ACADEMIA ROMANA
INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ ŞI ISTORIE LITERARA SFXTIL PUSCARIU"
DACOROMANIA
IX-X 2004 - 2005
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

I
SUMAR
G. MIHAILĂ, Locul lui H. Tiktin în lingvistica românească / 17
PIERRE SWIGGERS, La linguistique de Karl Jaberg: la geographie linguistique nourrie par la sociologie et la psychologie du langage / 29
*
ALEXANDRU NICULESCU, Avatarurile protestantismului românesc. Reforma, reformele / 45
*
EMMA TĂMÂIANU-MORITA, Despre situaţia prezentă şi viitorul integralismului în lingvistica românească I 61
*
IO AN HERBIL, Caracteristici fonetice şi morfologice ale graiurilor ucrainene din România / 75
SIGISMUND BODZEII, Note privind bilingvismul în toponimia ucraineană
carpatică / 145
EUGEN JANITSEK, Toponimele de origine ucraineană din împrejurimile Becleanului (jud. Bistriţa-Năsăud) / 157
FLORICA DIMITRESCU, Aspecte din biografia unor cuvinte recente în limba română: paparazzo, tsunami / 163
MARCEL FERRAND, Les verbes roumains en co- / 173
FELICIA ŞERB AN, Note lexicale şi etimologice/ 185
CRISTIAN MIHAIL, Modificări semantice în lexicul latin al românei sub influenţa mediului militar (V) / 191
VALERIU SCLIFOS, Cu privire la cercetarea frazeologismelor somatice regionale din stânga Prutului / 199
VASILE C. IONIŢĂ, Mitologia populară românească oglindită în astronimie / 203 . VASILE C. IONIŢĂ, Glose la Dicţionarul toponimic al Banatului. Completări şi îndreptări / 211
VERONICA CHINDE, Observaţii asupra realizării sintetice vs analitice a mai-mult-ca-perfectului în subdialectul bănăţean / 221
ROZALIA GROZA-COLCIAR, Porecle din localitatea Feleacu (jud. Cluj) / 229
6
JDACOROMANIA” serie nouă, IX-X, 2004-2005
*
ADRIAN CHIRCU, L ’adverbe roman. Une presentation / 233 CRISTIANA PAPAHAGI, Une description semantique des prepositions roumaines de, pe, până / 245
MARIA-MAGD ALENA JIANU, Alte realizări ale relaţiei sintactice de coordonare. Coordonarea cumulativă şi cea negativă / 259
*
FELICIA ŞERB AN, Peste vârfuri şi Wandrers Nachtlied: o lectură paralelă / 267 RODICA MARIAN, AUer-ul nealienant şi accederea la identitate sau despre fiinţare în poemul eminescian Melancolie / 273 ROZALIA GROZA-COLCIAR, Imperfectul în discursul narativ al lui Max Blecher / 283
IN MEMORIAM
VASILE BREB AN (1907 - 2002) (Sabina Teiuş) / 291
MARICA PIETREANU (1931 - 2005) (Sabina Teiuş) / 295
CRONICĂ
XXII Congresso Internationale di Scienze Onomastiche (ICOS), Pisa (Italia), 28. 08 - 4. 09. 2005 {Mariana Istrate) / 297
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
O nouă lucrare normativă: Academia Română, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ed. a Il-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005 (Nicolae Felecan; Ana Tătaru) / 299
Biblia de la Blaj, 1795. Ediţie jubiliară, Roma, Tipografia Vaticana, 2000 (Octavian Şchiau) / 307
ALEXANDRU NICULESCU, Individualitatea limbii române între limbile romanice, 4. Elemente de istorie culturală, [Cluj-Napoca], Editura Clusium, 2003 (George Bogdan Ţâra) / 309
EUGEN PA VEL, Carte şi tipar la Bălgrad (1567 - 1702), Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2001 (Elena Dragoş) / 313
DANA BUCERZAN, Ion Vinea. O abordare semantic-textuală a creaţiei poetice. Postfaţă de Carmen Vlad, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001 (Felicia Şerban)/316
„DACOROMANIA” serie nouă, IX-X, 2004-2005
7
RODICA MARIAN, Luna şi sunetul cornului. Metafore obsedante la Eminescu, [f.l.], Editura Paralela 45, [2003] (Felicia Şerban) / 319 CAMELIA UŞURELU, Categoria factitivului în limba română, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005 (Maria Aldea) / 321 DANA-MARINA DUMITRIU, Metafora alimentară în expresiile franceze, Craiova, Editura AIUS, 2003 (Adrian Chircu) / 323 VICTOR VASCENCO. Lipovenii. Studii lingvistice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2003 (Rubin Udler) / 325
„Plurilinguismo”. Contatti di lingue e culture. Studi in memoria di Eugenio Coseriu.
A cura di VINCENZO ORIOLES, Udine, 2003 (Eugenia Bojoga) / 329 „Odisea”. Revista de estudios ingleses. Numero extraordinario. Eugenio Coseriu in memoriam, JESUS GERARDO MARTINEZ DEL CASTILLO (ed.), Universidad de Almeria, 2003 (Eugenia Bojoga) / 334 HANS GEHL, Worterbuch der donauschwăbischen Landwirtschaft, Bând 12, Teii 3, Stuttgart, Franz Verlag, 2003 (Maria Purdela Sitaru) / 340 JACQUES ALLEERES, Les langues de VEurope, Paris, Presses Universitaires de France, 2000 (Adrian Chircu) / 341
PASQUALE MARZANO, II male che coglie Napoli e altre note di onomastica lettefaria, Pisa, Edizioni ETS, 2003 (Mariana Istrate) / 344 BRUNO PORCELLI, In principio o in fine il nome. Studi onomastici su Verga, Pirandello e altro Novecento, Giardini Editori e Stampatori in Pisa, 2005 (Mariana Istrate) / 347
TERESA FERRO, I missionari cattolici in Moldavia. Studi storici e linguistici, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2005 (Mariana Istrate) / 350 „II Nome nel testo”. Rivista intemazionale di onomastica letteraria. Diretta da Maria Giovanna Arcamone, Davide De Camilli, Bruno Porcelli, V, 2003 (Mariana Istrate) / 352
„Rivista Italiana di Onomastica” (RION), XI (2005), 1 (Mariana Istrate) / 354
Indice de autori / 357 Indice de cuvinte / 367
SOMMAIRE
G. MIHABLĂ, La place de H. Tiktin dans la lingusîique roumaine / 17 PEERRE SWIGGERS, La linguistique de Karl Jaberg: la geographie linguistique nourrie par la sociologie et la psychologie du langage / 29
*
ALEXANDRU NICULESCU, Les avatars du protestantisme roumain. La Reforme, les Reformes / 45
EMMA TĂMÂIANU-MORITA, Sur la situation actuelle et Vavenir de Vintegralisme dans la linguistique roumaine / 61
*
IOAN HERBIL, Traits phonetiques et morphologiques des parlers ukrainiens de Roumanie 115
SIGISMUND BODZEI, Notes sur le bilinguisme dans la toponymie ukrainienne
carpatique / 145
EUGEN JANITSEK, Les toponymes d’origine ukrainienne des alentours de Beclean (dep. de Bistriţa-Năsăud) / 157
FLORICA DIMITRESCU, Aspects de la biographie de quelques mots recents dans la langue roumaine: paparazzo, tsunami / 163 MARCEL FERRAND, Les verbes roumains en co- / 173 FELICIA ŞERB AN, Notes lexicales et etymologiques /185 CRISTIAN MIHAIL, Des modifications semantiques dans le lexique latin du roumain sous Vinfluence du milieu militaire (V) / 191 VALERIU SCLIFOS, Sur les phraseologismes somatiques regionaux ă gauche du Prut!199
VASILE C. IONIŢA, La mythologie populaire roumaine refletee dans Vastronimie / 203
10
,DACOROMANIA” serie nouă, IX-X, 2004-2005
VASILE C. IONIŢĂ, Commentaires sur le Dictionnaire toponymique du Banat.
Annotations et corrections / 211
VERONICA CHINDE, Remarques sur la realisation synthetique vs analytique du plus-que-parfait dans Ies parlers du Banat / 221 ROZALIA GROZA-COLCIAR, Sumoms de la localite de Feleacu (dep. de Cluj) / 229
*
ADRIAN CHIRCU, L’adverbe roman. Une presentation / 233 CRISTIANA PAPAHAGI, Une description semantique des prepositions roumaines de, pe, până / 245
MARIA-MAGDALENA JIANU, D’autres realisations de la relation syntaxique de coordination. La coordination cumulative et negative / 259
*
FELICIA ŞERB AN, Peste vârfuri et Wandrers Nachtlied: une lecture paradele / 267 RODICA MARIAN, Lyalter non-alienant et Vacces ă Tidentite ou sur Vexistence dans le poeme Melancolie de M. Eminescu / 273 ROZALIA GROZA-COLCIAR, L’imparfait dans le discours narratif de Max Blecher / 283
IN MEMORIAM
VASILE BREB AN (1907 - 2002) (Sabina Teiuş) / 291 MARICA PIETREANU (1931 - 2005) (Sabina Teiuş) / 295
CHRONIQUE
XXII Congresso Internazionale di Scienze Onomastiche (ICOS), Pisa (Italia), 28. 08 - 4. 09. 2005 (Mariana Istrate) / 297
COMPTES RENDUS ET PRESENTATIONS DE LIVRES
Un nouveau travail normatif: Academia Română, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, IP edition, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005 (Nicolae Felecan; Ana Tătaru) / 299 Biblia de la Blaj, 1795. Edition jubilaire, Roma, Tipografia Vaticana, 2000 (Octavian Şchiau) / 307
„DACOROMANIA” serie nouă, IX-X, 2004-005
ALEXANDRU NICULESCU, Individualitatea limbii române între limbile romanice, 4. Elemente de istorie culturală, [Cluj-Napoca], Editura Clusium, 2003 (George Bogdan Ţâra) / 309 EUGEN PA VEL, Carte şi tipar la Bălgrad (1567 - 1702), Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2001 (Elena Dragoş) / 313
DANA BUCERZAN, Ion Vinea. O abordare semantic-textuală a creaţiei poetice. Postface de Carmen Vlad, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001 (Felicia Şerban) / 316
RODICA MARIAN, Luna şi sunetul cornului. Metafore obsedante la Eminescu, [f.L], Editura Paralela 45, [2003] (Felicia Şerban) / 319 CAMELIA UŞURELU, Categoria factitivului în limba română, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005 (Maria Aldea) / 321 DANA-MARINA DUMITRIU, Metafora alimentară în expresiile franceze, Craiova, Editura AIUS, 2003 (Adrian Chircu) / 323 VICTOR VASCENCO. Lipovenii. Studii lingvistice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2003 (Rubin Udler) / 325
„Plurilinguismo”. Contatti di lingue e culture. Studi in memoria di Eugenio Coseriu.
A cura di VENCENZO ORIOLES, Udine, 2003 (Eugenia Bojoga) / 329 „Odisea”. Revista de estudios ingleses. Numero extraordinario. Eugenio Coseriu in memoriam, JESUS GERARDO MARTINEZ DEL CASTILLO (ed.), Universidad de Almeria, 2003 (Eugenia Bojoga) / 334 HANS GEHL, Worterbuch der donauschwăbischen Landwirtschaft, Bând 12, Teii 3, Stuttgart, Franz Verlag, 2003 (Maria Purdela Sitaru) / 340 JACQUES ALLEERES, Les langues de VEurope, Paris, Presses Universitaires de France, 2000 (Adrian Chircu) / 341
PASQUALE MARZANO, II male che coglie Napoli e altre note di onomastica letteraria, Pisa, Edizioni ETS, 2003 (Mariana Istrate) / 344 BRUNO PORCELLI, In principio o in fine il nome. Studi onomastici su Verga, Pirandello e altro Novecento, Giardini Editori e Stampatori in Pisa, 2005 (Mariana Istrate) / 347
TERESA FERRO, I missionari cattolici in Moldavia. Studi storici e linguistici, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2005 (Mariana Istrate) / 350 „II Nome nel testo”. Rivista internazionale di onomastica letteraria. Diretta da Maria Giovanna Arcamone, Davide De Camilli, Bruno Porcelli, V, 2003 (Mariana Istrate) / 352
„Rivista Italiana di Onomastica” (RION), XI (2005), 1 (Mariana Istrate) / 354
Index des auteurs / 357 Index des mots / 367
CONTENTS
G. MIHAILĂ, H. Tiktins Place in the Romanian Linguistics / 17 PIERRE SWIGGERS, La linguistique de Karl Jaberg: la geographie linguistique nourrie par la sociologie et la psychologie du langage / 29
*
ALEXANDRU NICULESCU, The Avatars of the Romanian Protestantism. The Reform, the Reforms / 45
*
EMMA TĂMÂIANU-MORITA, On the Present and the Future Status of lntegralism in the Romanian Linguistics / 61
*
IOAN HERBIL, Phonetic and Morphological Features of Ukrainian Dialects in Romania / 75
SIGISMUND BODZEL On Bilingualism in the Carpathian Ukrainian Toponymy / 145
EUGEN JANITSEK, Toponyms of Ukrainian Origin around Beclean (Bistriţa-Năsăud County) / 157
*
FLORICA DIMITRESCU, Aspects of the Biography of Some Recent Words in Romanian: paparazzo, tsunami / 163 MARCEL FERRAND, Les verbes roumains en co- / 173 FELICIA ŞERB AN, Lexical and Etymological Notes /185 CRISTIAN MIHAIL, Semantic Changes in the Latin Vocabulary of ^Romanian under the Influence of Military Environment (V) / 191 VALERIU SCLIFOS, On Regional Somatic Phraseology along the Left Bank of the Prut River /199
VASILE C. IONIŢĂ, Romanian Folk Mythology Reflected in Astronymy / 203 VASILE C. IONIŢĂ, Comments upon Dicţionarul toponimic al Banatului. Annotations and Rectifications / 211
14
DACOROMANIA, serie nouă, IX-X, 2004-2005
VERONICA CHINDE, Notes on the Synthetic vs. Analytic Forms of Past Perfect in Banat Dialect / 221
ROZALIA GROZA-COLCIAR, Nicknames in Feleacu (Cluj County) / 229
*
ADRIAN CHIRCU, L’adverbe roman. Une presentation / 233
CRISTIANA PAPAHAGI, Une description semantique des prepositions roumaines de, pe, până / 245
MARIA-MAGDALENA JIANU, Other Types of the Syntactic Relation of Coordination. Cumulative and Negative Co-ordination / 259
*
FELICIA ŞERB AN, Peste vârfuri and Wandrers Nachtlied: a Parallel Reading / 267
RODICA MARIAN, The Unalienable Alter and the Access to Identity or about Being in Eminescu s Melancolie / 273
ROZALIA GROZA-COLCIAR, The Past Continuous in Max Blecher's Narrative Discourse / 283
IN MEMORIAM
VASILE BREB AN (1907 - 2002) (Sabina Teiuş) I 291 MARICA PIETREANU (1931- 2005) (Sabina Teiuş) / 295
CHRON1CLE
XXII Congresso Internazionale di Scienze Onomastiche (ICOS), Pisa (Italia), 28. 08 - 4. 09. 2005 (Mariana Istrate) / 297
CHRONICLE AND BOOK REWIEWS
A new normative work: Academia Română, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, 2nd edition, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005 (Nicolae Felecan; Ana Tătaru) / 299
Biblia de la Blaj, 1795. Jubilee edition, Roma, Tipografia Vaticana, 2000 (Octavian Şchiau) / 307
ALEXANDRU NICULESCU, Individualitatea limbii române între limbile romanice, 4. Elemente de istorie culturală, [Cluj-Napoca], Editura Clusium, 2003 (George Bogdan Ţâra) / 309
DACOROMANIA, serie nouă, IX-X, 2004-2005
15
EUGEN PA VEL, Carte şi tipar la Bălgrad (1567 - 1702), Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2001 {Elena Dragoş) / 313
DANA BUCERZAN, Ion Vinea. O abordare semantic-textuală a creaţiei poetice. Postface by Carmen Vlad, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001 {Felicia Şerban) / 316
RODICA MARIAN, Luna şi sunetul cornului. Metafore obsedante la Eminescu, [f.l.], Editura Paralela 45, [2003] {Felicia Şerban) / 319 CAMELIA UŞURELU, Categoria factitivului în limba română, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005 {Maria Aldea) / 321 DANA-MARINA DUMITRIU, Metafora alimentară în expresiile franceze, Craiova, Editura AIUS, 2003 {Adrian Chircu) / 323 VICTOR VASCENCO. Lipovenii. Studii lingvistice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2003 {Rubin Udler) / 325
„Plurilinguismo”. Contatti di lingue e culture. Studi in memoria di Eugenio Coseriu.
A cura di VINCENZO ORIOLES, Udine, 2003 {Eugenia Bojoga) / 329 „Odisea”. Revista de estudios ingleses. Numero extraordinario. Eugenio Coseriu in memoriam, JESUS GERARDO MARTINEZ DEL CASTILLO (ed.), Universidad de Almeria, 2003 {Eugenia Bojoga) / 334 HANS GEHL, Worterbuch der donauschwăbischen Landwirtschaft, Bând 12, Teii 3, Stuttgart, Franz Verlag, 2003 {Maria Purdela Sitaru) / 340 JACQUES ALLIERES, Les langues de VEurope, Paris, Presses Universitaires de France, 2000 {Adrian Chircu) / 341
PASQUALE MARZANO, II male che coglie Napoli e altre note di onomastica letteraria, Pisa, Edizioni ETS, 2003 {Mariana Istrate) / 344 BRUNO PORCELLI, In principio o in fine il nome. Studi onomastici su Verga, Pirandello e altro Novecento, Giardini Editori e Stampatori in Pisa, 2005 {Mariana Istrate) / 347
TERESA FERRO, I missionari cattolici in Moldavia. Studi storici e linguistici, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2005 {Mariana Istrate) / 350 „II Nome nel testo”. Rivista internazionale di onomastica letteraria. Diretta da Maria Giovanna Arcamone, Davide De Camilli, Bruno Poreclii, V, 2003 {Mariana Istrate) / 352
„Rivista Italiana di Onomastica” (RION), XI (2005), 1 {Mariana Istrate) / 354
Index of Authors/ 357 Index ofWords/ 367
G. MIHĂILĂ
LOCUL LUI H. TIKTIN ÎN LINGVISTICA ROMÂNEASCĂ
Drumul vieţii şi activităţii ştiinţifice a lui Haiman (Hariton) Tiktin, în cadrul lingvisticii romanice din ultimele decenii ale secolului al XEX-lea şi de la începutul celui de-al XX-lea, a fost determinat de o împrejurare familială, pe care tânărul cu o voinţă şi o putere de muncă impresionante a ştiut s-o valorifice strălucit, în slujba studierii şi popularizării limbii române, atât în patria adoptivă, cât şi pe plan european* 1.
Descendent al unei familii de rabini evrei din orăşelul polonez Tykocin (Tiktin), de lângă Bialystok, stabilită la Breslau (Wroclaw), la începutul secolului al XK-lea, Haiman Tiktin s-a născut la 9/22 august 1850, ca fiu al lui Gedaliah şi al Măriei (n. Bomstein). Studiind cu sârguinţă în liceu atât germana, cât şi latina (precum şi unele dintre continuatoarele acesteia), a putut deveni profesor de aceste
1	Bibliografie fundamentală: Iorgu Iordan, Lingvistica românească (Academia Română. Discursuri de recepţiune, LXXXIII), Bucureşti, 1946, p. 26-27; Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române, voi. II. De la 1880 până astăzi, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 293-300;
I. Rizescu, H. Tiktin. Omul şi opera, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, 186 p. (cu analiza detaliată a lucrărilor şi o bogată bibliografie critică); Alexandru Graur - Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, ediţia a 3-a, revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1977, p. 127-128; Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicţionar de lingvişti şi filologi români. Cuvânt înainte de acad. Al. Graur, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, p. 243-244; Istoria lingvisticii româneşti. Coordonator: acad. Iorgu Iordan, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, cap. IV. Lingvistica românească între 1870 şi 1918, p. 78-85 (autori : Luiza Seche şi Mircea Seche); Eugenio Coseriu, Un precurseur meconnu de la syntaxe structurale: H. Tiktin (Recherches de linguistique. Hommage ă Maurice Leroy. Tire â part, Editions de l’Universite de Bruxelles, 1980, p. 48-62); H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch. 2., uberarbeitete und ergănzte Auflage von Paul Miron, Bd. I - III, Wiesbaden, Otto Harrassowitz, 1985 (1986) - 1989: Introducere (Bd. I, p. 12-14); 3., uberarbeitete und ergănzte Auflage von Paul Miron und Elsa Liider, Bând I, A - C, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2000: Introducere, p. XI-XIV (Paul Miron); Lingvişti şi filologi evrei din România. Prezentare şi antologie de Lucia Wald, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996: Hariton Tiktin (p. 11-33); Dr. Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. 1866 - 2003. Dicţionar, ediţia a 3-a, revăzută şi adăugită, cu un cuvânt înainte de acad. Eugen Simion, Bucureşti, Editura Enciclopedică - Editura Academiei Române, 2003, p. 827: Tiktin, Heiman Hariton; Anne-Louise Roth, O familie onorabilă (text multiplicat, 16 p.): autoarea, inginer electroenergetician, este strănepoată a lui H. Tktin şi a Amaliei (n. Mayerhoffer), nepoată a fiicei acestora, Silvia, şi a lui Ludvig Leopold Schmierer, respectiv fiică a Dorotheei (Lola) Schmierer-Roth, cunoscută pictoriţă şi profesoară de desen la Galaţi, şi a lui Wilhelm Roth; este căsătorită cu ing, dr Alexandru Ionescu (sora dânsei, Ruth, a fost soţia criticului şi istoricului literar Ovid Crohmălniceanu).
DACOROMANIA, serie nouă, IX-X, 2004-2005, Cluj-Napoca, p. 17-28
18
G. MIHĂILĂ
limbi, după stabilirea la Iaşi, în 1869, când s-a căsătorit cu Amalia Mayerhoffer (născută în acest oraş, la 4 mai 1850, într-o familie originară din Silezia).
începuturile studierii limbii române au fost evocate de el însuşi mult mai târziu, în 1930, când a fost sărbătorit de confraţii filologi din Berlin, la venerabila vârstă de 80 de ani: „Venit în tinereţe la Iaşi [...], nevoia m-a făcut să încep a mă familiariza cu limba română. Am găsit repede un profesor şi, datorită faptului că eu cunoşteam limba latină şi câteva limbi romanice, mi-a fost uşor să pătrund secretele limbii române cu ajutorul profesorului, al gramaticilor şi al dicţionarelor, din care am cumpărat pe rând tot ce am putut găsi”2.
Un rol deosebit în descifrarea tainelor limbii şi literaturii române l-a avut, după propria-i mărturisire, prietenia cu poetul de aceeaşi vârstă cu el, Mihai Eminescu, întors de la Berlin şi numit la 1 septembrie 1874 director al Bibliotecii Centrale şi, pentru scurt timp, profesor de logică şi de limba germană la Institutul Academic, apoi revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui (1 iulie 1875 - 1 iunie 1876, după care, timp de încă un an, a fost redactor la „Curierul de Iaşi”)3.
„Am petrecut cu Eminescu - îşi continuă Tiktin confesiunea - ore minunate în discuţii filologice şi filosofice, şi a fost o mare pierdere pentru mine când el a părăsit laşul pentru a intra în redacţia unui jurnal din Bucureşti [„Timpul”, în toamna anului 1877 - G. M.]. El m-a iniţiat în literatura română, de la începuturile ei, şi prin el am cunoscut limba poporului, limbă a cărei importanţă nu era apreciată pe atunci decât de puţini. Lecturile făcute împreună cu Eminescu şi explicaţiile pe care mi le-a dat cu această ocazie acest cunoscător excelent al limbii sale materne mi-au prilejuit o mulţime de constatări lexicografice, gramaticale, literare şi istorice, pe care le-am înregistrat pe fişe, la care s-au adăugat apoi extrase din gazete şi figuri executate de desenatori pentru mine, astfel că am ajuns la o bogată colecţie de fişe. în modul acesta am ajuns la convingerea că limba şi literatura română reprezintă un câmp pentru a cărui desţelenire se făcuseră abia primele încercări modeste, aşa că aveam în faţa mea un teren vast, pe care puteam desfăşura o activitate rodnică”.
Probabil, încă din acei ani a început Tiktin să predea latina şi germana la şcoli secundare din Iaşi (pe la 1900-1901 era la Şcoala Comercială, iar în 1901-1904, la Gimnaziul „Alexandru cel Bun” şi la Liceul Naţional)4. Format ca lingvist în atmosfera Şcolii neogramatice de la Leipzig - cu ai cărei reprezentanţi de seamă,
2	Manuscris în limba germană, păstrat în arhiva familiei, la Galaţi; consultat de 1. Rizescu, a cărui traducere o preluăm (H. Tiktin, p. 9-11).
3	Vezi G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu. Introducere de Eugen Simion. Ediţie îngrijită de Ileana Mihăilă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002, p. 126-140, 178-181.
4	I. Rizescu, op. cit., p. 13 (informaţii obţinute de la C. Turcu); la Biblioteca Academiei Române sunt înregistrate două manuale: Erstes Lesebuch. Anul întâi de germană, de H. Tiktin, Iaşi, Editura autorului, Tipografia „Dacia”, P. Iliescu & D. Grossu, 1900, 124 p.; Zweites Lesebuch. A doua carte de citire pentru anul II şi III de studiu al limbii germane şi în special pentru clasa III şi IV de gimnaziu şi liceu... de H. Tiktin. Cu mai multe figuri în text, Iaşi, Editura autorului, aceeaşi tipografie, 1901, VI + 200 p.
LOCUL LUI H. TIKTIN ÎN LINGVISTICA ROMÂNEASCĂ
19
ca şi cu alţi lingvişti germani şi austrieci s-a aflat în permanent contact, atât prin corespondenţă, cât şi prin călătorii în diverse centre ştiinţifice -, tânărul cercetător s-a preocupat, în primul rând, de fonetica şi gramatica limbii române, inclusiv din perspectivă istorică.
Debutul publicistic l-a realizat la zece ani după stabilirea în Iaşi, în paginile „Convorbirilor literare”, cu studiul Un fenomen morfologic în limba română, consacrat gerunziului şi derivatelor de la verbele de conjugarea a Il-a şi a IlI-a (XIII, 1879, nr. 8, p. 294-303; nr. 9, p. 338-346), urmat mai târziu de Călăuza ortografică şi de articolul Cărţii sau cărţei? (pledând, pe drept, pentru prima formă), incluse în „Arhiva Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi” (I, 1889 - 1890, p. 16-31, 151-205, respectiv, p. 666-681)5. Această societate, constituită după mutarea „Convorbirilor literare” la Bucureşti, îl avea ca preşedinte pe savantul geolog Grigore Cobălcescu, iar ca directori ai „Arhivei” pe dr. Eugen Rizu (preşedintele Secţiunii ştiinţifice) şi pe H. Tiktin, preşedinte al Secţiunii literare fiind A. D. Xenopol. Tot în paginile revistei filologul a inserat o serie de Documente române (şi texte) din anii 1603-1800 (I, p. 103-124, 241-248; II, 1890-1891, p. 378-380), continuând o preocupare mai veche de scoatere la lumină a izvoarelor scrise în limba română (O foaie de zestre din 1669, în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, condusă de Gr. G. Tocilescu, la Bucureşti, anul I, voi. 1,^1883, p. 337-344).
In aceiaşi ani, lingvistul, ce se încadrase în atmosfera românească, a debutat şi în spaţiul ştiinţific german, cu o amplă cercetare consacrată foneticii limbii române (diftongii ea şi ia; influenţa consoanelor ş, j asupra vocalelor următoare): Studien zur rumănischen Philologie (Erster Teii, Leipzig, Druck und Verlag von Breitkopf & Harţei, 1884, [VIII] + 120 p.), pentru care Universitatea din Leipzig i-a acordat titlul de „doctor în fîlosofie” (sine examine). Cum era de aşteptat, această preocupare a fost continuată în prestigioasa revistă „Zeitschrift fur romanische Philologie”, condusă de G. Grober: Der Vocalismus des Rumănischen (X, 1886, p. 246-255; XI, 1887, p. 56-85; XII, 1888, p. 220-241, 436-462) şi Der Konsonantismus des Rumănischen (XXIV, 1900, p. 319-328, 489-500), concomitent cu un studiu de morfologie: Zur Stellung der tonlosen Pronomina und Verbalformen im Rumănischen (IX, 1885, p. 590-596)6.
In aceste condiţii, nu este de mirare că acelaşi Gustav Grober a apelat la H. Tiktin pentru a colabora cu partea consacrată limbii române în ampla enciclopedie colectivă, Grundriss der romanischen Philologie (I. Bând, Strassburg, Karl J. Trubner, 1888). Incluzând descrierea limbilor romanice modeme într-o
5	Călăuza a fost tipărită curând şi în broşură, cu titlul Manual de ortografie românească, I, Iaşi, I. Cupermann, Librar-Editor, 1889, [II] + 72 p. Precedându-1 cu o scurtă Introducere, I. Gherman l-a reprodus, sub îngrijirea autorului, cu titlul Regule ortografice (Fălticeni, M. Saidman, Librar-Editor, 1891, 54 + [II] p.). Mai târziu, Tiktin a revenit cu unele precizări: în chestia ortografică, în „Convorbiri literare”, XXXVIII, 1904, nr. 6, p. 566-573.
Ulterior, în aceeaşi revistă a apărut un alt studiu de morfologie a verbului: Die Bildung des rumănischen Konditionalis (XXVIII, 1904, p. 691-704).
20
G. MIHĂILĂ
secţiune specială, după introducerea teoretico-istorică (Ihre Einteilung und ăussere Geschichte von G. Grober), de la răsărit spre apus (însoţită de o instructivă hartă, Ausbreitung der romanischen Sprachen in Europa), savantul romanist a plasat limba română pe primul loc (Die rumănische Sprache von H. Tiktin, p. 438-460), după care urmau dialectele retoromane (T. Gartner), limbile italiană (F. d’Ovidio şi W. Meyer), franceză şi provensală (N. Suchier), catalană (A. Morel-Fatio), spaniolă (G. Baist) şi portugheză (J. Comu), precum şi un capitol aparte, Die lateinische Elemente im Albanischen (G. Meyer). Precizând, la început, existenţa a trei dialecte ale limbii române - dacoromân, aromân şi istroromân (cel meglenoromân încă nefiind cunoscut la acea dată) -, H. Tiktin expune datele principale privind lexicul, fonetica şi ortografia, alternanţele fonetice, morfologia, derivarea, compunerea şi, foarte succint, sintaxa.
După cum se ştie, această importantă sinteză consacrată limbilor romanice a fost retipărită la începutul secolului al XX-lea în a doua ediţie, îmbunătăţită şi augmentată. Bibloteca Academiei Române posedă un extras al capitolului redactat de H. Tiktin, cu dedicaţia acestuia pe pagina albă de la început: „D-lui I. Bianu, în semn de deosebită stimă, H. Tiktin” (cota: II. 151524): Grundriss der romanischen Philologie [...]. /. Bând, 3. Lieferung, zweite verbesserte und vermehrte Auflage. Die rumănische Sprache von H. Tiktin (aceeaşi editură, 1904, p. 564-607; volumul întreg a fost încheiat în 1906). Fără a intra în detaliile augmentării (cu circa o treime) şi actualizării expunerii, vom spune doar că autorul a luat în consideraţie cele mai noi contribuţii (inclusiv referitoare la dialectul meglenoromân), completând bibliografia fundamentală până în 1903.
Demn de subliniat este faptul că, imediat după această sinteză ştiinţifică, harnicul lingvist, numit în toamna anului 1905 „lector onorar pentru limba română la Seminarul de limbi orientale” al Universităţii din Berlin, precum şi la cel de limbi romanice7, a publicat un foarte util manual, Rumănisches Elementarbuch, în nu mai puţin celebra colecţie „Sammlung romanischer Elementarbucher”, coordonată de Wilhelm Meyer-Llibke (Heidelberg, Cari Winter’s Universitătsbuchhandlung, 1905, VIII + 228 p.).
Anterior, el tipărise în ţară Gramatica română pentru învăţământul secundar. Teorie şi practică, Partea I. Etimologia [Fonetica şi Morfologia]; Partea II. Sintaxa, Iaşi, 1893, [II] + X + 248 p.; [II] + 190 p. (exemplarul de la B.A.R., cota II. 75914, defect: lipsesc filele cuprinzând Scara), ce avea să devină manual de bază pentru mai multe generaţii de profesori şi elevi; peste doar doi ani, H. Tiktin, „doctor în filosofie”, dădea la iveală ediţia a Il-a prelucrată (Partea I. Etimologia; Partea II. Sintaxa, Bucureşti, Editura autorului, Tipografia «Nouă», Grigore Panaitescu, 1895, VIII + 212 + IV p.; [II] + 176 p.).
„în partea teoretică - precizează Tiktin {Prefaţă la ediţia I) - am căutat a aplica în mod profitabil atât ultimele rezultate ale lingvisticii modeme în general,
7	Detalii la I. Rizescu, op. cit., p. 19-21.
LOCUL LUI H. TIKTIN IN LINGVISTICA ROMÂNEASCĂ
21
cât şi cunoştinţa mai adâncă despre particularităţile limbii româneşti şi istoria dezvoltării sale, dobândită parte prin propriile noastre studii, parte mulţumită lucrărilor meritoase ale altora”.
In legătură cu aceasta se cuvine a fi readus în atenţia noastră articolul Un precurseur meconnu de la syntaxe structurale: H. Tiktin (1980, citat mai sus, în notă), semnat de unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai lingvisticii din a doua jumătate a secolului al XX-lea, Eugeniu Coşeriu. Analiza sintactică „arborescentă”, aplicată de structuralişti - sublinia compatriotul nostru - a fost prefigurată într-o serie de gramatici din secolul al XlX-lea, inclusiv în această operă a lui H. Tiktin.
Cu multă modestie, el consemnează în Prefaţă la ediţia II faptul că Gramatica sa a fost introdusă ca manual de către numeroşi profesori, dintre care unii i-au trimis observaţii şi sugestii - multe acceptate. De altfel, utilitatea ei a fost confirmată peste decenii prin tipărirea „ediţiei a treia, revăzută de I.-A. Candrea”, la solicitarea Editurii Tempo (Bucureşti, 1945, XII + 264 p.). în sprijinul acestei aprecieri, ni se pare extrem de preţioasă mărturia unuia dintre cei mai prestigioşi lingvişti români din prima jumătate a secolului al XX-lea, Sextil Puşcariu: „în privinţa aceasta, Tiktin a fost un observator neodihnit, cu urechea veşnic aţintită asupra limbii vorbite şi cu creionul în mână, gata să sublinieze, de câte ori cetea un text. Numai aşa ne-a putut da acea serie nesfârşită de observaţii fine din manualele sale de Gramatică românească, din care au învăţat atâtea generaţii de elevi şi decât care mai clare şi mai bune nu s-au mai scris altele la noi”8.
Cum ediţia a doua fusese publicată înaintea modernizării ortografiei de către Academia Română în 1904 - şi cu atât mai mult înaintea perfecţionărilor de detaliu din 1932, cu aplicarea largă a principiului fonetic, pentru care militase, între alţii, H. Tiktin însuşi -, I.-A. Candrea, îngrijitorul noii versiuni, introducând unele rectificări gramaticale, a aplicat ortografia „admisă astăzi” (.Precuvântare, p. V-VII). Această precizare este cu atât mai utilă, cu cât el însuşi, împreună cu Gh. Adamescu, în Dicţionarul enciclopedic ilustrat „ Cartea Românească’ (Bucureşti, 1931), nu se înscrisese pe de-a-ntregul în curentul general, adoptat de societatea românească în Patria întregită.
Este semnificativă, de asemenea, menţionarea sprijinului primit din partea fiicei savantului: „Am fost secondat în această lucrare de D-ra Gertruda Tiktin, fiica autorului, al cărei ajutor preţios mi-a uşurat mult sarcina pe care o luasem asupră-mi. îi aduc şi pe această cale mulţumirile mele” (Precuvântare, p. VII).
Dar adevăratul monument aere perrenius, închinat limbii române, a fost opera de o viaţă a reputatului lingvist: Dicţionar român-german, pentru care a început să strângă de timpuriu material lexical, inclusiv din texte şi documente vechi, dintre care unele publicate - cum am văzut - de el însuşi. Prima fasciculă a fost tipărită în 1895, iar întregul volum I a fost încheiat în 1903, cum se consemnează pe paginile de titlu: Dicţionar român-german de Dr. H. Tiktin. Voi. I,
8	Sextil Puşcariu, H. Tiktin (necrolog), în DR, VIII, 1934 - 1935, p. 483-484.
22
G. MIHĂILĂ
A - C. Operă tipărită pe cheltuiala Statului. Rumănisch-deutsches Worterbuch von Dr. H. Tiktin, I. Bând, A - C, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1903, XXX + 498 p. Au urmat, pe rând, între 1906 şi 1911, fasciculele volumului II (D - O, p. 499-1102); în sfârşit, volumul III {P - Z), ale cărui prime cinci fascicule au fost imprimate în anii 1912-1915, a fost încheiat - după depăşirea unor dificultăţi, ce-au reclamat’ revenirea temporară a autorului - abia în 1924 - 1925 (p. 1103-1834 +XII p.)9.
în Introducere (voi. I, p. V-X), semnată la Iaşi, în octombrie 1903, Tiktin însuşi înfăţişează cititorului geneza şi etapele alcătuirii Dicţionarului:
„Când, pe la începutul deceniului al şaptelea al veacului trecut, mi-am îndreptat interesul înspre studiul limbii româneşti [de fapt, „pe la începutul deceniului al optulea”; în germană: „Als ich Anfange der siebziger Jahre des verflossenen Jahrhunderts mein Interesse der rumănischen Sprache zuwandte...” -Einleitung, p. X - G. M.], lipsa cea mai simţitoare ce am întâmpinat a fost aceea a unui dicţionar pe care să-l pot întrebuinţa măcar câtuşi de puţin”.
Noul cetăţean al României a început să strângă fişe, ajunse cu timpul „la mai multe sute de mii”, şi astfel a decis să alcătuiască el însuşi un dicţionar al limbii române, dar ezita în faţa dificultăţilor financiare legate de tipărirea lui. „Aşa stăteau lucrurile, când - prin anul 1894 - Ministrul de pe atunci al Instrucţiunii, Domnul Take Ionescu [1891-1895, 1899-1900], îmi făcu cunoscut intenţia sa de a tipări cu cheltuiala Ministerului o serie de dicţionare, destinate în primul rând pentru şcoală”, inclusiv unul român-german. „Spusei atunci Domnului Take Ionescu că eu însumi de mult timp deja mă gândesc să compun un dicţionar, care e adevărat că ar avea să urmărească în primul rând alte scopuri decât cele avute în vedere de d-sa, dar, dacă Ministerul ar lua asupră-şi cheltuielile tipăririi, eu, pe cât e posibil, aş ţinea seamă şi de dorinţele sale”. Generosul ministru acceptă propunerea, iar „în ce priveşte compunerea operei, îmi lasă cu totul mâna liberă”.
Adevărat lexicolog modem, la curent cu marea lexicografe europeană, în primul rând, cea franceză - Littre fiind luat ca „îndrumător”, în fruntea primului volum - şi cea germană10, fără a minimaliza prin nimic opera neterminată a predecesorului său, B. P. Hasdeu, care în Etymologicum Magnum Romaniae (t. I—III, 1885 - 1897) a căutat să adune „mai cu seamă manifestările spiritului poporului român aşa cum se răsfrâng ele în limba sa”, Tiktin precizează astfel
9	Vezi Constantin Turcu, Din istoria Dicţionarului român-german al lui H. Tiktin, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, Iaşi, XIX, 1968, p. 159-67; I. Rizescu, op. cit., p. 24,
10	în chiar primul an de apariţie a „Arhivei”, a publicat conferinţa Viaţa cuvântului, ţinută în aula Universităţii din Iaşi (I, 1889-1890, p. 729-746); reprodusă de Lucia Wald, în antologia Lingvişti şi filologi evrei din România (p. 17-33). „Depăşind limitele concepţiei neogramaticale - sintetizează D-sa ideile acestei conferinţe -, [Tiktin] s-a apropiat de o interpretare sociologică a limbii, pe care o definea drept produs al colectivităţii umane, promotor al culturii, având drept principal scop de a mijloci comunicarea” (p. 13). Mai târziu, îmbogăţit cu experienţa redactării Dicţionarului, H. Tiktin a prezentat la congresul filologic de la Graz comunicarea Worterbiicher der Zukunft, tipărită în „Germanisch-romanische Monatschrift”, Heidelberg, 1910, p. 243-253.
LOCUL LUI H. TIKTIN ÎN LINGVISTICA ROMÂNEASCĂ
23
specificul Dicţionarului său: „în opera de faţă, din contra, obiectul propriu al cercetării îl formează limba în sine, iar felul de a gândi, credinţele, ştiinţa, activitatea, moravurile şi obiceiurile poporului numai într-atâta sânt atrase în sfera cercetării întru cât servesc la înţelegerea fenomenelor limbistice [...]”.
Specialiştii - mai ales, Mircea Seche şi I. Rizescu - au analizat în detaliu dimensiunile Dicţionarului (circa 35 000 de cuvinte), structura judicioasă a articolelor (clasificarea sensurilor, indicaţiile privind răspândirea teritorială, aspectele fonetice şi gramaticale, etimologia), precum şi bogăţia citatelor alese din cele peste 500 de izvoare bibliografice. în ceea ce ne priveşte însă, am vrea să spicuim câteva dintre aprecierile cele mai autorizate ale unora dintre filologii noştri de renume din secolul XX, care s-au alăturat, pe drept cuvânt, ecourilor favorabile ale romaniştilor străini, după apariţia primelor fascicule (Emile Picot, Adolf Tobler, Theodor Gartner, W. Meyer-Llibke, reproduse la sfârşitul paginilor introductive ale volumului I, tipărite în 1903).
Astfel, în 1912, când pe masa specialiştilor şi a publicului larg se aflau primele două volume, Ioan Bianu propunea Academiei Române distingerea lor cu Premiul Năsturel (4 000 lei), întrucât „opera aceasta este cea mai însemnată lucrare lexicografică ce s-a produs asupra limbii române până astăzi”11. Ce e drept, atunci nici Tiktin, nici C. Rădulescu-Motru sau Mărgărita Miller-Verghy, ale căror scrieri au fost luate în discuţie de comisie, nu au fost recompensaţi. Dar recunoaşterea meritelor harnicului lingvist a venit peste câţiva ani, imediat după încheierea războiului şi realizarea Marii Uniri, când, în Sesiunea generală din anul 1919, acelaşi I. Bianu a propus, la 7 iunie, alegerea lui H. Tiktin ca membru de onoare al Academiei Române. în laconismul ei, propunerea de primire în înaltul for ştiinţific şi cultural, precum şi rezultatul votului erau mai mult decât elocvente:
„«Considerând marea însemnătate a activităţii filologice asupra limbii române [desfăşurate] de d-1 H. Tiktin, propunem să fie ales Membru onorar al Academiei Române».
- Se procede la vot, al cărui rezultat este următorul: votanţi: 20; voturi pentru 18, contra 2.
D-1 Preşedinte [P. Poni], anunţând rezultatul votului, spune că propunerea a întrunit două treimi şi proclamă pe d-1 H. Tiktin membru onorar al Academiei Române”12.
în ceea ce priveşte Dicţionarul, discuţia a fost reluată în şedinţa Academiei Române din 12 iunie 1926, după tipărirea ultimelor fascicule:
„D-1 Andrei Rădulescu pune din nou în discuţie chestiunea dezbătută, dar nehotărâtă, a consacrării operei d-lui H. Tiktin, Dicţionarul limbii române, printr-un premiu al Academiei Române.
11	„Analele Academiei Române”, Seria II, t. XXXIV, 1911 - 1912, Partea administrativă şi dezbateri, p. 270, 299-304.
12	Ibidem, t. XXXIX, 1916-1919, Partea administrativă şi dezbateri, p. 368.
24
G. MIHĂILĂ
D-l I. Bianu aminteşte că împreună cu d-1 Sextil Puşcariu a făcut propunerea de a se da un premiu extraordinar d-lui Tiktin Această propunere se întâlnea cu o recomandare a regelui Ferdinand, cum aflăm din intervenţia lui V. Pârvan: „M. S. Regele şi-a exprimat dorinţa ca Academia să consacre munca d-lui Tiktin”. Drept care acelaşi I. Bianu a propus „ca plenul să autorizeze Delegaţiunea să remunereze pe d-l Tiktin pentru opera sa cu o sumă de 100 000 lei”, mai exact, la sugestia lui Gr. Antipa, „cu titlu de premiu special al Academiei”, ceea ce - sub conducerea preşedintelui Iacob Negruzzi - se „decide cu unanimitate de voturi”13.
Sextil Puşcariu, el însuşi principalul autor al Dicţionarului limbii române (tezaur), început în 1907, a dat, după stingerea din viaţă a lui H. Tiktin (13 martie 1936), una dintre cele mai înalte aprecieri a trudei fără margini şi a competenţei deosebite a predecesorului său:
„Dar această sete nepotolită de a strânge material documentar cât mai complet [...] se vede mai bine din acea bogată colecţie de fişe care a servit la alcătuirea Dicţionarului său german-român. Dulapul cu sertarele înţesate cu aceste fişe, scrise toate de mâna lui, pe care - mulţumită bunăvoinţei d-lui Gamillscheg -îl păstrăm la Muzeul Limbii Române din Cluj, e cea mai strălucită mărturie a onestităţii şi a devotamentului unui mare muncitor”.
Tiktin a adunat astfel „un material documentar cât mai complet, din scriitori vechi şi noi, din autori culţi şi texte populare, din cărţi de bucate şi scrieri de horticultură, din vechi glosare şi din colecţii de folclor. Numai înarmat astfel, ne-a putut da cea mai importantă scriere lexicografică apărută până acum la noi [...], căutând să dezlege cu răbdare multele probleme de amănunt ce se pun la tot pasul celui ce are să urmărească istoria cuvintelor limbii noastre”, iar prin traducerea în germană „înţelesul apare şi mai bine precizat”.
Relevând, de asemenea, bogăţia notelor gramaticale, variantelor şi formelor flexionare ale cuvintelor, S. Puşcariu scoate în evidenţă alineatul final al articolelor, consacrat etimologiilor, unde autorul „a adoptat o ţinută mult mai prudentă şi rezervată”, supunând „unei critici riguroase şi unui control sever etimologiile predecesorilor”, atât la cuvintele moştenite din latină şi la cele provenite din substratul traco-dacic, cât şi la împrumuturile provenite din diverse limbi de-a lungul secolelor14. Iar filosoful Constantin Rădulescu-Motru, vicepreşedinte al Academiei Române, evocând personalitatea şi operele fostului „membru onorar”, sublinia în mod deosebit: „Dicţionarul lui Tiktin este şi va rămâne multă vreme de aici înainte o operă fundamentală şi un instrument preţios
13	Academia Română, „Anale”, t. XLVI, şedinţele din 1925 - 1926, p. 197; C. Turci , L>in istoria Dicţionarului..., p. 167 (scrisoare a lui G. T. Kirileanu către H. Tiktin, din 6 iulie 1926 în cuvântarea comemorativă din 27 martie 1936, Constantin Rădulescu-Motru, vicepreşedinte al Academiei Române, a menţionat, de asemenea, recompensa de câte 40 000 lei din partea Universităţii din Bucureşti şi a Facultăţii de Litere (ibidem, t. LVI, şedinţele din 1935 - 1936, p. 49-51).
14	S. Puşcariu, op. cit., p. 484.
LOCUL LUI H. TIKTIN ÎN LINGVISTICA ROMÂNEASCĂ
25
pentru specialiştii în limba română, iar pentru marele public un dicţionar excelent, justificând cu prisosinţă deviza pe care autorul a tipărit-o în fruntea volumului al treilea: «Non omnis moriar»”15.
Pe aceeaşi linie se înscrie şi aprecierea dată peste zece ani, în 1946, de Iorgu Iordan, în discursul de recepţie la Academia Română, intitulat Lingvistica românească: „Opera lui Tiktin nu este prea voluminoasă, în schimb are un caracter, s-ar putea spune, definitiv, în sensul că cercetările ulterioare i-au adus prea puţine schimbări esenţiale”. In mod deosebit, viitorul redactor responsabil al Dicţionarului academic aşază pe o înaltă treaptă ştiinţifică Rumănisch-deutsches Worterbuch, „singurul [pe atunci - G.M.] dicţionar complet cu adevărat ştiinţific al limbii noastre, a cărui existenţă se face simţită în toate operele lexicografice româneşti din ultimele trei, patru decenii” (p. 27)16.
Această afirmaţie este valabilă atât pentru Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi al lui I.-Aurel Candrea (Partea I din Dicţionarul enciclopedic ilustrat „ Cartea Românească”, 1931), pentru Dicţionarul limbii româneşti al lui August Scriban (Iaşi, 1939), cât şi pentru operele lexicografice colective: Dicţionarul limbii române (tezaur), început de Sextil Puşcariu şi colaboratorii săi, continuat de echipele conduse de Iorgu Iordan, Alexandru Graur şi Ion Coteanu (1965 şi urm.), ajuns acum în faza finală şi având ca redactori responsabili pe Marius Sala şi pe autorul acestor rânduri (2000 şi urm.); Dicţionarul limbii române moderne, sub conducerea lui Dimitrie Macrea (1958); Dicţionarul explicativ al limbii române, coordonat de Ion Coteanu, Luiza Seche şi Mircea Seche (1975; ediţia a 2-a, coordonată de Ion Coteanu şi Lucreţia Mareş, 1996; tiraj nou: 1998); Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, ediţie revăzută de Al. Dobrescu, Ioan Oprea ş.a. (Iaşi, 1995 şi 1997; retipărit la Chişinău, în 1998); în sfârşit, Micul dicţionar academic, cu un Cuvânt înainte de Eugen Simion şi o Prefaţă de Marius Sala (voi. I - IV, 2001 - 2003).
Dar adevărata „perenitate” a Dicţionarului român-german - reprodus parţial fotomecanic de Editura Paideia, în 1998 (voi. I, A - C; II, D-L) - este confirmată cu prisosinţă de reeditarea, revăzută şi îmbogăţită de un colectiv de lingvişti români şi germani, sub conducerea lui Paul Miron, în anii 1985 (1986) - 1989: H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch, 2., iiberarbeitete und ergănzte Auflage von Paul Miron (Bând I—III, Wiesbaden, Otto Harrassowitz, 1986 - 1989; Gesamtredaktion: Elsa Liider und Paul Miron unter Mitwirkung von Vasile Arvinte; Revision der Etymologien: Vasile Arvinte); de curând a fost iniţiată a treia ediţie: 3.,
15	„Anale”, t. LVI, p. 49-51.
16	Reprodus recent, împreună cu Răspunsul lui Th. Capidan, în seria: Academia Română, Discursuri de recepţie, VI (1936 - 1948), volum îngrijit [...] de dr. Dorina Rusu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 475-510 (citatul la p. 495).
26
G. MIHĂILĂ
uberarbeitete und ergănzte Auflage von Paul Miron und Elsa Liider (Bând I—III, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2000, 2003, 2005, XLVIII + 692 p.; VI + 882 p.; VI + 983 p.).
în Einleitung - Introducere la ediţia a 2-a (voi. I, p. 5-10, respectiv 11-15), reprodusă în ediţia a 3-a (voi. I, p. V-IX, resp. XI-XIV), după ce prezintă succint viaţa şi opera ştiinţifică a lui H. Tiktin, în special Dicţionarul român-german, profesorul Paul Miron adaugă: „După 80 de ani, o nouă ediţie era de mult necesară” - aceasta realizându-se la Seminarul de romanistică al Universităţii din Freiburg, în cadrul unui proiect de colaborare cu Universitatea din Iaşi, sprijinit de Deutsche Forschungsgemeinschaft. Cele două colective de cercetători au efectuat următoarele operaţii:
1.	Au verificat cele cca 70 000 de citate din cele 550 de surse bibliografice, iar, acolo unde a fost cazul, le-au corectat sau întregit (cu localizarea citatelor biblice), adăugând şi unele fişe nevalorificate din totalul celor vândute Muzeului Limbii Române din Cluj, în 1928.
2.	Au verificat şi, la rigoare, au îmbunătăţit traducerile germane.
3.	Au îmbogăţit lista de cuvinte-titlu pe baza unor citate din autori importanţi aparţinând secolelor al XVII-lea - al XlX-lea, precum şi din cărţile populare; în acest fel, cuprinsul Dicţionarului „a crescut cu circa o treime”, iar la câteva litere (de exemplu, E şi N), chiar cu două treimi; pentru atestări cât mai vechi au recurs la informaţii din documente slavo-române şi româneşti din secolele al XlV-lea - al XVI-lea.
4.	Au actualizat transcrierea şi transliterarea.
5.	Au îmbogăţit documentarea privind răspândirea teritorială a cuvintelor prin referiri la hărţile atlaselor lingvistice etc., dar mai ales:
6.	Au introdus o inovaţie dificilă, constând, pe cât posibil, în identificarea celor mai vechi atestări, preocupare existentă de mult în lexicografia unor limbi cu bogată tradiţie, prezentă în germene la Tiktin însuşi, extinsă într-o anume măsură în Dicţionarul limbii române (tezaur), mai ales în Seria nouă (1965 şi urm., începând cu litera M)\ „ne încadrăm şi noi - precizează Paul Miron - în rândurile acelor filologi care, în vremea din urmă, au manifestat un interes crescând pentru apariţia unui cuvânt în limbă”, mai exact pentru cea mai veche consemnare scrisă, obiectiv urmărit sistematic de Florica Dimitrescu (Contribuţii la istoria limbii române vechi, 1973), de autorul acestor rânduri (Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. X - începutul sec. XVI), 1974), de Gh. Bolocan şi colaboratorii săi (Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române, 1374 — 1600, 1981), de editorii-lingvişti ai Documentelor şi Textelor româneşti din secolul al XVI-lea, sub coordonarea lui Alexandru Mareş (1979) şi Ion Gheţie (1981) şi de alţi cercetători din ultimele decenii; în acest sens - se adaugă în Postfaţă (p. 956; Nachwort,
LOCUL LUI H. TIKTIN ÎN LINGVISTICA ROMÂNEASCĂ
27
p. 955) -, „adevărata competiţie cu cititorul începe cu stabilirea primelor atestări: aici se aşteaptă cele mai multe şi nu măcar definitive îndreptări”17.
7.	La etimologii au completat informaţiile lui Tiktin „numai atunci când au descoperit noi rezultate convingătoare” (plasându-le după semnul //), căci adesea au fost nevoiţi să se întoarcă „în ograda maestrului, admirându-i prudenţa şi cuminţenia”.
In concluzie: „Fiecare modificare şi corectură, orice adaos şi indicaţie subliniază coordonatorul principal al noilor ediţii - au fost cumpănite după acea nescrisă pravilă faţă de care ne-am simţit mereu obligaţi: să punem la dispoziţia ciţitorului un util instrument de lucru”, însă cu strădania de a păstra cât mai mult „raporturile de fidelitate faţă de bătrânul Tiktin”.
în sfârşit, din scurta prefaţă La ediţia a treia, semnată de Paul Miron şi Elsa Liider (voi. I, p. XV), reţinem, în primul rând, judicioasa apreciere a operei predecesorului: „Prezentăm publicului român într-o nouă ediţie revizuită Dicţionarul român-german al lui Hariton Tiktin, care, de o sută de ani, nu a pierdut nimic din prestigiu şi necesitate”.
Dintre inovaţiile faţă de ediţia a doua, cei doi coordonatori menţionează: aplicarea ortografiei actuale, aşa cum a fost precizată de Academia Română în 1993; includerea unor atestări mai vechi, atunci când au fost găsite, la rubrica „prime atestări”; îmbunătăţirea referirilor dialectologice; modernizarea, în cazurile strict necesare, a traducerii unor citate româneşti; creşterea ponderată a numărului articolelor, considerându-se că „un dicţionar ca acesta nu poate avea funcţia unui tezaur lingvistic”.
Această nouă versiune a Dicţionarului se datorează „nu în ultimul rând” dorinţei de a pune la dispoziţia publicului român o operă care până în 1989 nu putea fi cumpărată fără valută forte. „Editura Harrassowitz (Wiesbaden) a binevoit să acorde licenţa necesară publicării în România” a noii ediţii Editurii Clusium, condusă de Nicolae Mocanu.
Consemnând recenziile favorabile la ediţia a doua, care le-au prilejuit unele „revizii mărunte”, autorii încheie cu o frază pe care considerăm util s-o reproducem
17	Folosind cu un deosebit profit indicaţiile privind cele mai vechi atestări ale cuvintelor, semnalate atât în ediţia a doua, cât şi în a treia, autorul acestor rânduri le completează, atunci când are prilejul, în seria de studii publicate în ultimii ani: Les plus anciehnes attestations des mots roumains autochtones (Xe siecle - 1520), în „Thraco-Dacica”, XVII, 1996, nr. 1 - 2, p. 23-71; Les plus anciennes attestations de certains mots probablement autochtones en roumain (du XIf siecle ă 1520), ibidem, XVIII, 1997, nr. 1 - 2, p. 47-74; Cuvinte româneşti de origine autohtonă, atestate în primul secol de scriere în limba naţională (1521-1621), ibidem, XIX, 1998, nr. 1-2, p. 15-33; XXI, 2000, nr. 1 - 2, p. 17-31; XXII, 2001, nr. 1-2, p. 47-65; Cuvinte româneşti probabil autohtone, atestate în primul secol de scriere în limba naţională, ibidem, XXIII, 2002, nr. 1 - 2, p. 15-35; Cuvinte româneşti de origine autohtonă atestate după 1621, în SCL, LIV, 2003, nr. 1 - 2, p. 135-165.
28
G. MIHĂILĂ
tocmai în vederea unei drepte aprecieri a operei lui H. Tiktin, pusă acum din nou la dispoziţia specialiştilor şi a unui public mai larg:
„Cu puţine excepţii, cronicari competenţi au înţeles că dicţionarul lui Tiktin este o enciclopedie panistorică şi că nu poate fi transformat într-un inventar al limbii, care ar cuprinde totalitatea vocabularului românesc. El rămâne un monument preţios, o impozantă carte de căpătâi, o vistierie a cuvintelor din miezul vechiului grai, mereu în mişcare, mereu reînnoindu-se”.
Asociindu-ne acestei calde aprecieri, considerăm modesta noastră contribuţie drept un omagiu adus entuziastului iubitor, competent cercetător şi propagator al limbii române, la 80 de ani de la încheierea operei sale de o viaţă.
Academia Română Bucureşti, Calea Victoriei, 125
PIERRE SWIGGERS
LA LINGUISTIQUE DE KARL JABERG:
LA GEOGRAPHIE LINGUISTIQUE NOURRIE PAR LA SOCIOLOGIE ET LA PSYCHOLOGIE
DU LANGAGE
„Soviel aber diirfen wir von der de Saussure’schen Grundanschauung behalten: Die Sprache ist zunachst als sprachliches und dann erst als psychologisches oder soziales oder ăsthetisches oder kulturhistorisches Phănomen zu betrachten. Wer das Pferd am Schwanz aufzăumt, lăuft Gefahr, schon beim Aufsteigen abgeworfen zu werden”.
(Jaberg 1925)
INTRODUCTION
Dans cette etude, nous nous proposons d’analyser Ies conceptions linguistiques d’un des plus grands romanistes du XXe siecle, Karl Jaberg (1877 -1958). L’apport empirique et theorique fondamental de Jaberg â la linguistique romane est incontestable, meme si son ceuvre n’a pas reşu la reconnaissance qu’elle merite1. II nous a semble interessant d’examiner comment l’ceuvre linguistique de Jaberg, qui est fondamentalement une ceuvre de dialectologie et d’etymologie romanes, s’appuie sur une reflexion d’un linguiste theoricien, qui -tout en defendant 1’autonomie de la linguistique et la priorite du linguistique - n’a jamais perdu de vue que le langage - comme fonction „effective” - est un fait eminemment social et psychologique.
1.	L’APPROCHE DE LA LANGUE EN SYNCHRONIE
En se reclamant de l’enseignement de F. de Saussure, Karl Jaberg a mis en relief le statut de la linguistique comme Science sociale et psychologique; son apport specifique a consiste â elaborer une conception variationniste de la langue, qu’il a su integrer, de faşon tres reussie, dans ses travaux de dialectologie.
1	Tris peu d’ătudes ont et6 consacrdes â l’ceuvre de Jaberg. On se reportera â Iordan - Orr (1937, p. 224-226, 257-261), Varvaro (1968, p. 208-212, 221-223, 266-270) et â l’article de Hilty (1997).
OACOROMANIA, serie nouă, IX — X, 2004 — 2005, C'luj-Ncipocci, p. 29-44
30
PIERRE SWIGGERS
1.1.	LES DIMENSIONS SOCIALE ET PSYCHOLOGIQUE DE LA LANGUE
Une constante methodologique dans l’oeuvre de Karl Jaberg est l’envisagement dialectique des facteurs psychologiques et sociaux dans la langue. La langue est, en meme temps, un moyen d’expression (Aufierung) et un moyen de communication (Mitteilung, Verstăndigungsmittel). Selon le point de vue qu’on adopte2, on peut/doit privilegier Tune des deux dimensions, mais il n’en reste pas moins que la linguistique s’occupe essentiellement de la fonction sociale des langues. De la une certaine opposition3 entre psychologie et linguistique, celle-ci etant foncierement sociale. Comme le psychologue constate que la langue change d’un individu â l’autre, dans le temps et dans l’espace, sa problematique specifique concerne Funite relative d’une communaute linguistique, c’est-â-dire la question de savoir comment une langue reste plus ou moins constante â travers (ou malgre) sa diversite. Le linguiste, qui au contraire envisage la langue comme le moyen de communication d’une collectivite, se pose la question de savoir d’ou proviennent la diversite et le changement linguistiques.
Pour Jaberg, la linguistique doit necessairement s’appuyer sur la mise en oeuvre d’une approche onomasiologique. Jaberg (1917a, p. 148-150)4 prend soin de nous mettre en garde contre une conception psychologique de celle-ci. La psychologie n’a que le statut de Science auxiliaire par rapport â la linguistique qui, elle, cherche l’explication de la realite proprement langagiere5 6. Cette realite est selon Jaberg en premier lieu un espace de variation, aux plâns phonetique et semantique , â l’echelle interindividuelle aussi bien qu’individuelle7. Les
2	Cf. Jaberg (1917a = 1937, p. 137): „Der Forscher kann der Sprache gegeniiber zwei grundsătzlich verschiedene Standpunkte einnehmen. Entweder betrachtet er sie als Ausdruck eines sich im Menschen vollziehenden psychischen Geschehens: die Sprache erscheint ihm als Aufierung: oder aber er betrachtet sie als Verstăndigungsmittel zwischen den Mitgliedem einer mehr oder weniger ausgedehnten Sprachgemeinschaft: die Sprache ist ihm Mitteilung
3	Cf. Jaberg (1917a, p. 137): „Der Psychologe wird im allgemeinen geneigt sein, die Sprache als ĂuBerung anzusehen; fur den Linguisten steht, wenn er unvoreingenommen an seinen Gegenstand herantritt, das, was auch die soziale Funktion der Sprache genannt worden ist, im Vordergrunde des Interesses. Man konnte also, wenn man outrieren wollte, von einer psychologischen und einer linguistischen Betrachtungsweise reden”.
4	Voir l’appreciation de l’apport methodologique de Jaberg (1917a) chez Hilty (1997, p. 117): „C’est une analyse perspicace - encore valable - des bases de l’onomasiologie, des rapports qui existent entre les idees, les concepts et les signes linguistiques qui les expriment, entre les choses et les mots qui les designent”.
5	Voir Jaberg (1917a, p. 149-150): „Darf der Sprachforscher aus sprachlichen auf psychische Tatsachen schlieBen ? Derartige SchlUsse zu ziehen, ist gewiB seine Aufgabe nicht. Er hat sprachliche Tatsachen zu erklăren”.
6	Le variationnisme semantique s’explique par le fait que les mots se composent de „einem festen Kem und unscharfen Grenzen” (Jaberg 1917a, p. 143). La communication s’appuie sur l’existence d’un noyau sămantique: „Der Begriffskem allein [...] macht die Verwendung der Worter als Verstăndigungsmittel mbglich” (Jaberg 1917a, p. 146).
7	„Wenn etwas sich dem vorurteilslosen Beobachter aufdrăngt, so sind es die individueiien lind interindividuellen Ausspracheschwankungen nicht nur in verschiedenen Satzzusammrnn.i ţ sondem wenn auch weniger weitgehend, auch bei der Wiederholung isolierter Worter” (Jaberg - Jud 1927, p. 182).
LA LINGUISTIQUE DE KARL JABERG
31
variations s’expliquent par des facteurs psychologiques et sociaux. Le langage possede â la fois une fonction expressive (d’ou une variabilite psychique) et une fonction communicative (d’ou une variabilite sociale, circonscrite par des contraintes):
„Die Variationen gehen, wie oft gesagt worden ist, auf zwei Gruppen von Tatsachen zuriick, einmal auf die verschiedene psychische Einstellung des Sprechenden, [...], andrerseits auf die Erscheinungen der inneren, d.h. der innerhalb der kleineren oder groBeren Sprachgemeinschaften sich vollziehende Sprachmischung. Beide Faktoren zu trennen, mochte nur einer eingehenden psychologischen und soziologischen Analyse gelingen” (Jaberg - Jud 1927, p. 186).
1.2.	LE SPRACH- UND SACHTATLAS ITALIENS UND DER SUDSCHWEIZ
L’A/S8, realise sous la direction de Karl Jaberg et Jakob Jud, est le resultat d’enquetes sur le terrain dans plus de 410 localites italiennes et rheto-romanes (cf. Pop 1951, p. 560-586). Ce travail, qui s’inspire des enquetes dialectologiques de Gauchat et de Gillieron, realise le projet conşu par Schuchardt9 en 1899. UAIS se veut â la fois un atlas linguistique et un atlas ethnographique10.
Dans sa face linguistique, TA/S - base sur les principes de l’onomasiologie et de la methode cartographique - se caracterise par son originalite methodologique dans la transcription et dans le mode d’enquete. En ce qui concerne la transcription, Jaberg et Jud appliquent la methode de la transcription phonetique non regularisee, vrsant â transcrire les impressions acoustiques momentanees, qui enregistrent les etats des dialectes pris sur le vif et dans leur diversite11. Quant au mode d’enquete12, VAIS presente des cartes avec les transcriptions phonetiques d’un certain nombre de mots dans des aires de l’Italie et de la Suisse meridionale. Les materiaux sont transcrits integralement et sans retouches13. De plus, les materiaux sont presentes dans toute leur „irregularite”
8Dorenavant nous utiliserons cette abreviation (standard) pour renvoyer au Sprach- und Sachtaîlas Italiens und der Siidschweiz.
9	Schuchardt (1899, p. 4): „Wir bedtirfen mundartlicher Worterbiicher mit eingeschalteten Bildem, wovon das saint-polsche von E. Edmont eine Probe bildet (aber der ALF ist noch ein alphabetischer Wortatlas), oder besser mit einem ganzen Bilderatlas”. Les rapports scientifiques (et personnels) entre Schuchardt et Jaberg meritent une etude separee; pour une appreciation de l’apport măthodologique de Schuchardt, voir la fine notice necrologique de Jaberg (1927).
10	Sur la conception et l’exploitation de VAIS, voir Jaberg - Jud (1925, 1927, 1928, 1960) et Jaberg (1936). On lira aussi les considerations methodologiques sur l’atlantographie linguistique dans Jaberg (1955).
11	„Das Ideal ist, die Lăute so wiederzugeben, wie sie die naturliche Rede bietet, mit allen UnregelmăBigkeiten und Inkonsequenzen, die die Verschiedenheit des Sprechtempos, die wechselnde affektische Einstellung, nachlăssige oder deutliche Artikulation usf. erzeugen” (Jaberg - Jud 1927, p. 173).
Les matăriaux de l’A/5 ont €t€ recueillis par un seul enqueteur par zone, au moyen d enquâtes directes. Le choix d’un enqueteur unique par zone se justifie par la volonte d’ăcarter les variations individuelles et răgionales d’une equipe d’enqueteurs (Jaberg 1936, p. 15-18).
Les auteurs parlent de unretouchiertes Rohmaterial.
32
PIERRE SWIGGERS
phonetique, morphologique et syntaxique. Â partir d’un certain nombre de questions voulues representatives, VAIS fournit une vue d’ensemble de l’etat synchronique d’un certain nombre de dialectes „mit allen modemen Mischungen und Infiltrationen” et non une coupe transversale de ces dialectes (cf. Jaberg - Jud 1927, p. 238-241). Malgre cela, l’A/S est limite par des contraintes inherentes au travail sur le terrain. D’une part, on ne peut ecarter totalement la variation due â l’enqueteur, dont Ies interferences sont inevitables (Jaberg - Jud 1927, p. 187-194). D’autre part, Ies reponses des sujets interroges sont determinees par la situation un peu artificielle des entrevues14. Les cartes ne font donc aucunement preuve de 1’unite phonetique des aires etudiees. La realite phonetique peut etre recuperee par le biais des tendances generales qu’on peut degager des materiaux dans toute leur diversite (Jaberg - Jud 1927, p. 183, 186, 187). Enfin, les auteurs et les enqueteurs de VAIS n’ont pu capter la variation diastratique dans toute sa richesse, tout en etant conscients des possibilites d’exploitation:
„Nous n’avons pas pu faire tout ce que nous aurions voulu pour satisfaire les sociologues. Ainsi, par exemple, pour juger le parler d’une commune quelque peu etendue, il aurait fallu interroger des personnes d’âges differents et appartenant â differentes classes sociales. Si nous y avons renonce, c’est qu’il fallait tenir compte des possibilites pratiques de l’enquete: nous avons eu la chance extraordinaire de trouver trois enqueteurs egalement qualifies et egalement prets â faire sur les lieux les interrogatoires longs et fatigants dont nous avions besoin; pouvions-nous leur demander de consacrer toute leur vie â cette rude besogne ? Nous avons cependant fait un essai dans le sens indique â Florence, ou le „vernacolo”, dans certains quartiers, a garde toute sa vitalite. M. Scheuermeier y a interroge deux personnes instruites sortant d’un milieu bourgeois (un etudiant et un employe de bibliotheque) et un artisan du quartier populaire de San Frediano. Le resultat de ces interrogatoires a ete fort interessant. On sait que le florentin populaire est assez different de la langue litteraire; mais nous ne nous attendions pas â une differenciation sociale aussi profonde entre ces deux parlers: celui de San Frediano se rapproche plus de certains parlers toscans [...] que de la langue des classes superieures de Florence et de la langue litteraire” (Jaberg 1936, p. 20).
Quant â la face ethnographique de VAIS, celle-ci est directement liee â l’adoption de l’approche onomasiologique15. Jaberg insiste sur le fait que pour examiner une terminologie specifique dans une aire determinee, il faut que
14	Cf. Jaberg - Jud (1927, p. 186): „Der Befragte hat das Bewufttsein, deutlich reden zu mussen, damit sein Partner aufschreiben kann, was er sagt [...] Die momentane Disposition, der Grad der ErmUdung, Interesse oder Gleichgtiltigkeit der Aufgabe gegeniiber, eine je nach dem Charakter der Fragen sich oft sprunghaft verăndemde psychische Einstellung beeinfiussen in hohem Grade den phonetischen Charakter der Antwort”.
15	„Comment en rester aux mots? Tout en sauvegardant le caractere essentiellement linguistique de notre ouvrage, nous croyions devoir foumir â l’historien des mots les donnees necessaires pour se faire une idee des choses, afin qu’il ne bâtisse pas dans le vide” (Jaberg 1936, p. 28).
LA LINGUISTIQUE DE KARL JABERG
33
l’histoire des choses precede celle des mots16. S’opposant sur ce point â von Wartburg, il estime que cette fagon de proceder aide â mettre les observations particulieres et psychologiques au service des explications generales, linguistiques, voire sociales, et non l’inverse (Jaberg 1917a, p. 151-152). L’objectif final est d’etudier la terminologie de coutumes et de pratiques dans differentes aires de l’Italie et de la Suisse et, â long terme, d’affiner la methode anthropogeographique (Jaberg 1936, p. 23-26). Pour y arriver, il faut se familiariser avec tous les aspects de la vie quotidienne des populations locales, notamment les procedes d’agriculture, de construction des bâtiments ruraux, avec le costume local et avec l’artisanat, en somme avec la vie quotidienne. Les cartes linguistiques de VAIS, affublees de commentaires, de photographies et de dessins, se transforment ainsi en Sprach- und Bildmuseum (Jaberg - Jud 1925, p. 118).
13. LES MULTIPLES VARIATIONS DANS LA LANGUE17 18
Jaberg distingue â l’interieur de la langue standard d’une nation (Gemeinsprache, Reichssprache) trois fonctions sociales, assumees par la langue ecrite (Schriftsprache), la langue litteraire (Literatursprache) et la langue courante (Umgangssprache, Verkehrssprache)is.
La langue ecrite, soumise â une nette normalisation, s’emploie pour satisfaire aux besoins nationaux, culturels, economiques et politiques. La langue litteraire, qui est le bien d’une elite spirituelle, est une variante plus soutenue que la langue ecrite. Enfin, la langue courante peut etre caracterisee comme la variante familiere de la langue ecrite, moins soutenue que celle-ci (cf. Jaberg 1932, p. 3).
Comme les membres de la societe se regroupent en classes sociales, en etats, en professions, en metiers, en groupes scientifiques, etc., et cherchent â se differencier les uns des autres, il se constitue differentes variantes de la langue standard, telles les langues des marins, des montagnards, des clochards, les jargons politiques, ou les langues secretes.
16Voir â ce propos les observations de Iordan - Orr (1937, p. 224-225); pour deux fines illustrations de la methode Worter und Sachen (ou ... Sachen und Worter), voir Jaberg (1922, 1924-26).
17	Hilty (1997, p. 119) fait observer que les rapports des dialectes avec les langues littăraires respectives ne doivent pas etre vus comme des rapports variationnels au sens strict. „II pouvait y avoir, cependant, de la variation â l’interieur d’un systeme dialectal donne et Karl Jaberg, qui combat toujours l’idee d’un systematisme linguistique trop rigide et absolu, fait souvent allusion â de telles variantes. II sait aussi que les variantes â l’interieur des, dialectes sont en pârtie provoquees precisement par l’opposition entre dialecte et langue litteraire, mais cette perspective ne depasse, chez lui, presque jamais l’etat d’allusions fort pertinentes, mais isolees”. Toutefois, l’auteur conclut: „Karl Jaberg a bien vu les problemes de la variation linguistique, qui depuis les annees soixante sont traites d’une fagon approfondie et systematique et dans un nouveau cadre theorique. Dans une certaine mesure Karl Jaberg a ete un sociolinguiste avant la lettre, nouvelle preuve de sa perspicacite et de sa grandeur” (Hilty 1997, p. 123).
18	Voir â ce propos par ex. Jaberg (1930a) et le texte, non publiă jusqu’alors, sur Mundarten und Schriftsprachen in der romanischen Schweiz dans Jaberg (1937, p. 1-34).
34
PIERRE SWIGGERS
Au plan de l’architecture d’une langue, la langue standard - essentiellement conservatrice, mais hautement fonctionnelle - se distingue des dialectes ou variantes regionales, qui sont moins homogenes et qui se caracterisent par le jeu complexe d’elements traditionnels et innovateurs (cf. Jaberg 1932, p. 17-18). Or, Ies dialectes se differencient selon qu’ils sont parles dans Ies villes ou â la campagne. La distinction entre dialectes ruraux et dialectes des centres culturels est liee â plusieurs facteurs, â savoir la position geographique, le statut social, la culture orale ou ecrite, et l’evolution linguistique respective.
Les dialectes ruraux, parles souvent dans des regions isolees geographiquement ou culturellement, sont delimites en fonction de distinctions politico-sociales et administratives ou par des limites naturelles. Ils ont un statut social inferieur par rapport au parler des centres culturels, situation dont tous les sujets parlants sont nettement conscients. Ce sont des langues proprement orales (Jaberg 1932, p. 3). Le concours de tous ces facteurs fait que les dialectes sont des langues generalement „labiles”, c’est-â-dire le plus sujettes aux variations et aux changements (Jaberg - Jud 1927, p. 185). Aussi les innovations apparaissent-elles „câ et lâ, isolees ou en de petites agglomerations” (Jaberg 1946, p. 26). Le caractere relativement „stable” des dialectes des centres culturels tient â trois facteurs: la presence d’une langue ecrite, l’instruction (dans les ecoles) et la culture citadine (Jaberg - Jud 1927, p. 185). Â cause de leur prestige, les parlers des centres culturels tendent â evincer ceux de la campagne, en cas de contact (Jaberg 1946, p. 26).
II n’en reste pas moins que cette division des langues n’a qu’une importance relative. Les variantes dependent de conditions historiques, geographiques, sociales et autres qui ne sont pas generalisables elles-memes. En premier lieu, tous les dialectes ruraux n’ont pas un systeme phonologique labile (Jaberg - Jud 1927, p. 185-186). D’autre part, ni les parlers des villes ni les langues litteraires ne constituent „des parlers uniques et unitaires” (Jaberg 1936, p. 45). Les langues des centres urbains sont au contraire riches et synonymes et en „hyperurbanismes”, vu que c’est dans ces centres que „les influences culturelles et linguistiques, lexicales surtout, se croisent et que se forme la langue «commune» parlee, si difficile â saisir, des personnes instruites ou soi-disant instruites qui ont renonce au dialecte et qui s’imaginent parler correctement tout en se servant de termes provinciaux” (Jaberg 1946, p. 21). De maniere plus generale, Jaberg affîrme que le phenomene de la Sprachmischung est â 1’origine de synonymes et d’emprunts et entraîne le nivellement d’elements appartenant â diverses epoques et differents registres sociaux19, ainsi que des regressions linguistiques20. En deuxieme lieu, Jaberg observe que les divisions historiques n’ont pas toujours la meme emprise sur la
19	„II en răsulte un m£lange d’elăments dialectaux, regionaux, litteraires et pseudo-litteraires qui favorisent la coexistence de plusieurs mots pour designer îa meme chose, mots autoc[h]tones et mots importăs simultanSment ou â differentes epoques et appartenant souvent â differentes classes sociales” (Jaberg 1946, p. 19).
20	Voir â ce propos Jaberg (191 lb, p. 79).
LA LINGUISTIQUE DE KARL JABERG
35
repartition des aires linguistiques (Jaberg 1936, p. 41-42). En troisieme et demier lieu, Jaberg attire l’attention sur le caractere particulier des frontieres lexicologiques. Comme il s’agit de zones de bilinguisme, oii le trafic langagier est fort intensif, les emprunts y sont tres frequents (Jaberg 1917b, p. 61-62). II en resulte des phenomenes d’abondance lexicale (Wortiiberflu.fi) provoquant des hesitations et une insecurite linguistique (sprachliche Unsicherheit) chez les locuteurs (Jaberg 1917a, p. 159).
2.	L’APPROCHE DIACHRONIQUE
Pour Jaberg, la geographie linguistique est une Science sociale21, qui envisage la reconstitution d’aires lexicologiques dans un paysage linguistique relativement etendu. Le fonctionnement ainsi que la propagation des changements linguistiques ne peuvent s’expliquer sans prendre en compte des facteurs extralinguistiques.
2.1.	DIACHRONIE ET GEOGRAPHIE LINGUISTIQUE
2.1.1.	Admettant la coherence et l’interdependance interne des elements d’un systeme linguistique comme l’envisage la doctrine saussurienne22, la geographie linguistique vise essentiellement â eclairer l’interdependance externe des (micro-)systemes langagiers. Cette approche se voit justifiee dans la mesure ou Jaberg conşoit la langue comme un instrument social. II s’efforce des lors de demontrer qu’aucune iniţiative individuelle (ou locale) ne peut aboutir sans la collaboration de la societe. Â l’echelle regionale, cette conception implique que l’evolution linguistique d’un dialecte ou d’un patois donne ne peut s’expliquer sans envisager le paysage linguistique global. L’objet ultime de Jaberg est de demontrer que les facteurs extemes, loin d’etre des exceptions, font pârtie integrante de tout systeme linguistique:
.L’interdependance des systemes linguistiques locaux, de ce qu’on appelle communement des patois, est un fait normal et constant - voilâ ce que la geographie linguistique cherche â demontrer” (Jaberg 1936, p. 107-108).
La geographie linguistique a pour but d’expliquer la repartition des aires lexicologiques, ainsi que d’etablir les aires semantiques et morphologiques dans un territoire donne. En effet, la geographie du langage telle que Jaberg l’envisage ne s’arrete pas au travail de description des rapports entre aires linguistiques, mais se propose d’expliquer comment les etats linguistiques actuels ont pu survenir.
21	Sur le role attribue a la geographie linguistique comme discipline linguistique et sociale, voir notre analyse des conceptions de Meillet (Swiggers 1997).
22	Pour apprdcier le positionnement de Jaberg â l’egard de la doctrine saussurienne, voir Jaberg (1916, 1926; ce demier texte concerne en premier lieu les conceptions de Charles Bally).
36
PIERRE SWIGGERS
2.1.2.	Le linguiste-gecîjgraphe s’efforce d’etablir, dans une perspective historique, Ies rapports biologiques, psychologiques et sociologiques entre Ies differentes aires d’un territoire determine. Tout en admettant le role de la biologie et de la psychologie comme Sciences auxiliaires, Jaberg definit la geographie linguistique essentiellement comme une Science sociale du langage:
„Or, la geographie linguistique qui, par le procede cartographique, donne comme une vision symbolique des rapports qu’il y a entre Ies differents parlers d’un pays, est portee tout naturellement â etudier le cote social du langage” (Jaberg 1936, p. 79).
Examinant la forme, l’extension et „l’assiette” des aires, le linguiste-geographe se propose de reconstruire la succession des couches linguistiques. Ce travail de description* doit toujours mener â l’explication de la constitution et la superposition des couches linguistiques (Jaberg 1946, p. 2-3). Les materiaux, recueillis et presentes dans toute leur realite variee, par la methode de comparaison des aires et des limites d’aires, n’aboutissent pas â des conclusions definiţives. Ils obligent le linguiste â „se contenter d’indiquer des probabilites et des possibilites la ou l’on voudrait arriver â des Solutions definitives” (Jaberg 1946, p. 38), en meme temps qu’ils ouvrent de nouvelles perspectives sur les problemes de biologie et de sociologie du langage (Jaberg 1936, p. 42).
La geographie linguistique part de l’idee fondamentale que les faits linguistiques ne se produisent pas isolement, mais â l’interieur d’un entourage geographique (Jaberg 1946, p. 1-2). La tradition linguistique „locale” est un mirage: tout comme en geographie ou en histoire, il n’existe que des traditions regionales ou nationales2 . Des lors, Jaberg envisage la dialectologie modeme non plus comme l’etude de „points dans l’espace”, mais comme celle d’un espace â î’interieur duquel il s’agit d’entrevoir et de circonscrire les contacts et rapports, les centres de renouvellement, la propagation et les tendances des faits linguistiques, ainsi que les conditions qui les determinent:
„Eine der Hauptafgaben der Sprachgeographie ist es, die Răume festzustellen, die in ihren traditionellen Elementen und in ihren sprachlichen Wandlungen solidarisch sind, andrerseits die Ausstrahlungszentren der Neuerungen, ihre Stromrichtung und ihre Verbreitung aufzuzeigen und die Bedingungen zu erforschen, durch die sie bestimmt werden” (Jaberg 1932, p. 10-11).
Concretement, Jaberg s’occupe â etablir des aires lexicologiques. II note cependant que le meme procede peut s’appliquer â des cartes phonetiques, morphologiques, et syntaxiques. Devant la variation des materiaux et ayant le souci de generaliser â partir d’observations particulieres, le geographe-linguiste est oblige de „typiser” les nombreuses variantes d’un mot qui constituent une carte linguistique. II cree ainsi des mots-types, dont il symbolise les aires par des 23
23	„Der Ablauf der Ereignisse an einem bestimmten Ort wird stets mehr durch ăuBere als durch innere Ursachen bestimmt. Und so ist auch die Entwicklung einer Dorfmundart nicht denkbar ohne das stetige Mitwirken der umgebenden Mundarten. Es gibt keine lokale, sondem nur eine regionale oder eine naţionale Tradition” (Jaberg 1932, p. 10).
LA LINGUISTIQUE DE KARL JABERG
37
couleurs (ou par des hachures), de sorte que la geographie linguistique „lui permet de voir en etendue ce que l’etude etymologique lui permet de voir en profondeur” (Jaberg 1946, p. 6). Ainsi, la geographie du langage ouvre des perspectives sur les etudes anthropogeographiques que Jaberg compte distiller de l’examen des cartes, en combinaison avec des materiaux provenant d’autres sources (cf. Jaberg 1936, p. 26-27).
Si VAIS foumit une etude onomasiologique de differents parlers, la discipline de la geographie linguistique vise â degager des aires semantiques (ou lexico-semantiques) et des aires morphologiques, comme l’a montre clairement Jaberg (1936).
2.1.3.	Structure linguistique et psychologie: les „aires semantiques”
 l’oppose de Gillieron, qui procedait suivant la methode onomasiologique, Jaberg (1936: 43-44) estime qu’en lexicologie dialectale il faut recourir aussi â la methode semasiologique. Partant d’un mot, il s’agit de rassembler sur les cartes les differentes significations de ce mot24. L’apport du point de vue geographique â la semantique est d’aboutir â une Science des significations qui, â partir des cartes et des aires semantiques, peut determiner les conditions de la repartition des significations dans leur ensemble, conditions que l’etude des evolutions locales ne pourrait reveler.
A partir de l’examen d’un certain nombre d’aires semantiques, Jaberg en arrive â formuler des observations importantes sur la polysemie, notamment dans les zones marginales et intermediaires.
Comme la polysemie n’est pas forcement ressentie comme intolerable, elle ne necessite pas toujours des recours therapeutiques. La tolerabilite ou l’intolerabilite depend, d’une part, du rapport entre les diverses idees presentes dans un mot (ainsi que du contexte d’emploi syntaxique) et, d’autre part, du rapport social entre des groupes de parlers en contacts. En ce qui concerne le premier facteur, la polysemie est ressentie comme intolerable quand elle rassemble des idees situees dans le meme domaine, et non pas quand elle reunit des idees appartenant â des domaines differents ou des idees qui sont liees par metonymie. Quant au facteur social, la polysemie est ressentie comme intolerable, quand un parler est en contact avec la langue litteraire, davantage au cas ou celle-ci introduit des significations inconnues dans les dialectes et dans les parlers melanges (Jaberg 1936, p. 63-64).
Une attention particuliere est accordee aux zones lexicologiques marginales et intermediaires, c’est-â-dire respecţivement les aires qui sont eloignees du noyau semantique d’un mot et celles ou deux aires semantiques se touchent et se superposent partiellement. Les zones marginales se caracterisent par les „accidents
24	Sur Tapport respectif de la sămasiologie et de l’onomasiologie, cf. Baldinger 1964 et Swiggers 1983.
38
PIERRE SWIGGERS
semantiques”. Â ce propos, deux facteurs s’averent etre determinants: le contact avec Ies parlers voisins et l’action de l’etymologie populaire. D’une part, Ies mots subissent des modifications phonetiques et semantiques sous l’influence des contacts avec des parlers juges socialement superieurs, notamment la langue standard (ou litteraire). D’autre part, â cause d’une conscience linguistique affaiblie chez Ies sujets parlants, Ies deformations phonetiques prennent facilement la forme d’etymologies populaires, que Jaberg considere comme un facteur normal dans le developpement linguistique25. Â cause des contacts frequents avec des parlers voisins, Ies zones intermediaires se caracterisent par des „conflits semantiques”. On y assiste â la production de polysemies et d’homonymies intolerables auxquelles on remedie par l’emprunt notamment. Jaberg (1936, p. 75-77) fait d’ailleurs remarquer que Ies zones intermediaires ont une importance capitale pour la linguistique, puisqu’elles „nous permettent de penetrer quelques-unes au moins parmi Ies causes et Ies conditions multiples des transformations continuelles que subissent Ies parlers”, si bien que ces „îlots” constituent de vrais laboratoires pour observer le devenir de la langue et Ies forces qui en determinent Ies formes (Jaberg 1946, p. 26).
2.1.4.	Geographie linguistique et variation formelle: Ies aires morphologiques
L’examen d’un certain nombre d’aires morphologiques26 conduit Jaberg â des considerations generales sur 1’analogie et sur Ies zones peripheriques et intermediaires.
Si l’analogie n’est en principe qu’un recours therapeutique, differenciant deux fonctions morphologiques, il n’en reste pas moins qu’elle est un facteur perturbateur dans le systeme morphologique ou l’on y a recours. Quant â l’application de l’analogie, elle est liee au principe de la frequence: Ies formes Ies moins employees sont le plus susceptibles de subir des modifications analogiques (cf. Jaberg 1936, p. 93-94).
Les zones peripheriques se caracterisent, du moins pour Ies phenomenes de morphologie, par une tendance aux reorganisations, qui se propagent d’autant plus vite que ces zones ne sont pas sous l’emprise d’un centre normatif et que les contacts avec des parlers voisins sont reiaţivement frequents (Jaberg 1936, p. 98). Les zones intermediaires manifestent un developpement morphologique comparable au developpement semantique. Comme dans une telle zone „tout
25	Sur ce point, Jaberg (1937, p. 72) rejoint les conceptions de Jules Gillieron; cf. Swiggers (1998). Sur d’autres points, les travaux dialectologiques ont apporte des nuances et des rectifications â l’oeuvre de Gillieron; l’article de compte rendu que Jaberg (1920) a publie â propos de la Genealogie des mots qui designent Vabeille permet d’apprecier les reticences de Jaberg â l’egard de certaines „deductions” de Gillieron.
26	Le troisieme chapitre de Jaberg (1936, p. 79-106) est consacre au probleme des aires morphologiques. Des le dăbut de sa carriere scientifique, Jaberg s’est beaucoup intăresse â des problemes de morphologie dialectale; cf. par exemple Jaberg (1906, 1911a, 1911b).
LA LINGUISTIQUE DE KARL JABERG
39
patoisant est polyglotte”27, son parler est determine par les parlers voisins. Que le patoisant imite telle caracteristique morphologique ou qu’il reagisse contre elle, il en subit l’influence. D’une maniere plus generale, Jaberg (1936, p. 103-106) affirme que c’est dans le contact des langues et des parlers que de nouveaux besoins linguistiques specifiques (lexicologiques, morphologiques ou syntaxiques) sont crees, tels que les hyperurbanismes.
2.2.	LE CONTEXTE SOCIAL
Considerant le langage comme le produit collectif de l’individu et de la societe, Jaberg distingue dans l’evolution des langues ces deux facteurs. L’intervention des individus doit toujours s’accorder avec les contraintes sociales (cf. Jaberg 1930b, p. 81). Le developpement linguistique peut en effet se definir comme une succession continuelle d’etapes individuelles et collectives. Pour devenir un fait de langue, toute iniţiative individuelle doit etre adoptee par la collectivite:
„Car il faut, dans le renouvellement des langues, distinguer deux etapes, celle de la creation, qui est un fait individuel, et celle de l’adoption par la communaute linguistique, qui est un fait social. L’evolution linguistique, comme toute evolution historique, resulte de la succession et de la combinaison de l’initiative individuelle et de l’elaboration collective” (Jaberg 1936, p. 79).
Comme la langue est essentiellement un fait social, la tâche du linguiste est d’expliquer la propagation des changements linguistiques, c’est-â-dire d’en rechercher les conditions qui determinent si une innovation se generalise28. Recherchant ces conditions, Jaberg reagit contre une conception trop stricte de l’etymologie et des lois phonetiques. L’erreur de l’etymologie trop formaliste consiste â vouloir etablir l’origine et l’histoire des mots en se basant trop aveuglement sur les lois phonetiques. Â son tour, le concept meme de „loi phonetique” est rejete dans la mesure ou il n’exprime que la regularite plus ou moins grande et plus ou moins etablie de l’evolution des sons: d’une part, Jaberg propose une vue relativisante des lois phonetiques et, de l’autre, il insiste sur le role de facteurs extemes dans 1’evolution linguistique.
27	II convient de nuancer cette affirmation. Jaberg (1936, p. 70-72) ne limite pas les polyglottes aux zones intermediaires. En revanche, tout usager de n’importe quelle langue est au moins polyglotte, meme si touţ sujet parlant n’est pas (â tout moment) conscient d’employer telle langue.
28	„Wem die Sprache auch Mitteilung ist, der wird weiter fragen, von welchen Bedingungen es abhăngt, ob Benennungen oder Nebenbenennungen usuell werden oder ihren subjektiven Wert verlieren” (Jaberg 1917a, p. 183).
40
PIERRE SWIGGERS
2.2.1.	Loi et caprice dans l’evolution des langues
 l’oppose des neogrammairiens, Jaberg explique l’evolution linguistique â la fois par l’action des lois phonetiques et par des „caprices”. En effet, le recours â des facteurs mecanistes s’avere insuffisant des que la dimension expressive29 du langage assume un role important:
„Affekt und Phantasie, Spiel und Scherz lassen sich ja nicht in Regeln fassen [...] Ich
glaube an das Gesetz; aber ich glaube auch, daB man es bricht” (Jaberg 1930b, p. 81).
L’etude du langage expressif re vele au linguiste le domaine expressif des mots qui sont rebelles â toute explication dite objective, s’opposant ainsi â celui des „mots intellectuels”. D’une part, le linguiste doit savoir que Ies changements phonetiques et semantiques peuvent faire passer un mot d’une sphere â l’autre. Leur innere Sprachform change (cette terminologie humboldtienne est utilisee par Jaberg pour indiquer qu’un mot peut perdre sa motivation et devenir arbitraire). D’autre part, le linguiste doit etre capable de reconnaître le role exact des deux spheres, puisqu’il n’y a pas de „loi qui tienne quand il s’agit d’effets acoustiques, rythmiques ou symboliques, de deformations voulues et conscientes du vocabulaire d’une langue, de jeux de mots et de plaisanteries phonetiques” (Jaberg 1946, p. 38-43).
L’etymologie populaire et Ies neologismes et derivations ludiques sont aussi des facteurs capricieux dans l’evolution linguistique selon Jaberg (1930b, p. 76-78).
2.2.2.	La generalisation du changement linguistique
L’evolution linguistique est conditionnee par des facteurs linguistiques internes, notamment le principe de l’economie linguistique (Jaberg 1917b, p. 64) et le fait meme que la langue est un systeme. Tout changement phonetique a des repercussions sur Ies autres aspects de la langue30. La propagation meme d’un changement linguistique est un processus d’ordre social.
Les langues se distinguent entre elles par leur degre de prestige. Ainsi s’opposent la langue standard et les dialectes. Generalement, les changements
29	Voir â ce propos l’appreciation tres juste de Hilty (1997, p. 118): „Pour ce qui est des formations et transformations expressives, Karl Jaberg ne se lasse pas de montrer dans plusieurs etudes comment la langue peut jouer avec la forme des mots qui se pretent â ce jeu, du cote de la constitution du signifiant, mais aussi du cote du signifie. II etudie l’expression d’idees telles que balangoire [...], fronde [...], ver de terre, perce-oreille, papillon, ver luisant (luciole) [...], etc. Dans ces etudes, on sent le plaisir de Karl Jaberg â observer Vinstinct ludique de la langue qui se manifeste souvent dans la dăsignation des objets et des animaux mentionnes. Cet instinct ludique l’attire beaucoup plus que la regularite des structures linguistiques, et la rigidite systematique qu’il denonce dans certaines approches scientifiques est critiquee dans plusieurs de ses etudes, parce qu’elle ne lui paraît pas conforme â la nature de la langue et â ses caprices”.
30	„Man darf wohl mit Gillieron behaupten, daB es kaum eine lautliche Verănderung in einer Sprache gibt, die nicht Storungen in ihrem Haushalte zur Folge hătte, Storungen, die ihrerseits lexikologischen, morphologischen oder syntaktischen Neuerungen rufen” (Jaberg 1917a, p. 184).
LA LINGUISTIQUE DE KARL JABERG
41
phoniques ou morphologiques se propagent â partir des dialectes vers la langue standard. Les emprunts ou echanges (Austăusche) lexicaux de leur cote sont tres frequents, aussi bien â l’interieur de la langue standard qu’entre dialectes et la langue litteraire ou entre jargons ou encore entre jargons et la langue standard. Or, Jaberg (1932, p. 12-14) fait remarquer que la distinction entre parlers superieurs et inferieurs est un concept relatif, vu qu’elle varie selon les circonstances historiques et geographiques31.
Le trafic langagier et les rapports culturels constituent un deuxieme facteur dans la propagation des changements linguistiques (Jaberg 1930a, p. 100). Les mots reiaţivement peu frequents (caracterises par une valeur d’echange plus reduite, geringerer Verkehrswert) sont le plus sujets â l’instabilite phonetique (lautliche Labilităt). Les mots peu frequents (employes seulement â l’interieur d’un patois, voire d’une familie) perdent leur stabilite phonetique et semantique, donnant lieu â de nouvelles associations, de nouveaux emplois, de nouveaux sens, et s’echangeant avec d’autres mots. Cette situation se produit surtout quand un dialecte est evince par une autre langue ou dans des conflits entre dialectes (Jaberg 1930b, p. 68). Selon Jaberg (1917a, p. 166), l’evolution semantique depend non seulement de la nature des concepts memes, mais aussi des besoins et conditions du trafic linguistique.
Enfin, il convient de considerer les langues dans leurs rapports avec d’autres. Ces rapports peuvent etre contraignants, notamment dans le cas des dialectes qui sont toujours plus ou moins soumis â la langue standard ou â des centres regionaux (Jaberg 1932, p. 18). Aucune aire linguistique n’evolue independamment; au contraire, on doit toujours tenir compte de „l’interference de la creation locale et des influences exterieures qui - lorsqu’on ne se contente pas de l’hypothese naive de l’evolution autoc[h]tone - compliquent d’une faşon si extraordinaire l’histoire d’un parler” (Jaberg 1936, p. 84)32.
La nature de l’evolution varie selon les diverses variantes linguistiques. En premier lieu, les innovations sont plus frequentes dans les dialectes que dans la langue standard. Cela tient â ce que celle-ci a une portee normative ('Geltungsbereich) plus grande que les dialectes et qu’elle est plus contrâlee (grdfîer Bewufitsein fur Korrektheit). En deuxieme lieu, dans les dialectes les innovations sont le plus souvent „anonymes”33, tandis que la langue litteraire subit une influence tres nette de la part des ecrivains. En troisieme lieu, Jaberg fait une
31	Cf. Jaberg (1932, p. 13): „Im ubrigen ist nicht zu vergessen daB das Verhăltnis von Unterschicht und Obenschicht kein grundsatzliches Gleichbleibendes, sondem ein zeitlich und ortlich wandelbares ist”.
32	C’est la doctrine ncogrammairienne que Jaberg (1932, p. 8) a en vue: „Die sogenannte junggrammatische Schule ging stillschweigend oder ausdrttcklich von der Voraussetzung aus, daB jede Dorfmundart eine selbstăndige Tradition und eine in sich geschlossene Entwicklung besitze”.
33	„Soweit die Sprache ein soziales Phănomen ist, entzieht sie sich der Kontrolle. Die groBten und weittragendsten Erfindungen bleiben anonym, weil sie die Masse als einfach und selbstverstăndlich erscheinen” (Jaberg 1932, p. 19).
42
PIERRE SWIGGERS
distinction entre Ies niveaux phonetique et morphologique d’une part, et lexical de l’autre. Si Ies changements phonetiques et morphologiques sont typiques des patois, Ies innovations lexicales par contre proviennent generalement de la langue standard. Celle-ci etant differenciee en jargons, argots, langues de metiers, etc., Ies mots prennent des signifîcations specifiques dans Ies champs d’interet respectifs, pour se propager ensuite dans d’autres langages (Jaberg 1932, p. 12-19).
Dans ses etudes sur l’evolution des mots pejoratifs en franşais, Jaberg (1903, p. 25; 1905, p. 58-59) a cherche leur origine dans le contact de differents milieux. II distingue Ies changements semantiques (et referentiels) qui sont crees par un individu (anonyme) et adoptes par la communaute (= Bedeutungsiibertragung) et Ies changements semantiques crees par la communaute tout entiere (= Bedeutungsverschiebung). Or, en recherchant Ies conditions de ces demiers34, Jaberg affirme que le contact (et l’opposition) des milieux peut etre â F origine du changement35. Quatre cas de figure se presentent: l’adoption d’un mot savant dans la langue courante ou populaire; l’adoption d’un mot dans une autre langue; le cas des „mots bas” (qui, appartenant â la langue populaire, sont appeles ainsi par Ies milieux Ies plus eleves, et qu’on peut rapprocher des Dialektwdrter en general); enfin, le cas ou un mot prend une nuance emotive defavorable (ungUnstiger Gefuhlswert)36.
3.	CONCLUSION
L’approche de la langue en synchronie chez Karl Jaberg pivote autour de la dialectique du social et de Findividuel. Dans cette optique, on comprend sa recuperation du principe schuchardtien de la Sprachmischung\ celle-ci penetre la realite linguistique dans son integralite: il n’y a pas de frontieres nettes entre parlers et on a partout â faire â un espace d’interferences, de superpositions et de tendances. La perspective diachronique du romaniste et la visee post factum du dialectologue sont â l’origine d’une approche, intrinsequement differente, ou figure â l’avant-plan l’interdependance externe des parlers. Dans cette autre optique, Jaberg defend une conception diffusionniste des changements linguistiques, distinguant le niveau individuel (de la creation) de la phase de generalisation (par adoption dans la societe), le social primant ici Findividuel.
34	Jaberg (1901, p. 600) se propose de repondre aux questions concemant l’explication gănerale („Warum hat sich die Bedeutung eines Wortes uberhaupt verăndert?”) et concemant Ies circonstances et motivations [sociales] (“Umstănde: Warum hat sie sich in pejoratives und nicht in anderer Richtung verăndert?”).
35	Cf. Jaberg (1905, p. 58): „Allgemein: Die Versetzung in ein neues Milieu kann der erste AnlaB zu einer pejorativen Bedeutungsentwicklung sein”.
36	Selon Jaberg (1903, p. 26), le contenu d’un mot se compose de trois ălăments, â savoir le concept (Begriff), une valeur reprăsentative (Vorstellungswert) et une valeur Emotive (Gefuhlswert). Seule cette demiâre serait sujette â des variations, reflătant des “reaktive Gefîihle und Stimmungen”.
LA LINGUISTIQUE DE KARL JABERG
43
REFERENCES
Baldinger 1964 = Kurt Baldinger, Semasiologie et onomasiologie, in RLR, XXVIII, 1964, p. 249-272.
Hilty 1997 = Gerold Hilty, Karl Jaberg (1877-1958), in J. Wiiest (ed.), Les linguistes suisses et la variation linguistique. Actes d’un colloque organise ă Voccasion du centenaire du Seminaire des langues romanes de l’Universite de Zurich, Basel/TUbingen, 1997, p. 115-124.
Iordan - Orr 1937 = Iorgu Iordan - John Orr, An Introduction to Românce Linguistics. Its schools and scholars, Methuen, 1937.
Jaberg	1901	=	Karl	Jaberg,	Pejorative	Bedeutungsentwicklung	im	Franzosischen.	Mit
Beriicksichtigung allgemeiner Fragen der Semasiologie, in ZRPh, XXV, 1901, p. 561-601.
Jaberg	1903	=	Karl	Jaberg,	Pejorative	Bedeutungsentwicklung	im	Franzosischen.	Mit
Beriicksichtigung allgemeiner Fragen der Semasiologie. Zweiter Teii, in ZRPh, XXVII, 1903, p. 25-71.
Jaberg	1905	=	Karl	Jaberg,	Pejorative	Bedeutungsentwicklung	im	Franzosischen.	Mit
Beriicksichtigung allgemeiner Fragen der Semasiologie. Zweiter Teii, Fortsetzung, in ZRPh, XXIX, 1905, p. 57-71.
Jaberg 1906 = Karl Jaberg, Uber die assoziativen Erscheinungen in der Verbalflexion einer siidostfranzbsischen Dialektgruppe. Eine prinzipielle Untersuchung, Aarau, 1906.
Jaberg 1911a = Karl Jaberg, Sprachgeographische Untersuchungen: s’asseoir, in „Archiv fur das Studium der neueren Sprachen”, 126, 1911, p. 371-423. [= Jaberg 1937, p. 243-291].
Jaberg 1911b = Karl Jaberg, Notes sur l’s final libre dans les patois francoprovenqaux et provengaux du Piemont, in „Bulletin du Glossaire des patois de la Suisse romande”, X, 1911, p. 49-79.
Jaberg	1916	=	Karl	Jaberg,	Ferdinand de Saussure’s Vorlesungen uber allgemeine
Sprachwissenschaft, in „Sonntagsblatt des ‘Bund’ ”, L, 17.XII. 1916, p. 790-795; LI, 24.XII. 1916,
p. 806-810.
Jaberg 1917a = Karl Jaberg, Sprache als Ăufierung und Sprache als Mitteilung. Grundfragen der Onomasiologie, in „Archiv fur das Studium der neueren Sprachen”, 136, 1917, p. 84-123 [= Jaberg 1937, p. 137-185].
Jaberg 1917b = Karl Jaberg, Die alemannischen Lehnworter in den Mundarten der franzosischen Schweiz, in „Sonntagsblatt des ‘Bund’ ”, L, 16.XII. 1917, p. 791-795; LI, 23.XII. 1917, p. 806-810 [= Jaberg 1937, p. 55-69].
Jaberg 1920 = Karl Jaberg, compte rendu de J. Gillieron, Genealogie des mots qui designent l’abeille d’apres VAtlas linguistique de la France, in „Romania”, XVI, 1920, p. 121-135 [= Jaberg 1937, p. 203-222].
Jaberg 1922 = Karl Jaberg, Dreschmethoden und Dreschgerăte in Romanisch Biinden, in „Btindnerisches Monatsblatt”, 1922, p. 33-58 [= Jaberg 1937, p. 70-96].
Jaberg 1924-26 = Karl Jaberg, Zur Sach- und Bezeichnungsgeschichte der Beinkleidung in der Zentralromania, in „WOrter und Sachen”, IX, 1924-26, p. 137-172.
Jaberg 1925 = Karl Jaberg, Idealistische Neuphilologie [Vortrag, 3. Marz 1925, Bem]. (Version redigăe publiăe dans „Germanisch-Romanische Monatsschrift”, XIV, 1926, p. 1-25).
Jaberg 1926 = Karl Jaberg, Sprache und Leben, in RLR, 2, 1926, p. 3-15.
Jaberg 1927 = Karl Jaberg, Hugo Schuchardt, gestorben in Graz am 21. April 1927, in „Der Bund”, Feuilleton, n° 181 [28.IV.1927] [= Jaberg 1937, p. 298-305].
Jaberg 1930a = Karl Jaberg, Escalier. Beitrag zur Geschichte der franzosischen Schriftsprache und ihrer Beziehungen zu den Mundarten. Mit einer Karte, in RLR, Vi, 1930, p. 91-123.
Jaberg 1930b = Karl Jaberg, Spiel und Scherz in der Sprache, in Festgabe fur Samuel Singer uberreicht zum 12. Juli 1930, Tiibingen, 1930, p. 67-81 [= Jaberg 1937, p. 186-202].
Jaberg 1931 = Karl Jaberg, Allocution prononcee le 9 juin 1930, ă Sion, devant le deuxieme Congres internaţional de linguistique romane, in RLR, VII, 1931, p. 5-8.
Jaberg 1932 = Karl Jaberg, Sprachtradition und Sprachwandel. Rektoratsrede, gehalten an der 97. Stiftungsfeier der Universităt Bem am 21. November 1931, Bem, 1932 [extrait publie dans Jaberg 1937, p. 334-335].
44
PIERRE SWIGGERS
Jaberg 1936 = Karl Jaberg, Aspects geographiques du langage. Avec 19 cartes. Conferences faites au College de France (decembre 1933), Paris, 1936.
Jaberg 1937 = Karl Jaberg, Sprachwissenschaftliche Forschungen und Erlebnisse. Herausgegeben von seinen Schtilem und Freunden, Paris - Ztirich - Leipzig, 1937.
Jaberg 1946 = Karl Jaberg, Geographie linguistique et expressivisme phoneîique: Les noms de la balanqoire en porîugais. Avec une carte, in „Revista portuguesa de filologia”, 1, 1946, p. 1-44 [= Jaberg 1965, p. 63-90].
Jaberg 1950 = Karl Jaberg, Grossrăumige und kleinrăumige Sprachatlanten, in „Vox Romanica”, 14, 1955, p. 1-61.
Jaberg 1965 = Karl Jaberg, Sprachwissenschaftliche Forschungen und Erlebnisse. Neue Folge. Herausgegeben von S. Heinimann. Paris - Bem, 1965.
Jaberg - Jud 1925 = Karl Jaberg - Jakob Jud, Der Sprach- und Sachatlas Italiens und die Bezeichnungsgeschichte des Begriffes ‘anfangen\ in RLR, I, 1925, p. 114-145 [p. 114-118: K. Jaberg et J. Jud; p. 118-145: K. Jaberg seul].
Jaberg - Jud 1927 = Karl Jaberg - Jakob Jud, Transkriptionsverfahren, Aussprache- und Gehorschwankungen. Prolegomena zum Sprach- und Sachatlas Italiens und der Siidschweiz, in ZRPh, 47, 1927, p. 171-248.
Jaberg - Jud 1928 = Karl Jaberg - Jakob Jud, Der Sprachatlas als Forschungsinstrument. Kritische Grundlegung und Einfiihrung in der Sprach- und Sachatlas Italiens und der Siidschweiz., Halle, 1928.
Jaberg - Jud 1960 = Karl Jaberg - Jakob Jud, Index zum Sprach- und Sachatlas Italiens und der Siidschweiz. Ein propădeutisches etymologisches Worterbuch der italienischen Mundarten, Bem, 1960.
Pop 1951 = Sever Pop, La dialectologie. Aperqu historique et methodes d’enquetes linguistiques. Premiere pârtie: Dialectologie romane, Gembloux, 1951.
Schuchardt 1899 = Hugo Schuchardt, Romanische Etymologien //, in „Sitzungsberichte der Wiener Akademie”, 141, 1899, p. 1-222.
Swiggers 1983 = Pierre Swiggers, Semasiologie et onomasiologie: opposition, recouvrement et complementarii, in C. Angelet - L. Melis - F. J. Mertens - F. Musarra (eds.), Langue, dialecte, litterature. Etudes romanes ă la memoire de Hugo Plomteux, Louvain, 1983, p. 431-438.
Swiggers 1997 = Pierre Swiggers, Uintegration de la geographie linguistique ă la linguistique generale chezAntoine Meillet, in „Incontri linguistici”, XIX, 1997, p. 19-29.
Swiggers 1998 = Pierre Swiggers, La geographie linguistique de Jules Gillieron: Aux racines du changement linguistique, in „Cahiers Ferdinand de Saussure”, LI, 1998, p. 113-132.
Varvaro 1968 = Alberto Varvaro, Storia, problemi e metodi della linguistica romanza, Napoli,
1968.
Centre International de Dialectologie Generale Faculte de Lettres, K. U. Leuven Blijde Inkomststraat 21 B-3000 Leuven
ALEXANDRU NICULESCU
AVATARURILE PROTESTANTISMULUI ROMÂNESC. REFORMA, REFORMELE
A venit timpul, credem, să reexaminăm un moment semnificativ din istoria culturii noastre: pătrunderea - în lumea românească, tradiţional-ortodoxă - a ideologiei Reformei. Nu este deloc greşit a afirma - în subsidiar - că acest fenomen cultural-religios venit dinspre Vest către ţinuturile româneşti ale Moldovei şi ale Transilvaniei - într-un context maghiaro-german - a fost prima confruntare (nonconflictuală, în plus) a mentalităţii româneşti închise între barierele Orientului slavo-bizantin cu Occidentul.
1.	începuturile s-au făcut în Moldova lui Alexandru cel Bun, în sec. XV. Se ştie că adepţii cehi şi maghiari ai reformei lui Jan Hus (ars pe rug în 1415), după ce trec prin Maramureş (ţinut mai izolat) şi Transilvania şi produc în drumul lor unele tulburări social-religioase, îşi găsesc refugiu în Moldova, se instalează pe valea Trotuşului şi, de bună seamă, răspândesc în jur ideile lor, dintre care traducerea textelor sacre în limba naţională a poporenilor („ca să înţeleagă”) este cea mai însemnată. Doi preoţi traduc Biblia în maghiară şi nu este exclus - după cum credea N. Iorga - ca şi primele traduceri româneşti din textele sacre (Psaltirea, Apostolul - ceea ce a fost denumit, ulterior, „texte maramureşene”) să fi fost în legătură cu activitatea lor renovatoare. Nu „se făcură [românii!] husiţi pe un cap” -cum afirma N. Iorga, în Istoria literaturii române, I, p. 100 şi urm. -, dar se pot uşor presupune „inspiraţii” şi îndemnuri husite în traducerile nord-moldovene şi nord-transilvănene ale unor texte sacre (Psaltirea apare în două traduceri, în mai multe copii). în orice caz, unii români (probabil călugări sau persoane legate de Biserică) au ascultat de sfaturile reprezentanţilor noilor idei religioase husite şi au tradus cărţi sacre din slavonă în română.
2.	Dar husiţii, aşa cum scrie Al. Rosetti (în Istoria limbii române, ediţia din 1986, p. 433), nu erau decât bieţi „transfugi”, „prigoniţi de oficialitatea de peste munţi”. Totuşi, ei au putut propaga idei şi îndemna la traducerea textelor sfinte în română, fie şi pe apucate şi, am putea adăuga, clandestin! Ei se temeau, în Moldova, de o reacţie a ierarhiei ortodoxe de aceeaşi putere cu cea a catolicismului maghiar (care, în Transilvania, însemna... Inchiziţia!). Ortodoxia moldovenească nu dădea atenţie, nici nu prea înţelegea aceste lupte ecleziastice occidentale (le-a înţeles, dar două secole mai târziu, pe vremea mitropolitului Varlaam, la îndemnul
DACOROMANIA, serie nouă, IX-X, 2004 - 2005, Cluj-Napoca, p. 45-59
46
ALEXANDRU NICULESCU
teologic şi material al ortodoxiei din Kiev!). în orice caz, înainte de declinul husitismului, către sfârşitul sec. XV, în Moldova, teritoriu aflat în afara sferei de influenţă a catolicismului, românii au beneficiat, în cultura lor regională, de texte religioase traduse în limba lor...
3.	Actul următor se petrece la Braşov, în secolul următor şi, ca să spunem aşa, „la lumina zilei”. în Transilvania, se ştie, ideile Reformei luterane au pătruns uşor şi repede, prin maghiari şi prin saşi. „Tezele” - cele 95 de „teze” - pe care le-a afişat Martin Luther la Wittenberg, în 1517, şi lucrări de-ale lui circulau în Transilvania (aduse de saşi de la Lipsea), dar adevărata propagandă religioasă protestantă se face după 1530, adică după proclamarea confesiunii luterane, la Augsburg. în Transilvania, principalul propovăduitor al Reformei a fost Johannes Honterus (1498 - 1549), primul pastor luteran al Braşovului, autor de lucrări teologice protestante (care apar prin 1542 - 1543). în acelaşi timp, alt protestant, Hans Benkner, era „jude” (= primar) al oraşului (pe atunci Kronstadt), în fruntea unui „senat” de aceeaşi confesiune. Mai mult decât atâta, principele Transilvaniei, Jânos Zsigmond Szâpolyai (Ioan Sigismund Zapolya), între 1556 şi 1571, îmbrăţişează şi el confesiunea luterană (în opoziţie cu regele Ferdinand al Ungariei, catolic) şi aprobă prozelitismul luteran în Transilvania. Aşadar, autorităţile statale ale Principatului Transilvaniei şi comunitatea saşilor şi maghiarilor protestanţi încercau să răspândească, oficial, protestantismul luteran printre românii ortodocşi. Era o experienţă nouă. însuşi Luther şi colaboratorul lui, Melachton, se interesau de această întâlnire - unică în Europa - dintre Reformă şi Ortodoxie, amândouă confesiuni care nu-1 recunoşteau pe Papă.
4.	în aceste condiţii şi cu acest scop a fost folosit în Braşov diaconul Coresi (cca 1510 - cca 1581). El era cunoscut în Braşov, principal centru economic care lega, într-un fel, cele trei ţări româneşti, încă de pe vremea când tipărise aici un Octoih slav (1557) şi avea legături cu comunitatea românească ortodoxă extra muros din Şchei. Venise la Braşov de la Târgovişte, cu învoirea lui Pătraşcu cel Bun (1554 - 1557), iar meseria lui era aceea de tipograf bisericesc pe lângă Mitropolia din oraşul-reşedinţâ domnească. (Slovele tiparniţei Iui proveneau din Veneţia, aduse, cu ani în urmă, de Dimitrie Liubavici.)
Astfel, diaconul Coresi era omul potrivit de a îndeplini dorinţele protestanţilor din Braşov. Acolo, Johannes Honterus avea el însuşi o tipografie, iar Hans Benkner, o fabrică de hârtie. Condiţiile de lucru erau extrem de favorabile.
începând din iulie 1558, diaconul Coresi şi ucenicul său Oprea logofătul se stabilesc în Braşov şi, în solda saşilor protestanţi, tipăreşte, în 1559, prima sa lucrare „comandată” de autorităţile ecleziastice luterane din Braşov - şi, bineînţeles» stipendiată de „senatul” şi de ,judele” oraşului - sub titlul întrebare creştinească. Tipăritura era, de fapt, un catehism luteran, destinat a fi citit în bisericile şi în şcolile „valahilor”. Pentru cei ce aderau la Reforma lui Luther, un ortodox bine instruit era un virtual protestant! De aceea, într-o culegere de documente pentru istoria oraşului Braşov, apare următoarea menţiune: Johannes
AVATARURILE PROTESTANTISMULUI ROMÂNESC
47
Benknerus, judex Coronensis, cum reliquis senatoribus, reformavit Valachorum ecclesiam et praecepta catecheseos dicenda illis (apud N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, ediţia din 1980, p. 99). Documentul este datat 12 martie 1559, ceea ce i-a determinat pe filologi să dateze şi întrebarea creştinească în acelaşi an.
De aici înainte încep o serie de întrebări şi de probleme filologice privind conceptele creştine cu care operau protestanţii luterani. într-o scurtă introducere la întrebarea creştinească, Coresi, cel care „scoate” textul, scrie: neşte creştini buni socotiră şi scoaseră carte din limba sârbească pre limba rumânească. Cine vor fi fost aceşti „creştini buni” nenumiţi (sau necunoscuţi lui) şi ce făcuseră ei? O traducere din „limba sârbească” - adică din slavonă - în română? Unde ar fi putut, anterior, exista o versiune slavonă a unui catehism protestant? Cercetători ai acestei probleme (N. Sulică, N. Drăganu, Al. Rosetti) s-au gândit că un catehism luteran care ar fi putut sta la baza întrebării creştineşti coresiene (1559 - 1561) ar fi avut mai degrabă un original în maghiară sau în germană (în 1544 este semnalat, la Sibiu, un catehism luteran românesc tradus după un original maghiar - dar care nu s-a păstrat posterităţii). Ceea ce ar însemna că afirmaţia „scoaseră din limba sârbească” (slavonă) pare curioasă: să fi fost numai o încercare de a-i atrage -respectând tradiţia slavonă - pe „valahii” ortodocşi? în orice caz, ea atestă că întrebarea creştinească ar fi fost anterior tradusă - iar Coresi n-ar fi avut decât rol de tipăritor, de tipograf. De către cine să fi fost tradusă? S-ar putea impune o singură ipoteză: traducerea să se fi făcut în nordul Moldovei, de pe originale în limba slavă (= slavonă, dar, poate, şi prin intermediar ceh; ceea ce echivala cu „sârbească” pentru bietul român ignorant) - adică acele traduceri anterioare efectuate sub influenţa husiţilor refugiaţi în Moldova. De la husiţi, ele au ajuns la luterani - din nordul Moldovei, la Braşov -, aşa cum, de fapt, filologia românească presupune (O. Densusianu, Al. Rosetti, îndeosebi).
5.	Dar textul introductiv continuă cu o serie de menţiuni („cu ştirea Măriei lui Crai şi cu ştirea episcopului Savei ţării ungureşti”), pentru a sfârşi astfel: ,ji scoasem Sfânta Evanghelie şi Zeace Cuvinte şi Tatăl nostru şi Credinţa Apostolilor, să înţeleagă toţi oamenii cine-su rumâni creştini”. Să decriptăm unii termeni din text. Zeace cuvinte nu era altceva decât o biată parafrază - calc, în româneşte, în absenţa unui termen teologic neologistic - a ceea ce era Decalogul. Despre Tatăl nostru nu pot exista dubii (termenul există şi azi). Dar Credinţa Apostolilor ce ar putea fi? Ce termen teologic ar fi putut calchia? Nu cumva este vorba de Simbolul credinţei, cunoscut şi ca Simbolul Apostolilor? Această întrebare îşi are rostul ei. O. Densusianu, Al. Rosetti şi alţi filologi români consideră că aici ar fi vorba de Acta Apostolorum - Faptele Apostolilor, pe care Coresi le-ar fi reluat, adaptându-le la graiul din sudul Ardealului - Muntenia atunci când, în 1563, a tipărit Apostolul (românesc). Erori filologice fără temei teologic!
De aceea întrebarea rămâne: de ce apare termenul Credinţa Apostolilor (alături de textele fundamentale creştine Decalogul şi Tatăl nostru)?
48
ALEXANDRU NICULESCU
După opinia noastră, sintagma Credinţa Apostolilor denumeşte - traducând sau interpretând aproximativ - ceea ce se numeşte, în teologia generală, Simbolul credinţei sau, pentru ortodocşi şi catolici, Crezul - Credo. Că este vorba de acest text (şi n u de Faptele Apostolilor) stă dovadă, tot într-un text coresian (citat de Gaster, Crestomaţia românească, voi. I, p. 32, r. 14), sintagma credinţa creştinească, iar într-un alt catehism (probabil, tot luteran) din 1607, credinţa ce-au făcut 12 apostoli (DA, s.v. credinţă).
Şi mai semnificativ este însă faptul că, în lucrările consacrate protestantismului ca fenomen cultural-religios european, este semnalat faptul că Jan Hus, în închisoarea în care îl aruncaseră adversarii săi din Boemia şi sorbonarzii francezi (Gerson şi d’Ailly), a redactat o serie de explicaţii asupra Simbolului credinţei, a Decalogului şi a predicilor duminicale (Georges Casalis, Le protestantisme, Larousse, 1974, p. 30).
Oare nu sunt aceste texte sacre exact aceleaşi despre care vorbeşte Coresi în ultima parte a introducerii sale la Întrebare creştinească? Ele fac parte din structura unui catehism (catolic sau protestant). El afirma că aceste texte erau „scoase” - adică traduse ş i tipărite - atunci când scria introducerea la întrebare creştinească. Nu ar fi exclus chiar ca aceste ultime trei texte - care, în general, alcătuiau catehismul - să fie o dovadă a existenţei unui catehism luteran preexistent întrebării creştineşti a lui Coresi (vezi mai jos, sub 13.).
6.	Deosebit de importantă este problema sensului verbului (a) scoate, utilizat de Coresi: „Bunii creştini scoaseră...”. Coresi afirmă: scoasem. Care este deci semnificaţia termenului? Al. Rosetti (Istoria limbii române, 1986, p. 680) l-a interpretat ca „a traduce”. P. P. Panaitescu (începuturile scrisului în limba română, citat de Al. Rosetti) îl glosează prin modemul „a publica” (astăzi, chiar „a... edita”). în ceea ce ne priveşte, credem că (a) scoate, în utilizările lui din sec. XVI (la Coresi, dar şi în Palia), avea un sens ambiguu: în primul rând, „(a) traduce”, dar şi, probabil, „(a) tipări” (de altfel, în scoasem Sfânta Evanghelie etc. acest ultim sens pare mai potrivit; s-ar dovedi o dată mai mult rolul adevărat al lui Coresi în activitatea lui de la Braşov).
Dar problema este mai complicată. Ce origine ar fi putut avea cuvântul (a) scoate cu sensurile de mai sus? Nici un cercetător al textelor nu şi-a pus această întrebare! Credem că sensul „a traduce” şi sensul „a tipări” ale cuvântului - după cum s-a discutat în filologia românească - ar putea rezulta dintr-un calc sau pot fi o simplistă (oarecum incultă!) expresie populară. De fapt, şi astăzi există expresia a scoate o carte „a publica, a tipări”.
Cercetările noastre ne-au îndreptat însă spre limba greacă modernă vorbită. Un verb precum vgazo (Byaţco), în greaca actuală, are sensul „a traduce”, „a publica”. Nu putem oare lua în consideraţie această etimologie?
Coresi afirmă că textele sacre sus-menţionate erau „scoase”, ceea ce înseamnă că ele erau 1. traduse şi gata de tipărire sau 2. chiar tipărite în momentul apariţiei prefeţei întrebării... Ceea ce, mai departe, înseamnă - ţinând seama că
AVATARURILE PROTESTANTISMULUI ROMÂNESC
49
Tetraevanghelul (= „Sfânta Evanghelie”), pe care Florica Dimitrescu l-a editat (Bucureşti, 1963), datează (după cum este indicat în tipăritură) din 1560 - 1561 -că întrebarea creştinească trebuie datată a posteriori. Anul 1559, propus de Al. Rosetti, nu pare potrivit. P. P. Panaitescu {op.cit.) propune 1561 - ceea ce ar fi mai acceptabil.
7.	Aceste consideraţii ne sugerează o serie de concluzii-ipoteze: 1. textele menţionate fuseseră traduse în prealabil (şi unde ar fi putut să se execute traducerea decât în nordul Moldovei - nordul Transilvaniei, sub impulsul husitismului?), 2. ele au fost numai tipărite la Braşov de Coresi (deci aduse din nord în sud, de la adepţii lui Jan Hus la adepţii lui Luther!) şi 3. Coresi a fost numai un tipograf în solda saşilor luterani din Braşov.
In ceea ce priveşte Faptele Apostolilor, textul apare în Codicele Voroneţean, manuscris. Ulterior, în 1563, apare un Apostol (românesc) al lui Coresi, tipărit la Braşov. După cum a arătat Al. Rosetti, Istoria limbii române, ediţia din 1968, p. 683-699, într-un amănunţit studiu, Coresi „a avut la îndemână”, adică a tipărit o versiune asemănătoare cu cea din Codicele Voroneţean, dar a întreprins el însuşi o verificare a traducerii precedente cu un text slavon şi a introdus o serie de modificări.
8.	Problemele conceptelor religioase ale Reformei nu se opresc aici. într-un articol publicat cu ani în urmă (în RRL, XXX, 1985, nr. 6, p. 549-552 - un omagiu adus neuitatului Alexandru Rosetti), am atras atenţia asupra utilizării frecvente în textele „scoase” de Coresi (din 1559 până prin 1570 - când prozelitismul luteran şi calvin era foarte activ) a termenilor creştin, creştinesc.
Termenul creştin apare în textele manuscrise - traducerile din slavonă, nord-moldovene. Indicele paralel... întocmit de Florica Dimitrescu {Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti, 1973, p. 142) atestă prezenţa cuvântului în Psaltirea Scheiană şi în Codicele Voroneţean câte o singură dată (tot o singură dată apare şi în aşa-numitul Evangheliar slavo-român, localizat şi acesta în Moldova, probabil prin 1551 - 1553). Dar, dintr-odată, termenul creştin apare de 9 ori în Tetraevanghelul lui Coresi (1560 - 1561). Mai înainte l-am regăsit în întrebare creştinească (1559 sau 1561) - în care, cum am văzut, apar şi expresia creştini buni şi fraza oamenii cine-su rumâni creştini. în Tetraevanghel, în prefaţă, se repetă această frază: să înţeleagă să înveaţe rumânii cine-su creştini (ediţia Florica Dimitrescu, 1963, p. 167). în textul evanghelic, substantivul este atestat numai la plural - dar, surpriză! - termenul creştini nu apare în textele Evangheliei tradiţional-apostolice {Evanghelia lui Matei) - fie ortodoxe, fie catolice. în aceasta din urmă, apare, în schimb, numele propriu Israel. Exemple: oamenii miei creştinii {Tetraev., p. 40, Matei) - poporului Meu Israel {Biblia Societăţii Biblice, Bucureşti, 1925, p. 4); nece în creştini {Tetraev., p. 48, Matei) -nici în Israel (Biblia, ed. cit., p. 11); pasă în ţara creştinilor {Tetraev., p. 41, Matei) - du-te în ţara lui Israel {Biblia, ed. cit., p. 4); nu s-au ivit aşa în creştini {Tetraev., p. 50, Matei) — nu s-a văzut aşa ceva în Israel {Biblia, ed. cit., p. 13,
50
ALEXANDRU NICULESCU
Matei); slăvia Dumnezeul creştinilor (Tetraev., p. 58, Matei) - slăveau pe Dumnezeul lui Israel {Biblia, ed. cit., p. 23). Exemplele ar putea continua.
Cu toate acestea, substituirea numelui Israel cu termenul creştini (pl.) nu s-a operat în toate locurile în care apare: Tetraevanghelul înregistrează 20 de ocurenţe ale numelui (propriu) Israel/Izrail - chiar în Evanghelia lui Matei.
Termenul creştini mai apare însă şi în alte tipărituri: în Evangheliarul slavo-român din 1551 - 1553 (1 ocurenţă) şi în Liturghierul românesc din 1570 (5 ocurenţe) - toate acestea, în formă de substantiv plural.
9.	Alături de acesta, apare adjectivul creştinesc. Pe lângă întrebarea creştinească, Coresi întrebuinţează în postfaţa Tetraevanghelului sintagma cărţi creştineşti. In Evanghelia cu învăţătură (1582), denumită şi Cazania II, Îl Predoslovie regăsim de mai multe ori acelaşi concept: oameni creştineşti, legea creştinească, legea oamenilor creştini (ed. Puşcariu - Procopovici, 1914, p. 3-6). în sfârşit, şi Palia de la Orăştie (1581 - 1582) atestă, la rându-i, în prefaţă, expresia cărţi creştineşti dedicate creştinilor români (ed. Viorica Pamfil, 1968, p. 7).
Este uşor de observat că termenul creştinesc (pl. creştineşti) este utilizat exclusiv în ceea ce am putea numi „texte ale editorului”, spre deosebire de creştini (pl.), care apare în textul evanghelic al lui Matei.
10.	Mai întâi, o precizare. Conform Bibliei, termenul creştini (pl.) nu aparţine epocii scrierii evangheliilor. El apare mai târziu - cu ocazia adunărilor Bisericii în Antiohia. Faptele Apostolilor, cap. 11, vers. 26 relatează: Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini {Biblia, ed. Galaction - Radu, 1939, p. 1234).
în această perspectivă, cum am putea explica substituţiile parţiale descoperite în Evanghelia lui Matei din Tetraevangheliarul coresian? Nu putem prea uşor răspunde la o astfel de întrebare. Două ipoteze ar părea posibile - pe care ie enunţăm cu multe rezerve - şi care pleacă de la o prealabilă întrebare: cine ar fi putut opera asemenea schimbări (substituiri) într-un text sacru, intangibil? în plus, sensul logic al unora dintre aceste substituiri frizează absurdul (de ex, ţara creştinilor în loc de ţara lui Israel), dovedind o incultură teologică totală.
Să se fi făcut asemenea substituiri în textele originale (husite) din nordul Moldovei? Unui biet călugăr român traducător din slavonă în română i se pot atribui asemenea erori, cu drept sau pe nedrept... Dar - altă ipoteză - ar putea fi aceea că schimbările s-ar fi efectuat la Braşov, în textul dat, în 1560 - 1561, lui Coresi (de către luterani) spre a fi tipărit.
Substituirile s-au rarefiat, la o anumită parte din text, apoi au dispărut; numele lui Israel a rămas neatins.
Dar această situaţie bizară nu ar fi semnul unei diferenţe (de traducere, de „scoatere”) între Evanghelia lui Matei şi celelalte evanghelii apostolice?
Affaire â suivref - cum spun francezii.
11.	Este însă adevărat că, în timp ce confesiunile tradiţionale beneficiau implicit de calitatea şi de termenul de creştin (am amintit mai sus că termenul a apărut în Antiohia, în timpul vieţii Apostolilor), confesiunea luterană îl
AVATARURILE PROTESTANTISMULUI ROMÂNESC
51
întrebuinţează - chiar exploatează - cu predilecţie. De bună seamă, ca să evite acuzaţiile de erezie noncreştină (sau duşmănoasă creştinismului). Luther însuşi numea Biserica întemeiată de Iisus Hristos „notre mere spirituelle, la sainte Eglise chretienne” (Des bonnes oeuvres, trad. fr. în Oeuvres, voi. I, Geneva, 1957, p. 271). Să adăugăm celebrul Manifeste ă la noblesse chretienne (An den christichen Adel deutscher Nation), precum şi La liberte du chretien (Von der Freiheit eines christen Menschen) - amândouă aceste lucrări fundamentale, scrise în 1519 - 1520 (trad. fr. Oeuvres, voi. I, II, Geneva, 1966). Tot lui Luther i se datoreşte sintagma creştini buni - în care marele reformator includea şi pe oamenii laici: Ies laics [sont] de bons chretiens; ...il est abusif que le droit canon fasse si grand cas de la liberte ecclesiastique... comme si Ies laics n 'etaient pas de bons chretiens et gens d'eglise qu'eux memes (Oeuvres, voi. II, p. 88). Iată, în sfârşit, şi conceptul om creştin: l'homme chretien est en toutes choses le plus serviable des serviteurs (Oeuvres, voi. II, p. 275).
Luther opunea termenii de mai sus teologiei profesate atunci de pontifii de la Roma (Alexandru VI - B orgia -, Iulian II, Leon X) care, în numele catolicismului (prin prelaţi catolici), practicau, deschis (şi... „teologic”!), operaţiuni financiare oneroase („indulgenţele”). Chiar mai mult, papii de atunci -după cum ştim - se amestecau în rivalităţile terestre dintre regii şi împăraţii Europei feudale. Le Pape est un scandale pour la Chretiente - decreta Luther (Oeuvres, voi. II, p. 92).
12. Chiar dacă, în Transilvania, saşii erau departe de asemenea lupte teologice, ei aderaseră la noua confesiune la puţin timp de la întemeierea ei, la Wittenberg, din raţiuni naţionaliste: luteranismul le permitea a se delimita - şi lua distanţă - de maghiarii catolici (mai târziu chiar, după 1564, aceştia din urmă, în mare parte, îmbrăţişează calvinismul, din aceleaşi tendinţe identitare), după ce, mai înainte, şi unii, şi alţii luaseră contact cu reformaţii husiţi din nordul Ardealului şi nordul Moldovei.
Trebuie însă menţionat faptul că în traducerile şi tipăriturile comandate de saşii luterani lui Coresi - ca şi în textele calvine (Palia de la Orăştie, 1582) -regăsim mai degrabă conceptele, termenii şi expresiile enunţate de Luther. Intre acestea, termenii creştini (plural), creştinesc apar cu deosebită frecvenţă.
Nu ar fi deci deloc surprinzător a atribui substituirile mai înainte menţionate - oricât erau, unele, de absurde, ignorante - unor „buni creştini” protestanţi -husiţi sau luterani - probabil români, care să fi încercat a ... „creştina” parţial Evanghelia lui Matei, renunţând însă, până la urmă (din ce motiv?), la această ignobilă imixtiune în textul sacru!
13.	Ceea ce caracterizează însă Reforma protestantă românească este concordanţa dintre husitism şi luteranism, adică dintre primele traduceri manuscrise rotacizante din nordul Ardealului - Maramureş - nordul Moldovei şi primele tipărituri ale lui Coresi. între ideile lui Jan Hus şi cele ale lui Luther existau unele diferenţe (de ex., Jan Hus scrisese tratatul De ecclesia, în care vorbeşte de o
52
ALEXANDRU NICULESCU
„biserică universală”, şi se ocupa de explicaţii privind Simbolul credinţei şi Decalogul precum şi de predici duminicale). Reformaţii „oficiali” din Braşov nu au ezitat a lua legătura cu cei din nord. Johannes Honterus însuşi a călătorit în Moldova prin 1540 (Al. Rosetti, Istoria limbii române, 1986, p. 677)1, dar asemenea fapte importante nu i-au interesat pe cercetători.
Cea mai bună dovadă a acestor contacte sud-nord ar fi traducerea catehismului. Al. Rosetti (Istoria limbii române, 1986, p. 680) a arătat că „printre cărţile traduse în nordul Ardealului - Maramureş” apărea şi copia unui Catehism -pe care îl consideră „luteran” (menţionăm că asemenea denumiri, precum luteran sau, cum este cunoscut catehismul de la Sibiu din 1544, căruia i se atribuie numele calvinesc, sunt date de către filologi).
Catehismul „luteran” pare a fi stat - susţine Rosetti - la baza Întrebării creştineşti tipărite de Coresi în 1559 (sau 1561). Textul apare într-un Codex Sturdzanus, un miscelaneu de texte manuscrise din nordul Ardealului (de la sfârşitul secolului XVI - începutul sec. XVII), copiate de Popa Grigore din Măhaci şi editate de B. P. Hasdeu în Cuvente den bătrâni.
Se pare însă - susţine Al. Rosetti {Istoria limbii române, 1986, p. 678) - că în Ardeal şi în Moldova, în prima jumătate a secolului XVI, au existat „mai multe centre româneşti reformate”, unde se traduceau cărţi religioase. De bună seamă, în aceste „centre”, husitismul, în descreştere (şi în exil), şi luteranismul în plină ascensiune, susţinut de autorităţile locale - se întâlneau şi se întrepătrundeau. încă din 1519, negustori saşi întorşi de la târgul din Leipzig şi tineri saşi care studiaseră la Wittenberg aduc cu ei ideile Reformei lui Luther şi le răspândesc printre concetăţenii lor (printre aceştia se găsea însuşi Johannes Honterus). Era foarte uşor ca, prin asemenea contacte, ideile unora să fie însuşite şi de ceilalţi, iar traducerile husite să fie preluate de luterani.
N. Cartojan {Istoria literaturii române vechi, ed. 1980) a intuit asemenea convergenţe temporale şi ideologice: „focarele reformei husite nu erau, poate, încă stinse, în Ardeal, când din Germania... au fost aduse peste munţi ideile marelui reformator Luther” (p. 85).
Numai astfel putem explica sibilinica frază de la începutul întrebării creştineşti: „neşte creştini buni socotiră şi scoaseră cartea den limba sârbească pre limba rumânească”. Putem acum presupune - cunoscând toate aceste legături implicite - cine erau anonimii creştini „buni”? Erau ei husiţi? Erau luterani? Sau se intersectau şi se reuneau unii cu alţii în slujba aceloraşi idealuri?
Iată de ce credem că prezenţa copiei manuscrise a catehismului printre primele texte româneşti dinainte de Coresi nu poate fi - cum susţine Al. Rosetti - o dovadă a „influenţei luterane”, ci, mai degrabă, o confirmare a confluenţei, pe teren românesc, dintre ideile şi activitatea adepţilor lui Jan Hus şi zelul tinerilor reformatori - până la urmă victorioşi - care urmau pe Martin Luther.
1 Informaţia provine din monografia lui Karl Kurt Klein, Der Humanist und Reformator Johannes Honterus, Hermanstadt-Munchen, 1935, p. 75.
AVATARURILE PROTESTANTISMULUI ROMÂNESC
53
Reforma protestantă se extindea, deci, în Transilvania, de la nord spre sud, de-a lungul Carpaţilor răsăriteni.
14.	începând de prin 1564 iniţiativele prozelitismului luteran săsesc se răresc. Se pare că saşii din Braşov treceau prin dificultăţi economice. în aceste condiţii, diaconul Coresi este „utilizat” de maghiarii calvini, care se despart de saşii luterani prin 1564 (în 1566 se ţine Dieta de la Sibiu) şi preiau ideile Reformei. Nobilul ungur Forro Miklos de Haporton - „Foro Miclăuş”, în denumirea lui Coresi -comandă tipărirea Evangheliei cu tâlc (1564), denumită de filologi Cazania I (odată cu ea apare şi un Molitvenic). în 1567, prin Dieta de la Turda, calvinii întemeiaseră o „Biserică a românilor” reformată, cu un „superintendent” (episcop) Gheorghe de Sângeordz (Gyorgy Szentgyorgy). Ea era, de fapt, prima Biserică organizată a românilor, care până atunci nu aveau o Biserică ortodoxă structurată, în schimb, „superintendentul” român îi obliga pe preoţii aderenţi să oficieze slujba religioasă în limba română: „acolo, în biserică, să se spuie sfânta Evanghelie în limba pe care o grăiesc oamenii, să putem înţelege noi, mişelamea” - scrie Coresi în predoslovia Evangheliei cu tâlc. Şi: „să înţeleagă popa ce zice însuşi şi oamenii ce ascultă” - scrie tot el, în Molitvenic.
Ideea nu este, bineînţeles, nouă: o regăsim în ideologia celor două curente protestante anterioare - şi la husiţi, şi la luterani. Diferenţa consta însă în faptul că ungurii calvini reprezentau autoritatea maghiară supremă care guverna principatul autonom al Transilvaniei: exista chiar un „superintendent maghiar pentru protestanţi şi ortodocşi”. Bineînţeles, o asemenea situaţie îi conducea pe românii transilvăneni la suspiciuni de maghiarizare. Şi, implicit, la foarte slaba lor adeziune la noua confesiune (de fapt „biserica românilor” dispare curând, prin 1720 - 1730). De altfel, în anul 1569, „superintendentul” român nou ales (în locul lui Gheorghe de Sângeordz), Pa vel Tordaş, cere „aspra pedepsire” a preoţilor români calvini care absentau de la reuniunile „sinodului” (majoritatea preoţilor ortodocşi era refractară calvinismului). Sub „superintendenţa” lui Pa vel Tordaş se tipăreşte o Carte de cântece, prin 1570 - 1573, la Oradea, primul text românesc cu litere latine, dar în ortografie maghiară.
în orice caz, teologia calvină preconiza, în Transilvania, cam aceleaşi teze ca şi luteranismul. De aceea, Clujul, centru luteran (în 1558), devine centru calvin (în 1567). Pavel Tordaş, bunăoară, „au porâncit în şcoală miaşterii şi dascălii să înveaţe rumâneşte den cărţile ce deaderă boiarii cinstitului sfat şi ce va da sfinţiia lui... trebuiaşte să înţeleagă feciorii... Iară sârbeşte şi latineşte să ştie numai cine iaste om cărtulariu... eară mişelamea n-are lipsă de-a ştirea”, scrie un „diac” Oprea (poate chiar colaboratorul lui Coresi) în epilogul unui Octoih românesc (N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, ed. 1980, p. 98-98). Promovând asemenea idei, calviniştii aveau avantajul de a recurge - dincolo de prozelitism - la măsuri coercitive. Ceea ce, trebuie să recunoaştem - aşa cum am mai scris -, a contribuit, în bună măsură, la introducerea limbii române în biserică şi în şcoală (Al. Niculescu, Individualitatea limbii române între
54
ALEXANDRU NICULESCU
limbile romanice, voi. IV, Cluj-Napoca, 2003, p. 225). în acelaşi timp, calvinismul din Transilvania - chiar dacă nu a fost bine înţeles şi acceptat de românii ortodocşi - a însemnat nu numai o continuare a protestantismului husit şi luteran, ci şi o inovaţie reformatoare care a ajuns, uneori, la bune rezultate (de ex. scrierea cu litere latine, limba română în şcolile româneşti). în fond, calvinismul, preluând iniţiativele strict teologice ale precedentelor reforme, a extins acţiunile Reformei la aria largă a culturii în Transilvania. Trebuie subliniat că scrierea cu caractere latine a limbii române o datorăm mai întâi calvinismului sec XVI - XVIII şi abia ulterior Şcolii latiniste şi Bisericii Unite cu Roma!
15.	Calvinismul îşi închieie influenţa directă în apoteoză: în 1582 apare Palia de la Orăştie, cu cheltuiala unui nobil, „comandantul” Hunedoarei, Geszty Ferenc (în româneşte Gesti Frenţi, hotnogul Ardealului şi al Ţării Ungureşti). Traducerea se face din maghiară, dar, ca şi în cazul luteranilor din Braşov, în dorinţa de a-i atrage la confesiunea cea nouă pe românii integraţi în tradiţia bizantino-slavă, în predoslovie se afirmă: „scoasem den limbă jidovească şi grecească şi sârbească pre limbă românească”. încă o mistificare protestantă (ca şi cea de la Braşov), pentru a evita suspiciunile Bisericii pravoslavnice (de altfel, Coresi avea totdeauna grijă de a menţiona că tipăriturile sale sunt „cu ştirea” „episcopilor” Ghenadie sau Sava ai Ardealului şi ai Ţării Româneşti!). Subterfugiile protestante nu au scăpat de vigilenţa cercetătorilor: Mario Roques a dovedit - prin elemente lingvistice - provenienţa maghiară a textului original al Paliei (compulsat probabil şi cu un original în limba latină).
16.	Dar timpurile Reformei protestante (mai ales luterane) slăbesc mult atunci când la conducerea principatului Ardealului se încoronează Ştefan Bathory (1571 -1575), catolic fervent, care devine, după aceea (1573 - 1613), rege al Poloniei. Familia Bathory (Cristofor, Sigismund) domneşte în Transilvania până în 1613 şi, spre a stăvili Reforma calvină, întăreşte ortodoxia (Ioan de Prislop devine, în 1595, „mitropolit” ortodox al Transilvaniei).
Calvinismul continuă însă a supravieţui prin autoritatea statală - căutând să exercite o influenţă indirectă asupra Bisericii Ortodoxe Române şi, implicit, asupra românilor. în 1613, a devenit principe al Transilvaniei Gabriel Bethlen (1580 - 1629), om cu solide convingeri calviniste - despre care se poate spune că nutrea bune sentimente faţă de români (mai ales faţă de cei săraci). Se ştie că protestanţii calvini dădeau o mare importanţă „cărţii”, instrucţiei şcolare. Sub conducerea lui Bethlen, autorităţile de stat - majoritar, calvine - creează o serie de „colegii”, cu evidentă orientare reformată, calvină: la Alba Iulia (Bălgrad), Aiud (Collegium Bethlenianum, cea mai importantă instituţie de învăţământ reformat din Ardeal), precum şi şcoli în limba română, la Lugoj, Caransebeş, Haţeg şi Hunedoara, unde au studiat mulţi români care înţelegeau însemnătatea studiilor. Unii dintre aceştia au devenit valoroşi intelectuali ai Ardealului din secolul XVIII Gheorghe Buitul, Gabriel Ivul, Ioan Kăjoni, Mihai Halici, Ioan Zoba din Vînţ -
AVATARURILE PROTESTANTISMULUI ROMÂNESC
55
ortodocşi şi catolici, teologi convertiţi la calvinism bunăoară, au fost elevi în Bethlenianum. Ei au constituit prima „intelighenţie” românească. De altfel, trecerea de la o confesiune la alta era frecventă în sec. XVI - XVII în Transilvania: la Alba lulia Atanasie Anghel, întemeietorul cultului greco-catolic românesc, şi, înaintea lui, Simion Ştefan, viitorul mitropolit ortodox (de fapt trecut la calvinism şi revenit „la comandă” întru ortodoxie), care şi-a legat numele de Noul Testament de la Bălgrad (1648). La Făgăraş, văduva principelui Gheorghe Rakoczy I întemeiase o şcoală în limba română pentru copiii ţăranilor români. Dar aceştia, temându-se de calvinizare şi maghiarizare, frecventau foarte puţin asemenea şcoli: identitatea lor românească şi religia ortodoxă strămoşească erau - pentru ei - mai de preţ decât cultura adusă de noua confesiune! Şi totuşi! Din aceste instituţii de învăţământ calvine au ieşit idei teologice moderne care au servit deopotrivă Bisericii Unite cu Roma (greco-catolică) şi Bisericii Ortodoxe.
Autorităţile transilvane conduse de Gabriel Bethlen nu se opreau aici. Ele obligau pe prelaţii ortodocşi români să oficieze slujbele în limba română (pentru a fi recunoscut ca „mitropolit” ortodox român, trebuia să vorbească româneşte în biserică, să traducă textele sacre în română, să tipărească, în limba română, cărţi, să înfiinţeze şcoli). Alteori căutau a converti la calvinism preoţi ortodocşi, cu promisiunea de a li se oferi funcţii ierarhice superioare: Simion Ştefan este un exemplu. Mai mult decât atât: Gabriel Bethlen se adresează în scris lui Kiril Lukaris, devenit patriarh de Constantinopol (1627 - 1637) şi cunoscut a avea atitudini binevoitoare faţă de Reforma calvină (pentru acest motiv Biserica Ortodoxă l-a afurisit post mortem), cu rugămintea de a-i „convinge” pe credincioşii ortodocşi din Ardeal că atât calvinii, cât şi ortodocşii duc aceeaşi luptă cu catolicismul şi cu Papa, drept care trecerea la calvinism le-ar fi... de folos. (Răspunsul negativ al patriarhului Lukaris este antologic: el menţionează unitatea de credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor,)
17.	Problema relaţiilor dintre calvinism şi ortodoxie este deosebit de complexă, în Transilvania - mai ales la Alba lulia. Acolo exista, din 1571, dar se consolidase prin 1595 - 1597, în urma victoriilor lui Mihai Viteazul, prima mitropolie ortodoxă românească - creată sub conditione: ierarhii români să se găsească sub „protectoratul” şi controlul principilor protestanţi ai Transilvaniei (mitropolitul urma să fie „validat” de către principe). în aceste condiţii, urcă pe scaunul mitropolitan, printre alţii, în sec. XVII, Ghenadie II (1627 - 1640), Ilie îorest, fost călugăr de Neamţ (1641 - 1642), şi alţii (Gheorghe din Sec, Meletie) mai puţin însemnaţi. Unii dintre ei - precum Ilie Iorest - sfârşesc repede, ba chiar sunt pedepsiţi pentru nesupunere faţă de autoritatea calvină centrală, până când este numit „mitropolit” (fără consacrare în Ţara Românească) Simion Ştefan (1643 - 1652).
Pe lângă Mitropolie, funcţiona încă din 1639 la Bălgrad (de fapt, la Presaca = „Prisac”, lângă Alba lulia) o tipografie mitropolitană care scotea cărţi bisericeşti
56
ALEXANDRU NICULESCU
ortodoxe (de exemplu, reeditarea Evangheliei cu învăţătură din 1581, a lui Coresi), dar... şi cărţi calvine. Aici apare, în 1640, celebrul Catehism calvinesc „întors din limba diecească (= latină) şi slovenească (fals!) în româneşte”, pe care îl critică mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Răspuns la Catehismul calvinesc. Tot aici apare, în 1656, şi Scutul catehismuşului, „apărarea” calvină împotriva lui Varlaam. Toleranţa calvină faţă de ortodoxie era numai o aparenţă: Gheorghe Rakoczy II şi „superintendentul maghiar pentru protestanţi şi ortodocşi” erau „îndrumătorii”, „protectprii”, adică cei care controlau şi conduceau ierarhia ortodoxă a românilor (vezi Maria Someşan, începuturile Bisericii Unite cu Roma, Bucureşti, 1999,
p. 26-28).
18.	Putem totuşi conclude: Reforma calvină - configuraţia teologică cea mai puternică, dar şi cea mai autoritară a reformelor care s-au manifestat în principatul Transilvaniei în sec. XVI - XVII - este, în acelaşi timp, şi Reforma care a reuşit (după calvinism, pe la 1570, a urmat unitarismul, fără prea mari rezultate de conversiune). Spre deosebire de toţi protestanţii, calvinii au înlesnit formarea primei generaţii de intelectuali-teologi români în Ardeal. După cum am văzut mai înainte, calvinismul a pregătit terenul ideologic (şi conştiinţa) unei „renovări” a religiei tradiţionale slavo-bizantine româneşti. Chiar dacă tendinţele instrucţiei teologice calviniste erau anticatolice - în Europa occidentală -, din şcolile întemeiate în Transilvania de această confesiune reformată n u au ieşit anticatolici, ci dimpotrivă: prelaţi care au dorit unirea cu Roma! (Atanasie Anghel este cel mai grăitor exemplu2.) Este cazul să atribuim asemenea paradoxale conversiuni faptului că, în sfârşit, preoţii ortodocşi români au avut, prin reforma calvină şi date fiind obligaţiile de subordonare faţă de autoritatea principatului, acces la cultură. Ei reuşeau, astfel, să iasă din prăfuitele (şi neînţelesele: cum spunea Coresi, „popii nu mai ştiu sârbeşte”) ceasloave canonice slavone la lumina înţelegerii (şi interpretării) textelor evanghelice.
Atunci când, în 1688 (sub Mihâly Apaffy, 1622 - 1690), acceptă protectoratul Imperiului Habsburgic, austriecii găsesc, în iumea românească, mai întâi o Biserică Ortodoxă majoritară, cu ierarhi numiţi de „superintendentul” maghiar calvin, fără a fi fost consacraţi în Ţara Românească, la Târgovişte sau la
2 „Cazul” lui Atanasie Anghel: consacrat, la Bucureşti, în 1698, ca episcop al românilor din Transilvania, i se recomandă de către Teodosie, mitropolitul Ţării Româneşti, ca - din ordinul patriarhului Ierusalimului - „toate slujbele să se citească în limba slovinească sau elinească, iar nu româneşte”. Această indicaţie se făcea la... 10 ani de la apariţia Bibliei lui Şerban Cantacuzirn , din 1688! Sub presiunea militară a Austriei, dar, mai ales, pentru că era şcolit în colegii calvine, Atanasie Anghel se lasă convins să treacă la Biserica Unită cu Roma (greco-catolică). De bună seamă, un rol a avut şi obtuza ierarhie valahă, care, în 1698, ar fi dorit să se renunţe la limba română din bisericile ardelene, acolo unde se oficia în română din 1570!
AVATARURILE PROTESTANTISMULUI ROMÂNESC
57
Bucureşti, şi, alături de aceasta, o Biserică românească calvină, minoritară, ce dispare prin 1720, odată cu consolidarea protectoratului catolic al Austriei.
19.	In aceste circumstanţe, Biserica Unită cu Roma - greco-catolică -, sub protecţia imperiului austriac, a preluat şi continuat opera începută de reformaţii calvini. Aceştia din urmă au introdus în Transilvania scrierea cu caractere latine (fie şi cu ortografie maghiară - în Cartea de cântece, 1570 - 1573; în Palia de la Orăştie, 1582, termenul român apare scris cu -o-, ca în maghiară) şi tot ei i-au obligat pe preoţii ortodocşi să-şi naţionalizeze slujbele religioase ortodoxe. Maria Someşan (op. cit.) a reliefat - cu dreptate - faptul că uniatismul a fost favorizat de calvinism, chiar dacă acest fapt nu este îndeobşte recunoscut.
Acestui curent de gândire teologică şi practică al calvinismului, în primul rând, şi nu numai prelaţilor intelectuali ai Şcolii Ardelene (greco-catolice) trebuie să-i recunoaştem meritul de a fi reprezentat Renaşterea deschizătoare de drumuri spre Occident a culturii româneşti. Este însă tot atât de adevărat că, instrumentalizat de maghiari, calvinismul nu a reuşit să convingă decât puţini români - şi aceştia, intelectuali - să-l urmeze. Unirea cu Roma a unei părţi a clerului ortodox transilvan, promovată de Austria, realizată deplin abia în sec. XVIII, a întrunit, în schimb, adeziuni populare mai largi (dar şi opoziţii conservatoare, care, de fapt, dovedeau succesul prozelitismului greco-catolic!), pentru că îndrepta mentalitatea românească spre originile ei istorice romane şi preconiza cu mai multă forţă coerentă adeziunea la latinitatea şi romanitatea italiană occidentală.
Să mai repetăm? Fără curentele Reformei, mai ales fără cea calvină, nu ar fi putut reuşi uniaţia greco-catolică. Religiile receptae au schimbat orientările şi structurile culturale ale românilor.
20.	Această în 1 ă n ţ u i r e a încercărilor de convertire a „schismaticilor” (ortodocşi) români la confesiuni occidentale trebuie să fie atent examinată. în primul rând, regiunea. Dacă Transilvania a fost regiunea cea mai vizată de propagandiştii religiilor receptae, acest lucru se datoreşte faptului că ea era integrată într-o zonă preponderent central-europeană, austro-maghiară (,3oemia” lui Jan Hus intra în aceeaşi parte). Se explică astfel continuitatea dintre prezenţa husiţilor şi traducerile din nordul Transilvaniei - nordul Moldovei şi activitatea protestanţilor luterani din Braşov. De la saşii luterani din Braşov, Reforma trece sub conducerea - autoritară, chiar statală - a maghiarilor calvini, care izbutesc a construi un fel de „intelighenţia” ardeleană „dezlegată” de tradiţionala ortodoxie. Şi de aici, de la ei, la Şcoala Ardeleană greco-catolică. Confesiunile noi urmează şirul Carpaţilor, de la nord-est, la sud şi la sud-vest. Să observăm că şi greco-catolicismul s-a născut la Blaj, tot în aceeaşi zonă a Transilvaniei. Se pare însă că, în sudul Transilvaniei, greco-catolicismul a fost slab acceptat.
58
ALEXANDRU NICULESCU
Mai mult decât atâta. Ori de câte ori ideile novatoare au încercat să depăşească lanţul muntos al Carpaţilor, ele au fost respinse. Ţara Românească nu a permis catolicismului să pătrundă decât în zona subcarpatică de la Curtea de Argeş -Câmpulung, până prin secolul XIV - XV. în Moldova, cu toată presiunea, dinspre nord, a Poloniei, catolicismul nu a reuşit să se implanteze decât pe o îngustă fâşie regională, tot subcarpatică (singurul succes, episcopia efemeră a Cumaniei). Cât priveşte calvinismul, importat şi el, dinspre nord (din zonele protestante ale Poloniei), domnia tulbure a lui Despot-Vodă (1561 - 1563), cu activitatea lui prooccidentală (şcoala de la Cotnari, cu preceptori latinizanţi germani!), excentrică şi aberantă pentru bieţii români moldoveni ignoranţi (în ciuda ideilor despre Dacia şi latinitatea românilor), a fost contracarată şi distrusă de boierii care se declarau pravoslavnici, dar n u de Biserica Ortodoxă (vezi Al. Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, voi. IV, Cluj-Napoca, 2003, p. 253-264). Eşecul calvinismului a fost complet! Moldo-Valahia rămânea tradiţional oriental-ortodoxă. Cu greci, cu sârbi, cu ruşi, chiar cu bulgari - dar nu cu ungurii „papistaşi”, nici cu reformaţii! Să adăugăm totuşi faptul că, în sec. XVII, aceeaşi Moldo-Valahie ortodoxă a constituit singurul sprijin puternic al rezistenţei identitare ortodoxe pentru majoritatea românilor de peste Munţii Carpaţi (din „ţara ungurească”)'- epoca mitropolitului de Kiev Petru Movilă şi a mitropolitului de Moldova Varlaam. (Să nu uităm însă că Sinodul de la Iaşi, din 1642, şi Răspunsul la Catehismul calvinesc al lui Varlaam erau îndreptate împotriva Catehismului editat în tipografia Mitropoliei de la Bălgrad, stipendiată şi controlată de calvini!)
*
21.	Istoria implantării protestantismului - ca şi cea a Bisericii uniate („unită cu Roma”) - reprezintă o perioadă importantă din evoluţia culturii româneşti. Originalitatea Reformei (sau a succesiunii ideilor reformate) pe teritoriul României constă în legătura interpenetrantă- interdependentă, chiar suprapusă - a mai multor curente de gândire teologică, reunite sub un singur imperativ: a d a Transilvaniei un loc (şi un rol) distinct în ansamblul romanităţii româneşti. O poziţie aparte în conglomeratul european. Principatul Transilvaniei se dorea a fi un stat autonom (cum fusese atunci când, împreună cu Suedia şi Anglia, principele calvin al Transilvaniei semnase, în 1648, Pacea de la Westfalia!).
Sau, în termeni religioşi, trebuie să spunem: a izola Transilvania de românitatea ortodoxă tradiţională orientată de secole spre sud, spre Balcanii slavo-greceşti şi spre Răsăritul slav, de la Kiev până Ia Moscova.
