită cu atâta succes până în zilele noastre de Mommsen. E cert că numai având o idee clară, preciză și reală de fundațiunea dela Dunăre a lui Traian, putem pricepe cum s’a putut forma poporul român cu necontestabilele lui aptitudini culturale și cu o putere de vitalitate remarcabilă, adânc întipărită în conștiința lui prin zicătoarea «Apa trece,petrele rămân». După fundarea Daciei, cel mai însemnat fapt în desvoltarea nea- mului românesc este fundarea Regatului României. Curând după întemeerea ei, noua provincie a fost zguduită mai mulți secoli dearândul de migrațiunea popoarelor care năvăliau din răsărit asupra Europei, producând cea mai înfricoșată și mai întunecată în- curcătură a omenirii, amenințată de a perde tot avutul cultural ce-l agonisise. Neguri întunecoase au cuprins atunci țerile locuite de Români și zile grele au năvălit peste dânșii, având a susține luptele cele mai crâncene pentru a nu li desființați. Aceste timpuri au fost cele mai pe- riculoase, căci se părea că poporul român își istovise puterea lui de rezistență, in acele timpuri puține zile senine au lucit peste neamul nostru și bărbații inimoși apar ca niște fenomene trecătoare, după care întunecimea nopții crește necontenit. Un secol și jumătate cele două Principate au fost considerate ca țeri fără trecut și fără viitor, ca țeri de cucerit și de împărțit. Românii își perduse orice însem- nătate în lume: chiar originea lor etnică oră contestată și limba lor declarată ca o amestecătură a altor limbi. în aceste momente critico pentru neamul românesc se desfășură un maro răsboiu, care a zguduit cu putere orientul european, și din acest răsboiu a eșit la neamuri poporul român, dovedind prin fapte că încă există și că are viitor. El s’a ridicat viguros — în contra necredinței multora în puterile lui do viață, în contra rolei voinți și a invidiei altora, în contra curentelor din trecut, care necontenit puneau pedoci avântului lui puternic. Toate obstacolele au fost in- _ ³³ vinse, până ce prin noi înșine ani ajuns a li Stal independent, a ne înălță la rangul de Regat, a ocupă in rândul statelor un loc res- pectat și a deveni în lume un factor de progres si de civilizațiune. Numai prin studiul măririi si decadenții imperiului roman și a renașterii poporului român din zilele noastre, putem ajunge a înțe- lege cum ne-ain născut și cum am crescut, ce am fost și ce suntem. Numai îmbrățișând amândouă epocele memorabile ale vieții popo- rului căruia aparținem, vom izbuti ca cercetările asupra istoriei ro- mânești să fie pătrunse în toate direcțiunile de acea cugetare ar- monică, care, lipsită de apucături fără rost, constată faptele lumi- noase, ca și faptele întunecoase, deschizând vederi noui spre viitor. Astăzi cerul s’a înseninat și razele soarelui au început să încăl- zească și pe Români. Voind și putând, ei au reînviat, și ca dovadă a energiei lor au clădit și ei o cale, care străbate țeara de-alun- gul și duce la mare spre vechiul port al lui Ovid, trecând Dunărea pe un alt pod, care leagă de astă dată malul stâng al Dunării de o veche provincie romană de pe malul drept, unde au stat strajă neadormită legiunile neînvinse ale Romei. Istoricii noștri să nu scape nici odată din vedere legătura dintre aceste două epoce, ca să putem odată descurcă și lepădă relele ce mai plutesc din mizeriile timpurilor de răstriște, încurcându-ne încă în rostul renașterii noastre. Intre cele două epoce și-a așezat d-l Bogdan cercetările sale. ££xaminând de aproape greutățile prin care poporul român a trecut Ș> din care a eșit învingător, se va răspândi pretutindenea încă mai viu vestea, că în timpul Domniei Regelui Carol a reînviat la Du- nlrea de jos virtutea romană, și se va întări tot mai puternic în inimile noastre convicțiunea, că toate încercările de a slăbi înche- garea reînoită și avântul luat sunt întâmplări trecătoare. Fie dar binevenit în mijlocul nostru d-l Bogdan și să-i urăm cu toții să muncească mulți ani în serviciul neamului, cu judecată în- țeleaptă, cu gândire cumpănită, cu conștiință neînvinsă, cu silinți ne- ok>osite și cu puteri neînfrânte, ca să se bucure Academia de lu- crările sale, luminoase pentru minte și întăritoare pentru suflet. 3 Digitized by Google ACADEMIA ROMÂNA DISCURSURI DE R E C Ii l’ȚIUN E XXVIII. PROGRESELE Și TENDINȚELE MED1CINEI MODERNE » DISCURS ROSTIT LA io (23) MARTIE 1906 IN ȘEDINȚĂ SOLEMNĂ DE ProL Dr. G. MARINESCU cu RĂSPUNS DE Prof. Dr. V. BABEȘ MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE. BUCUREȘTI INST. DE ARTE GRAFICE - CARUL GOHL ... ION ST. RASIORSCC Ifi, STRADA DOAMNEI, II! 1906. PROGRESELE și TENDINȚELE MEDIC1NEI MODERNE. Domnilor Colegi. Vă datoresc o mare onoare pentru care vă voiu ii totdeauna re- cunoscător, căci este o onoare a ii primit titlul de membru al acestei înalte instituțiuni culturale; mi-ați dat în urmă prilejul de a aduce laude acelui ce fu pentru D-voastră un coleg eminent, iar pentru noi medicii un exemplu rar de om ce a adus în îndepli- nirea datoriilor lui toată căldura și tot devotamentul sufletului; mi-ați oferit, în tine, ocazia de a schiță înaintea I)-voastră, câteva pagini relative la progresele moderne ale celei mai umanitare dintre științe, ale medicinei. Pentru motive binecuvântate, această schiță nu poate li decât în totul incompleclă. Este greu pentru mine a evoca în mintea I)-voastră munca, viața și ființa Doctorului Felix, cu atât mai mult cu cât și voci mai autorizate decât a mea au făcut-o deja, vreau să vorbesc de discursurile ținute la îmmormântarea ilustrului defunct de d-l Pre- ședinte al Academiei I. Kalinderu și de d-l Dr. Istrati. O voiu face cu toate acestea cu simțul de pietate al elevului ce a pierdut pe unul din cei mai buni profesori ai săi, cu întristarea omului ce își dâ bine seama de pierderea ireparabilă ce au suferit științele sa- nitare prin moartea bătrânului Felix, cu durerea Românului ce știe că țara a pierdut pe unul din demnii săi fii. In timp de 40 de ani el a pus tot sufletul, toată mintea lui în serviciul patriei adoptive. El a fost unul din acei străini ce n au pus în practică deviza «ubi bem*, ibi patria». împrejurările grave prin 4 cari a trecut și trece încă țara noastră, ne fac mai bine să pri- cepem dragostea de țară a D-rului Felix. Născut în 1832 în orașul Ilorschitz (Boemia) și venit în țară la 1868, Doctorul Felix a ocupat rând pe rând cele mai înalte posturi medicale. El a fost medic primar al Capitalei, profesor de igienă la școala de medicină și apoi la Facultatea de medicină, Director al serviciului sanitar superior dela 1892—1899. In aceasta din urmă calitate a organizat serviciul sanitar dându-i o nouă direcție. El a fost membru activ în adevă- ratul sens al cuvântului al tuturor societăților de unde se propo- văduește cultura neamului și iubirea de patrie, al Ateneului, al Societății geografice, și, în line, al Academiei Române. Pretutindeni el a lăsat urme adânci de activitatea sa..Ca profesor de igienă el a făcut cu adevărat cursuri utile și interesante, el a fost profund cunoscător al ștințelor sanitare și în calitate de Director al servi- siului sanitar al țerii noastre, țară în care instabilitatea domină in toate, schimbarea de regim nu a adus după sine schimbarea Direc- torului serviciului sanitar. Numai când o infirmitate incurabilă i-a făcut grea sarcina lui, s'a retras din postul care l-a ocupat cu dem- nitate. Lucrările D-rului Felix, mai toate de igienă, nu vor li anali- zate* astăzi; mă voiu ocupa numai de unele din ele. In una din lucră- rile cele mai de seamă ale sale, Istoria Igienei în România, pro- fesorul Felix a agitat problemele cele mai importante ale igienei. Mai întâiu el a arătat care e protecțiunea viitorilor copii înainte de concepțiune. Pe urmă analizează rând pe rând factorii ce influen- țează nașterile și numărul copiilor. Arată influența pe care o are recolta rea asupra căsătoriilor în țara românească, probează pe de altă parte că, dacă în orașe numărul căsătoriilor este mai mic de- cât la țară, aceasta se datorește numărului mai mare de căsătorii la străini și mai ales la Evrei. Comparând feconditatea Românilor și a Evreilor, constată că ea e mult mai mare la aceștia din urmă, ceeace ar depinde de faptul că Evreicele se îngrijesc mai bine în lehuzie decât creștinele. Noua organizare a societății și în special crearea funcționaris- nmlui, a contribuit după D-r Felix a slăbi legăturile de familie, precum și aspirațiunile moderne ale familiei și teoriile socialiste la cari trebue să se menționeze în special cartea lui Bebel: Die Frâu und der Sozialismus. Preocupația însemnată a igieniștilor în alte țeri și a D-rului Felix la noi, a fost degenerarea rassei precum și mijloacele de a o îmbunătăți; mai mulți autori Români ca Episcopescu, Obedenaru, Petrini-Galați, 5 C. Istrali D-rul Proca și in special profesorul Baheș s au ocupat de degenerescenta neamului românesc, fiecare aducând fapte și docu- mente nouă. Profesorul Felix a insistat asupra rolului însemnat pe care il joacă răul traiu și sărăcia în degradarea neamului nostru, factori cari predispun organismul la boale, după ce i-a slăbit rezistența. In numeroasele lui scrieri de igienă, profesorul Felix a dat o atenție deosebită populațiunii rurale; îmbrăcămintea rea a țăran- celor le predispune la boale și la sterilitate ; țăranca însărcinată naște copilul slab din cauza traiului rece, nu poate produce lapte în cantitate suficientă, iar pe de altă parte, din cauza lucrărilor grele, sarcina se întrerupe iar copilul născut e neviabil. Evreii au natalitate mai mare ca Români, pentrucă Evreica gravidă se poate abținea dela munca mai grea și conservă copiii mai bine. Din cauza numărului mare al deceselor la Români, excedentul nașterilor rămâne mic și chiar in multe comune, in timp de epi- demie mai ales, decesele întrec nașterile. Cu cifre indiscutabile, pro- fesorul Felix a confirmat o noțiune cunoscută, dar importantă, că mortalitatea copiilor fiind însemnată, de asemenea este și morta- litatea generală. D-rul Felix a fost din cei mai inlbcați apărători ai sănătății țăra- nului, nici un alt medic ca el n’a studiat atât de adânc starea grea a țăranului nostru, deși nu trebue să trecem cu vederea studiile Prof. Manolescu și conferințele d-lui Prof. Babeș. Numeroasele comunicări alo D-rului Felix în sânul Academiei, din caro una postumă, probează activitatea lui neclintită până în mo- mentul morții. Tratatul lui de Igienă publică și de poliție sanitară în 2 volume, numeroasele lui rapoarte generale asupra Igienei pu- blice și asupra serviciului sanitar al orașului București; diferitele rapoarte, unele prezentate la congresele internaționale, precum și ra- poartele anuale ale Serviciului sanitar, ce au încetat cu retragerea sa dela Direcția Sanitară, constituesc o adevărată oglindă în care se reflectează munca și meritele D-rului Felix; el poate li considerat ca aproape singurul igienist ce a avut Țara-Românească. In pre- legerile dela Facultate, în conferințele publice ca și în comunicările dela Academie, el aduce aceeaș dragoste pentru adevăr, fără ca în mod intempestiv să-l diformeze într’un fel sau în altul. 6 Domnilor Colegi, Ceeace caracterizează, medicina modernă este pe de o parte în- trebuințarea do metode nouă, procize în studiul diferitelor boale, iar pe do alta cercetarea cauzelor cari le pricinuesc. Se cunosc cer- cciările bacteriologici, știință creeată de Pasteur și perfecționată de Koch, precum și aplicațiunile ei la chirurgie și medicină de Lister, de Behring și Roux, Ehrlich și Wassermann, și de d-1 Baheș la noi. Pasteur, prin descoperirile lui nemuritoare, poate li considerat ca cel mai mare binefăcător al omenirii. Boalele infecțioase, epidemiile și mortalitatea copiilor au scăzut in mod considerabil dela aplicațiunile dalelor bacteriologice. Infecțiile puerperale, cari secerau fără milă atâtea femei lehuze, sunt foarte rare astăzi și se observă numai in acele localități unde domnește ignoranța și necurățenia, cum este la noi la țară, unde babele și femeile empirice asistă pe țărancele noastre. Descoperirea diferitelor seruri, și în special a serului difteric, a deschis o nouă cale terapeuticei hoațelor infecțioase și complica- țiunilor lor. Serul antidifteric a scăpat dela o moarte sigură atâția copii, încât se poate alirmâ că, dela aplicațiunea lui, longevitatea medie a rassei omenești a crescut. Aplicațiunea antisepsiei și a asepsiei după principiul bacteriolo- gic modern a adus servicii imense chirurgiei și medicinei. Grație desinfecțiunii manilor și asepsiei câmpului operator, chirurgii de azi practică cu succes operațiile cele mai temerare, asupra organelor celor mai importante, cu un succes la care nici n’ar ii îndrăznit să se gândească vreun operator acum 50 de ani. Desinfecția localelor, unde so află bolnavi, a desăvârșit și mai mult aceste fericite rezultate. Un alt progres imens al terapeuticei moderne este întrebuințarea agenților naturali: aerul, lumina, căldura, electricitatea, apa și miș- carea in diferitele ei forme în tratamentul boalelor diferitelor apa- rate și organe și in special în tratamentul boalelor sistemului ner- vos. «Dacă omul s’ar nutri numai cu apă și cu aer, ziceâ Liebig, n’ar mai li nici stăpâni, nici servitori, nici prieteni, nici dușmani, nici dragoste, nici ură, nici dreptate, nici nedreptate». Dar noi adăugăm că in timp îndelungat omul n’a știut să se folosească, nici de aer, nici de apă, nici de lumină, nici de atâtea bunuri pe cari natura i le-a dăruit atât do larg. Nu e nimic mai interesant decât întrebuința- rea acestor agenți materiali. Această terapeutică modernă, sau Fi- ziolerapia, nu va înlocui cu desăvârșire Farmacoterapia, sau tra- tamentul boalelor prin medicamente, dar o va reduce la justa ei 7 proporție. Când ne gândim că llayem, profesor la ('acuitatea clin Paris, a susținut că 50o;'ₒ din afecțiunile imllamatorii ale stomacului sunt datorite abuzului de medicamente, nu putem decât să salutăm cu încredere noua direcție a terapeuticei moderne. In anul 1900 am făcut o călătorie prin Suedia și mam oprit la stațiunea bal- nearii numită Lysekil, spre a mă pune in curent cu metodele de tratament întrebuințate în Suedia. Spre marea mea mirare la în- cepul și spre marea mea mulțumire sufletească în urmă, aflai că în aceasta stațiune importantă nu există o farmacie, deoarece toate boalcle se tratează prin agenți fizici: gimnastica suedeză, idroterapia, și electricitatea. îsi nu fără întristare am cugetat la țara noastră, în care terapeutica medicamentoasă joacă rolul principal în trata- mentul boalelor și la exploatarea sistematică întreprinsă de lot felul de farmaciști străini în numele libertății comerțului și cu con- cursul binevoitor al ignoranței și naivității noastre. Să vedem acum binefacerile aerului și aplicațiunilo Iui la trata- mentul diferitelor boale. Cura permanentă de aer liber poate a se face ziua ca și noaptea, în toate climatele și în toate anotimpurile, cu condițiunea ca acela care o practică să se poală acomoda necesităților climaterice. In timp de iarnă, la țară ca și în orașe, pacientul va sta întins pe un scaun lung, în camera lui, cu ferestrele deschise cu totul, sau dacă are febră, culcat in pat. Camera va li încălzită cu lemne sau cu un ca- lorifer cu apă caldă ; ferestrele nu se închid decât în caz de ploaie, de vânt puternic sau de ceață. l’o litoralul mării Mediterane, cura de aer în timpul iernii poate a se face afară, cu condițiunea ca la apusul soarelui pacientul să intre în casă. In stațiunile de altitudine, cura de aer se face in ga- lerii de sticle, expuse Ia sud și la adăpostul intemperiilor. In timpul verii această cură se poale face ori și unde, pacientul trebue însă protejat de vânt și de soare; bolnavul, cum s a zis, trebue să vază lumina soarelui, fără a li văzut de el. S’a preconizat in timpii din urmă băile de aer, de lumină și de soare în artritism, obezitate, neurastenie, etc., conform adagiuhii «levata sale, levatur morbus». Băile de aer și de lumină, sau baia atmosferică de Rikli, consistă în expunerea suprafeței corpului la aer liber, cecace joacă în acest caz un rol predominant. Se evită căldura; temperatura medie nu va trece peste 18—20. Pacientul e îmbrăcat într’un costum de baie, merge cu picioarele goale și face diferite exerciții do gimnastica. Durata băii este de un sfert de oră. 8 Lumina este marele dispensator de energic si de viață pe globul nostru. Toate forțele ce există în jurul nostru nu sunt decât trans- formatori ai energiei venite din soare. Viața fără soare este imposi- bila pe suprafața planetei noastre și, fără îndoială, în univers. Celebrul Tyndall a zis : Toate forțele pământului, toate manifestațiile vieții constiluesc modulațiuni sau variațiuni ale unei melodii cerești ce provine din soare. Iar Dante cugetă în acelaș mod: «Egli ch’e padre d’ogni mortabil vite». Și dacă vreodată soarele s ar stinge, fără îndoială că pământul va li un deșert funebru. Dar lumina soarelui nu este ceva simplu, căci analiza spectrală a arătat lui Newton că ea se descompune in colori fundamentale (violet, indigo, albastru, verde, galben, portocaliu, roșu). Dar din- colo de violet și dincoace de roșu intră și alte raze, raze actinico și raze calorice. Razele calorice sunt cele mai lungi, actinice cele mai scurte. Razele X. descoperite de Rontgen, aparțin acestor din urmă. Aceste diferite feluri de raze pot li izolate sau asociate, după scopul pe care il urmărim, iar modul întrebuințării lor constitue baza Fototerapiei. Natura de asemenea in oarecari condițiuni poate operă această izolare a diferitelor feluri de raze. Uneori pe munți inalți, aerul este uscat și răcoros, cu toate astea simțim foarte bine căldura soarelui, din cauză că toate radiațiile au străbătut stratul de aer ; dacă insă este umezeală în aer, ea oprește radiațiunile ca- lorice și noi simțim un frig puternic. Cunoaștem de asemenea as- tăzi efectele razelor actinice; ele determină criteme, insolații, feno- mene ce erau altădată atribuite razelor calorice. Experiențe precise au arătat acțiunea specială unor radiațiuni: lumina albă, când are oarecare intensitate, activează circulația, ra- zele roșii și galbene au o acțiune mai puternică, pentrucă ele pro- duc iperemia ; cele violete din contră încetinează circulația și chiar în aplicațiuni locale pot să facă să dispară iperemia in oarecare măsură. Lumina roșie este excitantă, după cum au constat frații Lumiere dela Lyon; în atelierele lor de fotogralie, luminate în roșu, lucrătorii deveniau nervoși, iritabili, iar lucrătoarele excitate și ele cântau prea mult. De aceea frații Lumiere au fost nevoiți ca să le inlocuească prin sticle do altă coloare. In unele stări nervoase am constatat in adevăr că lumina roșie produce fenomene de excitație ce nu se observă în sticlele verzi sau albastre. I’erre și Raffegeau au utilizat aceste noțiuni în tratamentul oare- căror psicoze și nevroze. Astfel excitații sunt așezați în camere cu ____9____ sticle verzi sau albastre, iar bolnavii deprimați, melancolici, in camere cu sticle roșii. Acțiunea asociată a razelor calorice, lumina și chimia, este tare și sedativă ; ea are o acțiune bactericidâ care a fost pusă în evi- dență dela 1878 de Downe și conlirmală de toți bacteriologiștii. Unii autori susțin însă că această proprietate bactericidâ aparține în special razelor chimice. Aplicațiunile medicale alo acestor raze au fost fă- cute de Finsen, care a văzut, lucru foarte interesant, că razele chi- mice nu au o acțiune iritantă asupra pielii sănătoase, când ra- zele calorice sunt interceptate; abia un erytem, uneori și câteva vezicule, dar nici odată cicatrice; ele nu distrug. Pe de altă parte, razele chimice străbat in adâncimea țesuturilor, când s’a gonit sân- gele ce nu permite decât pătrunderea razelor roșii. Pentru aceste considerați uni razele chimico sunt superioare substanțelor caustice ce nu pătrund în profunzime și produc escare, și razelor X ce de- termină accidente serioase do aceeaș ordine. Aplicațiunile terapeutice alo luminii și ale căldurii radiante lu- minoase sub forma de băi de soare sau mai bine cu ajutorul apa- ratelor lui Dowsing au dat rezultate câte odată excelente în obe- sitate, diabet și alte turburări de nutriție ; în reumatismul cronic și in gută; in artritism se dă preferință acțiunii razelor calorice. Baia de lumină și de căldură cu aparatul lui Dowsing dă rezultate mai bune decât baia de vapori uscați. Aplicațiunoa luminii rece colorate a fost întrebuințată de Ferre și de mulți autori, printre cari lie permis a mă numără și pe mine, în afecțiile sistemului nervos; de Finsen in variolă. Finsen a întrebuințat cu mare succes razele actinice concentrate în diferite afecțiuni microbiene ale pielii. In lupus vulgaris a obți- nut 97% de vindecări, ceeace este enorm, și această cifră merită toată încrederea, căci acest Finsen, ridicat științei de curând, a tratat 600 de cazuri de această boală. Razele lui Rontgen au fost întrebuințate în timpii din urmă pe o scară foarte întinsă în 3 mari grupuri de afecțiuni. 1) In dermatoze (eczema, cheloide, lupus cheloide, etc.). 2) In neoplasmele pielii și ale mucoasei, precum și ia neoplasmele superficiale ale epidermului, ori care ar ii formula lor istologicâ. 3) In oarecari afecțiuni ale organelor hematopoetice, precum splină, ganglioni, măduvă osoasă, etc. Pentru cancerele profunde, deși s’au obținut rezultate încuraja- toare, totuș chestiunea e încă in discuție. 10 Trec acum la aplicațiunile medicale ale Radiului. Becquerrell a constatat pentru prima dată că uraniul și sărurile lui sunt capabile să emită radiațiuni de natură complexă, compuse de raze asemănătoare cu razele catodice și razele X. Schmidt a găsit ace- leași proprietăți în sărurile de Torium și Debiorme în ale Actiniu- lui; in sfârșit soții Curie in sărurile Poloniului și ale Radiului. Din mo- mentul ce s’au descoperit proprietățile extraordinare ale radiului și ale corpurilor radioactive, învățații s au ocupat cu chestiunea lor asupra țesuturilor vegetale și animale. Îndată după aceea medicii au făcut, aplicațiuni medicale. Asckinasi și Kaspari au studiat puterea bactericidă a radiului și ei au constatat că numai razele a posedă o asemenea proprietate. Pe urmă au urmat cercetările lui Danysz, ale lui Dixon Pfeifer și Friedberger, ale lui Scholtz și ale lui Goldberg. Acesta a văzut că razele radiului influențează creșterea bacterilor și omoară toți microbii. Razele a au acțiune bactericidă din cele mai intense și ra- zele Ț din cele mai mici. Seldin a constatat, ca și mulți alții, că animalele mici și tinere supuse la radiație mor cu fenomene paralitice, fără ca să se con- state leziuni demne de notat microscopice sau macroscopice. El a verificat atrolia testiculelor descrisă de Schonborg și Friedber- ger in urma întrebuințării razelor a, și a dovedit că această atrolie se poate obținea și cu ajutorul radiului. Scholtz a constatat că azoospermia testiculară a razelor X, se obține și prin radiu. Câțiva autori văzuseră dejâ, că splina anima- lelor tratate prin radiu e mică. Se vede deci analogia de acțiune intre razele X și radiu. Goldberg, în urma cercetărilor sale, a ajuns la concluzia că razele radiului au o acțiune citolotică asupra celulelor diferențiate atacân- du-le cromatina. Ele pot omori animalele mari, provoacă cromatoliza celulelor nervoase. Splina șoarecilor omorîți prin expunere la radiu prezentă leziuni de atrolie. Emanațiunilo de radiu au influență cu deo- sebire asupra constituției sângelui și asupra epiteliuhii căilor respira- torii și sunt în stare a omori în chipul acosta chiar animale mai mari. Tot acest autor a încercat să determine acțiunea radiului asupra diferiților fermenți: a supus timp do săptămâni la radiație câte Icm. de suc pancreatic și stomacal, extras dela câni cu fistula lui Pawlow, după ce a determinat bogăția peptică a fermenților. El nu a găsit nici o deosebire în acțiunea peptică a sucului expus la radiație și a sucului de control. ____1J____ Danlos a întrebuințat rad iul in diferite dermatoze : lupus erite- matos, leucoplasie, cancroide, cancer, cu succes variabil. El în- trebuința substanțe radioactive cu o activitate de 19.000 și mai târziu de 300.000. Aplicate pe pielea sănătoasă radiul produce după 5—15—20 zile o roșață pasageră, pielea iea un aspect brun și cade și rămâne o ulcerație superficială cu secrețiune foarte abondentă, nedureroasă și foarte rebelă. In lupusul tuberculos, Danlos pretinde că a avut rezultate exce- lente, când întinderea leziunilor nu erâ mare. In leziunile întinse vindecarea e dificilă, din cauză că e necesar să immulțim ședințele de radiație. Așezând substanța radioactivă in mijlocul unui placard întins de lupus în activitate, se vede după câteva săptămâni o ci- catrice albă și vindecarea parțială se mănține mult timp fără ten- dință la recidivă. S ar zice că radiul a dat cicatricei o imunitate, care o protege mai inulți ani contra recidivelor. In lupusul eritematos rezultatele sunt mult mai rele, cicatricele sunt prinse foarte repede de procesul tuberculos. Danlos a căpătat rezultate bune întrebuințând radiul cu o acti- vitate de 300.000 în epiteliome mici perlate. In nervi mici vascu- lari, după aplicațiuni de o oră repetate la câte 3 săptămâni, Danlos a obținut cicatrici mici, albe, netede. In leucoplasia dureroasă cu fisuri, limfangiome, epitelioma limbii, aplicațiunile de radiu nu au dat rezultate apreciabile, când leziunea erâ întinsă. Braunstein a încercat efectul unor substanțe făcute radioactive (apa și bismutul) în 8 cazuri de carcinom și sarcoin. El introducea substanțele sau prin injecție subcutanată, sau prin pensulare sau pe cale bucală. In toate cazurile pretinde a fi avut rezultat bun. El găsește avantagii in această metodă : 1) deoarece nu se produc ulce- rațiuni, 2) fiindcă se poate întrebuințâ și in cazuri de tumori inac- cesibile (cancer al esofagului și stomacului). Plimmer a făcut cercetări asupra a 17 bolnavi cu carcinom al glandei mamaie, al axilei sau buzei, întrebuințând 30 mlgr. bromur de radiu. Durata radiațiunii a fost dela 5—40 minute, durata tra- tamentului 1—3 luni. Rezultatul nul. El crede că radiul ar aveâ acțiune numai asupra celulelor tinere, cari cresc repede; celulele bătrâne, înconjurate de țesut libros nu ar ii influențate. Lassar a întrebuințat tratamentul cu radiu in tumorile hetero- plastice ale pielii. Aplicațiunea timp de */» oră cu 1 mlgr. bro- mur de radiu in o capsulă, mănținută cu băndițe de diachilon pe ____12____ tumoră, nu produce fenomene inflamatorii, nici necrotice. El a tratat in modul acesta melanomc (fi cancroide ale nasului și limbii și a căpătat vindecări complecte cu cicatrice turtite. E foarte important, după Lassar, ca tratamentul să lie sub imediata supraveghere a medicului. Cutiile in cari se păstrează obișnuit radiul nu se pol întrebuința in tratamentul unor tumori inaccesibile, cum sunt cancerul esofa- gului, stomacului, rectului. In aceste cazuri Einhorn a imaginat cap- sule de sticlă, aluminiu sau cauciuc, cari fiind legate cu tir de mă- tase sunt înghițite de bolnav, dacă voim să producem acțiune asu- pra stomacului. Pentru tumorile esofagului și ale rectului, capsu- lele sunt adaptate la bugii și mănținute astfel. Acest mod de tra- tament nu a dat rezultate. Strebel întrebuințează pentru tumorile mari următorul metod : substanța radioactivă e închisă într’un tub subțire de aluminiu și o introdusă astfel în tumoară cu ajutorul unui trocar. Exner a tratat cu ajutorul unui tub de broinur de radiu 6 cazuri de strictură carcinomaloasă a esofagului, introducând tubul cu o sondă esofagiană. In 3 cazuri el a obținut o dilatație suficientă. Rehns la rândul lui afirmă că a tratat cu succes cazuri de epitelioma limbii în ședința de 20 minute cu 10 mlgr. bromur de radiu pur. Primele încercări de tratament alo unei afecțiuni nervoase cu a- jutorul radiuhii au fost făcute de l'oveau de Courmelles. Acesta a tratat un caz do nevralgie facială gravă, tratată prin elongație și apoi prin secțiunea nervului. După fiecare operațiune s’a produs o perioadă de liniște, dar durerile au reapărut. După o aplicare de 4 zile de radiu do slabă intensitate, durerile nevralgice au dispărut cu desăvârșire. Darier a tratat nevralgii orbitare, cefalalgii și dureri la ataxici cu radiu, iar rezultatele, pe cari le-a obținut, au fost din cele mai satisfăcătoare. Prof. Raymond a observat, aceeaș acțiune sedativă a durerilor la ataxici ; dacă întrebuința radiul, durerile dispăreau câte odată ca prin minune. Radiul erâ aplicat în regiunile undo bolnavii indicau durerile și ele dispăreau uneori după câteva mi- nute. Spre a evită o eroare datorită sugestiunii, Raymond a între- buințat 2 tubi identici, unul cu radiu și altul fără radiu. Cu toate acestea Jules Rehns crede, că sugestiunoa ar fi jucat un mare rol la bolnavii tratați de Darier și Raymond. Singurele efecte pozi- tive, cari totuș so văd la ataxici, ar li redeșteptarea sensibilității 13____ Cutanate, pierduta la tabetici. Tratând mai mulți bolnavi ataxici cu radiu in momentul durerilor fulgurante, am putut constată o îmbu- nătățire simțitoare sau chiar disparițiunea durerilor. Aceste dureri dispăreau uneori aproape instantaneu. In nevral- giile sciatice rezultatul a fost mai puțin satisfăcător, poate din cauză că sciaticul e așezat mai profund, sau durata tratamentului nu a fost suficientă. Este greu pe de altă parte a depărta cu deosebire efectul sugestiei, dar totuș s’ar putea afirmă că radiul posedă pro- prietatea de a calmă durerile ataxicilor precum și nevralgiile. Medicii ca și chimiștii au constatat încă de mult că deseori apele cele mai puțin încărcate de săruri, cum sunt cele dela Plombieres și Neris în Franța, au cu toate acestea proprietăți curative tot așă de însemnate ca și apele mineralizate. Acelaș lucru se poate spune și de Gastein și Willbad. De curând s au găsit substanțe radioac- tive în apele dela Baden-Baden, Nauheim, Landeck și Karlsbad. Prezența heliului în gazele ce ies din oarecari izvoare sau sub- stanțe radioactive ale radiului, ne explică oarecari proprietăți ale acestor izvoare, pi* cari nici medicii, nici chimiștii nu le puteau explică. Poate faptul acesta ne face să înțelegem, de ce apele minerale transportate departe își pierd proprietățile lor active, căci emanațiunea odată dispărută, nu mai rămâne spre a zice astfel decât cadavrul. Fără îndoiala că și la noi trebue să existe ape radioactive, după cum au arătat D-nii Hurmuzescu și Severin în apele dela Slănicul din Moldova. In localitățile de altitudine foarte mare, cum e la Davos, aerul de asemenea are proprietăți radioactive. Jessen a putut cu această radioactivitate să împiedece creșterea bacteriilor, ca stafilococus aureus, prodigiosus. Bolnavii cari suferă de oarecare afecțiune nervoasă, ca isteria, neurastenia, boala lui Basedow se ameliorează în mod considerabil, sau chiar se vindecă în aceste localități. Ar fi exagerat a admite că aceste efecte salutare se datoresc în total radioactivității aerului, dar totuș nu ne putem opri de a admite, că această radioactivitate a acrului joacă un rol însemnat în vindecarea boalelor de mai sus. Activitatea nomolului vulcanic, cunoscut sub numele de Fango, e datorită în mare parte radioactivității lui. Aerul din pivnițele unde se păstrează Fango este foarte ionizat, iar conduclibilitalea aeru- lui extras din Fango e și mai mare. Nu e dar de mirare, ca acest 14 agent să dea un rezultat așâ de frumos In afecțiunile reumatismale acute și cronice. Un alt agent natural pe care medicina modernă îl întrebuin- țează cu succes în tratamentul diferitelor boale este mișcarea, iar științele la cari a dat naștere studiul ei sunt: Kinezitepapia, Me- canoterapia și Masoterapia. Aceste științe strâns unite între ele au ca bază 3 ordini de mișcări: 1) Mișcări active efectuate în mod voluntar de bolnav. 2) Mișcările cu rezistență, aceasta fiind produsă sau de me- dic, pe când pacientul sau omul bolnav execută o mișcare, sau de acesta din urmă pe când medicul face mișcarea. 3) Mișcările pasive efectuate de medic, fără ca pacientul să opue vreo rezistență. Masagiul aparține la această din urmă ordine de mișcări. Masagiul produce efecte directe, pur mecanice și efecte indirecte prin acțiuni reflexe. El lucrează asupra celor mai multe țesuturi și organe. Local el lucrează asupra edemurilor și exu- datelor pe cari le face să se resoarbă, de unde urmează dispariția tumefacției, a rigidității periarticulare și a durerilor datorite com- presiunii fibrelor nervoase. El lucrează în mod favorabil asupra mușchilor excitând contractilitatea lor și prin urmare împiedecând atrofia. In mod indirect masagiul regulează circulațiunea și prin urmare favorizează nutrițiunea. Schimbările nutritive sunt accelerate, după cum reiese din sporirea urinei și a ureei. In masagiul abdo- minal se întâlnesc aceste 2 moduri de acțiune, adică: prin acțiunea directă el excită fibra musculară atonă, prin acțiunea indirectă acti- vează și regulează circulațiunea abdominală. Cea mai mare parte din mișcările gimnasticei suedeze, creată de genialul Ling, se poate execută fără aparate; unele din ele însă, precum sunt acelea ce se întrebuințează în deviațiunile taliei, cer întrebuințarea aparatelor lui Zander. Cercetările principale de gimnas- tică suedeză sunt descompunerea mișcărilor, astfel încât numai unii mușchi se contractă, cari au trebuința de a li tratați, și rezistența ce medicul sau pacientul opune mișcării de executat. In acest mod se poate măsură și gradul și durata acestei rezistențe. Un alt ca- racter diferențial de gimnastica franceză este importanța ce se dă mișcărilor pasive ce suprimă ori ce sforțare din partea bolnavului. Masagiul Kineziterapiei și Mecanolerapiei se întrebuințează cu succes în diferitele boale de nutrițiune și în special în boalele sistemului nervos. 15 In serviciul meu (le boale nervoase din spitalul Pantelimon ma- sagiul se face de un orb, care cu o abilitate rară execută diferitele timpuri ale masagiuhii, precum și oarecari forme de Kineziterapie. Rezultatele Kineziterapiei în afecțiunile sistemului nervos și în spe- cial în Ataxie au întrecut toate așteptările noastre. Ataxia nu mai are acel prognostic fatal de altădată; ea nu mai înspăimântă pe bol- navi, de când Erankel a aplicat la tratamentul ataxiei educațiunea coordinațiunii mișcărilor, coordinație turburată de boală. Se face ree- ducațiunea mișcărilor dezordonate la acești bolnavi, începând dela mișcările cele mai simple, până la cele mai grele și mai compli- cate. Aceste mișcări pe cari bolnavul le efetcuează în pat la început cu ochii deschiși și mai târziu cu ochii închiși, apoi în stațiune și în mers până ce bolnavul încetul cu încetul câștigă cele mai multe mișcări pierdute. Pentru corijarea ataxiei membrelor superioare, de asemenea se învață bolnavul la început mișcări simple, combinate în urmă, pe cari le face cu degetele, mâuile, antebrațul, brațul, etc. Mai târziu el se îndeletnicește cu mișcări ce reprezentă adevă- rate jocuri de pacienți. Această medodă durează mai multe luni. Am introdus încă din 1897 în serviciul clinicii de boale nervoase tratamentul lui Eriinkel și pot spune că în general nu există caz de Ataxie, cart; să nu se amelioreze prin acest tratament. Numai în cazuri de complicațiuni ca Tuberculoză, boale de cord grave, acest tratament nu este aplicabil, precum și în cazuri de artropatii și de orbire. In diferitele ticuri facem uz de o variațiune a metodei prece- dente, consistând în imobilizarea mișcărilor în mod progresiv, la început 1—2—3 secunde, atât încât pacientul poate să stea fără a se obosi, până ce va sta foarte mult timp, chiar ore fără tic și în mișcări sistematice a regiunii atinse de tic. In opoziție cu cura de mișcări de care am vorbit, este cura de rd- paos, ce joacă un rol atât de mare în terapeutica modernă. Rezulta- tele acestei cure, ce se datorește lui Weir-Mitchell, consistă în dispa- rițiunea fenomenelor de auto-intoxicație, datorită surmenajului (ce- falie, insomnie, inapetență), în disparițiunea fenomenelor dureroase, mai cu seamă când acestea sunt legate* de căderi vibrate, în dis- parițiunea multor turburări nervoase observate la neurastenici și în oarecari psicoze. In tuberculoza pulmonară repausul joacă un rol preponderent, el regulează funcțiunea termică, face să dispară fe- bra, surmenajul și împiedecă uzarea forțelor. La cura de repaos trebue însă asociată cura de aer și supraalimentațiunea. Răpaosul 16 poate aveâ aceea.? importanță in tratamentul Neurasteniei prin sur- menaj, ca și in tratamentul tuberculozei. In tratamentul unor afecțiuni nervoase și în special în al Neu- rasteniei și al Isteriei cura de repaos se însoțește de izolarea bolnavului. In general izolarea nu produce toate efectele sale sal- vatoare, decât numai când bolnavul este așezat într’un institut special, unde el nu primește nici o vizită dela părinți sau rude și amici, cari de obiceiu întrețin sau chiar exagerează starea morbidă. Când răpaosul și izolarea au produs dejâ o ameliorare simțitoare a stării bolnavului, i se pol permite oarecari exerciții lizice ca plim- bare în parc, bicicletă în mod modest și distracțiuni potrivite cu localul unde se ailă: desen, fotografie, oarecari jocuri cari produc o distracție salutară. In afară de Isterie și Neurastenie grave, izolarea este un trata- ment eroic în tratamentul alcoolismului, morfinomaniei, etc. Este inutil a se adauge că izolarea este obligatorie pentru alienați cu fenomene de excitație, melancolie acută, pentru cei cu delir de persecuție, pentru degenerați obsedați de idei de sinucidere, etc. Medicina modernă a luat în considerațiune serioasă influența stării psihice asupra organismului bolnav. Elementul sufletesc joacă un rol preponderent în geneza multor boale dinamice ale sistemului nervos. Reprezentația mintală, idea fizică, emotivitatea nu numai că creează aceste boale, dar le întrețin, le modifică și schimbă evoluția lor, după modul cum activitatea sufletului nostru este îndreptată. De acilea a născut o metodă de tratament veche ca și lumea, Psihoterapia, întrebuințată de sa- cerdoți în templele antice, dar studiată și aplicată, în mod știin- țific, numai dela autorul școalei lui (Jharcot dela Salpelriere și a celei de la Nancy, a lui Bernheim. Acest tratament e bazat pe re- lațiunea ce există între reprezentația mintală și starea fizică. A cu- getâ însemnează a lucra, zice Taine, iar Bain susține că acțiunea este criteriul suprem al credinței. In acelaș senz se exprimă și Ribot: Reprezentarea unei mișcări este o mișcare ce începe, o miș- care in stare născândă. 'Fot așâ de semniliciativă este cugetarea următoare a lui Stricker: Este imposibil unor persoane a aveâ reprezentarea mintală a unui cuvânt, fără ca să se petreacă în mușchii, ce servesc la pronunțarea acestui cuvânt, o mișcare co- respondentă. Putem cită aici pe Maudsley: Acțiunea specială mus- culară nu este numai exprimarea unei pasiuni, dar face chiar parte din aceasta pasiune. ___17 Psicologia și patologia nervoasă la rândul lor ne arată că idea poate să provoace o senzație. Gothe povestește că el putea să vază înaintea ochilor un obiect cu toată intensitatea realității, aluncea când se gândiâ la el. Am văzut la Paris pe celebrul calculator Inaudi, un calculator de forță ce făceâ calculele cele mai complicate, prin aceea că vedeâ înaintea lui ca pe o tablă cifrele cu cari lucră. Idea provoacă o secreție. Cine nu cunoaște influența ideii asupra producțiunii lacrămilor, cine nu știe că vederea unei mâncări do- rite aduce saliva în gură? Dar chiar pofta de mâncare este un fapt psihic, cum a arătat-o Pawlov în experiențele lui recente. Hipocrate cunoștea acum vreo 2.000 de ani influența ideii asupra digestiei. Dar tot idea poate împiedecă o senzație. Astfel istericele ce su- feră de Anorexie, adică de lipsa complectă de poftă de mâncare, pot petrece zile și săptămâni fără a mânca aproape nimic. Succi nu postește îndelungat tot printr’un mecanism analog? Idea poate provocă o mișcare, cum o poate inhibă. Cazurile de mutism prin spaimă, sau de paralizii psihice, cum se spune, o probează. Charcot citează cazul unei mame ce voiește să lovească pe fiul, dar în mo- mentul acela brațul i se paralizează. Prin idee însă se pot pro- duce la unii indivizi predispuși fenomene mult mai complexe: ast- fel este schimbarea ritmului inimii, astfel este contractarea volun- tară a pupilei, astfel este letargia și somnul isteric ce poate dura săptămâni și chiar luni, astfel este în fine moartea aparentă Ia Fakiri. Dar dacă influența covârșitoare a sufletului asupra întregii noastre vieți este dovedită, este lesne de înțeles că tot prin idee vom putea da graiul celor muți din spaimă, celor paralizați din emoție. Grație psicoterapiei, vom da tonusul și curajul necesar celor descurajați. Psicoterapia în boalele organice ale sistemului nervos a fost pre- conizată de Bernheim. Acest autor observă cu drept cuvânt că ori ce boală organică se însoțește de turburări nervoase secundare, ce constituesc un fel de răsunet al boalei organice. Ele sunt datorite preocupărilor morale, turburărilor de nutriție, toxemiilor și asupra lor psicoterapia poate avea o bună influență. Psicoterapia ridică forțele, redeșteaptă apetitul, combate insomnia. Dar terapia psihică poate să aibă înrâurire chiar asupra turburărilor funcțiunilor pro- vocate de organul bolnav, căci cum a arătat Bernheim, câmpul tur- burărilor funcționale întrece deseori cu mult câmpul leziunii or- ganice. Se știe că una și aceeaș leziune, cel puțin în aparență poate provocă la un bolnav o durere vie, la alții moderată și la alții nulă. Se știe, pe de altă parte, că isteria se asociază nu tocmai rar a 18____ cu diferitele boale organice. Psicolerapia este in stare de a modi- fică, de a vindecă aceste fenomene adăugate. Ea va face să dis- pară prin organul medicului durerea, teama, spaima ți alte turburări morbide. Prescripțiunea unei porțiuni, unei fricțiuni va materializa, spre a zice astfel, acțiunea sugestiunii. Se vede dar că psicoterapia este o metodă însemnată de tra- tament; în unele boale sine materia ea este suverană și rezultatele ei sunt, spre a zice astfel, miraculoase; patogenia acestor boale fiind de ordine psihică, de asemenea și tratamentul trebue să fie de acelaș fel. Este evident că această metodă de tratament nu tre- bue lăsată în măna șarlatanilor sau a empiricilor ce abuzează de credulitatea bolnavilor. Opoterapia sau organoterapia este o metodă de terapeutică re- centă, deși originile ei se pierd în noaptea timpurilor. Ea consistă în întrebuințarea de sucuri extrase din glande, din parenchim sau din țesuturi de proveniență animală spre a combate fenomenele morbide produse de turburările sau insuficiența organelor sau țe- suturilor corespondente ale omului, sau încă spre a suplini orga- nele ce funcționează în mod sinergie. Din timpurile cele mai depăr- tate popoarele sălbatice mâncau oarecari organe zise nobile (inimă, creier) ale animalelor omorîte la vânătoare sau chiar ale oameni- lor omorîți în luptă spre a-și apropia calitățile pe cari ei le atri- buiau acestor organe. Se cunoaște obiceiul ce există în mai multe țeri ca Cloroticele să bea sânge de bou, iar cei cu piatră la ficat să bea fierea dela acelaș animal; el e bazat tocmai pe tradițiunea veche de care vorbirăm, adică că boala unui organ suferind la om trebue tratată prin organul corespondent dela omul sănătos. Această me- todă primitivă de tratament a primit o bază experimentală în urma cercetărilor lui CI. Bernard, SchiiT și mai cu seamă ale lui Brown Seqard asupra secrețiunilor interne. Acest din urmă autor a arătat că nu numai glandele închise, dar chiar și glandele cu un canal secretoriu, elaborează și trimit în sânge substanțe ce joacă un rol însemnat în schimburile nutritive; iar alterațiunea, insuficiența sau absența acestor substanțe determină fenomene de intoxicație sau turburări organice. Trebue dar ca în aceste cazuri să înlocuim aceea ce lipsește prin organe sau substanțe de acelaș fel, adică sau ad- ministrăm bolnavului organul însuș dela un animal sănătos sau un extract sau materia lui activă. Fiziologia nu ne dă explicațiuni aprofundate asupra secrețiunilor interne, de aceea și cunoștințele 19 noastre asupra modului do acțiune a organelor întrebuințate în scop terapeutic sunt insuficiente. In ori ce caz nu există nici o îndoială că trebue să ținem seamă de felul speței animalelor dela cari luăm organele și de forma subt care administrăm aceste organe. Cu siguranță fiecare organ, fiecare țesut varsă în sânge, în afară de produse de desintegrație, și altele necesare pentru trolismul general al organismului. Dar importanța acestei socrețiuni depinde dc rolul fiziologic al fiecărui organ și de sinergiile lui funcționale. Sunt organe al căror coeficient dă naștere la turburări nutritive considerabile. Rolul secrețiunii interne a acestui organ este indiscutabil, astfel este în prima linie corpul tiroid, ficatul, timusul, corpul piluitar. Nu tot astfel este cu țesutul muscular, nervos, cu prosirata, pulmoni, etc., a căror secrețiune internă nu pare a avea un rol atât de important, sau mai bine zis atât de evident ca acela al organelor precedente. Ori cum ar fi, trebue admis în starea ac- tuală a cunoștințelor noastre că fiecare organ, fiecare țesut pro- duce o secrețiune internă, ce mănține echilibrul nutritiv, că între unele organe există o sinergie funcțională, iar între altele un an- tagonism. Forma subt care se administrează agenții opoterapeutici este următoarea: 1) Grefa subcutanată sau inlraperitoneală a glandelor sau a țesu- turilor proaspete dela animale vii sau sacrificate de curând, mai cu seamă când digestia modifică această acțiune. 