SUMAR ALF LOMBARD (Heinz Hqffmann) I 17 AL VI-LEA SIMPOZION NAŢIONAL DE DIALECTOLOGIE - CLUJ-NAPOCA, 12-14 octombrie 1990 MARIANA BARA, Categoria gramaticală a determinării în aromână (articularea hotărâtă a adjectivului calificativ) I 39 ION CALOTĂ, Elemente sud-dunărene în graiul rudarilor din Oltenia I 47 MARINA CIOLAC, Cu privire la bidialectalismul unor vorbitori aromâni din România I 53 SIMION DANILA, Reflexe ale genitivului dialectal în onomastica bănăţeană I 61 I. A. FLOREA, «Moldovenesc», \Sn articol de ziar, „revendicarea îndreptăţită a românilor asupra Transilvaniei", sfâşiată prin Dictatul de la Viena. O persoană necunoscută lui Lombard a tradus articolul în limba română şi 1-a publicat în trei 26 IN MEMORIAM ALF LOMBARD 27 ziare româneşti, cu menţiunea numelui lui Lombard şi cu o descriere a vieţii şi activităţii sale ştiinţifice. Articolul a fost difuzat la buletinul de ştiri radiofonic din România. Lombard a fost totdeauna foarte atent în a nu se pune în slujba vreunui tip de propagandă politică. în România, a declarat explicit că nu dorea să activeze în interesul anumit al cuiva. Ga om, avea o inimă foarte bună şi nu şovăia niciodată să sprijine pe cineva care avea nevoie de ajutor. Odată, în timpul războiului, în toamna lui 1943,1-a sunat la telefon poliţia din Ystad, comunicându-i că la ei se află doamna Rosally Brondal din Copenhaga, văduva bine cunoscutului profesor de limbi romanice Viggo Brondal, care decedase în 1942. Doamna Brondal era evreică, iar trupele naziste de ocupaţie din Danemarca primiseră ordin să-i caute pe toţi evreii şi să-i trimită la o moarte sigură în lagărele naziste de exterminare. Cu ajutorul marinarilor danezi, reuşiseră, ea, ca şi mulţi dintre concetăţenii ei evrei, să ajungă în Suedia. Lombard a luat-o de la gara din Lund şi i-a oferit locuinţă provizorie, până când urma să-şi găsească una proprie, definitivă. După foarte puţin timp a primit de lucru la seminarul de romanistică. A rămas la Lund până în mai 1945, când războiul a luat sfârşit, iar ea s-a putut întoarce în siguranţă în Danemarca. Mulţi au fost refugiaţii din diferite state de dictatură, care, prin prevăzătorul Alf Lombard şi prin ospitaliera sa familie, au căpătat o situaţie mai bună şi mai sigură în Suedia, nu în ultimul rând români şi alţi refugiaţi din statele răsăritene. Romanistul Alf Lombard a fost desemnat în 1944 ca reprezentant al facultăţii la o teză de doctorat în limbi slave. Subiectul tezei se referea la originea aspectului verbal slav, iar această teză a fost considerată de specialişti ca o prestaţie strălucită. Lombard era reputat ca bun cunoscător atât al slavei vechi, cât şi al limbilor slave moderne. In 1945, Lombard şi-a publicat lucrarea Sydsvenska och uppsvenska - bidrag till enjămjorelse mellan tvâ former av svenskt rikssprăk (Lirrtba suedeză de sud şi limba suedeză de nord - contribuţie la o comparaţie între două forme ale limbii literare suedeze) - 74 p. Această lucrare a trezit un mare interes. Tot în aceşti ani a dedicat un studiu foarte apreciat pronumelui nedefinit spaniol quienquiera (oricine, oarecare). In vara lui 1946, Alf Lombard a luat contact cu rectorul Universităţii din Lund, Johannes Lindblom, pentru a discuta înfiinţarea unei facultăţi de romanistică, devenită realitate după numai doi ani. Facultatea a fost inaugurată în primăvara lui 1949, în prezenţa rectorului de atunci al universităţii, profesorul Assar Hadding, care era, de altfel, proprietarul vilei de pe Solvegatan 7, unde toate catedrele de limbi romanice erau adunate de o jumătate de an. Prima călătorie postbelică în România Lombard a facut-o la invitaţia universităţilor din Bucureşti şi din Cluj, în ianuarie-martie 1947. Peste zece ziare româneşti i-au salutat revenirea cu articole pe o pagină întreagă şi cu fotografii. în România, a ţinut un mare număr de conferinţe la diverse universităţi, iar la Academia Română, un discurs de răspuns la un omagiu adus lui de către preşedintele Academiei. Conferinţele lui Lombard au devenit obiectul unor ample recenzii în presa de specialitate. La înapoiere, în drum spre Suedia, a conferenţiat, în calitate de invitat, la Universitatea din Praga, despre La langue et la societe. Presa suedeză a publicat mai multe articole despre călătoria lui Lombard şi despre nenumăratele cărţi de literatură română pe care cu generozitate i le-au dăruit românii cu ocazia vizitei sale, parte lui personal, parte Universităţii din Lund. Din acel moment, Lombard a devenit membru corespondent al Academiei Române. Şi de atunci şi până la dispariţia sa din 1996, o mulţime de universităţi româneşti, biblioteci, edituri, autori de beletristică şi lingvişti i-au trimis cu regularitate noile lor publicaţii. Chiar şi Facultatea de Romanistică din Lund a primit numeroase publicaţii de acest fel şi continuă, într-o oarecare măsură, să îe primească şi azi. Familiei i s-a acordat de către Academia Română marele privilegiu ca,'în calitate de oaspeţi ai Academiei, să stea în România şi s-o viziteze câte două săptămâni pe an, pe cheltuiala Academiei. Lui Alf Lombard i-a fost decernat în 1948 titlul de Doctor Honoris Causa la Caen, iar în 1950 la Rennes, ambele localităţi aflate în Franţa de nord-vest. în acelaşi timp, la Caen i se decernase acelaşi titlu generalului D. Eisenhower, ca mulţumire pentru conducerea operaţiei de debarcare din 1944 şi la victoria finală asupra Germaniei din mai 1945. în anul 1949 Alf Lombard a activat ca profesor în cadrul schimbului cultural la Copenhaga. Cu această ocazie a ţinut o lungă serie de prelegeri despre limba română, în daneză, limbă pe care Lombard o stăpânea extraordinar de bine, lucru confirmat, de puţin timp, şi de către un romanist danez, care 1-a vizitat pe Lombard acasă, în 1995. întreaga lor conversaţie a avut loc în daneză. în 1950, Lombard a fost reprezentantul Universităţii din Lund la Congresul jubiliar organizat de Consejo superior de investigaciones cientificas din Madrid. Acolo a ţinut o apreciată conferinţă despre construcţia spaniolă no se que me hacer (nu ştiu ce să mă fac). Congresul a avut loc sub preşedinţia lui Ram6n Menendez Pidal însuşi. La începutul lui 1954, Alf Lombard a publicat, în colaborare cu editura Niloe din Uddevalla, o serie de manuale de engleză, franceză, spaniolă şi germană. A devenit, treptat, redactorul-şef al acestei edituri, a cărei activitate a durat 15-20 de ani. Studiile Niloe cuprindeau o mare cantitate de texte, cu comentarii gramaticale şi fonetice, în care se dovedea din nou marea capacitate pedagogică a lui Lombard. în anul 1954 a ţinut la Copenhaga o apreciată conferinţă despre Tradition latine et tradition slave - le roumain, resultat de leur fusion. 28 IN MEMORIAM ALF LOMBARD 29 în 1955 a apărut lucrarea cea mai voluminoasă a lui Alf Lombard, Le verbe roumain. ÎLtude morphologique, lucrare monumentală, cuprinzând două volume ce totalizau 1236 p. Era o operă de autentic pionierat şi a contribuit în cel mai înalt grad la a-i conferi reputaţia de cel mai mare specialist în limba română din afara graniţelor României. Lombard a descris aici toate formele fiecărui verb existent în limba română, istoria şi evoluţia individuală a acestor verbe, precum şi utilizarea lor în limba modernă, luând în considerare şi variantele dialectale, regionale, sociale şi pe cele arhaice. Unele recenzii afirmă chiar că, o dată cu apariţia acestei lucrări, tot ce s-a scris anterior despre verbul românesc ar putea fi considerat într-o anumită măsură perimat. Această lucrare va reprezenta, conform specialiştilor, pentru multă vreme de acum înainte, o lucrare de referinţă pentru studiile de limbă în general. Lucrarea lui Lombard din 1955, La lingua letteraria romanza meno fissata - il rumenot a făcut ca el să fie desemnat ca un „filolog de cea mai înaltă clasă internaţională". în cartea sa Le origini delle lingue neolatine (1959), romanistul italian Carlo Tagliavini (1903-1981) 1-a prezentat pe Alf Lombard ca pe „uno deipiu compleţi romanişti viventin. Ziua de 16 octombrie 1961 a fost o zi mare în viaţa lui Alf Lombard, ziua în care limba română a fost introdusă oficial printre materiile la care se putea obţine licenţa suedeză în filologie. Pentru acest triumf al predării limbii române în Suedia trebuie să-i mulţumim în primul rând lui Alf Lombard, dar şi doamnei Dagmar Falk, licenţiată în filologie, eleva lui Lombard, iar acum cea mai bună cunoscătoare de limbă română veche şi modernă din Suedia. Ea a împărţit o lungă perioadă predarea limbii române cu Lombard şi a preluat-o în întregime la pensionarea acestuia. în aceeaşi toamnă, Alexandru Rosetti a ţinut, în calitate de invitat, conferinţe la Institutul de Limbi Romanice din Lund. Conferinţele sale erau dedicate uneia dintre multele sale specialităţi, anume istoriei limbii româqg din timpurile cele mai vechi până în secolul al XX-lea inclusiv. în 1962, Alf Lombard a întocmit şi multiplicat un compendiu pentru predarea limbii române, care a constituit prima variantă a cărţii sale Rumănsk grammatik (Gramatica română) - 410 p., publicată în 1973. O lucrare asemănătoare nu a existat înainte în Scandinavia şi nici în străinătate. Numărul de romanişti în adevăratul înţeles al cuvântului a fost întotdeauna în ţările scandinave extrem de mic. Singura ţară scandinavă care, după cum spunea Lombard, a dat romanişti de nivel înalt este Danemarca, dar acolo trebuie să ne întoarcem până la cunoscuţii Kristiăn Sandfeld şi Hedvig Olsen de la începutul secolului nostru şi din prima lui jumătate. De altfel, potrivit marilor romanişti europeni, o cercetare cuprinzătoare şi profundă a limbii române nu a avut loc în ţările scandinave. Gramatica lui Lombard a umplut o lacună evidentă în studiile asupra limbii române. In septembrie 1963 a apărut la Copenhaga a 8-a ediţie, total revizuită, din Manuel phonetiquedu franqais parle al lui Kristoffer Nyrop, manual excelent, dar în anumite părţi depăşit. Ediţia aceasta este prevăzută cu o valoroasă anexă prelucrată de către Lombard, intitulată Comment se prononcent les lettres franqaises?t lucru care a făcut ca această carte să fie superioară altor manuale suedeze moderne de fonetică franceză. Cunoştinţele de detaliu ale pronunţiei franceze şi excelenta sa capacitate de sistematizare au făcut posibil acest rezultat. în anul 1964 a apărut lucrarea lui Alf Lombard Le role des semi-voyelles et leur concurrence avec les voyelles correspondantes dans la prononciation parisienne (46 p.). Lombard însuşi considera că această lucrare nu făcea parte din cele de semnificaţie majoră; totuşi a fost primită cu foarte multă încredere de către foneticienii francezi. în timpul activităţii la catedră a lui Alf Lombard, au fost invitaţi la Lund, prin intermediul Institutului Suedez, un număr de cercetători-oaspeţi, pe de-o parte cu scopul de a lucra propriile lor cercetări, care adesea se aflau în cadrul romanisticii, nordisticii, lingvisticii generale sau al ştiinţei literare suedeze, iar pe de altă parte ei având obligaţia de a preda limba lor maternă la Facultatea de Romanistică. Aceştia au stat, în general, între patru şi şase luni şi au adus o preţioasă contribuţie la activitatea universităţii. îi putem aminti pe Andrei Avram, Florica Dimitrescu-Niculescu, Constantin Gâdei, Georgeta Ghiga, Alexandra Roceric şi Marius Sala. Toţi aceştia aveau în comun faptul că au învăţat suedeza surprinzător de bine, Georgeta Ghiga în asemenea grad încât avea să se implice în predarea limbii suedeze la Universitatea Populară din Bucureşti. Pentru activitatea sa de predare a limbii şi culturii suedeze, i s-a conferit, în 1986, ordinul suedez „Steaua Nordului"2. Un oaspete din Bucureşti care vine aproape în fiecare an la Lund este Valeriu Munteanu, licenţiat în filologie în Suedia şi cavaler de onoare al ordinului „Steaua Nordului", cunoscător şi al danezei, norvegiene! şi islandezei. în colaborare cu profesorul danez Poul Hoybye, a publicat un dicţionar danez-român, precum şi câteva ghiduri de conversaţie pentru suedezii care vizitează România. Munteanu şi Gâdei au tradus în limba română o remarcabilă culegere de beletristică suedeză şi norvegiană. 2 Georgeta Ghiga a locuit, în anii 70, timp de trei ani la Stockholm, unde soţul său era angajat la agenţia economică română. în 1979 a primit, prin intermediul Institutului Suedez, o bursă de studii pentru limba suedeză la Universitatea din Lund, unde, concomitent, a predat limba română şi a făcut înregistrări de texte româneşti pentru studenţi. Până ia moartea sa, survenită în decembrie 1998, a predat cursuri de suedeză la Bucureşti, la Universitatea Populară. IN MEMORIAM ALF LOMBARD în septembrie 1965, Lombard a luat parte la Al 11-lea Congres Internaţional de Romanistică de la Madrid, unde a avut un foarte mare număr de intervenţii la discuţii, între altele privind diferitele variante dialectale în cadrul limbilor ibero-romanice, atât în formele lor europene, cât şi în cele latino-americane. în martie 1967 Lombard a ţinut la Copenhaga o conferinţă despre Nogle erfaringer fra franskundervisningen (Unele experienţe în predarea limbii franceze) la Fransklaererforeningen (Asociaţia Profesorilor de Franceză). Lucrarea lui Lombard Latinets oden i oster (Destinele latinei în răsărit) a fost publicată în suedeză în aprilie 1967, cu un rezumat în franceză, care a facut-o uşor de înţeles pentru toţi cunoscătorii de franceză. Tradusă în întregime atât în franceză cât şi în română, a apărut în cel puţin trei periodice din străinătate. Cea de-a 65-a aniversare, din 8 iulie 1967, Alf Lombard şi-a sărbătorit-o la Lund. I s-a dedicat cu această ocazie un volum omagial. Numărul celor care au contribuit la el este de cea 180, provenind din toată lumea. Intitulat Melanges de philologie offerts ă Alf Lombard ă l'occassion de son soixante-cinquieme anniversaire par ses collegues et ses amis, volumul avea să intre în seria „Etudes romanes de Lund", cuprinzând şi bibliografia lui Alf Lombard dintre 1923 şi 1967 (p. 1-16). Volumul acesta i-a fost înmânat la 30 mai 1969, în cadrul unei festivităţi omagiale organizate la Facultatea de Limbi Romanice. Alf Lombard a ţinut în 1967, la televiziunea română, o conferinţă despre predarea limbii române în Suedia. Programul a fost urmat de un interviu. Aceasta a fost doar una dintre nenumăratele ocazii în care Alf Lombard, fară a se pregăti în prealabil, a vorbit românilor la radio şi la televiziune în propria lor limbă. Discursuri improvizate de-ale sale la congresele de romanistică şi la academii de limbi romanice nu constituiau ceva neobişnuit. Alf Lombard a vizitat în câteva rânduri Universitatea din Gent/Gand din Belgia şi a ajuns la părerea că secţiile romanice, printre care şi cea română, aflată atunci sub conducerea profesorului Louis Mourin, repreaentau locul sigur unde şi-ar fi donat cu cea mai mare încredere, după moarte, întreaga sa bibliotecă românească, ce conţinea literatură veche, modernă şi contemporană, precum şi publicaţii de filologie, încă de la începutul secolului al XX-lea, toate de o extrem de mare valoare. Această bibliotecă reprezintă probabil cea mai preţioasă colecţie românească existentă în afara graniţelor României. împrejurări şi întâmplări nefericite au făcut, după moartea lui Lombard, ca această bibliotecă, indispensabilă romaniştilor din întreaga lume, să ajungă într-un loc din Scandinavia (la Trondheim, în Norvegia) care este extrem de greu accesibil. Gândul lui Alf Lombard era că Gent/Gand, aşezat în centrul Europei, ar fi cel mai potrivit loc pentru donaţie şi că universitatea din acest oraş era pe de-o parte plasată cel mai potrivit pentru toţi cei interesaţi de română, iar pc de altă parte o avea între cadrele sale didactice pe - potrivit propriei sale opinii, cât şi a altor mari romanişti - prestigioasa romanistă şi românistă Liliane Tasmowski-De Ryck. în scrisoarea către Universitatea din Gent, din octombrie 1995, Lombard evidenţiază activitatea ei neobosită, printre altele în domeniul limbii române. Ea are, în plus, colaboratori competenţi la Universităţile din Gent şi Anvers, precum şi la cea din Lille, la care Alf Lombard se gândea atunci când a trimis ultima sa scrisoare la Gent. Mulţi sunt romaniştii care au întrebat facultatea şi pe mine personal despre locul actual al binecunoscutei biblioteci a lui Lombard. La mijlocul lui iunie 1968, Universitatea din Lund şi-a sărbătorit jubileul de 300 de ani, la care a participat şi Alf Lombard. Printre numeroşii oaspeţi străini se aflau Alexandru Rosetti din Bucureşti şi Ion Creangă din Iaşi. în cursul anilor 1968-1971, s-au scris în ziarele şi revistele româneşti numeroase articole omagiale dedicate lui Alf Lombard. Profesorul Gheorghe Bulgăr a realizat, la 5 martie 1970, o emisiune radiofonică în care Lombard era omagiat pentru realizările sale în domeniul studiului limbii române şi pentru răspândirea în întreaga lume a cunoştinţelor despre limba şi cultura română. în aprilie 1969, Elsa Nilsson, licenţiată în filologie, elevă a lui Lombard, a susţinut o teză în domeniul filologiei româneşti: Les termes relatifs et lespropositions relatives en roumain moderne. Elsa Nilsson, care a decedat acum câţiva ani, este şi acum singura persoană din Suedia care a susţinut o teză cu subiect românesc. Alf Lombard a ieşit la pensie din postul de profesor la catedra de limbi romanice din Lund în ultima zi a lunii iunie 1969. După aceea, catedra avea să primească o nouă denumire: „Catedra de limbi romanice, în special franceza". Universitatea din Cluj a decis în 1969 să-i decerneze lui Alf Lombard titlul de Doctor Honoris Causa. învestitura, care a avut loc în dimineaţa zilei de 2 octombrie în Aula Universităţii, s-a desfăşurat, potrivit descrierii lui Lombard însuşi, cu mult fast. Sala era plină, numărul invitaţilor era de câteva sute, iar balconul era plin de studenţi. Alf Lombard a fost singurul promovendus, iar investitura sa a constituit singurul punct al programului. Promotorul a fost rectorul universităţii. Acesta a înmânat lui Alf Lombard, pe lângă sulul cu diploma de doctor, un mare buchet de garoafe roşii, un album legat în piele cu fotografii ale universităţii şi ale corpului didactic, precum şi un teanc de cărţi româneşti. Lombard şi-a rostit cuvântul de mulţumire către Universitatea din Cluj în limba română. în după amiaza aceleiaşi zile, la solicitarea televiziunii naţionale, el a susţinut o convorbire liberă, în limba română, despre studiile de română din Suedia. Seara, Alf Lombard a ţinut o conferinţă despre L'utilite du roumain pour la slavistique. A urmat o cină festivă, organizată de universitate L 32 IN MEMORIAM ALF LOMBARD 33 în cinstea proaspătului Doctor Honoris Causa. După vizita la Cluj, Alf Lombard s-a odihnit un timp la Sinaia, ca oaspete al Academiei Române. în noiembrie 1969, Lombard a ţinut un număr de conferinţe, ca invitat în Finlanda, una dintre ele la Facultatea de Slavistică din Helsinki. în 1971 a vizitat Albania, timp de câteva luni, călătorind în lung şi în lat prin ţară. Despre impresiile sale din această ţară a scris două mari articole. Aşa cum am menţionat mai sus, Lombard era destul de bine familiarizat cu albaneza şi cu alte limbi balcanice. în martie 1972, Lombard a fost în Malta, având ca punct de plecare localitatea Spinola. Acolo 1-a vizitat pe profesorul de malteză J. Aquilina. Această călătorie i-a dat ocazia lui Lombard să facă, într-o lucrare la care mă voi referi mai jos, anumite comparaţii lingvistice între malteză şi română. Alf Lombard s-a interesat, după cum am mai spus, foarte mult de învăţământ şi a colaborat, în anii 70, la seria de lingvistică a editurii Esselte Studium „Utan sprâkstudie" (Fără studii lingvistice) în care a publicat Franska pâ vag, Italienska pâ văgt Polska pâ vag, Rumănska pâ vag, Spanska pâ vag şi Tyska pâ vag (franceza, italiana, poloneza, româna, spaniola şi germana pentru turişti). Cu prilejul celei de a 70-a aniversări, în 1972, Alf Lombard a fost sărbătorit în mod tradiţional în România şi în Suedia. în acelaşi an i s-a decernat „Meritul Ştiinţific" clasa I, importantă distincţie românească a vremii. La începutul anilor 70, Lombard 1-a propus, de mai multe ori, pe scriitorul român Zaharia Stancu la Premiul Nobel pentru literatură. Din păcate, Stancu a decedat în decembrie 1974, înainte de-a fi distins cu acest premiu. Ca lucrare pregătitoare la capitolul din Rumănska Grammatik despre pronumele personale, Alf Lombard a publicat studiul Les pronoms personnels du roumain. Aperqu syntactique, în „Studier i modern sprâkvetenskap" (Studii de lingvistică modernă) - 60 p. Gramatica sa este prima şi cea mai mare publicată vreodată în Suedia şi în limba suedeză. are la bază partea gramaticală a conferinţelor şi lecţiilor despre limba română, pe care Lombard le ţinuse cu începere din 1936, şi descrie în primul rând limba scrisă şi vorbită de către bucureştenii cultivaţi. Ea constituie un exemplu excelent al capacităţii de sinteză a lui Alf Lombard, iar în ce priveşte metoda, ilustrează perfect îmbinarea dintre perspectiva sincronică şi cea diacronică, atât de caracteristică autorului. Lombard nu neglija să dea chiar o serie de variante dialectale, subliniind însă întotdeauna că limba pe care, ca străini, trebuie să ne-o însuşim este cea a claselor cultivate. Recenziile publicate la această gramatică, atât de români cât şi de suedezi, au fost cu totul entuziaste. Lombard a vizitat România şi în 1973, la invitaţia mai multor universităţi, ţinând o conferinţă despre O comparaţie nouă - româna şi malteză, precum şi despre Ţara românilor văzută de un călător suedez în 1657. Călătorul era Claes Râlamb. în cartea lui Dimitrie Macrea, Limbaşi lingvistică română, Bucureşti, 1973, un capitol întreg este dedicat lucrărilor lui Alf Lombard. La Paris, în 1974, Alf Lombard a publicat La langue roumaine. Une presentation (412 p.). Cartea a fost primită cu superlative nu numai de numeroşii recenzenţi, ci şi de marea majoritate a celor care studiau limba română, din întreaga lume. Ea este considerată încă şi acum nedepăşită. în 1975, Alf Lombard a călătorit la Reykjavik, pentru a cunoaşte mai îndeaproape Islanda şi limba islandeză. A străbătut insula de-a lungul şi de-a latul şi a făcut chiar o vizită la Angmagssalik, din Groenlanda de sud-est. Acolo a cumpărat cartea Elsei Beskow, Tomtebobarnen, în traducere groenlandeză, şi, după obiceiul său, a rugat-o pe vânzătoare să citească cu glas tare câteva pagini din text, în limba ei maternă, în timp ce el nota în transcriere fonetică fragmentul citit. La 8 iulie 1977 Alf Lombard a împlinit 75 de ani, eveniment marcat atât de presa suedeză, cât şi de cea străină. Ziarul „Sydsvenska Dagbladet" a publicat articolul omagial Alf Lombard. En bjăsse i romanska sprâk (Alf Lombard. Un gigant al limbilor romanice). Cel mai mult s-a scris şi s-a vorbit despre el în România. în septembrie a venit în vizită la Lund Yakov Malkiel, renumit romanist de origine rusă, stabilit în Statele Unite, la Universitatea Berkeley din California, care a ţinut o conferinţă de largă audienţă, organizată de Facultatea de Limbi Romanice. Malkiel era unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Alf Lombard, ca şi Roman Jakobson, şi el tot de origine rusă, care a ţinut, tot în calitate de invitat, conferinţe la Lund. Alf Lombard a fost membru al Fundaţiei Europene I. C. Drăgan şi s-a interesat mult de tracologie, participând şi la primul simpozion internaţional de tracologie din noiembrie 1977 de la Milano şi Roma şi preocupându-se de astfel de probleme până la trecerea lui din această lume. în 1978 a fost solicitat să ţină, în calitate de invitat, o conferinţă la Facultatea de Limbi Romanice a Universităţii din Uppsala, vorbind despre De romanska sprâkens klassifikation (Clasificarea limbilor romanice), prilej cu care a susţinut, împreună cu profesorul de atunci de la Uppsala, Lennart Carlson, şi cu profesorul de la Goteborg, Lars Lindvall, necesitatea studierii unitare a limbilor romanice, cel puţin în câteva universităţi suedeze. Academia de Litere i-a conferit în 1979 lui Alf Lombard premiul Rettig 34 IN MEMOR1AM ALF LOMBARD 35 pentru importantele sale cercetări în domeniul romanisticii, în special pentru lucrările sale unice privind limba română. Despre interesul lui Lombard pentru limbile ibero-romanice şi pentru fonetică stă mărturie articolul său din „Revue roumaine de linguistique" Encore une fois le î prosthetique du roumain. Et un rapprochement avec le catalan (Bucureşti, 1979). La sfârşitul lui septembrie 1980, Alf Lombard a făcut o nouă vizită în România, la Cluj şi Bucureşti, unde a rămas aproape o lună, în principal pentru tratative cu Editura Academiei Române în legătură cu tipărirea şi publicarea volumului Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, la care lucra de mulţi ani, parţial în colaborare cu românul Constantin Gâdei. Părţi ale acestei cărţi au fost tipărite în România, iar restul în Suedia. Cartea are 416 p. şi în ea sunt specificate toate cuvintele flexionare din română. Publicat în 1982, dicţionarul a avut recenzii extrem de elogioase. încă din 1938 Lombard elaborase materiale de învăţământ pentru franceză şi pentru română. Trebuie amintite şi traducerile minuţios comentate, cu variante şi explicaţii la un mare număr de texte suedeze, pe care le dădea, în decursul anilor, ca temă de examen la franceză. Iar pentru predarea limbii române, a multiplicat, în 1963, o serie de texte practice, numite Rumănska ovningstexter jar universitetsbruk (Texte de exerciţii româneşti pentru uz universitar). Aceste texte sunt selectate din româna veche şi din cea modernă şi contemporană şi sunt prevăzute cu glosare şi cu comentarii (9 părţi, totalizând 605 p.). Editura Kursverksamheten din Lund a publicat în 1985 un vocabular suedez-român, care, din fericire, a fost dat pentru verificare lui Alf Lombard. în aprilie 1988, Lombard a vorbit, în cadrul „Zilelor Umaniste ale Universităţii din Lund", despre punctul său de vedere asupra cercetării lingvistice de astăzi: Om jămjorande romanska studier-Thedel och mâl (Despre studiile romanice comparative - metode şi scopuri). Entuziasmul cu care ţinea conferinţe şi prelegeri era mare, chiar la vârsta înaintată la care ajunsese. Câţiva ani mai târziu, acest subiect este reluat într-o conferinţă în caracter mai general romanic, Frân filmens Fellini till jămjorande romanistik (De la filmele lui Fellini la romanistica comparativă) în care, după o scurtă prezentare a filmului Amarcord (dialectal pentru Mi ricordo „îmi amintesc"), a trecut repede la o prezentare amuzanta a unor ciudăţenii fonetice din limbile romanice. La Vărlinge, între Vellinge şi Trelleborg, se află, cam din 1990, un interesant muzeu Dante întemeiat de fostul profesor universitar de italiană din Stockholm, Ingemar Bostrom. în aprilie 1990, Alf Lombard a ţinut acolo un discurs omagial despre viaţa şi activitatea lui Dante. La aniversarea a 90 de ani, în 1992, lui Lombard i-a fost conferită marea medalie jubiliară de argint a Academiei Române. Numărul celor veniţi să-1 felicite a fost mare, iar el însuşi, în cea mai bună formă. încă în 1938 Lombard ţinuse o conferinţă şi publicase o lucrare despre şederea lui Carol al XH-lea la Bender. în anul 1994 a publicat o versiune revizuită şi adăugită cu acelaşi subiect în „Wermlands karoliners skriftserie" (Seria de publicaţii caroline din Vărmland) la Uppsala. în acelaşi an, a scris în „Curierul românesc" un articol de o pagină întreagă despre forma modernă a latinei de răsărit, româna. în urma acestuia, specialiştii români au confirmat o dată mai mult că Lombard trebuie socotit „unul dintre cei mai mari lingvişti ai timpului nostru" şi este remarcabil faptul că, după răsturnaturile din România din decembrie 1989, Alf Lombard a fost consultat de Academia Română în problema unei eventuale reforme a ortografiei româneşti. După ce a studiat aspectele relevante ale acestei chestiuni, Alf Lombard şi-a publicat, în româneşte, în revista „Limba română" din 1992, p. 531-540, opinia pe zece pagini, în care lua poziţie pentru status quo. Numărul însărcinărilor ca expert în legătură cu numirile de profesori universitari de limbi romanice în ţările nordice a fost, în cazul lui Lombard, foarte mare. Din 1930, Alf Lombard a fost membru al unui mare număr de asociaţii ştiinţifice, care nu pot fi enumerate aici în totalitate. Câteva exemple sunt: Academia Regală de Literatură din Stockholm, Societatea Regală de Ştiinţe Umaniste şi Societatea de Ştiinţe din Lund, Academia Română, diferite academii din Franţa şi Italia. în afară de acestea, el era membru şi deseori preşedinte în diferite asociaţii şi uniuni care promovează relaţiile suedezo-franceze, suedezo-italiene, suedezo-spaniole, suedezo-mexicane, precum şi suedezo-române. La acestea se adaugă asociaţiile pentru limbile şi culturile poloneză, provensală şi retoromană. Lui Alf Lombard i s-au decernat, pe parcursul lungii sale cariere de cercetător, un mare număr de medalii şi de ordine de cel mai înalt rang din Suedia, Franţa, Italia, România şi din ţările de limbă spaniolă. El a fost, cum am menţionat mai înainte, Doctor Honoris Causa al universităţilor din Caen şi Rennes, în Franţa, şi Cluj, în România. Despre numeroasele şi lungile călătorii ale lui Alf Lombard în întreaga lume, încă din fragedă tinereţe, este imposibil să vorbim aici. Numai călătoriile în România au fost 14 la număr. El a vizitat toate colţurile lumii, în afară de Australia. La dispariţia sa, în 1996, Alf Lombard a lăsat destul de multe lucrări 36 IN MEMORIAM neterminate. în cel mai bun caz, acestea vor putea fi publicate postum. Este vorba de materialul pentru un dicţionar ceh-român şi unul, deosebit de cuprinzător, român-francez. în ambele cazuri, intenţia lui Lombard era de a indica pronunţarea tuturor cuvintelor, cu variante, şi de a prezenta exhausiv, la începutul acestor dicţionare, toate formele flexionare ale fiecărui cuvânt. Era, aşadar, acel tip de dicţionare despre care Lombard vorbise încă de la instalarea sa ca profesor. în afară de acestea, s-a aflat, dupâ dispariţia lui, o lucrare in Jolio, manuscrisă, care se ocupa de corespondenţele din limbile romanice ale latinului eece (în franceză „voici, voilâ"). Neterminată este şi una dintre lucrările plănuite de el privind importanţa românei pentru slavistică şi invers. O altă lucrare în curs de redactare era un lexicon românesc cu comentarii privind sinonimele concurente. Camera sa de lucru fusese în toate timpurile plină de material stivuit cu grijă, pentru diferite scrieri viitoare. Până la dispariţia sa a fost un lucrător neobosit în câmpul romanisticii. Din 1959 şi până la plecarea lui dintre noi, am ţinut legătura cu Alf Lombard şi cu familia lui. Convorbirile cu credinciosul meu prieten Alf Lombard deveniseră cu timpul extrem de numeroase şi, pentru mine, întotdeauna utile şi adesea confidenţiale. Nu am schimbat niciodată o vorbă rea cu el, iar în familie am fost şi sunt un oaspete întotdeauna binevenit. Mie mi-a predat Alf, la 9 decembrie 1979, o scrisoare, pe care o păstrez şi acum, în care-şi exprimă tristeţea că nu a avut posibilitatea să termine lexiconul român-francez, la care lucrase cu râvnă patru decenii, împreună cu câţiva români de origine. Materialul se află în prezent, în urma înţelegerii cu Alf, la domiciliul meu, în şapte cutii mari. în amintita scrisoare din 1979 a lui Alf, se pot citi următoarele rânduri impresionante: „Iată materialul lexiconului meu român-francez, pe care l-am plănuit cândva. Vai, dureroasele amintiri ale unui vis care s-a risipit ca fumul! Să te las să-i dai foc, îmi este cu neputinţă să mă hotărăsc. Propun ca toate acestea să aibă parte de un colţ sigur, pe cât se poate de uscat, pe care să scrii «La ceea ce viaţa lui Alf Lombard nu a ajuns»". în rezumat, se poate spune că a fost un lingvist de o anvergură cu totul unică, înzestrat cu o perspicacitate rară şi cu o capacitate excepţională de sistematizare şi sintetizare. Preocuparea sa principală au fost, desigur, limbile romanice, dar a fost un erudit al lingvisticii în totalitatea ei. Ca romanist a fost cel mai mare din afara României, iar românii înşişi vedeau în el un semen al lor; este semnificativ că una dintre ultimele sale datorii a fost să se pronunţe asupra ortografiei limbii române. El urmase excelenta şcoală de romanistică a lui Erik Staaff şi pe cea de slavistică a lui Rickard Ekblom. Privea cu mare scepticism toate generalizările ALF LOMBARD şi s-a dedicat într-un înalt grad investigaţiei de detaliu a limbilor cu care lucra. Din aceste cercetări a realizat mari şi utile sinteze în cadrul limbilor romanice şi al altor limbi ale lumii. Alf Lombard se considera pe sine, deseori, drept un conservator şi era adesea reticent faţă de metodele moderne, neverificate şi faţă de folosirea exagerată a noilor terminologii, pe care le considera mai degrabă de natură să-1 încurce pe cititor, decât să-i uşureze înţelegerea. Credea în ideile sale şi a fost un individualist în domeniul lingvisticii. Profesorul Alexandru Niculescu a subliniat, în necrologul publicat de Domnia sa, că Alf Lombard trebuie considerat ultimul neogramatician din Europa lingvistică. Noi toţi, cei din Suedia şi din străinătate, care l-am stimat şi admirat pe Alf Lombard şi i-am apreciat întotdeauna prietenia, solicitudinea, statornicia în amiciţie, nobleţea, loialitatea şi magnificenţa sa academică tipic romanică, nu vom uita niciodată momentele pe care le-am petrecut în compania sa dătătoare de inspiraţie, la cursurile sale, în minunata sa locuinţă sau în cursul unor plimbări. Amintirea lui Alf Lombard, ca om, profesor, cercetător şi prieten, va dăinui veşnic şi va fi luminoasă. Plecarea lui dintre noi ne-a lăsat pe toţi mai săraci. (în româneşte de dr. MIRCEA PETRESCU) HEINZ HOFFMANN3, Universitatea din Lund Facultatea de Limbi Romanice 3 HEINZ HOFFMANN s-a născut în 1937 în Skovde, în Suedia de mijloc. Din 1957, studiază limba latină cu reputatul latinist Bertil Axelson şi limbile romanice cu Alf Lombard. în 1963 este numit lector suplinitor de limba franceză la Facultatea de Limbi Romanice din Lund, unde, din 1966, este conferenţiar titular de limbi romanice. în perioada 1968-1993, a fost, aici, director de studii. Este specialist în gramatică franceză, abilitate lingvistică scriptică, franceză veche şi medievală. A elaborat o serie de compendii, a participat la revizuirea unor dicţionare de latină şi franceză, precum şi a unor gramatici franceze şi a colaborat la redactarea unor teste privind vocabularul limbilor franceză, italiană şi spaniolă. Lucrări publicate: Naert & Hoffmann, Ovningsbok ifransk dversâttning for universitetsstadiet (Carte de exerciţii pentru traduceri din franceză, destinată studiului universitar), Lund, Editura Gleerups, 1968; Grammaîiska kommentarer till Nu-metodens franska bocker (Comentarii gramaticale la manualele de franceză - metoda actuală), redactor principal: Alf Lombard. Încă de la începutul anilor '60 a fost prieten personal al lui Alf Lombard şi al familiei sale. AL VI-LEA SIMPOZION NAŢIONAL DE DIALECTOLOGIE - CLUJ-NAPOCA, 12-14 octombrie 1990' MARIANA BARA CATEGORIA GRAMATICALĂ A DETERMINĂRII ÎN AROMÂNĂ (ARTICULAREA HOTĂRÂTĂ A ADJECTIVULUI CALIFICATIV) 1. Numele în aromână exprimă categoria determinării fie prin articolul nehotărât unu, tină, prin articolul hotărât enclitic -lu, -a, li, le, fie prin două articole cu morfeme discontinue, unul pentru substantive: a... -lui, a... -ei, a... -lor" etc, altul pentru adjective: aţei... -lu, aţeă... -ea, aestu... -lu etc. în cazul ultimului articol situaţiile tipice vor fi analizate în această comunicare. Este de semnalat încă de la început prezenţa articolului hotărât enclitic în aromână la numele proprii, în formarea superlativului relativ al adjectivelor calificative (s-alnârăpri un pom, cama naltul, Papahagi, 1905, p. 88, r. 3; di n-alepşiu aţea ma buna / di ni-alepşiu aţea ma mşata, Papazisi, 1985, p. 57; aţeP ma riicu ficor", BA, Cogealac, farşeroţi; dar şi în Muntenia: numajjoycu &a maj micu, TDM, 1987, p. 145, r. 24, Gliganu de Sus, corn. Rociu, jud. Argeş), în compunerea numeralelor (casa a noăulor furi, Papahagi, 1905, p. 88, r. 7; treili linăvoşi, Papahagi, 1905, p. 89, r. 1; treiVi fraţi, Papahagi, 1905, p. 100, r. 4; anămisa di doilli munţi, Padioti, 1988, p. 85 etc). în cele ce urmează vor fi analizate sintagmele de tipul: (Sa +) aţei + Aa / cu topica inversă: aţei + Aa (+S) / aestu aestu uzuale în aromână (ca ăreaşa ţea coapta, Papahagi, 1905, p. 7, r. 2; ş-plînţka mira ţea laea, Papahagi, 1905, p. 88, r. 12 etc, şi cu inversiune: cama mQaşili mjer1, BA, Ceamurlia de Sus, grămosteni; dar şi la meglenoromâni: ţela maj micu frăti, D. R., 1977, p. 275). * Articolele care urmează, semnate de Mariana Bara, Ion Calotă, Marina Ciolac, Simion Dănilă, I. A. Florea, Doina GTecu, Victor Iancu, Vasile C. Ioniţă, Margareta Mânu Magda, Mana Marin, Bogdan Marinescu, Ion Mării, Doina Negomireanii, Petru Neiescu, Ion Nuţă, Vasile Pavel, Radu Sp. Popescu, Nicolae Saramandu, Teofil Teaha, Ileana Vântu şi Magdalena Vulpe, au fost prezentate la Al Vl-lea Simpozion Naţional de Dialectologie - Cluj-Napoca, 12-14 octombrie 1990. DACOROMANlAserienoua.il. 1996-1997, Cluj-Napoca,p. 39-46 40 MARIANA BARA DETERMINAREA ÎN AROMÂNĂ 41 2. Exemplele pe care le dă Boiagi (1813, p. 30-31) la declinarea grupului nominal S + aţei 4 A (yicinlu acelu bunu, vicina acea bună), ca şi cele din textele create de el în partea a doua a lucrării (p. 130: omlu acelu bunu, fontana aista mushată; p. 166: uborlu acelu mare) ne-ar putea duce spre concluzia că sintagmele cu adjectivul calificativ articulat enclitic (Aa) sunt de dată recentă şi - eventual - datorate influenţei dacoromâne. Per. Papahagi publică însă în ediţia sa şi un text, Parabola fiului pierdut, basm cules de Boiagi şi transmis iui Kopitar, care 1-a publicat în 1829 în, Jahrbiicher der Literatur' din Viena. Toate sintagmele de tipul pe care îl analizăm apar cu Aa, iar singurul superlativ relativ este cu A": h'illu a lui mai mare (o posibilă intervenţie în text a lui Boiagi, care explică superlativul cu adjectivul nearticulat: cama bunu, p. 39). Gramatica lui Boiagi este în acest fel o încercare de a da o formă „cultă" aromânei, sub influenţa latinismului ardelean. în 1879, Hasdeu considera că sintagma este general utilizată în aromână, citând mărturii orale, deşi nu o găsise ia Boiagi (p. 439). Studiul lui Hasdeu porneşte de la semnalarea lui G.I. Ascoli (Studi critici, 1877) că în română şi albaneză, spre deosebire de celelalte limbi neolatine, se foloseşte construcţia de tipul homo iile iile bonus: rom. omul cel bun, alb. nyeriu i mire. Ocupându-se mai departe de construcţia de tipul omul cel bunul, Hasdeu o identifică în Muntenia şi peste Olt, în Omiliarul tipărit de Coresi la 1580 - 1581, de peste 300 de ori, în „14 modalităţi sintactice diferite" şi totdeauna cu cela, ceia, celora (p. 440), ca şi în textele măhăcene şi în textele bogomilice din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, unde apare totdeauna cela (-a considerat articol enclitic). Pentru a-şi susţine totdeauna teoria după care reduplicarea şi triplicarea articolului definit indică o identitate de sistem între română şi albaneză (p. 439), eliminând explicaţia prin influenţa greacă (p. 460), Hasdeu aduce exemple din limbile bulgară, armeană, ţigănească şi stabileşte un tip daco-epirot din care fac parte româna şi albaneza (p. 463), comparat apoi cu limbile scandinave pentru a stabili un prototip. Demonstraţia sa este sprijinită şi pe o serie de sintagme nominale date în paralel, în română şi albaneză, pentru a stabili concordanţele în interiorul tipului propus în concluzie (p. 448-449). Din acest inventar lipseşte însă construcţia cu A\ de tipul omul cel bunul, pe care Hasdeu nu o explică în studiul său în mod expres, ci lasă să se deducă numai că ar fi o actualizare, o triplicare a articolului definit. Acest tip de construcţie nu există în albaneză (nici în bulgară, greacă). Fiind o particularitate arhaică şi dialectală a limbii române, construcţia de care ne ocupăm a scăpat atenţiei lui Meyer-Liibke (1908), care nu o menţionează. Densusianu (1914-1938, p. 246) consideră: „O trăsătură caracteristică a limbii din secolul al XVI-lea este folosirea frecventă a lui cel sau, de cele mai multe ori, a lui cela între un substantiv şi un adjectiv, care primesc, şi unul, si celălalt, articolul enclitic (particularitate pe care o regăsim astăzi în câteva dialecte)". Citatele sunt numeroase, din texte diferite (p. 110, 246 ş.u.). Sandfeld (1930, p. 178, n. 1) compară gr. o avdpctnoQ 6 naAoţ (considerând articularea hotărâtă a adjectivului ca o trăsătură veche a limbii greceşti) cu alb. njeriu i mire, în care numai substantivul este articulat; de fapt, Saiiufeid confundă aici panicuia /, proprie adjectivelor masculine ia singular, marcă de gen şi număr, cu articolul hotărât, care întotdeauna este postpus în albaneză (adjectivul articulat, deci substantivizat, este / miri - cf. Busetti, 1933, p. 52). Sandfeld aduce în discuţie româna numai pentru a preciza că articolul definit este postpus, ca în albaneză şi bulgară (p. 165), iar exemplele sale cu demonstrativ privesc numai substantivul (p. 165: bg. toj, târgoveco „celui-lâ, le marchand"; alb. ajo shtepia „celle la maison", gr. avzoQ 6 ăvrpccQ „celui-lâ rhomme"). Construcţia Sd + dem. +aA , care apare în română, nu este înregistrată. în CADE, cela (1931, s.v.) este glosat astfel: „art. def. întrebuinţat dinaintea adjectivului însoţit de articol: omul cela bunul este o construcţie dispărută" (din limba literară, se subînţelege). Descriind sistemul gramatical al aromânei, Capidan (1932, p. 139) afirmă că declinarea adjectivului unit cu substantivul cu ajutorul pronumelui atsel se face sub forma articulată şi nearticulată: omlu atsel bunlu şi omlu atsel bun, ceea ce repetă şi ulterior (p. 400-401), unde precizează că Boiagi, Atanasescu şi Massim nu atestă Aa, pe care însă Weigand 1-a găsit în Olimp. E limpede că cercetările de teren, puţine la ora aceea, nu făceau evident uzul general al A\ iar Capidan constată asemănarea cu meglenoromâna în ceea ce priveşte „unirea adjectivului cu substantivul [...] cu ajutorul pronumelui atsef (p. 399), dar nu tranşează problema teoretic, deşi aduce exemple numai cu Aa la discutarea sintaxei articolului (p. 527). La fel, analizând „comparativul", de fapt, superlativ relativ (p. 401), aduce numai exemple cu Aa. O lucrare importantă de lingvistică românească, Sandfeld-Olsen, 1936, se opreşte numai la alegerea liberă între articolul enclitic şi cel (chiorul şi cel chior), conchizând: „II est assez delicat de donner des regles precises â cet egard" (p. 86). Autorii descriau numai texte scrise în limba literară. Deşi îşi propune să studieze funcţiile articolului într-o perspectivă comparatistă, Seidel, 1940 nu are exemple din aromână, iar pentru construcţia care ne interesează face următoarea precizare: „Einzelfâllen der alten Sprache mit drei Determinanten (domnul cela tarele) ist kein sprachlicher Wert zuzumessen" (p. 16). Adaugă, de asemenea, că cel e articol adjectival, construieşte superlativul (p. 16) şi substantivizează adjectivul (p. 15: cel sărac şi săracul). 42 MARIANA BARA în capitolul Le roumain, Bourciez (1956, p. 586) constată că „il y a accumulation d'articles (certains dialectes allant jusqufâ dire domnul cel bunuV)\ dar înregistrează ca uzuală forma domnul cel bun „qui remonte tres haut, puisque le type *homo-ille ecce-ille bonus se rencontre aussi en macedo-roumain", unde - de fapt - obişnuită este forma cu Aa. Acest uz al acumulării de articole nu este înregistrat şi pentru alte limbi romanice. O atenţie specială - din perspectivă structuralistă - a acordat acestei probleme Al. Niculescu (1965, p. 20), care constată o tendinţă de slăbire a demonstrativelor în română, ca şi faptul că numai în dacoromână funcţionează opoziţia ăl copil /un copil, în timp ce în celelalte limbi romanice ăl copil / un copil se confundă cu opoziţia copilul /un copil (1968, p. 472). Menţionează Sd + Dem + Aa în Muntenia şi în aromână (p. 475: h'il'u aţela marile). Autorul consideră că dublarea articulării se face pentru a salva funcţia şi semnificaţia demonstrativă a descendenţilor lat. iile şi că: „les commutations ăl/ăla, tânăr/tânărul demonstrent et expliquent la determination redondante specifique de la langue roumaine" (p. 477). în 1978, Al. Niculescu reia problema în termenii gramaticii generative, considerând că „articolul definit şi demonstrativul sunt coocurenţiale", după regula „GN - N + Art. Def. + D...", iar „determinarea post-nominală românească [...] i t e r a t i v e m f a t i c a' (p. 202). Astfel, „demonstrativul apare în contextul N + Art. Def. nu ca un determinant, ci ca o expansiune a Predicativului într-o regulă GV - N ■+ Copulă + Predicativ şi Predicativ ~* GN", iar „demonstrativul post-nominal devine un modificator a p o z i t i v" (p. 208). în privinţa superlativului relativ cu Aa în aromână, este de consemnat paralela cu franceza şi italiana, în care se realizează din comparativul articulat: fr. la meilleure chose, la plus belle saison; it. la torre piu alta şi il poema il piu galante (sec. ai XVIII-lea, considerat galicism de Rohlfs, 1967, p. 84). Deşi este atestată de DDA (1974, s.v. aţei), construcţia de care ne ocupăm nu apare în descrierea dialectului aromân realizată de către Caragiu Marioţeanu, 1975, pentru că problemele de sintaxă nu sunt abordate separat, cum procedase Capidan, 1932. Este menţionat numai faptul că la superlativul relativ apare Aa (p. 240). De asemenea, această construcţie nu apare menţionată de către Caragiu Marioţeanu nici în D. R., 1977, care înregistrează iarăşi articularea adjectivului numai la superlativul relativ (p. 183), fară explicaţii. Cu toate că nu discută (şi nu înregistrează) construcţia Sa + Dem + Aa, pentru că urmăreşte istoria limbii române sub aspect preponderent fonetic şi lexical, rareori morfologic şi sintactic, Ivănescu (1980, p. 223) formulează o ipoteză interesantă: „în această epocă [secolele al V-lea - al VUI-lea], cel şi al au devenit articole adjectivale [...]. Foarte probabil, adjectivul care urma era DETERMINAREA ÎN AROMÂNĂ 43 nearticulat [subl. n.], cum apare şi astăzi în dacoromână" Sintaxa limbii române urmărită de către Coteanu, 1981, nu se referă la acest tip de construcţie în limba română. Descriind graiul aromân din Cruşevo, Golşb, 1984, p. 86 înregistrează la partea despre adjectiv: omluacef buri1, dar şi porkul acel ăgrul, despre care notează: „sic!, with an admissible repetition of the article after the adjective", şi pe care 1-a extras din textele culese pentru monografie. Pentru superlativ dă însă numai formele nearticulate, năibun, năiarâu (p. 85), deşi în texte apare articulat: de patru ori najniklu frate şi o dată sămo najniklu (p. 166), najniklu frate (p. 174), dar şi naigr$ăo (p. 174). în T.D., 1984, N. Saramandu înregistrează numai la superlativ Aa (p. 442), nu şi la capitolul despre adjectiv (p. 440-441). Pentru Muntenia, I. Ionică nu atestă construcţia Sa + Dem + Aa (p. 176) la articolul adjectival, deşi ea există (vezi TDM, 1987). O ultimă discuţie a acestei construcţii întâlnim la Rosetti, 1986, care consideră că „până în secolul al VH-lea articolul îşi păstrează caracterul demonstrativ (cf, în Italia: vitulum Uium sagitatum [...] viţelul cel săgetatŢ (p. 160), iar că sintagmele „cu dubla articulare a adjectivului, de tipul: omul cela bunul, din limba vorbită, atât în dacoromână, cât şi în dialectele sud-dunărene [...] sunt afective şi pun în relief adjectivul" (p. 234). Pentru secolul al XVI-lea, Rosetti constată trei situaţii de întrebuinţare a „articolului proclitic cef (p. 497): a) apare rar înaintea S, înlocuind articolul enclitic (spuse ceiifăe pracurate); b) este facultativ înaintea adjectivului substantivizat (mărturisescu miăloru şi mariloru, dar şi ceia bogaţii); c) „deseori [...] adjectivul articulat mai e precedat de âel(a/\ dacă urmează unui substantiv articulat: gândul cela bu+rul, dar şi sufletul tău cel bunrb. 3. După cum am văzut, Ivănescu, 1980, p. 233 afirmă ca posibil faptul că după cel urma un adjectiv nearticulat. Mai departe, el afirmă că „sintagmele de tipul cel mare, ăl (sau al) mare, întrebuinţate fără substantivul determinat" ar fi anterioare sintagmelor cu substantivul articulat (fratele cel mare) (p. 223). Dar construcţiile existente în dialecte sud-dunărene, în graiul muntenesc şi în textele din secolul al XVI-lea ne îndreptăţesc să credem că sintagmele cel/al mare sunt mai recente decât sintagmele cel(a) / ăl(a) marele şi fratele cela marele. Cronologic, sintagmele ar putea fi ordonate astfel: - fratele mare - marele frate - marele (subst.) - acel marele, acela marele - fratele cel(a) marele - fratele cel mare = S' + A = A* + S (topica cere A*) = A* (devenit substantiv) = Dem. + A* (Dem ca individualizator) = S' + Dem + A1 (S redundant, emfatic) = S" + Dem + A' (revenirea la prima situaţie, cel fiind slăbit ca Dem) 44 MARIANA BARA în sprijinul cronologiei pe care am propus-o vine şi faptul că încă din secolul al XVI-lea trecerea de la S a + Dem + Aa spre S* + Dem + A" (şi prin paralelismul cu S a + A", normă generală a limbii române) este sesizabilă în coexistenţa sintagmelor cu A a şi A . Este de reţinut că substantivizarea adjectivului calificativ se face în dialectele sud-dunărene cu ajutorul articolului hotărât, pe când în dacoromână acest procedeu este concurat de utilizarea lui cel (vezi T.D., 1984, p. 536-537 pentru meglenoromână, p. 567 pentru istroromână). Se pot compara următoarele fraze: ar. coapta auyă u Vşa, jâra vgârden u tgărnă mr. cgăpta uyă oyl&i ară vşârde* oy tgărnă dr. copţii struguri îi iau, iar pe cei verzi îi refuză De altfel, în aromână aţei (aestu) poate lipsi, dacă nu este exprimat substantivul determinat, sintagma Dem + Aa fiind în variaţie liberă cu utilizarea numai a Aa: aţşă vgardea sau vşărdea. în schimb, ori de câte ori substantivul este exprimat, sintagma conţine obligatoriu Dem: auya ţea vsardea. Faptul se explică prin aceea că Dem reia substantivul şi este mai legat de el, sintactic şi semantic, decât de adjectiv, de aceea am considerat prezenţa substantivului ca redundantă, şi nu a articolului hotărât la adjectiv, cum se afirmă de obicei. în aromână poziţia adjectivului articulat enclitic este consolidată de mai mulţi factori decât în dacoromână, fapt ce poate explica persistenţa lui în aceste sintagme: în cea mai mare parte a cazurilor, adjectivul precedă substantivul când funcţia sintactică cere prezenţa articolului hotărât (fapt existent în franceză, italiană, spaniolă, dar şi în limba macedoneană); substantivizarea adjectivului se face cu articolul hotărât enclitic; superlativul relativ se exprimă cu ajutorul articolului hotărât enclitic. Toate aceste trăsături morfosintactice ale aromânei au consolidat prezenţa Aa în construcţia pe care am analizat-o. Explicaţiile date de Hasdeu, prin prototipul daco-epirot, ale aşa-zisei „reduplicări" şi „triplicări" a articulării în română şi similitudinile stabilite cu albaneza nu sunt plauzibile, mai ales ţinând seama că albaneza are alt sistem de articulare a adjectivelor şi un morfem - marcă de gen şi număr pentru adjective (i pentru masculin singular, e pentru feminin singular, te pentru ambele genuri la plural, indiferent de prezenţa sau absenţa articolului hotărât) - care este de multe ori confundat cu un articol. 4. în ceea ce priveşte articularea hotărâtă a adjectivului calificativ în aromână, se pot formula următoarele concluzii: a) aţei /aestu se comportă ca articole demonstrative în construcţiile analizate şi pot fi considerate articole definite cu morfeme discontinue; b) sintagmele (Sa) + Dem 4- Aa sunt vechi în limba română şi se păstrează în dialectele sud-dunărene (cu deosebire în aromână) datorită sistemului morfo- DETERMINAREA ÎN AROMÂNĂ 45 sintactic al articulării definite a adjectivului calificativ, asemănător limbilor romanice apusene; c) articularea definită a adjectivului calificativ în formele de superlativ relativ este o trăsătură romanică, pierdută de dacoromână. BA = Benzi din Arhiva Institutului de Fonetică şi Dialectologie „Alexandru Rosetti" din Bucureşti. Boiagi, 1813 — Mihail G. Boiagi, Gramatică română sau macedo-română, Viena (reeditată de Pericle Papahagi, Bucureşti, 1915 şi de V. G. Barba, Freiburg i. Br., 1988). Bourciez, 1956 = Edouard Bourciez, Elements de linguistique romane, quatrieme edition, Paris. Busetti, 1933 = P. Antonio Busetti, Grammatica albanese, seconda edizione interamente rifatta, Scutari. CADE = I. Aurel Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească", Bucureşti, 1931. Capidan, 1932 = Th. Capidan, Aromânii Dialectul aromân. Studiu lingvistic, Bucureşti. Caragiu Marioţeanu, 1975 = Matilda Caragiu Marioţeanu, Compendiu de dialectologie română (nord- şi sud-dunăreană), Bucureşti. Coteanu, 1981 = Ion Coteanu, Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la 1860), Bucureşti. DDA, 1974 = Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, ediţia a H-a augmentată, Bucureşti. Densusianu, 1914-1938 = Ov. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, II. Le XVF siecle (ediţie ulterioară de J. Byck, Bucureşti, 1961). D. R., 1977 = Matilda Caragiu Marioţeanu, Ştefan Giosu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Romulus Todoran, Dialectologie română, Bucureşti. Golab, 1984 = Zbigniew Goiab, The Arumanian Dialect of Krusevo in SR Macedonia, SFR Yugoslavia, Skopje. Hasdeu, 1879 = B.P. Hasdeu, O pagină din sintaxa româno-albaneză: reduplicarea şi triplicarea articolului definit, în Cuvente den bătrâni, II (ediţie ulterioară de G. Mihăilă, Bucureşti, 1984, p. 432-479). Ivănescu, 1980 = G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi. Meyer-Liibke, 1908 = W. Meyer-Liibke, Grammaire des langues romanes, I-IV, Paris. Niculescu, 1965 = Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române, Bucureşti. Niculescu, 1968 - Alexandru Niculescu, Observations sur les demonstratifs dacoroumains provenant du lat. iile, în RRL, XIII, p. 471-480. Niculescu, 1978 = Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, II, Bucureşti. Padioti, 1988= Georgiou Ap. Padioti, Căntiţi armâneşti di-Aminciu, [Atena]. Papahagi, 1905 = Pericle Papahagi, Basme aromâne şi glosar, Bucureşti. Papazisi, 1985 = Zoi Papazisi-Papatheodorou, Ta tragoudia ton vlahon, Atena. Rohlfs, 1967= Gerhard Rohlfs, Grammatica storica della lingua italiana e dei suoi dialetti. Morfologia. 46 MARIANA BARA Rosetti, 1986= Al. Rosetti, Istoria limbii române, I. De la origini până la începutul secolului alXVIJ-lea. Ediţie definitivă, Bucureşti. /. d . Sandfeld 1930 = Kr. Sandfeld, Linguistique balkanique. Problemes et resulMs, Paris, Sandfeld^OIsen, 1936 = Kr. Sandfeld et Hedvig Olsen, Syniaxe roumaine,}. Emploides mots^ ă flexion, Paris. . , Seidel 1940= Eugen Seidel, Zu den Funkticnen des Artikels (Vorzugsweise an rumamscnen, franzosischen, englischen und deutschen Material. Mit einem Excurs uber das Cechische), in BL, VIII,p. 1-179. T.D., 1984= Tratat de dialectologie românească, Craiova. TDM 1987= Texte dialectale. Muntenia, HI, 1987, seria IL Texte şi glosare, 4. Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Alexandru Rosetti" Bucureşti, Calea 13 Septembrie, 13 ION CALOTĂ ELEMENTE SUD-DUNARENE ÎN GRAIUL RUDARILOR DIN OLTENIA Aşa cum am arătat în unele dintre lucrările pe care le-am putut publica până acum despre rudari, în special în rezumatul tezei de doctorat1, subiectul fiind, cum este bine cunoscut, unul dintre tabuurile fostului regim dictatorial, aceştia sunt o categorie distinctă de ţigani care au fost românizaţi în zona Munţilor Apuseni, în procesul extragerii aurului din galeriile subterane sau din nisipul râurilor, motiv pentru care ei mai sunt numiţi şi aurari sau băieşi, cuvinte sinonime în trecut cu acela de rudari, toate trei desemnând aceeaşi noţiune de „spălători de aur", ştiut fiind faptul că termenul rudă, de la care s-a format derivatul rudar, devenit astăzi arhaism lexical, însemna la început „mină metalică auriferă" (cf. Iorgu Iordan, Tautologii toponimice, în „Buletinul ştiinţific al Academiei R.S.R. Secţiunea de ştiinţa limbii, literatură şi arte", tomul I, nr. 1-2, 1951, p. 51; Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, p. 99,51). Cei trei termeni, rudari, băieşi şi, mai ales, aurari exprimă vechea lor ocupaţie de lucrători în minele de aur, meserie abandonată mai târziu, după imigrarea lor în Oltenia, şi înlocuită treptat cu o nouă meserie, cea de lucrători în lemn, albieri, rotari sau corfari. Ţigani ca origine etnică, rudarii au vorbit, desigur, ţigăneşte înainte de a fi adoptat limba română. Abandonarea limbii ţigăneşti s-a petrecut în zona Munţilor Apuseni, unde această categorie de ţigani, rudarii, a fost obligată să muncească în calitate de robi. Aici s-a petrecut românizarea ţiganilor rudari, prin intermediul aurarilor români, de la care ei au învăţat atât meseria de aurari, cât şi limba română, aşa cum se vorbea ea atunci în această parte a ţării. în calitate de vorbitori de limbă română, sub forma graiurilor din sud-vestul Transilvaniei, rudarii au imigrat, pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, în Ţara Românească, coborând de la rhunte spre Dunăre. Apoi, după ce graiul lor românesc cu baza transcarpatică a suferit influenţa graiurilor de tip muntean, o bună parte dintre rudari, albierii şi rotarii, au trecut Dunărea în Bulgaria. Aceştia s-au împărţit în trei grupuri: o parte a continuat drumul spre vest, ajungând în Iugoslavia (caravlahii, dintre care unii au continuat meseria de albieri, fiind numiţi acolo coritari de către sârbi, ei nemaiputându-se numi rudari, fiindcă în 1 Publicată, în 1995, Ia Craiova, cu titlul Graiul rudarilor din Oltenia. dacoroman1a serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 47-51 48 ION CALOTĂ ELEMENTE SUD-DUNĂRENE ÎN GRAIUL RUDARILOR DIN OLTENIA 49 limba sârbă termenul slav ruda a păstrat sensul vechi de mină, iar rudari înseamnă mineri), un alt grup a rămas pe loc în Bulgaria, iar al treilea grup, cel mai numeros, a revenit după un timp în Oltenia şi Muntenia. în rândurile de faţă avem în vedere această ultimă categorie de rudari, albierii şi rotarii care s-au întors din Bulgaria în zona de câmpie şi de deal a Olteniei, pentru interesul ştiinţific pe care-1 prezintă reconstituirea sinuosului lor itinerar. aceste două categorii de rudari, în special slbierii se caracîeizesză prin elemente distincte, atât lingvistice cât şi etnografice, de origine sud-dunăreană, elemente fară nici o explicaţie dacă nu admitem coabitarea pentru o vreme a respectivilor rudari cu popoarele balcanice. Din punct de vedere lingvistic, constatăm existenţa în lexicul graiului lor a două cuvinte împrumutate direct din limba bulgară: carăşcă - carăşc „coţofană" şi paparigă' - paparizsau peperigă ~ peperiz „fluture". Cei doi termeni se folosesc aproape exclusiv pentru noţiunile pe care le denumesc, iar pe de altă parte nu sunt caracteristici nici graiurilor transcarpatice, nici celor olteneşti, neputând fi explicaţi decât ca împrumuturi directe din bulgară. în graiurile dacoromâne, coţofana este denumită printr-o mare varietate terminologică: coţofană, caragaţă, garagaţă, ţarcă, sarcă, ciorcuşă, cioară tărcată, ciorcobară, fraşcă, vraşcă, zaică, gaiţă, ştirică, sarcoi, ţarcoi, scaragaţă, caragaţin, caragaşcă, caracaşcă, căcăraşcă, caţacară, carască (vezi DA, s.v.; ALRII, s.n., h. 692, 693; ALRM II, s.n., h. 505; vezi de asemenea Mihai C. Băcescu, Păsările în nomenclatura şi viaţa poporului român, Bucureşti, I96l,p. 44). Din ALR şi din lucrarea citată a lui Mihai Băcescu, aflăm că termenii formaţi cu prefixul cara - „negru" (de origine turcească) sunt cunoscuţi în estul Munteniei, sudul Moldovei şi Dobrogea, iar DA adaugă şi Transilvania, pentru scaragaţă, garagace. Unii dintre termenii înşiraţi mai sus, precum caţacară, căcăraşcă sunt rezultatul aşa-numitelor accidente fonetice {caracaşcă şi căcăraşcă: metateză). Astfel de accidente s-au putut petrece fie pe terenul limbii române, fie în limba bulgară, de unde termenii au fost împrumutaţi ca atare, căci astfel de forme se întâlnesc şi în bulgară: KâpaKauiKa - KaKapauiKa (KaxapacKa, Kaicapawca), raparauixa - rarapauiKa (vezi Naiden Gherov, Reăiik na bălgarski ezik, voi. I, Plovdiv, 1895, s. v.). Termenul paparigă sau peperigă, sub această formă, dar mai ales sub forma paparugă, apare, în Transilvania şi Banat, cu sensul de „buburuză" (vezi ALR II, voi. III, h. 752; vezi şi Sim. FI. Marian, Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Studiu folcloristic, Bucureşti, 1903, p. 107-108). Sensul de „fluture", cu care termenul apare la rudari, este necunoscut în limba română. El este însă sensul de bază în limba bulgară al unor forme lexicale ca nenepyga, nanapyha, de unde rezultă ca rudarii l-au adus din Bulgaria. (Datele de mai sus au fost culese din arhiva Dicţionarului dialectal bulgăresc, de la sectorul de slavistică al Institutului de Lingvistică din Bucureşti. Vezi şi Naiden Gherov, op. cit, voi. II, Plovdiv, 1899, s.v.) în limba bulgară, ne informează Maxim SI Mladenov, „variantele având terminaţia -yra sunt caracteristice graiurilor bulgăreşti de apus şi de sud, iar variantele celelalte, cu terminaţia -y/ţa şe întâlnesc mai ales în graiurile răsăritene" (vezi Maxim SI. Mladenov, Noţe etimologice, în LR, 1973, nr. 2, p. 124-125). Pe baza acestei informaţii, putem stabili şi zona din Bulgaria de unde au adus rudarii variantele cu r {paparigă, peperigă), cu sensul bulgăresc de „fluture", necunoscut în limba română. Cum e şi firesc, această zonă nu putea fi decât partea limitrofa cu Oltenia, adică nord-vestul Bulgariei, de unde, aşa cum am arătat mai sus, cea mai mare parte dintre rudari a revenit în Oltenia. în sprijinul ideii că rudarii albieri şi rotari au locuit o vreme în sudul Dunării, unde au suferit influenţe bulgăreşti şi turceşti, vine şi clasificarea rudarilor din câmpia muntenească a Dunării în aşa-numiţii turcani, vlahuţi etc. Informaţia în legătură cu această clasificare ne-o dă Ion Chelcea în lucrarea Rudarii de pe valea Dunării (între cursul inferior al Oltului şi Mostiştei), multiplicată la rotaprint, în Comunicările Centrului din Craiova al Academiei, seria etnografică, III, Craiova, 1969, p. 11: „...împărţirea rudarilor în turcani şi vlahuţi vizează apartenenţa lor, oarecum, etnică. Nu e greu să ne dăm seama că e vorba, la fel, de o categorisire a lor înşişi, dar, după provenienţa lor, după sfera de influenţă în care au trăit: grecească, turcească, românească etc. Cei care au sosit mai recent din Cadrilater, spre exemplu, sau chiar din interiorul Bulgariei, mai dinspre Turcia, sau ca o amintire a trăirii lor până târziu sub turci, vor fi numiţi turcani, cum spre exemplu întâlnim în satul Mănăstirea..,". La aceasta adăugăm un argument asemănător, dar de natură lingvistică, din domeniul onomasticii: numele Turâtu, frecvent la albieri, ne trimite spre aceeaşi „sferă de influenţă" turcească, prin care se explică şi un element de etnografie, gurbanul. Trebuie să precizăm că, aşa cum îl practică rudarii, obiceiul este mai apropiat de curbanul turcesc decât de cel bulgăresc, de unde rezultă că a fost împrumutat direct de la turci, căci la bulgari obiceiul are altă semnificaţie, fiind practicat de ziua onomastică, după cum arată Naiden Gherov, op. cit, voi. I, Plovdiv, 1895, s.v.: „Orice bulgar, de ziua onomastică, taie un animal pe care îl împarte la vecini sau îl mănâncă împreună cu ei". Gurbanul este elementul etnografic prin care rudarii albieri şi rotari se deosebesc atât faţă de toate celelalte categorii de ţigani, ba chiar şi faţă de cealaltă categorie de rudari, anume de corfari, cât şi, mai ales, faţa de români. Acest obicei a fost comentat în 1922 de C. Ş. Nicolaescu-Plopşor în articolul intitulat Gurbanele, publicat în „AAivele Olteniei", I, nr. 1, Craiova, 1922, p. 35-40. 50 ION CALOTA El este practicat de popoarele balcanice, care l-au împrumutat de la turci, iar aceştia, la rândul lor, din mitologia ebraică. Termenul curban îşi are originea îndepărtată în mitologia ebraică, unde însemna „daruri în bani făcute lui Dumnezeu", de unde a trecut la musulmani, cu sensul de „sacrificiu, jertfă", deoarece aceştia din urmă au înlocuit darurile în bani cu sacrificarea de animale, în special miei (cf. Encyclopedie universelle. Dictionnaire des dictionnaires, tome III, s.v.; Nouveau Larousse Mustre. Dictionnaire universel encyclopedique, tome III, s.v.; Larousse du XX-e siecle, tome II, Paris, 1929, s.v.; Grand Larousse encyclopedique, tome III, Paris, 1961, s.v.). La noi cuvântul curban a pătruns pe două căi: mai întâi prin turcă, având sensul de Jertfa", constând din sacrificarea unui miel, însemnând, în acelaşi timp, însuşi animalul sacrificat, iar apoi prin rudari, în varianta fonetică gurban, cu primul sens, rudarii aducând şi obiceiul din sudul Dunării, unde I-au împrumutat direct de la turci. Fără să fi fost împrumutat şi obiceiul desemnat, cuvântul corespunzător a pătruns la noi în diferite variante fonetice: curban, corban, gurban. Varianta cu fonetismul g, gurban, este caracteristică rudarilor. Obiceiul este conceput de rudari ca un sacrificiu, ca o jertfa adusă sfintelor (numite şi milostive, frumoase, coconite, bune), pentru însănătoşirea cuiva damblagit, luat din sfinte, sau pentru menţinerea sănătăţii cuiva care a avut aceeaşi suferinţă, dar s-a vindecat, făcând gurbanul în semn de mulţumire şi recunoştinţă faţă de sfinte. * Stituaţiile în care rudarii apelează la sfinte s-au extins de la paralizia diferitelor membre până la simpla durere de cap, intrând în tradiţie, practicându-se anual, fie de Sf. Gheorghe, fie de înălţare, socotite calendaristic pe stil vechi. Jertfa constă în sacrificarea unui miel alb, culoarea albă simbolizând puritatea, nevinovăţia, candoarea, într-un loc de asemenea curat, neumblat, într-o poiană verde, în pădure. Curate, atât fizic cât şi moral, trebuie să fie şi persoanele care iau parte la gurban. Rudăreasa spală totul în casă sau în bordei înainte de gurban, toată lumea se îmbăiază, în credinţa că altfel îi poseşce. Mielul se înjunghie deasupra unei gropi în care se scurge sângele şi în care apoi se îngroapă maţele, oasele şi tot ce rămâne în urma praznicului. Mielul se pregăteşte întreg într-un singur fel: fie fript, fie fiert. Măruntaiele se scot, se fierb puţin şi apoi se introduc înapoi în burta mielului, care se coase cu aţă. Astfel pregătit, mielul se pune într-o frigare mare de lemn, aşezată pe două crecăni lângă un foc mare. în felul acesta se frige mielul întreg, răsucind mereu frigarea în jurul focului, în cele două crecăni, şi stropind mielul din când în când cu saramură, cu ajutorul unui mătăuz făcut dintr-o creangă verde cu frunze, până când mielul se rumeneşte „ca dosu dă vioară". Astfel pregătit, mielul se frânge, se rupe în bucăţi aburinde, care se întind pe o masă improvizată din crenguţe cu ELEMENTE SUD-DUNĂRENE ÎN GRAIUL RUDARILOR DIN OLTENIA 51 frunze verzi, aşezate pe iarbă, iar în extremitatea de apus, cu faţa spre răsărit, lângă o masă mică, rotundă, cu trei picioare, făcută tot de rudari, un bătrân rosteşte dezlegarea, momentul cel mai important al gurbanului, cu următorul text: „Voi sfintelor, bunelor, coconitelor, veniţi lin ca apa şi dulce ca mierea şi v-aduceţi aminte de (cetăţeanu-ăla, cum îl cheamă, numele lui, care-1 are mielu), să-i daţi znaga şi puterea şi vârtutea în corpu lui, în mînile lui, în picioarele lui, că vă prăzniceşte din an în an c-un berbece gras, c-o bute cu vin, c-un cuptor de pâne, amin!"2. Această rugăciune se spune de trei ori, în care timp bolnavul stă cu mâna dreaptă pe piept şi apoi mănâncă limba mielului, după care începe praznicul propriu-zis, ospăţul, cu friptură de miel şi cu vin. Când le vine rândul să bea, mesenii spun: „Ce-a urat ai bătrîni, să fie deplin!", iar cel cu praznicul le răspunde: „Amin!" Astfel se petrece până seara târziu, iar la terminare, tot ce a rămas neconsumat se aruncă în groapa deasupra căreia a fost tăiat mielul. Aşa se desfăşoară gurbanul la Pârâieni, jud. Vâlcea. în comunităţi mai mari de rudari, spre exemplu la Băbeni, jud. Vâlcea, sau la Filiaşi, jud. Dolj, unde în acelaşi zăvoi sau în aceeaşi pădure fac gurbanul mai mulţi rudari, se aduc şi lăutari şi se încinge hora, cu jocurile caracteristic rudăreşti, desfăşurate într-un ritm de o deosebită vioiciune bărbătească. Aceasta este, pe scurt, desfăşurarea gurbanului. După cum se vede, este un obicei cu un ritual deosebit, necunoscut poporului nostru, cu toate că, în desfăşurarea acestui ritual, există o serie de elemente caracteristice şi mitologiei româneşti. Astfel, sfintele invocate la gurban sunt comparabile cu ielele noastre, acele fiinţe imaginare, cu puteri nefaste, numite eufemistic cu vorbe ca frumoasele, milostivele, bunele, mândrele, dânsele, ielele, pentru a le îmblânzi. Credinţa în vindecarea suferinţei este caracteristică şi poporului român. în mare măsură, mai ales în rugăciune, care are aproximativ o formă fixă, gurbanul se aseamănă cu descântecele noastre. Elementul comun al acestor două practici îl constituie tocmai credinţa fermă în vindecarea suferinţei, o autosugestie asupra căreia individul se concentrează, iar efectele terapeutice nu întârzie să se arate, în multe cazuri. Acţiunea acestui procedeu terapeutic este aşadar de natură psihică, gurbanul fiind astfel la rudari o formă a psihoterapeuticii empirice. Craiova, Calea Bucureşti, bl. 10 E, ap. 3 2 Am literarizat textul, neflind nevoie, pentru demonstraţia noastră, de transcrierea fonetică. MARINA CIOLAC CU PRIVIRE LA BIDIALECTALISMUL UNOR VORBITORI AROMÂNI DIN ROMÂNIA Chestiuni preliminare Consideraţiile care urmează se bazează pe analiza corpusului de texte cules în cursul a cinci anchete de teren de la locuitori aromâni din România aparţinând celor două tipuri principale de graiuri: Jarşerot/grămostean. Anchetele au fost întreprinse la generaţii diferite de informatori de ambele sexe, după cum urmează: - 1968 -fârşeroţi de vârstă medie şi bătrâni plecaţi din Pleasa (Albania), înregistraţi în aromână de N. Saramandu la Palazu Mare (judeţul Constanţa), la aproximativ 45 de ani după venirea acestora în România; - 1974 - grămosteni din Livezi (Grecia) aparţinând generaţiei vârstnice şi medii, anchetaţi în aromână şi dacoromână de B. Cazacu şi N. Saramandu în Bucureşti (tot la aproximativ 45 de ani de la stabilirea în România); -1986 - fârşeroţi vârstnici din Pleasa (Albania), înregistraţi în aromână de N. Saramandu în localitatea Pipera (sectorul agricol Ilfov), după aproximativ 60 de ani de existenţă pe teren dacoromânesc; -1986- elevi aromâni, în majoritate fârşeroţi (între 8 şi 15 ani), din Pipera (născuţi în România), anchetaţi (oral şi în scris) în aromână şi dacoromână de Marina Ciolac şi Margareta Chioreanu; -1987 - copii de aceeaşi vârstă cu cei din ancheta anterioară, în majoritate grămosteni, din localitatea Voluntari (Sectorul Agricol Ilfov), cercetaţi (în condiţiile expuse mai sus) de Marina Ciolac şi de Margareta Chioreanu. Excerptarea şi evaluarea comparativă (în funcţie de mai mulţi factori sociolingvistici) a datelor culese în cursul acestor anchete a permis (în ciuda eterogenităţii corpusului) desprinderea a două categorii mari de concluzii. Prima categorie, vizând stadiul şi perspectivele aromânei pe teritoriul dacoromânesc, a fost abordată în cadrul unui articol din FD, X, 1991. La cea de-a doua grupă de concluzii, privind dinamica şi sensul de evoluţie a bidialectalismului aromână/dacoromână, ne vom referi sumar în cele ce urmează. DACOROMANIA serie nouă, 11, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 53-60 ■ 54 MARINA C10LAC 1. Precizări terminologice Desemnăm prin bidialectalism [= Bd] folosirea alternativă de către un locutor a doua dialecte, subordonate fie aceleiaşi limbi (- Bd intern), fie la două limbi diferite (- Bd extern). în cazul special al limbii române se poate vorbi şi de un bisubdialectalism [= Bsd] (intern sau extern), constând din folosirea alternativă a două graiuri (ale aceluiaşi dialect sau, respectiv, a două dialecte diferite) de către un locutor. Prin diglosie [= D] desemnăm aici folosirea alternativă şi complementară, în funcţie de tipul situaţiei de comunicare, a două variante lingvistice de rang şi cu statut sociocultural şi funcţional diferit: dialect (grai) / „limbă" literară. (Cele două tipuri de variante lingvistice pot aparţine aceleiaşi limbi (= D internă) ori unor limbi diferite (- D externă)', în cazul special al aromânei ne-am referit -în articolul Despre stadiul şi perspectivele de evoluţie a două graiuri aromâneşti din România (FD, X, 1991) - şi la un tip de „microdiglosie" internă ce s-ar putea dezvolta în cadrul aromânei. 2. Observaţii pe baza materialului 2.1. Ancheta din 1974, întreprinsă la grămostenii adulţi din Bucureşti a fost axată, în mod special, pe probleme ale Bd. Anchetatorii au urmărit, în principal, să constate influenţa a doi factori extralingvistici (respectiv, vârsta şi sexul informatorilor) asupra gradului de dezvoltare a Bd aromână/dacoromână. Cei patru subiecţi anchetaţi (doi bărbaţi şi două femei) aparţin aceleiaşi familii şi reprezintă informatorii V, VI, VII şi VIII. Protocolul de anchetă a cuprins: a) reproducerea de către informatori (întâi în aromână şi apoi în dacoromână) a basmului Luplu cu vulpea (cf. Pericle Papahagi, Basme aromâne şi glosar, Bucureşti, 1905, p. 104-106) (povestea le-a fost iniţial citită în aromână de către un locutor nativ: N. Saramandu); p) texte libere (amintiri) redate succesiv în ambele dialecte; y) conversaţie dirijată (inclusiv de natură metalingvistică (în aromână şi, respectiv, în dacoromână). în condiţiile de anchetă nu a intervenit nici o schimbare pe parcursul desfăşurării acesteia. (1) Excerptarea corpusului a pus în evidenţă faptul că nivelul Bd activ este puternic influenţat de factorul vârstă şi, într-o măsură considerabilă, la generaţia vârstnică, de parametruLvex: Informatoarea VII (fară şcoală, casnică), având relaţii sociale reduse în afara grupului de locutori aromâni, utilizează cu precădere dialectul matern. Bd-u\ informatoarei este mai degrabă pasiv, dat fiind că repertoriul său verbal în dialectul secundar [= dr. ] este extrem de redus. a) Exprimarea sa în aromână este presărată cu relativ puţine elemente dacoromâneşti, majoritatea acestora fiind de natură lexicală (şcoală = ar. scolie sau scuip; grădiniţă = ar. - ; vorbescu = ar. zburăscu etc.); acestea sunt (după BIDIALECTALISMUL UNOR VORBITORI AROMÂNI DIN ROMÂNIA 55 cum se vede) fie elemente curente, fie termeni fară corespondent în aromână. b) în dacoromână informatoarea VII nu a reuşit să se exprime cursiv, găsind cu greu corespondenţe în dialectul secundar. Relatarea sa se prezintă mai curând ca un text aromânesc, presărat numai cu câteva elemente dacoromâneşti, ca de exemplu: ocurenţa pronumelui de politeţe (dumn$atâ\ perfectul compus al verbelor (în locul perfectului simplu din aromână), conjuncţia dacă (ar. mă) şi câteva fapte fonetice (c^aj- ar. ţj-ai jej, vb. = ar. Tţai zice = ar. mere (în 40 % dintre ocurenţele acestui termen), ca o reacţie hipercorectă la pronunţarea palatalizată a consoanei iniţiale în aromână (mre sau lipire -V, VI); - câteva situaţii de închidere a lui e la i (di „de", trioă „trecea") sau de eliminare a vocalei -/, respectiv, -ă din conjuncţiile şi, să (şi chiar a lui -e din forma dacoromânească a pronumelui reflexiv se) înaintea unui cuvânt care începe cu o consoană: ş-s-a dus, s-se-ducă, s-fâce (VI); BIDIALECTALISMUL UNOR VORBITORI AROMÂNI DIN ROMÂNIA 57 - o ocurenţă a articolului hotărât masculin (-lu - VI), (luplu - VI), o anumită stângăcie în exprimarea vocativului (cumj-aipus numele/vulpea? ~ VI, trăsătură evidentă şi la subiectul VII); acordarea la plural a verbului cu substantivul colectiv lumea (au sărit toată lumea acolo - VI). Se mai cuvine precizat totodată că nu toate elementele dacoromâneşti folosite de informatorii V şi VI aparţin variantei literare: alături de fapte fonetice si morfosintactice din graiul muntenesc (preotesii [ei] s-a împrietenit) am excerptat şi fapte din dacoromâna vorbită curent, mai exact din varianta sa populară (lupu, preotu, drumu, numele lu finu, gura la sac, pe dnimu care a l#ăt-o, conjuncţia că să în loc de să etc). Prezenţa acestor elemente dacoromâneşti neliterare dovedeşte că (în ciuda unei timide încercări a locutorului VI de a recurge la cuvinte sau expresii „mai elevate" în prezenţa unor interlocutori „distinşi" [=A]: vulpea a fost... cum săspun/ invitată că să... să boteze//; în fine s-au lyat la cartă) nici la informatorii care stăpânesc bine dialectul secundar Bd nu este însoţit de o D activă dezvoltată. 2. 2. Anchetele din 1968 (Palazu Mare) şi, respectiv, 1986 (Pipera), întreprinse la farşeroţii adulţi pleasoţi (= originari din Pleasa, Albania), au avut drept scop cunoaşterea graiului şi înregistrarea de texte dialectale. Prin interpretarea datelor din perspectivă sociolingvistică ne-am propus să relevăm consecinţele bidialectalismului aromână/dacoromână asupra exprimării locutorilor în graiul matern. Principalii factori de variabilitate pe care i-am avut în vedere au fost: sexul informatorilor (în cadrul fiecărei localităţi) şi durata diferită a bidialectalismului (cele două anchete fiind întreprinse la o distanţă de 18 ani), la aceasta adăugându-se, în cazul informatorilor anchetaţi mai târziu (Pipera - 1986), stabilirea în zona de influenţă a Capitalei (fapt ce a stimulat, desigur, presiunea sistemului dacoromânesc asupra dialectului primar). Am excerptat texte provenite de la următorii informatori: 1968, Palazu Mare, [P.M.] - V, VI, VIII, şi Vffl2; 1986, Pipera [=P] - VII,, VII2, VII3 şi VIII. Evaluarea corpusului a relevat faptul că informatorii bărbaţi din ambele comunităţi cercetate se dovedesc mai conştienţi de necesitatea utilizării alternative, complementare, a celor două dialecte. Această concluzie se întemeiază pe constatarea că cele mai numeroase autocorectări spontane ale unor interferenţe din dacoromână au fost înregistrate la locutorii de sex masculin: nă pătăţim [k] păspîndim (Vm2, P.M.), un obiâey[k] adeti (VIII,, P.M.), la rînd [k] apăda tuţ (VIII2, P.M.), nlcisQăpe [k] tu JgjMjf ar)2- Comutările la dacoromână apar cu precădere în textele narative (a) ce constituie transpuneri în aromână ale unor povestiri receptate de copii în dacoromână (de exemplu în redarea unor fragmente din opera lui Ion Creangă): = „[...] fişată aii moâşj ipâ p$a [r] pga/ slută/ [C] baba sărgă cu gura [...] că nu âre nevoje de aşa... fată rţalT 2 Am notat între paranteze rotunde: iniţialele elevului, sigla (în cifre romane), clasa (în cifre arabe), localitatea, tipul textului şi idiomul în care ar trebui să aibă loc discuţia sau relatarea. = - [A: păi nu povesteşti în macedoneşte ?] - oh! [k] ipâ figâta aii bâbi[/ [...] tupţgâ fusi/ [...] //" (S.L., 1,4, P, a, ar.). = „aiişlu tfâsi câ va-i spunâ a afen-su^ [C] câre jerâ un bun gospodar în sat IT (T.M., I, 7, V, a, ar.). Mult mai frecvente însă decât trecerile efective de la aromână la dacoromână sunt numeroasele interferenţe ale celor două sisteme lingvistice, care creează adesea impresia relatării într-un „idiom mixt". „Dacoromânizarea" exprimării aromâneşti este vizibilă la copii în toate categoriile de texte înregistrate (inclusiv în acelea în care sunt descrise obiceiuri, mâncăruri tradiţionale, relaţii dintre membrii familiei etc): = „z-diiţi lăutărlul şi-i ia pi naş dg-acloţi// Y^i şi-autocârlul ş-fug cu mir&âsa ş-cu gineri [£] cu ginerică la bâsgâricâ//" (Z.C., II, 3, V, P, ar.). = „m-apuc iey s-adâr mîrjcârj/ curăţ cartofii/ îi tai ş-apoi punV caiinlu la Woc/ punulei[...]/r(B.C.,I,4,V,p,ar.>). - „şi sor-aţ£â nică jrâ ca un fel dj translator/între noi daiţlj// dapoia mi-apucâi si-n scriy/ jrâm fgârte revoltată/ pi sora mai mari//" (G.C., I, 8, V, P, ar.). Se mai cuvine precizat totodată că aromâna vorbită de elevii anchetaţi diferă de aceea folosită de locuitorii adulţi (vezi Marina Ciolac, Despre stadiul şi perspectivele de evoluţie a două graiuri aromâneşti din România, în FD, X, 1991). La copiii fârşeroţi este, de asemenea, mult mai evidentă decât la generaţiile medie şi vârstnică preluarea unor trăsături lingvistice din graiul grămostean (articularea în -lu, pronunţarea muiată a lui ş, închiderea lui ă neaccentuat la î), ca urmare a bisubdialectalismului (farşerot / grămostean) dezvoltat pe teritoriul României. b) Exprimarea în dacoromână Copiii bidialectali anchetaţi se exprimă în dialectul secundar cursiv şi fără dificultăţi. Comutările de la dacoromână la aromână sunt practic inexistente. Am înregistrat numai un număr relativ scăzut de interferenţe aromâneşti (care se dovedesc mai numeroase în exprimarea orală decât în scris). Se constată un progres la copii (o dată cu înaintarea în vârstă) în ceea ce priveşte însuşirea dacoromânei utilizate în mediul în care trăiesc (respectiv, a graiului muntenesc şi a variantelor familiară şi populară). Nu acelaşi lucru se poate afirma însă despre selectarea exclusivă a elementelor literare în contexte formale de comunicare: şi la elevii clasei a VlII-a am înregistrat frecvent în situaţia de anchetă fapte de tipul celor de mai jos: nepâtă-su, âa, ăia (M.M., II, 8, P, a), acolo-şâ (M.G., H, 8, P, a), âa micu (B.H., H, 8, V, a), măte-fizică (B.H., II, 8, V, ylpoa să mpărgă (T.N., I, 8, P, p), fratele lu âa (M.M., II, 8, P, a), nu mai se bâte (M.M., D, 8, P, a), mai am decft un frate (S.M., II, 8, V, y) etc 60 Astfel de elemente dovedesc că, deşi în plin proces de formare, diglosia nu este încă suficient dezvoltată la aceşti elevi în momentul absolvirii şcolii generale. 3. Concluzii Iniţial pasiv în dacoromână, ZW-ul locutorilor aromâni stabiliţi în România este astăzi (la toate generaţiile) activ în ambele idiomuri. Deplasându-şi însă, la copii, centrul de greutate spre dacoromână (în care se formează şi funcţionează diglosia), Bd aromână/dacoromână va deveni treptat preponderent pasiv în idiomul primar (aromânesc). în stadiul final extrem, locutorii urmează să ajungă unidialectali (renunţând la aromână) şi (mai mult sau mai puţin) diglosici în dacoromână. Momentul acesta poate fi mult amânat prin cultivarea unei atitudini subiective corespunzătoare (o fidelitate lingvistică eficientă şi activă) faţă de ambele dialecte, atitudine ce trebuie susţinută de perpetuarea şi revigorarea elementelor din sistemul etnocultural aromânesc. Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Alexandru Rosetti" Bucureşti, Calea 13 Septembrie, 13 SIMION DĂNILĂ REFLEXE ALE GENITIVULUI DIALECTAL ÎN ONOMASTICA BĂNĂŢEANĂ 1. S-a remarcat de către dialectologi că ceea ce individualizează graiurile bănăţene sub aspectul flexiunii cazuale este frecvenţa tuturor modalităţilor de realizare a cazurilor oblice1. Astfel, exprimarea sintetică şi cea analitică a genitivului coexistă în subdialectul bănăţean (dar fenomenul acesta este propriu, în proporţii diferite, şi altor graiuri dacoromâne şi, în general, limbii vorbite). în articolul de faţă ne propunem să urmărim doar unele aspecte ale genitivului sintetic feminin reflectat în onomastica bănăţeană. 2. Cum în româna contemporană genitivul analitic cu articolul proclitic lui tinde să ia locul celui sintetic (cu articolul enclitic), îndeosebi la numele de persoane masculine2, utilizarea în limbajul locuitorilor din Belinţ TM, spre a ne referi la un grai pe care îl cunoaştem bine, a genitivului denumirii în forma lui sintetică, la nume de persoane de genul feminin sau de genul masculin cu aspect feminin, de către vorbitorii mai în vârstă sau de către cei ce imită, dintr-un motiv sau altul, graiul de altădată, pare atât de desuetă, încât stârneşte adesea ilaritate (lui Iordan, Top. rom., p. 487, construcţiile sintetice de felul acestora, aflate în structurile toponimice personale, îi apar ca arhaice). Cu toate acestea, onomastica bănăţeană (şi nu numai aceasta, desigur3) 1 Tratat de dialectologie românească, Craiova, 1984, p. 258. 2 AL Graur, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968, p. 160; pentru aspectul diacronic âl problemei, vezi Al. Graur, Articolul hotărât la numele de persoane româneşti, în SCL, XVII, 1966, nr. 1, p. 19-25; Rodica Bogza-lrimie, Despre unele caracteristici flexionare ale numelor de persoană în limba textelor din secolul al XVI-lea; Galina Ghiţu, Particularităţi arhaice bănăţene; Paula Diaconescu, Declinarea cu articol proclitic a substantivelor proprii, nume de persoană, în limba română, toate în Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, 1965 (1966), p. 69-72, resp. 296 şi 171-175; Dragoş Moldovanu, Aspecte ale interpenetraţiei sistemelor toponimice: toponimele descriptive cu articol definit proclitic, în voi. Profesorul Gavril Istrate la 70 de ani, Iaşi, 1984, p. 295-311; Manca Pietreanu, Consecinţe morfologice ale raportului dintre mumele proprii şi numele comune, în SO, IV, p. 54-60; I. Rizescu, Observaţii asupra sufixului antroponimic -ese, în SCL, XXVI, 1975, nr.5, p. 539-541. 3 Cf. Puiu Filipescu, Particularităţi regionale de limbă în entopice şi toponime din valea Zeletinului (judeţul Bacău), în AnL, XXX, 1985, p. 329. DACOROMÂN/A serie nouă, 11, 1996-1997; Cluj-Napoca, p. 61-68 62 SIMION DĂNILĂ REFLEXE ALE GENITIVULUI DIALECTAL 63 cunoştea, până nu de mult, cu precădere asemenea construcţii, căci, „potrivit factorului tradiţie, graiurile populare pot păstra un timp mai mult sau mai puţin îndelungat şi formele articulate cu articol enclitic la substantive pentru care, în limba literară, s-au impus formele cu articol proclitic"4. 2.1. Am putut urmări asemenea forme la Belinţ - pentru antroponimie - pe baza a două conscripţii întocmite pentru uz personal: prima - de prin 1907 - de către un slujbaş al primăriei, a doua - din 1930 - de către un funcţionar al poştei locale. Ambele înregistrează, pe lângă prenumele şi numele de familie, şi supranumele - în multe cazuri la genitivul sintetic (forma populară). Dăm în paranteze rotunde, spre comparaţie, supranumele din 1930, acolo unde este cazul: ArmanchiKArmanca, nf B, sec. XVIII - XIX, Binchii, azi Binca, nume cunoscut în onomastica bănăţeană (cf. poezia lui Victor Vlad Delamarina, Scrisoarea Bincii), Briii (Bria) (cf. Pătruţ, Nume, p. 85), Catitii (Catiţa şi Catiţii) Floria, desemnând pe fiul femeii numite Floare).„Adăogarea lui -a ar avea în cazul acesta un motiv asemănător cu cel din limbile iberice: tocmai la bărbaţii numiţi după mamele lor ar fi explicabilă intenţia batjocoritoare redată prin «feminizarea» lor" (DR, II, p. 698). Nu este locul să discutăm aici valabilitatea acestei teze. Am vrut doar să arătăm că genitivul numelor proprii a fost luat în calcul ca posibilă sursă etimologică pentru anumite nume de persoane. Noi nu ne îndoim că, pe lângă clasele de antroponime terminate în -iu stabilite de Pătruţ, Nume, p. 99-1048, există şi una care se bazează pe 7 Categoria antroponimică discutată aici se întâlneşte şi în alte părţi locuite de români. De pildă, Ştefan Pasca, Nume, o comentează în introducere (p. 117), unde dă şi o listă a numelor de familie respective. Multe altele însă apar în cuprinsul lucrării: Bully 1722 (sub Bălea /Bâlea), Bărăngii, sprn. e- e: nfam Ferche (Tel. TM, p. 176) provine dintr-un Ferchii, pe care îl regăsim în Ferchiu, vezi supra; sprn. Meche (B) figurează în caietul din 1930 în forma Mechii, explicabilă printr-un Meca (DOR, p. 320); nfam Veche (B), consemnat în 1930 Vechii,< Veca, hip. de la Raveca (Pasca, Nume, p. 312), nf întâlnit în protocoalele bisericii din Belinţ în sec. XVIII - XIX. 3.1. Structurile toponimice formate din entopic şi antroponim feminin sau masculin cu aspect feminin în cazul genitiv, cu articol enclitic, abundă în onomastica de pe întreg teritoriul ţării. Enumerăm câteva, cu titlu informativ, din onomastică bănăţeană: DTB, II: Calea Dabii (p. 2), Câmpu Mărimi (p. 75), Cleanţu Drichii (p. U) Machtlos, Eggihardesbach > Eckhards, Burkardsdorf> Burkards; A.M. Skljarenko, Typologischer Vergleich einfacher Toponyme (am Material von slawischen, germanischen und romanischen Sprachen), în „Namenkundliche Informationen" nr. 35, 1979, p. 8. în engleză: Saint George's, localitate din Grenada, Saint Blănarilor, genitive sintetice desprinse din sintagme conţinând ca prim termen entopicele strada, aleea etc. O localitate Viilor se află în judeţul Mureş, inclusă în municipiul Sighişoara. Aşa se vor fi format şi structurile cu antroponime pe care Em. N. Bureţea15 le discută în câteva oiconime olteneşti: Corzu, iniţial Corzii şi Corzi (sec. XVI), apoi „satul Corzef (1626) bumbi -nasturi („la mantaua soldăţească")84, Jcehniţă („din pământ, cu lemn") - beci („din piatră, boltit")85, băgeac („la casă")- horn („la moară, la fabrică")8* glonturi („la puşca de soc sau de vânătoare") - puii („la arma militară")87, temelie („la casă") -fundament („adânc, la biserică, la club")88, căldărar, tăblar, meşter („în sat") - tinichigiu („la oraş")89, văcar („paşte vacile oamenilor") -pastuh („la colhoz") - bouar („în munte")90, Dunitru („un om bătrân") -Dumitru („un copil")91. 6. Opoziţia graiuri din Basarabia - alte graiuri româneşti studiate în ALM: hoţ - tâlhari'"(în Transnistria)92, mic - mititel (m reg. Aktiubinsk)93, sac - ţuhal (în Ucraina)94, Mhai - Mihail (în Kirgfiizia) , puţin - puţintel (în Transnistria)96. Corelând toate aceste situaţii, vom constata că numeroase cuvinte dintre cele comentate de informatorii ALM sunt dublu (sau triplu) marcate, ceea ce permite o mai sigură circumscriere a circulaţiei lor în graiurile cercetate şi a valorii lor diatopice şi diastratice. Astfel, ceas (general) are ca sinonim pe oară (marcat: „de la români", dar şi cu alte două mărci: „zic şi tinerii" sau „când se vorbeşte mai îngrijit"97); pepeni, termen „vechi" (ibidem, h. 934), se opune lui castraveţi, care e „pe românie" (pct. 62) şi „îl folosesc tinerii"98 (pct. 9, 37, 62). Cârjă, considerat „românesc", în opoziţie cu paliâcă („moldovenesc", ibidem, h. 201/19), devine „moldovenesc" în opoziţie cu costel („rusesc" şi „mai delicat", 82 Ibidem, h. 180, passim; în pct. 224 taburetcă e „ruseşte". 83 Ibidem, h. 193/233,234 (reg. Kirovograd). 84 Ibidem, h. 252/20. Tot în Bucovina de Nord (pct. 9, 12) „tinerii zic nasturi". 85 Ibidem, h. 284, passim. ""Ibidem, h. 394/211. "'Ibidem, h. 441/34, 146, 187. 88 Ibidem, h. 521/61,86. 89 Ibidem, h. 533/93, 129, 153, 156. 90 Ibidem, h. 328/7. 91 Ibidem, h. 264/26. 92 Ibidem, h. 162/98: „în Moldâvija îi zic hoţ"; pct. 149: „în Băsărâbija zic hof. 93 Ibidem, h. 255/92: tJic e un cuvânt nou, adus de moldoveni, veniţi nu de mult; se zice mai des mititef \ 94 Ibidem, h. 318/98: ţuhal „zic moldovenii din Ucraina; aici i se zice sac". 95 Ibidem, h. 398/146: „tâhăj se zice în Basarabia". 96 Ibidem, h. 64/149: ,puţk e un cuvânt nou, adus din Băsărâbija; se zice mai des puţintel". 97 Ibidem, h. 83, passim. 98 Ibidem, h. 147', passim. pct. 68, ba chiar, probabil ca o consecinţă a acestei ultime mărci, şi „românesc", pct. 194). Steag nu este doar românesc", în opoziţie cu „moldovenescul"/7ag, ci este şi „moldovenesc", „la mort", în opoziţie cu,^sescuf^/ag99. Jcihniţă este şi o construcţie mai primitivă în opoziţie cu beci (din piatră), de unde şi opoziţia cuvânt vechi - neologism, dar, cu fonetismul pivniţă („de la români" şi „spun tinerii"), se opune sinonimului magaz („moldovenesc")100. Bolniţă „se zice moldoveneşte" în opoziţie cu spital „românesc" (şi uneori „rusesc", „spun tinerii", „se zice în Basarabia, nu în Ucraina"), dar tot bolniţă poate fi „rusesc", iar spital „moldovenesc"101; această opoziţie la nivelul idiomului este simplificată în Bucovina de Nord: spital e „pe româneşte", bolniţă „pe ruseşte" (pct. 5), ca şi în sudul Basarabiei: spital („moldovenesc") - bolniţă („rusesc", pct. 179), sau spital („e curat moldovenească") - spital („e pe rusască", pct. 160). Mantale „e cuvânt românesc" (pe care îl „ziceau şi mocanii"), în opoziţie cu scumane „moldoveneşti" (şi „de casă") şi cu şâneluri („militare")102. Brutar este românesc", uneori şi „rusesc", în opoziţie cu kitărl„moldovenesc" sau cu transnistrianul pecari („moldoveneşte şi ruseşte")103. Argat este, pe rând, „românesc" (în opoziţie cu slugă „moldovenesc") şi „moldovenesc" (în opoziţie tot cu Slugă „rusesc")104. Fundament este „termen nou" şi „rusesc", în opoziţie cu temelie („moldoveneşte"), opoziţie dublată şi pe plan etnografic: fundament („adânc, la biserică, la club") - temelie („la casă"); dar chiar şi termenul temelie îl folosesc, în unele puncte, „mai mult cei învăţaţi", cel mai vechi fiind tălpi (care denumeşte o altă realitate etnografică)105. („moldovenesc" şi „la ţară") se opune lui tinichigiu („de când cu românii" şi „meşter la oraş") şi lui jestianic („ruseşte")106. Pîntecărie, treapăd („moldoveneşte") se opune lui diarie (care cumulează mărcile: „aşa ziceau românii", dar şi „tinerii zic aşa", „la spital/doctorii zic aşa", „mai culturni", „după carte") şi lui ponos („ruseşte")107. Mămucă („moldoveneşte") se opune lui bunică („ziceau românii", „zic intelectualii") şi lui babuşca („ruseşte")108. Staroste e, pe rând, „moldovenesc", în opoziţie cu peţitor („românesc"), şi „rusesc", în opoziţie cu sercători 99 Ibidem, h. 218, passim. 100 Ibidem, h. 284, passim. 101 Ibidem, h. 319, passim. 102 Ibidem, h. 320/126,225,226. m Ibidem, h. 329/23,25,42, 60, 95, 103, 125, 161, 162,189. 104 Ibidem, h. 411/39,43, 65, 87, 139. 105 Ibidem, h. 521, passim. m Ibidem, h. 533, passim. 107 Ibidem, h. 774, passim. 108 Ibidem, h. 794, passim. 76 I. A. FLOREA «MOLDOVENESC», «ROMÂNESC», «RUSESC» 77 („moldovenesc")109. Groasă („moldovenesc") şi polojenii („ruseşte") se opun lui gravidă („ziceau românii"), dar şi pe plan sociocultural şi profesional, ultimul termen având şi mărcile: „e un fel de politică", „zic doctorii", „e mai culturno", „e mai frumos, delicat", „după carte", „zic tinerii"110. Cimitir „zic românii", dar şi „e mai culturnic", „zic intelectualii", „zic tinerii", în opoziţie cu ţintirim „moldovenesc"111. Unii informatori apreciază pentru diferiţi termeni vechimi de ordinul deceniilor, ceea ce coincide cu aprecierea acestor termeni ca «româneşti», formulată direct de alţi informatori112. Această frecventă interferenţă de planuri ne permite să stabilim conţinutul noţiunii «moldovenesc» în opoziţie şi corelaţie cu noţiunea «românesc», aşa cum le folosesc informatorii ALM, Deci «moldovenesc» este: a) un cuvânt sau un fonetism popular; b) general răspândit în graiurile cercetate de ALM; c) vechi; d) desemnând adesea o realitate etnografică sau o tradiţie locală, iar «românesc» este: a) un cuvânt sau un fonetism literar în limba română, cu circulaţie recentă în limba scrisă din Basarabia şi propus de lingviştii basarabeni ca formă literară (vezi şi titlul hărţilor); b) cunoscut în unele graiuri (bucovinene sau sudice) basarabene şi cu circulaţie în graiurile (mai ales sudice) dacoromâne; c) în general recent, „de la români"; d) desemnând realităţi etnografice recente, moderne. Cuvintele şi formele «româneşti» sunt acelea pătrunse în Basarabia în perioada interbelică, prin acţiunea administraţiei, şcolii, armatei, asistenţei 109 Ibidem, h. 803/25, 37, 85, 130. 110 Ibidem, h. 813, passim. 