Tentativele nu au reuşit. Ortodoxia românească - mai ales cea transilvană -şi-a selectat, singură, aspectele inovatoare - luând numai ceea ce nu-i altera
AVATARURILE PROTESTANTISMULUI ROMÂNESC
59
identitatea tradiţională -, deci şi-a conservat integritatea dincolo şi dincoace de Carpaţi, asigurând unitatea (fie şi în diversitate) a comunităţilor româneşti. Trebuie să recunoaştem: aceasta este o mare victorie a românilor din Transilvania, conduşi de mari personalităţi religioase şi politice: o izbândă care se învecinează cu un miracol!
Cu toate acestea, chiar în asemenea circumstanţe, protestantismul românesc rămâne un episod istoric care îşi aşteaptă încă cercetătorii - atât din perspectivele ortodoxiei (şi româneşti, şi slavo-balcanice), cât mai ales dinspre Occidentul reformat. Soarta ideilor lui Jan Hus, Martin Luther, Jean Calvin în Europa de Est -mai ales în zonele româneşti - constituie, în definitiv, şi o pagină de originală istorie europeană.
P. S. Trimitem insistent pe cei care ar dori să studieze limbajul Reformei româneşti şi la articolul nostru Le langage de la Reforme dans la culture et la langue roumaine du XVIe siecle, în RRL, XXX, 1985, nr. 6, p. 549-552, pe care l-am menţionat în această lucrare. O bună parte dintre referinţele istorice ale acestor probleme le-am preluat dintr-o lucrare în pregătire de Adrian Niculescu, doctor în ştiinţe istorice.
Universitâ degli Studi istituto di Filologia Romanza JJdine, Via Mazzini, 3 Italia
EMMA TĂMÂIANU-MORITA
DESPRE SITUAŢIA PREZENTĂ ŞI VIITORUL INTEGRALISMULUI ÎN LINGVISTICA ROMÂNEASCĂ*
1.	ÎN LOC DE INTRODUCERE
într-o intervenţie din 2003 propusă remarcabilei reviste „Contrafort” de la Chişinău (Tămâianu-Morita 2003), ne-am declarat convingerea că pentru a judeca validitatea Proiectului Lingvisticii Integrale nu are nici o importanţă în ce măsură şi pe câte meridiane geografic-culturale a fost receptată / acceptată / asumată Opera lui Eugeniu Coşeriu. Continuăm să credem că într-o asemenea dezbatere nu-şi află loc argumentul cantităţii sau al consensului, atâta vreme cât nu ne înscriem printre adepţii teoriei conform căreia adevărul ştiinţific s-ar stabili prin votul majorităţii.
La fel, nu credem că, din unghi obiectiv, spaţiul lingvisticii româneşti ar deţine vreo poziţie privilegiată ca teren fertil pentru înrădăcinarea şi creşterea integralismului. S-ar putea, dimpotrivă, ca realitatea trecută şi prezentă să sugereze mai degrabă contrariul. Din unghi subiectiv, ne preocupă însă predilect România, nu doar în sensul unei panorame retrospective, ci mai ales într-un orizont constructiv.
Pledăm, ca prim pas pe un drum cu amplă deschidere, pentru o evaluare de ansamblu realistă privind gradul de cunoaştere a lingvisticii integrale şi influenţa ei atestabilă în perimetrul lingvisticii româneşti de ieri şi de azi: o evaluare lipsită de festivism şi detaşată de efectul copleşitor al personalităţii omului Coşeriu.
2.	HARTA GENERALĂ A DEMERSULUI
2.1.	O primă delimitare a domeniului faptic care ne interesează poate fi operată pe baza inventarelor bibliografice generale (de pildă, dintre cele mai recente, Kabatek/Murguia 1997:271-311, Coşeriu 2001:457-484*, Ardeleanu & Moldoveanu 2003:23-58* 1 2) sau particularizate - cum ar fi relevanta Bibliografie
* Lucrarea de faţă dezvoltă o comunicare prezentată la cel de-al 6-lea Colocviu al Balcanoromaniştilor din Germania (Balkanromanistenverband), desfăşurat la Institutul Cultural Român din Berlin (6-7 mai 2005) şi având tema generală Die Zukunft der Rumănistik im deutschsprachigen Raum.
1	Cuprinde publicaţiile până în anul 2000 inclusiv.
2	Cuprinde publicaţiile până în anul 2001 inclusiv.
DACOROMANIA, serie nouă, IX — X, 2004 — 2005, Cluj-Napoca, p. 61-73
62
EMMA TĂMÂIANU-MORITA
coşeriană din perspectivă românească alcătuită de Constantin Dominte, în Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică (Coseriu 1994b: 157-168)3.
într-o serie de lucrări anterioare (Tămâianu 2000, Tămâianu-Morita 2001b, 2002, 2002-2003) am încercat să schiţăm coordonatele unui tablou de ansamblu privind diseminarea şi productivitatea teoriei integraliste a limbajului în spaţiul nipon4. Prin analogie, cu modificările de rigoare, distingem două domenii care alcătuiesc relaţia dintre lingvistica integrală şi lingvistica românească: lingvistica integrală şi lingvistica limbii române, respectiv lingvistica integrală şi lingvistica din România. Vedem coordonatele ce vor fi desfăşurate mai jos în mod simultan:
(i)	drept schiţă orientativă pentru a evalua comprehensiv ceea ce s-a realizat până în prezent în spaţiul lingvistic-cultural românesc şi
(ii)	drept plan de acţiune pentru anii imediat următori, cu precizarea că fiecare arie rămâne deschisă detalierii şi diversificării.
Consideraţiile de faţă se rezumă la opera lui Eugeniu Coşeriu, dar suntem pe deplin conştienţi că un demers cu aspiraţii spre completitudine nu poate să nu ţină seama şi de contribuţiile discipolilor săi direcţi şi indirecţi.
DOMENIUL I
Lingvistica integrală şi lingvistica limbii române (prezenţa limbii române ca obiect al descrierii şi explicaţiei lingvistice în cadrul studiilor coşeriene)
După extensiunea obiectului şi finalitatea cercetării, contribuţiile coşeriene care vizează în mod direct limba română pot fi înscrise în următoarele tipuri principale de demers:
(1)	Sugestii de elaborare explicativă şi interpretare a unor fapte lingvistice din perimetrul românei, în cadrul abordării planului istoric al limbajului (din unghiul varietăţii limbii ori din unghiul gramaticii funcţionale şi al descrierii tipologice a limbii în cadrul tipologiei „realiste”).
(2)	Complementar, valorizarea unor fapte de structurare idiomatică şi a unor tradiţii textuale româneşti din unghiul constituirii aparatului conceptual integralist (de ex., studiul timpuriu despre „limba lui Ion Barbu”, Coseriu 1948).
(3)	Contribuţii la istoria cunoaşterii limbii române în lingvistica occidentală (de ex., studiile reunite în Coseriu 1980, volum tradus în 1994, sau Coseriu 2001/2003).
3	Aceasta cuprinde secţiunile: Traduceri în română, Reflexe româneşti (recenzii, scrieri exegetice, bibliografie românească privind biografia, activitatea ştiinţifică şi literară a lui E. Coseriu, interviuri în presa românească), Scrieri şi prelegeri publicate în România şi Republica Moldova, Lucrări consacrate limbii române publicate în străinătate. Mai restrânsă şi nu la fel de judicios organizată este secţiunea „Limba română” din Bibliografia selectivă alcătuită de Doina Constantinescu şi inclusă la finalul volumului de prelegeri Coşeriu 2004 (p. 167-171).
4	O investigaţie în profunzime asupra receptării integralismului în alte spaţii culturale (ex-sovietic, spaniol) o constituie studiile Eugeniei Bojoga, începând cu teza sa de doctorat (1999) şi continuând până în prezent cu numeroase alte contribuţii, cum ar fi Bojoga 2001, 2002, 2003.
DESPRE SITUAŢIA PREZENTĂ ŞI VIITORUL INTEGRALISMULUI
63
(4)	Luări de poziţie ştiinţifice în problema aşa-zisei „limbi moldoveneşti” -temă relevantă şi din perspectiva celui de-al cincilea principiu al lingvisticii ca ştiinţă a culturii, anume principiul „răspunderii sau utilităţii publice” (Coşeriu 1992).
DOMENIUL II
Lingvistica integrală şi lingvistica din România (afirmarea integralismului ca orientare distinctă în România, influenţe ale integralismului asupra lingvisticii româneşti în calitate de domeniu disciplinar)
(1)	Diseminarea operei coşeriene în spaţiul limbii române, prin traduceri. în subsidiar, atestarea unui contact introductiv cu opera coşeriană, prin publicarea şi circulaţia textelor unor cursuri şi conferinţe ţinute de E. Coşeriu în România şi Republica Moldova.
(2)	Exegeze, comentarii, interpretări ale operei coşeriene de către lingvişti români.
(3)	Prezenţa viziunii integraliste asupra limbajului în cercetările proprii ale unor lingvişti români:
(3a) adoptare segmentală a unor teze şi concepte doar în anumite subdomenii investigate, în scop predominant descriptiv, fără asumarea fundamentelor şi a teoriei în ansamblu;
(3b) adoptare parţială a unor teze şi concepte privind doar unul sau altul dintre planurile limbajului, în încercarea de a le „corela” (combina / plasa în complementaritate) cu, respectiv a le subordona unui cadru teoretic specific altor orientări lingvistice contemporane;
(3c) asumarea viziunii integraliste asupra limbajului şi ştiinţelor culturii şi desfăşurarea cercetărilor proprii în interiorul acesteia, eventual cu indicarea unor punţi spre redefinirea şi recuperarea anumitor cercetări de orientare diferită.
Temă liminară în cadrul Domeniului II: prezentări ale personalităţii savantului, prin interviuri, evocări, mărturii etc.
2.2.	Câteva aspecte se impun subliniate pe marginea schemei propuse.
(a)	Fiecare arie delimitată aici reclamă o investigaţie minuţioasă, efectuată însă fără a pierde din vedere locul său în ansamblu, i.e. fără a absolutiza una sau alta dintre teme, drept unic relevantă ori dominantă ca importanţă. Enumerarea lor în linearitate reflectă convingerea noastră că fiecare coordonată este egal pertinentă pentru construirea unei imagini globale nedistorsionate.
(b)	Fără îndoială, temele vor face obiectul unor discipline diferite, astfel încât este posibilă reorganizarea lor şi din acest unghi: cercetarea competenţei idiomatice, la palierul epistemic de descriere a unei limbi (I.L, 1.4.) ori la palierul lingvisticii generale (I.2.); istoria lingvisticii (I.3., H.2., parţial II.3.)5. O asemenea
5	Tema liminară ţine nu de istoria lingvisticii în accepţie proprie, ci de investigarea biografiei intelectuale a omului Coşeriu.
64
EMMA TĂMÂIANU-MORITA
reorganizare reflectă, însă, alte finalităţi decât aceea de a contura tabloul general al impactului operei coşeriene asupra lingvisticii româneşti.
(c)	Domeniul II, cel care configurează pătrunderea şi diseminarea operei coşeriene în România, va implica, fără îndoială, disocierea a două perioade net diferite, atât cantitativ, cât şi calitativ: înainte şi după 1989. Dacă este adevărat, ca observaţie generală, că înainte de 1989 avem de-a face cu o receptare parţializantă şi adesea grevată de ideologie, nu este mai puţin adevărat că au existat şi notabile excepţii^. Pe de altă parte, în perioada de după 1989 suntem martorii unei pătrunderi mult mai ample şi, cu intermitenţe, chiar a câte unui „boom coşerian”, sub influenţa întoarcerii acasă a omului Coşeriu. Nici anii postrevoluţionari nu sunt însă feriţi de intervenţii tendenţioase, vădit subordonate unor scopuri ideologice, iar valorizările integralismului pe o dimensiune de adâncime sunt, uneori, nefericit contrabalansate de preluări fragmentare, neinspirate, superficiale. O cercetare a acestui domeniu va trebui să procedeze cu prudenţă şi discernământ, judecând nuanţat şi contextualizat fiecare instanţă de receptare.
3.	SITUAŢIA ACTUALĂ ÎN ROMÂNIA: PROBLEME SPECIFICE
Fiecare dintre domeniile şi subdomeniile schiţate sub 2.1. cunoaşte deja concretizări în contribuţii româneşti semnificative. Ele constituie piese individuale dintr-un uriaş puzzle multidimensional care abia începe să se contureze. Reuşitele vorbesc de la sine şi nu au nevoie de meta- ori supraexegeze pentru a se situa la locul lor de drept în tabloul general aflat azi în construcţie. Absolut necesar ni se pare, în schimb, a pune în evidenţă explicit şi fără echivoc problemele / dificultăţile „locale” cu efect dezagregam asupra edificiului integralist românesc. Iată câteva, care ni s-au înfăţişat cu maximă acuitate, în ceea ce considerăm a fi o ordine ascendentă a gravităţii lor.
(1)	Inaccesibilitatea fizică a surselor
Bibliotecile instituţionale din România nu deţin nici măcar bibliografia coşeriană completă - cu atât mai puţin lucrări ale discipolilor şi exegeţilor, adică tocmai ceea ce validează integralismul în calitate de orientare în lingvistica prezentului şi a viitorului. Cercetătorul interesat de integralism nu are altă soluţie decât să apeleze la colecţii personale de publicaţii, în măsura în care, prin circumstanţe favorizante, are şansa accesului la ele.
(2)	Lipsa de comunicare între colectivele şi persoanele care lucrează în interiorul viziunii integraliste
Este un adevăr incomod acela că după 1989 întâlnirile ştiinţifice şi legăturile directe dintre cercetători s-au redus drastic, fiecare centru universitar funcţionând 6
6	Pentru a menţiona doar două, ale cercetătorilor clujeni: Borcilă 1988, Codoban 1988.
DESPRE SITUAŢIA PREZENTĂ ŞI VIITORUL INTEGRALISMULUI
65
în relativă izolare. Faptul este mai pronunţat tocmai la generaţiile mai tinere - cele de 30, 40 de ani - care au intrat în domeniu după 1989. Dacă adăugăm la aceasta şi apariţia, cu uriaşă întârziere, a revistelor de specialitate vom înţelege de ce şi eforturile individuale pe tărâmul integralismului poartă povara unui efect de risipire, de absenţă a coagulării autentice sub forma unei orientări.
(3)	Informare deficitară cauzată de necunoaşterea limbilor originalelor, în paralel, întreţinerea unei imagini parţializante şi/sau distorsionate, datorată numărului redus al traducerilor sau datorită calităţii discutabile a unora dintre ele
La modul ideal, asumarea integralismului drept cadru conceptual pentru cercetările proprii reclamă capacitatea de a citi în germană, spaniolă, franceză şi italiană. Dincolo de aceasta, fireşte, cel interesat ar trebui să aibă la dispoziţie şi un corpus unitar de versiuni traduse în română - şi avem aici în vedere în primul rând studenţii şi cercetătorii care se înscriu în alte viziuni teoretice, dar doresc să se informeze cu privire la alternativa reprezentată de integralism. Din perspectiva acestui tip de cititor, am afirma că mai dăunător decât inexistenţa traducerilor este tocmai faptul că se traduce sporadic, nesistematic, de multe ori eronat, fără unitate terminologică şi conceptuală. O scurtă ilustrare în acest sens este cuprinsă în secţiunea 4. a prezentei analize.
(4)	Lipsa imaginii de ansamblu asupra doctrinei integraliste, reflectată (şi) în lipsa unui sistem unitar de referinţe
După cum bine se ştie, Opera coşeriană este, din punct de vedere editorial şi bibliografic, extrem de complexă - chiar complicată. Numeroase lucrări publicate iniţial în reviste sau proceedings ale unor congrese au fost reunite ulterior în volume de autor fie în original, fie în traduceri - acestea din urmă realizate sau nu de către Coşeriu însuşi, verificate sau nu de către Coşeriu însuşi. Cele mai frecvente erori pe le observăm în publicaţii din România sunt:
(i)	citarea nu cu anul originalului, ci doar cu anul unei republicări / traduceri, adesea mult mai târzii, fapt ce echivalează cu o falsificare a cronologiei ideilor lingvistice;
(ii)	în cazul unor studii reunite în volumele clasice (ex. Coşeriu 1977, 1978), trimiterea doar la numărul de pagină, ca şi cum ar fi vorba despre un singur text compact, trecând cu vederea autonomia fiecărui studiu.
în aceeaşi ordine de idei, vom nota că unele traduceri publicate în România nici măcar nu indică datele de apariţie exacte ale originalului, astfel încât cititorul neavizat poate fi uşor indus în eroare.
Susţinem că realizarea unei bibliografii coşeriene critice complete, care să nu reflecte o cronologie simplă, ci să propună un sistem structurat de referinţe pentru fiecare lucrare constituie o prioritate absolută pentru perpetuarea integralismului ca doctrină teoretică. Ar fi de dorit ca respectiva bibliografie să fie permanent actualizată, odată cu publicarea postumă a unora dintre manuscrise, şi
66
EMMA TĂMÂIANU-MORITA
disponibilă liber, de exemplu prin internet. Un început în acest sens îl reprezintă lista accesibilă pe site-ul construit de Johannes Kabatek7, ea oferind posibilitatea unei orientări preliminare pentru studenţii şi cercetătorii care nu au la îndemână bibliografiile publicate.
(5)	Confuzia între tipurile de surse sau raportarea exclusivă la surse de nivel introductiv ori la texte adresate publicului larg
Avem în vedere interviuri publicate în reviste româneşti şi transcrieri ale cursurilor, prelegerilor şi conferinţelor susţinute de Eugeniu Coşeriu în diferite centre universitare (de ex., Coşeriu 1994a, 2004). Existenţa acestor texte (şi accesibilitatea lor) este, în sine, un fapt pozitiv, ele reuşind a compensa, temporar, inexistenţa traducerilor. Tot ele ascund însă o perfidă capcană: chiar şi prelegerile au fost concepute, în beneficiul studentului român, în regim de scurtă introducere în problematica integralismului, fiind desfăşurate într-un cadru mai puţin formal decât - să zicem - cursurile uzuale din curriculum, susţinute pe parcursul unor semestre întregi la Universitatea din Tiibingen. Ca atare, ele nu se pot substitui studiilor redactate cu minuţiozitate de savant şi apărute în reviste de specialitate ori în volume.
(6)	în investigaţiile proprii ale unor lingvişti români, tendinţa de apropiere doar ocazională şi... „la ocazii” de Coşeriu
Concentrarea maximă de luări de poziţie din partea lingviştilor români se constată a fi fost prilejuită, în trecut, de ceremonii şi aniversări, iar după moartea savantului - de comemorări. Mai puţine sunt cercetările plasate sub semnul integralismului independent de factori circumstanţiali, întrucât, probabil, semnificaţia intrinsecă a Operei coşeriene nu a fost încă disociată de imaginea omului Coşeriu.
(7)	Autosuficienţa
în ciuda existenţei unor exegeze româneşti remarcabile, care pun în lumină fără echivoc mutaţia epistemică profundă pe care integralismul o instituie în perimetrul ştiinţelor limbajului8, nu ne putem reprima impresia că statutul de alternativă teoretică globală este recunoscut pe o scară mai largă doar în registru declarativ-festivist, fără a se reflecta în demersul cercetărilor. Cu surse la limita minimei rezistenţe şi interpretări lacunare, nu puţini sunt autorii convinşi - fie-ne permisă o sugestivă expresie englezească - that they’ve got it all figured out. Dintre toate obstacolele enumerate aici, autosuficienţa ni se pare singurul insurmontabil.
7	www.coseriu.de sau www.kabatek.de/Proiekte und Forschung/Eugenio-Coseriu-Archiv/ Publikationen. Tot aici poate fi accesată o succintă prezentare a unor concepte fundamentale din lingvistica integrală (Zentrale sprachwissenschaftliche Begriffe).
8	Vezi Borcilă 1988, 1991, 2001a, 2002, Codoban 1988.
DESPRE SITUAŢIA PREZENTĂ ŞI VIITORUL INTEGRALISMULUI
67
4.	EXEMPLIFICARE: NOTE PE MARGINEA UNEI TRADUCERI
4.1.	Pentru a ilustra câteva dintre problemele menţionate în secţiunea anterioară, vom aduce în discuţie un caz grăitor, şi anume situaţia publicării în română a studiului Principii de sintaxă funcţională (Coşeriu 1989). El a fost tradus de noi în 1993 şi publicat în „Dacoromania”, numărul dublu 1994-1995 - număr care, din nefericire, dar simptomatic, a intrat în circulaţie efectiv cu mare întârziere. Regăsim acelaşi studiu, într-o traducere de Adina Tihu şi Mariana Pitar, în culegerea Din istoria ideilor lingvistice (Timişoara, 1996)9. în mare, şi aceasta este o versiune acceptabilă, însă ea cuprinde anumite soluţii care vădesc nefamiliarizarea suficientă cu teoria coşeriană şi relevă tocmai dificultăţile particulare pe care traducătorul trebuie să le conştientizeze în momentul apropierii de textele coşeriene. în exemplele de mai jos trimiterile se fac la numărul de paragraf din Coşeriu 1989, iar sublinierile ne aparţin, marcând secvenţele supuse dezbaterii.
4.1.1.0 primă problemă priveşte echivalarea termenilor semnificat şi designat, din cadrul triadei conceptuale fundamentale semnificat - designat - sens. în traducere, termenii trebuie să rămână clar recognoscibili ca atare, în relaţia lor triadică. Dintre ocurenţele lor în text, să examinăm următoarea instanţă:
„Din punct de vedere lexical, verbul kuru desemnează fără îndoială aproape acelaşi lucru ca şi verbul venir din franceză, dar nu înseamnă venir (a veni) propriu-zis [...]” (paragraful 2.4.1.).
ORIGINALUL: „Du point de vue lexical, le verbe kuru designe sans doute â peu preş la meme chose que fr. venir, mais il ne signifîe pas proprement «venir» [...]”.
Citind traducerea, raportul conceptual nu mai este reperabil10, întrucât rom. a însemna este prea larg şi nediferenţiat, similar mai degrabă engl. to mean. De asemenea, a însemna nu cunoaşte, în interiorul familiei sale lexicale, o realizare substantivală terminologic adecvată, subst. însemnare fiind inutilizabil pentru <semnificat> ori <semnificare>.
în al doilea rând, fără îndoială că a desemna este un echivalent corect pentru designer, el fiind utilizat şi de către E. Coşeriu în conferinţele sale11. Cu toate acestea, o traducere consecventă trebuie să ia în calcul şi necesitatea de a construi adjectivele corespondente. O derivare de tip agentiv precum desemnatoare - din „funcţia desemnatoare” pentru „fonction designative” (3.3.1.) - nu este cea mai fericită soluţie. Din toate punctele de vedere, propunerea unei serii neologice a designa - designat, designaţie, designare - designativ, designaţional („funcţie designativă, funcţie designaţională”) ni se pare mult mai adecvată, prin nuanţele pe
9	Volumul II, p. 40-104.
10	Tendinţele de interpretare au fost probate într-o dezbatere cu studenţii cursului nostru de la raasteratul de Studii integraliste, desfăşurată în 20 apr. 2005.
11	Vezi, de exemplu, prelegerile din Coşeriu 1994a.
68
EMMA TĂMÂIANU-MORITA
care le permite, în calitate de echivalare cu caracter explicit terminologic. Pentru pasajul discutat, versiunea noastră este:
„Din punct de vedere lexical, verbul kuru designează fără îndoială aproape acelaşi lucru ca şi fr. venir (rom. a veni), dar nu semnifică propriu-zis «a veni» [...]”.
4.1.2.	în exemplul următor, identificăm două erori de interpretare:
„[...] sintaxa sau gramatica funcţională - şi vom vedea că termenii «sintaxă» şi «gramatică» nu se pot diferenţia - este paradigmatica semnificatului gramatical. Ea stabileşte structura semantico-gramaticală proprie unei limbi date sau - dat fiind că în limbă orice structură referitoare la cele două planuri semiotice, expresia şi conţinutul, este, din punct de vedere semantic, motivată - mai simplu: structura gramaticală a unei limbi” (paragraful 1.).
Originalul: „[...] la syntaxe ou grammaire fonctionnelle -nous verrons qu’îi n’y a pas lieu de distinguer «syntaxe» et«grammaire» - c’est la paradigmatique du signifie grammatical. Elle etablit la structure semato-grammaticale propre d’une langue donnee ou bien - puisque dans la langue toute structure concernant Ies deux plâns semiotiques, l’expression et le contenu, est semantiquement motivee - plus simplement: la structure grammaticale d’une langue”.
în primul rând, formularea „termenii «sintaxă» şi «gramatică» nu se pot diferenţia” sugerează cititorului, în mod eronat, că în general aceşti termeni sunt nediferenţiabili, deşi, poate, autorul ar dori să îi disocieze. Aceasta se află în evidentă contradicţie cu miza fundamentală a studiului: autorul argumentează, tocmai, că, în ciuda separării celor două subdomenii în gramaticile de alte orientări, abordarea funcţională coerentă le evidenţiază drept coextensive.
în al doilea rând, formularea „orice structură [...] este, din punct de vedere semantic, motivată”, cu această punctuaţie, sugerează, prin emfaza asupra ultimului cuvânt, că structurile sunt motivate, adică nu arbitrare - aserţiune în totală discordanţă cu sensul originalului şi, desigur, incorectă. Ceea ce afirmă originalul este că structurile în cauză sunt motivate (justificate, fundamentate) semantic, adică nu formal (i.e. în virtutea conţinutului, nu în virtutea expresiei), Chiar dacă, în textul scris, intonaţia emfatică ce ar clarifica interpretarea nu poate fi redată în mod direct, sintaxa frazei poate servi la transmiterea exactă a sensului. Astfel, propunerea noastră a fost:
„[...] sintaxa ori gramatica funcţională - vom vedea că nu este cazul să distingem între «sintaxă» şi «gramatică» - reprezintă paradigmatica semnificatului gramatical Ea stabileşte structura semantic-gramaticală a unei anumite limbi sau -din moment ce în limbă orice structură ce implică cele două planuri semiotice, expresia şi conţinutul, este motivată__semanîic -, mai simplu spus: structura gramaticală a unei limbi”.
4.1.3.	Cel de-al treilea exemplu priveşte o instanţă discutabilă de ‘dezambiguizare’ a originalului:
DESPRE SITUAŢIA PREZENTĂ ŞI VIITORUL INTEGRALISMULUI
69
„[...] gramatica funcţională trebuie să stabilească paradigmele semnificatului gramatical al unei limbi date” (paragraful 4.1.).
Originalul: „[...] la grammaire fonctionnelle doit etablir Iesparadigmes du signifie grammatical d’une langue donnee”.
în secvenţa „Ies paradigmes du signifie grammatical d’une langue donnee”, atributul „d’une langue” poate fi relaţionat fie la regentul „Ies paradigmes”, fie la regentul „[le] signifie”. în română, forma articolului al este diferită în cele două situaţii: „paradigme [...] ale unei limbi”, respectiv „semnificat [...] al unei limbi”, în traducerea supusă discuţiei, s-a optat pentru cea de-a doua variantă. Lăsăm la o parte faptul că noi am favoriza, mai degrabă, prima variantă, întrucât „semnificatul gramatical” este utilizat aici cu valoare generică pentru a designa «toate semnificatele gramaticale», pe când combinaţia „semnificatul gramatical al unei limbi” reduce posibilitatea interpretării pluralizante. Mai important este însuşi faptul că originalul prezintă ambivalenţa sintactică menţionată; traducerea ar trebui să ţintească înspre păstrarea ei ca atare. în română, acest deziderat este uşor realizabil: „[...] gramatica funcţională trebuie să stabilească paradigmele semnificatului gramatical dintr-o limbă dată”.
4.1.4.	Ultimul exemplu priveşte o greşeală propriu-zisă de traducere, pe care traducătoarele ar fi putut-o evita dacă s-ar fi lăsat călăuzite de sensul argumentaţiei coşeriene, în locul unei simple echivalări secvenţiale şi adiţionări ulterioare a segmentelor de text. în discuţia despre straturile structurării gramaticale întâlnim următoarea frază:
„E adevărat că nivelele pe care le-am enumerat ca posibile se regăsesc în majoritatea limbilor. Chiar şi nivelul propoziţiei [sic!] pare a fi empiric „universal”: el este prezent, după cât se pare, în toate limbile cunoscute” (paragraful 5.2.3.).
ORIGINALUL: „II est vrai que Ies couches que nous avons enumerees comme possibles se retrouvent dans la plupart des langues. Et la couche du texte paraît mime etre empiriquement «universelle»: elle est prâsente, paraît-il, dans toutes Ies langues connues”.
Trecem peste confuzia dintre ‘stratul propoziţiei’ şi ‘stratul textului’ (fără îndoială, o scăpare inocentă). Ceea ce ne atrage atenţia este sintaxa enunţului subliniat. Prin plasarea adverbului de întărire „chiar şi” pe poziţia de atribut al substantivului „nivelul”, cititorul va înţelege cfireşte, toate celelalte straturi sunt - cu atât mai mult - empiric universale (dacă „până şi” cel al „propoziţiei” este astfel!). Or, desigur, argumentul acestei secţiuni a studiului este tocmai că, dintre straturile de structurare gramaticală, doar două sunt raţional necesare, anume ‘monemul’ şi ‘enunţul/propoziţia’, iar celelalte patru sunt posibilen. Unele dintre cele posibile ar putea fi atestate drept empiric generale, însă doar în urma examinării descriptive a numeroase limbi - idealmente a tuturor limbilor
12 <
Cuvânt’» ‘grup de cuvinte’, ‘clauzulă’, ‘text’.
70
EMMA TĂMÂIANU-MOR1TA
cunoscute. în realitate, originalul potenţează nu substantivul „stratul [textului]”, ci calitatea de generalitate empirică atribuită acestuia:
,JE adevărat că straturile pe care le-am enumerat ca posibile se regăsesc în majoritatea limbilor. Stratul textului pare a fi chiar empiric «universal»: el este prezent, s-ar părea, în toate limbile cunoscute”.
4.2.	Nu stă în intenţia noastră să operăm o analiză critică detaliată a acestei traduceri - sau a oricărei alte traduceri13. Considerăm că o asemenea întreprindere este prea puţin productivă şi ne interesează mai mult ca, prin raportare la imperfecţiuni şi probleme precum cele descrise anterior, să profilăm cum s-ar cuveni să fie Traducerea românească pe care românul Eugeniu Coşeriu o merită. Deţinem şi un punct de reper pozitiv. Este vorba despre monumentalul proiect finalizat în cele 4 volume de Opere lingvistice alese (Lingvistica în calitate de ştiinţă a omului, Coseriu 1981-1983), publicate la editura Sanshusha din Tokyo, graţie eforturilor lui Kennosuke Ezawa14. Acesta rămâne cel mai ambiţios proiect de traducere a operei coşeriene realizat pe plan mondial până la ora actuală15, model încă neegalat pentru întreprinderi de acest tip, prin seriozitatea, profesionalismul şi lipsa de compromisuri cu care a fost condus.
Caracteristicile modelului maximal reprezentat de volumele japoneze ne sugerează standardele pe care ar trebui să le atingă şi o serie cu volume de studii care ar fi publicată în limba română în anii următori16. Urmând argumentaţia din Tămâianu-Morita 2002 (p. 67-73), ne vom situa mental într-un moment temporal viitor, imaginând că dezideratele vor fi fost transpuse în fapt de Versiunea românească - Proiect, întocmai cum au fost ele împlinite de Operele alese din Japonia.
■ Volumele sunt organizate tematic17, acoperind, prin studii reprezentative, cele peste 5 decenii de creaţie coşeriană şi întreaga arie a lingvisticii integrale (lingvistica vorbirii în planul universal, lingvistica idiomatică, lingvistica textului), cu presupoziţiile ei filosofice. Viziunea integralistă asupra limbajului şi a ştiinţelor culturii devine, astfel, accesibilă cititorului de limbă română în ansamblul ei şi în datele esenţiale.
13	Observaţiile de sub 4.1. nu trebuie înţelese ca o negare globală a acceptabili taţii acestei versiuni. De asemenea, este departe de noi gândul de a nu recunoaşte şi existenţa unor versiuni româneşti admirabile.
14	Volumele cuprind 30 de studii scrise între anii 1952 şi 1978, în versiunea japoneză realizată de o echipă de 15 traducători. Proiectul s-a desfăşurat între anii 1976 şi 1983, incluzând substanţiale întâlniri de lucru între autor, editor şi echipa de traducători, în toamna anului 1979.
15	O realizare notabilă este şi primul volum al culegerii franceze L'homme et son langage, apărut cu 20 de ani mai târziu (Coseriu 2001), chiar dacă el nu egalează realizarea japoneză. In paranteză fie spus, ni se pare că alegerea titlului nu este ferită de riscul unor confuzii, întrucât corespunde unui volum coşerian deja clasic, El hombre y su lenguaje (1977), cu o altă alcătuire. De pildă, volumul 4 al Operelor alese în japoneză evită acest risc propunând titlul Kotoba to ningen (Limbajul şi omul).
16	în absenţa unei versiuni publicate precum cea japoneză, s-ar putea obiecta că unele dintre standardele formulate aici sunt doar ţinte ideale, aşadar din principiu irealizabile, ale traducerii.
17	Această formulă este adoptată, de altfel, şi de editorii volumului francez.
DESPRE SITUAŢIA PREZENTĂ ŞI VIITORUL INTEGRALISMULUI
71
■	Se ţine seama de versiunile revizuite şi completate ale fiecărui text coşerian, acolo unde acestea există, însă fără a trece sub tăcere prima apariţie - fapt crucial din unghiul unei istorii corecte a ideilor lingvistice şi probator pentru desfăşurarea integralismului într-o continuitate fără fisură, de-a lungul a peste cinci decenii.
■	Sunt luate în considerare originalele şi traducerile efectuate sau verificate de E. Coşeriu, corelate cu o raportare critică la celelalte traduceri disponibile în limbi europene şi noneuropene.
■	Traducătorii sunt specialişti în subdomeniile în care se înscrie fiecare dintre studiile traduse, dar, în acelaşi timp, toţi cunosc ansamblul operei coşeriene, gradul de comprehensiune fiind verificat constant prin dezbateri în cadrul echipei.
■	S-a operat unificarea terminologică a versiunilor româneşti realizate după originale din limbi diferite (cel mai probabil, germană, spaniolă, italiană, franceză).
■	Strategia şi soluţiile traducerii, precum şi explicitarea limitărilor (empirice) inevitabile în cadrul unei astfel de întreprinderi sunt cuprinse în aparatul critic al volumelor. Acesta conţine, pentru fiecare concept tematizat, o definiţie sintetică şi lista echivalentelor în toate limbile originalelor utilizate.
■	Este inclus şi un studiu explicativ relativ extins, care orientează cititorul înspre sesizarea semnificaţiei de profunzime a „revoluţiei integraliste” în ştiinţele limbajului (precum Borcilă 1988, 1991, 2001a)18.
■	Deşi tirajul nu este neapărat foarte mare, volumele pot fi consultate cel puţin în bibliotecile universitare importante.
5.	PROVOCĂRILE
După cum se ştie, la Universitatea „Babeş-Bolyai” s-a constituit, după 1989, singurul colectiv academic compact care, în jurul profesorului Mircea Borcilă, trudeşte pe tărâmul integralismului - azi, Catedra de lingvistică generală şi semiotică. Printre activităţile acesteia se numără traduceri, exegeze, studii privind receptarea integralismului în diferite orizonturi culturale, dezvoltări pe teme specifice19, elaborarea unui Dicţionar conceptual al lingvisticii integrale (1999-2002), organizarea unui program de masterat în Studii integraliste. Acestea, şi altele, sunt evidenţiate în prezentări sintetice cum ar fi cele de la Borcilă 1996 şi 2001b. Ele se alătură, în calitate de singular efort concertat, preocupărilor individuale ale unor lingvişti de la Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Chişinău, Sibiu ş.a.
Totuşi, suntem încă departe de comunicarea şi colaborarea de anvergură pe care le presupune constituirea unui curent integralist în lingvistica românească. Puţini sunt, mai ales, cercetătorii foarte tineri (masteranzi, doctoranzi, preparatori şi asistenţi universitari) pregătiţi să-şi asume o întreprindere care, pe lângă dificultatea sa intrinsecă, va trebui condusă exclusiv prin implicare personală, cu
18	în versiunea japoneză, este vorba despre excepţionalul studiu Ezawa 1983.
19	Ex.: sursele fenomenologice ale integralismului, confruntări cu alte orientări (structuralismul saussurian şi postsaussurian, generaţi vi smul, cognitivismul), lexematică, tipologia generală a textelor, funcţiile textuale ale metaforei, posibile deschideri înspre elaborarea unei poetici pe baze integraliste ş.a.
72
EMMA TĂMÂIANU-MORITA
prea puţină susţinere instituţională, întrucât nu se înscrie în linia lingvisticii mainstream contemporane.
La întrebarea dacă un proiect de valorizare globală precum cel schiţat aici este sau nu realizabil de către noi, cercetătorii români, nu întrezărim acum vreun răspuns convingător într-un sens sau în celălalt.
După cum afirmam în consideraţiile introductive, convingerea noastră este că integralismul nu are nevoie de rădăcini ferme pe sol românesc pentru a se afirma în orizont universal, mai devreme sau mai târziu, drept unică alternativă de reconstrucţie din temelii a ştiinţelor limbajului şi ale omului în general. S-ar putea însă ca lingvistica românească să aibă absolută şi imediată nevoie de integralism pentru a-şi reface identitatea şi unitatea conceptuală - pulverizate astăzi din cauza servilismului faţă de mode teoretice mai noi sau mai vechi.
BIBLIOGRAFIE
Ardeleanu & Moldoveanu (coord.) 2003 = Sanda-Maria Ardeleanu & Gheorghe Moldoveanu (coord.), Limbaje şi comunicare (Lucrările Colocviului Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, Suceava, ediţia 2001), VI, partea I. In honorem Eugen Coşeriu, Suceava, Editura Universităţii Suceava, 2003.
Bojoga 1999 = Eugenia Bojoga, Receptarea operei lingvistice a lui Eugeniu Coseriu în fosta U.R.S.S., teză de doctorat, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai”, 1999.
Bojoga 2001 = Eugenia Bojoga, Teoria semantică a lui E. Coşeriu în Spania, în StUBB, XLVI, 2001, nr. 4, p. 47-68.
Bojoga 2002 = Eugenia Bojoga, Valorizarea lexematicii în două contexte diferite: fosta U.R.S.S. şi Spania, în Un lingvist pentru secolul XX/, Chişinău, 2002, p. 18-30.
Bojoga 2003 = Eugenia Bojoga, La theorie d’Eugenio Coseriu et la linguistique sovietique, în Studi in memoria di Eugenio Coseriu. Supplemento di „Plurilinguismo. Contatti di lingue e culture”, nr. 10, Universitâ degli Studi di Udine, Centro Intemazionâle sul Plurilinguismo, Udine, 2003, p. 9-30.
Borcilă 1988 = Mircea Borcilă, Eugenio Coseriu şi orizonturile lingvisticii, în „Echinox”, XX, 1988, nr. 5, p. 1, 4-5.
Borcilă 1991 = Mircea Borcilă, Eugenio Coseriu and the Development of Linguistics, în StUBB, XXXVI, 1991, nr. 3-4, p. 3-9.
Borcilă 1996 = Mircea Borcilă, Sub semnul integralismului, în „Echinox”, XXVIII, 1996, nr. 10-11-12, P- Z
Borcilă 2001a = Mircea Borcilă, Eugeniu Coşeriu şi bazele ştiinţelor culturii, în „Academica”, XI, mai-iunie 2001, nr. 7-8 (127-128), p. 22-23.
Borcilă 2001b = Mircea Borcilă, început de drum în studiile integraliste, în StUBB, XLVI, 2001, nr. 4, p. 3-14.
Borcilă 2002 = Mircea Borcilă, Eugeniu Coşeriu, fondator al lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în Un lingvist pentru secolul XXI, Chişinău, 2002, p. 31-39.
Borcilă, Bojoga (coord.), Lazăr, Tămâianu-Morita, Vâlcu, Zagaevschi 2002 = Mircea Borcilă (coord.), E. Bojoga, L. Lazăr, E. Tămâianu-Morita, C. Vâlcu, L. Zagaevschi. Dicţionar conceptual al lingvisticii integrale, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai”, 2002.
Codoban 1988 = Aurel Codoban, Eugenio Coseriu, un filosof al limbii pentru secolul XXI„ în „Echinox”, XX, 1988, nr. 5, p. 3.
Coseriu 1948 = Eugenio Coseriu, La lingua di Ion Barbu (con alcune considerazioni sulla semantica delle lingue „imparate”), în „Atti del Sodalizio Glottologico Milanese”, I, 1948, p. 3-8.
DESPRE SITUAŢIA PREZENTĂ ŞI VIITORUL INTEGRALISMULUI
73
Coseriu 1977 = Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoria y metodologia linguistica, Madrid, Editura Gredos, 1977.
Coseriu 1978 = Eugenio Coseriu, Gramâtica, semântica, universales. Estudios de lingiiistica funcional, Madrid, Editura Gredos, 1978.
Coseriu 1980 = Eugenio Coseriu, Von Genebrardus bis Hervâs. Beitrăge zur Geschichte des Kenntnis des Rumănischen in Westeuropa, Tubingen, Giinter Narr Verlag, 1980. Traducere în limba română de Andrei A. Avram: Limba română în faţa Occidentului: de la Genebrardus la Hervâs. Contribuţii la istoria cunoaşterii limbii române în Europa Occidentală, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994.
Coseriu 1981-1983 = Eugenio Coseriu, Ningen no gaku toshite no gengogaku. Coseriu gengogaku-senshu (Lingvistica în calitate de ştiinţă a omului. E. Coseriu: Opere lingvistice alese), voi. 1-4, Tokyo, Editura Sanshusha, 1981-1983.
Coseriu 1989 = Eugenio Coseriu, Principes de syntaxe fonctionnelle, în „Travaux de linguistique et de philologie”, XXVII, Strasbourg-Nancy, 1989, p. 5-46. Traducere în limba română de E. Tămâianu: Principii de sintaxă funcţională, în „Dacoromania”, serie nouă, I, 1994-1995, nr. 1-2, p. 29-68.
Coşeriu 1992 = Eugeniu Coşeriu, Principiile lingvisticii ca ştiintă a culturii, în „Apostrof’, nr. II (30), 1992, p. 11, 14.
Coşeriu 1994a = Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993). Supliment al ALIL, XXXIII, 1992-1993, seria A, Lingvistică, Iaşi, 1994.
Coşeriu 1994b = Eugeniu Coşeriu, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1994.
Coseriu 2001 = Eugenio Coseriu, L’homme et son langage. Textes reunis par H. Dupuy-Engelhardt, J.-P. Durafour et F. Rastier, Louvain - Paris - Sterling, Virginia, Editura Peeters, 2001.
Coseriu 2001/2003 = Eugenio Coseriu, Politici lingvistice, în Ardeleanu & Moldoveanu (coord.) 2003, p. 59-70.
Coşeriu 2004 = Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi seminarii la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Texte consemnate, cuvânt înainte şi anexă de Doina Constantinescu, Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2004.
Ezawa 1983 = Kennosuke Ezawa, Coseriu gengogaku no tokushoku to igi ni tsuite (Despre caracteristicile şi sensul lingvisticii coseriene). Studiu explicativ în Coseriu 1981-1983, voi. 4, 1983, p. 337-348.
Kabatek / Murguia 1997 = Johannes Kabatek / Adolfo Murguia, „Die Sachen sa gen, wie sie sind... Eugenio Coseriu im Gesprâch, Tubingen, Giinter Narr Verlag, 1997.
Oancea (coord.) 1996 = Ileana Oancea (coord.), Din istoria ideilor lingvistice, voi. I şi II, Timişoara, Tipografia Universităţii de Vest din Timişoara, 1996.
Tămâianu 2000 = Emma Tămâianu, Eugenio Coseriu şi lingvistica japoneză. Schiţă pentru o evaluare globală. Comunicare la Simpozionul Naţional al Fundaţiei Nipponica, Cluj-Napoca şi Bucureşti, 11 octombrie 2000.
Tămâianu 2001a = Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2001.
Tămâianu-Morita 2001b = Emma Tămâianu-Morita, Valorizarea integralismului în lingvistica japoneză. Câteva repere, în StUBB, XLVI, 2001, nr. 4, p. 107-115.
Tămâianu-Morita 2002 = Emma Tămâianu-Morita, Integralismul în lingvistica japoneză. Dimensiuni - impact - perspective, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2002.
Tămâianu-Morita 2002-2003 = Emma Tămâianu-Morita, Semnificaţia lingvisticii coşeriene în viziunea lui Takashi Kamei. După douăzeci de ani, în „Dacoromania”, serie nouă, VII-VIII, 2002-2003, p. 101-114.
Tămâianu-Morita 2003 = Emma Tămâianu-Morita, Lingvistica integrală în Japonia. Un punct de vedere personal, în Supliment „Contrafort”, Modelul Coşeriu, X, nr. 10—11 (108-109), octombrie - noiembrie 2003, Chişinău, p. 40-41.
Universitatea „ Babeş-Bolyai ” Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
I
I
IOAN HERBIL
CARACTERISTICI FONETICE ŞI MORFOLOGICE ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
I.	DIN ISTORIA CERCETĂRII GRAIURILOR UCRAINENE DE PE TERITORIUL ROMÂNIEI
Primele încercări de a caracteriza graiurile ucrainene de pe teritoriul României au avut loc încă la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de-al XX-lea şi aparţin unor dialectologi slavi.
Ivan Werhrats’kyj1, pe baza materialului pe care l-a adunat, publică, între 1883 şi 1908, o serie de lucrări de dialectologie, în care găsim informaţii despre unele graiuri din ţara noastră. In lucrările citate, autorul prezintă o descriere a sunetelor, a formelor şi fenomenelor de derivare a cuvintelor, precum şi a sintaxei din graiul satului Rona de Sus şi ale celor situate în bazinul râului Ruscova.
Multe observaţii asupra foneticii şi morfologiei a trei graiuri huţule din Suceava (Câmpulung, Moldoviţa Rusă şi Paltin) găsim într-o altă lucrare a aceluiaşi autor2. Deşi nu a observat fenomene precum: reflexul [bi] pentru vechiul [o] din noile silabe închise şi pronunţia „diftongală” a lui [y] şi [e] situate după consoanele dentale, autorul a analizat multe fenomene dialectale, fixând devierile acestora comparativ cu normele limbii literare.
în 1933, având ca scop „descrierea geografică a principalelor schimbări” ale limbii ucrainene din Europa acelor vremuri, I. Zilyns’kyj3 a întocmit o hartă a graiurilor ucrainene. în ceea ce priveşte graiurile ucrainene din România, se poate observa că există o legătură lingvistică nemijlocită, după cum afirmă autorul, între graiurile carpatice ale Ucrainei şi graiurile corespunzătoare din nordul ţării noastre. Din lipsa unui material dialectal adecvat, autorul nu a reuşit să dea o clasificare satisfăcătoare a graiurilor ucrainene de pe teritoriul României.
între anii ’20 şi ’30 ai secolului trecut, Ivan Pan’kevyc a publicat mai multe lucrări, în care a valorificat materialul dialectal rezultat din anchetele efectuate în satele ucrainiene ale Maramureşului (Crăciuneşti, Rona de Sus, Bistra, Crasna
1	1. Werhrats’kyj, Uber clie Mundart Maramoroscher Ruthenen, Stanislaw, 1883; idem, Znadoby dl'a piznann’a uhors’ko-rus’kych hoviriv, partea I, II, Lvov, 1899, 1901, apud I. Robciuc, Studii şi articole, Bucureşti, Editura Mustang, 1999, p. 29,46, 233.
2	I. Werhrats’kyj, Desco do hovoru bukovyns’ko-rus’koho, în „Zbornik u slavu Vatraslava Jagica”, Berlin, 1908, p. 423-432, apud I. Robciuc, loc. cit.
3	I. Zilyns’kyj, Karta ukrajins’kych hovorivzpojasnynn’amy, Varşovia, 1933.
DACOROMANIA. serie nouă, IX-X, 2004 - 2005, Cluj-Napoca, p. 75-143
76
IOAN HERBIL
Vişeului, Ruscova, Repedea, Poienile de sub Munte). între lucrările reputatului dialectolog, un loc însemant îl ocupă Hovir sil riky Rus’koji buv. Maramorosa v Rumunijf, care e dedicată descrierii caracteristicilor fonetice şi morfologice ale graiurilor ucrainene de pe Valea Ruscovei, şi cunoscuta monografie Ukrajins’ki hovory Pidkarpats’koji Rusy i sumeznych oblastef. Autorul a dus la bun sfârşit cercetările asupra foneticii şi morfologiei tuturor graiurilor transcarpatice, folosind metode proprii pentru acele vremuri. Important este şi faptul că monografia, care-şi păstrează până azi valoarea ştiinţifică, cuprinde texte dialectale şi, în acelaşi timp, îi sunt anexate cinci hărţi dialectologice de o importanţă majoră în studierea acestor graiuri.
în decursul anilor, graiurile ucrainene au intrat şi în atenţia unor dialectologi străini. Astfel, în domeniul lexicografiei dialectale, Oleksa Horbac a elaborat şi publicat în anul 1968 mai multe lucrări, dintre care amintim: Dialektnyj slovnyk pivnicno-dobruzans’koj hovirky sela Verchnij Dunavec’ biVa Tul’ci şi Dialektnyj slovnyk pivnicno-dobruzans’koj hovirky sela MuryhuV nad Dunajem4 5 6 7. în 1997, la Munchen, au apărut următoarele lucrări ale aceluiaşi autor: Pivdennobukovyns’ka huculs’ka hovirka j dialeknyj slovnyk s. Brodyna, povitu Radivci (Rumunija), Maramors’ka hovirka j dialektnyj slovnyk s. PoVany nad rickoju Ruskovoju (Rumunija) şi Pivdennobukovyns’ka hovirka s. Mylesovec’ bl. Rodovec’ (Rumunija)1. Acestor glosare dialectale O. Horbac le-a anexat texte dialectale, povestiri şi cântece. De asemenea, sunt descrise într-o formă mai redusă şi unele trăsături fonetice, morfologice şi, mai rar, accentuale din aceste graiuri. Lucrările autorului au la bază atât materialul dialectal adunat de el şi de Anna Galea Horbac prin anchete pe teren, cât şi înregistrările făcute pe benzi de magnetofon.
Istoria studierii dialectelor ucrainene de pe teritoriul României8 este strâns legată de studiile de dialectologie slavo-română şi, implicit, de dezvoltarea, în general, a slavisticii româneşti, ai cărei înaintaşi au fost B. P. Hasdeu, A. de Cihac,
I.	Bogdan, Ov. Densusianu, I. Bărbulescu, P. Cancel, I. Popovici, Th. Capidan, S. Puşcariu şi alţii.
La început, studiile de lingvistică ale slaviştilor români erau îndreptate, în cea mai mare parte a lor, spre trecutul îndepărtat al relaţiilor slavo-române, mai ales cu scopul de a lămuri condiţiile de formare a poporului român şi a limbii române.
4	în „Naukovyj zbomyk tovarystva Prosvita”, voi. X, Ujgorod, 1934, p. 185-216.
5	Partea I. Zvucnja i morfologia, Praga, 1938.
6	Extrase din „Naukovi Zapysky”, XVIII, voi. XV, Munchen, 1968 şi, respectiv, din „Naukovi Zapysky”, XIX, voi. XVI, Munchen, 1968.
7	Apud I. Robciuc, op. cit., p. 33.
8	A se vedea în acest sens şi articolul lui D. Horvath, Comentarii asupra graiurilor ucrainene din R.S. România, în SA, voi. II, 1973, p. 21-36, în care sunt prezentate şi alte lucrări ce tratează probleme de dialectologie ucraineană (N. Pavliuc, Dejaki lyksycni osoblyvosti ukrajins’kych hovirok Maramoroscyny, în „Kul’turnyij poradnyk”, nr. 3, Bucureşti, 1958; I. Pătruţ, Raporturi fonetice ucraineano-române, în DR, IX, 1948; Stanislaw Gogolevski, Trilingvismul polonezilor din Cacica -judeţul Suceava, în RS, XIV, 1967, p. 53-77) şi pe care noi nu le prezentăm, deoarece fie au apărut ulterior, detaliat, în alte articole ale aceloraşi autori, fie tratează aceste probleme parţial. Vezi şi I. Robciuc, op. cit., p. 27-44.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
77
Studiile de dialectologie slavă s-au născut în sânul şcolii lingvistice de la Cluj, odată cu elaborarea Atlasului lingvistic român, fiind legate de numele lui Emil Petrovici atât prin faptul că între anii 1936 şi 1938 acesta a efectuat câteva anchete dialectale slave (sârbeşti, bulgăreşti şi ucrainene)9, cât şi prin apariţia, în 1935, a primului studiu fundamental în legătură cu un grai slav de pe teritoriul României, monografia graiului din Caraşova10. Dar meritul de a fi considerat promotorul dialectologiei slave de la noi din ţară nu se opreşte aici, ci continuă prin îndemnurile date slaviştilor români ai acelor vremuri, „care vor trebui să se gândească şi la studierea celorlalte graiuri de pe teritoriul R.P.R. : ucrainene, ruse (ale lipovenilor din Dobrogea), cehe, bulgare şi poloneze”11.
Prima lucrare de dialectologie ucraineană de la noi este studiul lui Ioan Pătruţ asupra foneticii graiului huţulilor din Valea Sucevei12. Autorul acestei monografii a folosit materialul dialectal adunat de E. Petrovici pentru Atlasul lingvistic român, în anii 1936-193813, din patru sate14 huţule: Nisipitu, Cununschi, Ehrişte şi Sadău (situate între râul Suceava şi afluentul său Brodina). Stabilind „fizionomia fonetică” a graiului ucrainean din aceste sate, I. Pătruţ raportează datele obţinute „...în primul rând, la cele din alte regiuni huţule, precum şi, adeseori, la cele din alte graiuri ucrainene, mai ales la cele carpatice”15.
Lucrarea lui I. Pătruţ conţine şi „unele consideraţii şi sugestii interesante cu privire la interpretarea datelor din graiurile periferice arhaice şi a proceselor din perioada de bilingvism”16.
Tot în această perioadă de început a dialectologiei ucrainene la noi apare şi lucrarea lui V. Arvinte, Terminologia exploatării lemnului şi a plutăritului. Pe lângă analiza elementelor ucrainene în terminologia forestieră din Maramureş, Bucovina şi Valea Bistriţei, pe care o face autorul, studiul prezintă un material dialectal valoros pentru cercetarea graiurilor din care acestea au fost adunate17.
9	în ALR II graiurile sârbeşti au punctele cartografice 25 şi 37, graiurile bulgare 48 şi 91, iar cele ucrainene punctul 366 (vezi Emil Petrovici, Atlasul lingvistic român II. Introducere, Cluj-Napoca, 1988).
10	E. Petrovici, Graiul caraşovenilor. Studiu de dialectologie slavă meridională, Bucureşti, 1935.
11	E. Petrovici, Sarcinile actuale ale dialectologilor din R.P.R., în FD, voi. 1, 1958, p. 210; idem, Dezvoltarea studiilor de slavistică în ţara noastră în ultimii 15 ani, în SCL, X, 1959, nr. 3, p. 333-342; idem, Activitatea în domeniul slavisticii din R.P.R. în perioada 1944 - 1951, în RS, III, 1958, p. 7
I. Pătruţ, Fonetica graiului huţul din Valea Sucevei, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R.,
1957.
13	Ancheta în punctul 366 din ALR II „a avut loc în două etape: 10-20 VIII 1936 şi 9, 10, 15 VIII 1938” (vezi Emil Petrovici, Atlasul lingvistic român 11. Introducere, Cluj-Napoca, 1988, p. 211 şi 214, nota 4).
14	Pentru „ cătunele” anchetate de E. Petrovici, vezi Emil Petrovici, op. cit., p. 211 şi 213, nota 5.
15	L Pătruţ, op.cit., p. 3.
56 E. Vrabie, Stadiul actual al cercetărilor graiurilor slave din R.P.R., în RS, VII, 1963, p. 56; cf. şi recenzia lui G. Mihăilă la lucrarea lui I. Pătruţ, în SCL, X, 1959, nr. 3, p. 340-346.
17	în SCŞt, VIII, 1954, p. 1-186.
78
IOAN HERBIL
în 1958, slavistul român Nicolae Pavliuc (astăzi profesor la Universitatea din Toronto) şi-a susţinut teza de doctorat cu tema Ukrains’kije govory Maramorosciny (oblast’ Baja Mare v Rumyniji)l&. în cele cinci capitole ale lucrării, autorul a prezentat istoria „venirii” populaţiilor ucrainene în Maramureş, particularităţile fonetice, morfologice şi lexicale ale acestor graiuri, problemele legate de influenţa dialectelor româneşti şi maghiare, ca şi a limbilor literare asupra graiurilor ucrainene din această regiune. Pe baza cercetărilor făcute şi a analizei detaliate a acestor graiuri, autorul lucrării ajunge la concluzia că lexicul ucrainean a suferit multe influenţe ale altor limbi: română, maghiară, germană şi altele. Drept urmare, acesta s-a îmbogăţit cu multe cuvinte noi. în domeniul foneticii şi morfologiei, autorul nu a observat e astfel de influenţă.
Autorul monografiei amintite publică în acelaşi an un alt studiu legat de graiuri ucrainene, în care se ocupă, în special, de terminologia construcţiei. Este vorba de lucrarea Dejaki leksycni osoblyvos’ti ukrajins’kych hovirok Maramoroscyny, publicată în „Kul’tumyi poradnyk”, nr. 3, Bucureşti, 195818 19.
între anii 1960 şi 1961, N. Pavliuc a prezentat la sesiunile ştiinţifice ale cadrelor didactice de la Facultatea de Filologie din Bucureşti două comunicări asupra lexicului graiurilor ucrainene din România: una cu privire la Terminologia agricolă, legumicolă şi pomicolă. Terminologia ţesutului şi unităţilor de măsură, iar alta despre Denumirile obiectelor casnice20.
Un moment hotărâtor în studierea graiurilor slave din România (implicit şi a celor ucrainene) l-a constituit prima „Conferinţă de dialectologie slavo-română”, care a avut loc în 28-29 iunie 1961, Ia Bucureşti. Organizată din iniţiativa „Asociaţiei Slaviştilor din România” (înfiinţată în 1956), conferinţa a constituit un prilej pentru a analiza realizările slaviştilor români care s-au ocupat de studierea graiurilor slave de pe teritoriul ţării noastre şi, în acelaşi timp, un impuls în vederea studierii pe mai departe a acestor graiuri21 22.
La această conferinţă, Ariton Vraciu a prezentat comunicarea Note de dialectologie slavo-română (Observaţii asupra unui grai ucrainean şi asupra unui grai rusesc din R.P.R.f12, la baza căreia stă materialul adunat de autor, cu câţiva ani în urmă, din satul Benea, comuna Moldova-Suliţa (jud. Suceava). Lucrarea cuprinde unele date istorice, referitoare la vechimea aşezării acestor ucraineni în localitatea respectivă, şi unele observaţii generale asupra sistemului consonantic şi a vocabularului graiului respectiv.
Pe lângă lucrarea lui A. Vraciu, la conferinţa sus-amintită a fost prezentată şi supusă discuţiei o altă lucrare de dialectologie ucraineană, şi anume aceea a lui
18	Apud E. Vrabie, op. cit., p. 56.
19	Ibidenr, D. Horvath, op. cit., p. 35, nota 24.
20	Nu ştim ca aceste lucrări să fi fost publicate, după cum afirmă şi D. Horvath, în op. cit., p 30,
2IG. Mihăilă, Cronică asupra Conferinţei de dialectologie slavo-română, în SCL, XII, L961,
nr. 4, p. 579-586 (vezi şi în RS, VII, 1963, p. 241-243).
22	Publicată în RS, VII, 1963, p. 131-143.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
79
N.	Pavliuc, Aspecte ale vocalismului graiurilor ucrainene din Maramureş. Aceasta cuprinde date şi exemple noi cu privire la unele graiuri ucrainene din Maramureş.
între anii 1962 şi 1965, I. Robciuc şi N. Pavliuc, împreună cu alţi colegi de la Facultatea de Limbi Străine, secţia ucraineană, au realizat înregistrări pe benzi de magnetofon în mai multe puncte (cca 100) populate de ucraieneni. Aceste înregistrări sunt păstrate în „Arhiva fonologică a graiurilor slave de pe teritoriul României”, în cadrul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti” al Academiei Române23. Pe baza acestor înregistrări, ca şi a observaţiilor proprii din timpul anchetelor pe teren, I. Robciuc şi N. Pavliuc au publicat în 1965 o lucrare valoroasă despre trăsăturile fonetice ale graiurilor ucrainene din România24. Autorii ajung la concluzia că graiurile ucrainene de pe teritoriul ţării noastre aparţin la două dialecte ale limbii ucrainene: dialectul sud-vestic şi cel sud-estic. Graiurile ucrainene din Maramureş, Banat şi nordul Moldovei ţin de dialectul sud-vestic (în care întâlnim graiuri de tipul transcarpatic, huţul şi bucovinean), iar graiurile din Dobrogea, la cel sud-estic (unde întâlnim graiuri de tipul celor de stepă). Graiurile tipului transcarpatic se vorbesc în Maramureş şi Banat, cele huţule în Moldova, Maramureş şi Banat, iar cele bucovinene în Moldova. De asemenea, autorii atrag atenţia asupra existenţei unui grup de graiuri de tranziţie (de trecere), şi anume bucovineano-huţule. Este de remarcat faptul că, pentru prima dată la noi, cei doi lingvişti s-au aplecat asupra studierii sistemului fonologie, problemă neglijată până atunci. Tot privind fonologia, aceiaşi autori publică, la Kiev, în 1965, lucrarea Fonolohicni osoblyvos’ti ukrajins’kych hovirok u Rumuniji, care în prealabil fusese prezentată la a Xll-a Conferinţă Republicană de Dialectologie (R.S.S. Ucraina)25.
în anul 1965 mai apare o lucrare a celor doi dialectologi: Cu privire la corelaţiile consonantice în graiurile ucrainene din Republica Socialistă România26 27, în care autorii - N. Pavliuc şi I. Robciuc - ajung la concluzia că graiurile ucrainene din România au sisteme fonologice diferite, dar în ceea ce priveşte corelaţiile consonantice (corelaţia de timbru şi cea de sonoritate) prezintă trăsături comune.
Studiul lui I. Robciuc, Schiţa sistemului vocalic al graiului ucrainean din satul Hamcearca (jud. Tulcea)21, din 1968, este consacrat unui grai mai puţin studiat. Cercetarea cuprinde două capitole: I. Caracterizarea generală a vocalelor şi II. Sistemul vocalic.
în 1969, sub redacţia cunoscutului dialectolog F. T. Zylko, sunt publicate, în culegerea Ukrajins ’ka dialektna morfologija, două lucrări cu privire la morfologia
23	Cf. I. Robciuc, op. cit., p. 31.
24	N. Pavliuc, I. Robciuc, Ocerk fonologiceskich sistem ukrajinskich govorov v Rumyniji, în RRL, X, 1965, nr. 6, p. 595-617.
25	în „XII republicans’ka dialectolohidna narada (Tezy dopovidej)”, Kiev, 1965, republicată în „Naukova dumka”, Kiev, 1970, p. 121-131; cf. şi la I. Robciuc, op. cit., p. 60.
26	în Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1965, p. 671-676.
27	Vezi SCL, XIX, 1968, nr. 2, p. 177-182.
80
IOAN HERBIL
graiurilor ucrainene din România. în prima, semnată de N. Pavliuc şi I. Robciuc, Slovozmina imennykiv ukrajin’kych hovirkach rumuns’koji Dobrudzi28, este prezentată declinarea substantivelor în majoritatea graiurilor ucrainene din Dobrogea. Cea de-a doua lucrare, Castca e v hovirci Vysn’oji Rony, îi aparţine lui Dumitru Horvath29 şi „tratează o problemă de gramatică istorică”30 31 32 33.
în acelaşi an, mai apar o serie de lucrări: I. Robciuc, Sistemul fonologie al graiului ucrainean din Măriţeia, C. Reguş, Graiul ucrainean din Ipoteşti-Suceava şi, tot de acelaşi autor, Formele verbale arhaice în graiurile huţule şi bucovine ne ale limbii ucrainene21.
Un an mai târziu, D. Horvath publică studiul Observaţii asupra declinării substantivelor din graiurile ucrainene din Maramureş22. în analiza faptelor, autorul pleacă de la sistemul vechilor tipuri ale declinării substantivelor din limba rusă veche şi, scoţând în evidenţă formele paralele existente în graiurile a unsprezece sate ucrainene din acest judeţ, ajunge la concluzia că unificarea tipurilor vechi de declinare în aceste graiuri s-a încheiat doar parţial.
Acelaşi autor publică, în anul 1971, Atributul dezacordat din graiul din Poienile de sub Munte şi Repedea22, o lucrare interesantă şi necesară totodată, atât prin observaţiile, făcute, cât şi prin faptul că reprezintă un pas decisiv în cercetarea sintaxei graiurilor ucrainene de pe teritoriul României.
în acelaşi an, ucrainiştii de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”, Aspazia Seserman-Reguş, C. Reguş şi I. Robciuc, publică o serie de lucrări despre morfologia graiurilor huţule şi bucovinene din nordul Moldovei34, iar N. Pavliuc şi I. Robciuc publică, la Kiev, primul Atlas lingvistic regional al graiurilor ucrcdnene din România, având la bază înregistrările făcute după chestionarul Prohrama dVa zbyrann'a materialiv do Dialektolohicnoho atlasu ukrajins’koji movy (Kiev, 1949). Pentru elaborarea lui s-a folosit transcrierea fonetică din programa sus-amintită, la care s-au adăugat câteva semne caracteristice doar pentru unele graiuri ucrainene din România35.
D. Horvath publică, în 1972, articolul Pronumele personale enclitice în graiurile ucrainene din Maramureş36. Autorul analizează formele atone ale pronu-melor personale în graiurile tuturor localităţilor cu populaţie ucraineană din acea regiune şi face o descriere sincronică a faptelor, cu referiri asupra altor graiuri
28	Vezi RS, XV, 1971, p. 139-154.
29	Vezi BŞt, seria A, voi. I, 1969, p. 99-102.
30	D. Horvath, Comentarii..., p. 34.
31	Primele două lucrări au apărut în Studii de slavistică, voi. 1, Bucureşti, 1969, iar cea de-a treia în SCL , XX, 1969, nr. 1, p. 93-98.
32	Vezi BŞt, seria A, voi. II, 1970, p. 101-108.
33	Vezi BŞt, seria A, voi. III, 1971, p. 87-90.
34	Aspazia Seserman-Reguş, Prepoziţiile în graiurile ucrainene (bucovinene şi huţule) din nordul Moldovei; C. Reguş, Flexiunea verbală în graiul huţul din valea Sucevei; I. Robciuc, Morfologia graiului ucrainean din Măriţeia (judeţul Suceava), în Studii de slavisticăx voi. II, Bucureşti, 1971.
35	Cf. I. Robciuc, op. cit., p. 231-247.
36	Vezi BŞt, seria A, voi. IV, 1972, p. 107-112.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
81
ucrainene din Carpaţi. Pe lângă pronumele personale, autorul analizează şi pronumele reflexiv din graiurile respective.
în 1976, C. Reguş a elaborat teza de doctorat cu tema Consideraţii privind graiurile ucrainene din judeţul Suceava. Obiectul principal al cercetării l-a constituit graiul ucrainenilor din sudul Bucovinei, mai exact din nouă puncte populate de aceştia. Autorul a descris fonetica, morfologia şi lexicul graiurilor cercetate, legăturile reciproce cu alte graiuri ucrainene şi a stabilit locul acestora în sistemul dialectului sud-vestic al limbii ucrainene37.
Ioan Rebuşapcă publică, în 1977, Glosarul dialectal ucrainean din comuna Rona de Sus (Maramureş)38. Culegerea materialului lingvistic este rezultatul unei cercetări dialectale monografice mixte, întreprinsă de I. Rebuşapcă şi un grup de studenţi, fiind realizată prin anchete efectuate pe baza chestionarelor de specialitate şi prin înregistrarea de texte pe bandă de magnetofon. Pe lângă cuvintele şi expresiile din vorbirea populară locală, glosarul cuprinde şi unele elemente care prezintă deosebiri fonetice şi semantice faţă de normele limbii literare ucrainene.
în acelaşi an, C. Reguş publică studiul Particularităţi ale adverbelor demonstrative în graiurile din jud. Suceava:39. Autorul semnalează şi interpretează atât aspectele arhaice, cât şi inovaţiile din structura adverbelor demonstrative în câteva graiuri huţule de pe valea Sucevei.
Graiul ucrainean din Crăciuneşti şi Tisa (Judeţul Maramureş) este tema tezei de doctorat susţinută în 1978 de D. Horvath40. Având ca scop descrierea fizionomiei fonologice, morfologice, sintactice şi lexicale a graiului din satele Crăciuneşti şi Tisa (comuna Bocicoiul Mare), lucru reuşit pe deplin atât prin cercetarea amănunţită, cât şi prin adunarea cu grijă a unui material dialectal vast, lucrarea cuprinde şapte capitole: Introducere (în care se vorbeşte despre „venirea” ucrainenilor în aceste ţinuturi), Consideraţii privind graiurile ucrainene din R.S. România, în special cele din Maramureş (unde este prezentată apartenenţa acestor graiuri la tipurile de dialecte şi graiuri ale limbii ucrainene), Sistemul fonologie (în care sunt prezentate arhaismele şi inovaţiile din acest grai), Morfologia (unde sunt analizate sincronic şi diacronic toate părţile de vorbire), Sintaxa (în care este prezentată varietatea particularităţilor sintactice după provenienţa lor: trăsăturile vechi ale limbii ucrainene şi inovaţiile apărute din mai multe „motive”), Lexicul (în care cuvintele sunt clasificate în trei grupe: lexicul de bază, lexicul arhaic şi inovaţiile acestuia şi lexicul împrumutat, în special din limbile română şi maghiară) şi Concluzii.
Amintim, cu această ocazie, că unele lucrări au fost publicate atât în periodicul „Obrii” din anii ’80 ai secolului trecut - de către I. Robciuc41, C. Reguş şi de mulţi alţii -, cât şi în volume42.
37	Apud I. Robciuc, op. cit., p. 33.
38	Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbi Slave, 1977.
39	Vezi SCL, XXVIII, 1977, nr. 5, p. 495-498.
40	Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, 1978, 25 p.
41	Vezi I. Robciuc, op. cit.
42	Amintim aici articolul lui D. Horvath, Aspecte arhaice ale timpurilor verbale în graiul ucrainean din Crăciuneşti şi Tisa, în BŞt, seria A, voi. V, 1980, p.72-75.
82
IOAN HERBIL
După cum se poate constata, în ultimele decenii au apărut lucrări însemnate în domeniul dialectologiei ucrainene, atât cantitativ, cât şi calitativ. Numărul tot mai mare al dialectologilor care se apleacă asupra studiului acestor graiuri confirmă încă o dată varietatea problemelor pe care acestea le ridică, ca şi importanţa deosebită pe care ar putea-o avea rezolvarea acestora.
Se poate afirma că graiurile ucrainene au fost cercetate în aproape toate zonele de pe teritoriul României, unde acestea există, mai puţin cele din Banat, studiindu-se şi prezentându-se trăsăturile tuturor compartimentelor limbii.
Lipsesc monografiile complete ale multor graiuri ucrainene, cu ajutorul cărora ar putea fi scoasă în evidenţă întreaga complexitate a acestora. De asemenea, prin elaborarea unor glosare dialectale şi atlase lingvistice ar fi rezolvate numeroasele probleme care există încă în dialectologia ucraineană, aducând în acelaşi timp un material preţios pentru dialectologii care studiază aceste graiuri.
II. DATE ISTORICO-GEOGRAFICE ASUPRA GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
Pe teritoriul României, alături de populaţia românească, se întâlnesc grupuri compacte sau relativ izolate de populaţii care vorbesc diferite limbi. Intre acestea, un loc aparte, ţinând cont atât de varietatea, cât şi de istoria lor, îl ocupă populaţiile care vorbesc graiuri ale unor limbi slave, şi anume: ucraineană, sârbo-croată, slovacă, rusă, bulgară, polonă şi cehă. Dintre toate graiurile slave vorbite în ţara noastră, după numărul vorbitorilor (aprox. 70 000), primul Ioc îl ocupă graiurile ucrainene. Marea majoritate a vorbitorilor acestor graiuri trăiesc în nordul ţării, în Maramureş, Suceava şi Botoşani, judeţe limitrofe cu masivul graiurilor carpatice ucrainene. După trăsăturile genetice, acestea sunt graiuri de formaţie veche. Graiurile de formaţie nouă sunt cele vorbite în Dobrogea (judeţul Tulcea) şi în Banat (judeţele Timiş şi Caraş-Severin).
Existenţa unei populaţii care vorbea limba ucraineană este atestată pentru prima dată în Maramureş, în secolul al XlV-lea. Documentele corespunzătoare acelei perioade43 conţin unele mărturii despre câteva sate populate şi astăzi de ucraineni, cum ar fi: Câmpulung la Tisa (atestat în 1329), Rona de Sus (1360), Bocicoiul Mare (1375), Tisa (1374), Crăciuneşti (1385), Ruscova (1390), Repedea (1411), Poienile de sub Munte (1411), Lunca la Tisa (1442) şi Remeţi (1465).
Se presupune că ucrainenii care trăiesc în această parte a României erau fugari din Transcarpaţi (Zakarpat’a) şi Galiţia. O colonizare mai masivă a ucrainenilor din Galiţia este legată de numele lui Teodor Koreatovici - cneaz ucrainean, conducător al Podoliei -, care în 1361 a venit cu 40 000 de ucraineni (după alungarea lor de
43	Ioan Mihalyi de Apşa, Diplomele maramureşene din secolele XIV şi XV. Ediţia a Il-a, Cluj-Napoca, Editura Dragoş-Vodă, 2000, p. 9, 42, 65, 75, 85, 99, 168, 175, 315, 476; Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XlV-lea, Bucureşti, 1970, p. 53 şi urm.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
83
către lituanienii conduşi de Vitold) şi s-au aşezat în fostele comitate Bereg şi Ung, situate la graniţa de nord-est a Maramureşului44. O parte dintre ei ar fi pătruns în Maramureş, unde, fiind colonizaţi de voievodul Ioan de Rozavlea, au întemeiat, în bazinul râului Ruscova, satele Ruscova, Repedea şi Poienile de sub Munte. Aproximativ în aceeaşi perioadă au pătruns ucrainenii şi pe valea Tisei în sate întemeiate de români45, precum Bocicoiul Mare, Lunca la Tisa, Crăciuneşti, Tisa, Rona de Sus, Remeţi şi Teceul Mic.
Istoria ucrainenilor din Maramureş este o problemă care nu şi-a găsit rezolvarea sau şi-a găsit-o doar parţial. Acest lucru a fost posibil din două motive. în primul rând, istoricii care s-au ocupat de această problemă nu au ţinut seamă de datele lingvistice, iar, în al doilea rând, lingviştii nu au analizat şi inclus în cercetările lor toate datele istorice, dar mai ales au fost trase concluzii lingvistice asupra întregului ţinut pe baza unor date proprii doar unor zone ale acestuia. Asupra acestei probleme vom reveni într-o altă lucrare. Menţionăm doar faptul că majoritatea lingviştilor consideră că slavii de est au apărut în regiunea Maramureşului în secolul al XlV-lea, deşi unii fixează limita inferioară prin secolul al XH-lea, iar alţii, pe cea superioară, în secolul al XV-lea.
Despre o populaţie ucraineană din nordul Moldovei se aminteşte pentru prima dată în documentele referitoare la secolul al XV-lea46. Se presupune că unele sate ucrainene din judeţul Botoşani (Cândeşti şi Rogojeşti) ar fi existat deja în secolul al XlV-lea47. Şi astăzi aceste două sate sunt populate de ucraineni care vorbesc graiuri bucovinene. Populaţia ucraineană din nordul Moldovei creşte mai ales între secolele XV şi XVI, prin venirea tot mai numeroasă a ţăranilor din Galiţia. Aceştia fugeau din cauza regimului instituit de feudalii polonezi, a căror putere, în acea vreme, devenea din ce în ce mai mare48.
Date despre huţuli, atât despre cei din Maramureş, cât şi despre cei din Suceava, întâlnim pentru prima dată în documente din secolul al XVII-lea49.
Huţulii din Maramureş şi de pe cursul superior al Tisei, veniţi din părţile nordice ale Carpaţilor, din regiunile Nadvorjansk şi Kolomyjsk50, s-au aşezat în aceste ţinuturi pe parcursul secolelor XVII-XVIII, „formând o grupă lingvistică compactă”51.
44	A. Filipaşcu, Istoria Maramureşului. Ediţia a ILa, Baia Mare, Editura Gutinul, 1997, p. 55, 74-75.
451. Mihalyi, op. cit., p. 39.
46	M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, voi. I, Iaşi, 1931, p. 298-307.
47	Ibidem, p. 302.
481. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol.I, Bucureşti, 1915, p. 160, 205, 243, 410, 416; voi. II, p. 167.
49	I. Pan’kevyc, Ukrajins’ki hovory Pidkarpats’koji Rusy i sumeznych oblastej, partea I (Zvucn'a i morfologia), Praga, 1938, p. 391-392.
50	Ibidem, p. 392.
51	N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p. 596.
84
IOAN HERBIL
Huţulii din Suceava au venit de pe cursul superior al Prutului şi din bazinul râurilor Ceremuş şi Putila, atât pe cursul superior al Nistrului - pătrunzând în Moldova pe două căi: una prin Cârlibaba, iar cealaltă pe râul Moldova în jos, până la Breaza cât şi pe afluenţii acestuia, Moldoviţa şi Suha. Primele aşezări pe care le-au populat au fost „Ardjel, Rusii Moldoviţei, Rusii pe Boul, Ostra şi Gemenea”52.
Venirea populaţiei ucrainene în Dobrogea (judeţul Tulcea) este legată de lichidarea Secei Zaporojene din anul 177553. Marea majoritate a ucrainenilor care trăiesc în această regiune o constituie urmaşii cazacilor, fugiţi din calea trupelor ruseşti conduse de generalul Potemkin. Un număr mare dintre aceştia s-au dus în Kuban, iar o parte s-au refugiat în Delta Dunării, ocupată pe atunci de turci, şi au „format o căzăcime şi o nouă Sece, Zadunajs’ka”54. Documentele istorice vorbesc despre faptul că populaţia Secei Zaporojene nu era omogenă. Mutarea unei părţi a cazacilor la gurile Dunării a avut loc în momentul în care diferenţele dialectale din graiurile acestor ucraineni nu erau şterse, fapt despre care ne mărturisesc caracteristicile graiurilor de stepă din Dobrogea.
Cea de-a patra zonă a ţării unde trăiesc ucraineni este Banatul, mai exact, în câteva sate din judeţele Timiş şi Caraş-Severin. Aceştia s-au aşezat aici la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de-al XX-lea55. Din documentele existente, ca şi din cele povestite de bătrâni, se pare că o mare parte a ucrainenilor din Banat au venit din Zakarpatja (Transcarpaţi) şi doar o parte din Galiţia (cei care trăiesc în satul Cornuţel-Banat). Aceştia au fost aduşi aici de nobilii maghiari, cu scopul de a-i folosi la tăierea şi prelucrarea lemnului56.
în anii ’60 ai secolului trecut, N. Pavliuc şi I. Robciuc57, folosind chestionarul Programa de adunare a materialului pentru Atlasul dialectologie al limbii ucrainene, au strâns un bogat material dialectal din diferite sate ucrainene de pe teritoriul ţării noastre. Pe baza acestui material, ca şi a înregistrărilor de pe benzile de magnetofon (care se păstrează în Arhiva fonologică a Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti” al Academiei Române), cei doi ucrainişti au determinat apartenenţa fiecărui grai ucrainean vorbit pe teritoriul ţării noastre la grupele de graiuri corespunzătoare limbii ucrainene, iar pe acestea, la rândul lor, la masivele dialectale din care fac parte.
După caracteristicile fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale, graiurile ucrainene de pe teritoriul României sunt corelative cu două dialecte ale limbii ucrainene:
52 I. Nistor, Problema ucraineană în lumina istoriei, Rădăuţi, Editura Septentrion şi Agora, 1997, p. 75-76.
55	Al. Arbore, Aşezările lipovenilor şi ruşilor din Dobrogea, în „Arhiva Dobrogei”, I, 1920, p. 8.
54	Istoria Ukrajiny, „Akademija”, Kiev, 2001, p. 124.
55	„Calendarul românului”, anul XLVIII, Caransebeş, 1936, p. 14-15, apud N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p. 596.
56	N. Pavliuc, I. Robciuc, loc. cit.
57	I. Robciuc, op. cit., p. 231-247 şi N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p. 597.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
85
cu cel sud-vestic şi cu cel sud-estic. Dialectului sud-vestic îi corespund graiurile vorbite în Maramureş, nordul Moldovei (judeţele Suceava şi Botoşani) şi cele din Banat (judeţele Timiş şi Caraş-Severin), iar celui sud-estic, graiurile din Dobrogea (judeţul Tulcea).
Rezultatele cercetărilor58 realizate până în prezent arată că graiurile ucrainene din nordul ţării noastre, deşi aparţin unui singur dialect, prezintă unele particularităţi fonetice, gramaticale şi lexicale comune mai multor graiuri ale dialectului sud-vestic al limbii ucraniene. Astfel, în Maramureş întâlnim graiuri de tipul transcarpatic şi huţul, în nordul Moldovei, graiuri huţule şi bucovinene (aici există şi graiuri de tranziţie, anume bucovineano-huţule). Graiurile care aparţin tipurilor transcarpatic şi huţul sunt vorbite şi în Banat. In Dobrogea se vorbesc graiuri de tipul celor de stepă.
în continuare vom prezenta răspândirea geografică59 a graiurilor ucrainene de pe teritoriul ţării noastre, ţinând cont de împărţirea administraţi v-teritorială din 1971 a României.
1. Graiurile transcarpatice se întâlnesc în următoarele judeţe ale ţării noastre: Maramureş, Timiş şi Caraş-Severin.
în judeţul Maramureş, acestea sunt vorbite în următoarele zone: în bazinul râului Ruscova - în satele Poienile de sub Munte (Pol’any, Rus’ Pol’âna, Pol’anbi)60 61 62, Repedea (Kryvyj, Rus’ Kryvyj, KrBivwj) şi Ruscova (Ruskuj, Ruskovo) - şi pe malul stâng al Tisei - Lunca la Tisa (Luh, Luh nad Tysoju), Rona de Sus61 (Vbisn’a Run’a, Vysn’a Rivna, Verchn’a Rivn’a), Bocicoiul Mare62 (Byckfv / Bbicku, Velykyj Byckiv), Crăciuneşti (Krucunuu, Krycuniv, Kricinu), Tisa (Mykovo,
581. Pan’kievic, op. cit. (p. XXI - XXVIII, 319, 343, 344, unde se dau informaţii despre graiurile ucraniene de pe teritoriul României); N. Pavliuc, Curs de gramatică istorică a limbii ucraniene, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1964; N. Pavliuc, I. Robciuc, RehionaVnyi Atlas ukrajins’kych hovirok Rumuniji, în „XII respublikans’ka dialektolohicna narada”, Kiev, Naukova dumka, 1971, p. 24-36; I. Robciuc, op. cit. etc.
59	Am folosit atât clasificarea dată de N. Pavliuc şi I. Robciuc, op. cit., p. 597-598, cât şi tabelul dat de I. Robciuc, din anexa la Atlasul regional al graiurilor ucrainene din România, op.cit., p. 239-242; de asemenea, am parcurs şi articolul lui E. Vrabie, Cu privire la localităţile cu graiuri slave din R.P.R., în RS, VII, 1963, p. 76-77, în care lista punctelor populate de ucraineni, pe de o parte, nu cuprinde toate satele, iar, pe de alta, apar numele unor localităţi cu populaţie românească, ca de exemplu: Petrova, Leordina, Borşa, Lascăr Catargiu, Balabancea şi altele.
60	Primul nume din paranteză reprezintă denumirea locală, care poate prezenta variante, cel de-al doilea este cel „oficial”, apărut pe „tăbliţele bilingve” (de obicei această formă este apropiată de limba literară, putând fi identică cu cea locală), iar cel de-al treilea este cel dat de locuitorii altor sate ucrainene.
61	în lucrările de specialitate apar formulele „VySn’a Runa” sau „VySn’a Rivna”, care nu ni se par a fi corecte. Al doilea component al numelui ar trebui să aibă un [a] palatal, adică [’a]: „Run’a” (sau „Rfvn’a”), aşa cum este pronunţat în limba ucrainenilor din Maramureş, căci numele se naşte în dialect.
62	în acest sat, precum şi în Tisa şi Câmpulung la Tisa, limba ucraineană îşi pierde statornicia, fiind asimilată de cea română şi maghiară. In aceste sate putem vorbi de un trilingvism, majoritatea locuitorilor cunoscând aceste trei limbi.
86
IOAN HERBIL
Mykiv / Mbikuu, Virismort63), Câmpulung la Tisa (Dovhe Pole), Remeţi (Rem’ut, Remety, Remit) şi Teceul Mic (T’âciv, T’âcevo).
Graiurile din „Rona de Sus şi Remeţi se deosebesc de celelalte graiuri de pe Tisa („nadtys’kych”) prin păstrarea vechilor sunete [bi] şi [Z]”64, prin întărirea lichidei [/] înaintea lui [/], prin păstrarea pronunţiei vechi a lui „cZ” şi prin multe altele.
Graiurile de pe Valea Ruscovei (care aparţin de graiurile transcarpatice) au şi unele particularităţi ale graiurilor huţule, care, în principiu, constau în faptul că „pentru e nazal (<*) şi pentru vechiul grup -bje au ca reflex un e închis redus (e): pet’>pj£t’; nasenbje> nasin’e”65 66.
Graiurile transcarpatice din regiunea Banatului sunt răspândite în judeţul Timiş, în satele Cireşul Nou (Ceresn’a), Pârâu (Antolka) şi Pădureni (Husarka), şi în judeţul Caraş-Severin: Criciova (Krycova), Zorile (Zorile), Copăcele (Kopacele) şi Cornuţel-Banat (Kornucel).
2.	Graiurile huţule. în Maramureş, graiurile huţule sunt răspândite în satele situate pe cursul inferior al râului Vişeu (înainte de vărsarea acestuia în Tisa), şi anume: Crasna Vişeului (Krâsnyj, Krâsnbij), Bistra (Bystryj, Bbîstrbij) şi Valea Vişeului (VisoveT, Vysavs’ka Dolyna, Pol’âna). Aceste graiuri reprezintă o prelungire a graiurilor Jmţule de pe malul drept al cursului superior al Tisei (din Rahov), formând cu acestea un masiv lingvistic compact.
Graiurile huţule din Moldova sunt vorbite doar în judeţul Suceava, şi anume: pe valea cursului superior al Moldovei, în satele Izvoarele Sucevei (Izvory Sucavy), Moldova-Suliţa (Moldova Sulyc’a) şi Breaza (Br’âza); pe valea Moldoviţei, în satele Ardjel (Adziu), Moldoviţa (Moldovyc’a), Paltin (Val’a Bouluj) şi Ciumirna (Cumyrna); pe valea râului Suceava, în satele: Lupcina (Lupcyna), Ulma (Ul’ma), Nisipitul (N’isipit), Egrişte (Ehrîste), Cununschi (Kununs’kyj), Kilometrul 14 (Cotyrnadc’atyj kilometr), Brodina (Brodyna) şi Cârlibaba (Kyrlibâba).
Un grai huţul se vorbeşte în satul Cornuţel-Banat66 din Banat (judeţul Caraş-Severin).
3.	Graiurile bucovinene. Acestea sunt răspândite în nordul Moldovei, şi anume în judeţele Suceava şi Botoşani.
în judeţul Suceava acestea se întâlnesc în oraşul Şiret (Seret) şi în satele Soloneţu Nou (Solonec’), Cacica (Kacika), Văşcăuţi (Vâskivci), Negostina (Nehostyna), Bălcăuţi (Bâlk’ivci), Botoşăniţa (Botosanyc’a), Gropeni (Hropeny), Şerbăuţi (Serbivci), Călineşti-Cuparenco (Kalynesty-Kuparenko), Călineşti-Enache (Hrec’ke), Călineşti-Vasilache (Kalynesty-Vasylâke), Clit (Klyt), Siminicea (Sememca), ca şi în satul Ipoteşti (Ipotesty), care aparţine administrativ de oraşul Suceava.
63	Aceasta e vechea denumire a satului, atestată în 1374, şi care a circulat până în 1971.
64	N. Pavliuc, op. cit., p. 52.
65	Ibiclem.
66	După spusele unui informator, satul Cornuţel-Banat „este împărţit în două: într-o parte stau huţulii, iar în celaltă lemky (care vorbesc ca şi cei din Remeţi, judeţul Maramureş)”.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
87
Graiurile bucovinene sunt răspândite în următoarele sate din judeţul Botoşani: Sinăuţi (Syn’ivci), Rogojeşti (Rohozesty) şi Cândeşti (Kyndesty).
In câteva sate din judeţul Suceava, graiurile huţule şi bucovinene se întrepătrund, formând o grupă de graiuri de tranziţie, şi anume graiuri bucovineano-huţule67. Este vorba de graiurile din următoarele sate: Milişeuţi (Melesivci), Danila (Danyla), Slobozia (Slobozija), Măriţeia (Maryceja) şi Dărmăneşti (Darmanesty).
Dialectului sud-estic îi aparţin numai graiurile ucrainene din Dobrogea. Din punct de vedere lingvistic, acestea sunt raportate la grupa graiurilor de stepă a dialectului sud-estic, dar prezintă o oarecare influenţă a unor graiuri ale dialectului sud-vestic. De aceea graiurile de stepă trebuie considerate ca fiind graiuri de tranziţie de la cele sud-estice la cele sud-vestice, dar având la bază trăsăturile dialectului sud-estic68.
4.	Graiurile de stepă se vorbesc în următoarele sate ale judeţului Tulcea: Teliţa (Telyc’a), Poşta (Posta), Gamcearca (Hamcârka), Djaferca Rusă (Rus’ka Dzaferka), Ciucurova (Cukurova), Başpunar (Baspunâr), Lunka (Lunka), Ceatalchioi (Catalkioj), Căsliţa (Kyslyc’a), Pardina (Pârdyna), Tatanir (Tatan’ir), Chilia Veche (Kylfja), Letea (Let’a), Stepoc (Stepok), Ilganii de Sus (Vysn’i Ilhăny), Gorgova (Gorgova), Crişan (Krisăn), Sulina (Sulym), Caraormăn (Karaorman), Pârlita (Pyrlyta), Murighiol (Muruhil’), Carasuhat de Jos (Nyzn’a Karasuvâta), Uzlina (Vuzlyna), Mahmudia (Machmudija), Dunavăţul de Jos (Nyznij Dunavec’), Dunavăţul de Sus (Vysnij Dunavec’), Sfântu-Gheorghe (Katerlez). Graiurile ucrainene de stepă sunt vorbite şi în unele cartiere din oraşele Tulcea şi Isaccea.
III.	CARACTERISTICI FONETICE
Graiurile slave de pe teritoriul României şi, implicit, cele ucrainene, „desprin-zându-se demult din masivele principale ale graiurilor, azi convergente, dar iniţial de aceeaşi structură, sau evoluând mult timp la periferia acestora şi fiind doar în contact sporadic cu acestea, păstrează unele particularităţi fonetice, gramaticale şi lexicale arhaice”69.
Pe lângă păstrarea acestor trăsături arhaice, graiurile ucrainene din România, în izolarea lor (totală sau parţială), ca şi celelalte graiuri slave din ţara noastră, au desfăşurat - după cum afirmă S. B. Bernstein70 - acele tendinţe interne de dezvoltare, care la început erau proprii şi graiurilor din care acestea s-au desprins. în ţările slave, aceste tendinţe, într-o măsură mai mică sau mai mare, au fost „stopate” de autoritatea tot mai crescândă a limbii literare şi a celprlalte dialecte. Aceste inovaţii reprezintă un material preţios pentru istoria limbii ucrainene.
67	N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p 589.
68	Jbidem.
69	E. Vrabie, Stadiul actual al cercetării graiurilor slave din Republica Populară Română , în RS, VII, 1963, p. 61.
70	S. B. Bernstein, Ocerk sravniteVnoj gramatiki slav’anskich jazykov, Moscova, 1961, p. 41.
88
IOAN HERBIL
în continuare ne propunem să prezentăm, pe baza lucrărilor de dialectologie apărute atât la noi în ţară, cât şi în străinătate, dar mai ales pe baza materialului dialectal pe care acestea îl conţin, caracteristicile fonetice şi morfologice ale graiurilor ucrainene din România. Menţionăm că autorul acestei lucrări este un bun cunoscător al mai multor graiuri transcarpatice şi huţule din Maramureş.
Sistemul de notare are la bază transcrierea pentru limba ucraineană utilizată de A. O. Bilec’kyj, F. T. Zylko şi alţii, prezentat la cea de-a XlII-a Conferinţă de Dialectologie Ucraineană (Kiev, 1969), cu unele mici modificări adoptate de toţi dialectologii ucrainişti din România.
1.	SISTEMUL VOCALIC
1.0.	Graiurile ucrainene de pe teritoriul României se deosebesc de limba ucraineană şi de celelalte graiuri ale acesteia atât prin structura vocalelor, cât şi prin particularităţi în ceea ce priveşte articularea acestora. Diferenţa lor în pronunţie depinde de accentul silabei, de armonia vocalică, precum şi de locul consoanelor palatale aflate în vecinătatea primelor.
1.1.	O caracteristică proprie tuturor graiurilor ucrainene din ţara noastră (şi, implicit, graiurilor din dialectele sudice ale limbii ucrainene) este trecerea diftongului [ie] (<Tk) în [i], ca şi în limba literară: sîno „fân”, Vito „vara”, chl’ib „pâine”, Vis „pădure”, viter „vânt”.
1.2. în limba ucraineană contemporană vechile sunete [o, e] din noile silabe închise au reflexul [i], trăsătură prin care limba ucraineană se diferenţiază de celelalte limbi slave.
Cele două sunete etimologice au în graiurile ucrainene din România diferite reflexe. Astfel, pentru vechiul [o] se întâlnesc reflexele: [u], [ye], [ii], [i], [y], [ui], [uy], [ubi], [bi1], [o], iar pentru [e]: [i], [e], [y] şi [bi]. Diferitele reflexe ale acestor sunete etimologice se întâlnesc chiar şi în aceeaşi grupă dialectală.
1.2.1.	în graiurile ucrainene transcarpatice din ţara noastră, pentru vechiul [o] sunt caracteristice reflexele: [u], [ye] şi [ii]71, cel mai răspândit fiind [u].
1.2.1.1.	Reflexul [u] apare în graiurile următoarelor sate din Maramureş: Poienile de sub Munte, Repedea, Ruscova, Lunca la Tisa, Rona de Sus, Bocicoiul Mare, Crăciuneşti, Tisa, Câmpulung la Tisa, Remeţi şi Teceul Mic, ca de exemplu: kun’ (lit. km’) „cal”, stul (lit. st’il) „masă”, vul (lit. vil) „bou”, nus (lit. nis) „cuţit”, dvur (lit. dvir) „curte, ogradă”, kut (lit. kit) „pisică”, vuz (lit. v’iz) „car”, kul (lit. k’il) „par”, hut (< v. rus. rxw>) (lit. rik) dial. „an”.
Graiurile ucrainene din România care prezintă acest reflex, după cum arată
I.	Dzendzelivski, sunt o prelungire a arealului graiurilor transcarpatice, care se vorbesc în bazinul dintre râurile Şopruka şi Rika (Ucraina)72.
71 I. Robciuc, op. cit., p. 37.
721. O. Dzendzelivski, Lingvisticnyj atlas ukrajins'kych narodnych hovoriv Zakarpats'koji oblasti URSR, (lexicul), partea I, Ujgorod, 1958, harta nr. 132, apud I. Robciuc, loc.cit.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
89
Acest reflex este răspândit şi în unele graiuri transcarpatice din Banat (Cornuţel-Banat, Pârâu, Pădureni şi Criciova): kus, tul’ko (lit. til’ky) „numai atât, doar”, vuz, nus (lit. nis) „nas”, kun\ nus, skura (lit. skira) „piele”, poruch (lit. porich) „prag”, pomust (lit. pidloha) dial. „podea”.
1.2.1.2.	în graiul satelor situate pe valea râului Ruscova (Poienile de sub Munte, Repedea şi Ruscova), în locul etimologicului [o] mai apare reflexul [ye], dar numai în cazul în care acesta se află în urma consoanelor labiale: ovyen (lit. vin) pron. pers. „el”, pyed (lit. pid) prep. „sub”, zvy'r (lit. zvir) „animal sălabatic, fiară”, chvyest (lit. chvist) „coadă”73.
1.2.1.3.	Reflexul [ii] se întâlneşte în graiurile câtorva sate din Banat (Zorile, Cireşul Nou şi Criciova74): kiin’, ovun (lit. vin) pron. pers. „el”, postul (lit. post’il) „opincă”, chviist, hriim (lit. hrim) „tunet”, liij (lit. l’ij) „osânză”, tniich (lit. mich) ind. prez. de la mohty „a putea”. Toate aceste graiuri sunt înrudite cu cele transcarpatice borjane, situate între cursurile râurilor Rika şi Latoriţa75.
Reflexele [u] şi [ii] sunt sunete intermediare prin care vechiul [o] (ca şi [e], de altfel) a trecut la [i]: [o] > [u] > [ii] > [y1] > [iy] > [i]76
1.2.2.	în graiurile ucrainene huţule din Suceava (Izvoarele Sucevei, Moldova-Suliţa, Breaza, Ardjel, Moldoviţa, Paltin, Ciumirna, Cununschi, Lupciria, Egrişte, Kilometrul 14, Nisipitul, Brodina, Cârlibaba), Maramureş (Crasna Vişeului, Bistra şi Valea Vişeului) şi Banat (Cornuţel-Banat) vechiul [o] din noile silabe închise are următoarele reflexe: [i], [y], [bi], [ii], [ui], [uy], [ubi], [bi1]77.
1.2.2.1.	Reflexul [i] se întâlneşte în majoritatea graiurilor huţule ale Sucevei, în toate graiurile din Maramureş şi în singurul grai huţul din Banat: ştiu (lit. st’il) „masă”, viz (lit. viz) „car”, p’id (lit. pid) „tavan”, nic (lit. nic) „noapte”, schid „adunare”, rik „an”, Jdz (lit. kiz) gen.-instr. pl. de la koza „capră”, rij „roi” (Suceava); postii „pat”, plit „gard”, chrin’ „hrean”, skira „piele”, sdl „masă”, rih „corn (de animal)”, lij „osânză”, porih „prag” (Maramureş); m 'ist „pod”, v’in (lit. vin) pron. pers. „el”, k’il (lit. kil) „par”, k’in’ (lit. kin’) „cal”, zinka „soţie” (Banat).
1.2.2.2.	Reflexele [y], [bi], [ii], [ui], [uy], [ubi], [bi‘] se întâlnesc doar în unele graiuri huţule din Suceava78: [y]: plyt (lit. plit) „gard”, vyd (lit. vid) prep. „de la, de, din”, pyt (lit. pid) „pod” sau prep. „sub”, zynka „soţie”, myj pron. pers. în gen. sg. „meu”; [6i]: kbit „pisică”, kbiu „par”, vbtn pron. pers. „el”, kbis „coş”, skuira „piele”, kbil’ko adv. „cât”; [ii]: biip (lit. bib) „bob (plantă şi sămânţă)”, vtiu (lit. vil) „bou”, vuuc’i (lit. vivci) „oi”; [ui]: nuis „cuţit”, ruich (lit. rih) „corn”, m“ist „pod”, ruis trecut de la rosti’ „(el) a crescut”, kuin 'mye instr. de la „cai”, oboruich (lit.
73	I. Pan’kievyc, op. cit., p. 66 şi 70.
74	După cum se poate observa, în graiul satului Criciova pentru vechiul [o] avem două reflexe, şi anume [u] şi [ti].
751. O. Dzendzelivski, loc. cit.
76 F. T. Zylko, Narysy z. dialektolohiji ukrajins'koji movy, Rad’ans’ka skola, Kiev, 1966, p. 47.
771. Robciuc, op. cit., p. 38.
78 Ibidem, p. 39.
90
IOAN HERBIL
oborich) „şopron”; [uy] : dv'yr „curte”, p“yt (lit. pid) prep. „sub”, r"yk „an”, sfyu (lit. st’il) „masă”, b“yk „parte, latură”, hruym „tunet”, poruych „prag”, rnyst „pod”; [abi]: r'bik „an”, por'uch (lit. porih) „prag”, pubid prep. „sub”; [«']: kbi'n „cal”, kti'l’ko adv. „cât”, kbit „pisică”, nibist „pod”, plbit „gard”, drbit (lit. drit) „sârmă”. Trebuie menţionat faptul că majoritatea reflexelor amintite pot fi auzite în vorbirea unui singur informator şi, câteodată, se întâlnesc două sau trei reflexe diferite pentru acelaşi cuvânt: plyt / plbi't „gard”, kbit / kbilt „pisică”, vun / v“yn „el”, hrbim / hruym „tunet”, kbiu/k“yu „par”, kbil ’ko / kbil ’ko adv. „cât”, biip/b“yp „bob”, s kuîn’mye / s kbin’m/ „cu caii”, byk / buik /buyk „parte, latură”, poruch/ poruuch /poruych „prag”, riik / ruik / ruyk „an”.
I.2.2.3.	După ce I. Pătruţ a dovedit prezenţa în graiurile huţule a reflexului [bi1] ca diftong şi a lansat ipoteza conform căreia nu ar fi exclus ca diftongarea din graiurile nordice şi cele sudice să fie „unul şi acelaşi fenomen conservat în cele două arii laterale”79, N. Pavliuc şi I. Robciuc au ajuns la concluzia că şi reflexele [ui]> [uy] şi [“bij, pentru vechiul [o], sunt diftongi80: ri'is „cuţit”, r“ich „corn”, obor“ich „şopron”, ruyk, rubik „an”, kuyu „par”, hruym „tunet”, pofbich „prag”, pubid prep. „sub”, kbin „cal”, kbi't „pisică”, plbi't „gard”. în această situaţie, reflexele respective sunt vocale de „formaţie neomogenă”, care se diferenţiază de cele obişnuite prin structura lor articulatorie inconsecventă (neomogenă). Primele trei ([ui], [uy], [ubi]) încep cu acelaşi element labializat secundar [u] şi se termină cu elementul de bază antero-medial ([i], [y], [bi]), care apare ca purtător al silabei. în ceea ce priveşte vocala neomogenă [bi1], primul element este de bază, silabic ([bi]), iar cel de-al doilea este secundar, ['] scurt. Sunete de acest tip sunt caracteristice şi unor graiuri ale dialectului nordic: [uo, ue, uy, ui, ii°, ue, ii1]81. Faţă de graiurile dialectului nordic, unde diftongii apar numai în poziţie accentuată, în graiurile huţule se întâlnesc cazuri când, prin analogie, în locul vechiului [o] apar diferite reflexe şi în silabele neaccentuate (printre care şi diftongi): v“yuc’â (lit. vivc’a) „oaie”, p"ydloha „podea”, mycmkj „tare, puternic”, vbţztir „vizir”. Aceste reflexe ale lui [o] pot să apară şi în silabele deschise: v"is’im num. „opt”, puisou „(el) s-a dus”, vuykoncev „gemuleţ”82. De reţinut că sunetele [“!], [uy], [ubi], situate după consoanele labiale (b“ik / buyk „parte, latură”, rri'ist „pod”, dvuyr „curte”, vuyn „el”, p"bid prep. „sub”), „nu sunt diftongi, ci consoane obişnuite labializate”83. Acest lucru este susţinut şi de faptul că în graiurile huţule (Brodina, Ardjel, Ciumirna, Paltin ş.a.) există exemple cu vocala [y] de altă origine, care „dobândeşte” caracter labial dacă e situată după consoane labiale: vttyroby‘u „(el) a lucrat, a confecţionat”, fyra (lit. vira) „credinţă”.
791. Pătruţ, op. cit., p. 35-36.
801. Robciuc, op. cit., p. 40-41.
81	Cf. F. T. Zylko, op. cit., p. 45.
82	I. Robciuc, op. cit., p. 59.
83	I. Pătruţ, op. cit., p. 35 şi I. Robciuc, op. cit., p. 40.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
91
în acelaşi timp trebuie menţionat faptul că întrebuinţarea frecventă a diftongilor în locul vechiului [o] este limitată. Aceştia dispar treptat, pierzându-şi elementul secundar şi transformându-se în vocale obişnuite: [i], [y], [bi] şi [ii].
Existenţa diftongilor în unele graiuri huţule ale Sucevei, legate genetic de graiurile sud-vestice ale limbii ucrainene, atestă faptul că trecerea vechiului [o] (şi [e]) în [i] s-a făcut prin stadiul diftongilor şi pe teritoriul dialectului sud-vestic84.
1.2.3.	în graiurile bucovinene din Suceava (Văşcăuţi, Botoşăniţa, Gropeni, Şerbăuţi, Călineşti-Cuparenko, Călineşti-Enache, Călineşti-Vasilache, Clit, Cacica, Soloneţu Nou, Semenica, Ipoteşti), Botoşani (Sinăuţi, Rogojeşti, Cândeşti) şi în cele bucovineano-huţule (Milişeuţi, Danila, Slobozia, Măriţeia, Dărmăneşti), ca şi în graiurile divergente corespunzătoare85 cu care acestea formează o arie lungă şi îngustă compactă, vechiul [o] din noile silabe închise a trecut la [i]: b’ik (lit. bik) „parte, latură”, v’iu (lit. vil) „bou”, dv’ir (lit. dvir) „curte”, k’iu (lit. kil) „par”, rik „an”, rich (lit. rih) „corn”, p ’ist (lit. pist) „post”, fist (lit. chvist) „coadă”, pl ’it (lit. plit) „gard”.
Excepţie face cuvântul lit. zinka „soţie, nevastă”, care în unele graiuri bucovinene are pentru vechiul [o] reflexul [bi] (zunka). Apariţia sunetului [bi] în acest cuvânt este, probabil, legată de durificarea consoanei şuierătoare [z] din poziţia respectivă.
1.2.4.	în graiurile ucrainene de stepă ale Dobrogei86, vechiul [o] din noile silabe închise are următoarele reflexe: [i], [y], [o].
1.2.4.1.	Cel mai răspândit este reflexul [i]: n’is „nas”, n’ic „noapte”, b’ik „parte, latură”, dv’ir „curte”, k’il „par”, stil „masă”, snip „snop”, z’inka „soţie, nevastă”.
1.2.4.2.	Reflexul [y] apare doar în prepoziţiile pyd (lit. pid) „sub” şi popyd (lit. popid) „pe sub”, ca şi în cuvinte formate cu ajutorul prefixului pyd- , popyd-87: pyd’azât’ „a lega”, pydhortât’ „a săpa, a cuibări”, popydhortăt’ „idem” .
1.2.4.3.	în multe cuvinte, trecerea lui [o] în [i] nu mai are loc datorită influenţei limbii ruse: sol’ (lit. sil’) „sare”, vojna (lit. vij na) „război, luptă”, pozne» (lit. pizno) adv. „târziu”, most (lit. mist) „pod”, (h)voz’d’ (lit. hvizd) „cui”, loj (lit. lij) „osânză”, dzvon (lit. dzvin) „clopot”, vo(j)s’ko (lit. vijs’ko) „oaste”, spokâjno (lit. spokijno) adv. „liniştit”. Păstrarea sunetului [o] din cuvintele respective este rezultatul contactului dintre graiurile ucrainene şi cele ruseşti (lipoveneşti).
Trebuie menţionat faptul că în aceste cuvinte, alături de [o], poate să apară şi [i]: sol’/sil’, pozno/p’izno, most/m’ist, vorot/ vorit gen. pl. de la „poartă”. Folosirea în paralel a cuvintelor cu [o], respectiv [i], se poate observa în vorbirea unuia şi aceluiaşi informator.
1.3.	Etimologicul [e] are în graiurile ucrainene de pe teritoriul României mai multe reflexe, şi anume: [i], [e], [u], [bi].
84	F. T. Zylko, op. cit., p. 48.
851. Robciuc, op. cit., p. 38.
86	Pentru satele în care se vorbesc graiurile de stepă, vezi cap. II, 4.
87	Cf. I. Robciuc, op. cit., p. 36.
92
IOAN HERBIL
1.3.1.	Cel mai răspândit reflex al lui [e] este [i], propriu şi limbii literare şi care, indiferent de accent, apare în toate grai urile ucrainene din ţara noastră: s’ist’ (lit. sist’) num. „şase”, p’ic (lit. pic) „cuptor”, l’id (lit. lid) „gheaţă” (în graiurile transcarpatice din Maramureş şi în unele din Banat); m’it (lit. mid) „ miere”, os 'in' (lit. osin’) „toamnă”, pop’il’ (lit. popii’) „cenuşă” (în graiurile huţule din Maramureş şi Suceava); p’ic „cuptor”, m’id „miere”, l'id „gheaţă” (în graiurile bucovinene din Suceava şi Botoşani); kâr’in’ (lit. korin’) „rădăcină”, s’is’c’ (lit. sist’) num. „şase”, s’im (lit. sim) num. „şapte” (în graiurile de stepă ale Dobrogei).
1.3.2.	Reflexul [u] se întâlneşte doar în unele graiuri transcarpatice din Banat, şi anume în acelea în care vechiul [o] are reflexul [u] (Copăcele, Zorile, Cireşul Nou, Criciova): mut (lit. mid) „miere”, lud (lit. lid) „gheaţă”, tutka (lit. titka) „mătuşă”, dopuk (lit. dopik) „(el) a copt”.
1.3.3.	în unele graiuri de stepă, există silabe închise, în care vechiul [e] s-a păstrat: sel (lit. sil) gen. pl. de la selo „sat”, ses’c (lit. sist’) num. „şase”, med (lit. mid) „miere”.
1.3.4.	Reflexul [bi] al vechiului [e] se întâlneşte doar în unele graiuri huţule ale Sucevei (în acelea în care am întâlnit diftongii [ubi] şi [bi1]): sbis’k’ (lit. sist’) num. „şase”, pâpbiu (lit. popii’) „cenuşă”, pohrbib (lit. pohrib) „1.pivniţă, beci,
2.	cârciumă”.
1.4.	în comparaţie cu limba literară şi cu majoritatea graiurilor ucrainene din România, o parte dintre aceste graiuri au în alcătuirea sistemului lor fonologie „cu un fonem mai mult”, [bi], iar altele cu două: [bi] şi [ii]88.
1.4.1.	Sunetul [bi] - după cum afirmă N. Pavliuc şi I. Robciuc - se întâlneşte mai ales în poziţie accentuată, în graiurile transcarpatice din Maramureş (Rona de Sus89, Remeţi şi Teceul Mic) şi Banat (Cornuţel - Banat, Pârâu, Pădureni şi Criciova). Acest „arhaism fonetic” este o continuare a vechiului [bi]: nmlo (lit. mylo) „săpun”, ruba (lit. ryba) „peşte”, sbin (lit. syn) „fiu”, bbik (lit. byk) „bou”, tbi (lit. ty) pron. pers. „tu”, rmi (lit. my) pron. pers. „noi”, dorohbi] (lit. dorohyj) „drag, scump”. Pe [bi] îl întâlnim şi în graiurile huţule, unde acesta este reflexul vechiului [o] din noile silabe închise accentuate, despre care am vorbit mai sus.
1.4.2.	în unele graiuri transcarpatice din Banat (Copăcele, Zorile, Cireşul Nou şi Criciova), pe lângă fonemul [bi] mai apare şi [ii], dar numai în poziţie accentuată, fiind reflexul vechiului [o] sau, mai rar, al lui [e] etimologic din noile silabe închise: nuist (lit. mist) „pod”, chviist (lit. chvist) „coadă”, dviir (lit. dvir) ,,curte, ogradă”, pomâst (lit. pomist) „podea”, stttl (stil) „masă”, kiit (lit. kit) „pisică”, miid (lit. mid) „miere”, lud (lit. lid) „gheaţă”.
8 N. Pavliuc, I. Robciuc, Ocerk fonologiceskich..., p. 607.
89	în ceea ce priveşte vocala [bi] din graiul satului Rona de Sus, nu putem fi de acord cu cei doi mari ucrainişti, N. Pavliuc şi I. Robciuc, şi anume că sistemul fonologie al acestuia ar avea şapte vocale. Graiul din Rona de Sus nu cunoaşte vocala ucraineană anterioară-mijlocie [y], iar în locul acesteia, atât în poziţie accentuată, cât şi neaccentuată, apare vocala [w]. Astfel, sistemul vocalic conţine: [i, e, a, o, u, u]. Asupra acestei probleme vom reveni pe parcursul lucrării.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
93
1.5.	în poziţie accentuată, vocalele din toate graiurile ucrainene din România se pronunţă distinct şi clar, chiar dacă nu sunt sub influenţa consoanelor palatalizate. Excepţie fac unele graiuri transcarpatice (Maramureş şi Banat), în care, în poziţiile respective, se întâlneşte un [o] închis redus ([6]), şi cele huţule (Suceava, Maramureş şi Banat), în care vocalele [e] şi [y] au o articulaţie aparte90.
1.5.1.	Pronunţia lui [6] se poate observa în următoarele cazuri:
1.5.1.1.	- înaintea silabei care conţine [u] sau [i]: holubc’i (lit. holubc’i)
1.	„sarmale, 2. porumbei”, volum (lit. voiam) dat. de la „boi”, vozu (lit. vozu) „(eu) duc (cu un mijloc de transport)”, kdr’in’ (lit. korin’) „rădăcină”, os’in' „toamnă”, kolopn’i pl. de la „cânepă”, u horod’i „în grădină”, u dorâzi loc. de la „drum”.
1.5.1.2. - înaintea lui [u] nesilabic, adică [fi]: holâiin’a (lit. holovn’a) „1. tăciune, 2. cărbune, 3. rugină”, pâunyj /pdumij adj. „plin”, nohou (lit. nohov) instr. de la „picior”.
1.5.1.3.	- înaintea silabei cu [a] (doar în unele graiuri transcarpatice): kolâd’az’ (lit. kolod’az’) „fântână, puţ”, son’asnbik (lit. son’asnyk) „floarea soarelui”, pât’a dial. „pasăre”, pros’at (lit. pros’at) ind. prez. pers. a 3-a pl. de la „a ruga, a invita”.
1.5.2.	în graiurile huţule vocalele accentuate [e], [y] au, de obicei, o „articulare joasă”. Dacă acestea se află înaintea unei consoane dure, mai ales în timpul unei pronunţii energice, [e] îşi transferă articularea pe locul lui [ă] (adică un [a] care şi-a deplasat articularea spre seria anterioară), iar [y] se pronunţă ca [ye] sau chiar ca [ă]91: kolăsn’a (lit. kolesn’a) „1. hambar, şură, 2. staul”, klăn (lit. klen) „1. arţar, 2. pană, ic”, ovăs (lit.oves) „orz”, păcy (lit. pecu) ind. prez. pers. a 3-a sg. de la „a coace, a frige”, beyră (lit. bery) imper., pers. a 2-a sg. de la „a lua” , syen (lit. syn) „fiu”, polyen (lit. polyn) „pelin”, zazulyec’a dial. „cuc”, lyesk’e (lit. lyst’o) „frunze”, ylăc’a (lit. jalyc’a) „brad, conifer”, kolă (lit. koly) adv. „când”. Această trăsătură este proprie tuturor graiurilor huţule ale limbii ucrainene92.
1.5.3.	Vocalele [e], [y] accentuate, situate după consoanele dentale [d], [t], [n] se pronunţă, în unele graiuri huţule şi bucovinene, cu o nuanţă diftongală93: ctechto (lit. dechto) pron. „cineva”, kon'evy (lit. konevi) dat. de la „cal”, cfym (lit. dym) „fum”, moloctycu (lit. molodyc’u) acuz.-instr. de la „tânără căsătorită”, platynka (lit. platynka) „batic”, iycho (lit. tycho) adv. „linişte”, n'ebo (lit. n’ebo) „cer”, n'ytka (lit. nytka) „aţă”, dn'yna (lit. dnyna) „zi”.
Elementul de trecere nesilabic ['] situat între consoană şi următoarea vocală ([e], [y]) aparţine atât consoanei, arătând o uşoară palatizare a acesteia, cât şi vocalei, căci cu acesta începe vocala de bază. După cum afirmă I. Pătruţ, „avem de a face aici cu o diftongare a vocalei, însă după principiul coarticulaţiei, şi consoana precedentă se rosteşte înmuiat”94. în timp ce I. Pătruţ întrebuinţează termenul de
90	Cf. N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p. 599.
91	Jbielem.
92	A se vedea în acest sens F. T. Zylko, op. cit., p. 48-49.
93	Cf. N. Pavliuc, I. Robciuc, loc. cit.
94	I. Pătruţ, op. cit., p. 16.
94
IOAN HERBIL
„uşoară înmuiere sau început de palatizare”, N. Pavliuc şi I. Robciuc sunt de părere că „tendinţa de contopire a elementului nesilabic cu următoarea vocală reflectă procesul de încheiere a depalatizării consoanelor înaintea lui [e], [y], care, în alte graiuri ale limbii ucrainene, s-a încheiat demult”95.
1.6.	Vocala [a] situată după consoana palatală, în poziţie accentuată, are o articulare proprie.
1.6.1.	în unele graiuri transcarpatice, în această situaţie, vocala [a] îşi deplasează puţin articularea spre seria medială, notată cu [â]96: t’asko (lit. t’asko) adv. „greu”, mn’dso (lit. m’aso) „carne”. Dacă vocala [a] este situată între consoane palatale, aceasta îşi deplasează articularea spre seria anterioară, [ă]: n’an’o dial. „tată”, m’aukaty'' (lit. m’aukaty6) „a mieuna, a miorlăi”.
1.6.2,	în graiurile huţule şi bucovinene, vocala [a], situată în urma consoanelor palatale, se apropie de vocalele anterioare [e], [y] (când este accentuată) şi de [i] (când nu este sub accent): k’esko (lit. t’asko) adv. „greu”, mn’eso (lit. m’aso) „came”, jebluko (lit. jablyko) „măr (fruct)”, jehoda (lit. jahoda) „frăguţă”, s’ypka (lit. sapka) „căciulă”, c’yc (lit. c’as) „oră”, .pr’ysti (lit. pr’asty) „a toarce”, s’inuvâti(y) (lit. sanuvaty) „a cinsti”, icm’m’ (lit. jacm’in’) „orz”, ilyc’a (lit. jalyc’a) „brad”, ice (lit. jajce) „ou”. Excepţie face [a] atunci când este morfem gramatical, el rămânând neschimbat.
1.7.	Graiurilor ucrainene de pe teritoriul României le sunt proprii trei sisteme ale fonemelor vocalice accentuate, şi anume97:
1) i	u 2) i	M	u 3) i	bi ii u
a
1.7.1.	Singurele graiuri în care apar toate cele trei sisteme de foneme vocalice accentuate sunt cele transcarpatice:
1.7.1.1.	Sistemul cu şase foneme (schema 1), propriu şi limbii literare, este caracteristic graiurilor transcarpatice din Maramureş (Poienile de sub Munte, Repedea, Ruscova, Lunca la Tisa, Crăciuneşti, Bocicoiul Mare, Tisa şi Câmpulung la Tisa).
1.7.1.2.	Sistemul cu şapte foneme (schema 2) se întâlneşte atât în unele graiuri transcarpatice din Maramureş (Remeţi, Teceul Mic), cât şi în Banat (Comuţel-Banat, Pârâu, Pădureni şi Criciova).
95	N. Pavliuc, I. Robciuc, loc. cit.
96	D. Horvath, Graiul ucrainean din Crăciuneşti şi Tisa (judeţul Maramureş). Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, 1974, p. 6.
97	N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p. 606.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
95
I.7.I.3.	în sistemul cu şapte vocale, N. Pavliuc şi I. Robciuc au inclus şi graiul din Rona de Sus. Nu suntem de acord cu aceasta, căci sistemul fonologie al graiului respectiv are tot şase vocale, numai că în locul lui [y] apare [bi], şi anume:
4) i	bi	u
e
o
a
în cele ce urmează vom încerca să explicăm dacă [bi] din graiul satului Rona de Sus este sau nu etimologic, determinând în acelaşi timp şi poziţia sa în cuvânt.
Este cunoscut faptul că în limba rusă veche vocalele [bi] şi [i] erau diferenţiate din punct de vedere fonetic, aşa cum sunt şi astăzi în limbile rusă şi belorusă, ca şi în unele graiuri ucrainene din Carpaţi: rus. sun, sila, ruba, milo, t’icho\
bel. sun, sila, ruba, mila, ciha.
în limba ucraineană vechile sunete [bi] şi [i] s-au contopit într-unul singur, şi anume [y], care este o vocală anterioară-mijlocie, cu poziţia limbii înaltă-mijlocie98 99: syn, syla, ryba, mylo, tycho
w	i
y
După cum afirmă A. A. Moskalenko, în monumentele limbii ruse vechi" de la sfârşitul secolului al Xl-lea şi începutul celui de-al XH-lea se întâlnesc exemple când literele [bi] şi [i] sunt folosite una în locul celeilalte, adică sunetele notate cu aceste semne încep să se apropie din punct de vedere articulatoriu: nepravdi, riba, truznbi, în loc de nepravdu, ruba, triznu (în Zbomic Sv’iatoslava, 1073); putanie, biţi, ti, în loc de pitanie, buti, tu (în Slova Grigoria Bogoslova, sec. XI); osurbju în loc de osirbju (a se compara cu sirota, în Zbomic Sv’iatoslava, 1073); prosuti în loc de prositi, stid’achus’a în loc de stud’achus’a (în Dobrilove Evangelie, 1164)100.
Amestecul lui M cu [I] se păstrează şi în monumentele scrise ale limbii ucrainene, fiind condiţionat de tradiţia grafiei, deşi procesul contopirii vechilor [bi] şi [I] a avut loc mai devreme, în perioada formării poporului ucrainean şi a limbii
98	Cf. N. Pavliuc, op. cit., p. 94.
99	Prin termenul limba rusă veche înţelegem unitatea lingvistică slavă de est {star o vostocno-slav ’anskij jazbik).
100	A. A. Moskalenko, Istorycna fonetyka davti'orus'koji i ukrajins'koji movy, Odessa, 1960,
96
IOAN HERBIL
sale: krakovbskyi - kolbbai-jevbskbii (în Hram101, 1349); P’etr Ivanovbiâb - Dmitrb Matbi-jeviâb (Hram, 1366); starostbirrb (Hram, 1359) - starostitvb (Hram, 1418); nohi (în Peresopnys’ce jevanlîelie, 1556-1561) - nohbi (ibidem)\ insbimi, otskocbilb, zvozcbik, cbin yu, odnbimb (în Leksykon slovenorosskyj Pamby Beryndy, 1627); ninesnich, cinit (în Akty Boryspol’s'kiy02; pis’mo, ribu, mi (în Poltavs'ki lysty, sec. XVII)103 etc.
Asupra acestui proces fonetic, caracteristic limbii ucrainene literare şi care nu a avut loc în acelaşi timp în toate dialectele, lingviştii s-au pronunţat diferit. Astfel,
O.	O. Şahmatov consideră că mutarea articulaţiei sunetului [i] înapoi şi puţin mai jos, iar a sunetului [bi] înainte este condiţionată de durificarea consoanelor înaintea vocalelor /e/ şi /i/104.
P.	Zytec’kyj este de părere că în perioada limbii ruse vechi tendinţa de apropiere a sunetului [bi] de [i] a fost „instabilă” şi că o oarecare „stabilitate” în apropierea celor două sunete începe să se manifeste doar în secolul al XlV-lea, adică pe fondul formării limbii ucrainene. Contopirea vechilor sunete [bi] şi [i] într-un singur sunet se explică - după cum afirmă autorul - prin tendinţa vechiului sunet [i] de a se îndepărta de secundarul [i] (< [o], [e])105.
Din datele lingvistice de după cel de-al Doilea Război Mondial106 reiese că această contopire a vechilor [bi] şi [i] în [y] (ca o vocală nouă, anterioară-mijlocie, cu poziţia limbii înaltă-mijlocie) sunt două procese care au avut loc în dialectele vechi ale limbii ucrainene, într-o ordine precisă.
încă în limba rusă veche, mai exact în dialectele sudice ale acesteia (actualele graiuri ucrainene de sud), sunetul [i], care avea o tendinţă spre o articulare mai joasă, fără să treacă de graniţa dintre anterior şi mediu, a trecut în [y] (o vocală anterioară-mijlocie). Această primă etapă, în care [i] şi-a mutat articularea, a condiţionat durificarea consoanei anterioare, care iniţial a fost semipalatală. Următoarea etapă, a contopirii lui [bi] cu [i], care este un proces mai târziu, a fost favorizată de durificarea consoanelor. Modalitatea de realizare a acestei a doua etape este contopirea lui [bi] cu deja formata vocală [y] (anterioară-mijlocie), „dar nu prin deplasarea lor reciprocă, nu prin efectuarea unei articulări „mijlocii” intermediare, ci pe calea unei deplasări unilaterale şi prin alipirea uneia dintre aceste vocale, şi anume
101	Este vorba de Ukrajins’ki hramoty 1341-1459, care au fost editate pentru prima dată de V. Rozov, la Kiev, în 1928.
102	Cf. A. A. Moskalenko, op. cit., p. 32-33.
103	Cf. N. Pavliuc, loc. cit.
104	Apud D. H. Mazilu, Curs de istoria limbii ucrainene (Introducere. Fonetică istorică), Universitatea din Bucureşti, 1983, p. 123.
105	Cf. A. A. Moskalenko, op. cit., p. 20, şi D. H. Mazilu, loc. cit.
106	M. F. Nakonecnyj, Do vyvcenn’a procesu stanovlenn’a j rozvytku fonetycnoji systemy ukrajins’koji movy, în „Pytann’a istoricnoho rozvytku ukrajins’koji movy”, XX, 1962, p. 125-165, şi F. P. Medvedev, Narysy z ukrajins’koji istorycnoji hramatyky, Harkov, 1964, p. 70, apud D. H. Mazilu, loc. cit.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
97
a lui [bi], de vocala deja existentă ([y]), înaintea căreia consoana era deja durificată în întregime”107.
După părerea noastră, şi în graiul din Rona de Sus, căruia îi este proprie vocala [M], au avut loc aceste două etape. Prima este identică cu cea din dialectele sudice (care au constituit baza formării limbii ucrainene), iar cea de-a doua este opusă. Astfel, vocala [y] (anterioară-mijlocie), formată din vechiul [i], s-a deplasat spre [bi], dând naştere unui „nou” [bi]. Acest [bi] nu trebuie considerat ca fiind „etimologic”, aşa cum o fac dialectologii108, deoarece nu îl continuă, în ceea ce priveşte poziţia sa din cuvânt, pe [bi] propriu limbii ruse vechi. Astfel, pentru v. rus. bbitb / buti, vbidra etc. apare, în graiul din Rona de Sus, bulbi, vidra. Cu atât mai mult, locul lui poate fi precis determinat comparativ cu poziţia vocalei [y] din limba literară, dar mai ales din graiurile transcarpatice, cărora le este propriu sistemul vocalic cu şase foneme (schema 1), adică [bi] apare aproape întotdeauna în locul lui [y] ucrainean, astfel putând fi numit un ,,[hi] reorganizat”. De exemplu, pentru lit. robyty, byla, vyv, my, cotyry, lypa, myr, syn, syla, ryba, tycho, în graiul din Rona de Sus avem: robutu „a lucra”, bula „(ea) a bătut”, vuit „el a vuit”, mu pron. pers. „noi”, coturn num. „patru”, lupa „tei”, mur „pace”, sun „fiu”, sula „putere”, ruba „peşte”, tucho adv. „linişte”. Trebuie menţionat faptul că graiului din Rona de Sus îi este caracteristică păstrarea vechiului grup [ci], care în limba literară a trecut în [cy]: cistotâ (lit. cystota) „curăţenie, puritate”, ăscenuj (lit. cyscenyj) adj. „curăţat”, cislo (lit. cyslo) „număr”, citâtbi (lit. cytaty) „a citi”, cistutbi (lit. cystyty) „a curăţa”. Din exemplele de mai sus se poate observa că, în acest grai, [i] din grupul [ci] nu a trecut la [bi].
Se poate afirma cu certitudine că trecerea vechiului [i] la [y] (cf. prima etapă), iar a acestuia din urmă la [bi] este încheiată în graiul din Rona de Sus. Nu acelaşi lucru putem afirma despre graiul din Remeţi, Teceul Mic şi Cornuţel-Banat, unde această trecere se pare că nu s-a terminat încă. Astfel, pentru lit. voly, syny, întâlnim în graiul din primele două sate formele volu şi sunu, etc.,- dar şi d'idy „bătrâni”, vâucy „lupi”, kun’my instr. pl. de la „cal”, nucht’amy instr. pl. de la „unghie”, identice cu cele din limba literară. După cum se poate observa, în acest grai diferenţierea fonematică /bi/ : /y/ există, spre deosebire de graiul din Rona de Sus şi pentru care, totuşi, dialectologii dau exemple în acest sens109. O situaţie asemănătoare, dar numai pentru sistemul vocalic al fonemelor accentuate, o întâlnim în unele graiuri lemkiene ale limbii ucrainene110.
In ceea ce priveşte vocala [bi] din graiurile huţule ale Sucevei, aceasta are o situaţie aparte, ea apărând doar în locul etimologicului [o] din noile silabe închise: kut „pisică”, vun pron. pers. „el”, kus „coş”, skura „piele”, kuu „par”, hrum „tunet”, kul’ko adv. „cât”.
107	M. F. Nakoneinyj, op. cit., p. 143.
108	Ca de exemplu: N. Pavliuc, op. cit., p. 92 şi 94; I Robciuc, op. cit., p. 49; alţi lingvişti.
109	N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p. 607, şi I. Robciuc, op. cit., p. 49.
110	A se vedea F. T. £ylko, op. cit., p. 119-220.
98
IOAN HERBIL
1.7.1.4.	Sistemul cu opt foneme (schema 3) este propriu doar câtorva graiuri transcarpatice din Banat (Copăcele, Zorile, Cireşul Nou şi Criciova).
1.7.1.5.	Opoziţiile fonemelor vocalice accentuate sunt proprii tuturor grupelor de graiuri transcarpatice. Aducem în acest sens exemple pentru fiecare opoziţie:
/i/ - /y/: v’îje „suflă vântul” - vyje „urlă”, um ’tta „(ea) a ştiut” - umyla „(ea) a spălat”, b’ila „albă” - byla „(ea) a bătut (pe cineva)”; c’ir „burete, iască” - c’yr „terci, cir”;
/y/ - /e/: krysey „fărâmiţează” - kresey dial. „idem”, syla „putere” - sela „sate”, try „trei” (sau „pisează!”) - tre „(el) pisează”, klyn „pană, ic” -klen „arţar”;
/e/ - /a/: sela „sate” - sala gen.-acuz. de la „osânză”, pes „câine” - pas „(el) a păscut”, pera „pene” - pâra „pereche” sau „abur”, kert dial. „livadă” - kart gen. de la „cărţi (de joc)”;
/o/ - Iul', hrosi „bani” - hrusi „pere”, doty „până atunci” - dusu gen.-acuz. de la „suflet”, doi’i gen. de la „soartă” - dul’i „sortiment de pere”;
/u/ - /i/: muhcy „muşte” - mîchy „saci”, bula „(ea) a fost” - b’tta „albă”, musyemo „(noi) trebuie să, suntem nevoiţi” - m’isyemo „(noi) frământăm”.
Aceste opoziţii sunt valabile şi pentru graiul din Rona de Sus, doar că în locul fonemului lyf apare, după cum era normal, fonemul /bi/.
1.7.1.6.	Unele dintre graiurile transcarpatice au în structura lor fonologică vocala [bi], iar altele [bl] şi [ii]. în cazul acesta mai apar trei perechi de opoziţii fone-matice, şi anume: /bi/ - /y/, /ii/ - /i/ şi /ii/ - Iul:
/bi/ - /y/: mbi pron. pers. „noi” - my dat. de la „eu” („mie”), tbi „tu” - ty „ţie”, bula „(ea) a fost” - byla „(ea) a bătut (pe cineva)”, suna gen.-acuz. de la „fiu” - syn’a „albastră”;
/ii/ - /i/: miich „(el) a putut” - m ’ich „sac”, u s ’iim „în acesta” - s ’im „şapte”, must „pod” -m’ist „locuri”, buh „zeu” - b’ih „(el) a alergat”;
/ii/ - /u/: hriib „mormânt” - hrub (lit. hrubyj) adj. „mare; gras, gros”, biik „parte, latură” - buk „fag”, kiit „pisică” - kut „unghi, colţ”.
1.7.2.	Majorităţii graiurilor huţule, bucovinene şi bucovineano-huţule îi este propriu sistemul cu şase foneme a vocalismului accentuat (schema l)m. Opoziţia acestor foneme reiese din următoarele exemple:
/!/ - /y/: um’tii(y) „a şti” - um’yti(y) „a spăla”, p'iu „jumătate” - pyu „(el) a băut”, v’iu „bou” - vyu „(el) a urlat”, hr’ilf „mormânt” - hrybP „ciupercă”; *
111
Cf. I. Robciuc, op. cit.y p. 49-50.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
99
lyl - ld: my pron. pers „noi” - me forma scurtă a viitorului, pers. a Il-a sg. de la imăty „a avea”, klyn „pană, ic” - klen „arţar”, lyp gen. pl. de la „tei” - lep ,jeg”, mys „şoarece” - mes viitor pers. a Il-a sg. de la imaty;
ld — ld: oreu „corb” - o rău „(el) a arat”, der / eter „(el) a zgâriat” - dar „dar, cadou”, verti(y) „a arunca” - vărti(y) „pază”, len „feudă, obligaţie” - lan „lan, câmp”;
/a/ - /o/: prăti(y) „a spăla rufele la râu” - proti(y) „împotriva, contra”, pâcka „tutun” - pocka „rinichi”, drau „(el) a zgâriat” - droii gen. de la „lemne”, korăva „tare, scorţos” - korova „vacă”, nâsa „a noastră” -nos’a, nos’e „1. port, îmbrăcăminte populară; 2. sarcină, povară”;
/o/ - Iul: tot „acela” - tut „aici”, moch „muşchi (de copac)” - much gen. de la „muscă”, korka gen. de la „plută” - kurka „găină”;
Iul - Iii: buk „fag” - bik „parte, latură”, much gen. pl. de la „muscă” -m’ich „sac”, mur „zid” - m’ir gen. pl. de la „măsură”, puk „(el) s-a spart” -p’ik „(el) a fript”.
1.7.3.	Unor graiuri huţule ale Sucevei (Izvoarele Sucevei, Moldova - Suliţa, Breaza, Paltin, Ciumirna, Lupcina, Brodina)112 le este propriu un sistem aparte de foneme vocalice. Acestor graiuri le este caracteristică şi vocala [bi], care apare în locul vechiului [o] din noile silabe închise (în poziţie accentuată). Drept urmare, mai apar următoarele opoziţii fonematice:
/bi/ - lyl: vbiii „bou” - vyu „(el) a urlat”, puii,jumătate” - pyu „(el) a băut”,/&m „coadă” - fyst adv. „tare”, stbiu „masă” - styu „(el) îngheţa, se prindea”;
/bi/ - Iii: vbiu „bou” — v’iu „(el) a condus (de mână)”, vmz „car” - v’iz „(el) a cărat”.
1.7.4.	Graiurilor de stepă ale Dobrogei le este propriu, ca şi majorităţii graiurilor ucrainene de pe teritoriul României, sistemul cu şase vocale (schema 1). Iată opoziţiile fonematice ale acestora:
Iii - lyl: v’îjim „(noi) suflăm” - vyjim „(noi) urlăm”, hub’îît gen. pl. de la „buză” - hubyu „(eu) pierdeam”;
lyl - ld: try „trei” - tre „pisează”, syl gen. pl. de la „putere” - sel gen. pl. de la „sat”;
lei - lai: bent „pârâu” - bant gen. de la „funde, panglici”, den’ „zi” -dan ’ „bir, tribut”, cep „lanţ” - cap „ţap”;
/a/ - /o/: znau „(el) a ştiut” - znou adv. „din nou, iarăşi”, mak „mac” -mok „dig”;
112 N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p. 608.
100
IOAN HERBIL
/o/ - /u/: tâz.e' adv. „de asemenea” - tuze' „(el) e mâhnit”, votka „vodcă” - vutka „undiţă”;
Iul - /i/: bula „(ea) a fost” - b ’tta „albă”, buk „fag” - b ’ik „parte, latură”.
1.8.	Fonemele vocalice neaccentuate, în comparaţie cu cele accentuate, au câteva caracteristici, şi anume unele „îşi pierd marca de diferenţiere, iar altele, proprii poziţiei accentuate, nu se întâlnesc deloc în cea neaccentuată”1 B.
în toate graiurile ucrainene din România, cu excepţia celui din Rona de Sus, în poziţie neaccentuată apar fonemele:[i], [a], [o] şi [u], iar opoziţia fonematică /y/ -lei se neutralizează într-un singur arhifonem, [a], care este redat prin semnele [ye] sau [ey]: hore* (lit. hore) „necaz, jale, mâhnire” - horye „munţi”, meyne „(pe) mine” - myene „va trece (timpul)”, hreyby „greblează!” - hryby „hribe”, brâte* acuz. de la „frate” - brâtye „a lua”113 114.
Trăsăturile acustico-articulatorii ale arhifonemului [a] sunt unele de diferenţiere, fiind opuse altor foneme vocalice doar în poziţia neaccentuată. Trebuie semnalat, aici, că opoziţia lyl - lei nu serveşte niciodată la deosebirea cuvintelor sau formelor gramaticale în poziţie neaccentuată.
1.9.	Sistemul neaccentuat al fonemelor vocalice este reprezentat prin următorul triunghi, identic pentru toate graiurile ucrainene din România115 (fără cel din Rona de Sus):
u
9
O
a
Iată câteva exemple pentru opoziţia fonematică a vocalelor în poziţie neaccentuată:
/a/ - /o/: zar’ă (lit. zar’) acuz. sg. de la „broasca de la uşă” - zor’â (lit. zirka) „stea, rază”, raby „robi” - roby „lucrează!”, valy „doboară!” - voly „boi”, temna „închisă (la culoare)” - temno adv. „întuneric” (în graiurile transcarpatice); zalyti(y) (lit. zalyty) „1. a inunda, 2. a vărsa, 3. a stinge, 4. a turna, 5. a polei” - zolyti(y) „a cenuşări, a zoii, a fierbe rufele cu leşie” (în graiurile huţule), dary „daruri” - dory gen. de la „cuminecătură”, râm „rană” - râno adv. „dimineaţă” (în graiurile de stepă);
113	Ibidem.
114	în graiul din Rona de Sus, fonemul [bi] apare atât în poziţia accentuată, cât şi în cea neaccentuată, iar opoziţia fonematică /bi/ - /e/ nu se neutralizează: hore „necaz” - horn „munţi”, inene „(pe) mine” - mutre „va trece”.
115	N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p. 609.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
101
/o/ - /u/: potok „ţeavă, burlan” - potuk (lit. potik) „pârâu”, dobyty „a omorî în bătaie” - dubyty „a vopsi (lâna)”, korec „insectă” - kurec „fumător” (în graiurile transcarpatice); dory gen. de la „cuminecătură” - dury „păcăleşte!”, ukosyti(y) „a cosi” - ukusyti(y) „a muşca” (în graiurile huţule şi bucovinene);
/u/ - /!/: rudkâ „oişte” - r’idkâ „rară”, budy „trezeşte, scoală!” - b’idy „nenorociri” (în graiurile transcarpatice); buzy / budy „afumă (carnea)!” - b’izy „fugi!”, zasuvâti(y) „1. a vârî, 2. a zăvorî (uşa)” -zas’ivâti(y) „a semăna, a presăra” (în graiurile huţule şi bucovinene), rukă „mână” - r’ikâ „fluviu, râu” (în graiurile de stepă).
Sistemul fonemelor vocalice în poziţe neaccentuată din graiul satului Rona de Sus este identic cu sistemul accentuat:
i	bi	u
e
o
a
Iată opoziţia fonematică a vocalelor în acest caz:
Iul - /bi/: mîchu gen. de la „saci” - mîchu „saci”, muchu acuz. de la „muscă” - muchbi „muşte”;
/bi/ - /i/: u hârbi loc. de la „munţi” - u hori loc. de la „ necaz”.
1.10.	în toate graiurile ucrainene de pe teritoriul României fonemul [o] are, în poziţie neaccentuată, variantele [6], [ou], [u°], [u]116 117.
1.10.1.	Astfel, în unele graiuri transcarpatice, în cele huţule şi bucovinene, înaintea silabei accentuate care conţine o vocală închisă ([i] şi [u]) sunetul [o] se închide spre [u] (ukanie parţială) sau, câteodată, se contopeşte cu acesta (ukanie pronunţată): nocuje „înnoptează”, hor’î adv. „sus”, ko“zuch „cojoc”, toubi pron. pers în dat. „ţie”, kuhăt „cocoş”, ubruc117 (lit. obruc) „cerc de butoi” (în graiurile transcarpatice); u°nuc’i (lit. v noci) adv. „noaptea”, hulubyj (lit. holubyj) „albastru”, huduvâti(y) (lit. hoduvaty) „a hrăni”, ubruc „cerc de butoi” (în graiurile huţule şi bucovinene).
1.10.2.	în graiurile de stepă variantele [o“], [u°], [u] ale fonemului [o] apar şi înaintea altor vocale accentuate (nu numai înaintea lui [i] şi [u]): moulo“du (lit. molodu) gen. de la „mireasă”, oudn’i (lit. odn’i) „unii”, zu°zul’a (lit. zozul’a) „cuc”, culuv’îk (lit. colovik) „bărbat”, turhujut’ (lit. torhujut’) „(ei) fac comerţ, negociază”, cutyry (lit. cotyry) num. „patru”, u slubud’î „în libertate”, puzâr (lit. pozar) „foc, incendiu”.
1161. Robciuc, op. cit., p. 52.
117 închiderea lui [o] spre [u] sau chiar contopirea cu acesta se observă în graiurile transcarpatice din Crăciuneşti, Tisa (cf. D. Horvath, loc cit., p. 6.) şi Lunca la Tisa.
102
IOAN HERBIL
Răspândirea acestui fenomen fonetic (ukanie) în grai urile de stepă ale Dobrogei, într-o măsură mai mare decât în masivul principal al dialectului sud-estic, le apropie pe acestea de unele graiuri ale dialectului sud-vestic, care sunt cunoscute prin fenomenul de „ukanie pronunţată”118.
1.11.	în poziţie neaccentuată, vocala [a] după consoană palatală îşi deplasează articularea spre seria central-anterioară, notată cu [â]: t’âskyj (lit. t’askyj) adj. „greu”, d’âky (lit. d’aky) pl. de la „diac”, m’ăkyj (lit. m’akyj) „moale” (în unele graiuri transcarpatice), jârdk (lit. jarok) „râpă, văgăună mică”, s’âtyj (lit. sv’atyj) „sfânt”, blfm’ăta (lit. blyzn’ata) „gemenii” (în graiurile de stepă). Atunci când se găseşte între consoane palatale, [a] îşi deplasează articularea spre seria anterioară, [ă]: z’ ătî (lit. z’ati) „gineri”, l’ăl’â dial. „copil mic” (în graiurile transcarpatice), chod’ăt' (lit. chod’at’) „(ei) umblă”, lâz’ăt’ (lit. l’azut’) „(ei) urcă, se caţără”, m’îs’ăc’ (lit. mis’ac’) „lună”, chryst’ăt’ (lit. chryst’at’) „(ei) botează” (în graiurile de stepă)119.
1.12.	în unele graiuri transcarpatice (Rona de Sus, Lunca la Tisa, Crăciuneşti, Tisa, Remeţi şi Teceul Mic), [a] după consoana palatală a trecut la [i]120: l’îhâty (lit. l’ahaty) „a se culca”, s’ihâtye (lit. s’ahaty) „a tinde (spre ceva), a se întinde (după ceva)”, nat’ihâtbi (lit. nat’ahaty) „a îmbrăca, a trage peste”, dos'ihâty (lit. dos’ahaty) imperfectiv pentru lit. s’ahaty, st'ihâty (lit. st’ahaty) „a dezbrăca, a da jos”. Trecerea aceasta se poate observa şi în terminaţia unor numerale cardinale: odyenăc’c’it' (lit. odynâdc’at’) „unsprezece”, dvanâc’c’it’ (lit. dvanâdc’at’) „doisprezece”, trynâc’c’it’ (lit. trynadc’at’) „treisprezece”, p’atnâc’c’it’ (lit. p’atnadc’at’) „cinsprezece” us'imnâc’c’it’ (lit. vis’imnadc’at’) „optsprezece”, dvât’c’c’it (lit. dvadc’at’) „douăzeci”.
1.12.1.	Acest fenomen este mult mai răspândit în graiurile huţule şi pocuto-bucovinene121: jehn’i (lit. jahn’a) „miel”, kolidn’ek (lit. kol’adnyk) „colindător”, tre t'esic’i (lit. try tys’aci) „trei mii”, upriz (lit. upr’az) „ham”, vâd’(g’)inij (lit. vod’anyj) „de apă, acvatic”122.
1.12.2.	în graiurile de stepă, acest fenomen se observă doar în unele forme ale numeralului: dev’(j)it’ (lit. dev’at’) „nouă”, d’es’it (lit. des’at’) „zece”, dvanâc’c’it’ (liţ. dvanadc’at’) „doisprezece”, co(u)tyrnâc’c’it’ (lit. cotyrnadc’at’) „paisprezece”, dvâc’(c’c’)it (lit. dvadc’at’) „douăzeci”, tryc’c’it’ (lit.. trydc’at’) „treizeci”. După cum afirmă N. Pavliuc şi I. Robciuc, existenţa acestui fenomen fonetic apropie aceste graiuri de cele ale dialectului sud-vestic123.
"® F. T. Zylko, op. cit., p. 42 şi 177-178.
119	I. Robciuc, Schiţă a sistemului vocalic al graiului ucrainean din satul Hamcearca (judeţul Tulcea), în SCL, XIX, 1968, p. 178.
120	Cf. D. Horvath, op. cit., p.6.
121 C. Reguş, Graiul ucrainean din Ipoteşti - Suceava, în Studii de slavistică, voi. I, Bucureşti, 1969, p. 262.
122	Cf. I. Pătruţ, op. cit., p. 32.
123	N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p. 600-601.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
103
1.13.	O trăsătură specifică graiurilor huţule şi bucovinene este închiderea lui [e] (mai ales în poziţie neaccentuată) până la [i]. De obicei, aceasta are loc în cazul în care [e] este situat înaintea consoanelor palatale: blahovîscin’e (lit. blahoviscen’a) „Buna Vestire”, scin’uk „căţeluş”.
1.13.1.1.	Pătruţ a găsit exemple în care închiderea lui [e] până la [i] are loc şi după unele sunete palatale: plâci(t) (lit. place) „(el, ea) plânge”, piesă (lit. plesce) „(el, ea) aplaudă”, me bud’i (lit. my budemo) „(noi) vom fi”. Prin această închidere, graiul din valea Sucevei - după cum afirmă autorul - este singular, fiindcă de la ceilalţi huţuli avem atestată închiderea lui [e] numai înainte, nu şi după sunete palatale124.
1.13.2.	închiderea lui [e] până la [i], înaintea consoanelor palatale din silabele neaccentuate, o întâlnim şi în unele graiuri transcarpatice: durin’ (lit. duren’) „prost, neghiob, nătărău”, kutin’ (lit. kuten’) „colţ”, min’i (lit. meni) pron. pers. în dat. „mie”, svurin’ (lit. svoren’) „1. cui, piron, pivot, 2. cuiul inimii de la car”.
1.14.	Tendinţa deplasării articulării lui [u], mai ales în poziţie neaccentuată, se întâlneşte şi în graiurile transcarpatice, deşi nu se realizează în gradul în care aceasta se întâlneşte în graiurile huţule, bucovinene sau de stepă, ca şi în alte graiuri ucrainene125. Astfel, după consoanele palatale, sunetul [u] îşi deplasează articularea spre seria medială, notat cu [u] burd’iichy dial. „burţi”, Vubytf (lit. l’ubyty) „a iubi” (în graiurile transcarpatice); p’iitkova „potcoavă”, v’ukno (lit. vikno) „geam”, m’usej gen. de la „şoareci” (în graiurile huţule şi bucovinene); l’udej (lit. l’udej) gen. de la „oameni”, băt’uska dial. „stareţ, popă”, beynd’uhu „loitră suplimentară” (în graiurile de stepă).
Vocala [u], situată între consoanele palatale, are tendinţa de a-şi deplasa articularea spre seria anterioară, [ti]: z l’iid’my „cu oameni”, kl’iiă „chei” (în graiurile transcarpatice); rtibl’u „(eu) iubesc”, posvâtajiit’c’a „(ei) se vor peţi” (în graiurile huţule şi bucovinene); darujiit’ (lit. darujuf) „(ei) dăruiesc”, t’iit’ăn’ „tutun”, pryeb’ihâjut’ „(ei) vin în fugă” (în graiurile de stepă)126.
-2. SISTEMUL CONSONANTIC
2.0.	Consoanele din graiurile ucrainene de pe teritoriul României au câteva trăsături specifice, prin care acestea se deosebesc atât de limba literară, cât şi de alte graiuri. Astfel de particularităţi depind, în principiu, de poziţia consoanelor în cuvânt.
2.1.	Consoanele labiale (bilabiale şi labiodentale) [p], [b], [m], [v], [f], din graiurile ucrainene de pe teritoriul României, „apar dure în toate poziţiile, cu excepţia celei în care acestea se află înaintea lui [I]”127: păstbi (lit. pasty) „a paşte”,
124	I. Pătrut, op. cit., p. 25.
125	F. T. 2ylko, op. cit., p. 44.
126	I. Robciuc, op. cit., p. 180.
127	N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p. 602.
104
IOAN HERBIL
u poludnbi „(la) amiază”, polonynâ (lit. polonynâ) „păşune”, plâkaty (lit. plakaty) „a plânge”, kolyba (lit. kolyba) „colibă”, becka „trestie”, bus’ok „barză”, blyskaty (lit. blyskaty) „a fulgera”, myska (lit. myska) „1. blid, 2. lighean”, mole „(el, ea) poate”, majetok (lit. majetok) „moşie, domeniu”, vâtra (lit. vatra) „foc, rug”, vojna (lit. v’ijrta) „război”, fartuch (lit. fartuch) „şorţ”, furtka (lit. chvirtka) „portiţă”; sop’tt(u)ka (lit. sop’ilka) „fluier”, ob’îd „prânz”, um’fti(y) „a şti”, v’îchot’ (lit. v’ichot’) „legătură, mănunchi”,f’mkatbi(i) „a fluiera”.
2.1.1.	în graiurile transcarpatice, huţule şi în unele bucovinene, după labiala [m] apare [n] epentetic (întotdeauna palatul)128: zemn ’â (lit. zeml’a) „pământ”, iz zemn’î „din pământ”, mn’âso (lit. m’aco) „carne”, mn’atâ (lit. m’ata) „mentă”, imn'â (lit. im’a) „nume”, mn’akâ (lit. m’aka) adj. fem. „moale” (în graiurile transcarpatice); na zemn’i „pe pământ”, mn’etâ „mentă”, emn’e „nume”, mn’ekâ „moale” (în graiurile huţule şi bucovinene).
2.1.2.	Consoana [v] se pronunţă, în anumite poziţii, fie ca un [u] nesilabic, notat
[u], fie ca [v] bilabial, notat cu [w],
2.1.2.1.	Astfel, în graiurile transcarpatice129, huţule şi bucovinene [v] trece în tu] în următoarele situaţii: a) la început de cuvânt sau în interiorul lui (la sfârşit de silabă), înaintea consoanelor: usypatye (lit. vsypaty) „a turna (ceva lichid)”, utyrâty1' (lit. vtyraty) „a şterge”, ucera (lit. vcera) „ieri”, zăutra (lit. zavtra) „mâine”, pounyj (lit. povnyj) adj. „plin”, dâuhyj (lit. dovhyj) adj. „lung”, vouk (lit.vovk) „lup”; b) la sfârşitul cuvântului: uz’âu (lit. vz’av) „(el) a luat”, znau (lit. znav) „(el) a ştiut”, hadâu dial. „(el) a crezut”, s’idâu (lit. s’idav) „(el) se aşeza”, spiuâu (lit. spivav) „(el) a cântat”, zonou instr. de la „soţie, femeie”, sestrou instr. de la „soră”.
2.1.2.2.	în aceleaşi graiuri, [v], la început de cuvânt şi în interiorul lui, se pronunţă ca şi [w] (bilabial): wenâ (lit. vyno) „vin”, owăs (lit. oves) „ovăz”, zabâw(u)a (lit. zabava) „distracţie, petrecere”, prâwo adv. „drept”, sw(u)atu voc. sg. „cuscrule!”.
2.1.2.3.	Există însă cazuri, în unele graiuri transcarpatice şi huţule130, când consoana [v] a trecut în vocala [u]: ucera „ieri”, u kopbic’u „în claie”, uz’âu „(el) a luat”, uz’ela „(ea) a luat” etc.
2.1.2.4.	Prezenţa lui [v] protetic (propriu limbii ucrainene literare) înaintea unor vocale apare în unele graiuri transcarpatice facultativ, iar în unele nu apare deloc: oz’my - voz’my „ia!”, ucho - vucho „ureche”, ukno (lit. vikno) „geam”, udrâzu (lit. vidrazu) adv. „deodată” (această formă apare doar în graiul din Rona de Sus).
2.1.3.	în majoritatea cazurilor, „labiala fricativă [f] apare în locul grupurilor [chv], [kv] din limba literară”131: furtka, furtka, f’irtka (lit. chvurtka) „portiţă”, fasol’a, fasul’a (lit. kvasol’a) „bob de fasole”, fartuch „sorţ” (în graiurile
128	Cf. I. Pătruţ, op. cit., p. 49.
129	Vezi D. Horvath, op. cit., p. 9.
130	Cf. I. Pătruţ, op. cit., p. 51.
131	N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p. 602.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
105
transcarpatice); f’ist, fbist (lit. chvist) „coadă”, f’irtka „portiţă”, falyti(y) (lit. chvalyty) „a lăuda”, fatâti(y) (lit. chvataty) „a apuca, a prinde”, forost (lit. chvorost) „vreascuri”, fasul'a „bob de fasole”, fartuch (în graiurile huţule şi buco vi nene); falyty „a lăuda” ,fâtaty, forost, fartuch, fasol’a (în graiurile de stepă).
De asemenea, consoana labială [f] apare şi în unele cuvinte împrumutate, numărul acestora fiind mai mare decât în limba literară: fyst, fest, fbist (< germ.) adv. „tare”, furt (<germ.) „mereu”, fâjno (< germ.) adv. „frumos”, findza (< magh.) „cană”, faradnyj (< magh.) „obosit” (în graiurile transcarpatice); fin, fina (< rom.) „fin, fină”, f’ira (< germ.) „car”, fyst, furt, fâjno, bufet (< rom.) (în graiurile huţule şi bucovinene).
2.2.	Consoanele dentale [d], [t], [n] se pronunţă atât dur cât şi palatalizat132.
2.2.1.	în comparaţie cu limba literară, dentala [t] se pronunţă dur la formele verbale de persoana a IlI-a singular şi plural ale verbelor de conjugarea a Il-a, şi la cele de persoana a IlI-a plural ale verbelor de conjugarea I (doar în graiurile transcarpatice)133: stojit „(el, ea) stă” - stojât „(ei) stau”, nosyt (şi nosut) „(el, ea) cară” - nos 'ai „(ei) cară”; klâdut „(ei) pun”, be'rut „(ei) iau”, cytâjut „(ei) citesc”, pbisut „(ei) scriu”, robi 'ai „(ei) muncesc”.
2.2.1.1.	Există, în unele graiuri transcarpatice (din Maramureş şi Banat), cazuri în care apare [t] şi la persoana a IlI-a singular a verbelor de conjugarea I: znat (lit. znaje) „(el, ea) ştie”, dumat (lit. dumaje) „(el, ea) gândeşte”, sluchat (lit. sluchaje) „(el, ea) ascultă”, spivât (lit. spivaje) „(el, ea) cântă”, z’v’idat „(el, ea) întreabă”, meytet (lit. mete) „(el, ea) mătură”, beyret (lit. bere) „(el, ea) ia”.
2.2.1.2.	în graiurile huţule şi bucovinene [t] dur apare la persoana a IlI-a plural a verbelor de conjugarea I şi la aceeaşi persoană, singular şi plural, a verbelor de conjugarea a Il-a: znâjut „(ei) ştiu”, kladut „(ei) pun”, b’izyt „(el, ea) aleargă” -b'izut „(ei) aleargă”, stojît „(el, ea) stă” - stojut „(ei) stau”134, nosit (el, ea) cară, poartă” - nos 'ut „(ei) cară”.
2.2.1.3.	Atât în unele din aceste graiuri, cât şi în cele transcarpatice, la persoana a IlI-a singular a verbelor de conjugarea I se păstrează [t] dur: znâjet (lit. znaje) „(el, ea) ştie”, dumajet (lit. dumaje) „(el, ea) se gândeşte”, sluchajet (lit. sluchaje) „(el, ea) ascultă”.
2.2.1.4.	în toate graiurile ucrainene de pe teritoriul României care aparţin dialectului sud-vestic, [t] dur apare în locul lui [t’] literar la unele verbe de persoana a Il-a singular, modul imperativ: robit „lucraţi!”, klad’it „puneţi!”, pusit „scrieţi!”, ne'sit „duceţi!”.
2.2.2.	Există unele cuvinte, în majoritatea graiurilor transcarpatice, în care înaintea lui [i] (dar şi în alte poziţii) consoana [t] trece, în urma unei puternice
132	Ibidem.
133	Cf. D. Horvath, loc. cit.
134	N. Pavliuc, I. Robciuc, loc. cit.
106
IOAN HERBIL
palatalizări, în [k]: kîsto (lit. tisto) „aluat, cocă”, klîje (lit. tlie) „1. a se descompune, 2. a mocni”, skinâ (lit. st’ina) „perete”.
2.2.3.	în graiurile huţule şi bucovinene acest fenomen este mult mai pronunţat şi mai răspândit. Astfel, sunetele [d’J, [t’] îşi mută câteodată articularea înapoi, pe locul velarelor [g’], [k’]135: g’mka (lit. d’ivka) „fată”, g’ekuvati(y) (lit. d’akuvaty) „a mulţumi”, g’id (lit. d’id) „bunic”, m’ig’ (lit. mid’) „cupru”, g’eg’a (lit. d’ed’a) „1. unchi, 2. moş, nene”, g’ochkati(y) dial. „a bate (inima)”, k’i'lo (lit. filo) „corp, trup”, k’esko (lit. t’asko) adv. „greu”, k’uk’un (lit. t’ut’un) „tutun”, dvâc’ik’ (lit. dvadc’af) num. „douăzeci”, bahak’och (lit. bahat’och) gen. de la „mulţi”136.
2.3.	Consoanele fricative [z], [s] apar în graiurile ucrainene din România atât dure, cât şi moi.
2.3.1.	în comparaţie cu limba literară, sunetul [s’] apare dur în graiurile huţule, bucovinene137 şi în graiul transcarpatic din Rona de Sus în următoarele poziţii:
a)	în finalul absolut al cuvântului (la unele adverbe şi pronume): d‘es (lit. des’) „undeva”, kolys (lit. kolys’) „cândva”, chtos (lit. chtos’) „cineva”, sos (lit. scos’) „ceva”, ces „acesta”, cesâ „aceasta” (în graiurile huţule şi bucovinene); des, kolbis, chtos, scos (în graiul din Rona de Sus);
b)	în sufixul -s’k al adjectivului: s’ilsk’ij (lit. sil’s’kyj) „sătesc, rural”, m’îsk’ij (lit. mîs’kyj) „orăşenesc, urban”, rusk’ij (lit. rus’kyj) „rusesc” (în graiurile huţule şi bucovinene); sttskbij, ruskbij, romunskbtj „românesc” (în graiul din Rona de Sus);
c)	în forma scurtă a pronumelui reflexiv s’a (< se): ja sy kupâii „eu m-am scăldat”, ja ubrăiî sy „eu m-am îmbrăcat”, kolyc mu sy str’îtily „când noi ne-am întâlnit” (în graiurile huţule şi bucovinene); ja sa kupâu, ja ubrăiî sa, kolu mbi sa stntbdbi (în graiul din Rona de Sus).