2) Injecțiile in- travenoase, inlraperitoneale și mai cu seamă subcutanate de extracte, în cazuri unde sucul este alterat de fermenți digestivi. Acest mod de tratament a fost întrebuințat mai cu seamă de Brown-Seqard. 3) Ingestia organului proaspăt sau conservat sau a principiilor ac- tive prin gură sau pe cale rcclală. Sunt puține mcdicațiuni cunoscute, cari să dea rezultate atât de salutare ca opoterapia tiroidiană în diferitele forme clinice depen- dente de insuficiența glandei tiroide. Să luăm de ex. Mixedemul, maladie mai frecuentă la femeile tinere și la copii. Bolnavii atinși de această afecțiune prezentă un aspect cu totul special: fața și pleopele sunt tumefiate, figura e rotundă ca o lună plină, fața dorsală a mânii este de asemenea umflată, există apatie intelectuală, iar la copii o întârziere în desvoltarea oaselor și a părului, a inteli- genței. Temperatura e scăzută. După administrarea corpului tiroid tabloul acesta se schimbă în mod complet. Copiii cresc, părul se dc^svollâ, inteligența se deșteaptă, nu mai sunt apatici, pielea se 20 desumflă și figura iea aspectul normal. Este o adevărată reînviere a organismului. Spre a reveni la secrețiunea internă a glandei tiroide și la opo- terapie, trebue să reamintesc că lângă acest organ se află situată o altă glandă mult mai mică, glandulele paratiroide, descoperite de Sandstrom și de Gley. Cercetările lui Moussu, Kohn, Verdun, Cri- stian, Vassale și Generali, Jeandelize, Biedl au probat că aceste din urmă au o funcție cu totul deosebită de aceea a corpului tiroid, adică că glanda tiroidă este un organ trofic prin excelență, iar glandulele paratiroide prezidă la exercițiul normal al mobilității. Intr’adevăr, leziunile acestor glandule se însoțesc de turburări de motilitate, printre cari cele mai cunoscute sunt Tetania, Eclampsia, etc. Am putut de curând să aduc o probă foarte doveditoare pentru această opiniune. Unei fete de 18 ani, ce suferiâ de Tetanie clasică, prezentând prin urmare contractura extremităților, i-am administrat emulsie glicerinată de glanda paratiroidă de bou și rezultatul a fost splendid. Subt influența acestui tratament accesele de Tetanie au dispărut, dar fapt mai interesant, și semnele fizice ce carecteri- zează această boală (semmul lui Trousseau, lui Chvostek și Hoflmann) au dispărut de asemenea. Țin să adaug că un autor italian, D-r Vassale, aproape în acelaș caz ca al meu a ajuns la acelaș rezultat. Thymus, un alt organ ce pare a aveâ o corelație fiziologică cu corpul tiroid, după cum rezultă chiar din analogia de compoziție chimică a extrac- telor acestor 2 organe, ce conțin compuși iodați, a fost întrebuințat în cloroză, anemie, leuceinice și mai cu seamă în gură, unde Mikulicz a obținut bune rezultate. Corpul pituitar, o altă glandă cu secrețiune internă, de ase- menea după toate probabilitățile joacă un roi însemnat în procesele nutritive ale organismului, după cum reiese din constanta leziune a ei în boala descrisă de P. Mărie subt numele de Acromegalie, caraterizată prin sporirea considerabilă a volumului extremităților. Pastile de glandă pituitară au fost întrebuințate pentru prima dată de mine în tratamentul Acromegaliei, apoi de Mendel. de Cyon, etc. Domnilor Colegi, Medicina modernă nu aspiră numai la îngrijirea individului izolat de societate, ea urmărește un țel mai înalt, adică prezervarea so- cietății de diferite boale și îmbunătățirea rassei omenești. Urmărind acest program, ea nu iese din atribuțiunile sale, dar uzează de o t _________________________________21___ prerogativă a ei, căci una clin cauzele cele mai frecuente de boală a individului este mediul social, iar medicina este datoare să se ocupe de toate cauzele boalelor. Tuberculoza, pelagra, sifilisul, alcoolizmul, etc. sunt adevărate boale sociale. Să luăm mai întâiu tuberculoza. Este constatat azi, că acest flagel social ridică într’un an mai multă lume decât cholera in 2 ani in tirajul epidemiilor celor mai mortale. S’a calculat că in Franța capitalul reprezentat de acești morți se ridică la 1 miliard pe an. Fără îndoială ca și la noi pier- derile cauzale de tuberculoză sunt considerabile și constituirea so- cietății pentru profilaxia tuberculozei se impunea. Dacă Insă aceste boale și in special pelagra la noi sunt rele so- ciale și prin urmare un pericol social, este natural ca să ne gân- dim, că cei privilegiați și cari sunt la adăpostul acestor rele sociale, să dea ajutor celor cari suferă. Tuberculoza presupune uh germen și un teren. Germenul e deseori adus de praf sau de aliment, cari sunt factori de ordine socială, dar terenul de ce depinde? Fără îndoială, că, la rândul său, fie prin naștere, prin ereditate, educație, mediul școlar, găsim însă tot- deauna ca factor iarăș mediul social. Tuberculosul e o victimă a societății, ce n’a știut să-l împiedece de a se contamina. Pentru pe- lagră lucrul e și mai evident, este poate chiar boala cea mai izbitoare de influența mediului social asupra unei victime, care nu știe să se apere, care nu poate să se apere. Țăranul mâncând porumb stricat devine pelagros. Dar de ce mănâncă porumb stricat? Fără îndoială că mediul in care trăește îl obligă să se'hrănească cu asemenea porumb. Societatea este datoare a repară greșeala față do această victimă exploatată de o societate rapace și fără milă. Este timp ca să înceteze acest abuz neomenesc, caro conduce fără îndoială la degenerarea fizică și la disparițiunea unei părți a populațiunii rurale. Să nu so crează că societatea și-a plătit datoria față do acești nenorociți, prin faptul că so construesc pe- lagrozerii sau li se dau medicamente. Trebue să li so dea ceva mai bun, ce ar puteă să-i scape de mizerie, să-i împiedece de a de- veni pelagroși. Le trebue mai întâiu pământ spre a-1 munci și a produce necesarul spro a se hrăni, a se îmbrăcă, a se adăposti și a-și asigură existența. Țăranul sănătos este cea mai mare bogăție a acestei țeri. Preocuparea statului de a îngriji pe pelagroși, sau înscrierea de sume mai mari sau mai mici în bugetul diferitelor orașe pentru tratamentul boalelor este o măsură fără îndoială bună, dar cât 22 mai bine și mai înalt ar fi ca statul și societatea să lucreze ia prevenirea boalelor, lucru care ar fi mai științific și mai umanitar. Chestiunea alcoolismului este tot așâ (le importantă din punct de vedere social; într’adevăr, modul cum se debitează alcoolul azi in orașe și în special la sate, cu autorizarea statului, este aproape o crimă socială. I se permite țăranului a se otrăvi cu alcool impur de toate spețele, ba chiar este îndemnat și exploatat la aceasta, iar pierderile materiale și interesele ce rezultă pentru țară și stat sunt enorme. Incassările fiscului sunt mici în raport cu sacrificiile enorme ma- terialo și sociale pe cari trebue să le facă societatea și statul pentru repararea relelor produse de alcool și pelagră. La rândul lor tu- berculosul, pelagrosul, alcoolicul, sifiliticul, victime ale cauzelor so- ciale, devin un nou pericol pentru societate. Tuberculosul va contaminâ pe cei cari trăesc în acelaș mediu cu el. Alcoolicul va putea compromite generațiunile viitoare, prin transmiterea unei stări de degenerescență mintală și fizică, iar prin exemplul cel rău va contagionâ pe semenii lui. Descendenții alcoo- licilor se rezumă in degenerați, epileptici, alienați sau slabi de spirit, se cunosc pe de altă parte consecințele teribile ale sifili- sului ereditar, precum și contagiositatea diferitelor boale veneriene. Este dar o obligațiune strictă de a luptâ pentru a limită întinde- rea acestor rele sociale prin societate,. căci altmintrelea societatea riscă pericolul degenerescențoi. Boalelor sociale trebue să se o- pună remedii sociale, spre a stabili un echilibru normal social și economic. Ceî mai mulți dintre tuberculoși ca și pelagroșii sunt săraci, nu e dar posibil ca cu mijloacele lor să întreprindem lu- pta în contra pelagrei și a tuberculozei; pe de altă parte, statul nu poate să intervină totdeauna, dar trebue ca solidaritatea socială și mutuală să dea concursul lor. Trebue mai întâiu de toate să se facă prevențiune și igienă socială. Pentru boalele infecțioase și, în special, pentru tuberculoși, ca mijloc de prevenire în prima linie intră salubritatea locuinței. Rolul mutualităților în tratamentul boalelor sociale este mare, pre- cum este mare și in diferitele momente ale individului. In adevăr există azi în multe țeri mutualitate de copii, mutualități școlare, societăți de ajutor mutual. La Viena din 1894 există inutalitatea maternelă, o instituție foarte umană, care permite mumelor, cari lucrează în usine, a alăpta copiii lor în primele luni ale vieții, iar consecința ei e o scoborire progresivă a mortalității infantile 23 printre societare. E destul să spunem câ dela 1894—1902 morta- litatea a scăzut dela 21 la 9° ₀₀; acelaș lucru începe a se face pentru tuberculoși. Este In interesul inutualilății a se face pre- vențiunea antituberculozâ, pentrucă boala diagnosticată la început e curabilă, când o bine îngrijită. Una din cele mai utile instituțiuni, preconizată de diferite con- grese de igienă, este aceea a cazierului sanitar al caselor. Toți igieniștii s au ridicat in contra nesuficienței legislațiunii in această privință. Proprietarii do case să lie ținuți a îngriji de de- sinfecția imobilului lor și a preveni autoritatea sanitară în caz de boală contagioasă. Este o datorie ca să nu se exploateze un imobil nesănătos, după cum e o datorie ca nici un măcelar să nu debi- teze un animal bolnav. Congresul internațional de tuberculoză a formulat dosiderate im- portante relativ la locuință. In rezumat: Se va institui in toate orașele de cel puțin 20.000 locuitori o anchetă pentru a stabili repartiția tuberculozei in case și-a căută legile acestei distribuții. Este de dorit să se stabilească in toate orașele un cazier sanitar al caselor. După toate datele și cercetările, rezultă că locuințele insalubre sunt un continuu pericol de infecțiune pentru umanitate și un pro- pagator al boalelor și in special al tuberculozei. Singurul mijloc spre a se opune acestui pericol este crearea unui serviciu de cazier sanitar al caselor, așâ cum funcționează de mult timp la Bruxelles și de 11 ani la Paris. Fiecare casă ar trebui să-și aibă dosarul său compus din : 1. Coperta, purtând arondismenl, cartier, stradă și număr. 2. Plan cu canalizări, puțuri, șanțuri, etc. 3. Descrierea imobilului. 4. Decesele prin boale transmisibile, survenite în fiecare zi in casă. 5. Dcsinfecțiile operate, datele și cauzele lor. 6. Indicația lucrărilor indicate de biuroul de igienă. 7. Rezultatele anchetei sanitare, când ar fi fost recunoscută ne- cesară. Este sigur că orașele cele mari ale noastre se aflăîntr’ostare igienică din cele mai detestabile ; dacă in centrul Bucureștilor se văd case elegante, străzi pavate, canale, la periferie sunt cartiere absolut orientale și murdare și chiar în apropiere de centrul Bucureștilor se află gropile lui Aristide, Mincu și Uatu, locuite de țigani, cari constitue adevărate focare de infecțiune, de unde au plecat diferite 24 epidemii asociate, cari au fost studiate in detaliu de d-1 Prof. Babeș. Existența acestor gropi constitue un fel de vot de blam dat stării sanitare a Capitalei. într’o țară civilizată asemenea gropi infecte n’ar mai putea există. Este adevărat că iluminatul cu electricitate, a cărui necesitate nu s’a simțit de loc, s’a întins in multe orașe din țară; pe când șoselele sunt neglijate, pavajul e miserabil, iar apa cea de toate zilele lipsește. Apei care este vehiculul agenților patogeni, nu i s’a dat toată atențiunea care o merită. I n alt rău de care am fost isbit in diferitele mele călătorii prin țară a fost lipsa de plantații sub forma de grădini sau squaruri, lipsă foarte simțită în Capitală, unde spre rușinea noastră nu dis- punem de asemenea locuri igienice necesare sănătății noastre. In țerile civilizate a început deja să so agile chestiunea grădinilor po- pulare ; astfel vedem că consiliul de administrație al alianței de Igienă socială din Paris a emis următoarele desiderate. 1. In principiu ori ce oraș să rezerve in interiorul său sau îm- prejur spații mari libere, cari vor li destinate jocurilor de copii și sporturilor pentru adolescenți și adulți. 2. Parlamentul să nu autorizeze întinderea unui oraș, decât dacă mănține libere rezerve de terenuri destinate a protejâ igiena ur- bană. Este timpul azi ca să ne gândim și noi la aceste măsuri. Domnilor Colegi, O boală socială care trebue să preocupe de urgență pe oamenii noștri! de stat e Pelagra. Pelagra este un pericol național, iar cauza, singura cauză care o produce, este porumbul stricat; porumbul dar trebue înlăturat, o singurul mijloc bun, deși radical de a face să dispară pelagra: Sublata cauza, tollitur effeclus. N’ar fi exagerat poate se zic că în anul 1750, când s’a introdus cultura porumbului, a fost un an ne- fast pentru Țara-Românească: pierderile cauzate țerii de porumb sunt imense: țara a fost lipsită de numeroase brațe ale fiilor ei, familia de conducătorul ei; iar în schimb statul trebue să-și im- pună sacrificii spre a îngriji pe acești bolnavi, sau spre a-i întreținea în calitate de alienați în azile. Am văzut pe acești nenorociți în Pelagrozeria dela Roman, condusă de d-1 Dr. Vasiliu, care depune mult zel pentru îngrijirea lor, dar din nenorocire, boala ajunsă în a lll-a fază e aproape incurabilă. Și mult timp o să suporte statul aceste 25 cheltuieli, căci starea actuală e consecința fatală a unei greșeli ce se continuă încă do mult la noi; se consacră o sumă mare de bani pentru îngrijirea unor boale incurabile, iar nu pentru preve- nirea lor și o anomalie atrage totdeauna după sine pe alta, cum zicea Goofroy St. Hilaire. Tendința accentuată a medicinei moderne- este prevenirea boalelor. Această directivă nu se aplică numai la pelagră, dar la cele mai multe boale ce au un caracter social. Nu există problem mai grav, mai important, din punct de ve- dere social și etnic, decât hrana țăranului român. S’au instituit co- misiuni spre a studiâ această chestiune, s’au scris articole, s’a dis- cutat chestiunea in presă; înseși guvernele au fost preocupate de a- ceaslă chestiune și cu toate acestea nu se vede nici un semn de îndreptare. Pelagra își urmează cursul ei victorios, ea decimează po- pulațiunea rurală, dând o lovitură de moarte vitalității celei mai bune din populațiunea noastră, preparând astfel degenerațiunea nea- mului nostru. Trimit pe aceia ce doresc a aveâ cunoștințe mai com- plecte în această privință la lucrările D-lui Prof. N. Baheș, și la acelea ale D-rilor Ncagoo și Proca. Pelagra crește, iată țipătul de alarmă pe care-1 dau toate sta- tisticile: In anul 1888 au fost 10.626 persoane bolnave. » » 1892 » » 16.488 » » » » 1893 » » 7.091 » » » )) 1894 » » 6.694 » » » » 1895 » » 7.531 » » )) )> 1896 » » 17.912 » » » » 1897 » » 19.796 » » iar in 1905 » » 100.000 » » Așadar dela 1888—1897, numărul pelagroșilor s’a îndoit aproape, iar dela 1897—1905, adică în 8 ani, numărul s a incincit. Este pur și simplu groaznic. Ce formă va luâ această progresiune, numai Dumnezeu o știe, dar flagelul e înspăimântător. Degenerescența fizică, morală și intelectuală bat la poarta țerii noastre, țară mică, dar în- conjurată de vrăjmași mari și puternici. Sora noastră de suferință Italia, cu care ne înrudim nu numai prin sânge, dar și prin ne- norocirile provenite din pelagră, a știut să lupte cu folos în contra flagelului pelagrei, căci aceasta, departe de a face progrese, descrește din contra. Astfel în 1889 erau 104.067 pelagroși, iar în 1899 a- ceastă cifră a scăzut la 72.603. 26 ■ K »—- ■ ■ — ——- - — Este oare porumbul un aliment indispensabil, de care țăranul român nu se poate desface fără vreun pericol pentru sănătatea lui? b'ără îndoială că nu. Să vedem mai Întâiu compoziția comparativă a porumbului și a grâului. Grâul conține: Porumbul Apă 13 37 . ’.......................13.35 Subst. azotate 12.64.................9.43 Grăsime 1.41......................... 4.29 Amidon și zahăr 68.92 ............. 69.33 Celuloză 2.00........................ 2.29 Cenușe 1.66.......................... 1.29 Dintre cereale, porumbul și ovăzul sunt cele mai bogate in ma- terii grase ; orezul e cel mai sărat;. Porumbul se digeră lesne, insă 15.20°/ₒ din substanțele sale azo- tate nu sunt absorbite de intestin. Așadar micul avantaj al porumbului ar fi cantitatea mai mare de substanțe grase ce conține. Dar oare acest exces de grăsimi este el atât de necesar pentru vigoarea țăranului nostru, incât să se compenseze pagubele enorme ce a suferit și catastrofa ce ne amenință ? De sigur că nu. Dar țăranul bulgar, care nu se hră- nește de loc cu mămăligă, nu este el viguros, nu este el rezistent? Să ne-o spună aceia cari 11 cunosc, ei afirmă că da. Și in urmă iată pe fiul de țăran român, luat in armată, trece dela regimul mămă- ligii la acela al pânii, și nu se resimte de loc de părăsirea potentei. Ce să mai zic do Românii din Transilvania. Sar putea insă face și obiecțiuni la modul meu de a vedea, care consistă în înlocuirea porumbului prin grâu. S’ar putea zice d. ex. că, din momentul ce porumbul stricat este acela ce produce pe- lagra, ar fi mai rațional a pune pe țăran in condițiuni mai bune de cultură a porumbului, incât să-l culeagă la timp și să-l cultive de asemenea la timp. Prin urmare trebue să se revadă tocmelile și legile agricole cari, după cum a zis-o foarte bine d-1 D. Sturdza, venerabilul secretar perpetuu al Academiei, nu au avut în privire țărănimea ci s au exercitat în contra țăranului. Și tot d-sa, condus de o adevărată iubire de țăran, a exclamat: Cine nu știe că, pe când cultivatorul mare recoltează un porumb excelent, cultivatorul mic nu vede pe ogorul lui decât porumb necopt și stricat? 27 Nodul chestiunii ar fi dar a se găsi formula legală de a lucră ogorul lui la timp. Singura soluțiunc științifică ar li. dacă nu mă înșel, a se con- sideră pelagra ca un accident de muncă, de care să lie făcut răs- punzător arendașul, ceeace poate s’ar părea exagerat. Dar chiar în această soluție, cine ar împiedecă dezastrul produs de secetă ca in anii trecuți, unde cultura porumbului a fost compromisă, atunci când aceea a grâului a prosperat. Dacă arendașul poate li făcut mai mult sau mai puțin răspunzător de calamitățile pelagrei, căci țăranul nu numai că nu poate să-și cultive porumbul la timp, dar după mărturia mai multor colegi, unii arendași, oameni rapaci, ca să nu zic criminali, au dat uneori cu știință nenorociților do țărani să mănânce po- rumb stricat, nu se poate însă să Io atribue pagubele produse do secetă. De aceea mi se pare că înlocuirea treptată a porumbului prin grâu se impune. Am auzit pe d-1 I. Kalinderu, respectatul nostru președinte, a cărui competință în aceste chestiuni este indiscutabilă, susținând o opinie la fel. In line aș putea adăugă un alt argument in favoarea opiniunii ce susțin, este legea de progres a poporului co a cultivat porumb. Intr’adevăr și in Franța, în special in pro- vinciile de sud, s’a cultivat porumbul, dar astăzi porumbul nu se mai întrebuințează decât pentru hrăniroa unor animale, iar din făina do porumb se mai face în unele localități un fel de pane, adică se coace la cuptor ; neapărat că această transformațiune in alimenta- ție e datorită îmbunătățirii economice a țăranului francez. Iată măsurile profilactice, propuse de d-1 Prof. Babeș, relativ la pelagră in una din lucrările sale. a) Cultura porumbului să lie bună; țăranul să-și poată cultiva bine ogorul său de porumb și porumbul să se poată coace și usca bine. b) Statul să îngrijească ca țăranii să cultive porumbul in mod rațional și să nu-1 semeno ia munte, unde nu crește și nu se coace. Preotul și învățătorul să îndrumeze pe țărani și să-i invețe a cultivă zarzavaturile și a cultivă pomii roditori. c) Trebue înliințate comisiunii de control, în ce privește cultura porumbului, și să se semnaleze ministerului toate abaterile. d) Ar trebui precizate locurile unde să se cultive anumite feluri de porumb și să se stabilească dacă nu cumva sterilizarea porum- bului sau scoaterea germenului pentru prepararea uleiului s’ar putea introduce și la noi; mălaiul să se conserve mai bine, așă ca să nu mai dea naștere pelagrei. 2K e) Recomandă înființarea de brutării rurale și de ospătarii popu- lare, cari ar li cei mai bun mijloc pentru combaterea pelagrei. l)-rul Neagoe arată că instalarea unei astfel de instituțiuni ar li de- stul de scumpă. Pânea ar li mult mai scumpă ca mămăliga. Dr. Vasiliu (Roman) a recomandat o pane preparată deadreptul din grâu muiat și frământat, însă o de 2 ori mai scumpă ca mămăliga. f) Statul ar puteâ obligă unele instituțiuni să creeze cuptoare pentru țărani, acolo undo bântue pelagra ; ar trebui apoi să în- ființeze ospâtării populare, undo să so găsească mâncare ieftină. g) Ar trebui înliințate cuptoare pentru uscatul porumbului, mai ales acolo unde toamna este ploioasă. Hambarele să fie construite sistematic și bine ventilate și să nu se adune porumbul în grămezi mari, neputându-se uscâ bine. h) Statul să interzică comerțul cu porumb stricat. Ar trebui ca pedeapsa să nu fie amendă, ci închisoare, și contravenienții ar trebui să piardă dreptul de a mai luâ moșii în arendă. i) Să se supravegheze semănarea la timp, culegerea și păstrarea porumbului, morile, măcinatul porumbului, îngrijirea, răcirea și pă- strarea mălaiului. k) In comunele cele mai bântuite să lie un agent sanitar, care să supravegheze alimentația țăranilor. I) Trebue ca fiecare familie de țăran să capote atâta pământ cultivat, încât produsul să ajungă pentru trebuințele vieții. Pământul statului să lie vândut țăranilor, cu preț mic și în sate depărtate și pășunatul să fie cu preț ieftin. m) Ar trebui ca statul să insiste asupra asigurării atât a recoltei țăranilor cât și a animalelor lor de muncă. n) Statul ar trebui să îndrepteze și starea igienică a satelor; in școalele rurale ar trebui să se dea o mai mare atențiune igienii, culturii pământului, tratării porumbului, pomilor și zarzavaturilor. Autoritățile precum și particulari, cari întrebuințează lucrători în regiuni bâluite de boale epidemice ca malaria, pelagra, sunt obli- gați a protegiâ pe lucrătorii lor, după indicațiunile autorităților sa- nitare împotriva acestor boale. De chestia pelagrei este unită chestia țărănească, de care s’au o- cupat de curând oameni foarte competenți, între cari trebue să ci- tăm în prima linie lucrările d-lui S. Haret, ale d-lui D-r N. Manolescu, fost director al serviciului sanitar, și ale d-l Xenopol. Voiu cită acilea măsurile judicioase propuse de d-1 S. Haret în această chestiune: 29 A se înlesni țăranilor putința de a deveni proprietari ; a li se crea și a li se înlesni putința do a ii arendași; a ii puși în poziție să scoată un folos mai mare decât cel de astăzi din pă- mânturile ce vor cultiva, lie ca proprietari, lie ca arendași; a li se asigura stăpânirea efectivă a pământului lor, făcându-se impo- sibilă arendarea lui către cămătari, sau alte chipuri de expro- piere mai mult sau mai puțin disimulată; să se iea măsuri pentru a se evită fracționarea indelinilă a proprietăților țărănești ; a se luă măsuri ca țăranii să fie scutiți, cât mai mult se va putea, de exploatarea mijlocitorilor de orice fel; ca ei să fie asigurați contra nenorocirilor mai mult sau mai puțin periodice sau accidentale, ca seceta, grindina, focul, epidemiile, epizootiile; ca ei să fie apărați în mod sigur contra foametei; să se pună frâu alcoolismulu; să li se asigure o justiție grabnică, comodă și ieftină; să li se asigure o administrațiune bună și onestă; să se răspândească la sate cul- tura intelectuală, câtă este indispensabilă. Dacă nenorocitul de țăran, acela ce e menit să întreție vitali- tatea neamului nostru și prin vlăstarele lui tinere să regenereze forțele slăbite ale sănătății noastre, sufere de mizerie, se hrănește în mod insuficient și prost, nu e tot astfel cu noi ceștialalți mai fortunați, cari mâncăm aproape totdeauna mult și mai cu seamă prea multă carne. Aș trece repede peste această chestiune, dacă ea n’ar avea o deosebită importanță socială. Hirschfeld prin experiențe pe el însuș a arătat că un adult, riguros, se poate mulțumi cu 5—7 gr. de azot. Se știe că, după cercetările la Hunter, un hectar de pământ cultivat pentru nutreț dă pe an, în carne și grăsime, o energie de 785,000 calorii, dintre cari cea mai mare parte e datorită gră- simii. Pe de altă parte, Grandeau a arătat că un hectar de pământ producând 1.200 kgr. dă o energie de 4.450.000 calorii. Rezultă dar că producția energică a pământului este de 6 ori mai mare când e cultivat în cereale, decât când e cultivat în carne. Conclu- ziunea principală ce reiese din aceste cercetări este că, prin o re- ducție in consumarea cărnii și prin o cultivare inteligentă de ce- reale, noi am putea întreținea o populație mult mai mare decât cea actuală. Ce să mai zic despre stările diatczice create prin excesul de carne, precum este guta, artritismul, de alterările consecutive ale vaselor, ficatului și intestinului. Factorii ce conspiră contra să- nătății noastre sunt între altele excesul de carne și bucătarii cari, în scopul de a excită apetitul nostru, ne întoxicează în mod lent. Așadar noi, pe do o parte, mâncând prea multă carne și prea co- 30 pios, obosim organele noastre, înlesnim producțiunea gutei și a ar- tritismului, iar pe de alta, răpim țăranului ceeacc i se cuvine. Există o turburare de nutrițiune, datorită leziunilor corpului ti- roid, care pe noi ne interesează foarte mult: e gușa și urmarea ei, cretinismul; deseori le întâlnim împreună. Am avut ocaziunea ca să fac anul trecut o excursiune pe valea Argeșului în mai multe localități și am rămas adânc impresionat de numărul și de starea fizică și mintală a nenorociților gușați, cari populează în mare număr aceste frumoase localități. Cum chestiunea gușii și a cretinismului prezentă un interes social deosebit pentru noi Românii, voiu insista întru câtva asupra lor. După statistica prof. Felix, în 1896 în toată România se aflau 1968 cretini (299 în comune urbane și 1669 în cele rurale), precum și 4671 surdomuți (429 in comune urbane, 4242 în cele rurale). După calculele D-rului V. Oprescu, numai în jud. Suceava trebue să se afle actualmente 7.976 gușați și cretini; in jud. Neamțu 2.779, Bacău 1.572, Muscel vre-o 6.000, Gorj 5.922. Luând ca exemplu jud. Suceava, proporția de tineri gușați la recrutare, medie a 2 ani, este de 6 %. Populația jud. Suecava fiind de 129.687 locuitori, gușați vor fi 7.976. In jud. Dâmbovița 1.944 gușați, Mehedinți 578, Vâlcea 3.695, Argeș 3.694, Prahova 600, Buzău 300. In total 35.240 gușați și cretini. Luând o cifră aproximativă de 25.000 la populația țerii de 6.000.000 (5.946.520), statistica din 1899 ne dă 420 la 100.000 de locuitori. Muscelul, cu proporția de 9%, se compară cu Haute-Savoie care vine in al HLIea rând printre departamentele cele mai bântuite din Franța. In jud. Muscel, la 1.100 tineri pentru contingentul 1903, au fost 132 gușați, 7 idioți și surdomuți și 10 cretini, sau în total 149 cu degenerescența cretinoidă, ceeace reprezentă proporția de 14% pe acel an. Cunoștințele noastre asupra condițiunilor cari cauzează gușa și cretinismul sunt incomplete. In realitate însă, credem că trebuie căutată cauza acestor 2 boale, nu numai în condițiunile casnice, dar și în cele sociale și economice. Cercetările acestui medic îl autorizează a stabili un raport in- vers proporțional între gradul de desvoltare al formațiunii salifere și intensitatea desvoltării epidemiei de gușe. S’ar părea dar că te- renurile salifere nu sunt favorabile desvoltării agentului producător al gușii. Existența massivelor de sare și a isvoarelor sărate cons- _ 31 litue un fel de prezervativ în contra gușii. Clorurul de sodiu va juca un rol profilactic și chiar terapeutic, prin faptul că im- primă schimbărilor nutritive o direcțiune normală de metabolism. Este cunoscut că tratamentul dietetic poate aveâ o influență bună asupra dispozițiunii gușii. Cunoaștem pe de altă parte rolul salutar pe care îl joacă absorbțiunea de iod asupra gușii, și chiar al cre- tinismului, dar tratamentul iodurat al acestor stări patologice tre- bue să înceapă cât mai timpuriu și mai mulți ani dearândul. Preparatele iodate nouă, iodotirină, tabletele de corp tiroid și corp tiroid proaspăt, n’au dat rezultate favorabile in cretinismul endemic. Ar fi, cred, timpul ca să lie îngrijiți într’un mod sistematic miile și miile de gușați, cari populează județele Suceava, Neamțu, Muscel, etc. și e datoria autorităților sanitare a o face cât mai repede, căci numărul gușaților și al cretinilor s’a immulțit considerabil, iar tra- tamentul acestor stări este ușor de făcut. In gușe, ca și în alte turburări de nutrițiune, nu trebuie să se uite îmbunătățirea stării economice și a mediului social; se pare că în unele localități gușa a dispărut, grație acestei schimbări de mediu. Este o chestiune mare aceea a degenerescenței rassei omenești, chestiune greu de rezolvat. Și e greu a ști, în starea actuală a cunoștințe- lor noastre, dacă rassa omenească degenerează sau nu, deoarece nu suntem încă fixați asupra termenului de degenerescentă; și aceasta cu atât mai mult se poate spune, cu cât statisticile arată, că du- rata medie a vieții omenești crește ; această opiniuno poate să fie considerată azi ca o certitudine, mai cu seamă dela introducerea serului antidifteric, care a scăpat o sumă de existențe dela moarte. Ceeace a alarmat și mai mult pe unii medici să vorbească cu multă stăruință de această degenerescență a rassei omenești, se da- toreșle faptului că cunoștințele noastre asupra diferitelor boale cari slăbesc organizinul uman s’au immulțit; azi se cunosc mult mai bine efectele dezastroase ale sifilisului, alcoolizmului, precum și di- feritele boale degenerative ale sistemului nervos. Neurasthenia care datează de zecimi de secoli, a cărei descripțiune o putem găsi la antici, nu ne este cunoscută decât de acum vreo 25 ani, de când americanul Beard a atras atențiunea asupra ei. Paralizia generală și labesul, cari fac progrese din ce în ce mai mari, erau confundate altădată cu alte boale. Aceeaș reflexiune se poate aplică și la multe boale mintale, precum și la maladiile altor organe. Alienația mintală a făcut progrese înseninate în anii din urmă în toate 32 țerile civilizate. Astfel în Englitera erau în 1896 un alienat pentru 319 locuitori, astăzi să numeră 1 la 285. Un alt problem social, important la noi ca și aiurea, este mor- talitatea infantilă. Copilul este o plantă pe caro noi suntem datori a o cultivă în mod intensiv. Viitorul țerii noastre este legat de numărul si sănătatea copiilor. In chestiunea puericulturii să poate face enorm ; probă este faptul că d-l Theophil Roussel în Eranța consacrându-și toată activitatea sa acestei probleme, a reușit ca Eranța să fie aproape cea din urmă țară subt raportul mortalității infantile si patria franceză va fi tot- deauna recunoscătoare acestui apostol al medicinei sociale. Unii autori au dat o interpretare greșită mortalității copiilor, voind să o interpreteze în sensul teoriei selecțiunii lui Darwin. In adevăr, după acești autori mortalitatea infantilă se observă printre copii slabi, cei forți rezistă și vor forma o populațiune viguroasă mai târziu. Așadar în țerile unde mortalitatea copiilor e mai mare, populațiunea va fi mai rezistentă. In realitate nu este așâ, deoarece scăderea mortalității copi- ilor de țâță ridică nivelul sănătății și prepară o populațiune vi- guroasă. Când mortalitatea copiilor e mare, ea lovește nu numai pe copiii slabi, dar și pe cei veniți în lume bine constituiți. Populațiunea diminuă, iar țara pierde brațe și prin aceasta forțe vii și folosi- toare, avuția națională scade. Diferite statistici făcute în Germania ne arătă că, dacă mortalitatea se reduce într’un an, anul următor dă de asemenea o mortalitate mică, iar sănătatea copiilor se con- solidează. Ruth în 1894 a stabilit cu dale statistice că, cu cât mor mai mul ți copii intr'un ținut, cu atât mai mare este și morta- litatea adulților și că în general mortalitatea adulților depinde de gradul de mortalitate al copiilor. Ceeace pare ușor de înțeles: copii din orașele și țerile, unde starea sanitară e rea, sunt bânluiți mai deseori de boale, unii dintre ei sucombă, iar alții dau națiunii generații slabe. Teoria selecției, aplicată la mortalitatea copiilor, numai atuncea ar fi adevărată, când copii nou născuți ar fi toți puși în aceleași condițiuni. Rolul umanitar al medicinei sociale se arată, nu numai în timp de pace, dar și în timp de răsboiu. Poporul care a înțeles mai bine acest rol este cel japonez. Nu vreau să vorbesc de proiectilele umanitare întrebuințate de Japonezi în ultimul răsboiu, căci deși aceste proiectile nu sdro- besc oasele și nu produc necroza țesuturilor ca alte proiectile, o aa proiectil» nu poate fi considerata ca umanitară. Dar țin să pun in evidență rolul cu adevărat umanitar al medicului japonez. El a fost, spre a zice astfel, adevăratul luptător al sănătății soldatului. Se știe că în răsboiu diferitele boale contagioase omoară mai mult decât răsboiul însuș. Ei bine, medicul japonez, investit cu toată autori- tatea lui științifică, a fost antemergătorul luptei. înainte de campa- ment, el examina terenul și apa, făcând examene bacteriologice precize și împiedecând diferitele infecțiuni cazonice, cari au deci- mat armata rusească. Aș mai adăugă că Beriberi, o boală ce prezentă o asemănare de- părtată cu pelagra, a fost scăzută în mod considerabil prin o ali- mentație rațională a soldatului japonez. O altă tendință a medicinei moderne se vede în studiile impor- tante asupra sistemului de îmbunătățire a rassei umane și a biolo- giei rasselor. Se știe revoluțiunea ce a produs-o în cunoștințele noastre teoria selecțiunii lui Darwin. Bazându-se pe sistemul evo- tuțiuni naturale, al Selecțiunii și al eredității, noua școală inaugu- rată de H. Biîchner în 1895 și de Ploelz în 189(» reclamă a nu mai face igienă individuală, ci igienă de rassă. Ploctz în special a pro- pus un sistem de ameliorare a rassei omenești, bazat pe cunoștința procreațiunii ; excluzând dela aceasta pe cei slabi, regularea volun- tară a numărului copiilor, celor slabi să li se dea numai îngrijire, iar nu și îngrijiri medicale. Haeckel împărtășește și el aceeaș pă- rere. După această școală, individul dispare în fața societății și scopul ultim al ei este întărirea elementelor sănătoase», dispariția celor slabe. Programul acesteia este vast, este imens, căci ea stu- diază toți factorii cari influențează condițiunile de viață a rassei omenești și cari o influențează în mod favorabil sau în mod ne- favorabil. Aceste studii atât de umanitare și atât de frumoase sunt abia la începutul lor; nu e nici o îndoială că eh» vor fixă odată condi- țiunile optime de mănținere și desvoltare a diferitelor rasse și prin urmare ale umanității. Nu-mi pot ascunde speranța, înainte de a termina, că medicina socială va reformă umanitatea, înlr'un viitor foarte depărtat însă, ridicând pe ruinele unei societăți minate de tot felul de mizerii și boli o altă societate mai sănătoasă și mai curată. Dar această refonnA. măreață nu poate avea loc fără concursul tuturor oamenilor de bhm, politici, sociologiști, economiști, filozofi și medici, și cu pr<‘țul a mii de sacrificii. Dar cât de lungă trebue să lie faza de 3 34 preparațiune pentru înaltul ideal al inedicinei sociale, nimenea nu o poate prevedea! Numai credința nestrămutată în realizarea lui va da puterea de a-1 atinge. Va trebui înainte de toate a se face igienă socială începând cu femeile însărcinate, ca dela o anumită dată să nu mai lucreze greu, cum se practică la Creuzot, unde mortalitatea infantilă a scăzut în mod considerabil. Va trebui în urmă ca ele să lie asistate de moașe cunoscătoare, ca alaptarea și alimentația copiilor să lie suprave- gbiate conform datelor științifice, iar copilul și inai târziu adultul să fie prezervat de boalele socialo. Nu este dureros a să ști că cultura pasărilor și a altor ani- male se face în mod mai rațional decât a copilului? Astfel mor- talitatea puilor de găină este numai de 3%, a porcilor și a vi- telor de 4° o a mânjilor de 8° ₀ pe când a micilor copii variază între 17—26° ₀. Aceia cari cresc animalele de mai sus ar li ruinați dacă ar aveâ mortalitatea infantilă. Dar omul nu e predistinat să facă numai avi- cultură, el trebue să facă și puericultură. Eără a li vizionar nici utopist, sunt cu desăvârșire convins că va sosi odată timpul când moartea nu va mai seceră fără milă miile și miile de copii, victime al ignoranței noastre și ale organizației actuale sociale. Medicina socială va arătă omului calea spre a se bucură de o sănătate mai prosperă ca cea do azi și îi va da ast- fel cea mai mare fericire potrivită cu natura lui; ea va cruță bă- trânului mizeriile bătrâneței ce nu va mai li o povară de care cei mai mulți vor să scape, dar numai termenul cel din urmă al unei lungi călătorii. Omul nu va mai privi cu amar în jurul și îndără- tul lui. Dar când va li acest viitor minunat ce va ridică pe om deasupra mizeriilor nesfârșite ce-i degradează valoarea lui fizică și morală? Nu știu. Dar ceeace știu este, că trebue să avem tărie în credințele noastre și atuncea viitorul va li al nostru. RĂSPUNSUL D-lui Db. V. BĂBEȘ LA DIS00R8UL DE REOEPȚIUNE AL D-LUI Db. G. MARINE80U. Domnilor Colegi, Scumpul meu amic și Coleg, Am primit cir deosebita plăcere și cu recunoștința însărcinarea din partea Academiei de a răspunde la discursul d-talo de primire, scumpe confrate; căci această însărcinare este o nouă recunoaștere a legăturilor intime ce de atâta vreme de conlucrare științilică există intre noi. Amândoi am venerat pe acela, care timp de o jumătate de secol a fost anlehiptătorul nostru pentru ridicarea stării sanitare a Ro- mâniei și amândoi suntem cuprinși de întristare, nu numai din cauza pierderii ce a încercat țara noastră prin disparițiunea D-rului Eelix dintre noi, dar mai cu seamă observând câ chiar un b'elix, cu toată a sa competență recunoscută, energie și lungă experiență, sfârșise o operă de Sisyphos; căci multe din ideile și propunerile sale atât de generoase, atât de necesare, și de atâtea ori proclamate de pe tri- buna Academiei, Ateneului, catedrei sale de Igienă n’au fost apli- cate ; astfel încât, după încetarea din viață a acestui om de bine, țara și mai cu seamă țărănimea sa alia și astăzi încă într’o stare sa- nitară deplorabilă. Doar pleiada de elevi pe cari i-a format și cari prin toată țara constitue astăzi corpul medicilor sanitari, al căror glas răsună neîn- cetat la urechile celoi* cari ar putea remedia răul, voi* izbuti în line să îndrepte îngrijirea statului spre sănătatea publică. Insă în afară de lucrările sale pe terenul sănătății publice, D-rul belix a lăsat urme nepieritoare, mai cu seamă în ce privește 36 organizarea bună a administrațiunii sanitare și legea sanitară actuală care, deși nu se execută, totuș va rămânea modelul unei bune legi sanitare si va trebui să rămână baza pentru alcătuirea unei legi reale, purtând în sine garanțiile pentru o execuțiune rigoroasă prin persoane competente. Asemenea sunt de cea mai mare importanță lucrările sale sta- tistice, pe cari sunt întemeiate admirabilele sale rapoarte sanitare, primele documente autentice pentru aprecierea stării noastre sanitare. Ce viață bine împlinită erâ aceea a D-rului Eelix! Toată lumea se închină înaintea competinței sale, înaintea constiințiosității, înaintea puterii sale neobosite de muncă si înaintea studiilor salo asupra igienei. Publicațiunile sale asupra igienei satelor, asupra pelagrei, broșurile și conferințele sale asupra traiului și boalelor țăranului, dovedesc ocrotirea sa pentru straiul cel mai important al popula* țiunii. Asemenea și lucrările sale asupra igienei Bucureștilor sunt pline de documente și de învățături; însă toate au rămas deșerte; căci interese și pasiuni de o altă natură orbesc chiar pe spiritele cele mai luminate și Eelix, precum și colaboratorii și urmașii săi, au rămas profeți în pustiu. Și eu eram profund descurajat de nebăgarea in seamă pe de o parte a necesităților celor mai urgente ale țărănimii, pe cari le-am expus de atâtea ori și pe toate căile, pe de alta a principiului că numai oamenii specializați in științele sanitare pot execută cu folos măsurile sanitaro. Acum spre via mea