111 Ibidem, h. 830/5, 7, 9, 37, 157,220. 112 Astfel, după răspunsul pfhe (ibidem, h. 78), urmează comentariile din pct. 15: „cu vreo 30 de ani în urmă se zicea Mitt\ din pct. 5, 105, 170, 173, 194, 206: „cu vreo 40-50 de ani în urmă se zicea Mtî", din pct. 159: „cu vreo 50-60 de ani în urmă se zicea Jătf\ în alte puncte se constată, iară precizare, vechimea absolută a termenului kitî, ca în pct. 54, 59,61: „foarte vechi", pct. 24,41,86, 139, 156,204: „se zicea tare demult", pct. 17, 19,31,35,36: „zic bătrânii", ori vechimea lui relativă (în comparaţie cu pmi), ca în pct. 113, 118, 141, 143, 148, 152, 163, 187, 188: „e un cuvânt mai vechi". în unele puncte, izolate între graiurile ruseşti, informatorii constată însă că pâine e un termen şi mai vechi decât pită: în pct. 190 ,phi se zicea cu vreo 50-60 de ani în urmă; acum toţi zic IatV\ în pct. 229 ,pîni ziceau unii bătrâni tare demult; acum se zice kitf: în pct. 234 ,p -ni se zicea înainte; acum se zice mai ales J£itî\ Asemenea informaţii ne-af îndreptăţi să credem că pâne a existat demult pe toată întinderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, dar că, lipsit de suportul şi prestigiul limbii literare, acest termen s-a pierdut în concurenţa sa cu termenul regional pită. medicale. Magistratura, înalţii funcţionari administrativi, ofiţerii şi alte cadre superioare erau, cei mai mulţi, din Regat, instrucţia lor fiind românească. Putem aminti, de exemplu, că întreaga promoţie din'1933 a Şcolii Normale de la Craiova a fost „repartizată" în Basarabia. Nu trebuie uitat că în Basarabia şi-au satisfăcut stagiul militar tinerii din alte zone ale României şi că, în schimb, tinerii basarabeni făceau armata în Regat. Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide" Iaşi, str. Codrescu, 2 DOINA GRECU PROBLEME COMUNE ÎN CHESTIONARELE ALRI ŞI ALR II Editarea chestionarelor ALR II (1988) şi ALR I (1989) însoţite, fiecare, de câte un indice al problemelor anchetate, oferă, dincolo de facilităţile legate de consultarea materialului atlasului, posibilitatea unei cunoaşteri corecte şi exacte a inventarului „întrebărilor", a unei evaluări din diverse puncte de vedere a bogăţiei datelor (programate şi neprogramate) din cele două chestionare şi favorizează studierea raporturilor dintre ele. Acest ultim aspect merită încă să fie urmărit, cu atât mai mult cu cât istoricul alcătuirii celor două chestionare, atât cât ne este el cunoscut, evidenţiază un drum deloc lipsit de sinuozităţi. în prefaţa la ALR I/I Sextil Puşcariu, lingvistul care a iniţiat şi a condus lucrările atlasului, relatează că la început i s-a încredinţat lui Sever Pop alcătuirea unui chestionar care „a fost discutat cu de-amănuntul de membrii Muzeului[Limbii Române] în 11 şedinţe şi completat mai ales cu chestiuni care aveau să scoată în evidenţă specificul românesc. în urma acestor adause, chestionarul a ieşit atât de bogat, încât unui singur anchetator i-ar fi trebuit prea mult timp ca să-1 termine într-un număr destul de mare de puncte. De aceea am conceput planul săfacem Simultan două anchete, cu doi anchetatori şi cu două chestionare diferite, în puncte diferite. Din redacţia primă a chestionarului au fost scoase deci chestiunile prea speciale şi au fost păstrate mai ales cele ce se raportau la noţiuni cunoscute de oricine [...]. Restul chestiunilor a format baza celui de-al doilea chestionar, «dezvoltat», pe care 1-a completat D-l Emil Petrovici cu întrebări referitoare la terminologia specială a celor mai diferite aspecte ale vieţii de la ţară şi a realităţilor româneşti" (p. 8). Şi tot Sextil Puşcariu precizează, de data aceasta în prefaţa la ALR II/I, că „uneori au fost trecute intenţionat câteva chestiuni din ALR I şi în ALR II" (p. III) şi-şi ilustrează afirmaţia prin trei exemple pe care Ion Mării, într-un articol apărut în 1989r, le comentează, arătând că două dintre ele „mi sunt bine alese", nereprezentând „o identitate problematică" (p. 142). Ocupându-se, în prima 1 ALR -Din însemnările unui redactor (VI): probleme (- întrebări) lexicale suplimentate în ancheta ALR 11, în CL, XXXIV, 1989, nr. 2, p. 141-146. DA COROMANIA serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 79-84 80 DOINA GRECU PROBLEME COMUNE ÎN ALR I ŞI ALR II 81 parte a acestui articol, şi de existenţa unor probleme comune în cele două chestionare, apărute ca urmare a faptului că pe parcursul anchetei pentru ALR II Emil Petrovici, determinat de specificul chestionarului său, a introdus suplimentar numeroase noi probleme, menite să-i faciliteze desfăşurarea anchetei, Ion Mării subliniază importanţa unei studieri amănunţite a lor: „Prezenţa în număr atât de mare a unor probleme documentate în ambele anchete permite, desigur, realizarea şi a unor hărţi (sau MN-uri) lexicale onomasiologice (neinterpretative şi/sau interpretative) cu o reţea de puncte mult mai deasă, hărţi (sau MN-uri) care, prin compararea (pe care, până în prezent, nimeni nu a realizat-o) răspunsurilor înregistrate, pentru aceeaşi problemă, de către doi anchetatori din localităţi diferite, dobândesc o semnificaţie deosebită din punct de vedere metodologic, constituind, într-un fel, şi un extraordinar examen practic al anchetei cu chestionar, al documentării aceleiaşi probleme lexicale de către doi anchetatori, în localităţi învecinate, al notaţiei fonetice impresioniste etc." (p. 144). Lectura paralelă a Indicilor permite un inventar al problemelor comune celor două chestionare; chiar şi fără o statistică riguroasă, este limpede că ele nu sunt doar „câteva". Existenţa lor are, credem, motivaţii variate. Astfel, se evidenţiază faptul că şi în Chestionarul ALR I există un număr, e drept, relativ mic, de probleme suplimentate, dintre care unele au fost programate spre documentare şi în Chestionarul ALR II Iată câteva exemple: chestiunea [149] „bătătură la degete" a fost suplimentată, din a 27-a localitate anchetată, cu „bătătură în talpă", identică cu problema [2253] din ALR II (= „bătătură în talpă"); din a 70-a localitate anchetată, chestiunii [187] „seară" i s-a adăugat şi o întrebare pentru „noapte", problemă urmărită în ALR II sub nr. [2374]; sub numărul [1258], chestionarul ALR I, în afară de „eu tremur de frig", înregistrează, din a 72-a localitate anchetată, şi „clănţănesc dinţii din gură", problemă similară cu chestiunea [2119] din ALR II („îmi clănţănesc dinţii de frig"); începând cu a 80-a localitate anchetată, sub chestiunea [1300] „traistă", s-a introdus şi „vătale", care figurează şi în ALR II, sub numărul [5915] „vatale, brâgle"; chestiunea [5693] „hoare (paseri de curte)" din ALR II a fost dublată prin introducerea în chestionarul ALR I [993], pe lângă întrebarea pentru „găină, pl.", şi a problemei „hoară (colectiv)", şi anume din a 46-a localitate anchetată. Asemenea situaţii trebuie analizate atent; nu pot fi considerate ca fiind pe aceiaşi plan probleme ca „mă doare la inimă" (suplimentată la chestiunea [122] „inimă" din ALR I) şi „mă doare la inimă (să arate unde)" de sub nr. [2204] din Chestionarul ALR IL Dacă ar fi să se caute o motivare şi pentru suplimentările introduse de Sever Pop, atunci, în mod evident, ea nu poate fi aceeaşi pentru ambii anchetatori ai ALR. Chestionarul ALR I cuprinde spre documentare onomasiologică mai ales noţiuni generale, pentru care interogarea era mai simplu de realizat. Aici nu mai poate fi vorba de stringenţele impuse lui Emil Petrovici de metodologia anchetării, determinate de specificul chestionarului {neputându-se formula o întrebare pentru specie/parte fară a se face apel la g e n / î n t r e g ; vezi Ion Mării, art. cit., p. 143). Chiar şi din exemplele date mai sus se observă că relaţia dintre chestiunea programată iniţial şi cea introdusă suplimentar nu mai este totdeauna atât de direct motivată ca în cazul ALR II, explicaţiile care s-ar putea da părând a fi diferite de la un caz la altul. Uneori, chiar felul în care a putut fi formulată întrebarea pare să fi dus la răspunsuri care să genereze interesul pentru problema suplimentată, ca în cazul chestiunii [1258]; alteori, e posibil ca informatorii să fi oferit date suplimentare care să fi stârnit curiozitatea anchetatorului pentru problema înrudită semantic (vezichestiunea [149]) sau ca modul în care a fost pusă întrebarea să fi dus la o repetată decodificare neaşteptată, care să fi atras atenţia şi să fi determinat suplimentarea (vezi chestiunea [187]). Dacă pentru asemenea situaţii putem face doar supoziţii, ştim cu siguranţă, cel puţin dintr-un exemplu, cum s-a luat hotărârea introducerii în Chestionarul ALR I, pe parcursul anchetei, a unor probleme noi, sub poziţii distincte. In articolul VAtlas linguistique de la Roumanie S. Pop arată: „On a pense qu'il n'etait pas necessaire de mettre dans le questionnaire le mot nas «nez», parce que, selon toute vraisemblance, il est employe et prononce de la meme maniere dans toutes Ies regions roumaines. Mais, dans Ies enquetes que j'ai fait, j'ai pu observer qu'il y a une region etendue dans la pârtie occidentale de la Transylvanie ou Ton emploie, â la place du mot nas «nez» le mot nari (pluriel du nară «narine»). Cette region pourrait etre delimitee par une ligne allant de Satu Mare vers Baia Mare-Cluj-Beiuş-Arad. Aussi cette question, et d'autre encore, ont-elles ete introduites plus tard dans le questionnaire"2. Această problemă, care apare în Chestionarul ALR I sub poziţia [1961], este urmărită şi în ALR II, unde figurează în chestionar sub nr. [2035]. Nu ştim câte din chestiunile comune cu ALR II au fost introduse în Chestionarul ALR I ulterior, dar atrage atenţia faptul că există cinci poziţii, şi anume [1956] „cu ce te ştergi pe faţă?", [1957] „măduvă", [1958] „brăcinar de aţă la izmene", [1959] „toate hainele de pe om cu o vorbă" şi [1960] „leagăn (cum este?)" în dreptul cărora se precizează că au fost introduse începând cu a 6-a (doar chestiunea [1958] cu a 5-a) localitate anchetată. Noţiunile de sub trei dintre ele, şi anume [1956], [1958] şi [1960] sunt urmărite şi în Chestionarul ALR II: [5952] „prosop, şervet", [3313] „aţa cu care îşi leagă izmenele" şi [2657] „leagăn" (fără a se cere însă şi descrierea obiectului). De remarcat că celor cinci chestiuni de mai sus le urmează, ca poziţie, dar fară nici o menţiune, tocmai „nas", despre care am aflat cu certitudine că s-a introdus ulterior. Problemele care sunt grupate 2 RLR, IX, 1933, p. 89-90. 82 DOINA GRECU PROBLEME COMUNE ÎN ALR I Şl ALR II 83 sub întrebările următoare, între [1962] şi [2002], sunt din sfere semantice foarte diferite. Ceea ce atrage atenţia este faptul că, aproape fără excepţie, ele îşi găsesc corespondent în Chestionarul ALR II, chiar dacă într-o formulare relativ identică (de fapt, noi nu ştim exact cum s-a întrebat): [1962] „eu strănut" - [2050] „omul strănută"; [1965] „eu vărs, vomez" - [2107] „vărs (borăsc, vom)"; [1966] „dulce" - [2110] „dulce"; [1967] „dinţii strepezesc" - [2120] „dinţii, când mănânci mult acru, se... strepezesc"; [1968] „omuşor" ~ [2129] „omuşor"; [1969] „eu azvârlu" - [2226] „azvârlu"; [1971] „eu fug (cur, alerg)" - [2236] „cu picioarele alerg"; [1972] „sar" - [2237] „cu picioarele sar"; [1974] „slab, fară putere" - [2272] „slab = fară putere"; [1985] „haine noi" - [4405] „haine noi"; [1990] „strâmt" - [3478] „strâmt"; [1994] „s-a spart paharul" - [4403]"(blidul, paharul) se sparge"; [1995] „eu ucid (sensul)" - [3596] „ucide şi ce înseamnă"; [1997] „eu fac focul dimineaţa" - [3856] „fac focul"; [1998] „zale la lanţ" -[3948] „za (la lanţ), pl"; [1999] „furculiţă" - [3948] „furculiţă, pl."; [2000] „lături (halbe la porci)" -[4121] „lături". Factura diversă a problemelor dintre poziţiile [1962]şi [2002], plasarea lor după chestiuni despre care ştim sigur că au fost introduse pe parcursul anchetei şi gruparea lor înainte de capitolul „verb" par motive suficiente pentru a crede că şi ele au fost adăugate ulterior. De ce tocmai acestea îşi găsesc corespondent, în marea lor majoritate, în Chestionarul ALR II, nu ştim; e greu însă de presupus că în situaţia în care, aşa cum preciza Sever Pop, aproape parafrazându-1 pe Sextil Puşcariu, „Le questionnaire a ete discute chapitre par chapitre dans plusieurs seances du Musee de la langue roumaine et en meme temps a ete complete par des termes importants en usage dans les diverses regions" (art cit., p. 90), ar fi putut trece neobservată o dublare atât de frecventă a unor probleme grupate, deci uşor de controlat. Să mai ţinem seamă şi de faptul că Sextil Puşcariu, într-una din cunoscutele-i rubrici Pe marginea cărţilor3, menţionează că anchetatorii ALR îşi programau munca de teren în aşa fel, încât să poată participa la şedinţele de comunicări de marţea ale Muzeului Limbii Române, şedinţe în care îşi expuneau toate problemele ivite în cursul anchetelor. Mai există, cum a precizat Sextil Puşcariu în prefaţa deja citată a ALRII/I, şi un set de probleme programate de la început pentru a fi comune celor două chestionare. La ele se referă şi Sever Pop, dar fară a preciza vreuna: „Les enqueteurs ont laisse subsister â dessein quelques questions identiques pour connaître certains termes sur un reseau plus etendu" (art cit, p. 91). O deducere a acestui gen de probleme comune pe baza unor argumente cum ar fi poziţia în chestionare şi încadrarea în capitolele corespunzătoare este departe de a oferi certitudini. Cu rezervele pe care le impune o astfel de operaţie, remarcăm că problemele comune pasibile de a se încadra într-o asemenea 3 DR, VI, 1931, p. 506. categorie nu sunt doar „câteva". Ele sunt, de obicei, onomasiologice, dar nu lipsesc nici întrebările terminologice (şi semasiologice) sau morfologice. Cu titlu de exemplu, menţionăm: „copilul care suge (sugaci)" ALR I [83] - „copil de faşă = cocuţă" ALR II [2654]; „eu scrâşnesc din dinţi (când mi-e ciudă rău pe cineva) ALR I [91] - „scrâşnesc din dinţi ALR II [2118]; „zdăriu de iese sânge" ALR I [136b] - „cu unghiile zgârii" ALR II [2189]; „porumb (cucuruz), pl" ALR I [900] - „porumb" ALR II [5122]; „ştiulete" ALR I [903] - „drugă! ştiulete, porumb (păpuşă dezvoltată)" ALR II [5144]; „pănuşi" ALR I [904] -„frunze, pene" ALR II [5145]; „eu mănânc, mănânci, mănâncă, mâncăm, mâncaţi, mănâncă" ALR I [78] - „mănânc, mâne (1-6)" ALR II [4542]; „el a început să mănânce" ALR I [79] - „să mănânce" ALR II [4543]; „zară (la ce se zice?)" ALR I [1820] - „zară (sens)" ALR II [5430]. Fără îndoială, multe probleme onomasiologice pot fi de asemenea exploatate ca fiind comune celor două chestionare, ca urmare a formulării în ALR II a „întrebării" pentru noţiunile de detaliu prin sintagme în care figurează şi termenul care exprimă noţiunea generală, ca de exemplu „deget" ALR I [131] - „degetul mare" ALR II [2184], „degetul arătător" ALR II [2185], „degetul mijlociu" ALR II [2186], „degetul inelar" ALR II [2187], „degetul mic" ALR II [2188]4 Mai există şi categoria problemelor urmărite în contexte mai largi, din care fiecare termen, în măsura în care este înregistrat, poate fi exploatat implicit comparativ cu material din celălalt atlas, ca de exemplu „subsuoară, pl." ALR I [106] - „subsuori mă gâdiV ALR II [2193]. Dar şi aici, între ceea ce s-a programat şi ceea ce s-a realizat efectiv, prin anchetă, pot exista diferenţe adesea marcante, asupra cărora S. Pop a atras atenţia specificând că, alături de exemple facile ca „Ion e foarte deştept" (= chestiunea [247] din ALR I), se înregistrează şi propoziţii care „sous la forme ou elles sont redigees, ne sont pas adaptees au patois du village [...]. L'enqueteur enregistre souvent une phrase qui n'a pas de rapport avec celle du questionnaire, preuve evidente que la phrase de la langue litteraire n'a pas, dans le patois, de correspondant exact"5. Acesta este un avertisment pentru cei care, utilizând materialul ALR, pun fară discernământ semnul egalităţii între problema formulată în chestionar şi un răspuns notat pe fişă, aspect asupra căruia Ion Mării, cel mai bun cunoscător al materialului ALR, a atras atenţia de multe ori. Tocmai datorită acestor deosebiri, menţionăm că semnalările făcute aici se bazează pe ceea ce s-a formulat în chestionar şi nu pe ceea ce s-a realizat în anchetă ori s-a exploatat, selectiv, pentru publicare. Interesul s-a concentrat în 4 Vezi exemple la I. Mării, art. cit, p. 143-144. 5 Art. cit., p. 97. Ideea anchetării în context este reluată de S. Pop şi ilustrată cu exemple şi în articolul Cu prilejul „ Buletinului Atlasului Lingvistic Italian ", în DR, VIII, 1936, p. 168, nota 2. 84 DOINA GRECU principal asupra alcătuirii chestionarelor şi a evaluării (cantitative) a problemelor lor comune. Insistenţa cu care S. Puşcariu şi S. Pop au revenit asupra alcătuirii chestionarelor, a discutării lor (ca şi a problemelor ivite în cursul anchetelor) în şedinţele Muzeului, în permanentele contacte dintre conducătorul lucrării şi cei doi anchetatori, arată importanţa care s-a acordat acestei operaţii şi vine în sprijinul părerii că problemele comune celor două chestionare nu sunt, cel puţin în marea lor majoritate, întâmplătoare. Fără îndoială că şi frecventele drumuri comune şi întâlniri pe teren ale celor doi anchetatori, aşa cum rezultă ele din Jurnalul lui S. Pop, au fost prilej pentru discutarea unor asemenea preocupări. Faptul că dorinţa de a se obţine un material cât mai bogat a fost permanent dublată de sentimentul necesităţii unui control răzbate şi din ideea reluării unor probleme chiar în interiorul aceluiaşi chestionar: „Le questionnaire de l'ALR presente aussi quelques questions repetees deux fois, qu'on a maintenues avec intention, mais â une grande distance Tune de l'autre. EUes permettront au linguiste de constater si le sujet a donne plus tard le meme mot et Ta prononce de ia meme fason. Telles sont les questions: soage «malaxer, faire de la pate» (1669 et 1847), albină „abeille" (1699 et 1886) etc."6. Şi în existenţa unui număr mare de probleme comune celor două chestionare trebuie văzută urmărirea unui control, dar şi a realizării, sub unul dintre aspecte - acela al numărului de puncte anchetate - a principiului complementarităţii celor două atlase „care se întregesc unul pe altul" şi „formează împreună Atlasul lingvistic român", operă care „datoreşte tot atât de mult unuia cât şi celuilalt dintre cei doi colaboratori" (S. Puşcariu, [Prefaţa] la ALR II/I, p. III). Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „ Sextil Puşcariu " Cluj-Napoca, str. Emil Racoviţă, 21 6 S. Pop, art. cit, p. 98. în realitate, în Chestionarul ALR 1 problemele sunt formulate: „Eu sog pâinea (sensul)" sub chestiunea [775] şi „Eu sog pâinea (a-i da o formă),, sub [1847], (numai pentru „albina' problema fiind identică sub ambele chestiuni). Pentru nonidentitatea celor două „întrebări", Vezi I. Mării, art. cit, p. 142. De remarcat că atât „a soage" cât şi „albină" sunt urmărite şi cu Chestionarul ALR II (poziţiile [3996], respectiv [5458]). Interesant este faptul că în exemplele date pentru a ilustra problemele comune celor două anchete nici S. Puşcariu, nici S, Pop n-au ţinut seamă de diferenţa dintre tipul de întrebări terminologice şi cele onomasiologice, deşi în alcătuirea chestionarelor se constată o practică frecventă de urmărire a unui raport între cele două tipuri. Numai aşa se poate explica că ALR I [1772] programează „cârlan şi ce înseamnă", iar ALR II [5332] „cârlană"; ALR I [411] „livadă şi ce înseamnă" - ALR II [6061] „livadă"; ALR I [1776] „mioară şi ce înseamnă" - ALR II [5333] „mioară"; ALR I [938] „nutreţ şi ce înseamnă" - ALR II [5245] „nutreţ"; ALR I [776] „plăcintă şi ce înseamnă" - ALR II [3031] „plăcintă". Şi numărul exemplelor poate fi sporit. VICTOR IANCU PREOCUPĂRI DE DIALECTOLOGIE ÎN SĂPTĂMÂNALUL „GUTINUL" (1889-1890) Hebdomadarul „Gutuiul", „ţliar social, literar şi economic", având ca „redactor răspunzător" pe Gavril Szabo şi ca „editor" pe Gavril Barbul, a apărut la Baia Mare, între 17 martie 1889 şi 26 martie 1890. S-au publicat în total 52 de numere (39 în 1889 şi 13 în 1890), dintre care unul de probă, deci nenumerotat. Gazeta a ieşit la lumina zilei în condiţii grafice neaşteptat de bune pentru acea epocă. Surprinde plăcut şi nivelul de cultură ridicat al mai tuturor colaboratorilor, ca şi limbajul evoluat, plin de culoare şi nuanţat al articolelor. Nici o urmă din împestriţările pe care le combătuse cu mai bine de două decenii în urmă Titu Maiorescu într-un cunoscut studiu-pamflet1. Ortografia este cea în vigoare după 1881 şi pe care Titu Maiorescu a caracterizat-o drept „fonetism temperat de etimologism"2. Preocupările de dialectologie, atâtea câte s-au înregistrat, se încadrează în sfera mai largă a tematicii lingvistice, unde preponderenţa o deţine ceea ce astăzi numim cultivarea limbii. în „Gutinul" s-au publicat 6 articole consacrate chestiunilor de limbă: 1) Graiul românesc din Săagiu de lângă Someş, semnat de E. Bran şi apărut în numerele 6, 7 şi 10; 2) Limba şi cetitul, nr. 12, de Secleşan; 3) Un document român din 1785, nr. 16, articol nesemnat; 4) O privireJugitivăpreste străinismii limbei române, nr. 17-18, de P. P. Petrişor; 5) Originea numelui ţdrei de sub coroana Austriei „Bucovina ", nr. 19, autor V.B.; 6) Răspuns la câteva întrebări din Gestionarul Dlui B.P. Hasdeu pentru adunarea datelor privitore la limba română, nr. 28-31, autor E. Bran. După cum se vede şi din titluri, două dintre aceste articole, primul şi ultimul, sunt consacrate exclusiv unor probleme de dialectologie. în alte două (în al doilea şi în al patrulea), dialectologia este implicată marginal3. 1 Limba română in jurnalele din Austria (publicat în 1868), în Critice, voi. I, 1908, p. 73-103. 2 Cf. D. Mareea, Probleme de lingvistică română, Bucureşti, 1961, p. 90. 3 A se vedea observaţiile privitoare la diferenţierile fonetice dintre graiuri, expuse în articolul O privire fugitivă preste străinismii limbei române, în „Gutinul", nr. 17, p. 2. DA COROMA NI A serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 85-89 86 VICTOR IANCU DIALECTOLOGIE ÎN „GUTINUL" 87 Cele două articole ale lui E. Bran sunt tributare ca orientare lucrărilor de acest gen care apăreau în epocă4. S-ar putea ca şi unele fapte lingvistice inserate în articolul despre graiul din Sălaj să-i fi fost sugerate de atestarea lor, într-un grai învecinat5. Oricum însă, meritele publicistului de la „Gutinul" nu pot fi contestate. în ambele lucrări, E. Bran scoate la lumină, înaintea altora6, date foarte importante cu privire la graiurile dacoromâne din nord-vestul Transilvaniei şi din Maramureş, cele mai multe dintre aceste date fiind confirmate câteva decenii mai târziu prin cercetările dialectale sistematice, efectuate după metode riguros ştiinţifice, de către LA. Candrea7, T. Papahagi8, anchetatorii ALR9 şi alţi lingvişti ai epocii10. Mai mult, E. Bran a intuit inegala importanţă a faptelor de limbă consemnate de către el, stăruind asupra trăsăturilor dialectale care mai târziu vor fi considerate de către E. Petrovici11 şi R. Todoran12 drept caracteristici de bază (sau tipice) pentru delimitarea subdialectelor crişean şi maramureşean, respectiv pentru stabilirea repartiţiei graiurilor dacoromâne. Astfel, în articolul Graiul românesc din Săagiu de lângă Someş, colaboratorul „Gutinului" stăruie cu deosebire asupra următoarelor caracteristici: a) „trecerea labialei «B» în «gh» şi «bgh», es. alghină (albină); sghiciu (zbiciu); desghină (desjbină); corghf (corbi); robghi(robi); cerghf (cerbi)" \ b) „La finea cuvintelor [diftongul ea] e «e» deschis şi nici o dată diftongat: me, gre, ie, scrie, hore ş.a."; c) „consonanţa «f» trece în «h» pronunţat, cum este de esemplu «ch» din nemţescul «Ich» sau «fichte» pr. «hir» (fir); a hi = a fi; «herbe» = ferbe; hietan = arbor tânăr; hier = fier; hiretic = firetec. Rămâne însă curat în cuvintele: femeie, fecior, fcreasta1; 4 Ne gândim cu deosebire la studiul lui Miron Pompiliu, Graiul românesc din Biharea (citat, de altfel, de E. Bran însuşi), publicat cu doi ani înainte în „Convorbiri literare", XX, 12. 5 Ne referim la studiul citat mai sus al lui Miron Pompiliu. 6 De exemplu, înaintea lui Vasile Vaida, citat de către autorii manualului de Dialectologie română, Bucureşti, 1977, p. 44, cu lucrările Studiu asupra abaterilor gramaticale în dialectul ţăranilor români din Sălaj si Material jargon de dialect sălăjean, ambele apărute în „Tribuna", 1890. 7 Graiul din Ţara Oaşului, Bucureşti, 1907. 8 Graiul şi folklorul Maramureşului, Bucureşti, 1925. 9 Sever Pop (ALR I) şi E. Petrovici (ALR II). 10 De exemplu, D. Macrea, în vasta sa monografie, Patalizarea labialelor în limba română, înDR, IX, 1936-1938, p. 92-160. 11 Graiul românesc de pe Crişuri şi Someş, în „Transilvania", LXXII, 1941, p. 551-558. 12 Cu privire la repartiţia graiurilor dacoromâne, în LR, V, 1956, p. 38-50. d) ,,B) în «gh» (ca ungurescul «gy») în cuvintele: viţă, viu, vică (mierţă), vezure, viţiu, verme, vig, vină, viţă"; e) ,,«P» urmat de un i sau altă vocală se rostesce ca «pty»: ptyatra, ptyina, ptyer, ptyele ş.a. în unele cazuri chiar înaintea lui / urmat de consonanţă: optyincă, ptyiscue, ptyic (cad). în cuvintele «peptar» şi «cârpeşte» p trece în ty întocmai ca şi «i»: cârtyestye, tyeptar"; f) ,,«d» în cuvintele dejerat şi dejet se schimbă în «j», în alte cuvinte trece în gh (ung. gy) es. demineţă, dela, pedecă... g) „Consonanţa n înainte de / şi e sună ny ca în limba maghiară: nime, neamţ, neam, ne"; h) ,,«C» şi «t» urmate de un i sau e se rostesc ca ungurescul ty: oty (ochiu), fetye, frunţye". în finalul primei părţi a articolului său, autorul notează: ,Aceste sunt fenomenele fonetice mai de căpetenie a grăitului românesc din Sălagiu de lângă Someş". Părţile a doua şi a treia (numerele 7 şi 10 din 1889) sunt consacrate exclusiv lexicului dialectal din această zonă a ţării. Cuvintele sunt aşezate în ordine alfabetică, în dreptul fiecăruia apărând cel puţin un sinonim literar. Lista lui E. Bran cuprinde 147 de cuvinte. Pentru câteva din ele se citează şi variante (exemplu: cătingan - catingănăşel). Redăm, în cele ce urmează, o parte a listei, cu explicaţiile autentice ale autorului: „a prescurtare din adă, da-mi. A cuţit. • adintea acum mai nainte • alechiu. Es. Me duc alechiu Someşului. Hulpea umblă de alechiu găinelor. • atuncine atunci • au! audi! • batăr, batăraş barem • baga (se) intră. Se bagă în casă. • beciznic prăpădit • bumbi în urechi cercei • cade 1) se cade 2) i stau bine • captiu captiet nebun, smintit • ciuntă (să) se sfarşesce; se stinge (focul) • clătireţi clătiţi • cojbă cojă (de ou) • cominţeu contract, obligaţiune • cantarig turca de la fântână • drâmbă nimic. N'ajunge o drâmbă. • e (fară i) da, aşa • formă chip. Es. în ce formă me sudui? • facereţi faceţi • fu! fugă! • furişei vespe • gârbesce latră • globă 1) pedeapsă 2) cal rău • gongă, gujuliă - insectă • halube (pl.) veşminte • hârciog cloţan • hâşiesc, hâşiu alung, gonesc. Se aplică numai la sburătore: hâşi! • hage! cuvânt cu care se alungă gâscele • huhurez buhă • ia! iată • ice dice. Ce ice? • jib 1) repede. Au venit tare jib. 2) poternic, om jib. • lângalău pâne lată, coptă pe lopată în gura cuptorului (cuv. ung.) • lă 1) spală bine 2) se peptenă • loitriţe rude de cărat căpiţii • lotru isteţ • mâcioc cotoiu, motoc • mădărit răsfăţat, desmerdat • mălăieriu om mole, fără energie • morăesce murmură • o său, ori. Meri o ba. • ochic răzuşa de curăţit tina de pe plug • obşegos glumeţ • obor curte • obadă scutişorul la pălărie • p'ince? pentru-ce • pedri lângă; vis â vis • păzesce (să) 1) se grăbesc 2) să grijesce • piţigă pişcă • poznă certă; periclu. 88 VICTOR IANCU Om poznaş, om de sfadă. • purav rău de fire • răstăuţă aluatul din supă • rică! espresiune cu care chiamă raţăle • râzitor glumeţ • sămăchişe lapte acru • sterţ opaiţ • ştibloncă hâlbonă, vertej seu gropă în albia râului • ştrolibat svulturat, neastâmpărat • tontă neisteaţă • tulvai! Esclamare în periclu. • togmăţâ («e» deschis) îmbrăcată cu gust şi curat • tricozănie faptă ciudată, trebă încurcată • teptălacă prepeliţă • tup mire. Me joc de a tup. • tocăni (a) a mânji • ţipotesce sberă, ţâpă • ţiţeică sorece cu botul ascuţit • vujală învoială • zadie 1) năframă 2) surţ dinainte 3) batistă • zară zerul dela unt • zo zeu". După cum se vede, lista e bogată, interesantă şi cu explicaţii precise. în ansamblu, articolul lui E. Bran din „Gutuiul" este un document deosebit de util pentru o viitoare istorie a dialectologiei româneşti. Datele oferite, chiar dacă o parte dintre explicaţiile de la capitolul fonetică sunt greşite sau naive, pot constitui un punct de referinţă asupra stadiului de evoluţie a graiurilor din nord-vestul teritoriului dacoromân la sfârşitul secolului al XDC-lea. Cea de-a doua lucrare de dialectologie a lui E. Bran, publicată în patru numere consecutive (9,16, 23 şi 30 octombrie 1889), constituie răspunsul său la 49 dintre întrebările puse în Programa lui B. P. Hasdeu, răspunsuri precedate de o introducere a autorului, în care se evidenţiază utilitatea unor iniţiative ca aceea a învăţatului bucureştean, căci „coliba ţărănescă, ea este, care ne-a păstrat cele mai scumpe amintiri ale sufletului nostru, în acea găsim ca într-o baie mărgăritariele cele mai preţiose a limbei române". în cele patru fragmente ale lucrării sale, E. Bran răspunde la 49 de întrebări din Chestionarul lui Hasdeu, anume la 36 de întrebări ce privesc graiul din Sălaj, Chioar, Maramureş şi Oaş şi la 13 întrebări referitoare la folclorul acestor zone. Răspunsurile sunt clare şi precise, autorul dovedind atât cunoaşterea graiurilor populare respective cât şi o pregătire lingvistică demnă de admirat pentru epoca în care a trăit. Redăm mai jos trei dintre răspunsurile consemnate în „Gutinul". „23. în jurul Vişeului din Marmaţia «f» dinaintea lui «i» şi «e» [sic!] trec în «s», p. Silip = Filip; sin, fin; ser, fier; sir, fir; Silimon, Filimon; a si, a fi. în comuna Petrova şi în Săliştea de Sus din Marmaţia se rostesc totdeauna ca «f» fierbe, fiori, ceră ş.a. în Ţăra Oaşului şi Ugocia se zice amestecat «s» şi «f»". „37. Pluralul dela: lup, popă, strop, snop în Sălagiu, Chior şi Marmaţia se rostesce: luptyi, poptyi, stroptyi, snoptyi, hurluptyi (Şasa, Chior) prunele care gălbinesc înainte de a se coce şi devin diforme, în Selagiu se numesc «cocoşi»". „88. Omul prost e ca «măgarul» seu ca «marha»; «Strângătore ca furnica», «Blând ca mielu», «tare ca un bibol»". DIALECTOLOGIE ÎN „GUTINUL" 89 In raport cu exigenţele actuale ale dialectologiei şi ale geografiei lingvistice (disciplină care în 1889 se afla la primii paşi, chiar pe plan european13) unele dintre răspunsurile lui E. Bran la Chestionarul lui Hasdeu nu ne mai pot satisface. Nu este însă mai puţin adevărat că, raportate la epoca în care au fost elaborate, ele ne pun faţă în faţă cu acelaşi învăţat merituos pe care l-am întâlnit şi în Graiul românesc din Săagiu..., cu un valoros precursor al dialectologiei româneşti moderne. 5 Universitatea din Baia Mare Facultatea de Litere Baia Mare, str. Victoriei, 46 13 Cf. Iorgu Iordan, Lingvistica romanică. Evoluţie, Curente. Metode, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, p. 149-151. DACOROMANIA, serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 85-89 VASILE C. I0N1ŢĂ OBSERVAŢII PE MARGINEA UNUI GLOSAR DIALECTAL 1, Glosarul dialectal - Ilidia, jud. Caraş-Severin (manuscris)1, redactat de profesorul (pensionar) Iosif Moise-Aldan, originar din Ilidia, cuprinzând 165 de pagini dactilografiate, încredinţat nouă de autor, ne-a dat posibilitatea să constatăm următoarele2: a. Ilidia se găseşte într-o zonă relativ intens cercetată3, zonă în care NALR - Banat a anchetat şase localităţi: Răcăşdia, Vărădia, Sasca Română, Slatina-Ncra, Berlişte şi Brădişoru de Jos; tot de aici au provenit răspunsuri la Chestionarul lui Hasdeu din localităţile Maidan (S. Liuba) şi Oraviţa (A. Ghidu), precum şi informaţii ocazionale din Oraviţa şi Sasca Montană (A. Coca) şi Maidan (S. Liuba). DA şi DLR au folosit, de asemenea, monografia lui S. Liuba şi A. Iana4 şi culegerea de cuvinte a lui Emilian Novacoyici5. Autorii recentului DSB6 au utilizat, în afara celui excerptat dintr-o bibliografie extinsă, material cules prin anchete directe dintr-o vastă reţea de localităţi, precum şi date obţinute de la diverşi informatori (dintre care, din Ilidia: Atanasie Rădulea, Minişan Margareta, Moise Adam, Rugaşi Elena, Suru Paraschiva, Voin Ana şi Voin Petru, iar din Lăpuşnicu Mare: Chera Ilie lucu, Ciocloda Gheorghe, Dudău Petru, Lala Ion şi Lala Petru). 1 Notat în continuare cu sigla GDI. 2 Pe lângă faptul că Iosif Moise-Aldan aparţine, prin naştere, satului Ilidia, manuscrisul său dovedeşte reale aptitudini de cercetător al domeniului, denotă acribie în urmărirea evoluţiei cuvintelor; autorul stăpâneşte metodele unei anchete riguros efectuate şi cunoaşte cele mai importante noţiuni teoretice ce se impun cercetătorului dialectolog şi etnolog. ■ Am delimitat o zonă de aproximativ 600 de km , adică un patrulater de 20 x 30 km, în centrul căruia se află Ilidia, mărginit spre nord de valea Carasului, cu localităţile limită Vărădia şi Anina, la sud de valea Nerei, cu localităţile limită Naidăş şi Lăpuşnicu Mare, spre est Munţii Aninei, iar spre vest graniţa cu Iugoslavia. 4 Monografia satului şi hotarului Maidan, Caransebeş, 1895. 5 Cuvinte bănăţene, Oraviţa, 1924. 6 Dicţionarul subdialectului bănăţean, întocmit şi editat de un colectiv de cadre didactice şi cercetători de la Universitatea din Timişoara. Facultatea de Filologie. Centrul de Ştiinţe Sociale: voi. I (1985) şi voi. II (1986), redactate de Sergiu Drincu; voi. 111 (1987) şi voi IV (1988), de Măria Purdela Sitaru. dacoromâni a serie nouă, 11, 1996-1997, Cluj-Napoca. p. 91-95 92 VASILE C. IONIŢĂ PE MARGINEA UNUI GLOSAR DIALECTAL 93 b. Ilidia, aparţinătoare ca sat comunei Ciclova Română, este localitatea cea mai veche din zonă, atestată documentar la anul 1266 ca „possessio regalis Eliyad"7 şi despre care există ample informaţii istorice, etnografice şi demografice în diverse lucrări8. a Cu toate aceste surse bogate şi o intensă cercetare timpurie a zonei, am întâlnit, totuşi, în cuprinsul celor 165 de pagini ale GDI, un număr apreciabil de elemente lexicale neglosate în DA, DLR şi DSB (ultimul volum, IV, se încheie cu cuvântul buzunar), variante formale şi sensuri noi faţă de explicaţiile menţionate în cele trei surse de referinţă. Iosif Moise-Aldan face, în cazul unor cuvinte, observaţii detaliate menite să evidenţieze nuanţele semantice, precum şi consideraţii istorice, etnografice (mai ales)9, folclorice şi etimologice. 2. Am convenit cu colectivul de redactare a DSB să pun la dispoziţie materialul selectat din GDI pe baza următoarelor criterii10: a. Cuvinte nemenţionate în DA, DLR şi DSB (materialul publicat): arăbios, -oasă adj. „epitet dat mai ales copiilor, care acceptă să se ia la trântă sau la bătaie, chiar dacă sunt mai mici sau mai slabi decât adversarul; bătăuş, gata de încăierare"; azănta vb, (intranzitiv) „a recruta (a fi recrutat) pentru serviciul militar'. b. Cuvinte menţionate în cele trei surse, dar întâlnite în GDI în variante fonetice diferite: bliucă, faţă de blucă (DSB, III, s.v.), care posedă, de altfel, şi un sens diferit: „pătlăgea verde murată"; cioăşcă, faţă de ciodscă (DA, s.v.) „broasca "\flomotoc, faţă defolomoc (DA, s.v.) „ghemotoc". c. Cuvinte glosate în cele trei surse, dar care apar în GDI (şi) cu alte sensuri: a crepeni vb (reflexiv) 7. „a se înţepeni (caz particular când două sau mai multe din părţile componente mobile ale unui obiect se înţepenesc şi nu sc mai pot mişca)"; 2. „a se întări, a deveni rigid (despre clei, smoală, mortar etc.)"; gimăn s.n. (pl. gimăne) 1. „ridicătură de pământ pe un teren neted"; 2. „deluşor, ridicătură peste care trece un drum sau o potecă". 7 C. Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, voi. 1, Bucureşti, 1967, p. 306. 8 Vezi bibliografia la N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor medievale din Banat, Timişoara, 1973, p. 82-83. 9 Câteva dintre acestea le-am prezentat în articolul Fapte de etnografie şi implicaţiile lingvistice ale acestora, în „Tibiscum" Studii şi comunicări de etnografie - istorie, VII, Caransebeş, 1988, p. 107-112. Dădeam aici, spre comparaţie, cuvântul bine, pus în relaţie cu alvăluc, brăciri, pogoadă (p. 108-110). 10 Din cei circa o mie de termeni lexicali şi derivate ale acestora, cuprinşi de GDI, există în jur de o sută, care fac obiectul selecţiei, operate pe baza criteriilor menţionate mai jos (sub a, b şi c) şi unde am exemplificat doar cu câte doi-trei termeni. 3. In articolul de faţă, ne-am propus să atragem atenţia asupra câtorva chestiuni, a căror importanţă va reieşi pe măsura expunerii lor. a. Este impresionant (şi nu exagerăm făcând această apreciere) că, pe o arie atât de restrânsă, coexistă termeni relativ sinonimi, diferiţi totuşi prin semnificaţiile lor, în funcţie de împrejurări, şi care posedă diverse nuanţe situaţionale. Aşa de pildă, verbele a dripi, a găzî şi a groi (nici unul menţionat în DA) înseamnă „a călca în picioare o semănătură sau un teren pregătit pentru însămânţare" Primul este explicat în GDI: „a călca în picioare o semănătură si a face plantele una cu pământul", cu derivatul dripişte, care exprimă „aspectul pe care îl ia o semănătură după ce a fost călcată în picioare (de către om sau de către animale)" (p.54). Diferenţa dintre a găzî „a bătători, călcând în picioare o semănătură" şi a groi, cu acelaşi sens, este că acesta din urmă se foloseşte mai ales când fapta este săvârşită cu intenţia de a face rău, ceea ce nu este cazul cu a găzî sau a dripi (GDI, p. 71). A logodi vb. are înţelesul „a nimeri o ţintă, prin aruncarea unui obiect cu mâna sau cu arma". Cuvântul nu se mai foloseşte în prezent. Acesta nu este sinonim cu a zgodi „a nimeri tocmai lucrul de care ai nevoie", cu postverbalul zgoadă „nimereală"; cf. locuţiunea adverbială la zgoadă (GDI, p. 164). Alături de mai vechiul glimpe „ghimp, spin", coexistă şi spin, care, practic, 1-a înlocuit pe glimpe, păstrat doar în verbul a înglimpa, diferit totuşi, ca sens, de a se înspina; a înglimpa este tranzitiv şi indică acţiunea glimpelui asupra obiectului, precum şi efectul (dureros): cf „mă înglimpa ceva în palmă". Glimpe s-a mai păstrat în expresia: „simt ca un glimpe la inimă" (GDI, p. 68-69). DA menţionează pe falincă s.f, cu o explicaţie sumară: „greşeală, defect", cu exemplificarea folclorică: „Nu-i sminteală/Din obială,/Ci-i falincă/din opincă" (Banat), cu precizarea: „se zice când, într-o casă, lucrurile merg rău, şi vina pentru aceasta o poartă capul casei" (s.v.). GDI dă explicaţii ample pentru acest cuvânt şi-lpune în legătură cu a fali (nemenţionat în DA) „a lipsi (a fi mai puţin dintr-o cantitate, dintr-o măsură)", cu sensul extins în expresii ca: „ce-ţi făleşte?" sau „nu-i făleşte nimic", care, evident, se referă la o carenţă trupească, sau la o suferinţă sufletească, la un neajuns, o nemulţumire. Odinioară, circula în graiul de la Ilidia termenul felăr (< germ. Fehler), care exprima ideea unui „defect corporal, infirmitate sau boală ce nu presupune şederea la pat"; cf. a felări vb. (reflexiv) „a căpăta un defect de sănătate ca urmare a unei neglijenţe sau a unui efort fizic prea mare", verb care este o creaţie a graiului local, el neavând un corespondent în limba germană; participiul, cu valoare adjectivală, felărit înseamnă „cu sănătatea zdruncinată". Spre deosebire de sensurile lui a (se) felări, felărit, felăr, Jalincă semnifică doar „o suferinţă ascunsă, care 94 VASILE C. ICNITĂ chinuieşte omul, fiinţa umană1', nu o boală perceptibilă în datele ei, mrfălincat redă „starea celui care acuză o lipsă (un minus) în sănătate" (GDI, p, 56-57). Şi, în sfârşit, un alt exemplu din această serie: aizâdi înseamnă „a face risipă de alimente sau alte bunuri (care nu duce la dispariţia bunurilor izâdite)"; cf izădă „risipă, folosirea neraţională de bunuri, alimente"; pe când a inui semnifică „a risipi fără socoteală, a prăpădi un fond material, o avuţie", ceea ce înseamnă un act încheiat, iremediabil, echivalent cu ceea ce exprimă sintagma „a toca averea". b. O evoluţie specială au avut elementele de origine germană, vii cândva în graiul din Ilidia, dar care, cu timpul, au dispărut din uz; unele şi-au extins sensul şi au continuat să convieţuiască alături de altele, fiecare specializându-se pentru o anumită situaţie. Din seria celor dispărute fac parte: gubert s.n. (pl.: guberturi), din germ. Kuvert „plic", provenit din fr. couvert idem; hâiţăr „fochist" (< germ. Heiser idem); premt „frână; dispozitiv de frânare la vehicole" (< germ. Bremse, idem); ravir „sector de muncă" (< germ. Revier „ocol; sector de exploatare limitat"); şloăsăr „lăcătuş" (< gemi. Schlosser idem); vertar „sanitar; infirmier" (< germ. Wărter idem) ş.a. Supravieţuirea altora s-a datorat extensiei de sens, cum este situaţia lui făierânt „timpul de încetare a lucrului", care a avut ca înţeles originar „ordonanţă comunală" (cf germ. Feuerordnung), prin care se prevedea stingerea, la o anumită oră din seară, a tuturor focurilor, pentru a evita incendiile, într-o vreme când casele, în majoritatea lor, erau construite din lemn şi acoperite cu şindrilă (GDI, p. 56)n. Uneori termenii germani au pătruns şi s-au specializat doar pentru anumite realităţi materiale: flec s.n. (pl. flecuri) înseamnă „petec (pe încălţăminte)", dar şi „pată", întocmai ca germ. Fleck, cu sensul principal „loc", dar şi cu cel de „pată" sau cel de „petec"12. Flec se referă, în graiul din Ilidia, numai la încălţămintea orăşenească, iar pentru haine şi opinci este folosit tot petecul Acceptarea neologismului s-a produs o dată cu apariţia în mediul rural a ghetelor, străine până atunci de tradiţia vestimentară a locului. De aceea, opinca (ca şi restul îmbrăcămintei) se peteceşte, în timp ce gheata se flecuieşte; cf. a flecul vb. „a peteci o gheată". Şi încă o observaţie interesantă: flec, cu înţelesul de „pată", nu are un echivalent autohton, ceea ce poate însemna (dacă nu s-a stins din memoria oamenilor), că înainte de flec, noţiunea de pată a fost inexistentă 13 " în aceeaşi realitate materială îşi are explicaţia mâore, menţionat în art. cil, „Tibiscurn", p. 111. 12 Institutul de Lingvistică (Bucureşti), Dicţionar german-romăn, Bucureşti, 1966, p. 346. 13 Atestat pentru prima dată la ANON. CAR., iar ca termen literar în opera lui Bolliac. Semantismul cuvântului este relativ bogat (DLR, s.v). PE MARGINEA UNUI GLOSAR DIALECTAL 95 în graiul local, substantivul unt apare doar în accepţiunea limitată de unguent (în combinaţie cu muguri de plop), folosit în trecut pentru ungerea părului ca măsură de protecţie împotriva paraziţilor. Nu se poate, însă, admite ca untul să fi avut această unică folosinţă. Mai plauzibilă pare ipoteza că aici este vorba de alt fel de unt, de o altă provenienţă, adică de untul produs de pe urma unei îndeletniciri mai vechi a localnicilor, aceea de oieri, înainte de a deveni şi crescători de vite mari. Determinantă va fi fost deci starea economică a localnicilor, care nu permitea acestora să ţină în gospodărie vaci. Putăr „unt", de origine germană (< Butter), a fost acceptat în perioada când untul din lapte de vacă putea fi întâlnit doar la oraş, localnicii neproducând decât unt din lapte de oaie. Mai târziu, în perioada unei economii rurale mai avansate, când putărul urban devine şi el un produs local, denumirea de unt nu s-a mai păstrat decât pentru unguentul amintit. 4. Aceste puţine exemple desprinse din GDI dovedesc, neîndoielnic, că monografiile dialectale nu sunt nicidecum perimate, ba am putea spune că ele rămân chiar un deziderat. Cele apărute până cu câteva decenii în urmă au fost, în mare parte, lucrări ale unor „neprofesionişti". Cuvintelor înregistrate li s-au dat explicaţii succinte, uneori prea sumare, ambigue şi au pătruns în dicţionare cu aceste neajunsuri, care, de multe ori, îngreunează demersul etimologic sau îl îndreaptă pe căi greşite14. în deceniile anterioare, condiţiile apariţiei unor astfel de monografii nu au fost deloc prielnice15, din motive pe care nu le mai discutăm. GDI mai dovedeşte şi necesitatea analizei termenilor dialectali în strânsă legătură cu faptele de etnografie (evoluţia factorilor economici, modificările structurale, pe care le-au suferit satele; tradiţii şi obiceiuri dispărute din practica actuală etc), precum şi fenomenele demografice (contactele cu oraşul, pătrunderea unor elemente alogene din diverse zone ale ţării etc). Reşiţa, str. Nerganiţa, 19 14 Explicaţia sumară dată pentru păloşte „staul (pentru vite)", preluată de DLR din CADE, a avut ca urmare glosarea lui separată de cea a lui poloşte şi, în acest fel, cuvântul apare menţionat în DLR (s.v.) cu „etimologie necunoscută". Alte exemple de acest fel, în Observaţii cu privire la lexicul dialectal din DLR. Probleme de etimologie internă, publicat de noi în ,Anuar de lingvistică şi istorie literară" (Iaşi). Tomul XXX, 1985. A. Lingvistică, p. 221-228. 15 Un exemplu izolat (privitor la o zonă învecinată cu zona în discuţie în articolul de faţă) este monografia semnată de Vasile Nemiş, Despre satul lui Eftimie Murgu. Contribuţii monografice la istoria Amăjului, Bucureşti, 1981; lucrarea conţine însă referiri sumare la graiurile locale, în afară de date privind toponimia şi antroponimia locului. MARGARETA MÂNU MAGDA ASPECTE ALE COMPORTAMENTULUI LINGVISTIC AL VORBITORILOR DE LIMBĂ ROMÂNĂ (PE BAZA TEXTELOR DIALECTALE) în cele ce urmează ne vom referi la unele modalităţi specifice de organizare a comunicării, descrisă ca teorie a actelor de vorbire, la valoarea de utilizare a unor expresii dialectale româneşti (diferită de la o zonă la alta), aşa cum apar acestea în texte dialectale. Pornind de la premisa teoretică a existenţei unei corespondenţe regulate între un anumit act concret de comunicare şi un anumit enunţ1, ne permitem să afirmăm că, în virtutea tradiţiei, prin uz, orice secvenţă sonoră aparţinând unei limbi (grai) are, potenţial, o anumită valenţă comunicativă (interacţională). Prin modul în care a fost conceput, putem presupune că textul dialectal (=TD; ca mostră de text oral) este rezultatul comportamentului lingvistic al vorbitorului reprezentativ2 al unui grai, o manifestare a competenţei sale comunicative3. Analiza acestuia (a TD), în perspectiva mai sus menţionată, ne dă posibilitatea de a degaja aspecte ale tipului structural comunicativ al unei comunităţi date. Analiza tipului structural comunicativ al unui grai presupune deci: 1) Punerea în evidenţă a căilor (şi modalităţilor) de performare a unor acte ! Cf. J. R. Searie, Les actes de iangage, Paris, i 972, p. 54. 2 Vorbitorul reprezentativ este vorbitorul care deţine toate regulile lingvistice necesare pentru a interacţiona eficient cu alţi membri ai comunităţii lingvistice, O trăsătură fundamentală pentru vorbitorul reprezentativ o constituie experienţa lingvistică în cadrul comunităţii. Cf, în acest sens, Margareta Magda şi Măria Marin, Dinamica graiurilor româneşti şi perspectiva noilor anchete dialectale de tip AFLR, în ,Anuarul ICED", seria B, 2, Bucureşti, 1983, p. 16. * Competenţa comunicativă este capacitatea indivizilor izolaţi de a acţiona concret, prin intermediul limbii, într-o comunitate lingvistică. Prin competenţa comunicativă se exprimă sistemul de cerinţe şi reglementări sociale care guvernează comportamentul social comunicativ. Competenta comunicativă se însuşeşte o dată cu capacitatea de a formula şi înţelege enunţuri. Cf. Dieter Wunderlich, Relaţii între noţiuni în cadrul sociolingvisticii, în Liliana Ionescu-Ruxăndoiu şi DumitruChiţoran (ed),Sociolingvistică, Bucureşti, 1975, p. 180. DACOROMANIA serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 97-104 98 MARGARETA MÂNU MAG DA COMPORTAMENTUL LINGVISTIC AL VORBITORILOR DE LIMBĂ ROMÂNĂ de limbaj (în cadrul microstructurii interacţionale Acţiune-Reacţie). Examinarea realităţii lingvistice conduce la constatarea că, în spaţiu şi timp, sunt preferate în performarea unor acte de limbaj fie căile explicite, fie acelea implicite (subînţclegeri, metafore etc.) de exprimare a sensurilor pragmatice. 2) Punerea în evidenţă a valenţelor comunicative ale expresiilor unei limbi (grai). Acest fapt presupune analiza realizărilor specifice ca rezultat (şi oglindă) al comportamentului comunicativ #i vorbitorilor. Cele două aspecte, enunţate mai sus, se presupun reciproc. Lectura textelor dialectale (înregistrate pe benzi AFLR, precum şi a celor publicate în volume) ne permite extragerea unor concluzii interesante privitoare la cercetarea acestor două faţete ale comportamentului lingvistic al vorbitorilor dialectali. încercări de abordare a materialului lingvistic în perspectiva actului comunicativ au existat, sporadic, şi înainte de apariţia studiilor de sociolingvistică şi pragmatică. Sextil Puşcariu în Limba română, I4 îşi concepea în mare măsură studiul din această perspectivă. El preconiza o lingvistică în care să-şi aibă loc elemente referitoare la subiectivitatea limbii: „Datoria lingvistului, spune autorul, este să se transpună în mentalitatea subiectului vorbitor' (p. 15). Puşcariu recunoştea faptul că utilizarea unui anumit limbaj presupune să te supui unor constrângeri (deci caracterul convenţional, normat al limbajului). „Uzul este un tiran care pune stavilă pornirilor individuale şi limitează posibilităţile variate de expresie la ce a devenit normă pentru colectivitate [...]. Greşeala pe care o fac străinii vorbind o limbă învăţată din cărţi e tocmai întrebuinţarea unor forme care se abat de la normă" (p. 28, 29). Autorul a pus permanent în evidenţă, sub diverse forme, faptul esenţial că limbile (graiurile), fiind depozitare ale experienţei de viaţă, de muncă şi de creaţie a unui anumit grup uman care are conştiinţa propriei sale identităţi culturale, pun în lumină funcţia limbii de a organiza universul la nivelul unei anumite specificităţi regionale şi construiesc pe această bază o viziune originală asupra lumii: „în limba tradiţională căutăm expresiile cele mai potrivite de a ne îmbrăca gândurile, dar această limbă moştenită, cu anumite clişee şi asociaţii constante, îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mişcat şi cugetele înaintaşilor noştri, stabilind o legătură trainică între fiii aceluiaşi neam, o forma mentis naţională" (subl. n., p. 11). într-un studiu efectuat de noi asupra materialului lingvistic cules în 4 Bucureşti, 1940, 1975. Trimiterile se fac la ediţia din 1975. Mărginimea Sibiului5 am urmărit câteva dintre procedeele preferate de vorbitorii din zonă pentru performarea unor acte lingvistice de comportament, constatând faptul că, din inventarul de procedee pragmatice posibile, sunt selecţionate, cu precădere, cele directe, simple, neexplicite, vorbitorul mizând pe rolul contextului în decodarea sensurilor pragmatice (deci manifestarea unui polifuncţionalism al expresiei în cazul performării actelor lingvistice de comportament). Concomitent cu situaţia mai sus menţionată, materialul lingvistic relevă faptul că, în performarea actelor lingvistice explicative, mărginenii manifestă o excesivă „pedanterie" verbală. Intr-un alt studiu6 am analizat acest fenomen diagnostic de analitism pragmatic, cu realizările specifice la nivel sintactico-semantic. Din inventarul de procedee analitice care ilustrau, în graiul studiat, tendinţa vorbitorilor de a răspunde anticipat la toate întrebările pe care le presupun la ascultător, prin intermediul unor enunţuri dezvoltate, concrete, mobile, controlabile şi analizabile - am reţinut, ca punct de plecare, pentru cercetarea de faţă: preferinţa vorbitorilor mărgineni pentru utilizarea locuţiunilor, expresiilor sau a parafrazei în locul formaţiilor lexicale unitare, sintetice. Am extins apoi acest tip de studiu şi asupra altor volume de texte dialectale (culese în zona nordică (TDN) sau sudică (TDM III, TDD, TDO) a teritoriului dacoromân)7, urmând să enunţăm câteva dintre constatările demersului nostru, în cele ce urmează. în urma lecturii textelor, studiul de faţă ar fi putut purta subtitlul: Pentru o cercetare frazeologică a unităţilor dialectale. Şi aceasta, pentru că cercetarea frazeologică la nivel dialectal - neglijată până în prezent - relevă o serie de aspecte deosebit de interesante. 5 Cf. Margareta Magda, Acte lingvistice iniţiatoare în graiul din Mărginimea Sibiului, în Dialectologica, Bucureşti, 1989, p. 73-79. 6 Idem, Observaţii referitoare la tipul structural comunicativ al vorbitorilor din Mărginimea Sibiului, înFD,XI, 1990. 7 Cf. următoarele volume de texte dialectale studiate: Texte dialectale Oltenia (TDO), publicate sub redacţia lui B. Cazacu, de Cornelia, Cohuţ, Galina Ghiculete, Măria Mărdărescu, Valeriu Şuteu şi Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1967; Texte dialectale Muntenia III (TDM Uf) de Costin Bratu, Galina Ghiculete, Măria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Marilena Tiugan, Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1976/1987; Texte dialectale din Mărginimea Sibiului (TD Sb) de Margareta Magda (manuscris); Texte dialectale şi glosar Dobrogea (TDD), publicate de Paul Lăzărescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Nicolae Saramandu, Bucureşti, 1987; Texte dialectale şi glosar Bistriţa-Năsăud (TDN), publicate de Măria Marin şi Marilena TiuuanT Bucureşti, 1987. 100 MARGARETA MÂNU MAGDA COMPORTAMENTUL LINGVISTIC AL VORBITORILOR DE LIMBA ROMÂNĂ JQJ în general, obiectul de cercetare al frazeologiei îl constituie îmbinările constante de cuvinte sau grupurile sintactice stabile numite: sintagme stabile, unităţi sintagmatice, grupuri frazeologice, frazeologisme. Theodor Hristea, Introducere în studiul frazeologiei81 optează pentru intesificarea studiului de acest fel datorită următoarelor două cauze principale: a) Din diversele compartimente ale limbii, numai vocabularul propriu-zis şi frazeologia sunt de fapt expresia culturii şi civilizaţiei, pentru că numai ele reflectă nemijlocit schimbările care se produc în societate. b) Cercetarea atentă şi exhaustivă a întregului nostru „tezaur frazeologic" ar permite să ne facem o idee mult mai apropiată de realitate în legătură cu forţa creatoare a limbii române, precum şi cu diversele influenţe străine exercitate asupra ei. Se ştie că frazeologia face, în general, deosebirea între unităţi frazeologice şi expresii libere în funcţie de gradul de standardizare a acestora. Simpla lectură a textelor dialectale relevă în primul rând faptul că ambele tipuri de frazeologisme, mai sus citate, sunt cu mult mai numeroase în graiuri decât în limba literară. Dacă avem în vedere în special unităţile frazeologice mai stabile, fenomenul mai sus amintit marchează o deosebire la nivelul comportamentului verbal între cele două tipuri de coduri (dialectal-literare). Dacă ne referim la expresiile libere, fenomenul este diagnostic şi pentru marea mobilitate pe care o prezintă codurile orale (nefixate în scris de către norma prescriptivă), punând în evidenţă schimbările care se petrec permanent sub ochii noştri. în al doilea rând, aceeaşi lectură relevă faptul că numărul frazeologismelor diferă substanţial de la o zonă geografică la alta, confirmând ideea, testată de noi pe TD Sb, că (din nevoia de analiză şi control) graiurile transcarpatice preferă tipul comunicativ analitic9. Dacă în TD Sb şi TDN atât numărul de unităţi frazeologice cât şi cel al expresiilor libere este mare, în TDD nefiind de neglijat, în TDM III aceste unităţi sunt sporadice. Urmărind glosarele dialectale anexe volumelor de TD cercetate, am putut constata că un mare număr al unităţilor frazeologice, consemnate in texte, nu apar în glosare. Sunt consemnate în acestea din urmă, după cum este de aşteptat, cuvintele compuse şi mai puţin locuţiunile şi expresiile libere. Faptul s-ar datora, pe de-o parte, gradului incert de standardizare a unor expresii (nu se poate şti dacă expresia este rezultatul unui obicei lingvistic sau 8 în Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, Bucureşti, 1984, p. 134-160. 9 Cf. şi Ruxandra Pană-Boroianu, Une caracterisation typologique des parters dacoroumains, în RRL, XXXIV, 1989, nr. 4, p. 293-303. constituie un accident; dar chiar şi numărul mare de formaţii ad-hoc ilustrează o tendinţă în comportamentul verbal al unei comunităţi, care nu este de neglijat). Pe de altă parte, glosarele sunt întocmite în perspectiva competenţei comunicative a anchetatorului şi nu a vorbitorului reprezentativ al comunităţii. Prin urmare, cu toate eforturile de adaptare ale anchetatorului, o serie de expresii nu sunt sesizate de către acesta ca fiind specifice unui act de comunicare în cadrul comunităţii lingvistice. Un studiu frazeologic dialectal, în perspectiva actului comunicativ, ar presupune luarea în considerare a următoarelor trăsături ale unităţilor frazeologice: 1) în măsura în care unităţile frazeologice sunt rezultatul standardizării lingvistice a unor forme repetate de comportament în cadrul unei comunităţi date - ele sunt diagnostice pentru acest comportament. 2) Prezenţa lor în număr mai mare sau mai mic, precum şi frecvenţa utilizării lor într-o comunitate dată sunt funcţii ale tipului sintactico-semantic (analitic sau sintetic) specific graiului în discuţie. 3) Unităţile frazeologice au relevanţă pe axa diatopică în măsura în care, chiar dacă au acelaşi sens în graiuri diferite, ele constituie rezultatul standardizării unor tipuri (clase) diferite de comportament lingvistic. în continuare propunem, în perspectiva celor enunţate mai sus, o clasificare a unităţilor frazeologice operabilă pe două planuri: I. pe plan diastratic şi II. pe plan diatopic. I. Vom împărţi unităţile frazeologice, aparţinând aceluiaşi grai, în două mari grupe, după gradul de apropiere sau de depărtare a semnificaţiilor respectivelor unităţi dc sensul lor literal10. 10 Cf. J. R. Searle, Le sens litteral, în „Langue francaise. La Pragmatique", 42, 1979, p. 34- 48. Sensul literal al unui enunţ este sensul pe care acesta îl are independent de orice context. Lăsând ia o parte schimbările diacronice, enunţul conservă acest sens în toate contextele in care este actualizat. Sensul literal al unui enunţ este în întregime determinat de semnificaţia cuvintelor (a morfemelor) care îl compun şi de regulile sintactice după care aceste elemente sunt combinate. Trebuie stabilită o distincţie netă, spune J.R. Searle, între sensul literal al unei fraze şi ceea ce vorbitorul vrea să spună când o enunţă în calitate de act de limbaj, căci semnificaţia unui enunţ poate să se depărteze în diferite feluri de sensul literal De exemplu, un vorbitor poate, enunţând o frază, să vrea să spună altceva decât ceea ce semnifică fraza - ca în cazul metaforei; sau poate să vrea să spună contrariul a ceea ce semnifică fraza - ca în cazul ironiei; sau poate să vrea să spună că fraza semnifică ceva în plus - ca în cazul implicaţiilor conversaţionale sau ăl actelor lingvistice indirecte. Sensul ironic, metaforic, implicaţiile conversaţionale, actele lingvistice indirecte nu sunt 102 MARGARETA MÂNU MAGDA COMPORTAMENTUL LINGVISTIC AL VORBITORILOR DE LIMBĂ ROMÂNĂ IQ3 A. Expresii în care semnificaţia coincide cu sensul literal (al elementelor componente): Exemplu: făină de grâu (TDO) ,tfaină" fărină de grâu (TDN) fărină de cucuruz (TDN) „mălai** prindeau caii la car (TDN) „înhămau caii la car' târâială de ploaie (TDN) „ploaie mărunta' chindeauă de şters (TD Sb) „prosoape" etc. B. Expresii în care semnificaţia coincide parţial sau nu coincide cu sensul literal: ardei borcănat (TDO) „ardei gras" — de raci „ardei gras" stă codru (TDO) „stă bine prins" (laptele) ficat alb (TDO) „plămân" ~ negru „ficat" se pune la mustaţă (TDO) „se pune în pământ ca să prindă rădăcini" ardei ţucăr (TDD) „ardei lung" coş orb (TDD) „coş pentru pescuit" giger alb (TDD) „plămân" — negru „ficat" animal greu (TDD) „animal scump, de valoare" nume de ciw/(TDN) „poreclă" doarme ca dorul (TDN) „doarme liniştit" Unele din expresiile mai sus citate au o răspândire geografică mai largă, altele una mai restrânsă. II. Pe plan diatopic pot fi deosebite, de asemenea, două tipuri mari de unităţi frazeologice: 1) Unităţi care marchează deosebiri între graiuri numai la nivelul sensului elementelor componente, nu şi al semnificaţiei. Exemplu: în capul mesii (TD Sb) în fruntea mesn(TDN) a da gură (TDN) a da sărutare (TDM) proprietăţi ale frazei, ci proprietăţi ale enunţăriifrazelor de către vorbitor. înţelegerea sensului literal al unui enunţ este funcţie a competenţei semantice a vorbitorului, înţelegerea semnificaţiei unui enunţ este funcţie a competenţei sale comunicative. porci de pădure (TD Sb) porci mistreţi (TDO) mătură de găteje (TDN) mătură de nuiele (TD Sb) 2) Expresii care marchează deosebiri de viziune asupra unor fenomene, fiind rezultatul standardizării unor componente lingvistice diferite: Exemplu: din noapte (TDD) în făcut de ziuă (TDN) dacă-i vrea şi-iface bine (TDN) cu rol de indice de solicitare şi adverbial + pronume11 (TDO,TDM) Aici pot fi citate în general majoritatea expresiilor „idiomatice" cu circulaţie regională mai largă sau mai restrânsă amintite în paragraful anterior, la care mai adăugăm: iera dus în poveşti (TD Sb) „era în vizită" ni-am dat de poveşti (TDN) „am vorbit" traista lui Crăciun (TDO) „tolbă mică" Calea mare (TDO) „prima vizită a tinerilor căsătoriţi la părinţii miresei" cumnat de găleată (TDO) „cavaler de onoare al miresei" ţara soare (TDO) „floarea soarelui" să scoţi zarea (TDD) „(despre rufe) să le faci albe" suntem de bai (TDN) „ne certăm" îi venea de a bine (TDN) „se vindeca" şi-o lua în cap (TDN) „se îmbăta" de-un capăt (TDN) „din cale afară" m-am aşezat pe fărină (TDN) „m-am pus pe treabă" într-o minte (TDN) „de-o vârstă" am dat de veste (TDN) „am aflat" are voie (TDN) „vrea" etc. Pentru a putea realiza o descriere corectă şi exhaustivă a realizării semnificaţiilor unor expresii în diferite graiuri, este necesară o anchetă specială pe baza unui chestionar unic, anume alcătuit în acest scop. în paginile de faţă am dat numai câteva exemple izolate pentru a ilustra perspectiva de ordonare propusă de noi în studiul unităţilor frazeologice la nivel dialectal. 11 Cf. Margareta Mânu Magda, op. cit, în „Dialectologica", Bucureşti, 1989, p. 73-79. 104 MARGARETA MÂNU MAGDA Luarea în considerare, într-un studiu de geografie lingvistică, a unor astfel de expresii, distinctive la nivelul semnificaţiei, ar veni în sprijinul trasării graniţelor dialectale, întărind sau modificând imaginea noastră despre repartiţia teritorială a unităţilor lingvistice ale limbii române. Institutul de Fonetică şi Dialectologie „ A lexandru Rosetti'' Bucureşti, Calea 13 Septembrie, 13 MĂRIA MARIN UN MIJLOC DE REALIZARE A ACTUALIZĂRII ACŢIUNII VERBALE ÎN GRAIURILE DE TIP NORD-VESTIC In general, definirea timpurilor verbale se face prin raportare la momentul vorbirii, reper în funcţie de care se disting acţiuni anterioare (trecute), simultane (actuale), posterioare (viitoare) acestui moment. în limba română literară, mai ales în cea literar-artistică, precum şi în vorbirea populară, autorul/vorbitorul apelează adesea la categoria timpului nu numai pentru a marca net cele trei perspective faţă de momentul emiterii mesajului, ci şi pentru a obţine o gradare a acestora sau pentru a apropia de momentul vorbirii o acţiune mai mult sau mai puţin îndepărtată în trecut sau în viitor. De regulă, această încercare de apropiere a acţiunii de momentul vorbirii, denumită actualizare1, are funcţie stilistică, atestând, pe de o parte, participarea afectivă intensă a vorbitorului la faptele narate, iar, pe de altă parte, tentativa de a obţine un efect (stilistic) de apropiere a relatării în raport cu momentul comunicării, care determină, implicit, şi o participare afectivă a receptorului. Frecvenţa cea mai ridicată o deţin situaţiile de apropiere a planului trecutului de cel actual, iar timpul verbal cel mai uzitat în acest scop este prezentul dramatic2, procedeu comun variantei literar-artistice şi limbii române vorbite, inclusiv variantei dialectale. Alături de acesta, vorbirea populară dispune şi de alte mijloace de obţinere 1 în literatura beletristică, procedeul acesta de aducere a acţiunii personajelor în faţa cititorului a fost desemnat prin sintagma actualizare scenică (Cazacu, 1978, p. 25-26). 2 Acest tip de prezent „poartă obişnuit numele de prezent istoric" (Iordan, 1956, p. 424; cf. Gramatica, I, p. 235); desemnarea lui prin prezent dramatic, termen mai potrivit" (Iordan, 1956, p. 424),a determinat o redefmire a prezentului istoric, vizând utilizarea acestuia numai în „relatări care privesc evenimente care s-au produs în trecut, dar care, ca fapte ale cunoaşterii, au devenit permanente, valabile totdeauna, apropiindu-se, deci, de aşa-numitul prezent gnomic", aşadar în „relatările cu caracter istoric" (Iordan, Guţu Romalo, Niculescu, 1967, p. 228; cf. Călăraşu, 1987, p. 76-78). ' V DACOROMANIA serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 105-110 106 MĂRIA MARIN UN MIJLOC DE REALIZARE A ACTUALIZĂRII ACŢIUNII VERBALE \Q7 a efectului amintit, cum ar fi utilizarea, în anumite graiuri dacoromâne, a perfectului simplu (Vulpe, 1977; Pană-Boroianu, 1982; Neagoe, 1985; Marin, 1989), a unor forme perifrastice de tipul sunt plecat (Ghinescu, 1967; Marin, 1985) ş. a. în cele ce urmează, ne vom ocupa de unul dintre mijloacele de realizare a actualizării acţiunii, subordonat, într-un fel, prezentului dramatic, atestat în graiurile dacoromâne; • Materialul excerptat în acest scop îl constituie textele dialectal-folclorice publicate sau existente în Arhiva Fonogramică a Limbii Române (AFLR) a Institutului de Fonetică şi Dialectologie din Bucureşti şi în arhiva de texte dialectale a Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară din Cluj-Napoca (A-Cluj). Prezentul dramatic, comportând valoare temporală de anterioritate, este comun tuturor graiurilor dacoromâne. în textele din graiurile de tip nord-vestic am înregistrat o modalitate curentă de a marca momentul în care se trece sau se revine la actualizarea unor evenimente (schimbarea cadrului de desfăşurare a acţiunii) printr-o subordonată temporală de simultaneitate realizată cu ajutorul unei construcţii fixe de tipul (pe) când îi + un determinant circumstanţial: D-apăi cum dar - o auzii brăglile, dând cu brăglele, păi tăt căte-o sută dă cătane ieşea d-acolo, şi mereau la război. Când îi dric la amiaz, atunci n-aude Măzărean acolo brăglele (Bîrlea, A, I, p. 481 - Vâlcău de Jos, SJ)\ Api beau şi mănâncă, ei - că n-o fost amiazăz. Pă când i-amia/ăz [...].Iară vinezmău (ibidem, p. 374 - Mara, MM). Alternanţa planului trecut propriu-ziş - desemnând cadrul în care se desfăşoară acţiunea şi fiind redat prin imperfect compus sau perfect simplu - cu ce! actualizat - al evenimentelor narate şi redat prin prezentul dramatic - se evidenţiază şi prin alternanţa celor doi adverbiali odată „odinioară" şi o dată „la un moment dat, într-o anumită dată": Odată era un om şi el avea un flăcău. Şi cându-i odată4 flăcău visează în yis că el... (Bîrlea, A, II, p. 386 - Boşorod, HD). în acest sens, subliniem faptul că în,categoria adverbialilor selectaţi de prezent într-un asemenea context, pe lângă cei specifici/compatibili cu prezentul (la amiaz, dimineaţa, seara, pe, la zece ceasuri, la miezul nopţii, peste două zile, * Pentru simplificare şi întrucât textele excerptate se prezintă în diverse sisteme de transcriere fonetică, iar variantele fonetice nu sunt relevante pentru subiectul propus, am recurs la literarizarea exemplelor, menţinând doar unele fonetisme cu caracter popular sau dialectal. în paranteze sunt notate sigla izvorului utilizat, localitatea şi sigla judeţului căruia aparţine aceasta. 4 Remarcăm, aici, că adverbul o dată „la un moment dat" este transcris, adesea, într-un singur cuvânt, confundându-se cu odată „odinioară". la anu etc): Cându-i dimineaţa, pleacă în pădure şi stă acolo. Când îi sar a, de cu sară, spune: (ibidem, p. 391 - Cresnia, BH); Ckndîipăstă două zile, se scoală muierea, sănătoasă (ibidem, p. 77 - Cerişor, HD); Când îi la anu, ăi, s-află tare rău, tare sclab (Bîrlea, A, I, p. 523 - Valcău de Jos, SJ), se încadrează, înregistrând o frecvenţă predominantă, şi o serie de circumstanţiali care se caracterizează prin trăsătura nedeterminat din punct de vedere temporal (o dată, la un timp), ignorând, deci, o precizare temporală strictă sau care presupun o relativizare a determinării temporale, implicând raportarea la un moment determinat (din succesiunea cronologică a acţiunilor narate): mâine, având sensul regional „a doua zi, în ziua următoare"5 (Avram, 1975), fară raportare la „azi"; diseară, având sensul regional „în seara zilei respective, pe seară în ziua respectivă"6, indiferent în raport cu „azi" şi care au rolul de a marca momentul săvârşirii actualizate. în acelaşi sens, semnalăm faptul că circumstanţialele de tipul (pe) când îi admit, în absenţa unor adverbiali temporali, şi compliniri de altă natură (de exemplu locale), fară ca sensul temporal al construcţiei să se modifice1: Când îi într-u n loc, am zărit un pic de lumină. Şi zice cărăuşu „ no, amu cunosc aice" (A-Cluj - Mânăstireni, CJ). Un argument în sprijinul acestei afirmaţii îl reprezintă ocurenţa paralelă a ambelor structuri ale temporalei (când îi + circumstanţial de timp/când îi + circumstanţial de loc) în acelaşi context: Când i- ntr-un loc, la vreo două zile, află o apă [...] umblă-colo, umblă-ncoace, când i- oda tă, află o casă (Bîrlea, A, II, p. 388 - Cresuia, BH). Funcţia stilistică de actualizare a prezentului este evidenţiată şi prin compararea unor asemenea temporale - întâlnite mai frecvent în basme - cu construcţii similare, în care apare perfectul compus, perfectul simplu sau imperfectul şi care sunt utilizate des în texte dialectale propriu-zise8: Când o 5 Cf. Când s-o gătat [dansul mireseij toată lumea o mărs cătă casă, până mâni; mâne o venit iară (TI>-Sălaj - Tusa); vezi şi circumstanţialul atestat de Vulpe, 1980, p. 148: Când îi a doua zi dimineaţa... 6 Cf. Când îi aşa cam desară... etc, Bîrlea, A, II, p. 451; GS, II, p. 334; TD-Năsăud -Chiuza). 7 Considerăm că exemplele discutate de Vulpe, 1980, p. 150, drept temporale „dezvoltate" dintr-un complement de loc, „dezvoltă", de fapt, tot un complement de timp, subliniind ideea de simultaneitate a acţiunilor din regentă şi subordonată: Când am fost la Măgheruş = „Ajungând la Măgheraş", nu „la Măgheruş". 8 Acest fenomen explică şi constatarea Magdalenei Vulpe, 1980, p. 148, referitoare la frecventa ridicată a perfectului compus în temporalele de simultaneitate discutate aici; forma verbală ocurentă în aceste circumstanţiale depinde de timpul narativ al textului (care este, deci, şi cel al regentei cu care temporala se află în raport de simultaneitate). 108 MĂRIA MARIN UN MIJLOC DE REALIZARE A ACTUALIZĂRII ACŢIUNII VERBALE 109 fost a treia zi, o mâncat şi o hodinit (ibidem, p. 399 - Cerbăl, HD); Când o fost miercuri sara, o trimăs un servitor (ibidem, p. 434 - Săpânţa, MM); Noa apăi când o fost dimineaţa, o ieşit lupu-n marginea pădurii (TD-Sălaj - Bălan); Când o fost deseară, o ajuns la o căsuţă (GS, II, p. 334 - Măgurele, BN); Când o fost la un timp, copilu i-o murit (AFLR - Săcalu de Pădure, MŞ); Când fu-n sară, plecară acas (Bîrlea, A, II, p. 463 - Boşorod, HD); Când era desară, atunci lua mireasa (TD-Năsăud, p. 156 - Chiuza); Când era dimineaţa, dacă nu stam cu ei, ne lua Jitsu şi tot îl purta (AFLR - Săcalu de Pădure, MŞ). Construcţia discutată este atestată în localităţi din Ţara Haţegului, Ţara Moţilor, Bihor, Sălaj, Oaş, Maramureş, partea de nord a Transilvaniei propriu-zise (Năsăud, Mureş) şi Bucovina9. Funcţia de actualizare a unor evenimente - determinată de funcţia stilistică a prezentului dramatic - explică frecvenţa sporită a construcţiei în basme şi mai redusă în limba vorbită, deci în textele dialectale propriu-zise (unde apare mai des construcţia cu perfectul compus); ocurenţa preponderentă în basme reprezintă şi o dovadă pentru a susţine caracterul arhaic al construcţiei; în acelaşi sens pledează şi faptul că circulaţia ei este specifică unor arii arhaice ale dacoromânei, ca şi atestările sporadice ale circumstanţialelor de acelaşi tip introduse prin conectivul de10, a cărui funcţie temporală este specifică limbii vechi (Drăganu, 1923, p. 254 şi urm.; Rosetti, ILR, p. 560; Avram, 1960, p. 43, 57, 63); Ne sculăm aşa de-i noapte, şi apăi când se face ziuă, băgăm, pâinea-n cuptor (AFLR - Subcetate, HR). Subordonata temporală analizată reprezintă dezvoltarea unei construcţii participiale absolute din limba latină, a cărei evoluţie în limbile romanice vizează fie o construcţie gerunzială absolută - frecventă în română şi spaniolă -, fie transformarea într-o propoziţie circumstanţială (ILR, I, p. 382). Predicaţia nu constituie, după opinia noastră, un element redundant, cum s-a afirmat (Vulpe, 1980, p. 148), întrucât verbul11 aduce un plus de informaţie (comparativ cu complementul circumstanţial singur), având rolul de a sublinia ideea de 9 Vulpe, 1980, p. 148, înregistrează acest tip de temporală „al cărei predicat este verbul a fi (de obicei la perfectul compus al indicativului)" (subl. n.) într-o „arie nord-vestica' (cf. h. 9), care nu cuprinde, însă, Bucovina şi nordul Transilvaniei, deşi pentru Năsăud ar putea fi invocat exemplul din G. Coşbuc, citat de autoare în n. 71; tar cană a fost de s-a-mplinit etc, considerăm că este dificilă atestarea „puterii de circulaţie" a construcţiei temporale printr-o secvenţă arhaizantă, ale cărei ambiguităţi sintactice (de coordonator/subordonator) sunt determinate de necesităţi prozodice. 10 Vulpe, 1980, nu înregistrează acest conectiv pentru construcţia temporală pe care o discutăm aici. 11 Acelaşi rol îl are şi gerunziul (cf. Caragiu, 1957, p. 75). simultaneitate; în acest sens, ni se pare relevantă, pe de o parte, atestarea conectivului/?e când în materialul excerptat de noi, ca şi înregistrarea, pe de altă parte, a situaţiilor de coincidenţă a subiectului regentei cu cel al subordonatei12: şi iau furca şi mă şterg p-acolo-n jos, p-o-ntunereceală de nu se vedea nimic. Ne-o fost plouat, şi când îs în părău ala al Baschii, num-aud pă părău... (Todoran, Vâlcele, p. 126), în care simultaneitatea este şi mai clar evidenţiată13. In încheiere, cele prezentate ar putea fi rezumate în următoarele concluzii: 1. Cercetarea sintaxei dialectale evidenţiază de fiecare dată noi şi noi valenţe ale limbii române vorbite, inclusiv în plan stilistic. 2. Teoria conform căreia unităţile dialectale ale dacoromânei pot fi repartizate tipologic în grupul graiurilor sudice şi grupul graiurilor nordice este încă o dată confirmată si la nivelul sintaxei. ABREVIERI BIBLIOGRAFICE Avram, 1960 = Mioara Avram, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale în limba română, Bucureşti. Avram, 1975 = Mioara Avram, Adverbul mâine şi timpurile verbale din sfera trecutului în SCL, XXVI, nr. 2, p 189-195. Bîrlea, A, MII = Ovidiu Bîrlea, Antologie de proză epică, voi. I, II, III, Bucureşti, 1966. Caragiu, 1957 = Matilda Caragiu, Sintaxa gerunziului românesc, în Studii de gramatică II p. 61-89. ' ' Cazacu, 1978 = Boris Cazacu, De ce lectura modernă a textului literar narativ? Modalităţi narative şi implicaţii lingvistice, în Lectura modernă a textului literar narativ. Didactică modernă, Bucureşti, p. 7-33. Călăraşu, 1987 = Cristina Călăraşu, Timp, mod, aspect în limba română în secolele al XVI-lea -alXVIII-lea, Buotfreşti. Drăganu, 1923 = Nicolae Drăganu, Conjuncţiile de şi dacă (Un capitol de sintaxă românească), în DR,III, 1922-1923, p. 251-284. Ghinescu, 1967 = Florente Ghinescu, Despre unele forme verbale compuse cu a fi în LL, 14 p. 135-141. Gramatica, I = Gramatica limbii române, ediţia a Il-a, voi. I, Bucureşti, 1963. GS = Grai şi suflet" Revista Institutului de Filologie şi Folklor. publicată de Ovid Densusianu, Bucureşti, 1923 şi urm. ILR, I = Istoria limbii române, I. Limba latină, Bucureşti, 1965. Iordan, 1956 = Iorgu Iordan, Limba română contemporană, ed. a Il-a, Bucureşti. 12 „Vechi şi populare par să fie în limbile romanice construcţiile participiale în care subiectul este legat, sau chiar identic, cu cel al propoziţiei regente". ILR, I, p. 382. iy Pentru simultaneitatea în trecut: O mărs de-acasăşi când... când o fost acolo-n pădure, o văzut o ...o fântână (TD-Sălaj ~ Tusa); vezi şi exemplul citat de Vulpe, 1980, p. 150: Când am fost la Măgheruş, apoi o trebuit să mă dau jos. 110 MĂRIA MARIN Iordan, Guţu-Romalo, Niculescu, 1967 = Iorgu Iordan, Valeria Gîiţu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti. Marin, 1985 = Măria Marin, Formes verbales periphrastiques de iindicaţi/dans les parlers dacoroumains, în RRL.XXX, p. 459-468. Marin, 1989 = Măria Marin, Le passe simple dans les parlers dacoroumains actuels, în RRL, XXXIV, nr. 4, p. 305-314. Neagoe, 1985 = Victorela Neagoe, în legătură cu unele forme arhaice de perfect simplu şi de mai mult ca perfect şi cu unele valori ale perfectului simplu în graiurile populare actuale, în „Anuar de lingvistică...", Tomul XXX, A. Lingvistică, p. 171-177. Pană-Boroianu, 1982 = Ruxandra Pană-Boroianu, Remarques sur Vemploi du passe simple dans les textes non litteraires d 'Oltenie, în RRL.XXVII, nr. 5, p. 423-434. Rosetti, ILR = Al. Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1968. TD-Năsăud = Bistriţa-Năsăud. Texte dialectale şi glosar, publicate de Măria Marin şi Marilena Tiugan, Bucureşti, 1987. TD-Sălaj = Texte dialectale. Sălaj, publicate de Mihai Conţiu, Măria Marin, Bogdan Marinescu, Marilena Tiugan (manuscris). Todoran, Vâlcele = Romulus Todoran, Material dialectal, II. Graiul din Vâlcele (raionul Turda), în Materiale şi cercetări dialectale, I, Bucureşti, 1960, p. 31-126. Vulpe, 1977 = Magdalena Vulpe, Despre aria de răspândire a perfectului simplu în graiurile munteneşti, m CL,XXII, nr. 2, p. 255-259. Vulpe, 1980 = Magdalena Vulpe, Subordonarea în dacoromână vorbită, Bucureşti. Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Alexandru Rosetti" Bucureşti, Calea 13 Septembrie, 13 BOGDAN MARINESCU OBSERVAŢII ASUPRA REPERTORIULUI LINGVISTIC PE BAZA DATELOR DIN ALR I Am adoptat termenul „repertoriu lingvistic (verbal)" pentru a preciza obiectivele - limitate - şi conţinutul specific al cercetării întreprinse Ca termen tehnic, folosit ca atare mai ales în cercetările de sociolingvistică, „repertoriul lingvistic" denumeşte, în general, ansamblul mijloacelor expresive, comunicative aflate la dispoziţia membrilor unei comunităţi lingvistice şi, în special, inventarul de varietăţi lingvistice (sisteme, coduri etc.) identificabile într-o comunitate lingvistică dată, indiferent de dimensiunile acesteia (de la un grup restrâns de indivizi, până la comunitatea naţională). în consecinţă, observaţiile noastre încearcă să valorifice datele din ALR I pentru identificarea şi izolarea unor varietăţi lingvistice distincte, ca unităţi constituente, de inventar ale repertoriului verbal românesc, fară a se referi, însă, şi la raporturile genetice (de filiaţie) sau la relaţiile genetice dintre acestea. Or, izolarea unor varietăţi distincte - obiectivul cercetării întreprinse - este echivalentă cu delimitarea discontinuităţii în domeniul lingvistic investigat1. în schimb, elementele de continuitate lingvistică, relevate în lucrarea noastră, nu constituie, prin virtuţile lor de a defini afinităţi genetice sau structurale şi relaţii de subordonare între diferitele varietăţi, un obiectiv în sine, ci sunt efectul inerent al metodei de analiză adoptate. Ne propunem, aşadar, să abordăm, dintr-o perspectivă strict sincronică, tipologică - în măsura posibilităţilor - variaţia lingvistică, aşa cum se reflectă în ALR I (voi. I, II), în scopul de a identifica varietăţi lingvistice distincte, componente ale repertoriului verbal românesc. Utilizarea unui astfel de corpus de date lingvistice este, desigur, insolită, pentru că atlasele lingvistice naţionale sunt orientate spre „vorbirea populară". Metodologia lor este edificatoare în această privinţă: alegerea informatorilor şi 1 în aceeaşi serie terminologică cu „repertoriul lingvistic", un „diasistem" (în accepţia clasică a termenului) sau o „structură stilistică" constituie, în schimb, imagini, în principiu, integrale ale echilibrului dintre continuu şi discontinuu în domeniul lingvistic investigat; „structura stilistică" conţine în plus şi specificarea relaţiilor dintre unităţile constituente (vezi, de exemplu,.!. Coteanu, Structura stilistică a limbii, în Elemente de lingvistică structurală. Bucureşti, 1967, p. 211-221). DACOROMAMA serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 111-120 112 BOGDAN MARINESCU OBSERVAŢII ASUPRA REPERTORIULUI LINGVISTIC 113 stabilirea reţelei de localităţi de anchetat, operate pe baza unui set de criterii mai mult sau mai puţin explicite, reprezintă de fapt o suită de selecţii şi, implicit, de restrângeri succesive, care vizează izolarea unei singure varietăţi din repertoriul verbal al comunităţii investigate - idiomul folosit în aşezări rurale vechi, îndepărtate de centrele urbane mari (deci, mai puţin expuse influenţei acestora), de vorbitori ţărani, localnici, cu instrucţie şcolară minimă şi cu contacte sociale extracomunitare cât mai reduse. în aceste condiţii, variaţia lingvistică înregistrată este exclusiv de natură geografică, diatopică şi constituie, ca atare, obiectul de studiu al dialectologiei clasice. Abateri de la această metodologie clasică au fost înregistrate, desigur, în elaborarea unor atlase lingvistice - AIS, ALR etc. O investigare sistematică a repertoriului verbal, în complexitatea lui, a fost concepută şi realizată într-un atlas lingvistic mai puţin cunoscut: Atlasul lingvistic al Noii Anglii (LANE)2. în acest atlas, consacrat regiunii nord-estice a Statelor Unite, au fost chestionaţi, în fiecare localitate, informatori aparţinând la trei tipuri socioculturale distincte şi la două categorii de vârstă3. Conceput independent şi realizat în aceeaşi perioadă cu LANE (al cărui prim volum, apărut în 1939, valorifică anchetele desfăşurate între 1931 şi 1933), ALR I urmăreşte obiective similare: „spre a nu neglija limba claselor culte, am urmat o sugestie ce ne-a fost făcută de dl. profesor D. Caracostea şi am chestionat şi trei dintre scriitorii noştri consacraţi: d-nii I. A. Brătescu-Voineşti (muntean), M. Sadoveanu (moldovean) şi I. Agârbiceanu (transilvănean)"4. Materialul lingvistic rezultat din această anchetă paralelă a fost publicat în cele două volume apărute, în subsolul fiecărei hărţi sub siglele B (= I. A. Brătescu-Voineşti), 5 (= M. Sadoveanu), A (= I. Agârbiceanu) şi cuprinde răspunsuri (şi, în note, comentarii ale scriitorilor) la 292 de chestiuni (din cele 302 exploatate în cele două volume) referitoare la corpul omenesc, boli, familie, naştere, botez, copilărie, nuntă, moarte. Dintre foarte puţinele referiri la această importantă inovaţie metodologică, am ales-o, pentru a o cita în întregime, pe aceea a lui Sextil Puşcariu, pentru că ea conţine o evaluare globală a rezultatelor anchetei: „... atlasul nostru redă vorbirea ţărănească. Au fost cercetate, ce-i drept, şi câteva oraşe, totuşi foarte puţine numai. Pentru a nu fi unilaterali, am introdus o inovaţie, pe care o recomandăm şi altora. Am chestionat trei scriitori unanim apreciaţi, membri ai 2 R. 1. McDavid Jr., V. G. McDavid, Linguistic Atlas of New England, în „Orbis", I, 1952, nr. l,p. 95-103. 3 Evaluarea critică făcută, la începutul deceniului al Vl-lea, dintr-o perspectivă strict sociologică, metodologiei propuse de dialectologi în LANE a amorsat interesul pentru cercetarea variaţiei lingvistice diastratice cu instrumente riguroase în limitele unei discipline noi, cu obiect specific de studiu - sociolingvistica. 4 ALR I, voi. 1, Prefa\a, p. 5. Academiei Române, din cele trei provincii principale ale României (Muntenia, Moldova şi Transilvania). Nu numai pronunţarea lor, care păstrează un accent localnic mai puternic decât s-ar crede, este interesantă, ci şi modul în care reacţionează cineva care este obişnuit să caute în vocabular cuvântul potrivit în fiecare ocazie, dacă este chemat să denumească spontan termenul pentru o noţiune. Căci răspunsurile sunt mai puţin precise ca la omul simplu şi constau dintr-o întreagă serie de sinonime în care scriitorii îşi dau silinţa să stabilească nuanţe semantice"5. Observaţiile făcute de autorii ALR I, citate mai sus, constituie, de altfel, cadrul general şi, implicit, conţinutul cercetării noastre. Vom încerca, în cele ce urmează, să realizăm identificarea unor varietăţi lingvistice distincte („vorbirea ţărănească", „limba claselor culte"), definirea în termeni expliciţi a ceea ce Sextil Puşcariu numeşte „accentul localnic" al scriitorilor chestionaţi şi, în final, caracterizarea unităţilor lingvistice rezultate în urma analizei. Identificarea unor varietăţi lingvistice, ca unităţi distincte în cadrul repertoriului verbal, este determinată, evident, de prezenţa trăsăturilor lingvistice specifice, discriminatorii. Pentru aceasta, am adoptat procedeele curent utilizate în dialectologie în analiza sincronică, tipologică. în principiu, unităţile sunt caracterizate prin trăsăturile lingvistice (eventual, prin toate acestea) identificabile în textele avute la dispoziţie. Dar determinarea „dialectal" este atribuită unei trăsături lingvistice nu numai pentru că apare într-o unitate dialectală (grai, subdialect etc), ci, în primul rând, în măsura în care aceasta diferă de trăsătura corespondentă ocurentă într-o altă unitate dialectală (sau în limba literară). în mod analog, am avut în vedere, în cele ce urmează, astfel de „corespondenţe", alcătuite, fiecare în parte, din câte un membru care reprezintă o trăsătură lingvistică (fonetică, morfologică sau lexicală) aparţinând unei varietăţi lingvistice (de exemplu, idiolectelor scriitorilor) şi un altul, reprezentând trăsătura corespondentă dintr-o altă varietate (de exemplu, din graiurile populare locale reflectate în ALR I). Aceste corespondenţe evidenţiază, pe de o parte, elemente diferenţiatoare, cu valoare tipologică (dacă aiciubiii lor sunt constituiţi din trăsături distincte) - le numim aici heteromorfisme - şi, pe de altă parte, elemente comune (când membrii sunt reprezentaţi prin trăsături identice) - izomorfisme6. întrucât am identificat heteromorfisme (şi idiomorfisme) în două etape succesive ale analizei - în urma comparării, mai întâi, a idiolectelor scriitorilor cu graiurile populare (B - cu graiurile munteneşti, S - cu cele moldoveneşti şi A - cu cele ardeleneşti) şi, apoi, a idiolectelor 5 Sextil Puşcariu, Der rumănische Sprachatlas, în „Archiv fur die gesamte Phonetik", Band II, erste Abteilung, Heft 2, 1933, p, 115. ; 6 Considerarea tuturor heteromorfismelor şi izomorfismelor identificate ar permite definirea în termeni cantitativi a distanţei lingvistice dintre idiomurile avute în vedere. 114 BOGDAN MARINESCU scriitorilor între ele, am specificat aceasta prin adăugarea unui indice numeric: (1), în primul caz, (2), în cel de-al doilea. Prezenţa unor diferenţe lingvistice în raport cu graiurile populare locale (heteromorfisme 1, în terminologia adoptată aici) este semnalată în termeni expliciţi chiar de cei trei scriitori chestionaţi7: B: nu zic niciodată deşte „degete" (h. 50), ţăranii zic lele, leică „termen de adresare pentru sora mai mare" (h. 164); S: în Moldova se numesc gîţe „cozi din păr împletit" (h. 10), în Moldova se zice chiar „creier" (h. 13), popular se zice şi mase „măsea" (h. 30), ţăranul zice plămîi „plămîn; plămîni" (h. 45), în Moldova nu se cunoaşte cuvântul coapsă (h. 56), în Moldova se zice nani „înalt" (h. 60) şi aninos „miros" vb. (h. 77), la munte se zice mă preumblu „mă plimb" (h. 96), ţăranii zic ducă-se pe pustii, boala copiilor „epilepsie" (h. 119), popular se zice cămeşă „placentă" (h. 207), în Moldova se zice cumătre „cumetre" s.f. pl. (h. 221), mor spun eu, poporul zice moriu (h. 285); A: nu cunoaşte cuvântul coapsă din satul natal (h. 56), ţăranii zic stropşeală, călcătură „epilepsie" (h. 119), în satul natal se zice deştiu; deşte „deget; degete" (h. 50), greoaie, într-altă stare „(femeie) gravidă" (h. 206), bitang „copil din flori" (h. 211) şi copil de ţîţă „sugar" (h. 226), popular se zice copîrşeu „sicriu" (h. 297) şi progadie „cimitir" (h. 301 )8. în continuare, vom trece în revistă, în mod selectiv9, o serie de heteromorfisme 1, rezultate în urma comparării idiolectelor scriitorilor cu graiurile populare locale: - B: absenţa „palatalizării" labialelor (prezenţa fenomenului fiind semnalată, în diferite stadii, şi în graiurile munteneşti, inclusiv în cele din zona de origine a scriitorului), vezi h. 34, 47, 73, 92, 218, 219 etc; prezenţa fenomenului de propagare a nazalităţii în cuvinte de tipul genunchi (absenţa fenomenului fiind generală în graiurile munteneşti), vezi h. 57; ocurenţa formelor degete, picioare (formele deşte, picere fiind caracteristice graiurilor populare), h. 50, 55; diferenţierea formelor verbale de pers. a Hl-a sg. şi pl. ale verbelor de conjugarea a Il-a, a IV-a (omonimia aceloraşi forme fiind o trăsătură diagnostică a graiurilor munteneşti), h. 74, 105, 107; caracterul specific al consoanei ş evidenţiat în forme ca naş (sg.) - naşi (pl.) (h. 217), naşă (sg.) - naşe (pl.) (h. 217) (în raport cu graiurile munteneşti, considerate domeniul predilect al consoanelor „moi"; trebuie semnalată, însă, prezenţa şi în unele graiuri munteneşti a unor forme identice cu cele furnizate de B, dar nu în graiurile din 7 Afirmaţiile scriitorilor sunt confirmate, în general, de datele din ALR I referitoare la graiurile populare. 8 Am literarizat, în cele mai multe cazuri, transcrierea fonetică originară. 9 Am reţinut în primul rând fenomenele „importante" pentru dialectologie. Nu am reţinut, însă, şi heteromorfisme 1 de natură lexicală; de altfel, unele dintre cele mai importante apar în comentariile, citate, făcute de scriitorii chestionaţi. OBSFRVAŢII ASUPRA RFPF.RTORIULUI LINGVISTIC 115 ? zona de origine a scriitorului); -S: absenţa „palatalizării" labialelor (prezenţa fenomenului fiind o caracteristică a graiurilor moldoveneşti); prezenţa africatelor c, / (evoluate în graiurile moldoveneşti - fapt diagnostic - la fricative secundare); consoana ş nu este „dură", ca în graiurile moldoveneşti (moaşă (sg.) - moaşe (pl), h. 212); -A: absenţa „palatalizării" labialelor (labialele „palatalizate" în stadii diferite fiind o caracteristică a graiurilor ardeleneşti); absenţa fenomenului de palatizare a dentălelor /, d (prezenţa fenomenului, în diferite stadii de evoluţie, fiind, de asemenea, o particularitate a graiurilor populare din Transilvania) (exemplu h 29). La această listă de heteromorfisme 1 trebuie adăugate şi faptele lingvistice conţinute de „corespondenţele" (în accepţia dată aici termenului) care opun realizări duble, fluctuante, alternative, de o parte - în idiolectele scriitorilor şi realizări unice, de cealaltă parte - în graiurile populare: forme verbale iotacizate şi neiotacizate (h. 106, 107) pentru B; vocale finale (-ă, -e) închise (exemplu h. 20) şi intacte (exemplu h. 7) pentru S\ monoftongarea diftongului oa (exemplu h. 4) şi menţinerea lui (exemplu h. 17) sau Ic> t (exemplu h. 53), k=K (exemplu h. 48) şi g= g(în toate formele care îl conţin) pentru A. în ciuda faptului că analiza materialului evidenţiază un număr considerabil de trăsături comune idiolectelor scriitorilor şi idiomurilor populare (= izomorfisme 1), lista de heteromorfisme 1 prezentată mai sus (inclusiv observaţiile aparţinând scriitorilor chestionaţi) conţine argumentele lingvistice necesare şi suficiente, credem, pentru a susţine existenţa unor varietăţi lingvistice (B, A, S) distincte în raport cu graiurile populare locale. Existenţa unui „accent localnic", constatată de Sextil Puşcariu în idiolectele scriitorilor chestionaţi pentru ALR I (vezi mai sus), impune considerarea celor trei varietăţi lingvistice identificate mai sus dintr-o perspectivă diatopică. Investigarea datelor lingvistice din acest punct de vedere pune în lumină trăsături specifice, diferenţiatoare - numite, în conformitate cu terminologia adoptată aici, heteromorfisme 2. Prezenţa unor astfel de particularităţi care marchează diferenţierea de natură diatopică a Varietăţilor A, S, B este semnalată explicit de M. Sadoveanu: „cuvântul neg nu se întrebuinţează (în Moldova)" (h. 51), „în Muntenia se zice ciufulii" (h. 60), „guiunar, ca în Moldova" (h. 112), Jip se zice în Moldova, jeg - în Muntenia" (h. 131), „în Moldova nu se zice june* (h. 180), „cumătre (s.f. pl.) se zice în Moldova" (h. 221), „mancă se zice în Moldova" (h. 222), „starpă este forma moldovenească, formă muntenească este stearpă" (h. 225). Prezentăm în continuare alte heteromorfisme 2: pronunţia prepoziţiilor de, din: dă (B) - di (S) - de (A) (h. 9); din (B) - din (S, A) (h. 211); diftongul îi în mîini (pi.) (B) - î etimologic (S, A) (h. 49); accentuare paroxitonă, în miros (h. 77) şi bolnav (h. 133) (S) - accentuare oxitonă (B; A numai pentru 116 BOGDAN MARINESCU miros); ă protonic >a(S)-ă menţinut (B, A) (h. 27, 30%g>j (A) - /conservat (S, B) (în toate formele care conţin sunetul menţionat); caracterul „moale" al consoanei ş evidenţiat de omonimia formelor de singular şi plural ale unor substantive feminine de tipul moaşe (h. 212), nănaşe (h. 217) (A) - tratamentul aceleiaşi consoane a fost precizat mai sus pentru 5 şi B\ gingie (B) - gingină (S) -jinjeu (A) (h. 32); burtă, pîntec (B) - pîntece (S) - foaie (A) (h. 42); ţaţă „termen de adresare pentru sora mai mare " (B) -leliţă, ţaţă (S) - nană (A) (h. 164); chel (S,B) -pleşuv (A) (h. 12); năduşeală, sudoare (B) - sudoare (S, A) (h. 4); cocoaşă (B)-gheb (S)-gheb, pup (A) (h. 41); ficat (B, A)- mai (S) (h. 46); rinichi (B) - rărunchi (S, A) (h. 48); chior (S, B) - orb de un ochi (A) (h. 87); bolnav (S, B) - beteag (A) (h. 133); pojar (B, A) - cori (S) (h. 115); naş (B) - nănaş (A, S) (h. 216); cimitir (B, A) - ţintirim (S) (h. 301) etc. Dacă s-ar alcătui hărţi pentru fiecare dintre fenomenele enumerate mai sus, aşa cum se procedează cu trăsăturile lingvistice ocurente în graiurile populare locale pentru stabilirea unităţilor dialectale (locale), suprapunerea acestor hărţi ar permite individualizarea, din punct de vedere diatopic, a varietăţilor lingvistice A, S, B. Pe de altă parte, numărul de trăsături discriminatorii (heteromorfisme) este mai mic în varietăţile A, S, B decât în graiurile populare; mai mic este şi numărul de realizări diferite ale trăsăturilor „corespondente" din varietăţile A, S, B\ de exemplu, africatele c, / au două tipuri de realizări (c, gmS,B şi c,j în A) faţă de cinci în graiurile populare locale (în cele cinci subdialecte dacoromâne). în bună parte, heteromorfismele 2 enumerate mai sus sunt trăsături lingvistice comune varietăţilor^, S, B şi graiurilor populare. Aceste izomorfisme 1, cu valoare de heteromorfisme 2 la nivel diatopic, au, în general, arii mari de răspândire, funcţionând, uneori, în calitate de veritabile trăsături diagnostice ale entităţilor dialectale locale (populare). Aceste constatări ne permit să afirmăm că variaţia lingvistică diatopică, definită fie prin numărul trăsăturilor lingvistice discriminatorii, fie prin numărul entităţilor regionale (locale) identificabile, are o amploare mai mică în cazul varietăţilor lingvistice reprezentate de idiolectele scriitorilor decât în graiurile populare locale. în urma analizei întreprinse am identificat trei varietăţi lingvistice distincte diastratic, în raport cu varietăţile populare locale, şi individualizate diatopic. Vom atribui, în consecinţă, varietăţile A, S, B în cadrul repertoriului lingvistic, uifei Unităţi numite română regională (RR)l\ iar varietăţile populare, unei alte 10 Termenul română regională a fost folosit de V. lancu, DalVidioletto alia lingua. II romeno regionale, în XIV Congresso internazionale di linguistica e filologia romanza, Napoli, 1974; vezi Ani, voi. II, 1976, p. 291-296. OBSERVAŢII ASUPRA REPERTORIULUI LINGVISTIC 117 unităţi - dialect (D). Termenii propuşi marchează exclusiv calitatea de unităţi distincte şi amploarea diferită a variaţiei lingvistice diatopice. în cercetările de dialectologie se invocă adesea, mai ales în legătură cu raporturile dintre diferitele varietăţi lingvistice, prezenţa, în repertoriul verbal, şi a unei alte unităţi - limba standard (literară). Fără a avea întotdeauna o definiţie explicită, limba standard denumeşte, în astfel de împrejurări, norma supradialectală în general şi constituie, ca atare, etalonul, modelul coercitiv, canonic al celorlalte varietăţi lingvistice din repertoriul verbal, asupra cărora îşi exercită presiunea constantă. Dar în acest caz raporturile dintre limba standard şi celelalte unităţi ale repertoriului verbal se plasează, într-un mod neconvenabil aici, pe planuri diferite, ca raporturi între „limbă abstractă" şi „limbă concretă" sau între „limbă scrisă" şi „limbă vorbită". Dacă este adevărat, însă, că limba standard este „o încarnare ideală"11, lipsită de variaţie dialectală (semnificativă), a normei prescriptive, în circumstanţe comunicative definite (discursuri oficiale, conferinţe academice, comunicate la radio etc), atunci varietăţile A, S, B nu pot fi considerate, credem, ca mostre (ideale) de limbă standard, întrucât acestea conţin norme descriptive individualizate diatopic. Am arătat mai sus că variaţia lingvistică diatopică este mai redusă în varietăţile A, S, B decât în graiurile populare. Chiar „seriile de sinonime" a căror prezenţă a fost semnalată de Sextil Puşcariu (vezi mai sus) contribuie, într-o măsură, la diminuarea posibilităţii de a determina diatopic varietăţile menţionate (de exemplu, coşciug, sicriu, raclă: B; sicriu, raclă: S; sicriu şi, popular, copîrşeu: A, h. 297). Am semnalat, de asemenea, împrejurări în care prezenţa regionalismelor în vorbirea oamenilor cultivaţi este practic nulă; semnalăm în plus, sub titlu de exemplu, un text al lui I. Minulescu12 - reproducere pe disc a unei emisiuni radiofonice din 1928 - care conţine numai o singură ocurenţă a pronunţiei dău (din 7 ocurenţe ale prepoziţiei), numai pronunţia din, ocurenţa articolului hotărât enclitic -/ (absent în varietăţile A, S, B, vezi h. 185) etc. Vom conveni să atribuim limbii standard (LS), în limitele lucrării de faţă, accepţia de varietate lingvistică (orală) deregionalizală a repertoriului verbal, actualizare unică şi uniformă a normelor prescriptive14. Cu alte cuvinte, neavând prin 11 V. Iancu, op. cit, p. 292. 