2.3.2.	în unele graiuri transcarpatice din Banat se observă câteodată o palatalizare totală a fricativei [s’]> şi, ca rezultat, această consoană este percepută cu o nuanţă „şuierătoare”138: s”im (lit. sim) „şapte”, s”mo (lit. sino) „fân”, s”vit (lit. svit) „lume”, s”p’ivâty (lit. spivaty) „a cânta”, os”zV (lit. osin’) „toamnă”, s”at’yj (lit. sv’atyj) „sfânt” etc. Acelaşi fenomen, dar într-o formă mai redusă, se întâlneşte şi în graiul transcarpatic din Lunca la Tisa: iis”im „opt”, s”atyj „sfânt”, s”fno „fân”.
Existenţa lui [c”] (şi a lui [z”]) este mult mai răspândită în graiurile carpatice de vest (lemkiene)139.
2.4.	Consoanele africate [dz], [c] se pronunţă şi ele atât dur, cât şi înmuiat. în locul lui [c’J din limba literară, în graiurile huţule, bucovinene, ca şi în majoritatea graiurilor transcarpatice, apare [c] dur:
135	I. Robciuc, Studii..., p. 68.
136	I. Pan’kevyc a observat existenţa acestor două sunete ([g’l, [k’])> rezultate din cele două dentale palatalizate, în toate părţile unde trăiesc huţuli; cf. op. cit., p. XXIII, 114, 392.
137	N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p. 602-603.
138	Ibidem, p. 603.
139	Cf. F.T. Zylko, op. cit., p. 221.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
107
a)	în sufixul substantivului, -ec’: kupec (lit. kupec’) „cumpărător, negustor”, stolec (lit. stolec’) „scaun”, klyevec „ciocan”, rubec (lit. rubec’) „tiv, cusătură”, chlopec „băiat”, h(v)orobec (lit. horobec’) „vrabie”, ovec gen. pl. de Ia „oaie”, ho(o)lubec (lit. holubec’) „porumbel; sarma”. Excepţie fac doar unele graiuri din Banat, în care, în poziţia dată, se păstrează vechea palatalizare a sunetului [c]: stolyc’, chlopyc’ (lit. chlopec’) „băiat”, otyc’ „tată”140.
I.	Pan’kevyc susţine că depalatalizarea lui [c] final, fiind cunoscută doar în graiurile carpatice periferice, este o influenţă a limbilor vecine, şi anume, în graiurile lemkiene ar fi o influenţă slovacă, iar la huţuli una românească141. însă existenţa lui [c] în graiul dialectului nordic, după cum afirmă F. T. Zylko142, nu ne îndreptăţeşte să considerăm acest fenomen ca fiind local, propriu doar graiurilor carpatice.
b)	în sufixul adjectivelor, -c’k- : n’imeck’ij (lit. n’imc’kyj) „german”, tureck’ij „turcesc”, g’ivocka „feciorelnică”, kupeck’ij „negustoresc” (doar în graiurile huţule din Moldova); n’imeckbij, tureckbij, d’ivdckbij „feciorelnic”, l’udckbij „omenesc” (în graiul din Rona de Sus).
c)	la formele de acuzativ singular ale substantivelor cu tema în -a: tei(i)lycu „junincă”, poly'cu „etajeră”, palaniycu „colţunaş”, kopfcu „claie”, hran'ycu „graniţă” (în graiurile huţule şi bucovinene din Moldova)143.
2.5.	Consoanele fricative [z], [s] şi africata [c] apar în graiuri atât dure, cât şi moi. în toate graiurile ucrainene din România, înaintea lui [i] aceste consoane apar palatalizate. în graiurile huţule şi bucovinene [z], [s], [c] sunt moi şi în alte poziţii: sâz'a (lit. saza) „funingine”, duz’a (lit. duza) adj. „puternică”, z’yba (lit. zaba) „broască”, hryz’a (< rom.) „grijă”; dus’â(e) (lit. dusa) „suflet”, dos’ka (lit. doska) „scândură”, s’ypka (lit. sapka) „căciulă”; kuc’a(e) (lit. kuca) „1. grămadă, 2. cuşcă (pentru câine)”, c’ys (lit. cas) „oră, timp”, choc’u (lit. chocu) „(eu) vreau”, c’olo (lit. colo) „frunte”.
2.6.	Africata [dz] se pronunţă, de obicei, în toate graiurile, dur, şi apare mai ales în cuvintele împrumutate: dzy(e)rha (< rom.) „cergă”, f india (< magh.) „ceaşcă”, îândzur (< magh.) „farfurie”, dzm’il’ (lit. dzm’il’) „bondar, bărzăun” (în graiurile transcarpatice); bdzolâ (lit. bdzola) „albină”, badzokura (< rom.) „batjocură” (în graiurile huţule şi bucovinene); badzăk (< turc.) „ţeavă”, bdzola „albină” (în graiurile de stepă)144.
2.7.	Consoana lichidă [I] se pronunţă, în toate graiurile, atât dur, cât şi înmuiat, înaintea lui [i], [1] este moale în majoritatea graiurilor şi doar în unele transcarpatice (Rona de Sus, Ruscova, Remeţi) şi huţule (Izvoarele Sucevei, Moldova -Suliţa, Dănilă etc.), în poziţia dată, acesta se pronunţă dur145: chlib (lit. chlib)
140	N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p. 603.
141	I. Pan’kevyC, op. cit., p. 131, 169, 392.
142	F. T. Zylko, op. cit., p.143.
143	Cf. N. Pavliuc, I. Robciuc, loc. cit.
144	Ibidem.
145	Ibidem.
108
IOAN HERBIL
„pâine”, cbibuli (lit. cybul’i) pl. de la „ceapă”, kolirto (lit. kol’ino) „genunchi”, linbivbij (lit. linyvyj) „leneş” (în Rona de Sus); lîto (lit. l’ito) „vară”, cybuli „cepe”, lisy „păduri”, listi(y) b’ili „foi albe” (în graiurile huţule).
2.8.	Vibranta [r] din graiurile ucrainene de pe teritoriul ţării noastre nu are aceeaşi pronunţie, putând să apară atât dur, cât şi moale.
2.8.1.	în comparaţie cu limba literară, în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene, „sunetul [r] păstrează vechea sa palatalizare, atât la sfârşit de cuvânt, mai ales în sufixul -ar, cât şi în interiorul acestuia, înaintea consoanelor”146: kosâr’ (lit. kosar) „cosaş”, vozâr’ „cărăuş”, ucar’ „cioban”, byry „podeţ”, zv’ir’ „fiară, animal sălbatic”, vyr’ch „vârf”, tyr’ch „greutate” (în graiurile transcarpatice); vyper’ „vier”, v’iuc’er’ „cioban”, stoVyr’ „tâmplar”, ver’ch „vârf”, dokîor’ „medic”, v'rr’ti „credeţi!”, dz(z)er’kalo „oglindă” (în graiurile huţule şi bucovinene).
2.8.2. Consoana [r] din graiurile de stepă se pronunţă dur la sfârşit de cuvânt şi în interiorul acestuia, atunci când se află înaintea consoanelor (ca şi în limba literară). Există însă şi multe cazuri când, înaintea vocalelor posterioare [a], [o], [u], acolo unde în limba literară avem în aceste condiţii [r’], apare [r] dur147: burâk „sfeclă”, pradem „(noi) toarcem”, zorâ „rază”, rabyj (lit. r’abyj) „pestriţ”, prâmo adv. „drept (înainte)”, troch gen. de la „trei”, orut „(ei) ară”.
întâlnim în aceste graiuri şi fenomenul invers, adică păstrarea la sfârşit de cuvânt sau prin palatalizarea vechilor consoane dure ([r]) la mijlocul şi sfârşitul silabei: hor’kyj „amar”, komor’a „cămară”, bazar’ "bazar”148.
2.9.	Consoana medio-linguală [j] apare, ca şi în limba literară, la început de cuvânt şi între vocale: jahoda (lit. jahoda) „boabă, bacă”, jehoda „idem”, znâju „(eu) ştiu”, doju „(eu) mulg”.
2.9.1.	în majoritatea graiurilor se observă dispariţia lui 0], în următoarele
•149
cazuri :
a)	în desinenţa cazului acuzativ singular a substantivelor feminine, a adjectivelor şi pronumelor, când acesta este situat între vocale: zonou, zunkou (lit. zinkoju) „soţie”, holovâu (lit. nolovoju) „cap”, rukâu (lit. rukoju) „mână”, velbikâu (lit. velykoju) „mare”, holllubou (lit. holuboju) „albastră”, toii (lit. tijeju) „aceea”, neu (lit. neju) „ea” (în graiurile transcarpatice); mukou (lit. mukoju) „făină”, châtou (lit. chatoju) „casă”, duseu (lit. duseju) „suflet”, zeymnleu (lit. zemneju) „pământ”, zoutou (lit. zoutoju) „galbenă”, maiou (lit. maloju) „mică”, mojou (lit. mojeju) „(cu) a mea” (în graiurile huţule şi bucovinene);
b)	la început de cuvânt, mai ales în poziţie neaccentuată, în unele graiuri huţule şi bucovinene: icm’in (lit. jacmin’) „bondar”, ilyc’a (lit. jaluc’a) „brad”, izyk (lit. jazyk) „limbă”, iz’yk (lit. jizak) „arici”, ice (lit. jajce) „ou”, ikyj (lit. jakyj) „care”, isty (lit. jisty) „a mânca”150;
1461. Robciuc, op. cit., p. 69.
147	N. Pavliuc, I Robciuc, op. cit., p. 604.
148	I. Robciuc, loc. cit.
149	Cf. N. Pavliuc, I. Robciuc, loc. cit.
150	Acest fenomen se observă şi în graiul din Rona de Sus: iiâk „arici”, îstbi /,a mânca” etc.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMANIA
109
c)	la persoana a Il-a şi a ni-a singular, timpul prezent al verbelor de conjugarea a El-a în -ajes, -aje, în unele graiuri transcarpatice (Maramureş şi Banat) şi huţule (Suceava): znas (lit. znajes) „(tu) ştii” - znat (lit. znaje) „(el) ştie”, dumas (lit. dumajes) „(tu) gândeşti” - dumat (lit. dumaje) „(el) gândeşte”, sluchas (lit. sluchajes) „(tu) asculţi” - sluchat (lit. sluchaje) „(el) ascultă” (în graiurile transcarpatice); tremâs (lit. trymajes) „(tu) ţii” - tremât (lit. trymaje) „(el) ţine”, sp'iv(u)âs (lit. spivajes) „(tu) cânţi” - sp’iv(ii)ât (lit. spivaje) „(el) cântă” (în graiurile huţule).
2.9.2.	în graiurile huţule şi bucovinene din Moldova s-a păstrat, după consoanele labiale [b], [p], [v], [m], vechiul [j] din formele verbale de persoana I singular şi a IlI-a plural, în timp ce în graiurile transcarpatice şi de stepă, ca şi în limba literară, s-a dezvoltat [1] epentetic151: l’ubju (lit. l’ubl’u) „(eu) iubesc” - l’ubjut (lit. 1’ubl’at’) „(ei) iubesc”, robju (lit. robl’u) „(eu) muncesc” - robjut (lit. robl’at) „(ei) lucrează”, louju (lit. lovl’u) „(eu) prind” - loujut (lit. lovl’at) „(ei) prind”.
2.10.	tronsoanele velare [g]152 *, [k], [ch] şi laringala (fricativă) [h] se pronunţă în toate poziţiile dur, ca şi în limba literară; fac excepţie când acestea se află înaintea lui [i]: gănok (lit. hanok) „gang, pridvor”, skâtyrka, shâtyrt' (lit. skatert’) „faţă de masă”, châlod (lit. cholod) „umbră”, hor’âcka, hor’ycka (lit. hor’acka) „febră”, g’ips „gips”, tak’f pron. pl. de la „aşa, asemenea”, such’î „uscaţi”, toh’ît „anul trecut” (în graiurile transcarpatice to"hut, to“hut)x53. Doar în graiurile huţule şi bucovinene ale Sucevei, consoanele palatale [g’], [k’], apărute în locul labialelor m, [f], ca rezultat al palatalizării ultimelor, pot să apară şi în alte poziţii (a se vedea 2.2.3.).
2.11.	Consoanele sonore din graiurile transcarpatice, huţule, bucovinene şi, parţial, în cele de stepă, atunci când se află la sfârşit de silabă şi înaintea consoanelor surde, sau la sfârşit de cuvânt, se desonorizează sau îşi pierd această calitate în întregime, trecând în perechile surde corespunzătoare154: prurfko „repede, iute”, solotfko adv. „dulce, plăcut”, dubp „stejar”, ruhch „corn”, putpertbi, putperty (lit. pidperty) „a sprijini”, opchodbitbi (lit. obchodyty) „a înconjura, a ocoli”, blys’ko, bltiis’ko (lit. blyz’ko) „aproape” (în graiurile transcarpatice); pruăko, zuif „dinte”, p’idtb’îch „(el) s-a apropiat în fugă”, susUt „vecini”, klătka „comoară”, bâpka „bunicuţă”, vochko adv. „umed”, hrys „(el) a ros”, byes prep. „fără”, kruch „cerc”, v’it prep. „de la, din” (în graiurile huţule şi bucovinene).
în graiurile de stepă, asurzirea consoanelor sonore poate fi observată şi în mijlocul cuvântului înaintea consoanelor surde, în timp ce la sfârşitul cuvântului acest fenomen se întâlneşte mai rar: b(hchty „a alerga”, rihch „corn”, v’izf „car”, hd'lupka „1. porumbiţă, 2. puică”, solotkyj „dulce”, vochkyj adj. „umed”, moros „ger”, loska „lingură”, be'riska „mesteacăn (dim.)”, hot „an”155.
151	F. T. Zylko, op. cit., p. 95, 227, şi N. Pavliuc, I. Robciuc, loc. cit.
152	în graiurile transcarpatice, velara oclusivă [g] are răspândire destul de mare, datorită împrumuturilor: guşa, grun’, grăpa, gips, gumi, gestbtn’a.
,5;l Cf. N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p. 605.
154	Cf. I. Robciuc, op. cit., p. 69-70.
155	Cf. N. Pavliuc, I. Robciuc, loc. cit.
110
IOAN HERBIL
2.12.	Sistemul fonemelor consonantice al graiurilor ucrainene de pe teritoriul României, ca şi cel al limbii literare, prezintă două corelaţii: a) corelaţia de timbru (dur - moale) şi b) corelaţia de sonoritate (sonor - surd)155 156.
a)	Corelaţia de timbru
2.12.1.	în majoritatea graiurilor ucrainene din România, la corelaţia de timbru participă următoarele foneme consonantice:
dure: Idl	Iii Ini Izl Isl Ici lăzi IV Ivi
I I I I I I I II
moi: /d’/ /t7 /n’/ /z7 /s7 /c7 /dz7 /17 /r7
Din această schemă rezultă că graiurile ucrainene de pe teritoriul ţării noastre (fără cele huţule şi bucovinene), ca şi limba literară157, au 9 perechi de foneme consonantice în seria consoană dură - consoană moale. Fonemele dure /b/, /p/, NI, /m/, /f/, Izl, Isl, Ici, lăzi, Igl, /k/, /ch/, /h/ nu au corespondente moi, iar fonemul /j/ nu are corespondent dur.
Opoziţia fonologică dintre consoanele dure şi cele moi se realizează în diferite poziţii, ca de exemplu:
Idl - /d7: vodă „apă” - vod’ânuj „de apă, acvatic”; vodauka „băşică” -vod’auka „soi de pere, pară zemoasă” (în graiurile transcarpatice); vâdu acuz. sg. de la „apă” - vod’u „(eu) conduc” (în graiurile huţule şi bucovinene); rad „bucuros” - rad’ „sfătuieşte!” (în graiurile de stepă);
Iii - IVI: tam „acolo” - Vam „ţine minte!”, ta conj. „şi” - Va forma scurtă a pron. pers., gen. sg. „tu” (în graiurile transcarpatice); bâtka „bătătură” - bât’ka gen. sg. de la „naş”, uzyti „a învia” - u zyt’i loc. sg. de la „secară” (în graiurile huţule şi bucovinene); tik „arie” - t’ik „(el) curgea”, braţ „frate” - braţ9 „a lua” (în graiurile de stepă);
Ini - /n7: dna gen. sg. de la „fund (de oală)” - dn’a gen. sg. de la „zi”, na prep. „pe” - n’a forma scurtă a pron. pers., gen. sg. „eu” (în graiurile transcarpatice); nis „nas” - n’is „(el) a dus”, nimâ „nu este” -n’ima „mută” (în graiurile huţule şi bucovinene); syna gen. sg. de la „fiu” - syn’a „albastră” (în graiurile de stepă);
/z/ - /z7: zât'au „(el) a înfipt (toporul)” -z’ât’a gen. sg. de la „ginere” (în graiurile transcarpatice); zymy pl. de la „iarnă” - z’ymy gen. sg. de la „zeamă” (în graiurile huţule şi bucovinene);
155 în prezentarea acestor două corelaţii am avut la bază articolele din N. Pavliuc, I. Robciuc,
Ocerk fonolohiceskich..., p. 610-616; idem, Cu privire la corelaţiile consonantice în graiurile ucrainene din R.S.R., în Omagiu lui Al. Rosetti, Bucureşti, 1965, p. 671-676, şi I. Robciuc, op. cit., p. 53-60.
157 *** Sucasna ukrajins’ka literaturna mova. Sub redacţia lui M. Plusc, Kiev, VySca skola, 2001,
p. 80.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
111
Isl - /sV: usâm instr. sg. de la „ovăz” - us’âm „tuturor”, sudy „judecă!” -s’udy adv. „încoace” (în graiurile transcarpatice); krasu acuz. sg. de la „frumuseţe” - kras’u „(eu) colorez, vopsesc” (în graiurile huţule şi bucovinene); sudy „judecă!” - s’udy „încoace” (în graiurile de stepă);
Ici - Ic’l: cokaty „a ciocăni” - c’okaty „a înfige (toporul)” (în graiurile transcarpatice); căpnuty „a apuca” - c’âpnuty „a vorbi obraznic cuiva”, cap „ţap” - c’ap (onomatopee) (în graiurile huţule şi bucovinene din Moldova);
Idzf - /dzV: dzorkaty „a zăngăni” - dz’obaty „a ciuguli” (în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene); dzyhârok „ţigară” - dz’yma „zeamă” (în graiurile huţule şi bucovinene din Moldova);
IV - IVI: kul „par” - kuV gen. de la „gloanţe”, preda „(ea) a spălat rufele la râu” -prâl’a „spălătoreasă” (în graiurile transcarpatice); s’il gen. de la „sate” - s’il’ „sare” (în graiurile huţule, bucovinene şi de stepă); dula „(ea) a suflat” - ciul’a „sortiment de pere” (în graiurile huţule şi bucovinene din Moldova);
Irl - Ir’l: rad „bucuros” - r’ad „rând (la stână după brânză sau de fân într-un car)”, prăl’a „spălătoreasă” - pr’âl’a „torcătoare” (în graiurile transcarpatice şi huţule din Maramureş şi Banat); m’ir gen. pl. de la „măsură” - m’ir’ „măsoară!”, trochy „puţin” - tr’och gen. de la „trei” (în graiurile huţule şi bucovinene din Moldova).
2.12.2.	Pe lângă corelaţiile de timbru prezentate mai sus, în graiurile huţule, bucovinene şi bucovineano-huţule „se păstrează vechile foneme şuierătoare moi Iz’l, Is’l, Ic’l, care intră în perechi corelative cu corespunzătoarele lor dure IzJ, Isl, /v/,,i58 jat- exempje de opoziţii ale şuierătoarelor moi şi dure:
Izl - Iz’l: zyti(y) „a trăi” -z’yti(y) „a secera”, zabrâk „cerşetor” - sâz’a „funingine”, zartuvâty „a glumi” - schoz’a „asemănătoare”;
Isl - /§’/: dusu acuz. de la „suflet” - dus’u „(eu) sufoc (pe cineva)”, syti „a coase” - s’ys’k’i „fericire”, synâ gen. de la „şină” - s’yn’i „căţel”, sypka „geam” - s’ypka „căciulă”, dasok „acoperiş (dim.)” - dos’ok gen. pl. de la „scândură”;
Ici - IVI: cysto „curat” - c’ys „timp”, caj „ceai” - kloc’a gen. de la „câlţi”, pecy „coace!” - na pec’y „(pe) cuptor”.
în majoritatea graiurilor huţule, bucovinene şi bucovineano-huţule din nordul Moldovei se întâlneşte fonemul Ik’l. Spre deosebire de celelalte graiuri, în care Ik’l apare numai într-o singură poziţie (înaintea lui [i], fiind doar o variantă a fonemului Ikl), în graiurile din Suceava şi Botoşani, Ik’l (< ft’l) apare în diferite poziţii *
158
N. Pavliuc, I. Robciuc, Cu privire la corelaţiile consonanticep. 673.
112
IO AN HERBIL
(înaintea vocalelor posterioare, la sfârşit de cuvânt), el fiind un fonem aparte, care intră în opoziţie cu /k/:
/k/ - /kV: k’il’koch gen. de la „câţiva” - bahak’och gen. de la „mulţi”, ■ til’koch gen. de la „atâţia” - s’isk’och gen. de la „şase”, colov’ik „om” - des’ik’ „zece”.
2.12.3.	Schema corelaţiei de timbru a fonemelor consonantice din graiurile huţule, bucovinene şi bucovineano-huţule este următoarea:
dure: /d/	/t/	/n/ Izl /s/ Ici lâzl l\l Irl IU Isl Ici IkJ
După cum se poate observa din schemele de mai sus, corelaţia de timbru a fonemelor consonantice din graiurile ucrainene de pe teritoriul ţării noastre nu este identică. Astfel, în graiurile huţule şi bucovinene se întâlnesc, faţă de celelalte graiuri şi limba literară, cu 4 perechi corelative mai mult (Izl - Izl, /§/ - Isl, Ici -/cl,/kl-/kl).
2.12.4.	în graiurile ucrainene de pe teritoriul României corelaţia de sonoritate se prezintă în felul următor:
sonore:/b/ Idl Idl IzJ Izl IdzJ Idzl IzJ IdzJ /g/ /h/
surde: /p/ IM !Xl Isl Isl Ici Ici Isl Ici IkJ Ichl
Astfel, la corelaţia de sonoritate participă, ca şi în limba literară, 11 perechi consonantice159. Fonemele Iml, Ini, Ini, l\l, dl, Irl, Irl, 1)1 nu au corespondente surde. Nici fonemele consonantice NI şi /f/ nu pot forma opoziţia fonematică în cadrul corelaţiei de sonoritate, deoarece ,,[v] este o consoană bilabială, iar [f] - o labio-dentală, ceea ce înseamnă că cele două foneme se deosebesc nu printr-un element diferenţial, ci prin două”160.
Iată exemple în care se realizează opoziţia fonologică dintre consoanele sonore şi surde:
Ibl - /p/: byty / butu „a bate” - pyty /putu „a bea”, ryba / ruba „peşte” - rypa / rupă „râpă”, brâty „a lua” - prâty „a spăla rufele la râu” (în graiurile transcarpatice); banuvâti(y) „a regreta” - panuvâti(y) „a domni”, v’(byti(y) „a bate” - vlpyti(y) „a bea până la fund”, b’ik „parte, latură” - p’ik „(el) a copt, a fript” (în graiurile huţule şi
b)	Corelaţia de sonoritate
159	N. Pavliuc, I. Robciuc, Ocerkfonologiceskich..., p. 613.
160	tindem.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
113
bucovinene); braţ’ „a lua” -prat’ „a spăla rufele (la râu)”, tub7 „ţie” - tup’( „tocite” (în graiurile de stepă);
/d/ - /t/: dam „(eu) voi da” - tam „acolo”, dym / dbim „fum” - tym/tbim dat. de la „acei”, podăty „a da, a pune la îndemână (ceva)” - potâty „a se înpotmoli în apă sau în noroi” (în graiurile transcarpatice); dus gen. de la „suflete” - tus „vită tăiată”, idy „mergi!” - ity „a merge” (în graiurile huţule şi bucovinene din Moldova); roda „genului” - rota gen. de la „gură” (în graiurile de stepă);
/d’/ - /tV: d’tto „treabă” - filo „corp”, d’îty „copii” - chot’tiy „a vrea” (în graiurile transcarpatice şi de stepă); vod’u „(eu) port” - kot’u „(eu) rostogolesc”, had’e „şerpi” - chot’e „(ei) vor” (în graiurile huţule şi bucovinene); syd’ât „(ei) stau” - chot’ât „(ei) vor” (în graiurile de stepă);
Izl - Isl: zvysty „a duce, a conduce, a coborî” - svysty „fluieră!” (în graiurile transcarpatice); v zadu „în spate” - v sadă „în grădină” (în graiurile transcarpatice şi bucovinene); zv’ij „val de pânză” - sv’ij „al său”, zl’iz „(el) a coborât” - si’iz gen. de la „lacrimi” (în graiurile huţule şi bucovinene); l’iz „(el) urca” - l’is „pădure” (în graiurile de stepă);
/z7 - /s7: z’at’ „ginere” - s’ad'’ „aşază-te!”, vâz’at „(ei) cară” - nosfat „(ei) poartă, cară” (în graiurile transcarpatice); z’îla „(ea) a mâncat” -s’tta „(ea) s-a aşezat”, kaz’mâ „târnăcop” - p’is’mă gen. de la „scrisoare”, u doroz’i „în (la) drum” - u voios’i „în păr” (în graiurile huţule şi bucovinene); vâz’u „(eu) duc, car” - kâs’u „(eu) cosesc” (în graiurile de stepă);
IdzJ - fel: dzyr’kalo „oglindă” - cyrkaty „a ţâşni” (în graiurile transcarpatice); dzerkalo „oglindă” - cerkva „biserică” (în graiurile huţule, bucovinene şi în cele transcarpatice din Maramureş); dzv’in „clopot” - cv’it „floare”, dzestra „zestre” - ces „acesta” (în graiurile huţule şi bucovinene din Moldova); gudzyk „nod” - kucyk „căţel” (în graiurile de stepă şi în cele huţule şi bucovinene din Moldova);
/dz7 - /c7: bryndz’a „brânză” - chlopc’a gen. de la „băiat”, dz’âma „zeamă” - c’âtka „punct” (în graiurile transcarpatice); dz’obati(y) „a ciuguli” - pac’orka „mărgea”, dz’yma „zeamă” - c’ytka „mărgea” (în graiurile huţule şi bucovinene);
IzJ - Isl: lyezâty / Ibizătbi „a sta culcat” - lysăty / Ibisâtbi „a lăsa”, u zur’i loc. de la „întristare” - u sur’i „în şură”, mez gen. pl. de la „1. hotar,
2.	limită”- mes formă scurtă de viitor, pers. a Il-a sg. de la imati „a avea” (în graiurile transcarpatice din Maramureş); zâuc „pancreas” -souk „mătase”(în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene);
lăzi - 161: dzyrh a / dzerga „cergă”- cyrknuty / cârknutbi „1. a fircăli, 2. a da cu băţul de chibrit peste fosfor”, dzumar’ ,jumări” - cuma „ciumă”
114
IOAN HERBIL
(în graiurile transcarpatice); frydzu „(eu) educ” - klycu „(eu) chem” (în graiurile huţule şi bucovinene din Moldova);
/g/ ţ* /k/: giil’a „ciurdă, turmă” - kul’a „1. pari, 2. gloanţe” (în aproape toate graiurile); gâra „gară” - kâra „pedeapsă”, guma „cauciuc” -kuma gen. de la „naş”, grunt „pământ” - kruhlyj „rotund” (în graiurile huţule şi bucovinene); guşa „guşă” - kusat’ „a mânca”, gradyna „grădină” -kraduf „(ei) fură” (în graiurile de stepă);
/h/ - /ch/: holod „foamete” - cholod „umbră” (în toate graiurile); hodyty / hodbitbi „a face pe plac” - chodyty / choduty / chodutu „a umbla” (în graiurile transcarpatice); hrabI’ „carpen” - chram „hram” (în graiurile huţule şi bucovinene); hoda gen. de la „an” - châda gen. de la „mers”, hâdka „stăvilar” - châtka „căsuţă”, hod „an” - chod „mers” (în graiurile de stepă).
2.12.5.	în afară de perechile corelative prezentate mai sus, în graiurile huţule, bucovinene şi bucovineano-huţule se întâlneşte în plus perechea corelativă consoană surdă - consoană sonoră /gV - /k7, ca urmare a trecerii dentalelor palatale [d’], [t’j în [g’j şi [k’]. Alături de perechea corelativă /gV - /k7, acestor graiuri le este proprie şi perechea/z’/- /s7161:
/g’/ - /k’/: chog’at „(ei) umblă” - chok’at „(ei) vor”, g’tto „treabă” -kilo „corp”, g’itky „copii” - k’itky „mătuşi”, m’ig’ „cupru” - des’ik’ „zece”;
/z7 - /§’/: z’ypka „broscuţă” - s’ypka „căciulă”, săz’a „funingine” -nâs’a „a noastră”, duzii gen. de la „puternică” - dus’u „(eu) sufoc (pe cineva)”.
Astfel, schema corelaţiei de sonoritate a fonemelor consonantice din graiurile huţule, bucovinene şi bucovineano-huţule are cu 4 foneme mai mult (/z’/, /§7, /g7, /k7), putând fi reprezentată în felul următor:
sonore: /b/ lăl /d7 Izl /z7 lăzi lăzi Izl /z7 lăzi Ihl Igl Igl
I I I I I I I I I I I I I
surde: Ipl Itl Itl Isl Isl	Ici Ici Isl Isl Ici /ch/ Ikl Ikl
2.12.6.	în toate graiurile de pe teritoriul ţării noastre, opoziţia fonematică dintre consoanele sonore şi cele surde are loc înaintea sonorelor şi a sonantelor Irl, IM, ImI, Ini, NI, Irl, IVI, /n7, /j/. Neutralizarea parţială sau totală a opoziţiei consoanelor după corelaţia surd - sonor se face prin asurzirea sonorelor sau sonorizarea surdelor, având loc în următoarele situaţii:
a)	înaintea consoanelor surde, în toate poziţiile din cuvânt: l’ubpka „drăguţă” - kupka „grămăjoară”; klâdka „punte” - lătka „petic”, vohchkyj „umed” - kryehkyj „fragil”, vordfka „vrăjitoare” - voloska „româncă”, kâzka „poveste” - păska „pască”;
161	Cf. I. Robciuc, op. cit., p. 58-59.
t
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
115
b)	în finala absolută a cuvântului sau a silabei: ryV gen. de la „peşti” - ryp gen. de la „râpe”, pruct „râu mic” - prut „băţ”, biuf’ „fii!” - mut’ forma scurtă a viitorului, pers. a IlI-a pl. de la imâti „a avea”, orsâg „şosea” - hucâk’ „gâscan”, buz,s ka gen. de la „barză” - kus’ka „os”.
Asurzirea consoanelor sonore de la sfârşitul cuvântului se observă şi în cuvintele împrumutate din limba română: gart „gard”, gl’ak (şi gl’ek) „cheag”, burd'uch „burtă, stomac” (în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene).
c)	înaintea consoanelor sonore, în toate poziţiile din cuvânt: proz’ba „rugăminte”, veylygdin’ „Paşte”, jâgbu (şi jegby) conj. „dacă”. Dacă în primele două cazuri (a, b) se observă asurzirea consoanelor sonore, în cel de-al treilea (c) are loc un proces invers, sonorizarea consoanelor surde. Acest tip de neutralizare (sonorizarea surdelor) este „mai puţin răspândit decât primul (a, b), deşi amândouă sunt condiţionate de o asimilare regresivă”162.
2.12.7.	In toate graiurile ucrainene din ţara noastră, perechile de foneme consonantice care intră în corelaţia de sonoritate nu au o încărcătură funcţională identică. Astfel, perechile /dz/ - /c/, /dz V - /c7, /dz/ - Ici au o frecvenţă redusă în graiurile ucrainene (ca şi în limba literară), fapt pentru care nu avem exemple care să demonstreze neutralizarea acestora.
2.12.8.	In toate graiurile, cele două corelaţii (de timbru şi de sonoritate) „se întrepătrund, formând serii paralele pentru majoritatea fonemelor care intră în componenţa lor”163:
/d/ — Id’l	Izl — /z’/	/dz/—/dz’/
II .11	II
Itl — IVI	Isl—ls’l	Ici — Ic’l
în graiurile huţule şi bucovinene (din Suceava şi Botoşani), la aceste serii se adaugă încă trei:
Izl —Iz’/	Igl — Ig’l
Idzl------
Isl — ls’l	Ikl— /kV
Ici — Ic’l
Opoziţiile Igl - Ikl, Ihl - /ch/, care participă la corelaţia de sonoritate, nu au corespondente moi, cu excepţia fonemului Ikl, care poate intra în opoziţie cu Ik’l numai în unele graiuri huţule şi bucovinene din nordul Moldovei. însă opoziţiile In/ - In’/, Ixl - tr’l, l\l - IVI, care intră în corelaţia de timbru, sunt indiferente faţă de caracterul surd - sonor (corelaţia de sonoritate).
2.13.	Graiurile ucrainene de pe teritoriul ţării noastre se caracterizează printr-o slabă prezenţă a consoanelor lungi, care în limba literară au apărut după consoanele situate înaintea vechiului grup -bje (zytt’â < zifoje „viaţă”). Consoanele lungi din
162	N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p. 615.
163	Idem, Cu privire la corelaţiile consonantice..., p. 676.
116
IOAN HERBIL
aceste graiuri au apărut la îmbinarea a două morfeme provenite din două sunete identice: obbyty(i) „1. a bate (ceva), 2. a căptuşi”, v’iddâty, uddâty „1. a înapoia,
2.	a mărita”, vynna / vbînna „vinovată”, vynnyej / vbintibij „acrişor” (în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene).
2.13.1.	La persoana a IlI-a singular şi plural a verbelor reflexive se întâlneşte, în graiurile de stepă ale Dobrogei, consoana lungă [c’c’]. Aceasta a apărut ca urmare a asimilării regresive din grupurile t’ + s’ (-t’c’a) şi £ + c: narodyc’c’a „se va naşte”, koncâjec’c’a „se termină”, sm’ijec’c’a „(el, ea) râde”, povernyc’c’a „(ei) se vor întoarce”, doc’c’i, duc’c’i dat. de la „fiică”.
2.13.2.	în cazul de faţă, consoanele lungi nu formează foneme separate, căci au apărut la joncţiunea a două morfeme şi „reflectă o opoziţie morfematică şi nu una fonematică”16^.
IV. CARACTERISTICI MORFOLOGICE
1.	Morfologia graiurilor ucrainiene din România prezintă numeroase particularităţi, atât în ceea ce priveşte arhaicitatea formelor, care se manifestă prin păstrarea vechilor morfeme (în cele mai multe cazuri, cu aspect schimbat), cât şi în privinţa inovaţiilor, prin dezvoltarea de noi trăsături flexionare locale (ca de exemplu reconstrucţia unor desinenţe ale paradigmelor substantivelor şi verbelor).
în pofida condiţiilor proprii de dezvoltare a graiurilor ucrainiene pe teritoriul ţării noastre (izolarea lor de masivul ucrainean, bilingvismul), sistemul flexionar al acestora nu a suferit influenţe importante ale altor limbi. Acest lucru este normal, deoarece „...sistemul gramatical, cu deosebire cel morfologic, constituie compartimentul cel mai închis, deci cel mai puţin expus penetrabilităţii din partea influenţei străine...”* 165. Consecinţele influenţei limbilor română, maghiară, germană, rusă etc. asupra graiurilor ucrainene constau în împrumuturi de cuvinte, de sintagme, de unităţi semantice, de sunete (într-o măsură mai mică) şi de unele morfeme, despre care vom vorbi în paginile următoare.
în cele ce urmează vom prezenta caracteristicile flexiunii acestor graiuri. Prezentarea faptelor este sincronică, însă când va fi nevoie vom face incursiuni în istoria limbii ucrainene şi chiar în stadiile mai vechi ale acesteia, întrucât multe forme sunt rămăşiţe vechi în evoluţia lor diacronică.
Individualitatea structurii morfologice a graiurilor ucrainene de pe teritoriul României va fi evidenţiată prin raportarea acesteia la structurile limbii literare şi ale celorlalte graiuri înrudite.
2.	Substantivul. Declinarea substantivelor în graiurile ucrainene din ţara noastră s-a stabilit prin reconstruirea vechilor teme ale acestora atât în funcţie de gen, cât şi ţinând cont de interacţiunea dintre temele dure şi cele moi. Prin depala-talizarea consoanelor, în unele graiuri, temele moi ale substantivelor au dispărut, ceea
t64 N. Pavliuc, I. Robciuc, Ocerkfonologiceskich..., p. 616.
165 I. Pătrat, Studii de limba română şi slavistică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1974, p. 95.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
117
ce a favorizat ca substantivele cu temă dură să-şi impună desinenţele şi pentru cele cu temele în consoană şuierătoare, [r] şi [j]166. în alte graiuri, substantivele cu tema în consoană şuierătoare îşi păstrează terminaţiile specifice temelor moi.
2.1.	în graiurile transcarpatice (Maramureş şi Banat), huţule (Maramureş şi Suceava) şi bucovinene (Suceava şi Botoşani), substantivele de declinarea I cu tema moale sau în consoană şuierătoare păstrează în cazurile dativ şi locativ, numărul singular vechea desinenţă, schimbată fonetic, -y (sau în poziţie neaccentuată -ye)167, faţă de desinenţa -i din limba literară: (na) potylycye (lit. (na) potylyci) „(pe) ceafă”, (po, u) psyenycye (lit. psenyă’a) „(prin, în) lan de grâu”, (na) ilycye (lit. (na) vulyci) „(pe) stradă, uliţă”, (na) zevmly, „pe pământ”, (na) oran‘ycye „(pe) arătură”, (u) kyrn'ycye „(în) fântână, puţ”, (na) lâvyecye „(pe) laviţă, bancă”, (na) hrusye „(pe, în) păr (pom)”, (na) dusy „(pe) suflet”. în unele graiuri transcarpatice din Maramureş (Lunca la Tisa, Crăciuneşti, Tisa şi Remeţi) avem însă şi -i168: (na) hrusi, (na) duşi, iar în graiul din Rona de Sus, în paralel cu desinenţa -i se foloseşte şi -bi: (na) hrusi - (na) hrusbi, (na) duşi - (na) dusta.
2.2.	Aceeaşi desinenţă -y (în poziţie neaccentuată, -ye) o întâlnim şi la unele substantive masculine de declinarea a Il-a în cazul locativ singular (faţă de limba literară, unde avem două desinenţe, -evi şi -i, care se folosesc în paralel)169, ca de exemplu: (na) kony (lit. (na) konevi, koni), „(pe) cal”, (u) k’incy (lit. (u) kinci, kincevi) „(la, în) sfârşit”, (na) pâlcy (lit. (na) pal’cevi, pâl’ci) „(pe) deget”.
2.3.	în majoritatea graiurilor transcarpatice, huţule şi bucovinene, la substantivele de declinarea I (feminine) desinenţa cazului instrumental singular l-a pierdut pe [j] intervocalic din vechile desinenţe -oju, -eju (care se păstrează în limba literară), iar [u], rămas după vocală, s-a redus parţial, trecând la [u]170: dorohou (lit. dorohoju) „(pe) drum”, rukâu (lit. rukoju) „(cu) mâna”, holovou (lit. holovoju) „(cu) capul”, zonou, „cu nevasta”, solomou „(cu) paie”, vodou / wodou „(pe) apă”, zeymn'eu / z^mn'eu (lit. zemleju) „(pe) pământ”, duseu (lit. duăeju) „cu sufletul”, (put) hruseit (lit. (pid) hruseju) „(sub) păr (pom)”. După cum se poate observa, pentru substantivele cu teme moi avem desinenţa -eu, iar pentru cele cu teme dure, desinenţa -ou. Existenţa acestei particularităţi morfologice este o dovadă că aceste graiuri sunt apropiate atât de graiurile dialectului sud-vestic171 172, cât şi de limbile slave de apus: cehă (babou, klinou, branou), cât şi de slovacă (zenou, ulicou, gazdinou)m.
1661. Robciuc, op. cit., p. 108-109.
167	Ibidem, p. 109.
168	D. Horvath, Observaţii asupra declinării substantivelor în graiurile ucrainene din Maramureş, în BŞt, seria A, voi. II, 1970, p. 101.
169	M. I. Pentel’uc, O. V. IvaSenko, Ukrajins'ka mova. Kiev, Lenvit, 2001, p.86.
1701. Robciuc, loc. cit., p. 109.
171	Cf. F. T. 2ylko, op. cit., p. 182.
172	I. Robciuc, Morfologia graiului ucrainean din Măriţeia (jud. Suceava), în Studii de slavistică, voi. II, Bucureşti, 1971, p. 277.
118
IOAN HERBIL
2.3.1.	în unele graiuri transcarpatice din Maramureş (Crăciuneşti, Tisa, Remeţi, Rona de Sus, Ruscova) şi Banat, ca şi în graiul huţul din Bistra (Maramureş), vechile terminaţii -eju, -oju s-au contopit într-una singură, -ou173: dusou (lit. duseju), zyml’ou/zemn’ou (lit. zemleju), oranyc’ou (lit. oranyceju) „pe arătură”, uc’ou (lit. vivc’eju) „(cu) oaia”, svyen’ou (lit. svyneju) „(cu) porcul”, kosyc’ou (lit. kosyc’eju) „(cu) floarea”.
2.3.2.	Şi în graiurile de stepă (din Dobrogea) diferenţierea dintre desinenţele temelor dure şi cele moi la cazul instrumental singular al substantivelor de declinarea a Il-a a dispărut. Desinenţa proprie substantivelor cu temă dură (-oju) s-a impus la substantivele cu temă moale174 175 (care în limba literară au tema -eju): molodyc’oju (lit. molodyc’eju) „cu nevastă (tânără)”, dolon’oju (lit. dolon’eju) „(cu) palma”, kartopl’oju (lit. kartopleju) „(cu) cartofi”, zyemn’oju (lit. zemleju) „(cu) pământul”, odezdoju (lit. odezdeju) „(cu) haine, îmbrăcăminte”, tescoju (lit. tesceju) „(cu) soacra”, dusoju (lit. duseju) „(cu) sufletul”.
2.4.	Trebuie subliniat faptul că în unele graiuri ucrainene ale Dobrogei, la unele substantive feminine de declinarea I cu tema în [h, k, ch] nu are loc trecerea acestora, în cazurile dativ şi locativ singular, în [z, c, s], ca în limba literară şi în majoritatea celorlalte graiuri ucrainene: nohă - noh 7 (lit. noha - nozi) „picior”, ryebdlka - ryebâlk’i (lit. rybalka - rybalci) „pescuit”, mucha - muchi (lit. mucha -muşi) „muscă”. Absenţa acestei alternanţe se explică prin influenţa limbii ruse, ai cărei vorbitori ori trăiesc împreună cu ucrainenii (Mahmudia, Chilia Veche,
\ nc
Gorgora, Sulina), ori în sate vecine (Ciucorova, Başpunar, Letea) .
2.5.	în afară de aceasta, în graiurile de stepă, la substantivele de declinarea I, în cazul genitiv plural, alături de desinenţa zero (bab „bunicilor”, ruk „mâinilor”, keyrnyc' „fântânilor”, chat „caselor”, verb „trestiilor”) este foarte răspândită şi desinenţa -iu (bab’iu, borozn’iu „brazdelor”, kouruviă „vacilor”, sestr’iu „surorilor”, zemn iu „pământurilor”, mez’iu „graniţelor”), ca rezultat al influenţelor desinenţelor proprii substantivelor de declinarea a Il-a (cu vechile teme în -uJ) la genitiv plural (stoliu „meselor”, step’iu „stepelor”, mor’iu „mărilor”)176. în comparaţie cu limba literară, desinenţa -iu este mult mai productivă, ea putând să apară în acelaşi timp la mai multe substantive în paralel cu desinenţa zero (dor ’ih -dorohiu „drumurilor”, bab - babiu, teylyc’- tevlyc'iu ,junincilor”, mez- mez’iu).
2.6.	în toate graiurile ucrainene din România, substantivele masculine şi neutre de declinarea a Il-a au, în cazul dativ, tendinţa de simplificare şi unificare a celor
173	Desinenţa -ou este foarte răspândită în multe graiuri ucrainene ale dialectului sud-vestic (cf. F. T. Zylko, op. cit., p. 80).
174	N. Pavliuc, I. Robciuc, Observaţii asupra flexiunii nominale în unele graiuri ucrainene din Dobrogea, în RS, XVIII, 1972, p. 142.
175	Cf. I. Robciuc, Vyvcenn'a ukrajins'kych hovirok v Rumuniji. Slovozmina, în „Obrii”, nr. 2, Bucureşti, 1981, p. 221.
176	V. Riţko, Morfolohiâni osoblyvos’ti ukrajinis'koji hovirky sela Ciucurova Tul’cans’koho povitu, în „Obrii”, nr. 9, Bucureşti, 1982, p. 190, şi N. Pavliuc, I. Robciuc, op. cit., p. 143-144.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
119
două desinenţe, proprii substantivelor cu tema dură şi cu cea moale. Astfel, graiurilor huţule şi bucovinene, în situaţia dată, le sunt caracteristice desinenţele, schimbate fonetic, -ovye, -evye177, faţă de limba literară, unde, pe lângă desinenţele sus-menţionate (schimbate fonetic, -ovi, -evi), întâlnim şi desinenţele -u, -ju, folosite în paralel177 178 179: colov’îkovye (lit. celovikovi, coloviku) „omului”, brâtovy* (lit. bratovi, bratu) „fratelui”, bât’kovye (lit. bat’kovi, bat’ku) „tatălui”, ujkovye (lit. vujkovi, vujku) „unchiului”, kon'evye (lit. konevi, kon’u) „calului”, v’ikn’ovye (lit. viknovi, viknu) „geamului”. în majoritatea graiurilor transcarpatice, desinenţa -ovye, proprie substantivelor cu tema dură, s-a impus şi la substantivele cu tema moale: synovye „fiului”, svâtovy* „cuscrului”, kon’ovye (lit. konevi) „calului”, kupc’ovye (lit: kupcevi) dial. „cumpărătorului”, chlopc’ovye (lit. chlopcevi) „băiatului”. însă, în graiurile transcarpatice din Poienile de sub Munte, Ruscova, Lunca la Tisa, substantivele de tipul kon’, kraj „ţinut, parte” au desinenţa -evye: kon’evye, krajevyem, iar în Rona de Sus şi Remeţi: -ovbi, -evw (sunovu, konevbi ). Trebuie menţionat faptul că în paralel cu aceste desinenţe se întrebuinţează şi desinenţa -u, proprie şi limbii literare (stolu, synu /sbinu, bratu, bat’ku).
în ceea e priveşte desinenţa -u din limba literară, O. Ponomariv consideră că ea este proprie doar dialectelor sudice ale limbii ucrainene, cazului genitiv (al multor substantive) şi, mai ales, vocativului. Pe baza acestor „motive”, lingvistul ucrainean consideră că desinenţa -u a substantivelor masculine de declinarea a Il-a în cazul dativ singular nu ar trebui considerată ca normă a limbii literare ucrainene180 (cf. rom. dial. l-am dat tatălui, /l-am dat tatii).
2.7.	Substantivele de genul neutru, în această situaţie, şi-au păstrat în graiurile transcarpatice vechile desinenţe -u / -ju: mor’u „mării”, pol ’u „câmpiei”, selu „satului”, dar întâlnim şi forme paralele ca: selâvy, mâr’ovy / morevye(bi), pol’ovyV polevbt, şi chiar forme paralele triple: po colu - po colovy - po coli „(pe, peste) frunte” (în Lunca la Tisa, Crăciuneşti, Tisa, Remeţi)181.
2.8.	Influenţa desinenţelor substantivelor cu tema dură asupra celor cu temă în vocală palatală se poate remarca şi în cazul instrumental al substantivelor de declinarea a Il-a: stolom (lit. stolom), kon’om (lit. konem), selom (lit. selom), polom (lit. polem), synom (lit. synom), dn’orn (lit. dnem) „(cu) ziua” (în graiurile transcarpatice din Remeţi, Tisa, Crăciuneşti); kon’om, krajâm (lit. krajem), hâjom (lit. hajem) „(prin) pădure”, korin’om (lit. korinjem) „(cu, pe) rădăcini” (în graiurile de stepă)l82.
2.9.	O atenţie deosebită necesită şi forma de vocativ. Alături de formele cunoscute, la substantivele de declinarea a Il-a apar forme scurte (apocopate) atât pentru
177	Cf. I. Pan’kevyc, op. cit., p. 199, şi I. Robciuc, Morfologia graiului..., p. 280.
178	Sucasna ukrajins’ka litematuma mova, p. 222.
179	Cf. D. Horvath, op. cit., p.103.
180	O. D. Ponomariv, Kul’tura slova. Movnostylistyâniporady. Kiev, Lebid, 2001, p. 159-160.
181	I. Pan’kevyc, op. cit., p. 236, şi D. Horvath, loc. cit.
182	N. Pavliuc, I. Robciuc, Observaţii asupra flexiunii..., p.144-146.
120
10AN HERBIL
substantivele comune, cât şi pentru cele proprii: ma (mamo), ta (tatu), ba (babo), Pară (Parâsko), Vasy / Vasu (Vasyl’u), My (Mytre), Pe (Petrye), Nykolâ (Nykolâju), Ivâ (Ivănye / Ivâne), Fed’a (Fedore) - în graiurile transcarpatice; ba (bâbo), ma (mâmo), ta (tâtu), Varvă (Varvâro), Yvâ (Yvâney), Fedu (Fedus’u), Haf’î (Haf fje), Vas/ly (VasyTyno), Ile (Ileno), Kostâ (Kostâney), Mar’î (Mar’fje) - în graiurile huţule şi bucovinene183. După cum se observă, vocativul din aceste graiuri se poate forma fără vocala finală (Haf’î < Haf’îje, Mar’î < Mar’îje) sau chiar fără ultima silabă (Pară < Parâsko, My < Mytre). După cum afirmă
I.	Robciuc184 - citându-1 pe L. A. Buchalovs’kyj (Z istoriji komentarijiv do ukrajins’koji movy, Kiev, Movoznavstvo, 1952, voi. X, p. 93) - existenţa acestor forme în graiurile sus-amintite este rezultatul influenţei limbii ruse dialectale, în care întâlnim formele Van’!, Man’! etc. Trebuie menţionat faptul că aceleaşi forme scurte de vocativ le întâlnim şi în graiurile româneşti din Maramureş şi Suceava: ma (mamă), ta (tată), matu (mătuşă), Toa (Toadere), Vasi (Vasile), Pa (Pavele)185; hăi ma (hăi mamă), hăi ta (hăi tată), măi Grigo (măi Grigore), măi Pe (măi Petre), măi Vasî (măi Vasile), tu Save (tu Savetă)'86. Acelaşi lingvist consideră că existenţa acestor forme în graiurile româneşti ale regiunilor limitrofe (Maramureş şi Suceava) trebuie raportată la acelaşi fenomen caracteristic graiurilor ucrainene vecine, ţinând cont că între românii şi ucrainenii din nordul României există contacte lingvistice intense.
2.10.	în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene, substantivele de declinarea a IlI-a îşi păstrează desinenţele, schimbate fonetic, ale vechilor teme în -î (-k) în cazurile genitiv, dativ şi locativ singular: l’ubovye (lit. l’ubovi), „dragostei”, kroulye (lit. krovi) „sângelui”, solye (lit. soli) „sării”, (na) per'cy (lit. (na) peci) „(pe) cuptor”, (na) postily6 / (na) postelbi „pe pat”, (na) mysye (lit. mysi) „(pe) şoarece”, în acelaşi timp, pe lângă desinenţa -y se mai întâneşte şi varianta -i, care a apărut în poziţia neaccentuată în urma consoanelor dentale: (na) peă, (u) noci „noaptea”, koryest’i „folos, profit, avantaj” (în graiurile transcarpatice), nâpasti „nenorocirii”, sersti „lânii, părului”, mâ’sti „unturii” (în unele graiuri huţule şi bucovinene187). Desinenţa -i este mai puţin productivă.
2.11.	în cazul instrumental al aceloraşi substantive, întâlnim în graiuri mai multe desinenţe. Astfel, în graiurile transcarpatice (Maramureş, Banat), ca şi în unele huţule şi bucovinene, apare desinenţa -ou: nîcou (lit. nicc’u) „(cu) noaptea”, skâtert’ou (lit. skatert’u) „(cu) faţa de masă”, iar în cele bucovineano-huţule se remarcă o variantă a acesteia, şi anume -eyu: postii’e^u, n’îceyu, sîleyu „(cu) forţă,
183	C. Reguş, Consideraţii privind graiurile ucrainene din judeţul Sceava. Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, 1976, apud I. Robciuc, Studii..., p. 111.
184	I. Robciuc, Studii..., p. 111-112.
185	Cf. I. Dan, Un vocativ românesc, în LR, 1963, nr. 3, p. 527, apud I. Robciuc, op. cit., p, 112.
186	Cf. I. Faiciuc, Vocativul termenilor de înrudire şi al prenumelor în graiul maramureşean, în CL, XVIII, 1973, nr. 1, p. 71-73.
187	Cf. I. Robciuc, Morfologia graiului..., p. 282.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
121
188 *
putere” . In graiurile de stepă, în aceeaşi situaţie, întâlnim desinenţa -oju, proprie substantivelor de declinarea I: sâl’oju, nocoju, krovl’ojum.
2.12.	Substantivele neutre, care în limba literară aparţin declinării a IV-a, şi-au însuşit, în graiurile de stepă, la singular, desinenţe proprii substantivelor neutre de declinarea a Il-a. Astfel, formele de dativ şi locativ au pierdut sufixul derivaţional -at-188 189 190, dar le-a apărut desinenţa -ov’i\ jâhn’ov’i (lit. jahn’at’i) „mielului”, teyVov’i (lit. tel’at’i) „viţelului”, lâs’ov’i (lit. losat’i) „mânzului”, pâros’ov’i (lit. poros’at’i) „purcelului”. La instrumental singular, în graiurile de stepă, ca şi în cele de pe Niprul mijlociu (seredn’onad-dnipr’ans’ki)191, întâlnim desinenţa -om, faţă de -am/ -jam din limba literară: jâhn’om (lit. jahn’am), losom (lit. losam), te'l’om (lit. tel’am), pâros’om (lit. poros’am). In aceeaşi situaţie, în unele graiuri huţule şi bucovinene, se întâlneşte desinenţa -im (o variantă a desinenţei -om,); t’el’im, los’im, jehn’im, kur’im „găinei”, pâros’im192.
2.13.	în graiurile transcarpatice, în cazul dativ singular al aceloraşi substantive, se întâlnesc formele tyl’ovye, poros’ovye, lâsovye. Folosirea paralelă a acestor două forme se poate întâlni în vorbirea uneia şi aceleiaşi persoane.
2.14.	Vechile forme de dual, proprii şi altor graiuri ucrainene193, se păstrează în cazurile nominativ şi acuzativ, mai ales în graiurile huţule şi bucovinene. Astfel de forme ale cazurilor amintite se folosesc doar atunci când acestea sunt în combinaţie cu numeralele dv’i „două”, obydv’i / ubydv’i „amândouă”, try „trei”, styrye/ stlyrye „patru”194. De cele mai multe ori, vechile forme de dual prezintă urme la substantivele feminine de declinarea I şi, mai rar, la cele neutre de declinarea a Il-a.
2.14.1.	în funcţie de caracterul temei, dură sau moale, formele de dual pot să aibă două desinenţe. Substantivele la care consoana finală are timbrul nepalatalizat au desinenţa -i (< ±): dv’i bâbiy dv’i ruc’i „două mâini”, obydv’i nâzi „amândouă picioarele”, try chât’i „trei case”, styrye / st1 yrye se'stri „patru surori”, dv’i se?l’i „două sate”, try v’ikn’i „trei geamuri”, iar cele a căror consoană este palatală au desinenţa -y / -ye {dv’i v’iucy „două oi”, dv’i nid’ilye „două duminici”, styrye jic’y (lit. cotyry jajc’a) „patru ouă”195.
2.14.2.	Alte forme de dual s-au păstrat, în graiurile transcarpatice, doar în cazul nominativ plural al unor substantive de genul masculin şi neutru: dny „zile”, ocye „ochi”, voiîcve „lupi”196. Vechile forme de dual se întâlnesc, în aproape toate graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene, şi în cazul instrumental plural, ca de exemplu: dveyryma „cu uşile”, pleycyma „cu spatele”, ocyma „cu ochii”, dar întâlnim şi forme ca: dveyr’my, pleycmy, ocmy.
188	C. Reguş, op. cit.,p. 15.
189	V. Riţko, op. cit., p. 192.
190	în graiurile bucovineano-huţule, acest sufix are variantele -et- (în poziţie accentuată), şi -it-(în cea neaccentuată): tiVeti, kur’iti (cf. 1. Robciuc, op. cit., p. 283).
191	F. T. Zylko, op. cit., p. 83.
1921. Robciuc, op. cit., p. 283.
193	Vezi F. T. Zylko, op. cit., p. 84.
194	I. Robciuc, Studii..., p. 113.
195	I. Robciuc, Morfologia graiului..., p. 284.
196	D. Horvath, Graiul ucrainean..., p. 13.
122
IOAN HERB1L
3.	Adjectivul. în comparaţie cu limba literară (şi cu graiurile de stepă ale Dobrogei), în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene, ca şi în multe alte graiuri ale dialectului sud-vestic197, se întâlneşte doar tipul de declinare a adjectivelor cu tema în consoană nepalatalizată (căci cele două tipuri de flexiune a adjectivelor, cel cu tema dură şi cel cu tema moale s-au contopit în favoarea primului): rănyej (lit. ranij) „timpuriu”, zytnyj (lit. zytnij) „de secară”, sutyj dial. „fără coarne” (în graiurile transcarpatice); verchni! „superior, de sus”, l’îtni „de vară”, poroznt „gol, fără conţinut”, dâuni „vechi”, syni (fit. synij) „albastru” zâdni (dial.) adj. „ultimul” (în graiurile huţule şi bucovinene)198.
3.1.	Din exemplele de mai sus se poate observa că în majoritatea graiurilor au apărut forme ale cazului nominativ cu desinenţa -i' sau chiar -i. Contragerea desinenţelor a avut loc şi în cazurile dativ şi locativ singular la adjectivele de genul feminin: fâjn’f molod‘ycye „nevestei frumoase”, star'î bâb’i „babei bătrâne”, na zevlen’i trav’î „pe iarba verde”, na vyesoki hor’î „pe muntele înalt” (în graiurile huţule şi bucovinene); cuz’î z’inc’i „femeii străine”, bâbyen'i doc’c’i „fiica babei”, hlyebâk’i vod’i „(în) apa adâncă” (în graiurile de stepă). în aceste graiuri formele necontrase se întâlnesc mai rar, ele fiind mai răspândite în graiurile transcarpatice, la adjectivele neutre. Astfel, în graiul din satul Pădureni (Banat) se întâlnesc următoarele exemple: maloje jahn’â (lit. male jahn’a) „miel mic”, bohâtoje se'lâ (lit. bohate selo) „sat bogat”, douhoje poley „câmp lung”199.
3.2.	în celelalte graiuri, desinenţele cazurilor oblice ale adjectivelor se deosebesc de cele din limba literară numai fonetic. Astfel, în unele graiuri transcarpatice (Rona de Sus, Crăciuneşti, Tisa200, Remeţi), în cazul dativ singular, la adjectivele feminine avem desinenţa -uj (în care [u] este reflexul vechiului [o] din noile silabe închise): dobruj, (lit. dobrij) „bună”, syrokuj (lit. syrokij) „largă”, kucir’âvuj (lit. kucer’avij) „creaţă”, cuzuj (lit. cuzij) „străină”.
3.3.	în graiurile de stepă, după cum afirmă N. Pavliuc şi I. Robciuc201, desinenţele adjectivelor feminine în cazurile dativ şi locativ singular l-au pierdut pe [j] şi-l păstreză doar pe -i, în timp ce în limba literară avem -ij: cuz’i „străinei”, zolot’i / zo"lo"t’i „de aur”, mo“loud’î „tinerei”, hlyebok’i / hlubok’i „adâncă” (dar întâlnim şi forme în care consoana finală apare nepalatalizată: molodi, hluboki).
Adjectivele masculine din aceleaşi graiuri au la instrumental singular, pe lângă desinenţa -’im (proprie şi limbii literare), şi desinenţa -ym, schimbată fonetic: tychym „liniştit”, dâvnym „vechi”, bahâtym „bogat”, dar şi syrok’im „larg”, zdorov’im „sănătos”, sam’îm „singur”202.
F. T. Zylko, op. cit., p. 88.
Cf. I. Robciuc, Studii..., p. 114. lbidem.
199
200	Cf. D. Horvath, op. cit., p. 14.
201	N. Pavliuc, 1. Robciuc, Observaţii asupra flexiunii..., p. 151.
202	---
Cf. V. Riţko, op. cit., p. 193.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
123
3.4.	în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene, adjectivele feminine au Ia instrumental singular desinenţa -ou: dobrou, (lit. dobroju) „bună”, sy'râkou (lit. syrokoju) „largă”, douhou (lit. dovhoju) „lungă”, poroznou (lit. poroznoju) „goală, fără conţinut”, syn’ou (lit. syn’oju) „albastră”, maiou (lit. maloju) „mică”. Desinenţa de instrumental, identică cu cea a substantivelor aparţinând primului tip de flexiune, a apărut în urma dispariţiei lui [j] semivocalic, iar vocala [u] a devenit consonantică, formând într-o fază precedentă diftong cu vocala precedentă: syrokou < syrokou < syrokoju.
3.5.	în graiurile de stepă, adjectivele cu temă dură (precum pronumele şi numeralele adjectivale) au în cazurile oblice la plural variantele de desinenţe -ich, -im / -ym.
3.5.1.	Astfel, în cazurile genitiv şi locativ întâlnim desinenţa -ich, cu palatali-zarea consoanei precedente, în timp ce în limba literară avem desinenţa -ych: malen’k’ich „mici”, star’ich „bătrâni”, cuz'ich „străini”; tak'îch; perv’îch „primii”, dar şi molodîch „tineri”, nâsich „ai noştri” (fără palatalizarea consoanei anterioare desinenţei).
Prezenţa desinenţei -ich la adjectivele cu tema în consoană dură se explică, probabil, prin analogie cu desinenţa corespunzătoare adjectivelor cu tema în consoană palatalizată.
3.5.2.	Desinenţa -im (alături de -ym, proprie limbii literare) o întâlnim în cazul dativ plural la unele adjective cu tema dură şi în consoană şuierătoare: cuz’îm „străini”, do(u)h’im „lungi”, zo"lo“t im „de aur”, tych'im „liniştiţi”, korotk’im „scurte”. Varianta -im pentru dativ, „ca şi în cazul formelor de genitiv-locativ, se poate să fi apărut prin analogie cu forma corespunzătoare adjectivelor cu tema în consoană palatalizată”203. Astfel de forme, proprii atât graiurilor dialectului sud-vestic, cât şi celor ale dialectului sud-estic, sunt considerate, în lingvistică, „fenomene hiperbolice care au dus la formarea unor contacte interdialectale”204.
3.6.	O trăsătură caracteristică unei mari părţi a graiurilor ucrainene din România o reprezintă formarea gradelor de comparaţie ale adjectivelor: comparativul şi superlativul. în graiurile transcarpatice huţule şi bucovinene, formarea comparativului sintetic este rar întâlnită: moloccyj (lit. molocsyj) „mai tânăr”, stărsyj / stârsbij (lit. starsyj) „mai bătrân”, hursyj / hursuj (lit. hirsyj) „mai urât”, btilseyj (lit. bil’syj) „mai mare” (în graiurile transcarpatice); Wpse’j (lit. l’ipsej) „mai bine”, mensyej (lit. mensyj) „mai mic”, lekseyj (lit. leksyj) „mai uşor” (în graiurile huţule şi bucovinene)205. în graiurile sus-amintite, comparativul sintetic a fost înlocuit cu cel analitic (propriu şi adverbelor), similar cu cel din limba română, şi anume la forma de pozitiv se adaugă particula (adverbul) maj (< rom. mai): maj făjnye(u)j „mai frumos”, maj rdzumnye (bi)j „mai deştept”, maj tonky(bi)j „mai subţire”, maj
203	N. Pavliuc, I. Robciuc, op.cit., p. 152.
204	F. T. Zylko, op. cit., p. 253-254.
205	Cf. I. Robciuc, loc. cit..
124
IOAN HERBIL
ce'llenyj „mai roşu”, maj serioznyf „mai serios”; maj duze „mai tare”, maj dobrey „mai bine”, maj skâro „mai repede” (în graiurile transcarpatice); maj dorohyj „mai scump, drag”, maj fâjni1 „mai frumos”, maj zeylenî „mai verde”, maj răni „mai timpuriu”; maj zlă „mai rău”, maj hViboko „mai adânc” (în graiurile huţule şi bucovinene). Menţionăm faptul că, în graiurile transcarpatice, particula maj, în această situaţie, este neaccentuată.
3.7.	Cu ajutorul particulei maj pot fi întărite formele de comparativ sintetic existente în graiuri206 207: maj stârsye(u)j, maj hursuj, maj moloccyej, maj bulseyj (în graiurile transcarpatice); maj Vîpsyf, maj mensyf, maj dorâscyj „mai scump”; maj leksey, maj h’irsey (în graiurile huţule şi bucovinene). In această situaţie, formele sintetice ale comparativului (stârsye(u)j, hiirsuj, moloccycj, bulseyj; leksey, h’irsey au devenit adjective (respectiv adverbe) obişnuite (adică, din punct de vedere semantic, acestea sunt echivalente cu formele de pozitiv).
3.8.	în graiurile transcarpatice (Maramureş şi Banat), gradul superlativ al adjectivelor (şi adverbelor) se formează, de obicei, prin adăugarea la forma de pozitiv a acestora a particulei accentuate sintactic mâj207: mâj fâjnye(bi)j „cel mai frumos”, mâj zdorâvyej „cel mai sănătos”, mâj maly(bi)j „cel mai mic”; mâj duze „cel mai tare”, mâj dobrey „cel mai bine”, mâj puzno „cel mai târziu”. De asemenea, în aceste graiuri se remarcă superlativul analitic format cu ajutorul cuvintelor fest (< germ.) „tare”, pre „prea”, duze „tare”: fest fâjnye(bi)j „foarte frumos”, pre pohânyej „foarte urât”, pre toustyj „foarte gras, foarte gros”, fest vylykyj / fest velbikbij „foarte mare”.
în ceea ce priveşte formele superlativului de tipul mâj făjnyj, mâj dobryj, mâj dorohyj, acestea se întâlnesc, după cum atestă V. V. Nimcuk (*Stupen’uvann’a u verchn’onadborzavs’kych hovirkach, în Pytann’a hramatyky i leksikolohiji ukrajins’koji movy, Kiev, 1963, p. 24-26), şi în graiurile borjave superioare, cu care graiurile transcarpatice din Maramureş şi Banat sunt înrudite208.
4,	Pronumele. în comparaţie cu limba literară, pronumele din graiurile ucrainene prezintă multe trăsături arhaice şi diferite inovaţii atât cazuale, cât şi în ceea ce priveşte derivarea formelor pronominale.
4.1.	O caracteristică generală a graiurilor ucrainene transcarpatice, care le diferenţiază de multe graiuri ale limbii ucrainene, este aceea a folosirii frecvente în vorbire a formelor enclitice ale pronumelor personale în paralel cu cele pline (obişnuite). Astfel, pentru cazurile genitiv şi acuzativ întâlnim formele: n’a (< mja)209 / meyne (mene) - pers. I sg. (lit. mene), t’a / tyebe (tebe) - pers. a Il-a sg. (lit. tebe), ho / jeyho (jeho) - pers. a IlI-a masculin şi neutru sg. (lit. joho, n’oho), i (ji) /jiji (jejt) -pers. a IlI-a feminin sg. (lit. iji, neji), iar pentru dativ: my (mye, mbi) /myn’i (men’Q
206	D. Horvath, op. cit., p. 15.
207	Ibidem.
208	I. Robeiuc, op. cit., p. 117.
209	Cf. I. Pan’kevyc, op. cit., p. 252.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
125
- pers. I sg. (lit. men’i), ty (tye, tbi) /tobi (to"bî) - pers. a Il-a sg. (lit. tobi), mu / jemu (jymu) - pers. a IlI-a mase. şi neutru, sg. (lit. jomu)210. Pronumele personal de genul feminin singular nu are în cazul dativ formă enclitică, ci doar o formă schimbată fonetic, juj (lit. jij). Trebuie menţionat faptul că, la plural, pronumele personale nu au nicio formă enclitică.
In afară de graiurile sud-vestice, în toate celelalte graiuri ucrainene şi în limba ucraineană literară „formele enclitice au ieşit din uz, excepţie făcând forma s’a, care s-a păstrat ca afix reflexiv”211.
4.2.	In graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene pronumele personal de persoana a IlI-a, la numărul singular are forme arhaice.
4.2.1.	Astfel, în cazul genitiv masculin şi neutru se întrebuinţează formele jeyho (jyeho, jehâ) - în graiurile transcarpatice, şi (j)iho, (ho)neho - în graiurile huţule şi bucovinene, în timp ce în limba literară există formele: joho, n 'oho. în cazul dativ, aceleaşi pronume au următoarele forme: je}mu (jemu, jyemu), în graiurile transcarpatice, şi (j)imu în cele huţule şi bucovinene (lit. jomu).
4.2.2.	Pronumele personal de genul feminin, la aceeaşi persoană şi număr, are în acuzativ următoarele forme: (za) nu, (na) n'u (lit. (na) jij, neji), identice pentru toate cele trei graiuri, iar în cazul instrumental: z nyu (lit. (z) n’eju) - în graiurile transcarpatice, şi (z) neu - în graiurile huţule şi bucovinene212, ca şi în graiurile transcarpatice, cărora le este propriu sunetul [h]: Rona de Sus, Remeţi şi Teceul Mic.
4.3.	O caracteristică a graiurilor de stepă o constituie declinarea pronumelor personale, masculine şi feminine, la persoana a IlI-a singular. Atunci când se folosesc împreună cu prepoziţii, formele de genitiv, acuzativ, instrumental şi locativ pot să apară atât cu fonemul /n’/ , cât şi fără acesta: u n’oho /u j’oho la gen.-acuz. (lit. n’oho / joho), z nym/zjim la instr. (lit. nym), nan’omu, n’im/ najâmu, jim în loc. (lit. na n’omu / n’im); u neji / u jijîîn gen.-acuz. (lit. iji / neji), na n’ij/ na jij în loc. (lit. na n’ij)213. Forme paralele se întâlnesc, ca şi în limba literară, şi la plural, în cazurile genitiv-acuzativ: u nych / u jich. Toate aceste caracteristici sunt proprii multor graiuri de pe Niprul Mijlociu (seredn’ovad-dn’ipr’ans’ki)214, care au constituit baza formării limbii literare ucrainene.
2.0	Menţionăm faptul că forme enclitice ale pronumelor personale, schimbate fonetic, se întâlnesc şi în graiurile huţule din Maramureş (Valea Vişeului, Grasna, Bistra). Astfel, pentru cazurile genitiv-acuzativ, avem următoarele forme: n * e pers. I sg., t'e - pers. a Il-a sg., ho - pers. a IlI-a sg. masc.,j7 - pers. a IlI-a sg. fem., iar pentru dativ întâlnim: mye - pers. I sg., tye - pers. a Il-a sg., mu - pers. a IlI-a sg. mase. Credem că aceste forme au apărut ca urmare a contactului interdialectal dintre vorbitorii graiului huţul, respectiv, celui transcarpatic, care formează o unitate lingvistică aparte.
2.1	D. Horvath, Pronumele personale enclitice în graiurile ucrainene din Maramureş, în BŞt, seria A, voi. IV, .1972, p, 107.
212	Cf. I. Robciuc, op. cit., p. 118.
213	Vezi V. Riţko, op. cit., p.194 şi O. Horbac, Dijalektnyj slovnyk pivnicno-dobruzaus’koji hovirky s. Verclinij Dunavec biVa TuVci, Vidbytka z Naukovych Zapysok, T. XV (XVIII), Miinchen, 1968, p. II.
214	F. T. Zylko, op. cit., p. 254.
126
IOAN HERBIL
4.4.	în majoritatea graiurilor ucrainene din România, pronumele demonstrative au structuri locale. Astfel, în graiurile transcarpatice pronumele demonstrative de apropiere şi de depărtare au următoarele forme: .vy.v’ (ses), sys’â (sis’â, ses’â, is’â), syese (sese), syes’( (sis’i, isî, sesi) (lit. sej, s’a, se, s’i); tot, totâ (otâ), totâ (otâ), tot’î (totf, totu, otbi) (lit. toj, ta, te, t’i)215.
4.4.1.	Pronumele demonstrativ de apropiere din graiurile huţule şi bucovinene are forme identice cu cele din limba literară, excepţie făcând forma de masculin singular ces (lit. cej), în timp ce la cel de depărtare, pe lângă formele tot, totâ, totâ, totî / totu (proprii şi graiurilor transcarpatice), întâlnim şi formele: o totâ (otâ), ototâ (oto), ototî (ori)2l(\
4.4.2.	Dintre inovaţiile acestor pronume trebuie menţionată contragerea, în cazurile oblice, a unor forme de feminin ale acestora. Astfel, pronumele demonstrative de apropiere sycs’â/c’a are următoarele forme contrase: în cazul dativ şi locativ singular, în graiurile transcarpatice întâlnim forma (na) s’i (lit. s’ij), iar în cele huţule, bucovinene şi de stepă (na) c’î (lit. (na) c’ij); în cazul instrumental singular întâlnim formele syu (în graiurile transcarpatice), ceu (în graiurile huţule şi bucovinene) şi c’oju (în graiurile de stepă), în timp ce în limba literară avem formele s’ijeju, respectiv, c’ieju.
4.4.3.	în graiurile transcarpatice, ca şi în unele huţule, pronumele demonstrativ de depărtare ta (lit. ta) are la instrumental singular forma contrasă tou, faţă de limba literară, unde avem t’ijeju.
4.4.4.	Pronumele demonstrative c’ej „acesta”, toj „acela”, din graiurile de stepă, au, în cazurile oblice, următoarele forme de plural: c’ich (lit. cych), c’im (lit. cym), c’ich şi c’i (lit. cych), c’(mye (lit. cymy), na c’ich (lit. na cych); t’ich (lit. tych), tim (lit. tym), t’ich şi ti (lit. tych), t(mye şi tymye (lit. tymy), na t’ich (lit. na tych). „Apariţia lui [i] în locul lui [y] literar se pare că este cauzată de influenţa formelor de nominativ”217 ale acestor pronume (c’i, t’i).
4.5.	în toate graiurile ucrainene din România „a avut loc contragerea desinenţelor pronumelor posesive”218. De exemplu, pronumele posesive de genul feminin au în cazul genitiv singular formele mâji, tvoji, svoji (în graiurile transcarpatice, de stepă şi în unele bucovinene) şi moj, tvoj, svoj (în graiurile huţule şi în cele bucovineano-huţule), în loc de cele literare: moieji, tvojeji, svojeji. La aceleaşi pronume, în cazul dativ singular întâlnim: mojou, tvojou, svojou (în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene) şi moju, tvoju, svoju (în graiurile de stepă), în timp ce în limba literară avem formele mojeju, tvojeju, svojeju.
4.6.	Se remarcă, în unele graiuri, prezenţa formelor arhaice ale pronumelor determinative, la toate genurile şi numerele. Astfel, în graiurile transcarpatice,
215	Cf. Sucasna ukrajins’ka mova, sub redacţia lui O. D. Ponomariv, Kiev, Lebid, 2001, p. 164.
,216 I. Robciuc, op. cit., p. 118-119.
217	V. Riţko, op. cit., p.195.
218	I. Robciuc, op. cit., p. 119.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
127
huţule şi în unele bucovinene, se întâlnesc forme ca: kozdyj (lit. koznyj, kozen) „fiecare”, kozda (lit. kozna), kozde (lit. kozne), kozd’i (lit. kozn’i), în timp ce kâzdyj / kâzdbij, kâzda, kâzdd, kâzd’i le întâlnim „numai în graiurile transcarpatice”219. Tot în aceste graiuri întâlnim şi formele yncyj (lit. insyj) „altul”, ynca (lit. insa) „alta”, ynce (lit. inse) „altul” (neutru), ynci (lit. inşi) „alţii” (iar în graiul din Rona de Sus întâlnim următoarele forme, schimbate fonetic: uncuj, unea, bince, unei).
4.7.	în unele graiuri transcarpatice se întâlnesc structuri proprii ale pronumelor interogative: kto (lit. chto) „cine”, sto, so (lit. sco) „ce”. Forma so este singura care se foloseşte în graiurile huţule şi bucovinene, ea putând fi întâlnită, la genitiv singular, şi în formă scurtă: Co t'y châc’is? (lit. Coho ty choces?) „Ce vrei tu?”220.
5.	Numeralul. în graiurile ucrainene din România numeralul prezintă numeroase forme arhaice şi inovaţii, atât morfologice, cât şi fonetice, descrierea acestora reprezentând un mare interes pentru dialectologie.
5.1.	Forma de nominativ a numeralului cardinal odyn „unu” apare în graiurile ucrainene din ţara noastră în variantele: odyn, oden, oden, jeden, dar forma de bază care se remarcă teritorial este odyn. Varianta jeden se întâlneşte doar în unele graiuri transcarpatice, iar oden în cele huţule şi bucovinene221.
5.2.	Pentru numeralul cardinal cotyry „patru”, forma de nominativ înregistreză variantele: ctyrye (coturye, coturn) - în graiurile transcarpatice; styrye (st'yryj - în graiurile huţule şi bucovinene; cutiri222 (cotyry, cetur’i) - în graiurile de stepă.
5.3.	La nominativ numeralul sist’ „şase” are următoarele variante fonetice: s 'ist ’ (în graiurile transcarpatice şi în majoritatea celor huţule şi bucovinene), sust’, susk’ (în unele huţule şi bucovinene) şi s’is’c’, ses’c’ (în graiurile de stepă).
5.4.	Numeralul vîsim „opt” apare în graiurile ucrainene din ţara noastră în următoarele forme: v’fs’im (care este cea mai răspândită), us’im, vos’im, vusim. Varianta us’im apare doar în graiurile transcapatice, în care vechiul [o] a trecut la [u] (Crăciuneşti, Tisa şi Lunca la Tisa), iar variantele vusim şi v’îs’im se întâlnesc în acele graiuri transcarpatice în care sistemului fonetic îi este proprie vocala [hi] (Rona de Sus, Remeţi şi Teceul Mic). în graiurile de stepă în care trecerea vechiului [o] la [i] nu a avut loc în mod consecvent, este răspândită varianta vâ ’si ’m223.
5.5.	Diferite schimbări fonetice au cunoscut şi numeralele cardinale odynâdc’at’, dvanâdc’at’, ...dev’atnădc’at’ „unsprezece, doisprezece, ... nouăsprezece”. în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene sunt răspândite formele: jedynâc’it’ (şi odynâc'c’it’, odyenâc’c’it’, odunâcc’it’), dvanâc’it’ (şi dvanâc’c’it\ dvanâcc’it). Următoarele numerale, adică până la nouăsprezece, sunt apropiate ca
219	D. Horvath, Graiul ucrainean..., p. 15.
220	Cf. I. Robciuc, op. cit., p. 119-120.
221	Ibidetn, p. 120.
222	Cf. V. Riţko, op. cit., p. 194.
22î I. Robciuc, loc. cit.
128
lOAN HERBIL
formă cu cele exemplificate mai sus. Formele în care are loc trecerea lui [a] la [i] (cf. odynâc’it’ - lit. odynadc'at') se păstreză şi în graiurile de stepă: dvanâc’it’, tryenâc'ity (lit. trynedc’at’), cotyernâc’it’ / cutirnâc’it’ (lit. cotyrnadc’at’) etc. Prin această trăsătură, graiurile ucrainene din Dobrogea sunt apropiate de unele graiuri ale dialectului sud-vestic.
5.6.	O caracteristică morfologică o reprezintă formarea numeralelor „compuse necontopite”, de tipul douăzeci şi unu, douăzeci şi doi,...nouăzeci şi nouă (lit. dvadc’at’odyn, dvadc,at’dva,...dev’anosto dev’at’). în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene zecile se leagă de unităţi cu ajutorul conjuncţiei i (<dvâc’c’it’ i odyn, dvâc'c'it’ i dva, trfc’c’it’ i pjat etc. - în graiurile transcarpatice; dvâc’ik’ i try, tryc’ik’ i v’îs’im, sârok i pjet’ etc. - în graiurile huţule şi bucovinene), în timp ce în limba literară această legătură se face direct, fără conjuncţia i224 {dvadc’at’ odyn, dvadcaf pjat, trydc’at try, sorok odyn, ş.a.m.d.). Ţinând cont că acest procedeu de formare a unor astfel de structuri era caracteristic limbii slave vechi225, se poate considera că prezenţa conjuncţiei i în această situaţie constituie un arhaism. în acelaşi timp, dat fiind contactul strâns dintre aceste graiuri şi limba română, care * cunoaşte construcţii similare226, această trăsătură ar putea fi şi rezultatul influenţei celei din urmă. între dialectologii români care s-au ocupat de studierea graiurilor ucrainene din ţara noastră, părerile sunt împărţite. D. Horvath consideră că existenţa acestor structuri în graiurile transcarpatice (în special în cele din Crăciuneşti şi Tisa) se explică prin influenţa limbii române227, în timp ce
I.	Robciuc este de părere că în graiurile huţule (şi în cele bucovineano-huţule, n.n.) „în cazul de faţă avem de-a face cu un arhaism a cărui menţinere a fost favorizată de mediul românesc”228 229. Asupra acestor structuri din graiurile huţule nu ne putem, deocamdată, pronunţa, dar în ceea ce priveşte formele din graiurile transcarpatice suntem de părere că ele sunt arhaice. Ca dovadă, menţionăm faptul, că pentru numeralele cardinale de tipul unsprezece, doisprezece, ... nouăsprezece întâlnim în graiul din Rona de Sus (la populaţia vârstnică) formele oden na des’at’, dva na des’at* etc., care le continuă pe cele din slava veche (jedinu na desqte, diiva na desqte ş.a.m.d.). în afară de aceasta, e cunoscut faptul că în limba română respectivele numerale s-au format după modelul slav vechi (unu spre zece > unsprezece)-- .
224	*** Sucasna ukrajins’kci liternatuma mova, p. 250.
225	M. 1. Oros, Paleografie şi limbă slavă veche, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1996, p. 96.
226	în limba română numerale cardinale de tipul douăzeci şi unu, douăzeci şi doi, treizeci şi trei ş.a.m.d. s-au format după modelul slav, ca de exemplu: sestî desştu i(ti) trîje: şaizeci şi trei (cf. Al. Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p. 304).
227	D. Horvath, op. cit., p. 16.
228	I. Robciuc, Morfologia graiului..., p. 294.
229	Şi în limba română contemporană numeralele compuse contopite începând cu unsprezece până la nouăsprezece s-au format după modelul slav vechi (jedinu na desqte...) unu spre zece > unsprezece, doi spre zece > doisprezece etc., unde lui na îi corespunde rom. spre. (cf. I. Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Ministerului învăţământului, 1956, p. 357-358, şi Al. Rosetti, loc. cit.).
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
129
5.7.	Numeralul cardinal dev'anosta „nouăzeci” apare în graiurile ucrainene din
România cu două variante lexico-morfologice, plus câteva variante fonetice: deyv ’ciddys ’at ’	(dyv ’addys ’at deujik ’dis ’et ', dev 'idiş ’et, deujik ’dis ’ek) şi
dyev'anosto. Prima formă, cu variantele sale fonetice, este răspândită în graiurile transcarpatice (în care se folosesc şi formele dyev'anosta, dejanosto), huţule şi bucovinene, iar cea de-a doua (proprie şi limbii literare) se întâlneşte în graiurile de stepă230.
5.8.	Forma de nominativ a numeralului cardinal dvîsti „două sute” are în graiurile ucrainene din ţara noastră mai multe variante. Astfel, în graiurile transcarpatice se remarcă forma dvâsto, în cele huţule şi bucovinene dv'ista (se pare, prin analogie cu try sta, styrye stă), iar în unele graiuri de stepă, dv'is'c'i.
5.9.	In graiurile huţule, bucovinene şi de stepă numeralele cardinale compuse de la pjat'sât „cinci sute” până la dev'at'sât „nouă sute” se formează ca şi în limba literară, adică la forma de nominativ a numeralului pjat' se adaugă forma de genitiv a lui sto (sot): pjat'sât, s'ist'sât / s'isc'sot, s'imsot, vi'simsât, dev'at'sât / deujiksot. In graiurile transcarpatice aceste numerale sunt alcătuite numai din forme de nominativ, adică sto nu apare la genitiv: pjât'sto, s’ist'sto,... dfv'at'sto.
5.10.	Trebuie menţionat faptul că în graiurile transcarpatice, numeralele sto, dvâsto, try sto / trust o, cotyrysto / coturusto, pjât'sto, sîs'sto / sist'sto, s'unsto, us'imsto / vusinisto, dyv'at'sto nu se declină, cu excepţia lui sto (pentru care, în unele graiuri avem la dativ stom, şi la instrumental stomă), ca şi a variantelor acestuia: sotka / stotka, stouka. Cazul lor se deduce din forma substantivală231: u sto l'udej „la o sută de oameni”, dvâsto chlâpc'am „la două sute de băieţi”, pjât'sto d'ivcâtamy(u) „(cu) cinci sute de fete”.
5.11.	în toate graiurile, la numeralele de la cinci (lit. pjat’) până la douăzeci (lit. dvadc’at’), şi, de asemenea, treizeci (lit trydc’at’), patruzeci (lit. sorok), cincizeci (lit. pjades’at’), şaizeci (lit. sistdes’at’), şaptezeci (lit. simdes’at’) şi optzeci (lit visimdes’at’), desinenţa de genitiv, dativ şi locativ, -y, proprie limbii literare, nu apare. Aceste numerale au la cazurile sus-amintite desinenţe identice cu numeralele doi (lit. dva), trei (lit. try), patru (lit. cotyry). De exemplu, în locul formelor literare pentru genitiv pjaty şi pjat'och, întâlnim în graiuri doar formapjat'och (cu variantelepjet'och, pjit'och); în locul formelor literare de dativ sesty şi s'ist'ych, avem forma dialectală s'ist'och (cu varianta sust'och), iar în locul formelor literare de instrumental s'oma şi simoma avem în graiuri doar forma s'iniâ (cu varianta sid'mâ) etc.
5.12.	Toate numeralele ordinale, ca şi numeralul tretyej / tretij (lit. tretij) „al treilea”, se declină ca şi adjectivele şi pronumele de tip adjectival, despre care am vorbit în paginile anterioare.
6.	Verbul. în graiurile ucrainene din România există atât forme verbale care coincid cu cele din limba literară, cât şi forme care se deosebesc în totalitate de
230	Cf. I. Robciuc, Studii..., p. 121.
231	D. Horvath, op. cit., p. 16-17.
130
IOAN HERBIL
acestea, adică dialectale. Trăsături arhaice şi inovaţii se găsesc la toate modurile şi timpurile verbale.
6.1.	în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene infinitivul se formează cu ajutorul sufixelor -ty (cu variante fonetice) şi -2y (la verbele cu tema în [g, k]), în timp ce în limba literară avem doar -ty: chodytye (lit. chodyty) „a umbla”, sokotyty „a păzi”, re*vâty „a plânge”; strycy" (lit. stryhty) „a tunde”, pecy (lit. pekty) „a coace, a frige” (în graiurile transcarpatice); ity „a merge”, prâtye „a spăla rufele la râu”, rvâty „ a rupe”, veyst‘y „a căra”, toîicy „a toca, a bate”, l’icy „a se culca”, stryci „a tunde” (în graiurile huţule şi bucovinene)232. în graiurile transcarpatice, în care întâlnim vocala [ta] şi vechiul grup [ci] (Rona de Sus, Remeţi şi Teceul Mic), întâlnim sufixele -tbi şi -ci: chodbitbi, sokotbitbi „a păzi”, revâtbi, hadkuvâtbi „a avea grijă”, struă, pe ci etc.
6.1.1.	Folosirea în paralel a celor două sufixe (-ty şi -£y) cu variantele lor (-ti233 şi -d’i) se remarcă doar în graiurile huţule şi în unele bucovinene. în aceste graiuri, -ty, cu varianta fonetică -t'y234, apare la verbele al căror sufix este accentuat (hreybst‘y „a grebla”, it'y , ver'st'y, plevsty „a împleti”), în timp ce -ti apare la cele cu sufix neaccentuat (chodyti, prâti, koloti „a crăpa”, klâsti „a pune, a aşeza”, stulyti „a ascunde”. Varianta -ti cuprinde cel mai mare număr de verbe în graiurile huţule şi în cele bucovineano-huţule. Ca şi în limba rusă veche, verbele cu tema în [g, k] formează infinitivul cu sufixul -cy, atunci- când acesta este sub accent: tnocy (lit. mohty), toucy (lit. tovkty) „a bate, a toca, a sfărâma”, l’icy (lit. l’ahty), pomocy (lit. pomohty) „a ajuta”, p’icy (lit. pekty), şi cu -£’i, în poziţie neaccentuată: b’îc’i (lit. bihty) „a alerga”, stryc’i (lit. stryhty)235.
6.1.2.	în graiurile de stepă infinitivul are sufixul -t’ (dar poate apărea şi forma cu -ty): kazât’ (lit. kazaty) „a spune”, v’ib’irât’ (lit. vybyraty) „a scoate afară, a alege”, hovoryt’ (lit. hovoryty) „a vorbi”, nazyvăt’ (lit. nazyvaty) „a numi”, o rât’ (lit. oraty) „a ara”, pysât’ (lit. pysaty) „a scrie”, nar’ikât’ (lit. narikaty) „a cârti, a reproşa, a mustra”.
6.2.	La timpul prezent, în graiurile huţule, bucovinene şi de stepă, formelor de persoana I singular ale verbelor de conjugarea a Il-a nu le sunt proprii alternanţele consonantice /s/ - Isl, IzJ - Izl, Iii - /£/, Idl - lăzi, caracteristice limbii literare236: pros'u „(eu) rog”, nos’u „(eu) duc (în spate)”, kâs’u „(eu) cosesc”, vâz’u „(eu) duc, car”, le't’u „(eu) zbor”, krut’u „(eu) răsucesc, întorc”, molot’u „(eu) scutur”, vod’u „(eu) duc (de mână)”, chod’u „(eu) umblu” (în graiurile huţule şi bucovinene);
232	Cf. I. Robciuc, op. cit., p. 122.
233	Sufixul -ti se întâlneşte şi în alte graiuri ucrainene ale dialectului sud-estic (cf. I. Pan’kevyc, op. cit., p. 300).
234	în poziţie accentuată, lyl din desinenţa -ty se realizează ca /‘y/ (cf. I. Pătruţ, Fonetica graiului huţul..., p. 16, şi C. Reguş, Formele verbale arhaice în graiurile huţule şi bucovinene ale limbii ucrainene, în SCL, XX, 1969, nr. 1, p. 96).
235	I. Robciuc, Morfologia graiului..., p. 287.
236	Cf. Sucasna ukrajins’ka litematurna mova, p. 287.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
131
holos’u „(eu) anunţ”, kras’u „(eu) vopsesc”, nos’u, l’âz’u „(eu) mă culc”, vâz’u, le't’u, krut’u „eu amestec, agit”, chod’ u, horod’ u „(eu) îngrădesc”. Aceste forme au apărut prin analogie cu radicalul verbelor respective: prosytye(i), nosytye(i), kosytye(i), vozytye(i), left’Uye(i), krutytye(i), molotytye(i), vodytye(i), chodytye(i), krasytye(i) etc. în locul alternanţelor sus-menţionate, în graiurile huţule, bucovinene şi de stepă, precum şi în multe graiuri ale dialectelor sudice (sud-estice şi sud-vestice)237 se realizează alternanţele: /s/ - /s’/, /z/ - /z7, /d/ - /d’/, /t/ - IVI, după cum se poate observa din exemplele de mai sus. Trebuie menţionat faptul că la unii vorbitori ai graiurilor huţule şi bucovinene, paralel cu formele de tipul nos’u, pros’u, voz’u, chod’u, krut’u, se întâlnesc şi forme ca: nos’u, pros’u, voz’u choz’u, kruc’u etc238.
6.2.1.	în unele graiuri ucrainene din România, la persoana I singular şi a IlI-a plural prezent, după consoanele labiale ale temei nu apare [1] epentetic, ca în limba literară, în care labialele /b/, /p/, /m/, M alternează cu grupurile /bl’/, /pl’/, /ml’/, /vi’/
6.2.1.1.	Astfel, în unele graiuri transcarpatice, în locul grupului Iml’l, propriu limbii literare, apare grupul /mn’/, adică vechiul [j] din grupul /mj/ (lit. < /ml’/) se nazalizează şi apare [n’] epentetic în locul lui fl] literar: drimn’u (lit. driml’u) „(eu) aţipesc”, lomn’u (lit. loml’u) „(eu) rup”.
6.2.1.2.	în graiurile huţule şi bucovinene vechea palatalizare a labialelor a trecut într-o nouă articulare iotată (adică, în locul lui [1] epentetic apare [j]), având ca rezultat următoarele alternanţe: /b/-/b’/\ l’ubyti - l’ub’u -l’ub’i „a iubi”; /p/-/p’/: spâti - sp’u - sp’ut „a dormi”; /m/-/m’A lomyti - lom’u - lom’e „a rupe”; M-/v’/: lovyti - lâw’u - low’e „a prinde”239.
6.2.2.	La formele de persoana a Il-a singular prezent ale verbelor de conjugarea I, în multe graiuri, apare desinenţa -is în locul celei neaccentuate -es, din limba literară: znâjis „(tu) ştii”, (i) hrâjis „(tu) joci”, dar întâlnim şi dumajes „(tu) gândeşti, asculţi” (în unele graiuri transcarpatice); ctychajis „respiri”, / ’itajis, „(tu) zbori”, sp’ivâ(j)is „(tu) cânţi” (în graiurile huţule şi bucovinene); dumajis „(M) gândeşti”, sluchajis „(tu) asculţi”, hrâjis „(tu) joci”, pyetâjis „(tu) întrebi” (în graiurile de stepă).
6.2.3.	Reducerea sau chiar dispariţia lui [e] neaccentuat situat după [j] se păstrează şi în desinenţele de prezent ale persoanei I şi a Il-a plural: znâjimo -znâjite'(i) (lit. znajemo - snajete) „ştim - ştiţi”, rubâjimo - rubâjite'(i) (lit.
237	Cf. F. T.Zylko, op. cit., p. 95-96, 185, 246.
238	Aceste situaţii au fost remarcate de A. Vraciu în graiul huţul din Benea (cf. Note de dialectologie slavo-română. (Observaţii asupra unui grai ucrainean şi asupra unui grai rusesc din R.P.R.), în RS, VII, 1963 p. 135), şi de C. Reguş în anchetele pe care le-a întreprins în valea Sucevei între anii ’66 - ’67 (cfe Flexiunea verbală in graiul huţul din valea Suceveis în Studii de slavistică, voi. II, Bucureşti, 1971, p. 253-274.).
239	Cf. C. Reguş, Flexiunea verbală...» p. 258.
132
IOAN HERBIL
rubajemo - rubajete) „tăiem - tăiaţi”, sluchajmo - sludiajtd(i) (lit. sluchajemo -sluchajete) „ascultăm - ascultaţi”. După cum afirmă I. Robciuc, această caracteristică este proprie unor graiuri huţule şi bucovinene240.
6.2.4.	în graiurile ucrainene din România, forma persoanei a IlI-a singular prezent a verbelor de conjugarea a Il-a reprezintă un interes deosebit datorită particularităţilor sale morfologice şi a variantelor fonetice ale desinenţelor care o caracterizează.
6.2.4.1.	în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene, verbele la persoana a IlI-a singular prezent apar cu două variante: vâzyt, stelyt, râby% prosyt, châdyH şi vozye, steiy\ „(el, ea) aşterne”, râbye „(el, ea) munceşte”, prâsy* „(el, ea) roagă”, châdye. Cea de-a doua formă, proprie numai verbelor cu accentul pe temă, apare sub influenţa verbelor de conjugarea I, ale cărei forme sunt preferate în defavoarea formelor corespunzătoare celei de-a Il-a conjugări (adică dispare desinenţa -t, iar sufixul -y- se realizează ca -yc: stelyt > stelye). Din punct de vedere morfologic, aceste două forme sunt echivalente. Această „trecere” a verbelor de la o conjugare la alta este proprie şi altor graiuri ale dialectului sud-vestic şi ale celui sud-estic241.
6.2.4.2,	Faţă de graiurile transcarpatice, în care folosirea acestor forme este mai redusă, în unele graiuri huţule şi bucovinene acestea implică, la rândul lor, şi variante fonetice. Astfel, pe lângă sufixul -ye- (care apare atunci când accentul este pe temă), întâlnim în varianta fonetică 4, care apare după dentalele [d, t, n]: vodi, châdi, kruti, horii „(el, ea) conduce, mână”. Atât în graiurile transcarpatice, cât şi în cele huţule şi bucovinene, aceste forme sunt folosite paralel, ele putând fi întâlnite chiar şi în limba uneia şi aceleiaşi persoane.
6.2.4.3.	în graiurile de stepă, forma de persoana a IlI-a singular apare la timpul prezent în următoarele variante: diodey\ nâse\ pro se*, voz.e\ băcev „(el, ea) vede” şi dwdyt\ nâsyt\ prâsyt\ vâzyt\ băcyV. Mai des întâlnită este prima formă, cea fără «t\ care este şi cea de bază. Dispariţia lui -V are loc, ca şi în celelalte graiuri, atunci când accentul cade pe tema verbul ui2'4 A
6.2.4.4,	O trăsătură specifică graiurilor de stepă constă în faptul că, pentru forma de persoana I plural prezent, întâlnim două variante care funcţionează în paralel: rvymâ „(noi) rupem”, sy'dymâ „(noi) stăm”, robfmo „(noi) muncim”, cystymo / cystyrn „(noi) curăţăm”, r'fzymo / r'izym „(noi) tăiem”, sapâjemo / sapâjem „(noi) săpăm”, m'isyem „(noi) frământăm”, pr'adem „(noi) toarcem”, krasfm „(noi) vopsim”. Forma cu desinenţa -mo (identică cu limba literară) se remarcă, în majoritatea cazurilor, doar atunci când flectivul [o] este accentuat: rvymo, oremo, cydymo, iar în poziţie neaccentuată întâlnim, de obicei, -m243: vyzem, rvem, inisycm.
240	I. Robciuc, Studii..., p. 124.
241	F. T. Zylko, op. cit., p, 98-99.
242	V. Riţko, op. cit., p. 196.
243	I. Robciuc, loc. cit.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
133
6.2.4.5.	Desinenţa -me (în poziţie neaccentuată -mey), proprie limbii ruse vechi, se remarcă (la persoana I plural, prezent), în unele graiuri transcarpatice, mai exact în cel din Rona de Sus, unde avem -me indiferent de accent (râbbime, châdbime, neseme), şi în graiul din Remeţi şi Teceul Mic, unde întâlnim şi desinenţa -mey: râbyemye, chodyemey, nesemey. Această desinenţă apare şi în unele graiuri huţule de pe valea Sucevei244.
6.2.4.6.	In graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene se remarcă existenţa la persoana a Il-a plural, spre deosebire de limba literară, a lui -t dur, trăsătură proprie multor graiuri ucrainene sud-vestice: dajut „(ei) dau”, peycut, cytâjut, chod’at, id’ăt „(ei) mănâncă”; kâzut „(ei) spun”, sp’ivâjut „(ei) cântă”, dojut „(ei) mulg”, pros’ut „(ei) roagă”. Aceeaşi situaţie (cu -t, faţă de -V din limba literară) o întâlnim şi la imperativ: byr’it! „luaţi!”, ne's'it! „duceţi!”, chod’it „umblaţi!”.
6.2A7. Un element distinctiv, în graiurile huţule şi bucovinene, îl reprezintă tendinţa avansată de reorganizare a celei de-a Il-a conjugări, reflectată prin substituirea sufixului -a- de la persoana a IlI-a plural cu sufixul -u-, propriu primului tip de conjugare: bizut (lit. bizat’) „(ei) aleargă”, kr'icut (liL kricat’) „(ei) strigă”, stel’ut (lit. stel’at’) „(ei) aştern”, soVut (lit. sol’af) „(ei) sărează”. Procesul de „trecere”, după cum afirmă I. Robciuc245 246, nu poate fi socotit Jncheiat, deoarece, alături de verbele definitiv contopite cu cele de la primul tip de conjugare (bizut, kr'icut, etc.), sunt destul de frecvente formele care prezintă un anumit paralelism: var'ut / vare „(ei) fierb”, nâs’ut / nâs’i, vozut/vâzi, syeg’ut / syeg’tA6. Forma care nu conţine fonemul /t/ prezintă la rândul ei variante fonetice (datorate trăsăturilor fonetice locale), în care vocalele [e] şi [i] din formele vare, nosi sunt reflexele sufixului tematic -a-.
6,3.	Verbele la timpul trecut nu ţin cont de categoria persoanei, în schimb ele se modifică, la numărul singular, după gen.
6.3.1.	în graiurile ucrainene din România, forma timpului trecut este o continuare a vechiului „participiu trecut activ II”247 (numit şi participiul în -lu, -la, -lo), schimbat fonetic, Altfel spus, forma sintetică a trecutului, proprie si limbii literare, se formează de la tema infinitivului, ia care se adaugă sufixul -u248 pentru genul masculin (brâu „(el) lua”, (i)hrâu „(el) juca”, spâu „(el) dormea”), -l(a) pentru genul feminin (brâla, (i)hrâla, spăla), 4(0) pentru genul neutru (brâlo, hrâlo, spădo), şi -l(ye)249 pentru plural (brâlye, hrăly*, spâbf).
Trebuie menţionat faptul că forma de masculin prezintă (ca şi în limba literară) unele neregularităţi. Sufixul -u este caracteristic numai verbelcrlal căror sufix tematic (tema de infinitiv) se termină în vocală (cf. brâu, ihrâu, spovidâu etc.).
244	Cf. C. Reguş, Flexiunea verbală..., p. 261.
245	L Robciuc, Morfologia graiului..., p. 303.
246	Sunetul fg’J este varianta fonemului /dV (cf. C. Reguş, Flexiunea verbală..., p. 257).
247	M. I. Oros, op. cit., p.l 15.
24* ^ jfixul /-u/ este o variantă poziţională a lui I > lu (în limba ucraineană literară, -v).
-4>' ir* foncţie de caracteristicile fonetice aîe graiurilor, pye] poate r, vmătoarele variante: /-ey/, 1-uJ, /-i1, ultima fiind înregistrată la huţulii din Brodina (cf. I. Pătruţ, op. cit., p. 18), în exemple ca: izmiseli „au amestecat”, clăii dat”, zrobel{ „au făcut”).
134
IOAN HERBIL
Verbele cu sufixul tematic -0- şi cu radicalul terminat în consoană, precum şi unele verbe cu sufixul tematic -nu- au la timpul trecut (masculin) desinenţa -0- : vezty - viz, nestye- n ’is, pecî - pik, zamerznutbi „a îngheţa” - zamerz (în graiurile transcarpatice); vesti - vbi'z, n'esti - n’is, treystî- tr’es, stryc’i - stryh, pe'cf-p’ik, puknuty „a pocni, a sparge” - puk, zachrypnuty „a răguşi” - zachryp (în graiurile huţule şi bucovinene).
6.3.2.	O trăsătură specifică graiurilor transcarpatice, huţule şi bucovinene este folosirea, în paralel cu formele de trecut sintetic, a celor de perfect însoţite de enclitice. Acest al doilea tip de trecut include o formă identică cu primul, la care se adaugă formele personale contrase ale vechiului auxiliar buty", la prezent: kosyu-(j)ym „(eu) am cosit”, kosyîi-(j)ys „(tu) ai cosit”, kosyla-m „(eu) am cosit” (fem.), kosyla-s „(tu) ai cosit” (fem.), kosyly"-smey „(noi) am cosit”, kosyly"-stey „(voi) aţi cosit” (în graiurile transcarpatice), vyd’iu-(j)im „(eu) am văzut”, vyd’iu-(j)ys „(tu) ai văzut”, vyd’ila-m „(eu) am văzut” (fem.), vyd’ila-s „(tu) ai văzut” (fem.), \>yd’ily"-smev „(noi) am văzut”, vyd’ily"-stev(i) „(voi) aţi văzut” (în graiurile huţule şi bucovinene). Formele compuse de acest tip reprezintă urme ale vechiului perfect, în care auxiliarul buty arăta raportarea acţiunii trecute la momentul vorbirii şi, în acelaşi timp, indica persoana care săvârşea acţiunea. Treptat, buty încetează să mai exprime raportarea trecutului la prezent, păstrându-se doar ca morfem în determinarea persoanei .
6.3.3.	Verbul arhaic buty' (< jesmî), faţă de graiurile huţule şi bucovinene (unde întâlnim doar rămăşiţe ale acestuia la persoana I şi a Il-a singular şi plural), are în graiurile transcarpatice paradigma prezentului completă, în cazul în care are valoare predicativă: jem, jes, je, jesmo(e), jeste, sut. De la acelaşi verb, există în unele graiuri transcarpatice cazuri când forma je se foloseşte pentru toate persoanele la singular şi plural prezent250 251: ja je „eu sunt”, ty je „tu eşti”, un (onâ) je „el (ea) este”, my je „noi suntem”, vy je „voi sunteţi”, ony je „(ei, ele) sunt”.
6.3.4.	Formele conservate ale verbului atematic jesmî îşi modifică poziţia faţă de verb atât la singular, cât şi la plural, ele putând fi ataşate altor cuvinte apropiate din propoziţie. Faţă de verbul predicativ, acestea pot fi enclitice sau proclitice: Coho-s spau? „De ce ai dormit?”; Kudbi-c chodula? „Pe unde ai umblat?”; My-smo s’a nev vyd’ily" daitnâ! „Noi nu ne-am văzut de mult!”; Vu jeste dobri „Dumneavoastră sunteţi bun”. (în graiurile transcarpatice); D'e-s choctyul „Pe unde ai umblat?”; Cimu-s pr’islâ? „De ce ai venit?”; U koho-sti buly"? (în graiurile huţule şi bucovinene)252.
6.3.5.	în graiurile transcarpatice, la persoanele I şi a Il-a singular şi plural, pe lângă formele scurte de perfect analitic (prezentate mai sus) apar şi cele lungi. Acestea se folosesc atunci când „persoana care săvârşeşte acţiunea este scoasă în
250	Cf. F. T. Zylko, op. cit., p. 100.
251	D. Horvath, Aspecte arhaice ale timpurilor verbale în graiul ucrainean din Crăciuneşti şi Tisa, în BŞt, seria A, voi. V, 1980, p. 73.
252	I. Robciuc, op. cit., p. 304.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
135
evidenţă sau este pusă în opoziţie cu alta”253: Tbi jes buu dâma, a ne ja! „Tu ai fost acasă, nu eu!”; My jesmo vyed'ilye, a ne vy! „Noi am văzut, iar nu voi!”; Vy jeste kazâly so pryjdyty* skoro „Voi aţi spus că o să veniţi devreme”.
6.4- Pe lângă perfect, în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene, formele enclitice ale auxiliarului butye apar şi ca părţi componente ale mai mult ca perfectului, Acestea se folosesc doar la persoana a II-a singular şi îa cele de I şi a II-a plural: -jys / -jes, -s, -smo(e), -stye(e) (în graiurile transcarpatice); -jis, -s, -smy, -sty (în graiurile huţule); -(j)is, -s, -sme\ -sti (în graiurile bucovinene). Acestea sunt intercalate între formele auxiliarului butye şi verbul predicativ, ambele la trecut: buu jys pry*(j)sâu - pers. a II-a sg. mase. de la „a veni”, bula-s pryejslâ -pers. a II-a sg. fem., bulye-smo pryjsly - pers. I pl. (în graiurile transcarpatice); buu-(j)is p'iSâu— pers. a II-a sg. mase. de la „a pleca”, bula-s p’islâ - pers a II-a sg. fem., bulye-smey pfisly - pers. II pl., bulye-ste(i) p'isly - pers. a II-a pl. (în graiurile huţule şi în unele bucovinene)254.
6.4.1.	Pe lângă acest tip de formare a mai mult ca perfectului mai există două. Cel de-al doilea, propriu tuturor graiurilor ucrainene, ca şi limbii literare, este compus din formele de trecut sintetic ale auxiliarului buty* (buu, bula, bulo, buly*), asociate cu trecutul sintetic al verbului de conjugat: (ja, ty, on) buu ucynyu, (ja, ty, onâ) bula ucynyla, (ja, ty, ono) bulo ucynylo, (my, vy, ony) bulye ucynyly* (de la ucynuty dial. „a face”).
6.4.2.	Cel de-al treilea tip de mai mult ca perfect este propriu doar graiurilor transcarpatice, fiind constituit din „formele reduplicate ale verbului ajutător butye (sau alte verbe auxiliare ataşate acestuia) şi un verb predicativ sau la infinitiv, când predicatul este compus”255:1. (ja, ty, un) buu buu ucynyu, (onâ) bula bula ucynyla, (ono) bulo bulo ucynylo, (my, vy, ony) buly buly ucynyly; 2. (ja) mau buu ucynyty'e „eu avusesem de făcut”; 3. (ty) chotfm buu ucynyty „tu vrusei să faci”; 4. (un) treba buu ucynyu „el trebuise să facă”; 5. (onâ) treba bula ucynyla, (ono) treba bulo ucynylo. De asemenea, între formele reduplicate ale verbului butye poate fi intercalat elementul jesm: buu jym buu ucynyu; buu jys buu ucynyu; bula-s bula ucynyla etc.
6.5.	în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene este răspândită forma analitică a viitorului, „proprie numai verbelor cu aspect imperfectiv, compusă din infinitiv şi afixele mobile provenite din vechiul auxiliar jati, schimbate fonetic”256, în comparaţie cu limba literară, unde vechiul auxiliar s-a contopit cu verbul la infinitiv şi stă în urma acestuia (dând naştere formei sintetice, care se întâlneşte mai rar în dialecte), în graiurile sus-menţionate aceste două elemente constitutive sunt de sine stătătoare. Formele mu, mes, me, memo(e), metf(e), mut au funcţie identică cu pronumele personale, adică arată categoria persoanei. Acestea stau întotdeauna
253	D. Horvath, loc. cit.
254	Cf. I Robeiuc, Studii..., p. 126.
255	D. Horvath, Graiul ucrainean..., p. 18.
256	C. Reguş, Forme verbale arhaice..., p. 96.
136
IOAN HERBIL
înaintea verbului: mu robyty* (lit. robytymu) „voi lucra”, mes robyty* (lit. robytymes) „vei lucra”, me robyty* ( lit. robytyme) „(el, ea) va lucra”, memo(e) robytye (lit. robytymemo) „vom lucra”, mety* robyty* (lit. robytemete) „veţi lucra”, mut robytye (lit. robyty mut’) „vor lucra” (în graiurile transcarpatice), mu vozyty*(i) „voi căra”, mes vozyty*(i) „vei căra”, me vozyty*(i) „va căra”, memo vozyty*(i} „vom căra”, met.ey vozyty*(i) „vor căra” (în graiurile huţule şi bucovinene). Acest mod de formare a viitorului este propriu şi altor graiuri ucrainene sud-vestice257, fiind mai des întâlnit în graiurile pocuto-bucovinene258.
6.5.1.	La persoana I, afixul mu se foloseşte mai rar, datorită tendinţei de înlocuire a acestuia cu budu (cf. budu robyty* „voi lucra”, formă proprie şi limbii literare) şi cu mâju ( cf. mâju pysâty „voi scrie, am de scris”). Astfel, în unele graiuri bucovinene, în cele huţule şi transcarpatice se remarcă încă o formă analitică a viitorului imperfectiv, formată din prezentul verbului auxiliar mâţi, căruia i se alătură infinitivul verbului de conjugat: mâju mast'yti „voi zugrăvi (am de zugrăvit)”, mâjis mast'yti, mâji(t) mast'yti, mâji’mo mast'yti, mâjiti mast'yti, mâjut mast'yti (în graiurile bucovinene)259; mâju kup’iti „voi cumpăra (am de cumpărat)”, mâjeys kup’iti, mâjey(t) kup’iti, mâjeymo kup’iti, mâje't'y kup’iti, mâjut kup’iti (în graiurile huţule); mâju kosutbi „voi cosi, am de cosit”, mâjes kosbitbu mâje kosbitbi, mâjeme kosutbi, mâjete kosbitu, mâjut kosbitbi (în graiul transcarpatic, din Rona de Sus).
6.5.2.	în graiurile transcarpatice viitorul compus se poate forma şi cu un alt verb ajutător, precum pocnufy (zâcnutbi / nâcnuty) „a începe”, chotity(bi) „a vrea”. La formale viitor a acestuia se adaugă infinitivul verbului de conjugat: zâcmi robbitu „voi începe să lucrez”, năcnu pysâtye „voi începe să scriu”, chocu mastutbi „voi zugrăvi (vreau să zugrăvesc)”.
6.5.3.	în graiurile ucrainene ale Dobrogei se remarcă folosirea în paralel a două variante ale viitorului cu aspect imperfectiv, cea sintetică {klukaty'me „(el) va chema”, nocuvâtyememo „vom înnopta”) şi cea analitică (budu braţ’ „voi lua”, budem p’idhonyt ’ „vom mâna, vom zori”)260.
Menţionăm faptul că aceste două forme se întrepătrund, ele putând, cu uşurinţă, să se substituie una prin alta în vorbirea uneia şi aceleiaşi persoane.
6.6.	în majoritatea graiurilor transcarpatice, huţule şi bucovinene, s-au păstrat vechile forme ale modului condiţional, formate din participiile trecute active (în -lu, -la, -lo) şi formele personale de aorist ale verbului auxiliar butye (6bixi>): bych robyu / mau bych robyty*261 (mase.) „aş lucra”, bych robyla / mâla bych robytye
257	F. T. Zylko, op. cit., p. 101.
258	Cf. I. Pan’kevyc, op. cit., p. 319.
259	I. Robciuc, op. cit., p. 126.
260	V. Riţko, op. cit., p. 197.
261	în graiurile transcarpatice, la acest tip de condiţional forma de trecut a verbului de conjugat poate să fie sintetică {robyu) sau analitică {mau robyty1). Condiţionalul format cu trecutul analitic: mau bych robytye s-ar putea traduce „aş avea de lucru”.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
137
(fem.) „aş lucra”, bys robyu/mau bys robytye (mase.) „ ai lucra”, bys robyla/mâla bys robyty (fem.) „ai lucra” , by robyu / mau by robyty (mase.) „ar lucra”, by robyla / mâla by robytyc (fem.) „ar lucra”; bysmo robyly' / mâily bysmo robytye „am lucra”, bysty robyly / mălye bystye robyty „aţi lucra”, by robylye / mâlye by robytye (pl.) „ar lucra” (în graiurile transcarpatice); bych skakâu (mase.) „aş sări”, bych skakâla (fem.) „aş sări”, by skakâu (mase.) „ai sări”, bys skakâla (fem.) „ai sări”, by skakâu (mase.) „ar sări”, by skakâla (fem.) „ar sări”, bysmy skakâlye „am sări”, bysty skakâlye „aţi sări”, by skakâlye (pl.) „ar sări” (în graiurile huţule); dau bych (mase.) „aş da”, dâla bych (fem.) „aş da”, dau bys (mase.) „ai da”, dâla bys (fem.) „ai da”, dau by (mase.) „ar da”, dâla by (fem.) „ar da”, dălye bysmey(i) „am da”, dăly bystey(i) „aţi da”, dâlye by (pl.) „ar da” (în graiurile bucovinene şi în unele huţule). Acest condiţional exprimă o acţiune posibilă, nediferenţiată, a timpului viitor. Se remarcă faptul că acest tip de viitor e pe cale de dispariţie, forma bych fiind înlocuită cu particula by262 (proprie limbii literare: kazâv by sau kazâla
b). Aceasta poate fi enclitică (mai rar) sau proclitică (mai frecvent): bbi ucunuit / mau bbi™ ucbuibitbi (mase.) „aş face”, bu ucunula / mâla bbi ucunutu (fem.) „aş face”, bbi ucunulu / mâilbi bbi ucunutu „am face”, bu ucunulu / mâlu bu ucunutu „aţi face” (în graiurile transcarpatice); by tr'es (mase.) „aş scutura”, by treslă „aş scutura”, by tresly „aţi scutura” (în graiurile huţule); zam'itâu by (mase.) „aş mătura”, zairiitâla by (fem.) „aş mătura”, zam'itâdy by „am mătura”, zam'itâlye by „aţi mătura” (în graiurile bucovinene). Formele acestui tip de condiţional apar în graiuri şi cu sufixele mobile: mau by-m ucynytye, mâla by-m ucynyty, mâlye by-smo ucynytye etc.
6.6.1.	Cel de-al doilea tip de condiţional, care exprimă o acţiune posibilă, în anumite condiţii, în trecut, are o structură asemănătoare cu primul, la care se adaugă verbul butye (buti, bătu) la timpul trecut (variabil după gen şi număr)262 263 264: by (bych) buu robyu (mase.) „aş fi lucrat”, by (bych) bula robyla (fem.) „aş fi lucrat”, bysmo bulye robyly „am fi lucrat”, bystye bulye robylye „aţi fi lucrat” (în graiurile transcarpatice)265; buu bych (by) vudpov’îu (mase.) „aş fi răspuns”, bula bych (by) vbidpov’ila (fem.) „aş fi răspuns”, bulye bysmy vudpov’ilye „am fi răspuns”, bysty bulyc vbidpov’ilye „aţi fi răspuns” (în graiurile huţule); brâu buu (by) bych (mase.) „aş fi luat”, brâla bula (by) bych (fem.) „aş fi luat”, brâlye buly smo by „am fi luat”, brăly bulyeste by „aţi fi luat”, brâlye bulye by pl. „ar fi luat” (în graiurile bucovinene şi în unele huţule).
6.6.2.	După cum se poate observa, topica morfemelor gramaticale este liberă, însă de obicei elementele afixale precedă verbul predicativ. De asemenea, între ele
262	D. Horvath, op. cit., p. 19.
263	Particula by poate să aibă variantele bev şi bbi. Varianta bbi apare în graiurile transcarpatice din Remeţi şi Rona de Sus, din ultimul fiind şi exemplele respective.
264	Cf. C. Reguş, Flexiunea verbului..., p. 271.
265 în graiurile transcarpatice, cel de-al doilea tip de condiţional poate fi asociat uneori cu auxiliarul chot'i'tf „a vrea”: by (bych) chot’w buu robyty1’ (mase.) „aş fi vrut să lucrez”, by (bych) chot’i'la bula robytye (fem.) etc.
138
IOAN HERBIL
şi verb pot fi intercalate diferite elemente lexicale: Hfja buu dobre bych vidpov'iu „Ar fi trebuit să răspund bine”.; 1 sto bulusme utâk robbilu? „Şi ce am fi făcut după aceea?”; Mu bu tohdu bulbi dobre robbilu „Atunci, noi am fi lucrat mai bine”. (în graiurile transcarpatice); Zâutry bys moze pislă u m’isto. „Poate dacă te-ai duce mâine în oraş”; Cy chtos by nani to ni zrobyu? „Dacă nu ne-ar face asta cineva?” (în graiurile huţule şi bucovinene).
6.7.	Paradigma imperativului din graiurile ucrainene din România, ca şi în limba literară, se reduce la trei forme: persoana a Il-a singular, persoanele I şi a Il-a plural. Acesta se realizează atât în forma sintetică, cât şi în cea analitică.
6.7.1.	în ceea ce priveşte forma sintetică a imperativului, se disting, în funcţie de locul accentului, două tipuri de flexiune266.
6.7.1.1.	Desinenţele primului tip de flexiune sunt aproape întotdeauna accentuate: -y (sau -bî: kladbi! „pune!” şi -i: peci! „prăjeşte!”) la persoana a Il-a singular, -im la persoana I plural şi -it (lit. -it’) la persoana a.II-a plural: roby! / robbi! „lucrează!”, kosy! / kosui! „coseşte!”; robim! „să lucrăm!”, kosim! „să cosim!”; robit! „lucraţi!”, kosti! „cosiţi!” (în graiurile transcarpatice); beyry! „ia!”, prosy! „cere!”, klady! „pune!”; berim! „să luăm!”, prosîm! „să cerem!”, klad’im! „să punem!”, beyr,ti! „luaţi!”, pros’ti „cereţi!”, klad’it! „puneţi!” (în graiurile huţule şi bucovinene). în majoritatea celor trei grupe de graiuri, variantele desinenţelor -imo (pers. I sg.) şi -ite (pers. a Il-a pl.), caracteristice limbii literare, nu sunt prezente: chod’im / (lit. chodimo) „să mergem!”, robim! (lit. robimo) „să muncim!”, prosti! (lit. prosite) „cereţi!”, berti! (lit. berite) „luaţi!”.
6.7.1.2.	Al doilea tip de flexiune cuprinde verbele a căror desinenţă nu este accentuată. Astfel, la tema prezentului se adaugă desinenţa zero la persoana a Il-a singular (consoanele finale [d, t, n, z, c, 1] având timbru palatal), -mo (cu varianta -me) pentru persoana I plural şi -tye (cu variantele -ti, -te, -t‘y) la persoana a Il-a plural: viraj! (lit. vir’!) „crede!”, s’ad'! „stai jos'!”, ustârd! „iidică-te!”; virujmo(e)! „să credem!”, s’âd’mo(e)! „să stăm jos!”, ustănymo(e)! „să ne ridicăm!”, virujitye! „credeţi!”, s’âd’te! „staţi jos!”, ustânte! „ridicaţi-vă!” (în graiurile transcarpatice); byj! „bate!”, huduj! „hrăneşte!”, v’ir! „crede!” byjmo! „să batem!”, hudujmo! „să hrănim!”, virmo! „să credem!”, byjti! „bateţi!”, hudujti! „hrăniţi!”, v’ir’fy! „credeţi!” (în graiurile huţule); kupuj! „cumpără!”, m’ir7 „măsoară!”, stan! „opreşte!”; kupujmo! „să cumpărăm!”, m’ir’mo! „să măsurăm!”, stânmo! „să ne oprim!”; kupujti! „cumpăraţi!”, m’irti! „măsuraţi!”, stănti! „opriţi-vă!” (în graiurile bucovinene şi în unele huţule).
6.7.2.	în unele graiuri de stepă, imperativul poate fi redat şi prin formele de prezent (sau viitor cu aspect perfectiv) persoana I plural: neysem! „să ducem!”, vizmem! „să luăm!”267.
6.7.3.	Forma analitică a imperativului din graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene se caracterizează prin prezenţa particulei naj (lit. nechaj / chajj, care se
266	Cf. I. Robciuc, Morfologia graiului..., p. 307.
267	V. Riţko, op. cit„ p*. 197.
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
139
alătură persoanei a IlI-a singular şi plural a prezentului: naj ide! „(el, ea) să vină!” - naj idut! „(ei) să vină!”, naj robyt! „(el, ea) să lucreze!” - naj râbVat! „(ei) să lucreze!”, naj chodbit! „(el, ea) să umble!” - naj chod'at! „(ei) să umble!” (în graiurile transcarpatice); naj pysey! „(el, ea) să scrie!” - naj pysut! „(ei) să scrie!”, naj b’izyt! „(el, ea) să fugă!” - naj bJizyut! „(ei) să fugă!”, naj prâs'it! „(el, ea) să ceară!” - naj pros’e! „(ei) să ceară!” (în graiurile huţule); naj nosey! „(el, ea) să ducă!” - naj nâs'ut! „(ei) să ducă!”, naj dojit! „(el, ea) să mulgă!” - naj dojut!/naj doje! „(ei) să mulgă!”; naj g’iley / naj g’(lyet! „(el, ea) să împartă!” - naj g'îl’ut! „(ei) să împartă!” (în graiurile bucovinene şi în unele huţule).
V. CONSIDERAŢII FINALE
Prima parte a lucrării (cap. I şi II) cuprinde o expunere a studiilor consacrate graiurilor ucrainene de pe teritoriul României şi prezentarea localităţilor în care acestea se vorbesc.
După cum se poate observa, la început graiurile ucrainene de la noi erau analizate ca un întreg, adică studiile erau îndreptate spre grupa dialectală din care acestea fac parte; în ultimii 30 de ani au început să apară monografii dialectale în care este tratat doar un singur grai. Acest lucru este normal şi necesar, totodată, dacă ţinem cont că fiecare grai prezintă, pe lângă trăsăturile comune cu celelalte graiuri ale grupei respective, şi unele particularităţi care constau atât în păstrarea unor fenomene arhaice (unele de mult dispărute în graiurile ucrainene din care acestea s-au desprins), cât şi în inovaţii locale, dezvoltate prin izolarea lor de limba ucraineană, precum şi sub influenţa altor graiuri şi limbi cu care acestea au intrat în contact.
Am prezentat răspândirea acestor graiuri pe teritoriul României, dând totodată denumirile localităţilor în care acestea se vorbesc, atât cele date de către locuitorii satelor respective, cât şi cele pe care le dau ceilalţi ucraineni.
Din expunerea caracteristicilor fonetice şi morfologice (cap. III şi IV) ale graiurilor ucrainene din România se poate observa că acestea aparţin la două dialecte ale limbii ucrainene, şi anume: dialectul sud-vestic (cu graiurile transcarpatice, huţule, bucovinene şi bucovineano-huţule), respectiv, cel sud-estic (cu graiurile de stepă).
Sistemul vocalic al acestor graiuri prezintă atât arhaisme, cât şi inovaţii locale, ceea ce diferenţiază graiurile care fac parte chiar şi din aceeaşi grupă dialectală. Vechile sunete [o] şi [e] au în aceste graiuri diferite reflexe, şi anume: pentru etimologicul [o] întâlnim reflexele: [i], [u], [o], [y], [ii], [ye], [ui], [uy], [ubi] şi [u1], iar pentru vechiul [e] avem: [i], [e], [u] şi [bî]. Din analiza fonemelor vocalice, dar mai ales a variantelor poziţionale ale acestora, se poate observa că unele dintre ele nu se întâlnesc în toate graiurile (chiar dacă fac parte din aceeaşi grupă dialectală), ca de exemplu: existenţa diftongilor [bî1], [ui], [uy], [L1bi], pronunţia diftongală a vocalelor [e] şi [y] (adică [*e], respectiv [’y]) în poziţie accentuată, când sunt situate după dentalele [d], [t], [n] (în unele graiuri huţule din Suceava) şi multe altele. Prin
140
IOAN HERBIL
aceste particularităţi, graiurile sus-menţionate sunt considerate ca fiind „cele mai originale” graiuri ale grupei dialectale huţule şi chiar ale întregului masiv dialectal sud-vestic.
Vocalismul graiurilor studiate are trei sisteme diferite din punct de vedere structural, şi anume: cu şase, cu şapte, şi cu opt foneme vocalice accentuate (căci, în poziţie neaccentuată, în majoritatea graiurilor, /d şi /y/ se reduc în arhifonemul /a/). Singura grupă de graiuri în care se întâlnesc toate cele trei sisteme - cu şase foneme [i, y, e, a, o, u], cu şapte [i, y, e, a, o, u, bi] şi cu opt [i, y, e, a, o, u, ii, bi] -este cea transcarpatică. între aceste graiuri, un loc aparte îl reprezintă cel din Rona de Sus, căruia îi este propriu sistemul cu următoarele foneme vocalice: fi, e, a, o, u, bi]. După cum se poate observa, în acest sistem, în locul vocalei ucrainene [y], atât în poziţie accentuată, cât şi în cea neaccentuată, apare „noul” [bi] („reorganizat” din punct de vedere poziţional). Prin existenţa acestei inovaţii, considerăm că graiul din Rona de Sus este, cel puţin din punct de vedere al sistemului vocalic, cel mai original dintre toate graiurile transcarpatice ale limbii ucrainene.
Tuturor graiurilor ucrainene de pe teritoriul ţării noastre le sunt proprii două corelaţii consonantice: corelaţia de timbru şi corelaţia de sonoritate. în comparaţie cu limba literară şi cu alte graiuri ale limbii ucrainene, în graiurile huţule şi buco-vinene se păstrează vechile foneme şuierătoare moi care intră în perechi corelative cu nou-formatele foneme şuierătoare dure: /z/ - /z7, /s/ - /s7 şi /c/ - /c7. Aceloraşi graiuri le este caracteristică corelaţia de sonoritate a fonemelor şuierătoare /z7 - /s7, iar opoziţia fonematică /g7 - /k7 este proprie doar graiurilor huţule şi bucovinene din Moldova.
Şi în morfologia graiurilor ucrainene de pe teritoriul României se întâlnesc numeroase particularităţi arhaice, care se manifestă prin păstrarea vechilor morfe-me (de cele mai multe ori schimbate fonetic), şi inovaţii, care constau în dezvoltarea unor trăsături flexionare locale.
Astfel, la substantiv, pe lângă păstrarea vechilor desinenţe se observă că, în multe cazuri, cele care erau proprii substantivelor cu tema dură, respectiv, celor cu temă moale, s-au contopit în una singură, de obicei primele impunându-se celor din urmă. La aceeaşi parte de vorbire atrage atenţia folosirea formelor scurte de vocativ, care pare să fie o influenţă a limbii ruse dialectale, ca şi existenţa unor forme vechi de dual.
în comparaţie cu limba literară şi cu graiurile de stepă ale limbii ucrainene, în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene se întâlneşte la adjective doar tipul de declinare propriu celor în consoană nepalatalizată. în al doilea rând, la aceeaşi parte de vorbire, ca şi la substantive, se întâlneşte o simplificare a structurii desinenţelor. Formarea gradelor de comparaţie reprezintă o caracteristică proprie majorităţii graiurilor ucrainene din ţara noastră. Astfel, în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene, comparativul sintetic (cel analitic se întâlneşte mai rar) se formează cu ajutorul particulei maj < rom. „mai”. Cu ajutorul aceleiaşi particule, dar accentuate
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
141
sintactic (mâj), se formează, doar în graiurile transcarpatice, gradul superlativ al adjectivelor.
Intre diferitele forme arhaice şi inovaţii ale pronumelui din graiurile ucrainene de pe teritoriul României, se remarcă folosirea, în cele transcarpatice şi huţule din Maramureş, a formelor enclitice ale pronumelui personal. în aceleaşi graiuri, ca şi în cele huţule şi bucovinene, se întâlnesc forme vechi ale pronumelor determinative şi structuri locale ale pronumelor demonstrative. Contragerea desinenţelor la pronumelor posesive a avut loc în toate graiurile ucrainene din România.
Trăsăturile dialectale ale numeralului din graiurile studiate constau - pe lângă existenţa numeroaselor variante fonetice şi lexico-morfologice - atât în formarea de numerale compuse, cât şi în declinarea acestora. Numeralele compuse necontopite, de tipul dvăc’c’it’ i odyn (lit. dvac’at’ odyn), se formează în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene cu ajutorul conjuncţiei /, care, după părerea noastră, constituie un arhaism. Ca urmare, existenţa unor astfel de forme în graiurile transcarpatice (poate chiar şi în celelalte) nu pare a fi rezultatul influenţei limbii române.
Verbul din graiurile ucrainene de la noi prezintă cele mai multe particularităţi arhaice şi inovaţii, la toate modurile şi timpurile.
în graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene, infinitivul se formează cu ajutorul sufixelor -ty şi -cy (şi a variantelor fonetice ale acestora), în timp ce în graiurile de stepă, pe lângă sufixul -ty - propriu şi limbii literare -, este foarte răspândit şi -t\
La prezent întâlnim o serie de caracteristici, ca de exemplu: lipsa alternanţelor /s/ - /§/, /z/ - /z/, Iii - Ici, Idl - Idzl la persoana I singular a verbelor de conjugarea a Il-a (în graiurile huţule, bucovinene şi de stepă); dezvoltarea după labiale, la persoana I şi a IlI-a singular, a unor sunete diferite în locul lui [1] epentetic din limba literară, cum ar fi cea a lui [n’] epentetic după [m] (în graiurile transcarpatice) şi a lui [j] după /p/, /b/, /m/, Ivi (în graiurile huţule şi bucovinene); existenţa formelor verbale de persoana a IlI-a singular atât cu desinenţa -t, cât şi fără aceasta (în toate graiurile); folosirea în paralel la persoana I plural a mai multor desinenţe (în graiurile de stepă) sau existenţa vechii desinenţe (în graiurile transcarpatice); tendinţa avansată de reorganizare a celei de-a doua conjugări, prin impunerea desinenţei -ut, proprie primului tip de conjugare (în graiurile huţule şi bucovinene, şi cu o frecvenţa mai redusă în cele transcarpatice).
Trecutul prezintă şi el o serie de trăsături specifice, cum ar fi folosirea în paralel a formelor sintetice şi a celor de perfect, însoţite de formele contrase ale verbului atematic jesmi (în graiurile huţule, bucovinene şi transcarpatice). Pe lângă perfect, în aceleaşi graiuri, formele enclitice ale acestui verb (care în graiurile transcarpatice are paradigma prezentului completă) apar ca părţi componente ale mai mult ca perfectului, acesta din urmă fiind de trei tipuri.
Viitorul din graiurile studiate are două forme: sintetică şi analitică. Cele două tipuri de viitor sunt răspândite în graiurile de stepă, formându-se în acelaşi mod ca
142
IOAN HERBIL
în limba literară, în timp ce în cele transcarpatice, huţule şi bucovinene se întâlnesc de cele mai multe ori forme analitice, şi anume: primul tip de viitor analitic este format din afixul mobil provenit din auxiliarul jati, numai că acesta stă înaintea verbului de conjugat, fiind un element constitutiv de sine stătător (în timp ce, în limba literară, acesta precedă verbul cu care s-a şi contopit, dând naştere formei sintetice); al doilea tip de viitor se formează în acelaşi fel, dar în locul verbului jciti se foloseşte auxiliarul maţi', cel de-al treilea tip de viitor analitic este propriu doar graiurilor transcarpatice, formându-se cu ajutorul viitorului verbelor pocnuty, chotitbi etc., la care se adaugă forma de infinitiv a verbului de conjugat.
Vechile forme ale modului condiţional, compuse din participiile trecute active şi formele personale de aorist ale verbului auxiliar buty, se întâlnesc în majoritatea graiurilor transcarpatice, huţule şi bucovinene. Condiţionalul din aceste graiuri este de două tipuri: unul care exprimă o acţiune posibilă, nediferenţiată, a timpului viitor (acesta fiind pe cale de dispariţie), iar celălalt - o acţiune posibilă, în anumite condiţii, în trecut,
Imperativul din graiurile ucrainene de pe teritoriul României are şi el două forme: sintetică şi analitică. Cea sintetică are două tipuri de flexiune, şi anume: primul are aproape întotdeauna desinenţele accentuate (şi schimbate fonetic), în timp ce la cel de-al doilea tip acestea sunt neaccentuate. In graiurile de stepă, imperativul poate fi redat şi prin formele de prezent sau viitor (cu aspect perfecţiv), persoana I plural. Imperativul analitic din graiurile transcarpatice, huţule şi bucovinene are forme doar de persoana a IlI-a singular şi plural, el fiind compus din prezentul verbului de conjugat şi particula naj (faţă de lit. nechaj / chaj), care îl precedă.
In concluzie, reţinem că în prezentarea trăsăturilor fonetice şi morfologice am ţinut cont de trăsăturile comune ale graiurilor care formează o grupă dialectală (cu excepţia unor graiuri mai puţin studiate, cum ar fi cele din Rona de Sus, Lunca la Tisa, Remeţi, pentru care am dat exemple demonstrând existenţa unor caracteristici neobservate), ele contribuind pe deplin la individualizarea şi, de aici, la clasificarea grupelor de graiuri, ca şi a dialectelor din care acestea fac parte. Fără să ţinem seama de vecinătatea teritorială a graiurilor care aparţin unei singure grupe dialectale, putem afirma cu certitudine că fiecăruia dintre acestea îi sunt proprii unele caracteristici care, deşi nu foarte însemnate, dar bine definite, îl individualizează. De exemplu, fiecare grai are un sistem fonetic propriu, în timp ce în câteva dintre acestea există chiar două sisteme diferite, din punct de vedere structural (Cornuţel-Banat şi Criciova), ceea ce se explică prin venirea acestei populaţii ucrainene din ţinuturi diferite.
Dacă, în morfologie, formarea modurilor şi a timpurilor verbale, ca şi desinenţele proprii sistemului flexionar al unei grupe dialectale sunt caracteristice aproape tuturor graiurilor care intră în alcătuirea acesteia, în fonetică se poate observa că sistemul propriu unei astfel de grupe nu este identic în toate graiurile care o compun, existând multe particularităţi (ca dovadă, menţionăm existenţa numeroaselor variante fonetice ale desinenţelor).
CARACTERISTICI ALE GRAIURILOR UCRAINENE DIN ROMÂNIA
143
Studierea acestor caracteristici se poate face doar prin realizarea de monografii dialectale, cu ajutorul cărora pot fi elucidate şi numeroase alte probleme, cum ar fi cele legate de istoria ucrainenilor din ţara noastră, dar mai ales cele care privesc direct istoria limbii ucrainene.
ABREVIERI
acuz.	cazul acuzativ	magh.	limba maghiară
adj.	adjectiv	mase.	genul masculin
adv.	adverb	num.	numeral
bel.	limba belarusă	pers.	persoana
conj.	conjuncţie	pl.	numărul plural
dat.	cazul dativ	prep.	prepoziţie
dial.	ucrainean dialectal	prez.	timpul prezent
dim.	diminutival	pron.	pronume
fem.	genul feminin	pron. pers.	pronume personal
gen.	cazul genitiv	rom.	limba română
germ.	limba germană	rom. dial.	român dialectal
imper.	modul imperativ	rus.	limba rusă
ind.	modul indicativ	sg-	numărul singular
in str.	cazul instrumental	turc.	limba turcă
lit.	ucrainean literar	voc.	cazul vocativ
loc.	cazul locativ	v. rus.	limba rusă veche
SIGLE
ALR -
BŞt -CL -DR -FD -LR -RRL -RS -SCL -SCŞt -SA -
Atlasul lingvistic român II, s.n., voi. III, IV, Bucureşti, Editura Academiei, 1956, 1972.
„Buletin ştiinţific”, seria A, voi. I, Baia Mare, 1969 şi urm. „Cercetări de lingvistică”, Cluj-Napoca, 1956-1973. „Dacoromania”, Cluj, 1920-1948.
„Fonetică şi dialectologie”, Bucureşti, 1956 şi urm.
„Limba română”, Bucureşti, 1952 şi urm.
„Revue roumaine de linguistique”, Bucarest, 1962 şi urm. „Romanoslavica”, Bucureşti, 1958 şi urm.
„Studii şi cercetări de lingvistică”, Bucureşti, 1950 şi urm. „Studii şi cercetări ştiinţifice. Filologie”, Iaşi, 1954 şi urm. „Studii şi articole”, Baia Mare, 1973.
Universitatea „ Babeş-Bolyai Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
SIGISMUND BODZEI
NOTE PRIVIND BILINGVISMUL ÎN TOPONIMIA UCRAINEANĂ CARPATICĂ*
1.	încă de pe la mijlocul sec. al XlX-lea, mulţi cercetători au fost surprinşi de numărul mare de elemente lingvistice româneşti în graiurile ucrainene carpatice, precum şi de numeroase denumiri geografice de origine românească în această regiune* 1. Abundenţa de românisme nu era posibilă decât printr-o şedere de lungă durată pe aceste teritorii a populaţiei româneşti. Influenţa românească în Carpaţii Păduroşi (Ucraineni) şi la vest de acest lanţ muntos (până în Moravia) a avut loc pe mai multe căi. Unii români erau (şi sunt) locuitori stabili în unele zone carpatice. Păstorii valahi au cutreierat Carpaţii începând cu Evul Mediu şi au întemeiat chiar aşezări în Galiţia, Bereg etc. O altă parte a românimii, vecină cu teritoriul lingvistic ucrainean, avea relaţii (economice, comerciale, culturale, confesionale, intime etc.) cu populaţia ucraineană din Carpaţi. Contactul între români şi ucraineni a fost permanent şi de lungă durată. După opinia unor cercetători, contactul etnolingvistic româno-ucrainean a început în sec. al XII-lea2 şi a generat un bilingvism colectiv, ce a dăinuit mai multe secole şi se manifestă sporadic în unele zone nord-carpatice şi în prezent3. O incursiune sumară în istoria relaţiilor româno-ucrainene confirmă constatarea lingviştilor. Atfel, surse bizantine atestă, în anul 1164, în sudul Pocuţiei, existenţa unor români nomazi crescători de vite care erau amestecaţi cu rutenii (ruşinii)4, în anul 1284, în comitatul Bereg s-au aşezat păstori valahi, iar în 1364 aici a fost întemeiat Voievodatul Krainiei, format din 9 localităţi populate cu români, având reşedinţa la Sztănfalva5. Românii din Krainia au fost asimilaţi de coloniştii ucraineni ai lui F. Koriatovici la sfârşitul sec. al XIV-lea6. în estul Maramureşului, la sfârşitul sec. al XlV-lea (anul 1391), la
* Comunicare prezentată la Al X-lea Simpozion Naţional de Onomastică, Cluj-Napoca, 26-28 octombrie 1993.
1	Vezi, mai amănunţit, Fr. Miklosich, E. Kaluzniacki, Uber die Wanderungen der Rumunen in den Dalmaîischen Alpen und den Karpaten, Wien, 1879.
2	Cf. G. Mihăilă, Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti, Bucureşti, 1973, p. 13.
3	Cf. S. Bodzei, Interferenţe lingvistice româno-ucrainene în Maramureş. Teză de doctorat (manuscris), Bucureşti, 1979, p. 32-40.
4	Vezi B. Kobyolans’kyj, Dialekt i literatuma mova, Kiev, 1960, p. 158-159.
5	Cf. T. Lehdczky, Bereg vârmegye monogrâphiâja, voi. I - III, Ungvâr, 1885 - 1888, voi. III, p. 740-744.
6	Cf. Dr. K. Kadlec, Valasi a valasske pravo v zemich slovanskich a uherskich, Praga, 1916, p 37. DACOROMANIA, serie nouă, IX - X, 2004 - 2005, Cluj-Napoca, p. 145-156
146
SIGISMUND BODZEI
Peri, cnejii Bale şi Drag au reîntemeiat mănăstirea româno-ucraineană din Peri7. S-a constatat că nobilimea („sl’achta”) română din Maramureş cunoştea, în acea epocă, şi graiul carpato-rus8. Documentele latino-maghiare din sec. al XV-lea menţionează că în Carpaţi trăiau români moldoveni care aveau averi în sudul Pocuţiei şi vorbeau limba ucraineană veche9. Şi huţulii - a căror etnogeneză este rezultatul amestecului triburilor slave răsăritene (ulici şi tiverţi) cu populaţia romanizată (daco-geţii) vecină, precum şi prin amestecul acestor două elemente cu triburi turcice10 - au practicat bilingvismul româno-ucrainean până pe la sfârşitul sec. al XVIII-lea11. începând cu sec. al Xl-lea huţulii au urcat, sub presiunea popoarelor migratoare, pe actualul teritoriu de dislocare din Carpaţi. Aşadar, analizând lingvistic şi istoric toponimia din Carpaţii Ucraineni, se poate afirma că denumirile geografice româneşti de aici (oronime, oîconime, hidronime) erau localizate în special la marile altitudini şi păşuni alpine. Aceste locuri erau mai puţin explorate de ucraineni, care locuiau cu preponderenţă în văile râurilor. Se poate vorbi, deci, de o „etajare” atât a populaţiei, cât şi a toponimiei. Această „etajare” nu trebuie înţeleasă în sensul strict al cuvântului. Este vorba, mai degrabă, de o zonă de influenţă, o superioritate „teritorială” în anumite regiuni ale Carpaţilor a uneia sau alteia dintre populaţii, dar cu interpătrunderi şi amestec permanent între ele. Cu timpul, populaţia ucraineană majoritară s-a extins şi a asimilat-o pe cea românească, pe păstorii valahi. Extinderea populaţiei ucrainene a dus la fragmentarea toponimiei majore, a macrotoponimelor care, în bună parte, erau de origine românească.
Şi pe teritoriul lingvistic românesc (Maramureş, Oaş, Lăpuş, Codru, Chioar, nordul Transilvaniei) trăiau, în Evul Mediu, numeroşi ucraineni1", precum şi iobagi colonişti ucraineni aduşi de nobili din localităţile ucrainene. Conscripţiile urbariale din sec. al XVIII-lea (1771 - 1774) consemnează, de exemplu, în comuna românească Apşa de Jos, numai iobagi ucraineni13. Ucrainenii au lăsat numeroase urme în graiurile româneşti (pe lângă elementele lexicale şi structurile gramaticale, avem toponime şi antroponime ca Bârsana, Botiza, Bradova, Bixad, Cavnic, Cămărzana, Copalnic, Dobric, Jeleznic, Leordina, Ruscova, Petrova, Tur, Turţ etc., respectiv Albiciuc, Bilaşcu, Coza, Cozar, Fedor, Filipciuc, Hapca, Hrin, Hotico, Ivanciuc, lusco, Ivanic, Ivaşcu, Lucineţ, Rednic, Tupiţa, Ulici, Voios,
7	Cf. I. Pankevyc, Ucrajins’ki hovory Pidkarpats’koji Rusy î sumeznich oblastej, Praga, 1938,
p. 22.
8	Vezi I. Pankevy£, op. cit., p. 22.
9	Cf. B. Kobyolans'kyj, op. cit., p. 152.
10	Ibidem, p. 21.
11	Vezi St. Harabec, Nazwy geograficzne Huculszczyzny, Cracovia, 1950, p. 234; A. de Vincenz, Trăite d’anthroponimie houtzoule, Munchen, 1970, p. 44.
12	Cf. Lâszld Dezso, Ocerki po istorii zakarpatskich govorov, Budapesta, 1967, p. 11.
13	Vezi Arhivele Statului, Filiala Maramureş, Depozitul Sighetul Marmaţiei, Fondul „Prefectura judeţului Maramureş, conscripţiile urbariale din anii 1771 - 1774. Apşa de Jos”.
NOTE PRIVIND BILINGVISMUL ÎN TOPONIMIA UCRAINEANĂ CARPATICĂ 147
Hafie, Parască, Ţâliu, Vasâi etc). Contactul lingvistic româno-ucrainean a generat, deci, un bilingvism colectiv, analizat de numeroşi cercetători14.
2.	Mai puţin s-a discutat despre aspectul bilingvistic al onomasticii româneşti şi ucrainene din Carpaţi. Intenţia studiului de faţă este analiza mecanismelor de funcţionare a bilingvismului în toponimia ucraineană carpatică de origine românească. Este cunoscut faptul că interferenţele lingvistice (şi toponimice) sunt mai puternice în cazul bilingvismului colectiv, la care participă grupuri numeroase de populaţie15.
în fonologie apar diferite fenomene, ca adaptări, contaminări, substituţii, afereză, proteză, metateză, epenteză, denazalizarea ierilor, plenisonia16 etc. în derivare întâlnim numeroase formaţii hibride17. Unele nume topice au rămas pietrificate, altele sunt deformate şi numai morfemele româneşti le trădează originea. Bilingvismul inegal a generat numeroase traduceri şi calchieri şi la toate denumirile geografice se observă tendinţa spre simplificare, specifică bilingvismului18. Limba română, dispărută prin asimilarea populaţiei româneşti, a lăsat urme în toponimie19.
3.	în cele ce urmează vom analiza unele fapte lingvistice tipice pentru bilingvismul toponimiei ucrainene carpatice.
3.1.	Dintre fenomenele specifice fonologiei toponimice amintim:
3.1.1.	Accentul, care poate fi transferat, deplasat sau variabil.
a)	în foarte multe nume topice accentul este transferat, ceea ce este normal pentru un vorbitor care cunoaşte ambele limbi. Exemple: Arsa (SHU)20; Brâdul; Câpul (SHU); Cetecă (Pa 8); Flujerâs (SHU); Stremtura (SHU); Malyj Turbâî (SHU) etc. Toponimele hibride au, uneori, accentul transferat: Kycerfanyj; Lupivs’kyj; Nâhryn; Vursova; Borkuts’kyj; Teresilka (< rom. Tărăşel) (toate în
14	Cf. H. Briiske, Die russischen und polnischen Elemente des Rumănischen, în „XXVI — XXIX. Jahresbericht des Instituts fiir Rumănische Sprache zu Leipzig”, Leipzig, 1921; D. Scheludko, Rumănische Elemente im Ukrainischen, în „Balkan-Archiv”, II, 1926; I. Sarovols’kyj, Rumuns’ki zapozyceni slova v ukrajins ’kij movi, în „Zbirnyk Zachodoznavstva”, 1929. Lista bibliografică completă a problemei se găseşte la E. Vrabie, Influenţa limbii române asupra limbii ucrainene, în „Romanoslavica”, XIV, 1967, p. 109-199; S. Bodzei, op. cit., p. 3-19.
15	Cf. U. Weinreich, Languages in Contact. Findings and Problems (traducere în limba rusă), Kiev, 1979, p. 25.
16	Ibidem, p. 45.
11 Ibidem, p. 89, 101-102.
18	Despre această problemă vezi W. Sperber, Zum Verhăltnis zwischen sorbischen und deutschen Flurnamen in der zweisprachigen Lausitz, în „Zeitschrift fur Slawistik”, 8, 1963, p. 515“ 524; Ju. A. Zluktenko, Lingvisticeskije aspekty dvujazycija, Kiev, 1974, p. 64; I. Rizescu, Contribuţii la studiul calcului lingvistic, Bucureşti, 1958; U. Weinreich, op. cit., p. 101, 108; S. Bodzei, O consecinţă inerentă a contactului între limbi: calcul toponimic, în Studii de onomastică, III, Cluj-Napoca, 1982, p. 24-40; idem, Noi observaţii privind calcurile toponimice, în „Studii de onomastică”, IV, Cluj-Napoca, 1987, p 278-293.
19	Cf. U. Weinreich, op. cit., p. 160-161, 96, 178.
20	Transcrierea fonetică a denumirilor geografice este păstrată în forma originală.
148
SIGISMUND BODZEI
SHU). Acelaşi accent apare şi la numele topice pietrificate: Korbuluj; Kocorvenilor; Lupuluj; Pyreul-Spridenilor (toate în SHU) etc.
b)	Accent deplasat au mai ales acele denumiri care au fost deformate în epoca monolingvismului ucrainean: Badzaluj (< rom. Bagiu), Kerlihata; Kormanul; Nyznyj Pîkun; Pekura; Salatrucil; Strântura; Sal'câ (< rom. Salcia) (toate în SHU). în toponimele ucrainene derivate de la teme tomâneşti apare frecvent accentul deplasat, de ex.: Burkuriv; Carynnyj; Kuratulec (toate în SHU). Acest tip de accentuare apare rar la nume topice pietrificate: Maluluj (SHU).
c)	în foarte puţine toponime accentul este variabil: Burkut/Burkut; Dekul/Dekul (ambele în SHU).
3.1.2.	Toponimele ucrainene de origine românească cuprind câteva fenomene fonetice arhaice dispărute din limba română contemporană.
a)	Conservarea lui /n/ (care în limba română contemporană a devenit /i/: Grun (Hr 127); Mosoron (Pa 7); Pikun (Ha 113); Plan (Pa 86) etc.
b)	Conservarea unor forme v. sl. cu vocale nazale: Zimbrilova (Leh 806); Dombrava (Pa 32); Dzembronka (Ha 92); Dzembronia (Hr 98).
c)	Păstrarea unor forme arhaice româneşti fără plenisonie: Zlotari (F 58); Slatina (Ha 60); Lunca Lată (Be 195) etc.
3.1.3.	Trecerea unor forme arhaice româneşti la formele fonologice ale limbii ucrainene:
a)	Denazalizarea unor nume topice de origine românească (provenite din limba slavă veche): Dubova (Dz) (< rom. *Dâmbu; magh. Dombo (Sz 35); Dibrova (Dz) (< rom. şi v. sl. *Dombrava)\ Zubriv (Pa 3); Zubrovec (Pa 17); Zubro (Pa 21); Syrokyj Luh (Dz) (< rom. Lunca Lată [F 85]) etc.
b)	plenisonia a acţionat, în Evul Mediu, şi asupra numelor topice de origine românească: Zlotari (F 85) > Zolotarevo (Dz); Slatina > Solotvyna (Ha 60); Prislop > Pereslup; antrop. *Drăguş > Deregusska (Pa 21); antrop. rom *Vraja > Vorozeska (Pa 11) etc.
c)	în numele topic Ardils’kyj (SHU) - care provine de la rom. Ardeal -diftongul rom. -ea- a fost identificat cu (jat) v. sl. şi „transformat” conform legilor fonetice ale limbii ucrainene lyl > /i/.
d)	Fenomenul /g/ > /h/ este specific fonologiei ucrainene, fiind oglindit şi în denumiri geografice de origine românească; de ex.: Hlody (Pa 11); Hlodovec (Pa 22); Mahura (SHU); Hlodos (SHU); Hropovec (SHU); Hrop’anec (SHU); Lunha (SHU); Sinhurka (SHU); Hrun (Pa 47); Horunet (Pa 26); Hutyn (Pa 3) < rom. Gutyn (Pa 17) etc.
e)	Un alt fenomen specific limbii ucrainene este /o/ închis > li/, conservat în unele nume topice de origine românească: Hlid; Vertip; Izvir şi Merisir (toate în SHU); Pogir (Ha 194) etc. Acest fenomen are şi un reflex dialectal carpatic /o/ > ful: Pogur (Ha 136); Delesur (Pa 7); Osuj (Dr 396); Zavuj (Pa 3) etc.
NOTE PRIVIND BILINGVISMUL ÎN TOPONIMIA UCRAINEANĂ CARPATICĂ 149
f)	Tot pe terenul foneticii ucrainene a avut loc palatizarea unor consoane dure din model, cf. Peredul’ (Pa 84); Turbacil’ (Pa 3); Şocat’ (Pa 24); Cerbul’ (SHU); Arzavec (< rom. Arşovăţul) (SHU); Kapryca (SHU); Malyj Porkulec (SHU) etc.
g)	Velarizarea dentalei IV din toponimele româneşti apare în puţine denumiri: Tavpesirka (SHU) < rom. Talpeş; Tovpas < rom. Talpaş.
h)	în graiurile româneşti din Maramureş şi Oaş este frecventă trecerea lui NI la /h/ (cf. hulpe, holbure etc.), dar în toponimie l-am întâlnit o singură dată: Hertip
<	rom. Vârtop.
3.1.4.	Analiza contrastivă ne demonstrează că fonemele lâJ şi IV din toponimele de origine românească (care sunt inexistente în limba ucraineană) au fost adaptate prin înlocuirea lor cu cele mai asemănătoare foneme din limba receptoare21.
a)	Cele mai frecvente adaptări vocalice sunt: /ăl > lai (cf. Măgură [Ha 131]; Frasynys [SHU]); lai > /e/ (cf. Krecunec [SHU]; Melajne [Pa 17]); /ă/ > lyl (cf. Strymba [Cr 432]; Carylunga [SHU]); /ă/ > lol (cf. Lostun [Ha 100]; Podorovaty [Ha 87] < rom. pădure); IV > /e/ (cf. Reposul [SHU]); lîl > lai (cf. Stramtura [SHU]); IV > lyl (cf. Rypa [Ha 132]); /ău/ > leul (cf. Falkeucul [SHU]); lăul > /iu/ (cf. Hukiu < rom. Hucău [SHU]); leal > /'al (cf. Porhala [SHU]); loal > lol (cf. Bystrycora [SHU]) etc.
b)	în multe cazuri, în epoca bilingvismului colectiv, IV a fost transferat (lîl > lyl), de ex., Ryt (Pa 26); Kycery (Pa 27); Stynka (Pa 39) etc.
c)	Adaptarea africatei lăzi (inexistentă în limba ucraineană) s-a făcut prin /dz/ > IzJ (pierderea elementului oclusiv): Ruzinosa (SHU); prin transferul din română al africatei: Dzurdzivs’kyj (SHU); prin afonizare lăzi > Ici: Fececil (SHU)
<	rom. Făgeţel.
d)	în epoca bilingvismului a fost conservată cons. rom. /k’/: Tyeye (Leh 51) < rom. * Cheie; Ketrosul; Kycera; Skynosa (toate din SHU).
Iată câteva schimbări fonetice importante şi frecvente: apocopă (cf. Brustur; Nyznyj Vane [SHU]); sincopă (cf. Tuşul [SHU]); metateză (cf. Frujal [Pa 5]; Mencul [SHU]; Formosyka [SHU]; epenteză (cf. Levordins’ka Potocyna [SHU]; afereză (cf. Ontrosa < Valea Lăptoasă [SHU]); proteză (cf. Jarsyca [SHU]; Vurda [Pa 10]; Temnatyk < ucr! temno + n. topic rom. Tomnatec [Dr 382] etc.).
în perioada târzie (a monolingvismului ucrainean), unele nume topice româneşti au suferit deformări, deoarece sensul lor nu era înţeles de vorbitori: Waratyn şi Var’etyn (Ha 121) < rom. Văr atee; Ladieszkul < rom. Vlădescul (Ha 210); Kloped < rom. Plopet (Pa 13); Dzamer < rom. Geamăn (Pa 20); Ederen
<	rom. Iederă (Dr 396) etc.
3.2.	Din punct de vedere tematic, denumirile româneşti au la bază termeni geografici (munte, grui, chiceră, măgură, plai etc.), nume de plante (carpen,
21
Cf. U. Weinreich, op. cit., p. 39, 51.
150
SIGISMUND BODZEI
frasin, sunătoare, afine, rogoz, răchită etc.), zoonime (lup, urs, cuc, cerb etc.), etnonime (neamţ, turc, ungur etc.), însuşiri (acru, putred, lutos), dimensiuni (lung, scurt, mic, mare), culori (verde, alb, negru), nume de fiinţe şi lucruri (copil, om, desagi, baltag etc.), antroponime (Dinu, Vlad, Moraru, Oancea, Ovidiu, Pintea, Stan etc.), toponime (Apşa, Ardeal, Năneşti, Vad, Fereşti etc.), adjective posesive şi relative etc.
3.3.	Un indiciu al bilingvismului de lungă durată este derivarea unor nume topice româneşti cu ajutorul unor morfeme ucrainene, respectiv a unor teme toponimice ucrainene cu morfeme româneşti. Pentru vorbitorii ucraineni, şi articolul hotărât enclitic masculin singular -ul este un morfem. Distingem:
3.3.1.	Nume topice româneşti hibride formate din temă românească şi sufix ucrainean. Transferul morfemelor a avut loc în procesul bilingvismului în vorbire, de unde a trecut în limba ucraineană prin reminiscenţe toponimice22.
a)	Denumiri geografice hibride au apărut din sudarea unor prefixe ucrainene cu teme româneşti, de exemplu: Pidklifa (Ha 201); Pidmagura (Ha 201); Pidrokita (Ha 201); Pidkoma (Dr 367); Pâdkucera; Zakycera (Pa 65); Prycarynok (Pa 3) etc.
b)	Elemente toponimice amestecate s-au format mai ales prin sufixare. Iată cele mai frecvente sufixe ucrainene: -ak (cf. Brusturak [Ha 164]); -anka (cf. Borsucanka [Pa 28]); -cyk (cf. Plajcyk [Dr 382]); -ec (cf. Albiniec [Ha 91]); -enka (cf. Syhlenka [Ha 103]); -ica (cf. Cerbovica [Dr 382]); -ik (cf. Muncselik [Leh 28]); -ina (cf. Borszucsina [Leh 164]); -isce (cf. Stynisce [P 24]); -yca (cf. Strymbyca [Dr 396]); -yk (cf. Hrunyk [Pa 88]); -yna (cf. Mycelyna [Pa 14]); -ysce (cf. Hrunysce [Pa 89]); -ka (cf. Magurka [Dr 367]); -nyk (cf. Jafynnyk [Pa 3]); -ok (cf. Hrunok [Pa 32]) etc.
c)	Unele nume topice sunt dublu sufixate: -ar-ha (cf. Borsukarha [Pa 3]); -iv-cyk (cf. Sesivcyk [Pa 15]); -yn-ec (cf. Gropynec [Pa 3]); -jan-cek (cf. Sehlancek [Pa 18]); -ja-nec (cf. Grop'anec [p 15]); -ov-ec.(cf. Negrovev [Ha 76]); -ov-ka (cf. Szandrowka [Ha 117]) etc. Există şi sufixe triplate: -ov-at-ka (cf. Horstowatka [Ha 86] < rom. horşti).
d)	Unor teme toponimice româneşti sufixate li s-a aplicat o suprasufixare cu morfeme ucrainene: -aş-ev-ec (cf. Fetyasevec [Leh 41]); -aş-ka (cf. Kiczeraszka [Ha 130]); -at-ka (cf. Pastajatka [Ha 92]); -ean-ka (cf. Gierlanka [Ha 181]); -el-sk- (cf. Bukowielski [Ha 93]); -en-ie (cf. Syhelenija [Ha 147]); -eseu + -cik (cf. Njenjescik [Pa 17] < rom. Nănescu); -eseu + -cuk (cf. Fereszczuk [Ha 75] < rom. Ferescuf, -eseu + -enka (cf. Fereszczenka [Ha 92]); -ior + -yn -ec (cf. Szeszorynec [Ha 84]); -işoara + -ec (cf. Steryszorec [Ha 103]); -işor + -ka (cf. Taupiszirka [Ha 139]); -şor + -ec (cf. Ruszorec [Ha 93] < rom. Râuşorf, -ul + -anka (cf. Bradulanka [Pa 18]); -ul + -cyk (cf. Fereskulcyk [Ha 92]); -ul + -ec (cf.-Dragulec [Cr 434]); -ul + -enka (cf. Mikulenka [Ha 209]); -ul + -ov- + -ka (cf. Kitulowka [Ha 180] < antrop. rom. Câtul) etc.