satisfacțiune aflu că d-ta, fostul meu elev și iubitul meu prieten și colaborator, ai ales ca subiect pentru cu- vântarea d-tale de primire in primul rând tocmai chestiunea arză- toare a îndreptării stării desperate a sănătății țăranului Român, precum și a stării sale economice, pășind in urmele precedesoru- lui d-tale Dr. Eelix și îndemnând cu convingere și cu focul tine- reței spre mijloacele potrivite pentru ridicarea țărănimii române. D-ta, născut în anul 1864 la București, unde ți-ai făcut studiile, fiind din frageda d-tale copilărie in contact cu poporul, ai fost iz- bit dela început de starea miserabilă a țăranului. înzestrat cu ca- lități superioare, cu o inimă generoasă și o privire justă și scru- tătoare, ți-ai putut încă din tinerețe devota puterile în serviciul pa- triei pentru a contribui la ridicarea vitalității și valorii sale, pentru a face ca știința română să treacă hotarele țerii și să câștige ce- tățenie in centrele civilizațiunii. Te-ai adresat de vreme institutului nostru abia înființat și aveam 37 ocaziune să mă felicit de intrarea acestui element neobosit, dotat cu o dibăcie extraordinară in executarea metodelor celor mai mi- n ti ți oase și posedând cunoștințe cuprinzătoare in literatura medicală. Ai avut geniul muncii și natura iți erâ recunoscătoare pentru iu- birea cu care o ai îmbrățișat. Dela început, ori ce object fie care te-ai interesat, ori ce pro- blemă a naturii pe care ai privit-o iii livrează secretul său; am știut poate să stimulez și să dirig in câtva direcțiunea cercetărilor d-talc; dar stimulul cel mai puternic al d-tale erâ patriotismul în- focat și aprecierea justă a calităților d-tale superioare. Eram fericit a te putea asocia la lucrările institutului; astfel încât, fiind d-ta încă student, ani publicat împreună lucrări apreciate in străinătate. Primele d-tale lucrări erau de domeniul bacteriolo- gici. In acelaș timp ai scris rânduri valoroase despre starea sani- tară a țerii și despre reformele necesare facultății noastre de me- dicină. Cu inima grea, dar cu convicțiunea că vei face onoare nouă și țerii, — negâsind nicăieri o bursă pentru d-la, te am trimis pe res- punderea mea cu leafa d-tale de preparator în străinătate unde, grație muncii d-tale, ai fost primit cu brațele deschise in cele mai importante instituie din Germania și din Franța. Pe când in străinătate trăesc numeroși bursieri, cari lot mereu să vaită de insuliciența bursei lor, cu toate că mulți din ei nu pro- duc nimic, d-ta dela început ai publicat lucrări sciințifice sensațio- nale, arătând o orientare complectă a metoadelor și un spirit cri- tic dirijat spre chestiunile esențiale și spre descoperirea faptelor nouă și importante. Cu toată activitatea prodigioasă in aceste timpuri, n ai cheltuit nici modesta leafă pe care ți-am pulut-o acordă, ci o parte bună din aceasta foarte modestă sumă a trebuit să o servesc regulat bă- trânei mume a d-tale. Și cu toate acestea ai întrebuințat instrumen- tele și aparatele cele mai scumpe, cele mai moderne cari ți s’au pus la dispozițiune și ai lucrat in intimitate cu cei mai mari savanți, în laboratorii unde alte persoane nu puteau pătrunde sau numai plă- tind taxe mari. In adevăr, nu cred să mă înș^l afirmând că bursele mari pro- duc mai mult rău decât bine și că tocmai Cei cu burse mici, liind forțați să se lupte pentru a se distinge spre a li primiți în foca- rele științei și in intimitatea celebrităților, devin utili țerii. Școala fascinantă a lui Charcot la Paris te-a atras și ai fost 38 primit imediat in intimitatea acestui mare cugetător și reformator al neurologiei. Aici te-ai decis in inod definitiv să te consacri acestei științe, in care ai ajuns astăzi unul din conducătorii științifici, res- pectat de toți prin valoarea lucrărilor d-tale. Ar li greu să pun in evidență chiar și cele mai importante din cele 150 lucrări științifice ale d-tale, incât mă voiu mărgini a a- minti unele din ele. Cea mai răspândită revistă medicală, «La Semaine Medicale» to-a însărcinat pe cheltuelile ei a călători in Belgia, in Elveția, in Italia, in Anglia și in Scoția pentru a studia acolo starea actuală a neurologiei și a raportă despre aceasta in mod critic revistei. Prin aceste călătorii, in contact cu cei mai autorizați neorologi, ai câștigat pe acest teren o autoritate necontestată. Ți-ai ales ca obiect principal al studiilor d-tale celula nervoasă, fiind aceasta cea mai inaltă expresiune a lumii organice, a cărei pătrundere promite deslcgarea color mai importante probleme, nu numai ale boalelor nervoase, dar ale vieții, ale conștiinței și alo gândirii. Comitetul organizator al congresului dela Moscova to-a ales ca raportor despre celula nervoasă. Ai arătat importanța reacțiunii la distanță a celulei nervoase, ai constatat prin experiențe ingenioase locul celulelor nervoase în măduvă, corespunzând diferiților nervi și funcțiuni, ai pătruns în amănuntele cele mai fino de conduceri nervoase, aplicând teoria nevronelor, și ai găsit fapte importante mai cu seamă asupra nevrolibrilelor la diferite boale nervoase. Pe baza acestei lucrări ai creat torapeutica celulară. Tot atât de importante sunt lucrările d-tale asupra mijloacelor nouă de diagnostic și de terapia boalelor nervoase. Ai fpst cel dintâiu care ai aplicat cinematograful pentru a puteă analiză prin acest aparat amănuntele mișcărilor patologice, atât de importante pentru diag- nosticul acestei boale. Publicațiunile cele mai importante din străinătate te socotesc cu mândrie printre colaboratorii lor, astfel ai publicat lucrări importante în Buletinele (Comptes rendus) academiilor de științe și de medi- cină dela Paris, în societățile de biologie și de spitale, de medicină internă și mai cu seamă în cele neurologice franceze și germane, în diferitele congrese internaționale, în manualul important de me- dicină al lui Brouardel și Gilbert, în revistele Semaine medicale și Presse medicale, precum și în revistele speciale de neurologie. Printre colaboratorii d-tale străini nu citez decât pe profesorii Gad, 31) _ Moeli, Pierre Mărie. Blocq, Serieux, Raymond, Chanlemesse, idal, Songues. Atlasul de istologie a sistemului nervos, care se publica sub di- rec ți unea mea la Berlin, este apreciat mai cu seamă grafie cola- borării d-tale. Aici in țară, ca și în străinătate, ain publicat multe lucrări îm- preună, asemenea ai conlucrat cu elevii d-tale Parhon, Goldstein, Popescu, etc. Prin această colaborări*, prin cursurile și conferințele d-tale mult apreciate ai creat un curent științific puternic și <» școală nevrologică în țară, fiind apreciată și în străinătate. Părtinitor convins al lui Claude-Bernard, al metodelor și concep- țiunilor sale generale, ai căutat în totdeuna un punct de vedere mai înalt, mai general spre a deduce din lucrările d-tale concluziuni im- portante pentru o pricepere mai profundă a fruncționării normale și patologice a sistemului nervos. Aplicând la cele ce se petrec în lupta agenților vătămători ai lumii externe cu sistemul nervos ideile teleologice ale lui MetschnikolT, găsești că aceste teorii nu se pol aplică fără restricțiune asupra celulei nervoase. Insă în discuțiunile d-tale ai știut în totdeauna să rămâi demn și obiectiv, constringând și pe adversari a nu părăsi terenul știinlilie. Dacă ai atacat pe alții, dacă câte odată, ca orice om de va- loare, ai fost atacat și contestat de autori mai puțin pregătiți, tot- deauna discuțiunile au rămas pur științifice și în ceh* mai multe cazuri ai știut să desarmezi pe adversarii d-tale prin logica ire- sistibilă a faptelor. Rareori un tânăr abiâ ieșit din facultate a fost primit în țară cu atâta bunăvoință, creându-se pentru d-ta, încă în anul 1897, o catedra universitară. In acelaș an ai fost numit medic primar al spitalelor civile, în serviciul creat înadins pentru boalele nervoase. Peste doi ani Aca- demia Română te-a ales membru corespondent. Deci nu ti-a lipsit recunoașterea țerii și a străinătății; insă această recunoaștere nu ți-a servit decât ca un nou stimul de muncă. Ori ce idee fertilă, ori ce descoperire o examinezi pen- tru a o face contribuabilă pentru specialitatea d-tale și frumosul d-tale discurs de primire ca membru titular al Academiei probează aceasta. Ai căutat de o parte să profiți de toate descoperirile moderne asupra luminii și asupra tuturor felurilor de razi*, asupra radiului și heliului, asupra aerului și apei, asupra aplicatiunii mecanicei, asu- ⁴⁰ pra odihnei, asupra izolării pentru a le aplică la boalele sistemu- lui nervos și cu o deosebită competință ai studiat psicoterapia, expunând rezultatele admirabile ale acestui mod de vindecare creat de marele Charcot, precum și a opoterapiei, arătând cum secrețiunile interne ale diferitelor organe pot servi pentru vindecarea boalelor și anume a celor nervoase. Insă precum ai început discursul d-tale cu vederi largi asupra necesității ridicării sănătății țăranului, ai și terminat cu această constantă preocupare patriotică a d-tale, aplicând cunoștințele și experiențele d-tale pe terenul boalelor nervoase la deslegarea pro- blemelor mari economice și sanitare, insistind în prima linie asupra combaterii tuberculozei și a pelagrei. Pentru toate acestea, iubite amice, ești binevenit printre noi în incinta Academiei Române. Te salut, colaborator convins și activ în lupta grea și decisivă, care trebue să o ducem din acest înalt for al Românismului pentru a salvă vitalitatea neamului nostru. ACADEMIA ROMÂNA DISCURSURI DE RECEPȚIUNE XXIX. EPOCELE ISTORIEI ROMÂNE ȘI împărțirea ei DISCURS ROSTIT LA 22 MARTIE (4 APRILIE) 1906 IN ȘEDINȚĂ SOLEMNĂ DE DIMITRE ONCIUL CU RĂSPUNS DE DIMITRIE A. STURDZA SECRETARUL GENERAL AL ACADEMIEI ROMÂNE. BUCUREȘTI IKST. DE ARTE GRAFICE ’CAROL GOBL» S "⁰* ION ST. RASIDESCU 16, STRADA DOAMNEI, 16 1906. 1569Î Prețul 30 bani. Google ACADEMIA ROMÂNA DISCURSURI DE RECEPȚIUNE XXIX. EPOCELE ISTORIEI ROMÂNE și împărțirea ei DISCURS ROSTIT LA m MARTIE (4 APRILIE) 1906 IN ȘEDINȚĂ SOLEMNĂ DR DIMITRE ONCIUL cu RĂSPUNS de DIMITRIE A. STURDZA SECRETARUL GENERAL AL ACADEMIEI ROMÂNE. BUCUREȘTI IXST. DE ARTE GRAFICE CARUL GOBI. S '"K ION ST. RASIDESCl’ 16, STRADA DOAMNEI, IU 1906. 15 G92 EBOCELE ISTORIEI ROMANE ȘI ÎMPĂRȚIREA EI Domnilor și onorați Cole(/i\ Aniversara ce România se gătește a serba in acest an jubilai», comemorând 40 do ani de glorioasa domnit' a M. S. Preaînălța- liilui nostru Rege și Domn, împreuna cu 18 secole dela întemeierea poporului român în Dacia lui Traian, aceasta serbâtoare a Româ- niei și a neamului românesc comemorează totdeodată o noua epocă în istoria noastră contemporană, o noua eră în viața politica, cum si în viata intelectuală a Românilor. Întemeierea Augustei dinastii a României, făcând să reînvie mă- rirea strămoșească, apusă de secole cu vechile dinastii naționale, si Constituția ce a creat noul Stal România, desăvârșind unirea celor două teri surori într’un singur Stal indivizibil, au inaugural acum 40 de ani această nouă eră. Precum în desvollarea Stalului român, noua epocă e nu mai puțin însemnată și în cultura neamului românesc. Acum 40 de ani, în- ființându-se Societatea Literară Română, transformată apoi în Ara- domia Română de astăzi, s'a întemeiat arest înalt institut de cultura a toată Românimea, reprezentată aci prin fruntașii cugetării naționale' și ai literelor români' de pretutindeni, acest areopag diregător al lu- crurii intelectuale românești, menit să întrupeze înalta cugetări' și unitatea culturală a românismului. Înființată prin decretul Locotenenței domnești din 1 Aprilie 18GG, Societatea Literară Română, care la constituirea sa a primit numele d<* Societatea Academică Română, se compuneâ din 21 membri, intre eai-j 7 din România și 14 din celelalte țeri locuite de Români. Din 21 înaintași, numiți parii' în 18GG dintre Românii din afară, 4 parte în 1867 din România, rămas-au numai patru venerabili vete- rani. Cel din urma care a trecut în lumea nemuririi este fericitul întru pomenire Nicolae lonescu, răposat in 24 Ianuarie 1905. Domnilor Coletji, Mi-ați făcut înalta onoare* de a mă chemă în mijlocul D-Voastre, în locul acestui luptător veteran din falanga palrioților ce au făcut Komânia contemporană. Vâ rog să primiți încredințarea simțemin- telor mele de adâncă recunoștință. N am năzuință mai înaltă pentru mine decât să mă fac vrednic de înalta datorie pentru care m'ați chemat in acest loc, prea puțin meritat prin ceeace am îndeplinit până acum. Pătruns de conștiința misiunii ce mi-ați încredințai, intru cu tot devotamentul meu pentru datorie in acest sanctuar al scripturilor români*. înaintașul de fericită amintire, Nicolae lonescu, veteranul pe care-1 jelim, a fost numit membru al Societății Literare Komâne prin de- cretul domnesc din 20 Iulie 1807. Născut in 1820, dânsul s’a for- mal ca tânăr in generația Renașterii naționale, a conlucrat ca băr- bat la unirea Principalelor și la întemeierea Regatului român, iar ca octogenar a fost pildă de patriotism și do devotament pentru da- torie nouâi generațiuni a României contemporane. Peste jumătate de secol, defunctul a stat în serviciul |erii, ca profesor, ca publi- cist, ca om politic. In 1855 îl găsim colaborând la ceh* trei foi mai însemnate -din Iași: Homânia Literarii, redactată do V. Alecsandri, pentru caia* scria cronica politică, Steaua Dunărei, redactată de M. Kogâlni- ceanu, ambele înființate atunci, și Zimbrul, reapărut în acelaș an. In 1856 el fu însărcinat de partidul național să redacteze la Bruxelles jurnalul L' Etoile du Danube, înființat spre a susținea cauza română în străinătate, pentru care scop și-a dat demisiunea din funcția de profesor. Cu toate neajunsurile ce Constantin Jlurmuzaki, într’o scri- soare către Ion Maiorescu, din 4 Septemvrie 1856 (1), le arătă cu privire la această însărcinare, Nicolae lonescu, ca redactor al jurna- lului L'Etoile du Danube la Bruxelles in 1856 —1858, a adus recu- noscute servicii. Vestitor al dorințelor naționale in Europa occidentală, ții Convorbiri Literare, XXXVI, 1140; MS. Acad. Umil. 23C>1. el a dat partea sa de muncă pentru unirea Principatelor, in serviciul căreia s’a pus cu toată râvna patriotismului său. Pe urmă, ca profesor de istorie la I Diversitatea din Iași (1863— 1891), el a încălzit, cu farmecul cuvântului său, tânăra generație. Dar preocupat de chestiunile politice deda ordinea zilei, profesorul lonescu avea prea puțină ticnă pentru activitatea științifică. Publica- țiunilc sale istorice se mărginesc la conferințe asupra istoriei na- ționale, ținute în Ateneul Român (1), pe lângă comunicări și dări de seamă făcute în Academie. Mai productivă a fost activitatea sa parlamentară, fecundă în dis- cursuri. Armonia graiului, căldura cuvântului și măestria frazei dedea discursurilor salo un farmec deosebit, asigurându-i succesul, chiar dacă fondul erâ mai puțin elocuent. Ca ministru al afacerilor străine (24 Iulie 1876—25 Martie 1877’1, politicul lonescu erâ pentru neu- tralitatea României în răsboiul ruso-turc; înaintea convcnțiunii cu Rusia (din 4 Aprilie următori el își prezentă demisiunea din mini- ster și se abținu apoi chiar dela votare la proclamarea indepen- denței. Alianța cu Rusia nu se împăca cu simțemintele patriotului crescut în vremilo protectoratului rusesc, nici cu vederile și con- vingerile liberalului intransigent. Câteva zile înainte de retragerea din minister, M. S. Regele, trimițând părintelui Său o broșură ano- nimă a ministrului Său de externe, L'Ebit Houniahi ei la pate d'Orient, o aprețiâ astfel: «Partea istorică e destul de interesantă, lonescu este mai hun profesor decât politic (2).» Ca publicist, ca profesor, ca om politic, veteranul academician erâ în toate un reprezentant al timpului și al mediului în care s a format, cu calitățile și neajunsurile epocei ce a produs pe patrioții renașterii noastre politice¹. Meritul său personal a fost de a-și pune calitățile în serviciul țerii .și al neamului, cu tot devotamentul pa- triotismului sâu. Onoare memoriei lui. il» Discurs asupra rpncci lui Mateiu Husmah și Vasile Lupa. Iași 18GK. h/râ fii minte din istoria Potrivi. tAleiieiiI Kumân. (OnleriiHr publice, 1883 18811. București 1881. - brspre iiupărâția ramânu-buNjară. București 1888. (2l Jiu dcin J^bcu KoHtjf Karls con /iuuifinicu, III, 111. f» Domnilor Colcyi, Dați-mi voit* să vă cer acum binevoitoarea D-voastre atenție pentru subiectul ce voiu să tratez, vorbind despre Hpocele istoriei române și împărțirea ei. (’a în toate ramurile științei, nu mai puțin și in istorie, împăr- țirea materiei este una din chestiunile fundamentale do metodă, întrebarea asupra principiilor după cari se face împărțirea materiei istorice a ocupat și ocupă și pe istorici și pe lilozoli, iiind discu- tată din deosebite puncte de vedere. După natura sa. istoria nu poate aveă o împărțire sistematică și absolută, valabilă pentru totdeauna. I'’aptele istorice — adecă faptele oamenilor in manifestarea lor ca ființe sociale în cursul tim- purilor, cari alcătuesc sfera cunoștinței istorice — se petrec in niște asociațiuni de oameni in continuă prefacere și se succed în timp. După cum aceste* fapte se înfățișează, împărțirea materiei istorice poate li numai o împărțire generală, după felul asociațiunilor făp- tuitoare și «lupă «lesvoltarea lor in succesiunea timpurilor. Ca asociațiuni făptuitoare in istorie sunt dale mai ales popoarele și statele, cele mai caracteristice forme de manifestare a oamenilor ca tiințe sociale. Din acest punct d«* vedere, deosebim istoria gene- rală a popoarelor și statelor, numită istorie universală, și istoria specială a unor popoan* și state, numită istorie națională. După tema specială, care se poale mărgini la cercuri și mai restrinse, se deo- sebesc multeh* feluri de istorie specială pentru deosebitele forme d<* manifestare a oamenilor ca societate și in societate. Din punctul de vedere al succesiunii in timp, se face împărțirea cronologică a istoriei; ea esl<* dată prin insăș natura desvollării istorice, atât in istoria generală căi și in cea specială. Dar nici o împărțire crono- logică nu poale fi absolută și perpetuă : ea trebue să lie făcută totdeauna din punctul d<* vedere al scopului final, iar acest punct de vedere se schimbă mereu prin prefacerile urmate in timp. Istoria, ca cunoștință despre desvoltarea oamenilor in manifes- tarea lor ca liințt! sociale. are in vedere prezentul ca scop final. (’eeace ea caută să cunoască, nu este atăt faptul cum oamenii au fost in trecut, cât modul cum ei au devenit ceeace sunt in prezent. Ceeace* obiectiv es(<> dat pentru investigația istorică, nu e trecutul propriu zis, ci numai amintirih* și resturile lui, păstrate până in prezent. Numai ceeace in prezent <* încă netrecut «lin ceh* trecute, 7 lie amintiri, lie resturi din cceaee a fost și sa întâmplat, jioate li obiectul investigațiunii istorice. Deci istoria are drept problemă, nu atât de a reconstrui trecutul, cât de a explică prezentul, cu ajutorul cunoștinței trecutului «lin resturile și amintirile lui. Explicând pre- zentul, ea îndreaptă calea viitorului. Prin cunoștința trecutului a înțelege prezentul și a îndreptă viitorul, este problema cea din urmă și tot rostul istoriei. Așâ fiind, prezentul cu problemele sale este și rămâne scopul linal al cunoștinței istorico. Considerarea pentru prezent ca rezultat al trecutului nu poate să turbure cunoștință adevărului istoric; căci numai adevărul asupra trecutului va putea să explice prezentul, și numai acest adevăr este istorie. Dar istoria nu caută adevărul pentru adevăr, adevărul absolut, ci adevărul pentru scop: adio Wahrheit um des Zweckes willen», cum zice un mare învățat ger- man. (1) întotdeauna istoria și educația ce se face popoarelor prin studiul istoriei trebue să aibă în vedere societatea și problemele speciale ale epocei ce formează prezentul in liecare timp «lat. Acest principiu fundamental pentru concepția modernă a istoriei în general urmează să lie cu atât mai mult un principiu diregător al istoriei naționale. Din acest punct de vedere trebue sâ procedăm și la împărțirea istoriei române, îmbrățișând desvoltarea istorica do până acum a poporului și a Statului român. In istoria generală a popoarelor și statelor, ca și in istoria spe- cială a lor, perioadele istorice în cari se împarte materia istorică sunt determinate prin epocele mari cu cari începe și se încheie un anume fel de desvoltare istorică. înțelegem prin epocă oprire) un punct lix in istorie, o dată, un moment când s’a întâm- plat un fapt mai însemnat; iar prin perioadă, un spațiu de timp intre două epoce. Numai in înțeles impropriu, luându-se păru pro Mo, termenul epocă se întrebuințează pentru perioadă, după carac- terul epocei ca notă caracteristică a perioadei întregi, precum epoca Renașterii, epoca Eanarioților, ș. a. () împărțire in perioade trebue să aibă, ca liecare împărțire melodică, acelaș principiu dc; di viziune (fundamentam divisiauia, cum se zice în logică», adecă punctul de vedere din caro se face împărțirea trebue să lie ales după o notă caracteristică de aceeaș ordine. Așâ de pildă, nu putem determină o perioadă din punct de vedere politic, iar alta (lin punct do ve- dere cultural sau de altă ordine. O împărțire bună a istoriei se mai (1) Ihcring, Der facerii nu Hccht. Loipzig IKHî. 8 cere să aibă și oarecare* armonie cronologică, intru cât ar admite epocele caracteristice, și să nu scape din vedere scopul linal. Sâ vedem dacă, după această normă, putem primi una clin împărțirile de până acum ale istoriei române. Cea dintâi împărțire a istoriei române in perioade s'a făcut de Engel, in Geschickte cler Moldati tind Walachei (scrisă ca parte «lin Geschichte des unyrisclien Reidtes und seiner Nebenlânder, Ilalle 1804). Considerând Principalele române ca țeri dependente de Ilegalul ungar, Engel imparle istoria lor, ca și pe cea a l.ngariei, in o parte mai veche până la bătălia dela Mohaci din 1526, după care s’a desființat vechiul Bogat ungar, și in o parte mai nouă dela acea dată încoace. Aceste două părți principale sunt subimpărțite in câte două perioade pentru fiecare Principal: 1) Istoria veche a țerii până la întemeierea Principatului respectiv ; 2) Perioada dela întemeiere până la 1526; 3) Perioada dela 1526 până la Eanarioți; 4) Perioada Eanarioților, în care scria autorul. Din punctul de vedere al opului și pentru timpul său, această impărțire erâ cât mai rațională; astăzi ea este învechită. De atunci a rămas epoca Eanarioților ca perioadă deosebită in împărțirile ce au urmat până acum, perioadă care pe timpul autorului erâ istoria contemporană a Principatelor. Trecând peste împărțirile făcute pe urmă, cari deasemonea nu mai sunt dc actualitate, cum și peste împărțirea din cărțile didac- tice, care acum urmează după programa oficială, avem sâ luăm in privire numai două împărțiri mai nouă: a d-lui Xenopol, in Istoria Românilor (1888—1893) și in 1listoire des Roumains (1896), și a d-lui lorga, in Geschichte des rumiinischen Volkes im Rahmen seiner Staatf^ildungea (1905). Dar numai d-1 Xenopol dă o împărțire in perioade, pe care o motivează, pe când d-1 lorga împarte ma- teria numai în secțiuni (Abschnille) și capilole, determinate totuș după epoce caracteristice. D-1 Xenopol deosebește următoarele patru perioade : 1) Istoria veche, cuprinzând formarea naționalității române, din timpurile cele mai vechi (D-sa începe cu Scyții din a. 513 î. d. C.) până la întemeierea Principatelor; 2) Istoria medie, numită epoca slaconis- mului, dela întemeierea Principalelor până la Malciu Basarab și Va- sile Lupul (1290—1633); 3) Istoria modernă, numită influențagre- cească, dola Malciu Basarab și Vasile Lupul până la revoluția gre- cească (1633 —1821); 4) Istoria contemporană, dela revoluția gre- cească din 1821 până in zilele noastre, numită epoca românismu- lui, «in care — cum zice d-sa — poporul român ajunge in sfârșit, 9 după lungi sbiuiumari, să intre in matca ।n-oprit* a desvollarii salo, acea româneasca.» In această împărțire, principiul de diviziune pentru perioadele dela întemeierea Principalelor e ales din punct do vedere cultural, deși perioada precedentă e limitată din punct de vedere politic, prin întemeierea Stalului român. D-1 Xenopol zice: «Elementul osebilor al acestor perioade nu poate li luat din laptele politice, cari nu cuprind ceva caracteristic dela secol la secol . . . Dacă căutăm insă la viața culturală, care tocmai pare a lipsi din țerile române, găsim in curând o deosebire radicală intre momentele ei, cari conslitue lot atâtea perioade deosebite in istoria acestei vieți». ^Precuvântare). împărțirea făcută din acest punct de vedere prezentă însă unele neajunsuri chiar in raport cu istoria culturii române. Influenta slavă, admisă ca notă caracteristică a perioadei numite epoca slavonis- nmlui, erâ, in realitate, cu mult mai veche decât Principatele, unde ea, sau, mai bine zis, limba slovenească, întrebuințată ca limbă bi- sericească și oficială, sa mănținut, câtva timp, ca urmare a acelei influențe mai vechi, odinioară și politică și culturală. Iar influența grecească, admisă ca notă caracteristică a perioadei următoare, în- cepând deki Maleiu Basarab și Vasile Lupul, încă nu erâ pe atunci «atât de predominantă, incât să poală li considerată ca semn distinc- tiv al unui timp când cullur.a națională începea «a se manifestă mai puternic prin introducerea limbii române in Biserică și Stal, când scriitori ca Costineșlii si Dimilrie Canlemir deșteptau simțul național, ca enlusiaști propagatori ai conștiinței de originea romană și ai ideii naționale. De «altă parte, din punct de vedere cultural, influența grecească, existentă numai in Principate mai ales sub I-’ana- rioți, nu privește și pe Românii de peste munți, deasemenea părtași la desvollarea noastră culturală: chiar in timpul influenței grecești in Principale se manifestă peste munți curentul cultural reprezentat prin Clain, Șincai și Maior, ca continuatori ai curentului literar de renaștere națională, inceput cu (’ostineștii și Canlemir și întrerupt dincoace de munți prin domnia l’anarioților. I'ață cu aceste mani- festări ale culturii naționale, începând din secolul al X\ II-lea, im- părțirea istoriei române, după întemeierea Principalelor ca state românești, in o perioadă a slavonisumlui și o perioadă «a grecismului, până a ajunge ia perioada românismului, ea singura perioadă națioiwdă a istoriei noastre abia dela 1821 încoace, nu poale li mănținulă. In general, nu după influențe culturale străine se pol determină perioadele in istoria unui popor cu civilizație proprie, ci dup.â 10 epocele mari ale desvollării sale in manifestarea sa ca națiune. Și cum aceasta manifestare se face mai ales în Stat și prin Stat, epo- cele caracteristice pentru împărțirea istoriei naționale trebue să tic luate din desvollarea politică, cea fundamentală in istoria statelor și popoarelor. Punctul de vedere politic este cel ales de d-i lorga, pentru îm- părțirea ce dă materiei în secțiuni și capitole, fără să insiste asu- pra împărțirii in perioade. Din cele opt secțiuni, precedate de o introducere etnogralkă-istorică până la apariția Românilor în isto- rie, reiese* o împărțire a istoriei române in cinci perioade: 1) Ro- mânii până la întemeierea principatului Țerii-Românești (s. I și II); 2) Timpul neatârnării și al atârnării mai slobode de Imperiul oto- man (s. III) până la moartea lui Ion Vodă cel Cumplit <1574); B) Apăsătoarea suzeranitate turcească până la b'anarioți (s. IV și V); 4’ Timpul l’anarioților (s. Vii; 5) Nașterea și isbânda simțului na- țional și starea actuală a poporului român (s. VII și VIII). împărțirea e făcută după gradul de independență și dependență politică dela o epocă la alta până la 1821. Dar din acest punct de vedere, in perioada apăsătoarei suzeranități turcești, începută in 1574 ca perioadă de decadență, nu încape bine domnia lui Mihaiu Viteazul, una din gloriile istoriei noastre, domnie ce ur- mează după abia două decenii dela acea dată. Iar in perioada dela 1821 încoace nu poate să intre deopotrivă istoria României con- temporane, a României dinastice, constituționale și independente, a României regale de astăzi. Această Românie, cu poziția ce a câștigai ca factor politic în concertul puterilor europene, se deose- bește atât de mult de cele două principate dela 1821 și de sub regimul Regulamentului organic, cu domni numiți de Poartă, su- puși bunului plac al Rusiei «protectoare», cum și chiar de Prin- cipalele-rnile de sub domnia lui Cuza Vodă, încât ea se prezentă holăril ca un alt Stat, in acceaș țară și la acelaș popor, Stat deo- sebit chiar și prin un alt nume. Deci împărțirea istoriei romane, din punctul de vedere al desvoltării politice a Stalului român până in prezent, cere să fie alta. Țin să observ insă că deosebirea de vederi in această întrebare nu atinge, in aprețierea mea, întru nimic meritul general al opurilor in chestiune, prin care și d-l Xenopol și d-l lorga au adus netăgă- duit însemnate servicii istoriografiei și cunoștinței istoriei noastre. * ♦ * 11 In noua împărțire ce trebue să dăm istoriei române, se impune mai înainte de toate întrebarea asupra începutului ei. Punctul de plecare cel natural al istoriei unui popor este negreșit originea lui. Istoria Românilor ca popor latin trebue așadar sâ plece dela limpid când elementul latin a fost plantat pe pământul devenit românesc, adecă dela cucerirea romană a leritorului unde s’a format și s'a desvoltat poporul român. «Originea naționalității române —zice linguistul Miklosich - este iu acea epocă timpurie când piciorul Romanului a călcat pentru prima dată pământul 1U\ricului». In adevăr, prin cucerirea lllyri- cuhii, începută încă in timpul Republicei, s’a aruncat prima semânță a naționalității române la sudul Dunărei, intre Adrialică și marea Xe-agră, părți definitiv supuse dominaiiunii romane sub Octavian August. Dar abia peste un secol mai târziu, cucerirea Daciei de către Traian, prin care stabilirea elementului latin la Dunăre a fost îndeplinită, a dat liință poporului român in această patrie a lui și a format teritoriul istoriei române ca atare. Astfel originea popo- rului român și începutul istoriei sale sunt in legătură cu începu- turile dominaținnii romane la Dunăre sub cei doi împărați: August ca începător, Traian ca îndeplinitei- al întemeierii neamului românesc. Deci nici cu Scyții din zilele lui Darie llystaspes, nici cu (lei ii din vremea lui Alexandru Machedon sau cu Dacii lui Boirebistes, cum nici abia cu Vlahii lui Vasile Bulgarodonul poate să înceapă istoria română. Punctul ei de plecare nu poate li decât dela cu- cerirea romană a teritorului unde s'a format și unde se află azi poporul român. Intre acest terminu* a quo și intre prezent ca termintUf ud quern se desfășură istoria Românilor. Timpul dela cucerirea romană până la întemeierea Stalului ro- mân, cuprinzând formarea poporului român și pregătirea lui pentru o viață politică proprie, este o perioadă, cum am zice, ante-islo- rică. Denumirea corespunzătoare pentru această l-a parte este Ixforia veche a Românilor. In lăuntrul ei putem deosebi patru subdiviziuni, liecare de câte 3 — 4 secole: 1) Timpul cuceririi și dominaținnii romane, dela cucerirea IIlyricului până la părăsirea Daciei (271); 2) Timpul năvălirilor și al stăpânirii barbarilor in Dacia până la in- temeierca Statului bulgar i67lh; 3) Timpul predomnirii bulgare până la întemeierea Regalului ungar (1000) și desliințarea Statului bul- gar (1018); 4) Timpul predomnirii ungurești și al Imperiului ro- mâno-bulgar al Asanizilor (1186—1257), cu începuturile organiza- țiunii politice românești până la întemeierea Stalului român. 12 I.nani drept puiu ț ele* plecare cucerirea llly cirului, ca epoe-ă la care se urcă originile române la sudul Dunărei, atât ale Maccdo-Româ- nilor și lsfro-Re»mânih»r, rât și ale «‘kmicntiihii roman transdanubian in alcătuirea Daro-Românihir, parte adus la colonizarea Daciei, parte adăugat prin Iransmigrări române in evul mediu. In timpul domi- nat iunii romane dela cucerirea lllycirului până la părăsirea Daciei s a întemeiat, prin colonizalia romană și prin romanizarea elemen- tului autohton thraro-illyrir, naționalitatea română pe ambele ma- luri ale Dunărei, in părțile mai mult sau mai puțin romanizate ale lllyricului și ale Daciei (colonizată mai intensiv între Olt și Timiș până pe Mureș), patria Slrăromânilor. In timpul năvălirilor până la întemeierea Statului bulgar au urmat prefacerile» ce au schimbat cu desăvârșire soarta elemen- tului latin la Dunăre». Prin oe upare»a provinciilor romane din dreapta Dunărei, (lela mare*a Neagră până la Adriatică, de către Slavi și vechii Bulgari turanici, în cursul se*colului al Vll-lea, imperiul Ro- maniei (cum se» nmniâ Imperiul roman byzantin) a pierdut carac- terul său roman de până atunci, devenind preponderanl elementul grec din părțile meridionale; iar elementul roman al Illyricuhii s’a risipit, pierzându-se în acele vremi când «sânge curgea ca apa» sau relrăgându-se unele» găsiâ adăpost, mai ales spre» miazăzi, in locuințele» ele apoi ale Macedo-Re»mânilor. Aceasta este epoca ce desparte Romani ele Români. In timpul pre'domnirii bulgare ce* a urmat apoi in țevile dela Dunărea ele* jos, Românii elin Dacia, izolați de» restul Imperiului roman și de* lumea latină, au fost supuși influenței Imlgaro-slave; alunei s’au făcut aci și primele începuturi de* etrganizare românească de rare avem mărturie, purtând timbrul acelei influențe. Cu înte- meierea Regatului ungar și desființarea Statului bulgar, după care a urmat întemeierea Imperiului româno-bulgar cu elinastia română a Asanizihn». istoria ve*che a Românilor intră în ultima sa fază: sub influența Regalului ungar ele* o parte, sub cea a Imperiului româno- bulgar de altă parte, s au elesvollat începuturile ele organizare pro- prie* a Românilor elin Dacia, care a dat naștere Statului român. Perioada anterioară Statului român, numită istoria veche a Ro- mânilor, se încheie in mod natural cu întemeierea principatului Țerii- Româneșli. z\cesl principat a început existența sa ca Stat de sine stătător, constitiiindu-se prin unirea sub o singură domnie a unor voivodate și teritorii mai mult sau mai puțin dependente de L nga- ria (cum se găsesc mai intâiu in prima jumătate* a secolului al Xll-lca). 13 întemeinelu-și o dinastie proprie si făcându-se independent de Re- gatul ungar. Constituirea lui sub un singur domn, can» a devenii și întemeietorul dinastiei, nu este constatată înainte* de stingerea dinastiei ungurești a Arpazilor (1301); dar in timpul interregnului ce a urmat apoi în Cngaria (1301— 1308i, «voievodul Transalpin % cum îl numiau t ngurii, a câștigat o poziție» independentă ele* Regat, cu putere suverana în «țoală Țara-Românească », cum se» nnmia noul Principal unit («toată I ngro\ iahia», in actele* grecești și slo- venești). Cel elinlâiu domn in acest înțeles eră Basaraba \ oievod, indemeielorul dinastiei Basarabilor, după care* Țara-Române*aseă a fost numită și «Basarabia» țin secolul al XlV-lea și X\-le*a), învin- gătorul lui Carol Kobert in răsboiui pentru neatârnare. Începutul domniei lui pe» timpul interregnului în Cngaria <»sle epoca elespăr- lite>are* între istoria veche* a Românilor și perioada următoare. l’nirea sub o singură domnie, întemeierea dinastiei și neatârnarea terii au fost faptele! hotăriloare* prin cari s’a întemeiat și principatul Țerii-Românești și principatul Moldovei. Acesta din urmă s’a con- stituit ca Stat de sine* stătător, jumătate! de secol mai târziu i 1359), sub domnia lui Be>gdan Voievod, întemeietorul elinastiei Bogdan-Mușati- nilor, care! în luptă pentru neatârnare* ele* Re*galul ungara unit voi- vodatele* și teritoriile! dependente ce au alcătuit noul Stal. I nire*a, întemeierea dinastiei, neatârnarea, ace*stea au creat și România con- temporană. Dela întemeierea Principalelor încoace, istoria română este* în cea mai strinsă legătură ca elesvollarea Statului. Dar Românii elin afară de! Statul național au și oi o parte* însemnată la istoria culturii ro- mânești, a cărei unitate, ținând vie* conștiința unității naționale*, s’a păstrat mai ales prin Biserică și prin literat ură; istoria lor politică face* parte din istoria română numai în cât privește* manifestarea len* ca naționalitate in statcd<> respective, neavânel însă le*gătură e>rga- nică cu dcsvedtarea politică elin Statul român. In istoria Principatelor, deși avem două state, dar cu organizație! mai mult sau mai puțin identică, există loluș e) legătură organică între! ele, așâ încât istoria color două țeri se! inlănțueșle neîntrerupt dela una la alta. Această le*gălură organică în elesvollarea lor istorică, din care* a rezultat în urmă unirea lor înlr\m singur Stat, trebue* s’e; avem in vedere! si la împărțirea istoriei române. In elesvollarea Statului român, istoria Principatelor se* eleeisebește prin ea însăș ele! istoria României contemporane. Epoca ce de*sparlt» 11 pe una eria domnilor mol- doveni ce au bătut monetă; iar Mihaiu Viteazul a reînceput să exer- cite acest drept, care in Țara-Românească încetase de mai înainte a fi practicat. Po urmă s’a mai făcut încercare de a bale monetă, în Țara-Românească do către Mihnea Radul ilfi58—1G59), în Mol- dova de către Euslratie l)abija i.ltiGl — Ifilioț; dar acești* încercări, pe cât se vede, erau izolate. 16 Astfel epoca lui Mihaiu Viteazul este aceea care încheie, în modul cel mai caracteristic, desvoltarea Principatelor sub vechile dinastii, cu luptele lor pentru neatârnare, cu manifestarea suveranității lor în formă mai hotăritâ. Prin unirea trecătoare a țerilor surori, ea reprezenta și sinteza acelei desvollări, a cărei problemă finală a fost amânată pentru mult timp, prin căderea eroului unității naționale, ultimul reprezentant strălucitor al vechilor dinastii, căzute cu dânsul. In această perioadă de trei secole putem deosebi, după gradul neatârnării și atârnării Principatelor în raport cu suzeranitatea tur- ceascâ, trei subdiviziuni sau faze, liecare de câte un secol : 1) Tim- pul până la stabilirea suzeranității turcești in Țara-Româneascâ, prin capilulafia lui Mircea cel Bătrân (1402); 2) Timpul următor până la stabilirea suzeranității turcești in Moldova, după moartea lui Ștefan cel Mare (1504); 3) Timpul decăderii dinastiilor până la moartea lui Mihaiu Viteazul (1601). Câte trele faze sunt caracterizați! prin domnii răsboinice, cu punc- tele culminante: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihaiu Vitea- zul. Până la stabilirea suzeranității turcești, ambele Principale, fâ- i.ându-se independente de Ungaria, au păstrat o neatârnare reală, deși domnii Țerii-Româneșli au recunoscut in urmă suzeranitatea Coroanei ungurești pentru posesiunile lor de peste munți, iar domnii Moldovei, suzeranitatea nominală a Poloniei sau uneori a Ungariei. După stabilirea suzeranității turcești, a urmat decăderea dinas- tiilor în ambele Principale, prin amestecul Turcilor la ocuparea tro- nului, ca și prin compeliliimile pretendenților la domnie dintre fiii naturali dc domni. Stingerea liniilor legitime ale ambelor dinastii, la începutul ultimei fazi* a acestei perioade, a grăbit decăderea di- nastiilor sub liniile liilor naturali, până când, in cele din urmă, și succesiunea acestora a fost întreruptă prin domni din alte familii. Perioada următoare, reprezentată prin domni din diferite familii, perioadă de decadență politică, până când mișcarea naționala din 1821 a adus renașterea ce a creat România contemporană, această perioadă, și ea de trei secole aproape, se încheie cu domnia lui Cuza Vodă, în acclaș timp cu unirea definitivă a Principalelor. Sub acest domn încă, cele două Principate, deși unite,^auTcon- tinuat să lie două teri deosebite, liecare cu guvern și c.u parla- ment propriu până la 1862, apoi cu guvern și cu parlament unite numai administrativ; deși Adunările*-unite* în 1862 au primit numele de* «Aelunare*a României», domnitorul a continuat a se numi Domn 17 al Principatelor-Unite, conform organizării date prin Convenția din 1858. recunoscută și prin Statutul din 1864. Abia Constituția din 1866 a creat Statul indivizibil România, și M. S. Regele Carol este cel dintâiu Domn al României. Așâ fiind, domnia lui Cuza Vodă este încheierea firească a pe- rioadei domnilor din diferite familii, cu care se încheie istoria Prin- cipatelor. Unirea lor la sfârșitul acestei perioade, corespunzând cu unirea trecătoare la sfârșitul perioadei precedente, este sinteza des- vollării celor două țeri surori, unite definitiv prin Constituția din 1866. Cu întemeierea nouăi Dinastii, în acelaș timp cu noua Consti- tuție, începe istoria României, ca nouă perioadă a istoriei române. In perioada domnilor din diferite familii, putem deosebi, după des- voltarea politică, deasemenea trei subdiviziuni sau faze: 1) Timpul domnilor pământeni; 2) Timpul Fanariotilor (1711T6—1821); 3) Tim- pul restaurati unii sub domnii pământeni dela 1821 până la 1866. Aceste trei faze sunt caracterizate prin prefaceri urmate simultan în cele două Principate după desfiiințarea dinastiilor. In timpul domnilor pământeni până la Fanarioți a urmat, în ambele țeri, după răsboaiele istovitoare de putere din perioada precedentă, o reculegere în lăuntru. Decadența politică a fost compensată prin o înflorire a culturii naționale, începută cu mișcarea literară din epoca lui Mateiu Basarab și Vasile Lupul și continuată până sub Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanul. Domnia Fanarioților, începând aproape în ăcelaș timp în ambele țeri, le-a adus la ultimul grad do decadență politică, pricinuind tot- deodată și o decadență a culturii naționale în Principate, pe când curentul literar de renaștere națională din timpul domnilor pămân- teni a găsit continuatori peste munți. Față cu înstrăinarea domniilor prin Fanarioți, însoțită și de ocupațiuni străine, cu desmembrările teritoriale ce ele au adus cu sine, numai vechile așezăminte na- ționale abiâ au mai păstrat celor două Principate caracterul do state naționale, ca țeri deosebite do provinciile Imperiului otoman. Dar și decadența națională din acel timp de umilire a fost compensată în câtva prin un progres în altă direcție. Ca foști dragomani la "Poartă, Fanarioții, cunoscători de limbi străine și diplomați abili, au introdus în Principate influența limbii și literaturii franceze, pe lângă mai multă abilitate în raporturile internaționale, prin care so- cietatea cultă română — abstracție făcând de urmările fanariotis- mului ce so resimt încă — s’a apropiat de civilizația occidentală. Așâ s’a pregătit renașterea politică și culturală ce a urmat în s 18 timpul restaurațiunii sub domnii pământeni, începută cu mișcarea națională din 1821, sub influența ideilor liberale din Occident și a literaturii franceze, renaștere ce ne-a adus unirea și îndrumarea spre o nouă desvollare. Restaurațiunea sub domnii pământeni e ultima fază în desvoltarea Principatelor, încheiată cu unirea lor sub ultimul domn pământean, Alexandru loan Cuza. Ideea unirii, manifestată ca una dintre do- rințele naționale cele mai vii îndată după mișcarea din 1821, cu prilejul alcătuirii Regulamentului organic, erâ ideea conducătoare a acestei faze. Ea însuflețiâ pe patrioții Renașterii naționale, ea a condus pe patrioții cari, în Divanurile ad-hoc, au proclamat «unirea Princi- palelor într'un singur Stat sub numele de România», sub un prin- cipe dintr’o dinastie domnitoare de ale Europei cu drept de moș- tenire, ca una din «cele dintâi, cele mai mari, mai generale și mai naționale dorințe ale țerii», cum zice Procesul-verbal al me- morabilei ședințe a Adunării Moldovei. Uniunea personală și ad- ministrativă a Principatelor-l nite sub domnia lui Cuza Vodă, obți- nută contra obstacolelor ce aceste dorințe naționale au întâmpinat la puterile garante, a îndrumat unirea definitivă în noul Stat România, îndeplinită prin noua Constituție, în acelaș timp cu întemeierea nouăi Dinastii. * • ♦ După epocele mari in desvoltarea Statului român până în prezent, istoria română are, cum vedem, trei părți bine deosebite una de alta: 1) Istoria veche a Românilor dela originile poporului român până la intemeiere.a Statului român, perioadă cu patru subdiviziuni do câte 3—4 secole; 2) Istoria Principatelor române, împărțită în două perioade de câte aproximativ trei secole, perioada vechilor di- nastii naționale și perioada domnilor din diferite familii, cu câte trei subdiviziuni fiecare; 3) Istoria României contemporane. Perioadele determinate în acest fel, din punctul de vedere al des- voltării politice a Statului român, concordă și cu istoria Românilor din afară de Statul național. întemeierea dinastiei Basarabilor Ia începutul secolului al XlV-lea, cu care se încheie istoria veche și începe perioada următoare, coincide cu stingerea dinastiei Arpa- zilor în I ngaria, o epocă din cele mai însemnate în istoria Româ- nilor de peste munți. Iar epoca lui Mihaiu Viteazul ca încheiere a perioadei dinastiilor, cu unirea celor trei țeri surori, are, din 19 punct do vedere românesc, o însemnătate pentru Românii de peste munți cum poate nici una alta în dosvoltarea conștiinței naționale. In sfârșit, epoca dela 1866, cu care începem istoria contempo- rană, coincide cu noua situație politică a Românilor din Regatul ungar, creată prin dualismul austro-ungar dela 1867 încoace. Ast- fel împărțirea în perioade a istoriei române, făcută după dinastii, concordă, în modul cel mai perfect posibil, nu numai cu desvol- tarea politică a Statului român, dar și cu cea a poporului român mai mult sau mai puțin întreg. Inbrățișând istoria tuturor Românilor, trebue deci să deosebim următoarele patru perioade: 1) Istoria veche până la întemeierea Statului român; 2) Perioada vechilor dinastii naționale, care se poate numi istoria medie; 3) Perioada domnilor din diferite familii, care se poate numi istoria nouă; 4) Istoria contemporană dela 1866 încoace. Subdiviziunile celor două perioade alo Principatelor, făcute din punctul do vedere al desvoltării politice a Statului român, nu pot avea în vedere și istoria Românilor din afară do Statul național, subordinată acestei împărțiri. Perioadele astfel determinate ale istoriei româno, cu subdiviziunile lor, prezentă o interesantă concordanță și din punct de vedere mai general. Un istoric german, Ottokar Lorenz, în opul său: Die Geschichte- wissenschaft in Hauptrichiungen und Aufyaben (Berlin 1886), cercând acum 20 do ani să stabilească un sistem natural de pe- rioade istorice, arată secolul ca măsura de timp cea naturală a tu- turor evenimentelor istorico, măsură dată prin legătura intelectuală și materială dintre trei generațiuni omenești: tată, fiu și nepot. Ca unitate do măsură mai mare, el iea perioada de 300 și de 600 de ani, sau de trei ori trei și de trei ori șase generațiuni, drept pe- rioadă naturală. El întemeiază acest sistem pe fapte din istoria uni- versală și din istoria germană, pe cari le aduce ca probe în spri- jinul teoriei sale. împărțirea naturală a istoriei române, precum ea reiese din cele ce am expus aci, concordă cu această teorie. Istoria veche, cu patru subdiviziuni de câte 3—4 secole, cuprinde aproximativ de două ori șase secole, adecă o perioadă de vreo șase secole dela cucerirea romană până la epoca ce desparte Romani de Români (pe timpul întemeierii Statului bulgar 679), apoi altă perioadă de vreo șase secole până la întemeierea Statului român. Istoria Principatelor, cu- prjnzând aproape șase secole, are două perioade aproximativ de 20 câte trei secole, fiecare cu câte trei subdiviziuni, din cari cele cinci dintâi aproximativ de câte un secol. Dar și aci regula nu e fără excepție: ultima subdiviziune în istoria Principatelor are abia ju- mătate de secol. Fără a prejudecâ teoria istoricului german, atacabilă din alte puncte de vedere, mă mărginesc a constată numai potrivirea ei cu împărțirea naturală a istoriei noastre. Rezultatele identice, ob- ținute pe căi deosebite, sunt negreșit un fapt demn de atenție pentru teoria perioadelor istorice. Cât despre istoria României contemporane, rămâne ca viitorul să arate întru cât teoria unităților de măsură cronologică pe baza gencrațiunilor se va confirmă prin desvoltarea spre care mergem. Domnilor Colegi, Se împlinesc acum 40 de ani de când, cu noua Dinastic și cu noua formă a Statului, istoria română a intrat într’o nouă eră de desvoltare. O nouă perioadă de înflorire și de înălțare națională a început cu noua consolidare a Stalului român, cu noua îndrumare a poporului român pe calea progresului, a progresului ce se rea- lizează în istorie, ducând omenirea mereu tot înainte spre perfec- ționare. O nouă generație s’a format în acești 40 de ani, cu nouă aspirațiuni, cu nouă probleme. Fiecare generație nouă, ca urmare a lungului șir de genera- țiuni trecute, e chemată să cultive mai departe moștenirea primită dela generația precedentă și formată do generațiunile anterioare. Generația Renașterii naționale a transmis generațiunii următoare problema Unirii, a Dinastiei și a Independenței, idealul visat de ge- nerația ce a născut pe patrioții creatori ai României contem- porane. Această scumpă moștenire, încoronată cu regala Coroană de oțel, a primit-o generația actuală, cu datoria de a o întări și consolidâ pentru desvoltarea ei în viitor. Vine rândul nouăi ge- nerațiuni, cu nouăle ei probleme. După cum ea va fi îndrumată azi pentru datoria de mâne, așâ va urma a se desfășura în viitor noua perioada a istoriei române, fericit inaugurată sub glorioasa domnie a întemeietorului Dinastiei României și al Regatului român. Fie ca învățămintele istoriei din pildele trecutului să lumineze prezentul, spre a îndrumă viitorul ce are să aducă o nouă epocă în viața neamului român. RĂSPUNSUL D'LUI D. A. STURDZA LA DI30UBSUL DE BEOEPȚIUNE AL D-LUI D. OHOIUL Domnule Președinte, Domnilor Colegi, Domnul Profesor Onciul a expus în cuvântarea sa în mod clar așezământul științei istoriei — pătrunderea prezentului în legătură cu trecutul pentru a prevedea viitorul. Istoria are do țel descoperirea adevărului în traiul oamenilor ca state și popoare, atât ca individualități proprii, cât și în legătura dintre dânsele. încercările de a construi acest traiu în mod abstract și teoretic nu au reușit, iiindcă realitatea rareori se potrivește cu închipuirea, în care fantazia ocupă un loc însemnat. Cercetarea adevărului în rostul unui popor și al unui stat îndrop- tează în mod natural la observarea și înțelegerea traiului omenesc, astfel cum el se desfășură dinaintea ochilor noștri. Istoricul trebue să cuprindă mijlocul viu în care el însuș trăește, spre a putea des- curca situațiuni depărtate și mai puțin documentate. Dela cele cu- noscute pășim la cele necunoscute în toate cercetările metodice. Cercetările istoricului încep prin constatarea exactă a faptelor și a legământului dintre dânsele, — pășesc înainte întru a pricepe des- voltarea lor, fie că a fost normală, fie că a fost turburată de în- râuriri protivnice interne ori externe, — și ajung în fine a stabili slăbiciunile și neputințele trecătoare sau dăinuitoare ale poporului, precum și așezământul statornic spre înălțare sau scădere în mijlocul mișcării generale a omenirii. Această mișcare trebue înțeleasă și cuprinsă din punctul de privire cel mai înalt. Problema, astfel pusă pentru știința istoriei, este fără îndoială una din cele mai grele de deslegat, iiind strâns legată de acele științe, cari ne înalță cugetarea deasupra celor pământești. Chiar din această cauză, acela care se devotează cercetărilor istorice trebue să se curețe mai întâiu pe sineși de curentele, cari atât de des și atât de mult întunecă viața omenească și-i împiedică avântul înălțător. Istoricul trebue să facă abstracțiune de persoana sa pentru a putea pătrunde mersul și desvoltarea traiului omenesc, în cercuri mai re- strânse ori mai largi. Oare învățatul în științele exacte nu este oprit in cercetările sale, când e agitat de porniri egoistice, cari măresc greutățile ce el întâmpină în aflarea adevărului? Lucrările astfel înrâurite pol să fie interesante, dar ele nu sunt hotăritoare și pășesc adesea alăturea de adevăr. Dar nu trebue uitată o împrejurare importantă. Istoria nu este o știință teoretică, un roman mai mult ori mai puțin bine alcătuit, dar fără viață reală; ea este dreptarul indispensabil pentru acei cari lucrează mai imediat la înălțarea poporului din care au ieșit și ser- vesc cu credință și cu dragoste statul, ai căruia servitori sunt. Urmărind cercetările istoricului, bărbatul de stat își îndreptează calea sa, luminată de lumina adevărului, și își trage rostul muncii sale, condus nu de impulsiunile trecătoare ale egoismului și iubirii de sine, ci de datoria vecinie neclintită de a cugetă și de a făptui pentru binele și fericirea concetățenilor săi. Astfel istoricul și bărbatul de stat pășesc în viață mână în mână, unul controlând pe celalalt. Nimic mai greu, dar nimic mai sublim'. Dacă ne uităm la rezultate, avem încă vii dinaintea noastră, de o parte, exemplul succeselor trecătoare ale lui Napoleon I, care în ca- pul armatelor sale victorioase a sdruncinat lumea cultă din timpul lui, și de altă parte exemplul muncii dăinuitoare a lui Washington, care a întemeiat Statele Unite ale Americei de Nord. Domnul Profesor Onciul aplică pentru întâiaș dată in istoria Româ- niei metoda științelor moderne și prin aceasta contribuește a ne ajută să facem un pas înainte în desvoltarea noastră politică. Domnia Sa începe prin a cercetă cunoscutul, adică prezentul; îl pune în legătură cu începuturile noastre, și atlă mari asemănări între aceste două epoce, depărtate una de alta prin cinci secole. Amândouă epocele sunt dominate de idea de stat in folosul nea- mului. De o parte și de alta se vede munca titanică pentru înche- garea elementelor răzlețe și organizarea lor dăinuitoare: — Princi- patele Moldova și Valahia ies ca întrupări vii din mici aglomerațiuni, 23 neputincioase a rezistă la furtuni, — România modernă se ridică din cenușă, plină de viață și ocupă imediat un loc important în mijlocul lumii europene. Sub ochii noștrii poporul românesc și-a reluat cu deciziune și cu cumpăneală munca întreruptă, de a ridică un așe- zământ politic rezistent, încheind bolta edificiului prin monarhia ereditară și o organizare de stat după cerințele timpului. Amândouă epocele încep cu statornicie și succese necontestate. In mijlocul constelațiunilor externe însă așezământul României mo- derne se prezintă ca mai capabil de a înfruntă furtunile nedespăr- țite de traiul omenesc; căci el leagă România direct do rostul lu- mii culte și a preschimbat în scurt timp prolivnici de altădată în amici sinceri, recunoscând în Regatul nostru un factor do cultură în Orientul european atât de mult frământat de secole. Era aceasta nouă a căpătat semnul ei, când în 10 Maiu 1866 au răsunat din dealul Mitropoliei peste toată întinderea pământului românesc cuvinte, ce nu so auzise încă pe valea Dunărei și prin înfundăturile Carpaților,—cuvinte clare, pătrunzătoare și înălțătoare, formând legământ solemn intre suveran și popor, nu pentru viața strâmtă de altădată, ci pentru o viață întăritoare și înălțătoare, — cuvinte al căror ecou a trecut în lume departe anunțând reîn- vierea neamului românesc. Să ne amintim astăzi în sânul Academiei și do aci în toate un- ghiurile Regatului cuvintele Regelui Carol I, rostite înainte do patru- zeci de ani, când a luat frânele guvernului. El a zis: «Ales do către națiuno cu spontaneitate Domn al Românilor, mi-am părăsit, fără a sta la îndoială, și țară și familie, spre a răspunde la chemarea acestui popor, care Mi-a încredințat desti- nele sale. «Puind piciorul pe acest pământ sacru, am devenit Român. Pri- mirea Plebiscitului îmi impune, o știu, mari datorii. Sper că-mi va fi dat a le îndeplini. Eu vă aduc o inimă leală, cugetări drepte, o voință tare de a face binele, un devotament fără margini cătro noua mea patrie și acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor Mei. «Cetățean astăzi, mâne, de va li nevoie, soldat, Eu voiu împăr- tăși cu Domniile Voastre soarta cea bună ca și pe cea rea. Din acest moment, totul este comun între noi. Credeți în mine, precum Eu cred în Domniile Voastre! «Singur numai Dumnezeu poate ști ceeacc viitorul păstrează 24 patriei noastre! Din parte-ne să ne mulțumim intru a ne face datoria. Să ne întărim prin concordie! Să unim puterile noastre, spre a ti la înălțimea evenimentelor ! «Providența, care a condus pe Alesul Domniilor Voastre până aci și care a înlăturat toate piedicile din calea Mea, nu va lăsă neindcplinită opera Sa.» Pentru prima dată se auziau cuvinte demne, întăritoare și pre- vestitoare de mari schimbări, din partea Aceluia care stă în fruntea Statului. Aceste cuvinte s au adeverit și în aceasta constă învățătura ade- vărului istoric, ce se ridică dinaintea noastră ca un far luminos pentru pătrunderea viitorului. Nu mai stăm ca înainte de un secol și mai târziu încă, ca o aglomerație de oameni menită a servi de obiect de compensațiune in combinațiile celor puternici ai lumii, ci ca un stat cu pozițiune respectată de toți și vrednic de încrederea tuturor. /Vjutați de Dum- nezeu Atotputernicul, care nu uită pe oamenii sinceri la inimă, devotați adevărului și dreptății, am ieșit din întuneric prin munca noastră proprie, prin noi înșine, de am luat parte la un mare răs- boiu al neamurilor, din care s’a făurit Independența patriei și înăl- țarea Statului ca Regat. Cine ar putea negă că pentru a obținea acest rezultat, nu am fost conduși cu înțelepciune și vitejie de Regele Carol I ? Intre începuturile noastre și prezentul stau însă secole de dureri și de suferințe, cari amenințau neamul românesc cu desființarea lui. l 'ltima flacără a vredniciei românești din trecutul depărtat a fost Mihaiu Viteazul. După moartea iui năprasnică un văl negru a înfășu- rat pe Români. Am căzut sub dominațiuni străine, cari au lucrat din toate puterile la sărăcirea noastră materială și la stricarea noastră morală. De atunci, în locul patriotismului luminat, care-și trage ori- ginea din simțimântul datoriilor celor mari ale omului, s’a înrădă- cinat obiceiul de a exploata stalul în folos individual. Acest obiceiu rău trebue învins și desrădăcinat, pentru ca așeză- mântul modern al neamului românesc să vecinicească. Așezământul începătornic al nostru s’a distrus, când din porniri personale fiii se răsboiau în contra tatălui și fratele luptă în contra fratelui. Monar- hia ereditară a lui Carol 1 de Hohenzollern este remediul pentru însănătoșirea definitivă a Statului român. Să ne felicităm dar cu toții, că Domnul Profesor Onciul ne-a 25 Introdus astăzi în istoria românească pe poarta cea mai mare, de unde strălucește adevărul. Studiile sale istorice și stăruința sa neobosită la muncă ne erau de mult cunoscute. Acestea i-au deschis ușile templului nostru. Astăzi însă putem să-l întâmpinăm în mijlocul nostru cu o adevărată bu- curie sufletească și să-i spunem:—Bine ai venit în Academia Română! Pășește înainte în cercetarea adevărului, ca să ne întărim inimile și să ne mănținem fără a șovăi pe calea cea dreaptă a unei des- voltări sănătoase ca stat! Legând însă prezentul de începuturile neamului românesc, să nu uităm nici odată, că să strălucească neclintită dinaintea noastră de- viza strămoșilor Romani: — Sahis reipublicae suprema lex — Țelul traiului omenesc pe pământ este de a munci, fără a se obosi, la în- tărirea și fericirea statului, în care a orânduit Dumnezeu rostul fie- cărui popor. Google ACADEMIA ROMÂNA DISCURSURI DE RECEPȚIUNE XXX. DESPRE FORMAREA ZĂCĂMINTELOR DE PETROL DIN ROMÂNIA DISCURS ROSTIT LA 23 MARTIE (s APRILIE) 1907 IN ȘEDINȚĂ SOLEMNĂ DE L. MRAZEC / cu RĂSPUNS DE ANGHEL SALIGNY MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE. 1NST. DE ARTE GRAFICE SION ST. RASIDESCU 16, STRADA DOAMNEI, 16 ldO7. 18 502 ACADEMIA ROMÂNA DISCURSURI DE RECEPȚIUNE XXX. DESPRE FORMAREA ZĂCĂMINTELOR DE PETROL DIN ROMÂNIA DISCURS ROSTIT LA 23 MARTIE (5 APRILIE) 1907 IN ȘEDINȚĂ SOLEMNĂ DE L. MRAZEC cu RĂSPUNS DE ANGHEL SALIGNY MEMBRU ĂL ACADEMIEI ROMÂNE. BUCUREȘTI INST. DE ARTE GRAFICE CAROL G()BL» 8”o,< ION ST. RASIDESCU 16, STRADA DOAMNEI, 16 1907. 18 501 DESPRE FORMAREA ZĂCĂMINTELOR DE PETROL DIN ROMÂNIA Domnilor Colegi, Infățișându-mă astăzi aici, într’un moment deosebit de sărbătoresc pentru mine, primul meu gând se îndreaptă recunoscător către Domniile Voastre, Domnilor Colegi, căci mi-ați făcut cinstea cea mai mare ce o poate râvni un Român, chemându-mă printre Domniile Voastre, ca membru ordinar al acestui înalt așezământ, în locul ocupat odinioară de regretatul general Fălcoianu. Aducând omagiul meu de venerațiune memoriei acestui ostaș și bun cetățean, om energic înzestrat cu o cultură militară întinsă și care necurmat și-a pus inteligența și puterea sa de muncă în ser- viciul patriei, îmi împlinesc în acelaș timp o datorie foarte plă- cută mie, mulțumindu-vă, că-mi dați prilejul de a contribui și eu cu ceva — alături de d-voastră și alături de atâtea spirite alese din toate provinciile românești, — la rostul acestei instituțiuni na- ționale, închinate înainte de toate cercetării adevărului, pe toate terenele de muncă intelectuală, ce Academia Română și le-a ales. Domnilor Colegi, La 20 Martie s’au împlinit tocmai 20 ani, de când regretatul Gri- gore Cobălcescu și-a ținut discursul său de recepțiune la Academia 4 Română, vorbind despre Originea și zăcămintele petrolului in ge- neral și particular in Carpați (1). Ilustrul geolog român căutând să stabilească legături de cauza- litate între zăcămintele de petrol și tectonica generală a regiunilor petrolifere, trebuiâ să se ocupe și de originea acestui mineral. Re- zultatul cercetărilor lui Abich (2) asupra zăcămintelor de petrol din peninsulele Taman și Kertsch, celebre prin bogățiile lor, și stu- diile lui Saint-Claire Deniile (3), și ale altora asupra fenomene- lor fumeroliane, au avut o mare înrâurire asupra lui Cobălcescu, care a devenit cel mai înflăcărat aderent al teoriei originii «plu- tonice sau eruptive a petrolului», teorie emisă de Berthelot (4), dar ridicată la adevărata ei înălțime de chimistul rus Men- delejeff (5). Cobălcescu după o expunere documentată a stratigrafiei și struc- turii Carpaților și după ce a discutat pe larg originea petrolului, con- chide, că: «în Carpați petrolul se află în aceleași condițiuni de zăcere în cari se găsește în Caucas, in Italia, in Birmania și in America, și fenomenele ce însoțesc prezența sa sunt asemenea aceleași; numai cât, in timpurile actuale, aceste fenomene se petrec in Carpați pre o scară mai mică decât in Caucas, pre când in tim- puri de mult trecute, aceste fenomene aveau, din contra, o inten- sitate cu mult mai mare decât cea actuală in regiunea carpatică»(6). Printr’o discuție înfocată ajunge la concluzia «că prezența petro- lului este in strânsă legătură cu mari dislocațiuni terestre, cu întinse și profunde despicături, ridicături sau prăbușiri ale scoarței globului nostru, cu erupțiuni violente și prelungite prin seria unui mare număr (1) Gr. Cobălcescu, Despre originea ți edcămintele petroleului in general ți particular în Carpați. Discurs de recepțiune la Academia Romănă. Ședința din 20 Martie 1887. I2i Hermann Abich, Ober die Productivități und die geoMctonitchen VerMUniste der Kaspischen Naphtaregion. Jahrbuch der k. k. geol. Reichsanstalt. Wien 1879, p. 165—186. (3) St. Claire Deville in Cobălcescu, p. 4. (41 Berthelot, Sur l'origine des carbures des combustibles min^raux. C. R. LXXXII, p. 349. (5) Mendelejeff, Ceber die Elaslicitaet der Ddmpfe. Petersburg, in Abich, Ober die Pro- ductivitaet. etc., p. 176—183. (6) Cobălcescu, Despre originea, etc., p. 79. 5 de secoli, de masse colosale de roci plutonice insolite de conioțiuni puternice, cu emanațiuni de materii felurite, dintre cari unele oxi- date iar altele neoxidate, ce n’aiî putut, nici pot proveni decât din massa internă și topită a globului; și, dintre cari unele s’au consolidat in crăpăturile solului sau in cavitățile sale» (1). Apoi, după ce a stabilit că zăcămintele de petrol se află totdeauna in anticlinale, Cobălcescu arată că straturile cari alcătuesc un an- ticiinal «n’au participat la crăpăturile solului inferior lor, dar cari au fost numai încrețite prin acțiunea combinată a sguduirii solului cu venirea petrolului și agazurilor cari l-au insoțit». «Și, considerând apoi că petrolul este emis de lavele actuale, că in massa topită din interiorul pământului există pretutindeni și la toate adâncimile o enormă câtime de idrogen și de cărbune in stare elementară și numai in stare de disoluțiune, iar nu de combinațiune, și că aceste corpuri elementare devin libere prin progresul răcirii rnassei topite (și) se pot atunci combină dând naștere la petrol, ozokerit, idrogen car- bonat și alte materii ce însoțesc petrolul, putem conchide», zice ol, «că acest mineral are, în adevăr, o origine eruptivă» (2). Erupțiunile petrolului s'ar fi produs în Galiția și Moldova după epoca mediterană, iar în «România propriu zisă și in Italia, către finele epocei pliocene»(3). In raport cu originea petrolului Cobăl- cescu constată, că in România, Italia și mai ales în Caucas «fe- nomenele de vulcanitate a diverselor regiuni petrolifere sunt mai fre- cuente și mai impuitoare» decât în regiunile celelalte ale arcului Carpatic, că bogăția unei regiuni petrolifere e cu atât mai mare, cu cât erupțiunea a început într’o epocă⁻ mai modernă și de aici de- duce Cobălcescu că: «România propriu zisă esto și ea mult mai avută in petrol decât celelalte țeri carpatice» (4). Cobălcescu, bazat atât pe interpretarea ce a dat-o Tietse (5) (1) Cobălcescu, Despre originea, p. 79 și 80. (2) Idem, p. 80. (3) Idem, p. 81. (4) Idem, p. 82. (5) E Tietze, Notizen uber die Gegend zwischen Plojeschii und Kampina in der U’a- lachei. Jabrbuch der k. k. geol. Rcichsanstalt. Wien 1883, p. 392—395. 6 zăcămintelor de sare dela Băicoiu și Țintea, pe cari le consideră ca niște depozite accidentale ale lacului dulce pliocenic, cât și bazat pe observațiunile sale, că massivul de sare dela Colibați s’ar găsi in «tărâmul cu paludine», ajunge la ooncluziunea că a nu putem a- tribui prezența acestei sări, in depozitele unei mări de apă dulce, decât la emanațiuni venite din sinul pământului și sublimate in cră- păturile și în cavitățile unor asemenea depozite» (1). Mai departe el conchide astfel: «prezența petrolului in profunditate, este independentă de vârsta tărâmurilor ce o constituesc și dependentă numai de fracturile și increțiturile solului ; și că prin urmare, nu ar fi imposibil de a află sorginți petrolifere și dealungul Dunărei, unde am constatat că există o mare ruptură a scoarței terestre» (2). E interesant de constatat că cu douăzeci de ani înaintea lui Co- bdlcescu, în 1867, Coquand, studiind zăcămintele de petrol din Mol- dova și Muntenia, a emis dejâ idea, că petrolul trebue considerat ca fiind un product natural de origine internă. «Car j’admets â mon tour», se exprimă Coquand, «que des sources â diverses epoques de la formation de la terre ont du amener de l’interieur du globe pour Ies distribuer dans Ies mers ou dans Ies lacs, du petrole li- quide qui s’est incorpore en Ies impregnant aux terrains en voie de formation» (3). Prin urmare, petrolul adus de izvoare din adâncimile pământului a fost fixat de materialul de sedimentare, ce se depuneâ în depre- siunile ocupate de ape. Coquand tăgăduește insă ori și ce raport genetic între petrol și sare, pe care o consideră ca sedimentară, și dacă petrolul se găsește accidental în apropierea sării, aceasta s’ar datori faptului, că izvoarele, ce au adus petrolul, se revărsau tocmai într’o depresiune în care sedimentă sarea. Vederi analoge asupra petrolului Carpaților români au avut și (1) Cob&lcescu, Despre originea, pag. 77—78. (2) Idem, p. 82. (3) Coquand, Sur Ies gîtes de parole de la Valachie et de la Moldavie et sur Vage des terrains qui Ies contiennent. Bull. Soc. geol. de France 1867. _____7 Fuchs și Sar asin, cari au studiat în 1872 zăcămintele de petrol din Cămpina(l). «Noua n’hesitons pas» zic ei «tout en admettant dans certains cas speciaux le role dea matieres organiques, ă assigner au petrole en general, une origine plus franchement eruptive l’assimilant ainsi dans une certaine mesure, aux hydrocarbures dont le degagemcnt constitue un des derniers termes de la serie dos phenomones vol- caniques» (2). Mai departe ajung la concluziunea : «Le petrole est une matieres adventive, arrivant au jour par des systemes de frac- tures, et ses points d’emergence sont alignes parallelement aux di- rections gen erai es des accidenta orographiques et geologique de la contree» (3). Iată vederile asupra genezei petrolului susținute de geologii, cari au studiat zăcămintele române dela 1867 până la 1887. In cei douăzeci de ani, dela vorbirea lui Cobdlcescu, cercetările geologice au. Înaintat mult în România și mai ales studiile făcute în acest timp cu privire la zăcămintele petrolifere ne deschid as- tăzi orizonturi nouă asupra modului de formațiune a celor mai multe din zăcămintele noastre. Constatăm însă faptul, că în raport cu înaintarea cercetărilor, —ca o consecință necesară a progresului științei și a desvoltării ei,— teoriile susținute cu atâta entuziasm și pricepere de Coquand, Fuchs, Sar asin și mai ales de Cobdlcescu, pierd din însemnătatea lor. «Vul- canitatea» petrolului și a sării e astăzi cu totul înlăturată, iar in ceeace privește zăcămintele de petrol și legătura lor cu tectonica regiuni- lor, putem zice că astăzi pentru ochiul geologului s’a ridicat vălul, care acoperiâ odinioară tectonica țerii noastre. Mulțumită studiilor diferiților geologi români și străini (4), vedem (1) Edmond Fuchs et Edmond Sarasin, Notes sur Ies sources de petrole de CAmpina (Valachie). Archives des Sciences, Geneve 1873 (2) Idem, p. 16. (3) Idem, p. 24. (4) Dr. W. Teisseyre, Zur Geologie der Bacau'er Karpathen. Jahrbuch d. k. k. geol. Reichsanstalt. XLVIII Bd. Wien 1898. Dr. W. Teisseyre in C. Bourqui, Contribulion ă V^tude des ptlroles roumains. Balet. Soc. de Științe. București 1900. 8 azi clar înaintea noastră liniile generale ale structurii munților și ale regiunii colinelor; în acelaș timp au fost scoase în relief raportu- rile cauzale între tectonica unei regiuni și formarea zăcămintelor de petrol din aceeaș regiuno. Și eu am avut prilejul de a contribui în oarecare măsură la lim- pezirea și precizarea acestor chestiuni și socotesc deci de a mea datorie, să vă expun pe scurt starea actuală a cunoștințelor noastre asupra formării zăcămintelor de petrol din România, caracteri- zând astfel o nouă fază în studiul zăcămintelor noastre de petrol și a tectonicei României. Țin însă ca înainte de a intră în chestiune să exprim omagiul meu de admirațiune memoriei lui Cobălcescu, primului geolog ro- mân, care a căutat să dea o interpretare științifică zăcămintelor de petrol din România. Poate că în studiul nici unuia din zăcămintele de minerale nu întâlnim dificultățile, cari se ivesc in studiul zăcămintelor de petrol. Dr. Sava Athanasiu, Asupra prezenței petroleului în Suceava. Buletinul Soc. de Științe, 1901. Dr. L. Mrazec și Dr. W. Teisseyre, Privire geologică asupra formațiunilor salifere și a zăcămintelor de sare din România. Monit. Petrol. Rom. 1902. Dr. L. Mrazec, Comunicare preliminară despre vârsta straturilor petrolifere din Ro- mânia. Congr. Asociaț. Rom. p. Inaint. și răspândirea științelor, 1906. Dr. L. Mrazec, Contributions â Vetude des formations petrolifbres de Roumanie. Monit. Petrol Rom. 1903. Dr. L. Mrazec, Distribuirea geologică a sondor petrolifere in România. I-iul Congres al Asociaț. R. p. I. științelor. Memoriu din 1903. Dr. S. Athanasiu, Dr. L. Mrazec, Dr. G. Murgoci, Dr. W. Teisseyre In : Lucrările Comisiunii însărcinată cu studiul regiunilor petrolifere din România. 1904. Dr. L. Mrazec, Contribuțiune la geologia regiunii Moreni-Gura-Ocniței. Monit Petrol. Rom. 1905. Dr. G. M. Murgoci, Tertiary formations of Oltenia ivith regard io salt, petroleum and mineral spimgs. Chicago 1905. The Journal of geology, voi. XIII. Dr. L. Mrazec In: Dr. L. Edeleanu și I. T&n&sescu, Studiul petroleului român, Laborat. de chimie al Minist. Agric., Industr., Corn, șl Domeniilor. 1903. Dr. L. Mrazec: Observations sur la gentee du petrole de Roumanie, Comunicare la Soc. de Științe. București 1905 și Monit. Petrol. Rom. 1905. Dr. L. Mrazec și Dr. W. Teisseyre, Comunicare preliminară asupra structurii geologice a regiunii Câmpina-Buștenari. Analele Acad. Rom. Seria II. Tom. XXVIII Memoriile Secț. științifice 1906. 9 Intr’adevăr, iată, un mineral lichid, care niciodată nu se poate găsi într’un echilibru stabil de zăcământ, un mineral a cărui geneză nu e numai decât legată de concepțiunea de zăcământ, un mineral in sfârșit care, deși chimicește e mai rezistent în contra agenților ex- terni, decât cele mai multe minereuri, e totuș foarte influențat din punctul de vedere al modului său de zăcere. Pentru a putea arătă în câteva trăsături istoricul formării unui zăcământ de petrol, trebue să avem în vedere : 1. Geneza petrolului. 2. Migrațiunea acestui mineral. 3. Formarea propriu zisă a zăcământului. Modificările la cari sunt supuse zăcămintele ulterior formațiunii lor, ar constitui iar un capitol cu totul special din studiul geolo- gic al petrolului. I. In privința genezei petrolului din zăcămintele mari se știe, că stau față în față două vederi, una cea îmbrățișată de Cobdlcescu, după care petrolul e considerat ca un product anorganic, un pro- duct de emanațiune internă a pământului; iar cealaltă, care vede în acest mineral un product de putrefacțiunc al substanțelor or- ganice. In afară de aceasta, ar trebui menționată mai mult ca titlu de curiozitate și hipoteza originii cosmice a petroleului (1). A. Din toate hipotezele, cari se referă la geneza anorganică a hi- drocarburelor, nu voiu relevă decât pe acelea, cari merită să fie considerate mai de aproape. După Mendelejeff(2) petrolul ar fi datorit acumulării hidrocar- (1) Sokoloff, Archiv. Scienc. phys. et nat, 1873. loan Adadurow in R. Zalozecki: Aeuere Hei trage tur Hypothese der Erdolbildung. Naphta 1902, p. 400. (2) Mendelejeff, Ober die Elasticituet, etc. 10 burelor ce nasc prin contactul apei, care s’ar infiltra până la car- burele metalice, ce se găsesc in miezul incandescent al pământului. Moissan și Le Bell (1) admit fenomene analoage. După Charitsch- kofl\2) reacțiunea s’ar produce intre carbure metalice și soluțiuni saline, iar Sabatier și Senderens (3) au arătat mai in urmă, că apa, în prezența metalelor alcalino-feroase și a carburelor acestor ele- mente, e descompusă in hidrogen și acetilen, care întâlnind metale grele fin divizate din grupa fierului, ar da naștere, potrivit cu con- dițiunile in cari s au produs reacțiunile, la varietățile cele mai di- ferite de petrol. Teoria originii anorganice a petrolului a fost combătută mai ales din punctul de vedere chimic și litologic. Obiecțiunile relative la reacțiunile chimice, nu pot fi luate in seamă, deoarece hipotezele se bazează pe experiențe făcute în laboratoare, și nimic nu exclude ca reacțiunile să se producă și în natură; iar obiecțiunile litolo- gice păcătuesc prin faptul, că ele se referă la modul de zăcere al petrolului, dar nu la geneza lui și la formarea zăcământului. Chestiunea trebue privită însă din alt punct de vedere: nu ne im- portă în discuțiunile zăcămintelor de petrol substanțele bituminoase de ori și ce natură, cari se găsesc în mici cantități și izolate, ci numai petrolul care constitue zăcămintele puternice, ce joacă astăzi un rol însemnat in economia mondială. întrebarea se pune prin urmare astfel: Petrolul zăcămintelor mari și in special al celor din România, este de origine anor- ganică sau de origine organică, și in comparafiune cu concep- țiunile introduse de Suess pentru apele pământului, este petro- lul zăcămintelor mari, juvenil sau vados ? (4) (1) C. R. LXXXI, 9. (2) CharitschkofT, Zur Chentie der naphtabildenden Processe. Juni, de russ. ph. chem. Gesellsch. 1896. și Chem. Revue, 1897 și 1898. (3) Paul Sabatier et I. B. Senderens, Methode g4n6r Ferdinand Ludwig, Chemische Untersuchung einiger Mineralseen oalsibiriucher Steppen. Zeitsch. f. prakt. Geol. 1903, p. 140. 13/ A. F. Stahl, Beobachtungen »'n den Kirgisensteppeit. Petermanns Geogr. Mitteilun- gen, 1901, p. ItM, ți In Fotonii, Zur Frage, etc., p. 361—363. 22 II. Să privim acum mai de aproape geneza petrolului din Z*Cta mlntele României. După cercetările făcute până astăzi (1), rezultă că petrol In zăcă- mânt primar nu găsim, decât în straturile paleogene, —straturi ter- țiare mai vechi, — și în straturile faciesului lagunar al Mării Me- diterane miocenie, facies bogat în zăcăminte de sare și care s’a in- trodus în literatura geologică de geologii austriaci sub numele de Schlier, etaj care în Carpați mai e cunoscut ca formațiune saliferă subcarpatică sau saliferul miocenie. Dar să lămurim înainte de toate, ce e un zăcământ primar de petrol ? Sub această denumire se înțelege un zăcământ de petrol, care se găsește în rocele în cari chiar s’a născut mineralul. In opunere cu aceasta distingem zăcămintele secundare, terțiare, etc., în cari petrolul a intrat mai târziu, prin migrațiune. Pentru a vedea cari au fost condițiunile geologice de formațiune a petrolului, trebue prin urmare să cercetăm formațiunile geologice cari conțin petrol primar, adică paleogenul și saliferul miocenie. A. In paleogenul Carpaților români, petrolul in zăcământ primar e limitat, după cercetările lui Teisseyre(2), Saca Atanasiu și după ob- servațiunile mele, Ia straturile eocenicului superior, respectiv oli- gocenicului inferior, la așâ zisele straturi de Tg.-Ocna (3), la stratu- rile cu fucoide și la straturile menilitice propriu zise. Orizontul straturilor de Tg.-Ocna se prezentă în Moldova de obi- ceiu prin gresii marnoase, moi sau tari, cu intercalări de gresii și conglomerate cu numuliți mici, de calcare silicioase și marnoase cu fucoide. Petrolul straturilor de Tg.-Ocna s’a format în special în rocele argiloase ale acestui orizont geologic. Deși aceste straturi de (1) Raportul Comisiunii de petrol, adresat d-lui Ministru al Lucrărilor Publice, despre lucrările comisiunii însărcinate cu studiul regiunilor petrolifere din România, 1904, p. 10. (2) Dr. W. Teissyre, Zur Geoloț/ie der Bacan’er Karpathen. Jahrbuch. der k. k. geol. Reichsanatalt. 1898. p. 571. (3) Raportul comisiunii de petrol, etc., p. 56, 23 Tg.-Ocna au fost in unele locuri foarte amănunțit cercetate, totuș până astăzi nici in calcare, nici in marne, nici in gresii sau con- glomerate nu s'au putut găsi nici chiar urme de animale superioare sau mari. Cred că in straturile gresoase și argiloase bituminoase, in cari s'au păstrat urmele de fucuide, numuliți, orbitoide, litotamnium, brio- zoere și spicule de spongii pe lângă ace de cidaris, puteau să se păstreze in aceeaș măsură, măcar urme de rămășițe de alte ani- male, dacă într'adevăr cadavrele lor au fost necesare pentru for- marea petrolului, cum o pretind apărătorii acumulărilor de masse de cadavre. Noi trebue să deducem de aci, că petrolul din eocenicul Carpaților nu e datorit unor acumulări de cadavre ale unei faune marine mai superioare, ci din contră provine din microorganisme animale sau vegetale (1). Că algele marine au jucat un rol prepon- derent in formațiunea petrolului, nu e incă demonstrat; rămâne insă in orice caz de deslegat curioasa coincidență a petrolului primar cu desvoltarea mare a straturilor cu fucoide, in cari uneori se în- tâlnesc mici intercalări de un cărbune negru foarte bituminos, de origine turbieră. Ne lipsesc incă studii destul de amănunțite a mi- croorganismelor flitului nostru, care ar permite ori și cum o orientare in privința acestor chestiuni (2). In șisturile menilitice, un facies al oligocenului, care în România ca și in Galiția o restrâns la partea inferioară a acestui etaj, pe- trolul primar se găsește in șisturi argiloase și silicioase-bituminoase, bogate in urme de pește. Se observă adeseori, că in impresiunile de pești corpul animalului e inlocuit prin o substanță bituminoasă uscată. De altfel toate urmele de pește sunt bituminoase și deci e foarte plausibilă presupunerea, că bitumenul acestor șisturi provine, in cea mai mare parte, din pești ale căror cadavre au fost îngropate in depozitele argiloase. (1) L. Mrazec, Observați uni asupra genezei petrolului din România. Comunicare fă- cută la Societatea de Științe, 1905, și în Monil. du Petrole Roumain, Iulie 1905, p. 617—-6Î9. (2) Rzehak și Grzybonski au găsit în Flisul gresos-argilos din Morat'ia și Galiția fo- raminifere silicioase-nisipoase, ale căror reprezentanți se găsesc în mările actuale, In ben- tosul adâncimilor mai mari. In V. Uhlig, Bau und Bild der Karpathen, 1903, p. 835, 24 Cu toate acestea trebue să amintesc aici că, după Graybotvski, Aradi și alții, șisturile argiloase-bituminoase nealterate ale etajului menilitic din Gali fia și România posed o microfaună bogată (1) care, după Aradi, lipsește insă în șisturile argiloase ce conțin sul- fure și sulfați. Fiindcă in aceste roce se găsesc urme de foramini- fere, al căror test e transformat in gips, Aradi crede, cu drept cuvânt, că toate șisturile argiloase au avut o microfaună foarte bo- gată, ale cărei resturi insă nu s’au mănținut decât in rocele libere de sulfură de lier, căci sulful sulfurelor de fler s'a transformat prin oxidațiune in acid sulfuric, care a disolvat testul calcaros al fora- miniferelor pentru a forma în locul lui gips. Nu e deci nici aici exclus, că microorganismele n’au avut un rol, poate chiar însemnat, in bituminizarea rocei. Șisturile argiloase pot uneori să fie așâ de bogate în bitumen, încât gresiile ce le sunt intercalate conțin cantități notabile de petrol. Dacă însă bitumenul din corneene silicioase și calcare silicioase, cari însoțesc șisturile argiloase, e primar sau infiltrat, nu e încă bine lămurit. In ceea ce privește condițiunile, sub influența cărora s’a for- mat petrolul, numeroase obsorvațiuni ne permit a-1 stabili întru câtva, pentru flișul Carpaților români, mai vechiu decât oligo- conic. Astfel se întâlnesc în flișul carpatic foarte des manifes- tațiuni saline, cari caracterizează faciesul saliferului paleogen. In lucrarea noastră asupra zăcămintelor de sare din România am citat, Teisseyre și eu (2), ca zăcând in gresia carpatică paleogenă, chiar massive de sare ca cel dela Târgu-Ocna, Grotești și altele din ju- dețul Putna. Ultimele noastre cercetări ne îndreptățesc astăzi a consideră probabil toate aceste zăcăminte, nu ca paleogene ci ca miocenice; massivele dela marginea flișului sunt încălecate de cutele flișului, iar cele din interiorul zonei flișului par a zăcea in sinclinale. (P V. Aradi, Asupra microfaunei terțiarului, ele. Anal. Acad. Rom. 1996. Grzybowski in Uhlig:, Bild u. Bau, etc., p. 826. Vezi și Grzybowski Boryslaw. Bulletin de V Academie de Sciences de Cracovie, 1907, p. 94. (2) Mrazec și Teisseyre, Privire geologică asupra formațiunilor salifere și zăcămin- telor de sare din România. Monit. petrol, rom. 1902, tiraj sp., p. 5. 25 Cu toate acestea rămâne cert, că In eocenicul superior, respectiv in oligocenicul inferior, atât in orizontul straturilor de Târgu-Ocna și in acela al straturilor cu fucoide, cât și chiar in etajul șisturilor menilitice avem numeroase izvoare sărate și sărături. Observațiunile au arătat că tocmai aceste straturi sunt purtătoare de petrol în zăcământ primar, încât rezultă că paleogenul, care con- ține petrol în zăcământ primar, e în acelaș timp și salifer, ceea ce nu poate fi privit ca o simplă coincidență, ci ca o regulă. 'Pu- tem deci formulă în ceea ce privește originea petrolului din flișul paleogen că: faciesurile salifere ale acestei formațiuni conțin pe- trol in zăcământ primar, care in afară de aceasta se găsește și in șisturile cu pești, al căror rol in formarea zăcămintelor mai mari pare a fi insă foarte redus. B. Mult mai clară se prezentă chestiunea originii petrolului in for- mațiunea saliferă subcarpatică. Această formațiune este reprezentată principal prin un complex de roce gresoase-marnoase, însoțite de gipsuri și conținând zăcăminte, uneori colosale, de sare. Cercetări îndelungate au arătat, că la noi in țară se pot dis- tinge în acest etaj depozite de coastă, mai nisipoase, uneori văr- gate, și depozite marnoase-argiloase, faciesul cenușiu al saliferului cu gips și zăcăminte de sare(l). In acest facies cenușiu și mai ales in apropierea zăcămintelor de sare găsim hidrocarbure în abun- dență (2). împrejurul zăcămintelor de sare se formează o adevărată aureolă de hidrocarbure, care impregnează într’un mod neregulat rocele din zona ei. Toate zăcămintele de sare prezentă acest fenomen, însă cu o intensitate variabilă, incât se poate stabili regula, că toate zăcă- mintele de sare ale formațiunii salifere miocenice sunt înconjurate de o aureolă bituminoasă, care in pozițiunea primitivă a zăcămin- telor pare a fi restrânsă la straturile din acoperișul lor. Afară de (1) L. Mrazec și W. Teisseyre, Privire asupra zăcămintelor de sare, etc., p. 9. (2) Idem, p. 53—54. L. Mrazec, Contribufiune la geologia regiunei Gura Ocnifei. Monlt Petrol. Rom., 1905, p. Ș. 26 aceasta, putem adaogâ, că sarea însăș conține in totdeauna hidro carbure gazoase (1). Nu cred să mă înșel, dacă cele expuse mai sus— cari s’au arătat ca fiind lege pentru saliferul miocenic al Carpaților, — le generalizez pentru toate zăcămintele de sare ale diferitelor formațiuni geologice din lume (2). Formațiunea saliferă, care e izvorul cel mai principal al ză- cămintelor mari și tinere de petrol din Muntenia, e considerată ca un facies de regresiune, de retragere a mării flișului. In Ol- tenia malul septentrional al acestei mări medilerane era format de Insula Cristalină de Sud a Carpaților, iar in județul Prahova se ridicau din mare insule formate de straturi cretacice, eocenice și oligocenice. In dreptul curburii Carpaților, cam dela răul Buzău până la Oituz in județul Buzău, marea saliferului subcarpatic pare că co- munica cu basinul mediteran al Transilvaniei. Din studiul sedimentelor depuse in această mare, rezultă că in toată depresiunea, care astăzi e ocupată de Munții Buzăului și ai Putnei, se ridicau din mare insule numeroase, fie ca bancuri imense de nisip, fie ca stânci. Golfuri și lagune se formau sub influența combinată a mișcărilor tectonice și a unei clime calde și uscate de stepă sau de deșert. După rezultatele actuale ale studiilor, pare că ele corespundeau uneori depresiunilor datorite unori scufundării, ce se Întindea, pe timpul miocenicului, dealungul uscatului, fie con- tinent, insulă sau peninsulă. Urmele unui golf ne sunt chiar până astăzi păstrate: e golful de Slănic{3), care insă pare a fi luat naștere (1) L. Mrazec și W. Teisseyre, Privire..., etc., p. 52. V. Uhlig, Bau u. Bild der Karpaten, p. 823. CostAchescu, în frumoasa sa lucrare asupra gazelor cuprinse la sarea din RomAnia,a ar Atât cA hidrocarburele din sare sunt In cea mai mare parte formate de metan. N. CostAchescu, Gaturile cuprinse in sare și in vulcanii de glod din România. TezA, lași 1905. (2) Din cercetArile mele rezultA de altfel, cA toate depozitele saline — de ori și ce naturA (argile, marne, gresii, etc.) — conțin In totdeauna hidrocarbure. (3) L Mrazec și W, Teisseyre, Privire, etc. 27 cam spre sfârșitul epocei mediterane și deci depozitele lui cores- pund părții superioare ale acestui etaj. Apele sărate, prealabil liberate de sulfat de calciu, care se de- punea ca anhidrit și gips, se concentrau uneori în depresiunile, cari incetinel par a fi luat forma unor adevărate gropi. Sunt condițiuni pe cari ni le amintește astăzi, de pildă, groapa în care zace Marea Moartă. Bălți și mlăștini sărate imense legau punctele cele mai joase ale acestor depresiuni, în cari se adună ape saline de o concentrațiune mai tare. Uneori aceste depresiuni lagunare erau separate prin bare de ma- rea deschisă, nu prea profundă, care insăș ocupă o depresiune, ale cărei depozite încing astăzi, ca o fășie, Carpații. Conglomerate de coasta, pietrișuri fluviale, urme de valuri și de viermi, crăpături datorite uscării nomolului părăsit de ape, argilele salifere — takirul stepelor saline asiatice — sunt martori ai condițiunilor geografice, ce exis- tau atunci și ai unei mări muribunde, cum o numiâ Suess. Glo- bigerinele, ce se întâlnesc câte odată în nomolul saliferului și a căror prezență a Influențat pe mulți să considere depozitele lui ca pelagice, sunt probabil aduse de curenți din marea deschisă, in lagune. Iată în câteva cuvinte condițiunile, în cari se depunea Schlieru) în re- giunile Carpaților de Sud și de Est. înclinarea spre formarea de un uscat în timpul mediteranului mai e întărită și prin faptul că, în oligocenicul cel mai superior, găsim, în Carpații de Est și de Nord-Est, bancuri puternice de o gresie, care a fost recunoscută ca fiind un nisip de dune întărit (1), ceea ce denotă existența de uscaturi mari. Apoi tot în favoarea acestei presupuneri vorbește și transiția între mediteranul și sarinaticul caracterizat prin o faună, care trăiâ într’o mare în care apele dulci ale râurilor veniau să micșoreze salinitatea apei de mare. In ju- dețul Putna (Câmpuri-Vizanti-Bârsești—V.-Sării), în R.Sărat și în unele localități chiar în Prahova, se constată această transiție dela saliferul miocenic la sarmalic(2). Tocmai la baza acestui etaj apar ban- (1) L. Mrazec și W. Teisseyre, Privire, p. 46. (2) Idem, p. 16. 28 curi mari de conglomerate, formate aproape exclusiv din rocele oligoce- nicului, sub care zac marne sarmatice cuhieroglifî|Putna,R.-Sărat|. Pre- zența de blocuri oligocenice in sarmatic e proba cea mai sigură, că pligocenicul curburii Carpaților s’a ridicat din ape tocmai in timpul sarmaticului și că uscatul începea să iea o întindere mai mare. . E știut că saliferul subcarpatic e în general sărac tn fosile. Cercetările in România confirmă aceasta și pentru partea Sud- . Estică a. Carpaților. Urme de plante, câte odată chiar foarte nume- roase, se observă în faciesurile de coastă ale mării. Numai în fa- ciesul marnos cenușiu găsim globigerine și alte foraminifere, intr’adevăr upeori în cantități colosale, iar în apropierea zăcămintelor de sare Întâlnim in unele localități șisturi disodilice, cu urme rare de pești. In sf&rșit in zăcămintele de sare s’au găsit și trunchiuri de arbori. La aceste câteva fosile se rezumă urmele de organisme găsite până astăzi in saliferul miocenic. Hipoteza că hidrocarburele, adică petrolul rocelor mume din me- diteran, ar li datorite unor omoriri în masse ale faunei marine su- perioare, nu găsește prin urmare nici un sprijin in rezultatele cer- cetărilor făcute in saliferul României. Aceste ne îndreptățesc din contră a înlătură astăzi complect, pentru zăcămintele române cel puțin, intervențiunea unor distrugeri de animale in masse, pentru explicarea cărora trebue să recurgem ori și cum la catastrofe, cari nu puteau să formeze o regulă în timpul mediteranului. Și aici trebue să punem in evidență, că nomolul bituminos, in care s’a păs- trat testul, uneori așâ de delicat, al foraminiferelor întâlnite, ar ii putut tot așâ de bine să conserve părțile osoase sau conchiliile ani- . malelor mai mari și superioare. Să vedem dacă nu se poate găsi o explicație pentru geneza hi- drocarburelor din saliferul miocenic —plecând simplu dela legile ge- nerale ale naturii. Pentru a găsi o sohițiune satisfăcătoare, cel puțin în raport cu cunoștințele noastre actuale, trebue să privim chestiunea astfel: De- oarece pe de o parte hidrocarburele nasc în sedimente fine de obi- ceiu argiloase, iar pe de altă parte ele sunt geneticește legate de vieața organică, se impune a examina fenomenele de sedimentare a substanțelor line argiloase și condițiunile biologice ale regiunilor,' în cari se produce o sedimentare excesivă. Toți partizanii originii organice a petrolului sunt de acord asupra unui punct, anume că o transformare a corpului organic In hidro- carbure se poate face numai in lipsa aerului, la adăpost de o des- compunere. Această condițiune se obține prin acoperirea completă sau îngroparea corpului în nomol. Mai departe, toți sunt de acord, că fenomenul se produce în zona litorală, neritică, a mărilor sau în mări ori lacuri, mai ales sărate, cu fund ridicat, în cari sedimen- tațiunea e mai mare și deci îngroparea merge mai repede. Materialul nomolului e în cea mai mare parte adus de apele dulci, ce se varsă in mări, lacurile sărate, etc. Dar substanțele în suspensiune aduse de râuri se depun foarte repede in ape sărate, deoarece soluțiunile saline, conductori elec- trolitici, au proprietatea de a precipită aceste substanțe, și aceasta cu atât mai mult, cu cât conținutul în săruri e mai mare și cu cât temperatura e mai ridicată. Vedem deci că in natură precipitarea cea mai repede și cea mai completă a substanțelor argiloase se face in apa de mare și mai ales in lacuri sărate, din regiuni cu o' climă caldă și uscată. Nomolul depus în aceste soluțiuni n’are con- sistența mâlurilor din depozitele argiloase ale apelor dulci, ci e ca- racterizat prin o viscozitate destul de pronunțată, ceea ce-1 face și mai apt de a servi ca izolator. E într adevăr greu de înțeles cum cantități mari de cadavre de animale mari, adevărate bare de cadavre, să fi fost complet în- gropate in acel nomol fin argilos. O sustragere repede a cadavre- lor dela oxidațiune nu s’ar putea imagina, decât în apropierea gu- rilor râurilor, in estuarii, etc., unde cantitatea materiilor In suspen- siune aduse in mare e mai considerabilă. Dar tocmai aici nu s’au observat niciodată cimitire de animale, iar o intervenire de catas- trofe, epidemii, etc., cum le cere ipoteza, deși e posibilă, nu poate să fie considerată ca regulă, ci simplu ca o excepție. Iar prezența regulatii a hidrocarburelor in toate depozitele argiloase- sau âo calcaroase marine, in acele din lacuri sărate, și uneori chiar în nomolurile de ape dulci, ne indică, că trebue să căutăm ex- plicația genezei lor in fenomene ce se produc in mare in na- tură, și intr’un mod normal, iar nu in cașuri excepționale. Studiile biologilor din ultimii decenii și mai alee rezultatele ex- pedițiunilor, cari aveau ca ecop cercetarea adâncimilor m&rii, au arătat ce însemnătate colosală au microorganismele in economia naturii. Considerând chestiunea aceasta numai din punct de vedere litologic, constatăm că o mare parte a cojii pământului e datorită vieții și activității ființelor inferioare și in general a microorganis- melor. Mai toate calcarele și rocele sedimentare silicioase și al- tele sunt aproape exclusiv produsele vieții organice. De aici putem deduce că cantitatea de materie, ce intră in constituțiunea tuturor microorganismelor cari trăesc astăzi pe suprafața pământului, Întrece cu mult pe aceea care conslitue toate macroorganismele. Se știe că atât apele dulci cât și cele sărate conțin cantități co- losal de mari de plancton, adică plante și animale, de obiceiu mi- croorganisme, cari trăind pasiv sunt duse de curenții apelor și constituesc hrana principală a majorității faunei marine. Planctonul neritic și cel din lacurile sărate e foarte abondent și bogat tn forme. Indivizii morți se precipită foarte ușor singuri, sau sunt târîți cu substanțele fin argiloase in suspensiune în apă și sunt imediat în- gropate în nămolul zonelor literale sau neritice (1). In nomolul fin argilos și vâscos al litoralului, microorganismele și plantele sau animalele mari, însâ în cantitate foarte mică, sunt perfect izolate de influența aerului și a bacteriilor de descompunere. S’ar putea face aici obiecțiunea, că nu toate lacurile sărate și lagunele sunt nutrite de râuri și deci ar lipsi materialul fin în sus- pensiune pentru formarea nomolului. Dar studiul lacurilor din re- giunile de stepe arată, că lipsa substanțelor în suspensiune aduse (1) Pe lăngă aceasta mai poate fl îngropat prin deplasările coastelor șl benthosul litoral, adică flora și fauna sesilă de pe treapta continentală a mărilor, oare uneori e de o bogăfie foarte mare, și la care In sfărșit mai trebuesc adăugate substanțele organice aduse de apele continentale. 51 de râuri e suficient compensată prin praful ce-1 aduc vânturile de stepă in mari cantități și care se depune în fundul lacului. Teisseyre și eu am arătat de altfel, că și substanțele argiloase, cari sunt cauza aspectului de stratificație a sării noastre, nu sunt în cea mai mare parte altceva, decât praf subaeriân adus de vânturi (1). însemnătatea mare ce o au microorganismele în formarea nomo- lului negru, în formarea sapropelului lacurilor sărate, e Intre altele dovedită și prin cercetările lui Ludwig (2) și Stahl (3) asupra la- curilor sărate din Siberia și din regiunile aralo-caspice și poate fi foarte ușor întărită prin studiul vieții Lacului Sărat de lângă Brăila, a lacului Techirghiol (4), etc. și a sapropelului sau nomohilui de- pus în ele. Condițiiini de bituminizare analoage cu cele din depozitele argiloase, ne pot prezenta și calcarele recifaie în general, și recifele madreporice în special. Viețuitoarele cari clădesc recifele, sau cari trăesc ca oaspeți în ele, sunt în cea mai mare parte tot microorganisme. După moartea lor, ele pot fi complet izolate, probabil numai în regiuni de scufun- dare, prin acțiunea combinată a calcarului produs de animalul însuș, cât și prin calcarul remaniat și recristalizat prin apele de infiltra- ți une, găsindu-se astfel în condițiunile necesare de a fi bituminizat Dovada cea mai bună că fenomenul se produce într’adevăr astfel în natură, e că cele mai multe calcare par a fi fost primordial bitu- minoase, cum foarte multe sunt chiar astăzi. Există însă calcare libere de hidrocarburi, cum sunt calcarele recifelor madreporice —--------—---------: (1) Mrazec și Teisseyre, Privire, etc., p. 25 ți 26. (2) Ludwig, Chemische Untersuchung, etc. (3) Stahl, Beobachtungen, etc. (4) Georgescu a g&ait în două probe de nomol din lacul Techirghiol, tn substanța uscată: 1) Grăsimi și substanțe de natura cerii (extrase cu eter.) . . . . 5,3500^ Substanțe rășinoase ............................................ .3,8000 „ 2) Substanțe de natura grăsimilor și cerii ......................... 3,5933 „ Substanțe rășinoase..............................................2,2600 „ In afară de aceasta s’a mai constatat 255,38O6*/oo Și 116,72 695%O substanțe organice, resturi de plante, humina, pierderi, etc. Dr. M. Georgescu, Analiza nomolului din lacul Techirghiol. București 1909,p. 6—11. tinere sau în general calcarele din regiuni caracterizate printr’o miș- care de ridicare, apoi calcarele din regiuni eruptive și mai ales cele din regiuni intensiv cutate. La ambele aceste calcare din urmă, lipsa substanțelor bitumionase nu e în totdeauna primordială, căci hidro- carburele se pierd ușor în vecinătatea rocelor eruptive, iar in re- giuni cutate ele pot fi alungate, atât prin circulația apelor de in- filtrare, cari au o acțiune recristalizătoare asupra rocei, căt și prin presiunile enorme, la cari sunt supuse straturile calcaroase în timpul cutării și prin cari ele sunt transformate în calcar cristalin. Calcarele bituminoase nu joacă insă nici un rol in formarea zăcămintelor de petrol din România, care se găsește in zăcământul primar aproape numai in roce mai mult sau mai puțin argiloase. 0 bituminizare foarte intensivă a substanțelor organice pare a se produce mai ales în depozitele nămoloase bogate in materii organice ale regiunilor in cari se intâinesc ape sărate și sub o climă de stepă sau desert. In orice caz observațiunile ne arată, că în depozitele de regiuni de lagune, ■ lacuri, bălți și mlăștini sărate, întâlnim in totdeauna can- tități mai mari de hidrocabure tn zăcământul primar, decât in orice alte depozite. Prin urmare trebue să admitem, că in aceste regiuni bituminizarea substanțelor organice se face mai repede și mai com- plect sub influența soluțiunilor saline. Desvoltarea fenomenului e pro- babil în raport cu concentrațiunea soluțiunilor și poate cu compo- zițiunea lor și—foarte probabil—și sub influența insolațiunii inten- sive, ia care se mai poate adăugă fenomenul de acumulare a căl- durii in soluțiuni saline în anume condițiuni, fenomen descoperit de Kaleczinski. Microfauna și microflora acestor ape e, precum am spus, de obiceiu foarte bogată, incât materialul organic necesar pentru formarea hidrocarburelor nu lipsește. Din cele expuse reiese prin urmare că nu e, cum se susține de unii, o simplă coincidență, că hidrocarburele sunt in . cantitate mai mare în împrejurimile depozitelor saline sau tn roce sărate, ci că există o conexiune genetică, intre formațiunea lor și prezența apelor sărate. Revenind după aceste considerațiuni Ia formațiunile geologice, 3â cari conțin la noi petrol în zăcământ primar, constatăm cd există rațiune, că in depozitele salifere ale straturilor de Tg.-Ocna și ale formațiunii salifere mediteranesă se găsească cantități mai mari de hidrocarbure, decât în celelalte faciesuri ale terțiarului marin. III. Fiindcă petrolul se constată în România în zăcământ primar nu- mai în paleogen și saliferul miocenie, și fiindcă zăcămintele cele mai bogate ce se exploatează la noi sunt în meotic și pliocenicul superior (straturi cu bifarcinatc și lignit), formațiuni ce nu conțin roce mume bituminoase, trebue să admitem că petrolul din aceste etaje geologice se găsește in general în zăcăminte secundare și pro- vine din paleogen sau miocenie (1). In neogen găsim deci zăcăminte primare în saliferul miocenie și, precum s’a arătat dejâ, rocele acestui etaj numai acolo conțin hidro- carburo în cantitate mai mare, unde, apar manifestațiuni saline. Pe- trolul din sarmatic, meotic, pontic și levantin e în zăcământ secun- dar și provine tn cele mai multe cazuri din saliferul miocenie (2). Pentru a concepe formarea acestor zăcăminte secundare de pe- trol, trebue să admitem o mlgrațiune a hidrocarburelor. (1) Dar nu numai In pliocenic găsim petrol In zăcământ secundar, ci chiar In paleogen. Plecând dela faptul stabilit mai sus, că petrolul se formează In special In straturi argiloaso și In calcare, urmează necesar să admitem, că petrolul din straturile de gresii, nisipuri și alte roce poroase, chiar din ace aș etaj paleogen, In care se constată roce mume ale pe- trolului, să fie în zăcământ secundar. In consecință petrolul din gresie eocenică dela Cătiaș ijud. Buzău) e In zăcământ se- cundar. In aceleași condițiuni de zăcere se găsește petrolul din nisipurile oligocenice de- la Buștenari, deși aci se intercalează Intre bancurile de gresie omplexuri de șisturi argi- loase bituminoase cu urme de pești. Petrolul pare a proveni pentru zăcămintele eocenice mai ales din marnele argiloase ale straturilor cu fucoide și hiroglife, iar cel din straturile oligocenice dela Buștenari Ișl trage originea In parte din marne eocenice și numai o mică parte e probabil datorită stra- turilor bituminoase cu pești. (2) Numai In regiunea Buștenari găsim petrolul secundar din oligocenio In zăcământ terțiar ta meotic. Nu ne putem pronunța însă astăzi asupra formării unor zăcăminte de petrol, de altfel neînsemnate din punct de vedere practic, dar interesante știin(ificește, cum sunt de pildă straturile bituminoase dela Bălteni (Gorj) din ponticul superior. Lu^ crările comisiunii, etc., p. . . L. Mraaec, 8 34 în fenomenul de migrațiune trebue să deosebim doi factori: Călfc pe cari se face migrațiunea și cauzele cari produc migrațiune. Dintre puținele lucrări relative la circulațiunea hidrocarburelor în coaja pământului, studiile lui Stella, Day și Adams merită o deo- sebită atențiune. In primul rând trebue relevată o experiență de mare însem- nătate în privința aceasta, pe care o datorim lui Augusto Stella (1). Stella obținuse trecerea petrolului din argilă în nisip, prin com- presiunea unui strat de argilă, liberă de apă, dar care erâ prea- labil îmbibată cu petrol și pusă în contact cu un strat de nisip. Stella deducea din această experiență, că petrolul sub presiune, fie a straturilor ce sunt suprapuse rocei mume a petrolului, sau prin acțiuni orogenetice, poate migrâ în straturi vecine poroase; că migrațiunea și filtrațiunea sunt un fenomen normal al zăcămin- telor de petrol și că filtrațiunea ar produce schimbări în proprie- tățile chimice ale petrolului, schimbări ce depind de mediul de fii- trațiune și de factorul timp. David F. Day (2) a arătat că petrolul filtrând prin argila fină silicioasă și poroasă, nu numai se descolorează — lucru de altfel cu- noscut, — dar se și fracționează, după greutate specifică. El deduce de aici, că rocele mume ale petrolului din Statele-Unite ar fi calcarele silurice, din cari petrolul s’ar fi filtrat în straturi poroase superioare și că diferențele în proprietățile petroleurilor din Ohio și Pensyl- vania ar proveni din fracționări obținute prin filtrațiunea unuia și aceluiaș petrol primordial. Zalosccki (3), discutând rezultatele obținute de Day, trage conclu- ziunea că migrațiunea și filtrațiunea sunt fenomene normale ale ză- cămintelor de petrol și că filtrațiunea ar produce în proprietățile petrolului schimbări ce depind de mediul de filtrațiune și de timp. (1) Ing. Augusto Stella, A proposito di genei i dei giacimenti di peirolia. Raaegna mineraria, XI, 1899. (2) Dr. David E. Day, Les variations des caractere# d^s huiles brute# de Peiuylvanie ei de VOhio. Conșr. int. du pStrole. 1900. (3) Naphta, 1901, p 12. încercările lui Day au fost controlate de Hnglerți) și Albreehl, cari au arătat că nu se poate obțineâo diferențiare definitivă a petrolului prin filtrațiune capilară prin straturile poroase, dacă comunicația intre două zăcăminte nu e întreruptă. Separațiunea obținută la în- ceput prin filtrațiune, dispare mai târziu prin difuziune. George I. Adams (2), plecând dela regalele generale ale formațiunii zăcămintelor de minereuri, susține că apa trebue să joace un rol foarte însemnat în migrațiunoa hidrocarburelor. El crede că apa amestecată cu hidrocarbure ar circula în crăpăturile capilare ale stra- turilor geologice și acest lichid s’ar separă pe urmă în rocele po- roase după greutatea specifică a componenților săi. Day, bazat pe cercetările sale asupra filtrațiunii petrolului, com- bate teoria lui Adams și susține că această circulațiune ar implică dejâ o separațiune de apă și de hidrocarbure prin filtrațiune, încât nu pare a fi probabilă o circulațiune comună a celor două lichide (3). Cu toate acestea, idea iui Adams ar merită să fie de aproape privită, căci nu se poate negă o analogie oarecare între condițiu- nile de zăcere în coaja pământului a zăcămintelor de petrol și a ză- cămintelor de minereuri. Spre a putea urmări mai bine mecanismul migrați unii, să cerce- tăm, înainte de toate, mai de aproape Căile pe cari se poate face mlgrațiunea, având totdeauna în vedere condițiunile geologice din România și în special formarea zăcămintelor noastre de petrol. Se admite în mod general, că crăpăturile ce pot exista în stra- turile geologice sunt calea cea mai obișnuită pentru ca petrolul să migreze din zăcământul său primar în zăcământ secundar. Zăcămân- tul secundar va ocupa în genere o pozițiune mai ridicată decât cel primar, încât migrațiunea devine un fenomen de ascensiune prin crăpături. (1) Ueber den Vorgang bei der Filtration von Petroleum durch Floridaerde. Zeitschh fOr angew. Chemie, 1001, p. 889. (S) Principles controlling the geologic deposition of the hț/drocarbonS. Transactions of the American Institute of Mining Engineers. 1902. (3) Diocussion of the Paper of George J. Adams. Trasanctions of the Atnerican Ihsti* tute of Mining Engineers. 1902. 36 Monke și Beyschlag (1) spun clar, că productele de putrefacțiune de resturi organice migrează prin ajutorul crăpăturilor în sus și se concentrează în apropierea crăpăturii, în straturi nisipoase, mai rar în straturi calcaroase, formând zăcăminte secundare, terțiare, etc. Această cale e probabil cea mai obișnuită în complexuri de stra- turi tari, in cari crăpăturile, fie ele mari sau mici, se pot mănțineâ; dar ea nu poale avea un rol însemnat în acele straturi, cari sunt constituite de roce moi, in cari crăpăturile nu pot fi decât fenomene trecătoare. Experiențele lui Stella, Day, Engler și Albrecht ne dovedesc, că migrațiunea hidrocarburelor se poate face și direct prin roce ar- giloase. Ea se produce în rocele argiloase, cert prin capilarilate și probabil prin difuziune, fenomen care până astăzi nu este de loc studiat și care poate avea o înrâurire importantă în fenomenul de migrațiune. In acest caz trebue să joace un rol însemnat atât natura rocelor argiloase, cari sunt caracterizate prin o coesiune foarte slabă, cât și raporturile reciproce, ce trebue să existe între hidrocarburele gazoase și lichide pe de o parte, și rocele argiloase pe de altă parte. Numeroase observațiuni, făcute în special in zăcămintele române, întăresc supoziția, că migrațiunea directă a hidrocarburelor prin ro- cele argiloase trebue să aibă rolul principal în formarea zăcămin- telor neogene. Așâ, de pildă, se întâlnesc in straturile pontice pe- trolifere dela Păcureți straturi de marne argiloase uscate, de zeci de metri grosime. In parte ele sunt formate deașâ zise «tabace», adică de marne argiloase, cu intercalări foarte subțiri, uneori aproape sub- microscopice, de nisip. Marnele sunt ușor impregnate cu hidrocarbure, cari se acumulează în picături de petrol, în intercalările de nisip ale tabacelor. Hidrocarburele, cari aici se găsesc într’o formațiune de apă dulce și nu într’o rocă mumă, nu puteau impregnâ tot stratul de marnă argiloasă, de zeci de metri grosime, decât in virtutea pu- terii lor de migrațiune. (1) Cber da* Vorkommen von Erdod. Zeitschrift fQr praktische Geologie. 1906, p. 426; vezi și H6fer p., 19—122, L. Szainocha, C. Au germano, Orton, eto. 37 Dacă modul do migrațiune nu e încă bine limpezit, cu mult mai bine lămurite sunt din contră cauzele migrațiunli. Cauzele ce au provocat migrațiunea hidrocarburelor sunt multiple. Din observațiunile făcute în natură și din experiențele de laborator, putem deduce că migrațiunea poate fi datorită atât unor fenomene cari rezultă din însăș natura hidrocarburelor, cât și influenței unor agenți externi, cari au favorizat sau au forțat migrațiunea. 1. Hidrocarburele lichide pot migra grație tensiunii gazelor ce con- țin sau le însoțesc. 2. Ele pot fi dislocate încă din roca mumă argiloasă prin ape de infiltrațiune, căci prin hidratarea rocei argiloase se mărește vo- lumul ei, și necesar trebuesc expulzate hidrocarburele, cari nici chi- micește, nici fizicește nu sunt legate de argilă. Se înțelege că mersul migrațiunii în cazul acesta depinde foarte mult de modul cum se produce fenomenul de hidratare. 3. O migrațiune în concepția lui Adama nu e exclusă în roce dure, ea pare insă a fi aproape imposibilă în roce argiloase moi, căci un amestec de apă și hidrocarbure nu poate migra decât pe crăpături sau prin roce foarte poroase. O circulație prin interstițiile capilare ale rocelor argiloase, dacă acestea nu sunt prea întărite, nu e posibilă, fiindcă roca argiloasă se hidratează și atunci devine in condițiuni normale impermeabilă, atât pentru hidrocarbure cât și pentru apă(l). Aceasta se confirmă încă prin următoarele obser- vațiuni în zăcămintele neogene din România. In etajele neogene, straturile de marne hidratate sunt in vecinătate imediată sau în contact cu straturi de pietriș sau nisip, aquifere, cari sunt cauza primordială a hidratării rocelor argiloase. Stra- turile de apă pot avea astfel în regiuni petrolifere câte odată chiar (1) Ca toate acestea trebue să mărturisesc, că noi nu cunoaștem încă relațiunile Intre hidrocarbure lichide și soluțiunile saline. Cele zise se referA numai la ape de infiltrațiune superficiale și tinere. Cred cA apele sArate, cari se IntAlnesc In zăcăminte primare de petrol, trebuesc fn cea mai mare parte probabil considerate ca ape vadoase vechi, reținute din timpul seu fund Arii geosindinalelor, cAci concepțiunea unei simple infiltrațiunl mai nouA e absolut In desa- cord cu posibilitatea pAstrArii zăcămintelor. 38 o însemnătate mare pentru păstrarea zăcământului de petrol, căci ele închid calea migrațiunii. Nu trebue să privim prin urmare in totdeauna ca o simplă coincidență, faptul că straturi bogate în petrol din pliocenicul român au, în acoperișul lor, la o distanță mai mult sau mai puțin mare, un strat puternic de apă. Din contră prezența apoi în straturile acoperișului zăcământului de petrol pare a fi o garanție pentru păstrarea lui până la un punct oarecare. 4. In sfârșit, ca o cauză principală a migrațiunii forțate, trebue să privim, cel puțin pentru formarea zăcămintelor române și în spe- cial a celor neogene, presiunile orogonetice. Experiența clasică a lui Stella arată cu ce repeziciune migrează petrolul în argilă, sub influența presiunii. In adevăr, se știe de mult, că roce argiloase uscate și neîntărite put li deformate prin presiuni, fără a suferi rupturi și fracturi, ele fiind plastice. Părticelele mici, ce constituesc o astfel de rocă, alu- necă prin presiune, și mai ales prin «stress» (presiune laterală), foarte ușor unele po lângă altele, și aceasta grație formei lor și coeziunii slabe ce le caracterizează. Se înțelege că o presiune, ori cât de slabă, poate să provoace deci o mișcare de migrațiune a hidrocar- burelor conținute în ele, lie gazoase sau lichide, și această mai ales fiindcă hidrocarburelo sunt cu totul inerte față de argile din punct de vedere chimic. Zăcămintele primare și cele secundare neogene, și uneori chiar celo paleogene din România, îndeplinesc condițiunile cerute de ex- periența lui Stella, adică: pe do o parte roce mume argiloase, pe de altă parto complexuri do roce argiloaso și nisipoase moi și mai tinere, prin cari hidrocarburelo pot migra ușor sau se pot acumulâ în olo în unele cazuri. Observațiunea ne arată po de altă parte, că zăcăminte de petrol mai însemnate se găsosc la noi in straturile sarmatice și pliocenice numai acolo, unde ele sunt străpunse sau încălicate de straturile formațiunii salifore, și sub condițiunc ca în locul acela, sau în apro- piere, să se găsească zăcăminte de sare (1). (1) Vezi și L. Mrazec și W. Teisseyre, Privire, etc., p. 58. 39 Această regulă se aplică în general la toate zăcămintele ce se găsesc în regiunile a Il-a și a IlI-a subcarpatică. Un rol foarte însemnat, în formarea zăcămintelor neogene de petrol, au cutele cu sâmbure de străpungere (1). Fenomenul de străpungere a sâmburilor anliclinalelor prin bolta lor a fost, cât știu eu, semnalat ca atare, pentru întâia oară, în România. El devine mai pronunțat, când străpungerea e însoțită do o aple- care mai mare a cutei. Atunci se poate produce în interiorul cutei o încălcare, care poate să lie atât de exagerată, încât straturile sâm- burelui pot încălecâ peste straturile cele mai tinere ale cutei. Străpungerea e provocată mai ales de massive de sare. Zăcămin- tele de sare, cari primordial formau lentile alungite cu margini largi și mai subțiri, au fost transformate prin presiuni orogenetice, din cauza plasticității mineralului, in massive elipsoidale alungite, cari, sub presiunile continue din timpul cutării, au alunecat de jos in sus prin straturile saliferului miocenic —grație formei lor speciale(2). Sarea poate să ajungă astfel uneori în contact direct cu straturile cele mai tinere ale anticlinalului (3). In saliferul miocenic și în special în împrejurimea zăcământului de sare se constată, cum s a zis dejâ, hidrocarbure în cantitate foarte mare (4). Aceleași presiuni, cari au schimbat forma și structura zăcămintelor de sare, au avut o prea sulicientă putere de a sili aceste hidrocar- bure să migreze prin marnele argiloase sau nisipoase ale saliferului, până ce ajungeau în straturi mai tinere, favorabile unei acumulări de hidrocarbure, in cari apoi formau zăcămintele mari de petrol (5). (1) L. Mrazec, Coutribuțiuui lu geologia regiunii Gura-Ocnifei-Moreni. Moni¹ ² ³ ⁴ ⁵. petrol. RomAn. 1905. L. Mrazec, Despre cute de străpungere. Comunicare făcută în Societatea de științe din București. Fevruaric 1906. (2) L. Mrazec și W. Teissoyre, Privire, p. 33. (3) Idem., p. 38. (4) Cu toate acestea nu se cunosc multe zăcăminte exploatabile de petrol In saliferul miocenic, fiindcă rareori se întâlnesc in ei condițiunile necesare pentru accumularea hidro- carburelor. Vezi și L. Mrazec și W. Teisseyre, Pricirc, p. 53. (5) L. Mrazec, Contribuftune la geologie, etc., p. 3. 40 Aci e locul do a discută intervenția fracturilor ca mijloc de mi- grațiune. In România straturile mio-pliocenice ale cutelor sunt for- mate aproape exclusiv do roce moi. Un complex de straturi moi și deci plastice, sub ori și ce presiune, și în special sub influența for- țelor orogenotice, nu poale li fracturat—cum s’a relevat deja — și deci nu so pol formă crăpături, decât local și într’un mod accidental. In cazul acesta trebue să admitem că migrațiunea se face grație capi- larității, direct prin inassa rocelor marnoase argiloase. Migrați unea astfel forțată se oprește, in momentul cănd presiunea exercitată po hidrocarburo este nulă sau când descrește într’atâta, încât nu mai poato învinge rezistența ce-i opune structura rocei. De aici înainte ea se face probabil numai prin difuziune sau prin pu- terea de expansiune a hidrocarburelor gazoase, dacă condițiunile îi sunt favorabile. Presiunea care a provoca t migrațiunea descrește în momentul când forțele orogenotice nu mai lucrează, sau când hidrocarburele ajung într’o rocă poroasă, undo ele so pol acumula. So înțelege că aici mi- grațiunea se oprește până ce roca poroasă e saturată și până ce diferența do presiune e egalizată, adică până ce presiunea primor- dială e restabilită. Migrațiunea trebue să fie maximă pe linia de încălecare, care coin- cide cu direcția de rezistență minimă, deci cu direcția în care se face migrațiunea mai ușor decât în ori și care alta, și așâ se explică, că straturile tinere dealungul liniilor de încălecare sunt de obiceiu cele mai bogate în petrol. Astfel formarea unui zăcământ de petrol neogenic e legată geneti- ceșlo de fenomene orogenotice puternice. Intr'adevăr, zăcămintele dela Cașin, Câmpuri, Visante, Valea-Sârii, Andreași, Jitia Sării lângă Bisoca și Pacurile (jud. Buzău) se găsesc po o linie de încălecare mare, de o lungime de aproximativ 60 km. (1), în care saliferul miocenic se îngrămădește înaintea unei zone do straturi sarmatico-pliocenice. In dreptul massivelor do sare îngrămădirea se transformă într’o (1) L. Mrazec și W. Teissoyre, Privire, etc., p. 32. Lucr/trile comisiunii, etc., p. 68-70 . . . Încălecare a mioccnicului salifer peste sarmatic, ale cărui straturi gresoase sunt Impregnate cu petrol numai dealungul liniei de încălecare. Pădurile mici izolate de sarmatic, cari mai înspre nord plutesc pe salifer, sunt compuse din aceleași straturi gresoase, cari însă aici sunt libero do petrol. Alt exemplu ne prezentă linia do încălecare Țintea-Băicoiu, Mo- reni, Gura Ocniței, o dislocați© de vreo 30 km. lungime.(1) Miocenicul cu massive de sare străpunge în unele părți bolta pliocenică și în- calecă pe aripa scufundată de Miazăzi a anticlinalului. Sâmburele prezentă o structură imbricată în unele puncte, în cari levantinul și ponticul superior sunt prinse și cutate în saliferul iniocenic. Can- tități mari de petrol se întâlnesc atât în straturile cu bifarcinate în- cleștate în sâmburele miocenic, care conține zăcăminte do sare, cât și în aceleași straturi ale aripei sudice scufundate. Putem prin urmare conchide că: zăcămintele de petrol neogcne se desvoltă pe liniile de presiune maximă In vecinătatea imediată a zăcămintelor de sare, și că mai tot petrolul neogen din re- giunea a 11-a și a III-a subcarpatică provine din saliferul mio- cenic (2). Numai acolo unde acesta conține zăcăminte de sare, constatăm o dezvoltare mai mare a rocelor mume de hidrocar- bure cari, supuse la presiuni mari, au fost silite să migreze. Din toate cele expuse reiese deci, că zăcămintele neogene bogate în petrol sunt în general strâns legate de linii tectonice, ca linii (1) L. Mrazec și Teisseyre, Privire, etc., p. 32 ; L. Mrazec, Contribui iuni. Lucrările comisiunil (2) Petrolul straturilor neogene poate proveni Insă în unele cazuri și din paleogen. Așâ de pildă, petrolul meoticului dela Bu.ștenari (Grăușor, Mislișoara. Stejar) provine din oligocenicul petrolifer (vezi p 33i. In Buștenari meoticul transgresează peste saliferul miocenic și o klipă oligoconică. Klipa oligocenică și meoticul sunt Încălecate prin subîinpingere do albia sindinală mio- cenică dela Măceș-Miliceștl. Petrolul din oligocenic a fost injectat sub influența presiunii în straturile meotice. Această interpretare a formațiunii zăcământului e întărită In afară de considerațiuni de ordin geologic și prin identitatea perfectă a compozițiunii chimice a petrolului din cele două etaje geologice. L, Mrazec și W. Teisseyro, Comunicare preliminară asupra structurii geologice a r& giunii Câmpina-Buștenari, Analele Academiei Kom&ne. 1906, XXVIII. pr. Edeleanu și Ing. Tănăsescu, Studiul petrol eu lui român, ctc. 42 de Încălecare și străpungeri. Anticlinalele trebuesc considerate numai ca liniile de orientațiune pentru studiul celor mai multe din zăcă- mintele noastre do petrol; nu pot însă condiționa prezența zăcă- mintelor. Nu pot sfâr.și fără să mai adaug câteva cuvinte asupra fenome- nului de străpungere, care joacă un rol așâ de însemnat în geneza celor mai multe din zăcămintele noastre de petrol. Cutele cu sâmbure de străpungere trebuesc privite ca fiind da- torite unei acțiuni inegale a forțelor tangențiale, asupra unui com- plex de straturi libere și neacoperile in partea lor superioară. Stra- turile etajelor inferioare au fost mai tare cutate decât straturile etajelor superioare, cari au fost, puțin sau de loc, influențate prin mișcările tectonice. Ca consecință avem o străpungere a straturilor inferioare prin bolta straturilor superioare. Străpungerile arată —cum am relevat deja—in general o aplecare, care trece de obiceiu într’o încălecare a sâmburelui ce străpunge, peste flancul scufundat și încălecat al boitei. Desvoltarea unei străpungeri nu e egală pe toată întinderea dis- locațiunii, ci se observă, mai mult încă decât la cutele normale, dis- locațiuni ortogonale, cari nu se restrâng numai la sinclinale orto- gonale, ci trec de multe ori la adevărate rupturi orizontale. In profiluri tranversale, trase atât în boltă cât și în aripile anti- clinalului, străpungerea e în genere caracterizată prin o dispoziție in culise a straturi lor, care câte odată are chiar aparența unei stratificațiuni diagonale. In sâmburele și mai ales in aripa aplecată a an t ici ina- lului, straturile se apropie do verticală, cât timp aripile și bolta sunt mai puțin înclinate și căderea straturilor se slăbește cu cât ne depărtăm de axa anliclinalului. De aci rezultă, prin alunecarea în culise a straturilor, discordanțe cari au fost interpretate de multe ori ca transgresiuni. Prin această dispoziție se disting de altfel cu- tele de străpungere, de străpungerile ce se întâlnesc in pânze de încălecări ale cutărilor alpine și unde fenomenul se datorește unei penetrațiuni de straturi mai tari in complexe de straturi relativ moi 43 sub influența unor cutări complicate, ce se produceau în adâncimi mari și deci și sub o presiune mare (1). In sfârșit se înțelege că putem întâlni în natură toate stările de tran- ziție între forma boitei regulate și între cuta de străpungere încălecată. In ceea ce privește mecanismul fenomenului de străpungere, cauza acțiunii inegale a forțelor tangențiale, cari l-au produs, trebue cău- tată in general într’un fenomen de subUnphujerefâ} adică o împin- gere care s’a exercitat numai în adâncimi mari și venind dintr’o singură direcție. Un complex de formațiuni ale unei unități tecto- nice poate fi astfel împins, sub alte formațiuni aparținând unei alte unități tectonice și cari prin aceasta vor fi dislocate (3). De altfel ridicarea Carpaților, cutările in regiunile subcarpatice și încălecările din zona flișului Carpaților^) par a fi datorite mai ales unei subimpingeri provocate prin o înaintare a Vorlandului Carpaților, adică a platformei rusești și a țerii prebalcanice (Dobrogea) sub arealul ocupat astăzi do arcul carpatic. Această înaintare pare a fi resultatul unei apropieri, unei strângeri a acestor elemente. Subim- pingerea trebue să fie precedată sau însoțită de o scufundare a frunții Vorlandului (4), ceea ce se poale dovedi pentru Carpați. Aceasta ex- plică atunci aplecarea cutelor subcarpatice înspre Sud și Sud-Est, adică in sensul opus direcțiunii mișcării, încât aplecarea culelor și în- călecările pot li considerate ca un fenomen de reflex al subimpingerii. Marile încălecări in cule și în pânze, a căror existență Murgoci a stabilit-o în insula cristalină mezozoică do Sud a Carpaților și care se constată și în insula cristalină a Carpaților orientali, par a li datorite unui mecanism analog. De altfel din studiile tectonice ale celor mai multe regiuni, cari au fost (1) Trebue să atrag însă atențiunea și asupra unor străpungeri izolate, datorite unei Îngrămădiri a straturilor inferioare din complexul considerat și cari sunt provocate de ud obstacol, fie o kllpă sau alt element tectonic pasiv, de care s'a lovit cutarea. (2) Sublmplngere = Unterschiebung. (3) L. Mrazec și W. Teisseyre, Olițfocâne Klippen am Rande der Karpathen bei Bacău. Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstait. Viena 1901. (4) Din această con di țiu ne reiese ca necesar fenomenul de cutare, precedat de for- mare de geosinolinale. Toate aceste chestiuni vor fi desvoltate In lucrarea asupra rapor- tului intre Carpați și Vorandul lor, pe care o vom publică, Teisseyre și eu, In curând. 44 intensiv cutate, reiese, că subîmpingerile în sensul de mai sus par a fi jucat un rol înseninat în formarea catenelor și nu cred să mă înșel, atribuind în general unei subîmpingeri, provocată de Vorlandele res- pective, toate încălecările regionale în pănze cu fenomenele de îngră- mădire, de geluire și de răsturnări, cunoscute pe suprafața globului. Cutele de străpungere în general și uneori legătura genetică între forma aceasta tectonică și zăcămintele de petrol, nu sunt observate numai in România. Din descrierile geologilor, cari au studiat re- giunile de cutări tinere, fie petrolifere sau nu, din catenele ironice, din Persia și din IndiUe engleze și olandezo, din Africa de Nord, etc., rezultă clar, că și aici avem fenomene analoage cu cele cari au fost interpretate în sensul de mai sus pentru întâia oară în Ro- mânia. Profilurile geologice, de pildă din lucrarea valoroasă a lui Tobler, asupra regiunilor petrolifere dela Moeara-Enim din Suma- tra do Sud, arată că straturile inferioare de Palembang, cari aparțin miocenicului marin, străpung de obiceiu straturile mijlocii de Pa- lembang, cari sunt reprezentate prin un facies estuaric al plioce- nicului, în care se întâlnesc zăcăminte mari de petrol (1). Ar fi in- teresant de cercetat aici dacă nu cumva petrolul din straturile in- ferioare de Palembang e în zăcământ primar și cel din straturile superioare de Palembang în zăcământ secundar. O privire generală asupra regiunilor cu cule de străpungere de tipul românesc ne arată, că vârsta cutărilor pare a fi postpliocenică sau datând cel mult din pliocenicul superior. Acest tip tectonic se constată plecând din Carpați înspre Est, deahingul cutelor sistemului alpin, până în Indiile orientale, încât putem trage încheierea, că feno- menul de străpungere e un tip tectonic tânăr și probabil caracteristic pentru toată fâșia imensă a culelor ridicate în pliocenicul superior și in postpliocenicul ce înlănțuesc calende alpine (2). (1) Itr. Aug. Tobler, Topographische u. geolog ische Mcschreibung 0 ca linii conducătoare pentru căutarea zăcămintelor. Prezența unui anticlinal nu implică insă și existența unui zăcământ. 12. Zăcăminte de petrol în sinclinale sau albii sunt cunoscute și în România și au fost parțial exploatate. Sinclinalele petrolifere nu sunt adânci, cu toate acestea, în toate cazurile se manifestă în ele inundați uni, cel puțin parțiale, ale straturilor petrolifere. Până astăzi se cunoaște petrol în albii sinclinale la Hârja pe Oituz și pe P. Vioarei lângă Solonț, ambele zăcăminte în saliferul miocenic; apoi și plioccnicul petrolifer al solzilor dela Băicoiu poate li considerat ca făcând parte dinlr’un sinclinal. La Malița se intercalează un sinclinal levantin cu straturi bitu- minoase, astăzi însă uscate sau asfaltizate, între anticlinalul aplecat de straturi cu Dosinia exoluta și anticlinalul dela Podeni. 13. Plecând pe de o parte dela concepțiunea că, pentru formarea unui zăcământ bogat do petrol, acesta trebue să migreze din roca mumă în roca acumulătoare, pe de altă parte dela faptul că for- marea zăcămintelor neogene de petrol e datorită cutărilor pliocenice și postpliocenice, mișcări de cari au fost surprinse toate etajele neogene, plecând, zic, dela aceste considerațiuni, necesar petrolul poate să se găsească în mai multe etaje geologice, pe aceeaș linie de dislocație. Cu toate acestea numai acele etaje vor conțineâ stra- turi petrolifere bogate și exploatabile, în cari condițiunile de acu- mulare au fost mai favorabile. 14. In zăcămintele paleogene și neogene de petrol, întâlnim în România de obiceiu mai multe straturi de petrol, separate între ele de straturi argiloase sau marnoase-argiloase. Rareori toate stra- turile de petrol sunt bine păstrate; în genere cele mai multe din ele sunt inundate sau scurse. Un zăcământ e în general cu atât mai bogat, cu cât cantitatea de petrol e restrânsă la mai puține straturi. Când din contră, pe- trolul e divizat pe un complex puternic de straturi marnoase-gre- soase și nisipoase, zăcământul e rareori exploatabil, deși cantitatea totală de petrol poate să fie foarte mare. O distribuire ca aceasta a petrolului în neogen se constată mai 51 ales in acele regiuni, unde un zăcământ dejâ existent pare a ii fost dislocat prin cutări posterioare. 15. In cercetările regiunilor petrolifere trebue să ținem seamă, prin urmare, că pentru formarea unui zăcământ secundar neogen bogat e necesar: a) O rocă mumă petroliferă care poate cedă ușor mineralul și ca această rocă să fie foarte desvoltată. 6) Ca migrațiunea să se facă sub presiune mare, pentru ca fe- nomenul să se producă repede și acumularea să se facă mai ușor. c) Ca condițiunile de acumulare să fie favorabile, și mai ales condițiunile de păstrare a zăcământului. d) Dacă roca poroasă, in care s’a acumulat petrolul, este un nisip, acesta trebue să fie suprasaturat de petrol, pentru ca stratul să fie exploatabil (l). ♦ ♦ • Din cele ce am expus până aici, — deși se pare că aceste au mai mult o însemnătate teoretică —, se pot trage învățăminte și concluziuni însemnate pentru practică. In ori și ce exploatație minieră se cere un studiu prealabil al zăcământului și o exploatațiune conformă condițiunilor de zăcere. Pentru zăcămintele de petrol, cari toate sunt caracterizate prin- tr’un echilibru nestabil, se cere o explorare și exploatare cât se poate de rațională. O mare parte din zăcămintele noastre prezentă, cum s’a relevat dejâ de multe ori, o structură foarte complexă, încât la noi poate mai mult decât în multe alte țeri, știința trebue să-și iea adevăratul ei rol în lămu- rirea acestei chestiuni. Pentru înțelegerea zăcămintelor noastre de pe- trol din punct de vedere al rentabilității, trebue să ținem scamă —cum reiese din cele expuse, — atât de geneza petrolului, cât și de toți factorii (1) Un strat de nisip saturat de petrol devine compact prin coesiunc capilara; nu ce- dează petrolul său și poate forma In unele cazuri îngrămădiri foarte dăunătoare pentru exploatațiune ; fiind suprasaturat de petrol, nisipul devine fluid. încercări asupra relațiunilor intre nisip și petrol se fac in lab. de mineral, al l'niv. din București. Vezi lucrările lui De Heen, Spring și Andrimont, asupra imbibării nisipurilor, 52 cari au intervenit in formarea și păstrarea zăcământului. Numai astfel vom putea aprecia valoarea lor reală și ne vom puteâ da mai bine seama de situațiunea industriei petrolului la noi. Deși astăzi constatăm o creștere repede a producțiunii petrolului român, totuș nu trebue să pierdem din vedere, că ea e prea mică pentru a puteâ jucâ un rol hotăritor pe piețile mondiale. Inlr’adevăr, producțiunea totală a României, dela 1857 până în 1906 inclusiv, se ridică la aproximativ 4'/ₜ milioane tone, pe când producțiunea Sta- telor- Unite numai pentru anul 1906 e evaluată la vreo 16 milioane tone, iar a Rusiei, pentru acelaș an, deși foarte slăbită prin cauze străine de bogăția zăcămintelor, numără încă peste 8 milioane tone. Dar valoarea unei avuții ca aceasta nu consistă pentru țara pro- ducătoare numai în cantitatea exploatată a productului, ci mai ales in industrializarea lui și in întrebuințarea lui în țară. Numai astfel industria petrolului, care de obiceiu e taxată mai mult ca o industrie de export, va puteâ să devie în realitate și o industrie națională — în adevăratul înțeles al cuvântului — care să aibă o înrâurire adâncă asupra desvoltării noastre economice. Pentru a ajunge la aceste rezultate, cred că Statul are de împlinit un rol însemnat, favorizând și mai mult întrebuințarea derivatelor și a subproductelor petrolului nostru în țară, pentru a înlocui în chipul acesta producte străine analoage sau identice pe piețele noastre și a ajuta astfel ca industria aceasta să ajungă la o stare reală de înflorire. Altfel, fie producțiunea cât de mare, rentabili- tatea și foloasele pentru economia generală a țerii nu vor fi în raport cu sforțările și sacrificiile făcute. Numai pe calea aceasta și utilizând mai ales — pe cât e posibil — munca și energia noastră națională, putem așteptă roade bune în toate direcțiunile pe urma acestei industrii care, pe lângă că poate îmbogăți o țară, mai are — ca toate celelalte industrii de altmin- trelea—, dartd de a ascuți mințile și de a oțeli energiile, mobilând și înalțând pe indivizi, ca și pe popoare. RĂSPUNSUL Diui ANGHEL SALIGNY LA DISCURSUL DE RECEPȚIUNE AL Dlui L. MRAZEC. Domnilor Colegi, Din cuvântarea colegului nostru domnul Mrazec, ați putut vedea cât de întinse sunt cunoștințele sale lecnice și cât de documentate părerile sale asupra formării zăcămintelor dc petrol. însărcinarea care mi-a fost dată, de a răspunde la discursul său de recopțiune, este pentru inine foarte grea, dar m’am încumentat a o primi, în speranță că distinsul nostru coleg mă va iertă dacă nu am izbutit, astfel cum doriam, a pune în evidență toate părțile ori- ginale alo discursului său și a arătă importanța lor. Sunt recunoscător Academiei că mi-a dat prilcgiul de a studia activitatea acestui învățat bărbat. D-1 Mrazec a fost ales în Academie în locul rămas vacant prin încetarea din vieață a regretatului general Fălcoianu, pe care cu toții l-am cunoscut. Generalul Fălcoianu, un bărbat cult și înzestrat cu mare energie și putere de muncă, erâ nu numai militar distins, dar și un admi- nistrator de frunte. Este de ajuns să amintim că el a fost numit șef al marelui Stat- Major în răsboiul pentru independență din anul 1877 și primul director general al Căilor noastre ferate, după răscumpărare. Am avut onoa- rea de a lucră cu generalul Fălcoianu, mai întâiu sub ordinele sale, apoi alături cu d-sa, pe când eram director general al căilor noastre ferate, iar generalul Fălcoianu, președintele Consiliului de adminis- 54 trație al acelei mari instiluțiuni; l-am cunoscut așâ dar la inuncă și pot afirmă din convingere personală că: Ca administrator avea o mare calitate, aceea de a nu lăsă să fie surprins de Împrejurări, ci de a prevedea și preîntâmpina fără șovăire, iar ca sfătuitor, dă- dea )X)vețe bine chibzuite, foarte cumpănite și lipsite de ])atimă. Unui bărbat care a fost înzestrat cu astfel de calități, urmează acum colegul nostru Mrazec. Născut în Craiova,. după ca a făcut studiile pregătitoare in străi- nătate, și-a luat licența in farmacie la Universitatea din București, s’a specializat în geologie și mineralogie la Universitatea din Ge- neva, unde a făcut doctoralul. Scumpe coleg, Acolo te-ai distins în așâ mod, încât ai devenit în curând, din elevul lui Duparc, colaboratorul și asistentul său și ai fost pri- mit ca docent la acea universitate. Activitatea d-tale a fost una din cele mai însemnate, până acum ai publicat peste 72 cercetări și note de domeniul petrografiei, mi- neralogiei, geologiei generale, tectonicei, geofizicei, zăcămintelor de minereuri, dc minerale și de petrol. Ar fi prea mult a enumără toate acele publicațiuni interesante, mă voiu mărgini a arătă numai pe cele mai de căpetenie și anume: Monografia d-tale făcută în colaborare cu profesorul Duparc despre pelrografia massivului Mont-Blanc și mecanismul de injecțiune și nie- tamorfism, produs prin granit și rocele granitice. In această monografie, care e însoțită de o hartă geologică a massivului, se dă o deosebită atențiune fenomenelor de penetrațiune a magmei eruptive în straturile șistoase a rocelor ce constituesc învelișul massivului granitic. Lucrarea d-tale despre clasificarea cristalinului din Carpații Ro- mâni, cu vederi nouă asupra vârstei șisturilor cristaline, cari sunt con- siderate cu formațiuni paleozoice și mesozoice metamorfozate, că nil există o relațiune între cristalinitatea șisturilor cristaline și vârsta lor, ci că cristalinitatea e funcțiune de intensitate de metamorfism, 55 că intrusiunea granițelor gneizice e în legătură cu fenomenele de cutare. Despre această chestiune așă de interesantă, ai fost invitat dc Comitetul congresului internațional dela Viena, în 1903, a ținea o conferință la acel congres. Cu Teisseyre din Lemberg, ai studiat formațiunile salifere și ză- cămintele de sare în România, unde ați stabilit în linii generale desvoltarea, geneza și tectonica acestor elemente. Ai făcut mai multe lucrări asupra tectonicei României, ai stabilit elemente nouă tectonice și ai dat prima diviziune! a unităților tec- tonice ale României. Ai fost cel dintâiu care ai relevat originea aeoliană a Loessului în România și venirea sa din stepele Rusiei. Prin lucrările d-lale, ai devenit așâ de cunoscut, încât împreună cu profesorul Duparc ai fost însărcinat a face un studiu asupra unor zăcăminte de lier in munții Urali. In acel studiu ați dat o descriere a geologiei generale a regiunii dela Troitsk situată in Traiul de nord și în special ați insistat asupra zăcământului de lier magnetic, pe care l-ați considerat ca o formațiune de contact a unei magme granitice cu roce sedimentare. Minereul de lier formă primordial o calotă pe massivul eruptiv, calotă care mai târziu, grație greutății sale specifice, s a scufundat în massa încă nesolidilicată a magmei. Lucrările făcute ulterior au confirmat în totul studiul d-voastre. Noi suntem mândri că profesorul de mineralogie dela Universi- tatea din București a fost ales a face o lucrare așâ de însemnată în Imperiul vecin. In timpii din urmă te-ai ocupat mai cu seamă cu studiul petro- lului din punct de vedere geologic. Rezumatul si concluziunile stu- diilor d-tale ni le-ai expus astăzi cu multă măestrie și cu o cla- ritate care nu Iasă nimic de dorit. înzestrat cu cunoștințe profunde de geologie, mineralogie, biologie și chimie, ai putut studia ches- tiunea din toate punctele do vedere și discursul d-tale este plin de idei originale. Multe opiniuni s au emis despre formațiunea zăcămintelor do 56 petrol, dar d-ta, pentru prima oară, ai căutat a sintetiza toate cuno- ștințele noastre asupra geologiei petrolului și a le pune in con- cordanță cu fenomenele mari și normale ce se produc in natură. Ai stabilit pe baze științifice moderne că hidrocarburele din coaja pământului pot li juvenile și vadoase, adică de natură anorganică și organică. Ai adus pentru prima oară argumente certe pentru a arăta mo- dul de distribuire și circulație a hidrocarburelor juvenile din coaja pământului și de aci ai dedus că ele nu pol avea nici un rol in formarea zăcămintelor mari de petrol. In discuția teoriei originii organice a petrolului, ai stabilit că fenomenul de bituminizare a substanțelor organice trebue privit, nu ca un accident, ci ca o regulă generală in natură. Ai arătat că microorganismele prin massa distribuirii lor, cât și prin faptul că pot Ii ușor izolate de influența aerului, ne furnizează cantitatea cea mai mare de substanțe organice pentru bituminizare. Ai dovedit pe baza unor studii geologice critice că hidrocarburele se desvoltă mai ales in regiuni cu manifestațiuni saline. Ai stabilit că formarea celor mai multe zăcăminte române, e datorită in special unor dislocări puternice, încălecării, străpungerii, etc. Ai arătat că presiunile orogenetice cari au produs aceste fenomene tectonice au forțat și hidrocarburele să migreze din zăcământul lor primar tn alte straturi mai tinere unde, găsind condițiuni favorabile de acumulare, au format zăcăminte secundare și bogate de petrol. Ai adus pentru prima oară un nou tip tectonic în discuție, anume cuta cu sâmbure de străpungere, tipul cutei tinere. Ai stabilit mecanismul cutărilor ca fiind datorit unor subîmpin- geri, o interpretare care, după cât pare, poate să explice mai toate cutările mari și complicate din coaja pământului. Scumpe Coleg, Lucrarea d-tale este de o mare valoare științifică, ea are însem- nătatea ei, nu numai din punctul de vedere științific, dar și practic, fiindcă cunoștința aprofundată a mecanismului formării munților, a ____57____ forțelor orogenetice de o parte și a originii și localizării în ordi- nea stratigrafică a petrolului de altă parte, conduc la fixarea in ori- zontal și în vertical a zonelor petrolifere. Ea are și o mare însem- nătate economică, care reiese din faptul că valoarea comercială a produselor din toată lumea întrec mult cifra de 3 miliarde lei. La noi ea este și o chestie do actualitate, căci suntem încă la începutul exploatărilor și mergem cu pași repezi înainte. Astfel în anul 1900 s’au extras 227.000 tone de țițeiu, iar in 1906 cantitatea extrasă a crescut la 887.000 tone. Capitalurile puse până la 1 Ianuarie 1907 la noi în întreprin- deri de petrol întrec suma de 185 milioane lei, iar valoarea pro- duselor consumate în țară, precum și a celor exportate, întrece suma de 40 milioane lei. Dacă ținem seama că producțiunea anuală se va putea spori foarte mult cu timpul, putem lesne deduce ce importanță va avea pentru țara noastră comerțid petrolului și prin urmare și studiul d-lui Mra- zec, care conlribue așă de mult la cunoașterea mai precisă a ză- cămintelor de petrol. Colegul nostru Mrazec s’a distins însă și pe terenul didactic. Cursul său de mineralogie dela Universitate este, după aprecie- rea specialiștilor, unul din cele mai bine concepute și sistematice din cele cari se predau la Universitățile din Europa; iar cursul său special de geologia petrolului, pe care il predă la Școala Na- țională de Poduri și Șosele, este unicul curs regulat care se face pănă acum în această ramură de știință. Pot afirma, fără teamă de a fi contrazis, că dacă n’avem terenu- rile petrolifere cele mai bogate din lume, avem de sigur unul din cei mai iscusiți geologi, care ne va învăța să găsim zăcămintele cele mai multe și suntem mândri că-1 putem prenumără între colegii noștri. Fig ¹ Fig. 2 Anticlinale normale cu sâmbure de străpungere. Cută cu sâmbure de străpungere Incălicat. Fig. 6 Scheme reprezentând structura unor sinclinale cuprinse Intre două cute de str&pungere. Straturile inferioare sunt mai tare dislocate, decât cele superioare- -cari formează pături și pânze 5 ) . . . .. . . ... Fig. 7 Schema structurei In culise, produsă prin alunecarea straturilor într’un anticlinal cu sâm- bure de străpungere Incălicat. Academia fiomdnd. — Mrazec, Discuri de recepțiune, 1907 ACADEMIA ROMÂNA DISCURSURI DE RECEPȚIUNE XXXI. O SCHIȚARE DIN ISTORIA BOTANICEI ÎNCEPUTUL, MERSUL Șl PROGRESELE SALE IN GENERAL Șl LA NOI IN PARTE DISCURS ROSTIT LA 24 MARTIE (6 APRILIE) 190S IN ȘEDINȚĂ SOLEMNĂ DE Dr. DIM. GRECESCU CU RĂSPUNS DE Dr. C. I. ISTRATI BUCUREȘTI INST. DE ARTE GRAFICE «CAROL GOBL» S ,o“ ION ST. RASIDESCU 16, STRADA DOAMNEI, 16 1908. ti 089 ACADEMIAROMÂNA DISCURSURI DE RECEPȚIUNE XXXI. O SCHIȚARE DIN ISTORIA BOTANICEI ÎNCEPUTUL, MERSUL Șl PROGRESELE SALE IN GENERAL Șl LA NOI IN PARTE DISCURS ROSTIT LA 24 MARTIE (6 APRILIE) 1908 IN ȘEDINȚĂ SOLEMNĂ DE Dr. DIM. GRECESCU CU RĂSPUNS de Dr. C. I. ISTRATI BUCUREȘTI IN8T. DE ARTE GRAFICE «CAROL GOBL» 8*« ION ST. RASIDESCU 16, BTBADA DOAMNEI, 16 Digitized by Google Prea Onorați Domni și Colegi, Anul trecut, chemat să fac parte intre Domniile Voastre în acest inall corp al culturii noastre naționale, cea dintâi a mea datorie simțită a fost să vă mulțumesc călduros și din adâncul inimii pentru marele și prea însemnatul onor de a li fost alesul Domniilor Voastre. Nu pot lipsi nici cu prilejul de față, in această zi solemnă, gă- sindu-ină atât înaintea Domniilor Voastre cât și a acestui ales au- ditoriu, fără a nu reînnoi expresia sentimentelor mele de adâncă re- cunoștință ce datoresc înaltului corp al Academiei Komftne. De aslă dală, insă, am încă o datorie de îndeplinit: discursul pentru recepția solemnă ce se cere noilor intrați în acest corp de bărbați aleși și invățați. Și nu este puțin lucru a alege un su- biect. pentru un discurs inaugural academic și care să lie la înăl- țimea așteptărilor Domniilor Voastre; recunosc toată greutatea în care mă găsesc in această privință față de Domniile \ oastre. Dar, cugetând asupra acestui punct — în loc de un subiect de pură știință botanică, greu și obositor auzului și atenției întregului au- ditor prin natura materiei și prin mulțimea terminilor cunoscuți și înțeleși de botaniști, apoi care în Academie întră în rândul comuni- cărilor științifice— am crezut mai potrivit să caut un subiect care ar ti ascultat cu înlesnire și do aceia cari nu se ocupă în special de botanică, luând ca temă o schițare din Istoria Botanicei cu privire la începutul, mersul și progresele acestei științe in totalul ei, cât și ia noi în parte, subiect ce in sine nu poate fi socotit ca lipsit și de oarecare interes pentru noi. Dar, mai cu seamă, recurg la bunăvoința și indulgența Dom- niilor Voastre cu rugăminte de a primi cu favoare slabul meu dis- curs și a-i Îngădui o binevoitoare ascultare. O SCHIȚARE DIN ISTORIA BOTANICEI începutul, mersul si progresele sale in general ȘI LA NOI IN PARTE. Cunoștințele asupra vegetalelor sau Botanica apare cu societatea omenească din cea mai îndepărtată antichitate; mersul și progresele sale se țin mână alăturea de cultura socială și de necesitățile ome- nești ale timpurilor; istoria sa începe când spiritul observator, prin scriere, a putut transmite urmașilor actele sale. La început puține, slabe și lipsite de metodă științifică, aceste cunoștințe se referiau mai mult la arta medicală și, astfel, găsim că istoria primitivă a plantelor, împreună cu farmacia, se confundă în aceea care aparține medicinei. Trebue să ajungem în epoca evului nostru modern ca să aflăm că ramura aceasta își iea ființă și au- tonomie, devenind curat știință și alcătuind cor cu științele fi- zico-chimice și naturale, mulțumită reformei operate în științe prin părăsirea vechilor doctrine filozofice și prin adopția metodei de investigație clădită de filozofia pozitivistă a spiritului științific mo- dern. Cunoștințele generale fundamentale ale acestor științe contri- buesc astăzi la numeroasele aplicații in ramurile de cunoștințe prac- tice, precum: la medicină, agricultură, industrie, comerț, econo- mie domesnică, etc., iar foloasele aduse omenirii sunt imense. Cele mai vechi documente ale antichității îndepărtate, cu men- ționare asupra proprietăților plantelor, sunt cele lăsate de vechiul popor al Asiei orientale, poporul chinez, a cărui civilizație antică se găsește în cartea Iui Șu-King și a cărei dată se crede a fi cu trei mii ani înaintea erei noastre. In această carte se spune că le- 5 gislatorul Chinei Fo-He, cum și Kin-Nug, fundatorul agriculturii chineze, cunoșteau și aplicau prin analogie virtuțile medicinale ale plantelor, considerându-le după coloare, înfățișare, miros, gust, etc., ceeace probează empirismul și lipsa de știință experimentală. Trecând la civilizația din antichitate a popoarelor din India, po- poare supuse guvernământului teocratic, obiectele naturii aveau câte o însemnătate religioasă învăluită de un misticism, iar cu- noștințele asupra lor erau apanajul a câtorva inițiați cari, cu preo- țimea alăturea, formau o castă religioasă. Din fragmentele cărților sacre cunoscute subt numele de Veda, enciclopedie a timpului, se zice că cartea a doua cuprindea, între altoie, știința medicală și Botanica. Popoarele Asiriei și ale Babiloniei, adesea confundate subt una din aceste numiri, au împrumutat doctrinele religioase ale preoți- lor poporului arian emigrat din India. Intre aceștia, Chaldeenii con- stituiau casta preoțească și de învățați, la care astrologia, baza cul- tului lor, îndcpliniâ rolul cel mai însemnat în aflarea și cunoaște- rea virtuților ce doriau să obțină dela plante. De aci ideile și cre- dințele superstițioase, vrăjitoria și magia sau farmecele ce născură in Asiria, Babilionia și Persia. Cineva, mulțumită unor plante, se puteă face nevăzut sau, mulțumită altora, puteă să dobândească forme stranii, etc. Dar, între aceste plante, pe cât se vede, unele erau din cele cu proprietăți medicinale amețitoare sau narcotice, altele excitante sau aromatice puternice cari exaltează imaginația și cari produc halucinații, bând sucul lor sau inhalând fumul prin arde- rea lor. Poate că afionul și hașișul nu sunt decât urmarea până acum a acelor antice obiceiuri; descântecele și profeția, rămase încă în mânile vrăjitoarelor, sunt o moștenire a acelui îndepărtat trecut. In vechea civilizație ebraică aflăm Biblia, care conține numeroase numiri de plante și oarecari noțiuni asupra proprietăților celor pe a.tunci cunoscute, însă necoordonate, empirice, populare, fără bază științifică. 6 Străbătând și vechea civilizație a Greciei, totuș la început nu se pot consideră drept naturaliști al-de Linus, Orfeu sau Centaurul Chiron, personaj uri mitologice, precum nici Democrit sau Epicur, Eraclit sau 1‘laton, filozofi și mari învățați ai Greciei, penlrucă in scrierile acestora se găsesc și oarocari mențiuni sporadice cu privire la câteva plante cunoscute în patria lor, deși totul fără in- teres științific. Abia in cărțile lui Ipocrat, părintele medicinei, se află oarecari noțiuni asupra câtorva plante ale Greciei și men- ționate numai subt raportul foloaselor medicinale, însă lipsite de descriere spre a le putea află și cunoaște, nimic care să spună posterității că cunoștințele ce existau asupra plantelor aveau ceva științific, că știința vegetalelor există. Nu mult în urmă apare Aristotel, acel mare învățat și lilozof al antichității, cu drept cuvânt considerat fundator al științelor, meritând, intre altele, și titlul de naturalist. Geniu vast, ol a putut cuprinde în mintea sa toate cunoștințele omenești ale timpului său. Scrierile sale, mult timp pierdute, au putut ajunge în zilele noastre in marea parte și, mulțămilă botanistului german Wimmer din Breslau, posedăm astăzi părțile ce privesc cunoștințele botanice, adunate subt titlul dc Phytologuv aristotelica} fragmenta, lucrare publicată în 1838. Dela Aristotel cunoștințele naturale încep o cale oarecum științifică: materia, forma, cauza eficientă și principiul final sunt criteriul filozofiei sale. Cartea sa de Istorie Naturală, avută în cercetări de anatomie comparată, zice Cuvier, este o creație fără păreche in antichitate, deși păcătuește în multe părți prin subtili- tăți filozofice, prin raționamentul spiritului și prin logică adesea por- nite din niște principiuri nefundate. Cu toate acestea, scrierile sale au făcut școală și au exercitat îndelungat timp influența sa asupra posterității, bucurându-se de o autoritate magistrală nediscutabilă până aproape do epoca noastră contimporană, când Francisc Bacon, pe la 1605, prin operele sale, începe restaurarea științelor, substi- tuind anticei logice și zadarnicelor subtilități filozofice observația și experimentația cari depcoper faptele, servindu-se apoi de inducția legitimă care descopere legile naturii. 7 Dintre discipulii lui Aristotel, acela care merită o menționare osebită prin însemnătatea lucrărilor sale este Teofrast: Cărțile sale. Istoria Naturală și Cauzele fizice ale vegetalelor, s au păstrat până In zilele noastre. Cu toate că în cea dintâi el dă o mulțime de naivități populare, totuș această lucrare cuprinde câteva noțiuni de botanică și oarecari bune aplicații la medicină și la agricultură. In cea de a doua sunt consemnate vederile sale asupra vieții plan- telor, ceeace dă lucrării sale oarecare însemnătate științifică; însă, cu toate acestea, nici aceasta nu denotă niște fapte trase dintr e profundă observație sau din cercetări experimentale cari să ca- racterizeze adevărata știință. Vreo trei secoli mai incoâ, cam pe la 64 ani înaintea erei noastre*, istoria ne arată pe Dioscoride, medic grec, născut in Cilicia, con- timporan cu Neron și dela care avem șase cărți de Materia Medica (1), tractat mai mult de filologie medicală decât de botanică proprie. Această operă conține descrierea și foloasele pentru medicină â vreo șapte sute feluri de plante cunoscute pe atunci, atât cele din Asia-Mică cât și cele din Europa, cu numiri vulgare eline, romane, unele egiptene și dacice. El impărțiâ plantele in aromatice, alimen- tare, medicinale și veninoase; însă totul este lipsit de metodă, de descrierea științifică, așâ că astăzi nu se poale ști pozitiv anume căror plante cunoscute și descrise de Dioscoride s’ar cuveni numirile actuale de specii cum ne sunt cunoscute. Dar, cu toate defectele sale, opera lui Dioscoride, mult timp in urmă, a fost fântâna cea mai prețioasă și nediscutabilâ pentru cunoștințele și aplicațiile botanice. Pentrucă ne aflăm in epoca dominației romane, urmează să fa- com amintire despre Pliniu cel Vechiu, zis naturalistul. Laborios, dar compilator fără discernământ al tuturor scrierilor din antichi- tate, însuș credul și așlernănd subt pana-i toate zicătorile și bas- mele puerile, el n’are meritul adevăratului și profundului naturalist. (Ju toate acestea, trebue a i se recunoaște meritul de a ii adunat fragmentele vechimii asupra cunoștințelor vegetalelor și asupra «.plicațiunilor ce se făceau în acele timpuri îndepărtate, ca singurul d) 8 istoriograf al botanicei din antichitate. Ca și opera lui Dioscoride, scrierile lui Pliniu (1) au fost, chiar in perioada Evului mediu, toi așâ de căutate și comentate, servind docâ, Rambert Dodoens sau Dodomeus, medic olan- (li Dr. Dim. Grecescu, Catalogul plantelor cultivate în Grădina botanică din Bucu- rești în decursul anilor 1871 până în 1875. București. 1876. Cij planul grădinii. dez, Daleschamps, medic francez, Lobel asemenea, loan Bauhin ș. a., publicară diferite dări de seamă, mai mult sau mai puțin me- todice, asupra plantelor atunci cunoscute. Se poate zice că Lobel este primul care a pus la iveală oarecari grupări zise familii sau ordine, dar acestea întocmite după înfățișarea plantelor, însă fără să li putut stabili caracterele lor. Gaspar Bauhin, fratele celui mai sus numit, fixă starea științei în opera sa Pinax theatri botanici, pu- blicată in Basel, la anul 1523, în care face o enumerație de vreo șase mii specii, descriindu-le, dar înșirate fără metodă de clasificare, ci după oarecari asociari de genuri, ceeace lasă să se simtă ne- cesitatea unei metode. Până la Linne, opera sa fu singura călăuză a botaniștilor. Dacă secolii XV și XVI deschiseră un câmp larg cu prilejul noălor plante exotice, pe lângă cele cunoscute în Europa, secolul XVII fu mai mult consacrat cercetărilor de metode și sisteme pentru grupările și coordonalia plantelor. Morfologia externă făcuse însemnate progrese, comparativ cu istologia și fiziologia, al căror studiu rămase se|>aral de Botanică și întrunii mai mult cu Tizica și Chimia timpului. Petru Magnol, medic și celebru profesor de botanică la Mont- pellier, pe La 1689, fu aceia care observă mai bine decât prede- cesorii săi asemuirile ce există între vegetale și. in lucrarea sa Prodromun hioforiae. general in plantarum, stabili câteva grupări numiti* familii vegetale. Deci, cu drept cuvânt, Magnol poate fi privit ca inițiator al metodei naturale. însă nu fundatorul ei. In aceeaș epocă, .Morison, Hermann, Ion Bay și Uivinus deferă la lu- mină metode de dasiiicație asupra vegetalelor, dar cari țoale rotau în acelaș mod vițios de vedere, toate însemnau nematuri- latea științei. Chiar metoda celebrului Tournefort, instituită mai în urmă, este in aceeaș categorie defectuoasă, clasând ca și ceilalți vegetalele în arbori, arbuști și ierburi și luând formele condii ca bază principală pentru întocmirea claselor sale. Al XVUl-Iea secol începe cu marea operă a lui Tournefort, inti- tulată Institut iones rei herbariae, trei volume in-4°, cu 476 stampe 16 publicată In 1700. Acest mare botanist avii gloria instituirii caracte- relor genurilor pe o adevărată bază științifică, căutând in acelaș timp să dea și o clasificație metodică, care, cel puțin, avii supe- rioritatea asupra celor antecedente și ale timpului său, căci Întoc- mirea claselor sale se bază pe caractere mai pozitive, putând cu- prinde un mare număr de plante grupate în genuri și specii. Orice s’ar impută în zilele noastre clasificației lui Tournefort, cel puțin stabilirea genurilor, singura, este îndestulătoare pentru a atestă geniul marelui botanist francez. Ca consecuență, o mare și întinsă cale se deschise Botanicei des- criptive. Sebastian Vaillant, discipul al lui Tournefort, dete o probă strălucită în această materie prin lucrarea sa, Botanicon Parisiense, ce fu publicată în Leyda în 1727, având peste 300 figuri, lucrare ce fu continuată și publicată de Boerhaave, marele medic olandez care fu o celebritate universală a timpului. Lucrarea sa asupra con- stituirii florilor și uzul diferitelor părți florale, între altele, fu prima care puse in vedere natura și funcția polenului, pe atunci numit farina. Dilwin, pe latinește numit Dillenius, medic și natu- turalist german, puse primele baze asupra studiului Criptogamelor pe la anul 1717. Tot pe atunci, medicul H. Burkhand, într’o scri- soare adresată lui Leibnitz, De caractere plantarum naturali, în anul 1762, arătă că caracterele deosebirilor naturale și distinctive, caractere fixe, nu trebue căutate în forma corolei, precum crezuse Tournefort, nici în rădăcină, foi sau în corpul lemnos sau ierbos al plantei, dar în organele de fecundație și de fruclificație: «aceste organe, staminele și pistilul, sunt mai capitale decât caliciul și co- rola; de aci trebue să pornească orice clasificație adevărată». Apoi arată atributele polenului, natura glandulară a stigmatei, contactul polenului cu acest organ, lucruri ce fuseseră enunțate de Came- rarius, medic și naturalist german, într’o lucrare către Bernard Valentin Giessen: Epistola de sexu plantarum, în 1694, care însă trecii nebăgată în seamă pe atunci. In fine, în decursul acestui secol, apare Carol Linne, acest mare naturalist, legislator și clasificator al științelor naturale, care fu 17 și medic, geniu comparabil anticului Aristotel. Ca și acesta, Linne deveni capul unei mari școale: Școala contimporană. Nu este locul aici să intrăm în biografia și în toate lucrările— de altfel foarte numeroase — ale acestui mare bărbat al științei noastre; ar fi mult și multe de spus, căci totul este interesant în vieața și în operele sale geniale. Destul să arătăm că el fixă idea de specie, până aci confuză, precum Tourncfort fixă pe aceea de gen; stabili o nomenclatură simplă, scurtă, lesnicioasă memoriei, ca și numirile oamenilor: numele neamului sau de familie și numele propriu sau de botez, adică nomenclatura binară, ceeace a con- tribuit puternic la progresul botanicei; fixă în mod riguros sensul celor mai multe termene ale glosologiei botanice, restaură genurile de plante, stabili caracterele speciilor cunoscute, introduse regula de a însemnă la fiecare specie, pe lângă descriere, dacă este anuală, perenică, lemnoasă sau ierboasă, stația și liabitația care fură pre- ludiul geografiei botanice, dete o nouă clasilicație de plante, având de bază excluzivă caracterele scoase din organele de reproducție comparate în toată seria vegetalelor, în fine fu creatorul Florei, adică avutul și descrierea plantelor unei țeri. Atâtea folositoare inovații introduse în botanică, aplicate de Linne și in celelalte ramuri ale istoriei naturale, deșteptară un entusiasm general, dar și meritat; lumea botaniștilor se puse subt legile sale și înrâurirea operelor sale fu binefăcătoare. In mijlocul mulțimii dominate de admirare pentru dasilicația lui Linne, trei bărbați de geniu, contimporani ai săi, Haller, Adanson și Bernard do Jussieu luptau contra torentului năpădilor al siste- mei artificiale linneane și căutau principiile unei metode naturale de clasificație. Haller, bărbat cu vastă erudiție, medic, anatomist, naturalist, bibliofil și poet, ținea din răsputeri pentru o metodă na- turală pe care o găsiâ în gradul do complicație al ființelor; Adanson o găsiâ în comparația generală a organelor constitutive; iar Ber- nard de Jussieu in valoarea caracterelor și subordonația lor. Cum se exprimă Aug Pyramo de la Can lolle: cel dintâiu aplică principiul său într’un cadru foarte restrâns; după cel de al doilea se înlăturau Dr. Dim. Grece seu. 2 ____IR____ multe amănunte necesare și el personal se făcea puțin stimat prin oxagerațiile și apucăturile sale ciudate; cel de al treilea nu scrise nimic si nu lăsă decât lecții verbale, dar avii norocirea să aibă pe ncpotu-său Antonie Laurent de Jussieu care, nouă ani după moartea bătrânului, publică Genera Planta rum în 1789, întocmită după clasificația unchiului său. In această epocă apăru încă o lu- crare de multă însemnătate pentru metoda naturală: De fructibus et seminibus plantarum, în Stultgardt, în anii 1789—1791, două volume, dată de .1. (uerlner. Cceace botaniștii făcură pentru de- scrierea părților constitutive ale florii în timp ca de doi secoli, Ga'rtner făcu aslădată pentru fructe și semințe, organe ce procură caractere de multă valoare, ajutând metoda de subordonație. Principiul lui Bernard de Jussieu a prevalat și a fost adoptat, în cele din urmă, dc botaniștii contimporani. Clasificația sa —deși nu în fond, totuș în formă —a primit modificări însemnate în scop de perfecționare. Astfel vedem ca metode de familii naturale pe cea propusă de Aug. Pyrame de la Candolle (1819), de Lindley (1835), de Endlicher (1841), de Adolf Brongniard (1843), de Adrian de Jussieu (1844) de Acbille Richard (1856), de Bentham și Hooker, etc. Secolul al XVIII-lea fu o epocă de mari reforme ce se operară în tot corul științelor ; el aprinse o emulație și o râvnă cu totul de însemnătate, nu numai pentru științele naturale, dar și pentru cele de fizică și chimie, mulțumită progreselor și descoperirilor nouă, navigației și călătoriilor îndepărtate, cum și încurajerilor binevoitoare alo unor suverani și guverne luminate. Operele botanice începute în secolul de care vorbim, fac o con- tinuitate până in zilele noastre și acel secol împreună cu secolul ce trecu comstituesc epoca moderna contimporană a istoriei filologice. Aceasta este epoca ce dete naștere celui mai mare număr de ne- muritoare lucrări botanice. Ar fi să dăm o foarte mare întindere expunerii de față dacă am păși să enumărăm numele tuturor acelor bărbați cari au adus tributul lor științei vegetalelor. Totuș nu putem trece din vedere numele a câtorva mari bola- niști cari au ilustrat știința plantelor. Astfel: Jacquin în Austria și 19 Lamarck in Franța, pe la finitul secolului al XVHI-lea, fură cei mai însemnați și cari s’au deosebit în descrierea plantelor nouă sau celor mai rare c’un nespus talent, excelând și prin arta lor de a depinge chipul plantelor; apoi botaniștii exploratori, precum: Commerson, care a străbătut o mare parte a globului, Ruiz și Pavon, Mutis, Sesse și Mocino, Ilumbold și Bonpland cari au explorat America, Saint- ilillaire, Martius, Polii și Sellon cari au explorat America portu- gheză, Aublet și Richard cari au cercetat Guiana franceză, Michaux. Pursh, Elliot, Torrey și Nuttal SlaUde-l ’nite, Swartz și Bertero Antalele, Adanson, Sparmann și Burchell Africa meridională, Des- fonlaine, VahI, Blume, Jack, I la mi 11 on și Wallich India orientală, Saint-Vincent insulele Africei australe, Laurii* Indo-China, Thunberg Japonia, Labillardiere Siria și Pianda-Nouă, Robert Brown Olanda- Nouă și unele insule australiane, Pallas Rusia orientală și Siberia, Ollivier Persia, etc. Diferitele părți ale Europei fuseră cercetate cu toată grija și plantele salo descrise cu deosebit amănunt de botaniștii așa ziși sedentari. Numărul autorilor și al diferitelor lucrări relative la avuția vegetală a continentului nostru, apărute în epoca modernă contim- porană, este considerabil, intre cari, ca ilustrații de însemnătate, putem cită numele celor următori: \\ aldstein și Kilaibel pentru plantele rare ale Ungariei, Marschal de Bieberstein pentru flora taurico-caucazică, Lamarck și Pyr. de Candolle pentru flora !• ranței, toți pe la începutul secolui trecut; Haller, Suter, Seringe, Gaudin pentru flora helvetică, Villars, Thuiller, Bouillard, Merat, Loiseleur-Deslon- schamp și Duby, Grenier și Godron, Cosson și Germain, Boreau ș. a. pentru flora Franței; Schrader, 1. Sturin, Gh. L. Reichenbach, Jos. Koch, Schlechtendal și mulți alții pentru flora germanică ; pentru flora anglică se pot enumera Iludson, Smith, Hookcr, Lindley, Aiton ș. a.; Belgia, Olanda, Danemarca și țerile Scandinavice au pe J. Necker, Lestiboudois, I. Kops, CEdel și Muller, Valii și llermann, Gunner, Wahlenberg s. a.; Portugalia și Spania numără pe Loefl- ling, Cavanilles, Boissier și Reuler, Willkomm ș. a.; Italia pe Te- nore, Gussone, Parlalore, Bertolni, Pollini ș. a.; Rusia, Turcia și 20 Grecia au fost studiate mai mult de către botaniști de origine străină, ca Pallas, Ledebour, Trautvetter, D’Urville, Sibthorp, Grisebach, Frivaldski și Hinck, in colaborarea cărora găsim că figurează și nu- mele unui român, Manolescu. In imperiul austriac, în al cărui cuprins intră și o parte a vechei Dacie romane și a cărei Horă interesează și flora patrie noastre, se cuvine să cităm autorii ca Jacquin, Crantz, Host, Trattinick pentru flora întreagă, pe Kosteletzki. Schmidt, Cela- covski pentru Bohemia, Roschmann pentru Tirol, Scopoli pentru Carintia și Carniolia, Wahlenberg pentru Carpații-centrali, Baum- garten pentru Transilvania, Zawadski, Ilerbich și Jos. Arn. Knapp pentru Bucovina și Galiția, Lang pentru Ungaria, Visiani pentru Dalmația și Hochei pentru Banat; Serbia ne arată pe Pancici și Bulgaria pe cehul Velenowski. O lucrare de mare valoare, Flora Orientalis de Edmond Boissier, reprezentă Flora orientală a țerilor din Europa, a Egiptului și până la Indii. Proiectele unei flore europene generale încă nu s’au putut rea- liză pe deplin, deși o asemenea lucrare a fost începută pe la anul 1771 de Leicharding, alta pe la 1805 de Boissieu și încă alta de J. Roemer pe la 1811. Există însă numai o simplă enumerație sistematică, Conspectus Florce Europcea> de C. Fr. Nymann, care se poale consideră ca cea mai completă subt raportul plantelor vasculare europeice. Afară de acestea, în zilele noastre cunoștințele asupra vegetalelor s’au îînmulțit cu deosebire și câmpul cercetărilor diverse este acum foarte vast, nu numai întru cât privește cunoștințele generale de biologie vegetală sau botanică științifică propriu zisă, dar și cele asupra aplicații lor științifice ce privesc foloasele practice omenești, mulțumită studiilor și descoperirilor datorite fizicei și chimiei mo- derne, cum și cercetărilor fiziologice asupra proprietăților produ- selor de natură vegetală. Astfel pentru medicinii (botanica medi- cală) sunt aplicațiile acestor noțiuni la patologie cu privire la etio- logie și medicină legală, la terapie cu privire la igienă și farmacie; pentru agronomie sunt acelea ce se referă la agricultură (botanica agricolă), la silvicultură, viticultură, economia casnică și horticul- 21 tură; pentru comerț (botanica comercială) sunt noțiunile referi- toare la arta textilă, linctorială și la lemnărie, etc.; apoi urmează și patologoia vegetalelor, parte ce interesează toate ramurile de cultură vegetală, industria și comerțul. In line, iacă pe scurt în- semnatele progrese făcute până acum in această parte a Istoriei Naturale. Aruncând o căutătură retrospectivă asupra istoriei acestei ramure, băgăm de seamă că cunoștințele botanice au fost la început de interes pentru medicină, luându-se în seamă plantele medicinale și alimentare; că cei cari s’au ocupat de plante, mai ales la început/ în mare parte sunt bărbați din familia medicală, medici și farma- ciști. Chiar între marii reformatori botaniști ai epocei moderne gă- sim pe medici ca Alpini, Morisson, Tournefort, Linne, Roerhaave, Antonie Laurent de Jussieu, Lamarck ș. a. Când botanica luă caracterul de știință proprie și autonomă, ve- dem că întru schimbarea sa participară și mulți alți bărbați de știință, aflați în afară de cercul medical. Se poale zice acelaș lu- cru întru ce privește și la noi începutul și mersul acestei științe care a urmat tot cam aceeaș cale. He-mi permis acum a schiță în mod sumar începutul și mersul acestei științe și în România noastră. Intru ce privește oarecari scrieri din trecut, în cari se fac nu- mai niște menționări nominale, ici, colea, de câteva plante, și aceasta în mod vulgar, din auzite, adesea eronate și lipsite de interes știin- țific botanic, nu vom ținea seamă, neavând locul aici (1). Inițitativa primelor cercetări botanice științifice în România apar- ține «Societății de medici și naturalișli din Iași». Această societate a fost întemeiată în capitala Moldovei in anul 1833, în epoca de redeșteptare națională, când țerile române dela Dunăre putură să scuture jugul secular apăsător de domnie străină impus din Constantinopol prin forță și arbitrariu. Inițiatorul acestei societăți științifice fu doctorul lacob Czihak — German de origine, din (1) Ved. dr. C. Caracaș, Tono/Qt^a București 1830; — Dr. C. Varnav, Rudimentum Phy^iofțraphiae Moldav iae. Buda 1836; — N. Sutzu, Notifii statistice asupra Moldovei, edit. T. Codrescu. Iași 1852 ș. a. 07 AschalTenhurg (Bavaria)— venit în Moldova la anul 1824 și numit ca medic militar Oberștab-doctor. Enttisiast cultivator de științe și iubitor pentru progresul țerii ospitaliere, el fu dincolo de Milcov ceeace, între altele, în Țara-Românească, pentru botanică, fu mai în urmă doctorul Carol Davila. In întreprinderea sa, dr. Czihak fu ajutat do câțiva medici do însemnătate, intre cari dr. Zotta, proto- medic in Moldova, și dr. Const. Vârnav figurează în fruntea celorlalți. Subt împulzia acestor ominenți bărbați, tânăra societate luă un re- pede și fericit mors; în acelaș timp ea fu recunoscută oficial în 1834 ^i subvenționată de Stat sub domnia Prințului Mihail Sturza. Mulțu- mită relațiilor și zelului d-rului Czihak, renuinele societății avii răsunet favorabil în străinătate și, între alți membri corespondenți ai săi, societatea prenumără celebrități . ca Al. Humbold, Prințul Dim. DemidofT ș. a. Fără să întârzie, societatea creă un Muzeu de Istoric naturală, înavuțindu-1 cu obiecte și curiozități științifico re- feritoare la fizică, istoric naturală și cu osebire la agronomie. Prin îndemnul d-rului Czihak, societatea însărcină cu cercetările botanice din Moldova și cu întocmirea colecțiilor de plante pe un cunoscător în botanică, luliu Edel, care eră în capul grădinilor Domnitorului. Edel a explorat munții Moldovei și in osebi Ceahlăul ca regiune mai înaltă, înaintând societății o dare de seamă în limba germană (1), lucrare ce cuprinde, pe lângă plantele aliate, și observații asupra vegetației Moldovei. In acelaș timp apâre și o publicație din partea d-rului Czihak (2), dar care constă în o listă nominală pe latinește de speciile vegetale cunoscute în Moldova, înșirate dupe sistema linneană, precum se obișnuia în Germania și fără nici o altă in- dicație. Intru ce privește numirile specifice, dr. Czihak, ca si Edel, s'a servit de nomenclatura și vederile operei iui Baumgarlen asupra florei transilvanice, dela care a mai împrumutat și intercalat încă câteva specii presupuse a li și la noi. (1) Bemerkungen ilber die Vegetat ion dor Moldau, narh eigenen im Jahre 1835 ge- machten Beobachtungen enttvorfen. (2) Florae moldavicae specie# et genera hacusque excursionibus explicata ac secundam Linnaei sg stema ordinată. In gazeta Flora oder AU geme ine B olani sche Zeii ung, Il-cr Bând, In Beibb^ttor, p. 58—76. Ratisbona 1836. •23 AU botanist dc însemnătate care a luat parte la opera de deșteptare științifică începută de Societatea medicilor și naluraliști- lor din Iași și care ne interesează subl raportul plantelor din Mol- dova, este dr. losef Szabo -originar din Transilvania—aflat in ser- vicinl spitalelor din Iași, la început ca farmacist, mai în urmă ca medic secundar. încă dela venirea sa în Iară, în anul 1842, între- prinse mai multe excursii botanice în Moldova și contribui mult la întocmirea și înavuțirea herbarului Muzeului din Iași (1). Doctorul losef Szabo, pe lângă funcțiile profesiei sale, eră și membru al Societății de medici și naturaliști din Iași. Societatea de științe din Viena și cea din Hamburg îl prenumărau între membrii lor corespondenți și eră în legătură pentru schimbul și determinarea de plante cu bolanișlii din străinătate, între cari se citează Bi- schoff și Eschscholzer. In cele din urmă, el fu și membru onorific al Societății Academice Române în anul 1873. Scrierile sale bota- nice, rămase nepublicate, precum se zice, sunt: Descrierea florei Moldovei subt raportul științific, tehnic, economic, al medicinei le- gale și populare, cu însemnarea localității și a naturii tărâmului priincios;—apoi, o disertație relativă la excursiile sale botanice și, în line, Flora ținutului Iași, ordonată, descrisă și explicată după sistema lui Linne. Cele dintâi două manuscrise au fost încredințate, spre publicare, în anul 1863, doctorului Carol Davila, atunci In- spector General al serviciului sanitar al Principatelor-Unite și di- rector al Scoalei Naționale de Medicină si Farmacie din București. Manuscrisele acestea au rămas uitate și pierdute. Cel deal treilea a fost trimis, în anul 1873, Societății Academice Române, dar și (li Din nefericire pentru posteritate, ace] herbar astăzi nu mai există. Până in anul 1878 lot mai rămăsese ceva din acea colecție, când a fost cercetată de regretatul nostru coleg și confrate Dr. 1). Brânză și care a găsit-o in stare deplorabilă din cauza părăsirii in oare se ailâ: plină de pulbere și plantele in inare parte deteriorate și distruse de in- sectele vorace. Cele ce au putut li salvate au fost aduse de Dr. D. Brânză in secția botanică a Muzeului Universității din București in anul 1879. Pe atunci, vizitând și con- sultând plantele secției botanice, am avut prilejul să obscrvrz și pe cele aduse din lași, Înainte de nenorocirea care a izbit și a nimicit cu totul secția botanică prin incendiul ce s’a Întâmplat In primăvara anului 1884 in palatul Universității din București. 24 acesta a rămas nepublicat (2). Cu toate acestea, primul manuscris al d-rului Szabo pare a li aceeaș lucrare publicată în limba ger- mană în colaborare cu dr. lacob Czihak, tot în anul 1863. Acest din urmă, pe atunci, se găsiâ retras la Aschaffenburg(l), patria sa. Lucrarea lor, de asemenea, tractează de plantele medicinale alimen- tare și tinctoriale precum le întrebuințează poporul român din Mol- dova și Valahia pentru boalelc oamenilor și alo vitelor(2). Alt botanist care se ivi în Moldova, tot pe la început, în anii 1842—1848, fu Carol Guebhard, nativ din Neuchatcl (Elveția). Bo- tanist modest, dar cu mult zel și de frunte explorator, venise din partea celebrului botanist llolessert pentru studiul florei din Mol- dova. Aci el găsi protecție pe lângă Prințul Dim. Moruzi, amator de botanică și subt care concepu idea de a lucră și publică un Tentamen Florce Moldavicce; însă proiectul remase neîndeplinit prin moartea protectorului său și prin lipsa de ajutoare. Exploră- rile sale cu osebire avură loc în ținuturile Moldovei-de-jos și sunt de toată însemnătatea. Totuș relațiile asupra lor au rămas nepu- blicate și manuscrisele lui se găsesc în păstrarea bibliotecii lui Candolle la Geneva. Manuscrisele lui Guebhard au fost cercetate de dr. D. Brândză și au servit în expunerea istorică din intro- ducția operei sale Prodromul Florei României. Pentru cercetările botanice ale țerilor României, prima perioadă ce ținu dela 1834 până la începutul Unirii, aparține Moldovei. Din nefericire, avântul cultural ce abia începuse în ambele noastre țeri fu aproape cu desăvârșire încetat prin evenimentele grave ce se înșirară dela revoluția din 1848 până la Unire, atât prin ocupările de armate străine ce ținură până pe la 1856, cât și prin arzătoarea (2) V. Analele Societății Academice Române, tomul VI, anul 1874. Ședința din 18 Au- gust, anul 1873. (1) Retragerea d-rului I. Czihak din funcția de Oberstab-doctor al armatei moldovene a urmat prin numirea Generalului doctor Carol Davila ca Inspeclor-general al Întregului serviciu Sanitar al ambelor Principate-Unite, In 1861. (2) Heil und Nahrungsmittel, Farbstoffa Nuz- und Hausgerdthe, nelche die Ost- Romanen, Moldauer und Wdllachen, aus dem Pflanzenreiche gewinnen*, In gazeta botanică Flora oder Allgemeine Botanische Zeitung, tom XLVI Jahrg. 1863, Regensburg (Ratisbona). mișcare pentru L’nire. Astfel cercetările științifice botanice, înce- pute cu atâta râvnă in Moldova, încetară. Totuș in Moldova se găsi o inimă adevărat română care, între alte multe binefaceri, nu lăsă cu totul părăsirii studiul plantelor și creă, cu sacrificiile ave- rii sale, o grădină botanică în Iași in anul 1856: este vorba de dr. Anastase Fâtu, care fu și unul din membrii Academiei noastre. Plantele cultivate în această grădină până la anul 1870 au fost pu- blicate de Domnul Petre S. Aurelian în Revista Științifică din anul 1872 cu numirea științifică, sinonimele populare și în ordinea fa- miliilor naturale, totul de însemnat interes. Să adaugem că dr. An. Fătu, ca profesor ce erâ în Universitatea din Iași, a publicat în anul 1880 și un Tractat de Botanică cu cuprindere de anatomie generală (Istologie), de anatomie descriptivă ((frganogralie) de fi- ziologia specială și de fiziologie generală, lucrare de mult folos pentru tinerimea studioasă. In Țara-Românească, studiile practice și explorările botanice în- cepură cu Școala Națională de Medicină și Farmacie din București în anul 1856, a cărei creație se datorește doctorului (’arol Davila, care fu sufletul și directorul ei neîntrerupt. Pe atunci se află în Colegiul S-tul Sava ca profesor de istorie naturală dr. Julius Barasch, traducător cu pricepere și publicist cu multă râvnă, înzestrat cu dicție și stil atrăgător; totuș el n’a fost un adevărat naturalist, dar a contribuit foarte mult să deș- tepte gustul pentru lectura științelor naturale prin foaia sa Isis sau Natura. Lecțiile sale erau numai teoretice, traduse chiar pe catedră și lipsite de demonstrații practice: pot spune aceasta ca unul din foștii săi școlari (1). La Școala de Medicină și Farmacie, pentru cursul de botanică, cu începere din vara anului 1856 până in 1859, fu însărcinat far- macistul armatei Franz Prujinski, predând un curs teoretic. 1 >r. C. (1) Dr. lulius Barasch a tradus după autorul francez G Beleze, pentru trebuința școa- lelor, cele doua părți de Istorie Naturală: Mineralogia și Botanica. A publicat și un manual de Botanică Silvică. Foaia sa fain nan Natura s’a bucurat de o reputație și po- pularitate de toată lauda. 26___ Davila la început facil primele excursii demonstrative practici cu elevii școalei în împrejurimile Bucureștilor. Am avut fericirea să liu dela început unul din școlarii săi și, cu plantele ce adunasem, să întocmesc un herbar, primul ce fu început între școlarii săi și pentru care am fost premiat la linilul anului școlar din 1856. Cu începere din vara anului 1858 se aduse la școală, pentru demonstrațiile de plante și întocmirea de herbarii, cu îndatorire pentru fiecare școlar in primii ani, un bun cunoscător de plante, Ulrich llol'fman, care avea direcția grădinilor publice ale Statului, pe atunci Cismegiul și Șoseaua (grădina Kisseleff). Dar acestea nu erau destule pentru un studiu mai întins de plante, potrivit cu trebuințele și progresele botanicei. După stăruirile d-rului Davila, începute chiar din anul 1856, subt domnia Prințului Barbu D. Știrbei, Domnitorul Țerii-Românești, abia în toamna anului 1860, sub Domnitorul Principatelor-Unite Al. Cuza, se puse temelia grădinii botanice pe locul de jos al mă- năstirii Cotroceni (1). Ulrich Hoffmann fu primul său director și numit profesor do botanică la Școala de Medicină, secția farmaciei. Hoffmann a funcționat astfel până in Decemvre anul 1866, când a încetat din vieață. Eu am fost urmașul său provizoriu până în anul 1868 când, prin concurs, mi s’a dat numirea titulară de profesor și director. Hoffmann aveă și însărcinarea excursiilor botanice cu elevii școalei și întocmirea unui herbar general. Astfel au fost excursiile bota- nice făcute de Hoffmann, însoțit do elevii școalei, în munții Musce- lului, în munții Buzăului și ai Prahovei cum și cele în munții Vălcei, ai Gorjului și în Mehedinți pănă la Turnu-Soverin, în anii 1862, 1863 și 1864. Dările do seamă asupra acestor excursii și cele asupra mersului vegetației grădinii botanice se găsesc publi- cate în Monitorul Medical al Principatelor-Unite din acele timpuri; ț1l V. dr. Dim. Grecescu, Catalogul Plantelor cultivate in Grădina botanică din Bu- curești in decursul anilor 1870—187o. Partea istorică. București, 1876, Însoțită de planul grădinii. 27 Tar toate sunt transcrise «le ersonală in acest regretabil incident, totus a fost 24 oare cel mai nemângâiat dintre directorii revistelor din țară. Putem să o mărturisim aceasta acum cu toată voia bună ce ne-o redă timpul care șterge totul, până și amintirea celor mai neplă- cute momente din vieața noastră. Medalia insă are două fețe, și liindcă in fond dreptatea erâ in partea Convorbirilor, aceasta revistă a avut satislacțiunea să se vadă deplin răsbunală. A văzut după scurt timp Revista Contimporană, apriga sa ad. versară, dându-și sufletul, pe când Convorbirile trăesc și astăzi, și ce e mai mult, a văzut po însuș Hasdeu figurând cu cinste în rân- durile scriitorilor dela Convorbiri și asistând la ședințele septămâ- nale ce se țineau în București la domnii Maiorescu și Negruzzi, ba încă a avut deosebita plăcere să-l vadă colaborând în coloanele ei în Octomvrie 1884, când a publicat o poezie intitulată Zilele babei, și in Iulie 1885, când a publicat cuvântul Așă, extras din Magnum Etymologicum, la care ocazie redacția Convorbirilor a în- serat în josul articolului următoarea notiță: «D-1 B. P. Hasdeu ne-a comunicat acest interesant specimen din «marele dicționar etimologic român ce lucrează, specimen despre «care vorbisem în No. 1 al Convorbirilor Literare a. c. (1885), «și-i deschidem cu plăcere coloanele revistei noastre păstrând după «dorința autorului ortografia întocmai». Mărul nu mai erâ putred. Este bine înțeles că revenirea lui Hasdeu la sentimente priete- nești pentru gruparea dela Convorbiri nu-i poate fi imputată ca o slăbiciune; din contră, trebue să o considerăm ca o dovadă despre rectitudinea judecății sale în materie literară și științifică, unde ani- mozitățile personale n’au loc și unde discuțiunile cată să aibă ade- vărul la bază și să-și păstreze caracterul lor de pură obiectivitate. De altfel Hasdeu a schimbat de mai multe ori de sentimente în privința Convorbirilor. Iritabil, ca ori ce fira de artist, și supus impresiunii momentului, el ușor se supără și tot așâ de ușor se împăca. In fond el nu erâ om păstrător de uri îndelungate. Cu această ocazie trebue să recunosc că dacă în sânul cercului Convorbirilor s’a născut acum 42 de ani un curent sănătos pentru cultivarea literelor și artelor române, acest curent s’a repercutat in toate unghiurile țerii și a deșteptat în inima tinerimii de atunci dragostea pentru munca literară, așâ că Convorbirile s’au susținut ani de zile nu numai cu producțiunilo membrilor din jurul ei, ci și eu o mulțime de alte lucrări ce-i veniau din diferitele părți lo- cuite de Români. 14 Apoi rând pe rând au început a se forma și in alte orașe cercuri literare, dintre cari unele chiar fără simpatii pentru Convorbiri, dar totuș foarte utile, căci din ciocnirea ideilor răsăriâ scânteia ade- vărului și liecare scriitor șliindu-se supraveghiat, controlat, își în- grijiâ mai bine lucrarea și nu se alunecă să braconeze în codrii literaturii ca in pământul nimănui. Exemplele bune au totdeauna o înrâurire binefăcătoare. Astfel a prins lumea a se îndulci de frumusețea poeziilor, legen- delor și poveștilor noastre populare, a răsfoi cu interes cronicele și documentele vechi colbăite de veacuri, pentru a scoate la lumină istoria neamului nostru, pe care multă lume dela noi, și încă din cea pretinsă civilizată, o cunoștea mai puțin decât pe a Eranței și a Germaniei. Limba noastră strămoșească, desgropată încă de Vasile Alecsandri ca o comoară ascunsă dela vetrele țăranilor și adusă la cinste în palatele bogătașilor, a fost încet, încet frământată, subțiată, îmbo- gățită, așâ că acuma, putem zice, e destul de fină și de mlădioasă pentru a exprimă orice nuanță a gândirii și a simțirii. Iar din toată această fiertură a intelectualității noastre românești a ieșit o pleiadă de poeți, novelișli, romanțieri, dramaturgi, istorici, filologi, etc., născători de opere de valoare ce vor trăi, precum și un mare număr de reviste, poate prea mare, pentru puterea de mis- tuire a publicului cetitor de astăzi; dar oricum fie, ele sunt semnul îmbucurător al progresului realizat, și chiar dacă unele nu sunt tocmai temeinic înființate și nu corespund scopului, totuș din nu- mărul cel mare selecțiunea se va face dela sine și cultura gene- rală nu va rămânea în pagubă. In tot cazul s’au trecut vremile acele înapoiate, pe când in toată Țara-Roinânească nu erâ nici o revistă sau abia una singura, și aceea cu vieață șubredă și scrisă într’o limbă care astăzi nu s’ar mai putea ceti. Acest, vederat progres Se daloreșlo în bună parte mișcării dela 1867, care ne-a scos din starea de stagnațiune în care lâncezisem mai bine de 15 ani. A fost în adevăr înainte de 1867 o perioadă de amorțire inte- lectuală care se explică prin faptul că mai toți vechii scriitori ajun- sese în faza neproductivă a bătrâneței, iar alții noi n’au putut ieși la iveală din cauza necontenitelor tulburări ce au sguduit Statul nostru și au absorbit toată activitatea și puterea de muncă a po- porului. Astfel abia scăpați de ocupați unea rusească și de cea austriacă am și intrat în vălmășagul marilor lupte pentru Unire, lupte me- morabile, unice în istoria noastră, apoi am trecut prin două căi- măcămii provizorii, prin două alegeri pentru Divanul ad-hoc și prin o perioadă de șapte ani de domnie a lui Cuza Vodă, primul Domn ales din libera voință a poporului. In scurta lui domnie insă spiritul public a fost mereu atras și stăpânit de marile reforme politice și sociale ce erau la ordinea zilei și cari au pus bazele României moderne. Negreșit că în acest interval, când însuș existența țerii erâ in joc, când creierul poporului erâ preocupat numai și numai de grija constituirii Statului român, toate talentele destoinice nu puteau să aibă răgazul și liniștea sufletească necesară pentru a se dedâ la îndeletnicirea recreativă a artelor și literelor. Talentele se produc și se desvoltă numai când sunt la adăpost, de vicisitudinile zilei de mâine. Dar la 1867, când Unirea erâ defiinitiv cucerită, când steaua bună a țerii ne-a ajutat să dobândim pe tron o Dinastie străină ereditară conform dorinței Divanurilor ad-hoc, când în sfârșit am căpătat încrederea că, ieșiți din frământările periculoase, suntem singuri stăpâni pe soartoa noastră, atunci erâ tocmai momentul psi- cologic ca mișcarea literară oprită în loc de mai mulli ani să iea un nou sbor. Așâ dar paralel cu renașterea politică s’a produs și renașterea literară. Atunci, ca o necesitate a timpului, s’a înființat revista Convor- birile, care a devenit repede organul de manifestare a tuturor cu- getărilor, simțirilor, impresiunilor îmmagazinate in acele timpuri de cumpănă. 1£ A fost ca un fenomen de adevărată descărcare electrică, ca o ploaie roditoare ce s’a revărsat peste câmpul părăginit și de aceea revista Convorbirile s’a născut atunci cu o putere de vieață capa- bilă de a o face să se strecoare prin toate greutățile unui răstimp de 42 ani, și să ajungă acum la bătrânețe încă în bună sănătate. Apoi ceeace a dat Convorbirilor acea deosebită trăinicie, a fost nu numai împrejurările favorabile în cari s’a născut, ci și avântul scriitorilor de atunci, cari neinfluențați de nici un scop egoistic s’au devotat intereselor culturale ale neamului și prin o stator- nicie de muncă ce nu are exemplu, au lucrat mereu și fără preget la sporirea avutului nostru literar și științific. Astăzi, fără lipsă de modestie, putem să ne prezentăm înaintea străinătății cu un stoc cultural considerabil, ca un popor ieșit din vârsta copilăriei și să revendicăm rangul ce ni se cuvine între po- poarele civilizate. De unde cu jumătate secol înainte, străinătatea abiâ dacă cu- noșteâ situațiunea noastră geografică și etnică, dar despre sta- rea noastră culturală nici idee nu aveâ, astăzi vedem cu satisfac- țiune cum multe, foarte multe din scrierile autorilor noștri sunt traduse în limbile moderne cele mai răspândite, ceeace probează evident că dacă aceste scrieri au meritat osteneala unei traduceri, au trebuit să aibă o reală valoare. Unul dintre marii plămăditori ai limbii și descoperitori de co- mori istorice, ieșit la suprafață în acest proces de fermentare al in- telectualității noastre, a fost fără indoeală Hasdeu care, deși nu plu- liâ în sfera de activitate a Convorbirilor Literare, dar. în ogorul în care a lucrat â aruncat sămânță multă și roditoare și în ramura istoriei și a filologiei, cu deosebire s’a ridicat mai presus de toți predecesorii săi. S’a zis însă de unii și alții că dânsul ar fi comis mai multe gre- șeli în lunga sa carieră de om de litere și de știință. Nu-mi permite cadrul restrâns al acestui discurs să enumăr și să discut aici di. feritele chestiuni controversate ce au ocupat presa în acele timpuri. 17 Mi-ar trebui pentru aceasta volume întregi și o competență pe care nu o posed. Hasdeu care a lucrat în toate direcțiile și a atacat toate genurile, a avut în adevăr o vieață prea mișcată, prea activă, prea plină de inovațiuni îndrăznețe, pentru ca la rândul lui să nu li Întâlnit oameni cari să-l urmărească, să-1 critice și să-i găsească felurite neajunsuri în peregrinările sale istorice, filologice și lite- rare. într’o grădină atât de vastă, cu flori atât de multe și variate precutn a fost câmpul de muncă al lui Hasdeu, nu e exclusă po- sibilitatea să se găsească ici, colo câte o plantă de calitate infe- rioară. Dar chiar de s’a găsit, cine astăzi ar putea să-i arunce piatra? Toți fără oșebire suntem supuși greșelilor, însă nu toți avem spre corhpensație indărăptul nostru o comoară intelectuală acumulată ca aceea a lui Hasdău. Suflarea tnorții, perspectiva timpului au șters cu desăvârșire în ochii posterității ori ce umbră din cadrul vieții salo pământești, lăsând să se vază numai razele luminoase ale muncii sale neân- trecute, singurele cari străbat distanțele și vor străluci prin pătura vremurilor. Hasdeu este deci și va rămânea, ori ce s’ar zice, cel mai mare istoric âl generațiunii sale, căci el cel dintâiu, precum am aratat, a înțeles noua îndrumare ce trebue să se dea istoriei care nu se cuvihe să fie o simplă inși rare de fapte, ci are mai cu seamă me- nirea să oglindească întreaga și adevărata vieață intelectuală, eco- nomică și politică a unui popor, și să arate cauzele determinante cari au produs șirul faptelor ce tnchiagă istoria acelui popor. De asemenea în ramura filologiei dânsul, prin cunoștința multor limbi străine și mai ales a tuturor dialectelor slave, precum și prin operele sale limbistice săvârșite, a ocupat cât a trăit neîntrerupt și fără contestație vârful piramidei. Prin urmare* cât va există un neam românesc, o limbă româ- nească și o cultură românească, Hasdeu va străluci pe cerul cultural al neamului ca un luceafăr de mărimea întâia. Dar ceeace înalță și mai mult această interesantă figură in în- chipuirea noastră și ne mișcă până la înduioșare, este dragostea Gane, Dmcmf*. * 18 nemărginită ce o închinase fiicei sale lulia. Dela moartea ei pre* matură, întâmplată, precum am zis, tn floarea tinereței, Hasdeu n’a mai trăit o minută fără ca gândul, simțirea, visurile și toate fap- tele vieții sale să nu fi fost Îndreptate excluziv spre amintirea iu- bitei fiice. Timpul care cu aripa sa tămăduitoare îndulcește totul, lui din contra îi ațâță și mai mult dragostea aceasta prelungită din- colo de mormânt, așâ încât, suggestionat aș puteâ zice, el o simțiâ pretutindeni ca o umbră binefăcătoare, ca o ființă ideală, îndum- nezeită, ce-i întovărășii căpătâiul de noapte, îi îndulcia suferințele și-i exaltă bucuriile. In excitarea sa nervoasă, el o vedea chiar aevea, îi ascultă glasul, ti urmă povețele, și astfel avea iluzia, dacă nu chiar certitudinea că ea trăește o a doua vieață. Dacă în rigo- rismul unor materialiști neînduplecați această dragoste neobișnuită ar părea o slăbiciune, — o Doamne ! ce sublimă, ce înălțitoare este totuș această slăbiciune care revarsă în mod statornic din inima îndureratului părinte o dulce poezie peste mormântul scumpei sale fiice! Apoi dela o vreme marele Maistru al neamului, îmbătrânit, obosit, neinai având orizonuri deschise înaintea sa, s’a retras în singu- rătatea Carpaților, unde își zidise un castel fantastic care simboli- zează toate credințele lui mistice și toată dragostea lui pentru lulia. Acolo, fiindu-i închise porțile viitorului, spiritul său puteâ în schimb să-și exploreze în liniște trecutul, o Iară imensă, bogată, singura de care se mai puteâ bucură. Acolo ca un geniu al pădurilor și-a trăit cele din urmă zile ce-i rezervase Dumnezeu și apoi încet, încet s’a stins, el, ultimul vlăstar al neamului său, s’a stins cum se stinge un frumos asfințit de soare, iar sufletul lui ușurat de povara pământească s’a dus să-și îm- brățișeze fiica în plaiurile nemuririi. Cu strângere de inimă, stimați Colegi, am întreprins să vorbesc despre Hasdeu în această înaltă instituțiune de cultură. Rog deci să fiu iertat de greșelile ce voiu fi comis, căci dacă nu voiu fi fost în stare să pun în relief, cum aș ii vroit, nemuritoarea lui figură, vina este că el a fost un prea mare model pentru slabul meu penel. 19 Față de dânsul, de trecutul lui, de opera lui, eu, umilul sau urmaș, m’am simțit intimidat, micșorat, întocmai cum s’ar simți un om în fața unui munte mare care îi dă impresia că niciodată nu-l va putea urcă. Posteritatea însă va aprecia mai bine pe Hasdeu și-l va ridică pe piedestalul de onoare ce se cuvine unei asemenea naturi privi- legiate, înzestrate cu atâtea daruri de mâna lui Dumnezeu. Eu unul când mă uit aici împrejur în această ilustră incintă, par'că nu-mi⁻ vine a crede că Hasdeu lipsește; par'că tot îmi vine să caut pe acel scaun ros de lunga sa ședere, pe maiestuosul bă- trân cu chipul de prooroc, știutor de multe lucruri din lumea aevea și poate și din alte lumi, întru atâta lipsa lui no surprinde, intru atâta geniul are darul de a semăna cu nemurirea. Hasdeu e dintre acele făpturi alese cari n’ar fi trebuit să moară, căci e păcat să se risipească in neant atâtea mari însușiri izvorite din dărnicia divină. Dar ce zic eu ?.........Hasdeu n’a murit și nu puteă să moară. Prin însăș poarta morții el a intrat în nemurire. El e mai viu decât ori când in amintirea și in inimile noastre, deoarece astăzi ligura lui Înseninată, desbrăcată de haina pământească, apare mai frumoasă privită prin prisma dreptei judecăți. Numele lui va răsună deci pururea nu numai sub această stră- lucită cupolă, ci și in orice loc și in orice timp va trăi o gintă românească pe coaja pământului. Și acum, stimați Colegi, dați-mi voie să-mi incheiu cuvântarea aducând prinosul meu de dragoste, admirațiune și respect umbrei marelui Basarabian care a lăsat în urmă-i un gol ce cu anevoie se va umplea, căci oameni ca Hasdeu nu se nasc in toate zilele. RĂSPUNSUL D-lui IACOB 0. NEGRUZZI . • • • LA DI8OUR8UL DE RECEPȚ1UNE AL D-lui NIOOLAE GANE. Domnilor și stimați colegi, Iubite coleg și vechiu amic, Este interesant și totodată caracteristic ca inalta instituțiune de cultură, ce se numește Academia Română, să cheme succesiv, la ocuparea aceluiaș fotoliu, doi bărbați așâ de deosebiți in toate pri- vințele, cum a fost ilustrul nostru coleg Bogdan Petricoicu-Hasdeu și cum este Nicu Gane, iubitul nostru coleg actual. Este, in adevăr, greu de închipuit un contrast mai inarp decât cel ce prezentă acești doi oameni de litere. Modul lor de a concepe lumea și vieața, felul lor de a cugetă și de a scrie, întreaga lor mentalitate, chiar și caracterul și sen- timentele lor intime, sunt cele mai deosebite, chiar cele mai opuse. Regretatul nostru confrate Hasdeu s’a încercat in toate genurile literare și s’a ilustrat ca istoric și ca filolog. El a început prin a scrie anecdote, nuvele, poezioare, un roman»: Duduca Mămuca și chiar câtevâ drame: Domnița Ruxandra, Petru Rareș. In intervale el. a scris monografii istorice, ca de ex.: loan Vodă cel Cumplit. După aceea, adâncindu-se tot mai mult în studiul trecutului națiunii noastre, se poate zice că el a creat Istoria critică a Românilor. Trecând în urmă la studiul filologiei, spiritul său ager a pătruns repede și cu limpezime in toate secretele acestei științe, precum dă 22 o strălucită dovadă începutul dicționarului «Magnum Etymologicum», ce se găsește in manile noastre, dar care a rămas neisprăvit. Iar spre seara vieții sale studiul fenomenelor misterioase, așă zise spi- ritiste, l-au învăluit in așă fel, că ele au absorbit aproape întreaga sa activitate intelectuală. Negreșit că, cu o putere productivă așă de multiplă și de va- riată, omul înzestrat cu talentul cel mai mare nu poate reuși de o potrivă în toate genurile. De aceea și posteritatea va constată la Hasdeu o deosebire însemnată în meritul diferitelor specii de scrieri ale sale. Hasdeu a fost bărbatul erudit, cercetătorul lin, omul de spirit ager și pătrunzător ; el nu a fost omul imaginației vaste, nici al sentimentelor calde și profunde, și, spre marea pagubă a istorio- grafiei și filologiei române, nici al statorniciei lucrării. Sub ce aspect cu totul altul te înfățișezi tu, iubite coleg! După exemplul scriitorilor antichității, al poeților Renașterii italiene și al autorilor clasici francezi din secolul al XVII-lea, tu ai debutat și ai rămas statornic in acelaș gen în întreaga ta activitate literară. Om al imaginației și al sentimentelor, fermecat de frumusețea pă- mântului ce este al nostru și iubitor al poporului ce, într’un șir de aproape două mii de ani, s'a întemeiat și desvollat pe scoarța lui, opera ta s’a îndreptat spre descrierea acestei bucăți de pământ pe de o parte; a vieții, caracterului, înfățișării, obiceiurilor locui- torilor ei, pe de alta. Nu voiu uita niciodată — căci impresiunile tinereței rămân dea- pururea vii în memorie — ele sunt, după cuin se exprimă poetul (vrigorc Alexandrescu : «tovarășe a vieții și fiice-a bucuriei» nu voiu uită, zic, efectul ce a făcut in Societatea literară «Juni- mea» din Iași, de curând înființată, și asupra mea in particular, ce- tirea întâiei nuvele ce ai scris: «Fluerul lui Ștefan». De mult nu se mai produsese adevărate nuvele originale tn limba română și începuturile fericite făcute de Costache Negruzzi, Vasile 23 Alecsandri și puțin după dânșii de Alexandru Odobcscu, toți iluștri membri ai Academiei noastre, aproape nu mai avusese urmași. Timpurile erau pe atunci foarte serioase și preocupările tuturora se invârtiau împrejurul unor evenimente grave și politice și so- ciale. Cei dintâi trei ani de domnie ai lui Vodă Cuza au fost ocupați cu întemeierea Unirii țerilor surori, Unire al cărui jubileu de ju- mătate de secol l-a serbat cu entuziasm întreg poporul român la începutul anului acestuia. După ce, în urma înfrângerii nesfârșitelor greutăți externe, acest act măreț se înfăptui, veni epoca organizării noastre lăuntrice care, nu de ajuns studiată și pregătită de guver- nele și adunările legiuitoare ce se urinau repede unele după altele, dădu loc la o răsboire îndelungată între ideile și propunerile cele mai contradictorii. Reforma care provocă luptele cele mai pasionate erâ cea rurală, fiindcă atingeâ interesele întregii populații dela cea mai avută până la cea mai săracă. Nici nu erâ altfel cu putință într’o țară, care trăește și acum încă, dar pe atunci mai mult decât în zilele noastre, trăia numai din agricultură și din creșterea vitelor. Vodă Cuza și Ministrul său Mihail Kogălniceanu, ilustrul nostru fost coleg și președinte, nerăbdători de a înlătură greutățile nes- fârșite ce întâmpinau, crezură nimerit să decreteze reforma rurală chiar prin mijlocul unei loviri de stat și să o impună cu mare energie, dar și cu pripire. Toată lumea fu lovită în interesele sale, mai mult poate prin graba aplicării legii decât prin dispozițiile ei; și repede o parte foarte însemnată din bărbații cari, prin tradiție, erau deprinși sâ conducă poporul nostru, se înstrăină de Domnitor. Așâ se întâmplă ca să se facă un gol în jurul celui dintâiu Voeved ales din voința liberă a națiunii, după cum așâ de fericit te exprimi, iubite coleg, și așâ se explică cum din pătura inteligentă a poporului nu făcu nimeni un gest pentru a opri sau măcar a descurajă mișcarea revoluțio- nară ce avea de scop îndepărtarea din scaunul domniei a înteme- ietorului Unirii și înlocuirea sa cu un Domnilor străin, după do- 24 rința exprimata, cu nouă ani înainte, de Adunările Naționale, nu- mite Divanuri ad-hoc. Din contra, între anii 1864 si 1866 mulți bărbați de seamă, chiar din prietenii intimi ai lui Vodă Cuza, Intre cari și Vasile Alecsandri, dulcele nostru poet, se țineau cu lotul la o parte de vieața publică, întristați și discurajați. văzând cu părere de rău calea ce luase lu- crurile în țară. Situația la începutul anului 1866 erâ gravă și putea deveni chiar amenințătoare pentru Statul român, dacă Pronia cerească nu ne-ar li ajutat să găsim pe bărbatul vrednic ce avea să ocupe tronul vacant și să întemeieze pentru toate timpurile domnia ereditară la noi ; Domnul care a reînsuflat poporului nostru încrederea în sine și atât în zile de luptă, cât și în timp de pace, cu răbdare, energie, abnegație, înțelepciune și dreaptă cumpănire, a prezidat în șir de patruzeci și trei de ani destinele patriei noastre. Dar precum în mijlocul celor mai mari furtuni și revoluțiuni ce frământă planeta nostrâ, sunt vietăți cari merg neatinse calea lor înainte, așâ în mijlocul preocupării și îngrijorării generale, un cerc restrâns de tineri, ce nu se lăsase răpiți de șuvoiul politic, căută mulțumire șl plăcere în ocupațiile senine ale literaturii și științelor. O societate literară din Iași, „Junimea", precum o denumise vene- ratul nostru membru onorarar d-l Teodor Rosetti, se aduna re- gulat odată pe săptămână pentru a ceti In comun: traduceri în proză și versuri din literaturile străine, studii de estetică, filologie, istorie, metafizică, descrieri ale naturii, povești și cântece culese din sânul poporului nostru, produceri originale din toate țerile lo- cuite de Români și ale membrilor cercului în special. Ei discutaii îndelung sistema cea mai bună pentru scrierea limbii române, chestiune asupra căreia a domnit în șirul mai multor generații și mai cu seamă pe atunci, când abia se introduse în mod oficial al- fabetul latin, în urma unei circulari a regretatului Ion Ghica, ilustru membru al Academiei, o confuziune desăvârșită; criticau cu nepăr- tinire operele vechi și nouă ce formau literatura națională, mai ales după principiile susținute și bazele așezate de ilustrul nostru con- 25 frate d-1 T. Maiorescu și, in sfârșit, țineau regulat conferințe pu- blice — numite prelecțiuni populare — despre subiectele cele mai diverse cu cari se ocupă spiritul omenesc. In una din acele seri plăcute se ceti deci nuvela ta «Fluerul lui Ștefan» și toți ascultătorii au rămas încântați de poezia cuprinsă în descrierea fermecătorului colț de pământ ce se numește Brădă- țelul, de simplicitatea sentimentală a persoanelor și de frumusețea limbii în care narațiunea erâ scrisă. Toți membrii societății, din cari câțivâ sunt prezenți aicea—d-nii Maiorescu, Caragiani, Quinlescu — te-au lăudat atunci și te-au în- demnat să urmezi calea începută. Și ne-ai ascultat. Ai avut fericirea să îmbogățești literatura română cu un șir de nuvele, povestiri, poezii lirice, manifestări ale sentimentelor celor mai nobile ale sufletului tău și cu o traducere în versuri din cea mai vestită poemă ce s’a produs la popoarele moderne. Rând pe rând eu personal am avut mulțumirea să public în revista Convorbiri Literare, pe care am condus-o aproape trei- zeci de ani, mai toate zămislirile imaginației și talentul tău. Am publicat nuvelele tale istorice ca «Petru Rareș», «Stejarul din Borzești», fantastica povestire «Domnița Ruxandra»; nuvele tragice ca «Șanta» și «Piatra lui Osman», în care se găsește o măestrită descriere a Bistriței și călătoriei pe plute dela Dorna la Piatra; ai trimis Convorbirilor Literare istorisiri vesele și pline de hurnour, precum: «Două Nebunii», «Vânătoarea» și în deobște toate descrierile plăcerilor și petrecerilor tale vânătorești; ai compus povestiri stranii ca ima- ginație, cum sunt «Sf. Andrei» și «In Vacanțe» și în sfârșit altele pline de o gingașă duioșie, precum «DuducaBălașa», «Aliuță» și «Andrei Florea Curcanul». Această din urmă nuvelă avii cu drept cuvânt un mare răsunet în publicul nostru, căci, afară de frumusețea limbii în care e scrisă, ea a fost cea dintâi bucată literară Jn proză ce-și luase ca subiect scene din recentul răsboiu al Independenței și caracte- rizarea ostașului, în special a dorobanțului român. Exemplul tău avii xnulți urmași, printre cari, răsărind dintr'un număr nesfârșit de * 26 nealeși și nechemați, câțiva scriitori distinși, ca stimatul nostru coleg d-1 Duiliu Zumfirescu, regretatul nostru confrate Dimitrie Ollănescu și cunoscutul nuvelist premiat de Academie, d-l Mihail Sadoveanu. Pe lângă mai multe volume de proză, ai scris un șir de versuri, cari vor plăcea totdeauna. Departe de tine tânguirile multor poeți, cari își cântă suferințele sufletești din cauza neîmplinirii dorințelor lor nemărginite, relei alcătuiri a lumii și societății, nestatorniciei sentimentelor umane sau absolutei noastre neputințe de a pătrunde în misterul existenței. Tu nu calci pe această cale bătută, ci, vor- bind mai mult de mulțumirile decât de durerile și neajunsurile vieții, privești cu inimă împăcată la ceeace ne pregătește impla- cabila soarte. Ca și Horațiu, care ne recomandă să păstrăm în tot- deauna un cuget demn și egal — aequam mentem, — tu te uiți cu liniște la sosirea inexorabilă a sfârșitului, care turbură sau înspăi- mântă pe ațâți muritori. Intr’o poezie ce-mi adresezi cu ocaziunea zilei tale de naștere, se manifestă toată seninătatea cugetului tău față de trecerea nemiloasă a anilor și venirea bătrâneței: Vin, amice din pruncie, S& ciocnim două pahare. Voiu să trec cu voie bună In a iernelor hotare. Și cu voie bună ai făcut acest pas, căci ți-ai păstrat productivita- tea literară, pe care mulți dintre noi nu o mai au. Chiar în tim- purile din urmă ai mai scris câteva volume de proză: «Spice», «Pa- gini răslețe», «Zile trăite», și altele, demne in totul de operele tinere- ței tale. De mult ar fi fost indicat să intri ca membru activ în mijlocul nostru, și totuș a fost o întârziere, precum s’a întâmplat și în alte corpuri învățate din țerile cele mai înaintate în cultură și civi- lizație. Și dacă îmi * este iertat să compar lucruri mici cu cele mari: Si licet parva componere magnis, chiar în Academia cea mai celebră, cea franceză, care de aproape trei secole aruncă în depărtările cele mai mari o lumină și o strălucire așâ de vie, s’au 27 primit adesea abia foarte târziu scriitorii cei mai talentați, ba au- torul dramatic francez cel mai mare, al cărui geniu incomparabil -a mărit mai mult ca oricare altul gloria literară a patriei sale, nu a fost niciodată ales membru al Academiei franceze. Pentru aceea epigonii, membrii urmași din strălucitul corp i-au așezat bustul în sala ședințelor și i-au făcut vestita inscripție: Rien ne manque ă sa gloire, il manqua â la notre. Noi însă, fie din cauza numărului mai restrâns al bărbaților culți, fie că, născuți într’un secol de egalitate, am știut să netezim col- țurile ascuțite ce despărțiau aiurea sau despart încă deosebitele pă- turi sociale, am știut totdeauna să facem dreptate până la urmă și să chemăm în mijlocul nostru pe toți bărbații de merit și de ta- lent ce s’au distins pe tărâmul literelor sau științelor. Fii dar bine venit între noi, iubite coleg și amic, și primește ură- rile ce-ți facem ca în bătrânețea verde de care te bucuri să adaogi încă multe verigi la lanțul scrierilor tale, spre îmbogățirea litera- turii naționale și bucuria tuturor membrilor din Academia Română. Digitized by Googlc ACADEMIA ROMÂNA DISCURSURI DE RECEPȚIUNE XXXIII. POPORANISMUL IN LITERATURĂ DISCURS ROSTIT LA 16 (29) MAIU 1909 DE DUILIU ZAMFIRESCU cu RĂSPUNS DE TITU MAIORESCU BUCUREȘTI ÎNST. DE ARTE GRAFICE ulte, Multe și cornute, Grase și lăptoase, Albe și lânoase, Și cai învățați Și câini mai bărbați. Iară cel dulău, Cățăl tare rău, Cățăluș d’un an Al lui Moldovan, Cătră câini s’avântă 16 Și mi ți-i frământă Și mi ți-i coboară Și mi ți-i omoară. La stăpân sosește, Urlă și schincește, Contra lui Vrâncean Și-alui Ungurean, Ce veniau călări, Pe cai de ne feri, Pe cai muntenești, Pe cai mocănești, Vârtoși în făptură Și groși la statură. Groaznic hăluind, Groaznic suerând, Și vărsând din gură Patimă și ură. Cățălandrul sare, Latră cu turbare, (Jaii forăesc, Sar și se zmâncesc, Iar cel Ungurean Hătru și iclean, Spre oblânc se pleacă, Bagă mâna-n teacă Și trage-un pistol, Umplut cu omor; Trage și țintește, Cățelul lovește. Cățălandrul plânge Și se scaldă’n sânge, Cade cu iuțeală Și nu se mai scoală. Ei se avântează Și înaintează, La cioban sosesc Și așâ-i grăesc : — Cioban, ciobănele, Feciorel de lele, Ce ai oi mai multe, Multe și cornute, Iți alegi și-ți lași Câmpii cei mai grași. Și prin ale tale Igrele din vale, Calci dumbrăvile Și paști ierbile, Și cu cânii tăi, Tari ca niște lei, Ne-ai omorît cânii Vingătorii stânii. Haid cu noi spre codru, Suflețel de lotru, Vieața să ți-o frângem, Zilele să-ți stângem, Groapa să-ți săpăm, Să te astupăm, Să te punem binp, Să scăpăm de tine. — Frățiori de stână, Ce vă sunt de vină? Dacă-s mai bogat, Dumnezeu mi-a dat, Căci eu toată toamna, Căci eu toată iarna Noaptea n’am dormit, Nici n’am odihnit ; Ci-am grijit de oi, N’am făcut ca voi, Ci mi le-am nutrit, Și mi le-am păzit De ocniță grele, De mânile rele Și de’ngălbinire Și de nbolnăvire. lară’n primăvară, Grijam de cu sară Pentru mielușei, Când sunt mititei, Să-i aplec când vor 17 La mamele lor. Și-am ftcut prin dare Fapte de’ndurare, Căci din cel fiântăi, Dintre cași din stâni, Jertfă i-am adus Tatălui de sus, La casa cea sfântă, Unde popii cântă. Iar a doua oară, Din cașii de vară, Din cei mai frumoși In ziua de moși, l-am dat de pomană La lumea sărmană. Deci spuneți-mi drept, Cu mâna pe pief»t, Spuneți-mi curat Ce sunt vinovat ? Insă de voiți, Dacă socotiți, Cum că lângă mine Nu vă merge bine, Eu m’oiu depărtâ Și vă voiu lăsă : Câmpiile late, Apele curate, Văile ’nverzite Culmile ’nflorîte Și dumbrăvile, Cu izvoarele, Singuri ca să fiți, Să vă’nbogățiți! — Moldo vane bace, Ce zici nu ne place, Hai cu noi la codru, Suflețel de lotru, Vieața să ți-o frângein, Zilele să-ți stângem, Groapă să-ți săpăm BulUa âamflr«acu, Di*«un. Să te astupăm. Și dacă voești, Să te ’mpotrivoști, Atunci cot la cot Te legăm de tot; Iară turma ta Ne va rămâneâ, Ca s’o împărțiin și s’o moștenim ! Iar cel Moldovan, Baciu mai otroman, Făcii de trei ori Cruce către zori, Și din teacă scoate Cu prăsele late, Un hănghier tăios, Cu mănuchi de os. Și cu-aceasta’n mână De trei ori se’nchină Și-apoi le vorbește Pe moldovenește : — Alelei mocani, Neam de hoțomani, Ce veniți ca frați Vieața să-mi luați. Haide să luptăm Și să ne vedem, Care o să ’nvingă, De cine o să plângă Undele din apă, Umbrele din groapă; Veniți mai aproape, De vreți să s’adape, Cu sânge din voi Vulturi și coroi. Dar cel Ungurean, Baciu mai ortoman, Spre oblânc se pleacă, Bagă mâna'n teacă, Două flinte scoate, 18 Cu plumbi încărcate. Elinte ruginite, Cu sânge stropite. Trage și țintește, Si mi-1 nimerește, Și mai trage odată, Și-l lovește’n coastă. Baciul mi se’ncinge, Rana de și-o strânge, (’u brâu senvelește Sângele oprește. Spre Ungurenaș. Eace câțiva pași și mi ți I țintește Și mi ți-1 lovește. II lovește drept Cu hănghieru’n piept. Iar el de pe cal ( ade și naval In sânge se’nneacă ; Puterile-i seacă, Sulletu-i înceată, Vieața i se gată. Moldo vanul dară Cruce-și face iară Și cu bărbăție Și cu vitejie Zice lui Vrâncean, Neam de hoțoman ; - Stăi, \ rânrean copile, Să te stâng de zile. Eu mi te-oi direge. Neam fără de lege. Ca să ’nveți odată Cu tara ta (oală, Cr p<»a1c-mi cioban. Cioban M<>ldo\an! Vrânceană se încearcă, Pistolii si descarcă. Trage mișelește, Dar nu nimerește. Atunci Moldo vanul, . Mândrul și icleanul, Buciumul iea ’n mână Și strigă să vină Cânii dela stână. Cânii auzind, Glasul cunoscând, Pe câmpia largă Răpede aleargă, Ca pasărea ’n sbor Către baciul lor. Și cum mi-și sosesc Și cum mi-și zăresc Pe baciul Vrâncenii, Neam de hoțoman, Dau pe el năval Și-l trag de pe cal, Sar pe el, s’acață, Și-l sfârlică ’n față, Și l dărăburesc, Și îl crâmpoțesc, Vieața îi sfârșesc. Apoi Moldovanul, Mândrul și icleanul, Cânii și*i adună, Și pleacă pe lună. Din gură horind, Hănghier sdrângănind. La stână sosește Și mi se oprește. Dară vai! nu-i glumă, Rău durerea ! curmă. Brâul desvălește, Sângele pornește, Sânge inchegat, Cu plumb mestecat. Plumbul se ’ncălzește, Arde și-l topește, Inima-i strivește, 19 Vieața îi sfârșește. La pământ se ’ntinde. Junghiul il cuprinde, Sângele* i tot curge, Puterea i se scurge, Trupu-i amorțește, Din ce în ce răcește Și învinețește, Iară el vorbește: — Cățăi și cățele, Ce lătrați la stele, Căței voinicei, Ai mei ortăcei, Eu v’am crescut mari, Eu v’am făcut tari, Precum nu-s în lume Câni de-al vostru nume. Astăzi vă împarte Cu limbă de moarte Al vostru stăpân, Moldo van Român: Să vă duceți voi In strunga de oi, Groapa să-mi săpați Și să mă ’ngropați Cam din dos de stână, Ca să am hodină Și din când în când Să v’aud lătrând; Să fiu tot cu voi Și cu-a mele oi! Și când zice aceste, Sufletu-i slăbește, Moartea i serată, Pieptul îi săgeată, Ochii-i lăcrămează, Se ’npăingenează, Sufletu-i înceată, Vieața i se gată, Și adoarme lin Cu un lung suspin. Câmpuri și vâlcele, Codrii, dumbrăvele, Și izvoarele Cu păraele, Și pădurile Cu păsările Se par întristate, Se par supărate; N’auzi printre ele Cânt de tinerele, Doine ciobănești, Versuri păsărești. Dar prin (loricele Vezi spre semn de jale Foi îngălbenite, Veștede, pălite, Fără de vieața, Făr’ de frumusața. ('aii lui rânchează, VAi cutreerează, Iar bietele oi, Bătute-s de ploi, Și nu au păstor Nici cârmuitor. Buciumul din stână Codrii nu-i îngână Cu cântare lină, Numai când și când, Străbătut de vânt, Varsă răgușit Sunet amorțit. Iar cânii se gată, Groapa lui i o sapă Și-I așează apoi In strunga de oi; In strunga din stână, Să aibă hodină După lui dorință . y Dup’a lui voință. 20 Iar cea mioriță Cu lână plăviță, Mioriță lae, Lae, bucălae, Baciului său june Lângă cap îi pune Flueraș de fag, Mult zice cu drag, Flueraș de soc, Mult zice cu foc, Flueraș de os Mult zice duios. Vântul cum mi-și bate, Prin ele străbate, Oile se strâng, Lacrimă și plâng, Murmură prin iarbă Și se tot întreabă: - Mândre surioare, Unde i baciul oare? Cum de ni-a lăsat Și s'o depărtat, Și nimic n’o spus Unde mi s’o dus? Căci prin țâțișoare Arde și ne doare, Laptele de ieri Și de alaltăieri. Pulpa ni-o împetrit, Lapte-o jinchițit. Hoții vor să vină Noaptea pe la stână. Și ne vor fură, Ne vor junghiâ. Iar lupii fricoși, I De sânge setoși, Cum or năvăli, Și ne-or prăpădi. Oh, amar de noi, De bietele oi. Ce să ne știm face, Făr de-al nostru baco ? Iar cea mioriță Cu lâna plăviță, Miorița lae, Lae, bucălae, De tristul omor Nu Ie spuneâ lor. Ci’n a ei durere, Fără mângâere Așâ Ie vorbiâ, Așâ Ie ziceâ: — Oițe scârbite, De baciu părăsite, Eu vă spun curat, Cumcă s’o însurat; C’o mândră crăiasă, A lumii mireasă. Și la nunta sa A căzut o stea. Soarele și luna l-au ținut cununa. Brazi și păltinași l-a avut nuntași. Preoți munții mari, Pasări lăutari, Păsărele mii Și stelele făclii. Și mi-a spus el mie Că n'o să mai vie, Baciu să ne mai fio. Și la a sa pornire In veșmânt de mire Mi a cântat de dor, Colo la izvor. Mi-a cântat de jele, Printre floricele, Cântec de iubire Și de despărțire. Și mi*a zis apoi, Să mă ’ntorc la voi, Fluerile sale, Jalnic sunătoare, Să le pun pe strungă, Vântul să le-ajungă Și să vă aducă Veste despre ducă; Gingaș cântecel, Cânt de ciobănel! Oile-o ascultă Cu durere multă, Și prin dumbrăvele Plâng ca vai de ele, Plângeri de ’ntristare Și de supărare. Iar din lăcrimele Cresc prin dumbrăvele Până n dalbe zori Mii și mii de Hori, Ce le zic bujori. Iată, mări iată, Iată că s’arată, într’o zi cu soare, Zi de sărbătoare, O maică bătrână, Cu brâul de lână Și c’o cârpă ’n mână. Sue cătră stână, Tremurând pășește, Și se ostenește, Apoi odihnește Și iară pornește. Iară când sosește, Stâna când zărește, De tot pustiită, De tot părăsită; Buciumul uscat, Caș nestrecurat, Lapte ne’nchegat, Păru și despletește, Plânge, se bocește Pe câmp alergând, Pe toți întrebând, Către toți zicând: — Cine mi-a văzut, Cine-a cunoscut: Mândru ciobănel, Tras printr’un inel; Trupușorul lui Naltul bradului» Fețișoara lui Spuma laptelui, Mustăcioara lui Spicul grâului, Sprâncenile lui Pana corbului, Ochișorii lui Mura câmpului! Și cum pribegește Și cum se bocește, Iată că'ntâlnește, Iată că zărește, Turma rătăcită Și necârmuită, Tristă și-ofilită, Neagră și cernită. Iar cea mioriță Cu lâna plăviță, Mioriță lae, Lae, bucălae, Cum mi ți-o zărește, Nainte-i pășește, Milă-i ede ea, Și i vorbește așa: — Măicuță bătrână, Cu brâul de lână, Nu te întristâ, Nu te supărâ, Nici nu te văită. Despre fiul tău Iți voiu spune £u, Spune-ți-oiu curat Cum că s’o ’nsurat (’o fată de craiu, Pe-o gură de raiu, -Draga mamii, dragă, Mioriță fragă, Dacă-mi spui curat Cum că s’o ’nsurat, C’o fată de craiu Pe-o gură de raiu, Cum de v’o lăsat Pe voi singurele, Oițele mele, Să vă rătăci(i, Să vă cărduiți, Să vă ’ngălbeniți, Să vă bolnăviți, Să vă prăpădiți? Draga mamii, dragă, Mioriță fragă, Spune-mi drept să văd Și să mi te cred. Dacă cumva zace, Leacuri îi voiu face, Leac de iarbă mare Pentru vindecare, Cu faguri de ceară, Cu stropi dela moară, Cu picuri de rouă, Strânși pe Idnă nouă. Trei pai de secară, Secară de vară, Strânși de fată mare Pe sfințit de soare. Și cărbuni aprinși, In molidvă stinși. Aste, draga mea, Le voiu descântă, Și-l voiu afumă 23 Ca omul ce-și pierde ' ---Deci spuneți mi drept Toată a lui nădejde. Cu mâna pe piept, Dară dela stână. Spuneți-mi curat, Și acum suspină, Ce vi-s vinovat? Pe Ia miez de noapte, Dacă-s mai bogat Tainicile șoapte: ; Dumnezeu mi-a dat! 1)-1 Cătanâ no spune câ a cules-o dela un muzicant din comuna Brebul, anume Todor Lăutașu, care știa mulle și minunate balade. Doamne! co înțeles mai au și vorbele la unii oameni! Acest mu- zicant, chemat Todor Lăutașu, «care cântă din violină și din gură», trebue să li fost vreun scripcar, zis pc românește Tudor Ldutaru. A treia replică a Mioriței ne-o dâ G. Dom. Teodorescu, în cule- gerea sa din 1885, Poezii Populare Române, sub titlul de Oaia năzdrăvană. La Picioru-dc-Muntc, ’ Ciobanu d’ajungeâ, < Pe dealuri mărunte, Crângu de vedeâ, Prin plaiuri tăcute, Stân’apropiă, De vânturi bătute, Somn i se tăcea Urcă și scoboară Și’n loc se opriâ: Și drumul măsoară Dulăi odihniâ, Trei turme de oi, Pc gânduri cădea, Do oi tot țigăi, Dar pe când ședea Cu harnici dulăi, De se tot gândiâ, ș’un mândru cioban, O oaie bârsană, Tânăr Moldovan, Oaie năzdrăvană, Cu trei Dorojani, Nici iarbă păștea, Feciori de Mocani. ! Nici apă nu bea, Sub poale de munte, Nici umbra-i plăcea, Pe dealuri mărunte, 1 Ci mereu umbla, Prin crânguri tăcute, Și mereu sbierâ. Apa-i răcoroasă, Ciobanu d’o vedea, Frunza e umbroasă Lângă ea se da Și iarba pletoasă: । Și mi-o cerceta, Apa de băut, । Și mi-o întrebă: Frunza de șezut, 1 - Oiță, oiță, Iarba de păscut. Oiță plăviță, Foaie ș’o laleâ, i Oiță bălană 24 Cu lână bârsană, De trei zile ’n coace Gurița nu-ți țace: Apa rău îți face, ()ri iarba nu-ți place, < >ri nu-ți vine bine Să mai fii cu mine? Oița bârsană, (taie năzdrăvană, Dacă-l auziă, Din gură-i ziceă: — Stăpâne, stăpâne, Stăpâne, jupâne, Drag stăpân al meu, Dat de Dumnezeu, Iarba mie-mi place, Apa rău nu-mi face, Și mult îmi e bine Să fiu tot cu tine, Dar gura nu-mi tace De trei zile'ncoaca, Că semn mi se face : Că ăi Dorojani, Feciori de Mocani, Sunt trei veri primari, Și ei mi s’au dus, S au dus în ascuns De s’au dumuit, Și mi sau vorbit, Și mi sau șoptit, La apus de soare Să mi te omoare Sub poale de munte, Prin crânguri tăcute, Oi când aromesc Și câini ostenesc. Ciobanu d’auziă, Cu oaia vorbiâ, Din gură-i grăiă: — Oiță, oiță, Oiță plăviță, Oiță bălană Cu lâna bârsană, De ești năzdrăvană Și dac’ai văzut Semn cățsa făcut, Și d ai auzit Cum sau domuit, Și cum sau vorbit, Și cum s au șoptit Ăi trei Dorojani, Feciori de Mocani, Slugi de nouă ani, Dacă m’or urî, și m’or omorî Vina lor o fi, Păcatul și-or plăti; Iar tu oaia mea, Să le spui așâ, De te-or ascultă: Io, cât am trăit, Oi am îngrijit, Câini am hrănit, Pe ei i-am plătit; Să le mai spui iar, De no fi în zadar, Ca să mă îngroape De stână aproape, Oi ca să-mi privesc, Doru să-mi potolesc, Spre partea de luncă, Aproape de strungă, Strunga oilor, Jocul mieilor, Dorul bacilor, In dosul stânii, Să-mi aud câinii, Că ei d’or lătră, Stăpân cor chemă; Să le mai spui iar, 25 De n’o fi în zadar, Să le spui așâ, Că te-or ascultă : Când m'or îngropa • și m'or astupâ, Să'mi pue la cap Ce mi-a fost mai drag: Câvălaș de soc, Mult zice cu foc; Câvălaș de os, Mult zice duios; Câvălaș cu fire, Mult zice subțire: Vânt când o suflă, Flueru o cântă, Oile-or săltă Și s’or adună. Câini-or auzi, La mine-or veni, La mine s’or strânge, Pe mine m’or plânge Cu lacrămi de sânge. Și tu, oaia mea, Tu, dac’ăi vedeâ O mândră fetiță Cu neagră cosiță Prin crânguri umblând, Din gură cântând, Din ochi lăcrămând, De mine ’ntrebând, Să nu-i spui că sunt Culcat sub pământ, Ci că m’am tot dus, Dus pe munte'n sus, Prin vârfuri cărunte Dincolo de munte, Câvălaș să-mi dreg, Flori ca să-i culeg Pentru nunta mea, Ce-o să fac cu ea. Vorba nu sfârșiâ, Dorojani veniă, Și mi se rcpoziâ, Și mii răpuneă Turmele să i iea. Iar de-1 omoră, Ei mi-1 îngropâ, La brâu de perdea, In strunga oilor, Jocul mieilor, Dorul bacilor; In dosul stânii, Unde dorm câinii. Ei, de-1 ingropâ, La cap îi puneă Câvălaș de soc, Mult zice cu foc; Câvălaș de os, Mult zice frumos; Câvălaș cu fire, Mult zice subțire. Vântul când băteă, In caval suflă, De jale-mi cântă, Oi că se strângeă, Câini că s'adunâ, Oile plângând, Câinii tot lătrând, Pe stăpân chemând- Așă, tot așă, Vremea vremuiâ. Dar oaia bârsană Oaia năzdrăvană, Ea se tot uită, Și nu mai vedeâ Pe mândra fetiță Cu neagra cosiță Prin crânguri umblând. Din gură cântând, 26 De el întrebând, Să-i spuie că-i dus, Dus pe munte’n sus, Dincolo de munte Prin vârfuri cărunte, Căvălaș să-și dreagă Si (lori să-i culeagă. Teodorescu ne spune câ a cules-o din gura lui Pelrea Crețul Solcan, lăutarul Brăilei, faimos. Să se observe numai decât stilizarea populară a baladei și ca- racterizarea sa topică «La Picioru de munte», comună în judelui I lămbovița. A patra replică este dată de colegul nostru d-1 Tociloscu,. în voi. I din Matcrialuri folkloristice: P’un picior de munte Scoboară oi multe, Multe și cornute Și mai multe sule, Și cin’ le trăgeâ Și cin’ le mână? Vătafu Ion, (’a el nici un om, Fecior de mocan Și de mocârțan, Aud din Ardeal. Da Ion mi-aveâ, Miaveă o mielușică, Mândră frumușică, Cu lână plăviță, Cu patru cornițe, Cu câte o piatră nestimată. De-mi lumină noaptea toată. Când simțiâ de vreme rea, Trăgeâ oile la perdea. Și simțiâ dc vreme bună, Trăgea oile Ia pășune, Unde iarba e mai bună. Vin nouă ciobani 1 ‘ela Poenari, lot prima-priinari, (’u căciuli de urs, Că nu sunt supuși, Nalte și moțate, Pornite pe spate, Cată strinălate. La Ion mergeă, La oi că-i băgă, Cu oile-i porniă. Măre se vorbiă Ca ei să-l omoare Pe vătafu Ion, Ca el nici un om. Miaua mi-auziâ Si mi se ’ntristâ, La Ion mergea. Ion mi-o vedea Și ol mi-o ntrebâ; - Dragă mioriță, Cu lână plăviță, Ce mi-eșli trislișoară, Drăguță mioară? - Ioane, Ioane, Vătafe Ioane, Ai nouă ciobani Dela Poenari, Tot prima-primari, 27 Măre s’au vorbit Și s’au sfătuit Și-au făcut prinsoare, Ca să te omoare’ Ion că-i spunea: — Dragă mioriță. Cu lăna plăviță, Ei de m’or uri și m’or omori, Ei tot să mă îngroape In strunga de oi, Să fiu tot cu voi, Cam în dosul stânii, Să mi-aud câinii! Foaie verde rnicșuneâ, Ciobanii sosiâ Și mi-1 omora. Unde mi-1 îngropa? Cam în dosul stânii, Ca s’audă câinii. Stâlp ce mi-i punea ? Căvălașul lui, Crivăț că-mi batea, Cavalul urlă, Pe Ion jeleâ. Dar ei ce’mi lăceâ? Ei mi se uita Și ei că-mi vedea D’o cucie verde Sburând prin livede, Cu doi călușei, Vineți porumbei, Lucii ca șerpii Și iuți ca șoimii. Dar cine-i mâna, Cine-i biciuia? D*un mic mocănaș Cu glugă ’ntre speti», Cu baieru de bete; Fuge nu se vede, Biciu cu zorzoane, Fug caii să moară. Cucia ’mi veniâ, Măre mi-aduceâ, D’o călugăriță Albă la pieliță, Neagră la hăinuță. La târlăuni trăgea, Pe Ion strigă: — Ioane, Ioane, Vătafe Ioane! El nu răspundeâ. La mormânt mergeâ și ea mi-1 jeleâ Si mi-1 deșteptă.’ In brațe că-1 luă. In cucie mi-1 punea Și acasă mi-I ducea. i D-1 Tocilescu ne spune că Miorița sa a fost culeasă de Chr. N. Țapu, din gura cobzarului Stancu Ion poraniști în proză, pe colegul nostru d-l Slavici, pe Popovici-Bănățeanul și pe Creangă,—cu alte vorbe trei bărbați de talent in toată puterea cuvântului. Unul e dela Arad, altul din Banat, iar cel de al treilea din județul Neamțu, dela noi. După cum se vede, românimea întreagă. Este interesant a se constată că la acești trei scriitori, la cei doi dintâi, mai cu seamă, miragiul există. Curați în suflet, ei nu vor să dovedească nici o lege economică, și nici nu cer pă- mânt și nici pământul nu-i chiamă. Pierduți în imaginele lor despre lume, rămân cu personalitatea lor de iluzionări, închipuindu-și ființe și lucruri ce nu există. Pentru a-i înțelege pe dânșii, trebue să ne înțelegem intre noi. Ce însemnează a creă? In două cuvinte, însemnează a face oa- menii vii. Când e vorba de roman si de nuvelă, descrierile nu au valoare decât intru cât conlucrează la punerea in evidență a su- fletului omenesc. Intriga, studiul in detaliu al sentimentelor, dia- logul, limba, au un singur scop: acela de a da aparență de rea- litate. In mijlocul volumului stă un om. Acesta se mișcă. Dela primul pas, 11 înțelegi dacă e de carne sau de carton. In toate nuvelele d-lui Slavici și in una din nuvelele lui Ion Po- povici (Din vieața meseriașilor bănățeni), în care se dovedește un adânc sentiment al naturii neînsuflețite, oamenii trăesc și se mișcă după conceptul autorului, iar nu după problema lor sufletească. In fiecare caracter este un imperativ categoric. Cinevâ poate fi ucenic de bărbier sau calfă de cismar. Probabilitățile sunt că el va deveni, pentru literatură, un personagiu comic, sau un tip de per- fectă platitudine, cevâ in felul lui Bovary. Dar autorii noștri vor să-i facă sentimentali. Atunci se întâmplă că biata calfă de cismar devine un Werther în galenți, caro suspină după fata maistorului și degeră la scocul apei, unde a mers să facă produc, pe când d-na Ana, fata maistorului, îi aduce vin fiert și se miră că el nu-1 bea. Modul lor de a fi, anemic și nefiresc, provoacă milă. Te întrebi ce este? Și, cetind și recetind, spre a găsi deslegarea enigmei, 41 începi a înțelege că atât d-1 Slavici cât și Popovici-Bănățeanul sunt victimele poporanismului. Crescuți în licee și universități, prin ur- mare adăpați la romantismul german al timpului lor, acești oameni aplică sufletul cărturarului dela Viena sau B.-Pesta flăcăului din satul lor de naștere. Această mică substituire psicologică își arc coresponsivul său în realitatea de toate zilele a fraților noștri din Transilvania, unde se întâmplă destul de des ca fiica unor oameni cu dare de mână, întoarsă din pension dela Viena, să nu mai vrea să pună portul său național, ceeace provoacă intervenirea energică a admirabilei sale mame, care, în câteva luni, o desbară și de hai- nele nemțești și de corsetul dela Viena. Acest strașnic popor, în care orbirea neroadă a cărturarilor săi vrea să arunce sămânța zizaniei, ne este înfățișat de romancierii și noveliștii locali ca o adunare de suflete pribege și neputincioase. Pe câtă vreme Creangă, popa răspopit dela Humulești, rămâne un mare scriitor, fiindcă, deși ieșit din popor și scriind despre popor, nu este un poporanist. Oșlobamt, Moș Ckiorpec sunt creațiuni spe- cific românești, fără tendințe, pline de vervă și de huntour, cari nu vreau să fie nici mai sentimentali decât toți țăranii adevărați, nici mai naționali. Admirabila limbă a lui Creangă este datorită tocmai puterii lui de a crea oameni vii, și, cum zice Moliere, au- torul nu și-a ales un fel al său de a vorbi, ci felul de a vorbi al personagiului. Cu toate astea, vieața e mare, orizontul întins, iar realitatea su- fletească interesantă in toate clasele. Tinerii scriitori, terorizați de critici rămași de pe timpul tracta- tului de Adrianopoli, trebue să înțeleagă că poporul își are rostul lui; că, pentru literatură, s’a făcut odată o revoluție în numele po- porului, atunci când școala dela Iași a întors pe latiniști la graiul nostru de astăzi; că ar fi regretabil să facem astăzi o contra-ro- voluție literară. Fiecare din noi este proprietar, comerciant, militar, profesor, de- putat, senator, ministru. Doar numai Vodă nu poți fi în Țara-Ro- mânească. Prin urmare țoale clasele sociale pot fi puse la contri- 42 buție și studiate. Toate dau ochiului cercetător subiecte de dramă sau de comedie. Ce este mai interesant decât societatea noastră românească, în care se întâlnesc femei foarte fine, bărbați supe- riori, alături de curtizane, de parveniți și de pehlivani. Politica, mai cu seamă, drenează de prin fundul provinciilor nomolul ambițiilor și poftelor celor mai triviale. Tipul care încă n’a evoluat se întâl- nește alături cu tipul care a evoluat atât de rrtult, încât e decadent. Țara noastră e țara contrastelor; prin urmare, pentru scriitori, pământul făgăduinței. Ea chiamă pe romancieri, și eu am bună nă- dejde că oamenii de talent își vor îndreptă privirile într'acolo. Nu merg atât de departe, încât să afirm că sufletul țărănesc nici nu o interesant, în literatură; fiindcă, pentru mine, totul e intere- sant in natură. Cu toate astea, cei mai mari critici și cei mai mari creatori de caractere omenești nu se ocupă de sufletele simple, penlrucă acelea sunt, ca neantul, fără evenimente. Teatrul lui Sophocle are drept eroi numai căpetenii de state sau coborîtorii lor; teatrul lui Shakespeare se agită in cele mai înalte sfere sociale; teatrul lui Moliere este, tot, de caractere: Tartuffe, Alceste, Harpagon, Trissotin, chiar proștii, ca Georges Dandin și Philaminte, sunt complicați. Negreșit, romanul, fiind un gen mai modern, este mai puțin închis țăranilor. Totuș, la Diekens și Balzac il găsim destul de rar, și numai cu autorii ruși el intră cu ade- vărat in scenă. Dar țăranii autorilor ruși sunt niște ființe atât de cxlravagante și de complicate, încât, dela Zaparojenii lui Gogol, până la sluga lui Ivan Iliici și la Malva lui Tolstoi, și dela aceștia până la vagabonzii lui Gorki, ei formează o clasă aparte, care n’are nimic comun cu țăranul nostru. De aceea s’a și rătăcit Caragiali în creațiunea sa, Năpasta, când a voit să ne dea o țărancă română, complicată, ascunsă, având puterea să trăească ani întregi lângă un bărbat pe care-l urâ din suflet, numai ca să-i prindă taina și să-și răsbune. Asemenea ființe or fi existând, în realitate, la Ruși, unde rasse uralo-altaice se amestecă cu rassele iranice. La noi, asemenea situații sufletești sunt inverosimile. 43 Generațiunile tinere, scriitorii de astăzi sunt totuș datori să-și aducă aminte că secolul al XLX-lea românesc este, întreg, creațiunea acelei aristocrații, de naștere sau de talent, care a trăit, a lucrat și s’a jertfit pentru formarea Statului român. Odată pentru totdeauna, voim să înlăturăm tiraniile ce se exer- cită în numele libertăților. Acestea sunt cele mai nesuferite, fiindcă sunt expresia mediocrității. Cea mai odioasă dintre toate, este tirania literară. Este odioasă si depravată; odioasă, liindcă. incătușând avântul cugetării, omoară originalitatea; depravată, liindcă încearcă să răsplătească platitu- dinea cu onoruri și cu bani. RĂSPUNSUL D-lui TITU MAIORESCU LA DISOURSUL DE REOEPȚIUKE AL D-lui DUILIU ZAMFIRESOU. Domniile și iubite coleg, Ne-ai arătat motivele, cari to-an împiedecat să ne înfățișezi fi- gura literară a Iui Ollănescu-Ascanio, în locul căruia ai fost ales membru al Academiei Române. Deoarece d-ta nu ne vorbești de persoana celui dispărut, vei înțelege că nici eu nu pot vorbi de persoana celui ce vine să-l înlocuească, și nu-mi vei luă în nume de rău, dacă trec îndată la discutarea părerilor, pe cari le aduci înaintea noastră cu atâta hotărîre, aș putea zice cu atâta curaj, și trebue să zic în ori ce caz, sub o formă literară așâ ademenitoare. I. Ceeace mă cred dator să scot mai întâiu la iveală din studiul d-tale, și o fac cu cea mai mare mulțumire, sunt paginele în cari vorbești de originea noastră italo-latină și, fără a te opri la cuno- scutele argumente limbistice, atingând numai în treacăt datele Istoriei, cauți să pătrunzi cu intuiția artistului taina moștenirilor etnice și să ne arăți supraviețuirea sufletului roman în Românii do astăzi, urmașii direcți ai marilor cuceritori. Din acest temeiu mai adânc al priceperii scoți dovada despre ceeace este adevărat și ce—după a d-tale părere —nu poate fi ade- vărat în poeziile populare române, culese și publicate de vreo 50 de ani încoace. 46 Este cu atât mai bine venit punctul de vedere ales de d-la pen- tru a judecă o materie de însemnătatea poeziei populare, cu cât între publicările îngăduite de secția noastră istorică, adică apărute sub auspiciile ei, deși fără răspunderea ei, s’a strecurat în 1906 un studiu al d-lui Radu Rosetti, Despre originea și transformările clasei sfăpânitoare din Moldova, în care se susține, că «elementul roman rămas în Dacia după retragerea legiunilor n’a putut să se mănție și a trebuit să dispară fără urme în potopul de barbari năvălitori» și că «naționalitatea română s’a născut e.rcluziv numai din contopirea Slavilor ce venise să se așeze în țerile noastre cu elementele romanizate de peste Dunăre, aduse ca captivi» (eufonia este a d-lui Radu Rosetti) «în urma neîncetatelor năvăliri slave, sporite prin numărul acelora, cari fugiau din Imperiu de greutatea birurilor» ș. c. 1. In ședința anuală a Academiei noastre dela 12 Ianuarie 1907 chestia a fost adusă în discuția generală. S’a recunoscut că ade- vărul, oricât de puțin favorabil ne-ar fi, trebue spus cu toată sin- ceritatea, îndată ce este întemeiat; dar s’a constatat că citatului stu- diu îi lipsește tocmai orice temeiu, și astfel afirmarea d-lui Radu Ro- setti a fost desaprobată de toți membrii de față. Autorul, ce e drept, a făgăduit că va dovedi aiurea părerea d-sale, însă această dovadă nu a mai adus-o și nici nu credem că o va aduce vreodată. Este dar, iubite coleg, îndoită mulțumirea, cu care viu să te felicit pentru Introducerea criteriului latin în cercetarea poeziei po- pulare și pentru vioiciunea stilului, cu care știi să ne împărtășești convingerea d-tale. In această parte a discursului ne putem uni — nu numai d-ta cu cel ce are plăcerea de a-ți răspunde în acest moment, dar probabil toți colegii noștri din Academie. Căci ne aflăm pe un tărâm, unde cercetările se apropie de oarecare exac- titate științifică și pot conduce la câteva dovezi convingătoare. Lucrul se schimbă, când trecem la aprecierile curat literare, unde dovezile exacte nu sunt cu putință, unde judecata se înte- meiază adeseori pe elemente prea subiective și unde e totdeauna greu (iar la noi—cu lipsa unei tradiții literare statornicite — mai _J1______ greu decât aiurea) să găsim premisele înțelegerii comune. Aici nu ne rămâne adeseori decât datoria de a ne apune părerea cu toată sinceritatea și de a o susținea cu argumentele ce ne par mai ac- cesibile spiritelor nepărtinitoare. Astfel nu pot lăsă să treacă fără împotrivire imputarea adusă cu- legerii de poezii populare a lui Vasile Alecsandri. D-ta zici: Alec- sandri a fost un rău culegător de poezii populare și mai cu seamă s’a înșelat fundamental, când a crezut că poate introduce unele dulcegării sentimentale în vieața versificată a poporului nostru». Față de o declarație așa de hotărilă din partea d-tale, chestia cere să fie examinată mai de aproape, nu numai pentru a recu- noaște meritul lui Alecsandri în adunarea și răspândirea poeziilor noastre populare, ci și pentru a ne înțelege asupra maroi însem- nătăți a acestei manifestări a neamului românesc. Cum se știe, culegerea de «Poezii populare ale Românilor, adunate și întocmite de Vasile Alecsandri» este dedicată Doamnei Elena Cuza în 1862, deși publicată de-abiâ la începutul anului 1866. Publica- rea se face în folosul Azilului Elena Doamna, fiindcă —după cum scrie Alecsandri — «poeziile culese din gura poporului sunt copii găsiți ai geniului românesc și au dreptul a se bucură de îmbrăți- șarea înaltei Protectoare a Azilului Elena». Dar Alecsandri începuse de mult să adune și să comunice prie- tenilor săi poeziile populare. Cu zece ani mai nainte, neuitatul lilo- român Wilhelm de Kotzebue, în prefața din Octomvrie 1856 la tra- ducerile sale Rumănisdte Volkspoesie, vorbește de această stăruință «patriotică și entuziastă» a lui Alecsandri, pe care o menționează cam în acelaș timp și Englezul Stanley în eleganta publicare Rou- man Anthology (Hertford, 1856). Și mai nainte, îndată după miș- carea dela 1848, comunicări de această natură au fost făcute de Alecsandri la Paris ; paginele scrise în favoarea Românilor do Mi- chelet și de Edgar Quinet sunt întrucâtva datorite unor asemenea împărtășiri ; iar la 1855 el însuș publică în traducere franceză Ballades et chants populaires de la Roumanie. ____48 _ V’am amintit datele do mai sus, fiindcă ele no înlesnesc price- perea punctului de vedere, din care Alecsandri a adunat și (cum zice el însuș) a întocmit poeziile populare. La el nu erâ și nu putea fi vorba de preocupările folkloriste ; mișcarea folkloristă, deșteptată pe la 1846 în Anglia, de unde și-a primit și numele, nu a răsbit pănă la noi decât după încetarea ac- tivității lui Alecsandri. Și nici spre vreo amintire a caracterului latin păstrat in poporul român, cum îl înțelegi d-ta, nu l-a purtat gândul pe atunci. Poet mai întâiu de toate, poet național în deosebi, nu în înțelesul latinității, dar de sigur in înțelesul luptei in contra pro- tectoratului rusesc și a corupțiunii fanariote, Vasile Alecsandri este entuziasmat de partea frumoasă, omenește frumoasă a poeziilor noastre populare, simte un fel de mândrie patriotică de a le arătă in această frumusețe oarecum generală a lor, nu numai Francezilor, ci și Ger- manilor și Englezilor. Căci suntem in epoca dintre 1855 și 1866, epoca renașterii po- litice a României care, după congresul dela Paris, este in mod așâ extraordinar caracterizată prin solicitarea poporului român de a-și exprimă dorințele sub auspiciile marilor puteri de cultură euro- peană. Alecsandri, a cărui excepțională valoare în literatura noastră stă in repereutarea tutulor curentelor de simțiri ale contimporanilor săi, vine și in ajutorul acestei mișcări și caută să ne câștige simpatiile occidentale, scoțând la iveală mai ales acea parte — de altminteri reală — a manifestărilor sufletului nostru poporan, care se poate numi lirică și contemplativă, adică duioșia simțirilor și cumpătarea exprimării. înțeleg că d-ta ai pus accentul pe elementul energic al balade- lor, fiindcă el se potrivește mai bine cu criteriul d-tale etnic, însă acest criteriu nu trebue luat excluziv ; în ori ce caz el nu erâ și nu putea fi exlcuziv la Alecsandri. D-ta recunoști, că «Alecsandri a auzit și a înțeles că in murmurul poporului e o muzică naivă și sen- timentală a doinelor ce se cuvine să fie notată, că este o muzică eroică a baladelor ce se cuvine și mai mult să fie scrisă». 49 Dar eu întreb : de ce «și mai mult» ? Pentru Alecsandri, ca și pentru unii din noi, se cuveniâ tot așâ de mult să fie păstrată sentimentalitatea doinelor, căci deși—după luminoasa d-tale cercetare — partea eroică și cumințenia politică sunt mai ales semnele moștenirii etnice, aceasta nu exclude partea sen- timentală nici la Romani, și cu atât mai puțin la descendenții lor, după o evoluțiune culturală de atâtea veacuri. In deosebi elementul eroic in poezia popoarelor din Orient, de- venite pe atunci așâ de «interesante», erâ cunoscut de mai nainte, pentru Albanezi prin imitările — fie și meșteșugite — din Guzia lui Prosper Meriinee, pentru Sârbi prin minunata culegere de poezii populare publicată de Karagici între 1823 și 1833 și prin alte lu- crări. Aici e multă voinicie, tot atâta cruzime, uneori și brutalitate. Cine însă își dă seama de lirea poetică a lui Alecsandri, înțelege îndată, că pe el a trebuit să-l atragă din poezia noastră populară mai ales elementul ei liric și contemplativ, și tocmai cu această particularitate, pe care d-ta o deprețiezi cu expresia «dulcegărie», Alecsandri ne-a făcut mai bine primiți printre occidentalii de cul- tură literară din acea epocă. • Firește că o asemenea înrudire sufletească între lirismul poetului și poeziile populare culese de el, nu l-ar fi îndreptățit niciodată să introducă in textul baladelor schimbări, cari le-ar falsifică. Toate poeziile în adevăr populare, prin urmare foarte răspândite, se în- tâlnesc însă în gura poporului sub cele mai felurite variante. Cine nu se ocupă de autenticitatea folkloristă cu indicarea exactă a per- soanei, a pronunțării, a locului și a timpului, ci se ocupă numai de poezia populară in frumusețea și oarecum generalitatea ei, va cu>- lege, va combină, uneori va completă din multele variante forma definitivă, care după a lui simțire ii va părea mai conformă cu geniul poetic al poporului. In această alegere și consolidare de formă, Alecsandri, cu deplină bună credință, s’a lăsat condus de partea sentimentală a poeziilor noastre, precum d-ta, cu aceeaș bună credință, te lași mai curând condus de partea eroică. Dar nici la unul, nici la altul nu poate fi vorba de falsificare. DuHiu Zamfirescu, Discuri. 4 50 Pentru d-ta «Miorița» este chintesența poeziei populare române; dar pentru contimporanii dintre 1856 și 1866 erau poate poeziile curat lirice mai suggestive. îmi aduc aminte, câ pe mine și pe câțiva din compatrioții mei ne încântase la 1857 în Viena (eram atunci de 17 ani) mai cu seamă poezia tradusă de Kotzebue: Sus în vârf de brăduleț Sa oprit un șoimuleț, El se uită drept în soare Tot mișcând din aripioare. (Nici mie nu-mi plac diminutivele, introduse numai pentru înles nirea rimei). Jos ia trunchiul bradului Crește floarea fragului, Ea de soare se ferește și de umbră se lipește. — «Floricică dela munte, Eu sunt șoim, șoimuț de frunte. Ieși din umbră, din tulpină, Să-ți văd fața la lumină, Cau venit până la mine Miros dulce dela tine, Cât am pus în gândul meu Pe-o aripă să te ieu Și să mi te port prin soare, Și de mine iubitoare.» — «Șoimuleț, duios la graiu, Fiecare cu-al său traiu. Tu ai aripi sburătoare, Ca să te înalți la soare, Eu la umbră, Ia răcoare Am menire ’nfloritoare. Tu te legăni sus, pe vânt, Eu mă leagăn pe pământ. Dute’n cale-ți, mergi cu bine Făr a te gândi la mine, Că e lumeancăpătoare Pentru-o pasăre ș’o floare!» Pân’ te i face roditoare Și când—acum 41 de ani — in primul volum al Convorbirilor Literare am atras luarea aminte a cetitorilor asupra covârșitoarei însemnătăți a poeziilor populare, publicate atunci de Alecsandri, am reprodus anume această poezie, împreună cu altele de felul ei, și astăzi pot constată, că partea lirică a vieții poporului a fost cea mai roditoare in desvoltarea ulterioară a literaturii noastre culte, în deosebi pentru Eminesc.u și, prin mijlocirea lui, pentru urmașii săi. Căci dacă e să judecăm după dreptate întreaga valoare a pu- blicării poezii'or )>opulare, așâ cum a fost făcută de Alecsandri, nu 51 ne putem mărgini la efectul ei asupra străinătății, ci trebue să pu- nem în cumpănă, ca fiind de mai mare greutate, efectul lor asupra propriei noastre societăți. Alecsandri, care în lunga sa vieață lite- rară a căutat totdeauna să trezească interesul estetic al publicului român, nu puteâ să tindă a interesă lumea străină, fără a voi să intereseze în acolaș timp propria noastră societate cultă. Lucrul nu erâ ușor, mai ales în Moldova, unde limba franceză erâ limba excluziv întrebuințată in saloanele și in familiile așâ numitei so- cietăți și unde cele mai multe dame nici nu știau să vorbească, necum să scrie corect românește. Atunci Alecsandri, cu adâncul său instinct de poet național, gă- sește în poezia populară cea mai bogată comoară de frumuseți lite- rare, din care să se adape societatea, fie direct, fie indirect prin inspirarea scriitorilor de talent mai accesibili gustului ei. In legătură cu cele zise aici, o observare a d-tale dela înce- putul discursului cere oarecare lămurire. Dacă se poate admite ceeace zici acolo, că «Românul ca popor nu e nici mai mult nici mai puțin poet decât alt popor», propoziția următoare cu «materialul folkloristic», care «poate li considerat ca produs estetic, dar atunci încetează de a fi anonim» îmi pare mai puțin admisibilă. Nu e vorba aici de materialul folkioiist, ci de insăș poezia po- pulară ca poezie, și ea nu numai poate, ci trebue considerată ca un produs estetic de cea mai mare însemnătate, fără a încetă să-și păstreze anonimatul oi firesc. Am cetit adineauri poezia cu șoimul și fraga. Este vreo indoeală despre frumusețea și prin urmare despre valoarea ei estetică? Și ce are a face aici chestia anonimatului? Poezia este și rămâne ano- nimă, dar aceasta nu o împiedică de a fi din cele inai frumoase, de a exprimă nu numai o simplă simțire lirică, ci, cum zice Alecsandri într’o notă (pag. 32), «o filozofie adâncă». Asemenea când cetim in Hora (pag- 369), care începe cu niște cuvinte de rând, ca dela sat: — Bade, trandafir frumos, Vrut-ai să te-arăți duios, 52 Dar te-ai arătat ghimpos și din minte nu mai scob». — «Vai, leliță din cel sat, Ce ai cerut și nu ți-am dat ? Și apoi continuă: Cerut ai faguri de miere, Eu ți-am dat buzele mele; Cerut-ai o vioreă, Ți-ain adus inima mea». — «Dacă vrei dragoste-aprinsă, Adă mi gură neatinsă Și o inimă fecioară Ca apa dela izvoară». Ce importă, că înălțimea etică, așâ de frumos exprimată in ver- surile din urmă, nu se poate atribui unui anume poet, ci este tocmai in anonimatul ei o dovadă a idealismului, pănă la care se poate ridica inspirația curat populară ? D-la pari a atribui acestui gen de poezie mai puțină însemnătate estetică; dar te rog să-ți aduci aminte de constatările istoriei lite- rare din țeri cu o cultură mult mai veche; d. e. din Anglia și din Germania; cum la Englezi dela publicarea poeziilor populare de Percy (1765) și la Germani dela cea analoagă a lui Brentano și Ar- nim (Des Knaben Wunderhom, 1806—1808) datează o renaștere a poeziei lirice in literatura lor cultă. Și în contra culegătorilor Brentano și Arnim s’a adus imputarea că au întocmit poeziile populare, dar mai târziu meritul lor s’a recunoscut pe deplin, «fiindcă —după cum se exprimă o carte de școală—cu un tact admirabil au știut să scoată chintesența poe- ziei, cu care să producă cea mai adâncă impresie». Pe urma unor asemenea publicări s’au ivit poeții lirici cei mai răspândiți ai li- teraturii germane din secolul trecut, Heine, Lenau, Uhland (el în- suș culegător de poezii populare), ca și mai nainte Blirger, os- tensibil inspirați de formele și limba acelor manifestări anonime ale neamului lor, și prin ei s’a desăvârșit opera începută de clasicii 53 _ anteriori, adică s’a statornicit în societatea cultă a Germaniei pre- domnirea limbii și literaturii naționale cu înlăturarea celei fran- ceze, așâ de puternic ocrotite mai nainte de însuș Frederic cel Mare. Tot așâ s’a întâmplat și la noi, unde evoluțiunea nu este încă desăvârșită. Alecsandri a adunat poeziile populare pentru a da ele- mentului național celui mai sigur putința unei desvoltări temeinice *n literatură și le-a întocmit așâ (d-la zici: cu atâta dulcegărie sen- timentală, eu zic cu atâta potrivire la receptivitatea contimporani- lor), încât să poată pătrunde in societatea înaltă. Este caracteristic, că cea dintâi, care simte și recunoaște acest merit al lui Alecsan- dri, e însăș Elena Doamna, care zice în răspunsul ei la dedicația poetului: «Fără a ridică ceva din caracterul naiv al expresiei po- porale, ați mlădiei cu o rară fericire forma acestor încercări întâie- toare». Cu această «mlădiere» a pătruns poezia populară in sufletele noastre. Eminescu s’a inspirat deadreptul dela ea, Coșbuc și Goga se desvoltă pe urma lui, iar in miile de școlari și sludenți ai ge- nerației de astăzi lucrează mai departe formele acestor poeți astfel inviorați, și încetul cu încetul rădăcina populară împlântată de A- lecsandri crește și rodește în toate direcțiile. Această mișcare se face dela sine, prin puterea covârșitoare a plăsmuirilor frumoase. Orice silă, orice violență nu poate fi decât dăunătoare. Să se producă numai opere de adevărată valoare, nu de valoarea îndoioasă, exagerată prin șovinism, și societatea înaltă va fi câștigată prin atracția firească a frumuseței. II. Am stăruit poate prea mult asupra explicării unei controverse, însă tot ce privește poezia populară merită cea mai mare luare aminte, iar opera lui Vasile Alecsandri va găsi pururea în Acade- mia Română un cuvânt de apărare, de laudă și de recunoștință. Viu acum, iubite coleg, la partea a doua a interesantului d-tale studiu și am și aici mulțumirea să constat la început o comunitate de vederi în privința criticei teoretice a «poporanismului». 54 Ce e drept, nu te pot urma in expunerea doctrinei economico- istorice a lui Loria și a «miragiului» introdus de el. Vârsta, la care ain ajuns, m’a făcut mult mai rezervat față de niște teorii sociale cu aparențe științifice, cari păcătuesc de regulă prin gene- ralizări pripite. La concepția lui Loria se poate răspunde, tot așâ de pe de-asupra, cu spirituala observare a lui d’Avenel: Dans sa marche lente, la civilisation a recherche le beau bien avani Vutile. Elle a excelle ă faire des statues ou des temples avant de faire des lampes ou des parapluies; elle a su ecrire avant de savoir se chauffer et a decouvert le pinceau avant la fourchette. Ceeace s’ar putea rezumă pe românește cu o vorbă mai simplă: omul s’a gândit să-și facă biserici înainte de a-și face hambare. Cu atât mai puțin te voiu urmă in propunerea de leacuri pentru tămăduirea stării nostre actuale prin «maiștri și ateliere in toate satele.» Prefer și mă grăbesc să mă pun alături de d-ta când zici: «La toate celelalte popoare cauzele economice alo mișcărilor sociale se iluzionează, iar poeții sunt ademeniți de miragiul unor nobile sim- țiri ; la noi școala poporanistă, printr’o aberațiune a tuturor sen- timentelor estetice, ii ține într’o mediocritate revoltătoare». De mult erâ cunoscută cererea unor socialiști-poporaniști, cari se amestecaseră in ale esteticei și îndemnau pe scriitori să se o- cupe excluziv de mizeria claselor de jos și de vinovăția celor de sus. Dar dacă toate tendințele și intențiile «utilitare» sunt dăună- toare in artă, cel puțin tondența Învrăjbirii claselor a rămas cu desăvârșire stearpă în producerea de opere frumoase. Mă unesc dar cu această parte a criticei d-tale, deși nil mă pot uni cu aplicările ce le faci, și d. e. mă deosebesc de d-ta in aprecierea poeziilor d-lui Octavian (toga. Las insă la o parte deslușirea acestei deosebiri, iiind-că Academia și-a arătat acum trei ani părerea des- pre primele poezii ale d-lui Goga, acordându-le unul din premiile ei mai însemnate, pe temeiul unui raport care cercetează cu deaină- nuntul meritul literar al noului poet de peste Carpați. 55 Dar mai sunt rezerve de făcut și în privința celor zise de d-ta despre Creangă, Popovici-Bănățeanul și d-i Slavici. Ai introdus însuți deosebirea între acești trei autori, la cari recunoști «miragiul», și intre autorii pe cari îi crezi vinovati de «poporanismul» in înțele- sul defavorabil ce-l dai acestui cuvânt. Insă atunci e greu de pri- ceput, pentru co ai pus pe cei trei autori în rubrica poporanismu- lui? Căci nu faptul că figurile descrise de Creangă, Slavici și Po- povici-Bănățeanul sunt mai cu seamă țărani, preoți dela sale și me- seriași, îi face să intre în acea rubrică. Critica d-tale, că în nuvelele d-lor Slavici și Popovici, In deose- bire de povestirile lui Creangă, figurile nu au aparență de reali- tate, ci sunt «anemice și nefirești» sau—cum zici tot d-ta—«nu sunt de carne, ci de carton», sar putea aplică tot așâ de bine la multe nuvele din vieața societății înalte; căci o asemenea observare se referă la o temă generală a cercetărilor literare, iar nu numai la înfățișarea figurilor luate din popor. Insă critica nu o cred îndreptățită, și modul cum deslegi d-ta «enigma» descrierii acelor figuri «anemice și nefirești» prin faptul că d-1 Slavici și Popovici-Bănățeanul ar fi crescuți în licee și uni- versități germane și ar fi împodobit flăcăii din satul lor do naștere cu romantismul cărturarilor din Viena, îmi pare lipsit de tomeiu. Nu e lucru ușor (am recunoscut-o dela început) a argumentă în materie estetică. Voiu încerca totuș să-mi susțin părerea, că multe din nuvelele d-lui Slavici, ca și nuvela lui Popovici Din vieața me- seriașilor, sunt creațiuni cu acea deplină aparență a realității; în care so încheagă arta adevărată. Că nu poate fi vorba do nefireasca atribuire a unui romantism exotic la figurile poporului românesc, rezultă din analoaga în- zestrare a sătenilor cu simțămintele cele mai înalte și delicate tocmai în schițele, nuvelele și romanele țărănești din acele litera- turi occidentale, unde introducerea unei culturi străine la elemen- tele autohtone este exclusă. Absolut aceeaș notă vibrează în Fetite Fadette, în Erangois le Ckampi, în Marc au Diable de George Sand, în figurile de pe țărmurile Rinului descrise de Auerbach, 56 în țăranii lui Ganghofer din munții Tirolului și chiar în vagabonzii lui Bret Harțe din California. De unde vine această identitate a as pi rării ideale in mijlocul unor realități materiale așâ deosebite? Din convingerea intuitivă a marilor scriitori, că în cugetul poporului—fie ori cât de lipsit de cultura cărturărească, ba uneori îți vine să zici tocmai fiindcă e lipsit de ea—germinează și poate prinde rădăcină desvoltarea celor mai curate și alese simțiminte omenești. Precum se găsește in popor o adâncă evlavie, tot așâ se poate găsi o mare decență și cea mai surprinzătoare sfială în legătura dintre sexe. Căci nu numai pe calea gândirilor abstracte, îngrămădite in fe- luritele sisteme, poate ajunge oinul să-și dea oarecare seamă de tainele vieții, ci și pe calea instinctivă a simțimântului. Romantismul cărturarilor din Viena? Dar dela ce fel de cărturar, dela care romantism au ieșit versurile noastre populare: Dacă vreai dragoste aprinsă, Adu-mi gură neatinsă Și o inimă fecioară Ca apa dela izvoară? Și se poate o mai înaltă, o mai curată expresie de iubire ? Dar în cealaltă poezie : Dute’n cale-ți, mergi cu bine, Făr’a te gândi la mine, Că e lumea ’ncăpătoaro Pentru-o pasăre ș’o floare? Din ce tratat de Etică socială a învățat țăranul anonim să fie mulțumit cu soarta ce-i este hărăzită? Fără Indoeală, complicările sufletești ale societății înalte sunt o problemă din ce în ce mai interesantă în proporție cu creșterea culturii, și ele își vor aflâ înfățișarea firească în literatura noastră. Dar aceasta nu ne poate face să uităm, că simplicitatea țărănească nu exclude frumusețea lirica, precum nu exclude energia epică, nici chiar conflictul dramatic. — bl Când văd asemenea deosebiri de judecată literară intre noi, îmi vine să repet vechea observare făcută într'un articol despre «poeți și critici», că tocmai poeții sunt mai puțin chemați să aprețieze poezia altora. Ei sunt prea pătrunși de felul lor de a pricepe lu- mea și prea refractari la felul altora de a o pricepe. Menirea d-tale, iubite coleg, care ești însuți unul din cei mai recunoscuti poeți ai generației de astăzi, este de a ne înzestra li- teratura cu creațiunile propriei d-tale imaginații. Iară rolul mult mai modest de a primi și de a prețui creațiunile poeților, lasă-ni-l nouă, publicului cetitor, cari putem îmbrățișa cu aceeaș recunoș- tință cele mai felurite individualități artistice, numai cu condiție ca să fie în adevăr inspirate de simțimântul curat al frumosului. Și fiindcă în multe din poeziile și nuvelele cu cari ne-ai sporit comoara literară, d-ta ai fost în adevăr inspirat de cel mai înalt simțimânt al frumosului, fii cu această parte a operei d-tale bine venit în mijlocul Academiei Române ! YE 18791 UNTVERSITY OF CALIFORNIA UBRARY