12 A. Avram (coord.), Laurenţia Dascălu-Jinga, Mi reia Teodorescu, Anca Ulivi, Antologie fonetică a limbii române, Bucureşti, 1988, p. 75-76. 13 Acest fonetism muntenesc este asociat, în acelaşi vers, cu alt regionalism fonetic, cu origine moldovenească, însă: accentuarea proparoxitonă a cuvântului bolnavă. 14 In datele publicate în ALR I există indicii ale existenţei unei astfel de varietăţi supraregionale - actualizare a normelor prescriptive în vigoare atunci: heteromorfismele 1 (şi, în primul rând, cele care, la nivelul diatopic, sunt izomorfisme 2); nu am întreprins o cercetare sistematică a lor pentru a nu depăşi cadrul sincronic impus, prin atragerea inerentă în discuţie a 118 BOGDAN MARINESCU OBSERVAŢII ASUPRA REPERTORIULUI LINGVISTIC 119 definiţie variante teritoriale, LS nu poate oferi argumente lingvistice pentru identificarea originii regionale a celor care o utilizează. Specificarea caracterului uniform, invariant al LS implică luarea în consideraţie a variabilităţii (respectiv, nonvariabilităţii) diatopice în calitate de trăsătură distinctivă pentru determinarea (caracterizarea) unităţilor componente ale repertoriului verbal. Din acest punct de vedere, LS se opune (ca non-variabilă diatopic) celorlalte două unităţi ale repertoriului verbal - RR şi D. Pornind de la datele oferite de ALR I obţinem, aşadar, următorul model descriptiv al repertoriului lingvistic românesc: LS RR D Plasarea unităţilor repertoriului verbal într-un triunghi ar ilustra mai bine descreşterea progresivă a variaţiei diatopice dinspre bază, unde s-ar situa D cu varietăţile sale locale, spre punctul de intersecţie a celorlalte două laturi, punct cu variabilitate diatopică nulă, unde s-ar situa LS. în funcţie de distanţa lingvistică, stabilită în termeni cantitativi, faţă de varietăţile dialectale (locale), varietăţile A, S, B pot fi plasate diferit în modelul propus. Modelul prezentat mai sus este parţial, pentru că are în vedere numai varietăţile lingvistice identificabile pe baza datelor din ALR I. Utilizând alte surse de material pot fi izolate şi incluse ca atare în repertoriul verbal şi alte varietăţi lingvistice (dialecte populare regionale, interdialectale etc). Este, pe de altă parte, un model unidimensional, întrucât ia în consideraţie, ca trăsătură distinctivă, numai variabilitatea diatopică. Referirile la „vorbirea populară" pe care le fac cei trei iluştri informatori (vezi mai sus) conţin adesea o determinare de ordin sociocultural şi, implicit, o disjungere diastratică a varietăţilor culte şi populare. De altfel, autorii ALR I au avut în vedere, în mod programatic, reprezentarea în atlas a două tipuri de varietăţi lingvistice: „limba claselor culte" şi „vorbirea ţărănească" (vezi mai sus). Se impune, aşadar, ca, în determinarea unităţilor lingvistice din repertoriul verbal, să fie luat în consideraţie şi un factor de ordin sociocultural: gradul (superior) de cultură, de instrucţie formală. Din acest punct de vedere, LS, ca actualizare a unor norme prescriptive care trebuie însuşite într-un îndelungat proces de învăţare, este o „limbă" a vorbitorilor superior instruiţi. Prin urmare, LS şi RR se grupează împreună, în modelul propus, ca „limbi" ale elitei culturale, în opoziţie cu D - „limbă" aparţinând vorbitorilor fară instrucţie superioară. unor chestiuni de ordin diacronic privitoare la modul de constituire a diferenţelor şi asemănărilor dintre varietăţi avute în vedere, la modul de constituire a normei descriptive etc. Alte comentarii aparţinând scriitorilor chestionaţi pentru ALR I (de exemplu, referirea pe care o face I. A. Brătescu-Voineşti la un „grai intim", h. 15) ne determină să asociem celor doi factori (de natură diatopică şi, respectiv, diastratică) pe care i-am folosit mai sus la caracterizarea unităţilor lingvistice ale repertoriului verbal, un al treilea - de ordin stilistic. Prin determinare stilistică înţelegem, aici, exclusiv caracterizarea unei varietăţi lingvistice cu ajutorul unui atribut conţinut de o scală de valori cuprinse între polii formal şi informai. Din acest punct de vedere, LS este o „limbă" formală, deoarece toate situaţiile de comunicare în care este utilizată, conform observaţiilor făcute (vezi mai sus) sunt formale, solemne. Pe de altă parte, în conformitate cu metodologia „clasică", anchetatorii solicită în timpul anchetelor (şi notează ca atare) actualizarea varietăţii locale curente, folosite în mod obişnuit de membrii respectivei comunităţi lingvistice; de aceea, varietăţile populare locale reprezentate în ALR I (şi reunite, mai sus, sub D) sunt („limbi") nonformale din punct de vedere stilistic. în schimb, în absenţa oricăror date privind protocolul de anchetare a scriitorilor, determinarea stilistică a varietăţilor^, S, 5 (reunite, mai sus, în unitatea RR) este mai dificilă. Există, însă, date directe (în afara numărului important de regionalisme) care facilitează determinarea stilistică a RR: termenii de adresare care, în general, au valoare diagnostică pentru identificarea diferitelor stiluri (registre) ~ furnizaţi de cei trei scriitori în cursul anchetei - nu aparţin, în mod cert, unui stil formal (vezi, de exemplu, h. 162, 164, 202, 203). Prin urmare, se poate afirma cu destulă certitudine că RR este, din punct de vedere stilistic, de asemenea, o „limbă" nonformală. Prezentăm în încheierea analizei efectuate asupra componenţei repertoriului verbal oral pe baza datelor furnizate de ALR I următorul tablou (în care I = determinarea geografică: variabilitate diatopică, II = determinarea socioculturală: grad superior de educaţie formală a vorbitorilor, III = determinarea stilistică: formal) însoţit de câteva observaţii finale: LS RR D I + + II + III + 1. Pe baza acestui tablou pot fi formulate definiţii explicite pentru toate varietăţile identificate în urma analizei lingvistice întreprinse: LS = varietate lingvistică formală, invariabilă din punct de vedere diatopic, aparţinând elitei culturale; RR = varietate lingvistică nonformală, variabilă din punct de vedere diatopic (deţinând variante regionale), folosită de intelectuali; D = varietate lingvistică nonformală, variabilă din punct de vedere diatopic (deţinând variante regionale, locale) aparţinând vorbitorilor neinstruiţi. 120 BOGDAN MARINESCU 2. LS şi RR nu au, conform tabloului prezentat, decât o singură trăsătură comună, deoarece datele furnizate de ALR I nu permit identificarea unei varietăţi lingvistice formale folosite de scriitori. S-a arătat însă (vezi mai sus) că, în circumstanţe comunicative formale, vorbitorii aparţinând elitei culturale utilizează varietăţi lingvistice (practic) deregionalizate, identice, aşadar, din punct de vedere tipologic, cu LS. în aceste condiţii, în care distincţia dintre cele două unităţi ale repertoriului verbal este de natură stilistică, în primul rând, LS şi D pot fi considerate ca varietăţi (stiluri, registre) contextuale distincte. Din punct de vedere sociolingvistic, avem de a face cu o situaţie de („bilingvism" cu) diglosie (cu LS asimilată cu varietatea H (= high) şi RR asimilată cu varietatea L (= low), în terminologia lui Ch. Ferguson. 3. Tabloul prezentat reflectă o distincţie netă, maximă între LS şi D, întrucât cele două unităţi ale repertoriului verbal nu deţin în comun nici o trăsătură. Nici în cazul varietăţilor dialectale locale (reunite sub D) nu a fost posibilă, pe baza datelor din ALR I, identificarea unor variante formale. Din punct de vedere sociolingvistic, această situaţie trebuie interpretată, chiar în absenţa variantelor formale ale Z), în termeni de „bilingvism" (fară diglosie). Distincţia netă dintre o „limbă cultă" şi o „limbă populară" este acceptată, chiar în termeni expliciţi, în literatura noastră de specialitate15. Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Alexandru Rosetti" Bucureşti, Calea 13 Septembrie, 13 15 Vezi I. Coteanu, op. cit, p. 221. ION MĂRII ALR - DIN ÎNSEMNĂRILE UNUI REDACTOR (VII): DOCUMENTAREA LEXICALĂ TERMINOLOGICĂ ŞI SEMASIOLOGICĂ 1. Precizări: 1. Pentru motivarea prezenţei determinantului lexicală (sau lexical) în sintagmele (denominative) documentare lexicală terminologică şi semasiologică, descriere lexicală terminologică şi/sau semasiologică1, a se vedea Mării 1983, p. 79. 2. Având în vedere că noi2, spre deosebire de E. Coseriu, numim lexematică ceea ce Domnia sa denumeşte prin sintagma lexicologia expresiei, determinantul terminologică din sintagmele precitate poate fi substituit cu determinantul lexematică. 3. Tot în Mării 1983, p. 79-81, arătăm, în deplin acord cu E. Coseriu3, că operăm o distincţie clară între semasiologie şi semantică; prin termenul semantică noi denumim ceea ce Domnia sa înţelege (şi denumeşte) prin sintagma lexicologia conţinutului sau (cel mai frecvent) prin termenul lexematică, iar prin semasiologie denumim ceea ce mulţi lingvişti denumesc prin termenul semantică, fapt ce explică, desigur, apariţia, în textul comunicării de faţă (= în terminologia utilizată de alţi lingvişti), şi a determinantului semantică în locul determinantului semasiologică (utilizat de noi). 2. Documentarea lexicală terminologică şi semasiologică. Spre deosebire de documentarea lexicală onomasiologică, în înfăptuirea căreia (indiferent de tipul sau procedeul de interogare folosit şi indiferent de cum au fost, sunt şi vor fi denumite în cercetările onomasiologice tradiţionale sau modeme cele două planuri = laturi ale semnului lingvistic) se pleacă dinspre planul conţinutului 1 Descriere care, evident, este concretizată fie (cartografic) prin harta lexicală terminologică şi/sau semasiologică, fie (necartografic) prin MN-u\ t e r m i n o 1 o g i c şi/sau s e m a s i o 1 o g i c. 2 Vezi Mării 1983, p. 81. 3 şi (trebuie precizat, acum, cu) K. Baklinger: „Nous distinguons entre semasiologie «science des significations» et semantique «science du contenu du langage» (sens plus general englobant ronomasiologie et la semasiologie)" (Baldinger 1964, p. 250, nota 1). DACOROMAN/A serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 121-131 122 I. MĂRII ALR DIN ÎNSEMNĂRILE UNUI REDACTOR (VII) 123 lingvistic (= al unui conţinut lingvistic dat) înspre planul expresiei lingvistice, în realizarea documentării lexicale terminologice şi semasiologice se porneşte (exact) invers, (adică) dinspre planul expresiei lingvistice (= al unei date expresii lingvistice) înspre planul conţinutului lingvistic, anchetându-se, explicit, ambele planuri. Dacă prin documentarea lexicală onomasiologică se urmăreşte înregistrarea (fonetică a) expresiei lingvistice4 unice sau multiple (caz de sinonimie reală, funcţională) prin care, în graiurile anchetate, este exprimat (= denumit) un conţinut lingvistic5 dat, prin documentarea lexicală terminologică şi semasiologică se urmăreşte: e x ist e n ţ a (= cunoaşterea activă, dar şi pasivă6) sau n o n e x i s t e n ţ a, în graiurile interogate, a unei expresii lingvistice date: forma sa (înregistrată fonetic) şi c o n ţ i n u t u 1 său 1 i n g v i s t i c (- semantic), unic (= monosemie) sau multiplu (= polisemie). Programarea în textul celor două chestionare (recent editate) ale Atlasului lingvistic român şi realizarea de Sever Pop şi Emil Petrovici şi a unei asemenea documentări lexicale constituie o altă importantă inovaţie a geografiei lingvistice descriptive, inovaţie care, însă, din păcate, în ALR şi NALR a fost identificată (sau, dacă vreţi, confundată) cu procedeul interogativ numit întrebare directă, sintagmă care, în ALR, cum am mai arătat şi până acum, este polisemantică, denumind, pe de o parte, unul dintre procedeele interogative folosite (în exclusivitate sau aproape în exclusivitate în atlasele lingvistice apusene şi mai rar, dar nu atât de rar precum se afirmă, în ALR) în realizarea documentării lexicale onomasiologice noncontextuale (= paradigmatice), iar, pe de altă parte, documentarea lexicală terminologică şi/sau semasiologică. Aşadar, după informaţia noastră, A L R - u 1 est e prim u 1 dintre atlasele lingvistice ca rea pro gr am a t ş i re a 1 iz a t o document a r e (= interogare) t e r mi n o 1 o g i c ă ş i semasiolog ic ă. Programând şi realizând, inovator, şi o astfel de documentare lexicală, ALR-ul devine, firesc, întâiul atlas lingvistic care ne obligă să vorbim, pe de o parte, de o documentare lexicală terminotogică şi semasiologică e x p 1 i c i t ă (= programată, interogativă, analitică), iar, pe de altă parte, de o documentare lexicală terminologică şi semasiologică implicită (= neprogramată, neinterogativă, sintetică) realizată prin intermediul documentării lexicale onomasiologice. Recurgem la această (absolut necesară) distincţie (sau: hotărnicie), deoarece (şi, evident, nu suntem primul 4 = ,adică, a semnificantului, lexemului, termenului, cuvântului (în accepţiunea curentă) etc. 5 = ,adică, un semnificat, concept, sens sau o noţiune etc. dat(ă). 6 Pentru distincţia (foarte importantă) cunoaştere activă - cunoaştere pasivă a unui fapt de limbă, distincţie frecvent întâlnită chiar în răspunsurile spontane ale informatorilor, vezi Grootaers 1976, p. 283 ş.u. care constată că) documentarea lexicală de tip onomasiologio constituie, implicit, cum vom arăta mai jos (sub 4), şi o foarte bogată şi: importantă documentare lexicală terminologică şi semasiologică. 3. Documentarea lexicală terminologică şi/sau semasiologică explicită în ALR şi NALR. Având în vedere faptul că în cele 8 (opt) chestionare ale Muzeului Limbii Române întâlnim şi întrebări de genul7: „[179] Se întrebuinţează cuvântul cercevea? Care e forma exactă a cuvântului prin partea locului şi ce însemnează?", „[366] E cunoscut cuvântul faclă? Ce însemnează?", „[56] Se întrebuinţează cuvântul cocioabă şi ce înţeles are?", „[63] Ce înţelesuri mai are cuvântul casă?!\ „[22] Ce înţeles are cuvântul bordeiu?" etc. etc, putem afirma că documentarea lexicală terminologică şi/sau semasiologică programată în cele două chestionare ale ALR a fost preluată din aceste chestionare, căci, trebuie precizat, în alcătuirea (de către Sever Pop) a primului chestionar pentru ALR, chestionar ce cuprindea peste 5000 de întrebări8, precum şi în alcătuirea, prin „spargerea" acestui prim chestionar, a celor două chestionare (: Chestionarul ALR I şi Chestionarul ALR II),s-a ţinut seama, mai ales în cazul chestionarului „dezvolta t", şi de aceste chestionare (cărora ne gândim ca, într-un viitor apropiat, să le consacram o ediţie). Prezentă în chestionarele Muzeului, iar, apoi, în cele două chestionare ale ALR-ului, documentarea lexicală terminologică şi/sau semasiologică este, în mod firesc, prezentă şi în Chestionarul Noului Atlas lingvistic român. Lecturând, comparativ, aceste chestionare lingvistice româneşti, constatăm următoarele: a. In comparaţie cu documentarea lexicală onomasiologică, documentarea lexicală terminologică şi/sau semasiologică este, cantitativ evaluată/foarte redusă; numărul cuvintelor ce urmau să fie anchetate terminologic şi/sau semasiologie nu depăşeşte (în Chestionarul ALR I, Chestionarul ALR II şi Chestionarul NALR) cifra de o sută. b. Cuvintele ce urmau să fie documentate terminologic şi/sau semasiologie nu sunt grupate într-un capitol aparte, consacrat special unei astfel de documentări, ci ele sunt distribuite, avându-se în vedere sensul lor de bază (= fundamental), în diversele capitole (sau subcapitole) consacrate documentării lexicale onomasiologice; diferenţierea dintre documentarea lexicală onomasiologică şi documentarea lexicală terminologică şi/sau semasiologică se realizează, în cadrul aceluiaşi capitol, prin titlu. c. (în) funcţie de anchetarea ambelor sau numai a unuia dintre cele două planuri ale cuvântului, s-au programat şi s-au realizat următoarele tipuri de documentare terminologică şi/sau semasiologică: 7 Exemplificăm (acest gen sau tip de întrebare) prin Chestionarul 1). Casa, Sibiu, 1926. 8 Pentru „istoria" acestui prim chestionar, vezi Todoran 1984, p. 188-190. 124 I. MĂRII ALR - DIN ÎNSEMNĂRILE UNUI REDACTOR (VII) 125 1. Documentarea lexicală terminologică + semasiologică. Este, evident, tipul definit de noi mai sus, sub 2, şi care - atât în ALR, cât şi în NALR - este principalul tip de documentare lexicală terminologică şi/sau semasiologică. Prin programarea şi realizarea unei documentări lexicale terminologice + semasiologice s-au urmărit, citându-1 (acum) pe Sever Pop, trei obiective principale: „1° l'existence du vocable; 2° la prononciation du vocable par l'informateur; 3° les significations accordees dans le parler du pays"9. în vederea realizării acestor trei obiective, au fost formulate şi adresate informatorilor, întotdeauna (când răspunsul la prima întrebare era afirmativ), trei întrebări, cum foarte clar indică anchetatorul şi autorul ALR I în secţiunea I (consacrată, precum se ştie, procedeului de interogare) a legendei hărţilor neinterpretative în care sunt publicate răspunsurile la un asemenea tip de documentare lexicală. Iată, spre exemplu, cum este redactată secţiunea I a legendei hărţii nr. 43 = vintre „bas-ventre" din ALR l/l: „întrebare directă, pusă astfel: Ziceţi vorba vintre? Dacă informatorul răspundea afirmativ, îl rugam «să-mi spună» (rostească) şi el o dată vorba aceasta. După ce o notam, îl întrebam: La ce ziceţi vintre? în mai multe comune, nefiind cunoscut cuvântul vintre, am arătat cu amândouă mâinile părţile laterale de subt burtă, deasupra organelor genitale, întrebând pe subiecte: Părţii acesteia, cum îi spuneţi?". Aşadar, printr-o întrebare directă de genul: „Ziceţi (sau: cunoaşteţi) vorba (sau: cuvântul) jc?", s-a urmărit, mai întâi, dacă termenul x (= cel programat în vederea realizării unei documentări terminologice şi semasiologice) este sau nu este cunoscut (şi, implicit, întrebuinţat), iar, apoi, prin intermediul a două întrebări indirecte (afirmăm şi subliniem noi) de genul: „Cum ziceţi (sau: spuneţi?)" şi „La ce ziceţi (sau: spuneţi) x?", întrebări adresate informatorilor care la prima întrebare au răspuns afirmativ, s-au înregistrat forma (= partea materială) şi sensurile (= partea ideală a) respectivului cuvânt. Pentru o astfel de documentare lexicală, au fost programate (precizează, în prefaţa ALR I/L S. Puşcariu. dar. mai ales şi în repetate rânduri, S, Pop10) „cuvinte de origine latină" sau „cuvinte vechi", unele dintre ele „fiind ieşite din uz sau pe cale de a fi uitate", precum vintre, arină, pedestru, codru, argea etc. în Chestionarul ALR I şi Chestionarul ALR II, cuvintele programate pentru o asemenea documentare lexicală sunt prezentate, de regulă, prin formula: „doină (sensul)" [1464] sau , jupan, pl. (sensul)" [450] 11, iar în Chestionarul 9 Vezi Pop 1966, p. 392. 10 Vezi, în acest sens, Pop 1966, p. 74, 387. 11 Vezi, pentru alte exemple, în Chestionarul ALR I (publicat, la Tipografia Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, în anul 1989) şi poziţiile: „[391] cale, pl. (sensul)"; „[737] carne, pl. (sensul)"; „[954] pădure, pl. (sensul)"; „[959] copac, pl. (sensul)"; „[1305] câlţi NALR 12, prin formule de genul: „[316] vintre, D., Ziceţi vintre?; la ce spuneţi?"; „[468] tătâne, pl, D., Ziceţi tătâne?; la ce ziceţi?"; „[931] păcurar, pl., D., Aţi auzit de vorba păcurar? Ce înţelegeţi prin acest cuvânt?" etc. în privinţa anchetelor pentru ALR, trebuie făcută, însă, precizarea că nu numai cuvintele prezentate, în textul celor două chestionare, prin formula „doină (sensul)" sau „muiere, pl. (sensul)" au fost documentate terminologic + semasiologie, ci şi alte câteva cuvinte, prezentate, în textul chestionarelor, printr-o formulă (= structură) identică cu una dintre cele mai frecvente formule utilizate în prezentarea problemelor lexicale ce urmau să fie documentate onomasiologic. Asupra acestor cuvinte (identificate de către editorii chestionarelor prin lectura integrală a fişelor de anchetă), care au fost, neprogramat, documentate terminologic si semasiologie, am atras atenţia în cele două ediţii consacrate chestionarelor ALR, atât în text13, cât şi în indice14. Observaţii, a) în unele cazuri (= pentru unele dintre cuvintele programate pentru o astfel de documentare lexicală), s-a realizat, programat sau neprogramat, prin intermediul unei alte întrebări indirecte, şi o documentare morfologică, înregistrându-se, pentru graiurile în care cuvântul anchetat este cunoscut, şi forma de plural a respectivului cuvânt. b) Uneori, în localităţile în care la întrebarea: „Ziceţi (= cunoaşteţi) vorba *?" informatorul a răspuns negativ (= „nu se zice", „nu există"), anchetatorii ALR au realizat, neprogramat (cum clar ne spune S. Pop în textul reprodus mai sus), în toate sau numai în câteva dintre aceste localităţi, şi o documentare lexicală onomasiologică. 2. Documentarea lexicală semasiologică restrictivă. Numim documentare lexicală semasiologică restrictivă ceea ce, în textul celor trei chestionare, apare prezentat astfel: (în Chestionarul ALR I:) „[446] La ce se mai zice neaoş?"; „[1870] E întrebuinţat cuvântul frânghie în alt sens [...]?"; (în Chestionarul ALR ZT:/„[2066] La ce se mai zice gură?"; „[4326] coardă (la ce se mai zice coardă?)"; „[5498] La ce se mai zice cal?"; „[5499] La ce se mai zice iapă?"; „[5500] La ce se mai zice mănz?"; (în Chestionarul NALR:) „[995] (sensul)"; „[1456] ceteră (sensul)"; „[1510] dascăl, pl. (sensul)"; „[1669] păcurar (sensul)" etc. sau, în Chestionarul ALR II (publicat, la aceeaşi tipografie, în anul 1988), poziţiile: „[2475] chiceră (sensul)"; „[2618] muiere, pl. (sensul)"; ,,[2861] crai, pl. (sensul)"; „[4851] mocan (sensul)"; „[5321] falce, pl. (sensul)"; „[5437] iernatic (sensul)" etc? 12 Publicat în „ Fonetică şi dialectologie", V, 1963, p. 157-271 13 Vezi, spre exemplu, în Chestionarul ALR I, poziţiile: „[101] vintre (vintricel); // ce înseamnă?//"; „[955] codru, pl.; //ce înseamnă?//"; „[1418] săgeată, pl.; //ce înseamnă?//"; „[1776] mioară, pl.; //ce înseamnă?//" etc sau, \nCkestionarulALRIl, poziţiile: „[38^9] culă, pl.; //ce îtiseamnă?//"; ,*[3850] celar, pl; //ce înseamnă?//; „[4236] căpcăun, pl; //ce mseamn*?//" ■ etc. • v ' '' '' ' ' 14 Prin formula: ^odru şi ce înseamnă 955" etc. 126 I. MĂRII ALR DIN ÎNSEMNĂRILE UNUI REDACTOR (VII) 127 ogor2, D. La ce (mai) spuneţi ogor?"; „[22791 cârlan2, pl La ce (mai) spuneţi cârlan?" etc. Explicit, prin programarea şi realizarea prin intermediul unor întrebări indirecte (şi nu d i r e c t e, cum, greşit, se menţionează în Chestionarul NALR) de genul: „La ce se mai zice cal?" (în formularea ALR-ului) sau „La ce (mai) spuneţi cârlan?" (în formularea NALR-ului) şi a unei astfel de documentări lexicale s-a urmărit anchetarea sensurilor cuvântului (general românesc) programat, minus sensul considerat a fi fundamental şi general. S-a urmărit, aşadar, nu ce înseamnă cal, mânz etc, ci la ce se mai zice cal, mânz pe lângă sensullor fundamental (= de bază, principal) şi general. Implicit, însă, prin intermediul unei documentări lexicale onomasiologice ce precedă imediat sau la distanţă documentarea lexicală semasiologică restrictivă, s-a realizat, de fapt, şi în cazul acestor cuvinte, o documentare lexicală terminologică şi semasiologică. Valoarea semantică fundamentală şi forma (= aspectul material al) cuvântului programat pentru o documentare lexicală semasiologică restrictivă au fost, deci, documentate (implicit) prin intermediul întrebării onomasiologice care precedă întrebarea semasiologică restrictivă. Spre exemplu, în ALR n, întrebarea lexicală semasiologică restrictivă: „La ce se mai zice coardă?", înscrisă sub poziţia [4326] din chestionar, a fost precedată imediat, prin poziţia [4325], de o întrebare lexicală onomasiologică consacrată înregistrării termenilor prin care, în graiurile anchetate, este exprimată (= denumită) noţiunea „strună (= coardă) la vioară" şi care, această noţiune, constituie, desigur, sensul de bază (= fundamental) al cuvântului coardă. Ne-am oprit la acest exemplu, deoarece el ilustrează, cât se poate de clar, cazul acelor cuvinte (programate pentru o documentare semasiologică restrictivă) a căror valoare semantică fundamentală nu este, cum (indirect) demonstrează răspunsurile la întrebarea onomasiologică, şi generală. Nu în toate graiurile anchetate pentru ALR II noţiunea „coardă (= strună) la vioară" este exprimată prin termenul coardă, ci, cum indică răspunsurile la întrebarea onomasiologică de sub poziţia [4325], în unele graiuri, semnificatul „coardă (strună) la vioară" este exprimat prin semnificantul coardă, iar în altele, prin semnificantul strună. Intr-o asemenea situaţie (reală), întrebarea semasiologică: „La ce mai ziceţi coardă?" trebuia adresată numai în graiurile în care la întrebarea onomasiologică s-a răspuns cu termenul coardă şi nu şi în graiurile în care s-a răspuns strună. Anchetatorul şi autorul ALR II nu a procedat, însă, aşa şi foarte bine a făcut că nu a procedat astfel, ci, pe de o parte, în graiurile în care la întrebarea onomasiologică s-a răspuns coardă, a întrebat: „La ce mai ziceţi coardă?", iar, pe de altă parte, în localităţile unde la aceeaşi înttebare onomasiologică informatorii au răspuns strună, a întrebat: „Ziceţi (sau: cunoaşteţi) vorba coardă?", după care, în toate punctele de anchetă în care la această întrebare s-a răspuns afirmativ, a întrebat: „Cum ziceţi?" şi „Ce înseamnă (sau: la ce ziceţi) coardă?", realizându-se, astfel, explicit, o documentare lexicală terminologică şi semasiologică. 3. Documentarea lexicală terminologică. ALR-ul, în special ancheta desfăşurată pentru ALR II, ne obligă să semnalăm şi acest tip de documentare lexicală prin care (în foarte puţine cazuri, trebuie precizat) s-a urmărit, printr-o întrebare directă de genul: „Ziceţi pe aici frăţăne?"xs, existenţa sau neexistenţa unui cuvânt dat, iar, apoi, în cazul răspunsurilor afirmative, printr-o întrebare indirectă de genul: „Cum ziceţi?", şi forma (= semnificantul) respectivului cuvânt. Din păcate, în textul celor două chestionare acest tip de documentare lexicală nu este evidenţiat. Practicarea, însă, şi a unei asemenea anchete lexicale este, clar, anunţată în materialul redactat şi publicat de cei doi anchetatori şi autori ai ALR-ului, în secţiunea I (consacrată, cum am mai precizat, indicării procedeului de interogare) a hărţilor sau, mai ales, a MN-urilor. în cazul materialului (în proporţie de peste 80%) neredactat şi nepublicat de către S. Pop şi E. Petrovici16, identificarea (şi a) acestui tip de documentare lexicală este mai grea, dar nu, totuşi (cum, credem, am demonstrat), imposibil de realizat. în ceea ce ne priveşte, vom spune că am reuşit (împreună cu Doina Grecu, Rodica Orza şi Sabin Vlad), printr-o lectură integrală a fişelor de anchetă17, să identificăm acele cuvinte (nu prea numeroase) ce au fost documentate doar din punctul de vedere al existenţei sau nonexistenţei lor în graiurile anchetate şi, în cazul existenţei lor, a formei materiale (= fonetice) pe care o au. în indicele alcătuite de noi la cele două chestionare ale ALR-ului, cuvintele astfel documentate sunt, întotdeauna, subliniate cu o linie. 4, Documentarea lexicală terminologică şi semasiologică implicită. Asupra acestei extraordinare documentări lexicale terminologice + semasiologice implicite (sau: indirecte = neprog ramate) a atras atenţia, încă din anul 1933, Karl Jaberg: „Partez du mot et non pas de l'idee; faîtes une synthese de differentes cartes dfun atlas linguistique ou se retrouve le meme mot; rassemblez sur votre carte non pas les differentes denominations qui correspondent â la meme idee, mais les differentes significations qu'est susceptible de prendre le meme mot, CAPUT par exemple, etablissez les aires 15 Vezi ALR II/I, p. 65, MN [2621]. Tot aşa, au fost documentate (= anchetate) şi, spre exemplu, cuvintele: mămâne, mâne-sa - ALR ll/l, p. 65, MN [ 2620]; putoare - ibidem, p, 6, MN [ 6846]; flămânzesc - ibidem, p. 52, MN [ 2300]; pricepere ■- ibidem, p. 54, MN [ 23l2] etc. 16 Ceea ce, trebuie precizat şi (mai ales) bine înţeles, constituie nu un neajuns al ALR-ului, ci o pierdere ştiinţifică (= lingvistică) incomensurabilă. 17 Lectură absolut necesară, nu atât pentru editarea celor două chestionare, cât,mat ales, pentru elaborarea indicilor ce însoţesc cele două ediţii. 128 I. MĂRII ALR - DIN ÎNSEMNĂRILE UNUI REDACTOR (VII) 129 de ces significations, et vous obtiendrez ce qu'on peut appeler des c a r t e s et des aires semantique s"18. într-adevăr, documentarea lexicală onomasiologică (= exclusivă sau majoritară în atlasele lingvistice elaborate până în prezent) constituie, i m p 1 i c i t, şi o foarte bogată şi extrem de importantă documentare terminologică + semasiologică. Evaluarea inversă = terminologică şi semasiologică a documentării lexicale onomasiologice presupune, însă, o anevoioasă (dar absolut necesară), riguroasă şi critică lectură a tuturor hărţilor şi/sau MN-uriior lexicale onomasiologice, lectură care, desigur, nu poate fi înfăptuită decât prin intermediul unui indice lexical. Produsul unei asemenea lecturi inverse (= efectuate, deci, dintr-o perspectivă terminologică şi/sau semasiologică) îl constituie hărţile şi/sau MN-urile terminologice şi/sau semasiologice s i n t e t i c e (= în opoziţie, complementară, cu cele analitice, rezultate, acestea din urmă, din documentarea lexicală terminologică şi/sau semasiologică explicită). Evident, dacă indicele lexical general al unui atlas lingvistic este gândit şi redactat sub formă de glosar = dicţionar, atunci fiecare articol lexicografic cuprins în acest complet şi complex. glosar constituie un excelent MN terminologic + semasiologie, care, prin simpla sa cartografiere, devine o excelentă hartă lexicală terminologică şi/sau semasiologică. în legătură cu această (repetăm:) foarte bogată şi foarte importantă documentare terminologică (= lexematică) şi semasiologică rezultată din lecturarea inversă a documentării lexicale onomasiologice, trebuie, însă, clar precizat că (oricât de bogată este ea sub aspect terminologic= al numărului unităţilor lexicale inventariate) valorile semantice ale tuturor cuvintelor înregistrate pe parcursul desfăşurării anchetei se limitează exclusiv la noţiunile programate. Statutul semasiologie intralingvistic (= punctual) şi interlingvistic (= zonal, areal) al tuturor cuvintelor înregistrate în cadrul (sau: prin intermediul) documentării lexicale onomasiologice este determinat de dimensiunea pe care o are ancheta lexicală de tip onomasiologic, adică de numărul câmpurilor (= domeniilor) semantice (= noţionale, conceptuale) programate, iar, în cadrul acestora, de numărul noţiunilor programate. Documentarea lexicală terminologică şi semasiologică impiiciiă substituie (pentru majoritatea atlaselor lingvistice, care, lexical evaluate, nu au programat şi o documentare lexicală terminologică şi/sau semasiologică), completează (masiv) şi verifică (ca în cazul ALR-ului, NALR-ului) documentarea lexicală (terminologică şi/sau) semasiologică explicită. Observaţie. O lectură inversă (= terminologică + semasiologică) integrală a documentării lexicale onomasiologice realizate pentru ALR I şi ALR II a fost Vezi Jaberg 1936, p. 43. (dar, vai, cum!?) înfăptuită de DLR. Ca fost redactor al DLR-ului, ca redactor al ALR-ului şi (de patru ani) ca revizor al materialului ALR utilizat în DLR, consider că imensul şi atât de importantul material lexical înregistrat cu ocazia anchetelor pentru ALR şi NALR trebuia (în cazul ALR-ului) şi trebuie (în cazul NALR-ului) „să intre", integral, în DLR prin intermediul a ceea ce noi numim (vezi supra) indic e-glosar (general). Profitând de această ocazie, îndrăznesc să avansez autorilor NALR propunerea de a elabora, pe baza fişelor de anchetă, şi de a publica cât mai repede indicele-glosar al fiecărui atlas, lucrări absolut necesare nu numai pentru redactarea dicţionarului tezaur al limbii române. 5. Harta lexicală terminologică şi/sau semasiologică, MN-ul lexical terminologic şi/sau semasiologie. în ultima şi sumara parte a comunicării noastre, nu vom vorbi (cum, poate, vă aşteptaţi) nici despre ce este (căci a spus-o, exact şi încă demult, K. Jaberg) harta19 lexicală terminologică şi/sau semasiologică analitică (=, repetăm, cea care este, în exclusivitate, produsul unei documentări lexicale terminologice şi/sau semasiologice) sau sintetică (= cea care este produsul unei lecturi integrale sau parţiale™ a documentării lexicale onomasiologice programate şi realizate de/pentru un atlas lingvistic dat), nici despre cum trebuie redactată şi prezentată o astfel de hartă (sau: hărţi)21 şi nici despre importanţa unei (sau: unor) asemenea hărţi „inverse". încheind, ne-am propus nu atât să amendăm o afirmaţie produsă de un lingvist francez contemporan, ci, mai ales, amendându-i afirmaţia, să (re)dăm cezarului (= ALR-ului) ce este, totuşi (până la proba contrară), al cezarului (= ALR-ul). 19 Şi, desigur, când informaţia (= descriere a) este prezentată (la fel de riguros) necartografi a t, MN-ul lexical terminologic şi/sau semasiologie. 20 Pentru că, trebuie subliniat, autorii unor atlase lingvistice româneşti au practicat, în vederea redactării şi publicării (şi â) unor (puţine, e adevărat) hărţi lexicale (terminologice şi/sau) semasiologice, şi o lectură p a r ţ i a 1 ă a datelor înregistrate cu prilejul documentării lexicale onomasiologice programate, lectură restrânsă (= limitată) la un singur domeniu (câmp) semantic (noţional) dintre cele (evident) incluse în chestionare. Spre exemplu, harta lexicală interpretativă nr. 352 = înţelesurile şi expansiunea lui ospăţ din ALRM I/I a fost redactată de S. Pop (cum, de altfel, se menţionează şi în n o t a ce însoţeşte legenda hărţii) prin lectura „i r. vers a" (= terminologică şi semasiologică) a răspunsurilor înregistrate (fonetic) la documentarea lexicală onomasiologică pentru problemele lexicale (= noţiunile) programate sub poziţiile [512] = „nuntă" (neinterpretativ şi onomasiologic, răspunsurile la această întrebare au fost publicate în ALR I/II, h. 254) şi [531] = „ospăj (la nuntă)" din Chestionarul ALR I sau, ca să mai dăm un exemplu, h. CXV1 - Răspândire şi sensuri ale cuvântului cucui (pe baza hărţilor creştetul capului, cucui şi cocoaşa) din NALfL-Banat (voi. I, p. 174, planşa 9) a fost redactată (cum, de altfel, se menţionează chiar în titlul hărţii) de autorii acestui prestigios atlas lingvistic prin lecturarea „i n v e r s ă" a hărţilor lexicale onomasiologice neinterpretative nr. 4 = „creştetul (capului)", 5 = „cucui" şi 110 =; „cocoaşă". 21 Problemă asupra căreia ne vom opri cu un alt prilej. 130 I. MĂRII ALR DIN ÎNSEMNĂRILE UNUI REDACTOR (VII) 131 într-un studiu (foarte interesant, de altfel) publicat în anul 1974, J.-C. Bouvier constată şi afirmă (în chip de preambul sau, dacă nu deranjează prea mult o astfel de „creaţie" lexicală, preambulic) că: „certains des Atlas linguistiques les plus recents, tout en restant fideles aux principes traditionnels de presentation qui ont fait leurs preuves22, o n t inn'ove en ajoutant aux cartes onomasiologiques des cartes semasiologiques dites aussi «cartes inverses», qui offrent au leeteur une repartition geographique des differents signifies possibles pour un seul significant connu dans l'ensemble du domaine. Cest notamment le cas du 4C volume de VAtlas linguistique de la Gascogne et aussi de YAtlas de VAlsace ou encore de l'Atlas roumain de 1'Oltenie..."23. Fără a-1 supăra pe domnul J.-C. Bouvier, vom spune, mai întâi, că în NALK-Oltenia24 (şi nu numai în volumele I = 1967 şi II = 1970, ci în toate cele patru volume lexicale publicate din acest atlas) nu există, din păcate, nici măcar o singură hartă (lexicală) semasiologică (= „i n v e r să") şi nu există nu pentru că asemenea hărţi nu puteau fi realizate prin utilizarea aşa-zisului cod semantic (identic, desigur, cu nenumitele25 coduri onomasiologice, fonetice, morfologice, terminologice, semasiologice din ALRM I şi II), ci pentru că anchetatorii şi autorii NALR-Oltenia (dar şi ai ALRR-Maramureş), în redactarea şi publicarea răspunsurilor înregistrate pentru cuvintele ce au fost (prin programare) documentate terminologic + semasiologie sau semasiologie restrictiv, s-au mulţumit să realizeze, în exclusivitate, hărţi terminologice (= lexematice). Chiar dacă aceste hărţi (nu puţine la număr) sunt, de cele mai multe ori, intitulate (greşit, afirmăm noi), „codru (les sens du mot codru)"26, nici una (repetăm) nu este semasiologică. Răspunsurile la documentarea semasiologică (integrală sau restrictivă) a respectivelor cuvinte au fost publicate, sub formă de note, în secţiunile II şi/sau III din legendele respectivelor hărţi terminologice. în al doilea rând, inovaţia de care vorbeşte lingvistul francez, adică prezenţa între copertele atlaselor lingvistice şi a unor hărţi lexicale semasiologice pe lângă majoritatea hărţilor lexicale onomasiologice, aparţine -logic (din moment ce acest atlas lingvistic a programat şi realizat, î n t â i u 1, şi o 22 (Nn. - I.M.:) şi care (=' aceste „principes traditionnels"), evident (vezi şi primul aliniat al studiului), sunt principiile onomasiologiei (tradiţionale) lexicale. 21 Bouvier 1974, p. 59, cu spaţ. n. - I. M. 24 Titlul atlasului, citat în text: „l'Altas roumain de rOltenie...", trebuia (şi el), desigur, precum titlurile citate în text ale celorlalte două atlase lingvistice franceze regionale, cules tot cu cursive (şi nu cu drepte), iar, cronologic, atlasul lingvistic român regional citat trebuia menţionat nu după cele două atlase lingvistice franceze, ci între ele. 25 Sau, mai exact spus, aşa-numitele simboluri şi care, în realitate, nu sunt (şi ele) decât tot coduri. 26 Vezi NALR-0//., voi. .111, h. 512 sau, ca să cităm şi alte asemenea hărţi, vezi şi voi. II, h. 165 = „copilă (les sens du mot copilă)", h. 181 - „muiere (les sens du mot muiere)", h. 323 = „plai (les sens du mot plai)", h. 324 = „cale (les sens du mot cale)" etc. documentare lexicală terminologică şi/sau semasiologică) şi cronologic (pentru că tot acest atlas lingvistic este primul care cuprinde şi câteva hărţi semasiologice = „inverse"27) - ALR-ului, cum, de altfel, se putea constata chiar şi numai din simpla consultare a tablei analitice (: table analytique) din bine cunoscuta lucrare La dialectologie... a lui Sever Pop28. Afirmând, aici, această altă prioritate românească în domeniul atlaselor lingvistice (= al geografiei lingvistice descriptive), trebuie să arătăm, însă, că ALR-ul nu este, totuşi, şi prima lucrare lingvistică care prezintă şi câteva hărţi lexicale semasiologice. înaintea ALR-ului, asemenea hărţi (= 15 la număr) a publicat, la începutul secolului, zoologul italian Adriano Garbin i29. ABREVIERI Baldinger 1964 = K. Baldinger, Semasiologie et onomasiologie, în „Revue de linquistique romane", tome 28, p. 249 ş.u. Bouvier 1974 = J.-C. Bouvier, Les denominations du ovW/a^,magiun" (S II22), smăngăli\s 111), tibişir (S III 7, VI 109, VII 221, XIV 115), zmunci (S 195) etc. Predomină variantele lexicale sau variantele fonetice regionale şi populare ale unor cuvinte: hodini (S 1120, VI195), albii (S VI132, III 33), deşti (S III 23, dar şi degete), dăsagi (S VI109, XIV 106), doftor (S I 223), ghiers (S I 83, 1 Pentru o imagine cuprinzătoare asupra vocabularului arghezian, vezi Doina Negomireanu, T. Arghezi - particularităţi ale valorificării lexicului românesc, în LR, XXIX, 1980, nr. 4, p. 299-303. 2 Exemplele au fost excerptate din volumele Scrieri (S I-XXXI), Bucureşti, 1962-1979. dacoromania serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 133-135 PETRU NEIESCU CÂTEVA PROBLEME PRIVIND STUDIUL GRAIURILOR ŞI AL DIALECTELOR ROMÂNEŞTI* în cele ce urmează vom face câteva consideraţii privind starea actuală a dialectologiei româneşti. Fără a trece în revistă realizările, care sunt cunoscute, vom arăta câteva din neajunsurile care s-au manifestat, pentru a găsi împreună, prin eforturi viitoare, posibilităţile de îmbunătăţire a situaţiei. în cei 45 de ani de după război monografiile dialectale apărute depăşesc cu puţin numărul degetelor unei mâini şi reprezintă, în general, teze de doctorat, pe care autorii, prin strădanii personale, au reuşit să le publice, ele nefacând obiectul unor cercetări colective înscrise în planurile intitutelor. Lucrări mari, ca monografiile din Valea Bistriţei, Valea Jiului, Valea Sebeşului, nu au fost duse până la capăt, pentru ca nu s-â găsit o editură care să le tipărească, deşi s-au cheltuit sume mari de bani cu cercetarea pe teren şi cu plata salariilor cercetătorilor angrenaţi în elaborarea lor, în ciuda faptului că unele din aceste monografii au fost redactate integral. Ministerul Energiei Electrice, deşi s-a angajat să lase posterităţii o lucrare de mari proporţii referitoare la zona inundată de pe Valea Bistriţei-Bicaz, a abandonat ideea publicării ei. Colective de cercetători ai Academiei şi specialişti de mare clasă din alte instituţii au cercetat zona, fiind plătite fie de Academie, fie de ministerul menţionat. Câteva capitole din aceste monografii, puţine la număr, au fost valorificate ulterior, de către autori, sub formă de studii şi articole. Au apărut volume de texte dialectale din diverse zone ale ţării, un volum de texte istroromâne, cursuri şi tratate de * Cele expuse mai jos se referă la situaţia anterioară anului 1990, data prezentării comunicării. dacoromaNla serie nouă. II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p 137-151 ' 138 PETRU NEIESCU STUDIUL GRAIURILOR ŞI AL DIALECTELOR ROMÂNEŞTI 139 dialectologie, dar atlasele lingvistice naţionale, ca şi cele regionale, cu care România se putea mândri la un moment dat, şi care au început să se tipărească într-o perioadă când în ţările vecine nu se cunoştea nici cu aproximaţie repartiţia dialectală, nu au apărut integral nici până astăzi. Iniţiatorul şi realizatorii Atlasului lingvistic român îşi II, Sextil Puşcariu, Sever Pop şi Emil Petrovici, după o muncă şi sacrificii de zeci de ani, s-au stins din viaţă fară a-şi vedea opera încheiată. După 1954, când am propus începerea lucrărilor pentru un nou atlas lingvistic, conceput şi realizat apoi ca o sumă de atlase regionale, ritmul de apariţie al primelor, cel al Olteniei şi cel al Maramureşului, a fost mulţumitor. Ca să exemplificăm numai cu cel al Maramureşului, vom arăta că primele trei volume au apărut din doi în doi ani: 1969, 1971 şi 1973, după care apariţia lui s-a împotmolit. Volumele al IV-lea şi al V-lea din Atlasul lingvistic român pe regiuni - Maramureş*, deşi încheiate de foarte mulţi ani, nu s-au mai tipărit. Volumul I din Noul atlas lingvistic român pe regiuni - Banat2, după un stagiu de 6 ani la Editura Academiei, s-a tipărit în 1980, celelalte aşteptându-şi rândul. După multe amânări şi reprogramări a apărut, în 1987, Noul atlas lingvistic al României - Moldova şi Bucovina3 şi, după mari eforturi, se pare că va apărea totuşi şi primul volum din Noul atlas lingvistic român, pe regiuni -Transilvania*. Primul volum din Noul atlas lingvistic român, pe regiuni -Crişana5 este încheiat şi îşi aşteaptă rândul. Noul atlas lingvistic român, pe regiuni - Muntenia şi Dobrogea6 se află în faza culegerii de material şi de redactare. Explicaţiile ce ni s-au dat - lipsa de hârtie, necesitatea rentabilizării editurii, tipărirea cu prioritate a unor lucrări cerute de conducerea partidului (lucrări care nu au apărut) - au constituit praf în ochii autorilor. Susţinătorii atlaselor lingvistice din Academie au trecut în lumea umbrelor, în timp ce alte persoane, prin funcţiile deţinute, au avut putere de decizie asupra apariţiei sau neapariţiei 1 De Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan. 2 Sub conducerea lui Petru Neiescu, de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc, Nicolae Mocanu. 3 De Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuţă, Adrian Turculeţ. 4 De Grigore Rusu, Viorel Bidian şi Dumitru Loşonţi. 5 De Ionel Stan şi Dorin Uriţescu. 6 Autorii atlasului sunt: Teofil Teaha, Mihai Conţiu, Ion Ionică, Paul Lăzărescu, Bogdan Marinescu, Valeriu Rusu, Nicolae Saramandu, Magdalena Vulpe. atlaselor lingvistice. Cum putea susţine apariţia atlaselor un academician care a afirmat într-o şedinţă publică la Academie că ele sunt simple maculaturi, fară valoare ştiinţifică? în afara ignoranţei totale, această afirmaţie dovedea şi dispreţul faţă de ţăranii români ale căror graiuri sunt oglindite în aceste atlase. Pentru el avea valoare o singură lucrare, graiul unei comune din Muntenia, pe care a scris-o în tinereţe, şi pe care o dădea ca exemplu în materie, dar care (după reacţia dv.) văd că vă este multora necunoscută. Ulterior, după tentativa a trei lingvişti influenţi din Bucureşti, dintre care numai unul avea o oarecare tangenţă cu atlasele regionale amintite, de a semna toate atlasele regionale, determinând şi emiterea unei hotărâri a Prezidiului Academiei în acest sens, tentativă respinsă de autorii atlaselor, ni s-a comunicat de către unii din aceştia, care aveau deschise uşile la conducerea partidului, că tipărirea atlaselor „nu e pe linie", că ea ar constitui „un gest nepatriotic" din cauză că atlasele scot în evidenţă „diversificarea graiurilor", când noi trebuie să dovedim procesul invers, de „unificare". Această afirmaţie dovedeşte cunoaşterea superficială a acestui gen de lucrări. Toate „gravele erori, nepatriotice" ar fi dispărut dacă autorii atlaselor ar fi acceptat ca cei în cauză să le semneze munca. în ciuda faptului că s-a şi hotărât ritmul de apariţie a atlaselor, un volum în fiecare an, în ordinea strictă a depunerii la Editura Academiei, făcându-se excepţie numai cu acele atlase din care nu a apărut nici un volum şi care trebuia să se tipărească, în anul depunerii, cu prioritate şi a faptului că la luarea acestei hotărâri au participat conducătorii tuturor atlaselor regionale şi unii dintre redactorii lor, hotărârea a fost repede încălcată. Numai Noul atlas lingvistic român, pe regiuni - Oltenia7 a apărut în întregime datorită 7 Volumele I (1967), II (1970), III (1974) s-au redactat sub conducerea lui Boris Cazacu de Teofil Teaha, Ion Ionică şi Valeriu Rusu, care au cules şi materialul. Ultimii trei sunt autorii şi celui de al IV-lea volum (1980). Publicându-se cu prioritate, în dauna altor atlase, s-a încălcat hotărârea Comisiei pentru Noul atlas lingvistic român, pe regiuni. în cadrul aceleiaşi comisii din care făceau parte: Emil Petrovici (preşedinte), Alexandru Rosetti (vicepreşedinte), Boris Cazacu (secretar), Ion Ionică, Gavril Istrate, Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan, Teofil Teaha (membri), am propus, în numele colectivului din Cluj, ca, după publicarea tuturor atlaselor regionale, să se întocmească un atlas-sinteză, propunere care a fost acceptată Ea a fost reluată ulterior de alţii, ca o idee ce le aparţine, intenţionându-se să se publice un atare atlas înaintea apariţiei integrale a altaselor regionale, ceea ce, în condiţiile de azi, ni se pare un lux. Cred că ar 140 PETRU NEIESCU STUDIUL GRAIURILOR ŞI AL DIALECTELOR ROMÂNEŞTI 141 faptului că autorii lui se aflau în subordinea directă a cunoscutului comitet de care aparţineau toate editurile din ţară. Ca să fac o glumă, să nu uităm nici faptul că în titlul lucrării era cuvâtul Oltenia, pe vremea când rostirea cuvântului magic Olt, oltean şi celelalte derivate ale lui deschideau toate uşile şi dovedeau totala competenţă, în orice domeniu, a celor ce purtau sau foloseau acest nume. Este sigur că mulţi, dacă nu toţi autorii atlaselor regionale, în ritmul de apariţie de acum, nu îşi vor vedea strădaniile încheiate, întocmai ca E. Petrovici şi S. Pop şi că ţara noastră, aflată în fruntea acelora cu o bogată tradiţie şi cu bune rezultate în domeniul geografiei lingvistice, va deveni codaşă. Nici basarabenii, aflaţi într-o situaţie specială, nu şi-au putut tipări toate volumele din Atlasul lingvistic moldovenesc*. Un mic atlas aromânesc cu 11 puncte, pentru care Prezidiul Academiei a datmai multe aprobări, atlas care a fost trecut de mai multe ori în planul ferm de apariţie al Editurii Academiei, a fost scos din plan şi amânat - de fapt respins deşi avea referate favorabile din partea unor specialişti ca T. Papahagi şi Al. Rosetti şi a fost susţinut de specialişti ca acad. Iorgu Iordan, şi E. Petrovici, la care s-au raliat şi unii preşedinţi ai Academiei, ca Athanase Joja şi Miron Nicolescu9. fi mai indicat să se publice mai întâi materialul inedit al lui S. Pop, decât un rezumat al atlaselor regionale, apărute doar parţial. După câţiva ani comisia s-a autodizolvat. 8 Din acest atlas au apărut două volume compuse din câte două părţi fiecare, în realitate 4 volume, dup cum urmează: voi I, partea I (1968), de Rubin Udler, voi. I, partea a Il-a (1968), de Rubin Udler şi Vasile Melnic, voi. II, partea I (1972), de Victor Comarniţchi, voi II, partea a Il-a (1973) de Vasile Melnic şi Vasile Pavel. 9 Preşedintelui Academiei, Miron Nicolescu i-a fost trimisă o carte de vizită de către Al. Rosetti, pe care acesta din urmă, a scris, dedesubtul numelui său: „ Vă prezintă complimentele sale şi vă recomandă călduros pe P. Neiescu de la Institutul de Lingvistică din Cluj, şi vă roagă a-l ajuta pentru publicarea valoroasei sale lucrări, Atlasul graiurilor aromâneşti, pusă la răcoare de mâini duşmănoase! Cu alese sentimente, Al. Rosetti. Ca urmare a acestei scnson Editura Academiei a luat în lucru atlasul în cauză, a făcut toate calculele, tehnoredactarea, prospectarea pieţei etc. Aceleaşi „mâini duşmănoase" profitând de moartea preşedintelui Academiei, care a survenit între timp, au făcut să mi se restituie lucrarea cu adresa nr. 3427/16 iunie 1978, în care se spune că: "posibilităţile materiale de care dispune Editura - pe care le foloseşte pentru editarea unor lucrări fundamentale şi aplicative care răspund direct unor sarcini ce se desprind din documentele de partid şi care sînt elaborate pe bază de contracte de cercetare - nu ne îngăduie să luăm în considerare posibilitatea tipăririi lucrării dv., Atlasul graiurilor aromâneşti din R.P.Albania şi R.S.F. Iugoslavia (Macedonia), mai înainte de anii Nu mai e nevoie să insist asupra faptului că la luarea deciziei un rol hotărâtor 1-a avut acel ideolog al lingvisticii româneşti deţinător al funcţiei de director general al Editurii Academiei, care a lansat şi a susţinut, verbal şi în scris, ideea că graiul românesc vorbit între Prut şi Nistru, ca şi dialectele din sudul Dunării, sunt limbi deosebite. Publicarea atlasului ar fi constituit, în concepţia acestuia, un amestec grav în treburile interne ale altor ţări. Nici atlasul întocmit de Penavin Olga şi Matijevics Lajos10, cu trei puncte secuieşti din Iugoslavia, nu 1-a impresionat pe directorul de mai târziu al menţionatei edituri. In privinţa aromânilor, meglenoromânilor şi a istroromânilor trebuie să amintim că ei sunt supuşi unui accentuat proces de deznaţionalizare. Ultimele din cele peste 100 de şcoli româneşti care au existat în Peninsula Balcanică, ca urmare a strădaniilor unor luminaţi intelectuali şi oameni politici din trecut, au fost închise în 1948 de către guvernul de atunci, la ordinul Anei Pauker. în acelaşi an s-a desfiinţat şi direcţia pentru Macedonia din Ministerul învăţământului, condusă de prof. Augustin Caliani, şi s-a închis şi liceul românesc de la Sofia11. Aceeaşi soartă au avut-o şi şcolile care au existat în Albania, pentru cei peste 72 000 de aromâni12, în timp ce, pentru cei 45 000 de greci din sudul Albaniei, recunoscuţi ca etnie, există de multă vreme şcoli primare în limba greacă. Mulţi aromâni din Albania şi din Macedonia, în timpul călătoriilor de studii pe care le-am efectuat acolo, mi-au cerut cu lacrimi în ochi să le trimitem abecedare şi cărţi, spunând că, în lipsa şcolilor, îşi vor învăţa singuri copiii sau nepoţii româneşte. Istroromânii au avut o şcoala românească la Suşnieviţa, care, o dată cu moartea lui Andrei Glavina, primul şi ultimul învăţător român, şi-a închis 1981-1982". Din 1981 au trecut 9 ani dar nimeni nu şi-a mai amintit de lucrare, deşi „partidul cu sarcinile şi lucrările sale prioritare' au dispărut. 10 A jugoszlâviai szekelytelepek nyelvatlasza, Ojvidek, 1978. 11 Ultimul director al acestuia, prof. V. Negrea, pensionar, trăieşte la Cluj împreună cu soţia sa, d-na Florica Negrea-Belemace, fiica marelui poet aromân Constantin Belemace. 12 Cifra ne-a fost comunicată de doi intelectuali aromâni din Albania. Numărul exact al populaţiei româneşti din Peninsula Balcanică este aproximativ. El nu a putut fi stabilit nici acum din cauza practicii generalizate la sud de Dunăre de a se falsifica statisticile. 142 PETRU NEIESCU STUDIUL GRAIURILOR ŞI AL DIALECTELOR ROMÂNEŞTI 143 porţile, în 1925, după numai 4 ani de la înfiinţare. Cei doi copii, în vârstă de 9 ani, aduşi în ţară de Sever Pop, în anul 1939 şi înscrişi la şcoala normală din Blaj, care urmau ca după absolvirea ei să se reîntoarcă în satele lor ca învăţători, unul în Suşnieviţa şi celălalt în Jeiăn, nu s-au mai putut duce acasă din cauza războiului. Evenimentele politice din anul 1940, de care nu erau cu nimic vinovaţi, le-au atras ani îndelungaţi prigoana autorităţilor comuniste, inclusiv întemniţarea. Unul din ei trăieşte în Bucureşti, celălalt, bolnav, la Blaj. Românii din dreapta Dunării au avut o soartă şi mai tristă, ei nebucurându-se niciodată de şcoli în limba maternă. E vorba de cei 350 000 de români din Serbia Orientală, care nu sunt recunoscuţi ca atare în statistici şi care, de la G. Vâlsan şi G. Giuglea, nu au mai fost vizitaţi şi studiaţi de învăţaţi români, nici chiar de către fraţii lor din Banatul Sârbesc, care făceau mare caz de drepturile şi libertăţile lor, pe care le au în realitate. în Bulgaria, după declaraţiile persoanelor oficiale, nici nu ar exista români. Aromânii, meglenoromânii şi istroromânii nu sunt recunoscuţi ca minorităţi naţionale în nici o ţară din Peninsula Balcanică. Soarta românilor din Balcani nu a mai interesat pe nimeni după cel de al doilea război mondial. Doar Academia, spre cinstea ei, prin Comisia pentru formarea poporului şi a limbii române, a mijlocit câteva scurte călătorii de studii, în cadrul schimburilor culturale13. Cel de al VIH-lea atlas regional, cel al dialectelor româneşti din Peninsula Balcanică, prevăzut cu 80 de puncte, nu a mai fost realizat. Academia a abandonat lucrarea, aşa cum practic a facut-o şi cu celelalte atlase, pentru care, paradoxal, nu are bani a le valorifica prin tipărire, dar pentru care plăteşte de zeci de ani salariile unui număr destul de mare de cercetători care, în ultimă analiză, lucrează în zadar. 13 Este vorba de anchetele amintite mai sus, pe care le-am efectuat în Albania şi, împreună cu E. Petrovici, în fosta Iugoslavie. Ele au avut loc în condiţii grele, aproape de fiecare dată în luna decembrie, fară bani pentru plata informatorilor, cu tot felul de piedici din partea autorităţilor, anchetatorii fiind suspectaţi şi urmăriţi, încercându-se, în câteva ocazii, împiedicarea desfăşurării muncii lor, în special în Albania. A fost nevoie de intervenţia lui. Alexander Xhuvani, fost preşedinte de onoare al Marii Adunări Naţionale a Albaniei, prieten devotat al românilor şi aromân după mamă, pentru ca lucrurile să intre pe făgaşul lor normal. Aromânii au totuşi un atlas14, apărut în 1985 sub semnătura lui Wolfgang Dahmen şi Johannes Kramer, avându-1 ca redactor pe Johannes Kramer şi colaboratori pe Jiirgen Fiacre, Rainer Schlosser şi Beate Wild. Cercetarea pe teren pentru atlas s-a făcut între anii 1978 şi 1983 şi pentru ea anchetatorii au primit „o subvenţie generoasă" şi li s-a pus la dispoziţie o maşină „capabilă să meargă pe orice teren". La culegerea materialului s-au perindat diverşi anchetatori, printre ei şi studenţi, dar numai W. Dahmen şi J. Kramer au rămas fideli lucrării încă din faza primelor anchete. Răspunsurile au fost obţinute, din cauza necunoaşterii de către anchetatori a dialectului, pentru a putea pune întrebările în mod indirect în dialect, prin metoda traducerii din limba greacă (în cele 88 de sate anchetate în Grecia) şi din macedoneană (în 3 sate din fosta Iugoslavie), metodă considerată greşită, încă de la începuturile geografiei lingvistice, din cauză că ea le sugerează subiecţilor răspunsurile în limba în care se pune întrebarea. Fără a intra în amănunte privind concepţia generală a atlasului, despre care ar fi multe de spus, avem datoria să arătăm că sistemul de transcriere e mult inferior celui folosit de Atlasul lingvistic român, consacrat în dialectologia românească. Accentul marchează inutil cuvintele monosilabice, dar elementele semivocalice ale diftongilor nu sunt notate niciodată. Chestionarul Atlasului limbilor Europei (ALE), folosit de autori, nu este cel mai potrivit pentru limba română, el fiind criticat de însăşi redacţia ALE pentru introducerea forţată în el a 100 de întrebări din Atlasul limbilor slave, întrebări care s-au dovedit inutile pentru limbile romanice. Evident că atlasul în discuţie este unul românesc. De ce atunci titlul hărţilor este dat în germană, greacă, rusă şi pe ultimul loc în română? Pe primul loc trebuia dat titlul românesc, pe al doilea cel franţuzesc, celelalte, neavând o motivare lingvistică, putând lipsi. Cel mult titlul grecesc s-ar putea justifica \4AromunischerSprachatlas, Atlasul lingvistic aromân. A Li A, vo\. I, Hamburg, 1985. Primele înregistrări s-au făcut în vara anului 1978 de către Jiirgen Rolshoven, la care s-au adăugat, în primăvara anului 1979, cele făcute de Klaus Jiirgen-Fiacre, Bărbel şi Johannes Kramer. 144 PETRU NEIESCU STUDIUL GRAIURILOR ŞI AL DIALECTELOR ROMÂNEŞTI 145 pentru uşurarea înţelegerii unor termeni din hărţi. Lingvistul care nu înţelege titlul hărţii scris în limba română, ci se ghidează după cel german sau rusesc, nu va înţelege nimic din conţinutul hărţilor. Adesea şi titlul străin este echivoc. La întrebările nr. 2 şi 3 e dat titlul german geht auf şi geht unter, iar titlurile româneşti sunt răsare şi apune. Geht auf însemnează merge pe, merge sus, se ridică, iar geht unter are sensul de merge jos, coboară etc. Numai determinându-1 pe die Sonne: die Sonne geht auf, die Sonne geht unter însemnează soarele răsare şi soarele apuneh. La aceeaşi întrebare, nr. 2, în hărţi sunt date răspunsuri ca: iese (cu diferite variante), ease nafoară, da, deadi. A IEŞI, A IEŞI AFARA, A DA, nu se referă numai la răsăritul soarelui, după cum nu numai soarele răsare, ci şi seminţele, plantele etc16. Vom enumera câteva răspunsuri dubioase sau greşite, ajunse în hărţi din neînţelegerea întrebărilor de către subiecţi şi din necunoaşterea, în ultimă analiză, a limbii române (şi a dialectului aromân) de către anchetatori: Pentru apune s-a notat ntunică (14), treaţi (16), fudze (76); pentru timp rău, alături de sintagmele urut Jaro, Jaro slab, palii Jaro s-au dat răspunsuri ca eară 'iarnă' (60, 93), earnă (49, 76), furtună (33, 84); pentru timp bun s-a notat, alături de bun Jaro, bună dzuuă şi veară (în 10 localităţi, din care în 8, numai veară)\ pentru negură s-a notat brumă şi are nori, în timp ce pe harta nor găsim răspunsuri ca negură, nea. Pentru autorii atlasului vânt este sinonim cu vând, în timp ce atât pentru fulger, cât şi pentru fulgeră s-a dat (a)skapiră. Pentru înfloreşte s-a notat nflureşte, flureaşte, da lilice, da flori, scoate flori, scoate luluâi, bubukeadză 'îmboboceşte' (65) şi da bumbuJc'dă. boboci'(63), apoi da, disclidi, kreaşti, disfaţe, anăseaşte 'porneşte', ca apoi să ni se dea, pur şi simplu, un răspuns ca vearde (29). Deci A ÎNFLORI este sinonim cu îmboboceşte, creşte, desface, porneşte şi verde. Pe harta se coace s-au dat 15 Dacă autorii atlasului amintit nu ar fi considerat ca geografia lingvistică românească începe cu dânşii, obosindu-se să deschidă Atlasul lingvistic român, ar fi văzut cât de simplu şi de bine a fost rezolvată problema titlurilor unor astfel de hărţi. 16 Pentru a simplifica textul, unele din răspunsuri au fost literarizate de noi sau au fost redate într-o transcriere simplificată. Am redat cu majuscule unele cuvinte, făcând abstracţie de variantele fonetice care apar în hărţi. Titlul hărţilor a fost dat cu aldine, cifrele dintre parantezele rotunde reprezintă numărul cartografic al localităţii din care s-a extras exemplul, iar între 4 ' am dat echivalentul dacoromânesc al unor cuvinte sau al unor sintagme. răspunsuri ca s-coate, dar şi DESCHIDE, SE FACE şi, culmea ignoranţei, skoate (1, 28), skote (21), skoati (44). Evident că în aceste ultime trei exemple s-a omis sedila de sub / şi cratima (-) care marchează elidarea lui e a pronumelui reflexiv de la verbe {skoate, corect: se koaţe > s-koaţe; skote, corect: se koţe >s-koţe etc). La întrebarea copac s-au înregistrat răspunsuri ca lemn, pom, arbore, fag, cupac 'stejar'. La harta copăcel ni se dau răspunsuri ca rug, tufă, spin, pin, mărăcine, jneapăn, patul 'ţarc', skurţpurteţ 'nuiele scurte'1 \rădiţină 'rădăcină', kucubă 'buturugă', apus alumake 'creangă scurtă' 18.Pe harta trunchi (de copac) s-a notat, pe lângă trup (în majoritatea cazurilor) şi arburi (20), rădzitină (50, 51, probabil 'rădăcină'). La întrebarea nr. 37 lipseşte titlul românesc spic, dar în hartă, pe lângă sâik1, cu diferite variante, s-a notat gfru, găr(u), grnu 'grâu' (în 6 sate), misur 'porumb' (în 4 sate), gărnăţ 'grăunte', 'bob', iiptu 'cereale', mai ales 'grâu'. La întrebarea nr. 64 boabă, fruct s-a răspuns alături de gîrnuţ, înregistrat în multe puncte, cu (a)mură, rug, auă 'strugure', arapăn 'ciorchine'. Pe harta grâu, alături de formele grîn(u), găr(nu) etc. şi de dacoromânismul grîu (21), s-a notat şi ordzu (în 3 puncte), şi iiptu, iar la întrebarea orz s-a notat, în două sate, urez. Anchetatorii şi redactorii, necunoscând limba română, confundă broasca cu brotăcelul; pe gros cu scurt; pe slab cu minut 'mărunt, scund'; pe scurt cu subţire (întrebarea 142); pe tare cu sănătos (în majoritatea satelor) sau cu sin (care a fost notat, în atlas, în 19 localităţi) şi gros (într-o localitate). Confuziile continuă. Astfel, din răspunsurile la întrebarea faţă (155), constatăm că aceasta e confundată cu umărul obrazului (meru), cu falca, cu buca sau chiar cu buza. Pe harta măsea alături de formele cunoscute şi recunoscute pentru aromână {măseaua), sunt atestate, alături de dacoromânismul măsea şi forme suspecte ca 17 în afară de faptul că nuia nu este sinonim cu copăcel, autorii au făcut şi o greşeală gramaticală pentru căpurtecă este substantiv feminin şi adjectivul se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul, deci, corect din punct de vedere gramatical, nu şi lexical, ar fi skurte purteţ. 18 Aceeaşi lipsă de acord ca mai sus. Alumake este substantiv feminin, deci şi adjectivul care îl determină trebuie să se acorde în gen, număr şi caz cu el. Forma corectă gramatical este apusă alumake, dar un răspuns ca 'creangă mică' mi-şj are locul pe harta copac. 146 PETRU NEIESCU STUDIUL GRAIURILOR ŞI AL DIALECTELOR ROMÂNEŞTI 147 muşe, muşeâ, mişeau, misea, mâşe (de 24 de ori), DINTE DE CINE (de 16 ori), CĂRINTE (kărint, kărinte, krindi etc.) 'canin' (de 10 ori)19, DINTE MARE (de două ori) şi frămcau, care nu poate fi decât sprânceană, care nu are nimic comun cu caninul. Pe harta umăr figurează răspunsuri ca (a)numir), (a)numere etc, sipăltare, pultare etc, de câte 38 de ori, BRAŢ (de 8 ori) şi sumbraî 'susbsuoară' (o dată, la punctul 4). Dar PULTARE, PĂLTARE însemnează în dialectul aromân spate, în nici un caz umăr. Comparând hărţile 163 umăr şi 176 spate constatăm că PĂLTARE s-a notat pentru ambele noţiuni în 34 de puncte. PĂLTARE A este de fapt CÂRCA, partea spatelui dintre umeri, de după ceafa. în punctul 9, inversându-se fişele, s-a dat în hartă pahare pentru umăr şi anumere (pl. umere ?) pentru spate. în punctul 51 putari ar însemna umăr, iar pultare, spate. Tot pe h. spate s-a notat în 6 localităţi SKINĂRAT, care însemnează şira spinării, cuvânt ce se află şi pe harta picior, alături de cor, cicor, pulpă şi fluer. Pe harta burtă, alături de pîntică, pîndică, pendică etc, în 6 localităţi s-a notat numai BURIC şi într-o singură localitate, atât pîndică, cât şi burik. Pe harta geană s-a notat în majoritatea punctelor PEANA, insuficient, căci PEANA are sensul de aripă, pană, condei. Numai urmată de determinantul de ocuu, peana are sensul de GEANĂ. Constatăm în continuare confuzii între A AUZI şi A ASCULTA, A PRIVI şi A VEDEA, ORB şi CHIOR. La întrebarea nr. 197 a mirosi, s-a notat, alături de ANIURZEŞTE (şi variantele sale), AMPUTE 'pute1 (55, 58, 60, 63) sau numai AMPUTE (50, 51, 59). Ca să încheiem scurta prezentare a volumului, vom arăta că la întrebarea nr. 200, care face obiectu+1 hărţii a căuta, alături de caftă, foarte răspândit, s-au reprodus şi răspunsurile aberante alagă 'merge, fuge', mutreaşte 'priveşte', răspuns unic la punctul 72, iar la punctul 93: z vindică 'se vindecă'20. 19 Pentru carinte s-au propus două etimologii: cărin (< caninum) + dinte, Th. Capidan, DR III, p. 1088 şi cunentis , T. Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului, 1905, p. LXXX1. E de menţionat faptul că T. Papahagi, în DDA, dă ca necunoscută etimologia cuvântului. Cum z-v&ide, ampute ţivâ la a/ist atlas şi lipsffâşte s-câftăm şi s-pitriţem un jdtru bun ta s-vindică ţi jăste lănoHd acid! Exemplele pot fi înmulţite. Comentariile sunt de prisos! Celelalte volume vor conţine acelaşi tip de greşeli, aşa cum se vede din răspunsurile notate pe teren publicate în seria nouă a revistei „Balkan Archiv", răspunsuri de care ne-am ocupat în alte două ocazii. Aşadar, realizarea atlasului lingvistic aromânesc rămâne ca o sarcină a lingviştilor români; romaniştii germani de la „Balkan Archiv", deşi au fost bine plătiţi, au avut la dispoziţie o maşină capabilă să se deplaseze pe orice teren şi se laudă cu continuarea tradiţiilor moştenite de la Gustav Weigand, nu au reuşit să se ridice nici la nivelul maestrului, care, la rândul său, a fost demult depăşit de lingvişti români. Lucrarea lor nu are loc pe masa cercetătorilor decât, eventual, ca model de cum nu trebuie să se facă un atlas lingvistic. Dată fiind situaţia în care se află dialectologia românească socot că este necesară unirea tuturor dialectologilor într-o asociaţie ştiinţifică, ce s-ar putea numi Societatea Română de Dialectologie sau Asociaţia Pentru Studierea şi Propăşirea Dialectelor Româneşti Nord- şi Sud-Dunărene, din care să facă parte ca membri activi, pe bază de dorinţă proprie, toţi cei ce au lucrat în domeniul dialectologiei şi au adunat, au publicat sau au colaborat la publicarea lucrărilor de dialectologie, iar ca membri simpatizanţi toţi cei care doresc să se iniţieze în dialectologie sau să sprijine moral şi material publicarea acestui gen de lucrări. Mă gândesc aci la profesorii de limba română din oraşe şi sate, care pot şi trebuie să fie iniţiaţi şi atraşi spre astfel de lucrări, la oamenii de diverse ocupaţii, pe care îi interesează graiul şi soarta grupurilor de români răspândiţi prin lume. Printre sarcinile asociaţiei propunem: - Studierea situaţiei actuale a vorbitorilor graiurilor şi dialectelor româneşti şi stabilirea locului în care trăiesc ei. în afară de zonele cunoscute, mă gândesc la satele de români bucovineni de lângă Praga, la meglenoromânii nânteni, care au fost deportaţi în Asia Mică la începutul secolului, la românii deportaţi în Siberia, de ultimii urmând să se ocupe o eventuală filială basarabeană a asociaţiei; - Informarea corectă a Academiei Române, a Guvernului, a Comisiei pentru Ştiinţă şi învăţământ a Parlamentului, a Preşedinţiei Republicii despre situaţia 148 PETRU NEIESCU STUDIUL GRAIURILOR ŞI AL DIALECTELOR ROMÂNEŞTI 149 de neadmis în care se află românii de peste graniţă, pentru ca acestea să poată acţiona pentru redeschiderea fostelor şcoli româneşti din Grecia, Albania, Iugoslavia, Bulgaria, înfiinţarea unora noi în Serbia Orientală, în Valea Timocului, în satele din Meglen, din Istria şi din Bulgaria, unde nu au existat şcoli româneşti, pentni înfiinţarea unor asociaţii culturale româneşti, a unor publicaţii în limba română pentru aceştia şi a le finanţa; - Luarea legăturii cu asociaţiile similare din ţările în care locuiesc români sau cu societăţile culturale româneşti şi cu redacţia unor ziare existente în limba română, în vederea desfăşurării unor acţiuni de studiere a graiurilor româneşti din acele ţări de către specialişti de acolo sau în colaborare cu specialişti de la noi, care ar avea şi sarcina instruirii viitorilor specialişti din ţările respective; - întocmirea şi publicarea unor lucrări de popularizare despre aceste dialecte şi despre vorbitorii lor, a unor lucrări care să li se adreseze, referitoare la originea şi istoria comună, la evenimentele importante din viaţa poporului român, precum formarea poporului şi a limbii române, despărţirea dialectelor, publicându-se unele texte paralele pentru a le uşura învăţarea limbii române literare; - Colaborarea cu Asociaţia Aromânilor, cu sediul la Bucureşti, în vederea acţiunilor viitoare comune privitoare la aromânii din Peninsula Balcanică, cu alte asociaţii existente în ţară sau în alte ţări, care au scopuri apropiate sau identice; - Propunerea de înfiinţare a unui sector de dialectologie sud-dunăreană sau măcar a unui colectiv format din cercetători din diverse centre, care să ducă la bun sfârşit atlasul dialectelor româneşti sud-dunărene, începând cu efectuarea anchetelor şi terminând cu publicarea lui. Colectivul ar urma să redacteze monografii şi volume de texte dialectale, pe baza noilor materiale ce se vor culege, să întocmească un studiu comparativ al celor 4 dialecte, să redacteze un dicţionar meglenoromân şi unu! istroromân, pornind întâi de la lexicul acestor dialecte spre limba română literară şi apoi inversându-le, pornind de la limba română spre aceste dialecte. Fără aceste dicţionare aromânii, meglenoromânii şi istroromânii nu vor putea învăţa limba română literară. Doamna prof. Matilda Caragiu-Marioţeanu redactează un amplu dicţionar al dialectului aromân, incluzând în el toate cuvintele aromâneşti atestate21, iar noi redactăm un 21 D-na Matilda Caragiu Marioţeanu, excelentă cunoscătoare a dialectului aromân, a mai publicat dicţionar al dialectului istroromân, care va cuprinde întregul material lexical cunoscut, completat cu cel notat de noi în anchetele pe care le-am efectuat în Istria, împreună cu E. Petrovici. Colectivul va trebui să întocmească un studiu privind lexicul fundamental latinesc şi autohton din dialectele sud-dunărene, stabilind lista acestor cuvinte şi urmărind existenţa lor în cele 80 de localităţi programate pentru atlas, aşa cum a făcut M. Bartoli, în cunoscutele sale „liste", cu care a urmărit răspândirea unor cuvinte de origine latină în satele istroromâneşti, liste ce au fost publicate de S. Puşcariu în volumul al III-lea din Studii istroromâne; - Desfăşurarea unor acţiuni în vederea obţinerii de fonduri pentru publicarea lucrărilor care stagnează, în special pentru atlasele lingvistice; - Luarea legăturii cu Ministerul Educaţiei şi învăţământului şi cu facultăţile de litere din ţară în vederea acordării importanţei cuvenite studierii temeinice a dialectelor. Programa analitică, întocmită acum 45 de ani, nu mai este actuală şi nu mai poate fi acceptată. Un curs de două ore, timp de un semestru şi un seminar cu acelaşi număr de ore nu pot să dea studenţilor nici măcar cunoştinţe elementare privitoare la cele patru dialecte româneşti, nemaivorbind că la acest curs se predau şi lecţiile de dialectologie generală sau care nu ţin de dialectologie, ci de cursul de istoria limbii române sau de alte discipline. Viitorii profesori de limba română vor trebui să ştie să vorbească aceste dialecte, pe baza unui studiu de cel puţin patru ore pe săptămână (curs şi seminar), timp de un semestru pentru fiecare dialect. (La Universitatea din Toulouse se învaţă timp de un an, pe bază de manual, occitana.) Va trebui, de asemenea, să se acorde în manualele de liceu un loc rezonabil dialectelor din sudul Dunării şi să se dea informaţii mai sumare în cele destinate şcolilor elementare22; numeroase şi valoroase volume şi studii dedicate acestui dialect, care, fară îndoială, vă sunt cunoscute. 22 Am văzut un manual de clasa a V-a primară de prin anul 1932, în care se dădeau informaţii şi mostre de grai. Dintr-un astfel de manual am învăţat, pe când nu eram şcolar, un fragment dintr-o poezie aromânească, pe care am regăsit-o după mulţi ani în frumoasa Antologie aromânească a lui Tache Papahagi, cu titlui Plângul aromânului, de Nuşi Tulliu, pe care îl redau în transcrierea ALR: „Va s-işim cu fur Fi tot, S-nă jaţem cu cuclu soţ, Şi ca şcretlu-aţel di cuc Te pri dărmile di nuc Ş-plânae dorlu-nvirinat, 150 PHŢRU NEIESCU - Organizarea instruirii profesorilor de limba română, mai ales a celor de la sate, cu ocazia consfătuirilor de profil, pentru folosirea unui sistem simplificat de transcriere fonetica şi a metodei de culegere a materialului pe teren. Acest lucru se va face în colaborare cu inspectoratele şcolare. Facultăţile de litere vor fi rugate să sprijine redactarea unui număr mai mare de monografii dialectale ca teze de licenţă, urmărindu-se, ceea ce a preconizat E. Petrovici, ca fiecare sat să-şi aibă monografia sa; - Editarea unei publicaţii periodice în care să apară studii şi materiale dialectale, inclusiv texte şi glosare şi organizarea periodică a unor simpozioane şi şediţiţe de comunicări; - înfiinţarea - în funcţie de numărul de membri - a unor filiale sau secţii în diferite centre din ţară. Asociaţia va avea un comitet de conducere din care trebuie să facă parte reprezentanţi din toate centrele dialectologice din ţară. întrucât ea este săracă, fară personal plătit, până la obţinerea fondurilor necesare din cotizaţii şi sppnsorizări, pentru desfăşurarea activităţii va cere sprijinul material al institutelor şi centrelor academice şi universitare din ţară (o încăpere şi mobilierul strict necesar, rechizite, accesul la o maşină de scris, dactilografierea şi multiplicarea unor materiale etc.) Se va întocmi un proiect de statut, pornind de la cele specificate mai sus, care va fi supus aprobării membrilor asociaţiei,,în vederea aprobării şi îmbunătăţirii lui. După hotărârea de constituire şi aderarea numărului minim necesar, asociaţia va fi înscrisă la judecătorie, ca persoană juridică, cu sediul la Cluj, din următoarele considerente: Clujul are cea mai bogată tradiţie dialectologică din ţară. De aici, de la Muzeul Limbii Române, a pornit vasta anchetă prin corespondenţă, aici s-a realizat Atlasul lingvistic român, din care s-au publicat 10 volume mari, însoţite de un supliment, şi 7. volume mici, colorate. Ele sunt însoţite de cele două chestionare şi de un volum introductiv. Tot aici s-au redactat şi publicat STUDIUL GRAIURILOR ŞI AL DIALECTELOR ROMÂNEŞTI 151 monografiile asupra dialectelor aromân, meglenoromân şi istroromân, în 8 volume şi 3 volume de texte dialectale, unul pentru dialectul dacoromân şi două pentru cel istroromân. Tot de aici a pornit acţiunea de culegere de material dialectal nou din dialectele româneşti sud-dunărene, realizându-se singura arhivă fonogramică cu mostre de grai din aceste dialecte. Pe baza acestora şi a tuturor materialelor cunoscute din dialectul istroromân se redactează aici Dicţionarul dialectului istroromân. Tot la Cluj s-au stabilit principiile unui dicţionar dialectal al limbii române, s-a publicat o machetă a lui şi s-au început lucrările de redactare, care apoi au fost abandonate. De aici a pornit ideea întocmirii Atlas ului lingvistic român pe regiuni, redactându-se, la Cluj până în prezent trei din ele, dintre care s-au tipărit până acum 4 volume de hărţi şi un volum introductiv. Lista sarcinilor rămâne deschisă, ea putând fi completată sau schimbată ca urmare a hotărârii adunării generale. Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21 Va s-plan gem di tru hi cat Lai le turme te kirim, Oi hoho până s-murim!" ION NUŢĂ OBSERVAŢII ASUPRA GRAIULUI UNEI LOCALITĂŢI ANCHETATE PENTRU ALR* II ŞI NALR Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze comparativ aspectele fonetice, morfologice şi lexicale din graiul localităţii Cristeşti, judeţul Botoşani, anchetată atât pentru ALR II (în octombrie 1934), cât şi pentru NALR. Moldova şi Bucovina (în iunie 1968). Faptele discutate sunt selectate din întreg materialul provenit din cele două anchete: ALR II/I, ALRM II/I, ALRII s.n. I - VI, ALRM II s.n. I - IV, ALRT II, NALR. Moldova şi Bucovina, I (la care se adaugă materialul manuscris ce cuprinde răspunsurile din Chestionarul NALR, la întrebările de la nr. 464 până la nr. 2543, şi cel provenit din textele dialectale, aflate în arhiva Institutului de Filologie Română „Alexandru Philippide" din Iaşi). Satul Cristeşti (cristiţştî), denumit uneori de către localnici crestgştf, cîrstşştl sau crăstţşti, este situat pe mai multe văi şi coaste de deal şi se află la aproximativ 14 km sud de oraşul Botoşani, deşi se bănuieşte că în vechime localitatea era situată mai la nord-vest şi se numea Săliştea. Cristeştii avea, după recensământul din 1966, o populaţie de aproximativ 3164 de locuitori. Ei se numesc cristiştenl, iar împreună cu ceilalţi din zonă îşi zic cUoşulenf, de la numele fostei plase Coşula, din judeţul Botoşani. Ocupaţia de bază a locuitorilor este agricultura, dar mulţi dintre ei sunt muncitori şi funcţionari la Botoşani, unde fac zilnic naveta, iar unii au părăsit de câţiva ani satul, lucrând sezonier în diverse oraşe din ţară. Localitatea, atestată documentar în anul 1586 (DIR, A - XVI, 314-315), a fost anchetată de către Emil Petrovici pentru ALR II (pct. cartografic 414) în perioada 10-16 octombrie 1934, folosindu-se trei informatori, cu care s-au înregistrat şi texte dialectale: un bărbat, în vârstă de 70 de ani, şi două femei: prima, de 44 de ani; cea de-a doua, de 50 de ani. Saţul a fost reanchetat de către noi (au asistat la anchete şi alţi doi autori ai Atlasului, Vşsile Arvinte şi Ion A. Florea) pentru NALR. Moldova şi Bucovina (pct. cartografic 515), între 31 mai şi 4 iunie 1968 (8 informatori, între 62 şi 26 DACOROMANIA serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 153-158 154 ION NUŢĂ GRAIUL UNEI LOCALITĂŢI DUPĂ ALR II ŞI NALR 155: de ani), iar textele dialectale au fost înregistrate în două perioade: prima, care coincide cu data anchetei, texte culese şi de Ion A. Florea (9 informatori şi 30 de texte); a doua, 31 mai - 1 iunie 1978 (12 informatori şi 90 de texte). în intervalul dintre anchetă şi a doua înregistrare de texte a mai fost efectuată şi o anchetă suplimentară, în perioada 19 - 20 mai 1976. Analiza pe care o vom efectua, incompletă la prima vedere, cauzată şi de faptul că răspunsurile comparabile din cele două anchete sunt destul de limitate, va fi suficientă, credem noi, pentru a evidenţia, totuşi, deosebirile şi asemănările constatate, schimbările care au avut loc în grai într-o perioadă de peste trei decenii. FONETICĂ 1. Vocale: a final trecut la â (mai rar, notat i) apare consecvent în ambele anchete: casă, masă, tătâ, mamă, buză, limbă, uşă etc; ă protonic trecut la at notat în anchetele pentru NALR în toate situaţiile în cuvinte ca: balăn, blanăr, bărbat, marăr, saltar, vărsat etc; e final neaccentuat a fost notat totdeauna i (mai rar, /; la Emil Petrovici, în unele situaţii, e se păstrează): zemi, lină, dulsi, cărni, cruâ, ârdi, gini, subţiri, blond'jetc; /pentru / în cuvinte ca: amuţit, subţiri, st fazi şi în formele verbului a intra; q deschis (o nuanţă vocalică intermediară, p) a fost notat la persoanele I, a Il-a şi a Vl-a ale verbului a dormi la indicativ prezent (la persoanele a IV-a şi a V-a s-a înregistrat durmim, durmiţi). 2. Diftongi: şa a fost notat în ambele anchete (aproape constant în NALR) ia (mjargă, triăcâ, grjâţâ, njăgră, crjaţă etc), monoftongat în a după consoanele s, z, ş, j, ţ, $ sau precedat de b, m, (sără, samă, albăţă, mărgă etc.) şi transcris e (de obicei, esau g) în finala unor termeni ca:y2fs$ vu/^etc; ga apare notat în toate situaţiile (la Emil Petrovici este păstrat în foarte rare cazuri) sau, destul de des, yă: muârti, uisă, myârâ, syâ-â, dyâ-i, myări etc; ia apare totdeauna je în: băjet, tăjet etc; sporadic Je este redus la e (perd,fer)y iar a# la o (otorizăţie). 3. Consoane: în cuvintele vişină, viţel şi viţică, palatalizarea labiodentalei sonore v se realizează în stadiul g (gişînâ, giţâ, giţică), fenomen întâlnit la aceste cuvinte în majoritatea localităţilor din nord-estul Moldovei; trecerea africatelor c, gîn seria fricativelor, cu menţiunea că Emil Petrovici le notează pe acestea din urmă ca fiind pronunţate anterior (s, z, fricative alveolopalatale muiate, ca în Banat) şi nu posterior (s, z, fricative alveolopalatale mai puţin muiate), cum se întâlnesc ele, de fapt, în nordul Moldovei. Această notaţie este inexplicabilă, Cristeştii fiind singurul punct din Moldova unde sunt înregistrate astfel de sunete. Ele nu există, fapt constatat în urma unor anchete preliminare efectuate de către toţi autorii NALR. Moldova şi Bucovina, a discuţiilor purtate cu diverse categorii de vorbitori şi a răspunsurilor primite de la mai mulţi informatori anchetaţi cu un chestionar lexical special, care cuprindea termeni ce conţineau aceste sunete. Se poate presupune că notaţia făcută de către Emil Petrovici s-a datorat şi faptului că acesta anchetase mai înainte, în perioada 1 - 5 octombrie 1934, o localitate din Banat şi că influenţa graiului de acolo a lăsat amprente şi asupra cercetării ulterioare; fricativa palatoalveolară j a căpătat acelaşi tratament, transcrisă deci cu fricativă alveolopalataiă muiată, z, în: joc, joacă, joi, juncă, june, jug ş.a., notate de noi zoc, zuâcâ, zoi, zugeă, zuge, zug (la unii informatori însă aceste cuvinte păstrează fonetismul arhaic g: goc, guăcâ, gojetc.); africata dentală sonoră $ notată de către Emil Petrovici şi frecventă în NALR. Moldova şi Bucovina, apare uneori într-o transcriere care arată o nuanţă consonantică intermediară şi se întâlneşte în cuvintele de origine latină şi în unele din substrat; în câteva situaţii, în anchetele pentru NALR, oclusiva dentală surdă / apare puţin palatizată în cuvinte ca / Ine, part e, iar şchiop a fost transcris şk(t')op; a fost notată proteza consonantică în hargât şi metateza în stărnut; alte fapte fonetice au fost înregistrate în cuvintele: dişfăc, fumeji, batuzâ, lămbă, bolnav, miros. MORFOLOGIE Substantivul 1. Prezenţa generală a formelor de genitiv-dativ singular în -lu (în loc de -/«/), notat aproape consecvent şi de către Emil Petrovici, la substantivele masculine şi neutre: copilulu, capulu, omulu, tabloulu etc. De asemenea, aceleaşi forme sunt exprimate cu ajutorul articolului proclitic lu (< lui), prin analogie cu substantivele proprii masculine {lu tata, lu mama, lu bunica etc), iar dativul este redat prin acuzativul cu prepoziţia la: dau la un om, dau la copii, dau bani la fată etc. 2. Au fost notate, la substantivele masculine, plurale exprimate prin consoana finală, în toate cazurile în care i consonant precedat de s, z, ş, j, ţ, s-a pierdut: barbaţ, buzat, ficat, obraj, graş, surz etc. 3. Uneori, ca urmare a acestui fapt, a fost semnalată neutralizarea opoziţiei de număr atât la substantivele feminine terminate în -a (aluniţă, buză, buzoasă, doniţă, gîtiţă, guşă etc), cât şi la unele masculine, datorită caracterului dur al 156 ION NUŢĂ GRAIUL UNEI LOCALITĂŢI DUPĂ ALR II ŞI NALR 157 unor consoane (cucoş, moş, naş, ţăruş, uncheş, nuntaş etc). 4. Frecvenţa unor plurale feminine arhaice terminate în -e: aripe, barbe, burte (vezi şi ALR II MN/2211), coade, Jintîne, groape, gure, inime, lacrime, limbe (vezi şi ALR II MN/6908), mine, nore, rane, talpe, uşe etc. 5. Plurale feminine cu desinenţa -/ (consonant), prin analogie, de la masculine, fenomen atestat încă din secolul al XVI-lea: alunici, băbi, blonzi, bolji (vezi şi ALR II MN/6951), căşi, cefi, colibi, copiii, feţi (vezi şi ALR II MN/6936),furculiţi, geni, glezni, iepi, mami, nori, oii, palmi (vezi şi ALR II MN/217\),perni, pulpi (vezi ALR II MN/ 2251), fotuli, stîni, vini etc. 6. Substantive feminine cu desinenţa zero, la plural, ca şi în cazul substantivelor masculine, prin pierderea lui -/ consonant final, în situaţiile în care este precedat de s, z, ş, j, ţ: buz, coz, grinz, mănuş, nunţ, roţ, ţîţ, uş etc. 7. Izolat, NALR. Moldova şi Bucovina a notat câteva plurale feminine în -uri (bolfuri, cefuri, mînuri, pălmuri, strunguri - de la strungă - ţîţuri) şi -ă (o variantă a lui -e): feşă,feţă, miresă, musteţă. 8. O serie de substantive neutre au fost atestate cu pluralul în -uri în locul lui -e: biciuri, bliduri, braţuri, briciuri, caruri, căpăstruri, cerdacuri, ciocanuri, ciolanuri, cucuiuri, dispensaruri, făraşuri, frîuri, gîtlanuri, hotaruri, izvoruri, leagănuri, maturi, mormînturi, nasuri, oblonuri, olanuri, osuri, saltaruri, scaunuri, sicriuri, ulucuri, zăvoruri, zemnicuri etc. 9. Alteori, mai rar, pluralele neutre în -e le înlocuiesc pe cele în -uri: albuşe, bece, chibrite, esofage, gîte, gîtleje, hogege, izlaze, jghiabe, maie, maţe, nase, oghiale, proţape, săpune, stomace, solde, ţintirime, zide. 10. Plurale neutre în -ă, în locul lui -e sau -uri din limba literară: acoperişă, albuşă, braţă, cară, ciubară, Jaraşă, fedeleşă, gîtlejă, hotară, izvoară, mată, ocoală, oghială, oasă, pahară, pocrişă, sertară, urcioară, visă, zăvoară etc. Aceste schimbări au loc după consoanele r, ţ şi, mai rar, după ş,j, n, p, s, 1. 11. Câteva plurale neutre în în locul lui -e sau -uri din limba literară: arceri, brici, burici, capaci, cimitiri, junghi, lacăţi, mai, pînteci. Lipsa de stabilitate flexionară a unor substantive, concretizată prin apariţia mai multor forme de singular şi, în special, la plural, a impus schimbarea genului, fapt întâlnit astăzi frecvent în localitatea de care ne ocupăm. 1. Substantive masculine devenite neutre în -uri (butucuri, ficaturi, genunchiuri, grumazuri, muşchiuri, obrazuri, ochiuri, păsuri, pumnuri, rinichiuri, stupuri, struguri - pluralul lui strug - târâşuri, ţăruşuri) sau -e (butuce, creiere, jicate, genunche, grumaze, nigele, obraze, păduche, plămîne, pumne, purice, rărunche, taraşe, ţăruşe, sine, strugure, umere. 2. Substantive masculine devenite neutre în -ă: cirnaţă, grumază, obrază. 3. Substantive neutre în -uri devenite masculine: bolzi, călcîi, chibriţi, cioţi, colţi, coţi, esofagi, fedeleşi, ghebi, gîtleji, junghi, naşi (pluralul lui nas), piepţi, proţapi, solzi, ţintirimi. 4. Substantive neutre în -e devenite masculine: arceri, brici, buboi, burici, ciolani, cucui, cui, morminţi, pînteci, sucitori, ugeri, uluci etc. 5. Rar, au fost înregistrate câteva substantive feminine devenite masculine şi neutre: amigdal (pl. amigdali, amigdale), boron (pl. boroni, boroane), buturug (pl. buturugi, buturuge), cartof (p\. cartofi, cartoafe). Verbul 1. Trebuie subliniat faptul că la toate tipurile de verbe incluse în Chestionarul NALR, inclusiv la auxiliarul a fi, au fost înregistrate formele perifrastice de mai mult ca perfect, formate din perfectul compus al verbului auxiliar a fi + participiul trecut al verbului de conjugat: am fost mîncat, am fost plecat, am fost tuşit, am fost ţinut, am fost fost etc. Acest tip de mai mult ca perfect a fost înregistrat în Moldova, în anchetele pentru ALR, doar izolat, în nordul Bucovinei, deşi astăzi este atestat pe un teritoriu vast ce cuprinde şi întreg judeţul Botoşani. Ne îndoim de faptul că el nu era cunoscut în acea perioadă, din moment ce astăzi are o răspândire atât de mare. 2. Ca un fapt izolat, întâlnit astăzi la Cristeşti, poate numai la informatorul principal anchetat, semnalăm următoarea paradigmă a verbului a sughiţa la conjunctiv prezent: să sughiţ, să sughiţ, să sughiască, să sughim, să sughiţ, să sughiască. 3. La Cristeşti predomină astăzi, la persoanele I şi a Il-a plural, la indicativ prezent, formele oxitone, de tipul: scriem - scrieţ, cerem - cereţi, mergem -mergeţi etc; în ALR sunt frecvente cele paroxiţone: scrim - scriţi, cerem -cereţi, mergem - mergeţi. 4. Formele de indicativ prezent ale verbelor a intra, a umple şi a umbla sunt: întru, îmblu, împlu etc 5. Imperfectul verbului a da este dădem etc, iar al lui a fi, iar am etc 6. Viitorul este format numai cu auxiliarul a avea şi conjunctivul verbului de conjugat: am să fac, am să merg etc. 7. Unele verbe de conjugarea a IlI-a au trecut la conjugarea a Il-a: a mergea, a rămînea, a ţinea, a făcea, a zicea, abătea, a cerea, a vedea etc 8. Preferinţă pentru formele sufixate la indicativ şi conjunctiv prezent, persoanele I, a Il-a, a IlI-a şi a IV-a: dibuiesc, gîdilesc, sughiţesc, curăţesc etc LEXIC 1. Trebuie făcută remarca interesantă că, în general, în ambele anchete au fost înregistraţi aceiaşi termeni pentru majoritatea noţiunilor. Cuvinte şi sintagme diferite s-au obţinut totuşi, mai rar însă, ceea ce ar putea surprinde la prima vedere, dacă luăm în consideraţie intervalul relativ mare dintre cele două anchete. Iată câteva exemple: pentru brun, blond, orb, smad, împărătuş, şoptesc, semn din naştere, stinghie şi cată înapoi cu ochii, din ALR II/I, în NALR. Moldova şi Bucovina întâlnim: negru, bălan, chior di-un ochi, galben, părătuş, şoşoiesc, alunică, vintre, trage cu coada ochiului. 158 ION NUŢĂ 2. Ceea ce iese clar în evidenţă din compararea datelor lexicale oferite de cele două anchete este numărul mare de sinonime întregistrate în NALR. Moldova şi Bucovina, doi sau mai mulţi termeni, cu precizările făcute de informatori privind vechimea lor. Iată câteva dintre aceste sinonime: asud - transpir, buboi -flecmon, bunică - bătrînă, bătrîn - moş, buhai - taur, bot - sjîrlă - rît, cărunt - înspicat - sur, ceacîr - încrucişat, constipat - încuiat, cui - ţintă, cumpănă -prăştină, castron -farfurie, căţea - haită, cazma - tîrnăcop, ceriale-pîine, curechi - varză, deşălat - cocoşat - ghebos, draniţă - şindrilă, ficat - mai negru, gîlci - migdalide, gugoaşă - gheb, găleată - căldare - ciutură, hîră -mătreaţă, jugănesc - castrez, ladă-sipet, mic - mititel, medicamente - doftorii, mîţă- pisică, oghial - plapumă, puchi - puchini - uldori, plămîn - mai alb, pîntece - burtă, pahar - palici, porumb-popuşoi, paznic - jitar, soreancă-răsărită -floarea soarelui, stearpă - ştiră, sticlă - garafa, ştergar - şervet, tărăboanţă- roabă, ţandură- hîrb, vătămat- boşorog, vitreg - de-al doilea, zarzavat - legume, zarvă - gălăgie - huiet etc. 3, Menţionăm, de asemenea, existenţa unor termeni neîntâlniţi sau mai rar folosiţi în alte părţi, neatestaţi în ALR, dar caracteristici ariei nord-estice a Moldovei, deci şi satului Cristeşti: pelgaş 'chelie1, împeţitor 'peţitor', prostire 'cearşaf cu dantelă', şoapră 'şopru1, gonitoare 'junincă', strîjnic 'mânz', hadîmb 'râncaci', hălăgie 'gălăgie', hălăoi 'osos', şîtoăre 'foşă^percică 'părul din frunte', amiros 'miros', soreancă 'floarea-soarelui', gaiţă 'gaz', crişcă 'capac de ladă', surduc 'ladă pentru haine1, şuflâdă 'sertar', crivat 'pat de lemn', diriâc 'stâlp de lemn la casă', răcioătcă 'cenuşar la plită1, pocriş 'capac', caimac 'smântână', ciurel 'sită1, ţilindră 'sticlă de lampă' etc. Analiza întregului material rezultat din cele două anchete scoate în relief, în primul rând, schimbările care au avut loc în graiul localităţii de care ne-am ocupat, într-o perioadă de timp relativ întinsă. Se observă, în această direcţie, o uşoară tendinţă de înnoire, datorată limbii literare, mai ales în ceea ce priveşte vocabularul, dar şi conservatorismul graiului, care a păstrat destule fenomene lingvistice vechi, fapte fonetice şi morfologice de o deosebită valoare pentru istoria limbii, un lexic bogat şi variat în care impresionează frecvenţa sinonimelor. Discuţiile purtate atât în legătură cu formele diferite înregistrate în ambele anchete cât şi cu cele comune evidenţiază dinamica graiului, locul important pe care-1 ocupă acesta în aria nord-estică a Moldovei. Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide" Iaşi, str. Codrescu, 2 VASILE PA VEL ATLASUL LINGVISTIC ROMÂN PE REGIUNI -BASARABIA, BUCOVINA DE NORD, TRANSNISTRIA. RECONSIDERĂRI, SARCINI, MODALITĂŢI DE CARTOGRAFIERE Printre sarcinile de stringentă importanţă pe care şi le asuma Muzeul Limbii Române, prin programul întocmit de Sextil Puşcariu, amintim „strângerea şi prelucrarea ştiinţifică a materialului lexical al limbii române din toate timpurile şi din toate regiunile locuite de români"1. Este bine ştiut că în cadrul Muzeului Limbii Române direcţiile de cercetare, preconizate de Sextil Puşcariu, s-au desfăşurat în jurul a două lucrări colective de mare prestigiu: Dicţionarul limbii române şi Atlasul lingvistic român. Bogata tradiţie românească în domeniul elaborării de atlase lingvistice, azi unanim recunoscută pe plan internaţional, s-a concretizat prin întocmirea a două atlase generale (WLAD, ALR) şi a mai multor atlase regionale (NALR). Pe de altă parte, cercetările dialectale realizate în România sunt valorificate într-o serie de monografii, cursuri de dialectologie, volume de texte dialectale şi glosare regionale, în publicaţiile „Fonetică şi dialectologie", ,Anuarul Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice" etc. Un loc aparte la acest capitol îl ocupă Tratatul de dialectologie românească, reprezentând, aşa cum s-a arătat în Prefaţa acestei lucrări, afirmarea decisivă a actualei generaţii de dialectologi români la progresul general al ştiinţei româneşti din ultimii ani2. Pentru Bucovina de Nord şi Basarabia, WLAD include 71 de localităţi, ALR, partea I - 47, ALR, partea a Il-a - 8. Regretăm nespus de mult că preţioasele materiale dialectale colectate de Emil Petrovici pe baza Chestionarului ALR II3 în 1 DR, I, 1920, p. 3. Citat după Magdalena Vulpe, Sextil Puşcariu şi dialectologia, în SCL, XXVIII, 1977, nr. 3,p. 240. 2 Tratat de dialectologie românească. Coordonator: Valeriu Rusu, Craiova, 1984, p. 7. 3 Chestionarul Atlasului lingvistic român 11, elaborat în cadrul Muzeului Limbii Române, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, de Emil Petrovici şi editat, în cadrul Institutului de Lingvistică DACOROMANIA serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 159-167 160 VASILE PA VEL satele din Basarabia şi Bucovina de Nord n-au fost publicate în ALR II serie nouă, voi. I-VII (1957-1972). încă de la înfiinţarea în 1956 a sectorului de dialectologie în cadrul Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură al Filialei moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., principalul obiectiv ştiinţific pentru dialectologii de la Chişinău a fost lucrul în vederea elaborării Atlasului lingvistic moldovenesc (ALM). Eforturile de ani de zile depuse de către cercetătorii graiurilor româneşti din U.R.S.S. la colectarea şi cartografierea unui autentic material dialectal s-au soldat cu publicarea a două volume ale ALM (ambele a câte două părţi), cu un număr total de 103 5 de hărţi4. Atlasul lingvistic moldovenesc rămâne până în prezent principala lucrare de geografie lingvistică elaborată de colectivul de dialectologi de la Academia de Ştiinţe din Chişinău. Volumele editate s-au bucurat de o înaltă apreciere din partea specialiştilor din U.R.S.S. şi de peste hotare5, chiar dacă aproximativ jumătate din materialul acumulat pentru ALM a rămas necartografiat. Oricum, credem că ne-am apropiat astăzi de cunoaşterea mai aprofundată a graiurilor limbii române din fosta U.R.S.S. graţie acestui atlas şi, de asemenea, datorită publicării unei serii de monografii, în care sunt abordate probleme de fonetică6, lexicologie7, morfologie, morfosintaxă, sintaxa şi antroponimîe , a câtorva volume de texte dialectale10, a unui dicţionar dialectal1 , a două manuale de dialectologie12, precum şi a mai multor studii şi articBle . Cele mai multe şi Istorie Literară, de Doina Grecu, I. Mării, Rodica Orza, S. Vlad. Coordonator 1 Mării CIuj-Napoca, 1988. 4 Atlasul lingvistic moldovenesc. întocmit sub conducerea lui Rubin Udler. Voi. I, partea I, Fonetica, de Rubin Udler. Partea a Il-a, Fonetica, de Rubin Udler, Morfologia, de Vasile Melnic, Chişinău, 1968. Voi. II, partea I, Lexicul, de Victor Comarniţchi, Chişinău, 1972. Partea a II-a' Lexicul, de Vasile Melnic şi Vasile Pavel, Chişinău, 1973. 5 Vezi S. B. Bemştein, G. P. Klepikova, în „Voprosy jazykoznanija \ 1969, nr. 5, p. 120-126; P. Lăzărescu, Victorela Neagoe, în Omagiu lui\ losif Constantin Drăgan, Roma 1978 voi II p 107-123 etc. ' 6 R. I. Udler, Moldavskije govoryj Cernovickoj oblasti... Konsonantizm, Chişinău, 1964; idem, Dialektnoe ăenenije moldavskogo iazyka, MI, Chişinău, 1976. 7 Vasile Pavel, Terminologia agricolă moldovenească, Chişinău, 1973; idem, Leksiâeskaja nominacija, Chişinău, 1983; V.V. Corcimari, Moldavskaja pastuseskaja terminologhia, Chişinău, 1989; V. C. Zagaevschi, Studii de gramatică dialectală comparată, Chişinău, 1990. 8 Vasile Melnic, Elemente de terminologie dialectală, Chişinău, 1976; V.C. Zagaevschi, Studii de gramatică dialectală comparată, Chişinău, 1990. 9 A. N. Dumbrăveanu, Moldavskaja dialektnaja antroponimija, Chişinău, 1982. 10 Texte dialectale, voi. MII, Chişinău, 1969-1987. 11 Dicţionar dialectal, voi. I-V. Red. resp. R.I. Udler, Chişinău, 1985-1986. 12 R. I. Udler, V. C. Pavel, V. A. Comarniţchi, V. F. Melnic, A. P. Evdoşenco, G. M. Gogin, ALRR - BASARABIA, BUCOVINA DE NORD, TRANSNISTRIA 161 cercetări întreprinse de către dialectologii basarabeni şi bucovineni în ultimele decenii se completează reciproc şi tratează fenomenele de limbă cu referire la întregul cadru geografic cuprins în Atlasul lingvistic moldovenesc. Există, însă, multe motive care îi fac pe cercetătorii graiurilor populare să alcătuiască atlase lexicale de mare extindere sau să sporească cu mult numărul de hărţi lexicale într-un atlas sau altul. Un motiv ar fi următorul: hărţile lexicale, cel puţin sub aspectul manifestării pe teren a trăsăturilor comune şi divergente, probează cu certitudine că doar o parte nu prea mare de arii lexicale elementare se suprapun şi coincid, formând o serie de arii complexe, delimitate prin mănunchiuri de izolexe. Nici nu poate fi altfel, dacă ne gândim la adevărul afirmat de un mare lingvist, că fiecare cuvânt îşi are destinul său. Deosebirile lexicale sunt cele mai numeroase şi mai variate. Liniile ce delimitează fenomenele fonetice14 - izofonele dimpotrivă, manifestă o regularitate cu mult mai evidentă în comparaţie cu izolexele. De aceea o interpretare exhaustivă a datelor lexicale în perspectiva geografiei lingvistice trebuie să se sprijine pe un număr considerabil de hărţi lingvistice privitoare la cele mai diverse domenii de activitate umană, fenomene etc. Necesitatea unei asemenea oglindiri ample cartografice se află în strânsă corelaţie cu un şir de factori gnoseologici şi ontologici. Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria (abreviat: ALRR. Bas. Bucov. Transn.) reprezintă o continuare directă a Atlasului lingvistic moldovenesc (Chişinău, 1968-1973), reluând, sub un titlu revăzut şi după un interval de aproape două decenii, publicarea în mai multe volume a unui preţios material lexical, care urmează să fie valorificat pentru prima dată în hărţi de atlas. Apariţia primului volum al ALRR. Bas. Bucov. Transn. este planificată pentru anul 1993. Articolul de faţă are la bază unele idei expuse în introducerea noastră la ALRR. Bas. Bucov. Transn. I. Modificarea titlului a fost făcută din mai multe motive, pe care vom încerca să le dezvăluim în continuare. Din cuprinsul rezumativ al vechii intitulări a ALM ar trebui să înţelegem că adjectivul moldovenesc se referă la noţiunea de subdialect moldovean, adică la un cadru lingvistico-geografic în exclusivitate moldovenesc. în realitate, atlasul reprezintă nu unul, ci două tipuri mai importante de individualităţi dialectale româneşti - moldovean şi maramureşean. Dialectologia moldovenească, Chişinău, 1976; M. Purice, V. Zagaevschi, l. Ciornîi, Curs de dialectologie română, Chişinău, 1991. 13 în afară de cei de mai sus, au mai fost semnate de V. Sorbală, Gr. Grinco, I. Popescu etc. 14 Vezi Vasile Pavel, Atlasul lingvistic mniân^-regimiy^aribia, nordul Bucovinei. Transnistria, voi. I. Fierăria meşteşugărească. Tâmplăria, Chişinău, 1993. 162 VASILE PAVEL Este adevărat că lucrarea înfăţişează cu absolută preponderenţă particularităţile dialectale moldoveneşti, relevante, propriu-zis, pentru partea de est a Moldovei istorice şi pentru graiurile moldoveneşti vorbite în medii alogene, cum sunt cele din sud-estul Ucrainei, Caucaz şi din partea asiatică a fostei U.R.S.S. Dar nu este mai puţin important să se ţină cont de faptul că reţeaua atlasului în cauză include câteva puncte din extrema de nord a Maramureşului (pct. 1-4, reg. Transcarpatică a Ucrainei). în principiu, nu importă extensiunea geografică a acestui grup de graiuri, ci trăsăturile deosebitoare destul de pronunţate ale lor, graiuri ce ţin de subdialectul maramureşean ca sistem lingvistic clar individualizat în cadrul dacoromânei. Maramureşul, cu un rol însemnat în înflorirea culturii româneşti, n-a putut fi numai „un receptacol depersonalizat" pentru particularităţile „vecinilor" de grai, ci şi-a adus din plin contribuţia la îmbogăţirea şi nuanţarea limbii române15. Or, tocmai o atare „depersonalizare" a aVut loc relativ la numele adevărat al materialului lingvistic, colectat de dialectologi din localităţile Apşa de Jos, Slatina, Biserica Albă şi Apşa de Mijloc (respectiv denumirile oficiale de azi: Dibrova, Solotvina, Belaia Ţerkovi, Sredne Vodeanoe), din vecinătatea Tisei şi a Sighetului, material depozitat în ALM. La confruntarea titlurilor: Atlasul lingvistic român/Atlasul lingvistic moldovenesc, pe cititor (în special pe cititorul de azi din Republica Moldova) îl poate uşor deruta opoziţia creată între cuvintele român/moldovenesc. în uzul terminologic sau, altfel spus, în cadrul microsistemului „denumiri de atlase" lipsesc titluri, să zicem, de tipul atlas lingvistic bănăţean sau atlas lingvistic maramureşean, cu care sintagma atlas moldovenesc s-ar fi aflat în raporturi fireşti de unităţi lexicale omogene. Acesta este un alt motiv pentru a elimina termenul moldovenesc din titlul vechi, determinativ care uşor poate fi identificat cu glotonimul „limba moldovenească"16, denominaţie folosită multă vreme în R.A.S.S, Moldovenească şi în R.S.S.M. unională sub presiunea ideologiei de odinioară, cu scopul de a opune limba băştinaşilor din acest ţinut limbii române. S-o recunoaştem, s-au făcut nu puţine încercări de a exploata datele oferite de vorbirea dialectală în scopul de a-i atribui acesteia statutul unei limbi deosebite. Or, separarea mijlocului de comunicare din Republica Moldova într-o unitate aparte de limbă, deosebită de cea română, bazată pe particularităţile dialectale 15 Magdalena Vulpe, Subdialectul maramureşean, în Tratat de dialectologie românească p. 349, 16 întru confirmarea unei asemenea suspiciuni nu excludem referinţele care ar putea fi făcute la denumirea cu adevărat tendenţioasă, pleonastică şi reprobabilă a chestionarului ALM (de altfel, un chestionai bun): Chestionar pentru colectarea materialului în vederea alcătuirii Atlasului lingvistic al limbii moldoveneşti. Redactat de R.I. Udler, V.S. Sorbală, VA. Comarniţchi, V.F. Melnic şi R.G. Piotrovski, Chişinău, 1960. ALRR - BASARABIA, BUCOVINA DE NORD. TRANSNISTRIA 163 ale vorbirii moldoveneşti, este cel puţin inconsistentă17. Credem că titlul Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria poate fi calificat drept mai potrivit şi din consideraţii de ordin tradiţional, în sensul respectării sistemului de denominaţie al celorlalte atlase lingvistice regionale româneşti. Prin aceasta, punem în evidenţă faptul că ALRR Bas. Bucov. Transn. (respectiv ALM) face parte din seria acestor atlase regionale. încă în etapa incipientă a elaborării ALM, iniţiatorii lui au afirmat că au conceput lucrarea respectivă ca pe un atlas regional faţă de Atlasul lingvistic român - atlas general (zonal)18. Multe întrebări cuprinse în chestionarul ALM sunt preluate din Chestionarul ALR. Problemele pe care şi le-a asumat ALM în foarte multe privinţe sunt sugerate de analiza hărţilor ALR. Atlasul şi celelalte lucrări dialectologice elaborate în republică se integrează totalmente în cercetările de dialectologie şi geografie lingvistică românească. Sarcinile generale ale ALRR. Bas. Bucov. Transn. sunt aceleaşi ca şi ale ALM: a completa şi a aprofunda cunoştinţele noastre despre graiurile limbii române de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice pe baza anchetelor efectuate după o programă unică (=după chestionarul ALM), a preciza izoglosele şi ariile anumitor fenomene de limbă prin explorarea unei reţele mai dese de puncte faţă de WLAD şi ALR etc. Asemenea obiective ţin de concepţia atlaselor regionale. Titlul precizat al atlasului indică rezumativ trei regiuni de bază: Basarabia (provincie istorică dintre Prut şi Nistru, de la Marea Neagră şi până la Hotin), Bucovina de Nord (parte a provinciei istorice Bucovina) şi Transnistria. Lucrarea însă mai include un şir de localităţi din regiunea Transcarpatică (pct. 1-4), ţinutul Herţa (pct. 14,18, 20) din sud-estul Ucrainei, Caucaz şi din partea asiatică a fostei U.R.S.S. Reţeaua este de 240 de puncte, inclusiv 163 - în Ucraina (regiunile Cernăuţi, Odesa, Transcarpatică, Nikolaev, Kirovograd, Dnepropetrovsk, Zaporojie, Doneţk, Lugansk), 16 - în Federaţia Rusă (ţinuturile Krasnodar şi Primorie, regiunea Omsk), 1 - în R.A. Abhazia, 2 - în Kazahstan şi 1 - în KârgâzstaiL Câteva localităţi reprezintă graiurile ucrainean (pct. 49), rusesc (pct 52), ţigănesc (pct. 124), găgăuz (pct. 181) şi bulgar (pct. 204). 17 Silviu Berejan, De ce glotonimul moldovenesc nu poate concura cu glotonimul român cu aplicare la limba literară, în „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară", 1990, nr. 6, p. 32-35. 18 R. G. Piotrovskij, Nekotorye teoretiâeskije voprosy Moldavskogo lingviştideskogo atlasa, în Omagiu lui Iorgu Iordan la 70 de ani, Bucureşti, 1958, p. 677; V. A. Lisicki, Pfablemy vocalizma v Moldavskom lingvisticeshom atlase, ibidem, p. 520. A se vedea, de asemenea, R. Udler, Atlasul lingvistic moldovenesc, în Atlasul lingvistic moldovenesc: Articole introductive. Anexe, voi. I, Chişinău, 1968, p. 11. 164 VASILE PAVEL ALRR - BASARABIA, BUCOVINA DE NORD, TRANSNISTRIA 165 Ancheta a fost efectuată nemijlocit pe teren între anii 1957 şi 1965, în timpul expediţiilor dialectologice de sezon. în esenţă harta de bază (topografică) a rămas intactă. ALRR. Bas. Bucov. Transn. va fi un atlas lexical. Sarcinile specifice ale ALRR. Bas. Bucov. Transn. ca atlas lexical constau în căutarea şi aplicarea unor procedee tehnice adecvate de cartografiere, care, pe de o parte, fac să sporească informaţia oferită despre lexicul popular, în special despre sursele de îmbogăţire şi procedeele de creare a cuvintelor şi denumirilor în general, iar, pe de altă parte, vor înlesni, la citirea hărţilor, informarea imediată asupra varietăţii şi repartiţiei în spaţiu a unităţilor de denominaţie. Hărţile ALRR. Bas. Bucov. Transn. capătă în acest fel o orientare onomasiologică. Reliefarea tipurilor de denumiri, a varietăţilor acestora prin aplicarea unor anumite tehnici de cartografiere a lexemelor (a se vedea în continuare) oferă informaţii preţioase pentru teoria denominaţiei. Alte reconsiderări şi sarcini de principiu ale ALRR. Ban. Bucov. Transn. ţin de adoptarea transcrierii fonetice, bazată pe alfabetul latin şi comună deci cu sistemul de transcriere fonetică al ALR şi NALR. Hărţile ALRR. Bas. Bucov. Transn. reflectă răspunsurile înregistrate cu referire la tâmplărie, fierărie, prelucrarea cânepei, ţesut, îmbrăcăminte, încălţăminte, pomicultură, viticultură, apicultură, păstorit, fenomene ale naturii şi la un şir de alte domenii. Secţia de dialectologie planifică editarea a şase-şapte volume, fiecare dintre ele cuprinzând aproximativ câte o sută de hărţi, urmate de un şir de planşe cu material necartografiat. Volumul I al ALRR. Bas. Bucov. Transn. include 102 hărţi lexicale şi o serie de planşe cu material necartografiat referitor la fierărie şi tâmplărie. Materialul pentru sfera semantică „Meserii" din ALRR. Bas. Bucov. Transn., voi. I a fost adunat de Vitalie Sorbală, Vasile Pavel, Nicolae Bileţchi şi Rubin Udler. Colectivul de dialectologie de la Institutul de Lingvistică din Chişinău a acceptat ideea pregătirii hărţilor pentru ALRR. Bas. Bucov. Transn. pe bază de simboluri19. Se ştie că în geografia lingvistică există două direcţii metodice mai răspândite de prezentare a datelor dialectale sub formă de hărţi lingvistice: metoda (sau procedeul) înscrierii cuvintelor (1) şi cea a folosirii semnelor convenţionale, inclusiv a izogloselor, a haşurii etc. (2). 19 Problema dată a fost examinată în cadrul secţiei de dialectologie încă in anul 1981. Drept urmare, autorul lucrării de faţă a avut obligaţia de a proceda la o pregătire corespunzătoare şi la alcătuirea primului volum din atlasul la care ne referim. în procesul analizei procedeelor propuse pentru cartografiere şi al elaborării hărţilor, subsemnatul a beneficiat de sugestii preţioase venite din partea colegilor de la secţie. Introducerea simbolurilor implică un anumit nivel de abstractizare în cartografie20 şi impune o prelucrare şi o analiză prealabilă meticuloasă a faptelor menite cartografierii21. Ele urmează să fie examinate în funcţie de sarcinile şi scopurile pe care le urmăreşte fiecare atlas în parte. Este lesne de înţeles că hărţile alcătuite cu ajutorul simbolurilor au avantajul de a evidenţia cu mai multă claritate ariile de răspândire a fenomenelor. Lectura rapidă şi informarea imediată asupra repartiţiei acestora, precum şi formatul, de obicei, mic al hărţilor fac ca atlasul să fie comod la consultare. Cele spuse aici se raportează şi la ALRR. Bas. Bucov. Transn. Ca şi în cazul procedeelor de înregistrare a răspunsurilor pe teren22, mijloacele tehnice moderne şi metodele inovatoare de cartografiere a datelor dialectale, diferite de la o etapă la alta, de la o şcoală la alta, nu tind să le nege pe cele tradiţionale ca necorespunzătoare sau depăşite, ci, mai degrabă, le completează. ALRR. Bas. Bucov. Transn. îi corespunde o sistematizare proprie a cartogramelor. Semnele convenţionale (conturul cercuieţului, cerculeţul înnegrit pe jumătate, conturul cercuieţului intersectat la jumătatea lui cu o linie etc.) pentru ALRR. Bas. Bucov. Transn. se aleg în dependenţă de anumite tipuri de denumiri. Sub raportul structurii sale, vocabularul graiurilor descrise constă din trei tipuri mai însemnate de unităţi denominative: cuvinte primare, cuvinte derivate şi îmbinări de cuvinte. 1. în linii mari, prima categorie coincide cu fondul de unităţi lexicale moştenite şi de cuvinte împrumutate din alte limbi. De aceea toate cuvintele din atare straturi etimologice, indiferent de felul de percepere a structurii lor în prezent de către vorbitori (de fapt, de către cercetător), convenţional formează pentru cartografiere un grup aparte de unităţi lexicale. Asemenea răspunsuri primite de la informatori sunt redate pe hărţi cu ajutorul unor semne ca O A ■ ♦ - I ^ ♦ etc. Pentru tipul respectiv de denumiri prin conturul cercuieţului pe hartă e reprodus, de obicei, cuvântul (dialectal sau literar) care indică cea mai largă arie geografică. Toate celelalte simboluri, folosite succesiv în ordinea arătată mai sus, sunt înnegrite în întregime. în acest fel se obţine un contrast vădit între cuvântul cu cea mai mare arie de răspândire şi celelalte zone de repartiţie a 20 T. V. Nazarova, O kartograftrovanii kompleksnyh lingvişticeskih edinic, în Obsceslayjanski)'lingviştiâeski)i atlas: Materialy i issledovanija, 1971, Moscova, 1974, p. 62. 21 După părerea unor lingvişti, prima metodă, privită îh linii mari, nu presupune o prelucrare propriu-zisă a materialului Vezi S. Uteşenîi, K sistematizării znakov v lingvistiâeskom karlograjiravanii, în Obsâeslavjanskij lingvişti âeskij atlas: Materialy i issledovanija, 1974, Moscova, 1976; p. 5; T.V. Nazarova, op. cit, p. 61-62. 22 Cf. Tratat de dialectologie românească, p. 13. 166 VASILE PAVEL elementelor lexicale din primul tip de denumiri. Conturul cercuieţului sau semnele complet înnegrite servesc deopotrivă şi pentru reflectarea pe hartă a unităţilor de denominaţie de provenienţă neclară şi a unor creaţii pe teren propriu cu forma (motivarea) atenuată (de exemplu: cordenci „zăvor la sulul din urmă de la stative", coditură „canură", tâmplar „iconostas"). 2. Pentru reproducerea derivatelor, formate pe teren propriu şi cu forma internă sesizabilă (de exemplu: următor, locar, însemnar, zgârăiac „punctator de făcut semne pe fier, chernăr"), se recomandă a fi folosite simbolurile (triunghiul, pătrăţelul etc.) semiînnegrite ale inventarului de figuri geometrice, notat deja mai sus. De pildă: C> A H ❖ etc. 3. îmbinările de cuvinte (şi denumirile perifrastice în general) sunt cartografiate prin mijlocirea următoarelor variante ale simbolurilor: © (D 0 5 DD etc. în legendă unităţile lexicale sunt date în transcriere fonetică. Comentariul hărţii lexicale cuprinde următoarele elemente mai importante: - procedeul chestionării şi formularea întrebării; - corelaţia cu hărţile similare din alte atlase ale limbilor romanice şi slave; - denumirile realiei respective, redate în transcriere fonetică. Răspunsurile vor fi însoţite de explicaţiile informatorilor şi de unele comentarii ale anchetatorilor sau alcătuitorului hărţii. Aceste observaţii privesc întrebuinţarea cuvântului de către bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni, specialişti sau nespecialişti, sensul şi aprecierea stilistică sau afectivă a cuvântului, informaţii cu caracter etnografic, semnul de referinţă la desen etc. Spre deosebire de ALM, ALRR. Bas. Bucov. Transn. aplică sistemul de transcriere fonetică al ALR şi NALR. Este o necesitate determinată de logica lucrurilor şi de echitatea ştiinţifică. Grafia rusă, pusă la baza transcrierii fonetice a ALM, făcea să fie îngreuiată cu mult raportarea la celelalte atlase lingvistice romanice - naţionale (generale) şi regionale - a materialului cuprins în această lucrare fundamentală. Revenirea, în Republica Moldova, la grafia latină, ALRR - BASARABIA, BUCOVINA DE NORD, TRANSNISTRIA 167 recunoaşterea unităţii limbii române de pe ambele părţi ale Prutului şi de pretutindeni au implicat posibilitatea folosirii în mod legitim a unui sistem unic de transcriere fonetică în ALRR. Bas. Bucov. Transn. şi ALR. în felul acesta, rezultatele cercetărilor ştiinţifice, cuprinse în ALRR. Bas. Bucov. Transn., vor putea intra mai uşor în circuitul de valori spirituale ale lumii romanice şi internaţionale. Dialectologii au demonstrat nu o singură dată că „continuitatea şi discontinuitatea" s-au aflat într-o vie şi permanentă conlucrare în vederea realizării fizionomiei limbii române. Divergenţele în vocabular sunt de cele mai multe ori nişte consecinţe ale influenţelor străine. Graiurile moldoveneşti de la răsărit de Prut împrumută nespus de mult din vorbirea rusă şi ucraineană, împrumuturile afectează chiar şi procesul de formare a cuvintelor noi prin mijloace proprii. Are loc un proces intens de substituire a cuvintelor tradiţionale cu elemente lexicale împrumutate. La consultarea ALRR. Bas. Bucov. Transn. cititorii vor putea observa cu uşurinţă asemenea procese. Dar ceea ce trebuie să remarcăm mai mult este că atlasul elaborat la Chişinău, împreună cu celelalte atlase româneşti, demonstrează, în ansamblu, unitatea limbii române, expresie a unităţii şi viabilităţii românismului pe întreg arealul romanic nord-dunărean23. în baza unui anumit număr comun de întrebări cu ALR şi NALR, ALRR. Bas. Bucov. Transn. oferă cercetărilor un preţios material comparabil pentru descrierea dacoromânei vorbite. Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei Chişinău, str. 31 August 1989, 82 23 Măria Marin şi Ion Ionică, Atlasul lingvistic român, document al unităţii limbii române, în,Anuarul Institutului de cercetări etnologice şi dialectologice", Seria A, nr. 5, Bucureşti, 1983, p. 34-51; Valeriu Rusu, Unitatea de grai, expresie a unităţii naţionale a tuturor românilor, ibidem, p. 92-101. RADU SP POPESCU DIALECTOLOGIA ÎN PAGINILE REVISTEI „ARHIVELE OLTENIEI" (seria veche) Din publicaţia craioveană „Arhivele Olteniei" au apărut 130 de numere, între ianuarie 1922 şi decembrie 1943. Fondatorul revistei este dr. Ch. Laugier, ajutat, în calitate de secretar de redacţie, iar apoi de codirector, de profesorul CD. Fortunescu. începând cu 1926, Fortunescu devine director unic, conducând, în continuare, destinele acestei prestigioase reviste (elogiată de Nicolae Iorga, Ion Bianu ş.a.). Revista, cu un pronunţat profil enciclopedic, publica studii şi articole din domeniul istoriei şi al arheologiei, folcloristicii, ştiinţelor naturii, pagini de cultură şi literatură etc.1. La ridicarea calităţii şi a prestigiului ei a contribuit colaborarea unor mari oameni de ştiinţă şi cultură de atunci: Nicolae Iorga, Ion Bianu, A. Sacerdo-ţeanu, N. A. Constantinescu, Ion Conea, S. Mehedinţi, G. Bogdan-Duică, Iorgu Iordan, Ştefan Pasca, Tache Papahagi, Ion Muşlea, George Vâlsan, V. Mihăi-lescu, Al. Borza, Râul I. Călinescu, dr. O. Marcu (naturalist, conferenţiar la Universitatea din Cernăuţi) ş. a. Acestora li se adaugă distinşi intelectuali din Oltenia, precum dr. Ch. Laugier, C. D. Fortunescu, C. S. Nicolaescu-Plopşor, I. Dongorozzi, M. D. Ioanid, Paul Constant, Elena Farago, Şt. Ciuceanu, Nicolae al Lupului, G. Gerota, T. G. Bulat ş. a. „Arhivele Olteniei" nu avea o rubrică specială consacrată exclusiv problemelor limbii române, dar lingvistica este mereu prezentă în paginile ei, prin studii şi articole despre originea limbii române şi a poporului român (cu relevarea continuităţii neîntrerupte a elementului romanic în vechea Dacie), prin glosare şi articole de dialectologie, de onomastică (toponimie şi antroponimie), etimologie, filologie, lingvistică generală etc2. 1 Date despre revistă, vezi la Justin Constantinescu, Florea Firan, Tudor Nedelcea, „Arhivele Olteniei" (1922-1943) Bibliografie, Bucureşti, 1983. 2 Pentru unele titluri, vezi ibidem, p. 169-171, 264-266. DA a )ROMA NI A serie nouă, H, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 169-175 170 RADU SP. POPESCU DIALECTOLOGIA ÎN „ARHIVELE OLTENIEI" 171 în lucrarea de faţă ne vom ocupa doar de problemele de dialectologie, urmând ca celelalte probleme de lingvistică discutate în revistă să formeze substanţa unui alt articol3. în, Arhivele Olteniei" au apărut mai multe monografii şi glosare regionale, reţinute în bibliografiile de specialitate (inclusiv în cea a Dicţionarului limbii române) şi citate deseori în studiile consacrate graiurilor olteneşti sau din Banat. Unul din colaboratorii revistei este Romulus S. Molin, profesor din Oraviţa, care, încă în 1910, publicase în „Noua revistă română" (VIII, nr. 13-14, p. 191-196) Din graiul bănăţenilor (glosar). Primul articol pe care-1 tipăreşte în „Arhivele Olteniei" se intitulează Câteva însemnări cu privire la dialectul dinBănat (AO,.III, 1924,nr. 14, p. 311-315). După autor, „dialectul" bănăţean are „un caracter mai unitar şi mai pronunţat ca cel ardelean" şi are „graniţe bine limitate între Mureş, Tisa, Dunăre şi valea Haţegului" (p. 312). „Caracteristica dialectului bănăţean este muierea tuturor consonantelor, apoi schimbarea sunetelor consonante: t, d, g, c, n, z, precum şi flexiunea verbelor" (p. 312). Sunt sesizate ceea ce numim azi palatalizarea specifică a dentalelor tt d, fricativizarea lui c, muierea sonantelor m, n, /, rostirea 3 Amintim, totuşi, în această notă, câteva articole şi însemnări de onomastică. In articolul Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a românilor (în AO, XX, 1941, nr. 113-118, p. 279-286), Ion Donat, făcând unele marginalii la un studiu cu acelaşi titlu al lui N. Iorga, relevă importanţa toponimiei pentru întregirea istoriei vechi şi medii româneşti. Pe această linie încercase unele demonstraţii, în parte depăşite astăzi, prin articolul Toponimie turanică şi vechiu-germană în Dolj (în AO, XXIII, 1934, nr. 71-73, p. 198), bazată pe lucrarea Die Gepiden a lui C. Diculescu. Importanţa studiului numelui de persoane este titlul unui articol al lui Anton Oprescu (în AO, III, 1924, nr. 11, p. 20-24). Nume topice din Oltenia sunt explicate de C. Gerota (Din toponimia jud. Dolj, în AO, I, 1922, nr. 4, p. 351-354), Anton Oprescu (Din toponimia Olteniei, în AO, III, 1924, nr. 14, p. 290-302). Vezi şi Câteva observaţii critice pe care i le aduce Mihail Gregorian, în AO, IV, 1925, nr. 17, p. 63-66) ş. a. Nu lipsesc nici încercările de rezolvare etimologică a unor toponime şi antroponime: I. Donat, Despre numele Olteniei (în AO, XII, 1933, nr. 74-76, p. 183-184), Sică Georgescu, Jiul şi numele lui. Contribuţiuni la monografia judeţului Doljiu (în AO, IX, 1930, nr 47-48, p. 1-4) ş.a. N. Plopşor (în AO, nr. 14/1924, p. 345) şi Şt. St. Tuţescu (în AO, nr. 21-22/1925, p. 449-451) se referă la numele Moscul, purtat de eroul unei balade din Mehedinţi. N. Plopşor (în AO, nr. 11/1925, p. 70) îl rectifică pe C. Diculescu (op. cit.), arătând că Monea-Onea nu sunt nume de persoană germanice, primul provenind de la Solomon, iar cel de-al doilea de la Ion. în articolul Caraşova şi craşovenii. Schiţă istorico-etnografică (în AO, III, 1924, nr. 16, p. 477-485), prof. Traian Simu se ocupă de numele comunei Caraşova, derivat de la cel al râului Căraş, care izvorăşte din muntele Semenic. Caraşovenii (atestaţi încă în anul 1230) locuiesc de multă vreme în Banat, ei fiind, după autor, „rămăşiţe de-ale vechilor scher (p. 481). Cf. însă părerile competente despre istoria şi graiul lor ale lui Emil Petrovici (Graiul caraşovenilor. Studiu de dialectologie slavă meridională, Bucureşti, 1935). cu dz, păstrarea diftongului în doauă, oauă, caracteristicile indicativului prezent la pers. I sg. şi MI pl, unele forme tari de perfect simplu, viitorul cu „ v mobil" la auxiliar ş.a. Pentru edificarea cititorilor asupra „dialectului" se dă şi un text (Ursâtori). Din prezentarea faptelor, nu rezultă că Molin ar fi consultat unele studii anterioare consacrate subdialectului bănăţean. De pildă, nu are cunoştinţă că unele particularităţi mai fuseseră relevate, că Weigand ajunsese la alte concluzii despre graiurile din Ardeal sau că mai existau şi alte păreri în privinţa delimitării ariilor dialectale. De altfel, însuşi autorul afirma: „N-avem câtuşi de puţin pretenţia de a fi făcut un lucru mare [...]. Am dori numai să dăm un imbold altora, mai chemaţi, a face studii temeinice în acest domeniu" (p. 311-312). în anul următor, R. S. Molin publică, în revista ce ne preocupă, Spicuiri din graiul bănăţean în alăturarea cu cel macedo-român (AO, IV, 1925, nr. 21-22, p. 413-425). Ideea alcătuirii acestor „spicuiri" îi vine citind lucrarea Graie aromâne de Pericle Papahagi [AAR, MSL, s. II, an XXVII, p. 95-295, şi Bucureşti, 1905]. Cu acest prilej constată că „multe, foarte multe din aceste expresiuni, zicăli şi proverbe sunt asemenea celor din dialectul bănăţenesc" (p. 413). Autorul le prezintă alfabetic, sub forma unui glosar. Cităm câteva dintre ele, cu specificarea că sunt mai răspândite decât în zona strict bănăţeană: „L'afeată mintea - îi fată mincea", „Araiasără lucrurile baltă - Rămasără lucrurile baltă", „îl' vinde castraveţi - îi vingie castraveţi", „Dumnizău nu doarme - Dumniedzău nu doarme", „Galbin ca turta di ţeară - Galbăn ca turta dă şlară", „Ca lup mâcă - Mancă ca lupu", „Inima cât un puric îl' si feaţe -1 se făcu inima cât un puric" ş.a. Molin nu face aprecieri de ordin istorico-social în legătură cu aceste asemănări, ci doar constată că există „elemente etnice ce ne leagă de fraţii din Pind" (p. 413). în 1927, R. S. Molin revine cu studiul Românii din Banat (AO, VI, 1927, nr. 32-33, p. 281-289; nr. 34, p. 416-422; publicat şi la Timişoara, în 1928), în care prezintă tipul şi caracterul etnic al bănăţenilor, bogăţiile naturale ale provinciei, casa şi hrana obişnuită, îmbrăcămintea, ocupaţiile, religia, situaţia şcolilor şi dezvoltarea istorico-culturală etc. Autorul aminteşte că aici trăiesc şi „coloni din Oltenia", oieri veniţi mai târziu din Ardeal, precum şi sârbi şi şvabi (p. 285). „Dialectul bănăţean" este tratat într-un scurt subcapitol (p. 282-283), care reia „însemnările" din nr. 14/1924. Se renunţă acum la prezentarea unor particularităţi morfologice, dar se aduc ca elemente noi rostirea lui ge, gi caje, ji'fagi= fitji, fuje, ger = jiăr etc. (p. 283) şi condiţionalul de tipul „Să vream avea vreme" (p. 283). Un alt colaborator bănăţean al revistei este Lucian Costin, profesor din Caransebeş. în nr. 15/1924, p. 381-392, arhivele Olteniei" îi publică din 172 RADU SP. POPESCU DIALECTOLOGIA ÎN „ARHIVELE OLTENIEI" 173 Glosar de cuvinte dialectale din Banat Ut. [erele] s şi ş adunate şi explicate de... Multe dintre cuvintele glosarului sunt luate din colecţia sa, Cântece bănăţene. Pentru altele, este specificată persoana care i-a făcut comunicarea. în mai multe rânduri se fac trimiteri şi la colecţii de balade, doine etc. (A. Corcea, Balade populare; D. Cioloca, Dor şi jale ş.a.). Nu lipsesc nici trimiterile la studii de dialectologie sau la glosare anterioare (de pildă, la Iosif Popovici, Alexiu Viciu ş.a.). Cele mai multe cuvinte sunt adunate din localităţi din judeţul Caraş-Severin, urmate de cele din Timiş. Pentru câteva dintre ele (şcatulă „cutie", a schipa „a scuipa", şpais „cămară", stric „fonie" ş.a.) se specifică: „Se aude în tot Banatul". Unele cuvinte sunt însoţite şi de explicaţii etimologice, în special cele provenite din germană sau maghiară sau care s-au format pe teren românesc. în nr. 21-22/1925 (p. 379-386), L. Costin publică Consideraţiuni generale asupra dialectului bănăţean, I. Românii bănăţeni: a) strat şi substrat. Studiul face o istorie a românilor, în general, a bănăţenilor, în special, din cele mai vechi timpuri şi până la zi. Se vorbeşte de populaţiile anteromane de aici, de romanizarea Daciei, de continuitatea romană neîntreruptă, în condiţiile grele din vremea migraţiei popoarelor. Nici slavii, nici stăpânii vremelnici (ungurii, turcii) n-au putut schimba „nicidecum fizionomia etnică a bănăţenilor" (p. 384). De altfel, partea a doua: b) Conservatismul în decursul vremilor (în AO, V, 1926, nr. 23, p. 25-27) insistă asupra acestei idei, arătând că factorii care i-au apărat de duşmani au fost pământul, oamenii, limba şi „mândria seculară de a moşteni un pământ într-adevăr mândru" (p. 27). Ediţia a Il-a a studiului a apărut la Caransebeş, în 1946. în nr. 17/1925 (p. 25-30), L. Costin dă unele date şi despre Folklorul bănăţean. Consideraţiuni generale, la rubrica „Oltenia folcloristică" [sic!]. El va reveni, deseori, în paginile revistei, publicând chiuituri din Banat (nr. 23 şi 27/1926), cântece, balade, doine, descântece (nr. 32-33/1927), bocete (nr. 36/1928) ş.a.m.d. Cea mai bună lucrare de dialectologie publicată în această revistă este, fară îndoială, Graiul şi folklorul din Oltenia nord-vestică şi Bănatul răsăritean, a lui Mihail C. Gregorian. Partea I a apărut în AO, XVII, 1938, nr. 97-100, p 221-275, iar cea de-a doua în AO, XVIII, 1939, nr. 101-103, p. 97-122. Pentru adunarea materialului, M.C. Gregorian a străbătut, în concediile sale de yară, satele bănăţene şi oltene din stânga şi din dreapta Cernei. în perimetrul cercetării a reţinut şi câteva sate din vestul judeţului Gorj. In Introducerea lucrării, autorul dă unele informaţii cu privire la localităţile cercetate (istoricul lor, înfăţişarea terenului ş.a). Urmează studiul propriu-zis, cu relevarea şi, în bună măsură, explicarea particularităţilor fonetice, morfologice (dar şi cu unele observaţii asupra sintaxei părţilor de vorbire), lexicalf Nu ne vom opri aici la comentarea unor explicaţii pe care le dă autorul, întrucât am facut-o, ori de câte ori a fost cazul, în cartea noastră Graiul gorjenilorde lângă munte (Craiova, 1980). Subliniem totuşi că prin materialul dialectal bogat pe care-1 conţine, monografia lui Gregorian rămâne, oricum, o importantă sursă necesară cercetării aspectului graiurilor din estul Banatului şi din nord-vestul Olteniei4. în „Arhivele Olteniei" au apărut şi câteva glosare dialectale, pe care, cum spuneam, lexicografia de astăzi le reţine. Cel mai bun dintre ele este cel al lui MirceaTomescu, Glosar din judeţul Olt (AO, XXII, 1943,nr. 125-130, p. 264-272)5, în care sunt cuprinse cuvinte, de la A la D (inclusiv), care nu figurează în dicţionarele apărute până atunci (şi apăruseră, să ne reamintim, Dicţionarul Academiei, Dicţionaru limbii româneşti al lui August Scriban, Dicţionar enciclopedic ilustrat „ Cartea românească" al lui Candrea-Adamescu ş.a.). Când posibilităţile de informare ale autorilor nu permiteau revizuirea unor cuvinte, intervenea redacţia în verificarea lor. Aşa se procedează, de exemplu, cu glosarul lui Dumitru Rădulescu-Rudari intitulat Cuvinte dialectale şi publicat în AO, VI, 1927, nr. 29-30, p. 107-108. Din nota 1 de la p. 107 reiese că din lista lui Rădulescu-Rudari au fost eliminate unele cuvinte mai cunoscute, iar la cele reţinute s-a precizat, în paranteză, dacă apar sau nu în Dicţionarul român-german al lui Tiktin sau în Dicţionarul Academiei. Despre gheluş-gheluşuri, cu sensul „petrecere făcută seara de acela care îşi mărită fata sau îşi însoară băiatul", se afirmă, la p. 128, că nu apare în dicţionare. Cuvântul ghiluş este preluat în Dicţionaru... lui Scriban şi este înregistrat şi în Glosar dialectal Oltenia (Bucureşti, 1967, p. 43) cu sensul „petrecere mai mică, făcută după spargerea horei". El a dat şi numele unei reviste, „Ghiluşul", apărută în comuna Balota (jud. Dolj), între 1912 şi 1914, sub redacţia învăţătorului folclorist Ştefan Stan Tuţescu6. în alte situaţii se completează înţelesul unor cuvinte explicate în glosare anterioare sau se dau sensuri cu totul noi. Aşa procedează învăţătorul Ion N. Popescu, din comuna Stefaneşti-Vâlcea, cu Vorbele olteneşti de C. S. 4 într-o formă reluată, prima parte (fonetica) a fost republicată (Graiul din Oltenia nord-vestică şi Bănatul răsăritean. Fonetica. Hărţile dialectologice (I), în LL, 23, 1969, p. 135-154; (II), 24, 1970, p. 189-206). Glosarul şi textele folclorice înregistrate au apărut în Folclor din Oltenia şi Muntenia, voi. I, Bucureşti, 1967, p. 3-448. De asemenea, în FD, VII, 1971, p. 269-286, M. C. Gregorian publică Texte fblclorice-dialectale din Oltenia nord-vestică (I). 5 Publicat si la Slatina, în 1944. M. Tomescu publică şi monografia Graiul din judeţul Olt, în „Ethnos \ II, 1942-1943, nr. 1-2, p. 31-132; 6 Date mai amănunţite despre această revistă, vezi la Aurelian Popescu, Florica Tăiatu, Justin Constantinescu, „Ghiluşul" şi „Suflet oltenesc1'. Monografii folclorice, Reprografia Universităţii din Craiova, 1987. 174 RADU SP. POPESCU Nicolaescu-Plopşor (Bucureşti, 1922, extras din „Convorbiri literare" (1922)7 şi cu Glosarul dialectal alcătuit de Ştefan Pasca (Acad. Rom., MSL, s. III, t. IV, mem. 3, 62 p., Bucureşti, 1928)8. Lui Ion N. Popescu i-au mai apărut în , Arhivele Olteniei" Vorbe şi obiceiuri de la ţară (AO, VII, 1928, nr. 35-40, p. 522, în care comentează câteva cuvinte si expresii populare), O seamă de cuvinte dialectale din comuna Ştefăneşti-Vâlcea. Adunate şi explicate de... (în AO, XXI, 1942, nr. 119-124, p. 257-258). Scurte glosare regionale au mai publicat Iosif N. Dumitrescu-Bistriţa {O seamă de cuvinte din Mehedinţi, în AO, VII, 1928, nr. 39-40, p. 521, şi O seamă de vorbe din Mehedinţi, în AO, X, 1931, nr. 53, p. 56-57) şi corespondentul din Cluj, dr. Od. Apostol, care, în AO, III, 1924, nr. 16, p. 533, sub titlul însemnări mărunte, explică unele cuvinte auzite, în 1923, de la mehedinţeni (de exemplu: zătelit „speriat, leşinat", mecit „\o\itJ\flencează [vb., imper.] „lasă-n jos" etc.) şi, în 1911, de la un tânăr din Serbia, cu tata român şi mama sârboaică (de exemplu: angăr „clopot", păianjen „voal", Sâmţi „Postul Paştelui" ş.a.). Alteori, în „Arhivele Olteniei" întâlnim încercări de explicare etirpologică sau precizări noi asupra unor cuvinte dialectale. Mai multe încercări de acest gen îi aparţin lui C. S. Nicolaescu-Plopşor. Gurbanele, praznic ţinut de rudarii „luaţi de sfinte" [n.n.: iele], este explicat prin turcescul curban (AO, I, 1922, nr. 1, p. 35-40); aşteamăt, înregistrat astfel de Hasdeu [HEM] şi S. Puşcariu [DA] este, de fapt, adv. şteamăi „pe furiş, cu teamă de a nu fi simţit" (AO, III, 1924, nr. 14, p. 343-347); baftă (pe care Tiktin îl considera împrumutat din croată, iar S. Puşcariu din turcă) este un cuvânt luat de la ţigani: bâht „noroc" (AO, IV, 1925, nr. 17, p. lQ)\fălfan „varză ne-nvălită, care are foile mai întinse-n lături" este onomatopeic: făli făli, imitând aripile păsării în zbor, cu care seamănă (ibidem, p. 70). Unele precizări privind numele unor plante sau animale ie fac colaboratorii de ştiinţe naturale ai revistei. De pildă, asistentul universitar clujean Râul I. Călinescu, vorbind despre căţelul pământului (regăsit la Eminescu în Strigoii), arată că este descris de ţărani ca semănând cu nevăstuica sau cu alte trei rozătoare de stepă, dar care „nu latră": şuiţa, hârciogul, orbetele pământului (AO, III, 1924, nr. 15, p. 441-443); în satul Plosca din Dolj, este identificat cu animalul spalax typhnus, deci cu orbetele de câmp (AO, IV, 1925, nr. 18-19, p. 149-150). Tot el arată că numele oltenesc al coţofenei este ştirică, explicat prin „dă de ştire" (AO, III, 1924, nr. 14, p. 348), că prin Mehedinţi cârligeii sunt numiţi de ţărani tămâioară (AO, III, 1924, nr. 15, p. 443), că în tot nordul Olteniei (Vâlcea, Gorj şi Mehedinţi) sâmburii de prună se numesc oase de prune 7 Vezi Ion N. Popescu, Cuvinte dialectale, în AO, VII, 1928, nr. 36, p. 157-158. 8 Ion N. Popescu, Cuvinte dialectale. Adunate de..., în AO, IX, 1930, nr. 47-48, p. 55-60. DIALECTOLOGIA ÎN „ARHIVELE OLTENIEI" 175 (AO, III, 1924, nr. 14, p. 348). Referindu-se la numele unor câini, R. I Călinescu explică cuvântul şarlă ca provenind de la numele frumoasei rase de câini King-Charles, iar pe javră de la câinele de Javarra (AO, m, 1924, nr. 14, p. 348-349). De numele de plante folosite în medicina populară se ocupă dr. Ch. Laugier (înAO,IV, 1925,nr. 17,p. 31-34),Em.Marica-Horez(înAO,IV, 1925,nr. 18-19, p. 148-158), M. Dimonie (în AO, IV, 1925, nr. 18-19, p. 159-162) ş.a. Referitor la „Arhivele Olteniei", o menţiune specială trebuie făcută în legătură cu sârguinţa cu care-şi ţinea la curent cititorii cu noutăţile apărute în ştiinţă şi cultură. Aici sunt prezentate, deseori, multe reviste, precum „Dacoromania", „Anuarul Institutului de Istorie Naţională" din Cluj, „Grai şi suflet", „Buletinul Philippide", „Buletinul Societăţii Române Regale de Geografie", „Arhiva" din Iaşi, „Revista arhivelor", „Analele Banatului" (Timişoara), „Analele Brăilei", „Analele Dobrogei", „Milcovia" (Focşani), „Datina" (Turnu-Severin), „Arhiva someşeana' (Năsăud), „Junimea literară" (Cernăuţi), „Codrul Cosminului", „Făt Frumos", „Cele trei Crişuri", „Ţara Bârsei", „Minerva" (Iaşi), „Semenicul" (Lugoj), „Suflet oltenesc", „Revista aromânească", condusă de T. Papahagi şi V. Papacostea, continuată de „Revista macedoromână", sub direcţia lui T. Capidan, G. Murnu şi V. Papacostea, „L'Europa Orientale" (ce apărea la Roma), „Revue historique du sud-est europeen" ş.a. Recenziile şi notele bibliografice erau semnate, în special, de directorul revistei, C. D. Fortunescu. Din mulţimea de studii şi lucrări lingvistice apărute în diverse reviste sau în edituri şi recenzate aici, amintim doar câteva: Ortoepie şi fonetică de Iosif Popovici (nr. 9/1923); Toponimie şi istorie de N. Drăganu (nr. 12/1924 şinr. 36/1928); Raporturile lingvistice slavo-romăne (nr. 12/1924); Elementul slav în dialectul aromân (nr. 20/1925), Meglenoromânii (nr, 20/1925), Românii nomazi (nr. 25-26/1926), Macedoromânii (nr. 39-40/1928), Aromânii (nr.65-66/1933) - toate de Th, Capidan; Dictionnaire etymologique macedo-roumain. Les elements latins et romans de Giorge Pascu (nr. 21-22/1925); Morfologia verbului predicativ românesc de Leca Morariu (nr. 27/1926); Studii istroromâne de S. Puşcariu (nr. 28/1926 şi nr. 49-50/1929); Mic tratat de lingvistică generală de Al. Procopovici (nr. 35/1931); Românii în veacurile IX-XIV, pe baza toponimiei şi a onomasticei de N. Drăganu (nr. 71-73/1934); ALR (nr. 107-112/1940 şi 125-130/1943); Syntaxe Roumaine de Sandfeld şi Olsen (nr. 125-130/1943); Influenţa limbii române asupra limbii maghiare de Geza Bledy (nr. 125-130/1943) ş. a. Universitatea din Craiova Facultatea de Litere şi Istorie Craiova, str. Al. I. Cuza, 13 NICOLAE SARAMANDU ROMANITATEA RĂSĂRITEANĂ ÎN LUMINA COMPARAŢIEI INTERDIALECTALE In cadrul preocupărilor noastre privind romanitatea răsăriteană, vom face câteva consideraţii referitoare la prezenţa şi distribuţia, în dacoromână şi în aromână, a termenilor autohtoni şi a celor moşteniţi din latină. în ceea ce priveşte fondul lexical autohton, s-a constatat că aromâna are mai puţine cuvinte păstrate din substrat (şi, uneori, altele) decât dacoromâna. Consultând liste întocmite recent, observăm că, din cei aproximativ 160 de termeni autohtoni luaţi în discuţie de I. I. Russu, 53 (deci, aproximativ 33%) lipsesc din dialectele sud-dunărene. Din cele 89 de „cuvinte autohtone sigure" comune cu albaneza, înregistrate de Grigore Brâncuş, lipsesc din aromână 23 (aproximativ 26%). Chiar dacă unii termeni autohtoni s-au putut pierde, de-a lungul timpului, din aromână (opinie susţinută de Al. Rosetti, I. I. Russu şi Grigore Brâncuş), se admite, totuşi, că alţii - dintre cei păstraţi, de exemplu, numai în dacoromână -„n-au existat decât în zona nordică a romanităţii orientale (intrând numai aici în limba română adoptată de provinciali)" (Russu 1981, p. 137). Termeni ca ghimpe, cursă, gresie, mugure, pârâu, strugure, şopârlă, zgardă etc. n-au existat, probabil, niciodată la aromâni. în afară de această limitare regională a unor termeni autohtoni în cadrul românei, în perioada ei de formare, se admite, în prezent, o repartiţie dialectală a cuvintelor din substrat chiar în cadrul dacoromânei. în acest sens s-a pronunţat Grigore Brâncuş: „Deşi proiectarea în trecut a unei situaţii lingvistice actuale este, metodologic, plină de riscuri, totuşi nu este exclus ca unele cuvinte autohtone care coexistă cu sinonime latineşti să se fi delimitat geografic încă de la început. Astfel, e posibil ca gresie să fi circulat şi în româna comună numai în zona de sud, iar cute (< lat. cos, cotis), numai în aria nordică. Acceptând ca simplă ipoteză de lucru faptul că şi sinonimele de origine latină sunt dialectale, s-ar putea spune, cu foarte puţină siguranţă, că se continuă o situaţie străveche şi în cazul perechilor ghiuj (în Moldova şi Bucovina) şi auş (< lat. avus; în partea de sud-vest a ţării), leurdă (mai ales în sudul şi estul ţării) şi ai de pădure (care circulă în Transilvania)" (Brâncuş 1983, p. 175). dacoroman1a serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 177-1X2 178 NICOLAE SARAMANDU în sensul constatărilor de mai sus au fost aduse recent în discuţie şi alte exemple. în direcţia inaugurată de B. P. Hasdeu, care a formulat cel dintâi ipoteza unor deosebiri regionale în limba autohtonilor din Dacia, Stelian Dumistrăcel a semnalat o serie de termeni şi evoluţii semantice prin care se delimitează o arie sudică (ghionoaie, gresie, argea „război de ţesut", burtă etc.) de una nordică {mire, guşă „gât" etc), acestea fiind considerate „arii regionale străvechi ale dacoromânei"; exemplele din aria sudică ar fi „o dovadă a continuităţii populaţiei autohtone romanizate şi în această arie a vechii patrii a geto-dacilor" (Dumistrăcel 1989, p. 62). în legătură cu termenii de mai sus, observăm că aromâna se grupează mai ales cu aria nordică a dacoromânei (există guşă „gât", lipsesc cuvintele din aria sudică: argea, burta), dar şi cu aria sudică (apare ghion „ciocănitoare", nu se întâlneşte mire din aria ^ordică) (cf. Saramandu 1991, p. 121). Ocupându-se de fondul lexical de origine latină al limbii române, care cuprinde aproximativ 1700 de cuvinte, I. Fischer a stabilit că aproximativ 490 aparţin fondului panromanic (Fischer 1969, p. 113). Aici trebuie să facem observaţia că nu toţi termenii panromanici semnalaţi de I. Fischer în română se întâlnesc în toate dialectele româneşti. Numărul termenilor panromanici păstraţi numai în dacoromână (aproximativ 70) este mai mare decât al celor păstraţi numai în aromână (aproximativ 15). Aceeaşi este situaţia şi în cazul cuvintelor latineşti specifice românei, care nu se regăsesc în celelalte limbi romanice. Din cei 104 termeni din această categorie, înregistraţi de I. Fischer, cei mai mulţi (49) sunt cunoscuţi numai dacoromânei, faţă de 8, care apar numai în aromână. Foarte mulţi din termenii latineşti întâlniţi numai în dacoromână - aproape jumătate - au o circulaţie limitată (regională) sau sunt atestaţi numai în limba veche, ceea ce ar putea însemna că nu au avut o prea mare vitalitate nici în perioadele anterioare: agest, astruca, buiestru, căscăund, cir, dejgheura, drepnea, gheura, împătra, încări, încura, înţăna, mâneca, mârced, pănăta, păcuină, persica, purcede, scoare, săcret „pustiu", trepăda etc. Cercetări recente au arătat că au existat diferenţe dialectale şi în cadrul elementului latin în perioada de formare a limbii române. Ocupându-se de termenii panromanici absenţi din română, I. Fischer afirmă că „există şanse mai mari ca un cuvânt latin să fi dispărut mai devreme când este înlocuit tot cu un cuvânt latin (de multe ori, derivat al celui dintâi) sau de un cuvânt din substrat" (Fischer 1969, p. 124). Un caz particular al acestei situaţii este cel în care termenul general romanic lipseşte numai în unul din dialecte, unde apare un alt termen de origine latină sau un cuvânt din substrat, fapt care poate sugera o veche diferenţiere dialectală în cadrul românei. Cităm exemplul perechii de termeni panromanici murus (ar. mur) - paries (dr. părete, perete), de unde rezultă gruparea aromânei cu romanitatea occidentală. Menţionăm, în acelaşi ROMANITATEA RĂSĂRITEANĂ 179 sens, absenţa din dacoromână a cuvântului latinesc panromanic mensis „lună de zile", păstrat în aromână şi în megloromână (ar., megl. mes\ unde s-a menţinut, de asemenea, opoziţia mesflună „lună de zile"/„lună de pe cer", ca în limbile romanice occidentale, opoziţie inexistentă în dacoromână, unde lună (termen panromanic) are ambele înţelesuri. Această confuzie pare a fi de dată foarte veche. în Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului dacoromân (Bucureşti, 1911), V. Pârvan menţiona faptul că, într-o inscripţie din Dacia, cuvântul luna apare în locul lui mensis (fapt relevat şi de Ivănescu 1980, p. 74). în acest caz, dacoromâna se încadrează într-o arie est-europeană mai largă, unde nu există opoziţia „lună de pe cer"/„lună de zile", un singur termen denumind ambele noţiuni (aşa cum rezultă din harta lună din Atlas Linguarum Europae, voi. I, As'sen, 1983). Adăugăm şi alte perechi de termeni care relevă o veche diferenţiere dialectală, aromâna „ataşându-se" romanităţii occidentale: ar. spes (< lat. spissus, cunoscut în majoritatea limbilor romanice apusene) — dr. des (< lat. densus, atestat numai în vegliotă); ar., ir. baş (< lat. basio, păstrat în majoritatea limbilor romanice occidentale) - dr., megl. sărut (< lat. saluto, termen panromanic, cu evoluţie semantică specifică în română); ar.furnu (< X&Lfurnus, termen panromanic) - dr. cuptor, ir. coptor (< lat. coctorium, păstrat, dialectal, în italiană). O semnificaţie aparte au perechile de termeni latini păstraţi, de obicei, numai în română, care prezintă o repartiţie dialectală, cu siguranţă foarte veche: ar. disic (< lat. dissecare) - dr. despic, megl. dispic (< lat. despicare); ar. nuearcă (< lat. noverca) - dr. vitreg (< lat. vitricus, atestat şi în dialectele italiene meridionale) (cf. Saramandu 1989, p. 44). I. Fischer a semnalat un număr de 214 termeni panromanici absenţi din română. Menţionăm că unii dintre ei sunt atestaţi în aromână: merdu (< lat. merda\ mundă „rază" (< lat. mundus), naie „corabie" (< lat. navis), arugă „strungă" (< lat. ruga), sărcVedz „prăşesc" (< lat. sarculo), (n)tardu „târziu" (< lat. tardus) etc. Dacă adăugăm la toate cele arătate până aici faptul că, în cadrul fondului latin în ansamblu, dacoromâna păstrează - aşa cum a stabilit G. Giuglea -aproximativ 400 de cuvinte necunoscute în aromână, care, la rândul ei, are aproximativ 200 de cuvinte necunoscute dacoromânei, avem o imagine cuprinzătoare asupra prezenţei şi repartiţiei fondului lexical latin în română, ce completează tabloul oferit de fondul autohton. Aspectele prezentate de noi în expunerea de faţă au fost sesizate în unele contribuţii anterioare. S. Puşcariu îşi preciza astfel punctul de vedere: „Faptul că la dacoromâni se păstrează în unele regiuni şi chiar în limba literară - ca la istroromâni - cele mai multe forme vechi [...] e un indiciu că aria dacoromână |gQ NICOLAE SARAMANDU era încă în epoca străromână cea mai conservatoare, graţie poziţiei ei periferice şi izolate. Pe de altă parte, faptul că străromânii aveau atâtea deosebiri regionale e un indiciu că pe vremea lor limba română se vorbea pe un teritoriu întins" (Puşcariu 1940, p. 251); „românii au locuit un teritoriu extins, care în sud se întindea până unde creşte smochinul şi castanul, încălecând Dunărea [...] şi se întindea în regiunile cu terenuri petrolifere şi băi de aur din Carpaţi, unde păşteau turmele de bouri" (op. cit., p. 253). Acest punct de vedere fusese susţinut anterior şi de Th. Capidan (Capidan 1932, p. 22-30), îndeosebi în Romanitatea balcanică, discurs de recepţie rostit la primirea ca membru în Academia Română, în şedinţa din 26 mai 1936: „românii actuali, cunoscuţi în cele patru tulpine, nu reprezintă numai urmaşii romanităţii din nordul Peninsulei Balcanice şi a[i] ţinuturilor romanizate din stânga Dunării, ci din întreaga peninsulă, aşa cum a existat după cucerirea ei de romani" (Capidan 1936, p. 59). Teza continuităţii, cel puţin parţiale, a romanităţii în sudul Peninsulei Balcanice a fost acceptată de N. Drăganu, reprezentant al şcolii clujene, care a admis, la fel ca S. Puşcariu, interpretarea dată de Th. Capidan unor toponime aromâneşti din Epir şi Macedonia cu schimbări fonetice proprii limbii române, îndeosebi Băiasa (< Vavissa) şi Sărună (< Salona): „Les Roumains de Macedoine et leur dialecte [...] ont pu se former sur le territoire qu'ils occupent aujourd'hui, tandis qu'une pârtie d'entre eux a pu descendre des regions plus septentrionales, mais ils different essentiellement des Roumains de la Mesie" (Drăganu 1943, p. 463). împotriva acestei teze au fost aduse două argumente: a) divizarea Peninsulei Balcanice în zona de influenţă latină (la nord) şi cea de influenţă greacă (la sud), considerându-se că, în aceasta din urmă, romanitatea nu se putea impune (este vorba de „linia Jirecek"); b) unitatea limbii române, care s-ar putea opune unui teritoriu de formare prea întins. în urma examinării opiniilor anterioare, H. Mihăescu face următoarele consideraţii privind „linia Jirecek": „Cu timpul s-a constatat că problema stabilirii acestei limite era cu mult mai complicată decât părea la prima vedere, datorită faptului că existau enclave romane pe Via Egnatia şi mai la sud, până la Corint şi Patra; că, în inscripţiile greceşti, apărea un mare număr de nume proprii romane; că toponimia din zona grecească este, pe alocuri, latină; în sfârşit, că raportul între cele două limbi [latina şi greaca] nu a fost acelaşi în toate epocile. Prin urmare, opinia care a prevalat este că această limită nu trebuie considerată ca frontieră lingvistică, nici ca frontieră etnică, ci ca simplă linie de separare între două culturi - cea greacă şi cea romană -, care arată până unde se întindeau influenţele lor" (Mihăescu 1978, p. 74). în legătură cu Via Egnatia mai menţionăm: „Localităţile cu inscripţii latineşti se succed de-a lungul acestui ROMANITATEA RĂSĂRITEANĂ j g | drum şi gravitează în jurul lui, atestând rolul deosebit de important pe care 1-a jucat în procesul romanizării Macedoniei, proces care 1-a devansat pe cel al altor provincii sud-est-europene ale Imperiului Roman" (op. cit., p. 78). Faptul că aşezările aromâneşti din Albania şi Macedonia se află şi astăzi, aşa cum am arătat cu alt prilej, pe fosta Via Egnatia sau „gravitează" în jurul ei nu poate fi considerat, deci, o întâmplare (cf. Saramandu 1990, p. 258). Am adăuga la toate acestea şi constatarea că, în masivul muntos al Pindului, numele de locuri, îndeosebi microtoponimele, sunt aproape în exclusivitate aromâneşti şi că nu există o altă populaţie decât aromânească. Aceasta confirmă observaţiile lui N. Iorga: „Mai că nu există element care să fie mai conservator decât acela al locuitorilor de la munte, şi aşa-zişii macedo-români sau românii din Pind nu şi-au dezminţit în veci firea proprie. De vreo strămutare nu se vorbeşte niciodată, nici chiar în perioada istorică mai bine cunoscută, mai nouă; ei rămân strânşi legaţi de cunoscuta lor zonă păstorească bine limitată; azi ca şi odinioară, până în cele mai depărtate vremuri din trecut, ei au câte o patrie de vară şi alta de iarnă, care au rămas pururi aceleaşi. Că s-ar fi refugiat din Moesia în Tesalia din pricina unor barbari străini, slavi sau orice alţii vor mai fi fost pe atunci, nu e admis" (Iorga 1905, p. 91). în ceea ce priveşte unitatea limbii române, adăugăm la cele expuse anterior observaţiile lui G. Ivănescu: „Româna din faza ei cea mai veche nu era perfect unitară, cum şi-au imaginat până acum cei mai mulţi dintre cercetători, căci ea a pornit de la o stare de limbă deja diferenţiată regional, iar, în procesul ei de formare, a căpătat noi diferenţieri regionale" (Ivănescu 1980, p. 199). în legătură cu vechimea şi caracterul diferenţierilor dialectale, acelaşi autor a făcut şi alte precizări (în sensul constatărilor de aceeaşi natură făcute de A. Philippide): „Aşadar, diferenţierea dialectală în interiorul dacoromânei e tot aşa de veche ca şi aceea dintre dacoromână şi macedoromână, ba chiar o parte a dialectelor dacoromâne, anume cel crişean-maramureşean, cel ardelean propriu-zis şi cel bănăţean, au prezentat la origine şi prezintă încă multe asemănări cu dialectele din sudul Dunării" (op. cit., p. 324). Comparaţia interdialectală vine în sprijinul unor asemenea constatări, care confirmă punctul de vedere al şcolii clujene (S. Puşcariu, Th. Capidan, N. Drăganu, G. Giuglea) privind spaţiul vast în nordul şi în sudul Dunării - „din Carpaţi până în Pind" (Capidan 1942, p. 143) - unde s-a născut romanitatea răsăriteană. BIBLIOGRAFIE Brâncuş 1983 = Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti. Capidan 1932 = Th. Capidan, Aromânii Dialectul aromân. Bucureşti. 182 NICOLAE SARAMANDU Capidan 1936 = Th. Capidan, Romanitatea balcanică, Academia Română. Discursuri de recepţie, LXVII, Bucureşti. . 8 Capidan 1942 = Th. Capidan, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limba, Bucureşti. Drăganu 1943 = N. Drăganu, Anciennete et expansion des Roumains d'apres la toponymie, l'onomastique et la langue. Territoire deformation du peuple roumain et de la langue roumaine, în „Balcania", VI, p. 423-463. Dumistrăcel 1989 - Stelian Dumistrăcel, Semnificaţia ariilor regionale ale unor elemente autohtone din vocabularul limbii române, în Dialectologica, Bucureşti, p. 49-64. Fischer 1969 = I. Fischer, Latina dunăreană. Lexicul, în Istoria limbii române, voi. II, Bucureşti, p. 110-173. _ . Iorga 1905 = N. Iorga, Geschichte des rumânischen Volkes, Gotha (citatul se dă dupa ediţia românească, Istoria poporului românesc, Bucureşti, 1985). Ivănescu 1980 = G. Ivănescu, Istoria limbii române, laşi. Mihăescu 1978 - H. Mihăescu, La langue latine dans le sud-est de l'Europe, Bucureşti-Paris. Puşcariu 1940 = Sextil Puşcariu, Limba română, I. Privire generală, Bucureşti. Russu 1981 = 1.1. Russu, Etnogeneza românilor, Bucureşti. Saramandu 1989 = Nicolae Saramandu, Raporturile între dialectele româneşti sud-dunărene şi graiurile dacoromâne, în Dialectologica, Bucureşti, p. 39-48. Saramandu 1990 = Nicolae Saramandu, Romanitatea sud-dunăreană în raport cu cea nord-dunăreanăpe baza toponimiei, în SMO, III, Cluj, 1990, p. 244-263. Saramandu 1991 = Nicolae Saramandu, Probleme ale studierii substratului aromânei, în SCL, XLII, 1991, nr. 3-4, p. 119-123. Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti" Bucureşti, Calea 13 Septembrie, 13 TEOFIL TEAHA GEOLINGVISTICA ROMÂNEASCĂ ÎN PERSPECTIVA ELABORĂRII AUR Dialectologia, ca disciplină lingvistică în continuă dezvoltare, ocupă, în ultima jumătate de secol, un loc privilegiat printre disciplinele lingvistice, iar geografia lingvistică reprezintă şi astăzi una dintre metodele cele mai viabile în lingvistică. Ca metodă nouă în cercetare, geografia lingvistică a fost considerată drept „începutul unei adevărate revoluţii în domeniul disciplinei noastre"1, fapt care i-a determinat pe mulţi lingvişti să susţină că „de la Diez încoace n-a avut loc o revoluţie mai profundă în disciplina noastră"2. Din punct de vedere teoretic, aplicarea principiilor geolingvisticii în studierea faptelor de limbă dialectale aparţinând unor grupuri de limbi înrudite sau neînrudite a condus la îmbogăţirea teoriei limbii cu noi concluzii privind tipologia lingvistică. De asemenea, analiza structurală în dialectologie, considerată ca o etapă nouă în metodologia cercetării varietăţii dialectale, a contribuit la „rafinarea" procedeelor geolingvisticii, astfel încât se poate aprecia că între cele două direcţii de cercetare, una teoretică şi alta metodologică, există o evidentă complementaritate, fapt confirmat şi de exprimarea cu tărie la Al X-lea Congres Internaţional al Lingviştilor (Bucureşti, 1967) â deplinei egalităţi între conceptele gillieroniene şi cele saussuriene: „la parita di importanza dell'opera di Ferdinand de Saussure e Jules Gillieron"3. Dacă tematica primelor două congrese internaţionale de dialectologie (Louvain, 1960 şi Marburg, 1965) desfăşurate, incontestabil, sub constelaţia geolingvisticii, a fost orientată, în afara subiectelor cu caracter general, teoretic, cu precădere spre probleme legate de aspectele fonetice sau lexicale ale faptelor 1 Iorgu Iordan, Lingvistica romanică. Evoluţie. Curente. Metode, Bucureşti, 1962, p. 156, 206. 2 Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine. Introducere, în filologia romanică, Versiune românească..., Bucureşti, 1977, p. 8-64. 3 Giacomo Devoto, // metodo comparativo classico e lecorrenti linguistiche attuali, în Actes du X-e Congres internaţional des linguistes, I, Bucureşti, 1970, p. 135. DA COROMAN/A, serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 183-191 j g4 TEOFIL TEAHA de limbă dialectale, la recentul congres internaţional de dialectologie (Bamberg, 1990) a fost abordată, cu tot mai multă insistenţă, posibilitatea elaborării unor lucrări de geolingvistică axate pe distribuţia spaţială a sintaxei varietăţilor dialectale. Contribuţii recente confirmă această nouă orientare în dialectologie4. După studii fundamentale de sintaxă dialectală consacrate unor graiuri galoromanice5, urmate, printre altele, la scurt timp şi de valoroase contribuţii monografice datorate unor dialectologi români6, se trece acum la o nouă fază de investigare a sintaxei graiurilor populare. Sub acest aspect, se poate afirma, cu deplină certitudine, că în timp ce dialectologia românească dispune în prezent de o cantitate impresionantă de texte dialectale, înregistrate şi în bună parte publicate, nici o altă limbă romanică nu posedă încă o asemenea arhivă de documente dialectale, de o valoare inestimabilă. Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti" din Bucureşti a publicat deja mai multe volume de texte dialectale însumând câteva mii de pagini, multiplicate prin sistemul ofset. Acestora li se adaugă înregistrările de texte dialectale existente la institutele de cercetare din Cluj-Napoca, Iaşi, Chişinău şi Timişoara. Orientarea geolingvisticii spre examinarea aspectului continuu din limbă a avut drept rezultat apariţia atlaselor comune, care pun în evidenţă continuul lingvistic. Un astfel de atlas comun este Atlante linguistico mediterraneo\ Cercetarea aspectului continuu din limbă a fost dusă mai departe, fiind extinsă la un întreg grup de limbi înrudite, ca în cazul atlasului slav: Obsceslavjanskij lingvisticeskij atlas (OLA) sau acum: Atlas linguistique roman (ALiR). Afirmându-se ca o metodologie cu idei fecunde, cu răsunet durabil în ştiinţa limbii, geolingvistică a ieşit la acest sfârşit de secol şi de mileniu, din cadrul strict naţional şi s-a îndreptat spre o largă colaborare internaţională, concretizată 4 John M. Kirk, Linguistic Atlasses and Grammar: the Investigation and Description of Regional Variation in English Syntax, în Studies in Linguistic Geography, London, 1985, p. 130-149; Franz Patocka, Dialektsyntax und Syntaxgeographie. Moglichkeiten und Grenzen, în Dialektgeographie und Dialektologie, Marburg, 1989, p. 47-56; Marinei Gerritsen, The Methodology of the Syntactic Atlas ofDutch; Franz Patocka, Zu Problemen der Erhebung und Kartierung syntaktischer Erscheinungen, în Verhandlungen des internationalen Dialektologenkongresses - Bamberg, 1990, Stuttgart, Band 2, 1993. 5 L. Remacle, Syntaxe du parler wallon de La Gleize, I-III, Paris, 1952-1960; Ch. Camproux, Essai de geographie linguistique du Gevaudan, I, Montpellier, 1962. 6 Magdalena Vulpe, Subordonarea în frază în dacoromâna vorbită, Bucureşti, 1980; Sabina Teiuş, Coordonarea în vorbirea populară românească, Bucureşti, 1980; V. C. Zagaevschi, Studii de gramatică dialectală comparată, Chişinău, 1990. 7 M. Deanovic, L 'Atlas linguistique mediterraneen et TAtlas linguistique balkanique, în „Bollettino dell'Atlante linguistico mediterraneo'\ I, 1959, p. 7-12. GEOLINGVISTICĂ ROMÂNEASCĂ ŞI ALiR j g 5 în elaborarea Atlasului limbilor Europei: Atlas Linguarum Europae (ALE). Acest atlas plurilingv, având la bază fapte care aparţin unor limbi neînrudite genetic, inaugurează o nouă generaţie de atlase lingvistice, care, prin computerizarea informaţiei dialectale, a condus la formarea de bănci de date informaţionale, riguros clasificate. Prin cartografierea automată a faptelor de limbă dialectale, ALE marchează o premieră tehnică de excepţie în disciplina noastră. Atlasul limbilor Europei reprezintă, aşadar, o etapă nouă în dezvoltarea geolingvisticii, cu implicaţii deosebite în tepria limbilor în contact, a tipologiei lingvistice, a universaliilor lingvistice etc. Cu toate înnoirile şi clarificările intervenite în metodologia elaborării atlaselor lingvistice, printre dialectologi continuă să existe încă puncte de vedere diferite în ce priveşte tehnica de redactare şi cartografiere a hărţilor lingvistice. Toată această diversificare metodologică, determinată de necesitatea de adecvare a modalităţilor de lucru în funcţie de scopul cercetării, toată această multitudine de probleme apărute în procesul descrierii, interpretării şi clasificării, la nivel european, a faptelor de limbă aparţinând varietăţilor dialectale plurilingve însoţesc peste tot dezbaterile din ultimul timp ale diferitelor reuniuni ştiinţifice internaţionale. Sub acest aspect, existenţa unui Vademecum al atlantografiei este mai necesară ca oricând. Un astfel de instrument de lucru, indispensabil oricărui dialectolog, ar prelua şi ar duce mai departe monumentala La dialectologie (Louvain, 1950) a lui Sever Pop, lucrare care a reprezentat, la timpul ei, un adevărat inventar enciclopedic al metodelor şi tehnicilor de elaborare a atlaselor lingvistice. Absenţa unei astfel de lucrări documentare, actualizate, este suplinită astăzi, în bună parte, de volumul Introduction ă VALE (1975), precum şi de volumele de Commentaires, care însoţesc fasciculele deja apărute din Atlasul limbilor Europei8. Rolul de „îndrumar metodologic'V atribuit acestui volum al ALE, a fost subliniat şi de G. Tuaillon, care, în cuvântul său introductiv pronunţat la masa rotundă a ALE, desfăşurată la Strasbourg (mai, 1976), sublinia următoarele: „rintroduction â TALE est moins un Discours de la Methode qu'une charte internaţionale de travail en commun, en vue de rassembler, comparer et analyser les donnees dialectales d'Europe selon un? methode qui devra se preciser tout au long des differentes etapes de Toperation"9. * Atlas Linguarum Europae. Introduction (sub red. A. Weijnen et alii), Assen, 1975. 9 Atlas Linguarum Europae. Deuxieme reunion generale. Proces- Verbal, Strasbourg, 1976, Annexe III, p. 1-6. 186 TEOFIL TEAHA GEOLINGVISTICĂ ROMÂNEASCĂ ŞI ALiR 187 De atunci încoace, activitatea de elaborare a atlaselor lingvistice a cunoscut o tot mai accentuată dezvoltare, astfel încât se poate afirma că acum, în această ultimă jumătate de secol, cea mai importantă realizare a ătlantografiei romanice este, fără îndoială, seria atlaselor lingvistice regionalerdeschisă de dialectologii francezi. Acum au apărut, rând pe rând, atlasullyonez, gascon, walori şi toate celelalte care, la un loc, însumează astăzi peste 60 de volume, fapt care situează atlantografia franceză nu numai în fruntea dialectologiei romanice, ci chiar şi pe plan european. în toată această perioadă, geolingvistică românească s-a aflat în avangarda metodologiei elaborării atlaselor lingvistice. Preluând tot ce era pozitiv în Atlasul lingvistic al Franţei (ALF) şi profitând din plin de experienţa Atlasului lingvistic al Italiei şi Elveţiei meridionale (AIS), şcoala lingvistică clujeană, condusă de Sextil Puşcariu, a realizat, prin Sever Pop şi Emil Petrovici, monumentalul Atlas lingvistic român (ALR), operă fundamentală a lingvisticii româneşti, una dintre cele mai reuşite în romanistică, la acea dată singura mare lucrare de acest gen în tot sud-estul Europei. O dată cu proiectul Noului Atlas lingvistic român, pe regiuni (NALR), pentru dialectologia românească începe o etapă nouă, caracterizată prin afirmarea, în toate marile centre ştiinţifice din ţară, a unei pleiade de tineri cercetători care, cu multă dăruire şi abnegaţie, s-au avântat în realizarea acestui nou tip de atlas lingvistic, lucrare de larg interes ştiinţific pe plan naţional şi internaţional. Apreciind că faptele de limbă înregistrate de ALR reprezintă deja „un material istoric", Emil Petrovici, reluând o idee mai veche a lui Sextil Puşcariu10, subliniază, încă din 1954, necesitatea şi oportunitatea „întreprinderii unei noi şi vaste anchete dialectale în vederea întocmirii unui nou atlas lingvistic"11. Iniţiativa lui E. Petrovici, concretizată12 patru ani mai târziu, a fost determinantă în orientarea ulterioară a dialectologiei româneşti, în readucerea ătlantografiei în prim planul preocupărilor dialectologilor români13, iar observaţiile, sugestiile şi propunerile unor lingvişti ca R. Jakobson, G. Rohlfs, M. Alvar şi alţii, făcute la colocviul romaniştilor (Bucureşti, 1959), au influenţat de o manieră decisivă lucrările preliminare şi apoi lansarea proiectului NALR14. 10 Cf Sextil Puşcariu, Pe marginea cărţilor, III, în DR, VI, 1929-1930, p. 519. 11 Emil Petrovici, Unele probleme de dialectologie şi geografie lingvistică, în LR, III, 1954, nr. 1, p. 18; idem, Cuvânt înainte, în Atlasul lingvistic român pe regiuni. Maramureş, voi. I, 1969, p. VII; P. Neiescu, Contribuţia lui Sextil Puşcariu la dezvoltarea dialectologiei româneşti, înCL,XIX, 1974, nr. l,p. 32. 12 Emil Petrovici, Sarcinile actuale ale dialectologilor din RPR, în FD, voi. I, 1958, p. 207-210; Lingvistica clujeană la aniversarea a 100 de ani dela înfiinţarea Academiei Române, în CL, XI„1966,nr. 2^ p. 141. 13 Emil Petrovici, Probleme de dialectologie românească, în CL, X, 1965, nr. 1, p. 3-11. 14 Cf. Actes du Colloque internaţional de civilisations,' litteratures et langues romanes (= Apărut din necesitatea de a înfăţişa stadiul a c t u a 1 al graiurilor româneşti, NALR a fost conceput si ca o completare a materialului dialectal înregistrat de ALR15. în ultimele două-trei decenii, preocuparea geolingviştilor români a fost legată, în primul rând, de valorificarea, prin publicare, a materialului dialectal înregistrat pentru atlasele regionale. în comparaţie cu Franţa, unde numărul volumelor apărute (peste 60) depăşeşte cu mult tot ceea ce s-a tipărit în restul ţărilor romanice luate la un loc, România se situează deocamdată pe un loc fruntaş (înaintea Italiei şi a Spaniei) cu cele 11 volume deja apărute: Atlasul Olteniei, 5 voi.; Atlasul Maramureşului, 3 voi.; Atlasul Banatului, 1 voi.; Atlasul Moldovei şi Bucovinei, 1 voi.; Atlasul Transilvaniei, 1 voi., la care se adaugă Atlasul lingvistic moldovenesc, cu cele patru volume apărute la Chişinău. Ritmul tipăririi acestor atlase este, în continuare, cu totul nesatisfăcător. în acest sens, e suficient să arătăm că primul volum din Atlasul Munteniei şi Dobrogei şi primul volum din Altasul Crişanei, definitivate de mai mulţi ani pentru tipar, zac, în continuare, din motive de ordin financiar, la Editura Academiei. într-un viitor nu prea îndepărtat, datorită concepţiei unitare care a stat la baza NALR, dialectologii români au posibilitatea ca, pe baza atlaselor regionale, să realizeze un alt tip de atlas, sintetic şi interpretativ, la scara întregii ţări, lucrare care ar aparţine unei noi generaţii de atlase lingvistice şi care ar veni în sprijinul cercetărilor comparative, la nivel dialectal romanic. Această idee nu este desigur nouă. Ea devine însă preocupantă şi însoţeşte, în ultimul timp, pe dialectologii români în toate reuniunile lor ştiinţifice16. în romanistică, primul atlas lingvistic care sugerează cercetătorului ideea unor posibile studii de dialectologie comparată este AIS. Fiecare hartă din acest atlas conţine o trimitere la titlul hărţilor corespondente din Atlasul lingvistic al Franţei şi din Atlasul lingvistic al Cataloniei, apărute anterior. Din păcate, dintre dialectologii francezi numai unii continuă această importantă inovaţie introdusă de K. Jaberg şi J. Jud, ei făcând trimiteri doar la hărţile corespondente aparţinând atlaselor regionale galoromanice. în schimb, pe fiecare hartă lingvistică sau planşă cu material necartografiat din NALR sunt indicate toate hărţile corespondente din celelalte atlase romanice, naţionale sau regionale. La fel procedează şi M. Alvar care, pentru Atlasul Andaluziei, face trimiteri chiar şi la atlasele româneşti. ACTES), Bucureşti, 1959, p. 201-202. 15 Teofil Teaha, Les nouveaux atlas linguistiques de la România orientale, în Verhandlungen des internationalen Dialektologenkongresses - Bamberg, 1990, Stuttgart, Band 2, 1993, p. 468-483. 16 Nicolae Saramandu, Pentru un atlas al atlaselor lingvistice regionale, în LR, XXXIX, 1990, nr. l,p. 57-67. TEOFIL TEAHA Ideea unui atlas care să îmbrăţişeze întreg spaţiul dialectal romanic, un, Atlas linguistique de la România", aşa cum îl anunţase deja Sever Pop, încă din 195017, a continuat să domine preocupările dialectologilor români. Astfel, la colocviul de la Bucureşti (sept. 1959), E. Petrovici exprimase clar speranţa în posibilitatea realizării unui mare, Atlas des langues de TEurope", dar mai înainte de aceasta, spunea ei, „pensons â un Atlas linguistique general des langues romanes". Tot în cadrul aceleiaşi reuniuni ştiinţifice, R. Jakobson susţinea necesitatea unui, Atlas linguistique du monde roman", subliniind totodată că „ce grand travail est â l'ordre du jour"18. Aşadar, ideea unui atlas lingvistic panromanic nu este nouă; ea s-a născut din necesitatea de a lărgi câmpul investigaţiei ştiinţifice în vederea obţinerii unor reprezentări globale asupra graiurilor şi dialectelor de pe întreg teritoriul lingvistic al României. Sub acest aspect, sunt edificatoare următoarele fragmente din raportul-program pe care Sever Pop, partizan convins al necesităţii colaborării interromanice, 1-a prezentat în 1955, la congresul de romanistică de la Bercelona: „il est [...] indispensable [...] d'orienter nos preoccupations de plus en plus â la realisation d'un programme commun de collaboration", pentru ca, în baza acestei fructuoase colaborări, hărţile atlaselor lingvistice romanice să poată oferi dialectologilor posibilitatea elaborării unui „Atlas linguistique de la România"19. Acestor constante şi stăruitoare preocupări cu privire la necesitatea abordării unor cercetări dialectale interromanice le-a răspuns proiectul lansat de Michel Contini şi Gaston Tuaillon, la colocviul internaţional cu tema: Aspetti metodologici e linguistici delVAtlas Linguistique Roman, ţinut la Torino în iunie 1987 şi care marchează, de fapt, actul de naştere al Atlasului lingvistic romanic (ALiR)20 După cum se ştie, pentru a avea un corpii de date,cu material dialectal cât mai adecvat abordării unor studii comparative, dialectologii români au inclus în Chestionarul NALR numeroase întrebări referitoare la termeni comuni toturor graiurilor. Această structură a chestionarului a fost favorizată şi de faptul că graiurile dacoromâne sunt mult mai unitare decât cele din Italia sau Franţa, de exemplu. GEOLINGVISTICĂ ROMÂNEASCA SI ALiR 189 17 Sever Pop, La dialectologie. Apercu historique et methodes d'enquetes linguistiques, I. Dialectologie romane, Louvain, [1950], p. 581. 18 Cf.ACTES,p. 201-202. 19 Sever Pop, Suggestions pour un programme commun de collaboration dans le domaine de la linguistique romane, în „Buletin de dialectologia espanola", XXXIV, 1957, p. 871-876. 20 M. Contini et G. Tuaillon, Projet d'un Atlas linguistique roman (ALiR), în „Geolinguistique \ III, 1987, p. 1-15. Importanţa unei părţi comune şi comparabile, existente în toate atlasele romanice, a fost subliniată de M. Alvar, care arăta că: „la division du questionnaire en deux parties, Tune commune â tous les atlas regionaux previsibles et l'autre minutieusement specialisee s'impose. Cest de cette maniere seulement que les futures entreprises de cartographie linguistique pourront etre corroborees"21. Adăugăm aci şi o altă remarcă a dialectologului spaniol, anume aceea prin care, referindu-se la proiectul NALR, sublinia că „c'est l'oeuvre la plus coherente dans ce genre"22. Tot în ideea de a veni în întâmpinarea unor largi investigaţii interromanice, dialectologii români au început alcătuirea chestionarului NALR prin conspectarea şi fructificarea tuturor atlaselor romanice, publicate până la acea dată (1963). Deci, s-a avut în vedere ca diferitele varietăţi dialectale romanice să poată fi examinate şi comparate pe baza noilor atlase regionale23. Procedând în acest fel, dialectologii români au urmat îndeaproape preceptele stabilite deja pentru chestionarul ALR, anume necesitatea unei strânse legături între chestionarele diverselor atlase romanice „afin de faciliter, par la suite, les travaux comparatifs pour toute la România"24. Unele atlase regionale franceze, puţine la număr, printre care se numără, de exemplu, Atlasul Masivului Central (ALMC), au ţinut cont de acest deziderat: „il est indispensable pourtant qu'il y ait une part commune et comparable dans tous les atlas regionaux"25. Existenţa unui „questionnaire minimum commun' pentru atlasele regionale franceze 1-a preocupat îndeaproape şi pe Pierre Gardette, care a susţinut în repetate rânduri, dar mai ales la colocviul de dialectologie romanică de la Strasbourg (1956), ca acest chestionar comun să fie adaptat şi aplicat pe teren de către toţi anchetatorii atlaselor regionale franceze26. Din păcate, recomandarea lui Gardette n-a fost pusă în practică, astfel că, sub acest aspect al faptelor de limbă comune, comparabile, atlasele româneşti devansează cu mult pe cele galoromanice, anticipând preparativele pentru lansarea proiectului ALiR. Se poate, deci, spera că Atlasul lingvistic romanic, al cărui proiect a fost salutat şi primit cu viu interes de către dialectologii români, demarează, prin 21 M. Alvar, Les nouveaux atlas linguistiques de la România, în ACTES, p. 175. " Ibidem, p. 177. " Teofil Teha, Despre Chestionarul NALR, în FD, V, 1963, p. 112-113. 24 Sever Pop, La dialectologie..., I, p. 712. i 25 P. Nauton, Atlas linguistique et ethnographique du Massif Central. IV. Expose general, Paris, 1963, p. 49-70. 26 P. Gardette et G. Tuaillon, Les atlas linguistiques regionaux de France, în Atti del Convegno internazionale sul tema: GH Atlanti linguistici, problemi e risultati. Roma, Accademia deiLincei, 1969, p. 81-82. 190 TEOFIL TEAHA redactarea unui chestionar comun, sub bune auspicii. Arătam ceva mai înainte că, spre a facilita eventuale comparaţii între varietăţile dialectale italiene şi cele galoromanice, AIS a introdus acel procedeu al corespondenţelor pentru fiecare hartă în parte. Inovaţia aceasta 1-a determinat pe J. Jud, iar mai târziu şi pe alţii, să ia in considerare şi să cerceteze comparativ fapte de limbă comune mai multor limbi romanice. Nu este deci întâmplător faptul că în studiile lui Jud s-au întrevăzut începuturile unei dialectologii romanice comparate27. îl urmează, mai târziu, G. Rohlfs28 şi alţii. Studii de dialectologie romanică comparată au fost abordate şi de Sever Pop, care, încă din 1933, din perioada efectuării anchetelor pe teren pentru ALR, îşi manifestase clar interesul şi preocuparea pentru cercetări dialectale interromanice: „Nous tâcherons de faire sur nos cartes les renvois riecessaires aux cartes similaires des autres atlas du domaine roman facilitant ainsi les etudes de linguistique geographique interromanes"29. Conştient fiind de faptul că „les etudes comparatives de geographie linguistique dans le domaine des langues romanes ne sont que dans la phase des debuts"30, Sever Pop manifestă un interes constant faţă de dezvoltarea geolingvisticii romanice, ceea ce se concretizează în acel repertoriu alfabetic al hărţilor atlaselor romanice din care însă, înainte de dispariţia sa prematură, cunoscutul dialectolog român n-a reuşit să publice decât literele a şi b31. în concluzie, faptul că geolingvistică romanică a ajuns în situaţia de a îngloba într-un atlas lingvistic comun întreg spaţiul romanic este de bun augur pentru dezvoltarea ulterioară a cercetărilor comparative interromanice, la nivel dialectal. Prin felul în care a fost conceput şi realizat, NALR vine în întâmpinarea acestui deziderat. Cu atât mai mult, acum, prin elaborarea ALiR-ului, geolingvistică romanică va dispune de o nouă şi importantă sursă documentară asupra varietăţilor dialectale romanice. 27 Iorgu Iordan, Lingvistica romanică..., p. 227-230. 28 Gerhard Rohlfs, Die lexikalische Differenzierung der romanischen Sprachen. Versuch einer romanischen Sprachgeographie, Miinchen, 1954; idem, Romanische Sprachgeographie. Geschichte und Grundlagen, Aspekte und Probleme mit dem Versuch eines Sprachatlas der romanischen Sprachen, Miinchen, 1971; idem, Panorama delte lingue neolatine. Piccolo atlante linguistico pan-romanzo, Tiibingen, 1986. 29 Sever Pop, Vatlas linguistique dela Roumanie, în RLR, IX, 1933, p. 86. 30 Idem, Geographie linguistique, methode. Atlas linguistique roumain: pantex et follis en roumain et dans les langues romanes, în „Orbis", VIII, 1959, nr. 1, p. 109-129; idem, Pariate di România e pariate d'Italia, în Recueil posthume de linguistique et dialectologie, Gembloux, 1966, p. 461-485. 31 Sever Pop et Rodica Doina Pop, Atlas linguistiques europeensY Domaine roman. Repertoire alphabetique des cartes, Louvain, 1960. GEOLINGVISTICĂ ROMÂNEASCĂ ŞI ALiR 191 Este de aşteptat, aşadar, ca dialectologia românească, alături de cea romanică, să cunoască, în următorii ani, o tot mai accentuată dezvoltare, cu largi perspective în realizarea unor lucrări de mare arvergură asupra întregului spaţiu lingvistic romanic, de la Marea Neagră şi Nistru până la Atlantic. Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti" Bucureşti, Calea 13 Septembrie, 13 ILEANA VÂNTU ANCHETA DE TIP ARHIVĂ FONOGRAMICĂ: DIALOG SAU COMUNICARE DIRIJATĂ? 1. Având drept punct de plecare ideea că orice proces de comunicare se referă la schimbul de mesaje din cadrul unei colectivităţi sau la schimbul de mesaje dintre membrii unei colectivităţi date cu aşa-numiţi „out siders", ne limităm, în comunicarea de faţă, la al doilea schimb de mesaje. Situaţia particulară avută în vedere se referă la comunicarea dintre un lingvist care efectuează o anchetă de tip arhivă fonogramică şi unul sau mai mulţi subiecţi din mediul rural. Ne-am oprit asupra acestei situaţii, deoarece în lingvistica românească există un bogat material pe care se poate face o asemenea analiză, material reprezentat de culegerile de texte dialectale din următoarele zone: Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Bistriţa-Năsăud, centrul Transilvaniei, Bucovina, Munţii Apuseni, Banat. Prezentăm, aşadar, în continuare, câteva observaţii asupra textelor din culegerile efectuate de membrii colectivului de dialectologie de la Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Alexandru Rosetti" din Bucureşti1. Analiza acestor texte s-a realizat din perspectiva teoretică conform căreia o anchetă de tip arhivă fonogramică constituie o situaţie anume de comunicare, cu un număr de proprietăţi specifice. 1 Volumele publicate studiate de noi sunt: Texte dialectale Oltenia, de Cornelia Cohuţ, Galina Ghiculete, Mana Mărdărescu, V. Şuteu şi Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1967; Texte dialectale Muntenia, voi. I, de Galina Ghiculete, P. Lăzărescu, Măria Marin, B. Marinescu, Ruxandra Pană, Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1973; Texte dialectale Muntenia, voi. II, de P. Lăzărescu, Măria Marin, B. Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană şi Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1975; Texte dialectale Muntenia, voi. III, de C. Bratu, Galina Ghiculete, Măria Marin, B. Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, N. Saramandu, Bucureşti, 1987; Texte dialectale şi glosar Bistriţa-Năsăud, de Măria Marin şi Marilena Tiugan, Bucureşti, 1987. Volumele cercetate de noi, care se află încă în manuscris, cuprind texte înregistrate în centrul Transilvaniei, în Bucovina, în Munţii Apuseni, în Banat. DACOROMANIA serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 193-199 194 ILEANA VÂNTU ANCHETA DE TIP ARHIVĂ FONOGRAMICĂ 195 2. Problema pe care ne-am propus s-o clarificăm este următoarea: care este natura exactă a unei anchete de tip arhivă fonogramică şi prin ce proprietăţi se caracterizează o asemenea anchetă. Considerând, după cum precizam, ancheta de tip arhivă fonogramică drept o situaţie de comunicare, atingem, în mod inevitabil, şi problema dialogului. Aşa cum arătam şi motivam într-o lucrare anterioară2, suntem de părere că dialogul, în felul în care îl concepem noi, coincide cu ceea ce alţi lingvişti denumesc conversaţie. Astfel, fară a extinde discuţia asupra esenţei dialogului, reamintim proprietăţile formulate de lingvista americană Susan Kay Donaldson3 pentru conversaţie: 1. se desfăşoară între minimum doi participanţi; 2. este formată din replici; 3. replicile participanţilor se referă în mare la acelaşi subiect; 4. replicile conţin o anumită cantitate de informaţie; 5. interacţiunea dintre participanţi nu are loc cu un scop stabilit anterior; această interacţiune nu are drept scop o „afacere"; 6. în tot timpul schimbului de mesaje participanţii se comportă ca egali, nici unul neacţionând ca o autoritate; 7. replicile au un anume grad de spontaneitate şi de nonpredictabilitate; 8. participanţii manifestă un anumit grad de reciprocitate în modul în care îşi construiesc replicile; 9. în replicile utilizate se întâlnesc un număr mic de forme verbale la imperativ; 10. în timpul interacţiunii se produc regulat fenomene de omisiune. Dar tipurile de procese de comunicare sunt foarte diverse. Celelalte schimburi de mesaje care nu se caracterizează prin proprietăţile 1-10, având alte reguli de funcţionare, ar putea fi numite cazuri de comunicare dirijată. Aşadar, în legătură cu textele dialectale studiate ne-am pus problema dacă reprezintă exemple de dialog sau de comunicare dirijată. Analizând cu atenţie modul în care se desfăşoară o anchetă de tip arhivă fonogramică, constatăm însă că proprietăţile de la punctele 5, 6, 7, 8, 9, 10 nu sunţ respectate. Aceasta înseamnă că o asemenea anchetă reprezintă, în accepţia noastră, un tip de comunicare dirijată, care se poate caracteriza astfel: a. se desfăşoară de obicei între doi parteneri; b. este formată din replici; c. replicile participanţilor şe referă la acelaşi subiect; 2 Some Remarks on the Dialogue, în RRL, 1989, nr. 5, p. 399-403. 3 Vezi One land of Speech Act: HowDo WeKnow When We're Conversing, îh „Semiotica", voi. 28, 1979, 3/4, p. 291. d. replicile conţin o anumită cantitate de informaţie; e. interacţiunea are drept scop o „afacere", anume obţinerea de informaţii de către lingvist de la subiecţi; f. în timpul schimbului de mesaje participanţii nu se comportă ca egali, în sensul că unul - anume persoana care conduce ancheta - are uri statut superior, dând dovadă de autoritate; ^ g. gradul de spontaneitate şi de nonpredictabilitate al replicilor este destul de atenuat; h. gradul de reciprocitate manifestat de participanţi este diferenţiat: din partea lingvistului care conduce ancheta se constată o participare mai redusă în comparaţie cu subiectul anchetat în timpul transmiterii de informaţii de către subiectul respectiv. Transmiterea de informaţii se face cu precădere dinspre subiect spre lingvist; i. numărul de forme verbale exprimate prin imperative este destul de mare, ca urmare a întrebărilor formulate de lingvist; j. fenomenele de omisiune apar rar, deoarece participanţii nu deţin aceeaşi cantitate de informaţie. Proprietăţile enumerate sunt de natură diversă: pragmatică (a, e, f, h), semantică (c), sintactică (b, j) şi semiotică (d). în ceea ce priveşte proprietatea notată cu i - referitoare la prezenţa formelor verbale la imperativ precizăm că ea este de natură morfologică, fapt care indică o lărgire a perspectivei din care sunt analizate schimburile de mesaje specifice anchetei. Facem această remarcă, deoarece, în mod curent, se au în vedere doar nivelele de analiză pragmatic, semantic, sintactic, semiotic. 3.0 dată stabilite aceste proprietăţi, le-am analizat în raport cu două clase de subiecţi. După cum arătam într-o lucrare anterioară4, suntem de părere că subiecţii se pot grupa în două clase distincte în funcţie de gradul diferit de dezvoltare a competenţei lor comunicative5, şi anume: 1. subiecţi conştienţi de modul lor diferit de a vorbi în raport cu lingvistul care efectuează ancheta şi chiar în raport cu alte comunităţi rurale; 2. subiecţi care nu sunt conştienţi de aceste deosebiri de limbaj. Primii vor răspunde într-un anume mod la întrebările lingvistului, ceilalţi, în alt mod. Prima categorie de vorbitori utilizează un aşa^numit cod elaborat sau dezvoltat, urmarea fiind enunţuri de dimensiuni extinse, cu numeroase secvenţe 4 Competenţă comunicativă în textele dialectale româneşti, Craiova, 1988 • 5 „Communicative competence is defmed by the ideal speaker's mastery of the dialogue-constitutive universals, irrespective of actual restrictions under empirical conditions". Vezi J. Habermas, On systematically distorted communication, în „Inquiry", XIII, 1970, p. 20. 196 ILEANA VÂNTU ANCHETA DE TIP ARHIVĂ FONOGRAMICĂ 197 aceea se constată tendinţa acestor vorbitori de a stabili echivalenţe între limbajul lor şi limbajul lingvistului. Informaţia furnizată de ei este suficientă sau supradimensionată (adică prea dezvoltată în raport cu întrebarea). Digresiunile de la subiectul abordat reprezintă de obicei un gen de comentariu care poate fi eliminat din răspuns fară ca acesta să-şi piardă valoarea sa informaţională. Participarea acestei categorii de subiecţi este mult mai intensă decât participarea lingvistului respectiv, fapt ilustrat de replici mult mai extinse (de obicei răspunsuri), de construcţii care sunt de obicei denumite comentarii metalingvistice (prin care se exprimă faptul că aceşti subiecţi sunt conştienţi de modul lor specific de a vorbi precum şi de particularităţile privind desfăşurarea vieţii în ansamblul ei în respectiva colectivitate), de construcţii prin care aceştia accentuează unele informaţii furnizate lingvistului respectiv. în ceea ce priveşte omisiunile care se înregistrează, constatăm că ele apar când întrebarea lingvistului se referă la o problemă despre care subiectul crede că are un caracter intim sau că nu prezintă interes pentru un „out-sider" cum este lingvistul (avem în vedere întrebările privitoare la anumite credinţe, obiceiuri, chiar întâmplări din viaţa comunităţii). A doua categorie de subiecţi delimitată de noi include vorbitori care nu sunt cooperanţi, de cele mai multe ori dintr-o lipsă de conştientizare a diferenţelor de limbaj şi de mod de viaţă între ei şi lingviştii care conduc ancheta. Se adaugă, credem noi, în unele cazuri, şi un al doilea motiv, care rezidă în lipsa de încredere în seriozitatea şi onestitatea celor care fac ancheta. Rezultatele pe plan lingvistic ale acestei competenţe lingvistice mai puţin dezvoltate sunt enunţuri formulate din perspectiva unui cod restrâns sau simplificat. Astfel, se constată frecvente fenomene de nesincronizare între subiecţi şi lingvist, cunoscute în vorbirea curentă sub denumirea de „schimbare a vorbei". Cele mai multe exemple constau din răspunsuri minime la întrebările precise ale lingvistului, prin care nu se furnizează informaţia necesară pentru a se înţelege realitatea (un obicei, o întâmplare etc.) şi nici expresia sa lingvistică (replica subiectului). Frecvent, pentru a nu se observa scurtimea răspunsului, aceşti subiecţi introduc în răspuns construcţii omisibile, necorelate semantic şi sintactic cu restul enunţului. De asemenea, se constată şi existenţa unor răspunsuri sub formă de întrebare ironică sau o întrebare care simulează o neînţelegere a întrebării lingvistului. Cantitatea de informaţie a răspunsurilor formulate de subiecţii din această a doua categorie este de obicei nesatisfacătoare. Lingvistic, acest fapt se exprimă prin enunţuri incomplete, prin enunţuri cu elemente lexicale specifice zonei respective pentru care vorbitorul subiect nu foloseşte sinonime sau parafraze, precum şi prin enunţuri cu elemente lexicale utilizate în locul respectiv cu un alt sens faţă de sensul cunoscut în limbajul standard. în privinţa gradului de participare la schimbul de mesaje, pentru aceşti subiecţi se poate afirma că diferenţa lor de participare în raport cu lingviştii CD respectivi este mult mai atenuată în comparaţie cu aceeaşi diferenţă, proprie subiecţilor din prima categorie. Participarea se exprimă lingvistic prin lungimea enunţurilor şi prin cantitatea de informaţie inclusă de respectivele enunţuri. Numărul de omisiuni înregistrate în răspunsurile acestei clase de subiecţi este mult crescut în raport cu prima clasă. Formele de omisiune sunt diverse: enunţuri trunchiate, ezitări, răspunsuri prea scurte. 