22	Cf. I. Pătruţ, Onomastică românească. Bucureşti, 1980.
NOTE PRIVIND BILINGVISMUL ÎN TOPONIMIA UCRAINEANĂ CARPATICĂ 151
Această interferenţă multiplă de structură este dovada stratificării numelor topice, adică peste nomenclatura geografică românească din epoca bilingvismului româno-ucrainean s-a suprapus un nou strat de sufixe al populaţiei de mai târziu, care era monolingvă. Se poate observa că aceste toponime, în forma lor iniţială, erau româneşti şi ulterior li s-au adăugat sufixe ucrainene. Temele toponimice sunt toate apelative, antroponime sau denumiri româneşti. Dacă unele sufixe ucrainene s-au suprapus peste nume topice româneşti (sufixate) cu scopul de a schimba sensul (mai ales cu scopul de a diminutiva), altele (tot sufixe ucrainene diminutivale) au acţionat asupra unor toponime deja diminutivate în limba primară (română), deoarece toponimele româneşti diminutivate şi-au pierdut sensul iniţial pentru ucrainenii monolingvi.
3.3.2.	Unele nume topice româneşti au la bază adjective.
a)	Unor toponime şi antroponime li s-au ataşat morfeme adjectivale ucrainene, formând, din adjective relative, denumiri hibride: -ck- (cf. Fyntyrackyj [Ha 126] < rom. fântână); -n- (cf. Ardzaluszny [Ha 83] < rom. argilos)', -ov- (cf. Plajowy [Ha 59]); -sk- (cf. Kicorskij [Dr 367]) etc.
b)	Unele nume topice s-au format cu ajutorul unor sufixe compuse: -an-sk (cf. Sehl'anske [Pa 18]); -iv-sk- (cf. Carinivske [Ha 99]); -ov-sk- (cf. Ursovskij [Cr 434]); -iiv-sk- (cf. Negrtivskoje [Pa 3]); -k-ov-at- (cf. Jafinkovatoje [Pa 38]); -ok-iv-sk- (cf. Hrunkivska [Dr 380]); -ov-ann- (cf. Demikovanna [Pa 83]); -ov-at-(cf. Podorowaty [Ha 87]).
c)	De la teme toponimice româneşti se formează denumiri geografice adjectivale cu ajutorul unor sufixe bilingve (formanţi hibrizi), adică toponimelor adjectivale româneşti li se mai ataşează un sufix adjectival ucrainean: -eseu + -ul + -sk- (cf. Fereskulsky [Ha 105]); -iş-ev-sk- (cf. Mariszewska [Ha 165]); -şor-sk-(cf. Akreszorsky P. [Ha 59]); -ul + -en-sk- (cf. Stefulenski [Ha 103]); -ul + -ev-sk-(cf. Mikulewski [Ha 178]); -ul + -ic-yn-sk- (cf. Prutczyk Mikulicynskij [Ha 92]);
■ ul + -iv-sk- (cf. Pozarulivski [Ha 84]); -ul + -yc-yn (cf. Mikulyczyn [Ha 220]); -ul + -ov (cf. Bozulu P. [Pa 65]); -ul + -sk- (cf. Tatulski Grun [Ha 179]) etc.
d)	Există câteva sufixe ucrainene care formează toponime de la antroponime româneşti: -ev- (cf. Berbeczew [Ha 108]); -in- (cf. Kopacina [Dr 382]); -iv- (cf. Gorganiv [Pa 15]); -yn- .(cf. Lupszyna [Ha 174]); -ov- (cf. Pint'ova [Pa 3]); -uv-(cf. Gavruv [Pa 77]) etc.
3.3.3.	Există denumiri care au la bază toponime ucrainene, slave sau obscure, cărora li s-au ataşat sufixe româneşti (unul este pseudosufixul -ul). Distingem:
a) Teme toponimice ucrainene (sau obscure) + sufix românesc, de ex. -an-(cf. Wowkan [Ha 199]); -arie (cf. Suharia [Ha 102]); -cioara (cf. Tiscora [Dr 10] < Tisa); -easca (cf. Sumjaska [Pa 11]); -el (cf. Ozerel [Dr 7]; Worochcel [Ha 88]); -ie (cf. Baranija [Ha 160]); -ioara (cf. Scevora [Pa 27] < rom. *Ştevioara); -işoara (cf. Bahnisora [Ha 83]); -oaie (cf. Pelehoja [Dr 3]); -os (cf. Stremninos [Pa 28]); -şoara (cf. Lomsora [Dr 18]); -şor (cf. Dresor [Dr 71]; Tapsor [Dr 367]) etc.
152
SIGISMUND BODZEI
b)	Teme toponimice ucrainene (sau obscure) + articolul hotărât enclitic masculin sing. -ul, de ex. Begul (Pa 48); Bokul (Pa 20); Dytul (Ha 119); Pecalul (F 79); Wojtul (Ha 121) etc.
c)	Teme toponimice ucrainene (sau obscure) având ataşate morfeme româneşti şi ucrainene: -ok-ul (cf. Drevokul [Pa 16]); -ul + -ec (cf. Zabanulec [Ha 121]); -ul + -ka (cf. Teresulka [Pa 19]); -ul + -ov (cf. Pitulow Werch [Ha 126]) etc.
d)	Un caz interesant de bilingvism prezintă şi sufixul românesc -eseu (fem. -easca), care apare în oronimele Dinescu, Nănescu, Vădenescu etc. Din această formaţie se omite apelativul geografic românsc munte „păşune alpină” (în graiurile din Maramureş, Oaş, Lăpuş, Chioar, Codru, nordul Transilvaniei etc.), deci forma completă ar fi Muntele Dinescu, Muntele Nănescu etc. Rom. dial. munte (de gen masculin), tradus în ucraineană prin polonyna „păşune alpină” (în graiurile ucrainene carpatice), este de genul feminin. Vorbitorii ucraineni monolingvi omit apelativul geografic polonyna (cf. Dinaska polonyna), simplificând, în Dinaska, Nenaska etc., unde sufixul rom. -easca este identificat cu suf. ucr. -s’k(a), având loc o contaminare: Dinescu - Dinaska. Acest model e atât de răspândit, încât le-a eliminat pe toate celelalte: Bersenaska (Pa 20); Dod’aska (Pa 20); Kurt’aska (Pa 20); Ungur aska (Pa 20) etc. Unele nume topice şi-au schimbat doar desinenţa: Apseneska (Pa 10 < rom. Apşenescu); Korbylyska (Pa 11 < rom. Corbulescu); Strimceska (Pa 15 < rom. Strâmcescu) etc. întâlnim şi perechi: Jurcesku (Pa 20) -Jurceska (Pa 3).
3.4.	în decursul anilor, omul, extinzându-şi activitatea, a înaintat neîncetat în cucerirea naturii, în căutarea de terenuri prielnice pentru cultivarea mai ales a cerealelor, legumelor etc., ceea ce a dus la defrişări şi la fragmentarea unor macrotoponime şi a toponimiei majore. Acest lucru a avut drept consecinţă apariţia a numeroase nume topice noi, mai ales macrotoponime. Numele topice româneşti, în general macrotoponime sau toponime majore în zona analizată din Carpaţi, au servit fie ca elemente de bază pe lângă care au apărut determinanţi ucraineni, mai ales adjective (mare, mic, rotund, scurt, lung, gros), de ex., Velykyj şi Malyj Grun (Pa 85); Bilyj Hrunyk (Pa 89); Pikun Nizny şi Seredni (Ha 113); Ostra, Kamenista, Wysoka etc. Kiczera (Ha 129); Huculivska Perija (Ha 215); Kremenosa Nizna (Ha 154) etc., fie au devenit determinanţi hibrizi (adjective relative şi posesive sufixate cu morfeme ucrainene), de ex., Owidowa Hora (Ha 172); Kycerovyj zolob (Pa 5); Kucarskij (Pa 2); Trifiv (Pa 17); Akreszorski P. (Ha 59) etc. în acest fel, toponimele româneşti au format nucleul denominativ de bază în vederea orientării pe teren.
3.5.	In gramatică, reminiscenţele bilingvismului se manifestă prin:
3.5.1.	Formarea pluralului ucrainean după modelul românesc (calc gramatical): Strungy (Pa 27) < rom. *Strungi; Plopu (Pa 3) < rom. Plopi; Ponory (SHU) < rom. Ponoare; Forczetury (Ha 217) < rom. * Fur cituri; Ruptur (Dr 396) < rom. Rupturi etc.
NOTE PRIVIND BILINGVISMUL ÎN TOPONIMIA UCRAINEANĂ CARPATICĂ 153
3.5.2.	Temei româneşti îi este ataşată şi desinenţa genitivului posesiv ucrainean, de ex.: Borsuka (Pa 90); Berbeka (Leh 37); Bradula (Pa 28); Kycerela (Pa 14); Oprica (F 79); Szevula (Sz 28) etc.
3.5.3.	în formaţiile tipic româneşti (cu articolul hot. encl. mase. sing. -ul), articolul propriu-zis -l a căzut, rolul lui fiind luat de vocala de legătură -u-. Astfel, forma articulată a unor nume topice cu -ul a devenit *Bujoru, *Câmpu, *Codru,
Cornu, Dorn, *Şesu etc. După trecerea graiurilor bilingve la monolingvismul ucrainean, aceste toponime nu erau simţite ca articulate, ci erau considerate ca forme ale cazului acuzativ feminin sing. al substantivelor şi au fost „reconstituite”23 la cazul iniţial, nominativ feminin singular: Buzora (Pa 40 şi Pa 42); Kympia (Pa 16); Kodra (SHU); Koma (Leh 25); Dorn (Ha 24); Sesa (Pa 15) etc.
3.5.4.	Un alt procedeu care ţine de bilingvism a fost adaptarea desinenţei pentru ca numele topice să devină declinabile, de ex.: rom. *Măgurice > ucr. Magurica (Dr 388); rom. *Falce > ucr. Falca (Dr 382); rom. *Negrilă > ucr. Negryla (Pa 37); rom. *Perie > ucr. Perija (Ha 215) etc.
3.5.5.	Regimul în epoca bilingvismului imita modelul cel mai simplu, care era cel românesc. Prefixele ucrainene sudate cu temele româneşti şi-au pierdut regimul, deoarece au fost traduse, şi pentru un vorbitor bilingv nu este greşeală folosirea regimului limbii secundare, în conştiinţa lui ambele limbi sunt inteligibile. Pentru, bilingvi, în general, există o singură limbă, cu două modalităţi de exprimare24. Formaţiile toponimice mai vechi, însoţite de prepoziţii ucrainene, calchiază regimul românesc al prepoziţiei traduse şi adaptate, fiindcă acesta (regimul) este mai simplu şi mai inteligibil, iar tendinţa spre simplificare este un fenomen specific pentru bilingvism25. Iată câteva nume topice de origine românească care urmează regimul prepoziţiei româneşti: Pud Runkul (Pa 19); Pod Plaj (Pa 50); Pyd Kycary (Pa 80); Sered Plaj (Pa 27); Za Osuj (Pa 87) etc.
După trecerea bilingvismului activ şi instaurarea monolingvismului ucrainean, regimul prepoziţiei aparţine limbii ucrainene: Pud Grunjom (K1 12); Pud Osojom (Pa 87); Pud Menesorom (Dr 396); Pud Kycerou (Pa 16); Nad Muncselom (Dr 382); Kolo Arseci (Pa 21); Za Magurou (Pa 85); Za Hrunom (K1 12); Za Cobankou (Pa 44); Za Horunetom (Pa 26); Za Osojom (Pa 87); U Kyciri (Pa 19); Za Hrunkami (Pa 19) etc. Şi regimul adverbului, în epoca monolingvismului, este ucrainean: Hori Plajkom (Pa 23); Zvysce Solotruka (Dr 396).
3.5.6.	Elementele determinante ale nucleului toponimic românesc se acordă în gen, număr, caz cu toponimele de bază.
23	Cf. E. Vrabie, op. cit., p. 125.
24	Cf. L. V. ăfierba. O pohatii smesenija jazykov, în L. V. S Cerb a, Izbrannyje raboty po jazykoznaniju ifonetike, I, Leningrad, 1958, p. 48.
25	Cf. U. Weinreich, op. cit., p. 64-67; E. Haugen, The Process of Borrowing, în Novoje v lingvistike, VI, Moscova, 1972, p. 352.
154
SIGISMUND BODZEI
3.6.	Şi elementele pietrificate ale toponimelor româneşti sunt o mărturie a bilingvismului româno-ucrainean practicat în Evul Mediu de populaţia din această zonă a Carpaţilor. Ele au rezistat timpului şi monoligvismului datorită forţei denominative puternice pe care o reprezintă, fiind unicate în nomenclatura actuală. Distingem:
3.6.1.	Nume topice pietrificate declinabile: Antravaj (Pa 13 < rom. Intre Văi); Cundz (Dr 396): Valovundul (Pa 3 < rom. Valea Vântului); Velelarga (Pa 13); Valatycera (Pa 5); Vylyvlad (Pa 5); Vajdeminec (Cr 434); Vulpen (Pa 17); Turcen (Pa 20) etc.
3.6.2.	Nume topice pietrificate parţial (o parte a denumirii este tradusă/ calchiată) sau o parte este declinabilă şi urmează regimul prepoziţiei ucrainene: Pud VaVa Sesolom (Dr 396); Skundul' grun (Pa 3); Kamin Korbuluj (Cr 434); Pt’icoru Dankuluj (Pa 20); Puruluj (Ha 184); Duplest' (Pa 16); Regoresf (Pa 13) etc.
3.7.	Numele topice care au conţinut semantic sunt, de regulă, calchiate sau traduse în epoca bilingvismului; acest fenomen este valabil pentru toate limbile26. Calchierea şi traducerea de nume topice este o dovadă a existenţei unei epoci în contactul lingvistic româno-ucrainean când se practica un bilingvism stabil şi permanent în această zonă.
Este extrem de greu de delimitat traducerea toponimelor de calcul toponimic, motiv pentru care le vom trata împreună, amintindu-le în treacăt. Specialiştii afirmă că deosebirile minime între traducerea şi calchierea numelor topice constau în caracterul firesc al traducerii şi cel artificial al calchierii, care, în general, generează denumiri ciudate, traduse mecanic. Traducerea toponimelor presupune transpunerea, tălmăcirea sau echivalarea exactă, fidelă a modelului27. Traducerea numelor topice se deosebeşte de cea a cuvintelor, deoarece pe lângă semantizare poate presupune şi găsirea echivalentului corespunzător. De fapt, orice calc este o traducere, dar nu orice traducere este un calc. Toponimele pot fi traduse (calchiate în întregime sau parţial: numai tema, numai desinenţa, numai afixele etc.). Iată câteva nume topice traduse (transpuse, echivalate) sau calchiate: Krasna -Frumoza (M 629): Kryva - Strâmba (F 85); Bereznyk - Mestecăniş (F 85); Lfăhovec sau Uachuvici (Pa 473) - Leşeni (F 85); Bukovec (Be 131) - Făget (F 85); Jalova sau ViVchivici (Dz) -Ariniş (M 172); Volove sau Volovoje (Be 177) -Boureni (F 85); Peri - Hruseve; *Râturi - Ryt (Pa 27); * Dosuri - Dos (Pa 13); Frasini - Frasyny (Pa 3); Apşa - Vod’ane; Apşiţa - Vodyca; Trebuşani - Dilove;
26	Cf. Ju. A. Zluktenko, op. cit., p. 64; E. Haugen, Problems of Bilingual Description, în General Linguistics, I, nr. 1, Winter, 1955, p. 4.
27	Cf. S. Bodzei, O consecinţă..., p. 240; idem, Noi observaţii..., p. 278-293. E. Bodzei-Schiller, S.. Bodzei, Adaptarea semantica a numelor topice prin traducere, în Studii de onomastică, Cluj, 1990, p. 114-134.
NOTE PRIVIND BILINGVISMUL ÎN TOPONIMIA UCRAINEANĂ CARPATICĂ 155
Brusturi - Lopuchiv (Dz); Danilovo - Dănileşti (F 85); Negrovec - Negreşti (F 85); Lysyca - (Poiana) Vulpei (F 85) etc.
3.8.	In decursul timpului, numeroase nume topice de origine românească au fost deformate de ucrainenii monolingvi. O succintă analiză etimologică poate reconstitui unele dintre ele. Astfel, Ajbul (Pa 28) < rom. Albul; Bukstul (Pa 28)
<	ucr. Bustyna (Dz) < rom. Buşteni (F 85), de unde s-a împrumutat numai tema, bust-, deformată prin -k- epentetic. Bukstul este o păşune alpină aparţinătoare localităţii Bustyna. Kasolova (Dr 382) < rom. Caşul (antroponime); Kopasno
<	rom. Copăceni (F 85); Lozdumul (Sz 34) < rom. Lăstunul; Peredul (Pa 84) < ucr. pered „înainte”, „în faţă” + articolul hot. -ul; Stranzul (Pa 28) < rom. Strânsul (locul unde se adună, se strâng oile); Szetefety (Ha 118) < rom. Şepte Fete; Sopurka (râu, afluent drept al Tisei) < rom. dial. Şopârcă „şopârlă”; Trasnista (Dr 382) < rom. Trăsnită; Valentrosy (Pa 3) < rom. Valea Lăuntroasă; Val’urp (Pa 24)
<	rom. Valea Râpei; Vylyvlad (Pa 5) < rom. Valea lui Vlad; -apul (Ha 148) < rom. Jneapănul etc.
4.	în concluzie, se poate afirma că motivele existenţei unor nume topice de origine românească în teritoriul lingvistic ucrainean trebuie căutate în mai mulţi factori socioeconomici, psihologici, confesionali, geografici, istorici, sentimentali. Zona de contact lingvistic, în care convieţuiesc de mai multe secole alături două comunităţi etnolingvistice, oferă premise pentru practicarea bilingvismului. Bilingvismul practicat aici a cuprins întreaga colectivitate a românilor şi ucrainenilor şi a dăinuit mai multe secole. Bilingvismul româno-ucrainean este confirmat atât lingvistic, cât şi onomastic şi istoric. Una dintre reminiscenţele bilingvismului este coexistenţa în vorbire, precum şi în documentele vremii, a unor dublete toponimice traduse, calchiate sau adaptate. Tot în favoarea bilingvismului pledează denumirile geografice hibride, structuri hibride, formanţi bilingvi, precum şi câteva fenomene fonetice vechi conservate. Vechimea contactului româno-ucrainean este demonstrată şi de păstrarea latentă, în conştiinţa vorbitorilor ucraineni, a mecanismului de transformare a elementelor lingvistice vechi slave prin fenomene fonetice specifice, ca denazalizarea şi plenisonia. Materialul analizat (cca 3 000 de toponime) ne permite să concludem - pentru acest lucru avem şi dovezi istorice şi lingvistice - că pe la sfârşitul sec. al XVID-lea bilingvismul româno-ucrainean (sau ucraineano-român) începe să fie eliminat, fiind înlocuit prin monolingvismul populaţiei majoritare, care a asimilat-o pe cea românească. Această ipoteză este sprijinită şi de faptul că numeroase denumiri geografice înţelese de bilingvi au început, în perioada monolingvismului, şă fie deformate, pierzându-şi conţinutul semantic (ceea ce a atras după sine o serie de modificări fonologice şi structurale). în prezent, populaţia românească din Gâţpaţii Ucraineni trăieşte în câteva enclave lingvistice şi cunoaşte, pe lângă limba maternă, limbile rusă şi ucraineană. Aşadar, în Evul Mediu, în Carpaţi s-a practicat - alături de bilingvismul ucraineano-maghiar, ucraineano-slovac şi ucraineano-
156
SIGISMUND BODZEI
polonez - şi bilingvismul româno-ucrainean, care are reminiscenţe atât în graiul, cât şi în toponimia şi antroponimia populaţiei actuale ucrainene din această regiune.
ABREVIERI
Be = Belay V., Mâramaros vârmegye târsadalma es nemzetisegei, Budapest, 1943.
Cr = D. Crânjală, Rumunske vlivy v Karpatech se zvlastnim zretelem k Morav skemu Valassku, Praga, 1938.
Dr = N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIVpe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1933.
Dz = J. O. Dzendzelivs’kyj, Linhvistycnyj atlas ukrajins’kych narodnych hovoriv Zakarpats’koji oblasti URSR, Uzhorod, 1958, e. I. Uzhorod, 1960, e. II.
F = Al. Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Bucureşti, 1940.
Ha = K. J. Halas, Z toponymyky Zakarpatt’a, în „Naukovi zapysky”, t. XXXV, Movoznavstvo, Uzhorod, 1958, p. 56-82.
Hr = St. Hrabec, Nazwy geograficzne Huculszczyzny, Cracovia, 1950.
K1 = G. P. Klepikova. O karpatoukrainskoj terminologii gornogo landzafta, II, în Karpatskaja dialektologija i onomastika, Moscova, 1972, p. 3-16.
Leh = Lehoczky T., Bereg vârmegye monogrâphiâja, Ungvâr, voi. I-III, 1885 - 1888.
M = I. Mihâlyi, Mâramarosi diplomâk a XIV. es XV. szâzadbol, Sighetul Marmaţiei, 1900.
Pa = I. Pankevyd, Ukrajins’ki hovory Pidkarpats’koji Rusy i sumeznych oblastej, Praga, 1938.
SHU = Slovnyk hidronimiv Ukrajiny, Kiev, 1979.
Sz = Szilâgyi I., Mâramaros vârmegye egyetemes leîrâsa, Budapest, 1876.
EUGEN JANITSEK
TOPONIMELE DE ORIGINE UCRAINEANĂ DIN ÎMPREJURIMILE BECLEANULUI (JUD. BISTRIŢA-NĂSĂUD)*
In cercetarea istoricului şi a răspândirii grupelor etnice ucrainene din Transilvania, de-a lungul veacurilor, un rol important îl au stabilirea răspândirii teritoriale, stratificarea şi cronologizarea numelor topice de origine ucraineană, fapt ce necesită un studiu amănunţit şi general diacronic şi sincronic al acestora. Remarcăm, de asemenea, că locurile de aşezare ale unor grupuri etnice ucrainene, asimilate în cursul veacurilor trecute de populaţia românească sau, mai rar, de cea maghiară, nu corespund totdeauna răspândirii teritoriale a toponimelor de origine ucraineană. Nume de localităţi ca Rus, Ruşi, Ruseni, Rusul Bârgăului, Rusul de Jos, Rusul de Sus, Ruşciori, Ruşii Munţi, Ruştior etc., sau ca Oroszfâja, Oroszborgâ, Orszfalu, Oroszi, Reussdorf, Reussisschdorf etc. denotă existenţa, odinioară, pe teritoriul acestor sate, a unor grupuri de populaţie ucraineană; însă numele acestor localităţi au fost create de români, respectiv de maghiari şi de germani, şi, ca atare, nu pot fi considerate de origine ucraineană. Menţionăm însă că acest fapt nu exclude existenţa eventuală a unor nume topice de origine ucraineană în microtoponimia satelor amintite. De altfel, există şi localităţi cu nume de origine ucraineană - create de ucraineni din aşezările apropiate - care nu au avut niciodată populaţie ucraineană. Aşa, de exemplu: satul Moisei (jud. Maramureş) are şi forme atestate la 1465: domenium Mayzen, 1468: nobilitas de Moyzen, 1495: Mayzyn (Suciu, voi. I, p. 405). Numele maghiar al satului este Mojszen şi reflectă o formaţie ucraineană de la numele de persoană rom. Mois(e) + suf. ucr. pos. -yn. Ţinând seama de datele documentelor istorice (Mihâlyi, p. 56-58, 345-347, 369-370, 471-472, 482, 492, 582-583, 594-595; Belay, p. 175 şi R. Popa, 91), de faptul că microtoponimia acestui sat este în întregime românească şi că avem atestări ca: 1365: Moyze, 1450: Mayze, 1453: kneziatus Moyzey (Suciu, L, 405), putem afirma că aşezarea a avut întotdeauna populaţie românească, iar numele cu aspect ucrainean i-a fost atribuit de către ucraineni, locuitori ai satelor apropiate din Poienile de Sub Munte, Ruscova, eventual din Leordina, Petrova, Rozavlea.
Comunicare prezentată la Al X-lea Simpozion Naţional de Onomastică, Cluj-Napoca, 26-28 octombrie 1993.
DACOROMANIA, serie nouă, IX - X, 2004 — 2005, Cluj-Napoca, p. 157-161
158
EUGEN JANITSEK
Aşadar, nu în toate cazurile aria numelor topice ucrainene coincide cu aria de răspândire a populaţiei ucrainene.
De asemenea, din motive metodologice, cele două arii amintite nu pot fi considerate identice, deoarece determinarea ariei de răspândire a toponimelor ucrainene constituie un fapt sincronic, contemporan. Această arie reprezintă repartizarea teritorială a numelor topice ucrainene existente şi astăzi, câtă vreme aria de răspândire a populaţiei ucrainene a fost într-o schimbare continuă în cursul istoriei. Cu alte cuvinte, numele topice ucrainene existente astăzi au fost create în diferite epoci şi, astfel, ele reflectă aria de răspândire a ucrainenilor în diferite perioade istorice. în majoritatea covârşitoare a cazurilor, atestările referitoare la macrotoponimie lipsesc, şi de aceea cronologizarea precisă a acestor nume topice este aproape imposibilă.
Pentru a stabili mai precis răspândirea istorică în trecur ă diferitelor grupări etnice răzleţe ucrainene este necesară studierea amănunţită ^tWcrotoponimelor de pe teritoriul satelor care puteau să aibă în trecut şi o populaţie ucraineană.
încă în 1969, într-un articol publicat în primul volum de Studii şi materiale de onomastică am demonstrat, pe baza microtoponimiei, că în satul Ruştior (jud. Bistriţa-Năsăud), azi un sat pur românesc, în trecut, pe lângă populaţia românească, a trăit un grup de ucraineni, asimilat de populaţia majoritară românească.
Acum încercăm să arătăm, pe baza microtoponimiei, că la sfârşitul Evului Mediu în satele Rusu de Jos şi Rusu de Sus (ung. Alsooroszfalu, Felsooroszfalu), deci nume de localităţi date de români, respectiv de maghiari, situate în apropierea oraşului Beclean (jud. Bistriţa-Năsăud), a trăit, alături de populaţia românească, şi un grup etnic ucrainean, dispărut, asimilat de populaţia majoritară românească.
Satul Rusu de Jos (popular Ruşii de Jos) este aşezat de-a lungul pârâului Meleş, afluent al Someşului Mare, la 3 km de orăşelul Beclean, iar satul Rusu de Sus (popular Ruşii de Sus), de asemenea, se întinde în valea pârâului Meleş, la confluenţa cu pârâul Mălinului, la o distanţă de 12 km de Beclean.
Primul document care vorbeşte despre Rusu de Jos datează din 1305; din acesta reiese că numele iniţial al satului a fost Karachuntelke, adică terenul sau moşia lui Crăciun. De asemenea, cu numele de Karachuntelke apare şi celălalt sat, Rusu de Sus, cu un secol mai târziu, în 1405. Din aceste documente reiese că satele amintite sunt sate iobăgeşti, cu o populaţie românească, în posesiunea magnaţilor Bânffy, apoi Apafi şi Bethlen. Ştiri şi despre o populaţie ucraineană apar într-un document din 1410, când sunt amintite ambele sate cu numele latinesc: utraque villa Ruthenorum şi în 1447: duae possessione Orozfalu. însă nici numele vechi ale satelor nu sunt uitate (ceea ce este şi o dovadă a continuităţii populaţiei originare româneşti pe lângă grupul etnic ucrainean aşezat); apar des denumiri ca: Also Karachuntelke, în 1467; chiar şi în 1624: Also Orozfalu alias Karacsontelke.
BECLEAN. TOPONIME DE ORIGINE UCRAINEANĂ
159
Primele atestări ale numelor noi ale satelor apar în 1760, cu o formă mixtă: Also Rusz, Felsd Rusz, mai târziu, în 1839: Ruszu gyin Zsosz şi Ruszu gyin Szusz.
Deci atestările din 1410: villa Ruthenorum şi 1447: Orozfalu denotă că grupurile etnice ucrainene în aceste două sate s-au aşezat la începutul secolului al XV-lea, deoarece în această perioadă apar numele noi ale satelor, conţinând numele etnic rusy adică ucrainean, rutean. Populaţia ucraineană a acestor două sate nu a supravieţuit după a doua parte a secolului XVII-lea, deoarece avem documente (conscripţii) sigure că amândouă satele au fost distruse în întregime în 1658, rămânând un scurt timp deşerta praedium, adică fără locuitori. După un timp ambele sate au fost repopulate cu o populaţie pur românească. Avem conscripţii complete din 1713 şi 1785 cu numele locuitorilor iobagi şi jeleri. Aceste nume de familie sunt toate româneşti, şi astăzi satele amintite au o populaţie pur românească. în 1960 Rusu de Jos avea 381, iar Rusu de Sus, 416 suflete.
Analizând topbnimia satelor amintite, putem vedea că domină categoric microtoponimele româneşti, dar, într-o măsură mai mică, apar şi nume topice de origine ucraineană, moştenite de la grupul etnic ucrainean dispărut. Preluarea acestor toponime de origine ucraineană de către populaţia românească denotă o convieţuire mai lungă româno-ucraineană încă înainte de distrugerea satelor, în 1658. Această convieţuire trebuia să se desfăşoare de la începutul secolului al XV-lea, când apar ucrainenii, şi până la distrugerea temporară a satelor. înainte şi după această perioadă satele amintite aveau numai populaţie românească. Probabil, în cursul perioadei dintre secolul al XV-lea şi a doua jumătate a secolului XVII-lea, acest contact etnic s-a sfârşit cu o asimilare a grupului etnic ucrainean, dar dovada existenţei acestui grup s-a păstrat în microtoponimia satelor studiate.
Toponimie de origine ucraineană şi compuse cu numele topice de origine româneasca secundare, derivate, sunt următoarele:
a) Satul Rusu de Jos
1.	COŞARGURA (între Coşargura, Su Coşargura), arăt.; atestat în 1864: Cosargu. Cf. ucr. kocerga, dial. koserga „vătrai, cârlig”.
2.	COLDURI, păd., o formaţie românescă cu desinenţa pluralului de la un etimon ucr. koloda „butuc, Buştean”; o derivaţie românească: Dealu Coldurilor.
3.	DULN'IC, păd., toponim cu un aspect ucr., cf. ucr. dolnyk „cupa” (Hryncenko, I, 414). Etimologia nu e sigură.
4.	IZBIŞT’A, arăt.; din ucr. ysbyste sau yzbysca „casă ţărănească mică”; formaţie românească: Pă Izbişt'e (Hryncenko, II, 170).
5.	HDA, păd., deal; Formaţii rom.: Izvoru Hijii, Dealu Hijii, Su Hija; < ucr. chyza „colibă”; 1898: Hizsa (Hryncenko, IV, 396).
6.	HORAI, deal, păd.; din ucr. hora „deal, munte”; 1699: Horaj.
- 7. HORODIŞT'E, deal; din ucr. horodysce „loc unde a fost o fortăreaţă, cetate” (Hryncenko, I, 315); 1864: Horodişte.
160
EUGEN JANITSEK
8.	N’UPOTOCU, păş.; din ucr. mizpotok „între păraie” (Hryncenko, II, 340 şi III, 378).
9.	PASĂCA, păd.; din ucr. pasika „stupărie, prisacă” (Hryncenko, III, 99).
10.	SĂLĂUANA, izvor sărat, deal, arăt.; din ucr. solotvyna „pământ sărat; izvor sărat, lac sărat” (Hryncenko, IV, 164).
11.	SIMN’A, deal, păd.
12.	UZARINCA, arăt.; din prep. ucr. u „la” + ucr. zarinck „mal acoperit cu nisip” (Hryncenko, II, 90).
13.	VOLOSCA, arăt.; derivat rom.: Pârâu Volosca; din ucr. voloska „româncă” (Hryncenko, I, 25); 1699: Volosca.
14.	ZAHORAIA, fân.; derivat rom.: Izvoru Zahoraii; din prep. ucr. za „după, peste” + ucr. hora „munte, deal”.
b) Satul Rusu de Sus
1.	BUCUNA, arăt.; derivat rom.: Dealu Bucunii; toponim cu un aspect ucr.; probabil derivă de la un etimon ucr. buk „făget” + suf. ucr. -yn(a). Etimologia nu e sigură.
2.	DUBRUCA, arăt.; derivate rom.: Drumu Dubruşii, Pă Dubruca; din ucr. dubruka „pădurice de stejar” (Hryncenko, I, 425).
3.	LAUR, arăt.; derivate rom.: Drumu laurilor, După lauri; din ucr. javir „arţar” (Hryncenko, IV, 534).
4.	JĂLĂBOC, arăt.; derivate rom.: Pârâu de la Jălăboc, Izvoru de la Jălăboc; din ucr. zolobok „valău, jgheab, covată, troacă” (Hryncenko, I, 490).
5.	HURCA, păd., fân.; din ucr. horka „pădure mică” (Hryncenko, I, 310); 1864: Hurka.
6.	POROBISCE, fân.; din vb. ucr. porubyty „a tăia, a defrişa”, din rădăcina porub + suf. ucr. -ysce > ucr. porubysce „loc unde a fost o defrişare” (Hryncenko, Bl, 345).
7.	RUSCAI, deal, arăt., păş., liv.; după tradiţie orală, aici locuiau cândva familii ucrainene; cf. ucr. ruskyj „rus”.
8.	ZACOLIŢA, fân., păş., arăt.; din prep. ucr. za „după, peste” + ucr. okolyc’a „hotarul satului, margine, împrejurime” (Hryncenko, E, 48); 1864: Zacolitia.
Următoarele toponime, deşi nu sunt de origine ucraineană, trimit totuşi la foşti locuitori ucraineni ai satului:
9.	FERTAIU RUSCALILOR, atestat în 1864: Fertaiul Ruscaliloru, adică „cartierul ruşilor”, parte de sat.
10.	PARAU RUŞULUI, adică Pârâu Rusului; porneşte de la Zacoliţa.
11.	PĂ TRUNUSCURI, arăt.; are şi o «atestare din 1864: Fertaiul Turnescurilor; probabil la baza acestor toponime stă numele de persoane Tumovskyj, tot de origine ucraineană. Etimologia nu e sigură şi este discutabilă.
în încheiere putem afirma că depistarea şi analiza microtoponimelor adeseori
BECLEAN. TOPONIME DE ORIGINE UCRAINEANA
161
ne ajută la stabilirea unor grupe etnice, care în cursul istoriei au trăit, au convieţuit cu populaţia actuală în localităţile studiate, şi de multe ori ne ajută şi la cronologizarea perioadei de existenţă a lor în localităţile cercetate.
ABREVIERI
arăt. = arătură, fân. = fânaţ. liv. = livadă, păd. = pădure, păş. = păşune.
Belay = Belay Vilmos, Mâramaros megye târsadalma es nemzetisegei. A megye betelepiilesetol aXVllL szâzad elejeig, Budapest, 1928.
Hryncenko = B. D. Hryncenko, Slovar’ ukrainskogo jazyka, voi. I - IV, Kiev, 1909.
Mihâlyi = Ioan Mihâlyi, Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sighetul Marmaţiei, 1900. R. Popa	= Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XlV-lea, Bucureşti, 1970.
Suciu	= Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, voi. I - II, Bucureşti,
1963.
Universitatea „ Babeş-Bolyaî" Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, nr. 31
FLORICA DIMITRESCU
ASPECTE DIN BIOGRAFIA UNOR CUVINTE RECENTE ÎN LIMBA ROMÂNĂ: PAPARAZZO, TSUNAMI
Pentru colega şi prietena mea Gabriela Pană-Dindelegan, la aniversară!
„J’aime â la folie Ies mots, leur aspect, leur son, leur impermanence, leur constance” (Marina Tsvetaeva),
Trebuie să încep cu o mărturisire: de când, din primii doi ani de facultate, neuitaţii mei profesori Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan şi Jacques Byck mi-au călăuzit paşii spre lingvistică, am fost atrasă de viaţa cuvintelor, de - cum bine scria acum aproape 100 de ani, în 1908, poeta Marina Tsvetaeva - „nepermanenţa sau de constanţa” lor. La seminarii, cea mai mare bucurie era să zăbovesc asupra vocabulelor din textul de interpretat, să încerc să le urmăresc „traseul” din punctul de vedere al originii şi al existenţei lor ulterioare, mai lungi sau mai scurte. Nu m-a părăsit această dorinţă nici după ce, în 1975, s-au transformat în cenuşă, într-un incendiu izbucnit la sediul Academiei Române - după o muncă asiduă de 10 ani a unui colectiv de 14 persoane - cele circa un milion de fişe gata repartizate pe cuvinte pentru Dicţionarul limbii române din sec. al XVI-lea pe care îl gândisem şi-l propusesem spre elaborare de la începutul anilor ’60...
Preocupată de aproape cinci decenii nu numai de istoria cuvintelor vechi în română, ci şi de cealaltă extremă, de soarta lexemelor noi, prezente de (relativ) puţină vreme în limba română, am început să strâng material pentru alcătuirea unui Dicţionar de cuvinte recente (DCR) care, mai norocos decât cel al limbii vechi, a văzut lumina tiparului şi a cunoscut două ediţii. Dacă prima ediţie (1982) cuprindea 3 743 de cuvinte şi expresii, cea de a doua (1997) a crescut cu un număr de 1 885 de termeni şi de sintagme noi, pentru a nu mai aminti de consemnarea a numeroase noutăţi semantice. Oricine a consultat DCR ştie că fiecare „articol” conţine o scurtă „biografie” a cuvântului respectiv, cuprinzând - pe bază de minimum două citate -date despre vechimea cuvântului, semnificaţia lui, regimul gramatical, domeniu! specific, etimologie etc. Cum „recolta” de inovaţii lexicale de după 1996 (când am dat la tipar ediţia a doua) a devenit substanţială, pregătesc acum ediţia a treia, care, fireşte, va include noutăţile din ultimii 10 ani şi, în plus, o serie de date recente
DACOROMANIA, serie nouă, IX - X, 2004 - 2005, Cluj-Napoca, p. 163-172
164
FLORICA D1MITRESCU
despre vocabulele etc. existente în ediţiile precedente. Termenii din titlul articolului de faţă aparţin categoriei a doua: tsunami se află în DCR încă din ediţia I, iar paparazzo apare în ediţia a Il-a, dar fişierul cu aceste cuvinte s-a îmbogăţit în ultima vreme cu o serie de aspecte noi, unele examinate în articolul Viaţa cuvintelor, unde, pe de o parte, se cerceta prin ce elemente lingvistice se diferenţiază cei doi termeni:
-originea:
a)	paparazzo este un cuvânt de sorginte italiană, iar tsunami este un termen exotic, japonez;
b)	primul are la bază un nume propriu, iar al doilea s-a născut din „unirea” a două substantive comune din limba japoneză: tsu „port” şi nanii „val” (vezi JDC);
-câmpul semantic:
paparazzo aparţine limbajului fotografilor, iar tsunami terminologiei strict ştiinţifice, a geologiei;
-primele lor înregistrări
apar la distanţă de aproape 50 de ani: paparazzo este foarte „tânăr”, având prima atestare în franceză în 1960 - în PR, un an mai târziu (şi aceasta este o curiozitate!) în italiană, în DELI şi în DLI, în 1961, apoi în BD, pentru engleză, în 1969, sau în DEA, în 1970, pentru spaniolă. Toate acestea în raport cu tsunami, care a fost cunoscut mai întâi în 1915, după acelaşi admirabil dicţionar care este PR, extrem de atent la capitolul „datări”, în alte limbi, atestarea este tardivă: în spaniolă în 1959, în DEA, în italiană, în 1961, în DELL Evident că, în stadiul actual al cercetării, interesează destul de puţin de când acesta datează în limba sa de bază, japoneza, noi fiind interesaţi de prezenţa lui tsunami ca neologism într-o limbă de mare circulaţie, de la care a fost împrumutat în diverse alte idiomuri.
Pe de altă parte, se urmărea care sunt acele elemente comune care justifică tratarea lor în acelaşi articol. Printre acestea am insistat în lucrarea amintită asupra împrejurării că, la un anumit moment dat, ambele, pur şi simplu, au „izbucnit” în limba noastră, au devenit repede cunoscute datorită unor circumstanţe recente speciale (de altfel, aceleaşi circumstanţe au avut aceleaşi urmări lingvistice şi în multe alte limbi). Este vorba, în ambele cazuri, de întâmplări dureroase care nu au putut lăsa indiferent pe nimeni: paparazzo s-a răspândit începând cu seara zilei de 30 august 1997, când şi-a pierdut viaţa prinţesa Diana, într-un accident de maşină în pasajul subteran Alma din Paris şi a existat ipoteza (infirmată de anchetele la faţa locului) că totul s-a petrecut din cauza unor fotografi de tipul paparazzi care o urmăreau pe ea şi pe logodnicul ei, Dodi Al Fayed, cu scopul de „a prinde” pe peliculă câteva cadre intime (vezi Dimitrescu, Elemente italieneşti, în Drumul II, p. 132). Tsunami a devenit unanim cunoscut din ziua de 26 decembrie 2004, când valurile uriaşe, provocate de un seism submarin, au devastat coastele Asiei şi au provocat moartea şi rănirea a sute de mii de oameni.
în Viaţa cuvintelor m-am oprit cu precădere asupra unor aspecte referitoare la etimologia şi la îmbogăţirea pe planul semantic a celor două cuvinte: de ex., tsunami, din cercul său, la origine, resţrâns la limbajul sectorial
PAPARAZZO, TSUNAMI
165
geologic, şi-a lărgit sfera trecând la alte domenii, cum ar fi economia, comerţul, politica etc. (vezi Dimitrescu, Elemente japoneze, în Drumul II, p. 160-161; mai multe alte situaţii sunt prezentate în articolul citat la începutul acestui paragraf).
In paginile următoare vom continua investigaţiile legate de biografia celor două cuvinte, concentrându-ne asupra altor aspecte sau adăugând la cele deja discutate elemente noi.
Paparazzo
a)	In DCR am detaliat originea acestui cuvânt, la început un nume propriu, (Coriolano) Paparazzo, un personaj din romanul By the lonian Sea de George Gissing (1901), tradus de Margherita Guidacci sub titlul Sulla riva dello lonio (1957), Marelui regizor Federico Fellini, care tocmai citise cartea în perioada de pregătire a filmului La dolce vita, i-a plăcut sonoritatea numelui Paparazzo şi l-a denumit xsttel, în film, pe unul dintre fotografii care o urmăreau pe eroina interpretată Je Anita Ekberg. Tipul de fotograf-reporter obraznic, indiscret, avid de picanterii dm viaţa unor personaje celebre, gata să facă „din ţânţar armăsar”, a ajuns, foarte repede după ce a început să ruleze filmul, să fie numit paparazzo. Dar această etimologie, în care se face trecerea de la un nume propriu la unul comun, întâlnită în cele mai noi dicţionare ale limbii italiene (DELI, DLI), nu a fost singura luată în discuţie în privinţa lexemului paparazzo. S-au propus şi alte variante etimologice, cele mai multe discutate în revista italiană „Lingua nostra” în anii 1961 - 1968. De exemplu, s-a luat în consideraţie o formă dialectală, din Abruzzi, care denumeşte o moluscă preferată în meniurile italieneşti (şi nu numai), vongola, ale cărei valve se deschid şi se închid similar unor mişcări ale aparatului fotografic. S-a discutat şi despre posibilitatea de a se fi alcătuit un cuvânt compus pe baza substantivelor pappa(tacî) „un tip de ţânţar” şi razzo „rachetă”, „rază de lumină” (DELI, s.v.). Aceste propuneri etimologice şi altele asemănătoare au rămas însă la stadiul de ipoteză, nefiind reţinute de specialişti. Explicaţia dată în dicţionarele citate mai sus însă a fost confirmată chiar de actorul care l-a interpretat pe insolentul fotograf din filmul lui Fellini. Acesta a dat un interviu - prilejuit de nefericitul accident evocat mai înainte -, pe care am avut ocazia să-l urmăresc la unul dintre canalele televiziunile franceze, în seara zilei de î septembrie 1997, din care rezulta foarte clar că Fellini a fost cel care a ales acest nume bizar pentru personajul fotografului.
b)	Paparazzo pune în limba română - ca şi în alte limbi - unele probleme de natură morfologică. în limba italiană, cuvântul acesta are la singular forma menţionată, dar, din cauză că, în diferite contexte, s-a manifestat în special sub forma de plural (în general era vorba de mai mulţi fotografi-reporteri care se insinuau în viaţa privată a unor personaje celebre fără a le cere consimţământul), la aceasta adăugându-se şi ignorarea - în diverse limbi - a formei de singular din italiană (paparazzo), de multe ori a fost considerată, în mod incult, ca singular forma de plural, paparazzi• în acest fel, substantivul în cauză a intrat, în română, în
categoria cuvintelor cu singularul egal cu pluralul terminat în -i de tipul holtei, retevei etc. (vezi alte cazuri de acelaşi tip în DI). Referitor şi la alte limbi romanice, este de observat că în PR 2006 acest termen este înregistrat sub forma de singular paparazzo şi de plural paparazzi, dar, la sfârşitul articolului, se menţionează că ar fi bine ca pluralul să se scrie paparazzis, cu o dublă marcare a pluralului, cea de origine italiană cu -i, la care s-a adăugat cea franceză cu -sl (ceea ce nu se întâmplă de exemplu în spaniolă, unde este respectat sg. paparazzo, cu pl. paparazzi, vezi DEA, s.v.). în schimb, în L 2006 şi în Lit. 2006, pluralul recomandat este paparazzi. De remarcat însă că şi în franceză, nu de puţine ori, în scris şi, mai ales, în limba comună, apare la singular (un) paparazzi (ca şi la alte cuvinte de sorginte italiană, precum un tramesini „un sandvici în formă de triunghi”, sau un panini „un sandvici de formă lunguiaţă”, cu 4 pentru -o la singular, pentru plural; în acest al doilea caz, PR 2006 indică două forme: panini, ca în italiană, şi paninis, exact ca la paparazzisl). Din păcate, şi în română ne întâmpină la singular forma paparazzi, de cele mai multe ori în limba vorbită, dar, mai puţin frecvent, chiar şi în limba scrisă: „Nu sunt un paparazzi ’ G. 8 X 2005, p. 9. în schimb, destul de rar se întâlneşte în limba noastră forma de sg. corectă paparazzo: „înarmat cu un puternic teleobiectiv, fotograful Dario Orlandi, probabil un paparazzo ca mulţi alţii, l-a zărit pe marele actor [Gerard Depardieu] într-o companie plăcută şi... a tras cadre după cadre” Tg 22, 2005, p.8. Vezi şi numele filmului lui N. Mărgineanu, „Fantasticul paparazzo” (1999). De altfel, în română există un număr relativ mare de substantive de diferite origini terminate în -o, mai de mult înregistrate în limba noastră. Unele datează încă de la jumătatea sec. al XlX-lea■- de ex. am înregistrat substantivul guano la 1848, în ziarul lui C. A. Rosetti, „Pruncul Român” iar altele sunt mai recente; ele aparţin categoriei singularia tantum sau prezintă forme diverse de plural: cacao, boier o, canto, esperanto, radio, auto, cazino, lumbago (pentru alte exemple, vezi DI). în cazul nostru, sg. paparazzo, cu pl. paparazzi, este integrat în clasa unui alt cuvânt, tot de origine italiană, mai de mult introdus în limba română, piccolo/piccoli (dar, la feminin, se întâlneşte forma adaptată picoliţă).
Tsunami
Acest termen, spre deosebire de paparazzo, nu pune nici un fel de probleme morfologice, fiind perfect adaptat la sistemul românesc. Tsunami a intrat în categoria numelor de tipul un tei/doi tei, cu forme flexibile: „Pe 1 aprilie se va declanşa un tsunami al preţurilor mărite la gaze, benzină sau curent” Adev. 12II2005, p. 1; „Negocierile cu FMI dezlănţuie tsunamiul preţurilor” Adev; 10 II 2005, p. 1; „Un meci galactic pentru victimele tsunamiului” Adev.w. 139, 2005, p. 11.
Ca scriere s-a impus, şi în română forma cu ts-, tsunami; aceasta este transcrierea, din 1927, a cuvântului respectiv din japoneză (DHLFr), deşi, foarte rar, mai apare în limba noastră scris cu tz- (deci tzunami) la iniţială, ca în:
PAPARAZZO, TSUNAMI
167
„[Ceauşescu] se compară cu ciuma, cu tzunami, cu explozia vulcanului Krakatoa” Rlit 5, 2006, p. 3.
Tsunami pune unele probleme referitoare la încadrarea sa într-o anumită sferă semantică din interiorul ştiinţelor. Consultarea mai multor dicţionare, de specialitate strictă sau de limbă, demonstrează o diversitate de interpretări ale domeniului căruia i se rataşează acest termen clar marcat ştiinţific, cel puţin în sensul originar, de bază.
Astfel, în DLI, tsunami este considerat că aparţine domeniului g e o f i z i c i i, în Lit. 2006 este socotit un termen specific meteorologiei, iar în DHLFr şi în PR 2006 este menţionat că se înglobează în limbajul sectorial al geografiei. Nici în dicţionarele româneşti, chiar şi în cele de specialitate unde este consemnat din anii ’60 şi ’70, sferele semantice ale termenului tsunami nu coincid în privinţa vocabulei discutate. Astfel, în D Min. tsunami este trecut în categoria termenilor geologiei, în DG, ai geomorfologiei. în limba română prima atestare într-un dicţionar de limbă cu citate datează tocmai din 1975, în ediţia I a DCR-ului (1982), unde tsunami este socotit a aparţine terminologiei ştiinţifice a geologiei. Este adevărat că în română tsunami figurează cu câţiva ani mai devreme, din 1978, în DN 3, dar acest dicţionar nu conţine contexte. De observat însă că aici, în definiţie, intră, în mod eronat, o precizare de natură geografică restrictivă: „[tsunami] devastează coastele Oceanului Pacific”. Şi în dicţionarul limbii italiene N Z apare o limitare geografică, dar prezentată ceva mai „larg”: „Val cauzat de un cutremur submarin frecvent pe coastele Japoniei şi în alte regiuni ale Oceanului Pacific”. De menţionat că în italiană şi în spaniolă există un termen caracteristic pentru cutremurele din adâncul oceanelor, maremoto, cuvânt foarte transparent etimologic, format după modelul lui terremoto.
In ceea ce ne priveşte, aşa cum afirmam mai sus, am considerat în DCR că tsunami este un termen ce aparţine g e o 1 o g i e i şi nu credem că în definiţie ar avea ce căuta vreun fel de restricţie geografică, odată ce este un fenomen care se poate întâmpla oriunde izbucneşte un cutremur în adâncul mărilor sau al oceanelor: este ştiut, astfel, că tsunami s-a manifestat în mai multe părţi ale globului, de ex. în Europa, în Marea Mediterană, chiar dacă la început a fost identificat în Asia (probabil că aici apare mai frecvent), unde i s-a dat un nume, având etimonul japonez. Dicţionarele care îl menţionează mai de mult în română - DN 3, DCR, DCR 2 -, ca şi cele ale unor limbi străine, specifică acelaşi sens: „valuri uriaşe, flux puternic şi brusc provocat de cutremur...”, semnificaţie care provine din japoneză, unde acest termen a fost alcătuit pe baza celor două substantive comune pomenite mai sus: tsu „port” şi nami „val(uri) („valuri care invadează portul”). O figură aparte pe plan semantic face L în diferite ediţii, printre care şi ultima, datată 2006, în care definiţia pare a nu fi chiar conformă cu realitatea, odată ce se consideră că unda oceanică respectivă este „superficială”. în fapt, valurile respective provin din adânc, generate de cutremure, erupţii submarine, falii etc., sunt gigantice (de 20-30 de m) şi, prin urmare, extrem de puternice.
168
FLORICA DIMITRESCU
în Viaţa cuvintelor am arătat, pe bază de citate din presă, că, fiind extrem de des folosit în cursul anului 2005, după nenorocirea de la 26 decembrie 2004, substantivul tsunami - cunoscut până atunci doar specialiştilor români şi, cel puţin din 1975, prezent şi în presă - nu numai că a început să circule şi ca adjectiv (în „Dezastrul tsunami” Ev z. 4 I 2005, p. 7, „Valurile tsunami” Adev. 15 IV 2005, p. 12, „Generaţia tsunami” R1 6 I 2005, p. 8), dar, în plus, şi-a lărgit valenţele prin dobândirea unor noi accepţii, de ex.: „Mare supărare, nenorocire”, „barieră, piedică”, „vârf, record”, „dezlănţuire excesivă, catastrofală a naturii, răsturnare de situaţie” etc. Aici, apropo de „generaţia tsunami", ar trebui semnalat faptul - care, este adevărat, nu s-a petrecut la noi - că, cel puţin într-un caz, tsunami a trecut de la calitatea de cuvânt comun la aceea de nume propriu: un copilaş căruia nu i se cunoştea numele, orfan din cauza dispariţiei părinţilor în timp ce bântuia tsumami, - a fost numit astfel... Aceasta ne duce cu gândul la un alt termen de origine japoneză, Hiroşima, de data aceasta un nume propriu devenit un nume comun, cu două accepţii: una strict tehnică, mai puţin cunoscută: „O «hiroşimă» este egală cu o capacitate de distrugere echivalentă cu cea abătută asupra Hiroşimei” Sc. 16 VIII 1975, p. 8, şi alta mai răspândită, cel puţin în limba noastră: „distrugere totală a unui oraş, a unui cartier prin voinţa şi mâna omului”: „Centrul Bucureştiului a devenit o adevărată hiroşimă în ultimii ani ai lui Ceauşescu” (vezi Dimitrescu, Drumul, II, p. 171; vezi şi numele capitolului Hiroşima, referitor la cartierul central din Bucureşti, în curs de demolare în anii ’80, din romanul Danubius de Claudio Magris, 1986 (tradus în română la Editura „Univers”, în 1994), după care s-a creat, în interiorul limbii române, din Ceau(şzseu) şi (Hiro)şima, denumirea Ceauşima (vezi „22” 36/2000, p. 2, în Dimitrescu, Drumul, II, p. 170; cf. şi Avram, Compuse, p. 27)
Cred că nu este inutil să mă opresc puţin asupra felului cum sunt reflectaţi termenii din titlu în principalele noastre dicţionare de limbă, DLR şi DEX. Dacă este normal ca paparazzo să nu fie înregistrat în DLR din cauză că fascicula care ar fi fost firesc să-l conţină, P - păzui, a apărut în relativ îndepărtatul an 1972, ne putem pune întrebarea, justificată, de ce la litera T (ieşită de sub tipar în 1983) nu este consemnat tsunami. Ne-am fi aşteptat măcar să figureze, scris cu ţ (în loc de tsf cu cuvenita trimitere la t), în fascicula cu această literă apărută destul de târziu, în 1994. De adăugat că nici în DEX 2, din 1996, nu figurează cele două cuvinte care ne-au reţinut atenţia aici, dintre care măcar tsunami, ca termen ştiinţific, ar fi avut drept de cetate. într-un fel, ruşinea a spălat-o DOOM, în care apare însă numai unul dintre cuvintele discutate acum, şi anume paparazzo, foarte corect redactat.
De ce rămânem atât de mult în urma evoluţiei reale a vocabularului nostru este o enigmă care ar trebui să înceteze. Nu am obosit - de mulţi ani şi de multe ori, pe cale orală sau în scris - de a propune elaborarea anuală a unei liste sau a unui „registru” (ceea ce în lingvistica germană poartă numele Wortregister), care să cuprindă inovaţii lexico-semantice şi care poate deveni un fel de pepinieră, din care, cândva, unele să treacă în DEX sau în DLR (dicţionarul nostru „tezaur” - cu atâtea lacune, chiar şi în fasciculele cele mai recente), dar, din păcate, ecouri nu am
PAPARAZZO, TSUNAMI
169
avut... Poate că viitorul pe care îl vor trăi cei azi tineri va aduce şi împlinirea acestei dorinţe, cred, legitime. Pe vremea adolescenţei generaţiei mele (la începutul anilor ’40 ai secolului trecut), academicianul Ion Simionescu (cine îşi mai aduce aminte de el? din familia sa mult mai cunoscută este, până în zilele noastre, fiica sa, Sanda Marin, autoarea unei apreciate - şi azi - Cărţi de bucate des reeditate) publica o serie de lucrări a căror apariţie o urmăream, cu entuziasmul şi curiozitatea vârstei, la parterul imens al celei mai mari librării de pe atunci din Bucureşti, „Cartea Românească”, din nefericire distrusă de bombardamentele din 1944. Aici ne aducea tata, pe mine şi pe fratele meu, şi ne cumpăra - pe lângă tot ce apărea din impresionanta serie a volumelor lui Jules Veme - cărţi semnate de
I.	Simionescu. Astfel erau Tinere, cunoaşte-ţi patria; Tinere, cunoaşte-ţi munţii etc., scrise plăcut, tocmai bune să deschidă pofta elevilor de a afla câte ceva în plus faţă de ce se cerea prin programa primelor clase de liceu. Ce-ar fi ca acum să apară o serie pentru adolescenţi şi tineri pusă sub titlul generic Tinere, cunoaşte-ţi limba, cu mai multe subdiviziuni: Tinere, cunoaşte-ţi gramatica; Tinere, cunoaşte-ţi vocabularul etc.? Scrise atractiv, dar fără a se face rabat cunoştinţelor ştiinţifice, poate că asemenea cărţi ar putea contribui la educaţia celor ce ne vor urma... Dar, întorcându-mă la oile noastre, mă întreb cum ne-am putea alinia la celelalte limbi ale Europei, care au atât dicţionare istorice, începând cu primele lor texte, precum şi dicţionare cu ultimele noutăţi ce apar a n u a 1, în timp ce nouă ne lipsesc ambele? Mai trebuie amintit că şi mari dicţionare precum Larousse sau Le Petit Robert îşi primenesc în fiecare an conţinutul şi-l pun la punct cu noutăţile din toate domeniile? Sigur, aceasta, din punct de vedere financiar, ar însemna un anumit efort la noi, deşi „listele” de care aminteam nu cred că ar costa mai mult într-un a n decât un singur număr din numeroasele reviste cu coperte colorate şi lucioase, care se răsfaţă la orice chioşc de ziare, lună de lună sau chiar săptămână de săptămână.... Dar... quod licet Jovi non licet bovi....
Dacă ne referim la problema datării cât este posibil de corecte a prezenţei termenilor recenţi în română, trebuie să-mi fac un aspru reproş pentru prima atestare a cuvântului paparazzo. Aşa cum reiese din DCR 2, acest termen a fost „prins” în dicţionarul citat extrem de tardiv, de-abia în 1993, deşi m-am confruntat cu el cu peste 30 de ani mai înainte... Dar trebuie să mărturisesc că am făcut greşeala de a nu-1 fi înregistrat în 1960, când l-am întâlnit în paginile celei mai deschise reviste din epocă, „Secolul 20”, unde era cuprins într-un articol despre celebrul film al lui Fellini. De ce nu l-am consemnat? Explicaţiile nu echivalează cu o justificare, dar, în acea perioadă istorică, în care asupra ţării noastre se abătuse cea mai cumplită „variantă” a comunismului, un fotograf de la noi nu ar fi putut avea nici îndrăzneala şi, mai ales, nici „materialul uman” care să-i permită să fotografieze ceea ce putea lua în cadru un paparazzo în alte părţi ale lumii. Pornind de la această realitate, am considerat că un astfel de cuvânt nu îşi putea găsi locul într-un dicţionar românesc. în plus, eram constrânsă şi de principiul autoimpus în redactarea DCR, care cerea să nu fie înregistrate decât
cuvintele întâlnite minimum de 2 ori, ceea ce - după cunoştinţa mea, care poate m-a înşelat - nu s-a întâmplat în anii ’60 cu paparazzo. Dar viaţa a arătat, după mulţi ani, că am comis o eroare.... Drept urmare, cred că înregistrarea, dacă este posibil, a tuturor cuvintelor noi, chiar sub beneficiu de inventar, este o necesitate, pentru că nimeni nu ştie azi ce poate interveni mâine în viaţa unui cuvânt considerat la un moment dat ca efemer sau cunoscut într-un cerc prea restrâns pentru a merita să intre într-un dicţionar general. Un exemplu din zilele acestea (ianuarie-februarie 2006), pentru a rămâne în „atmosfera’' japoneză a cuvântului tsunami - dar într-un registru realmente plăcut, cel al cinematografiei îl poate constitui seria (de fapt „avalanşa”) de cuvinte de origine japoneză întâlnite în ziua de 31 I 2006 în ziarul „Gândul”, p. 7. Aici se discuta despre filmele Meîropolis şi Tokio Godfathers - realizate de cel mai important producător japonez de filme de animaţie, Masao Maruyama - care au rulat în februarie a.c. la Cinemateca Română din Bucureşti, poate şi în alte oraşe din ţara noastră. Evident că astăzi este prematur să ne pronunţăm despre „viabilitatea” şi, cu atât mai puţin, despre răspândirea sau „vitalitatea” lor în română, cu excepţia, credem, a termenului manga, care a început deja să se implanteze în limba noastră ca termen tehnic cinematografic, dar şi în limba comună, printre adolescenţii care urmăresc acest gen de film (vezi citatul de mai jos, cu opinia autorului articolului din G.; vezi şi un alt citat recent, care poate dovedi că termenul manga a început să circule la noi: ,Manga, un fenomen cinefil” E. 9 II 2006, p. VII, supliment din care aflăm că industria de animaţie japoneză exportă de patru ori mai mult decât industria metalurgică a ţării!; oricum, în L 2000 manga este înregistrat în franceză, iar în Enc. în engleză, ca termen de sorginte japoneză, cu sensul „bandă desenată japoneză”). Iată trei fragmente din articolul amintit mai sus din G„ toate „doldora” de termeni cu caracter tehnic-cinematografic: „Puştii de şcoală sunt înnebuniţi după «manga». Ce e aia mangal Dacă traduci literal din japoneză, rezultă «imagini întâmplătoare» [referitoare la filmele de desene animate n.n.]”. „Dezvoltat până la stadiul de fenomen de masă, manga cunoaşte o mulţime de clasificări: după gen, există «gekiga» (filme dramatice), «mecha» (cele cu roboţi uriaşi), «dojinshi» (cele realizate neoficial, de fanii genului), «mahosho» (cele cu eroine magice), ba chiar şi «shojo-ai» şi «shonen-ai» (poveşti de dragoste cu lesbiene, respectiv homosexuali)”. „După categoriile de public, mango se împarte în «josei» (sau «redikomi») - adresat femeilor, «seinen» ~ destinatarii sunt bărbaţii, «kodomo» (pentru copii), «shpjo» şi «shonen» (se adresează adolescentelor, respectiv adolescenţilor)”. Pentru a nu avea „remuşcări” mai târziu (cum s-a întâmplat cu datarea termenului paparazzol), astfel de cuvinte ar trebui consemnate undeva, nu într-un dicţionar de limbă propriu-zis, ci, chiar dacă nu vor avea şansa de a se impune în română, în „liste” ca cele amintite mai sus şi, mai târziu, când se vor „fixa” în limbă, într-un dicţionar tehnic, al terminologiei cinematografice. Cum nici o cercetare ulterioară nu poate înlocui memoria prezentului, presupun că ar trebui înregistrată şi opinia autorului articolului, de care cred că nu se poate face
PAPARAZZO, TSUNAMI
171
abstracţie: „Poate că unii regretă, încă, poveştile drăgălaşe şi moralizatoare precum Cartea junglei. Pentru cei ce preferă viitorul, itiangaface legea” (subl. mea).
In concluzie, socotesc că nu trebuie „ţinut la o parte” nici un cuvânt, sens etc. „nou” în limbă, indiferent dacă este o creaţie internă sau un împrumut dintr-un idiom străin. Din această perspectivă, propun să se procedeze la elaborarea anuala a unor „registre de cuvinte”, cu consemnarea datei de apariţie a cuvintelor, cu semnificaţia rezultată dintr-un context clar etc. Există riscul scontat ca din aceste liste unele cuvinte să rămână la stadiul de hapax legomenon, dar desigur că uneori se vor desprinde dintre ele unele lexeme care, cu timpul, vor căpăta o anumită pondere şi vor avea o anumită circulaţie în aspecte speciale ale limbii (ştiinţific, argou, jargon, tehnic - precum termenii cinematografici mai sus citaţi din limba japoneză - etc.), iar altele vor fi propulsate spre limba comună şi vor dobândi dreptul de a figura în dicţionarele generale ale limbii române.
„Viaţa” cuvintelor, adică traiectoria lor, este Ia fel de imprevizibilă ca şi viaţa - cum se spune, „ca un roman” - a oamenilor, uneori extrem de sinuoasă, cu urcuşuri şi cu coborâşuri, cu unele treceri bruşte, poate chiar spectaculoase - cum se poate constata din analiza întreprinsă asupra termenilor paparazzo şi tsunami atât în Viaţa cuvintelor, cât şi în rândurile de faţă.
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE. SURSE
Adev.
Adev. w
Avram, Compuse BD
DCR DCR 2
DEA
DELI
DEX 2 DG
DHLFr
DI
Dimitrescu, Drumul
= „Adevărul"’, ziar, Bucureşti, după 1990.
= „Adevărul de weekend”, supliment al ziarului „Adevărul”, Bucureşti, din 2004.
= Mioara Avram, Compuse de tip semantic în presa actuală, în StUBB, Philologia, XLII, 1977, nr. 4.
= Clarence L. Bamhart, Sol Steinmetz, Robert K. Bamhart, The Barnhart Dictionary of new English since 1963, Bronxville, New York, Evanston, San Francisco, London, 1972.
= Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, Bucureşti, 1982.
= Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ed. a Il-a, Bucureşti, 1997.
= Manuel Seca, Olimpia Andres, Gabino Ramos, Diccionario del espanol actual, Madrid, 1999.
= Manlio Cortelazzo, Paolo Zolli, Dizionario etimologico della lingua italiana, ed. a Il-a, îngrijită de Manlio Cortelazzo şi Michele A. Cortelazzo, Bologna, 1999.
= Dicţionar explicativ al limbii române, ediţia a doua, Bucureşti, 1996
= V. Băcăuanu, I. Dionisă, I. Hîrjoabă, Dicţionar geomorfologic, Bucureşti, 1974.
= Dictionnaire historique de la langue franqaise. Sous la direction de Alain Rey, Paris, 2000.
= Dicţionar invers, Bucureşti, 1954.
= Florica Dimitrescu, Drumul neîntrerupt al limbii române, voi. I, II, Cluj-Napoca, 2003, 2004.
172
FLORICA DIMITRESCU
Dimitrescu, Elemente japonezre Dimitrescu, Viaţa cuvintelor
DLI DLR D Min.
DN 3
DOOM2
E.
Enc.
Ev z.
G.
JDC
L 2001, 2006 LGG
Lit. 2006 NZ
PR 2003, 2006
R1
Rlit
3c.
Zafiu, împrumuturile
Tg
J2”
- Florica Dimitrescu, Elemente japoneze recente în limba română în Drumul, voi.II.
= Florica Dimitrescu, Din viaţa cuvintelor recente în limba română, în Volumul Catedrei de Limba română din Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 2006.
= Tullio Di Mauro, II dizionario della lingua italiana, Milano, 2000.
: Dicţionarul limbii române, Bucureşti.
= Dicţionar poliglot de mine, geologie şi petrol extracţie. Coordonator: prof. dr. ing. Popa Aron, Bucureşti, 1964.
: FI. Marcu, C. Maneca, Dicţionar de neologisme, ed. a IlI-a, Bucureşti, 1978.
: Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ed. a Il-a, Bucureşti, 2005.
= Ecart, supliment al ziarului „Economistul”, Bucureşti, după 1990.
= Encarta World English Dictionary, London, Bloomsbury, 2006.
= Evenimentul zilei, ziar, Bucureşti, după 1990.
= >,Gândul”, Bucureşti, după 2005.
= Louis Frădăric, Le japon. Dictionnaire et civilisation, Paris, 1996.
= Larousse, Paris, 2000, 2005.
= Lexicon de geologie, geografie, mine, petrol, coord. conf. ing. N. Mihăilescu, Bucureşti, 1975.
: Littre, Paris, 2006.
= Nicola Zingarelli, II Nuovo Zingarelli. Vocabolario della lingua italiana, undicesimmma edizione a cura di Miro Dogliotti e Luigi Rossiello, Bologna, 1990.
= Le Petit Robert, Paris, 2002, 2005.
= „România liberă”, ziar, Bucureşti, înainte şi după 1990.
= „România literară”, revistă, Bucureşti, după 1990.
= Scânteia, ziar, Bucureşti, înainte de 1990.
= Rodica Zafiu, împrumuturile în DOOM 2 în Rlit., 22. 06. 2005.
= „Telegândul”, supliment al ziarului „Gândul”, Bucureşti, din 2004.
= „22”, revistă, Bucureşti, după 1990.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de Litere str. Edgar Quinet 1-5
MARCEL FERRAND
LES VERBES ROUMAINS EN CO-1
Traitant de l’etymologie de comânji, DA (autrement dit Puşcariu) soulignait â propos de co-: „Un astfel de prefix productiv nu există în româneşte”. Puşcariu a raison de preciser „productif’, parce qu’un prefixe (de verbe) co-, non productif, existe bel et bien en roumain modeme, ou coprinde, variante de cuprinde, s’analyse en -prinde (radical) + co- prefixe (variante de cu-).
Le probleme pose ici est d’abord celui de o atone, une anomalie de la phonetique roumaine, car „tout o atone a abouti de bonne heure â u en Orient” (Bourciez, Elements de linguistique romane, Paris, 1930, Index et § 164 b).
Puşcariu etait en pârtie conscient de cette anomalie. Dans Etudes de linguistique roumaine, Bucarest - Copenhague, 1937, p. 285-288, il enumere cinq explications, sans s’arreter â aucune d’entre elles: 1. le processus o > u aurait pu cesser d’etre „actif’; 2. Ies dialectes ont u, par exemple dans amurfi, parce que plus conservateurs que la langue litteraire, qui a amorţi; 3. o peut etre propre â certaines regions; 4. ou â une classe: celle des intellectuels; 5. o se conserve dans certains derives par conformite avec la souche, par exemple porc - porcărie.
Aucun des arguments de Puşcariu ne permet d’eclairer le probleme de o atone. Amorţi/amurţi, porc - porcărie ne sont que des constatations de la possibilite d’avoir un o atone dans la derivation. Que o atone viendrait d’une region donnee ou serait propre â une certaine classe, outre que Puşcariu n’en apporte aucune preuve, n’est qu’une indication sur l’importance ou le progres du phenomene. Enfin, en posant la question: „o > u aurait-il cesse d’etre actif?”, sans donner de reponse directe, Puşcariu semble accrediter cette possibilite, qui est un non-sens: des lors que le roumain, des le debut, eut transforme systematiquement tout o atone en w, on peut dire que o atone disparaissant ipsofacto du phonetisme roumain (Ies Roumains etant devenus incapables de prononcer o en position non accentuee). II ne pouvait plus alors etre question de transformer des o atones en u, puisqu’il n’y avait plus de o atones.
L’explication est â chercher du cote de l’influence slave. L’introduction massive en roumain de mots slaves comportant un o atone, conserves tel quel, est une evidence, qu’il serait facile d’illustrer par des pages entieres d’exemples.
1	G. Mihăilă, Studii de lexicologie, Bucureşti, 1973, p. 80-87, donne un bon examen des Solutions proposees pour la plupart des verbes etudies ici. Je completerai en outre mon article par un ,?Bossier”, voir plus loin.
DACOROMANIA, serie nouă, IX - X, 2004 - 2005, Cluj-Napoca, p. 173-183
174
MARCEL FERRAND
O atone, ne serait-ce que dans Ies mots slaves, est ainsi â joindre â la liste des phonemes slaves integres par le roumain, et il etait fatal qu’un tel apport ait une repercussion sur la physionomie du roumain. Â la pression du nombre s’ajouta celle de la culture. Â une epoque de domination sinon d’excluşi vite litteraire slavone, il a ete de bon ton (Ies pretres et Ies clercs d’abord, puis le peuple instruit, enfin le peuple tout court) de se mettre â prononcer o en position atone, y compris dans Ies mots d’origine ancienne, et Ies intellectuels modernes, qui disent coprinde pour cuprinde, voire coloare pour culoare, ne font en somme, inconsciemment, que prolonger la slavonisation de leur langue, tout comme lorsqu’ils continuent (je ne Ies condamne nullement: je me contente de constater) de cherir le vocabulaire slavon comme plus „poetique”.
La generalisation du o atone en roumain n’est sans doute pas un phenomene tres ancien, â en juger par le macedoroumain, qui s’oppose souvent par un u atone lâ ou le dacoroumain a o:
culac = colac
lupată — lopată
cruescu = croiesc
upărescu = opăresc, etc.
Ainsi est ne co- (atone). Dans quelle mesure peut-on parler d’un preverbe
stricto sensu co-1
Coprinde etant une variante de cuprinde, il est certain que dans ce verbe co-K ne peut etre qu’une variante de cu-, qui est la forme fonctionnelle du pre verbe latin corn-, selon Rosetti - Graur2. Coprinde a ete „canonique” pour bon nombre de classiques: Ispirescu, Negruzzi, Maiorescu (cf. DA).
Y a-t-il d’autres exemples que coprinde? (S)cofunda, variante ancienne de cufunda (DLR, litera S), qui suppose sans doute un plus ancien *cofunda, peut etre cite. Selon la loi de Rosetti - Graur, cu- dans cufunda est fonctionnel, -fund etant un radical vivant; co- de (s)cofonda a donc bien ete variante de cu- comme dans coprinde. Coprinde s’est fixe et conserve, non *cofunda3.
Coperi, forme ancienne de acoperi, a eu un co- iniţial, comme pseudo-preverbe4.
2	„Quant aux composes â l’aide de cum, il est evident que fon a cu partout ou le prefixe et le radical ne font qu’un mot pour le roumain: cumpăt, cumplit, cumpără, mais cufunda, cuprinde, cutreiera, cutremura, cuveni, ce qui peut foumir un indice sur Ia date de ces composes” (Rosetti, Melanges, 274 et 289, reproduction d’un article de Graur - Rosetti, BL, IV, p. 183-184).
3	Un plus ancien „cofunda”: bien que DA ne donne cofunda que comme variante (modeme) de cofunda.
4	„Pseudo-”: un „dărive” n’est „derive” (la derivation est une operation, ne l’oublions pas), qu’au moment ou il est creă. Si l’on considere ce moment, il faut etre tres rigoureux: pas de „d6riv£” dans ce sens strict sans radical „lisible”, „vivant”, renvoyant â une souche - un mot autonome existant au moment de la derivation. Mais ensuite, dans l’usage, tout derive est reţu comme n’importe quel autre mot, ou signe, arbitraire, avec un sens „tout fait”: personne ne cherche â connaître le sens d’un
funorrX/XT*'
T7T
Le probleme de co- pour po-
Abordant, dans Etimologii româneşti, Bucureşti, 1963, p. 24-27, le probleme d’une serie de verbes en co-: covârşi, coborî,(comânji, etc., Graur se dit seduit par I’idee (plus ou moins esquissee dejâ dans DA) d’une substitution systematique en roumain d’un element iniţial co- â un preverbe slave po\ il justifîe le phenomene par une dissimilation: il se trouve en effet que pour plusieurs de ces verbes on possede un bon etymon slave en po-, le verbe roumain ayant un radical avec labiale, d’ou dissimilation de la labiale du preverbe slave. Ce que Graur ne reussit pas â expiiquer, c’est pourquoi cette dissimilation a donne c-, sans parler de tel cas dans lequel Graur est bien en peine de trouver un etymon slave (en po-) convenable.
Covârşi, coborî
„Diversele sisteme ale limbii exercită în permanenţă o presiune asupra elementelor aberante, pe care le constrâng treptat să se încadreze în sistem” (Graur, Introducere în lingvistică, Bucureşti, 1965, p. 209): ce principe fondamental des changements linguistiques permet selon moi de resoudre le probleme pose par covârşi et coborf.
Covârşi
Donnees du probleme:
Covârşi „a depăşi, a întrece (cu mult) în măsură, în număr, în forţă etc.; p. ext. a copleşi, a învinge” (DEX).
Serbo-croate povrsiti (po- + vrh „sommet”):
„Povrsiti ‘culmen facere, achever le sommet d’une meule (de foin, de ble); atteindre le sommet de quelqu’un ou de quelque chose, c’est-â-dire le dominer, l’assujettir, Fopprimer’ (Rjecnik de Zagreb)”.
On voit que le verbe serbo-croate, qui ne differe dans la forme du roumain covârşi que par po- pour co-, a tout â fait le sens de celui-ci, au figure (emprunt plutot litteraire?).
derive quelconque en le decomposant: „affixe: quel sens? + radical: quel sens?”. C’est ce qui fait qu’il existe des „pseudo-derives”, c’est-â-dire des mots ressemblant â des derives, avec un „pseudo-affixe” et un „pseudo-radical”. Par exemple, dans coperi (forme primitive de acoperi) on n’a pas de radical isolable, mais si par son sens „global” coperi est analogue â la serie co- comme coprinde, il va etre range par l’usager de la langue dans cette serie. (J’ai presente cette theorie dans un article de 1986: Un suffixe est aussi un signe, dans «Bulletin de la Societe de linguistique de Paris», LXXXI, p. 43-52). En revanche, je ne parlerais pas de „pseudo-preverbe” â propos de cunoscu au XVIeme -XVIleme s. (conoscu, Palia de la Orăştie, 1582, cf. Puşcariu, Etudes, p. 286; conoscu, preterit, dans un texte de 1642 etudie par van Eeden: învăţături preste toate zilele, Amsterdam, 1985), faute de pouvoir rattacher ces verbes â une serie de sens generique analogue.
5	Cf. ci-dessous, dans „Dossier”: Exemple de pression d’un systeme preexistant: bezmetic > dezmetic.
176
MARCEL FERRAND
Le systeme qui a pu exercer une pression telle que povârşi devienne covârşi peut etre defini schematiquement „co- ‘embrasser, dominer’ ”. Ce systeme gravite autour de coprinde; on peut regrouper en effet en roumain modeme autour de coprinde un ensemble de synonymes largo sensu, de sens „generique” „embrasser, dominer”, ensemble analogue â une serie derivationnelle: coprinde
copleşi	„embrasser, dominer”6
*cofunda
coperi
Coprinde „embrasser; contenir; inclure; envahir”; copleşi „inonder, submerger, accabler”; cufunda „plonger, engloutir, immerger”, variante scufunda ou scofunda, cette demiere supposant sans doute un plus ancien *cojunda; coperi, variante ancienne de acoperi „couvrir, recouvrir” (Dame; DA): ces verbes sont synonymes largo sensu; ils sont souvent definis Tun par l’autre; ainsi „acoperi” est dans la defmition de cuprinde par DEX; „cuprinde” dans la definition de copleşi. On ignore Forigine de copleşi, et par consequent si co- y est detachable de pleşi, et co- dans coperi n’est certainement pas un prefixe co-; mais dans l’un et l’autre cas on peut parler de „pseudo-prefixe”, d’element iniţial qui, par rapprochement avec des verbes possedant le meme element iniţial et ayant un sens analogue, est senti par Fusager de la langue comme un prefixe7.
Povârşi „surpasser”, avec po- „aberrant”, a subi la pression du systeme co- = „embrasser, dominer”, d’ou la refection en co-.
Coborî
Coborî „descendre”: Fetymologie qui s’est imposee (mais dans DEX: „cf.”!) est celle de Puşcariu, pour qui coborî serait une metathese de pogorî, meme sens (et certainement ancien). Mais cette metathese de pogorî, meme sens (et certainement ancien). Mais cette metathese est difficile â imaginer: p-g-r- aurait donne g-p-r-, qui est encore bien loin de c-b-r-; ce que souligne justement Graur et apres lui Mihăilă. Tout au plus, par consequent, pogorî a pu jouer un role dans la fixation de coborî, avec lequel il a tout de meme beaucoup en commun dans sa forme, sans parler du sens8.
Graur avance un autre argument pour rejeter cette metathese: si coborî, objecte-t-il, a remplace pogorî, comment se fait-il que Ies deux formes continuent d’exister? Argument irrecevable: il peut s’agir de deux synonymes, pouvant etre perşus comme deux variantes d’un meme mot. Outre qu’il peut y avoir des differences de region, de classe sociale, de generation.
6	Â quoi s’ajoutent coborî („abattre”, dans Fhypothese exposăe plus loin); cotropi.
1 Cf. note 4 ci-dessus.
8 Voir note sur pogorî dans „Dossier”.
177
LES VERBES ROUMAINS EN CO-
L’ennui avec l’etymologie de Puşcariu, et avec sa diffusion, c’est qu’en posant aussi nettement coborî = pogorî, on oublie Ies differences. Le fait que coborî ait ete autrefois transitif (cf. a se coborî, forme reflechie recente) ne peut pas etre retenu parmi ces differences, pogorî ayant ete lui-meme transitif (cf. Tiktin), sauf si Ies periodes ne coincident pas. Mais coborî (qui la est tres distinct de pogorî) a une variante en sscoborî. En second lieu, coborî a pu signifier il y a peu de temps encore (et continue peut-etre de signifier part) „abattre”, au sens fort, comme fa souligne Mihăilă, qui cite une poesie populaire transylvaine:
Peste faţă îl lovea
La pământ îl cobora9.
Dans cet emploi coborî est interchangeable avec doborî: doborî „a da jos; a înfrânge, a supune” (DEX).
Si â f origine coborî est une variante de doborî, coborî pour doborî pourrait etre du â une refection, sous la pression du meme systeme que ci-dessus: co- = „embrasser, dominer”.
Une refection de doborî, verbe parfaitement atteste tant en roumain qu’en slave OjoGopa existe en bulgare, avec le meme sens), non de l’hybride et hypothetique *poboriti reconstruit par Graur apres DA10.
Coborî = doborî „abattre” > coborî (modeme) „descendre”: une reduction de sens banale, cf. franşais etonner, jusqu’au XVIIeme s. „frapper comme par le tonnerre”, puis, langue modeme, „surprendre”, sens tres attenue. Notons en franşais egalement que, inversement, „descendre” se dit familierement pour „abattre, tuer”.
Coborî, d’abord transitif, est devenu, essentiellement, dans la langue modeme, intransitif, phenomene courant.
 cote de doborî, le roumain possede oborî, meme sens; il est donc possible que coborî soit refait â partir de oborî plutot que doborî, lequel est cependant, apparemment, plus courant.
DA et Graur, dans leur justification d’un etymon *poboriti, recherchent l’origine du radical bor-, probleme slave, d’un autre niveau. Pour doborî (oborî) > coborî, l’existence en roumain de doborî (oborî) est un point de depart suffisant: une etymologie roumaine interne11.
9	Mihăilă, loc. cit.
10	;io6opfl.
11 Ce probleme est non răsolu chez Ies slavistes eux-memes. Deux verbes anciens ont pu donner un radical bor-: oriti „abattre”, d’ou bor- par une fausse coupure du preverbe oboriti {ob- „vers le bas”); brati se „lutter”, qui fait bor au present. C’est le sens qui fait pencher pour le premier radical dans le serbo-croate oboriti „abattre”, le bulgare odopn „idem”; c-b6opH „detruire; abattre”. On a un verbe boriti „demolir” en tcheque. La confusion des deux radicaux a produit Ies formes hybrides proposees par DA et Graur (A. Vaillant, Grammaire comparee des langues slaves, III, p. 415; Holub Etymologicky slovnîk jazyka ceskeho, etc.).
178
MARCEL FERRAND
Deux problemes â part: comânji, cotropi Comânji
Comânji „barbouiller, salir, souiller” (Tr., Dame) pourrait etre, pense Graur, ibidem, une refonte du slave pomazati, perfectif preverbe de mazati „oindre” (pomazati est le perfectif preverbe le plus important de mazati); pomazati > comânji est en bonne place dans sa liste des verbes slaves en po- susceptibles d’avoir donne co- en roumain. Or, comment justifier ici co-1 Par la „pression” de quel „systeme”? En revanche, on constate que mânji (on ne peut guere douter que comânji soit derive de mânji, lui-meme de mazati) a de nombreuses variantes qui toutes, â l’evidence, peuvent se reconstruire â partir de croisements avec des mots semantiquement proches (le radical -mânji dans Ies variantes a Ies formes -măji, -moji, -muji):
Croise avec: mazati - mânji a produit la variante:
(îm)bălsămi	Bălmăji,	bălmoji, bolmoji, bălmuji, îmbolmăji
tămădu	tămânji
nămo	nămânji
morfoli	mormânji2.
Meme mazati (present maz-) a du subir, au simple, une ou plusieurs contaminations pour donner mânji: pour le â je propose un croisement avec mâzgă, mâzgăli.
De sorte que comânji pourrait bien n’etre qu’une contamination supplementaire. Avec cocini „souiller”, de cocină „etable â porcs”?
Cotropi
Cotropi „envahir, submerger” (Dame); „a încălca, a invada; (refl., rar) a se nărui, a se prăbuşi; fig. a acoperi, a cuprinde din toate părţile” (DEX).
Definition, plus complete, chez Mihăilă, loc. cit.:	(se) cotropi (variante:
cotropi, cotrupi, cutrupi) 1. a veni năvalnic peste..., a năvăli, a invada, a inunda; 2. a cuprinde, a umplea; 3. a acoperi de tot; 4. (refl.) a se prăpădi (cu firea) (DA I). Atestat abia de la începutul sec. al XlX-lea.”
Autre presentation, dans DA: cotropi 1. a veni năvalnic peste..., a se revărsa în mase mari, invadând, împresurând, călcând, acoperind, copleşind; a năvăli, a invada, inunda; 2. a cuprinde (din toate părţile sau mult), a umple; 3. a acoperi de tot, a îngropa, a astruca; 4. a călca în picioare (cu totul), a culca la pământ; 5. a dărâma, a se nărui, a se prăbuşi; 6. a se prăpădi (cu firea) (Şi: cutropi, cotrupi, cutrupi).
II me paraît injustifiable de separer cotropi „enhavir” de cutrupiş „couverture”: autant Ies deux formes s’accordent entre elles (cu- peut donner co-\ -u- dans le radical de cutrupiş, -o- dans celui de cotropi peuvent s’expliquer par
12	Suggestions de contaminations extraites d’un livre en preparation.
LES VERBES ROUMAINS EN CO-
179
une harmonisation vocalique), autant Ies sens concordent: „enhavir”, c’est „recouvrir”; cotropi „envahir” peut etre une extension, abstraite, figuree, de „(re)couvrir” comme dans cutrupiş:
„(re)couvrir (concret)”
cutrupiş	cotropi
„couverture”	„envahir”
(concret)	(abstrait)
Diculescu a eu raison (contre tous Ies autres auteurs, enumeres par Mihăilă, loc. cit.) de faire de cutrupiş un postulat, meme si son etymologie grecque est absurde (voir Mihăilă).
Co- dans cotropi (en face de cu- dans cutrupiş) peut se justifier par la pression du „systeme” „co- ‘embrasser, dominer’ ”. Cotropi „enhavir” a deux synonymes tres proches en co-: copleşi, coprinde lui-meme. II est remarquable que, si l’identification coprinde = cutrupiş est juste, la forme en co- soit restreinte au sens „enhavir”.
Reste, evidemment, le radical -trop- ou -trup-. Le rapprochement avec -trop-comme dans le verbe bulgare tropam, propose par Mihăilă, apres Bogdan, ne convient pas, â cause du sens: „frapper” ne pouvant donner „(re)couvrir”.
Aucune des etymologies proposees jusqu’ici n’est acceptable, voir ci-dessous, dossier, et Mihăilă, loc. cit. Notons, comme raison supplementaire de Ies rejeter, qu’ â part Diculescu, aucun auteur ne cherche â concilier cotropi et cutrupiş.
Dossier
Exemple de pression d’un systeme preexistant: bezmetic > dezmetic
Etymologie de covârşi par Puşcariu
Etymologie de cotropi par Puşcariu
Pogorî
Le prefixe slave ko- applique au roumain
Refection d’un mot sous la pression d’un systeme preexistant
J’illustrerai ce type de phenomene par un exemple qui me paraît particulierement clair: bezmetic devenu dezmetic. (Je trăite cette question dans le livre cite en preparation.)
On ati’abord (Tiktin, Iordan) vu dans bezmetic > dezmetic une interpretation roumaine du prefixe slave privatif bez-\ Ies Roumains, comprenant le sens privatif de bez- slave, l’auraient remplace par son equivalent (privatif) roumain de-. Â quoi Puşcariu replique justement: „Un astfel de schimb e greu de admis, deoarece bez-în româneşte nu se simte ca prefix (DA)”.
180
MARCEL FERRAND
Mais le processus bezmetic > dezmetic est bel et bien reel et il faut l’expliquer.
Que s’est-il passe pour que le remplacement de bez- par dez- s’impose, sans passer par la connaissance du sens de bez-7
Les donnees „visibles” sont Ies suivantes: 1. Emprunt par le roumain du mot bezmetic „qui a perdu ses esprits”. 2. Un Roumain ne comprend pas bez „sans”.
3.	Mais il rapproche phonetiquement bez- de dez-, d’ou dezmetic, meme sens que bezmetic.
II y a concordance entre la fonction privative de dez- ou de la serie d’adjectifs en dez- (des-) tres vivante, et le sens de bezmetic, dont on peut dire qu’il est lui-meme „privatif’, puisque „bezmetic” = „etre prive de quelque chose: ses esprits”. Cette concordance a fait que bezmetic a ete attire dans la sphere des adjectives privatifs en des-\ tel a ete le facteur decisif qui a impose le remplacement de bez- par dez-.
(En fait „remplacement” est une notion impropre; c’est le changement apparent; ce qui s’est passe est une refection integrale, puisqu’il a fallu passer par le sens (lexical) et par toute une reflexion.)
Covârşi < cu v<3//(Puşcariu)
Puşcariu (DR VI, p. 313-314) formule son etymologie ainsi: „■covârşi < cu vârf,; cf. cu vârf şi îndesat”. Mihăilă (Studii, p. 83) la schematise ainsi: „cu vărh > *cuvârşi > covârşi”.
Comme le souligne Mihăilă (ibidem, p. 84), cu- > co- est une difficulte. Mais elle n’est pas insurmontable, cf. cuprinde/coprinde, etc. Ce qui est etonnant, c’est que covârşi n’est atteste qu’avec co-, cuvârşi (cite par DA) etant un hapax.
II y a une autre difficulte â laquelle on n’a pas pense, c’est la transformaţi on de -/en -ş. L’altemance f/ş est connue dans un nom: vătaf > vătaşi, vătăşie. La condition est que / soit issu d’un h, et en effet vătah existe en roumain (Alf Lombard, La langue roumaine. Une presentation, Paris, 1974, p. 323). Mais on n’a pas d’exemple de cette altemance dans un verbe. Outre que cu vârf zst un adverbe: pouvait-on avoir f/ş en pareil cas?
Cotropi: l’etymologie germanique de Puşcariu
„Ainsi le germanique thorp ’agglomeration d’hommes’, conserve dans l’allemand Dorf ‘village’, qui... apparaît dans les langues romanes d’Occident... Chez nous, la locution aujourd’hui disparue cu tropul ’en masse, en quantite’ a engendre le verbe mSfne qui exprime les invasions impetueuses des barbares germains: a cutropi (de meme que la locution cu vârf & amene le verbe covârşi)” (Puşcariu, Etudes des linguistique roumaine, p. 44).
„El [*thorp 'aglomeraţie mare’, acelaşi ca Dorf german] apare... în franc. troupeau, în adverbul trop... Un *trop trebue să fi existat şi la noi. Din expresia cu
LES VERBES ROUMAINS EN CO-
181
*tropul ‘în număr mare’ s-a născut verbul cutropi (cotropi), întocmai precum din cu vârh (= cu vârf) a fost derivat verbul covârşi” (Puşcariu, Limba română, p. 273).
Mes objections:
1.	On attend cu-, or cotropi est avec co-, la variante cutropi etant une rarete: meme defaut que pour covârşi < cu vârf (Puşcariu compare cotropi < cu tropul et covârşi < cu vârf dans son esprit, manifestement, les deux etymologies se confondraient l’une l’autre);
2.	Mihăilă a raison de rappeler, citant Rosetti, combien la theorie des mots germaniques anciens du roumain est fragile (Studii, p. 86);
3.	L’adverbe *cw tropul n’est pas atteste en roumain (â la difference de cu vărf)\ dans le premier passage cite ci-dessus Puşcariu â omis l’asterisque;
4.	Le mot germanique thorp, â l’origine „troupeau”, s’est specialise au XVIeme siecle dans le domaine militaire, d’ou franşais troupe, italien truppa, cf. Dauzat, Dictionnaire etymologique frangais\ l’etymologie de cotropi par Puşcariu ne doit-elle pas beaucoup, du mot germanique?
5.	Le verbe cotropi n’est atteste en roumain qu’a partir du XIXeme siecle (cf. Mihăilă, p. 85);
6.	L’idee d’un envahisseur laissant, pendant ou apres son passage, precisement le mot „enhavir”, est pour le moins naîve; il y a lâ trop d’adequation entre le sens d’origine suppose et le sens actuel (les mots evoluent!): un defaut general des etymologistes d’autrefois;
7.	Puşcariu a une conception anachronique des invasions. II ne retient que le moment de l’arrivee de. 1’„envahisseur”, necessairement „guerrier”. Les tribus germaniques ne sont certainement pas entrees en Dacie d’un seul coup, en un seul jour ou presque, avec une troupe d’hommes en armes, comme les Prussiens en 1870. Elles se sont etablies progressivement, et non obligatoirement par la force (quoique Germains!). Cf. ce que l’historien dit de Gepides: „gens quieta”, C. et D. Giurescu, Istoria Românilor, Bucureşti, 1975, p. 174.
Pogorî
DA: „Derivat dintr-un adverb pogor, păstrat încă la aromâni, cf. Capidan, Elementul slav în dialectul aromân, 367, iar acesta din paleosl. pogorî «în jos». Forma coborî: metateză. (Dacă sensul de ‘a doborî’ e vechiu, ar fi imaginabil ca în coborî să avem a face cu o formă disimulată din poborî, iar acesta din bulg. poborvam < \ învinge în luptă, a doborî»)”.
L’adverbe slave noeop-b n’est pas courant. En slavon russe Sreznevskij (.Maeepuaribi) en cite un unique exemple, releve dans une charte de 1199, elle-meme connue d’apres une copie du XVeme siecle: Aku eoda ucxodmqu noeop'b „Comme une eau qui sourd vers le bas”. Sreznevskij, qui n’est pas certain
182
MARCEL FERRAND
du sens, ajoute un point d’interrogation. Au lieu de po- „le long de” on attend plutot pod- „vers le bas”, et une autre copie du XVIeme siecle donne en effet nodcopb. Mais nocopb est confirme par l’adjectif derive noaopbuuu „descendant”, dont Sreznevskij cite un exemple [eopa „montagne, montee”].
La theorie du prefixe slave ko- appliquee au roumain.
Sur la base de cette theorie Moskov („Romanoslavica”, XII, 1965, p. 43-49) pretend resoudre Ies problemes de: şovăi, şovâlca, şovârni; Mihăilă (Studii, p. 80-87) Ies problemes de: coborî, covârşi, cotropi.
Quelques remarques groupees (des lors que Mihăilă se refere â Moskov).
La theorie du prefixe slave ko- est, comme le precisent Ies deux auteurs, controversee. Mais, sans porter de jugement de fond, on peut montrer que dans son etat actuel son utilisation est prematuree ou abusive.
1.	Normalement, Ies variantes d’un affixe sont conditionees par son contact avec le radical; exemples: Ies preverbes slaves o-/ob-, pod-/podo-. Les variantes de ko- selon Moskov (au nombre de 16!) ne sont pas definies comme conditionnees, absolument comme s’il s’agissait d’un mot autonome.
2.	II n’est pas donne pour ko- et ses variantes de sens ou de fonction, comme pour tout affixe. Les sens enumeres par Moskov (repartis en 6 groupes) sont en realite les sens des verbes formes â l’aide de ko-. Le sens de la somme „affixe + radical” n’est pas le sens de f affixe, ni celui du radical: autrement, â quoi servirait la derivation? (Dans deux Solutions proposees par Mihăilă, ko-, „prefixe”, s’ajoute comme une „coquille vide” â un radical, seul porteur de sens; dans *kovrsiti = covârşi, interprete „a trece peste vârf’, ko- signifierait „peste” = „par-dessus”, ce qui n’est montre nulle part.)
3.	Le prefixe slave.ko-, reconnu comme „sporadique” par Mihăilă, en slave meme, aurait ete vivant en roumain, langue non slave?
4.	L’epoque n’est pas precisee. II s’agirait d’un prefixe remontant au slave commun: or â ce stade le roumain (?) n’est pas encore entre en contact avec le slave. (Pour Moskov, ko- est du slave commun; so-, variante de ko-, definie p. 45 comme slave commune, devient p. 47 typiquement bulgare: le bulgare, du slave commun!)
Coborî < *koboriti
Ayant rejete, â juste titre, le radical hybride -horiţi de Graur (= bor- comme dans (do)(o)boriti + bor- = present de brati sq „lutter”), Mihăilă reconstruit *koboriti â partir de „vsl. horiţi ‘a se lupta’ ”, forme lui meme sur le radical bor-du present de brati sq „lutter”. C’est le verbe secondaire horiţi (rare en slavon, cf. Sreznevskij) qui aurait donne doborî et oborî „abattre”. Erreur: il faut remonter â oriti „abattre”, cf. ci-dessus, sans passer par le sens „lutter”, qui ne peut donner „abattre”, ce que Graur avait bien compris.
Covârşi < *kovrsiti
Le radical -vrsiti existe; le seul probleme de cet etymon est ko-, voir ci-dessus.
LES VERBES ROUMAINS EN CO-
183
Cotropi < *kotropati
Le verbe bulgare tropam „battre” ayant un sens fort eloigne de cotropi „enhavir”, Mihăilă a recours, pour conforter semantiquement *kotropati, â l’indoeuropeen, ou la racine correspondante un „mouvement presse”. Modeme de forme, *kotropciti serait prehistorique quant au sens:
„Rădăcina trep-/ trop- ... are corespondente exacte în alte limbi indo-europenef...] aparţinând radicalului i.-e. *trep- ‘indiquant un mouvement presse
Or, tocmai acest sens este primordial în limbile slave şi în cuvântul românesc a cotropi
*kotropati peut-il donner cotropii Conscient qu’il y a lâ une difficulte, Mihăilă se justifie maladroitement: il semble que dans son esprit les verbes slaves du roumain, „majoritairement” en aient ete formes â 1’ origine seulement â partir de verbes slaves egalement en -i (sous-entend-il par lâ que ces verbes roumains doivent leur 4 au slave?):
„Din punct de vedere formal, dacă vom ţine seama de faptul că majoritatea verbelor româneşti de origine slavă aparţin conjugării a IV-a (a munci, a trudi etc.), chiar dacă în limbile slave tema prezentului nu se termină în -i [...], includerea verbului a cotropi (< v. sl. *ko-tropati) în conjugarea a IV-a nu poate fi considerată o excepţie [souligne par moi, M. F.]”.
Les verbes slaves du roumain sont en 4 parce que le roumain les a integres dans cette classe (issue des inchoatifs latins en -esco), productive â une certaine epoque de son histoire. La base est tiree du present slave; elle est soit en consonne (cot- > citi), y compris si l’infinitif slave est en 4-: Ijubiîi = Ijub- > iubi; soit en voyelle, si le radical slave est suffixe, d’ou -ui, -ăi, etc.
On attend *kotropati > *kotropa- > *cotropăi.
Paris

FELICIA ŞERBAN
NOTE LEXICALE ŞI ETIMOLOGICE
Volumele din seria nouă a DLR vor cuprinde în întregime litera L, atât partea publicată în seria veche a dicţionarului (L - Lojniţă), cât şi părţile rămase neredactate. Notele de faţă sunt redactate pe baza manuscrisului literei L, în special partea a 2-a, din Dicţionarul limbii române (elaborat sub egida Academiei Române), cuprinzând unele materiale elaborate, într-o primă formă, la Iaşi, şi completate în cadrul grupului de cercetare de la Institutul „Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca cu masivele părţi care lipseau, volumul urmând a fi definitivat în cadrul aceluiaşi grup de lexicografi1. Partea a 2-a din litera L cuprinde cuvintele începând cu li- până la sfârşit, întrucât după redactarea acestor note a apărut volumul Micul dicţionar academic care include şi litera L, am făcut referirile de rigoare, atunci când cuvântul pe care îl discutăm este redactat şi acolo2.
Lâgâlie s.f. ‘glie’, atestat în Boiţa, pe lângă Sibiu (ALR I 950/122), este o variantă lexicală (rezultată prin asimilare r-l > l-l) a lui răgălie ‘îngrămădire de crengi şi plante pe malul apelor curgătoare’; adăugăm sensul respectiv la cele cunoscute şi publicate în DLR la litera R.
Lâlă s.f., adj.: cuvântul circulă prin Oltenia ca substantiv ‘femeie leneşă’ (GR. S. V, 121) şi ca adjectiv (despre femei) ‘murdară, neîngrijită şi leneşă’ (LEXIC. REG. 37, 49); a rezultat prin derivare regresivă de la adj. lălâu.
Leâbă s.f. ‘cuvânt cu care se cheamă câinii’, apare în CHEST. V 77/92, provenind din Vad - Sighetul Marmaţiei (scris liabă, fără a fi indicat accentul). Este redactat în manuscrisul DLR cu accent pe prima silabă (Uabă), ca un sens al lui libă inteij. ‘strigăt cu care se cheamă gâştele, p. ext. raţele’, folosit prin Transilvania, Maramureş,- Bucovina, şi care provine din magh. liba ‘gâscă’. Pare puţin probabil ca termenul să se fi extins de la chemarea gâştelor la chemarea câinilor, mai degrabă pare alt cuvânt: prin modul de utilizare şi prin aria de circulaţie (Maramureş), este mai apropiat de interj, leabă (cu varianta leava) ‘cuvânt cu care i se impune câinelui să tacă’, comunicat din Maramureş de A. P. Bănuţ (cf. DA). Vezi şi leapă. în MDA informaţiile respective sunt împărţite între două cuvinte: leâbă1 interj, (ca variantă la le avă) şi liăbăSiteq. (ca variantă la libă).
1	Pentru economie de spaţiu, vom utiliza, pe cât posibil, siglele Dicţionarului limbii române.
2	Micul dicţionar academic (MDA), voi. III (I-PR), Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2003.
DACOROMANIA, serie nouă, IX-X, 2004 - 2005, Cluj-Napoca, p. 185-189
186
FELICIA ŞERBAN
Leâpă s.f. este înregistrat în nord-vestul Transilvaniei la TEAHA, C. N. 238, ca termen depreciativ pentru ‘gură’ ca organ al vorbirii. Credem că este acelaşi cuvânt cu leabă de mai sus şi ar trebui lucrat ca variantă la leopă (scris şi liopă) ‘gură (care vorbeşte mult)’, având şi forma leoapă, cuvânt cu circulaţie prin Moldova şi Bucovina, care este un postverbal al lui leopăi „a vorbi mult, a flecări”, la rândul lui provenit, pentru această zonă de circulaţie, din ucraineană (cf. DA s.v. leopă); amintim că, pentru a-i impune cuiva tăcerea, se mai foloseşte, familiar, şi gura!
Având în vedere cele de mai sus, socotim că toate aceste forme lexicale (leabă, leavă, leapă) ar trebui grupate ca variante sub cuvântul-titlu leapă.
Libân s.m. ‘nume dat unui câine de vânătoare’, provenit din H IV 10 (localitatea Băleni-Sârbi, aproape de Târgovişte), este redactat în DA. Deşi este nume propriu, practica în DA era de a introduce în dicţionar şi numele de animale, dintre care unele sunt legate etimologic de cuvinte ale limbii. Numele liban se aseamănă întrucâtva ca formă cu lipcan, care este, de asemenea, un nume dat unui câine de vânătoare (H II 12, localitatea Blăjani, aproape de Râmnicul Sărat), pus în DA împreună cu numele unei populaţii de tătari care îndeplineau adesea slujba de curieri; ca origine, termenul liban poate fi apropiat de verbul a libăni (vezi infra), având în vedere aspectul ogarilor (cf. şi expresii ca a avea pântecele lipit de foame, în DA s. v. lipi).
Libăm vb. IV. refl. din nord-estul Olteniei ‘a flămânzi foarte tare’ (LEXIC «REG. II, 28) este o variantă a verbului a lipăni ‘a flămânzi’, provenit de la termenul lipan (Iht.), cu aluzie la o caracteristică a peştelui respectiv, lăcomia, după cum se explică în DA (s.v. lipan).
Libăriţă s.f. ‘coacăză’, înregistrat lângă Beiuş, în Holod (LEXIC REG. II, 90), este o variantă a substantivului limbâriţă ‘umflătură sub limbă’, prin analogia formei fructului cu forma acestui simptom al bolii.
Libră s.f.: alături de sensurile ‘monedă’ şi ‘unitate de măsură a greutăţii’ (din lat. libra), sunt puse (cf. MDA) şi următoarele, cu circulaţie prin Transilvania: (Omit.) ‘nagâţ’ (Vanellus vanellus), atestat la BĂCESCU, PĂS. 108, COMAN, GL., ‘fată’ (COMAN, GL.) şi ‘femeie de moravuri uşoare’ (BUGNARIU, N., VAIDA). Sensul ornitologic este un omonim pentru explicarea originii căruia putem recurge la o apropiere de magh. liba ‘raţă’ (cf. şi rom. libă interj.), între cele două păsări existând o oarecare asemănare; faţă de acesta, ‘fată’ ar fi un sens figurat care sugerează vioiciunea acelei păsări, după cum un alt sens figurat ar fi şi ‘femeie de moravuri uşoare’. Cf. şi libuţ, libută.
Libruţă s.f. este numele dat unui „peşte mic şi lat”, termen înregistrat în ALR I 1 746/30 din Ferendia (lângă Reşiţa). Peştele respectiv fiind asemănător ca formă cu o monedă, ar putea fi un derivat de la libră (cu suf. -uţă), sensul de ‘monedă’ al cuvântului având circulaţie, în perioada efectuării anchetelor, şi în zona Banatului (cf. GR. BĂN., L. COSTIN, GR. BĂN.).
Libuţ subst., libuţă s.f.: avem de-a face cu două cuvinte apropiate ca formă, ambele cu circulaţie în Transilvania, care sunt redactate ca un singur cuvânt-titlu (cf. MDA).
NOTE LEXICALE ŞI ETIMOLOGICE
187
Libuţ s.m. ‘nagâţ’ (Vanellus vanellus) are numeroase atestări (LB, POLIZU, PONTBRIANT, D„ CIHAC, II, 512, LM, MARIAN, O. II, 292, CONV. UT. XXIII, 337, DDRF, GHEŢIE, R. M. 238, BĂRCIANU, ALEXI, W., TDRG, ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D., BĂCESCU, PĂS. 108, RETEGANUL, P. V, 65, VAIDA, CABA, SĂL.); este, de asemenea, numele dat unor specii de pescăruşi (LB, LM, CONV. LIT. XXIII, 337, ALR I 1 046/138, 290), iar ca s.n. înseamnă ‘fluierătoare făcută din coajă de salcie’ (ALR I 1 469/148, 243); ca s.f., în forma libirţă, înseamnă atât nume de pasăre, cât şi ‘fată tânără’ (PAŞCA, GL., înregistrat în Bonţ, lângă Gherla). Cuvântul provine din magh. libuc (Vanellus vanellus). In DA, pentru libirţă ‘fată tânără’ se face trimitere la libovnic.
Libuţă, ca substantiv ‘boboc de gâscă’, este înregistrat în Banat (CV 1951, nr. 6, 27), iar ca interjecţie, prin nord-vestul Transilvaniei; în forma li'buţa este strigătul cu care se cheamă gâştele (A I 31, TEAHA, C. N. 103); este un derivat de la li bă cu suf. -uţă.
„Lighinţ” = lighiuţ s.m. apare într-o poezie populară (Şi-o făcut Sfântu Vasile O arie mare, în capul pământului, In zăliştea vântului Şi-o scos doisprezece lighinţi Ca focul de iuţi. Cu copitele treiera, Cu nările vântura, Cu cozile felezuia, Cu urechile în saci punea. MAT. FOLK. 1 470 - text înregistrat în Moldova); forma a fost preluată ca atare în DA şi glosată „nume dat unor fiinţe mitologice”. Observăm că în rimă îi corespunde iuţi, ceea ce ne duce la presupunerea că forma ar trebui să fie lighiuţ, cu o eroare de transcriere în culegerea de poezie populară sau de tipar (u interpretat ca n). Contextul poeziei este unul fantastic, evocă un peisaj imaginar, animalul descris având puteri miraculoase. Presupunem că glosarea mai adecvată ar fi ‘bidiviu, cal fabulos’ şi ar fi un diminutiv cu suf. -uţ, probabil de la lighian s.m., redactat în DA s.v. lighioană, cu indicaţia (în literatura populară cu caracter mistic) şi ilustrat cu citate de tipul: Văd pe lighian în grajd de piatră mâncând orz strecurat de nouă ori (H IV 65, Muntenia). în MDA este dată glosarea „fiinţă imaginară”, iar etimologia nesigură, cf. lighioană; cea mai veche atestare trebuie considerată în MAT. FOLK. (1900), şi nu PAPAHAGI, C. L. (1939).
Lighmon subst., ligurie s.f.: cea dintâi formă apare în BIBLIA (1688), 59'/59 (lighirion şi achatis şi amethistos), cf. şi ROSETTI - CAZACU, I. L. R. I, 153; cealaltă formă o întâlnim în PO 272/2 (ligurie, acatie şi amatie), respectiv 311/22 (ligurie, acates şi amatis), cf. şi CL 1962, 134. Ambele provin din gr. A.iynpiov.
Lihâr s.m. este, regional, numele unei plante, şi anume vetrice (Chrisanthemum vulgare), cf. BORZA, D. 168. Ar putea fi un derivat de la lih „pâlnie” cu suf. -ar (termen atestat în ALR SN I h 234/325, în localitatea Voivozi, de lângă Şimleul Silvaniei), judecând atât după forma cuvântului, cât şi după faptul că planta are flori tubulare (dispuse în inflorescenţe).
Lijaboc s.m.: atestat la ANTIPA, F. I. 69, este numele unei specii de guvizi (Gobius cephalarges). Ar putea să provină din ucr. jieofceboKuu ‘zglăvoc’.
188
FELICIA ŞERBAN
Liubocică s.f. ‘muşcată creaţă’ (Pelargonium radula) este atestată la BORZA, D. 125, provenind din Basarabia. Denumirea corespunde unui diminutiv de la un nume propriu rusesc, JhoâoHKa.
Liză s.f.: nume care se dă, prin Moldova, unor specii de muşcată, şi anume Pelargonium radula, numită şi muşcată creaţă (H X 354, 445, XII 281, A V 14, 15, 18, 26, VI 8, 10, 26, GLOSAR REG. 65) şi Pelargonium zonale (BORZA, D. 125). în MDA se propune ca etimon germ. Liese. Numele dat aceleiaşi plante în maghiară, regional, porneşte de la un nume propriu, [biidos] Lizi, în traducere literală ‘Lizi cea puturoasă’.
Lizui vb. IV. are un sens tranzitiv (prin Oltenia) ‘a da cu lut pe jos; a lipi, a murui’ (înregistrat pe lângă Râmnicu-Vâlcea, cf. NALR - O II h 197/909) şi unul reflexiv (prin Munţii Apuseni) ‘a se umple de noroi’ (FRÂNCU - CANDREA, M. 102), informaţie la care adăugăm un sens format, probabil, prin extensiune, ‘a se murdări’: Copilu s-o lizuit cu magiun (corn. din CÂMPENI). Se conjugă la indicativ prezent lizuiesc, dar şi lizui (corn. din CÂMPENI).
Loboştelniţă s.f., nume de plantă, apare într-o poezie populară din Vâlcea: Ştirul creştea, nu prea creştea, Da loboştelniţă moarte-şi făcea. Crescură loboştelniţă pânf la toartele cerului! MAT. FOLK. 1 129. Pare a fi o contaminare între lobodă, numele unei plante necultivate (Atriplex sau Chenopodium), şi şt^elniţă1, numele de plantă care în DLR este preluat din H XI436, din zona Panciu.
Loh interj.: atestat în CV 1951, nr. 5, 27, se foloseşte prin sudul Banatului, cu sensul ‘opreşte!’, ‘stai!’. Este preluat din ser. lok „cuvânt cu care se alungă viţelul de lângă vacă”.
Lurbăr, liurbăr, liurbău s.m.: primele două şi numeroase alte forme, înregistrate în BORZA, D. 97, sunt nume date, regional, dafinului (Laurus nobilis); liurbău denumeşte, regional, liliacul (Syringa vulgaris). Numele plantei provine din germ. Lorbeer[baum], magh. liirbor (în MDA: germ. Lorbeer).
Lustră vb. I. (< fr. lustrer) are, învechit, mai ales în vechile dicţionare, sensul ‘a lustrui’. într-o poezie a lui Andrei Mureşanu este folosit în următorul context: Zărişi din nou lumina, pământ lustrat de soartă (MUREŞANU, P. 45/15) şi urmează câteva strofe în care poetul evocă jertfele de sânge din istoria neamului; înseamnă ‘a purifica (prin sacrificii)’, trecând de la sensul sacrificiului ritual la cel patriotic. Cuvântul este împrumut din lat. lustrare.
Lustrâţie s.f. este un termen destul de nou, pentru ‘politică de limitare a participării foştilor comunişti la guvernare sau a accesului lor la ocuparea unor poziţii în serviciile publice, propusă spre promovare în perioada posteomunistă’: Legea lustraţiei — nevoia de asanare morală a societăţii (ROMÂNIA LIBERĂ, serie nouă, 2005, nr. 4 513, 1); provine din fr. lustration ‘sacrificiu, ceremonie prin care ţăranii purifică o persoană, un câmp, o aşezare’ (cf. MDA).
Luşcă s.f.: există mai multe omonime cărora le corespunde această formă.
NOTE LEXICALE ŞI ETIMOLOGICE
189
1)	Unul circulă prin Transilvania şi Maramureş, designând mai multe plante: ‘băluşcă’ (Ornithogalum boucheanum, Ornithogalum narbonense), la pl. ‘ghiocei’ (Galanthus niualis), ‘ghiocei bogaţi’ (Leucoium aestiuum, Leucoium uernum), ‘narcise’ (Narcissus stelaris). Este, probabil, o variantă a lui băluşcă (în DA cu unele dintre aceste sensuri), rezultată prin afereză. în MDA: etimologia necunoscută.
2)	Prin nord-estul Olteniei, luşcă are sensul de ‘ţuică slabă, cu un conţinut scăzut de alcool’ (cf. LEXIC REG. II, 28), care poate fi apropiat de liur, leoarcă (cf. DA).
3)	Prin Bucovina, luşcă înseamnă ‘pat făcut în colibele tăietorilor de lemne’ (COMAN, GL.) şi ‘pat de cazarmă’ (L. ROM. 1960, nr. 3, 79), sens care nu permite apropierea de cuvintele precedente.
4)	Comunicată din Straja (Rădăuţi), forma luscă ‘pleavă’ reprezintă un cuvânt aparte (< ucr.), cf. MDA.
Luşti vb. IV. ‘a desprinde boabele de porumb de pe cocean’ circulă prin Maramureş şi nord-estul Transilvaniei (L. ROM. 1965, 557, BUGNARIU, N., BÎRLEA, L. P. M. I, 273, T. PAPAHAGI, M. 224, ALR I 907/347, 351, 354, 361, ALR SN I h 115/362, ALRM SN I h 83/362); regional (Vişeul de Sus), mai înseamnă ‘a desface pănuşile de pe ştiulete’ (GLOSAR REG.); tot prin Maramureş are sensul ‘a dezghioca fasolea’ (ALR I 850/354). Verbul este împrumutat din ucr. jiyujumu (MDA).
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”
Cluj-Napoca, str. Emil Racoviţă, 21
CRISTIAN MIHAIL
MODIFICĂRI SEMANTICE ÎN LEXICUL LATIN AL ROMÂNEI SUB INFLUENŢA MEDIULUI MILITAR (V)
Cercetările prezentate în acest articol le continuă pe cele publicate în articole anterioare1, în cadrul temei din enunţ.
Aşadar, în analizarea vocabularului latin moştenit al românei vom urmări să aplicăm criteriul latinei de frontieră, pe care l-am definit astfel: ori de câte ori se constată modificări semantice ale unor cuvinte româneşti în raport cu sensul clasic al etimonului lor latin este posibil şi probabil ca inovaţiile semantice să se fi produs în limbajul de grup al armatei romane şi/sau luptătorilor daco-romani. De asemenea, dacă ne aflăm în prezenţa unor cuvinte latine păstrate, în aria neolatinităţii, numai în română - fie cu sensul lor clasic, fie modificate semantic -este posibil şi probabil ca ele să fi aparţinut aceluiaşi grup de vorbitori.
Pentru a transmite şi înrădăcina cuvinte specializate şi modificări semantice în limba generală (latina dunăreană), era necesar ca acest grup de vorbitori/luptători (1) să fie predominant sau important numericeşte şi cu prestigiu în cadrul vorbitorilor idiomului general şi (2) să poarte comunicări pe o foarte îndelungată perioadă. Condiţiile au fost îndeplinite prin constatările: (a) militarii şi veteranii erau dislocaţi în întreg „capul de pod” nord-dunărean (pe care îl reprezenta Dacia în cadrul apărării frontierelor Imperiului Roman) şi (b) în continuitate: masa populaţiei romanizate (atâta câtă a fost), după retragerea armatei romane, a luptat mai bine de un mileniu împotriva atacurilor triburilor, ulterior statalizate, ale barbarilor germanici, slavi şi turanici. Pe aceste baze, am identificat o nouă serie de modificări semantice de grup armat ancestral, care va fi prezentată după cum urmează.
1.	Dr. a apleca (ar. aplecu, megl. plec) este moştenit din lat. applicăre (EWR, 97; REW, 548; DER, 332; DEX ş.a.), care avea următoarea structură semantică: (1) „a aplica”, ca în formulările: applicăre moenibus scalas (Titus Livius, 59 a. Chr. - 17) „a propti scările de ziduri”; trunco se applicuit (C. Iulius Caesar, 100 -44 a. Chr.) „s-a lipit de un trunchi”; Cornelius flumini castra applicuit (Livius)
1	Cristian Mihail, Modificări semantice în lexicul latin al românei sub influenţa mediului militar. (I), în CL, XXXV, 1990, nr. 1, p. 21-31; (II), în DR, s.n., I, 1994-1995, nr. 1-2, p. 313-319; (III), în DR, s.n., II, 1996-1997, nr. 1-2, p. 325-332 şi (IV), în DR, s.n., III-IV, 1998-1999, p. 213-216.
DACOROMANIA, serie nouă, IX-X, 2004-2005, Cluj-Napoca, p. 191-197
192
CRISTIAN MIHAIL
„Comeliu şi-a sprijinit tabăra de fluviu”; applicare sinistrum (cornu) ad oppidum (Livius) „a-şi sprijini flancul stâng de oraş”; applicat capulo tenus ensem (P. Vergilius Maro, 70 - 19 a. Chr.) „vâră sabia până la mâner”; (2) (mar.) a) „a îndrepta spre”; b) „a acosta, a poposi”, ca în navibus ad terram applicatis (Caesar) „corăbiile fiind acostate la ţărm”; (3) (fig.) „a aplica”, „a lipi”, ca în applicare se ad aliquem (M. Tullius Cicero, 106 - 43 a. Chr.) „a se lipi de cineva” (ThLL; Guţu, DLR). Prin analiza acestei structuri, observăm intensa circulaţie a lat. applicare în mediul militar, fapt întărit de constatarea că ngr. applikaio „a trage în gazdă”, „a poposi”, provine din sintagma aplicare castra (NGSt; comentariu în REW).
Dr. a *apleca are următoarele sensuri: 1) „a (se) înclina” şi fig. „a (se) supune”; 2) „a alăpta”2; 3) fig. „a simţi atracţie, vocaţie pentru ceva”; 4) (în expr.) „a i se apleca”, „a-i veni greaţă”3 (DEX).
în limbile neolatine occidentale, continuatorii lat. applîcăre nu au sensuri legate de mediul de luptă armată, precum cat. aplegar, v. fr. aplover, sp. allegar şi pg. achegar „a aduce”, „a apropia”, „a uni” (REW, 548 ş.a.).
Pentru sensul „a (se) apleca”, în aceste idiomuri se utilizează împrumuturi culte de la lat. inclinăre, precum it. inclinare, sp. şi pg. inclinar, sau o moştenire de la lat. pop. *pendicăre (cl. pendere) „a spânzura” ş.a., ca fr. pencher (DEHF).
2.	Dr. (înv.) a cumpli (ar. cumpli „a termina”) provine din (derivat al lat. arh. * piere „a umple”; DEL, DCELC) lat. complere, lat. pop. *cumplire (EWR, 445; CDDE, 445; REW, 2101; DER, 2677 ş.a.), care semnifica: (1) „a umple”, ca în complere fossam aqua (Caesar) „a umple şanţul cu apă”; (2) (spec.) „a umple, a ocupa complet”, ca în: complere montem hominibus (Caesar) „a umple muntele cu oameni”, milites murum celeriter complent (Caesar) „îndată soldaţii umplu zidul” şi fig. complere caede incendioque cuncta (Livius) „a umple totul de masacre şi incendii”; (3) (mii.) „a completa (efectivul)”, complere legiones (Caesar) „a completa efectivul legiunilor”; (4) (vârstă şi timp) „a împlini, a trăi”, complevit tempora vitae (Publius Ovidius Naso, 43 a.Chr. - 17) „şi-a trăit traiul; (5) „a îndeplini”, „a desăvârşi”, ut summum mei promis si compleam (M. Tullius Cicero) „ca să-mi îndeplinesc în întregime promisiunea” (ThLL; Guţu, DLR).
Dr. a cumpli s-a modificat semantic faţă de etimon la „a ucide” - sens de violenţă maximă - în mediul unor lupte necruţătoare, plecându-se de la „a desăvârşi” (după cum rezultă din structura semantică a lat. complere); cf. şi derivatele dr. a cumpli, dr. cumplit „groaznic”, cumpliciune (înv.) „cruzime”, cumplitură (înv.) „omorâre” (DER, 2677).
2	Cf. „a apleca la sân” (DER) şi opinăm prin îndemnul militarului şi/sau veteranului către femeile lor pentru ca acestea să lipească gura odraslei la sân (sensul 3 fig. din structura semantică a lat. applîcăre).
3	Când îţi vine greaţă, te apleci, pentru ca, eventual, să vomiţi fără a te stropi pe picioare, ceea ce înlătură dificultatea exprimată în DER.
MODIFICĂRI SEMANTICE ÎN LEXICUL LATIN AL ROMÂNEI
193
în celelalte arii romanizate, sensurile ar. cumpli „a împlini, a desăvârşi” şi cele similare ale it. compi(e)re, sp., pg. cumplir, v. it. cumplire, v. fr. complir, fr. accomplir nu au fost conduse spre violenţă, Munţii Pindului fiind mai puţin expuşi invaziilor barbare, iar Romania occidentală, mult mai rapid „pacificată’Vstatalizată de barbari. Aceeaşi explicaţie este valabilă şi pentru derivatele descendenţilor occidentali ai lat. complere, precum sp. cumplido „desăvârşit”, „complet”, „larg”, „abundent”, ajungându-se chiar la ...„compliment”, ca sp. cumplimiento (de unde it. complimento şi fr. compliment (DCELC, DEHF)) etc.
Pentru sensul „a ucide”, în ariile romanizate sus-menţionate a fost normală şi suficientă: (a) continuarea cuvintelor latine clasice, precum: lat. occidere, ca în ar. ţid(ere), it. uccidere ş.a. (printre care şi dr. a ucide); (b) generalizarea unor metafore (amuzante), ca fr. tuer, provenit din lat. pop. *tutăre (cl. tutări) „a proteja”, apoi, „a potoli” (DEHF) şi it. ammazzare (> sp. mazar şi pg. magar), format de lat. pop. *mattea „ciomag” (DEI, I, 166) sau (c) un împrumut din arabă, în care cuvântul care a dat it. assassino (> fr. etc.) însemna „băutor de haşiş” (DEHF). Nicăieri, nici măcar o amintire de limbaj din mediul militar.
3.	Dr. (în)dupleca (ar. nduplic, -ari „a încovoia”) este transmis din lat. duplicare (lat. pop. *(in)duplicăre) (EWR, 834; CDDE, 523; REW, 2801; DER, 3121 ş.a.), care avea două sensuri: 1) „a dubla”, „a spori”, ca în duplicare modum hastae (Comelius Nepos, sec. I a.Chr.) „a dubla lungimea lancei”4 şi 2) „a îndoi”, „a curba”, hasta duplicat virum transfixa dolore (Ovidius) „lancea care a străpuns pe viteaz îl îndoaie de durere” (ThLL; Guţu, DLR).
Sensul dr. a îndupleca - „a determina pe cineva să se supună, să consimtă la ceva, să facă ceva” (DEX) - apare ca provenind din cel de al doilea sens (violent) al etimonului latin („a îndoi”, „a curba” devenit „a determina la supunere”, sub amintirea indicelui semantic al forţei).
Restrângerea semantică a lat. duplicare (în mediu violent) nu a fost remarcată de Emout şi Meillet, care afirmă - în registru etimologic - că descendenţii neolatini ai dublării se formează „mai ales în română de la duplicare, iar în celelalte limbi romanice din duplăre” (cf. fr. doubler ş.a.) (DEL, p. 188). Se neglijează sensul „îndoire (încovoiere)”, care duce la „supunere” şi „înduplecare” în română, în care dublarea nu are de-a face cu nici unul dintre aceste etimoane (rom. dublu este împrumutat din fr. double, care provine din lat. duplus; DEHF)5.
Dintre continuatorii vest-romanici ai lat. duplicare (REW, 2801), doar sp. doblegar „a (se) mlădia”, „a (se) îndoi” are la fig., rar, sensul „a (se) îndupleca”. Pentru sensul „a (se) îndupleca”, în toată Romania occidentală avem de-a face cu împrumuturi culte de la lat. convingere (fr. convaincre ş.a.), persuadere (sp. persuadir ş.a.) şi condescendere (pg. condescender ş.a.). Nici o moştenire din sermo castrensis.
4 De remarcat un derivat interesant al lat. duplicăre: lat. duplicarius „soldat care primeşte
soldă dublă” (DEL, P. 188).
5	Dr. (şi ar.) duplu (înv.) ar putea proveni din lat. duplus, nu ca în DER, 3084.
194
CRISTIAN MIHAIL
4.	Dr. lingură (ar., mg. lingură, ir. lingurg) este continuarea lat. lingulă, dim. al lat. lîngua „limbă”6 (EWR, 981; CDDE, 1002; REW, 5036; DER, 4884 ş.a.)7. Rosetti (ILR, I, p. 169) consideră că lat. lingulă este continuat numai în română8, dar Meyer-Ltibke (REW, 5036) menţionează cat. alegra (chir.) „trepan” şi sp. şi pg. legra (chir.) „răzuitor de oase şi al pietrei de pe dinţi”, pe care însă Corominas (DCELC, III, p. 71) le consideră... semiculte. Dar nu există argumente pentru a nu fi considerate ca împrumuturi livreşti în chirurgia medievală.
Lat. lingulă avea următoarele sensuri: 1) limbă mică de pământ, ca în oppida posita in extremis lingulis (Caesar) „cetăţi aşezate la capătul unor mici limbi de pământ (spre mare)”; 2) „şiret la încălţăminte” şi fig. „secătură”; 3) „lingură”; 4) „spadă mică ascuţită” (M. Terentius Varro, 116-27 a. Chr.); 5) „limbuşoară la instrumentele de suflat”; 6) „acul balanţei”; 7) „capăt strâmtat de tub”; 8) „capătul scurt al unei pârghii” şi 9) „os al sepiei” (Guţu, DLR).
Opinăm că lat. lingulă s-a restrâns semantic, în doi timpi, în latina dunăreană, la sensul „lingură”: ca urmare a utilizării frecvente a etimonului în mediul militar, mai întâi, la sensurile 1, 3 şi 4 şi, apoi, trecut în limbajul veteranilor, a rămas firesc doar la semnificaţia 3 din structura sa semantică.
Dr. lingură -„obiect casnic (pentru gătit şi mâncat), scobit şi cu mâner” - a revenit la o structură semantică largă, specifică cuvintelor foarte vechi (a se vedea în DEX).
în limbile neolatine occidentale - lipsite de influenţa puternică a unui mediu predominant de luptători armaţi - sensul „lingură” este asigurat de neoformaţii de la lat. cochleârium, -are „linguriţă pentru melci şi ouă” < lat. cochlea9, precum fr. cuillere (DEHF), sp. cuchara, it. cuchaio (DEI, II, 1182) şi pg. colher (NDELP).
5.	Dr. a peţi continuă lat. petere, lat. pop. *petire (EWR, 1208; CDDE, 1370 ş.a.), cf. v. nap. pezzire „a cerşi:” (>) it. pezzente „cerşetor”, sp. şi pg. „a peţi”10, pg. pedinte „flaşnetă”, sp. şi pg. pedido „livrare”, „vânzare” şi (înv.) „petiţie” (REW, 6444; DER, 6312).
Lat. petere avea o structură semantică amplă: I. a căuta (să atingă) 1) să ajungă undeva, 2) să lovească, atacând, ca în petere caput (Cicero) „a viza să lovească capul”, petere Hesperiam bello (Vergilius) „a lovi Hesperia cu război”; II. „a căuta să obţină”, 1) „dorind”, ca în petere gloriam (Ovidius) „a căuta glorie”; 2) a) (spec.) „a candida la o magistratură”, b) „a peţi”, ca în mulţi illam petiere
6	Lat. lîngua este un derivat de la lat. Ungere „a linge” (DEL).
7	Din cuvântul românesc provine bg. Ungur „ţigan care meşteşugăreşte şi vinde linguri de lemn”, der. lingurka (fem.); lingurce „ţigănuş” (Capidan, Raporturi).
8	Nu există motiv de surprindere că un cuvânt care (în opinia noastră) aparţine limbajului militar ancestral s-a păstrat numai în română - singura limbă neolatină copios influenţată de acest limbaj. Cuvinte latine de mediu militar moştenite doar în română mai există: imperator, miles, procedere, sarcina, scandula, tenuăre şi attenuătus, trepidare şi trepidus (cf. articolele noastre menţionate supra, nota 1).
9	Lat. cochlear, -are provine din gr. kochlos „scoică” (NDELP).
10	Dar numai cu complement (în expresii): sp. pedir en matrimonio şi pg. pedir em casamento.
MODIFICĂRI SEMANTICE ÎN LEXICUL LATIN AL ROMÂNEI
195
(Ovidius) „mulţi au peţit-o”; 3) „a cere, rugându-se”, ca în pacem a Romanis petierunt (Livius) „au cerut romanilor pace”; 4) „a pretinde”, „a reclama”; 5) „a se duce să ia”, „a lua”, „a scoate” (Guţu, DLR).
Avându-se în vedere dorinţa firească a militarilor şi veteranilor de a se căsători/rostui, opinăm că lat. petere s-a restrâns în limbajul acestor categorii de vorbitori toredominante în latina din Dacia) la „a peţi”, care chiar înglobează indicii semantici de „căutare”, „dorinţă”, „rugă”, „pretenţie”, „deplasare” şi „scoatere / luare de undeva”, aflaţi în structura semantică a acestui cuvânt latin, de unde în dr. a peţi sunt oarecum însumate: căutarea cu dorinţă/rugă a miresei, scoaterea din căminul părinţilor şi ducerea ei la casa militarului/veteranului.
Ceea ce nu s-a petrecut în limbile romanice vestice, în care lat. petere a fost înlocuit de lat. demandare „a cere” (DCELC, III, p. 713), ca în fr. demander en mariage „a peţi”.
Opinăm că lat. petere > dr. a peţi, lat. miles > dr. mire şi chiar lat. veterănus > dr. bătrân făceau parte din limbajul obsesiv atât al militarilor şi veteranilor dornici de a se căsători, cât şi al localnicelor care „vânau” o partidă cu bănoşii reprezentanţi ai oastei, avându-se în vedere că, încă de la Hadrianus (117 - 138), veteranii se puteau căsători cu femei autohtone, iar de la Septimius Severus (193 — 211) chiar soldaţii în termen puteau încheia căsătorii (în legalitate).
6. Dr. seceră (ar. seatire, mg. setări) urmează lat. sicilis (EWR, 1573; REW, 7900; DER, 7655 ş.a.), care denumea „un fier de lance cu lamă lată curbată” şi „un fel de seceră” (DEL). De la Emout şi Meillet mai aflăm că ar putea proveni din lat. secare „a scurta”, dar mai sigur a fost format de la lat. sica, -ae „pumnal cu lama curbată”, un împrumut din tracă, deoarece acest tip de pumnal era arma naţională a tracilor. Mai târziu, la Roma, sica a devenit arma briganzilor şi a asasinilor. De unde lat. sicarius „cuţitar”, „asasin”, „bandit” (> fr. sicaire „ucigaş plătit”) (DEL, p. 623). Cuvâtnul este vechi, fiind prezent în versuri din Eneida (DEL), dar şi la Quintus Ennius (239 - 169 a. Chr.) şi C. Plinius Secundus (Pliniu cel Bătrân) (23 -79), de asemenea ca unealtă agricolă şi armă (ThLL; Guţu, DLR).
Dr. seceră are doar sensul „unealtă agricolă manuală cu lama curbată cu care se taie/recoltează păioasele”. Deşi a pierdut unul dintre sensurile etimologice, cel de „armă”, secera trebuie să fi fost utilizată (aflându-se la îndemână) ca armă în luptele seculare ale daco-romanilor şi românilor, precum: furca < lat. furca, fuşte (înv. „bâtă”) < lat. fustis (der. dr. fustaşi „lăncieri”), măciuca < *matteuca, securea < lat. securis etc., dintre care - adăugându-se şi denumiri de arme din slavă11 -multe au trecut în limbile vecine (Drăganu, Rom., p. 85-86).
11 Căci multe denumiri militare latine au fost înlocuite - în cadrul confruntărilor României cu barbarii - cu cuvinte slave în est şi germanice în vest, precum: bellum cu dr. război (< sl.) - fr. guerre etc. (< germ.); calcar,-aris cu dr. pinten (< sl.) - fr. eperon (< franc.); castra, -orum cu dr. tabără (< sl.) - fr. bivouac (< germ.); hasta, -ae cu dr. suliţă (< sl.) - it. picca etc. (< germ.); signum cu dr. steag (< rus.) - fr. itendard (< franc.) etc.
196
CRISTIAN MIHAIL
Având în vedere acest „climat”, opinăm că apartenenţa lat. sicilis la limbajul roman şi, apoi, daco-roman al armelor i-a determinat continuitatea în română. Mai mult - cu excepţia unor dialecte italiene (probabil, din zone cu densitate mai mare de veterani) - limbile neolatine occidentale nu-1 cunosc. Astfel, pentru sensul „seceră” în aceste idiomuri circulă: sp. segadera, derivat din segar < lat. secare „a scurta” (DCELC, IV, p. 174); it. falce, falcetto şi pg.foice < lat.falce(m) < lat.falx, -cis „coasă” (DEI şi NDELP) şi fr. faucille < lat. pop. *falcicula, dim. al lat. falx, -cis (DEHF). Se poate observa că toate aceste cuvinte aparţin mediului agrar, fără legături cu cel militar. Lat. mii. sicilis!dr. seceră n-a putut fi înlocuit de dr. (< sl.) coasă. Avea memorie.
7.	Dr. a secera este considerat în REW (7900) şi DER (7655) ca derivat al dr. seceră. Mai curând verbul este moştenit din lat. pop. *sicilare (DEX). Acesta provine din lat. ci. sicilire „a tăia cu secera”, care este derivat din lat. sicilis (DEL, p. 623).
Opinăm că derivarea de la denumirea unei arme (sicilis) - care provine tot de la o armă (sica) - i-a asigurat continuitatea în limbajul de frontieră (militar) din latina dunăreană şi, apoi, în română.
în limbile romanice occidentale (cu excepţia unor dialecte italiene, probabil influenţate de limbajul unor veterani), lat. cl. sicilireAat. pop. *sicilare nu au fost continuate. Pentru sensul „a secera” sunt utilizate formele: sp. segar provenit din lat. secare „a scurta” (DCELC); it. falciare, pg.foigar şi fr.faucher, continuate din lat. pop. *falcare - derivat din lat. falx, -cis „coasă” - care a înlocuit lat. secare (DEHF).
Ca urmare a provenienţei sale armate ancestrale (lat. sica > lat. sicilis/*sicilare > dr. a secera), forma dr. a secera rememorează - şi astfel a putut primi, cu uşurinţă, până în contemporaneitate/modemitate - indici semantici de o violenţă extremă, precum: „a nimici”, „a anihila”, „a rade de pe suprafaţa pământului”, „a trage cu o armă automată deplasându-o în plan orizontal” (DER şi DEX).
8.	Concluziile confirmă premisele cercetărilor. Dr. a apleca, a cumpli, a (în)dupleca, lingură, a peţi, seceră şi a secera sunt moştenite (şi ele) din limbajul de grup militar roman şi/sau daco-roman.
Româna - ca singura continuatoare a unei latine de frontieră/militare, celelalte regiuni de frontieră ale Imperiului Roman din Europa (Panonia şi Renania), Africa şi Asia nemaifiind astăzi romanice - trebuia să păstreze vestigii ale limbajului militar roman, pe care să le fi continuat rezistenţa daco-romană la atacurile seculare ale triburilor barbare, pentru salvarea obştilor, cu vieţi (implicit etnice) şi pământuri. Prin cercetările prezentate în cele 5 articole aparţinând temei pe care ne-am propus-o, am evidenţiat atât numeroase modificări semantice de mediu militar specifice românei, cât şi unele cuvinte militare latine păstrate numai în română, contribuind şi la înţelegerea particularizării românei în aria neolatinităţii. Rezultatele obţinute prezintă nu numai interes lingvistic, ci şi istoric, ele propunând informaţii asupra vieţii sociale şi perenităţii populaţiei nord-dunărene romanizate, într-o perioadă aproape lipsită de documente.
MODIFICĂRI SEMANTICE ÎN LEXICUL LATIN AL ROMÂNEI
197
	ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
Capidan, Raporturi	= Th. Capidan, Raporturile lingvistice slavo-române. Influenţa română asupra limbii bulgare, Cluj, 1923, p. 232.
CDDE	= I.-A. Candrea, Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elemente latine (A - Putea), Bucureşti, 1907 - 1914.
DCELC	= I. Corominas, Diccionario critico etimolâgico de la lengua castellana, Berna, 1954- 1957.
DEHF	= J. Dubois, H. Mitterand, A. Dauzat, Dictionnaire etymologique et historique du frangais, Paris, Larousse, 1996.
DEI DEL	= C. Battisti, G. Alessio, Dizionario etimologico italiano, Florenţa, 1950- 1957. = A. Ernout, A. Meillet, Dictionnaire etymologique de la langue latine. Histoire desmots, Paris, 1959.
DER DEX	= Al. Ciorănescu, Diccionario etimologico rumano, Tenerife, 1966. = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionar explicativ al limbii române, ed. a Il-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
DLR	= Academia Română, Dicţionarul limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1965 şi urm.
Drăganu, Rom.	= N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticei, Bucureşti, 1933, p. 85-86.
EWR	= S. Puşcariu, Etymologisches Worterbuch der rumănischen Sprache, Heidelberg, 1905.
Guţu, DLR ILR NDELP NGSt REW	= G. Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti, 1983. = Al. Rosetti, Istoria limbii române. I. Limba latină, Bucureşti, 1938. = R. Fontinha, Novo diccionârio etimolâgico de la lingua portuguesa, Porto, f.a. = G. Meyer, Neugriechische Studien, Wien, 1895, 2, 11. = W. Meyer-Ltibke, Romanisches etymologisches Worterbuch, ed. a IlI-a, Heidelberg, 1931.
ThLL	= Thesaurus Linguae Latinae, Leipzig, 1900 şi urm.
Bucureşti, str. Dr. lacob Felix, 61, ap. 41
VALERIU SCLEFOS
CU PRIVIRE LA CERCETAREA FRAZEOLOGISMELOR SOMATICE REGIONALE DIN STÂNGA PRUTULUI*
Cercetările de teren din ultimii douăzeci de ani, realizate în scopul colectării materialului frazeologic, au demonstrat cert că graiurile moldoveneşti din stânga Prutului ca, de altfel, şi alte grupuri de graiuri şi dialecte ale limbii române, se caracterizează prin resurse frazeologice inestimabile. Structura acestor unităţi specifice ale limbii merită o atenţie sporită din partea specialiştilor dialectologi. încă la sfârşitul secolului al XlX-lea L. Şăineanu atenţiona că „metaforele graiului popular merită un interes excepţional...”* 1 2, iar Th. Hristea consemnează că frazeologia „ar merita să fie atent şi îndelung explorată din toate punctele de vedere: etimologic, semantic..., morfo sintactic şi, mai presus de toate, stilistico-funcţional”~.
Materialul lingvistic colectat în peste 80 de localităţi din stânga Prutului ne oferă posibilitatea de a aborda un şir de probleme referitoare la particularităţile structurale ale frazeologismelor regionale. în articolul de faţă ne propunem să examinăm una dintre aceste particularităţi, şi anume gradul de participare a unor unităţi lexicale distincte ale limbii române în procesul de formare a frazeologismelor regionale.
Vom preciza de la început că frazeologismele regionale propriu-zise sunt nişte unităţi semantice stabile, cu sens figurat, conţinut afectiv şi caracter expresiv, care, în plan geografic, au o arie restrânsă de răspândire.
Cercetarea preliminară a elementelor componente ale frazeologismelor regionale adunate ne-a determinat să concluzionăm că o parte considerabilă a acestora conţin în structura lor substantive ce denumesc diferite părţi ale corpului omenesc (cap, ochi, mână, picior ş.a) sau ale organelor lui (inimă, creier, rânză ş.a). în această ordine de idei, Viorel Păltineanu observă că „părţile corpului şi
* Comunicare prezentată la Al VlII-lea Simpozion Naţional de Dialectologie, Belinţ (Timiş), 13 - 15 octombrie 1991.
1	Lazăr Şăineanu, încercare asupra semasiologiei limbii române. Studii istorice despre tranziţiunea sensurilor, Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1887, p. 13.
2	Th. Hristea, Introducere în studiul frazeologiei, în Sinteze de limba română, Bucureşti, Editura Albatros, 1984, p. 159.
DACOROMANIA, serie nouă, IX-X, 2004 - 2005, Cluj-Napoca, p. 199-202
200
VALERIU SCLIFOS
numele de animale sunt două nuclee importante în terminologia populară în general; acestea au generat şi numeroase expresii idiomatice”3. în literatura de specialitate, în special în cea rusă, cuvintele sus-menţionate sunt numite unităţi somatice sau somatisme (< gr. soma „corp” şi somatikos, „ceea ce se referă la corp”), iar unităţile frazeologice cu astfel de componenţi - unităţi frazeologice somatice sau frazeologisme somatice.
Astfel, unităţi frazeologice somatice sunt considerate frazeologismele ce conţin în structura lor unul sau câteva lexeme care denumesc organele şi părţile componente ale corpului omenesc sau ale animalelor. De exemplu: A i sî-mboura (cuiva) obrazu) = a se ruşina, a se schimba la faţă; a sta cu grijă-n pumn = a se tulbura, a-şi pierde liniştea sufletească; afasi okii cît pîntisili = a rămâne mirat la vederea cuiva sau a ceva; a puni coada pi sliinari = a pleca, lăsând totul baltă; a o şterge undeva; ş.a.
Este de remarcat faptul că unităţile frazeologice cu elementul somatic din componenţa lor ocupă un loc aparte în sistemul frazeologic al limbii române, precum şi în cel al altor limbi. Conform afirmaţiilor unor specialişti în frazeologie, cum ar fi A. I. Molotkoz, A. G. Nazarean, F. Vakk, A. I. Fiodoroz, M. V. Oriol ş.a., care cercetează în mod special tipul dat de frazeologisme în diverse limbi, atât pe baza materialului lingvistic literar, cât şi pe baza materialului faptic din graiurile populare, acest grup tematic constituie un strat frazeologic impunător ca număr, foarte uzual şi expresiv. Faptul acesta ne propunem să-l demonstrăm în cele ce urmează, având ca bază un material frazeologic inedit. Pornind de la caracteristica generală a frazeologismelor somatice, vom încerca să profilăm viabilitatea frazeologică a somatismelor, fapt ce ne-ar oferi un tablou real privind gradul de participare a unităţilor somatice la formarea frazeologismelor regionale.
în procesul de selectare a unităţilor frazeologice somatice din întreg materialul faptic adunat în graiurile moldoveneşti din stânga Prutului, au fost identificate şi sistematizate peste 350 de frazeologisme de acest tip, ceea ce reprezintă aproape 20% din numărul total de unităţi.
La o primă analiză a frazeologismelor somatice regionale, s-a constatat că ele pot avea în structura lor, de cele mai multe ori, o singură unitate somatică. De exemplu: A puni buza la prăşît = a se bosumfla, a se supăra; a trăi ca oku = a trăi din plin; a ţîne plînsu cu dinţii = a se stăpâni cu greu, a răbda din răsputeri ş.a. Un număr considerabil de frazeologisme de acest tip au drept elemente componente cîte două unităţi somatice. De exemplu: A avea nas pi lîngî obraz = a avea puţină ruşine; a lua pisoarili pi umeri = a alerga cu iuţeală; ai s-sai gardu cu mînli-n şolduri! = a înfricoşa pe cineva, a băga frica în cineva ş.a. în graiurile cercetate a fost înregistrată şi o unitate frazeologică care conţine trei somatisme în structura ei. De exemplu: S-vă îmbli mîinile ca okii în cap la mort! = expresie folosită cu o anumită nuanţă ironică în scopul de a îndemna pe cei din jur la lucru.
3	V. Păltineanu, O tendinţă a denominării — concentricitatea, în CL, XXV, 1980, nr. 1, p. 13.
FRAZEOLOGISME REGIONALE ÎN STÂNGA PRUTULUI
201
Analizând frazeologismele somatice din punct de vedere semantic, am constatat că cele mai multe dintre acestea caracterizează direct sau indirect fiinţa umană (trăsăturile de caracter ale omului, facultatea mintală a omului, starea lui fizică etc.), atitudinea omului faţă de altcineva, relaţiile dintre oameni etc. Astfel, unui om făţarnic, ipocrit i se spune că îrnblî cu Ratra-n sîn ş-pasa pi limbî. Despre un om îngrijorat, care îşi supune mintea unor anumite eforturi se zice că şi-a pus greblili-n (cu sensul ‘mîinile’ - n.n.) cap. Despre doi prieteni foarte buni, nedespărţiţi, care se împacă de minune, se spune că ei sînt unghie şî carni. Despre o persoană care vorbeşte mult şi fără rost se zice că îi îmblî gura ca o rîşniţî sau îi îmblî gura ca o dărădaicî.
Dintre unităţile frazeologice somatice înregistrate în graiurile moldoveneşti, doar unele dintre ele caracterizează prin semantica lor diverse fenomene, lucruri, obiecte etc. Astfel, cînd afară sau în casă e un frig insuportabil se spune că e frig de nu pot aduna deştili. Despre un vin tare se zice că îţ e Risoarli şî mînli ca cu coasa. Iar despre o unealtă de tăiat care s-a tocit şi nu taie bine se spune că taii ca dinţîi babii.
Numărul de lexeme somatice care participă la formarea unităţilor frazeologice, cum e şi firesc, variază de la o limbă la alta, de la un grai la altul. Astfel, G. Socolova, în monografia Formarea frazeologoismelor în limba franceză (Moscova, 1987), a constatat că limba franceză numără mai mult de o sută de unităţi somatice care intră în componenţa frazeologismelor. Iar A. Isaev, în teza de doctorat Frazeologismele somatice în limba uzbecă (Taşkent, 1977), afirmă că în limbile turcice contemporane se folosesc circa 90 de somatisme. în limba română literară, conform datelor statistice oferite de cercetătoarea din Chişinău N. Cuniţcaia în teza de doctorat Frazeologismele somatice în limba moldovenească contemporană (Chişinău, 1985), în procesul de constituire a unităţilor frazeologice sunt utilizate mai mult de 70 de somatisme. în graiurile populare se observă o altă situaţie. Astfel, cercetătoarea K. N. Prokoşeva, în graiurile Prikamiei de Nord distinge doar 42 de lexeme somatice, iar M. V. Oriol, în graiurile din regiunea Obi, 30 de unităţi somatice.
Pe baza materialului faptic de care dispunem, am constatat că, în graiurile moldoveneşti din stânga Prutului, în procesul de constituire a frazeologismelor somatice participă circa 60 de unităţi somatice. Este de menţionat însă că nu toate lexemele somatice participă în egală măsură la formarea unităţilor frazeologice respective.
în scopul determinării gradului de frecvenţă a somatismelor în componenţa unităţilor frazeologice, am folosit metoda statistică, care, după cum se ştie, constituie un mijloc important de analiză a faptelor de limbă, însă e aplicată rar în dialectologie şi geografia lingvistică. Concludentă în acest sens este monografia cercetătorului din Chişinău V. Pavel, Terminologia agricolă moldovenească (Chişinău, 1973), care într-un capitol separat, pe bază de date statistice, cercetează originea şi sfera de circulaţie a termenilor agricoli.
202
VALERIU SCLIFOS
Din punctul de vedere al frecvenţei unităţilor somatice distingem trei grupuri de somatisme: active, semiactive şi pasive.
1.	Grupul de unităţi somatice e alcătuit din cinci somatisme: cap, gură, ochi, mână şi limbă. Lexemul cap, care este el mai frecvent, intră în componenţa a circa 60 de frazeologisme, iar gură - în structura a 22 de frazeologisme, respectiv ochi -în 21, mână - în 19, şi limbă - în 17. Cu aceste cinci somatisme active se formează în total aproape 140 de frazeologisme, ceea ce reprezintă 38% din fondul lor.
2.	Grupul de unităţi somatice semiactive e constituit din 17 somatisme. Cele mai frecvente lexeme ale acestui grup, cum ar fi picior, ureche, suflet ş.a., intră în structura a, respectiv, 16 frazeologisme, 13 şi 12 frazeologisme, iar celelalte formează de la 5 până la 10 unităţi frazeologice. Aceste 17 lexeme somatice alcătuiesc în total aproximativ 125 de frazeologisme somatice, ceea ce reprezintă 35% din fondul lor.
3.	Grupul de unităţi somatice pasive numără circa 36 de somatisme, ca de exemplu: nară, palmă, deget, rânză ş.a. Ele formează în mijlociu de la unu până la patru frazeologisme, iar în total circa 100 de unităţi frazeologice, ceea ce reprezintă 27% din fondul frazeologismelor somatice.
Gradul înalt de frecvenţă a unor lexeme somatice, cum ar fi cap, gură, ochi ş.a. în procesul de constituire a unităţilor frazeologice este motivat, în primul rând, de factori extralingvistici, şi anume de importanţa deosebită a acestor organe şi părţi ale corpului uman în viaţa intelectuală, socială, fizică a omului. Acest fapt a contribuit la lărgirea treptată a încărcăturii semantice a unităţilor somatice menţionate mai sus, ele alcătuind „cuiburi frazeologice” (Th. Hristea), dintre care cel mai bogat este alcătuit cu somatismul cap, şi numără aproape 60 de unităţi frazeologice somatice. De exemplu: A avea icri-n cap = a fi ager la minte, inteligent; a avea cap rar = a avea memorie slabă, a uita uşor; a fasi cuiva capu macahon = a toca pe cineva la cap, a şedea pe capul cuiva; a îmbla cu muşti-n cap = a umbla fără rost, a umbla fără vreo ocupaţie; a i se sui (cuiva) scrisu-n cap = a-şi pierde puterea de judecată, a se ţicni; a fi moali-n vârvu capului = a avea judecata slabă (din cauza bătrâneţii) ş.a.
în încheiere menţionăm că examinarea frazeologiei oricărei limbi nu va fi completă dacă nu vor fi puse în valoare şi resursele frazeologice regionale existente. Articolul de faţă constituie doar o primă încercare de studiere a frazeologismelor regionale cu componentul somatic în structura lor. Materialul faptic ne-a permis să evidenţiem aproape 60 de somatisme cu grade diferite de frecvenţă.
Institutul de Lingvistică, Chişinău, str. 31 August 1989, nr. 82 Republica Moldova
VASILE C. IONIŢĂ
MITOLOGIA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ OGLINDITĂ ÎN ASTRONIMIE
Articolul de faţă este unul de astronimie, subramură a onomasticii, mai puţin abordată în literatura onomastică românească1, şi el nu repetă cele spuse într-un articol mai vechi al nostru2, ci îl completează, adăugând astronimelor de factură metaforică şi metonimică de acolo câteva consideraţii privind mitologia populară românească, aşa cum se reflectă ea în cele câteva sute de denumiri populare existente în limba română.
Viziunea românilor asupra cosmosului, modul cum şi l-au imaginat din cele mai vechi timpuri, transpus apoi în denumiri şi legende explicative, l-am putea rezuma prin sintagma „cosmosul românesc”, concept definit de Vasile Băncilă, într-un studiu despre Lucian Blaga3. Aici se remarcă sentimentul pe care l-au avut românii din imemoriale vremi de a fi participanţi cu întreaga lor fiinţă la cosmos, având totodată nestrămutata convingere că şi cosmosul participă la viaţa lor de toate zilele4.
Această concepţie se sprijină pe trei aspecte fundamentale ale spiritului românesc: (l)nevoia de spaţiu liber, dar nu unul haotic, dezorganizat şi prăbuşit într-un finit aformal, ci (2) armonizat, spaţiu pe care să şi-l asume, constituindu-se şi considerându-se cetăţean al Universului, (3) p a r t i c i p a n t al acestuia5.
1	După ce N. Culianu elaborează un curs de astronomie (Curs de cosmografie pentru uzul şcoalelor secundare, Iaşi, 1893), I. Otescu susţine o comunicare la Academia Română, în care prezintă un bogat material privitor la denumirile populare ale corpurilor cereşti, în limba română (Credinţele ţăranului despre cer şi stele, Bucureşti, 1907 [Analele Academiei Române, Mem. Secţ. Lit., seria II, tom. XXIX]). Tudor Pamfile reia ca temă legătura dintre denumirile astrelor şi credinţele românilor {Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român. Cu 11 figuri în text, Bucureşti, 1915 [Voi. XXVI din colecţia „Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii”, Academia Română]). Domniţa Ichim-Tomescu abordează studiul denumirilor de corpuri cereşti din perspectiva încadrării lor în cadrul onomasticii, ca subramură a lingvisticii {Astronimele - subclasă onomastică, în SCL, XXXV, 1984, nr. 3, p. 203-211). Cu referire la diversele denumiri ale Căii-Lactee semnează un articol Maria Bojan {Numiri populare pentru Calea Lactee, în CL, XV, 1970, nr. 1, p. 63-71). Şi, în sfârşit, vezi articolul nostru, între metaforă şi metonimie. Cu privire la astronime, în LL, I - II, 1992, p. 23-29.
2	Vezi supra, nota 1, ultima lucrare citată.
3	Lucian Blaga, energie românească, Cluj, 1938.
4	Vezi Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 1985, p. 24.
5	Ibidem.
DACOROMANIA, serie nouă, IX-X, 2004 - 2005, Cluf Napoca, p. 203-209
204
VASILE C. IONIŢĂ
Organizarea armonioasă, orânduiala chibzuită se reflectă în mod grăitor în denumirile astrelor, denumiri rezultate dintr-o lungă contemplare şi pe baza unor susţinute observaţii.
Omul a însufleţit Cerul într-un grandios spectacol, după modelul orânduielilor Pământului, pentru că într-o vreme indefinită Cerul era unit cu Pământul sau se găseau foarte aproape, apoi s-au despărţit, dar relaţiile au rămas. De altfel, Mircea Eliade distinge, printre cele patru tipuri cosmogonice, şi pe cel al „depărtării Cerului de Pământ”6, temă răspândită şi derivată din tradiţia sumeriană7.
Iată una dintre cele mai cunoscute legende ale „depărtării Cerului de Pământ”. La început, Cerul era foarte aproape de Pământ, dar în urma unui act nechibzuit al unei femei, care a aruncat spre cer o cârpă murdărită a unui copil, Dumnezeu s-a mâniat şi a despărţit Cerul de Pământul păcătos şi l-a aşezat departe „cât cerul de pământ”. Tot din cauza femeii, omul s-a decis să se urce la Dumnezeu şi, cum la un asemenea drum nu se pleacă oricum, şi-a luat cu el: „carul mare cu patru boi”, „carul mic”, „candela din perete”, „crucea de pe biserică”, „fântâna din răscruci”, „barda”, „sfredelul”, „spiţelnicul”, „secera”, „coasa”, „plugul şi rariţa”, „dulăul de la târlă”, „căţelul din cruce”, „cloşca cu pui”, „scroafa cu purcei”, „ciobanul de la oi”, „văcarul de la vaci”, „vizitiul de la cai”, „porcarul de la porci” şi „hora din sat”.
Când să ajungă - credea el - la capătul drumului, i-a ieşit în cale Ucigă-1 Crucea, cu care s-a luat la harţă. Necuratul a scos din traista lui „balaurul şi şarpele năprasnic”, „ursul”, „scorpia blestemată”, „calul furios”, „căpăţâna de om” şi le-a aruncat împrejurul omului ca să-l înspăimânte. Omul nu s-a speriat şi s-a luat la trântă cu Diavolul şi, în învălmăşeala luptei, s-a stârnit o vijelie, aşa-numitul „vânt turbat”. Căţelul de la stână a pus pe fugă calul, ciobanul a zdrobit capul balaurului cu cobiliţa, văcarul a pus pe goană şarpele cu ajutorul horei, iar vizitiul a zdrobit căpăţâna şarpelui cu barda. Scorpia nu a mai avut vreme să-i vină în ajutor Necuratului şi a plesnit fierea în ea de necaz. Numai boii de la carul mare s-au dovedit nevolnici, s-au speriat de urs şi au cârmit proţapul carului spre dreapta. Omul nu a reuşit să ajungă la Dumnezeu, dar a izbutit să-l învingă pe Ucigă-1 Crucea8.
Toate lucrurile şi fiinţele participante la încleştarea dintre Om şi Diavol au rămas pe bolta cerului, amintind de această dramatică întâmplare.
Mărturiile despre credinţele românilor privitoare la geneza Cerului sunt numeroase9. Cerul este „capac al Pământului”, „un pod pe care stau Dumnezeu şi sfinţii” etc.10
6	Istoria credinţelor şi ideilor religioase, voi. I, Bucureşti, 1981, p. 235.
7	Ibidem, p. 60.
8	Cf. I. Otescu, op. cit., p. 45-47.
9	Vezi bibliografia bogată la Romulus Vulcănescu, op. cit., în capitolele Cosmogonia (p. 238-253); Cerul Tatăl (p. 348-366); Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XlX-lea: răspunsuri la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1976, p. 63-82; I. Otescu, op. cit., p. 54-59.
10	Adrian Fochi, op. cit, p. 64.
MITOLOGIA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ OGLINDITĂ ÎN ASTRONIMIE
205
Miturile care explică prezenţa unor stele şi constelaţii cu denumiri provenite din elementele componente ale mitului sunt ulterioare, căci la început o denumire sau alta a avut la bază asemănarea (metafora) sau legătura dintre răsăritul sau apusul, anotimpul în care sunt vizibile etc. şi diverse realităţi pământeşti: scosul oilor la păscut, apariţia zorilor, orientarea în spaţiu, apariţia perioadelor de caniculă sau a inundaţiilor etc.
Aşa, de pildă, constelaţia Perseu, pe numele ei ştiinţific, e numită la români Carul-Dracului, existând, foarte probabil, o altă legendă care să-i justifice denumirea; Vizitiul se mai numeşte şi Carul-lui-Dumnezeu\ apoi se mai spune că există un Carul-Mic-cu-Doi-Boi, altă constelaţie denumită Carul-Mare-cu-Patru-Boi, despre care ţăranii îşi mai amintesc, dar nu le mai pot identifica11.
Asemănarea constelaţiei Ursa-Mare cu un car este evidentă pentru oricine, iar denumirea nu este specifică doar nomenclaturii astronimice româneşti, căci se întâlneşte şi la alte popoare. Referindu-se doar la Carul-Mare, cele patru stele se numesc Roatele-Carului, iar celelalte Proţapul (Tânjala sau Oiştea)-Carului. în alte părţi, două dintre stelele proţapului se numesc Boii-Carului, iar cea de a treia Ursul sau Lupul (într-o altă variantă a legendei), din cauza cărora s-au speriat boii şi au cârmit carul spre dreapta. A doua stea din Proţap este o stea mică, abia vizibilă, pe numele ştiinţific Alcor, numită şi Saidac, cu ajutorul căreia se defineşte limpezimea atmosferei sau acuitatea vederii. Românii o numesc Cărăuşul (iar în alte părţi Ucigă-l-Toaca sau Ucigă-l-Dumnezeu). Alţii o numesc Căţeluşa care merge pe lângă car, căţeluşă care în zona Tulcei se cheamă Polo schiţa12.
în treacăt, am făcut observaţia că explicaţia mitologică, prin elemente mitologice autohtone sau străine, este ulterioară celei, vorbind în sens larg, metaforice, adică fiind vorba de o metaforă propriu-zisă, născută ca urmare a unei comparaţii sau a unei metonimii. Adevărul este că toate denumirile cosmice, cunoscute din vremuri străvechi, au parcurs un drum semantic, care poate fi rezumat convenţional şi succint în felul următor: pământ - cer - pământ. La început au fost denumirile care aveau ca punct de plecare numele unor obiecte pământene 0balanţă, cal, şarpe, urs, zăpadă etc.), după care au fost denumite obiectele cosmice, prin comparaţie sau prin stabilirea unei relaţii metonimice, apoi s-a recurs la mit, legendă pentru a le tâlcui. Adesea miturile sau legendele au fost uitate, dar numele au rămas. Mai mult chiar, astronimele au căpătat noi conotaţii, proces în urma căruia „au revenit pe pământ”, ele însele devenind termeni de comparaţie. Metafora poetică antropomorfică „stelele sunt ochii Cerului” şi-a răsturnat termenii: „ochii (cuiva) sunt ca două stele”. Lucrurile sunt clare mai ales în cazul când astrele poartă denumiri de personaje mitologice, căci ele au o configuraţie care aminteşte fiinţe umane, ceea ce înseamnă că au fost denumite
11	Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 403.
12	I. Otescu, op. cit., p. 25, unde e înregistrată ca fiind „căţeluşa lui Traian”, nume obscur, neexplicat etimologic în DLR.
206
VASILE C. IONIŢĂ
după criteriul asemănării, şi nu după cine ştie ce „raţiuni” mitologice. La români constelaţia Hercules este numită Omul, care, în închipuirea poporului, era un voinic, „un Făt-Frumos, în fapt un Hercules al legendelor şi basmelor româneşti”. Este, poate, Omul care a îndrăznit să se înalţe la Cer ca să-l vadă pe Dumnezeu şi care s-a luptat cu Diavolul sau, după altă variantă, cu Balaurul, nu cu sens de „şarpe uriaş”, ci cu cel de „zmeu”, de aceea constelaţia Dragonul este numită de poporul român Balaurul, dar şi Zmeul.
în interpretările mitologice mai intervine un procedeu, cel al contaminării, căci, odată ce o constelaţie a primit un nume mitologic, apar altele, cu nume ale altor personaje mitologice, care intră în relaţie unele cu altele.
Pegasul, calul înaripat (în mitologie nu purta aripi), îl ajută pe Perseu să se întoarcă acasă după ce acesta a învins Meduza, una dintre Gorgone (de altfel, Pegasul s-a născut din sângele Meduzei ucise)13. Perseu îşi continuă isprăvile fabuloase pe drumul de întoarcere, căci, văzând-o pe preafrumoasa Andromeda, fiica lui Kephios (Cefeu) şi a Casiopeei, înlănţuită de un monstru, o eliberează şi o ia de soţie. Toate personajele acestor întâmplări mitologice, printre care şi Pegas, au devenit constelaţii şi se află una în vecinătatea celeilalte. Miturile care justifică gruparea constelaţiilor Cefeu, Casiopeea, Andromeda, Perseu şi Pegasul sunt ' concentrate în aşa-numitul „mit al Andromedei”.
Românii au procedat altfel, au constituit alte grupuri de stele, apoi le-au numit în funcţie de alte motivaţii şi le-au dat alte interpretări. Aşa, de pildă, în zona Prahovei, Pegasului i se spune Toaca, dar numai celor patru stele din marele trapez al Pegasului, şi ele reprezintă o toacă atârnată, şi aceasta este, desigur, toaca mănăstirii, lângă care se şi află, Mănăstirea fiind în nomenclatorul astronomic românesc constelaţia Casiopeei, care se mai numeşte şi Scaunul-lui-Dumnezeu.
Alcătuind o altă grupare, în alte părţi ale ţării, Pegasul împreună cu Andromeda formează constelaţia numită popular Puţul-cu-Jgheab (cele patru stele din Pegas alcătuiesc conturul ghizdurilor fântânii, iar Andromeda jgheabul). I. Otescu se întreabă: „Să fie cumva în numirea Puţul-cu-Jgheab, la care se adapă caii, o rămăşiţă din Hippocrene (care înseamnă „Izvorul Calului”), care izvor a ţâşnit dintr-o stâncă a Heliconului, lovită de copita lui Pegas? Ori fântâna Pirene din care a băut Pegasul...”14.
Pentru români, Cefeu reprezintă o coasă, cu toate detaliile ei: trei stele din Coasă alcătuiesc Coporâia (Coporâşca)-Coasei\ o stea aflată în afara stelei de la mijloc a coporâştei reprezintă Mânerul-Coasei, iar alte trei stele sunt Fierul-Coasei.
în afară de Căpăţâna, amintită în legenda Omului în drum spre Dumnezeu, care se mai numeşte şi Carul-Dracului, potrivit altei legende, lui Perseu i se mai
13	Victor Kembach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, 1989, p. 547-548.
141. Otescu, op. cit., p. 16.
MITOLOGIA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ OGLINDITĂ ÎN ASTRONIMIE
207
spune şi Barda sau Toporul: Coada-Bardei este alcătuită din patru stele (printre care şi Algol), celelalte, dinspre Casiopeea, Gura-Bardei şi Muchia-Bardei.
Gruparea orânduită de români s-a făcut pe temeiul asemănării, dar nu se exclude nici procedeul contaminării, căci s-a încercat, parcă, să nu lipsească nimic din câte îi sunt strict necesare unui bun gospodar, cu car cu boi, cu fâneţe de cosit, cu lanuri de secerat etc. Dacă plecăm de la legenda întemeierii Cerului, ele sunt şi mitologice, căci românii le-au găsit tuturor o explicaţie generalizatoare.
împletirea tuturor celor trei categorii de astronime populare româneşti (metamorfice, metonimice şi mitologice) se reflectă în modul de interpretare a constelaţiei Orion. Cele trei stele din mijlocul Orionului au prilejuit numeroase interpretări, în toate fiind prezentă cifra trei. în Tulcea ele se numesc Tresfetitele, adică cei trei sfinţi: Vasile, Grigore şi Ioan. Prin etimologie populară, denumirea a devenit Trifetiţele. în alte părţi li se spune Cei-Trei-Crai sau Craii-de-la-Răsărit, personaje bine cunoscute şi implicate în naşterea lui Cristos. După opinia altora este vorba de regii Saul, David şi Solomon. în Ialomiţa aceste trei stele se numesc Toiegele sau Cingătoarea-Regelm5.
Există şi alte grupări, alcătuite după alte criterii, încât putem spune că acestea nu sunt unitare, după cum, de altfel, nici denumirile nu formează arii omogene: în Dorohoi, Rariţei16 i se spune Plugul, iar în Ialomiţa, Grebla. Arcul format din şapte stele, aflate între Riegel şi Tresfetite, seamănă aidoma unei seceri, motiv pentru care este numită Secera. Potrivit unei alte grupări, Tresfetitele împreună cu Betelegeuse alcătuiesc Sfredelul-Mare, Spiţelnicul sau Spiţelnicul-Mare. Pentru că vârful Spiţelnicului este îndreptat spre Polux, numită popular Comoara, s-a născut legenda că sfârşitul lumii va avea loc în momentul când vârful va atinge Comoara şi o va găuri, asupra pământului se vor revărsa toţi banii din comoară şi va pieri apa de pe suprafaţa pământului. Legenda este mult mai amplă şi în ea sunt implicaţi Dumnezeu, Cristos şu Anticrist11.
Cerul a fost asemuit de oameni cu un crâng, pe care l-au „defrişat” şi au purces la întemeierea unui sat, a unui crâng în sensul de aşezare umană. La întemeierea unui sat „se adunau oamenii la locul unde era fixată biserica, sfinţindu-se locul satului viitor. Ciobanii satului pregăteau apoi masa. După masă toţi jucau jocul bătut, de la un loc de locuinţă la altul, zicând că au bătut «parii satului»...”. „Parul”, „ţăruşul”, „stâlpul, „pociumbul”15 16 17 18, indiferent cum i se va fi spus, era acolo în mijlocul „crângului” şi oamenii bau numit Stâlpul (cerului, crângului) - adică Steaua-Polară, cunoscută şi sub această denumire la români. Nu au putut fi evitate conflictele în aceste împrejurări, conflict care a apărut şi pe Cer
15	Tudor Pamfile, op. cit., p. 172.
16	I. Otescu, op. cit., p. 32.
17	Ibidem, p. 33
18	Vezi Vasile Ioniţă, Metafore ale graiurilor din Banat, Timişoara, 1985, p. 31-35.
208
VASILE C. IONIŢĂ
între Fârtat şi Nefârtat, personaje care s-au confruntat chiar de la crearea Pământului9, sau între Om şi Diavol, din confruntarea cărora s-au născut, după cum am văzut, stelele şi constelaţiile cu numele purtate de ele în prezent, aşa cum le ştie poporul român20.
în jurul stâlpului ceresc (în mijlocul crângului), Omul şi-a ridicat biserica (Mănăstirea), a pus lângă ea Toaca şi Crucea, însemne ale apartenenţei sale la spiritualitatea creştină. în general, sub denumirea de Crucea este cunoscută constelaţia Lebedei (Cygnus), constelaţie vizibilă toamna şi vara, numită şi Crucea-Nordului; dar cea mai frecventă denumire rămâne Crucea sau Crucea-Mare.
Alături de această interpretare religioasă există şi una laică, deoarece Crucea mai este numită şi Fata-Mare-cu-Cobiliţa sau Coromâsla, denumită şi Cobiliţa-Ciobanului, căci răsare şi apune odată cu Ciobanul (ciobanul are două găleţi pe cobiliţă, iar o găleată o ţine în mână). Această constelaţie mai este numită şi Fântâna sau Fântâna-de-la-Răscruci, de care îşi reazimă ciobanul cobiliţă. Abundenţa aceasta de amănunte cu caracter practic, legate de păstorit, este firească, dată fiind vechimea păstoritului în istoria poporului român.
în jurul Stâlpului ceresc se află, pe lângă cele amintite, şi Ocolul {Ţarcul), Casa-cu-0grada (sau Curtea), Coliba. Crângul-Cerului a fost populat cu personaje simbolice, după rang, după profesii: împăratul (altă denumire a Stelei Polare), Omul, Fecioara, Fata-de-împărat, Fata-Mare-cu-Cobiliţa, Fraţii (Gemenii), Arcaşul, Cărăuşul, Ciobanul, Ciobanul-cu-Oile, Porcarul, Vizitiul, Văcarul. Prin mijlocul crângului trece Calea-Albă, una dintre numeroasele denumiri ale Căii-Lactee19 20 21.
La sfârşitul acestor înşiruiri de elemente componente ale satului proiectat pe bolta cerească, trebuie să menţionăm că nu interesează faptul că aceeaşi denumire este dată unor obiective cereşti diferite sau că acelaşi obiectiv este denumit diferit, că nomenclatura cosmică românească nu este unitară sau că explicaţiile legendare sunt atât de diferite de la o zonă la alta. Important este că, în totalitatea ei, viziunea poporului român asupra Cerului conţine notele ei specifice, din care reiese cu claritate că agricultura şi păstoritul ocupă ponderea cea mai mare în această nomenclatură.
în linii mari, gruparea stelelor şi a constelaţiilor, aşa cum a fost efectuată de români, urmează modelul Cerului clasic. Multe au păstrat denumirile vechi, simplificându-le sau regrupându-le. Cele mai multe astronime populare româneşti
19	Vezi la Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 234-235.
20	Vezi articolul Măriei Bojan (supra, nota 1), precum şi articolul nostru (între metaforă şi metonimie...; supra, nota 1), unde sunt date diversele denumiri ale Căii-Lactee, unele dintre ele cu caracter mitologic la noi, precum şi la alte popoare, denumiri preluate din lucrarea lui I. A. Karpenko, Nazvanja zvezdonogo neba, Moscova, 1981, passim, lucrare citată de câte ori am făcut referiri la denumirile date astrelor de alte popoare.
21	Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 250.
MITOLOGIA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ OGLINDITĂ ÎN ASTRONIMIE
209
sunt creaţii proprii. Criteriile metaforic şi metonimic sunt mai evidente în astronimia românească, iar interpretările mitologice şi legendare sunt sărace, probabil şi pentru că panteonul de „zei” al românilor, al mitologiei creştine este mai sărac. Chiar şi când au fost păstrate denumiri vechi, acestora li s-a dat o interpretare mitologică de esenţă creştină: s-au tradus cele vechi şi s-a înlăturat mitul; au fost schimbate în întregime şi s-au creat mituri (legende) noi. Fără îndoială, religia a jucat un rol de seamă. „Dimensiunea noastră păgână a fost tolerată de biserică şi chiar asimilată într-un sens”22.
In concluzie, putem spune că Cerul, aşa cum şi l-a imaginat poporul român, reproduce imaginea satului arhaic românesc, cu elementele sale existenţiale, cu spiritualitatea şi credinţele acestuia. Harta Cerului „cuprinde lumea satului în obştescul ei hotar, prelungit în înălţimi [...], cu numiri familiare şi gospodăreşti” (A. D. Culea); „cerul e un ecran pe care se proiectează în desfăşurarea timpului concepţia cosmică a locuitorilor unui sat” (I. Ionică)23.
Reşiţa, str. Nergăniţa, 19
22	Ibidem.
23	Ambele citate, apud Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 348.

VASILE C. IONIŢĂ
GLOSE
LA DICŢIONARUL TOPONIMIC AL BANATULUI. COMPLETĂRI ŞI ÎNDREPTĂRI
Cercetarea materialului toponimic din Banat, a celui rezultat din anchetele efectuate direct pe teren sau preluat din izvoare scrise, redactarea şi apoi publicarea DTB1 nu au beneficiat de condiţii prielnice.
Cauzele sunt multiple: o sarcină mult prea grea pentru un colectiv restrâns, absenţa unei „publicităţi” corespunzătoare care să provoace şi să determine îndreptări din mers, toate acestea şi altele au făcut ca DTB, cu toată incontestabila sa valoare şi utilitate, să apară, atât cât a apărut, împovărat de o serie de carenţe asupra cărora (a câtorva doar) mă voi opri în cele ce urmează.
1. Banatul dispune de un registru de cadastru minuţios întocmit între anii 1873 şi 1914 (şi mă refer la aşezările montane şi colinare ale actualului judeţ Caraş-Severin, situaţia celui care priveşte Timişul nefiindu-mi cunoscută), existent la Oficiul de Cadastru şi Organizare a Teritoriului din Reşiţa. L-am cercetat împreună cu regretatul profesor Octavian Răuţ în iarna anului 1974-1975, în vederea redactării unui volum de studii pe care l-am semnat amândoi2. Şi din cauza condiţiilor vitrege în care am cercetat mapele cadastrale, dar şi dintr-o anumită grabă impusă de termenul apariţiei volumului' amintit, extragerea datelor nu s-a făcut riguros ştiinţific, neglijând, mai ales, informaţiile morfogeografice, administrative, funciare etc., pe care filele de cadastru le cuprind.
După câţiva ani am reluat cercetarea registrului cadastral, dar numai referitor la aşezările din bazinul superior al Văii Timişului, în scopul întocmirii tezei de doctorat, susţinută la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în 19 decembrie 19803. Această a doua încercare şi-a propus copierea într-o anumită manieră a hărţilor, localizarea fiecărui obiectiv topic, după care, prin anchete întreprinse pe teren cu doi-trei informatori pentru fiecare localitate, am comparat materialul de acum un secol cu cel existent la data anchetelor (1978 - 1980).
Fără legătură cu tema tezei de doctorat, pentru că bazinul Văii Bârzavei (cursul superior) nu beneficia de un registru cadastral, am cercetat cărţile funciare
1	Vasile Frăţilă, Viorica Goicu, Rodica Sufleţel, Dicţionarul toponimic al Banatului, voi. I - VII (A - O), Timişoara, 1984 - 1994; la acestea se adaugă DTB, litera R, apărut în SCO 7, p. 267-327.
2	Octavian Răuţ, Vasile Ioniţă, Studii şi cercetări de istorie şi toponimie, Reşiţa, 1976.
3	Cu titlul Toponimia cursului superior al Timişului (Banat).
DACOROMÂN IA, serie nouă, IX-X, 2004-2005, Cluj-Napoca, p. 211-220
212
VASILE C. IONIŢĂ
ale localităţilor aflate între Văliug şi Moniom, de-a lungul cursului Bârzavei, până în hotarele Tâmovei şi ale localităţilor caraşoveneşti, confruntat cu realităţile de pe teren în anchete efectuate împreună cu prof. Marcu Mihail Deleanu până la Cuptoare, apoi am continuat ancheta singur. Folosindu-mă de materiale cartografice existente, am completat câteva hărţi pe sectoare cu materialul rezultat în final. O parte a materialului a fost publicată, după ce a fost prezentată la un simpozion iugoslavo-român4. în sfârşit, întreg materialul a fost predat cercetătoarelor Viorica Goicu şi Rodica Sufleţel în vederea folosirii lui pentru DTB.
O cercetare a registrelor de cadastru, precum şi a cărţilor funciare era un efort peste posibilităţile celor două autoare ale DTB (Vasile Frăţilă ocupându-se cu partea etimologică a materialului recoltat). Pot afirma că principalele (cele mai multe absenţe) din DTB se datorează acestei situaţii, dar, fără intenţia de a reproşa autorilor, trebuie totuşi să recunoaştem că nu a lipsit nici o anumită superficialitate. Că afirmaţia mea nu e făcută gratuit se va vedea din observaţiile expuse în continuare, etichetate ca fiind completări şi îndreptări. Ele reprezintă un număr infim din cele care există în materialul publicat până acum. Anexele (copii după registrele cadastrale) dovedesc dimensiunea absenţelor din DTB.
a.	Cercetând manuscrisele învăţătorului Vasile Nemiş, autor al unei monografii a localităţii Eftimie Murgu (Rudăria), manuscrise care conţin material onomastic (antroponimie şi toponimie) şi care nu a putut fi publicat, am găsit o seamă de toponime pe care nu le-am regăsit în volumele DTB.
Alânga Mare, o poiană de cca 2 km lungime şi de 200-300 m lăţime, de-a lungul căreia curge Rudărica, afluent al Rudăriei, înconjurată de pădure, conţine un entopic (h)alângă, prezent tot aici în numele .topice Alânga lui Drăgan şi Alânga lui Radoslav. Singurul toponim înrudit cu acestea şi menţionat de DTB este „ Alânc Şes arabil s. Leucuşeşti - Tm. ”, pentru care se stabileşte etimologia: „cf. halângă ‘tufiş mărunt’, ‘vie cu viţă mare’ (DA, SCRIB AN), prin schimbare de gen...” (I, 9-10), etimologie valabilă şi pentru cele trei toponime absente din DTB, cu precizarea că în al doilea şi în al treilea avem două antroponime existente în nomenclatorul antroponomastic românesc (DO, 266; 356).
b.	Nu se poate afirma că muntele Domogled de la Băile Herculane este un obiectiv geografic oarecare, de importanţă minoră. Oricare a fi motivele absenţei lui din DTB (o scăpare în cursul redactării, considerarea acestuia ca fiind cărturăresc, dat de geografi, de turişti etc.), necuprinderea lui în DTB nu se justifică. I-am semnalat absenţa (T, V, nr. 34, 18 februarie 1994, p. 4, de unde extrag câteva observaţii); încerc, totodată, şi o explicaţie etimologică a numelui topic Domogled.
Cronicarul Banatului, Nicolae Stoica de Haţeg, îl pomeneşte şi chiar îl explică, „demonul etimologiei” încercându-1 adesea. După ce prezintă vechimea şi
4	Tema comunicării prezentate la Al lîî-lea Simpozion iugoslavo-român, Zrenjanin (Iugoslavia), octombrie 1974, a constituit-o doar toponimia slavă din bazinul superior al Bârzavei; vezi Contribuţii 1, p. 61-78.
GLOSE LA DICŢIONARUL TOPONIMIC AL BANATULUI
213
frumuseţea staţiunii balneoclimaterice de pe Cema, vorbind despre cei care vizitează băile, scrie: „Ei urcă pe muntele Băilor, Domogledul sau Hăuserchauer (perspectivă spre casă), înspre Ţara Românească”5.
Lăsând la o parte gândul înaripat al cronicarului şi generalizarea semantică a cuvântului casă pe care o identifică, justificat lingvistic, cu patrie, cu ţara comună tuturor românilor, Domogledul este, în ultimă instanţă, un fel de Belvedere, nume propriu, dar şi comun, căci belvedere înseamnă „construcţie aşezată pe un loc ridicat, de unde se poate privi departe”, dar şi „loc, terasă, platformă de unde se vede departe” (DEX). Tocmai ceea ce este Domogledul şi ceea ce semnifică toponimul descompus în cele două elemente componente lexicale de origine sârbească: dom „casă, locuinţă” şi particula postverbală gled- (< gledati „a privi”).
N. Stoica de Haţeg era - după cum se ştie - un bun cunoscător al unor limbi străine (printre care, sigur, sârbo-croata, germana, maghiara), încât ştia că s-cr. dom are o mai largă semnificaţie decât relativul său sinonim kuca, căci dom înseamnă şi „neam”, „familie” şi, prin extensie semantică, „patrie”.
Chestiunea, am putea spune ciudăţenia chiar, este alta. Oare metafora, toponimul-metaforă Domogled a tradus un preexistent nume topic românesc, ca în atâtea alte cazuri, dintre care cităm existenţa românescului Strâmba, în partea dinspre munte a hotarului Teregovei, şi reflexul slav aflat pe vale, CrivaS Admiţând că a existat un nume topic românesc cu aceeaşi semnificaţie, acesta n-a putut fi dat de oamenii simpli, sătenii localităţilor din jur, căci, oricât am fi de îngăduitori, ca să nu spun creduli, apartenenţa de neam la Ţara Românească nu poate fi pusă în asemenea termeni. Acest lucru nu schimbă însă situaţia, nu îndreptăţeşte omiterea oronimului din lista toponimelor aparţinătoare zonei. Chiar dacă din punct de vedere strict etimologic originea toponimului este plauzibilă, rămâne neelucidată motivaţia acordării lui, principiu pe care îl includ printre condiţiile obligatorii în stabilirea etimologiei unui cuvânt, în general6.
c.	Un alt nume topic absent din DTB este Fera, de fapt o pereche Fera Mare şi Fera Mică, afluenţi ai Bejnei, aceasta vărsându-se în Valea Mare, care, la rândul său, este afluent al Timişului. I-am semnalat absenţa în articolul Un toponim ciudat: Fera (T, Vin, nr. 166, 18 iulie 1997, p. 4).
Bejna este glosată de DTB, nu însă şi un alt afluent al pârâului, Bejnufa (în varianta unui al doilea informator, Bejniţa), dar singurele informaţii sunt acestea: „Pârâu s. Poiana, Prisian, Petroşniţa - CS: izvorăşte din Cucuiu Ostâvârlui şi se varsă în Valea Mare. - Et. nec.” (DTB I, 65).
5	Nicolae Stoica de Ha(eg, Scrieri. Cronica Mehadiei şi a Băilor Herculane. Poveşti moşăşti. Varia. Ediţie întocmită de Damaschin Mioc şi Costin Feneşan, Timişoara, 1984, p. 12.
6	Vezi articolul Aspecte ale procesului de denominaţie în toponimie, în Contribuţii 1, p. 55 şi urm., de unde desprind doar câteva principii: a. criteriul rarităţii; b. criteriul absenţei; c. criteriul transferului de sens; d. pierderea conţinutului semantic; e. calcul toponimic; / etimologia populară; g. împrumutul; h. criteriul contaminării; i. valoarea de impresie a peisajului (acesta, discutat la p. 183).
214
VASILE C. IONITA
Etimologia hidronimului Bejna se dezvăluie cu uşurinţă cercetând spectrul toponimic al spaţiului slav, făcând, mai întâi, precizarea că zona în care se găseşte este puternic impregnată de toponime cu aspect slav, întâlnind aici ambele straturi (şi cel slav vechi, şi cel de dată mai târzie, sârbo-croat).
O foarte valoroasă lucrare de sinteză, un „manual de toponimie slavă”7 „păcătuieşte” prin faptul că teritoriul limbii române nu a fost luat în considerare. Motivul nu este acela că românii nu aparţin lumii slave, căci numeroase nume topice slave sunt semnalate de autor în spaţiul elin, ci, probabil, altele sunt cauzele absenţei. Oricum, toponomaştii români nu ar trebui să ocolească această lucrare, căci, ignorând-o, ne lipsim de o sursă cu ajutorul căreia putem explica multe toponime de origine slavă, cum este şi cazul hidronimului Bejna.
Reiau sugestiile făcute cu privire la originea toponimului Bejna (T, VI, nr. 23, 3 februarie 1995, p. 4), mai ales că, se pare, Bejna şi Fera au un element comun în ceea ce priveşte motivaţia de la baza denumirii lor.
SI. bezati „a fugi”, pe care îl regăsim în dr. băjenie (bejenie) „fugă în masă, spre munţi, în codri...” (DA), a putut fi folosit în denumirea unui curs de apă, plecând de la caracterul acestuia: „repede”, „impetuos”. Autorul lucrării mai sus menţionate dă exemple de hidronime create de la acest verb, existente în Bulgaria, Grecia, Serbia, Macedonia, Croaţia, Cehia, Polonia, Ucraina şi Rusia, deci în toată lumea slavă, de la est la vest şi de la nord la sud. Este firească prezenţa sa în spaţiul românesc, „insulă latină într-o mare slavă”.
Originea antroponimică a hidronimului Fera este puţin probabilă. Singurul loc unde am aflat un antroponim, nume de familie, Fera, este dicţionarul lui Iorgu Iordan, care îl socoteşte de origine bulgară, dar, pe lângă descendenţa sa, discutabilă, se adaugă absenţa unor informaţii minime cu privire la zona în care a fost înregistrat, precum şi la frecvenţa sa. Aş mai adăuga încă un fapt nu lipsit de importanţă. Numele unor oameni nu se dau apelor decât doar dacă acestea străbat teritorii, proprietăţi, moşii stăpânite de unele persoane notabile, cum este cel din apropiere, Măcicaş (Contribuţii 1, p. 108 şi urm.).
Nu este exclus ca Fera să exprime o stare de lucruri specifică vremurilor de bejenie, evocate şi de alte cuvinte conservate în toponimie, cum ar fi cazurile zbăgurilor „locuri de refugiu”, pietrificate în nume de locuri, analizate cu alt prilej {Nume de locuri, p. 117-118). însuşi hidronimul Bejna, dat fiind sensul etimonului său înrudit cu cel al lui bejenie (vezi mai sus), s-ar putea să nu se refere la caracterul cursului, ci să evoce şi el vremurile când văile Bejnei erau locuri de refugiu.
Pentru ca afirmaţia să nu treacă drept gratuită şi hazardată, se cuvine analizat numele topic Fera, excluzând originea sa antroponimică din motivele arătate. A (se) feri a avut înţelesul fundamental „a ţine o sărbătoare [...], a păzi, [...], a serba”. De-a lungul evoluţiei sale semantice, sensurile s-au diversificat (v DA), până a ajuns să semnifice „a se păzi”, apoi „a evita, a ocoli” şi „a se adăposti” -
7	Vladimir Smilauer, Handbuch der slawischen Toponomasîik, Praga, 1970.
GLOSE LA DICŢIONARUL TOPONIMIC AL BANATULUI
215
DA (sub 111.2.); înainte de a enumera diversele sensuri, le rezum cu următoarele cuvinte: „De obicei ne păzim de o primejdie, de un rău etc., evitându-1, ocolindu-1, apărându-ne de el...” (DA). Etimologia cuvântului nu este clară, făcându-se doar observaţia că se găseşte şi în dialectele româneşti din sudul Dunării (cf. mgl. mi fires „mă feresc, mă păzesc”) şi că, probabil, este de origine latină.
Vorbind despre tipologia satelor din anumite zone, R. Vuia scrie că adăposturile oamenilor „se feresc să nu fie în mejdia drumului” şi că această ,fereală de drum” este „un obicei vechi de pe vremea răutăţilor, adică a răzmeriţelor, când căsenii căutau să se ascundă sau să fugă în vreme ce duşmanul încerca să pătrundă în ogradă (Măidan - Caraş)”8.
Principiul câmpurilor semantice este un argument în plus pentru a susţine o atare aserţiune9, căci în acelaşi areal geografic se află Bejna, Fera şi Zbăgul (Borlova), Poiana Zbăgului (Ilova), ca să nu mai vorbim de mărturiile lui N. Stoica de Haţeg cu privire la evenimentele petrecute în această parte a Banatului, cu obişnuitele fugi în munţi, în zbăgurile văilor, în desişul pădurilor, unde oamenii puteau sta o vreme feriţi de primejdie (Nume de locuri, p. 117-118). Este drept că relatările cronicarului se referă la o epocă târzie, dar ele, acele vremuri frământate, au fost cu atât mai apăsătoare în epocile anterioare, timpurii.
Date fiind desele perechi întâlnite în zonă (nume topic românesc, nume topic de origine slavă, acesta fiind reflex al numirilor româneşti preexistente), îndrăznesc să cred că Fera este, temporal, un toponim anterior Bejnei şi corespunde şi poziţiei sale în zone aflate spre munte faţă de Bejna, ca albie colectoare poziţionată într-o zonă mai joasă.
d.	în continuare şi în încheierea seriei puţinelor exemple pe care le-am ales dintre cele absente în DTB, mă opresc asupra unei văi de regulă cu apă, în rare cazuri secată, aflată în cea mai mare parte a sa pe hotarul localităţii Cornereva, vale numită Iuta, nume-matcă de la care şi-au luat denumirea Gura Iuţii, respectiv „gura văii Iuta”, apoi, un deal din apropiere, Cracul Iuţii şi Zgăul Iuţii.
La origine, Iuta provine din adj. iute, cu sensul său primar referitor la gustul unor plante sau alimente. înţelesul s-a extins şi iute i se spune şi unei dureri „grele, dure, cumplite”, precum şi unor metale (cf. iute ca oţelul, adică „tăios”); cu referire la un ins, când se spune că e iute, înseamnă că e „aprig (la mânie)”; sau e „harnic” etc. Toate aceste sensuri s-au dezvoltat pe teren românesc, după cum socoteşte DA (s.v.). Ca adverb, iute se referă la caracterul unei acţiuni, cum ar fi, în cazul nostru, felul cum curg apele văii respective, în cazul unor precipitaţii abundente, al unor ploi torenţiale. în graiurile Banatului se cunoaşte varianta iut, ca adverb, mai apropiată de etimonul slav (cf. Ijut). Se spune, de exemplu: „Iut să vii acasă!”.
8	Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor, voi. II, Bucureşti, 1980, p. 81.
9	Aşa cum în mod deliberat edilii unor oraşe grupează numele de străzi pe câmpuri semantice, mai bine-zis pe domenii (nume de scriitori, muzicieni, apoi denumiri ale unor obiective geografice din vecinătate etc.), la fel observăm că, într-un anumit areal, alături de Purcăreaţa, se află Văcăreaţa, Fătăciunea (cu referire la locul unde fată animalele) etc.
216
VASILE C. IONIŢA
Aşadar, Iuta, ca hidronim, se înscrie în seria apelor numite Repedea, Bistra, Sebeş ş.a. (vezi Toponimia, p. 121-124).
într-o altă parte a Banatului, între Gârnic şi Padina Matei, am înregistrat un povârniş numit Priponii al Iute, îmbinare tautologică, deoarece în acest caz iute înseamnă „abrupt”, chiar dacă nu e prins în seria sinonimică a lui abrupt (DSLR). DA îl menţionează pe iute într-un context care confirmă sinonimia: „(despre urcuş) repede, ţepiş [...], greu de urcat; aspru”, „suiş, coborâş iute”, şi-l trimite la abrupt.
Pornind de la această situaţie, aş sugera o altă etimologie pentru iţan „nume dat unor locuitori de la munte (?)”. îndoiala marcată prin (?) se datorează exemplului prea puţin edificator pentru sensul dat: „Ghicitoare, pe care n-au dovedit-o nici ciobanii, nici mocanii, nici ţurcanii, nici iţanii”. Vecinătatea în care apare iţan (cioban, mocan, ţurcan) nu justifică îndoiala. în privinţa etimologiei date de DA, aceasta e îndoielnică: „probabil, din iţe, cu suf. -an\ cf. i(\ Cred că iţan provine mai degrabă dintr-un iniţial *iuţan (aşa cum este iuţar, soi de burete), din care a rezultat iţan prin poziţia precară a lui -u- neaccentuat.
Denumirea a fost dată acestor locuitori ai înălţimilor fie plecând de la felul cum se mişcă aceştia (iuţi în felul de a merge), în comparaţie cu locuitorii de la câmpie (cojanii), fie cu referire la „urcuşurile” şi „coborâşurile” pe care iţanii le înfruntă.
2.	în această ultimă parte a notelor mă opresc asupra a trei nume topice menţionate în DTB, dar faţă de care considerăm necesare unele îndreptări (sau simple completări) privitoare la etimologia propusă de autorii DTB.
a.	Bigăr este un nume topic larg răspândit în partea montană a Banatului şi în judeţul vecin, Mehedinţi10. DTB dă un număr mare de exemple, de regulă compuse din apelativul topic bigăr şi un determinant: Bigăru Boii (Stăncilova), Bigăru lui Berbencea (Şopotu Vechi) ş.a. De asemenea, în Caraş-Severin există o aşezare cu acest nume, Bigăr, sat întemeiat la 1826, odată cu aducerea unor colonişti din Boemia.
în ceea ce priveşte entopicul bigăr, autorii DTB fac observaţia că acesta nu este menţionat de dicţionarele româneşti, că este folosit şi în Clisura Dunării, că la Berzasca a fost explicat ca „locul unde apare la suprafaţă o apă subterană, într-o regiune carstică”, sinonim cu izbuc. Apelativul topic bigăr este înrudit cu s-cr. bigar „stalactită”, cu bg. bigor „peşteră”; în Peninsula Balcanică termenul apare „şi în macedoneană: bigor, şi în albaneză: bigorr, în Serbia există şi un toponim Bigar, apoi un izvor Bigor (în Macedonia)” etc. în concluzie, se spune că „Apelativul găsindu-se doar la sârbi, bulgari şi macedoneni ca şi la albanezi trebuie să fie preslav, de origine traco-ilirică”, apoi se indică sursele respective şi se încheie cu părerea că „în română apelativul poate fi autohton” (DTB I, 81). în dialectul macedoromân bigă are sensul „piatră, rocă” şi se găseşte şi ca nume topic, Bigă (DDA, 271), menţiune pe care DTB nu o face fie pentru că le-a scăpat autorilor, fie că nu socotesc întemeiată înrudirea între dr. bigăr şi ar. bigă.
10	Vezi Rodica Sufleţel, Despre termenii geografici populari din Banat, în Filologie XXV. Lingvistică, Timişoara, 1982, p. 81; idem, Termeni hidrografici în toponimie (I), în Caietul Cercului de Studii, II, Timişoara, 1984, p. 74.
GLOSE LA DICŢIONARUL TOPONIMIC AL BANATULUI
217
T. Papahagi trimite ar. bigă la alb. bigor şi-l consideră înrudit etimologic cu dr. Bihor; menţionând că şi în Serbia există un Bihor. Despre alb. bigorr spune că are înţelesul „soi de piatră calcaroasă, poroasă”, dar nu pomeneşte eventualitatea vreunui element preslav. în sfârşit, diferenţele semantice dintre „piatră de calcar”, „stalactită”, „peşteră” şi „izvor într-un ţinut carstic” nu sunt de natură de a ne contraria, căci sunt fireşti, aparţinând unui câmp semantic bine definit.
b.	Explicaţia dată cunoscutei localităţi de pe Valea Bistrei, Marga, este una antroponimică, socotindu-se că la originea numelui topic ar sta hipocoristicul Marga, de la Margareta, nume de botez feminin, dar se invocă cu incertitudine şi termenul geologic vechi margă pentru „mamă” (DTB VII, 15).
în primul rând, data primei atestări documentare a localităţii, adică anul 1470 (DIT I, 378), este, fără îndoială, mult târzie faţă de vechimea aşezării, care se află într-o zonă intens populată pe vremea romanilor şi, foarte probabil, şi înaintea venirii acestora. C. Suciu o identifică cu Pons Augusti, fără să citeze sursa. Este important să amintim că la Zăvoi, localitate aflată la cca 10 km spre vest faţă de Marga, a fost descoperită o fortificaţie de pământ, precum şi zidire veche, iar după opinia unor istorici aici s-ar fi aflat o aşezare romană de tip mansio, numită Augmonia sau Agnavis (DIVR, 23)11. Acest lucru ne îndreptăţeşte să admitem existenţa unor aşezări „satelit”, printre care, probabil, s-a aflat şi Marga actuală.
Există încă două localităţi cu denumirea de Marga: una în jud. Alba, cealaltă în Mehedinţi. Acestora li se poate adăuga Mărgaia (Alba) şi Mărgău (Cluj), provenite, ipotetic, dintr-un Marga, hipocoristic al lui Margareta. Fiecare dintre ele comportă explicaţii diferite, pe noi interesându-ne Marga bănăţeană. Faptul că documentele medievale atestă un prenume feminin Margareta, soţie a lui Nicolae Tincovan din Căvăran (DMB, 69), nu poate fi luat ca dovadă în sprijinul ipotezei că originea denumirii localităţii ar fi antroponimul Marga.
Fără a exclude categoric originea sa antroponimică, sugerăm o altă explicaţie a numelui de localitate Marga, cea din Valea Bistrei. Poziţia sa geografică, importanţa zonei în epoca romană şi, probabil, şi în cea preromană, străvechea îndeletnicire a păstoritului din această parte a Banatului sugerează că Marga conservă lat. *malga „gospodărie la munte”, din care provin numeroşi termeni în idiomurile latine vestice, printre care malga „păşune”, malges „loc care are sub controlul său păşunile din jur”, apoi tot malges, dar cu sensul „păstor”, căruia i se adaugă malgar şi marge „vânzător de lapte”, precum şi malgariţa „lăptărie” (REW, 526a)12.
11	Cf. „Zăvoi [..] aşezare situată [...] pe ruinele unui castru şi [ale] aşezării romane Acmonia” (Dumitru Ţeicu, Banatul montan în Evul Mediu, Timişoara, 1998, p. 398).
12	Ovid Densusianu, în Irano-romanica, scria: „Formele romanice arată că trebuie să plecăm de la *malg-, nu *marg-. în iraniană r > l este frecventă. Nici unul din graiurile iranice nu ne dau, e adevărat, acest cuvânt cu 4g- în loc de -rg-, cel puţin nu ştiu să fi fost semnalat, dar putem admite că acest fonetism a existat în vreunul din dialectele iranice care au transmis elementele păstoreşti latinilor” (în „Grai şi suflet”, I, nr. 1, p. 237). Incertitudinile care plutesc asupra trecerilor de la iranică la latină nici nu ne privesc în cazul de faţă. Argumentele expuse mai sus şi mărturiile din idiomurile romanice vestice pledează pentru conservarea în numele topic Marga a unui element relict latin, care s-ar adăuga astfel celor semnalate în altă parte (Nume de locuri, p. 227-238).
218
VASILE C. IONIŢĂ
c.	Sub titlul Toponime - poreclă (T, V, nr. 183, 16 sept. 19, p. 4), am propus o altă etimologie decât cea propusă de DTB pentru numele topic Mânău} neexplicat etimologic de DTB.
Mânea este „un pârâu cu două braţe” (Băuţar), explicat din Mânea, nume de persoană (cf. DNFR, 311), deci originea sa ar fi antroponimică (DTB VI, 48).
Mânău, „pârâu”, care „vine de la ierugă şi se varsă în Timişina”, nu mai este asociat cu vreun nume de persoană, deşi acest lucru e plauzibil, căci suf. -ău se pretează la crearea de porecle: cf. bălălău, lingău, mâncău, trăncălău ş.a. (DI), toate derivate din verbe, încât, respectând categoria gramaticală a temei, un *mânău ar trebui să provină din a mâna. Evident, nu este exclus, dacă ar exista ca nume comun, să derive şi dintr-un adj. (cf. spânău) sau dintr-un substantiv, cu exemple numeroase (DI).
Numai că, în ambele cazuri, tema este a mâna, care are sensul, pe lângă altele, şi „a pune în mişcare, a acţiona”; cf. „Văile care mânau piule nu îngheţaseră niciodată” (DLR, s.v., sensul 5.).
Se consideră că porecla este o categorie antroponimică, că în calitatea sa de supranume golit de conotaţii sau cu o adresă precisă etc. se acordă doar oamenilor, fapt ce nu corespunde adevărului, căci multe dintre numele date animalelor sunt un fel de porecle, iar când e vorba de lucruri neînsufleţite numite într-un anumit fel, pornind de la o metaforă, putem socoti că şi acestea sunt un fel de „porecle”. Le-am considerat porecle toponimice şi le-am exemplificat cu nume de locuri, ca Păpuşa, Cioara, Pâcleşa, Setea ş.a. (Contribuţii 1, p. 58-59).
Cred că şi în cazul celor două nume de ape, implicate în punerea în funcţiune a unor mori (sau a altor instalaţii), au fost numite Mânea, respectiv Mânău, pornind de la semnificaţia lui a mâna: „a pune în mişcare, în funcţiune”. Chiar informaţiile date anchetatorilor DTB întăresc această părere: Mânea este în legătură cu leruga, canal (Sacu), despre care se precizează că „a mânat apa la moară”, iar despre leruga se spune că „vine de la Podul Turcului, iasă gios la moară” (DTB V, 39)
*
Aceste câteva observaţii făcute pe marginea DTB au drept scop să arate că reluarea DTB în alte condiţii va trebui să abordeze materialul extrem de bogat al Banatului, lărgind sursele de informare, printre care, în primul rând, aş numi registrele cadastrale. Pentru a fi mai convingător în acest sens, anexez o copie după registrul cadastral al localităţilor Sadova Veche şi Sadova Nouă.
Pe de altă parte, în stabilirea etimologiilor, este necesară nu doar simpla trimitere la etimon, nu totdeauna cel credibil, ca să nu spun adevărat, ci motivarea explicaţiei etimologice, ceea ce înseamnă aplicarea unor principii pe care le-am sintetizat, adăugând sugestii proprii (vezi Contribuţii 1, capitolul Onomastică, la
GLOSE LA DICŢIONARUL TOPONIMIC AL BANATULUI
219
care aş adăuga şi articolele referitoare la senin2, seninare2, precum şi cel despre relaţia semantică între moră „fiinţă supranaturală” şi ntoră „ridicătură de pământ”).
SIGLE
Contribuţii 1
DDA
DI
DIT I, II
DIVR
DMB
DNFR
DO
DSLR
Nume de locuri REW
SCO 7
T
Toponimia
= Vasile C. Ioniţă, Contribuţii lingvistice. Onomastică. Lexicologie, Timişoara, 2002.
= T. Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, Bucureşti, 1974.
= Academia Română, Dicţionar invers, Bucureşti, 1957.
= C. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti, voi. I (1967), voi. 11(1968).
= D. M. Pippidi (coord.), Dicţionar de istorie veche a României [...], Bucureşti, 1976.
= Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene (1440- 1653), Timişoara, 1981.
= Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, 1983.
= N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963.
= Luiza Seche, Mircea Seche, Dicţionarul de sinonime al limbii române, Bucureşti, 1982.
= Vasile Ioniţă, Nume de locuri din Banat, Timişoara, 1982.
= W. Meyer-Liibke, Romanisches Etymologisches Worterbuch, Heidelberg, 1911; ed. a Il-a, 1930.
= Universitatea din Craiova, Facultatea de Filologie. Laboratorul de Cercetări Onomastice, Studii şi cercetări de onomastică, voi. 7, Craiova, 2002.
= „Timpul”, cotidian independent, Reşiţa, anul I, 1990 şi urm.
= Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963.
ANEXA 1
CADASTRUL LOCALITĂŢII SADOVA VECHE
Notă. Registrul cadastral poartă următoarele date (titlu, însemnări): OSZAGYVA. krâsso-szorenyvârmegyei kiskoszeg katastari terkepenek mâsolata az 1914 evimemoki heliszinel6sszerint Budapest 195. M. kir. alaminyomda. Meratarâny 1:2880. Magyarorszâg 75 szam k.o. XXXIV. Acestora li se adaugă filele de cadastru din 1873-74.
Prima cifră indică nr. filei; a doua, cifra de localizare, după care e trecută denumirea locului, uneori cu denumirea în româneşte (ceea ce este trecut între paranteze). Când s-a putut, am identificat locul; denumirea actuală am notat-o spaţiat.
1.7.	Szoros I (Strimtura) - Strâmtura; 1.2. Szoros II (Strimtura) - Strâmtura;
1.5. Gomuzel I - Cornuţel; 1.4. Ogasa Popy (Ogaschu Popy) - Ogaşul	Popii;
1.5. Gomuzel II- Cornuţel; 1.6. Nepom Szt. Jânos; 1.7. Sz. orhaz; 1.8. Temes - Timiş;
2.7.	Ogas Mare - Ogaşul Mare; 2.2. Gornuzel II (vezi 1.5.); 2.3. Denyvolgy (Wallia Deny) -Valea Denii; 2.4. Dănyvolgy tarka (Gura vei Deny); 2.5. Deny patak; 2.6. Gomuzel I;
2.7.	Denyvolgyhâta (Oberschia vei Deny); 2.8. Ogasu Sek (Ogaschu Sek); 2.9. Szdcset (Schoschet); 2.10. Valia Deny patak (Riu Wallia Deny); 3.7. Malomârok; 3.2. Koves (Petrossa); 3.3. Ormâes tarka (Gura Armonischului); 3.4. Utori haz; 4.7. Gomuzel III; 4.2. Koves; 4.3. Szdcset.
N.B. Denyvolgy de sub 2.3. nu are nici o legătură cu numele aşezării Valeadeni, sat aparţinător corn. Brebu, aflat între Caransebeş şi Reşiţa, căci Sadova Veche şi Sadova Nouă aparţin de Slatina Timiş, aflată la nord de Armeniş. Numele de loc redate spaţiat au putut fi identificate, celelalte, deşi traductibile, nu au fost identificate.
220
VASILE C. IONIŢĂ
ANEXA 2
CADASTRUL LOCALITĂŢII SADOVA NOUĂ
Notă. Atât Sadova Nouă, cât şi Sadova Veche apar menţionate documentar la aceeaşi dată (1467). în secolul al XV-lea exista o singură localitate Sadova, notată Zadwa; abia începând cu anul 1531 apar două localităţi: Felso-Zadwa şi Also-Zadwa (DIT II, 93)*.
1.7.	Murony patak - Muroniul, pârâu; 1.2. Dosszu Muronyului (Muronyhât); 1.3. Fâcza Balos (Balosldal) - B ă 1 o ş u; 2.7. Murony patak; 2.2. Murony magaslat (Obersa Muronyului); 2.3. Dosszu Muronyului; 2.4. Facza Muronyului; 2.5. Facza Balos; 2.6. Dosszu Balos (Balos hât);
2.7.	Balos patak; 3.7. Facza Dragonului; 3.2. Draganu patak; 3.3. Murony; 4.7. Dosszu Ilovi;
4.2.	Ormenyesi oldal (facza Armonisului); 5.7. Brusztur; 5.2. Obersa armonisului (Ormenyesi magaslat); 5.3. Izvoru Recze; 5.4. Hollos Korbului; 6.7. Hollos Korbului; 6.2. Korbului es nagy Csora; 6.3. Csora mare patak; 6.4. Csora mik patak; 6.5. Csora mare es mik; 6.6. Csora mik;
7.7.	Csora mik; 7.2. Riu Lungh; 7.3. Zlobi mik; 1.4. Murony patak; 7.5. Ruzsje; 1.6. Facza Draganului; 7.7. Bossz Balos; 8.7. Dossz Balos; 8.2. Pogare; 8.3. Balos; 9.7. Facza Dragonului;
9.2. Bolovan; 9.3. Alui Rain; 10. (filă care cuprinde în întregime ogoare, arătură, sălaşe);
10.7. Szadovicza; 10.2. Dosszu; 10.3. Facza; 11.7. Facza; 11.2. Vertopi; 11.3. Izlaz; 11.4. Dosszu;
11.5.	Izlaz; 12.7. Izlaz; 12.2. Patula (loc drept cu fâneaţă n. v. 1.); 12.3. Fontineli (Forrâsok);
12.4.	Parosza; 12.5. Pojeny (Retek); 13.7. Pojeny; 13.2. Izlaz; 13.3. Paltinet; 13.4. Culmia;
13.5.	Facza Armonisului; 14.7. Izvoru Recze; 14.2. Obersa Armonisului; 14.3. Csoka vakarului; 14.4. Korbului; 14,5. Sasza; 15.7. Korbului patak; 15.2. Korbului; 15.3. Csora măre; 15.4. Csora mik;
16.7.	Ruzsje; 16.2. Riu Longh; 16.3. Riu Dragan; 16.4. Facza Draganului; 17.(3. şi 4. din 16.);
18.7.	Dosszu; 18.2. Valya Dyenyi (Denyvolgije); 19.7. Dosszu; 19.2. Izlaz; 20.7. Izlaz; 20.2. Tilva szkamenelului; 20.3. Pojeny; 21.7. Pojeny; 21.2. Sztriminosza patak; 21.3. Alui Balan.
Reşiţa, str. Nergăniţa, 19
Nu am făcut identificarea.
VERONICA CHINDE
OBSERVAŢII ASUPRA REALIZĂRII SINTETICE VS ANALITICE A MAI-MULT-CA-PERFECTULUI ÎN SUBDIALECTUL BĂNĂŢEAN
în această lucrare ne-am propus să urmărim modul în care se realizează mai-mult-ca-perfectul în subdialectul bănăţean, pornind de la datele furnizate de materialul cules pentru NALR - Banat, completat cu cel publicat în ALR II, s.n., voi. VII (Verbul), ALRM II, s.n., voi. IV şi culegerile de texte dialectale din zona Banatului.
în primul rând ne-a interesat exprimarea analitică sau sintetică a mai-mult-ca-perfectului, atrăgând atenţia şi asupra altor aspecte interesante notate de către anchetatori/culegători în materialul cercetat.
Motivul pentru care am urmărit acest aspect din morfologia mai-mult-ca-perfectului este faptul că Banatul reprezintă o zonă lingvistică interesantă din punctul de vedere al realizării analitice vs sintetice a m.-m.-c.-p.
Materialul de bază l-au reprezentat fişele cu chestiunile referitoare la m.-m.-c.-p., adunat pentru NALR - Banat de către autorii acestuia: E. Beltechi, I. Faiciuc, N. Mocanu şi, parţial, de Maria Purdela Sitaru şi Eugen Dorcescu, sub coordonarea lui Petru Neiescu, respectiv: [105] văzusem, [196] tuşisem, [338] luasem, [347] ţinusem, [411] dormisem, [535] fugisem, [603] cântasem, [1082] cosisem, [1270] ţesusem, [1779] cususem, [1805] cumpărasem, [1818] vândusem, [1867] dădusem, [1926] avusesem, [1942] stătusem, [1958] fusesem. Dintre cele 16 chestiuni amintite, doar chestiunea [338] luasem a fost cartografiată în voi. IV, h. 761 din NALR - Banat. Celelalte chestiuni vor fi redate ca MN într-unul dintre volumele ulterioare.
Nu vom intra în amănunte în legătură cu structura morfologică a celor două tipuri de m.-m.-c.-p. (analitic/sintetic), precizăm doar faptul că Tratatul de dialectologie românească (Craiova, 1984, p. 263) menţionează o modalitate sintetică şi una analitică - cea alcătuită din perfectul compus al auxiliarului a fi şi participiul sau gerunziul verbului de conjugat.
La o primă analiză a materialului, constatăm că cele două modalităţi ,• • :;i;caanalitică) coexistă în multe dintre punctele anchetate. Un alt aspect observat este „inconsecvenţa” cu care subiecţii anchetaţi au răspuns; respectiv, p^Titr: unele chestiuni s-au obţinut forme analitice, pentru alte chestiuni forme :i -i	c e, uneori paradigme complete pentru ambele modalităţi.
DA COROMANIA, serie nouă, IX - X, 2004 - 2005, Cluj-Napoca, p. 221-228
222
VERONICA CHINDE
Punctele în care s-au înregistrat numai forme analitice pot constitui câteva arii, care au însă, pentru chestiuni diferite, graniţe diferite. Dacă am nota toate punctele în care s-au notat forme analitice, la toate cele 16 chestiuni, am obţine o arie cu o extindere maximă, cuprinzând marea majoritate a punctelor cartografice: 9, 11, 12, 15, 17, 19, 20, 22-26, 28,31,33-39,61,63-65,67, 69-74, 76, 78, 79, 81, 83 - 85, 88 - 90, 92, 95. Aria cea mai restrânsă o întâlnim pentru chestiunea [1958] fusesem, unde forme analitice apar doar în punctele 47 şi 76, şi numai pentru pers. I sg. Insă pentru această chestiune nu s-au notat neapărat forme sintetice în celelalte puncte; majoritatea formelor notate sunt de perfect simplu sau perfect compus pentru m.-m.-c.-p., sau, pur şi simplu, informatorii nu au recunoscut nici una dintre cele două modalităţi (chiar sugerate fiind).
Formele exclusiv sintetice apar într-o arie compactă în partea de sud extrem, însă în restul teritoriului anchetat formele sintetice apar, de obicei, alături de cele analitice, acest fapt demonstrând dubla posibilitate de exprimare a m.-m.-c.-p.
Acest lucru este susţinut şi de comparaţia pe care o putem face între formele de m.-m.-c.-p. notate în ALR II, s.n. şi cele din NALR - Banat, în punctele corespondente în cele două atlase: Pecinişca, Secăşeni, Ghilad, Vălcani, Chizătău, pentru chestiunile cântasem şi văzusem (ALR II, s.n., [4515], [4660], h. 2017 - 2019, 2020).
Tabelul 1
Situaţia comparativă între cele două atlase
ALR II, s.n., h. 2017-2019		NALR - Banat	
Pct. cart.	cântasem pers. [1 - 6]	Pct. cart.	cântasem pers. [1-6]
2	[1,2]#; [3,6]-; [4,5]-	16	[1 - 6] sintetic
29	[1,2] sintetic; [3,6] analitic; [4,5] sintetic	28	perfect compus
36	[1-6] analitic	44	#
47	[1-6]-	62	#
76	[1-6] analitic	85	sintetic; [2] imperfect
	văzusem [1]		văzusem [1-6]
2	?	16	[1-6] sintetic
29	?	28	[1-3] analitic; [2,5,6] perfect compus
36	analitic	44	[D] #; perfect compus
47	-	62	[Dl#
76	analitic	85	[a] [1] sintetic; [2] imperfect; [1,6] analitic
Comparaţia poate continua, chiar şi fără a avea la dispoziţie informaţia din ALR II, s.n., însă deosebirile se pot constata la fel de uşor (avem în vedere celelalte chestiuni prezente în NALR - Banat, în aceleaşi puncte cartografice (vezi Tabelul 2).
SINTETIC VS ANALITIC LA MAI-MULT-CA-PERFECT
223
Tabelul 2
Pct. cart.	338 luasem	347 ţinu- sem	1082 cosi- sem	1270 ţe suseni	1779 cusu- sem	1805 cum- păra- sem	1818 vân- du- sem	1867 dădu- sem	1926 avu- sesem	1942 stătu- sem	1958 fusesem
16	sint. 1-6	sint. 1-6	♦	♦	♦	♦	♦	♦	♦	♦	♦
28	anal. 1-3	anal. 1-6	anal. 1-6	anal. 1-6	♦	sint. 1	♦	sint. 1	sint. 1	♦	♦
44	9	[D]#	#	#	#	#	#	anal. 1-3	anal. 1	#	#
62	#	[D]#	#	#	#	#	#	#	#	#	sint. 1
85	sint. 1-6	sint. 1-6	sint. 1-6	sint. 1-6	sint. 1-3	sint. 1,3	sint. 1-3	♦	sint. 1-6	sint. 1-6	sint. 1-6
(♦ = forme din paradigma altor timpuri: perfect compus, perfect simplu, imperfect etc.)
Un alt aspect foarte important este faptul că în foarte multe puncte au fost notate forme analitice sau sintetice pentru o persoană (foarte adesea pers. I sg.), iar pentru celelalte persoane informatorul a continuat cu forme din paradigma perfectului simplu sau a perfectului compus (de cele mai mute ori), însă chiar şi eu forme de imperfect sau viitor.
Astfel, paradigmele notate (fie analitice, fie sintetice) sunt, nu de puţine ori, incomplete.
Această situaţie poate avea, credem, două explicaţii.
(1)	Mai-mult-ca-perfectul nu este un timp utilizat în mod curent, existând, eventual, în fondul latent al vorbitorilor, la care anchetatorul poate ajunge doar făcând apel la chestionarea directă1.
(2)	Fiind scos din contextul obişnuit (discursul), valoarea temporală a mai-mult-ca-perfectului este mai greu de stabilit şi, prin urmare, informatorul recurge la paradigme temporale la care se raportează în mod imediat, direct, timpurile absolute2 (respectiv perfectul simplu sau perfectul compus), fiind mai accesibile, în timp ce mai-mult-ca-perfectul, ca timp de relaţie, necesită o raportare la un alt moment decât cel al vorbirii (în situaţia dată, trecut), fiind anterior acestei acţiuni trecute (punctul de reper).
în privinţa primei explicaţii posibile, avem argumente în răspunsurile informatorilor sau în comentariile anchetatorilor. Exemple: chest. [105] văzusem, în pct. 30, [D], se obţine răspunsul io am fyoz_ văzut de la informatorul I, care, precizează anchetatorul, preferă perfectul compus; informatorul II menţionează atât
1	Vezi Orza, 1983, p. 181-189.
2	Pentru conceptele de timp relativ, timp absolut, vezi Gramatica limbii române, voi. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 234; Iordan, Robu, 1978, p. 346, 438; Cristina Călăraşu, Despre timpurile de relaţie în limba română, în SCL, XXVII, 1977, nr. 1, p. 37-38.
224
VERONICA CHINDE
forme sintetice, cât şi forme de perfect simplu şi perfect compus, iar sugerat: ai foz_vă<fut; în punctul 51, chiar în urma întrebării directe, nu se obţine un m.-m.-c.-p. sintetic, forma analitică de pers. I, obţinută tot în urma întrebării directe, e însoţită de comentariul informatorului „se zice, da rar”; în pct. 70, informatorul neagă forma perifrastică, cea sintetică apare doar pentru pers. I sg., iar pentru restul persoanelor sunt notate forme de imperfect sau perfect compus; în pct. 72 anchetatorul notează: „la acest verb nu pot obţine nicio formă de m.-m.-c.-p., numai perfect compus”, iar forma perifrastică e confundată de informator cu diateza pasivă; în punctul 78, nota anchetatorului: „nu reuşesc, nici în urma întrebării directe, să obţin vreo formă de m.-m.-c.-p., nici simplu [sintetic - n.n.], nici perifrastic [analitic - n.n.]”; în pct. 86 sunt obţinute doar forme de perfect compus, dar, notează anchetatorul, „spontan a folosit însă l-or fost ţinut” \ în punctul 92 informatorul II menţionează o formă sintetică pentru pers. I sg., cu precizarea „rar”, şi una analitică, tot pentru pers. I sg., iar în punctul 94, tot două forme (analitică şi sintetică) pentru aceeaşi persoană, dar din nota anchetatorului aflăm că „nu e folosită nicio formă în mod curent. Se înlocuieşte prin perfect compus sau perfect simplu uneori”.
Pentru chestiunea [196] tuşisem, în pct. 14, pentru pers. I sg. se obţine o formă sintetică, însă informatorul se corectează, dând forme de perfect compus, pentru toate persoanele; în pct. 47, în urma întrebării directe nu se obţine nicio formă de m.-m.-c.-p. sintetic, informatorul emite forme de perfect compus, iar
forma sugerată am fost tuşă, „aia să mai ţ/işîe”\ în pct. 66, direct nu se obţine o formă sintetică, iar informatorul adaugă „nu să prea zîse”\ în pct. 79 se obţine forma au fuostfuşît; sugerat se obţine şi tuşfsăm, dar „apoi trece pe perfect simplu”; în pct. 80, informatorul I dă forme de perfect compus, iar informatorul II, pentru pers. a IlI-a sg. tuşîsă, însă „restul nu mai merg”, spune anchetatorul; în pct. 88 [s] caratus tuşîsăm, [k] tuşăm, tuşâu, „c-alcum nu săpuâce”. Pentru chestiunea [603] cântasem, în pct. 84,1, sunt notate forme de perfect simplu, perfect compus, imperfect, dar nu m.-m.-c.-p.; „nu se ştie nici perifrasticul”, comentează anchetatorul; în pct. 90 informatorul emite forma analitică am^fuost cîntât; dar pentru pers. a Il-a sg. trece la perfect compus; pentru forma sintetică răspunsul este: cîntâm, nu se spune cîntâsem.
t Pentru chestiunea [1082] cosisem, în pct. 72 se obţin forme de imperfect, perfect compus şi forme sintetice, la care se adaugă precizarea: La noi aşâ să spune: io cosîsăm, dar iei or fost cosit; or fost gâta cu coasa. Pentru chestiunea [1779] cususem, în pct. 50, [D]#; se dau forme de perfect compus, informator )1 nu recunoaşte nici forma analitică: io am fost cosut, nu; în pct. 92 informatorul h tace precizarea: nupr$, io cosusăm, nu.
Pentru chestiunea [1805] cumpărasem, în pct. 24 răspunsul este cumpăyrrem. cu nota anchetatorului: „cam rar, celelalte persoane nu le continuă”. Iar exen L î : I^ ar putea continua.
SINTETIC VS ANALITIC LA MA1-MULT-CA-PERFECT
225
Cea de a doua explicaţie posibilă este aceea că m.-m.-c.-p., fiind un timp de relaţie, necesită o situare în context, o raportare la un moment anterior momentului vorbirii, deci mediat, indirect. O astfel de punere în relaţie se poate face mai greu prin intermediul chestionării directe sau poate crea confuzii în mintea informatorului.
Şi în acest caz, răspunsurile şi comentariile subiecţilor anchetaţi oferă explicaţii menite, de cele mai multe ori, să explice contextul temporal al acţiunii la care se face referire, să reuşească să „plaseze” acţiunea în „spaţiul” mai mult ca perfectului (acţiune încheiată înaintea unei alte acţiuni din trecut), fără a recurge la sufixe temporale sau verbe auxiliare (formă sintetică sau analitică), însă apelând la prepoziţii, conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale, adverbe şi locuţiuni adverbiale de timp, care, prin sensul lor, marchează anterioritatea faţă de punctul de referinţă -trecutul3.
Exemple: chest. [105] văzusem, pct. 35, [D] am văzut înalnca ta; pct. 42 l-am văzut năflnce dă se l-ai văzuju; pct. 50 am vătfut năflnca ti a; pct. 57 am_ văzut năiînca lui; pct. 72 am mai văzut, pct. 78 l-atn vădut pînă n-a-nsgpi la cuQâsă; chest. [196] tuşisem, în pct. 58, unde se obţin forme de perfect compus, cu explicaţia dac-av tuşfdjnaf năflnâe; chest. [338] luasem, pct. 35 aj lgât naflnce; pct. 50 am luât pînă n-ai vinlt tu; chest. [603] cântasem, pct. 41 am cîntăt năimea tia; pct. 83 am cîntăt şî jeu demult; chest. [1805] cumpărasem, pct. 29 am cumpărât demult; chest. [1818] vândusem, pct. 35 am vinduty pînă tu ai vinlt, io am vindut, pct. 29 am dat demult; chest. [1958] fusesem, pct. 80, după ce informatorul răspunde cu forme de perfect compus, adaugă: ni-i vorba măiiuce.
Există şi situaţii în care informatorul „suplimentează” situarea temporală a mai-mult-ca-perfectului prin aceste mărci (prepoziţii, conjuncţii, adverbe), odată cu menţionarea formelor analitice sau sintetice; în acest caz, prin dubla „caracterizare” a mai-mult-ca-perfectului, dovedind, pe de o parte, cunoaşterea exactă a valorii temporale a acestuia, sau/şi, pe de	altă parte,
„hipercaracterizându-1”, ca urmare a întrebării, uneori devenită directă, a anchetatorului: chest. [105] văzusem, pct. 42,1, l-atn foz^vătfutînăunca tia, II, l-am
filoz văzu nătince; chest. [338] luasem, pct. 49, II, l-am fozjyât nătince da a mă anunţa; pct. 53, II, [a] am fozjgat munca ti$; chest. [535] fugisem, pct. 73, [o] fuglsăm păn n-a veni iei; chest. [1082] cosisem, pct. 83, l-am fost cosit finu cînd o venit plyaia; pct. 89 1 -am fost cosit năflnce dă plou După cum putem observa din aceste contexte explicite, formele analitice predomină.
Pentru a avea o imagine şi mai cuprinzătoare asupra mai-mult-ca-perfectului în Banat, am apelat la textele dialectale culese în această zonă, cu speranţa că în texte, contextul nefiind creat în mod artificial, vom găsi exemple care să ne ajute să
3	De altfel, această situaţie este amintită şi de Gramatica Academiei, voi. I, 1963, p. 234: Am citit această operă înainte de a cunoaşte pe autor.
226
VERONICA CHINDE
optăm în favoarea unei explicaţii cât mai plauzibile. însă textele oferă destul de puţine exemple de rn.-m.-c.-p. De exemplu, în textele culese de E. Petrovici (Valea Almăjului, p. 84, textul 72): Şî atunsa Patru o dzîs cătrăfată să-i capci-n cap. lei o fost adurmit şi fata dă-mpărat l-o stropit c-o lacrămă cînd o văzut că ipsă bălauru. La D. Şandru (Lăpujul de Sus, p. 166, textul XXX) Asa yo m-am dus kalare d'i-acasă sî kayi y-am fost l’egataklo la toriste (idem); yo-n an11 (1963) m-am dus la săpat0 la Breazow. M-am fost răznitd'i muyere. Si muyerea me s-o luvat aklo-o ortakă...(Valea Almăjului, p. 176, textul III).
Raportate la numărul de pagini/texte, situaţiile de utilizare a mai-mult-ca-perfectului sunt foarte puţine. Există şi în texte modalităţi lexicale de a reda anterioritatea faţă de un moment trecut, întâlnite şi în răspunsurile informatorilor pentru NALR - Banat: în Ban’ o omorît leii năinci şi pră urmă o iişit o scurpie cu doauăsprăsi capici (Valea Almăjului, p. 65, textul 7); Dîn povestîrili bătrînilor aşa să şciecă, năincedă Rumîn o fost un popor ungur aşădzat (ibidem, p. 77, textul 58); să duc figcili und-o cosît [flăcăii]măi năgnci (ALRT, II, punctul 5 Zdrelo - Iugoslavia).
Numărul mic de forme de m.-m.-c.-p. nu e datorat contextelor puţine, explicaţia o găsim în faptul că vorbitorii/povestitorii utilizează timpurile absolute (vezi supra) şi în contexte în care s-ar justifica un m.-m.-c.-p. Am ales pentru ilustrare câteva situaţii: împăratu o-ntrăbat fata că cum o scăpat [scăpase]. Iei vrig s-o dze dup-aăla cari-o scăpat-o [scăpase/o fost scăpat] pră ia şî să-i dzg zumătaci împărăţîia lui (Valea Almăjului, p. 84, textul 72); Atuns să năcăjăşce că l-o storît pră fraci-so şi fraci-so l-o scos [scosese/l-o fost scos] pră iei (ibidem, p. 86, textul 73); Ăya or spus k-or furat oaya [furaseră/o fost furat] s-or băgat-o [băgaseră/o fost băgat] aklo (Lăpujul de Sus, p. 166, textul XXX); Atunci boyeryu, auzînd asa -yel o-auzît [auzise/o fost auzit] ursîtorile si-o făcut [facuseră/o fost făcut] - sî-o dat sin-sut’e d’i galbeni pră kopil şi l-o luvat (Valea Almăjului, p. 180, textul XIII).
Alte aspecte referitoare la mai-mult-ca-perfect
1. Tratatul de dialectologie românească, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1984, p. 263, aminteşte, cum spuneam şi la început, faptul că forma analitică de m.-m.-c.-p. poate fi alcătuită şi din auxiliarul a fi la perfectul compus şi gerunziul verbului de conjugat (am fost tuşind). între răspunsurile informatorilor la anchetele NALR - Banat nu am întâlnit nicio astfel de construcţie (cum, de altfel, nu e notată nici în ALR II, s.n., voi. VII). în schimb, în textele dialectale cu care am lucrat, am întâlnit acest tip de construcţie destul de frecvent: Ojsigan s-o fost dukînd într-on sfintsit di soarep-on drum... Atunsî doy păcurari o fost askultînd la yel (Lăpujul de Sus, p. 155, textul X); o fost odat-ujpecurar’ si o fost venindku turma luy di woi p-on drum (ibidem, p. 161, textul XX); o fost îi tsîgan, o fost mînkînd la slăyină myerkurya. S-atunsya u rumîn zîse kîtrăyel... (ibidem, p. 161, textul XXI). Credem că în exemple ca cele de mai sus, construcţia formată din perfectul compus al
SINTETIC VS ANALITIC LA MA1-MULT-CA-PERFECT
227
verbului auxiliar a fi şi gerunziul verbului de conjugat nu exprimă o valoare temporală de mai-mult-ca-perfect (acţiune încheiată înaintea unei alte acţiuni din trecut). Accentul, aici, nu este pe ideea de anterioritate faţă de un moment trecut, ci, mai degrabă, este vorba de exprimarea' unei valori aspectuale: acţiune în desfăşurare (echivalentă cu imperfectul), raportată la un moment trecut, deci tot un timp de relaţie, dar nu m.-m.-c.-p.
2.	In această lucrare nu ne-am propus să urmărim şi realizarea morfematică a mai-mult-ca-perfectului, însă dorim să atragem atenţia asupra câtorva lucruri interesante şi din acest punct de vedere:
a)	existenţa/păstrarea, pentru forma sintetică, a formelor etimologice de pers. I şi a Il-a pl, fără infixul gramatical -răi- în aria de sud (ex.: cususăm, cususăf cususă, cususăm, cususăţ, cusură)\
b)	existenţa, pentru forma analitică, la plural (pers. a Il-a), a unor forme ,,acordate” de participiu (chiar şi pers. I şi a III-a pl.):
ciţ fuos tuşit (pct. 95, chest. [196] tuşisem)
am fost durnu'ţ, asfostdurmk (pct. 55, chest. [411] dormisem)
atn fost fuzh, aţ au-------(pct. 17); or---(pct. 37); aţfos ~(pct. 61, chest.
[535] fugisem)
aţ fVostcîntaţ, or ~ — (pct. 11); am aţ ~ or----------(pct. 78, chest. [603]
cântasem)
am fost cusut (pct. 18, chest. [1779] cususem).
CONCLUZII
1.	Din punctul de vedere al repartiţiei teritoriale a formelor analitice sau sintetice de mai-mult-ca-perfect, constatăm că aria formelor analitice este extinsă, cuprinzând majoritatea punctelor cartografice anchetate pentru NALR - Banat, chiar dacă, de la o chestiune la alta, ariile diferă ca extindere. Formele sintetice au şi ele o extindere foarte mare, de cele mai multe ori apărând în variaţie liberă cu mai-mult-ca-perfectul analitic. Zona Banatului reprezintă astfel o zonă de tranziţie sau interferenţă între nordul teritoriului dacoromân (Maramureş, Transilvania, Crişana) şi sud (Oltenia, Muntenia, Dobrogea)4. Utilizarea celor două tipuri de m.-m.-c.-p. se constituie într-un argument în plus pentru considerarea Banatului ca zonă care se particularizează în privinţa valorilor temporale5.
2.	Paradigmele incomplete (analitice sau sintetice) de m.-m.-c.-p. notate de anchetatorii NALR - Banat sunt „completate” de către informatori cu perfect simplu şi perfect compus, în general, ideea de anterioritate fiind redată şi cu ajutorul mijloacelor lexicale (prepoziţii, conjuncţii, adverbe).
4	Vezi, ALRM II, s.n., voi. IV, h. 1561-1564.
5	Vezi, pentru acest punct de vedere, consideraţiile lui E. Beltechi, Perfectul simplu în graiurile bănăţene actuale, în DR, s. n., I, 1996 - 1997, p. 103-115.
VERONICA CHINDE
3.	M.-m.-c.-p. analitic, construit cu a fi şi verb la gerunziu este, de fapt, un imperfect, redând o valoare de acţiune în desfăşurare în trecut, nu una de acţiune încheiată înaintea unui moment trecut.
4.	M.-m.-c.-p. bănăţean are unele particularităţi de flexiune:
-	forme etimologice pentru pers. I şi a Il-a pl. (fără desinenţa -ra-);
-	participiu ,,acordat” pentru persoanele I - III pl., pentru forma analitică.
SURSE
ALR II, s.n., VII
ALRM II
ALRTII Lăpujul de Sus
MCD
NALR - Banat
Valea Almăjului Vallee de L’Almăj
= Atlasul lingvistic român, partea a Il-a, serie nouă, voi. VII, redactor principal I. Pătruţ, Bucureşti, 1972.
= Micul atlas lingvistic român, partea a Il-a, serie nouă, voi. IV, redactor principal I. Pătruţ, Bucureşti, 1981.
= Emil Petrovici, Texte dialectale, Sibiu - Leipzig, 1943.
= D. Şandru, Enquetes linguistiques du Laboratoire de Phonetique Experimentale de la Faculte des Lettres de Bucarest, Lăpujul de Sus, în BL, III, 1935.
= Materiale şi cercetări dialectale, voi. II, Cluj-Napoca, 1983.
= E. Beltechi, I. Faiciuc, N. Mocanu, sub coordonarea lui Petru Neiescu, Noul atlas lingvistic român pe regiuni - Banat, voi. I - IV, Bucureşti, 1980, 1997, 1998, 2005.
= Emil Petrovici, Folklor din Valea Almăjului, în AAF, voi. III, 1935.
= Şandru, D., Enquetes linguistiques du Laboratoire de Phonetique Experimentale de la Faculte des Lettres de Bucarest, Vallee de L'Altnăj, în BL, V, 1937.
BIBLIOGRAFIE
Eugen Beltechi, Perfectul simplu în graiurile bănăţene actuale, în DR, s.n., 1, 1996 - 1997, p. 103-115.
I.-A. Candrea, O. Densusianu, Th. D. Sperantia, Graiul nostru. Texte din toate părţile locuite de români, voi. II, Bucureşti, 1908.
Matilda Caragiu Marioţeanu, Ştefan Giosu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Romulus Todoran, Dialectologie română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1977.
Cristina Călăraşu, Despre timpurile de relaţie în limba română, în SCL, XXVII, 1977, nr. 1, p. 37-47.
Florica Dimitrescu et aliiy Istoria limbii române, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978.
Gramatica limbii române, voi. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1963.
Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba ronjână contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978.
Ion Nuţă, Vechimea şi răspândirea formelor de mai mult ca perfect perifrastic, în MCD, II, Cluj-Napoca, 1983, p. 164-178.
Rodica Orza, Timpurile de relaţie în graiurile populare (pe baza Atlasului lingvistic românJ, în MCD, II, Cluj-Napoca, 1983, p. 181-189.
Al. Rosetti, Istoria limbii române (de la origini până la începutul secolului al XVII-lea)y ediţie definitivă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
Tratat de dialectologie românească, coordonator V. Rusu, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1984.
G. Weigand, Der Banater Dialekt, în „Jahresbericht des Instituts fur Rumănische Sprache zu Leipzig”, III, 1896, p. 198-332
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
ROZALIA GROZA-COLCIAR
PORECLE DIN LOCALITATEA FELEACU (JUD. CLUJ)
1. PREMISE
Deşi Feleacul, sat vechi românesc1, este o localitate foarte apropiată de oraş, majoritatea locuitorilor săi fiind navetişti, el şi-a păstrat, în linii mari, tradiţiile, obiceiurile şi graiul, în ciuda influenţei exercitate de civilizaţia citadină şi de limba literară şi standard, vehiculate prin şcoală şi prin mass-media.
în culegerea materialului onomastic am folosit, în primul rând, metoda anchetatorului-informator, Feleacul fiind localitatea noastră natală, precum şi anchetarea mai multor locuitori2, pe baza Chestionarului IV al Muzeului Limbii Române, „Nume de loc şi nume de persoană”, Cluj, 1930.
2.	SUPRANUME/PORECLĂ
Premisa teoretică a studiului nostru este delimitarea supranume/poreclă, delimitare realizată de unii cercetători care s-au ocupat de această problemă3. După cum se cunoaşte, asupra ei cercetătorii nu au căzut încă de acord.
Astfel, am considerat supranume acea categorie antroponimică „specifică sistemului popular, neoficial de denominaţie personală, care cuprinde unul ori mai multe elemente denominative suplimentare ori înlocuitoare ale numelui oficial al
1	Satul este situat pe Dealul Feleacului, la 7 km de municipiul Cluj-Napoca, pe DE 15, pe direcţia Cluj - Turda, şi e menţionat pentru prima oara în documentele istorice în 1366 („mons Felek berch”); vezi Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, voi. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1967, p. 229.
2	Informatori: Nastasia Pop, 60 de ani, 8 clase; Nastasia Şimon, 63 de ani, 2 clase; Palaghia Nicoară, 69 de ani, 4 clase.
3	Vezi concluziile la care au ajuns: Ion Roşianu, O problemă de onomastică în discuţie: categoriile antroponimice, în LR, XXV, 1976, nr. 3, p. 289; Emese Kis, Fundamente semiotice în delimitarea poreclă/supranume, în Studii de onomastică, 1976, p. 127, precum şi Christian Ionescu, Observaţii asupra sistemului antroponimic românesc, în LR, XXV, 1976, nr. 5, p. 159; Doina Grecu, Despre supranumele din comuna Berzovia. II. Supranume provenite din porecle şi nume de localităţi, în CL, VII, 1962, nr. 2, p. 323.
DACOROMANIA, serie nouă, IX-X, 2004 - 2005, Cluj-Napoca, p. 229-232
230
ROZALIA GROZA-COLCIAR
unei persoane sau colectivităţi’'4; de exemplu: Tanţău Nicolae a Lichii, Pâdurean Vasile a lui Zaharia lui Iacob.
Porecla, inclusă în categoria largă a supranumelui, are „caracter motivat şi afectiv şi ilustrează particularităţi fizice, psihice, lingvistice, geografice (de obicei defecte) sau întâmplări memorabile din viaţa purtătorilor lor, având la bază, de cele mai multe ori, o metaforă creată mai ales din şi pentru amuzament”5. Ea ţine, în primul rând, de psihologia creatorului ei şi poate fi considerată un semn lingvistic secundar, realizându-se într-un sistem de dublu codaj: un aspect denominativ şi un aspect „secret”, asemenea unui cod argotic, fiind folosită, iniţial, de o comunitate mai restrânsă. Nu întotdeauna motivaţia este cunoscută, ea pierzându-se în timp, dar e sigur că a existat la început. Numeroase porecle se pot transforma, cu timpul, în supranume, prin pierderea motivaţiei, a conţinutului lor afectiv, trecând astfel şi asupra celorlalţi membri ai familiei, devenind deci ereditare.
3.	PORECLE DIN FELEA CU
Am luat în discuţie numai acele „supranume afective”6 care au putut primi o motivaţie, respectiv care au putut fi considerate porecle prin cunoaşterea întâmplării care le-a stat la bază. Formulele denominative a căror semnificaţie era necunoscută de către informatori în momentul culegerii lor au fost considerate supranume.
3.1.	PORECLE CE SATIRIZEAZĂ DEFECTE FIZICE
Fluturii: „a fost ca un flutur”; Foiu: „a fost un om gras, cu foalele (= burta) umflate”; Buric: „pentru că a fost mic”; Puşi: „a avut popa un câine micuţ ca ea, îi zicea Puşi şi i-a zis şi ei, că era slujnică la popa”; Ciotu: „sunt oameni mici”; Lompâş: „pentru că a fost negru, ca un felinar afumat”; Neăgra: „a fost o femeie neagră ca o ţigancă”; Lfloş: „l-a lovit calul şi i-a rămas nasul liloş (= turtit)”; Râzflă: „şi când stă, şi când vorbeşte, stă cu gura de parcă tot râde”; Prăjitura: „e micuţ şi grăsuţ ca o prăjitură”.
3.2.	PORECLE CE SATIRIZEAZĂ DEFECTE DE VORBIRE
SAU OBICEIUL DE A REPETA UN CUVÂNT SAU O EXPRESIE
Gordân: „că vorbeau gros” (gordon = contrabas); Hodorogii: „vorbea repede şi mult”; Trăzneru: „suduia mult de trăznet”; Cochineăua: „nu poate vorbi bine, are buză de iepure, vorbeşte cu Co...coclii”', Hâiha: „se îmbăta şi zicea: Hai, ha!”;
4	Cf. I. Roşianu, art. cit., p. 298.
5	Ibidem.
6	Cf. I. Roşianu, art. cit., p. 300.
PORECLE DIN LOCALITATEA FELEACU (JUD. CLUJ)
231
Mătiăn: „tot zicea: măi an”; Musai: „Zicea musai”; Cucu: „când era micuţ şi a început să umble singur, a zis că stă cucii ’ (a sta în picioare, drept, în sus); Anâcu: „o cheamă Ana şi vorbeşte gros ca un bărbat”; Puicărelu: „avea bivoli şi purta viţeii de bivol după car şi îi tot striga, să nu rămână de car: Puică, nea!” {puică = femela de bivol).
3.	3. PORECLE CE INDICĂ PARTICULARITĂŢI PSIHICE, NĂRAVURI,
OBICEIURI, DEPRINDERI
Jidovu: „a fost sfârnar (= comerciant), ca jidovii”; Sătâna: „era un om aspru şi drăcos”; Borşa: „a fost bolund, ca la Borşa [localitate din jud. Cluj, unde există un sanatoriu psihiatric - n. n.]”; Şurubel: „se învârteşte ca un şurubel”; Ciorecoi: „purtau cioareci”; Fetiţa: „e blând şi comod ca o fată”; Drăcii: „e ca un drac, rău, când se îmbată”; Niculăie: „era fată şi umbla cu clop”; Biblia: „se ţinea un om sfânt”; Perniţa: „umbla tot cu pene [= flori] în clop”.
3.4.	PORECLE CARE AU LA ORIGINE O ÎNTÂMPLARE DIN VIAŢA CELUI PORECLIT
Hiilpea: „a avut haină cu guleraş roşcat de hulpe, cum i-a cumpărat maică-sa, şi i-a zis învăţătoarea, la şcoală: Ia spune tu, băiatule cu hulpea pe cap”; Bucuria: „maică-sa a avut numai feciori, şi apoi o fată, şi a zis: asta-i bucuria casei!”; Grivei: „de la şcoală i-a rămas aşa numele”.
3.5.	PORECLE ATRIBUITE DUPĂ STAREA SOCIALĂ
Vlăclicu: „a fost om sărac”, deci porecla este creată prin antifrază, utilizându-se sensul opus al termenului; Mierţoiu: „erau gazde şi măsura tot cu mierţa”.
3.	6. PORECLE CU REFERIRE LA LOCUL DE MUNCĂ SAU LA OCUPAŢIE
Herbac: „a lucrat la Herbac” [= Fabrica de încălţăminte „Clujana”]”; Vireag: „avea o vacă pe care o chema Vireag şi le-a rămas numele aşa”; Morocoâşa: „lucrau în lemn; morocoaşa e fierul care ţine osia carului”.
Desigur că certitudinea explicaţiilor date este relativă, anecdoticul putând constitui, uneori, motivarea acesteia. Cert este însă că majoritatea poreclelor sunt atribuite după străbunici sau bunici, deci este vorba despre porecle care merg cu câteva generaţii în urmă, ele devenind astăzi ereditare şi „ţinând locul” numelui de familie. Foarte puţine „vorbe de ciufală” sunt de dată relativ recentă — este vorba
ROZALIA GROZA-COLCIAR
? •;)
despre cele atribuite unor persoane destul de tinere (de exemplu Anocu, Fetiţa, Cucu, Şurubel). Prin transmiterea lor peste generaţii, se constată că poreclele şi-au pierdut motivaţia iniţială şi că tind, astfel, să se transforme în supranume (adaos sau substitut al numelui).
De menţionat este şi faptul că intelectualii satului sau oamenii veniţi din alte localităţi nu au primit porecle - de exemplu: Bucur - dascăl şi primar; Nicoară -preot; Groza, Buciu, Dardai, Fâlcuşan, Gădâlean - familii venite din alte localităţi.
Am constatat, de asemenea, existenţa poreclelor şi în cadrul unor grupuri mai restrânse de copii (elevi), aici întâlnindu-se porecle cu nuanţă livrescă, datorită influenţei şcolii, mass-mediei sau civilizaţiei citadine în general; de exemplu: Sandokân: „de la Sandu” (e şi un personaj literar şi cinematografic - n. n.); Panâtta: „de la un spray cu acest nume”. Caracterul „secret” al poreclelor este şi mai accentuat în acest caz, poreclele fiind cunoscute doar de membrii grupului respectiv. Rămâne ca timpul să decidă dacă ele se vor transmite.
Ca procedee stilistice în formarea poreclelor, remarcăm, în primul rând, comparaţia (între individ şi fiinţa sau obiectul cu care e asemănat, respectându-se nota comună - de exemplu Fluturu), adăugarea de sufixe augmentative (de exemplu Anocu) sau diminutivale (de exemplu Penuţa), pentru mărirea valorii afective, ori folosirea de onomatopee (de exemplu Cochineâua). Toate aceste procedee reflectă tendinţa, remarcată nu o dată, de concretizare, specifică limbajului popular.
în măsura în care poreclele sunt privite din perspectiva caracterului lor motivat, ele pot fi considerate metafore sau micromodele ale individului purtător de poreclă7.
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”
Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
7	Vezi şi Emese Kis, Maria Groza, Porecla-metaforă privită ca un microntodel explicativ, în Studii şi materiale de onomastică, 1969, p. 51.
ADRIAN CHIRCU
L’ADVERBE ROMAN. UNE PRESENTATION
0.	Dans cet article nous nous proposons de presenter de maniere generale Ies principales directions d’evolution de 1’adverbe roman, qui fait preuve assez souvent d’une certaine fidelite par rapport au latin.
1.	Parcourant la bibliographie necessaire, nous nous sommes rendu compte que Ies auteurs d’ouvrages et de travaux de philologie romane ou de linguistique comparee des langues romanes parus ces dernieres annees laissent constamment de cote, dans la presentation des faits de langue, cette pârtie de discours.
1.1.	Mis â part l’ouvrage de Jacques Allieres, Manuel de linguistique romane1, dans lequel l’auteur aborde dans un chapitre l’adverbe (2.2.3.1), Ies autres linguistes survolent 1’adverbe (Les langues romanes. Problemes de la phrase simple2, Las lenguas romances3) ou ne traitent pas cette pârtie de discours qui merite des discussions detaillees (Du latin aux langues romanes4).
1.2.	Quant â l’ambitieux livre de Femando Sânchez-Miret, Proyecto de gramătica historica y comparada de las lenguas romances, il compte - seulement - douze articles et livres, en tant que references bibliographiques pour l’adverbe roman. De plus, il ne consacre â Vadverbe qu’une page et demie, dans laquelle il rappelle l’existence, parmi d’autres parties de discours, d’un adverbe roman. Cet ouvrage, au moins en ce qui concerne 1’adverbe, donne certainement l’impression d’une «vision rapida de los asuntos que trata la gramătica historica românce»5.
1.3.	Nous pensons que l’ouvrage d’Olaf Deutschmann6 sur l’adverbe dans les langues romanes, Zum Adverb in Romanischen, n’est plus accessible au lecteur â cause de sa parution il y a un demi-siecle et que, sans aucun doute, les recherches dans ce domaine ont generalement avance.
Si le titre de cet ouvrage semble etre «modestement vague»7, cette etude ne s’occupe pas des aspects essentiels de la classe adverbiale car il insiste seulement
1	Jacques Allieres, Manuel de linguistique romane, Paris, 2001.
2	Daniele Godard (dir.), Les langues romanes. Problemes de la phrase simple, Paris, 2003.
3	Rebecca Posner, Las lenguas romances, Madrid, 1998.
4	Michel Banniard, Du latin aux langues romanes, Paris, 1997.
5	Fernando Sânchez-Miret, Proyecto de grâmatica historica y comparada de las lenguas romances, tomos I—-II, Muenchen, 2001.
6	Olaf Deutschmann, Zum Adverb in Romanischen. Anlăfilich franzosisch. II est terriblement riche -II a terriblement dyargent, mit drei Karten, Tiibingen, 1959.
7	Hans Nilsson-Ehle, Olaf Deutschmann, Zum Adverb in Romanischen (compte rendu), in Lars Lindvall, Olof Eriksson (eds.), Varia Romanica. Hans Nilsson-Ehle (1910-1983), Romanica Gothoburgensia, XL, Goteborg, 1991, p. 193-201.
DACOROMANIA, serie nouă, IX-X, 2004-2005, Cluj-Napoca, p. 233-243
234
ADRIAN CHIRCU
sur Ies adverbes intensifs appartenant au franşais et aux autres langues romanes, specialement sur Ies expressions II est terriblement riche et II a terriblement d’argent.
En fait, le sous-titre de cette these, Anlăfilich franzosisch, nous revele la direction importante de recherche choisie par l’auteur pour «apporter tellement de savoir et d’energie ă la description du syntagme en question. C’est un expose tres nourri, et aussi tres clair. Les materiaux sont riches notamment du cote dialectal»8.
2.	Des le debut, il faut remarquer qu’un grand nombre de formes adverbiales appartenant au vocabulaire fondamental de la langue latine nous sont parvenues et leur presence dans les langues romanes confirme pleinement cette affîrmation qui ne semble pas etre fortuite.
2.1.	En fait, il suffit de jeter un coup d’ceil sur le vocabulaire representatif des langues romanes pour se rendre compte de la diffusion panromane des termes: lat. bene > fr. bien, roum. bine, it. bene, esp. bien, port. bem, cat. be, prov. ben, frprov. ben, rhetrom. surs. ben, sd. bene, dai. vegl. bin, corse be, ben, gal. ben, lat. sic > fr. si, roum. şi, it. si, esp. si, port. si, cat. si, prov. si, frprov. si, rhetrom. friul. si, engad. schi, surs. schiia), corse si, sd. si, gal. si (voir aussi les formes: roum. aşa ‘ainsi, oui’, esp. asi ‘ainsi, comme cela’, port. assim ‘ainsi, de cette fagoif, assim-assim ‘comme-ci, comme-ga’); lat. foras ‘dehors’ ( > prep. / adv.): ane. fr. fors, fr. mod. hors, roum. afară (prep. fără ‘sans’), it. fuora, fuori, esp. (a fuera, port. fora, cai. fora, prov./oraş, rhetrom. Iad. fuori, fora, fura, dai. vegl .fure, sd .foras, corse fora, gal. fora, gasc. hdro.
2.2.	Parfois, â cause des faits d’ordre linguistique ou extralinguistique, certains adverbes n’ont pas connu une diffusion uniforme dans toutes les provinces romanisees ou ne se sont pas conserves partout: lat. semper ‘toujours’ > ane. fr. sempre(s), roum. 0 (întotdeauna < în + tot + de + una), it. sempre, esp. siempre, port. sempre, cat. sempre, prov. sempre, rhetrom. surs. semper, engad. saimper, friul. simpri, corse sempre, gal. sempre; lat. male ‘mal’ > fr. mal, roum. 0 (rău < lat. reus), it. male, esp. mal, port. mal, cat. mal, prov. mal, mau, rhetrom. engad. mei, friul. mal, sd. male, frprov. mâl, corse male, gal. mal, lat. paucum ‘peu’ > fr. peu, roum. 0 (puţin < lat. *putinus ou *paucinum), it. poco, esp. poco, port. pouco, cat. poc, prov. pauc, dai. pauk, rhetrom. surs. pauc, engad. pac, Iad. piik, friul. poc, sd .pacu, frprov. pou, corse pdeu, gal .pouco, gasc. poc, etc.
2.3.1.	A cette observation, on peut en ajouter une autre qui se rapporte au fait que les langues romanes ont generalement une tendance, signalee â partir du latin vulgaire et partout dans les provinces romanisees, â remplacer les formes synthetiques par des formes analytiques obtenues â l’aide de prepositions ou de particules qui entrent generalement en relation avec un adverbe pour le «soutenir», autant de point de vue phonetique que de point de vue semantique.
2.3.2.	On peut citer les exemples: fr. ici < lat. ecce + hic, fr. avant < lat. ab + ante, fr. assez < lat. ad + satis, fr. ensemble < lat. in + simul, ane. fr. anuit < lat. ad + noctem; roum. înainte < lat. in + ab + ante, roum. înapoi < lat. in + ad +
Ibidem, p. 197.
L’ADVERBE ROMAN. UNE PRESENTATION
235
post, roum. aproape < lat. ad + prope, roum. departe < lat. de + parte, it. dinanzi < lat. de + in + ante, it. dontani < lat. de + mane, it. dove < lat. de + unde, it. dietro
<	lat. de + retro, esp. abajo < lat. ad + bassus, esp. detrâs < lat. de + trans, esp. asaz < lat. ad + satis, port. arriba < lat. ad + ripa, port. amanha < lat. ad + noctem, port. assaz < lat. ad + satis, cat. despuix < lat. de + post, cat. enrere < lat. in + retro, cat. anit < lat. ad + noctem, cat. amunt < lat. ad + montem, prov. defora < lat. de + fora, prov. darrier < lat. de + retro, sd. appus ‘apres, puis’ < ad + post, corse daretu < lat. de + retro, gal. abaixo < lat. ad + bassus, gal. despois
<	lat. de + post, gasc. abăn < lat. ab + ante, etc.
2.4.	Les nouveaux mots crees ont pu ainsi resister â la chute des consonnes finales qui non seulement n’ont pas dispăru mais, en plus, ont renforce les adverbes primaires par l’adjonction dans les anciens stades de langue des particules adverbiales.
2.4.1.	Les langues romanes dites occidentales ont herite un -s en tant que particule adverbiale (fr. plus, esp. măs ‘plus’, port. mais ‘plus’, cat. mes ‘plus’, prov. mens ‘moins’, frprov. muens ‘moins’, gal. menos ‘moins’, gasc. mes) ou ont reţu ce -s adverbial par analogie (fr. certes, esp. antes ‘avant’, port. prestes ‘promptement’, cat. abans ‘auparavant’, prov. avans ‘avant’, sd. luog., campid. appenas ‘â peine’, gal. estonces ‘alors’).
En revanche, le roumain et l’italien ont des particules de type vocalique qui offrent plus de stabilite â l’interieur du systeme (roum. aicea ‘ici’, it. avanti, ne, ci - cf. aussi le corse avanti).
2.4.2.	Ces nouvelles acquisitions concordent ainsi avec les remarques faites sur la classe nominale. En effet, le pluriel des noms ou des adjectifs se realise â l’aide de desinences consonantiques pour les langues romanes qui font pârtie du groupe occidental.
Le pluriel se forme en faisant appel â des desinences vocaliques en italien, en rhetoroman et en roumain (par exemple, le pluriel masculin en -i et le pluriel feminin en -e, en roumain et en italien: roum. oameni, it. uomini ‘hommes’ et roum .fete ‘filles’, it. galline ‘poules’).
2.5.1.	L’evolution du nom mens, -tis (ablatif mente) vers un affixe lexical -mente, qui s’ajoute principalement â un adjectif feminin, est tres importante. En fait, c’est un aspect essentiel car, initialement, ce nom etait determine par un adjectif.
Ensuite, ces deux mots ont forme une locution (deja en latin chez les differents auteurs latins parmi lesquels Ciceron, Plaute, etc.: firma mente, dubia mente, longa mente).
2.5.2.	Finalement, le nom est devenu une sorte de determinant affixal et s’est ajoute â un adjectif qualificatif feminin9: fr. -ment: certainement, it. -mente: certamente ‘certainement’, esp. -mente: oscuramente ‘obscurement’, port. -mente: intimamente ‘intimement’, cat. -ment: vanament ‘vainement’, prov. -men, -ment: claramen, clarament ‘clairement’, frprov. -ment: brâvament ‘bravement, beaucoup’, sd. -mente (-menti): certamente ‘certainement’, solamenti ‘seulement’,
9 Les formes roumaines altminteri et aminte representent de possibles traces de cette e voi ut ion.
236
ADRIAN CHIRCU
rhetrom. surs. -mein: fînalmein ‘finalement’, engad. -maing: tschertamaing ‘certainement’, friul. -mentri: finalmentri ‘finalement’ dai. -miant (-mianta, -miante): fuartemiant10 ‘fortement’, altramiante ‘autrement’, corse -mente: priziusamente ‘precieusement’, gal. -mente: galegamente ‘en galicien’, gasc. -men: malurousamen ‘malheureusement’).
2.6.	C’est une innovation importante dans le systeme de la langue latine qui enregistrait des pertes â l’interieur de la classe adverbiale. C’est, notamment, le cas des adverbes en -{i)ter , -im et meme en -{i)tus qui commencent â etre de moins en moins employes: -docte ‘savamment’, pigre ‘paresseusement’, celeriter ‘rapidement’, vehementer ‘violemment’, aliter ‘autrement’, partim ‘en pârtie’, paulatim ‘peu â peu\ procul ioin’, circum ‘â l’entour’, mox ‘bientot’, vicinitus ‘preş, â proximite’, rursus ‘de nouveau’ - qui vont etre remplaces par des formes composees que nous avons presentees supra.
2.7.1.	En roumain, on a vu se developper un autre suffixe adverbial, -eşte dont (româneşte ‘la langue roumaine, â la maniere des Roumains’, prieteneşte ‘amicalement, â l’amiable’, omeneşte ‘humainement’, etc.).
Ce procede reste moins actif aujourd’hui et, peu â peu, il est remplace par l’emploi des adjectifs adverbialises (adjectifs masculins employes avec une valeur neutre).
2.7.2.	II s’agit sans aucun doute d’une tendance generale romane. Comme nous le savons, la langue parlee «prefere» transmettre la meme information par l’intermediaire de mots courts. Les verbes qui «choisissent» un adverbe donne sont generalement identiques pour toutes les langues romanes, ils expriment l’idee de ‘vendre’, ‘couter’, ‘voler’, ‘aller’, ‘voir’, etc.: ‘vendre’: fr. vendre cher, roum. a vinde scump11, it. vendere caro, esp. vender caro, port. vender caro, cat. vender car, prov. vendre car, corse vende caru; ‘voler’: fr. voler bas, roum. a zbura jos, it. volare basso, esp. volar bajo, port. voar baixo, cat. volar baix, prov. voula bas, corse vuia basu, etc.
Par rapport aux autres langues romanes qui emploient adverbialement des adjectifs dans des situations bien determinees, le roumain a developpe ce procede12
10	Voir l’explication de Matteo Giulio Bartoli, II dalmatico. Resti di un’antica lingua romanza pariata da Veglia a Ragusa e sua collocazione nella România appenino-balcanica, a cura di Aldo Duro, Roma, 2000, p. 461, § 519 : «La composizione avverbiale con -MENTE (fenalmiant, spizialmianta) e probabilmente un prestito.»
11	Etymologiquement, cet adverbe provient de l’adjectif slave skapu ‘avare, cher, precieux’ et il est present en roumain generalement avec deux valeurs: adjectivale et adverbiale. La plupart des langues slaves possedent cet adjectif: bg. skup, slov. skdp, tch. skoupy, pol. skapy, present aussi dans les dialectes sud-danubiennes: aroum. scumpii, scumbu: meglroum. scomp.
12	Voir aussi la remarque de Matteo Giulio Bartoli, in op. cit., § 155, p. 194 : «Nella formazione degli avverbi nell’abruzz.., pugi, dalm. e rum. manca -MENTE. [...] Al posto di -mente viene impiegato nell’ital. Sudorientale Vaggettivo in funzione avverbiale, tra gli anche buono (rispetto a rum. bine), che compare perd anche altrove nelVital. merid., vegl. e istr. : cfr. ad es. in Devescovi: a ma par bon ka sa prânta e i l-ie bou bon el bilgifo, ma mirâkulo 14 ‘mi par bene che si appronti e (io) l’ho avuto bene il biglieto, ma per miracolo’, i staremo bon 37 ‘staremo bene’, i ma livo bon 52 ‘mi levo bene (presto)’. D’autres emplois en dalmate: ju stai bun ‘je vais bien’ ou fero fat bil ‘c’etait bien fait’.»
L’ADVERBE ROMAN. UNE PRESENTATION
237
et presque tout adjectif qualificatif peut-etre employe adverbialement, surtout les adjectifs provenant des autres langues romanes (neologismes).
2.8.1.	Les locutions adverbiales - qui sont elles aussi le resultat de l’analytisme panroman - representent certainement une richesse lexicale. Une analyse detaillee des locutions adverbiales est difficile â realiser car chaque langue romane reflete, â part l’heritage commun, non seulement la structuration d’un systeme grammatical, generalement stable, mais aussi la structuration d’un univers particulier.
Ici, interviennent specialement les traditions, ce que l’on appelle en rouitiain «obiceiul locului» ‘la coutume du lieu’. C’est pour cela que chaque langue romane a son charme et ses expressions, bien que le point de depart unique et plus ou moins unitaire soit le latin.
2.8.2.	Le roumain ne possede pas dans son systeme les locutions adverbiales en -one(s) - ane. fr. â demuchons ‘en cachette’, it. a cavalcioni ‘â califourchon’, esp. a reculones ‘â reculons’, port. aos tropegoes ‘en trebuchant’, cat. a rodolons ‘en roulant’, prov. de clouchouns ‘â l’aveuglette’, rhetrom. Iad. a sbrindolon ‘en se baladant’, a tastolâgn ‘â tâtons’, frprov. a cropegnon ‘en position accroupie’, corse in cavalcidni ‘â califourchon’, sd. campid. de ronddni ‘inopinement’, friul. zengolon(s) ‘â genoux’, gasc. dyescoudoun ‘en cachette’, occ. de cavalgons ‘â califourchon’.
Toutefois, il a developpe avec ses propres moyens des adverbes et des locutions adverbiales en -iş (-âş)n: (în) curmeziş, târâş, (pe) furiş, brânciş, etc. ou en -te: pe nevăzute ‘en cachette’, pe bâjbâite ‘â tâtons’, etc. Ces demiers expriment, en fait, dans la plupart des cas, ce que les ouvrages de grammaire franqaise appelent ‘une position particuliere du corps ou une action particuliere’.
2.9.1.	Les tendances visant â relatiniser les langues romanes concernent aussi 1’adverbe roman. Ce fait «confere aux langues romanes un retour ă la latinite, ce qui leur rend Vunite alteree autrefois par les evolutions si divergentes des mots herites. [...] II existe pourtant, au delă des diffusions panromanes des latinismes, des options dijferentes que certaines langues romanes ont faites dans le choix de ces possibles emprunts, soit en fonction des besoins internes de leur systeme, soit en fonction des courants culturels qui y ont exerce leur action»13 14.
13	Nous pouvons meme aller plus loin, en affirmant que le roumain a developpe un autre type de locution dont la signification se rapproche de celle que nous avons presentee, de-a ...+ a (-ul, -le): de-a valma, de-a curmezişul, de-a dura, de-a rostogolul, de-a tăvălişul, de-a berbeleacul ‘en se roulant’, de-a-ndărătelea ‘â reculons’, de-a ascunsul ‘cache-cache’, de-a-ndoaselea ‘â l’enverse’, de-a târâşul ‘en traînant par terre’, de-a sila ‘contre le gre’, de-a surda ‘vainement’, etc.
14	Marius Sala, Sanda Reinheimer-Rîpeanu, Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes, in Actas do XIX Congreso Internacional de LingUistica e Filoloxta Românicas, Universidade de Santiago de Compostela, 1989, publicadas por Ramon Lorenzo, A Coruna, 1996, pp. 513-519.
238
ADRIAN CHIRCU
L’apparition des adverbes provenant du latin savant est sans aucun doute liee â ce phenomene qui est present dans toutes Ies langues romanes (il s’agit des mots qui sont empruntes tels quels sans l’intervention d’une adaptation quelconque ou evolution semăntique).
2.9.2.	Par contre, l’usage de ces adverbes est assez limite et concerne seulement quelques domaines d’activite, parmi lesquels Ies langages specialises (juridique, scientifique ou celui des arts): ab absurdo, ab aeterno, ab antiquo, ab initio, ab origine, ad astra per aspera, ad hoc, ad libitum, passim, idem, ad litteram, sic, afortiori, et alii, et c eter a, ex abrupto, ex aequo, ex nihilo, etc.
2.10. Cette relatinisation vise aussi Ies emprunts lexicaux qui se realisent entre Ies differentes langues romanes, malgre le fait que la classe des adverbes n’est pas ordinairement soumise â l’action de l’adstrat.
Par exemple, le franţais a des adverbes qui proviennent de l’italien: piano, adagio, alegretto, alegro, lento, a capella, etc. L’italien possede des adverbes qui proviennent du fran9ais: ă forfait, â jour, â la belle etoile, ă gogo,ă la derobee, ă la folie ou de l’espagnol adelante ‘avant’, etc.
Le roumain enregistre des adverbes provenant du franşais - vizavi, lejer, clar, exact ou de l’italien - piano, lento, basta. L’espagnol possedait ou possede lui aussi des adverbes provenant de l’italien - a escoltazon, afresco, de //eve, lontano, uftra misura, piano, etc.
2.11.1.	Les mots nouveaux constitues â l’aide des adverbes sont tres nombreux et leur structure temoigne du fait qu’on peut parler d’une tendance panromane, bien que la plupart d’entre eux representent des emprunts et des calques latins.
Finalement, il s’agit d’une des voies d’enrichissement lexical qui a ete mise en lumiere par Arsene Darmesteter15 et Anca Giurescu16. Leurs etudes ne se referent qu’â un nombre reduit de langues romanes et ils n’ont pas reussi â repertorier tous les types de ces composes ou derives.
2.11.2.	Pour illustrer cet aspect, nous rappelons quelques-unes de ces formes qui sont enregistrees dans les differents ouvrages lexicographiques17: lat. benefacere, ane. fr. bienfaire, fr. mod. bienfaiteur, roum. binefacere, it. benefattore, esp. bienquerer, port. bem-visto, cat. beneficar, prov. benefatour, frprov. benetre ‘benir’, corse benefattore ‘bienfaiteur’, etc.
2.12.	Nous n’insistons plus sur les classes semantiques generales car les chercheurs trouveront dans les classifications semantiques et formelles des langues romanes les informations necessaires. Nous preferons aborder deux des adverbes qui ont connu dans la plupart des cas une diffusion panromane et qui sont caracteristiques pour le vocabulaire et pour le developpement semantique des adverbes latins.
15	Arsene Darmesteter, Trăite de la formation des mots composes dans la langue francaise (comparee aux autres langues romanes et au latin), deuxieme edition, Paris, 1967, 365 p., passim
16	Anca Giurescu, Les mots composes dans les langues romanes, The Hague - Paris, 1975.
17	Se rapporter aussi aux exemples pris en compte pour chaque langue romane.
L’ADVERBE ROMAN. UNE PRESENTATION
239
2.12.1.	II s’agit des mots latins magis et plus qui ont toujours attire les linguistes18 â cause de leurs emplois un peu speciaux. Dejâ en latin, magis contribuait â la formation du comparatif analytique: magis idoneus ‘plus juste’, magis verisimile ‘plus vraisemblable’, multo magis ‘beaucoup plus’, magis audacter ‘avec plus d’audace’, multo magis ‘mieux’, etc.
Generalement, ils sont employes en tant que morphemes de comparatif ou de superlatif relatif des adjectifs et des adverbes. II semble que leur utilisation etait generalement romane (sauf en roumain ou plus est connu seulement comme neologisme) et ils etaient des synonymes.
2.12.1.1.	Les anciens textes confirment sans aucun doute cet aspect. Dans la plupart des langues romanes qui connaissent ou ont connu l’usage de magis, cet adverbe a une autre valeur, celle de conjonction adversative (fr. mais, it. ma, esp. mas, port. mes, cat. mes, prov. mai, frprov. mes, rhetroum. surs. mo, engad. ma, Iad. ma, friul. ma(i), dai. mu, gal. mâis), qui n’est pas specifique au roumain19. Par contre, en roumain, il connaît d’autres significations qui concement cet adverbe: ‘encore’, ‘pas du tout’, ‘un peu’.
II se passe la meme chose avec 1’adverbe latin sic (> roum. şi) qui connaît en roumain un usage conjonctionnel coordinatif, semblable â celui de la conjonction franţaise et. En plus, il est utilise en tant qu’adverbe de renforcement ‘aussi, meme’ et adverbe de temps ‘deja’.
2.12.1.2.	Plus n’a pas connu de changement de valeur grammaticale comme magis et il est reste jusqu’â nos jours adverbe, malgre sa diffusion quasi-generale (ane. esp. plus, ane. portg. chus, ane. cat .pus), en tant que morpheme grammatical ou adverbe quantitatif: fr. plus, it. piu, prov. pus, pu, plus: fr. plus haut, it. piu alto, prov. pu,plus car, rhetrom.plii, ădX.ple, frprov. ples, sd.prus, corsepiu.
Le provenţal utilise aussi magis pour former un comparatif ou un superlatif relatif: Es d’autant mai (plus, pu) car qu’es mai (plus, pu) rare ‘C’est d’autant plus cher que c’est plus rare’. II reste ainsi, â cote du franco-provenţal (mes et ples), une langue de contact entre la zone de plus et celle de magis, ce demier etant signale en tant qu’adverbe, en portugais (mais), en espagnol (mâs), en catalan (mes), en galicien (mâis) et en roumain (mai)20.
2.12.1.3.	Sa valeur adverbiale est aussi presente dans la structure des mots formes par composition: fr. jamais, ane. roum. camai ‘plus, le plus possible’, roum. numai ‘seulement’, prov.jamai ‘jamais’, cat. nomes ‘seulement’, cat.jamai ‘jamais, oncques’, it. oramai ‘desormais’, esp. demâs ‘du reste’, port. demais ‘en outre’, frprov. James ‘jamais’, corse casumai ‘au cas improbable ou’, gal. endexamais ‘jamais’, gasc. mesleu ‘plutot’, etc.
18	Gerhard Rohlfs, Las diferencias lexica de las lenguas romanicas, in Estudios sobre el lexico românico, Madrid, 1979, § 67, pp. 144-145 ou Helmut LUDTKE, Historia del lexico român ic o, version espanola de Marcos Martmez Hemandez, Madrid, 1974, § 3.4.2., p. 70.
19	Voir Alexandru Niculescu, Observaţii asupra conjuncţiilor adversative în limbile romanice. Conjuncţia adversativ-copulativă, in idem, Individualitatea limbii române între limbile romanice. Contribuţii gramaticale, Bucureşti, 1965, pp. 100-106.
20	En ancien franşais, mais, meis, mai, ma, mes.
240
ADRIAN CHIRCU
2.13.	Ces demiers developpements assurent le passage vers Ies observations liees aux degres de comparaison romans qui sont essentiellement de type analytique et qui sont specifiques aux adjectifs et aux adverbes (Ies noms peuvent recevoir dans certains contextes des degres de comparaison: fr. j’ai tres froid, roum. îmi este foarte frig).
2.13.1.	Les quelques traces des comparatifs et des superlatifs synthetiques (sauf en roumain ou ces formes ne sont pas attestees et ou les degres de comparaison pour une signification identique se realisent d’une maniere analytique (mai bine, mai rău et mai puţin): cf. fr. mieux, it. meglio / roum. mai bine, gal. mâis ben) appartiennent generalement aux adverbes qui ont ete parmi les plus usites.
Ceux-ci font pârtie du vocabulaire fondamental des langues romanes: lat. melius, lat. pejus, lat. minus: fr. mieux, fr. pis / pire, moins, it. meglio, it. peggio, it. meno, esp.peor, esp. menos, port.pior, port. menos, cat. miilor (ane. cat. mills, mill, mils), cat. pitjor (ane. cat. prrs, pits), cat. menys, prov. mielhs (ane. prov. melhs), prov. pieje, pire, prov. mens (ane. prov. meins, menys), frprov. pir, frprov. muens, frprov. mielx, rhetrom. surs. meins ‘moins’, engad. mmw, ane. fr. tardeis ‘plus tard’, ane. prov. longeis ‘plus loin’, sd. peyus, rhetrom. surs. meins, engad. main, rhetrom. engad .per, corse peghiu, megliu, menu, gal .peor, meilor, menos, etc.
2.13.2.	Au fur et â mesure que les langues ont evolue, l’usage analytique s’est impose et nous avons aujourd’hui ce que nous avons presente pour magis et plus21.
2.13.3.	D’autres adverbes contribuent â la realisation des degres de comparaison: pour le franşais - tant, moult, assez, etc.; pour le roumain atât, destul, tare, etc.; pour l’italien assai, molto, etc.; pour l’espagnol fuerte, tanto, bastante, etc.; pour le portugais tăo, muito, etc.; pour le catalan tan, tant, molt, massa; pour le provenţal tant, aitant, gal. tan, etc. Le deuxieme terme de la comparaison est generalement que (it. di, roum. ca, decât, dintre, din, gal. ca) ou un descendant de 1’adverbe latin quomodo.
2.13.3.1.	Le superlatif relatif ressemble au comparatif, mais, cette fois-ci, s’ajoute l’article defini â valeur neutre et invariable: fr. le, it. il, esp. Io, port. o, cat. el, prov. Io, gal. o (sauf pour le roumain litteraire22 qui emploie un article demonstratif cel - Mircea aleargă cel mai repede ‘Mircea est celui qui court le plus vite’).
2.13.3.2.	Le superlatif absolu dispose d’une certaine liberte et la plupart de ses formes sont constituees â l’aide d’un adverbe (cf. les observations sur le comparatif) ou de suffixes specifiques (diminutifs: fr. un tantinet23, roum. puţintel ‘un peu plus’, it. pochino ‘un tout petit peu’, esp. un poquito ‘un tout petit peu’, port.poucachinho ‘un tantinet’, cat. unpoquet ‘un tout petit peu’, prov. unpetoun
21	Voir supra.
22	En roumain populaire ou regional: ăl mai bine.
23	En ancien franşais: souavet ‘tout doucement’ (Roland, v. 3942: Mult siiavet le chevaler desarment. ‘Avec douceur on desarme le chevalier.’Xpomtef ‘un peu, un tout petit peu’ et en uanşais moderne: frisquet ‘un peu frais’, tantet, doucettement ‘tout doucement’ (Amiel Journal 29-6-1859), aigrelettement.
L’ADVERBE ROMAN. UNE PRESENTATION
241
4un peu’, frprov. una mieta ‘un tout petit peu’, corse caldettu ‘un peu chaud’, gal. cerquina ‘tout preş’, gasc. tardetes ‘un peu tard’ ou d’origine savante ou emprunt: fr. pianissimo, roum. pianissimo, it. prestissimo ‘tres bientot’, esp. prontissimo ‘tres vite’, port. pouquissimo ‘tres peu’, cat. rapidissim, corse binissimu ‘tres bien’, gal. tardisimo ‘tres tard’).
3.	Apres ces constataţions, nous pouvons conclure que 1’adverbe n’est pas seulement une pârtie de discours incommode pour les linguistes mais aussi une pârtie de discours qui fascine au fur et â mesure qu’on avance dans son univers.
Son heterogeneite se rapporte plutot â la diversite des formes car, en comparant les langues romanes, on constate une certaine unite. Nous avons remarque que les adverbes ont eux aussi leur vie.
3.1.	Leur existence depend surtout de leur mode d’emploi. Nous pouvons affirmer, sans grand risque de nous tromper, que 1’adverbe reste une pârtie de discours interessante qui merite d’etre etudiee dans une perspective comparee, en valorisant les demieres acquisitions d’ordres theorique et pratique. C’est plutot une des voies d’acces â ses traits essentiels qui sont generalement panromans.
En arrivant â la fin de cet article, nous esperons d’avoir rendu compte des aspects importants de la classe adverbiale romane. En abandonnant les debats d’ordre syntaxique, nous avons voulu presenter d’une maniere synthetique un autre visage de 1’adverbe.
3.2.	Les observations faites â propos de 1’adverbe tout au long de cet article confirment l’opinion d’Eugeniu Coşeriu qui soutient que „limba se face prin schimbare şi «moare» ca atare atunci când încetează să se schimbe [...]. Limba «se face», dar «facerea» ei este o «facere» istorică, nu cotidiană; este o «facere» într-un cadru de permanenţă şi de continuitate. In felul acesta, considerată în două momente succesive ale istoriei sale, o limbă nu este «ni tout ăfait une autre, ni tout ă fait la meme». Insă faptul că se menţine parţial identică cu ea însăşi şi că încorporează tradiţii noi este, tocmai, ceea ce asigură funcţionalitatea ei ca limbă şi caracterul ei de «obiect istoric». Un obiect istoric există ca atare numai dacă este, în acelaşi timp, permanenţă şi succesiune”2*.
Nous esperons que ceux qui sont interesses par les questions liees â T adverbe roman ont trouve dans les pages de cette etude des reponses aux questions qu’ils se posaient.
BIBLIOGRAPHIE
a) OUVRAGES ET ARTICLES
Jacques Allieres, Manuel de linguistique romane, Paris, Honore Champion Editeur, 2001. Michel Banniard, Du latin aux langues romanes, Paris, Editions Nathan Universită, 1997.
24	Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice. Versiune în limba română de Nicolae Saramandu, Bucureşti, 1997.
242
ADRIAN CHIRCU
Matteo Giulio Bartoli, II dalmatico. Resti di un’antica lingua romanza pariata da Veglia a Ragusa e sua collocazione nella România appenino-balcanica, a cura di Aldo Duro, Roma, Istituto Della Enciclopedia Italiana, 2000.
Adrian Chircu, L’adverbe dans Ies langues romanes. Etude etymologique, lexicale et morphologique (frangais, roumain, italien, espagnol, portugais, catalan, provengal). These de doctorat, voi. I—II, Aix-en-Provence, Universite de Provence.
Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice. Versiune în limba română de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 246-247.
Fabio Cupaiuolo, Laformazione degli avverbi in latino, Napoli, Libreria Scientifica Editrice, 1967.
Arsene Darmesteter, Trăite de la formation des mots composes dans la langue frangaise (comparee aux autres langues romanes et au latin), deuxieme edition, avec une preface de Gaston Paris, Paris, Honore Champion Editeur, 1967.
Olaf Deutschmann, Zum adverb in Romanischen. Anlăfilich franzosisch. 11 est terriblement riche - II a terriblement dyargent, mit drei Karten, Tiibingen, Max Niemeyer Verlag, 1959.
Anca Giurescu, Les mots composes dans Ies langues romanes, The Hague - Paris, Mouton, 1975.
Daniele Godard (dir.), Les langues romanes. Problemes de la phrase simple, Paris, CNRS Editions, 2003.
S. Heinimann, Vom Kinderspielnamen zum Adverb, in «Zeitschrift fur romanische Philologie», Bând 69, 1953, p. 1-42.
Keith E. Karlsson, Syntax and Affixation. The evolution of MENTE in Latin and Românce, in «Beihefte zur Zeitschrift fur romanische Philologie», Bând 182, 1981, IX-163 p.
Helmut Ltidtke, Historia del lexico românico. Version espanola de Marcos Martmez Hemandez, Editorial Gredos, 1974.
W. Meyer-Liibke, Grammaire des langues romanes. Traduction frangaise par Auguste Doutrepont et Georges Doutrepont, tomes I-IV, Paris, H. Welter Editeur, 1890 - 1906.
Niculescu 1965 = Alexandru Niculescu, Observaţii asupra conjuncţiilor adversative în limbile romanice. Conjuncţia adversativ-copulativă, in idem, Individualitatea limbii române între limbile romanice. Contribuţii gramaticale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965, p. 100-106.
Hans Nilsson-Ehle, Olaf Deutschmann, Zum Adverb in Romanischen (compte rendu), in Lars Lindvall, Olof Eriksson (eds.), Varia Romanica. Hans Nilsson-Ehle (1910-1983), Romanica Gothoburgensia, XL, Goteborg, Acta Universitatis Gothoburgensis & Minab Surte, 1991, pp. 193-201.
Rebecca Posner, Las lenguas romances. Traduccion de Silvia Iglesias, Madrid, Ediciones Catedra, 1998.
Gerhard Rohlfs, Las diferencias lexica de las lenguas romanicas, in idem, Estudios sobre el lexico românico, Madrid, Editorial Gredos, 1979.
Sala, Reinheimer-Rîpeanu 1989 = Marius Sala, Sanda Reinheimer-Rîpeanu, Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes, in Actas do XIX Congreso Internacional de Lingiiistica e Filoloxîa Românicas, Universidade de Santiago de Compostela, 1989, publicadas por Ramon Lorenzo, Seccion X. Historia da Lingiiistica e da Filoloxîa Românicas, Seccion XI. Traballos en curso e programas de investigacion nacionais e internacionais, A Coruna, Fundacion „Pedro Barrie de la Maza, Conde de Fenosa”, 1996, p. 513-519.
Sânchez-Miret 2001 = Femando Sânchez-Miret, Proyecto de grâmatica historica y comparada de las lenguas romances, tomos I-II, Muenchen, LINCOM Europa, 2001.
b) DICTIONNAIRES
O.	Bloch, Walther von Wartburg, Dictionnaire etymologique de la langue frangaise, T edition, Paris, Presses Uni verşi taires de France, 1986.
Jordi Bruguera i Talleda, Diccionari etimoldgic, amb la collaboracio d’Assumpta Fluviâ i Figueras, segona reimpressio, Barcelona, Enciclopedia Catalana, 2002.
Mathieu Ceccaîdi, Dictionnaire corse-frangais. Pieve d’Evisa. Seconde edition revue et augmentee, avec un index alphabetique, Paris, Editions Klincksieck, 1988.
VADVERBE ROMAN. UNE PRESENTATION
243
Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Ediţie îngrijită şi traducere din limba spaniolă de Tudora Şandm-Mehedinţi şi Magdalena Popescu-Marin, Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 2002.
J. Corominas, Diccionario critico etimologico de la lengua castellana, volumenes I-IV, Berna, Editorial Franke.
Antonio Geraldo Da Cunha, Dicionârio Etimologico Nova Frontera da Ungua portuguesa, 2a edi9ăo, revista e acrescida de um suplemento, Rio de Janeiro, Editora Nova Fronteira, [s. a.].
Tulio De Mauro, Marco Mancini, Dizionario etimologico Garzanti, Milano, Garzanti Editore & Garzanti Linguistica, 2000.
Dicionârio da Lmgua Portuguesa Contemporane a, voi. I, II, Lisboa, Academia das Ciencias de Lisboa & Fundasăo Calouste Gulbenkian, 2001.
Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX). Ediţia a Il-a, Bucureşti, Academia Română & Editura Univers Enciclopedic, 1998, 1192p.
Diez 1887 = Friedrich Diez, Etymologisches Worterbuch der romanischen Sprachen. Fiinfte Ausgabe, mit einem Anhang von August Scheler, Bonn, Adolph Marcus, 1887.
Gaffiot 2000 = Felix Gaffiot, Le Grand Gaffiot. Dictionnaire Latin-Frangais. Nouvelle edition revue et augmentee sous la direction de Pierre Flobert, Paris, Editions Hachette, 2000.
II Grande Dizionario Garzanti della lingua italiana, Milano, Garzanti Editore & Garzanti Linguistica, 2002.
Le Nouveau Petit Robert 1. Dictionnaire alphabetique et analogique de la langue frangaise. Nouvelle edition, Paris, Dictionnaires Le Robert - VUEF, 2002.
Lopez Del Castillo 2000 = Lluls Lopez Del Castillo (coord.), Gran Diccionari 62 de la llengua catalana, amb la col.laboracio de Bemat Cormand, Barcelona, Edicions 62, 2000.
Meyer-Liibke 1911 = W. Meyer-Lubke, Romanisches Etymologisches Worterbuch, Heidelberg, Cari Winter’s Universitătsbuchhandlung, 1911.
Mistral 1979 = Frederic Mistral, Lou Tresor dou Felibrige. Dictionnaire Provengal - Frangais. Preface de Jean-Claude Bouvier, tomes I—II, Aix-en-Provence, EDISUD, 1979.
Moliner 1998 = Marîa Moliner, Diccionario de uso del espahol. Segunda edition, tomos I, II, Madrid, Editorial Gredos, 1998,1-1519.
Wagner 1960 - 1964 = Max Leopold Wagner, Dizionario etimologico sardo, voi. I—III, Heidelberg, Cari Winter Universitătsverlag, 1960 - 1964.
Universitatea „ Babeş-Bolyai ” Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
CRISTIANA PAPAHAGI
UNE DESCRIPTION SEMANTIQUE DES PREPOSITIONS ROUMAINES DE> PE, PÂNĂ
0. STATUT DES COMBINAISONS PREPOSITIONNELLES LIBRES
Dans la linguistique roumaine, la specificite de comportement des prepositions de, pe, până a ete deja signalee â plusieurs reprises (Dominte 1970, Ciompec 1985, van Eeden 1988). II s’agit du fait que ces trois prepositions determinent, avec une valeur spatio-temporelle, non pas des noms, mais des Gprep ou des adverbes substituts de Gprep:
1.	Ieşea o mamă cu un copil de la domiciliul Petru Ion. (Teodoreanu, Tumul Milenei, 16) Sortait une mere avec un enfant de â domicile[art] Petru Ion.
‘Du domicile de Petru Ion sortait une mere avec son enfant.’
2.	Pe când se petreceau acestea, iacă s-aud nişte care. (Creangă, Amint., 47)
Par quand se passaient celles-ci, voici s’entendent quelques charrettes.
‘Pendant ce temps, voici qu’on entend des charrettes.’
3.	Rouă strălucea până departe. (Camilar, N. I, 90)
Roseefart] brillait jusque loin.
‘La rosee brillait jusqu’au loin.’
Pour cette raison, Ies trois prepositions de, pe, până ont ete appelees (Dominte 1970 et Ciompec 1985) «auxiliaires».
C. Dominte (1970), qui lui-meme reprend en systematisant Ies travaux de L. Vasiliu (1961) et de F. Ciobanu (1959 et 1961), decrit Ies prepositions «auxiliaires» par opposition aux prepositions «principales» (Ies statiques) comme suit:
Pe de altă parte, cu trăsături distincte faţă de primul grup se constituie prepoziţiile care se referă în primul rând la relaţii în spaţiu şi în timp. De sub, pe lângă, până la înseamnă altceva în raport cu sub, respectiv lângă, la. In cadrul acestei categorii de prepoziţii compuse se diferenţiază, aşadar, de la o primă privire prepoziţiile principale, exprimând poziţia în spaţiu sau momentul (perioada) în timp: în, la, pe, sub, lângă, între etc., şi prepoziţiile auxiliare (NOTĂ: Din punct de vedere funcţional, aceste prepoziţii sunt analoage cu categoria «formanţilor aspectivi» din terminologia lui B. Pottier (1962)), care - adăugate înaintea celor principale - aduc precizări prin introducerea ideii de direcţie, de punct sau moment iniţial, respectiv final, al unei mişcări sau al unei acţiuni în genere şi stabilesc astfel raporturi diferite semantic de cele exprimate de către prepoziţiile principale; este vorba de fapt de
DACOROMÂN IA, serie nouă, IX —X, 2004 - 2005, Cluj-Napoca, p. 245-258
246
CRISTIANA PAPAHAGI
nişte circumstanţe sau aspecte ale raporturilor spaţiale şi temporale. Prepoziţiile auxiliare sunt: de, pe, până. (p. 231)1
Pour systematiser l’expose de C. Dominte, Ies differences entre Ies prepositions principales comme în, la, sub et Ies auxiliaires de, pe et până (differences qui ne concement que Ies domaines de l’espace et du temps, selon cet auteur), peuvent etre presentees sous la forme d’un tableau contrastif:
prepositions «principales»
prepositions «auxiliaires»
- precedent immediatement le N - le groupe PrepN est substitue par T adverbe acolo ‘la’
ont toujours eu le meme statut prepositionnel
- ne precedent jamais directement le N - accompagnent P adverbe acolo ‘la’
- proviennent de prepositions “principales” grammaticalisees {de, pe) ou d’adverbes {până)
Cette approche, reprise principalement par G. Ciompec (1985) dans son analyse des adverbes roumains, constitue sans doute une avancee signalee (van Eeden 1988) par rapport aux positions traditionnelles2 oscillant entre prepositions composees et groupes libres. Toutefois, on fera l’observation (dejâ presente dans Melis 2003 pour le franşais) que la preposition constitue la tete du groupe, qu’elle soit suivie d’un nom seul ou d’un Gprep. Or, un auxiliaire ne peut jamais etre considere comme une tete de groupe.
Enfin, van Eeden (1988) tente une approche des ces combinaisons prepositionnelles du roumain, dans la perspective de la syntaxe X-Bar, en isolant deux cas:
a. pour de, pe et până dans des groupes comme de la ‘de â’, pe lângă ‘par â-cote’, până în ‘jusque dans’: Ies prepositions dynamiques sont considerees comme Ies tetes du groupe, et ne peuvent pas etre omises. La premiere preposition porte Ies indications ‘de, par, ou jusqu’â’, alors que la deuxieme (la, lângă, în) porte la localisation.
1	«D’autre part, avec des traits distincts par rapport au premier groupe [i.e. Ies locutions prepositionnelles], on observe Ies prepositions qui font reference en premier lieu â des relations spatio-temporelles. De sub ‘de sous’, pe lângă ‘par â-cote’, până la ‘jusque â’ ajoutent des significations par rapport aux simples sub ‘sous’, lângă ‘â-cote’, la ‘â’. Â l’interieur de cette categorie de prepositions composees on distingue de la sorte, au premier abord, Ies prepositions principales, qui expriment la position dans l’espace ou le moment (la periode) dans le temps: în ‘en/dans’, la ‘â’, pe ‘sur’, sub ‘sous’, lângă ‘â-cote’, între ‘entre’, etc. et Ies prepositions auxiliaires (NOTE: Du point de vue fonctionnel, ces prepositions sont similaires de la categorie des ‘formants aspectuels’ dans la terminologie de B. Pottier (1962)), lesquelles - placees avant Ies principales - apportent des precisions en introduisant l’idee de direction, de point ou moment iniţial, respectivement final d’un mouvement ou d’une action en gen6ral; elles etablissent ainsi des rapports semantiquement differents de ceux exprimes par Ies prepositions principales: il s’agit en realite de circonstances ou aspects des rapports spatiaux et temporels. Les prepositions auxiliaires sont: de ‘de/des/depuis’, pe ‘par’, până ‘jusque’».
2	Notamment Graur (coord.) 1966.
LES PREPOSITIONS ROUMAINES DE, PE, PÂNĂ
247
b. pour pe en position intermediaire, comme dans de pe lângă ‘de par â-cote’: pe est un specifier de la preposition qui le suit et peut etre omis.
Laura Vasiliu (1973, 357, n. 2) ajoute â ces combinaisons libres (de la, pe sub...) Ies formes agglutinees din/dintru, dintre, dinspre, prin/printru, printre, peste3 dans Ies situations ou leur sens se laisse decomposer dans Ies deux elements.
Ces combinaisons de prepositions ne representent une particularite du roumain que du point de vue de leur obligaţi vite:
4. Vine de la piaţă. Iese din casă.
Vient de â marche. Sort de + dans maison.
TI vient du marche. II sort de la maison.’
4'. *Vine de piaţă. *lese de casă.
Vient de marche. Sort de maison.
Elles sont egalement presentes, en tant que variantes optionnelles, dans toutes Ies langues romanes, ou elles presentent la meme structure: preposition dynamique iniţiale, mediane ou finale + preposition statique + Nom (ou adverbe spatio-temporel):
it. 5. Da dove me ne devo andare ? - Da sotto la mia finestra. (Cassola)
De ou m’en dois partir ? - De sous la ma fenetre.
‘D’ou dois-je partir ? - D’en dessous de ma fenetre’.
port. 6. O gato passou por baixo da mesa.
Le chat passa par dessous de + la table.
‘Le chat passa par dessous la table’.
fr. 7. II alia jusque sous le pont.
Plusieurs explications ont ete proposees pour rendre compte de l’existence de ces combinaisons. Dans le domaine franşais, par exemple, Ies combinaisons de derriere, par dessous... ont ete assimilees â des «locutions libres» par Grevisse (1988) et D. Laur (1991) ou â des «prepositions composees» par Borillo (1998). La tradition allemande (Gamillscheg 1957, Lang 1991) y voit par contre des cas ou une preposition d’un type special determine un Gprep. Enfin, cette determination d’un Gprep a ete consideree soit atypique (Frei 1929), soit generale (Guillet et Leclere 1992). Chez H. Frei (1929), on retrouve par exemple l’opinion selon laquelle ces structures Prep-Prep-N sont le resultat de l’ellipse d’un nom spaţial general (comme lieu, endroit, pârtie) qui aurait constitue le regime de la premiere preposition et le regent du Gprep: de sous X provieţidrait ainsi d’une construction de la pârtie sous X. Â 1’inverse, Guillet et Leclere (1992, p. 60) soutiennent qu’il faut voir dans tous Ies cas â cote de de et par une preposition statique sous-jacente: sortir de la maison devrait donc etre rendu, en profondeur, par sortir de dans la maison. Par la suite, en structure superficielle, certaines de ces prepositions
3	Pour le statut de peste nous renvoyons â Cuniţă 1999.
248
CRISTIANA PAPAHAGI
locatives s’effacent. Enfin, dans un travail recent (2003), K. Ilinski explique, dans une perspective guillaumienne, que dans ces combinaisons la preposition de gauche, la dynamique, neutralise sa «fonction translative», i.e. elle ne peut pas introduire directement un nom (de derriere Varbre).
En resumant, on peut s’apercevoir que ces combinaisons ont ete reconnues partout comme une propriete de certaines prepositions seulement, toujours Ies memes (de, par, jusque). En meme temps, du fait que seules quelques combinaisons sont regulierement attestees en franşais et dans Ies autres langues romanes, Ies interpretations tendent â en faire des cas atypiques, des exceptions.
Nous observerons egalement que toutes ces analyses, autant dans le domaine roumain que dans le domaine frangais, favorisent 1’approche syntaxique, alors que Ies bases semantiques du phenomene sont ignorees. Enfin, bien que ce phenomene de rencontre de deux prepositions soit partout reconnu comme une particularite des seules prepositions fr. de, par, jusque, roum. de, pe, până, aucune etude n’en cherche la cause dans la nature de ces memes prepositions.
1. UNE EXPLICATION SEMANTIQUE DU PHENOMENE PAN-ROMAN
Notre premier but est de donner une caracterisation semantique de ces trois prepositions dans tout le domaine roman. Pour ce faire, nous avons pris comme point de depart deux assertions. La premiere appartient â une longue tradition linguistique et concerne la caracterisation de la preposition comme mot de relation. De cette approche, nous avons retenu surtout 1’ aspect semantique, suggere dans G. Moignet (1974): en tant que mot de relation, la preposition apporte des elements de sens et au terme A et au terme B. Malgre Ies critiques tres pertinentes de J. Cervoni (1991, p. 125-126), cette approche de la preposition continue â etre utilisee jusqu’â aujourd’hui et â etre operatoire (Melis 2003). Citons comme exemple la definition donnee par le Dictionnaire de linguistique de Dubois et al. 1994:
La preposition est un mot invariable qui a pour role de relier un constituant
de la phrase â un autre constituant ou â la phrase toute entiere,
ce qui est traditionnellement schematise sous la forme A-r-B. Dans cette relation, la preposition a le role de modifier l’image mentale du terme B.
La seconde assertion concerne l’organisation du systeme prepositionnel en general. En effet, du point de vue du sens, Ies prepositions (ou plutot Ies effets de sens spatiaux des prepositions) sont traditionnellement organisees en deux categories (Laur 1991, Sablayrolles 1995, Borillo 1998), correspondant â une opposition conceptuelle (cf. entre autres Anderson 1971) entre localisation et direction:
a.	prepositions statiques (ou positionnelles, ou non marquees): dans, sur...\
b.	prepositions dynamiques (ou directionnelles): de, par, parmi...
les prepositions roumaines de, pe, PÂNĂ
249
Ces demieres, qui constituent l’objet de notre etude, sont definies en general comme une classe restreinte et marquee. Selon D. Laur (1993) et P. Sablayrolles (1995), elles combinent des proprietes specifiques (comme la polarite) â des proprietes plus generales appartenant aux deux classes:
Elles [Ies prepositions directionnelles] combinent deux traits semantiques: elles ont Tune des trois polarites aspectuelles (iniţiale, finale ou mediane) et decrivent en meme temps une relation de localisation interne ou externe (depuis est â la fois iniţiale et interne puisqu’elle decrit le site comme le lieu iniţial â partir duquel la cible s’est deplacee, jusqu'en est â la fois finale et interne car elle decrit Ns [le nom site] comme le lieu final dans lequel se trouve Nc [le nom cible] apres le deplacement). (Laur 1993 : 50)
Les prepositions spatiales directionnelles indiquent, en plus d’une relation de localisation entre le mobile et le lieu de reference une indication de mouvement, puisqu’elles peuvent focaliser sur le debut du deplacement -on dit alors qu’elles ont une valeur aspectuelle iniţiale - ou bien focaliser sur son deroulement - valeur aspectuelle mediane - ou encore focaliser sur sa fin - valeur finale. (Sablayrolles 1995: 383)
Mais quelles sont ces proprietes generales? Les analyses les plus approfondies concernent les prepositions statiques. De ces analyses il resulte qu’une fonction definitoire des prepositions spatiales est celle de configuraţi on du site4. En d’autres mots, les instructions vehiculees par une preposition imposent â une entite une forme, en mettant en avant son interiorite vide (en, dans, par exemple) ou materielle (ă travers), une dimension «porteuse» (sur) ou un espace delimite par une surface (sous), etc. Les prepositions spatiales modifient donc conceptuellement leur terme B, en le transformant en lieu.
Le trăit «configuration du site» n’est pas le seul, il est lie â un autre trăit, la relation entre la cible et le site: une entite est configuree comme une interiorite par dans parce qu’elle doit servir dans une relation d’inclusion, une autre entite est configuree comme une surface (sur) parce qu’elle doit servir dans une relation de support. Cette relation cible - site est egalement notee par la preposition, ce qui fait que, en general, une preposition spaţiale contient deux elements de sens:
a.	la configuration du site;
b.	la relation cible - site.
Ainsi, en prenant comme exemple la preposition sur dans ses emplois spatiaux, telle qu’elle a ete decrite par C. Vandeloise (1986), P. Dendale et W. De Mulder (1997), P. Cadiot (2002) et S.-N. Kwon-Pak (2000), on peut definir son site comme etant plus grand ou egal â la cible (par ailleurs, selon Dendale et De Mulder 1997, ceci est une caracteristique de toute preposition), en contact avec la cible et
4	Nous employons ici la terminologie de C. Vandeloise (1986): le site designe le lieu rendu par le Gprep, la cible reprăsente l’entită â localiser.
250
CRISTIANA PAPAHAGI
configure comme une surface, meme si au depart l’entite est uni-, bi- ou tridimensionnelle5, non limitee (Kwon-Pak 2000, par opposition â par).
Pour Ies prepositions en et dans (cf. Vandeloise 1986, Dendale et De Mulder 1997, Berthonneau 1999, Katz 2002), le site est un «contenant fonctionnel», c’est-â-dire il possede un espace interieur limite materiellement pour dans ou conceptuellement pour en\ leurs relations â la cible, en dehors des dimensions respecţives, sont l’inclusion occasionnelle et strictement materielle pour dans, l’inclusion durable et fonctionnelle pour en.
Enfin, la preposition «la plus vide» parmi Ies statiques, ă, est dans ses emplois spatiaux un marqueur minimal, sans doute, mais nullement depourvu de tout trăit. En effet, il apparaît â la lumiere des etudes qui lui ont ete consacrees (Vandeloise 1988, Katz 2002, entre autres) que ă note une relation de coîncidence spaţiale fonctionnelle entre cible et site. Cependant, aucune etude n’a pu jusqu’ici evaluer la configuration induite par cette preposition: il paraît en effet que ă n’intervient aucunement dans la configuration de l’entite, laissant â la relation cible -site le soin de preciser s’il s’agit d’inclusion, de proximite, de contact ou non, et par le biais de cette relation, de retenir dans le site la configuration necessaire.
De la comparaison des prepositions statiques sur, dans d’une part, et ă d’autre part, il apparaît de plus que, des deux charges semantiques assumees par une preposition spaţiale (la configuration du site et le rapport entre cible et site), la configuration est la moins importante (souvent redondante par rapport â la forme intrinseque de l’entite), et ceci peut aller jusqu’â l’effacement de cette pârtie de sens, comme pour â, lorsque la relation cible - site devient la plus importante. Par contre, il n’existe pas de preposition frangaise - ou en general romane - qui elimine la fonction relationnelle, celle-ci etant la raison meme d’etre d’une preposition en tant que «relateur».
Dans cette perspective, nous proposons de decrire Ies prepositions dynamiques simples fr. de, par, jusque, it. di/da, per, fino, roum. de, pe, până comme des prepositions qui ne presentent pas le trăit «configuration du site».
En effet, si l’on observe, pour fr. de par exemple, Ies cas ou il precede seul un nom, la configuration du site est deja inscrite dans l’entite:
8.	II retira ses gants du tiroir. (site contenant)
9.	Le papier s’est decolle du mur. (site surface)
10.	II vient du marche. (site du type espace non borne)
Les trois formes conceptuelles de site presentees ci-dessus (et Ies exemples peuvent etre multiplies â l’infini) sont en fait dans la nature de l’entite de depart, elles ne sont pas le fait de la preposition de: un tiroir est normalement un contenant, un mur est normalement une surface, etc. Par contre, si une
5	Ce qui conduit justement P. Dendale et W. De Mulder (1997, p. 218-219) â identifier sur avec une configuration «tout sauf contenant», ceci etant le seul trăit qui permet de l’opposer â dans.
LES PREPOSITIONS ROUMAINES DE, PE, PÂNĂ
251
configuration atypique (i.e. qui n’est pas propre â l’entite) est necessaire, la preposition de sera suivie d’une preposition statique dont le role sera justement de configurer l’entite de depart:
11 .Le chat sortit de sous le lit. vs. Le chat sortit du lit.
La preposition de n’est donc pas configurationnelle, elle laisse cette charge soit au contexte (connaissance pragmatique de la forme et de la fonction des diverses entites) soit au cotexte (une deuxieme preposition).
Une premiere explication possible du phenomene est historique: ces combinaisons de deux prepositions, dont la premiere est iniţiale ou finale et la seconde est statique, sont attestees des le latin populaire/tardif (cf. Hamp 1888, Săvborg 1941, Norberg 1944), en remplacement des marques classiques en voie de disparition (cas, prefixes verbaux...):
12.	ne... auferat te desuperfacie terrae (Itala Deut. 6, 15) ne... prenne te[Ac] de+sur face[Abl] terre[G]
‘qu’il ne t’enleve de la surface de la terre.’
Ces combinaisons deviennent en ancien franşais de vrais mots composes (13), puis par reanalyse elles deviennent des combinaisons libres (14) (cf. Papahagi 2002):
13.	Si tasta delez lui et ne la trouva pas (Chev. de la Tour, 6)
Alors il tâta â cote de lui et ne la trouva pas
14.	Le roy et la reyne se partent et de sur Ies galleries veirent Ies destriers (Saintre, 92) Le roi et la reine se separent et du haut des galeries voient Ies destriers
Une seconde explication possible fait appel â un principe, il est vrai assez intuitif, formule par S. Svorou (1993), qui fait correspondre la quantite morphologique et la quantite semantique d’un mot: plus le mot est complexe, plus il contient de traits semantiques. Ce principe permettrait d’expliquer pourquoi seules Ies prepositions simples comme de, par ne sont pas configurationnelles, tandis que Ies formes complexes comme ă travers, partni le sont: la forme morphologique tres reduite des premieres ne leur permet pas d’assumer trois instructions de sens, â savoir configuration du site et relation cible - site (le propre de toute preposition spaţiale) et une instruction particuliere relative au mouvement et â la position iniţiale ou mediane. Dans cette situation, ces prepositions abandonnent au contexte ou au cotexte la charge semantique la moins pertinente, celle qui ne leur est pas specifique, â savoir la configuration du site.
Enfin, â ceci s’ajoute, comme signale par F. Ciobanu (1959) pour le roumain, un effet de systeme des fr. de, par (roum. de, pe) avec jusque (roum. până), element d’origine adverbiale et donc non configurationnel. Toutefois, ce demier argument doit etre utilise avec precaution, car l’espagnol, langue qui ne possede pas d’lement adverbial pour signifier ‘jusque’, mais une vraie preposition, hasta, presente malgre tout des combinaisons libres de de, desde, por, para et meme de hasta avec une preposition statique, et ceci avec des frequences comparables aux constructions franşaises:
252
CRISTIANA PAPAHAGI
15.	Voy hasta en casa.
Vais jusque en maison.
‘Je vais jusqu’â l’interieur de la maison.’
Le phenomene pan-roman des combinaisons libres de deux prepositions, dont la premiere est dynamique et la seconde statique, est donc â expliquer par une particularite historique et semantique des premieres, â savoir qu’elles ne presentent pas la capacite de configurer leur site. La configuration du site est laissee â la charge de l’entite - site ou d’une autre preposition, statique.
2. SPECIFICITE DES PREPOSITIONS ROUMAINES DE, PE, PÂNĂ
II reste toutefois que, parmi Ies langues romanes, le roumain est le seul â avoir generalise ces combinaisons prepositionnelles, aujourd’hui obligatoires s’il faut exprimer un quelconque dynamisme. C’est probablement ce caractere obligatoire des combinaisons du type de sub, pe la... qui a conduit Dominte 1970 â parler de «prepositions auxiliaires».
2.1.	L’ ARGUMENT HISTORIQUE
En premier lieu, l’investigation diachronique permet de degager, sinon une explication, du moins Ies premisses de cette exception roumaine.
2.1.1. La preposition iniţiale de
En latin classique, trois prepositions simples notaient le point iniţial: de, ex, ab, qui se distinguaient par la configuration du site et la relation cible - site: ab notait un contact ou une proximite avec une surface, ex notait un espace interieur, de, la plus «vide», notait un lieu superieur (‘du haut’). En latin populaire/tardif (cf. Văănănen 1967) seul subsiste de qui reunit Ies sens des trois prepositions du latin classique ab, de, ex.
Mais cette reunion des trois prepositions n’a pas eu lieu de la meme maniere â l’Ouest et â l’Est de la Romania. Tandis que le frangais de assume, selon le contexte (cf. aussi Ies exemples 4, 5 et 6 ci-dessus) le sens de de, de ex ou de ab, le de roumain a reuni Ies trois sens en eliminant Ies traits distinctifs, c’est-â-dire exactement Ies traits relatifs â la configuration du site. L’elimination du trăit configuration du site dans de roumain devient evidente si fon regarde Ies preposition simples avec lesquelles se combine celui-ci: în dans la forme agglutinee din (donc exactement ex), la dans de la (equivalent de ab). Or, de franşais ne se combine jamais ni avec en/dans, ni avec ă:
16.	Am plecat de la şcoală.
Ai parti de â ecole.
‘Je suis parti de l’ecole’.
LES PREPOSITIONS ROUMĂINES DE, PE, PÂNĂ
253
11.	Je suis parti de Vecole/ *de ă Vecole.
De dacoroumain contient donc 1’ element de sens commun aux trois prepositions latines, â savoir la notation du debut d’un mouvement, mais il a elimine Ies traits distinctifs, alors que de frangais (ou espagnol, ou italien) signifie tour â tour et en fonction du contexte, de, ex ou ab.
2.1.2.	La preposition finale până
Ainsi que le signalait Ciobanu (1959), până provient d’un adverbe modifieur latin paene, adverbe libre en latin classique (cf. Touratier 1994) qui se fixe en latin populaire/tardif dans la seule combinaison avec Ies prepositions finales:
18.	Alexandriam petentes, reluctante austro paene in Syrten inlati sumus. (Sulp. Sev. Dial. II, 3.2.25)
AlexandriefAc] chercheant[N], contraire [Abl] vent du sud[Abl] jusque en Syrte[Ac] portes sommes.
‘En voyageant vers Alexandrie, nous avons ete portes par un vent du sud contraire jusqu’en Syrte.’
Până conserve de son origine adverbiale la propriete de ne pas configurer le site. Nous avons signale ci-dessus le fait que până aurait pu favoriser, par un effet d’association, le comportement non configurationnel de de et de pe, mais qu’en aucun cas il n’a pu le provoquer â lui tout seul.
2.1.3.	La preposition mediane pe
La situation historique de pe dans la triade de - pe - până est assez exceptionnelle. Per bas latin ne pouvait pas, â la difference de de, ex, in, ad, etc. s’associer â une preposition statique ou â un adverbe/nom de lieu. La seule attestation de ce genre est presente dans Ies Gloses de Reichenau:
19.	Capitium tunice: id est per unde caputforis mittitur (Gl. Reich. 304f)
Tete tunique[G]: c’est par ou tete[N] dehors est mise.
‘Le col de la tunique: c’est par ou l’on sort la tete.’
et dans une locution tardive per gyrum (qui a ete herite dans la preposition pregiur du vieux roumain).
En ancien franşais (cf. Buridant 2000 et Fagard 2002), par ne se combine presque jamais avec des prepositions simples, mais uniquement avec des formes surcomposees devenues des adverbes ou des noms de lieu:
20.	Par dedavant lor sallent li archier. {Le Loh. f° 37a)
Par-devant eux sautent Ies archers.
Ce n’est qu’â l’epoque du franşais classique que par est plus ou moins associe â de et â jusque, et d’ailleurs de maniere incomplete jusqu’â nos jours, i.e. par se combine plus rarement et avec moins de prepositions simples que de et jusque:
254
CRISTIANA PAPAHAGI
21.11 est sorti de sous le lit.
21'. II est passe sous le lit/ *par sous le lit.
En face de cette situation, Ies formes agglutinees roumaines avec pre sont apparues (cf. Ivănescu 1980) â la meme epoque que Ies formes agglutinees avec de, entre le VIIe et le IXe siecle6. II s’agit, comme pour de, de la combinaison avec în/întru, între, et probablement aussi avec Ies prepositions la, sub, lângă, după, ce qui temoigne du fait que pre etait considere comme non configurationnel, tout comme de:
22.	să-lu răpească elu deîn mijlocu de ei (Cor Apost 23.10)
[morph conj] le ravisse il de+dans milieu de eux ‘qu’il le ravisse d’entre eux’
23.	învăţu voi între oameri şi priîn case. (CV 20.20) enseigne[lere ps] vous entre gens et par+dans maisons.
Tenseigne, â vous, parmi Ies gens et dans Ies maisons’.
Entre le latin tardif, qui n’acceptait pas de maniere conceptuelle (cf. Pottier 1962, Vincent 1999) une combinaison prepositionnelle impliquant per, et le vieux roumain qui presente une preposition pre parfaitement paralelle â de, il est impossible de dire ce qui a provoque la mutation. II n’en reste pas moins que cette assimilation - si assimilation il y a - de pre â de et până a eu lieu tres tot, de maniere complete et dans la seule Romania orientale.
De ce bref aperşu diachronique on retiendra donc non pas une explication, mais plutot un double tableau: d’une part le systeme bas latin des combinaisons/ compositions prepositionnelles du type desuper, adsupra, etc. associees ou non aux combinaisons libres paene ad, paene in..., d’autre part le systeme roumain des combinaisons libres de la - pe la - până la, unique dans la Romania par sa regularite. Sur Ies voies qui ont conduit du premier au second on ne peut faire que des conjectures plus ou moins vraisemblables. Enfin, nous avons signale ailleurs7 que ces deux tableaux representent non seulement deux expressions langagieres differentes d’une meme image (celle du dynamisme spaţial), mais surtout deux manieres de representation cognitive de cette image. C’est peut-etre plus dans cette mutation conceptuelle qu’il faudra chercher Ies causes des transformations observees au niveau de la langue.
2.2.	LA PLACE DE DE, PE, PÂNĂ PARMI LES PREPOSITIONS DYNAMIQUES DU ROUMAIN ACTUEL
En comparant l’inventaire des prepositions dites «dynamiques» (Borillo 1998) du roumain d’une part, et du frangais, de l’espagnol ou de l’italien de l’autre,
6	La date d’apparition de ces formes agglutinees (din, prin, prespre, etc.) a ete deduite par G. Ivănescu par la comparaison des dialectes et peut etre sujette â caution, ce que nous n’essayons nullement de răsoudre ici. Nous en retenons seulement que des le debut pre presente en roumain Ies memes combinaisons que de.
7	Papahagi 2005, III.l.
LES PREPOSITIONS ROUMAINES DE, PE, PÂNĂ
255
une remarque s’impose d’emblee: pour chacun des trois moments d’un mouvement - debut, milieu et fin - le roumain ne possede qu’une seule preposition, alors que le frangais, par exemple, en possede plusieurs (sauf pour le final). Ainsi pour le debut on a en roumain de et en frangais de, des, depuis, ă partir de. Pour le point median8, le roumain possede le seul pe, si fon laisse de cote le tres rare via, alors que le frangais a par, parmi, ă travers, et l’ancien et le moyen frangais connaissaient egalement partout, aujourd’hui adverbe.
En laissant de cote Ies prepositions initiales, dont la situation est un peu particuliere, Ies prepositions medianes du frangais s’organisent et se distinguent entre elles par la forme qu’elles imposent au site, donc par la configuration9: parmi construit un site fait de plusieurs entites similaires, ă travers cree un site massif, materiei. Or, en face du paradigme median frangais constitue de trois termes, dont deux composes, parmi et ă travers, le roumain ne possede qu’une preposition simple, pe. Ne pouvant pas assumer â elle seule toutes Ies configurations, elle n’en assume aucune, mais elle peut Ies representer toutes des lors qu’elle s’associe â une autre preposition, statique donc configurationnelle: pe la, prin, peste, pe după...
Cette explication par l’existence ou non d’un paradigme de prepositions se trouve renforcee si fon compare la situation du roumain (ou de toutes Ies langues romanes) avec celle du latin classique ou mieux, avec celle de l’allemand et des langues germaniques en general. L’allemand, possedant comme le latin plusieurs prepositions simples pour chaque moment du mouvement (trois initiales von, ab, aus, plusieurs medianes vor, durch, um..., etc.), ces prepositions sont toutes configurationnelles par un effet de contraste. Par lâ, l’allemand ne presente pas de combinaison de deux prepositions, â l’exception de bis, qui est elle, seule representante de son groupe, le final du mouvement.
Par ailleurs, l’allemand possede des marques specifiques du dynamisme (opposition casuelle, particules hin/her, formants -wărts...), ce qui fait que cette tâche n’incombe jamais â la preposition. A l’inverse, Ies prepositions romanes assument le marquage du dynamisme et de la «polarite», ce qui, nous l’avons dit, peut constituer une raison de 1’abandon de la fonction prepositionnelle de configuration du site.
3.	CONCLUSION: SPECIFICITE SEMANTIQUE DE DE, PE, PÂNĂ
Le but de la presente investigation etait d’offrir une explication semantique du comportement particulier des prepositions roumaines de, pe et până. Pour ce
8	Nous parlons ici du repere «median interne» (cf. Laur 1991) i.e. des sites qui sont inclus dans un mouvement, pour Ies «medians extemes» (sites qui couvrent tout le mouvement) Tinventaire est egal en frangais et en roumain, mais ce repere ne participe pas au systeme conceptuel iniţial - median - final: de-a lungul, pe firul, etc.
9	En effet, en tant qu’elements recents dans le systeme, en tant que reperes medians du mouvement (conceptuellement moins distincts que le debut et la fin), Ies prepositions medianes frangaises peuvent etre configurationnelles au minimum.
256
CRISTIANA PAPAHAGI
faire, nous Ies avons replacees dans un contexte pan-roman d’une part, et d’autre part, nous Ies avons comparees aux prepositions dites «statiques» comme fr. sur; dans.
La comparaison romane nous a permis d’observer une similari te de comportement dans toutes Ies langues de la familie: ces trois prepositions peuvent determiner des Gprep â preposition statique. Ce qui fait la particularite du roumain n’est que le fait que ces constructions â double preposition y sont obligatoires, alors que dans toutes Ies autres langues romanes elles sont facultatives et marquees.
Pour ce qui est donc de la possibilite generalement romane de combiner librement deux prepositions, dont la premiere est de, pe ou până, nous 1’avons expliquee par une propriete semantique de ces trois prepositions. En effet, â la difference des prepositions statiques qui contiennent deux instructions de sens -configuration du site et relation cible-site - Ies trois prepositions qui nous occupent ici ne possedent pas le trăit «configuration du site». Nous avons presente ci-dessus quelques elements d’explication pour l’absence de ce trăit.
Une fois que ces trois prepositions ont pu etre decrites comme non configurationnelles, la difference de comportement entre le roumain et Ies autres langues romanes doit etre reformulee. Puisque Ies prepositions dynamiques franţaises, espagnoles, etc. ne construisent pas leur site, c’est le contexte (le savoir partage ou autre element exterieur) ou le cotexte (une seconde preposition) qui s’en charge. En roumain, seul le cotexte peut assumer cette charge, au moyen d’une seconde preposition.
Enfin, nous avons propose des elements d’explication pour cette particularite roumaine: existence d’une seule preposition par groupe, le fait que ces prepositions sont morphologiquement reduites, etc. II n’en reste pas moins que ce ne sont la que des debuts de reponse, qui demandent â etre encore verifies dans une perspective typologique. II faut notamment s’interroger si, en dehors de la familie romane, il existe d’autres langues ou groupes de langues qui presentent ces combinaisons libres de deux prepositions, et si oui, dans quelle mesure (combinaisons obligatoires ou facultatives) et â quels autres traits specifiques de la/des langue(s) en question on peut rattacher cette propriete.
CONVENTIONS DE NOTATION
Gprep:	groupe prepositionnel
N:	nom
[art]:	note Partide defini enclitique lie du roumain
[N, Ac, G, D]: note le cas du nom qui precede
[morph.conj.J: note să, morpheme du conjonctif (subjonctif) roumain [l*re ps]:	note la personne du verbe quand la forme francai se est ambigUe
LES PREPOSITIONS ROUMAINES DE, PE, PANĂ
257
BIBLIOGRAPHIE
Anderson 1971
Berthonneau 1999
Borillo 1998 Buridant 2000
Cadiot 2002
Cervoni 1991 Ciobanu 1959
Ciobanu 1961 Ciompec 1985 Coteanu, Wald (eds.) 1970 Cuniţă 1999
Dendale, De Mulder 1997
Dominte 1970
Dubois et al. 1994 Fagard 2002
Frei 1929
Gamillscheg 1957
Graur (coord.) 1966
Guillet, Leclere 1992
Harap 1888, (reed.) 1967
Ilinski 2003
Ivănescu 1980 Katz 2002
= John M. Anderson, The Grammar of Case: Towards a Localistic Theory, Cambridge University Press.
= Anne-Marie Berthonneau, Dans et dedans, in „Revue de semantique et de pragmatique”, VI, p. 30-42.
= Andree Borillo, L'espace et son expression en frangais, Paris, Ophrys.
= CI aude Buridant, Grammaire nouvelle de Tancien frangais, Lille, SEDES.
= P. Cadiot, Schemas et motifs en semantique prepositionnelle: vers uite description renouvellee des prepositions dites ‘spatiales ’, in „Travaux de linguistique”, XLIV, Actes du Colloque PREP AN 2000, p. 9-24.
= Jean Cervoni, La preposition. Etude semantique et pragmatique, Paris, Duculot.
= Fulvia Ciobanu, Remarques sur le mode de construction de la preposition până, in Recueil d’etudes romanes publiees ă Toccasion du IX* Congres internaţional de linguistique romane ă Lisbonne, Bucureşti, p. 31-40.
= Fulvia Ciobanu, Valorile prepoziţiilor româneşti în construcţie cu adverbele, in Studii de gramatică, voi. III, p. 60-86.
= Georgeta Ciompec, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
= I. Coteanu, L. Wald (eds.), Sistemele limbii, Bucureşti, Editura Academiei Române.
= Alexandra Cuniţă, La preposition roumaine peste au carrefour des theories linguistiques, in „Cahiers scientifiques de l’Universite d’Artois”, XIII, p. 53-60.
= P. Dendale, W. De Mulder, Les traits et Ies emplois de la preposition sur, in „Faits de langues”, IX, p. 211-220.
= Constantin Dominte, Exprimarea relaţiilor spaţiale şi temporale prin prepoziţii, in Coteanu, Wald (eds.), 1970, p. 227-269.
= J. Dubois et al., Dictionnaire de linguistique, Paris, Larousse.
= B. Fagard, Evolution semantique des prepositions spatiales de Tancien au moyen frangais, in „Lingvisticae Investigationes”, XXV, nr. 2, p. 311-338.
= H. Frei, Grammaire des fautes, Paris, Societe Anonyme des Arts Graphiques de France.
= Emst Gamillscheg, Historische franzosische Grammatik, Tubingen, M. Niemeyer.
= Al. Graur (coord.), Gramatica limbii române, Editura Academiei Române.
= A. Guillet, C. Leclere, La structure des phrases simples en frangais. 2. Constructions transitives locatives, Geneve - Paris, Droz.
= Paul Hamp, Die zusammengesetzten Prăpositionen im Lateinischen, in „Archiv fur lateinische Lexicographie und Grammatik”, V, p. 321-367.
= Kirill Ilinski, La preposition et son regime. Etude des cas atypiques, Paris, H. Champion.
= George Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, Junimea.
= Eva Katz, Systematique de la triade ă-en-dans, in „Travaux de Linguistique”, XLIV, Actes du Colloque PREP AN 2000, p. 35-49.
258
CRISTIANA PAPAHAGI
Kwon-Pak 2000 Lang 1991 Laur 1991
Laur 1993
Melis 2003 Moignet 1974
Norberg 1944 Papahagi 2002
Papahagi 2005
Pottier 1962 Sablayrolles 1995
Săvborg 1941
Svorou 1993 Touratier 1994 Văănănen 1967 Vandeloise 1986 Van Eeden 1988
Vasiliu 1961
Vasiliu 1973
Vincent 1999
= Song-Nim, Kwon-Pak, Par îerre vs. sur le sol, in „Revue de semantique et de pragmatique”, VIII, p. 63-79.
= Jiirgen Lang, Die franz.osischen Prăpositionen. Funkîion und Bedeutung, Heidelberg, C. Winter.
= Dany Laur, Semantique du deplacement et de la localisation en frangais: une etude des verbes, des prepositions et de leurs relations dans la phrase simple. These de doctorat, Universite Toulouse-Le Mirail.
= Dany Laur, La relation entre le verbe et la preposition dans la semantique du deplacement, in „Langages”, CX, p. 67-84.
= Ludo Melis, La preposition en frangais, Paris, Ophrys.
= Gerard Moignet, Etudes de psycho-systematique frangaise, Paris, Klincksieck.
= Dag Norberg, Beitrăge zur spătlateinischen Syntax, Uppsala, Almquist.
= Cristiana Papahagi, L’opposition statique-dynamique dans la grammaticalisation de la preposition frangaise de, in „Lingvisticae Investigationes”, XXV, nr. 2, p. 223-245.
= Cristiana Papahagi, Les prepositions de la trajectoire en frangais et en roumain. Etude synchronique et diachronique. These de doctorat, Universite Paris III.
= Bemard Pottier, Systematique des elements de relation, Paris, Klincksieck.
= P. Sablayrolles, La semantique spatio-temporelle des verbes de mouvement du frangais. These de doctorat, Toulouse Le Mirail.
= T. Săvborg, Etude sur le role de la preposition de dans les expressions de lieu relatives en latin vulgaire et en ancien gallo-roman, Uppsala, Lundquist.
= S. Svorou, The Grammar of Space, Amsterdam, Benjamins.
= C. Touratier, Syntaxe latine, Louvain-la-Neuve, Peeters.
= V. Văănănen, Introduction au latin vulgaire, Paris, Klincksieck.
= Claude Vandeloise, L’espace en frangais, Paris, Seuil.
= W. Van Eeden, On Prepositions and Prepositional Phrases in Rumanian, in „International Journal of Rumanian Studies”, VI, nr. 2, p. 93-105.
= Laura Vasiliu, Schiţă de sistem al prepoziţiilor limbii române, in Studii de gramatică, III, Editura Academiei Române.
= Laura Vasiliu, O descriere a sensurilor locale ale prepoziţiilor româneşti, in SCL, IV, nr. 4, p. 357-390.
= Nigel Vincent, The Evolution of c-structure: Prepositions and PPsfrom Indo-European to Românce, in „Linguistics”, XXXVII, nr. 6, p. 1111-1153.
Paris III - UMR Lattice
MARIA-MAGDALENA JIANU
ALTE REALIZĂRI ALE RELAŢIEI SINTACTICE DE COORDONARE. COORDONAREA CUMULATIVĂ
ŞI CEA NEGATIVĂ
1. Deşi recunoscută şi admisă atât în studiile de lingvistică românească, cât şi în lucrările de gramatică străine, relaţia de coordonare nu este abordată unitar din punctul de vedere al criteriilor de identificare. Faptul a determinat subcategorizarea ei în mai multe tipuri, al căror număr oscilează.
In afară de coordonarea copulativă, adversativă, conduşi vă şi disjunctivă, acceptate, cu unele rezerve, se opinează în favoarea existenţei unor relaţii de coordonare alternativă, opozitivă, cauzală, de succesiune, apozitivă, considerate fie ca valori emfatice ale celor tradiţionale, fie ca tipuri specifice.
Coordonarea copulativă se stabileşte între unităţile sintactice a căror informaţie semantică se asociază, fapt indicat formal prin relatorii coordonatori copulativi (şi, iar, de)1 sau prin juxtapunerea asociată cu pauza şi intonaţia. Termenii coordonaţi copulativ admit, în general, permutabilitatea şi omisiunea, în condiţiile respectării ordinii de succesiune a termenilor şi ale menţinerii relaţiei prin cel puţin două unităţi sintactice.
în exemplul: „Ei au cântat din buciume şi strune / Câte o rugăciune” (T. Arghezi, Versuri, p. 120), unităţile sintactice coordonate copulativ - din buciume, (din) strune - sunt interschimbabile, datorită posibilităţii de asociere prin informaţia lor semantică; omisiunea uneia dintre ele (Ei au cântat din buciume 0) anulează relaţia, care presupune, în mod necesar, doi termeni. Pe scala nivelurilor unităţilor sintactice, relaţia de coordonare asociază intrapropoziţional informaţia semantică a două sau mai multe părţi de propoziţie cu aceeaşi importanţă. Exemplu: „Lelea cu coadele lungi / Şi cu strungăreaţa-n dinţi” (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare, I, p. 302).
Relatemele coordonatoare copulative articulează sensul asociativ a două propoziţii cu importanţă egală şi la nivel intrafrastic. Exemplu:
„Atunce să naşte păcatul de carele sângur domnul Hristos grăieşte de zice [...]” (Varlaam, Opere, p. 201).
1	Teiuş, în Coordonarea, p. 108, include în clasa conectivelor copulative şi conjuncţia dar, argumentând cu texte regionale, în care însă conjuncţia are conotaţie adversativă: „N-am lepădat haina, da’ nici lacătul”; I. N. Bâtea, în Construcţii, p. 113-123, admite la subclasa conjuncţiilor copulative şi relatemele fie, sau, ori, sub denumirea de pseudodisjunctive copulative. Această idee este reluarea unui punct de vedere mai vechi al autorului, exprimat în Statutul, p. 205-211.
DACOROMANIA, serie nouă, IX-X, 2004-2005, Cluj-Napoca, p. 259-266
260
MARIA-MAGDALENA JIANU
La nivel intratextual, relaţia de coordonare copulativă asociază informaţia semantică a propoziţiilor principale ale secvenţelor-frază şi, de aici, informaţia semantică a predicatelor acestora. Exemplu:
„Şi plângi ... Şi pe urmă iar plângi ... Şi din nou se schimonoseşte faţa” (M. Preda, M., II, p. 93).
Acelaşi rol semantic îl îndeplineşte, în structura intrafrastică, şi conjuncţia de2, factor coordonator specific variantei arhaice a limbii române şi limbajului popular. Omonimia dintre de coordonator şi de subordonator se dezambiguizează prin supralicitarea criteriului conţinutului unităţilor sintactice intrate în raport. In exemplul: „Corb, corbişor, du-te la ăl izvor de-ti moaie aripioarele-n apă” (Ispirescu, Opere), Gonjuncţia de asociază informaţia semantică a predicatelor celor două propoziţii, realizate prin verbe la acelaşi mod. Comutarea relatorului de se poate realiza numai cu conjuncţia copulativă şi (... du-te la izvor şi-ţi moaie ...), în virtutea menţinerii sensului specific al relaţiei de coordonare copulativă. Comutarea aceluiaşi jonctiv cu conjuncţia subordonatoare să are repercusiuni nu numai în privinţa categoriei gramaticale a modului verbului următor (... du-te la ăl izvor să-ţi moi...), ci şi în conţinutul relaţiei sintactice, prin posibilitatea omisiunii propoziţiei a doua, devenită astfel secundară. în cazul textelor aparţinând stilului beletristic sau popular, dat fiind faptul că rolul primordial revine funcţiilor expresivă şi poetică, norma literară nu mai modelează discursul, asigurând libertatea de selecţie a mediatorilor relaţiilor sintactice. Omonimia dintre conjuncţia de - coordonatoare sau subordonatoare - se explică prin devierea de la modelul supraindividual şi deplasarea în ceea ce se numeşte uzaj al normei.
Solidaritatea conţinut - formă în realizarea relaţiei de coordonare copulativă este, uneori, nonmanifestă, dacă avem în vedere includerea în clasa relatorilor copulativi a conjuncţiilor necorelative {precum şi, împreună cu, şi cu, cu) sau corelative (atât... cât şi, nu numai... cât şi / ba şi / dar şi / ba mai şi, nu numai că ... dar şi /dar). Relaţia sintactică realizată prin aceste conective a fost asimilată fie la relaţia de coordonare copulativă3, fie la relaţia de subordonare4. Având în vedere informaţia semantică a unor unităţi sintactice coordonate, ca în exemplul: „Poet al Italiei, dar şi al omenirii întregi [ ...], va fi proslăvit cu drept de Italia întreagă” („Gândirea”, 1938, nr. 12, p. 209), se remarcă faptul că termenii concatenaţi nu se mai asociază, ci se însumează în varianta cumulului semantic. Omisiunea conjuncţiei dar - Poet al Italiei 0 şi al omenirii - duce, prin conţinutul nou actualizat, la relaţia de coordonare copulativă, însă, în contextul dat, şi este adverb,
2	Vezi Drăganu, Conjuncţiile, p. 226, unde autorul, argumentând textual, evidenţiază valoarea coordonatoare copulativă a lui de\ Iordan, LRC, p. 691; Graur, în Pentru o sintaxă, opinează pentru valoarea finală a conjuncţiei de.
3	GLR, II, p. 215; Draşoveanu, Coordonarea, p. 302-303; Goldiş, Observaţii, p. 89-96; Guţu Romalo, Sintaxa, p. 43; Dumistrăcel, Influenţa, p. 86; Mihăescu, Aspecte, p. 131; Teiuş, Coordonarea, p. 108; Irimia, Sintaxa, p. 229.
4	Ciobanu, Cumulul şi excepţia, p. 385; Craşoveanu, Sunt circumstanţiale, p. 147, 155.
COORDONAREA CUMULATIVĂ Şl CEA NEGATIVĂ
261
substituibil prin chiar (...dar chiar al omenirii...). De asemenea, omisiunea lui şi impune o relaţie sintactică de adversitate - Poet al Italiei, dar 0 al omenirii... ceea ce nu corespunde logicii interne a enunţului. Aşadar, niciunul dintre cele două elemente nu este purtătorul exclusiv al relaţiei sintactice5, fapt care le demonstrează coeziunea şi statutul de relateme coordonatoare.
Conţinutul global de cumulativitate se verifică şi în cazul conectivelor corelative (nu numai... ci /dar / ba (mai) şi, atât... cât şi). în exemplul: Mi-a dat nu numai mobila, ci şi maşina, omisiunea celor două adverbe, numai şi şi, modifică, din punctul de vedere al informaţiei semantice, relaţia dintre cele două unităţi, implicate, în urma operaţiilor de omisiune, într-un raport adversativ - Mi-a dat nu mobila, ci maşina. Rolul adverbelor numai şi şi în menţinerea informaţiei semantice a celor două unităţi relaţionate este un argument în favoarea statutului lor de conjuncţii corelative; elementele de esenţă care generează resemantizarea conjuncţiilor dar şi ci sunt adverbele numai şi şi. Comutabilitatea lor cu zero validează mai precis coeziunea, ca în cazul conjuncţiilor corelative. Dacă adverbul nu este, în cazul relaţiei de coordonare opoziţi vă, corelativul conjuncţiei d, adverbele numai şi şi nu pot fi considerate exterioare joncţiunii6, deoarece raportul nu este, în cazul de faţă, de adversitate. într-o ipostază controversată se află şi unităţile sintactice coordonate prin relatorii precum şi, împreună cu, şi cu, cu, la care se are în vedere, pe de o parte, informaţia semantică, iar pe de altă parte calitatea acestor conective - de conjuncţii coordonatoare sau de prepoziţii. în exemplul Permisul de conducere şi cu buletinul să fie predate mâine, comutabilitatea succesivă cu zero a celor două elemente - şi / cu (Permisul de conducere şi 0 buletinul / Permisul de conducere 0 cu buletinul) - translează spre relaţia de coordonare copulativă, asociind informaţia semantică a termenilor relaţionaţi; raportându-ne însă la sensul general al contextului, intenţia este de cumulare a conţinuturilor lor semantice, ceea ce face indispensabilă coocurenţa acestora. Funcţionarea exclusiv intrapropoziţională a acestor relatori nu este un argument viabil al validării lor drept prepoziţii. Spre deosebire de prepoziţii, aceste conective pot însoţi fiecare dintre cele două unităţi sintactice în condiţiile interschimbabilităţii. în exemplul Tata cu mama suferă de stomac, conectivul cu este substituibil prin şi sau poate exista în variaţie liberă cu pauza şi intonaţia (aceeaşi posibilitate există în cazul relatorilor precum şi, împreună cu, şi cu, cu statut de conjuncţii coordonatoare, dar care, de asemenea, nu au existenţă
5	Vezi Draşoveanu, Teze, p. 236, unde autorul consideră ca purtătoare exclusive ale relaţiei de coordonare conjuncţiile ci şi dar. în asemenea contexte lingvistice, în care şi este ocurent cu conective coordonatoare, împreună cu care formează o unitate (relevantă ca formă pentru tipul de relaţie sintactică), opinăm în favoarea statutului său de adverb de emfază (pentru alte puncte de vedere, vezi Ciompec, Morfosintaxa, p. 22, în care autoarea îl include în clasa semiadverbelor. Irimia, GLR, p. 296, integrează adverbul şi, ocurent în aceste poziţii, în categoria modalizatorilor emfatici, „subliniind identitatea cu sine însuşi a unui obiect”).
6	Draşoveanu, Teze, p. 237.
262
MARIA-MAGDALENA JIANU
interpropoziţională). Aceste aspecte stau în legătură cu caracterul neunitar al oricărei limbi istorice, care se prezintă ca un complex autoreglabil, în măsura în care „reglarea” operează şi la nivelul ramificaţiilor uzajului. în acest caz, considerăm că microsistemul relatorilor româneşti ar trebui revizuit în privinţa caracterului riguros impus conectivelor coordonatoare7, prin luarea în considerare a uzajului normei, cuprinzând relatori cu distribuţie (atât) intra-, (cât) şi interpropoziţională.
Identificarea statutului coordonator (conjuncţional) sau subordonator (prepoziţional) al conectivelor precum şi, împreună cu, şi cu, cu se realizează prin urmărirea acordului şi a importanţei unităţilor sintactice prefaţate de acestea în cadrul nivelului căruia aparţin. Acordul la singular şi posibilitatea omisiunii celui de-al doilea termen (Tata împreună cu mama citeşte ziarul / Tata 0 citeşte ziarul) fenomenalizează aceste conective ca prepoziţii8.
în situaţia unităţilor sintactice relaţionate prin conectivele nu numai că ... ci şi / dar / dar şi / ba şi / ba mai şi se au în vedere nu atât sensurile informaţiei lexicale, cât, mai ales, statutul morfologic al relatorilor. în exemplul: Nu numai că nu făcea nici un spirit dar era mişcat când noi arătam interes bolnavului (Camil Petrescu, Ultima noapte, p. 50), omisiunea corelativului nu numai că afectează informaţia semantică a relaţiei sintactice, indicând, contrar sensului general, o relaţie de adversitate. Regimul subordonator al conjuncţiei că, reclamând o anterioritate predicaţională, ar demonstra reducerea unui raport de subordonare la unul de coordonare: Nu numai că nu făcea nici un spirit, dar era mişcat... I Nu se părea numai că nu făcea nici un spirit, dar era mişcat. Având în vedere că, în structura de adâncime, construcţia nu numai că nu îşi păstrează coeziunea, admitem că nu poate fi asimilată de clasa relatorilor coordonatori, datorită distribuţiei subordonatoare a lui că.
Echivocurile generate de informaţia semantică a termenilor relaţionaţi fac dificilă ordonarea relatemelor într-un microsistem riguros articulat. în exemplul: ,Atât oratorul, cât şi retorul şi limbutul au darul vorbirii” (T. Maiorescu, Opere, p. 164), unităţile sintactice relaţionate9 au aceeaşi importanţă în cadrul nivelului intrapropoziţional, aspect motivat de acordul la plural cu predicatul. în linii generale, acelaşi conţinut semantic cumulativ se poate exprima şi prin contextul: Pe lângă că nu este atent, mai şi contestă valoarea operei, în care unităţile relaţionate au importanţă redusă, prima dintre ele, care facilitează conotaţia cumulativă (Pe lângă că nu este atent), admiţând comutabilitatea cu zero. în planul formei, distincţiile continuă, relaţia de subordonare fiind concretizată prin relatorul pe lângă că, al cărui ultim element component are o unică arie de distribuţie -
7	Iordan, Robu, LRC, p. 526: „Precum şi leagă numai propoziţii subordonate sau părţi de propoziţie”, „Şi cu leagă părţi de propoziţie, o parte de propoziţie subordonată de acelaşi tip sau două propoziţii subordonate în relaţia sociativă sau instrumentală”.
8	Săteanu, Subiect sau complement, p. 113-121.
9	Mioara Avram, Evoluţia, p. 202-209.
COORDONAREA CUMULATIVĂ ŞI CEA NEGATIVĂ
263
subordonatoare. Având în vedere conţinutul noţional cumulativ al unităţilor sintactice relaţionate prin conectivele precum şi, şi cu, împreună cu, atât.... cât şi, nu numai ... ci şi / ba şi / dar şi /ba mai şi, importanţa egală a termenilor conexaţi în cadrul nivelului căruia aparţin, considerăm că este oportun a se distinge această relaţie sintactică de cea de coordonare copulativă şi a se organiza într-un tip aparte, ca relaţie de coordonare cumulativă.
In cadrul nivelurilor sintactice, relaţia de coordonare cumulativă se instituie: a) intrapropoziţional. Exemplu: „Cele de felul întâi se numesc urbane, chiar când clădirile pentru care servitutile sunt instituite se vor afla nu numai în oraş, dar şi la ţară”. Codul civil, p. 62); b) intrafrastic. Exemplu: „...ăsta nu numai nu recunoştea pe nimeni, dar chiar zăcea” (M. Preda, Moromeţii, II, p. 81).
Din punct de vedere logic, relaţia de coordonare copulativă - relaţie de asociere a două sau mai multe unităţi sintactice - presupune afirmarea unor realităţi obiective. încadrarea la acest tip de relaţie sintactică a termenilor concatenaţi prin relatorii nici ... nici nu este validă10. în privinţa informaţiei semantice, unităţile sintactice conexate prin nici... nici se neagă reciproc, nici unul din termeni nefiind compatibil cu contextul. în exemplul Nu am nici sentimentul trecutului, nici al viitorului, iar prezentul îmi pare o otravă (E. Cioran, Pe culmile, p. 76), relaţia de negaţie reciprocă se realizează prin adverbele nu şi nici, factori necesari pentru exprimarea în limba română literară a categoriei logice a negaţiei. Dublarea adverbului nici facilitează transformarea logică a negaţiei în afirmaţie: Am şi sentimentul trecutului şi al viitorului, actualizând relatemele substituite (nici ... nici) ca purtătoare concrete ale relaţiei de coordonare, la care se asociază pauza şi intonaţia. Eşantioanele de limbă veche revelează, însă, că reluarea negaţiei a fost un proces câştigat în timp şi că, paradoxal, nu forma negativă a verbului era necesară, ci adverbul negativ nici.
Exemple: „Au dzis Buhuş vistiernicul [...] nice să se gândească măriia-ta c-au venit cu vreun rău” (Miron Costin, LTM, p. 75);
„...însă prin taina care acmu în inimile noastre ascunsă stă, nici Lupul, nici altă jiganie ştire să aibă” (Cantemir, O IV, p. 111).
Absenţa adverbului negativ nu la forma verbului exprimă faza apriorică a normei, aspectul^ uzual al limbajului, lipsit, iniţial, de coerciţia regulilor supraindividuale. în cazul textelor folclorice, frecventa eludare a formei negative a verbului va fi, dimpotrivă, o abatere de la normă, realizarea efectivă a acesteia prin variabilele contextuale ale uzajului11. Exemplu: „Voi să vă duceţi la jidane / Că acestea / Nici-s botezate / Nici-s încreştinate” (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare, II, p. 40). în virtutea categoriei logice a negaţiei, termenii coordonaţi prin relatorii nici ... nici sunt reciproc şi succesiv incompatibili cu contextul. în baza acestei succesiuni, acordul se realizează la singular, cu fiecare dintre cele două unităţi (Nici mama, nici tata nu m-a certat / Nici mama nu m-a certat, nici tata nu
10	GLR, I, 1963, p. 387; Iordan, Robu, LRC, p. 525; Dimitriu, GES, p. 128; Irimia, Sintaxa, p. 229; Mioara Avram, GPT, p. 222.
11	Coşeriu, Teoria, p. 124.
264
MARIA-MAGDALENA JIANU
m-a certat), iar relaţia se exprimă redundant, prin conectivele nici...nici, ori prin corelativele în structura cărora intră adverbul nici - nu numai... dar nici/însă nici -, la care se asociază pauza şi intonaţia.
2. In ceea ce priveşte unităţile sintactice concatenate prin corelativele nu numai că (să) ... dar nici nu, considerăm că regimul subordonator al lui că (să), presupunând o anterioritate predicaţională, indică, de fapt, suprimarea unei relaţii de subordonare şi transformarea într-o relaţie de coordonare. în structura de adâncime a enunţului Nu numai că este indiferent, dar nici nu face eforturi de a părea altfel, construcţia nu numai că nu îşi păstrează coeziunea, impunând inserţia unui verb predicativ (nu se spune numai că). în limitele acestui raţionament, opinăm pentru excluderea sa de la clasa relatorilor coordonatori.
Relaţia indisolubilă dintre conectivul nici şi adverbul negativ nu a generat interpretarea structurii nici ... nici sau nu ... nici ca morfem gramatical discontinuu12 sau includerea în clasa relatorilor a negaţiei nu3. Coeziunea dintre conectivul nici şi adverbul nu, impusă de norma limbii literare, este expresia unei locuţiuni conjuncţionale relative. însă adverbul nu nu poate fi asimilat la microsistemul relatorilor, deoarece, mutatis mutandis, şi forma afirmativă a verbului ar fi un posibil conectiv, realizat prin morfemul zero, ceea ce este, factual, o eroare de demonstraţie.
Pentru concretizarea acestui tip de relaţie sintactică, elementul distinctiv şi necesar este relatorul nici, reluat la fiecare dintre termenii coordonaţi, şi nu adverbul nu (cum s-a văzut în textul de limbă veche sau folcloric). în exemplul: ,,[...]când va veni ea la căpătâiul nostru [...] nu vom fi nici miraţi, nici speriaţi” (M. Preda, M. II, p. 134), omisiunea conectivului nici nu are repercusiuni asupra formei negative verbale (nu vom fi miraţi, speriaţi), ci asupra formei relaţiei sintactice, realizate numai prin pauza asociată cu intonaţia. Statutul de relator al lui nici nu poate fi contestat14, datorită coocurenţei unei conjuncţii coordonatoare. în exemplul: El nu este nici prost şi nici credincios, conjuncţia coordonatoare şi asociază informaţia semantică a două unităţi sintactice negate, relaţia sintactică fiind de coordonare copulativă. Omisiunea conjuncţiei şi transferă asupra lui nici (prezent la ambii termeni) calitatea de element relaţional, relaţia sintactică exprimându-se redundant şi prin pauză şi intonaţie: El nu este nici prost, nici credincios. Dacă adverbul nici impune restricţia de compatibilitate numai unui termen, nu se constituie ca relator coordonator, deoarece nu se satisface condiţia coordonării - concatenarea a cel puţin două unităţi sintactice (exemplu: Nici băiatul nu este grozav). Ocurenţa conectivului nici numai la al doilea termen al relaţiei sintactice se situează tot în limitele coordonării negative, datorită adverbului nu din structura verbului, perechea conjuncţională nici la primul termen fiind implicită: Acum nu era vorba de el, nici de prietenii lui.
12	Harris, Grammaire, p. 166, 182, 208.
13	Enescu, Analiza, p. 821-830.
14	Draşoveanu, Observaţii, p. 28-30.
COORDONAREA CUMULATIVĂ ŞI CEA NEGATIVĂ
265
Admiţând, ca argumente ale disertaţiei despre relaţia sintactică, aflată, aici, în atenţie, realizarea ei prin relatorii nici... nici, nu numai ... dar nici / însă nici, conexe cu pauza şi intonaţia, precum şi informaţia semantică negativă a unităţilor sintactice relaţionate, considerăm oportună excluderea acesteia de la tipul de coordonare copulativă şi constituirea unui tip special - relaţia de coordonare negativă. în nexurile sintactice, relaţia de coordonare negativă apare intrapropoziţional - „Nimic nu mai vreau / Nu mai ştiu ce este / Nici bine, nici rău” (Anghel, Iosif, Traduceri, p. 301) şi intrafrastic - „Noi nu mai suntem nici prieteni, nici duşmani, nu ne mai declarăm război, nici nu ne mai împăcăm” (Anghel, în grădină, p. 68).
BIBLIOGRAFIE
Mioara Avram, Evoluţia Mioara Avram, GPT Batea, Statutul Batea, Construcţii Ciobanu, Cumulul şi excepţia Ciompec, Morfosintaxa Coseriu, Teoria
Craşoveanu, Sunt circumstanţiale
Dimitriu, GES
Dimitriu, Tratat
Draşoveanu, Observaţii
Draşoveanu, Coordonarea
Draşoveanu, Teze
Drăganu, Conjuncţiile
Dumistrăcel, Influenţa
Enescu, Analiza Goldiş, Observaţii
GLR
= Mioara Avram, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale în limba română, Bucureşti, Editura Academiei, 1960.
= Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Academiei, 1986.
= I. N. Bâtea, Statutul categorial al lui fie corelativ, în LR, XXXVII, 1988, nr. 3, p. 205-211.
= I. N. Bâtea, Construcţii pseudodisjunctive copulative. Prezentare generală, în LR, XXXIV, 1985, nr. 2, p. 113-123.
= Fulvia Ciobanu, Cu privire la construcţiile care exprimă cumulul şi excepţia, în LR, XI, 1962, nr. 4, p. 375- 386.
= Georgeta Ciompec, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie, Bucureşti, ESE, 1985.
= Eugenio Coseriu, Teoria del lenguaje y lingiiistica general. Cinco estudios, Madrid, Gredos, 19733.
= D. Craşoveanu, Sunt circumstanţiale complementul opoziţional, cumulativ şi de excepţie, precum şi subordonatele corespunzătoare?, în LR, XVIII, 1969, nr. 2, p. 147-155.
= C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Iaşi, Editura Junimea, 1982.
= C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Iaşi, Institutul European, 1999.
= D. D. Draşoveanu, Observaţii asupra cuvintelor relaţionale, în CL, XIII, 1968, nr. l,p. 19-32.
= D. D. Draşoveanu, Coordonarea la nivel de propoziţie sau la nivel de frază, în LR, XDC, 1970, nr. 4, p. 302 ş. u.
= D. D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj, Editura Clusium, 1997.
= Nicolae Drăganu, Conjuncţiile de şi dacă {Un capitol de sintaxă românească), în DR, III, 1922-1923, p. 251-284.
= S. Dumistrăcel, Influenţa limbii literare asupra graiurilor dacoromâne. Fonetica neologismului, 1978.
= Gh. Enescu, Analiza logică a conjuncţiilor în limba română.
= Ana Goldiş, Observaţii în legătură cu construcţiile calchiate franceze în cadrul raportului de coordonare, în AUB, XIX, 1970, nr. 2, p. 89-96.
= Gramatica limbii române, voi. I, II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1966.
266	MARIA-MAGDALENA JIANU
Graur, Pentru o sintaxă	= Al. Graur, Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale, în Studii de gramatică, I, 1956, Bucureşti, Editura Academiei.
Guţu Romalo, Sintaxa	= Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, EDP, 1973.
Harris, Grammaire	= Zelli2 S. Harris, Grammaire transformationnelle du francaise, Paris, 1968.
Iordan, LRC	= I. Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Ministerului învăţământului, 1956.
Iordan, Robu, LRC	= I. Iordan, VI. Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, EDP, 1978.
Irimia, Sintaxa	= D. Irimia, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Editura Junimea, 1983.
Irimia, GLR Mihăescu, Aspecte	= D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997. = N. Mihăescu, Aspecte lexicale şi gramaticale ale românei literare, Bucureşti, 1978.
Săteanu, Subiect sau complement	= C. Săteanu, Subiect sau complement sociativ?, în ŞtUBB, IX, 1964, nr. 1.
Teiuş, Coordonarea	= Sabina Teiuş, Coordonarea în vorbirea populară, Bucureşti, EŞE, 1980 ().
Anghel, în grădină Anghel, Iosif, Traduceri	IZVOARE = D. Anghel, în grădină, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1963. = D. Anghel, Şt. 0. Iosif, Traduceri din Paul Verlaine, Bucureşti, BPT, 1903.
Arghezi, Versuri	= T. Arghezi, Versuri, Bucureşti, Editura Minerva, 1980.
Cantemir, O IV = Cantemir, Opere = D. Cantemir, Opere, IV, Bucureşti, Editura Academiei, 1973. Cioran, Pe culmile	= E. Cioran, Pe culmile disperării, Bucureşti, Editura Humanitas,
1990.
*** Codul civil, Bucureşti, Ministerul Justiţiei, 1981.
Miron Costin, LTM	= Miron Costin, Letopiseţul Tării Moldovei, Bucureşti, Editura
Ispirescu, Opere Maiorescu, Opere Camil Petrescu, Ultima noapte	Minerva, 1979. = P. Ispirescu, Opere, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1979. = T. Maiorescu, Opere, Bucureşti, Editura Minerva, 1978. = Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Bucureşti, Editura Minerva, 1984.
Preda, M. II Preda, Mo rome ţii	= M. Preda, Marele singuratic, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1978. = M. Preda, Moromeţii, voi. II, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1967.
G. Dem Teodorescu, Poezii populare = G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, I, II,
Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
Varlaam, Opere	= Varlaam, Opere. Răspunsul împotriva catihismului calvinesc, Bucureşti, Editura Minerva, 1984.
Gh. Trandafir, Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, Craiova, Bucureşti, Editura Scrisul Românesc, 1982.
E. Vasiliu, Golopenţia Eretescu, S. Sintaxa transformaţională a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1969.
E. Vasiliu, Preliminarii logice la semantica frazei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.
Universitatea „Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu, str. Republicii, 1
FELICIA ŞERBAN
PESTE VÂRFURI ŞI WANDRERS NACHTLIED: O LECTURĂ PARALELĂ*
Exegeţii plasează definitivarea poeziei eminesciene Peste vârfuri (cu toate redactările ei) pe la 1876* 1, ca şi Mai am un singur dor2\ între cele două poezii există mai multe asemănări, care ar îndreptăţi o anumită lectură a celei dintâi. în interpretarea noastră vom recurge şi la forme rămase în manuscris, întrucât, după cum spune Alain Guillermou, nu ştim dacă varianta publicată de Maiorescu ar fi fost cea aleasă de poet, dacă ar fi avut posibilitatea de opţiune3. Reproducem textul:
Peste vârfuri trece lună,
Codru-şi bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună.
Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet Îndulcind cu dor de moarte.
De ce taci, când fermecată Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei dulce corn,
Pentru mine vreodată ?4
Preponderent ni se pare în Peste vârfuri caracterul elegiac; în peisajul dominat de lună, a cărui seninătate este exprimată explicit de o mişcare domoală (Codru-şi bate frunza lin), verbul ales, presupunând o translaţie de la însufleţit la
* Comunicare prezentată sub titlul Mihai Eminescu, Peste vârfuri - o lectură paralelă, la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” (18 ianuarie 2002).
1	Cf. Perpessicius, în Mihai Eminescu, Opere, [voi.] III: Note şi variante. De la Doina la Kamadeva. Ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, Fundaţia Regelui Mihai I, 1944, p. 174.
2	Cf. A. Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu. Cu un cuvânt al autorului către cititorii români. Traducere de Gh. Bulgăr şi Gabriel Pârvan, Iaşi, Editura Junimea, 1977, p. 496.
3	A. Guillermou, op. cit., p. 499.
4	Mihai Eminescu, Opere. Ediţie critică îngrijită de Perpessicius, [voi.] I: Poezii tipărite în timpul vieţii, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1939, p. 206.
DACOROMANIA, serie nouă, IX -X, 2004 - 2005, Cluj-Napoca, p. 267-272
268
FELICIA ŞERBAN
neînsufleţit, transmite totuşi o oarecare tensiune (a se bate pentru 4 a se lovi repetat’, ‘a se clătina’5, înrudit, etimologic, cu a se zbate), atenuată imediat prin determinare. O anume tristeţe este reverberată asupra întregului tablou al nopţii calme, aflându-şi ecoul în sunetul melancolic al cornului, dar adâncimea sentimentului se vădeşte abia prin dorul de moarte, alinător, moartea fiind imaginată ca un liman de linişte (Sufletul nemângâiet / Liniştind cu dor de moarte, după cum sună una dintre variante). Cauza suferinţei sufleteşti rămâne obscură, poate o reminiscenţă a „stinsului amor” pentru Veronica Micle6, însă, pe bună dreptate, afirmă Roşa Del Conte: „Nu femeii, respinsă şi adorată, bine mereu aşteptat şi mereu pierdut, îi va oferi Eminescu cel mai înalt şi mai pur cuvânt liric al său”7. Versurile care trec la persoana a doua (De ce taci, când fermecată / Inima-mi spre tine-ntorn) nu se adresează iubitei (după cum se consideră uneori, insistându-se asupra caracterului erotic al poeziei8), ci trebuie citite în legătură nemijlocită cu versurile precedente şi cu ultima strofă luată în întregime, ultimele două versuri fiind tot la persoana a doua; nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că destinatarul se schimbă în cuprinsul strofei: Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună. / Mai departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet, / Sufletu-mi nemângâiet / îndulcind cu dor de moarte. //De ce taci, când fermecată / Inima-mi spre tine-ntorn?/ Mai suna-vei dulce corn, /Pentru mine vreodată? Sunetele cornului se aud din ce în ce mai slab, până se sting cu totul, de aici decurge întrebarea De ce taci [...]. Ideea „dorului de moarte” continuă cu o întrebare al cărei sens poate fi interpretat ca o interogaţie implicită asupra răgazului rămas din propria-i viaţă: dacă va mai ajunge să audă iarăşi sunetul mângâietor, concludentă fiind aici formularea Mai suna-vei [...] pentru mine vreodată? - căci „dulcele corn” va mai suna, desigur, şi alteori în codri9. Gândul morţii este acceptat de poet cu aceeaşi seninătate ca în poezia Mai am un singur dor.
5	Cf. DA, s. v. bate.
6	Poezia Peste vârfuri „nu este mai puţin o pură poveste de iubire, unul dintre acele filtruri de dragoste în care s-au topit şi descântat, până la cea mai castă expresie, toate înfiorările inimii, într-o vreme când romanul, şi agitat şi patetic de o viaţă întreagă, al iubirii lui pentru Veronica Micle era încă laîntâiele pagini”(Perpessicius, loc. cit.).
7	Roşa Del Conte, Eminescu sau despre Absolut. Ediţie îngrijită, traducere şi prefaţă de Marian Papahagi. Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Postfaţă de Mircea Eliade. Cu un cuvânt-înainte pentru ediţia românească de Roşa Del Conte, Cluj, Editura Dacia, 1990, p. 230.
8	Cf. V. P. Stancu, La poetique des variantes: Peste vârfuri et Odă (în metru antic), în Atti del Convegno internazionale „Mihai Eminescu ”, Venezia, 18-20 maggio 2000, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2001, p. 122; Irina Andone, Iarăşi şi iarăşi „Peste vârfuri”, în „Revista română”, Iaşi, IV, 1998, nr. 1, p. 5.
9	Ştefan Munteanu descifrează în ultimele versuri la viitor, cu inversiunea devenită marcă a incertitudinii, o proiectare a meditaţiei „sub forma dorinţei şi a aşteptării, adică a reîntâlnirii cu farmecul ei, dincolo de clipa de faţă” (Stil şi expresivitate poetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p. 227).
PESTE VÂRFURI ŞI WANDRERS NACHTLIED: O LECTURĂ PARALELĂ
269
în sprijinul demonstraţiei noastre ar veni, poate, asemănarea frapantă cu poezia lui Johann Wolfgang Goethe Wandrers Nachtlied (în traducere, Cântecul de noapte al călătorului). Dar, în prealabil, ne vom referi pe scurt la unele aspecte ale relaţiei eminesciene cu literatura germană, de altfel foarte mult cercetată10.
„N-avem ştiri prea multe despre lecturile sale germane, care, ajutate de o istorie a literaturii, trebuie să fi fost largi şi sănătoase, întemeiate mai cu seamă pe câţiva poeţi mari (Schiller, Goethe, Heine, Lenau)”, spunea G. Călinescu11, iar mai departe: „Frânturi de traduceri din Torquato Tasso, Westostlicher Diwan arată întinderea cunoştinţelor sale din Goethe, pe care, nici vorbă, îl citise în întregime”12. Pentru Călinescu, „tot goethean este şi neptunismul [...] propriu întreşii opere a lui Eminescu, până la Mai am un singur dor”, cu lună, codru şi mare13 14, însă operele de care se ocupă în căutarea asemănărilor şi a surselor de inspiraţie sunt, mai cu seamă, piesele Clavigo, Iphigenie auf Tauris, dar, în primul rând, Faust. în ceea ce priveşte romantismul german, nu e poate lipsit de interes să reamintim faptul că celebra culegere de poezii populare, editată de Achim von Amim şi Clemens Brentano, reprezentanţi ai grupului de la Heidelberg, se intitula Cornul fermecat al băiatului	(Des Knaben Wunderhorn)u. Influenţa
„romantismului timpuriu” asupra lui Eminescu a fost cercetată amănunţit, numele de referinţă fiind Novalis şi Ludwig Tieck. Nici „clasicistul” Goethe nu a rămas în afara sferei romantice, printr-o legătură de reciprocitate15.
în ceea ce priveşte poezia lirică a lui Goethe la care ne referim, vom începe prin citarea ei integrală:
Uber allen Gipfeln Ist Ruh
In allen Wipfeln Spilrest du Kaum einen Hauch;
Die Vogelein schweigen im Walde. Warte nur; balde Ruhest du auch16.
10	Cf. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu şi romantismul german, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996.
11	G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, [voi.] I. Descrierea operei. Cultura. Eminescu în timp şi spaţiu, [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1969, 435.
{i Ibidem, 409.
13	Ibidem, 410; observaţie făcută în contextul comentării poemului dramatic Mureşanu.
14	Cf. J. Livescu, Consideraţii asupra romantismului german, în Romantismul românesc şi romantismul european, Bucureşti, 1970, p. 61-62.
15	„Goethe n-a fost exclusiv «olimpian», nici din creaţia lui Eminescu nu e total absent olimpianismul [...] şi nu lipsesc noile atitudini clasiciste” (I. Roman, Ecouri goetheene în literatura română, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p. 156).
16	Goethes Werke. Unter Mitwirkung mehrer Fachgelehrter herausgegeben von Prof. Dr. Karl Heinemann. Kritisch durchgesehene und erlăuterte Ausgabe. 1. Bând. Bearbeitet von Dr. Karl Heinemann, Leipzig şi Viena, Bibliographisches Institut, [f. a.], p. 62.
270
FELICIA ŞERBAN
încercăm o traducere cât mai apropiată de original: Peste toate vârfurile / Este linişte, / In toate creştetele copacilor / Simţi / Abia o adiere; / Păsărelele tac în pădure. / Aşteaptă numai, curând / Te vei linişti şi tu; în traducere artistică: Peste culmile toate i Tăcere; / Prin crengi nemişcate / O adiere / Pâlpâie-abia; / Şi pasărea tace-n pădure. / îndată, uşure / Pacea şi tu vei afla11.
Apropierea dintre cele două poezii era sesizată de Ştefan Munteanu, sub raportul concentrării lor şi al atmosferei lirice* 18, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că nu am forţat comparaţia cu lirica bardului german. Similitudinile merită o examinare mai aprofundată.
Simplitatea poeziei lui Goethe este desăvârşită: nici un adjectiv calificativ, nici un epitet, o singură figură de stil, repetiţia la distanţă a două cuvinte cu aceeaşi rădăcină: die Ruhe ‘odihnă, pace, linişte, repaus’ şi ruhen ‘a se odihni; a dormi’, care face legătura între natură şi om. Farmecul decurge în primul rând din legănarea melodică a versurilor şi din repartizarea accentelor din text asupra unor vocale cu rezonanţă gravă, profundă, uneori perfect simetrice, sub accent, în cuvintele esenţiale: Uber allen Gipfeln / Ist Ruh' / In allen Wipfeln / Spiirest du / Kaum einen Hauch; / Die Vogelein schweigen im Walde. / Warte nur, balde / Ruhest du auch. Metrica este variată:
-u-u-u u -
u-u-u
-u-
u-u-
u-uu-uu-u
-uu-u
-uu-
Versurile scurte valorifică o rimă complicată, versurile 1 - 3, 2 - 4, 6 - 7 şi unificatoare, 5-8. Sub aspect sonor, versurile impresionează prin melodia rezultată din distribuţia sunetelor şi variaţia prozodică.
Efectul general al aspectului sonor este un sentiment de melancolie îngemănat cu serenitate, într-un cadru natural stăpânit de o linişte deplină, iar dorinţa proprie de linişte ar putea fi interpretată ca deplina împăcare cu apropierea morţii, prin ambiguitatea expresiei, de altfel atenuată, ruhen ‘a se odihni, a se linişti’. Trebuie să recunoaştem şi cu acest prilej cât de adecvată este caracterizarea: „Goethe a însemnat momentul extraordinar al ruperii zăgazurilor simţirii, al trecerii dincolo de stânjenitorul prag raţional, înspre fântânile acoperite cu taină ale sufletului, înspre sursele lirismului blocate în secolele de dominaţie
11 Goethe, Poezii. în româneşte de Maria Banuş, Bucureşti, Editura Tineretului, 1957, p. 45.
18 Şt. Muntenu, op. cit., p. 229.
PESTE VÂRFURI ŞI WANDRERS NACHTUED: O LECTURĂ PARALELĂ
271
clasicistă ce precedaseră”19. Luând separat al doilea text intitulat Wanclrers Nachtlied (cel citat mai sus, Ein gleiches), cititorul poate fi tentat să inducă în versurile goetheene echivalenţa odihnă - moarte; în privinţa aceasta, primul text este mai explicit asupra stării de spirit sub imperiul căreia a scris această poezie, îndepărtându-se în mod sensibil de resorturile intime ale poeziei lui Eminescu: Der du von dem Himmel bist, / Alles Leid und Schmerzen stillest, / Den, der doppelt elend ist, / Doppelt mit Erquickung fiillest, / Ach, ich bin des Treibens miide! / Was soli all der Schmerz und Lust? / Siisser Friede, / Komm, ach komm in meine Brust!20. în traducere literală: Tu, care eşti din ceruri, / Linişteşti orice suferinţă şi dureri, / Pe acela care de două ori este nenorocit / De două ori îl umpli cu desfătare, / Ah, sunt obosit de agitaţie! / La ce bun toată suferinţa şi plăcerea? / Dulce odihnă, / Vino, ah vino în pieptul meu! Şi totuşi: „Pentru Goethe, sublimul nu este ceva diferit în esenţă de idilic; doar gradul expansiunii sale sufleteşti deosebeşte Cântecul de noapte al drumeţului de Ganimede. [...] Poetul se bizuie pe amplitudinea simţurilor sale, care-1 face capabil să confere, cu propria-i respiraţie, prezenţă actuală infinitului. La fel, eternitatea nu e pentru el ceva opus, constând în anularea clipei: clipa reprezintă miezul, sensul intim al veşniciei”21.
Fără dubiu, lui Eminescu îi era foarte cunoscută această poezie, iar cel de al doilea text, prin simplitatea şi melodia versurilor, se insinuează pentru totdeauna în mintea cititorului. Regăsim în textul eminescian cuvinte sau îmbinări cu acelaşi sens: vârfuri (Gipfeln); în loc de Peste toate vârfurile găsim celebrul Peste vârfuri, iar versurilor In toate creştetele copacilor / Simţi / Abia o adiere le corespunde Codru-şi bate frunza lin; apoi a tăcea (schweigen), a linişti (Liniştind cu dor de moarte) din varianta postumă, sinonim cu ruhen; regăsim şi persoana a doua, care la Goethe este o adresare către cel ce trăieşte o asemenea stare (acel du generic), poate cititorul versurilor, poate el însuşi fiind cel îndemnat să mai aştepte, căci se va odihni curând, asemenea întregii naturi.
O altă asemănare o constituie economia de mijloace: epitetele sunt puţine, unele adverbiale (lin, melancolic), altele adjectivale (nemângâiet, fermecată), dintre care dulce realizează cu verbul metaforic a îndulci, din forma antumă, aceeaşi figură etimologică de stil ca şi la Goethe die Ruhe - ruhen. Tot la Ştefan Munteanu găsim o analiză detaliată a tuturor aspectelor formale din poezia Peste vârfuri, pentru a conchide: „Cadenţa versurilor, desfăşurată lent, şi varietatea ritmului, asociată cu momentele lirice, determină curgerea melodioasă a frazelor [...]. Procedeele stilistice îşi au izvorul în această trăire a sentimentului de beatitudine dureroasă, identificată cu aspiraţia spre starea de nefiinţă”22.
19	Zoe Dumitrescu-Buşulenga, op. cit., p. 58.
20	Goethes Werke..., p. 62.
21	F. Gundolf, Goethe. Traducere, prefaţă, tabel cronologic, note şi indici de Ion Roman, Bucureşti, Editura Minerva, 1971, voi. I, p. 197—198.
22	Ştefan Munteanu, op. cit., p. 234.
272
FELICIA ŞERBAN
Wandrers Nachtlied este o poezie de tinereţe a patriarhului poeziei germane, Goethe fiind abia trecut atunci de treizeci de ani. Se spune că acel text Eine andere a fost notat într-o noapte de septembrie 1780 pe scândura unui perete de cabană. Dacă au fost create în asemenea condiţii, versurile au fost improvizate într-un moment de har. Prin contrast, după cum arată numeroasele variante încercate de Eminescu, Peste vârfuri a rezultat în urma unui travaliu îndelung, în căutarea formei perfecte.
Interesul acestui demers nu a fost identificarea unor asemănări pentru a demonstra o influenţă goetheeană asupra lui Mihai Eminescu, decât poate vagi reminiscenţe, ci întâlnirea într-un spaţiu de vibrantă sensibilitate poetică a două spirite care şi-au dominat, fiecare, epoca.
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”
Cluj-Napoca, str. Emil Racoviţă, 21
RODICA MARIAN
ALTER-UL NEALIENANT ŞI ACCEDEREA LA IDENTITATE SAU DESPRE FIINŢARE ÎN POEMUL EMINESCIAN MELANCOLIE
Mircea Eliade, cercetând în mod special noţiunea eternei întoarceri în mitologia societăţilor tradiţionale, vedea în miturile lunare tocmai reprezentarea acelei năzuinţe a omului de a restabili în ritualuri starea lumii primordiale: „Putem observa că ceea ce domină toate aceste concepţii cosmico-mitologice lunare este întoarcerea ciclică a ceea ce a fost mai înainte”1 2.
Dubla învestire a Lunii din poemul Melancolie poate fi şi este o regresie numenală în natura androgină, dar şi o dualitate fenomenală, maternă prin feminitatea morţii, ca eternitate, pe de o parte, şi dominatoare prin somnul masculin, închis în mausoleul ceresc, ca un rege „adorat şi dulce”. Sugestia din mitul românesc, prin schimbarea sexului Lunii , vara feminin, iama masculin, ar putea sprijini judicioasa exegeză a lui Dan C. Mihăilescu, întemeiată pe dimensiunea existenţială a cauzalităţii selenare, „pe legătura organică dintre astralitatea în continuă devenire în cadrul aceluiaşi cerc şi corporalitatea umană ajunsă la conştiinţa avatarului”; energia selenară este cea care potenţează „urcarea în amonte pe apele subconştientului [...] cu un dor organic după matricea existenţială originară” (s. n.)3. în schimb, analiza lui Ion Negoiţescu, cu concluzia ei dramatică şi dusă la extrem („Nu e spleen de noapte [...], nici infuziunea aburului morbid care înmoaie şi înfrigurează, ci melancolia fundamentală şi tragică, torpoarea de gheaţă a singurătăţii”4), rămâne cu totul „exterioară” substanţei semantic-poetice a poemului Melancolie şi mai ales sugestiilor din simbolistica duală a astrului mort, care în acest text devine nucleu semantic profund, modificând adânc înţelesul suprafeţei textuale.
Acest poem îmi reţine atenţia nu numai din cauza limpezirii simbolisticii existenţiale a Lunii, înglobând contrariile Fiinţei şi cele ale alter-ului eminescian, care dezvăluie aici acea stare de totală uitare de sine, ca o cufundare în Unitatea primordială a Fiinţei5, ci şi din posibila lui încadrare în ceea ce am numit metafora
1	Mircea Eliade, Le Mythe de VEternei Retour, Paris, Payot, 1949, p. 133.
2	Ion Taloş, Gândirea magico-religioasă la români. Dicţionar, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 85.
3	Dan C. Mihăilescu, Perspective eminesciene, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982, p. 164, 165.
4	Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 131.
5	„De mă uitam răpit pe mine însumi” este un vers din postuma O, ’nţlepciune, ai aripi de ceară.
DACOROMANIA, serie nouă, IX-X, 2004 — 2005, Cluj-Napoca, p. 273-282
274
RODICA MARIAN
obsedantă a luminii de lună, asociată cu cântecul cornului melancolic, uneori şi el „plin de jale”. Evident, nu este, din punct de vedere textual, un exemplu tipic, metafora cornului fiind substituită, în acest poem, de „muzica” stranie a clopotniţei ce trosneşte, a izbiturilor de toacă, a vaierului propagat din arama lovită de aripa unui demon străveziu. Este, într-adevăr, un întreg arsenal romantic al sunetelor, care se acordează cu biserica-n ruină şi cu ţintirimul singuratic, degajând, deznădăjduitor, toată atmosfera de criză a plictisului interior, acutizat în pustiul inimii. Finalul poemului, ancorat în simbolistica profundă a Lunii, aduce, în mod triumfător, o schimbare de atmosferă, anulând cu totul „durerile” dinăuntrul sinelui, care sunt depăşite într-o uitare de sine alinătoare, în conştiinţa alter-ului, chiar mai mult, transgresate într-o detaşare plină de linişte, în acea bănuită, presimţită pace originară, din perspectiva căreia poate apărea „râsul”: „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost / De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult / Ca de dureri străine? ... Parc-am murit demult” (s. n.). Nu este nicidecum o viziune „ce se devorează pe sine”, „cenuşa neantului rămânând viziune pură, goală în sine”6, cum crede I. Negoiţescu, ci viziune a sufletului universal, care, fulgurant, îşi dezvăluie unitatea şi împăcarea de sine originară sub forma alter-ului şi căruia durerile „micului eu” nu pot decât să-i pară „străine”. Cu atât mai puţin avem de a face cu „percepţia halucinatorie a unui eu bolnav, care contaminează universul cu propria-i agonie”7, deşi este vorba de o „melancolie” a înstrăinării de propria-i lume, de propriu-i trecut, ceea ce nu este necesarmente alienant, ci poate fi o stare dătătoare de eliberatoare detaşare. Dar sensul acestei contemplări a desprinderii de sine nu e colorat cu torpoarea şi întunericul singurătăţii, chiar dacă în poem pluteşte oboseala. De altfel, chiar titlul poemului avertizează asupra unui fundal de simţire ambiguu, întrucât „Există în melancolie o structurală ambiguitate”8.
Transgresarea limbii fenomenale înspre limba esenţială9 are în poemul Melancolie o experienţă textuală relevantă şi relevabilă în mod foarte expresiv prin cele două delimitări textuale ale începutului şi sfârşitului, respectiv primul şi ultimele versuri. Circuitul sensului din semantica de adâncime poate fi pus în evidenţă de chiar primul şi ultimele cuvinte „Părea [...] de mult”, care semnalizează o îndepărtare semnificativă de acutizările suferinţei, de melancolia terifiantă, detaşare fie în timp {de mult), fie în conştiinţa desprinderii de realitate, chiar şi de realitatea sinelui „Părea că printre nouri [...] Parc-am murit”. Acest punct de vedere mi-a fost indus din retroanaliza semantică a întregului text, dar. trebuie să arăt că o atare perspectivă de analiză mi-a fost sugerată şi de aplicarea dimensiunilor structurii fonosemantice pe care Dumitru Irimia o face prin
6	Ion Negoiţescu, op. cit., p. 132.
7	Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 59.
8	Andrei Pleşu, Pitoresc şi melancolie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 66.
9	„Eminescu scava all’intemo della parola, per arrivare allo strato piu profondo della lingua, tramite il quale si possa entrare in comunicazion'e con il strato profondo dell’Essere”, demonstrează Dumitru Irimia în comunicarea 11 linguaggio poetico di Eminescu: dalia lingua fenomenale alia lingua essenziale, în Eminescu - 2000. Atti del Convegno Internazionale Mihai Eminescu, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2001, p. 48.
DESPRE FIINŢARE ÎN EMINESCIANA MELANCOLIE
275
exemplul10 primului vers din poem: Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă. Se evidenţiază astfel un model insolit de oximoron în tensiunea căruia se implică dimensiunea fonică şi cea semantică, construcţia întreagă generând, în mod expresiv, o succesiune: „Ossimoro > apertura < > chiusura (s-a fost deschis) > apertura: suono e senso (poartă) da una forza particolare airimmaginario visivo e allo stesso tempo genera, fin dalfinizio, uno stato di tensione che andra ad approfondirsi sempre di piu fino alia coscienza drammatica della scissione del proprio Io: Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost? Lo sviluppare deirimmaginario mitico passa prima di tutto discretamente per un campo governato dai principio musicale, il quale si assume la funzione di trascendere tanto la corporalitâ sonora dell’espressione quanto i confini tracciati dai contenuto lessicale alia semantica profonda, «imprigionata» nelle parole”11. Semantica profundă „încarcerată” în cuvinte.
Inducerea tensiunii dintru începutul poemului este surprinsă cu multă fineţe, ca şi conştiinţa sciziunii eului, din final. Numai că în arealul mentalităţii, aflat în fondul de gândire care se derulează în acest poem, adică în discursul lui mental, nu vom găsi prevalarea dramatismului sciziunii, ci mai curând o detaşare senină, proprie mentalităţii orientale, mai precis doctrinei upanişadice, conform căreia fiinţa Totului şi fiinţa sinelui sunt identice, având corelativă aşa-numita indistincţie a eurilor. Chiar dacă n-am apela la o relectură prin prisma unei semiotici a mentalităţilor, cum am încercat recent12, în care se impune reconsiderarea semnificaţiei finalului, conţinutul semantic profund „încarcerat”, mai cu seamă în semnele poetice ale revelaţiei din sfârşitul poemului, conduce la o interpretare foarte diferită de exacerbarea tenebrelor romantice dintr-o viziune critică, precum aceea a unei melancolii fundamentale şi tragice, numită şi „torpoarea de gheaţă a singurătăţii”13. în cele ce urmează mă voi concentra asupra semanticii textuale propriu-zise, care îndrituieşte această altă înţelegere a poemului Melancolie. Totuşi, pentru a nu mai reveni, voi reaminti aici, rezumativ, concluzia perspectivei de analiză dinspre valorile unei mentalităţi diferite de cele cunoscute şi acceptate de cultura europeană.
Pe axul profund al semnificaţiei poemului, cel de-al doilea pol crucial este, cum spuneam, indistincţia eurilor, ca principiu brahmanic (Tat twam asi), marcând chiar semnificaţia finalului Parc-am murit de mult, în care sentimentul înstrăinării nu se manifestă ca atare, adică depersonalizarea nu are defel tonurile suferinţei şi tristeţii. Dimpotrivă, instanţa care constată prezenţa alter-ului (Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost [...]) este marcată de detaşare senină (râd de câte-ascult). Accentuarea acestei detensionări este evidentă în receptarea ca trecută a senzaţiei de a fi murit „de mult”, ceea ce induce automat eliberarea de durere, propagă ataraxie. Structura mentalităţii dominante în acest final trebuie privită, după părerea
10	Dumitru Irimia, art. cit., p. 58.
11	Ibidem, p. 58-59.
12	Rodica Marian, Luna şi sunetul cornului. Metafore obsedante la Eminescu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2003, p. 62-65.
13	Ion Negoiţescu, op. cit., p. 131.
276
RODICA MARIAN
mea, prin prisma gândirii proprii eminesciene, osmotică în esenţă sau eclectică (în sens etimologic, pozitiv valorizant), detectabilă fiind aici, cred, o transpunere destul de străvezie a principiului brahmanic Tat twam asi14 (Acesta eşti tu). Ca şi în poemul eminescian cu acelaşi titlu (uşor schimbat în Ta twam asi), considerat romantic prin întregul compoziţiei, laitmotivul din Chăndogya Upanişad, rezumă iniţierea în unitatea sufletului nemuritor, în care individualul sste identic cu universalul, de unde accidentalul şi distincţia eurilor sunt astfel, firesc, resimţite ca aparenţă. Aşadar, această poziţie de gândire nu poate cuprinde o îndurerare a fiinţei care şi-a pierdut sentimentul identităţii.
Pe de altă parte, finalul poemului, ancorat în simbolistica profundă şi dedublată a Lunii, aduce, în mod triumfător, o schimbare de atmosferă, anulând cu totul „durerile” dinăuntrul sinelui, care sunt depăşite într-o uitare de sine alinătoare, în conştiinţa alter-ului, chiar mai mult, transgresate într-o detaşare plină de linişte, în acea bănuită, presimţită pace originară, din perspectiva căreia poate apărea „râsul”: „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost / De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine? ... Parc-am murit de mult” (s. n.).
Revenind la conţinutul semantic profund impregnat mai cu seamă în semnele poetice ale revelaţiei din sfârşitul poemului, trebuie observat cum conştiinţa înstrăinării este subliniată în final prin alter-ul care ştie „pe de rost” istoria eului, iar accentul dramatic se cuprinde de fapt în însăşi forma interogativă care constată cu uimire apariţia unui altcineva, oarecum reduplicat ca o stranie umbră povestind ceea ce conştiinţa eului uitase aproape. Tocmai aici se află în fapt un fel de dramatism, „povestea pe de rost”, „repovestită de o străină gură’ sunt semnale semantice pentru detaşarea de intimitatea trăirilor, dar şi semne ale iluziei, ale plăsmuirii printr-o reproducere, chiar dacă nu prea îndepărtată de model, surprinzând fenomenul, adeseori încercat de sufletele sensibile, când propriile noastre întâmplări se desprind de noi şi ne par ale altora. însuşi semnul poetic „poveste”, reduplicat în „repovestirea”, care se face „încet”, ca într-o mişcare dilatată în timp, semnalizează curgerea vieţii într-un registru apropiat de imaginar, oarecum nereal, aşa cum orice istorisire se îndepărtează de timpul trăirii. După DE15, „poveste” are în acest context glosarea „istorie a vieţii (cuiva); firul vieţii • (cuiva)”, dar în însăşi sensul său circumscris astfel adastă ceva din semnificaţia unui basm, a unei legende, pentru că orice istorie poate deveni mit şi se întretaie cu firul născocirilor. Cu atât mai mult, cu cât în versurile: Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / încet repovestită de o străină gură, / Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost sentimentul absenţei din existent este inculcat prin accentul stilistic al verbului supraordonator îmi pare, apoi subliniat insistent, întărit şi prin reluarea proiectată în trecut a inexistenţei: ca şi când n-ar fi, ca şi când n-aş
14	Este vorba de faimosul refren, repetat de nouă ori, redat mai pe larg astfel: „Ce este acel ce este subtil, din care este făcut acest univers, acela este realul, acela este sufletul, acela eşti tu, o Svetaketu!”, apudPaul Deussen, Filosofici Upanişadelor, Bucureşti, Editura Tehnică, 1994, p. 113.
15	Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1968.
DESPRE FIINŢARE ÎN EMINESCIANA MELANCOLIE
277
fi fost. Viaţa transpusă în poveste este şi poarta deschisă spre trăirea oricărui alter, este uşoara desprindere de eu spre tu, spre el, spre unitatea lor indestructibilă.
în manuscrisul 2260, cu titlul Hieroglifă, text datând şi el din tinereţea poetului, cheagul problematicii „poveştii” nu este altul, din punct de vedere semantic, decât cel din finalul Melancoliei. Doar că textul poemului postum ajunge să expliciteze felul cum tema alter-ului se conjugă cu cea a „mitului” înlocuind viaţa, şi, astfel, dezvăluind textual pătrunderea cugetării eminesciene în arealul concepţiei orientale despre unitatea sufletului individual cu cel universal. Hieroglifă insistă asupra diferenţei noncontradictorii, a simultaneităţii contrariilor dintre „viaţă şi poveste”, termenii opoziţiei fiind mitul despre o viaţă şi ea însăşi: Ca o poveste să-mi aud viaţa / Ca pe un mit să mă văd pe mine [...] Astfel s-aud / Repovestit ca de o străină gură / Viaţa acestui biet, sărman Cezar. / Dar nu - în mine bate-inima lumei / Şi tot ce simte ea şi eu simţesc. Deşi mai încifrat decât în antuma Melancolie, tema alter-ului (unde-mpăratul este cerşetor) se conjugă cu conştiinţa că în om bate „inima lumei”, adică în om este identitatea cu sufletul universal, ceea ce încadrează cu mult mai mare limpezime obsesia lui Eminescu privind alteritatea şi identitatea persoanei. Trebuie să mai amintesc în această ordine de idei o cugetare din Sărmanul Dionis: In om e un şir nesfârşit de oameni. Ceea ce ţin să observ acum este că textul postum intitulat Hieroglifă pare o prefigurare ori o prelungire a Melancoliei, dar şi a poemului cu titlul Ta twam asi. Tocmai spre ideile din această postumă se apleacă Svetlana Paleologu-Matta pentru a extrage „zbuciumul intens, marea nelinişte şi sensul interogator care bântuie sufletul eminescian”16. Acest demers critic se întemeiază pe heideggeriana diferenţă a identicului. Faptul că într-o atare perspectivă diferenţa eurilor ontologice şi dedublarea sunt indicii ale durerii se datorează separaţiei instituite de gândire între eu şi suflet, punct de vedere invocat şi justificat de autoarea citată, pe urmele lui Jacques Riviere. Pe când, „desigur, sufletul nostru este paradisiac, lumea sacră şi paradisiacă îi este mereu prezentă”, eul, chiar şi cel poetic, ar fi o diferenţă descurajatoare. Or, în această privinţă, structura de adâncime a gândirii eminesciene este axată pe un principiu aflat în totală opoziţie faţă de diferenţa eurilor. Acesta este intuit încă din fragedă tinereţe de Eminescu şi este tocmai indistincţia eurilor: poetul, pe la 15-16 ani, nota: „Oare eu, tu, el nu e totuna? (Oare astea nu se confundă într-un individ...) Oare atomele metalului nu se confundă într-un Apollon, oare trecutul şi prezentul nu sunt piedestalul viitorului; Eu e Dumnezeu” (ms. 2262, f. 2V). Principiul upanişadic Tat twam asi este astfel cu totul impresionant prefigurat, poate înainte ca poetul să-l fi asimilat prin cultură, cunoaşterea lui fiind totodată indubitabilă, cu atât mai mult cu cât Eminescu are şi o poezie cu acest titlu. în esenţă, „marile cuvinte”, în traducere „Acesta eşti tu”, proclamă identitatea sufletului individual (Ătman) cu cel universal (Brahman), de aici decurgând nediferenţierea eurilor, întrucât „oricărei fiinţe îi este inerent un dor de Ătman şi tot aşa de cel care se ştie pe sine ca Ătman”, adică suflet, „numele său (al lui Brahman, Dumnezeu, suflet universal) este «dorul de el» (tadvanam), ca
16	Svetlana Papeologu - Matta, Eminescu şi abisul ontologic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1994, p. 91.
278
RODICA MARIAN
«dor de el» trebuie venerat”17. Totodată, „cunoaşterea lui Ătman înalţă deasupra individualităţii şi cu aceasta deasupra posibilităţii durerii”18.
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, / Prin care trece albă regina nopţii moartă / ... / Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / încet repovestită de o străină gură, / Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost, / Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost / De-mi fin la el urechea - şi râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.
Pentru a urmări hermeneutica sensului în procesul aprofundării tensiunii iniţiale, îmi voi concentra atenţia asupra celor 8 versuri reproduse mai sus. Primul vers este cel care deschide poemul ca un prolog, ca o indicaţie regizorală, un fel de didascalie pentru introducerea în atmosfera fulgurantă a fantasmei cereşti, prin care se insinuează falia trăirilor Fiinţei. Deschiderea porţii are ca imagine o funcţie mitică, cu atât mai mult cu cât arhaicul trecut pasiv s-a fost deschis este resimţit cu un acut accent impersonal, întărind valoarea impersonală a lui părea, ceea ce-i conferă, în contextul Părea că printre nouri..., forţa de sugestie a unei atmosfere suprapământeşti, ca şi când acţiunea deschiderii încearcă să dezvăluie o taină.
Conţinutul lexical al „curgerii” vieţii pus sub sensul verbului a părea, aici, evident, interpretabil cu înţelesul „îmi închipui, am impresia”, cum face şi DE, semnalează o trecere exterioară eului, care priveşte detaşat, din afară, înşiruirea întâmplărilor vieţii. Aşa încât chiar şi fără transpunerea poveştii în reproducerea unei „străine guri”, sentimentul absenţei eului din viaţă era insinuat cu o forţă expresivă subtilă, ca şi în contextul poetic Viaţa mea curge, uitând izvorul. Conştiinţa dramatică a absenţei din viaţă prevalează ca accent axiologic şi prefigurează scindarea propriului eu, dar înstrăinarea nu mai concentrează torpoarea singurătăţii negre, din moment ce râd de câte-ascult / Ca de dureri străine. Transgresarea ipseităţii în ileitate, insistent subliniată prin adjectivul „străin”, parcurge stranietatea despărţirii de ale sale, de propria-i viaţă şi fiinţă, dinspre contemplare şi uimire spre detaşarea senină, altcineva în locul eului trăieşte durerile, care-i devin conştiinţei prezente în discurs „dureri străine”, acel „suflet propriu”, despre care tânărul poet spunea că „sufletul mieu propriu numai cu sufletul mieu propriu poate vorbi”, se simte eliberat de suferinţă şi se descătuşează de ea prin persiflare. Alter-ul eminescian are, deci, o funcţie soteriologică, împingând polifonia persoanei sale nu spre sfâşiere, ci spre alegerea ca refugiu a eului profund, cel care-şi poate vedea propria-i moarte la timpul trecut: Parc-am murit de mult. Acesta este, de fapt, eul creator, din moment ce „sufletul mieu propriu numai cu sufletul mieu propriu poate vorbi..., dar e Dumnezeiesc, fiindcă ţi-1 gândeşti, e suflet în lira mea fiindcă mi-1 gândesc”19.
17	Paul Deussen, op. cit., p. 151.
18	Ibidem, p. 253.
19	Mihai Eminescu, Opere, IV. Teatru. Ediţie critică, note şi variante de Aurelia Rusu, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 427, filă de proiect teatral Cassiodor.
DESPRE FIINŢARE ÎN EMINESCIANA MELANCOLIE
279
Alexandra Indrieş cercetează poate pentru prima dată în mod coerent şi aprofundat polifonia persoanei eminesciene20, dezvoltând în cuprinsul eseului „vocile în care eul se divide* se destramă şi se întreţese. Plurivocizându-se, tinde spre impersonalizare - spre acel tu din Glossa, nu în primul rând toţi şi nimeni ca persoană generală, nu oricine, ci cu adevărat un alter ego, un eu altul şi altfel, ce se îndeamnă pe sine să devină - să redevină - ceea ce a fost chiar din clipa deşteptării sale la conştiinţa de bărbat şi poet: «spectator ca la teatru». Dar impersonalitatea este un mit. [...] Polifonia eminesciană este sfâşietoare”21. Sesizând această particularitate eminesciană, Alexandra Indrieş nu-i descifrează resorturile de simţire şi de gândire, din moment ce concluziile se cantonează în unghiul exclusiv al mentalităţii europene, receptând „dramaticele incertitudini ale fiinţei” eminesciene şi ilustrându-le, în plus, cu un text spontan şi nervos din manuscrisul proiectului teatral Cassiodor, pe care-1 reproduc şi eu, tocmai pentru a sublinia aici, cu mai multă claritate decât oriunde în cugetările eminesciene, intuiţia tânărului poet privind unitatea Fiinţei, uniunea sufletului cu transcendentul (exprimată în această notă obsesiv şi, foarte interesant, în termenii credinţei creştine), inexistenţa dualităţii, iluzia din realitatea trăită: „Diodor, vezi tu zenitul deasupra ta? Este sufletul tău... ce este sufletul... este fiinţa unui înger înamorat într-o formă. Eşti tu. Zenitul tău, o stea, cine ştii ce lume nemărginită poartă vuietul destinelor tale deasupra capului tău [...] Simt, gândesc - inima mea un ocean cu valuri nenumărate, creierii mei un paladiu tencuit de-nţelepciune, şi cu toate astea fiinţa mea singură e un tron fără rege, un templu fără zeu [...]. Când fiinţele se-mbină / Când confund pe tu cu eu / E lumină din lumină / Dumnezeu din Dumnezeu [...], oare dacă mor eu, moare şi ea (acea lume din zenit!)... Esistenţa mea... iluziune, viaţa mea: un vis. Instrument care conţii în tine toate esistenţa mea, din 18 ani a copilăriei, te atârn d-o marmură, fie marmura uitărei, voi să uit că am trăit, căci n-am trăit, voi trăi”22.
Blocada prin care, în spiritul occidental, o astfel de mărturisire poate fi taxată ca o dramatică incertitudine a fiinţei, se extinde în secolul XX şi asupra întregii doctrine extrase din Upanişade, în mod simptomatic chiar la o personalitate marcantă precum Martin Buber, care în a sa carte Eu şi tu se opune prin nenumărate argumente îndrumării spre scufundarea în Fiinţa adevărată, care „nu conduce spre realitatea trăită, ci spre «distrugere» [...]. în realitatea trăită nu există nici o unitate a Fiinţei. Realitatea constă doar în acţiune, la care se reduce forţa şi adâncimea ei. Chiar realitate «interioară» există numai acolo unde există reciprocitate de acţiune”23.
în însemnările eminesciene domină însă un areal de gândire în care fie prin apetenţă a simţirii, fie prin intuiţie, realitatea suverană este iluzia, iar confuzia trionticitaţii nu produce anomalia, ci firescul. Aceasta este şi perspectiva de gândire
20	Alexandra Indrieş, Femeia, actriţa şi luna, în Polifonia persoanei, Timişoara, Editura Facla, 1986, p. 17-65.
21	Ibidem, p. 62.
22	Mihai Eminescu, Opere, IV. Teatru, ediţia citată, p. 427.
23	Martin Buber, Eu şi tu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 117.
280
RODICA MARIAN
a filosofiei oriental-indice, atât de intim cunoscută de Eminescu, şi în care categorii ca „individualitatea”, distincţia eu-rilor sau „nimicul” au cu totul altă valoare decât în cea europeană. Este de la sine înţeles, astfel, că şi melancolia va primi alt înţeles din perspectiva mentalităţii indice, neexistând, de fapt, o asemenea stare de spirit în filosofiile indice. Nu este vorba de a anihila melancolia eminesciană, ci de a o pune în confluenţa unor diferite curente de gândire, fluxul „melancolic”, adică o stare adânc interiorizată, provenită din interferenţa subterană a acestor mentalităţi, fiind intens conturată de o abstragere din tumult, proprie mai curând învăţăturii upanişadice. Conform filosofiei indice, Brahman (sufletul universal) este incognoscibil în determinările sale contradictorii, şi totuşi emanând linişte: „Odihnind şi totuşi fără odihnă. / Departe este şi cât de aproape totuşi! / El este în tot prezent / Şi totuşi în afară de orice”24.
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, / Prin care trece albă regina nopţii moartă / .../ Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / încet repovestită de o străină gură, / Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost, / Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost / De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult/Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.
Se instituie încă din primul cuvânt al poemului o irealitate, ca un indice de ficţiune, de fantastic (expres şi insinuant exprimată prin verbul părea) şi apoi textul, în cele 6 versuri din fmal, reconstruieşte fenomenalul semantic al conştiinţei iluzoriului, printr-o multitudine de semne poetice din câmpul semantic al imaginarului, pentru ca parcă (modalizatorul parcă este propriu prin excelenţă atât genului fantastic, cât şi celui poetic, prin tematizarea ambiguităţii) din ultimul vers să închidă, oarecum, acolada închipuirii. Paradoxal, tocmai aglomerarea de semne ale desprinderii de real, ale descrierii iluziei ca realitate revalidează acest tărâm cu autenticitate, dându-i relief şi veridicitate. Astfel, iluzia din Parc-am murit de mult prinde conturul unei realităţi sufleteşti lipsite de orice sfâşiere interioară, întrucât devine consecinţa lirică a segmentului poetic anterior: râd de câte-ascult. Senzaţia de dramatică sciziune a propriului eu nu se mai justifică ca o sumbră alienare prin semantica textului poetic, cu atât mai puţin prin ceea ce, în genere, Dumitru Irimia numea, la Eminescu, lumea poetică de dincolo de cuvinte, cu funcţia ei mitică care instituie limbajul esenţial al fiinţei. Altfel spus, despărţirea eului de sine, terifiantă în arealul concepţiei raţionaliste despre personalitate, devine, în .limbajul fundamental şi întemeietor al Fiinţei, o absenţă salvatoare, o realitate a iluziei, o alunecare nezguduitoare în alter şi o acomodare cu adevărurile existenţei unităţii, toate acestea subliniate şi de alţi mari poeţi ai lumii: „Ah, e nebun cel care crede că eu nu sunt tu!” (Victor Hugo) şi „Eu e un altul” (Arthur Rimbaud), „Oare câţi oameni sunt într-un singur om?” (Eminescu) sau „Ser uno mismo es, siempre, llegar a ser ese otro que somos y que llevamos en nuestro interior” (Octavio Paz), „L’etrangete qui nous habite et ne demande qu’â se repandre de par le monde” (Jules Supervielle). Ceea ce revine în gândirea cea mai actuală ca o
24
Paul Deussen, op. cit., p. 113.
DESPRE FIINŢARE ÎN EMINESCIANA MELANCOLIE
281
repunere în drepturi a unui al „doilea” Freud, care ar fi o invitaţie de a recunoaşte şi descoperi tulburătoarea noastră alteritate, poate o „neliniştitoare stranietate”, „aceea de condiţie ultimă a fiinţei noastre cu ceilalţi”25.
Mai precis, în semantica textuală a recuzitei şi a scenelor romantice din Melancolie, limbajul fundamental şi întemeitor al Fiinţei se arată întors spre acel început al închipuirii ori al imaginarului care decriptează părelniciile în adevăruri bănuite dincolo de vălul iluziei: Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă / Prin care trece albă regina nopţii moartă /... / Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / încet repovestită de o străină gură, / Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost / Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost / De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.
Dominanta simbolică a imaginii duble a Lunii deschide şi închide poemul într-o atmosferă de cosmicitate, care depersonalizează durerile şi nu îngăduie o lectură pornită din prejudecăţi, ca cea a versurilor Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, / Prin care trece albă regina nopţii moartă, care, cred, conferă o maiestuoasă vrajă cosmică imaginii lunii-regină trecând printr-o ireală poartă, ce nu poate fi redusă, înghesuită (poate numai din cauza conotaţiilor thanatice sfâşietoare, presupuse de lexemul „moartă”, anihilate însă, cred, de trecerea „albă”, de văzduhul care scânteiază, de lucirile „unse cu var”) sub semnul unui univers ce pare imens sicriu, învăluit în linţolii, cum face Ioana Em. Petrescu26. Rămâne, de asemenea, surprinzătoare receptarea lui T. Vianu, analistul care a văzut în profunzime marele accent de seninătate din Luceafărul, dar care percepe în Melancolie „un strigăt al deznădejdii”27, deşi remarcă „săgetătoarea imagine” a apariţiei alter-ului, care, ea singură, după părerea mea, salvează de orice deznădejde. Edgar Papu, pe de altă parte, percepe cu fineţe atmosfera de ceremonial ce însoţeşte alaiul reginei nopţii moarte, deşi insistă asupra cortegiului funerar, „fast totodată pre-erotic şi pre-mortuar”, însă, închinat, ca şi în Mioriţa, unei făpturi iubite, adică ipostazei „moarte” a stihiilor naturii, element cosmic feminin, faţă de care poetul „îşi asociază ataşamentul erotic”. Această comuniune cu regina nopţii este un accent semantic firesc, ca fiind comună cu configuraţia naturismului românesc, „crescut şi el din străvechile vestigii ale cultului tracic”28.
Dar, deşi fascinantă, cucerirea marilor depărtări şi a marilor necunoscute prin intermediul cuplului Amor - Mors nu are aceeaşi pondere în structurarea semnificaţiei poetice eminesciene, în primul rând, pentru că moartea trăită anticipat are o putere de fascinaţie mult mai pronunţată decât voluptatea iubirii, în Peste vârfuri, de exemplu, aşa încât uniunea afectivă cu luna moartă, aici, în Melancolie, dedublată ca adorat şi dulce al nopţilor monărc, sugerează, paradoxal, o desprindere a sufletului de propria-i moarte, adică de viaţa trupului său, simţită ca trecută, din care „abia conture triste şi umbre au rămas”. Parc-am murit de mult
25	Julia Kristeva, Străini pentru noi înşine, în „Secolul 21”. Alteritate, nr. 1-7,2002, p. 300.
26	Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 59-60.
27	Tudor Vianu, Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1974, p. 50.
28	Edgar Papu, Lumini perene, Bucureşti, Editura Eminescu, 1989, p. 32.
282
RODICA MARIAN
este o exprimare similară, dar mai gravă a acelui de mă uitam răpit pe mine însumi din O, ’nţlepciune, ai aripi de ceară. Detaşarea de trup este evidentă în semantica textuală, desigur, ieşită în mod inconştient la nivel textual.
Dedublarea astrului nopţii care domină emblematic începutul poemului se reflectă în dedublarea finală a eului, în detaşarea de valurile propriei vieţi, în regăsirea unui alter în care sufletul poate renaşte. A înţelege numai oboseala impregnată în elementele trupeşti ale fiinţei este echivalent cu lectura reductivă a fastului mortuar în care simţirea poetică se implică, fără a recepta solemnitatea tabloului din prima parte a poemului, corelat cu „uşurarea” sufletului din final. îmi pare semnificativ de arătat aici şi faptul că eterogenitatea eului este o intuiţie foarte timpurie la Eminescu (Oare eu, tu, el nu e totuna? scrie în manuscrisul 2262, f. 2V şi este una dintre expresiile acestei intuiţii). Adolescenţa ca vârstă a acestei intuiţii este dovadă peremptorie că era dobândită prin adâncirea propriului subconştient şi anterioară oricăror influenţe, dovadă că „purta în sine «arheul» său”29, după cum, în altă ordine de idei, s-a arătat.
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
29	Theodor Codreanu, Modelul ontologic eminescian, Galaţi, Editura Porto Franco, 1992, p. 26.
ROZ ALIA GROZA-COLCIAR
IMPERFECTUL ÎN DISCURSUL NARATIV AL LUI MAX BLECHER*
1. LOCUL IMPERFECTULUI ÎN CADRUL SISTEMULUI TEMPORAL VERBAL
Din perspectiva teoriei enunţării, în lingvistica europeană a ultimelor decenii remarcăm contribuţiile teoretice la problema timpului şi a temporalităţii ale lui E. Benveniste (1966) şi H. Weinrich (1973). în cadrul dihotomiei propuse de Benveniste, imperfectul aparţine categoriei timpurilor povestirii, alături de aorist şi mai mult ca perfectul, iar, în cadrul opoziţiei stabilite de către Weinrich, imperfectul face parte din categoria timpurilor lumii povestite (narative), împreună cu perfectul simplu, mai-mult-ca-perfectul şi timpurile condiţionalului.
în lingvistica românească, în clasificarea semantică a timpurilor gramaticale propusă de către D. Irimia (1997), timpul imperfect este plasat la interferenţa a două categorii temporale: timpuri absolute (prezentul, perfectul compus, perfectul simplu şi viitorul) şi timpuri relative (mai-mult-ca-perfectul şi viitorul anterior).
Tot dintr-o perspectivă semantică, în LRC (1985), imperfectul este inclus într-un domeniu al nonsimultaneităţii, în zona unei anteriorităţi I, alături de perfectul simplu şi perfectul compus (unde anterioritatea II este reprezentată de mai-mult-ca-perfect), dar de care se delimitează prin absenţa trăsăturii aspectuale „perfectivitate”, imperfectul exprimând durata sau iteraţia.
C. Săteanu (1980) consideră imperfectul drept centrul unui sistem temporal secundar, alături de mai-mult-ca-perfect şi de viitorul anterior.
2. IMPERFECTUL - TIMP AL LUMII POVESTITE
în discursul narativ literar, în cadrul căruia se constată o modificare a raportului timp gramatical - timp evenimenţial, imperfectul exprimă un prezent „retrospectiv” (situat în circutnferinţa trecutului) sau „o actualitate tuncală”, spre deosebire de prezentul „neretrospectiv” sau „actualitate nuncală” (Săteanu 1980:102). în timp ce, prin prezentul narativ, timp sincron,
* Articolul face parte dintr-un studiu mai amplu dedicat textului narativ al lui Max Blecher. DACOROMANJA. serie nouă, IX-X, 2004 - 2005. Cluj-Napoca, p. 283-289
284
ROZALIA GROZA-COLCIAR
teoretic, cu momentul desfăşurării actului comunicării, naratorul sincronizează timpul naraţiunii cu timpul receptării, prin imperfect, cu o temporalitate anterioară prezentului comunicării (enunţării), naratorul şi cititorul fiind înscrişi în contemporaneitatea evenimentelor pe care le contemplă în desfăşurarea lor (Irimia 1999:206-212). Acest timp a fost deci definit ca „un mijloc de a sugera durata şi simultaneitatea” (Vianu 1977:380) sau ca „un prezent în trecut” (Săteanu 1980:99), care exprimă o acţiune trecută cursivă, duraţi vă1, dar care nu ajunge până în prezent, creând perspectiva retrospecţiei.
D. Irimia (1997:210) consideră categoria gramaticală a timpului ca aflată în interdependenţă cu categoriile de mod şi aspect, acestea din urmă fiind văzute ca „variante diferite în care este înscris timpul, de către subiectul vorbitor, în desfăşurarea raportului enunţare-enunţ, propriu actului de comunicare”. Considerată în sine, în spaţiul temporalităţii sale, fără raportare la durata enunţării, acţiunea dezvoltă aspectul imperfectiv; când această temporalitate este raportată de subiectul vorbitor la momentul enunţării, acţiunea este reprezentată ca încheiată, perfectivă. Din această perspectivă, în cadrul timpurilor trecutului, imperfectul, ca timp imperfectiv, se opune perfectului simplu, perfectului compus şi mai-mult-ca-perfectului, timpuri perfective. Astfel, în cazul imperfectului, „timpul şi aspectul s-au contopit într-o sinteză în care opoziţiile aspectuale au preponderenţă faţă de cele temporale” (Irimia 1997:231)2.
Fără a susţine existenţa unei categorii gramaticale a aspectului în limba română, considerăm totuşi că există, la nivel semantic, valori aspectuale ale formelor verbale temporale, în cazul imperfectului - o valoare imperfectivă. Ca timp trecut al lumii povestite, imperfectul situează durata acţiunii verbale în nedeterminat, într-un flux temporal continuu, fără a preciza, în momentul vorbirii, dacă acţiunea verbului din povestire s-a încheiat sau nu.
3.	IMPERFECTUL - TIMP AL LUMII POVESTITE ÎN DISCURSUL NARATIV AL LUI MAX BLECHER
Considerat drept „una din capodoperele romanului românesc” (Manolescu 1983:60), romanul lui Max Blecher întâmplări în irealitatea imediată se apropie, ca formă, de viziunea suprarealistă prin „irealitatea imediată” pe care o propune (Pop 1999), creând o lume posibilă cu o temporalitate proprie, dominată de
1	Despre valoarea temporală a imperfectului văzut ca „un fel de prezent în trecut” vorbeşte şi Mioara Avram (1997:223).
2	La rândul ei, Ligia-Stela Florea (1999:77) propune studierea valorilor aspectuale ale imperfectului, cu referire la limba franceză: „L'imparfait, comme son nom l’indique, est un temps imperfecţif par excellence, un «temps ligne». II signifie la duree indefmie, qui n’a de soi ni commencement ni fin. Aspect et temps sont ici â tel point solidaires qu’on ne saurait dire lequel des deux prime 1 ’ autre”.
IMPERFECTUL ÎN DISCURSUL NARATIV AL LUI MAX BLECHER
285
impulsurile subiectivităţii. Structurat la persoana I, fără a urmări un fir epic propriu-zis, romanul este mai curând o „autobiografie metafizică”, o „naraţiune simbolică” în care episoadele au un „sens iniţiatic” (Zamfir 1988:142). Astfel, relaţia personaj ului-narator cu lumea se dovedeşte a fi de o extremă fragilitate, manifestată, aşa cum mărturiseşte naratorul, prin „crize” existenţiale ce se exprimă ca dereglare profundă a viziunii, ca „sentiment al profundei inutilităţi a lumii”, dar şi ca prizonierat în „bizara aventură de a fi om”.
Ca timp al evocării acestor experienţe iniţiatice, imperfectul este „timpul trecutului resimţit obiectiv şi reprezentat prin acte de gândire ale fanteziei” (Vianu 1977:384). El este timpul specific literaturii de amintiri, al unei naraţivităţi subiective, evocatoare, după cum reiese şi din fragmentul de mai jos, aparţinând romanului întâmplări...:
(1)	Parfumul acesta, îndată ce-Z simţeam, mă transforma în câteva clipe, circulând amplu prin toate fibrele mele interioare pe care parcă le dizolva pentru a le înlocui cu o materie mai aeriană şi mai nesigură. Din acel moment nu mai puteam evita nimic. începea în pieptul meu un leşin plăcut şi ameţitor care îmi grăbea paşii spre ţărm, spre locul înfrângerii mele definitive (p. 148).
în prima parte a acestui fragment, imperfectul (simţeam) apare cu o valoare relativă, prins într-un raport sintactic cu un alt verb la trecut (transforma), caz în care „caracterul de timp relativ are mai mult o determinare sintactică, decât morfologică” (Irimia 1997:231): ... îndată ce-l simţeam, mă transforma... Redarea experienţei contopirii cu materia realizează, prin imperfect, sugestia unui flux temporal continuu, la care contribuie şi gerunziul circulând, care „exprimă acţiunea în desfăşurare” (GA 1963:231), precum şi infinitivul prezent pentru a înlocui, care implică ideea de imperfectiv şi se află în raport de simultaneitate cu acţiunea verbului regent, la imperfect, dizolva.
în prezenţa unor determinări adverbiale cu caracter iterativ, ca în exemplul următor, imperfectul primeşte o valoare iterativă, exprimând o acţiune care se repetă în trecut: 2
(2)	Erau întotdeauna aceleaşi locuri în stradă, în casă sau în grădină care îmi provocau „crizele”. Ori de câte ori intram în spaţiul lor, acelaşi leşin şi aceeaşi ameţeală mă cuprindeau (p. 146).
Dacă, în prima parte a fragmentului citat, imperfectul erau, accentuat şi de adverbul temporal întotdeauna, are o valoare durativă, în a doua parte, el are o valoare iterativă (intram, cuprindeau), accentuată şi de sintagma ori de câte ori.
Criza ontică, ruptura de identitate, constatată şi în fragmentele citate supra, criză manifestată prin solitudine şi distanţare (.senzaţia de depărtare şi singurătate, în momentele când persoana mea cotidiană s-a dizolvat în inconsistenţă... - p. 145), este dublată de o „criză” a realului: lumea îmi apare în atmosfera aceea neobişnuită de inutilitate şi desuetudine... (p. 146). Astfel, căderea într-un spaţiu-capcană a fost considerată ca o temă esenţială a ficţiunilor lui Blecher (Balotă 1974:166 ş.u.). S-a vorbit chiar despre un simbolism al „locului
286
ROZALIA GROZA-COLCIAR
care ademeneşte”, despre o mitologie a locului menit (Protopopescu 1978:236). Spaţiul imaginar din aceste ficţiuni se organizează în jurul unui vid central, spaţiu al tainei, malefic sau benefic.
Iubirea personaj ului-narator pentru Edda încearcă să redea lumii şi fiinţei umane esenţa originară dintr-o perspectivă mitică (vezi şi identificarea personajului masculin cu un element al naturii, respectiv cu un copac). Descoperirea că persoana iubită nu aparţinea, de fapt, spaţiului sacru în care eroul romanului o situase (vezi şi numele femeii iubite) duce la desacralizarea spaţiului şi a timpului şi la pierderea identităţii fiinţei, experienţă la redarea căreia contribuie şi imperfectul, ca timp al diegezei:
(3)	în pustietatea moale şi caldă, îmi plimbam imaginea Eddei multiplicată câteodată în zeci de exemple, în zece, o sută, o mie de Edde, unele lângă altele în căldura verii - statuare, identice şi obsedante.
Era în toate acestea o disperare cruntă şi lucidă, răspândită în tot ce vedeam şi simţeam. Paralel cu viaţa mea elementară şi simplă, se desfăşurau în mine alte intimităţi - calde, iubite şi secrete, ca o grozavă şi fantastică lepră interioară. [...]
îmi rămânea din toate acestea un gust destul de amar...
Urmăream femei necunoscute în grădină, umblând după ele pas cu pas, până se întorceau acasă la ele, unde rămâneam în faţa uşii închise, distrus, disperat (p. 193).
Cu valoare evocatoare, verbele la imperfect, din secvenţa narativă de mai sus, creează sugestia unei suprapuneri (simultaneităţi) a acţiunilor (plimbam, se desfăşurau, urmăream, se întorceau), contribuind, în acelaşi timp, şi la vizualizarea mişcării. Această din urmă funcţie a imperfectului determină utilizarea lui cu valoare descriptivă, caz în care se „evidenţiază nu modificarea acţiunii, ci identitatea, continuitatea, desfăşurarea ei” (Câmpeanu 1997:98), surprinzând-o în dimensiunea duratei (verbele era, vedeam, simţeam, rămânea).
Funcţia durativă a imperfectului este amplificată prin valoarea sa iterativă (a se vedea prezenţa adverbului temporal câteodată). Fiinţa iubită îşi pierde identitatea şi unicitatea, imaginea ei este proiectată în spaţiul generalului şi al multiplului; Edda este regăsită într-o multitudine de „femei necunoscute”, „identice”, privite de către personaj ul-narator de la distanţă, „urmărite” în calitate de spectator, fără să comunice în vreun fel cu ele. Dorinţa reîntregirii fiinţei este percepută „ca o grozavă şi fantastică lepră interioară”, ce subminează eul, ducându-1 la disperare3.
Imperfectul a fost definit şi ca „timp al perspectivei onirice” (Irimia 1999:210), prin care naratorul construieşte o altă lume posibilă în încercarea de recuperare a identităţii. Visul, la Blecher, se dovedeşte însă a fi coşmar, vis
3	Este vorba nu despre o disperare morală, ci ontică, „o participare la golirea de sens a universului”, afirmă N. Balotă (1974:177).
IMPERFECTUL ÎN DISCURSUL NARATIV AL LUI MAX BLECHER
287
thanatic, un decalc după realitate, care, la rândul ei, ajunge să se confunde cu visul (realitatea devine o „irealitate imediată”), două ipostaze ale unei existenţe unice, lipsite de sens:
(4)	V i s a i că mă găseam pe străzile unui oraş plin de praf, cu mult soare şi cu casele albe; poate un oraş oriental. Mergeam alături de o femeie în negru, cu voaluri mari de doliu. Ciudat însă, femeia n-avea cap. Voalurile erau foarte bine aranjate unde trebuia să fie capul, dar în locul lui nu era decât o gaură beantă; o sferă goală, până la ceafă (p. 205).
(4f) In suflet îmi coborî o amărăciune nespusă, aşa cum poate să aibă cineva când vede că înaintea lui nu mai are absolut nimic de făcut, nimic de împlinit (p. 206).
Experienţa onirică, a cărei evocare începe prin verbul la perfectul simplu (visai) şi continuă prin imperfect, timp propice relatării unor experienţe cu caracter ireal, demonstrează aceeaşi inconsistenţă şi inutilitate a fiinţei lipsite de rost, ce rătăceşte asemeni acelui homo bulla al barocului, printr-o lume coagulată (o gaură beantă, o sferă goală - în secvenţa 4). Este un spaţiu ambiguu, în care personajul îşi caută identitatea între o stare anterioară (reprezentată de perfectul simplu) şi o stare posterioară (generată de imperfect). Imaginea fiinţei vide, metamorfoza plinului în gol are inflexiuni thanatice, absenţa substanţialităţii provoacă sentimentul înfrângerii totale, fapt sugerat şi de forme temporale care exprimă o experienţă încheiată: perfectul simplu coborî şi prezentul etern poate, vede, nu are, acesta din urmă transpunând experienţa de la nivel individual la nivel general-uman (în secvenţa 4'); este eul care „asistă la propria sa degringoladă” (lucru mărturisit de scriitorul Max Blecher însuşi într-o scrisoare adresată lui Saşa Pană), „omul sfârşit în sensul metafizic al cuvântului” (Balotă 1974:170).
Critica literară a vorbit chiar despre un topos imaginar manierist în textul blecherian, dominat de o viziune teatral-artificializată asupra lumii. Intr-un joc al aparenţelor, universul este spectacular prin excelenţă, un paradis artificial imaginat de către personajul-narator din întâmplări..., de exemplu, ca o compensaţie a lipsei de sens a existenţei, devenită suportabilă doar în ipostaza ei teatrală. In acest context, imperfectul are acelaşi rol evocator:
(5)	In ansamblul lor obiectele formau decoruri. Impresia de spectacular mă însoţea pretutindeni cu sentimentul că totul evoluează în mijlocul unei reprezentaţii factice şi triste. Când scăpăm câteodată de viziunea plictisitoare şi mată a unei lumi incolore apărea aspectul ei teatral, emfatic şi desuet.
(51) în cadrul acestui spectacol general, existau alte spectacole mai uluitoare care mă atrăgeau mai mult pentru că artificialul lor şi actorii care le jucau păreau să înţeleagă într-adevăr sensul de mistificare a lumii. Ei singuri ştiau că într-un univers spectacular şi decorativ trebuia jucată viaţa fals şi ornamental (p. 169).
Sugerând durata, inclusiv atunci când apare cu valoare iterativă (acţiunea durează prin repetarea ei), ca în secvenţa (5) - scăpăm câteodată, apărea -,
288
ROZ ALIA GROZA-COLC1 AR
imperfectul narativ evocă, în acelaşi timp, ceea ce este efemer în existenţa umană4, la aceasta contribuind caracterul lui imperfectiv. Definit de către R. Barthes (1987:242) ca „timp al fascinării”, imperfectul surprinde viaţa şi, în acelaşi timp, nemişcarea, el fiind totodată „prezenţă imperfectă, moarte imperfectă; nici uitare, nici înviere; doar amăgirea istovitoare a memoriei”. Timp al lumii povestite, imperfectul se apropie astfel de timpurile lumii comentate5. Intercalarea prezentului discursiv (evoluează) în succesiunea de evenimente ale trecutului, înfăţişate prin imperfect, aduce aceste evenimente în contemporaneitatea momentului narării şi chiar al lecturii. în acest caz, prezentul, spre deosebire de imperfect, nu apare ca un timp al evocării (al amintirii), ci ca „un mijloc al tabloului direct” (Vianu 1977:394), respectiv ca timp al lumii comentate.
4.	CONCLUZII
Imperfectul - timp trecut al lumii povestite - înscrie evenimentele, prin valoacea lui cursivă şi durativă, într-un flux temporal continuu, nedeterminat.
Ca timp al evocării (al amintirii), imperfectul reflectă o narativitate subiectivă, evocatoare, el surprinzând evenimentul în curs de a se înfăptui, de unde şi caracterul lui de timp evocator al mişcării, dar raportând acest eveniment la un reper anterior momentului comunicării, căci timpul enunţului este coincident cu un punct de reper anterior momentului enunţării. Deşi timp al lumii povestite, asociat, de regulă, persoanei a IlI-a (el), imperfectul, prin faptul că redă evenimente trecute ce au rezonanţă în prezentul enunţării, se apropie şi de persoana I (eu). Putem deci afirma că imperfectul este un intermediar între planul lumii povestite şi planul lumii comentate, în textul blecherian el funcţionând ca un timp oniric, al irealului.
în alternanţă cu perfectul simplu, „timp al primului plan”, imperfectul este utilizat ca „timp al planului al doilea”. Această alternanţă realizează „punerea în / relief’ a acţiunii prezentate ca încheiată sau durativă.
4	Marcel Proust, într-o polemică pe tema creaţiei lui Flaubert (apud Vianu 1977:381), polemică în care se angajase cu criticul Albert Thibaudet, notează, referindu-se la timpul imperfect: „Mărturisesc că o anumită întrebuinţare a imperfectului indicativului - a acestui crud timp care ne prezintă viaţa ca pe ceva în aceeaşi vreme efemer şi pasiv şi care în clipa însăşi când ne evocă acţiunile, le face iluzorii şi le nimiceşte în trecut, fără a ne lăsa, ca perfectul, consolarea activităţii -mărturisesc că acest timp a rămas pentru mine un izvor neistovit de misterioase tristeţi”.
5	Kăte Hamburger (1986:80) susţine că, în textul ficţional, imperfectul nu mai dezvoltă sensul de ‘trecut’, deoarece timpul acţiunii nu se raportează la un eu real („Je-Origine”), ci la un eu fictiv, al personajului: „Nous avons... un indice objectif, de nature grammaticale, qui apporte la preuve materielle decisive que l’imparfait dans Ies narrations fictionnelles n’est pas une marque enonciative du passă: sa conjonction possible avec des adverbes de temps d£ictiques... Seul l’imparfait transforme une image muette en image vivante, donc en roman, en fiction au sens tWorique precis du terme”.
IMPERFECTUL ÎN DISCURSUL NARATIV AL LUI MAX BLECHER
289
SURSE
M. Blecher, Inimi cicatrizate. întâmplări în irealitatea imediată, Ediţie îngrijită, prefaţă şi curriculum vitae de Teodor Vârgolici, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1995.
BIBLIOGRAFIE
Avram 1997 şi 2001 = Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997 şi 2001.
Balotă 1974
Barthes 1987
Benveniste 1966
Câmpeanu 1997
Florea 1999
GA 1963
Hamburger 1986
Irimia 1997 Irimia 1999 LRC 1985
Manolescu 1983
Pop 1999
Protopopescu 1978
Săteanu 1980
Vianu 1977 Weinrich 1973
Zamfir 1988
= Nicolae Balotă, M. Blecher şi realitatea mediată a creaţiei, în De la Ion la loanide, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974, p. 153-181.
= Roland Barthes, Romanul scriiturii. Antologie. Selecţie de texte şi traducere de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Bucureşti, Editura Univers, 1987.
= Emile Benveniste, Problemes de linguistique generale, voi. 1, P-aris, Editions Gallimard, 1966.
= Eugen Câmpeanu, Stilistica limbii române. Morfologia, Cluj-Napoca, Editura Quo Vadis, 1997.
= Ligia-Stela Florea, 1999, Temporalite, modalite et cohesion du discours, Bucureşti, Editura Babei, 1999.
= Academia Română, Gramatica limbii române, voi. I, Morfologia, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Academiei Române.
= Kăte Hamburger, Logique des genres litteraires, traduction frangaise par Pierre Cadiot, Paris, Editions du Seuil, 1986.
= Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997.
= Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Iaşi, Editura Polirom, 1999.
= Limba română contemporană. I, coord. I. Coteanu, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
= Nicolae Manolescu, Prin nişte locuri rele, în Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 55-75.
= Ion Pop, s.v. Inimi cicatrizate şi s.v. întâmplări în irealitatea imediată, în Dicţionar analitic de opere literare româneşti, II, E - L, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 1999, p. 166-168 şi 263-264.
= Al. Protopopescu, M. Blecher - un povestitor în avangardă, în Romanul psihologic românesc, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978, p. 227-242.
= Cornel Săteanu, Timp şi temporalitate în limba română contemporană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
= Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura Albatros, 1977.
= Harald Weinrich, Le temps. Le recit et le commentaire (traduit de l’allemand par Michele Lacoste), Paris, Editions du Seuil, 1973.
= Mihai Zamfir, Maestrul din umbră. Proza lui M. Blecher şi proza anilor ’30, în Cealaltă faţă a prozei, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988, p. 139-175.
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu ” Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
IN MEM0R1AM
VASILE BREBAN (1907-2002)
Patriarhul lexicografici româneşti a părăsit scena lingvistică şi pe cea lumească la venerabila vârstă de 95 de ani.
Născut în comuna Hereclean, jud. Sălaj, la data de 23 noiembrie 1907, Vasile Breban urmează cursurile primare în comuna natală, liceul la Şimleu Silvaniei, iar facultatea la Cluj. în 1933, îşi ia licenţa, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, cu o lucrare despre graiul din Hereclean, primind calificativul magna cum laude. Mai târziu, lucrarea a fost vărsată, ca informaţie lingvistică, în materialul ilustrativ al Dicţionarului tezaur al Academiei Române.
La terminarea facultăţii, se înscrie la doctorat sub conducerea lui Sextil Puşcariu, cu o temă de dialectologie, luându-şi examenele cu personalităţile cele mai de seamă ale Facultăţii de Litere de atunci. Susţinerea tezei şi acordarea titlului de doctor în filologie au întâmpinat piedici din cauza reformei sistemului de doctorat, care a stat pe loc mulţi ani, în neclaritate.
Urmează un şir de ani de activitate didactică în învăţământul mediu (1934 -1949) şi în cel superior (în 1950 - 1952, ca asistent la Conservatorul „Gh. Dima” din Cluj). între timp, merge pe front în al Doilea Război Mondial. La terminarea războiului, revine, pentru scurte perioade, la Petroşani şi Zalău, ca în 1949 să îl găsim cercetător la Institutul de Lingvistică din Cluj, de unde se va pensiona, la limită de vârstă, în 1968, rămânând în continuare consultant ştiinţific până după 1990, când a fost reangajat ca cercetător principal la acelaşi institut.
în cadrul acestuia a trecut prin toate treptele de cercetare, până la funcţia de şef de sector între anii 1954 şi 1968. Ca cercetător, s-a dedicat unui domeniu căruia i-a rămas credincios toată viaţa: lexicografia. în institut, formează şi conduce o echipă de lexicografi competenţi, care îi vor duce mai departe ideile.
După 1960, când Academia hotărăşte continuarea Dicţionarului limbii române (redactat sub conducerea lui Sextil Puşcariu până la litera L), colectivului de la Cluj, format în mare parte din tineri cercetători la începuturile carierei lor, i-a revenit elaborarea volumelor O, R, T, Ţ şi U, sub conducerea lui Vasile Breban. Acest proiect a fost dus la bun sfârşit, materializându-se în şase volume tipărite, începând cu 1969 şi terminând cu 2002, la care Vasile Breban este redactor responsabil. în 1994, cu ocazia apariţiei volumului Ţ, colectivul a fost onorat cu premiul „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al Academiei Române.
Omul Vasile Breban a ştiut să se apropie cu tact de cercetătorii pe care i-a condus, chiar şi după pensionarea sa, petrecută în urmă cu peste trei decenii. Nu a
DACOROMAN1A, serie nouă, IX-X, 2004 - 2005, Cluj-Napoca, p. 291-293
292
IN MEMORIAM
păstrat pentru sine nici un secret într-ale elaborării unui dicţionar. I-a învăţat pe cei pe care îi conducea să-şi respecte reciproc opiniile, să-şi asume responsabilitatea ideilor personale care urmau să fie integrate într-o lucrare colectivă, cum este Dicţionarul limbii române al Academiei. De asemenea, i-a deprins cu formularea definiţiilor într-un mod clar, accesibil şi în acelaşi timp riguros, reţinând în conţinut elementele strict necesare pentru o înţelegere corectă a sensului, inclusiv a cuvintelor tehnice, pentru care a avut o permanentă comunicare cu specialiştii din diverse domenii. Le-a atras atenţia colaboratorilor să privească imparţial toate sectoarele vocabularului, pentru a menţine un echilibru al domeniilor în concordanţă cu realitatea, element deosebit de important în fixarea inventarului unui dicţionar.
Pe lângă munca de o viaţă la Dicţionarul tezaur al Academiei Române, subliniem contribuţia, ca redactor şi revizor, între anii 1955 şi 1956, la Dicţionarul limbii române literare în 4 volume.
întru totul remarcabilă a fost activitatea de colaborator la realizarea Dicţionarului enciclopedic român, tot în 4 volume, petrecută între anii 1962 şi 1966, Vasile Breban fiind detaşat la Bucureşti în acest scop. Prin îndrumările pe care le-a dat, ca revizor, autorilor acestui dicţionar se poate spune că aceştia au beneficiat de o adevărată şcoală lexicografică. Cu aceeaşi dăruire a luat parte la realizarea tuturor ediţiilor Micului dicţionar enciclopedic român.
Substanţială a fost şi contribuţia la elaborarea unor dicţionare bilingve (român-maghiar, maghiar-român), căci Vasile Breban stăpânea foarte bine limba maghiară, cunoscându-i subtilităţile.
în acelaşi timp, Vasile Breban a desfăşurat o activitate ştiinţifică personală de anvergură, în afara obligaţiilor contractuale. în primul rând, remarcăm apariţia, în 1980, a Dicţionarului limbii române contemporane, lucrare personală care a atins cifra record de un milion de exemplare vândute.
Opera care încununează activitatea lexicografică a lui Vasile Breban este Dicţionar general al limbii române, apărut în 1987, care a cunoscut, în 1992, o ediţie revizuită şi adăugită, în două volume, de mare tiraj. Astfel, multe generaţii de elevi au beneficiat şi beneficiază de încă un instrument lexicografic de valoare, ce pune la dispoziţia lor şi, în general, a marelui public, pe lângă un inventar bogat de cuvinte explicate (cca 40 000), şi etimologia acestora.
Evoluţia rapidă a lexicului românesc din această perioadă impunea elaborarea unei lucrări care să ofere celor interesaţi cuvintele noi, sensurile corecte, formele literare şi o serie de lămuriri asupra vocabularului actual. La această cerinţă a răspuns pe deplin Micul dicţionar al limbii române (de 754 de pagini!), pe care Vasile Breban l-a publicat în 1997 la Editura Enciclopedică şi care se alătură cu succes celorlalte dicţionare şi lucrări personale.
Ca excelent cunoscător al vorbirii populare, precum şi al specificului poporului nostru, a fost preocupat de valorile de necontestat ale expresiilor şi locuţiunilor, pe care le-a pus la dispoziţia masei largi de cititori într-un Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti, publicat în 1969, împreună cu un colectiv de cercetători.
VASILE BREBAN
293
Demn de amintit, pentru cercetarea de mare deschidere pe care a necesitat-o şi pe care a condus-o cu multă competenţă, este volumul Dacoromania 1920 - 1948. Bibliografie, apărut în 1982, la care, alături de Ioan Pătruţ, Vasile Breban este coordonator.
Acest împătimit al lexicului românesc, pentru care viaţa cuvintelor se confunda cu viaţa proprie, nu putea să rămână indiferent la imperativele exprimării corecte, aşa că iniţiază o temă de cultivare a limbii, coordonând un colectiv de cercetătoare, care vor publica, în 1972, volumul Limba română corectă, volum care nici azi nu şi-a pierdut actualitatea.
Preocupările lingvistice multilaterale s-au concretizat, pe lângă dicţionarele şi volumele la care a fost autor, în activitatea de membru, ani la şir, în comitetul de redacţie al revistei „Cercetări de lingvistică”, devenită azi „Dacoromania”, serie nouă, pe de o parte, iar pe de altă parte, în studiile şi articolele personale, publicate în aceeaşi revistă sau în altele de specialitate din ţară.
Despre Vasile Breban nu se poate vorbi în fraze pretenţioase, pompoase. Ar suna fals, căci omul Vasile Breban era incredibil de modest, de simplu, de firesc în relaţiile pe care le avea cu cei din jur.
Figura blândă şi generoasă, vorba domoală a ardeleanului cumpătat ascundeau de fapt un caracter puternic, perseverent, un om pătruns de o înaltă responsabilitate profesională, aşa cum îl defineşte propria activitate ştiinţifică, în special activitatea lexicografică, susţinută cu multă dăruire şi absolută pricepere.
SABINA TEIUŞ
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „ Sextil Puşcariu ” Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
MARICA PIETREANU (1931-2005)
Mariette (Marica) Pietreanu s-a născut la 24 septembrie 1931, în satul Cruşov (jud. Olt), fiind al patrulea copil în familia învăţătorului Ioan Filipescu. Face şcoala elementară în satul natal, liceul teoretic în Caracal, Facultatea de Filologie la Bucureşti, absolvind în 1955 secţia de Limbă şi Literatură Română. în anul absolvirii intră ca cercetător stagiar la Institutul de Lingvistică al Academiei din Bucureşti, unde rămâne până în 1958. Din acest an până în 1967 funcţionează ca redactor la Editura Ştiinţifică, iar din 1968 până în 1986, lucrează în aceeaşi calitate la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Se pensionează în 1986 şi se stinge din viaţă, după o lungă suferinţă, în primăvara timpurie a anului 2005.
Persoană de aleasă educaţie, cu un deosebit simţ al limbii, posedând vaste şi variate cunoştinţe în domeniul lingvisticii, pasionată de munca pe care o desfăşura, Marica Pietreanu părea că se născuse anume pentru a fi redactor într-o editură. Zile în şir discuta cu autorii ale căror cărţi erau în lucru, pentru a evidenţia părţile ce îi plăceau şi pe care le considera bune, dar şi pentru a-i convinge pe autori să renunţe la pasajele nereuşite sau să le limpezească pe cele mai puţin clare. Era atentă la toate problemele până în cele mai mici amănunte, punea mulţime de întrebări, făcea tot felul de însemnări pe marginea manuscrisului, căci nu scăpa nimic ochiului ei exersat şi minţii ei agere. Ştia să conducă discuţiile cu competenţă, la înalt nivel ştiinţific, secondat de un anume farmec, ceea ce făcea cât se poate de agreabile orele petrecute astfel pentru ambele părţi. Pe acest temei, multe asemenea discuţii au generat frumoase şi durabile sentimente de prietenie între autori şi redactor. Trebuie să subliniem că, de-a lungul carierei sale, Marica Pietreanu a avut ocazia să cunoască pe unii dintre cei mai buni cercetători şi să colaboreze cu ei, contribuind la apariţia lucrărilor acestora, într-o perioadă în care lingvistica românească luase un avânt deosebit. Nu este mic numărul volumelor având-o pe Marica Pietreanu redactor de carte, care au fost onorate cu premii ale Academiei Române.
Pe lângă munca prodigioasă de redactor în editurile amintite, Marica Pietreanu a desfăşurat şi o activitate ştiinţifică personală, care a ţinut-o aproape de colectivele de lingvişti din ţară. O legătură aparte a avut cu Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj, pentru membrii căruia a avut mult respect şi simpatie. Majoritatea comunicărilor ei ştiinţifice şi-au primit botezul în sesiunile organizate de institutul amintit.
Volumul care o îndreptăţeşte pe Marica Pietreanu să fie inclusă în oricare enciclopedie lingvistică este Salutul în limba română (Editura Ştiinţifică şi
DACOROMANIA, serie nouă, IX-X, 2004 - 2005, Cluj-Napoca, p. 295-296
IN MEMORIAM
Enciclopedică, Bucureşti, 1984). Acest studiu a constituit teza cu care autoarea a obţinut titlul de doctor în filologie, în 1978. Este o lucrare bazată pe un repertoriu foarte bogat, aproape exhaustiv, de formule de salut în limba română, având în vedere atât faptele din limba literară, cât şi cele din vorbirea populară. Complex, temeinic şi original, studiul lingvistic al Maricăi Pietreanu antrenează multe elemente sociologice, etnologice, istorice, făcând din el o remarcabilă cercetare interdisciplinară.
în special ca pensionară, având mai mult timp liber, a participat activ la numeroase manifestări ştiinţifice din diferite centre universitare ale ţării, dedicate limbii* Prezenţa ei la sesiunile de dialectologie sau de onomastică era remarcată pentru comunicări interesante, adesea abordând subiecte sau metode noi, îndrăzneţe, în domeniu. De exemplu, a fost printre primii cercetători actuali ai onomasticii literare (vezi Probleme de onomastică literară (cu exemplificări din poezia lui Marin Sorescu), în Studii de onomastică, V). Aş mai aminti aici articolul Prâslea - consideraţii sociolingvistice (în „Cercetări de lingvistică”, 1978, nr. 2) pentru frumuseţea subiectului şi nu mai puţin pentru felul tratării lui, fapt care i-a atras autoarei porecla Prâslea din partea prietenilor mai apropiaţi.
Pasionată de folosirea cuvintelor limbii române cu sensurile lor clare, cu scrierea corectă, în contexte adecvate - exerciţiu pe care l-a făcut o viaţă în calitate de redactor la cele două edituri - nu putea să nu pună la dispoziţia, în primul rând a şcolarilor, a două volume nu prea mari, dar cu atât mai practice şi mai uşor de consultat, cu folos imediat: Exerciţii lexicale pentru limba română (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988) şi Limba română. Exerciţii lexicale (Editura Garamond junior, Bucureşti, 1945). Acestea ar fi fost completate, „dacă timpul ar mai fi avut răbdare”, cu Gramatica română în scheme recapitulative, rămasă în manuscris. (Am văzut acest manuscris aproximativ prin 1997, şi este foarte interesant, cu scheme comentate succint.)
Marica Pietreanu este autoarea mai multor articole şi studii, marcate de elemente sociolingvistice, publicate în diverse reviste de specialitate („Studii de lingvistică”, „Limba română”, „Limba şi literatura română”, „Limba română” -Chişinău) sau în volume colective {Studii de onomastică, Studii de dialectologie, Almanahul civilizaţiei, Epistemologie socială). De asemenea, a semnat recenzii şi indici la numeroase lucrări de lingvistică, de socio- şi psiholingvistică. Amintim aici şi faptul că a făcut câteva traduceri din spaniolă (din B. P. Galdos, Juan Rulfo, Pedro Paramo), pe care le-a publicat în volum separat şi în volum colectiv.
Prin dispariţia Maricăi Pietreanu, lumea lingvistică românească pierde o valoare irecuperabilă şi o personalitate cu un binemeritat loc de frunte în generaţia sa.
Cei care au cunoscut-o pe Marica Pietreanu vor păstra în suflet imaginea ei de persoană deschisă, gata oricând să abordeze probleme de interes comun, mereu zâmbitoare şi veselă.
SABINA TEIUŞ
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
CRONICĂ
XXII Congresso Intemazionale di Scienze Onomastiche
(ICOS), Pisa (Italia), 28.08-4.09.2005
La sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie 2005, la Pisa s-au desfăşurat lucrările celui de-al XXII-lea Congres Internaţional de Onomastică. Prin eforturile susţinute ale unui prestigios comitet de organizare, experimentat mai ales prin realizarea întâlnirilor anuale ale societăţii Onomastica & Letteratura, a fost posibilă întâlnirea onomaştilor din diverse colţuri ale lumii: SUA, Rusia, Franţa, Germania, Spania, Irlanda, Lituania, Croaţia, Bulgaria, România, Malta, doritori să intre în contact pentru a se cunoaşte mai bine şi pentru a schimba idei în câmpul atât de actual al onomasticii. Date fiind multiplele unghiuri din care poate fi studiat numele propriu, precum şi numeroasele interferenţe ale onomasticii cu unele discipline lingvistice, dar şi cu altele auxiliare onomasticii, comunicările au fost expuse în şase secţiuni, fiecare având două subsecţii, sub conducerea unor specialişti renumiţi: 1. Onomastică şi lingvistică: a) fonologie şi gramatică (A. Rosselbastiano, A. Boullon, R. Coates); b. semantică şi etimologie (A. Greule, F. Fanciullo,
M.	Pitz); 2. Onomastică şi societate: a. sisteme onomastice în trecut (A. Cano, A. Demsky, P. Videsott); b. sisteme onomastice în prezent (G. Martini, J. Scherr, G. Alhaud); 3. Onomastică literară: a) teorie şi metode (K. Hengst, K. van Dalen-Oskam, N. Vasiljeva); b) numele în genurile literare (B. Porcelli, D. KrUger, D. De Camilli); 4. Antroponimie: a) antroponimie istorică (E. Brylla,
N.	Francovich Oneşti); b) antroponimie etnico-socială (D. Geuenich, R. Caprini, E. Maricchio); 5. Toponimie: a) microtoponimie (S. Nystrom, K. Muhr, W. Haubrichs); b) macrotoponimie (L. Cassi, R. M. Kully); 6. Alte nume: a) Nume de obiecte, animale şi instituţii (Rzetelska-Feleszko, A. Batinţi, K. Leibring); b) marchionime (A. Lapierre, S. Embleton, B. Leblanc). Se adaugă apoi patru secţii speciale: Onomastica şi Didactica (R. L. Pitksinen, E. Baldetti), Onomastica şi Informatica (R. Rosselli Del Turco, E. Popa), Onomatica şi Mass-media (J. Udolph, E. Caffarelli) şi Terminologie onomastică (R. Srâmek, M. Harvallk).
Dintre numeroasele comunicări prezentate, vom aminti aici doar trei dintre cele ţinute de prestigioşi onomaşti în şedinţa plenară, pentru că în fiecare dintre ele se face o trecere în revistă a realizărilor din onomastică: Wilhelm H. Nicolaisen, From Florence 1961 to Pisa 2005: An Onomastic Journey; Carlo A. Mastrelli, La ricerca toponomastica nella România fra Firenze 1961 e Pisa 2005; Bruno Porcelli, Leonardo Terrusi, Gli studi di onomastica letteraria in Italia negii ultimi 25 anni.
Şi, pentru ca să se ofere o imagine completă a activităţilor din domeniu, s-au organizat şi prezentări de cărţi şi reviste, de web sites de onomastică, precum şi o expoziţie de cărţi şi hărţi geografice. întâlnirea onomaştilor a fost posibilă pentru că lucrările congresului s-au desfăşurat sub patronatul, dar şi cu sponsorizarea directă a primăriei din Pisa, la care se adaugă Camera di Commercio, il Ministero delFIstruzione, dell’Universitâ e della Ricerca, FUniversitâ di Pisa, il Dipartimento di Linguistica „T. Bolelli”, il Dipartimento di Studi Italianistici, la Facoltâ di Lettere e Filosofia, la Facoltâ di Lingue e Letterature Straniere di Pisa. Astfel locuitorii Pisei pot fi mândri că, după 44 de ani de la ediţia a Vil-a, care a avut loc la Florenţa, au reuşit, pentru o săptămână, să facă din oraşul lor centrul mondial al onomasticii. în adunarea generală a asociaţiei onomaştilor s-a ales un nou comitet director, al cărui preşedinte este distinsa profesoară Maria Giovanna Arcamone, şi s-a decis ca următoarea întâlnire (a XXIII-a) să aibă loc în 2008, la York University din Toronto.
MARIANA ISTRATE
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”
Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
DACOROMANIA, serie nouă, IX —X, 2004 - 2005, Cluj-Napoca, p. 297

I
RECENZII Şl PREZENTĂRI DE CĂRŢI
O NOUĂ LUCRARE NORMATIVĂ: Academia Română, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ed. a Ii-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005, 872 p.
O lucrare precum Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române este bine venită în contextul în care, de la apariţia primei ediţii (1982) şi până astăzi, s-au produs în plan lingvistic câteva evenimente importante, între care o puternică accelerare a împrumuturilor, mai ales din engleza americană, după anul 1989, cu implicaţii importante în domeniul vocabularului, Hotărârea Adunării Generale a Academiei Române, din 17 februarie 1993, privind revenirea la „â” şi „sunt” în grafia limbii române, apariţia în 1995 a unei noi ediţii, a V-a, din îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, care a inclus şi alte reguli izvorâte în urma „dezbaterilor care au avut loc în Adunarea Generală a Academiei, în întrunirile lingviştilor şi în presă”.
Se adaugă apoi numeroase alte lucrări, colective sau de autor, precum: Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), ediţia a Il-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996; Dicţionarul general de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997; Flora Şuteu, Elisabeta Şoşa, îndreptar ortografic şi morfologic, Bucureşti, Editura Floarea Darurilor, Saeculum I.O., 1999; Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001; Perspective actuale în studiul limbii române, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002; Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003.
DOOM2, ca şi ediţia I, de fapt, are două părţi distincte: una teoretică (p. XI-CIV), şi o alta, dicţionarul propriu-zis (p. 1-868). Prima parte este structurată în capitole şi subcapitole, potrivit cu problemele ce urmează a fi discutate. Partea a doua cuprinde un inventar de peste 62 000 de cuvinte, cu circa 2 500 în plus faţă de DOOM1, marcate prin asterisc.
Menţionăm şi faptul că DOOM2 are un Cuvânt-înainte semnat de Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, fapt care-i întăreşte autoritatea de lucrare normativă.
Din Notă asupra ediţiei aflăm datele de bază ale lucrării: natura ei, obiectul de cuprindere şi adăugirile faţă de DOOM1.
Aşadar, DOOM2 „este o lucrare normativă - care arată cum trebuie să se spună şi să se scrie şi are numai implicit caracter corectiv, nefiind propriu-zis un «dicţionar al greşelilor de limbă»” (p. XI). Obiectul lui principal îl constituie „prezentarea şi aplicarea detaliată şi coerentă la cuvintele limbii române a regulilor ortografiei (scrierii corecte) oficiale actuale şi a normelor de ortoepie (pronunţare corectă) şi de morfologie (schimbarea formei cuvintelor pentru marcarea valorilor gramaticale) consacrate, în cea mai mare parte, prin uzul literar - care este aspectul cel mai îngrijit al limbii române” (p. XI). DOOM2 are un caracter mai complex decât DOOM1: pe lângă aspectul formal, au fost dezvoltate componenta semantică şi cea sintactică (la nivelul cuvântului) şi s-a adăugat şi un al patrulea profil - aspectul stilistic, în sensul selecţiei lexicale în vederea adecvării funcţionale şi situaţionale a exprimării la context (p. XII).
Normele DOOM1 sunt respectate în cea mai mare parte, iar modificările impuse de Hotărârea Academiei Române din 1993 s-au operat tacit. Celelalte intervenţii sunt izvorâte din preluarea „cu prudenţă şi spirit critic” a unor sugestii din descrieri gramaticale mai noi, dar şi din consemnarea modului în care normele academice se materializează în uzul actual al „generaţiei medii de intelectuali din Bucureşti”, care vehiculează „nu numai pronunţarea literară sau exemplară a limbii române actuale, cum arăta Mioara Avram1, ci limba literară în general” (p. XIII). Această modalitate
1 Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, p. 402. DACOROMANIA, serie nouă, IX - X, 2004 - 2005, Cluj-Napoca, p. 299-355
300
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
de lucru, puţin subiectivă şi preferenţială, poate constitui, dintru început, şi sursa unor „scăpări” sau a unor acceptări puţin motivate în favoarea unor generaţii medii „cam lipsite de cultură”.
Totuşi, modificările, nu puţine la număr - s-au efectuat intervenţii numai la cuvintele din DOOM1 (peste 3500) - sunt, în mare parte, bine venite şi se explică prin cel puţin două idei, ce transpar, explicit sau implicit, din expunerea faptelor: (1) reducerea decalajului dintre norma academică, mai conservatoare, şi uzul real al limbii române literare actuale şi (2) nevoia de consecvenţă în aplicarea unor reguli.
Din această perspectivă menţionăm drept benefice următoarele aspecte:
1.	Acceptarea dublei soluţii (uneori a triplei) ca „variante literare libere” pentru fapte lingvistice ce privesc:
1.1.	Pronunţia consoanelor. Alături de cea de inspiraţie străină, s-a acceptat şi cea „populară”: be/bî, ce/cî, de/dî, ef/fe/fî, ge/ghe/gî, haş/hî, je/jî, ca/capa, elAeAî, em/me/mî, en/ne/nî, pe/pî, er/re/rî, es/se/sî, şe/şî, teAî, ţe/ţî, ve/vî, ze/zet/zî.
1.2.	Grafia unor cuvinte: afgan/afghan, arameic/aramaic, capuchehaia/capuchehaie,
cea rşaf/cea rceaf,	cheotoare/cheutoare,	corijent/corigent,	cvintă/chintă,	daravelă/daraveră,
fdozof/fdosof (şi familia sa lexicală) etc.
1.3.	Accentul. Se admite variaţia accentului la cuvintele: acatist/acatist, anost/anost, antic/antic, apendice/apendice, facsimil/facsimil, firav/firav, gingaş/gingaş, intirn/intim, jilav/jilav, penurie/penurie, profesor/profesor, trafic/trafic (p. LI).
1.4.	Categorii morfologice. Se acceptă:
1.4.1.	forme duble de plural: căpşune/căpşuni, cireşe/cireşi, coarde/corzi, coperte/coperţi, găluşte/găluşti, râpe/râpi, niveluri/nivele, chipie/chipiuri, tuneluri/tunele (p. XCV);
1.4.2.	forme duble de singular: basc/bască, colind/colindă (p. XCIII).
1.5.	Despărţirea cuvintelor în silabe. „Normele actuale prevăd despărţirea după pronunţare” (p. LXXX). Se pot despărţi şi după structură cuvintele (semi)analizabile (formate în limba română sau împrumutate):
1.5.1.	compuse: arterios-cleroză/arterio i scleroză, al-tundeva/alt i undeva, des-pre/de i spre, drep-tunghi/drept i unghi, por-tavion/port i avion, Pronos-port /Prono i sport, Romar-ta/Rom \arta\
1.5.2. derivate cu prefixe:	anor-ganic/an i organic,	de-zechilibru/dez. i echilibru, ine-
gal/in legal,	nes-prijinit/ne isprijinit,	nes-tabil/ne istabil, nes-trămutat/ne i strămutat, pros-
cenium/pro iscenium, su-blinia/sub i linia (p. LXXXVIII).
2.	Distincţia dintre normă (obligatorie) şi recomandare (facultativă). Nu vom menţiona toate faptele considerate normă, ci numai acelea care constituie, la ora actuală, noutăţi:
2.1.	Normele actuale acceptă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi postpus substantivului şi forma întâia: clasa întâi/întâia (p. XCII).
2.2.	Se revine la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui [negativ] niciunul şi ale adjectivului pronominal corespunzător niciun (niciuna, nicio etc.) - la fel ca a lui vreunul, vreun -, prin aplicarea consecventă a principiului conform căruia compusele trebuie distinse şi grafic de îmbinările libere asemănătoare: nici un: adv. + articol (Nu e nici un om prost, nici un incult), adv. + num. (Mă confundaţi, eu nu am nici un frate, nici mai mulţi)”', nici unul: adv. + pron. nehot. (Nu-mi place nici unul, nici celălalt) (p. LXIX).
2.3.	In locuţiunule odată ce „după ce, din moment ce” şi odată cu „în acelaşi timp cu”, adverbul odată se scrie într-un cuvânt (p. LXXVI).
2.4.	Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând în limba română, valabilă pentru ambele modalităţi, este interdicţia de a lăsa la sfârşit sau la început de rând o secvenţă care nu este silabă (chiar dacă include o vocală propriu-zisă cum prevede DOOM1). Excepţie: grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-/un, într-Ansa, la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărţirii (p. LXXIX).
2.5.	Normele actuale prevăd despărţirea după pronunţare. Este acceptată şi despărţirea după structură, însă cu unele restricţii faţă de recomandările din DOOM1 (p. LXXX).
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
301
2.6.	Normele actuale nu mai admit despărţirea după structură care ar conduce la secvenţe care nu sunt silabe (ca în într/ajutorare, nevr/algic) sau ar contraveni pronunţării (ca în apendic/ecîomie (<apendicectomie), laring/ectomie (laringectomie) (p. LXXXVIII).
2.7.	a continua are, conform normei actuale, la indicativ şi conjunctiv prezent, pers. I sg., forma (eu) (să) continui (nu continuu).
2.8.	a decerna trebuie conjugat cu -ez: (eu) (să) decernez (nu decern) (p. XC VII).
Mai adaug două norme mai vechi, care din păcate sunt încălcate şi astăzi, una cu rea voinţă şi cealaltă din comoditatea informării:
2.9.	Aplicarea Hotărârii Academiei este obligatorie în învăţământ şi în publicaţiile oficiale din România.
2.10.	a avea are la conjunctiv prezent, persoana III singular şi plural, forma (să) aibă (nu să aibe, să aivă, cum pronunţă cei din sud, dar şi o bună parte a demnitarilor, în frunte cu preşedintele ţării).
3.	Recomandări. Tot ca o noutate apar în DOOM2 anumite precizări plasate sub acoperirea formelor verbale (se) recomandă, se tolerează, se poate, sunt preferate, admite, ceea ce înseamnă că respectivele nuanţări au un caracter facultativ, ele fiind la limita dintre norma obligatorie şi uzul devenit periferic: vechi, regional, popular, livresc ori chiar incult. Poate fi vorba uneori şi de anumite specializări semantice uzuale în anumite domenii de activitate, dar, până la fixarea definitivă a acestora ori până la respingerea lor s-au aplicat măsurile generate de semnificaţia verbelor în cauză:
3.1.	Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului sau a desinenţei la împrumuturile - chiar neadaptate sub alte aspecte - terminate în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: boardul, boarduri; clikul, clikuri; trendul, trenduri (p. XLII; vezi şi p. XCII).
3.2.	Pentru cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv despărţirea după pronunţare: (ab-stract, su-biect) sau evitarea despărţirii, dacă aceasta ar contraveni regulilor: a-broga, o-biect (p. LXXXVIII).
3.3.	Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume generice şi a numelor proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine: Roman /S.A., S.C. Severnav/ S.A., dar şi F.CJArgeş, RA /„Monitorul oficial”, S.C. Severnav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal Club Argeş etc. (p. LXXIX).
3.4.	Se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, în mod obişnuit, se scriu cu literă mare, pentru a realiza un anumit efect stilistic (ceauşescu, per) sau grafic (univers enciclopedic, pe unele publicaţii ale editurii în cauză) (p. LVI).
3.5.	Rostirea şi scrierea diseară sunt preferate lui deseară, deoarece nu se mai percepe, în general, provenienţa din de + seară (p. LXVI).
3.6.	în construcţia cu prepoziţia de (care şi-a pierdut sensul partitiv, dobândind sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma actuală admite atât pluralul, cât şi singularul: un prieten de-ai mei/de-al meu, o prietenă de-ale mele/ de-a mea (p. XCIII).
4.	în aceeaşi ordine a reuşitelor lucrării, amintim şi câteva aspecte ce ţin de informaţia lingvistică, şi anume:
4.1.	Mic glosar de termeni lingvistici (p. XVIII-XX), care constituie o noutate pentru o astfel de lucrare, el ajutând la înţelegerea faptelor prezentate, mai ales pentru publicul larg, dar şi pentru elevi, care sunt în pragul descifrării problemelor lingvistice.
4.2.	Inserarea sintagmei semne diacritice cu componentele sale: căciula ~ deasupra lui a: ă; circumflexul ~ deasupra lui a şi i: â, î; virguliţa sub s şi t: ş şi ţ.
4.3.	Completarea semnelor ortografice cu un cuvânt nou, blancul1. Ca semn ortografic, el constă în „absenţa oricărui semn”. Funcţia principală a blancului este aceea de „semn de delimitare şi separare a cuvintelor sau a elementelor componente ale unor cuvinte compuse (Anul Nou, douăzeci şi unu), ale locuţiunilor (altă dată) şi ale altor grupuri relativ stabile de cuvinte (câte o dată) (p. XXXIX).
2	Din fr. blanc, cf. DN3, s.v.
302
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
5.	Faţă de aceste atuuri, utile şi obligatorii, lucrarea are însă şi scăpări şi inconsecvenţe. Multe dintre ele îşi pot găsi explicaţia în timpul „foarte scurt” care a fost acordat colectivului de lucru pentru o asemenea întreprindere (p. XIV). Altele au, desigur, un caracter subiectiv şi ca urmare trebuie să fie semnalate pentru clarificarea ulterioară. într-o ordine aleatorie, semnalez următoarele:
5.1.	„grupul de cuvinte” nici un duce la trei variante: (a) conjuncţie + numeral (p. XXXIX, 534); (b) adverb + numeral (p. LXIX); (c) adverb + articol (p. LXXVII).
Problema care se pune este legată de exemplul ilustrativ de la p. LXIX, pentru varianta adverb + numeral: ,J\4ă confundaţi, eu nu am nici un frate, nici mai mulţi”, reluat la p. 534, dar pentru varianta conjuncţie + numeral: „n-am nici un frate, nici mai mulţi”. Care este de fapt, în acest exemplu, situaţia celor doi termeni? Un exprimă aici ideea de număr şi alternează cu mulţi, prin urmare este numeral. Nici provine din lat. neque şi este folosit în româneşte cu două accepţii: adverb şi conjuncţie.. Ca adverb precedă cuvântul sau cuvintele care poartă accentul frazei, exprimând o negaţie mai categorică decât „nu” şi este, de obicei, dublat de nu: Nici nu s-a clintit; - O, tu nici visezi bătrâne, câţi în cale mi s-au pus (Eminescu). în calitate de conjuncţie leagă două sau mai multe unităţi sintactice, stabilind un raport de coordonare copulativă: nici (nu) vede, nici (nu) aude, nu este nici cal, nici măgar. Repetat, arată excluderea, pe rând, a ideilor exprimate prin cuvintele (ca în exemplul de mai sus) sau propoziţiile pe care le precede: Nu ştii nici cum am sărit din pat, nici cum m-am îmbrăcat (Ghica, în GA II, p. 244).
Aşadar, exemplul n-am nici un frate, nici mai mulţi corespunde statutului de conjuncţie al lui nici.
Pentru varianta adverb + numeral trebuie un enunţ precum mă siliţi să vorbesc nişte lucruri pe care nici un om nu le ascultă. Menţionez că această structură lipseşte din dicţionarul DOOM2, deşi ea este menţionată în prima parte a lucrării, la p. LXIX.
5.2.	„grupul stabil de cuvinte” de mâncat (De mâncat, aş mânca) (p. LXXVII).
Sintagma apare şi la p. 220: de mâncat prep. + verb (dă de mâncat; de mâncat, aş mânca). în DOOM1, de mâncat trimite la două structuri: (a) prep. + s.n. („dă de mâncat”),
(b) supin („de mâncat, aş mânca”).
Nouă ni se pare că exemplele date alăturat în DOOM2 nu concordă cu situaţia propusă. în „<dă de mâncat”, de mâncat are sensul „mâncare” şi este un cuvânt popular, mai rar utilizat astăzi, menţionat şi în DOOM2, cu elementele sudate, cu acelaşi sens „mâncare” (pop.) s.f. (S-a dus cu demâncare”). în schimb, enunţul „De mâncat, aş mânca” ne pune în faţa unei tautologii, în care distingem un complement de relaţie (de mâncat) şi verbul aş mânca. Cunoscând că acest circumstanţial de relaţie se poate exprima şi prin supin, exemplul ne pune în faţa formei verbale de supin, despre care ştim că „este marcat aproape totdeauna de prezenţa unei prepoziţii, de fiind cea mai frecventă . Prin urmare, nu putem accepta soluţia din DOOM2, „un grup stabil de cuvinte”, când, de fapt, este o formă verbală de supin.
5.3.	alter ego loc. s.m., notată cu sensul „dublu” (p. LXXVI).
Opţiunea semantică ni se pare nepotrivită, pentru că „dublu” este un adjectiv cu semnificaţia „care este de două ori mai mare; îndoit” şi însoţeşte nume inanimate: „cuvânt (vorbă, afirmaţie etc.) cu dublu sens (sau înţeles)”. Cf. şi compusele: dublu-decălitru, dublu-decimetru, dublu-star etc. Termenul apare şi substantivat, m. In construcţia Dublu băieţi (sau fete, mixt) (şi eliptic), cu sensul „partidă de tenis (de câmp sau de masă) la care participă câte doi jucători de fiecare parte”; uneori şi adverbial: „a vedea dublu” (DEX, s.v.).
Prin urmare, sensul „dublu” dat expresiei alter ego nu este îndreptăţit. Alter ego înseamnă, de fapt, „al doilea eu” sau „persoană care se aseamănă întru totul cu alta, încât i se poate substitui; om de încredere, prieten nedespărţit” (DEX, s.v.).
5.4.	Folosirea inconsecventă, cu articol şi fără articol, a unor toponime, de mult cu o formă consacrată: La Om (p. LXXV) „vârf de munte”, dar Sfântul Gheorghe. Tradiţional, oronimul este Omu (Vârful Omu, Omul)3 4, iar oiconimul - Sfântu Gheorghe, fiindcă vocala de legătură u a preluat valoarea articolului hotărât enclitic l5.
3	Cf. Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p. 216.
4	Vezi Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, p. 45.
5	Vezi Indicatorul localităţilor din România, Bucureşti, Editura Academiei, 1974, p. 229; Eliza Ohinea Dan Ghinea, Localităţile din România. Dicţionar, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, s.v.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
303
5.5.	Lipsa unor norme clare în scrierea numelor proprii compuse. Precizările făcute lasă loc şi confuziilor. Precizarea, perpetuată, potrivit căreia „compusele se scriu în funcţie de partea de vorbire căreia îi aparţin şi de gradul de sudură a compusului, în unul din cele trei moduri posibile: într-un cuvânt, cu cratimă sau în cuvinte separate” (p. LXII), nu clarifică situaţia. Ilustrăm afirmaţia prin compararea faptelor prezentate sub 1. şi 3. (p. LXXIII şi LXXV). Iată formulările:
1.	Se scriu într-un cuvânt substantivele proprii sudate cu structura:
-	numeral cardinal + substantiv: nume de locuri (,Şaptesate) sau de familie {Cincilei). Dar Trei Brazi.
-	prepoziţie sau articol + substantiv: nume de locuri (Subcetate, Suplai) sau de familie (Amarie(i), Celmare, Delavrancea, Dinvale. Dar şi Cel Mare**, între Tarlale.
-	substantiv + adjectiv: nume de locuri (Câmpulung, Satulung) sau de familie (.Boubătrân). Dar Baia Mare, Barbă-Albastră.
-	substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ: nume de locuri (lacobdeal (deal), Sândominic) sau de familie (Hagiculea, Moşandrei). Dar şi Iacob deal (sat), Hagi Culea.
3. Se scriu separat:
-	numele proprii geografice..., cu structura:
-	prepoziţie + substantiv: între Tarlale; La Om. Dar Subcetate;
-	substantiv + adjectiv: Asia Mică, Baia Mare, Noua Zeelandă. Dar Câmpulung;
-	substantiv + numeral, indiferent de ordine: Trei Brazi, Zece Mese. Dar Şaptesate.
în această situaţie ni s-ar părea normal ca toate aceste fapte să fie conceptualizate într-un singur loc (cu excepţiile cuvenite). Sunt cunoscute cazuri în care multe nume (de locuri şi de familie) au fost scrise conform (ne)cunoştinţelor unor funcţionari ai primăriilor şi perpetuate ca atare. Menţionez doar câteva nume: Abraham/Abriham/Abrihan; Bărcan/Barcan/Bercan; VarticNârtic; Sat Şugatag/Sat-Şugatag/Satşugatag; Şomcuta Mare/Şomcuta-Mare/Şomcutamare.
Prin urmare, o prevedere clară şi obligatorie în privinţa scrierii numelor proprii compuse ar statornici o normă, care ne-ar putea feri mai mult decât în cazul de faţă de capriciile ori neştiinţa unor persoane.
în felul acesta s-ar evita şi alte inconsecvenţe pe care omul de rând, dar mai ales elevii n-au cum le cunoaşte. Amintim situaţia toponimului Baia Sprie, trecut la structura substantiv comun + nume propriu de loc (p. LXXIV). în realitate, partea a doua a acestui nume, sprie, nu este un nume propriu de loc, ci provine de la adjectivul aspriu, asprie, menţionat în dicţionarele româneşti, dar ajuns în forma sprie prin fonetică sintactică6 7.
5.6.	Se pot scrie cu sau fără punct între literele componente abrevierile compuse din mai multe iniţiale majuscule (A.C.T.H. / ACTH; C.E.C. / CEC; O.N.U. / ONU; actualmente se preferă scrierea fără puncte despărţitoare: SUA, UNESCO (p. XLIII).
Precizarea actuală va menţine aceeaşi stare de lucruri, inclusiv riscul de forme hipercorecte, (atunci când e vorba de o combinaţie de sigle şi trunchieri: T.A.R.O.M., R.O.M.A.R.T.A., A.G.E.R.P.R.E.S. etc.8).
De aceea, obligativitatea scrierii fără punct a siglelor şi abrevierilor ar înlătura acest risc şi ar fi în concordanţă cu situaţia din multe alte limbi, respectând principiul care-i stă la bază: economie (de efort, timp, spaţiu) şi accelerare a comunicării.
5.7.	Acceptarea prea uşor a „variantelor literare libere”, în situaţii precum:
5.7.1. Forme duble de plural la cuvinte ce denumesc fructe: căpşuni/căpşune, cireşi/cireşe.
în limba română numele de plante şi pomi fructiferi sunt de genul masculin: cais, căpşun, frag, măr, nuc, piersic etc., iar cele de fructe de genul feminin: caisă, căpşună, cireaşă, nucă, piersică, sau de genul neutru: măr - mere etc. Pluralul lor este în -i la cele masculine (numele plantei sau al
6	Fiind vorba de nume propriu, scrierea poate fi în concordanţă cu dorinţa purtătorului.
7	N. Felecan, Semnificaţiile cuvântului Sprie, în LR, XXXII, 1983, nr. 6, p. 524-527.
8	Cf. Livia Felecan, în legătură cu ortografierea siglelor şi abrevierilor, în Studii şi articole, voi. III, Baia Mare, 1981, p. 77-82.
304
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
pomului): caişi, căpşuni, cireşi, fragi, meri, nuci, piersici şi în -e la feminin şi neutru (numele fructului): caise, căpşune, cireşe, mere sau în -i: fragi, nuci.
Acceptarea formelor duble la aceste substantive va deregla acest sistem şi va genera confuzii.
5.7.2.	„In funcţie de uzul literar actual, normele actuale recomandă o singură accentuare la cuvinte precum: adică, aripă, avarie, regizor tic.
La unele cuvinte mai vechi sau mai noi se admit variante accentuale literare libere, cu unele deosebiri faţă de DOOM1: acatist/acatist, anost/anost, antic/antic, gingaş/gingaş, hatman/hatman, jilav/jilav, penurie/penurie, trafic/trafie” (p. L- LI).
Chiar dacă sunt unele deosebiri, precizările acestea nu aduc nimic nou faţă de DOOM1 şi rămân la fel de vagi. în fapt, sunt cuvinte care, din două variante în DOOM1, au acum menţionată una {adică, aripă) sau, dintr-o singură formă în DOOM1 au acum două variante {acatist, antic, gingaş, jilav, penurie, trafic). Fără anumite precizări, nu ne putem explica nici reducerea la o singură formă accentuală şi nici apariţia a două forme accentuale.
Bine ar fi să fie precizată o regulă, extinsă şi la alte cuvinte aflate în aceeaşi situaţie. Astfel, ele neavând o normă drept suport, rămân a fi învăţate pe dinafară.
5.7.3.	Pronunţarea literei x (p. XXXVI). Pentru acest caz găsim precizarea: „uneori între V[ocale], fură a exista o regulă”, se pronunţă cs: axă [aksă]; „uneori între V[ocale], fără a exista o regulă” se pronunţă gz: examen [egzamen].
Credem că şi aici s-ar putea adopta un principiu unic, chiar „neacademic”, din moment ce-1 întâlnim şi în alte situaţii, „despărţirea cuvintelor în silabe” sau „a scrierii cuvintelor compuse”. în primul caz se renunţă la „despărţirea după structură”, atunci când aceasta este accesibilă „numai pentru specialişti” (p. LXIV), iar în al doilea se urmăreşte „practica ortografică” (p. LXIV).
Rezolvarea ar fi şi aici să se accepte o singură variantă, fie cea propusă de mult timp de Al. Graur: „să scriem peste tot aşa cum pronunţăm: egzact, macsilar etc.”9, fie să generalizăm pronunţia ks în toate situaţiile în care x este intervocalic, lucru încercat în practică didactică10. Afirmaţia îşi găseşte un punct de sprijin chiar în DOOM2. Cuvântului filozof de pildă, îi este admisă şi varianta filosof deşi s intervocalic, în toate cuvintele româneşti împrumutate din franceză, se pronunţă ca în limba de origine, z.
5.7.4.	„Rostirea şi scrierea diseară sunt preferate lui deseară, deoarece nu se mai percepe, în general, provenienţa din de + seară” (p. LXVI).
Neperceperea provenienţei {de + seară) nu este un argument în sprijinul rostirii şi scrierii diseară, formă regională.
5.7.5.	Revenirea la scrierea din limba de origine a unor cuvinte deja românizate şi consemnate ca atare în lucrările lexicografice: break (brec), pickhammer (picamăr), pick-up (picup) etc.
6.	Semnalarea atâtor fapte pe care DOOM2 le aduce în configuraţia normelor ortografice, ortoepice şi morfologice ale limbii române are scopul de a arăta, pe de o parte, că este „o lucrare nouă” ce obligă la o studiere serioasă şi riguroasă, iar pe de altă parte, că „noua echipă a încercat să facă din DOOM2 [...] expresia unei alte generaţii” (p. XIV).
Având în vedere această observaţie, ca şi cea referitoare la eşantionul de vorbitori ales pentru excerptarea faptelor („generaţia medie de intelectuali din Bucureşti”), vom înţelege mulţimea prevederilor cu care n-am fost încă obişnuiţi. Dar, în ciuda tuturor normelor „noi”, semnalăm faptul că în această nouă ediţie a DOOM nu este vorba de „schimbarea unor norme generale, ci numai de modificări punctuale sau, cel mult, de schimbarea ordinii de preferinţă în aplicarea unor reguli” (p. XIII).
N. FELECAN
Universitatea de Nord Facultatea de Litere Baia Mare, str. Victoriei, 76
9	Al. Graur, Puţină gramatică, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1987, p. 49.
10	Cf. DOOM2, p. XXXVI, nota 28.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
305
*
Apariţia ediţiei a 2-a a DOOM-ului, aşteptată timp de 23 de ani de întreaga ţară, a constituit evenimentul lingvistic recent cel mai important în România. Lucrarea oglindeşte munca istovitoare şi grăbită a unei echipe de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al Rosetti” al Academiei Române.
înainte de a trece la sugestiile referitoare la ediţia europeană necesară, îmi permit, ca foneticiană cu activitate de peste 4 decenii, să prezint câteva observaţii asupra ediţiei prezente:
1.	în Notă asupra ediţiei se spune (p. XIII) că Academia Română, prin preşedintele său acad. E. Simion, a cerut ca lucrarea să fie efectuată doar de către o echipă a Institutului de Lingvistică bucureştean. Oricine se poate întreba dacă o lucrare care prezintă NORMA limbii române literare (standard) şi apare sub egida Academiei Române e bine să fie întocmită fără colaborarea celorlalte institute şi centre de profil din ţară.
Acad. E. Simion, în Cuvânt înainte (p. X), dă exemplu cum Academia Franceză discută îndelung aprobarea intrării unui cuvânt în norma limbii franceze. Domnia Sa se mai referă şi la felul cum se plasează „anapoda” accentul cuvintelor în mediile de informare româneşti. La aceste observaţii documentate se găsesc oare soluţii în cuprinsul dicţionarului? De exemplu:
2.	Au fost introduse cuvinte străine şi propuse soluţii de pronunţare adesea necorespunzătoare, ca la weekend, whisky etc. (p. XXXVI). A fost schimbat diftongul /wi/ prin [ui = uj], motivându-se prin inexistenţa lui /wi/ în limba română. Bine ar fi fost să se dea transcrierea corectă englezească din Dicţionarul de pronunţare al lui D. Jones şi apoi forma românizată. La fel, pentru after-shave, corect /a:ftdjeiv/ (D. Jones, 1977, p. 9), în DOOM, p. XXIV, se recomandă rostirea (aftărşcîv), deşi la p. XII se spune că formele corecte din limba de origine sunt preferabile. Tot acolo se face şi o altă greşeală: cea a identificării sunetului !dt englezesc cu [ă] românesc: „vocala” slabă „din engleză”?! Or, fonetica ştiinţifică mondială susţine că NU există sunete specifice unei limbi în mod identic în altă limbă (nu ne referim la varianta individuală), ci doar asemănătoare!
3.	La 2.4.1. „Accentul tonic”, se spune: „în limba română accentul este liber. De aceea el poate distinge cuvinte... sau forme gramaticale”. Dar în prezent termenul „liber” este interpretat chiar de intelectuali ca: „liber de a fi mutat după plac!” (Greşeala e subliniată şi de acad. E. Simion.) Rezultatul este tragic: de aproape 2 decenii vorbitorii aşa-zişi români, mai ales în străinătate, dar şi în ţară, mută accentul cuvintelor pe prima silabă, fie considerând că aşa pot prelua modul străin de subliniere a sensului lor, fie din dorinţa de originalitate. „Moda” de care vorbeşte acad. E. Simion s-a răspândit datorită lipsei de vigilenţă a lingviştilor români. Adevărul este că fonetica şi importanţa pronunţării pentru fluxul corect al vorbirii au fost îndelung neglijate în România. S-a omis astfel să se spună în acest caz că „liber” înseamnă că accentul nu stă, la toate cuvintele româneşti, pe una şi aceeaşi silabă, ca în cehă, maghiară etc., ci că româna are cuvinte cu accentul pe penultima silabă, pe ultima şi pe prima. De aceea e dat exact în dicţionare şi trebuie învăţat. Tocmai această varietate dă armonie vorbirii româneşti. în plus, mutarea accentelor pe prima silabă lezează toate celelalte trăsături prozodice: intonaţia, pauzele, legarea mai strânsă sau mai laxă a silabelor în cuvinte şi a cuvintelor în frază, rezultând şi un ritm schimbat, neobişnuit armoniei vorbirii româneşti. în ultimii 20 de ani am scris numeroase articole şi am prezentat lucrări la congrese ştiinţifice, precum şi scrisori şi comentarii referitoare la această greşeală, combătând influenţa străină asupra pronunţării româneşti (cf. lista unor lucrări la congrese, în: Limba română, specificul pronunţării în contrast cu germana şi engleza, Dacia, 1997, p. 198-201, 70-77). Acolo subliniam şi rarele cazuri corecte de mutare a accentului unor cuvinte.
Oare de ce lucrări unice, ca aceasta, nu sunt luate în seamă când se pregăteşte o discutare a normei, mai ales că descrierile din lucrările mele, cu precădere din The Pronunciation of Rumanian and English, Frankfurt, 1978, au fost verificate cu aparate de precizie atât la Bonn, de prof. G. Ungeheuer, cât şi în SUA, la Utah, de prof. Cleeg şi Failes, care, la congresul internaţional de la Berkeley, 1985, au cotat drept foarte corecte descrierile date de mine sunetelor distinctive ale limbii române?
4.	Dicţionar de pronunţare a limbii române, ed. a 2-a, 1999 (Clusium, Cluj-Napoca), citat în DOOM, tot o lucrare unică a subsemnatei, cu explicaţii şi titlu în 3 limbi: română, germană şi engleză, a fost apreciat la prima ediţie, din 1984, în Anglia, de A. C. Gimson, autorul reeditării
306
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
Dicţionarului de pronunţare D. Jones, ca şi de alţii, iar ed. a 2-a, de prof. dr. Max Mangold din Germania, autorul Dicţionarului de pronunţare a limbii germane şi al capitolelor de pronunţare din marile dicţionare explicative germane. La 7 aprilie 2003 el îmi scria următoarele: „De câteva zile am început să citesc dicţionarul dv. Deja pot spune că este întocmit în mod exemplar. Şi îmi pot imagina cât timp şi oboseală v-au cerut corecturile. Comparat cu multe transcrieri apărute în ultimul timp în Germania, transcrierile dv. se lasă citite de-a dreptul cu plăcere. Cartea este, şi datorită transcripţiei IPA, o lucrare de pionierat pentru fonetică, romanistică, balcanologie şi română ca limbă străină. Să sperăm că în viitor şi în România va fi folosit IPA mai des, urmându-se exemplul dv.”. Am dat acest citat pentru ca să dovedesc câtă importanţă acordă acest mare fonetician folosirii IPA şi în lucrările ştiinţifice din România şi dorinţa lui ca exemplul meu să fie urmat. Or, DOOM, chiar dacă nu dă transcrierea cuvintelor cu alfabetul internaţional (IPA), măcar tabelul sunetelor distinctive ar fi trebuit să fie astfel dat. Dar care sunete distinctive? ne întrebăm, deoarece este îngrijorător faptul că se mai păstrează, în parte, teoria greşită a „consoanelor muiate” în limba literară română, teorie la care s-a renunţat în ed. a 2-a a Gramaticii Academiei, 1963. Această teorie, susţinută de unii lingvişti români, i-a determinat pe străini să încadreze catedrele de limbă română la „limbi slave”!! în DOOM însă mai persistă urme ale acestei teorii, prin tratarea consoanelor /c, g/ = [tj], [k, g], urmate de vocalele [e, i], pe care - conform teoriei - le „anihilează”!! Or, în limba română literară (standard) nu există consoane care înghit vocale, ci dimpotrivă, conform legilor fonetice, sub influenţa vocalelor
următoare consoanele au o pronunţare ceva mai anterioară. Deci: diftongii /ea, °a/, analizaţi de cercetătorul bucureştean V. Şuteu, încă în anii 70, ca diftongi indivizibili şi monofonematici, nu pot fi reduşi la termenul ultim al lor ca în transcrierile date în DOOM: /capă/ pentru /ceapx/, /gam/ pentru
/geam/, /kâmă/ pentru /keâm%/ etc. Transcrieri care trebuie corectate. La fel, existenţa lui [i] final scurt, alofonul vocalei /i/, nu poate fi considerată ca o anexă articulatorie a consoanei precedente, de
ex. dragi, notat în DOOM (p. XXXII) prin /drag/ pentru [drag1]. în lucrările mele, începând din 1961, am combătut această teorie - şi acad. E. Petro viei, deşi era de altă părere atunci, m-a încurajat să merg pe acest drum -, fiind influenţată de cercetările lui Sextil Puşcariu şi apoi de rezultatele cercetărilor mele contrastive cu alte limbi. însă şi ortografia cuvintelor, păstrată nealterată în decursul anilor, ne atrage atenţia să nu greşim atunci când cercetăm sunetele distinctive ale limbii literare. De ex., cuvântul dragi devine dragii, dragile la plural m.f., vocala [i] scurt devenind vocală cu durată obişnuită în dragile şi rămâne prezentă în dragii. De asemenea, ortografia cuvântul aceea, cu forma
scurtă acea, dovedeşte că diftongul /ea/ există în ambele forme. Iar pronunţarea identică a m. aceia cu f. aceea este greşită. Chiar cu urechea liberă se poate constata diferenţa şi astfel ortografia ne ajută să nu înlocuim norma cu pronunţări individuale regionale!
M-am referit în rândurile de mai sus la problemele de ortoepie, de pronunţare corectă, domeniu în care m-am documentat îndelung.
Sugestii pentru o ediţie „ europeană ” a dicţionarului:
Deoarece am trăit 35 de ani în străinătate, am înţeles că noi, românii, ne putem impune şi prezentându-ne limba în mod ştiinţific străinătăţii. De aceea, ediţia „europeană” a DOOM-ului ar trebui să cuprindă unele schimbări şi adăugiri necesare:
1.	Lucrarea trebuie să înceapă cu o introducere explicativă complexă, în cca 3 limbi: română, germană şi engleză (limbi des folosite în Europa, după cum am procedat în dicţionarul meu de pronunţare).
2.	Prin această introducere dovedim interesul nostru pentru cunoaşterea corectă a limbii noastre de către străini. Subliniez şi alte adăugiri necesare la problemele ortografice, ortoepice, morfologice şi de vocabular.
Ortografia: la prezentarea literelor scrierii româneşti trebuie subliniată importanţa semnelor diacritice pe litere, care denotă foneme diferite, ca ă, î, â, ş, ţ. Aceste semne trebuie respectate şi în scrierea la calculatoare, atât la literele mici, cât şi la cele mari. Numai aşa putem apăra corectitudinea pronunţării prin scrierea ortografică. Despărţirea în silabe ar fi suficientă cum e dată în îndreptarul ortografic, deoarece scrierea la calculatoare nu o respectă.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
307
Ortoepia: Este necesar ca tabelul sunetelor distinctive româneşti să apară în transcrierea IPA, alfabet fonetic în transcrierea pronunţării majorităţii limbilor lumii. în ediţia de faţă s-au folosit doar câteva semne internaţionale /c, g = ±, —>/, completate cu literele care reprezintă ortografic foneme specifice, ca: ş, ţ, ă, î etc. O astfel de combinare a literelor ortografice cu semne fonetice internaţionale este foarte controversată şi criticată, deoarece aduce confuzie între scriere şi pronunţare. (Până în prezent, după cum a observat şi prof. dr. Mangold, doar eu am folosit transcrierea [IPA] pentru sunetele limbii române, încă din 1958!) Apoi trebuie prezentate transcrierile
IPA cu sunetele distinctive, luând în considerare că [e, o] din diftongii [ea, °a] sunt alofone ale
vocalelor /e, o/ şi sunt diferite pentru a da diftongi divizibili. De asemenea, f1] scurt este alofonul vocalei Iii şi semivocala /T = j/, cu totul diferite în articulaţie.
Morfologie: un dicţionar morfologic trebuie neapărat să dea formele articulate ale substantivelor, pronumelor, adjectivelor, articolelor, la singular şi plural şi la genitiv-dativ. La verbe e necesară specificarea: tranzitiv - intranzitiv, cu exemple. Din lipsa acestor date se fac greşeli zilnice la radio şi TV. De ex: sunt folosite tranzitiv unele verbe intranzitive, ca apela numărul, pentru a apela la numărul, a pica bacalaureatul, pentru a pica la bacalaureat, deşi DEX-ul specifică clar că verbele respective sunt doar intranzitive.
împărţirea verbelor în cele 4 conjugări trebuie să respecte terminaţia -ea la toate verbele conjugării a 2-a!
Vocabularul: ar trebui respectate cele două forme date în DEX la unele cuvinte. Iar schimbările ca eu continuu în eu continui (DEX - DOOM) trebuie explicate.
în concluzie: o astfel de ediţie va fi de folos şi românilor, având mai multe forme morfologice şi evitând ambiguităţile. Prezentarea riguros ştiinţifică a scrierii şi vorbirii limbii române va susţine păstrarea nealterată a limbii noastre, apreciată de mulţi străini ca o minune între limbile romanice.
Intrarea României în Uniunea Europeană presupune şi prezentare internaţională a limbii şi culturii române, cât mai complex şi exact ţărilor din UE, deoarece s-a hotărât că Uniunea păstrează cu stricteţe specificul cultural şi lingvistic al ţărilor sale.
Prin urmare, ediţia de faţă a DOOM-ului, scrisă pentru români, trebuie neapărat completată prin ediţia „europeană”, adresată cu precădere străinilor.
ANA TÂTARU
Bistriţa, str. Gen. G. Bălan, 23
Biblia de la Blaj, 1795. Ediţie jubiliară, Roma, Tipografia Vaticana, 2000, 2630 p.
La aniversarea celor trei sute de ani de viaţă, Biserica Română Unită a ţinut să marcheze acest eveniment prin reeditarea operei capitale a creştinătăţii de pretutindeni. Este vorba despre celebra, de acum, Biblie de la Blaj, în traducerea lui Samuil Micu, care, de-a lungul celor două secole de existenţă, a fost preţuită de întreaga spiritualitate românească. Că interesul deosebit pentru această „Carte a cărţilor” a fost mereu treaz e demonstrat cu prisosinţă de reeditările ei, pentru spaţii locuite de români ce acoperă întreg teritoriul carpato-dunărean. Nu întâmplător, prima ei relansare, prin ediţia de la Sankt Petersburg din 1819, se adresa românilor basarabeni, în primul rând, care deveniseră cu şapte ani în urmă cetăţeni vitregiţi ai întinsului spaţiu rusesc. După câteva decenii, mai precis în anii 1854 - 1856, Biblia de la Blaj a lui Samuil Micu, şi nu cea de la Bucureşti, de la 1688, a lui Şerban Cantacuzino, era reimprimată la Buzău şi se adresa în felul acesta flancului sudic al ţării, într-un moment în care „moda grecească” începuse să fie înlocuită cu cea „franţuzească” şi era nevoie, deci,
308
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
de un model românesc de exprimare; tot aşa cum a gândit şi marele mitropolit ortodox Andrei Şaguna, câţiva ani mai târziu, în 1856 - 1858, prin scoaterea ediţiei de la Sibiu pentru românii ardeleni, ameninţaţi şi ei, la fel ca fraţii lor de peste Prut, cu pierderea identităţii naţionale. Faptul că această renumită carte a revăzut succesiv lumina tiparului, sub patronajul unor înalţi prelaţi ortodocşi, în locuri şi împrejurări într-un fel dramatice pentru cititorii şi ascultătorii ei, îşi are, fără îndoială, semnificaţia sa. Subliniază, încă o dată, cât de nedreaptă a fost scoaterea în afara legii, în 1948, a Bisericii Române Unite, ce s-a urmărit prin aceasta şi ce consecinţe nefaste a avut.
Ediţia la care ne referim în continuare a fost realizată sub înaltul patronaj al P. S. Virgil Bercea, episcopul Eparhiei Române Unite de Oradea (tot de aici Samuil Micu a fost sprijinit şi încurajat în munca sa de traducător de episcopul Igantie Darabant), şi sub egida ştiinţifică a Academiei Române, a Institutului de Istorie din Cluj-Napoca, şi, cum era şi firesc, a Mitropoliei Române Unite de Alba Iulia şi Făgăraş, aşa cum reiese din Precuvântarea, plină de miez şi căldură creştinească, a Î.P.S. Lucian Mureşan, mitropolitul românilor greco-catolici. Fără să fiu bănuit de o oarecare părtinire a filologilor clujeni, care au contribuit şi ei în mare măsură la repunerea în circulaţie a acestui monument de limbă literară românească de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, consider că aportul Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” se cuvenea menţionat pe foaia de titlu a acestei strălucite ediţii, dedicată, cu înaltă consideraţie, capului suprem de atunci al bisericii catolice de pretutindeni, papa Ioan Paul al Il-lea.
Pe bună dreptate se afirmă, în Precuvântare, că Biblia de la Blaj „a dominat graiul biblic românesc în epoca formării culturii şi literaturii noastre clasice, oferind modelul optim de exprimare în limba română” şi devenind astfel „Biblia naţională a tuturor românilor, indiferent de confesiune”, în documentatul preambul al ediţiei, intitulat Cartea cărţilor, acad. Camil Mureşanu face, apoi, un inteligent excurs în istoria Bibliei: cum s-a alcătuit ea de-a lungul veacurilor, cum a apărut celebra Septuaginta (a celor şaptezeci!), numită aşa după numărul traducătorilor în limba greacă, şi apoi Vulgata (de obşte cunoscută!), odată ce limba latină a devenit limba de comunicare a întinsului Imperiu Roman. Acestora, constituite până la urmă într-un tot, într-o „veritabilă” integrală a Bibliei, li s-au adăugat traducerile „noilor popoare luminate de creştinism”: cea gotică a lui Wulfila (sec. IV), anglo-saxonă (sec. VIII), slavonă (Chirii şi Metodiu, secolele IX şi X), franceză şi spaniolă (sec. XIII), pentru ca în veacurile ce vor urma, XV şi XVI, să se realizeze traduceri în germană, polonă, maghiară şi română. în cazul acesteia din urmă, eforturile românilor de a ţine pasul cu vremea sunt dovedite în chip convingător de textele rotacizante şi coresiene şi mai ales de Palia de la Orăştie (1582), pentru a se ajunge, treptat, la Noul Testament de la Bălgrad (1648), la Biblia de la Bucureşti (1688), la momentul Şcolii Ardelene, care înscrie, între marile ei înfăptuiri, Biblia de la Blaj (1795).
Greul acestei reeditări le-a revenit editorului coordonator Ioan Chindriş şi celui ce a asigurat coordonarea filologică, lingvistul Eugen Pavel, care au contribuit totodată la transcrierea interpretativă a textului, împreună cu Elena Ardeleanu, Nicolae Edroiu, Elena Mihu, Florica Nuţiu, Dora Pavel (care a realizat şi corectura finală), Şerban şi Veronica Turcuş. în mod inspirat, Ioan Chindriş îşi intitulează amplul său studiu Secolele Bibliei de la Blaj. Sunt trecute în revistă etapele acestui îndelungat proces, începând cu Unirea cu Roma (primii episcopi uniţi Atanasie Anghel, Ioan Giurgiu Patachi, Inochentie Micu Klein, mutarea episcopiei greco-catolice la Blaj în 1737, după ce iniţial fusese la Alba Iulia şi apoi la Făgăraş) şi continuând cu Pătrunderea cărţilor (marea erudiţie a celui de-al doilea episcop, care „a pus prima cărămidă bibliografică la temelia” bibliotecii blăjene, pe care se va întemeia istoriografia Şcolii Ardelene).
Incontestabile merite a avut în această mare realizare Petru Pavel Aron, învăţat înzestrat cu calităţi organizatorice, care a devenit primul teolog de mare anvergură cu a sa învăţătură creştinească din 1755, ce codifică o confesiune catolică de rit răsăritean. După el a urmat Samuil Micu, „teologul definitoriu” al luminismului transilvănean. Acestuia i-a revenit marele merit de a-şi fi încununat întreaga sa activitate, ca om al bisericii, cu Biblia din 1795, după ce cu câteva decenii înainte realizase o altă traducere înaintaşul său, Petru Pavel Aron, iar în felul acesta „Blajul a realizat două traduceri ale Bibliei, corespunzând celor două generaţii culturale care au marcat epoca de glorie a Şcolii Ardelene”. în fine, ultima parte a postfeţei lui Ioan Chindriş, Posteritatea, s-ar putea rezuma prin concluzia sa: ,J3iblia de la Blaj a detronat instantaneu regenţa Bibliei de la Bucureşti în biserica românească”.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
309
Dacă istoricului Ioan Chindriş, convertit spre această disciplină din filologul format la şcoala profesorului Iosif Pervain, i-a revenit partea ce ţine mai mult de istoria „secolelor Bibliei de la Blaj”, filologului împătimit în cercetarea vechii cărţi româneşti Eugen Pavel i s-a încredinţat să schiţeze „câteva coordonate de ordin filologic şi lingvistic, cu referiri la descrierea generală a cărţii, tehnica şi arta tipografică, filigranele hârtiei, diferenţele de tiraj, persoana tipografilor şi chestiunile legate de tipărire, stabilirea versiunilor originale şi aspecte ale traducerii, probleme de filiaţie a textelor, iar, în final, o paralelă lingvistică între Biblia de la Bucureşti şi Biblia de la Blaj”. Prin aceste numeroase faţete ale unei cercetări filologice complexe şi aplicate, Eugen Pavel realizează tot ceea ce şi-a propus, cu inteligenţă şi cu o subtilă profesionalitate, în densul său studiu intitulat Un monument de limbă literară: Biblia lui Samuil Micu, prin urmărirea elementelor ce ţin de critica textuală (Repere bibliologice, Tiparul, Traducerea, Filiaţia textelor, Concordanţe lingvistice), tot el semnând şi o necesară Notă asupra ediţiei.
Cum s-a mai afirmat, contribuţia filologilor nu se opreşte aici. Ea a fost în mod exemplar completată printr-un Glosar, realizat cu multă acribie de Elena Comşulea, Valentina Şerban şi Sabina Teiuş, pe un spaţiu ce depăşeşte o sută de pagini, pe două coloane, „cu scopul de a contribui la înţelegerea textului care, fiind tradus într-o epocă mai veche, se lasă descifrat cu dificultate astăzi”. Profesionalismul desăvârşit al acestor cercetătoare de elită ale institutului clujean de lingvistică a fost asigurat şi de ceea ce au deprins în îndelungata lor muncă la realizarea Dicţionarului tezaur al limbii române, prin excerptarea materialului lexical într-un fişier alcătuit din 8000 de citate extrase din Biblie, prin alcătuirea listei de cuvinte (termeni arhaici, populari şi regionali), prin forma-titlu, optându-se pentru acelea care apar în textul cercetat, şi forma lor literară, însoţite de indicaţii gramaticale, definiţii şi citate semnificative.
In sfârşit, şi nu în ultimul rând, ţinem să menţionăm modul ingenios în care Sidonia Puiu, de la Biblioteca Filialei clujene a Academiei, a conceput Indicele de concordanţe ale numelor proprii, care întregeşte aparatul critic al acestei ediţii diplomatice de referinţă.
OCTAV1AN ŞCHIAU
Universitatea „Babeş-Bolyai” Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
ALEXANDRU NICULESCU, Individualitatea limbii române între limbile romanice, 4. Elemente de istorie culturală, [Cluj-Napoca], Editura Clusium, 2003, 304 p.
Apariţia, la Editura Clusium, a celui de-al patrulea volum al lucrării profesorului Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, este unul dintre evenimentele culturale şi ştiinţifice majore ale anului 2003. Cartea reuneşte, într-o viziune unitară asupra evoluţiei şi destinului limbii şi culturii române, o serie de studii şi articole publicate de autor în ultimii ani, în reviste din ţară şi din străinătate sau prezentate la congrese internaţionale. Interesul pe care îl stârneşte astăzi acest ultim volum, subintitulat Elemente de istorie culturală, provine nu atât din noutatea informaţiei vehiculate, cât mai ales din viziunea de ansamblu, sintetică, dar originală, critică şi motivată.
Lucrarea este alcătuită din patru mari capitole: I. Structuri lingvistice romanice, II. Structuri culturale, III. Cultură şi religie, IV. „Neamul”, „naţia” şi limba noastră, urmate de Anexe, în care autorul omagiază două personalităţi recent dispărute: Emil Turdeanu şi Magdalena Vulpe. Din însăşi structura cărţii reiese abordarea complexă şi interdisciplinară a temelor tratate. Lingvistica internă sau externă, văzută în diacronie sau în sincronie, furnizează autorului un bogat material necesar
310
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
argumentării unor idei dezvoltate în contextul lor istoric şi sociocultural. Acest tip de cercetare, care se adresează unei categorii mai largi de specialişti şi chiar unui public mai puţin avizat, recuperează sensul iniţial al cercetării lingvistice şi reintegrează lingvistica între disciplinele fundamentale care studiază evoluţia societăţii româneşti în decursul istoriei. Fie că studiile din acest volum se referă la probleme concrete de cercetare a limbii române (poziţia articolului definit, rolul analogiei în paradigma verbală, împrumuturile lexicale, coexistenţa dintre normele structurale noi şi cele vechi), la o problemă foarte controversată, cum este sistemul ortografic românesc actual, la relaţiile culturale şi influenţa acestora sau la importanţa religiei ca factor cultural esenţial în formarea şi menţinerea conştiinţei identităţii de neam, toate pornesc de la ideea centrală a profesorului Al. Niculescu, conform căreia romanitatea limbii noastre înseamnă, în aceeaşi măsură, descendenţă latină, apartenenţă la familia romanică (nu neapărat şi la spaţiul romanic) şi o puternică individualizare prin adoptarea şi adaptarea unei multitudini de elemente neromanice. în concepţia Domniei Sale, „româna reprezintă o romanitate off-limits, al cărei mare şi unic merit a fost acela de a asimila şi a adapta, modelând în structuri latino-romanice - ca orice altă limbă romanică -, elemente eterogene, non-latine, non-romanice” (p. 58). Propunând această perspectivă, autorul se expune unei false polemici cu susţinătorii „purităţii” latine a românei. Conflictul este fals, deoarece profesorul Al. Niculescu nu neagă în nici un moment, ci, dimpotrivă, afirmă răspicat, ca idee fundamentală a teoriilor sale, faptul că româna este „urmaşa latinei”, însă dezvoltarea ulterioară a argumentaţiei este făcută în sensul sublinierii particularităţilor lingvistice care conferă individualitate limbii române, adică ideea enunţată încă din titlul cărţii.
Articolele conţinute în prezentul volum sunt considerate „contribuţii” care nu închid reflecţia asupra subiectelor, ci caută în primul rând să pună întrebările esenţiale şi corecte. Este în intenţia autorului ca răspunsurile propuse să reprezinte tot atâtea direcţii de studiu ce se deschid cercetătorilor. Prin această atitudine, profesorul Al. Niculescu nu se adresează mai tinerilor cercetători ex cathedra, ci îi invită la o reflecţie comună asupra unor evenimente a căror interpretare căzuse de mult în şablon. Nu polemica este cea care primează, ci găsirea căii spre adevăr prin reinterpretarea, din perspectivă europeană, a unor fapte a căror înţelegere risca să fie confiscată de spiritul locului. Chiar dacă occidentalizarea limbii, în particular, şi a culturii române, în general, înseamnă regăsirea, deşi tardivă, a originilor europene şi latine, analiza evoluţiei până în acel moment nu poate să facă abstracţie de contextul balcanic şi de numeroasele influenţe greceşti, slave, turceşti, germanice etc.
Dată fiind abordarea preponderent istorică a subiectelor cercetate şi metoda diacronică aplicată în studiul limbii, distingem o organizare cronologică a ideilor şi conceptelor propuse de autor cu privire la apariţia şi evoluţia românei, începând din perioada imediat ulterioară romanizării, până în secolul al XlX-lea. Noţiuni ca „romanitate offlimits” şi „romanitate românească” sunt argumentate în funcţie de condiţiile istorico-politice ale Antichităţii târzii: „Ceea ce putem numi «romanitatea românească» începe deci cu izolarea spaţiului romanofon balcanic de continuum-ul romanic occidental” (p. 148). Pornind de la aceste premise, concepte de bază, precum unitatea şi continuitatea, sunt repuse în discuţie şi prezentate din perspective complexe, însă fără a fi în nici un moment negate. Se vorbeşte, dimpotrivă, despre o „continuitate mobilă nord- şi sud-dunăreană” (p. 142). Limitele epocii de formare a limbii române sunt împinse dincolo de secolul al Vl-lea, considerându-se că nu putem vorbi despre limba română decât după invaziile germanice (goţii) şi după aşezarea slavilor în zona Dunării (vezi p. 148). Această idee, deşi justificată cronologic (se ştie că, până în sec. VI - VII, latina mai era încă o limbă vorbită pe întreg spaţiul romanizat), este greu de acceptat de o parte a istoricilor limbii şi a dialectologilor români actuali. Argumentele lingvistice invocate de profesorul Al. Niculescu sunt, în special, de ordin fonetic şi lexical (vezi p. 142-145). Referitor la acest subiect, este de notat opinia autorului potrivit căreia terminologia religioasă din latina târzie, „filtrată prin slavi, ar trebui urmărită cu deosebită atenţie - oricât ar fi de obscură încă” (p. 144). în acest context, observaţiile legate de evoluţia semantică distinctă a cuvântului ţară la nordul Dunării, faţă de sensurile aceluiaşi lexem în dialectele sud-dunărene, sunt riguros argumentate (vezi p. 101 şi urm.). Latiniştii pot fi însă surprinşi de ipoteza legării sensului de „regiune, ţinut”, chiar „patrie” de o seamă de termeni slavi, când această accepţie este atestată încă din latina clasică, la Cezar (BG, 1, 30, 2): terra Gallia „la Gaule”, la Tit Liviu (29, 10, 5): terra Italia „la terre d’Italie,
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
311
TItalie” (cf. Felix Gaffiot, Le Grand Gaffioî. Dictionnaire latin-frangais, Paris, Hachette, 2000, s.v. terra) şi s-a păstrat în limbi romanice importante, ca franceza (cf. Alain Rey (ed.), Dictionnaire historique de la langue frangaise, Paris, Le Robert, 1992, s.v. terre). Unele dintre exemplele date de autor sunt considerate ca aparţinând „stilului înalt al culturii” (p. 106), însă sintagme din latina creştină, precum: terra promissionis, t. Chanaan, t. Hebraeorum, intraseră încă din Antichitate în limba vorbită. De asemenea, folosirea unui adjectiv în locul numelui propriu la genitiv (vezi p. 108) este atestată în latina târzie (sec. VII), unde un episcop îşi semnează scrisoarea: „Inportunus de Parisiaga terra”.
Afirmarea unei origini comune a populaţiilor romanizate la nord şi la sud de Dunăre nu intră în contradicţie cu negarea existenţei unei astfel de conştiinţe în sânul respectivelor comunităţi. Trăind într-un mediu multietnic şi supus unor intense presiuni istorice, este greu să ne închipuim cum ar fi putut păstra comunităţile „romanofone-românofone” acea „memorie colectivă a originilor latine” (p. 73). Autorul arată, convingător, că tocmai plurilingvismul înconjurător este cel care determină în mod firesc formarea conştiinţei propriei identităţi etnolingvistice. De aici şi până la ideea apartenenţei la vasta familie a romanităţii vor fi necesare câteva secole de păstrare a acestei identităţi. Mai mult, „conceptul unei unităţi integrale a romanităţii româneşti, la nordul şi la sudul Dunării, a fost inoculat celor din Peninsula Balcanică de către aceeaşi renaştere naţională care, pornind din Transilvania, sub auspicii catolice şi mittel-europene, i-a trezit şi pe cei din Moldova şi Muntenia” (p. 76).
Occidentalizarea propriu-zisă a început, prin urmare, târziu, după epoca luminilor, şi s-a făcut cu două viteze: în Principatele Române ea este mediată prin ruşi, francezi şi austrieci, ca reacţie împotriva turcilor (vezi p. 118). Influenţei culturale şi lingvistice a celor din urmă, prin intermediul cărora însăşi civilizaţia arabă a pătruns în limba română, îi este dedicat un studiu amplu: Romania turcica sau „ţara turcită” (p. 55-69). Modernizarea era însă superficială şi nu atingea decât o parte a protipendadei. In Transilvania, prin Biserica catolică şi prin intermediul limbii latine, nu sunt atrase doar elitele sociale, ci se creează elite intelectuale la Viena şi Roma, care vor avea menirea de a lumina poporul.
Chiar dacă „absenţa latinismelor şi a neologismelor romanice” îl face pe autor să-i considere pe reprezentanţii Şcolii Ardelene ca fiind „în comportamentul lor lingvistic obişnuit foarte puţin «latinişti»” (p. 157), aspectul scrisului acestora trădează o puternică influenţă a modelului latin. Nu ne putem deci îndoi, asemenea autorului, de „latinismul” acestora, aşa cum rezultă el din scrisori. Diferenţa dintre limba vorbită (introducem aici şi corespondenţa) şi limba scrisă a tratatelor ne dezvăluie, încă din Antichitate, două registre diferite la un autor de talia lui Cicero. Desigur, nimeni nu trebuie să-şi închipuie că studioşii ardeleni conversau între ei în latină, dar nici că nu o puteau face, în limitele latinei savante, în faţa profesorilor sau chiar a colegilor, deoarece, aşa cum spune autorul: „limba latină constituia o expresie culturală, o a doua limbă” (p. 162). Studiile şi, ulterior, funcţiile clericale ocupate îi obligau pe intelectualii ardeleni să cunoască cel puţin latina ca limbă a scrisului şi să o practice cu sau fără îndrumare. De aceea, concluzia profesorului Al. Niculescu: „nu aveau deprinderea de a redacta curent, mânu propria, fără ajutor, texte întregi” (p. 162), nu ni se pare la fel de plauzibilă ca cea privind utilizarea latinei în vorbire. De asemenea, folosirea curentă a românei în scris de către învăţaţii ardeleni trebuie pusă în relaţie şi cu publicul căruia i se adresau aceste scrieri, unul prea puţin sau deloc cunoscător al limbii latine.
Momentul constituirii unei literaturi în limba română este, pentru profesorul Alexandru Niculescu, rezultatul unei duble dezvoltări, în condiţiile istorice şi geografice ale secolului al XlX-lea: „Istoria literaturii noastre este bicefală! A început în Transilvania, dar a început şi în Ţara Românească, până când cele două curente s-au unit, nu fără asperităţi” (p. 132). „Centralizarea culturală” (p. 136) a constituit, în opinia autorului, condiţia necesară pentru modernizare. Atât ţările române, cât şi celelalte provincii româneşti au participat, dar în măsură diferită, la aceasta. Dacă primele ofereau cadrul statal, juridic, politic şi lingvistic, din Transilvania şi Basarabia au venit nu numai ideile noi, ci şi aplicarea acestora.
Percepţia românilor asupra unei părţi a spaţiului romanofon este tratată simbolic prin prisma relaţiilor cu Veneţia. Concluzia autorului, în urma complexului dosar istoric, lingvistic, literar şi cultural pe care îl expune, este că: „Românii au însoţit Veneţia de-a lungul istoriei ei” (p. 98). însă această cunoaştere, se atrage atenţia imediat, este una trecută prin medii culturale diferite, care
312
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
reprezintă tot atâtea filtre: mai întâi grecesc, turcesc, deci balcanic, apoi austriaco-maghiar şi, în sfârşit, francez şi german, astfel încât românii au cunoscut „mai multe Veneţii” (p. 98). Relaţia cu Veneţia nu semnifică însă apartenenţa la lumea romanică, ci doar formarea treptată, în cadrul elitelor culturale, a unei conştiinţe general europene.
Cele mai ample studii ale prezentului volum sunt dedicate Originilor creştinismului românesc (p. 171-252) şi relaţiei dintre Ortodoxie şi Reformă. Sec. XVI - XVII (p. 253-265). Abordarea unor subiecte atât de delicate este făcută de profesorul Alexandru Niculescu cu extremă erudiţie şi fără idei preconcepute. în aceste condiţii, este pe deplin justificată adoptarea unui punct de vedere laic şi a unei perspective cultural-istorice asupra fenomenelor cercetate. Chiar dacă apropierea credinţei creştine de politeismul dacilor şi de credinţa în nemurire este mai puţin convingătoare (vezi p. 174), stabilirea unei cronologii în două etape, în funcţie de zonele cercetate, stabileşte premisele corecte ale studiului: „[...] cele două acţiuni de creştinare trebuie atent deosebite” (p. 182): cea din Scythia Minor şi cea din Dacia Traiană. Diferenţelor de ordin geografic li se adaugă cele de natură lingvistică. Unui creştinism preponderent de limbă greacă pe malurile Pontului Euxin, unde trăia o populaţie grecofonă, îi corespunde, după cucerirea Daciei, „o creştinare romană, de bună seamă, în limba latină” (p. 183). Absenţa martirilor în noua provincie romană dovedeşte clar sensul diferit al celor două creştinări: în est, creştinismul s-a răspândit treptat de la bază spre vârf, iar în vest a fost adus de cuceritori şi propagat ulterior în societate. Autorul analizează cu minuţiozitate atât evoluţia creştinismului şi instituţionalizarea lui la nord de Dunăre, cât şi reflectarea acestei situaţii în vocabularul creştin românesc. Profesorul Al. Niculescu semnalează existenţa a „mai multe straturi terminologice, poate chiar mai multe zone ecleziastice, pe care nici lingvistica, nici teologia nu le-au depistat încă” (p. 188). Prin urmare, legătura dintre epoca de formare a limbii române şi constituirea unui vocabular religios de origine latină este mult mai complexă decât simpla constatare a păstrării unor elemente lexicale, pentru că „[...] nu toţi termenii latini pe care îi cunoaştem şi cu care argumentăm creştinismul nostru «daco-roman» (latin etc.) au pătruns în limba romanică ce devenea română, în acelaşi timp, în aceleaşi condiţii” (p. 189).
Observaţiile referitoare la fundamentele ortodoxiei româneşti şi la relaţia ei cu celelalte culte de ambele părţi ale Carpaţilor conduce la concluzii novatoare asupra domeniului. Imaginea unui creştinism românesc „neunitar” (p. 238), multicultural şi plurilingv* prin contactul dintre lumea Orientului Apropiat, a Greciei, a popoarelor slave etc. cu populaţia autohtonă (vezi p. 246), la care se adaugă ideea convieţuirii sale pluriconfesionale, considerată de autor ca „un mare merit” (p. 247), lărgesc decisiv cadrele gândirii oficiale teologice. Desigur, această diversitate nu putea fi cuprinsă în totalitate în paginile celor două capitole ale volumului. Unele afirmaţii, aparent contradictorii, precum cele referitoare la „supleţea şi toleranţa în ce priveşte raporturile cu Reforma” (p. 239) şi totodată opoziţia faţă de „iniţiativele culturale-tehnologice ale Reformei” (p. 255), nu fac decât să reflecte complexitatea unor epoci de ciocnire a tradiţiei cu influenţele externe şi conflictul dintre păstrarea unei identităţi în paralel cu nevoia de modernizare.
în sfârşit, în secţiunea a IV-a: „Neamul”, „naţia” şi limba noastră, profesorul Alexandru Niculescu extinde aria reflecţiilor asupra acestor noţiuni în lumea contemporană. Astfel, autorul nu face altceva decât să dovedească faptul că lingvistul, om de cultură şi savant, are, asemenea înaintaşilor, menirea de a rămâne o conştiinţă a societăţii la devenirea şi luminarea căreia participă.
în Anexe găsim, pe lângă un studiu consacrat sensurilor cuvântului a lucra, două necrologuri dedicate regretaţilor filologi români Emil Turdeanu (1911 - 2001) şi Magdalena Vulpe (1936 - 2003).
Acest volum ar putea fi, dacă ţinem seama de cele spuse în Prefaţă, ultimul din seria celor patru consacrate de profesorul Al. Niculescu individualităţii limbii române între limbile romanice. Dacă avem în vedere însă complexitatea acestui subiect şi mai ales direcţiile şi ideile noi, pe care autorul le-a pus în circulaţie prin studiile publicate în ultimii ani, credem şi ne mărturisim speranţa că seria acestor cărţi extrem de necesare pentru istoria limbii şi culturii noastre va continua.
GEORGE BOGDAN ŢÂRA
Universitatea de Vest Timişoara, str. V. Pârvan, nr. 4
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
313
EUGEN PA VEL, Carte şi tipar la Băl grad (1567 - 1702j, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2001, 380 p. + XXI pl.
Alcătuirea unei adevărate monografii bălgrădene privind tipăriturile apărute în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea este nu numai un act de cultură benefic pentru o anumită optică asupra literaturii noastre religioase vechi, dar şi o realizare originală, întrucât, după ştiinţa noastră, nu există o carte similară privind Braşovul, Sibiul, Clujul sau Oradea, principale centre de iradiere a tiparului din Evul Mediu românesc. De aceea, cartea lui Eugen Pavel e cu atât mai valoroasă, cu cât concentrează informaţia dintr-un singur centru tipografic, neeludând, însă, relaţiile cu alte centre mai apropiate sau mai îndepărtate, împlinind, indirect, şi o imagine a periplului unor personalităţi care s-au manifestat şi la Bălgrad sau numai la Bălgrad. Este cazul multora dintre tipografii de aici, printre care şi acela al lui Coresi care, după debutul braşovean, se pare că activează, ca tipograf, şi la Bălgrad (locul apariţiei Cazaniei I nu e notat, dar, după o argumentare strânsă, se concede că ar fi fost tipărită în capitala principatului Transilvaniei); de asemenea, sunt analizaţi Lorinţ, popa Dobre, mesagerul Basarabilor, ieromonahul Silvestru, Ştefan din Ohrida, activ în tipografiile din Govora şi Câmpulung, Martin Maior din Braşov cu Biblia mică, prezenţă dinamică, la Bălgrad, între 1647 şi 1658, apoi Daniil, Iosif, Chiriac Moldoveanul şi nu mai puţin celebrul Mihai Iştvanovici, supraintitulat „tipograful literat”. Venit din Ungrovlahia (Râmnic), unde ucenicise pe lângă Antim Ivireanul şi apoi, la solicitarea lui Atanasie Anghel, se strămută la Bălgrad, acesta a tipărit, mai întâi, o carte de instruire a copiilor, Bucoavna, pentru a fi celebru cu Chiriacodromionul din 1699. Dintre tipografii autohtoni (din Ardeal sau chiar din Bălgrad), amintim, în primul rând, pe Simion Ştefan, adnotat pe fila 192 a Noului Testament, alături de Gheorghe Rusu din Sibiel şi de logofătul Dumitru, pe Ioan Zoba din Vinţ sau pe traducătorul Pâinii pruncilor, Duma Ianăş. Deoarece tipograful acestei ultime lucrări a rămas necunoscut, s-a încercat atribuirea tipăririi lui Mihai Iştvanovici sau unui alt localnic, Nicolae.
Această perspectivă asupra activităţii tipografice are consecinţe în planul aprofundării unor probleme privind cărţile noastre vechi, precum: examinarea atentă a tuturor elementelor ce ţin de cartea tipărită (filigranul hârtiei, caracterele tipografice, ornamentele, stemele etc.), pentru localizarea unor texte rămase, în urma a numeroase discuţii, încă în derută (e cazul Cazaniei I a lui Coresi), studierea tehnicii şi artei tiparului, în care autorul lucrării de faţă se dovedeşte foarte informat, precum şi a textelor complementare - prefeţe, epiloguri -, de mare importanţă pentru realitatea limbii epocii, ca şi cercetarea comparativă a unor texte pentru evidenţierea posterităţii tipăriturilor bălgrădene, încheind cu o examinare atentă a evoluţiei normelor literare, prin analiza particularităţilor lingvistice.
Meritorie ni se pare, în capitolul I, departajarea tipăriturilor ortodoxe de cele de inspiraţie protestantă, ca, de exemplu, Catehismul calvinesc (1648) sau Biblia mică, scrise cu litere latine, în ortografie maghiară, precum şi Scutul Catichizmuşului (1656), cu caractere chirilice.
Cât priveşte textele complementare, cărora li se dedică un întreg capitol (al III-lea), pe lângă faptul că sunt reproduse în întregime într-o transcriere interpretativă, sunt comentate din punctul de vedere al conţinutului, destul de stereotip, de altfel, ca organizare (invocaţia faţă de Dumnezeu, dedicaţia şi salutaţia), dar şi din punctul de vedere al disociaţiilor relativ la filiaţia şi paternitatea prefeţelor şi a epilogurilor analizate. Comentariul autorului este apropriat fiecărui text complementar, sesizându-se caracterul retoric specific epocii, elemente de stilistică funcţională - relevarea stilului didactic - etc. (vezi, în acest sens, aprecierile faţă de predosloviile Noului Testament). Observaţiile asupra acestor texte se referă şi la atmosfera, ca şi la deschiderea ştiinţifică a capitalei princiare, unde nu este exclus să se fi cunoscut lucrări ale lui F. C. Baumeister, E. Goblot sau Francis Bacon (la care apare celebra comparaţie a cuvintelor cu banii, ce este reluată în Predoslovia a Il-a a Noului Testament). Atenta observaţie a predosloviilor scoate în evidenţă atât originalitatea unora, cât şi prelucrarea, după diverse izvoare, a altora (de exemplu, prima predoslovie de la Cărare pre scurt... a lui Ioan Zoba din Vinţ).
De o mare acribie filologică şi un mare efort ştiinţific ni se pare capitolul al IV-lea, intitulat Disociaţii fdologice. Modele şi izvoare. Posteritatea tipăriturilor de la Bălgrad. Filologul clujean
314
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
face un tur de forţă, punând în paralel texte, care denotă filiaţii între ele, cu altele care sunt divergente din acest punct de vedere. Este de apreciat siguranţa cu care e condusă argumentarea pentru compararea Apostolului lui Coresi cu Cazania I a aceluiaşi, textul, în intimitatea lui, manifestând divergenţe demonstrate. Cât priveşte Evanghelia cu învăţătură (1641), primul text românesc localizat sigur la Bălgrad, şi Cazania a Ii-a a lui Coresi, aici fidelitatea e maximă şi nu mai necesita comparaţia. Oprindu-se asupra Noului Testament, autorul dovedeşte şi multă prudenţă în a da crezare celor afirmate de ieromonahul Silvestru în predoslovie, şi anume izvorul grecesc, argumentând că e posibil şi unul slavon, precum şi o versiune a lui Coresi. In ce priveşte sursa latină, autorul demontează precis aserţiunile Măriei Rădulescu şi ale lui Gabriel Ţepelea că la baza Noului Testament ar fi stat una singură, cea a lui Erasm de Rotterdam, cu glosele lui Mathias Flacius Illyricus (Francowitz) apărute la Basel, în 1570. Eugen Pavel prezintă ş*i alte izvoare latine, relevate parţial şi de cercetătorul clujean Alin Mihai Gherman, cu aserţiunile de rigoare, în final concedând pentru o ediţie a Bibliei greco-latine, în care izvorul latin aparţine lui Theodore de Beze.
Un loc aparte în discursul argumentativ al lui E. Pavel îl ocupă valorizarea gloselor Noului Testament, care, după Domnia Sa, nu sunt simple explicitări semantice, ca într-un dicţionar, ci, prin extinderea seriilor sinonimice, a informaţiilor de ordin enciclopedic sau dogmatic, devin un aparat critic, în fond, cu variante de traducere, o primă încercare de punere în operă a metodei criticii de text.
Ultimul capitol al cărţii, intitulat Evoluţia normelor literare în tipăriturile bălgrădene. Particularităţi lingvistice, ia în considerare 12 cărţi bălgrădene, unele neavând „tranşată” localitatea în care s-au tradus (Cazania 1 şi Molitvenicul lui Coresi sau Culegerea de rugăciuni de la 1639 -1640), autorul aproximând configuraţia variantei literare sud-vest ardelene prin descrierea trăsăturilor fonetice, morfologice şi lexicale specifice. Notarea şi explicarea formelor este, în general, corectă, dar se pierde din vedere aspectul general al secolului al XVII-lea, şi anume ceea ce remarca cu bună ştiinţă Ion Gheţie în Baza dialectală a românei literare (1975), că, în acest secol, se observă o apropiere a normei de grai, în fond o abandonare a normei supradialectale, iniţiată de Coresi. De aici, uneori, prezentarea fenomenelor este ambiguă, iar comentariile lipsind, lasă loc la confuzii. De aceea sugerăm ca, la o nouă ediţie a cărţii, să se aibă în vedere mai multe aspecte.
La p. 269 se afirmă că „a protonic apare izolat în macar (NT [3]r / 25 ), faţă de formele majoritare măcară”. Fenomenul trecerii lui ă protonic la a este specific nordului (nordul Ardealului şi al Moldovei) şi, prin urmare, forma macar ar putea fi o transcriere din consultarea vechilor versiuni româneşti ale Noului Testament (textele maramureşene consultate de Coresi şi apoi perpetuate prin el şi de ceilalţi). La p. 271 se notează că „e medial nu a evoluat la ă în Dumnezău (NT 97r /1)”. Dar niciodată acest e medial nu s-a deschis la ă, neavând condiţii de deschidere, iar fonetisme ca Dumnăzău /Dumnădzău n-au fost atestate. Exprimarea corectă în cazul menţinerii lui e din: bucenaţi, cumenecătură etc. (p. 272) e că păstrează forma etimologică. La p. 273: forma arbure este etimologică, nu pentru că m e păstrat (latinescul arborem), ci pentru că este un fonetism evoluat normal de la un o neaccentuat (forma arbure apare şi în Psaltirea Hurmuzaki şi în texte din secolul al XVI-lea, dar şi în cele din secolul următor). Explicaţia anticipării elementului palatal în cuvinte ca: pâine, câine, mâine şi mâini este greşită, pentru că, de fapt, avem de-a face cu anticiparea desinenţei de plural i, formă care apoi s-a extins şi la singular; deci evoluţia este: câni > câini > câine (N.B.: la p. 329 se vorbeşte de diftongarea lui î în aceleaşi condiţii, ceea ce este cel puţin ciudat). Pe aceeaşi pagină se menţionează că diftongul ea este în poziţie moale în cuvintele: adevereaşte, beaţi, când, în realitate, e vorba fie de un arhaism grafic, fie de o metafonie conservată, care nu a revenit la monoftong. La p. 277 nu se recunoaşte consoana labiodentală palatalizată/evoluată la h, în compania iotului în cuvinte ca: hi, hierbinţeală, hiiare etc., apărută sporadic în secolul al XVII-lea în Transilvania (ea este caracteristică mai ales nordului). La p. 278 se afirmă greşit că d + e, i latin ar da africata dz. De fapt, este vorba de un e scurt latin accentuat care se diftonghează la ie, dezvoltând un iot, şi abia acesta alterează consoana d la dz. La p. 284: substantivul uşea (< lat. ustia) nu e de declinarea a treia; de asemenea, formele nor, sor pentru noră, soră nu sunt particulare, cum afirmă autorul, ci forme etimologice din lat. nurus (declinarea a IV-a) şi lat. soror (declinarea a IlI-a), care abia mai apoi s-au adaptat la sistemul morfologic al femininelor de declinarea I. La p. 285: marmure este chiar forma care circula în epocă, de asemenea, etimologică (< lat. mârmorem). La p. 286 nu este
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
315
vorba de păstrare sau respingere a desinenţei la substantivul feminin de la G.-D., ci de aglutinarea articolului la forma neflexionată sau cea flexionată a substantivelor (legeei şi casii). Mai subliniem că forma invariabilă a articolului posesiv genitival a este specifică graiurilor nordice, de unde provin unele texte (p. 288); în encliză, e imposibilă păstrarea lui î protetic la pronumele personal şi cel reflexiv (p. 288).
Considerarea morfemului pre pentru genul personal ca prepoziţie ni se pare nu o scăpare, ci o falsă analiză (p. 289), ca şi afirmaţia că particula -şi apare numai la pronumele de întărire, când, de fapt, ea apare la aproape toate pronumele (demonstrative de identificare, personale, nehotărâte), dar şi la adverbe. Genitivele pronumelor personale (lui, ei, lor) nu sunt urmaşele lui iile, ci ale lui Ului, illaei, respectiv illorum sau, pe scurt, ale lui illus, illa, illi, illae flexionate, din latina populară (p. 289). Pronumele relativ nu are formele variabile carele, carea, carii, ci acestea sunt forme articulate cu articol hotărât (p. 290). Ar trebui revăzută exprimarea de la p. 291, după care numeralul ordinal ar avea forme „terminate în -lea”. Acel le, lu sunt articole hotărâte , iar -l(u) nu e „finala”, ci articolul hotărât, ca în forma patrul. La verbe, forma să gioară (p. 291) este etimologică, iar nu analogică, cum se afirmă; iar, la perfectul simplu, nu se indică formele sigmatice, pentru a fi departajate de celelalte încă viabile în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Mai-mult-ca-perfectul au fost căzuţi e cunoscut ca formă perifrastică, iar nu analitică, aşa cum se afirmă la p. 292; mai-mult-ca-perfectul condiţional este greu de acceptat, dacă nu recunoaştem din nou forma perifrastică a lui (p. 294). Desigur, unele dintre aceste scăpări pot fi uşor remediate, iar comentariul lor ar trebui extins.
Convingerea autorului converge spre existenţa unei variante literare de contact sud-vest ardelene, aflată sub presiunea unei variante muntene şi a alteia bănăţean-hunedorene. De fapt, ideea a mai fost vehiculată cu privire la secolul al XVI-lea de către profesorul ieşean Gavril Istrate, cu o mică deplasare spre vest (Orăştie), acolo unde apare Palia.
O pagină de concluzii bine articulate şi judicios generalizate, la care subscriem fără rezerve, mai cu seamă că ele au fost întrevăzute şi de alţi cercetători (Ion Gheţie), încheie această lucrare de istorie şi filologie a textelor bălgrădene şi nu mai puţin un studiu lingvistic, realizat cu multă dăruire şi aplecare filologică de către Eugen Pavel, adevărat pionier în elaborarea unor opere de o asemenea manieră şi de o asemenea adâncime.
ELENA DRAGOŞ
Universitatea „Babeş-Bolyai" Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
Notă
Sugestiile pe care ni le face doamna Elena Dragoş în finalul recenziei, altfel în multe privinţe pertinentă, impun câteva precizări din partea noastră, cu toată poziţia ingrată în care se poate situa astfel un autor recenzat. Ne miră din capul locului reproşul care ni se aduce privind ignorarea raportului dintre normă şi grai, din moment ce tocmai oscilaţiile pe care le-a cunoscut varianta literară locală, în confruntarea dintre tradiţie şi inovaţie, dintre norma ideală şi cea uzuală, sunt urmărite din această perspectivă, fundamentată de Ion Gheţie. Reluăm punctual unele dintre aspectele puse în discuţie. Am susţinut, aşadar, motivat, că e aton medial nu a evoluat la ă, prin asimilare vocalică, forme ca Dumnăzău / Dumnădzău fiind atestate însă în Psaltirea Voroneţeană, textele măhăcene, Fragmentul Todorescu, Psaltirea de-nţăles a lui Dosoftei şi în Biblia de la Bucureşti. A se vedea, în acest sens, şi Gheţie-Mareş, GD, p. 83-84; Gheţie, BD, p. 103, iar, mai recent, Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532 - 1780), Bucureşti, 1997 (abreviată, în continuare, ÎLRLEV), p. 89; 296. în ceea ce priveşte explicarea unor forme precum câine, (poi)mâine, mâini (pl. lui mână), pâine prin apariţia lui / epentetic ca urmare a anticipării elementului palatal din silaba următoare, am împărtăşit
316
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
opinia vehiculată în studiile clasice de istorie a limbii române şi, respectiv, a limbii române literare (A. Lambrior, în „Romania”, IX, 1881, p. 100; Gheţie-Mareş, GD, p. 102; Gheţie, BD, p. 111; ÎLRLEV, p. 96); cf. aici şi motivaţia lui O. Densusianu (HLR, II, p. 16) referitoare la rezonanţa în silaba precedentă a terminaţiei -i a pluralului; în acelaşi context, am vorbit despre „diftongarea” lui â (N.B.: între ghilimele) în consonanţă cu opiniile menţionate (vezi şi Rosetti, ILR3, p. 363). înregistrarea şi explicarea unor fenomene lingvistice, prezente în tipăriturile de la Băl grad, nu au fost însoţite, în general, de comentarii detaliate, întrucât acestea apar, in extenso, în lucrările de referinţă citate, studiul nostru având un caracter aplicat, şi nu unul teoretic. Problemele de grafie pe care le presupune, de pildă, diftongul -eâ- în poziţie moale sunt cunoscute (ÎLRLEV, p. 98; 303), dar fenomenul nu este eludat dintre fonetismele posibile. Observaţia potrivit căreia „nu se recunoaşte consoana labiodentală/evoluată la h, în compania iotului” este anulată de formularea noastră concisă: „Labiodentala/a evoluat la h* în unele cazuri” (p. 277). în privinţa dubletelor de tipul uşe - uşă, am consemnat coexistenţa primei forme de declinarea a IlI-a, caracteristică textelor sudice, cu forma de declinarea I, cu ş dur, specifică textelor nordice, cărora nu etimonul le-a impus încadrarea în sistemul morfologic al limbii române (vezi şi ÎLRLEV, p. 320). Situaţiile de flexiune nominală descrise de noi la p. 286-287 surprind tendinţa de unificare a paradigmelor substantivelor feminine prin modificarea grupului desinenţă + articol hotărât: -eei > -ei, -ii, -iei > -ii, -ei (ÎLRLEV, p. 325). Pronumele şi adjectivele relativ-interogative articulate carele, carile, carii, carea sunt considerate variabile în raport cu forma invariabilă care (ÎLRLEV, p. 129; 331). Aşa cum am afirmat (p. 292), mai-mult-ca-perfectul au fost căzuţi este o formă perifrastică şi, implicit, analitică, în opoziţie cu forma sintetică (căzuseră). în fine, forma de conjunctiv prezent să gioară a verbului a jura nu este etimologică, ci analogică (vezi Puşcariu, LR, II, p. 261-262; Gheţie, BD, p. 168; ÎLRLEV, p. 336), iar formelor verbale supracompuse de tipul condiţionalului mai-mult-ca-perfect li se recunoaşte regimul de sine stătător (ÎLRLEV, p. 341). Am analizat apoi prepoziţia p(r)e cu valoarea de morfem al acuzativului-obiect direct, respectiv ca element introductiv al genului personal (Rosetti, ILR3, p. 599; L. Onu, în Recueil d’etudes romanes, p. 187-209; ÎLRLEV, p. 151). în acelaşi loc (p. 289), pornind de la forme precum eişi, loruş etc., am afirmat textual că „derivatele cu -şi au aceeaşi funcţie ca formele primare sau ca pronumele de întărire” şi nicidecum că „particula -şi apare numai la pronumele de întărire”. Fără a epuiza paleta observaţiilor ce comportă amendamente, vom mai spune doar că ideea existenţei în secolul al XVII-lea a unei variante literare de contact sud-vest-ardeleneşti, aflată sub presiunea variantei bănăţeano-hunedorene şi a celei muntene, nu poate fi pusă în legătură cu teoria prolixă a lui G. Istrate privind localizarea textelor vechi în sudul Transilvaniei, între Braşov şi Orăştie, cu prelungiri spre Banat - Crişana.
EUGEN PAVEL
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”
Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
DANA BUCERZAN, Ion Vinea. O abordare semantic-textuală a creaţiei poetice. Postfaţă de Carmen Vlad, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001, 279 p.
Deşi valoarea liricii lui Ion Vinea a fost de timpuriu recunoscută, stilul său poetic a fost foarte puţin studiat, rămânând aproape ignorat de către lingvişti. Explicaţia ar fi poate nu doar destinul nefericit al scriitorului în perioada postbelică, ci şi dificultatea de a surprinde multitudinea faţetelor pe care o prezintă creaţia lui, de natură să descurajeze o astfel de tentativă, iar cel dintâi merit al lucrării este tocmai obiectul cercetării - poezia acestui mare nedreptăţit.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
317
Autoarea găseşte o soluţie ingenioasă şi solid argumentată pentru a ocoli într-o oarecare măsură dificultatea la care ne-am referit, oprindu-se doar asupra volumului de versuri Ora fântânilor, singurul pe care Vinea l-a pregătit el însuşi pentru tipar şi care, în acelaşi timp, prezintă o unitate, chiar dacă aceasta nu se manifestă întotdeauna la suprafaţă.
Analiza aplicată acestui corpus are la bază conceptul de izotopie în accepţia greimasiană. Inconvenientele generalităţii semelor propuse de teoria respectivă ne-a determinat să ne punem iniţial întrebarea dacă demersul va conduce la nişte rezultate în măsură să caracterizeze corpusul ales. Posibilităţile au fost testate în prealabil pe un eşantion, reţinând câteva axe semantice pe care le va urmări apoi în toate poeziile din Ora fântânilor: [Auditiv], [Spaţialitate], [Temporalitate] şi [Vizual]. Eşafodajul metodologic se construieşte, se dezvoltă pe măsură ce avansează cercetarea, înglobând diferite concluzii ale unor autori cunoscuţi, şi astfel sunt adaptate mai bine textului.
Se porneşte de la recurenţa sintactică (şi trebuie subliniat că analiza sintactică nu este simplă pentru o poezie care face dificilă decodarea din cauza aglomerărilor metaforice), constatându-se că poezia lui Vinea este slab coezivă, astfel încât încă din acest moment, prin cercetarea „structurii sintactice nucleare”, se îmbină sintaxa cu semantica, trecând la o altă grilă de analiză (p. 46). întrucât nici paralelismul, una dintre modalităţile importante prin care textul poate deveni coeziv, nu funcţionează aici decât într-o măsură destul de redusă, autoarea consideră că pentru textul respectiv modalitatea specifică de realizare a coeziunii este „structura semantică nucleară” (p. 38). Menţionăm că noţiunea de „grup nominal” include aici şi subordonatele atributive, în beneficiul stabilirii mai cuprinzătoare a determinărilor, în special a lexemului oră ca centru al diferitelor grupuri nominale (p. 40).
Pentru fiecare dintre cele patru axe semantice sunt detectate toate lexemele, precum şi sintagmele sau propoziţiile în care poate fi identificat semul respectiv. De remarcat că activarea unor seme se face sub presiunea contextului verbal sau a celui situaţional (comunicarea de tip poetic). Exemplele mai interesante sunt comentate în amănunt, observaţiile depăşind sfera lingvisticului în favoarea interpretării semnificaţiei poetice, fiecare axă prilejuind observaţii asupra unor trăsături definitorii pentru lirica lui Ion Vinea.
Cea dintâi, axa [Auditivului], conduce la abordarea comunicării poetice. Reţinem din acest capitol ideea că angajarea unui dialog presupune existenţa în text a unui număr preponderent de lexeme marcate [+uman], pe când în Ora fântânilor este covârşitoare prezenţa lui [-uman] (p. 81), prin personificare [+uman] fiind substituit de [+natural], autoarea conchizând că cei doi „poli”, [+uman] şi [+natural] „emit ceea ce am putea numi monologuri sau, cu alte cuvinte, discursuri al căror scop nu este de a trezi o reacţie partenerului, de a impulsiona angajarea într-un dialog, ci doar suficiente în ele însele, fără vreo şansă de a ajunge la un numitor comun care ar conduce în cele din urmă la edificarea unei comunicări reale” (p. 56-57). Am spune că este o constatare valabilă, în general, pentru poezia lirică. Pertinentă pare următoarea afirmaţie: „ideea care se detaşează este cea a unei imposibilităţi de a comunica şi de a se comunica, fie ea programatică sau nu” (p. 57) - desigur, dacă facem abstracţie de lector ca destinatar al mesajului. Este demonstrată astfel ideea unei comunicări eşuate în poezia lui Vinea, prin asumarea conştientă a singurătăţii, marca [-auditiv] funcţionând cu determinări negative. Dar, în afară de [-auditiv], în poezia lui Vinea singurătatea are şi un câmp lexematic propriu, mai greu de pus în evidenţă, trebuie să recunoaştem, aşa încât ne mulţumim să reproducem fragmente din poezia Ivoriu, pentru ilustrare: într-un sfârşit, în marginea orelor moarte, / nalt şi aspru, Turnul a crescut/ zi cu zi, noapte cu noapte,/ întemniţându-mă./ Singur veghez. Niciun zvon. Lumea e de mine departe.// Glasul strigă în deşert:/ unde sunt visele? [...]/ Nimeni n-aude. Nimeni nu mă cheamă./E târziu. Turnul sporeşte în noapte.
Subcapitolul Logos versus melos, în care lexemele melosului sunt caracterizate prin [+natural], asociat cu un tip de sunet [+articulat] şi [+silabic], prilejuieşte o subtilă analiză a lexemului fântână (important întrucât intră şi în titlul volumului de versuri) într-un context care-i atribuie marca [+auditiv] (fântânile îngână cuvinte din trecut), şi care va putea fi ulterior coroborat cu situaţiile în care determinant este semul [+vizual]. încercarea de redefinire a limbajului, după definirea nonvorbirii sau a tăcerii voluntare, cu o referire expresă la texul poeziei Vecie, conduce la concluzia: „Cuvintele nu sunt doar simple purtătoare de sens şi instrumente ale comunicării, ci [...] comunică şi prin modalităţi non-auditive şi non-lingvistice, [...] transformând limbajul într-o altă modalitate de
318
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
comunicare” (p. 67). Cercetarea axei semantice [Spaţialitate] se opreşte mai întâi la categoriile de singular şi plural, aceasta din urmă având o preponderenţă ce relevă preferinţa pentru nedeterminare, pentru aproximări spaţiale, precum şi tendinţa de ignorare a elementului uman, prin refugiul în zona anorganicului, transferat uneori în artefact, explicabilă prin tentaţia neimplicării, a retragerii strategice înainte de criză (p. 92) - am spune mai curând că e un mijloc prin care se evită expresia directă a sentimentului. La rândul său, spaţiul interior, constituit din construcţii cu pronume personale precedate de prepoziţiile în şi din, marcat prin [spaţialitate] şi [+interioritate], are o subclasă la care se adaugă [+subiectivitate], generând un spaţiu mai bine definit din punctul de vedere al eului, fapt care poate fi interpretat ca o extensie a subiectivităţii asupra universului exterior (p. 96-97); exemplul de la care s-a pornit a fost în acest caz cuvântul fântână. Axa semantică [Temporalitate] atrage deosebit atenţia, deoarece titlul volumului de versuri include (alături de fântână) lexemul oră, căruia i se adaugă numeroase alte lexeme marcate prin [+temporal] (p. 153-154). Se constată şi aici preponderenţa pluralelor, deci a unei nedefmiri, iar explicaţia cea mai convingătoare oferită în carte ni se pare cea de expresie a percepţiei timpului: „Nimic nu se dovedeşte a fi unic în poezia lui Ion Vinea; totul e perceput într-o continuă curgere lentă dar inexorabilă, aproape dureroasă şi permanent destructivă. Timpul pare să se scurgă cu o incredibilă lentoare mitică [...]” (p. 141). Se relevă preferinţa, pe de o parte, pentru noapte, ca timp al insomniei sau al oniricului, al subconştientului „dezlănţuit”, dar mai ales pentru stările intermediare, precum amurgul - simbol al frumuseţii nostalgice a trecutului, însă şi al declinului - şi, pe de altă parte, pentru toamnă, cu o simbolistică similară, asociată adesea tanaticului. Un subcapitol substanţial este consacrat lexemului oră sub raportul structurii sintactice nucleare, evidenţiind modul cum sintagmele asociate definesc tipul de temporalitate specific poeziei lui Vinea. Se identifică în aceste structuri semele: [interioritate], [emergenţă], [adâncime], [reflectare], [thanatism], [materialitate] şi [nocturn]. Pătrunderea sensului profund al poeziei este cu totul remarcabilă, precum şi comentariile asupra diferitelor sintagme, dintre care l-am evidenţia pe cel despre ora fântânilor lunii. Din întreg capitolul dedicat [Temporalităţii], autoarea deduce existenţa unei alte mărci definitorii, deosebit de importante, anume [+melancolie].
Mărcile semantice [+thanatic] şi nota de melancolie sunt prezente şi pe axa semantică [Vizualitate], pe care se plasează cromatica, stările materiei, corpurile cereşti, ochiul, privirea, lumina şi umbra; rezultă că elementele vizuale contribuie, la rândul lor, la construirea unui univers poetic particular, dominat de incapacitatea determinării şi definirii (p. 178).
încheierea sintetizează comentarii presărate în numeroase pasaje ale cărţii: „Prezenţa mărcii semantice [+depresivitate] a fost observată pe parcursul textului încă de la stadiul iniţial al analizei şi ea se corelează cu sugestiile de declin universal şi de eşec al încercărilor de comunicare, fiind un posibil argument pentru o viziune unificatoare asupra textului poetic” (p. 214). Ipoteza merita verificată sistematic, ceea ce ar fi putut conduce la înlocuirea atributului „posibil” prin „cert”.
Lucrarea realizează un prim studiu lingvistic de amploare al poeziei lui Ion Vinea, aşa cum se reflectă în corpusul reprezentativ Ora fântânilor, pe baza conceptului de izotopie; grila de analiză aplicată reprezintă opţiunea proprie. Axele semantice sunt examinate în amănunt, nu numai la nivelul inventarului lexematic, ci şi al sintagmelor care se construiesc în jurul lexemelor mai importante, la acest nivel semele fiind detectate cu deosebit folos. Cercetarea confirmă printr-o metodă ştiinţifică anumite aprecieri asupra liricii lui Ion Vinea, introducând o notă de obiectivitate, dar aduce şi numeroase constatări originale, de certă noutate. Observaţiile probează o sensibilitate remarcabilă faţă de fenomenul poetic şi înţelegerea esenţei specifice liricii lui Vinea, reuşind să pună în evidenţă aceste particularităţi prin mijloace lingvistice, dar să le şi valorifice într-un plan interpretativ mai larg.
FELICIA ŞERBAN
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „ Sextil Puşcariu ”
Cluj-Napoca, str. Emil Racoviţă, 21
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
319
RODICA MARIAN, Luna şi sunetul cornului. Metafore obsedante la Eminescu, [f.l.], Editura Paralela 45, [2003], 277 p.
Conceptul de „text poetic integral”, introdus de Rodica Marian şi aplicat în exegeza Luceafărului eminescian, propunea relevarea sensurilor luând în considerare textul definitiv şi variantele, cu aplecare specială asupra cuvântului, în „Lumile” luceafărului (o reinterpretare a poemului eminescian), Cluj-Napoca, 1999; demersul a fost urmat imediat de o reeditare a textelor respective, cu toate variantele şi formele extrase din ediţia Perpessicius, într-o modalitate de prezentare care să faciliteze consultarea şi traseul ideilor şi expresiei pe parcursul elaborării poemului (Mihai Eminescu, Luceafărul. Text poetic integral, Cluj-Napoca, 1999), ceea ce asigură un instrument de lucru valoros pentru oricare cercetător al creaţiei eminesciene. în anul următor apărea un produs pe suport CD, cu facilităţi deosebite de consultare a textelor şi variantelor (prin colaborarea unor lingvişti de la Institutul „Sextil Puşcariu” cu un grup specialişti în informatică de la Software ITC), la care s-au adăugat concordanţele textului integral (lista tuturor ocurenţelor pentru fiecare cuvânt, cu un scurt context), un modul de analiză morfologică a fondului lexical respectiv, dicţionarul Luceafărului în formă automatizată, texte introductive, copiile manuscriselor, recitarea poemului în interpretarea lui Ion Caramitru (înregistrată special pentru această' lucrare complexă) etc.
Metoda, dovedindu-se deosebit de fertilă, este aplicată şi în noua lucrare semnată de Rodica Marian. De data aceasta alcătuirea corpusului de lucru devenea mult mai dificilă, prin faptul că „motivele obsedante” ale lunii şi cornului apar în texte foarte numeroase şi variate, care au trebuit căutate şi selectate din întreaga creaţie poetică eminesciană: Peste vârfuri, Bogdan Dragoş, [Luna trece lin prin ceaţă], Peste codri sta cetatea..., Miron şi frumoasa fără corp, Povestea teiului, Lasă-ţi lumea..., [Prin negre crengi de brad], Dorinţa unui dac, Mai am un singur dor cu variantele, Făt-Frumos din tei, Sara pe deal, Muşatin şi codrul - o Anexă însumând peste 40 de pagini.
Dintru început este atacat un domeniu crucial pentru segmentul ales: Romantism, duh eminescian, suflet românesc. Un sens specific al morţii în universul poetic eminescian, capitol de sinteză pentru tot ceea ce este semnificativ în creaţia lui Eminescu şi tot ce s-a spus, pertinent, cu privire la acest subiect. Răspunsul dat referitor la originea unuia dintre motivele studiate, motivul cornului, este că nu trebuie legat în mod necesar de influenţa romantismului german, ci ar fi vorba de un paralelism cultural (p. 17-18). Punând la contribuţie afirmaţiile lui D. Popovici, Lucian Blaga, Sextil Puşcariu, Tudor Vianu şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, autoarea trage nişte concluzii: „Structural, aşadar, Eminescu avea preocupări ce se întâmplă să fie tipic romantice, dragostea pentru literatura populară, fascinaţia pentru vechime, pentru trecut, ca şi concepţia despre sacralitatea actului artistic” (p. 21). Să se fi stins oare ecourile programului Daciei literare într-atât, încât regăsirea celor mai multe dintre ideile de acolo să fie numai întâmplătoare? Mai degrabă erau acestea idei în spiritul vremii poetului, cu care înclinaţiile sale artistice, rezultate din asimilarea unei vaste culturi universale, aveau consonanţe puternice.
în ceea ce priveşte „dorul românesc” (vezi şi capitolul următor, p. 106 şi urm.), ar trebui să procedăm, în logica limbii, conform şi etimonului latin, la relaţia cu ‘durere’ (şi anume ‘durere provenită dintr-o cauză interioară’, nu cauzată din exterior), sens păstrat încă de cuvânt în anumite zone; de aici ‘aspiraţie intensă, dureroasă, spre ceva’, apoi ‘lipsă resimţită acut a unei persoane’ şi ‘suferinţă provocată de absenţa cuiva’; dorul de moarte nu este, aşadar, un dor din care s-a pierdut componenta erotică, ci anterior acesteia. Nostalgia, tristeţea, melancolia nu ţin de esenţa termenului, în schimb sensul originar, etimologic, de ‘durere’, transferat în zona psihicului, intră în componenţa înţelesului, în funcţie de context, răzbătând mai ales în poezia lirică. Oricum, sondarea adâncurilor filozofice ale acestui sentiment îşi are utilitatea.
320
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
Concepţia despre moarte, de la viziunea mioritică la străvechea mentalitate mitică, apoi la budism, la Schopenhauer şi la substratul filozofic al Luceafărului, totul e supus relaţionării şi diferenţierii. Multitudinea de interpretări, asupra cărora autoarea se opreşte cu deosebită răbdare şi spirit critic, ne arată o poezie cu faţete mereu noi, un Eminescu al fiecărui timp, în care trăirile sunt nuanţate la nesfârşit, şi nu este vorba doar de subiectivitatea lectorului, ci de conţinutul acestui uriaş receptacol, care este departe de a fi uniform, ceea ce se opune generalizării, absolutizării unui singur mod de a concepe, de a trăi şi de a simţi tot ceea ce vine în legătură cu ideea morţii pentru ansamblul creaţiei eminesciene, de a interpreta întreaga partitură pe o singură coardă, într-un cuvânt - tiparului.
Următorul capitol este consacrat melancoliei în raport cu elegia, un concept destul de larg şi evoluat în timp, încât să cuprindă o mare parte dintre poeziile lui Eminescu, dacă se fac adnotările de rigoare. Este un domeniu care presupune o mare subtilitate de interpretare, apropiere de universul liric eminescian, în care orice delimitare tranşantă comportă un risc. Metoda lecturii textului poetic integral este aplicată cu real profit şi poeziei Peste vârfuri, considerată cu bun temei ca emblematică. Numeroasele încercări ale poetului, pe lângă forma publicată, înseamnă nu doar căutări ale unor expresii adecvate, ci înregistrarea unor stări sufleteşti, sugerate de textul antum sau pe care le intuim doar. Se poate aplica, fără îndoială, criteriul cantitativ, al ponderii lor în variante (cf. p. 89), ceea ce nu înseamnă să eludăm sau să minimalizăm altele, cum ar fi versurile referitoare la sunetul cornului: Mai departe - mai departe / Mai încet - tot mai încet / Liniştit, nemângâiet / Ca durerile-mi deşarte, cu varianta Ca dureri de-amor, deşarte (p. 231 din Anexă; s. n. F. Ş.).
Căutând fisuri şi puncte de sprijin în exegezele de până acum, afirmaţiile sunt foarte fin nuanţate, încât ar putea să pară contradictorii: „Nu este aici, în Peste vârfuri, mi se pare evident, nici o melancolie ca un fel de nedefinită tristeţe, precum dorul românesc nu încape în semnificaţia nostalgiei” (p. 25); iar pe urmă: „Evidenţa elementului «senin» sau «lipsit de zguduiri sumbre» în «intimitatea melancolică» a simţirii eminesciene am detaliat-o în capitolul dedicat mentalităţii morţii la români, ca dimensiune existenţială ori ca element fundamental în matricea stilistică ce s-a revelat în Eminescu” (p. 58). Cele două afirmaţii sunt corolarul unei demonstraţii ample, remarcabile, chiar dacă merge uneori împotriva evidenţei sau a aparenţei - şi poate chiar din acest motiv. Altfel este greu de explicat cum, punând pe prim-plan, ca principiu, analiza lexico-semantică, se citesc într-un alt registru, prin translaţie, termeni indubitabil definitorii ca stare de spirit pentru textul respectiv (Melancolic cornul sună şi Sufletu-mi nemângâiet / îndulcind cu dor de moarte). Este, probabil, consecinţa încercării de a lărgi foarte mult cadrul de interpretare şi de a pune sub acelaşi semn ceea ce poate reflecta momente diferite şi stări de spirit diferite din creaţia eminesciană. Nu uităm însă că termeni al căror sens propriu se înscrie în câmpul semantic al suferinţei mai sunt folosiţi şi în alte poezii: Sara pe deal, cu tentă bucolică, evocă momente ale unei iubiri împărtăşite, totuşi buciumul sună cu jale, apele plâng; peisajul voalat astfel, la căderea serii, şi cunoscuta gravitate, adăugată de aspectul sonor al versurilor, trec sentimentul într-o zonă de mare profunzime.
Ne oprim puţin asupra dezbaterii privitoare la utilizarea nearticulată a unor substantive „unice”, precum lună (p. 92-93), ca trecere de la obiect la o altă stare a materiei, pe care o socotim (fără să contestăm dezvoltarea altor componente poetice) evoluţie semantică de la ‘corp ceresc’ la ‘lumină reflectată de un corp ceresc’ (precum se întâmplă mai ales cu soare), care este simţită ca specific eminesciană, pentru felul cum a pus în valoare coexistenţa sensurilor, ambiguitatea, folosirea numelui nearticulat fără a fi precedat de prepoziţie.
Investigarea conţinutului unor cuvinte în contextul poetic încalcă, uneori, ceea ce permite gramatica: la verbul a trece (Peste vârfuri trece lună), ambiguitatea sensurilor ‘a străbate un spaţiu, a pătrunde’ şi ‘a face o mişcare de deplasare peste, pe lângă sau printr-un anumit loc’ este imposibilă (ceea ce nu rezultă clar din definiţii), întrucât numai cel de al doilea se construieşte cu determinări introduse prin prepoziţia peste ‘deasupra’. Există cu adevărat în acest vers ceva ce depăşeşte descrierea, ce ar părea neidentificabil în lexic - acea „regală”, impasibilă depărtare a astrului nopţii de tot ce e pământesc, care se poate însă decela prin două valori ale prezentului, şi care este foarte bine surprinsă: „nedeterminarea lunii se propagă în dezmărginirea spaţială într-un fel de atemporalitate suprapusă prezentului din sună, amplificând categorial adevărurile trăirii poetice” (p. 94).
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
321
Urmărind firul metaforelor obsedante lună-sunet de corn, concluzia este că fiecare figură luată separat, dar mai cu seamă conjugate, sunt emblematice pentru ambivalenţa viaţă-moarte, fericire-durere, uitare de sine-palpitul enigmatic al trăirii absolute (p. 141). Cartea relevă documentare vastă şi înclinaţie spre analiză lucidă, o înţelegere a poeziei care decurge din două direcţii: semnificaţiile desprinse de alţi autori şi cele desprinse din propria lectură, avizată, a textului poetic integral, contribuind substanţial la cunoaşterea profunzimii poeziei eminesciene.
FELICIA ŞERBAN
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil PuşcariiP'
Cluj-Napoca, str. Emil Racoviţă, 21
CAMELIA UŞURELU, Categoria /aditivului în limba română, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005, 216 p.
Lucrarea Cameliei Uşurelu, Categoria factitivului în limba română, marchează un moment important în istoria cercetărilor de acest tip.
Structurată în şase capitole, fiecare cu mai multe subcapitole, îmbinând demersul inductiv cu cel deductiv, într-o confruntare a elementelor teoretice cu analiza faptelor de limbă înregistrate, lucrarea are drept obiectiv studierea verbelor „factitive/cauzative privite atât sintactic, cât şi semantic” (p. 9).
In capitolul I, intitulat Perspective de abordare teoretică şi metodologică a verbelor factitive, se conturează reperele teoretice ale lucrării, ce se bazează pe un număr de contribuţii anterioare, româneşti şi străine, privitoare la problema cauzaţivelor şi de lucrări fundamentale, ilustrative pentru diverse orientări teoretice: perspectiva tradiţională, teoria generativ-transformaţională, perspectiva funcţionalistă, perspectiva tipologică, perspectiva pragmatico-semantică, perspectiva cognitivă. Atenţia autoarei se centrează asupra lucrărilor străine care se referă tangenţial la factitive (Noam Chomsky, Guglielmo Cinque, Jane B. Grimshaw, Charles Fillmore, John Lyons, A. J. Greimas şi J. Courtes, Bernard Pottier etc.) şi asupra unor lucrări de gramatică contrastivă (Mihaela Romaşcanu, Alexandra Cuniţă, Maria Manoliu-Manea).
Se acordă un spaţiu larg perspectivei tipologice (Bernard Comrie), cauzaţi vi tatea fiind considerată, din acest punct de vedere, unul dintre parametrii ce dau seamă de tipurile structurale de limbi. Pornind de la observaţiile autorilor ce au studiat funcţionarea parametrului cauzativităţii, Camelia Uşurelu introduce consideraţii privitoare la situaţia din limba română în comparaţie cu alte limbi. Concluzia la care se ajunge este că „din perspectivă tipologică, româna nu se deosebeşte de celelalte limbi romanice în ceea ce priveşte exprimarea situaţiei cauzale” (p. 27).
Din cadrul propus de gramatica cognitivă, autoarea îşi focalizează atenţia asupra direcţiei teoretice deschise de Leonard Talmy şi William Croft, care concep evenimentul ca macrostructură cauzală (p. 28-32). Deşi preia din teoria cognitivă concepte de bază („cauzalitate voliţionară”, „cauzalitate inductivă”, „cauzalitate fizică”, „cauzalitate afectivă”, „proces cauzativ”, „proces eventiv”), Camelia Uşurelu se distanţează, în analiza sa, de această abordare care ar determina „o lărgire nejustificată a clasei cauzativelor” (p. 31).
Capitolul al doilea, Definirea conceptului „ cauzat iv/fact itiv’\ Cauzativiz.area, are ca punct de plecare situarea facti ti velor în cadrul clasei verbului: cauzaţi vele reprezintă o clasă sintactico-semantică lipsită de omogenitate. Clasa cauzativelor este eterogenă atât din punct de vedere sintactic (înglobează verbe bivalente sau trivalente), cât şi semantic (cauzativele pot fi verbe momentane sau durative, verbe de acţiune sau de devenire). Ceea ce uneşte cauzativele este prezenţa semului [+Cauzativ], care poate fi inerent (existent în matricea semantică originară a verbului) sau dobândit (în urma încorporării unui verb operator în matricea semantică a verbului, deci în urma cauzaţi vizării)
322
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
(p. 38). Cauzativele sunt definite pe baza unor trăsături semantice ([+Schimbare], [+Dinamism], [+Control]), opunându-se verbelor de stare şi celor eventive (p. 36). In cazul verbelor cauzative, autoarea observă că „predicatul nuclear” încorporat în matricea unui lexem de bază este a face (spre deosebire de eventive care încorporează „predicatul nuclear” a deveni). Prin urmare, transformarea cauzativă nu duce la încorporarea a două „predicate nucleare” (a face şi a deveni), dar imprimă construcţiei de bază trăsătura [+Dinamic] existentă în matricea semantică a operatorului a face. Privită din perspectiva semanticii prototipului, construcţia cauzativă cu operatorul a face are caracter prototipic. La nivel sintactic, analiza se organizează, în continuare, în jurul conceptelor Temă/Remă şi are în vedere toate tipurile de verbe cauzative, discutate în raport cu structura lor actanţială.
în capitolul al treilea, Clase de verbe cauzative (factitive), se porneşte de la definiţia cauzalităţii din perspectivă tipologică şi de la prezentarea modalităţilor de exprimare a cauzalităţii în limba română. Cauzalitatea poate fi exprimată prin mijloace lingvistice în structura de suprafaţă: un verb cauzativ ergativ (Seceta seacă fântânile.), lexical (Vântul a doborât copacul.) sau morfologic (Produsele cosmetice au întinerit-o.) ori un operator cauzativ urmat de un alt verb, în cazul construcţiilor perifrastice (Vântul a făcut copacul să cadă.). Mijloacelor lingvistice li se adaugă o altă posibilitate de exprimare a cauzalităţii, cea de natură pragmatică, care „constă în ştergerea unora dintre elementele componente ale construcţiei cauzative în structura de suprafaţă” (p. 46) (Mi-am pingelit pantofii.).
în subcapitolele III.2, III.3, III.4 şi III.5 se discută pe larg cauzativele ergative, cauzativele lexicale, cele perifrastice şi cele morfologice. După prezentarea caracteristicilor sintactice şi semantice ale fiecărui tip de cauzative, sunt inventariate verbele care se încadrează în cele patru subclase. Inventarele se bazează pe dicţionarele importante ale limbii române şi pe un corpus bogat de texte româneşti, vechi şi moderne, din stiluri funcţionale şi registre diferite. Varietatea şi bogăţia materialului i-au permis autoarei, pe lângă detalierea tipologiei, descrierea atentă a fiecărui tip de cauzative, precum şi urmărirea dinamicii claselor, cu observarea în diacronie a productivităţii diverselor tipare.
Autoarea aduce noutăţi de interpretare şi de inventar pentru clase puţin analizate anterior. Astfel, inventarul cauzativelor lexicale este mult îmbogăţit, fiind obţinut din examinarea definiţiilor lexicografice ale verbelor: a arăta „a face să vadă”, a doborî „a face să cadă”, a convinge „a face să recunoască” etc. De remarcat faptul că, în structura de adâncime a unora dintre verbele cauzative lexicale, se poate întâlni şi un verb tranzitiv (a arăta „a face să vadă”, a anunţa „a face să cunoască”, a explica „a face să înţeleagă”, a învăţa „a face să ştie”, a informa „a face să afle”), ceea ce contravine definiţiei clasice a cauzativizării. Prin urmare, Camelia Uşurelu consideră că, „în plan sintactic, efectul cauzativizării constă în mărirea numărului de actanţi: verbul monovalent din construcţia de bază devine bivalent în construcţia cauzativă transformată, iar verbul bivalent devine trivalent” (p. 81).
Chiar şi pentru clasele de cauzative mai detaliat analizate în lucrările anterioare, cum ar fi cauzativele morfologice, sunt semnalate noi procedee şi noi afixe lexicale derivative care duc la formarea de verbe cauzative (a ogorî „a face să devină ogor” - sufixul -î ataşat unui radical substantival; a decepţiona „a cauza cuiva o decepţie” - sufixul -iona ataşat unui radical substantival; a gazifîca „a transforma în gaz” - sufixul -ifica ataşat unui radical substantival etc.).
Detalierea şi extinderea cea mai amplă priveşte clasa cauzativelor analitice sau perifrastice, pentru care analiza semică a operatorilor cauzativi a permis inventarierea unei clase extrem de bogate (70 de operatori) şi stabilirea unor subtipuri noi. în structura semică a operatorilor cauzativi inventariaţi intră un sem comun, „a face”, şi un sem suplimentar: „stimul” (a îndemna, a stimula), „acţiune prin forţă” (a forţa, a sili, a constrânge, a obliga), „rugăminte” (a ruga, a implora, a conjura), „solicitare” (a solicita, a cere, a pretinde), „sugestie” (a sugera, a sfătui) etc. Descrierea tiparului perifrastic nu este realizată numai din perspectivă semantică, ci şi sintactică, stabilindu-se deosebirea de comportament dintre operatorii cauzativi cu statut pur lexical şi operatorul a face, cu statut semigramaticalizat. în finalul subcapitolului, autoarea adaugă consideraţii asupra preferinţei pentru anumite tipare cauzative.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
323
Interesantă prin modul de abordare este şi relaţia dintre cauzativ şi eventiv, care constituie subiectul celui de-al patrulea capitol. Analiza realizată de Camelia Uşurelu se înscrie pe linia semanticii generative şi a gramaticii cognitive. Majoritatea cauzativelor româneşti au pereche eventivă (a ieftini / a se ieftini; a încălzi / a se încălzi; a înnebuni / a se înnebuni). Puţine sunt cauzativele fără pereche eventivă (a îmbăia, a împăgâna) şi eventivele fără pereche cauzativă (a însuri, a înstela).
In capitolul al cincilea, autoarea se opreşte la nominalizarea formaţiilor verbale cauzative, înregistrând, pe lângă fenomene comune nominalizării, şi diferenţe între diversele tipuri de cauzative. Cu toate că majoritatea factitivelor ergative, morfologice şi lexicale admit nominalizarea, sunt prezentate şi situaţii în care nu este admisă nominalizarea de tip „acţiune - proces”, în schimb este posibilă nominalizarea de tip „rezultat”. Privită în plan sintactic, nominalizarea determină neutralizarea opoziţiei tranzitiv/intranzitiv, în timp ce, în plan semantico-sintactic, diferenţa dintre factitiv şi eventiv este anulată (p. 203). Cercetătoarea ajunge astfel la concluzia că verbele factitive sunt eterogene şi din perspectiva nominalizării.
Ultimul capitol {Dinamica factitivelor în limba română actuală) se opreşte asupra procedeelor de „cauzativizare” care au drept rezultat cauzative ergative sau morfologice cu efect stilistic {a amorţi „a face să amorţească”, a durea „a face să doară”, a exista „a face să existe”, a bivolariza „a face să aparţină lui Bivolaru”, afeseniza „a face să aparţină F.S.N.-ului” etc.). Acest capitol are meritul de a ilustra productivitatea ridicată a procedeelor de cauzativizare în româna actuală, cu precădere în limbajul poetic şi în cel publicistic.
In concluzie, putem afirma că, prin cercetarea pe care Camelia Uşurelu ne-o propune, literatura română de specialitate s-a îmbogăţit cu o reuşită monografie a factitivului românesc.
MARIA ALDEA
Universitatea „ Babeş-Bolyai ” Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
DANA-MARINA DUMITRIU, Metafora alimentară în expresiile franceze, Craiova, Editura AIUS, 2003, 200 p.
Asistăm în ultimul timp la o diversificare a direcţiilor de cercetare în lingvistică, ceea ce implică o revalorizare şi o reinterpretare a faptelor de limbă. Abandonând aşa-zisa analiză tradiţionalistă, Dana-Marina Dumitriu ne oferă, de această dată, un studiu nu numai bine structurat, dar şi plin de învăţăminte atât lingvistice, cât şi „culinare”.
Nu e prima dată când ne convinge de acest lucru, căci studiile sale anterioare, Precis de phraseologie (2000), Les expressions frangaises ă croquer (2000) sau Convergence et divergence phraseologiques (2000), atestă faptul că autoarea cunoaşte foarte bine domeniul său de investigaţie, şi anume frazeologia. Nu avem de-a face doar cu o analiză de suprafaţă a frazeologismelor, ci cu un demers bine închegat, în care se regăsesc nişte constante puse în valoare ori de câte ori se iveşte ocazia.
Metafora alimentară în expresiile franceze e o carte care se citeşte cu „un cuţit şi o furculiţă” în mână, deoarece se arată apetisantă încă de la primele pagini. Aşa cum remarca şi prefaţatorul studiului, conf. univ. dr. Sanda Stavrescu, „lucrarea are avantajul de a satisface curiozitatea cititorului modem, fericit că i se deschide o lume printr-o singură expresie, pe care o credea banală, dar căreia îi poate simţi conotaţiile şi dezvoltările, caracterul deschis şi multiplicativ” (p. 5).
Nu e o lucrare care se adresează doar vorbitorilor de limba franceză, deoarece cititorul găseşte, pe lângă numeroasele expresii româneşti, şi trimiteri la alte limbi, cum ar fi spaniola, italiana şi engleza, ceea ce demonstrează că Dana-Marina Dumitriu îşi propune o deschidere atât spre
324
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
romanitate, cât şi spre universalitate. Traducerea exemplelor în limba română facilitează accesul cititorilor la secretele acestor expresii şi îi determină să caute şi alte construcţii similare care trimit la aceleaşi realităţi.
Avem de-a face, într-un anumit fel, cu o carte a celor peste „7(907” de expresii şi locuţiuni care conţin în structura lor nume de animale, păsări, peşti, fructe, legume, cereale, băuturi, alte alimente şi chiar deserturi, adică, în mare, cam tot ceea ce se poate mânca.
La fiecare început de capitol, întâlnim imagini sugestive care trezesc apetitul celui curios „de a găsi în paginile care urmează lucruri neştiute, care intră fără efort în eşafodajul cultural al cititorului, în felul acesta, el simte satisfacţia dezlegătorului de rebus care descoperă elementul semantic pe care-1 căuta” (p. 6).
Imediat sub aceste imagini, regăsim scurte istorioare cu tâlc, pline de învăţături şi care pot servi, fără doar şi poate, unor scopuri educative. La sfârşitul cărţii, se află un Index care ajută la parcurgerea întregului material faptic.
Punctul de plecare pentru acest nou studiu e reprezentat de o lucrare anterioară a Danei-Marina Dumitriu, Les expressions franqaises ă croquer, din care noi înşine „ne-am înfruptat”.
Metafora alimentară în expresiile franceze nu reprezintă, aşa cum s-ar crede la prima vedere, un punct terminus, căci toate aceste „expresii culinare” au nevoie şi de „sare şi piper”.
E destul de greu să ne oprim asupra tuturor expresiilor şi locuţiunilor prezente în această lucrare, de aceea am considerat că analiza a doi dintre termenii avuţi în vedere îl va convinge pe cititor să „devoreze” cu atenţie acest mic tratat de „expresii culinare.”
E vorba despre cuvântul francez luntre ‘specie de scoică comestibilă’ (p. 44-45): abandonner qqn. comme une coquille d’huître ‘a lăsa pe cineva baltă’ (sau, în traducerea noastră, ‘a lăsa pe cineva cu ochii-n soare’); „aşa cum cochilia nu are nici o valoare, cel abandonat nu prezintă nici un pic de importanţă pentru cel care îl lasă de izbelişte”; bâiller comme une luiître ‘a căsca cât îl ţine gura’; se renfermer comme une hnître ‘a se închide în carapacea/ cochilia sa, a se închide în sine’.
Cel de-al doilea cuvânt ales de noi e vin ‘vin’, de care sunt legate expresiile: accepter un pot-de-vin ka primi bacşiş’, avoir le vin gai ‘a fi vesel la băutură’, avoir le vin triste ‘a fi mohorât de beţie’, avoir le vin mauvais ‘a fi rău la beţie’, baptiser le vin ‘a boteza vinul’, cuver son vin ‘a dormi după beţie’, etre entre deux vins ‘a fi ameţit de băutură’, mettre de l’eau dans son vin ‘a o lăsa mai moale’ (p. 99-101).
Bibliografia de la sfârşitul lucrării (p. 191-192) ne-a convins încă o dată că ne aflăm în faţa unei lucrări bine documentate, a cărei autoare a ştiut să valorifice bogăţia lexicală şi semantică a celor două limbi de origine latină.
Expresiile şi locuţiunile aparţinând românei şi francezei ne-au dovedit că avem de-a face mai mult cu asemănări decât cu deosebiri. Expresiile, „întoarse pe toate feţele”, nu sunt numai nişte simple „metafore alimentare”, cum îi place autoarei să le numească, ci în spatele lor se ascunde o întreagă lume, fascinantă şi misterioasă în acelaşi timp.
Parcurgerea cărţii ne dovedeşte că autoarea e o bună lingvistă şi o fină cunoscătoare a celor două limbi romanice. Nu e vorba aici de o simplă prezentare a unor expresii, ci mai degrabă de o tălmăcire a cuvântului care să fie pe placul cititorului de limbă română. în acelaşi timp, avem în faţă o carte atrăgătoare care se poate citi şi invers, adică plecând dinspre română spre franceză.
Nu ne rămâne decât să aşteptăm şi volumul următor, care se va referi, aşa cum se anticipează în prefaţă, la „pregătirea mâncării şi consumarea ei, condimente şi arome, veselă şi obiecte de bucătărie” (p. 6), ceea ce va constitui, folosind o expresie „alimentară” franceză, „la cerise sur le gâteau.”
ADRIAN CHIRCU
Universitatea „ Babeş-Bolyai ” Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
325
VICTOR VASCENCO. Lipovenii. Studii lingvistice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2003, 232 p.
Recent, Editura Academiei Române a publicat cartea membrului titular al Academiei Internaţionale de Ştiinţe a Şcolii Superioare din Moscova, prof. dr. doc. Victor Vascenco, Lipovenii. Studii lingvistice - rezultatul unei munci asidue de mai multe decenii. Lucrarea, competentă şi judicioasă, se evidenţiază prin informaţie, metodă de cercetare şi claritate în expunere.
în partea întâi a lucrării, intitulată Lingvistică etnografică (p. 13-92), în capitolul Staroverii din Europa (p. 13-29), V. Vascenco prezintă configuraţia enclavelor velicurouse, inclusiv starovere (din Estonia, Letonia, Lituania, Belarus’, Ucraina, Republica Moldova, Polonia, România şi Bulgaria), principalele trăsături lingvistice ale enclavelor (în comparaţie cu particularităţile ramificaţiilor teritoriale ale masivului velicorus dialectal de bază), extrase din statistica demografică, stadiul cercetării graiurilor starovere în enclavele din ţările menţionate mai sus şi clasificarea tipologică a acestor graiuri.
în capitolul Staroverii din România (p. 30-49) autorul menţionează primele atestări documentare ale lipovenilor în Moldova (1724 satul Lipoveni, 1730 Iaşi, 1743 satul Manolea, 1750 satul Dumeasca), analizează conceptul de lipovenime, respectiv lipovenism, consideră că ruşi lipoveni sunt numai membrii lipovenimei româneşti, „o etnie stabilă, istoriceşte constituită pe baza unei unităţi lingvistice şi teritorial-insulare”. V. Vascenco dezvoltă o delimitare naţională, afirmând că „orice lipovean este din punct de vedere confesional [...] un starover”, însă „nu orice starover este un lipovean”, şi că „vechii credincioşi din Statele Unite, Canada, Brazilia, Argentina etc.” „nu pot fi consideraţi lipoveni, ci pur şi simplu ruşi staroveri”. în urma acestor cercetări minuţioase, autorul combate ipotezele apelativă, toponimică şi sacrală în favoarea ipotezei antroponimice despre provenienţa etnonimului lipovean/lipoveni.
în capitolul Staroverii din Bulgaria. Bilingvism şi diglosie (p. 50-63), se menţionează existenţa a numai două localităţi, Tatariţa şi Cazaşco, în partea de nord-est a Bulgariei, în care trăiesc „ruşi staroveri nekrasovişti”, în număr de „cel mult 1 000 de locuitori”. Tatariţa reprezintă o colonie primară, iar Cazaşco - o colonie secundară tipică. Cei din Tatariţa aparţin ritului sacerdotal, în timp ce majoritatea credincioşilor din Cazşco - ritului nonsacerdotal. în ambele sate numărul credincioşilor descreşte, învăţământul este laic, obiceiurile populare evoluează în direcţia specificului bulgăresc. Se menţin folclorul, cântecele strămoşeşti, îndeosebi în mediul generaţiei vechi. Trăsăturile lingvistice ale graiurilor staroverilor din Bulgaria păstrează structura fonomorfologică şi sintactică a graiurilor sud-velicoruse din regiunea Donului, de baştină, lexicul resimţind o intensă influenţă bulgărească. Persoanele din generaţia mijlocie şi din cea tânără sunt bilingve. în perspectivă vor deveni monolingve, părăsind graiul matern velicorus. Diglosia (graiul local - limba literară rusă) mai că nu există.
Capitolul Staroverii din America. O odisee începută în Extremul Orient (p. 64-73) are drept scop înfăţişarea deplasărilor starovere din Primor’e şi China spre America de Nord, via America de Sud, în secolul al XX-lea şi, pe baza descrierii unor particularităţi fonetice diferenţiale ale graiului din Bethlehem, determinarea obârşiei coloniştilor velicoruşi din Statele Unite. Staroverii americani se denumesc ei înşişi sinţianţî (din Sinţian), harbinţî (din Harbin), turceane (din Turcia) şi rumânî (din România), după aria de tranziţie din care provin. Cei mai mulţi aparţin cultului sacerdotal. Staroverii de sub conducerea lui Prochor Martjuşef (harbinţî) sunt denumiţi prochorjane. Staroverii din Pennsylvania au devenit monolingvi, dând uitării limba rusă maternă.
Capitolul Graiul lipovenilor din Pisc (Brăila) (p. 74-92), oarecum deosebit în cadrul părţii întâi a cărţii, conţine rezultatul unei anchete directe, efectuate pe teren, folosindu-se chestionare pentru colectarea materialului dialectal (compartimentele fonetic, morfologic, de formare a cuvintelor, sintactic şi lexical). Graiului lipovenilor din Pisc îi sunt proprii particularităţi sud-velicoruse, cu puţine trăsături ale graiurilor de tranziţie şi velicoruse de nord.
Partea a doua a lucrării, intitulată Lingvistică antroponimică (p. 95-187), este consacrată sistemului antroponimic lipovenesc.
326
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
Capitolul Patronime, forme de adresare, porecle şi supranume lipoveneşti (p. 95-103) prezintă particularităţi ale graiului lipovenesc din satul Pisc, raionul Brăila: lipsa patronimicelor, ordinea cuvintelor din numele de persoană (numele de familie pe locul întâi, iar numele de botez pe locul al doilea), ca rezultat al influenţei româneşti, folosirea formei masculine a numelui de familie pentru persoanele de sex feminin, datorată, de asemenea, influenţei limbii române, formele de adresare reduse la numele mic fără patronim, poreclele şi supranumele ca mijloc suplimentar de identificare a persoanelor, având la baza lor diferite însuşiri fizice sau psihice, anumite deprinderi, obiceiuri, locul de origine, profesia etc.
Capitolul Tradiţie şi inovaţie în antroponimia lipovenilor (p. 104-128) are ca scop urmărirea raportului dintre antroponimele originare, moştenite, ruseşti, şi inovaţiile apărute pe teren românesc, datorate evoluţiei ulterioare a graiului şi influenţei limbii române în sistemul oficial de denominaţie al lipovenilor din satul Pisc. Sunt sistematizate formele şi fenomenele antroponimice tradiţionale şi cele noi în cadrul prenumelor şi numelor de familie. Frecvenţa absolută a prenumelor masculine şi feminine şi a numelor de familie (forme tradiţionale şi forme noi) este prezentată în şase tabele concludente.
în capitolul Prenumele masculine (p. 129-141), pe baza materialului extras din registre de stare civilă din comuna Carcaliu (Dobrogea), se constată că principalul criteriu de denominaţie este cel calendaristic. Influenţa aloglotă românească este puternică. Formele româneşti sau românizate sunt atestate mai ales în documente, dar şi în limba vorbită în situaţii nonfamiliale. în grai, sistemul prenumelor masculine are un caracter patriarhal şi arhaic. Are loc o diferenţiere în funcţie de vârsta persoanelor. Graiul nu cunoaşte neologismele-împrumuturi occidentale, nici prenumele ruseşti, formate prin personificare, compunere şi abreviere. Ca anexă este dat un tabel sinoptic al prenumelor masculine aparţinând sistemului oficial de denominaţie a lipovenilor din comuna Carcaliu.
Capitolul Prenumele feminine (p. 142-158) este realizat după acelaşi plan cu cel precedent. Criteriul calendaristic este dominant în sistemul arhaic şi patriarhal al prenumelor feminine. Influenţa străină, inclusiv cea românească, este mai puţin simţită în domeniul prenumelor feminine, în comparaţie cu cel al prenumelor masculine. Criteriul estetic joacă un rol foarte modest. Un tabel sinoptic similar al prenumelor feminine încheie capitolul.
Capitolul Numele de familie (p. 159-165) evidenţiază două categorii structurale de nume de familie: nume de familie sufixate, tradiţionale, care în graiul lipovenesc din Carcaliu nu sunt numeroase, şi nume de familie fără sufixe (cu sufixe suprimate), care constituie majoritatea numelor ereditare (87%). Ultimele se împart în următoarele categorii de mare frecvenţă: nume de familie lipoveneşti reprezentând prenume panruse de origine hagiografică şi prenume româneşti calendaristice.
Partea a doua a lucrării se încheie cu capitolul Sistemul antroponimic lipovenesc. Privire de ansamblu (p. 166-187), care are un caracter de sinteză. La baza acestuia se află atât graiurile din satele Pisc şi Carcaliu, cât şi graiurile lipoveneşti din Slava Rusă, Sulina, Mila 23, Peripra, Sfiştovca, Dumasca, Climăuţi şi Socolinţi, indicate aici pentru prima dată. Concluziile totalizează rezultatele studiilor, expuse în capitolele anterioare.
în partea a treia a lucrării, Anexe (p. 191-232), sunt incluse bibliografia lucrărilor de filologie privind staroverii din sud-estul Europei şi din America, urmată de un indice tematic (p. 191-199), termenii lingvistici (inclusiv antroponimic) întâlniţi în lucrare (p. 200-216), o listă de abrevieri, semne de transliteraţie şi transcriere, semne diacritice (p. 217-219), un indice de autori (p. 220-222) şi ilustraţii (p. 225-232).
Câteva observaţii şi sugestii
1.	Titlul lucrării, Lipovenii. Studii lingvistice, nu corespunde conţinutului ei. Prin „ruşi lipoveni” autorul înţelege „numai lipovenimea românească”. „Orice lipovean este, din punct de vedere confesional..., un starover”, însă „nu orice starover este un lipovean”. „Nu pot fi consideraţi lipoveni, ci pur şi simplu ruşi staroveri în genere, vechii credincioşi din Statele Unite, Canada, Brazilia, Argentina etc.” (p. 33-34). Nu pot fi numiţi lipoveni şi staroverii din Estonia, Letonia, Lituania, Belarus’, Polonia etc. (vezi p. 13-15 şi schema dialectologică de la p. 34). Deoarece patru
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
327
capitole din partea întâi a lucrării sunt intitulate Staroverii din... (p. 13-73), credem că şi titlul lucrării ar trebui să fie Staroverii. Studii lingvistice.
2.	Partea întâi a lucrării este numită Lingvistică etnografică (p. 11) şi partea a doua Lingvistică antroponimică (p. 93). In capitolul Termeni lingvistici, inclusiv antroponimici, care se adresează marelui public (p. 200), s-ar fi cuvenit să fie explicate şi aceste îmbinări de cuvinte puţin uzitate. Partea întâi ar trebui să fie intitulată Răspândirea staroverilor, având capitolele Staroverii din Europa, Staroverii din România, Staroverii din Bulgaria, Staroverii din America, iar partea a doua — Antroponimia lipovenilor.
3.	Cartea Lipovenii. Studii lingvistice înmănunchează şase articole, publicate în SCL (1962, 1967, 1970), „Romanoslavica” (1963), „Studia linguistica slavica baltica” (1966, Lund), „Etnografija imen” (1971, Moscova) şi şase comunicări la şedinţele Asociaţiei Slaviştilor din România, prezentate în anii 2000 - 2002. Deci, lucrarea nu a fost realizată ca un studiu monografic. Astfel se explică faptul că întâlnim în ea numeroase repetări, uneori cu aceleaşi greşeli. A) Afirmaţia că staroverii, pentru a evita persecuţiile din partea oficialităţilor Bisericii Ortodoxe Ruse de tip nikonian, s-au orientat în deplasările lor din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea în direcţia unor state neortodoxe, şi anume cu religie de stat luterană (Estonia), catolică (Polonia), catolică şi protestantă (Letonia, Lituania, Prusia, Austria) sau islamică (Turcia), se repetă la p. 25, 31. B) Criteriile de atribuire a numelor de botez se repetă la p. 131, 145, 172-173). C) Judeţul Brăila (inclusiv oraşul Brăila, cu cartierele Comorovca şi Brăiliţa şi satul Pisc) nu este situat în Moldova sau Dobrogea, ci în Muntenia (p. 9, 16, 104, 159). Graiul populaţiei lipoveneşti din Pisc a fost studiat prin anchete directe în 1960 (p. 74, 95). Insă la p. 105 se afirmă că materialul antroponimic a fost cules în satul Pisc în 1962. La p. 76 şi la p. 105, nota 1, se repetă aproape cuvânt cu cuvânt informaţia despre denumirile satului Pisc (Satul Lipovenesc, Hutor). D) Sectorul ucrainean al Bucovinei şi coloniile situate între Odessa şi Delta Dunării nu se află în sud-estul Ucrainei, ci în sud-vestul ei (p. 14). E) în Bulgaria există două localităţi de staroveri, al căror număr este de „cel mult 1 000 de suflete” (p. 17, 50) şi de „aproximativ 800 de suflete” (p. 28). F) în Polonia sunt „doar 2 500 de suflete” de staroveri (p. 22) şi „circa 2 000 de suflete” (p. 15). G) Articolul consacrat prenumelor feminine a fost publicat în 1970. Apariţia formaţiilor neologice, provenite din apelative (de exemplu, Poema), este datată „mai ales în anii ’20”, „deceniul al doilea al secolului nostru” (p. 152, 153), ca şi apariţia elementelor neologice „în antroponimia rusă naţională în deceniul al treilea al secolului nostru” (p. 155). în cartea apărută în anul 2003 se cere rectificarea „al secolului trecut” cu „al secolului al XX-lea”. H) Repetări se întâlnesc şilap. 130, 142-143, 159.
4.	Afirmaţia că „au fost cercetate [...] nesatisfăcător graiurile staroverilor basarabeni (Republica Moldova)” (p. 23) şi lipsa din bibliografie a cercetărilor efectuate aici ne conving că autorul a fost privat de posibilitatea de a studia lucrările publicate în Moldova şi în Ucraina. Prof. dr. doc. Valentina Ivanovna Stolbunova de la Universitatea din Cernăuţi a investigat graiul staroverilor din comuna Bila Krynycja (Fântâna Albă) şi teza ei de doctorat a fost dedicată analizei şi descrierii acestui grai. în decurs de decenii, V. I. Stolbunova, împreună cu studenţii de la Catedra de limbă rusă, a întreprins multe expediţii dialectologice în localitatea menţionată şi în alte sate ruseşti din Bucovina de Nord, având drept rezultat un dicţionar regional al graiurilor ruseşti din Bucovina, numeroase lucrări de diplomă şi de curs. V. I. Stolbunova a publicat o serie de articole în revistele de specialitate şi a prezentat referate la consfătuirile unionale consacrate problemelor generale ale dialectologiei şi istoriei limbii şi la consfătuirile dialectologice din Ucraina. Dr. Lilia Ivanovna Ermacova de la Universitatea din Chişinău a cercetat graiurile ruseşti din Republica Moldova (satele Cunicea, Climăuţi, Lipovanca, Lipoveni, Chioselia Rusă şi altele), a scris o monografie, prezentată ca teză de doctorat, a publicat articole. A condus expediţii dialectologice cu participarea studenţilor de la Facultatea de Filologie şi a întocmit o cartotecă a unui viitor dicţionar.
5.	La p. 24 se declară că „graiurile insulare rămân, de regulă, necartografiate în atlasele lingvistice naţionale”. Ca exemplu sunt date atlasul lingvistic rus din 1957 (Atlas russkich narodnych govorov centraTnych oblastej k vostoku ot MosJcvy) şi Atlasul lingvistic român pe regiuni — Muntenia şi Dobrogea, din 1996. Aceste două atlase, după cum se vede şi din titluri, sunt regionale.
328
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
Dialectologii ruşi au planificat întocmirea unui volum care va include graiuri ruseşti de pe teritoriul ţărilor limitrofe. în Atlasul lingvistic român (ALR I - 1938 şi ALR II - 1940) - atlas naţional - au fost incluse localităţi-enclave rutene (punctele 364, 366, 393, 666), secuieşti-ungureşti (159, 192, 230, 575), sârbeşti (25, 37), bulgăreşti (48, 991), săseşti (143, 245), o localitate ţigănească (769) şi localităţi-enclave româneşti pe teritoriul fostei Iugoslavii (punctele 3, 4, 8, 10, 11, 859), Ungariei (54, 324), fostei Cehoslovacii (352), Bulgariei (857, 858) etc. Pentru Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM, I şi II - 1968, 1972, 1973) au fost înregistrate în enclave un grai rusesc (numărul 52), unul ucrainean (49), unul bulgăresc (208), unul găgăuz (181) şi unul ţigănesc (124). Au fost anchetate graiuri marginale şi insulare (enclave moldoveneşti) de pe teritoriul Ucrainei (61 de localităţi), R.S.S.A. Abhaze (1), R.S.F.S.R. (12), R.S.S. Kazahe (2) şi R.S.S. Kirghize (1). Scopul investigării graiurilor alogene a fost revelarea detaliilor de contact interlingvistic, atestarea prezenţei arhaismelor, inovaţiilor şi împrumuturilor în regiunile de periferie şi în aşezările vechi în mijlocul unei populaţii care vorbeşte o altă limbă etc.
6.	în Bulgaria sunt numai două enclave de ruşi staroveri nekrasovişti, Tatariţa şi Cazaşco. Amplasarea acestor două sate este indicată pe harta întregii Bulgarii (p. 51). Credem că ar fi fost cu mult mai rezonabilă prezentarea, pe o hartă a României şi a teritoriilor limitrofe ale Ucrainei şi Republicii Moldova, a celor aproximativ peste 80 de aşezări rurale şi urbane în care trăiesc staroveri ruşi (p. 33). Pesemne, nici unul dintre lipoveniştii din ţară nu s-a încumetat să alcătuiască o astfel de hartă. Ar merita atenţie şi o hartă a mişcărilor migratorii ale staroverilor pe meleagurile româneşti şi înspre alte ţări (p. 32).
7.	Judecând după titlurile tezelor de doctorat, susţinute la Bucureşti şi la Cluj-Napoca în ultimele decenii, lucrări de generalizare, în care în plan comparativ să fie studiate particularităţile tuturor graiurilor starovere din România în domeniile fonetic şi fonologie, morfologic şi de formare a cuvintelor, sintactic şi lexical, nu există. Ele ar putea lî elaborate de un colectiv de specialişti în cadrul Asociaţiei Slaviştilor din România. Fără astfel de lucrări fundamentale nu pot fi precizate locurile de baştină ale staroverilor strămutaţi în România în diferite perioade. Schema de la p. 20 şi comentarea ei (p. 21) sunt prea confuze. Compară cu concluzia de la p. 88: „Patria de origine a lipovenilor din acest sat [Pisc - R.U.] o constituie, deci, în linii mari, teritoriul de sud al Federaţiei Ruse, de care este legat prin isoglose comune, şi Caucazul de Nord”. Un ajutor mare în precizarea satelor de baştină l-ar putea da înşişi purtătorii graiurilor respective, însă e problematic dacă în memoria lor s-au păstrat astfel de cunoştinţe, transmise de multe generaţii.
8.	Deoarece staroverii ruşi, în ultimele patru secole s-au deplasat din Rusia în diferite direcţii spre locuri îndepărtate, deseori stabilindu-se într-o localitate emigranţi din diverse regiuni ale imperiului, şi, prin dispersări în grupuri mici şi individuale, prin căsătorii mixte, s-au detaşat de aşezările primare şi secundare etc. (p. 66, 78), numărul lor în fiecare ţară şi în total în lume la ora actuală nu poate fi stabilit. în multe ţări recensămintele indică naţionalitatea cetăţenilor şi nu religia lor sau schismele ecleziastice. Indicaţiile demografice de la p. 13-15, 22, 26, 33-34 ş.a. nu sunt documentar precise. Cu secole în urmă, staroverii au părăsit ţara de baştină pentru a-şi păstra credinţa, venind în state, de regulă, neortodoxe şi tolerante. Oare ce i-a silit mai târziu, nemaiexistând motivul de prigonire religioasă, să părăsească aceste locuri ospitaliere, rătăcind spre alte meleaguri străine? în lucrare nu găsim motivarea.
9.	După tabelele sinoptice de prenume masculine (p. 138-140) şi de prenume feminine (p. 155-157) aparţinând sistemului oficial de denominaţie al lipovenilor din comuna Carcaliu, nu s-ar fi cuvenit să fie prezentat şi un tabel sinoptic al numelor de familie aparţinând sistemului oficial de denominaţie al lipovenilor din aceeaşi comună (p. 159-165)?
10.	Credm că este o scăpare regretabilă lipsa listelor de izvoare de la sfârşitul capitolelor Graiul lipovenilor din Pisc (Brăila) şi Patronime, forme de adresare, porecle şi supranume lipoveneşti (p. 92 şi 103).
11.	Apare oarecum inexplicabilă, superfluă traducerea destul de frecventă a termenilor în limba germană [Ausgleichsmundarten, primare Sprachinseln - Mutterkolonien, sekundăre Sprachinseln - Tochterkolonien (p. 23-24, 32), Raskolforschung - Raskolkunde (p. 30), Namengeber (P- 36)].
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
329
12.	S-ar cere ca în concluzii să fie trasate perspectivele populaţiei ruse starovere şi ale graiurilor lor în medii străine, alogene, după multe secole de existenţă izolată de locurile de baştină.
Observaţiile noastre nu scad valoarea indiscutabilă a studiului lingvistic, efectuat cu mare competenţă de către acad. prof. dr. doc. Victor Vascenco.
RUBIN UDLER
membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova Chişinău
„Plurilinguismo”. Contatti di lingue e culture. Studi in memoria di Eugenio Coseriu. A cura di VINCENZO ORIOLES, Udine, 2003, 435 p.
„Odisea”. Revista de estudios ingleses. Numero extraordinario. Eugenio Coseriu in memoriam, JESUS GERARDO MARTINEZ DEL CASTILLO (ed.), Universidad de Almeria, 2003, 189 p.
în 2003, la un an de la trecerea în nefiinţă a lingvistului de la Tiibingen, au apărut primele două volume In memoriam Eugenio Coseriu: este vorba de un număr special al revistei „Plurilinguismo”. Contatti di lingue e culture, editată de Universitatea din Udine, Italia, şi de numărul extraordinar al anuarului „Odisea”. Revista de estudios ingleses, publicat de Universitatea din Almeria, Spania.
*
Primul omagiu, Studi in memoria di Eugenio Coseriu, coordonat de profesorul Vincenzo Orioles, întruneşte contribuţii ale unor lingvişti din mai multe ţări: Italia, Spania, Austria, Slovenia şi România. în Premessa, V. Orioles menţionează că în septembrie 2002, când s-a aflat despre plecarea lui E. Coşeriu dintre cei vii, colaboratorii Centrului de Plurilingvism au comemorat trista veste, împreună cu comunitatea ştiinţifică internaţională, printr-o şedinţă de doliu, la care s-a adăugat însă şi durerea lor personală de a nu fi reuşit să pregătească la timp toate formalităţile pentru numirea lui E. Coşeriu în calitate de colaborator ştiinţific onorific al centrului. Mult apreciată de E. Coşeriu, această titulatură ar fi putut însemna confirmarea oficială a unei colaborării fructuoase, pe care lingvistul de la Tiibingen o promisese Centrului în calitate de membru al Comitetului ştiinţific al acestuia. între 1994 şi 1996, ca membru al acestui comitet, E. Coşeriu a imprimat colaborării o notă particulară, specifică inconfundabilei sale personalităţi: el nu se limita la rolul de girant al Centrului, ci îşi asuma funcţia de impulsionare în desfăşurarea oricărui proiect de cercetare. De aceea, pentru activitatea Centrului de Plurilingvism al Universităţii din Udine, E. Coşeriu a constituit un adevărat model uman şi ştiinţific. între timp, afirmă V. Orioles, „mesajul ştiinţific al lui E. Coşeriu a avut un mare ecou în lingvistica internaţională”: „Chiar acolo unde nu a făcut şcoală în sensul academic al termenului, savantul a impus o direcţie şi un anumit nivel al travaliului ştiinţific, ceea ce demonstrează o viziune europeană a lingvisticii, aflată sub primatul istoriei şi departe de orice abstractizări geometrice. Figură polarizantă care se ridică deasupra oricărei apartenenţe etnice, E. Coşeriu a fost luat ca punct de referinţă de către mulţi cercetători de diferite origini şi naţionalităţi. Prin urmare, nu e întâmplător faptul că volumul pe care îl prezentăm adună la un loc contribuţiile
330
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
unor lingvişti italieni, români, spanioli, austrieci, sloveni, fiecare dintre aceştia recunoscându-se chiar şi într-un singur fragment al teoriei Maestrului. Cu toţii depun mărturie despre însemnătatea lingvisticii integrale” (p. 8).
Deşi contribuţiile au fost dispuse în ordinea alfabetică a numelor autorilor, le prezentăm în continuare în funcţie de ţara de origine a fiecărui participant. Cum e şi firesc, lingvistica italiană este cel mai bine reprezentată, atât ca număr de colaboratori, cât şi ca amploare a tematicii abordate. Astfel, Maria Patrizia Bologna, în „Am delă de Varbitraire du signeiconicită e metafora nelVarchitettura della lingua, oferă o reflecţie proprie asupra proceselor metaforice din limbă, deoarece „a reflecta asupra metaforei înseamnă a ne raporta implicit la gândirea lui E. Coseriu, înseamnă a ne interoga cu privire la creaţia metaforică în limbaj, conform definiţiei pe care savantul o dădea deja în unul din primele sale studii”. Aceasta înseamnă, totodată, a ne situa între caracterul arbitrar al semnului şi iconicitate, între convenţionalitatea şi universalitatea limbii, înseamnă a ţine cont de o teorie a limbajului care se situează dincolo de „arbitrarietatea semnului”, dincolo de limitele acestui principiu, ale cărui antecedente presaussuriene le-a descoperit chiar Coşeriu însuşi. Situându-ne „dincolo de structuralism”, constatăm că dimensiunea sistematică a limbii se conjugă cu cea pragmatică, iar competenţa lingvistică cuprinde atât „achiziţia” culturală, cât şi creativitatea individuală. Or, aceste aspecte se regăsesc în metaforă, fapt ce o situează în continuitatea arbitrarietăţii, dar şi a motivaţiei, a vâri abilităţii culturale şi a convenţiei iconice (p. 25).
Giancarlo Bolognesi, în Eugenio Coseriu e il „Sodalizio Glottologico Milanese”. II noviziato scientifico, evocă un moment important din perioada italiană a lui E. Coşeriu - activitatea sa în cadrul Societăţii de Lingvistică din Milano. Autorul, fiind şi el discipol al lui V. Pisani, l-a cunoscut pe Coşeriu în 1946, primele lor întâlniri având loc la Institutul de Lingvistică al Universităţii din Milano şi în casa lui Vittorio Pisani, unde acesta obişnuia să-şi invite elevii, apoi la şedinţele Societăţii de Lingvistică, creată în 1947. După absolvirea studiilor la Universitatea din Roma, unde îşi luase şi doctoratul în filologie, Coşeriu venise la Milano ca profesor de română la universitate şi colaborator la enciclopedia Hoepli, în paralel înscriindu-se şi la Facultatea de Filosofie. Pentru a-şi câştiga existenţa, se angajase ca jurnalist la cotidianul „Corriere Lombardo”, înfiinţat imediat după război, la care mai colaborau doi lingvişti prestigioşi: Ed. Sogno şi G. Bonfante. Cotidianul, de orientare conservatoare, a fost inovator în ce priveşte limba italiană, propulsând un stil dezinvolt, foarte apropiat de limba vorbită, dar şi cu multe neologisme. G. Bolognesi consideră că ar fi interesant să se vadă în ce măsură şi E. Coşeriu, prin articolele sale, a contribuit la formarea acestui nou tip de limbaj publicistic: „Textele lui Coseriu, în special cele adunate ulterior în volumul La stagione delle piogge. Racconti e scherzi, dincolo de valoarea lor literară intrinsecă, demonstrează o stăpânire ireproşabilă a limbii italiene, mai ales a celei contemporane, şi folosirea cu o mare îndemânare a posibilităţilor ei expresive” (p. 44).
Autorul mărturiseşte că E. Coşeriu participa activ la şedinţele cercului. Deja la prima şedinţă, după inaugurare, prezintă comunicarea Despre etimologia cuvântului sârbo-croat bugarstina, cântec epic în versuri lungi, în care contesta ipotezele propuse anterior. In şedinţa din 28 februarie, Coşeriu va vorbi despre „Fonemul implicit” în română, iar la 11 decembrie 1948 despre Limba lui Ion Barbu (cu unele consideraţii referitoare la limbile învăţate), în care demonstra că limbajul acestui poet relevă unele caracteristici funcţionale ale sistemului limbii române, „în felul acesta explicitând anumite probleme de lingvistică generală” (p. 46). în cea de-a patra comunicare (26 martie 1949) trata tema Limbă şi regim în România, ideea principală fiind că revoluţia politică în România a adus cu sine multiple mutaţii lingvistice, comparabile cu o revoluţie lingvistică. A cincea comunicare (7 mai 1949) - Lingvistică şi marxism -, care a anticipat cu un an intervenţia lui Stalin în lingvistică, puncta trăsăturile specifice lingvisticii sovietice, oferind, în acelaşi timp, o analiză penetrantă a lingvisticii de la acea vreme.
După plecarea sa din Italia, Coşeriu a continuat să colaboreze cu Societatea de Lingvstică din Milano, care îl invita de fiecare dată când organiza vreo manifestare ştiinţifică. La ultimul congres, organizat cu ocazia celei de-a 50 aniversări a Societăţii (8-10 octombrie 1998), lui Coşeriu i s-a încredinţat să prezinte conferinţa Lingvistica europeană după F. de Saussure: „A fost una din ultimele sale prezenţe pe scena lingvisticii mondiale, deoarece după aceea starea sănătăţii i s-a agravat rapid, motiv pentru care nu a mai avut timpul necesar să trimită textul comunicării pentru publicare,
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
331
text ce ar fi putut reprezenta testamentul său ştiinţific, adică testamentul unui eminent savant care a avut o atitudine proprie faţă de principalele probleme ale lingvisticii contemporane” (p. 49).
In Aspetti del metalingiiaggio di Eugenio Coseriu: fortuna e recepimento nel panorama linguistico italiano, Raffaella Bombi şi Vincenzo Orioles se referă la impactul pe care l-a avut sistemul conceptual al lingvisticii integrale în Italia, în special în dicţionarele de lingvistică: Dizionario di linguistica, Cardona (Roma, 1988), Dizionario di linguistica e di fdologia, metrica, retorica, Beccaria (Torino, 1994), Breve dizionario di linguistica, Casadei (Roma, 2001) ş. a. Autorii precizează că modelul clasic curent al varietăţii lingvistice, în practica ştiinţiifică europeană, i se datorează lui E. Coşeriu, care, în cadrul concepţiei sale despre limbaj, a elaborat o taxonomie formată dintr-un număr elevat de concepte ce îşi păstrează în continuare valoarea euristică, alcătuind, totodată, un microsistern bine structurat şi coerent. Este vorba nu doar de parametrii esenţiali ai varietăţii -diatopie/sintopie; diastratie/sinstratie; diafazie/sinfazie -, ci şi de distincţii precum limbă istorică/limbă funcţională, arhitectura/structura limbii etc. în general, referinţe la concepţia şi terminologia coşeriană se găsesc nu doar în dicţionarele de lingvistică, ci şi în cele explicative, cum ar fi Grande Dizionario Italiano delVuso al lui T. De Mauro (Torino, 1999), care glosează termenii diatopic/diatopie, diastratic/diastratie, diafazic/diafazie ş. a. Concluzia lui R. Bombi şi V. Orioles este că, deşi conceptele care au avut cea mai mare rezonanţă sunt cele referitoare la dimensiunile varietăţii, ele devenind indispensabile pentru orice cercetător, în lingvistica italiană se cunosc toate distincţiile metodologice stabilite de E. Coşeriu.
Asumându-şi conceptul coşerian de normă, Emilia Calaresu (Le „violazioni” della norma. Percorsi aperti dalie riflessioni teoriche di Eugenio Coseriu) îl aplică la fapte ale limbii italiene contemporane, în special la tipul de varietate numit scripturalitate/oralitate. Remarcând două perspective asupra normei lingvistice - norma din perspectiva unui nivel de limbă (sau a unor subsisteme, cum ar fi nivelurile fonologie, morfologic, sintactic etc.) şi norma din perspectiva varietăţii unei limbi -, autoarea demonstrează că, deşi Coşeriu a acordat mai multă atenţie primei accepţii, la el se află indicaţii interesante şi pentru cel de-al doilea tip de normă. în continuare, se interoghează cu privire la „violarea” normei, distingând între „violări” involuntare şi/sau inconştiente şi „violări” voluntare şi/sau conştiente. în opinia autoarei, conceptul de normă ar trebui utilizat nu doar pentru diverse tipuri de varietate ale limbii, ci şi pentru diverse tipuri (genuri) de discurs, deoarece „analiza limbii şi a uzului lingvistic nu poate face abstracţie de conceptul de normă, fiind tocmai meritul lui E. Coşeriu de a fi utilizat pentru prima dată acest concept” (p. 71).
Teresa Ferro - Eugen Coseriu e la complessa vicenda di un testo romeno del secondo Settecento - zăboveşte asupra preocupărilor lui Coşeriu referitoare la cunoaşterea limbii române în Occident, şi anume la episodul Fr. Griselini. Celebrul cărturar italian Fr. Griselini (1717-1787), care a avut o concepţie proprie, extrem de interesantă, asupra originii limbilor romanice şi a trăsăturilor moştenite din latina vulgară, a locuit câţiva ani în Banat, ceea ce explică, în parte, interesul său pentru română şi frecventele sale referiri la limba română. Or, E. Coşeriu, în volumul Limba română în faţa Occidentului (Cluj, 1994), publicată mai întâi în germană, prezintă pe larg concepţia lui Griselini, dedicându-i un întreg capitol. între timp, Teresa Ferro a descoperit un alt text al lui Griselini, care completează informaţiile lui E. Coşeriu.
Fabiana Fusco (E. Coseriu e Vinterferează negativa: spunti per una riflessione) exploatează conceptul de interferenţă lingvistică pe care E. Coşeriu l-a teoretizat în studiul său Sprachliche Interferenz bei Hochgebildeten (1977). Pornind de la bine cunoscuta distincţie între normă şi sistem, Coşeriu propunea o tipologie a efectelor pe care le are contactul interlingvistic, distingând şase tipuri de realizări, care merg de la deformarea maximă a modelului - abaterea la nivelul sistemului lingvistic - până la abateri nesemnificative la nivelul normei lingvistice. Printre aceste fenomene se remarcă şi realizarea negativă, ca o formă de interferenţă lipsită de reflecţii sistematice, care îi determină pe vorbitori să evite anumite posibilităţi ale codului lor nativ.
Celestina Milani (Lingua di emigraţi italiani in ambiente anglofono: il caso del Nordamerica) scrie despre particularităţile lingvistice ale emigranţilor italieni în mediul anglofon, mai precis ia în discuţie cazul Americii de Nord. Prezentând o tipologie interesantă a interferenţelor italiano-engleze şi italiano-franceze, autoarea concluzionează că interferenţa lexicală constituie fenomenul cel mai palpabil al contactului interlingvistic.
332
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
Addolorata Landi, în Sul modello interpreîativo coseriano. „Explication de texte”, opinează că modelul propus de Coşeriu poate fi aplicat la texte ce aparţin celor mai diverse tradiţii culturale şi literare. Aceasta deoarece, în cadrul lingvisticii integrale, textul este interpretat ca „act individual şi concret de vorbire”. Pe de altă parte, „relevanţa acordată de Coşeriu acestui nivel de structurare a limbajului face din această lingvistică o adevărată hermeneutică a sensului, care se configurează ca un tip special de conţinut semantic”.
Contribuţia lui Moreno Morani - Sensum de sensu, verbum e verbo. Riflessioni su teoria e storia della traduzione in margine a uno scritto di Eugenio Coşeriu - ţine de teoria traducerii în lumina lingvisticii integrale. După cum se ştie, Coşeriu s-a ocupat de această problematică în mai multe studii, însă de o deosebită relevanţă, graţie caracterului sintetic şi al organicităţii sale, este intervenţia pe care a avut-o la Nobel Symposium, în 1976. Cu această ocazie, E. Coşeriu, în stilul său penetrant şi foarte documentat, a abordat mai multe aspecte ce ţin de tema traducerii. Plecând de la acest studiu, autorul prezintă câteva reflecţii cu privire la problematica traducerii literare, precizând că teoria traducerii poate fi considerată ca o secţiune a lingvisticii textului.
Luciano Giannelli - Lessematica e etnolinguistica - se raportează la studiile de semantică şi lexicologie ale lui Coşeriu, deoarece acest aspect reprezintă „una dintre contribuţiile cele mai substanţiale ale lui Coşeriu în domeniul lingvisticii limbilor”: „Teoria semantică elaborată de Coşeriu, numită şi lexematică, se înscrie printre cele mai originale şi mai interesante teorii din cadrul structuralismului de orientare pragheză” (p. 156). Federico Vicario - Tra caldo efreddo. Sui gradi di un’antonimia - reia o temă de semantică, mult discutată în epoca structuralismului, dar şi în lexicologia tradiţională, anume gradele relaţiei de antonimie, pe baza adjectivelor pentru temperatură din limba italiană. Umberto Rapallo, în II dilemma della diacronia e i ritmi del tempo storico, abordează concepţia dinamică a limbii, asumându-şi perspectiva coşeriană asupra limbajului ca activitate culturală a omului. Utilizînd conceptul de limbă istorică din integralism - ca ansamblu de subsisteme marcate social, geografic şi situaţional -, Carlo Consani (Commutazione e mescolanza di codice in testi greci della Sicilia tardo-antica e protobizantina) scrie despre importanţa mărturiilor greceşti din Sicilia, care datează din Antichitatea târzie până la începutul perioadei bizantine.
Roberto Gusmani, în Graziadio Isaia Ascoli: impegno civile e questione linguistica nelVItalia unita, evocă această mare personalitate a lingvisticii italiene.
Alberto Zamboni - Contatto, trasmissione, evoluzione: il latino come creolo? - examinează mecanismul evoluţiei lingvistice de la un sistem la altul, pe baza trecerii de la latină la limbile romanice, referindu-se la „creolizarea” limbii latine şi la anumite fenomene de contact interlingvistic, valorificând cu succes concepte precum substrat, adstrat şi parastrat.
Textul lui Daniele Maggi - Solecismi metrici e costanza ritmica: verşi ipometri e ipermetri in due poemetti in camerinese di Quinto de Martella (1912-1984) - ţine de poetică, mai exact de relaţiile dintre metrică şi rimă.
Marco Mancini, în Latina antiquissima II: ancora sull’epigrafe del Garigliano, reia discuţia cu privire la celebrul epigraf al lui Garigliano, iar Giovanna Massariello Merzagora - Repertorio linguistico, regionalită e traduzione - compară romanul La chiave stella de Primo Levi cu traducerea franceză (Cle ă molette), stabilind paralelisme interesante, dar şi anumite discrepanţe între original şi versiunea franceză.
Dintre lingviştii spanioli participanţi la acest volum omagial, îi menţionăm pe B. Garcia Hemândez, R. Gonzalez Perez, J. Garcia Sânchez şi Jose Polo. Astfel, Benjamin Garcia Hemândez, în La semantica de Eugenio Coşeriu: significacion y designaciân, remarcă specificul lexematicii, prezentând-o în contextul semanticii europene. Autorul constată că ceea ce distinge semantica lui Coşeriu — începând cu Pour une semantique diachronique structurale, primul său studiu din 1964, pe care îl consideră drept „manifest programatic al semanticii structurale”- este distincţia riguroasă între semnificaţie şi desemnare. Or, se ştie că în semantica istorică apărută odată cu Breal, precum şi în cea anterioară, semnificaţia se identifica cu referinţa obiectivă. Această confuzie s-a perpetuat în teoriile semantice modeme, cum ar fi cea generativă, cea funcţională şi cea cognitivă, astfel încât „doar E. Coşeriu a fost în stare să depăşească semantica tradiţională instituită de Breal” (p. 121). Dat fiind că semnificatul are o situaţie „intermediară” - este parte componentă a semnului lingvistic -, riscul
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
333
principal al teoriilor semantice rămâne în continuare faptul de a se centra mai ales asupra desemnării şi aproape deloc asupra semnificatului în sine. Iar printre lingvişti este un fapt comun ca ei să fie întâi de toate gramaticieni, în consecinţă, să nu facă legătura între diferenţele de semnificat şi diferenţele de formă expresivă. De fapt, încă în Antichitate se obişnuia acest lucru, devenind cu timpul un loc comun al celor mai multe curente din semantica modernă. De aceea este meritul incontestabil al lui E. Coşeriu faptul că a proclamat autonomia semnificaţiei ca relaţie internă de semnificare.
Tot de domeniul semanticii ţine şi textul lui Rosario Gonzâlez Perez - Variaciones en el anâlisis esîructural del lexico: lîmites y aplicabilidad. Autoarea crede că întemeierea lexematicii are loc, de fapt, cu mult înainte de publicarea studiului Pour une semantique diachronique structurale, şi anume în 1958, la cel de-al VUI-lea Congres Internaţional de Lingvistică de la Oslo, unde E. Coşeriu, luând parte activă la discuţiile pe marginea comunicării prezentate de L. Hjelmslev, a prezentat o serie de obiecţii referitoare la posibilitatea unui ipotetic - la acea vreme - studiu structural al lexicului. Plecând de la acele sugestii, lingvistul de la Tubingen a continuat să mediteze la posibilitatea unui studiu structural al lexicului, astfel încât, la începutul anilor ’60, asistăm la o schimbare radicală de perspectivă, pe care o va propune Coşeriu însuşi şi alţi semanticieni.
Jairo Javier Garcia Sânchez, în Tomo y me voy. Entre el influjo biblico y la gramaticalizacion obvia, analizează această sintagmă, mult discutată de lingvişti, care se întâlneşte aproape în toate limbile europene, dar mai ales în cele romanice şi balcanice. Trecând în revistă soluţiile propuse de diverşi cercetători, autorul consideră că propunerea lui E. Coşeriu este cea mai plauzibilă: centrul de difuzare al construcţiei tomo y me voy nu ar fi greaca modernă, ci koine, de unde a trecut la latina vulgară, răspândindu-se apoi în limbile romanice meridionale: italiana meridională, româna, spaniola şi portugheza, în care a pătruns un mare număr de grecisme.
Jose Polo, în En torno a la obra de Eugenio Coşeriu. Cabos sueltos retrospectivos (1979-2002), care de mai mulţi ani publică sub acest generic materiale inedite din arhiva Coşeriu în „Estudios de Lingihstica” (Universitatea din Alicante) şi în „Analecta Malacitana” (Universitatea din Malaga), propune fixarea unui corpus din recenziile la studiile coşeriene publicate de-a lungul timpului pe toate meridianele lumii. Necesitatea de a crea o bibliografie completă a ecourilor la opera lui Coşeriu s-ar justifica, după părerea sa, prin faptul că aceasta ar pregăti terenul pentru editarea operelor complete ale lui Eugeniu Coşeriu în spaniolă, germană, română şi alte limbi. Pe de altă parte, se impune crearea unui dicţionar al lingvisticii integrale şi a unui manual de sinteză al teoriei lui E. Coşeriu şi al şcolii sale. De altfel, profesorii Alfredo Matus şi Magdalena Vivamonte de Avalos, din Chile, coordonează proiectul Las ideas teorico-lingmstas de Eugenio Coşeriu (introducciân y textos). Or, acest exemplu ar trebui urmat şi de alţi lingvişti care se ocupă de teoria lingvisticii integrale, deoarece „întreaga operă a lui Coşeriu se orchestrează pe o impecabilă coerenţă epistemologică şi metodologică”: „Eugeniu Coşeriu, mare poliglot şi cunoscător profund al limbilor clasice, având pe deasupra şi o formaţie filosofică şi estetică extraordinară, este cel mai mare lingvist nu doar din a doua jumătate a sec. XX, ci din tot sec. XX; mai mult, el este cel mai mare lingvsit din toate timpurile” (p. 365).
Lingvistica românească a fost reprezentată de Ileana Oancea, Marius Sala şi subsemnata. In Un uomo universale: Eugenio Coşeriu, Ileana Oancea explică universalitatea lui Coşeriu, întrucât „a reconstitui în mod adecvat personalitatea extraordinară a lui E. Coşeriu, care a trecut prin experienţe dure şi complexe, care a trăit printre oameni diferiţi şi în diferite părţi ale lumii, care a suferit şi trauma separării de mediul său de origine, înseamnă a ne referi la figura sa de om universal”. Or, ceea ce a făcut din Coşeriu unul dintre cei mai mari intelectuali ai vremii noastre a fost tocmai faptul că -aşa cum sublinia într-un interviu publicat în „Revista de istorie şi teorie literară” (1984) - în anii săi de formare italiană a acumulat nu atât un bagaj de cunoştinţe, cât mai curând „o anumită atitudine faţă de probleme, a învăţat respectul pentru ştiinţă şi idei”. Dacă relaţia lui Coşeriu cu România până în 1989 era problematică - dat fiind că, aşa cum afirma M. Eliade, comunismul a însemnat, în fond, un al doilea abandon al Daciei de către români sau, vorbind metaforic, separarea României de lumea latină căreia îi aparţinea -, după această dată ea s-a îmbunătăţit considerabil. în ce priveşte destinul operei lui E. Coşeriu în România, Ileana Oancea este foarte optimistă, deoarece, pe lângă traducerile care se fac la Cluj, Bucureşti şi Chişinău, din 1998 activează şi un Centru de Studii Integraliste, afiliat Catedrei de Lingvistică Generală şi Semiotică a Universităţii „Babeş-Bolyai”, condus de
334
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
prof. Mircea Borcilă: „Universitatea din Cluj depune eforturi serioase pentru a dezvolta tezele lingvistice ale lui E. Coşeriu, cu intenţia de a forma o şcoală lingvistică”.
Marius Sala, în Ricordo di Eugenio Coseriu, evocă modul în care l-a cunoscut pe E. Coşeriu -prin intermediul studiului La geografia lingiiistica, pe care Al. Rosetti îl adusese, în 1957, de la Congresul Internaţional de Lingvistică de la Oslo, unde îl întâlnise pe E. Coşeriu. Cei trei mari lingvişti români care participaseră la congres - Al. Rosetti, I. Iordan şi Al. Graur - se întorseseră entuziasmaţi de acel tânăr de numai 36 de ani, care, după reproducerea afirmaţiilor lui Iordan, „e mare, ştie multe lucruri şi le ştie bine”. Autorul l-a întâlnit pentru prima dată pe Coşeriu în 1965, la cursurile de vară de la Grenoble, unde a avut ocazia să-l admire recitând versuri din I. Barbu şi proză din M. Sadoveanu. S-au revăzut apoi în 1968, la Congresul de Lingvistică Romanică desfăşurat la Bucureşti, şi în 1971, când lui E. Coşeriu i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti. După 1989, relaţiile lui E. Coşeriu cu lingviştii din România s-au intensificat vădit, deşi interesul său pentru tot ce se scria şi se publica în ţară a fost mereu constant. în final, M. Sala mărturiseşte: „Deşi nu am dezvoltat ideile Maestrului aşa cum a făcut-o colegul meu Andrei Avram într-un articol dedicat conceptului de normă în fonologie sau cum au făcut-o alţi doi colegi - Mircea Borcilă şi Nicolae Saramandu - care au difuzat ideile sale în mediul românesc, totuşi am aplicat principiile lui Coşeriu în cercetările mele dedicate spaniolei americane şi, mai ales, în studiile care au ca temă româna printre limbile romanice” (p. 396).
Subsemnata abordează tema La theorie d’Eugenio Coseriu et la linguistique sovietique, mai precis impactul pe care l-au avut anumite aspecte ale lingvisticii integrale în fosta URSS. Impregnată decenii de-a rândul de ideologia marxistă şi concepută ca o alternativă la ştiinţa limbajului de peste hotare, lingvistica sovietică revine la normalitate odată cu recuperarea valorilor lingvisticii occidentale. în acest context, traducerea unor studii din E. Coşeriu, în special a capodoperei sale Sincronie, diacronie şi istorie încă în 1963, asumarea distincţiei sistem/normă/vorbire, preluarea unor concepte din lexematică, a tezelor sale despre limbaj şi poezie etc. le-a permis lingviştilor sovietici să recupereze realizările lingvisticii „de peste hotare”, să se sincronizeze cu ştiinţa occidentală şi să depăşească astfel criza în care se aflau la vremea respectivă.
Michele Metzeltin de la Universitatea din Viena, în II romeno tra le lingue romanze: uno studio di tipologia dinamica, se referă la specificul limbii române în contextul limbilor romanice. în viziunea sa, componenta nelatină a lexicului limbii române generează un fel de „opacitate” romanică, dar, în acelaşi timp, îi conferă şi o particularitate distinctă. Mitja Skubic, de la Universitatea din Ljubliana, în Otro dia - a doua zi, reia în discuţie această sintagmă, deoarece, „pentru a aduce un omagiu memoriei lui Eugeniu Coşeriu, remarcabil lingvist român şi pasionat studios al limbii spaniole, nu am putut alege decât o temă care să cuprindă atât româna, limba maternă a lingvistului, cât şi spaniola, limbă a cărei esenţă a studiat-o şi în care şi-a scris majoritatea studiilor”.
Apărut în condiţii grafice excelente, volumul publicat de profesorul Vincenzo Orioles se deosebeşte de celelalte omagii aduse lui Eugeniu Coşeriu în străinătate prin numărul mare al participanţilor şi, în consecinţă, prin tematica extrem de vastă pe care o abordează, fiind totodată cel mai substanţial (453 de pagini) omagiu apărut până în prezent.
*
Cel de-al doilea omagiu, Eugenio Coseriu in memoriam, apărut graţie strădaniei lui Jesus G. Martfnez del Castillo de la Universitatea din Almeria, conţine texte ale unor discipoli coşerieni, profesori de lingvistică la cele mai prestigioase universităţi din Spania şi Germania. în cuvântul introductiv, Jesus G. Martfnez del Castillo subliniază că omagiul reprezintă un început în valorificarea postumă a operei coşeriene: „Chiar dacă în prezent se ştie că cea mai mare parte a operei lui E. Coşeriu abia urmează să fie publicată şi valorificată, deoarece se află în manuscris, putem afirma cu certitudine că contribuţia coşeriană în domeniul studierii limbajului şi al limbilor particulare este una fundamentală, orientând disciplina noastră spre noi orizonturi conceptuale” (p. 7). în acest sens, volumul pretinde a fi o verigă de legătură în difuzarea internaţională a operei şi gândirii lui E. Coşeriu.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
335
Primul text din volum - «Laudatio» al Profesor Eugenio Coseriu con motivo de su nombramiento como «Doctor Honoris Causa», In Memoriam, de la Universidad de Las Palmas de Gran Canaria, el dfa 27 de Junio de 2003 - este, de fapt, prezentarea pe care profesorul Maximiano Trapero a făcut-o la ceremonia postumă de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa lui E. Coşeriu de către această prestigioasă universitate. Automl menţionează că, dacă pentru unii exegeţi E. Coşeriu a fost „lingvistul cel mai important din a doua jumătate a sec. al XX-lea”, pentru alţii, „unul din cei mai mari lingvişti din toate timpurile” sau chiar „unul din marii umanişti ai tuturor timpurilor”, pentru el, E. Coşeriu este „cel mai mare arhitect pe care l-a avut lingvistica modernă, deoarece în teoria sa orice problemă lingvistică, oricât de marginală, îşi găseşte locul exact în care se situează şi din care poate fi înţeleasă şi explicată în mod cuprinzător” (p. 11). E. Coşeriu nu s-a limitat la studierea unei „parcele” înguste a lingvisticii, adică a unei discipline particulare, ci a cuprins toate aspectele limbilor şi ale limbajului, integrându-le într-o concepţie unitară şi coerentă. Graţie amplitudinii şi coerenţei sale interioare, această concepţie a contribuit enorm la dezvoltarea disciplinei noastre, mai mult chiar: „Coşeriu a redat lingvisticii statutul său primordial de ştiinţă a culturii”. Nu întâmplător, opera lui Coşeriu se bucură de o recunoaştere universală, iar cărţile sale sunt traduse în principalele limbi de cultură din lume. M. Trapero consideră că formaţia lui E. Coşeriu şi vastele sale cunoştinţe l-au făcut să fie universal: „Român prin naştere, italian prin formaţie, german prin reşedinţa sa, romanist de o viaţă, dar hispanic sufleteşte, pentru că anume într-o ţară hispanică, în Uruguay, au apărut primele sale opere fundamentale, acolo a formulat in nuce teoria lingvisticii integrale. De aceea, propunerea de a-1 numi Doctor Honoris Causa al Universităţii din Las Palmas, susţinută cu ardoare de cele trei centre ale universităţii - Facultatea de Filologie, Facultatea de Traducători şi Interpreţi şi Facultatea de Pedagogie - s-a încununat cu succes” (p. 12).
Discursul de răspuns la Laudatio, care ar fi trebuit să fie pronunţat de E. Coşeriu, a fost substituit printr-o amintire emoţionantă - Semblanza de MI PADRE Eugenio Coseriu. Recuerdos con ocasiân de la atribuciân del grado de «Doctor Honoris Causa», in memoriam, por la Universidad de las Palmas de Gran Canaria - pronunţată de Eugenia Coseriu de Lettner, doctor în ştiinţe fizice, colaboratoare ştiinţifică a Universităţii din Viena, fiica mai mare a savantului, care a mulţumit prestigioasei universităţi din Las Palmas pentru titlul acordat ilustrului ei tată, cât şi pentru ocazia care i-a fost oferită de a-1 reprezenta, în numele celorlalţi fraţi, la această ceremonie. Dna Coseriu de Lettner evocă figura tatălui şi a savantului, scoţând în evidenţă profunda conştiinţă istorică a lui Coşeriu, ideea sa că individul este produs şi actor al istoriei. Iată cum e descris E. Coşeriu: „Personalitate complexă şi aparent contradictorie: stoic şi epicurian, raţional şi sentimental, auster şi pasional, distant şi afectuos. Preeminenţa uneia sau alteia din aceste trăsături ale personalităţii sale îşi are originea în cunoaşterea profundă a istoriei şi a ideilor autorilor clasici, adică a cosmoviziunii care a dat naştere raţionalismului, ştiinţei, filosofiei şi conştiinţei istorice, a ideii că individul este produs şi actor al istoriei şi că trecutul este o condiţie pentru viitor, perpetuându-se graţie acţiunii prezente a fiinţei umane orientate spre acest scop...” (p. 23).
In La «paradoja de la experiencia y la teoria cientifica»: Eugenio Coseriu y Josef Simon, Ana Agud (Universitatea din Salamanca) stabileşte o conexiune interesantă între concepţiile celor doi maeştri ai Domniei Sale: Coşeriu ca lingvist şi Simon ca filosof, amintindu-şi totodată de anii de doctorat la Coşeriu, de exigenţele şi metodele sale de lucru. „E. Coşeriu descria limbajul aşa cum îl întâlnea în propria sa competenţă şi o făcea prin categorii adecvate obiectiv perceperii sale complexe a fenomenelor... în metodologia descrierii lingvistice a adus cele mai lucide precizări, mai ales cu privire la relaţia dintre limbajul analizat şi limbajul din perspectiva celui care îl analizează, adică limbajul lingvisticii. Formaţia şi cultura sa filosofică îi permiteau să abordeze aceste lucruri dintr-o perspectivă mult mai amplă şi mai critică decât oricare alt lingvist” (p. 36). Teoria lui E. Coşeriu, având implicaţii multiple şi pentru filosofia limbajului, este, fără îndoială, cea care se potriveşte cel mai bine cu filosofia critică a lui J. Simon, iar îmbinarea lor constituie o sarcină a viitorului.
Jorn Albrecht (Universitatea din Heidelberg, Germania), în El paradigma incompleto de E. Coseriu: tarea pendiente para la tercera gene radon, distinge trei generaţii de discipoli coşerieni şi semnalează sarcinile stringente ale acestora. Cu alte cuvinte, se referă la „testamentul nescris” al Profesorului, adică la ceea ce au de făcut discipolii săi pentru a duce mai departe lingvistica integrală.
336
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
Cum se ştie, o serie de teme au fost tratate deja de către reprezentanţi ai diverselor generaţii. însă autorul se referă, în primul rând, la manuscrise, la ceea ce a rămas nepublicat din Coşeriu. Cunoaştem cu toţii reticenţa sa, inexplicabilă, în a-şi publica opera. De aceea, dacă opera tipărită a lui Eugeniu Coşeriu e mai mult decât impresionantă, nu-i exclus ca cele peste 1 000 de manuscrise inedite să le depăşească cu mult pe cele publicate deja.
Fiind discipol al lui E. Coşeriu din prima generaţie şi editor a două volume coşeriene, J. Albrecht are o perspectivă foarte largă asupra unor proiecte de investigaţie trasate de Coşeriu. Aceste proiecte-obiective sunt prezentate în concordanţă cu cele trei planuri ale limbajului din lingvistica integrală. Astfel, cât priveşte palierul universal al limbajului, sarcina urmaşilor, care poate fi realizată numai printr-un demers comun, este de a dezvolta lingvistica vorbirii: „Cred că discipolii lui Coşeriu din a doua generaţie ar trebui să le propună elevilor lor - sub formă de lucrări de licenţă sau teze de doctorat - teme referitoare la acest aspect” (p. 43).
Referitor la planul istoric al limbajului, se impune o gramatică metalingvistică sau o gramatică a tehnicii de a vorbi despre limbaj, care e transmisibilă istoric. între timp, s-au realizat numeroase contribuţii pe această temă, însă în interiorul „paradigmei incomplete” a lui Coşeriu este vorba de o abordare lingvistică a metalimbajului. Prin urmare, acest aspect- a investiga diferenţele şi asemănările în „metalimbajul limbii” şi în acela al discursului care cuprinde mai multe limbi - ar fi un obiectiv important şi promiţător pentru discipolii din a treia generaţie (p. 44). Un alt aspect ar fi stilistica neidiomatică, generală şi istorică. Stilistica tradiţională, instituită de Leo Spitzer, a fost deja studiată în cadrul „paradigmei” lui Coşeriu de către discipola sa Heidi Aschenberg, în Idealistische Philologie und Textanalyse. Zur Stilistik Leo Spitzers. în viziunea lui Coşeriu, însă, stilistica ar trebui să fie amplificată şi transformată într-o stilistică ce ar transcende idiomaticul, în sensul de a nu fi legată de o anumită limbă.
Fundamentarea unei adevărate lingvistici contrastive, cu scopul de a elabora gramatici şi dicţionare pentru traducere, ar reprezenta obiectivul următor. Deşi în anii ’60 - ’70 ai secolului trecut gramatica contrastivă a constituit unul dintre domeniile privilegiate de cercetare, ea a fost „aservită” didacticii limbilor străine. Această formă de gramatică comparativă se baza pe o idee simplă: intensitatea folosită în transmiterea anumitor structuri ale limbii care se învaţă depinde în mare măsură de limba maternă a persoanei care o studiază. Or, gramaticile pentru traducere şi, până la un anumit punct, dicţionarele pentru traducere, pe care le reclama Coşeriu, au în principiu un alt scop decât gramaticile obişnuite contrastive şi dicţionarele bilingve. într-o gramatică pentru traducere este vorba de a elabora anumite reguli de proiecţie, obiectiv cu un anumit rol în lexicologia bilingvă. Unităţile sau configuraţiile („taxemele”) limbii de plecare trebuie examinate sistematic, cu scopul de a stabili configuraţiile care îi corespund în limba-ţintă. Coşeriu constata, pe bună dreptate, că gramaticile pentru traducere prezintă proiecte de dicţionare întru totul realizabile şi că nu conţin nicio dificultate care să nu poată fi depăşită în sens teoretic. „Compilarea” practică a unor astfel de dicţionare prezintă o sarcină extraordinar de dificilă şi ambiţioasă. „Iar discipolii din a doua generaţie ar trebui să se ocupe de acest aspect” (p. 49).
în Teoria de la gramâtica. La concepciân de Eugenio Coşeriu, Heidi Aschenberg (Universitatea din Heidelberg) pledează pentru cunoaşterea şi valorificarea concepţiei gramaticale a lui Coşeriu, deoarece gramatica reprezintă o tema centrală în lingvitsica integrală. Or, „contribuţiile lui E. Coşeriu în domeniul teoriei gramaticale, spre deosebire de studiile sale de semantică structurală, de exemplu, nu au avut impactul pe care îl merită” (p. 55). Preocuparea constantă a lui Coşeriu de a elabora o teorie gramaticală coerentă reiese din numeroasele sale studii dedicate teoriei gramaticale, precum şi din cercetările dedicate unor probleme particulare referitoare mai ales la limbile romanice. In continuare, H. Aschenberg precizează că termenul „gramatică”, după Coşeriu, are două accepţii fundamentale: în primul rând, înseamnă „tehnică a vorbirii”, adică competenţa gramaticală a vorbitorului „corespunzătoare limbii” pe care acesta o actualizează în comunicarea cu alţi indivizi. Coşeriu denumeşte această gramatică „obiectivă”, întrucât constituie obiectul analizei lingvistice. A doua accepţie se referă la „descrierea sau investigarea” competenţei gramaticale, altfel spus, este gramatica văzută ca „metalimbaj”. Distincţia între gramatica generală şi gramatica unei limbi concrete se situează la nivelul celei de-a doua accepţii, dat fiind că delimitează diferitele perspective
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
337
pe care le poate adopta lingvistul în descrierea gramaticală. Dacă gramatica generală este o disciplină teoretică, având scopul de a defini conceptele necesare pentru analiza empirică, potenţial aplicabile fiecărei limbi, gramatica unei limbi concrete, în schimb, are de a face cu o anumită limbă sau, în cazul gramaticii contrastive, cu două limbi. Pe de altă parte, gramatica unei limbi particulare, cum se ştie, poate lua forme diferite: poate fi sincronică sau diacronică, poate fi normativă, destinată unor finalităţi didactice, sau poate fi descriptivă, ştiinţifică, prezentând tehnicile gramaticale ca pe nişte categorii lingvistice.
Rosario Gonzalez Perez (Universitatea Autonomă din Madrid) - Saber hablar vs. saber interpretar: sobre el concepto de congruencia en E. Coşeriu - încearcă o abordare a teoriei discursului din perspectiva lingvisticii vorbirii. Prezentând sumar trihotomia planurilor din lingvistica integrală, autoarea afirmă că în avalanşa de studii dedicate teoriei discursului şi lingvisticii textului, unde uneori transpare confuzia, viziunea integralistă a limbajului propusă de Coşeriu ar putea clarifica lucrurile: „Intenţia lui Coşeriu de a construi o teorie care să ţină cont de activitatea de a vorbi în general şi de faptul cum se articulează aceasta pe diferite planuri constituie nucleul care susţine gândirea gramaticală coşeriană” (p. 70). Cât priveşte conceptul de „congruenţă” introdus de Coşeriu, care „dă indicaţii asupra faptului că există procedee pentru a crea texte, în aparenţă incongruente, şi procedee pentru a anula aceste incongruenţe”, el este extrem de relevant. „Conceptul de incongruenţă al lui Coşeriu integrează puncte de vedere care, în mod normal, erau considerate separat şi deschide o nouă perspectivă, mult mai cuprinzătoare şi cu o putere explicativă mult mai mare în studiul textelor” (p. 84).
In Unidad del significado, designado y lingiUstica integral, Johannes Kabatek (Universitatea din Tlibingen) porneşte de la ideea că, în timp ce lingvistica modernă abandonează tot mai mult abordarea strict „lingvistică”a fenomenelor, în timp ce limitele dintre semantică şi pragmatică par de fiecare dată tot mai lipsite de importanţă, iar unii se întreabă dacă există sistemul lingvistic, dacă există structuri, în timp ce alţii afirmă că semnificatul ca unitate discretă nu există, E. Coşeriu a insistat mereu asupra „principiului funcţionalităţii” şi asupra semnificatului unitar al unităţilor lingvistice. Coşeriu a demonstrat că, în ciuda variaţiei discursului şi a existenţei unor serii de variante ale unei unităţi în norma limbii, la nivelul abstract al sistemului lingvistic există un semnificat unitar, care este fundamental pentru diferitele accepţii din normă şi pentru crearea altora (p. 87). în acest context, J. Kabatek discută problema relaţiei dintre semnificat, desemnare şi cunoaşterea lucrurilor, menţionând că ideea existenţei unui sistem structurat al limbii merge „dincolo de structuralism”, iar metoda structuralistă este valabilă pentru acele fenomene lingvistice care într-adevăr sunt structurate, dat fiind că le atribuie locul care le corespunde cu adevărat în edificiul amplu al teoriei lingvisticii integrale. „E. Coşeriu a schiţat în diferite locuri o Lingvistică integrală, a cărei primă sarcină constă în a situa exact diferitele domenii ale lingvisticii. Este vorba de o propunere serioasă şi cu un mare impact, care reprezintă cadrul general pentru orice investigaţie lingvistică şi condiţia pentru conştientizarea locului fiecărei discipline în acest ansamblu”. Or, astăzi ne confruntăm cu o concepţie greşită a specializării «ştiinţifice, când prin specializare ştiinţifică se înţelege că fiecare se ocupă de un anumit aspect (sau de mai multe), fără a şti ceva despre celelalte domenii. Cu cât mai mare este gradul de separare a disciplinelor, cu atât mai mare ar trebui să fie cunoaşterea locului pe care acestea îl ocupă în ansamblu, ceea ce presupune şi conştiinţa tradiţiei lingvistice. Pe de altă parte, o lingvistică integrală nu poate fi considerată drept privilegiu al unei anumite şcoli (dacă ar fi aşa, nu ar avea şanse de supravieţuire). „Chiar şi aşa, nu cunosc niciun alt edificiu teoretic capabil să integreze mai bine toate aspectele limbajului şi diferitele teorii particulare existente... Dacă în ultimii ani se remarcă diferite contribuţii la lingvistica vorbirii, la lingvistica normei sau la semantica lucrurilor, în domeniul lingvisticii textului sau în cadrul lingvisticii cognitive, printre altele, în cadrul investigaţiei metaforelor, metonimiei sau a gramaticalizării, sarcina lingvisticii integrale constă în receptarea critică a tuturor acestor contribuţii, în poziţionarea şi integrarea lor” (p. 98).
Marcos Martlnez (Universitatea Complutense din Madrid) - Definiciones del concepto campo en semantica: antes y despues de la lexemâtica de E. Coşeriu - trece în revistă accepţiile date
338
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
câmpului lexical în diferite şcoli de semantică, luând ca punct de reper contribuţia lingvisticii integrale în acest domeniu. Autorul oferă un repertoriu foarte amplu, grupând definiţiile în câteva grupe: a) definiţii ale câmpului, precursoare teoriei lui J. Trier; b) definiţii ale semanticii tradiţionale; c) definiţii ale direcţiei numite Sprachinhaltsforschung; d) definiţii ale semanticii structurale; e) alte definiţii în afara şcolilor studiate sau specifice dicţionarelor de lingvistică. Sub denumirea de semantică analitico-funcţională, sunt diferenţiate două şcoli „înrudite” cu Lexematica (cea a lui B. Pottier şi cea a lui J. Lyons) şi trei şcoli propriu-zis lingvistice: cea întemeiată de E. Coşeriu şi discipolii săi şi altele două dezvoltate pe baza acesteia: cea a lui Gr. Salvador şi cea a lui B. Garcia-Hemândez din Spania (p. 111). Tocmai pornind de la domeniul lexematicii, lingviştii japonezi au fost primii care au folosit sintagma „Şcoala de la Tubingen”, cu referinţă la şcoala semantică înfiinţată de E. Coşeriu. Afirmând că „lexematica rămâne în continuare cea mai bună semantică posibilă” (p. 113), autorul conchide: „E. Coşeriu, pe de altă parte, este cel care a schiţat cea mai completă tipologie a câmpurilor din cadrul semanticii structurale, distingând circa şaisprezece tipuri” (p. 114).
In La teoria del hablar, una teoria del conocimiento, Jesus Martfnez del Castillo (Universitatea din Almeria) argumentează ideea că cea mai relevantă şi mai complexă teorie elaborată de Coşeriu este teoria vorbirii, deoarece aceasta le cuprinde şi le structurează pe toate celelalte. Teoria despre schimbarea lingvistică sau despre mutabilitatea limbilor, teoria despre studiul structural al semnificatului sau lexematica, lingvistica discursului sau lingvistica textului sau alte teorii propuse de Coşeriu, cum ar fi clasematica sau studiul trăsăturilor ce structurează clasele lexicale superioare câmpului, sau studiul relaţiilor lingvisticii cu cunoaşterea lucrurilor, nu sunt altceva decât aspecte parţiale ale vorbirii. Teoria vorbirii reprezintă răspunsul la problema fundamentală, iar în termenii lui Ortega y Gasset, radicală a fiinţei umane. Este teoria fiinţei care se interoghează pe sine însăşi, care se întreabă ce înseamnă să fii om, ce sunt lucrurile şi care sunt relaţiile pe care fiinţa umană le stabileşte cu lucrurile care o înconjoară (p. 131). Autorul interpretează concepţia lui E. Coşeriu ca pe un răspuns la rostul fiinţării în această lume, o lume pe care vorbitorii o creează în cadrul fiecărei comunităţi lingvistice. Din această perspectivă, teoria vorbirii este o teorie a cunoaşterii. Or, o teorie a cunoaşterii care să justifice cunoaşterea însăşi, să justifice modul în care omul ajunge să stabilească subiectul cunoscător şi obiectul cunoscut şi realitatea acestora îşi află expresia în semnificat, adică în ceea ce Coşeriu defineşte drept „conţinut de conştiinţă”. „Coşeriu îşi propune să studieze limbajul, însă teoria sa reprezintă în sine o teorie despre om şi despre fiinţarea omului în lume. Este o teorie a cunoaşterii implicite, adică o filosofie, deoarece Coşeriu se interesează de tot ceea ce semnifică limbajul şi răspunde la această întrebare de pe poziţii filosofice” (p. 132).
Reinhard Meisterfeld (Universitatea din Tubingen) - El principio de la tradicion. Eugenio Coşeriu y la historiografia lingiiistica - afirmă că ceea ce impresionează la Coşeriu este coerenţa sistematică cu care mai întâi şi-a formulat, apoi şi-a dezvoltat teoria sa. Nu e cazul să recurgem la exemple şi nume concrete, însă în domeniul nostru aceasta reprezintă o raritate. E. Coşeriu nu doar că a „revoluţionat” mai multe domenii ale lingvisticii, ci le-a inclus pe toate într-o concepţie unitară, coerentă asupra limbajului. De aceea exegeţii i-au numit concepţia drept lingvistică integrală, în sensul că integrează toate aspectele limbajului. Cum se ştie, Eugeniu Coşeriu, pe parcursul a mai mult de jumătate de secol de activitate ştiinţifică, niciodată nu s-a văzut obligat să retracteze sau să substituie vreuna dintre afirmaţiile sale substanţiale. Or, această coerenţă se explică prin cele cinci principii care l-au călăuzit de-a lungul activităţii sale ştiinţifice şi care au fost formulate pentru prima dată în discursul rostit la Academia din Heidelberg. Acestea sunt: principiul realismului sau al obiectivitătii ştiinţifice, cel puţin ca normă ideală; principiul umanismului sau al cunoaşterii originare, adică „cunoaşterea pe care o are fiinţa umană cu privire la sine însăşi şi la propriile activităţi libere”, ceea ce reprezintă fundamentul ştiinţelor culturii; principiul tradiţiei, justificat prin această cunoaştere a vorbitorului; principiul antidogmatismului, care „se referă la pluralitatea şi varietatea concepţiilor şi orientărilor existente în lingvistică (şi în alte ştiinţe ale culturii) şi recomandă ca fiecare din ele să fie apreciată din punctul de vedere al coerenţei sale interne”; principiul binelui public sau al responsabilităţii sociale (p. 156). în viziunea lui R. Meisterfeld, anume principiul tradiţiei este cel care explică unitatea şi coerenţa internă a operei lui Coşeriu. Conform acestui principiu, norma deontică a oricărei investigaţii reclamă ca orice cercetător să respecte cunoaşterea deja existentă, cunoaşterea Ia
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
339
care s-a ajuns prin generaţiile anterioare de cercetători. Eugeniu Coşeriu a definit în mod constant imperativul de a ne sprijini pe toată cunoaşterea referitoare la limbaj pe care umanitatea, de-a lungul secolelor, a reuşit să o intuiască şi sâ o formuleze. Mai mult, servindu-se de o hermeneutică empatetică, el a încercat să identifice inclusiv conţinuturile virtuale ale ideilor din trecut, punctând dezvoltările lor posibile şi „fecunditatea” lor viitoare. însă aspectul etic al principiului tradiţiei nu se limitează la „a reclama justiţie” pentru gânditorii din trecut. Dimpotrivă, ea constă în egală măsură în întreprinderile lingvisticii actuale care, fără perspectivă istorică, ar fi supusă uitării iminente. Principiul tradiţiei ţine deci de epistemologia ştiinţelor culturii. O astfel de stare de lucruri se datorează caracteristicilor obiectelor culturale care sunt produse istorice ale activităţii libere şi creatoare a omului (p. 156).
Olga Mori (Universitatea din Miinster), în Contribuciân de los principios coserianos a los estudios contrastivos, se referă la valoarea epistemologică şi metodologică a teoriei contrastive a lui E. Coşeriu. Intr-adevăr, întreaga sa teorie se bazează pe observarea funcţionării unităţilor unei limbi în diferite planuri de structurare lingvistică şi în compararea acestora cu altele din alte limbi. Dar, pentru a realiza studii contrastive urmând teoria structural-funcţională a lui Coşeriu, este necesar, în primul rând, a cunoaşte fundamentele acesteia. Comparaţia, după Coşeriu, permite să constatăm atât analogiile, cât şi diferenţele organizării lingvistice pentru a obţine date importante. Prin intermediul acesteia se verifică coerenţa între diferitele funcţii pe care o limbă trebuie să le exprime şi principiile fiecărei limbi, relaţiile între faptele care, considerate izolat, par să nu aibă sens. Alt obiectiv ar fi compararea limbilor ca sisteme de posibilităţi ale activităţii lingvistice, ca tehnici ale creativităţii libere a fiinţei umane, drept pentru care Coşeriu, fără a uita vreodată conceptul de energeia al lui Humboldt, propune să se constate ce se poate crea de acord cu fiecare sistem al limbilor luate în considerare (p. 168). în plus, în viziunea lui Coşeriu, studiile contrastive trebuie să ţină cont de nivelurile de structurare lingvistică ale limbilor comparate: tip, sistem, normă. Prin urmare, lingvistica contrastivă trebuie să se ocupe de aceste niveluri; gramatica confrontativă de asemenea, însă pentru ea nivelul cel mai relevant îl constituie sistemul - studiul funcţiilor unei anumite limbi - şi norma. în plus, Coşeriu se întreabă cât trebuie lăsat pe seama contextului şi a situaţiei, deoarece, pentru a putea crea într-o limbă şi a o înţelege, e necesar să cunoaştem sistemul acesteia, însă pentru a o vorbi ca nativii, trebuie să cunoaştem una sau mai multe norme (p. 172). în final, O. Mori conchide că ideile lui Coşeriu din acest domeniu ar putea servi ca bază pentru studiile contrastive actuale.
Volumul se încheie cu o traducere în limba spaniolă a studiului lui E. Coşeriu, Les procedes semantiques dans la formation des mots, realizată de Elena Llamas Pombo. Este vorba de conferinţa pe care Coşeriu a ţinut-o la 21 mai 1981 la Universitatea din Geneva, inaugurând seria de Conferences Charles Bally, pe care această universitate le organizează anual în memoria celebrului lingvist elveţian.
în final, nu ne rămâne decât să-l felicităm pe prof. Jesus G. Martfnez del Castillo, editorul acestui volum, pentru faptul că a reuşit să adune la un loc contribuţii ale celor mai remarcabili discipoli coşerieni. Cred că motivaţia sa este extrem de sugestivă: „Prin acest volum publicat în memoria lui Eugeniu Coşeriu, revista «Odisea» vrea să-l omagieze pe lingvistul care a avut cel mai mare impact în lingvistica din a doua jumătate a sec. al XX-lea, lingvistul ale cărui teorii constituie baza gândirii multor profesori tăcuţi, dar care au găsit la Coşeriu răspunsuri la multe din frământările lor intelectuale” (p. 10).
EUGENIA BOJOGA
Universitatea „Babeş-Bolyai” Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
340
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
HANS GEHL, Worterbuch der donauschwăbischen Land-wirtschaft, Bând 12, Teii 3, Stuttgart, Franz Verlag, 2003, [664 p.]
Din seria de publicaţii a Institutului de Istorie şi Geografie Suabo-Dunăreană din Tiibingen, dedicate lexicului de specialitate suabo-dunărean (Donauschwăbische Fachwortschătze), realizată de cercetătorul german Hans Gehl, au apărut până acum trei părţi: prima parte cuprinde termeni subsumaţi spaţiului semantic al industriei textile şi tăbăcăritului (Worterbuch der donauschwăbischen Bekleidungsgewerbe, Bând 6, Teii 1, Jan Thorbecke Verlag, Sigmaringen, 1997); cea de a doua parte conţine cuvinte specifice terminologiei tehnicii construcţiilor (Worterbuch der donauschwăbischen Baugewerbe, Bând 7, Teii 2, Jan Thorbecke Verlag, Stuttgart, 2000); cea de a treia parte, cuprinzând termeni din domeniul agriculturii, Worterbuch der donauschwăbischen Landwirtschaft (Bând 12, Teii 3), a apărut recent la Editura Franz Steiner din Stuttgart. Agricultura este înţeleasă în sens larg, cuvintele înregistrate într-un număr impresionant (4 310 de articole lexicografice) vizând următoarele domenii, în care şvabii dunăreni au exercitat o influenţă considerabilă asupra etniilor învecinate în spaţiul central şi sud-est european în care au fost colonizaţi: plugăritul, creşterea animalelor, albinăritul, pescuitul, grădinăritul, pomicultura, viticultura, cultura cânepii, a tutunului etc.
Propunându-şi să realizeze o lucrare lexicografică reprezentativă atât ca dicţionar dialectal, cât şi ca vocabular terminologic, autorul a întâmpinat câteva dificultăţi generate de însuşi specificul unor asemenea lucrări.
Ca şi primele două părţi ale Lexicului de specialitate suabo-dunărean, şi cea de a treia parte a acestui dicţionar, dedicată agriculturii, se bazează mai ales pe material extras din texte (dialectale) tematice, înregistrate în decursul ultimelor decenii, pe bandă de magnetofon, precum şi pe material lexical extras din lucrările de licenţă în germanistică din România şi din Ungaria.
Dacă, pe de o parte, acest aspect sporeşte gradul de autenticitate a lexicului cuprins în dicţionare, în opoziţie cu caracterul destul de artificial al lexicului obţinut prin metoda tradiţională a anchetelor dialectale efectuate pe bază de cuvinte-cheie şi chestionar, pe de altă parte, poate fi constatată absenţa din dicţionar a unor termeni specifici zonei semantice circumscrise. Faptul că un dicţionar, fie el şi dialectal, presupune, prin definiţie, înregistrarea totalităţii cuvintelor cunoscute limbii/ dialectului respectiv (deci şi spaţiul semantic determinat), iar în lucrarea de faţă mulţi termeni nu apar pentru simplul motiv că ei nu sunt înregistraţi în textele dialectale culese, constituie un neajuns care poate fi remediat prin anchete dialectale ulterioare care să ducă la suplimentarea bagajului lexicografic tematic.
Un alt ipotetic dezavantaj al realizării unui asemenea dicţionar (tematic) este acela că se ajunge la „spargerea” unităţii lexico-semantice a unuia şi aceluiaşi cuvânt, detectabil în terminologii diferite (i.e. a unui cuvânt polisemantic). Acest neajuns a fost, de asemenea, rezolvat parţial de autor prin cifrele 1 şi 2 aşezate la umărul termenului tratat, cifre care indică apartenenţa termenului „agricol” şi la spaţiile semantice anterioare (1 „textil” şi 2 „industria de construcţii”). Procedeul nu este utilizat în lucrările lexicografice obişnuite, acolo cifrele respective marchează cuvintele omonime, nu sensurile diferite ale unui termen polisemantic. Şi în această situaţie, odată acceptată semnificaţia specială dată de autor acestui sistem de înregistrare, eventuale alte „locuri goale”, din punctul de vedere al semantismului global al unui termen, pot fi completate ulterior.
Pentru fiecare cuvânt înregistrat în dicţionar autorul oferă date cuprinzătoare legate de apartenenţa gramaticală a acestuia, de variantele fonetice sub care apare cuvântul; urmează apoi indicele prescurtat al localităţilor în care cuvântul a fost înregistrat şi ilustrarea utilizării termenului în contexte minimale, redate în transcriere fonetică. în interiorul fiecărui articol lexicografic sunt semnalate apariţiile termenilor şi în alte dicţionare germane dialectale, autorul contribuind în felul acesta la cunoaşterea exactă a ariei de utilizare a cuvintelor respective atât în dialectele bavarez-austriece, cât şi în întreg spaţiul de limbă germană. Totodată, sunt aduse interesante şi utile completări cu referire la etimologiile unora dintre aceşti termeni.
în forma în care a fost conceput, dicţionarul reflectă şi influenţa maghiarei, românei, sârbo-croatei, slovenei etc. asupra graiurilor suabo-dunărene. Sunt înregistraţi termeni legaţi de
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
341
„colectivizarea” agriculturii (Kollektivierung, Kollekîivwirtschaft, Gostat etc.), azi pe cale de dispariţie şi în limbile respective, dar şi împrumuturi şi interferenţe lexicale specifice zonei (Afina, Kokosch, Koliba, Kukuruz, Malai, Mămăligă, Mangalitza, Maschanker Apfel, Tragatsch ş.a.).
Ceea ce reprezintă o contribuţie importantă însă, din punct de vedere lingvistic, a unui asemenea dicţionar tematic derivă din faptul că autorul ne oferă aici un material comparativ ce poate fi indicat ca sursă directă termenilor de origine suabo-dunăreană din limbile şi dialectele mediilor alogene în care şvabii dunăreni au evoluat (de exemplu atât rom. grinţaic, cât şi s-cr. gincaik se explică perfect prin suabo-dun. Grintsaik, în loc de germ. Grtinzeug). Până acum, pentru etimologia unor asemenea termeni, diverse lucrări lexicografice făceau trimitere fie la termeni din germana standard, fie la termeni înregistraţi în dialectele bavarez-austriece sau/şi în cel palatin, atunci când aceştia erau atestaţi, fie se recurgea la explicaţii prin paralelismul fenomenelor fonetice, de fapt, mai ales, prin analogii bazate pe acest paralelism, în cazul în care termenii respectivi nu erau înregistraţi în dicţionarele germane dialectale menţionate.
Un alt merit al lucrării realizate de cercetătorul german constă în faptul că, aşa cum a fost realizat, dicţionarul reflectă dinamica acestor graiuri, în sensul că, la data şi în locul de înregistrare a materialelor lexicale tematice, unele particularităţi germane dialectale au fost abandonate în favoarea altora (de exemplu, forma bav.-austr. Karmenadl, respectiv palat. Karmenade, nu mai apare înregistrată, ea fiind însă păstrată în împrumutul românesc corespunzător cărmănadă). în cadrul procesului de amestec şi nivelare a graiurilor germane din insulele lingvistice sud-est europene, arii compacte bavarez-austriece au luat locul unor arii scindate (mai ales bavarez-austriece şi palatine).
Prin volumele realizate până acum de cercetătorul german Hans Gehl în cadrul seriei lexicul de specialitate suabo-dunărean se pune pentru prima dată la dispoziţia publicului larg, dar şi a specialiştilor, o sursă de informaţie unitară şi accesibilă cu privire la contribuţia şvabilor dunăreni la îmbogăţirea patrimoniului culturii materiale central şi sud-europene. în acest context, este aşteptată cu deosebit interes şi ultima parte a seriei, dedicată vieţii spirituale a şvabilor dunăreni, în care vor fi trataţi termenii referitori la etnografia şi folclorul acestora.
MARIA PURDELA SITARU
Timişoara, str. V. Pârvan, 4
JACQUES ALLIERES, Les langues de VEurope, Paris, Presses Universitaires de France, 2000, 128 p.
Apărută la una dintre editurile de renume din Franţa, Presses Universitaires de France, cartea regretatului profesor de la Universitatea din Toulouse umple un gol în literatura de specialitate. Un an mai târziu - 2001 -, Marius Sala şi Ioana Vintilă-Rădulescu vor publica în limba română o lucrare cu acelaşi titlu, Limbile Europei, la Editura Univers Enciclopedic, însă modul de abordare e cu totul altul, apropiindu-se mai mult de sociolingvistică decât de gramatica comparată.
Trebuie remarcat încă de la început că autorul s-a numărat ani de-a rândul printre romaniştii şi bascologii de frunte din Franţa, lucrările pe care acesta le-a publicat chiar şi înainte de apariţia acestei cărţi recomandându-1 ca un neobosit şi fin observator al diferitelor fapte de limbă.
Am putea aminti câteva dintre volumele ieşite de sub tipar de-a lungul timpului, care, în zilele noastre, reprezintă nu numai puncte de plecare pentru noi investigaţii lingvistice, ci şi puncte de referinţă în cercetarea filologică: La formation de la langue frangaise, Les Basques, Manuel pratique du basque, Parlons catalan. Langue et culture, Atlas Linguistique de la Gascogne (volumul V) etc. Tot lui Jacques Allieres îi datorăm şi traducerea (alături de Georges Straka) din limba germană în limba franceză a lucrării lui Walther von Wartburg, La fragmentation linguistique de la Romania (1967).
Spre deosebire de studiile amintite mai sus, care erau destinate în general unui cititor avizat, Les langues de VEurope are în vedere „un public cultive et curieux, mais non specialise en
342
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
linguistique” (p. 3). în această introducere în studiul limbilor din Europa, autorul ne oferă, în primul rând, „une information serieuse sur Ies diverses langues parlees et ecrites dans l’Europe d’aujourd’hui” (p. 3).
Lucrarea conţine patru capitole (întroduction, L'Europe jusqu’aux „Temps modernes”, L'Europe contemporaine et ses langues; description et genealogie; la linguistique comparee, Epilogue) care, aşa cum e firesc, se completează unele pe altele, spre a contribui la realizarea unui studiu bine închegat.
în întroduction (p. 3-7), Jacques Allieres îşi prezintă metoda de lucru şi obiectivele pe care şi-a propus să le atingă în paginile cărţii, care, în ciuda dimensiunilor reduse, conţine o informaţie bogată şi diversificată.
Autorul şi-a stabilit drept scop discutarea principalelor trăsături care caracterizează limbile de pe bătrânul continent. în mare parte continuatoare ale indo-europenei, acestea formează, fără doar şi poate, „un ensemble etonnamment homogene, meme si â premiere vue ce sont surtout Ies contrastes qui nous frappent â la juxtaposition de textes ecrits en breton, en espagnol, en allemand, en russe et en grec” (p. 3).
Jacques Allieres nu s-a putut opri asupra studierii detaliate a tuturor aspectelor lingvistice. Predomină mai ales descrierea limbilor, începând cu fonetica (autorul insistă prea mult asupra acesteia, ţinând cont de cititorul vizat) şi terminând cu morfologia. Nu sunt uitaţi nici factorul religios (.Biblia lui Wulfila şi activitatea călugărilor Chirii şi Metodie) şi nici factorul economic, care pot contribui la dezvoltarea şi difuzarea limbilor (comerţul, care constituie până în zilele noastre unul dintre principalele mijloace de răspândire).
Jacques Allieres trece în revistă şi câteva dintre textele care atestă apariţia unor limbi europene (franceză: Serments de Strasbourg, italiană: Indovinello veronese, castiliană: Glosele de la San Millân, slovenă: Freisinger Denkmăler, finlandeză: Biblia lui Mikael Agricola etc.).
în primul capitol, L’Europe jusqu’aux „Temps modernes” (p. 9-11), găsim date de ordin general, privitoare la principalele popoare care au contribuit la dezvoltarea civilizaţiei europene: grecii, celţii, etruscii, celtiberii, iberii, sciţii etc. De asemenea, autorul retrasează principalele momente care au marcat istoria şi civilizaţia europeană şi care au favorizat difuzarea limbii greceşti şi a limbii latine: l’Europe au temps d’Alexandre, l’Empire romain.
Jacques Allieres nu omite nici Ies Grandes Migrations, care au dat o nouă înfăţişare spaţiului lingvistic european. E vorba, în acest caz, de germani, maghiari, turci şi slavi, ultimii cotropind Balcanii, însă doar regiunile „exterieures au domaine hellenique se slaviseront, â l’exception de deux îlots de resistance romanophones: la cote est de V Adriatique ou a subsiste jusqu’au siecle demier une langue specifique, le dalmate, et le noyau „daco-roman” constitue par l’actuelle Roumanie” (p. 11).
în capitolul al II-lea, L’Europe contemporaine et ses langues; description et genealogie; la linguistique comparee, cel mai amplu dintre toate (p. 12-126), autorul prezintă liniile generale de dezvoltare a limbilor care au luat naştere pe tărâm european, plecând de la indo-europeană şi terminând cu enigmatica limbă bască.
înainte de a retrasa evoluţia indo-europenei, „poids linguistique et culturel majeur” (p. 12), lingvistul francez reaminteşte cât de importante au fost pentru gramatica comparată contribuţiile lui Franz Bopp, ale lui Antoine Meillet şi cele ale lui Emile Benveniste. Familia limbilor indo-europene reprezintă, aşa cum se ştie, un grup „bien defini d’idiomes repandus de l’Islande au Gange et apparentes entre eux comme le montre la comparaison. Leur point de depart, difficile â situer dans le temps et dans l’espace, doit etre imagine plutot comme une sorte de nebuleuse linguistique comportant de multiples possibilites d’expression et de developpement que comme un idiome unitaire” (p. 13).
Nu ne vom opri asupra discuţiilor amănunţite, ci vom aminti câteva dintre aspectele care au constituit obiectul descrierii: probleme de fonetică şi fonologie (vocale, consoane, alternanţe vocalice, accent - intens, mobil şi îndeplinind mai multe funcţii), teoria rădăcinii, derivarea nominală (sufixe de tipul: zero/ *reg-, lat. rex ‘rege’; *yewg-/ lat. jugum ‘jug’; *ghem- > *ghmmen-/ lat. homo, -inis ‘om’ etc.).
După cum se ştie, multe dintre părţile de vorbire din limbile europene de azi îşi au originea în indo-europeană. Ca şi în zilele noastre, acestea se exprimau „soit par la flexion (cf. l’expression „langue flexionnelle”), soit par la derivation, â moins que le moneme assume ses fonctions par lui
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
343
meme. Se flechissent („declinaison”) Ies formes nominales (substantifs et adjectifs, Ies pronoms participant des deux) et Ies („conjugaison”)” (p. 16).
După descrierea generală a sistemului limbii latine (fonetică, flexiunea substantivală, flexiunea adjectivală, flexiunea pronominală, flexiunea verbală), Jacques Allieres acordă o atenţie sporită limbilor neolatine (aici se observă cel mai bine formaţia sa mai degrabă de romanist decât de specialist în indo-europeană), căci descrierii lor îi alocă nu mai puţin de douăzeci de pagini.
Limbile romanice sunt continuatoarele limbii latine, care aparţine unui „ensemble dialectal comprenant egalement d’autres varietes moins connues et vite supplantees par lui pour des raisons historico-culturelles, le groupe osco-ombrien (osque: sud-ouest de la Peninsule, ombrien: nord du Latium) et Ies parlers immediatement voisins de Rome, falisque au nord et volsque au sud” (p. 21).
Romanistul francez nu lasă la o parte nici chestiunile ce ţin de gramatica comparată, reamintind faptul că cei care se ocupă de studiul acestui grup de limbi au avantajul „de saisir â la fois le terminus a quo - le latin - et le terminus ad quem - Ies diverses langues romanes” (p. 29), dar nici pe cele care ţin de repartiţia acestora într-un grup oriental şi într-unul occidental: „Ces langues sont donc issues du latin, et plus exactement de sa forme „tardive” (fin de PEmpire). Un processus general de differenciation regionale Ies divise en Romania orientale et Romania occidentale, â l’interieur des quelles on distingue des subdivisions: â l’ouest, la Gallo-romania (dont Ies langues possedent un [y]), lTbero-romania dans la peninsule de ce nom, la Rheto-romania en Suisse centre-orientale et au Frioul italien, lTtalo-romania dans sa peninsule ainsi qu’en Corse et en Sicile, enfm â Test, la Daco-romania autour des Carpathes [sic]; en outre, le catalan joue entre Ies deux premieres le role de „langue pont”; tandis que le sarde presente une physionomie tres specifique et etonnamment archaîsante, sans oublier le t dalmate de la cote adriatique, autre membre defunt de la Daco-romania” (p. 29-30).
Dintre principalele aspecte prezentate, amintim din domeniul foneticii: deplasarea accentului (lat. *muliere > v.fr. moillier, cast. mujer, rom. muiere); deschiderea vocalelor scurte şi închiderea vocalelor lungi; apariţia diftongilor (lat. pede > it. piede, cast. pie)\ palatalizarea consoanelor (lat. pace > port. paz, cast. paz, cat. pau, occ. paîz., fr. paix, retorom. pasch, sd. paghe, it. pace, rom. pace).
In ceea ce priveşte morfologia, Jacques Allieres insistă asupra: substantivelor (pl., neutru folia > fr. feuille), a adjectivelor şi a pronumelor (dispariţia formelor haec şi hic); apariţia articolului care „remonte â Temploi d’un demonstratif comme simple determinant du substantifs’ (p. 41); a verbului şi a timpurilor acestuia (de exemplu, crearea noilor forme de viitor: port. cantarei, cast. cantare, cat. cantare, occ. cantarai, fr. chanterai, retorom. vegnant a chantar, it. canîarai, sd. dia cantare, rom. voi cânta).
Ne vom referi şi la câteva dintre „stângăciile” strecurate în paginile cărţii şi care privesc limba română literară. In orice caz, greşelile nu se datorează unor aşa-zise „fautes de frappe” franceze, ci mai degrabă „cunoaşterii din auzite” a limbii române (n-avem de unde şti ce cărţi a consultat Jacques Allieres, căci lucrarea nu are nici măcar o minimă bibliografie !?; autorul se referă la limbile romanice literare, şi nu la fapte de limbă dialectale). De exemplu: ochiu în loc de ochi (p. 34); *curte „grafie primitivă - medievală ?!” (p. 34), urechie în loc de ureche (p. 35); noă în loc de nouă (p. 43); patrusprezece în loc de paisprezece (p. 43); şasesprezece în loc de şaisprezece (p. 43); vând în loc de vând (la pers. a IlI-a, pl. e bine redat - p. 45); durmim, durmiţi în loc de dormim, dormiţi (p. 45); vândem, vândeţ, vândeam în loc de vindem, vindeţi, vindeam (p. 45); moream în loc de muream (p. 45); cântasem în loc de cântasem (p. 47); are să cânţe, are să doarme, au să doarme în loc de are să cânte, are să doarmă, au să doarmă (p. 48); totdeaună în loc de totdeauna (p. 48).
Prezentarea sistemului gramatical al limbilor neolatine se încheie cu un „text martor”, tradus în nouă dintre acestea, prin care cititorului i se dă posibilitatea să observe unele dintre diferenţele ce există atât la nivel gramatical, cât şi la nivel lexical.
Descrierea celorlalte limbi din Europa (germanice, balto-slave, baltice, celtice, greaca, albaneza, oseta, romani, fino-ugrice, cecena, turca, malteza, basca) urmează, în general, acelaşi model ca cel prezentat în subcapitolul ce. a tratat limbile romanice, şi anume: scurt istoric, o încadrare în familia de limbi respectivă, probleme de fonetică şi de gramatică şi exemplificarea funcţionării faptelor de limbă descrise într-un enunţ.
344
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
în ultima secvenţă, Epilogue, de altfel cea mai scurtă (nici măcar o jumătate de pagină), Jacques Allieres reia ideea care l-a călăuzit de-a lungul acestui excurs lingvistic european şi pe care a vrut s-o demonstreze: „Cultures et langues se sont ainsi melees, fecondees, mutuellement enrichies pour faire de notre continent la source unique de la civilisation occidentale - quasiment mondiale ! Puissent Ies facteurs determinants de notre devenir - economie et politique - proteger â la fois cette diversite et cette unite !” (p. 126)
Autorul a reuşit să îmbine aşa cum trebuie perspectiva diacronică şi cea sincronică. Demersul său a fost în permanenţă retrospectiv şi prospectiv, plecând de la unitate (limba indo-europeană) spre diversitate (latina, germanica, greaca, slava etc.), şi a vrut să ne arate că, într-adevăr, limbile europene stau şi ele sub semnul alterităţii, în sensul coşerian al termenului.
Studiul ne-a demonstrat că Jacques Allieres e un bun cunoscător al problemelor legate de evoluţia limbilor. Deseori, pe parcursul cărţii, detaliul lingvistic prezent într-un volum de Introducere în... poate deranja destinatarul sau poate da impresia unei lucrări prea specializate. Acest aspect e însă repede compensat de romanistul de la Toulouse, care ştie să-i ofere cititorului şi pagini întregi care să-i capteze atenţia.
Les langues de VEurope ar fi putut avea şi un alt titlu, ca, de exemplu, Mică enciclopedie a limbilor din Europa, dar Jacques Allieres şi editorul său au încadrat foarte bine această „cărticică europeană” în renumita colecţie „Que sais-je ?”. Suntem convinşi că Les langues de VEurope poate deveni oricând o lucrare de referinţă, aşa cum s-a întâmplat cu Le latin vulgaire a lui Joseph Herman şi cu Les langues romanes a lui Charles Camproux, publicate la aceeaşi editură cu ani în urmă.
ADRIAN CHIRCU
Universitatea „ Babeş-Bolyai ” Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
PASQUALE MARZANO, II male che coglie Napoli e altre note di onomastica letteraria, Pisa, Edizioni ETS, 2003, 269 p.
Contribuţiile de onomastică literară ale lui Pasquale Marzano cuprinse în volumul II male che coglie Napoli e altre note di onomastica letteraria sunt publicate în prestigioasa colecţie Nominatio, fondată la Pisa de Giovanna Maria Arcamone, preşedinta Asociaţiei Internaţionale de Onomastică. Deţinător al unui Maşter of Arts in Italian pe lângă University College Dublin cu o disertaţie referitoare la onomastica literară în textul narativ, autorul şi-a lărgit apoi câmpul de cercetare, publicându-şi studiile îndeosebi în „Revista italiana di onomastica” şi în „II Nome nel testo”, publicaţii italiene care, de aproape zece ani, fac cunoscute realizările din acest domeniu. Studiile din prezentul volum reprezintă, în bună parte, variantele revăzute şi actualizate, iar uneori amplificate, ale unor comunicări prezentate la diferite manifestări, cum ar fi, de exemplu, congresele internaţionale „Onomastica & Letteratura”, organizate anual de Universitatea din Pisa.
Primul studiu {Note di fisiognomica e antroponimia dellaportiane) discută strategiile denominative din opera teatrală a napolitanului Giovanni Battista Delia Porta (1535-1615), care ar trebui puse în legătură cu studiile ştiinţifice de fizionomie {De humana physiognomoniă) şi de metoposcopie {Metoposcopia) ale dramaturgului, pentru a se decela un sistem de semne intercorelate şi semnificative care se cer descifrate în funcţie de un anumit cod. Principiul pe care se bazează concepţia dellaportiană asupra omului şi a universului în care trăieşte este analogia care determină o tranzitivitate reciprocă prin asemănare şi contiguitate: oamenii posedă calităţile unor animale anume şi se comportă în consecinţă. Nu este vorba doar de caracteristici fizice şi de legătura lor cu firea unor persoane, ci, mai ales, de un sistem de relaţii biunivoce, în care fiecare lucru este semnul altuia. Ideea,
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
345
difuză în bestiariile medievale şi în tratatele de fizionomie, este că unele trăsături comportamentale ale animalelor s-ar extinde asupra oamenilor, asemănându-se în aspect şi comportament, fapt ce are repercusiuni şi în nume. Astfel, Gorgoleone este un antroponim compus, care vine dintr-un nume mitologic, dar şi de la cel ai felinei ale cărei calităţi ar trebui să le posede denominatul. Arta lui Delia Porta se manifestă în crearea unui personaj de la care, conform numelui, spectatorul s-ar aştepta la mărinimie, generozitate, forţă, dorinţa de a învinge, curaj, pentru a constata, apoi, că denumirea căpitanului este contrară sugestiei iniţiale. în rest, autorul încearcă să justifice, din punct de vedere fiziologic şi, deci, ştiinţific, tipizarea personajelor (intervine aici şi teoria celor patru umori), operaţie care se sprijină şi pe antroponimele-etichetă (.Mastica < masticare „a mesteca”; Granchio „rac”; Trappola „cursă”; Gerofilo, numele unui bătrân).
Următoarele patru studii sunt axate pe itinerariile onomastice din opera naratorului Piero Chiara (1913-1986), care, în construirea tramelor psihologice, apelează la nume greu de suportat de cel denominat şi apreciate de cei din jur pentru ridicolul lor. în alegerile sale scriitorul recurge la cronici, făcând uz uneori chiar şi de necroloage, pentru a nota numele cele mai interesante şi a le folosi la momentul oportun. O cercetare atentă este acordată personajului Figus Carlo Maria Giuseppe din povestirea cu un titlu grăitor: II compagno innominabile. Numele de familie Figus are o puternică conotaţie sexuală feminină, care-1 va împiedica pe copilul obligat să poarte acest nume tabu să se integreze în „clan”. Devenit adult, personajul reuşeşte printr-un decret regal să-şi schimbe numele (Fogus), eliberându-se astfel de un adevărat coşmar. Din galeria personajelor cu nume aluzive care populează creaţia lui Piero Chiara este analizat cel al protagonistului romanului II preîore di Cuvia, Augusto Vanghetta. Pretorul este obsedat de femei şi sex, aşa cum sugerează acest nume de familie, Vanghetta, care trimite la un instrument cu care se sapă, dar, în acelaşi timp, şi la actul sexual; apoi la o seringă cu care se fac intervenţii intravezicale, care se cheamă la fel. Un alt supranume, al aceluiaşi personaj, spazzacamin, atribuit de fetele de la cazinoul din Como, îi subliniază firea. Apoi, Pattavuncia (< patta unta), de provenienţă boccacciană, face referire la hainele deosebit de murdare ale pretorului. în sfârşit, alt supranume îi este acordat de avocatul Gervasini: Rigoletto (motivat în text de pasiunea lui Vanghetta pentru teatru, întrucât strămoşii săi fuseseră bufoni la curtea regelui). Povestirea Viva Migliovacca reprezintă o reelaborare făcută de scriitorul italian în baza unui episod din Satyriconul lui Petronius (mai precis al faimoasei „cena Trimalchionis”), în care invectiva verbală şi cea onomastică sunt evidente (de reţinut că Piero Chiara are o traducere a operei clasice). Aluzia etimologică cuprinsă în antroponimul Migliovacca trebuie pusă în legătură cu folosirea frecventă a numelor „vorbitoare” şi de către Petronius. Concluzia cercetătorului Pasquale Marzano este aceea că se poate vorbi despre o adevărată poetică a numelui în opera lui Piero Chiara, care se concretizează în nonarbitrarietatea onomasemului, în transparenţă şi motivaţie, pluridenominaţie, omonimie şi eteronimie, recunoaşterea unor modele (Petronius şi Boccaccio), realizarea efectelor de stil în plan lingvistic şi semantic.
Dintre romanele Annei Maria Ortese sunt supuse cercetării numele de locuri şi persoane luate cu predilecţie din zona de câmpie. Este suficient, în acest sens, să ne gândim la titlurile romanelor sale (II monacciello di Napoli, II mare non bagna Napoli, II porto di Toledo), care includ odonimele Toledo şi Napoli. Autorul cercetării se opreşte asupra numelui oraşului spaniol Toledo, care, la prima vedere, nu ar avea de-a face în nici un caz cu o mare, implicit cu un port. Titlul provoacă un efect de joc onomastic şi, ca prag spre text, anunţă o răsturnare a perspectivei romaneşti, pentru că, pentru napolitani, pe la mijlocul lui Cinquecento, Toledo reprezenta şi reprezintă încă zona oraşului care era traversată de strada Toledo, numită astfel în cinstea viceregelui. în urma lecturii rezultă clar că în spatele toponimului din titlu se ascunde acel Napoli din anii tinereţii autoarei, în ciuda matricei hispanice sugerată în metatext. De fapt, cercetătorul Pasquale Marzano constată o totală fidelitate onomastică, motivată de dorinţa de autenticitate, care i-a fost reproşată autoarei de critica literară, dar mai ales de intelectualii napolitani, care apar în calitate de personaje ale romanelor, fără masca unor nume imaginare. Excepţie face însă personajul Eugenia din povestirea Un paio di occhiali, care se distinge din punct de vedere denqmiriativ de rudele sale, botezate cu nume tipic napolitane (Peppino Quaglia — tatăl, Roşa — mama, Carmella, Luisella, Pasqualino, Teresella, Nunziata — celelalte rude). Sunt găsite două posibile explicaţii în alegerea acestui antroponim nespecific ariei câmpeneşti. Una
346
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
poate exprima afinităţile autoarei pentru Edgar Allan Poe, autorul povestirii The Spectacles, în care Eugenie Laland este logodnica protagonistului aproape orb care ar avea nevoie de ochelari pentru a vedea faţa îmbătrânită a femeii. Folosirea aceluiaşi antroponim de către romanciera italiană poate fi un element de intertextualitate, dar mai poate avea şi o motivaţie etimologică, iniţial cu sens antifrastic: Eugenia, aparent „mal nata”, pentru că nu vede, „ben nata”, deoarece, din cauza defectului său, nu este obligată să vadă şi să suporte ofensiva lumii oripilante în care trăieşte. Aceeaşi preferinţă pentru nume de locuri şi persoane specifice unei arii geografice, de data aceasta Piemonte, se constată în romanul istoric Le strade di polvere de Rosetta Loy. Alegerile onomastice nu se opresc doar la nume oficiale, ci se extind şi la cele neoficiale, îndeosebi la supranume, care, în text, sunt supuse unor interpretări ale altor personaje, dar şi ale naratorului omniprezent. Apoi numele sunt strict legate de folosirea alternativă a cel puţin două limbi, franceza şi italiana, dar şi a dialectului piemontez (fapt ce devine problematic pentru traducătorii romanului în franceză şi engleză). Dicotonimia lingvistică se reflectă şi în denominaţie, care se structurează în baza unui dublu registru onomastic, astfel că aceleaşi personaje sunt identificate cu numele anagrafic şi oficial (signora Bocea, Elisabetta, Maria, Sofia) sau cu un supranume (Limasa < limasa = limaca „melc”), mai ales în raporturile familiale. Important este că în roman se atinge acel effet de reel (R. Barthes) care autentifică realitatea referentului la care se trimite prin nume, analogia fiind regula atribuirii acestuia.
Până la acest punct am supus atenţiei studiile din prima parte a volumului, dedicat literaturii italiene. Partea a doua are ca bază a cercetării câţiva scriitori străini, între care Maupassant ocupă o poziţie privilegiată (Maupassant e T«alîro». Tre soprannomi e un nome misteriosa: Horla o Gorla? şi Maupassant: nomi, pseudonimi e soprannomi). Sunt discutate trei supranume, care devin şi titluri ale povestirilor omonime. Boule de Suif (Bulgăre de Seu) se referă la calităţile fizice ale personajului şi, indirect, la cele morale, aşa cum pune în evidenţă şi portretul realizat de naratorul eterodiegetic. Numele face ca denominatul să decadă din clasa fiinţelor, încadrându-1 în clasa lucrurilor. în final, protagonista se comportă într-un mod neaşteptat şi demn, sacrificându-se pentru călătorii care o excluseseră dintre ei.
Pe aceeaşi temă a războiului franco-prusac şi a prostituatelor demne de respect este bazată şi povestirea Madamoiselle Fifi, cu un titlu care trimite la personajul principal. Este vorba de baronul Wilhelm d’Eyrik (întruchipează figura invadatorului brutal), căruia îi este atribuit de către soldaţi apelativul Mademoiselle Fifi, motivat de aspectul fizic şi de defectul său de vorbire. Madame Baptiste, supranume ce dă titlul povestirii omonime, asumă o funcţie onomastico-narativă relevantă, pentru că personajul atrage asupra sa toate relele colectivităţii, îndeplinind funcţia de pharmakos, deoarece se ajunge la identificarea victimei cu agresorul. Le Horla este numele povestirii, provenit tot dintr-un supranume supus cercetării şi are mai multe variante interpretative: fiind vorba de o fiinţă misterioasă, Maupassant a ales o combinaţie de silabe ciudate şi sonore, care să nu corespundă niciunui apelativ cunoscut; Horla ar putea proveni din contracţia locuţiunii franceze hors-lâ (= afară), sugerând astfel o altă lume, misterioasă şi invizibilă; poate fi un derivat de la numele de familie Horlaville, a cărui structură morfologică lasă posibilă o interpretare etimologică populară: cei din familia Horlaville sunt descendenţi din persoane străine, din afara oraşului (hors-la-ville)\ poate fi şi o anagramă parţială a substantivului cholera\ în sfârşit, considerând tema centrală a nuvelei (frica, spaima, lucrurile oribile), ar putea fi valabilă secvenţa Hor-rible —► Hors-nature —► Hor-la. Pasquale Marzano, urmând fluxul anagramelor şi al descompunerii în foneme şi litere, propune o ipoteză bazată pe „name letter effect”, un fenomen observat de J. M. Nuttin Jr., acela de a alege inconştient literele comune propriului nume. într-o interpretare psihologică, se observă structura morfologică asemănătoare prenumelui fratelui lui Maupassant, Herve, cu numele personajului Horla, H-r / H-r, ceea ce ar conduce spre un proces de substituire similară acelora descrise de Freud. Răsturnări onomastice pot fi sesizate şi în cazul în care nuvela ar fi analizată în cheia temei celuilalt („altro”), dacă se ia în considerare că însuşi Maupassant poseda un „altro” nome, acela oficial şi complet (Henry Rene Albert Guy de Maupassant), care conţine toate literele ce compun numele personajului în discuţie. „Un altul” a fost, de fapt, şi Maupassant, utilizând, mai ales în tinereţe, pseudonimele Gay de Valmont, Maufrigneuse, Chaudrons du Diable.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
347
Paul Auster este un scriitor din Statele Unite care, încă de la începuturile sale în literatură, a demonstrat un interes special pentru numele proprii. Romanele scrise de el îi oferă lui Pasquale Marzano prilejul unor consideraţii asupra valorii conotative a numelor şi a exploatării lor la nivel narativ (Otto nomi italiani nelle opere di Paul Auster, Vonomastica nella „Trilogia” di New York, şi Dalia Polonia al paese din Poe: il fascino dei nomi in Paul Auster). într-unul dintre romanele trilogiei, un personaj, profesorul Peter Stillman (la fel ca şi romancierul, de fapt), îşi dedică timpul cercetărilor asupra limbajului şi, îndeosebi, asupra raportului arbitrar dintre lucrurile denumite şi numele lor. Această relaţie poate deveni însă una nearbitrară, aşa cum rezultă din analiza numelor folosite de Auster, care creează asociaţii de idei şi interpretări analogice sugestive pentru ca istoriile narate să devină mai incitante. Este interesantă în acest sens o declaraţie a personajului amintit mai sus: „Mă numesc Peter Stillman. Nu este numele meu adevărat. Cel adevărat este Peter Rabbit (Iepure). Iarna mă numesc White (Albul), iar vara mister Green (Verde)” (p. 221). Fragmentul este decriptat de Pasquale Marzano, care consideră că este vorba de o afirmare a identităţii, imediat apoi negată, realizându-se astfel o identitate fragmentată. Sunt observate intradiscursiv şi unele instrucţiuni de interpretare ale numelui, implicit, deci ale semnificaţiei globale: Daniel Quinn se întreabă, de exemplu, de ce iniţialele sale coincid cu cele ale lui Don Quijote. Oricum, realitatea şi ficţiunea se întâlnesc: Quinn este un nom de plume folosit de Paul Auster, care derivă probabil de la numele mamei sale Queenie (derivat de la queen).
Toate cele 12 studii conţin un fir conducător: alegerea numelor într-o operă literară este motivată şi poate ascunde indicii nebănuite în descifrarea semanticii textului, chiar şi atunci când un scriitor pare mai puţin înclinat către exerciţii onomaturgice. Astfel încât onomastica literară, în concepţia lui Pasquale Marzano, se configurează ca un element de luat în seamă în analiza şi interpretarea operei literare, fapt demonstrat cu subtilitate şi profunzime de cercetările incluse în volum, care ne dezvăluie valorile multiple ale onomasemelor din text, observabile doar unui cititor avizat.
MARIANA ISTRATE
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „ Sextil Puşcariu ” Cluj-Napcoa, str. E. Racoviţă, 21
BRUNO PORCELLI, In principio o in fine il nome. Studi onomastici su Verga, Pirandello e altro Novecento, Giardini Editori e Stampatori in Pisa, 2005, 217 p.
Volumul de care dorim să ne ocupăm a apărut în colecţia Bibliotechina di studi, ricerche e testi, fondată de Giorgio Varanini, condusă azi de Davide De Camilli, Michele dell’Aquila, Gianvito Resta, dar şi de Bruno Porcelli. Autorul este profesor de literatură italiană la Universitatea din Pisa şi face parte, în calitate de preşedinte, din Comitetul director al revistei „Onomastica & Letteratura”. Pentru că în concepţia sa ar fi prematur să se purceadă la scrierea unei istorii a folosirii numelui propriu în textul literar, cu modestia celui care ştie foarte multe, ne propune o încercare de sistematizare parţială şi provizorie în onomastica literară referitoare la Ottocento şi Novecento. Necesitatea unei astfel de operaţii este evidentă, deoarece, deseori, nu numai un cititor obişnuit, dar chiar un specialist (onomast) n-a reuşit să descifreze semnificaţia sau funcţia unui nume propriu folosit intratextual. Problema alegerii unui anumit onomasem este importantă atât din punctul de vedere al creatorului de literatură, cât şi din cel al interpretului unui text literar, dat fiind că numele poate apărea fie la începutul procesului de creaţie, când funcţionează ca o „celulă” care va genera întregul, fie ca summa semnificaţiilor textuale.
348
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
Cele 17 studii demonstează preferinţele lui Bruno Porcelli, îndreptate spre trei mari prozatori (Giovanni Verga, Luigi Pirandello şi Primo Levi) şi un poet (Guido Gozzano). Din opera lui Verga este ales ultimul dintre romanele preveriste, dedicat pasiunilor amoroase ale societăţii galante (Livelli di funzionalită onomastica in „Eros” di Verga). Folosirea numelor este raportată la intenţiile de caracterizare şi individualizare a personajelor sau pusă în legătură cu nevoia de a structura naraţiunea. Pentru prima situaţie se disting nume transparente, a căror semnificaţie este înţeleasă de cititori chiar din momentul apariţiei personajului, mai ales că sunt uneori însoţite de o interpretatio auctorială (de ex. Selena). Când interpretarea lipseşte, un cititor mediu poate descifra însă aluzia cuprinsă în nume (căpitanul Marteni < Marte, zeu al războiului). Uneori raportul nomen - res rezultă la sfârşitul sau, oricum, într-un punct avansat al discursului narativ (de ex. Alberto Alberti, o iterare a prenumelui în numele de familie subliniază împărţirea în două perioade distincte a vieţii personajului). La un al treilea nivel de funcţionalitate onomastică se află uzul de nume identice, dar nu în scopul de a se stabili echivalenţe sau legături fizice sau comportamentale între referenţi, ci pentru a se realiza un trăit d’union între evenimentele narate, realizându-se astfel un raport structural la distanţă (de ex. Cecilia). în alte două opere ale lui Verga denominaţia este pusă în legătură cu ambientul social din care provin personajele {La nominazione in „Rosso Malpelo” e „Ciăula scopre la luna”) omonime. Rosso Malpelo este numele personajului care dă şi titlul povestirii. Numele şi prenumele sunt folosite separat în cursul naraţiunii, amândouă fiind nume de ocară, de batjocură („ingiuria”). Malpelo (care aminteşte de diavol) exprimă punctul de vedere al observatorului colectiv, pe când il Rosso (cu referinţă la nisipul roşu din mină), mai puţin ofensiv, este folosit de autor în alte situaţii narative fundamentale. Ciăula, din a doua nuvelă, este tot o poreclă care individualizează personajul în absenţă.
Studiile dedicate denominaţiei în opera lui Pirandello au ca punct de pornire începuturile narative ale scriitorului sicilian {La prima narrativa pirandelliana: „Amori senza amore”, „L’esclusa”, „II turno”). Culegerea Amori senza amore, prin titlu, sugerează tema comună celor trei povestiri. Numele, ca şi personajele cărora le sunt atribuite, aparţin clasei burgheze şi deseori numele de botez este reiterat de la o nuvelă la alta {Giulio Accurzi în L’onda; Giulia Antelmi în La signorina; Giulia Montana în La ricca). Pentru un funcţionar public se preferă un prenume dublu {Ippolito Onorario Breganze), dat fiind că numele de familie, ca şi prenumele, sunt indici nu numai ai semnificaţiei, ci şi ai nivelului social. Alteori alegerea vine să susţină structura narativă. Stellina are în nume propriul destin, de splendoare şi decădere; numele de familie al lui Pepe, Alletto {= al letto) reprezintă evidenta transpunere, în plan lexical, a sorţii sale de falit în planul iubirii. în romanul II fu Mattia Pascal, Pirandello nu face nimic pentru a sugera o interpretatio univocă. Polivalenţa numelui de familie Pascal lasă deschise mai multe ipoteze, cu trimitere la filozoful şi matematicianul Blaise Pascal, la teozoful Theophile Pascal sau poate la Pasqua (Paşte), cu aluzie la reînvierea şi reîncarnarea personajului. Pentru prenumele Mattia autorul foloseşte termenul „certezza interpretativa negata”, câtă vreme, în text apare sintagma „Mattia, matto” (= Mattia, nebun). Se sugerează, probabil, că Mattia nu este un nume ales la întâmplare, ci poate fi o consecinţă a acţiunilor personajului, care încearcă să-şi creeze noua identitate recurgând, în consecinţă, şi la alt nume. Interesant este însă faptul că numele şi prenumele celorlalte personaje din roman sunt construite prin aliteraţie cu cel al protagonistului. Se remarcă apariţia numelor care încep cu literele P {Pellegrinotto, Pinzone, Pomino, Pescatore, Papiano...) şi M {Malagna, Margherita, Manuel, Minerva). Acest sistem onomastic în P şi M ar putea fi un indiciu simbolic al dorinţei personajului de a-i vedea în alţii pe părinţii {pater şi mater) pe care nu i-a cunoscut. în aceeaşi manieră ar trebui interpretat, în opinia lui Bruno Porcelli, şi toponimul Zunica din nuvela La veste lunga: începe cu Z, ultima consoană a alfabetului, urmată de -i/, ultima vocală. Atunci toponimul, care simbolizează parcursul eroinei, poate însemna călătoria spre împlinirea personală, dar şi drumul spre moarte, aşa cum prenumele Didi, construit prin reduplicarea silabei şi accentuarea ultimei, ar putea sugera ceva trunchiat, neajungerea la maturitate, neîmplinirea. Eroina unei alte nuvele de Pirandello, Pubertă, este Dreetta, tot o adolescentă, care are puncte comune cu Didi. Bunica obişnuieşte să o strige Dreina, pentru că doreşte ca, măcar prin nume, să rămână o fetiţă. Ambele hipocoristice cu formă diminutivală derivă, de fapt, de la numele masculin Andrea şi constituie mărturii ale unei scindări interioare, care se produce în sufletul adolescentei cu o personalitate nedefinită. Şi ultimele studii asupra operei pirandelliene {Misura e numero
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
349
neironomastica di alcune novelle pirandelliane, Coppie di personaggi nelle novelle pirandelliane, Sino a che punto nomi parlanîi? Esame di quattro novelle di Pirandello, Per una lettura simbolica della novella „La levata del sole” şi NelValbergo e morto un tale) reprezintă o demonstraţie a aspiraţiei mărturisite de Pirandello în 1895: „per Tartista il nome [...] deve personificare il tipo da lui creato e innanzi a lui esistente come persona viva” (p. 97).
Dacă prin primirea unui nume o persoană capătă o individualitate, prin privarea de nume se urmăreşte anularea identităţii acesteia, reducerea şi eliminarea oricărei urme de apartenenţă la o familie sau la o naţionalitate. Sunt aspecte pe care Bruno Porcelli le discută analizând opera lui Primo Levi (Uultimo e il primo. Perdita e riacquisto del nome in „Se questo e un nomo” di Levi, Modelli narrativi e onomastica nella „Tregua” di Levi şi Cerniere onomastiche nei racconti del „Lager” di Levi). Personalitatea celor ajunşi în lagărele naziste este anulată prin anularea numelui, dar şi printr-o „perversă” reconstrucţie a identităţii, care-i obliga pe cei internaţi să se integreze în noua ordine stabilită aici. Are loc o „rebotezare” cu nume generice (un polonez, doi italieni) sau dispreţuitoare (pentru evrei, Stinkjude, Stiick). Se inventează un alt sistem de clasificare, cu o mai mare eficienţă. Pentru exigenţe practice (şi macabre) se recurge la numele-număr, care face referire la data intrării în lagăr şi la convoiul din care făceau parte cei ajunşi aici, implicit, deci, la naţionalitate. Dar, atunci când numele-număr este redus la ultimele trei cifre, se anulează total individualitatea, ajungându-se aproape la anonimat. însă nu în toate cazurile se reuşeşte distrugerea morală a indivizilor internaţi şi, în ciuda condiţiilor îngrozitoare, unii îşi păstrează demnitatea. Aceştia sunt consideraţi „salvaţi” (în opoziţie cu cei pierduţi, sommersi) şi atunci naratorul le dă dreptul la un nume, ca o garanţie şi o mărturie a umanităţii păstrate („Ma Lorenzo era un uomo; la sua umanitâ era pura e incontaminata”, p. 185). în La tregua, pentru a se sugera purificarea, întoarcerea la pământul promis, ca şi posibilitatea înţelegerii, după confuzia babilonică a limbilor din lagăr, se alege un personaj cu nume grăitor, Noah (Noe), care vede strălucind curcubeul speranţei după potopul devastator. în sens mitic, după haos, apar primele nume (Peter-Pavel, Henek-Konig, Andre şi Antoine), cele mai multe cu conotaţii etnice şi comportamentale (Galina, il Greco, Cantarella, il Ferrari). întoarcerea la viaţă a eului narator este sugerată prin folosirea, cu valoare denominativă, a numeralului ordinal primo, care capătă semnificaţii dense: renaşterea după moarte şi apariţia primilor oameni după ce ultimul dispăruse.
Ar mai fi de reţinut studiile dedicate poetului crepuscular Guido Gozzano {Nomi nella lirica di Gozzano, Maschere e nomi delV„io” nella lirica di Gozzano). Premisa cercetării este aceea că antroponimele şi toponimele, în lirică, sunt cel mai des folosite în raport conotativ direct cu obiectele denotate. Sunt frecvente mai ales antroponimele feminine de tipul Felicită, Speranza, Grazia, impuse de o raţiune internă structurii şi semnificaţiei textului. Dacă actul numirii unei adolescente este consequentia rerum, femeia matură rămâne fără nume, astfel încât absenţa denominaţiei devine mai sugestivă. Semnificaţia numelui capătă potenţă în folosirea într-o schemă dispusă în contrast {Speranza, în opoziţie cu un prenume şi un nume burghez, Carlotta Capenna, care cuprinde şi o aliteraţie degradantă) sau oximoronică {Alba Nigra). Când este vorba de numele poetului, care apare des în lirica sa, sub forma de autonominazioni (autodenominaţie), acesta capătă valoarea unei măşti care ascunde multiple faţete auctoriale, realizate prin scrierea numelui cu minusculă {gozzano), prin folosirea unei sigle {gggozz.ano) sau a numelui de botez {Guido reprezintă masca tânărului poet în societate).
Numitorul comun al studiilor este considerarea numelui propriu ca obiect al unei analize semiotice, integrat într-un sistem textual care nu poate fi neglijat. Numai astfel se poate stabili dacă numele alese conotează lucrurile denumite sau stabilesc legături cu celelalte, din alte texte, din alte epoci sau spaţii literare, sau dacă realizează referiri sau relaţii cu părţi ale aceleiaşi structuri, cu scopul de a facilita decodificarea semnificaţiei întregii opere literare. De cercetările profesorului Bruno Porcelli nu pot face abstracţie nici criticii literari, nici onomaştii, pentru că reprezintă rezultatul unei pregătiri filologice complete şi solide, în buna tradiţie a şcolii italiene.
MARIANA ISTRATE
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară *	„Sextil Puşcariu”
Cluj-Napcoa, str. E. Racoviţă, 21
350
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
TERESA FERRO, I missionari cattolici in Moldavia. Studi storici e linguistici, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2005, 192 p.
în. ultima sa carte, I missionari cattolici in Moldavia, Teresa Ferro ne propune un subiect ce ţine de relaţiile italo-române, abordat din perspectivă istorică şi lingvistică. Scrisă în italiană, se adresează specialiştilor, dar şi unui public mai larg, pe care l-a întâlnit deseori în cadrul acţiunilor organizate de instituţiile române în Italia. Ca profesor de limba română, autoarea se gândeşte şi la studenţii italieni care ne învaţă limba, în speranţa că, probabil, suita sa de studii le va trezi interesul pentru cultura noastră, aşa cum, cu câţiva ani în urmă, i s-a întâmplat ei înseşi, la Facultatea de Litere a Universităţii din Catania. Sub îndrumarea romanistului Giuseppe Piccillo, studenta de atunci a venit în contact cu limba română, cam greoaie pentru un începător, a misionarilor italieni în România.
Lucrarea este rodul unor cercetări constante, desfăşurate de-a lungul anilor, şi a fost pregătită de numeroase studii publicate în reviste, autoarea adăugând de fiecare dată ceva nou faţă de lucrările în care abordase tema anterior. Dacă pentru primele acţiuni misionare părerile cercetătorilor se înfăţişau unitare sub aspectul concluziilor, pentru textele din secolele XVII - XVIII au fost necesare unele precizări, mai ales din perspectivă istorică, pentru a creiona cadrul complex al genezei lor, apoi reexaminarea materialelor documentare deja cunoscute şi, în acest context, pentru reevaluarea şi aşezarea lor în noul cadru care se contura. în consecinţă, în primul dintre cele opt capitole ale lucrării, II contributo dei cattolici alia cultura dei paesi romeni, se vorbeşte despre cele trei entităţi politice care au stat la baza constituirii României de azi, în care, în ciuda multiplelor şi complexelor influenţe (maghiară, săsească şi secuiască în Transilvania, faţă de greacă, turcă, bulgară, rusă şi poloneză în Principate), conştiinţa românităţii (romenită - p. 25) nu s-a pierdut, fapt determinat şi de fidelitatea faţă de ortodoxie. O situaţie specială a avut Transilvania, unde coexistenţa ritului ortodox cu cel catolic a fost elementul determinant care, în Evul Mediu timpuriu, „a permis românilor să dezvolte o percepţie a conştiinţei etnice mai mult în baza confesiunii religioase decât a individualităţii lingvistice” (traducerea noastră, p. 26). După anul 1366, când în Transilvania începe o politică confesională intransigentă, de progresivă marginalizare socială şi politică, se ajunge la o „echivalenţă a conceptelor de ortodoxie şi naţiunea valahă” (p. 27). în alte zone, precum Banatul şi Hunedoara, activitatea misionară catolică a început de timpuriu, prin prezenţa benedictinilor şi a cistercienilor, cu efecte moderate. Cu totul alta este situaţia din Moldova, unde prezenţa catolică, deşi minoritară, a reuşit să-şi lase amprenta în mod pozitiv în cultura română. Astfel, primii noştri cronicari, studiind în şcolile iezuite, devin reprezentanţii primei intelectualităţi moldovene şi ajung la o cunoaştere pe care autoarea o consideră „contemporană” şi „de nivel european” (p. 31). în continuare, cu multă fineţe, ţinând cont de nuanţele pe care le implică subiectul, Teresa Ferro demonstrează că în Moldova secolelor XVII şi XVIII, prin prezenţa catolică, datorată mai vechilor, dar şi mai noilor migrări de secui, saşi şi unguri din Transilvania, se ajunge la acel „extraordinar experiment de dublă comuniune şi unitate ecleziastică” (p. 33). Sau, tot în cuvintele autoarei, Moldova reprezintă „pământul unor deschideri insolite şi un atelier al toleranţei”, pentru că aici se elabora „o atitudine ecumenică specială” (p. 33).
Problema misionarilor catolici în ţările carpato-danubiene prezintă şi o altă faţă, aceea „a recuperării, în conştiinţa intelectualilor occidentali” (p. 34), a romanităţii orientale. După descoperirea latinităţii românilor de către umaniştii italieni, primele contacte cu valahii se datorează fraţilor dominicani şi franciscani. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, Roma spera să atragă pe ortodocşii de aici de partea ei şi, în acest scop, începând cam cu deceniul trei al secolului al XVII-lea, congregaţia De Propaganda Fide (1622) a trimis sistematic aici reprezentanţi ai săi, care, pe lângă activitatea de misionariat, dădeau ştiri despre realităţile politice şi culturile din aceste părţi ale Europei. Din necesitatea de a fi înţeleşi de noii adepţi, călugării italieni ajunşi la noi au scris numeroase texte cu caracter religios în limba română şi, mai ales, în graiul moldovean, pe care-1 deprinseseră de la enoriaşi, texte destinate adesea şi confraţilor lor mai puţin experimentaţi, care trebuiau să predice în limba credincioşilor. Multe dintre aceste scrieri religioase, pentru că sunt redactate în româna vorbită
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
351
de popor (uneori bilingve, având alături şi textul în latină sau în italiană), reprezintă documente preţioase pentru stadiul limbii române vorbite în acea epocă. Toate aceste texte sunt scrise cu grafie latină şi, deoarece în epocă n-au avut modele de urmat, respectă o ortografie „molto personale” (p. 80), fapt pentru care se cere uneori precauţie în interpretarea lor. în capitolul al IV-lea {La lingua romena come lingua della catechesi in Moldavia), autoarea încearcă să dea un răspuns raţional şi argumentat în legătură cu problema alegerii românei ca limbă de catehizare. Răspunsul este, de fapt, anticipat la p. 60, unde se disting trei etape în istoria catolicismului în Moldova: cea medievală, a primelor semne de interes pentru romanitatea orientală, când catolicii din Moldova nu erau de etnie română; a doua - sfârşitul secolului al XVI-lea şi jumătatea secolului al XVIII-lea -, când misionarii se adresează unei comunităţi aloglote (maghiari şi saşi, minoritari între moldoveni); a treia începe cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi ţine până la Unirea Principatelor, când se constată o mărire consistentă a numărului de catolici în Moldova, fenomen explicat prin trecerea masivă (din cauza presiunilor fiscale, a prestaţiilor de muncă gratuită şi a obligaţiilor militare insuportabile) în Moldova a transilvănenilor, numiţi unguri, deşi vorbeau bine româneşte.
Polemicile în jurul problemei limbii au apărut în cursul secolului al XlX-lea şi s-au desfăşurat între reprezentanţii bisericii maghiare şi austriece şi misionarii de la De Propaganda Fide, fiind purtate şi pe plan lingvistic şi naţional, dată fiind „antica şi ambigua ecuaţie catolici = unguri” (p. 58). Răspunsul este că limba română a fost preferată, probabil, pentru că era mai uşor de învăţat decât maghiara, pentru că a fost considerată drept instrumentul cel mai adecvat pentru desfăşurarea activităţii misionare, fără a exclude însă realitatea că atunci comunităţile catolice erau plurietnice.
în continuare, se vorbeşte despre misionarii care au produs texte scrise în limba română şi despre aceste texte. Cel mai vechi, dar şi mai cunoscut, este Dottrina Christiana tradotta in lingua valaca da Vito Piluzio, publicat, în 1677, la tipografia de pe lângă De Propaganda Fide. Pentru cultura noastră reprezintă al doilea catehism tipărit cu caractere latine în română. Apoi, datând din 1719, dar publicată parţial abia în zilele noastre, de Giuseppe Piccillo, este opera lui Silvestro Amelio da Foggia, care cuprinde un catehism, formule de administrare a sfintelor taine, patimile lui Cristos după cele patru evanghelii şi un dicţionar bilingv de 1409 cuvinte italiene, cu echivalentul lor în română. Lucrarea lui Amelio, lipsită de originalitate, este însă de mare importanţă din punct de vedere lingvistic, aşa cum este şi cea de-a doua lucrare a misionarului, Conciones latinae-moldavo (manuscrisul datează de la 1737). Apoi, Anton Maria Mauro scrie o carte sub forma unui dialog {Diverse materie in lingua moldava, cca 1760), în care sunt tratate subiecte legate de activitatea zilnică a misionarilor. Ajunsă la Biblioteca deU’Archiginnasio, din Bologna, a fost descoperită şi publicată de Carlo Tagliavini, care a remarcat calitatea de document pentru registrul vorbit al românei.
Ne oprim aici în prezentarea activităţii şi scrierilor misionarilor catolici făcută de Teresa Ferro, întrucât cititorul român poate găsi pentru secolele XVII - XIX toate informaţiile necesare în lucrarea publicată în limba română, la Editura Academiei, în 2004, intitulată Activitatea şi scrierile misionarilor catolici italieni în Moldova (sec. XVII-XIX). Nu încheiem însă fără a aminti că în final sunt reproduse 3 texte discutate şi pe parcursul expunerii: o relatare în italiană a lui F. A. Renzi, din 1688, trimisă la congregaţia De Propaganda Fide, apoi prima omelie din Conciones latinae-moldavo, scrisă în limba română (cu inserţii în latină) şi, din Fondul Mezzofanti, de la Bologna, prima omelie din fascicolul al IV-lea al cartonului al XlII-lea din caietul lui M. Barattani, în română şi în traducere italiană.
Documentare în arhive, cunoaştere profundă a bibliografiei subiectului abordat, prezentare clară şi pertinentă, cu nuanţări personale, putere de sinteză, acribie ştiinţifică, sunt calităţile dovedite de cercetătoarea italiană, care ne cunoaşte istoria şi limba în detaliu.
MARIANA ISTRATE
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu ”
Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
352
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
„II nome nel testo”. Rivista intemazionale di onomastica letteraria. Diretta da MARIA GIOVANNA ARCAMONE, DAVIDE DE CAMILLI, BRUNO PORCELLI, V, 2003, 337 p.
Cel de-al V-lea volum al deja cunoscutei reviste internaţionale de onomastică „II nome nel testo” cuprinde actele congresului internaţional „Onomastica & Letteratura”, organizat de Universitâ degli Studi de la Pisa în februarie 2002. Studiile sunt tipărite în ordinea cronologică a textelor examinate de autori, în final fiind reproduse o cercetare a onomasticii în folclor (Alberto Borghini) şi prezentarea unui dicţionar de onomastică a cărui apariţie era iminentă la data desfăşurării congresului (autoare: Aida Rossebastiano şi Elena Popa).
Primul articol, intitulat Perche Beowulf semnat de Giovanna Prind Braccini, are ca punct de plecare ultima ediţie critică a poemului Beowulf (1998), constatându-se aici, ca de altfel în întreaga literatură veche engleză, o tendinţă etimologizantă în folosirea numelor proprii, fie ele de origine biblică sau nu. Autoarea porneşte în demersul său prin a analiza din această perspectivă multiplele explicaţii găsite pentru numele monstrului Grendel şi al eroului care-1 va învinge, Beowulf insistându-se pe sintonia dintre numele personajelor şi modul lor de a acţiona (Beowulf ar însemna „acela care îmblânzeşte, care supune lupii”).
Celestina Milani scrie Nomi e testo nel „Pilgerbiichein”. Textul analizat dă informaţii despre contactele economice şi culturale dintre lumea germană, italiană şi aria egeo-mediteraneană, dar este interesant mai ales sub aspect lingvistic, ţinând cont că datează de la 1444. Autorul textului este un anonim benedictin dintr-o abaţie din Ausburg, care călătoreşte spre Pământul Sfânt. Aşa se explică numărul mare de toponime din text, cercetate minuţios, alături de unele antroponime, care trimit la numele prietenilor autorului anonim şi la persoanele pe care le întâlneşte în drumul său.
Pentru că există puţine studii sistematice asupra funcţiei textuale şi discursive a numelor proprii în opera lui Shakespeare, Elena Bonelli se opreşte la drama Coriolan («Only that Neme remains»: II nome proprio come resto tesuale in Coriolano). Se constată, astfel, intrarea numelui într-o ţesătură de jocuri nu numai intertextuale, dar şi interne universului dramei. Chiar dacă marele Shakespeare recurge în alegerea numelor la surse mitologice, istorice sau literare, el le remotivează, introducând-le într-o reţea textuală şi într-un context dramatic care conferă o deosebită importanţă denominaţiei, fapt evidenţiat de cercetătoare.
Alessandro Orengo studiază, aşa cum ne sugerează titlul, L’antroponimo come mezzo di derisione in un testo poetico armeno del Seicento (A proposito della Patmowt’un Petros Awag gânsowlin hayoc’ di T’adeos). Pentru poemul lui T’adeos, se pune în evidenţă funcţionali zarea unui fel de artificiu retoric în folosirea numelor proprii, întrucât elementul revelator al naturii personajului nu-1 reprezintă numele de botez sau de familie, ci deformarea ironică a acestora, realizându-se astfel un raport strâns (nomen - omen) între numele deformat şi caracterul purtătorului acestuia.
Denominaţia în opera lui Carlo Maria Maggi, cel care face trecerea, prin comediile sale, spre cele ale lui Goldoni, este analizată de către Claudio Beretta (/ nomi dei personaggi nelle commedie dialettali di Carlo Maria Maggi). Pentru a marca apartenenţa la un anumit ambient sunt preferate numele derivate din greacă, pentru cei bogaţi sau culţi, în schimb, pentru cei din popor se aleg nume dialectale. Studiul este însoţit de un bogat indice al numelor de personaje, în ordinea cronologică a comediilor şi în succesiunea în care au fost citate.
Lucia Mondella şi Signora di Monza sunt două personaje manzoniene din cunoscutul roman Promessi sposi, concepute opozitiv, prima reprezentând modestia, cealaltă orgoliul. Angelo R. Pupino (Lucia e la Signora di Monza tra fisiognomia e onomastica) demonstrează că, prin alegerea unui nume simbolic (Lucia < luce „lumină”, Mondella < mondare, fig. „a purifica”) şi a unuia generic, se completează, prin contrast, portretele celor două personaje feminine.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
353
Isabel Violante Picon studiază II colore locale del nome. L’Italia nel teatro romantico di Victor Hugo, pentru a sublinia rolul strategic al procesului de nominatio în teatrul romantic al cunoscutului autor francez, dar şi fonetismele italiene care dau culoare locală anumitor nume (Angelo, Fabiano Fabiani, Gennaro...).
Ocupându-se de Cognome, nome e nomignolo nei Malavoglia, Carlo Genini pleacă de la părerea că distincţia dintre cele trei categorii onomastice este subiectivă. Malavoglia este un nume de familie pentru locuitorii satului sicilian descris de Giovanni Verga, este o poreclă pentru cine consultă registrul parohiei, şi, în sfârşit, un nume de botez - nume de familie - ca poreclă atribuită lui ’Ntoni, atunci când este arestat de către brigadieri.
L’onomastica mistica di Matilde Serao este subiectul tratat de Alberto Granese. Se insistă pe preferinţa scriitoarei de a alege, pentru personajele din opera sa, nume atestate în onomasticonul italian. Acestea au o dimensiune anagrafică şi denotativă, fără a fi simbolice sau grăitoare sau cu o fonetică care să întărească forţa lor expresivă. Puterea numelui din romanele analizate derivă însă dintr-o infuzie magico-transcedentală care îşi are rădăcini în numele sfântului omonim, dacă ne gândim la tradiţia populară napolitană.
I	nomi propri nei „ Carmina ” di Giovanni Pascoli este studiul cercetătoarei Patrizia Paradini, care pune în lumină un aspect mai puţin cunoscut al creaţiei pascoliene. Pentru poemele din Carmina este evidentă o aşa-zisă „filologia poetica” în alegerea numelor, câtă vreme poetul italian a fost şi titularul unui curs de gramatică greacă şi latină. Aşa se explică faptul că latina şi greaca au devenit pentru poet instrumentul privilegiat în „jocul” denominaţiei.
O lectură cu cheie a numelor proprii ne propune şi Giulia Dell’Aquila, în Note di onomastica nelV „Isola di Arturo’\ de Elsa Morante. Nume grăitoare (Costante), nume care prin antonomază capătă conotaţii caracteriale din tradiţie (Romeo) sau nume care anticipează rolul personajului (Violante) intră în preferinţele romancierei italiene.
Giorgio Cavallini remarcă, în UOnomastica nei „Sillabari” di Goffredo Parise, tendinţa spre apelul la nume comune, atunci când personajele sunt identificate, pentru că autorului îi este specifică o manieră indefinită şi indeterminată de denominaţie antroponimică, la fel ca şi în cea toponimică.
II	libro della memoria, de Liliana Picciotto, este o lucrare meticuloasă, în care s-au strâns numele miilor de evrei italieni deportaţi în lagărele de concentrare, deveniţi o mulţime fără nume, fără identitate. Luigi Sasso, în articolul său II nome, la memoria, Voblio, elaborat pe baza studiului tulburătoarei cărţi a Lilianei Picciotto, susţine teza că numele, memoria şi uitarea constituie elemente vitale ale istoriei secolului al XX-lea. Pentru că privarea de nume şi înlocuirea lui cu o cifră, fenomen petrecut în lagărele naziste, înseamnă pierderea în uitare şi tragica anulare a identităţii.
Pasquale Marzano se opreşte la analiza numelor şi supranumelor dintr-un roman scris de Rosetta Loy şi premiat cu premiul The Independent, în 1990, pentru cea mai bună operă narativă (Diglossia. Nomi e soprannomi in un romanzo di Rosetta Loy). Caracteristica principală a denominaţiei intratextuale constă aici în existenţa unui dublu registru antroponimic, astfel că personajele sunt identificate fie cu numele anagrafic şi oficial, fie cu un supranume dialectal şi local.
Francesco M. Casotti discută denominaţia dintr-o povestire scrisă în tradiţia narativei scurte nord-americane („Teii Me a Riddle” di Tillie Olsen: la nominazione). Pentru că numele protagoniştilor apar doar la sfârşit, acestea pierd proprietatea anaforică specifică şi indispensabilă naraţiunii. De aceea, se face apel la descrieri definite care, substituind numele, devin elemente conotative ce caracterizează personajele.
Modalităţile prin care numele proprii pot da informaţii antropologice, dar în acelaşi timp pot structura naraţiunea, constituie obiectul de cercetare al lui Andrea Binelli, în studiul II personaggio onomaturgo fra segno e tranello: „the Butcher Boy”. Personajul narator este Francis Brady, care,
354
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
închis într-un spital de psihiatrie, reparcurge întâmplări petrecute în copilărie. Aşa cum mărturiseşte scriitorul, numele eroului este fructul unei îndelungate căutări, pentru că a vrut să aibă o structură fonică proporţionată şi plăcută, dar să fie şi destul de comun pentru a fi uşor de memorat.
Se evidenţiază deci, cu claritate, ca şi în cazul celorlalte numere ale revistei, înalta ţinută ştiinţifică a articolelor, asigurată de colaboratori prestigioşi, dar şi de colectivul director al publicaţiei din Pisa: Maria Giovanna Arcamone, Davide De Camilli şi Bruno Porcelli.
MARIANA ISTRATE
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „ Sextil Puşcariu ”
Cluj-Napoca, str. E. Racoviţâ, 21
„Rivista Italiana di Onomastica” (RION), XI (2005), 1
Cititorii „Revistei italiene de onomastică” găsesc şi în numărul 1/2005 arhitectura pe care directorul Enzo Caffarelli a consacrat-o deja în numerele precedente. Prima secţiune a revistei cuprinde, aşadar, ca de obicei, studii ample, de o valoare indiscutabilă.
Raportul dintre numele de familie şi toponimul din care provin este tratat de către Enzo Caffarelli în Nome profeta in patria. Sui cognomi da toponimi ed etnici che prevalgono nelle aree cui fanno riferimento. Făcând aluzie la dictonul „Nimeni nu este profet în patria sa”, autorul demonstrează, totuşi, că un nume etnic poate deveni nume personal, de exemplu din patriotism local, şi că acesta se fixează ca nume de familie prin intermediul unui patronimic sau matronimic. Alături de motivaţii şi de natură istorică, socială sau demografică, fenomenul sesizat explică de ce, de pildă, numele de familie Lucchesi este primul ca frecvenţă la Lucea, Mantovani al treilea la Mantova sau Di Napoli este cel mai numeros la Napoli.
Autorii următorului studiu (Acculturation des noms de personne e continuites regionales ‘cachees’: Vexemple des Decknamen dans Vanthroponymie gallo-romaine et la genese du Netzwerk Interferenzonomastik), Altay Coskun şi Jiirgen Zeidler, sunt şi iniţiatorii proiectului Netzwerk Interferenzonomastik, prin care se încearcă realizarea unei cercetări de onomastică interculturală (NIO). După o amplă şi incitantă introducere pe această temă, proiectul este susţinut prin exemple din Aquitania secolului IV. Intr-o cercetare precedentă fuseseră depistate 43 de antroponime de origine greacă sau latină, dar, dintre acestea, 31 pot avea origine celtică sau aquitană, în ciuda aspectului lor clasic sau pseudoclasic. Tocmai de aceea termenii cover name sau name of translation sunt consideraţi nu prea adecvaţi pentru a denumi un fenomen de contact lingvistic atât de complex.
Angelo Castellaccio studiază figura lui Constantin cel Mare în onomastica din cele 4 subdiviziuni administrative vechi ale Sardiniei medievale, aşa cum ne sugerează şi titlul articolului (La figura di San Costantino nelVonomastica giudicale). Dominaţia bizantină a lăsat urme în cultura insulei italiene, dincolo de limitele temporale ale fenomenului istoric. Un rol important l-a avut primul mare apărător al creştinismului, care a fost ridicat în calendarul martirilor ortodocşi la demnitatea de isoapostolos. Cultul pentru figura marelui împărat se confirmă prin frecvenţa cu care numele său apare în onomastica sardă (sec. XI-XIII), îndeosebi în cercurile conducătorilor.
Distribuţia numelor de familie şi mobilitatea internă a populaţiei în Bellunese este analizată de Miro Tasso şi Gian Umberto Caravello (Distribuzioni di cognomi nel Bellunese: un’analisi sui movimenti umani). Studiul se bazează pe frecvenţa unor anumite nume autohtone de familie în funcţie de distanţa geografică, având ca punct de referinţă un important drum de comunicaţie al provinciei
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
355
Belluno. Rezultatele au fost interpretate drept mişcări ale populaţiei în spaţii restrânse, între comune limitrofe, şi conduc la concluzia unei relative stabilităţi, cu motivaţii de tip economic.
în rubrica Opinioni e confronîi, Enzo Caffarelli semnalează multiple imprecizii în indicarea pronunţării unor toponime în volumul Nomi d’Italia. Origine e significato dei nomi geografici e di tutti i Comuni. în cea intitulată Varietă, Massimo Pittan scrie despre numele de regiune etrusc Polesine, iar Sergio Raffaelli despre diferite adaptări onomastice în italiană, mai precis despre soluţiile onomastice pentru filmul The Great Dictator, de Charlie Chaplin. într-o primă versiune, dictatorul se chema Buffolini (cu aluzie la Mussolini), iar ţara Stivalia, cu referire la forma de „cizmă” a Italiei, pentru ca în cea dublată în italiană numele să fie mai puţin ironice (Bonito Napoloni şi Bataliă).
Urmează o consistentă secţiune de recenzii ale unor volume personale sau colective de onomastică, apoi semnalarea unor dicţionare, repertoare şi bibliografii din domeniu, precum şi consemnarea diferitelor întâlniri ale specialiştilor în congrese şi simpozioane şi a unor activităţi care au tangenţe cu studiul numelor proprii, cum ar fi, de exemplu, un curs la Universitatea din Siena, care are ca temă Numele în romanul medieval.
Reţinem pentru acest număr al revistei interesul intrinsec şi calitatea ştiinţifică a contribuţiilor, dar mai ales capacitatea de a informa referitor la tot ce are legătură cu onomastica, astfel încât realizatorii săi au dreptul să-şi asume prioritatea divulgării rapide a majorităţii noutăţilor din domeniu.
MARIANA ISTRATE
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” Cluj-Napcoa, str. E. Racoviţă, 21
INDICE DE AUTORI
A
Adamescu, Gh. 21, 187 Agud, Ana 335 Albrecht, Jorn 335, 336 Aldea, Maria 321-323 Alexi, Theochar 187 Alhaud, G. 297
Allieres, Jacques 233, 241, 341-344 Amelio da Foggia, Silvestro 351 Anderson, John M. 248, 257 Andone, Irina 268 Andres, Olimpia 171 Angelet, C. 44
Anghel, Atanasie 55, 56, 308, 313 Anghel, D. 265, 266 Antipa, Gr. 24 Arbore, Al. 84
Arcamone, Maria Giovanna 297, 344, 352-354
Ardeleanu, Elena 308 Ardeleanu, Sanda-Maria 61, 72, 73 Arghezi, T. 259, 266 Arnim, Achim von 269 Aron, Pavel Petru 308 Aron, Popa 172 Arvinte, Vasile 25, 77, 188 Aschenberg, Heidi 336 Auster, Paul 347 Avram, Andrei 334 Avram, Andrei A. 73 Avram, Mioara 171, 262, 263, 265, 284, 289, 299, 302
B
Bacon, Francis 313 Baist, G. 20 Balacciu, Jana 17 Baldetti, E. 297 Baldinger, Kurt 37, 43 Bally, Charles 35, 339 Balotă, N. 285-287, 289 Banniard, Michel 233, 241 Banuş, Maria 270 Barattani, M. 351
Barbu, Ion 62, 330, 334
Barnhart, Clarence L. 171
Barnhart, Robert K. 171
Barthes, R. 288, 289, 346
Bartoli, Matteo Giulio 236, 242
Batinţi, A. 297
Battisti, C. 197
Baumeister, F. C. 313
Băcăuan, V. 171
Băcescu, Mihai C. 186, 187
Băncilă, Vasile 203
Bănuţ, A. P. 185
Bărbulescu, I. 76
Bâtea, I. N. 259, 265
Belay Vilmos 148, 154, 156, 157, 161
Beltechi, E. 221,227,288
Benkner, Hans 46, 47
Benveniste, E. 283, 289, 342
Bercea, Virgil 308
Beretta, Claudio 352
Bernstein, S. B. 87
Berthonneau, Anne-Marie 250, 257
Beze, Theodore de 314
Bianu, Ioan 20, 23, 24
Bilec’kyj, A. O. 88
Binelli, Andrea 353
Bîrlea, I. 189
Blaga, Lucian 203, 319
Blecher, Max 283-289
Bloch, O. 242
Boccaccio, G. 345
Bodzei-Schiller, E. 154
Bodzei, Sigismund 145-156
Bogdan, I. 76, 83, 179
Bojan, Maria 203, 208
Bojoga, Eugenia 62, 72, 329-339
Bolocan, Gh. 26
Bologna, Maria Patrizia 330
Bolognesi, G. 330
Bombi, Raffaella 331
Bonelli, Elena 352
Bonfante, G. 330
Bopp, Franz 342
Borcilă, Mircea 64, 66, 71, 72, 334 Bordeianu, M. 188 Borghini, Alberto 352
358
INDICI
Borillo, Andree 247, 248, 254, 257
Borza, Alexandru 187, 188
Boullon, A. 297
Bourciez, E. 173
Bouvier, Jean-Claude 243
Breal, M. 332
Breban, Vasile 291-293
Brentano, Clemens 269
Bruguera I Talleda, Jordi 242
Briiske, H. 147
Brylla, E. 297
Buber, Martin 279
Bucerzan, Dana 316-318
Buchalovs’kyj, L. A. 120
Buridant, Claude 253, 257
Bugnariu, Iuliu 186, 189
Buitul, Gheorghe 54
Bulgăr, Gh. 267
Byck, Jacques 163
C
Caba Văzul 187
Cadiot, Pierre 257, 289
Caesar, Caius I. 191, 192, 194, 310
Cafferelli, E. 297, 354, 355
Calaresu, Emilia 331
Calvin, Jean 59
Camilar, E. 245
Camproux, Charles 344
Cancel, P. 76
Candrea, George 188
Candrea, I.-A. 21, 25, 187, 197, 228
Cano, A. 297
Cantacuzino, Şerban 56, 307 Cantemir, D. 263, 266 Capidan, Th, 25, 76, 181, 194, 197 Caragiu Marioţeanu, Matilda 228 Caravello, Gian Umberto 354 Cartojan, N. 47, 52, 53 Casalis, Georges 48 Casotti, Francesco M. 353 Cassi, L. 297 Cassola, Carlo 247 Castellaccio, Angelo 354 Cavallini, Giorgio 353 Cazacu, B. 187 Călinescu, George 18, 269 Călăraşu, Cristina 223, 228 Câmpeanu, E. 286, 289 Ceccaldi, Mathieu 242 Cervoni, Jean 248, 257
Chiara, Piero 345
Chinde, Veronica 221-228
Chindriş, Ioan 308, 309
Chircu, Adrian 233-243, 323-324, 341-344
Chiriac Moldoveanul 313
Chiriacescu, Rodica 17
Chirii 308, 342
Chomsky, N. 321
Cicero, M. Tullius 192, 194, 235, 311 Cihac, A. de 76, 187 Cinque, Guglielmo 321 Ciobanu, Fulvia 245, 251, 253, 257, 260, 265
Ciompec, Georgeta 245, 246, 257, 261, 265
Cioran, E. 263, 266
Ciorănescu, AI. 197, 243
Coates, R. 297
Cobălcescu, Grigore 19
Codoban, Aurel 64, 66, 72
Codreanu, Theodor 282
Coman, Petre 186, 189
Comrie, Bernard 321
Comşulea, Elena 309
Consani, Carlo 332
Constantinescu, Doina 62, 73
Constantinescu, N. A. 219
Coresi, diaconul 46-54, 56, 313
Cormand, Bernat 243
Cornu, J. 20
Corominas, J. 194, 197, 243 Cortelazzo, Manlino 171 Cortelazzo, Michelle A. 171 Coseriu de Lettner, Eugenia 335 Costăchescu, M. 83 Costin, Lucian 186 Costin, Miron 263, 266 Coşeriu, E. 17, 21, 67-67, 70-73, 241, 242, 263, 265, 329-339 Coskun, Altay 354 Coteanu, Ion 25, 257, 289 Courtes, J. 321 Craşoveanu D. 260, 265 Crânjală, D. 149, 150, 154, 156 Creangă, Ion 245 Craft, William 321 Crohmălniceanu, Ovid 17 Culea, A. D. 209 Culianu, N. 203 Cuniţă, Alexandra 257, 321 Cuniţcaia, N. 201 Cupaiuolo, Fabio 242
„DACOROMANIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
359
D	E
Da Cunha, Antonio Geraldo 243 Dalen-Oskam, K. van 297 Dame, Frederic 176, 178, 187 Dan, Uie 129 Daniil 313
Darabant, Ignatie 308
Darmester, Arsene 238, 242
Dauzat, A. 181, 197
De Camilli, D. 297, 347, 352-354
Del Conte, Roşa 268
Deleanu, Marcu Mihail 212
Della Porta, Giovanni Battista 344, 345
Dell’Aquila, Giulia 347, 353
Dernsky, A. 297
Dendale, P. 249, 250, 257
Densusianu, O. 47, 76, 197, 217, 228, 316
Densuşianu, Nicolae 204
Deussen, Paul 276, 278, 280
Deutschmann, Olaf 233, 242
Dezso Lâszlo 146
Diculescu, C. 179
Diez, Fiedrich 243
Dimitrescu Florica 26, 49,163-172, 228
Dimitriu, C. 263, 265
Dionisă, I. 171
Dobre, popa 313
Dobrescu, AI. 25
Dogliotti, Miro 172
Dominte, Constantin 62, 245, 246, 252, 257 Dorcescu, Eugen 221 Dosoftei 315
Doutrepont, Auguste 242 Doutrepont, Georges 242 D’Ovidio, F. 20 Dragoş, Elena 313-315 Draşoveanu, D. D. 260, 261, 264, 265 Drăganu, N. 47, 149-151, 153-156, 195, 197, 260, 265
Dubois, J. 197, 248, 257 Duma, Ianăş 313 Dumistrăcel, S. 260, 265 Dumitrescu-Buşulenga, Zoe 268, 269, 271, 319
Dumitriu, Dana-Marina 323-324 Dumitru, logofătul 313 Dupuy-Engelhardt, H. 73 Durafour, J.-P. 73
Dzendzelivs’kyj, J. O. 88, 89, 148, 154-156
Edmont, E. 31 Edroiu, Nicolae 308 Eliade, Mircea 204, 273, 268, 333 Embleton, I. 297
Eminescu, M. 17, 267-282, 302, 319-321 Enescu, Gh. 264, 265 Ennius, Quintus 195 Erasm de Rotterdam 314 Eriksson, Olof 233, 242 Ermacova, Lilia Ivanovna 327 Ernout, A. 193, 195, 197 Ezawa, Kennosuke 70, 71, 73
F
Fagard, B. 253, 257 Faiciuc, I. 120, 221,228 Fanciullo, F. 297 Felecan, Li via 303 Felecan, N. 299-304 Feneşan, Costin 213, 219 Ferrand, Marcel 173-183 Ferro, Teresa 331, 350-351 Filipaşcu, Al. 83, 148, 152-156 Fillmore, Ch. 321 Fiodoroz, A. I. 200 Flacius Illyricus, Mathias 314 Flaubert, G. 288 Flobert, Pierre 243 Florea, Ligia-Stela 284, 289 Fluviâ i Figueras, Assumpta 242 Fochi, Adrian 204 Fontinha, R. 197
Forro Miklos de Haporton (Foro Miclăuş)
53
Francovich Oneşti, N. 297 Frăţilă, Vasile 211, 212 Frâncu, Teofîl 188 Frederic, Loius 172 Frei, H. 247, 257 Freud, S. 281,346 Fusco, Fabiana 331
G
Gaffiot, Felix 243,311 Galaction, G. 50 Galdos, B. P. 296 Gamţllscheg, Ernst 24, 247, 257 Garcia Hernândez, B. 332, 338
360
INDICI
Garda Sânchez, J. J. 332, 333
Gartner, Theodor 20, 23
Gaster, M. 48
GehI, Hans 340-341
Genini, Carlo 353
Gherman, Alin Mihai 314
Gherman, I. 19
Gheţie, Ion 26, 187,314-316
Ghinea, Dan 302
Ghinea, Eliza 302
Gianelli, Luciano 332
Gillieron, Jules 31, 37, 38, 40, 43
Gimson, A. C. 305
Giosu, Ştefan 228
Gissing, George 165
Giurescu, Anca 238, 242
Giurescu, C. 181
Giurescu, D. 181
Giurgiu Patachi, Ioan 308
Goblot, E. 313
Godard, Daniele 233, 242
Goethe, Johann Wolfgang 269-272
Gogolevski, Stanislaw 76
Goicu, Viorica 211, 212
Goldiş, Ana 260, 265
Goldoni, C. 352
Golopenţia-Eretescu, Sanda 266 Gonzalez Perez, R. 332, 333, 337 Gozzano, Guido 348, 349 Granese, Alberto 353 Graur, Al. 17, 25, 174-178, 182, 246, 257, 260, 266, 304, 334 Grecu, Doina 229 Greule, A. 297 Greimas, A. J. 321 Grevisse, M. 247 Grigore din Măhaci 52 Grimshaw, Jane B. 321 Griselini, Fr. 331 Grossu, D. 18
Groza-Colciar, Rozalia 229-232, 283-289
Groza, Maria 232
Grober, Gustav 19, 20
Guidacci, Margherita 165
Guiilermou, Alain 267
Guillet, A. 247, 257
Gundolf, F.271
Gusmani, Roberto 332
Guţu, G. 192-195, 197
Guţu Romalo, Valeria 260, 266
H
Halas, K. J. 148-153, 154, 156
Halici, Mihai 54
Hamburger, Kăte 288, 289
Hamp, Paul 251, 257
Harris, Zellig S. 264, 266
Harvalfk, M. 297
Hasdeu, B. P. 22, 52, 76, 186-188
Haubrichs, W. 297
Haugen, E. 153, 154
Heine, Heinrich 269
Heinemann, Karl 269
Heinimann, S. 44, 242
Hengst, K. 297
Herbil, Ioan 75-143
Herman, Joseph 344
Hernandez, Marcos M. 239, 242
Hilty, Gerold 29, 30, 33, 40, 43
Hîrjoabă, I. 171
Hjelmslev, L. 333
Honterus, Johannes 46, 52
Horbac, Anna Galea 76
Horbac, Oleksa 76, 125
Horvath, D. 76, 78, 80, 81, 94, 101, 102,
104, 105, 117, 119, 121, 124, 125, 127-129, 134, 135, 137 Hrabec, St. 146, 148, 156 Hristea, Th. 199, 202 Hryncenko, B. D. 159, 160 Hugo, Victor 280 Humboldt, W. von 339 Hus, Ian 45, 48, 49, 51, 52, 57, 59
I
Ichim-Tomescu, Domniţa 203
Iglesias, Silvia 242
Iliescu, P. 18
Ilinski, Kirill 247, 257
Indrieş, Alexandra 279
Ioan Paul al II-lea, papa 308
Ionescu, Christian 229
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana 228
Ionescu, Take 22
Ionică, I. 209
Ioniţă, Vasile C. 203-209, 211-220 Iordan, Iorgu 17, 25, 29, 33, 43, 128, 179, 214, 219, 223, 228, 260, 262, 263, 266, 334
Iorga, Nicolae 45 Iosif, Şt. O. 265, 266
„DACOROMANIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
361
Irimia, D. 260, 263, 266, 274, 275, 280, 283-286, 289 Isaev, A. 201
Ispirescu, P. 174, 260, 266 Istrate, Gavril 315, 316 Istrate, Mariana 297, 344-355 Iştvanovici, Mihai 313 Ivasenko, O. V. 117 Ivănescu, G. 254, 257 Ivireanul, Antim 313 Ivul, Gabriel 54
J
Jaberg, Karl 29-44
Janitsek, Eugen 157-161
Jianu, Maria-Magdaiena 259-266
Jones, D. 305, 306
Jud, Jakob 31, 32, 34, 44
K
Kabatek, Johannes 61, 66, 73, 337
Kadlec, K. 145
Kâjoni, Ioan 54
Kaluzniacki, E. 145
Kamei, Takashi 73
Karlsson, Keith E. 242
Karpenko, I. A. 208
Katz, Eva 250, 257
Kernbach, Victor 206
Kirileanu, G. T. 24
Kis Emese 229, 232
Klein, Karl Kurt 52
Klepikova, G. P. 153, 156
Kobyolans’kyj, B. 145, 146
Kristeva, Julia 281
Krtiger, D. 297
Kully, R. M. 297
Kwon-Pak, Song-Nim 249, 250, 258 L
Lambior, A. 316 Landi, Addolorata 332 Lang, Jiirgen 258 Lapierre, A. 297 Laur, Dany 247-249, 255, 258 Laurian, A. T. 187 Lazăr, L. 72 Leblanc, B. 297 Leclere, C. 247, 257
Lehoczky, T. 145, 148, 150, 153,156
Leibring, K. 297
Lenau, N. 269
Levi, Primo 332, 348, 359
Lindvall, Lars 233, 242
Litrre, E. 22
Livescu, J. 269
Livius, Titus 191, 192, 195, 310 Llamas Pombo, Elena 339 Lombard, Alf 180 Lopez Del Castillo, Llms 243 Lorinţ, diacul 313 Lorenzo, Ramon 242 Loy, Rosetta 346, 353 Luther, Martin 46, 49, 51, 52, 59 Liider, Elsa 17,25-27 Liidtke, Helmut 239, 242 Lyons, J. 321, 338
M
Macrea, Dimitrie 25 Maggi, Carlo Maria 352 Maggi, Daniele 332 Magris, Claudio 168 Maior, Martin 313 Maiorescu, T. 174, 262, 266, 267 Mancini, Marco 243, 332 Maneca, C. 172 Mangold, Max 306, 307 Manolescu, N. 284, 289 Manoliu-Manea, Maria 321 Marcu,Fl. 172 Mareş, AI. 26, 315, 316 Mareş, Lucreţia 25 Marian, Rodica 273-282, 319- 321 Marian, S. FI. 187 Marin, Sanda 169
Martmez del Castillo, Jesus Gerardo 329, 334-339
Martmez, Marcos 337 Martini, G. 297
Marzano, Pasquale 344-347, 353 Massim, I. C. 187 Mastrelli, Carlo A. 297 Matei, evanghelistul 49-51 Matus, Alfredo 333 Maupassant, Guy de 346 Mauro, Anton Maria 351 Mauro, Tulio de 172, 243, 331 Mazilu, D. H. 96 Medvedev, F. P. 96
362
INDICI
Meillet, Antoine 35, 193, 195, 197, 342 Meisterfeld, Reinhard 338 Melis, Ludo 44, 246, 248, 258 Mertens, F. J. 44
Merzagora, Giovanna Massariello 332 Metodiu 308, 342 Metzeltin, Michael 334 Meyer, G. 20, 197
Meyer-Lubke, Wilhelm 20, 23, 194, 197, 219, 242, 243 Meyer, W. 20 Micle, Veronica 268 Micu Klein, Inochentie 308 Micu, Samuil 3Q7-309 Mihail, Cristian 191-197 Mihâlyi de Apşa, Ioan 82, 83, 154, 156, 157, 161
Mihăescu, N. 260, 266
Mihăilă, G. 17-28, 77, 78, 173, 176-183
Mihăilescu, Dan C. 273
Mihăilescu, N. 172
Mihu, Elena 308
Miklosich, Fr. 145
Milani, Celestina 331, 352
Miller-Verghy, Mărgărita 23
Mioc, Damaschin 213
Miron, Paul 17, 25-27
Mistral, Frederic 243
Mitterand, H. 197
Mocanu, N. 27, 221,228
Moignet, Gerard 248, 258
Moldoveanu, Gheorghe 61, 72, 73
Molin, Romul S. 186
Moliner, Maria 243
Molotkoz, A. I. 200
Morani, Moreno 332
Morante, Elsa 353
Morel-Fatio, A. 20
Mori, Olga 339
Moskalenko, A. A. 95, 96
Muhr, K. 297
Mulder, W. de 249, 250, 257 Munteanu, Ştefan 268, 270, 271 Mureşan, Lucian 308 Mureşanu A. 188 Mureşanu, Camil 308 Murguia, Adolfo 61, 73 Musarra, R. 44
N
Nakonecnyi, M. F, 96, 97 Negoiţescu, Ion 273-275
Negruzzi, C. 174 Negruzzi, Iacob 24 Neiescu, Petru 221, 228 Nemiş, Vasile 212 Nepos, Cornelius 193 Nicolaisen, Wilhelm H. 297 Niculescu, Adrian 59
Niculescu, Alexandru 45-59, 239, 242, 309-312
Nilsson-Ehle, Hans 233, 242 Nimcuk, V. V. 124 Nistor, I. 84 Norberg, Dag 251, 258 Novalis 269 Nuttin Jr., J. M. 346 Nuţă, I. 228 Nuţiu, Florica 308 Nystrom, S. 297
O
Oancea, Ileana 73, 333 Onu, L. 316 Oprea, Ioan 25 Oprea, logofătul 46, 53 Orengo, Alessandro 352 Oriol, M. V. 200, 201 Orioles, Vincenzo 329-334 Oros, M. I. 128, 133 Orr, John 29, 33, 43 Ortega y Gasset, J. 338 Ortese, Anna Maria 345 Orza, Rodica 223, 228 Otescu, I. 203-207 Ovidius Naso, Publius 192-194
P
Paleologu-Matta, Svetlana 277 Pamfil, Viorica 50 Pamfile, Tudor 203, 207 Panaitescu, P. P. 48, 49 Pană-Dindelegan, Gabriela 163 Pan’kievyc, I. 75, 83, 85, 89, 105, 107, 119, 124, 130, 136, 146-148, 153-156 Papahagi, Cristiana 245-258 Papahagi, Marian 268 Papahagi, Tache 187, 189, 217, 219 Papu, Edgar 281 Paradini, Patrizia 353 Paramo, Pedro 296 Paris, Gaston 242
.DACOROMANIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
363
Parise, Goffredo 353 Pascal, Blaise 348 Pascoli, Giovani 353 Paşca, Ştefan 187 Pavel, Dora 308
Pa vel, Eugen 308, 309, 313-315, 315-316 Pavel, V. 201
Pavliuc, N. 76, 78-80, 83-87, 90, 92-97, 99, 100, 102-112, 115, 116, 118, 119, 122, 123
Paz, Octavio 280 Păltineanu, Viorel 199, 200 Pătruţ, I. 76, 77, 90, 93, 102-104, 116, 130, 150, 228, 293 Pârvan, Gabriel 267 Pârvan, V. 24 PenteFuc, M. I. 117 Perpessicius 267, 319 Pervain, Iosif 309 Petrescu, Camil 262, 266 Petrescu, Ioana Em. 274, 281 Petronius 345
Petrovici, E. 77, 226, 228, 306
Piccillo, Giuseppe 350, 351
Picciotto, Liliana 353
Picot, Emile 23
Pietreanu, Marica 295-296
Pippidi, D. M. 219
Pirandello, L. 347-349
Pisani, V. 330
Pitar, Mariana 67
Pitksinen, R. L. 297
Pittan, Massimo 355
Pitz, M. 297
Plaut 235
Pleşu, Andrei 274
Plinius Secundus, C. 195
Plusc, M. 110
Poe, E. A. 346
Polizu, G. A. 187
Polo, Jose 332, 333
Poni, P. 23
Ponomariov, O. D. 119, 126 Pontbriant, Raoul de 187 Pop, Ion 284, 289 Pop, Sever 44 Pop-Barcianu, Sab. 187 Pop-Reteganul, Ioan 187 Popa, Elena 297, 352 Popa, Radu 82, 157, 161 Popescu-Marin, Magdalena 243 Popovici, D. 319
Popovici, Iosif 76
Porcelli, Bruno 297, 347-349, 352-354 Posner, Rebecca 233, 242 Pottier, Bernard 245, 246, 254, 258, 321, 338
Preda, M. 260, 263, 264, 266 Princi Braccini, Giovanna 352 Procopovici, A. 50 Prokoşeva, K. N. 201 Protopopescu, Al. 286, 289 Proust, Marcel 288 Puiu, Sidonia 309 Pupino, Angelo R. 352 Purdela Sitaru, Maria 221, 340-341 Puşcariu, Sextil 21, 24, 25, 50, 76, 173, 175-177, 179-181, 197, 291, 306, 316, 319
R
Radu, Vasile 50
Raffaelli, Sergio 355
Ramos, Gabino 171
Rapallo, Umberto 332
Rastier, F. 73
Rădulescu, Andrei 23
Rădulescu, Maria 314
Rădulescu-Motru, Constantin 23, 24
Răuţ, Octavian 211
Rebuşapcă, Ioan 81
Reguş, C. 80, 81, 102, 120, 121, 130, 131, 133, 135, 137
Reinheimer-Rîpeanu, Sanda 237, 242 Renzi, F. A. 351 Resta, Gianvito 347 Rey, Alain 171, 311 Rimbaud, Arthur 280 Riţko, V. 118, 121, 122, 125-127, 132, 136, 138
Riviere, Jacques 277 Rizescu, I. 17, 18, 20, 22, 23, 147 Rizu, Eugen 19
Robciuc, I. 75, 76, 79-81, 83-85, 87-95, 97-112, 114-130, 132-136, 138 Robu, Vladimir 163, 223, 228, 262, 263,
266
Rohlfs, Gerhard 239, 242 Roman, Ion 269, 271 Romaşcanu, Mihaeia 321 Roques, Mario 54
Rosetti, Al. 45, 47-49, 52, 110, 128, 163,
174, 181, 187, 194, 197, 228, 316, 334 Rosetti, C. A. 166
364
INDICI
Rosselbastiano, A. 297 Rossebastiano, Aida 352 Rosselli Del Turco, R. 297 Rossiello, Luigi 172 Roşianu, Ion 229, 230 Roth, Anne-Louise 17 Rozov, V. 96 Rulfo, Juan 296 Rusu, Dorina N. 17, 25 Rusu Gheorghe din Sibiel 313 Rusu, V. 228
S
Sablayrolles, P. 248, 249, 258 Sadoveanu, M. 334
Sala, Marius 25, 237, 242, 333, 334, 341
Salvador, Gr. 338
Sânchez-Miret, Fernando 233, 242
Saramandu, Nicolae 241, 242, 334
Sasso, Luigi 353
Saussure, F. de 29, 330
Săvborg, T. 251,258
Săteanu, C. 262, 266, 283, 284, 289
Scheler, August 243
Scheludko, D. 147
Scherr, J. 297
Scheuermeier, M. 32
Schiller, Fr. 269
Schuchardt, Hugo 31, 44
Sclifos, Valeriu 199-202
Scriban, A. 25, 187,212
Seca, Manuel 171
Seche, Luiza 17, 25,219
Seche, Mircea 17, 23, 25, 219
Seserman-Reguş, Aspazia 80
Shakespeare, W. 352
Silvestru, ieromonahul 313
Simion, Eugen 17, 25, 299, 305
Simionescu, Ion 169
Simon, Josef 335
Skubic, Mitja 334
Socolova, G. 201
Sogno, Ed. 330
Someşan, Maria 56, 57
Sperantia, Th. D. 228
Sperber, W. 147
Spitzer, Leo 336
Stalbunova, Valentina Ivanovna 327 Stalin, I. V. 330 Stancu, V. P. 268 Steinmetz, Sol 171
Stoica de Haţeg, Nicolae 212, 213 Straka, Georges 341 Suchier, N. 20
Suciu, Coriolan 157, 161, 217, 219, 229
Sufleţel, Rodica 211, 212, 216
Sulică, N. 47
Supervielle, Jules 280
Svorou, S. 251,258
Swiggers, Pierre 29-44
Szilâgyi I. 153, 155, 156
Ş
Şaguna, Andrei 308
Şahmatov, O. O. 96
Şandru, D. 226, 228
Şandru-Mehedinţi, Tudora 243
Şăineanu, Lazăr 25, 187, 199
Şchiau, Octavian 307-309
Şerban, Felicia 185-189, 267-272, 316-321
Şerban, Valentina 309
Şoşa, Elisabeta 299
Ştefan din Ohrida 313
Ştefan, Simion 55, 313
Şuteu, Flora 299
Şuteu, V. 306
Sarovols’kyj, I. 147
§cerba,L. V. 153
Smilauer, Vladimir 214
Srâmek, R. 297
T
Tagliavini, Carlo 351 Talmy, Leonard 321 Taloş, Ion 273 Tasso, Miro 354 Tasso, Torquato 269 Tămâianu-Morita, Emma 61-73 Tătaru, Ana 305-307 Teaha, Teofîl 186, 187 Teiuş, Sabina 259, 260, 266, 291-293, 295-296, 309
Teodoreanu, I. 245 Teodorescu, G. Dem. 259, 263, 266 Terrusi, Leonardo 297 Thibaudet, Albert 288 Tieck, Ludwig 269 Tihu, Adina 67
„DACOROMANIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
365
Tiktin, Gcrtruda 21 Tiktin, H. 17-28, 177, 179, 187 Tobler, Adolf 23 Tocilescu, Gr. G. 19 Todoran, Romulus 228 Touratier, C. 253, 258 Trandafir, Gh. 266 Trapero, Maximiano 335 Trier, J. 338 Tsvetaeva, Marina 163 Turcu, Constantin 18, 22, 24 Turcuş, Şerban 308 Turcuş, Veronica 308 Turdeanu, Emil 309, 312 T	Verne, Jules 169 Vianu, T. 281, 284, 285, 288, 289, 319 Vicario, Federico 332 Videsott, P. 297 Vincent, Nigel 254, 258 Vinea, Ion 316-318 Vintilă-Rădulescu, Ioana 341 Violante Picon, Isabel 353 Vivamonte de Avalos, Magdalena 333 Vlad, Carmen 316 Vrabie, E. 77, 78, 85, 87, 147, 153 Vraciu, Ariton 78, 131 Vuia, Romulus 215 Vulcănescu, Romulus 203-205, 208, 209 Vulpe, Magdalena 309, 312
	W
Ţâra, George Bogdan 309-312 Teicu Dumitru 217 Ţepelea, Gabriel 313 U Udler, Rubin 325-329 Udolph, J. 297 Ungeheuer, G. 305 Ursu, D. 188 Uşurelu, Camelia, 321-323	Wagner, Max Leopold 243 Wald, Lucia 17, 22, 257 Wartburg, Walther von 33, 242, 341 Weigand, G. 228 Weinreich, U. 153 Weinrich, H. 147, 149, 283, 289 Werhrats’kyj, Ivan 75 Wulfila 308, 342 Wiiest, J. 43
V	X
Vaida, Vasile 186, 187	Xenopol, A. D. 19
Vaillant, A. 177 Vakk, F. 200	Z
Vandeloise, Claude 249, 250, 258 Van Eeden, W. 175, 245, 246, 258 Varanini, Giorgio 347 Varlaam 45, 56, 58, 266 Varro, M. Terentius 195 Varvaro, Alberto 29, 44 Vascenco, Victor 325-329 Vasiliu, E. 266 Vasiliu, Laura 245, 247, 258 Vasiljeva, N. 297 Văănănen, V. 252, 258 Vâlcu, C. 72 Vârgolici, T. 289 Verga, Giovanni 347, 348, 353 Vergilius Maro, P. 192	Zafiu, Rodica 172 Zagaevschi, L. 72 Zamboni, Alberto 332 Zamfir, M. 285, 289 Zeidler, Jiirgen 354 Zilyns’kyj, I. 75 Zingarelli, Nicola 172 Zoba din Vinţ, Ioan 313 Zolli, Paolo 171 Zluktenko, Ju. A. 147, 154 Zylko, F. T. 79, 88-91, 93, 97, 102, 103, 106, 107, 109, 117, 118, 121-123, 125, 131, 132, 134, 136 Zytec’kyj, P. 96

INDICE DE CUVINTE1
ALBANEZĂ
bigor 217 bigorr 216,217
BELORUSĂ
ciha 95 mila 95 ruba 95 sila 95 sbin 95
BULGARĂ
bigor 216 dodopx 177 C’bdopx 177 lingur 194 lingur ce 194 lingur ka 194 odopn 177 poboi'vam 181 skup 236 tropam 179, 183
CATALANĂ
abans 235 alegra 194 amunt 235 235
aplegar 192 <3 rodolons 237 234
beneficar 238 cantare 343 despuix 235 el 240 enrere 235 fora 234 jamai 239 ma/ 234 massa 240
menys 240 -me/2/ 235 mw 235, 239 mill 240 . miilor 240 molt 240 nomes 239 pow 343 p/rs 240 pitjor 240 p/Ys 240 poc 234
poquet (un ~) 240 pus 239 rapidissim 241 sempre 234 «234 tan 240 taw/ 240 vender car 236 vo/or 236
CEHĂ
babou 117 boriti 177 branou 117 klinou 117 skoupy 236
DALMATĂ
234 /wrc 234 -miant 236 mw 239 pauk 234 p/e 239
ENGLEZĂ
Greett 347 queen 347
1 în lipsa unui indice de materii, am inclus aici şi fonemele (sunetele), desinenţele şi afixele discutate; nu au fost incluse cuvintele şi formele de la p. 73-143 şi 300-307, cu valoare exclusiv ilustrativă.
368
.DACOROM ANIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
Queenie 347 Quinn 347 manga 170 White 347	/ors 234 frisquet 240 gnerre 195 Heme 346 Hor la 346
FRANCEZĂ	Horlaville 346 Hor-rible 346
ă 250, 252, 257 a capella 238 accomplir 193 adagio 238 ă demuchons 237 aigrelettement 240 alegretto 238 alegro 238 anuit 234 ă par tir de 255 aplover 192 assez 234, 240 ă travers 249, 251, 255 avant 234 te 236 bien 234 bienfaire 238 bienfaiteur 238 bivouac 195 certes 235 chanterai 343 cholera 346 c/zer 236 compliment 193 complir 193 convaincre 193 cuillere 194 248-250, 252, 256, 257 cte 247, 248, 250-253, 255, 258 depuis 249, 255 derriere 247 255 dessous 247 double 193 doubler 193 doucettement 240 249, 250, 252, 257 ensemble 234 eperon 195 ef 239 etendard 195 etonner 177 faucher 196 faucille 196 feuille 343	/zors 234 . hors-lă 346 hors-la-ville 346 Hors-nature 346 huit re 324 ici 234 jamais 239 jusque 248, 250, 251, 253 jusqu ’en 249 /e 240 /ezzfo 238 lustration 188 lustrer 188 mais 239 /??«/ 234 manga 170 -mezz/ 235 mieux 240 moillier 343 moins 240 moult 240 paix 343 panini 166 paparazzi 166 paparazzo 166 par 247, 248, 250, 251, 253, 255, 258 parmi 248, 251, 255 pencher 192 pezz 234 piano 238 pianissimo 241 240 p/s 240 p/ws 235, 239 pointet 240 sempre(s) 234 234 sicaire 195 so/258 souavet240 249 swr 248-250 256, 257, 258 tant 240 tantinet (un ~) 240 tardeis 240
INDICI
369
terre 258 tramesini 166 tres 240 trop 180 troupe 181 troupeau 180 tuer 193 vin 324
FRANCO-PROVENSALĂ
a cropegnon 237 ben 234 benetre 238 james 239 mâl 234 -ment 235 mes 239 mielx 240 mieta (una-) 241 muens 235, 240 pir 240 ples 239 pon 234 234
GALEGĂ
abaixo 235 234, 240 ca 240 cerquiha 241 despois 235 endexamais 239 estonces 235 /ora 234 măis 239, 240 mal 234 meilor 240 menos 235, 240 -mente 236 o 240 240
pouco 234 sempre 234 ji 234 240
tardisimo 241
255
255
Dorf 180 durch 255 Gostat 341 Grintsaik 341 Griinzeug 341 /zer 255 hin 255
Karmenade 341 Karmenadl 341 Kokosch 341 Kollektivierung 341 Kollektivwirtschaft 341 Koliba 341 Kukuruz 341 Liese 188
Lorbeer[baum] 188 Malai 341 Mămăligă 341 Mangalitza 341 Maschanker Apfel 341 Reussdorf\51 Reussisschdorf 157 //wr/? 180, 181 Tragatsch 341 um 255 vo« 255 vor 255 -wârts 255 Wortregister 168
GREACĂ VECHE
kochlâs 194 Xiyupiov 187 soma 200 somatikos 200
INDO-EUROPEANĂ
*ghem-342 *ghmmen- 342 342
*reg- 342 *^-183
ITALIANĂ
06 255 341
GERMANĂ
a cavalcioni 236 adelante 238 o forfait 238
370
.DACOROMANIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
ă gogo 238 ăjour 238 ă la belle etoile 238 ă la derobee 238 ă la folie 238 Alberto Alberti 348 Alleto 348 ammazzare 193 Andrea 348 assai 240 assassino 193 avanti 235 be 234 bene 234 benefattore 238 binissimu 241 Bocea 346 caldettu 241 cantarai 343 Carmella 345 casumai 239 Cecilia 348 Ciăula 348 compi(e)re 193 complimento 193 cuchaio 194 cumplire 193 da 250 dare tu 235 di 240, 250 Didi 348 dietro 235 dinanzi 235 domani 235 dove 235 Dreetta 348 Dreina 348 Elisabetta 346 Eugenia 345, 346 /z/ce 196 falcetto 196 falciare 196 Felicită 349 Fzgws- 345 fino 250 Fogus 345 /ora 234 fuora 234 fuori 234 galline 235 Gerofilo 345 Gorgoleone 345
Granchio 345 Grazia 349 // 240
in cavalciâni 237 inclinare 192 limaca 346 limasa 346 Limasa 346 /wce 353 Lwcza 353 Luisella 345 ma 239 Malagna 348 nw/g 234 Malpelo 348 Manuel 348 maremoto 167 Margherita 348 Mar ia 346 Mar te ni 348 Mastica 345 masticare 345 Mattia 348 meglio 240 megliu 240 metto 240 -mente 235, 236 meVzw 240 Migliovacca 345 Minerva 348 molto 240 mondare 353 Mondella 353 Napoli 345 Nunziata 345 oramai 239 pace 343 panini 166 paparazzo 164, 165 pappa(taci) 165 Papiano 348 Pascal 348 Pasqua 348 Pasqualino 345 Pattavuncia 345 peggio 240 peghiu 240 Pellegrinotto 348 Pepe 348 per 250 Pescatore 348 pezzente 194
INDICI
371
pezzire 194 picca 195 piede 343 Pinzone 348 piu 239 pochino 240 poco 234 pocu 234 Pomino 348 prestissimolW primo 349 Pubertă 348 Quaglia 345 razzo 165 Rigoletto 345 Roşa 345 Rosso 348 Selena 348 sempre 234 si 234 Sofia 346 spazzacamin 345 Speranza 349 Stellina 348 Teresella 345 terremoto 167 Toledo 345 tramesini 166 Trappola 345 truppa 181 Vanghetta 345 vongola 165 vende caru 236 vendere caro 236 volare basso 236 va/# basu 236 uccidere 193 uomini 235 Zilnica 348
JAPONEZĂ
dojinshi 170 gekiga 170 7asc/ 170 kodomo 170 mahosho 170 manga 170 mecha 170 «am/164, 167 redikomi 170 seinen 170
shonen 170 shonen-ai 170 shojo-ai 170 shpjo 170 /«/ 164, 167 tsunami 164
LATINĂ
ab 234, 238, 252, 253 acf 234, 235, 238 adsupra 254 a for ti ori 238 Agnavis 217 aliter 236 a«/e 234, 235 appllcăre 191, 192 arborem 314 attenuătus 194 Angmonia 217 bassus 235 bellum 195 Z>c«e 234 benefacere 238 calcar 195 castra 195 celeriter 236 cir cum 236 cochlea 194 cochleărium 194 cam- 174 complere 192, 193 condescendere 193 convingere 193 *cumplire 192 235, 252, 253, 258 demandare 195 desuper 254 -docte 236 dubia mente 235 duplăre 193 duplicare 193 duplus 193 ecce 234 c/ alii 238 e/ cetera 238 ex 238, 252, 253 *falcicula 196 falx, -cis 197 firma mente 235 folia 343 /ora 235
372
„DACOROMANIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
for as 234 furca 195 fustis 195 hasta 195 hic 234
ho mo, -inis 342 illa 315 illae 315 illaei 315 iile 315 //// 3 1 5 illorum 315 illui 315 i/Zi/j 315 -im 236 imperator 194 m 234, 235, 253 înclinare 192 * (in)duplicare 193 -(i)ter 236 -(Tjto 236 jugum 342 libra 186 Ungere 194 lîngua 194 lîngulă 194 longa mente 235 lustrare 188 magis 239, 240 male 234 *malg- 217 *malga 217 marce 235 măr mor em 314 *mattea 193 *matteuca 195 melius 240 mens, -tis 235 mejzte 235 mz/es 194, 195 minus 240 montem 235 wox 236 *muliere 343 noctem 234, 235 nurus 314 occidere 193 pace 343 paene 253 paene ad 254 paene in 254 parte 235
partim 236 passim 238 *paucinum 234 paucum 234 paulatim 236 pede 343 pejus 240 pendere 192 *pendicăre 192 per 253, 254 per gyrum 253 persuadere 193 petere 194, 195 *petire 194 pz'gre 236 p/ere 192 p/ws 239, 240 Pons Augusti 217 post 235 procedere 194 procul 236 prope 235 putinus 234 quamodo 240 re/ro 235 reus 234 rex 342 rzpa 235 rursus 236 sarcina 194 saO's 234, 235 scandula 194 secare 195, 196 securis 195 semper 234 szc 234, 238, 239 sica 195, 196 sicarius 195 *sicilare 196 sici lire 196 s/cz/te 195, 196 signum 195 szmw/ 234 soror 314 tenuăre 194 trans 235 trepidare 194 trepidus 194 *tutâre 195 tu tari 193 zzmfe 235 wsfza 314
INDICI
373
vehementes 236 veterănus 195 vicinitus 236
MACEDONEANĂ
bigor 216 Bigor 216
MAGHIARĂ
Also Karachuntelke 158 Also Rusz 159 Dombâ 148 Felsd Rusz 159 Karachuntelke 158 liba 185, 186 libuc 187 Lizi 188 liirbor 188 Oroszborgo 157 Oroszfăja 157 Oroszfalu 157 Oroszi 157
PORTUGHEZĂ
achegar 192 amahha 235 aos tropegoes 237 arriba 235 assaz 235 assim 234 assim-assim 234 km 234 bem-visto 238 cantarei 343 chus 239 cohler 194 condescender 193 cumplir 193 demais 239 /o/ce 196 foiqar 196 /ora 234 inclinar 192 legra 194 maqar 193 mais 235 ma/ 234 menos 240 -mente 235 mes 239
muito 240 o 240 paz 343 padido 194 pedinte 194 pior 240
poucachinho 240 pouco 234 pouquissimo 241 prestes 235 sempre 234 si 234 tăo 240
vender caro 236 voar ba/jco 236
PROVENSALĂ
abăn 235 aitant 240 avans 235 ben 234 cantarai 343 darrier 235 de clouchouns 237 d'escoudoun 231 de for a 235 de cavalgons 231 for as 234 /?oro 234 jamai 239 lo 240 longeis 240 239
moi 239 wa/ 234 maw 234 meins 240 melhs 240 -me/7 235 -raeT? 236 mens 235, 240 -ment 235 menys 240 mes 235 mesleu 239 miehls 240 patz 343 pawc 234 petoun (un ~) 240 pieje 240 pire 240 plus 239
374
,DACOROMANIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
plus car 239	adevereaşte 314
poc 234	q/drd 234
pu 239	afine 150
pus 239	o/ceo 235
ptik 234	,4/dm: 212
sempre 234	Alânga lui Drăgan 212
si 234	Alânga lui Radoslav 212
tant 240	Alânga Mare 212
tardetes 241	alângă 212
vendre car 236	o//> 150
voula bas 236	Albiciuc 146
RETOROMANĂ	i4/6n/ 155 /1/cor 205
a sbrindolon 237	^feo/ 207 amorţi (a ~) 173, 323
a tastologn 237	omwp’ (a 173
ben 234	-Ort 216
fora 234	-an- 151
fuori 234	Ana 231
fura 234	Andromeda 206
ma 239	Anocu 231, 232
ma(i) 239	anunţa (a ~) 322
mo/ 234	apleca (a ~) 191, 192, 196
main 240	aproape 235
-maing 236	/Ip^o 150, 154
-mem 236	Apşenescu 152
me/«.y 240	Apşiţa 154
mei 234	-or 187
-mentri 236	ord/o (d 322
mo 239	arbure 314
poc 234	Arcaşul 208
pasch 343	Ardeal 150
pauc 234	argilos 151
per 240	Ariniş 154
piu 239	Arşovăţul 149
poc 234	o^o 234
saimper 234	o/d/ 240, 260-263
.sc/z/ 234	ow/o 166
semper 234	oveo (a 221, 223
5/ 234	o scoate o carte 48
simpri 234 vegnant a chantar 343	Ă
zengolon(s) 237	
ROMÂNĂ
A
o 315 abrupt 216 acolo 246
acoperi (a ~) 174, 175 acru 150
-arie 151 -ău 218
B
Bagiu 148 Balaurul 206 baltag 150 Barda 207
INDICI
375
bas ta 238 băjenie 214 bălmăji (a ~) 178 bălmoji (a ~) 178 bălmuji (a ~) 178 băluşcă 189 bătrân 195 Bârsana 146 beaţi 314 bejenie 214 Bej na 213-215 Bejniţa 213 Bejnuţa 213 Belvedere 213 belvedere 213 Betelegeuse 207 bezmetic 175, 179, 180 Biblia 231 Bigăr 216 bigăr 216 Bigăru Boii 216 Bigăru lui Berbencea 216 £/7wr217 Bilaşcu 146 bine 234, 240 binefacere 238 Bistra 216 bivolariza (a ~) 323 146
Boii-Carului 205 bolero 166 bolmoji (a ~) 178 Borşa 231 Botiza 146 Boureni 154 Bradova 146 brânciş 237 Brusturi 155 bucenaţi 314 Buciu 232 Bucuna 160 Bucur 232 Bucuria 231 *Bujoru 153 itar/c 230
C
-c 175 ca 240 cacao 166 Calea-Albă 208
Calea-Lactee 208 calvinesc 52 camai 239 catao 166 cap 199, 202 care 316 carea 315, 316 carele 315, 316 carii 315, 316 carile 316 carpen 149
Carul-Dracului 205, 206 Carul-lui-Dumnezeu 205 Carul-Mare 205 Carul-Mare-cu-Patru-Boi 205 Carul-Mic-cu-Doi-Boi 205 Casa-cu-Curtea 208 Casa-cu-Ograda 208 casă 213 casii 315
Casiopeea 206, 207 Caşul 155 Cavnic 146 cazino 166 Cămărzana 146 Căpăţâna 206 Cărăuşul 205, 208 cărmănadă 341 Căţeluşa 205 câine 314, 315 *Câmpu 153
cânta: (a ~) 221, 222, 224, 225, 227, 343
câteodată 286
Câta/150
Ceaw 168
Ceauşima 168
Cefeu 206
Cei-Trei-Crai 207
ce/ 240, 241
cerb 150
cere (a ~) 322
'Cheie 149
chiar 261
chiceră 149
ci 261
Cingătoarea-Regelui 207 -cioara 151 cioban 216 Ciobanul 208 Ciobanul-cu-Oile 208 Ciorecoi 231 Ciotu 230
376
.DACOROMANIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
clar 238 co- 173-183 Coada-Bardei 207 coasă 196 Coasă 206
coase {a 221, 223, 227 Cobiliţa-Ciobanului 208 coborî (a-) 175-177, 181, 182 coborî (a se ~) 177 Cochineâua 230, 232 cocină 178 cocini (a-) 178 * Codru 153
*cofunda (a ~) 174, 176
(s)cofunda (a ~) 174, 176
colac 174
Colduri 159
Coliba 208
coloare 174
conjura (a ~) 322
conoscu 175
constrânge (a ~) 322
convinge (a ~) 322
comânji(a-) 173, 175, 178
Comoara 207
Copalnic 146
Copăceni 155
coperi (a ~) 174, 175, 176
copil 150
Coporâia-Coasei 206
Coporâşca-Coasei 206
copleşi (a ~) 176, 179
coprinde (a ~) 173-176, 179, 180
Corbulescu 152
*Cornu 153
Coromâsla 208
cosi (a-) 221, 223-225
Coşargura 159
*cotropăi (a ~) 183
cotropi (a ~) 176, 178-183
cotrupi (a 178, 180
covârşi (â ~) 175, 176, 179-182
Coza 146
Cozar 146
Cracul Iuţii 215
Craii-de-la-Răsărit 207
Crângul-Cerului 208
Credinţa Apostolilor 47, 48
credinţă 48
creier 199
creştin 49, 50
creştinesc 49, 50
creştini 49, 50
creştini buni 51
croiesc 174
Crucea 208
Crucea-Mare 208
Crucea-Nordului 208
cw 260, 261,262
cu- 173, 174, 178, 180, 181
cuc 150
Cucu 231,232
cufunda (a ~) 174, 176
cumenecătură 314
cumpăra (a ~) 221, 223-225
cumpli (a ~) 192, 196
cumpliciune 192
cumplit 192
cumplitură 192
cunoscu 175
cuprinde (a ~) 173, 174, 180 ♦curte 343
cutropi (a~) 178, 181 tropul 180, 181 cutrupi (a -) 178 cutrupiş 178, 179 cu vârf 180 cw vâr/z 180, 181 cuvârşi (a ~) 180
D
da (a-) 221,223,225 efor 260, 261 Dar dai 232 David 207 Dănileşti 155 *Dâmbu 148
234, 245-258, 259, 260 de- 179
Dealu Bucunii 160 Dealu Coldurilor 159 Dealu Hijii 159 de-a lungul 255 decât 240
decepţiona (a ~) 322 de la 246, 247, 252, 254 demult 225 departe 235 de pe lângă 247 des- 180 desagi 150 designa (a ~) 67 designare 61
INDICI
377
designat 67 des ignat iv 67 designaţie 67 designaţional 67 destul 240
de sub 245, 246, 252 deveni (a ~) 322 -dez 180
dezmetic 175, 179, 180 din 240, 247, 252, 254 Dinescu 152 dinspre 247 dintre 240, 247 dintru 247 Dinu 150
doborî (a-) 177, 182, 322 Dobric 146 *Dombrava 148 Domogled 212, 213 dor 319
dormi (a ~) 221, 227, 343 *Doru 153 * Dosuri 154 Drăcu 231 Dragonul 206 *Drăguş 148 Drumu Dubruşii 160 Drumu laurilor 160 dublu 193 Dubruca 160 Dulhic 159 Dumnădzău 314,315 Dumnăzău 314, 315 Dumnezău 314 după 254 După lauri 160 durea (a ~) 323
E
[ea] 19 -ea- 148 -easca 151, 152 ei 315 eişi 316 -e/ 151
-eseu 150-152 esperanto 166 -eşte 236 238
explica (a ~) 322 exista (a ~) 323
F
-/180
Tace (a ~) 322 *Fa/ce 153 Fata-de-lmpărat 208 Fata-Mare-cu-Cobiliţa 208 Făget 154 Făgeţel 149 Fălcuşan 232 fără 234 Fântâna 208
Fântâna-de-la-Răscruci 208 fântână 151,318 Fârtat 208 Fecioara 208 Fedor 146 Fera 213-215 Fera Afara 213 Fera Mică 213 fereală 215 Ferescu 150 Fereşti 150 feri (a se ~) 214, 215 Fertaiu Ruscalilor 160 Fertaiul Turnescurilw 160 feseniza (a ~) 323 fete 235 Fetiţa 231, 232 fi (a 221-223, 225-228 Fierul-Coasei 206 Filipciuc 146 Fluturu 230, 232 Foiu 230 forţa (a ~) 322 frasin 150 * Frasini 154 Fraţii 208
fugi (a ~) 221,225, 227 -fund 174 furcă 195 *Furcituri 152 fustaşi 195 fuşte 195
G
gazifica (a ~) 322 Gădălean 232 Geamăn 149 Gemenii 208 Gordon 230
378
„DACOROMANIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
Grebla 207 Grigo 120 Grigore 207 grinţaic 341 Grivei 231 gros 152 Groza 232 grui 149 guano 166 Gura-Bardei 207 Gzzra Iuţii 215 gzzra 202 Gutyn 148
H
h 180 Hafîe 147 Hâiha 230 halângă 212 Hapca 146 /za/120 Herb ac 231 Hercules 206 /zz 314
hierbinţeală 314 hiiare 314 Hija 159 Hiroşima 168 hiroşimă 168 Hodorogu 230 holbure 149 holtei 166 Horal 159 Horodişte 159 hor şti 150 Hoţie o 146 Hrin 146 Hucăn 149 /zzz/pe 149 Hulpea 231 Hurca 160
I
/ia/ 19
zar 259
laur 160
-ie 151
Iederă 149
ieftini (a se ~) 323
Ieruga 218
-ifica 322 Joan 207 -ioara 151 -zaaa 322 -zar 150
implora (a ~) 322 informa (a ~) 322 inimă 199 Israel 49, 50 -/£	237
-işoara 150, 151 -z'^ar 150 z/ 216 z/azz 216 z'/e 216 Iusco 146 Iuta 215,216 z'zz/e 215, 216 *iuţan 216 Ivanciuc 146 Ivanic 146 Ivaşcu 146 Izbişi a 159 zz/?zzc 216 Izrail 50
Izvoru de la Jălăboc 160 Izvoru Hijii 159 Izvoru Zahoraii 160
î
îmbăia (a ~) 323 (îm)bălsămi (a ~) 178 îmbolmăji (a ~) 178 împâgâna (a ~) 323 împăratul 208 împreună cu 260-263 zaz 234, 245, 246, 252, 254 înainte (a) 225, 226, 234 înapoi 234 încălzi (a se ~) 323 (în) curmeziş 237 îndemna (a ~) 322 îndupleca (a ~) 193 (în)dupleca (a ~) 193, 196 înnebuni (a se ~) 323 înstela (a ~) 323 însuri (a-) 323 întotdeauna 234 între 245, 246, 254 Intre Coşar gura 159 între Văi 154
INDICI
379
întru 254 învăţa (a ~) 322
J
j 19
Jălăboc 160 Jeleznic 146 Jidovu 231 Jneapănul 155 jura (a ~) 315, 316
L
-l 153
la 245, 246, 252, 254 lălâu 185 Lăstunul 155 lâgâlie 185 lâlă 185 lângă 245, 246 leăbă 185, 186 leapă 185, 186 leavă 185 Lebăda 208 legeei 315 lejer 238 lento 238 leoapă 186 leoarcă 189 leopă 186 leopăi (a ~) 186 Leordina 146 Leşeni 154 liabă 185 liban 186 libă 185-187 libăni (a ~) 186 libăriţă 186 libirţă 187 libovnic 187 libră 186 libruţă 186 libuţ 186, 187 libuţa 187 libuţă 186, 187 lighian 187 lighinţ 187 lighioană 187 lighirion 187 lighiuţ 187 ligurie 187
lih 187 lihăr 187 lijaboc 187 Liloş 230 limbăriţă 186 limbă 202 lingură 194, 196 liopă 186 lipan 186 lipăni (a ~) 186 lipcan 186 liubocică 188 liur 189 liurbăr 188 liurbâu 188 liză 188
lizui (a se ~) 188 lobodă 188 loboştelniţă 188 loh 188 Lompăş 230 lopată 174 lor 315 loruş 316
lua(a~) 221, 223, 225
Lucineţ 146
lui 315
lumbago 166
lună 320
Lunca Lată 148
lung 150, 152
lup 150
Lupul 205
lurbăr 188
luscă 189
lustră (a ~) 188
lustrâţie 188
luşcă 188, 189
luşti (a ~) 189
luteran 52
lutos 150
M
ma 120 macar 314
mai 123, 225, 239, 240 mamă 120 manga 170, 171 mare 150, 152 Mar ga 217 Margareta 217
380
„DACOROMANIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
margă 217 marmure 314 matu 120 măcară 314 Măcicaş 214 măciucă 195 măgură 149 *Măgurice 153 măi 120 Mă ian 231 mătuşă 120 -măji 178 Mărgaia 217 Mărgău 217 mâine 314, 315 mâna (a ~) 218 mână 199, 202 Mănăstirea 206, 208 Mânău 218 *mânău 218 Mânea 218 Mânerul-Coasei 206 mâni 314, 315 -mânji 178 mânji (a ~) 178 mâzgă 178 mâzgăli (â ~) 178 mejdie 215 Mestecăniş 154 mic 150, 152 Mierţoiu 231 mire 195 mocan 216 Moisei 157 -moji 178 Moraru 150 morfoli (a ~) 178 mormânji (a -) 178 morocoaşa 231 Morocoâşa 231 Muchia-Bardei 207 muiere 343 -muji 178 munte 149, 152 muri (a ~) 343 Musai 231
N
nămânji (a ~) 178 nămo 178 Nănescu 150, 152
Năneşti 150 Neagra 230 neamţ 150 Nefârtat 208 Negreşti 155 *Negrilă 153 negru 150 nici 263-265 N ic oară 232 Niculăie 231 N’ijpotocu 160 noă 343 nor 314 noră 314 nouă 343 nu 263, 264 numai 261-265, 239
O
o 173, 174 -o- 57,
-oaie 151 oameni 235 Oancea 150 obliga (a ~) 322 oborî(a~) 177, 182 ochi 199, 202, 343 ochiu 343 Ocolul 208 ogorî (a ~) 322 Oiştea-Carului 205 om 150 Omul 206, 208 opăresc 174 oră 317, 318 ori 259 Orion 207 •os 151 Ovidiu 150
P
Pa 120 pace 343 paisprezece 343 Panătta 232 paparazzi 166 paparazzo 163-172 Paparazzo 165 Parască 147 Pasăca 160
INDICI
381
patrul 315 patrusprezece 343 Pavele 120 Pă Dubruca 160 pădure 149 Pă Izbişte 159 Pă Trunuscuri 160 pâine 314, 315 până 225, 245-258 până în 246 până la 245, 246, 254 Pârâu de la Jălăboc 160 Pârâu Ruşului 160 Pârâu Volosca 160 Pe 120 pe 245-258 pe bâjbâite 237 pe după 255 pe firul 255 (pe) furiş 237 Pegas 206 pe la 252, 254, 255 pe lângă 245, 246 pe nevăzute 237 Penuţa 231, 232 Peri 154 * Perie 153 Perseu 205, 206 peste 247, 255, 257, 320 pe sub 247 Petre 120 Petrova 146 peţi (a ~) 194-196 pe urmă 226 piano 238 pianissimo 241 picior 199, 202 picoliţă 166 picolo 166 Pintea 150 pinten 195 plai 149 pleşi (a ~) 176 Plopet 149 Plopi \52 Plugul 207 239
poborî (a ~) 181
pogorî (a ~) 176, 177, 179, 181
Poiana Vulpei 155
Poiana Zbăgului 215
Poloschiţa 205
Po/&x 207 *Ponoare 152 Porcarul 208 Porobisce 160 povârşi (a ~) 176 Prăjitura 230 Prâslea 296
254,315,316 precum şi 260-263 pregiur 253 prespre 254 pretinde (a ~) 322 prin 247, 254, 255 -prinde 173 printre 247 printru 247 Priporul al Iute 216 Prislop 148 Proţapul-Carului 205 Puicărelu 231 230
putred 150 puţin 234 puţintel 240 Puţul-cu-Jgheb 206
R
radio 166 Rar iţa 207 -ro- 227, 228 răchită 150 răgălie 185 rău 234 război 195 ro^zo 199
*	Râturi 154 Râuşor 150 Râzîlă 230 Rednic 146 Repedea 216 retevei 166 Riegel 207 Roatele-Carului 205 rogoz 150
român 57 rotund 152 rwgo (fc 322
*	Rupturi 152 /fas 157 Ruscai 160 Ruscova 146
382
.DACOROMANIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
Ruseni 157
Rusu de Jos 157-159
Rusu de Sus 157, 158, 160
Rusul Bârgăului 157
Ruszu gyin Szusz 159
Ruszu gyin Zsosz 159
Ruşciori 157
Ruşi 157
Ruşii de Jos 158
Ruşii Munţi 157
Ruştior 157, 158
S
Saidac 205 Salcia 148 Sandokân 232 Sandu 232 sau 259 Saul 207 Save 120 Savetă 120 să 260
Sălăuana 160 Sătăna 231
Scaunul-lui-Dumnezeu 206 scoate (a ~) 48 scoborî (a~~) 177 (s)cofonda (a —) 174, 176 scurt 150, 152 Sebeş 216 Secera 207 secera (a ~) 196 seceră 195, 196 secure 195 semnificat 67 sens 67
sfătui (a ~) 322 Sfredelul-Mare 207 sili (a 322 Slatina 148 soare 320 solicita (a ~) 322 Solomon 207 sor 314 soră 314 spânău 218 Spiţelnicul 207 Spiţelnicul-Mare 207 spre 128
sta 6?	221, 223
Sta« 150
S/d/pn/ 207, 208 steag 195 Steaua-Polară 207 stimula (a ~~) 322 Strâmba 154, 213 Strâmcescu 152 Strânsul 155 sub 245, 246, 254 Su Coş ar gura 159 suflet 202 sugera (a ~) 322 SuHija 159 195
suna (a ~) 320 sunătoare 150
Ş
ş 19, 180 şasesprezece 343 şaisprezece 343 Şepte Fete 155 *Şesu 153 -şi 315, 316 şi 234, 259-261 şi cu 260-263 -şima 168 -şoara 151 Şopârcă 155 -şor 150, 151 şovăi (a ~) 182 şovâlca (a 182 şovârni (a ~) 182 *Ştevioara 151 ştfirjelniţă 188 Şurubel 231,232
T
ta 120 tabără 195 Talpaş 149 Talpeş 149 tare 240 tată 120 Tatăl nostru 47 tămădu 178 tămânji (a	178
Tărăşel 147 Tânjala-Carului 205 târâş 237 -te 237
INDICI
383
tei 166 Toa 120 Toaca 206, 208 Toadere 120 Toiegele 207 Tomnatec 149 Toporul 207 tot 234
totdeauna 343 totdeaună 343 Trăsnită 155 Trăzneru 230 Trebuşani 154 trece (a ~) 320 Tresfetitele 207 Trifetiţele 207 *trop 180 -trop- 179 -frwp- 179 tsumami 168 tsunami 163-172 Tupita 146 7wr 146 turc 150 Turţ 146 tu 120
tuşi (a ~) 221, 224-227
T
Ţarcul 208 Ţâliu 147 ţese (a-) 221,223 ţine (a-) 221,223,224 ţurcan 216
U
u 173,174
wc/Je fa 193
Ucigă-l-Dumnezeu 205
Ucigă-l-Toaca 205
-ul 150-153, 155
Ulici 146
una 234
ungur 150
ureche 202, 343
urechie 343
urs 150
Ursa-Mare 205
Ursul 205 uşă 316 uşe(a) 314,316 -uţ 187 -w/<3 186, 187 Uzarinca 160
V
Vad 150
Valea Lăptoasă 149 Valea Lăuntroasă 155 Valea lui Vlad 155 Valea Mare 213 Valea Râpei 155 Valea Vântului 154 Vasâi 147 Vasi 120 Vasile 120, 207 Văcarul 208 Vădenescu 152 Văr atee 149 vătaf 180 vătah 180 vătăşie 180 Vâr top 149 vedea (a ~) 221-225 verde 150 via 255
vinde (a ~) 221, 223, 225, 343
a vinde scump 236
Vireag 231
vizavi 238
Vizitiul 205, 208
Vlad 150
Vlădescul 149
Vlădicu 231
Voios 146
Volosca 160
* Vraja 148
Z
Zacoliţa 160 Zahoraia 160 zbăg 2X4 Zbăg 215
384
,DACOROMANIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
Zgăul Iuţii 215 Zlotari 148 Zmeul 206
DIALECTUL AROMÂN
aplecu 191 bigă 216, 217 Bigă 216 cruescu 174 culac 174 cumpli 193 lingură 194 lupată 174 nduplic 193 pogor 181 seatire 195 scumbu 236 scumpu 236 ţid(ere) 193 upărescu 174
DIALECTUL ISTROROMÂN //«gwr^l94
sirota 95 stidăchus ’a 95 sbin 95 ti 95 ficho 95 triznbi 95 tur ce ane 325 harbinţî 325
SARDĂ
appenas 235 appus 235 234
ronddni 237 dia cantare 343 foras 234 ma/e 234
-mente (-menti) 235 234 paghe 343 peyus 240 pms 239 j/ 234
SÂRBO-CROATĂ
DIALECTUL MEGLENOROMÂN
lingură 194 plec 191 setări 195 scomp 236
RUSĂ
biţi 95 buti 97 bbitb 97 FawV 120 \bidra 97 eodb 88 rbodonka 188 Mari! 120 milo 95 nepravdi 95 osbirbju 95 pros bi ti 95 pbitanie 95 rumâni 325 rbiba 95 sila 95 sinţianţî 325
Bigar 216 bigar 216 Bihor 217 vrh 175 gincaik 341 gled- 213 gledati 213 dom 213 lok 188 kuca 213 oboriti 177 po- 175 povrsiti 185
SLAVĂ
-bez 179, 180 bezati 214 Z>or 177 bor- 177 boriti 182
177, 182 -vraf / 182 eopa 182
INDICI
385
doaopb 181 *Dombrava 148 duva na desqte 128 jedinu na desqte 128 Criva 213 ko- 179, 182 *koboriti 182 *kovrsiti 182 *kotropa- 183 *kotropati 183 Ijut 215 maz- 178 mazati 178 na 128 o 173, 174 o- 182 ob- 177, 182 oboriti 177 oriti 177, 182 po- 175, 176, 178, 181 *poboriti 177 pod- 182 podo- 182 pogorî 181 pomazati 178 nodsopb 182 noaopb 181, 182 noeopbHbiîi 182 skapu 236 so- 182 -1 120, 121 s 88, 121
SLOVACĂ
gazdinou 117 zenou 117 skâp 236 ulicou 117
SPANIOLA
abajo 235 a escoltazon 238 a fresco 238 (a)fuera 234 allegar 192 antes 235 a reculones 237
asaz 235 as 1234 bastante 240 bien 234 bienquerer 238 cantare 343 cuchara 194 cumplido 193 cumplimiento 193 cumplir 193 ^ 251 de lieve 238 demăs 239 desde 251 detrâs 235 doblegar 193 fuerte 240 hasta 251 inciinar 192 legra 194 lo 240 lontano 238 mal 234 mas 239 măs 235 maremoto 167 mazar 193 menos 240 -mente 235 mujer 343 paparazzo 166 para 251 343
pedido 194 peor 240 persudir 193 plano 238 pze 343 plus 239 poco 234
poquito (un ~) 240 por 251
prontissimo 241 segadera 196 segar 196 si 234
siempre 234 tanto 240 terremoto 167 ultra misura 238 vender caro 236 volar bajo 236
386 „DACOROMANIA”	1 serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
UCRAINEANĂ	Bradulanka 150 Brustur 149
a 94, 95, 100, 101 [a] 93-94, 100, 102, 108, 128, 140 /a/ 98-100 -a- 133 [a]	94, 102 [ă] 93, 94, 102 Ajbul 155 -aje 109 -ajes 109 -ak 150 Akreszorsky 151, 152 Albinec 150 -am 121 -anka 150 -an-sk- 151 Antravay 154 -aoul 155 Apsenska 152 -ar 108 Ardzaluszny 151 Ardils'kyj 148 -ar-na 150 Ârsa 147 Arzavec 149 -at- 121 -at-ka 150 -aş-ev-ec 150 -aş-ka 150 [b]	103, 109 /b/ 112, 114, 131, 141 /z> y 131 /biv 131 Badzaluj 148 Baranija 151 Bahnisora 151 b<? 137 Begul 152 Berbeka 153 Berbeczew 151 Bereznyk 154 Bersehaska 152 Bozulu P. 151 Bokul 152 Borkuts’kyj 147 Borszucsina 150 Borsuka 153 Borsukarna 150 Borsucanka 150 Bradul 147 Bradula 153	Brustur ak 150 budu 136 Buzora 153 Bukovec 154 Bukowielski 150 Bukstul 155 Burkuriv 148 Burkut 148 Burkut 148 buty 134, 142 butye 134-136 Bustyna 155 by 137 bych 137 Bysrycora 149 bbi 137 [vj 103, 104, 109, 112 A/114, 131, 141 /v’/131 -v 133 Vajdeminec 154 Valatycera 154 Valentrosy 155 Valovundul 154 Val'urp 155 Var'etyn 149 Velelarga 154 Velykyj Grun 152 Vertip 148 ViVchivici 154 visim 127 visimdes at’ 129 vi’simsot 129 /v/yi3i Vod'ane 154 Vodyca 154 Voilyj Hrunyk 152 Volove 154 Volovoje 154 voloska 160 Vorozeska 148 Vulpen 154 Vurda 149 Vursova 147 vyd’ila-m 134 vyd’ila-s 134 vyd’ilye-smey 134 vyd’ilye-stey(i) 134 vyd'iu-(j)im 134 vyd 'iu-(j)ys 134
INDICI
387
Vylyvlad 154, 155	Dilova 154
[w] 104	Dinaska 152
Waratyn 149	*Dinaska 152
Wowkan 151	*Dinaska polonyna 152
Wojtul 152	Dod’aska 152
Worochcel 151	dolnyk 159
Wysoka 152	Dombrava 148
[g] 109	Dora 153
/g/ 112, 114, 115	Dos 154
/g7 106, 109, 114	Dragulec 150
/gV 114, 115, 140	Drevokul 152
Gavruv 151	Dresor 151
Gierlanka 150	Dubova 148
Gorganiv 151	dubruka 160
Gr op'ane c 150	Duplest' 154
Gropynec 150	Dytnl 152
Gruh 148	e 94, 95, 101
[d] 93, 105, 132, 138, 139	[e] 88, 89,91-94, 96, 103, 131, 139, 140
/d/ 110-115, 130, 131, 141	/e/ 98-100, 140
[d] 106, 109, 114	[e]94, 133
/dV 110-115, 131	[(?] 100
dva 129	/-e7l33
dvadc ’at ’ 129	[e]U9
dvadc’at’dva 128	-ean-ka 150
dvadc ’at ’odyn 128	-ev- 151
dvac’at’ odyn 141	-evi 117, 119
dvâc ’c ’it ’ i odyen 141	-ev-sk-n 151
dvanâdc’at’ 127	-ev/ 119
dvâsto chlopc ’am 129	-evbi 119
dv’i 121	Ederen 149
dvisti 129	-eyw 117, 118
dev’anosto 129	-ec 150, 152
dev ’anosto dev ’at 128	-ee’ 107
dev ’atnădc ’at’ 127	-el-sk- 150
dev’at’sât 129	-en-ie 150
</ev ’at ’sot 129	-enka 150
Dekul 148	-en-sk- 151
Dekul 148	-eseu 150
delesur 148	-et- 121
Demikovanna 151	-eu 117
Deregusska 148	-<?u 120
deujiksdt 129	-es 131
[dz] 106	[j] 108, 109, 117, 131, 141
/dz/ 110-115	/]/112, 114
/dz’/ 110-115	javir 160
Dzembronia 148	Jalova 154
Dzembronka 148	-jam 121
[dz] 107	-ja-nec 150
/^z/ 112-115, 130, 141	-jan-cek 150
Dzamer 149	Jarsyca 149
Dzurdzivs'kyj 149	jati 135, 142
Dibrova 148	Jafinkovatoje 151
388
„DACOROMÂNIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
Jajynnyk 150
je 134
jeji 124
jem 134
jemii 125
jeymii 125
jes 134
jesme 134
jesmi 134 141
jes mo 134
jeste 134
jeho 124, 125
jeyho 124, 125
ji 124, 125
(najjij 125
jij 125
jiji 124
jim 125
(j)imu 125
(j)iho 125
jomu 125
joho 124, 125
joho 125
-ju 119
juj 125
Jurceska 152
Jurcesku 152
yyww 125
jye mu 125
jyeho 125
/z/ 106, 118, 138
/z/110, 112- 115, 130, 131, 141
/z7 110, 112-115, 131
[z"j 106
[z] 107
/z/ 111-115, 130, 140, 141 /z7 111, 112, 114, 115, 140 za 160
Zabanulec 152 Zavuj 148 Zakycera 150 Za Maguron 153 Za Osojom 153 Za Osuj 153 Zarinck 160 Za Hrunetom 153 Za Hrunkami Za Hrunom 153 Za Cobankon 153 Zvysce 153 z jim 125 Zimbrilova 148
ZI o tar ev o 148 Zlot ari 148 z nym 125 znyu 125 zolobok 169 Zubro 148 Zubrovec 148 Zubriv 148
i 94, 95, 100, 101, 124, 128, 141 [i] 88-97, 100-103, 107, 109, 111, 126-128, 133, 139, 140 /// 98-101
-/ 117, 150-122, 132, 138 /-//133
-r 120
i] 90, 93
-î 122
fi] 88-90, 139 -iv- 151 -iv-cyk 150 -iv-sk- 151 [ie] 88
-ij 122 iji 124, 125 Izvir 148 -ica 150 -ich 123 -ik 150
-im 121, 123, 138
-Hm 122
-imo 138
-in- 151
-ina 150
insa 127
inse 127
inşi 127
insyj 127
is'ă 126
isi 126
-ic-yn-sk- 151 -is 131
-iş-ev-sk- 151 -isce 150 -it 138 -it- 121 -it' 138 -ite 138 -iu 118 c 116
[c] 106, 107, 118, 138 /c/ 110-115 [c 7 106
INDICI
389
/c 7 110-115
[c”] 106 ca 126 [c’cj 116 Câpul 147 Carinivske 151 Cary lunga 149 Caiynnyj 148 c ’ej 126 cej 126 ces 126 cew 126 c'i 126 c’ieju 126 c 7/ 126 c’/c/z 126 c’im 126 c’imye 126 -ck~ 151 -ck- 107 c ’oju 126 cych 126 cym 126 cj'wy 126 [ch] 109, 118 /c/z/112, 114, 115 [chv] 104 chaj 138, 142 chotitbi 142 chto 127 159
[k]	106, 109, 118 /kJ 111, 112, 114, 115 [k’] 106, 109, 114 /Â:'/ 111, 112, 114, 115, 140 ka 150, 152 -ka- 150 kâzda 127 kâzdf? 127 kăzd’i 127 kăzdyj 127 kăzdbij 127 kamenista 152 Kamih Korbuluj 154 Kapryca 149 Kasolova 155 [kvj 104 kerlihata 148 ketrosul 149 kiczera 152 kiczeraszka 150 kitulowka 150
kicorskij 151 Kloped 149 -k-ov-at- 151 Kodra 153 kozda 127 kozde 127 kozd’i 127 kozdyj 127 /:oze/? 127 kozna 127 &OZ/7£ 127 kozn ’i 127 koznyj 127 Kolo Arseci 153 koloda 159 Kopacina 151 Kopasno 155 Korbuluj 148 Korbylyska 152 Kormanul 148 Korna 153 kosyla-m 134 kosyla-s 134 kosylye-smey 134 kosylye-stev 134 kosyu-(j)ym 134 kosyu-(j)ys 134 kocerga 159 kocorvenilor 148 koserga 159 Krasna 154 Kremenosa Nizna 152 Krecunec 149 Kryva 154 kto 127 Kuratulec 148 Kurt'aska 152 Kucarskij 152 Kympia 153 Kycera 149 Kycer'anyj 147 Kycerela 153 Kycerovyj zolob 152 Kycery 149 /133
[l] 107, 109, 131, 138, 141 ///110-112, 114 /IV 110-112, 114 -l(a) 133 -la 133, 136 L'achnvici 154 L'ahovec 154
390
.DACOROMANIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
-l(o) 133	mut 135
-lo 133, 136	my 124
Lozdumul 155	mye 125
Lopuchiv 155	myembi 124
-lu 133, 136	/wy« Y 124
-l(ye) 133	Mycelyna 150
Lysyca 155	/w/93, 104, 105, 132, 138, 139
/m/103, 104, 109, 141	[nj 131, 141
/m/ 112, 114, 131, 141	/VI10, 112, 114
/mV 131	/n'/ 110, 112, 114, 125
-m 132	-n- 151
Magurka 149	n’a 124
maj 123, 124	Nad Muncselom 153
măj 124, 141	«o/138, 142
mâju 136	najij 125
Maluluj 148	wa jomu 125
Malyj Gr un 152	«a c Yc/z 126
Malyj Porkulec 152	cyc/z 126
Malyj Turbat 147	«a n 'ij 125
Mariszewska 151	na n ’o mu 125
mâţi 136	«a n ’omu 125
maţi 142	/ 'ich 126
Mahura 148	na tych 126
Măgurica 153	Nâhryn 147
me 135	ne 125
-me 133, 138	Negrovev 150
-mey 133	Negrovec 155
Melanj e 149	Negriivskoje 151
memo(e) 135	Negryla
mene 124	neji 124, 125
mene 124	n'eju 125
meyne 124	nechaj 138, 142
men Y 124	Nenaska 152
men Y 125	neu 125
Mencul 149	Njenjescik 150
Merisir 148	n’im 125
metf(e) 135	n ’oho 124, 125
mes 135	-nu- 134
/mj/131	nu 125
mja 124	Nyznyj vane 149
mizpotok 160	Nyznyj Pikun 148
Mikulenka 150	-nyk 150
Mikulewski 151	nym 125
Mikulyczyn 151	o 94, 95, 100, 101
/mlV 131	[o] 88-93, 96, 97, 99-101, 108, 127, 139, 140
/mn'/ 131	/o/ 98-101
-mo 132, 138	[o11] 101
mojeju 126	[6] 93, 101
moieji 126	obydv’i 121
Mosron 148	-ov-150-152
mu 125, 135, 136	-ov-ann- 151
Muncelik 150	-ov-at- 151
INDICI
391
-ov-at-ka 150 -ov-ec 150 -ov’z 121 -ovi 119
Owindowa Hora 152
-ov-ka 150
-ov-sk- 151
-ov/ 119
-OVbl 1 1 9
odyn 127
odynădc ’at’ 127
odynadc’at’ 128
-oju 117, 118, 121
Ozerel 151
-ok 150
-ok-al- 152
-ok-iv-sk- 151
okolyc’a 160
-om 121
Ontrosa 149
Oprica 153
Ostra 152
Osuj 148
otâ 126
oti 126
oto 126
oto/<i 126
oto//126
ototo 126
otu 126
-om 117, 118, 120, 123 [p] 103, 109 /p/112, 114, 131, 141 /pV 131 padika 160 Pastajatka 150 Pekura 148 Pelehoja 151 pered 155 Peredul 155 Per edili’ 149 Pereslup 148 P erija 153 Pecalul 152 pjades ’at ’ 129 pjat' 129 pjat’och 129 pjat ’sot 129
pjat ’sto d ’ivcătamy(bi) 129 pjaty 129 Pidklifa 150 Pidkorna 150
Pidmagura 150
Pidrokita 150
Pikuh 148
Pikuh Nizny 152
Pint’ova 151
Pitulow werch 152
/p/7131
Plajowy 151
Plajcyk 150
Plan 148
Plopu 152
Pogir 148
Pogur 148
Pâdkucera 150
Pod Kuceron 153
Podorovaty 149
Podorowaty 151
PodPlaj 153
Pozarulivski 151
Polonyna 152
Ponory 152
Pornala 149
porub 160
porubyty 160
porubysce 160
pocnuty 136, 142
Prud Menesorom 153
Prutczyk Mikulicynskij 151
Prycarynok 150
Pt’icoru Dankuluj 154
Pud Crunjom 153
Pud Osojom 153
PudRunkul 153
Pud Val’a Sesolom 154
Puruluj 154
Pyd Kycary 153
Pyreul-Spridenilor 148
[r]	108, 117 /r/ 110-112, 114 [r’j 108
/rV 110-112, 114 Regorest’ 154 Reposul 149 Ruzinosa 149 Ruptur 152 ruskyj 160 Ruyzorec 150 Rypa 149 Ryt 149, 154
[s]	106, 118
/s/ 110-115, 130, 131, 141
s’U6
392
„DACOROMANIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
£7106	Strimceska 152
/s'/110-115, 131	Strungy 152
s'a 106, 125, 126	Strymba 149
Salatrucil 148	Strymbyca 150
Sal’că 148	Stynisce 150
svojeji 126	Stynka 149
svojeju 126	sut 134
se 126	Suharia 151
sq 106	sycs ’â 126
sej 126	sys ’ 126
Seredni 152	sys’ă 126
Sered Plaj 153	sye se 126
ses 126	syes 7 126
ses ’ă 126	syu 126
sese 126	Syhelenija 150
sesi 126	Syhlenka 750
Sehlancek 150	[t] 93, 105, 132, 138, 139
SehTanske 151	/c/110, 112-115, 130, 131, 133, 141
Szevida 153	t’ 116
Szeszorynec 150 *	[t] 105, 106, 109, 114
Szetefety 155	//'/110-115, 131
Szyndromka 150	-t 132, 133, 141
s’i 126	-t’ 130, 132, 133, 141
^ ’ij 126	ta 126
s’ijeju 126	t’a 124
s ’imsot 129	Tavpesirka 149
simdes’at’ 129	Tapsor 151
simoma 129	Tatulski Grun 151
Sinhurka 148	Taupiszrka 150
sis ’â 126	tvojeji 126
sis 7 126	tvojeju 126
s ’isc ’sot 129	-t’c’a 116
s ’ist ’sot 129	te 126
-5 ’k 106	-te 138
-sk- 151	t’e 125
-s'k(a) 152	tebe 124
SkunduV grun 154	tebe 124
Skynosa 149	Temnatyk 149
Solotvyna 148	temno- 149
solotvyna 160	Teresilka 147
s’oma 129	Teresulka 152
sorok 129	ti 126
Şocat' 149	-ti 130, 138
Stalina 148	17 126
Steryszorec 150	t’ijeju 126
Stefulenski 151	t’ich 126
sto 129	timye 126
Stramtura 149	tin 126
Stranzul 155	Tise or a 151
Străntura 148	tobi 125
Stremninos 151	td'bi 125
Stremtura 147	Tovpas 149
INDICI
393
toj 126 tot 126 totă 126 toti 126 tot 7 126 totâ 126 totf 126 toii 126 totîi 126 Transmită 155 tretij 129 Triflv \52 try 121,129 trydc }at ’ 129 trynedc’at’ 128 TurbaciT 149 Turnovskyj 160 Fwsw/149 Turceh 154 />> 125 y 125 -/y 130, 141 -0/ 138 -/'y 130, 138 tyebe 124 7yeye 149 tych 126 tym 126 0>wy 126 tymye 126 125 -/« 130
w94, 95, 100, 101, 160 [u] 88, 89, 91-93, 100, 101, 103, 104, 108, 117, 139, 140 /u/ 98-101 /-u/ 133 -u 119 -u- 133 u 94
[u] 88, 89, 91, 92, 98, 103, 139, 140 /w/98
[ii] 93, 104, 117 -m 133 #7 103 [u*] 139 -w' 118 [u°] 101 ubydv'i 121 -MV- 151 -iiv-sk- 151 u jiji 125
w jich 125 w j’oho 125 UKyciri 153 Ungur' asta? 152 w 125 w n ’o/îo 125 w «yc/z 125 Ursovskij 151 -m/141
Z>7 103, 104, 112 Falkeucul 149 Fa/ca 153 Fececil 149 Fereszczenka 150 Fereszczuk 150 Fereskulsky 151 Fereskulcyk 150 Fetyasevec 150 Fyntyrackyj 151 Fluierâs 147 For czetury 152 Formosyka 149 Frasyny 154 Frasynys 149 Frujal 149 Frumoza 154 y 94, 95
[y] 88-91, 93-97, 126, 139, 140 /y/ 98-100, 140 -y 117, 120, 121, 129 -y- 132 -y 138
[ye] 88, 89, 93, 100, 139
[-/] 133
fy] 139
fy] 88-90, 139
y 117, 121, 132
-/- 132
yzbysca 159
-yca 150
-;ych 123
-yk 150
-ym 122, 123
-y/i- 151, 158
-y«a 150, 160
-yn-ec 150
ynca 127
y«ce 127
ynciv 127
yncyj 127
ysbyste 159
-yc-y« 151
394
(DACOROMANIA” serie nouă, IX - X, 2004 - 2005
-ysce 150, 160 ă 116 [c] 107
/c/ 111-115, 130, 140, 141 /âV 111, 112, 115, 140 -ci 130 -c 7 130 [ci] 97
Cerbovica 150 Cerbul' 149 Cetecă 147 -cik 150
cotyrnadc ’at' 128
cotyry 127
cotyry 129
-cuk 150
Cundz 154
-cy 130, 141
[cy] 97
-cy/: 150
[h] 109, 118
//i/112, 114, 115
Hertip 149 Hlid 148
Hlodevec 148
Hlody 148
Hlodos 148
ho 124, 125
(ho)neho 125
hora 159, 160
Hori Plajkon \53horka 160
horodysce 159
Horstowatka 150
Horunet 148
Hrop'anec 148
Hropovec 148
Hruh 148
Hrunkivska 151
Hrunok 150 Hrunyk 150
Hrunysce 150 Hruseve 154
Huculivska Perija 152
Hukiu \A9Hutyn 248
[s] 107, 130
/s/ 111-115, 140, 141
/r/111, 112, 114, 115, 140
Sesa 153
Sesivcyk 151
sesty 129
sistdes ’at ’ 129
s’ist’ych 129
so 127
Sopurka 155
-şor-sk- 151
sto 127
styrye 121
st'yrye 121
Sumjaska. 151
Syrokyj Luh 148Scevora 151 sco 127^/*y/ * 127 -bje 115 bi 94, 95, 101
[bi] 88-92, 95-100, 125, 139, 140
/m/ 98, 99, 101
[bi] 88-90, 139
?bi] 88-90, 139
-bi 117
-u 138
uncbij 127
unea 127
maîcc 127
unciv
[O] 100 /Z7140
„Dacoromania”, serie nouă (DR, s.n.), apare sub egida INSTITUTULUI DE LINGVISTICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ „SEXTIL PUŞCARIU”
400165 Cluj-Napoca, str. Emil Racoviţă, 21
Seria nouă a DR continuă publicaţiile:
„Dacoromania. Buletinul Muzeului Limbii Române” (Cluj, 1920 - 1948) „Cercetări de lingvistică” (Cluj, 1956 - 1993) şi „Dacoromania - Jahrbuch fur ostliche Latinităt” (Freiburg i. Br., 1973 - 1991)
Pentru a vă asigura colecţia completă şi primirea la timp a revistei, abonaţi-vă la „Dacoromania”.
în ţară, revistele se pot procura prin poştă, numai pe bază de abonamente făcute la Editura Academiei Române şi la Colegiul de redacţie.
Manuscrisele, cărţile şi revistele pentru schimb, precum şi orice corespondenţă se vor trimite la COLEGIUL DE REDACŢIE al revistei „DACOROMANIA”.
Toute commande de l’etranger (fascicules ou abonnements) sera adressee â la Maison d’Editions de VAcademie Roumaine et au College de redaction.
En Roumanie, vous pouvez vous abonner par Ies bureaux de poşte.
Les manuscrits, Ies livres et Ies revues proposes en echange, ainsi que toute correspondance seront envoyes â la redaction de la revue „DACOROMANIA”.
COLEGIUL DE REDACŢIE 400165 Cluj-Napoca, str. Emil Racoviţă, 21 Tel.: +40 / 264 - 43 24 40, 43 37 49 :
Fax:+40 / 264 - 43 24 40 E-mai 1: lingvistica, cluj @cluj.astral.ro
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE 050711 BUCUREŞTI, Calea 13 Septembrie, 13 Tel.: +40/21 -318 81 46 v Fax: +40/21 -318 24 44 E-mail: edacad@ear.ro Adresa web: wwwear.ro