4. Din observaţiile noastre asupra textelor studiate am constatat existenţa anumitor relaţii între câteva dintre proprietăţile anchetei de tip arhivă fonogramică ca tip de comunicare dirijată, cele două părţi componente ale schimbului de replici (adică întrebarea lingvistului şi răspunsul subiectului) şi, indirect, cele două categorii de subiecţi stabilite. Aceste relaţii pot fi reprezentate grafic astfel: Răspunsuri I Tema abordată Informaţia transmisă Grad de participare , Omisiuni cons-1 tantă schimbată suficientă insuficientă supradimensionată intens slab nr. mare nr. scăzut Tema abordată • constantă + + + + + + + + + schimbată + + + + + + + + J Informaţia 1 transmisă suficientă + + + + + + + + + insuficientă + + + + + + + supradimensionată | Grad de j participare intens + + + + + + + + slab + + + + + Omisiuni ! nr. j mare + + + + + + + nr. scăzut + + + + + I + 1 + + 198 ILEANA VÂNÎU ANCHETA DE TIP ARHIVĂ FONOGRAMICĂ 199 Coloanele din figura de pe pagina anterioară sunt următoarele: 1. tema abordată în cadrul schimbului de replici rămâne constantă; 2. tema abordată în cadrul schimbului de replici se schimbă pe măsură ce replicile se succed; 3. informaţia conţinută de întrebare sau de răspuns este suficientă în raport cu răspunsul sau cu întrebarea anterioară; 4. informaţia conţinută de întrebare sau de răspuns este insuficienta în raport cu răspunsul sau cu întrebarea anterioară; 5. informaţia conţinută de întrebare sau de răspuns este supradimensionată în raport cu răspunsul sau cu întrebarea anterioară; 6. gradul de participare a lingvistului sau a subiectului este intens; 7s gradul de participare a lingvistului sau a subiectului este slab; 8. numărul omisiunilor din întrebare sau din răspuns este ridicat; 9. numărul omisiunilor din întrebare sau din răspuns este scăzut. Semnele + şi - notează posibilitatea şi, respectiv, imposibilitatea de combinare între aceste caracteristici, notate fiecare într-o coloană Precizăm, însă, că unulşi acelaşi subiect are adeseori un comportament lingvistic diferit în cursul anchetei, trecând dintr-o categorie în cealaltă, înseamnă, deci, că cele două categorii de subiecţi stabilite de noi au o componenţă variabilă numeric în tot timpul anchetei. 5. Indiferent de comportamentul lingvistic al subiecţilor înregistraţi, ancheta de tip arhivă fonogramică se distinge însă ca un caz particular de comunicare dirijată. Subliniem, în final, că acest caracter se păstrează sau, mai precis spus, schimbul de mesaje presupus de anchetă nu devine dialog, chiar dacă se înregistrează discuţii marginale auxiliare anchetei propriu-zise. Evident că înregistrarea unor asemenea discuţii, precum şi a începuturilor de anchetă denumite protocoale rămâne de un real interes lingvistic, aşa cum au arătat specialiştii în dialectologie în studii anterioare6. Ancheta de tip arhivă fonogramică pierde însă parţial acest caracter de comunicare dirijată în situaţiile când, în afara textelor fixe şi libere, se înregistrează şi fragmente de conversaţie între informatori7. Aceste fragmente de conversaţie sunt cele cu caracter de dialog. ANEXA Notăm următoarele trei exemple, pentru a face mai clare anumite observaţii din comunicarea noastră: /. Exemplu în care răspunsul conţine o informaţie supradimensionată în raport cu întrebarea. 6 Vezi Măria Marin şi Margareta Magda, Dinamica graiurilor româneşti în perspectiva noilor anchete dialectale de tip AFLR, în „Anuar ICED", scria B, nr. 2, p. 20: „Optăm pentru înregistrarea, în cât mai mare măsură posibil, a întregii anchete, deci şi a protocolului de anchetă, a deschiderii conversaţiilor cu informatorii, precum şi a discuţiilor pe marginea anchetei propriu-zise, discuţii care sunt mai adesea spontane şi autentice/* 7 Ibidem. „[Când e obiceiul să facă focuri copiii?] la sfintu dumitru |j focu lu simendriu || toamna || şi ies femeiili cu... ies femeili cu... covrig | cu nuc | cu vyin | mere | pere | c-âre Uomu || şi copiii face foc pă drum | °i strigă: „hai la ftc* hi simendriu | hai la focu lu simendriu!" || şi umblă dîn... dîţLcâsă-rj^cas-aşâ pă drum | copaii || obicei II P^i stnnge frunze... şî gunoi | cu doo zile-naiinte le strînge frunze... şî gunoi | cu do© zile-naiinte le strînge copiii || eja mici || stă p-afărj>ă drum|şi strînge la gunoi I strînge laJUţa | şi ftce focu-n sâra [k] cîn vine sâra... începe să să însăreze | gata dă fUoc... iei la gunoi I Şi strigt^ac61o dă gărăie towsatu | gărăie: || „hai la focu lu sîmendru | hai la focu lu sîmen!"|| şi fcm6ile si duce cu coşu || şi dă care ce are: nuc | mere | pere | covrig | câre^ce-âre buna^voiinţă | i-ncurajţâză... pă copii II asta ie obiceiurle (Texte dialectale Muntenia, voi. III, Bucureşti, 1987). 2. Exemplu în care răspunsurile subiectului conţin o cantitate de informaţie incompletă în raport cu întrebările lingvistului. „[Se auzea pe aici de pricolici?] ăi! s-âuc-â | şi-aiz dve pricoFis || [Ce erau pricolicii?] el sdie naiba | Ia noi... ai'% fos atfs unjuncavisan | Rar rnjilvea nyâstră undve isim la dd al noi I ricolis' I dă io nu ştiy s'e-o fi | nu l-am vac-ut | numa c-am auzidjTi iăl || şti || şî... zîca.^. că...î o fostj cu... cum o purtâja noi muieri^ Vopriţg || Vor purtat Uopriţg d"i facujTi l/nâ | tVo 11| aşâ că... yoprieg şî cândj... o miers | o zîs că... o fost | o prins pe-o muierş şî.,. || yo prins-o ele yopriec cu gura | s'ică şî iţi cînd-o | s-o duz la coliba la muieri | ş-o vacjut-o că cu-i [k] l-o vaătrîni | nu-i aşa tiţo? [!] nu ie b bine dacă trece pisica [!] 11 [Ce zici că se face mortul?] W strigoi[!] || [Ai auzit aşa din bătrâni?] am auzit [!] 11 i Rar şi a fost un strigoi care s-ă-mormîntât | [Cum?] jelJI ăstatiţol nunu-lşţii| cănuieraipelume| cînwamurit Jtudorgreâânu| nu-ştii| âicăar fii fost strigai etc. (Texte dialectale şi glosar Dobrogea, Bucureşti, 1987, p. 569-570.) Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Alexandru Rosetti" Bucureşti, Calea 13 Septembrie, 13 MAGDALENA VULPE NOTE DE SEMANTICĂ DIALECTALĂ: dr. BĂNUI Pentru bănui, DA indică următoarele sensuri: „I. Regretter. II. 10 Prendre en mauvaise part, se făclier (contre...). 2° Trouver â redire. 3° Faire des reproches, imputer. 4° Voir de mauvais oeil, envier. III. 1° Presumer, conjecturer. 2° Deviner. 3° Croire. 4° Considerer (qqn.)comme l'auteur d'une mauvaise action, se mefier (de qqn.), suspecter". Cu primele două sensuri notate cu romane, verbul este intranzitiv, cu ultimul - singurul literar - tranzitiv. Celelalte dicţionare consultate (LB, LM, Cihac, HEM, TDRG, CADE, Scriban, DM, DEX1, Ciorănescu) conţin, în esenţă, aceleaşi informaţii, prezentate mai mult sau mai puţin amănunţit. Etimologia general admisă este magh. bânni2 „a-i părea (cuiva) rău (de ceva), a se căi, a-i păsa (cuiva de ceva)". Cercetări dialectale recente au scos la iveală nuanţe semantice sau chiar sensuri necunoscute ale acestui verb. 1. Următoarele exemple, culese din Şimon, corn. Bran, jud. Braşov3, nuanţează sensul III. 10 din DA4, marcând o reducere a gradului de nesiguranţă a aprecierii: (1) Bănuieşti că [oaia] asta trebe să fete. (2) // vând, dacă bănuiesc că n-am ce face cu el. Echivalenţa verbului cu „a considera, a aprecia" reiese şi mai clar din următorul exemplu: (3) Sânt oameni de meserie, care trebuie să cunoască, nu poate să facă dintr-o talpă un stâlp. Bănuieşte „domnule, astea-s bune de tălpi" (Slon, corn. Ceraşu, jud. Prahova)5. 1 Utilizăm abrevierile din bibliografia DA şi DLR. 2 La L. Tamâs, Etymologisch-historisches Worterbuch der ungarischen Elemente im Rumănischen (unter Berucksichtigung der Mundartworter), Budapesta, 1966, s. v , etimonul indicat este bân (cf. Orszag Lâszlo, Magyar-angol szotâr, Budapesta, 1977). * Toate exemplele din comunele Bran, Moeciu şi Fundata (jud. Braşov) sunt extrase din materialul - inedit - cules de mine pentru monografia zonei Bran. 4 „(Construit cu o propoziţie obiectivă introdusă prin că) A da cu socoteala (fară a şti ceva pozitiv, numai după oarecare aparenţe), a socoti (aproximativ), a fi în credinţă că..., a crede, a gândi, a-şi închipui, a presupune (ceva)'*. 5 Glosar dialectal Muntenia, manuscris, elaborat la Institutul de Fonetică şi Dialectologie DACOROMANiA serie nouă, II. 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 201-205 202 MAGDALENA VULPE 2. Aş fi încadrat tot aici şi (4) Am bănuit să iau un imeseu [= automobil IMS] (Peştera, com. Moeciu), dacă informatorul n-ar fi glosat, la cerere, prin aveam plăcerea să iau un imeseu. Sensul - neînregistrat de dicţionare - „a avea plăcere (de a...), a fi înclinat (spre)" este ilustrat şi de exemplul (5) [Fata] coase, croşetează, da mai mult pe carte bănuie, [...]da băiatu la meserie-a bănuit mult (Dulgheru, com. Saraiu, jud. Constanţa)6. 3. Cu sensul „a (se) înclina, a fi aplecat", de data aceasta însă în mod concret, spaţial, bănui a fost înregistrat la Vadu-Soreşti, com. Zărneşti, jud. Buzău)7: (6) Te uitai [...] cam în ce parte-ar bănui ea [~ căruţa] oleacă. „E, bănuie ", zice, „ în hăis ". 4. în contexte legate de ciobănie, în satele brănene am înregistrat: (7) Dacă lucram în sărbătorile Sâmpietrului, zice că bănuia lupii, ursu, la vite (Sohodol, com. Bran) (8) Ăştia, câte unii [ciobani], nu mai prea bănuie mult la-nsărat, că... le ia lupu câte una (Poarta, com. Bran) (9) E un animal de-i zice râs, ăsta cam bănuieşte... aşa... bănuieşte pe la vite, să le mai muşte (Şimon, com. Bran). Exemple ca acestea, înregistrate în texte spontane, m-au determinat să includ în chestionar o întrebare: „Dacă o stână are câini slabi, ce se întâmplă?" Dacă răspunsul era bănuie lupii (Moeciu de Jos, Moeciu de Sus), ceream explicarea termenului; dacă nu-1 obţineam spontan, recurgeam la întrebarea directă. Din glosările obţinute, pot fi deduse două sensuri noi ale verbului bănui utilizat intranzitiv: 4. 1. „a veni sau a se duce în mod repetat, a frecventa": (10) Bănuia lupii la oi, s-a-nvăţat şi bănuie să mănânce = vine mai des (Şirnea, com. Fundata) (11) Bănuie ~ îl vizitează mai des (Şimon, com. Bran) (12) Bănuie, adică umblă mereu, frementează \K\ frecventează (inf din Moeciu, căsătorit de 40 de ani în Predeluţ, com. Bran) - cf. şi glosarea informatorului la exemplul 9: vine la... trage unde e vite. Cu acelaşi sens, dar construit cu altă prepoziţie, l-am întîlnit în proza lui V. Voiculescu: (13) „De atunci începură amândoi să se aplece cu cea mai mare grijă asupra şarpelui. îi luau seama unde intră, de unde iese; [...] dacă nu aduce cumva pe cap sau pe coadă vreun firicel de aur [...] Ca totdeauna, jivina bănuia mai ales spre stăreţie, unde pierea. [Acolo] stareţul ţinea închis în lăzi duium de aur [..]" (V. Voiculescu, Iubire magică, Bucureşti, 1984, p. 240). „Alexandru Rosettf, s. v. Tuturor colegilor care mi-au pus la dispoziţie material inedit le mulţumesc călduros. 6 Texte dialectale şi glosar Dobrogea, publicate de Paul Lăzărescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Nicolae Saramandu, Bucureşti, 1987, s. v. 7 Glosar dialectal Muntenia, s. v. dr. BĂNUI 203 4. 2. „a îndrăzni": (14) Pentru aia se duce lupul şi lighioana [la stână], pentru că [oile] nu sânt păzite cum trebuie (Sohodol, com. Bran) [răspuns la întrebarea directă] (15) N-are îndrăzneală, nu prea bănuie; nu bănui să mă duc că mi-e frică de câni (Moeciu de Sus, com. Moeciu) (16) Bănuie lupii, bănuie fiarele sălbatice; dă târcoală, adică îndrăzneşte. Mneatale vii la mine şi-mi dai două palme şi eu nu zic nimica sau nu sânt harnic să-ţi întorc altăpalmă-ndărăt. [- Şi pot să zic că bănuie să-mi dea două palme?] - Da, bănuie, îndrăzneşte, a bănuit, a-ndrăznit. (Măgura, com. Moeciu). Cf. glosarea la exemplul 8: îndrăzneşte, are curaj, are o forţă. Cele două sensuri, aflate în raport de cauzalitate („vine des" fiindcă „îndrăzneşte"), coexistă adeseori în cadrul aceluiaşi enunţ; chiar un informator excelent, cum e cel din Moeciu de Jos, se dovedeşte incapabil să le disocieze: (17) [MV: Dacă vede lupul o dată, de două ori că nu se poate apropia de stână...] - Nu mai bănuie - apăi [...] dacă l-a gonit cânii de prima dată. Dacă-l pişcă cânii o dată, prima dată, lui i-e frică să mai vie la târla aia [...]. Vezi că el dacă l-a alungat cânii, el nu mai are coraj să mai vie, ştii? Da dacă nu-l alungă cânii, el vine mereu. Şi dac-apucă de ia o dată, apăi ia toată vara. 5. Un sens diametral opus celui de „a îndrăzni" mi-a fost comunicat de colegul I. A. Florea: în Bucovina şi în nordul Moldovei, formula de politeţe pentru a pofti pe cineva la masă este poftiţi şi nu bănuiţi, explicată prin îndrăzniţi. Este evident vorba de reinterpretarea formulei de politeţe „foarte des întrebuinţată în Moldova şi Bucovina, Să nu bănuieşti! s. (să) nu bănuiţi! = să nu fie cu bănat, să nu fie cu supărare, să nu mi-o luaţi în nume de rău"8. 6. în Drăguşeni, jud. Suceava, V. Arvinte, D. Ursu şi M. Bordeianu9 atestă sensul „a bârfi, a cleveti pe cineva", dezvoltat din „a suspecta". 7. în Loman, com. Săsciori, jud. Alba10, verbul a fost înregistrat cu sensul „a apuca, a trăi să vezi". (18) Am bănuit şi glugi, să ştiţi. în lipsa unui context mai larg şi a mai multor exemple, sensul este greu de explicat. Filiaţia sensurilor prezentate sub 1-3 nu pune, cred eu, probleme deosebite. Trecerea: „consider că, apreciez ca" -* „sunt dispus să, înclin spre, am plăcerea să" poate fi rezultatul reinterpretării, de qătre receptor, a sensului intenţionat de emiţător: această „colaborare semantică" între partenerii actului de comunicare reprezintă imaginea în oglindă a celei actualizate, în cadrul anchetei mele, în 8 DA,s.v.,II. l°. 9 Glosar regional, Bucureşti, [1961], s. v. 10 Texte dialectale din valea Sebeşului, manuscris, elaborat la Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Alexandru Rosettf. 204 MAGDALENA VULPE legătură cu exemplul 4. Cât priveşte sensul 3, chiar dacă trecerea de la abstract (exemplele 4, 5) la concret (exemplul 6) nu e cea obişnuită, nu văd posibilă nici evoluţia unuia din sensurile vechi - plasate toate în sfera afectiv-cognitivă - spre „a se înclina, a se apleca". Mi se pare, de asemenea, improbabilă explicarea sensurilor înregistrate în zona Bran pornind de la una din accepţiile înregistrate de dicţionare. La originea lor se află, mai degrabă, contaminarea semantică cu verbele, înrudite etimologic, a bântui şi a băni. Cel dintâi, din magh. bânt, factitiv de la bânx \ are sensurile: „1 °. Molester, faire souffrir, tourmenter; importuner. 2°. Infester (une region), saccager, pilier. Tomber (sur...), sevir" (DA). Pentru cel de al doilea sens, se md>ţionează: „se întrebuinţează mai ales cu sens iterativ"; dar şi primul sens este glosat, printre altele, prin „a-1 stingheri mereu". Subiectul fiind, în toate exemplele noastre, lupul, ursul, râsul, lighioanele, deci „elemente negative", suprapunerea bântui ~ bănui mi se pare mai mult decât probabilă, cu precizarea că din combinaţia de trăsături semnatice [Acţiune negativă] + [Repetiţie], pentru bântui (sensul 1 °) esenţială este cea dintâi, iar pentru bănui, cea de a doua. Pentru explicarea sensurilor discutate aici, poate fi utilă şi examinarea verbului, învechit, a bănin, având, între altele (ss. 2°), accepţia „Vexer, tourmenter, importuner (qqn.)" (DA). Deşi cele două atestări preluate de DA din HEM (şi reluate de Ciorănescu şi Tamâs) provin din Moldova, implicarea lui în contaminarea semantică remarcată în zona Bran nu mi se pare exclusă. într-o relatare a evenimentelor din 1944, am găsit: (19) Povestea ce face ruşii pân Braşov. [...] C-a zis că l-a puşcat pă un doftor, [...] şi a zis că le-a luat ceasuri, ii bănea, le lua... alea zâ-i... brăţările, nu ştiu ce... (Predeluţ, com. Bran). înregistrarea din care am extras citatul având caracter particular, n-am cerut informatoarei glosarea termenului. Sensul s-ar putea să nu fie cel presupus aici („A nu lăsa pe cineva în pace, a nu-i da pace, a-1 sâcâi, a-i face mizerii" - DA), dacă luăm în considerare alte două atestări din zonă, ambele glosate cu „îţi/îi lua banii": (20) [dacă-ţi prindeau vitele în terenul lor, râşnovenii] te bănea cât nu făcea ce strâca (Sohodol, com. Bran) (21) [ghicitoarea] o bănea bine [pe fată] (Peştera, com. Moeciu). Cu acest sens, băni poate fi tot atât de bine rezultatul evoluţiei semantice -prin specializare - a termenului vechi (vezi exemplul 20) cât şi un derivat independent de la ban. Pentru cea de a doua ipoteză pledează existenţa, în Banat, a derivatului a băni - având, însă, un sens complementar celui atestat în Bran: „a da bani, a cheltui". 11 L. Tamâs, op. cit., s. v. 12 Considerat de Ciorănescu variantă a lui bănui şi înregistrat de Tamâs, op. cit, în mod eronat, ca lămuri \. dr. BĂNUI __205 (22) [O mamă despre fiul ei:] mulţi bani am bănit cu el pe la şcoli (Belint, jud. Timiş)13. Cu acelaşi sens există şi a bănui: (23) Banu-i bun de bănuit / Omul frumos de iubit. (Dubeşti)14. Pentru prima ipoteză, a păstrării vechiului a băni şi a implicării lui în semantismul lui a bănui, cităm, ca o probă indirectă, un exemplu din Beiuş15, unde băni are - de data aceasta - un sens apropiat de bănui „regretter": „a-i părea rău, a-i fi milă": (24) Tare îmi bănesc de el, dar l-aş lovi. Schematic, evoluţia probabilă a sensurilor grupate sub 4. ar putea fi, deci, următoarea: bântui (+6am?) „a supăra/persecuta (mereu)" ~* bănui „(a supăra) mereu" - „a veni mereu (cu intenţii rele)" -+ „a îndrăzni să vie mereu" - „a îndrăzni", Metonimia „frecventa" ~* „îndrăzni" o consider ilustrată convingător de exemplul 17 (cf. şi exemplul 7, interpretabil, în lipsa unei glosări, în ambele feluri). Exemplele de care am dispus sunt, bănuiesc, suficiente pentru a atesta existenţa unor noi sensuri ale verbului în discuţie. în subsidiar, am înregistrat circulaţia, în graiuri, a verbului a băni, fară a putea preciza dacă este vorba de un derivat (recent) de la ban sau de o relicvă lingvistică. Pentru confirmarea ipotezelor avansate cu privire la evoluţiile semantice, aştept, de la cunoscătorii altor graiuri, informaţii suplimentare16. Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti" Bucureşti, Calea 13 Septembrie, 13 13 Comunicat de prof. Simion Dănilă, căruia îi mulţumesc şi pe această cale. 14 Universitatea Timişoara, Centrul de Ştiinţe Sociale, Facultatea de Filologie, Dicţionarul subdialectului bănăţean, 3, Timişoara, 1987, s. v. 15 „Cum vorbim", III, 1951, nr. 9-10, p. 44. 16 Informaţiile primite în cursul discuţiilor la comunicare au fost incluse în textul publicat. Ele nu aduc însă răspunsuri la întrebările pe care mi le-am pus, ci doar îmbogăţesc şi mai mult spectrul semantic al verbului a bănui. CAROL G. ROSEN INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE INIŢIALE* 1. Introducere Formalizarea la care recurge gramatica relaţională (GR) reflectă trei asumpţii fundamentale despre structurile sintactice. în conformitate cu prima, relaţiile gramaticale (RGs) trebuie considerate drept termeni primari ai teoriei sintactice. A doua stipulează că structura unei propoziţii poate include un număr de nivele succesive, numite straturi, iar a treia, că acelaşi set de termeni primari (relaţiile gramaticale: RGs) figurează la toate nivelurile structurii, de la cel iniţial la cel final. Cercetarea recentă asupra ipotezei inacuzative (1. 3.) a pus în evidenţă un corpus nou de fapte pe care, în această lucrare, le voi considera drept dovezi pentru (1): * Carol Rosen, The lnterface between Semantic Roles and Iniţial Grammatical Relations, în David M. Perlmutter and Caro! Rosen (eds.), Chicago, University of Chicago Press, 1984, p. 38-77 (Studies in Relaţional Grammar 2). Traducere publicată cu permisiunea editurii University of Chicago Press. De vreme ce această lucrare e preocupată de colaţionarea rezulatelelor la care au ajuns alţi cercetători, sunt deosebit de îndatorată autorilor principalelor studii utilizate pentru redactarea lucrării. Bill Davies, Phil Hubbard, Inci Ozkaragoz, David Perlmutter şi Janis Williamson. Există şi alte studii serioase şi informate care puteau fi încorporate. Această lucrare îşi propune doar si dezbată o problemă de ordin teoretic, dar ar mai putea servi drept ilustrare a faptului că subiectul investigat este unul promiţător, care, până în momentul de faţă, nu a fost aproape deloc abordat. O versiune anterioară a lucrării a fost prezentată la Conferinţa asupra Relaţiilor Gramaticale, ţinută la Harvard University, în 12 decembrie 1981. îi sunt recunoscătoare lui Annie Zaenen pentru organizarea acestei manifestări, precum şi lui Emmon Bach, pentru discutarea lucrării. Observaţiile critice ale lui David Perlmutter privind o versiune ulterioară a lucrării au fost, de asemenea, deosebit de pertinente. Problema centrală a acestei lucrări, anume caracterul eronat al „Ipotezei alinierii universale", a format obiectul unui studiu anterior, Hermon (1981), care, pe baza unor date din limba imbabura quechua, argumentează că nu există nici o corelaţie universal valabilă între rolurile semantice şi relaţiile gramaticale iniţiale. Dacoromania serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 207-251 208 CAROL G. ROShN (1) Necesitatea relaţiilor gramaticale iniţiale în reprezentările sintactice. Existenţa unui nivel iniţial al RGs, diferit nu numai de nivelul final, ci şi de orice nivel semantic sau tematic care s-ar putea postula. Să presupunem că vom cădea de acord asupra întrebuinţării relaţiilor gramaticale ca termeni primari, dar am respinge, totuşi, ideea că reprezentările sintactice trebuie să includă un nivel iniţial (distinct de nivelul final) exprimat sub forma relaţiilor gramaticale. Asemenea poziţii se sprijină, în esenţă, pe premisa că reprezentările semantice de un anumit tip (precum „structurile funcţionale" sau „structurile argumentelor logice") pot îndeplini funcţii similare cu acelea ale nivelului sintactic iniţial. O serie de concepţii lexicaliste mai recente au la bază această asumpţie1. în (1) se afirmă că nu există un homomorfism regulat între reprezentările semantice şi RGs iniţiale, că nu se poate pune semnul egalităţii între aceste două concepte şi că modelele care recurg la aşa ceva sunt necesarmente inadecvate. 1.1. Relaţiile gramaticale iniţiale O modalitate obişnuită de exprimare a ideii că există RGs iniţiale poate fi ilustrată de (2b) şi (3b), care reprezintă reţelele relaţionale (RRs) atribuite unei propoziţii active şi perechii sale pasive2. (2) a. O ocluziune glotală precedă vocala, b. precedă j vocala o ocluziune glotală 1 Critica pe care o prezint aici este adecvată unui număr semnificativ de modele sintactice recente sau mai puţin recente. O introducere în problematica majorităţii acestora se găseşte la Moravcsik şi Wirth (vezi Perlmutter 1980), iar referinţe suplimentare sunt date în capitolul 1 al volumului Perlmutter şi Rosen, eds 1984, o lucrare în care modelele monostratale sunt supuse unor atacuri din unghiuri diferite. Modelul pe care îl voi întrebuinţa în scopuri ilustrative este gramatica transformaţională realistă („Realistic Transformational Grammar') a lui Bresnan (1978) (vezi 4. 3.). 2 Pentru o prezentare mai detaliată a gramaticii relaţionale, vezi Perlmutter şi Postai 1977, 1983. Treceri succinte în revistă ale aparatului, programului şi premiselor gramaticii relaţionale pot fi găsite în Perlmutter (1980) şi Rosen (1981). INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE Şl RELAŢIILE GRAMATICALE OQ9 (3) a. Vocala este precedată de ojocluziune glotală. b. precedă o ocluziune glotală vocala Arcurile din (2b) aparţin toate unui singur strat, cum indică coordonatele c,. Construcţia pasivă corespunzătoare (3b) conţine aceleaşi arcuri, precum şi altele care aparţin unui al doilea strat, c2. Acelaşi lucru se exprimă mai clar în diagrama stratală (3c). Un nominal este un 1 iniţial şi un şomer (Cho) final, celălalt un 2 iniţial şi un 1 final. Diagrama stratală ilustrează într-o manieră tipică premisa că există un nivel al RGs iniţiale distinct de RGs finale. Dacă o gramatică dispune de o regulă de forma „Fiecare nominal care guvernează un arc-1 poate accede la fenomenul X" (adică, îl poate controla, îl poate experimenta, îl poate actualiza sau face orice ar fi cazul), atunci ambele nominale dintr-o propoziţie pasivă precum (3b,c) vor accede la fenomenul X, deoarece ambele guvernează arcuri-1, deşi nu în acelaşi strat. în acelaşi mod, o regulă ar putea specifica faptul că în (3b,c) vocala guvernează atât un arc-1 cât şi un arc-2. O altă regulă s-ar putea referi la statutul de 1 iniţial („iniţial 1-hood"), individualizând în acest mod grupul o ocluziune glotală atât în; (2b) cât şi în (3b,c). Reprezentările multistratale presupun, neapărat, premisa că gramaticile conţin generalizări privind RGs la nivelurile nonfinale sau la mai mult decât un singur nivel3. 1. 2. Ipoteza alinierii universale Aceste diagrame nu conţin nici un nivel care se referă la categorii semantice sau tematice precum Agenta Cunoscător („Cognizer"), Pacient, Beneficiar. Acesta este motivul pentru care se ridică o întrebare interesantă (vom vedea că ea este de natură empirică): 1 în nota 13 de la p. 243-244, cităm câteva studii care se ocupă de această problemă. 210 CAROL G. ROSEN (4) întreţin oare RGs iniţiale vreun tip de relaţii regulate, sistematice, cu categorii semantice sau tematice precum Agent, Cunoscător sau Pacient? Dar întrebarea nu este formulată corect în (4). Cuvinte precum, Agent" aparţin unei terminologii moştenite, evident deficitare în multe privinţe. în exemple precum (2) şi (3), reperabile în număr mare, 1 din stratul iniţial nu este nici Agent (actor, instigator voliţional [„volitional instigator"] etc), nici Cunoscător (experimentator [„experiencer"] etc), nici altceva designabil prin terminologia de care dispunem. Nu are nici un rost să insistăm asupra faptului că anumite teorii sintactice se bazează pe o asemenea terminologie, ca şi când ea ar fi foarte limpede şi exhaustivă. Problema, însă, pe care o punem aici este dacă, în principiu, putem să elaborăm vreun sistem pentru clasificarea rolurilor semantice de aşa manieră încât acestea să se coreleze cu RGs iniţiale. Această ipoteză urmează să fie examinată aici: (5) Ipoteza alinierii universale: Există uri set de principii universale, pe baza cărora, dată fiind reprezentarea semantică a unei propoziţii, se poate prezice, pentru fiecare nominal, ce RG iniţială poartă. Un semantician ar putea pretinde, pe bună dreptate, ca (5) să conţină clarificări privind mai multe aspecte tehnice, l-am vândut-o lui Shirley versus Shirley a cumpărat-o de la mine: au aceste propoziţii reprezentări semantice similare? Iar dacă „a cumpăra" şi „a vinde" sunt două predicate primare distincte, cum poate fi reperat acest fapt fară o referire prealabilă la cartarea („mapping") dintre participanţi şi RGs iniţiale? Voi ignora toate criticile de acest fel pentru a mă concentra asupra faptelor interlingvistice care au contingenţă cu (5). Ipoteza alinierii universale, propusă de Perlmutter şi Postai (cap. 3 în Perlmutter şi Rosen, eds. 1984), ar putea fi caracterizată cel mai bine ca o solicitare de comunicări pentru o conferinţă. Există o serie de fapte evidente care sugerează că (5) ar trebui să formeze obiectul unei cercetări. Să dăm un exemplu: toate sursele citate pentru (6-9) furnizează dovezi că acestea simt construcţii inversate, premisă exprimată în diagrama stratală a exemplului (6). Privind testele sintactice de care dispunem pentru limba choctaw, nominalul însemnând „eu" se comportă ca 3 final dar 1 iniţial, iar ,4nărul" ca 1 final dar 2 iniţial. (6) Choktaw (Davies 1981 a) Takkon-at a- tola-tok. măr-NOM 1 SG-scăpa-TRECUT DAT „I dropped the apple". („Am scăpat mărul [din mână]*'.) INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE 211 tola "scăpa" j/ 1 2^ 3 3 i takkon "măr" Aceeaşi analiză, mutatis mutandis, se justifică pentru (7-9), cu 1 iniţial ca 3 final şi 2 iniţial ca 1 final: (7) Kannada (Sridhar 1979) nanage idu ihsta illa. mie-DAT asta place nu „Nu-mi place asta." (8) Georgiană (Harris 1976, 1981, şi cap. 8 în Perlmutter si Rosen, eds 1984) Gelas uqvars Nino. DAT el-iubeşte-ea-I-4 NOM „Gela îl iubeşte pe Nino." (9) Japoneză (cap. 9 în Perlmutter şi Rosen, eds. 1984) -1 Kimura-san ni sonomondai gawakaru. DAT acea problemă NOM înţeleg „Dl Kimura înţelege acea problemă". Acestea sunt identificate drept construcţii inversate din raţiuni sintactice, independente de sens. Drept corolar însă, straturile lor iniţiale corespund cu cele ale propoziţiilor (monostratale) din limba engleză date ca traduceri ale propoziţiilor în discuţie: fiecare nominal poartă în stratul iniţial aceeaşi RG ca şi perechea sa semantică din limba engleză. Ar putea fi citate pagini întregi de asemenea exemple. Cum pot fi explicate aceste corespondenţe şi cât de răspândite sunt ele? O cercetare ar putea porni chiar de la premisa cea mai puternică, Ipoteza alinierii universale, care susţine că straturile iniţiale sunt neapărat paralele în cazul oricărei perechi de propoziţii sinonime. Să considerăm implicaţiile Ipotezei alinierii universale în legătură cu (10a,b). Marcarea cazuală indică absenţa unui paralelism între cele două RRs, „pe ei" guvernând un arc-2 în italiană şi un arc-3 în germană: 212 CAROL G. ROSEN (10) a. b. Italiană Aiutali. Ajutaţi-i. AC Germană Hilf ihnen. Ajutaţi-i. DAT în conformitate cu Ipoteza alinierii universale diferenţa pertinentă dintre cele două RRs nu poate fi situată în stratul lor iniţial, deoarece acestea trebuie să aibă forme paralele, nominalul „pe ei" purtând, în ambele, aceeaşi RG iniţială. Trebuie să presupunem că discrepanţa apare într-un strat postiniţial şi că una dintre RRs conţine o reevaluare controlată lexical (avansare sau retrogradare). Nu există dovezi pentru presupusa reevaluare, dar nici dovezi împotriva ci, motiv pentru care exemple precum cele din (10) nu ne spun nimic. Pe de altă parte, o sursă bună de informaţii o reprezintă corpusul de lucrări recente asupra structurii propoziţiilor intranzitive, care va forma subiectul acestui articol. 1. 3. Ipoteza inacuzativă Drept premisă la discuţia pe marginea structurilor „tranzitive" sau „intranzitive", următoarele trei definiţii se dovedesc utile:4 (11) Stratul tranzitiv este acela care conţine un arc-1 şi un arc-2. Stratul inergativ este acela care conţine un arc-1 şi nici un arc-2. Stratul inacuzativ este acela care conţine un arc-2 şi nici un arc-1. Ultimele două tipuri sunt ambele considerate drept intranzitive. Să observăm că asemenea caracterizări se referă la straturi, nu la propoziţii. O propoziţie o voi numi, totuşi, (in)tranzitivă dacă toate straturile acesteia sunt (in)tranzitive. Sintagma „Ipoteza inacuzativă" desemnează asumpţia că există propoziţii al căror strat iniţial este inacuzativ (cap. 3 în Perlmutter şi Rosen, eds. 1984). Drept ilustrare, voi reproduce două propoziţii în limba italiană împreună cu reţelele lor relaţionale, pe care le voi justifica în curând. 4 Pentru o discuţie mai detaliata a acestor definiţii, vezi capitolul 3 în Perlmutter şi Rosen, eds. 1984. INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE 213 (12) Mărio esagerava. "Mărio exagera." P ^ ..XC, esagerare Mărio (13) La pressione aumentava. "Presiunea creştea." P aumentare "~ la pressione în (12), Mărio este 1 în stratul iniţial. Propoziţia constă dintr-un strat inergativ, structura ei fiind esenţialmente de tipul atribuit tuturor propoziţiilor intranzitive în cadrul teoriilor gramaticale tradiţionale, monostratale. Ceea ce ne spune Ipoteza inacuzativă este că anumite propoziţii intranzitive au structuri precum (13), în care la pressione este 2 iniţial. Această propoziţie constă dintr-un strat iniţial inacuzativ, plus un al doilea strat în care la pressione avansează la 1. O asemenea configuraţie a arcurilor se numeşte avansare inacuzativă. în terminologia gramaticii relaţionale, deci, clasa avansărilor 2-1 se divide în două subtipuri: avansarea pasivă, care porneşte de la un strat tranzitiv (vezi (3)) şi aceea Inacuzativă, care porneşte de la un strat intranzitiv (vezi (13)). 2. Statutul 1 iniţial şi statutul 2 iniţial în propoziţiile intranzitive Aşadar, în conformitate cu Ipoteza inacuzativă, o întrebare fundamentală privind orice propoziţie intranzitivă este următoarea: ce fel de strat iniţial are ea, inergativ sau inacuzativ? Din câte ştiu, în momentul de faţă există aproximativ 12 limbi asupra cărora s-au aplicat teste sintactice, ele putând, aşadar, oferi răspuns la întrebare. Acestea sunt limbi în care pot fi atestate două tipuri de propoziţii intranzitive, prezentând contraste ce provin în mod firesc din premisa că o clasă este inergativă sub raportul relaţiilor iniţiale, iar cealaltă inacuzativă. Câteva dintre limbile în care se manifestă această dihotomie sunt discutate mai jos. 214 CAROL G ROSEN 2.1. Italiana Există regularităţi marcante în gramatica italiană ce au trecut neobservate până la apariţia lucrării lui Perlmutter (1978b), care, în momentul de faţă, se bucură de o largă circulaţie. în italiană există timpuri compuse sau „perfecte" (punctuale sau perfective sub raportul aspectului) care constau dintr-un auxiliar şi un participiu trecut. Auxiliarul este sau avere „a avea" sau essere „a fi". In termeni preteoretici, faptele principale care determină selectarea auxiliarului sunt următoarele. Propoziţiile tranzitive îl selectează pe avere: (14) Mărio hadifeso Luigi. a apărat „Mărio l-a apărat pe Luigi". dar orice propoziţie care conţine un element clitic reflexiv îl selectează pe essere, cum ilustrează (15) şi (16). Să mai observăm, în treacăt, că propoziţiile în discuţie sunt de două tipuri: (15) prezintă un ,2 reflexiv", iar (16) un „3 reflexiv", dar ambele se construiesc cu essere. (15) Mărio si edifeso. REFL e apărat „Mărio s-a apărat." (16) Mărio si e concesso un momento di riposo. REFL e permis „Mărio şi-a permis un moment de repaus". Dintre propoziţiile intranzitive, unele îl selectează pe avere, iar altele pe essere: (17) Mărio ha esagerato. „Mărio a exagerat". (18) La pressione e alimentata. „Presiunea a crescut". Să considerăm eşantionul de predicate reproduse mai jos, toate intranzitive în sensul strict al termenului. Acelea din (19) se construiesc întotdeauna cu avere, acelea din (20) cu essere. (19) Exemple de „Verbe cu avere'' ha sorriso „a zâmbit" ha resistito „a rezistat" ha tossito „a tuşit" hanuotato „a înotat" ha leticato „s-a certat" hacamminato „s-a plimbat" ha taciuto „a tăcut" ha barcollato „s-a clătinat" ha dormito „a dormit" haesitato „a ezitat" ha assistito „a asistat" ha risposto „a ripostat" ha viaggiato „a călătorit" ha partecipato „a participat" ha scherzato „a glumit" ha sbadigliato „a căscat" habarato „a trişat" ha gesticolato „a gesticulat" ha mentito „a minţit'? ha chiacchierato „a tăifăsuit" halottato „s-a zbătut'1 ha telefonato „a telefonat" ha abortito „a avortat" ha funzionato „a funcţionat" ha abbaiato „a lătrat" ha peccato „a păcătuit" ha ronzato „a zumzăit" ha sanguinato „a sângerat" ha civettato „a flirtat" hascioperato „a făcut grevă" ha russato „a sforăit" ha collaborato „a colaborat" ha tremato „a treurat" ha temporeggiato „a temporizat" (20) Exemple de „Verbe cu essere " e caduto „a căzut" 6 uscito „a ieşit" epartito „a plecat" £sceso „a coborât" e* tomato „s-a întors" e salito „a urcat" erimasto „a rămas" e scappato „a scăpat" e esistito „a existat" e* capitato „s-a întâmplat'' e cresciuto „a crescut" g risultato „a rezultat" £ scoppiato „a explodat" d diventato „a devenit" 6 svenuto „a leşinat" £ apparso „a apărut" £ crollato „s-a prăbuşit" £ sparito „a dispărut" c morto „a murit" e successo „s-a întâmplat" enato „s-a născut" e bastato „a fost destul" e arrivato „a sosit" â awizzito „s-a ofilit" e impazzito „a înnebunit" £ ammuffito „a mucegăit" e arrossito „a roşit" £ marcito „a putrezit" e andato „a mers" e scaturito „s-a umflat" e venuto „a venit" e zampillato „a ţâşnit" e entrato „a intrat" e trapelato „s-a scurs" Contrastul dintre (19) şi (20) prezintă vagi corespondenţe semantice, dar nu putem, totuşi, propune un criteriu semantic operant: nici caracterul animat al argumentului, nici sensul agentiv sau voliţional, nici sensul existenţial sau prezentaţional. Selectarea auxiliarului se corelează, parţial, cu fiecare dintre aceşti factori, dar nu manifestă o dependenţă directă de nici unul dintre ei. Mai există şi perechi, precum (21a, b), care ilustrează că nici măcar un diacritic lexical asociat predicatelor nu poate servi drept criteriu: (21) a. Mărio ha continuato. (*e) „Mărio a continuat", b. II dibattito e continuato. (*ha) „Dezbaterea a continuat". Un diacritic asociat verbului continuare nu ar putea selecta auxiliarele corecte în ambele propoziţii. Mai mult chiar, dacă un diacritic ar controla auxiliarul, ar rămâne un mister de ce acesta ar marca distincţia dintre (19) şi (20) într-o manieră semantic nealeatorie şi, în consecinţă, de ce nu ar afecta niciodată propoziţiile tranzitive. Analiza lui Perlmutter (1978b) identifică o regulă generală pentru selectarea auxiliarului în italiană. Un ingredient-cheie îl reprezintă tratamentul propoziţiilor reflexive, care uzează de noţiunea de „multiataşament" („multiattachment") (cap. 4 în Perlmutter şi Rosen, eds. 1984, § 4). în contrast cu (22), o propoziţie tranzitivă tipică, (23) prezintă trăsătura importantă a reţelei relaţionale atribuite unei propoziţii reflexive: un nominal, Mărio, guvernează două arcuri în acelaşi strat, iar despre nominal se spune că este multiataşat în stratul în discuţie. Faptul are, în primul rând, implicaţia că pentru caracterizarea structurii unei propoziţii reflexive precum (23) nu se întrebuinţează noţiuni precum coreferinţă şi anaforă. INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE Şl RELAŢIILE GRAMATICALE 217 (22) Mărio ha difeso Luigi. "Mărio l-a apărat pe Luigi" difendere (23) Mărio si e; difeso. "Mărio s-a apărat. (numai primul straf P Mărio Luigi difendere Multiataşamentul (din interiorul propoziţiei) se defineşte, deci, ca un set de două sau mai multe arcuri care au acelaşi centru („head"), aceeaşi origine („tail") şi o coordonată în comun., Jteflexivizarea * este interpretată ca fiind mecanismul ce rezolvă un multiataşament, fapt pentru care (23) este urmat de încă un strat, unde Mărio guvernează numai un arc-1. în multe limbi apare un element explicit (în cazul acesta si) care înregistrează faptul că propoziţia conţine un multiataşament rezolvat5. Singurul lucru pertinent, aici, pentru noi, este ideea că în RR a fiecărei propoziţii cu si există un strat care conţine un multiataşament. Stratul iniţial atribuit lui (16) ar fi (24): 5 în conceptualizarea propusă de Perlmutter şi Postai (cap. 4, §4, în Perlmutter şi Rosen, eds. 1984), multiataşamentele se rezolvă prin generarea pronumelor („pronoun birth"). în opinia lor, după un strat precum (23), mai există un strat tranzitiv în care Mărio guvernează numai un arc-1, iar un pronume-copie („copy pronoun'*) guvernează un arc-2. în dezacord cu această concepţie, în Rosen (1981) argumentez că RR a lui (15) Mărio si e difeso nu conţine un asemenea strat, că nu conţine nici un arc-2 guvernat de un pronume şi că nu se generează pronume. Concluzia ulterioară este că gramatica universală trebuie să accepte existenţa a două tipuri de construcţii reflexive, una care implică multiataşamentul (spre exemplu, (15)'Mărio si e difeso) şi o alta cu pronume reflexive care guvernează arcuri iniţiale. Nu există nici un fel de multiataşament în construcţia Melvin understands himself,Me\vm se înţelege pe sine", în limba engleză, în contrast cu cele susţinute de Perlmutter şi Postai (cap, 4, exemplul (18), în Perlmutter şi Rosen, eds. 1984). Această problemă nu afectează, însă, argumentul privind selecţia auxiliareior în italiană. 218 CAROL G, ROSEN (24) Mano si e concesso un momento di riposo. „Mărio şi-a permis o clipă de repaus", (numai primul strat) concedere Mărio un momento di riposo Date fiind aceste structun, următoarea regulă poate reproduce, cu fidelitate, faptul esenţial că o propoziţie tranzitivă precum (14) îl selectează pe avere, în timp ce o propoziţie cu si îl selectează pe essere. ^ (25) Selectarea auxiliarelor în italiană: Selectaţi-! pe essere „a fi" în orice propoziţie care conţine un arc-1 şi un arc-obiect cu acelaşi centru („head"). în celelalte situaţii selectaţi-1 pe avere „a avea". Relaţiile de tip „obiect" sunt 2 şi 3. Regula va atribui auxiliarul essere fiecărei propoziţii care conţine un multiataşament 1-2 (15/23) sau un multiataşament 1-3 (16/24)6. în asemenea cazuri condiţia pentru selectarea lui essere este satisfăcută de o pereche de arcuri aparţinând unui singur strat. Dar (25) nu afirmă că cele două arcuri trebuie să aparţină unui strat. Spre exemplu, condiţia exprimată în (25) ar mai fi satisfăcută într-o propoziţie care conţine Avansarea inacuzativă, deoarece nominalul avansat („advancee") guvernează un arc-2 într-un strat şi un arc-1 în stratul următor. Deci (25), aşa cum este formulat, ar permite o predicţie în legătură cu propoziţiile intranzitive: dacă unele sunt inergative în stratul iniţial, iar altele inacuzative, diferenţa ar trebui să se manifeste în selectarea auxiliarelor, tipul inergativ construindu-se cu avere, iar cel inacuzativ cu essere. De fapt, pentru a evita o asemenea predicţie, ar trebui să complicăm (25). Acesta este primul motiv care ne îndeamnă să emitem ipoteza că (25) este o regulă suficient de generală de Selectare a auxiliarelor şi că cele două clase de propoziţii intranzitive diferă sub raportul structurii lor, cum ilustrează (26) şi (27): INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE 219 (26) Mărio ha esagerato. "Mărio a exagerat." esagerare (27) La pressione e aumentata. "Presiunea a crescut." Mărio aumentare la pressione In (26), unde Mărio este 1 iniţial şi final, nici un constituent nu îndeplineşte condiţia pentru essere, în timp ce în (27) este selectat essere, deoarece la pressione guvernează atât un arc-2 iniţial, cât şi un arc-1 final. Primul argument în favoarea acestor RRs este că, în cazul în care ele sunt corecte, faptele asociate cu Selectarea auxiliarelor provin, toate, dintr-o singură generalizare, care explică de ce propoziţiile monostratale se construiesc cu avere, cele cu si cu essere şi de ce se întâlnesc ambele în propoziţiile intranzitive. Perlmutter (1978b) mai constata că prin aplicarea anumitor teste sintactice propoziţiile intranzitive se divid, din nou, în două clase şi că, în alte situaţii, testele în discuţie disting un 1 iniţial de un 2 iniţial. Acest aspect fiind esenţial, voi parafraza foarte pe scurt două dintre argumente7. A. Participiile absolute. Să considerăm tipul de propoziţie redusă ilustrată în (28): ea constă dintr-un participiu plus un nominal complet, neînsoţit de prepoziţie, şi nu întreţine raporturi coreferenţiale cu propoziţia principală; de aici, denumirea de „participiu absolut": (28) Assolto Timputato, scoppiarono gli applausi. achitat inculpatul, au izbucnit aplauze „Inculpatul fiind achitat, au izbucnit aplauze". într-o construcţie cu participiul absolut, verbul este întotdeauna însoţit de un 2 iniţial. Spre exemplu, cu vincere „a învinge" un nominal ar putea exprima un sens la fel de corect în rolul de 1 iniţial sau 2 iniţial: 6 Regula (25) atribuie corect şi auxiliarul avere în construcţia reflexivă lipsită de multiataşament: Mărio ha difeso se stesso „Mărio s-a apărat" Vezi Rosen 1981, capitolul 4. 7 Ceea ce urmează reprezintă o versiune condensată a argumentaţiei prezentate în Rosen (1981). Faptele sunt, de asemenea, subliniate în Perlmutter (1980), iar o discuţie amplă asupra lor se găseşte în Perlmutter (în curs de apariţie). 220 CAROL G. ROSEN (29) a. I Frabiani hanno vinto. „Frabianii au triumfat", b. Gli X hanno vinto i Frabiani. „X-ii i-au învins pe Frabiani". într-o construcţie cu participiul absolut, însă, elementul nominal poate fi interpretat numai ca 2 iniţial: scoppiarono au izbucnit gli applausi. aplauzele (30) Vinti i Frabiani, au triumfat Frabianii ♦„Frabianii triumfând, au izbucnit aplauze". „Frabianii fiind învinşi, în contextul în discuţie apare, întotdeauna, un 2 iniţial, niciodată un 1 iniţial. Dovezi în favoarea Ipotezei inacuzative provin, de această dată, din faptul că anumite propoziţii intranzitive acceptă să fie tratate ca participii absolute, în timp ce altele refuză aşa ceva. Acelea care nu acceptă sunt chiar propoziţiile intranzitive care ar selecta auxiliarul avere: (31) ♦Reagiti ♦Riposti ♦Dormiţi ♦Cenati ♦Esitati ♦Mentiti ♦Riflessi ♦Resistiti ♦Ceduti ♦Leticati i Frabiani,... „Frabianii fiind reacţionaţi ripostaţi dormiţi cinaţi ezitaţi minţiţi reflectaţi rezistaţi cedaţi certaţi Pot fi formate însă construcţii participiale perfect acceptabile din propoziţiile intranzitive care ar selecta auxiliarul essere: (32)1 căzuţi plecaţi fugiţi apăruţi i Frabiani,... I sosiţi „Frabianii fiind { debarcaţi scăpaţi morţi întorşi ^ cmi^^j [ descălecaţi j în consecinţă, în cadrul acestei construcţii termenul nuclear iniţial al unei propoziţii intranzitive se comportă ca un 1 în cazul propoziţiilor cu avere şi ca un 2 în cazul celor cu essere. B. Cliticul partitiv. Un alt argument în favoarea aceleiaşi idei este ilustrat de propoziţii precum (33b), în care verbului trebuie să i se ataşeze un clitic ne, Caduti Partiti Fuggiti Apparsi Arrivati Sbarcati Scappati Morţi Tomati Smontati INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE Şi RELAŢIILE GRAMATICALE 221 reflectând faptul că elementul nominal cuantificat este redus sau lipsit de „centru" („headless"): (33) a. b. Ho visto tre dischi volanţi, am văzut trei farfurii zburând „Am văzut trei farfurii zburătoare". Ne ho visti tre. NE am văzut trei „Am văzut trei". în sprijinul acestui argument, nu sunt necesare nici un fel de precizări despre natura „formării cliticelor" sau despre structura internă a nominalelor cuantificate. Trebuie numai să recunoaştem că există o legătură formală între ne şi nominalul cuantificat ce corespunde acestuia, idee pe care o exprim, informai, spunând că ne „este emergent din" acel nominal. Ceea ce contează, aici, este că acţionează anumite restricţii asupra clasei nominalelor în care ne îşi are emergenţa. în contrast cu (33b), ne este negramatical în (34b): (34) a. Tre ragazzi hanno visto i dischi volanţi. trei băieţi au văzut farfuriile zburând, b. *Tre ne hanno visto i dischi volanţi, trei NE au văzut farfuriile zburând „Trei au văzut farfuriile zburând". O condiţie necesară pentru ne este ca nominalul cuantificat care corespunde acestuia să guverneze un arc-2. Poziţia sa liniară nu poate fi factorul controlor, deoarece, spre exemplu, ambele nominale-sursă preced verbul în (35) şi (36), dar ne este emergent, totuşi, dintr-un 2 şi nu dintr-un 1: (35) a. Quanti dischi volanţi hai visto? „Câte farfurii zburătoare ai văzut?" b. Quanti ne hai visti? „Câte ai văzut?" (36) a. Quanti ragazzi hanno visto i dischi volanţi? „Câţi băieţi au văzut farfuriile zburătoare?" b. *Quanti ne hanno visto i dischi volanţi? „Câţi au văzut farfuriile zburătoare?" Construcţia cu Extrapoziţie („Extraposition construction") (37b), unde un 1 iniţial apare în poziţie posţverbală, indică acelaşi lucru, el neputând fi sursa unui ne deoarece nu este un 2: (37) a. Li hanno visti tre ragazzi. „Le-au văzut trei băieţi", b. *Ne li hanno visti tre. (*Li ne . . .) „Le-au văzut trei". De asemenea* ne nu poate fi emergent nici dintr-un 3 sau din oblice, oricare ar fi poziţia lor liniară: INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE 223 222 CAROL G. ROSEN (38) a. *Ne ho prestato soldi a tre. „Am împrumutat bani la trei dintre ei", b. *Ne ho segnato gli errori in tre. „Am însemnat greşelile în trei dintre ele". într-o construcţie pasivă, precum (39), un 2 iniţial nu este un 2 final, dar îndeplineşte, totuşi, condiţiile necesare pentru emergenţa lui ne în virtutea faptului că este un 2: (39) a. Sono staţi ricostruiti tre palazzi. ^ „Trei clădiri au fost reconstruite", b. Ne sono staţi ricostruiti tre. „Trei au fost reconstruite" Generalizarea care se aplică acestor fapte este că ne poate fi emergent într-un nominal cuantificat numai dacă acel nominal guvernează un arc-2. Să presupunem acum că ne se leagă de termenul nuclear iniţial al unei propoziţii intranzitive. Dacă propoziţia îl selectează pe auxiliarul avere, rezultatul este negramatical: (40) *Ne hanno reagito esitato riposto dormito viaggiato starnutito abbaiato barato partecipato resistito telefonato assistito tre. „Trei dintre ei au reacţionat au ezitat au ripostat au dormit au călătorit au strănutat au lătrat au trişat au participat au rezistat au telefonat au asistat în această privinţă, nominalul cuantificat din (40) se comportă ca 1 al unei propoziţii tranzitive, în contrast cu aceasta, în (41), unde auxiliarul este essere, termenul nuclear iniţial întruneşte condiţiile pentru a fi sursă a lui ne: (41) Ne sono caduti vehuti apparsi scappati rimasti bastati arrivati nati morţi svenuti scoppiati affogati tre. „Trei dintre ei au căzut au venit au apărut au scăpat au rămas au fost de ajuns au sosit s-au născut au murit au leşinat au izbucnit s-au înecat Faptul probează că în RRs din (41) termenul nuclear iniţial guvernează un arc-2. în construcţia cu participiul absolut şi în aceea cu ne observăm nu numai un contrast între doua tipuri de propoziţii intranzitive, ci şi un fenomen cu mult mai important: în clasa avere termenul nuclear iniţial formează o structură cu alţi termeni având statut de 1 iniţial, în timp ce în clasa essere, cu alţi termeni având statut de 2 iniţial. Aceeaşi concluzie o mai indică, cum am văzut, auxiliarele însele. Odată descoperită, generalizarea din (25) oferă răspunsuri la întrebări precum: de ce ar fluctua, oare, auxiliarele în propoziţiile intranzitive şi de ce nu se întrebuinţează invers? în conformitate cu regula (25), essere marchează o condiţie care poate fi satisfăcută sau de către nominalul multiataşat dintr-o propoziţie cu si sau de către nominalul avansat de la 2 la 1 dintr-o propoziţie inacuzativă în stratul iniţial. Concluziile generale sunt (i) în italiană Ipoteza inacuzativă îşi găseşte o puternică coroborare şi (ii) în cadrul propoziţiilor intranzitive auxiliarul avere este semn al inergativităţii iniţiale, iar auxiliarul essere semn al inacuzativităţii iniţiale. Prin urmare, liste precum (19) şi (20) furnizează un număr considerabil de exemple utile în care rolurile semantice pot fi comparate cu RGs iniţiale, independent stabilite. O altă observaţie este indispensabilă: o propoziţie inacuzativă în stratul iniţial în limba italiană sau arată asemenea celor prezentate până acum sau conţine, în plus, un clitic reflexiv. Alături de (42), exemple precum (43) pot fi, de asemenea, identificate din unghiul sintactic ca inacuzative în stratul lor iniţial: (42) a. La pressione e aumentata. „Presiunea a crescut". b. La barca e affondata. „Barca s-a scufundat". c. Arturo e impazzito. „Arturo a înnebunit". (43) a. La fune si £ rotta. „Funia s-a rupt". b. II motore si & fermato. „Motorul s-a oprit". c. II bottone si e staccato. „Nasturele s-a desfăcut". d. Arturo si e svegliato. „Arturo s-a trezit". c. Arturo si e arrabbiato. „Arturo s-a înfuriat". Exemple precum cele din (43) au fost tratate în Napoli (1973), un studiu din perspectivă generativ-transformaţională asupra construcţiilor cu si. Deşi dovezile privind ipoteza inacuzativităţii în limba italiană, prezentate mai sus, nu fuseseră descoperite, Napoli emite ipoteza că asemenea propoziţii ar avea analogul unui 2 iniţial şi, deci, nu ar avea un 1 iniţal. Ea mai susţine că atunci când 2 224 CAROL G. ROSEN avansează la 1, în urmă lui rămâne o copie („copy ), creând un context pentru Reflexivizare. Analiza lui Perlmutter (1978b; cf. şi cap. 4 infra, §4) este în multe privinţe similară sub raport conceptual, exceptând faptul că încorporează^ ideea de multiataşament, crucială pentru Regula de selectare a auxiliarelor. In RR atribuită lui (43a), primele două straturi sunt reprezentate aşa cum apar în (44). rompere la fune Coordonata încercuită pune în lumină trăsătura distinctivă a acestui tip de avansare, numit „retroerentă" („retroherent"). în al doilea strat, 2 iniţial avansează la 1, dar continuă să guverneze un arc-2. Stratul al doilea conţine, aşadar, un multiataşament, proprietate comună propoziţiei în discuţie şi altor propoziţii cu si9 precum (15) şi (16): reţelele lor relaţionale (RRs) prezintă un multiataşament în stratul lor iniţial, corespunzând faptului că ele sunt reflexive sub raport semantic, în timp ce în (44) stratul iniţial este inacuzativ, iar multiataşamentul se produce o dată cu avansarea. Aşadar, în italiană există două tipuri de Avansare inacuzativă, cea propriu-zisă şi cea retroerentă. Diferenţa nu are corelate semantice. 2.2. Italiana şi ipoteza micii alinieri Fără a depăşi domeniul italienei, putem face deja unele observaţii relevante pentru Ipoteza alinierii universale. Să considerăm, mai întâi, o premisă diferită, cu mult mai slabă, desgre rolurile semantice şi RGs iniţiale, pe care o voi numi „Ipoteza micii alinieri \ (45) Ipoteza micii alinieri: în orice limbă, pentru fiecare predicat, există o cartare („mapping") precisă care aliniază fiecare rol semantic la o relaţie gramaticală iniţială. Alinierea rămâne invariabilă pentru toate propoziţiile care conţin acel predicat. Din (45) lipseşte, însă, cu desăvârşire ideea că un predicat va fi asemănător cu următorul sau că rolurile semantice simt clasificabile în tipuri generale. Ipoteza micii alinieri se referă la domenii restrânse, spre exemplu la perechi: (46) a. Mărio ha esagerato tutto. „Mărio a exagerat totul", b. Mărio ha esagerato. „Mărio a exagerat". (47) a. Mărio ha aumentato ia pressione. „Mărio a mărit presiunea", b. La pressione £ aumentata. „Presiunea a crescut". INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE Şl RELAŢIILE GRAMATICALE 225 Nu mă voi referi aici la motivele pentru care resping o analiză bipropoziţională („cauzativă") a lui (47a) (vezi Rosen, în curs de apariţie). Presupun că (46a) şi (47a) sunt ambele monostratale. Observăm în continuare că nominalul din (46b) se aliniază semantic la un 1 iniţial cunoscut al aceluiaşi predicat, iar nominalul din (47b) la un 2 iniţial cunoscut al aceluiaşi predicat. Pe baza acestora, Ipoteza micii alinieri afirmă că (46b) trebuie să fie iniţial inergativ, iar (47b) iniţial inacuzativ. Până aici totul este în regulă: auxiliarele lor atestă această situaţie. în italiană, ca şi în engleză, un număr mare de verbe sunt opţional tranzitive, unele conformându-se modelului din (46), altele celui din (47). în italiană, date fiind mijloacele independente de diagnosticare a RGs iniţiale, fiecare asemenea verb reprezintă un test pentru Ipoteza micii alinieri, cum tocmai am văzut. Examinând aceste verbe separat, unul câte unul, se constată că selectarea auxiliarelor se corelează în maniera anticipată cu cele două tipuri de tranzitivitate opţională, confirmând că, în cazul fiecărui predicat, unul dintre rolurile semantice întreţine o legătură stabilă cu statutul de 1 iniţial, iar celălalt cu statutul de 2 iniţial. Mai reproducem un set de exemple pentru ilustrarea acestui fapt general*: (48) a. 11 publico ha fischiato il tenore. JPublicul l-a huiduit pe tenor". b. 11 publico ha fischiato. „Publicul a huiduit". (49) a. Bertini ha calato il sipario. „Bertini a lăsat cortina să cadă". b. 11 sipario e calato. „S-a lăsat cortina". („Cortina a căzut".) Este interesant de observat că Ipoteza micii alinieri e valabilă pentru un domeniu aşa de extins, dar şi mai mare interes prezintă faptul că se constată un număr restrâns de excepţii, precum cele de mai jos: (50) a. b. (51) a. b. Aldo ha fuggito ogni tentazione. „Aldo a fugit de („a evitat") toate tentaţiile". Aldo e fuggito. Aldo a fugit. Bertini ha deviato il colpo. „Bertini a făcut lovitura să devieze („a deviat")" II colpo ha deviato. „Lovitura a deviat". Este crucial faptul că nu regula de selectare a auxiliarelor (25) întâmpină probleme aici. Dimpotrivă, celelalte teste disponibile concorda cu regula de selectare a auxiliarelor, diagnosticându-1 pe (50b) ca inacuzativ în stratul iniţial, iar pe (51b) ca inergativ în stratul iniţial. Spre exemplu, testul bazat pe cliticul ne semnalează că nominalul cuantificat guvernează un arc-2 în RR a lui (52), dar 8 Vezi Rosen (1981), capitolul 2, pentru discuţii şi liste de verbe. 226 CAROL G. ROSEN nu în RR a lui (53), dacă acesta este interpretat ca propoziţie intranzitivă: (52) Ne sono fuggiti tre. „Trei au fugit". (53) Ne hanno deviato tre. ♦„Trei au deviat". „Ei au făcut să devieze trei". Aceasta confirmă că auxiliarele întrebuinţate cu fuggire şi deviare sunt regulate. Ceea ce se contrazice însă în (50) este, mai degrabă, Ipoteza micii alinieri. Aldo în (50), deşi rolul său semantic rămâne nemodificat, este un 1 iniţial în (a) şi un 2 iniţial în (b). Viceversa, il colpo în (51), deşi îşi menţine nemodificat rolul său semantic, este un 2 iniţial în (a) şi un 1 iniţial în (b). Or* în asemenea cazuri rare în care Ipoteza micii alinieri este infirmată, Ipoteza alinierii universale este infirmată şi ea, a fortiori. Rezultatele generale pot fi privite din două unghiuri. în primul rând, în italiană Ipoteza micii alinieri nu este în întregime adevărată, ci aproape adevărată. Orice teorie a lexiconului trebuie elaborată de aşa manieră încât să beneficieze de pe urma acestui fapt, stipulând că marea majoritate a elementelor lexicale sunt maximal simple, deşi trebuie^ să mai existe un mecanism care să permită unora să fie mai complexe. într-un lexicon optimal definirea proprietăţilor lui fuggire şi deviare, ilustrate în (50-51), ar impune eforturi mai mari decât aceea a verbelor exemplificate de (46-47) sau (48-49). în al doilea rând, anomalii precum (50) şi (51) sunt semnificative deoarece ele demonstrează că în reprezentările sintactice trebuie să figureze un nivel iniţial al RGs. Regulile trebuie sa aibă acces la faptul că Aldo în (50b) este un 2 iniţial şi il colpo în (51b) un 1 iniţial, faptul având consecinţe sintactice precise. Rolurile semantice asociate cu aceste nominale nu determină, însă, şi nici nu impun relaţiile lor gramaticale iniţiale, deoarece, cum ilustrează propoziţiile tranzitive corespunzătoare lor, acelaşi rol semantic se poate cartă pe diferite RGs iniţiale. Concluzia este că RGs iniţiale nu pot fi reconstruite prin intermediul vreunui algoritm posibil care are în vedere numai şi numai sensul. Acesta este punctul esenţial al lucrării, iar asupra lui voi reveni în secţiunile ulterioare. 2.3. Sanscrita Sanscrita este o altă limbă unde propoziţiile intranzitive se divid în două clase morfologice, care par a avea şi ele corespondenţe, cel puţin parţiale, în planul semantic, aproximativ aceleaşi ca în italiană. Verbele din (54) ilustrează INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE 227 contrastul9. în (54b) există un afix -va- ataşat temei verbului: mai mult chiar, terminaţia personală semnalează diateza activă în (a) şi diateza medie în (b): (54) a. De vadattah pacati. (*pacyate) NOM găteşte „Devadatta găteşte", b. Odanah pacyate. orez-NOM găteşte-va-MEDIE (*pacati) „Orezul se găteşte („cooks")". în momentul actual ne interesează numai afixul -ya- , nu şi diateza medie. Sugerez că -ya- marchează prezenţa unei avansări 2-1 în RR corespunzătoare. De aici urmează trei concluzii. în primul rând, ne aşteptăm ca -ya- să apară în unele propoziţii intranzitive (nu în toate), fapt confirmat de (54). în al doilea rând, o propoziţie tranzitivă va fi lipsită de -ya-, şi, în al treilea rând, -ya- va fi > prezent într-o propoziţie pasivă. Şi această concluzie este corectă: (55) a. Devadatta odanam pacati. NOM orez-AC găteşte „Devadatta găteşte orez", b. Odanah pacyate Devadattena. orez-NOM găteşte-ya-MEDIE INST „Orezul este gătit de Devadatta". Este clar că -ya- nu marchează numai prezenţa pasivului, deşi tradiţional este cunoscut ca marcă a diatezei în discuţie. Gonda (1951), o monografie asupra distribuţiei lui -ya-, subliniază în termeni fermi că o propoziţie precum cea din (54b) permite două interpretări. Ea poate fi considerată drept propoziţie pasivă cu un 1 iniţial nespecificat („orezul este gătit"), dar şi propoziţie intranzitivă 9 Exemplele din această secţiune sunt selectate cu precădere din Cardona (1976). Cred că cititorul merită să acorde consideraţie asumpţiei mele, în pofida sărăciei materialului. O scuză o reprezintă faptul că lucrările de referinţă asupra limbii sanscrite sunt cunoscute ca nefiind prea potrivite pentru cercetarea problemelor sintactice O sursă utilă este Ostler (1979), care abordează aceeaşi problemă pe care o abordez şi eu aici. Chiar dacă dezbaterea sa asupra GR prezintă deficienţe datorate unor confuzii, Osţier pare să fi fost primul care a observat că sanscrita oferă contraexemple destul de convingătoare, prima facie, la 1 AEX, o problemă pe care nu o voi discuta aici. Un studiu mai atent ar putea stabili cu suficientă claritate că structura morfologică pe care o voi discuta poate rezulta dintr-o regulă ce a existat într-o anumită faza a limbii, dar nu mai era activă în planul sincronic în perioada sanscritei clasice. în mod similar, distribuţia diatezei medii în greacă îndeamnă la asumpţia că într-o anumita perioadă ea semnala o situaţie sintactică precisă, dar mai târziu, o dată cu dispariţia regulii gramaticale, situaţia în discuţie s-a dezintegrat într-un mozaic complicat, cu determinări, în mare măsură, lexicale. Acest fapt contrastează cu condiţia auxiliarului essere în italiană, care este, în mod demonstrabil, activ, aplicându-se neologismelor (Rosen 1981). 228 CAROL O. ROSEN („orezul se găteşte" [„is cooking"]). în acest din urmă caz, cum afirmă Gonda, „procesul nu este declanşat de un agent, ci se produce în mod „automat", se întâmplă, are loc, asta e tot" (p. 75). Propoziţiile intranzitive de acest tip sunt, deci, omonime cu cele pasive, fapt altminteri neproblematic, dată fiind Ipoteza inacuzativă. Nu este deloc surprinzător să găsim un sistem morfologic care grupează jumătate dintre intranzitive într-o clasă cu pasivele, deoarece acea clasă ar consta din construcţii cu avansări de la 2 la 1. Ipoteza micii alinieri este din nou testabilă pentru verbele opţional tranzitive si se aplică cu rezultate bune în cadrul limitat al datelor pe care le deţin. Spre exemplu, verbul din (54) este opţional tranzitiv. Deoarece Devadatta se aliniază semantic cu un 1 iniţial cunoscut al aceluiaşi verb, iar odana cu un 2 iniţial cunoscut al aceluiaşi verb, în conformitate cu Ipoteza micii alinieri (54a) trebuie să fie inacuzativă în stratul iniţial, de unde şi -ya- în acea propoziţie. Urmând calea aceluiaşi raţionament, -ya- din (56b) poate fi anticipat: (56) a. b. Devadattah kusulam bhinatti. NOM vas-AC sparge „Devadatta sparge vasul cu grâu". Kusulo bhidyate. vas-NOM sparge-ya-MEDIE „Vasul cu grâu se sparge", (sau: „Vasul cu grâu este spart".) în (57) sunt reproduse nişte verbe original tranzitive al căror termen intranzitiv se aliniază semantic cu un 2 iniţial cunoscut. în fiecare caz, propoziţiile intranzitive conţin forme cu -ya-, ilustrate alături de cele fară -ya-. (57) inddhe : idhyate „aprinde" vinakti: vicyate „separa" prnakti: prcyate „amesteca" pmati: puryate „creşte" rinakti: ricyate „goli" vivakti: ucyate „chema" Mai mult decât atât, Gonda (1951) riscă următoarea afirmaţie generală despre propoziţiile intranzitive cu -ya-: „Verbul se întrebuinţează tară un obiect şi ar fi imposibil de suplinit un asemenea element" (p. 73). Or, aceasta echivalează cu a spune că Ipoteza micii alinieri nu este niciodată contrazisă în maniera ilustrată de (50). Conchid că -ya- trebuie interpretat ca marcă a avansării 2-1 şi că sanscrita este o altă limbă pe care se poate diagnostica inacuzativitatea iniţială. 2.4. Albaneza în albaneză avem o situaţie apropape identică (Hubbard 1980). Un verb în această limbă aparţine uneia dintre cele două categorii morfologice pe care le voi numi „diateza activă" şi „diateza medie", dintre propoziţiile intranzitive, unele cer diateza activă, altele diateza medie: INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE 229 (58) a. Ai qendroi prane Drites. el stătea-ACTIV lângă Drita „El stătea lângă Drita". b. Dega u thye. ramura arupt-MEDIE „Ramura s-a rupt". în analiza propusă de Hubbard (58a) are un 1 iniţial, (58b) un 2 iniţial Precizarea oferă acelaşi avantaj ca în cazul sanscritei, deoarece avansarea inacuzativă din (58b) include propoziţia în discuţie în aceeaşi clasă cu pasivele, care, de asemenea, cer diateza medie: (59) a. Agimi puth Driten. NOM sărută-ACTIV AC „Agim sărută pe Drita". b. Drita puthet prej Agimit. NOM sărută-MEDIE de „Drita e sărutată de Agim". In plus, diateza medie se asociază cu interpretări de tip reflexiv şi reciproc, fapt în virtutea căruia o propoziţie precum (60) este triplu ambiguă: (60) Shihemi ne pasqyre. noi-vedem-MEDIE în oglindă „Ne vedem pe noi înşine în oglindă". „Ne vedem unul pe celălalt în oglindă". „Suntem văzuţi în oglindă". Hubbard formulează următoarea condiţie generală pentru diateza medie, similară sub raport formal cu condiţia privind regimul auxiliarului essere în italiană. (61) Selectarea diatezei în albaneză Verbul este la diateza medie în orice propoziţie care conţine un arc-1 şi un arc-2 cu acelaşi centru („head"). In celelalte situaţii el este la diateza activă. Condiţia poate fi satisfăcută sau în cadrul a două straturi (printr-un nominal avansat) sau într-un singur strat (printr-un nominal multiataşat). întocmai ca în italiană, noţiunile-cheie de multiataşament şi inacuzativ,au o valoare explicativă majoră în albaneză, punând în lumină ceea ce este comun tuturor propoziţiilor la diateza medie. Cât de relevantă este Ipoteza micii alinieri în albaneză? Şi aici există o clasă mare de propoziţii intranzitive al căror termen se aliniază semantic cu un 2 iniţial cunoscut al aceluiaşi verb. Acel termen ar trebui să fie un 2 iniţial, iar avansarea lui ar trebui să impună diateza medie. Cum putem anticipa, următoarele verbe iau forma diatezei medii când sunt intranzitive: 230 CAROL G. ROSEN (62) tund : tundet „scutura" skuq: skuqet „roşi" kalb : kalbet „putrezi" nit: rritet „creşte" tret: tretet „topi" trash .trăsnet „îngraşă" penjoj : pengohet „împiedica" perkull: perkuiet „îndoi" erresoj: erresohet „întuneca" zhvilloj : zhvillohet „dezvolta" rrokullis: rrokulliset „rula" nguros: nguroset „solidifica" Pe lângă faptul că citează aceste perechi, Hubbard mai observă că modelul este „extrem de răspândit" în albaneză, dar nu ne spune dacă este vreodată inoperant. 2. §. Choctaw, olandeza, lakhota, turca în limba choctaw dovezile în favoarea inacuzativului sunt prea variate pentru a fi reproduse în întregime aici. Davies (1981a) prezintă argumente bazate pe fenomene de modificare a referinţei („Switch Reference phenomena"), pe condiţia de reflexivizare extrapropoziţională şi pe diverse fenomene distincte implicând marcarea cazuală şi acordul verbal10. în conformitate cu analiza efectuată de Davies, limba choctaw contrapune într-un mod fascinant două clase de reguli de marcare cazuală, dintre care nici una nu se referă în exclusivitate la RGs finale. Un tip de regulă de marcare cazuală aparţine nominalelor depline („Ml"), iar celălalt afixclor de acord verbal impuse de nominalele în discuţie. Ele au următorul efect: (i) un nominal deplin este marcat cazual în funcţie de relaţia sa gramaticală superioară („highest") - nominativ dacă guvernează un arc-1 la oricare nivel, „oblic" (nenominativ) în celelalte cazuri — şi (ii) un afix marcând acordul verbal reflectă relaţia gramaticală cea mai projundă („lowest") a controlorului acordului. în propoziţiile multistratale aceste reguli creează discrepanţe cazuale sistematice între un nominal de sine stătător şi afîxul care marchează acordul său cu verbul. Davies arată că formulările sale sunt valabile pentru întreaga gamă de structuri prepoziţionale ale limbii choctaw, incluzând Inversiunea, Antipasivul şi Retragerea („Retreat") de tip 2-3, precum şi propoziţiile monostratale. în mod normal, aceste reguli ar trebui să repereze avansarea inacuzativă, ceea ce se şi întâmplă. Să considerăm mai întâi un 2 dintr-o propoziţie monostratală, „pe mine/mă" din (63). Deoarece acesta guvernează numai un arc-2, anano „pe mine/mă" poartă marca cazului oblic (nenominativul) şi impune acordul verbal la acuzativ. ,0 Ilustrări ale acestui fenomen pot fi găsite în cap. 10 în Pelmutter şi Rosen, eds. (1984), deşi lucrarea în discuţie se concentrează asupra construcţiei antipasive din limba choctaw, nu asupra inacuzativului. INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE 231 (63) Ofi- ya-1 an- a- n- o sa- kopoli-tok. câine-DET-NOM 1- DET-OBL- CONTR 1 AC-muşcă-TRECUT „Câinele m-a muşcat". Distincţia predictibilă în cadrul propoziţiilor intranzitive este ilustrată în (64). în (64a), marcarea cazuală a lui anato indică faptul că relaţia sa gramaticală superioară este 1, iar acordul verbal că relaţia sa gramaticală cea mai profundă este 1. Propoziţia este monostratală şi inergativă. în schimb, în (64b) marcarea cazuală a lui anato indică faptul că relaţia sa gramaticală superioră este 1, iar acordul verbal că relaţia sa gramaticală cea mai profundă este 2. Astfel, (64b) poate fi identifeată ca o propoziţie care conţine Avansarea inacuzativă. (64) a. An-a- t- o hilha- li- tok. 1-DET- NOM- CONTR dansa 1NOM- TRECUT iyEu am dansat", b. An-a- t- o sa-nayokpa. 1-DET-NOM CONTR IAC fericit ,Jiu sunt fericit". Davies coroborează acest argument cu altele, iar împreună ele situează choctaw pe lista limbilor în care RGs iniţiale ale unei propoziţii intranzitive pot fi stabilite independent de sens. în olandeză (Perlmutter 1978a şi cap. 3 în Perlmutter şi Rosen, eds. 1984) propoziţiile intranzitive se divid în două clase. Ele se aseamănă din punct de vedere morfologic, dar diferenţa transpare în construcţia pasivă: (65a) are un corespondent pasiv impersonal, iar (66a) nu are nici unul: (65) a. De kinderen lachen altijd. „Copiii râd întotdeauna", b. Er wordt altijd door de kinderen gelachen. „Este întotdeauna luată [problema] în râs de copii". (66) a. De kinderen groien altijd erg snel. „Copiii întotdeauna cresc foarte repede", b. *Er wordt altijd door de kinderen erg snel gegroeid. „Este întotdeauna crescut foarte repede de copii". Corpusul bogat de date furnizat de Perlmutter (1978a) indică cu claritate că cele două clase prezintă anumite asemănări, din punct de vedere semantic, cu clasele corespunzătoare din alte limbi. Este destul de dificil de respins, din capul locului, ideea că acest contrast se întemeiază, într-un fel sau altul, pe inergativitate iniţială versus inacuzativitate. Perlmutter (1978a) susţine această interpretare invocând o generalizare la care ajunge pe căi independente, Legea unicităţii avansării la 1 („the 1-Advancement Exclusiveness Law"), care r 232 CAROL G. ROSEN stipulează că nici o propoziţie nu poate conţine mai mult decât o singură avansare la 1. RR asociată cu (66b) ar viola necesarmente această lege dacă nu ar conţine un 1 iniţial. Stratul de la care porneşte un pasiv, fie personl, fie impersonal, trebuie să conţină un arc-1. în consecinţă, RR a lui (66b) ar trebui să conţină avansarea inacuzativă, iar apoi avansarea asociată cu pasivul impersonal (elementul avansat fiind nominalul gol [„dummy"], realizat ca er). Coocurenţa acestor două avansări la 1 ar avea drept consecinţă negramaticaiitatea lui (66b), dar o asemenea violare nu s-ar produce în RR a lui (66a) dacă aceasta are un arc-1 iniţial. Argumentul este complicat tocmai fiindcă se bazează pe o reţea deasă de fapte interconectate, din limbi diferite, care deocamdată nu pot fi explicate pe nici o altă cale. Voi presupune că şi în situaţia în care legea propusă ar urma să fie revizuită, o versiune nouă a ei ar mai putea explica contrastul dintre (65) şi (66) tot pe baza distincţiei dintre inergativitatea iniţială şi inacuzativitatea iniţială. Voi considera, deci, Pasivele impersonale din olandeză drept elemente cu rol de diagnostic al acestei distincţii. în lakhota, o limbă siouană, există două seturi de mărci ale persoanei a căror distribuţie este descrisă în termeni semantici de Boas şi Deloria (1941) şi studiată mai târziu, în lumina ipotezei inacuzative, de Williamson (1979). Intr-o propoziţie monostratală tranzitivă, 1 este înregistrat de o marcă aparţinând unui set, iar 2 de o marcă din celălalt set, pe care le voi numi „nominativ" şi „acuzativ": (67) a-LOC ma-1 AC Tu m-ai lovit'1 ya 2 NOM phe ai lovit într-o propoziţie intranzitivă există o singură marcă a acordului, care în anumite cazuri este nominativ, ca în (68a), iar în altele acuzativ, ca în (68b): (68) a. wa- cheye 1 plânge NOM „Eu plâng", b. ma- haske 1 înalt AC „Eu sunt înalt". Williamson susţine că (68a) are un 1 iniţial, iar (68b) un 2 iniţial. în plus, ea caută să stabilească dacă o abordare strict semantică ar fi, de asemenea, operantă. Concluzia este identică cu aceea privind auxiliarele din italiană (§2.1): descrieri pe baza unor noţiuni precum „activ", „cunoscător", „agentiv", „stativ" INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE 233 ar conţine mult adevăr, dar ar fi ocazional inoperante, indicând că sintaxa limbii lakhota nu este direct sensibilă la nici una dintre aceste categorii. In turcă, un diagnostic al inacuzativităţii iniţiale e dat de Ozkaragoz (1980), pe baza fenomenului Equi din construcţia gerundivă, marcată de -ArAk „în timp ce" (Equi se referă la suprimarea nominalului într-o propoziţie dependentă în urma identităţii lui cu nominalul controlor din propoziţia matriceală [n. trad. -Ş. O.].) 1 final al propoziţiei gerundive cu -ArAk este întotdeauna o Equi victimă şi trebuie să fie controlat de un 1 final în propoziţia matriceală. Dar pe lângă aceasta, susţine Ozkaragoz, mai trebuie îndeplinită o condiţie: o cuplare reuşită a Equi-victima cu Equi controlorul poate avea loc numai dacă ambele poartă aceeaşi RG iniţială. După citarea unor exemple conţinând Pasivul într-un strat superior, profund sau în ambele straturi, Ozkaragoz se ocupă de propoziţiile intranzitive, care ilustrează contraste precum cele din (69). Termenul iniţial al verbului „a juca" reuşeşte să se cupleze cu acela al lui „a cânta" din (a), dar nu cu acela al lui „a aluneca" din (b): (69) a, Kiz oyna-y-arak şarki soyle-di fată juca-GL-în timp ce cânta -TRECUT „Fata, în timp ce se juca, cânta", b. *Kiz oyna-y- arak kay -di. fată juca-GL-în timp ce aluneca -TRECUT „Fata, în timp ce se juca, alunecă". Fenomenul -ArAk împarte propoziţiile intranzitive în două clase, cu aproximaţie după aceleaşi criterii semantice ca în cazul celorlalte limbi. Ozkaragdz demonstrează că termenul nuclear se comportă ca un 1 iniţial într-una dintre clase, şi ca un 2 iniţial în cealaltă. în turcă, deci, ca şi în celelalte limbi pe care le-am citat, RGs dintr-o propoziţie intranzitivă pot fi atestate printr-un test sintactic, independent de sens. 2. 6. Relevanţa potenţială a datelor Alături de studiile în discuţie mai sunt şi altele care indică acelaşi lucru, notabile fiind cercetările lui Harris (1981, 1982) asupra limbii georgiene, ale lui Gerdts (1980,1981) asupra limbii halkomelem şi datele desprinse de McLendon (1978) din limba porno de est, interpretate de Perlmutter (sub tipar). Prima semnificaţie a acestor studii constă în aceea că ele sprijină ipoteza inacuzativă şi subliniază insuficienţa modelelor sintactice care nu o pot incorpora. Modelele sintactice trebuie să poată da seama, într-o manieră sau alta, de statutul de 2 al elementului inacuzativ aivansat. S-ar putea crede, totuşi, că 234 CAROL G. ROSEN generalizările despre statutul de 2 iniţial sau 1 iniţial pot fi suplinite de generalizări cu privire la categoriile semantice, care ar putea apoi servi drept parte componentă a aparatului unei teorii sintactice. O asemenea concepţie, reformulată, stipulează că, în principiu, se poate descoperi un anumit set de categorii semantice care să conţină elemente echivalente, sub raport extensional, unei relaţii gramaticale iniţiale. A susţine aşa ceva însemnează a susţine validitatea Ipotezei alinierii universale. Dar studiile sunt relevante şi dintr-un alt unghi: puse la un loc, ele constituie un teren pentru testarea Ipotezei alinierii universale. Comparând rezultatele din mai multe limbi, putem stabili cu claritate dacă este adevărat că o pereche de propoziţii intranzitive sinonime este întotdeauna identică în ceea ce priveşte inergativitatea iniţială versus inacuzativitatea, fapt pe care îl incumbă Ipoteza alinierii universale. 3. Interfaţa dintre rolurile semantice şi relaţiile gramaticale iniţiale Chiar şi în cadrul corpusului restrâns de date pe care îl întrebuinţez, există dovezi ample privind imposibilitatea de a se susţine Ipoteza alinierii universale, în cazul unor perechi precum (70a, b), punctul cheie îl reprezintă faptul că straturile iniţiale pot fi stabilite prin teste sintactice, independent de sens. Descoperim că „a muri" are un 1 iniţial în choctaw, dar un 2 iniţial în italiană: (70) a. Choctaw Illi-li- tok kiyo. muri 1 TRECUT nu. NOM „Nu am murit", b. Italiană Non sono morto. nu eu-sunt mort „Nu am murit". Termen iniţial (1) (2) Un critic ar putea obiecta că metoda este naivă deoarece ignoră posibilitatea că (70a, b) s-ar putea să nu fie sinonime. Conceptul de „a muri" are desigur rezonanţe diferite în diferite comunităţi culturale şi religioase. Este posibil ca în cultura chocktaw „a muri" să fie conceput ca un pas pe care îl fac, mai degrabă decât ceva ce mi se întâmplă mie, caz în care s-ar putea pretinde că cele două nominale din (70) nu îndeplinesc acelaşi rol semantic. Să luăm, însă, un concept mai banal, anume „a transpira". în cazul acestui predicat, termenul nuclear iniţial este un 2 în choctaw, dar un 1 în italiană: INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE 235 (71) a. Choctaw (2) Sa- laksha. 1 am transpirat AC „Am transpirat", b. Italiană (1) Ho sudato. ,Am transpirat". Desigur, ar fi cu mult mai dificil de argumentat că acest contrast sintactic provine din vreo diferenţă subtilă între sensul lui (71a) şi (71b). Această pereche, precum şi altele care vor urma, sugere^ă că nu se poate impune o grilă clasificatorie asupra rolurilor semantice în scopul reperării RGs iniţiale. 3.1. Controlul prin protagonist De aici încolo voi cita diverse deficienţe marcând un tipar general de asemănare între limbi. Deşi observaţia mea se bazează pe discrepanţele existente, asemănările prezintă şi ele un interes major, deoarece deocamdată nu există nici un mijloc de delimitare sau explicare a extinderii lor. O primă încercare de a descrie aceste asemănări este setul de categorii semantice propus de Perlmutter şi Postai în prezentarea Ipotezei alinierii universale (vezi cap 3 în Pelmutter şi Rosen, eds. 1984). Deşi combatem, aici, pretenţia de universalitate a acesteia, cadrul propus de ei exprimă corect tendinţele interlingvistice atestate privind asocierea anumitor semnificaţii cu inergativitatea iniţială, iar a altora cu inacuzativitatea iniţială. îl voi întrebuinţa, de aceea, drept cadru convenabil pentru citarea contraexemplelor la asemenea tendinţe. în primul rând, Perlmutter şi Postai emit ipoteza că o condiţie universal suficientă pentru ca o propoziţie intranzitivă să fie inergativă este calitatea voliţională a acţiunii sau (împrumutând o expresie de la McLendon 1978) „controlul prin protagonist" („protagonist control"). Şi invers, absenţa controlului exercitat de protagonist s-ar asocia cu inacuzativitatea iniţială, exceptând clasa predicatelor speciale ce denotă procese corporale, care vor fi discutate separat (§ 3. 2,). în olandeză, linia de demarcaţie dintre cele două clase de propoziţii intranzitive constatate pare într-adevăr a manifesta o sensibilitate instantanee la controlul de către protagonist. Cum arată Perlmutter şi Postai, acelaşi verb este deseori suficient de flexibil, asumându-şi sau un sens voliţional, ca în (72a), sau unul nevoliţional, ca în (72b): 236 CAROL G. ROSEN (72) a. De nieuwe acteur is in het tweede bedrijf op het juiste ogenblik gevallen. „Noul actor a picat la momentul potrivit în actul doi", b. Twee mensen zijn uit de venster van de tweede verdieping gevallen. „Doi oameni au căzut [picat] de la fereastra etajului doi". Forma stratului iniţial diferă în funcţie de aspectul voliţional al acţiunii. Dacă se acceptă drept test diagnostic pasivul impersonal, atunci „a cădea (deliberat)" selectează un 1 iniţial, iar „a cădea (accidental)" un 2 iniţial: (73) a. In het tweede bedrijf werd er door de nieuwe acteur op het juiste ogenblik gevallen. (1) *„în actul doi a fost picat de noul actor la momentul portivit". (propoziţie inacceptabilă în română, dar acceptabilă în olandeză [n. trad. - Ş. O.]) b. *Er werd door twee mensen uit de venster van de tweede verdieping gevallen. (2) *„A fost căzut de doi oameni de la fereastra etajului doi". O bogăţie de exemple de acest gen (vezi cap. 3 în Perlmutter şi Rosen, eds. 1984) sugerează că în cadrul propoziţiilor intranzitive în olandeză există o corelaţie directă între controlul prin protagonist şi inergativitatea iniţială. Nu toate limbile se comportă însă, în această privinţă, ca olandeza. O structură atestată indică irelevanţa rolului de control al protagonistului pentru categoria generală de verbe intranzitive, dar, în mod excepţional, acesta îşi păstrează relevanţa în cazul unor verbe izolate. Davies (1981a) afirmă că un asemenea fenomen are loc în limba choctaw, unde „a cădea" se numără printre puţinele verbe afectate: (74) a. Sa- ttola -tok. (2) 1 cădea TRECUT AC „Am căzut". b. Ittola-li- tok. (1) cădea 1 TRECUT NOM „Am căzut (intenţionat)". Faptele citate de McLendon (1978) sugerează că acelaşi lucru este valabil şi în cazul limbii porno de est. De asemenea, în italiană rolul de control al protagonistului afectează RGs iniţiale numai excepţional, implicând un număr restrâns de verbe. Durare „a dura" este un asemenea exemplu: (75a), exprimând ideea că Turchi „a reuşit să reziste", prezintă un 1 iniţial, în timp ce (75b), unde sensul este nevoliţional, prezintă un 2 iniţial: INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE 237 (75) a. Turchi ha durato due anni in carica. (1) „Turchi a stat („a reuşit să reziste") doi ani în funcţie", b. II processo 6 durato sei mesi. (2) „Procesul a durat şase luni". Dar, într-un sens mai general, rolul de control al protagonistului este irelevant. Cădere „a cădea" cere întotdeauna un 2 iniţial, independent de agentivitate, lucru valabil şi pentru intervenire „a interveni". (76) a. (*ha) (2) Luigi e caduto apposta. „Luigi a căzut intenţionat", b. Luigi e intervenuto allo scopo di difenderci. (*ha) (2) „Luigi a intervenit cu scopul de a ne apăra". în schimb, fischiare „a fluiera" prezintă un 1 iniţial indiferent dacă e vorba de o persoană sau un ibric. Există, în italiană, multe predicate nevoliţionale care au un 1 iniţial, precum cele din (77), oricare dintre ele contraexemplificând Ipoteza alinierii universale când sunt puse alături de predicatele care le corespund în olandeză: (77) 1 iniţial dar fară control al protagonistului ha scintillato „a sclipit" ha stormito „a foşnit" ha galleggiato „a plutit" ha vacillato „s-a clătinat" ha cigolato „a scârţâit" ha schiumato „a spumegat" ha torreggiato „s-a ivit" ha scarseggiato ,4 fost insuficient" hapuzzato „apuţit" habrillato „a strălucit" lakhota furnizează, de asemenea, contraexemple interesante: Williamson (1979) raportează că în afară de verbele însemnând „a trăi" şi „a locui", chiar şi verbele „a exista" şi „a fi (într-un loc)" se numără printre cele care primesc un 1 iniţial, în choctaw, de asemenea, predicatele existenţiale primesc un 1 iniţial. Este imposibil de susţinut că funcţia de control a protagonistului determină într-o manieră universală, regulată, distincţia dintre inergativitatea şi inacuzativitatea iniţială. 3. 2. Procese ale unui corp animat Sub acest titlu includem predicate precum „a sforăi", a „sughiţa", „a căsca", „a dormi", „a voma", „a respira", „a strănuta" etc. Perlmutter şi Postai le grupează într-o clasă specială, emiţând ipoteza că ele primesc, în mod universal, un 1 iniţial, chiar dacă acţiunile desemnate sunt nevoliţionale sau manifestă, cel puţin parţial, o asemenea particularitate. Aceasta este situaţia în olandeză, unde „a sforăi" selectează un 1 iniţial, situându-se astfel în afara generalizării privind funcţia de control a protagonistului. Există nişte corespondenţe interlingvistice interesante privind predicatele din clasa „a sforăi". Desemnarea lor prin sintagma „procese corporale involuntare" 238 CAROL G. ROSEN este inadecvată: ea nu ar reuşi să disocieze, spre exemplu, „a sforăi" de „a roşi", ambele căzând sub incidenţa acestei categorii. Totuşi, italiana, albaneza şi olandeza procedează similar, atribuind un 1 iniţial lui „a sforăi" şi un 2 iniţial lui „a roşi": (78) a. Mărio ha russato. „Mărio a sforăit". b. Agimi gerrhin. NOM sforăie-ACTIV „Agim sforăie". c. De studenten snoorden he hele tijd. „Studenţii au sforăit tot timpul". d. Er werd de hele tijd door de studenten gesboord. „Era sforăit de către studenţi tot timpul". (79) a. Mărio e arrossito „Mărio a roşit'*. b. Agimi skuqet. NOM roşeşte-MEDIE „Agim roşeşte". c. De studenten bloosden vaak. „Studenţii au roşit deseori". d. *Er werd vaak door de studenten gebloosden. „Era deseori roşit de către studenţi". (1) (1) O) (2) (2) (2) Din punct de vedere statistic, puţinele predicate din (78) şi (79) nu sunt semnificative, dar ele pun în lumină ceea ce ar putea deveni un fascinant domeniu de cercetare. Ceea ce contează aici este că mai putem descoperi în această arie semantică un număr de predicate al căror regim diferă în limbi diferite, ele fiind contraexemple la Ipoteza alinierii universale. Privind verbul „a strănuta", stratul său iniţial este inergativ în italiană şi olandeză, inacuzativ în limba porno de est si flexibil în choctaw: (80) Italiană: Olandeză: Porno de est: Choctaw: hostarnutito (1) „Am strănutat". Er werd de hele tijd geniesd. (1) wf ?eckiya2 (2) AC am strănutat „Am strănutat". sa- habishko (2) AC strănuta habishko-li (i) NOM „Am strănutat". INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE 239 Mai există discrepanţe şi în ceea ce priveşte sensul verbelor „a sângera", „a suferi", „a-i fi foame", „a-i fi teamă", „a delira, a vorbi în delir": (81) Turcă: Italiană: kanamak „a sângera" sanguinare „a sângera" (2) (1) Porno de est: (82) Choctaw: Italiană: (83) Choctaw: Lakhota: (84) Porno de est: Lakhota: (85) Turcă: Italiană: (nu este citat) „a sângera" albasha „a suferi" soffrire „a suferi" hohchafo „a-i fi foame" lochi „a-i fi foame" (nu este citat) „a-i fi teamă" khopha „a-i fi teamă" sayiklamal „a delira" delirare „a delira" (2) (2) (1) (2) (1) (2) (1) (2) (1) Verbele cu sensul „a visa" şi „a gândi" par a selecta, de regulă, un 1 iniţial (olandeză, italiană, albaneză), dar McLendon le citează pe ambele în clasa opusă în limba porno de est. Şi în acest caz, informaţiile, deşi fragmentare, sunt suficiente, totuşi, pentru a ilustra că un anumit rol semantic se poate carta pe un 1 iniţial într-o limbă şi un 2 iniţial într-o altă limbă. 3. 3. Verbe de mişcare Clasa verbelor de mişcare prezintă complicaţii speciale, derivând din faptul că unele exprimă modul mişcării, iar altele, în esenţă, doar direcţionalitatea sau 240 CAROL G. ROSEN rezultatul mişcării11. Aceste distincţii pot afecta sintaxa, fapt ilustrat de multe exemple cunoscute. Câteva verbe italiene, precum correre, selectează un 1 iniţial când designează o activitate, dar un 2 iniţial în enunţuri privind traiectoria mişcării12: (86) a. Ugo ha corso megiio ieri. „Ugo a fugit mai bine ieri", b. Ugo e corso a casa. „Ugo a fugit acasă". Aşadar, în plan interlingvistic, când două propoziţii sunt analizate asemănător, există, totuşi, posibilitatea ca rolurile semantice ale participanţilor să nu fie concepute în acelaşi fel. Chiar şi în această situaţie, verbele de mişcare oferă un număr substanţial de dovezi prima facie împotriva Ipotezei alinierii universale. Spre exemplu, predicatele însemnând „a merge", „a ajunge", „a sta" selectează un 1 iniţial în albaneză, dar un 2 iniţial în italiană: (87) a. Faria shkoi shpejt ne shtepi. (1) NOM a mers-ACTIV repede spre casă „Faria a mers repede acasă", b. Lidia e andata subito a casa. (2) "Lidia a mers repede acasă". 11 Cum indică Talmy (1972), verbele de mişcare în limbile romanice manifestă o tendinţă pronunţată spre exprimarea direcţionalităţii pure, modul mişcării fiind exprimat printr-un „satelit" al verbului; în engleză se manifestă tendinţa opusă. Spre exemplu: (i) Italiană: Mărio si alîontanava furtivamente. Mărio se-îndepărta pe furiş. „Mărio se îndepărta pe furiş". Engleză: Mărio was sneaking away. Mărio se-îndepărta-pe-furiş „Mărio se îndepărta pe furiş". Mai există, desigur, şi alte tipuri posibile de organizare semantică a verbelor de mişcare. Talmy arată că în limba atsugewi, spre exemplu, rădăcina exprimă tipul de figură care se deplasează, în timp ce modul de deplasare şi direcţionalitatea sunt ambele puse pe seama morfemelor „satelite". 12 Verbe de mişcare precum correre „a fugi", al căror auxiliar diferă în funcţie de criteriul amintit, formează un grup sintactic restrâns, din care fac parte saltare „a sări", volare „a zbura" şi altele. Alături de acestea mai există un număr de verbe ce exprimă direcţionalitatea pură, care selectează numai un 2 iniţial {uscire „ieşi" etc), şi un număr de verbe ce exprimă activităţi, care primesc numai un 1 iniţial (camminare „a merge pe jos", nuotare „a înota", viaggiare „a călători" etc). INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE 241 (88) a. Arrita ketemengjes nga Korca. (l) am sosit-ACTIV astă dimineaţă din Korce "Am sosit azi dimineaţă din Korce". b. Sono arrivato stamattina da Korce. (2) "Am sosit astă dimineaţă din Korce" (89) a. Airri ketu. el stă-ACTIV aici "El stă aici". (1) E restato qui. E rimasto qui. "A rămas aici" (2) Verbul ia „a merge" şi ala „a veni", în choctaw, primesc un 1 iniţial, ca şi gelmek „a veni", în turcă. în italiană însă andare „a merge" şi venire „a veni" primesc invariabil un 2 iniţial, lucru valabil şi pentru entrare „a intra", uscire „a ieşi" şi alte câteva verbe de mişcare. Funcţia de control a protagonistului nu are, nici în acest caz, efect: (90) Luigi e venuto apposta per parlare con te. (*ha) (2) „Luigi a venit dinadins să vorbească cu tine". Asemenea discrepanţe între limbi confirmă încă o dată că RGs nu pot fi prezise pornind de la sensurile verbelor. De aici trebuie să tragem concluzia că nivelul sintactic iniţial - în gramatica relaţională, stratul iniţial al relaţiilor gramaticale - conţine nişte informaţii esenţiale care nu sunt recuperabile numai şi numai din reprezentarea sensului. 4. Necesitatea relaţiilor gramaticale iniţiale în reprezentarea sintactică Lucrarea argumentează că nu există nici un fel de aliniere universală între rolurile semantice şi RGs iniţiale. Interesul acestei concluzii este dat, în mod egal, atât de ceea ce ea presupune cât şi de implicaţiile ei pe plan teoretic. Este evident, în această ordine de idei, că nu am putea cerceta deloc problema în discuţie şi cu atât mai puţin ajunge la concluzia amintită, dacă ne-ar lipsi vreuna dintre următoarele date preliminare: (i) noţiuni interlingvistic viabile de RGs, (ii) un cadru care să ne pună la dispoziţie conceptul de RGs iniţiale şi (iii) dovezi empirice privind faptul că relaţiile gramaticale iniţiale joacă un rol în gramatică şi că ele pot fi identificate prin teste sintactice. Mai jos, voi comenta aspectele în discuţie, iar apoi corolarul lor imediat, necesitatea reprezentărilor sintactice multistratale. 242 CAROL G. ROSEN 4.1. Posibilitatea formulării întrebării privind Alinierea universală Gramatica relaţională şi studiile din această perspectivă au adus, în mod firesc, în centrul atenţiei întrebarea de la care am pornit (4): întreţin oare RGs iniţiale vreun tip de relaţii regulate, sistematice, cu categorii semantice sau tematice precum Agent, Cunoscător sau Pacient? Cercetătorul care întrebuinţează categoriile gramaticii relaţionale trebuie să postuleze RGs iniţiale. Sunt foarte rare lucrările în cadrul gramaticii relaţionale care postulează relaţii iniţiale bazate numai pe sens. Multe dintre ele au ceva de spus în legătură cu (4), ca un produs auxiliar al analizelor lor sintactice. în contrast cu acestea însă trebuie să remarcăm că într-un cadru lipsit de RGs iniţiale problema pusă în (4) pur şi simplu nu se ridică. Să luăm drept exemplu bine cunoscut gramatica cazurilor elaborată de Fillmore, în stadiul ei iniţial, unde fiecare propoziţie prezintă exact două nivele de structurare. Primul este un nivel semantic în care fiecare nominal exprimă o relaţie semantică (Agent etc), iar ultimul un nivel de suprafaţă al relaţiilor gramaticale propriu-zise (Subiect etc). în scopuri ilustrative, structurile propuse de Fillmore ar putea fi convertite într-o notaţie diagramatică stratală (ca în cap. 1 în Perlmutter şi Rosen, eds. 1984). în acest caz, reprezentările tipice ale unei perechi activ-pasiv ar fi: (91) a. O ocluziune glotală precedă vocala. P precedă o ocluziune glotală (92) a. Vocala este precedată de o ocluziune glotală. vocala precedă o ocluziune glotală vocala INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE 243 Acest cadru nu operează însă deloc o distincţie între rolurile semantice şi RGs iniţiale, motiv pentru care nu poate fi contemplată posibilitatea de a compara cele două seturi. în fapt, echivalenţa lor este presupusă. Acelaşi lucru ar fi valabil, în general, şi în cazul modelelor monostratale sau „cu nivel de suprafaţă" („surfacist"). Gramatica relaţională, pe de altă parte, recunoaşte în RGs iniţiale un concept diferit de rolurile semantice şi nu presupune echivalenţa lor, dar nici nu exclude o asemenea posibilitate. Aceasta face posibilă formularea întrebării (4). 4.2. Posibilitatea de a răspunde la întrebarea privind Alinierea universală Dacă un anumit model face accesibilă sau nu noţiunea de RGs iniţiale contează numai atunci când se demonstrează că această noţiune îndeplineşte un rol în diversele gramatici. Dovezile în acest sens (sau, mai general, necesitatea reprezentărilor multistratale) formează obiectul unui număr crescând de studii pe care nu mi-am propus să le analizez aici13. Cu toate acestea, o categorie de 13 Urmează câteva exemple. Privind RGs iniţiale: Harris (cap. 7 în Perlmutter şi Rosen, eds. 1984) susţine că în limba udi un 1 iniţial controlează acordul verbal. Perlmutter (cap. 1 în Perlmutter şi Rosen, eds. 1984) argumentează că în acheneză acordul verbului se face cu un 1 iniţial. Bell (1976,1983) susţine că în cazul condiţiilor care guvernează antecedenţa reflexivelor şi Equi controlul în limba cebuano explicaţia trebuie căutată în statutul de 1 iniţial. Alte generalizări au în vedere atât relaţiile gramaticale iniţiale, cât şi pe cele finale: Harris (1981) argumentează că în limba georgiană antecedentul unui reflexiv în tav- trebuie să guverneze un arc-1 iniţial şi un arc cu termeni finali. în tiwa de sud, selectarea prefixului de acord verbal e determinată de 1 final, 2 final şi de absolutivul iniţial (Allen şi Franz 1978; Allen, Franz, Gardiner şi Perlmutter, în ms.). Alte generalizări pot fi formulate prin suprimarea oricărei referinţe la un nivel anume Wali şi Rosen (în elaborare) argumentează că reflexivele şi „reflexivele emfatice" în marathi se conformează cerinţei ca antecedentul lor să guverneze un arc-1 (la un nivel oarecare), iar Perlmutter (cap. 1, vezi supra) produce dovezi în favoarea unei constrângeri similare asupra antecedenţei reflexivelor în rusă. Davies (1981a, 1982) susţine că numărul mare de Ascensiuni ale posesorului („Possessor Ascensions") în choctaw trebuie să guverneze un arc absolutiv (la un nivel oarecare). Regulile deja menţionate privind marcarea cazuală în choctaw (2.5.), precum şi regula selectării auxiliarelor în italiană (2.1.) aparţin, de asemenea, acestui tip general. Printre lucrările în care se argumentează explicit existenţa RGs la nivele multiple se numără Perlmutter (1981,1982), Davies (1981b) despre choctaw, Wali şi Rosen (în ms.) despre marathi, Jackson (1981) despre tamilă şi Joseph (1982) despre greaca veche; vezi şi supra, cap. 1 întreaga literatură dedicată inversiunii este, de asemenea, relevantă pentru problema nivelelor sintactice, deoarece dovezile privind retrogradarea 1-3 conţin întotdeauna probe referitoare la faptul că nominalul inversiunii guvernează nu numai un arc-3, ci şi un arc-1 anterior. Sunt relevante studiile despre pasivele impersonale, deoarece argumentele privind faptul că acestea presupun avansarea de tip 2-1 sunt, totodată, argumente în favoarea unor nivele sintactice 244 CAROL G. ROSEN dovezi provin din argumentele în favoarea Ipotezei inacuzative, din rândul cărora am văzut deja câteva. Am putea afirma, spre exemplu, că, sub raport descriptiv, în italiană se disting două tipuri de propoziţii intranzitive, contrastul dintre ele manifeştându-se nu numai în Selectarea auxiliarelor, (93) a. Mărio ha improwisato. „Mărio a improvizat", b. La notizia e trapelata. „Ştirea a ieşit la suprafaţă". ci şi, cum observă Perlmutter (1978b), în participiul absolut şi în distribuţia cliticului partitiv ne. Problema o reprezintă găsirea unor generalizări care să dea seamă nu numai de distincţia în rândul propoziţiilor intranzitive, ci care să cuprindă, de asemenea, toate celelalte tipuri de propoziţii. Cum am văzut, soluţia este oferită de o analiză în care (93a) are un 1 iniţial, iar (93b) un 2 iniţial. Ponderea dovezilor creşte atunci când studiile despre Ipoteza inacuzativă sunt luate în evidenţă global. Se descoperă, astfel, un fenomen recurent: (i) în diverse limbi există felurite fenomene sintactice în raport de care propoziţiile intranzitive se divid în două clase. (ii) Sub raportul sensului, apartenenţa la cele două clase prezintă un grad interesant de invariantă între limbi. Atunci când aceste limbi sunt cercetate individual, Ipoteza inacuzativă este confirmată în fiecare caz. Studiile citate argumentează că dacă straturile intranzitive iniţiale sunt de două tipuri, unele având un arc-1, iar altele un arc-2, atunci contrastele sintactice constatate îşi găsesc justificarea în cadrul fiecărei gramatici. Aceste descoperiri situează imediat problema Alinierii universale într-b perspectivă empirică, deoarece ele delimitează un corpus în cadrul căruia sensurile pot fi comparate cu RGs iniţiale, independent stabilite. Dacă noţiunea de RGs iniţiale ar fi doar un simplu artificiu golit de sens în cadrul modelului, fără legătură cu realitatea lingvistică, atunci, desigur, s-ar putea pune întrebarea cu privire la Alinierea universală, dar ea nu ar primi niciodată răspuns. Posibilitatea de a se răspunde la această întrebare este dată de descoperirea faptului că gramaticile oferă, într-adevăr, diagnostice sintactice ale RGs. distincte. Referinţe numeroase asupra tuturor acestor probleme se găsesc în Dubinsky şi Rosen (1983), o bibliografie indexată a gramaticii relaţionale. Pe scurt, această lucrare nu trebuie confundată cu o analiză a bibliografiei recente privind necesitatea reprezentărilor multistratale. INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE 245 4.3. Semnificaţia răspunsului Pentru a testa Ipoteza alinierii universale, pot fi examinate perechi sinonime de propoziţii intranzitive care, exceptând situaţiile ad hoc, trebuie să fie privite ca având aceeaşi reprezentare semantică. De regulă, asemenea perechi au, într-adevăr, straturi iniţiale paralele, dar noi am văzut deja un grup considerabil de contraexemple în cadrul căruia un anumit rol semantic, spre exemplu, „eu" din „[eu] transpir", se cartează pe un 1 iniţial într-o limbă şi pe un 2 iniţial într-alta. Infirmarea Ipotezei alinierii universale are implicaţii serioase asupra elaborării teoriei sintactice, fapt pe care, sper, îl voi clarifica în cele ce urmează. în perioada anilor 70 nişte publicaţii cu rol important în impunerea orientărilor în cercetarea lingvistică au argumentat că anumite fenomene se pretează mai bine la o abordare interpretativist-lexicalistă („lexicalist-interpretivist") decât la o abordare transformaţională. Drept urmare, un număr de lingvişti au abandonat în mare măsură noţiunea de nivele sintactice şi au optat pentru modele în care (ignorând anumite variante ce nu sunt pertinente ! aici) reprezentările sintactice constau numai în structuri de suprafaţă. Aceştia doreau să arate că un set de algoritmi poate înlocui componentul transformaţional abandonat, set care poate interpreta o structură de suprafaţă dată sau, cu alte cuvinte, o poate carta pe un alt tip de reprezentare care să fie considerată drept reprezentare a sensului („structură funcţională", „structura argumentului logic", „forma logică"). Modelele care permit asemenea descrieri au două nivele de reprezentare, unul i; sintactic şi altul semantic. Acelaşi lucru este valabil şi pentru modeiele a căror ;;, trăsătură comună o reprezintă sistemul de notaţie şi viziunea Gramaticii Montague. Având două nivele, s-ar putea crede că ele pot da seamă de dovezile •< " . privind Ipoteza inacuzativă. Statutul de 2 al elementului inacuzativ avansat nu iî; poate fi reperat în reprezentarea sintactică, care este monostratală, dar nivelul . semantic, dacă este pus la bătaie, ar putea îndeplini aceeaşi funcţie ca un nivel v-^ sintactic. Lucrarea noastră susţine însă că un asemenea expedient nu poate fi 'W valabil, deoarece un nivel sintactic iniţial conţine informaţii nerecuperabile ■M: dintr-o reprezentare a sensului. 1 Modelele monostratale, când sunt confruntate cu dovezile Ipotezei J| inacuzative, eşuează pe două căi principale. Punctul în care eşuează depinde de il aparatul formal întrebuinţat pentru nivelul semantic şi de caracterul mai mult sau m. mai puţin „pseudosintactic" al acestuia. într-un anumit tip de formalizare, m reprezentarea semantică a unei propoziţii intranzitive constă dintr-un predicat S cu un singur argument şi un argument, ca în (95b) şi (96b). 246 CAROL G. ROSEN (94) a. John rolled the ball down the hill. „John a rostogolit mingea în jos pe deal", b. ((rollXdownXhillWXbalOXJorui') „((rostogoli,(în,(jos,(pe,(deal)))))(minge'))(John') (95) a. The ball rolled down the hill. „Mingea s-a rostogolit în jos pe deal", b. (roli,(down,(hiir)))(bair) „(a se rostogolif(în,(jos,(pe'(deal)))))(minge')" (96) a. John staggered down the hill. „John a mers poticnit în jos pe deal", b. (staggerXdownXhill'WXJohn') „(me^ge,(poticnit,(în,Gos,(pe,(deal))))))(John,) Formalizări de acest tip nu lasă loc distincţiei dintre propoziţii iniţial inergative şi iniţial inacuzative. Reprezentările semantice ale unei perechi relevante de propoziţii în italină ar fi paralele sub raport formal: (97) a. Mărio ha esagerato. „Mărio a exagerat", b. (exaggerate'XMario') „(exagera'XMario')" (98) a. La pressione e aumentata. „Presiunea a crescut", b. (creşte'Xpresiune1) Deoarece nici reprezentarea sintactică, nici cea semantică nu pot înregistra contrastul dintre cele două tipuri de propoziţii intranzitive, nu există nici o speranţă să se formuleze regulile care să le distingă pe accestea. Modelele din această categorie nu pot reproduce conceptul de avansare inacuzativă, nici măcar în cazul unei singure limbi luate izolat. In modelul propus de Bresnan (1978), reprezentările semantice întrebuinţează un alt tip de aparat formal, mai „pseudosintactic". De fapt, deşi pretind că reprezintă sensul în abstract, ele sunt nişte liniarizări în maniera propoziţiilor în limba engleză, iar termenii „subiect logic" şi „obiect direct logic" sunt introduşi (fară comentarii) pentru a desemna argumentele situate înaintea şi, respectiv, după predicatul abstract. Un articol lexical cu rol de predicat într-o anumită limbă este însoţit de o listă de contexte sintactice în care apare predicatul (propoziţii active, pasive etc), secundate de instrucţiuni privind modul de recuperare a reprezentării semantice corespunzătoare. Spre exemplu, (99a) este un articol lexical parţial pentru englezescul sleep „a dormi". Cât priveşte latura sintactică, ne spune că sleep este subcategorizat să apară fară obiect direct. Cât priveşte latura semantică, ne spune că interpretarea semantică INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE 247 f trebuie recuperată luând elementul nominal care ocupă poziţia sintactică NP, (poziţia de subiect sintactic) şi transformându-1 pe acesta în subiectul logic al predicatului primitiv SLEEP. în mod similar, articolul pentru propoziţii active cu hit „a lovi" ilustrează faptul că NP2 (obiectul sintactic direct) trebuie interpretat drept obiectul logic direct al lui HIT. (99) a. sleep: V, [_], NP, SLEEP b. hit: V,[_NP], NP,HITNP2 (Unde NP simbolizează „grup nominal" [n. trad. - Ş. O.].) Gramatica limbii engleze ar conţine, deci, enunţuri subcategorizatoare pentru sleep şi hit, dar nu pentru SLEEP şi HIT, acestea fiind entităţi independente ale căror proprietăţi valenţiale sunt, prezumtiv, inerente sensurilor pe care le simbolizează. Deşi nu ni se spune ce statut trebuie să li se atribuie noţiunilor de „subiect logic" şi „obiect direct logic", este important că există două asemenea relaţii, distincte una de cealaltă, prima situată la stânga predicatului primitiv, a doua la dreapta lui. Pe baza acestora, s-ar putea spera că modelul e capabil să dea seama de ipoteza inacuzativă. Spre exemplu, într-un lexicon al limbii italiene, russare „a sforăi" şi arrossire „a roşi" ar putea figura ca articole parţiale având , următoarea formă: (100) a. russare: V, [_], NP, SNORE „SFORĂI" b. arrossire: V, [_], BLUSH NP, „ROŞI" ceea ce ar corespunde faptului că, în termenii gramaticii relaţionale, russare primeşte un 1 iniţial şi arrossire un 2 iniţial. în cazul regulilor italienei, noţiunea [ „nominal guvernând un arc-2 iniţial" ar putea fi înlocuită, aşadar, cu noţiunea lI „nominal interpretat ca obiect direct logic în reprezentarea semantică asociată"14, ■ij- Astfel, un susţinător al acestui model va fi probabil de părere că faptele din || italiană privind Ipoteza inacuzativă pot fi „tratate în cadrul lexiconului" şi că ele I; nu constituie dovezi pentru existenţa nivelelor sintactice multiple. I| Ceea ce acest cadru nu poate însă explica este clasa faptelor care contravin ; §, Ipotezei alinierii universale. în concepţia gramaticii relaţionale, faptele £ pertinente din italiană sunt explicate susţinând că russare selectează un 1 ţniţişl^ m arrossire un 2 iniţial ş.a.m.d. Dar în cazul lui (100), pentru obţinerea aceluiafi m efect, a trebuit să facem anumite afirmaţii în legătură cu entităţile SNORE şi m BLUSH, care nu sunt cuvinte italiene, ci nişte predicate semantice abstracte. în B; conformitate cu (100), proprietatea lui SNORE „SFORĂI" constă în faptul că 14 Chiar şi în acest caz, nu este clară maniera în care o generalizare precum (25), regula de selectare a auxiliarelor în italiană, ar putea fi exprimată în asemenea termeni. Să acceptăm, totuşi, că este posibil să continuăm linia principală a argumentului. 248 CAROL G. ROSEN argumentul său este un subiect logic (indiferent ce ar fi asta), în timp ce proprietatea lui BLUSH „ROŞI" constă în faptul că argumentul său este un obiect direct logic (indiferent ce ar fi acesta). în acelaşi mod, în lexiconul italian, articolele pentru sudare „transpira" sau arrivare „sosi" trebuie să conţină următoarele informaţii: (101) a. sudare: V, [_], NP, SWEAT „TRANSPIRA" b. arrivare: V, [_1, ARRIVE NP, „SOSI" în (101) se codifică faptul că, în termenii gramaticii relaţionale, sudare selectează un 1 iniţial şi arrivare un 2 iniţial. Şi de data aceasta se atribuite, totuşi, anumite proprietăţi predicatelor semantice abstracte SWEAT „TRANSPIRA" şi ARRIVE „SOSI". în conformitate cu (101a), dacă o propoziţie are sensul „[eu] am transpirat", sensul său este de aşa natură încât „eu" ocupă poziţia de subiect logic în reprezentarea semantică. în particular, propoziţia (71a) din choctaw salaksha „[eu] am transpirat" trebuie să aibă o reprezentare semantica în care „eu" să fie subiectul logic. Or, această noţiune nu este potrivită pentru a repera faptele din gramatica limbii choctaw, deoarece, date fiind testele sintactice existente, (71a) este o propoziţie inacuzativă în stratul iniţial. Să considerăm din nou contrastul dintre (88a) şi (88b). Şi în acest caz, dacă o propoziţie însemnează „[eu] am sosit azi dimineaţa din Korce", sensul său este de aşa natură încât „eu" ocupă poziţia de obiect direct logic în reprezentarea semantică - sau cel puţin aşa am afirmat în scopul obţinerii rezultatelor corecte în italiană. în albaneză însă regula de marcare a diatezei tratează o asemenea propoziţie ca fiind inergativă în stratul iniţial, fapt care face imposibilă formularea regulii în raport de noţiunea de obiect direct logic. Inadecvaţia modelelor monostratale provine din faptul că ele se sprijină pe asumpţia că reprezentările semantice pot îndeplini aceleaşi funcţii ca un nivel sintactic iniţial. Am văzut că, interlingvistic, rolurile semantice se raportează într-o manieră neîntâmplătoare la RGs iniţiale, dar nu prin vreun homomorfism demn de luat în seamă. Concluzia este că reprezentările sintactice iniţiale trebuie să conţină un nivel iniţial exprimat în termenii gramaticii relaţionale, că informaţia înregistrată la acel nivel are implicaţii sintactice precise şi nu este recuperabilă din nici un fel de nivel semantic sau tematic care s-ar putea postula. INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE Şl RELAŢIILE GRAMATICALE 249 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE Allen, Franz, Gardiner şi Perlmutter, în ms. = Barbara Allen, Donald Franz, Donna Gardiner and David Perlmutter, Syntactic Levels and Possessor Ascension in Southern Tiwa (în manuscris). Allen şi Franz 1978 = Barbara Allen and Donald Franz, Verb Agreement in Southern Tiwa, în Proceedings of the Fourth Annual Meeting of the Berkeley Linguistic Society, Berkeley, University of California. Versiune revizuită: Advancements and Verb Agreement in Southern Tiwa, în Perlmutter 1983. Bell 1976 = Sarah J. Bell, Cebuano Subjects in Two Frameworks. Teză de doctorat, MIT. Distribuită de Indiana University Linguistic Club. Bell 1983 = Sarah J. Bell, Advancements and Ascensions in Cebuano, în Perlmutter 1983. Boas şi Deloria 1941 = Franz Boas and Ella Deloria, Dakota Grammar, în Memoirs of the National Academy of Sciences, voi. 23. Bresnan 1978 = Joan Brensan, A Realistic Transformational Grammar, în Linguistic Theoiy and Psychological Reality, ed. Morris Halle, Joan Bresnan and George A. Miîler, Cambridge, MIT Press. Cardona 1976 = George Cardona, Subject in Sanskrit, în The Notion of Subject in South Asian Languages, M. K. Verma, Madison, University of Wisconsin. Davies 1981a = William D. Davies, Choctaw Clause Structure. Teză de doctorat, University of California, San Diego. Davies 1981b = William D. Davies, Choctaw Subjects and Multiple Levels of Syntax, în Perspectives on Funcţional Grammar, ed. Teun Hoekstra, Harry van Hulst and Michael Moortgat, Dordrecht, Foris Publications. Davies 1982 = William D. Davies, 2-3 Retreat, the Notion 'Absolutive', and Levels of Grammatical Relations, în Proceedings of the First Annual West Coast Conference on Formal Linguistics, Palo Alto, Stanford University. Dubinsky şi Rosen 1983 = Stanley Dubinsky and Carol Rosen, A Bibliography on Relaţional Grammar through April 1983 with Selected Titles on Lexical Funcţional Grammar. Distribuită de Indiana University Linguistic Club. Gerdts 1980 = Donna Gerdts, Causal to Object Advancement in Halkomelem Salish, în Papers from the Sixteenth Regional Meeting of the Chicago Linguistic Society, Chicago, University of Chicago. Gerdts 1981 = Donna Gerdts, Objects and Absolutive in Halkomelem Salish. Teză de doctorat, University of California, San Diego. Gonda 1951 = J. Gonăă,Remcrks on the Sanskrit Passive, Leiden, E. J. Brill. Harris 1976 = Alice C. Harris, Grammatical Relations in Modern Georgian. Teză de doctorat, Harvard University. Harris 1981 = Alice C. Harris, Georgian Syntax: A Study in Relaţional Grammar. Cambridge, Cambridge University Press. Harris 1982 = Alice C. Harris, Georgian and the Unaccusative Hypothesis, în „Language'', 58, p. 290-306. Hermon 1981 = Gabriella Hermon, The Relationship of Meaning and Vnderlying Grammatical Relations, în Proceedings of the Seventh Annual Meeting of the Berkeley r Linguistics Society, Berkeley, University of California. Hubbard 1980 = Philip L. Hubbard, The Syntax of the Albanian Verb Complex. Teză de doctorat, University of California, San Diego. 250 CAROL G. ROSEN Jackson 1981 — Charles H. Jackson, Multi-Level SyntacticDescription: Evidencefrom Tamil, University of California, San Diego (în ms.). Joseph 1982 = Brian Joseph, Modern Greek Evidence for Multiple Syntactic LeveLs. Lucrare prezentată la Ohio Conference on Syntactic Theory, 15 mai 1982. McLendon 1978. = Sally McLendon, Ergativity, Case and Transitivity in Eastern Porno, în UAL, 44, p. 1-9. Napoli 1973 = Donna Jo Napoli, The Two Si's of Italian. AnAnalysis of Reflexive, Inchoative and Indefinite Subject Sentences in Modern Standard Italian. Teză de doctorat, Harvard University. Distribuită de Indiana University Club. Ostler 1979 = Nicholas Ostler, Case-Linking: A Theory of Case and Verb Diathesis Applied to Classical Sanskrit. Teză de doctorat, MIT. Ozkaragoz 1980 = Inci Ozkaragoz, Evidence from Turkish for the Unaccusative Hypothesis, în Proceedings of the Sixth Annual Meeting of the Berkeley Linguistic Society, Berkeîey, University of California. Perlmutter 1978a = David M. Perlmutter, Impersonal Passives and the Unaccusative Hypothesis, în Proceedings of the Fourth Annual Meeting of the Berkeley Linguistics Society, Berkeley, University of California. Perlmutter 1978b = David M. Perlmutter, The Unaccusative Hypothesis and Multiattachment. Italian Evidence. Lucrare prezentată la Harvard Linguistics Circle, 9 mai 1978. Perlmutter 1980 = David M. Perlmutter, Relaţional Grammar, în „Syntax and Semantics" 13. Current Approaches to Syntax, ed. Edith Moravcsik and Jessica Wirth, New York, Academic Press. Perlmutter 1981 = David M. Perlmutter, Funcţional Grammar and Relaţional Grammar. Points of Convergence and Divergence, în Perspectives on Funcţional Grammar, ed. Teun Hoekstra, Harry van der Hulst and Michael Moortgat, Dordrecht, Foris Publications. Perlmutter 1982 = David M. Perlmutter, Syntactic Representations. Syntactic Levels and the Notion of Subject, în The Nature of Semantic Representation, ed. Pauline Jacobson and Geoffrey Pullum, Dordrecht, Reidel. Perlmutter 1983 = David M. Perlmutter, Studies in Relaţional Grammar 1, Chicago, University of Chicago Press. Perlmutter, în curs de apariţie = David M. Perlmutter, Multiattachment and the Unaccusative Hypothesis. The Perfect Auxiliary in Italian. Perlmutter şi Postai 1977 = David M. Perlmutter and Paul M. Postai, Toward a Universal Characterization of Passivization, în Proceedings of the Third Annual Meeting of the Berkeley Linguistic Society, Berkeley, University of California. Retipărit în Perlmutter 1983. Perlmutter şi Postai 1983 = David M. Perlmutter and Paul M. Postai,. Some Proposed Laws of Basic Clause Structure, în Perlmutter 1983. Perlmutter şi Rosen 1984 = David M. Permutter and Carol Rosen, Studies in Relaţional Grammar 2, Chicago, University of Chicago Press. Rosen 1981 = Carol Rosen, The Relaţional Structure of Reflexive Clauses. Evidence from Italian. Teză de doctorat, Harvard University. Rosen, în curs de apariţie = Carol Rosen, Italian Evidence for Opţional Subjects and Syntactic Levels. Prezentată parţial la Seventeenth Regional Meeting of the Chicago Linguistic Society. Sridhar 1979 = S. N. Sridhar, Dative Subjects and the Notion of Subject, în „Lingua", 49, p. 99-125. Talmy 1972 = Leonard Talmy, Semantic Structures in English and Atsugewi Teză de doctorat, University of California, Berkeley. INTERFAŢA DINTRE ROLURILE SEMANTICE ŞI RELAŢIILE GRAMATICALE 251 Wali şi Rosen, în ms. = Kashi Wali and Carol Rosen, Twin Passives, Inversion, and Multistratalism in Marathi (în manuscris). Williamson 1979 = Janis Williamson, Patient Marking in Lakhota and the Unaccusative Hypothesis, în Papers from the Fifteenth Regional Meeting of the Chicago Linguistic Society, Chicago, University of Chicago. (în româneşte de Ştefan Oltean) Department of Modern Languages Corneli University Ithaca, New-York ALEXANDRU NICULESCU SUR LA POSITION DE L'ARTICLE DEFINI EN ROUMAIN A Lorenzo Renzi 1. Autant surprenant que cela puisse paraître, le fait que le roumain est une langue romane qui emploie l'article defini postpose n'est pas une verite unique et incontestable! Considerer le roumain dans cette seule perspective - comme onţ fait tous ceux qui ont etudie ce phenomene, meme celui qui ecrit ces lignes, de B. P. Hasdeu (1879), et surtout A. Graur (1929), jusqu'â notre collegue Lorenzo Renzi (1976, 1995) - signifie avoir en vue seulement une image preponderente, mais limitee: droum. lupul, aroum, lup(u)lu, droum., aroum. casa, câ(i)nele, etc. Mais il ne faut pas reflechir uniquement sur ce type de structures! Nous ne serions pas revenu sur cet argument si Tinsigne romanisant et roumanisant qui est Alf Lombard, professeur emerite â Lund, en outre parlant une langue germanique (le suedois) qui possede Partide defini postpose, n'avait pas ecrit (lettre privee du 15 aout 1995) les lignes suivantes: „(i-am scris lui L, Renzi o pagină, o scrisoare, spunându-i că) 'lapostposition'de l'article defini n'a pas besoin d'une 'theorie' (comme le croyait A. Graur), ni Tanteposition'. II existe aussi bien homo iile et iile homo, il existe o casă frumoasă et aussi o frumoasă casă. Le point de depart de A. Graur est que Tanteposition' de l'article (defini) est une construction normale - mais qui a dit une chose pareille? Le probleme souleve par A. Graur n'existe pas, purement et simplement." II faut le dire, les assertions du roumanisant suedois ne devraient pas nous surprendre. Depuis presque un siecle on etudiait uniquement la postposition de Partide defini, on escogitait des theories (nous-meme, nous en avons une!) mais on n'accordait pas l'attention due aux faits: le latin „vulgaire" (meme celui classique)1 admettait aussi bien ILLE HOMO que HOMO ILLE. 1 Dans une serie d'etudes, W. Manczak (voir surtout 1994) affirme que le latin vulgaire serait une „langue socur" du latin classique (nous comprenons: parallele) et non „une langue fille" du latin classique (c'est-â-dire: ulterieure). DACOROMANIA serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 253-266 254 ALEXANDRU NICULESCU II est interessant de constater que Alf Lombard n'est pas le seul, ni meme le prcmier â faire de telles affirmations. Ce qu'on pourrait appeler „l'indifferenee" poiir la post- ou la pre-position de l'article defini a ete exprime par Sextil Puşcariu (1937), (1940). Dans 1937, p. 32, il affirme: „homo iile et iile homo nesignifient pas cet „homme-lă", mais „Vhomme"... Mais le latin disait iniifferemment iile homo ou homo iile. . En Orient, c'est homo iile 9111 Va enporte (roum. omul,)/ ily a, dans cette postposition de Varticle, la coincidence entre le roumain et Valbanais [et le bulgare] „. Cf.p. 238: „Varticle est en general enclitique, alors que, dans Ies langues romanes sceurs, il est proclitique " (il faut retenir: en general, enclitique!). En 1940, dans Limba română, I. Privire generală, Sextil Puşcariu reprend le probleme en faisant appel â la syntaxe. L'explication de la postposition de Varticle defini, en roumain, serait syntaxiqiie (ce qui viendrait â l'encontre de l'hypothese de Lorenzo Renzi concernant la „loi de Wackernagef): „în limba română fraza nu putea începe cu un cuvânt neaccentuat [n. n.: cf. roum. venit-an, du-te de te spală, etc.]. Tot astfel fraza nu putea începe cu iile homo, ci numai cu homo iile... Topica homo iile s-a putut generaliza şi în interiorul frezei, unde ea de asemenea era normală într-o limbă în care se zicea frater meus [roum. frate-meu] şi nu meus frater, ca în franţuzeşte (mon frere) " (p. 169)2. II n'est pas question de reprendre Ies afFirmations de Sextil Puşcariu sans Ies corriger: il y a d'autres variantes romanes qui utilisent frater meus, pater meus, p.ex. Ies dialectes italiens centre-meridionaux, anterieurement, dans Ies anciens textes italiens, meme en Toscane (Sienne, Lucques)3 - sans avoir developpe un article postpose. En ce qui concerne le fait que „fraza nu putea începe cu un cuvânt neaccentuat", la „loi de Wackemager' appliquee par Lorenzo Renzi, dans ses travaux (surtout 1993), la confirme. 2. Mais le probleme n'est pas toujours ou on le cherche! Ce qui „etonne", en roumain, c'est la possibilite d'avoir une determination demonstrative aussi bien pre- que post-nominale: 2 Les affirmations de Sextil Puşcariu (1937) ne sont pas completes sans citer ce qu'il affrmait auparavant: „Pe când toate celelalte limbi romanice au articolul proclitic, româna îl an enclitic, ca şi albaneza şi bulgara... Deducţia ce s-a tras din toate aceste fapte este că encliza arkolului, în aceste trei limbi vorbite pe teritoriul daco-geto-trac şi ilir, s-ar datora substratului comn... Numai limba română rte permite să urmărim geneza articolului până la izvor. Apariţia şi pziţia lui se explică perfect cu mijloacele atestei limbi. în latineşte, topica homo iile era aptoape tot atât de obişnuită ca şi iile homo" (p. 168). } Type (noms de parente): abr. patrem, salern. fratuta, sorma (cf. roum. sor-sa «sa soeur», ant. tosc. fratelma, etc. - que les manuels citent). SUR LA POS1TION DE L'ARTICLE DAFINI EN ROUMAIN 255 (1) această casă (l)b casa aceasta acest lup lupul acesta (2) acea casă (2)b casa aceea acel lup lupul acela II existe aussi en droum. reg. lupul ăsta (3) casa asta lupul ăla casa aia (et plus rarement, dans quelques regions et dans la langue ancienne) astă casă (cf. astă-zi, astă-seara) et encore moins utilisees des constructions exclamatives: aia casă, plutot aia # casă! (avec le sens: „celle-lâ, oui, c'est une maison" sous-entendu „belle, grande", etc), ăla om (ăla # om) (sous-entendu: „ăla [este un] om"!). On observe facilement que la determination postnominale recquiert la presence de l'article defini au Nom determine (casA aceasta, casA aia, lupuL ăsta, etc). (II faut bien se garder de ne pas considerer le deictique -a de aceasta un article, comme le -a de casai) Autant qu'on sait, il y a d'autres variantes romanes qui peuvent developper les memes structures: p. ex. l'esp. este lugar/el lugar este). Meme dans ce cas, le roumain n'est pas seul! 3. Si â ces structures nominales on ajoute un Modificateur (adjectif-attribut), les elements determinatifs tendent â se multiplier. II faut observer pourtant que la determination augmente seulement aux demonstratifs issus de ILLE (demonstratif lointain). (4) casa aceea frumoasă casele acelea frumoase qui, dans un registre colloquial, regional peut devenir (4)b casa aia frumoasă casele alea frumoase ou, encore, (5) casA aiafrumoasA caseLE alea frumoaseLE. L'origine est, tres probablement, une apposition qui substantivise le Modificateur: (6) casa aia # frumoasa casele alea # frumoasele mais cette structure substantivale double se transforme dans une structure determinative, par un mouyement de subordination ă gauche, qui „pousse" le Modificateur sous le regime du Nom. On peut „suivre" Ies etapes de la subordination â gauche: (7) casA # aia # frumoasA (fr. la maison-lâ, la belle) devient (7) b casA - aia - frumoasA avec aia, demonstratif postpose... apres un nom plus article defini! Cest cela qui a fait en sorte que aia soit considere „article demonstratif. Dans des termes de la distribution des demonstratifs latins, ces structures deviennent: (8) casa-ILLA ILLA frumoasa-ILLA L'emploi triple de ILLE est evident. II ne peut etre que la consequence d'une hyper-determination qui ne survient que - selon nous - dans une situation d'oralite. Par ailleurs, dans une structure „litteraire" cultivee (9) casa aceea frumoasă l'hyper-determination est moins utilisee: (10) casA aceea frumoasA et apparaît tres rarement - meme si le demonstratif est enclitique. D'autant moins, acesta, aceasta, ăsta, asta - semble-t-il - ne permettent pas de structures hyper-determinees. 4. II faut donc en conclure qu'en daco-roumain il existe, dans Ies registres de l'oralite, une tendance â rhyper-determination et, ensuite, â la subordination â gauche - pour Ies demonstratifs latins du type ILLE.  un tel mecanisme de subordination â gauche des elements ILLE on peut attribuer la postposition de Partide defini, En voici Ies mouvements successifs possibles: (11) HOMO # ILLE # BONUS (11 )b HOMO-ILLE # BONUS->droum. omul bun (1 l)c HOMO-ILLE # ILLE-BONUS->droum. omul ăl bun (ll)d HOMO-ILLE # ILLE # BONUS-ILLE->droum. # omul ăla bunul On peut noter la „perte" par agglutination â gauche et la „reprise" des morphemes ILLE, pour realiser une determination plus marquee. Ce deplacement subordinatif ă gauche peut confirmer l'hypothese preconisee par B. P. Hasdeu (1879) (qui fait appel au substrat), et demontree d'une maniere SUR LA POSITION DE L'ARTICLE DEFINI EN ROUMAIN 257 nouvelle et convaincante par A. Graur (1929), (1934). Dans toutes ces structures, on peut voir que la position de ILLE n'a pas ete et elle ne Test pas seulement enclitique: ILLE peut etre aussi bien en pre-position (ILLE- BONUS->a/ bun), qu'en postposition (HOMO ILLE->omw/), mais suite ă des mouvements syntagmatiques. En clair: la pre- ou postposition est un probleme syntaxiquel Unc permutation due au rythme de la phrase (surtout dans des Communications orales), aux coupures-agglutinations regies par des facteurs ulterieurs, ou â d'autres raisons. 5. Que parmi ces facteurs d'ordre des mots soit aussi la „loi de Wackernagel" si bien mise en application par Lorenzo Renzi (1995, pp. 227-245), rien ne s'y oppose. Son idee maîtresse que „ Varticolo venga collocato in posizione enclitica dopo il primo elemento del sintagma nominale" (p. 236) satisfait seulement Ies cas (cites par lui-meme) omul bătrîn, omul de la gară, ou bien bătrînul om. Mais, comme Alf Lombard le dit (et avânt lui, d'autres encore), rien ne peut confirmer une postposition reguliere (ou normale) de ILLE en latin ou dans la langue romane qui devenait roumain. Examinons Ies donnees et Ies arguments de cette demarche nouvelle par rapport â celle de A. Graur (1929), (1934). 6. L. Renzi releve le fait qu'une certaine „regie" concernant la postposition de l'article fonctionne en bulgare (p. 237) et en albanais (p. 238). On pourrait y ajouter „l'article en russe" que C. Racoviţă („Bulletin linguistique", VI, pp. 90 et suiv.) decouvrait en Bessarabie (influence roumaine?) et que d'autres (B. Unbegaun, „Bulletin... Societe linguistique de Paris", XL, 1950, p. 138) consideraient seulement un demonstratif ou une consequence de Tanaphore, plutot un simple fait dialectal (Rosetti 1986, p. 235). L. Renzi considere de tels faits comme le resultat de la „loi de Wackernagel" appliquee au syntagme nominal („uno o piu clemenţi clitici vengono inseriti immediatamente dopo il primo elemento (sintagma o parola) delle frase " p. 239) - ce qui ne pourrait pas etre conteste. Mais pourquoi cette loi ne fonctionne-t-elle pas dans Ies langues germaniques du Nord, et en armenien non plus? Et comment peut-on placer autrement leş elements „deictiques" - dont l'article defini en est un? Les problemes restent ouverts. Par ailleurs, on ne peut pas etre convaincu que c'est un probleme du „hasard", comme Alf Lombard le soutient, mais d'autres explications credibles n'existent pas! II faut encore y reflechir. 7. Nous avons essaye de demontrer (1978, pp. 211-224) que les demonstratifs roumains derives du lat. ILLE ont une utilisation syntaxique qui n'est pas seulement enclitique. 258 ALEXANDRU NICULESCU SUR LA POSITION DE L'ARTICLE DEFINI EN ROUMAIN 259 II existe aussi des determinations proclitiques par ILLE. La langue roumaine, colloquiale, surtout (n'est-elle pas la vraie langue de nos etudes?), connaît des structures comme (12) ăl lup, acasă v ou on est d'accord â reconnaître, en proclise, (12) b ILLE LUPU, ILLA CASA. La meme structure fonctionne egalement avec les demonstratifs du type ISTE: (13) ăst lup, astă casă (cf. astă-zi, etc, v. plus haut). Le roumain realise donc, dans ces structures, la position [Proche] vs. [Loin], tout â fait normale dans les cas des demonstratifs. Mais ăl lup, a casă, uniquement, s'oppose egalement â (un) lup, (o) casă dans des phrases comme: (Î4) Ce-ai făcut cu ăl lup? (15) Păcat de a casă, (că) frumoasă mai era! ou ăl lup, a casă sont, semantiquement, equivalents de lupul, casa, mais... tout en gardant une seconde signification demonstrative (en droum. litt. ces constructions seraient lupul acela, casa aceea ou bien, en registre colloquiai, lupul ăla, casa aia). Le trăit semantique [individualise], voire [Connu], meme [Nom Propre], est evident. Ou, comme Lorenzo Renzi (1976) Ta represente, dans le schema (16) Class Connu Membre l Nouveau ou ăl lup et, aussi, lupul appartiennent au meme niveau semantique [Connu]. 8, De telles structures syntaxiques, avec ILLE en proclise, abondent, regionalement, en daco-roumain! On peut seulement suivre le materiei de l'ALRM: (17) Muntenie: deschide-mi, soro, a poartă! (Valachie) (ouvre-moi, ma soeur, la porte) ăi arapi, ca nişte zmei (conte pop.; les Arabes comme des dragons) pe-a gură de rai/pe-l picior de plai (Mioritza, Oltenie; â Tentree du paradis/au pied du plai) prin ăl carpeniş/prin ăl aluniş (ballade; â travers la charmille/â travers lacondraie) că se-mpiedica/de a mănăstire (ballade; qu'il trebuchait (s'embarassait)/sur le monastere) et d'autres exemples encore (cf. Niculescu 1978, p. 214). Tres interessantes sont les constructions determinatives des mots touches par le tabou: (18) a buală „l'epilepsie" a nevoie a bubă „le cancer" ou la seconde signification demonstrative n'y entre pas: ILLA est un article defini proclitique! Cette structure defmie proclitique peut etre supposee egalement dans d'autres syntagmes: aseară < ILLA SERA, alalt < ILLE ALT(ER)US4 (cf. alalalt< ILLE ILLE ALTERUS!) peut etre meme dans acasă* (ILLA CASA „le chez-moi"). Pour le droum. aseară, cf. sicii, assira, dans le dialecte sicilien ou a est aussi Tarticle defini (cf. a matri, a prima, etc). Les constructions ăl bătrîn, ăl de a venit, ăl care a venit, a tânără, etc. appartiennent â la meme classe. Dieu est souvent appele ăl de Sus (dans la langue litteraire, Cel de Sus). Les memes constructions, au feminin (Muntenie) Vine doamna de sus la a de jos (A. Gorovei; madame d'en haut vient chez celle [lat. ILLA] d'en bas) una din fete, a de s-a logodit (I. L. Caragiale; une des filles, celle [lat. ILLA] qui s'est fiancee). L'analyse peut continuer. Le numeral ordinal - forme en roumain - qui est construit avec al, a, ai, ale ne pourrait-il pas avoir employe ILLE proclitique -comme dans les autres langues romanes? (19) al doilea al zecelea a doua a zecea (on ne peut pas connaître l'origine de -le-: adverbiale ou, de nouveau, ILLE?) Ce raisonnement peut etre etendu au pronoms possessifs: al meu, a mea, ai mei, ale mele. Les morphemes al, a, ai, ale, tous derives de ILLE, remplissent les memes fonctions que les articles definis dans les formes romanes occidentales (it. il mio,fr. le mien, etc). 4 Cf. it. Valtro, fr. l'autre, esp. el otro, etc. 5 L'it. a casa (vado a casa) emploie aa, invariable (par analogie ou pour d'autres raisons7) qui couvre le roumain sud-danubien et, au Nord du Danube, la Moidavie, la Transylvanie et le Maramureş, et 2. une autre zone de ILLE, ILLA morphologiquement sensibles aux variations, qui serait en Muntenie - peut-etre cree ulterieuremenf, peut-etre encore d'origine „savante, litteraire". II est interessant de constater que ces divisions n'apparaissent pas au numeral ordinal ou dans d'autres emplois pre- ou post-nominaux de ILLE. Sont-elles limitees seulement aux formes des pronoms possessifs? 6 Cf. aussi besereca svinte a ei tale, Ps. Hurmuzaki (Densusianu 1938, p. 175). 7 Parmi celles-ci, la mobilite des communautes roumaines de Transylvanie ou d'autres mouvements de population en pourrait etre une. 8 II faut noter que dans le daco-roumain du XVIC siecle aucune des formes ăla, aia, ăl, a, etc. ne sont pas attestees (Densusianu 1938, p. 188). Ce qui ne doit pas signifier qu'elles n'existaient pas! II est probable que cette situation est due â l'origine regionale des textes (Transylvanie, Moidavie du Nord, surtout) ou â des regles d'ecriture „savante" constituees au cours des siecles ulterieurs. IT 264 ALEXANDRU NICULESCU Nous ne considerons pas necessaire d'entrer dans les details d!une discussion phonetique que nous avons une fois (1978, pp. 223-224) examines de tres pres. CONCLUSIONS 15. A la lumiere de ces constatations on peuţ etre d'accord sur quelques affirmations fondamentales concernant rarticle defini en roumain. La premiere d'entre elles est que l'ordre des articles definis, issus de ILLE, en roumain (surtout en dacoroumain) est un ordre libre. En roumain coexistent la post-position et la pre-position de 1'article defini. Mais l'article defini en postposition est, pourtant, obligatoire. Une seconde assertion donne raison â ceux qui considerent que la post- ou la pre-position est une consequence syn toK/ue-syntagmatique liee au „rythme" de la phrase (S. Puşcariu, Zur Nachstellung des rumănischen Artikels, in Festschrift Karl Jaberg, ZRPh, LVII, 1937, pp. 240-274). Emst Gamillscheg 1936 avait exprime des reflexions pareilles, au meme sujet. Une troisieme constatation est liee aux faits linguistiques. On doit reconnaître qu'en roumain - dacoroumain, surtout - existent en parallele, au moins deux paradigmes d'articles definis: des enclitiques - obligatoires et generalises - et des proclitiques, les derniers ayant, dans la plupart des syntagmes ou ils se trouvent, une signification demonstrative-deictique, qui ne serait rien d'autre qu'une continuation de la situation romane des origines: ILLE-demonstratif-deictique, ILLE-demonstratif-determinatif. Que toutes les formes des deux paradigmes remplissent la meme fonction determinative resulte clairement des exemples comme: ai popii a noastră al zecelea ăl bătrîn a de jos a care a plecat, etc. ou les elements lexicaux sont nominalises, individualises, voire substantivises. Mais aussi obligatoires. Ce n'est pas cela le role d'un article defini? La meme remarque vaut pour: droum. a ei Sară droum. al lui Ion aroum. af* lupu, a li casă Alimoş < a li moş (droum. moşului) SUR LA POSITION DE L'ARTICLE DEFINI EN ROUMAIN 265 mais, dans ces cas-ci, les structures determinatives sont regionales et/ou anciennes. 16. Toutes ces constatations nous autorisent â penser que le probleme de la postposition de l'article defini en roumain est seulement une de plusieurs modalites de determination par l'article defini, mais qu'elle est, sans aucun doute, la plus evidente, la position preponderante, generale et obligatoire. Mais il ne faudrait pas faire de ce trăit l'essentiel de la determination par article defini en roumain (comme l'ont fait tous ceux qui ont etudie le phenomene): cette demarche peut conduire â des explications insuffisantes. Les meilleurs de ceux qui l'ont etudie, B. P. Hasdeu, A. Graur, Lorenzo Renzi, ont fourni leurs explications acceptables - mais, il faut le redire, re-examinables. L'espace typographique nous empeche d'en citer d'autres, plus bizarres: E. ţabej, qui croit que l'albanais aurait eu un article postpose anterieur au latin, que l'article pre-pose est recent en roumain et que... c'est l'albanais qui l'a „legue" au roumain (dans SCL, X, 1959, pp. 527-560); des linguistes bulgares Ivan Gălăbov, Vladimir Georgiev et Boris Simeonov (en commengant par L. Miletic) font remonter l'article defini postpose au slave commun, â une influence grecque, ce qui signifierait que... le bulgare y en serait l'origine. Par rapport â de telles opinions, nous sommes oblige â reconnaître que l'explication de Hasdeu-Graur et celle de Lorenzo Renzi sont les plus credibles. D'autant plus que ni l'une ni l'autre n'excluent les permutations syntaxiques (liees ou non â la phrase). Toutefois, il ne faut pas perdre de vue les phenomenes d'hyperdetermination (pre- et postposee) qui se retrouvent dans les usages colloquiaux, regionaux („parles") du roumain (l'aroumain est surtout une langue de communication orale) et que, ipso facto, ils ont une circulation plus restreinte. En revanche, la post-position de rarticle defini caracterise toutes les variantes dialectales, regionales et les registres stylistiques du roumain ~ en tant qu'un trăit fondamental de la langue. Voilâ pourquoi notre examen ne peut pas aboutir â des explications sures et certaines, d'autant moins definitives. Le probleme de 1'article defini post-nominal et pre-nominal reste ouvert. A l'infmi, ouvert? C'est â tous ceux qui auraient pris en consideration TOUS les traits specifiques du roumain, de reprendre (resoudre?) ce grand probleme difficilement explicable. 266 ALEXANDRU NICULESCU BIBLIOGRAPHIE Ovide Densusianu, Histoire de la langue roumaine, W.Le seizieme. Paris, 1938. Florica Dimitrescu et alii, Istoria limbii române, Bucureşti, 1978. E Gamillscheg, Zur rumănischen Artikel und Possesiv-pronomen, Berlin, 1936. A. Graur, Âpropos de l'article postpose, in „România", LV, 1929, pp. 475 suiv. A. Graur, Notes sur l'article postpose, in „România', LX, 1934, pp. 233 suiv. A. Graur, Autour de 1'article postpose, in «Bulletin linguistique», 1937, pp. 204 suiv. B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, II, Bucureşti, 1879, pp. 679 suiv. H. Lausberg, Romanische Sprachwissenschaft, III. Formenlehre, Zweiter Teii, Sammlung Goschen, Band 1200-1200 a, Berlin, 1962. W. Mariczak, La declinaison romane provient-elle du protoroman ou du latin classique?, in „Vox Romanica", 53, 1994, pp. 17-23. Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române, II, Bucureşti, 1978. Alberto Nocentini, L'uso dei dimostrativi nella Peregrinatio Egeriae..., in Atti... Convegno Internazionale sulla Peregrinatio Egeriae, Arezzo, 1987. Sextil Puşcariu, Zur Nachstellung des rumănischen Artikels, ih Festschrift Karl Jaberg, ZRPh, LVII, 1937, pp. 240-274. Sextil Puşcariu, Etudes de linguistique roumaine, Cluj-Bucureşti, 1937. Sextil Puşcariu, Limba română, I. Privire generală, Bucureşti, 1940. Lorenzo Renzi, Grammatica e storia delVuriicolo iialiano, in Studi di grammuiica iiauana, V,Firenze, 1976, pp. 1-30. Lorenzo Renzi, A proposito della teoria di Graur sulla posposizione delVarticolo romeno, in Studi rumeni e romanzi..., I, Padova, 1995, pp. 227-245. Lorenzo Renzi, L'articolo posposto rumena in diacronia e in sincronia, in „Revue roumaine de linguistique \ XXXVIII, 1993, 4. G. Rohlfs, Grammatica storica della lingua italiana e dei suoi dialetti, trad. it, voi. MII, Torino, 1966-1969. A. Rosenstand-Hansen, Artikel systemeti rumaensk, Kobenahvn, 1952. A. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986. G. L. Trager, The use of Latin Demonstratives [especially ILLE and IPSE: up to 600 AD, as the Source of the Românce Article], New York, 1932. Universitâ degli Studi Istituto di Filologia Romanza Vicolo Florio 2 B 33100 Udine, Italia O ANA BOC FUNCŢIA OXIMORONULUI ÎN INSTITUIREA UNUI MODEL AL LUMII ÎN FLORI DE MUCIGAI DE TUDOR ARGHEZI în articolul de faţă ne propunem o explorare sumară a imaginarului textual, mai precis, a tipului de model al lumii instituit în volumul lui Tudor Arghezi, Flori de mucigai, precum şi a modalităţilor textuale prin care se instituie acest model în scriitura argheziană. încercarea noastră îşi asumă ca premise teoretice coordonatele tipologiei textuale schiţate în lucrările de poetică ale lui Mircea Borcilă1. Dacă fiecare text literar instituie un model al lumii prin integrarea şi pe baza unei dimensiuni spaţio-temporale2 proprii, imaginarul textual se defineşte, în ultimă instanţă, în funcţie de această dimensiune cronotopică instituită. în modul de construcţie a acestei lumi se relevă traseele de profunzime ale imaginarului3. Modelele lumii instituite prin scriitură pot fi încadrate, la rândul lor, într-o tipologie poetică: un model al lumii de tip sintactic, constituit pe un model cronotopic monoplan, în care elementele se adiţionează, se concatenează pe un plan unic, „analog lumii fenomenale"; şi un model al lumii de tip simbolic, „semantic", bazat pe un model cronotopic biplan, scindat între o lume fenomenală şi o altă lume dizanalogică şi ireductibilă la această lume fenomenală (presupunând „un model al unor lumi multiplu semiotizate şi axiologic ierarhizate")4. în volumul Flori de mucigai, mai mult decât în oricare alt sector textual 1 Mircea Borcilă, Contribuţii la elaborarea unei tipologii a textelor poetice, în SCL, XXXVIII, 1987, nr. 3, p. 185-195 şi idem, Types semiotiques dans la poesie roumaine moderne, în Semiotique roumaine, Universite de Bucarest, 1981, p. 19-35; pentru o abordare globală a poeziei argheziene din acest unghi, vezi Emilia Parpală, Poetica lui Tudor Arghezi. Modele semiotice şi tipuri de text, Bucureşti, 1984 (mai ales p.89-92). 2 Considerăm spaţio-timpul în accepţia dată de Bahtin: ca dimensiune a imaginaţiei şi nu ca dimensiune prin care percepem şi structurăm lumea (sau ca dimensiune a sensibilităţii receptive). 1J. Burgos, în Pentru o poetică a imaginarului, Bucureşti, 1988, explorează lumile poetice ţinând cont de itinerariile de profunzime, de temele organizatoare ale imaginarului. 4 Cf. M. Borcilă, studiile citate supra. O A COROMA NI A serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 267-271 268 OANA BOC FUNCŢIA OXIMORONULUI ÎN FLORI DE MUCIGAI 269 arghezian, imaginarul poetic pare să se definească, în primul rând, printr-un principiu oximoronic. Juxtapunerea şi confruntarea contrariilor structurează acest univers liric, care se organizează după principiul adiţionării elementelor pe acelaşi plan, chiar dacă aceste elemente se situează în permanentă opoziţie. N. Balotă remarca „mişcarea pendulară, oscilaţia tipic argheziană între extreme contrare"5, deosebit de pregnantă în acest ciclu de versuri. Dinamica pendulării este, însă, potenţată de o articulare specifică a sensului în care coexistă iubirea cu ura, gingăşia cu brutalitatea, dăruirea cu refuzul etc. Tensiunea generată de coexistenţa contrariilor are ca prim efect o mişcare de structurare oximoronică a imaginarului şi de instituire a unui model al lumii de tip sintactic, în care elementele se juxtapun pe acelaşi plan. Imaginile nu gravitează în jurul unui centru unic, ci în jurul unor poli, într-o confruntare ce nu se orientează spre instituirea unui plan ontologic secund (al „esenţelor"), ci se rezolvă într-o perspectivă monoplană. Titlul ciclului de versuri, dincolo de funcţia sa paratextuală, funcţionează în structura de adâncime a textelor ca „nucleu generativ"6. „Alianţa" oximoronică (flori de mucigai) va funcţiona, aşadar, ca enunţ nuclear metaforic, iar coerenţa poemelor se realizează la acest nivel de adâncime prin izomorfismul nucleului generativ. Imaginile se grupează şi gravitează în jurul polilor antitetici (flori şi de mucigai), cei doi termeni antinomici generând, astfel, două câmpuri semantice în interiorul fiecărui text. Sensul poetic global se construieşte prin intermediul unei scheme imagistice care impune integrarea acestor câmpuri „antitetice". în fiecare text din acest ciclu de versuri, metafora nucleară se metamorfozează şi se textualizează. Procesul de metamorfozare se produce în cadrele antinomiei nucleare, iar imaginile se grupează în jurul polilor antitetici. Flori de mucigai se metamorfozează, astfel, în imagini în care coexistă 'frumosul1 cu 'grotescul' (Ion Ion), 'credinţa' cu 'păcatul' (Candori), 'libertatea' cu 'detenţia' (Galere), 'iubirea' cu 'ura' (Tinca, La popice), 'sacrul' cu 'profanul', 'terestrul' cu 'cosmicul' (Cântec mut) etc. Vom încerca să exemplificăm în câteva texte această metamorfozare a metaforei nucleare (flori de mucigai) şi textualizarea ei. în Cântec mut coliziunea termenilor antinomici se realizează într-o imagine aparent epifanică. Imaginile se distribuie în jurul polilor antitetici 5 Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Bucureşti, 1979, p. 226; alături de N. Balotă, şi alţi exegeţi ai operei argheziene au remarcat această alăturare a contrariilor. 6 Vezi M. Borcilă, Contribuţii..., p. 186; nucleul generativ e definit ca „un complex de 'strategii semantice' elementare, pe baza cărora se constituie coerenţa nucleară, la acest nivel primar, 'prototextual' (în sensul de stadiu originar în generarea textului)". 'sacru'-'profan', construcţiile oximoronice găsindu-se şi la nivelul de suprafaţă al textului: şi odaia cu mucigai/ A mirosit toată noaptea a ral Figurarea transcendentului nu este una simbolică. „Raiul" nu se situează pe o dimensiune semiotic-verticală, ci este „descralizat" şi se transpune pe o axă orizontală, astfel încât opoziţia 'terestru'-'cosmic' nu presupune o ruptură ontologică, neimplicând, de fapt, un al doilea plan semiotic (ca de exemplu în lirica lui Blaga). Absenţa sacrului este remarcată şi de N. Balotă: „Sacrul nu este negat; el nu este. Verbul poetului este cu desăvârşire profan. Ba chiar [...] el se manifestă prin actul poetic ca profanizare"7. Spaţiul îşi pierde şi el dimensiunea verticalităţii, peisajul cosmic combinându-se cu cel terestru pe o axă orizontală. Imaginea creată şochează prin paradoxul concilierii unor elemente care se opun, prin multiplele nivele construite oximoronic: - ontologic: coexistenţa cosmicului cu terestrul (Scara din cereasca-mpărăţie/ Scobora în infirmerie/ Pe trepte de cleştar/Peste patul lui de tâlhar.); - spaţial: existenţa spaţiului deschis, nelimitat (cer, stele) în spaţiul închis, constrâns la limitare (Zăbrelele s-au îndopat cu faguri de cer/ şi atârnau candele de stele/Printre ele.); - nivelul materiei: coexistenţa obiectelor de cult („carte", „icoană", „smirnă", „tămâie", „lumânări") cu obiecte profane („doftorii", „pat", „buciume" etc); - actanţial: coexistenţa lui Dumnezeu şi a sfinţilor cu grefierul, cu tâlharii; - olfactiv: Şi odaia cu mucigai/ A mirosit toată noapte a rai. Chiar titlul, Cântec mut, este o sintagmă oximoronică: cântecul se defineşte semantic prin prezenţa unui sem nuclear al 'sonorităţii', iar adjectivul epitet implică tocmai anularea acestei trăsături. Evenimentul morţii este sugerat eufemistic ca „plecare" a sufletului, ca întâmplare firească. Moartea este constatată, consemnată, este un eveniment lipsit de dimensiunea fiorului metafizic. Tărâmul sacrului este demitizat şi integrat în profan. Această pierdere a palierului secund („transcendent"), această situare a imaginarului într-o perspectivă unitar 'fenomenală' este specifică liricii de tip sintactic. Un alt text cu tensiune oximoronică maximală este poezia Fătălăul: 'masculinul' coexistă cu 'femininul', 'miticul' cu 'profanul', 'idealul' cu 'abjectul'. Idealul şi miticul sunt proiectate într-o perspectivă de coexistenţă cu abjectul (imaginea oximoronică reprezentând, de fapt, metamorfoza metaforei nucleare „flori de mucigai"). Se poate afirma, aşadar, că imaginarul Florilor de mucigai se defineşte oximoronic chiar la nivelul structurii de adâncime a sensului poetic. 7 N. Balotă, cit., p. 217. 270 OANA BOC - te-a-nfrigurat fierbinte (Ţinea) - îmi caut leacul şi la Dumnezeu şi la Dracul (Streche) - a miere şi a tiparoase/Hoitul tău miroase (Fătălăul) - în glasul lui de mut (Sfântul) Aceste metafore oximoronice de la suprafaţa textului pot fi interpretate, fară îndoială, ca o metamorfozare a metaforei nucleare „flori de mucigai". Urmărirea acestor metafore oximoronice în raport cu dinamica 'prototextuală'8 poate aduce lumină asupra termenilor ce intră în relaţie şi asupra câmpurilor semantice care intră în tensiune în interiorul textului. Ne propunem să urmărim, în continuare, pe un text din Flori de mucigai, tocmai modul cum funcţionează metafora oximoronică de la suprafaţa textului în raport cu dinamica metaforică prototextuală şi, de asemenea, modul în care se construieşte sensul textual global, relevant pentru configurarea unui model al lumii (instituit prin scriitură). Textul ales spre analiză este poezia Tinca. Referindu-se la actanţii Florilor de mucigai (hoţi, târfe, asasini, oameni tară căpătâi), Nicolae Balotă observa că „lepădaţii comunităţii umane sunt locul unei conjuncţii rare a delicatului cu abjecţia J...]"9. Aceste „conjuncţii rare" ale unor elemente opuse sunt cadrul unui imaginar structurat oximoronic. Figurile care populează acest univers liric sunt construite pe două coordonate esenţiale incompatibile, sunt locul unde „florile" şi mucigaiul" intră în relaţie. Tinca, din poezia cu acelaşi titlu, răspândeşte o vrajă nefastă, o fascinaţie tenebroasă în care erosul intră în conjuncţie cu thanatosul. Ea este femeia în care confluenţa pulsiunilor elementare este maximală: ea este cea care inspiră o dragoste pătimaşă, dar, în acelaşi timp, împinge la crimă. Tensiunea instaurată se defineşte prin ambivalenţa 'excludere'-'dorinţă'. Există o simetrie a acestor câmpuri, unul fiind exprimat explicit, iar celălalt coexistând simetric prin presupoziţie semantică afirmativă. Astfel, se imaginează un adevărat ceremonial erotic, din care Năstase (care va deveni „Năstase osânditul") este exclus, dar în care se doreşte implicat: Cine ţi-a dezlegat părul cu miros de tutun?/ Cine ţi-a scos cămaşa, ciorapul?/ Cine ţi-a îngropat capul/ Nebun,/în braţele lui noduroase, păroase,/Şi te-a-nfrigurat fierbinte până-n oase? Construcţia oximoronică din structura de suprafaţă a textului (te-a-nfrigurat fierbinte) nu este numai o modalitate de a sugera intensitatea fiorului erotic, ci poate fi considerată ca un enunţ metaforic nuclear în relaţie directă cu nucleul generativ al întregului ciclu de versuri, metafora/on de mucigai. 8 Vezi M. Borcilă, loc. cit. 9N. Balotă, op. cit., p. 239. FUNCŢIA OXIMORONULUI ÎN FLORI DE MUCIGAI 271 Construcţiei oximoronice te-a-nfrigurat fierbinte îi corespund termenii generici 'foc'-'apă'. Imaginile se polarizează în raport cu această axă semantică, opoziţiei 'dorinţă'-'excludere', identificată anterior, corespunzându-i termenii generici 'iubire'-ură' (asociată, direct, câmpului semantic nuclear). Intr-un moment următor, tensiunea scade, fară să se rezolve, prin insolitarea eroinei, prin dezintegrarea ei din cuplu. La acest nivel, nucleul generativ este figurat sugestiv prin metafore din registrul floral: Coşul ei cu soare/Proptit în şold, pe cingătoare,/Ducea znopi de ochi galbeni, cu gene de lapte/Şi garoafe de noapte. 'Ziua', 'lumina' se opun 'nopţii', 'întunericului', incompatibilitatea termenilor atraşi în procesul de generare a sensului poetic fiind afirmată şi prin aceste imagini plasticizante din registrul vegetal-floral. Tensiunea este reafirmată prin reintegrarea eroinei în cuplu (de data aceasta cu Năstase), iar ieşirea din tensiune se realizează, paradoxal, prin împlinirea gestului erotic, dar ca gest al morţii. Astfel, graniţa dintre eros şi thanatos devine imperceptibilă, iar sexualitatea ca pulsiune vitală primeşte conotaţiile morţii: Vezi, Năstase osânditul/Nu te-a pătruns decât o dată;/ Şi-atuncea toată,/Cu tot cuţitul. Termenii opuşi, 'viaţă'-'moarte', 'iubire'-'ură' se contopesc, transgresând sistemul obişnuit de semnificaţii simbolice, în care iubirea se asociază cu viaţa, iar ura, cu moartea. Transgresarea acestor reţele asociative duce, în plan textual metaforic, la asocierea termenilor incompatibili, 'iubire'-'moarte'. Ieşirea din tensiune şi rezolvarea conflictului se realizează, astfel, prin răsturnarea semnificaţiilor simbolice obişnuite şi crearea unui referent intern de natură 'sintactică'. Putem conchide, aşadar, că imaginarul Florilor de mucigai se organizează după scheme ale juxtapunerii, ale alăturării şocante, oximoronul devenind (mai mult decât un procedeu stilistic) o tehnică metaforică de generare a sensului textual poetic. Sintagma oximoronică, ce constituie titlul ciclului de versuri, funcţionează în structura de adâncime a tuturor textelor, metamorfozându-se la nivelul fiecăruia (în unele fiind figurată explicit, printr-o metaforă textuală oximoronică, iar altele funcţionând doar în mod implicit). Incompatibilitatea semantică a termenilor atraşi în procesul poetic, caracterul lor disparat şi eterogen, ca şi structurarea cronotopică monoplană reprezintă doar câteva elemente care conferă specificitate tipologică textului arghezian, circumscrierea lui în tipul poetic sintactic dovedindu-se pe deplin justificată10. Universitatea „ Babeş-Bolyai" Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31 10 Rezultatele noastre confirmă, în acest fel, încadrarea tipologică de principiu propusă de M. Borcilă şi acceptată de Emilia Parpală, în studiile menţionate. SANDA CHERATA, TEODOR VUŞCAN, EMMA TĂMÂIANU SILEX- FUNCŢIILE DE LEMATIZARE ŞI DE GENERARE A PARADIGMELOR Consideraţii introductive Cele de faţă reprezintă al doilea articol1 din seria dedicată prezentării sistemului lexico-morfologic computerizat pentru analiza textelor româneşti (SILEX), sistem realizat în cadrul unei colaborări ample între un colectiv de la S.C. Software ITC S.A. şi Centrul de Analiză a Textului de la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai". Precizări terminologice, formă = unitate grafică ce corespunde unităţii lingvistice 'cuvânt-ocurenţă'; lemă = unitate lexicală, reprezentată în mod convenţional printr-o formă de bază (exemplu infinitivul prezent activ al verbului, nominativul singular nearticulat al substantivului etc.) şi apartenenţa ei la o anumită clasă lexico-gramaticală; rădăcină = şirul de caractere invariant în cursul flexiunii (pentru întreaga paradigmă sau doar pentru o parte a acesteia); Sinv = segmentul de cuvânt comun (invariant al) unei părţi a paradigmei, prezent sub formă de câmp al intrării din dicţionar corespunzătoare unei leme; terminaţie = şirul de caractere ce se adaugă 'rădăcinii' pentru a obţine o formă flexionată a cuvântului. Dicţionarul SILEX a fost descris pe larg (intrări de bază, atribute, structurare internă, optimizări, aplicaţii) în primul articol; cel de faţă se focalizează asupra componentei dinamice, adică asupra modulelor de lematizare şi de generare a paradigmelor. în conceperea şi realizarea celor două module, autorii au încorporat sugestii din bibliografia de specialitate (vezi Sursele bibliografice), însă produsul îşi păstreză un marcat caracter de originalitate în spaţiul prelucrării automate a textelor româneşti, nu doar sub aspectul său strict informatic, ci şi în ce priveşte soluţiile de formalizare a descrierii lingvistice. 1. Procesul de lematizare Lematizarea reprezintă procesul prin care fiecare formă ocurentă într-un text este încadrată lemei sale. Sistemul SILEX este astfel conceput încât permite, 1 Vezi SILEX- Un sistem lexico-morfologic computerizat pentru analiza textelor româneşti, în „Dacoromania", serie nouă, I, 1994-1995, nr. 1-2. DACOROMANIA serie nouă, 11, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 273-285 274 SANDA CHERATA, TEODOR VUŞCAN, EMMA TĂMÂIANU SILEX - FUNCŢIILE DE LEMATIZARE ŞI DE GENERARE A PARADIGMELOR 275 pentru fiecare lemă, determinarea tuturor formelor ce aparţin paradigmei sale, prin intermediul unui mecanism care nu presupune înregistrarea fizică a formelor. Lematizarea formelor este procesul prin care se realizează funcţia inversă: fiind dată o formă, se determină lema (lemele) în a cărei (căror) paradigmă apare forma în cauză; concomitent cu determinarea acestor leme, se regăsesc şi atributele aferente formei. Observaţie. Convenim că paradigma unui cuvânt neflexibil constă dintr-o singură formă, coincidentă cu lema. Procesul de lematizare va furniza, pentru fiecare formă, următoarele rezultate: - lema, adică reprezentantul paradigmei cuvântului; - clasa lexico-gramaticală a cuvântului (substantiv, adjectiv, verb etc); - subclasa lexico-gramaticală, dacă este cazul (substantiv propriu sau comun, verb predicativ, auxiliar sau copulativ etc); - în cazul cuvintelor flexibile, se stabilesc în plus celelalte determinări, dependente de clasa morfologică: - pentru substantive şi adjective: gen, număr, caz; - pentru verbe: mod, timp, persoană, număr; - pentru pronume: felul pronumelui, gen, număr, caz, persoană; - pentru numerale: felul numeralului, gen, caz (unde există). Precizare. în versiunea actuală, analiza formelor se face strict acontextual, furnizându-se, pentru fiecare ocurenţă a unei forme, toate încadrările morfologice posibile, adică toate lemele în paradigma cărora apare forma respectivă, împreună cu atributele aferente formei flexionate. De exemplu, pentru forma pară, rezultatele procesului de lematizare sunt următoarele: - pară, substantiv, feminin, singular, nominativ/acuzativ; - par, adjectiv, feminin, singular, nominativ/acuzativ; - a părea, verb, conjunctiv, prezent, persoana a IlI-a, singular; - a para, verb, indicativ, perfect simplu, persoana a IH-â, singular. Observaţie. Pentru situaţiile de omonimie gramaticală în interiorul aceleiaşi paradigme se afişează numai una dintre valorile categoriilor implicate în omonimie, şi anume cea care apare prima în ordonarea uzuală din lucrările de morfologie. (Vezi, de exemplu, în Anexa 1: pentru forma verbală pustii, se afişează valoarea 'infinitiv', nu şi valoarea 'indicativ, perfect simplu'.) LI. Metoda utilizată în procesul de lematizare Textul de prelucrat poate fi introdus fie de la terminal, fie dintr-un fişier. Se preia o linie a textului sursă şi se lematizează pe rând fiecare cuvânt. în procesul de lematizare, pentru fiecare cuvânt de prelucrat se fac toate descompunerile posibile în două părţi: cuvânt = r +1 unde r corespunde unei eventuale rădăcini (parte invariantă în cadrul paradigmei), iar t corespunde unei eventuale terminaţii a cuvântului. în descompunerea iniţială, t este şirul vid. Pentru fiecare descompunere de acest fel se verifică dacă poate fi găsită o lemă care să-i corespundă. în acest scop, se caută în dicţionarul SILEX dacă există o intrare al cărei câmp Sinv coincide cu r. în cazul în care o astfel de intrare este găsită, se verifică dacă t corespunde unei terminaţii din lista de terminaţii (Istter) asociată intrării respective din dicţionar. în caz afirmativ, se determină lema şi atributele aferente terminaţiei. Observaţie. în principiu, în dicţionar pot exista mai multe intrări care să aibă câmpul Sinv coincident cu r (din cauză că acelaşi segment invariant poate apărea în paradigma mai multor leme). De aceea, pentru un r dat se analizează toate intrările respective. Pentru fiecare intrare găsită se face verificarea terminaţiei t, detectându-se astfel toate lemele în a căror paradigmă apare cuvântul dat, în descompunerea tratată. în continuare se încearcă o altă descompunere a cuvântului, de forma: cuvânt = r' + t\ unde: r = rş + u t' = u +1, u fiind ultima literă a lui r, iar r şi t - elementele descompunerii imediat anterioare, şi se repetă aceleaşi operaţii de verificare. Este posibil ca mai multe descompuneri să fie valide (în cazul formelor omografe). în felul acesta se determină toate încadrările posibile (se identifică toate lemele în a căror paradigmă apare forma în cauză). Procesul de descompunere se încheie în momentul în care fie r' este şirul vid, fie t' nu aparţine listelor de terminaţii. în vederea îmbunătăţirii performanţelor de timp ale metodei de lematizare prezentate mai sus, s-au făcut o serie de optimizări atât (a) în ce priveşte algoritmul propriu-zis, cât şi (b) în ce priveşte conţinutul dicţionarului. Optimizările (a), cele privind procesul de descompunere, reduc numărul de descompuneri posibile ale unui cuvânt dat, iar optimizările (b), cele de la nivelul dicţionarului, reduc numărul de rădăcini omografe. 1. 2. Implementarea procesului de lematizare 1. 2.1. Etape: (i) se stabilesc opţiunile privitoare la modalitatea de introducere a textului de analizat, prin dialog cu utilizatorul; (ii) se iniţializează datele globale şi se deschid bazele de date şi fişierele utilizate; 276 SANDA CHERATA, TEODOR VUŞCAN, EMMA TĂMÂIANU SILEX - FUNCŢIILE DE LEMATIZARE ŞI DE GENERARE A PARADIGMELOR 277 (iii) se preia o linie de text şi se separă cuvintele din linie; (iv) se analizează pe rând cuvintele din linia de text; (v) se înscriu rezultatele în fişierele de rezultate. 1. 2.2. Descriere în cele cc urmează prezentăm detaliat cele mai importante dintre aceste etape. La lansarea în execuţie a programului de recunoaştere, apare o fereastră de dialog în care utilizatorul stabileşte modalitatea de introducere a textului, şi anume: de la tastatură sau dintr-un fişier. în cazul în care textul este introdus dintr-un fişier, rezultatul analizei va fi memorat într-un fişier având acelaşi nume ca fişierul sursă şi extensia „.rec". Cuvintele nerecunoscute în urma analizei vor fi memorate într-o bază de date având acelaşi nume ca fişierul sursă şi extensia ,,.nec\ Menţionăm că această facilitate este utilă pentru punerea la punct a sistemului de recunoaştere a formelor. în continuare se citeşte câte o linie a textului sursă şi se prelucrează cuvintele liniei unul câte unul. Pentru aceasta, se separă cuvântul analizat ţinând cont de semnele de punctuaţie şi de spaţiile separatoare. în acest moment se detectează şi dacă forma este precedată sau urmată de cratimă. Cuvântul astfel delimitat este convertit în litere mici, deoarece în dicţionar intrările conţin numai astfel de litere. La conversie se ţine cont şi de codurile speciale pentru diacritice. Se trece apoi la recunoaşterea cuvântului în cauză, conform metodei prezentate sub 1.1. Pentru aceasta, se încearcă întâi recunoaşterea cuvântului aşa cum este dat. Dacă recunoaşterea nu reuşeşte se mai fac următoarele încercări: a. Se testează dacă forma începe cu unul din prefixele re-, ne-, nemai-, prefixe foarte productive mai ales pentru rădăcinile verbale2. în caz afirmativ, se încearcă recunoaşterea unui verb sau derivat verbal pornind de la forma dată, din care s-a eliminat prefixul. Dacă recunoaşterea a reuşit, se construieşte lema corespunzătoare cuvântului prin adăugarea prefixului la lema găsită în dicţionar. b. Când forma tot nu este recunoscută, se testează dacă este precedată sau urmată de cratimă, caz în care aceasta poate semnifica absenţa unei litere. în caz afirmativ, se încearcă adăugarea unei litere, conform situaţiilor de folosire a cratimei specificate în gramatica limbii române şi se încearcă din nou recunoaşterea. în Anexa 1 prezentăm un exemplu cu rezultatele analizei unui text real (poemul Amurg de G. Bacovia). 2 Din motive de optimizare a căutărilor în dicţionar, pentru respectivele derivate nu există intrări proprii. Vezi, în acest sens, precedentul nostru articol, sub 2. 2.1. Precizări la 1. 2. 2. (1) Dat fiind numărul relativ mare, în raport cu ansamblul dicţionarului, al lemelor din categoriile: infinitiv lung, adjectiv participial şi adjectiv derivat din verb prin sufixul -tor, s-au făcut optimizări de spaţiu şi timp prin tratarea specială a paradigmelor acestor cuvinte, în absenţa intrărilor proprii în dicţionar. (2) Tot din motive de optimizare a spaţiului şi timpului, în versiunea actuală dicţionarul propriu-zis este împărţit în două baze de date, după lungimea cuvintelor. Au fost consecvent respectate cerinţele de modularizare şi de structurare flexibilă, încât acestea să facă posibile extensii ulterioare. 1. 3. Concluzii privind procesul de lematizare Funcţia de lematizare este implementată într-un modul separat (independent) al sistemului SILEX, pentru a asigura astfel posibilitatea de a dezvolta pe baza ei diverse aplicaţii de mare actualitate. De pildă, în prezent se află într-o fază avansată de realizare o aplicaţie de verificare automată a textelor româneşti în privinţa greşelilor de ortografie, aplicaţie deosebit de utilă în activitatea editurilor. în aceeaşi ordine de idei, la Centrul de Analiză a Textului de la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai" se află în curs de experimentare un sistem pentru concordanţele textelor poetice româneşti, sistem care încorporează acest modul de lematizare. 2. Procesul de generare a paradigmei cuvintelor flexibile Prin 'proces de generare a paradigmei unei leme date' se înţelege construcţia formelor unei paradigme pornind de la reprezentantul ei (lema) şi de la clasa lexico-gramaticală. Din cauza omografiilor, aceeaşi lemă poate avea paradigme diferite, aparţinând aceleiaşi clase morfologice sau unor clase morfologice diferite. Distincţia dintre două leme omografe care corespund ia clase morfologice diferite se face prin atributul de clasă lexico-gramaticală ataşat lemei şi existent în dicţionar. Distincţia dintre două leme omografe care corespund aceleiaşi clase morfologice se face prin intermediul listei de terminaţii, ataşată în dicţionar lemei în cauză, iar în cazul substantivelor distincţia se face ţinând cont şi de atributul gen. Pentru lemele omografe având aceeaşi clasă lexico-gramaticală se vor genera toate paradigmele. 2.1. Metoda utilizată în procesul de generare a paradigmelor Flexionarea este realizată ca o operaţie simetrică faţă de lematizare, atât în privinţa metodei, cât şi în cea a implementării. Procesul de flexionare utilizează următoarele informaţii existente în bazele de date ale SILEX: (i) dicţionarul SILEX, ordonat de data aceasta după leme, permite asocierea rapidă şi simplă a tuturor paradigmelor corespunzătoare unei leme date şi unei clase lexico-gramaticale date; separarea paradigmelor corespunzătoare aceleiaşi leme (cazul omografiilor) se face prin intermediul atributului 'listă de terminaţii' ataşat unei paradigme a lemei; 278 SANDA CHERATA, TEODOR VUŞCAN, EMMA TĂMÂIANU SILEX - FUNCŢIILE DE LEMATIZARE ŞI DE GENERARE A PARADIGMELOR 279 (ii) listele de terminaţii structurate pe clase lexico-gramaticale şi, în cazul substantivului, pe genuri. Pentru flexionarea unui cuvânt este necesară, aşadar, precizarea lemei şi a clasei ei lexico-gramaticale. 2.1.1. Etape Procesul de flexionare a unui cuvânt se realizează în următoarele etape: (1) se caută intrarea de dicţionar corespunzătoare lemei şi clasei date; (2) se reţine câmpul Sinv (rădăcina), numărul listei de terminaţii şi subparadigma corespunzătoare rădăcinii; (3) ţinând cont de subparadigma asociată rădăcinii, se construieşte, pentru numărul curent al listei de terminaţii, partea corespunzătoare din paradigma cuvântului, prin ataşarea terminaţiilor la rădăcină; (4) dacă paradigma nu este generată complet, se caută în continuare o altă intrare din dicţionar corespunzătoare lemei, clasei şi listei de terminaţii curente şi se procedează ca mai sus; se repetă pasul 4 până la obţinerea paradigmei complete; Obs. La substantivele şi verbele defective, respectivul fenomen este tratat atât la nivelul dicţionarului, prin informaţii adecvate, cât şi în procesul de flexionare, pentru determinarea exactă a paradigmei. (5) în eventualitatea omografiilor din cadrul aceleiaşi clase morfologice se reia procedeul de la punctul (1); procesul de generare a paradigmelor se încheie după ce s-au tratat toate intrările din dicţionar corespunzătoare lemei şi clasei lexico-gramaticale specificate. 2. 2. Implementarea procesului de flexionare Etape: (i) se iniţializează datele globale şi se deschid bazele de date şi fişierele utilizate; pentru buna funcţionare a procesului de flexionare, informaţiile din dicţionar sunt ordonate după câmpul lemă; (ii) se citesc lema şi clasa introduse de utilizator; (iii) se generează o paradigmă corespunzătoare lemei date şi se afişează în formatul extern care apare în lucrările de morfologie; (iv) în cazul omografiilor, se generează pe rând şi se afişează toate paradigmele corespunzătoare lemei şi clasei date. Formatul de prezentare a paradigmei este dependent de clasa lexico-gramaticală a cuvântului flexionat. în Anexa 2 prezentăm un exemplu cu rezultatele flexionării mai multor cuvinte. 2, 3, Concluzii privind procesul de flexionare Modulul de flexionare este astfel conceput încât să poată fi încorporat cu uşurinţă în diverse aplicaţii. O primă utilizare reală a lui a fost făcută la verificarea corectitudinii datelor din dicţionar şi din listele de terminaţii. Se preconizează ca modulul să fie încorporat în aplicaţiile care folosesc dicţionarul computerizat, pentru a oferi utilizatorului un mijloc de verificare a datelor introduse ulterior spre a îmbogăţi dicţionarul furnizat. în plus, modulul de flexionare poate fi încorporat în aplicaţii de natură didactică, de învăţare asistată de calculator a morfologiei limbii române. 3. Consideraţii finale Tratarea computerizată a textelor româneşti nu se poate realiza în absenţa unui instrument cum este SILEX. Modulele de lematizare şi flexionare fac posibilă dezvoltarea diverselor aplicaţii vizând prelucrarea automată a textelor româneşti. Enumerăm doar câteva dintre aceste aplicaţii, în ordinea crescândă a complexităţii lor funcţionale: a. dicţionar ortografic şi morfologic computerizat al limbii române, uşor de întreţinut şi îmbogăţit, furnizabil atât în formă computerizată, cât şi în formă tipărită; b. corector ortografic şi morfologic pentru textele româneşti; c. sistem pentru studii de statistică lexicală şi gramaticală asupra textelor literare; d. sistem de realizare a concordanţelor pentru operele literare româneşti, cu lematizare în mare parte automată; e. suport didactic pentru studierea asistată de calculator a gramaticii limbii române în învăţământul preuniversitar şi pentru învăţarea limbii române ca limbă străină (ortografie, morfologie şi lexic). ANEXAI Exemplu de analiză a unui text dat AMURG Trec corbii - ah, „Corbii" Poetului Tradem -Şi curg pe-nnoptat Pe-un frig îngheţat Se duc pe pustii... Pe când, de argint, In amurg de argint, S-aprinde crai-nou, I 280 SANDA CHERATA, TEODOR VUŞCAN, EMMA TĂMÂIANU Forma Lema amurg * amurg trec * trece corbii * corb ah *ah corbii * corb poetului * poet şi * şi şi * şi şi * sine curg * curge pe * pe nnoptat * înnopta nnoptat * înnoptat pe * pe un * un un * uni frig * frige frig * frig îngheţat * îngheţa îngheţat * îngheţat se * sine duc * duce pe * pe pustii * pustii pustii * pustiu pe * pe când * când de *de de *de argint * argint s. * sine aprinde * aprinde Pe zări argintii în vastul cavou... Iubito ah, „Corbii" Poetului Tradem... Atribute * sb * n,N/A sg.neart. * vb * Indicativ,I,sg. * sb * m,N/A pl. art. * in * * sb * m,N/A pl. art. * sb * m,G/D sg. art. * av * * cj * * pn *refl,mf,III,sg.,D * vb * Indicativ,I,sg. *PP* * vb * Participiu * sb * m,N/A sg.neart. *PP* * ar * m,N/A sg. * aj * nehot,m,N/A sg. * vb * Indicativ,I,sg. * sb * n,N/A sg. neart. * vb * Participiu * aj * m,N/A sg. neart. * pn * refI,mf,III,sg.,A * vb * Indicativ,I,sg. *PP* * vb * Infinitiv * aj * m,N/A,pl.,neart. *PP* * av * * cj * *PP* * sb * m,N/A sg. neart. * pn * refl,mf,III,sg.,A * vb * Indicativ,III,sg. f I SILEX - FUNCŢIILE DE LEMATIZARE ŞI DE GENERARE A PARADIGMELOR 281 crai nou pe zări zări argintii în vastul cavou ah corbii poetului * crai * nou * pe * zări * zare * argintiu *în * vast * cavou *ah * corb * poet * sb * m,N/A sg. neart. * aj * m,N/A sg. neart. *PP* * vb * Infinitiv * sb * f,N/A sg. neart. * aj * m,N/Apl. neart. * pp * * aj * m,N/A sg. art. * sb * n,N/A sg. neart. *in* * sb * m,N/A pl. art. * sb * m,G/D sg. art. ANEXA 2 Exemple de flexionare a unor leme date cască - substantiv feminin N. o D. unei G. unei A. o cască nişte căşti unor căşti unor cască nişte căşti căşti căşti căşti casca căştile căştii căştilor căştii căştilor casca căştile copil - substantiv masculin N. un D. unui G. unui A. un copil nişte copii copilul copiii copil unor copii copilului copiilor copil unor copii copilului copiilor copil nişte copii copilul copiii canton - substantiv neutru N. un canton nişte cantoane cantonul cantoanele D. unui canton unor cantoane cantonului cantoanelor G. unui canton unor cantoane cantonului cantoanelor A. un canton nişte cantoane cantonul cantoanele I 282 SANDA CHERATA, TEODOR VUŞCAN, EMMA TĂMÂIANU auriu - adjectiv N. (un) auriu (nişte) aurii auriul auriii D. (unui) auriu (unor) aurii auriului auriilor G (unui) auriu (unor) aurii auriului auriilor A. (un) auriu (nişte) aurii auriul auriii N.(o) aurie (nişte) aurii auria auriile D. (unei) aurii (unor) aurii auriei auriilor G (unei) aurii (unor) aurii auriei auriilor A. (o) aurie (nişte) aurii auria auriile negru * - adjectiv N. (un) negru (nişte) negri negrul negrii jls. yuuui) negru (unor) negri negrului negrilor G (unui) negru (unor) negri negrului negrilor A. (un) negru (nişte) negri negrul negrii A' (o) neagră (nişte) negre neagra negrele D. (unei) negre (unor) negre negrei negrelor G. (unei) negre (unor) negre negrei negrelor A. (o) neagră (nişte) negre neagra negrele turna - verb Prezent Perfectul simplu Imperfect M.m.c.p. eu torn turnai turnam turnasem tu torni turnaşi turnai turnaseşi el toarnă turnă turna turnase noi turnăm turnarăm turnam turnaserăm voi turnaţi turnarăţi turnaţi turnaserăţi ei toarnă turnară turnau turnaseră SILEX ~ FUNCŢIILE DE LEMATIZARE ŞI DE GENERARE A PARADIGMELOR 283 Conjunctiv eu să torn tu să torni el să toarne noi să turnăm voi să turnaţi ei să toarne Imperativ toarnă turnaţi Infinitiv a turna merge - verb Prezent eu merg tu mergi el merge noi mergem voi mergeţi ei merg Conjunctiv eu să merg tu să mergi el să meargă noi să mergem voi să mergeţi ei să meargă Infinitiv lung turnare Perfectul simplu mersei merseşi merse merserăm merserăţi merseră Imperativ mergi mergeţi Participiu turnat Imperfect mergeam mergeai mergea mergeam mergeaţi mergeau Gerunziu turnând M.m.c.p. mersesem merseseşi mersese merseserăm merseserăţi merseseră Infinitiv Infinitiv lung Participiu a merge mergere mers Gerunziu mergând SANDA CHERATA, TEODOR VUŞCAN, EMMA TĂMÂIANU SILEX - FUNCŢIILE DE LEMATIZARE ŞI DE GENERARE A PARADIGMELOR 285 vedea - verb Prezent Perfectul simplu Imperfect M.m.c.p. * eu văd văzui vedeam văzusem tu vezi văzuşi vedeai văzuseşi el vede văzu vedea văzuse noi vedem văzurăm vedeam văzuserăm voi vedeţi văzurăţi vedeaţi văzuserăţi ei văd văzură vedeau văzuseră Conjunctiv Imperativ eu să văd tu să vezi vezi el să vadă noi să vedem voi să vedeţi . vedeţi ei să vadă Infinitiv Infinitiv lung Participiu Gerunziu a vedea vedere văzut văzând şti - verb Prezent Perfectul simplu Imperfect M.m.c.p. eu ştiu ştiui ştiam ştiusem tu ştii ştiuşi ştiai ştiuseşi el ştie ştiu ştia ştiuse noi ştim ştiurăm ştiam ştiuserăm voi ştiţi ştiurăţi ştiaţi ştiuserăţi ei ştiu ştiură ştiau ştiuseră Conjunctiv Imperativ eu să ştiu tu să ştii ştii el să ştie noi să ştim voi să ştiţi ştiţi ei să ştie Infinitiv Infinitiv lung Participiu Gerunziu a şti ştire ştiut ştiind SURSE BIBLIOGRAFICE [I] DUMITRU IRIMIA, Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Iaşi, 1976. [2] ION COTEANU, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, 1982. [3] V. GUŢU ROMALO, Morfologia structurală a limbii române (substantiv, adjectiv, verb). Bucureşti, 1968. [4] GR. MOISIL, Probleme de traducere automată. Conjugarea verbelor în limba română, în SCL, XI, 1960, nr. l,p. 7-25. [5] Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1966. [6] GR. MOISIL, Problemes poses par la traduction automatique. La declinaison en roumain ecrit, în CLTA, II, 1962. [7] M. MANOLIU, Morfemul în lingvistica modernă, în LR, XII, 1963, nr. 1. [8] Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1982. [9] V. BREBAN, Dicţionar general al limbii române, Bucureşti, 1992. [10] Dicţionar ortografic cu elemente de ortoepie şi morfologie. Redacţia principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, Chişinău, 1991. [II] J. D. ULLMAN, Principles ofDatabase Systems, Computer Science Press, 1982. [12] COLING BUDAPEST. Proceedings of the I2,h International Conference on Computaţional Linguistics, 1988. [13] J. S. BIEN, Toward Computerizied Dictionariesfor Inflexional Languages. Internai design philosophy, în Machine Translation, Cambridge University Press, 1987. [14] M. KAY, The Dictionary of the Future and the Future of the Dictionary, în Machine Translation, Cambridge University Press, 1987. [15] A. ZAMPOLLI, Lexicological and Lexicographical Activities at the Istituto di Linguistico, în „Linguistica Computazionale", 1983/3. Universitatea „ Babeş-Bolyai" Facultatea de Litere Centrul de Analiză a Textului Cluj-Napoca, str. Horea, 31 L 288 MANUELA CHEŞCHEŞ moule (fait du nombre de syllabes, de la place de la cesure et de l'assonance) qui est reste toujours le meme. L'un des aspects les plus evidents de l'art litteraire dont ce texte fait preuve est son obeissance totale â l'une des plus importantes figures de construction: la repetition. On pourrait parler d'une linearite du texte de la Chanson de Roland, mais cela seulement au niveau de l'action en grandes lignes. Parce qu'au niveau du discours, au niveau textuel, la situation est tout autre. La technique empruntee par l'auteur (ou les auteurs successifs jusqu'au manuscrit d'Oxford qu'on peut aujourd'hui avoir sous les yeux)2 sort d'une esthetique de la repetition â laquelle il fait appel constamment et qu'il reussit â fructifier aussi bien au niveau macro-structurel que dans les structures minimales du discours litteraire. 2. Le niveau des grandes structures formelles (les laisses, les vers) offre l'image d'une dynamique textuelle legerement bizarre: des vers qu'on reprend â une certaine distance, des groupes de vers â plusieurs occurrences et qui presentent des differences insignifiantes imposees d'habitude par l'assonance. Celle-ci change d'une laisse â l'autre, en determinant (pour le cas des recurrences) ou le renversement de l'ordre des mots dans le vers, ou le remplacement du mot final par un synonyme correspondant â l'exigence de l'assonance. Et les exemples n'en sont pas nombreux. Bien au contraire. La laisse V debute par le meme vers qui ouvre la laisse VI. Li reis Marsilie out sun cunseill finet (v. 62). Li reis Marsilie out finet sun cunseill (v. 78). L'assonance de la laisse V est en e, tandis que l'assonance en ei de la laisse VI a impose le changement qui a renvoye cunseill â la fin de la structure rythmique. 62 Li reis Marsilie out sun cunseill finet, (...) 70 „Seignurs baruns, a Carlemagnes irez. 71II est al siege a Cordres la citeţ. 72 Branches d'olives en voz mains porterez, 73 Qo senefietpais e humilitet. 74 Par vos saveirs sem puez acorder, 75 Jos vos durrai or e ar gent assez, 76 Teres e fiez tant cum vos en vuldrez. " 77 Dientpaien: „De qo avun nus asezl" 2 Pour cette analyse nous avons utilise La Chanson de Roland, publiee d'apres le Manuscrit d'Oxford et traduite par Joseph Bedier de VAcademie Francaise, L'Edition d'Art, H Piazza, 19, rue Bonaparte, Paris, [1928]. _UNE ESTHfeTIQUE DE LA RSPfeTITION DANS LA CHANSON DE ROLAND 289 VI 78 Li reis Marsilie out finet sun cunseill. 79 Dist a ses humes: „ Seignurs, vos en ireiz. 80 Branches d 'olive en voz mains portereiz, 81 Si me direza Carlemagne le rei 82 Pur le soen Deu qu 'il ait mercit de mei. 83 Ja einz ne verratpasser cest premer meis 84 Que jel sivrai od mii de mesfedeilz, 85 Si recevrai la chrestiene lei, 86 Serai ses horn par amur e par feid. 87 S'il voelt ostages, il en avratpar veir. " 88 Dist Blancandrins: „Mult bon plait en avreiz". Les vers redondants sont 78(62), 79(70), 80(72). L'apport d'information vient avec les vers 81, 82, 83, 84, 87, 88. Pourquoi cette eclipse dans la nouveaute inforniatidnnelle entre 84-87? Parce que le texte fait un nouveau saut en arriere vers la laisse HI de fa9on que les vers 85 et 86 reposent sur les vers 38 et 39, differant de nouveau â cause de l'assonance. La situation est la meme respectivement pour les laisses HI / DC, XLVIII / XLIX, LIX / LX, LXXXVH / LXXvn / LXXXV / LXXIV / LXXffl / Lxxn / LXXI, LXXX/LXXXI, DOOCffl/UOCXJV/D^^ xcw/xcvffl/xcix/c/ci/cn/cffl/cxv/cxvi/cxvm/cxix/ cxx / cxxn / CXXI / CXXIV, CLXXV / CLXXVI, CCV / CCVI / CCVH, ccvra / cck, ccxix / ccxx / ccxxi / ccxxn / ccxxh / ccxxm, CCLXXXHI / CCLXXXIV. Les textes de ces laisses sont â peu pres les memes, mais les differences sont donnees par l'alterite soit de ceux qui les prononcent, soit des protagonistes des gestes presentes. Les exemples les plus nombreux sont fournis par les scenes de bataille. Les memes gestes sont attribues et aux Chretiens et aux Sarrasins et le deroulement du combat entre un „per" (pair) chretien et un chef sarrasin s'inscrit dans le schema suivant: Sun cheval brochet (1197, 1225, 1245, 1290, 1313, 1325, 1381, 1497, 1536, 1549, 1573, 1617, 1738, 3350, 3353, 3430, 3541), vait leferir (1189, 1226 — si Vest aletferir, 1275, 1282, 1291, 1313, 1325, 1353, 1382, 1499,1537, 1551, 1574, 1618, 3351, 3354, 3542), Vescut lifreint e Vosberc li desclotj trenchet le piz, si li briset les os,/tute Veschine li desevret del dos,/od sun espiet Vanme lis getei fors, enpeint le ben,fait librandir le cors,/pleine sa hanste del cheval Vabat mort... (1199-1204), Vescut Hfreint e Vosberc li derumptjel cors li met lespans del gunfanunjpleine sa hanste l 'abat mort des arguns; (1227-1229), / 'escut li freinst, Vosberc li descumfist,/sun grant espiet parmi le cors li mist,/ empeint le ben, que mort le fait brandirj pleine sa hanste Vabat mort el chemin. (1247- 290 MÂNU EL A CHEŞCHEŞ 1250), l'osberc li rumpt entresque a la charnjsun bon espiet enz el cors li enbat;/ li paiens chet cuntreval a un quatJL 'anme de lui en portei Sathanas. (1265-1268), / 'escut lifreint e l 'osberc li desmaillet,/ sun bon espiet li met en la curaille,/empeint le bien, par mi le cors li passet,/que mort Vabat el camp, pleine la hanste. (1271-1274), Vescut lifreinst, ki est ad or ea flursjli bons osbercs ne li est guaraniprod, trenchet li le coeur, le firie e lepulmun,/1 'abat mort, qui qu en peist u qui hun, (1276-1279), / * escut lifreint desuz l 'oree bucle,/ de sun osberc li derumpit les dublesj del bon espiet el cors li met la mure,/ empeinst le ben, tut le fer li mist ultre,/ pleine sa hanste el camp mort le tresturnet (1283-1287), Vescut del col lifreint e escanteletjde sun osberc li rompit la ventaillej sil fiert el piz entre les dous furcelesjpleine sa hanste rabat mort de la sele. (1292-1295), e otes fiet un paien. Estorgans,/ sur sun escut en la pene devantj que tut li trenchet le vermeill e le blanc;/de sun osberc li ad rumput les pans,/el cors li met sun bon espiet trenchant, que mort l 'abat de sun cheval curant. (1297-1302), Vescut lifreinst, l'osberc li deşcumfist,/sun fort espiet par mi le cors li mist,/ que mort Vabat entre mii Sarrazins. (1305-1307), nel poet guarir sun escut ne sa bronie:/ de sun espiet el cors li met la mure,/ empeint le ben, tut le fer li mist ultre,/pleine sa hanste el camp mort le tresturnet (1538-1541), Vescut lifreint eVosberc li derumpt,/ el cors li met les pans del gunfanun,/pleine sa hanste Vabat mort des arquns: (1575-1577), de sun osberc li ad les pans rumput,/ et cors li met e le fer e le fust;/ morz est li quens, de sun tens n 7 ad plus. (1601-1604), Vescut vermeil lifreint, de col li portet;/ aprofli ad sa bronie desclosejel cors li met tute Venseingne bloie,/ que mort Vabat en une halte roche. (1619-1622), li quens le fiert tont vertuusement/ tresqu 'al naseltut le elme lifentj trenchet le nes e la buche e les denzj trestut le cors e l 'osberc jazerencj de l 'oree sele le dous alves d 'argent/ e al ceval le dos parfundement;/ambure ocist seinz nul recoevrementje cil d Espaigne s en cleiment tuit dolent. (1644-1651), n escut ne bronie ne pout sun colp tenîr:/ l 'espiet a or li ad enz el cors misjque mort l 'abat sur un boissun petit (3355-3357), tute lifreint la targe, ki estflurie:/ apres li ad la bronie descunfite;/ tute Venseigne li ad enz el cors mise,/ que mort Vabat, ki qu 'en plurt u kin riet (3361-3364), de sun escut lifreint la pene halte,/ de sun osberc les dous pans li desajfret,/ el cors li met tute l 'enseigne jalnej que mort l 'abat entre VHC des altres. (3425-3428), Vescut lifreint, cuntre le coer li quasset,/de sun osberc li desrumpt la ventaillej que mort Vabat: la sele en remeint guaste. (3448-3450), cuntre le coer lifruisset l 'escut blanc,/de sun osberc li derumpit les pans,/ les dous cotez li deseivret des flancsj que mort l 'abat de sun cheval curant (3465-3468), fiert Vamiraill de Vespee de France,/ Velme li freint o li gemme reflambentj trenchet la teste pur la cervele espandre/ e tut le vis tresqu 'en la barbe blanchej que mort Vabat senz nule recuvrance. (3615-3619); UNE ESTHfcTIQUE DE LA R6P6TITION DANS LA CHANSON DE ROLAND 291 Le schema est donc identique. Les memes gestes, meme equipement de guerre: escut, osberc, espiet, hanste, gunfanun, arqun, bronie, enseingne, nasel, elme, sele, targe, pene (de l'ecu), pans (du haubert). Mais l'apparente monotonie de la repetition des memes images est brisee par la richesse des possibilites verbales. L 'escut subit deux traitements: on le freint (1199, 1227, 1247, 1270, 1276, 1283, 1538, 1575, 1619, 3361 —Vescut est remplace par son synonyme la targe, 3425, 3448) ou on le fruisset (une seule occurrence, 3465). Des elements omnipresents dans la bataille s'averent etre l'osberc Qtl'espiet, des equivalents de la defense respectivement de Fattaque. Inconcevable une scene de combat ou Vosberc et Vespiet soient absents: des symboles de la guerre, de la mort ou de la victoire, l'auteur de la Chanson de Roland les repete obsessivement. Vosberc, on le desclot (1199), derumpt (1227, 1575), deşcumfist (1247, 1306), rumpt (1265), desmaillet (1270), derumpit (1284, 3466), rompit (1293), rumput (1300, 1601), trenchet (1646), ad descunfite (3362 — Vosberc est remplace par son synonyme la bronie}, desajfret (3426). Quant â Vespiet, il suit toujours la meme trajectoire: par mi le cors (1248,1273,1306), enz el cors (1266, 3356), el cors (1285,1301,1539), en la cufaille (1272), empeint le ben (1203, 1249, 1273, 1286, 1540), tut le fer li mist ultre (1540, 1286). Le vers 1202 nous fait savoir que Vespiet a des possibilites qui depassent la sph&re du monde physique: od sun espiet Vanme li getet fors. Le resultat d'une telle demarche est toujours la mort. Mais que de nuances pour l'exprimer! Pas la moindre trace de monotonie dans une situation repetee â l'obsession, mais avec tant de trouvailles pour garder toujours vive l'attention du lecteur ou de l'auditeur. L'affrontement est acheve par le mots: Vabat mort (1204,1229,1577,1250, 1274, 1279, 1287, 1295, 1302, 3468, 1307, 1622, 3357, 3364, 3428, 3450, 3619). Mais la mort survient toujours d'une autre faţon selon la dynamique imaginative du poete. Le vainqueur abat mort son adversaire pleine la hanste (1204, 1229, 1577, 1250, 1274, 1287, 1295, 1541). Le deroulement du texte surprend bien des representations de la mort: le vaincu est abattu mort del cheval (1204), des arguns (1229,1577), de la sele (1295), de sun cheval curant (1302, 3468), et il tombe el chemin (1250), el camp (1274, 1287 et 1541 - le verbe devient tresturnet), entre mii Sarrazins (1307), en une halte roche (1622), sur un boissun petit (3357), entre VIIC des altres (3428), senz nule recuvrance (3619). Deux formules tres interessantes nous sont offertes par les vers 1279 et 3364: que l 'abat mort, qu 'en peist u qui nun, que mort l 'abat, ki qu 'en plurt u kin riet, une structure (parce que c'est le meme type de construction syntaxique) tres subtile pour exprimer la mort implacable et definitive, sans possibilite de recours. La mort d'un pair franşais est rendue d'une maniere euphemique: morz est li quents, de sun tens n 7 ad plus (1604). Un vers d'une brutalite inattendue 292 MANUELA CHEŞCHEŞ pour exprimer la mort d'un paien est le vers 1268: Vanme de lui en portet Sathanas. On observe facilement que le texte revient sur ses pas dans une demarche — paraît-il — rendondante, mais ce n'est que s'appuyer sur lui-meme pour eclater immediatement dans une richesse inattendue. La repetition au niveau macro-structurel, qui fait l'objet de ce paragraphe, suit inevitablement une technique de la boucle, ce qui donne â la Chanson de Roland l'aspect structurel d'une spirale textuelle. On a affaire â des boucles simples, doubles, triples ou multiples. On revient une, deux, trois ou plusieurs fois â un vers, ou â un groupe de vers qu'on croyait definitivement abandonnes dans le corps deja ne du poeme. Cette technique contribue â consolider l'ouvrage et â le rendre unitaire du point du vue et de la forme et du sens. Lorsqu'on retrouve un vers qu'on avait deja parcouru une fois, cette sensation de „deja vu" foumit au lecteur (auditeur) la conscience du fait qu'il se trouve plonge dans la meme oeuvre et que l'alterite est exclue. Ces repetitions â une distance plus ou moins grande assurent la cohesion entre les unites textuelles de sens. Le vers presentant la figure de Charlemagne revient plusieurs fois â travers la chanson. L'incipit du poeme ouvre directement sur la personnalite de l'empereur: Carles li reis, notre emperere magnes (v.l). Tout au long du texte sa figure sera presentee â l'aide des epithetes: canuz, vielz, blancs, une importance particuliere etant accordee â sa barbe, confirmation de sa sagesse acquise dans les deux cents ans qu'on iui pretait: Carles li velz, a la barbe flurie (970), Que Carles tient, ki la barbe ad canue! (2309), Que Carles tient, ki ad la barbe blanche (2334), Que Carles tent, ki la barbe ad flurie (2353). Meme type de repetition pour deux autres personnages indispensables dans le deroulement des evenements tragiques: Olivier et Ganelon. Ces deux noms declenchent le mecanisme de la repetition: E Oliver, li proze li gentilz (176), E Oliver, liproz e li curteis (576, 3755), E Oliver, liproz e li vaillanz (3186), Guenes i vint, li fels, li par jur ez (674), Guenes le sout,li fel, li traitur (1024), Guenes lifels ad nostre mortjuree (1457), Guenes lifels (3735). Outre ces deux noms et leurs epithetes invariables: Oliver liproz, Guenes lifels, la Chanson de Roland se voit parsem£e des occurrences d'un autre syntagme soude dont la reprise agit en renforcement de l'unite textuelle: la dulce France, pour laquelle on donne sa vie, on pluret dez oilz lorsque la mort empeche de la regagner. Le syntagme de dulce France s'avere etre particulierement frequent: 16, 109, 116, 360, 573, 702-7, 1054, 1064, 1194, 1210, 1223, 1695, 1927, 1985, 2017, 2379, 2431, 2579, 2661, 2773, 3579, 3673 et parfois sous des expressions variees: Tere Major (600, 818,1659), Tere Certeine (856), France dulce la bele (1695), Tere de France, mult estes dulz pais (1861), en France l assolue (2311), France la loee (3315). UNE ESTHfeTlQUE DE LA RfcpfeTITION DANS LA CHANSON DE ROLAND 293 Des boucles simples sont realisees par la reprise dans les vers 127-135 des vers 30-36, â line distance donc considerable. 30 Vos li durrez urs e leons e chens 31 set cenz, camelz e mii hosturs muers 32 d9or e dyar gent IIII cent muls cargez 33 cinquante carre qu 9en ferat carier 34 ben en purrat luer ses soldeiers 35 en ceste tere ad asez osteiet 36 en France, adAis, sfen deit ben repairer. 127 De sun aveir vos voelt asez duner 128 urs e leuns e veltres enchaignez 129 set cenzcameilze mii hosturs muez9 130, d9or e d>ar gent IUI cenz mulz trusses 131 cinquante care que carier en ferez 132 tant i avrat de besanz esmerez 133 dunt bien purrez vos soldeiers luer. 134 En cestpăîs avez estet asez: 135 En France adAis devez bien repairer. C'est le meme discours, prononce par le meme personnage, Blancandrins, ce qui differe c'est la situation inonciative: en 30-36, Blancandrins est le conseiller du roi Marsilie, tandis qu'en 127-135 il est devant Tempereur „Francor" en tant que messager de Marsilie. D'autres boucles simples sont 62/78, 70/79, 38-39/85-86, 9/95, 136/153, 165-166/168-169, 244-245/252-253, 544-549/557-562, 573-575/584-586, 825/841, 1101/1169, 1417/1439, 1072/1704 (quelle distance!), 1806/1840, 1952/1965, 2184-2185/2200, 2268-2269-2270/2272-2273, 2302/2313, 2309/2334,3004/3025,3160-3161-3162-3163/3172-3173-33174-3175. Un corpus moins riche pour les boucles doubles: 523/539/551, 1010-1117/1011-1118/1012-1119, 1834/1812/1842, dont deux ont une tres grande importance pour exprimer des conceptions de l'epoque: Nous avrum dreit, mais cistglutun unt tort (1212), Paien unt tort e chrestiens unt dreit (1015), Que il (Baligant n.n;) ad tort e Carlemagnes dreit (3354), donc une repetition renforşante qui trahit une certaine implication de l'auteur dans sa production, â travers un jugement de valeur. Cette idee exprimee trois fois fait des trois vers: 1015,1212,3554 autant de piliers qui soutiennent une construction illustrant la conception dont elles sont la forme. 296 MANUELA CHEŞCHEŞ vos şervet par feid e par amor (3810), Mult Venbrunchit e la chere e le vis (3816), Tes horn serai par amur e par feid (3893), Repairet s'en a joie ea barnage (3944). Le couple le plus frequent s'avere etre: par amur e par feid (sept occurrences), dont la repetition est declenchee par le verbe servir (3770, 3801, 3810) ou son equivalent semantique serai ses horn (86), tes horn serai (3893). Un autre substantif tres frequent est douleur, sous ses diverses formes: deol (929), doel (971, 1749, 2206,2301, 2983), dulor (1787), dulur (2547, 3772). Ce mot realise des couples avec hunte (929), ire (97 \\pitet (1749,2206,2547), peine (1787), rancune (2301), damage (2983), mort (3772). Donc sept possibilites combinatoires, dont quatre appartiennent au domaine des sentiments: douleur et honte, douleur et colere, douleur et pitie, douleur et rancune. Le reste, c'est-â-dire la mort, la peine ont des emplois adverbiaux, en caracterisant des gestes, tandis que le damage est lie â l'idee de douleur comme un enchaînement cause-effet. 3.1. 2. Corpus des renforcements verbaux: Unches nuls horn ne vit juer ne rire (1477), E pur prozdomes tenir e cunseiller (2212), Puis serf e erei le roi omnipotente (3599), Mais Deus ne volt qu 'il seit mort ne vencut (3609), Oent lur messes e sunt acuminiez (3806), Jusqu 'al nasel li ad fait e fendut (3927). 3.1.3. Corpus des renforcements adjectivaux: Li empereres se fait e balz e liez (96), E Oliver, li proz e le gentilz (176), Mult estes bele e clere! (445), De Carlemagne, ki est canux e vielz! (536), E Oliver, liproz e li curteis (576), La gent de France iert blecee e blesmie (590), Si li ad dit: „Multpar ies ber e sage. " (648), Guenes i vint, lifels, liparjurez (674), Cors ad mult gent e le vis fler e cler (895), Veez m 'espee, ki est e bone e lunge (925), Noz espees sunt bones e trenchant (949), Carles li velz, a la barbe flurie (970), Guenes le sout, li fel, li traitur (1024), La bataille est merveilluse e cumune (1320), La bataille est merveilluse e hastive (1653), La bataille est e merveillose e grant (1663), Tant hume mort e nasfret e sanglent (1666), Pleindrepoiims France dulce la bele (1695), Truverunt nos e morz e detrenchez (1747), Escuz unt genz e espiez granz eforz (1799), E li Franceis dolenz e curoqus (1813), E li Franceis curuqus e dolent (1835), En bataille deit estre forz e fîers (1879), El France dulce, cum hoi remendras guastel de bons vassals, cunfundue e chaiete (1985-1986), Li nies Droum, al viell e al canut (2049), Tant se fait fort e fiers e manevriz (2125), Li quens Rollant unkes n 'amat cuard/Ne orguillos, ne malvais hume de malepart (2134-2135), Bels fut e forz e de grant vasselage (2279), E! Durendal, cum es bele e clere e blanche! (2316), Dune la me ceinst li gentilz reis, li magnes (2321), E li empereres en est ber e riches (2354), Mult est parfitnde, merveilluse e curant (2466), Que devendrai, UNE ESTHfcTIQUE DE LA R£p£TITION DANS LA CHANSON DE ROLAND 297 duluruse, caitive? (2722), Li amiralz est riches epuisant (2731), Li emperere est ber e cumbatant (2734), Pois, si s 'escriet a sa voiz grand e halte (2985), Gentad le cors, gaillart e ben seant (3115), Cler le visage e de bon cuntenant (3116), Granz est e forz e trăit as anceisurs (3177), En la bataille sunt felun e engres (3251), Paien felun sunt e cuart (3337), La bataille est merveilluse e pasant (3381), La bataille e mult dure e afichee (3393), Jo vos durrai muillers gentes e beles (3398), Ais vos le caple e dulurus e pasmes (3408), Vos estes proz e vostre saveir est grant (3509), L 'un conuist l altre as haltes voiz e as cleres (3566), E i'arcevesque quifutsages eproz (3691), E Oliver, liproz e li curteis (3755), Vers vos s 'en estparjurez e malmis (3830), Granz est e forz e vassals e isnel (3839), Ben sunt cunfes e asols e seignez (3859), Vestent osberc blancs eforz e legers (3864), E lur chevals sunt curantz e aates (3876), Pimabels est forz e isnels e legers (3885), Li ch val sunt orgoillus e curant (3966), Margariz est mult vaillant chevalers (1311), E bels e forz e isnels e legers (1312), Paien s 'en fuient, curuqus e irez (2164). Outre l'effet de profondeur que ces doublets conferent au texte, ils donnent au deroulement metrique un plus de rythme, se trouvant pour la plupart des cas â la fin du vers. 3. 2. Cette insistance sur les personnages (sans doute avec des qualites exceptionnelles) et sur la bataille pousse le texte jusqu'au seuil de la redondance, comme un niveau d'une profondeur maximale de la repetition. 3, 2.1. Redondances substantivales: Le poeme s'ouvre sur une telle figure de la repetition: Carles li reis, nosîre emperere magnes (1). De reis ă emperere on attribue â Charles un suppiement d'autorite, mais les deux mots designent en fait la meme chose: Charlemagne est // reis ki France tient (755). Corpus des redondances substantivales: (864) Sin ai out epeines e ahans (ahans = douleur, peine; LG p. 583)5; (1109) Par nos i ert e li caples (caples = coup d'epee, combat; LG p. 464); (1148) Pris en ad or e aveir e deners (deners = denarium = monnaie; DL p. 206)6; (1421) Ne reverrunt lor peres ne lor par enz! \ (1438) Franceis i unt ferut de coer e de vigur; (1446) Plurent des oils de doel e de tendrur (tendrur = emotion vive, douleur affectueuse; LG p. 571); 5 Pour des arguments autoritaires, on a utilise le glossaire qui aceompagne La chanson de Roland dans l'edition de Leon Gautier (voir supra). 6 Dicţionar latin-român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1962 (= DL). 7 II y a des cas ou la redondance est trop evidente. En ce cas-lâ on a renonce â donner la traduction. 298 MANUELA CHEŞCHEŞ (1447) Por lor parenz par coer e par amour; (1486) Unches n'amaicuardnecuardie; (1678) Dur sunt li colps e li caples est grefs (v. 1109); (1684) 77 est escrit es cartres e es brefs (cartres = charte; LG p. 464; brefs = lettre, charte; LG p. 461); (1705-1706) Dist Oliver: „ Vergoigne sereit grant/E repruver a trestuz vos parenz" (vergoigne = verecundia; LG p. 583; verecundia = honte, respect, timidite, modestie; DL p. 772; repruver = reproche, honte; LG p. 556); (1761-1762) Li quens Rollantf par peine e par ahans/Par grant dulor sunet sun olifan (v. 864); (1960) Ne a muiler ne a dame qu 'aies veiid (muiler = femme, dans le sens d'epouse; LG p. 527; dame = dominam; LG p. 475; dominam = epouse, maîtresse, amie; DL p. 234); (2064) Dune recumencent elehue le cri (hu = cri, huee; LG p. 508); (2102) En la teste ad e dulor e grant mal; (2333) Cunquis l 'en aipais e teres tantes; (2335) Pur ceste espee ai dulor e pesance (pesance = douleur, chagrin, preoccupation triste; LG p. 541): (2399) II n 'en i ad ne veie ne senter (veie = voie, chemin; LG p. 581; senter = petite route, sentier; LG p. 564); (2464) Tolent lur \>eies e les chemins plus granz (v. 2399); (2852) Ces veies lunges e cez chemins mult larges (v. 2399;; (3380) Durs colps i fierent, mult est li caples granz (v. 1109); (3399) Si vos durait feus e honors e teres (feus = fief; LG p. 498); (3683) Passet Nerbone par for ce e par vigur (v. 1438); (3711) Carles en ad e dulor e pesance (v. 2335); (3758) Rollant me forfist en or e en aveir (v. 1148); (3803) N'ert recuvret por or ne por aveir (v. 1148, 3758); (3979) Tant ad oit e sermuns e essamples (sermuns = discours, parole; LG, p. 564; essamples = exemple, dans le sens de traits historiques, comme nous disons aujourd'hui: La morale en exemples; LG, p. 492). 3. 2. 2. Redondances verbales: (354) Par Charlemagne n 'est guariz ne tenez (guarir = preserver, garantir, sauver; LG, p. 505; tenser = defendre, soutenir; LG, p. 572); (532) Tant nel vos sai nepreiser ne loer (preiser = supputer, apprecier, faire cas de..; LG, p. 544; loer = louer, remercier, approuver, conseiller; LG, p. 517); (687) Que il ne voelent netenir ne guarder (tenir = garder, soutenir, aider, defendre, etc; LG, p. 572; guarder = defendre, veiller sur; LG, p. 505); (1178) De colps ferir, de receivre e de duner (ferir = frapper; LG, p. 497); (1339) Tient Durendal, ki ben trenchet e taitlet; UNE ESTHfcTIQUE DE LA RfiPfcTITION DANS LA CHANSON DE ROLAND 299 (1347) E li Franceis i fierent e si caplent (capler = v. 3380, ferir = v. 1178); (1681) De lur espees e ferir e capler (v. 1347); (1836) N'i ad celui n 7plurt e se dement (se dement = se desole, se lamente; LG, p. 477); (1864) Jo ne vos pois tenser ne guarantir (v. 354, 687); (2022) Rollant li ber lepluret sil duluset (duluset = pleurer, regretter; LG, p 482); (2185) Cercet les vals e si cer cez les munz; (2211) Pur orgoillos veintre e esmaier (veintre = vainere; LG, p. 581; esmaier = mettre en emoi, etonner, troubier, oter force et pouvoir; LG, p. 491); (2213) Epur gluton veintre e esmaier (v. 2211); (2235) Guardet aval e si guardet amunt; (2302) Cruist li acers, ne briset ne n'esgrunie (s'esgrunie, s'ebreche, se brise, s'egraine; LG, p. 491); (2313) Cruist li acers, ne freint ne ne s 'esgruignet (v. 2302); (23 SI) Ne poet muer n 'en plurt e ne suspirt; (2517) Ne poet muer n 'en plurt e nes dement (v. 1836); (2551) Sun cors me'ismes i asalt e requert (asalt = assaillir; LG, p. 445; requert = attaquer; LG, p. 557); (2594)Plusursculurs iadpeinzeescrites; (2637) Tut li pai's en reluist e esclairet; (2695) Plurent e crient, demeinent grant dulor (v. 1836); (2915) Jamais n 'ert jur que neplur ne n 'en pleigne (pleigne = pleindre; LG, p. 542); (3526) Cil d'Ociant i braient e henissent (braient = braire; LG, p. 461); (3580) Li amiralz, il nel crent ne ne dutet (dutet = redouter; LG, p. 483); (3694) Desur la teste li ad frait e fendut (frait = fraindre, renverser; LG, p. 500; fendut = fendre, briser; LG, p. 497); (3 722) Franceis barons en plurent e si la pleignent (voir 2915); (3831) Pur qo le juz jo a pendre e a murir; (3879) Tuz lur escuz ifruissent e esquassenî (fruissent = frustiant; LG, p. 501; v; L'adverbe frustillatim = en pieces. D.L. p. 306; esquassent = mettre en pieces; LG, p. 492); (3888) Fierent e caplent sur cez helmes d 'acer (v. 1681); (3998) Li chrestien te recleiment e crient. 3. 2.3. Redondances adjectivales: (256) Vostre curages est multpesmes efiers (pesmes = mauvais, terrible; LG, p. 541; fiers = fier, avec un sens plus energique que de nos jours; hardi, terrible; LG, p. 498); (551) De Carlemagne ki est canuz et blancs (canuz = blanc; LG, p. 502); MANUELA CHEŞCHEŞ (555) Tanz riches reis morz e vencuz en champ; (1167) Encoi avrum un eschec bel e gent (gent = beau, gracieux, bien fait; LG, p. 502); (1460) Bataille avrum e forte e aduree (aduree = terrible; LG, p. 449); (1490) Tant hume mort e nasfret e sanglet (nesfret = naffrer, blesser; LG, p. 529); (1687) Li quint apres lor estpesant e gref (pesant = dur, rude, lourd; LG, p. 541; gref=rude, grave, terrible; LG, p. 504); (1771) Ja estes veilz e fluriz e blancs (fluriz = 1. couvert de fleurs, de fleurons, „peint â fleurs"; 2. blanc et, par extension, vieux; LG, p. 499); (1979) Teint fut e pers, desculuret e pale (teint = teindre. Ce sens est tres frequent dans les textes du Moyen Age. „Teindre" au neutre c'est „changer de couleur"; LG, p. 571; per = violet, violace et, par extension, pale, livide; de persicum = peche, â cause de la couleur de ce fruit; LG, 540); (2051) E mis osbercs desmaillet e rumput (desmaillet = avec les mailles rompues; LG, p. 479); (2079) E son osberc rumput e desmaillet (v. 2051); (2158) E sun osberc rumput e desmaillet (v. 2051, 2079); (2122) A Rollant rendent un estur fort e pesmes (v. 256); (2484) Nos chavals sunt e las e ennuiez (ennuiez = tristes, fatigues; LG, p. 487; las = fatigue et, par extension, malheureux, miserable; LG, p. 514); (2550) Mult per ert pesmes e orguillos e fiers (v. 2122, 256); (2757) E mes cites fraites e violees; (2803) E sun curage en est joiis e liet (joiis = joyeux; LG, p. 511; liet = joyeux; LG, p. 516); (3175) En bataille est fiers e orgoillus (v. 2550); (3186) E Oliver, liproz e li vaillanz (proz = courageux, preux, bon; LG, p. 546; vaillanz = brave; LG, p. 578); (3304) Bataille avrum e aduree epesme (v. 2122, 1460, 256, 3321); (3321) Bataille avrum e forte e aduree (v. 3304, 2122,1460); (3820) Heingre out le cors e graisle e eschewid (heingre = mince, grele; LG, p. 507; graisle = maigre, elance, grele; LG, p. 503; eschewid = svelte, allonge; LG, p. 489); (3875) Cil sunt prodhume e de grant vasselage (vasselage = courage, qualites du bon vassal; LG, p. 580; prodhume = homme courageux, homme d'honneur; LG, p. 546); (1636) Grandoniefut eprozdom e vaillant/e vertuus e vassal cumbatant (v. 3186,3875). UNE ESTH&TIQUE DE LA R£p£TITION DANS LA CHANSON DE ROLAND 39 \ 3. 3. En depassant les effets de style, fruit d'une esthetique de la repetition tres bien mise en ceuvre, l'auteur de la Chanson de Roland insere quelques naivetes, qui ne sont pas pour autant moins savoureuses. 3.3.1. Redondances parfaites: De Francs de France... (177, 804, 808); ensembl'od (104, 175, 502, 1805, 1839, 1896, 2130, 2395, 2817, 3019, 3286, 3461, 3637; pour demontrer la presence redondante de ensemble, voir 808: od mii Franceis de France la lur tere); escut bucler (526, 1968); unc(hes) mais (1040, 1044, 1461); enz el (2159, 2590); e si (2185, 2235, 2641, 3637, 3716). 3.3. 2. Redondances naîves: La noit demuret tresque vint al jur cler (162); Plurent des oilz (1446, 3712, 4401); D Affrike i ad un Affrican venut (1593); Fors s 'en issirent li Sarrazins dedenz (1776); Que li soleilz facet pur lui arester / la nuit targer e le jur demurer (245-246); Ambui s 'entr 'encuntrerent (3567); Si cume fel ki felonie fist (3833); Paien i bassent lur chefs e lur mentun 3273). 4. Conclusions: Fertile d'imagination, riche de vocabulaire, ingenieuse de construction, la Chanson de Roland offre le type de texte qui, outre l'architexte biblique sur lequel il s'appuie avec confiance, decouvre son propre corps, capable lui-meme de soutenir — quand l'auteur lâche pour un instant les brides — la demarche poi'etique qui l'engendre. La Chanson de Roland se construit sur une esthetique de la repetition â part entiere. Celle-ci se manifeste â tous les niveaux de la construction: macro-structure (niveau textuel), micro-structure (niveau syntagmatique). Le premier type de repetition agit comme un mouvement retrograde du texte qui se cherche soi-meme. La micro-structure offre la surprise d'y rencontrer assez frequemment deux, trois ou quatre solutions pour qualifier une personne ou une action et dont ie role est de consolider l'effet, de donner plus de force â l'impact du texte â travers la lecture, proposant au lecteur le rythme auquel l'histoire meme respire dans ce livre incroyable. Universitatea „Babes-Bolyai" Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31 FRIEDA EDELSTEIN, BEATRICE TĂTARU LA PROPOSITION CIRCONSTANCIELLE DE LIEU EN LATIN L'existence d'un parallelisme entre les determinations de lieu et de temps, tant sur le plan de la structure que sur le plan du contenu est tantot mise en evidence, tantot deductible de leur presentation dans les travaux de specialite, mais uniquement sur le plan de la p r o p o s i t i o n; pour les deux categories de circbnstanciaux on signale, - comme especes du point de vue du contenu l'emplacement, le point de depart, le point d'arrivee, etc, et, comme realisateurs, des marques (synthetiques ou analytiques) partiellement congruentes1. Sur le plan de la p h r a s e, ou les determinations respecţives se constituent en propositions circonstancielles subordonnees, le parallelisme est, meme dans de travaux prestigeux, ignore, â l'exception des circonstancielles temporelles2. II semble que la cause de l'omission des propositions â fonction circonstancielle de lieu soit leur structure, car - contrairement aux temporelles, introduites aussi bien par des adverbes relatifs que par des conjonctions -celles-ci sont introduites uniquement par des adverbes relatifs et, par consequent, peuvent etre incluses, par la nature du connectif, uniquement dans la categorie des propositions relatives (non pas dans celle des propositions introduites par conjonction). Deuxiemement, il faut aussi considerer le fait que, au niveau interpropositioiinel, les determinations de lieu et de temps ne sont pas sujettes aux memes et si nOmbreuses correspondances, ni n'apparaissent de maniere si evidente qu'au niveau intrapropositionnel. Ces motifs que nous avons presupposes n'eliminent pas le manque mentionne, genere par l'absence non seulement d'une presentation systematique et detaillee, mais de toute mention sur le plan interpropositionnel, d'une des categories fondamentales: 1' e s p a c e3. 1 Cf, par exemple, O. Riemann, Syntaxe latine, Paris, 1908, p. 136 sqq., 160 sqq; A. Ernout-F. Thomas, Syntaxe latine, Paris, 1964, p. 30-31, 79-81, 96-100, 106 sqq.; Leumami-Hofmann-Szantyr, Lateinische Grammatik, II, Miinchen, 1965, p. 40-42, 131-132, 145-148, 252-253; Istoria limbii române, I. Limba latină, Bucureşti, 1965, p. 253. 2 Cf. O. Riemann, op. cit, p. 555-560; A. Ernout-F. Thomas, op. cit., p. 342 sqq.; Istoria limbii române, I, p. 436-437. 3 A noter que, par exemple, chez R, Kuhner, Ausfuhrliche Grammatik der lateinischen DACOROMANIA serie nouă\11, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 303-310 304 FRIEDA EDELSTEIN, BEATRICE TATARU Cette carence se repercute aussi sur la correspondance entre Ies parties de proposition et Ies propositions subordonnees correspondantes. Comrae Ies subordonnees ne sont pas toujours classifiees selon un critere unitaire (soit celui de la fonction, soit celui du moyen par lequel cette fonction se realise), Ies propositions introduites par un relatif (pronom, adjectif ou adverbe) sont incluses, quelle que soit leur valeur syntaxique, en un chapitre mis sur le meme plan que le chapitre sur Ies propositions circonstancielles, qui sont des categories etablies en vertu de leur contenu4. Parmi Ies roles syntaxiques signales comme possibles pour une proposition relative, Ies ouvrages en question ne mentionnent pas la fonction circonstancielle de lieu; celle-ci n'apparaît pas, non plus, dans Ies chapitres sur Ies propositions circonstancielles. .1. Comme sa specificite, tant sur le plan de ia structure que sur le plan du contenu, confere - sur le plan interpropositionnel aussi - â la determination de lieu la position d'une categorie distincte, son statut syntaxique demande â etre releve comme pour Ies autres subordonnees circonstancielles avec la mention des especeş et des criteres de classification applicables. 1. 1. La classification selon le c ntenu permet que, au niveau intrapropositionnel aussi, Ies suivantes espe.cs soient decelables: le lieu oii se deroule l'action de la principale, le point de depart, le trajet, la direction de deplacement, le point d'arrivee, la limite. 1, 2. Le critere de la structure peut etre sous-divise en fonction du caractere defini ou indefini de l'adverbe relatif qui lie la subordonnee. Le mode du verbe n'est pas implique dans la realisation de la fonction: le subjonctif - plus rare que l'indicatif - est un mode soit oppositionnel, soit utilise en vertu de l'attraction modale (voir infra: Cic, Fam., 1.10). 1. 3. Un autre facteur qui doit etre pris en consideration est l'homogeneite, respectivement l'heterogeneite entre le connectif de la subordonnee et l'adverbe de lieu correlatif de la principale. On peut distinguer deux situations: a) L'adverbe de lieu (le connectif) et l'adverbe demonstratif (le correlatif) appartiennent â la meme espece de la fonction circonstancielle de lieu: emplacement, point de depart etc). Le correlatif a Un sens lexical vague, son explication est contenue en la subordonnee; par exemple: Sprache, II/2, Hannover, 1879, p. 877, il y a une mention tres sommaire et sans exemples, â propos des „propositions circonstancielles de lieu" („Adverbialsătze der Ortsbeziehung"); chez Leumann-Hofinann-Szantyr, op. cit, II, p. 630,651,654-656, on fait de references sporadiques â la valeur „locale" de quelques adverbes relatifs, mais Ies textes cites exemplifient dans la plupart des cas la fonction attributive, le terme 1'antecedent de la subordonnee etant un nom. 4 Voir O. Riemann, op. cit, p. 385 sqq.; A. Ernout- F, Thomas, op. cit, p. 522; Istoria limbii române, I, p. 437, 290 note 1. ' LA PROPOSITION CIRCONSTANTIELLE DE LIEU EN LATIN 305 Plt, Bacch., 1107: at pol ego ibi sum esse ubi miserum hominem decet Hor., Ep., 2,2,40: ibit eo quo vis. Le poids lexical etant sur la circonstancielle, le correlatif peut rester inexprime sans aucune faille informationnelle de Fenonce. En l'absence du correlatif la subordonnee se lie directement au verbe principal: ibit eo quo vis / ibit quo vis5. b) Le connectif de la proposition subordonnee et l'adverbe de lieu correlatif apartiennent â des especes differentes de la fonction circonstancielle de lieu: Plt., Mii, 1312: ubi pulcherrime egi aetatem, inde abeo. Si le verbe de la principale est un verbe de deplacement compatible avec un terme subordonne indiquant soit le point de depart, soit le point d'arrivee (par exemple: proficisci, fugere, etc), l'expression du correlatif devient necessaire. Le rapport entre le statut syntaxique inter- et celui intrapropositionnel de l'adverbe relatif qui introduit la proposition circonstancielle de lieu varie en fonction de la symetrie ou asymetrie par rapport â l'adverbe de lieu de la principale. Dans ce qui suit nous nous proposons d'examiner Ies variations des divers connectifs dans Ies deux hypostases. 2. Les subordonnees introduites par des adverbes relatifs d e f i n i s: 2.1. Ubi: 2. 1. 1. Avec un correlatif symetrique (ibi, plus rarement istic, hic), les subordonnees indiquent l'emplacement: Cic, Fam., 1,10: velim ibi magis esse, ubi aliquo numero sis quam istic ubi solus sapere videare (cf. aussi id., Rep., 3,31; Plt, Bacch., 1107; Caes., B. G., 1,13,3; SalL, Cat, 52,15 etc). La symetrie se manifeste par l'identite de l'espece de la determination de lieu aux deux niveaux, car, comme adverbe relatif, ubi indique aussi l'emplacement, sur le plan de la proposition, comme Ts du verbe de la subordonnee. (Quand le rapport de subordination interpropositionnel est annule, ubi est automatiquement substitue par l'adverbe demonstratif correspondant, qui prend sa fonction intrapropositionnelle.) L'emplacement des deux etats ou actions - de la principale et de la subordonnee circonstancielle de lieu - est tout â fait le meme. 2.1. 2. Dans les enonces â correlatif asymetrique, celui-ci peut designer la direction, le point d'arrivee (Uluc, eo, etc) ou le point de depart (inde, hinc) du deplacement exprime par le verbe de la principale. L'espece de la subordonnee 5 En ce qui concerne la relation syntaxique entre la subordonnee et l'adverbe correlatif, voir D. D. Draşoveanu, O categorie sintactică - unicitatea, dans CL, XVI, 1971, nr. 2, p. 328. 306 FRIEDA EDELSTEIN, BEATRICE TATARU introduite par ubi coincide avec celle â laquelle appartient le correlatif qu'elle explicite; dans: Iuv., 3,24-25: proponimus illuc ire, fatigatas ubi Daedalus exuit alas, la subordonnee indique le point d'arrivee du deplacement (releve par illuc), et dans le texte cite du 1.3.b (Plt, Mii, 1312), la circonstancielle ubipulcherrimum egi aetatem signifie le point de depart (inde). La situation se presente de la meme maniere dans les structures ou la principale contient un adverbe de lieu â sens lexical plus precis que celui des adverbes demonstratifs: Plt., Aul.,700 : ibo intro ubi de capite meo sunt comitia (cf. aussi id., 7>w.,314; id., Bacch.,\\%\ ). Dans les enonces ou le contenu lexical du verbe de la principale precise le sens du mouvement, le correlatif peut rester inexprime sans risque d'ambiguite: Plt., Capt.,764: reducam te ubi fuisti. Ce qui reste constant dans toutes les variations realisables c'est le statut intrapropositionnel de ubi qui indique Femplacement de l'action ou de l'etat exprime par le verbe de la circonstancielle (exuit, egi, respectivement sunt, fuisti). Observation. Les structures avec ubi comme Ts (intrapropositionnel) d'un verbe de mouvement: ubi manum inicit benigne, ibi onerat aliquam zamiam (Plt., Aul, 197; cf. aussi Volc. Gallic, Avid. Cass., 9), s'expliquent non seulement par les interferences entre quo et ubi aupres des verbes terminatifs de deplacement, mais aussi par attraction avec Fespece de la proposition circonstancielle de lieu, que celui-ci introduit comme subordonant. 2. 2. Ut presente un nombre reduit d'occurences comme adverbe relatif connectant une proposition circonstancielle de lieu, bien que le plus ancien sens semble avoir ete local6, d'ou la valeur modale, temporelle et causale s'est ensuite developpee. La proposition indique Femplacement: Verg, Aen., 5,328-330: Nisus labitur infelix, caesis ut forte iuvencis fusus humum viridesque super madefecerat herbas (cf.etPlt,^m/?/i.,241). 2.3. Unde: 2. 3. 1. Les circonstancielles de lieu designent le point de depart dans les structures â correlatif symetrique: inde, hinc, etc. Celui-ci est le plus frequemment exprime, meme dans les cas ou son role desambiguîsant ne s' impose pas necessairement: I LA PROPOSITION CIRCONSTANTIELLE DE LIEU EN LATIN 307 ' Voir Leumann-Hofmann-Szantyr, op. cit, II, p. 630-631. Cic, înv., 1,20: narratio brevis erit si, unde necesse est, inde initium sumitur (cf. aussi id., Att, 13,39,2; id., Her., 1,9; Lucr., 4, 3-5), Plt., Rud., 412: petam hinc aquam, unde imperavit. 2. 3. 2. En les attestations avec comme correlatif adverbe demonstratif asymetrique ibi, la proposition introduite par unde a le role de preciser que 1'emplacement de l'action ou de l'etat exprime par le verbe principal coincide avec le point de depart du deplacement exprime par le verbe de la subordonnee (coihcidence partielle): Cic, Rep., 2,16: meliora apud eos multa esse facta quam ibi fuissent,unde [...] translata essent. Dans la presence des correlatifs eo, eodem, etc, le point d'arrivee du deplacement du verbe principal est precise comme point de depart de l'action de la proposition circonstancielle de lieu introduite par unde (succession en espace): Sall, Cat., 60,2: postquam eo ventum est, unde [...] proelium commiti posset (cf. aussi Cic, Fin., 2,102; id., Caec. ,88; Plt, As., 139). Le denominateur commun dans les structures â correlatif asymetrique est l'espece de circonstanciel de lieu realisee par unde comme Ts du verbe de la proposition subordonnee (comme dans les enonces avec ubi â 2.1. 2.) 2.4. Qua: 2.4.1. Comme correlatif symetrique - ea, eadem - de la principale implique la coincidence de l'espece aux deux niveaux, le deplacement exprime par le verbe de la principale suit le meme itineraire que celui de la circonstancielle (fait releve aussi par la compatibilite avec la particule d'identite -dem dans la structure â adverbe demonstratif): Nep., Hann.,3,4: effecit ut ea (ou eadem) elephantus omatus ire posset, qua antea unus homo inermis vix poterat repere (cf. aussi Cic, Div., 1,123; T.L., 6,24,11, etc); â correlatif inexprime: Caes., B.G., 1,10,3: qua proximun iter in ulteriorem Galliam [...] erat, cum his quinque legionibus ire contendit (cf. ausssi Cic, Caec, 22; id. De or., 1,16; Verg, Aen., 1,401 etc). 2. 4. 2. Si le verbe de la principale n'est pas un verbe de deplacement, la subordonnee, surtout en Fabsence d'un correlatif symetrique de qua, indique la 308 FRIEDA EDELSTEIN, BEATRICE TĂTARU surface (qua) d'extension de l'action ou de l'etat exprime par le verbe principal, tandis que qua maintient au niveau intrapropositionnel son caractere prosecutif: Ov., Met, 1,187-188: nune mihi, qua totum Nereus circumsonat orbem, perdendum est mortale genus; id., ibidem, 1, 241: qua terra patet fera regnat Erinnys (cf. aussi Tac.,Ann., 1,79). Dans les enonces ou qua est precede par usque, la circonstancielle etablit les limites de l'action de la principale: Plin., H.N., 5,17,(15): ab occidente litora Esseni fugiunt, usque qua nocent. 2. 5. Quo: 2. 5. 1. Dans les phrases â correlatif symetrique: Uluc, eo, etc. (cf, par exemple, Caes., 7,18,1), la circonstancielle, de meme que le complement circonstanciel de lieu realise par quo dans la subordonnee, indiquent la direction ou le point d'arrivee. Le correlatif reste le plus souvent inexprime dans les enonces ou le sens lexical du verbe de la principale exclut l'ambiguite: Plt., Aul, 118: nune quo profectus sum, ibo (cf, aussi id., ibidem, 657; id. Curc.,6\ Cic, De or., 1,30 etc). 2. 5. 2. Avec les adverbes asymetriques Mic, istic, hic dans principale, la subordonnee appartient - comme le correlatif - â la categorie de l'emplacement: Caes., B.G., 7,20,4: respondit [..,] operam [...] illic fuisse utilem quo sint profecti, tandis que quo, comme determinant d'un adverbe de deplacement (dans l'exemple cite: sint profecti) maintient son espece signalee dans 2.4.1. 2. 6. Quatenus et quoad, avec des correlatifs symetriques (usque eo ou eatenus) exprimes, ont des attestations moins nombreuses. La proposition circonstancielle de lieu etablit les limites de l'action (dans la plupart des cas, un deplacement) du verbe principal: T.L.,28,39,22: [...] ut, quatenus tuto possent, Italiam spectatum irent (cf. aussi Cic, Off., 3,68; Coli, 9,8,11); T.L.,1,18,8: laevas ad septemptrionem esse dixit, signum contra, quoad longissime conspectum oculi ferebant. 3. Les propositions circonstancielles de lieu introduites par des adverbes relatifs i n d e f i n i s ubicumque, ubiubi, quocumque, quacumque, undecumque, undeunde presentent les memes especes, au niveau du contenu, que celles introduites par des relatifs definis; aussi y a-t-il des oceurences plus nombreuses des subordonnees qui indiquent 1' emplacement. De toute maniere, LA PROPOSITION CIRCONSTANTIELLE DE LIEU EN LATIN 309 chez Leumann-Hofmann-Szantyr7, il est mentionne que, â la difference de ubi, qui presente aussi des utilisations dans le sens figure (temporel, causal, modal), les adverbes relatifs indefmis ubiubi, ubicumque n'ont qu'un sens local. 3,1. Le correlatif symetrique est, dans la plupart des cas, inexprime: Cic, N.D., 1,121: nihil est virtute amabilius; quam qui adeptus erit, ubicumque erit gentium, a nobis diligetur (cf. aussi Plt, Asin., 110; Hor., Carm., 3,27,13; T.L., 9,37;42,57,12); Hor., Epod., 16,21-22: ire, quocumque pedes ferent, quocumque per undas Notus vocabit (cf. aussi id., Carm., 1,7,25; Cic, Or., 16). II est possible, aussi, que le correlatif soit exprime: Cic, PM,2,44: qui ubicumque terrarum sunt ibi est omne rei publicae praesidium. 3. 2. Dans les enonces ou l'adverbe relatif appartient â une autre espece, l'adverbe demonstratif est, dans la plupart des cas, ibi, exprime ou sous-entendu: Quint.,7,3,33: nec undecumque causa tluxit, ibi culpa est; Verg., Aen., 11,762: quacumque equo invectus est, ibi pavebant; Cic, MU, 1: oculi, quocumque incederint, veterem consuetudinem fori requirunt (cf. aussi Ter., Hec,5,4,18-20; SalL, Cat, 16; Ov., Trist, 1,3,2, etc). En l'absence de la desambiguisation par un adverbe demonstratif dans la principale, la structure de quelques enonces permet des interpretations differentes; ainsi, par exemple: T.L., 1,52,6: quacumque incedit armata multitudo pavorem ac tumultum facit, peut etre complete soit avec le correlatif symetrique ea, soit avec ibi (voir supra, Verg., Aen., 11,762). 4. Les deux structures de proposition circonstancielle de lieu - avec adverbe relatif defmi/indefmi - presentent, sur le plan du contenu, des differences en ce qui concerne les possibilites d'interference avec d'autres roles syntaxiques, des differences qui se manifestent aussi dans le type d'interference et en les categories de fonctions circonstancielles visees. Dans le cas des subordonnees introduites par un adverbe indefini, la generalisation implique, dans la plupart des cas des interferences avec la fonction concessive, plus evidentes dans les situations ou le verbe est au subjonctif8: 'Op. cit, II,p. 651-652. 8 En ce qui concerne Temploi des modes dans les propositions introduites par un adverbe relatif indefini, voir A. Ernout-F. Thomas, op, cit, p. 335; Leumann-Hofimann-Szantyr, op. cit, 310 FRIEDA EDELSTEIN, BEATRICE TĂTARU Ov., Trist., 1,3,21: quocumque adspiceres, luctus gemitusque sonabat. L'interference est cumulative, la subordonnee cumulant, au-delâ de la fonction circonstancielle de lieu, une nuance concessive aussi. En ce qui concerne les subordonnees introduites par un adverbe relatif defini, on signale, dans la litterature de specialite, des structures â la limite entre la fonction circonstancielle de lieu et celle de temps: Ter., Andr., 356: ubi te non invenio, ibi escendo in quendam excelsum locum; Sen., DiaL,3,16,3: autumni verisque, unde solet, facta mutatio est9. Le type d'interference est disjonctif, le cumul de ces deux fonctions n'etant pas possible. Dans les enonces ou le connectif abstraetise lie des subordonnees â d'autres valeurs circonstancielles, provenues de celle de lieu, il perd son role syntaxique intrapropositionnel et passe de la categorie d'adverbe â celle de conjonction; par exemple ubi causal: Cic, Quinct., 71: accusa ubi ita necesse est. 5. Conclusions: 1. Sur le plan du contenu, la proposition circonstancielle de lieu presente des traits communs evidents avec le complement respectif; comme celui-ci, elle designe: le lieu de l'emplacement, le point de depart, l'itineraire, la direction, le point d'arrivee ou la limite en espace. Elle constitue, ainsi, la base de la symetrie entre les deux niveaux - inter- et intrapropositionnel en une categorie de subordonnees qui a le meme poids que les autres circonstancielles. L'identification de cette categorie prouve sa necessite aussi dans la pratique des analyses grammaticales, autrement celles-ci ne preciseront qu'une seule composante du rapport de subordination, qui est la forme de realisation par adverbe relatif, omettant le contenu de la relation: la fonction syntaxique 2. L'espece de la principale coincide avec celle du correlatif (exprime ou sous entendu) de la principale, quelle que soit l'espece de l'adverbe relatif qui l'introduit. 3. La selection de l'adverbe subordonnant doit etre faite en fonction de l'espece de circonstanciel de lieu que l'adverbe meme realise en tant que Ts du verbe de la proposition subordonnee. Universitatea „Babeş-Bolyai" Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31 II, p. 561-562. 9 Cf. Leumann-Hofmann-Szantyr, op c7/., II, p 651 ŞTEFAN GIOSU A (SE) NAŞTE „naître" 1. Verbul a naşte a atras atenţia mai multor cercetători, datorită faptului că în limba veche, în literatura populară, apoi, de la o vreme, şi în literatura cultă, apare nu numai cu sensul de „a aduce pe lume un copil", ci şi cu sensul, intranzitiv, de ,*a veni (= a fi adus) pe lume (despre un copil)". Toţi cercetătorii au arătat că încă de la primele texte româneşti pentru a exprima valoarea intranzitivă există şi forma reflexivă a se wayte,însemnând, deci, „a veni (a fi adus) pe lume". Unii dintre ei doar au semnalat această realitate1, alţii au căutat s-o şi explice2. Nu au fost însă folosite după apariţia Atlasului lingvistic român şi datele din această lucrare, cărora li s-au adăugat, ulterior, informaţiile din Atlasul lingvistic moldovenesc, iar în ultimul timp şi cele adunate pentru Noul atlas lingvistic român, pe regiuni,cu ajutorul cărora putem analiza minuţios sensurile celor două forme, activă şi reflexivă, ale verbului3. 2, Verbul în discuţie cunoaşte perechea activ-reflexiv (a naşte -ase naşte) cu referire la fiinţele umane numai în română, nu şi în celelalte limbi romanice4. 1 Vezi, spre exemplu, Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI si XVII traduse din slavoneşte, II. Textul şi glosarele. Ediţiune critică de I.-A. Candrea, Bucureşti, 1916, p. CLXXXVIII; Ovid Densusianu, Istoria limbii române,\ol II. Secolul al XVll-lea. Ediţie îngrijită de J. Byck, Bucureşti, 1961, p. 128,129; numai pentru a naşte „a se naşte"(„cu forma activă intranzitivă'*), privit în raport cu „modernul a se naşte \ vezi N. Drăganu, Un fragment din cel mai vechiu molitvenic românesc, în DR, II, 1921-1922, p. 278; Al. Rosetti, istoria limbii române, I. De la origini până la începutul secolului al XVII-lea. Ediţie definitivă, Bucureşti, 1986, p. 502. 2 A. Graur, Les verbes reflechis en roumain.m BL, VI, 1938, p, 47,60-62, 80; Eugen Seidel, Elemente sintactice slave în limba română, Bucureşti, 1958, p. 58; Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti, 1968, p. 173; G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, 1980, p. 229-230. 3 Vezi harta 197 M-am născut din ALRMII, voi. I şi MN din ALRII, voi. I, p. 71, apoi harta 211 (Femeia) naşte din ALRR-Maramureş, voi. I, MN (Femeia) naşte din NALR-Oltenia, voi. II, p. 248 şi harta 814 (Femeia) naşte din ALM, voi. II, partea a Il-a. 4 Când totuşi şi aici (este vorba de limba spaniolă) apare reflexivul, verbul nu se referă la fiinţe umane, ci fie la plante, având sensul „a creşte, a răsări (fără a fi semănate)" (vezi Nicolae Filipovici, Râul Serrano Peres, Dicţionar spaniol-român, Bucureşti, 1964, s.v. nacer), fie la stofe, când înseamnă „a se desface": la blusa se nascio „bluza s-a desfăcut (la cusătură)" (vezi DACOROMANIA serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 311-324 312 ŞTEFAN GIOSU Pentru a înţelege mai bine această situaţie este necesar să vedem, mai întâi, cum erau exprimate în latină cele două sensuri amintite. Pentru „a aduce pe lume un copil", „a zămisli", „a da naştere", „a crea" existau în latina clasică mai multe verbe: pario, părere, peperi, partum (pariîurus); edo, edere, edidi, ediium; gigno, gignere, genui, genitum; genero, generare, generavi, generatum (şi ingenero, progenero); procreo, procreare, procreavi, procreatum; fingo, fingere, finxi, finctum etc, toate fiind, aşadar, tranzitive5. Pentru „a veni (= a fi adus) pe lume", adică „a se naşte", latina avea verbele intranzitive, deponente, nascor, nasci, natus sum şi orior, oriri, ortus sum6. 3. Această situaţie din latina clasică se va schimba întrucâtva în latina populară, fapt oglindit de limbile romanice. Vom vedea însă că cele occidentale au moştenit mai mult sub acest aspect decât româna, în care s-a păstrat numai nascere şi a lăsat doar o umâparere, prin al cărui participiu prezent, devenit substantiv (parens, -tis), se explică termenul părinte7. în plus, acestea au creat cu mijloace proprii mai multe sinonime ale verbelor moştenite din latină. Pentru „a aduce pe lume un copil", „a da naştere", „a crea", „a produce", franceza cunoaşte engendrer (K£AM cu PAJKJţAMCE, în germană gebăren cu geboren werden, în maghiară szul cu szuletik etc. Locuţiunea a veni pe lume pentru „a se naşte" a apărut, desigur, ulterior în limba română şi este folosită în aceleaşi condiţii ca şi a aduce pe lume un copil. A (SE) NAŞTE „naître" 315 deci, şi perechea a naşte7 „engendrer" - a naşte 2 „naître". Această dublă particularitate care deosebeşte limba română de celelalte limbi romanice poate fi urmărită de la primele texte apărute la noi până în ziua de astăzi. Vom prezenta mai întâi o serie de exemple din textele vechi, din literatura populară, precum şi faptele adunate din graiuri în anchetele pentru ALR, spre a vedea apoi ce explicaţii se pot da dublei particularităţi de care aminteam mai sus. a) A naşte „a se naşte" este atestat în textele vechi româneşti din toate regiunile şi mai ales în cele din secolul al XVI-lea. Bineînţeles, aceste texte cunosc şi reflexivul a se naşte. Vom reţine aici o serie de exemple: „Deaci pohta începându, naşte-se păcatu; şi deca se sfârşaşte păcatul, naşte moartea" (CV, p. 340-341)21. „Ca să cunoască gintu altu fiii ce născu " (PS, p. 155)22. „Ce den pântecele măine-sa născut-au " (ESR, p. 261). „învăţătoare, ce-au greşită acesta, sau părinţii lui, de-au născuţii orbu?" (C, p. 165). „Iaste feciorulu lorii şi se-au născută orbu" (C, p. 172). „Venit-au den ceri ş-au născut den duhul sfânt şi den Mariia fată" (LC, p. 141). 21 Folosim următoarele sigle: CV = Codicele Voroneţean. Ediţie critică, studiu filologic şi studiu lingvistic de Mariana Costinescu, Bucureşti, 1981. PS = Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte, II. Textul şi glosarele. Ediţiune critică de I.-A. Candrea, Bucureşti, 1916. ESR = Evangheliarul sîavo-român de la Sibiu 1551-1553. Studiu introductiv filologic de acad. Emil Petrovici, studiu introductiv istoric de L. Demeny, Bucureşti, 1971. C = Coresi, Carte cu învăţătură (1581), publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, voi. I, Bucureşti, 1914. LC ~ Liturghierul lui Coresi. Text stabilit, studiu introductiv şi indice de Al. Mareş, Bucureşti, 1969. TC = Tetraevanghelul lui Coresi. Braşov 1560-1561 comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Măniceşti 1574. Ediţie alcătuită de Florica Dimitrescu, Bucureşti, 1963. PO = Palia de la Orăştie 1581-1582. Text - Facsimile - Indice. Ediţie îngrijită de Viorica Pamfil, Bucureşti, 1968. VC = Varlaam, Cazania 1643. Ediţie îngrijită de J. Byck, Bucureşti, f.a. CR = Carte românească de învăţătură. 1646. Ediţie critică de un colectiv condus de Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1961. NÎfB I, II = Monumenta Linguae Dacoromanorum. Biblia 1688. Pars 1. Genesis (autorii volumului: Alexandru Andriescu, Vasile Arvinte, Ioan Caproşu, Elsa Luder, Paul Miron, Mircea Roşian, Marietta Ujică), Iaşi, 1988; Pars II. Exodus (volum întocmit de aceiaşi autori, la care se adaugă Corneliu Dimitriu), Iaşi, 1991. 22 în note se dau variantele: ce se vor naşte, ce s-or naşte. 316 ŞTEFAN GIOSU „Eu spre aceasta mă născui" (TC, p. 163). „Toţi feciorii carii vor naşte aruncaţi-i în apa' (PO, p. 182). „Aceştia-s feciorii lu Isau, carii se-au născut în pământul Cananului" (PO, p. 122). „Şi botedzul iaste cum are naşte omul al doile rănd tară de păcate" (VC, p. 410-411). „Iară noi ne naştem sufleteşte din svăntul botedz" (VC, p. 407). „Cela ce-i va hicleni moşiia şi naşterea, de unde au născut, mai cumplită să-1 cearte decât pre ucigătoriu de părinţi" (CR, p. 93). ,JS-au născut... în pământul Eghipetului" (MB I, p. 306, versetul 27). „Şi feciorii lui Mahir, feciorul lui Manasi, născură preste coapsele lui Iosif (MBI,p. 318, versetul 23). Dacă analizăm ocurenţele lui a naşte „a se naşte" din acele texte citate care sunt prevăzute cu indici exhaustivi de cuvinte, putem observa că în unele sunt mai numeroase decât cele ale lui a se naşte. Astfel, în TC a naşte „a se naşte" are 15 ocurenţe, iar a se naşte 9 atestări. Totuşi, în C, unde verbul acesta cu diversele sale forme şi valori are 76 de ocurenţe, a se naşte este folosit de 34 de ori, a naşte „a se naşte" de 19 ori. în LC din 4 atestări, 3 sunt folosite pentru „a se naşte". Aici nu apare forma reflexivă. în PO, unde verbul este folosit de 110 ori, numai o singură dată apare forma reflexivă (se-au născut, p. 122). A naşte „a se naşte" cunoaşte aici 6 ocurenţe. în Cazania lui Varlaam, apărută în secolul al XVII-lea, din 122 de atestări, 12 sunt pentru a naşte „a se naşte" şi 55 pentru a se naşte23. în MB I, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, a naşte are 166 de ocurenţe. Dintre acestea, 13 sunt forme reflexive şi 5 sunt forme active cu sens reflexiv. Se poate observa că deja în secolul al XVII-lea faţă de cel precedent a naşte cu sensul „a se naşte" este folosit mai rar, particularitate care se va accentua în secolele următoare. b) A naşte „a se naşte" se întâlneşte şi în literatura populară. Al. Graur face, astfel, trimiteri la A. Gorovei şi V. Vârcol24. Socotim necesar să le întregim aici prin reproducerea a două exemple: „în pădure naşte I în pădure creşte / Vine la ţară / şi hăpălueşte" - Meliţoiul25; „ - Ai venit, Nicolae? - Am venit. - Noi odat'am născut. Când ai născut tu, am născut şi io"26. Cu acelaşi înţeles a naşte este cules şi de Ovid Densusianu din zona 23 Am folosit pentru statistica privind C indicele (în manuscris) alcătuit de Corneliu Dimitriu, iar pentru statistica privind VC, indicele (în manuscris) elaborat de un grup de cadre didactice de la catedra de limbă română a Facultăţii de Litere din Iaşi împreună cu un colectiv de studenţi, litera N fiind redactată de Petru Zuguri. 24 A. Graur, Les verbes reflechis en roumain, p. 80. 25 Artur Gorovei, Cimiliturile românilor, Bucureşti, 1898, p. 225. 26 V. Vârcol, Graiul din Vâlcea, Bucureşti, 1910, p. 33. A (SE) NAŞTE „naître' 317 Haţegului, cu precizarea că verbul acesta „ca reflexiv e foarte rar întrebuinţat"27. Reproducem, iarăşi, două exemple: „cine n-afe năroc, n-afe,/ D'e cân naşt 'epână moare"28; ,Jeu d'e iei sîn bot'ezat, d'e popa Vizant'e. Cân o venit d'i la Măseu atuns^a am născut îeu A naşte apare şi în câteva ghicitori culese de Emil Petrovici. Reţinem aici doar una: „îm pădure crescui/ îm pădure nascuil Di cinstea casi tale fui" -Masa30. Mai notăm a naşte „a se naşte" şi din basmul Lucafini, cules din pct. 362 (jud. Maramureş) de către Emil Petrovici în anchetele pentru ALR II: „Acăia o fost tri fraţ la o mamă. Doi, acăia mari, s-o dus pâmj)ădure a vâna. Sî i-o mîncât o babă. Ş-apoi o născut Kipăniş Voiriic"31. c) Harta 197 din ALRMII, voi. I şi materialul necartografiat (MN) din ALR II, voi. I, p. 71 arată că a naşte „a se naşte" se mai întâlneşte într-o arie care cuprinde întreg Maramureşul, părţi din Crişana şi Transilvania, apoi în câteva puncte izolate şi foarte depărtate de această arie, ca şi unul de altul. La întrebarea nr. 2649, „Cum ziceţi: m-am născut sau am născut în anul cutare?", s-a răspuns am născut în următoarele puncte: 272, 349, 353, 362 (jud. Maramureş); 334, 346 (jud. Satu Mare); 316, 325 (jud. Bihor); 64 (jud. Arad; aici apare şi forma reflexivă, cea activă cu sens reflexiv fiindu-i sugerată informatorului); 279, 284 (jud. Sălaj); 260 (jud. Bistriţa-Năsăud), 235 (jud. Mureş); 228, 574 (jud. Harghita); 192 (jud. Covasna). Cu acelaşi sens reflexiv, a naşte a fost notat în punctele, izolate, 833 (jud. Hunedoara), 872 (jud. Dolj), 769 (jud. Ilfov)32, 682 (jud. Tulcea). în pct. 192 27 Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915, p. 326, s.v. naşte. 28 Ibidem, p. 212 (textul nr. CCCXIII). 29 Ibidem, p. 95 (textul nr. XVI). 30 Emil Petrovici, Folclor de la moţii din Scărişoara, extras din „Anuarul Arhivei de Folclor", V, Bucureşti, 1939, textul nr. 176. Vezi şi textele nr. 177, 178. 31 Texte dialectale culese de Emil Petrovici. Suplement la Atlasul lingvistic român II (ALRT II), Sibiu-Leipzig, 1943, p. 160. 32 In pct. 769 forma notată este am înnăscut. Participiul cu prefixul în- a fost consemnat şi în pct. 531 (jud. Bacău), pct. 551 (jud Neamţ), 605 (jud Galaţi), unde informatorii au răspuns sînt înnăscut. In anchetele pentru NALR-Moldova şi Bucovina a fost notat şi (femeia) înnaşte (cf. îndobîndi, înstăpîni etc.) în 11 localităţi din sudul Moldovei (pct. 633, 635, 636, 639, 642, 643, 644-jud. Galaţi, 656, 668-jud. Vrancea şi 615, 631-jud. Vaslui) şi într-o localitate din Bucovina (pct. 482 - jud. Suceava). A înnaşte este notat şi în 9 localităţi din Muntenia, singur (pct. 718, 801, 822, 861, 864) sau alături de/ace (pct. 701, 814) şi dc fată (pct. 725), cum rezultă din harta 144 (Femeia) naşte din NALR-Munteriia şi Dobrogea, voi. II (în manuscris, la data redactării articolului). Adjectivul înnăscut, însemnând „congenital", „nativ", trebuie disociat de verbul de mai sus, în sensul că este un derivat nou, literar, cu acelaşi prefix, dar de la participiul născut, şi anume după modelul fr. inne Nu putem exclude nici modelul lat. innatusszu chiar al germ. angeboren. Aşadar, adj. înnăscut „congenital", „nativ" este un neologism atât sub aspect semantic, cât şi ca formaţie (ambele elemente constitutive, prefixul şi cuvântul de bază, fiind româneşti). 318 ŞTEFAN G10SU A (SE) NAŞTE „naître" 319 şi 682 s-au obţinut răspunsuri duble, în primul am născut şi sînt născut, în celălalt m-am născut şi am născut. Adăugăm şi pct. 105 (jud. Hunedoara) unde, pe lângă m-am născut, apare şi forma activă căci harta 115 Olog (din naştere) din ALR II, voi. I prezintă aici răspunsul o născut c(t')ilăvă. în pct. 64 a fost consemnat mai întâi îs născut, aici informatorul dând, deci, trei răspunsuri. De fapt, a naşte „a se naşte" este mai răspândit în graiuri decât putem constata din ALR II, ale cărui hărţi au o reţea destul de rară33. Faptele contrazic afirmaţiile lui Theodor Hristea că „numai în limba veche a naşte apărea, foarte rar, cu valoare intranzitivă" şi că valoarea aceasta, pe care autorul o ilustrează cu un citat din Biblia de la 1688 ("Piară zioa întru carea am născut"), „s-a pierdut, se pare, definitiv"34. d) în sfârşit, a naşte „a se naşte" apare şi la unii scriitori moderni, începând cu secolul al XlX-lea: Ion Ghica, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu etc35. Ne vom limita doar la câteva exemple: „Slobozenia dinafară este neatârnarea moşiei în care naştem şi care ne hrăneşte36; „Din moarte naşte viaţă, din întuneric soare"37; „Fata sărută floarea roşie şi Făt-Frumos născu ca din nimica înaintea ei"38; „în grădina cu multe straturi, neudată şi necăutată de nimeni, născură din pietriş sterp, din arşiţa zilei şi din secăciunea nopţii flori cu frunze galbene... florile durerii"39. 5. Aşa cum am arătat mai înainte, nascere provine din nasci, verb deponent având valoare pasivă şi însemnând, deci, „a fi născut". în latina populară nascere a păstrat acest sens, dovadă fiind verbele respective din celelalte limbi romanice (fr. naître = etre ne etc), toate având formă activă. Ne rămfne acum să vedem mai îndeaproape, pe de o parte, cum şi când 33 Adrian Turculeţ ne face cunoscut că a notat a naşte „a se naşte" şi prin Bucovina, cu ocazia unor anchete dialectale efectuate acum câţiva ani. De asemenea, N. Saramandu ne informează că a consemnat de mai multe ori în Dobrogea forma activă cu înţeles reflexiv în anchetele pentru NALR. Să notăm aici şi construcţia fixă Ce naşte din pisică şoareci mănâncă, având caracter popular. în chestionarul alcătuit pentru NALR nu există, din păcate, o întrebare specială pentru a naşte „a se naşte". 34 Theodor Hristea, op. cit., p. 173. 35 Vezi şi Dicţionarul limbii române (DLR), serie nouă, tomul VII, partea I, litera N, Bucureşti, 1971, s.v naşte. 36 Alecu Russo, Scrieri alese. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Sanda Radian, Bucureşti, 1959, p. 97 (versetul 17 din Cântarea României). 37 Vasile Alecsandri, apud Theodor Hristea, op. cit., p. 173. 38 M. Eminescu, Opere alese, III. Literatura populară. Ediţie îngrijită şi prefaţată de Perpessieius, Bucureşti, 1973, p. 328 (Făt-Frumos din lacrimă). 39 Ibidem, p. 334. Pentru alte exemple vezi Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, sub redacţia acad. Tudor Vianu, Bucureşti, 1968, s.v. naşte. anume a putut apărea în română, spre deosebire de celelalte limbi romanice, perechea a naşte „engendrer" - a se naşte „naître", pe de altă parte, de ce tot numai în română, cum arată textele vechi, literatura populară şi unele graiuri, apoi unele texte moderne, a naşte are sens dublu ("engendrer" şi „naître"). Primul aspect este legat de apariţia însăşi a reflexivului în limba română. Al. Graur a făcut o foarte strânsă legătură între reflexivul românesc şi cel din limba slavă. Discutând cu preponderenţă reflexivul cu valoare dinamică ('a sens moyen"), el afirmă, astfel, că a se juca, a se jura, a se râde, ase ruga, a se teme, de origine latină (jocare, jurare, ridere, rogare, timere) se explică prin slavele hrati sg, klgti sg, smijati sg, moliti sg bojati sg)40. Cât priveşte reflexivele româneşti, „qui se laisseraient reduire â des reflechis latins", acestea sunt în număr infim. După ce precizează că „tout au plus peut-on signaler qtielques exemples qui semblent remonter â des deponents latins"41, autorul dă ca exemple a se mira (< lat. mirări), a se neguţa (< lat. negotiari), dar şi pentru acestea face, totodată, trimiterea la verbele slave cuditi sg torgovatsja42. Al. Graur nu afirmă nicăieri că reflexivul a se naşte ar urca până la latină. S-a înţeles de aici, şi pe drept cuvânt, că forma aceasta s-ar explica tot prin influenţă slavă. Ulterior, Eugen Seidel, vorbind despre pasivul exprimat prin reflexiv şi citându-1 pe Al. Graur cu studiul său despre verbele reflexive în româneşte, afirmă, cu claritate, că a se naşte este „ca slav. rodiţi sg" 43. Dacă forma reflexivă a se naşte se explică prin verbul corespunzător slav, se poate conchide că până la influenţa slavă româna nu ar fi cunoscut reflexivul. Intr-o asemenea concepţie, apariţia formei a se naşte ar fi târzie, căci este îndeobşte acceptată astăzi teoria că de rezultate ale influenţei slave asupra limbii române nu poate fi vorba decât începând cel mai devreme cu secolul al IX-lea44. Până în acest secol nu putem vorbi decât de elementul latin şi, atât cât este 40 A. Graur, Les verbes reflechis en roumain, p. 47. 41 Ibidem, p. 4%. 42 Concepţia aceasta Al. Graur o reia, mai târziu, în Tendinţele actuale ale limbii române, unde, la p. 196, susţine că în ce priveşte reflexivul, influenţa slavă a depărtat limba română de „uzajul romanic, mai ales că foarte adesea şi verbele folosite la reflexiv sunt de origine slavă". Idei asemănătoare susţinuse Sorin Staţi în studiul Evoluţia diatezelor în limba latină, SCL, XI, 1960, nr. 3, unde se subliniază şi rolul influenţei germane în dezvoltarea reflexivului în România Occidentală. Al. Graur îl citează pe Sorin Staţi atunci când critică teoria lui J. Vendryes care acorda importanţă primordială rolului elementului latin în dezvoltarea reflexivului pe plan romanic în general, punând pe plan secundar rolul elementelor externe. 43 Eugen Seidel, op. cit, p. 58. 44 Vezi, în mod deosebit, I. Pătruţ, Studii de limba română şi slavistică, Cluj, 1974, p. 88-123 (mai ales p. 88, 89,93, 112, 117); Istoria limbii române, voi. II, Bucureşti, 1969, p. 309; Andrei Avram, Nazalitatea şi rotacismul în limba română, Bucureşti, 1990, p. 215. 320 ŞTEFAN GIOSU posibil, de cel autohton din limba română45. G. Ivănescu nu acceptă părerea lui Al. Graur că reflexive ca a se juca, a se jura etc. s-ar explica prin influenţa slavă. El adaugă şi verbul a se naşte46, pe care, însă, întrucât are altă valoare decât dinamică, Al. Graur nu-1 notează în seria mai sus amintită. Cu acest prilej, G. Ivănescu aduce elemente noi privind originea reflexivului, în general, din limba română, care ne ajută să înţelegem şi originea formei a se naşte. El constată mai întâi că, în celelalte limbi romanice, corespondentul unor verbe ca cele citate de Al. Graur, la care adaugă deci şi a se naşte, sunt active. Astfel, în franceză se spune jouer, jurer, rire, naître47: Plecând de aici, G. Ivănescu vorbeşte de o tendinţă a limbii române de a forma „şi după destrămarea latinei populare" verbe reflexive din active, pe care o pune în legătură cu substratul. Autorul îi reproşează lui Al. Graur că nu a arătat, în explicarea reflexivului românesc, „cum stau lucrurile şi în albaneză, care în epoca cea mai veche a influenţat româna şi care poate da o indicaţie asupra situaţiei din tracă şi dacă"48. El este de părere că s-ar putea vorbit şi „despre o adaptare a limbii latine populare la baza psihică tracică şi dacică"49. 45 Dacă, aşa cum se şi menţionează în Istoria limbii române,voi. II, p. 309, „până în secolul al IX-lea cuvintele de altă provenienţă nu pătrunseseră în sfera lexicului uzual", cu atât mai mult nu putem vorbi de elemente gramaticale datorate influenţelor străine. 46 G. Ivănescu, op. cit^p. 229. 47 Să se compare, spre exemplu, jouer â cache-cache, jurer ses grands dieux, rire aux anges cu a se juca de-a v-aţi ascunselea, a se jura pe toţi sfinţii, a (se) râde prosteşte. Astfel de reflexive pot fi întâlnite şi în dialectele sud-dunărene. Petru Neiescu ne informează că a cules jb me (ă)rdu din cinci localităţi istroromâne. în Suşnieviţa, după ce informatorul a dat răspunsul ărdu, a precizat imediat: mai mund vire /o me ărdu. în meglenoromână se spune mi rgd: si rgdi la steali (Th. Capidan, Meglenoromânii, III. Dicţionar meglenoromân, Bucureşti, [1935], s.v. rgd). La istroromâni şi plănze poate apărea cu formă reflexivă şi sens activ: plănze maia şi fi fa e omu-Tziţe: ţe te plănzi? „plânge mama şi fiica, iar omul îi spune: de ce plângi?" (Sextil Puşcariu, Studii istroromâne, I. Texte, în „Analele Academiei Române", seria II, tomul XXVIII, 1905-1906, Memoriile Secţiunii Literare", Bucureşti, 1906, textul nr. 17, alineatul 42). 48 G. Ivănescu, op. cit. Pentru o scurtă prezentare a reflexivului în albaneză, vezi Dr. Pekmezi, Grammatik der albanesischen Sprache (Laut- und Formenlehre), Wien, 1908 (§ 70 Pronomen reflexivum). 49 G. Ivănescu, op.cit, p. 230. Am aminti aici şi un punct de vedere al lui Eugenio Coseriu cuprins în articolul Balkanismen oder Romanismen? (publicat în Fakten und Theorien. Beitrăge zur romanischen und allgemeinen Sprachwissenschaft, volum editat de către Sieglinde Heinz şi Ulrich Wandruszka la Tiibingen şi dedicat lui Helmut Stimm cu ocazia împlinirii vârstei de 65 de ani). La p. 38 Eugenio Coseriu îi critică pe cercetătorii care, plecând de la comparaţia doar cu franceza modernă (şi chiar numai cu varianta ei literară) - limbă care pe de o parte reprezintă un tip de romanitate aparte, pe de alta a pierdut, de-a lungul timpului, unele particularităţi păstrate altfel în alte limbi romanice -, exagerează în a considera ca balcanisme unele fapte din limba română. Plecând de aici, autorul constată că ceva asemănător se petrece şi la stabilirea slavismelor din limba română ("Ăhnliches geschieht ubrigens auch bei der Feststellung der «Slavismen» des Rumănischen"). şi continuă afirmând că Al. Graur, în articolul Les verbes A (SE) NAŞTE „naître" 321 Prin urmare, verbe de origine latină ca cele citate şi deci nu numai cele având la bază deponente trebuie să fi avut formă reflexivă chiar de la începutul limbii române, tendinţa de apariţie a reflexivului în latină găsind sprijin în limba autohtonă. Bineînţeles, G. Ivănescu precizează că Al. Graur „are, desigur, dreptate, cel puţin în unele cazuri"50, referindu-se la reflexivele împrumutate ca atare din slavă şi care, indiscutabil, au contribuit la dezvoltarea categoriei reflexivului în general în limba română51. Nici Eugen Seidel, nici G. Ivănescu nu se referă la sensul reflexiv al lui a naşte. Singurul cercetător care-1 menţionează, dându-i şi o explicaţie, este AL Graur. în studiul despre verbele reflexive din română, el discută mai întâi forma a se naşte atunci când se ocupă de pasivul exprimat prin reflexiv (a se căzni, a se începe, a se naşte etc.)52. Ceva mai departe are în vedere şi a naşte „a se naşte", atunci când susţine că unele reflexive din română s-au transformat, prin pierderea pronumelui reflexiv, în active, numite „secundare", dar care au păstrat sensul reflexiv, dând, în acest sens, o serie de exemple. Reţinem aici câteva: a căzni (formă activă primară) „torturer" - a se căzni „se donner la peine, travailler" - apoi, din nou, a căzni (formă activă secundară), dar însemnând, ca şi a se căzni, „se donner la peine, travailler"; a logodi „fiancer" - a se logodi „se fiancer"- apoi, din nou, a logodi „se fiancer"; a naşte „engendrer"- a se naşte „naître"- pe urmă, iarăşi, a naşte (formă activă secundară), dar, de data aceasta, însemnând „naître", ca şi a se naşte din care provine prin eliminarea pronumelui reflexiv53. Noi credem însă că se poate da o altă explicaţie sensului reflexiv al lui a naşte. Trebuie mai întâi să facem observaţia că dacă forma a se naşte a apărut atât de târziu, atunci era necesar ca cercetătorii adepţi ai acestui punct de vedere să arate cum se vor fi exprimat în limba română, în perioada anterioară influenţei slave, cele două sensuri, „engendrer" şi „naître". reflechis en roumain, consideră slavisme toate tipurile de reflexiv din română şi că acest învăţat, făcând comparaţia numai cu franceza modernă, nu ţine cont că astfel de tipuri există şi în spaniolă. Eugenio Coseriu reţine din articolul lui Al. Graur afirmaţiile: „le roumain... concorde mieux avec le slave qu'avec le roman"; „le roumain marche entierement avec le slave en ce qui concerne la repartition des faits". Eugenio Coseriu nu exclude în mod categoric ipoteza că tipurile de reflexiv românesc s-ar putea datora şi influenţei slave - în spaniolă ele având, desigur, o altă explicaţie - dar este de părere că ele nu trebuie explicate astfel în română numai pur şi simplu din cauză- că ar fi străine „romanicului". în concepţia lui Eugenio Coseriu caracterizarea de „romanic" (sau, am adăuga noi, de „neromanic") trebuie deci făcută nu numai pe baza comparaţiei cu p singură limbă luată ca reprezentant al romanităţii - în cazul de faţă franceza ci luându-se în considerare toate limbile romanice. 50 G. Ivănescu, op. cit., p. 229. 51 A. Graur, în Les verbes reflechis en roumain, p. 45, avea în vedere verbe ca a se căi (sl. kajati se), a se ciudi (s\. ătditi se), a se frăsui frasuvati se). 52 lbidem,p. 62-63. 53 Ibidem, p. 79-80. ŞTEFAN GIOSU Am arătat că limbile romanice occidentale au moştenit din latină mai mult decât româna, ele având, de aceea, perechi ca engendrer- naître, partorire -nascere etc. Cum româna nu a moştenit din latină nici un termen pentru noţiunea „engendrer", apariţia unei perechi similare celor din alte limbi romanice nu a fost posibilă. Se pune, deci, în chip firesc, întrebarea cum se vor fi exprimat cele două sensuri în momentul trecerii de la latină la română. Suntem de părere că prin acelaşi nascere, verb cu formă activă, dar cu înţeles pasiv, se explică ambele sensuri. Credem, aşadar, că perechea a naşte, ("engendrer")- a naşte2 ("naître") a apărut din cele mai vechi timpuri. Limba română a tolerat, de la bun început, deşi nu separa cu toată claritatea cele două sensuri, perechea aceasta, aşa cum, de fapt, unele graiuri o tolerează şi astăzi. Dar, cum a naşte2 avea sens pasiv, s-au putut dezvolta, totodată, şi perechile a naşte , -a fi născut, a naşte, - ase naşte, aceasta din urmă realizând simetria formală ca în cazul fostelor deponente cu valoare dinamică (mirarî>mirare>a mira - a se mira). Perechile acestea nu vor fi fost generalizate, aşa cum nu sunt nici astăzi, cum s-a putut vedea din paragraful precedent. Separarea celor două sensuri exprimate de perechea a naşte, - a naşte2 s-a făcut prin înlocuirea lui a naşte, cu a face, care a preluat numai sensul „engendrer" {ea a făcut aseară „ea a născut aseară"). Pentru „naître" existând a naşte2, a fi născut, a se naşte, nu a fost nevoie să se folosească şi a se face. Au apărut, astfel, perechi noi: a face - a naşte 2, a face -a fi născut, a face -ase naşte. Nu s-a dezvoltat şi perechea a face -a se face, care apare doar în mod excepţional în textele vechi sau în graiurile populare54. Sinonimul a face este cunoscut în toate dialectele româneşti, având caracter popular, ceea ce constituie o dovadă a vechimii lui55. Româna este singura limbă romanică în care a face cu sensul „engendrer" are o atât de largă răspândire, fapt explicabil din moment ce celelalte limbi romanice au moştenit, spre deosebire de română, diverşi termeni din latină pentru a exprima această noţiune. A face cu sensul „faire" este în română, ca în toate limbile de altfel, un verb cu numeroase excepţii. Dacă un astfel de verb a trebuit să se specializeze şi pentru „engendrer", căpătând chiar caracter popular, aceasta a fost o necesitate a limbii române. Toate perechile amintite există până astăzi, unele fiind, cu timpul, preferate altora, dar fară ca aceasta să ducă lâ anularea vreuneia dintre ele. Textele vechi, literatura populară, informaţiile date de atlasele lingvistice oglindesc această realitate. Ceea ce în latina populară de la baza limbii noastre era concentrat în verbul nascere se va dezvolta în română sub forma unei serii de perechi de 54 Pentru detalii, vezi Ştefan Giosu, A face „a naşte" ("engendrer"), în , Anuar de lingvistică şi istorie literară", tomul XXXIII, 1992-1993, A, p. 139-140. 55 Alte sinonime pentru „engendrer" ca a fata, a prăsi etc. au, cum precizam sub 3., caracter dialectal. A (SE) NAŞTE „naître" 323 ; termeni, dovedind posibilităţile ei interne de dezvoltare şi, totodată, originalitatea ei. Textele vechi permit constatarea că perechea a naşte, - a se naşte va căpăta, în timp, o tot mai largă întrebuinţare şi că perechea a naşte, - a naşte2 va fi concurată tot mai mult de a face - a naşte2, ct face -ase naşte. Perechea care se va impune, treptat, fiind preferată de limba literară, va fi a naşte, ~ a se naşte. Poate de aceea N. Drăganu vorbea de „modernul a se naşte "56. Am constatat, analizând textele vechi şi faptele pe care ni lp oferă graiurile populare, o tendinţă spre exprimarea cât mai clară a sensurilor, activ şi reflexiv, ale lui a (se) naşte. Perechile existente din cele mai vechi timpuri şi până astăzi arată tocmai această evoluţie. Suprimarea pronumelui reflexiv din a se naşte !pentru a se exprima, în continuare, sensul pasiv, ar fi însemnat un pas înapoi, cu atât mai mult cu cât avem a face cu un verb de maxima importanţă şi circulaţie. Suntem, prin urmare, de părere că forma a naşte cu sensul „a se naşte" (= „a fi t născut") nu este secundară, ci primară şi că tot atât de vechi sunt şi formele a se f naşte, a fi născut, şi aceasta datorită faptului, amintit mai înainte, că nascere, cu formă activă, este, din fostele deponente latine, un verb având sens pasiv. Prezenţa lui a face pentru a naşte, în toate dialectele româneşti este ea însăşi o dovadă că a naşte2 ("a se naşte" ■= „a fi născut") esteim fapt dc limbă străvechi. Nu este lipsit de importanţă faptul că în anchetele pentru ALM şi NALR în 63 !de puncte, din aproape toate regiunile, s-a notat că a face este „vechi" sau că este folosit de „bătrâni", iar în 181 de localităţi că a naşte „engendrer" este „recent" sau că este folosit de către tineri57. ; In Codex Dimonie este consemnată şi forma activă a verbului născu, dar cu ţ sensul „mi născu": yite născu di tru locu „din pământ răsări (= se născu) viţă f de vie"58. Faptul acesta, chiar dacă singular (alte exemple nu mai cunoaştem), I sprijină, credem, ipoteza că a naşte a putut însemna, de la bun început, şi „a se | naşte". Nu am putea admite apoi că născu ar proveni din mi născu şi pentru | faptul că, după câte ştim, dialectul aromân nu cunoaşte fenomenul pierderii | pronumelui reflexiv invocat de Al. Graur. I Starea actuală a lui a (se) naşte permite, aşadar, să urmărim evoluţia acestui I verb în epocile anterioare. Datele din atlasele lingvistice sunt, din nou, alături I de atestările din textele vechi, de o deosebită însemnătate pentru istoria limbii. I Al. Graur mai precizează că a naşte „a se naşte" apare şi „dans la presse et 56 Vezi supra, notai. 57 Vezi Ştefan Giosu, ibidem, în special coloanele 7, 8 ale tabelului de la p. 137. în afara celor specificate în nota 3, am mai folosit şi materialul încă nepublicat, adunat şi pus la dispoziţie de autorii atlaselor lingvistice regionale (NALR, ALRR), pe care îi rugăm să găsească aici expresia celor mai vii mulţumiri ale noastre. 58 Vezi Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic. Ediţia a H-a augmentată, Bucureşti, 1974, s.v. născu. Aromânii aproape că nu mai cunosc verbul născu, înlocuindu-1, în timp, cu diverse sinonime. 324 ŞTEFAN GIOSU dans la langue litteraire aptuelle (Eminescu..., Sadoveanu...) ou Ton pourrait voir une influence du franţais"59, iar Theodor Hristea este de părere că o asemenea întrebuinţare a lui a naşte poate fi un calc morfologic după fr. naître60. Sigur că începând cu secolul al XEX-lea se exercită o influenţă franceză puternică asupra limbii române. Este foarte probabil ca unii scriitori precum Vasile Alecsandri, Alecu Russo să se fi lăsat influenţaţi de fr. naître. în asemenea situaţie, a naşte „a se naşte" este o formă neologică, pe care o putem nota a naşte3 (a naşte2 fiind formă primară, deci veche). Apare, astfel, o nouă pereche, a naşte, - a naşte3, însă cu circulaţie restrânsă61. Dar trebuie avut în vedere că, în acelaşi timp, aceşti scriitori au fost şi buni cunoscători atât ai literaturii noastre vechi cât şi ai literaturii şi graiurilor populare. Suntem de părere că trebuie făcută o mai strânsă legătură între a naşte „a se naşte" din literatura populară şi cel din literatura cultă. Nu credem că, spre exemplu, Mihai Eminescu şi Mihail Sadoveanu - ca să ne limităm şi noi la aceleaşi două mari nume pomenite de Al. Graur - au luat acest verb din altă parte decât din literatura veche, din cea populară sau din unele graiuri vii. Să nu uităm că în Făt-Frumos din lacrimă, de exemplu, Eminescu trebuia să creeze, şi sub aspectul limbii, atmosfera de basm. Suntem, aşadar, de părere că la unii scriitori trebuie exclusă, cel puţin când este vorba de anumite opere ale lor, influenţa franceză în privinţa folosirii lui a naşte2 (= a se naşte „a fi născut"). Caracterul arhaic al lui a naşte2 îi asigură, chiar şi atunci când scriitorii iau această formă numai din una dintre sursele amintite (textele vechi, literatura populară, graiurile vii), o valoare stilistică incontestabilă. Universitatea „Al- 1 Cuza" Facultatea de Litere laşi, Bulevardul Cnpou, / / 59 A. Graur, op. cit., p. 80. 60 Theodor, Hristea, op. cit., p. 173. 61 Un loc aparte ocupă celebrele cuvinte ale lui Miron Costin, nasc şi la Moldova oameni, , folosite, uneori ca atare, în scris sau în vorbire, de către oamenii culţi, alteori adaptate de către aceştia la alte realităţi. Avem a face, astfel, dacă nu chiar cu o răspândire, cel puţin cu o „întreţinere", pe cale cultă, a lui a naşte2. CRISTIAN MIHAIL MODIFICĂRI SEMANTICE ÎN LEXICUL LATIN AL ROMÂNEI SUB INFLUENŢA MEDIULUI MILITAR (III) în cadrul temei din titlu, am publicat două articole1: primul cuprinzând cuvinte româneşti moştenite din latină, a căror modificare semantică fusese atribuită, mai mult sau mai puţin, mediului militar, şi cel de al doilea înmănunchind o serie de restrângeri de sens pe care le-am identificat ca produse într-un asemenea mediu. în cadrul primului dintre aceste articole, am prezentat şi modificări semantice datorate mediului militar, apărute prin procese metaforice (precum: drom. coz/din lat. cofea „scufie", drom. a împresura din lat. pressura „apăsare", drom. a răpune din lat. reponere „a pune deoparte", drom. spate din lat. pi. spathae „spade" şi drom. a supune din lat. supponere „a pune dedesubt") şi metonimice (precum: drom. (fişat din XdX.fossatum „şanţ de apărare", drom. mire din lat. miles „militar" şi drom. a pleca din lat. plfcăre „a îndoi"). Având în vedere criteriul semantic al „latinei de frontieră" (cf. articolul precedent), în articolul de faţă vom căuta să identificăm şi alte procese de acest gen, de care se face responsabil mediul rezistenţei armate (daco-)romane, din provinciile nord- şi sud-dunărene ale Imperiului Roman, la repetatele atacuri ale triburilor barbare. 1. Drom. a înşela provine din lat. in-sellare (EWR, 1490 ş. a.), compus cu sella (continuat în drom. şa), care denumea „scaunul ce se aşeza pe spatele calului pentru comoditatea şi siguranţa călăreţului" (Guţu, LR). Alte ipoteze etimologice - precum cea a lui Weigand (din bg. msel „pungăşie") ş. a. (consemnare în DER, 7301) - au fost înlăturate ca fiind „improbabile şi nici necesare" (REW, 7795 ş. a.). Drom. a înşela are două sensuri: 1. (înv.) „a pune şaua pe cal" şi 2. „a păcăli". Cu primul sens are termeni corespunzători în grupul limbilor neolatine occidentale, moşteniţi tot din lat. (in)sellare, precum fr. seller ş. a. (REW, 7795), 1 Cristian Mihail, Modificări semantice în lexicul latin al românei sub influenţa mediului militar(l\ în CL, XXXV, 1990, nr. 1, p. 21-32 şi (II), în DR, s. n., I, 1994-1995, nr. 1-2, p. 313-319. DACOROMANIA serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 325-332 326 CRISTIAN MIHAIL MODIFICĂRI SEMANTICE ÎN LEXICUL LATIN AL ROMÂNEI (III) 327 care însă nu au şi sensul „a păcăli". Rătăcirile etimologice în cazul acestui cuvânt românesc ar fi fost evitate dacă dificultatea semantică dintre „a pune şaua pe cal" şi „a păcăli" ar fi fost înlăturată prin evidenţierea metaforei populare militare care leagă aceste sensuri. Această comparaţie semantică ar putea fi atribuită şi mediului agropastoral, dacă s-ar face abstracţie de faptul că cei ce ară sau păstoresc au de-a face doar cu animale deşelate. Ideea este sprijinită de uitarea lat. in-seltare în dialectele sud-dunărene ale comunităţilor care, în locuri neinvadate continuu, nu mai foloseau cavaleria pentru atacuri sau retrageri rapide2. Pentru sensul „a înşela" („a păcăli"), în celelalte limbi romanice, sunt prezenţi termeni fară legătură cu limbajul călăreţilor, precum fr. tromper provenit din fr. trompe „trompetă" (< germ. nord. trumba; DEF)3, sau continuatorii lat. *ingannare, caprov. şi pg. enganarş. a. (REW, 4416) 2. Drom. a îngâna este, de asemenea, moştenit, din lat. * ingannare „a înşela" (EWR, 854 ş. a.), dar are sensul (tranz.) „a imita", „a repeta (în bătaie de joc) vorbele, vocea cuiva" (DEX). Opinăm că acest sens a compensat golul ce s-a produs în forma * ingannare prin transferul metaforic - operat în limbajul rezistenţei armate (daco-) romane - al sensului ei „a înşela" în forma 'in-sellare, alături de sensul acesteia „a înşeua". Prin urmare, se poate considera că de sensul „a imita" al drom. a îngâna este responsabil tot mediul rezistenţei armate (daco-)romane. Sensul „a imita (în bătaie de joc)" al drom. a îngâna apare ca o nuanţare a celui de „a amăgi", care este încă sensul formei reflexive a acestui verb (DEX), ceea ce sugerează că disponibilizarea semantică a formei lat. ingannare în dacoromână a fost parţială, păstrându-se amintirea sensului ei etimologic. în dialectul aromân, acest sens s-a modificat şi mai mult - cf. ar. angan „a chema (câinii)", din „a ademeni" ş. a. (DEMR, I,' 1072; REW, 4416)4. în limbile romanice occidentale, sensul „a imita" este redat prin cuvinte fară legătură cu limbajul luptelor armate, precum fr. imiter ş. a. împrumutate din lat. imitări „a imita" (DEF ş. a.). 3. Drom. rost este moştenit din lat. rostrum (EWR, 1476; REW, 7386 ş. a.), care semnifica: 1. „cioc", „bot", (la om) „gură" şi 2. „pinten de corabie în formă de cioc, din fier sau bronz, cu care se izbea în prova sau coasta corăbiilor inamice" (Guţu, LR). Drom. rost are şi el două sensuri: 1. (înv.) „gură", lărgit * 2 Este prezent doar ar. şilătură „curbură în jos în creasta unui munte", care continuă lat. sellatura (< lat. sellare); DDA. 3 Ceea ce a determinat uitarea v. fr. enjaner (< lat. * ingannare; REW). 4 Confundabil (ca în DER, 4413) cu ar. ngănescu „a geme", provenit din lat. *gannire „a lătra" şi „a scânci" (DEMR, 1070 şi REW, 3676). i „spaţiu între fire în războiul de ţesut sau între construcţii" şi 2. „înţeles", „sens", l „rol", „scop", „regulă", „rânduială în viaţă"; (expr.) „are rost", „a face rost de I ceva", „a-şi face, afla un rost" (cf. DEX). ! Primul sens al formei româneşti (de altfel, studiată de Şăineanu, Semasioi, I p. 194) - care continuă şi lărgeşte primul sens al formei latine - nu face obiectul I interesului nostru. I însă, opinăm că cel de al doilea sens al drom. rost provine din cel de al doilea | sens al lat. rostrum, prin intermediul unui proces metaforic în mediul militar I - dunărean. Această opinie este susţinută de legăturile multelor cuvinte din familia I lat. rostrum cu mediul militar, precum: rostra,orum, care (la pl.) denumea (1) „tribuna oratorilor din forul roman ornată cu ciocurile corăbiilor capturate" şi (2) „forul (astfel ornat)" sau rostratus, care semnifica „prevăzut cu cioc", ca în | Columna rostrata (Livius, 59 î. Cr.-l 7): „Columna rostrată, de marmură ornată \ cu ciocuri de corabie şi ridicată în for pentru cinstirea victoriei navale a lui C. Duetius asupra cartaginezilor în anul 260 î. Cr." sau corona rostrata „cunună [ ornată cu mici ciocuri de corabie din aur, acordată soldatului care se arunca \ primul pe o navă inamică sau contribuia substanţial la capturarea acesteia" şi în \ expresii ca tempora navali rostrata corona (Vergilius, sec. I î. Cr.) „tâmplele )■ încinse de cununa rostrată" (Guţu, LR). Metafora „tocită" de timp din drom. rost are la bază un proces abstractum ex concreto menit să exprime, prin comparaţia cu ciocul corăbiilor de pe Dunăre (atât de important în scufundarea ambarcaţiunilor inamice), idei precum: r „sensul" („înţelesul"), „scopul" sau „rânduială". Această metaforă este mai greu r identificabilă, deoarece procesul intelectual care a determinat-o s-a produs într- ! ■ un grup militar foarte îndepărtat în timp. Dar se mai cunosc şi în alte limbi [- metafore similare, precum cea care a dat sensul figurativ fr. pignon (concret) I „ieşitură (a casei)", ca în formularea avoir pignon sur rue „a fi un om de vază" I („bine rostuit"). Doar că această metaforă nu este militară, ci aparţine mediului I burgheziei urbane. I Sensul metaforic al drom. rost nu este cunoscut în dialectul aromân, în care I arostu şi arostru (cu aceeaşi etimologie) semnifică doar „gură" şi „spaţiu între I spată şi sulul cu ţesături la războiul de ţesut" (DDA). Faptul se explică prin I uitarea sensului metaforic în spaţii lipsite de circulaţii fluviale. De asemenea, | continuatorii occidentali ai lat. rostrum au sensuri dezvoltate doar din primul I sens al acestuia, precum: sp., cat. rostro şi pg. rosto „faţă" (REW, 7386) sau it. I rostro (înv.) „cioc" (la păsări) şi „rât", „trompă" (la animale). I Explicaţia pe care o dăm pentru originea semnificaţiilor abstracte ale drom. I rost are cel puţin calitatea de a se folosi de logică. Căci, cea în prezent | necontestată se revendică de la: „«Această împărăteasă cu rostul ei cel blajin...» mmmm 328 CRISTIAN MIHAIL MODIFICĂRI SEMANTICE ÎN LEXICUL LATIN AL ROMÂNEI (III) 329 (Ispirescu). De aici [sic!], apoi, înţelesul de «regulă, rânduială, căpătâi»" (Şăineanu, Semasiol, p. 194). în limbile neolatine occidentale, sensurile metaforice ale drom. rost sunt asigurate prin cuvinte fară legătură cu mediul militar, precum: (1) pentru -înţeles" de la lat. sensus „înţeles" (it. senso şi fr. sens\ cultisme; REW, 7822; DEF) sau lat. sentire „a simţi" (sp., pg. sentido, DCELC, IV, p. 191); (2) pentru scop", de la lat. designare „a indica" (fr. dessein; REW, 2596; DEF, p. 182), lat finefm) (it. fine, fr. fin şi pg .fim6; REW, 3315; NDELP), lat. medieval obiectivus „obiect pus înainte" (fr. objectif DEF; sp. şi pg. objectivo, DCELC, I, p. 15) sau franc. *but (fr. but, DEF) şi ngr. scopos (it. scopo); (3) pentru „rânduială", de la lat. ordine(m) (it. ordine ş. a., REW, 6094; DEF, 426; DCELC, III, p. 567 şi NDELP) sau (4) pentru „regulă", de la lat. regula (it. regola, fr. regie, sp. regla şi pg. regra\ cuvinte savante; REW, 7177; DEF, p. 516; DCELC, III, p. 1112; NDELP) etc. Procesul metaforic din latina dunăreană care a încărcat semantic forma lat. rostrum a făcut inutilă continuarea lat. sensus, designare, finis, or do, -inis, regula etc. (Evident, cuvintele româneşti provenite din acestea sunt împrumuturi din alte limbi romanice sau din latină.) 4. şi 5- Drom. solz (ar. soldzu) şi drom. scamă (ar. scamă) au fost detaliate semantic într-un articol anterior8. Sensul primului cuvânt este rezultatul unui proces metaforic, prin care lat. sol(i)di „monedele de aur emise de Constantin cel Mare devalorizate" au fost comparate cu „solzii (de peşte)", ceea ce a determinat şi disponibilizarea semantică a formei lat. * scama „solz" pentru sensul „destrămare de ţesătură". Deşi devalorizarea sol(i)dus-\\\x\\ a continuat până la ieşirea sa din circulaţie în secolul al XlII-lea, nu poate fi exclusă posibilitatea ca metaforele în discuţie să fi apărut în limbajul soldaţilor şi veteranilor (principali beneficiari ai acestor monede) de la finele principatului lui Constantin cel Mare, când s-a produs o severă depreciere a acestei monede, ca urmare a politicii de recuceriri în nordul Dunării. 6. Drom. a stoarce (ar. astorcu) este continuat din lat. extorquere (EWR, 1649; REW, 3094 ş. a.), care avea următoarele semnificaţii: 1. „a suci (a răsuci) membrele", „a tortura", ca în exprimările extorquere talum (Seneca, 4 î. Cr.-65) 5 Sp. seso şi pg. siso, moşteniţi din lat. sensus, au alte sensuri: Judecată", „creier" ş. a. (REW, 7822; DCELC, IV, p. 191), iar pg. senso (livresc) semnifică „facultatea de a cugeta" (NDELP). 6 Sp../m este împrumut cult (REW, 3315). 7 Care au înlocuit termenii continuaţi, v. fr. rieille şi rieule, it. reggeta (din lomb. rega) şi sp. reja (REW, 7177; DEF). 8 Cristian Mihail, Pentru o lingvistică integratoare, în ,Academica", dec. 1992, p. 20. „a-şi suci glezna" şi servilem modum extorti (Livius) „torturaţi ca sclavii"; 2. „a smulge", „a lua din mâini cu forţa", ca în extorquere capturam (Plinius Secundus, 23-79) „a smulge prada" şi extorquere alicui sicam de manibus (Cicero, 106-43 î. Cr.) „a smulge cuiva pumnalul din mână"; 3. (fig.) „a smulge", „a stoarce cu forţa sau înşelând", ca în extorquere alicui regnum (Livius) „a smulge cuiva domnia", ab aliquo pecuniam extorquere (Cicero) „a stoarce bani cuiva" şi ex ore eius confessionem extorquere (Tertullianus, 160-230) „a stoarce mărturisiri din gura lui" (Guţu, LR). Este evident că un verb ca extorquere - care redă acţiuni atât de violente -trebuia să aparţină limbajului militar. Opinăm că, în latina dunăreană, acest verb s-a putut specializa semantic la „a tortura prin răsucirea membrelor", pentru a stoarce informaţii de la prizonieri. Pentru ca, apoi, în viaţa veteranilor să apară procesul metaforic prin care rufele se storceau (torturau) pentru a li se scoate apa (lichidul), în mod similar torturării inamicilorfpentru a li se stoarce mărturisiri. De unde (sau direct din sensul figurativ al etimonului latin) şi sensul metaforic al drom. a stoarce din formulări precum: a stoarce de puteri; a-şi stoarce creierii; a stoarce lacrimi, un profit etc. Lat. extorquere a fost moştenit şi în limbile neolatine occidentale, dar cu sensuri fară legătură cu mediul luptelor armate, ca: it. storcere „a strâmba" (cf. storcere la boca „a strâmba gura") etc; sp. estorcer „a scoate din încurcătură"; v. fr. estordre „a răsuci" ş. a. (REW, 3094) şi a fost împrumutat, din latina culta, cu sensul său figurat (cf extorquer de Vargent ă quelqu'un, sp. extorcar, pg. extorquir şi it. estorcere). în grupul limbilor romanice vestice, sensul „a stoarce" este, de asemenea, redat prin cuvinte fară legătură cu mediul militar, provenite din termeni latini care nu includ indicele semantic de „răsucire-torturare", precum: exprimere „a face să iasă" (cf. exprimere sucum e semine „a stoarce sucul din seminţe"; Guţu, LR), comprimere „a strânge" (cf comprimere pugnum; Guţu, LR) etc. (DEL, DEF, DCELC ş. a.). Astfel de cuvinte neolatine sunt: it. (s)premere, pg. espremer, v. fr. comprimir, fr. comprimer ş. a. (moştenite sau savante). Prin încărcarea metaforică a formei lat. extorquere în limbajul militar din latina dunăreană, nu au mai fost continuate în română lat. pressare, exprimere şi comprimere. 7. Drom. a (se) supăra este moştenit din lat. superare (EWR, 1096; REW, 8458 ş. a.), mai precis, din semnificaţia militară „a întrece, a învinge" a acestuia - cf superare hostes proelio (Caesar) „a învinge inamicul în luptă" şi terra marique superati (Cicero) „învinşi pe mare şi pe uscat" (Guţu, LR). După restrângerea sa semantică din latina dunăreană, lat superare a fost din nou modificat semantic tot în limbaj militar, printr-un:proces metonimic (Philippide, 330 CRISTIAN MIHAIL MODIFICĂRI SEMANTICE ÎN LEXICUL LATIN AL ROMÂNEI (III) 331 Principii, p. 48), în cadrul căruia, în cugetul luptătorilor, cauza - „învingerea" - a fost substituită de efect - „supărarea" în dialectele sud-dunărehe ale românei, lat. superare nu a fost continuat, ca urmare a dispariţiei problemelor de rezistenţă armată şi a limbajului aferent lor. în limbile romanice occidentale, lat. superare a fost continuat cu sensuri fară legătură cu mediul militar, de v. it. soprare, prov. sobrar „a supralicita" şi cat., sp., pg. sobrar „a fi de prisos" (REW, 8458). în grupul acestor limbi, sensul „a (se) supăra" este asigurat prin formaţii noi, de asemenea, fară legătură cu mediul militar, precum: fr. (se) fâcher (de la lat. fastidire, prin *fasticare; DEF), it. affliggere (din lat. affligere „a (se) întrista"; DEI), ca şi v. fr. aflir şi sp. afreir (REW, 263) sau sp. şi pg. enojar (se) (de la lat. inodiare „a (se) supăra"; DCELC şi REW, 4448). Procesul metonimic care a încărcat semantic forma superare în limbajul rezistenţei armate din latina dunăreană a determinat şi inutilitatea continuării în română a lat. fastidire, affligere şi inodiare. 8. Drom. a sumete este continuarea lat. submittere (EWR, 1692; REW, 8382 ş. a.), care avea o largă structură semantică (Guţu, LR). Acest cuvânt a fost perpetuat în limbile romanice occidentale, de it. sommettere, fr. soumettre ş. a. (REW, 8382; DEF, p. 573), restrâns semantic (în limbaj militar) la „a supune", din utilizări iniţiale ca submittere animum fortunae (Tacitus, sec. I-II) „a se închina în faţa sorţii" (Guţu, LR). în dacoromână, lat. submittere a fost disponibilizat semantic, prin transferul sensului său „a supune" în forma lat. supponere, care a primit acest sens printr-o metaforă de mediu militar, din sensul concret „a pune dedesubt" al acestei forme. Metafora populară s-a putut inspira din utilizări metaforice culte ale acestui verb, precum aethera ingenio supposuere suo (Ovidius, 43 î. Cr.-17) „au supus cerul geniului lor" (Guţu, LR). Golită astfel de conţinut semantic, forma lat. submittere a primit în limbajul militarilor şi/sau al veteranilor, printr-un proces metaforic, sensul „a supune părţi rebele ale îmbrăcămintei (mâneci sau poale)" de la „a supune luptători, popoare sau ţări". Lat. submittere a fost uitat în dialectele sud-dunărene ale românei, ai căror vorbitori nu au mai fost supuşi agresiunilor seculare specifice spaţiului carpato-dunărean. Ca şi lat. supponere, al cărui continuator occidental - v. it. soporre „a supune" (REW, 8469) - s-a pierdut, în mod similar, în liniştea survenită în Peninsula italică după invaziile mileniului I9. 9 Formele romanice occidentale de la lat. supponere - precum it. supporre, prov. suponre, sp. suponer şi pg. supor - au sensul, evident nemilitar, „a presupune". (Fr. supposer este francizarea împrumutului livresc de la lat. supponere după fr. poser; DEF.) în limbile romanice occidentale, sensul „a sumete" este redat prin cuvinte fară legături cu mediul luptelor armate, precum: it. Urare su (la sottana) (de la lat. * Urare „a trage"; REW, 8755), fr. relever (de la lat. relevare „a ridica"; REW, 7192), fr. retrousser (din lat. "torciare „a răsuci"; DEF, p. 517), sp. arremangar „a sufleca mânecile" (prin sp. manga - lat. manica „mânecă" - lat. manus „mână"; DCELC, III, p. 227), sp. levantar (prin sp. leve - lat. levis „uşor"; DCELC, III, p. 81), sp. sofaldar „a sumete poalele" (de la sp.falda „fald", provenit din franc. *falda; DCELC, II, p. 476) sau sp. arregazar şi pg. arregaqar „a sufleca (o rochie)" (din ngr. gaza; DCELC, II, p. 715). Prin metafora din limbajul rezistenţei armate (daco-)romane care a afectat semantic lat. submittere, a fost realizat în latina dunăreană termenul specializat (care lipsea latinei clasice) pentru sensul „a sumete" şi, astfel, nu au mai fost utilizate pentru redarea acestui sens (deşi continuate) forme precum lat. manica (rom. mânecă) şi lat. levis (rom. uşor) şi nu au mai fost continuate în română cuvinte ca lat. *torciare (rom. a toarce provine din lat. clasic torquere) sau lat. '* Urare (rom. a trage urmând lat. * tragere = trahere). 9. în urma celor prezentate, se poate afirma că numărul proceselor metaforice şi metonimice din limbajul rezistenţei armate (daco-)romane la invaziile barbare este mai important decât se putea crede la o primă impresie - cf. dr. coif (f)sat, a împresură, a înşela („a păcăli"), mire, a pleca, a răpune, rost (cu sensurile abstracte), solz, scamă, spate, a stoarce, a (se) supăra, a supune şi ţară. Identificarea acestor procese de sub patina timpului contribuie la mai buna înţelegere a modului în care s-a produs, prin mediul rezistenţei antibarbare din latina dunăreană, particularizarea limbii române în aria neolatinităţii. în acest sens, s-a probat şi observaţia că atunci „când o limbă se depărtează, pentru o idee familiară, dc surorile sale, putem să presupunem că a adoptat o expresie metaforică" (Breal, Essai, p. 289). Ca urmare a proceselor metaforice şi metonimice din mediul militar al latinei dunărene, etimonuri latine ale unor cuvinte româneşti au fost afectate semantic prin: (1) schimbări de sens, precum cofea, fossatum, (im)+pressurare, miles, plicare, reponere, (pl.) spathae, extorquere şi superare; (2) încărcări cu sensuri abstracte, precum in+sellare, rostrum, solidus, supponere şi terra, ceea ce a condus la (3) goliri de sens ale unor forme, precum "ingannare, "scama, submittere şi pavimentum, care au primit alte sensuri („a imita", „scamă", „a sumete" şi „pământ"). Prin acest complex dc modificări, transferuri şi disponibilizări semantice, în lexicul latin moştenit al românei nu se mai află (fiind inutile) cuvinte latine prezente în grupul limbilor romanice occidentale, precum: pagensis, exprimere (comprimere), imitări, fine(m), ordine(m), regula, sensus etc. 332 CRISTIAN MIHAIL (comprimere), imitări, fine(m), ordine(m), regula, sensus etc. 10. Din punct de vedere lingvistic, asemenea inovaţii semantice - specifice mediului militar din perioada izolării latinei dunărene de centrul romanităţii -dau măsura importanţei factorilor extrinseci limbii (preponderenţa militară în provinciile nord- şi sud-dunărene ale Imperiului Roman şi izolarea), pentru particularizarea românei în aria romanităţii. Din punct de vedere istoric, asemenea procese metaforice şi metonimice specifice mediului militar atestă rezistenţa, de la frontiera estică a culturii şi civilizaţiei latine şi neolatine, a armatei romane şi/sau locuitorilor romanizaţi, pentru salvgardarea pământurilor, vieţii şi fiinţei lor etnice, în faţa atacurilor seculare ale triburilor barbare (germanice, turanice şi slave). Astfel, pentru o perioadă a istoriei fară prea multe documente, importanţa studierii din punct de vedere semantic a lexicului latin moştenit al românei -această unică moştenitoare a unei „latine de frontieră" - este evidentă. ABREVIERI BIBLIOGRAFICE Breal, Essai = M. Breal, Essai de semantique, Paris, 1924. DCELC = J. Corominas, Diccionario critico etimologice>de lă castellana, Berna, 1954-1957. DEF = O. Bloch, W. v. Wartburg, Dictionnaire etymologique de la langue francaise, Paris, 1950. DEI = C. Battisti, G. Alessio, Dizionario etimologico italiano, Florenţa, 1950-1957. DEL = A. Ernout, A. Meillet, Dictionnaire etymologique de langue latine, Paris, 1959. DEMR = G. Pascu, Dictionnaire etymologique macedoroumain, Iaşi, 1925. EWR = S. Puşcariu, Etymologisches Worterbuch der rumănischen Sprache, Heidelberg, 1905. Guţu, LR = G. Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti, 1983. NDELP = R. Fontinha, Novo diccionario etimologico de la lingua portughesa, Porto (fară anul apariţiei). Şăineanu, Semasiol. = L. Săineanu, încercare asupra semasiologiei limbii române, Bucureşti, 1887. Bucureşti, aleea Topoloveni, 3/64 CRONICA LESSICO, LESSICOGRAFIA E INSEGNAMENTO LINGUISTICO. Convegno di Studi Rumeni, Roma, 21 -24 aprile 1997 în perioada 21-24 aprilie 1997 a avut loc la Roma, la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii de Studii „La Sapienza", colocviul cu tema „Lexic, lexicografie şi didactică" („Lessico, lessicografia e insegnamento linguistico"). Colocviul s-a desfăşurat sub auspiciile a două instituţii prestigioase: Departamentul de Studii Romanice al Universităţii „La Sapienza" şi Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" din Cluj, organizat în colaborare cu Asociaţia Italiană de Studii Sud-Est Europene şi Asociaţia Romaniştilor Italieni, beneficiind de susţinerea financiară, din partea italiană, a Departamentului de Studii Romanice, a conducerii Facultăţii de Litere şi Filozofie, a Ministerului Afacerilor Externe. Ideea organizării acestui colocviu a apărut în timpul unei vizite, din anii trecuţi, pe care Luisa Valmarin, profesoara de limbă şi literatură română la seminarul de română al departamentului amintit, a fîcut-o la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu", la colectivul de lexicologie-lexicografie română, unde s-au purtat mai multe discuţii privind vocabularul. Propunerea a fost îmbrăţişată cu entuziasm de ambele părţi, iar organizarea propriu-zisă şi-a asumat-o în întregime şi a desăvârşit-o cu responsabilitate prof. Luisa Valmarin. Colocviul a avut o amploare deosebită, căci, se înţelege, pe lângă participanţii care au ţinut comunicări (acestea fiind în număr de 22) şi pe lângă cei care au susţinut temele a două mese rotunde, au fost prezenţi studenţi şi alte persoane interesate de lucrările acestei manifestări sau de limba română în sine. Dintre personalităţile oficiale de faţă la deschidere (unele prezente şi pe parcursul colocviului) şi care au adus cuvântul de salut al forului pe care îl reprezentau îi menţionăm pe prof. R. Antonelli, din partea Departamentului de Studii Romanice, pe ambasadorul României în Italia, pe ambasadorul României la Vatican, pe directorul interimar al Academiei Române din Roma. Cele două concepte pe care s-a axat Colocviul, lexic/lexicografie şi didactică, au fost optim servite, pe de o parte, prin participarea unui grup de cercetători cu experienţă profesională îndelungată şi recunoscută, fiind autori ai Dicţionarului limbii române, serie nouă, partea elaborată la Cluj, şi a numeroase cărţi şi studii în domeniul lexicologiei şi al lexicografici, iar pe de altă parte, prin participarea profesorilor şi a lectorilor de limba română care îşi desfăşoară activitatea în Italia, personalităţi bine cunoscute în lumea ştiinţifică filologică. încă în discuţiile din prima zi s-au conturat două direcţii de interes major: 1. dinamica extraordinară a limbii române de astăzi, în special a lexicului, în care se observă pericolul ca limba să fie invadată de elemente care pot să o corupă, şi 2. necesitatea elaborării unor instrumente de lucru prin care să se încerce stoparea tendinţei de „cădere" a limbii. Comunicările s-au supus temei generale a colocviului, urmărind, pe de o parte, să trateze din punct de vedere teoretic problemele legate de mutaţiile care au loc în vocabularul limbii române în etapa actuală, iar pe de altă parte, felul în care aceste probleme pot fi exploatate benefic in procesul de învăţământ, cu prioritate în învăţarea limbii române de către străini. în prezentarea de faţă nu vom ţine seama de ordinea în care comunicările au fost susţinute, ci de o posibilă grupare tematică. în categoria comunicărilor consacrate dinamicii limbii române de astăzi se înscrie lucrarea prezentată de prof. Al. Niculescu (Udine) intitulată Tenersi informaţi sull'evoluzione della lingua -problemi del romeno parlato nell 'insegnamento, cu care s-a deschis colocviul. Autonil arată că în predarea limbii române pentru străini trebuie să se ţină seama de aspectul actual al limbii, DAcoroman1a serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 333-336 334 CRONICĂ CRONICĂ 335 în special de cel vorbit, care este presărat cu elemente populare şi dialectale ce se întâlnesc în operele beletristice, tară însă a ignora normele limbii literare. Exemplele extrase mai ales din presa zilelor noastre au sprijinit ideea profesorului Niculescu, adesea subliniată în timpul colocviului şi de către alţi participanţi, potrivit căreia prea multe vulgarităţi, abateri de la norma literară şi chiar greşeli sunt vehiculate acum prin mass-media şi ameninţă corectitudinea şi frumuseţea limbii. în consecinţă, profesorul a făcut apel la cei prezenţi de a apăra limba română de asemenea ameninţări. în comunicarea sa. Elena Comşulea (Cluj) a prezentat o sinteză a dinamicii vocabularului românesc actual, cu mutaţiile care au loc în acest compartiment, ideile cuprinse aici constituind cadrul de referinţă pentru discutarea comunicărilor care au Urmat. Florica Dimitrescu (Bucureşti - Paris) a trimis comunicarea, citită de Al Niculescu, despre elementele italiene recent intrate în limba română, grupându-le în trei categorii: cuvinte intrate exclusiv din italiană, derivate româneşti din elemente italieneşti, termeni cu origine multiplă, printre care şi italiană. Chiar dacă unele dintre acestea apar mai rar atestate deocamdată; sunt importante ca puncte de reper în cercetările viitoare, când aceste cuvinte s-ar putea sa devină obişnuite în limba română. Despre cuvintele legate de evoluţia civilizaţiei tehnice, care dispar o dată cu obiectul - domeniu de studiu pentru care autoarea propune denumirea de oggettistica - a vorbit Veronica Hicea (Roma). Asemenea cuvinte rămân totuşi în memoria pasivă prin conservarea lor în dicţionare. Unele au şansa sa trăiască atunci când sunt cuprinse într-un context cultural (de exemplu, buzdugan, pe care îl cunoaştem din basme) sau când se fixează prin expresii sau prin operele literare în care sunt folosite. Un alt gnin de comunicări s-a referit la istoricul unor dicţionare sau la lexicografic unei perioade. Prof. Luisa Valmarin (Roma), în comunicarea A. T. Laurian - glottodidatta e lessicografo, a relevat incredibila modernitate ă ideilor lui Laurian cuprinse în Prefaţa dicţionarului realizat împreună cu Massim, e adevărat, tributare învăţaţilor germani ai vremii (de exemplu, a preluat de la Humboldt ideea că în limbă se oglindeşte specificul naţional sau de la Schleicher concepţia naturalistă potrivit căreia limba este considerată un organism viu). Prof. Luisa Valmarin a urmărit realizarea acestor idei în dicţionarul amintit, constatând că lexicul şi ortografia acestuia sunt reflexe ale ideii lui Schleicher cu privire la degradarea limbii, Laurian şi Massim încercând să reconstituie un stadiu al limbii române cât mai aproape de idealul latin. Totodată sunt subliniate calităţile lucrării ca fiind unicul dicţionar academic complet/terminat, cuprinzând cuvintele corecte sau în spiritul poporului, inclusiv neologisme, fiecare termen având propria biografie, în înlănţuirea sensurilor ca în Littre, cu corespondentul latin, dar şi din alte limbi romanice, pentru a putea fi utilizat de cât mai mulţi specialişti. Etapele importante ale elaborării Dicţionarului tezaur a\ limbii române de sub egida Academiei Române au fost punctate de Ioana Anghel (Cluj), care a subliniat şi importanţa acestei lucrări capitale pentru cultura română. A fost scoasă în evidenţă necesitatea reluării primei părţi pentru a fi adusă la zi, idee receptată şi reţinută de participanţii la colocviu. M. Ghermân (Cluj), în comunicarea prezentată, a arătat că, până în secolul al XlX-lca, lexicografia era o comandă socială din cauza unor nevoi stringente de comunicare (primele dicţionare ău fost bilingve). Implicarea politicului este evidentă în lucrările lexicografice ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene, care inclusiv prin ortografia folosită se străduiau să demonstreze originea latină a limbii române şi astfel să impună preceptul feudal „dreptul primului venit" pentru românii din Transilvania. Istoricul lucrărilor lexicografice albano-italiene a fost expus de prof F. Altimari (Cosenza). Autorul s-a ocupat de primele cercetări efectuate în Italia asupra lexicului albanez, datând de pe la mijlocul secolului al XVlIMea, şi a prezentat apoi o foarte bogată listă de dicţionare albaneze întocmite în Italia, însoţită de informaţii şi comentarii utile pentru cei care studiază limba română. O notă mai specială a adus-o prof. M Papahagi (Cluj) prin comunicarea / dizionari ietterari nella cultura rumena. După trecerea în revista a diverselor dicţionare de scriitori români (primul apărut în 1852) şj expunerea părerii personale asupra lor, autorul a relevat problemele de principiu pe care le ridică elaborarea acestora. 6 chestiune care a stârnit mare interes şi a fost mult discutată, exprimându-se diverse opinii, a fost aceea a modului de includere a scriitorilor din diasporă, mai precis, dacă aceştia pot fi încadraţi cu toată opera într-un astfel de dicţionar sau numai cu cea scrisă în limba română. O serie de comunicări a fost dedicată dicţionarelor ca instrument de lucru, atât pentru profesori şi specialişti, cât şi pentru cei care învaţă limba, în cazul de faţă pentru studenţi. Prof. Gh. Carageani (Napoli), în comunicarea Lessico, lessicografia e Vinsegnamento del romeno nelle universită italiane, a adus în atenţia participanţilor la colocviu problema dicţionarelor explicative ale limbii române, atât de necesare procesului de învăţământ universitar, dar care lipsesc de pe piaţa italiană, precum şi a dicţionarelor bilingve, care suferă fie din cauza inventarului sărac de cuvinte-titlu, fie din cauza unor neconcordanţe gramaticale. Din analiza concretă a acestor dicţionare s-au desprins probleme de principiu, cum ar fi necesitatea surprinderii specificului limbii prin indicarea corectă a corespondenţelor semantice şi gramaticale sau modul de eliminare a inconsecvenţelor care pot să inducă în eroare pe cititorul mai puţin cunoscător al uneia dintre limbi. Sabina teiuş (Cluj) a expus cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un dicţionar explicativ pentru ca acesta sa fie un bun instrument de învăţare a limbii, exemplificând prin Dicţionar al limbtii române. Explicativ. Practic (DEP), apărut în 1995, a cărui autoare este alături de Elena Comşulea şi Valentina Şerban. O propunere pentru un dicţionar mai puţin obişnuit a venit din partea Rodicşi Marian (Cluj), a cărei comunicare a fost citită în versiune italiană de Angela Ţarantino (care a efectuat şi traducerea). Autoarea prezintă principiile unui dicţionar de operă, şi anume al poemului eminescian Luceafărul care să cuprindă lexicul în totalitate şi în care. sa fie revelate legăturile semantice dintre textul definitiv şi versiunile manuscrise. Este foarte important ca într-un dicţionar toate cuvintele să poarte indicaţia corectă a genului gramatical, căci aceasta .atrage după sine forma de plural, precum şi acordul corespunzător, ceea ce, în ultimă instanţă, ţine de corectitudinea limbii. Aceasta chestiune a fost prezentată de Valentina Şerban (Cluj), care, referindu-se la inconsecvenţele din lucrările lexicografice privind tratarea unor termeni chimici, nume de plante etc, face precizări în sprijinul unei interpretări unitare sub aspectul indicaţiei de gen. Angela Mira (Cluj) a urmărit în comunicarea sa felul în care sunt tratate construcţiile fixe în dicţionarele bilingve italiano-române, dezvăluind totodată laboratorul străvechi comun al celor două limbi în care s-au făurit aceste expresii frazeologice Istoricul constituirii argoului românesc, începând cu lista lui Orăşanu din 1860, continuând cu introducerea cuvintelor argotice în operele literare (Peltz, Arghezi etc), punctarea cercetărilor care s-au făcut asupra argoului elevilor, al militarilor, al ţiganilor, al răufăcătorilor, cu exemplificări de texte din ziarele actuale, prezentarea dicţionarelor de argou, inclusiv a celor bilingve au constituit tema comunicării Rodicăi Zafiu (Pisa). Autoarea a scos în evidenţă inconsecvenţele şi neconcordanţele lexicografice cuprinse în dicţionarele bilingve în ce priveşte traducerea cuvintelor argotice prin sinonime din diferite niveluri ale limbii. Etimologia, un alt segment important al dicţionarelor, a fost abordată în două comunicări, în această perioadă în care lingviştii români lucrează la elaborarea unui extrem de necesar dicţionar etimologic, orice contribuţie în acest domeniu este binevenită. Teresa Ferro (Udine) a pornit de la lista cuvintelor din DEX date cu etimonul refăcut din latină (cu asterisc), confruntând-o cu lista cuvintelor întâlnite în texte latineşti medievale (dicţionare, glosare, documente etc). Este întru totul demnă de a fi reţinută concluzia că acele cuvinte al căror etimon a fost indicat în dicţionare ca refăcut din latină şi care se regăsesc în această listă a elementelor latineşti medievale ar trebui înregistrate cu etimologie sigură din latină. Totodată, a fost pusă în da coroma ni a, serie nouă, II, 1996-1997. Cluj-Napoca, p. 333-336 336 CRONICA lumină importanţa documentelor latineşti medievale pentru studierea latinei vulgare/populare ca sursă etimologică a unei bune părţi din vocabularul românesc. Un demers bine (adesea ingenios) condus în prezentarea şi argumentarea unor etimologii ale unei serii de cuvinte ce se găsesc în toponimie (de exemplu, cocoţa, paragină, părăginos, pedri/pedre/petre, poloni/păloni, polonaş, polonitoare, puiezi, ostrov, taret) a fost întreprins de D. Loşonţi (Torino). Au mai fost prezentate câteva comunicări deosebit de interesante, fiecare având teme diferite, încadrându-se totuşi în problematica generală a colocviului. Gisele Vanhese (Trieste) a pus problema traducerii unor cuvinte care acoperă o realitate ce nu există în cultura limbii în care se traduce. A luat ca exemplu Şarpele de M. Eliade, tradus în franceză şi italiană, cu referire la şarpe-balaur-zmeu - elemente folclorice pe care se bazează construcţia romanului, apoi Luceafărul de Eminescu. A pledat pentru un mod de a traduce în spiritul culturii respective, pentru a nu trăda mesajul. Studierea descifrării textului pentru a pune în lumină momentele în care elevii/studenţii sunt pregătiţi să primească noi cunoştinţe lexicale, precum şi gradul în care pot fi oferite aceste cunoştinţe a constituit tema comunicării prezentate de Cinzia Franchi (Roma). Lucia Uricaru (Padova), analizând diferite mijloace de referire la timp (deictice, anaforice) într-un mesaj, a pus în evidenţă diferenţa între pragmatică şi semantică în ce priveşte exprimarea acestei categorii. Gene Lafe (Trieste) s-a ocupat de cuvinte pe care le-a considerat intrate din italiană în albaneză şi din care s-au desprins sufixe de felul: -ant (comediant, traficant), -ez (englez, francez - alături de mai vechiul franc), -an (brazilian, mexican) etc. Nu s-a făcut diferenţa între împrumuturile propriu-zise şi derivatele pe teren albanez. E. Raţiu (Roma) a prezentat câteva informaţii despre cele 833 de persoane care s-au declarat români la recensământul din Croaţia în 1991, despre dialectul lor, istroromâna, precum şi despre dalmata dispărută spre anul 1400, cu referire specială la cuvintele care se regăsesc în texte italiene din Ragusa, folosite mai mult pentru culoarea locală. S-au ţinut şi două mese rotunde, una cu tema „Predarea limbii române în Italia", moderator fiind prof. Luisa Valmarin, la care s-au luat în discuţie mai mult probleme organizatorice, şi alta cu tema „Posibilităţi de informare cu ajutorul computerului", moderată de prof. M. Papahagi. Prof. B. Mazzoni (Pisa) a prezentat un proiect de baze de date prin INTERNET, la care să se asigure şi contribuţia specialiştilor români, iar prof. L. Leonardi (Florenţa) a prezentat rezultatele obţinute lucrând cu computerul pentru paralele între texte vechi de poezie (secolul al XHI-lea), demonstrând cum poate fi sesizată dinamica diferitelor tipuri de texte. Manifestarea ştiinţifică de la Roma, excelent organizată de prof. Luisa Valmarin, secondată îndeaproape de Angela Tarantino, a constituit un prilej de întâlnire şi de schimb fructuos de idei între cercetători, profesori şi studenţi şi de analiză a stadiului actual al lexicului românesc şi al lucrărilor lexicografice, precum şi a modului în care specialistul are datoria să vegheze la păstrarea specificului limbii. SABINA TEIUŞ Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" Cluj-Napoca t str. E. Racoviţă, 21 RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI Crestomaţia limbii române vechi, voi. I (1521-1639), alcătuită de EMANUELA BUZĂ, MAGDALENA GEORGESCU, ALEXANDRU MAREŞ şi FLORENTINA ZGRAON. Coordonator: ALEXANDRU MAREŞ, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994, 246 p. Alcătuită de un grup de cercetători din colectivul de limbă literară şi filologie al Institutului de Lingvistică din Bucureşti, Crestomaţia limbii române vechi vine în continuarea unei direcţii de antologare a vechilor texte, inaugurată de Timotei Cipariu şi Aron Pumnul, în care s-au ilustrat în secolul al XlX-lea contribuţiile majore ale lui Mozes Gaster şi Al. Lambrior, şi continuată de un număr însemnat de antologii şi crestomaţii în secolul nostru. Prezenta crestomaţie este rezultatul unei foarte îndelungate acţiuni de cercetare şi de editare a textelor din secolul al XVI-lea efectuată în ultima jumătate de secol de cercetători precum Viorica Pamfil, Florica Dumitrescu, G. Mihăilă sau I. Rizescu, care ilustrează interesul manifestat la nivelul universitar pentru investigarea literaturii române vechi, dar mai ales de colectivul de limbă literară şi filologie al Institutului de Lingvistică din Bucureşti, prin I. Gheţie, Al. Mareş, Mariana Costinescu, Alexandra Roman-Moraru, Stela Toma, Gh. Chivu sau redactorii actualei crestomaţii. Această activitate remarcabilă, care - trebuie să subliniem acest lucru - a influenţat profund filologia românească, metodele şi instrumentarul ei ştiinţific, s-a concretizat în studii de mare anvergură asupra istoriei limbii literare în secolul al XVI-lea, în ediţii exemplare sau în studii de profunzime asupra unor texte. Au mai apărut, datorită eforturilor aceluiaşi colectiv, şi două culegeri ample de texte. Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1979, şi Texte româneşti din secolul al XVI-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1982. Crestomaţia se deschide printr-o Introducere care justifică întru totul prezenta întreprindere: ea devine concomitent o concluzie a studiilor efectuate până acum şi, în acelaşi timp, o deschidere pentru o nouă etapă, în care se pare că atenţia colectivului va fi concentrată asupra textelor din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Limitele propuse pentru acest prim volum sunt de la primul text în limba română până în anul 1639. Ţinând cont de faptul că tipografiile care încep să funcţioneze începând cu 1640 în Ţara Românească la Deal, Govora şi Câmpulung, în Moldova la Iaşi şi în Transilvania la Bălgrad încep să editeze un număr important de texte cu un remarcabil impact asupra dezvoltării limbii literare şi asupra spiritualităţii româneşti în genere, împărţirea nu ni se pare lipsită de justificare. Dimpotrivă, considerarea anului 1600 ca limită a unei etape în dezvoltarea limbii literare ne apare cu atât mai arbitrară cu cât nu are nici justificare lingvistică, nici culturală, iar amintirea domniei lui Mihai Viteazul, atât de importantă pentru posteritatea ei politică mai îndepărtată, nu a lăsat vreo marcă definitorie în posteritatea ei culturală imediată. Redactorii Crestomaţiei au efectuat selecţia textelor din perspectiva cercetătorului istoriei limbii literare. Sunt selecţionate texte de o mare diversitate, aşezarea lor facându-se în ordine cronologică. Criteriul este vulnerabil sub raportul orientării în crestomaţie. Oricum, orice alt criteriu de aranjare (pe tipuri de texte, pe regiuni etc.) nu ar fi fost cu nimic mai eficient, riscând să creeze foarte multe confuzii. Spre deosebire de multe alte lucrări similare (în special de cele editate în secolul nostru, care pacătuiau fie printr-o selectare mai subiectivă a textelor, intenţionată sau fortuită - să nu amintim decât evitarea textelor religioase şi căutarea cu insistenţă a celor laice fie prin preluarea DACOROMANIA serie nouă, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 337-350 338 RECENZII Şl PREZENTĂRI DE CĂRŢI necontrolată a unor ediţii moderne ale textelor respective), prezenta crestomaţie prezintă toate textele în transcripţia colectivului redacţional, chiar dacă aceste texte s-au bucurat de excelente ediţii făcute inclusiv de membri ai Institutului de Lingvistică din Bucureşti. Acest lucru nu ni se pare a fi inutil, căci colectivul şi-a propus ca diferenţele lingvistice ale textelor să nu fie alterate sau augmentate şi de diferenţele de interpretare a grafiei. Crestomaţia limbii române vechi, voi. I, cuprinde 72 de texte redactate între 1521 şi 1639. Textele sunt de o mare diversitate, incluzând documente, texte religioase, juridice, însemnări, predici, o reţetă medicală ş. a., oferind o imagine cuprinzătoare asupra culturii în limba română din această perioadă. Editarea textelor s-a făcut folosindu-se normele unei transcrieri interpretative, care ţine cont de principii bine fixate, eliminând posibilităţile lecţiunilor subiective. Din păcate - şi suntem convinşi că acest lucru se datorează cu siguranţă unor raţiuni tipografice - textele în limba slavonă sunt prezentate în transliteraţie. Credem că scrierea textelor slavone cu literă chirilică ar fi adus un plus de acurateţe ştiinţifică, făcând şi mai pregnantă îmbinarea începutului scrierii în limba română cu scrisul slavon. Fiecare text este însoţit de o prezentare a datelor celor mai importante şi de o bibliografie referitoare la el, conţinând cele mai importante studii* de note cuprinzând traduceri ale textelor slavone sau observaţii asupra grafiilor specifice textului în cauză. O Introducere densă oferă imaginea generală necesară cititorului care parcurge paginile prezentei crestomaţii. Un amplu Glosar - indispensabil în înţelegerea textelor, dar şi ca model al unui viitor dicţionar al limbii române vechi - încheie lucrarea. Interesul redactorilor pentru organizarea Crestomaţiei a fost preponderent filologic: s-a renunţat totuşi la o acribie pronunţată (marcarea rândurilor din textul original) şi s-a optat pentru o expunere mai accesibilă cititorului modern al textului, introducându-1 în datele esenţiale ale perioadei şi autorilor antologaţi. O ultimă remarcă asupra ortografiei adoptate de redactorii volumului: ne punem întrebarea cum ar fi arătat textele utilizând noua ortografie. Categoric că opţiunea redactorilor a fost cea corectă. MIMAI GHERMAN Biblioteca Academiei Române - Filiala Cluj Cluj-Napoca, str M. Kogălniceanu, 12-14 CARMEN VLAD, Sensul, dimensiune esenţială a textului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, 214 p. Cartea pe care o recenzăm este o contribuţie pertinentă la definirea textualităţii şi a sensului textual. Pentru a înţelege însă implicaţiile ei teoretice şi aplicative, este necesară precizarea că punctul de plecare al autoarei îl constituie cele mai recente dezvoltări, pe plan mondial, în domeniul teoriei textului, al semanticii, al lingvisticii şi al semioticii. Carmen Vlad este printre promotorii consecvenţi ai teoriei textului în. lingvistica românească, lucrările sale în acest domeniu fiind bine cunoscute (vezi Semiotica criticii literare, Bucureşti, 1982, care reprezintă o primă şi importantă sinteză a concepţiei sale lingvistice, inclusiv în ceea ce priveşte textul). Sensul, dimensiune esenţială a textului propune o definire nuanţată a sensului textual şi a textualităţii, aspecte încă mult controversate şi insuficient elucidate în literatura de specialitate. Se argumentează deosebit de convingător că sensul, inclusiv referenţialitatea, sunt atribute esenţiale ale textelor, iar esenţa textuală nu se poate concepe exclusiv pragmatic, adică ea nu este RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI 339 1 dependentă doar de intervenţia sau participarea în fapt a unui agent utilizator de semne textuale; ea trebuie să cuprindă şi relaţia cu obiectul, precum şi pe aceea a interpretantului cu obiectul. Prin aceasta, cartea semnată de Carmen Vlad ne propune o abordare integratoare (vezi capitolul l, Pulsul actual al lingvisticii, şi II, Bazele semiotice ale textualităţii), care depăşeşte domeniul şi totodată limitele semioticii morrisiene, un rol important deţinându-1, în demersul propus în lucrare, modelul renumitului semiotician şi matematician american Charles S. Peirce. Se procedează, pe această cale, la reevaluarea dimensiunii semantice în definirea textualităţii, la reconsiderarea rolului acesteia ca factor constitutiv al textualităţii. O problemă centrală, ignorată de mulţi cercetători, este diferenţa dintre frază şi enunţ -distincţie esenţială, enunţul fiind, în concepţia doamnei Carmen Vlad, o „'mărturie' însăşi a textului" (vezi p. 50-62). Dezbaterea pe marginea acestei probleme subliniază cât se poate de clar perspectiva teoretică şi metodologică la care aderă cercetarea. Ideea este fertilă, iar argumentele privitoare la natura diferită a enunţului şi a frazei, precum şi la necesitatea cuprinderii dimensiunii referenţiale în analiza sensului sunt convingătoare. Examinarea problemei continuităţii textuale permite operarea unei alte disocieri necesare, între conexitate, pe de o parte (formă a continuităţii în planul semnificantului), şi coeziune, pe de altă parte (formă a continuităţii în planul semnificatului textual), răspunzătoare de stabilirea relaţiilor de sens. Urmează dezbaterea pe marginea conjigurativităţii textuale, înţeleasă ca „o proprietate a unei mulţimi de 'stări posibile de lucruri' din extra-verbal" (p. 90). Aceasta prilejuieşte apropierea de lumile posibile, care au rol decisiv, după opinia noastră, în semantica contemporană în discutarea problemelor referenţialităţii şi ale semnificaţiei. în acest context, Carmen Vlad pune în discuţie problema adevărului la nivel textual şi problema sensului textual, propunând soluţii originale, pertinente. Ea argumentează că pentru domeniul discursiv configurativitatea trebuie situată în spaţiul intratextual. Faptul este demn de reţinut, deoarece permite o definire nuanţată a referentului, despre care se afirmă că se situează în extraverbal sau extralingvistic, ceea ce nu se confundă, însă, se arată în lucrare, cu ceea ce este real. Din proprietate a „stărilor de lucruri", configurativitatea devine o însuşire a materiei verbale înseşi în sfera ei de sens, ea fiind latura sensului textual în care se produce structurarea, la nivelul lingvistic cel mai profund, a datelor conceptuale chemate să interpreteze stările de lucruri şi evenimentele realităţii extralingvistice. Dacă configurativitatea este un fenomen de natură semantico-sintactică, referinţa, globalitatea, coerenţa au însă o natură semantico-pragmatică, se argumentează în lucrare. Apreciem pledoaria convingătoare pentru cuprinderea referentului în analiza sensului textual, Carmen Vlad aderând, prin aceasta, implicit, la teoriile referenţiale ale limbajului, care captează aspecte specifice ale sensului textual şi, de aceea, nu trebuie nicidecum ignorate. Descrierea referenţialităţii textuale impune examinarea referenţilor endoforici (în context) şi exoforici (în extratextual), precum şi a referinţei endoforice (anaforice sau cataforice) şi exoforice, împreună cu mărcile referenţiale. Tratarea acestor aspecte este, în principiu, corectă. Date fiind însă precizările şi disocierile operate, dacă referentul este o entitate extralingvistică, atunci apar semne de întrebare în legătură cu posibilitatea referinţei intratextuale, deoarece, în concepţia semanticii formale, chiar şi în cazul unor elemente care servesc exprimării relaţiilor referenţiale în cuprinsul textului (spre exemplu, pronumele personale), valoarea acestora se specifică tot în raport de o lume şi un timp, deci, în funcţie de un model considerat ca existând în afara limbajului. Fenomenul în discuţie ar cădea, deci, sub incidenţa termenului de coreferinţă, amplu discutat în lucrare, fiind vorba de dependenţa referenţială a unei expresii lingvistice de o altă expresie. Sunt discutate, de asemenea, aspecte ale referenţialităţii poetice. Pentru textul poetic referenţialitatea nu este nici negată, nici redusă la formele nonpoetice. în deplin consens cu 340 RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI fundamentele pe care îşi construieşte sistemul, Carmen Vlad subscrie la legitimări care se fac ecoul concepţiei coşeriene a limbajului, în conformitate cu care există un nucleu referenţial profund din care se generează referenţii, legitimări pe care caută să le reconcilieze cu poziţii în care se fac resimţite ecouri ale semanticii lumilor posibile. Apropierea de acest tip de semantică o indică şi definirea poeticului ca „proces creator de 'lumi'... sau ca lume construită, impusă verbal" (p. 144), precum şi opţiunea (tacită) pentru semantica modală, considerată mai tolerantă, care permite discutarea valorii de adevăr şi în cazul enunţurilor nonasertorice, aserţiunea fiind înlocuită, în acest caz, cu noţiunea de enunţare, considerată, într-o remarcabilă formulare, „un predicat de ordin superior" (p. 145), care exprimă proprietatea propoziţiei de a fi actualizată de către cineva prin pronunţarea sau scrierea într-un anumit context situaţional Printre aspectele literare ale referenţialităţii este discutată ficţionalitatea, optându-se, în definirea ei, pentru o poziţie care, asimilând ficţionalitatea unei funcţii a limbajului (capacitatea construirii creatoare a unei lumi fictive), o consideră pe aceasta o potenţialitate a cărei actualizare discursivă depinde de factori sociocomunicativi catalizanţi, cum ar fi configuraţia specifică a situaţiei de comunicare literară. Aspectele teoretice propriu-zise sunt coroborate cu analize pertinente, de o mare precizie şi fineţe, ale unor texte din literatura română. Acestea confirmă validitatea ideilor autoarei. Din punct de vedere teoretic, un important rezultat al cercetării ni se pare a fi, în primul rând, acela de a fi plasat problema categoriei textualităţii şi a sensului textual într-un cadru conceptual apropriat, care, prin aplicaţiile făcute, se dovedeşte a fi deosebit de fertil. Este, după opinia noastră, o abordare deosebit de convigătoare şi cuprinzătoare a acestor fenomene în lingvistica românească. Al doilea rezultat important este însăşi selecţia, sistematizarea şi prelucrarea numeroaselor şi variatelor concepte, în vederea integrării lor într-un ansamblu apt de a capta aspectele care cad sub incidenţa noţiunilor examinate. Ţinem să insistăm asupra acestui fapt, întrucât Carmen Vlad nu se limitează la a trece în revistă multele opinii asupra fenomenelor investigate în textologia contemporană, ci o dezvoltă pe aceea care se dovedeşte a fi cea mai adecvată, care îi serveşte cel mai bine pentru specificarea fenomenelor cercetate. în felul acesta Carmen Vlad realizează o construcţie originală, care, valorificând o mare diversitate de puncte de vedere actuale, se impune ca o remarcabilă contribuţie la cunoaşterea problemelor textualităţii şi a sensului textual. ŞTEFAN OLTEAN Universitatea „ Babeş-Bolyai" Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31 RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI 341 Lirică friulană în limba română:Poezie friulană. Din Renaştere până în zilele noastre / Poesie furlane. De Rinassince ăl Nufcent / Poesia friulana. Dai Rinascimento al Novecento, traduceri de PIMEN CONSTANTINESCU, ediţie de NICOLAE MOCANU, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1993, 578 p. 0. Literatura apărută pe meridianele romanice este, în general, bine reprezentată în ţara noastră prin traduceri, unele dintre ele, excelente. Dar credem că nu ne îndepărtăm prea mult de adevăr când afirmăm că (poate) cea mai puţin cunoscută este creaţia literară friulană. într-adevăr, dacă lingviştii puteau apela la textele din regiunea Friuli incluse în Crestomaţia romanică, voi. I, 1962, voi. II, 1965 şi voi. III, 1968, Bucureşti (autori: Măria Iliescu şi Florenţa Sădeanu) sau la descrierea acestui idiom (nu putem intra aici în amănuntele controversei declanşate de situarea friulanei în spaţiul romanic) din Măria Iliescu, Le frioulan ă partir des dialectes parles en Roumanie, 1972 (vezi Rătoromanische Bibliographie, Innsbruck, 1985, în colaborare cu H. Siller-Runggaldier), marele public nu avea unde se informa despre şi nici cum citi literatura friulană. 1. De câtăva vreme această lacună culturală a fost acoperită, sub aspect poetic, prin iniţiativa unui cunoscut dialectoLog şi poet clujean, Nicolae Mocanu. Domnia sa a publicat un masiv volum intitulat Poezie friulană. Din Renaştere până în zilele noastre / Poesie furlane. De Rinassince al Nufcent / Poesia friulana. Dai Rinascimento al Novecento, Cluj-Napoca, Clusium, 1993, cu toate textele friulane traduse în italiană şi în română. Cartea aceasta, de peste 500 de pagini, se constituie, de fapt, într-o vastă antologie de poezie friulană; ea a fost întocmită de regretatul italienist român Pimen Constantinescu (1905-1973), care a trudit îndelung la selectarea şi la traducerea poeziei înflorite pe meleagurile friulane încă din sec. al XVI-lea şi până în 1968, când şi-a încheiat manuscrisul. în 1970, încălcând „regulile" ceauşiste, 1-a încredinţat unor scriitori friulani veniţi să-1 vadă la Sibiu, care l-au trecut „ilegal" în Italia unde l-au depus la Biblioteca Arhiepiscopiei din Udine. Aici 1-a cercetat, în 1993, Nicolae Mocanu şi, după ce î-a comparat cu manuscrisul depus de Pimen Constantinescu la Arhivele din Sibiu, a pregătit ediţia de care ne ocupăm acum. 2. Poezia friulană are un trecut onorabil şi scriitori de seamă. Ea îşi află începuturile în celebrele „vilote", cântece populare compoziţii literare şi muzicale în acelaşi timp - în care se întâlnesc sentimente foarte variate precum dorul, satira, sarcasmul etc. Dintre scriitorii friulani ai secolelor trecute amintim pe Ermes de Colloredo (1622-1692), socotit „părintele poeziei friulane", şi pe Giovanni Battista Gallerio (1812-1881), ale cărui poezii, cele mai multe cu caracter religios, au intrat în tradiţia populară. Printre autorii în friulană ai secolului nostru se numără marele poet (cunoscut mai ales prin admirabilele sale opere cinematografice) Pier Paoîo Pasolini (1922-1975) - fondatorul, Academiei de limbă friulană" - şi preotul Domenico Zannier (1930), poet, creator reputat, căruia Universităţile din Salzburg şi Innsbruck î-au propus candidatura, în 1986 şi 1987, la Premiul Nobel pentru literatură. 3. îndrăgostit încă de tânăr de regiunea Friul, Pimen Constantinescu - care se autodefinea „un rumeno che ama e guarda alia Friulia come alia sua sorella" (p. XIX) - a căutat să dea în antologia sa un florilegiu.; reprezentativ pentru poezia friulană, din care a ales textele după criterii estetice. Autorul a scos în evidenţă calităţile liricii locale pline de prospeţime şi de naivitate deseori, de duritate, uneori. Poeziile din antologie au, cum este şi normal pentru orice „culegere" de texte poetice de amploare ca aceasta, o tematică largă. Ea cuprinde numeroase pagini de poezie de dragoste: Da, eşti frumoasă şi frumoasă-atâta/ Că de-abia ceru-ţi 342 RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI jâce-asemănare (p. 73), în care culorile din natură au un rol precis: în verdele tinereţii mele/ sufletul mi-a înflorit/ ca un cireş.../ Alb!(p. 433). De altfel, frumuseţea naturii şi glorificarea satului friulan constituie, în cele mai multe cazuri, numitorul comun al acestei lirici atât de legate de pământul natal, satul, văzut ca „sătucu-nmiresmat" (p. 357), în care „seara s-a pierdut în vreo fântână" (p 339), este locul amintirii, un teritoriu idilic: în satul meu e o fereastră mică/ Ghirlandă-n jurul ei de iasomie/ şi foi de iederă şi clopoţel (p. 213) sau Visele copilăriei tale/ dispărute cu brazdele/primăverii apuse (p. 485). Pe lângă poezii cu caracter filosofic: Frunzele ultime/ ale unui arbore despuiat,/cad orele/ în eternitatea timpului (p. 443), ne întâmpină altele, numeroase, ce exprimă fie revolta tinerilor faţă de fascism (vezi poezia intitulată Fascism, p. 301), fie curajul în raporturile cu inamicul: Cu nemţii n-am avut vreo teamă/ Că le las tinereţea mea (p. 347), fie patriotismul local: Friulul e al nostru/ Ca inima ce bate-n piept (p. 385); o emoţionantă poezie evocă deportările soldaţilor italieni în Germania, în 1943: O cursă militară/ Eplină cu soldaţi:/ Vagoanele-s barate, nu curge-un strop de aer/... Şi noi murim de sete!/... Şi noi murim de foame!... (p. 311). Din lirica friulană se detaşează unele imagini rustice: Luna/ cu coarne de juncană/singură/ în cearceaful întunecat al cerului (p. 473), precum şi câteva personificări mai aparte: Luna se plimbă pe străzi/fără margini/Se opreşte o clipă/în mijlocul rigolei/se face frumoasă, surâde (p. 439) sau Seara ne mângâie lucrurile/cu pieptenele ei de aur (p. 407). 4;tCum a tradus Pimen Constantinescu? Italienistul nostru tălmăceşte cu aceeaşi mare grijă pentru păstrarea intactă a calităţilor textului, atât poezii de demult, ca: Eu nu doresc averi: nici c-o bucată Nu mă gândesc să-mi cresc puţina brazdă; Să-mi fie scrinul gol, de nu vrea plin: Avându-te pe tine, sunt bogat (p. 81) cât şi versuri moderne: ... mirezmele de tară No brami robe ave, ne pur un stic pensi di cressi dai mid poc teren; sei vueit lu scrign se noi ui jessi plen: co soi in posses di te, soi vonde ric. i odors Traduc vise-n Limbaje secrete, Pe care spiritul tău nu le-nţelege; Păsările le-ascultă Ce săgetează destrămate Prin umbră (p. 507) e'voltin siums in feveles segretes che il to spirt noi intint; i ucei les scoltin ch'e saetin sfiliâz parentri l'ombre. Cu îndemânare şi măiestrie, traducătorul, jucând pe registrul fonetico-lexical, reuşeşte următoarea transpunere în româneşte: MÂINE.. Nu e o vorbă goală Mâine e speranţa n-o ai decât pe ea Intrebuinţeaz-o fă-o să devină DOMAN... no e una peraula doman 'a e la speranza no ves che je doprâila fasela deventâ RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI 343 mâni ochi şi mânie şi-ai să învingi teama (p. 467) mans voi e rabia e'i vinzares la poura unde pentru termenii din original doman, mans şi rabia a găsit - exploatând şi virtuţile aliteraţiei - corespondenţe în trei vocabule apropiate din perspectiva sonorităţii: mâine, mâni (pluralul vechi, etimologic şi popular al substantivului mână) şi mânie, ceea ce este o ingenioasă performanţă! Uneori se observă că Pimen Constantinescu adaugă „ceva" textului friulan, traducând, de exemplu, prin doi termeni unul şi acelaşi cuvânt repetat în original. Astfel, în versul Iar ochiu-aleargă-n depărtări, departe (p. 317), cuvintele depărtări, departe corespund unei singure vocabule friulane, reluate, lontan, lontan sau în Tu te rezimi uşoară,/ uşurel (p. 333), cuvintele subliniate echivalează cu unul singur în friulană: User a. La fel, Pimen Constantinescu traduce pe violas cu doi termeni româneşti: viorele şi violete (p. 455). Astfel de soluţii fericite ale traducătorului se regăsesc deseori în poeziile antologate. 5. în translaţia de la un tip de cultură la altul, nu de puţine ori Pimen Constantinescu a folosit modelele literare familiare lui, începând cu poezia populară, cu care „vilotele" friulane au numeroase afinităţi. De exemplu: L-aş lua pe badea tânăr De-ar avea doar pălărie, Dac-ar vrea, i-aş face-o casă Sub aripi de păsărele (p. 25) Jo chel zovin 'o vuei cjol-lu s'ancje al ves dome il cjapiel, s'o crodes di faj la ejase sot da l'ale di un ucel. în fragmentul de mai sus se poate remarca tendinţa traducătorului de a „autohtoniza", pe zovin „tânăr" echivalându-1 cu bade. La fel, la p 29, întâlnim diminutivul acestui substantiv: „cu bădiţu-aşa departe". Alteori, în aceeaşi intenţie de „localizare" românească, Pimen Constantinescu utilizează pronumele atât de specific matale în „pentru nu ştiu ce al matale" (p. 123), ce corespunde versului „in grazie di chel so no sai ce". Transpunând în română poezia cultă friulană traducătorul a adaptat-o la fondul literar liric românesc. Aşa se explică, probabil, de ce în translarea versurilor: Peste zefiri călare, Cu şorţul plin de flori, împrăştiind parfumu-i E Primăvară-aici! (p. 133) Şi totu-i alb: şi cerul şi câmpia iar ochiu-aleargă-n depărtări, departe (P 317) A cavalot di zefiro, plene il grumâl di flors, pardut spandint odors, la Primevere e ca. E dut '1 e blanc: il cîl e il plan, e il voii al cor lontan, lontan... respiră ceva din atmosfera Pastelurilor lui Vasile Alecsandri, la fel cum strofa: 344 RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI e il voii al cor lontan, lontan.:. respiră ceva din atmosfera Pastelurilor lui Vasile Alecsandri, la fel cum strofa: iar ochiu-aleargă-n depărtări, departe (p. 317) O operetă ce va face vâlvă Prepară cântăreţii din pădure. Vor face basul cioara şi cu cioaca, Tenori îs gaiţa şi coţofana; Contralt sunt şoimul şi cu şorecarul, Soprani vor fi sonorii boi de baltă; Cu cânt divin va fi la urmă cucul (p. 71) Un'oparete cu farâ fracas ti prepârin de selve i miei cjantors: la zore e la curnîl faran il bas, la gjae e la badăscule i tenors, lu cuintralt la pojane e lu cagnas e ju soprans i tarabus sonors; l'ultin sarâ lu cuc cui cjant divin are rezonanţe din George Coşbuc. Mai aproape de epoca noastră, stihuri de sorginte religioasă ca Trăiesc, Doamne, pe marginea timpului Prins între cer şi pământ Jucărie agăţată de-un ram, ruginită (p. 497) 'O vîf, Signor, sul or dai timp, imberdeât tra cîl e tiare, zugatul inrusinît picjât sore un ramaz ne îndreaptă gândul către Psalmii lui Tudor Arghezi. în alte poezii apar şi teme şi realizări poetice cu trimiteri la epigramistica latină, precum în versurile cu note satirice şi de ironie din: Greşi frumoasa Clara cu Osvaldo, Iar soţul zice că greşind se-nvaţă Ea, plină de dorinţa de-a-nvăţa, Greşeşte tot mereu (p. 131) 'E â falât cun sior 'Sualt la biele Clare. Dîs so marît che cui fala s'impare... e je plene di voe d'imparâ, 'e seguite a falâ. Vezi şi poeziile Friguroasa, p. 123, Inventarul, p. 401-403. 6. Printre scriitorii antologaţi apare şi... un lingvist: Ugo Pellis (1882-1943), fost redactor al atlasului lingvistic italian, autor a numeroase volume de specialitate. Poet, el a închinat un adevărat imn limbii „sfinte", iubite „foarte" „ce-o am învăţat de la mama", în care descrie friulana ca fiind „aspră şi dură ca vârful de munte" (p. 263) (şi, adăugăm noi, pe măsura friulanilor, oameni închişi şi aprigi, dar drepţi şi emotivi). Sensibilitatea poeţilor friulani a reuşit să transforme acest limbaj abrupt într-un instrument docil al preaplinului inimii lor, facându-1 să exprime cu gingăşie stări lirice diverse. Prin tălmăcirile apărute integral de-abia la 20 de ani după trecerea sa în nefiinţă, Pimen Constantinescu a îmbogăţit patrimoniul comun romanic cu o veritabilă „istorie a liricii friulane". Această antologie cuprinzătoare ne oferă o faţetă necunoscută a spiritualităţii friulane, parte constitutivă a latinităţii. FLORICA DIMITRESCU 28 bis, Rue Pouchet 75017 Paris RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI 345 SUSAN EHRLICH, Point of View. A Linguistic Analysis ofLiterary Style, London & New York, Routledge, 1990, X + 132 p. Point ofView. A Linguistic Analysis of Literary Style proposes an examination of represented speech and thought (RST), a style or discourse mode used mainly in narrative fiction express the character's point of view, also known as free indirect discourse (FID). The book furnishes a breakthrough from a discourse analytic perspective on the account of RST by giving an explicit formulation of the aspects that cannot be handled within sentence linguistics, as well as by offering a convincing explanation of how this mode functions as a semantically and pragmatically distinct textual unit. Ehrlich discusses such issues as the demarcation of RST, its delimitation from indirect and direct discourses, the limitations of sentence-based approaches, and examines the inter-sentential coherence of this mode by highlighting the relevance of discourse context. In particular, she elaborates much needed tests for cross-sentential point of view coherence, and furnishes essential evidence as to how passages of RST hang together. The literature on RST or FID differs depending on the weight given to various categories of features in the constitution of this discourse mode. The syntactic accounts are sentence-based and define RST purely on the basis of linguistic characteristics, the major features being represented, in this view, by the peculiar person and tense marking (third person of the personal pronoun with first person deixis, special tense system based on past tense forms with possible present and future time deixis), and by the occurrence of idiosyncratic lexical elements (e.g. colloquialisms, slangy words), or of lexical items belonging to various (nonliterary) registers. The presence of specific deictic and indexical elements (e.g. this, here, now) in conjunction with the past tense verb forms has also been considered, as well as the occurrence of emotive language, exclamations, and interrogative subject-auxiliary inversion. They cannot be attributed to the narrator, since they evoke another voice or perspective. Ehrlich gives careful consideration to the syntactic features, but restricts their relevance to the intrasentential domain, given that they can only signal the "emergence" (p. 17) of another perspective, therefore accounting for the "internally marked" (p. 27) sentences of RST. The major problem is represented, according to her, by the linguistically unmarked sentences of RST, which is evidence of the insufficient reliability of purely syntactic criteria in determining the status of particular RST sentences. The position according to which syntax plays the determining role in the marking of RST or FID has not gone unquestioned, and this has given rise to semantic and pragmatic approaches in the literature, which either assign semantic and pragmatic pertinence to syntactic evidence (e. g. S.-Y. Kuroda, Reflections on the Foundation of Narrative Theory, in T. A. van Dijk (ed), Pragmatics of Language and Literature, New Holland, 1976, p. 107-140; Ann Banfield, Unspeakable Sentences, London, 1982), or emphasize the role of context and previously supplied information in determining the RST status of given textual segments (e.g Dorrit Cohn, Transparent Minds, Princeton, 1978; Brian McHale, Free Indirect Discourse: A Survey of Recent Accounts, in PTL, 3, 1978, p. 249-287). Now, Ehrlich gives the first global explicit formulation of these aspects. Especially important are, in her study, the discourse means that sustain sentence connectedness within RST passages, or coherence of point of view across sentence boundaries, since they can account for the sentences not explicitly marked as RST, ie. the ones with a syntactically ambiguous status. Since discourse context is relevant to such an investigation, Ehrlich proposes a discourse analytic approach which emphasizes those aspects whereby RST is demarcated as a coherent episode, most important among them being the inter-sentential linguistic features of referenţial linking and semantic connector linking (pp. 40-57), temporal linking (pp. 58-80), and progressive aspect (pp. 81-94). She argues that the first three facilitate cross-sentential interpretations of RST by linking sentences that are textually cohesive with discourse containing syntactically marked sentences of RST (explicit coherence or cohesion), while the last (progressive aspect) may sustain point of view coherence that is only implicit, i.e. 346 RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI 347 not textually explicit. The result is a comprehensive account of how RST or FID as a semantically and pragmatically distinct textual unit is associated with the character's personal perspective of the events. Relevant to this is, among other things, Ehrlich's contention (p. 75) that parenthetical verbs of communication and consciousness, as well as parenthetical predicates denoting characters' perceptions (so typical of RST) or even characţers' physical activiţies are character-oriented, sustaining sentence connectedness and coherence of point of view. So ţhe analysis furnishes, too, essential evidence in favor of şubsuming under RST not only the representation of verbal events and of mental events including thoughts, but also of mental states like perceptions, visions or fantasies. Below, as an unpretentious and informai illustration, I will analyze, along lines suggested by Ehrlich, a brief passage by James Joyce ("Eveline \ In Dubliners. New York. The Viking Press, 1965), which contains syntactically unmarked FID sentences that depend for their interpretation on the discourse context: [a]She sat at the window watchîng the evening invade the avenue.... fb]Few people passed. [cJThe man out of the last house passed on his way home;.... (p. 36). There is no linguistic feature in this example that would require [b] and [c] to be interpreted unambiguously as FID, since, isolated from the context, theymight be attributed to the narrator. On closet examination, however, it turns out that [b] and [c] are constituted into FID by temporal linking, across paragraph boundaries, to [a], whose predicate, by designating the character's physical activity and perception, provides a reference time for the tense of the respective sentences and identifies them as reflecting the point of view of "she", that is Eveline, the protagonist Besides temporal linking, semantic content is also responsible for the FID interpretation, since the sentence contains information accessible to the character, behaving like a semantic "complement" (p. 67) of the controlling verb. It follows that discourse context, which is essential to the cross-sentential constitution of FID, can be handled successfully in terms of cohesive relations, following Ehrlich's suggestions. Unambiguous interpretations for syntactically ambiguous FID sentences can thereby be provided, which indicates the strength of her model. While the book is essential for our understanding of RST, a somewhat better coverage of the problematics of this discourse mode would have been very useful. In this respect, an issue on which the book is siîent is that of double-voicedness or polyvocality of RST (fusion of the narrator's and the character's languages). This would imply a distinct definition of this mode (see McHale, op. cit; Şt. Oltean, A Şurvey of the Pragmatic and Referenţial Functions of Free Indirectn Discourse, in "Poetics Today", 14, 1993,4, p. 691-714), since, if RST or FID is not single-voiced, then it also undergoes a marking for the narrator, in addition to the character, and does not express the point of view of the latter unambiguously v as Ehrlich claims. Likewise, an examination of the valences of RST in contrast with those of interior monologue-a related mode-- would have yielded a clearer picture of the position of the former among the styles or modes involved in the representation of speech and thought. kowever, with regard to the major issues relating to how RST is constituted and hangs together as a distinct textual unit, as well as to what can be subsumed under this mode, Ehrlich's book brings, needless to say, very important claritications, standing as an extremely illuminating and valuable contribution to the analysis of represented speech and thought, and of the way in which it expresses point of view in narrative fiction. ŞTEFAN OLTEAN Universitatea „Babeş-Bolyai" Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31 R. K. HERBERT (ed.), Language and Society in Africa, Witwatersrand University Press, [1992], X + 364 p. R. MESTHRIE, A Sociolinguistic History of Bhojpuri-Hindi in South Africa. Language in Indenture, Witwatersrand University Press, [1991], XVI + 326 p. Cele două cărţi pe care doresc să le prezint pe scurt în cele ce urmează au în comun câteva trăsături interesante, atât din punctul de vedere al atitudinii ştiinţifice propriu-zise, cât şi din punctul de vedere al uuei etici a cercetării ştiinţifice: 1. un mod de abordare „sociolingvistic" al problemei, impregnat de considerente ideologice (extraştiinţifice), 2. un interes subliniat pentru entităţi al căror statut (de exemplu, limbă/dialect) este - pentru cazurile discutate de ei - cu totul departe de a fi clar, 3. evitarea deliberată - în pofida naturii materialului - a metodelor tradiţionale ale geografiei lingvistice1. Voi încerca în cele ce urmează să evit discutarea aspectelor extralingvistice ale modului de abordare comun celor două volume, pentru că ele nu reprezintă interes pentru nici unul dintre domeniile interdisciplinare în care lingvistica ar putea ocupa vreun loc şi - pe de altă parte -pentru că nu cred că cititorii unei reviste de lingvistică pot să fie interesaţi de puncte de vedere care aparţin unor ideologii politice2. Deşi Herbert (p. 3) recunoaşte că „each language labei represents a range of language varieties", nu studiază relaţia dintre o entitate numită L şi subvariantele ei: „there is relatively good mutual [spaţierea mea, P. Sch.] intelligibility among the Nguni languages: Ndebele, Swati, Xhosa and Zulu" (op. cit., p. 4). în consecinţă, în locul unei discuţii lingvistice a relaţiei: (lj LIMBĂ/DIALECT apar formulări de genul: „The naţional language is what Aii Mazni calls 'the language of the people*, or 'the language of the common man*" (Moula, p. 37). Problema (practică) foarte serioasă a limbii care să fie utilizată în „noile state independente": a „colonialiştilor" sau una dintre „limbile" locale/indigene este foarte des menţionată (inclusiv invocarea marxism-leninismului: vezi Brown, p. 72-73), fară a se acorda cea mai mică atenţie descrierii concrete a respectivelor dialecte (graiuri), pentru a putea apoi vorbi de o „planificare lingvistică" (termen care apare de nenumărate ori în text). Foarte puţinele contribuţii (de asemenea pur „teoretice") interesante sunt cele care văd legătura dintre (2) LIMPĂ (i)/CULTURĂ (i) 1 Mai degrabă datorită faptului că autorii implicaţi nu au nici cele mai vagi noţiuni de teoria şi/sau practica geografiei lingvistice („field method"-urile lor fiind, de fapt, o serie de improvizaţii, mai mult sau mai puţin logice: de exemplu, Mesthrie, 2). 2 Şi totuşi, nu mă pot abţine să citez din articolul lui McLeon D. (p. 151): „The promotion of Russian as the lingua franca of South Africa Would constitute a splintering from Western capitalism and a step toward integration into a different world economic and political system [...], a South African who speaks Russian as L2 is more likely to read Russian literature than British or American, is mOre likely to study at Moscow than at Cambridge, and to trade with a kolhoznik rather than a capitalist" [!]. 348 RECENZII Şl PREZENTĂRI DE CĂRŢI RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI 349 şi - în consecinţă - realizează natura relativă a relaţiei (3) LIMBĂ (i) / (j) / (k) (Wolfson, p. 197-214; Mpamutsu-Thondlena-Crawhall, p. 235-245; Wood, p. 265-275; Kunene-Mulder, p. 335-344). Cartea lui Mesthrie, deşi oferă ceva mai multe elemente lingvistice, descriptive, ale dialectului bhojpuri al limbii hindi (observaţii ad-hoc ale unor fenomene lingvistice izolate), nu poate prezenta o imagine comprehensivă a dialectului (graiului) mai interesantă din punctul de vedere al lingvistului. „Investigaţiile" descrise s-au bazat pe discuţii - în general - cu urbani, puternic influenţaţi de contactele lingvistice cotidiene cu alte limbi (dialecte şi/sau graiuri), fară să se urmărească o anumită relaţie între diferitele puncte cartografice, fară a folosi un chestionar cât de cât stabil etc. Din păcate, nici unul dintre autorii menţionaţi nu a încercat să dea o definiţie şi o descriere a PHANAGALO (o „limbă" mixtă, artificială, vorbită numai în anumite locuri de muncă (mine), tară o bază socială: în nici o familie „limba" aceasta nu este vorbită; despre ea se crede că ar prezenta unele trăsături de pidgin, format din amestecul a mai multe elemente de limbă: engleză, afrikaans3, zulu4 etc.); şi această „limba", lipsită de o bază socială (naţională) continuă să existe, fără să trezească interesul lingviştilor locali (care continuă să fie loiali unor modele „ideologice", a căror lipsă de valabilitate lingvistică a fost de multă vreme dovedită). în aceste condiţii este inutil să mai adaug că noţiuni ca patois, koine, jargon nu sunt nici măcar menţionate, că nu apare nici o hartă care să prezinte situaţia unor fenomene de limbă etc. Şi totuşi, de ce am vrut să prezint aceste două cărţi? Pentru a sublinia o dată mai mult pericolul unei „teoretizări" (bune sau rele) lipsite de materialul concret care să o justifice. Paul Schveiger University of the Witwatersrand, PO WITS Johannesburg 2050 SouthAfrica WITOLD TRUSZKOVVSKI, Studia sociolinguistica ad dialectologiam dacoromanam pertinentia. Sermo incolarum viei Drăguş in Transilvania dacoromâna si ti cum sermone incolarum viei Ochotnica Doina in Montibus Gorce si si ti comparator, Cracovia, 1992, 168 p. în seria „Universitas Jagellonica Acta Scientiarum Litterarumque MLV. Schedae Grammaticae" — Fasciculus CXII, a apărut lucrarea intitulată ca mai sus, dar având şi un titlu în polonă: Studia socjolingwistyczne z dialektologii rumunskiej (Na materiale wsi Drăguş w Siedmiomiogradzie rumunskim w konfrontacij z polske gware wsi Ochotnica Doina w Gorcach). Autorul prezentei lucrări este cunoscut lingviştilor şi sociologilor români, fiind unul dintre Aceasta limba este în sine o formă destul de interesantă: olandeza primilor colonişti, rămasă - pe de o I^relanvo^ discu^r * * * ~în m* context P°litic " P* purta discipolii eminentului sociolog român Dimitrie Guşti. Witold Truszkowski a făcut numeroase anchete în România şi în Polonia; el studiază de zeci de ani lingvistica, sociologia, istoria, cultura românească în general. Rod al unor cercetări îndelungate este şi lucrarea de faţă, foarte interesantă şi originală. Ea este divizată în introducere (considerată tot capitol), patru capitole si concluzii. în Introducere (p. 7-14) este prezentată tradiţia studierii dialectologiei şi sociologiei în anumite puncte din Carpaţii de pe teritoriul Poloniei, printre care şi unele cu populaţie de origine românească. Menţionăm în acest sens articolul lui S. Wedkiewicz, Dyalekt rumunski uzywany na ziemiach polskich, publicat la Cracovia în 1915; un alt studiu al aceluiaşi autor este publicat în 1920, iar K. Dobrowolskil publică în 1938 Przyczynki do wpjywow rumunsko-balkanskich w kulturze ludowej Karpat Zachodnich. în acelaşi an apare şi studiul lui J. Janow, Wplyw osadnictwa rumunskiego na Padkarpacie, osobliwiw na gware huculske. Cititorul poate găsi un mare număr de studii privitoare la stadiul cercetărilor din domeniul dialectologiei şi sociologiei din România şi Polonia. Cu această ocazie sunt relevate anchetele folclorice din Trăznea (jud. Sălaj) şi cele sociologice din Drăguş (jud. Braşov), contribuţiile specialiştilor români ca Sever Pop, R. Vuia, D. Guşti, T. Herseni şi alţii, precum şi ale celor polonezi în cercetările lingvistice, sociologice şi etnografice din zona Ochotnicy Dolnej. Capitolul al doilea se intitulează Mediul şi dialectul (p. 15-64) şi poate fi considerat baza întregii lucrări. Problemele tratate aici sunt multiple, de aceea ne vom opri doar la unele. Cu lux de amănunte, autorul insistă asupra dialectului în perspectivă sociolingvistică, arătând că prin acest context interpretarea datelor lingvistice şi culturale contribuie la îmbogăţirea termenului de „dialect". Sunt relevate deosebirile de vârstă, sex, profesie etc. în păstrarea anumitor forme mai vechi, precum şi delimitarea graniţelor graiurilor. O altă problemă se referă la cercetările mediului în răspândirea sa geografică, unde se insistă asupra noţiunilor istorice administrative de judeţ, ţară, amintind cu această ocazie denumirile Ţara Bârsei, Ţara Haţegului, Ţara Oaşului, Ţara Oltului etc. Aici autorul reproduce numeroase fotografii (reuşite) reprezentând portul, casa, gospodăria, ca şi obiceiuri şi profesii din Drăguş Merită atenţie temele legate de învăţământ, şcoală, cultură, sănătate (boli şi tratamentul lor popular), precum şi termenii legaţi de aceste domenii. Se explică diverşi termeni din domeniul medicinei populare ca umflătură, tuse seacă, cap stricat, inimă de putregai, ameţeală, făcătură, leac băbesc şi multe altele. în continuare, se insistă asupra metodei de cercetare pe teren, adică a modului de efectuare a anchetelor. Pe baza materialului înregistrat se face o succintă incursiune în frazeologia populară, precum şi în sinonimia dialectală, urmărită în plan sincronic şi diacronic. Foarte detaliat este prezentată fonetica graiului din Drăguş. Aici autorul se opreşte la accent, vocale, consoane, diftongi, triftongi, palatalizare etc. Consoanele sunt tratate amănunţit în diferite poziţii, după trăsăturile lor de bază. Descrierea este realizată exclusiv pe baza bibliografiei româneşti. Capitolul al treilea, Caracteristica sociolingvistică (p. 65-110), tratează problema structurii populaţiei româneşti şi cultura ei din punct de vedere sociologic, etnografic şi lingvistic. Se discută denumirile referitoare la om în toate ipostazele sale: sugaci, copil, copilă, a copilări, fată, fetie, a feti, fecior, bărbat, muiere, mamă, tată etc. Cuvintele menţionate, şi multe altele, sunt analizate în contexte adecvate, cu numeroase semnificaţii. O a doua problemă se referă la viaţa şi graiul din Drăguş. Intră în discuţie etnicitatea, teritoriul, clasele, cultura, religia etc. Se insistă asupra caracterelor oamenilor, a mijloacelor de producţie; sunt descrise îmbrăcămintea, gospodăria, casa, meseriile, tehnica, omul (în grup şi individual), vecinii, împrumuturile din limbă de la saşi şi altele. Nu i-au scăpat autorului nici criteriile de adaptare a împrumuturilor săseşti: fonetice, morfologice, derivative etc. Derivaţia este prezentată foarte detaliat (morfologică, semantică, stilistică, frazeologică etc). Chiar şi la ţiganii din Drăguş este studiată viaţa în varietăţile ei: ţigani de sat, ţigani de pădure; ţiganii sunt 350 RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI rudari, băieşi; se ocupă cu făcutul corfelor, coşurilor, cu ghicitul în cărţi, în ghioc şi altele. Capitolul al patrulea se intitulează Caracteristica etnopsihologiei! (p. 111-131), cu subtitlul Concepţia rurală românească şi reflectarea ei în limbă. Autorul a surprins numeroase expresii româneşti, cu diferite subtilităţi, din filozofia ţăranilor români,' ca: „o gândit burta că s-a spânzurat gura"; „caut să te împaci cu gura"; „ne-am mâncat amaru din acelaşi blid"; „la mâncare asudă / la lucru îngheaţă"; „la mâncare ca lupu / la lucru ca butucu" şi multe altele, care exprimă atitudinea ţăranului român faţă de viaţa şi activitatea sa. Ultimul capitol se intitulează Paralele poloneze ale graiului (p. 132-161). Aici autorul discută: alegerea şi descrierea mediului; metotJa de cercetare; verificarea comparativă a lexicului şi stilistica graiurilor; compararea secţiunilor sincronice cu cele diacronice. în Concluzie 162-165) sunt menţionate cercetările sociolingvistice efectuate de autor în Drăguş în perioada 1938-1962, precum şi rezultatele acestora. Monografia, în ciuda unor scăpări în prezentarea exemplelor, are reale calităţi şi merită să fie luată în consideraţie de către specialiştii români. Ea întregeşte perioada în care sociolingvistica românească, prin şcoala lui Dimitrie Guşti, se afla în ascensiune şi era cunoscută şi peste hotare. ONUFRIE VINŢELER Universitatea „Babeş-Bolyai" Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31 INDICE A Adamescu, Gh. 45, 173 Agârbiceanu, I. 112-119 Alecsandri, V. 318, 324, 343 Alessio, G. 332 Allen, Barbara 243, 249 Al Lupului, Nicolae 169 Altimari, F. 334 Alvar, M. 186, 187, 189 Andriescu, Al. 315 Anghel, Ioana 334 Antonelli, R. 333 Apostol, Od. 174 Aquilina, J. 32 Arghezi, T. 133-135, 267-272, 335, 344 Arvinte, V. 138, 153, 203, 315 Ascoli, G.I. 40 Atanasescu, D. 41 Augă, Paul 313 Avram, Andrei 22, 29, 117, 319 Avram, Mioara 107, 108, 109 Axelon, Bertil 37 B Bacovia, G. 133. 276 Bahtin, M. 267 Baldinger, K. 121, 131 Balotă, N. 268, 269, 270 Banfield, A. 345 Bara, Mariana 39-46 Barbu, I. 133 Barbu, Petru 65 Barbul, Gavril 85 Bartoli, M. 149 Battisti, C. 332 * Indicii (dc autori şi dc cuvinte) au fost AUTORI* Băcescu, Mihai C. 48 Bălcescu, N. 134 Bâriea, O. 106, 107, 108, 109 Bedier, Joseph 287 Belemace, Const. 141 Bell, Sarah J. 243, 249 Beltechi, Eugen 138 Berejan, Silviu 163 Bernştein, S. B. 160 Beskow, Elsa 33 Bianu, Ion 169 Bidian, Viorel 138 Bien, J. S. 285 Bileţchi, N. 164 Blaga, L. 133, 134, 268 Bledy Geza 175 Bloch, O. 67, 332 Boas, Franz 232, 249 Boc, Oana 267-272 Bogdan-Duică, G. 169 Bogza-Irimie, Rodica 61 Boiagi, MihailG. 40, 41, 45 Bolliac, C. 94 Borcilă, Mircea 134, 267, 268. 270, 271 Bordeianu, M. 203 Borza, Al. 169 Bostrom, Ingemar 34 Bourciez, E. 18, 42, 45 Bouvier, J.-C. 130, 131 Bran, E. 85 89 Branco, Adelino 313 Bratu, Costin99, 193 Brătescu-Voineşti, 1,-A. 112-119 Brâncuş, Grigore 177, 181 Breal, M. 331, 332 ţi dc Eugen Beltechi. DA CO ROM AN IA serie nouă, 11, 1996-1997, Cluj-Napoca, p 351-359 352 DACOROMANIA serie nouă, II, 1996-1997 Breban, Vasile 285 Bresnan, Joan 208, 246, 249 Brown, R. 347 Brondal, Viggo 26 Bulat, T. G. 169 Bulgăr, Gh. 22, 31 Bureţea, Em. N. 67 Burgos, J. 267 Busetti, Antonio P. 41, 45 Buză, Emanuela 337-338 Byck, J. 45, 311,315 Cacsar305, 307, 308, 329 Calciu, Al. 312, 313 Caliani, August 141 Calotă, Ion 39, 47-51 Camproux, Ch. 184 Candrea, I.-A. 45, 67, 86, 173, 311, 314, 315, 332 Capidan, Th 41, 42, 45, 145, 175, 180, 181,182,320 Caproşu, Ioan 315 Caracostea, D. 112 Carageani, Gh. 334 Caragiale, I. L. 259 Caragiu-Marioţeanu, Matilda 42, 45, 108, 109, 148 Cardona, George 227, 249 Caiison, Lemont 33 Cazacu, B. 53, 99, 105, 109, 139 ţabej, E. 264 Călăraşu, Cristina 105, 109 Călinescu, G. 133 Călinescu, Râul I. 169, 174, 175 Chelcea, Ion 49 Cherata, Sanda 273-285 Cheşcheş, Manuela 287-302 Chioreanu, Margareta 53 Chiţoran, Dumitru 97 Chivu, Gh, 337 Cicero 304, 305, 307, 308, 309, 310, 329 Cihac, A. 201 Ciolac, Marina 39, 53-60 Cioloca, D. 172 Ciorănescu, A. 201, 204, 314, 332 Ciornâi, I. 161 Cipariu, Timotei 337 Ciuceanu, Şt. 169 Coca, A. 91 Cohn, D. 345 Cohuţ, Cornelia 99, 193 Colloredo, Ermes de 341 Comarniţchi, V. 69, 140, 160, 162 Comşulea, Elena 334, 335 Conea, Ion 169 Constant, Paul 169 Constantinescu, Justin 169, 173 Constantinescu, N. A. 169 Constantinescu, Pimen 341-344 Contini, Michel 188 Conţiu, Mihai 110, 138 Corcea, A. 172 Corcimari, V.V. 160 Coresi, diaconul 40, 315 Corneanu, Nicolae 25 Corominas, Joan 313, 332 Coseriu, E. 121, 320, 321 Costin, Lucian 171, 172 Costin, Miron 324 Costinescu, Mariana 315, 337 Coşbuc, G. 108, 344 Coteanu, I. 43, 45, 111, 285, 332 Courteline, Georges 19 Crawhall 348 Creangă, Ion 31 Cusatelli, Giorgio313 D Dahmen, Wolfgang 143 Dan, Ilie 68 Dante Alighieri 34 Dascălu-Jinga, Laurenţia 117 Dauzat, Albert 67, 312, 313 Davies, William D. 207, 210, 230, 236, 243, 249 Dănilă, Simion 39, 61-68, 205 INDICI 353 Dean o vie, M. 184 Delavrancea, Barbu 318 Deloria, EHa 232, 249 Demeny, L. 315 Densusianu, Ovid 21, 22, 40, 45, 67^ 109, 262, 263, 265, 311, 314, 316, 317,332 Devoto, Giacomo 183 Diaconescu, Paula 61, 62 Diculescu, C. 170 Diez, Fr. 183 Dimitrescu, Florica 22, 29, 262, 265, 315, 334, 337, 341-344 Dimitriu, Corneliu 315, 316 Dimonie, M. 175 Dijk, T. A. van 345 Dobrowolski, K. 349 Donat, I. 170 Dongorozzi, I. 169 Draşoveanu, D. D. 305 Drăgan, I.C. 33, 160 Drăganu, N. 108, 109, 175, 180, 181, 182, 311 Drincu, Sergiu 91 Dubinsky, Stanley 244, 249 Dubois, Jean 312, 313 Duhăneanu, Const. 313 Dumbrăveanu, A. N. 160 Dumistrăcel, Stelian 138, 178, 182 Dumitrescu-Bistriţa, Iosif N. 174 Edelstein, Frieda 303-310 Ehrlich, Susan 345-346 Ekblom, Rickard 18, 36 Eliade, Mircea 336 Eminescu, M. 134, 318, .174, 324, 336 Ernout, A. 303, 304, 310, 332 Evdoşenco, A.P. 160 Faiciuc, Elisabeta 68 Faiciuc, Ioan 138 Falk, Dagmar 28 Farago, Elena 169 Ferguson, Ch. 120 Ferro, Teresa 335 Fiacre, Jiirgen 143 Filipescu, Puiu 61 Filipovici, Nicolae 311,313 Fillmore, Ch. J. 242 Firan, Florea 169 Fischer, I. 178, 179, 182 Fleischer, Wolfgang 63, 66 Flora, Radu 63, 65, 68 Florea, I.-A. 39, 64, 69-77, 138, 153 154,203 Fodor, Medina 23 Fontinha, R. 332 Fortunescu, CD. 169, 175 Franchi, Cinzia 336 Franz, Donald 243, 249 Gallerio, Giovanni Battista 341 Gamillscheg, E. 263, 265 Garbini, Adriano 131 Gardette, Pierre 189 Gardiner, Douna 243, 249 Gaster, Mozes 337 Gautier, Leon 287, 297 Gălăbov, Ivan 264 Gâdei, Constantin 29, 34 Georgescu, Magdalena 337-338 Georgescu, Sică 170 Georgiev, Vladimir 264 Gerdts, Donna 233, 249 Gerota, G. 169, 170 Gerritsen, Marinei 184 Gherman, M. 334, 337-338 Gherov, Naiden 48, 49 Gheţie, I. 337 Ghica, Ion 318 Ghiculete, Galina 99, 193 Ghidu,A.91 Ghiga, Georgeta 22, 29 Ghinescu, F. 106, 109 Ghiţu, Galina 61 354 DACOROMANIA serie nouă, II, 1996-1997 Gillieron, Jules 183 Giosu, Ştefan 45, 311-323 Giuglea, G. 142, 179, 181 Glavina, Andrei 141 Goga, O. 133 Gogin, G. 160 Goicu, Viorica 67 Golab, Zbigniew 43, 45 Gonda, J. 227, 228, 249 Gorovei, A. 259, 316 Graur, Al. 61, 63, 64, 67, 253, 256, 257, 264, 265, 311, 314, 316, 319, 320, 321, 323, 324 Grecu, Doina 39, 69, 79-85, 127, 160 Gregorian, Mihail C. 170, 172, 173 Grinco, Gr. 161 Grootaers, Willem A. 122, 131 Guşti, Dimitrie 349 Guţu, G. 312, 325, 326, 327, 329, 330, 332 Guţu Romalo, Valeria 105, 110, 285 H Habermas, J. 195 Hadding, Assar 26 Haile, Morris 249 Harris, Alice C. 211, 233, 243, 249 Hasdeu, B. P. 40, 44, 45 , 85, 88, 89, 91, 174, 178, 253, 256, 260, 264, 265 Heinemann, Edward A. 294 Heinz, Sieglinde 320 Herbert, R. K. 347-348 Hermon, Gabriella 207, 249 Herseni, T. 349 Hicea, Veronica 334 Hoekstra, Teun 249, 250 Hoffmann, Heinz 17-37 Hofmann, J. B. 303, 304, 306, 309, 310 Horaţiu 305, 309 Hoybye, Poul 29 Hristea, Th. 100, 311, 318, 324 Hubard, Philip L. 207, 228, 229, 249 Hulst, Harry van 249, 250 Humboldt, Wilhelm von 334 I Iana, A. 91 Iancu, Victor 39, 85-90, 116 Iliescu, Măria 341 Ioanid, M.D. 169 Ionescu, Chr. 65 Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana 45, 97 Ionică, Ion 43, 138, 139, 167 Ioiujă, Vasile C. 39, 67, 91-95 Iordan, Iorgu 22, 47, 61, 65, 89, 105, 109, 140, 163, 169, 183, 190 Iorga, Nicolae 22, 169, 170, 181, 182 Iosif, Şt. O. 134 Irimia, Dumitru 285 Ispirescu, P. 21, 328 Istrate, Gavril61, 139 Ivănescu, G. 42, 43, 45, 179, 181, 182, 311, 320, 321 Jaberg, Karl 127, 128, 129, 131, 187, 263,265 Jackson, Charles H. 243, 250 Jacobson, Pauline 250 Jakobson, Roman 33, 186, 188 Janow, J. 349 Jipescu, G. 259 Joja, Athanase 140 Joseph, Brian 243, 250 Jud, J. 187, 190 Juvenal 305 K Kay Donâldson, Susan 194 Kay, M. 285 Kiparsky, Valentin 22 Kirk, John M. 184 Klepikova, G.P. 160 Kopitar, B. 40 Kdrting, Gustav 314 Kramer, Bărbel 143 Kramer, Johannes 143 INDICI 355 Kunene, 348 Kuroda, S.-Y 345 Kuhner, R. 303 Lafe, Gene 336 Lambrior, Al. 337 Laugier, Ch. 169, 175 Laurian, A.T. 334 Lausberg, H. 261, 265 Lăzărescu, Paul 99, 138, 160, 193, 202 Leonardi, L. 336 Leumann, M. 303, 304, 306, 309, 310 Lindblom, Johannes 26 Lindwall, Lars 23, 33 Lisicki, V. A. 163 Liuba, S. 91 Lohan, Vasile 68 Lombard, Alf 77-57, 253, 257 Loşonţi, D. 138, 336 Lucreţiu 307 Luder, Elsa 315 M Macedonski, Al. 318 Macrea, D. 33, 85,86 Magda, Margareta 198 Maiorescu, Titu 85 Malkiel, Yakov 33 Mariczak, W. 253, 265 Manoliu, Măria 285 Mânu Magda, Margareta 39, 97-104 Marcu, O. 169 Mareş, Alexandru 315, 337-338 Marian, Rodica 335 Marian, Sim.Fl. 48 Marica, George Em. 65 Marica-Horez, Em. 175 Marin, Măria 39, 97, 99, 105-110, 167, 193, 198 Marinescu, Bogdan 39, 99, 110, 111- 120, 138, 193 Massim, I. 41, 334 Matijevics Lajos 141 Mazzoni, B. 336 Mărdârescu, Măria 99, 193 Mării, I. 39, 69, 79, 80, 81, 83, 84, 121- 131, 160 McDavid, V.G. 112 McDavid Jr., R. J. 112 McHale, B. 345, 346 McLendon, Sally 233, 235, 236, 239, 250 McLeon, D. 347 Mehedinfi, S. 169 Meillet, A. 332 Melnic, Vasile 69, 140, 160, 162 Menendez Pidal, Ramon 27 Mesthrie, R. 347-348 Meyer-Lubke, W. 40, 45, 261, 314, 332 Mihail, Cristian 325-332 Mihăescu, H. 180, 182 Mihăilă, G. 45, 337 Mihăilescu, V. 169 Miletic, L. 264 Miller, George A. 249 Minulescu, I. 117 Mira, Angela 335 Miron, Paul 315 Mitterand, Henri 312, 313 Mladenov, Maxim SI. 49 Mocanu, Angela 313 Mocanu, Nicolae 138, 341-344 Mocanu, Pavel 313 Moise-Aldan, Iosif 97-95 Moisil, Gr. 285 Moldovanu, Dragoş 61 Molin, Romulus S. 170, 171 Moortgart, Michael 249, 250 Moravcsik, Edith 208, 250 Moula, 347 Mourin, Louis 30 Mpamutsu, 348 Mulder, 348 Munteanu, Dan 313 Munteanu, Şt. 134 Munteanu, Valeriu 22, 29 DACOROMANIA serie nouă, II, 1996-1997 INDICI 357 Murnu, G. 175 Muştea, I. 169 N Naert, Denise 24, 25 Naert, Picrre 24, 24 Napoti, Donna Jo 223, 250 Nauton, P. 189 Nazarova, T.V. 165 Neagoe, V. 99, 106, 110, 160, 193, 202 Nedelcea, Tudor 169 Negomireanu, Doina 39, 133-135 Negrea, V. 141 Negruzzi, C. 134 Neiescu, Petru 39, 137-151, 186, 320 Nemiş, Vasile 95 Nepos C. 307 Neumann, Victor 66 Nicolaescu-Plopşor, C.Ş. 49, 169, 174 Nicolescu, Miron 140 Niculescu, Al. 22, 37, 42, 45, 105, 110, 253-266, 333, 334 Nilsson, Elsa 31 Nocentini, Alberto 261, 265 Novacovici, Emilian 91 Nuţă, Ion 39, 138, 153-158 Nyrop, Kristoffer 29 O Odobescu, Al. 318 Olsen, Hedvig 28, 41, 46, 175 Oltean, Ştefan 251, 339-340, 345-346 Oprescu, Anton 170 Orăşanu, N.T. 335 Orszăg Lăszl6 201 Orza, Rodica 69, 127, 160 Ostler, Nicholas 227, 250 Ovidiu 308, 309, 310, 330 Ozkaragoz, Inci 207, 233, 250 P Padioti, Georgiu Ap. 39, 45 Pamfil, Viorica 315, 337 Pană-Boroianu, Ruxandra 99, 100, 106, 110, 193, 202 Papacostea, V. 175 Papahagi, M. 334, 336 Papahagi, P. 39, 40, 45, 54, 171 Papahagi, T. 42, 45, 86, 140, 145, 146, 149, 169, 175, 323, 332 Papazisi-Papatheodorou, Zoi 39, 45 Parpală, Emilia 267, 271 Pascu, G. 175, 332 Pasolini, Pier Paolo 341 Pasca, Ştefan 64, 65, 66, 67, 169, 174 Patocka, Franz 184 Pavel, Vasile 39, 69, 140, 159-167 Pătruţ, I. 62, 64, 65, 67, 319 Pârvan, V. 179 Peirce, Charles S. 339 Pekmezi, Dr. 320 Pellis, Ugo 344 Peltz, I. 335 Pena vin, Olga 141 Perlmutter, David M. 207, 208, 210, 211, 212, 214, 216, 217, 218, 219,' 223, 230, 231, 233, 235, 236, 237, 242, 243, 244, 249, 250 Perpessicius 318 Petrescu, Mircea 37 Petrişor, P. P. 85 Petrocchi, P. 313 Petrovici, E. 69, 79, 80, 81, 86, 122, 127, 138, 139, 140, 142, 149, 150,' 153, 154, 155, 159, 170, 186, 188, 315,317 Philippide, AI. 181, 329 Pietreanu, Manca 61 Piotrovski, R.G. 162, 163 Plaut 305, 306, 307, 308, 309 Plinius Secundus 308, 329 Plopşor, N. 170 Pompiliu, Miron 86 Pop, Augustin Z. N. 21 Pop, Rodica Doina 190 Pop, Sever 79, 80, 81, 82, 83, 84, 86, 123, 124, 125, 127, 129, 131, 138, 139, 142, 185, 186, 188:190, 349 Popa, Emil 68 Popescu, Aurelian 173 Popescu, I. 161 Popescu, Ion N. 173, 174 Popescu, Radu Sp. 39, 68, 169-175 Popovici, Iosif 172, 175 Postai, Paul M. 208, 210, 217, 235, 237, 250 Procopovici, Al. 175, 315 Pullum, Geoffrey 250 Pumnul, Aron 337 Purdela Sitaru, Măria 91 Purice, M. 161 Puşcariu, Sextil 24, 64, 67, 79, 82, 84, 98, 112, 113, 115, 117, 124, 138, 149, 159, 174, 175, 179, 180, 181, 182, 186, 254, 263, 265, 315, 320, 332 Q Quicherat, L. 312 Quintilian 309 R Racoviţă, C. 257 Radian, Sanda 318 Radu de la Măniceşti 315 Raţiu, E. 336 Râlamb, Claes 33 Rădulescu, Andrei 315 Rădulescu-Rudari, Dumitru 173 Remacle, L. 184 Renzi, Lorenzo 253, 254, 257, 258, 264, 265 Riemann, O. 303, 304 Rizescu, I. 61, 337 Robert, Paul 313 Roceric, Alexandra 22, 29 Rohlfs, G. 42, 46, 186, 190, 261, 265 Rolshoven, Jiirgen 142 Roman-Moraru, Alexandra 337 Rosen, Carol G. 207-251 Rosenstand-Hansen, A. 265 Rosetti, Al. 22, 28, 31, 43, 46, 61, 65, 108, 110, 139, 140, 177, 257, 261, 311 Ros tain g, Ch. 67 Roşian, Mircea 315 Russo, Alecu 318, 324 Russu, I. I. 177, 182 Rusu, Grigore 138, 139 Rusu, Valeriu 138, 139, 159, 167 S Sacerdoţeanu, A. 169 Sadoveanu, M. 112-119, 134, 318, 324 Sala, Marius 22, 29 Sallustius 305, 307, 309 Samharadze, Zaira 312 Sandfeld, Kr. 28,41,46, 175 Saramandu, Nicolae 39, 43, 53, 54, 99, 138, 177-182, 187, 193, 202, 318 Saussure, Ferdinand de 183 Sădeanu, Florenţa 341 Schleicher, A. 334 Schlosser, Rainer 143 Schveiger, Paul 347-348 Scriban, August 173, 201 Searle, J. R. 97, 101 Seche, Luiza 332 Seche, Mircea 332 Secleşan 85 Secoşan, Ion-Nită 68 Seidel, E. 41, 46, 311, 319, 321 Seneca 310, 328 Serrano Peres, Râul 311, 313 Siller-Runggaldier, H. 341 Simeonov, Boris 264 Simu, Traian 170 Skljarenko, A.M. 66 Sorbală, V.S. 161, 162, 164 Sodergârd, Osten 20, 23, 25 Speranţia, Th. D. 67 Sridhar, S. N. 211, 250 Staaff, Erik 18, 19, 21, 36 Stan, Ionel 138, 139 Stancu, Zaharia 32 Staţi, Sorin 314, 319 Stimm, Helmut 320 Stoica de Haţeg, Nicolae 68 Stoicescu, N. 92 358 DACOROMÂN IA scrie nouă, II, 1996-1997 INDICI Suciu, C. 67, 92 Sufleţel-Moroianu, Rodica 67 Szabo, Gavril 85 Szantyr, A. 303, 304, 306, 309, 310 Şăineanu, L. 327, 328, 332 Şerban, Valentina 335 Şuteu, Valeria99, 193 Tacitus 308, 330 Tagliavini, Carlo 28, 183 Talmy, Leonard 240, 250 TamâsL. 201, 204 Tarantino, Angela 335, 336 Tasmowski-De Ryck, Liliane 22, 31 Tăiatu, Florica 173 Tămâianu, Emma 273-285 Tătara, Beatrice 303-310 Teaha, Teofîl 39, 138, 139, 183-192 Teiuş, Sabina 184, 333-336 Teodorescu, Mirela 117 Terentius 309, 310 Tertulianus 329 Thomas, F. 303, 304, 310 Thondlena 348 Tiktin, H. 173, 174 Titus Livius 307, 308, 309, 327, 329 Tiugan, Marilena 99, 110 Todoran, Romulus 45, 86, 109, 110, 123, 131 Toma, Stela 337 Tomescu, Mircea 173 Trager, G.L. 261, 265 Truszkowski, Witold 349-350 Tuaillon, Gaston 185, 188, 189 TuUiu, Nuşi 149 Turculeţ, Adrian 138, 318 Tuţescu, Şt. St. 170, 173 Ţâra, V. D. 134 U Udler, Rubin 69, 140, 160, 162, 163, 164 Ujică, Marietta 315 Ulivi, Anca 117 Ullman, J.D. 285 Unbegaun, B. 257 Ungureanu, Horia 68 Uricaru, Lucia 336 Uriţescu, Dorin 138 Ursu, D. 203 Utaşenîi, S. 165 Vaida, Vasile 86 Valmarin, Luisa 333, 334, 336 Vanhese, Gisele 336 Varlaam 315, 316 Vâlsan, G. 142, 169 Vântu, Ileana 39, 193-199 Vârcol, V. 316 Vendryes, J. 319 Vergiliu 306, 307, 309, 327 Vianu, Tudor 318 Viciu, Alexiu 172 Vinţeler, Onufrie 349-350 Vlad, Carmen 339-340 Vlad Delamarina, Victor 62 Vlad, Sabin 127, 160 Voiculescu, V. 202 Volcatius Gallicanus 306 Vuia, R. 349 Vulpe, Magdalena 39, 99, 106, 107, 108, 109, 110, 138, 159, 162, 184, 193, 201-205 Vuşcan, Teodor 273-285 W Walberg, Emanuel 23, 24 Wali, Kashi 243, 251 Wandruszka, Ulrich 320 Wartburg, W. von 332 Weigand, G. 41, 147, 171, 325 Weţjnen, A. 185 Wiedkiewicz, S. 349 Wild, Beate 143 Williamson, Janis 207, 232, 237, 251 Wirth, Jessica 208, 250 Wolfson 348 Wood, P. 348 Wunderlich, Dieter 97 Xhuvani, Alexander 142 Zaenen, Annie 207 Zafiu, Rodica 335 Zagaevschi, V. 160, 161, 184 ZampoUi, A. 285 Zannier, Domenico 341 Zgraon, Florentina 337-338 Zuguu, Petru 316 INDICE DE CUVINTE* ALBANEZĂ ajo shtepia 41 i 41 nyeriu i mire? 40, 41 BULGARĂ garagaska 48 m 65 kakaracka 48 kakaraska 48 kakaraska 48 Manjo 65 msel 325 paparuha 48 peperuga 48 razdam 314 razdamse 314 Sviştov 67 tărgoveco 41 to/ 41 -woa 49 -aga 49 CHOCTAW a/a 241 za 241 ENGLEZA fc/Wt 247, 248 Ai7 247 .Şam/ George's 66 Saint John's 66-61 sleep 246, 247 ATiore 247 Awa/ 248 FRANCEZĂ accouchemenî 312 accoucher 312 q/7/r 330 6w/ 328 ce fripon de valet 20 comprimer 329 comprimir 329 coucher 312, 313 couvert 94 Dargies 67 Dargoire 61 Darnets 61 Daubeze 61 Dausse 61 dessein 328 Domerat 61 enfant 312 enfantement 313 enjanter3\2, 313 engendrer 312-314, 322 enjaner 326 estordre 329 efre /ze 318 ./w328 wwter 326 i/we 317 yoner 320 ywrer 320 /a meilleure chose 42 /a /7/m.y Z?e//e saison 42 /'aw/re 258 mie/i 259 /e payj 260 //' /e/ d'anemis 20 mettre au monde 313 #raite314,318, 320, 322,324 0£jec/i/328 * Nu au fost incluse cuvintele şi expresiile dc la p. 53-89, 97-104, 153-15», 219-220, 222, 230, 237. DACOROMÂNI A serie nouă, II 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 361-376 362 DACOROMANIA" serie nouă, II, 1996-1997 ample 23 pignon 327 pondre 313 poser 330 regie 328 relever 331 retrousser 331 rzez//e 328 rieule 328 rire 320 fâcher 330 .ve//er 325 „ve/w 328 soumettre 330 trompe 326 tromper 326 ve^zr au monde 314 GERMANĂ Albrechts 66 angeboren 317 Bremse 94 Burkards 66 Burkardsdorf 66 Bwfter 95 Dietrich/Dietrichs 63 Eckhards 66 Eggihardeshuch 66 Fe/*/er 93 Feuerodnung 94 Fleck 94 gebăren 314 geboren werden 314 Gerharts 66 Gunthers 66 Heinrich/Heinrichs 63 /fetor 94 tfaverf 94 Machtlos 66 Mahtolfeshus 66 Revier 94 Schlosser 94 Trumba 326 JFarter 94 ITALIANĂ a 259 a casa 259 affliggereMQ amarcord 34 a Awafr/ 259 andare 241 a prima 259 arrivare 248 arrossire 247 assira 259 avere 214, 217-222 avere i «a/a/* 314 cădere 236, 237 camminare 240 continuare 216 correre 240 oare a//a /«ce 313 ddi kavaddi 26\ deviare 226 durare 236 entrare 241 essere 214, 217, 218, 220, 222, 229 estorcere 329 figliare 3\3 figlio 3\3 fine 328 fischiare 237 fratelma 254 fratuta 254 fuggire 226 generare 313,314 zgz cavajji 260-261 //// gaa/j 261 z7 mio 259 z7 poema il piu galante 42 intervenire 237 /'a/fro 258 /a /orre piti a/fa 42 /iaz vagi 261 Ui kavill 261 mettere al mondo 313 mz ricordo 34 nascere 314, 322 «e 220-222, 244 nuotare 240 INDICI 363 oggettistica 334 orawe 328 pae.ve 260 par/V; 313 partorire 3\3, 322 parturire 313 patrem 254 rega 328 reggeta 328 rego/a 328 ravfro 327 russare 247 .va/fare 240 jfco/w 328 .ye/iw 328 «217,218 sommettere 330 soporre 330 soprare 330 AW/wa 254 (s)premere 329 storcere 329 sudare 248 suppore 330 //rare 331 uscire 240y 241 vemre 241 viaggiare 240 w>icere 219 vo/are 240 LATINĂ aa1259 flflftgere 330 avt^ 177 florio 179 canentis 145 caninum 145 ca.va /7/a 261 coctorium 179 a>/ea 325, 331 collocare 312 comprimere 331 corona rostrata 327 cav, cofw 177 densus 179 designare 328 despicare 179 dissecare 179 ea 307, 309 eaaem 307 eatenus 308 ecce 36 a/d* 312 eo 305, 307, 308 eoa'em 307 exprimere 329, 331 extorquere 328, 329, 331 /acdre 313 *fasticare 330 fastidire 330 fine(m) 328, 331 fingâre 3\2 fossatum 325,331 /ra/er mew 254 /ugere 305 furnus 179 *gannire 326 generare 312, 313 gign&e 312 A/c 305, 308 /h'azc 305, 306 Aomma *7/e 253, 254, 256 Aomo *7/e 00/titf 256 *homo-ille ecce-ille bonus 42 homo-ille jille-a/ tenerus-ille 260 /iomfl /7/e z//e 00/zitf 40, 256 io/ 305, 307, 309 /7/a 256, 258,259,262, 263 Ma casa 251,259,261 illa sera 258 i//e 42, 45, 255-257,259-263, 265 ille-bonus 256 z//e /wmo 253, 254 ///e ///«? a/teruy 259 z7/e/«p« 257,261 /7/zc 308 ///ne 305, 306, 308 wi/tari 326,331 (im)pressurare 33 \ inde 305, 306 infans 3\2 *ingannare 326, 331 364 DACOROMÂNI A" serie nouă, II, 1996-1997 ingenerare 312,313 quocumque 308 innaius 317 rega/a 328, 331 inodiare 330 reponere 325, 331 in-sellare 325, 326, 331 ria>e 319 ipse 265 rogare 319 iste 257 r0jtfra 327 istic 305, 308 rostratus 321 focare 319 rostrum 326-328, 331 jurare 319 ruga 179 /evis 331 rumpere 314 lupu iile 261 5a/ona 180 manica 331 sa/w/o 179 manus 331 sarculo 179 mensis 179 ♦scama 328,331 merda 179 se//a 325 meusfrater 254 sellare 326 mi/es 325, 331 *sellatura 326 mirare 322 sensus 328, 331 mirări 3\9, 322 sentire 328 mundus 179 so/^aas 328,331 murus 178 spathae 325, 331 «asc£*e 314, 318, 322 spissus 179 «ave/312, 314 submittere 330, 331 «avis 179 superare 329-331 negotiari 319 supponere 325, 330, 33 noverca 179 tardus\19 obiectivus 328 terra 331 ordine(m) 328, 331 Umere 3X9 onn 312 tirare 331 pagensis 33\ *torciare 331 parens 312 torquere 331 părere 3\2y 313 * tragere 331 paries 178 trahere 331 pater meus 254 moi 305-307, 309 pavimentum 331 ubicumque 308, 309 plkâre 315,33\ uoiuffi 308, 309 ponâre 3\3 tWe 306, 307 pressare 329 undecumque 308 pressura 325 undeunde 308 procreare 312 usawe 308 projîcisci 305 wsawe 308 progenerare 312 uf 306 aua 307, 308 Kavissa 180 quacumque 308 vitricus 179 quatenus 308 awo306,308 quoad 308 INDICI 365 MAGHIARĂ .00h 201,204 0 marele 43 a/a om 255 a7 />a7rd/7 259, 263 albii 133 a/ bun 256 â/ care a venit 259, 261 a/ cop/7 41 ăl de a venit 259 Ăl de Sus 259, 261 a/ea 260 a/ /ap 257, 258,260, 261 as/a 256 as/ /ap 257 B oa//a 174 ban 204, 205 băieşi 47 Mm fa ~J 204, 205 bănui (a ~) 201-205 oaroa/ 350 bătătură 135 bătrânul om 251 bântui (a ~) 204, 205 beregată 135 beteag 116 beteşug 133 beteşugu-al rău 259 bidialectalism 54 o/ne 92 o/rw/fa ~> 135 bisubdialectalism 54 bitang 114 o/iaca 92 o/aca 92 ooa/a copiilor 114 ooase 133 oo/a* 133 oo/i 134 oo/nav 115, 116 bordeiu 123 brazilian 336 brăciri 92 buiestru 178 owmo 135 oanef/e; 50, 51 owr/a 116, 178 buzdugan 334 ca/125,126 ca/e 124, 130 cap stricat 349 cara- 48 caracaşcă 48 carască 48 caragaşcă 48 caragaţă 48 caragaţin 48 caraşcă 48 Caraşova 170 carne 124 casa 253,258, 261 casa aceasta 254 casa aceea 255, 258 casa aceea frumoasa,frumoasă'255, 256 casa a/a 255, 258, 262 casa a/a frumoasa/frumoasa 25 5, 256 casa asta 255 casă 123 case/e acelea frumoase 255 case/e alea frumoase 255 case/e a/ea frumoasele 255 casele alea marile 260 caţacară 48 căcăraşcă 48 ca/ fa se ~> 321 căiţă 133 călcătură 114, 135 cămeşă 114 căpcăun 125 Caras 170 car/V? 145 căscăund 178 căţelul pământului 174 căzni fa se 321 câ(i)nele 253 cd/// 124 când am fost la 107, 109 câW era desară 108 caW era dimineaţa 108 căndfu-n sară 108 câW ii a aowa zi 107 carta* fi aWc /a am/az 106 cd/ia1 ii într-un loc 107 cana1 ii /a anw 107 câ/ja" îi pastă două zile 107 când îi sara 107 când o fost 109 cana1 o /os/ a /re/a zi 107-108 ca/ia1 o /os/ deseară 108 cd/ia' o /os/ dimineaţa 108 cana' o /os/ /a mai //mp 108 cana' o /os/ miercuri sara 108 cându-i dimineaţa 107 când(u)-i odată 106, 107 car/an 126 ceasu hăl rău 260 ceia 40 ce/41-43 ce/fa) 40, 41, 43 ce//a/ /nare 43 cel(a) marele 43 celar 125 ce/ cnior 41 Cel de Sus 259 celora 40 ce/sărac 41 cercevea 123 ce/era 125 ce//a/fd ~/133 cne/116 cnern 166 chemă 166 chiceră 125 chimir 134 cn/or 116 chiorul 41 chişiţă 135 chiup \33 cimitir 116 cioară tărcată 48 cioareci 134 cioască 92 cioaşcă 92 ciorbalăc 133 ciorcobară 48 ciorcuşă 48 c/r 178 ciWi fa se - > 321 ciufulit \\5 ciutură 131 368 DACOROMÂNI A" serie noua, II, 1996-1997 clapas 166 clapas di ăzmăriţi 166 clapas di sibotăriţi 166 cleşti 166 cleşti di rufi 166 coapsă 114 coardă 125-127 cobiliţă 134 cocioabă 123 cocoaşă 116, 129 coconite 50 cocafa fa ~ > 336 codi rişca fracului 135 coditură 166 coorw 124, 125, 130 co/a 134 cogeamite 134 aw/325,331 co/Z> 133, 134 comediant 336 co/mzc 124 copaie 133 copârşeu 114 ccpiV 350 copilă XZQ, 350 copilări (a -) 350 copil de tată 114 copilul 42 corban 50 cordenci 166 corfari Al cori 116 coritari 47 coşciug 117 coţofană 48 era/ 125 crepeni fa - ^ 92 creştetul capului 129 cri/Jr 114 cuau 129 cucuruz 133 cw/a 125 cumătre 114, 115 cuptor 179 cwrftan 49, 50 curca" 177 cute 177 D a'aca 109 damblagii 50 aa fa ;?e va/ra 313 dascăl 125 aa 117 aavag/ 133, 134 Dâmbu i Cioară 262 dânsele 51 «te 108, 109 a1*? cu .vara 107 rfe/dd/ 313, 317, 322, 323 /ac/a 123 /a/ce 125 /ara 350 făcătură 349 făieront 94 făli (a-) 93 fălincat 94 fălincă 93 /a/afa ~; 313, 317, 322 /a//a* 174 ./a/./â// 174 fântâna ii Marine 262 fecior 350 /e/ar 93 /e/an fa «j-e» - ^ 93 /e/ân7 93 /e/ej zi A/arie 262 /«/i fa 350 /efze 350 /z fa ~) născut 322, 323 /ca/116 flămânzi fa ~ > 127 /Zec 94 /7ecwz fa _ve ~ ) 94 flencează (vb,) 174 flomotoc 92 /fon a*c mucigai 268 foaie \\6 folomoc 92 formă 213 francez 336 fraşca 48 fratele cela marele 43 fratele cel mare 43 frăsui(ase ~)32\ frăţâne 127 /rârtc 336 frânghie 125 frumoase(le) 50, 51 325,331 /wgzfa ~J 171 ga//a 48 ga/Z>a>? ca tar/a 116 g/ze/i^v 173 gheura fa - > 178 ghiers 133 ghimpe 177 g/zz<»z 178 ghionoaie 178 g/*zw/ 177 g/ma/7 92 gmgze 116 gingină 116 g/zm/?e 93 graw 145 greoaie 114 gre^ze 177, 178 grozfa -)93 gubert 94 gură 125 gwrfow 49, 50, 174 guşă 178 gutunar 115 H ha 260 /za frumoasă 260 fA>'fl 260 fa^a/a casa 262 haia ţară 260 i 370 DACOROMÂNI A" seric nouă, II, 1996-1997 haiţăr 94 hal 259 (h)ăla 260 (h)ăla lup 262 hăl dintâi 259 hârdău 134 heteromorfisme 113 hodină 133 horbotă 133 huştie 133, 134 -za 64 zapa 125 z'e/e/e 51 iernatic 125 ii Sară 262 ii 1amară 262 inimă de putregai 349 inui (a ~) 94 Zona ii Ane 262 i se face inima cât un puric 171 -iu 64 iugă 65 izâdă 94 zzda7 fa - ) 94 izmeni (a se 134 izmenit 134 izomorfisme 113 î /34 z7/d/â mintea 171 zz vzng& castraveţi 171 împătra (a ~)\ 78 împresura (a - ) 325, 331 zn-317 încărifa ~) 178 începe (ase ~ ) 321 zncara fa ~> 178 indobândi (a ~) 317 mgâ/ia fa ~; 326 înghiţitoare 133, 134 înglimpa (a ~ ) 93 înnaşte (a - J 311 înnăscut 317 însemnar 166 înspina (a se ~)93 înstăpâni (a ~)3\1 înşela (a ~) 325, 331 într-altă stare 114 m/ana fa 178 /avrâ 175 yzn/ea 116 juca (ase ~>3I9, 320 yaae/ 349 /ane 115 yapân 124 jura (ase ~) 3\9, 320 -/ 117 /a am/az 106 /a mzeza/ /topfi/ 106 /a mai timp 107 laviţă 134 la zgoadă 93 leac băbesc 349 leică 114 lele 114 /e/z/a 116 Iernă 213 leurdă 177 lexematică 121 /zpll5 locar 166 /ogoaV fa «se» ~) 93, 321 -/a 155 luat din sfinte 50 /«z61 lună 178 /apa/ 253, 258, 261 /«pa/ ace/a 255, 258 /upa/ aces/a 255 /apa/ â/a 255, 258 /apa/ arta 255 INDICI maz 116 mamă 133, 350 mancă 115 mâore 94 mămâne 127 măpreumblu 114 mase 114 mame 107, 109 mâini/mâni 115 mancă ca lupu 171 mândrele 51 mâneca (a - j 178 mânecă 331 mâne-sa 127 mânz 125, 126 mârced 178 mâzgă 135 mecz/ 174 mexican 336 milostive(le) 50, 51 mzAi/eAz 133 mioară 125 mira (a «se» -) 319, 322 mzre 178, 325,331 m/ros 115 moaşă 115 moaşe 116 mocan 125 AfoAiea 170 mor 114 mor/a 114 mugure 177 muguri de plop 95 mazere 125, 130, 350 mama 133 nămiez 133 Aianas 116 nănaşe 116 nască/317 neaoş 125 neg 115 nega/a fase~ ^ 319 nan/â 129 O oase de prune 174 oaspe 131 oaaâ 171 obială 134 fo> casa 258 o casa frumoasă 253 odată/odată 106, 107 o frumoasă casă253 ogor 126 omul 254, 256 omul ăla 260 orna/ a/a bunul 256 omul ăl bun 256 omul bătrân 251 omul bun 256 omul cela bunul 41 omul cel bun 40 omul cel bunul 40 omul de la gară 251 -on 65 Onea 170 orb de un ochi 116 ospăţ (la nuntă) 129 os/re/e 134 N nămiaza 133 «ana 116 nan/ 114 «aş 114, 116 naşa 114 naşte fa «se» ~; 311 -323 năduşeală 116 paparigă4K, 49 paparugă4% pată 94 păcuină 178 păcurar 125 pădure 124 păianjen 174 pălonifa ~) 336 pa/oş/e 95 372 DACOROMANIA" scrie nouă, II, 1996-1997 INDICI 373 pănăta (a ~) 178 paragină 336 părăginos 336 păreche 134 părete 134, 178 părinte 312 patul 134 pântec 116 pântece 116 pârâu 177 pe cd/io' 109 pe când i-amiazăz 106 (pe) când îi 106, 107 pedestru 124 peore 336 peaVi 336 pe /a zece ceasuri 106 peperigă 48, 49 perete 178 perină 134 per sică 178 peste aV^aâ zi/e 106 petec 94 peteci (a se ~) 94 pe/re 336 picere 114 picioare 114 pipoaşcă 133 p/ai 130 plămâi 114 p/ecafa ~) 325, 331 pleşuv 116 plocat 134 plocate 133 poamă 131 poc ladă 133 pogoadă 92 po/'ar 116 poloni (a ~) 336 po/oşte 95 potor 262 povidlă 133 prăsi fa ~) 313, 322 prem/ 94 pricepere 127 progadie 114 pai fa ~) 313 paia fa ~) 313 pap 116 purcede (a ~) 134, 178 pa/âr 95 putoare 127 rac/â 117 ravir 94 rădăcină 273 rămasără lucrurile baltă 171 răpune (a ~) 325, 331 rărunchi 116 râde fa se ~) 319 Râpa i Potorii 262 repertoriu lingvistic 111-112 rinichi 116 ros/ 326-328, 331 ro/ari 47 rudari 47, 48 na/â 47 ruga fa se ~) 319 Sarăei262 sarea 48 sarcoi 48 sa/325 sacre/ 178 săgeată 125 săracul 41 sara/ 179 Sâmfi 174 scamă 328, 331 scaragaţă 48 schipa (a ~) 172 scoare 178 scoborî (a ~) 134 seara 106 semantică 121 semasiologie 121 sfinte(le) 50 5icn'u 117 s/oW 135 smângăli (a ~) 133 swaci fa ~) 134 Solomon 170 so/z 328, 331 sor-sa 254 spate 325, 331 spi/? 93 stearpă 115 s/ei 135 stoarce (a ~) 328, 329, 331 s/o/er 166 stradă 67 stropşeală 114 strugure \11 strună 126 sudoare 116 sugaci 350 sumete (a ~) 330 sunt plecat 106 sapâra fa «se» ~) 329, 331 supune (a ~) 325, 331 sa 325 şar/â 175 şcatulă 172 şloasăr 94 şopârlă 177 şpais 172 şteamăt 174 ş/iricâ 48, 174 ş/ric 172 Tamareei 262 /a/â 350 tămâioară 174 /â/âne 125 tâmplar 166 /â/zâr 42 tânărul 42 /âr/i 135 /âr/iai fa ~) 135 teme fa se ~) 319 terminale 273 /iZ>i>/r 133 /oarce fa ~) 331 traficant 336 /rage fa ~) 331 trepăda (a ~ ) 178 turcani 49 /ase seaca 349 /arâ 331, 349 /arca 48 /arcoi 48 /a/â 116 (intirim 116 /oa/e 135 -a 65, 66 aciâl31 umflătură 349 a/r copi/ 42 fa/i; /ap 258 a/i/ 95 următor 166 aşor 331 asare 134 veni (a ~) pe lume 314 ver/ar 94 veşminte 131 vi/i/re 124, 125 vintricel 125 vi/reg 179 vlahuti 49 vraşcâ 48 Z zaicâ 48 zămisli (a ~) 1 34 zămislire 134 z6e/ig 135 zgardă 177 zgârâiac 166 374 DACOROMANIA" serie nouă, II, 1996-1997 INDICI 375 zgoadă 93 zgodi (a ~ ) 93 zmunci (a ~ ) 133 zubilă 166 zubrilă 166 zăteliî 174 DIALECTUL AROMÂN a...-ei 39 aesta 43 aestu.Au 39 a/aga 146 a // c<25-a 264 a., -lor 39 a...-/w/39 a/"/up« 262, 264 amintu 313 ampute 146 (a)mură 145 anăseaşte 144 tfrtgaAi 326 aniurzeste 146 anumere 146 (a)numir 146 apusă alumake 145 arapăn 145 arbore 145 are «or/ 144 armăsară lucrurile baltă 171 arostru 327 arostu 321 arugă 179 (a)skapiră 144 astârcu 328 a/ea...-ea 39 a/ea v&ardea 44 are/ 40-44 aţei...-Iu 39 auă 145 foi? 179 tfâzasa 180 brumă 144 bubukeadză 144 ow^a dzuuă 144 6wa? ^7ro 144 burik \ 46 cafîă 146 ca /wp maca 171 casa 253 câ(i)nele 253 capac 145 âcbr 146 a>r 146 aa 144 dabumbuk\44 da flori 144 aa /i/ide 144 aeaaV 144 disclidi 144 disfaţe 144 atac179 Dumnizău nu doarme 171 earâ 144 earwâ 144 ease nafoară 144 /agl45 yfoer 146 flureaste 144 frâmcau 146 /waze 144 y«rww 179 furtună 144 galbin ca turta di ţeară 171 gaTf^ 145 gărnăţ 145 găr(nu) 145 gfrw 145 girau/ 145 grîn(u) 145 grm* 145 /n/w a/#a man'/e 42, 260 /ese 144 /ipta 145 w/ma ca/ wrc pwnc îfsifeaţe 171 îr vinde castraveţi 171 jneapăn 145 XaTri/if 145 kărinte 145 #ro s/ao 144 kreaşti 144 *r/W/ 145 kucubă 145 / 'afeată mintea 171 -/e39 pm 145 /em/i 145 pîndică 146 -// 39 pîntică 146 -/w 39 pom 145 /wp(ty/w 253 pw/pa 146 mase 145 pultare 146 mărăcine 145 purtecă 145 merdu 179 rădiţină 145 merw 145 rwg 145 me.v 179 samo najhiklu 43 mz născu 323 sărcîedz 179 mmw/ 145 Sarw/zâ 180 mzsea 145 scamă 328 miseau 145 scoate y/ori 144 mwur 145 scoate /w/wc* 144 mundă 179 sw 145 mwr 178 sM145 mwse 145 sJcinărat 146 muşeă 145 s-koaţe 144 mutreaşte 146 s-/co/e 144 nâiardu 43 s^wrte pur/ef 145 năibun 43 so/^zw 328 naie 179 spes 179 naigrţăo 43 spw 145 najriiklu 43 sumbraţ 146 najriiklu frate 43 freafz 144 născu 323 /rwp 145 nea 144 ta/â 145 negură 144 silătură 326 /i/asv« 313 w/z 39 nflureste 144 una 39 ngănescu 326 wrez 145 (^taraw 179 urut Jaro 144 ntunică 144 vâ/ia1144 nuearcă 179 veara 144 om/u ace/ omh 43 vearde 144 om/w a/se/ ow/i 41 verdea 44 om/« atee/ Zw/i/w 41 z vindică 146 ora'zM 145 DIALECTUL pa/w ^3>o 144 păltare 146 pata/ 145 ărdu 320 peana 146 oas 179 peana de ocTu 146 coptor 179 pendică 146 me fa?ra'w 320 r 376 DACOROMANIA" serie nouă, II, 1996-1997 DIALECTUL MEGLENOROMÂN dispic 179 mes 179 mi rgd 320 sărut 179 RUSĂ rodit' 314 roditsja 314 Rostov 67 SANSCRITĂ -ya- 227,228 SÂRBOCROATĂ Do/ca 67 Doliâ/61 m 65 SLAVA bojati se 3X9 cuditise3X9, 321 frasuvati se 321 /iran's? 319 /zz/a// se 321 ##^319 mo/tâ sţ 319 -ov 67 roafri se 319 ruda 48 smijati se 319 torgovat'sja 319 SPANIOLĂ a/retr 330 alumbramiento 313 alumbrar 313 arbrise a la vida 314 arregazar 331 arremangar 331 dar a /wz 313 e/ t/e/ bmque 261 e/ lugqreste 255 el otro 25% el que 261 engendrar 313 engendro 313 enojar(se) 330 este /agar 255 estorcer 329 extorcar 329 faldam fato 313 /m328 lavantur 331 /eve331 manga 331 nacer 311,312, 314 no se aue me «acer 27 objectivo 328 parir3X3, 314 quienquiera 26 reg/a 328 re/a 328 ros/ro 327 se/zf/ao 328 seso 328 sobrar 330 sofaldar 331 SK/?0/ie>-330 SUEDEZĂ aenne s£â/m //// arâng 20 oc7* gumman till att springa 23 „Dacoromania" serie nouă (DR s.n.) apare sub egida INSTITUTULUI DE LINGVISTICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ „SEXTIL PUŞCARIU" 3400 Cluj-Napoca, str. Emil Racoviţă 21 Seria nouă a DR continuă publicaţiile: „Dacoromania. Buletinul Muzeului Limbii Române" (Cluj, 1920-1 „Cercetări de lingvistică" (Cluj, 1956-1993) şi „Dacoromania - Jahrbuch fur ostliche Latinităt" (Freiburg i. Br., 1973-1 TURCA kurban 49, 174 ge//ne& 241 Revista apare de două ori pe an. Pentru a vă asigura colecţia completă şi primirea la timp a revistei, abonaţi-vă la „Dacoromania". în ţară, revistele se pot procura prin poştă, numai pe bază de abonamente făcute la Editura Academiei Române şi la Colegiul de Redacţie. Manuscrisele, cărţile şi revistele pentru schimb, precum şi orice corespondenţă se vor trimite la COLEGIUL DE REDACŢIE al revistei „DACOROMANIA". Toute commande de l'etranger (fascicules au abonnements) sera adressee â la Maison d'Editions de l'Academie Roumaine et au College de redaction. En Roumanie, vous pouvez vous abonner par les bureaux de poşte. Les manuscrits, les livres et les revues proposes en echange, ainsi que toute correspondance seront envoyes â la redaction de la revue „DACOROMANIA". EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE 76117 BUCUREŞTI, Calea 13 Septembrie, 13 Tel: +40-(0)1-4119008 Fax: +40-(0)l-4103983 COLEGIUL DE REDACŢIE 3400 Cluj-Napoca, str. Emil Racoviţă, 21 Tel: +40 1 64 1 432440, 433749 9* ^ ACADEMIA ROMANA INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ ŞI ISTORIE LITERARA „SEXTIL PUŞCARIU" DACOROMANIA ii 1996-1997 V nr. 1-2 EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE