p /$5
ACADEMIA ROMÂNĂ
INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ „SEXTIL PUŞCARIU”
DACOROMANIA
VII-VIII 2002-2003
i IXV ;-y -
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE
SUMAR
IN MEMORIAM EUGENIU COŞERIU
EUGENIU COŞERIU (1921 - 2002) / 11 EUGENIU COŞERIU, Universaliile limbajului (şi altele) / 15 MIRCEA BORCILĂ, Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei / 47 LUCIAN LAZĂR, Criterii de tipologizare a câmpurilor lexicale / 79 EMMA TĂMÂIANU-MORITA, Semnificaţia lingvisticii coşeriene în viziunea lui Takashi Kamei. După douăzeci de ani / 101 EUGENIA BOJOGA, Lingvistică şi ideologie. Teoria lui E. Coşeriu în fosta U.R.S.S./U5
CORNEL VÎLCU, De la semnificat la designat. Excurs despre logos semantikos / 141
*
IOAN PĂTRUŢ , Originea şi structura antroponimelor româneşti / 159 ALBINA DUMBRĂVEANU, Cu privire la antroponimia regională dialectală din Basarabia! 165
ANATOL EREMIA, Note de toponimie basarabeană /171
SIMION DĂNILĂ, Oiconimul Remetea şi variantele sale. O controversă / 177
ION NUŢĂ, Prenume devenite porecle şi supranume / 183
ION TOMA, Baza antroponimică a toponimiei din Oltenia / 187
ION PENIŞOARĂ, Unele aspecte dialectale în entopica dobrogeană /193
LORENZO RENZI, Italiano e romeno / 197
GISELE VANHESE, Epiphanies d’un visage: Călin et Luceafărul / 209 NICOLETA NEŞU, Specificul strategiei argumentative în discursul politic / 231 MARIA CERNEA, Proverbele - acte de vorbire indirecte? / 239 MARIA PURDELA SITARU, LIVIA VASILUŢĂ, Tratamentul particulei germane ge- în unele împrumuturi româneşti / 245 BOGDAN HARHATĂ, Despre o teorie a diatezei în limba română / 255 ROXANA FURCOVICI, Motivul arborelui şi al florii în romanul proustian / 273 RODICA MARIAN, Sextil Puşcariu despre Eminescu. Cernăuţi, 1909 / 279 PETRU NEIESCU, Un adevăr „ uitat ” (din istoria Atlasului lingvistic român pe regiuni) / 287
BEATRICE TĂTARU, CARMEN FENECHIU, L ’emploi causal de ut 1291
6
,DACOROMANIA” serie nouă, VII - VIII, 2002 - 2003
IN MEMORIAM
ALF LOMBARD. O sută de ani de la naştere (Ioana Anghel) / 301 DUMITRU BEJ AN (1939- 1997) (Constantin Milaş) / 307 IANCU FISCHER (1923 - 2002) (Elena Popescu) / 309
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
EUGENIU COŞERIU, Lecţii de lingvistică generală. Traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, Chişinău, Editura ARC, 2000, 304 p. (Elena Faur) / 313 ŞTEFANLA MINCU, Mioriţa - o hermeneutică ontologică, Constanţa, Editura Pontica, 2002,488 p. (Rodica Marian) / 317 EMIL VRABIE, An English-Aromanian (Macedo-Romanian) Dictionary with two introductory sketches on Aromanian. With a Foreword by Donald L. Dyer, University of Mississippi, 2000, 748 p. (Petru Neiescu) / 324 AUGUST KOVACEC, Istrorumunjsko-hrvatski rjecnik (s gramatikom i teksto-vima) (Dicţionar istroromân-croat (cu gramatică şi texte)), Puia, 1998, 378 p. (Petru Neiescu) / 327
„II Nome nel testo”. Rivista intemazionale di onomastica letteraria. Diretta da MARJA GIOVANNA ARCAMONE, DA VIDE DE CAMILI e BRUNO PORCELLI, II - III, 2001 - 2002, Pisa, Edizioni ETS, 364 p. (Mariana Istrate) / 330
MARIANA NEŢ, Literature, Strategies and Metalanguage: A Semiotic Approach, Viena, Institut fur Sozio-Semiotische Studien (ISSS), 2002, 140 p. (Alina Cîrlănescu) / 335
MIHAI N. RADAN, Graiurile caraşovene azi. Fonetica şi fonologia, Timişoara, Editura Anthropos, 2000, 308 p. (Marcu Mihail Deleanu) / 339
Indice / 343
SOMMAIRE
IN MEMOR1AM EUGENIU COŞERIU EUGENIU COŞERIU (1921-2002) / 11
EUGENIU COŞERIU, Les universaux du langage (et Ies autres) 115 MIRCEA BORCILĂ, La linguistique integrale et les fondements de la metaphoro-logie / 47
LUCIAN LAZĂR, Criteres de typologie pour les champs lexicaux / 79 EMMA TÂMÂIANU-MORITA, Signification de la linguistique de Coseriu dans la vision de Takashi Kamei. Vingt ans apres / 101 EUGENIA BOJOGA, Linguistique et ideologie. La theorie dE. Coseriu dans l’ex-U.R.S.S. / 115
CORNEL VÎLCU, Du signifie au designatum. Considerations sur le logos semantikos / 141
IOAN PĂTRUŢj Origine et structure des anthroponymes roumains / 159 ALBINA DUMBRĂVEANU, Sur Vanthroponymie regionale dialectale de Bessarabie / 165
ANATOL EREMIA, Notes toponymiques de Bessarabie / 171
SIMION DĂNILĂ, Le toponyme Remetea et ses variantes. Une controverse / 177
ION NUŢĂ, Prenoms devenus sobriquets et surnoms / 183
ION TOMA, Les fondements anthroponymiques de la toponymie d'Oltenie /187
ION PENIŞOARÂ, Aspects dialectaux dans l’entopique de Dobroudja / 193
LORENZO RENZI, Italiano e romeno / 197
GISELE VANHESE, Epiphanies d 'un visage: Călin et Luceafărul / 209 NICOLETA NEŞU, Specificite de la strategie argumentative du discours politique / 231 MARJA CERNEA, Les proverbes - actes de langage indirects? / 239 MARIA PURDELA SITARU, LIVIA VASILUŢĂ, La particule allemande ge-dans certains emprunts roumains / 245 BOGDAN HARHĂTĂ, Sur une theorie de la voix en roumain / 255 ROXANA FURCOVICI, Le motif de l’arbre et de la fleur dans le roman proustien / 273
8
.DACOROMÂNI A” serie nouă, VII - VIII, 2002 - 2003
RODICA MARIAN, Sextil Puşcariu sur Eminescu. Czernowitz, 1909 / 279
PETRU NEIESCU, Une verite „oubliee" (de VAtlas linguistique roumain par regions) / 287
BEATRICE TĂTARU, CARMEN FENECHIU, L ’emploi causal de ut / 291
IN MEMORIAM
ALF LOMBARD. Cent ans de sa naissance (Ioana Anghel) / 301
DUMITRU BEJ AN (1939 - 1997) (Constantin Mi laş) / 307
IAN CU FISCHER (1923 - 2002) (Elena Popescu) / 309
COMPTES RENDUS ET PRESENTATIONS DE LIVRES
EUGENIU COŞERIU, Lecţii de lingvistică generală. Traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga (Leţons de linguistique generale. Traduction de l’espagnol de ~), Chişinău, Editura ARC, 2000, 304 p. (Elena Faur) / 313
ŞTEFANIA MINCU, Mioriţa - o hermeneutică ontologică (Mioriţa — une hermeneutique ontologique), Constanţa, Editura Pontica, 2002, 488 p. (Rodica Marian) / 317
EMIL VRABIE, An English-Aromanian (Macedo-Romanian) Dictionary with two introductory sketches on Aromanian. With a Foreword by Donald L. Dyer, University of Mississippi, 2000, 748 p. (Petru Neiescu) / 324
AUGUST KOVACEC, Istrorumunjsko-hrvatski rjecnik (s gramatikom i tekstovima), Puia, 1998, 378 p. (Petru Neiescu) / 327
„II Nome nel testo”. Rivista intemazionale di onomastica letteraria. Diretta da MARIA GIOVANNA ARCAMONE, DA VIDE DE CAMILI e BRUNO PORCELLI, II - III, 2001 - 2002, Pisa, Edizioni ETS, 364 p. (Mariana Istrate) / 330
MARIANA NEŢ, Literature, Strategies and Metalanguage: A Semiotic Approach, Viena, Institut fur Sozio-Semiotische Studien (ISSS), 2002, 140 p. (Alina Cîrlănescu) / 335
MIHAI N. RADAN, Graiurile caraşovene azi. Fonetica şi fonologia (Les patois de Caraşova d’aujourd’hui. Phonetique et phonologie), Timişoara, Editura Anthropos, 2000, 308 p. (Marcu Mihail Deleanu) / 339
Index / 343
CONTENTS
IN MEMORIAM EUGENIU COŞERIU EUGENIU COŞERIU (1921 - 2002) /11
EUGENIU COŞERIU, The universals oflanguage (and others) /15 MIRCEA BORCILĂ, The integral linguistics and the foundations of metaphorology / 47
LUCIAN LAZĂR, Criteria for a typology of lexical fields / 79 EMMA TĂMAIANU-MORITA, The significance of Coseriu’s linguistic theory in Takashi Kamei’s view. Twentyyears after / 101 EUGENIA BOJOGA, Linguistics and ideology. E. Coseriu ’s theory in the former U.S.S.R./115
CORNEL VÎLCU, From signifier to designatum. Remarks on logos semantikos /141
*
IO AN PĂTRUŢ, Origin and structure of Romanian anthroponyms /159 ALBINA DUMBRĂVEANU, On dialectal regional anthroponym in Bessarabia /165 AN ATOL EREMIA, Notes on Bessarabian toponymy /171 SIMION DANILĂ, The Remetea place nome and its varieties. A controversy /177 ION NUŢA, First names that changed into nicknames and supernames /183 ION TOMA, The anthroponymic foundations of toponymy in Oltenia /187 ION PENIŞOARÂ, Some dialectal aspects in the entopics of Dobruja /193
LORENZO RENZI, Italiano e romeno / 197
GISELE VANHESE, Epiphanies d’un visage: Călin et Luceafărul / 209 NICOLETA NEŞU, The specific of argumentative strategy inpolitical discourse /231 MARIA CERNEA, Proverbs - indirect speech acts? /239 MARIA PURDELA SITARU, LIVIA VASILUŢĂ, The treatment of the German ge- partide in some Romanian borrowings / 245 BOGDAN HARHATĂ, On a theory of voice in Romanian/255 ROXANA FURCOVICI, The tree andflower motif in Proust ’s novei / 273 RODICA MARIAN, Sextil Puşcariu on Eminescu. Czernowitz, 1909/219
10
.DACOROMANIA” serie nouă, VII - VIII, 2002 - 2003
PETRU NEIESCU, A „forgotten ” truth (from the history of the Romanian lin-guistic Atlas) / 287
BETRICE TĂTARU, CARMEN FENECHIU, The causative use of ut/ 291
IN MEMOR1AM
ALF LOMBARD. One hundred years since his birth (Ioana Anghel) / 301
DUMITRU BEJ AN (1939 - 1997) (Constantin Milaş) / 307
IAN CU FISCHER (1923 - 2002) (Elena Popescu) / 309
CHRONICLE AND BOOK REWIEWS
EUGENIU COŞERIU, Lecţii de lingvistică generală. Traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga (General linguistics lessons. Translate from spanish by ~), Chişinău, Editura ARC, 2000, 304 p. (Elena Faur) / 313
ŞTEFANIA MINCU, Mioriţa - o hermeneutică ontologică (.Mioriţa - an ontological hermeneutics), Constanţa, Editura Pontica, 2002, 488 p. (Rodica Marian) / 317
EMIL VRABIE, An English-Aromanian (Macedo-Romanian) Dictionary with two introductory sketches on Aromanian. With a Foreword by Donald L. Dyer, University of Mississippi, 2000, 748 p. (Petru Neiescu) / 324
AUGUST KOVaCEC, Istrorumunjsko-hrvatski rjecnik (s gramatikom i tekstovima), Puia, 1998, 378 p. (Petru Neiescu) / 327
„II Nome nel testo”. Rivista intemazionale di onomastica letteraria. Diretta da MARIA GIOVANNA ARCAMONE, DA VIDE DE CAMILI e BRUNO PORCELLI, II - III, 2001 - 2002, Pisa, Edizioni ETS, 364 p. (Mariana Istrate) / 330
MARIANA NEŢ, Literature, Strategies and Metalanguage: A Semiotic Approach, Viena, Institut fur Sozio-Semiotische Studien (ISSS), 2002, 140 p. (Alina Cârlănescu) / 335
MIHAI N. RADAN, Graiurile caraşovene azi. Fonetica şi fonologia (Today’s dialects of Caraşova. Phonetics and phonology). Timişoara, Editura Anthropos, 2000, 308 p. (Marcu Mihail Deleanu) / 339
Index / 343
IN MEMORIAM EUGENIU COŞERIU
EUGENIU COŞERIU (1921-2002)
Comunitatea cercetătorilor clujeni din domeniul ştiinţelor umane a pierdut, la 7 septembrie 2002, pe unul dintre cei mai iluştri Magiştri ai săi, care este, în acelaşi timp, şi unul dintre cei mai străluciţi exponenţi ai umanioarelor de pretutindeni. Această grea pierdere este resimţită, într-un mod cu deosebire dureros, de lingviştii din toate domeniile, de semioticienii, filosofii, istoricii şi teoreticienii literari ai Clujului, pe care marele învăţat de la Tubingen a reuşit să-i adune, din nou, cel puţin în parte, în întâlnirile memorabile, desfăşurate, în ultimul deceniu, sub egida Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” al Academiei Române, a colocviilor internaţionale organizate de Societatea Culturală „Lucian Blaga”, din 1998, sub auspiciile Centrului de Studii Integraliste „Eugeniu Coşeriu”. Redactorii şi colaboratorii „Dacoromaniei” renăscute pierd, atât de curând, chiar pe unul dintre fondatorii şi membrii Colegiului ei director, care a girat, prin îndemnul pilduitor al spiritului său, noul început de drum al acestei reviste ştiinţifice; eforturile ei de a recuceri altitudinile ştiinţifice caracteristice marilor tradiţii ale şcolii filologice clujene vor fi astfel mai dificile.
Născut la 27 iulie 1921, în binecuvântatele ţinuturi din nordul Moldovei, în stânga Prutului, la Mihăileni, Eugeniu Coşeriu a urmat şcoala primară în satul natal şi Liceul „Ion Creangă” din Bălţi. Şi-a început studiile universitare în 1939/1940, la Iaşi, continuându-le în trei mari centre universitare din Italia: Roma (1940-1944), Padova (1944—1945) şi Milano (1945-1949). Desăvârşirea studiilor a fost încununată cu două strălucite doctorate: în litere, cu eminentul lingvist Giovanni Maver (Roma, 1944), şi în filosofie, cu imul dintre marii filosofi italieni, Antonio Banfi. în 1951, tânărul lingvist preia conducerea Catedrei de lingvistică generală şi indo-europeană a Universităţii din Montevideo (Uruguay), unde conduce şi Institutul de Lingvistică al Universităţii. Este perioada în care, prin lucrări de teoria şi filosofia limbajului, cu un larg răsunet în comunitatea ştiinţifică internaţională (Creaţia metaforică în limbaj, 1952; Sistem, normă şi vorbire, 1952; Formă şi substanţă, 1954; Sincronie, diacronie şi istorie, 1958), E. Coşeriu a contribuit la articularea doctrinară şi la formularea coerentă a principiilor lingvisticii ca ştiinţă a culturii. îşi continuă prodigioasa activitate ştiinţifică, după 1963, în Germania, la Universitatea din Tubingen, unde publică numeroase studii şi cercetări de istorie a
DACOROMANIA, serie nouă, VII— VIII, 2002 - 2003, Cluj-Napoca, p. 11-13
12
IN MEMORIAM
filosofiei limbajului, lingvistică teoretică, lexematică şi gramatică funcţională, lingvistica textului, tipologie lingvistică, istoria limbilor (în special romanice). Bibliografia operei sale ştiinţifice, alcătuită în 2002 de A. Murguia, cuprinde 382 de titluri.
Opera sa ştiinţifică este recunoscută şi receptată pe toate meridianele, fiind tradusă în numeroase limbi: germană, spaniolă, portugheză, italiană, japoneză, engleză, rusă, franceză, finlandeză, cehă, greacă, coreeană şi română. Comunitatea ştiinţifică internaţională recunoaşte valoarea excepţională a operei Magistrului din Tiibingen şi îi oferă, în chip de omagiu, la aniversarea a 60, apoi la 65 de ani, 9 impunătoare volume însumând circa 4 300 de pagini, la care colaborează peste 240 de cercetători (lingvişti, filosofi, istorici şi critici literari) din întreaga lume. Este ales în conducerea unor importante foruri ştiinţifice internaţionale: Asociaţia Internaţională a Cercetătorilor din Ştiinţele Umane Modeme; Societatea de Lingvistică Europeană; Societatea de Lingvistică Romanică. Devine membru al Societăţii Lingvistice din Paris, al Cercului Lingvistic din New York, al Asociaţiei Internaţionale de Fonetică. Este ales membru corespondent al Academiei Regale Spaniole, al Academiei de Limbă din Chile, al Academiei de Ştiinţe din Bavaria, membru titular al Academiei de Filologie din Brazilia, al Academiei Regale din Norvegia, al Academiei de Ştiinţe din Heidelberg, al Academiei de Ştiinţe din Milano, al Academiei Europene din Londra, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe şi Arte Româno-Americane din New York, al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova, al Academiei Române. Universităţi din întreaga lume îi acordă suprema distincţie universitară, titlul de Doctor Honoris Causa: cea din Bucureşti, 1971; din Montevideo, Uruguay, 1980; din San Juan, Argentina, 1981; din Tampere, Finlanda, 1985; din Cordoba, Argentina, 1987; din Santiago, Chile, 1988; din Munster, Germania, 1989; din Bologna, Italia, 1990; din Madrid, Spania, 1991; din Cluj şi Iaşi, 1992; din Granada, Spania, 1993; din Chişinău, Republica Moldova, 1993; din Mendoza, Argentina, 1993, din Constanţa, Craiova şi Timişoara, 1994; din Lima şi Arequipa, Peru, 1994; din Vigo şi Salamanca, Spania, 1995; din Sofia, Bulgaria, 1995; din Rio de Janeiro şi Niterai, Brazilia, 1996.
Opera Magistrului întemeiază unul dintre cele mai importante curente din lingvistica mondială, cunoscut sub numele de lingvistică integrală, despre care s-a anticipat, cum bine se ştie, că va domina lingvistica secolului al XXI-lea.
Reîntors pe plaiurile natale după mai bine de jumătate de veac, savantul, într-un dialog cu oamenii de cultură basarabeni, răspundea solicitării unui interlocutor („Aţi fost numit «un gigant al lingvisticii mondiale»; vă rog să ne vorbiţi despre istoria acestei aprecieri”) definind la modul esenţial sensul traseului său spiritual: „Poate este adevărat. Chiar dacă nu s-ar spune despre mine aceste cuvinte, eu aş continua să muncesc cât mă ţine Dumnezeu. Aceasta este misiunea mea, să duc ştiinţa cât mai departe şi cât mai coerent”. Tot într-o privire de ansamblu asupra destinului său, în planul existenţei sale lumeşti, de data aceasta, Eugeniu Coşeriu,
EUGENIU COŞERIU
13
aflat la vârsta senectuţii, ne spunea: „Fără îndoială că au existat şi greutăţi, şi conflicte, şi răutăţi de tot felul ş.a.m.d., însă, acuma, rămân pentru mine numai lucrurile bune, de celelalte nu-mi aduc aminte... au dispărut... au dispărut toate celelalte... au fost obstacole în momentul acela şi au fost învinse, sau au fost înlăturate atuncea şi apoi au dispărut, n-au lăsat urme... Pe când celelalte lucruri au lăsat ceva, s-au sedimentat într-un sens bun..
Magistrul a plecat dintre noi sau, cu o potrivită expresie a limbii noastre, Eugeniu Coşeriu a a-sfinţit. Acum, când această minte excepţională şi această inimă mare au încetat să mai rostească prin viu grai lucrurile aşa cum sunt, noi, cei rămaşi în tăcere, într-un colţ al României sale natale, cei luminaţi cândva de prezenţa sa în mijlocul nostru, ne rugăm pentru liniştea sufletului său. Şi îndrăznim să credem că sămânţa spirituală dăruită cu atâta generozitate de Magistru a găsit aici, în inima Transilvaniei, pământ din cel bun.
Consiliul director şi Colegiul de redacţie
EUGENIU COŞERIU
UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI ALTELE)*
INTRODUCERE
1.	Orice lingvistică admite în mod explicit sau implicit universalii, cel puţin universalii de un anumit tip. Astfel, se pune întrebarea care sunt fonemele (sau sunetele) unei limbi, care sunt categoriile ei gramaticale sau tipurile de enunţuri, în ce fe 1 s-a schimbat de-a lungul istoriei sale, în schimb, nu se întreabă dacă această limbă are foneme (sau „sunete”) şi categorii gramaticale, dacă posedă nivelul gramatical al enunţului sau dacă este supusă schimbării lingvistice etc. Cu toate acestea, lingvistica structurală modernă sau cel puţin anumite curente structuraliste, adoptând, în acord cu tradiţia humboldtiană, principiul - într-un anumit sens perfect valabil - conform căruia orice limbă trebuie descrisă din propriul ei punct de vedere, au ajuns, treptat şi în ciuda altor curente, universaliste din cadrul structuralismului însuşi1, să evidenţieze, inclusiv să exagereze diferenţele dintre limbi, în dauna analogiilor de structură, atât funcţionale, cât şi materiale. în anumite forme ale structuralismului, s-a ajuns să se pretindă chiar definirea categoriilor lingvistice funcţionale exclusiv în raport cu o anumită limbă (cf. infra, I. 2.2.1), facându-se abstracţie de universalitatea lor. în acest sens, colocviul desfăşurat la Dobbs Ferry, New York, în 1961, abordând, în mod explicit şi pe baza unei apreciabile cantităţi de materiale pertinente, problemele universaliilor şi ale analogiilor de structură ce caracterizează serii de sisteme lingvistice („tipologia”), a marcat efectiv - după cum a arătat Ch. E. Osgood în cadrul acestui colocviu* 1 2 - o cotitură decisivă în lingvistica modernă, mai ales în raport cu tradiţia bloomfieldiană. Din punctul de vedere al lingvisticii europene, însă, se poate vorbi de o cotitură decisivă în raport cu un aspect al tradiţiei saussuriene, şi anume de o viguroasă revalorizare a considerării pancronice a limbilor, a cărei posibilitate - exceptând principiile generale - fusese negată de către Ferdinand de Saussure3. De atunci mulţi lingvişti s-au dedicat, în mod direct sau indirect - mai întâi în cadrul structuralismului însuşi, apoi, mai ales, în gramatica generativă - cercetării universaliilor, acceptând atât în discuţiile
* Text preluat din Eugenio Coseriu, Gramatica, semantica, universales. Esludios de lingiiislica funcional, Madrid, Gredos, 1987, p. 148-205.
1	Este suficient să ne gândim la anumite lucrări ale lui R. Jakobson.
2	UL, p. 236.
3	Cours, p. 133-139.
DACOROMANIA, serie nouă, VII- VIII, 2002-2003, Cluj-Napoca, p. 15-45
16
EUGENIU COŞERIU
teoretice, cât şi în cercetarea analitică şi descriptivă, în special analogiile dintre sistemele lingvistice. Acest fapt se reflectă până şi în manualele de introducere în lingvistică: acolo unde anumite structuri ale unor limbi diferite se prezentau ca fiind radical eterogene, astăzi aceleaşi structuri se prezintă adesea ca nişte fapte, în fond, destul de asemănătoare, ba chiar identice. Asistăm astăzi, aşadar, la o adevărată proliferare a universaliilor mai mult sau mai puţin fundamentate sau mai mult sau mai puţin ipotetice.
2.	Credem, deci, că a sosit momentul să ne întrebăm care este sensul, care sunt posibilităţile şi limitele cercetării universaliilor şi dacă aceasta nu este cumva, sub diferite aspecte, o căutare a Sf. Graal: tocmai a unui graal ce nu va fi găsit niciodată, deoarece fie că nu există, fie că nu poate fi găsit acolo unde este căutat.
3.	Problema universaliilor lingvistice este strâns legată de problema gramaticii universale, a învăţării limbilor şi a tipologiei lingvistice, însă aici nu vom putea trata aceste probleme (referitor la gramatica universală, cf. nota 61).
I.
UNIVERSALIILE LIMBAJULUI
1.	To KaO’oÂou XiyeTat îtoAXaxaf <; (to kath'olon legetai pollachos). Intr-adevăr, ceea ce atrage atenţia, în investigaţiile şi afirmaţiile de principiu cu privire la universaliile lingvistice, este faptul că universaliile constatate sau propuse nu sunt aceleaşi. în timp ce, pentru anumiţi autori, unicele universalii demne de acest nume şi demne de a fi căutate sunt acelea care, găsindu-se efectiv în toate limbile, ar fi „adevărate universalii”, alţii insistă mai ales asupra universaliilor statistice sau „de tendinţă”, sau inclusiv asupra „universaliilor” care, prin definiţie, nu pot fi comune tuturor limbilor.
2.	în această privinţă trebuie să distingem, în primul rând, de acord cu sensul logic, cinci tipuri de universalitate: trei tipuri primare şi două secundare.
2.1.1.	Cele trei tipuri primare sunt următoarele:
1)	Universalitatea conceptuală sau universalitatea ca posibilitate. în această privinţă, toate categoriile lingvistice - chiar şi categoriile constatate într-o singură limbă, inclusiv categoriile ipotetice, care nu se află însă în contradicţie cu conceptul de limbaj - sunt universale, în sensul că ele constituie posibilităţi universale ale limbajului: ele ar putea să se prezinte în limbi pe care nu le cunoaştem în prezent sau să fie adoptate pentru anumite sisteme lingvistice ce ar putea fi imaginate.
2)	Universalitatea esenţială sau universalitatea ca necesitate raţională. în acest sens, este universală orice proprietate ce aparţine conceptelor „limbă” şi „limbaj” sau care poate fi dedusă din aceste concepte ca atare4.
4	Cu privire la distincţia dintre universalitatea conceptuală şi generalitatea istorică, cf. lucrările noastre Logicismo, p. 12, 21 (în TLLG, p. 246, 258) şi Determinacion, p. 32-33 (în TLLG, p. 288-289). Referitor la distincţia dintre universalitatea esenţială şi generalitatea empirică, cf
UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI ALTELE)
17
3)	Universalitatea ca generalitate istorică (sau empirică) este universalitatea proprietăţilor ce se constată efectiv în toate limbile sau, cel puţin în toate limbile cunoscute (în acest ultim caz - care este cazul normal se atribuie prin inducţie şi limbilor care, în momentul generalizării, nu se cunosc încă). Generalitatea poate fi absolută sau relativă: este relativă (probabilitate preferată), dacă proprietăţile respective se constată, nu în toate, ci numai în majoritatea limbilor cunoscute; cu toate acestea, din punct de vedere teoretic nu există diferenţă între aceste două tipuri (cf. 2.2.3.1). în schimb, universalitatea esenţială este întotdeauna absolută, la nivelul la care este necesară (cf. 3.2.2). Universaliile corespunzătoare acestor trei tipuri de universalitate le vom denumi, respectiv, universalii posibile (2.2.1), universalii esenţiale (2.2.2.1), universalii empirice (2.2.3.1)5.
2.1.2.	Cele două tipuri secundare sunt derivaţii prin combinare ale celor trei tipuri primare. Una dintre aceste derivaţii îmbină posibilitatea şi generalitatea, limitând numărul elementelor constitutive posibile ale limbilor. Faptul general („universal”) ar fi în consecinţă în acest caz clasa fixă de posibilităţi, dar fiecare limbă ar prezenta o selecţie în cadrul acestei clase, selecţie care, evident, poate fi parţial identică. într-o variantă a acestei derivaţii, nedefinită ca atare, dar care se prezintă destul de frecvent, anumite elemente ale clasei fixe de posibilităţi s-ar întâlni în toate limbile şi ar fi, în consecinţă, implicit generale. Cealaltă derivaţie uneşte posibilitatea şi necesitatea, admiţând o conexiune necesară între anumite posibilităţi. Universaliile corespunzătoare acestor două derivaţii le vom numi universalii selective şi, respectiv, universalii implicative (sau, în acord cu terminologia curentă, implicaţii).
2.2.0.	Să ne întoarcem la fiecare dintre tipurile de universalii pe care le-am stabilit, pentru a examina anumite probleme care apar în legătură cu ele.
2.2.1.	Toate faptele constatate în limbi - sau inclusiv imaginate pentru limbile posibile (proprietăţi, funcţii, categorii funcţionale, procedee materiale) -
Sincronia, p. 132 (ed. a 2-a, p. 234-235). Pentru cele trei tipuri de universalii, cf. Bedeutung, p. 119 şi Uber Leistung, p. 29-30. Cf., de asemenea, distincţia lui Saporta, Phoneme, p. 48 şi urm., între universaliile „universally available (belonging to some metatheory of linguistics)”, universaliile „universally present” şi universaliile „universally necessary (present by definition)”; universaliile „universally available” corespund la noi universaliilor posibile; universaliile „universally necessary”, în cazul nostru universalii esenţiale; iar universaliile „universally present” - dacă se exceptează universaliile necesare - corespund l^noi universaliilor empirice.
5	Cf. acele „definitional universals” ale lui Ferguson, Assumptions, p. 42; „universally necessary” ale lui Saporta, Phoneme, p. 49, „analytic universales” ale lui Moravcsik, Theory, p. 224 („properties that all languages have by definition, by virtue of the fact that term „language” applies to them”); acele universalii „implicit in the nature of language, defining characteristics or necessary consequences of defming characteristics” ale lui Householder, Language, p. 24; precum şi acel „defining set” de proprietăţi ale limbajului uman stabilit de către Hockett, Universals, p. 7-10, 12. De asemenea, unele dintre universaliile înregistrate de Hockett, în afara acelui „defining set” (ibidem, p. 14-21), sunt universalii esenţiale în sensul nostru (3.1,3.5, 3.6, 4.6, 4.8, 4.9, 4.10).
18
EUGENIU COŞERIU
trebuie considerate, fără excepţie, înainte de toate ca universalii posibile (conceptuale), altfel spus ca posibilităţi universale ale limbajului (independente de limbile particulare), pentru a deveni defmibile şi pentru a se putea pune eventual problema universalităţii lor raţionale sau empirice. De altfel, este ceea ce se face în mod constant, chiar şi în cazul în care nu se observă acest lucru. Astfel, categoriile verbale sunt universale în acest sens şi numai de aceea sunt defmibile. Contrar a ceea ce s-a afirmat adesea6, nu se defineşte „substantivul-în-engleză”. într-un sens, „substantivul-în-engleză” nu poate fi definit, dat fiind că, în calitate de secţiune a unui obiect istoric (limba engleză), este la rândul său un obiect, iar obiectele nu se pot defini, ci doar constata şi descrie (şi, evident, li se poate face istoria). Atunci când se doreşte a defini „substantivul-în-engleză”, nu se face altceva decât că i se descrie expresia şi comportamentul acesteia. De fapt, în raport cu o limbă determinată, ne putem întreba doar dacă o anumită categorie există în acea limbă şi, dacă există, care este manifestarea ei materială (comportamentul ei paradigmatic şi sintagmatic)7. în realitate, nu există diferenţă logică, de exemplu, între definiţia conceptului de infix şi cea a conceptului de substantiv: ambele concepte se pot defini numai universal şi independent de limbile particulare. Diferenţa dintre cele două cazuri este „substanţială”, adică o diferenţă datorată naturii distincte a celor două concepte: infixul este un procedeu universal al expresiei, în vreme ce substantivul este o categorie a conţinutului, o modalitate universală a semnificaţiei. Dacă nu ar fi aşa, de ce „substantivul-în-engleză” s-ar numi tocmai „substantiv”? Pe de altă parte, cu privire la „substantivul-în-engleză”, nu s-ar putea pune nici problema universalităţii: nu s-ar putea pune întrebarea dacă alte limbi (sau toate limbile) au „substantivul-în-engleză”, deoarece, evident, nu pot să-l aibă. Se spune uneori că această posibilitate este dată prin faptul că există, cu toate acestea, o anumită asemănare între „substantivul-în-engleză”, „substantivul-în-germană”, „substantivul-în-latină” etc. Dar, în realitate, prin aceasta se face aluzie la categoria universală, adică la proprietăţile comune ce constituie această „similitudine” din punct de vedere funcţional. în alt sens, s-ar putea defini foarte bine o categorie absolut identică cu „substantivul-în-engleză”. în acest caz, evident, nu ar fi vorba pur şi simplu de „substantivul-în engleză”, ci de o posibilitate universală a limbajului, chiar şi atunci când aceasta nu s-ar putea constata în alte limbi. O definiţie ca atare este întotdeauna universală: defineşte o posibilitate nelimitată. Dar o definiţie universală nu implică generalitatea obiectivă a ceea ce se defineşte. Astfel, dacă se defineşte universal adjectivul, aceasta nu înseamnă nicidecum că se atribuie tuturor limbilor, deoarece o definiţie nu este o judecată de existenţă: se defineşte adjectivul pentru orice limbă în care acesta poate să se prezinte.
2.2.2.I.	Cu privire la universaliile esenţiale, trebuie să insistăm mai ales asupra faptului că acestea se deduc din înseşi conceptele de „limbaj”şi „limbă” - în
6	Cf., de exemplu, Bloch şi Trager, Outline, p. 68-69, şi, chiar în discuţia cu privire la universalii, Saporta, Phoneme, p. 49.
7	Cf. discuţia noastră cu privire la aceste probleme în Determinacion, p. 33, şi Logicismo,
p. 12,21.
UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI ALTELE)
19
sensul că sunt elemente constitutive sau consecinţe raţionalmente necesare ale elementelor constitutive ale acestor concepte - şi nu [se deduc] din respectivele definiţii8. O definiţie (dacă este vorba de o definiţie „reală”) este produsul contemplării conceptului pur, şi nu invers. în plus, definiţiile sunt propoziţii: afirmă ceva cu privire la ceva, implică analiza şi sinteza (Siaipeaiv Kai auvGsaiv) şi pot fi, ca atare, false, în vreme ce noţiunile intuitive pure, neanalizate, nu pot să se prezinte astfel. Unica posibilitate metodologică în această privinţă este, în consecinţă, să ne situăm, ca să zicem aşa, „înaintea” conceptelor de limbaj şi limbă şi să ne întrebăm dacă o proprietate sau alta este un atribut necesar pentru ca ansamblului de „fapte” corespunzătoare să i se poată da numele de limbaj şi limbă9 (cf., totuşi, 2.2.3.3, în ceea ce priveşte euristica).
2.2.2.2.	Majoritatea universaliilor esenţiale imediat evidente şi, ca atare, general admise sunt universalii generice, adică proprietăţi foarte generale, fără nici o specificitate în ceea ce priveşte „faptele” cărora le corespund. Astfel, de exemplu: limbajul se prezintă în mod necesar sub forma limbilor; orice limbă trebuie să aibă expresie şi conţinut; orice limbă implică o organizare gramaticală; orice limbă se schimbă de-a lungul istoriei sale etc.10 11, dar, fără îndoială, se pot admite ca universalii esenţiale numeroase fapte mult mai specifice. Astfel, de exemplu, pare necesar ca, în orice limbă, cuvântul să existe ca unitate lexicală, deşi nu este nicidecum necesar să existe pretutindeni ca nivel de structurare gramaticală11. Nu este necesar să fie deosebită „calitatea” de „proces” şi, în consecinţă, adjectivul nu
8	în formulările referitoare la aceste universalii apare aproape constant o relaţie cu definiţiile (cf. nota 5). Dar Ferguson, Assumptions, p. 42, observă, pe bună dreptate, că această relaţie nu este necesară: „Such universals may be regarded as definitional; i. e., they are implicit in the linguist’s concept of language whether included in his formal defmitions or nof \ în ceea ce ne priveşte, am spune, £ur şi simplu „implicit in the concept of language”.
Hockett, Universals, p. 12, a văzut foarte bine că este necesar să ne imaginăm absenţa unei proprietăţi pentru a stabili dacă ea este necesară sau nu: „To show the importance of the features of the defining set, we can think of human language as we know it and consider the consequences of suppressing, in turn, each feature”.
10	Cf. Sincronia, p. 132 (în ed. a 2-a, p. 234-235), unde se vor găsi alte universalii de acest nivel. în acea epocă consideram ca universal, chiar în acest sens, şi caracterul fonic (vocal) al limbajului, în consecinţă, şi existenţa unui sistem fonic pentru orice limbă. Dar, în realitate, caracterul fonic nu este necesar în mod raţional: se pot imagina tot atât de bine limbi cu expresie nonfonică. Admiţând că ar fi necesar într-un alt sens, caracterul vocal al limbajului (cf. 2.2.3.2), trebuie să ne întrebăm, de asemenea, dacă este necesară schimbarea fonetică. Hockett, Universals, p. 20-21, o consideră, de fapt, ca universală. Cu toate acestea, justificarea pe care i-o dă nu priveşte schimbarea, ci doar variaţia fonetică, care, prin sine, nu implică schimbarea fonetică propriu-zisă. Personal, considerăm că schimbarea fonetică nu poate fi justificată decât în cadrul schimbării lingvistice în general, în timp ce schimbarea semantică poate fi justificată independent de schimbarea fonetică.
11	Adică să existe în toate limbile funcţii gramaticale exprimate la nivelul cuvântului (şi independent de funcţiile proprii altor niveluri, superioare, de structurare gramaticală a limbii), aşa cum se constată, de exemplu, în spaniolă sau în italiană. în schimb, cele două niveluri, al elementelor minimale şi al enunţului, sunt necesare în mod raţional, dat fiind că necesitatea lor derivă din însăşi noţiunea de structurare gramaticală.
20
EUGENIU COŞERIU
este o universalie esenţială. Este însă necesar ca în orice limbă să se poată spune ceva cu privire la ceva, prin urmare, ca orice limbă să aibă procedee pentru a distinge „rema” şi „tema” („comentariul” şi „topicul”)12. Nu este raţionalmente necesar ca pronumele personale să existe pretutindeni ca o categorie autonomă, dar este necesar ca orice limbă să poată distinge într-un anumit fel persoanele dialogului şi nonpersoana. Se poate susţine, de asemenea, pe bună dreptate, necesitatea de a se face distincţie între nume şi verb: evident, ca distincţie între funcţia substantivală şi funcţia verbală, şi nu ca o distincţie între două clase de cuvinte deja date ca atare în lexic13.
2.2.23. Universaliile esenţiale - mai ales dacă se consideră ca aparţinând definiţiilor sau ca fiind deduse din acestea - pot părea fără îndoială mai puţin interesante decât cele empirice, cel puţin în ceea ce priveşte cunoaşterea ştiinţifică a limbilor14 *. însă, în primul rând - după cum s-a văzut deja - [acestea] nu se deduc din definiţii. Pe de altă parte, nu toate universaliile esenţiale sunt imediat evidente, iar faptul că pot fi deduse nu implică nicidecum trivialitatea lor ştiinţifică. în al treilea rând, consecinţele lor în ceea ce priveşte structurarea limbilor (în particular consecinţele „dinamice”: cf. 3.3) sunt adesea şi mai puţin evidente. în sfârşit, există o ierarhie a universaliilor esenţiale, în sine interesantă, adică pentru cunoaşterea ştiinţifică generală a limbajului1^.
2.2.3.I.	Universaliile empirice, în măsura în care se constată efectiv şi nu sunt deduse raţional, nu sunt valabile în mod absolut decât pentru limbile în care au fost constatate, pentru celelalte limbi fiind valabile doar ca posibilităţi atâta timp cât nu se întâlnesc excepţii (în afară de cazul că s-ar putea justifica printr-o necesitate raţională; dar, în acest caz, se convertesc în universalii esenţiale). A admite generalitatea lor pentru toate limbile înseamnă întotdeauna a emite o ipoteză, adică a generaliza prin inducţie ceea ce s-a constatat efectiv16.
12	Noţiunea de predicat poate fi identificată foarte bine cu noţiunea de „rema”, pe când noţiunea de subiect, în sensul în care se aplică, de exemplu, limbilor indo-europene, nu coincide cu noţiunea, mult mai generală, de „tema”.
13	Exemplul atât de frecvent citat al limbii nootka nu este o excepţie în acest sens, dat fiind că şi nootka cunoaşte distincţia între funcţia substantivală şi funcţia verbală. Categoriile verbale sunt, în principiu, funcţii semantice şi nu clase de „cuvinte” (forme ale lexicului). în ceea ce priveşte relaţia dintre categoriile verbale şi clasele lexicale se poate constata doar o universalie statistică sau „de tendinţă”: categoriile verbale „tind” să fie exprimate prin diferite clase de forme ale lexicului.
In felul acesta s-a ajuns ca Moravcsik, Theory, p. 224, să le declare „trivial”. Cf, de asemenea, Osgood, Language, p. 238.
Astfel, Householder reduce acel „defining set” al lui Hockett la trei trăsături primare. Noi înşine considerăm ca fiind trăsături esenţiale ale limbajului semanticitatea, alteritatea (faptul că orice act lingvistic al unui subiect lingvistic este orientat către alt subiect), creativitatea şi istoricitatea (faptul că limbajul se prezintă sub forma limbilor). însă, la rigoare, istoricitatea s-ar putea deduce din alteritate şi din creativitate, după cum exterioritatea limbajului (faptul că limbajul se exprima^>rintr-o substanţă) se deduce din semanticitate şi din alteritate.
Greenberg, Universals, p. IX, aminteşte, în legătură cu universaliile, afirmaţia bine cunoscută a lui Bloomfield: „the only valid generalizations about languages are inductive generalizations”; este însă uşor de constatat că această afirmaţie este tautologică: generalizările, în sensul lor propriu, sunt întotdeauna „inductive”.
UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI ALTELE)
21
în schimb, ipoteza generalităţii nu are sens în ceea ce priveşte universaliile esenţiale, deoarece o necesitate raţională nu este o generalizare: este „generală” chiar de la început17. Cu alte cuvinte, generalitatea universaliilor empirice este logic „extrinsecă” (este o generalitate verificată sau presupusă), în timp ce generalitatea universaliilor esenţiale este „intrinsecă”. Sensul logic al universaliilor empirice nu se schimbă prin faptul eventualei lor prezenţe în toate limbile cunoscute. Dacă, de exemplu, se constată - şi se verifică de fapt - că silabele deschise nu lipsesc în nici una dintre limbile cunoscute, aceasta nu încetează a fi o constatare empirică; fără să fie o universalitate necesară18. Toate limbile cunoscute au consoane şi vocale, însă o limbă fără vocale sau, cel puţin, fără vocale funcţionale nu este imposibilă19. Să presupunem, de exemplu, că într-o limbă toate consoanele ar fi urmate automat de un element vocalic determinat sau că orice consoană dintr-o anumită clasă ar fi urmată automat de o vocală determinată: o asemenea limbă nu ar avea vocale funcţionale20.
2.2.3.2.	Toate acestea se referă, totuşi, doar la condiţia logică a universaliilor empirice şi nu diminuează deloc importanţa lor. Faptul că generalitatea lor este extrinsecă din punct de vedere raţional nu exclude posibilitatea ca ele să fie absolut generale, de facto, în limbajul uman, aşa cum îl cunoaştem, nici ca ele să poată fi motivate de alte necesităţi, diferite de necesitatea raţională. Anumite universalii empirice prezente efectiv în toate limbile s-ar putea datora, fără îndoială, hazardului: este aceasta o posibilitate ce nu poate fi exclusă aprioric, chiar dacă, în realitate, ea este infimă, dat fiind numărul mare al limbilor omenirii. Dar celelalte ar trebui atunci să fie motivate. Mai exact - dacă se exclude o motivaţie istorică (printr-o eventuală origine comună a limbilor) - ar trebui să fie determinate fie prin raţiuni de ordin practic (fiind „tehnici” istorice, limbile sunt guvernate şi de inteligenţa practică), fie prin constituţia fizică şi psihică a omului şi prin condiţiile de viaţă pe pământ21. De altfel, şi anumite universalii statistice ar putea fi motivate în acest sens. Tocmai această posibilitate de motivare este cea care determină
17	Dar, evident, avem dreptul să ne întrebăm dacă un fapt empiric general nu ar putea fi necesar şi să încercăm să-i găsim o justificare din punct de vedere raţional.
18	Alte universalii de acest tip ar fi următoarele: toate (sau aproape toate) limbile cunoscute au consoane nazale; dacă într-o limbă există o singură consoană nazală, aceasta este n; dacă există două, acestea sunt n şi m (Ferguson, Assumptions, p. 44-45); poate şi faptul că toate limbile au categorii pronominale ce prezintă cel puţin trei persoane şi două numere (Greenberg, Universals, p. 90); cf., în special, nota 24.
19	Cf. Hockett, Universals, p. 22: „It would seem easy enough to devise a phonemic system that would have no stops at all, or no vowels at all, or the like”.
20	Jakobson, Implications, p. 211, consideră o limbă în care orice silabă ar fi constituită dintr-un singur fonem ca „absolutely impossible, because the only form of syllable universally admitted is the sequence «consonant + vowel»”. Este vorba, totuşi, de o universalie empirică: o asemenea limbă poate nu există, dar nu este absolut imposibilă (în mod raţional).
21	Aşa, de exemplu, în cazul caracterului vocal al limbajului. Din câte ştim, cea mai bună justificare a acestui caracter continuă să fie cea a lui Herder, Abhandlung, I, 3 (justificare bazată pe analiza foarte sugestivă a proprietăţilor şi posibilităţilor auzului, în comparaţie cu celelalte simţuri ale omului).
22
EUGENIU COŞERIU
interesul faţă de universaliile empirice, nu numai pentru lingvistică, ci pentru toate ştiinţele umane22.
2.2.3.3.	Universaliile esenţiale ale limbilor, fiind prin definiţie „generale”, sunt cuprinse în universaliile prezente în toate limbile, care, la rândul lor, sunt cuprinse în universaliile posibile23. în consecinţă, dacă am dispune de un catalog suficient de amplu al posibilităţilor limbajului, procedeul empiric în investigarea privitoare la universalii ar putea fi acela de a ne întreba care dintre aceste posibilităţi sunt universal „generale” (prezente în toate limbile) şi care dintre ele sunt universalii esenţiale. Din punct de vedere teoretic, acest procedeu nu este necesar pentru universaliile esenţiale, care se identifică doar ca atare, prin deducţie. Cu toate acestea, constatarea empirică a acestor universalii în multe limbi (mai ales dacă este vorba de universalii „specifice”, cf. 3.2) poate fi importantă din punct de vedere euristic, şi anume:
a)	pentru a evita pericolul de a considera raţionalmente necesar ceea ce este propriu doar anumitor limbi sau inclusiv doar unei singure limbi (ceea ce constituie o eroare a vechii gramatici universale, parţial, şi a celei noi);
b)	pentru că anumite fapte constatate ca generale pot avea o justificare raţională care, la prima vedere, nu poate fi percepută24.
2.2.4.	Universaliile selective au avut parte de o soartă bine meritată în domeniul trăsăturilor fonetice distinctive datorită fonologiei lui Jakobson. De altfel, chiar şi fără ipoteza universalităţii, fonologia a operat întotdeauna cu un număr destul de limitat de trăsături distinctive, ceea ce, cel puţin din punct de vedere empiric, pare perfect rezonabil în acest domeniu al lingvisticii. Acelaşi lucru trebuie spus în legătură cu procedeele materiale ale limbajului în domeniile gramaticii şi lexicului (formarea cuvintelor): numărul acestor procedee nu este nelimitat şi, în multe cazuri, numărul posibilităţilor corespunzătoare este perfect determinat (de exemplu: prefix, infix, sufix). Dimpotrivă, ipoteza analoagă25 cu privire la organizarea plerematică a limbilor - ipoteză emisă de multe ori, sub
22	Cf. dinstincţia lui Moravcsik, Theory, între universaliile (sintetice) accidentale şi cele „synthetic non-trivial” („properties that all natural languages have, though not by definition”, şi care ar putea fi motivate biologic), precum şi distincţia făcută de Householder, Language, între acele „universals due to the fact (if it is a fact) that all human language goes back in line of cultural transmission to a single origin” şi acele „universals which are conditioned by the structure of the human anatomy, in particular of the brain, and are handed on in the germ plasm: a) physiological, b) neurological”. Este greu de înţeles în ce mod ar putea fi descoperite de o teorie lingvistică acele universalii „synthetic non-trivial”, aşa cum pretinde Moravcsik, Theoiy, p. 225. Dacă sunt „sintetice”, aceasta înseamnă că sunt constatate în experienţă şi nu deduse din teorie. O teorie ar putea să emită ipoteze doar cu privire la aceste universalii (dat fiind că o sinteză a priori nu este de conceput în acest caz).
23	Cf. Saporta, Phoneme, p. 50-51.
24	Cf. nota 17 şi Uber Leistung, p. 30. Lucrul acesta este valabil şi în ceea ce priveşte implicaţiile teoretice (cf. 2.2.5). Dacă, de exemplu, se constată faptul că anumite pronume prezintă întotdeauna distincţii de persoană şi număr, se cuvine să ne întrebăm dacă aceasta nu se datoreşte naturii înseşi a acestor pronume.
25	Adică ipoteza unui număr destul de 1 i m i t a t şi, în acelaşi timp, delimitat (dat deja şi constant) de trăsături distinctive.
UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI ALTELE)
23
diferite forme, de-a lungul istoriei şi reînnoită în zilele noastre26 - are toate probabilităţile de a fi falsă, dacă se ia în considerare caracterul liber al limbajului (în sensul că obiectul său este infinit). Dar şi aici - deşi această sarcină nu este practic realizabilă - este posibil, în principiu, să se stabilească trăsăturile distinctive care funcţionează în limbile omenirii într-un moment dat al istoriei, existând posibilitatea de a stabili cel puţin o listă a trăsăturilor semantice mai frecvente, ceea ce nu este lipsit de interes. In plus, şi în acest domeniu există secţiuni în care numărul posibilităţilor este determinat din punct de vedere logic.
2.2.5.1.	Implicaţiile pot fi teoretice (deduse prin intermediul analizei conceptuale a posibilităţilor considerate) sau empirice (constatate). Astfel, de exemplu, implicaţia „Termenul neutru al unei opoziţii semantice binare are două semnificate de limbă”27 este o implicaţie teoretică28, în vreme ce implicaţia „Dacă o limbă are flexiune, are şi derivare”29, este o implicaţie empirică. Din punctul de vedere al formei lor, implicaţiile pot fi unilaterale (x implică y [dar y nu implică x]) sau bilaterale ori reciproce (x implică y şi y implică x); pozitive (dacă x, atunci şi y) sau negative (dacă x, atunci nu y).
2.2.5.1.	Implicaţiile teoretice impun, în acelaşi timp, motivarea conexiunilor pe care le reprezintă, în timp ce implicaţiile empirice nu presupun nici o motivare. In sensul unei motivări posibile, implicaţiile empirice unilaterale ar fi exact contrariul implicaţiilor teoretice formal analoage. De fapt, dacă x, atunci şi y, ca implicaţie empirică, ar însemna, în acest sens, „dacă există x este pentru că există y” (adică ,y este acela care îl determină pe x”), pe când, ca implicaţie teoretică, aceeaşi formulă semnifică 99x este acela care-1 determină pe/’30.
3.0.	Până aici am considerat tipurile de universalii lingvistice din punctul de vedere al sensului lor logic în raport cu noţiunile de universalitate şi generalitate obiectivă. Dar, pentru ca extensiunea şi sensul lor să fie în fiecare caz suficient de
26	Cf., de exemplu, Katz şi Postai, Theory, p. 162-163.
27	Cf. Greenberg, Universals, p. 24-25.
28	Cf, în plus, deducţia acestei implicaţii la Sanchez Ruiperez, Estructura, p. 17-19.
29	Greenberg, Universals, p. 90.
30	Implicaţiile trebuie să fie deosebite strict şi cu grijă de universaliile esenţiale. Greenberg, UL, p. 58, observă că „non-implicational universals about language are in fact tacitly implicational since they are implied by the definitional characteristics of language”. Fără îndoială însă, este vorba de două tipuri foarte diferite de implicaţie: universaliile esenţiale sunt implicate prin înseşi noţiunile de limbaj şi limbă, pe când „implicaţiile”, atât teoretice, cât şi empirice, sunt conexiuni între posibilităţi particulare. Universaliile esenţiale sunt prin definiţie generale, adică prezente întotdeauna, pe când implicaţiile teoretice pot fi generale (în funcţie de posibilităţile considerate), dar ele nu sunt astfel prin definiţie, iar implicaţiile empirice sunt prin definiţie nongenerale (sunt valabile pentru clase de limbi, nu pentru clasa „limbă”). Nu se înţelege în ce fel universaliile „implied by definitional characteristics of languages” ar putea fi „empirically, not logically implied”, nici ce înseamnă „All languages are observed to have the characteristics in question” (Universals, p. 83): dacă sunt implicate prin definiţie, sunt implicate logic, şi nu e nevoie să observăm toate limbile pentru a le constata. Pe de altă parte, faptele constatate în toate limbile nu coincid prin aceasta cu faptele implicate prin definiţia conceptului de limbă. Presupunând, de exemplu, că vocala / ar fi prezentă în toate limbile, un asemenea fapt ar fi general din punct de vedere empiric, însă nu ar avea nici o relaţie necesară cu definiţia limbii.
24
EUGENIU COŞERIU
precise, tipurile posibile de universalii trebuie caracterizate şi din alte puncte de vedere, şi anume:
a)	în conformitate cu nivelurile limbajului la care se referă;
b)	în conformitate cu gradul de generalitate al aspectelor de limbaj cărora li se aplică;
c)	în conformitate cu perspectiva în care se situează în raport cu limbile;
d)	în conformitate cu planul semiotic la care se referă;
e)	în conformitate cu formularea lor.
3.1.	în limbaj trebuie să distingem trei niveluri: nivelul universal al activităţii vorbirii, nivelul istoric al limbilor şi nivelul particular al discursului (sau „textului”)31- Universaliile lingvistice pot aparţine fiecăruia dintre aceste niveluri. în cercetările dedicate universaliilor se vorbeşte de multe oii despre universaliile limbajului prin aceasta înţelegându-se „ceea ce poate fi reperat în toate limbile”. în realitate, însă, universaliile limbilor nu coincid cu universaliile limbajului. Toate universaliile limbilor sunt în acelaşi timp universalii ale limbajului, dat fiind că limbile constituie un nivel al limbajului; însă nu toate universaliile limbajului sunt în mod necesar universalii ale limbilor: pot fi şi universalii ale activităţii de vorbire32 sau universalii ale textului33. Pe noi ne preocupă, de bună seamă, universaliile limbilor. Pe de altă parte, limitându-ne la acest nivel, trebuie să avem în vedere universaliile celorlalte două niveluri ale limbajului, dat fiind că acestea pot avea consecinţe importante în structurarea funcţională şi materială a limbilor. în prezent, cercetarea în această direcţie este abia la început34.
3.2.1.	Din punctul de vedere al gradului de generalitate a aspectelor limbajului cărora li se aplică, universaliile pot fi generice şi specifice. Universaliile generice se referă la principiile şi normele limbajului şi ale limbilor considerate în modul lor de a fi general sau şi în aspectele particulare, dar întotdeauna fără specificarea „faptelor” în care se manifestă aceste principii şi aceste norme; universaliile specifice se referă la fapte specificate ca atare. Astfel, faptul că, „toate limbile disting categorii verbale” este o universalie generică; iar faptul că „toate limbile posedă categoria numărului” reprezintă o universalie specifică35.
31 Cu privire la această distincţie, care justifică o lingvistică a activităţii de vorbire şi o lingvistică a textului, alături de lingvistica bine cunoscută a limbilor, cf. Coseriu, Determinacion (în TLLG, p. 285-286).
Dintre universaliile ce ţin de „defining set” al lui Hockett (cf. nota 5), doar trei (2.7, 2.8 şi 2.13) sunt universalii ale limbilor; toate celelalte privesc „mesajul”, adică activitatea de vorbire. în schimb, majoritatea universaliilor pe care Hockett le semnalează în afara acelui „defining set” se referă la nivelul limbilor.
33	Astfel, dacă se numeşte „sens” tipul de conţinut care se prezintă la nivelul textelor, se poate observa că sensul constituie o universalie absolută a acestui nivel: orice text are sens (chiar şi textele care nu semnifică şi nici nu desemnează nimic).
34	Cf., cu toate acestea, importantele consecinţe pe care le deduce Kurylowicz, Universaux, în raportul său cu privire la „situaţionalitatea” actului lingvistic.
35	Cf. distincţia lui Katz şi Postai, Theory, p. 160, şi la Chomsky, Aspects, p. 27-30, între „formal universals” şi „substantive universals”, în planul sistemelor lingvistice („gramatici”). La aceşti autori apare totuşi o identificare inadmisibilă între universaliile limbajului şi universaliile lingvisticii (cf. nota 44).
UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI ALTELE)
25
3.2.2.	Această distincţie este, evident, o distincţie relativă, dat fiind că „generic” şi „specific” sunt, în fiecare caz, termeni corelativi. Cu toate acestea, ea trebuie făcută, deoarece necesitatea, raţională sau empirică, pe care o implică sau o postulează universaliile nu priveşte decât acel grad de generalitate căruia i se aplică, mai jos de acest nivel admit variaţia. Prin urmare, gradul de necesitate specifică se află în relaţie inversă cu gradul de generalitate al universaliilor. Universaliile referitoare la activitatea de vorbire, considerată independent de limbi, sunt toate universalii generice de un grad foarte înalt. Acelaşi lucru se întâmplă cu aproape toate universaliile acceptate tradiţional de către toţi lingviştii, chiar şi de adversarii universalismului. Aceasta înseamnă că necesitatea pe care o implică aceste universalii în ceea ce priveşte faptele particulare ale limbilor este foarte redusă.
3.3.1.	Limbile se creează şi se recreează în mod continuu - prin activitatea lingvistică. Prin urmare, ele pot fi considerate în ele însele, dintr-o perspectivă statică, sau din punctul de vedere al activităţii care le produce, şi dintr-o perspectivă dinamică, altfel spus, ca finalitate a acestei activităţi. Putem distinge astfel universalii statice şi universalii dinamice36. Universaliile statice sunt proprietăţi universale ale limbilor considerate în ele însele; universaliile dinamice sunt principii şi norme ale activităţii care produce limbile37.
3.3.2.	Ca principii şi norme ale unei activităţi, universaliile dinamice pot avea manifestări multiple şi, în acelaşi timp, diferite, ceea ce, desigur, nu le afectează unitatea38. Pe de altă parte, nu este necesar ca finalitatea ce o implică să se realizeze integral în fiecare moment. Din punctul de vedere al realizării în limbi, considerate ca produse istorice, aceste universalii se prezintă în majoritatea cazurilor ca „tendinţe”. Astfel, printre universaliile motivate din raţiuni de ordin practic, am putea numi „tendinţa” spre simetrie a sistemelor fonologice şi, în principiu, a oricărui alt sistem parţial din cadrul unei limbi; sau, dintr-un punct de vedere mai general, „tendinţa” către regularitate a sistemelor lingvistice39. De aici un alt motiv al interesului nonvulgar al universaliilor „statistice” - adică nonabsolute din punct de vedere static care pot fi tocmai manifestări ale universaliilor dinamice. în rest,
36	Universaliile „diacronice” nu sunt decât o formă particulară a universaliilor dinamice.
37	Cf. distincţia lui Osgood, Language, p. 238, între fenotipuri şi genotipuri, care este foarte potrivită, mai ales dacă nu este interpretată din punctul de vedere al unei presupuse opoziţii între „generalizarea empirică” şi „generalizarea teoretică” şi dacă se renunţă la cadrul behaviorist în care o plasează Osgood. Această distincţie şi, în particular, ideile foarte pertinente pe care le expune Osgood cu privire la „genotipuri” nu au fost valorificate până acum în toate posibilităţile lor, ce trec cu mult dincolo de psiholingvistică.
38	Cf., de exerrfplu, multitudinea de manifestări ale principiului antropocentrismului invocat de Kurylowicz, Universaux.
39	Cf., în această privinţă, universalia dinamică formulată de Paul, Prinzipien, p. 227: „Jede Sprache ist unaufhorlich damit beschăftigt, alle Ungleichmăssigkeiten zu beseitigen fur das fimktionell Gleiche auch den gleichen lautlichen Ausdruck zu schaffen”. Evident, nu este vorba în această formulare de „flecare limbă” ca produs, ci de activitatea care creează limbile. Prinzipien der Sprachgeschichte nu reprezintă, aşa cum se crede adesea, un manual de lingvistică diacronică, ci, în realitate, un remarcabil tratat asupra universaliilor dinamice.
26
EUGENIU COŞERIU
în perspectiva dinamică, toate universaliile statice - în măsura în care se exclude hazardul şi nu este vorba de condiţii permanente ale activităţii lingvistice - pot fi interpretate ca manifestări ale principiilor ce dirijează activitatea care creează limbile, putând fi distinse universalii dinamice cu manifestare constantă şi universalii dinamice cu manifestare multiplă şi variată.
3.4.	Din punctul de vedere al planului semiotic la care se referă, universaliile pot fi: semantice (privind conţinutul, atât lexical, cât şi gramatical), materiale (privind procedeele de expresie) şi conective (privind relaţia între cele două planuri). In principiu, în limbi există o eterogenitate a procedeelor materiale în raport cu funcţiile semantice şi o eterogenitate a funcţiilor semantice în raport cu procedeele materiale: funcţii analoage pot fi exprimate prin procedee distincte şi acelaşi tip de procedee poate exprima funcţii distincte. De aici interesul investigării universaliilor conective, adică a eventualelor conexiuni constante între anumite funcţii şi anumite tipuri de procedee materiale40.
3.5.	în funcţie de formularea lor, universaliile pot fi pozitive sau negative. Cele pozitive admit şi o formulare negativă din punct de vedere formal; iar cele negative, o formulare formal pozitivă. Astfel, „Toate limbile au x” - „Nici unei limbi nu îi lipseşte x”, „Nici o limbă nu are y” - „Toate limbile sunt lipsite de y”. Aceste variaţiuni sunt un fapt exterior, determinat de presupoziţiile întrebărilor cărora le răspund implicit formulările (respective). Din punct de vedere obiectiv, universaliile negative absolute, de tipul „Nici o limbă nu are sunt de puţin interes, dat fiind că posibilităţile negative sunt, în acest caz, infinite. în schimb, formulările negative sunt interesante din punct de vedere obiectiv în cazurile de negaţi vi tate relativă, adică atunci când este vorba de proprietăţi ale limbajului având ele însele un sens negativ; astfel, în cazurile de limitare numerică a posibilităţilor („Nici o limbă nu are mai mult de n entităţi de tip x”), de implicare a absenţelor (absenţa concomitentă a două posibilităţi) sau de excludere a anumitor posibilităţi dintr-o serie logic determinată, deşi aceste cazuri admit, toate, formulări pozitive corelative41.
II.
A.	UNIVERSALII ALE LIMBAJULUI ŞI UNIVERSALII ALE LINGVISTICII
1.	Universaliile limbajului trebuie distinse riguros de universaliile lingvisticii. Universaliile limbajului sunt proprietăţi ale limbajului însuşi, ce pot fi stabilite şi identificate de către lingvistică, pe când universaliile lingvisticii
40	Şi în acest domeniu cercetările sunt puţine şi faptele bine stabilite puţin numeroase; cf. observaţia lui Greenberg, Universals, p. 74, cu privire la plural, precum şi implicaţiile pe care le stabileşte în legătură cu ordinea cuvintelor.
41	Astfel, de exemplu, „Nici o limbă nu are ca ordine preferată una dintre următoarele ordini: Verb - Obiect - Subiect, O - S - V, O — V - S” formulare ce implică (şi este implicată de) formularea pozitivă corelativă: „Cele trei ordini preferate, dintre cele şase posibile, sunt: S-V-O, S-O — V, V - S — O” (Greenberg, Universals, p. 61).
UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI ALTELE)
27
sunt proprietăţi ale lingvisticii care se justifică doar la acest nivel, prin exigenţe de ordin intern ale lingvisticii ca ştiinţă.
2.	într-un anumit sens, toate noţiunile ştiinţifice care se referă la limbaj aparţin lingvisticii şi, prin urmare, orice teorie lingvistică, explicită sau implicită, este universală, dat fiind că se situează în planul conceptelor, care sunt prin definiţie „universale” (cf. 1, 2.2.1)42. în acest context, orice formă de lingvistică, precum şi orice disciplină lingvistică particulară - gramatica sau semantica lexicală, gramatica istorică sau dialectologia etc. - îşi are „universaliile” sale, adică concepte şi noţiuni proprii, categorii, scheme de interpretare, definite sau adoptate tacit, în principiu, pentru orice limbă posibilă, atât la nivelul teoriei, cât şi la nivelul analizei şi descrierii. Din acest punct de vedere, acea cognatio litterarum a gramaticii istorice din epoca Renaşterii era o universalie în aceeaşi măsură ca legea fonetică a neogramaticilor sau noţiunea de opoziţie a lingvisticii structurale.
3.1.	Trebuie însă să distingem noţiunile reale de noţiunile formale, adică noţiunile care se referă la obiectul unei ştiinţe de noţiunile care se referă la postulatele, metoda şi procedeele ştiinţei respective. Este evident că orice teorie a unui obiect real este o interpretare şi nu o copie a realităţii şi că noţiunile ştiinţifice - cele reale nu mai puţin decât cele formale - îşi au sensul lor precis numai în cadrul unei teorii; dar asta nu înseamnă că noţiunile reale ar fi în întregime arbitrare şi nu ar avea nici o legătură cu obiectul acestei teorii, în timp ce noţiunile formale sunt efectiv arbitrare din punctul de vedere al obiectului. Ei bine, lingvistica, la fel ca orice ştiinţă, cuprinde, alături de noţiuni reale, noţiuni formale justificate prin propriile sale exigenţe intrinseci, de exemplu prin exigenţele de economie, de eleganţă, de simplitate, de coerenţă a sistemului de descriere şi analiză, de coerenţă cu anumite postulate sau inclusiv de exigenţă de universalitate a descrierii. Iar în cazuri particulare, deciziile sale sunt adesea decizii formale. Astfel, noţiunea de fonem este, evident, o noţiune stabilită în cadrul unei anumite teorii însă este o noţiune ,ireală”: are sau pretinde a avea un corelatum în realitatea limbajului, astfel încât definiţiile acestei noţiuni, precum şi discuţiile cu privire la fonem se referă în mod necesar la această realitate43. Acelaşi lucru se întâmplă cu noţiuni ca verb, substantiv, enunţ etc. Dimpotrivă, dacă, conform exigenţelor metodei de descriere, se admite ,junctura” ca fonem (segment fonematic), noţiunea se transformă, în această aplicaţie, într-o noţiune formală44. Tot astfel, dacă, în cazul unei limbi care
42	Din acest punct de vedere, un titlu ca Universals in Linguistics Theory este pleonastic, deoarece conţine de două ori noţiunea de universalitate. Bach şi Harms admit, de altfel, acest lucru în mod explicit în prefaţa lo! (p. VI): „Every paper in the volume is concemed in one way or another with questions of general linguistic theory, that is by necessity with «universals»”.
43	Caracterul noţiunii nu se schimbă prin faptul că se poate spune că fonemul (adică corelatum-ul său în realitatea limbajului) nu există. De fapt, lucrul acesta este posibil numai în cazul noţiunilor reale. în schimb, obiectele noţiunilor formale există întotdeauna: sunt înseşi convenţiile pe care ele le exprimă.
44	în consecinţă, nu putem fi de acord cu Katz şi Postai, Theory, p. 160, care definesc universaliile doar în raport cu lingvistica: „Thus a formal universal is a specifîcaiion of the form of a
28
EUGENIU COŞERIU
ar avea numai două vocale şi care ar prezenta o structură silabică constantă de tipul CV, s-ar decide, din raţiuni de economie a sistemului de descriere, să se considere vocalele ca trăsături distinctive ale consoanelor45, această decizie ar fi o decizie formală privind descrierea şi nu limba descrisă.
3.2.	Numim universalii ale lingvisticii acele universalii ce corespund noţiunilor şi deciziilor formale ale lingvisticii46. Dacă, de exemplu, se observă că toate limbile cunoscute care conţin /s/ conţin şi /e/ iar această constatare se generalizează sub forma unei implicaţii între !d şi /e/, aceasta reprezintă o universalie implicativă a limbajului. Dacă, în schimb, într-o anumită teorie un /e/ se admite numai dacă se opune unui /e/, aceasta constituie de asemenea o implicaţie, însă o implicaţie a lingvisticii. Cele două implicaţii pot fi formulate în mod identic: „Nici o limbă nu are /&/ dacă nu are /e/”, însă sensul este radical diferit. Cea dintâi afirmă prezenţa concomitentă a celor două foneme în limbaj; cea de-a doua afirmă prezenţa lor concomitentă în interpretare. Cea dintâi, dacă se aplică tuturor limbilor, este o ipoteză: o limbă care posedă /d dar nu şi /e/ va fi, din acest punct de vedere, o excepţie. Cea de-a doua este valabilă de la început pentru toate limbile şi este întotdeauna adevărată, deoarece este tautologică în raport cu decizia formală pe care se bazează. O limbă care posedă /e/ dar nu şi /e/ nu va fi o excepţie din acest punct de vedere; se va spune pur şi simplu că posedă un singur fonem /e/ şi că nu are [e], dat fiind că acest [e] al său material nu se opune unui [e]. Aceasta se datoreşte faptului că prima implicaţie constată o „stare de lucruri”, în timp ce a doua, la rigoare, exprimă doar o exigenţă a modelului descriptiv; o exigenţă din care, de altfel, nu se poate deduce nimic în sens empiric. Acelaşi lucru se întâmplă cu o implicaţie de felul: „Orice limbă care posedă consoane posedă şi vocale şi viceversa” (admiţând că ar avea şi un sens „real”). Ca universalie implicativă a limbajului, o asemenea implicaţie înseamnă că vocalele şi consoanele se implică
statement in a linguistic description, while a substantive universal is a concept or a set of concepts out of which particular statements in a linguistic description are constructed. The list of all substantive universals that the theory of linguistic descriptions makes available to particular descriptions is the stock of theoretical concepts that may be drawn upon in the construction of the rules and lexical fonnulations of a given linguistic descriptions”. într-o teorie şi într-o descriere lingvistică se prezintă atât universalii lingvistice, cât şi universalii ale lingvisticii. De aceea, afirmaţia lui Chomsky, Aspects, p. 128: „The study of linguistic universals is the study of properties of any generative grammar for a natural language”, este acceptabilă dacă prin „grammar” se înţelege „sistemul gramatical al unei limbi” şi se consideră că acest sistem ca atare este generativ, dar nu este acceptabilă dacă prin „grammar” se înţelege gramatica în calitate de descriere, iar prin „generative grammar”, un tip special de gramatică.
45	Cf. cazul interpretat în acest sens de către Hockett, Universals, p. 19.
46	Pentru a preciza mai bine această distincţie, să recurgem la o analogie. Dacă, de exemplu, toate câmpiile (mai bine zis câmpiile definite ca atare în geografie) ar fi verzi, faptul acesta ar fi o universalie „reală” a aspectelor pământului; o universalie pe care ştiinţa geografică ar putea-o stabili (verifica). Dacă, în schimb, independent de culoarea câmpiilor „reale”, se decide că toate câmpiile vor fi reprezentate prin culoarea verde pe hărţile geografice, asta ar constitui o universalie a geografiei (în cartografie).
UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI ALTELE)
29
reciproc în limbi, în timp ce, ca universalie implicativă a lingvisticii, poate însemna că vocalele şi consoanele se implică reciproc în interpretare. Astfel, în cazul ipoteticei noastre limbi fără vocale funcţionale (cf. I, 2.2.3,1), se va putea spune, din punctul de vedere al unei anumite teorii, că o asemenea limbă, neavând vocale, nu va avea nici consoane.
4.0.	Universaliile lingvisticii sunt perfect legitime la nivelul lingvisticii - cel puţin în sensul strict în care se adoptă şi în măsura în care se justifică la acest nivel - şi nu constituie vreun obstacol în căutarea universaliilor limbajului dacă nu se confundă cu acestea. Dar tocmai acest lucru se întâmplă destul de frecvent. Cu alte cuvinte, se spune: „limbile conţin x deoarece teoria (sau descrierea) are (sau necesită) x”. Este vorba de nişte transitus ab intellectu ad rem datorate, în particular, identificării nivelului analizei conceptuale cu nivelul istoric al limbilor şi a nivelului descrierii cu nivelul obiectului ce se descrie.
4.1.	Să considerăm, de exemplu, teza - de multe ori repetată după Aristotel -că orice verb ar conţine verbul „a fi”, astfel încât 6 dvGpomoq Pa5(^si şi 6 dv0pco7co<; Padi^cov sari ar fi „acelaşi lucru”47 48. Această teză a fost foarte criticată în lingvistica modernă. Dar, în realitate, ea poate avea un sens foarte precis şi, în acelaşi timp, perfect raţional dacă este interpretată la nivelul analizei conceptuale, să zicem ca analiză a noţiunii de „verb”. De fapt, dacă se concepe verbul ca fiind acea categorie verbală („parte de vorbire”) care are fundamentalmente funcţia de a transforma „cuvintele” în „enunţuri”, acel dicibile in dictumA%, se poate foarte bine susţine că verbul „a fi”, cu funcţia sa de copulă, reprezintă verbalitatea pură şi că, în acest sens, orice alt verb conţine un semnificat lexical (ce poate fi reprezentat prin Lex) şi verbul „a fi”. Evident, în acest sens participiul badizon, care apare în explicaţia lui badizei, nu mai este acel badizon din limba greacă (unde badizei şi badizon eşti nu înseamnă acelaşi lucru), ci numele unui semnificat lexical nedeterminat din punct de vedere categorial, iar eşti nu este grec. eşti (care are şi alte funcţii), ci doar numele verbalităţii pure. Este ca şi cum s-ar spune că orice verb este Lex + „verbalitate”, în sensul pe care l-am precizat mai sus49. Dar analiza conceptuală ca atare nu spune că verbele, în diferite limbi, „provin” dintr-o combinaţie a anumitor elemente lexematice cu verbul „a fi” din limbile respective (care ar putea să nu existe), nu afirmă caracterul primitiv al verbului „a fi” în sens
47	Aristotel, Met. A, 1017a, 26-30. Să se observe, cu toate acestea, că la Aristotel nu este vorba de o interpretare lingvistică, ci doar de faptul că aceste două expresii reprezintă acelaşi tip de predicaţie (predicaţie de ^ctivitate).
48	Cf. ceea ce spune Aristotel despre rhema, De irit., 16b. 6-7: kai estinaeiton kath’heterou legomenon semeion; şi W. von Humboldt, Uber die Verschiedenheit, p. 608-609.
49	Cf. interpretarea esenţialmente exactă a lui Meiner, Versuch, p. 80-81, în definiţiile pe care le dă verbului şi adjectivului: „Verba, die etwas unselbstândiges bezeichnen und zugleich die Copulam propositionis, mit insich schliessen. Daher sie zu weiter nichts, als nur alleine zu Prădikaten gebraucht werden konnen... Adjectiua, die zwar, wie die Verba, etwas unselbstândiges bezeichnen, aber nicht so, wie die Verba, eine copulam propositionis mit in sich schliessen”; cf. şi Humboldt, op. cit.
30
EUGENIU COŞERIU
glotogonic sau istoric şi nici măcar nu atribuie verbul tuturor limbilor (dacă, de fapt, verbul este o categorie „universală”, un asemenea fapt trebuie stabilit prin alte mijloace sau prin alte argumente). Şi, mai ales, analiza bine înţeleasă nu atribuie existenţă autonomă entităţilor pe care le distinge: ea „ex-plică” pur şi simplu ceea ce este „im-plicat” în noţiune, dar nu presupune o sinteză a acestor entităţi. Dacă apoi, pomindu-se de la această analiză, se afirmă că verbul „a fi” este verbul primitiv şi că verbele apar efectiv în limbi prin combinarea unui lexem cu verbul „a fi”, faptul acesta constituie o universalie a lingvisticii istorice, mai exact o universalie ca ipoteză, care, pentru a se transforma într-o universalie a limbajului, trebuie să fie constatată şi care, după cum se ştie, nu se constată50. Dacă în descrierea unei limbi se decide ca verbele să fie prezentate ca Lex + „a fi”, este vorba de o universalie a descrierii, care va trebui justificată prin exigenţele ce privesc acest nivel. Iar dacă se consideră că în însăşi limba ce se descrie elementele Lex şi „a fi” există ca entităţi autonome la un anumit nivel al intuiţiei lingvistice şi că subiecţii vorbitori combină în „producerea enunţurilor” aceste entităţi pentru a forma cu ele verbe, limbajului i se atribuie o universalie a descrierii.
4.2.	Este ceea ce apare, mutatis mutandis, într-o interpretare recentă a substantivelor51 *, conform căreia acestea ar putea fi considerate, în gramatica generativă, ca provenind din enunţurile corelative ale „structurii de adâncime”. Astfel, engl. the man s-ar putea interpreta ca o substituire ulterioară, prin transformare, a unei structuri de adâncime de tipul the one who is a man52, care ar constitui o „universalie a limbajului”. Ei bine, trebuie să se observe înainte de toate că, motivată la început printr-o intuiţie cu privire la substantivele de tipul profesor, lingvist, structuralist {nomina adiecta sau appelationes) - care au de fapt o relaţie de afinitate cu enunţurile relative şi al căror comportament sintactic este de multe ori diferit de cel al substantivelor de tipul carte, arbore, om {rerum nomina sau nomina absoluta)53 - această interpretare ajunge să anuleze tocmai distincţia ce constituie punctul său de plecare. Dar, chiar admiţând că această distincţie ar fi recuperabilă la un alt nivel de analiză, faptul important este acela că, oricum, este vorba de o universalie a lingvisticii, care poate fi justificată într-un anumit tip de gramatică, şi nu despre o universalie a limbajului. în realitate, ceea ce spune interpretarea la care ne-am referit este pur şi simplu că un substantiv poate fi
50	De fapt, verbul „a fi” este „primitiv” în sens raţional, adică în sensul că este verbul cel mai simplu, şi nu în sens istoric. Din punct de vedere istoric este sigur tocmai contrariul: în general, limbajul merge de la complex la simplu, mai degrabă decât de la simplu la complex. Astfel, de exemplu, articolul (actualizator simplu) a apărut în multe limbi prin reducerea funcţiei mult rnai complexe a deicticelor situative („demonstrative”).
51	Cea a lui Bach, Nouns.
" Formula the one who is a man nu este, evident, decât „traducerea” în engleză a unei structuri mult mai abstracte, în care numele substantiv man nu este prezent în această formă în predicatul enunţului ca relativă.
Distincţia dintre rerum nomina sau nomina absoluta (pe de o parte) şi appelationes (pe de altă parte) se găseşte Ia Vives, De censura, p. 146. Termenul de nomina adiecta l-am propus noi
încins
UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI ALTELE)
31
considerat ca „substantivitate + Lex, iar în cazul engl. man, această formulă exprimă o analiză operată de lingvistică şi nu o sinteză „actuală” în limbaj. De fapt, în limbile cunoscute, substantivele - cel puţin substantivele primare (între care engl. man) - sunt date deja: ele nu sunt „sintetizate” de către vorbitori în momentul producerii enunţurilor prin combinarea dintre substantivitate şi Lex. Dacă există limbi în care semnificatul lexical şi cel categorial sunt autonome şi unde, în consecinţă, toate substantivele sunt „sintetizate” în actele de vorbire, aceste limbi sunt, chiar din acest motiv, diferite de limbile în care substantivele primare se prezintă chiar de la început ca fiind „categorizate” şi nu avem dreptul să anulăm această diferenţă şi să atribuim sinteza tuturor limbilor, sub pretextul că în ambele cazuri este vorba de semnificat lexical şi semnificat categorial şi făcând abstracţie de faptul că felul în care există aceste semnificate nu este acelaşi în cele două clase de limbi54.
4.3.	O formă mai avansată a interpretării pe care am discutat-o mai sus este aceea prin care se afirmă că, în general, cuvintele lexematice corespunzătoare categoriilor verbale - substantive, adjective, verbe - ar putea „deriva” dintr-o bază comună nedeterminată, care apoi s-ar determina, după caz, ca substantiv, adjectiv sau verb55. Astfel, engl. tall şi tallness ar putea fi interpretate ca provenind de la aceeaşi bază. în acelaşi timp, ni se spune, aceasta ar constitui o bază mai universală decât cea a „claselor lexicale”, întrucât ar suprima dezacordurile între limbi în acest domeniu: aceeaşi bază s-ar putea transforma, de exemplu, în adjectiv într-o limbă şi în verb în altă limbă. Ei bine, chiar şi în cazul aceleiaşi limbi, această interpretare prezintă dificultăţi. Este sigur că, în scopuri didactice, se poate spune, de exemplu, că semnificatul lexical este cel care este comun termenilor din fiecare dintre seriile spaniole blanco - blancura - blanquear, nero - negrura - negrear, iar semnificatul categorial este cel care este diferit pentru fiecare din termenii fiecăreia dintre aceste serii, dar identic în perechile blanco - negro, blancura - negrura, blanquear -negrear. Deşi aceasta nu implică în fiecare caz o derivare directă Lex + semnificat categorial, dat fiind că în spaniolă blancura, blanquear şi negrura, negrear se dezvoltă de la blanco şi, respectiv, negro, implicând aceşti termeni ca fiind dej a determinaţi ca adjective. Tot astfel, în engleză nu avem Lex „tall” + adjectivitate, Lex „tall” + substantivitate, ci tall, adjectiv —> tallnes, substantiv; iar ordinea de dezvoltare poate fi diferită în serii analoage56. Dar aceasta nu este decât
54	Nu încape îndoială că interpretarea „sintetică” a substantivelor face ca engleza să se asemene cu nootka (ceea ce, conform lui Bach, ULT, p. 114-115, ar reprezenta un progres în direcţia universalităţii); dar este sigur că aceasta nu are nimic de a face cu universaliile limbajului. în cercetarea universaliilor limbajului nu este vorba de a face limbile să fie asemănătoare, ci de a verifica în ce măsură ele s u n t efectiv (asemănătoare): este vorba de a căuta universaliile şi nu de a le adopta, suprimând sau reducând în descriere diferenţele dintre sistemele lingvistice. Exigenţa de universalitate a unei gramatici, în sens descriptiv, poate justifica universaliile lingvisticii, dar nu şi universaliile limbajului.
55	Este încă o dată E. Bach cel care o afirmă, în ULT, pp. 120-121.
56	Astfel, de exemplu, it. vero - veritâ, dar sp. verdad - verdadero. Faptul acesta are consecinţe în „producerea enunţurilor”: cf., de fapt, it. un vero amico - sp. un verdadero amigo, dar it. e vero - sp. es verdad.
32
EUGENIU CQŞERJU
o dificultate marginală, care poate fi uşor soluţionată în cadrul aceleiaşi teorii, adoptându-se transformări specifice pentru fiecare limbă: astfel, de exemplu, pomindu-se de la baza nedeterminată, s-ar ajunge mai întâi la tall şi, de la acesta, s-ar trece apoi la tallness. Să ne întrebăm, mai curând, dacă baza însăşi care se adoptă în această interpretare poate fi o universalie a limbajului. înainte de toate, această interpretare semnifică faptul că cuvintele lexematice (primare) pot fi considerate, respectiv ca Lex + substantivitate, Lex + adjectivitate, Lex + verbalitate. Lucrul acesta este perfect acceptabil ca analiză; dar, dacă se consideră această analiză drept corespunzând unei sinteze „actuale” în limbaj, apar aceleaşi dificultăţi care s-au văzut în cazul lui man <— the one who is a man, în ceea ce priveşte disponibilitatea acestor semnificate şi posibilitatea „de a le sintetiza” în limbi diferite. în al doilea rând, Lex se aplică în aceste formule, în fiecare caz, unui semnificat lexical dintr-o anumită limbă. Organizarea semnificatului lexical însă nu este aceeaşi în toate limbile. Prin urmare, dacă analiza se aplică mai multor limbi (sau tuturor limbilor) simultan, baza comună nu poate să fie Lex, ci doar o realitate extralingvistică desemnată prin lexeme funcţional diferite în aceste limbi: un designatum, care s-ar putea reprezenta eventual cu ajutorul unui limbaj logic universal57. în consecinţă, ceea ce spune interpretarea pe care o discutăm este doar că aceeaşi realitate poate fi desemnată prin categorii verbale diferite, atât în cadrul aceleiaşi limbi, cât şi în limbi diferite. Ei bine, universaliile lingvistice implicate în această constatare sunt: 1) toate limbile au categorii verbale; 2) aceste categorii verbale pot fi diferite în limbi diferite; 3) întrebuinţarea categoriilor verbale nu depinde, în principiu, de designatum, de realitatea desemnată. în schimb, identitatea realităţii desemnate este, prin definiţie, un fapt nonlingvistic: ea nu este decât punctul de referinţă, pur negativ, în raport cu care se consideră limbile. Dacă se decide să se înceapă descrierea limbilor la nivelul realităţii desemnate sau al acestei realităţi considerate ca fiind concepută de o gândire nonlingvistică - şi nu să se ajungă la funcţii şi la structurile lingvistice doar prin intermediul transformărilor unei structuri „profunde” extralingvistice -, aceasta este o decizie formală într-un anumit tip de gramatică; o decizie care poate fi acceptată sau nu, dar care nu poate justifica nici un fel de universalie a limbajului. O asemenea decizie înseamnă pur şi simplu că, în acest tip de gramatică, limbajul şi limbile - cu identităţile şi diferenţele lor - nu se vor prezenta ca atare decât la un nivel ulterior al descrierii. Trebuie să se observe, în plus, că semnificatele categoriale nu sunt nici ele indiferente: ele corespund unor diferenţe „in der Weise der Erfassung”58, în
57	De altfel, această dificultate apare şi în cazul lui man <— the one who is a man. Să fie vorba, oare, de homo, Mensch sau de vir, Mann? Anumite lexeme pot să fie identice în limbi diferite, din punctul de vedere al desemnării (pot să delimiteze aceleaşi realităţi extralingvistice), dar acest lucru nu se cunoaşte dinainte şi, oricum, o asemenea posibilitate nu poate fi presupusă pentru toate lexemele din toate limbile: dimpotrivă, ea este o posibilitate destul de limitată.
58	Husserl, Etfahrung, p. 249. Bach, Nouns, p. 122, consideră că interpretarea pe care o dă el „claselor lexicale” constituie în acelaşi timp o respingere a ipotezei lui „Humboldt - Sapir - Whorf
UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI ALTELE)
33
modul de a concepe şi reprezenta lingvistic realitatea obiectivă şi nu pot fi prezentate ca transformări „asemantice” ale unei structuri de bază identice. Şi, oricum, căutarea universaliilor lingvistice nu începe decât acolo unde încep limbajul şi limbile. Doar la acest nivel ne putem întreba rezonabil, de exemplu, în ce măsură limbile au aceleaşi categorii verbale şi în ce măsură aceleaşi fapte ale realităţii extralingvistice se desemnează prin intermediul aceloraşi categorii în limbi diferite.
4.4.0.	De altfel, înseşi noţiunile de „structură profundă” şi „transformare” -cel puţin în sensul în care se folosesc ele cel mai adesea în lingvistica actuală -aparţin vastului domeniu al universaliilor lingvisticii, nu domeniului universaliilor limbajului.
4.4.1.	De fapt, dacă prin „structură profundă” se înţelege structura semantică a relaţiilor sintactice, care nu coincide cu relaţiile din lanţul vorbirii (care, pe de altă parte, fiind o linie, este o „ordine”, nu o „structură”), această structură este evident o universalie a limbajului. însă nu există structură sintactico-semantică comună unui enunţ activ şi echivalentului său pasiv. în acest caz este vorba despre o echivalenţă extralingvistică, dată în desemnare, iar „profunzimea” limbilor nu merge dincolo de structura semnificaţiei. Dacă şi în acest caz se vorbeşte de o „structură profundă” comună, o asemenea structură este o universalie a lingvisticii, adoptată pentru a rezolva anumite probleme ale unui anumit tip de gramatică59, într-un alt tip de gramatică, se va putea susţine că tocmai structura semantică este mai „profundă” şi că este primară în raport cu desemnarea. Acelaşi lucru se întâmplă dacă într-o teorie se afirmă că adjectivul atributiv {epitetul) „provine” din adjectivul predicativ şi că expresia el cielo azul implică într-un anumit fel afirmaţia „el cielo es azul”. într-o altă teorie se va putea susţine, pe bună dreptate, că mai degrabă el cielo es azul este acela care „provine” din el cielo azul şi că analiza el cielo - azul (adică separarea lingvistică a calităţii inerente unei „substanţe”) este condiţia necesară a sintezei (re-atribuirea calităţii „substanţei”) pe care o reprezintă acest enunţ. Şi se vor putea găsi şi argumente pur sintactice în sprijinul acestei ultime teze (de exemplu, faptul că există efectiv construcţii predicative de tipul
restricţii lui Humboldt, la care polul universalităţii nu este mai puţin accentuat decât cel al caracterului „individual” al fiecărei limbi) este, de fapt, falsă. Dar ea nu se poate respinge separând realitatea desemnată de semnificatul categorial şi adoptând o „structură profundă” nonlingvistică, dat fiind că ipoteza însăşi se referă la gândirea lingvistică (adică la gândirea organizată lingvistic) şi, din acest punct de vedere, dacă aceeaşi realitate se desemnează într-o limbă prin intermediul unui adjectiv şi în altă limbă prin intermediul unui verb, cele două limbi nu spun propriu-zis „acelaşi lucru” (cf. nota 69).
59	Dacă prin „structură profundă” se înţelege structura semantică propriu-zisă (structura conţinutului lingvistic), iar prin „structură de suprafaţă”, procedeele expresiei, ne putem îndoi de afirmaţia lui Chomsky, Aspects, p. 117, cum că „much of the structure of the base is common to all languages”. Din experienţa noastră, ştim că limbile nu sunt mai puţin diferite în ceea ce priveşte organizarea conţinutului lor decât în ceea ce priveşte procedeele lor de expresie. Ceva cu totul deosebit se întâmplă dacă prin structura profundă se înţelege o structură nonlingvistică sau „prelingvistică” (structura „vorbirii neorganizate”, adică un conţinut de gândire considerat indenendent de organizarea sa lingvistică).
34
EUGENIU COŞERIU
„substantiv + adjectiv”, în care verbul a fi este absent şi că, de aceea, nu coincid cu construcţiile în care adjectivul funcţionează ca atribut).
4.4.2.	în ceea ce priveşte transformările - dacă se lasă de o parte transformările necesare pentru a trece de la structura sintactico-semantică la lanţul vorbit („structură de suprafaţă” [cf. cele spuse mai sus]) - este important să distingem transformările „reale” de cele ce aparţin doar tehnicii lingvisticii (sau unei anumite lingvistici). Transformările „reale” sunt procedee de limbă care apar în structura paradigmatică a sistemelor lingvistice. Astfel, de exemplu, sp. belleza este, prin conţinutul său, o transformare prin substantivizare a lui bello (s) - bella (s) în funcţie predicativă. De fapt, produsul final belleza („faptul de a fi bello [s] -bella [s]”) conţine baza lexicală de plecare {„bello [s] - bella [s]”), funcţia predicativă („a fi”) şi rezultatul substantivizării („faptul de a”). Alte lucruri asemănătoare se pot spune despre procedeele de subordonare sau, de asemenea, despre relaţia genetică de conţinut între un „genitiv” semantic al pronumelui personal şi pronumele posesiv60. în măsura în care asemenea procedee există în toate limbile, se va putea vorbi de universalii ale limbajului. în schimb, nu există procedee de limbă pentru a transforma un enunţ activ în echivalentul său pasiv şi cu atât mai puţin pentru a trece de la o structură profundă comună (care nu există ca structură lingvistică) la cea activă sau la cea pasivă: în acest caz, este vorba despre o opţiune a vorbirii care se poate efectua într-un sens sau în altul. Cu atât mai puţin există o transformare „reală” în cazul adjectivului predicativ şi al adjectivului atributiv: de data aceasta este vorba doar de o relaţie între funcţii analoage în paradigme sintactice diferite. Dacă şi în aceste cazuri se adoptă „transformări”, este vorba de operaţiuni ale lingvisticii.
4.4.3.	Toate acestea nu înseamnă, fireşte, că nu ar fi permis să se vorbească despre „structură profundă” şi „transformare” într-un sens foarte apropiat de acela în care se vorbeşte în mod curent. Nu vom discuta aici caracterul adecvat al acestor noţiuni şi nici utilitatea lor operaţională într-un anumit tip de gramatică. Aceasta este o sarcină ce aparţine teoriei gramaticii, care va putea stabili, eventual, că o gramatică „sintetică” (cf. II. 2, 2.3.2) necesită efectiv asemenea noţiuni. însă metateoria universaliilor nu poate să nu semnaleze faptul că, în aceste cazuri, este vorba de universalii ale lingvisticii, nu de universalii ale limbajului.
5. Trebuie să se observe, în sfârşit, că, studiul universaliilor nu ar avea sens dacă ar fi vorba pur şi simplu de noţiunile şi operaţiunile lingvisticii (cf. nota 44): nu ar exista necesitatea de a căuta universaliile în limbaj; ar fi suficient ca acestea să fie constatate în lingvistică şi am avea tot atâtea liste diferite de universalii câte forme diferite de lingvistică am lua în considerare. Pe de altă parte, asemenea liste nu ar prezenta nici o utilitate în ceea ce priveşte tipurile distincte de universalii, deoarece ar fi vorba întotdeauna de universalii în sens conceptual (cf. I. 2.1.1) şi, în
60	în acest sens, Nebrija, Gramatica, III, 8, consideră sp. mio, tuyo, ca „derivate” de la de mi, de ti. Astfel, el urmează interoretarea dată de Priscian pentru limba latină
UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI ALTELE)
35
acest sens, o noţiune precum cea de „plural inclusiv” nu este mai puţin universală decât, de exemplu, aceea de „categorie verbală”. Dar, evident, obiectivul cercetării universaliilor nu poate fi acela de a confecţiona un lexicon de terminologie şi un repertoriu de tehnici ale lingvisticii. în schimb, poate fi util să se facă un catalog al tuturor trăsăturilor pe care lingvistica le-a considerat sau le consideră proprietăţi generale ale limbajului sau ale limbilor. Dar, şi în acest caz, am avea, alături de o serie de universalii ale limbajului, universalii impuse limbajului de către o anumită formă a lingvisticii, datorită confuziilor de planuri pe care le-am semnalat, în particular, gramatica universală tinde, prin propria sa natură, să impună universalii limbajului şi să adopte universalii nonlingvistice61.
B.	UNIVERSALII, CONŢINUT DE GÂNDIRE, DESEMNARE
1.0.	Discutând universaliile „lingvisticii” am avut ocazia să semnalăm faptul că universaliile limbajului nu trebuie căutate în realitatea desemnată, ci în funcţiile lingvistice înseşi (cf. II. 1, 4.3). într-adevăr, din punct de vedere lingvistic, este necesar să se distingă strict între universalitatea designatelor {designata) şi universaliile semnificatelor {significata).
1.1.1.	Designatum-ul este realitatea extralingvistică (realitate exprimată, imaginată sau gândită) căreia i se aplică, în actul vorbirii, un semn sau o construcţie dintr-o limbă. Significatum-ul sau „semnificatul” este conţinutul unui semn sau al unei construcţii dintr-o limbă ca fiind dat în şi prin limba însăşi62. între semnele sau construcţiile unei limbi şi „realitatea” căreia i se aplică, există o relaţie de desemnare; între semnificate, există o relaţie de semnificare. Distincţia între realitatea desemnată şi semnificat este, de altfel, bine cunoscută în ceea ce priveşte semnificatele lexicale. Astfel, se ştie că sp. negro şi lat. niger pot - într-un act de vorbire - să desemneze exact aceeaşi culoare, însă semnificatul lor nu este identic,
61	De fapt, gramatica numită „universală” poate exista numai cu acest preţ. Prin gramatică „universală” înţelegem aici acea gramatică care pretinde a fi universală ca descriere concretă, adoptând, cel puţin la un anumit nivel, aceeaşi descriere pentru toate limbile şi pe care ar fi mai bine să o numim exclusiv gramatică generală. Dar, fireşte, orice gramatică este universală în măsura în care este teorie a conceptelor gramaticale şi în măsura în care este model al gramaticii, valabil pentru orice limbă. Dacă însuşi modelul este de tip „general”, el este supus unor restricţii ce afectează acest tip în descrierea concretă, dar nu în plan teoretic, dat fiind că şi asemenea modele se oferă pentru orice limbă posibilă: faptul de a nu fi aplicabile le afectează generalitatea, şi nu „universalitatea”. Cu alte cuvinte, gramatica este universală în sensul universalităţii propriu-zise (conceptuală sau esenţială), dar nu poate fi (universală) în sensul de generalitate empirică (cf. I. 2.1.1). Astfel, grâmatica de la Port-Royal sau cea a lui Meiner sunt perfect valabile, în principiu, ca teorii gramaticale, dar sunt radical false ca gramatici generale; în schimb, gramatica universală a lui J. Harris (Hermes: or a Philosophical Inquiry Concerning Language and Universal Grammar, Londra, 1751) este aproape în întregime valabilă, dat fiind că ea este aproape în întregime o teorie a limbajului şi a funcţiilor gramaticale. în sensul de generalitate empirică, gramatica poate fi „universală” numai în măsura în care există efectiv universalii empirice generale (existente în toate limbile). Dar, în acest sens, gramatica „universală” este cea care depinde de cercetarea privitoare la universalii, şi nu invers.
62	Cf. Coseriu, Bedeutung, p. 105.
36
EUGENIU COŞERIU
dat fiind că niger semnifica „negru strălucitor”, opunându-se latinescului ater „negru opac”. Aceeaşi distincţie trebuie făcută şi pentru construcţiile şi funcţiile gramaticale. Astfel, dacă în situaţiile în care latina foloseşte expresii de tipul homines dicunt, o altă limbă întrebuinţează doar expresii de tipul homo dictitare, această limbă desemnează, fără îndoială, „pluralitatea” reală, însă nu are „plural” (al substantivului) casemnificat sau funcţie semantică63. între latină şi limba noastră ipotetică există, în acest caz, o identitate de desemnare, dar nu şi de semnificare.
1.1.2.	Aceeaşi desemnare poate corespunde unor funcţii semantice diferite şi, invers, aceeaşi funcţie semantică poate corespunde unor desemnări diferite; aceasta, atât în cadrul aceleiaşi limbi, cât şi în limbi diferite. Adică se pot constata relaţiile următoare:
D,	D, D2 D3...
/N
Fj F2 F3 ...	Fi
Astfel, desemnarea „instrumental” din construcţia spaniolă „con x”, care se constată în enunţuri precum Corto el pan con el cuchillo, se poate exprima în spaniolă prin alte funcţii semantice (de exemplu: por medio de un cuchillo, utilizando un cuchillo etc.) şi, invers, construcţia „con x” poate intra în alte relaţii de desemnare (de exemplu: con azucar, con un amigo, con inquietud etc.). Aceeaşi desemnare „instrumentală” se exprimă în latină prin funcţia „ablativ” (cultro), în rusă prin funcţia „instrumental” (nozom), în germană şi în franceză - ca în spaniolă - printr-un „coprezenţial”64 (mit dem Messer, avec le couteau), dar ablativul din latină, coprezenţialul din germană şi franceză, chiar şi „instrumentalul” din rusă se pot întrebuinţa şi în alte relaţii de desemnare în fiecare dintre aceste limbi65. Din coincidenţa, în desemnare, într-un caz particular, nu se poate deduce, în consecinţă, nimic în ceea ce priveşte identitatea funcţiilor semantice.
1.1.3.	Distincţia între „realitatea desemnată” şi „semnificat” (funcţie semantică) coincide, în fond, cu distincţia stabilită, pe linia lui Humboldt, de către H. Steinthal, între „conţinutul de gândire” (.Denkinhalt) şi „forma interioară a limbajului” (innere Sprachform)66. De fapt, funcţia de „instrumental” a construcţiei
63	Rezervăm adjectivul „semantic” pentru relaţiile de semnificare; astfel, „funcţie semantică” înseamnă „funcţia ce se află într-o relaţie semantică într-o limbă determinată”.
64	„Coprezenţial”-ul german nu este, evident, total identic cu coprezenţial-ul din franceză (şi nici cu cel din spaniolă).
65	Cf. Coseriu, Bedeuiung, p. 117-118.
66	Cf., în particular, Die Klassifikation, p. 61-62: „Es ist also zwischen dem, was von den Menschen vermittelst ihrer Sprache und dem, was von der Sprache selbst ausgesagt wird, was in ihr an und fur sich selbst liegt, wohl zu scheiden”. [„Trebuie să se facă deci o distincţie clară între ceea ce spun oamenii prin intermediul limbilor şi ceea ce se spune prin limba însăşi, ceea ce există în ea în şi
UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI ALTELE)
37
spaniole con x, în cazul lui Corto el pan con el cuchillo, poate fi considerată ca fiind „gândită”; dar nu este exprimată printr-o funcţie semantică corespunzătoare: din punct de vedere lingvistic, este subsumată într-o funcţie mult mai generală. Ar fi mai bine, probabil, să vorbim de „materia gândirii” în măsura în care este vorba de o gândire „prelingvistică”, neformată printr-o funcţie semantică a unei anumite limbi, adică de un fapt de „vorbire neorganizată”, care ar putea fi exprimat prin diferite funcţii semantice ale aceeaşi limbi sau ale unor limbi diferite.
1.2.	Lucrurile nu se schimbă dacă realitatea desemnată se consideră ca fiind gândită printr-o gândire „postlingvistică” (adică independentă de funcţiile semantice ale limbilor) şi se prezintă, de exemplu, prin intermediul unei notaţii logice. Din punctul de vedere al limbajului, un „limbaj logic”, în măsura în care se prezintă ca universal valabil şi face abstracţie de funcţiile semantice ale limbilor numite „naturale” (care, de altfel, sunt unicele limbi care există), este un sistem designativ care, în raport cu semnificatele lingvistice, se află la acelaşi nivel al realităţii desemnate: este o „imagine” a acestei realităţi. De fapt, o notaţie „simbolică” este în sensul propriu al termenului: prezintă realitatea, o „simbolizează”, însă nu o semnifică. Diferenţa între imaginile propriu-zise ale situaţiilor reale, cum ar fi acelea care se desemnează, de exemplu, prin Pedropega a Pablo, Pedro es mayor que Pablo, şi notaţiile simbolice ca Ag - Acc - Gbj („Agent - Acţiune - Obiect”), A > B, este dată prin generalitatea acestora din urmă: prin faptul că asemenea notaţii sunt valabile în toate situaţiile de acest tip. Alte lucruri asemănătoare se pot spune cu privire la notaţiile simbolice mai puţin elementare decât exemplele noastre: este vorba întotdeauna de scheme generale ale desemnării, adică de reproduceri generalizate ale realităţii desemnate.
1.3.	în consecinţă, în cele ce urmează vom vorbi pur şi simplu despre „desemnare” şi „realitate desemnată” (<designatum), fără a face distincţia -necesară, sub alte aspecte - între gândirea prelingvistică, realitatea extralingvistică propriu-zisă şi realitatea considerată ca gândită printr-o gândire logică: din punctul de vedere al limbajului, este vorba în fiecare caz de „materia” funcţiilor semantice.
2.1.1.	Ei bine, în cercetările lingvistice ale multor logicieni, precum şi în anumite curente ale lingvisticii actuale, mai ales în gramatica generativă şi în special, în gramatica generativă care îşi asumă ca „structură profundă” o structură numită „semantică” (în realitate: structura designatum-ului), se adoptă, în considerarea limbilor, tocmai punctul de vedere al desemnării. în aparenţă, acest lucru se face adesea în cadrul aceleiaşi limbi; astfel, de exemplu; când se stabilesc structuri profunde comune, în fiecare caz, pentru Caesar Pompeium vicit -Pompeius a Caesar e victus est, A ist grosser alsB -B ist kleiner als A („A este mai mare decât B” - „B este mai mic decât A”), La porte est ouverte - La porte n ’est pas fermee. Dar, dat fiind că în toate aceste cazuri structurile profunde ce se adoptă simt pur şi simplu cele designata, ele pot fi aplicate în acelaşi timp unor limbi diferite sau, în principiu, tuturor limbilor; iar generativiştii nu au întârziat prea mult să evidenţiere arest lucru. în acest sens. limhile de construcţie ernativă în rare se
38
EUGENIU COŞERIU
spune mai mult sau mai puţin ceea ce s-ar putea explica în germană prin: 1) „es schlăft ihn”; 2) „es schlăgt ihn”; 3) „es schlăgt ihn von Seiten von Paul” în situaţiile în care franceza spune: 1) il dort; 2) on le bat sau ii est battu; 3) Paul le bat sau il est battu par Paul, au, în consecinţă, aceeaşi „structură” ca şi limbile de construcţie „subiectivă”, dat fiind că faptele extralingvistice desemnate într-un caz şi în altul sunt aceleaşi. Tot astfel, s-a observat că se poate adopta aceeaşi „structură profundă” pentru expresii ca A is taller than B - A surpasses B in tallness, atât în aceeaşi limbă cât şi în limbi diferite care, eventual, cunosc doar una dintre aceste posibilităţi67. Evident, se poate merge şi mai departe, atribuindu-se aceeaşi structură de bază unor limbi africane care, în cazuri analoage, spun „A este mare, îl întrece pe B”, sau inclusiv unei limbi australiene care zice „A este mare, B este mic”68, deoarece în toate aceste cazuri este vorba despre un designatum de tipul A > B. De aici se ajunge ca aceste structuri de bază să fie prezentate ca fiind „universalii ale limbajului” de către lingviştii care le adoptă69.
2.1.2.	însuşi faptul că, pentru a stabili structurile „profunde”, se utilizează tehnica parafrazelor este revelator în ceea ce priveşte punctul de vedere care se adoptă în această operaţiune. într-adevăr, parafrazele corespund unor echivalenţe în desemnare: unor „sinonime cognitive”, nu unor sinonime lingvistice70. Din punctul de vedere al desemnării, o traducere într-o altă limbă este şi ea o „parafrază”; iar o parafrază în aceeaşi limbă nu este altceva decât o traducere „internă”. Aceasta
67	Cf. ceea ce afirmă Bach, Noiins, p. 121-122.
68	Luăm aceste exemple din Greenberg, Universals, p. 69.
69	Householder, Language, p. 42, observă cu privire la structurile profunde adoptate de către generaţivişti în ultima vreme: „And how does it mean any more than to say «Anything that can be expressed in one language can be expressed in any other?»” Noi am zice mai curând: tot ceea ce se desemnează prin intermediul unei limbi se poate desemna şi prin intermediul alteia. De fapt, dacă într-o limbă se spune puer aegrotus est şi în alta se zice doar ceva de felul „puer aegrotat”, aceasta desemnează aceeaşi realitate ca şi prima, însă, la rigoare, nu exprimă acelaşi lucru. în principiu, limbile vorbesc despre aceleaşi lucruri, dar n u spun „acelaşi lucru”. Cât priveşte posibilitatea de a spune efectiv „acelaşi lucru”, o asemenea posibilitate există şi este chiar foarte amplă, însă nu este absolută. Dacă o limbă face o distincţie pe care o altă limbă nu o face, aceasta din urmă poate face aceeaşi distincţie adăugând determinări suplimentare. Astfel, pentru lat. ater se poate spune în spaniolă negro opaco. Dar contrariul nu este posibil. în acea formă a latinei în care se face distincţie între ater şi niger nu se poate spune pur şi simplu „negro”. în acelaşi mod, dacă pentru realitatea desemnată prin sp. duerme, fr. il dort, o limbă zice doar „es schlăft ihn”, „se le duerme”, această limbă nu poate zice „duerme”, „il dort”. în cazuri asemănătoare se poate, desigur, explica într-o limbă ceea ce se spune în alta. în latină se poate explica că sp. negro corespunde lui ater - niger fără distincţie de luminozitate; în germană se poate explica prin es schlăft ihn, „se le duerme”, ceea ce o limbă de construcţie ergativă spune pentru germanul er schlăft, „duerme”. însă acesta este metalimbaj; nu mai este vorba pur şi simplu de fapte „de limbă”, ci de procedee ale lingvisticii.
70	Trebuie să se observe, de asemenea, că de cele mai multe ori se vorbeşte despre echivalenţe de enunţuri. însă, dat fiind că este vorba de situaţii desemnate, aceste echivalenţe sunt în realitate echivalenţe de „texte” sau, cel puţin, de enunţuri întrebuinţate ca texte complete. Şi nu este un lucru rar acela ca unui singur enunţ dintr-o limbă să-i corespundă diferite enunţuri în alta; cf. raportul dintre germ. er hoit Wasser, it. va a prendere dell ’acqua şi expresiile din limbile cane, chiar în acest caz, spun
v/7 tnmn trne? nmin nrpr>mr> ci pyPtnnlil 1 A t*xto rusii msiro Aos*At R_ A s>cts> msrro îl i/i/tppp no H
UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI ALTELE)
39
înseamnă tocmai faptul că relaţiile de desemnare şi nu funcţiile semantice ale limbilor sunt acelea care sunt luate în considerare. Iar faptul că, pentru a reprezenta structurile profunde, s-a apelat adesea la o notaţie simbolică nu este mai puţin simptomatic în această privinţă.
2.2.1.	Atât în lingvistica funcţională, cât şi în cazul curentelor menţionate mai sus din lingvistica actuală, este vorba, în fond, de relaţia realitate - limbi:
R
Li L2 L3...
Dar, în timp ce în lingvistica funcţională cercetătorii s-au străduit să arate mai ales că limbile simt diferite în raport cu realitatea identică pe care o desemnează (adică nu analizează în acelaşi mod realitatea desemnată), într-o parte a lingvisticii actuale s'-au făcut mari eforturi şi s-a dezvoltat o întreagă tehnică pentru a arăta că, în ciuda diferenţelor dintre limbi, realitatea desemnată este, cu toate acestea, aceeaşi. Cu alte cuvinte, se afirmă pur şi simplu următoarele: sistemele L:, L2, L3 etc. nu sunt în fond diferite, deoarece toate se pot referi la planul lui R. Prin aceasta s-ar fi descoperit o bază universală a limbajului şi s-ar fi depăşit lingvistica funcţională care, în schimb, nu ar fi ştiut să o descopere.
2.2.2.	Devine acum evident că aceste eforturi nu îşi ating scopul, sunt zadarnice, iar rezultatul lor este tautologic. Nu îşi ating obiectivul deoarece -întreprinse pentru a arăta că analogiile dintre limbi sunt mai numeroase decât se crede de obicei - ajung să arate că limbile coincid în desemnare. însă acest lucru nu este acelaşi cu a evidenţia analogii între limbi. Analogiile pot fi constatate doar în planul [limbilor] Lu L2, L3 etc., nu în planul lui R, care este baza comună de referinţă în raport cu care se stabilesc atât analogiile, cât şi diferenţele între limbi. Planul lui R, oricare ar fi modul de a-1 concepe (gândire prelingvistică, realitate obiectivă, gândire „universală”), este prin definiţie exterior limbilor, dat fiind că nu este nici măcar (şi de fapt nu este) Lh nici L2, nici L3 etc. Ba mai mult: acest plart este pur şi simplu exterior limbajului. De fapt, el s-ar putea manifesta prin intermediul unui alt sistem expresiv (muzică, pictură, gesturi) şi, în acest sens, acel deget îndreptat către uşă şi Salga! Sortez! Fuori! Hinaus! ar avea aceeaşi structură profundă. Aceste eforturi sunt zadarnice, deoarece, cu o extraordinară risipă de energie şi talent, ajung, după multe ocolişuri, să demonstreze că în limbi se vorbeşte despre aceeaşi realitate, ceea ce este admis de la bun început. în sfârşit, rezultatul lor este tautologic, deoarece - dat fiind că structura de bază care se adoptă este extralingvistică - înseamnă pur şi simplu că limbile nu sunt diferite în virtutea realităţii pe care o desemnează (sau a „materiei” pe care o organizează), ci doar ca limbi.
2.3.1.	Toate cele arătate mai sus nu vor să însemne că realitatea desemnată nu
40
EUGENIU COŞERIU
Dimpotrivă, realitatea desemnată nu aparţine limbajului, însă tocmai din acest motiv, constituie punctul de referinţă necesar în orice considerare semantică a limbajului, atât în practică, cât şi în ştiinţă. în analiza semantică a unei limbi trebuie să ne referim la realitatea desemnată pentru a putea stabili în ce mod o analizează limba respectivă, adică pentru a decide care sunt acele trăsături ale realităţii ce au fost adoptate ca trăsături distinctive ale semnificaţilor săi (ai limbii respective). A descrie o limbă „din propriul ei punct de vedere” nu înseamnă a ignora relaţiile ce se stabilesc între acea limbă şi realitate, ci înseamnă doar a o descrie din punctul de vedere al analizei pe care a facut-o ea realităţii, nu ca sistem designaţional, adică din punctul de vedere al unei analize nonlingvistice a aceleiaşi realităţi. Din acelaşi motiv, considerarea realităţii (sau a „conţinutului de gândire”) este indispensabilă în traducere, în învăţarea limbilor străine şi în comparaţia semantică între limbi. în traducere nu se trece în mod direct de la o limbă Li la o altă limbă L2 (ceea ce, de altfel, nici măcar nu ar fi posibil, dat fiind că semnificaţiile, în măsura în care aparţin unei limbi determinate, nu sunt „traductibile”, ci [se trece] doar prin intermediul planului R: de fapt, în traducere este vorba de a desemna, prin intermediul funcţiilor semantice ale limbii L2, aceleaşi „realităţi” care, într-un anumit text sunt desemnate prin funcţii semantice ale limbii Li. în procesul de învăţare a unei limbi L2, pomindu-se de la o limbă Li, este vorba de a descoperi analogiile şi diferenţele pe care le prezintă L2, în raport cu Li în ceea ce priveşte propria ei analiză a realităţii. Iar sarcina comparaţiei semantice a limbilor este tocmai aceea de a arăta în ce mod este analizată aceeaşi realitate în diferite limbi.
2.3.2.	Nu sunt lipsite de importanţă nici echivalentele în desemnare în cadrul aceleiaşi limbi (de tipul: A este mai mare decât B ~ B este mai mic decât A; A îl vede pe B ~ B este văzut de către A). De fapt, cunoaşterii unei limbi îi aparţine şi cunoaşterea mijloacelor semantic diferite pe care aceasta ni le oferă pentru a desemna aceleaşi „realităţi”, fapt de care se ţine cont în gramatica tradiţională. Astfel, în orice gramatică şcolară a limbii latine, întâlnim, de exemplu, diferitele posibilităţi de care dispune limba latină pentru a exprima „finalitatea” şi echivalente ca: (legaţi venerunt) ut pacem peterent [completivă conjunctivală] ~ qui pacem peterent [relativă circumstanţială cu conjunctiv] - ad pacem petendam [construcţie gerundivală] - [ad pacem petendum - construcţie gerunzială] - pacem petentes [construcţie participială - prezent activ] - pacem petituri [construcţie participială - viitor activ] - pacem petitum [supin] etc.
Gramatica funcţională, datorită punctului ei de vedere analitic, a ajuns, până la urmă să nu se mai intereseze de examinarea acestui aspect al limbilor, deoarece, la rigoare, o asemenea examinare constituie obiectivul unui alt tip de gramatică, şi anume gramatica „sintetică” (sau onomasiologică), care porneşte de la desemnare, de la „conţinutul de gândire” exprimat şi ajunge să se termine în expresia dintr-o limbă determinată. Este adevărat că, pomindu-se de la desemnare se ajunge să se nroHnra fsa rp. apn^rezel. dună cum se snune. ..toate enunţurile corecte într-o
UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI ALTELE)
41
limbă”, trecându-se prin funcţiile semantice ale acesteia; numai că se ajunge la aceasta fără a se lua în considerare funcţiile înseşi, ba chiar fără a le putea lua în considerare71 şi, în consecinţă, fără a putea spune de ce aceleaşi realităţi pot fi desemnate prin expresii diferite, iar realităţi diferite prin expresii identice, ceea ce ştie perfect de bine orice vorbitor, chiar dacă în mod intuitiv. De aici se vede că gramatica care porneşte de la desemnare pentru a produce „toate enunţurile corecte dintr-o limbă” (în măsura în care ea se prezintă ca descriere integrală şi exclusivă a limbii respective) nu este nici adecvată şi nici nu corespunde intuiţiei vorbitorilor, deoarece aceştia nu vorbesc despre realitate ca atare, ci despre o realitate organizată deja prin limba lor; iar din perspectiva lor este vorba de a alcătui enunţuri în concordanţă cu distincţiile şi funcţiile din acea limbă. De aici nu rezultă însă că gramatica „sintetică” ar fi superfluă. în realitate, ea este necesară; numai că ea nu are sens decât alături de - şi în raport cu - gramatica „analitică” (sau semantică) care stabileşte paradigmele funcţionale din limba considerată72.
2.4.	în felul acesta, eroarea nu constă în referirea la realitatea desemnată. Eroarea constă în a adopta punctul de vedere al realităţii desemnate ca pe un punct de vedere exclusiv: în a considera această realitate ca fiind un nivel al limbilor şi în a-i atribui „universalii ale limbajului”.
3.0.	Aceasta implică faptul că înseşi universaliile desemnării trebuie stabilite în cadrul limbajului şi din punctul de vedere al funcţiilor lingvistice; nu invers. O universalie a desemnării este o relaţie „generală” (existentă în toate limbile) între o funcţie lingvistică şi o „realitate” desemnată.
3.1.	Intr-o primă formă, foarte generică („toate limbile posedă ceva pentru a desemna realitatea X”), o asemenea relaţie nu implică o delimitare identică, în desemnare şi în semnificaţie: aceeaşi funcţie semantică ar putea corespunde şi altor realităţi, iar aceeaşi realitate ar putea corespunde unor funcţii diferite. Astfel, în cazul unei „universalii” de tipul „toate limbile posedă o funcţie lexicală pentru a desemna mâna”, desemnarea mâinii s-ar putea afla în situaţia de a fi subordonată unei funcţii mai generale (de exemplu, „mână plus braţ”, „mână plus picior” etc) sau, dimpotrivă, [această funcţie lexicală] ar putea fi repartizată între funcţii diferite (de exemplu, „mâna dreaptă”/„mâna stângă”). în acest sens, căutarea unor universalii ale desemnării nu pare a promite prea mult, dat fiind că, în acest caz -cel puţin fiind vorba de realitatea cunoscută de către toate fiinţele omeneşti -, nu-i exclus ca unica universalie posibilă să fie tocmai acea universalie generică pe care
71	De fapt, limitele funcţiilor nu apar ca atare în fiecare enunţ luat separat, ci numai în paradigmatica limbii. Astfel, limitele funcţiei sp. „con X” nu sunt nicidecum evidente în enunţul corto el pan con el cuchillo [tai pâinea cu cuţitul].
72	Georg von der Gabelentz, care stabileşte distincţia între gramatica sintetică şi gramatica analitică {Die Sprachwissenschaft, p. 84 şi urm.), observă în mod just că gramatica oricărei limbi trebuie făcută de două ori: „die Sprachen wollen synoptisch, einmal in Rucksicht auf ihre Erscheinungen, und dann in Rucksicht auf ihre Leistungen beurtheilt werden” (ibidem, p. 479) [„limbile trebuie considerate într-o manieră sinoptică: pe de o parte, cu privire la elementele lor şi, pe de altă parte, cu privire la posibilităţile lor de funcţionare”].
44
EUGENIU COŞERIU
de Xoyoc. Vom adăuga că universaliile trebuie cercetate în înseşi manifestările limbajului şi nu în determinările exterioare ale acestuia. în schimb, justificarea universaliilor va putea fi, evident, extralingvistică: limbajul în ansamblu este un universal uman, a cărui justificare nu este lingvistică.
OPERE CITATE
Aristotel, Met. = Aristotel, Metafizica.
Aristotel, De irit. = Aristotel, De interpretatione.
E. Bach, Nouns = Bach, Nouns and Noun Phrases, în ULT, p. 90-122.
Bloch şi Trager, Outline = B. Bloch şi G. L. Trager, Outline of Linguistic Analysis, Baltimore, 1942.
Chomsky, Aspects = A. N. Chomsky, Aspects of the Theory ofSyntax, Cambridge, Mass., 1965.
Coseriu, Determinaciân = E. Coseriu, Determinacion y entomo, în RJb, VII, 1955-1956, p. 29-54 (republicată în TLLG, p. 283-323).
Coseriu, Logicismo = E. Coseriu, Logicismo y antilogicismo en la gramatica, Montevideo, 1957 (republicată în TLLG, p. 235-260).
Coseriu, Sincronia - E. Coseriu, Sincronia, diacronia e historia, Montevideo, 1952 (ed. a 2-a, Madrid, 1973).
Coseriu, Bedeutung = E. Coseriu, Bedeutung und Bezeichnung im Lichte der strukturellen Semantik, în Sprachwissenschaft und Obersetzen. Volum publicat de P. Hartmann şi H. Vemay, Miinchen, 1970, p. 104-121 (tradus în spaniolă, în PSE, p. 185-209).
Coseriu, Uber Leistung = E. Coseriu, Ober Leistung und Grenzen der kontrastiven Grammatik, în Probleme der kontrastiven Grammatik, Diisseldorf, 1970, p. 9-30.
Ferguson, Assumptions = Ch. A. Ferguson, Assumptions about Nasals: A Sample Study in Phonological Universals, în UL, p. 40-47.
Gabelentz, Die Sprachwissenschaft = G. von der Gabelentz, Die Sprachwissenschaft, ihre Aufgaben, Methoden und bisherigen Ergebnisse, Leipzig, 1901.
Greenberg, Universals = J. H. Greenberg, Some Universals of Grammar with Particular Reference to the Order ofMeaningful Elements, în UL, p. 58-90.
Language Universals, Haga, 1966.
Herder, Abhandlung = J. G. Herder, Abhandlung uber den Ursprung der Sprache, Berlin, 1772.
Hockett, Universals = Ch. F. Hockett, The Problem of Universals in Language, în UL, p. 1-22.
Householder, Language = Householder, What Must a Language Be Like?, în idem, Linguistic Speculations, Cambridge, 1971, p. 24-42.
Humboldt, Verschiedenheit = W. von Humboldt, Ober die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues und ihren Einfluss auf die geistige Entwicklung des Menschengeschlechts, [1836], în W. v H., Werke in jiinf Bănden, voi. III. Schriften zur Sprachphilosophie, Stuttgart, 1963.
Husserl, Erfahrung = E. Husserl, Erfahrung und Urteil. Untersuchungen zur Genealogie der Logik, Hamburg, 1948.
Jakobson, Implications = R. Jakobson, Implications of Language Universals for Linguistics, în UL,p. 208-219.
Katz şi Postai, Theoiy = J. J. Katz şi P. M. Postai, An Integrated Theory of Linguistic Descriptions, Cambridge, Mass., 1964.
Kurylowicz, Universaux = J. Kurylowicz, Universaux linguistiques, comunicare prezentată la acelaşi congres [cf. Proceedings, p. 39-46].
Meiner, Versuch — J. W. Meiner, Versuch einer an der menschlichen Sprache abgebildeten
ir-----^J^.. «L.'l---------J	Cnr’/î/'/j/p/irtf T om7in 1781
UNIVERSALIILE LIMBAJULUI (ŞI ALTELE)
45
Moravcsik, Theory - J. M. E. Moravcsik, Linguistic Theory and the Philosophy of Language, în FL, 3, 1967, p. 209-233.
Nebrija, Gramatica = A. de Nebrija, Gramatica de la lengua castellana, Salamanca, 1492.
Osgood, Language = Ch. E. Osgood, Language Universals and Psych olingu ist ies, în UL, p. 236-254.
Paul, Prinzipien = H. Paul, Prinzipien der Sprachgeschichîe5, Halle, 1920.
Sânchez Ruiperez, Estructura - M. Sânchez Ruiperez, Estructura del sistema de aspectos y tiempos del verbo griego antiguo, Salamanca, 1954.
Saporta, Phoneme = S. Saporta, Phoneme Distribution and Language Universals, în UL, p. 48-57.
Saussure, Cours = F. de Saussure, Cours de linguistique generale, Lausanne - Paris, 1916.
Steinthal, Die Klassifikation = H. Steinthal, Die Klassifikation der Sprachen dargestellt als die Entwicklung der Sprachidee, Berlin, 1850.
UL = Universals of Language, editat de J. H. Greenberg, Cambridge, Mass., 1963.
ULT = Universals in Linguistic Theory, editat de E. Bach şi R. T. Harms, New York, 1968.
Vives, De censura = J. L. Vives, De censura veri in enuntiatione, în J. L. V., Opera Omnia, ed. Mayâns, voi. III, Valentiae Edetanorum, 1782.
(Proceedings of the Eleventh International Congress of Linguists [1972], Bologna, 1974, p. 47-73; trad. italiană în La linguistica: 7	aspetti e problemi, editat de L. Heilmann şi E. Rigotti, Bologna, 1975,
p. 377-412; trad. germană în Sprachtheorie, editat de B. Schlie-ben-Lange, Hamburg, 1975, p. 127-161; trad. engleză în Linguistics at the Crossroads, editat de A. Makkai, V. Becker Makkai şi L. Heilmann, Padova şi Lake BlufF, 111, 1977, p. 317-346; trad. japoneză în CJ, IV, 1983, p. 169-195.)
(Traducere de Eugenia Bojoga şi Alexandru Steer)
MIRCEA BORCILĂ
LINGVISTICA INTEGRALĂ ŞI FUNDAMENTELE METAFOROLOGIEI
Momentul actual al lingvisticii este caracterizat, poate, înainte de orice altă trăsătură definitorie, prin multitudinea orientărilor conceptuale divergente şi prin incertitudinea cu privire la căile pe care le va urma această ştiinţă în secolul care abia a început. Cu toate acestea, un număr tot mai mare de cercetători împărtăşesc, de pe acum, convingerea că un rol hotărâtor în realizarea unităţii disciplinare şi în dezvoltarea coerentă, actuală şi viitoare, a domeniului central al umanioarelor îi revine, fără îndoială, orientării cunoscute pe plan internaţional sub numele de „lingtistică integrală” şi/sau aşa-numitului „curent integralist”în lingvistică, dezvoltat din opera lui Eugeniu Coşeriu şi a „şcolii” sale de la Tubingen1. însemnările de faţă urmăresc să schiţeze o foarte succintă motivare a acestei convingeri, dintr-un unghi mai puţin obişnuit, care, după câte ştiu, nu a fost explorat, până acum, în mod sistematic, în exegeza „integralistă”, dar pe care, personal, îl consider de excepţională relevanţă: cel al fundamentării lingvistice a metaforologiei1 2.
Cred, anume, că potenţialul ştiinţific autentic al lingvisticii integrale poate fi pus în lumină, într-un mod exponenţial, în momentul de faţă, prin relevarea platformei de principiu pe care această concepţie o poate furniza pentru întemeierea sistematică şi riguroasă a studiului „creaţiei metaforice în limbaj”. Pentru a surprinde cât mai limpede aportul hotărâtor al abordării „integrale” în acest context, se impune însă, înainte de toate, o schiţare de ansamblu a devenirii (trans)disciplinare a‘metaforologiei’şia aspiraţiilor ei de a se constitui în „disciplină pilot” a antropologiei (1). Pe acest fundal mai amplu se profilează, cu toată claritatea, formidabilele probleme teoretice cu care se confruntă principalele abordări lingvistice în acest domeniu (2). Avantajul
1	O privire sinoptică asupra acestui „curent” - în care s-a înscris, în ultimii ani, şi un grup semnificativ de cercetători clujeni - am propus, recent, într-un număr special al revistei „Studia” (în special Borcilă, 2001b, p. 3-14; vezi şi secţiunea Libri, passim).
2	Miza încercării de a demonstra fecunditatea concepţiei „integrale” din acest unghi este cu atât mai mare, cu cât, pe de o parte, fondatorul acestei abordări nu a ajuns la o elaborare sistematică în metaforologie, iar, pe de altă parte, ponderea acestui domeniu în lingvistică şi în studiile „antropologice” în general a crescut considerabil în ultimele decenii. Pentru eforturile proprii, de până acum, de dezvoltare a abordării integrale în această direcţie, vezi, în special, Borcilă, 1997a, precum şi sursele indicate acolo.
DACOROMANIA, serie nouă, VII- VIII, 2002-2003, Cluj-Napoca, p. 47-77
48
MIRCEA BORCILĂ
covârşitor pe care îl furnizează soluţia ‘integralistă’ va deveni, prin contradistincţie, uşor de reperat, începând, chiar, cu reîntemeierea acestor studii pe un fundament epistemologic antipozitivist şi propriu ştiinţelor culturii (3). Pe aceste baze, vor putea fi trasate, cu deplină justificare şi coerenţă, principalele coordonate conceptuale ale unei abordări integrali ste în metaforologie (4) şi vor putea fi evaluate, pe de altă parte, perspectivele de dezvoltare a investigaţiilor în acest domeniu (5).
Mi se pare aproape inutil să precizez că o asemenea încercare se vede nevoită să se restrângă, în mod inevitabil, în spaţiul pe care îl poate avea la dispoziţie, la un efort de clarificare, preliminar în raport cu investigaţia strictă a „faptelor”. Nu cfred că un astfel de efort mai necesită, astăzi, la noi, un argument special, de „legitimare”. Ceea ce se impune a fi recunoscut şi asumat cu toate riscurile implicate este, în schimb, faptul că - cel puţin în acest prim moment al său! - demersul propus va fi obligat să se limiteze la o schiţare extrem de schematică a traseelor mari ale unui parcurs ce s-ar cuveni, de bună seamă, considerabil mai cuprinzător.
1. Ecloziunea, la scară internaţională, a studiilor de metaforologie a condus, cum se ştie, începând cu anii ’70 ai secolului încheiat, la constituirea unui domeniu multidisciplinar al cercetării, în primul rând în zona de interferenţă a lingvisticii cu psihologia, ‘antropologia cognitivă’, hermeneutica şi poetica. Semnificativă pentru noi, în acest context, s-a dovedit nu atât „explozia” cantitativă a investigaţiilor asupra metaforei3, cât spiritul nou, esenţial diferit de cel al tradiţiei retorice şi stilistice, în care s-au dezvoltat cercetările în domeniu4 . Prin impunerea „noului spirit” s-a putut detecta, într-adevăr, o adevărată „cotitură metaforică” a disciplinelor menţionate, iar unii exegeţi s-au încumetat să aprecieze, chiar, că „trăim, tocmai, momentul metaforic în ştiinţele socioumane”5 . Avem a face, fără îndoială, cu o mişcare ştiinţifică de anvergură ce se impune a fi evaluată în orizontul mai larg al instaurării „noii ere cognitive” şi/sau al (re)descoperirii „raţionalităţii imaginative” în ştiinţele umane. Fără a risca, aici, generalizări pripite şi/sau simplificări abuzive, voi semnala, doar, două aspecte sau trăsături de ansamblu ale acestei mişcări, care mi se par decisive pentru destinul metaforologiei şi, poate, pentru viitorul întregului domeniu disciplinar.
3	„Explozia” cercetărilor în acest spaţiu a ajuns să facă obiectul unor evaluări anecdotice, de genul estimării pe calculator conform căreia, în anul 2034, numărul cercetătorilor metaforei va depăşi numărul locuitorilor planetei! De acelaşi gen este şi argumentarea, formulată într-una dintre revistele de profil, „Metaphor and Symbolic Activity”, pentru instituirea unui moratoriu, de câteva decenii, în acest domeniu! O evaluare mult mai sobră a extensiunii cercetărilor de metaforologie poate fi realizată, însă, pe baza seriei de volume bibliografice, începute cu van Noppen, De Knop, Jongen, 1985 (4193 de titluri), precum şi a culegerilor reprezentative, consemnate în Bibliografia noastră.
4	O circumscriere generală a acestui „spirit” ne întâmpină, mai ales, în prezentările introductive ale editorilor, din culegerile reprezentative, precum: Ortony 1979, p. 1-16; Honek & Hoffman, 1980, p. 3-24; Dirven & Paprotte, 1985, p. VII-XIX; Haskell, 1987, p. 1-25; Femandez, 1991, p. 1-13; Radman, 1995, p. III-IX; Katz, Cacciari, Gibbs, Tumer, 1998, p. 3-43; Gibbs & Steen, 1999, p. 1-8; ş.a.
5	\/otî î« cnA^ioi	Jir Dirv#»n 1QRS nnxxim: Femandez. 1991. n. 1: Steen. 1994. o. 5.
LINGVISTICA INTEGRALĂ ŞI FUNDAMENTELE METAFOROLOGIEI
49
1.1.	Cel dintâi aspect vizează „abordarea” de cea mai mare pondere în câmpul acestor studii, care a fost definită, cu profundă justeţe, drept „abordare antropologică”6. Caracteristic pentru această abordare este, înainte de toate, faptul că fenomenul metaforic apare tratat ca „parte a unei viziuni cuprinzătoare privind relaţia omului cu lumea în care trăieşte” (Ankersmit & Mooij, 1993, p. 1-3). Integrarea într-o astfel de „viziune cuprinzătoare” nu înseamnă, în realitate, cum s-a putut crede, „subordonarea” faţă de o anumită „teorie filosofică” şi nici „orientarea global filosofică sau universalistă” a investigaţiei ştiinţifice ca atare, ci, pur şi simplu, asumarea de principiu a unei „perspective nonretorice” şi/sau „cognitive” în tratarea fenomenului metaforic. Departe de a mai fi considerat din unghiul restrâns şi marginal al „figurii de stil” sau al „tropului prin asemănare” din studiile de retorică şi stilistică, acest fenomen este considerat, acum, în mod aproape unanim, ca „revelator” pentru „o operaţie cognitivă de-a dreptul fundamentală” sau pentru „o formă fundamentală a cunoaşterii umane”7 . Distingem, în acest fel, raţiunea profundă care legitimează, liminar, aspiraţia acestor studii de a înlocui relevanţa unor categorii precum cea a „semioticului” sau a „simbolicului” cu categoria nucleară proprie, a ‘metaforicului’, pentru a încerca defrişarea unei noi căi de acces spre o abordare unitară în antropologie. Deviza întregii mişcări ştiinţifice devine reductibilă, astfel, la ecuaţia „omul este fiinţa metaforizantă”, iar asumarea acesteia pare a anunţa, încă o dată, începutul unei ,41 oi paradigme” în domeniul disciplinelor umane8.
1.2.	Cel de-al doilea aspect de ansamblu al mişcării ştiinţifice vizate ne îngăduie o amorsare directă a consideraţiilor care urmează. Abordarea „antropologică” în metaforologie, sintetizată în câteva rânduri în 1.1, mi se pare a fi subminată, în proiectul ei global, de absenţa unei întemeieri ştiinţifice unitare şi, în primul rând, a unei fundamentări conceptuale în domeniul lingvisticii. Cele mai lucide cuprinderi globale, în această privinţă, recunosc, fără ezitare, că „teoriile limbajului care s-au impus până în prezent nu au fost capabile să explice încă metafora” în dimensiunea ei „nonretorică” sau „cognitivă”9. Convingerea mea este, însă, că „eşecul” incriminat nu trebuie corelat doar cu un anumit stadiu din dezvoltarea teoriilor avute în vedere, i.e. el nu este unul doar temporar sau provizoriu (cf. „încă”), ci că insuficienţa fundamentelor în noua metaforologie ţine
6	Cele dintâi circumscrieri de ansamblu ale acestei „abordări” se întâlnesc, deja, la Molino, 1979; Friedrich, 1979; Femandez, 1991; Annkersmit & Mooij, 1993. între reperele esenţiale pentru constituirea acestei „abordări”, sunt invocaţi, cel mai frecvent, Cassirer 1925/1952; Ricoeur, 1975/1984; Lakoff& Johnson, 1980.
7	Cf., între alţii, Kockelmans, 1987, p. XI-XII; Haskell, 1987, p. 17.
8	„Amorsarea” unei „noi paradigme” a fost anticipată, din acest unghi, încă la Molino, Soublin, Tamine,1979, p. 5. Aproximarea cea mai pătrunzătoare este oferită, până în prezent, de Radman, 1997, p. 11, passim; vezi, însă, şi rezervele serioase exprimate, între alţii, de Rastier, 1993, p. 107-108, sau Danto, 1993, p. 34 (precum şi infra, 3 şi 4).
9	Vezi, de ex., Feder Kitay, 1987, p. 8.
50
MIRCEA BORCILĂ
de înseşi temeliile conceptuale ale acestor doctrine lingvistice. Mi se pare, anume, că aceste temelii fac imposibilă, în principiu şi împotriva oricăror eventuale dezvoltări sau „progrese” ulterioare, o cuprindere descriptivă şi o explicaţie ştiinţifică adecvată a fenomenului metaforic, în genul său proxim propriu şi în diferenţa sa specifică ireductibilă. Fără a putea angaja, aici, măcar o argumentaţie minimală în sprijinul unei afirmaţii atât de grave, mă voi mărgini să schiţez, în cele ce urmează, liniile mari ale unei posibile şi necesare dezbateri de principiu în această privinţă. O asemenea aproximare preliminară va putea servi, în orice caz, în contextul de faţă, la deschiderea spaţiului conceptual în care se înscriu, în mod firesc, principalele coordonate ale „soluţiei” teoretice a ‘integralismului’ în metaforologie.
2. Să admitem, mai întâi, printr-o simplificare extrem de severă, că şansa de principiu a noii fundamentări teoretice a acestor studii s-a ivit, pe la mijlocul secolului trecut, o dată cu orientarea de ansamblu a ştiinţei lingvistice în sensul redefinirii obiectului său de studiu prin conceptul nuclear de ‘competenţă lingvistică’. Cum am încercat să argumentez, alături de Richard McLain (vezi Borcilă, Mc Lain, 1981), această nouă orientare asigură, între altele, şi posibilitatea explorării sistematice a „unei intuiţii poetice—în sensul larg, de manifestare a unei creativităţi metaforice, ca dimensiune universală a comportamentului verbal”10. Realizarea acestui obiectiv nu s-a putut împlini, însă, în această jumătate de veac, iar raţiunea ultimă a acestei neîmpliniri nu poate fi străină, cum am anticipat, de problemele cruciale ale întemeierii conceptuale a fiecăreia dintre doctrinele dezvoltate în acest context. Problemele cele mai grave privesc, desigur, în primul rând, lingvistica generativă de orientare chomskyană, ca abordare disciplinară unitară, precum şi direcţiile în care s-a dezvoltat aceasta, dar ele apar, în forme diferite, şi în noua „semantică cognitivă”, fondată în cadrul, considerabil diferit, al „ştiinţelor cognitive de generaţia a doua” (începând cu Lakoff şi Johnson, 1980 şi urm.), şi care s-a impus deja ca orientare „dominantă” în „abordarea antropologică” din metaforologie (supra, 1.1). Mi se pare că o întâmpinare - oricât de sumară, dar exigentă - a dificultăţilor conceptuale cu care se confruntă aceste orientări se impune, în momentul de faţă, ca imperios necesară.
2.1.	Dezvoltarea de aproape o jumătate de veac a lingvisticii generative a putut pune, cred, în lumină formidabilele probleme de principiu implicate în întemeierea ştiinţifică a teoriei chomskyene şi datorită cărora s-a dovedit imposibilă, între altele, integrarea metaforologiei ca domeniu central al acestei abordări. Cea dintâi şi cea mai importantă barieră în această privinţă mi se pare că rezidă în însăşi fundamentarea epistemologică neopozitivistă, pe bazele căreia este conceput studiul „competenţei lingvistice”, în general, şi este abordată dimensiunea
10	Borcilă, 1981, p. 35-36, 98-100. în acelaşi sens au fost dezvoltate şi propunerile din: Ching, Haley & Lunsford, 1980; Silva, 1980. în contextul de faţă, voi încerca să sintetizez, dar, în acelaşi timn. să radicalizez examenul critic din 1981.
LINGVISTICA INTEGRALĂ ŞI FUNDAMENTELE METAFOROLOGIEI
51
esenţială a „creativităţii” sau „productivităţii” lingvistice, în special. în pofida tuturor avatarurilor ei de parcurs, trebuie remarcat că întreaga „întreprindere generativă” chomskyană ilustrează, din acest unghi, o orientare mult mai cuprinzătoare, care s-a impus de facto, începând cu anii ’60, ca „singura ortodoxie” în „filosofia americană”. Dincolo de cadrul lui strict ştiinţific, demersul generativ se constituie, anume, într-un „sens filosofic”, care tinde să îndepărteze radical teoria chomskyană nu numai de spaţiul tradiţiei „umaniste” europene, ci şi de „spiritul” noii „abordări antropologice” în metaforologie (supra, 1.1). Redus la nucleul lui central, acest „sens” poate fi definit, în acord cu formula recentă a lui J. R. Searle, prin „tendinţa de a reduce intenţionalitatea la ceva mai bazic” (Searle, 1998, p. 89). Trecând peste toate oscilaţiile şi controversele unei întregi jumătăţi de veac, N. Chomsky îşi întemeiază, într-adevăr, întregul studiu asupra „competenţei” sau „capacităţii lingvistice” pe o asemenea tendinţă reducţionistă, izvorâtă, în primul rând, din obsesia de a „menţine” (sau „salva”) unitatea demersului ştiinţific al disciplinelor umane în cadrul de ansamblu al ştiinţelor naturii. Savantul american se situează, astfel, din capul locului, pe poziţia că „facultatea limbajului” (FL) este conţinută şi/sau „într-adevăr înnăscută” în creierul uman şi că orice explicaţie „ştiinţifică” a acesteia nu poate fi realizată, în ultimă instanţă, decât printr-o raportare determinist-cnwza/ă a „manifestărilor” ei la acest substrat biologic. în această abordare, activitatea lingvistică însăşi, sau „performanţa”, nu mai poate constitui obiectul esenţial al cercetării, ea fiind degradată la rangul de simplă (şi de cele mai multe ori imperfectă) manifestare a capacităţii biologice. Fără a intra în „miezul” întregii dezbateri, mă voi mărgini să subliniez, aici, faptul că, în pofida tuturor argumentelor invocate în deceniile parcurse, o asemenea poziţie de principiu „reducţionistă” se dovedeşte, în ultimă instanţă, profund inadecvată în raport cu esenţa limbajului, ca „activitate simbolică” sau „semnificativă”, şi cu specificul activităţilor „mintale” umane, în general. Din unghiul interesului particular al discuţiei noastre, mi se pare dincolo de orice dubiu adevărul că o asemenea orientare epistemologică nu permite, în realitate, abordarea adecvată a dimensiunii autentice a „creativităţii semantice”, în sens larg, şi a celei „metaforice” în particular, ca formă caracteristică a activităţii de vorbire şi a creaţiei culturale, în general (infra, 3.1).
Anticipând, aici, formularea unei poziţii alternative, aş dori să atrag atenţia, în mod special, asupra criticii radicale a teoriei chomskyene a „creativităţii lingvistice”, întreprinse de E. Coşeriu, încă din 1970, din unghiul aproximărilor europene mai vechi în această privinţă (la Humboldt sau Croce). Savantul de la Tiibingen sublinia, de pe atunci, profimdul echivoc al „creativităţii”, în gândirea chomskyană, precum şi aporia conceptuală fundamentală, tipică gândirii pozitiviste, pe care s-a clădit întreaga „teorie transformaţională”. Această teorie încearcă să „explice caracterul creator” al limbajului prin „ceva deja dat” şi nu ca dimensiune constitutivă a activităţii lingvistice în sine (redusă la rangul de simplă „execuţie”). Mai precis, „categoriile universale”, presupuse la baza creativităţii lingvistice, „nu sunt considerate drept create” în/prin activitatea de vorbire ca atare,
52
MIRCEA BORCILĂ
ci sunt „considerate ca «idei înnăscute»” şi/sau coordonate intrinseci ale creierului, ceea ce transformă, evident, „caracterul creator” în ceva ce nu mai este... creator! (Coseriu, 1970, p. 69-71). Din unghiul în care se va situa demersul gramaticii transformaţionale, „capacitatea lingvistică nu se explică prin posibilităţile speciale de a crea cunoaştere lingvistică, ci se reduce, la rîndul ei, la o cunoaştere: o cunoaştere care este înnăscută” (Coseriu, 1988/1992, p. 225). Indiferent de formulările ulterioare ale teoriei „generative”, în ansamblul ei, mi se pare că devine evident, de pe acum, că un concept central elaborat pe asemenea baze de principiu nu va putea integra, ca un component nuclear al său, şi dimensiunea caracteristică a ceea ce Coşeriu însuşi numeşte, încă din 1952, „creaţia metaforică în limbaj” (Coşeriu, 1952a). într-o formulare sintetică şi, inevitabil, simplificatoare, se poate anticipa, fără teama de a greşi, că o abordare care încearcă să explice ‘creativitatea’ vorbirii umane prin recursul la un ‘sistem’ de „reguli”, „principii”, „parametri” primordiali, de natură „sintactică” şi cu ancorare ultimă într-un ‘substrat inconştient’ şi/sau ‘biologic’, nu poate face loc creaţiei metaforice decât ca un fenomen „deviant” şi, în ultimă instanţă, străin de sau neintegrat în capacitatea noastră lingvistică fundamentală (infra, 3).
Nu este vorba, aici, de soluţiile tehnice propuse, în cadrul acestei orientări, pentru a „da seamă” de trăsăturile definitorii ale „competenţei metaforice”. Explorările cele mai serioase în această privinţă, urmate de examenele critice cele mai severe, s-au exercitat, cum se ştie, tocmai în direcţia demonstrării insuficienţei definirii acestui concept pe baza unor trăsături de „abatere” sau „devianţă” în raport cu „mecanismele” universale ale combinatoricii sintactice. Criticile cele mai vehemente s-au îndreptat, astfel, în primul rând, împotriva conceptului iniţial de „încălcare” sau „violare” a „restricţiilor selecţionale”, ca furnizând criteriul definitoriu al „faptelor metaforice”, N. Chomsky fiind „malignizat” (de cele mai multe ori, „pe nedrept”!) pentru erorile şi/sau aberaţiile comise de diverşi cercetători, pe această temă, în numele său. Ceea ce s-a trecut, de regulă, cu vederea a fost, însă, faptul, mult mai important, că insuficienţa fundamentală a teoriei generative, în această privinţă, nu provine din (şi nu rezidă în) soluţiile punctuale adoptate pentru modelarea raporturilor dintre operaţia metaforică şi regulile de ansamblu ale sintaxei limbilor naturale, ci din (în) însuşi modul de a conceptualiza ‘creativitatea’ lingvistică, în general, şi pe cea metaforică, în special. Atâta timp cât dimensiunea „creativă” sau „productivă” centrală a ‘competenţei lingvistice’ este concepută într-un sens mult prea îngust, ca o capacitate pur combinatorică, iar aceasta este considerată, la rândul ei, ca fiind „guvernată” de reguli şi/sau factori din afara activităţii de vorbire însăşi, prin „constrângeri” al căror substrat este (în ultimă instanţă) biologic, mi se pare evident că nu se va putea accede la un concept adecvat al ‘competenţei metaforice’ ca „parte integrantă a competenţei lingvistice a fiecărui vorbitor”11. Pentru a „găzdui” un asemenea
11	Lyons, 1977,1, p. 566. Trebuie subliniat că cei mai importanţi teoreticieni ai metaforei care s-au bazat iniţial pe modelul chomskyan al ‘competenţei’ şi-au revizuit, ulterior, în mod radical, fundamentarea conceptuală (vezi, de ex., Levin, 1988; Haley, 1990).
LINGVISTICA INTEGRALĂ ŞI FUNDAMENTELE METAFOROLOGIEI
53
concept, marele lingvist american ar trebui să „renunţe” nu doar la o „noţiune de competenţă” exclusiv sintactică şi „excesiv de rigidă”, cum s-a putut crede la început12, ci să abandoneze, pur şi simplu, înseşi presupoziţiile sale epistemologice, împreună cu perspectiva investigaţională în interiorul căreia şi-a definit obiectul de studiu şi şi-a baricadat întreaga abordare „generativă”.
2.2.	Nu voi ezita să admit, fără rezerve, că un pas enorm, în direcţia ridicării barierei de principiu implicate în abordarea generativă chomskyană, s-a realizat în cadrul semanticii cognitive a lui George Lakoff şi Mark Johnson13. Abandonarea recurgerii la „constrângerile sintactice”, de substrat biologic, a condus la asumarea, în cadrul acestui curent, a premiselor unei „semantici experienţiale”, orientate spre „faptul primar” al ‘creativităţii’ semantice şi care respinge, în principiu, demersul chomskyan „naturalist” şi „formalizant”, de „stil galileian” (vezi, în special, Lakoff & Johnson, 1980, passim; Lakoff & Johnson, 1999, p. 89). Aceste noi premise au făcut posibilă situarea, în centrul abordării semantic-cognitive, a conceptului de „capacitate conceptualizantă”, în cadrul căruia un loc „nuclear” îl ocupă „cunoaşterea intuitivă” şi „imagistică”, pe care o ilustrează, „prototipic”, fenomenul metaforic. Departe de a mai apărea ca „marginală” sau „deviantă” în raport cu capacitatea pur combinatorică, „creaţia metaforică” apare recuperată, astfel, într-o perspectivă „nonretorică” şi „cognitivă” {supra, 1.1), ca „unul dintre marile triumfuri ale imaginaţiei umane” (în special, Lakoff, 1987, p. XI, 269-288). Din acest unghi, s-au putut dezvolta, în consecinţă, încă din anii ’80, investigaţiile sistematice asupra „metaforelor convenţionale” (”prin care trăim” sau „din viaţa cotidiană”) şi s-a putut demonstra locul foarte important al acestora în vorbirea umană şi/sau în ceea ce aceşti semanticieni numesc „sistemul conceptual obişnuit”. Aceste investigaţii au deschis, de asemenea, pentru prima oară, posibilitatea explorărilor privind rolul pe care îl joacă „metaforele conceptuale” în creaţia imaginativă „inedită”, inclusiv în cea textuală, de natură literară sau „poetică”. Abordarea cognitivă a „metaforei conceptuale” se deschide, în acest fel, spre explorarea rolului matricial sau catalizator al metaforelor înrădăcinate în gândirea şi vorbirea noastră obişnuită pentru activitatea imaginativă, în general, şi pentru formele ei exponenţiale sau „poetice”, în special, Şi urmăreşte să furnizeze, prin aceasta, fundamentul unitar al studiilor de metaforologie, în orientarea lor dominantă, „antropologică”.
Din păcate, convingerea mea este că realizarea unor progrese esenţiale în această direcţie nu este posibilă din cauza unor asumpţii şi/sau presupoziţii constitutive, în cea mai parte diferite de cele ale lingvisticii generative
12	Silva, 1980, passim. în Borcilă, 1981, passim, se argumenta posibilitatea elaborării analogice" a unui concept al „competenţei poetice", pornind de la aproximarea larg „generativă” a ‘competenţei lingvistice’. Un asemenea traseu nu mai apare, însă, astăzi, ca potenţial fecund sau chiar relevant, din unghiul fundamentării epistemologice şi al perspectivei investigaţionale asumate în demersul chomskyan (vezi şi infra, 3).
13	Diverse aspecte ale semanticii cognitive, din unghiul care interesează aici, au fost examinate >n Borcilă, 1997b; 1997c; 2001c.
54
MIRCEA BORCILĂ
chomskyene, dar care mi se pare că subminează, la rândul lor, ambiţia semanticii cognitive de a accede la o teorie imitară a creativităţii semantice sau la o „Poetică a Minţii” (după formula lui Gibbs, 1994). Cea dintâi dintre acestea apare direct legată de însuşi eşecul acestor semanticieni de a se întemeia pe un concept propriu lingvistic al ‘competenţei’ şi/sau de a recunoaşte natura creativ-cognitivă a limbajului însuşi (vezi şi infra, 4). „Capacitatea conceptualizantă” nu este abordată, ca atare, în cadrul acestei orientări, ca manifestându-se într-un prim „eşalon” lingvistic, i.e. prin instituirea de conţinuturi „conceptuale” în activitatea de vorbire, ci ea apare situată într-un „spaţiu mental” prelingvistic şi/sau nonlingvistic, în care aceste conţinuturi nu se diferenţiază, încă, de cele psihologice şi, în primul rând, de cele „schematic-imagistice”: „Munca conceptuală care are loc dincolo de limbaj este cea care face metafora ceea ce este” (Lakoff & Tumer, 1989, p. 138). Prin întemeierea investigaţiilor sale în această zonă, „semantica cognitivă” îşi refuză, de fapt, accesul spre „mecanismele” creativităţii semantice în mediul cognitiv al limbajului şi nu poate distinge, prin urmare, nici rădăcinile funcţionale ale „creaţiei metaforice” în acest mediu. Mai general, prin izolarea schemelor imagistice şi a „modelelor cognitive idealizate” în afara spaţiului semnificaţiei lingvistice, cognitiviştii riscă să compromită însuşi obiectivul central şi aportul important al întregii lor întreprinderi, i.e. investigarea rolului esenţial al structurilor cunoaşterii extralingvistice în „vorbirea” (şi „gândirea”) cotidiană 14.
Abandonarea semanticii şi retranşarea în spaţiul psihologic embrionar al „schemelor imagistice” şi al „modelelor cognitive” se aliază, pe de altă parte, în cadrul acestei orientări, cu obsesia (de sorginte, indubitabil, empiristă) de a subordona „creativitatea imaginativă” unor „experienţe primare” şi, mai general, de a corela foarte strâns şi direct „schemele imagistice” şi „modelele cognitive” cu tiparele dinamicii corporale. Mi se pare că abordarea „lakoviană” ajunge să cedeze, pe această latură a ei, aceleiaşi viziuni pozitiviste care încearcă să explice creativitatea prin factori externi, „deja daţi”, tendinţă accentuată, în ultima perioadă, în cadrul acestei mişcări, prin apelul insistent la impactul „conexiunilor neuronale”15. Prin această dimensiune reducţionistă şi simplificatoare, demersul cognitivist intră, în ultimă instanţă, în contradicţie flagrantă cu premisele fecunde ale orientării sale iniţiale spre creativitatea semantică şi riscă să compromită grav forţa explicativă a întregii teorii. Pentru a mă limita la unghiul care interesează aici, trebuie observat că, pe această cale, semantica cognitivă ajunge să înlocuiască modelarea ‘creativităţii’ lingvistice, pe baza „constrângerilor combinatorice înnăscute” (şi/sau „biologice”) din abordarea chomskyană, cu constrângerile propriului lor „inconştient cognitiv”, bazat, în ultimă instanţă, pe structurările senzorio-motorii, ale dinamicii fizice corporale, cristalizate în „experienţele
14	Cel mai temeinic examen critic al fundamentelor semanticii cognitive mi se pare că rămâne, în această privinţă, Coşeriu, 1990. Vezi, de asemenea, critica penetrantă a lui Rastier, 1993.
15	Această dimensiune a teoriei semantice cognitive apare articulată, în special, în Lakoff & Johnson. 1999 fvt»7.i mai ales. D. 55-57).
LINGVISTICA INTEGRALĂ ŞI FUNDAMENTELE METAFOROLOGIEI
55
primare” ale indivizilor umani. Cei mai tineri şi mai dotaţi exponenţi ai acestui curent au ajuns să recunoască, în ultimii ani, adevărul că, în cadrul ei teoretic actual, semantica cognitivă nu poate explica, de fapt, decât „rădăcinile metonimice” ale unui set foarte restrâns de metafore convenţionale ale vorbirii şi nu poate spera, în nici un caz, să furnizeze o explicaţie unitară a creativităţii metaforice, în general, şi a celei poetice, în special16.
2.3.	Impactul cu adevărat hotărâtor al lingvisticii integrale poate fi aproximat, de pe acum, în liniile lui cele mai importante. Trebuie observat, înainte de toate, că „soluţia” integralistă precedă, în perspectivă istorică, şi depăşeşte, cu mult, în perspectivă teoretică, doctrinele lingvistice care s-au impus, ca dominante, în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Elaborările conceptuale întreprinse de E. Coşeriu, încă de la începutul deceniului al 6-lea, constituie, într-adevăr, iniţierea unui proces istoric ce furnizează atât premisele conceptuale ale lingvisticii „integrale”, cât şi, explicit şi implicit, bazele unei noi abordări în metaforologie. Este important să se observe faptul că un rol esenţial în cea dintâi afirmare a noii concepţii îl joacă tocmai studiul fundamental asupra „creaţiei metaforice în limbaj” (Coşeriu, 1952a), care anunţă, deja, atât noua orientare „poststructuralistă” a lingvisticii, cât şi „cotitura metaforică” a ştiinţelor umane, ce se va impune numai în ultimele decenii ale secolului încheiat. încă în acest studiu, deschizător de noi orizonturi, se pot distinge, cred, fără dubiu, începuturile acelei „vaste mutaţii a orizonturilor lingvisticii”, pe care un însemnat grup de cercetători de pe toate meridianele o consideră, astăzi, drept adevărata „revoluţie copernicană”a acestei ştiinţe şi direcţia cea mai fecundă în care se va dezvolta „lingvistica secolului XXI”17.
Relevant pentru contextul de faţă trebuie considerat, înainte de toate, faptul că în opera lui E. Coşeriu se prefigurează, încă din perioada timpurie menţionată, fundamentele teoretice ale noii orientări disciplinare, care fac, în acelaşi timp, posibilă întemeierea ştiinţifică a metaforologiei ca domeniu central al lingvisticii vorbirii şi ca moment crucial în constituirea „abordării antropologice” în acest domeniu (supra, 1.1). La nivelul ei cel mai profund, mutaţia coşeriană constă, astfel, în (re)întemeierea epistemologică a lingvisticii ca ştiinţă a culturii, aport crucial prin care se furnizează, în acelaşi timp, bazele de principiu ale studiului autentic „antropologic” al „creaţiei metaforice în limbaj”. Schimbarea radicală a perspectivei investigaţionale în lingvistica integrală, împreună cu noua definire a obiectului acestei discipline, oferă, pe de altă, parte, posibilitatea stabilirii
16	Cel mai serios proiect de reconstrucţie, din interior, a acestei teorii îi aparţine lui J. Grady (vezi, în special, Grady, 1999). Pentru o întâmpinare critică, dar constructivă, vezi întreaga dezbatere din Borcilă 1997b; 1997c; 2001c.
17	Pentru reperele cele mai importante în afirmarea doctrinei ‘integrale’, vezi sursa indicată în nota 1 {supra), precum şi principalele lucrări monografice consacrate operei lui E. Coşeriu: Ezawa, 1985; Vilamovo, 1993; Laplace, 1994; Bemardo, 1995. Indispensabil este şi volumul lui Kabatek, Murguia, 1997.
56
MIRCEA BORCILĂ
coordonatelor conceptuale celor mai generale ale unei noi „metaforologii”, întemeiate în această perspectivă. Anticipând considerarea sintetică a „soluţiei integraliste”, convingerea mea este că poziţia de principiu a acestei noi abordări apare net consolidată şi incomparabil mai fecundă toc,mai din unghiul studierii adecvate a competenţei lingvistice, în general, şi a creativităţii metaforice, în special. Prin asumarea consecventă a temeiurilor ştiinţifice ale lingvisticii „integrale” mi se pare că pot fi evitate, întru totul, formidabilele dificultăţi conceptuale cu care am văzut că se confruntă „soluţiile” alternative în acest domeniu şi se poate asigura, în acelaşi timp, o orientare coerentă şi unitară a metaforologiei în ansamblul studiilor antropologice18.
3.	Bazele de principiu ale abordării integrale în metaforologie pot fi circumscrise, cum am anticipat, pornind de la modul în care E. Coşeriu (re)defineşte fundamentul epistemologic al ştiinţei limbajului. Sintetizând, aici, un argument mult mai cuprinzător19, voi spune că fondatorul lingvisticii integrale elaborează premisele unei investigaţii ştiinţifice a „creativităţii lingvistice” care situează, în chiar centrul acestui studiu, fenomenul „creaţiei metaforice în limbaj”. Se impune a fi subliniat, evident, că abordarea integrală îşi asumă şi ea - din capul locului, împotriva lingvisticii pozitiviste tradiţionale şi structurale (vezi Coseriu, 1952b, 1958 ş.a.) - obiectivul primordial al explicării ştiinţifice a ,faptului primar”, fundamental” al „creaţi vităţii” şi postulează, în acelaşi timp, în perspectiva constituirii demersului propriu, întemeierea pe aceeaşi dimensiune nucleară a unei „capacităţi” sau „cunoaşteri” de natură intuitivă, care face posibilă realizarea „actului lingvistic” ca atare. Spre deosebire de abordările alternative menţionate, E. Coşeriu tratează, însă, această dimensiune în acord cu amintita tradiţie a gândirii europene {supra, 2.1), ca un modul central al „competenţei culturale” în general şi, în consecinţă, ca o „<capacitate” ireductibilă la orice alt factor condiţionant, i.e. bază biologică, experienţă etc. Situarea creativităţii semantice a limbajului şi, în speţă, a „creaţiei metaforice în limbaj”, în genul său propriu, al creativităţii culturale, reprezintă, de fapt, aspectul fundamental al abordării integrale în lingvistică şi în metaforologie. Această situare impune, la rândul ei, exigenţa asumării unei platforme epistemologice de natură larg ‘fenomenologică’ şi constituirea unui demers ştiinţific de orientare ‘hermeneutică’, pentru care obiectivul central şi ultim al abordării ştiinţifice nu poate fi altul decât, tocmai, definirea competenţei lingvistic-metaforice ca parte constitutivă a „competenţei culturale”. Cred că abordarea consecventă a „creaţiei
18	Interpretarea globală a operei coşeriene, pe care se bazează reflecţiile din textul de faţă, a fost prezentată, mai întâi, în Borcilă, 1988/1996 şi considerată de E. Coşeriu însuşi drept „cea mai cuprinzătoare” dintre interpretările concepţiei sale (vezi Kabatek, Murguia, 1997, p.263). O definire sintetică a temeiului epistemologic şi a perspectivei investigaţionale în lingvistica integrală poate fi găsită în Borcilă, 2001a şi Borcilă, 2002.
19	Ve7.i în sneciah oe lângă sursele indicate supra, în nota 18, Bemardo, 1995 şi Durafour, 2002.
LINGVISTICA INTEGRALĂ ŞI FUNDAMENTELE METAFOROLOGIEI
57
metaforice în limbaj” din unghiul acestui gen proxim, inalienabil al său, deschide, cu adevărat, principalele căi de acces spre o aproximare prealabilă incomparabil mai adecvată a „competenţei metaforice” ca obiect central al metaforologiei20.
3.1.	Definitoriu pentru orientarea integrală şi decisiv pentru constituirea „abordării antropologice” în noua disciplină mi se pare, în primul rând, modul de a concepe natura obiectului supus investigaţiei, prin focalizarea asupra dimensiunii de conţinut specifice a „faptelor” lingvistice şi metaforice considerate. E. Coşeriu circumscrie, astfel, încă din 1952, „creaţia metaforică în limbaj” ca „formă de cunoaştere creatoare”, care „manifestă toate caracteristicile inerente activităţilor creatoare ale spiritului, ale căror rezultate nu sunt materiale sau în care aspectul material contează mai puţin, fiind pur şi simplu vehicol sau suport pentru elementele formale esenţiale” (1952a, p. 14). Prin opoziţie cu abordările generative şi cognitiviste consemnate, pentru abordarea integrală această dimensiune „esenţială’’ („spirituală”) a faptelor culturale constituie, în realitate, obiectul prim şi ultim al oricărei investigaţii legitime în domeniul propriu al ştiinţelor umane. Departe de a căuta, în spatele acestei dimensiuni, engramele unor „determinări” materiale sau fizice, demersul integral se va constitui, dimpotrivă, pe postulatul identităţii specifice a „faptelor culturale ”, prin latura lor esenţială, nonmaterială, şi pe principiul autonomiei funcţionale (ireductibile) a acestor „fapte”. E. Coşeriu urmăreşte, astfel, să încadreze, înainte de toate, „creaţia metaforică în limbaj” în genul ei proxim propriu, i.e. în „capacitatea omului pentru activitatea creatoare” în general sau, mai precis, în „capacitatea” de a „crea fapte de cultură”, în sensul menţionat.
Pe de altă parte, el urmăreşte, în acelaşi timp, să studieze această capacitate în forma ei specifică de „funcţionare” în „activitatea de vorbire” sau în „creaţia metaforică în limbaj”, în primul rând în/prin „vorbirea cotidiană - spontană (nonreflexivă) a vorbitorilor obişnuiţi (naivi)” (Weber, 1988/1992, p. 7). în acord cu premisele epistemologice ale unei asemenea abordări, „capacitatea” sau „facultatea” care „face posibilă” creativitatea metaforică nu poate fi căutată, în nici un caz, undeva în afara activităţii de vorbire ca atare, şi ea nu poate fi concepută ca ceva separat de această activitate în sine. Dimpotrivă, ea trebuie să fie reperată şi poate să fie studiată tocmai şi numai în însăşi activitatea creatoare de conţinuturi semantice, constituind, în realitate, o dimensiune „implicită” şi ireductibilă a acesteia. înţelegerea corectă a acestui adevăr fundamental constituie, în realitate, însuşi fenomenul originator al întregii abordări „integrale” în lingvistici şi metaforologie: „Fiind activitate, limbajul este implicit «facultate»: într-adevăr, acest termen, aplicat limbajului, nu se referă la o constatare diferită, anterioară sau ulterioară, ci la aceeaşi constatare văzută sub alt aspect, dat fiind că indică doar posibilitatea de a fi o activitate care este, iar ca facultate nu ar exista ca atare ducă nu s-ar realiza ca activitate” (Coşeriu, 1952a, p. 10-11). Recunoaştem, aici, temeiul
20	Din acest unghi, s-ar impune, cred, şi evidenţierea atât a aspectelor comune cât şi a avantajului de principiu al platformei integrale, în raport cu întemeierea „lingvistică” propună în lucrarea fundamentală a lui Ricoeur, 1975 /1984 (vezi şi infra, 4.3).
58
MIRCEA BORCILĂ
cel mai profund al noii concepţii integrale a „competenţei” lingvistice, în general, şi a celei „metaforice”, în special21.
3.2.	Cel de-al doilea component decisiv al întemeierii epistemologice „integrale”, strâns conectat cu primul, îl constituie respingerea radicală a abordării determinist-cauzale a „faptelor” studiate şi considerarea lor consecventă din unghiul specific cultural al ‘intenţionalităţii’ şi/sau al ‘finalităţii’ lor constitutive. Acest aspect a fost recuperat de E. Coşeriu din întreaga istorie a gândirii europene asupra limbajului, începând cu Aristotel (Coseriu, 1969, 1972), şi a fost opus, apoi, direct, viziunii „cauzaliste” chomskyene (Coseriu, 1970, 1975). Avem a face, aici, într-adevăr, cu decizia crucială de a trata faptele limbajului, alături de celelalte „activităţi culturale” ale omului, în specificul acestora de „activităţi libere” (vezi şi supra, 2.1).Trebuie subliniat că dimensiunea inerentă a „libertăţii” este concepută, în această abordare, într-un sens mult mai radical decât cel al simplei „independenţe” în raport cu „controlul stimulului” (sens preconizat, cum se ştie, de Chomsky însuşi)22. în acord cu menţionata tradiţie a gândirii „umaniste” europene, această dimensiune este înţeleasă ca implicând, tocmai, intenţionalitatea şi/sau finalitatea lor „implicită”, constitutivă. E. Coşeriu nu ezită să îşi asume, din acest unghi, teza fundamentală vichiană, a naturii „poetice” a limbajului23, pe care o reinterpretează şi extinde, fireşte, într-un sens cardinal: „Activitatea imaginativă, activitatea poetică a omului (în sensul etimologic al termenului), se observă la toţi indivizii vorbitori (nu numai la «zei şi eroi») şi în orice act lingvistic, atât în limba literară cât şi în limbajul curent, atât în limbajul enunţiativ cât şi în limbajul emotiv” (Coşeriu, 1952a, p. 15). Această extensiune este efectuată, desigur, în spiritul celebrului concept aristotelic de energeia, preluat de Humboldt pentru a defini esenţa creativă a limbajului, în toate manifestările ei, şi pe care E. Coşeriu îl pune, el însuşi, la temelia întregii reconstrucţii a lingvisticii şi a ştiinţelor umane, în general24.
Pe această bază, „creaţia metaforică” se relevă a fi doar o „formă” specifică, de creaţie „imaginativă” în limbaj, care nu poate fi concepută, în esenţa ei, ca o „abatere” sau o devianţă în raport cu „esenţa” limbajului, ci, dimpotrivă, ca o potenţare sau o încununare a creativităţii lingvistice în general. Nici în cazul metaforei nu se poate pune, aşadar, problema „explicării”, în perspectivă cauzală, deoarece „creaţia însăşi [...] este o activitate liberă a imaginaţiei”, care rămâne „faptul primar” şi care nu îşi poate găsi o altă „raţiune” („temei” sau „explicaţie”) decât „în/prin finalitatea activităţii de creaţie însăşi”. Acesta este, de altfel, aspectul
21	Importanţa crucială a acestui mod de concepere a „competenţei”, ca dimensiune „implicită” a performanţei, a fost subliniată la Vilamovo, 1993, p. 169-170.
22	Vezi Chomsky, 1980, p. 231-239; Chomsky, 1986,passim, ş.a..
23	Teza vichiană este respinsă, cum se ştie, în mod direct, de Chomsky, 1980, p. 9-11, 241-242 ş.a. Vezi şi infra, 4.1, în special nota 33.
24	Conceptul de energeia apare asumat încă din 1952a şi 1952b, dar primeşte o pondere decisivă în Coşeriu, 1955 şi Coşeriu, 1958; pentru importanţa cardinală a acestui concept în
LINGVISTICA INTEGRALĂ ŞI FUNDAMENTELE METAFORQLOGIEI
59
definitoriu al conceptului de energeia, asumat, din primul moment, de E. Coşeriu, pentru fundamentarea conceptuală a metaforologiei: ca şi poezia, creaţia metaforică îşi poartă în sine propria finalitate, fiind tocmai realizarea acestei finalităţi ca atare. Parafrazând o expresie de mare circulaţie în opera coşeriană, am putea spune că - după cum, „finalitatea Iliadei este Iliada însăşi” - finalitatea creaţiei metaforice este... creaţia metaforică însăşi. Din acest unghi, mi se pare că tentaţia cognitivistă de a deplasa investigaţia spre dinamica corporală şi a căuta o „explicaţie” a metaforei vorbirii în afara activităţii imaginative (în spaţiul „experienţelor primare”) trădează, în ultimă instanţă, aceeaşi profundă neînţelegere a naturii fundamental creatoare a limbajului ca şi cea a abordării „naturalisf’-cauzaliste chomskyene.
3.3.	în sfârşit, cel de-al treilea component al epistemologiei integrale vizează definirea, pe aceste baze, a specificului ireductibil al demersului ştiinţific „umanist” în metaforologie, ca şi în lingvistică şi în „disciplinele culturii” în general. într-un sens opus orientării chomskyene - care se articulează „împotriva bifurcării sinucigaşe” (în ‘ştiinţe ale naturii’ şi ‘ştiinţe ale culturii’) şi îşi situează, din primul moment, ‘obiectul’ „cu un ochi la unificarea eventuală”, pe temeiul ştiinţelor biologice25 -, Eugeniu Coşeriu postulează întemeierea unitară a oricărei abordări ştiinţifice pe principiul fundamental al „o b i e c t i v i t ă ţ i i ” (în special, Coşeriu, 1992). Tocmai pentru a respecta acest principiu, exprimat în celebra formulă platoniciană şi reluat emblematic de E. Coşeriu: «a spune lucrurilor aşa cum sunt»26, ştiinţele culturii sunt obligate să ţină seamă, din chiar momentul lor constitutiv, de „natura” particulară a „faptelor” pe care le studiază şi, în cazul de faţă, a „competenţei” implicate în acestea. Ca atare, orice demers cu adevărat „ştiinţific” care are drept obiect „competenţa lingvistică” şi cea „metaforică”, în sensul deja aproximat, nu îşi va putea fixa ca obiectiv ultim, aşa cum face Chomsky, studierea „modului în care funcţionează creierul” (supra, 2.1), ci se va focaliza, în schimb, asupra modului în care funcţionează activitatea de vorbire (metaforică).
în acelaşi timp, orice demers „ştiinţific” care urmăreşte „explicarea competenţei” (culturale, lingvistice, metaforice), ca dimensiune „implicită” a acestei activităţi, nu va putea considera, ca ,punct de pornire” sau ca , factori determinanţi ” ai investigaţiei, nici un fel de condiţionare materială sau externă a acestei activităţi funcţional-autonome. Dimpotrivă, pentru a putea „da seamă” de „natura” intrinsecă a „capacităţii creatoare”, investigaţia ştiinţifică va trebui să se constituie într-un sens opus demersului determinist-cauzal din ştiinţele naturii şi esenţial diferit în raport cu cel al orientării „semantic-cognitive”: factorii „externi” vor trebui să fie «puşi între paranteze», în spiritul lecţiei exemplare a fenomenologiei, iar cercetarea va trebui să urmărească aportul fiecăruia dintre componenţii implicaţi (elemente, reguli), în perspectiva finalităţii proprii actului
25	Vezi, mai recent, Chomsky, 2000, p. 167-168.
26	Vezi. în acest sens, în special Kabatek, Murguia, 1997, p. 171-176.
60
MIRCEA BORCILĂ
semantic vizat. Explicarea „competenţei” sau a „capacităţii” metaforice, în dimensiunea sa definitorie, va trebui să ţină cont, aşadar - ca şi explicarea competenţei „lingvistice” sau „conceptualizante” (supra, 2.2.) -, numai de aceşti ‘factori funcţionali’: stricto sensu, explicarea competenţei metaforice este chiar explicarea modului de funcţionare a actului de creaţie semantică în procesul metaforic21.
4. Principalele coordonate conceptuale ale metaforologiei integrale pot fi trasate, în această lumină (supra, 3.), pornind de la instaurarea perspectivei investigaţionale proprii şi de la noua definire a obiectului lingvisticii în opera teoretică a lui Eugeniu Coşeriu27 28. Pentru a scoate în evidenţă, cât mai limpede, noutatea radicală a abordării ştiinţifice întemeiate pe aceste baze trebuie să ne întoarcem, puţin, în timp, la celebra discociere, teoretizată de Ferdinand de Saussure, între limbă (langue) şi vorbire (parole), ca moment premergător disocierii chomskyene între competenţă şi performanţă (Saussure 1916/1998). încă din anii ’50, Eugeniu Coşeriu supunea, cum se ştie, diada conceptuală saussuriană unui examen pătrunzător, recunoscând că lingvistica s-a constituit, în întreaga ei istorie, ca ştiinţă a limbilor şi nu a vorbirii. La capătul explorării sale critice a modului de conceptualizare a acestor două dimensiuni, savantul român demonstra, fără putinţă de tăgadă, că abordarea vorbirii „din punctul de vedere al limbii” implică o eroare fundamentală de perspectivă, care are drept rezultat o reducţie gravă - atât în intensiune, cât şi în extensiune - a sferei conceptuale a „vorbirii”. în consecinţă, fondatorul lingvisticii integrale va promova o „schimbare radicală a perspectivei” în această disciplină: „situarea din primul moment în terenul vorbirii” şi considerarea acesteia ca „dimensiune esenţială” a „tuturor celorlalte manifestări ale limbajului, inclusiv a «limbii »” (1955, p. 186-188). Această mutaţie a perspectivei investigaţionale va fi complinită, apoi, prin definirea vorbirii ca activitate de instituire sau de creaţie a unor conţinuturi semantice, denumite printr-un termen generic „semnificaţi”(în special, Coşeriu, 1977a). „Creaţia de semnificaţi”, ca dimensiune funcţională autonomă şi esenţială a vorbirii, reprezintă conceptul fundamental prin care gândirea coşeriană reuşeşte să depăşească, în mod radical,
27	Din unghiul poziţiei prezentate în acest paragraf (3), apare cu totul straniu efortul unor „filosofi”, din orientarea menţionată (supra, 2.1), de a combate, în metaforologie, „prejudecata fundametală” a unei „opoziţii între disciplinele umaniste [...] şi metodele ştiinţei fizice”, precum şi „argumentul” lor că „poezia şi arta [...] trebuie supuse metodelor naturaliste de studiu”, deoarece „sensul” nu reprezintă «ceva ‘superior’, ‘misterios’, ‘spiritual’», „diferit de lumea fizică” (Stern, 2000, p. 30-31, 158). Ca şi pentru „materialiştii marxişti” dogmatici, pentru aceşti „filosofi fizicalişti” americani, întreaga tradiţie „umanistă” europeană se dovedeşte a fi doar o lungă şi gravă rătăcire „mistică”, „izvorâtă” din „diverse concepţii teologice medievale asupra limbajului” (ibidem.). Orice dialog cu asemenea „fundamente” în metaforologie mi se pare total lipsit de ... sens !
28	Aceste aspecte de principiu au fost considerate, alături de temeiul epistemologic prezentat, drept cardinale în definirea concepţiei coşeriene (Borcilâ, 1988/1996; 2001a; 2002). Trebuie amintit că E. Coşeriu însuşi atrage atenţia asupra acestor aspecte ca fiind cruciale pentru înţelegerea şi evaluarea aportului său ştiinţific (vezi, în special, Coşeriu, 1988/1992, p. 72-75, 80-82; Kabatek,
LINGVISTICA INTEGRALĂ ŞI FUNDAMENTELE METAFOROLOGIEI
61
antinomia dintre lingvistica structurală, liminar pozitivistă, şi cea idealistă europeană, rămasă încă prizoniera unei viziuni subiectivist-individualiste. Acest concept cardinal realizează, în fapt, „sinteza”, până atunci imposibilă, între cele două dimensiuni definitorii ale activităţii lingvistice: dimensiunea „creativă” - pe de o parte, şi cea „intersubiectivă” - pe de altă parte (Borcilă, 1988/1996, passim).
Schimbarea radicală a perspectivei investigaţionale şi noua definire a obiectului lingvisticii determină, firesc, şi platforma conceptuală a abordării integrale în metaforologie. Demersul ştiinţific va fi întemeiat, ca atare, în acest domeniu, „pe terenul” creaţiei metaforice în limbaj, mai precis în vorbire, ca „dimensiune esenţială” a limbajului. Abordarea din acest unghi va conduce, în mod necesar, la o aproximare preliminară a „naturii” competenţei metaforice în acord cu trăsăturile definitorii atribuite vorbirii în general. Aceste trăsături au fost examinate, pentru prima oară, în mod riguros, de către E. Coşeriu însuşi, tocmai din unghiul stabilirii „locului creaţiei metaforice în limbaj”, şi au fost definite prin formula sintetică a „caracterului fundamental de creaţie inerent esenţei cognitive a limbajului” (Coşeriu, 1952a, p. 15). Această teză reprezintă, după ştiinţa mea, o elaborare coşeriană originală a poziţiei inaugurate de Humboldt, în gândirea europeană, privind „rolul activ al limbiiîn procesul cunoaşterii, iar formularea ei deschide, dacă nu mă înşel, întregul orizont conceptual în care se putea constitui o abordare transdisciplinară, „antropologică”, cu adevărat legitimă, în lingvistică şi în ştiinţele umane, în general29. Voi încerca să argumentez, în acest sens, că trăsăturile îngemănate ale esenţei cognitive şi ale modalităţii creatoare oferă posibilitatea definirii preliminare a ‘competenţei metaforice’ într-un mod mult mai adecvat şi mai fecund decât au facut-o toate celelalte aproximări lingvistice în acest domeniu. Aceste trăsături vor fi disociate, în mod analitic, şi considerate, pe rând, ca reprezentând cele dintâi coordonate conceptuale definitorii pentru abordarea integrală în metaforologie.
4.1. Coordonata conceptuală cognitivă situează abordarea integrală a studiului competenţei metaforice într-un spaţiu investigaţional total diferit de cel al abordărilor alternative. Diferenţa este, desigur, mai net vizibilă în raport cu teoria chomskyană, întrucât Coşeriu se orientează, din capul locului, spre investigarea creaţiei de „semnificaţi”, i.e. de conţinuturi semantice („metaforice”). Disocierea radicală în raport cu „semantica cognitivă ” devine, însă, şi ea, imediat perceptibilă. Pentru abordarea integrală, aceste conţinuturi nu sunt create în „afara limbajului”, într-un spaţiu mintal preverbal, care adăposteşte schemele imagistice şi se întemeiază, direct, pe „inconştientul cognitiv” al „experienţelor primare” (vezi şi supra, 2.2). Dimpotrivă, creaţia metaforică are loc, pentru E. Coşeriu, în interiorul
29	Poziţia lui Humboldt apare afirmată tranşant în 1835/1998, p. 288-289 ş.a. Dintre exegeţii operei coşeriene, A. Vilamovo pare a fi singurul care insistă asupra importanţei acestei teze (1993, p. 172-175). Lingvistul spaniol nu accentuează, însă, din păcate, originalitatea aportului coşerian, semnalând, doar, coincidenţele sau analogiile de formulare cu Humboldt, Cassirer, Pagliaro (loc. cit.). Pentru raportarea la gândirea humboidtiană, esenţiale rămân, în primul rând, în pofida „formatului” lor academic, cursurile Iui E. Coşeriu din ultimul deceniu al activităţii sale (vezi, în special, Coşeriu, 1994).
62
MIRCEA BORCILĂ
spaţiului vorbirii, anume în acea activitate primară, a cărei finalitate constitutivă este tocmai instituirea de asemenea conţinuturi „semnificative”30. Conform definirii acestei „funcţii”, nu există „muncă conceptuală” care să se manifeste anterior activităţii primare a vorbirii şi prin care să se poată situa, deja, fenomenul „metaforic” în afara „spaţiului verbal” (supra, 2.2). Incapacitatea cognitiviştilor de a surprinde dimensiunea acestei „munci conceptuale” în „mediul cognitiv” al vorbirii reprezintă acel proton pseudos care a dus la disocierea artificială şi ilegitimă a metaforei („conceptuale”) de mediul său propriu, amputat tocmai de aportul său primordial în cunoaştere şi redus la simpla instrumentalitate „expresivă”. Cred că nu greşesc atunci când afirm, în acest sens, că adevărata instaurare a „paradigmei cognitive” în lingvistică şi în metaforologie nu se produce nici în „întreprinderea generativă” şi nici în „semantica cognitivă”, ci are loc încă din anii ’50 şi se dezvoltă, până astăzi, în sensul ei autentic, numai în cadrul eforturilor de fundamentare teoretică a lingvisticii integrale.
Definirea esenţei cognitive a vorbirii în general porneşte, la E. Coşeriu, de la aproximarea cassireriană a limbajului ca „formă simbolică”31. Fondatorul lingvisticii integrale îşi asumă, prin raportare directă la E. Cassirer, considerarea limbajului ca fiind „în mod esenţial activitate cognitivă”, i.e. „activitate de cunoaştere care se realizează prin simboluri (sau semne simbolice)” (Coşeriu, 1952a, p. 11). Pe această bază, lingvistul nostru argumentează că singura definiţie adecvată a esenţei limbajului este cea care porneşte de la integrarea vorbirii în genul proxim al „activităţilor simbolice”. Acesta este sensul global în care se preia, de altfel, definiţia limbajului ca „modalitate specifică a omului de a lua contact cu lumea, adică de a cunoaşte realitatea, realitatea sa, pe care fiinţa umană o «traduce», în sensul că o clarifică şi o explică, o desemnează şi o exprimă prin «simboluri»” (Coşeriu, 1952a, p. 11). Şi acesta este sensul în care E. Coşeriu legitimează, din primul moment, cum am văzut, obiectivul principal al investigaţiei ştiinţifice a limbajului ca fiind cunoaşterea „competenţei culturale” la primul eşalon al activităţilor simbolice ale omului, mai precis, în nucleul ei bazic, al „creaţiei de semnificaţi”.
Mi se pare important să se sublinieze, în acelaşi timp, sporul substanţial pe care îl aduce gândirea coşeriană în definirea esenţei cognitive a limbajului, în raport cu aceste premise din teoria „formelor simbolice”. Pornind de la interpretarea proprie a conceptului humboldtian de energeia şi de la conceptul său
30	Pentru o confruntare globală a abordării integrale cu semantica cognitivă, vezi Kabatek, 2000, p. 202-203.
31	Să observăm, în acest sens, că întregul program ckomskyan al abordării „cognitive” a ‘competenţei’ lingvistice se întemeiază pe o reducţie a funcţiei „simbolice” la o „capacitate computaţională”. Am examinat, deja, în 1980, eforturile unor savanţi americani (ex. Dell Hymes ş.a.) de a reorienta „întreprinderea generativă” în spiritul unei „reconstrucţii contemporane” a teoriei formelor simbolice (Borcilă, 1981, p. 87-92). Trebuie subliniat, de asemenea, că, printre obiecţiile esenţiale care s-au adus doctrinei semantice cognitive, F. Rastier reproşează, pe bună dreptate,
—" 'T>~-ioot n. 1833.
LINGVISTICA INTEGRALĂ ŞI FUNDAMENTELE METAFOROLOGIEI
63
nuclear al „funcţiei semnificative”, fondatorul abordării integrale va extinde, în fapt, sfera primordială a cunoaşterii în vorbire dincolo de definirea ‘simbolului’ cassirerian, prin cel puţin două laturi esenţiale. Pe de o parte, el va surprinde persistenţa „activităţii cognitive în vorbire” şi dincolo de momentul iniţial al creării ‘simbolului’ ca atare. Coşeriu respinge, într-adevăr, limitarea interpretării cassireriene la acest prim moment, argumentând că limbajul „este formă de cunoaştere nu doar în momentul în care se produce un semn simbolic pentru prima dată în istorie”, „moment ce implică recunoaşterea unei «clase» ca atare şi delimitarea ei prin cuvânt, prin nume, de celelalte «clase» care se disting în realitate” (Coşeriu, 1952a, p. 11). Argumentul său se dezvoltă, într-o primă direcţie, în spirit autentic humboldtian, în sprijinul tezei conform căreia „simbolurile se re-creează în fiecare act de vorbire” sau, cu alţi termeni, teza că vorbirea umană comportă o dimensiune „cognitivă” în „orice moment” al ei. Pe de altă parte, într-o a doua direcţie, E. Coşeriu reproşează teoriei formelor simbolice faptul că se restrânge, în aproximarea esenţei cognitive a limbajului, la a „indica natura elementelor sale şi a momentului în care se articulează” acestea (Coşeriu 1952a, p. 11-12 ). Dincolo de „simbolul” lingvistic individual şi de „articularea” internă a acestuia (cf. germ. Gliederung), sfera instituirii de semnificaţi integrează, însă, ca „moment” constitutiv al său, şi „operaţiile complexe” care au loc în activitatea de vorbire. Cum sugerează E. Coşeriu, încă din 1952, şi argumentează, apoi, aprofundat, în 1955, această latură distinctă, surprinsă pe axa fundamental sintactică a vorbirii, nu se poate reduce, după model „raţionalist”, la operaţia unică a predicaţiei („logice” sau „logico-gramaticale”), al cărei corelat extensional s-ar restrânge, la rândul lui, la desemnarea obiectivă a realităţii. Dimpotrivă,
E.	Coşeriu relevă „un întreg complex de operaţii de natură cognitivă”, în absenţa cărora vorbirea nu ar putea asigura „contactul” permanent al omului cu „lumea sa” şi nu şi-ar putea realiza potenţialul său autentic de „cunoaştere”32.
Consecinţele redefinirii coşeriene a esenţei cognitive a vorbirii pot fi, din unghiul schiţat aici, uşor sesizabile. în aproximarea cea mai largă, prin contrast cu teoria formelor simbolice, abordarea integrală defineşte dimensiunea cognitivă a vorbirii într-un sens suficient de cuprinzător pentru a putea include fenomenul „creaţiei metaforice” în chiar zona centrală a domeniului ei. Impactul integrării dimensiunii cognitive se dovedeşte, însă, cu adevărat hotărâtor, tocmai din unghiul constituirii unui demers ştiinţific sistematic în acest domeniu central şi, în primul rând, al aproximării preliminare a naturii obiectului propriu. Se poate afirma, fără exagerare, că, pe baza stabilirii perspectivei investigaţionale şi a definirii obiectului abordării integrale, devine posibilă, acum, pentru prima oară, fundamentarea atât a lingvisticii cât şi a metaforologiei, ca „ştiinţe cognitive”. Adevărul acestei afirmaţii poate fi relevat, în mod pregnant, prin confruntarea cu temeliile teoretice ale
32	Premisele schiţate în Coşeriu, 1952a, p. 11-12, apar dezvoltate, în acest sens, în Coşeriu, 1955; 1962/1967; 1975; 1978; 1988/1992 ş.a. Dezvoltarea organică a teoriei integrale, pe acest parcurs unitar, nu a fost explorată, cu toată rigoarea, în exegeza coşeriană. Obiectivul este cu atât mai important cu cât unitatea de profunzime a fost negată în monografia lui Zavala, 1982 (vezi Borcilă, 2001b, p. 6-8).
64
MIRCEA BORCILA
lingvisticii europene a epocii şi, în primul rând, cu teoria „funcţiei reprezentaţionale a limbajului”, elaborată de Karl Biihler (Biihler, 1933/1990). Poziţia lui E. Coşeriu presupune, astfel, reconstrucţia radicală a acestei baze conceptuale, prin disocierea de principiu a „informaţiei” (.Bericht), ca „funcţie particulară a limbajului”, de „reprezentarea propriu-zisă” (.Darstellung), care „aparţine limbajului în totalitatea sa, coincizând cu natura sa cognitivă” (Coşeriu, 1952a, p. 14-15). Pe temeiul acestei distincţii primordiale, devine pe deplin legitimă, încă din acest moment, integrarea dimensiunii metaforice în funcţia fundamentală, „reprezentaţională” a limbajului, ce va fi reinterpretată, în mod constructiv, în concepţia integrală, prin inserţia unei dimensiuni esenţial „creative” (infra, 4.2).
Pasul decisiv, în această direcţie, este realizat încă în anii ’50, prin decizia coşeriană de a include în sfera „funcţiei semnificative”, constitutive (i.e. „simbolice”, în sensul lărgit în raport cu Cassirer), atât funcţia reprezentativă (biihleriană, reinterpretată), cât şi „funcţia asociativă”, care „asociază semnele ca factori de cunoaştere prin forma lor sau prin conţinutul lor” (Coşeriu, 1952b, p. 83). Prin această situare, motivată in extenso în 1952a, fenomenul metaforic apare pentru prima oară disociat, în mod radical, de sfera şi/sau „funcţia” expresivă a activităţii de vorbire - unde continua să fie menţinut, atât la Biihler, cât şi la Cassirer - şi integrat în sfera şi/sau funcţia „esenţială”, „cognitivă”, a limbajului. E. Coşeriu redefineşte, într-adevăr, ‘metafora’ „într-un sens foarte amplu”, în care „nu mai este înţeleasă”, în spiritul retoric, „ca simplă transpoziţie verbală, [sau] ca «comparaţie abreviată»”, ci ca „expresie unitară, spontană şi imediată (adică, fără nici un «ca» intermediar) a unei viziuni, aunei intuiţii poetice” (Coşeriu, 1952a, p. 15-16). Fenomenul „metaforic” astfel redefinit îşi revendică, mai mult, o poziţie centrală în domeniul limbajului, prin faptul că reprezintă o manifestare „curentă” şi, în acelaşi timp, specifică asocierii semnelor ca factori de cunoaştere, prin conţinutul lor: „Intr-adevăr, cunoaşterea lingvistică este de multe ori o cunoaştere metaforică”, i.e. o cunoaştere „prin imagini” (Coşeriu 1952a, p. 15). Această cunoaştere se înscrie în proiectul limbajului de structurare a experienţei lumii („de a clasifica realitatea”) şi se realizează „nu prin intermediul unor categorii ale raţiunii, ci prin imagini şi în prezenţa unor analogii stabilite [...] între «viziuni»” (Coşeriu, 1952a, p. 15).
Cum am anticipat deja (,supra, 3.2), lingvistul nostru recuperează, în acest punet, „marea descoperire” a lui Vico privind „cunoaşterea imaginativă” în limbaj, anume, în primul rând, în „partea esenţială” a „vorbirii metaforice” originare33. Sintetizând, aici, un cuprinzător efort hermeneutic, reconstrucţia contemporană a
33	E. Coşeriu atrage atenţia lingviştilor contemporani americani asupra faptului că teza conform căreia „intuiţia este anterioară raţionalităţii” este „cunoscută de mult, de la Vico...” (Borcilă, Vlad, 1994, p. 3). Este adevărat că unii psihologi şi semioticieni recunosc ascendenţa vichiană în descoperirea „f uncţiei cognitive” a metaforei (ex. Haskell, 1987), dar Coşeriu este singurul care propune © recuperare a gândirii marelui napolitan la temeliile lingvistice ale metaforologiei (vezi, în special, Coşeriu, 1952a; 1972; 1995).
LINGVISTICA INTEGRALĂ ŞI FUNDAMENTELE METAFOROLOGIEI
65
„viziunii” vichiene se întemeiază, în proiectul „integral” coşerian, pe ideea fundamentală că „universaliile fantastice” atribuite vorbirii „originare” surprind, în fapt, „intuiţia universalului în individual”, care stă la baza întregii semnificaţii lingvistice (nu doar „originare” şi nu doar „figurative”): „Este vorba pur şi simplu de intuiţia unui obiect şi, în acelaşi timp, a posibilităţilor sale infinite” (Cosefiu, 1972, p. 118-120; Coşeriu, 1995, p. 79). Ceea ce dă specificitatea cognitivă a vorbirii metaforice dintotdeauna nu constă, aşadar, în natura intuitivă a „imaginilor” (sau a ceea ce romanticii germani vor numi schemată) - căci de aceeaşi natură este orice ‘semnificat’ (cf. intuiţia eidetică husserliană) ci >n sporul de cunoaştere adus prin „asocierea” acestor „modele primare”. Iar acest „spor” nu poate fi cuprins decât prin înţelegerea „caracterului fundamental” de creaţie, care este „inerent esenţei cognitive a limbajului” şi cafe trebuie reperat în dimensiunea ireductibil metaforică.
4.2.	Cea de a doua coordonată conceptuală a abordării integrale 'n metaforologie este menită să furnizeze, tocmai, o cale de acces spre specificul acestui „caracter creator” al „cunoaşterii metaforice”. Pentru interpretarea corectă a acestui aspect cardinal, va trebui să se pornească, din nou, de la înscrierea în genul proxim al creativităţii lingvistice, în general, şi de la aproximarea corectă a cadrului filosofic şi istoric din care îşi trage rădăcinile concepţia coşeriapă-Fondatorul abordării integrale se confruntă, cum am văzut, cu „marele mister al creativităţii”, prin revenirea la obârşiile humboldtiene ale gândirii lingvistice modeme şi prin asumarea unei poziţii de principiu, în esenţă kantiană (supra, 3)-încă în confruntarea timpurie cu bazele teoretice ale gramaticii transformaţionale {supra, 2.1), E. Coşeriu invocă, astfel, ca alternativă la aporia chomskyană a „caracterului înnăscut” al creativităţii, „supoziţia” de sorginte kantiană a unei „sinteze a priori”, pe care el o adoptă, în întemeierea epistemologică a lingvisticii integrale, ca singura explicaţie adecvată a „caracterului creator” al activităţii de vorbire în întreaga sferă a manifestărilor ei: „în realitate toate principiile creatoaJ'e au caracterul unei sinteze a priori, ceea ce în filosofia germană (în idealism) a fost explicat mai întâi la Kant” (1970, paragraful 3.6.). „Supoziţia sintezei a priori” („convertită” de Hegel în „dimensiunea autentică a cunoaşterii” şi asupra căreia Coşeriu va reveni până în perioada ultimă a activităţii sale - vezi, de ex., Coşeriu 1994, paragraful 4.3.6.), trebuie recunoscută, dacă nu mă înşel, în chiar filigranttl definirii „creaţiei de semnificaţi” ca obiect integral al ştiinţei lingvistice. Mi $c pare, în orice caz, că această supoziţie poate fi detectată ca temei explicaţiv implicit, încă din 1952, în contextul formulării tezei „caracterului fundamental de creaţie inerent esenţei cognitive a limbajului”. Dacă lucrurile stau aşa, atunci întreaga definire a creaţiei metaforice în limbaj va trebui raportată, în ultimă instanţă, şi ea, la acest principiu34.
34	Explorarea acestui aspect constituie, cred, un obiectiv liminar al exegezei coşeriene; pentru o aproximare a gravităţii problemelor implicate, a se vedea Durafour, 2002, passim .
66
MIRCEA BORCILĂ
Cadrul conceptual cel mai cuprinzător în care se poate aproxima specificul „creator” al activităţii metaforice a vorbirii poate fi delimitat, la rândul său, printr-o nouă raportare globală la teoriile lingvistice contemporane, precum şi la teoria cassireriană a „simbolului” şi a „formelor simbolice”. Ceea ce reproşează lingvistul nostru, din acest unghi, teoriilor alternative este, înainte de toate, neînţelegerea „faptulfui] că omul - deja în formarea conceptelor - trece întotdeauna dincolo de experienţă şi creează ceva universal” (Coseriu, 1988/1992, p. 225). Obiecţia îl vizează, în primul rând, pe Chomsky, dar ea disociază, în acelaşi timp, în mod radical, concepţia ‘integrală’ în raport cu cea a semanticii cognitive, în măsura în care nici aceasta din urmă nu înţelege „formarea conceptelor” în/prin „creaţia de semnificaţi”. în contradistincţie cu aceste orientări, E. Coşeriu îşi situează, şi de data aceasta, poziţia proprie, i.e teza „caracterului creator al cunoaşterii” încapsulate în activitatea de vorbire, în imediata proximitate a teoriei „formelor simbolice”. Cele două abordări au în comun, într-adevăr, ideea fundamentală conform căreia „imaginea lumii” care se construieşte în limbaj - ca şi în mit, în artă sau cunoaşterea ştiinţifică - „nu reproduce o schemă deja dată în obiect”, ci „implică actul primitiv care creează modelul”35. Abordarea ‘integrală’ se conturează, însă, şi în acest caz, prin reinterpretarea şi extensiunea considerabilă a filonului comun. Spre deosebire de teoria formelor simbolice, care situa „actul creator primitiv” al limbajului pe drumul „obiectivării” spre „cunoaşterea ştiinţifică ”, pentru E. Coşeriu „modul c r e a t o r ” al vorbirii în general trebuie înscris, în primă aproximaţie, într-un gen proxim comun cu cel al poeziei. Argumentul hotărâtor în această privinţă este tocmai locul central al „creaţiei metaforice” în vorbirea spontană, aspect empiric fundamental care nu a putut fi explicat în teoria formelor simbolice, dar care se explică firesc într-o abordare focalizată pe natura intuitivă a „artei vorbirii”, ce refuză considerarea acesteia ca simplu „preambul” al cunoaşterii ştiinţifice36. în contrast cu soluţia de ansamblu a filosofiei lui Cassirer, abordarea ‘integrală’ impune, aşadar, o inserţie a principiului constructiv într-o abordare de tip vichian, care îşi asumă intuiţia imaginativă sau „poetică” a vorbirii şi atribuie, în această construcţie, un rol esenţial gândirii intuitiv-analogice din actul metaforic (supra, 4.1.)
Redusă la nucleul ei central, concepţia coşeriană presupune că acelaşi principiu fundamental care „guvernează” creaţia conţinuturilor semantice primare, în vorbire, i.e. a semnificaţilor lexicali primari ai limbilor, se manifestă, în esenţă, şi în „creaţia metaforică în limbaj”. Modul în care sunt circumscrise cele trei forme primordiale ale creativităţii metaforice, în studiul inaugural din 1952, mi se pare că
35	Acest aspect esenţial comun a fost observat, cu pătrundere, la Vilamovo, 1993, p. 171.
36	în unul dintre ultimele sale texte, publicate postum, E. Cassirer se vede nevoit să recunoască faptul că „în vorbirea comună nu vorbim conceptual, ci metaforic” şi că „această vorbire imaginativă, metaforică, pare strâns legată cu funcţia fundamentală a gândirii mitice” şi, implicit, cu „poezia genuină” (1942/1978, p. 177, 188). Dacă nu mă înşel, această recunoaştere ar impune, însă, o redefinire radicală a naturii şi a locului limbajului în „sistemul formelor simbolice”, în sensul celei
LINGVISTICA INTEGRALĂ ŞI FUNDAMENTELE METAFOROLQGIEI
67
nu lasă nici o îndoială în această privinţă. Cea dintâi şi cea mai răspândită formă, reperată de E. Coşeriu în numeroase limbi, „implică o identificare momentană a unor obiecte diferite”, de tipul cap - dovleac (1952a, p. 10). Operaţia „identificării momentane” a „obiectelor” trebuie înţeleasă, evident, nu în sensul unei simple „asociaţii” întâmplătoare a unor „imagini” (= „impresii”), ca în defuncta psihologie asociaţionistă37, ci ca ilustrând, tocmai, modul de manifestare a principiului fundamental al sintezei a priori (supra), la nivelul specific al semanticii metaforice. O explicaţie de aceeaşi natură se impune şi mai pregnant în cazul celei de-a doua forme a creativităţii metaforice, întrucât „hiperbolizarea unui aspect particular al obiectului”, ca în cazul denumirii metaforice a „ursului” în limbile slave, drept medved’ („mâncătorul de miere”), ilustrează un proces foarte apropiat de cel al creaţiei semnificaţilor lexicali primari. în sfârşit, principiul explicativ invocat îşi găseşte sprijinul cel mai puternic în cea de-a treia formă a creaţiei metaforice (ex. negru - blond), întrucât „identificarea între contrarii, absurdă din punct de vedere logic” - chiar dacă favorizată de anume circumstanţe contextuale („în anumite situaţii”) - nu poate fi explicată în nici un alt mod în manifestarea sa de operaţie spontană a activităţii de vorbire (1952a, p. 10-11).
Abordarea integrală în metaforologie se constituie, aşadar, pe temeiul conceptual al înscrierii „creaţiei metaforice” în genul proxim al „creativităţii” vorbirii în general, situat, la rândul său, într-un gen proxim comun cu cel al creaţiei „poetice” (într-un sens foarte larg). Diferenţa specifică a dimensiunii metaforice verbale, în acest context, este dată, prin opoziţie cu semantica cognitivă, de faptul că realizarea metaforică se exercită la un nivel secund, ea necesitând preexistenţa unor entităţi semnificaţionale deja create în vorbire. „în afara” acestor semnificaţii, „obiectele” din procesul metaforic nu ar putea poseda nici natura mentală intersubiectivă şi nici consistenţa „conceptuală” necesară pentru desfăşurarea operaţiilor semantice menţionate. Pe de altă parte, cheia de boltă a întregii abordări „integrale” în acest domeniu constă tocmai în recunoaşterea faptului că, deşi operează la un nivel „secund”, „creaţia metaforică în limbaj” nu se „abate ” (sau nu este „deviantă”), în esenţa ei, în raport cu creativitatea vorbirii în general. Este, cred, meritul esenţial al teoriei integrale faptul că ea face posibilă o abordare ştiinţifică pentru care „competenţa metaforică” se întemeiază pe acelaşi principiu şi nu reprezintă, în ultimă instanţă, decât o formă exponenţializată în raport cu capacitatea lingvistică generală a vorbitorilor: creativitatea metaforică operează cu elemente care au fost deja „sintetizate”, prin aceeaşi operaţie fundamentală a minţii umane. Pentru a parafraza un celebru adagiu jakobsonian, sintaxa vorbirii metaforice nu face decât să proiecteze acest principiu cardinal al ‘sintezei’ pe axa operaţiilor de „determinare” ale vorbirii (Coşeriu, 1955). Acesta
37	Este adevărat că textul timpuriu vizat, în primul rând, aici (Coşeriu, 1952a) nu insistă, suficient de explicit şi de tranşant, asupra acestei diferenţe radicale de perspectivă. Dezvoltările din contextele corelate nu lasă, însă, nici un dubiu în această privinţă (vezi, în special, Coşeriu, 1952b, ^ p. 83-84, precum şi scrierile ulterioare la care ne referim).
68
MIRCEA BORCILĂ
mi se pare a fi punctul arhimedic pe care se întemeiază aportul cu adevărat capital al concepţiei integrale şi singurul sens în care se confirmă, ca legitimă, aspiraţia metaforologiei, în abordarea ei „antropologică”, de a-şi revendica, drept obiect, acea „operaţie de-a dreptul fundamentală” a cunoaşterii şi creaţiei umane (supra, 1.1.).
5. Cadrul disciplinar al metaforologiei astfel întemeiate poate fi conturat, extrem de schematic, pornind de la asumarea aceleiaşi perspective investigaţionale, a activităţii de vorbire, şi adoptând, drept criteriu orientativ, trihotomia planurilor competenţei lingvistice, elaborată de Eugeniu Coşeriu38. într-o formulă sintetică, se poate afirma că situarea iniţială a abordării integrale pe terenul „creaţiei metaforice” în vorbire asigură, sub unghiul extensiunii, deschiderea spre un câmp faptic incomparabil mai cuprinzător, împreună cu şansa sistematizării în subdomenii omogene, delimitate mult mai riguros decât în orice abordare alternativă. Savantul român a argumentat, cum se ştie, „schimbarea radicală a perspectivei” în lingvistică, din acest unghi, tocmai în sensul că „vorbirea este mult mai cuprinzătoare decât limba”, iar „situarea pe terenul ei” permite recuperarea unor domenii faptice, de excepţională amploare şi relevanţă, ce fuseseră dintotdeauna obnubilate din perspectiva „limbii” (Coseriu, 1955; Coseriu, 1988/1992). Lingvistica integrală se deschide, astfel, în primul rând, spre domeniul faptic al ‘vorbirii ’, în plan universal, sau al competenţei elocuţionale, al cărui studiu ar trebui să se constituie, în principiu, într-un demers anterior, din punct de vedere logic, studierii ‘limbilor’ istorice sau ‘competenţei idiomatice’ ca atare. Pe de altă parte, dincolo de explorarea domeniului vorbirii şi a celui al limbilor, demersul integral se încununează prin investigarea celui de-al treilea palier sau domeniu, care le integrează şi le depăşeşte pe cele anterioare, în spaţiul lingvisticii textului sau al studiului competenţei „expresive”. Cele trei planuri ale competenţei, manifestate în aceste trei domenii faptice, apar delimitate, cum se ştie, în mod riguros, prin disocierea a trei straturi de conţinut (sau „semantice”) corespunzătoare: designaţia - în planul vorbirii; semnificaţia (limbii) - în planul idiomatic; sensul - în planul textului39.
Noua extensiune şi organizarea complexă a domeniilor în lingvistica integrală determină, fireşte, în mod direct, atât „locul” disciplinar al metaforologiei, cât şi configurarea ei internă. Din unghiul noii definiri a ‘creaţiei metaforice’ şi a ‘competenţei’ pe care aceasta se întemeiază {supra, 4.), devine, cred, limpede că studiul fenomenului metaforic nu mai poate fi captat într-un singur subdomeniu al
38	Pentru această componentă centrală a teoriei integrale, trebuie consultate, pe lângă sursele deja menţionate, în primul rând, Coşeriu, 1981/2000; Coseriu, 1985; Laplace, 1994. Relevanţa distincţiei trihotomice coşeriene în metaforologie a fost deja argumentată de Borcilă, 1997a, care constituie cadrul de referinţă pentru paragraful de faţă. Nu abordăm aici problemele speciale ale „congruenţei”, aşa cum apar ele la Coseriu, 1967/1977, passim, şi Coseriu, 1988/1992, p. 141-144.
39	Importanţa distincţiei trihotomice coşeriene pentru lingvistica teoretică şi descriptivă este, încă, greu de evaluat. Să amintim că E. Coşeriu însuşi şi-a revendicat această distincţie ca reprezentând „contribuţia” sa principală la „fundamentarea lingvisticii” (Coseriu, 1985, p. XXV).
LINGVISTICA INTEGRALĂ ŞI FUNDAMENTELE METAFOROLOGIEI
69
unuia dintre cele trei paliere, aşa cum se încercase, anterior, prin recuperarea „figurilor de stil” ale retoricii în diversele orientări din „stilistica limbii”40. Consideraţiile de până acum au putut releva deja statutul special al metaforologiei în lingvistica generală, mai precis locul central atribuit studiului creaţiei metaforice în limbaj, datorită relevanţei lui excepţionale pentru definirea naturii creativ-cognitive a fenomenului lingvistic şi pentru explicarea competenţei metaforice ca formă exponenţială a competenţei lingvistice. în acelaşi timp, în perspectiva constituirii unui studiu riguros descriptiv mi se pare că se prefigurează, clar, legitimitatea abordării ‘competenţei metaforice’, din unghiuri diferite, în fiecare dintre cele trei domenii ale lingvisticii integrale. în comparaţie cu toate abordările descriptive de până acum, inclusiv cu cele „generative” şi „semantic-cognitive”, demersul lingvisticii integrale prezintă, astfel, nu numai avantajul unei întemeieri teoretice unitare şi incomparabil mai solide, ci şi pe cel al pluralităţii perspectivelor de investigaţie semantică pe care le furnizează. Voi puncta, aici, numai câteva repere care mi se par esenţiale pentru constituirea metaforicii vorbirii - pe de o parte, şi a metaforicilor limbii şi textului - pe de altă parte.
5.1.	Metaforica vorbirii constituie, în concepţia lui E. Coşeriu, domeniul de bază al metaforologiei lingvistice: „tema metaforei aparţine [...] lingvisticii vorbirii” (Coseriu, 1955, p. 293). Raţiunea principală a acestei situări primordiale constă, după înţelegerea mea, în faptul că domeniul vorbirii îngăduie, prin excelenţă, studiul „creaţiei metaforice” în act. Ca atare, mi se pare firesc ca lingvistica vorbirii să fie luată drept domeniu de referinţă pentru celelalte abordări, complementare. Statutul privilegiat al metaforicii vorbirii provine, cred, şi din natura specifică a competenţei metaforice. Cum sublinia E. Coşeriu, încă din 1952, „capacitatea creatoare”, care se manifestă în „creaţia metaforică”, „nu depind[e] de cunoaşterea unei limbi...” (Coşeriu, 1952a, p. 13). Mai mult, ea „se orientează atât de des în aceeaşi direcţie, încât ne face să ne gândim în mod serios la o anumită unitate universală a imaginaţiei umane, dincolo de diferenţele lingvistice, etnice sau culturale” (Coşeriu, 1952a, p. 15). într-un sens mai riguros, studiul vorbirii este singurul care ne poate furniza posibilitatea investigării „funcţionale” specifice a semanticii metaforice. într-adevăr, „motivaţia” internă a creativităţii cognitive în care se înscrie actul metaforic nu poate fi găsită decât în vorbire: „«Limba» nu ne este niciodată în întregime suficientă pentru a ne exprima în fiecare caz particular, pentru că intuiţiile noastre (conţinutul cognitiv căruia dorim să-i dăm forma de limbaj) nu sunt niciodată identice cu cele anterioare” (Coşeriu, 1952a, p. 13). Exigenţa „depăşirii limbii” este şi mai imperativă în cazul unor „conţinuturi intuitive” ce nu pot fi circumscrise prin expresie directă, ca cele studiate de
40	E. Coşeriu întreprinde, din primii ani, o critică frontală a acestor orientări, argumentând decisiv că ele nu s-au putut constitui intr-o „disciplină autonomă şi coerentă”, din cauza eşecului lor de a-şi „elabora cu exactitate” fie „un obiect distinct”, fie un „criteriu” de abordare distinct (vezi Coseriu, 1953, p. 210-213). Pentru recuperarea domeniului „stilisticii limbii” în lingvistica integrală, vezi Coseriu, 1988/1992, p. 48-49 ş.a.
70
MIRCEA BORCILĂ
Coşeriu (1952a), şi care „invită” spontan la „invenţia analogică”. Este evident că, numai din acest unghi, pot fi explorate, în profunzime, explicativ şi descriptiv, ‘mecanismele’ „designării metaforice”, ca un complex de operaţii de „determinare reciprocă a universaliilor”, „cu ajutorul contextelor şi situaţiilor” în care se produce acel spor semnificativ al cunoaşterii, definitoriu pentru creaţia metaforică în limbaj (Coseriu, 1977, p. 44, 54; supra, 4.).
O primă cartare a domeniului metaforicii vorbirii poate fi descoperită, deja, la Coşeriu (1952a). După o delimitare atentă în raport cu diverse fenomene înrudite (etimologia populară, tabuul lingvistic, circumlocuţia eufemistică, jocul de cuvinte) - care manifestă aspecte structurale asemănătoare, dar care nu reprezintă principiul funcţional metaforic (vezi 1952a, p. 17-23) -, în faţa investigaţiei se deschide câmpul unor „infinite creaţii metaforice”. Lingvistul schiţează proiectul unei explorări sistematice a acestui câmp, în primul rând, din unghiul funcţiei primordiale, denominative, a vorbirii (onomăsein), „în funcţie de distincţia, clasificarea şi denumirea iniţială a ceea ce e cunoscut, a ceea ce se prezintă ca realitate în intuiţia omului” (p. 23). Ţinând cont de toate diferenţele conceptuale menţionate, se poate afirma că lingvistul nostru „descoperă”, acum, „câmpul” metaforicii vorbirii, în care se vor instala, mai târziu (dar numai parţial şi provizoriu, pentru a-1 părăsi imediat), semanticienii cognitivişti. Mai mult,
E.	Coşeriu propune şi o cuprindere de ansamblu a acestui câmp, pornind de la un criteriu de structurare foarte asemănător cu cel ce va fi adoptat, ulterior, în/prin „Modelul cognitiv global” (i.e. „Marele lanţ al fiinţei”) din semantica cognitivă (vezi Borcilă, 1997c): el stabileşte „serii” metaforice universale, care corespund, în mare, „felurilor de fiinţă” din modelul cognitivist. Se delimitează, astfel, mai întâi, un prim palier, ce vizează „fenomene şi aspecte ale naturii”, în care se reperează, în diverse limbi, metafore de acelaşi gen cu cele semnalate încă de Vico (ex. creasta muntelui, ochiuri de apă etc.). La un al doilea palier sunt situate „plantele” („florile”, „fructele” ş.a.), cu o foarte bogată ilustrare metaforică, în numeroase limbi cunoscute (în rom.: barbă de ied, limbă de bou, coada calului sau a şoricelului, mâţişori etc.). Un al treilea palier este rezervat „faunei”, cu metafore cum sunt cele pentru „liliac” (ff. chauve-souris „şoarece chel”, sp. murcielago, „şoarece orb”, germ. Fledermaus „şoarece zburător” etc.), pentru tot felul de „păsări” (cu exemplul celebru al nevăstuicii, în limbile romanice şi neromanice vorbite în Europa, al vrabiei etc.) şi multe alte animale. în sfârşit, la un ultim palier sunt consemnate metaforele referitoare la fiinţa umană şi la viaţa omului, cu „produsele şi activităţile proprii”, „instrumentele pe care le fabrică pentru munca sa”, dar şi cu „bucuria, tristeţea, durerea şi frica omului” (vezi, în special, p. 23-25).
Deosebirile faţă de abordarea semantic-cognitivă se întrezăresc, însă, cu claritate, şi la nivelul acestei prime aproximări a câmpului faptic. Trebuie observat, înainte de toate, că abordarea integrală a metaforicii vorbirii nu limitează şi nu îşi preorientează cercetarea faptică în funcţie de presupusa proiecţie a dinamicii
LINGVISTICA INTEGRALĂ ŞI FUNDAMENTELE METAFOROLOGIEI
71
corporale şi a schemelor spaţialităţii (supra, 2.2.). E. Coşeriu nu impune urmărirea, din capul locului, a unei anumite direcţii în operaţiile analogice (de la „fizic” spre „abstract”), ci se mulţumeşte să postuleze că, în toate aceste „infinite” metafore, „se reflectă” doar „modul său [al omului] de a considera lumea şi atitudinea lui faţă de lume” (Coşeriu, 1952a, p. 25). Mai mult, trebuie subliniată deosebirea fundamentală în modul de a considera aceste „fapte” ale metaforicii vorbirii. Pentru cognitivişti, care se situează pe o plajă lingvistică mult mai îngustă (a „vorbirii cotidiene” dintr-o anumită limbă), aceste metafore pot fi reperate doar în vorbire, prin „expresii” care „ascund", în fapt, metaforele conceptuale”, de adâncime, şi care izvorăsc, în ultimă instanţă, din modelarea „inconştientului cognitiv” prin „experienţele primare”. Pentru E. Coşeriu, avem a face, dimpotrivă, cu „fapte primare” ale vorbirii, care „trebuie să fi apărut într-un anumit moment, în imaginaţia creatoare a cuiva” (1952a, p. 16). Făcând abstracţie de toate celelalte diferenţe de concepţie, mi se pare, aşadar, că platforma iniţială a abordării integrale se dovedeşte a fi net superioară şi sub raportul exigenţelor stricte ale cercetării empirice41.
Avantajele acestei abordări în planul investigaţiei descriptive se vor putea proba, însă, mult mai pregnant, după părerea mea, în raport cu cel de-al doilea parametru, în constituirea semanticii metaforice, i.e. din unghiul funcţiei „discursive” (legein) a vorbirii. Această funcţie fundamentală este pusă, cum am văzut, la baza definirii operaţiilor de „determinare” şi „încadrare” din semantica vorbirii, în raport cu care se impune a fi definit, în mod mai strict, şi procesul metaforic (vezi şi supra, 4.2.), Deşi nu dispunem, până în prezent, de o aplicare riguroasă şi, fireşte, de investigaţii sistematice în această privinţă, îndrăznesc să cred că acesta este domeniul în care metaforica integrală a vorbirii îşi va putea dovedi adevărata forţă descriptivă şi explicativă. Mai mult, pornind de la observaţiile pertinente ale unuia dintre cei mai străluciţi exponenţi actuali ai „şcolii” de la Tubingen, J. Kabatek, se poate anticipa că acesta este domeniul în care abordarea integrală va putea „recepta şi încadra”, in perspectivă proprie, cele mai importante câştiguri strict empirice ale semanticii cognitive. Joncţiunea va fi posibilă, cum indicase deja E. Coşeriu, din unghiul „contribuţiei cunoaşterii extralingvistice în vorbire” (Coşeriu, 1990, p. 280-282). Acceptând, fireşte, premisa că „semnele lingvistice sunt asociate în vorbire cu anumite conţinuturi de experienţă” şi că acestea din urmă simt integrate într-un „model” al „cunoaşterii obişnuite a lucrurilor”, care nu apare exprimat (explicit) în vorbire, abordarea integrală va putea valorifica, cred, numeroasele observaţii „cognitiviste” privind rolul acestei cunoaşteri în operaţia analogizării. Trebuie subliniat, din nou, însă, cum observă şi J. Kabatek, că principiul explicativ rămâne radical diferit şi că valorizarea contribuţiei semanticii cognitive se anunţă posibilă mai ales în ce priveşte „utilizarea metonimică a unor expresii” (Kabatek, 2000, p. 196).
41	Nu exclud, prin aceasta, posibilitatea ca ipoteza „dispunerii pe verticală” sau a „structurării ierarhice” a conţinuturilor semantice, inclusiv metaforice, într-un posibil ‘Model cognitiv idealizat’ al vorbirii, să se dovedească, în cele din urmă, ca „fecundă” sau chiar „valoroasă” (vezi, în acest sens, Albrecht, 1997, p. 27-28 ).
72
MIRCEA BORCILĂ
5.2.	Metaforica limbii şi metaforica textului se constituie ca domenii distincte, dar complementare, în raport cu domeniul de bază al metaforicii vorbirii42. Pentru a înţelege corect statutul şi profilul disciplinar al fiecăruia dintre aceste domenii trebuie să ţinem seamă, din nou, de natura relaţiilor dintre vorbire şi limbă - pe de o parte, şi de „autonomia funcţională” a textului - pe de altă parte. Abordând chestiunea în perspectiva investigaţională proprie, E. Coşeriu a subliniat, astfel, din primul moment, că „nu toate metaforele care se produc în actele lingvistice concrete [i.e., în vorbire, în general] devin «limbă», adică nu toate pătmnd în tradiţia comunităţii” (Coşeriu, 1952a, p. 16). într-o primă aproximare, se poate afirma că „metaforica limbii” reprezintă, tocmai, domeniul metaforelor care, „pătrunzând în «limbă» [...], devin «convenţionale», pierzându-şi treptat valoarea iniţială de imagini”: „Există, deci, un aspect metaforic-convenţional al semnelor sau cel puţin al unor semne, care, în cadrul unei tradiţii, continuă să fie percepute ca imagini: un aspect ce poate fi studiat din perspectiva simţului lingvistic al comunităţii” (Coşeriu, 1952a, p. 16). Studiul acestui „aspect”, prin care „ceva din această valoare metaforică a semnului-imagine se conservă [...] în relaţie cu celelalte semne”, vizează, aşadar, în primul rând, semnificaţii lexicali derivaţi ai limbilor, iar obiectul lui propriu îl constituie nu dimensiunea distinctivă, ci cea asociativă, a acestora. Explorarea acestei dimensiuni se impune, mai întâi, ca o sarcină complementară, în raport cu studierea dimensiunii distinctive a limbilor istorice. Pe de altă parte, investigarea ei îşi va putea găsi tărâmul cel mai fecund în exploatarea relaţiilor asociative ale semnelor în finalitatea proprie a diverselor texte.
Intr-un mod mai riguros, spaţiul „faptic” al manifestării dimensiunii asociative în limbile istorice va fi precizat de E. Coşeriu ca ţinând nu de sistemul limbii, ci de norma ei43. „Relaţia semantică” asociativă a semnificaţilor metaforici nu poate fi găzduită, într-adevăr, de ‘sistem’, în definirea strictă a acestuia. Ea poate fi, în schimb, „percepută” şi „studiată” tocmai în cadrul vorbirii „normale”, „obişnuite”, „în acord cu tradiţia”, dintr-o limbă istorică dată. în acest spaţiu lingvistic se manifestă, „cel puţin pe parcursul unui anumit timp”, „expresivitatea” specifică a „semnificaţilor metaforici” - fenomen care furnizează, cel mai sigur, criteriul reperării „faptelor” metaforice în ‘normă’. Trebuie subliniată, însă, exigenţa delimitării „relaţiei semantice” asociative şi a „expresivităţii” corelate cu aceasta, în raport cu dimensiunea care „asociază”, în vorbire, „semnele lingvistice cu anumite conţinuturi de experienţă” (supra, 5.1.) sau, mai simplu, cu „asocierile” care privesc lucrurile ca atare (de ex. boul, asociat cu „lentoarea” etc.). Confuzia permanentă a asocierilor psihologice întâmplătoare cu asocierile constante privitoare la lucruri (în interiorul comunităţii) şi cu „relaţia
42	Investigaţiile în acest domeniu se prezintă într-un stadiu incipient, astfel încât se impune recunoaşterea caracterului nesistematic, tentativ şi provizoriu al consideraţiilor din acest ultim paragraf.
Paralel cu textul-ancoră din 1952a, unde „semnele-imagini” apar integrate, încă, în „sistem” (vezi p. 16), E. Coşeriu elaborează cunoscuta tripartiţie a „nivelurilor” limbii istorice: sistem - normă —vorbire (1952b). Pe această bază, şi în toate dezvoltările ulterioare, dimensiunea „asociativă” îşi ■ '	'---: î- «wial Cnspriu 1077b. D. 87-142).
LINGVISTICA INTEGRALĂ ŞI FUNDAMENTELE METAFOROLOGIEI
73
semantică” asociativă a condus, de multe ori, prin recursul la termenul „umbrelă” al ‘conotaţiilor’, la grave contrasensuri în cercetările stilistice. Mă voi restrânge, aici, să subliniez teza lui E. Coşeriu că dimensiunea „asociativă” din metaforica limbii istorice, mai precis a ‘normei’, în cazuri ca cele ale germ. Fledermaus, fr. chauve-souris, sp. murcielago etc. reprezintă o „relaţie semantică” internă a acestor limbi şi, ca atare, ea constituie obiectul de studiu al unei ştiinţe lingvistice a ‘normei’.
în sfârşit, abordarea integrală promovează delimitarea şi explorarea distinctă a domeniului separat al metaforicii textului. Spre deosebire de abordările cognitive, pe de o parte, şi de cele stilistice, pe de altă parte, linia de graniţă faţă de domeniul (‘arhitecturii’) limbii se impune a fi trasată, conform concepţiei lui E. Coşeriu, datorită situării la nivelul autonom al sensului. Diferenţa de nivel poate fi ilustrată pregnant, deja, în cazul unor sintagme, „ expresii ", „zicători ".„proverbe ”, care manifestă clar „structura” sau „operaţia” semantică a „determinării analogice”. Delimitarea acestora de „faptele” de la nivelul „normei” se impune nu datorită extensiunii şi complexităţii sintagmatice, ci, în primul rând, din unghi funcţional. Cum arată E. Coşeriu, aceste construcţii trebuie considerate ca „texteme”, în măsura în care conţinutul lor semantic specific se constituie dincolo de nivelul semnificaţilor limbii şi al designaţiilor, care devin doar semnificante pentru ‘sensul metaforic’ al expresiei. Studiul acestor texteme constituie, aşadar, cel dintâi „filon” care se impune a fi investigat sistematic în metaforica textului. Cel de-al doilea este reprezentat, fireşte, de examinarea rolului funcţional al metaforelor în diverse tipuri de texte şi, în primul rând, în textele literare, care constituie domeniul faptic central al lingvisticii textului, tocmai datorită „plenitudinii lor funcţionale” (vezi, în special, Coşeriu, 1980/1997). Investigaţii serioase şi sistematice în acest domeniu au fost deja iniţiate şi în „centrul de studii integraliste” clujean, în primul rând prin lucrările lui Tămâianu (2001) şi Zagaevschi (2001).
Sintetizând argumentul dezvoltat în ansamblul textului de faţă, se poate conchide, cred, că lingvistica integrală, fondată de E. Coşeriu, furnizează premisele conceptuale cele mai temeinice şi direcţiile de cercetare cele mai clar delimitate pentru fundamentarea ştiinţifică riguroasă a noului domeniu al ‘metaforologiei’. Elaborarea teoretică unitară şi coerentă a cadrului disciplinar al acestui demers ştiinţific, precum şi dezvoltarea sistematică a cercetărilor în acest cadru poate constitui o direcţie de dezvoltare fecundă nu numai pentru lingvistica integrală, ci şi pentru destinul viitor al „abordării antropologice” în metaforologie44. Concepţia savantului român şi a „Şcolii” sale se va putea dovedi, în acest fel, drept una dintre cele mai importante contribuţii ale epocii contemporane la reconstrucţia unitară a ştiinţelor culturii.
44 Pentru stadiul actual al lingvisticii integrale, pe plan internaţional, vezi Tămâianu-Morita, 2002. în privinţa metaforologiei, trebuie menţionat că E. Coşeriu a recunoscut, cu diverse prilejuri
L (între care şi cel consemnat de Lazăr, 1996, p. 6), importanţa dezvoltării concepţiei sale în această direcţie, precum şi caracterul „foarte adecvat” al corelării cu teoria blagiană a culturii, propuse de autorul textului de faţă (vezi supra, nota 2).
74
MIRCEA BORCILĂ
BIBLIOGRAFIE
Albrecht, 1997 = J. Albrecht, Fiinf Thesen zur „kogniîiven Semantik”, în U. Hoinkes/ W. Dietrich (hrsg.), Kaleidoskop der lexikalischen Semantik, Tubingen, Gunter Narr Verlag, p. 19-30.
Ankersmit & Mooij, !993 = F. R. Ankersmit & J. Mooij (eds.), Knowledge and Language, Volume III. Metaphor and Knowledge, Dordrecht, Kîuwer Academic Publishers.
Bemardo, 1995 ~ J. M. Bemardo, La construccion de la lingiiîstica. Un debate epistemologico, Valencia, Uni verşi tat de Valencia.
Borcilă, 1981 = M. Borcilă, Noi orizonturi în poetica americană, în Borcilă, McLain, 1981, p. 3-100.
Borcilă, 1988/1996 = M. Borcilă, Eugenio Coseriu şi orizonturile lingvisticii, în „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1996, nr. 5, p. 42-54.
Borcilă, 1997a = M. Borcilă, între Blaga şi Coşeriu. De la metaforica limbajului la o poetică a culturii,în „Revista de filosofic”, XLIV, nr. 1-2, p. 147-163.
Borcilă, 1997b = M. Borcilă, The Metaphoric Model in Poetic Texts, în Szdveg es stilus. Text şi stil. Text and Style, Cluj, Presa Universitară, p. 97-104.
Borcilă, 1977c = M. Borcilă, Marele lanţ al fiinţei.O problemă de principiu în poetica antropologică, în „Limbă şi literatură”, voi. II, p. 13-20.
Borcilă, 2001a = M. Borcilă, Eugeniu Coşeriu şi bazele ştiinţelor culturii, în „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară”, nr. 184-198, p. 37-47.
Borcilă, 2001b = M. Borcilă, început de drum în studiile integraliste, în StUBB, Philologia, XLVI, nr. 4, p. 3-14.
Borcilă, 2001c = M. Borcilă, A Cognitive Challenge to Mythopoetics, în Un hermeneut modern. In honorem Michaelis Nasta, ed. E. Popescu şi V. Rus, Cluj, Clusium, p. 97-103.
Borcilă, 2002 = M. Borcilă, Eugeniu Coşeriu, fondator al lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în Un lingvist pentru secolul XXI, Chişinău, Ştiinţa, p. 31-48
Borcilă, McLain, 1981 = M. Borcilă, R. Mc Lain, Poetica americană. Orientări actuale, Cluj,
Dacia.
Borcilă, Vîad, 1994 = M. Borcilă, C. Vlad, Profesorul Eugeniu Coşeriu despre situaţia actuală a lingvisticii, în „Tribuna”, nr. 11-12, p. 3.
Buh Ier, 1933/1990 = K. Biihîer, Theory of Language. The Representational Function of Language, Amsterdam, Philadephia, University Press.
Cassirer, 1925/1952 = E. Cassirer, Language and Myth. Translated by S. K. Langer, New York, Dover Publications.
Cassirer, 1942/1978 = E. Cassirer, Symbol, Myth and Culture. Edited by D. P. Verene, New Haven, London, Yale University Press.
Ching, Haley & Lunsford, 1980 = M. K. L. Ching, M. C. Haley, R. F. Lunsford, Linguistic Perspectives on Literature, London, Boston and Henley, Routledge & Kegan Paul.
Chomsky, 1981 = N. Chomsky, Rules and Representations, New York, Columbia University
Press.
Chomsky, 1986 = N. Chomsky, Knowledge of Language: Its Nature, Origin and Use, New York, Praeger.
Chomsky, 2000 = N. Chomsky, New Horizons in the Study of Language and Mind, Cambridge, University Press.
Coşeriu, 1952a = E. Coşeriu, Creaţia metaforică în limbaj. Traducere de Eugenia Bojoga, în „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară”, nr. 184-198, 1999-2001, p. 8-26.
Coseriu, 1952b = E. Coseriu, Sistema, norma y habla, Montevideo, 1952, în Coşeriu, 1962/1967, p. 11-114.
Coseriu, 1953 — E. Coseriu, Estilistica y estilisticas, în Coşeriu, 1977a, p. 210-214
Coseriu, 1955 = E. Coseriu, Determinacion y entorno, în Coşeriu, 1962/1967, p. 282-325.
LINGVISTICA INTEGRALĂ ŞI FUNDAMENTELE METAFOROLOGIEI
75
Coşeriu, 1958 = E. Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice. Traducere de N. Saramandu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997.
Coseriu, 1962/1967 = E. Coseriu, Teoria del lenguaje y lingvistica general, Madrid, Gredos.
Coseriu, 1967/1977 = E. Coseriu, Las solidaridades lexicas, în Coşeriu, 1977b, p. 143-161.
Coseriu, 1969 = E. Coseriu, Die Geschichte der Spracfiphilosophie von der Antike bis zur Gegenwart. Eine Ubersicht (Teii I: Von der Antike bis Leibniz), Gunter Narr u. Rudolf Windisch Tiibingen.
Coseriu, 1970 = E. Coseriu, Einjuhrung in die transformationelle Grammatik, G. Narr, R. Windisch (hrsg.), Tiibingen.
Coseriu, 1972 = E. Coseriu, Die Geschichte der Sprachphilosophie von der Antike bis zur Gegenwart. Eine Ubersicht (Teil II: Von Leibniz bis Rousseau), G. Narr (hrsg.), Tiibingen.
Coseriu, 1975 - E. Coseriu, Leistung und Grenzen der transformationellen Grammatik, Tiibingen, Gunter Narr.
Coseriu, 1977a = E. Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoria y metodologia linguistica, Madrid, Gredos.
Coseriu, 1977b = E. Coseriu, Principios de semantica es truc tur al, Madrid, Gredos.
Coseriu, 1978 = E. Coseriu, Grammatica semantica, universales, Estudios de linguistica funcional, Madrid, Gredos.
Coseriu, 1980/1997 = E. Coseriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, Roma, La Nuovo Italia Scientifica.
Coşeriu, 1981/2000 = E. Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală. Traducere de Eugenia Bojoga, Chişinău, Arc.
Coseriu, 1985 = E. Coseriu, Linguistic Competence: What is it Really?, în „The Modem Language Review”, 80, p. XXV-XXIX.
Coseriu, 1988/1992 = E. Coseriu, Competencia linguistica. Elementos de la teoria del hablar, Madrid, Gredos, 1992.
Coseriu, 1990 = E. Coseriu, Semantica estructural y semantica cognitiva, în „Jomadas de Filologia”, Barcelona, p. 239-282.
Coşeriu, 1992 = E. Coşeriu, Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în „Studia”, XXXVII, nr. 1 - 2, p. 5-12.
Coseriu, 1994 = E. Coseriu, Wilhelm von Humboldt. Die deutsche Sprachphilosophie von Herder bis Humboldt, Teii III, Tiibingen, Ch. Dem, U. Maier u. H. Weber.
Coseriu, 1995 = E. Coseriu, Von den „universali fantastici”, în J.Trabant (hrsg.), Vico und die Zeichen. Vico e i segni, Tiibingen, p. 73-80.
Danto, 1993 = A. C. Danto, Metaphor and Cognition, în Ankersmit & Mooij, p. 21-36.
Dirven & Paprotte, 1985 = R. Dirven, W. Paprotte, Introduction, în Paprotte & Dirven (ed.), p. 7-19.
Durafour, 2002 = J-P. Durafour, Epistemologue, philosophe du language et linguiste. La semantique genetique: une nouvelle pousse de la pensee coserienne, în Murguia (ed.), p.33-70.
Ezawa, 1985 = K. Ezawa, Sprachsystem und Sprechnorm. Studien zur Coseriuschen Sprachnormtheorie, Tiibingen, Niemeyer.
Feder Kittay, 1978 = E. Feder Kittay, Metaphor. Its Cognitive Force and Linguistic Structure, Oxford, Clarendon Press.
Femandez, 1991 = J. W. Femandez, Beyond Metaphor: The Theory of Tropes in Anthropology, Stanford, Stanford University Press.
Friedrich, 1979 * P. Friedrich, Language, Context, and the Imagination, ed. Anwar S. Dil, Stanford, California, Stanford University Press.
Gibbs, 1994 = R. J. Gibbs, The Poetics of Mind. Figurative Thought, Language and Understanding, Cambridge, University Press.
Gibbs & Steen, 1999 = R. W. Gibs Jr., G. Steen, Metaphor in Cognitive Linguistics. Selected Papers from the Fifth International Cognitive Linguistics Conference, Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins.
76
MIRCEA BORCILĂ
Grady, 1999 = J. Grady, A Typology of Motivation for Conceptual Metaphor: Correlation and Resemblance, in Gibbs & Steen (eds.), p. 79-100.
Haley, 1990 = M. C. Haley, The Semeiosis of Poetic Metaphor, Bloomington and Indianapolis, Indiana University Press.
Haskell, 1987 = R. E. Haskell (ed.), Cognition and Symbolic Structures: The Psychology of Metaphoric Transformation, Norwood, New Jersey, Ablex Publishing Corporation.
Honeck & Hoffman, 1980 = R. P. Honeck & R. R. Hoffman (eds.), Cognition and Figurative Language, Hillsdale, New Jersey, Lawrence Erlbaum Associates.
Humboldt, 1835/1998 = W. von Humboldt, Uber die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues und ihren Einflufi auf die geistige Entwicklung des Menschengeschlechts, hrsg. D. Di Cesare, Paderbom, Miinchen, Wien, Ziirich, Ferdinand Schoningh.
Kabatek, 2000 = J. Kabatek, Einheitlichkeit der Bedeutung, Designat und Integrale Linguistik, in B. Staib (hrsg.), Linguistica romanica et indiana. Festschrift fur Wolf Dietrich zum 60. Geburtstag, Tubingen, Gunter Narr.
Kabatek, Murguia, 1997 = J. Kabatek, A. Murguia, „Die Sachen sagen, wie sie sind...”. Eugenio Coseriu im Gesprăch, Tubingen, Gunter Narr Verlag.
Katz, Cacciari, Gibbs, Tumer, 1998 = A. Katz, C. Cacciari, R. W. Gibbs Jr., M. Tumer, Figurative Language and Thought, Oxford, Oxford University Press.
Kockelmans, 1987 = J. J. Kockelmans, Foreword, în Haskell, p. V-XII.
Lakoff, 1987 = G. Lakoff, Women, Fire and Dangerous Things. What Categories Reveal about the Mind, Chicago and London, The University of Chicago Press.
Lakoff & Johnson, 1980 = G. Lakoff, & M. Johnson, Metaphors we live by, Chicago and London, The University of Chicago Press.
Lakoff & Johnson, 1999 = G. Lakoff & M. Johnson, Philosophy in the Flesh. The Embodied Mind and Its Challenge to Western Thought, New York, Basic Books.
Lakoff & Tumer, 1989 = G. Lakoff & M. Tumer, More Than Cool Reason. A Field Guide to Poetic Metaphor, Chicago and London, The University of Chicago Press.
Laplace, 1994 = C. Laplace, Theorie du language et theorie de la traduction: Ies concept-clefs de trois auteurs..., Paris, Didier.
Lazăr, 1996 = L. Lazăr, Fiinţă şi limbaj. Interviu cu Eugenio Coşeriu, în „Echinox”, XXVIII, nr. 10-11-12, p. 3-6.
Levin, 1988 = S. R. Levin, Metaphoric Worlds. Conceptions of a Romantic Na ture, New Haven and London, Yale University Press.
Lyons, 1977 = J. Lyons, Semantics, Volume I-II, Cambridge, Cambridge University Press. Molino, 1979 = J. Molino, Anthropologie et metaphore, în „Langages”, 54, p. 103-125.
Molino, Soublin, Tamine, 1979 = J. Molino, F. Soublin, J. Tamine, Problemes de la metaphore, în „Langages”, 54, p. 5-40.
Murguia, 2002 = A. Murguia, Sprache und Welt. Festgabe fur Eugenio Coseriu zum 80. Geburtstag, Tubingen, Gunter Narr Verlag.
Ortony, 1979 = A. Ortony (ed.), Metaphor and Thought, Cambridge, Cambridge University
Press.
Paprotte & Dirven 1985 = W. Paprotte & R. Dirven (eds.), The Ubiquity of Metaphor. Metaphor in Language and Thought, Amsterdam, Philadelphia, John Benjamins Publishing Company.
Radman, 1995 = Z. Radman, From a Metaphorical Point of View. A Multidisciplinary Approach to the Cognitive Content of Metaphor, Berlin-New York, Walter de Gruyter.
Radman, 1997 = Z. Radman, Metaphors: Figures of the Mind, Dordrecht, Boston, London, Kluwer Academic Publishers.
Rastier, 1993 = F. Rastier, La Semăntique cognitive. Elements d 'histoire et d'epistemologie, în „Histoire Epistemologie Langage”, 15/1, p. 153-187.
Ricoeur, 1975/1984 = P. Ricoeur, Metafora vie, trad. Irina Mavrodin, Bucureşti, Univers. Sampson, 1980 * G. Sampson, Making sense, Oxford, New York, Toronto, Melboume,
Oxford I Tnive.rsitv Press.
LINGVISTICA INTEGRALĂ ŞI FUNDAMENTELE METAFOROLOGIEI
77
Saussure, 1916/1998 = F. de Saussure, Curs de lingvistică generală, trad. I. I. Tarabac, Iaşi, Polirom.
Searle, 1998 = J. R. Searle, Mind, Language and Society. Philosophy in the real World, New York, Basic Books
Silva, 1980 = V. M. de Aguiar E. Silva, Competencia linguistica y competencia literaria, Madrid, Gredos.
Steen, 1994 = G. Steen, Understanding Metaphor in Literature. An Empirical Approach, London and New York, Longman.
Stern, 2000 = J. Stern, Metaphor in Context, Cambridge, Massachusetts, London, England, Bradford Book, The MIT Press.
Tămâianu, 2001 = Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, Cluj, Clusium.
Tămâianu-Morita, 2002 = Emma Tămâianu-Morita, Integralismul în lingvistica japoneză, Cluj, Clusium.
Vilamovo, 1993 = A. Vilamovo Caamano, Logica y lenguaje en E. Coseriu, Madrid, Gredos.
Weber, 1988/1992 = H. Weber, Prologo de! editor, în Coşeriu, 1988/1992, p. 5-10.
Zagaevschi, 2001 = L. Zagaevschi, Despre statutul metaforei ca funcţie textuală în lingvistica textului, în StUBB, Philologia, XLVI, nr. 4, p. 76-88.
Zavala, 1982 = V. Sânchez de Zavala, Funcionalismo estructural y generativismo: aportaciones a un capitulo de la historia de la linguistica, Madrid, Alianza.
Universitatea „ Babeş-Bolyai ” Facultatea de Litere Cluj'Napoca, str. Horea, 31
-J
'1
LUCIAN LAZĂR
CRITERII DE TIPOLOGIZARE A CÂMPURILOR LEXICALE
INTRODUCERE
în lingvistica integrală demersul tipologic este dezvoltat în trei direcţii, urmând trei principii distincte: principiul funcţional, cel semantic şi cel formal. Vorbim astfel, respectiv, despre o tipologie a limbilor (elaborată în sens humboldtian, pe baza conceptului de tip lingvistic), una a textului (privind procesele semantice de construcţie a sensului)1 şi una a câmpurilor lexicale.
Abordarea din punct de vedere tipologic a câmpurilor lexicale, în stadiul actual al cercetărilor de lexematică descriptivă, nu poate avea decât valoarea unui proiect, întrucât identificarea de câmpuri devine necesară în momentul în care dispunem de un număr mare de câmpuri deja descrise. Principalul obstacol în calea elaborării unei tipologii a câmpurilor îl constituie tocmai faptul că până astăzi „câmpurile lexicale sunt încă destul de puţine şi destul de prost cunoscute şi foarte puţine câmpuri au fost temeinic studiate din punct de vedere structural” (Coşeriu, 1976b, p. 41). Faptul că, pe de altă parte, „[...] câmpurile nu sunt structurate după aceleaşi principii şi aceleaşi criterii”, precum şi că ele „sunt nu numai mult mai numeroase, ci şi mult mai variate decât alte paradigme” (Bidu-Vrănceanu, 1979, p. 145) nu constituie, în opinia noastră, argumente ale „dificultăţii” unei tipologii a câmpurilor, ci, dimpotrivă, argumente în sprijinul necesităţii unui astfel de demers, „sarcina unei tipologii a câmpurilor” fiind tocmai „să determine această diversitate de structurare şi să stabilească tipurile de clase”(Coşeriu, 1976b, p. 41).
In această situaţie, „o tipologie schematică şi, parţial, stabilită intuitiv” reprezintă (tocmai pentru o descriere coerentă a câmpurilor) „un cadru de posibilităţi - cadru care ar putea să fie apoi modificat graţie rezultatelor obţinute prin descrierea însăşi” (ibidem). în ciuda caracterului său „parţial”, rezultatele acestui demers nu vor fi modificate, în esenţa lor, dacă criteriile în baza cărora au fost identificate anumite tipuri formale îşi vor dovedi eficacitatea din punctul de vedere al câmpurilor considerate. Modificările operate vor restructura cu siguranţă aceste criterii în raport cu cele descoperite ulterior, stabilind eventual o nouă ierarhie a criteriilor, capabilă să ofere o imagine cât mai adecvată a „diversităţii de structurare” a câmpurilor lexicale.
1	Cf. Tămâianu, 2001, unde textual-tipologicul este definit ca „modalitate a articulării interne a sensului” (p. 37).
n Ami>n\A a \tta
vivjti _ mm
70-00
80
LUCIAN LAZĂR
Ideea unei tipologii a câmpurilor în sens integralist este discutată de Angela Bidu-Vrănceanu în studiul său din 1979, menţionat deja aici, privind „câmpurile şi tipologia lor”, care este structurat pe două secţiuni principale: A) definiţia coşeriană a câmpurilor lexicale şi B) interpretarea tipologiei câmpurilor, pe de o parte în raport cu fundalul teoretic schiţat sub A), pe de altă parte, prin confruntarea cu „materialul faptic” analizat de autoare.
în studiul de faţă vom încerca să prezentăm o interpretare a tipologiei integraliste a câmpurilor diferită de cea a Angelei Bidu-Vrănceanu. De aceea, atât din raţiuni de coerenţă a expunerii cât şi din raţiuni de ordin argumentativ (şi polemic), ne-am structurat şi noi demersul pe două secţiuni: I. Cadrul conceptual (minimal) al teoriei integraliste a câmpurilor şi II. Tipologia integralistă a câmpurilor.
I.	Cadrul conceptual (minimal) al teoriei integraliste a câmpurilor
1.	Trihotomia semnificat/designaţie/sens
1.	Nu vom insista asupra importanţei teoretice a trihotomiei conţinuturilor semantice, ci vom prezenta foarte succint această problemă doar din punctul de vedere al relevanţei sale pentru tema lucrării de faţă.
1.1.Semnificatul este conţinutul dat de fiecare limbă determinată şi există ca atare numai în idiomul respectiv, ca semnificat «românesc», «franţuzesc», «englezesc» etc. Ca atare, semnificatul nu este traductibil, dat fiind că reprezintă structurarea specifică a «experienţei lumii» în tradiţia lingvistică a unei anumite comunităţi.
Designaţia este ansamblul de procedee semantice prin care semnificatul este orientat spre extralingvistic, pentru a delimita (a „determina” şi „circumscrie”) un anumit aspect al lumii, relevant în procesul construcţiei sensului. Prin urmare, designaţia este, pe de o parte, conţinutul (devenit lingvistic) „decupat” prin semnificatul de limbă, pe de altă parte, ansamblul procedeelor semantice actualizate în vederea realizării acestui „decupaj”, într-un act concret de vorbire. De aceea, designaţia este determinată de semnificat (= „structurare a posibilităţilor de desemnare”), dar şi de „principii generale ale gândirii şi de experienţa lumii («cunoaşterea lucrurilor»)” (Coseriu, 1975, p. 207).
Sensul este conţinutul lingvistic al unui act de vorbire individual, realizat ca text sau unitate textuală: «întrebare», «răspuns», «rugăminte», «invitaţie», «refuz», «replică» etc., adică tocmai acel conţinut care „nu coincide cu semnificatul şi designaţia”. Ca al doilea nivel semiotic, sensul se construieşte prin integrarea şi depăşirea semnificatului şi a designaţiei: „în raport cu sensul, semnificatul şi designaţia (şi combinarea lor) funcţionează ca semnul material («semnificant») în raport cu conţinutul său («semnificatul»)” (ibidem, p. 208).
Cele trei tipuri de conţinut lingvistic (semnificatul, designaţia şi sensul) nu
în afara nmrPSf*Jnr
CRITERII DE TIPOLOGIZARE A CÂMPURILOR LEXICALE
81
semantice concrete, ci ca „elemente şi procedee ale competenţei lingvistice” (Coseriu, 1992a), adică ale ştiinţei lingvistice a vorbitorilor manifestată efectiv în vorbire".
1.2.	«Lucruri» şi limbaj
1.2.1.	Deosebit de importantă pentru abordarea adecvată a semnificatului lexical, această distincţie se întemeiază pe necesitatea de a deosebi „ceea ce se datorează cunoaşterii «lucrurilor» şi opiniilor (adevărate sau false) cu privire la lucruri şi ceea ce se datorează limbajului” (Coseriu, 1964b, p. 95-96). Dacă din punct de vedere teoretic această distincţie pare a fi în general acceptată, în practica descrierii, semnificatul (dat de limbă) se confundă cel mai adesea cu designaţia, cu structurarea „realităţii” ca atare. De aceea, încă din primul moment al demersului investigativ, în domeniul lexical, „trebuie să evităm a reduce structurarea lingvistică la structurarea «obiectivă» a realului, căutând limite proprii obiectelor” (ibidem). Astfel, în delimitarea câmpului faptic al lexematicii, va trebui să ignorăm (metodologic) ceea ce ştim prin experienţa din lume şi să ne menţinem, în mod constant, la punctul de vedere al limbii înseşi (a «cunoaşterii» dată în şi prin idiomul considerat). Identificarea perspectivei lingvistice, în raport cu cea a «lucrurilor», implică deosebirea între: (1) lexic şi terminologie; (2) cunoaşterea cuvintelor şi cunoaşterea lucrurilor; (3) asociaţii datorate ideilor şi opiniilor despre lucruri şi „implicaţiile efective şi aprecierile încorporate în lexeme ca trăsături distinctive”; (4) structurarea lingvistică şi structurarea obiectivă.
Cât priveşte prima distincţie, următoarele aspecte ni se par mai importante:
a)	Dacă lexemele reprezintă o formă specific idiomatică de intuire a lumii, terminologiile sunt doar o formă de întrebuinţare a limbajului în scopul de a stabili o serie de clasificări ale realităţii ca atare.
b)	De aceea, terminologiile constituie „simple nomenclaturi enumerative care corespund unor delimitări în obiecte [...], [sunt] clase de designata şi, în acest sens, sunt clasificări obiective, nu structurări semantice” (ibidem, p.96).
c)	în timp ce în limbajul, ca logos semantic, semnificatul nu coincide cu designaţia, în limbajul ştiinţific, ca sistem de desemnare, nu se face distincţie între semnificatul termenilor şi designaţie.
d)	Structurările terminologice nu sunt definite în baza unor dimensiuni semantice, ci în raport cu caracteristici care aparţin obiectelor «reale». Tocmai de aceea, limbajul ştiinţific cunoaşte doar opoziţiile „exclusive”, i.e. un termen nu poate acoperi domeniul altui termen, pe când în limbajul ca atare se prezintă, în Primul rând, opoziţii inclusive, i.e. termenul nemarcat al unei opoziţii poate acoperi 2
2	Datorită locului central pe care îl ocupă în întemeierea lingvisticii integrale, trihotomia c°nţinuturilor semantice este discutată în multe din studiile de referinţă ale lui E. Coşeriu: Coşeriu, 1966, p. 42-43, p. 44-45; Coseriu, 1968b, p. 27-29; Coseriu, 1969, p. 121-122; Coseriu, 1970, p. 203-209; Coseriu, 1971, p. 135-136; Coseriu, 1975, p. 206-207; Coseriu, 1976a, p. 220-227; Coşeriu,
82
LUCIAN LAZĂR
şi sfera semantică a termenului marcat (spre exemplu, în perechea zi-noapte, zi se opune lui noapte, dar poate semnifica şi zi + noapte, adică 24 de ore; cf. Coseriu, 1966, p.43-45).
e)	Terminologiile sunt, pe de o parte, „subidiomatice”, adică aparţin unor domenii limitate în cadrul fiecărei comunităţi idiomatice; pe de altă parte, ele sunt „interidiomatice”, adică „aparţin aceluiaşi tip de domeniu în diferite comunităţi idiomatice” (Coseriu, 1964b, p. 97-98). Aceasta se datorează de asemenea faptului că limbajul ştiinţific este un sistem de desemnare şi ţine de investigarea realului însuşi.
f)	Sistemele de nomenclaturi (mai reduse), ca numele zilelor săptămânii, ale lunilor anului, sistemele de măsură pentru greutaţe, lungime etc., de asemenea numele diferitelor feluri de alimente, în mare măsură ale vestimentaţiei sau diversele terminologii convenţionale: juridice, administrative, politice, ca şi terminologiile şi nomenclaturile populare „rămân în afara descrierii şi a istoriei limbilor ca sisteme de semnificaţie”, întrucât „implică o competenţă tradiţională cu caracter nelingvistic” (ibidem, p. 99).
Ceea ce trebuie remarcat, în acest context, este că semantica integrală nu elimină din câmpul cercetării lingvistice diferitele terminologii, însă nu le consideră ca aparţinând domeniului lexematicii. Răspunzând unor critici, Eugenio Coseriu arată tocmai acest lucru: „în realitate, eu nu exclud terminologiile din obiectul lingvisticii, nici din cel al semanticii şi mai puţin chiar din limbaj, ci doar din obiectul lexematicii”. De fapt, nu este vorba decât despre o „delimitare [...] metodologic oportună în faza iniţială de definire şi fundamentare a acestei discipline” (Coseriu, 1987b, p. 175-176)3.
1.2.2.	Distincţia între cunoaşterea cuvintelor şi cunoaşterea lucrurilor apare manifestată idiomatic şi prin raportul care există între «zona» lingvistică şi «domeniul» obiectiv4. Ignorarea acestei distincţii conduce la interpretarea unor lexeme ca aparţinând aceluiaşi câmp semantic. Astfel, lexemele casă-iglu-bungalov sunt incluse în „câmpul semantic al locuinţei”5, fără a se observa că în limba română între casă, pe de o parte, şi iglu-bungalov, pe de altă parte, nu există o opoziţie semantică directă, de aceeaşi natură cu cea care există, spre exemplu, între bordei-colibă—casă. în acest sens, trebuie tratat ca termen tehnic „orice cuvânt al cărui domeniu e mai îngust sau exterior cu privire la o anumită «zonă»” (Coseriu, 1964b, p. 100).
3	Ceea ce nu înseamnă că distincţia nu corespunde într-o oarecare măsură şi realităţii obiectului de studiu, limbajului, ca fundament şi deschidere a posibilităţilor gândirii asupra lumii ca atare, în raport cu care limbajul ştiinţific reprezintă doar o „reducţie” a posibilităţilor limbajului pur şi simplu, adică o utilizare specială, alături de „limbajul curent”, „limbajul politic” etc. (cf., referitor la acest subiect, Coseriu, 1957, p. 240-242; Coseriu, 1966, p. 42-43, p. 44-45, p. 55-56; Coseriu, 1968a, p. 202, Coseriu, 1968b, p. 30).
în accepţie coşeriană «zona» este „spaţiul în care se cunoaşte şi se foloseşte un cuvânt ca semn lingvistic”, iar «domeniul» este „spaţiul în care se cunoaşte un obiect ca element al unei sfere din experienţă sau din cultură” (cf. Coseriu, 1955, p. 311-313 şi Coseriu, 1964b, p. 100-101).
S/vn:j..,r...------ t<t nu..	1986. n. lin
CRITERII DE TIPOLOGIZARE A CÂMPURILOR LEXICALE
83
1.2.3.	Distincţia între structurile lingvistice şi cele obiective poate fi precizată şi prin considerarea relaţiilor care se stabilesc între ele. Astfel:
(1)	structurile semantice nu stabilesc limite la fenomenele obiective, iar „claritatea” sau „neclaritatea” distincţiilor nu aparţine opoziţiilor de limbă, ci raporturilor obiective în care se află „lucrurile” ca date în «lume», în ordinea «extralingvistică»;
(2)	structurarea semnificatelor (lexical, dar şi gramatical) nu poate fi investigată pornind de la proprietăţile lucrurilor, de la opiniile despre lucruri sau relaţiile în care lucrurile trebuie considerate (ibidem, p. 103);
(3)	în limbaj este structurat şi ceea ce nu este delimitat din punct de vedere „obiectiv”: continuumuri (galben-verde-albastru); relaţii (mare-mic) şi continuumuri şi relaţii în acelaşi timp (tânăr-bătrân).
De aceea, în acest sens, „este necesar să începem prin a stabili că nu este vorba de structuri ale realităţii, ci de structuri impuse realităţii prin interpretarea umană” (ibidem)6.
1.2.4.	în concluzie, având în vedere importanţa deosebită pe care distincţia între «cunoaşterea limbii» şi «cunoaşterea lumii» o are şi în perspectiva demersului analitic-descriptiv, trebuie avută neapărat în vedere distincţia dintre dimensiunea semantică şi dimensiunea reală implicată în cunoaşterea semnificatului lexical, aceasta deoarece „aceeaşi” opoziţie (spre exemplu, mic/mare) poate constitui într-o anumită situaţie o opoziţie semantic-fiincţională care structurează un câmp lexical în baza dimensiunii semantice „mărimea obiectului”, în altă situaţie o opoziţie reală implicată în raportul dintre lucrurile înseşi. Spre exemplu, opoziţia mic/mare este relevantă din punct de vedere lingvistic în structurarea microcâmpului: aşchie/ciot/butuc/buturugă, întrucât în raportul între aceste lexeme este cuprinsă dimensiunea semantică «mărime». Cu alte cuvinte, vorbitorul limbii române ştie prin cunoaşterea limbii sale că aşchie este „o parte mică (din întreg)”, iar buturugă (buştean) este „o parte mare din întreg” (avem în vedere aceste lexeme ca aparţinând microcâmpului «parte din întreg»). In schimb, aceeaşi opoziţie mic/mare poate fi o opoziţie „obiectivă”, dată de dimensiunea reală a lucrurilor, ca în cazul deal-munte, care nu se opun în baza opoziţiei semantice «mic/mare», ci în baza «mărimii» reale a obiectelor ca atare sau în baza definiţiilor (convenţionale) cu caracter ştimţific (deci postlingvistice).
în consecinţă, trebuie reţinut faptul că lexematica nu studiază în nici un fel structurarea designaţiei ca atare, ci numai structurarea, semnificatului, chiar dacă şi în designaţie putem întâlni o anumită „structurare”, construită însă în temeiul unei dimensiuni reale, şi nu semantice. Astfel, în domeniul designaţional al „instrumentelor muzicale” opoziţia «instrument de suflat» / «instrument cu coarde» sau în cadrul instrumentelor cu coarde opoziţia «vioară» / «violă» / «violoncel» / «contrabas» nu se constituie în baza unei dimensiuni semantice, ci prin criterii date de «cunoaşterea lucrurilor» şi, prin urmare, nu sunt opoziţii semantice, ci clasificări
6	Cf., în acest sens, şi Coseriu, 1987b, p. 178-182.
84
LUCIAN LAZAR
operate pe baza unor criterii «obiective». Cu toate acestea, nu este vorba de extralingvisticul ca atare, ci tot de un conţinut lingvistic (continuumul designaţio-nal), implicat însă de cunoaşterea extralingvisticului.
Prin urmare, dimensiunea semantică impune «lumii» structura specifică a unui idiom, a «viziunii lumii» într-o limbă particulară, în timp ce dimensiunea reală se impune limbii prin experienţa în lume. Distincţia între semnificat şi designaţie, pe de o parte, în calitate de conţinuturi lingvistice, şi referinţă, ca «lucru» aparţinând ordinii reale, pe de altă parte, este utilă şi în acest sens, căci face posibilă deosebirea, spre exemplu, între semnificatul «fluier», dat în limbă, şi designatul „fluier” care e cuprins în structurarea „microcâmpului” designaţional (clasa de designaţie) al «instrumentelor de suflat» şi diversele ‘fluiere’ de diferite dimensiuni, forme, culori, care sunt elemente ale ,^realităţii”.
2.	Câmpul lexical
2.1.	Structura lexicală care organizează o substanţă semantică continuă prin împărţirea valorii comune între mai multe unităţi de limbă aflate în opoziţie directă unele cu altele constituie un câmp lexical. între unităţile câmpului „există «selecţie» (posibilitate de alegere) într-un punct determinat al lanţului vorbirii”, adică un câmp lexical „este constituit din termenul prezent într-un punct anumit al lanţului vorbirii şi termenii pe care prezenţa acestuia îi exclude într-o manieră imediată” (Coseriu, 1968c, p. 170). De exemplu, în afară este ger, prezenţa lexemului ger exclude apariţia în acelaşi punct a lexemelor frig, răcoare, căldură, caniculă1. Prin trăsăturile lor distinctive, lexemele se opun în cadrul aceluiaşi câmp semantic, iar prin valoarea comună, câmpul în întregime se opune altor câmpuri, valoarea comună fiind tocmai «trăsătura distinctivă» care individualizează un câmp în raport cu altul. La rândul lor, câmpurile semantice se opun între ele în cadrul acestei valori comune care constituie valoarea semantică a unui macrocâmp care le include şi care poate fi şi el inclus într-un câmp de rang superior.
Unităţile funcţionale minimale care subîmpart o zonă semantică omogenă sunt numite lexeme, în timp ce unităţile care denumesc valoarea comună a unui câmp sunt arhilexeme (acestea pot avea sau nu expresie proprie, adică pot fi sau nu lexematizate în limba respectivă).
2.2.	Pentru identificarea şi descrierea câmpurilor, în perspectiva lexematicii funcţionale, este necesară înţelegerea principiului de „lucru”, pe care noi l-am numit principiul constructiv7 8. Acesta constă în construirea „pas cu pas”, în „trepte”,
7	Cf. şi Coseriu, 1967, p. 146.
8	Şi nu unul „analitic”, conform căruia se segmentează o valoare comună de câmp considerată global, anterior demersului investigativ. Pentru deosebirile, la acest nivel, între semantica structurală a şcolii de la Tubingen şi semantica structurală elaborată de Greimas, Pottier şi Lyons, vezi Coseriu,
----^----------«noi» - no_142
CRITERII DE TIPOLOGIZARE A CÂMPURILOR LEXICALE
85
a câmpului plecând de la opoziţiile imediate între lexeme. Se va obţine astfel, în acelaşi timp, valoarea semantică comună care individualizează câmpul şi trăsăturile distinctive (= seme) care îl „formează”, i.e. îl structurează.
Schematic, principiul constructiv s-ar putea prezenta astfel:
ETAPA I. Opunem lexemele vale-pârău-râu-fluviu şi obţinem valoarea comună «apă curgătoare» şi trăsăturile distinctive ale fiecărui lexem în raport cu mărimea (considerată gradual: «foarte mic» - «mic» - «mare» - «foarte mare»).
ETAPA II. Opunem lexemele vale-părău-râu-fluviu lui torent, în cadrul aceleiaşi valori comune, şi obţinem trăsăturile «permanent» / «temporar».
ETAPA III. Opunem lexemele baltă-lac-mare-ocean şi obţinem «apă stătătoare» şi trăsăturile distinctive în raport cu mărimea (de asemenea considerată gradual).
ETAPA IV. Opunem în baza opoziţiei «curgător»/«stătător» lexemele vale-pârău-râu-fluviu / torent lexemelor baltă-lac-mare-ocean şi obţinem valoarea comună a câmpului «apa ca formă de relief».
Grafic, câmpul s-ar putea reprezenta astfel:
«apa ca formă de relief»
«stătător» / «curgător»		
	«permanent» / «temporar»	
baltă-lac-mare-ocean	vale-pârâu- râu-fluviu	torent
La fiecare etapă trebuie să ţinem seama de faptul că valoarea comună a câmpului (lexematizată sau nu) este structurată opoziţional şi face posibilă o opoziţie la un nivel ierarhic superior, astfel încât „un câmp se stabileşte prin opoziţii simple între cuvinte şi se termină acolo unde o nouă opoziţie ar cere ca valoarea unitară a câmpului să devină trăsătură distinctivă” (Coseriu, 1964a, p. 40). In exemplul nostru, «apă curgătoare» este, pe de o parte, valoare a microcâmpului vale—„—fluviu/torent, pe de altă parte, este termen al opoziţiei «stătător»/«curgător» şi deci trăsătură distinctivă în câmpul «apa ca formă de relief».
Structura semică a fiecărui lexem din cadrul câmpului este constituită din ansamblul trăsăturilor distinctive care îl individualizează, spre exemplu rău = /apă ca formă de relief/ + /curgătoare/ + /mare/ + /permanentă/.
86
LUCIAN LAZĂR
Spre deosebire de acest mod de lucru, Angela Bidu-Vrănceanu9 porneşte, în sens invers, de la valoarea comună a câmpului şi identifică unităţile funcţionale şi trăsăturile distinctive în interiorul acestei valori semantice globale. Riscul unui asemenea demers este acela de a ignora distincţia dintre zona omogenă de semnificaţie şi domeniul designaţional, ceea ce se întâmplă, de fapt, în lucrarea citată, care este, mai degrabă, un tratat de „semantică designaţională” din perspectiva limbii române contemporane (şi nu „a limbii române contemporane”). Astfel, spre exemplu, opoziţia «construcţie medievală»/ «construcţie elegantă» (cf. Bidu-Vrănceanu, 1986, p. 128 şi 130) nu este o opoziţie semantică, ci una „reală”, şi deci nu constituie baza unei structurări semantice, ci a unei clasificări designaţionale. în schimb, opoziţia «durată statică»/«durată temporară» este o opoziţie semantică, dată în limbă, şi poate fi considerată ca bază a opoziţiei casă-hotel (<ibidem, p. 130).
Această interpretare a analizei semice apare şi în studiul consacrat tipologiei câmpurilor. Astfel, în paragraful introductiv al acestui studiu se specifică modul de lucru: „Vom confrunta datele teoretice stabilite de E. Coşeriu cu rezultatele practice obţinute de noi la nivelul analizei exhaustive a şase câmpuri din limba română contemporană [...]”. Mai departe, autoarea consideră că demersul propus este justificat prin faptul că „descrierea câmpurilor s-a făcut după principiile semanticii structurale de tip paradigmatic, care corespund în cea mai mare parte celor stabilite de E. Coşeriu; adică interpretarea câmpului ca o paradigmă lexico-semantică, analiza lui pe baza opoziţiilor semantice relevate de trăsăturile semantice distinctive” (Bidu-Vrănceanu, 1979, p. 143). Evaluarea tipologiei câmpurilor lexicale ca o componentă a teoriei integraliste a câmpurilor, aşa cum apare ea în acest studiu, relevă încă o dată că principiul pozitivist al „faptelor”, considerate (obsesiv) identice (ne referim cu toţii, nu-i aşa?, la „aceleaşi fapte”, la „acelaşi obiect de studiu”), conduce inevitabil la rezultate (teoretice şi descriptive) cu totul nesatisfacătoare. Câmpurile lexico-semantice sau (sub)ansamblurile lexicale delimitate şi descrise de autoare nu corespund nici din punct de vedere teoretic şi nici din punct de vedere metodologic (prin urmare, nici „faptic”) concepţiei integraliste a câmpurilor10. Datorită acestor deosebiri radicale între cele două perspective, tocmai enunţul prin care se încearcă fundamentarea demersului evaluativ este cel care - teoretic - îl compromite definitiv: analiza câmpurilor - în accepţie integralistă - nu se realizează „pe baza opoziţilor semantice relevate de
9	Cf. Bidu-Vrănceanu, 1985, p. 130-162 şi Bidu-Vrănceanu, 1986, p. 86-172.
10	Nu dorim să afirmăm prin aceasta că (sub)ansamblurile lexico-semantice avute în vedere trebuie să corespundă neapărat cu conceptul integrali st de câmp lexical. Este vorba numai de faptul că discutarea unei teorii prin raportare la anumite „fapte”, cu atât mai mult cu cât aceste „fapte” sunt delimitate din perspectiva altei teorii sau chiar în lipsa unei opţiuni teoretice explicite, este „un drum care nu duce nicăieri”.
CRITERII DE TIPOLOGIZARE A CÂMPURILOR LEXICALE
87
trăsăturile semantice distinctive”, ci, viceversa, analiza câmpurilor se face pe baza trăsăturilor semantice distinctive relevate de opoziţiile semantice11.
De altfel, această dificultate în înţelegerea conceptului coşerian de câmp lexical apare evidentă în discutarea definiţiei acestui concept din cele două puncte de vedere reţinute de autoare ca relevante: a) câmpul ca structurare a unui continuum semantic şi b) câmpul ca alegere lexicală. Privitor la primul punct de vedere, autoarei i se pare că identifică o anumită „contradicţie” în faptul că, pe de o parte, „opoziţiile dintr-un câmp corespund opoziţiilor unei categorii gramaticale”, iar, pe de altă parte, referitor la dimensiunea semantică, E. Coşeriu „o compară şi pe aceasta tot cu categorii gramaticale, cum ar fi genul, numărul etc.” Această „contradicţie” coşeriană necesită, desigur, anumite „precizări”: „Dacă ţinem seamă mai ales de faptul că «dimensiunea» poate avea două valori concrete («unidimensional» şi «pluridimensional»), credem că ar trebui precizat raportul dintre definiţia identică a câmpului şi [cea] a dimensiunii” (ibidem, p. 143). în legătură cu cele două valori „concrete” (?) ale dimensiunii semantice nu ne putem pronunţa, deoarece nu am reuşit să identificăm „referinţa” în „extralingvistic” a acestei sintagme. Cât priveşte eventuala confuzie între „opoziţiile dintr-un câmp” şi dimensiunea câmpului, „precizările” solicitate se află tocmai în studiul coşerian discutat de autoare: (1) „O dimensiune [...] este suportul implicit al unei distincţii funcţionale” (= opoziţie funcţională) (p. 45); (2) „Desigur, dacă pentru o dimensiune nu există decât o singură opoziţie, de fapt dimensiunea coincide cu opoziţia” {ibidem, p. 68); (3) „[...] această coincidenţă a «faptelor» nu implică coincidenţa noţională” {ibidem, p. 68).
Referitor la al doilea punct de vedere, se arată următoarele: „în felul acesta, credem, se introduce un aspect care complică de cele mai multe ori definiţia câmpului, şi anume faptul că, deşi se admite, în general, că un câmp este constituit din relaţii (opoziţii şi identităţi) dintre termenii desemnând o anumită substanţă semantică, aceste relaţii se pot stabili, de fapt, din diferite puncte de vedere” {ibidem, p. 144). Mai întâi, la acest palier al teoriei câmpurilor, nu este vorba despre o definiţie, ci despre identificarea câmpurilor, iar în domeniul faptic, prin stabilirea opoziţiilor imediate într-un anumit punct al vorbirii. Aceasta este doar o consecinţă metodologică derivată din reinterpretarea coşeriană a celebrei dihotomii langue-parole, care constituie una dintre tezele care formează corpul central al
11	în legătură cu „analiza semică”, trebuie să arătăm că semele nu sunt anterioare lexemelor primare corespunzătoare „unor intuiţii unitare”, ci reprezintă doar rezultatul opoziţiilor între lexeme. De aceea, principiul opoziţiei „nu implică faptul că lexemele «se compun» din trăsături distinctive, nici că ele sunt sintetizate plecând de la aceste trăsături în actul de vorbire”. Astfel, lexemele prezintă trăsături distinctive numai pentru că intră în opoziţii cu alte lexeme şi deci „trăsăturile distinctive există în virtutea opoziţiilor şi nu invers” (cf. Coşeriu, 1982, p. 144). în sens contrar, Angela Bidu-Vrănceanu susţine că analiza componenţială urmăreşte stabilirea inventarului de termeni „pe baza unor proprietăţi semantice comune, materializate la nivel componenţial [...]” , iar „semele comune sunt alese, cunoscute încă de la începutul analizei (ca principiu de constituire a inventarului lexical de
a«oi;rr„*V» STUA" \T-Z------ 1^0 A -
88
LUCIAN LAZĂR
doctrinei integraliste12 *. Dimensiunea semantică este temeiul în care se stabileşte o anumită opoziţie lexematică, adică „proprietatea semantică vizată de această opoziţie” (Coşeriu, 1976b, p. 217). Pe de altă parte, acest conţinut semantic există ca atare, în limbă, „numai în virtutea faptului că o opoziţie se raportează la el”, altfel spus numai în măsura în care constituie „suport implicit al unei distincţii funcţionale” (ibidem)n. în acest sens, dimensiunea „temperatură” este baza opoziţiei între lexemele rece-răcoros-căldură-cald, dar ea nu există ca atare decât datorită faptului că, în limba română, există aceste opoziţii funcţionale.
Referidu-se la acest mod de înţelegere a „opoziţiilor formale”, CI. Germain afirmă că „[...] nous n’arrivons pas â comprendre en quoi des oppositions [...] du type bas-haut, froid-frais, tiede-chaud et debut-milieu-fin [...] sont des types formels d’oppositions [...]. Selon nous, bas-haut est une opposition signficative non formelle, fondee sur une affinite de signifie [...]. Pourtant, bas-haut, court-long, vide-plein ne peuvent etre, quoi qu’en dise Coseriu, des oppositions formelles linguistiques (privatives antynomiques)” (Germain, 1981, p. 121-122). Trebuie să observăm, în legătură cu această critică, în primul rând, faptul că nu opoziţiile ca atare sunt „semnificative”, ci unităţile limbii sunt semnificative, în timp ce opoziţiile sunt funcţionale şi, în acest sens al funcţionalităţii lor, ele sunt „formale”. Cu alte cuvinte, prin opoziţiile imediate dintre ele unităţile semnificative formează (= structurează) o substanţă semantică continuă. In acest sens putem vorbi de cele două componente ale valorii lingvistice în planul conţinutului: componenta pozitivă (dată în unitatea semnificativă) şi cea negativă (dată de „opoziţiile formale”). Unitatea lexicală apare astfel definită prin considerarea ei în această dublă ipostază: (1) ca semnificat unitar dat în intuiţia „faptului de a fi”, în mod necesar identic cu sine însuşi (= componenta pozitivă) şi (2) în opoziţie imediată cu alte unităţi (= componenta negativă sau „diferenţiale”), aceasta manifestând diferenţa dintre unitatea dată şi celelalte unităţi subsumabile unei zone comune de semnificaţie. Pornind de la această a doua accepţiune a conceptului de valoare, E. Coşeriu elaborează conceptul de „opoziţie formală”, adică „structurală „sau „funcţională”.
In al doilea rând, în cadrul tipologiei câmpurilor, termenul „formal” are un cu totul alt conţinut, aparţinând planului cercetării, al lingvisticii, şi nu planului obiectului, al limbajului. El înseamnă aici ceea ce se obţine în urma operaţiei de clasificare a opoziţiilor funcţionale (identificate în planul limbajului), după criterii „arbitrare” sau „convenţionale” stabilite în temeiul unor raţiuni ce decurg din necesitatea sistematizării rezultatelor investigaţiei. într-adevăr, „privativ” sau
12	Nu ne putem referi aici Ia această problemă; pentru o anumită interpretare a gândirii
nnseriene din nnohi cf. Lazăr, 2001, p. 6.
CRITERII DE TIPOLOGIZARE A CÂMPURILOR LEXICALE
89
„echipolent”, „unidimensional” sau „pluridimensional”, „ierahizant” sau „selectiv” sunt termeni care denumesc criterii formale în baza cărora obţinem clase sau tipuri formale de opoziţii, respectiv de câmpuri14.
II. Tipologia integralistă a câmpurilor lexicale
1.1.	Un prim criteriu formal de tipologizare a câmpurilor are în vedere relaţiile interne ale unui câmp lexical, care în funcţie de opoziţiile semantic-funcţionale pot fi: graduale, echipolente şi privative. Opoziţiile graduale se stabilesc între lexeme care structurează o anumită zonă semantică în funcţie de gradul dimensiunii (intensitate, mărime), semnificată prin valoarea globală a câmpului (arhilexem). Astfel, rece-răcoros-călduţ-cald-fierbinte este un câmp gradual. Opoziţiile echipolente structurează câmpuri în care valoarea fiecărui lexem se defineşte prin opoziţie directă cu toate celelalte lexeme ale câmpului. Numele de culori constituie în limba română un astfel de câmp. Opoziţiile privative (sau „sinonimice”) se stabilesc între două lexeme, dintre care unul prezintă o trăsătură distinctivă faţă de care cel de-al doilea este indiferent: spre exemplu, în a se adapta - a se acomoda, trăsătura «convenabil» din «a se acomoda» nu este prezentă în a se adapta. Acestui criteriu, al tipurilor de opoziţie, i se adaugă încă patru criterii, prin combinarea cărora se va putea obţine un proiect de tipologie a câmpurilor lexicale:
1)	numărul „dimensiunilor” semantice care funcţionează într-un câmp;
2)	modul de combinare a acestor dimensiuni în interiorul câmpului;
3)	tipul „ontic” al opoziţiilor lexematice dintr-un câmp;
4)	tipul raportului dintre conţinutul şi expresia lexemelor.
Prin combinarea dintre criteriul „tipului formal de opoziţie lexematică” cu criteriul „numărului de dimensiuni semantice” şi cu criteriul „modului de combinare a dimensiunilor semantice” obţinem o primă tipologie a câmpurilor lexicale din punctul de vedere al configuraţiei lor:
14 Aceste distincţii constituie, de altfel, şi punctul de plecare al evaluării critice a tipului de analiză semică propus de Lyons: „[Lyons] distingue, on le sait, toute une serie de type logico-formels d’oppositions, tels que 1 ’ h y p o n i m i e (par ex. chene par rapport â arbre), l’incompatibilite (par ex. vert-rouge) et l’«oppositeness of meaning», distinguee â son tour en complementarite (par ex. vivant—mort), a n t o n y m i e (grand-petit, large-etroit) et „ c o n v e r s e n e s s ” ( vendre-acheter, husband-wife). Această tipologie' logico-formală „ne concerne que la forme generique des oppositions semantiques et non pas ces oppositions en tant que telles: dans le cas du lexique, Ies differences semantiques entre Ies paradigmes lexicaux et entre Ies lexemes â l’interieur de chaque paradigme differences qui devraient constituer l’objet par excellence de la semantique structurale. [...] Certes, il est interessant de constater que long-court, grand-petit, haut-bas, schwer-leicht, âge-jeune presentent le meme type formei d’opposition („antonymie” ), mais par lâ on ne sait pas quelles sont Ies differences entre ces couples de lexemes et â l’interieur de chacun d’eux”. De aceea, distincţiile stabilite de Lyons „sont des distinctions intdressantes, bienvenues et utiles â plusieurs egards, en particulier pour l’etablissement de la tvoolocie des chamns lexicaux et des classes lexicale” (Coşeriu, 1982, p. 144-145).
90
LUCIAN LAZÂR
CÂMPURI
unidimensionale
pluridimensionale
15
graduale seriale
bidimensionale
multidimensionale
bipolare
^SS^\corelative noncorelative  ale nonordinale	'	' *	'	1	'' e
corelaţi
antonimice privative
ordinale
simple compuse
Avem deci următoarele tipuri de câmpuri:
1.	unidimensional bipolar antonimie
2.	unidimensional bipolar privativ
3.	unidimensional gradual
4.	unidimensional serial ordinal
5.	unidimensional serial nonordinal
6.	bidimensional corelativ
7.	bidimensional noncorelativ
8.	multidimensional ierarhizant corelativ
9.	multidimensional ierarhizant noncorelativ
10.	multidimensional selectiv simplu
11.	multidimensional selectiv compus.
După numărul dimensiunilor semantice câmpurile se împart în unidimensionale (cu o singură dimensiune) şi pluridimensionale (cu mai mult de o dimensiune).
După tipul de opoziţii câmpurile unidimensionale se subîmpart în: bipolare (antonimice şi privative), graduale şi seriale.
1.1.1.	Câmpurile unidimensionale bipolare antonimice sunt constituite din termeni într-o opoziţie de tipul x/nonx în care nonx nu este „negativul real” al lui x, ci „contrariul” semantic al acestuia. Astfel, în „mic”-„mare”, ,jos”-„sus”, „aproape”-„departe”, „scund”-„înalt”, „îngust”-„lat”, „subţire”-„gros”, „a veni”-„a pleca” (care constituie opoziţii antonimice propriu-zise), „mare”, „sus”, „departe”, „înalt”, „lat”, „gros”, „a pleca” nu reprezintă respectiv „nonmare”, „nonsus”, „nondeparte”, „nonînalt”, „nonlat”, „nongros”, „non-a pleca”, din 15
15 Urmând sugestiile de la Coseriu, 1976b, p. 223, am subdivizat ramura ‘unidimensional antonimie’ pentru a pune în evidenţă deosebirea între opoziţiile antonimice propriu-zise şi cele privative, deşi între aceste opoziţii „nu există o diferenţă esenţială”.
CRITERII DE TIPOLOGIZARE A CÂMPURILOR LEXICALE
91
punctul de vedere „real”, al „substanţei” nestructurate lingvistic, ci, dimpotrivă, „mare”, „sus”, „departe”, „înalt” etc. sunt, respectiv, contrariul, din punct de vedere semantic, al structurilor date în limbă ale lexemelor „mic”, „jos”, „înalt”. Cu alte cuvinte, opoziţiile antonimice sus-jos sau aproape-departe nu sunt „reflectări” în limbă ale unei stări reale de lucruri, ci din contră, sunt structuri semantice care impun „realităţii” o astfel de structurare, un astfel de „mod-de-a-fi”. Prin urmare, aceste opoziţii constituie temeiul unor dimensiuni semantice relevante doar din punctul de vedere al subiectului vorbitor, şi nu în realul ca atare. Astfel, dimensiunile semantice mărime („mic”-„mare”), verticalitate (,jos”-„sus”), orizontalitate („departe”-„aproape”, dar şi „dreapta”-„stânga”, „înainte”-„înapoi”) au o semnificaţie în „lumea omului”, în universul său semnificativ, şi nu în „realitatea extralingvistică”. De aceea, câmpurile bidimensionale antonimice nu trebuie interpretate ca structurări ale unor „stări de lucruri”, ci ca structurări lexematice, care „formează” o zonă continuă de semnificaţie.
1.1.2.	Câmpurile unidimensionale bipolare privative. Acest tip de câmpuri lexicale este constituit din termeni consideraţi, de obicei, „sinonimi”, dar care, în realitate, se definesc funcţional tot în baza unei opoziţii de tipul x/nonx, însă într-un alt sens decât termenii opoziţiilor antonimice. In cazul câmpurilor privative, opoziţia x/nonx nu structurează substanţa semantică, i.e. o dimensiune semantică, din punctul de vedere al acesteia, ci dintr-o perspectivă oarecum exterioară valorii semantice respective. Dacă opoziţia antonimică „mic”-„mare” „formează” dimensiunea semantică „mărime” tocmai din punctul de vedere al „mărimii”, o opoziţie privativă de tipul a socoti-a calcula, necaz-supărare, părere-opinie, a se adapta—a se acomoda structurează substanţa semantică comună dintr-un punct de vedere exterior acesteia. Astfel, valoarea semantică «a se armoniza cu/într-un anumit context» este structurată de lexemul a se adapta şi lexemul a se acomoda în opoziţie neutralizabilă, în raport cu trăsăturile distinctive «convenabil»— «nonconvenabil». Dacă a se adapta este indiferent faţă de aceste trăsături, în sensul că le conţine potenţial pe ambele însă fără a fi definit funcţional în raport de acestea, a se acomoda presupune trăsătura distinctivă «convenabil» (opus lui «nonconvenabil»). Avem, de asemenea, a dojeni-a mustra, unde termenii (care nu sunt, de data aceasta, în opoziţie neutralizabilă) structurează substanţa semantică «sancţiune verbală», prin trăsăturile «fără intenţie moralizatoare» - «cu intenţie moralizatoare» (x/non-x), deci lexemele a dojeni, respectiv a mustra, se opun tocmai în relaţie cu aceste trăsături: a dojeni («fără intenţii moralizatoare»), a mustra («cu intenţii moralizatoare»).
Să observăm acum că opoziţia x/non-x, în cazul opoziţiilor antonimice „mic”-„mare”, se raportează la dimensiunea semantică „mărime” într-un mod diferit faţă de cel în care x/non-x, în cazul opoziţiei a dojeni-a mustra (în baza trăsăturilor /+moralizator/), se raportează la valoarea comună de semnificaţie «sancţiune verbală». Deosebirile între cele două moduri de a structura o zonă de semnificaţie justifică această dublă interpretare a opoziţiei x/non-x şi, deci,
distincţia antrmimic/nrivatiV-
92
LUCIAN LAZĂR
1.1.3.	Câmpurile unidimensionale graduale se constituie prin opoziţii care în
interiorul unui arhilexem (cu sau fără expresie) ordonează un număr de lexeme în funcţie de gradul semnificat de substanţa semantică respectivă. Astfel, în câmpurile:	ger-frig-răcoare-căldură-caniculă,	vale-pârău-rău-fluviu sau
drăguţ-frumos-splendid-minunat, dimensiunile	semantice corespunzătoare:
«temperatură a aerului», «apă curgătoare», respectiv «frumuseţe» sunt prezentate într-o ordine graduală în interiorul substanţei semantice comune.
Este interesant de observat posibilitatea de a „integra” tipul antonimie cu tipul gradual. Spre exemplu, în câmpurile deja amintite: a) al „mărimii” avem lexemele minus cul-mic-mare-enorm\ sau b) al «temperaturii aerului» avem ger-frig-răcoare-caldură-caniculă. „Antonimiile” mic/mare şi ger/caniculă (sau vale/fluviu în câmpul «apă curgătoare») nu sunt de aceeaşi natură. Evident, o structură graduală implică existenţa unui minim şi a unui maxim în cadrul dimensiunii considerate, însă între „minim” şi „maxim” nu avem o opoziţie de tipul x/non-x, deci o opoziţie antonimică, dacă între aceşti doi poli ai dimensiunii se intercalează termenii care semnifică diferite grade intermediare. Pentru a integra o structură antonimică într-o structură graduală, este necesar ca între termenii „contrari” să nu se interpună nici un alt termen. Astfel, în câmpul minuscul-mic/mare-enorm, între mic şi mare nu există „grade” intermediare, în timp ce în secţiunea minuscul-mic şi, respectiv, mare-enorm putem vorbi despre o gradualitate; aceasta face ca în câmpul „mărimii” format din cele patru lexeme să avem două câmpuri graduale: minuscul-mic şi mare-enorm şi un câmp antonimie mic-mare. Nu în acelaşi fel se prezintă lucrurile în câmpurile „temperatura aerului” şi „apă curgătoare”, unde între oricare dintre termenii care pot fi consideraţi în opoziţia x/non-x se interpune cel puţin un alt termen (desigur, nu putem „opune” răcoare lui căldură): între ger şi caniculă avem trei grade intermediare, între ger şi căldură două grade intermediare, iar între ger şi răcoare un grad intermediar; la fel între frig şi căldură, frig şi caniculă avem unul sau două grade intermediare. De aceea, în acest tip de câmp, nu putem vorbi despre o reală integrare a opoziţiilor antonimice cu cele graduale.
1.1.4.	Câmpurile unidimensionale seriale se constituie în baza opoziţiilor echipolente multilaterale, în care lexemele unui câmp structurează substanţa semantică globală prin faptul că fiecare lexem se opune, în mod imediat, la acelaşi nivel logico-semantic, tuturor celorlalte lexeme. în funcţie de natura opoziţiilor -„relaţională” sau „substantivală” - câmpurile seriale se subdivid în ordinale şi nonordinale.
Câmpurile seriale ordinale, structurate prin opoziţii de natură relaţională, sunt compuse din lexeme „aranjate într-o ordine fixă”, care defineşte conţinutul fiecărui lexem în raport cu toate celelalte. în afara acestor relaţii ordinale, lexemele unor astfel de structuri „sunt semantic vide” (Coseriu, 1976b, p. 49). Spre exemplu, câmpul «zilelor săptămânii», al «lunilor anului» sau al «etapelor unei desfăşurări în timp» <început-mijloc-sfârşit) constituie astfel de câmpuri seriale ordinale şi sunt, ca atare, „serii închise”.
CRITERII DE TIPOLOGIZARE A CÂMPURILOR LEXICALE
93
Câmpurile seriale nonordina le se structurează în baza unor opoziţii substantivale, în care lexemele au un conţinut de sine stătător şi desemnează „entităţi” cu individualitate proprie. Este vorba despre o structurare serială nonordonată, care formează serii deschise, cum ar fi: nume de peşti, păsări, arbori, flori etc.
La acest nivel se ridică o întrebare: nu cumva aceste câmpuri seriale (ordinale sau non-ordinale) sunt simple nomenclaturi, adică serii terminologice fără relevanţă semantic-fimcţională? Atât seriile terminologice închise (luni-marţi-miercuri etc. sau ianuarie-februarie-martie etc.) cât şi terminologiile deschise (brad, stejar, plop etc.) pot fi considerate - după părerea noastră - structuri semantice numai în temeiul existenţei unui conţinut lexical comun ca valoare arhilexematică (în opoziţiile peşte/pasăre/arbore/floare) sau cu valoare clasematică de tipul «animat»/«non-animat»	(peşte-pasăre/arbore-floare), valoare definită în
planul opoziţiilor de limbă. Prin aceasta, seriile terminologice amintite se deosebesc de terminologiile din limbajul ştiinţific sau tehnic, unde valoarea comună a seriilor de termeni este definită, de asemenea, în limbajul ştiinţific sau tehnic. Prin urmare, termenii din chimie (diferite nume de acizi, baze etc.) au valoarea comună „substanţă chimică”, iar această valoare se defineşte tot în domeniul ştiinţelor.
1.1.5.	Câmpurile bidimensionale sunt structurate pe baza a două dimensiuni semantice care funcţionează în interiorul aceleiaşi zone continue de semnificaţie. în funcţie de „modul de combinare” al acestor dimensiuni deosebim câmpuri bidimensionale corelative şi câmpuri bidimensionale noncorelative.
In câmpurile bidimensionale corelative cele două dimensiuni se intersectează „formând fascicule de corelaţii” (<ibidem, p. 53) între cele două tipuri de opoziţii polare: „antonimice” şi „privative”. Avem, astfel:
	uşor	greu	
	facil	dificil	
a se alătura		a se despărţi	
a adera		a abjura	
Analiza dimensiunilor prezente în aceste câmpuri relevă opoziţii privative între uşor-facil, greu-dificil şi a se alătura—a adera şi a se despărţi-a abjura şi opoziţii antonimice între uşor-greu, facil—dificil şi, respectiv, a se alătura—a se despărţi şi a adera-a abjura.
Putem avea, de asemenea, câmpuri cu şase termeni:
		mic	mare
în spaţiu		subţire	gros
în	plin	îngust	lat
plan	gol	strâmt	larg
94
LUCIAN LAZĂR
în opoziţia „lat”-„larg” ni se pare că nu este vorba despre trăsăturile distinctive «lărgime în plan»/«lărgime în spaţiu» (cf. ibidem, p. 73, nota 32), cât mai degrabă «lărgime a unui plin (= lat)»/«lărgime a unui gol» (= larg) care sunt raportate în plan, şi nu în spaţiu. Opoziţia gros-lat se face în baza trăsăturilor «mare în spaţiu»/«în plan». La fel, pentru opoziţiile îngust-strâmt, pe de o parte, şi subţire-îngust, pe de alta. în structurarea acestui câmp nu este vorba de trei dimensiuni, cum ar putea părea la prima vedere, întrucât pe coloana gros-lat-larg este vorba despre o opoziţie privativă «în spaţiu plin»/«în plan plin»/«în plan gol».
în câmpul bidimensional noncorelativ cele două dimensiuni nu se mai intersectează, iar în interiorul celor două secţiuni avem doar opoziţii graduale sau echipolente. Dacă ţinem cont de faptul că între secţiuni putem avea opoziţii antonimice sau privative, atunci obţinem următoarele şase subtipuri:
I.
antonimie	X	gradual
	nonx	echipolent
ii.		
antonimie	X	echipolent
	nonx	echipolent
in.		
antonimie	X	echipolent
	nonx	echipolent
IV.		
privativ	X	gradual
	nonx	echipolent
V.		
privativ	X	echipolent
	nonx	gradual
VI.
privativ
X	echipolent
nonx	echipolent
Cercetările ulterioare vor putea stabili dacă putem vorbi pentru limba română de asemenea tipuri de câmpuri.
1.1.6.	Câmpuri multidimensionale ierarhizante. în acest tip de câmpuri, dimensiunile semantice se aplică succesiv la diferite niveluri de structurare ale substanţei semantice globale. La fiecare nivel vom avea deci un arhilexem (cu sau fără	*i în interiorul acestuia o serie de distincţii, din care rezultă
CRITERII DE TIPOLOGIZARe a CA^H^IL°R LEXICAL_-
95
arhilexeme secundare, la rândul lor structura^ Pe ^aza. a^or distincţii- Astfel, distincţiile funcţionale de la un anumit nivel ud se rePeta n ve.uri 6 e^10arf> care sunt „indiferente” în raport cu dimensiunii se®antice, suf noareIn foncPe de modul în care se aplică opoziţiile la fiecare n ve \ ^e®se un' camP“n ierarhizante corelative şi câmpuri ierarhizaţite noncorelative. In câmpuri e ierarhizante corelative avem acelaşi tip * °Pozlîu ^tinctive in fiecare dintre „ramurile” opuse la acelaşi nivel-ast^e camP ar L
a da — a primi a răspun^e 3 a^a La nivelul ramurii a da-a primi funcţionează aceeaŞÎ opoziţie ca şi în^ramura a răspunde-a afla: ablativ/adlativ (ablativ = dif*sPre ^ocutor a ativ ~ insPre locutor «—). Sau câmpul „parte din întreg”;
		„Parte din
„considerat compact”		
„mic”	„mare”	^	.	
„lichid”	„solid” (-)”casant”-(+)casant		
strop, picătură, aşchie, ciob	buturugă		—L
considerat compus din indivizi
„mic
minoritate
,mare
majoritate
în acest câmp opoziţia „mic-mare” se aplică atat *n ramura »comPac > ca în ramura „compus”.	,	.	...
în câmpurile ierarhizante nc?nCOreat-1Ve- istmc,.nre. întemeiază, chiar la acelaşi nivel, pe opoziţii dif"er’te’ *ermemi y11.61 ramui\ ,U^ „indiferenţi” faţă de opoziţiile din ramurile palele “mpul“'' V" ■"“.J* câmp poate fi secţiunea „compact” din câmpul ,-Parte ,^m mtre8 - 1111 ,e tpoz1.1-' „casant-noncasant” se aplică doar în ram^ „jtuc" din aceasta secţiune, fund
„indiferentă” în ramura „mare”.	ţ	,
1.1.7.	Câmpuri multidimensionale selecţive- n acest t!f ,.e camPun dimensiunile semantice se aplică simultan în structurarea valom unitare a semnificaţiei, de aceea fiecare dinstincţie este în principiu, ncţiona a m mtenoru câmpului.'Aceasta înseamnă că pentru fiecare’ lex^*1 esteJfcesara P^1*1 f*™*. dimensiunilor implicate. în raport cu numărul ar 1 exeme avem- câmpuri selective simple şi câmpuri selective compuse	.	.	. „	.
Câmpul selectiv s i m p 1 u are o sing^a vaioare ^urntara (unsingur
arhilexem) în interiorul căreia nu există diferente ăe nive ierar 1C' CeaS Va 0are
96
LUCIAN LAZĂR
semantică comună este subîmpărţită de un anumit număr de lexeme, definite prin concurenţa tuturor opoziţiilor funcţionale din cadrul câmpului. Considerăm, spre exemplu, o secţiune a câmpului „rudenie”:
	ascendent		descendent	
	mase.	fem.	mase.	fem.
linie directă	tată	mamă	fiu	fiică
linie colaterală	unchi	mătuşă	nepot	nepoată
în acord cu cele afirmate mai sus, observăm că pentru fiecare lexem toate cele trei dimensiuni: 1) linie directă/colaterală, 2) ascendent/descendent, 3) masculin/ feminin sunt simultan funcţional relevante; astfel, pentru lexemul tată avem /linie directă/ + /ascendent/ + /masculin/ sau pentru nepoată avem /linie colaterală/ + /descendent/ + /feminin/. Astfel, modificarea unei trăsături distinctive, în primul caz /linie directă/ cu /linie colaterală/, în al doilea caz /descendent/ cu /ascendent/ transformă lexemele considerate în unchi, respectiv /mătuşă/.
în câmpurile selective compuse avem mai multe arhilexeme care se intersectează pe anumite secţiuni ale unei zone de semnificaţie. Trăsăturile distinctive care funcţionează în astfel de câmpuri sunt relevante în interiorul aceluiaşi arhilexem, în sensul că mai multe dimensiuni semantice raportate la aceeaşi valoare arhilexematică pot constitui baza aceluiaşi tip de opoziţie. Un astfel de câmp este secţiunea „nonuman” din câmpul „făptură” (cf. Coseriu, 1968c, p.179). Se observă că, în cadrul aceleiaşi valori arhiiexematice, „animal”, mai multe dimensiuni semantice „dobitoace”, „păsări” constituie baza unor opoziţii similare «domestic»/«sălbatic» : «vite»/«jivine» şi «orătănii»/«păsări».
1.1.8.	Considerând în ansamblu tipologia câmpurilor după criteriul configuraţiei, Angela Bidu-Vrănceanu constată o serie de neajunsuri:
A.	„[...] această clasificare nu ţine seama de toate tipurile de opoziţii posibile”;
B.	„[...] diferitele tipuri de opoziţii sunt considerate caracteristice numai pentru câmpurile unidimensionale, ceea ce deranjează în interpretarea practică, dat fiind că majoritatea câmpurilor par a fi pluridimensionale”. Pornind de la aceste consideraţii, se constată o serie de „inadvertenţe” în clasificarea diferitelor câmpuri, punându-se, ca o consecinţă, sub semnul întrebării însăşi „utilitatea” acestei tipologii: „în condiţiile în care câmpurile sunt atât de eterogene sub aspectul tipurilor de opoziţii care le caracterizează, ne întrebăm dacă această clasificare mai este utilă” (Bidu-Vrănceanu, 1979, p. 146).
C.	„Confruntarea tipologiei stabilite de E. Coşeriu în ce priveşte caracterizarea câmpurilor sub aspectul tipurilor de opoziţii şi a numărului dimensiunilor cu analiza concretă făcută celor şase câmpuri din limba română contemporană demonstrează că unul şi acelaşi câmp poate figura în mai multe puncte ale acestei clasificări. în felul acesta se pune întrebarea dacă se mai obţine o tipologie cînd se iau în consideraţie aceste criterii” (ibidem, p. 148).
CRITERII DE TIPOLOGIZARE A CÂMPURILOR LEXICALE
97
Referitor la primul aspect, reamintim că încă de la început s-a menţionat că demersul se limitează la „o tipologie schematică şi, parţial, stabilită intuitiv”(Coseriu, 1976b, p. 41). Cât priveşte aspectele B. şi C. este vorba, desigur, de o neînţelegere: criteriile de tipologizare se aplică succesiv, respectiv criteriul numărului, criteriul tipurilor formale de opoziţii, criteriul modului lor de combinare. Astfel, într-un câmp multidimensional ierarhizant selectiv, spre exemplu, putem avea secţiuni (microcâmpuri) graduale, privative sau echipolente.
1.2.	Criteriul ontic de tipologizare a câmpurilor lexicale are în vedere natura (substantivală sau relaţională a) lexemelor implicate în opoziţii. Lexemele de natură substantivală denumesc unităţi intuite autonom în raport cu alte entităţi, în timp ce lexemele relaţionale desemnează entităţi care se definesc numai ca termeni ai unor relaţii. „Om”, „animal”, „plantă”, „casă”, „piatră”, „mic”, „mare”, „frumos”, „urât”, „lat”, „larg” etc. sunt lexeme substantivale (şi nu substantive, în sensul semnificatului categorial „substantivitate”). Aceste lexeme pot „forma” câmpuri polare sau graduale, fiind astfel definite relativ la o dimensiune semantică, însă natura lor nu este prin acest fapt relaţională, căci „faptul de a fi mare (sau frumos etc.)” sunt semnificate relative raportate la valoarea semantică comună a microcâmpurilor din care fac parte.
în funcţie de modul în care semnificatele relaţionale sunt definite semantic vom avea câmpuri relaţionale poziţionale şi câmpuri relaţionale nonpoziţionale. Primul subtip este constituit din lexeme care „desemnează tocmai (şi numai) poziţia pe care «designatum»-urile o ocupă în raport cu un punct de orientare în timp sau în spaţiu, sau într-o serie fixă” (Coseriu, 1976b, p. 238)16. în câmpurile relaţionale nonpoziţionale, ordinea lexemelor într-o serie nu mai este relevantă, deoarece „relaţiile sunt fondate obiectiv”, astfel încât ‘lucrurile’ pot fi desemnate ca termeni ai tuturor relaţiilor posibile în câmp. în exemplul discutat al câmpului numelor de rudenie, lexemul „tată” poate fi definit, schimbând perspectiva, ca „bunic”, „fin”, „unchi”, „nepot”, „frate”.
Tipologia câmpurilor lexicale din punctul de vedere al tipului „ontic” al opoziţiei se prezintă din punct de vedere grafic astfel:
1.3.	Raportul conţinut - expresie funcţionând drept criteriu tipologic vizează, pe de o parte, „«motivarea analogică» a expresiei prin conţinut” (regularitate), pe de altă parte, „reluarea expresiei unei anumite zone a unei paradigme într-o altă
Câmpuri
poziţionale
nonpoziţionale
98
LUCIAN LAZ AR
zonă, cu distincţii ulterioare ale aceleiaşi paradigme” (Coseriu, 1976b, p. 239) (recurşivitate). în funcţie de aceste două perspective:
Tipologia câmpurilor lexicale din punctul de vedere al raportului conţinut-expresie se prezintă astfel:
Câmpuri
regulate neregulate continue	recursive
(omogene sau (sau omoloage) nonrecursive)
în cadrul câmpurilor regulate, avem o regularitate internă, definită în interiorul unei paradigme sau al paradigmelor unei categorii gramaticale, şi o regularitate externă, a unei categorii în raport cu o altă categorie. Spre exemplu, primul subtip are în vedere raportul între lexeme ca lup-lupoaică, urs-ursoaică, leu-leoaică, unde, într-o anumită zonă din secţiunea „animat nonuman” din câmpul „făptură”, avem regularitate între corelaţia de „sex” şi exprimarea genului gramatical. Cel de-al doilea subtip este constituit de lexeme rezultate din compoziţie (lexematică sau prolexematică). Astfel, avem de la caisă, castană, cireaşă, corcoduşă, nucă, pară, prună, respectiv compoziţiile prolexematice cais, castan, cireş, corcoduş, nuc, păr, prun.
Câmpurile omogene sunt, de fapt, pur şi simplu câmpuri nonrecursive şi aparţin celorlalte modalităţi de tipologizare. Câmpurile recursive sunt formate dintr-o zonă structurată de lexeme primare şi mai multe zone de semnificaţie formate din aceste lexeme reluate (cu distincţiile proprii) în elemente compuse de tipul grand-mere, grand-pere.
în abordarea de ansamblu a câmpurilor lexicale din punct de vedere tipologic cele trei criterii prezentate pot fi combinate, tocmai în această ordine. Vom obţine, astfel, în primul rând o clasificare a câmpurilor din punctul de vedere al configuraţiei. în cadrul acesteia deosebim câmpurile substantive de cele relaţionale, în sfârşit, prin considerarea structurilor paradigmatice secundare, vom putea stabili tipurile de regularitate semantică (conţinut-expresie) şi modurile ei de manifestare.
BIBLIOGRAFIE
Bidu-Vrănceanu, 1979 = Angela Bidu-Vrănceanu, Observaţii privind câmpurile lexicale şi tipologia lor, în SCL, nr. 2, p. 143-149.
Bidu-Vrănceanu, 1981 = Angela Bidu-Vrănceanu, Problemes d’analyse des champs lexicaux, în Logos semantikos, p. 349-361.
Bidu-Vrănceanu, 1984 = Angela Bidu-Vrănceanu, Modele de structurare semantică. Cu aplicaţii la limba română, Timişoara.
Bidu-Vrănceanu, 1985 = Ion Coteanu, Narcisa Forăscu şi Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană. Vocabularul, Bucureşti.
CRITERII DE TIPOLOGIZARE A CÂMPURILOR LEXICALE
99
Bidu-Vrănceanu, 1986 = Angela Bidu-Vrănceanu, Structura vocabularului limbii române contemporane, Bucureşti.
Coseriu, 1955 = Eugenio Coseriu, Determinaciony entorno, în Coseriu, 1962, p. 282-325.
Coseriu, 1957 = Eugenio Coseriu, Logicismo y antilogicismo en la gramatica, în Coseriu, 1962, p. 235-260.
Coseriu, 1962 = Eugenio Coseriu, Teoria del lenguajey linguistica general, Madrid.
Coseriu, 1964a = Eugenio Coseriu, Para una semantica diacronica es truc tu ral, în Coseriu, 1977a, p. 11-86.
Coseriu, 1964b = Eugenio Coseriu, Introduccion al estudio funcional del vocabulario, în Coseriu, 1977a, p. 187-142.
Coseriu, 1966 = Eugenio Coseriu, El lenguaje y la comprension de la existencia del hombre actual, în Coseriu, 1977b, p. 34-65.
Coseriu, 1967 = Eugenio Coseriu, Las solidaridades lexicales, în Coseriu, 1977a, p. 143-162.
Coseriu, 1968a = Eugenio Coseriu, Tesis sobre el tema «lenguaje y poesia», în Coseriu 1977b, p. 201-207.
Coseriu, 1968b = Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje, în Coseriu, 1977b, p. 13-33.
Coseriu, 1968c = Eugenio Coseriu, Las estructuras lexemâticas, în Coseriu, 1977, p. 162-183.
Coseriu, 1969 = Eugenio Coseriu, Semantica, forma interior y estructura interna, în Coseriu, 1987a, p. 112-127.
Coseriu, 1970 = Eugenio Coseriu, Significado y designacion a la luz de la semantica estructural, în Coseriu, 1977a, p. 185-209.
Coseriu, 1971 = Eugenio Coseriu, Semantica y gramatica, în Coseriu, 1987a, p. 128-147.
Coseriu 1972 = Eugenio Coseriu, Sobre las categorias verbales («partes de la oracion)», în Coseriu, 1987a, p. 50-79.
Coseriu, 1975 = Eugenio Coseriu, El estudio funcional del vocabulario. (Compendio de lexemătica), în Coseriu, 1987a, p. 206-239.
Coseriu, 1976a = Eugenio Coseriu, Lo erroneo y lo acertado en la teoria de la traduccion, în Coseriu, 1977b, p. 214-239.
Coseriu, 1976b = Eugeniu Coseriu, Vers une typologie des champs lexicaux, în „Cahiers de lexicologie”, 27, p. 30-51.
Coseriu, 1977a = Eugenio Coseriu, Principios de semantica estructural, Madrid.
Coseriu, 1977b = Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje, Madrid.
Coseriu, 1982 = Eugenio Coseriu, Pour et contre Tanalyse semique, Tokio.
Coseriu, 1987a = Eugenio Coseriu, Gramatica, semantica, universales, Madrid.
Coseriu, 1987b = Eugenio Coseriu, Palabras, cosasy terminos, Universidad de la Laguna.
Coseriu, 1992a = Eugenio Coseriu, Competencia linguistica, Madrid.
Coşeriu, 1992b = Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi.
Geckeler, 1981 = Horst Geckeler, Progres et stagnation en semantique structurale, în Logos semantikos..., p. 53-71.
Germain, 1981 = CI. Germain, Le semantique fonctionnelle, PUF, Paris, p. 121-122.
Logos semantikos. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu, voi. III, Semantica, Madrid, 1981.
Lazăr, 2001 = Lucian Lazăr, Dimensiunea istorică a limbajului în lingvistica integrală, în StUBB, Philologia.
Rector, 1981= Monica Rector, La semantica estructural de E. Coseriu, în Logos semantikos, p. 131-137.
Tămâianu, 2001 = Erama Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, Cluj-Napoca.
Universitatea „ Babeş-Bolyai ” Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
EMMA TĂMÂIANU-MORITA
SEMNIFICAŢIA LINGVISTICII COŞERIENE ÎN VIZIUNEA LUI TAKASHI KAMEI. DUPĂ DOUĂZECI DE ANI
l.	în conştiinţa lingviştilor japonezi de astăzi, numele lui Takashi Kamei1 (1912-1995) este legat în mod decisiv de cel al Maestrului de la Tubingen. Pe de altă parte, în spaţiul occidental, Kamei le este cunoscut celor care lucrează în orizontul integralismului în primul rând ca traducător al operei coşeriene1 2 fundamentale Sincronia, diacronia e historia (1958) şi, în al doilea rând, ca autor al unei formulări care a ajuns să fie asociată constant cu numele savantului român: Eugenia Coşeriu -‘lingvist pentru secolul XXI\ Astfel, pentru a invoca doar câteva dintre cele mai semnificative instanţe, la afirmaţia lui Takashi Kamei se referă Johannes Kabatek în Cuvântul înainte la Kabatek/Murguia 1997 (p. VII)3; Aurel Codoban (1988) întreprinde o pătrunzătoare analiză a sensului aserţiunii în cauză, din perspectiva situării bazelor filosofice ale integralismului în'raport cu epistema secolului XX4; editorii volumului omagial Un lingvist pentru secolul XXI (Chişinău, 2002) preiau, ca
1	Takashi Kamei a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Imperiale Tokyo în 1935. A fost profesor la Universitatea Hitotsubashi până în 1976, an în care i s-a conferit titlul de profesor emerit al acestei universităţi. Kamei şi-a continuat activitatea didactică în cadrul altor universităţi, desfăşurând, de asemenea, până cu puţin timp înainte de moarte, o intensă şi constantă activitate de cercetare. A publicat peste 20 de volume şi peste 200 de studii, a editat 17 volume, printre care şi ample enciclopedii de specialitate. Domeniile sale de cercetare predilecte sunt: istoria gândirii lingvistice, tipologia lingvistică, istoria şi dialectologia limbii japoneze, studiul filologic al textelor japoneze vechi, stilistica anumitor specii textuale japoneze tradiţionale.
2	Utilizăm grafierea cu semn diacritic a numelui Coşeriu (şi a adjectivelor derivate), aşa cum se foloseşte în întreg volumul de faţă. In pasajele citate, respectăm grafia aleasă de fiecare autor.
3	„Coserius sprachtheoretische und sprachphilosophische Konzeptionen sind vor aliem durch zweierlei charakterisiert, erstens durch eine enorme Kohărenz und Durchplantheit, zweitens aber durch eine Offenheit in verschiedene Richtungen, die in die Zukunft weist und diese Sprachauffassung zum Fundament fur die Prâzisierung und den Ausbau verschiedener Bereiche macht. Es ist daher durchaus zutreffend, wenn gesagt wurde, Coşeriu sei «eigentlich ein Linguist des 21. Jahrhunderts», denn die Bedeutung seines Werks wird sich wohl in vielerlei Hinsicht erst in der Zukunft herausstellen” (Kabatek/Murguia 1997: VII).
4	„Susţinând autonomia limbii ca activitate umană liberă şi creatoare de semnificare, Eugenio Coşeriu se înscrie în tematizarea filosofiei contemporane. Prin forma teoretică personală în care construieşte această autonomie şi prin consecinţele ce decurg din această construcţie el iese în afara acestei filosofii. [...] Filosofia coseriană a limbii [...] nutreşte ideea unei autonomii a limbii compatibilă cu o ontologie a umanului. Ea este deci una din rarele filosofii de astăzi care îndrăzneşte să ne anunţe succesiunea spirituală a modemului. Filosofia coseriană a limbii aparţine epistemei sau culturii secolului XXI” (Codoban 1988).
DACOROMANIA, serie nouă, VII- VIII, 2002 - 2003, Cluj-Napoca, p. 101-114
102
EMMA TĂMÂIANU-MORITA
titlu, aceeaşi formulare, evidenţiindu-i pertinenţa şi după mai bine de două decenii5. După trecerea în nefiinţă, la 7 septembrie 2002, a omului Coşeriu, sintagma a fost învestită cu statut emblematic pentru rolul pe care opera coşeriană îl va juca în reîntemeierea necesară a ştiinţei limbajului, rol independent de accidentul soartei individuale (vezi, de exemplu, Garcia-Hemandez 2002 şi Salvador 2002).
Nu avem nici o îndoială că Takashi Kamei este, cronologic, unul dintre primii savanţi de anvergură pe plan internaţional care au înţeles exact şi profund dimensiunile mutaţiei epistemice pe care opera coşeriană o (va) produce în ştiinţele culturii, punând-o în lumină fără echivoc în mai multe studii, dintre care cele mai importante ni se par a fi Kamei 1981b şi Kamei 1982a6 - asupra cărora se va focaliza, de aceea, şi discuţia de faţă. Reluăm, astfel, o temă anunţată în Tămâianu 2000 şi Tămâianu-Morita 2001 şi dezvoltată, în linii generale, în Tămâianu-Morita 2002, lărgind aici aria bibliografică delimitată spre analiză.
Fie-ne îngăduit să luăm ca punct de plecare tocmai formula emblematică menţionată mai sus, atât de des citată sau invocată în exegeza coşeriană. Formula reprezintă ‘prescurtarea’ unui pasaj din Cuvântul traducătorului - partea a Il-a, elaborat de Kamei pentru versiunea japoneză la Sincronia, diacronia e historia, publicată în anul 19817. în ciuda aparenţei de optimism sau entuziasm pe care o poate crea formula ‘prescurtată’, mai ales dacă este interpretată at itsface value, lectura sa în context relevă, dimpotrivă, o tonalitate gravă, indicată cu precizie de către Coşeriu însuşi în dialogul realizat în 1997 de J. Kabatek şi A. Murguia. Referindu-se la dificultatea receptării pe scară largă a operei sale, Coşeriu rezumă sensul afirmaţiei din 1979 a lui Kamei:
„Was die ausdriickliche und breite Rezeption betrifift, hat Takashi Kamei eine Art geschichtliche Gesetzmăfiigkeit festgestellt. Er schreibt, Saussure war schon lange tot, als die wirkliche Rezeption mindestens 30 Jahre spâter einsetzte. Bei Jakobson kam die weltweite Rezeption erst so um die 50 Jahre nach den ersten Veroffentlichungen, die aus den zwanziger Jahren stammten. Deshalb sagt er, so werde es auch im Falie von Coşeriu sein, und in dieser Hinsicht sei Coşeriu eigentlich ein Linguist nicht des zwanzigsten, sondem des einundzwanzigsten Jahrhunderts. Wir konnen also noch ein paar Jahre warten” (Kabatek/Murguia 1997, p. 264).
5	Gheorghe Prini notează, în cuvântul Din partea editorului ce prefaţează volumul: „Titlul prezentei culegeri vine de la afirmaţia foarte sugestivă a unuia dintre cei mai marcanţi exponenţi ai lingvisticii din aria extraeuropeană - Takashi Kamei care prefaţa, încă în 1981, traducerea operei coşeriene în japoneză cu formula «un lingvist pentru secolul XXI», formulă pe care o găsim actuală şi reprezentativă şi astăzi [...]”.
6	Studiul din 1982 este, de altfel, recomandat în termeni elogioşi („hijo ni sugureta ronko”, „o investigaţie absolut remarcabilă”) de către Kennosuke Ezawa (1983, p. 348).
7	Deşi textul a fost scris în 1979, cu excepţia unei precizări adăugate în 1980, cu ocazia predării manuscrisului la Editura Kronos, în cele ce urmează păstrăm în trimiteri anul publicării efective (1981), adică momentul în care textul a devenit accesibil publicului larg. După ştiinţa noastră, Kamei 1981b nu a fost tradus în nici o limbă europeană, după cum, de altfel, nu au fost traduse nici celelalte studii ale lui
ir	fvezi hihlinorafia articolului de faţă).
SEMNIFICAŢIA LINGVISTICII COŞERIENE ÎN VIZIUNEA LUI TAKASHI KAMEI 103
Redăm, în continuare, pasajele care conţin mult invocata evaluare avansată de lingvistul japonez8, urmând ca, în secţiunile 3 şi, mai ales, 4, să examinăm pe rând principalele elemente ce configurează termenii evaluării:
„Coşeriu va fi fiind, probabil, un Copemic pentru lingvistica secolului XX. [...] Oricum, autentica evaluare a lui Coşeriu o încredinţăm viitorului; e limpede că ea nu stă în limitele puterilor noastre de azi. Dacă ar fi să ne gândim la câţiva lingvişti reprezentativi pentru secolul XX - deşi asta depinde şi de preferinţele personale -atunci Coşeriu, care abia va împlini 60 de ani în 1981 (spre deosebire de Jakobson, deja mult mai în vârstă, ori Benveniste sau Kuryiovicz, plecaţi din lumea aceasta), aş spune mai degrabă că nu este un lingvist care să reprezinte secolul XX. în asemenea măsură este lingvistica secolului XX una „anistorică” (ahistorisch)\ [...]
Dacă ne întrebăm cine a reflectat cu adevărat în profunzime, din perspectivă filosofic-istorică, asupra temeiurilor ultime ale relaţiei inextricabile dintre limbaj şi fiinţa umană, atunci nu ne apare oare orientarea dominantă în lingvistică una în care aceste temeiuri nu sunt căutate de nimeni?! Chiar şi astăzi stafia lui Schleicher mai bântuie încă în toate colţurile lumii. Linguistica in absentia hominis!
Deşi în mod diferit de destinul lui Schuchardt, Coşeriu ar putea părea, şi el, un fel de eretic marginalizat. Dacă am considera că a durat aproape o jumătate de veac după moartea lui Saussure până ca el să-şi asigure statutul de neclintit al unui Olimp al lingvisticii, atunci, până să vină ziua în care Coşeriu va fi venerat în mod autentic de toată lumea, ca o stea gigantică şi strălucitoare mai presus de Saussure, născută de contemporaneitate, sortit este poate să aşteptăm secolul XXI”9 (Kamei 1981b, p. 247-248).
2.	Argumentaţia de mai sus are drept fundal un îndelungat proces de reflecţie10,
8	Traducerea din limba japoneză ne aparţine. Precizăm că am încercat să urmăm îndeaproape litera şi spiritul secvenţelor din original, acordând însă precedenţă transmiterii exacte a conţinutului informaţional ca atare, în conformitate cu obiectivele discuţiei de faţă. Scriitura lui Takashi Kamei, extrem de complexă şi nuanţată, cu certitudine dificilă pentru cititorul contemporan, fie el chiar vorbitor nativ, merită, fără îndoială, o atenţie specială, reflectată într-o posibilă versiune îmbunătăţită a traducerii.
9	„Osoraku Coşeriu wa nijusseiki ni oiţe gengogaku no Copemicus de aro. [...] Tonikaku, Coşeriu no shin no hyoka wa shorai ni yudanerareteiru to tomo ni, moîoyori ware-ware no, sore wa, ima, chikara no oyobu kagiri dewa nai. Nijusseiki wo daihyo-suru gengogakusha wo nanninka ageyo to iwarereba, sore wa, hito no konomi-gonomi de aru ga, imada yoyaku ni shite 1981-nen ni kanreki wo mukaeru Coşeriu wa, Jakobson sude ni oi, Benveniste, KuriJovicz aitsuide yo wo satta ima, aruiwa mushiro nijusseiki wo daihyosuru gengogakusha dewa nai kamoshirenai. Sore hodo nijusseiki no gengogaku wa «botsurekishi no (ahistorisch)» gengogaku de aru. [...]
Masa-ni kotoba to ningen to no kono tachikiri-gataki kankei ni oiţe shin ni fiikaku rekishitetsugaku no kono kontei ni kokoro wo hisometa hito to naru to, hitori to shite kore wo soko ni motome-enai no ga, korezo gengogaku no seito na no dewa nai ka. Schleicher no borei wa itaru tokoro ni ima mo henman-shiteiru. Linguistica in absentia hominis!
Katsute no Schuchardt to sono unmei onajiku wa naku to mo, Coşeriu mata kengai no itan de naku wa nai. Saussure ga gengogaku no Olympos ni sono yuruginaki kurai wo shimeru made ni wa, sono shi-go hotondo hanseiki wo kemishita to suru naraba, sude ni Saussure wo chokoku-shite idaina, so iu gendai no unda kagayakashii hoshi to shite, shin ni Coşeriu wo tareshi mo no aogitataeru sono hi no torai, sore wa imada kore wo nijuisseiki ni matsu hoka naki sadame kamoshirenai” (Kamei 1981b, p. 247-248).
10	Mărturiile nrivind traducerea la Sincronia... simt pvnncp ne îara în TSmâiann.UA«fa onno
104
EMMA TĂMÂIANU-MORITA
declanşat de primul contact al lui Kamei cu opera coşeriană, produs ‘în timp real’: prima ediţie (Montevideo) a volumului Sincronia, diacronia e historia i-a parvenit lui Kamei chiar în anul 1958, iar lectura i-a generat convingerea că se află în faţa singurei căi valide pentru reconstrucţia domeniului ştiinţelor omului. Recitirea atentă a volumului şi asumarea explicită a viziunii coşeriene se atestă un deceniu mai târziu, prin propunerea unui curs special la Universitatea Tokyo, în 1972, curs în care Kamei şi-a prezentat propria concepţie lingvistică „luând ca axă centrală”11 gândirea coşeriană. Relativul „eşec”11 12 al cursului i-a întărit însă convingerea, întreţinută încă de la început, că o traducere în limba japoneză este acut necesară, pentru a deschide accesul nemijlocit la textul coşerian şi a face posibil, astfel, dezvoltări pe temeiul lui. Considerând că singur nu ar fi reuşit, în cazul capodoperei coşeriene, să ajungă la împlinirea unei versiuni traduse „demnă de a fi făcută publică”13, Kamei a apelat, în cele din urmă, la discipolul său Katsuhiko Tanaka14 (n. 1934), în a cărui capacitate de a duce la îndeplinire un asemenea proiect avea deplină încredere. După aproximativ un deceniu, cât a durat travaliul de traducere de o meticulozitate şi profunzime ieşite din comun, în 1981 eforturile concertate ale maestrului şi discipolului se concretizează într-o publicaţie remarcabilă, menită să transmită cititorului japonez nu numai geniul lui Eugenio Coseriu, ci şi crezul ştiinţific al celor doi lingvişti. „Ceea ce îmi doresc”, notează, pe de o parte, Katsuhiko Tanaka, „este ca această carte să trezească cititorilor un răspuns cel puţin la fel de puternic ca şi cel pe care l-am resimţit eu însumi, şi ca ei să afle în această carte o armă eficace pentru a aprofunda reflecţia privind problemele fundamentale ale omului, limbajului, societăţii şi culturii”15 (Tanaka 1981:243). Kamei afirmă, şi el, fără echivoc:
„în fapt, poate că, sub aspect tehnic, Chomsky a produs o revoluţie în
p. 75-94. în paragraful de faţă reamintim doar câteva repere principale, aşa cum sunt consemnate ele în Kamei 1981b (în special p. 244-245).
11	„[...] Coseriu wo chujiku ni mizukara no kangae wo nobete mo mitai mono to, komo-gomo kangaeta no de aru” (Kamei 1981b, p. 245).
12	„Shikashi, kono kdgi wa, domo shippai ni owatta to omotteiru” (Kamei 1981b, p. 245).
13	„[...] watakushi no chikara dewa, sore ga donna shiromono de are,yo ni oyake ni shi-uru made no manzokuna katachi ni made shitate-ageru koto wa, [...] yahari muzukashiso-ni omoeta” (Kamei 1981b, p. 245; subl. n. - E.T.).
14	Katsuhiko Tanaka a absolvit Universitatea de Limbi Străine din Tokyo în 1957, având drept specializare principală mongolistica. A fost discipolul lui Kamei la Universitatea Hitotsubashi, unde şi-a realizat studiile post-graduale. în 1976 a devenit profesor al acestei universităţi, care i-a conferit la retragerea din activitate, ca şi lui Kamei, titlul de profesor emerit. Pe baza unei burse Humboldt, între 1964 şi 1966 a studiat, în cadrul Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bonn, lingvistică generală, etnologie, studiul filologic al textelor. încă din acea perioadă, cercetările lui Tanaka se centrează asupra problematicii complexe a funcţionării limbii în contextul sociocultural, examinată de pe poziţiile unei solide cunoaşteri a istoriei gândirii lingvistice.
15	„Negau koto wa, honsho wo te ni shita dokusha ga, honsho ni watashi ga kanjita no ni otoranu tsuyoi tegotae wo kanji-tori, ningen, gengo, shakai, bunka no konpon-mondai ni tsuite shisaku wo
£-'---—" "»«	i.m	!»•/.«■/» A a. n«i” /’T'onolro 1 Ofi 1 n
SEMNIFICAŢIA LINGVISTICII COŞERIENE ÎN VIZIUNEA LUI TAKASHI KAMEI 105
«lingvistică». De aceea, s-ar putea spune şi că tocmai el ar fi omul zilei în domeniul lingvisticii celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Nu avem răgazul de a explica aici în detaliu de ce, prin comparaţie, Coşeriu, radical diferit de un asemenea curent [lingvistic] dominant (?)16 17, e imposibil a se bucura de aceeaşi falnică acceptare. Totuşi, pentru a menţiona doar motivul fundamental, nu este nici o exagerare să arăt, dintr-un punct de vedere personal, că m-am confruntat cu această carte [Sincronia...] ca şi cu o scriere de reflecţie ţinând cu adevărat de filosofia culturii. [...] Aş interpreta intenţia de profunzime a lui Coşeriu ca fiind, de pe poziţiile lingvisticii, o pledoarie pentru renaşterea, în ştiinţele umane, a finalismului (expresie a voinţei libere a omului ca existenţă individuală) în adevăratul sens al termenului. Nu am nici o îndoială că interpretarea mea este corectă. în orice caz, eu nu cunosc pe nimeni altcineva - se va observa că nu îmi restrâng afirmaţia la lingvişti - care să se fi opus nemijlocit şi cu atâta hotărâre determinismului”11. (Kamei 1981b, p. 251-252; subl. în original) „Privind acum retrospectiv, trebuie să afirm că, pentru mine, anul 1958 este unul monumental în desfăşurarea istorică a lingvisticii”18 (Kamei 1981b, p. 252).
3.	Aflăm în aceste ample texte de exegeză coşeriană - publicate la începutul deceniului 8 al secolului XX, dar reflectând convingeri formate cu cel puţin un deceniu înainte - cea mai exactă evaluare a semnificaţiei integralismului, pe o dimensiune de adâncime care a permis savanţilor în cauză să surprindă şi să prevadă fără ezitări întreaga forţă de impact a acestei viziuni asupra dezvoltării ulterioare a ştiinţei limbajului. Fără îndoială, viitoare cercetări extensive şi sistematice privind constituirea şi dezvoltarea curentului integralist vor clarifica situarea cronologică şi valorică a exegezelor discutate aici în contextul internaţional global al receptării operei coşeriene19. Ceea ce putem afirma cu siguranţă în momentul de faţă este că studiile lui Kamei şi Tanaka configurează prima instanţă majoră de receptare autentică într-un spaţiu geografic-cultural disjunct de cele în care Eugeniu Coşeriu a activat în mod nemijlocit. în acest sens, ea este proba peremptorie a unui impact obiectiv produs de opera coşeriană în sine, mai presus de orice eventuală părtinire
16	Semnul interogaţiei, în original.
17„Tashika-ni Chomsky wa gijutsu no men de «gengogaku» ni kakumei wo motarashita kamoshirenai. Kare koso wa nijusseiki no kohan no gengogakkai no sono choji to mo ieyo. Kore ni kurabereba, so iu shuryu (?) to wa mattaku tetteishite hada-ai wo koto ni suru Coseriu no ho wa, so hanabanashiku ukeirerareru tei no mono dewa arienai ga, sore ni tsuite, ima koko ni kakazurawatteiru itoma wa nai to shite, shikashi, tonikaku sono kontei ni oiţe, sore wa bunka no tetsugaku ni kakawaru, masashiku so iu «shiso» no sono yomimono to shite, watakushi wa kore to torikunda -, so itte watakushi no kimochi to shite, kesshite mata, kore ni uso wa nai. [...] Coseriu mo gengogaku ni koto yose-tsutsu, jinmon no gakumon ni taishite, shin ni tadashii imi ni okeru «(ningen no ko to shite no jitsuzon no sono jiyuishi no) mokutekiron» no fukken wo tonaeteiru no da to, sono yo ni kare no shinso no ito wo watakushi wa kaishaku-shitai. Soshite, kore ni kesshite «kaishaku» to shite ayamaru tokoro mata nai de aro. Tonikaku, korehodo ni made okusuru tokoro naku «ketteiron» ni shomen kara tate wo tsuita hito - mohaya, aete gentei-shite gengogakusha to wa iwanu - wo watakushi wa shiranai” (Kamei 1981b, p. 251-252).
18	„Ima ya 1958-nen ga watakushi ni wa gengogaku no rekishi no sono nagare ni hitotsu no monumental-na toshi to shite, kaiko-sarezu ni wa yamanu no de aru” (Kamei 1981b, p. 252).
19	Direcţiile generale ale unei asemenea vaste întreprinderi sunt indicate şi dezbătute de Mircea Borcilă (2001b, p. 4-8).
106
EMMA TĂMÂIANU-MORITA
(favorabilă sau defavorabilă) derivată din contactul cu personalitatea copleşitoare a savantului de la Tiibingen.
Ce anume justifică, aşadar, înţelegerea imediată şi de o profunzime neegalată la vremea respectivă pe care o atestă exegezele celor doi lingvişti japonezi? Credem că răspunsul se poate afla în două categorii de factori.
3.1.	Identificăm motivaţia fundamentală în convergenţa viziunii coşeriene cu modul în care Kamei şi Tanaka înşişi înţeleg esenţa limbajului şi specificul lingvisticii ca ştiinţă a culturii2G. Cei doi au găsit în opera coşeriană tocmai expresia clară şi impecabil articulată a unei concepţii pe care ei înşişi se străduiau să o elaboreze, împotriva lingvisticii „mainstream” de sorginte americană, dominantă în Japonia, ca şi în întreaga lume, atunci, ca şi acum (cfi de ex. Kamei 1988, p. 22). în limitele articolului de faţă, ne vom referi cu predilecţie la cazul lui Kamei, amânând pentru o lucrare viitoare examinarea în detaliu a concepţiei lui Tanaka, nu mai puţin demnă de aşezat în ‘nucleul tare’ al receptării autentice a integralismului.
3.1.1.	Kennosuke Ezawa (1983, p. 344) semnalează convergenţa teoretică între concepţia coşeriană dezvoltată în Sincronia, diacronia e historia (1958) şi o lucrare timpurie a lui Kamei (1936, Sistemul gramatical şi istoricitatea sa). Investigaţiile de istorie a gândirii lingvistice, cum ar fi, dintre sursele utilizate în articolul de faţă, Kamei 1970a, 1970b, 1981a, 1983 vădesc aceeaşi consonanţă. De exemplu, în studiul A Saussurian Mystery (Kamei 1981 a)20 21 se remarcă, înainte de toate, înţelegerea similară a esenţei limbajului şi a manierei în care marile curente ale secolului XX (în speţă, aici, structuralismul) şi-au construit obiectul de studiu printr-o „abstractizare” şi reificare a limbajului „real” (p. 265-266). De asemenea, viziunea globală subiacentă ce răzbate din textul lui Kamei (viziune faţă de care destinul şi „misterul” vieţii şi operei lui Saussure reprezintă doar un caz particular) este consonantă, şi ea, cu definirea specificului lingvisticii ca ştiinţă a culturii la Coşeriu.
Această stare de fapt este recunoscută ca atare şi de exegeţi ai operei lui Kamei, justificând afirmaţia cu care am început articolul de faţă. Astfel, referindu-se la volumul 6 al Operelor complete ale lui Kamei, unde se află inclus şi amplul studiu dedicat în întregime lingvisticii coşeriene (Kamei 1982a)22, Kiyozo Kazama (1994) avertizează asupra faptului că studiile cuprinse în volum sunt dificil de urmărit în absenţa unei înţelegeri prealabile a concepţiei teoretice de ansamblu a lui Kamei. Din acest motiv, Kazama recomandă a se începe lectura cu studiul despre Coşeriu -singurul savant occidental cu a cărui concepţie coincide cea a lui Kamei în ceea ce
20	Reamintim că, în opera coşeriană, această viziune este prezentă ca atare încă din 1958 (vezi, în special, cap. 6 din Coşeriu 1958/1978); pentru forma sistematizată în cele cinci principii ale lingvisticii ca ştiinţă a culturii, vezi Coşeriu 1992, 1999, Kabatek/Murguia 1997, cap. 8. Problema este amplu investigată de Mircea Borcilă într-o întreagă serie de studii (1988, 1991, 2001a, 2002).
21	Aceeaşi temă este reluată şi dezvoltată în Kamei 1983.
” -	vezi infra. 3.1 r
SEMNIFICAŢIA LINGVISTICII COŞERIENE ÎN VIZIUNEA LUI TAKASHI KAMEI 107
priveşte „esenţa” sau „spiritul” cercetării23 cu atât mai mult cu cât studiul în cauză nu este o simplă prezentare expozitivă a viziunii coşeriene, ci o dezvoltare originală pe temeiul doctrinei coşeriene, cu numeroase exemplificări şi din limba japoneză (Kazama 1994, p. 132).
3.1.2.	Relevant pentru discuţia de faţă este faptul că studiul menţionat debutează cu o amplă secţiune (p. 39-49) privind propria convingere despre calea eronată a lingvisticii considerate „ştiinţifice”, cale ce îşi află originile în secolul al XlX-lea şi continuă, în esenţă neschimbată, până în prezent24. în ciuda diferitelor curente care s-au succedat, un fascicul de trăsături epistemice a rămas central şi neschimbat în lingvistica mainstream, străbătând-o „ca un fir roşu” („akai ito”): esenţa limbajului - şi anume semnificaţia - a fost expediată în fundal şi chiar evitată ca obiect al investigaţiei, iar cercetarea s-a focalizat asupra unui „schelet” lipsit de viaţă sau a unor „rămăşiţe” ale limbii, nefiind nimic mai mult decât simplă „anatomie” ori „disecţie” a acestor rămăşiţe ca rămăşiţe moarte25 (Kamei 1982a, p. 48-49). Căutând posibile explicaţii ale acestei stări de lucruri, Kamei recurge la o sugestivă comparaţie cu artele plastice. Aici, o încercare de a explica semnificaţia artistică şi de a justifica valoarea estetică printr-un studiu limitat la caracteristicile fizice şi/sau formale ale materialului de lucru nu s-ar bucura, probabil, niciodată de statutul de „ştiinţă” serioasă26. în cazul limbii însă, materialul formal este atât de complex în sine încât simplul studiu al structurilor şi formelor, chiar cu ignorarea totală a semnificaţiei, a putut genera şi întreţine iluzia de ştiinţificitate. Pe baza rezultatelor acestei întreprinderi pur tehnice, lingviştii înşişi au ajuns să creadă că lingvistica este (sau poate fi) o ştiinţă „exactă”, şi chiar „să se mândrească” din acest motiv. în opinia lui Kamei, Eugeniu Coşeriu este singurul savant care scoate la lumină, în mod inechivoc şi fără compromisuri, această eroare fundamentală a lingvisticii ca pseudo-ştiinţă exactă sau naturală, ducând până la ultimele consecinţe critica unei asemenea orientări epistemice27 (Kamei 1982a, p. 49).
3.2.	Cea de-a doua motivaţie o aflăm în similitudinea personalităţii şi stilului ştiinţific al lui Kamei cu cele ale lui Eugeniu Coşeriu: într-o ipotetică tipologie a
23	„[...] chosha to kenkyu no seishin wo tomo ni suru seio no gakusha” (Kazama 1994, p. 132).
24	i.e. până la data redactării studiului.
25	„[...] kotoba no keigai wo keigai to shite toriage, hitasura tan ni kono keigai no sono kaibo wo koto to suru, so iu kaibogaku no sen wo toritsuzukete leita” (Kamei 1982a, p. 48-49; subl.n. - E.T.).
Deşi textul nu conţine referinţe bibliografice, întrucât păstrează stilul şi formatul iniţial al unei conferinţe (13 iunie 1982, Universitatea Seijo, Tokyo, în organizarea Societăţii pentru investigarea fundamentelor ştiinţei, Kagaku Jcisoron gakkai), este evident că această critică se face de pe poziţiile - şi, de fapt, în termenii - înţelegerii humboldtiene a naturii limbajului, aşa cum se regăseşte ea şi în lingvistica integrală (cf. Humboldt 1836, în special cap. 8, p. 48-49, 51 şi cap. 13, p. 93).
26	Desigur, afirmaţia se impune citită din perspectiva momentului în care a fost făcută. Constatăm astăzi, dimpotrivă, că o asemenea orientare simplist-materialistă se afirmă tot mai pregnant şi în acest domeniu: sunt încununate cu aură de ‘ştiinţificitate’ tocmai tentativele de a explica determinist intuiţia valorii estetice prin procesele neuro-fiziologice subiacente cogniţiei perceptuale (în speţă, vizuale), sau chiar prin infrabazele genetice ale respectivelor procese.
27	„[...} sono ayamatta sen wo ba, kotoba ni arawana katachi de mottomo akarasama ni, doko made ^ mo te wo yurumezu, netchiri-to semeta no ga, Eugenio Coşeriu de arimasu” (Ramei 1982a, p. 49).
108
EMMA TĂMÂIANU-MORITA
savanţilor din domeniul cercetării limbajului, cei doi s-ar impune încadraţi, cu siguranţă, în aceeaşi categorie.
Putem invoca drept argument, în primul rând, amploarea cunoaşterii ştiinţifice a lui Kamei28. Astfel, în interiorul studiilor sale îşi găsesc locul, în calitate de obiect al investigaţiei, limbi de o remarcabilă diversitate, de la - fireşte - japoneză până la limbile europene modeme, dar şi latina, greaca veche ori sanscrita. La fel, domeniile disciplinare în care s-a manifestat creaţia ştiinţifică a lui Kamei (enumerate sub 1, în nota biografică) atestă definirea comprehensivă a lingvisticii ca ştiinţă a culturii. După propria sa mărturisire (1988, p. 22), Kamei nu a ales, drept specializare universitară, Lingvistica (generală / teoretică) deoarece „i-a lipsit încrederea în el însuşi”29. în acei ani (deceniul 3 al secolului XX), explică el, credinţa curentă era aceea că a face cercetare lingvistică serioasă presupune cu necesitate, ca bază minimală a pregătirii, cunoaşterea limbilor latină şi greacă veche, pe cât posibil şi a limbii sanscrite, pe lângă - „se înţelege de la sine” - faptul de a aprofunda o altă limbă precum turca sau araba etc., aleasă drept domeniu predilect de investigaţie. De asemenea, un cercetător demn de acest nume nu poate să nu fie capabil a citi cu uşurinţă cel puţin în engleză, germană şi franceză, pentru a fi permanent la curent cu stadiul cercetării pe plan mondial. Fără a avea, în anii tinereţii, convingerea că ar reuşi să ducă la bun sfârşit o asemenea vastă întreprindere, Kamei a optat pentru o specializare universitară într-un domeniu mai restrâns şi cu caracter mai pronunţat aplicativ, şi anume Studiile japoneze. O poveste din negura vremurilor i se par astăzi toate aceste tribulaţii - comentează Kamei, nu lipsit de sarcasm -, într-atât s-a schimbat Lingvistica într-o jumătate de secol30! Desigur, la Universitatea Hitotsubashi activitatea didactică a lui Kamei s-a concentrat asupra lingvisticii generale, cu privire specială, în cadrul secţiei de Studii europene, asupra istoriei gândirii lingvistice occidentale.
Un al doilea argument îl constituie, credem, intransigenţa ştiinţifică şi absenţa oricărui compromis în a urma drumul pe care îl consideră corect, ca şi spiritul polemic de temut pentru care atât Kamei, cât şi Tanaka sunt bine cunoscuţi în lumea academică japoneză. De exemplu, Kamei 1982b este o critică în cei mai duri termeni faţă de o luare de poziţie publicată anterior de Tadao Shimomiya, el însuşi un reputat specialist în lingvistică contrastivă. Chiar titlul articolului lui Kamei: Shimomiya Tadao-shi ni tadasu (O întrebare pentru domnul Tadao Shimomiya) conţine verbul tadasu, aproximativ „a interoga”, verb ce implică un statut de superioritate al persoanei care ‘întreabă’ / ‘interoghează’, nu departe de nuanţa pe care o are expresia românească a lua la întrebări. Chiar şi astăzi, la menţionarea numelui lui Takashi Kamei, primul lucru pe care profesorul Tadao Shimomiya şi-l aminteşte, cu o strângere de inimă, este critica necruţătoare la care a fost supus în respectivul articol31. Pentru a exemplifica, în
28	Vezi, în acest sens, şi Kazama 1994, p. 133.
29	„Daigaku e susumu ni atari, gengogakka wo erabanakatta no wa, jishin ga nakatta kara de aru” (Kamei 1988:22).
30	„Omoeba, gojunen no aida ni, gengogaku mo okiku henbo-shita mono, konjaku no kan ni taenai” (Kamei 1988, p. 22).
3' Comunicare personală, 9 noiembrie 2002.
SEMNIFICAŢIA LINGVISTICII COŞERIENE ÎN VIZIUNEA LUI TAKASHI KAMEI 109
subsidiar, şi cazul lui Katsuhiko Tanaka, vom invoca mărturia autorului privind receptarea cărţii sale despre Chomsky32: volumul a fost, în general, fie ignorat în totalitate de colegii săi de breaslă, fie respins ca inutil; mai mult, au existat chiar şi voci care l-au etichetat drept „lectură interzisă” („kinsei no sho”) pentru chomskienii japonezi (Tanaka 2000, p. 243).
4.	îndreptându-ne atenţia, în continuare, asupra reperelor ce alcătuiesc eşafodajul evaluării lui Kamei, vom pune în evidenţă în primul rând situarea de rang valoric acordată lui Eugeniu Coşeriu în comparaţie cu figurile emblematice ale lingvisticii secolului XX de până în deceniul 833: Ferdinand de Saussure şi Noam Chomsky.
4.1.	Vom începe, de fapt, cu Chomsky, în privinţa căruia poziţia lui Kamei este simplu de rezumat: este vorba despre o respingere fără drept de apel a comparaţiei înseşi, întrucât Chomsky nici măcar nu se constituie într-un termen legitim pentru o comparaţie cu Coşeriu. Revenind la o afirmaţie citată mai sus, în secţiunea 2, anume: „în fapt, poate că, sub aspect tehnic, Chomsky a produs o revoluţie în «lingvistică»...” (Kamei 1981b, p. 251-252), atragem atenţia asupra ghilimelelor care marchează, în original, utilizarea termenului lingvistica \n raport cu generativismul chomskian. Judecata implicită aici este, credem, convergentă cu cea exprimată consecvent în repetate rânduri, cu solide argumente ştiinţifice, de Eugeniu Coşeriu34. în mod explicit, convingerea sa privind statutul contribuţiei lui Chomsky la dezvoltarea lingvisticii în definiţia ei autentică este exprimată în studiul dedicat lui Coşeriu: „dacă e să îl comparăm pe Chomsky cu Coşeriu”, atunci putem afirma că, în calitate de „actor principal” sau „star” pe scena lingvisticii mondiale, aşa cum poate părea el în momentul de faţă, Chomsky nu se va bucura, în orizontul istoriei gândirii, decât de o „existenţă efemeră”35 (Kamei 1982a, p. 49-50). Subliniem că în această secvenţă, cum este şi de aşteptat, comparaţia este formulată cu termenii inversaţi: „dacă e să îl comparăm pe Chomsky cu Coşeriu [...]”. Fără îndoială, Kamei nu neagă dreptul la manifestare al unor curente „lingvistice” de factura generativismului, atâta vreme cât locul lor în raport cu paradigmele majore din cercetarea limbajului este corect stabilit, iar nu absolutizat pe baza unor factori externi ştiinţei în calitate de căutare obiectivă a adevărului (Kamei 1982a, p. 50).
32	Prima ediţie a cărţii intitulate Chomsky a apărut la începutul anului 1983. Informaţia prezentată aici este cuprinsă în postfaţa ediţiei din 1990 - postfaţă inclusă şi în ediţia substanţial revizuită din 2000.
33	Facem această precizare întrucât, la momentul respecţicel puţin în Japonia, orientarea cognitivistă încă nu se afirmase cu agresivitatea instituţională ce o va caracteriza în deceniile care au urmat.
34	Ilustrăm cu o formulare succintă din dialogul publicat în 1997: „Chomsky ist nie Linguist gewesen, nur Grammatiker, und nicht einmal ein richtiger Grammatiker, denn Grammatik kann man per deflnitionem nicht als Universalgrammatik machen, sondem nur als einzelsprachliche Grammatik. Die Universalgrammatik ist nur Modell der Grammatik schlechthin, nicht aber eine Grammatik mit konkreten oder halbkonkreten Regeln” (Kabatek/Murguia 1997, p. 241).
35	„[...] Coşeriu ni hi-sureba, Chomsky no sono tateyakusha, hanagata, lion to shite no seimei wa, tsumari sono yona sonzai to shite mushiro rekishiteki-ni wa mijikai mono ni omoemasu” (Kamei 1982a, p. 49-50).
110
EMMA TĂMÂIANU-MORITA
în paranteză fie spus, poziţia lui Tanaka asupra acestei chestiuni este chiar mai tranşantă: „Nu poate decât să ne mire faptul că, nu numai în America, ci şi în Japonia, intelectualii s-au închinat întru totul lui Chomsky. Cred că în secolul XXI această întâmplare va face obiectul unor investigaţii serioase, de istorie a lingvisticii, ca o dramă a gândirii din cadrul lingvisticii”. (Tanaka 1993b, p. 130)36.
4.2.	în ceea ce priveşte raportarea la Saussure, baza comparării lui Coşeriu cu părintele structuralismului lingvistic o constituie, pentru Kamei, nu atât teoria saussuriană a limbii aşa cum s-a concretizat ea în Cursul publicat postum, cât sensul şi orientarea tribulaţiilor omului real Saussure, în calitate de savant care a luptat, solitar, împotriva curentului de gândire dominant în lingvistica secolului al XlX-lea, încercând să surprindă „esenţa” limbii, adică să aducă în lumina unei explicaţii la palierul cunoaşterii epistemice activitatea pe care vorbitorul o efectuează „inconştient”, i.e. spontan şi intuitiv37. Or, cercetătorii secolului al XlX-lea nu erau „lingvişti” în acest sens. Saussure a încercat, aşadar, să se apropie de „misterul limbii” („gengo no himitsu”), dar nu a avut forţa individuală de a susţine o asemenea titanică întreprindere, devenind, în schimb, în destinul său personal, o „victimă a lingvisticii - de fapt, mai exact, a limbii” (Kamei 1970b, p. 180)38. Saussure reprezintă, astfel, pentru Kamei, figura simbolică a savantului care, de unul singur în epoca sa, ţinteşte să treacă dincolo de simpla colectare şi descriere de fapte izolate, înspre o explicaţie autentică a limbajului în esenţa lui. Tragedia lui Saussure-omul, sintetizată de Kamei într-o metaforă izbitoare, a fost aceea că nu a reuşit să facă faţă „răzbunării” sau „represaliilor din partea limbii”39, care nu îşi lasă revelat misterul cu uşurinţă. Recunoscând însemnătatea proiectului teoriei saussuriene a limbii, dar şi, dat fiind destinul omului-Saussure, complexitatea sarcinii de a evalua adecvat locul său în istoria gândirii despre limbaj, Kamei afirmase deja, cu peste trei decenii înainte: „a-1 înţelege pe Saussure înseamnă a-1 depăşi pe Saussure” (cf. Kamei 1970b, p. 185) 40.
Pornind de la această susţinere, Tanaka (cf. 1993a, p. 270-271) ar fi dorit să utilizeze ca titlu pentru versiunea japoneză la Sincronia, diacronia e historia, în loc de
36	„[...] America nomi narazu, Nihon demo, chishikijin-tachi ga sukkari Chomsky ni kie shite shimatta koto ni wa odorokazaru wo enai no de aru. Nijuisseiki ni wa, kono dekigoto wa, gengogaku ni okeru shiso no drama to shite, majimena, gengogakushi no kenkyu-taisho to nani de aro” (Tanaka 1993b, p. 130).
De fapt, Tanaka însuşi întreprinde în repetate rânduri o asemenea analiză, cu referire la spaţiul japonez (de exemplu, Tanaka 1975, p. 256-257 şi, mai ales, Tanaka 1983/2000).
37	„[...] muishiki no sekai e aete fumikomu no ga gengogakusha de aru” (Kamei 1970b, p. 180).
38	„Kare wa gengogaku no - ina, gengo no - sono gisei ni natta no de aru” (Kamei 1970b, p. 180).
39	„[...] teitai hofuku wo gengo kara uketa no de aru” (Kamei 1970b, p. 180).
40	„Saussure wo rikai suru wa, Saussure wo choetsu suru no iinari” (Kamei 1970b, p. 185).
Dacă luăm în considerare această îndelungată preocupare a Iui Kamei, materializată în numeroase
studii (dintre care numai câteva sunt incluse în bibliografia noastră, şi anume Kamei 1970b, 1981a, 1983), nu ne va surprinde impactul pe care l-a avut Sincronia..., şi de fapt întreaga operă coşeriană - prin recuperarea critică a ideilor valide din viziunea saussuriană asupra limbii, în cadrul cercetării palierului sistemic al limbii funcţionale.
SEMNIFICAŢIA LINGVISTICII COŞERIENE ÎN VIZIUNEA LUI TAKASHI KAMEI 111
Utsuriyuku koso kotoba nareA\ formularea Saussure wo koete („Dincolo de / Mai presus de Saussure”). Kamei nu a agreat ideea, argumentând că un titlu în asemenea termeni echivalează cu o supralicitare a importanţei lui „Saussure” în istoria lingvisticii, dacă ţinem seama că în prima jumătate a secolului XX s-a impus nu „adevăratul” Saussure, ci mai degrabă ceea ce urmaşii săi au făcut, adesea în disjuncţie faţă de spiritul autenticei concepţii saussuriene. Comparaţia ca atare a fost exprimată însă, de ambii savanţi, în Cuvântul traducătorilor. La Kamei, ea apare în finalul pasajului citat sub 1, şi anume: „[...] până să vină ziua în care Coşeriu va fi venerat în mod autentic de toată lumea, ca-o stea gigantică şi strălucitoare mai presus de Saussure, născută de contemporaneitate, sortit este poate să aşteptăm secolul XXI” (Kamei 1981b, p. 248). Tanaka nu ezită să afirme şi el, în mod direct:
.Această operă coşeriană [Sincronia..], care demonstrează, într-o progresie logică impecabilă ce ia drept fundal întreaga dezvoltare a filosofiei occidentale, că limba, fiind, pe de o parte, structură - sau tocmai pentru că este structură - este activitatea umană prin excelenţă, creată într-o dimensiune istorică - ei bine, eu cred că această operă reprezintă, după Saussure - de fapt, depăşindu-l cu mult pe Saussure! - cea mai importantă piatră de hotar pentru lingvistică în sensul ei propriu. Eu unul nu cunosc alte scrieri care să demonstreze atât de dramatic ce înseamnă, pentru om, a înţelege fenomenul uman în sine, precum şi ce înseamnă spiritul critic autentic, neîncătuşat în dogme născute de ştiinţa însăşi, ţintind numai adevărul, dincolo de orice falsă ştiinţificitate”41 42 (Tanaka 1981, p. 239; subl. în original).
4.3.	în sfârşit, Kamei îi atribuie lui Coşeriu rolul „unui Copemic al lingvisticii” (Kamei 1981b, p. 247, pasajul citat în secţiunea 1), idee reluată cu explicitări în Kamei 1982a (p. 49, 52-53). întocmai ca şi Copemic la timpul său, în domeniul ştiinţelor universului natural, în prezent Coşeriu apare multora drept un „eretic” ce se împotriveşte solitar orientării de gândire dominante a epocii43. Ca lingvist al secolului XX, Coşeriu nu se poate bucura de recunoaşterea pe scară largă a statutului său autentic, astfel încât, de fapt, semnificaţia ‘revoluţiei coşeriene’ se poate adeveri abia sub steaua unui veac viitor44. în viziunea lui Kamei, monumentala operă coşeriană are
41	Aproximativ „Procesul schimbării este însăşi limba [esenţa limbii]”. Semnificaţia acestui titlu este discutată pe larg în Tămâianu-Morita 2002, p. 72-73, 93.
42	„Coşeriu no kono rosaku wa, gengo wa kozo de ari-nagara - aruiwa kozo de aru kara koso -ika-ni ningentekina itonami de ari, ika-ni rekishitekina keiseibutsu de aru ka wo, seioteki tetsugaku no zenshi wo haikei to shi-tsutsu, nebakkoi ronri de shitsuyo ni sematte miseta, osoraku Saussure igo saidai no> ina, Saussure sono mono wo haruka ni koeta, shin no imi ni okeru gengogaku no kinenhi de aru to watashi wa omou. Ningen ga ningen-gensho wo sono mono to shite wakaru to iu koto wa, do iu koto de aru no ka, kagaku ga mizukara moketa ashikase no naka de kyojoka-suru koto naku, ese-kagaku wo norikoe, shinjitsu ni sematte iko to suru, makoto no hihan-seishin to wa do iu mono de aru ka wo, kore hodo dramatic-ni shimeshita chosaku wo, watashi wa hoka ni amari shiranai no de aru” (Tanaka 1981, p. 239).
43	în acelaşi sens se face, în pasajul discutat, trimiterea la „destinul lui Schuchardt”, examinat în detaliu în Kamei 1970a.
44	„[...] imada Coşeriu wa nijusseiki no gengogakusha to shite wa itan de atte, toki wo matte, hajirnete Copemicus to ichi-zukerareru koto no kitai-sareru sonzai de arimasu” flCamm io«Oo « aq\
112
EMMA TĂMÂIANU-MORITA
mira de „a readuce la viaţă” lingvistica, de pe poziţiile teoriei cunoaşterii şi ale filosofiei culturii şi istoriei, salvând-o din „uriaşa necropolă pustiită, aflată în ruine” pe care o vedem în urma cercetărilor lingvistice de până acum45.
Gândind în linia lui Kamei, ne putem imagina, desigur, situaţia paradoxală în care se va afla ştiinţa limbajului peste câteva secole, când, precum în cazul răsturnărilor de paradigmă din ştiinţele naturii, studiile ‘lingvistice’ pur factuale, cantitative şi experimentale vor fi reuşit să demonstreze un singur lucru - previzibil încă de acum -anume că „ipotezele” iniţiale au fost false, ori chiar că întregul cadru conceptual este inadecvat naturii obiectului investigat. Lingvistica se va vedea constrânsă atunci la o regândire din temelii a statutului său, în speţă la recunoaşterea specificităţii sale ca ştiinţă a culturii, reelaborându-şi întreaga metodologie pe bazele care simt proprii obiectului său, şi anume cele hermeneutica. Subscriem credinţei lui Kamei că abia atunci „revoluţia coşeriană” va fi, în cele din urmă, recunoscută ca atare - dar nu putem să nu notăm cu regret, de la scara scurtului răstimp definit prin generaţia de coşerieni căreia îi aparţinem, că nu este exclus ca afirmarea largă a integralismului lingvistic să se producă - pentru noi - prea târziu.
5.	Takashi Kamei şi Katsuhiko Tanaka simt exponenţii unui tip de receptare exemplară a operei coşeriene. Meticuloasă, nedogmatică, insistentă, minuţioasă şi exactă, această receptare este caracteristică spaţiului cultural japonez, după cum o probează, de pildă, monumentalul proiect de traducere finalizat în cele 4 volume de Opere lingvistice alese (Coşeriu 1981-1893)46. Totuşi, pe de altă parte, credem că nu greşim susţinând că Tanaka şi Kamei reprezintă excepţii prin profunzimea şi amplitudinea evaluărilor, prin fermitatea, intransigenţa şi constanţa cu care îşi exprimă poziţia, fără a se lăsa vreodată în voia orientărilor la modă într-un moment sau altul. Deşi nu avem răgazul de a întreprinde o prezentare detaliată, se cuvine să menţionăm aici, în aceeaşi ordine de idei, şi atacul neîndurător lansat de Kamei şi Tanaka la adresa receptărilor parfializante: nu numai a celor eronate, ci şi a celor corecte, dar limitate la teme izolate din vasta operă coşeriană, fără a sesiza ansamblul şi bazele concepţiei47. Nu ni se pare surprinzător, de aceea, că cei doi lingvişti la care ne-am referit aici sunt departe de a fi fost vreodată prezenţe amabile în cercurile academice japoneze; ei s-au afirmat, m schimb, ca personalităţi ştiinţifice de care nu sepoate face abstracţie.
Destinul lor atestă, mai presus de orice îndoială, că a înţelege în profunzime opera coşeriană şi a o asimila ca temei pentru propriile investigaţii înseamnă, astăzi, a spune adevăruri incomode - şi a-ţi asuma, fără ezitare, consecinţele.
45	„[...] kisei no gengogaku ni yotte kizukiagerareta sfidai ni shite kfiryfitaru nekropolis kara, futatabi aratani yomigaeraseyfi to suru, sono kare no ninshikiron no tachiba narabi ni rekishitetsugaku no shikfi, kore de arimasu” (Kamei 1982a, p. 52-53).
46	Vezi prezentarea detaliată din Tămâianu-Morita 2002 (p. 65-73).
47	într-o comunicare personală (5 decembrie 2002), profesorul Katsuhiko Tanaka ne-a împărtăşit intenţia sa de a scrie o carte despre erorile lingvisticii contemporane, examinându-le cu ajutorul / prin prisma doctrinei coşeriene. Judecând pe baza lucrării despre Chomsky (Tanaka 2000), suntem convinşi că această carte va reprezenta o contribuţie majoră în sensul promovării curentului integralist In Japonia.
SEMNIFICAŢIA LINGVISTICII COŞERIENE ÎN VIZIUNEA LUI TAKASHI KAMEI 113
BIBLIOGRAFIE
Borcilă 1988 = Mircea Borcilă, Eugenio Coseriu şi orizonturile lingvisticii, în „Echinox”, XX, nr. 5, p. 1,4-5.
Borcilă 1991 = Mircea Borcilă, Eugenio Coseriu and the Development ofLinguistics, în StUBB, XXXVI, nr. 3-4, p. 3-9.
Borcilă 2001 a = Mircea Borcilă, Eugeniu Coşeriu şi bazele ştiinţelor culturii, în „Academica”, XI, nr. 7-8 (127-128), mai - iunie 2001, p. 22-23.
Borcilă 2001b = Mircea Borcilă, început de drum în studiile integraliste, în StUBB, XLVI, nr. 4, p. 3-14.
Borcilă 2002 = Mircea Borcilă, Eugeniu Coşeriu, fondator al lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în Un lingvist pentru secolul XXI, Chişinău, Editura Ştiinţa, p. 31-39.
Codoban 1988 = Aurel Codoban, Eugenio Coseriu, un filosof al limbii pentru secolul XXI, în „Echinox”, XX, nr. 5, p. 3.
Coseriu 1958/1978 = Eugenio Coseriu, Sincronia, diacronia e historia. El problema del cambio lingiiistico, Montevideo; ed. a 3-a, revizuită, Madrid, 1978.Traducere în limba japoneză de K. Tanaka şi T. Kamei: Utsuriyuku koso kotoba nare. Synchronie-diachronie- historia, Tokyo, Editura Kronos, 1981.
Coseriu 1981-1983 = Eugenio Coseriu, Ningen no gaku toshite no gengogaku. Coseriu gengogaku-senshu (Lingvistica în calitate de ştiinţă a omului. E. Coseriu: Opere lingvistice alese), voi. 1-4, Tokyo, Editura Sanshusha.
Coseriu 1992 = Eugenio Coseriu, Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în „Apostrof’, nr. II (30), p. 11,14.
Coseriu 1999 = Eugenio Coseriu, Discurso de Investidura, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Autonome din Madrid, p. 33-42.
Ezawa 1983 = Kennosuke Ezawa, Coseriu gengogaku no tokushoku to igi ni tsuite (Despre caracteristicile şi sensul lingvisticii coşeriene), studiu explicativ în Coseriu 1981-1983, voi. 4, p. 337-348.
Garcia-Hemandez 2002 = Benjamin Garcia-Hemandez, Eugenio Coseriu (1921-2002). Un linguista para el siglo XXI, în „La Razon”, V, nr. 1398, sâmbătă, 14 septembrie 2002, p. 22.
Geckeler, Schlieben-Lange 1981= Horst Geckeler, Brigitte Schlieben-Lange et al. (eds.), LOGOS SEMANTIKOS. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu (1921-1981), voi. I-V, Madrid / Berlin, New York, Gredos / de Gruyter.
Humboldt 1836 = Wilhelm von. Humboldt, Uber die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues und ihren Einflufi auf die geistige Entwickelung des Menschengeschlechts. Traducere în limba engleză de P. Heath: On Language. The Diversity of Human^Language Structure andIts Influence on the Mental Development of Mankind, Cambridge University Press, 1988.
Kabatek/Murguia 1997 = Johannes Kabatek, Adolfo Murguia, „Die Sachen sagen, wie sie sind... ”. Eugenio Coseriu im Gesprăch, Tubingen, Editura Narr.
Kamei 1936 = Takashi Kamei, Bunpotaikei to sono rekishisei (Sistemul gramatical şi istoricitatea sa), în „Kokugo to kokubungaku”, 13-10, p. 1524-1560 (354-396).
Kamei 1970a = Takashi Kamei, Kengai no seishin Hugo Schuchardt (Hugo Schuchardt as Individualist), în „Gengo kenkyu”, 57, p. 1-21.
Kamei 1970b - Takashi Kamei, Saussure e no izanai (An invitation to Saussure), în „Chuokoron”, noiembrie, p. 174-187.
Kamei 1981a = Takashi Kamei, A Saussurian Mystery, în Geckeler, Schlieben-Lange et al. (ed.) 1981, voi. I, p. 259-266.
Kamei 1981b = Takashi Kamei, Kyoyakusha no kotoba (Cuvântul traducătorilor) - II, în E. Coseriu, Utsuriyukukoso kotobanare. Synchronie - diachronie - historia [Sincronia, diacronia e historia. El’problema del cambio linguistico], Tokyo, Editura Kronos, p. 244-254.
Kamei 1982a - Takashi Kamei, Eugenio Coseriu no gakusetsu ni tsuite. Gengogakushi no nagare ni sotte (Despre doctrina ştiinţifică a lui Eugeniu Coşeriu. Urmând cursul istoriei lingvisticii), în „Seijobungei”, 102, p. 38-70.
114
EMMA TĂMÂIANU-MORITA
Kamei 1982b = Takashi Kamei, Shimomiya Tadao-shi ni tadasu (O întrebare pentru domnul Tadao Shimomiya), în „Gengo”, 11-2, p. 115-118.
Kamei 1983 = Takashi Kamei, Keron: Saussure no nazo (Enigma lui Saussure), în „Gekkan Gengo”, 12-2, p. 65-73.
Kamei 1988. = Takashi Kamei, Omoidasu manima ni (în voia amintirilor), în „Gengo kenkyu -bessatsu”, decembrie, p. 21-22.
Kazama 1994 = Kiyozo Kazama, Prezentare la Kamei Takashi ronbunshu 6: „ Gengo, shogengo, wazokugo ", 1992 (Takashi Kamei, Opere complete, voi. 6: „Limbaj, limbi [istorice], limba japoneză”), în „Gengo kenkyu”, 105, p. 131-138.
Salvador 2002 = Gregorio Salvador, Eugenio Coseriu, în „ABC”, XCIX, nr. 31785, sâmbătă, 7 decembrie 2002, p. 3.
Tanaka 1975 = Katsuhiko Tanaka, Gengo no shiso. Kokka to minzoku no kotoba (Reflecţii despre limbaj. Statul şi limbile popoarelor), Tokyo, Editura Nihon H5so Shuppan Kyokai.
Tanaka 1981 = Katsuhiko Tanaka, Kyoyakusha no kotoba (Cuvântul traducătorilor) - /, în E. Coseriu, Utsuriyukukoso kotobanare. Synchronie - diachronie - historia [Sincronia, diacronia e historia. El problema del cambio linguîstico], Tokyo, Editura Kronos, p. 239-243.
Tanaka 1993a = Katsuhiko Tanaka, Kokkago wo koete (Dincolo de limbile naţionale), Tokyo, Editura Chikuma Shobo.
Tanaka 1993b = Katsuhiko Tanaka, Gengogaku to wa nani ka (Ce este lingvistica?), Tokyo, Editura Iwanami Shoten.
Tanaka 2000 = Katsuhiko Tanaka, Chomsky, Tokyo, Editura Iwanami Shoten.
Tămâianu 2000 = Ernma Tămâianu, Eugenio Coseriu şi lingvistica japoneză. Schiţă pentru o evaluare globală, Comunicare la Simpozionul Naţional al Fundaţiei Nipponica, Cluj-Napoca şi Bucureşti, 11 octombrie 2000.
Tămâianu-Morita 2001 = Emma Tămâianu-Morita, Valorizarea integralismului în lingvistica japoneză. Câteva repere, în StUBB, XLVI, nr. 4, p. 107-115.
Tămâianu-Morita 2002 = Emma Tămâianu-Morita, Integralismul în lingvistica japoneză. Dimensiuni - impact - perspective, Cluj-Napoca, Editura Clusium.
Notă. Contribuţia de faţă se înscrie într-un proiect mai amplu, facilitat de Japan Foundation Fellowship ref. 13PE-1434. Aducem calde mulţumiri profesorului Yoshihiko Ikegami, care ne-a acordat sprijin în obţinerea a numeroase materiale bibliografice utilizate aici. De asemenea, ne exprimăm întreaga recunoştinţă pentru generozitatea cu care profesorul Katsuhiko Tanaka ne-a oferit publicaţiile sale şi ne-a împărtăşit, în plus, în mod direct, convingerile sale referitoare la destinul lingvisticii integrale. Interpretarea surselor japoneze nu ar fi fost posibilă fără sprijinul lui Tomo Morita, pe parcursul unor dezbateri nu de puţine ori obositoare, din cauza insistenţei noastre asupra detaliilor şi a nuanţelor semantice. în sfârşit, ca de atâtea alte ori, datorăm mulţumiri Eugeniei Bojoga, pentru promptitudinea cu care ne-a pus la dispoziţie surse din bibliografia coşeriană.
Universitatea „ Babeş-BolyaV' Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
EUGENIA BOJOGA
LINGVISTICĂ ŞI IDEOLOGIE.
TEORIA LUI E. COŞERIU ÎN FOSTA U. R. S. S.
Concepţiile lingvistice ale lui E. Coseriu au dobândit adepţi şi printre lingviştii sovietici.
(N. Semenijk, 1970)
1. Pătrunderea teoriei lingvistice a lui E. Coşeriu în spaţiul fostei U.R.S.S. coincide cronologic cu începutul deschiderii lingvisticii sovietice spre realizările occidentale din domeniul ştiinţei limbajului. Marginalizată de-a lungul mai multor decenii din cauza refuzului unui schimb de idei, al dialogului ştiinţific cu lingvistica „burgheză” - „reacţionară şi idealistă” lingvistica sovietică încearcă să renunţe la dogmatism pentru a reveni la normalitate. în consecinţă, la începutul anilor ’60 „lingvistica de peste hotarele U.R.S.S.” începe să fie treptat cunoscută şi frecventată, recuperarea teoriilor europene şi americane convergând spre sincronizarea programatică cu lingvistica occidentală.
în acest context, prima trimitere la Coşeriu - datând din 1956 - ne întâmpină la S. Saumjan, în articolul care va inaugura discuţia despre structuralism. Curajosul lingvist se pronunţă explicit pentru cunoaşterea curentelor structuraliste, insistând asupra diversităţii lingvisticii modeme. în pledoaria sa, S. Saumjan se sprijină pe o importantă teză coşeriană, afirmând că: „Despre raportul reciproc dintre şcolile lingvisticii structurale a se vedea de asemenea E. Coseriu, Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje"'. Ultima referire, impusă de limita cronologică a investigaţiei noastre, am reperat-o la V. Vasiliev, care, în volumul Teorija i metodologija sovremennogo jazykoznanija, discutând concepţia lui F. de Saussure şi implicaţiile ei asupra lingvisticii modeme, precizează: „Teza lui Saussure despre caracterul arbitrar al semnului lingvistic a suscitat multe comentarii. La discuţia pe această temă au luat parte cei mai mari lingvişti ai lumii: Ch. Bally, A. Sechehaye, E. Benveniste, R. Jakobson, E. Coşeriu”2. în acest cadru * 1
' S. Saumjan, O suscnosti struktumoj lingvistiki, în „Voprosy jazykoznanija”, 1956, nr. 5, p. 54.
1L. Vasiliev, Teorija i metodologija sovremennogo jazykoznanija (Principy znakovosti i formalinosti jazyka),\J fa., 1990, p. 15.
DACOROMANIA, serie nouă, Vil- VIII, 2002 - 2003, Cluj-Napoca, p. 115-139
116
EUGENIA BOJOGA
temporal (1956 - 1990) şi între aceste două referinţe se situează receptarea unor aspecte esenţiale ale teoriei lingvistice a lui E. Coşeriu în spaţiul exsovietic. Deşi Coşeriu era un lingvist de „peste hotare”, deci se revendica de la premise filosofice şi epistemologice radical diferite de fundamentele lingvisticii sovietice, în 1962 apare prima recenzie la Sistema, norma y habla, iar în 1963 se traduce în limba rusă Sincronia, diacronia e historia. în volumul Osnovnye napravlenija strukturalizma din 1964 - aproape singular în peisajul epocii, deoarece erau prezentate principalele direcţii structuraliste, cu foarte puţine amendamente ideologice -, Coşeriu este lingvistul „de peste hotare” cel mai citat. Referiri directe sau colaterale, comparative sau ocazionale ne întâmpină într-un număr impresionant de manuale, tratate de lingvistică generală, studii de specialitate, volume individuale şi colective, acte ale congreselor şi simpozioanelor ştiinţifice de-a lungul întregii perioade examinate de noi.
2.	Impusă la început de către Marr, însă menţinută mereu, distincţia lingvistică marxistă / lingvistică burgheză, devenită ulterior lingvistică sovietică / lingvistică ‘de peste hotare’, avea să sacralizeze o demarcaţie rigidă între cele două „tipuri” de lingvistică3. în cheie ideologizantă, lingvistica sovietică are sensul puternic de concepţie sau de doctrină. Factorul decisiv l-au constituit fundamentele epistemologice şi doctrina marxist-leninistă, de la care, în mod obligatoriu, trebuia să se revendice fiecare lingvist, aspecte ce trebuiau presupuse, în principiu, ca alcătuind baza „filosofică” comună a diverselor tendinţe manifestate în acest spaţiu cultural: „Lingvistica sovietică se constituie pe un fundament filosofic unic -materialismul dialectic. Anume acest fundament contribuie la unificarea a ceea ce se numeşte lingvistică sovietică - diverse şcoli şi curente care se deosebesc prin obiectul de studiu, prin procedeele şi metodele pe care le adoptă”4.
Dincolo de evenimentele principale în jurul cărora gravitează fiecare etapă din istoria lingvisticii sovietice - „noua teorie a limbii” a lui N. J. Marr, „intervenţia” lui Stalin în lingvistică, discuţia despre structuralism, deschiderea lingvisticii sovietice prin inaugurarea seriei de traduceri Novoe v lingvistike -, unitatea ei de ansamblu a fost asigurată pe tot parcursul de ideologia marxist-leninistă. în acest sens, cheia pentru a înţelege lingvistica din spaţiul cultural vizat ne-o oferă în mod explicit F. Berezin, autorul unui bianual de istorie a lingvisticii: „Deja în primii ani ai puterii sovietice se pune problema cu privire la bazele metodologice ale ştiinţei noastre despre limbă [...]. Fundamentul principal al lingvisticii sovietice devine, aşadar, filosofia marxist-leninistă, întrucât K. Marx,
F.	Engels şi V. Lenin au manifestat un interes deosebit pentru problemele
3	E curios că în aceeaşi perioadă lingvistul american E. Haugen pleda pentru o lingvistică „internaţională”, stabilind dincolo de similitudinile lingvisticii europene şi a celei americane, şi deosebirile între ele. Cf. Directions in modern linguistics, în „Language”, 1951, nr. 27.
4	Cf. Obscee jazykoznanie. Uâebno-metodiceskoe posobie dlja studentov-zaocnikov, coord. Ju. Stepanov, Moscova, 1972, p. 26.
LINGVISTICĂ ŞI IDEOLOGIE. TEORIA LUI E. COŞERIU ÎN FOSTA U.R.S.S.
117
lingvisticii, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic. Considerând limba drept cel mai important mijloc de luptă ideologică, clasicii marxism-leninismului au stabilit în lucrările lor două aspecte fundamentale ale limbii: cel comunicativ şi cel ideologic”5. Prin urmare, lingvistica sovietică, din momentul său originar _ 1917 - şi până la destrămarea fostei U.R.Ş.S. - 1991 -, s-a revendicat de ţa ideologia marxist-leninistă, la început în mod servil şi dogmatic, foarte aproape de litera legii, spre sfârşitul anilor ’80 atenuându-se simţitor fundamentele ideologice A reconstitui ecoul pe care l-a avut teoria lui Coşeriu în asect spaţiu cultural înseamnă, de fapt, a reconstitui confruntarea lingvisticii cu ideologia, deoarece receptarea s-a produs prin grila ideologică a timpului.
TRADUCERI
3.	Un prim nivel al receptării operei lingvistice a lui E. Coşeriu în fosta
U.	R.S.S. îl constituie traducerile care s-au axat pe câteva studii importante. Această probă incontestabilă a pătrunderii integralismului în aria culturală examinată ne-o demonstrează şi faptul că tocmai lucrările traduse s-au bucurat <ţe cea mai mare audienţă din partea lingviştilor sovietici.
3.1.	Prima traducere din opera lui Eugeniu Coşeriu o reprezintă Sinchronijq diachronija i istorija. Problema jazykovogo izmenenija6 7 8, după originalul spaniol Sincronia, diacronia e historia. El problema del cambio linguistico1. Autor, la acea dată, al studiilor Sistema, norma y habla, Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje, Creaciân metaforica en el lenguaje, Determinacion y entorno, Logicismo y antilogicismo en la gramatica ş. a., E. Coşeriu se impusese deja ca lingvistul care relevase cu cea mai mare acuitate contradicţiile saussuriene şi, în acelaşi timp, propusese o viziune proprie, coerentă şi unitară, asupra limbajului1. Publicarea studiului Sinchronija, diachronija i istorija în prestigioasa serie Novoe v lingvistike a constituit, întâi de toate, recunoaşterea implicită de către lingvistica sovietică a contribuţiei coşeriene la elucidarea antinomiei sincronie vs. diacronie. Cu toate că îi reproşa în preambul premisele filosofice „idealiste” şi faptul că face abstracţie de cauzalitate în interpretarea fenomenului schimbării lingvistice,
V.	Zvegincev încheia în felul următor: „[...] studiul lui Coşeriu poate fi definit ca stimulator pentru gândire şi conţine multe idei interesante, captivând prin
5	F. Berezin, Istorija lingvisticeskich ucenij, Moscova, 1975, p. 267.
6	Traducere de I. Melicuk, în V. Zvegincev (editor), Novoe v lingvistike, III, Moscova, 1963 p. 123-343.
7Cf. E. Coşeriu, Sincronia, diacronia e historia. El problema del cambio linguistico Montevideo, 1957-1958.
8	A se vedea în acest sens una dintre primele evaluări ale concepţiei coşeriene la N. C. W. Spence, Towards a New Synthesis in Linguistics: the Work of Eugenio Coşeriu, în „Archivutţ Linguisticum”, 1960, nr. 12, p. 34.
118
EUGENIA BOJOGA
temperamentul şi anvergura cu care se discută problemele. Totodată percepem aspiraţia ferventă a autorului de a realiza adevărata unitate a ştiinţei limbajului. Aceste calităţi ale operei lui E. Coseriu ne permit să ne exprimăm speranţa că ea va fi receptată cu interes de către lingviştii sovietici”9.
3.2.	A doua traducere în limba rusă - Leksiceskie solidarnosti10 *, după originalul german Lexikalische Solidaritatea11 - se referă la semantica structurală sau lexematică, disciplină întemeiată într-un mod personal de E. Coşeriu, şi vizează relaţiile lexicale de combinare sau structurile sintagmatice, numite şi „solidarităţi lexicale”. Cum se ştie, în acest studiu este prezentat modelul teoretic al lexematicii, ceea ce va facilita accesul lingviştilor sovietici la concepţia semantică a lui Coşeriu. Făcând trimitere la Leksiceskie solidarnosti, lexicologul sovietic V. Telija va emite o apreciere de ansamblu în acest sens: „încercarea lui E. Coseriu de a identifica fundamentele sistemico-semantice în coordonarea sintagmatică a cuvintelor prezintă un interes deosebit”12 13 14 15.
3.3.	Sovremennoe polozenie v lingvistike13 - după originalul Die Lage in der Linguistik14 - reprezintă a treia traducere şi va constitui pentru cercetătorii sovietici un reper necesar cu privire la istoria lingvisticii. Publicat în „Izvestija Akademii Nauk SSSR. Serija literatury i jazyka”, revista Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. care avea o mare răspândire în cuprinsul fostului imperiu sovietic, studiul constituie o „radiografiere” a situaţiei actuale în lingvistică. în acest context, Coşeriu circumscrie trei direcţii principale - gramatica generativ-transformaţională, lingvistica structural-fimcţională şi lingvistica textului -, precizând totodată deosebirile teoretico-metodologice dintre ele. Traducerea în limba rusă a studiului a contribuit, aşadar, la cunoaşterea poziţiei de ansamblu a lui Coşeriu cu privire la orientările din lingvistica actuală. R. Budagov, în Celovek i ego jazyk, este întru totul de acord cu tezele enunţate de E. Coşeriu: „«Lingvistica actuală» este o noţiune complexă, de aceea nu se cuvine să o opunem unei «lingvistici neactuale», aşa cum se procedează adeseori. Bine cunoscutul lingvist vest-german E. Coseriu a observat că opunerea lingvisticii tradiţionale celei structurale, care avea sens încă în anii ’60, în prezent este depăşită” .
9	V. Zvegincev, Teoreticeskie aspekty pricinnosti jazykovych izmenenij, în „Novoe v lingvistike”, Vypusk III, Moscova, 1963, p. 142.
10	E. Coseriu, Leksiceskie solidarnosti. Traducere de I. Olisanskij, în P. Denisov, L. Novikov (editori), Voprosy ucebnoj leksikografii, Moscova, 1969, p. 93-104.
11E. Coseriu, Lexikalische Solidarităten, în „Poetica”. Zeitschrift fur Sprach- und Literaturwissenschaft, I, 3, iulie 1967, p, 293-303.
12	V. Telija, Tipy jazykovych znacenij. Zvjazannoe znacenie slova v jazyke, Moscova, 1981, p. 39.
13	E. Coseriu, Sovremennoe polozenie v lingvistike , traducere de L. Novikov, în „Izvestija Akademii Nauk SSSR”. Serija literatury i jazyka, 36, 1977, 6, p. 514-521.
14	E. Coseriu, Die Lage in der Linguistik, în seria Innsbrucker Beitrăge zur Sprachwissenschaft, Vortrăge, IX, Innsbruck, 1973.
15	R. Budagov, Celovek i ego jazyk, Moscova, 1976, p. 118-119.
LINGVISTICĂ ŞI IDEOLOGIE. TEORIA LUI E. COŞERIU ÎN FOSTA U.R.S.S.	119
Acelaşi studiu coşerian este comentat de S. Semcinskij în manualul său de lingvistică generală redactat în ucraineană: „Vorbind despre orientările principale din ştiinţa limbajului cunoscutul lingvist E. Coseriu a remarcat trei direcţii: lingvistica generativ-transformaţională, cea structural-funcţională şi cea textuală. E important faptul că fiecare orientare are propriul obiect de studiu: lingvistica generativ-transformaţională se ocupă cu activitatea de vorbire, lingvistica structural-funcţională cu o limbă concretă, iar lingvistica textului cu actul concret de vorbire sau discursul. Mai mult, fiecare lingvistică are conţinutul său specific: lingvistica generativ transformaţională are de a face cu desemnarea (germ. Bezeichnung), cea structural-funcţională cu semnificaţia (germ. Bedeutung), iar lingvistica textuală cu sensul (germ. Sinn)”16 17 18. Autorul kievean este de părere că, într-adevăr, direcţiile remarcate de Coşeriu sunt importante, însă „ele nu acoperă întreaga ştiinţă a limbajului, deoarece unele ramuri ale lingvisticii rămân neomologate”.
3.4.	A patra traducere - Kontrastivnaja lingvistika i perevod: ich sootnosenie11 după originalul Kontrastive Linguistik und Ubersetzungstheorie: ihr Verhăltnis zueinander18 - prezintă punctul de vedere coşerian asupra lingvisticii contrastive şi raportul ei cu problemele traducerii. în viziunea lui E. Coşeriu obiectivele acestei discipline rezidă în următoarele: „Lingvistica contrastivă este compararea limbilor în sincronie; ea studiază deosebirile şi analogiile între diferite limbi, adică între diferite sisteme de semnificaţii. Prin urmare, lingvistica contrastivă trebuie să examineze una din limbile pe care le cercetează ca sistem de desemnări («tablou al lumii») şi să o compare cu alte limbi”19. Ocupându-se de mijloacele de exprimare a relaţiilor spaţiale în germană şi lituaniană,
O.	Voronkova şi G. Rossichina iau ca punct de referinţă concepţia lui Coşeriu: „Analiza comparativă a limbilor atrage tot mai mult atenţia lingviştilor. Delimitarea în conţinutul fiecărei limbi a două componente - universal şi idiomatic, «dintre care unul este comun tuturor limbilor, iar altul caracterizează fiecare limbă în parte» - extinde, pe de o parte, sfera cercetărilor tipologice şi, pe de altă parte, permite să fie scoase în evidenţă asemănările şi divergenţele între limbile ale căror sisteme sunt comparate atât în starea lor statică cât şi în dinamicitatea lor. Această problemă este rezolvată în mod strălucit de E. Coseriu în Uber Leistung und Grenzen der contrastiven Grammatik"20.
16	S. Semcinskij, Zagaline movoznavstvo, Kiev, 1988, p. 18-19.
17	E. Coseriu, Kontrastivnaja lingvistika i perevod: ich sootnosenie, traducere de B. Abramov în Novoe v zarubeznoj lingvistike, v. 25, Moscova, 1989, p. 63-81.
18	E. Coseriu, Kontrastive Linguistik und Obersetzungstheorie: ihr Verhăltnis zueinander, în Kontrastive Linguistik und Obersetzungswissenschaft, Munchen, 1981, p. 183-199.
19	E. Coseriu, Kontrastivnaja lingvistika i perevod: ich sootnosenie, p. 69.
20	O. Voronkova, G. Rossichina, K voprosu o sisteme sredstv vyrazenija proslranstvennych otnosenij v nemeckom i litovskom jazykach, în Kontrastivnaja i funkcionalinaja grammatika, Kalinin,
1985, p. 10.
120
EUGENIA BOJOGA
3.5.	în fosta U.R.S.S. au mai fost publicate studii direct în original, de exemplu, Humboldt und die moderne Sprachwissenschaft (stenograma conferinţei pe care E. Coşeriu a ţinut-o la Universitatea din Tbilissi la 6 iunie 1977)21. Dat fiind că ne-am limitat la studiile traduse în limba rusă, nu cuprindem traducerile în alte limbi, cum ar fi georgiana, letona sau estona.
STUDII VALORIZATE
4.	Indiscutabil că studiile traduse au fost şi cele mai frecvent citate şi utilizate de cercetătorii sovietici, deoarece scrierile în original necesită, cum se ştie, un efort suplimentar de asimilare. Totodată, prin traducerea în limba rusă aceste studii s-au răspândit în toată Uniunea Sovietică, devenind astfel accesibile unui cerc foarte larg de specialişti. în plus, tipărirea lor în rusă le-a conferit legitimitate oficială, atât ştiinţifică, cât şi ideologică.
4.1.	O excepţie o constituie, însă, Sistema, norma y habla, care, deşi nu a fost tradus în ruseşte, a avut impactul cel mai mare în acest spaţiu cultural. Interesul cercetătorilor sovietici pentru teoria coşeriană privind nivelurile de realizare ale unei limbi funcţionale porneşte, fireşte, de la contextul intern al lingvisticii din U.R.S.S., adică de la problemele cu care se confruntau cercetătorii din acest spaţiu cultural. Astfel, la vremea respectivă ei erau preocupaţi de aspectul de codificare şi de stabilire a normelor limbii ruse literare, descrierea şi fixarea normelor constituind, în general, preocuparea majoră a momentului. Precizarea principiilor ştiinţifice ale cultivării limbii, delimitarea strictă a codificării în teorie şi în practică devin probleme prioritare în anii ’70. Conceptul de normă a reprezentat noţiunea centrală a disciplinei numită „cultivarea limbii”. Proiectată pe acest fundal, distincţia coşeriană sistem/normă/vorbire a fost extrem de utilă, deoarece a furnizat lingvisticii sovietice baza metodologică în constituirea cultivării limbii ca disciplină lingvistică independentă şi a reprezentat punctul de plecare în ampla discuţie despre normă. Astfel, N. Korotkov, tratând conceptul de ‘sistem’ şi locul său în analiza şi descrierea nivelurilor limbii, menţionează că, deşi varietatea este o categorie ce se bazează pe sistemul limbii, utilizarea variantelor este reglementată, în realitatea vorbirii, nu de legi care decurg din sistem, ci de „normă în accepţia lui Eugenio Coşeriu. Norma, iată cel de-al treilea concept de care era nevoie pentru cuprinderea totală a fenomenelor limbajului”22.
în evaluările asupra acestui studiu contribuţia lui Coşeriu este proiectată nu doar pe fundalul de ansamblu al lingvisticii modeme, ci discutată în contextul
21	Cf. E. Coşeriu, Humboldt und die moderne Sprachwissenschaft, în A. Cikobava, sbomik posvescenyj 80-letiju so dnja rozdenija, Tbilissi, 1979, p. 20-29.
22	N. Korotkov, Ponjatia sistemy i ego mesto v analize i opisanii stroja jazyka, în Tezisy dokladov na disskusii o probleme sistemnosti vjazyke, Moscova, 1962, p. 4.
LINGVISTICĂ ŞI IDEOLOGIE. TEORIA LUI E. COŞERIU ÎN FOSTA U.R.S.S. 121
scrierilor sale de până atunci. Leontiev, bunăoară, încadrează trihotomia sistem /normă/vorbire în tradiţie, subliniind: „[...] anume E. Coşeriu este cel care a delimitat în mod consecvent fenomenele de ‘normă’ şi ‘sistem’”. Pe de altă parte, G. Stepanov apreciază că, „[...] în comparaţie cu distincţia langue/parole a lui Saussure, interpretarea limbii propusă de Coşeriu se dovedeşte a fi mult mai aproape de adevăr”. Aceste evaluări au contribuit benefic la receptarea, preluarea şi aplicarea schemei trihotomice de către lingviştii sovietici.
Discutând trihotomia coşeriană, lingviştii sovietici au observat în mod pertinent că nucleul acestei scheme teoretice îl reprezintă distincţia sistem/normă, că noţiunea de normă se dezvăluie prin sistem şi în opoziţie cu sistemul, că într-o anumită măsură norma este mai vastă decât sistemul, întrucât conţine un număr mai mare de particularităţi; în alt sens norma e mai îngustă decât sistemul, întrucât depinde de selecţia în cadrul sistemului. Acest nucleu a fost perceput şi asumat chiar şi de către lingviştii care nu au acceptat în întregime schema lui Coşeriu. Corelaţia „sistem-realizarea sa” a servit ca punct de pornire pentru construcţii noi, în explicarea teoretică a esenţei normei. V. Ickovici, bunăoară, şi-a elaborat pe această cale schema sa „sistem-structură-uz”.
Trihotomia sistem-normă-vorbire a fost prezentată amplu în manuale de lingvistică generală, în care - drept consecinţă a deschiderii lingvisticii sovietice din perioada respectivă - se întrezăreşte o abordare obiectivă a problematicii ştiinţei limbajului, autorii încercând să releve nepărtinitor contribuţia teoretică a şcolilor şi direcţiilor din lingvistica „de peste hotarele U.R.S.S.”. Ju. Stepanov îşi structurează manualul său pe distincţia tripartită coşeriană, capitolele principale intitulându-se Structura (sistemul), Norma şi Vorbirea. Autorul prezintă distincţia dintre normă şi sistem ca fiind „deja cunoscută cititorului sovietic”: „E. Coşeriu admite existenţa nu numai a vorbirii, ci şi a sistemului limbii [...]. Sistemul (sau structura) limbii este descris ca sistem de posibilităţi structurale care arată «căile deschise» şi «căile închise» [...]. Norma se opune, pe de o parte, structurii (sistemului), pe de alta - vorbirii individuale, ea constituie nivelul de mijloc al limbii”23. Teoriile actuale despre normă, consideră Stepanov, constituie rezultatul dezvoltării succesive a ideilor lingvistice de pe parcursul unui secol şi jumătate, însă „studiul cel mai recent despre teoria acestor nivele îi aparţine lui E. Coşeriu”24 25.
în voi. I al tratatului academic Obscee jazykoznanie, pe fundalul examinării raportului dintre limbă şi vorbire, se discută „răsturnarea de perspectivă” propusă de E. Coşeriu: „Inadmisibilitatea separării tranşante dintre limbă şi vorbire a fost semnalată de'E. Coşeriu [...]. ‘Limbă’ şi ‘vorbire’ constituie doar grade diferite de formalizare ale aceleiaşi realităţi obiective. Coşeriu propune să fie introdusă divizarea limbajului pornind de la trihotomia sistem/normă/vorbire,,2S.
23	Ju. Stepanov, Osnovy jazykoznanija, Moscova, 1966, p. 99.
24	Ibidem, p. 99.
25	Obscee jazykoznanie. Formy suscestvovanija, funkcii, istorija jazyka (coord. B. Serebrennikov), Moscova, 1970, p. 24.
122
EUGENIA BOJOGA
V. Koduchov constată că „Norma limbii în teoriile actuale se deduce din comparaţia sa cu sistemul limbii şi cu vorbirea. Sistemul este interpretat ca întruchipând posibilităţile structurale ale limbii şi schema sa abstractă; norma, respectiv, ca realizare a posibilităţilor acestei scheme structurale în forma concret-istorică a unei anumite limbi”. E. Coşeriu, interpretând norma ca realizare istorică a sistemului, scria: „Norma corespunde nu cu ceea ce «se poate spune», ci cu ceea ce «s-a spus» deja şi în mod tradiţional «se spune» în comunitatea lingvistică respectivă. Sistemul cuprinde formele ideale de realizare a unei limbi, adică tehnica şi etaloanele pentru activitatea lingvistică respectivă. Astfel, prin sistem se manifestă dinamicitatea limbii, modul în care se formează limba, şi, în virtutea acestui fapt, capacitatea ei de a depăşi limitele a ceea ce s-a creat deja; norma corespunde fixării limbii în forme tradiţionale. Anume în acest sens norma reprezintă, în fiecare moment, echilibrul sincronic (extern şi intern) al sistemului»”26 27. F. Berezin şi B. Golovin recunosc faptul că deşi în lingvistica rusă şi cea sovietică L. Scerba şi A. Smimickij „au încercat să găsească o soluţie materialistă ia problema limbă-vorbire, în prezent E. Coseriu a propus substituirea distincţiei saussuriene prin limbă-normă-uz”21.
Un compartiment aparte în receptarea studiului Sistema, norma y habla îl constituie monografiile şi volumele cu caracter teoretic, în care schema coşeriană este discutată pe fundalul antinomiei saussuriene langue/parole. Astfel,
O.	Achmanova şi G. Mikaelean ajung la concluzia că distincţia propusă de Coşeriu este mult mai relevantă pentru metodologia lingvistică. G. Kolsanskij, Ju. Vannikov, L. Skvorcov, Ju. Fomenko prezintă şi discută trihotomia lui Coşeriu, interpretând-o ca pe o alternativă la dihotomia lui Saussure. Ei subliniază faptul că dintre soluţiile propuse pentru depăşirea dihotomiei lui Saussure, cea mai adecvată atât în plan teoretic, cât şi în plan metodologic este schema lui Coşeriu. în acest context doar lingvista georgiană T. Saradzenidze consideră că E. Coşeriu nu delimitează cu precizie conceptele respective şi adeseori le confundă.
Acceptată şi asumată din punct de vedere teoretic ca o dezvoltare propice a dihotomiei saussuriene, distincţia tripartită coşeriană a fost comentată de mulţi lingvişti sovietici, unii propunându-şi să o dezvolte şi să o completeze. N. Korotkov socoate mai adecvată triada „normă/sistem/structură”, iar Ju. Stepanov substituie conceptul de ‘sistem’ prin cel de ‘structură’. V. Ickovici propune modificarea schemei eoşeriene în „sistem/structurăAiz”. Aceste propuneri de corectare se menţin însă la suprafaţă, prin faptul că se limitează la aspecte exterioare, în plus sunt făcute de pe alte poziţii teoretice, incompatibile cu modelul lui Coşeriu.
Un punct de vedere deosebit de pertinent este formulat de A. Leontiev, care observă că în dezvoltarea concepţiei sale, Coşeriu opune ‘norma’ şi ‘sistemul’
26	V. Koduchov, Obscee jazykoznanie, Moscova, 1974, p. 171.
27	F. Berezin, B. Golovin, Obscee jazykoznanie, Moscova, 1979, p. 17.
LINGVISTICĂ ŞI IDEOLOGIE. TEORIA LUI E. COŞERIU ÎN FOSTA U.R.S.S- 123
conform unui nou parametru: norma este „ansamblul formelor şi modelelor deja realizate care se întrebuinţează ca atare”, iar sistemul - „tehnica ce permite trecerea dincolo de limitele a ceea ce s-a realizat deja”, adică este sistem de posibilităţi. O astfel de abordare a sistemului, precizează Leontiev, îşi are originea în definirea humboldtiană a formei limbii. în acest context, concluzia pe care o trage lingvistul rus este deosebit de sugestivă: „De obicei, sistemul era examinat ca dat, iar schimbarea ca problemă. Totuşi, este mai logic, aşa cum procedează E. Coşeriu, să substituim locurile în care se plasează sistemul şi schimbarea: «devenirea» elementului lingvistic precede starea realizată. Activitatea prin care se creează limba este ea însăşi sistematică, iar faptul datorită căruia limba se prezintă ca limbă este activitatea prin care se creează şi se păstrează ca tradiţie”28.
4.2.	După Sistema, norma y habla, al doilea studiu coşerian care a avut o rezonanţă deosebită în fosta U.R.S.S. a fost Sincronia, diacronia e historia. Beneficiind de includerea în colecţia Novoe v lingvistike, Sincronia, diacronia e historia a devenit în felul acesta accesibilă în mod direct lingviştilor sovietici. în consecinţă, teze centrale ale acestui studiu au pătruns imediat în lingvistica din U.R.S.S. Distincţia sincronie / diacronie, problema schimbării lingvistice şi concepţia referitoare la istoria limbii au avut o mare audienţă în rândul cercetătorilor sovietici. V. Zvegincev pretindea, prin exegeza sa TeoreticesUe pricinnosti jazykovych izmenenij, să anticipeze într-un fel orizontul de aşteptare al lingviştilor din Uniunea Sovietică. Astfel, exegetul aprecia pozitiv demersul lui Coşeriu de a soluţiona celebra antinomie saussuriană şi de a realiza o sinteză între lingvistica tradiţională şi cea structurală. Totodată, el îşi însuşeşte punctul de vedere coşerian cu privire la distincţia sincronie/diacronie, recunoscând că aceasta nu se referă la limbaj, ci la lingvistică. însă Zvegincev nu a putut accepta preiuisele „filosofice idealiste” pe care Coşeriu îşi întemeia studiul. în acest context, tezele coşeriene fundamentale - 1) schimbarea reprezintă esenţa limbii, 2) liuit>a se înscrie în domeniul propriu uman al finalităţii, în care faptele simt determinate prin funcţia lor, 3) lingvistica este o ştiinţă a culturii - sunt respinse în mod categoric de exegetul sovietic, astfel încât la acest nivel, concepţia lui Coşeriu, fiind considerată idealistă şi de sorginte humboldtiană, s-a dovedit a fi incompatibilă cu lingvistica sovietică, la baza căreia se afla materialismul dialectic. Revendicâfldu-se de la aceste supoziţii ideologice, Zvegincev are convingerea că „eroarea teoretică principală a lucrării lui Coşeriu constă anume în faptul că autorul identifică pretutindeni activitatea limbii cu activitatea omului, purtătorul limbii”29. Ulterior însă observaţiile critice ale lui Zvegincev au fost trecute cu vederea de către mulţi cercetători, iar studiul coşerian a fost apreciat, în general, pozitiv.
28	A. Leontiev, Slovo v recevoj dejatelinosti, Moscova, 1965, p. 33-34.
29
V. Zvegincev, Teoreticeskie aspekty pricinnosti jazykovych izmenenij, în Novoe v lingvistike, voi. III, Moscova, 1963, p. 140.
124
EUGENIA BOJOGA
Ca observaţie generală se remarcă faptul că ideile centrale ale acestui studiu au fost ignorate de lingviştii „dogmatici”. în schimb, lingviştii „progresişti” au preluat ideile centrale ale studiului, utilizându-le în diverse contexte. în acest sens, autorii unor importante manuale de lingvistică generală - care reprezintă tendinţa progresistă („de deschidere”) din lingvistica sovietică - şi-au însuşit teze din Sincronia, diacronia e historia. R. Budagov, în Vvedenie v nauku o jazyke30, prezintă distincţia sincronie/diacronie din perspectivă coşeriană, corelând-o cu dihotomia langue/parole. Ju. Stepanov, în Osnovy jazykoznanija, ia în dezbatere problema schimbării lingvistice, fiind preocupat şi de tipurile de schimbări diacronice. în viziunea sa, inovaţiile sunt schimbări care s-au produs în actul de vorbire, preluând astfel conceptul coşerian de ‘inovaţie’31. Iar autorii tratatului academic Obscee jazykoznanie, voi. I, au curajul să polemizeze indirect cu Zvegincev, subliniind că, „în realitate, limba este creată de către fiinţele umane”. Referitor la schimbarea lingvistică, ei afirmă: „schimbarea reprezintă starea permanentă a limbii, ţine de esenţa sa”; prin urmare, „studierea limbii ca obiect ce se dezvoltă istoric şi a particularităţilor schimbării lingvistice constituie partea centrală a lingvisticii”32. Autorii susţin că adevărata interpretare a limbii este de neconceput fără schimbare, care îşi are începutul în vorbire, în actul vorbirii. Revendicându-se deci de la premisa humboldtiană că limbajul este activitate, nu produs, ei menţionează că problema schimbării lingvistice a fost discutată din diferite perspective pe tot parcursul istoriei disciplinei noastre. însă „cea mai judicioasă abordare a fost propusă în special de E. Coşeriu, care sublinia că, studiind schimbările lingvistice, «e necesar să distingem trei probleme, care adesea se confundă: a) problema logică a schimbării (de ce se schimbă limbile, adică de ce limbile nu sunt imuabile); b) problema generală a schimbării care nu este o problemă «cauzală», ci «condiţională» (în ce condiţii au loc, de obicei, schimbări în limbă); c) problema istorică a anumitor schimbări»”33.
în voi. II al aceluiaşi tratat academic de lingvistică generală, autorii îşi însuşesc abordarea funcţională a sistemului, faptul că limba se referă la fenomene care sunt determinate de funcţia lor, subliniind că păreri analoage dezvoltă şi E. Coşeriu. în voi. III al tratatului se discută distincţia sincronie/diacronie, dar şi schimbarea lingvistică, întrucât fără soluţionarea acesteia „cunoaşterea adecvată a legităţilor dezvoltării istorice a limbii este imposibilă”. în viziunea autorilor, corelarea sincroniei cu diacronia poate fi dezvăluită numai dacă se arată raportul lor cu tipurile de descriere lingvistică. A proceda astfel pare „cu atât mai necesar cu cât opunerea ambelor perspective poate fi depăşită, anume în descrierea
30	R. Budagov, Vvedenie v nauku o jazy’ke, Moscova, 1965.
31	Ju. Stepanov, Osnovy jazykoznanija, Moscova, 1966.
32	Obscee jazykoznanie (coord. B. Serebrennikov), Moscova, 1970, p. 197.
33	Ibidem, p. 205.
LINGVISTICĂ ŞI IDEOLOGIE. TEORIA LUI E. COŞERIU ÎN FOSTA U.R.S.Ş, 125
concretă a limbii sau, cum afirmă E. Coşeriu, «în istorie», întrucât istoria este definită de el ca studiere a limbii în calitate de obiect istoric”34.
Autorii manualului de lingvistică generală editat la Minsk (1983) sunt cei mai curajoşi, considerând că limba se schimbă permanent, unele elemente substituindu-se trepat prin altele. Comentariul acestor lingvişti este bazat întru totul pe premise integraliste, ei acceptând că schimbarea limbii reprezintă trăsătura sa indispensabilă: „întâi de toate, trebuie să acceptăm că schimbarea limbii reprezintă caracteristica sa internă intrinsecă şi îşi are rădăcinile în natura însăşi a limbii (ca fapt şi ca factor al culturii umane) în calitate de cel mai important mijloc de comunicare şi de cunoaştere. Limba nu poate să nu se schimbe. Unul dintre cei mai profunzi lingvişti contemporani - Eugenio Coşeriu - scria că a întreba de ce se schimbă limba înseamnă a întreba «de ce se reînnoiesc necesităţile de exprimare şi de ce oamenii gândesc şi simt nu numai ceea ce a fost deja gândit şi simţit»”35, în acelaşi context al problematicii schimbării, lucrarea în discuţie va recurge la autoritatea lui E. Coşeriu şi pentru a adopta o poziţie curajoasă, mai degrabă sceptică, în raport cu dogma marxistă: „Cu ce viteză se schimbă limba? în ce măsură această viteză este constantă în epoci diferite şi pentru limbi diferite? Putem deosebi în istoria limbii schimbări cantitative şi schimbări calitative? Sunt posibile salturi în dezvoltarea limbii? Cu privire la aceste probleme cele mai pertinente sunt cuvintele lui E. Coşeriu: «Nimeni nu ştie în mod exact cum se schimbă limba»”36.
Perspectiva coşeriană de abordare a distincţiei sincronie/diacronie a fost asumată de toţi lingviştii sovietici care fac referire la Sinchronija, diachronija i istorija. Astfel, V. Zvegincev, R. Budagov, V. Telija, M. Steblin-Kamenskij,
G.	ăcedrovickij, L. Vasiliev ş. a. subscriu soluţiei propuse de Coşeriu, anume ca distincţia stabilită iniţial de Saussure se referă la lingvistică, nu la limbaj; în consecinţă ţine de metodologie, nu de ontologie.
Aspectul cel mai controversat în receptarea acestui studiu l-a constituit schimbarea lingvistică. Aşa cum am menţionat, nu toţi lingviştii sovietici au ţinut seama de canonul oficial al receptării propus/impus de Zvegincev. Iar V. Telija,
I.	Revzin, A. Suprun, Ja. Krupatkin, I. Varduli, G. Miskevici şi L. Celicova, L. Katlinskaja, V. Postovalova îşi însuşesc viziunea coşeriană asupra schimbării lingvistice. Ca o receptare emblematică vom aminti în acest sens afirmaţiile lui Levicki: „Motivul final şi universal al oricărei schimbări lingvistice e determinat de natura şi menirea limbii înseşi. Altfel spus, realizarea optimală de către limbă a funcţiilor sale - comunicativă, denominativă şi expresivă - constituie primul motiv
34	Obscee jazykoznanie, voi. III, Moscova, 1973, p. 108.
35	Obscee jazykoznanie (Ucebnoe posobie dlja ftlologiceskich fakulitetov), coord. A. Suprun, Minsk, 1983, p. 338.
36	Ibidem, p. 404.
126
EUGENIA BOJOGA
al tuturor schimbărilor lingvistice, deoarece schimbarea lingvistică, după E. Coseriu, are o cauză eficientă - libertatea lingvistică a vorbitorilor”37.
4.3.	Un alt domeniu important al receptării operei lui E. Coşeriu în fosta
U.	R.S.S. îl constituie studiile de semantică. La momentul elaborării lexematicii, lingviştii sovietici erau în căutarea unei baze metodologice pentru cercetarea structurală a lexicului. Discuţiile publice, devenite tradiţionale în acest spaţiu cultural, vizează organizarea sistemică a vocabularului şi legitimitatea descrierii sale din perspectivă structurală şi funcţională. încercând să aproximeze noţiunea de „sistem semantic al limbii”, Ufimceva afirmă că ..o astfel de metodă generală, după părerea noastră, o ilustrează calea, propusă de E. Coseriu, a abstractizării treptate a materialului lingvistic, a procedeului stabilirii diferitelor trepte de generalizare a faptelor lingvistice, adică delimitarea normei individuale, a normei lingvistice şi a sistemului”38. în cadrul aceleiaşi discuţii, Ju. Stepanov va elabora o „teorie lingvistică a semnificaţiei”, propunând o clasificare a semnificatului în conformitate cu trihotomia coşeriană sistem/normă/vorbire39. Aplicarea straturilor funcţionale stabilite de Coşeriu la domeniul semanticii are o relevanţă deosebită, pregătind astfel terenul pentru receptarea lexematicii. Motivaţia pentru acceptarea studiilor coşeriene de semantică se înscrie, prin urmare, în acelaşi deziderat al sincronizării cu lingvistica occidentală.
A. Leontiev, A. Ufimceva, S. Berejan, Ju. Karaulov, M. Borodina şi V. Gak,
V.	Telija, G. Stepanov, S. Semcinskij ş. a. încadrează concepţia lui Coşeriu printre fundamentele metodologice indispensabile pentru investigaţia semantică. în acest context au fost reţinute următoarele aspecte: a) că E. Coşeriu transferă metodologia structurală din fonologie în lexicologie (M. Borodina şi V. Gak); b) că prin teoria sa semantică E. Coşeriu dezvoltă tradiţia germană (Ju. Karaulov şi V. Telija); c) că propune o tipologie a câmpurilor lexicale (G. Stepanov şi
S.	Semcinskij). A. Ufimceva, în Slovo v leksiko-semanticeskoj sisteme jazyka, discută concepţia coşeriană în contextul semanticii actuale. în sinteza pe care o întreprinde autoarea, teoriei lui Coşeriu îi revine un loc distinct: „Adoptând poziţia izomorfismului deplin al nivelurilor lingvistice şi delimitând semantica lexicală de cea gramaticală, E. Coseriu, într-unul dintre ultimele sale studii, prezintă concepţia despre structurarea istorică în semantica lexicală. Ca unitate de cercetare E. Coseriu ia «cuvântul înţeles intuitiv», obiectivul investigaţiei, în concepţia sa, constituindu-1 studierea schimbărilor istorice ale conţinutului semantic al
37	V. Levickij, O pricinach semanticeskich izmenenij, în „Semanticeskie procesy jazyka”, Voronez, 1984, p. 4.
38 A. Ufimceva, K voprosu o leksiko-semanticeskoj sisteme jazyka, în „Voprosy jazykoznanija”, 1962, nr. 4, p. 46.
39 Cf. Ju. Stepanov, O predposylkach lingvisticeskoj teorii znacenija, în „Voprosy jazykoznanija”, 1963, nr. . 3, p. 71-75.
LINGVISTICĂ ŞI IDEOLOGIE. TEORIA LUI E. COŞERIU ÎN FOSTA U.R.S.S. 127
cuvintelor (signifie)”40. Bazându-se pe studiul coserian Pour utje semantitue diachronique structurale, lingvista sovietică menţionează: „E. CoSerju numeŞte structură un grup de cuvinte în măsura în care unităţile sale pot f, analizate în trăsături distinctive «fără lacune». Dat fiind că astfel de structuri sunt reţativ puţine în limbă, E. Coseriu propune, în calitate de criteriu de sjstematicitîte lexicală, repetarea cu regularitate a anumitor trăsături distinctive”41 Exegeta surprinde faptul că „pentru E. Coseriu scopul cercetării lexematjcij istorice îl reprezintă apariţia sau dispariţia unor «trăsături distinctive» de Conţjnut” Mai mult, Ufimceva îşi asumă perspectiva propusă de Coşeriu, prezentând cele patru moduri de abordare a lexicului trasate în Pour une semantique diachroni^ue structurale, remarcând totodată că „E. Coseriu, pe de o parte, Opune riguros lexematica paradigmatică celei sintagmatice, iar pe de altă parte, faptele structural-sistemice, celor normative şi uzului unităţilor lexicale în vorbire”42-Punctul de vedere al lexematicii este însuşit şi de M. Borodina şi V. Gak care consideră că studiile de lexicologie apărute până în prezent pot fi clasificate >n funcţie de aspectele pe care le tratează, deoarece, „conform viziuni) lui Coseriu» sunt posibile patru puncte de vedere: 1. cercetarea evoluţiei formei exterioare a cuvântului [...]; 2. caracterizarea istoriei cuvântului în legătură Cu obiectul desemnat [...]; 3. cercetarea istoriei cuvântului în raport cu desemnarea u&ei anumite noţiuni sau a unui grup de noţiuni [...]; 4. cercetarea cuvântului în raport cu schimbarea sferei noţiunii sau a obiectului desemnat”. Totodată autorii ÎŞ* asumă o teză fundamentală din concepţia lexematicii: „E. Coseriu deosebeşte două tipuri de schimbări în istoria limbii. Schimbările nefuncţionale afecţează nuiU3* semnificantul (de ex., folosirea lui jument în loc de cavale, care la rândul său l'a înlocuit pe ive). Aici cuvintele s-au schimbat, dar referentul însuşi (obiectul Şi noţiunea care îl reflectă) a rămas acelaşi. Schimbările funcţionale produse în lexic afectează şi semnificatul {signifie). Astfel, când cuvântul tete l-a substituit pe chtf pentru desemnarea capului, cuvântul chef s-a menţinut totuşi în limbă, prin urmare> schimbându-se raportul dintre desemnarea celor două cuvinte. Dec( câmpul S'a schimbat nu numai în planul semnificantelor, dar şi în planul semnificatelor E. Coseriu consideră că tocmai aceste schimbări funcţionale suţt realmeflte semantice, dat fiind că afectează planul conţinutului, în timp ce primele (seri3 jument-ive) sunt onomasiologice, referindu-se doar la planul expresie). p>e ajci el trage concluzia că obiectivul lexicologiei istorice este studierea serbărilor în planul conţinutului, a apariţiei sau dispariţiei trăsăturilor distinctive la anumite unităţi lexicale”43.
40	A. Ufimceva, Slovo v leksiko-semanticeskoj sisteme jazyka, Moscova, 1968, p 4 j
41	Ibidem, p. 41.
42	Ibidem, p. 42.
43	M. Borodina, V. Gak, K tipologii i metodike istoriko-semantiâeskich kjedovanij (na materiale leksiki francuzkogo jazyka), Moscova, Leningrad, 1979, p. 76.
128
EUGENIA BOJOGA
în ce priveşte structurile de conţinut, unii lexicologi percep câmpul lexical ca fiind metoda cea mai eficientă de investigaţie a vocabularului, alţii pur şi simplu identifică semantica structurală cu teoria câmpului. Ju. Karaulov, bunăoară, examinează câmpul ca metoda fundamentală de cercetare a lexicului, asumându-şi pe deplin concepţia coşeriană şi interpretând corect conceptul de ‘câmp lexical’. Iar G. Sdjur îşi structurează întreaga monografie despre teoria câmpului în lingistică pe concepţia din lexematică, deoarece „printre concepţiile actuale despre ‘câmp’ în care această categorie este interpretată ca fenomen paradigmatic, interesul cercetătorilor în ultimii ani se îndreaptă tot mai mult spre concepţia lui E. Coseriu”44 45.
Structurile sintagmatice au suscitat o atenţie la fel de mare ca şi câmpul lexical, fiind discutate de N. Arutjunova, T. Lomtev, V. Telija, E. Volif, T. Bulygina ş. a. N. Arutjunova ia în dezbatere solidarităţile în cadrul examinării semanticii propoziţiei, numind solidaritatea ‘dependenţă lexematică’. Pentru Lomtev solidarităţile reprezintă „concordanţa semantică a două cuvinte îmbinate”, care obţin prin aceasta statut sintactic. V. Telija crede că trăsăturile combinatorice ale cuvintelor decurg din semnificaţia lor lexicală, adică din conţinutul lor ca semne lingvistice. în opinia sa, implicaţia, selecţia şi afinitatea se manifestă ca particularităţi de selecţie ale semnelor lingvistice.
Un aspect relevant al pătrunderii lexematicii în fosta U.R.S.S. îl reprezintă adoptarea unor distincţii şi concepte fundamentale din lexematică. Pe lângă conceptele iexem’, ‘clasem’, ‘arhilexem’, ‘solidaritate’ şi ‘lexematică’, a fost acceptată şi distincţia crucială între semnificaţie şi desemnare. V. Gak, A. Ufimceva, E. Aznaurova, E. Kubreakova şi G. Kolsanskij fac referire la tipurile de conţinut lingvistic, însuşindu-şi conceptul de ‘semnificat’, astfel încât pe fundalul pătrunderii operei lingvistice a lui E. Coşeriu în fosta U.R.S.S., teoria sa semantică s-a bucurat de o rezonanţă deosebită, fiind asumată de importanţi lexicologi sovietici.
4.4.	O dată cu repudierea dogmelor marriste şi staliniste şi începutul deschiderii lingvisticii sovietice înspre orizonturile modeme ale ştiinţei limbii, cercetătorii din U.R.S.S. manifestă interes şi pentru istoria lingvisticii. în contextul asumării tradiţiei şi al recuperării istoriei lingvisticii, ei îşi focalizează atenţia din nou asupra studiilor lui E. Coşeriu. Astfel, în prezentarea concepţiei lui F. de Saussure, lingviştii sovietici preiau observaţii importante din Coşeriu cu privire la: critica şi dezvoltarea dihotomiilor ‘limbă/vorbire’ şi ‘sincronie/diacronie’, precursorii lui Saussure, influenţa lui Durkheim asupra concepţiei lingvistului genevez ş. a. Discutând despre definirea semnului lingvistic şi despre tradiţia acestui concept, N. Sljusareva citează studiul lui Coşeriu L ’arbitraire du signe. Zur Spătgeschichte eines aristotelischen Begriffes: „E. Coseriu a demonstrat că la Sf. Augustin şi la Sf. Toma, bunăoară, teoria arbitrarietăţii semnului lingvistic este mult mai subtilă şi mai profundă decât la F. de Saussure’**5.
44	G. Sdjur, Teorii polja v lingvistike, Moscova, 1974, p. 41.
45	N. Sljusareva, Saussure i saussurianstvo, în Filosofskie osnovy zarubeznych napravlenij v jazykoznanie, Moscova, 1977, p. 122.
LINGVISTICĂ ŞI IDEOLOGIE. TEORIA LUI E. COŞERIU ÎN FOSTA U.R.Ş.Ş. 129
In lingvistica sovietică a fost cunoscută, de asemenea, poziţia de principiu a lui Coşeriu cu privire la diferenţa dintre structuralismul european şi cel american, în acest context o mare rezonanţă a avut teza sa expusă în Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje: „Se podria decir que el estructuralismo americano es solo metodo, mientras que el estructuralismo europeo es concepcion a priori (hipotesis) que determina un metodo: para los norteamericanos el sistema es im resultado, para los europeos es al mismo tiempopremisa y resultado”46. Astfel, B. Uspenskij, V. Belyj, M. Guchman, S. Saumjan, N. Arutjunova, G. Klimov au recurs la perspectiva coşeriană pentru a prezenta lingvistica modernă şi diversitatea curentelor structuraliste în diverse contexte. B. Uspenskij reproduce întocmai acest citat: „După cum remarcă E. Coseriu, lingvistica descriptivă reprezintă doar o metodologie (tehnică) de comparaţie, în timp ce structuralismul european este «o construcţie teoretică abstractă (ipoteză) prin care se determină metodologia comparaţiei»”47.
4.5.	In afară de titlurile menţionate, pe parcursul documentării am întâlnit referiri la majoritatea studiilor lui E. Coşeriu, fapt ce denotă răspândirea lor reală în fosta U.R.S.S. Lingviştii sovietici au mai făcut trimitere la următoarele lucrări coşeriene: El plural en los nombres propios48, La geografia linguistică49 Determinacion y entorno50, Logicismo y antilogicismo en la gramătica51, Sobre las llamadas, ’construcciones con verbos de movimiento V un problema hispănico52, Das Phănomen der Sprache und das Daseinsverstăndnis des heutigen Menschen53, Sincronia, diacronia y tipologia54, Der Mensch und seine Sprache55 56, Bedeutung und Bezeichnung im Lichte der strukturellen Semantik*6, Ober Leistung und
46	E. Coseriu, Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje, în Teoria del lenguaje y linguistică general, Marid, 1989, p. 119.
47	B. Uspenskij, Strukturnaja tipologija jazykov, Moscova, 1965, p. 35-36.
48	Cf. E. Coseriu, El plural en los nombres propios, în „Revista Brasileira de Filologia”, Rio de Janeiro, 1954, l,p. 1-15.
49	Cf. E . Coseriu, La geografia linguistică, Montevideo, 1956.
50	Cf. E. Coseriu, Determinacion y entorno. Dos problemas de una linguistică del hablar, în „Romanistisches Jahrbuch”, 1955-56, p. 29-54.
51	Cf. E. Coseriu, Logicismo y antilogicismo en la gramătica, Montevideo, 1958.
52	Cf E. Coseriu, Sobre las llamadas ‘construcciones con verbos de movimiento V un problema hispănico, Montevideo, 1960.,
53	Cf E. Coseriu, Das Phănomen der Sprache und das Daseinverstăndnis des heutigen Menschen, în „Die pădagogische Provinz”, 1-2, 1967, p. 11-28.
54	Cf E. Coseriu, Sincronia, diacronia y tipologia, în Act as del XI Congreso Internacional de linguistică y filologia romanicas (Madrid - 1965), I, Madrid, 1968, p. 269-281.
55	Cf. E. Coseriu, Der Mensch und seine Sprache, în Ursprung und Wesen des Menschen, Tiibingen, 1968, p. 67-97.
56	Cf E. Coseriu, Bedeutung und Bezeichnung im Lichte der strukturellen Semantik, în Sprachwissenschaft und Ubersetzen, Munchen, 1970.
130
EUGENIA BOJOGA
Grenzen der kontrastiven Grammatik51, Thesen zum Thema ‘Sprache und Dichtung ’57 58.
PREZENTĂRI ŞI EXEGEZE
5. Din contribuţia lingviştilor sovietici în acest domeniu remarcăm în special recenzia lui A. Leontiev la Sistema, norma y habla [1962]59, exegeza lui V. Zvegincev, Teoreticeskie aspekty pricinnosti jazykovych izmenenij [1963]60, care a precedat versiunea rusă a operei Sincronia, diacronia e historia, şi evaluarea lui G. Stepanov, O dvuch aspektach ponjatija jazykovoj normy [1966]61. Dacă prin aceste evaluări s-a încercat o circumscriere a contribuţiei lui E. Coşeriu la dezvoltarea lingvisticii modeme, au existat de asemenea tentative de a-1 situa pe Coşeriu într-un anumit curent sau orientare lingvistică. Pentru lingvistica sovietică, din raţiuni ideologice, fireşte, încadrarea explicită a fiecărui lingvist era obligatorie. V. Zvegincev îl consideră ca reprezentant al idealismului („E. Coşeriu acordă prioritate ideilor ce provin de la W. von Humboldt”). Pentru V. Manzjura, Coşeriu ar fi structuralist („Structuraliştii, E. Coşeriu bunăoară, consideră că faptul de a face prognoze nu ţine de competenţa ştiinţei limbajului”62). Cei mai aproape de adevăr sunt autorii manualului de lingvistică generală Obscee jazykoznanie. Vnutrennjaja struktura jazyka, care prezintă concepţia lui E. Coşeriu în cadrul funcţionalismului: „Păreri analoage dezvoltă şi Coşeriu: limba se referă la fenomenele care sunt determinate prin funcţia lor, «limba funcţionează nu pentru că este sistem, ci dimpotrivă, este sistem pentru a-şi îndeplini funcţia sa şi pentru a corespunde unui anumit scop»”63.
5.1.	A. Leontiev încadrează aportul coşerian la soluţionarea dihotomiei langue-parole în contextul general al ştiinţei limbajului, exprimându-şi certitudinea că distincţia propusă de E. Coşeriu reprezintă un câştig pentru lingvistica generală. Stabilirea corelaţiei dintre ‘sistem’, ‘normă’ şi ‘vorbire’, menţionează autorul, este extrem de importantă, dat fiind faptul că în ultimii ani
57	Cf. E. Coşeriu, Ober Leistung und Grenzen der kontrastiven Grammatik, în Probleme der kontrastiven Grammatik, Diisseldorf, 1969, p. 9-30.
58	Cf. E. Coşeriu, Thesen zur Thema ‘Sprache und Dichtung\ în Beitrăge zur Textlinguistik, Miinchen, 1971, p. 183-188.
59	A. Leontiev, [Recenzie la] E. Coşeriu, Sistema, norma y habla, Montevideo, 1952, în Strukturno-tipologiceskie issledovanija, Moscova, 1962, p. 210.
60	V. Zvegincev, Teoreticeskie aspekty pricinnosti jazykovych izmenenij, în Novoe v lingvistike, III, Moscova, 1963, p. 126.
61	G. Stepanov, O dvuch aspektach ponjatija jazykovoj normy, în Metody sravniteVno-sopostaviteVnogo izucenija sovremennych romanskich jazykov, Moscova, 1966, p. 206.
62	V. Manzjura, Naucnaja zizni, în „ Voprosy jazykoznanija ”, 1970, nr. 6, p. 147-148.
63	Obscee jazykoznanie. Vnutrennjaja struktura jazyka, 1972, p. 51.
LINGVISTICĂ ŞI IDEOLOGIE. TEORIA LUI E. COŞERIU ÎN FOSTA U.r.Ş.S._131
aceste concepte sunt folosite tot mai frecvent. Autorul socoate opo^011 sa definească aceşti termeni, exemplificându-i totodată prin fapte lingvistice ruseşti: „Sistemul unei anumite limbi, în concepţia lui Coşeriu, constituie aîlsamblul fenomenelor lingvistice care îndeplinesc în limbă o anumită funcţie (apl>cata nivelul fonologie - funcţia de diferenţiere semantică) şi pot fi repre^entate su^ forma unei reţele de opoziţii. Norma limbii este ansamblul fenomenelor lingăi06 care nu îndeplinesc în limbă o funcţie imediată şi se prezintă sub fon#3 111101 realizări curente tradiţionale”64.
Deşi stabileşte „legăturile genetice” pe care le are noţiunea de noriflă 3 ^U1 Coşeriu cu noţiunea similară elaborată de Hjelmslev şi subliniază că, în forma implicită, mai ales raportată la fonetică, aceeaşi distincţie se întâlneşte şi în unele studii aparţinând reprezentanţilor Şcolii de la Praga şi în special la J. Baud0u‘n Courtenay, Leontiev conchide totuşi că „[...] E. Coşeriu este cel care a delii?1’13* in mod consecvent fenomenele de normă şi sistem, evidenţiind, în locul celnr <*oua ramuri tradiţionale ale ştiinţei despre sunetele vorbirii (fonetică şi fonologie)>trei discipline independente: alofonetică, normofonetică şi fonologie. Alofonettca are de a face cu vorbirea individuală, normofonetică - cu sistemul general antrof>°^on*c de realizări, fonologia - cu sistemul funcţional sau cu structura”65.
E de menţionat faptul că lingvistul rus discută cele două concepte nu <)oar în contextul general al tradiţiei ‘lingvistice, ci şi în contextul scrierilor coşeri^ până la acea dată, referindu-se nu doar la Sistema, norma y habla, ci şi la studiile Sincronia, diacronia e historia, Forma y sustancia en los sonidos del lert%PaJe‘ Para la unificacion de las ciencias fonicas, dovedindu-se astfel un bun cunOscator al operei lui E. Coşeriu. Pentru a evalua importanţa teoretică a delimitării pf°Pus® de Coşeriu, Leontiev are în vedere, de asemenea, faptul că dezvoltarea lingvistici structurale din ultimele decenii a urmat calea accentuării ftr°cîiei negative, pur distinctive, a fenomenelor lingvistice, deşi Saussure însuşi sc*13 ca „mecanismul lingvistic se învârte în jurul identităţilor şi al diferenţelor”/ ^1C1 glosematicienii şi nici reprezentanţii şcolii de la Praga nu au înţeles rolul imp*)rtant pe care îl au identităţile, continuând să prezinte limba ca sistem de opoziţ11’ iar fonologia ca ştiinţă a opoziţiilor formale. Pe acest fundal, remarcă leo*ltJ®v’ E. Coşeriu susţine că „limba este sistem de identităţi şi diferenţe”, considerand totodată că „aşa-numita problemă a substanţelor coincide cu problema identlta^u lingvistice”. Din acest punct de vedere, teoria lui Coşeriu i se pare lingvi^^11 sovietic mult mai adecvată decât teoria structuralistă despre funcţia distmc(iva a elementelor limbii (Trubetzkoy, Jakobson ş.a.). Estimând elogios delim#131^3 propusă de Coşeriu, el subliniază că introducerea noţiunilor corelative de nst^ Ş* normă în metodologia lingvistică oferă posibilitatea de a uni, în cadrul unei <e0m
64	A. Leontiev, op. cit., p. 212.
65	Ibidem, p. 209.
132
EUGENIA BOJOGA
integrate, două domenii dezvoltate anterior în mod independent: fonologia structurală şi fonetica tradiţională sau antropofonia. Remarcând utilitatea introducerii noţiunilor de ‘sistem’ şi ‘normă’ şi pentru soluţionarea corectă a raportului dintre sincronie şi diacronie, autorul conchide cu acuitate: „Nu este mai puţin important faptul că opoziţia dintre sistem şi normă ne permite să delimităm în mod clar proprietăţile şi fenomenele inerente limbii, ca sistem obiectiv, de faptele reproduse fără vreo schimbare în «sistemele lingvistice individuale», precum şi de particularităţile şi fenomenele specifice sistemului lingvistic individual”66.
Această evaluare este proiectată pe fundalul de ansamblu al lingvisticii modeme: „Credem că distincţia propusă de E. Coseriu poate fi alăturată cu folos celor mai diverse aspecte ale teoriei lingvistice şi că va avea un rol pozitiv în dezvoltarea viitoare a lingvisticii generale” (ibidem).
5.2.	în ampla introducere care a precedat versiunea rusă a studiului Sincronia, diacronia e historia, intitulată Teoreticeskie aspekty pricinnosti jazykovych izmenenij [Aspecte teoretice ale cauzalităţi schimbărilor lingvistice], V. Zvegincev justifică, întâi de toate, oportunitatea acestei traduceri şi a includerii ei în volumul III al colecţiei Novoe v lingvistike. în acest scop, exegetul porneşte de la contextul general al lingvisticii, făcând referire la A. Martinet, conform căruia „decalajul dintre lingvistica numită tradiţională şi cea structuralistă ar putea fi soluţionat prin depăşirea antinomiei saussuriene între sincronie şi diacronie. După părerea exegetului ms, tocmai E. Coşeriu îşi propune să depăşească antinomia saussuriană, deşi „nu prin utilizarea procedeelor indicate de savantul francez”67. în continuare, Zvegincev îşi prefaţează analiza cu o sumară, dar consistentă prezentare a personalităţii şi operei autorului: „Şeful Departamentului de lingvistică al Universităţii din Montevideo (Uruguay), profesorul E. Coseriu (român de naţionalitate) este autorul unui mare număr de studii în care abordează cele mai acute probleme ale lingvisticii teoretice contemporane. In afară de Sincronia, diacronia e historia, el a publicat: Sistema, norma y habla (1952), Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje (1957), Logicismo y antilogicismo en la gramatica (1957). El este, de asemenea, autorul unor lucrări de lingvistică romanică: La Hispania romana y el latin hispânico (1953), El llamado „latin vulgar” y las primeras diferehciaciones romances (1954)”68. Focalizându-se asupra cărţii Sincronia, diacronia e historia, Zvegincev remarcă în special „interesul teoretic cert” al operei coşeriene, care se distinge printr-un orizont ştiinţific vast, prin documentare exhaustivă şi temeritate a ideilor. Prezentatorul încadrează studiul în discuţie nu atât în lingvistica teoretică sau generală, cât mai
66	Ibidem, p. 210.
67	V. Zvegincev, Teoreticeskie aspekty pricinnosti jazykovych izmenenij, în Novoe v lingvistike, VypusklII, Moscova, 1963, p. 126.
68	Ibidem, p. 127.
LINGVISTICĂ ŞI IDEOLOGIE. TEORIA LUI E. COŞERIU ÎN FOSTA U.R.S.S. 133
curând în fîlosofia limbajului, din considerentul că, pentru soluţionarea problemelor lingvistice, „E. Coseriu recurge adesea la premise filosofice generale, folosind opere ale unor filosofi (de la Aristotel şi Sf. Augustin până la Durkheim şi Heidegger). în plus, preferă să discute problemele nu pe baza observaţiei asupra materialului lingvistic faptic - adică în manieră pozitivistă -, ci pe baza «speculaţiei», a argumentelor logice şi a raţionamentelor abstracte”69. Evident că această încadrare este cel puţin simplificatoare, dacă este confundată cu concepţia, mult mai complexă, privind raporturile disciplinelor în discuţie din însăşi opera autorului studiat. De altfel, E. Coşeriu menţiona chiar în nota asupra ediţiei că obiectul studiului Sincronia, diacronia e historia îl constituie nu schimbarea lingvistică, ci problema schimbării lingvistice: „Nu mi-am propus să scriu încă un studiu despre aşa-numitele «cauze» ale schimbării lingvistice, nici să studiez tipurile de schimbări în diverse limbi, ci să abordez problema însăşi a schimbării ca problemă raţională din punctul de vedere al activităţii lingvistice concrete”70. Problema schimbării lingvistice se referă aşadar la limbaj în general, prin urmare ţine de teoria limbajului sau de lingvistica generală, şi nu de vreo disciplină lingvistică particulară. La fel de nejustificată ni se pare şi afirmaţia lui Zvegincev conform căreia E. Coşeriu ar prefera să soluţioneze problemele altfel decât pe baza observaţiei asupra materialului lingvistic concret. A se vedea, de exemplu, cazul viitorului perifrastic din latina vulgară (care este discutat pe larg în cap. V) sau cel al schimbărilor fonetice din latină şi din limbile romanice, care probează cât se poate de limpede sprijinirea dezbaterii teoretice pe material lingvistic faptic.
Zvegincev se situează, totuşi, de partea lui E. Coşeriu, fiind de acord că în Sincronia, diacronia e historia sunt observate cu precizie greşelile metodologice comise de F. de Saussure prin cunoscuta antinomizare a sincroniei cu diacronia. De asemenea, el subscrie argumentelor „convingătoare” ale lui Coşeriu conform cărora această distincţie nu se referă la însuşirile obiectului, ci la teoria lingvistică şi la metodele de studiere a acestuia. Tot astfel, el recunoaşte ca adecvat principiul iniţial al tuturor raţionamentelor coşeriene, în conformitate cu care limba se află într-o schimbare continuă, fapt pentru care nu poate fi redusă la starea ei sincronică, iar o teorie adecvată a limbii nu poate fi restrânsă la o simplă metodologie a descrierii sincronice.
Cu toate acestea, analiza lui Zvegincev este făcută, în continuare, de pe poziţiile ideologiei sovietice, care şi-a lăsat puternic amprenta în studiile lingvistice ale epocii. Pe această bază, demersul critic este condus după metoda tipic reducţionistă, prin care lui E. Coşeriu i se fac observaţii şi i se caută „contradicţii interne”. în acest fel, nu se mai discută studiul propriu-zis sau
69	Ibidem, p. 128.
70	E. Coseriu, Sincronia, diacronia e historia. El problema del cambio lingiiistico, 1988, Madrid, p. 8.
134
EUGENIA BOJOGA
problematica abordată de autor, ci, în ultimă instanţă, se insinuează că problema nu este tratată din perspectivă „marxistă” sau cel puţin „materialistă”. Astfel, credincios acestui demers ideologizant, V. Zvegincev obiectează, din primul moment, că lucrarea analizată este întemeiată pe „premise filosofice idealiste”, autorul fiind etichetat ca lingvist idealist. Tot astfel, prezentatorul nu este de acord cu E. Coşeriu în privinţa faptului că momentul cel mai important care separă lingvistica tradiţională de lingvistica modernă, structuralistă, îl constituie Cursul de lingvistică generală al lui F. de Saussure, şi nici cu evaluarea propusă asupra anumitor orientări din lingvistica teoretică. în acest context, lingvistul rus îi reproşează autorului că nu se referă deloc la şcoala neogramaticilor care, după părerea sa, „a ocupat poziţia principală în lingvistica presaussuriană”. Comentariul lui Zvegincev îşi trădează, în acest punct, în mod clar, presupoziţiile marxist-leniniste: „Prin lingvistica tradiţională E. Coseriu subînţelege în principal tradiţia inaugurată de W. von Humboldt şi care în ansamblul curentelor modeme se numeşte lingvistică idealistă”71. Aceleaşi presupoziţii sunt „demascate” de Zvegincev şi în tratarea coşeriană a unor probleme concrete, cum ar fi interpretarea viitorului perifrastic din latina vulgară, prin circumstanţa istoric determinantă care a constituit-o creştinismul (mişcare spirituală ce suscita şi amplifica sentimentul existenţial, atribuind existenţei o orientare etică profundă), care în limbile romanice s-a manifestat indirect, prin adoptarea viitorului perifrastic: „Luând ca bază de plecare analiza timpului efectuată de Sf. Augustin în Confesiuni, E. Coseriu interpretează condiţiile apariţiei formelor perifrastice ale viitorului în latina vulgară şi semantica acestor forme cu totul în spiritul lui Vossler”72. Pentru o delimitare de principiu cât mai clară, Zvegincev accentuează că nu este vorba de digresiuni incidentale, ci de teze principale ale concepţiei pe care o propune autorul în vederea depăşirii antinomiei dintre sincronie şi diacronie. Astfel, „anulând antinomia saussuriană, Coseriu trece apoi la expunerea concepţiei sale asupra naturii limbajului, anume la problema schimbării lingvistice şi la corelaţia dintre descriere, istorie şi teoria limbii. Şi iată aici devine clar că în sinteza pe care o efectuează, E. Coseriu acordă prioritate ideilor ce provin de la W. von Humboldt [...]. Ideile lui Humboldt nicidecum nu au devenit vetuste şi merită toată atenţia -subliniază exegetul rus -, însă ele trebuie dispensate de legătura lor cu filosofia idealistă şi reformulate [sic!] în lumina ultimelor cercetări lingvistice”73. Probabil că Zvegincev are în vedere cercetările lui Stalin sau ale lui Marr.
Credincios platformei sale ideologice, Zvegincev respinge, din capul locului, premisa că schimbarea este inerentă limbii, că reprezintă esenţa sa, sub pretextul că E. Coşeriu ar aborda problema „în afara cauzalităţi şi independent de factorii
71 Ibidem, p. 129.
nlbidem.
73 Ibidem, p. 130.
LINGVISTICĂ ŞI IDEOLOGIE. TEORIA LUI E. COŞERIU IN FOSTA U.R.Ş.Ş, 135
externi”. în realitate, Coşeriu nu ignoră deloc rolul aşa-zişilor factori externi în schimbarea lingvistică. Exegetul sovietic, situându-se însă pe poziţia materialist-vulgară, conform căreia aceşti factori externi ar opera direct asupra limbilor considerate ca obiecte externe şi de sine stătătoare, respinge teza coşeriană că limba nu se înscrie în ordinul fenomenelor determinate cauzal, ci în domeniul propriu uman al finalităţii, în care faptele sunt determinate prin funcţia lor. Mai mult, Zvegincev consideră că problema centrală pentru tot studiul, şi care ar fi fost mult mai justificată să figureze în titlu, ar fi tocmai problema cauzalităţii schimbărilor lingvistice. Dovadă a importanţei pe care lingvistul sovietic o acordă acestui termen, el va înscrie problema cauzalităţii chiar în titlul studiului său introductiv, ca şi când în lucrarea lui Coşeriu ar fi vorba doar despre acest aspect, iar problema schimbării nici nu ar putea fi abordată altfel decât din unghiul cauzalităţii.
Situându-se astfel pe poziţiile ideologiei marxist-leniniste, Zvegincev nu acceptă distincţia pe care o face Coşeriu - şi o întreagă tradiţie: Vico, Kant, Hegel, Cassirer, e adevărat, idealistă, nu materialistă - între cauzalitatea fenomenelor naturii şi finalitatea internă a fenomenelor culturii, de care ţine şi limbajul, după cum nu acceptă nici ideea că dezvoltarea limbii depinde de libertatea şi activitatea vorbitorilor: „Tendinţa lui E. Coseriu de a îndepărta limbajul, care se află într-un proces de continuă schimbare, de cauzalitate, constituie o încercare de a-1 situa în afara experienţei”74. Despre ce fel de experienţă vorbeşte Zvegincev nu este clar, deoarece toată cartea lui Coşeriu este bazată pe experienţa intimă şi intuitivă a limbajului pe care o au vorbitorii. Pentru a putea evalua judecata criticului, să amintim, mai întâi, explicaţia lui Coşeriu pe care Zvegincev însuşi o reproduce in extenso: „Când afirmăm că schimbarea lingvistică «nu are cauze», înţelegem prin aceasta următoarele: schimbarea lingvistică nu are cauze «obiective», naturale şi externe în raport cu libertatea vorbitorilor”; „faptele lingvistice există pentru că vorbitorii le creează pentru ceva; ele nu sunt nici «produse» ale necesităţii fizice, necesitate care este externă în raport cu vorbitorii, nici «consecinţe inevitabile şi necesare» determinate de starea anterioară a limbii. Unica explicaţie cu adevărat «cauzală» a noului fapt lingvistic constă în aceea că el, faptul, a fost creat de vorbitori pentru un anumit scop”75.
Respingând conceptele de ‘inovaţie’ şi ‘adoptare’ propuse în lucrarea analizată, Zvegincev consideră că schimbările lingvistice au nevoie de explicaţii mult mai convingătoare şi că, de fapt, E. Coşeriu „substituie cauzalitatea prin funcţionalitate”. în spiritul dogmei materialiste, o asemenea „substituire” este, desigur, inadmisibilă, iar principiul cauzalităţii nu poate fi abandonat, deoarece acesta trebuie regăsit, sub forma „determinării sociale”, la baza tuturor fenomenelor culturii (inclusiv a limbajului).
14 Ibidem, p. 140.
75 E. Coseriu, Sincronia, diacronia e historia, p. 201-202.
136
EUGENIA BOJOGA
în pofida depistării acestor contradicţii şj cu toate că denunţă - în „construcţiile teoretice ale lui Coşeriu - prioritatea acordată ideilor „preluate din orientarea idealistă în lingvistică”, Zvegincev trage concluzia că, totuşi, investigaţia coşeriană este „stimulatoare pentru gândire”: „Studiul conţine multe re ecţn interesante, captivează prin temperament şi anvergura cu care se discută pro emele. Totodată se percepe năzuinţa ferventă a autorului de a realiza veritabila unitate a ştiinţei limbajului. Toate aceste calităţi ale cercetării lui J C°seiiu ne determină să ne exprimăm speranţa că ea va fi receptată cu interes de către lingviştii sovietici” .
5.3.	în O dvuch aspektach jazykovoj normy [Despre cele două aspecte ale noţiunii de normă lingvistică] G. Stepanov, pornind de la aspectul varietăţii unei im 1 pentru a defini norma , consideră că „ideea aceasta a fost exprimată şi argumentată în modul cel mai pregnant de către lingvistiul uruguayan E. Coseriu, care propune să distingem în limbă două tipuri de structuri: structura funcţională ( istinctivă) sau sistemul {sistema funcional = sistema) şi sistemul «normal» -genera , tradiţional {sistema normal = norma)”76 77. Exegetul observă că aceste două concepte - sistem şi noimă - reprezintă la Coşeriu elemente ale triadei sistem— noima-vor ire, unde prin vorbire {habla) Se înţelege realizarea concret-m. Uf f a ^ormeb care se sprijină atât pe sistem cât şi pe originalitatea creativă a in ivi u ui. In comparaţie cu distincţia propusă de Saussure, subliniază autorul, mterpretarea limbii propusă de Coşeriu se dovedeşte a fi mult mai aproape de a evar, in considerentul că savantul socoate sistemul sau sistemele lingvistice ca sisteme rea e din punct de vedere istoric, iar nu ca fiind construcţii ipotetice: „Definind aşternu1 ca «sistem de posibilităţi», Coseriu afirmă în mod just că aceste «posi î itaţi se cunosc doar pentru că într-o mare măsură ele se dovedesc a fi deja rea îzate» ^ ( tepanov, p. 229-230). La Saussure noţiunea de ‘limbă’ este ec îva enta cu noţiunea de sistem şi drept consecinţă a obligativităţii sale ea este normativa, adica coincide cu norma. La o astfel de abordare a problemei, „tehnica producem varietăţii ’ este lasata în umbră, iar examinarea normei sub aspect axio ogic nu are eloc perspective. Pentru Coşeriu, însă, remarcă Stepanov, comei enţa normei cu sistemul (când sistemul oferă o posibilitate de realizare ™1Ca). eS!!, 0ar un ca^ particular de interacţiune a celor două structuri: nepona a şi normativă . De obicei, sistemul oferă o serie de variante pentru ‘!!™TSa| ceea ce de fapt şi permite să distingem noţiunile de ‘sistem’ şi rma . a o ast el de abordare a problemei, tehnica producerii varietăţii prezin a estu de^ evident şi explică posibilitatea de selecţie între diferite Ano*™a e ŞÎ intre diverse mijloace izofiincţionale existente în sistem. , conc î e tepanov, posibilitatea varietăţii există în însăşi natura limbii, în
76	Ibidem, p. 142.
77	G. Stepanov, O dvuch aspektach jazykovoj normy, în Metody sravnitelino-sopostavitelinogo izucenija sovremennych romanskich jazykov, Moscova, 1966, p. 210.
LINGVISTICĂ ŞI IDEOLOGIE. TEORIA LUI E. COŞERIU ÎN FOSTA U.R.S.S. 137
particularităţile structurii sale, iar această idee a fost „cel mai bine exprimată şi argumentată de E. Coseriu”78.
G. Stepanov observă, totodată, că pentru concepţia lui Coşeriu aspectul axiologic al normei nu este relevant, nefiind vorba de normă în sensul obişnuit al acestui cuvânt, adică de ‘norma’ stabilită şi impusă în conformitate cu criteriul corectitudinii şi al aprecierii subiective a celor spuse, ci de ‘norma’ constatată obiectiv în limbă, norma pe care o urmăm, fiind membri ai unei comunităţi, iar nu aceea conform căreia s-ar recunoaşte că „vorbim corect”, că avem o vorbire exemplară în această comunitate. Lingvistul rus îşi îndreaptă critica tocmai asupra acestui aspect. în viziunea sa, excluzând aspectul axiologic al normei, Coşeriu şi-ar concentra atenţia asupra varietăţii interne (combinatorii şi distinctive), iar aşa-numitele condiţii „externe” de apariţie a varietăţii (stratificarea socială, faptele de diferenţiere geografică) în cazul dat „rămân fără atenţie”. Această afirmaţie este, însă, inexactă, deoarece Coşeriu precizează că, în cadrul aceleiaşi comunităţi lingvistice naţionale şi în cadrul aceluiaşi sistem funcţional pot fi constatate diferite norme (limbaj familiar, limbaj popular, limbă literară, limbaj elevat, limbaj vulgar etc.)79. Totodată Stepanov îi reproşează lui Coşeriu că, deşi pentru confirmarea tezelor sale utilizează fapte ale limbilor concrete (spaniolă, franceză etc. ), el nu depăşeşte, totuşi, cadrul limbii funcţionale abstracte, adică „un singur sistem”, „o singură normă”80.
5.4.	în contextul prezentării personalităţii şi operei lui E. Coşeriu în fosta U.R.S.S. nu este lipsit de interes articolul lexicografic din Bolisaja Sovetskaja Enciklopedija [Marea enciclopedie sovietică] semnat de romanista N. Arutjunova: „Coseriu Eugenio (n. 27. 7. 1921, Mihăileni, Basarabia) - filolog, specialist în domeniul lingvisticii generale şi romanice. între 1939-1949 a studiat la universităţile din Iaşi, Roma, Padova, Milano. Profesor la Universitatea din Montevideo, Uruguay (1951-1963), apoi la Universitatea din Tubingen (din 1963). E. Coseriu se ocupă de probleme de teorie, metodologie şi filosofie a limbajului, de corelaţia cercetării sincronice cu cea diacronică, de cauzele schimbărilor istorice în limbă, de tipologia lingvistică, de semantica structurală ş. a.
Opere: Sincronia, diacronia e historia (traducerea în limba rusă în Novoe v lingvistike, v. III, Moscova, 1963); Sistema, norma y habla, Montevideo, 1952; Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje, Montevideo, 1954; Teoria del lenguaje y linguistica general. Cinco estudios, ed. a Il-a, Madrid, 1969 ş.a.”81.
5.5.	Un alt articol, mai consistent, a apărut în dicţionarul Sovremennye zarubeznye lingvisty [Lingvişti contemporani de peste hotare]: „Coseriu Eugen
78	Jbidem, p. 218.
79	Cf. E. Coseriu, Sistema, norma y habla, în Teoria del lenguaje y linguistica general, Madrid, 1989, p. 98.
80Menţionăm că aceste aspecte au fost nuanţate de Coşeriu în Lecţii de lingvistică generală, în special în cap. XI ('La lengua funcional) şi XII (Sistema, norma y habla).
81 Bolisaja Sovetskaja Enciklopedija, voi. 13, Moscova, 1973, p. 231.
138
EUGENIA BOJOGA
(27. 07. 1921, Mihăileni, România) - doctor în filologie (Roma, 1944) şi doctor în filosofie (Milano, 1949), profesor, specialist în lingvistică generală şi romanică.
Studii superioare de filologie şi filosofie a făcut la Iaşi (1938-1940), Roma (1940-1944), Padova (1944-1945) şi Milano (1945-1949); lector de limba română la Universitatea din Milano (1947-1950), profesor de lingvistică romanică şi lingvistică generală la Universitatea din Montevideo (1951-1963), profesor invitat la Universităţile din Coimbra (Portugalia), Bonn şi Frankfurt (Germania); profesor titular de filologie romanică (din 1963) şi de lingvistică generală (din 1966) la Universitatea din Tiibingen (R.F.G); membru al Academiei din Brazilia, Norvegia, Heidelberg, membru al Societăţii de Lingvistică Europeană, Doctor Honoris Causa al Universităşii din Bucureşti (1971).
Autor al lucrărilor: Amado Alonso, Montevideo, 1953; Arabismos o roma-nismos, Montevideo, 1961; Probleme der strukturellen Semantik: Vorlesung gehalten im Wintersemester 1965-1968 an der Universităt Tiibingen, ed. a ni-a, Tiibingen, Verlag Narr, 1978; Sobre una resena, Montevideo, 1960; Sprache, Strukturen und Funktionen, ed. a Ii-a, Tiibingen, Narr, 1979; Sprachtheorie und allgemeine Sprach-wissenschaft: 5 Studien., Miinchen, Fink, 1975; Textlinguistik: Eine Einfuhrung, Tiibingen, Narr, 1980 ş.a.”82. Prin aceste prezentări şi exegeze s-a încercat o circumscriere a contribuţiei lui E. Coşeriu la dezvoltarea lingvisticii modeme.
ÎN LOC DE CONCLUZII
în receptarea teoriei lingvistice a lui E. Coşeriu în U.R.S.S. se remarcă un fenomen unic,, care lipseşte cu desăvârşire în alte spaţii culturale. Este vorba de încadrarea „etnico-geografică”, explicabilă din punct de vedere ideologic. Dacă în Spania, Germania, Bulgaria sau Japonia s-a ştiut ca E. Coşeriu este lingvist român sau de origine română, în contextul lingvisticii sovietice s-a evitat acest adevăr. Pentru A. Leontiev, de exemplu, în recenzia din 1962, E. Coşeriu este ‘lingvist uruguayan’. Dar şi pentru G. Stepanov are aceeaşi „identitate”: „[...] ideea aceasta a fost exprimată şi argumentată în modul cel mai pregnant de către lingvistul uruguayan E. Coşeriu”83. F. Berezin şi B. Golovin, autorii celui mai dogmatic manual de lingvistică generală, apărut în 1979, au crezut că E. Coşeriu ar fi spaniol: „Atenţia faţă de normă în calitate de corelat al limbii şi vorbirii este legată de ideile cunoscutului filolog spaniol din secolul XX E. Coşeriu”84. Tot astfel şi L. Sumejko: „Fenomenul de ‘normă’ trimite la ideile cunoscutului lingvist spaniol E. Coşeriu”85. în acest context, R. Budagov este mult mai bine informat decât
82	Cf. Sovremennye zarubeznye lingvisty, castil. Moscova, 1981, p. 251-152.
83	G. Stepanov, op. cit., p. 227.
84	F. Berezin, B. Golovin, Obscee jazykoznanie, Moscova, 1979, p. 17.
85	L. Sumejko, Nesovpadenie norm ischodnogo i perevodjascego jazykov kak priciny aspektualino - akcionalinych transformacij v perevodach s russkogo jazyka na anglijskij, în Kontrastivnaja i funkcionalinaja grammatika, Kalinin, 1987, p. 151.
LINGVISTICĂ ŞI IDEOLOGIE. TEORIA LUI E. COŞERIU ÎN FOSTA U.R.Ş.Ş. 139
colegii săi: „Filologul vest-german de mare popularitate E. Coşeriu consideră că limbajul şi tehnica sunt noţiuni în general necorelative” (R. Budagov, 1976).
In cazul în care nu se specifică ţara de provenienţă a lui Coşeriu, cel puţin se insistă asupra faptului că el este străin: „Corelaţia normă /sistem a început să atragă atenţia ştiinţifică după apariţia lucrărilor cunoscutului lingvist de peste hotare E. Coşeriu” (K. Gorbacevici, 1989).
Totuşi, unii lingvişti reuşesc să evite aceste încadrări obligatorii. Bunăoară
F.	Filin: „In bibliografia autohtonă şi în cea de peste hotare există multe definiţii ale noţiunii de normă lingvistică. Dar de o deosebită popularitate se bucură în prezent definiţia cunoscutului lingvist E. Coşeriu, care a suscitat numeroase comentarii” (1982). La fel şi A. Suprun: „Unul dintre cei mai profunzi lingvişti contemporani - Eugenio Coşeriu - scria că a întreba de ce se schimbă limba înseamnă a întreba «de ce se reînnoiesc necesităţile de exprimare şi de ce oamenii gândesc şi simt nu numai ceea ce a fost deja gândit şi simţit»” (1983).
Cum se explică, aşadar, interesul lingviştilor sovietici pentru anumite aspecte - centrale - din lingvistica integrală? Credem că în contextul recuperării realizărilor occidentale din domeniul ştiinţei limbajului, teoria lui Coşeriu le oferea posibilitatea de a depăşi limitele structuralismului şi de a recepta în mod critic acest curent. în plus, studiile lui Coşeriu propuneau lingviştilor sovietici o concepţie integratoare asupra istoriei lingvisticii, cadrul teoretic şi metodologic necesar pentru discuţia în jurul conceptului de ‘normă’ lingvistică şi problemele legate de varietate, o concepţie semantică ce prevedea toate structurile de conţinut şi o viziune referitoare la limbajul poetic (V. Grigoriev a scris o carte pornind de la tezele despre limbaj şi poezie ale lui Coşeriu). Toate aceste aspecte au fost preluate, însă, în contextul respingerii şi a criticii dure a fundamentelor epistemologice idealiste implicite ale concepţiei lingvistice a lui E. Coşeriu. Emblematică în acest sens rămâne exegeza lui V. Zvegincev, în care se lasă să se înţeleagă că, deşi Coşeriu este idealist - deci opus ca ideologie lingvisticii sovietice -, totuşi lingviştii sovietici au ce învăţa de la el.
în concluzie, pe fundalul pătrunderii lingvisticii occidentale în spaţiul exsovietic şi al asumării rezultatelor acesteia de către cercetătorii sovietici, teoria lui Eugeniu Coşeriu s-a bucurat de o receptare generoasă, fiind asumată de importanţi lingvişti. Această receptare însă se situează între schemele reducţioniste ale ideologiei marxiste şi adevăratele obiective ale ştiinţei limbajului, astfel încât se poate afirma că, în pofida rezistenţei ideologice, pătrunderea unor segmente importante din concepţia lui Coşeriu în lingvistica sovietică a produs o breşă în fundamentarea ideologică a celei mai „progresiste” dintre lingvistici.
Universitatea „ Babeş-Bolyai ” Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
CORNEL VÎLCU
DE LA SEMNIFICAT LA DESIGNAT. EXCURS DESPRE LOGOS SEMANTIKOS
Lingvistica - ştiinţă a culturii
O înţelegere judicioasă a lingvisticii integrale în sistematicitatea ei nu poate surveni decât după asumarea prealabilă a unor răsturnări ale modului nostru obişnuit, naiv (sau, eventual, moştenit de la o tradiţie în sens larg prekantiană) de a înţelege poziţia, rolul limbajului în ansamblul vieţii umane şi în relaţia acesteia cu lumea1. Mai mult decât atât: o atare înţelegere rămâne cu desăvârşire interzisă oricărui lingvist care vede ştiinţa noastră drept o ştiinţă empirică, o ştiinţă capabilă să examineze/expliciteze/clasifice fapte nude, în absenţa oricărei presupoziţii teoretice. Lingvistica - şi aici avem un postulat fundamental fără de acceptarea căruia nici un rând din opera lui Eugeniu Coşeriu nu poate fî corect descifrat - nu este şi nu poate fî o ştiinţă a naturii, ca fizica, nici una axiomatică, de tipul matematicii sau logicii formale, ci este şi trebuie edificată în continuare ca o ştiinţă a omului sau a culturii1 2. Aceasta, tocmai fiindcă sarcina care, o dată îndeplinită, legitimează ştiinţificitatea unui discurs, este adecvarea lui la obiect3. Or, obiectul ştiinţei noastre, limbajul, nu este nici un pur ‘dat’ material, în raport cu care orice descriere, formalizare, clasificare să prezinte un grad remarcat de inadecvare4, şi nici un fapt de pură construcţie mentală, fără corespondent ‘real’ în
1	Acesta este sensul în care Mircea Borcilă (2001, p. 5) afirmă că exegeza coşeriană, mai ales cea anterioară anilor ’80, „a propus abordări, pe căi diferite, ale diverselor aspecte sau secvenţe ale acestei opere, fără a pătrunde, în acelaşi timp, până la însuşi nucleul ei conceptual sau, cu o celebră sintagmă hermeneutică, până în ‘centrul [ei] solar’, care face din ansamblul scrierilor lingvistice ale savantului de la Tiibingen un întreg sistematic şi profund unitar”.
2	Coşeriu, 1973/2000, p. 80.
3	Coşeriu, 1992, p. 11.
4	„[...] relativ la obiectele naturale nu avem o cunoaştere sigură, ele nefiind create de subiectul uman şi aflându-se, în esenţa lor, în afara conştiinţei umane” - atrage atenţia, comentând trihotomia coşeriană a obiectelor -şi ştiinţelor adecvate lor, Emma Tămâianu (p. 17). A se vedea, în acest sens, şi convingerea fenomenologiei, încă de la începutul ei husserlian, că, datorită caracterului orizontic al oricărei experienţe empirice, descrierea obiectului constituit într-o ‘transcendenţă de imanenţă intenţională’ (Husserl, 1931/1994, p. 57) devine o sarcină infinită (Husserl, 1913/1950, p. 20). Ceea ce se întâmplă, mai degrabă, în relaţia noastră cu obiectele ‘externe’ nu e o continuă adecvare a reprezentării la datele în fapt mereu schimbătoare pe care ni le oferă percepţia, ci, invers, o ‘pozitare’ a unui pol de identitate (a ceea ce în articolul nostru de faţă va fi numit, în spirit coşerian, designat), Urmată de eventuale sinteze de confirmare. Rămâne de examinat - aici stă o miză de adâncime a prezentei noastre
DACOROMANIA, serie nouă, VII- VIII, 2002 — 2003, Cluj-Napoca, p. 141-157
142
CORNEL VÎLCU
domeniul ‘hyletic’5. Atunci când doreşte să definească obiectele culturale, Coşeriu face apel, preferenţial, la două modalităţi de abordare:
„Autonomia limbajului a fost afirmată - şi, într-un sens, demonstrată - de Giambattista Vico, în mai multe locuri, dar mai ales în Scienza nuova secunda [...]. „Ştiinţa nouă” este la Vico ştiinţa sau ştiinţele culturii, pe care el le concepe pe baza distincţiei între trei feluri de obiecte6 [...], şi anume:
1.	Obiecte numai formale, asupra cărora avem o siguranţă, în perceperea lor domnind certitudinea, însă care nu au fiinţă în afara cunoaşterii noastre. Ca forme pure, acestea nu au adevărul lor propriu, ele neaflându-se altundeva în afara conştiinţei noastre. Când desenez un pătrat, de exemplu, eu fac un act cultural, căci vreau ca să-l dau altora ca exemplu pentru o anumită formă;
2.	Obiecte naturale, care se prezintă în lume cu substanţa lor; aceste obiecte au adevărul lor pe care-1 putem constata, dar cu privire la care nu avem siguranţă, nu deţinem nimic certum, fiindcă nu le facem noi, nu ştim cu ce intenţii au fost făcute. Când le interpretăm ca fiind făcute de cineva, nu mai facem ştiinţă, ci facem mitologie. Mitologia este interpretarea naturii ca şi cum ar fi cultură şi este ea însăşi o formă a culturii;
3.	Obiecte culturale, care sunt obiecte formale, în sensul că le facem noi; ele se află în conştiinţa noastră, dar le şi construim în lume, dându-le o substanţă, asemenea aceleia a obiectelor naturale. Acestea sunt însă obiecte la care substanţa este aleasă, determinată de formă până în cele mai mici amănunte [...]. Adevărul şi siguranţa (verum et certum) coincid, fiindcă aceste obiecte culturale le facem noi, atribuindu-le noi un adevăr care este al lor; şi mai ştim şi care este intenţia noastră. Aceste trăsături se aplică, după Vico, şi la limbaj, căci şi limbajul este operă, faptă creatoare. Prin aceasta limbajul îşi dobândeşte autonomia sa. El poate fi utilizat pentru a comunica, pentru a vorbi despre lucruri, dar este el însuşi o creaţie, o operă, un mod de a cunoaşte; este un mod de cunoaştere intuitivă, de cunoaştere a universalului în faptul individual. Ca operă individuală, un cuvânt conţine universalul” (Coşeriu, 1994, p. 23).
„Obiectele naturale aparţin lumii ‘necesităţii’, care e dominată de ‘cauze’ care produc anumite ‘efecte’, şi unde, prin urmare, constatarea a ceea ce se întâmplă în mod regulat, în anumite condiţii, reprezintă o ‘lege naturală’ sau o lege de necesitate empirică. Obiectele culturale, în schimb, aparţin lumii specific umane a libertăţii -activităţilor şi creaţiilor libere ale omului -, unde faptele create nu sunt determinate de
lucrări - dacă fiinţa umană gândeşte cu adevărat vreodată asupra unor obiecte ‘pur’ empirice (teza naivă specifică ‘atitudinii naturale’, aşa cum o descrie acelaşi Husserl, 1935/1993, p. 204-205) ^u rămâne mereu ‘prizoniera’ propriei sale intenţionalităţi constitutive (teza fenomenologiei, pe care o considerăm a fi şi teza subiacentă înţelegerii integraliste a actului lingvistic).
5	Deci unul care ar cădea, în definitiv, sub incidenţa celebrului adagiu kantian: „Conceptele fără intuiţii sunt goale”. înzestrarea noastră intelectuală, ca şi capacitatea de sinteză sub categorii pe care ea o asigură, sunt, dacă putem spune astfel, inutile - lipsite de orice teritoriu de exercitare - câtă vreme în sensibilitate nu ne sunt „date” obiecte (vezi şi Kant, p. 71, 96).
6	Eugen Munteanu (p. 75) semnalează sorgintea aristotelică a acestei trihotomii.
DE LA SEMNIFICAT LA DESIGNAT
cauze, ci se produc în vederea unei finalităţi şi, ca realizări obţinute - dacă nu este v,
de ‘instrumente’ care au şi o finalitate exterioară -, coincid cu finalitatea lor; finalitatea Iliadei estelliada însăşi” (Coşeriu, 1973/2000, p. 50-51).
firba
tfel,
Nu trebuie să uităm, însă, atunci când interpretăm afirmaţiile pe care toc
biai
nu
este o relaţie de simplă apartenenţă, ci este una fundaţională: limbajul reprezj .
___________________•________~	k	_________________/____________* 'tltă
le-am citat, că relaţia limbajului cu ‘restul’ ansamblului obiectelor culturale
principiul şi baza primară a culturii7. Activitatea de producere/ receptare a 1\^
culturii (deci orientarea liberă de determinări cauzale, finalistă a vieţii omuluţ*1111
„animal simbolic”8 9) este absolut imposibilă fără un fond istoric de semantici^ cţ
pe care tocmai limbajul - înţeles aici ca dynamis10 11 - îl conferă individp, ®
O creaţie ex nihilo, o creaţie absolut liberă de înrădăcinări în solul semnific^ .
al locului/epocii11 ar fi cu desăvârşire ininteligibilă12, de aceea trebuie admis, 1V
cum o arăta şi Wilhelm von Humboldt, că avem de-a face, în limbaj ca şj^a
cultură, mai degrabă cu o activitate transformatoare decât cu una creativă !n
sensul maximal al termenului13.	m
în ce constă, însă, determinată mai strict, această semanticitate şi în ce sţj
am afirmat că înţelegerea ei corectă depinde de săvârşirea unor răsturnări în opt,ns
'ca
*ea
7	Vezi, de ex., Coşeriu, 1977, p. 28-30; Coşeriu, 1996, p. 102-103.
8	în sensul precizat în Cassirer, p. 45 - dar cu precizarea obligatorie că, în înţeleg^
coşeriană (ce se revendică de la Humboldt), limbajul nu e doar ‘una dintre’ formele simbolice, J dintre obiectele culturale, ci obiectul fundamental şi definitoriu pentru a înţelege capacitatea om^U. de a produce şi de a fi în cultură.	Ul
9	Avem, în fond, aici, de-a face cu o excepţională idee humboldtiană, cea potrivit câ*.
limbajul este ordonatorul comun al naturii şi libertăţii (cf. Humboldt, 1835, p. 145).	*la
10	Deci ca ansamblu de entităţi şi procedee pe baza căruia şi plecând de la care individ^
dotat cu energeia ca o esenţă a sa - creează, în sens primar, acte lingvistice, iar în sens mai lar^ lume a culturii mediată (explicit sau implicit) de limbaj. Un paradox asumat, întemeietor pei) ° lingvistica integrală, devine vizibil aici: esenţa limbajului este, în linie humboldtiană, energeia - „ aceasta, fiind creativitate individuală, nu poate fi supusă cuantificărilor şi taxinomiilor specifj cunoaşterii ştiinţifice; obiectul lingvisticii este limbajul ca dynamis, cunoaştere tehnică a vorbitorii^ cu alte cuvinte competenţa lingvistică la nivelul ei cultural, cu tripartiţia inerentă: compete^J idiomatică, elocuţională, expresivă (textual-discursivă) - vezi, de ex., Coşeriu, 1988/1992, p. 81.	®
11	Ambele înţelese aici mai degrabă în sens spiritual decât geografic şi strict cronologic - deşi,
nici aspectele apartenenţei la o comunitate umană în sensul empiric al cuvântului nu sunt de neglija ’
12	Trebuie, totuşi, pomenită aici distincţia pe care Coşeriu o face între creaţia în limbaj şi ^ în poezie - i.e. în artă ca domeniu antemergător al culturii: prima aparţine unui subiect ‘dotat 4
alteritate’, mereu atent la gradul de imediat ‘împărtăşibil’ al creaţiei sale (cf. Coşeriu, 1977, p. 3 Cealaltă provine de la un ‘subiect absolut’ (Coşeriu 1977, p. 205-206), care şi-a asumat alteritate^ produce un act artistic sau o operă ce-şi vor păstra (şi tocmai în aceasta constă valoarea lor perei
si
întotdeauna un ‘rest’ interpretabil, dar imposibil de exprimat exhaustiv în discursul verbal - operi în consecinţă şi o seducţie infinită. Fapt este că nu vom înceta nicicând să încercăm a ‘înţelege’ op^ de artă autentică, tot aşa cum ea nu va înceta nicicând să scape categoriilor noastre.	*
13 Humboldt, 1835, p. 184.
144
CORNEL VÎLCU
noastră obişnuită privitoare la chestiunea însăşi a esenţei/funcţiei esenţiale a limbajului? Clarificarea acestor chestiuni constituie scopul prezentului articol; însă, înainte de a intra în fondul problemei, avem devoie de încă o lămurire preliminară.
Filosofie a limbajului, teorie a limbajului, lingvistică generală; revoluţia humboldtiană
9
în ale sale Lecţii de lingvistică generală, Eugeniu Coşeriu, explicitând principiile epistemologiei antipozitiviste (în care lingvistica integrală se înscrie, constituind, chiar, unicul proiect de ştiinţă a limbajului ce-şi propune să aplice în mod consecvent şi principiul distincţiei dintre natură şi cultură14) stabileşte cu claritate imposibilitatea de principiu a unei cunoaşteri ştiinţifice de tip ‘pur’ empiric (i.e. desfăşurate în absenţa oricăror presupoziţii teoretice):
„într-o primă formă, principiul antiatomismului implică drept prim corolar distincţia între studiul empiric (descriere şi istorie) şi teorie: teoria se referă la ‘ceea ce este universal’, în timp ce studiul empiric stabileşte ‘ceea ce este general’ în faptele cercetate. [...] în acelaşi timp, raportul dintre studiul empiric şi teorie se inversează. Se observă că teoria, neputând fi construită după abstractizare şi generalizare, nu poate fi situată «după» studiul empiric, ca rezultat final al acestuia (care poate doar constata ‘generalul’), ci, din contră, ea este în mod ideal anterioară unui asemenea studiu. Mai bine zis, se înţelege că teoria se prezită înainte, în timpul şi după studiul empiric, înainte, ca fundament prealabil al acestui studiu şi ca motivare explicită sau implicită a identificării şi delimitării faptelor studiate. în timpul studiului, drept cadru în interiorul căruia sunt descrise, interpretate şi ordonate faptele. După, ca teorie îmbogăţită şi/sau modificată graţie aceluiaşi studiu empiric, de exemplu, prin constatarea unor fapte şi aspecte care nu concordă cu postulatele iniţiale. Astfel, [...] în practica de cercetare, între teorie şi studiul empiric există un raport dialectic constant [...]” (Coşeriu, 1973/2000, p. 40-41).
In ce priveşte statutul operaţional al lingvisticii (generale, descriptive) înseşi, el nu doar că e imposibil de clarificat fără o teorie prealabilă a limbajului - dar chiar şi această teorie e asistată, în constituirea ei, dintr-un palier superior, de presupoziţii ţinând de filosofia limbajului15:
14	Cf. Coşeriu, 1973/2000, p. 78-80.
15	Cu condiţia ca aceasta să fie propriu-zis filosofie a limbajului, discurs despre quid-ul quid-ului obiectului limbaj, iar nu simplă speculaţie filosofică făcută fără aplecare asupra modurilor esenţiale în care limbajul însuşi se ‘dă’ - se constituie şi funcţionează: „[...] teoriile limbajului dezvoltate de către nelingvişti (psihologi, logicieni, etnologi, teoreticieni ai literaturii, cercetători în domeniul semioticii etc., chiar şi de filosofi) pot conţine idei şi intuiţii strălucite, însă, cu rare excepţii, ele se dovedesc în ansamblu nesatisfacătoare, contribuind la difuzarea în cadrul ideologiei curente a unor idei false, a unor abordări unilaterale şi a unor inexacticăţi empirice” (Coşeriu, 1973/2000, p. 43).
DE LA SEMNIFICAT LA DES^IGNAŢ
145
„Există [...] şi o ştiinţă la alt nivel, o ştiinţă car>e îşi pune întrebări cu privire la esenţa esenţei, la quid-ul quid-ului. Aceasta este filozofia. Deci, după ce s-a stabilit o ştiinţă a generalului, esenţa, modul general de a fi al i^nuj bp de obiecte (modul general de a fi al limbilor) se întreabă şi care este principiul, es^enţa5 justificarea acestui mod de a fi particular. [...] Ajungem astfel la primele principii fîecarui mod de a fi. în privinţa limbajului, problema filosofică [...] este, deci, problet^ acejej esenţe a esenţă care nu poate fi determinată decât prin această reduciio la prin^jpi^ ja motivarea originară, adică la întrebarea: «De ce există limbajul?», în delimitare fde ajte tipuri de obiecte care se află în atingere cu limbajul, care prezintă şi ele anut^jte trăsături comune cu cele ale limbajului. Acestea pot fi: arta, care se prezintă ca expresivitate, asemenea limbajului; activitatea practică, [una] care poate întrebuinţa şi întrebuinţează limbajul ca instrument; sau gândirea raţională, care nu este posibilă fără limbaj (Coşeriu, 1994, p. 8-9).
Or, întorcându-ne aici la ‘răsturnările’ de viz|une fara de care SpUneam că lingvistica integrală este ininteligibilă, vom afirma că, jn esenţă, două nume uriaşe ale istoriei filosofiei limbajului sunt cele cărora Coşeriu 1^ atribuie o influenţă decisivă16 asupra propriei lui concepţii: e vorba despre Aristoteţ ^ wilhelm von Humboldt.
Dacă asupra ideii aristoteliene a preeminenţei /^g^-ului semantikos asupra tipurilor derivate ale logos-ului apophantikos, Prag*natikos, poietikos vom reveni ceva mai jos, e obligatoriu să pomenim aici ideile h\imboldtiene privitoare la ceea ce azi am numi răsturnare şi relativitate lingvistică.
„Activitatea subiectivă [este cea care] dă formă unu* obiect în gândire Căd nu există nici măcar un singur tip de reprezentare care să poată fţ considerat drept pura receptare a unui obiect deja dat. Activitatea simţurilor trebuie să aiba o legătură sintetică cu acţiunea internă a spiritului. Din această legătură se smulge TQPtQzentare&, care^ prin raportare la energia subiectivă, devine obiect şi se reîntoarce la Originea ei, oferindu-se spre a fi percepută sub o formă nouă. Aici se vădeşte rolul indispensabil al limbii: în ea se desfăşoară dubla mişcare a tensiunii spirituale, care îşi gaseşte calea spre exterior printre buze şi se reîntoarce la ureche sub forma a ceea ce ^ produs. Reprezentarea se vede astfel transpusă în obiectivitate fără a fi, prin aceasta, $nstrasa subiectivităţii. O astfel de operaţie este privilegiul exclusiv al limbii, şi, fără	transpunere neîncetată care,
manifestă în rostire sau chiar implicită efectuează trecerea de la subiectivitate la obiectivitate, cu reîntoarcere la subiect, e imposibil să dăm socoteală de formarea conceptului şi, în general, de orice gândire veritabilă” (ţiumb0idt, 1835, p. 194).
16	Ştim cu toţii că extensia cunoaşterii istorice coşerie^e ţn domeniile teoriei şi filosofiei limbajului este uriaşă (vezi principiul însuşi numit al tradiţiei în Coşeriu, 1992, p. 14). Totuşi, din multitudinea de autori cărora lingvistul român le atribuie credit ^ diferite chestiuni mai mult sau mai puţin punctuale, aceştia doi se disting net: logos semantikos-ul arjstoteban răstumarea/relativitatea/ energeia lingvistică, aşa cum le vede Humboldt, sunt puncte[e de ancorare axială a lingvisticii integrale în dimensiunea ei teoretică, institutivă.
146
CORNEL VÎLCU
„Diversitatea pe care ele [limbile, n.n.] o pun în evidenţă nu ţine de sunete şi semne; ea priveşte maniera însăşi de a înţelege lumea. Acesta este principiul şi scopul ultim al cercetării lingvistice” (Humboldt, 1820, p. 88).
Pe scurt: limbajul (mai precis: limba) nu este ceva care acţionează ulterior cunoaşterii lumii şi gândirii. Deci nu există niciodată - aşa cum eram obişnuiţi să credem - o cunoaştere (perceptivă + reprezentativă) a lucrurilor în sine, urmată de o gândire (conceptualizantă + computaţională) a structurii lumii şi, abia în final şi în mod secundar, de o comunicare (pură transmitere de informaţie - aceasta din urmă structurată fără participarea limbii) de la un individ la altul. Ci limba (care este deja depozitarul intersubiectivităţii şi reprezintă forma istorică a alterităţii) intervine pe chiar traseul pe care eram obişnuiţi a-1 considera perceptiv-conceptualizant, ea oferind structurile primare (semnificatele ca valori, cum le va numi Saussure) pe baza cărora înţelegem/ ne reprezentăm (mai precis: proiectăm printr-o serie neîntreruptă de acte sintetice) realitatea.
Recunoaştem în această concepţie răsturnarea kantiană (lumea fenomenelor, singura accesibilă raţiunii teoretice, nu există decât fiindcă există un subiect; acesta dă obiectitate obiectelor, pe baza unor acte repetate de sinteza intelectuală operată asupra datelor intuitive17), completată în mod esenţial de o critică a ideii că ar exista un sistem conceptual universal, identic pentru toate fiinţele umane. Simplificând foarte mult, am putea spune: răsturnarea humboldtiană = răsturnarea kantiană + relativitatea lingvistică (recunoaşterea rolului limbilor istorice). Humboldt pleacă de la o evidenţă: conţinuturile mentale intuitive (ca semnificate), schemele imagistice pe baza cărora se structurează gândirea şi realitatea sunt diferite de la o limbă la alta. Aceasta înseamnă că nu trebuie plecat de la presupunerea existenţei de concepte universale, ci întotdeauna de la studiul limbilor în specificitatea lor. în termenii de mai târziu ai lui Coşeriu, orice activitate lingvistică ‘pleacă’ din domeniul idiomaticului, se fundează pe semnificate; cu alte cuvinte, orice designare este o resemnificare a lumii.
Logos semantikos sau despre funcţia semnificativă
încă de foarte devreme (1952), Eugeniu Coşeriu afirmă (chiar dacă terminologia18 nu este, deocamdată, cea care urma să devină emblematică pentru
17	Cum excelent expune esenţa doctrinei kantiene Hersch, p. 184.
18	E invocată aici (cf. Coşeriu, 1952, p. 79) o subdistincţie operată de F. Kainz, în interiorul Darstellung-ului biihlerian, între Darslellung propriu-zis (reprezentare) şi Bericht (informaţie). Prima dintre aceste două funcţii coincide cu natura cognitivă a limbajului (cf. Coşeriu, 1952, p. 73) şi e o funcţie de structurare semnificaţională neorientată exterior acestuia (vezi, pentru o explicitare amănunţită, si Vîlcu. 1998): cealaltă e o funcţie ulterioară, secundară, cfre nu mai are un rol
SEMNIFICAT LA designat
147
.... fimctia fundamentală a limbajului19 nu poate fi stabilită integralismul lingvistic) ca iu	afara lui _ aşa cum procedase, spre exemplu,
prin relaţionarea acestuia la ce	ă în raport cu care toate celelalte funcţii
Biihler -, ci trebuie sa fie u^a ulterioare. Pentru ca să ‘trimită’ la ceVa din pe care le-am putea îdentm	asUpra a ceea ce face limbajul să fie
afara lui, limbajul trebuie mai mtai ^^
(limbaj)20 trebuie concentrata	^ integralistă, această funcţie constitutivă
Dupâ cum bine se njoncep,^ ^	^ ^
este funcţia semnifica iva	afara limbajului însuşi. Ca obiect cultural,
trebuie să fie Ş* nu poa 6	omului, limbajul este potenţial infinit; esenţa lui
edificat prin activitatea 1	Ţătigkeitf2- El creează în mod continuu
es,earis,o,ehan*	ri Primare ta raport cu
conţinuturi care sunt m p ^tralinevistice, în sensul m care ne-am obişnuit contiuumnle subiective,	d creeazh continuu semnifica,!.
Să utilizăm acest termen .	.	x aristotelian24 al termenului, şi, Ca
Limbajul es,e togos	pragma,ice sau chiar ***.- ale
atare, el este însensmu	a limbajului prin prisma acestor determinări
funcţionării sale. Orice a o	ea nu mai priveşte limbajul în
ulterioare excede sfera	^ regretabik (5i fc cele nai muhc „ri
specificitatea lui »educ 1 i	Qr proba cea mai gravă de abatere de la
inconştiente) parţializan a e	^ nerespectarea principiului obiectivităţii.
cerinţele ştiinţificităţn o reprezm
---------------------- să ne amintim că distincţia celor trei funcţii [feţii seculare,
constitutiv. Tot aici se spune: ’;Trebuie	cum apar ele după ce am izolat funcţia (primară) de
derivate - informare, exteriorizare, p -	posibilă doar până ţa un pună, e ulterioară
reprezentare, n.n.l, pe lângă ca e conv.	în integralitatea ei” (Coşeriu. 1952, p, 79).
V. Tot aici se syunw.	apar ele dupâ ce am izolai iimHia vpiumra; oe
. ,„forare.	*££* ti MW» *»	™
are, n.n.l, pe lan§ .	. activkatea lingvistică în integralitatea ei” (Coserai 1952, p, 79).
manifestării creaţiei, care ca	ţ;^vistului român la întrebarea privitoare la esenţa esenţei
19 Avem aici ra*punS“ - fsenmificative, împreună cu trihotomia planurilor limbajului, fenomenului lingvistic; ideea _ •	COşeriană a lingvisticii ca ştiinţă a culturii.
Cosenu, 1968, p. 23	Trabant, 1990/1999, p. 37.
22	Humboldt, 1835, p. 1	•	* . lingvistiCe’, ni se dezvăluie a fi îndeajuns de
23	Sens care, m urma r	subiect ţn siw_ ci doar cutle .
-----^ face niciodată cu un ooi__ _ _ ________________
■ 22 Humboldt, 1835, p. ^ ^	lingvistice’, ni se dezvăluie a fi îndeajuns de naiv, Pr0-
23	Sens care, în urma ras ^ ^ obiect sau un subiect în sine, ci doar cutie aşa cim le
priu-zis, nu avem de-a face mcio^	)imbaj şi conţinuturile luiistorice, semnificaţii,
vedem prin -org.m.1	„Im, pK,veme»,e, v«i	p. 75-76.
24	Pentru o excelenta exp	desfăşurarea semantikos-ulm in dimensiunea lui maximală,
25	Logos-n\ poetilcos esie e *	’	în analiza ştiinţifică a limbajului însuşi m este
de către un subiect neîngrădit de altern •
*-di" °-* 19551 ”■2,1
148
CORNEL VÎLCU
Semnificat - designat: primul raport semiotic 27
Atunci când subliniază (încă de foarte devreme, aşa cum am văzut) natura cognitivă a limbajului, Coşeriu atrage atenţia asupra faptului că nu trebuie să înţelegem cogniţia în sensul ei logic, ci în sens lingvistic28. Precizarea diferenţei între cele două tipuri de cunoaştere, mai exact explicitarea a ceea ce înseamnă a îndeplini o activitate cognitivă fără a părăsi teritoriul logos-ului semantikos reprezintă sarcina principală a articolului de faţă.
Luăm ca punct de pornire modul în care lingvistul român defineşte 1) ansamblul de operaţii fundamentale ce duc de la semnificate la designate, i.e. determinarea; 2) operaţia primară apartenenţă acestui ansamblu, actualizarea:
„Corespund domeniului ‘determinării’ toate acele operaţiuni care, în limbaj ca activitate, sunt îndeplinite pentru a spune ceva despre ceva cu semnele limbii, cu alte cuvinte pentru ‘a actualiza’ şi a direcţiona către realitatea concretă un semn ‘virtual’ (aparţinând ‘limbii’) sau pentru a delimita, preciza şi orienta referinţa unui semn (virtual sau actual)” (Coseriu, 1955, p. 291).
„Operaţiunea determinativă fundamentală - şi în mod ideal primară - este, fără îndoială, actualizarea. Substantivele ce fac parte din cunoaşterea lingvistică nu sunt ‘actuale’, ci ‘virtuale’, nu semnifică ‘obiecte’, ci ‘concepte’. Ca aparţinând limbajului kată dynamin un substantiv numeşte un concept (care este tocmai semnificatul virtual al substantivului însuşi) şi doar în mod potenţial designează toate obiectele care cad sub acest concept. Numai în vorbire, un substantiv poate denota obiecte. Cu alte cuvinte, un substantiv considerat în afara activităţii lingvistice este întotdeauna un nume al unei ‘esenţe’, al unei ‘fiinţe’, al unei identităţi - care poate fi identitate aparţinând unor obiecte variate (reale, posibile sau eventuale), în cazul substantivelor comune, sau ‘identitate a unui obiect cu el însuşi’ (identitate istorică), în cazul numelor proprii; el nu se referă la ipseităţi, dat fiind că pentru aceasta e necesar un act concret de referinţă. Pentru a transforma cunoaşterea lingvistică în vorbire - pentru a spune ceva despre ceva cu ajutorul substantivelor - este, aşadar, necesar a dirija semnele respective către obiecte, transformând designarea potenţială în designare reală (denotare). Desigur, ‘a actualiza’ un substantiv înseamnă tocmai această orientare a unui semn conceptual către domeniul obiectelor. Sau, mai exact, actualizarea este operaţia prin intermediul căreia semnificatul nominal [substantival] este transferat de la ‘esenţă’ (identitate) la ‘existenţă’ (ipseitate), şi prin care numele unei ‘fiinţe’ (de exemplu, om) devine denotare a unui ‘existent’ (de exemplu, omul), a unui ‘existenţial’ căruia i se atribuie identitatea semnificată prin actul însuşi al denotării. E vorba, aşadar, de integrarea primară între un
27	Privitor la diferenţierea între primul şi cel de-al doilea raport semiotic, vezi Coseriu, 1981/1997, p. 75-76.
28	Coseriu, 1952, p. 73.
Ut, LA SfcMNAHCAi LA ULMUiNAi
14y
‘a cunoaşte’ actual şi un ‘a şti’ anterior, care se manifestă în denotare, între ceea cee cunoscut şi numele a ceea ce e ştiut” (Coseriu, 1955, p. 293-294).
Principala chestiune pe care dorim s-o clarificăm e următoarea: trebuie înţeles universul obiectual înspre care se orientează designarea drept univers al obiectelor reale, înţelese aici ca obiecte existente în mod natural, independent de existenţa şi cogniţia omului ca fiin(ă-în-limbaj?
Multe dintre formulările coşeriene de aici pot induce în eroare, dacă nu cunoaştem fundalul epistemologic al lingvisticii integrale (mai cu seamă, asumarea mai sus-menţionatei răsturnări humboldtiene29). Dar două dintre notele de subsol (cu nr. 11 şi 24) din Determinacion y entorno ne atrag atenţia că noţiunile înseşi de real, obiectual au aici un înţeles diferit faţă de cel pe care îl acceptăm, în mod obişnuit, la modul necritic30, atunci când le echivalăm cu existent în mod independent de subiect:
„Rămân în afara limbajului propriu-zis - şi, în consecinţă, în afara lingvisticii - atât ‘capacitatea de a vorbi’ condiţionată fiziologic şi psihic (‘facultatea vorbirii’), cât şi ‘impulsul expresiv’ ca text în calitate de realizare de valori (practice, logice sau fantastice). Lingvistica se ocupă doar de limbaj ca atare, cu alte cuvinte de ceea ce Aristotel numea ‘logos semantikos’ ”(Coseriu, 1955, p. 287).
„Trebuie să se înţeleagă că ‘obiectele’ despre care se vorbeşte sunt obiectele ca semnificate (‘intenţionale’ sau ‘existenţiale’), cărora nu e necesar să le corespundă obiecte ‘existente’ în mod natural. Distincţia între obiect ‘intenţional’ şi obiect empiric ‘real’ nu este relevantă din punct de vedere lingvistic” (Coseriu, 1955, p. 294).
Un alt argument în favoarea reinterpretării noţiunilor mai sus-menţionate poate proveni dintr-un studiu coşerian probabil mai puţin cunoscut, dar care în opinia noastră prezintă o importanţă crucială în lămurirea problemelor pe care tocmai le-am ridicat. E vorba despre Logica limbajului şi logica gramaticii. Aici, după ce operează distincţia între logica la {logica în general sau ansamblul de principii şi modalităţi ale gândirii - ale oricărui tip de gândire) şi logica lb {logica în particular sau ansamblul de principii şi modalităţi formale ale gândirii raţionale şi obiectuale, ale gândirii ce se referă la realitatea considerată în obiectivitatea ei), Coşeriu afirmă următoarele:
29	Care răsturnare, la rândul ei, o presupune pe cea kantiană, astfel încât e cu neputinţă să vorbim despre lucrurile-în-sine, iar obiectitatea a ceea ce cunoaştem e, în fapt, conferită de eu prin sinteza intelectuală. Aceasta este teza fundamentală pe care am încercat s-o argumentăm (aducând în discuţie şi idei ale structuralismului, pe de o parte, ale fenomenologiei husserliene, pe de alta) în Vîlcu, 2001.
30	Vezi, spre exemplu, definiţia lui Peirce: „Realul, aşadar, este cel la care duc în cele din urmă informaţia şi raţionarea şi care, de aceea, este independent de capriciile mele sau ale dumneavoastră” (Peirce, p. 103).
150
CORNEL VÎLCU
„Vorbirea în general, activitatea de vorbire considerata în planul universal şi în mod independent de cutare sau cutare limbă, se realizează în mod normal în acord cu o tehnică universală ce poate fi numită competenţă elocuţională [‘saber elocucional ]. Această tehnică implică o serie de norme de conformitate a expresiei cu anumite reguli logice de ‘coerenţă5 - în particular, norme de legătură apropriată, de noncontradicţie şi de nontautologie - care în principiu, cu excepţia unor cazuri de suspendare ‘istorică5 sau intenţională, sunt valide pentru orice discurs, în orice limbă55 (Coseriu, 1976, p. 20).
„în schimb, ‘vorbirea în general5 e indeterminată din punctul de vedere al logicii apofantice, dat fiind că, privită în mod independent faţă de principium individuationis al discursurilor particulare, nu e nici adevărată nici falsă55 (Coseriu, 1976, p. 23).
Ultimele pasaje pe care le-am citat conţin un răspuns inerent problemei enunţate mai sus: obiectele cogniţiei lingvistice sunt obiectele ca semnificate (acest cuvânt nu trebuie, fireşte, interpretat aici ca substantiv - semnificatul saussureian; ci ca participiu al verbului a semnifica), obiectele aşa cum devin ele ‘vizibile’ prin intermediul ansamblului-structurant-cognitiv31 specific limbii istorice în care gândim. Iată de ce, dacă ar trebui să oferim o definiţie pentru ceea ce lingvistica integrală numeşte designat, am fi nevoiţi să spunem că acesta reprezintă 1) un obiect existent în realitate şi la care facem trimitere prin intermediul semnificatului (semnificaţilor), sau 2) un obiect proiectat ca real cu mijloacele limbajului, prin intermediul semnificatului (semnificaţilor). Mai mult decât atât: dat fiind că orice act de designare pleacă de la semnificaţi32 (chiar şi actele care nu presupun rostirea efectivă a nici unui cuvânt33), trebuie spus că propriu-zis obiectele ‘ficţionale ’ (vrând să spunem prin aceasta: făcute să existe ca atare de actul lingvistic34) sunt cele primare35 atunci când e vorba de cogniţia lingvistică36.
31	în acest sens am putea interpreta insistenţa lui Eugen Munteanu asupra ideii coşeriene potrivit căreia limba este o formă alcătuitoare de substanţe (eine Gestaltungsform \;cn Substanzen) -op. cit., p. 75.
32	Designarea e o posibilitate a limbajului fundată pe semnificaţie - Coseriu, 1968, p. 28; semnificatul e categoria fundamentală a lingvisticului - Coseriu, 1967, p. 39; vezi, de asemenea, Munteanu, p. 77.
33	Prin faptul că solicită gândirea şi că aceasta se desfăşoară prin semnificaţi, orice act cognitiv sau comunicaţional, de ex. simpla observare a unui ‘fapt’ natural sau reacţia la un simplu gest, solicită o interpretare ce porneşte din idiomatic, în sensul trihotomiei coşeriene.
34	Aceasta semnalează diferenţa de esenţă între ceea ce lingvistica integrală numeşte designat şi ceea ce orientările pozitiviste sau pragmatiste numesc referent. Designatul e un obiect real (de fapt singurul) al limbajului, independent de existenţa unui atare obiect în vreo lume alta decât cea configurată de însăşi activitatea lingvistică aflată în curs.
35	Nu e deloc întâmplător că, după ce introduce conceptul de intuiţie eidetică (fundament teoretic al oricărei posibile fenomenologii), Husserl asociază această capacitate de a deţine o donare esenţială, nemediată a obiectului cu ideea că acest obiect e unul ficţional (vezi paragraful 4 din Idei pentru o fenomenologie pură...: Viziunea esenţei şi imaginaţia. Cunoaşterea esenţei este independentă de orice cunoaştere ce ne îndreaptă asupra faptelor - Husserl, 1913/1950, p. 24-25).
36	Mulţumim pentru această sugestie colegei noastre Emma Tămâianu, care a remarcat, în cadrul unei discuţii ştiinţifice, că teama noastră de a nu fi prea radicali (speranţa de a-i obişnui pe
DE LA SEMNIFICAT LA DESIGNAT
151
Devin, acum, evidente, cele două teze ce constituie nucleul prezentei noastre intervenţii:
1)	planul universal al limbajului, aşa cum trebuie el înţeles dacă vrem să rămânem fideli lingvisticii integrale, este ca atare indiferent (în egală măsură cu cel idiomatic, şi chiar cu cel textual, atâta vreme cât textul nu iese din domeniul lingvisticului propriu-zis) la o testare apofantică.
2)	designatul poate fi cel mai bine definit drept obiect intenţional, în sensul consacrat de fenomenologia husserliană37, i.e. obiectul aşa cum îl configurează un act de vizare semnificativă, în mod absolut independent de chestiunea existenţei vreunui dat exterior corespondent38.
Numai în lumina acestei interpretări pot fi înţelese fără a săvârşi grave erori distincţiile menţionate de Eugeniu Coşeriu între semnificat şi designat: primul este conţinutul specific planului idiomatic, celălalt ţine de planul universal; semnificatul reprezintă, aşadar, un conţinut virtual, apartenent, ca imagine mentală, limbii; în schimb designatul e un conţinut actual sau real39 al vorbirii - un obiect al lumii pe care o configurăm prin limbaj. Semnificatul e conceptual; designatul e obiectiv; în fine, semnificatul e universal (el reprezintă „modelul de posibilitate infinită a unui obiect”), pe când designatul este particular40.
De asemenea, numai în lumina acestei înţelegeri vom putea schiţa, ceva mai jos, o soluţie pentru unul din aparentele paradoxe ale teoriei integraliste: cum e posibil ca planului universal al limbajului să-i corespundă drept conţinuturi specifice obiecte particulare, cum sunt designatele?
Până la a încerca însă să oferim o ieşire din această dilemă (în realitate nu atât de greu de soluţionat), mai sunt de lămurit două chestiuni ce ţin de utilizarea în vorbire a cunoaşterii lucrurilor, componentă a competenţei elocuţionale41.
lingvişti că obiectele ficţionale au acelaşi statut semnificativ ca şi cele aşa-zis reale) ne împiedică, de data aceasta, să spunem lucrurile, în spiritul îndemnului coşerian, ‘aşa cum sunt’ (adică insistând asupra preeminenţei semnificaţiei asupra distincţiei dintre adevărat şi fals, ceea ce impune în mod paradoxal faptul că, într-un anumit sens, orice obiect al cogniţiei este, de fiecare dată, mai întâi un obiect ficţional, un proiect obiectual provenit din actul nostru semnificativ).
37	Aşa cum e el definit, de ex., în § 47 al Meditaţiilor carteziene, paragraf ce poartă un titlu grăitor: Obiectul intenţional aparţine sferei monadice şi pe deplin concrete a ego-ului. Transcendenţa imanentă şi lumea primordială - Husserl 1931 / 1994, p. 138-139.
38	Tocmai punerea între paranteze a acestei chestiuni constituie celebra epoche transcendentală, punctul de pornire al fenomenologiei.
39	Actual înseamnă, evident, aici: apartenent (inerent) actului lingvistic, constituit ca atare de acest act. Pe de altă parte, singura realitate a limbajului este vorbirea, şi singurul conţinut totodată real şi intersubiectiv e designatul. Semnificatul e intersubiectiv, dar este doar potenţial; sensul e actual, dar nu mai este intersubiectiv.
40	Cf., de ex., Coseriu, 1967, p. 41; vezi, de asemenea, Munteanu, p. 76-77.
41	Vezi, de ex. Coseriu, 1988/1992, p. 114-135.
152
CORNEL VÎLCU
Chestiunea cadrului [entornos]: o chestiune ‘de direcţie’
Dacă orice designare e, în mod fundamental, rezultatul actuali-zării/determinării, deci o trecere de la potenta semnificatului la actualitatea configurării unui obiect imaginar, nu e mai puţin adevărat că vorbitorul poate folosi ca material al actului său de designare şi cadrele*1. E, însă, extrem de important să înţelegem corect în ce direcţie - dacă putem spune astfel - ‘merge5 operaţia de designare: ea pleacă întotdeauna de la semnificaţi. Chiar când nu doresc altceva decât să ‘exprim’, să ‘denumesc5, să mă refer la un obiect extern, preexistent actului meu discursiv, designarea nu (poate) face altceva decât să construiască un proiect obiectual (designat); abia la nivelul sensului (şi adăugând determinării primare semantice a limbajului determinarea ulterioară logos apophantikos) pot afirma coincidenţa între designatul produs de actul meu şi referentul real.
Tot astfel, cadrele nu reprezintă un sistem de referinţă externă pentru actul lingvistic, ci ele sunt 'preluate5 de mişcarea internă a acestuia şi devin instrumente ale funcţiei designative. Aşadar, utilizarea cadrelor, aşa cum o explicitează Coşeriu, nu ţine de pragmatica lingvistică, în măsura în care ea nu reprezintă o adecvare a discursului la o situaţie de un tip sau altul - ci, dimpotrivă, o adaptare a situaţiei, a circumstanţelor (stricte sau largi, mundane sau discursive) la ceea ce vrea să spună actul lingvistic respectiv. Ea ţine, deci, ca şi actualizarea, în mod exclusiv de logos semantikos. Diferenţierea apophantikos/pragma-tikos/poietikos nu se situează la nivelul universal, ci ea poate surveni doar în text, şi chiar şi aici, ulterior unui ‘moment5 textual de pură semanticitate42 43.
O problemă aparent ‘spinoasă’ a lingvisticii eiocuţionale
Nu putem încheia prezenta abordare fără a menţiona două aparente dificultăţi (dacă nu chiar contradicţii) în abordarea teoretică integralistă a planului universal al limbajului.
Prima dintre ele s-ar putea enunţa - pe scurt - astfel: dacă orice ‘cunoaştere ’ ey în fapt, constituire a obiectului-ca-designat, cum de putem vorbi despre o cunoaştere generală a lucrurilor44 ca fundal necesar al oricărei activităţi de vorbire?
Fapt este că, în domeniul activităţii lingvistice, trebuie .să ţinem cont mereu de evidenţa pe care Jacques Derrida o consemna prin inspirata sa formulă: tout a
42	Cf. Coseriu, 1955, p. 297.
43	Cu alte cuvinte, deşi reprezintă dimensiunea ‘orientată spre lume’ a activităţii lingvistice, planul universal nu presupune câtuşi de puţin vreo funcţie referenţială. O astfel de funcţie poate fi exercitată ca atare doar în texte - ca angajare explicită a vorbitorului, în situaţii determinate, faţă de realitatea extralingvistică. Dar o astfel de angajare depăşeşte logos-ul semantikos, adăugându-i o dimensiune apofantică, fapt care, ca atare, nu mai ţine de aria investigaţională a lingvisticii.
44	™	rv^riu 1Q88/1992. D. 114 şi urm.
DE LA SEMNIFICAT LA DESIGNAT
153
dejă toujours commence45. Ca act al libertăţii, fiece act lingvistic trebuie, desigur, să poată fi considerat un act de constituire transcendentală46 care îşi produce propriul obiect (i.e. propriile designate, ca obiecte intenţionale). Dar nu trebuie să uităm niciodată că libertatea e limitată, istoric, de dimensiunea de alteritate a limbajului - că deci activitatea în limbaj nu e creaţie propriu-zisă, ci doar transformare.
In plus, competenţa lingvistică a individului (la toate cele trei niveluri ale sale, deci şi ca ‘saber elocucional *) e o cunoaştere tehnică47 48, o cognitio clara distincta inadaequata4%\ vorbitorul ştie cum să ‘facă’ limbaj, fără a şti cu precizie de ce, în cutare sau cutare situaţie, face astfel. Opinia noastră este că, în plan universal, locutorul produce în fiecare clipă lumea (resemnificată, designaţională a) discursului său,fără să ştie că [el este cel care] o face. Devine astfel posibil ca fiecare act de vorbire să se instaleze într-o lume, să se bazeze pe o cunoaştere prealabilă a acesteia şi să se raporteze la ea. Aceasta înseamnă: pentru fiecare dintre noi, atunci când ne angajăm în cogniţie sau comunicare, există un fundal mundan cu funcţie întemeietoare şi care trebuie să rămână nechestionat, ca ‘lumea-aşa-cum-o-ştim-deja ’49.
Cercetarea noastră ştiinţifică50 a funcţionării limbajului nu trebuie însă să uite că: pe de o parte, această lume însăşi ne apare ca atare fiindcă o formalizare anterioară prin limbaj a constituit-o; pe de altă parte, actul de vorbire însuşi operează o deschidere, înfiinţează un unghi în lumina căruia obiectele, chiar provenite din lume, suferă o resemnificare (ceea ce înseamnă, în fiecare caz, o reîntemeiere a lor ca designate). Operaţia perpetuă, specifică limbajului, de resemnificare/redesignare constituie obiectele gândirii sau ale comunicării (deci ale fiecărui act lingvistic în parte), lăsând neatins ‘restul’ sferei mundane.
45	în realitate, această formulă derridiană nu face decât să reia critica lui Heidegger la adresa fenomenologiei transcendentale de ‘rit’ husserlian: fiinţa umană nu survine, de fapt, nicicând într-un neant pe care ar trebui să-l umple cu activitatea sa constituantă, transformându-1 în lume. Ci ea survine în istoricitate ca ansamblu presemnificativ [Heidegger vorbeşte despre die Geworfenheit, starea-de-aruncare], cu alte cuvinte ea apare de la început împreună cu lumea sa, pe care totuşi nu încetează s-o (re)constituie sintetic de la un capăt la celălalt al existenţei sale.
46	în acest sens considerăm fenomenologia husserliană drept cadrul cel mai potrivit de abordare teoretică a planului universal al limbajului.
47	Coseriu, 1988/1992, p. 229.
48	Ibidem, p. 231-233.
49	Vorbitorul ştie că se află într-o lume şi ştie să vorbească ‘despre’ şi ‘pe baza’ acestei lumi, fără a avea habar că el este ‘autorul’ sintezei obiectuale, sorgintea transcendentală şi principiul de coerenţă al lumii. în utilizarea cadrelor, spre exemplu, el lucrează ca şi cu semnificatele, luându-le în valoarea lor sincronică, nechestionată: nu îl interesează provenienţa, originea mundaneităţii, ci funcţia ei actuală - capacitatea ei de a oferi un fundament pentru discurs, pentru cogniţie şi acţiune.
50	Ca o cunoaştere nu doar sigură tehnic, ci şi justificată reflexiv: cognitio clara distincta adaequata — cf. Coseriu, 1988/1992, p. 233.
154
CORNEL VÎLCU
O a doua problemă ‘spinoasă’
Revenim, finalmente, la întrebarea formulată ceva mai sus: de ce tocmai nişte conţinuturi particulare cum sunt designatele sunt cele care aparţin, definitoriu, planului universal al limbajului?
O soluţionare a acestei dileme poate fi schiţată din unghiul fenomenologiei transcendentale. Orice obiect, susţine Husserl, ne apare totodată ca dat individual şi ca model al propriei posibilităţi infinite. în primul sens, el e un obiect particular; în cel de-al doilea, el apare dotat cu o dimensiune de universalitate. Conceptul central de la care pleacă fenomenologia este conceptul de intuiţie eidetică51: pe lângă experienţa senzorială a obiectelor, experienţă întotdeauna incompletă, ‘orizontică’51 52, subiectul meu poate avea o experienţă nemediată a esenţei53 manifestate în chiar obiectul respectiv. Contrar lui Kant, care credea că Intuiţia şi Intelectul colaborează fără să se amestece54 (situând schematismul transcendental sub legislaţia conceptelor55 şi vorbind, oricum, despre misterul impenetrabil al imaginaţiei transcendentale56), ‘părintele fenomenologiei’ crede că la fiece întâlnire cu un obiect noi am avea de-a face, de fapt, cu două întâlniri simultan: una empirică, mereu incompletă, şi una eidetică, în care nu am vedea aspecte izolate, mereu parţiale ale obiectului însuşi, ci obiectul-ca-un-anumit-tip-de-obiect, ca respectiva identitate sau respectiva esenţă; în copacul prezent noi am vedea, mai degrabă decât individul (care, tocmai, nu poate fi smuls caracterului incomplet, orizontic al apariţiei sale decât subsumându-1 unui eidos), modelul de posibilitate al tuturor membrilor speciei. Dacă la Kant se manifesta un inalienabil, definitiv dualism între ceea ce iui se dă (în Intuiţie) şi ceea ce fac (prin Intelect), între obiect şi subiect, în fenomenologie avem de-a face cu un monism intenţional: obiectele nu sunt niciodată altele decât cele pe care le constitui eu prin actul meu de vizare.
Personal, nu credem în existenţa reală a unei intuiţii eidetice şi preferăm atât monismului fenomenologic, cât şi dualismului de tip kantian, concepţia triadică potrivit căreia subiectul, obiectul şi limbajul-ca-semnificat sunt cei trei agenţi ontologici ce constituie fenomenalitatea printr-o continuă interacţiune57.
51	„Esenţa [Eidos] este un obiect [Gegenstand] de un tip nou. Tot astfel cum ceea ce se dă în intuiţia individuală sau intuiţia empirică este un obiect individual, ceea ce se dă în intuiţia eidetică e o esenţă pură” - Husserl, 1913/1950, p. 21.
52	Cf. Husserl, 1913/1950, p. 21; idem, 1931/1994, p. 81.
53	Cf. Husserl, 1913/1950, p. 17-18.
54	„Aceste două facultăţi sau capacităţi nu-şi pot schimba funcţiile lor. Intelectul nu poate intui nimic, iar simţurile nu pot gândi nimic” - Kant, p. 96.
55	„[...] sinteza transcendentală a imaginaţiei [...] este un efect al intelectului asupra sensibilităţii”- Kant, p. 146.
56	Cf. Kant, p. 172.
57	în studiul din 2001 am dezvoltat această idee, pe care o considerăm specifică vârstei spirituale a postmodemităţii; tot acolo am menţionat că ea fusese anunţată, anterior lui 1835, de Wilhelm von Humboldt, şi am examinat modul cum, în doctrina coşeriană, ea apare ca trihotomie a planurilor limbajului şi a conţinuturilor aferente.
DE LA SEMNIFICAT LA DESIGNAT
155
Totuşi, considerăm că ideile husserliene pe care tocmai le-am expus ne pot oferi o primă înţelegere a designatului ca obiect particular de valoare universală. Fără îndoială, în calitate de dat hic et nune constituit de actul lingvistic, designatul apare, istoric, ca un individ irepetabil. însă, în calitate de obiect ficţional (obiect-aşa-cum-îl-proiectează-discursul), sau mai exact semnificativ58, el apare ca reprezentant existent al propriei sale fiinţe, posesia acestei fiinţe conferindu-i caracter de universalitate. Astfel trebuie interpretată, în opinia noastră, ideea coşeriană citată mai sus, potrivit căreia obiectele cogniţiei lingvistice sunt obiectele ca semnificate.
Câteva sublinieri şi concluzii
Cu riscul asumat de a repeta lucruri explicitate mai sus, insistăm asupra ideilor fundamentale cărora le-am dedicat acest articol:
♦	termeni ca ‘real’, ‘actual’, chiar ‘extralingvistic’ nu trebuie interpretaţi, când ‘facem’ lingvistică integrală, în sensul de ‘existent în mod independent de activitatea lingvistică a subiectului vorbitor’;
♦	cogniţia, în sens lingvistic, e mai degrabă activitate de constituire a unor obiecte intenţionale în sensul fenomenologic al termenului;
♦	de aceea-, designatul (şi designarea, funcţie definitorie a limbajului ca logos semantikos în plan universal) nu trebuie în nici un caz confundat(e) cu referentul (şi referinţa, funcţie eventuală, derivată, a limbajului ca logos apophantikos/pragmatikos, în plan textual);
♦	actualizarea aduce semnificatele din planul limbii în cel al vorbirii, transformându-le în designate; operaţiile ulterioare ale determinării se desfăşoară nu prin raportare la vreo realitate în sens puternic ‘extralingvistică’, ci în interiorul câmpului designativ înfiinţat prin actualizare; în fine, cadrele nu reprezintă nici ele un sistem de referinţă extralingvistică a actului de vorbire, ci doar un material pentru funcţia designativă. Cu alte cuvinte: dacă totul, în planul universal al limbajului, este orientare spre a constitui o lume, totul se originează, în ultimă instanţă, ca posibilitate, în planul semnificatului, în idiomatic;
♦	astfel, ideile - ţinând de teoria prealabilă oricărei investigaţii faptice - de răsturnare şi relativitate lingvistică sunt absolut de neocolit în efortul nostru de a practica o lingvistică integrală sau coşeriană, în sensul autentic al cuvântului.
58	Nu trebuie scăpat din vedere că semnificatul este un universal posibil (deţine universalitate conceptuală - cf. Coseriu, 1974, p. 151, 153) şi potenţial. Actualizarea lui ca designat ar duce, aşadar, la apariţia unui universal conceptual actual: atunci când ne închipuim că realitatea exclude sau anulează posibilitatea, nu facem, desigur, decât să comitem o greşeală de Logică, între acestea două neexistând o relaţie de contrarietate.
156
CORNEL VÎLCU
BIBLIOGRAFIE
Borcilă, 1988 = Mircea Borcilă, Eugenio Coseriu şi orizonturile lingvisticii, în „Echinox”, nr. 5, p. 1, 4-5.
Borcilă, 2001 = Mircea Borcilă, început de drum în studiile integraliste, în StUBB, seria Philologia, nr. 4, p. 3-14.
Cassirer = Emst Cassirer, Eseu despre om. O introducere în filosofia culturii umane, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
Coseriu, 1952 = Eugenio Coseriu, La creaciân metaforica en el lenguaje, în Coseriu, 1977,
p. 66-102.
Coseriu, 1955 = Eugenio Coseriu, Determinacion y entorno. Dos problemas de una lingiiîstica del hablar, în Coseriu, 1962, p. 282-323.
Coseriu, 1957 = Eugenio Coseriu, Logicismo y antilogicismo en la gramatica, în Coseriu, 1962, p. 235-260.
Coseriu, 1962 = Eugenio Coseriu, Teoria del lenguaje y lingiiîstica general. Cinco estudios, Madrid, Editura Gredos.
Coseriu, 1967 = Eugenio Coseriu, El lenguaje y la comprension de la existencia del hombre actual, în Coşeriu, 1977, p. 34-64.
Coseriu, 1968 = Eugenio Coseriu, El hombrey su lenguaje, în Coseriu, 1977, p. 13-33.
Coşeriu, 1973/2000 = Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, Editura Arc,
2000.
Coseriu, 1974 = Eugenio Coseriu, Los universales del lenguaje (y los otros), în Coseriu 1978, p. 148-205.
Coseriu, 1976 = Eugenio Coseriu, Logica del lenguaje y logica de la gramatica, în Coseriu, 1978, p. 15-49.
Coseriu, 1977 = Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoria y metodologia lingiiistica, Madrid, Editura Gredos.
Coseriu, 1978 = Eugenio Coseriu, Gramatica, semantica, universales. Estudios de lingiiistica funcional, Madrid, Editura Gredos.
Coseriu, 1981/1997 = Eugenio Coseriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del testo, Roma, La Nuova Italia Scientifica, 1997.
Coseriu, 1988/1992 = Eugenio Coseriu, Competencia linguistica. Elementos de la teoria del hablar, Madrid, Editura Gredos, 1992.
Coşeriu, 1992 = Eugenio Coşeriu, Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în „Apostrof’, nr. II (30), p. 11, 14.
Coşeriu, 1994 = Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992 - 1993). Supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, XXXIII, Iaşi.
Coşeriu, 1996 = Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală (interviu realizat de Nicolae Saramandu), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române.
Hersch = Jeanne Hersch, Mirarea filosofică. Istoria filosofiei europene, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
Humboldt, 1820 = Wilhelm von Humboldt, La recherche linguistique comparative, în Humboldt, 1974, p. 65-96.
Humboldt, 1835 = Wilhelm von Humboldt, Introduction ă l'oeuvre sur le kawi, în Humboldt, 1974, p. 133-420.
Humboldt, 1974 = Wilhelm von Humboldt, Introduction â Voeuvre sur le kawi et autres essais, Paris, Editions du Seuil.
Husserl, 1913/1950 = Edmund Husserl, Idees directrices pour une phenomenologie, Tome P*, Paris, Editions Gallimard, 1950.
Husserl, 1931/1994 = Edmund Husserl, Meditaţii carteziene. O introducere în fenomenologie,
~	--?	---ti------10QA
DE LA SEMNIFICAT LA DESIGNAT
157
Husserl, 1935/1993 = Edmund Husserl, Criza umanităţii europene şi filosofia, în idem, Scrieri filosofice alese, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 199-230, 1993.
Kant - Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, Editura IRI, 1994.
Munteanu = Eugen Munteanu, Componenta aristotelică a gândirii lingvistice coşeriene, în Omul şi limbajul său. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1991 - 1992.
Peirce = Charles Sanders Peirce, Semnificaţie şi acţiune, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.
Tămâianu = Emma Tămâianu, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2001.
Trabant, 1990/1999 = Jiirgen Trabant, Traditions de Humboldt, Paris, Editions de la Maison des Sciences de rhomme, 1999.
Vîlcu, 1998 = Comei Vîlcu, Logos semantikos, sau despre funcţia semnificativă (I-II), în „Timpul”, Iaşi, nr. 3-4.
Vîlcu, 2001 = Comei Vîlcu, E. Coşeriu şi răsturnarea lingvistică: o (nouă) deschidere spre postmodernitate, în StUBB, seria Philologia, nr. 4, p. 117-128.
Universitatea „Babeş-Bolyai Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
iQ^Cpatruţ
ORIGINEA ŞI STRUCTURA ANTROPONIMELOR ROMÂNEŞTI*
Cu toată valoarea intrinsecă a numelor de persoane şi importanta relaţiilor dintre ele şi numele de locuri, a fost şi continuă să fie, la noi, neglijată antroponimia faţă de toponimie. Poziţia privilegiată a toponimiei se explic măcar în parte, prin valenţele ei specifice în studiul istoriei poporului român, căci dacă ea în general, reprezintă o adevărată „arhivă” care poate servi la reconstruirea unor epoci îndepărtate din trecutul unui popor (vezi E. Petrovici, Studii de dialect0lOgie şi toponimie, 1970, p. 241; Iorgu Iordan, Toponimia românească p 2) însemnătatea ei creşte la noi, unde există puţine informaţii istorice pentru perioadele cele mai importante şi mult discutate vizând teritoriul pe care s-a format şi trăieşte neîntrerupt, până astăzi, poporul român; deci pentru aceste perioade toponimia are un rol deosebit, întrucât ea completează şi, uneori, chiar suplineşte datele istorice.
Există însă, cum se ştie şi cum am mai arătat, relaţii foarte vechi, strânse şi reciproce între antroponime şi toponime: antroponim —► toponim: Turda, nume de localitate, înregistrat în anul 1075, în cel mai vechi document cunoscut care se referă la realităţi transilvănene (Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, voi. I, ed. II, Cluj, 1972, p. 19) şi, poate, cel mai vechi oiconim românesc atestat - fost prenume, nume de familie actual; antroponim —► toponim —> antroponim: Bucur, prenume —► Bucureşti —» Bucureşteanu, nume de familie. în felul acesta, importanţa numelor de persoane, dacă ele dobândesc şi o dimensiune toponimică, sporeşte considerabil.
Am crezut că este indicat, necesar chiar, să propun şi să iniţiez o acţiune împotriva interesului scăzut faţă de studiul numelor de persoane şi, totodată, a analizelor şi etimologiilor greşite din dicţionare şi alte lucrări de antroponimie românească, vechi şi recente.
în câteva articole, publicate mai ales în „Cercetări de lingvistică”, am prezentat o serie de constatări privitoare la deficienţele din lucrările de antroponimie românească şi am făcut propuneri, pentru eliminarea acestor scăderi, propuneri pe care le-am aplicat, măcar în parte, în capitolul Onomastică din lucrarea Studii de limbă română şi slavistică (Cluj, 1974, p. 163-225).
* Comunicare prezentată la Al IX-lea Simpozion Naţional de Onomastică, Cluj-Napoca, 16-18 octombrie 1990.
DACOROMANIA, serie nouă, Vil- VIII, 2002-2003, Cluj-Napoca, p. 159-163
160
IOAN PĂTRUŢ
în lucrarea Onomastică românească (- On. rom.), 1980, mi-am expus o părere asupra structurii numelor de persoane şi asupra originii lor (urmărind, totodată, reevaluarea fondului de origine românească faţă de elementul alogen) şi am început prezentarea analizei sistematice şi detaliate a derivaţiei antroponimelor, pe care am continuat-o în Nume de persoane şi nume de locuri româneşti (1984).
A treia lucrare, Noi studii de onomastică românească, continuatoare a celor două precedente (aflată în curs de publicare), caută să cuprindă microsistemele care încheie sistemul derivaţional antroponimic pe care îl propun. Chiar dacă unele elemente noi vor fi adăugate de alţii sau de mine, pot declara că lucrările menţionate cuprind material şi indicaţii necesare pentru elaborarea unui nou şi corespunzător dicţionar etimologic antroponimic românesc (întrucât cele două existente - repet - „sunt departe de a îndeplini condiţiile unor lucrări acceptabile”), atât de aşteptat acum în perioada pregătirii, întocmirii şi publicării dicţionarelor toponimice ale tuturor regiunilor ţării - părţi componente ale Dicţionarului toponimic al României.
Prezenţa termenului „structură” în titlul comunicării mele vrea să arate legătura, strânsă adeseori, între structura numelor şi provenienţa lor, alteori, dar nu rareori, structura numelor, a antroponimelor, indică ea însăşi, numai ea, provenienţa numelui respectiv.
Când vorbim de originea antroponimelor ne gândim, desigur, în primul rând la condiţiile istorice în care s-a petrecut, a avut loc apariţia limbii române şi a poporului român.
Prima întrebare ce ne apare este: ce nume am moştenit de la strămoşii noştri traco-daci?
Cercetătorii ne informează că „numele personale purtate de traco-daci erau individuale, patronimicile par să fi lipsit, fiecare persoană avea iniţial un singur nume” (I. I. Russu, Etnogeneza românilor, 1981, p. 81). Deşi numărul numelor e impresionant de mare: 1 190 de nume [cunoscute] (890 simple, 300 compuse bimembre (ibidem), nu se cunoaşte nici un nume traco-dac care să ni se fi păstrat (Decebal e nou) şi nici din cele adoptate prin romanizare şi grecizare.
De la strămoşii noştri romani nu ni s-a păstrat nimic din sistemul onomastic cu tria nomina (cf. Caius Iulius Caesar), care era al clasei dominante, ci ni s-au păstrat puţine nume antice (unele foste compuse): Nicoară < Nicolaus, gr. Nikolaos, Şerbu < Servus şi bisericeşti ca Sânnicoară < Sanctus Nicolaus, Sânziene, Sâmedru (şi nb), Sănpetru etc. {ibidem).
Dintre contribuţiile altor limbi la antroponimia românească (în acelaşi timp şi la toponimia românească - pe care nu o urmărim acum) amintim contribuţia limbilor slave, a unora dintre limbile slave, mai ales - ca şi în cazul lexicului comun - contribuţia limbii bulgare. Să remarcăm însă că a fost exagerată contribuţia slavă: „Numele de persoană la români sunt - şi îndeosebi au fost - în majoritatea lor de origine slavă” (E. Petrovici, op. cit., p. 300). Afirmaţia aceasta se bazează însă pe constatarea lui Ştefan Paşca {Nume de persoane şi nume de
ORIGINEA ŞI STRUCTURA ANTROPONIMELOR ROMANEŞTI
161
animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936), care, însă, precizează că se referă numai la numele de botez: „Elementele slave constituie cam două treimi din numele de botez atestate până la sfârşitul veacului trecut în Ţara Oltului” (op. cit., p. 37). Consider, de altfel, că o asemenea evaluare nici nu este posibilă, din motivul că nu avem un repertoriu complet (sau măcar „suficient”) al antroponimelor româneşti, nici actual, nici din trecut; se adaugă încă un motiv: deficienţele etimologice ale dicţionarelor şi ale altor lucrări de antroponimic românească; eu voi adăuga şi un alt motiv, asupra căruia voi şi insista puţin mai târziu.
în urmărirea contribuţiei în discuţie nu ne putem mulţumi cu constatarea vagă: „influenţă/contribuţie slavă”, ci trebuie să precizăm ce fel de slavă: bulgară, sârbo-croată, ucraineană...? Deci studiul contribuţiei slave întâlneşte o altă dificultate: lipsesc dicţionarele etimologice corespunzătoare şi ale limbilor slave -ne interesează în primul rând pentru limba bulgară şi sârbo-croată; şi se adaugă încă o deficienţă, pe care am mai semnalat-o şi la două congrese internaţionale (Sofia şi Leipzig): ne lipseşte un bun dicţionar antroponimic etimologic general slav, deoarece dicţionarul lui Franz Miklosich, Die Bildung der slavischen Personnennamen (Viena, 1860), cuprinde un număr mic de antroponime şi are o mai însemnată deficienţă, de fapt un defect de principiu şi metodă, pe care iarăşi l-am semnalat: acela de a căuta şi, din păcate, şi a găsi provenienţa (originea) antroponimelor, mai ales a derivatelor, aproape totdeauna în cuvinte comune, metodă adoptată şi de alţi lingvişti, slavi, români etc. - printre care şi autorii celor două dicţionare etimologice româneşti -, metodă care a adus grave prejudicii onomasticii.
Referitor la precizarea limbii slave din care provine un antroponim sau altul, consider că e indicat un adaos: „Dacă această precizare este, în multe cazuri, posibilă când avem a face cu cuvinte comune sau cu toponime, orientându-ne: a) după formă şi sens, b) după aria de răspândire a împrumuturilor, c) (în oarecare măsură) după vechimea împrumutării, în cazul antroponimelor aceste criterii sunt mai puţin operante, din cauza marii asemănări formale, în mai multe limbi slave, a antroponimelor şi, în al doilea rând, din cauza circulaţiei şi răspândirii diferite a numelor de persoană faţă de numele comune (căci toponimele au o situaţie aparte). Totuşi criteriile enumerate anterior ne permit să localizăm provenienţa unor antroponime (bg., ser., rusă sau ucr. etc.); în multe cazuri însă formele româneşti trebuie raportate la cele asemănătoare sau identice din mai multe limbi slave” (I. Pătruţ, Onomastică românească, Bucureşti, 1980, p. 25-26).
Nu mă voi ocupa aici de numele „întregi” (deci nederivate) de origine slavă, al căror număr este limitat (Ioan, Pavel, Gheorghe etc.), care nu ridică probleme în privinţa originii. Derivatele însă ridică probleme, dintre care unele dificile, dacă nu „insolubile”.
Fiind vorba de derivate, este necesară, dintru început, o precizare: „Susţin punctul de vedere că sufixele antroponimelor au acelaşi regim ca şi cele din lexicul comun: nu se împrumută sufixe (nici alte afixei. decât în cazuri excentînnale: ele
162
10AN PÂTRUŢ
sunt vehiculate de la o limbă la alta de cuvintele împrumutate şi extrase, detaşate, din acestea după ce s-au încadrat (fonetic, gramatical...) în sistemul limbii receptoare, devenind elemente ale ei”; ca atare, un sufix de asemenea „origine” este un element al limbii receptoare, nu un sufix împrumutat.
Adaug un criteriu pentru separarea numelor derivate de cele împrumutate, cu menţiunea că m-am orientat după structura morfologică a substantivelor comune româneşti (care, toate, au tema din care se derivă consonantică: fet-iţ-ă; copil-aş), deci cred, cu privire la antroponime: dacă tema este vocalică, consider că derivatele sunt formate numai de slavi: rom. Baia, Boşu- < si., cf. bg., ser., Baja, Boso.
în cazul numelor formate de la teme consonantice, statutul de derivat al formelor româneşti nu e clar: sunt ele derivate sau împrumuturi [?]: Dobrotă = Dobr-, cf. rom. nfam. Dobr(e)a, Dobre, Dobru + suf. -ot-, sau e un împrumut, cf. bg., ser. Dobrota; prin urmare, în asemenea cazuri suntem nevoiţi să recurgem la dubla etimologie; însă Albota = Alb-ot-a/ă nu poate fi decât românesc.
„Nu este uşor de a stabili calea de pătrundere a antroponimelor slave în limba română: ca urmare a relaţiilor strânse româno-slave; ca urmare a folosirii, câteva secole, a limbii slave (slavone) în biserică, în administraţia şi diplomaţia ţărilor româneşti”. De fapt, departajarea acestor două categorii de antroponime (cf. „popular”, respectiv „cult/cărturăresc” în lexicul comun) nu poate fi tranşantă (cf. On. rom., p. 26).
Oricum, ponderea slavă în antroponimia românească este mare.
După părerea mea, este prea mare, dar nu din motive obiective, ci subiective, ale autorilor etimologiilor; mai exact, autorii dicţionarelor şi ai altor lucrări ce conţin etimologii ale antroponimelor, etimologii datorate unor condamnabile insuficienţe, cum sunt neaplicarea principiului etimologiei interne, valabil şi în onomastică întocmai ca în lexicul comun, şi neaplicarea principiului după care „originea unui cuvânt [respectiv antroponim] trebuie căutată întâi în limba română, în sistemul ei de formare a cuvintelor [respectiv: a antroponimelor]” (DLR, VI, Introducere, p. X). Am adus numeroase exemple din DNFR, ca: dacă recunoaşte existenţa sufixului -ş- (notat greşit -şa-) în nume precum Comşa, Focşa, Neacşa, Tomşa, Tripşa, cele mai multe sunt considerate împrumuturi: ,JBorşa: cf. bg. Borşa", deşi există rom. Bora, Boru (ibidem), ,J)emşa: ung. Ddmse”, cf. rom. Dema, Demu (ibidem); altă categorie de antroponime sunt explicate sau raportate la antroponime din alte limbi, deşi pot fi sau sunt derivate româneşti: Bungău [Bung-ăy], cf. Bungescu, Bungeşti (sat), existente în DNFR, e raportat la ung. bong [?; < gomb?] „nasture”, ung. bungani „a zumzăi”; altă categorie sunt antroponimele româneşti cu sufixe atribuite altor limbi: .Ariciuc: Ariciu [existent în DNFR], cu sufixul ucr. -(j)uF' [cf. rom. -uc-] etc. etc.
„Neglijarea principiului etimologiei interne a fost determinată şi de ignorarea legăturilor organice dintre antroponimele româneşti, stabilite pe două coordonate, prin cele două elemente de bază: tema, segmentul comun al numelor înrudite pe plan lexical; sufixul, elementul comun al seriilor corelate pe plan derivaţional” rm iose,n n
ORIGINEA ŞI STRUCTURA ANTROPONIMELOR ROMANEŞTI
163
Ex.: Mor-ig-a nfam. [DNFR toate —*], cf. Mor a, Mor ea, Moru (DNFR): Mor-at, Mor-c-oş, Mor-eg-a, Mor-j-an, Mor-oc-a, Mor-og-an etc.; -ig-: Bal-ig> Bel-ig-an, Budr-ig-ă, Buj-ig-an, Dăr-ig-ă etc. (DNFR).
Antroponime româneşti de origine slavă sau formate după model slav, ca Baia/Baiu, Bocşa, Bocşa, Bancu, Bencu etc., foste prenume, la slavi şi la românf au devenit la români nume de familie sau supranume din diferite cauze; demodară lor (trecerea din fondul activ în cel istoric, căci numele de familie şi supranume^ se moştenesc doar, nu se şi reactualizează) a determinat o modificare substanţială a antroponimici, îndeosebi a fondului prenumelor româneşti, care s-a accentuat din secolul trecut, de când s-au introdus şi impus nume latine sau din alte limbf îndeosebi romanice (franceze, italiene etc.), cu care nu mă ocup aici; ele nici pun probleme în privinţa structurii lor.

ALBINA DUMBRĂVEANU
CU PRIVIRE LA ANTROPONIMIA REGIONALĂ DIALECTALĂ DIN BASARABIA*
Condiţiile istorice pot contribui uneori la apariţia în limbă a unor anumite tendinţe, care se evidenţiază o dată cu producerea unei izolări a grupurilor de vorbitori ai aceleiaşi limbi. întrucât a fost pierdut contactul, a fost întreruptă şi comunicaţia cu grupul originar al limbii respective. Drept consecinţă, între aceste grupuri de vorbitori se stabilesc noi obişnuinţe glotice, acestea datorându-se noilor legături sau contacte cu populaţia de altă limbă. începe să se accentueze astfel procesul de diferenţiere glotică* 1. Astfel îşi fac apariţia noi graiuri, care se deosebesc de limba sau graiurile originare.
Aceeaşi evoluţie poate să aibă loc şi în antroponimic, şi ea parte integrantă a lingvisticii, mai cu seamă în cea regională, unde de la bun început sunt cunoscute toate prenumele frecvente într-un anumit teritoriu. în orice perioadă istorică sistemul antroponimic posedă un echilibru intern şi o apreciere bine determinată a componenţilor săi, chiar în pofida faptului că fondul de prenume are un caracter dinamic şi se află într-o permanentă schimbare. E cunoscut şi faptul că unele prenume dispar, apărând altele noi. Prenumele pot fi populare, frecvente sau mai puţin frecvente, fiecare având istoria sa proprie, „biografia” sa, răspândirea sa teritorială şi apartenenţa sa glotică şi naţională, fiind supuse şi anumitor influenţe de ordin extern. Ele pot fi împrumutate dintr-o limbă în alta şi transformate sau modificate conform legilor interne ale limbii în care au pătruns. Această evoluţie poate fi urmărită prin efectuarea unor cercetări speciale ale antroponimici pe teren, întrucât numai prin cunoaşterea realităţii lingvistice pot fi dezvăluite procesele cauzate de schimbările componenţei etnice, de influenţa politică sau ideologică exercitată asupra funcţionării antroponimelor.
Astfel de factori social-politici au fost prezenţi şi la conturarea unui anumit specific al antroponimici actuale din Republica Moldova, la crearea unui inventar de nume deosebit.
Dacă până în anii ’40 pe teritoriul Basarabiei circulau şi erau utilizate aceleaşi prenume ca şi în restul teritoriului românesc, în perioada următoare, mai cu seamă în anii postbelici, sub influenţa unor factori social-politici şi culturali, în
* Comunicare prezentată la Al IX-lea Simpozion Naţional de Onomastică, Cluj-Napoca, 16-18 octombrie 1990.
1	Vezi I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961, p. 17-18.
166
ALBINA DUMBRÂVEANU
antroponimia Basarabiei au apărut multe nume împrumutate din limbile rusă şi ucraineană. O parte dintre aceste prenume au fost adaptate nemijlocit la normele limbii noastre, altă parte a apărut sub influenţa artei, şcolii, radioului, cinematografului.
Din punctul de vedere al ştiinţei ar fi o greşeală să te opui schimbărilor care se produc în patrimoniul onomastic. Schimbările în sistemul antroponimic sunt inevitabile. Deci, o dată cu influenţa limbii ruse asupra limbii române din Republica Moldova, s-a produs, desigur, şi cea asupra antroponimici locale. Au fost preluate nume de la intelectualii şi funcţionarii de naţionalitate rusă, care au venit să-şi desfăşoare activitatea în satele şi oraşele din Moldova. Astfel, în anii ’50-’60, la copiii moldoveni au apărut nume ca Svetlana, Tatiana, Igor, Oleg, Veaceslav ş. a. Prenumele care au fost împrumutate au intrat în sistemul antroponimic local şi cu timpul s-au supus legilor fonetice şi morfologice interne ale limbii. Această evoluţie se poate observa prin efectuarea de cercetări antroponimice pe teren. Prenumele noi, primind sufixe diminutivale proprii limbii române, sunt viabile şi folosite de către românii moldoveni alături de celelalte unităţi antroponimice ale prenumelor noastre tradiţionale: Ion, Vasile, Gheorghe, Maria, Ileana ş. a. Astăzi, şi pentru prenume preluate din antroponimia rusă dispunem de un şir întreg de unităţi antroponimice, care sporesc viabilitatea acestora. Câteva exemple: pentru Oleg - Olegaş, Oleguţ, Oleguţu, Oleguţă, Oleguş, Oleguşor, Lecu, Lecuţă ş. a.; pentru Igor - Igor aş, Igorel, Igorică, Igoriţă, Igoruţă, Igorunea, Goruţă, Grunea ş. a.; pentru Svetlana - Sfetlica, Sfetlunea, Sfetluţa, Sfetuţa, Sfetica, Sfetuca, Sfetulica, Sfeta ş. a.
Au fost preluate nu numai prenumele, care erau necunoscute până atunci populaţiei băştinaşe, dar chiar şi unele forme trunchiate, diminutive şi hipocoristice pentru un şir întreg de prenume comune ambelor limbi. Ele au fost concepute şi primite de către populaţia băştinaşă drept prenume modeme2. Exemple ne pot oferi următoarele unităţi antroponimice: Vova pentru Vladimir, Colea pentru Nicolae, Vasea pentru Vasile, Vanea pentru Ion, Grişa pentru Grigore, Maşa pentru Maria, Nataşa pentru Natalia şi multe altele.
Aceste unităţi, pătrunse în inventarul nostru antroponimic prin intermediul limbii ruse, după ce li s-au ataşat diferite sufixe, folosite de băştinaşi pentru a crea forme dezmierdătoare, au început să fie folosite în rând cu cele tradiţionale, fără a fi percepute în prezent ca unităţi antroponimice străine: Colică, Colicuţă, Colifă, Colişa, Colişca, Colişor, Coliuş, Coliuşca - pentru Nicolae, de la forma trunchiată de origine rusească Colea; Vaniuşa, Vaniufa, Vănişor, Vanuşcuţă, Vănel, Vănica -pentru Ion, de la forma trunchiată Vanea a prenumelui rusesc Ivan ş. a. m. d.
Antroponimia basarabeană are astăzi un număr foarte mare de diferite unităţi antroponimice, preluate din antroponimia rusă şi folosite fie în forma lor originară, fie într-o formă derivată conform legilor interne ale limbii române.
2	Acest proces este frecvent şi în alte limbi ale fostei U. R. S. S. Vezi, de exemplu: V. P. Vybomov, Licnye sobstvennye imena i ix stilevye i ekspressivno-ocenocinye formy v niznevycegodskix
ANTROPONIMIA REGIONALĂ DIALECTALĂ DIN BASARABIA
167
E greşit să se considere că, dacă un nume e străin, atunci el este mai bun şi mai frumos, iar cel tradiţional nu este bun, este urât sau desconsiderat. Toate numele sunt, în fond, bune şi frumoase, cu atât mai mult cu cât în alegerea lor un rol important îl joacă criteriul estetic, când individul, în condiţiile vieţii de familie, îşi poate alege singur prenumele îndrăgit pentru copilul său. Nu o dată însă au existat acuze de naţionalism legate de alegerea unui prenume sau a altuia. E tristă situaţia când un popor încearcă să impună altui popor nu numai ideologia sa, ci chiar şi numele sale tradiţionale, specifice. în perioada când au fost eliberate paşapoartele, şi apoi la înregistrarea şi întocmirea diverselor acte civile, au fost modificate numele noastre tradiţionale, au fost comise greşeli de tot soiul, încât Moraru a devenit Marari, Hodorogea - Godoroja, Scoarţă - Scorţa, Pârcălabii -Percalab ş. a., unele nume fiind atât de denaturate, de schimonosite, încât este greu să le mai recunoşti ca româneşti. Un părinte vine la biroul de înregistrare a actelor civile să-şi înregistreze nou-născutul şi să obţină adeverinţa de naştere. El solicită secretarului să-i înregistreze copilul cu numele dorit, să zicem Ştefan sau Ionică, şi aici i se eliberează actul cu formele ruseşti ale acestor nume, respectiv Stepan sau Ivan, spunând că aşa trebuie, că aşa e corect. Diriguitorii birourilor de înregistrare a actelor stării civile „ne-au botezat” ani la rând după placul şi voinţa lor.
Această moştenire o mai resimţim şi acum. E greu să găseşti astăzi un basarabean înregistrat în actele oficiale cu numele noastre neaoşe, tradiţionale: Ion, Toader, Tudor, Ştefan, Ştefana ş. a. Purtătorii acestor prenume s-au transformat peste noapte în Ivani, Fiodori, Stepani, Stepanide ş. a. m. d.
Dar, o dată incluse în actele oficiale, aceste prenume, încetul cu încetul, s-au încetăţenit, începând să se creeze de la ele o serie de forme şi variante antroponimice, folosite alături de variantele băştinaşilor. Această afirmaţie este verificabilă pe teren. în timpul anchetelor onomastice au fost înregistrate diverse unităţi antroponimice, create atât de la varianta (prenumele) românească Ion (Ionică, Ionuţ, Ionel, Ionuş, Nică, Nicuţă, Nuţu, Nelu, Neluţu ş. a.), cât şi de la varianta lui rusească Ivan (Ivănuş, Ivănaş, Vaniuşa, Ivănel, Vănel, Vănufă ş. a.). Un prenume poate avea deci derivate atât româneşti, cât şi ruseşti. De exemplu, prenumele Alexandru are o formă trunchiată românească, Sandu, şi două ruseşti -Saşa şi Şura, şi de la fiecare dintre ele, cu ajutorul diferitelor sufixe, derivă un şir de variante noi.
Existau cazuri când funcţionarii oficiilor stării civile refuzau să înregistreze un nume oarecare sub motivul că de la acest prenume nu se poate forma patronimicul, adică nu se poate alipi sufixul -ovici sau -evici. De exemplu, în cazul prenumelui românesc Aurel, acestuia i s-a adăugat desinenţa rusească -ii, devenind Aurelii, care uşor poate crea un patronimic după modelul rusesc — Aurelievici.
Au fost traduse nu numai prenumele, ci a fost introdusă şi formula rusească de denominaţie, compusă din trei componenţi: prenume, patronimic şi nume de familie - Ivan Vasilevici Moraru sau Fiodor Stepanovici Moldovanu. Această formulă nu numai că a fost introdusă în actele oficiale, ci a început să fie folosită şi
168
ALBINA DUMBRĂVEANU
în adresare, chiar şi de către unii oameni simpli de la ţară, ignorându-se formulele noastre tradiţionale.
în general, formulele neoficiale, din graiuri, prezintă şi ele un interes deosebit, căci cu ajutorul lor oamenii din sat căutau să descrie cât mai amănunţit persoana în cauză. Această descriere amănunţită era efectuată mai cu seamă atunci când actele aveau o importanţă mai mare din punct de vedere juridic3. Numărul mare de rude în sate duce uneori la sporirea cazurilor când mai mulţi oameni au aceleaşi prenume, nume de familie şi chiar nume al tatălui. Aceste coincidenţe duc la confuzii. De aceea, în scopul identificării persoanelor, se folosesc diferite formule, care se includ în sistemul popular de denominaţie personală. Ele circulă în graiurile populare ca nişte îmbinări sau sintagme antroponimice4, fiind rezultatul asocierii câtorva nume de persoane, contribuind la determinarea cât mai precisă a persoanei denumite.
în graiurile populare din Republica Moldova sistemul neoficial e prezent prin două tipuri de formule: a) simplă - Ion a lui Gheorghe, Vasile Munteanu; pentru femei — Ileana lui Ştefan Ursu; b) compusă - care include mai multe nume, reflectând astfel relaţiile de rudenie a câtorva generaţii - Ion a lui Nicuţă a lui Pricochi Tricolici, adică pentru Ion, Nicuţă este tatăl lui, iar Pricochi - bunicul. Cea mai răspândită şi frecventă formulă a denominaţiei personale în graiuri este reprezentată prin corelaţia dintre numele persoanei cu numele altor persoane cu care se află în relaţii directe de rudenie. Exemple: Neculai a lu Nihălachi Răileanu, adică Neculai este feciorul lui Mihail Răileanu; Ileana lui Vasile Şalin, adică Ileana este soţia lui Vasile Şalin.
Merită o atenţie deosebită cercetarea formulelor onomastice, compuse din prenumele persoanelor a câtorva generaţii. Exemple: Vasilică a lui Ion a lui Sandu Ţurcanu; Hălărambi a lui moş Onisim a lui Oxânti Nistor; Sofroni a lu Gheorghi a lu Fanachi Moraru ş. a. Astfel de formule sunt folosite în vederea evitării coincidenţelor antroponimice.
Copiii rămaşi fără tată sunt numiţi, de regulă, cu numele mamei: Valodea a Irinii Ciobaniţâi; Ion a Anicâi lu Gavril Untilă ş. a.
Prenumele soacrei poate fi utilizat, de asemenea, în crearea formulei de denominaţie a soţului sau a ginerelui. Asemenea nume de multe ori au o nuanţă peiorativă.
Aceste formule sunt destul de nestabile, ele pot fi uşor schimbate, înlocuite cu alte nume. Unor asemenea schimbări sunt supuse mai cu seamă numele date
3	Formulele onomastice, extrase din documentele istorice ale secolelor trecute, sunt diferite şi crearea lor depindea în mare măsură de caracterul şi importanţa documentului. Această afirmaţie o atestăm şi la V. C. Ciceagov, care menţionează: „[...] cu cât documentul este de o mai mare importanţă faţă de persoana denumită, cu atât numele lui era mai complet formulat” (V. C. Ciceagov, Iz istorij russkix imen, otecestv, familii, în Voprosy russkoj istoriceskoj onomastiki XV - XVII, Moscova, 1959, p. 9).
4	Acest termen este utilizat după P. P. Ciucika, Antroponimija Zakarpatija. Avtoreferat dissertacij na soiskanij ucenoj stepeni doktora filologideskix nauk, Ujgorod, 1970, p. 10, care vorbeşte
ANTROPONIMIA REGIONALĂ DIALECTALĂ DIN BASARABIA
169
femeilor, căci, o dată cu căsătoria, se schimbă şi formula lor de identificare; astfel, dacă până la căsătorie ea se numea Liuba lui Ion Vărlan, Ion Vărlan fiind tatăl Liubei, după căsătorie ea devine Liuba lui Pătrache Vlas, unde Pătrache Vlas este soţul Liubei.
Deseori numele de familie lipseşte cu desăvârşire în formula onomastică populară. In asemenea cazuri el poate fi înlocuit cu o poreclă a întregii familii: Toadir a lui Gheorghe a lui Ion a lui Cucu (Cucu este o poreclă, numele de familie fiind Timoftică).
într-un sat din sudul Basarabiei (Purcari, raionul Suvorov, astăzi raionul Ştefan-Vodă) despre asemenea persoane, care sunt numite cu câteva nume, se spune că sunt „în şase cai”, adică parcă ar fi înhămaţi la o căruţă trei perechi de cai.
Este foarte răspândită formula populară în care prenumele este precedat de o serie de apelative, care indică rudenia: moş, mătuşă, bade, lele, ţaţă, mamă etc.: moş Ion, mătuşa Ileana, lelea Maria ş. a. m. d.
Din punct de vedere formal prezintă interes formulele populare pentru femeile căsătorite, care sunt create atât de la numele de familie al soţului, cu diferite sufixe (Ţăpoiasa de la Ţepoi, Gobjâloaia de la Gobjilă ş. a.), cât şi de la prenumele soţului, cu sufixul -oaia (Săvoaia de la Sava, Tomoaia de la Toma, Andronichioaia de la Andronic etc.)5.
Principiul acestui sistem constă în identificarea fiecărui locuitor al satului în aşa fel încât să se ştie despre cine este vorba. Formulele oficiale au o frecvenţă mică şi sunt utilizate mai cu seamă la întocmirea unor acte oficiale (paşapoarte, adeverinţe de naştere, de căsătorie ş. a.). în cea mai mare parte, aceste formule sunt utilizate de intelectuali.
Sistemul de denominaţie personală, mai ales cel popular, este frecvent în toate graiurile moldoveneşti şi merită o deosebită atenţie din partea cercetătorilor, întrucât astăzi imperativul timpului cere respectarea tradiţiilor şi limbii poporului.
Chişinău
Republica Moldova
5	Genul numelor proprii a constituit obiectul de studiu al mai multor cercetători: P. T. Porotnikov, Imenovanija zamujnix zenscin na -ixa v derevne Peniki Sverdlovskoj oblasti, în „Ucen. zap.” - Uraliskogo gosuniversiteta, 1969, t. 86, Seria filol. nauk., vyp. 12, sb. 3; A. Eremia, Nume de localităţi. Studiu de toponimie moldovenească, Chişinău, 1970, p. 143; Domniţa Ichim-Tomescu,
ANATOL EREMIA
NOTE DE TOPONIMIE BASARABEANĂ*
Basarabia, această străveche vatră de ţară moldavă, în pofida „tuturor răotăţilor” care i-au stat în cale, şi-a păstrat aproape intactă comunitatea etnică românească. Dovadă e şi toponimia basarabeană, care, prin conţinut şi formă, e în fond românească.
Trei aspecte principale urmează să fie abordate în comunicarea de faţă: originea numelor topice, componenţa lor lexicală şi derivaţională, repartiţia lor geografică. în plan etimologic, datorită împrejurărilor social-istorice din trecut, toponimia acestui ţinut prezintă o anumită varietate. în afară de numele de locuri şi localităţi de provenienţă românească, adică acelea care alcătuiesc majoritatea absolută a nomenclaturii topice locale (circa 85%), aici se întâlnesc şi denumiri de origine slavă, turcică, iar printre cele mai vechi, preistorice, şi hidronime daco-getice* 1.
Vechimea toponimelor româneşti necesită a fi stabilită încă, după cum urmează a fi studiată, în genere, problema vechimii populaţiei romanice de pe acest teritoriu, pentru că teoria migraţionistă şi cea a descălecatului legendar, susţinute şi promovate cu insistenţă până nu demult de unii istorici, nu rezistă nici celei mai elementare critici. Savanţii de bună credinţă însă admit continuitatea romanităţii în spaţiul carpato-nistrean de la începuturile vieţii daco-romane în nordul Dunării. Cât priveşte datarea numelor topice, suntem nevoiţi să ne limităm deocamdată la puţinele şi mult târziile, dar, bineînţeles, preţioasele izvoare scrise: acte ale cancelariilor domneşti, cronici, note de călătorie, recensământuri, hărţi ş. a.
Pentru toponimia basarabeană primele atestări documentare datează de la începutul secolului al XV-lea. într-un hrisov de la 1408 apare menţionat maî întâi oiconimul Tighina (şi nu Bender, denumire turcească la care ţin morţiş autorităţile oraşului). Apoi urmează frecventele menţiuni ale numelor de sate de la 1420 şi de mai târziu: Corneşti, Dumeşti, Ţigăneşti, Vorniceni (1420), Brăneşti, Cristeşti, Părjolteni, Şendreni (1429), Măneşti, Pocşeşti (1436), Lucani (1443), Târzieni (1447), Mârzeşti (1470), Horjeşti, Scorţeşti (1482), Petricani (1489), Găureni
* Comunicare prezentată la Al IX-lea Simpozion Naţional de Onomastică, Cluj-Napoca, 16-18 octombrie 1990.
1	în plan etimologic şi stratigrafie, toponimia basarabeană e prezentată de noi mai amplu în: Nume de localităţi. Studiu de toponimie moldovenească, Chişinău, 1970, p. 23-50; Geograficeskije nazvanija rasskazyvajut, Chişinău, 1990, p. 27-52.
DACOROMANIA, serie nouă, VII- VIII, 2002-2003. Clui-Napoca. p. 17NI73
172
ANATOL EREMIA
(1490), Dobreni (1500) ş. a. Cele mai numeroase aşezări cu nume româneşti apar în regiunile de codru, unde văile adânci şi dealurile înalte constituiau un obstacol dificil în calea năvălitorilor.
Deosebit de frecvente sunt menţiunile documentare din sec. XVI-XVII. Aria toponimelor româneşti atestate se lărgeşte evident, cuprinzând nu numai centrul, dar şi la nord ţinutul Sorocăi, bazinele râurilor Ciuhur, Ciuluc, Răutul Superior, iar la sud - ţinutul Tigheci în întregime.
Regimul de asuprire otomană constituia un factor de permanentă agravare a situaţiei locuitorilor din stepa Bugeacului. De aceea, populaţia băştinaşă ocolea, de regulă, regiunile de stepă, expuse năvălirilor din afară, aşezându-se mai mult în codri. Cu toate acestea, o populaţie romanică şi, prin urmare, şi nume topice româneşti au existat şi s-au menţinut în permanenţă în Bugeac şi în perioada oblăduirii turco-tătare. Hrisoavele vechi atestă între Prut şi Ialpug nu numai nume de localităţi ca Boboiogi (1582), Bărboşi (1554), Giurgiuleşti (1588), Goteşti (1609) ş. a., ci şi numeroase denumiri de locuri (râuri, lacuri, bălţi, văi, dealuri, păduri, moşii): Chicera (1443), Fântâna Păducelului (1436), Gemenele (1447), Movila lui Fulger (1489), Poiana Scumpului (1429), Prisaca Brumariului (1447), Prunu (1436), Salcia (1441), Sărata (1436) ş. a.
Nume topice româneşti se întâlnesc şi dincolo de Nistru: Bujor, Butuceai, Căpriţa, Chetrosu, Doibani, Flămânda, Mălăieşti, Perişoara, Speia, Strâmba, Teiu ş. a. Aici, vorbitori ai idiomului romanic pătrund încă la începutul mileniului al doilea, aşezările lor devenind mai numeroase în secolele XV - XVI şi mai cu seamă în secolul XVII, după strămutarea tătarilor nohaici din sudul Ucrainei.
Toponimia slavă e prezentă şi ea în diverse regiuni şi în mod diferit. Cele mai vechi nume şi-au găsit răspândire în nordul şi centrul spaţiului basarabean, iar cele mai târzii - cu deosebire în zona sudică şi, sporadic, în restul teritoriului. Despre o toponimie veche slavă (sud-slavă, slavă-meridională sau bulgară) nu avem temeiuri a vorbi, pentru că ea lipseşte aici cu desăvârşire. Cel mult, asemenea toponime probează o convieţuire a populaţiei romanice cu slavii răsăriteni. Drept dovadă e şi faptul că numele topice respective prezintă trăsături lingvistice specifice limbilor rusă şi ucraineană. E vorba, în primul rând, de fenomenul numit plenisonie (polnogîasie) şi de tratamentul fonetic g > h.
După cum se ştie, fenomenul plenisoniei e cunoscut în limba rusă veche din secolul al X-lea, el constând în redarea grupurilor fonetice -ra-, -la-, -re-, -le-, -lo-din slava veche prin -oro-, -ol&*; -ere-, -ele-, -elo- în ciţvintele din limbile slave orientale (în poziţie interconsonantică): grad - gorod, zlato - zoloto, breg - bereg. Acest fenomen îl prezintă în toponimia noastră denumirile: Bolotina, Berezovca, Soloneţ, Voroneţ. în ţările sud-slave şi pe teritoriul de influenţă a slavei vechi lor le corespund numele topice: Blato, Brezova, Slănic, Vrata ş. a.
Pronunţia lui gcah gutural este un fenomen fonetic specific limbii ucrainene. Cu acest fonetism toponimele în discuţie au pătruns în graiul băştinaşilor români: Hârbova, Hlinaia, Halahora, Hulboaca, Hulbucioc, Pohoarna, Zahorna. Aria lor --—r.n cea a tononimelor cu
NOTE DE TOPONIMIE BASARABEANĂ
173
Dacă am avea de-a face cu toponime vechi slave, ele ar fi păstrat vc>Caja nazală 6 (on) din slava comună. Denumirile în discuţie conţin însă fonetismi^j Dubna, Dubău, Hulboaca, Hulbucioc, Zalucea. Denazalizarea lui o din sjava comună a avut loc începând cu secolul al X-lea. Prin urmare, numele topice s)aye cu u în loc de o nu pot fi anterioare acestui secol, iar numele ce pre;^nt~ fonetismele sus-menţionate sunt de origine rusă sau ucraineană şi nu (je provenienţă veche slavă, cum încercau să demonstreze slavofilii zeloşi de altăd^ţ-Convieţuind împreună cu românii, ruşii şi ucrainenii şi-au însuşit liţ^a băştinaşilor, transmiţându-le în acelaşi timp un număr considerabil de elem^nte lexicale, inclusiv toponimele, cu particularităţile lor fonetice şi derivaţionale ^ cele din urmă ei au fost supuşi unui intens proces de românizare, care a dus ja asimilarea lor totală. De aşezările slavilor orientali ne amintesc denumirile sate din nordul şi centrul republicii, populate în prezent de români moldovenj. BărnOva, Camenca, Clocuşna, Dişcova, Echimăuţi, Lipnic, Lozova, Pectşte Sadova, Târnova, Ustia. Multe dintre ele sunt menţionate în hrisoavele din secoj^ XV şi XVI. In aceste sate s-au păstrat şi unele microtoponime slave.
De fapt, cele mai multe oiconime denumesc localităţi întemeiate de colo*^-ucraineni şi ruşi în secolul al XlX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. Ace$tea sunt formate de la nume de persoane (foşti proprietari de moşii, cinovnici, pr^ locuitori ai satelor) şi conţin în mare parte sufixul -ovca / -evca: Alexandro\,ca Alexeevca, Bogdanovca, Egorovca, Grigorievca, Maximovca, Mihaib\,c Nicolaevca, Romanovca ş.a.
Dintre popoarele turcice care au lăsat urme în toponimia basarabeană sUnt pecenegii, cumanii, turcii şi tătarii. Pecenegii şi-au făcut apariţia aici pe la sfârşi secolului al IX-lea, iar cumanii - prin secolul al Xl-lea. O convieţuire a băştinaşjjor cu aceste neamuri nu trebuie exclusă, pentru că altfel nu am putea exp(jca pătrunderea în limba noastră a unor cuvinte ca duşman, olat, toi2 ş. a. şi a num^jor de râuri Călmăţui, Covurlui, Cula, Căinar, Ciuluc ş. a. Zdrobite de marele Bi^nţ şi împrăştiate prin câmpiile subcarpatice, vechile triburi turcice îşi pierd fo^rte curând independenţa şi faima istorică, fiind în cele din urmă asimilate de localni^ Tătarii nohaici pătrund în Moldova pe la sfârşitul secolului al XV-[ea aşezările lor sporind aici mai cu seamă în secolul al XVI-lea, şi aceasta nu amestecul Porţii Otomane. Toponimele Abaclia, Acui, Baimaclia, Cazacii Cimişlia, Congaz, Taraclia ş.a. reprezintă nume ale fostelor aule şi câşle tătăreşti Turcii au stăpânit Bugeacul fără a-1 locui. Aici nu a existat o popul^je turcească sedentară şi, prin urmare, nici localităţi cu nume turceşti. Cel mult ei au putut denumi cu termeni din limba lor doar cetăţile şi aşezările de tip mili^j.. Acherman, Bender, Chilia, Ismail.
2	Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, Bucureşti, lw*
rr VX rTY
174
AN ATOL EREMIA
Găgăuzii, populaţie turcică originară din Bulgaria, au emigrat în Bugeac începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea. După 1812, repopulând aşezările părăsite de tătari, ei au format aici satele: Avdarma, Baurci, Cazaclia, Comrat, Dezghingea, Etulia, Tatar-Copceac ş.a. Toponimia găgăuză propriu-zisă o constituie unele microtoponime din Bugeac.
în continuare, vom face câteva observaţii cu privire la componenţa lexicală şi structura derivaţională a toponimiei basarabene, precum şi la ariile pe care le formează unele denumiri. Apelativele cel mai des folosite ca nume topice sunt, bineînţeles, termenii generici vale, deal, movilă, hârtop, izvor, lac, baltă, gârlă, pădure, rediu ş.a., precum şi calificativele referitoare la dimensiunile, forma, configuraţia, poziţia, culoarea şi alte particularităţi specifice obiectelor geografice: alb, negru, roşu, galben, strâmb, rotund, larg, scurt, sărat ş. a. Un interes deosebit pentru studiul limbii îl prezintă însă toponimele ce au la bază cuvinte rar folosite în vorbirea obişnuită (istorisme, arhaisme, dialectisme) sau cu totul dispărute din limbă, precum şi formaţiile metaforice şi metonimice originale. Câteva exemple: adăpoi „loc de adăpat vitele la malul unei ape”, bare „baltă, lac”, bătag „sărătură, mlaştină”, bârnag „mal priporos”, „deal, movilă”, bulgărie „grădină de zarzavat”, dunăriţă „albie veche a Dunării”, ierugă „vâlcea, văioagă”, hue „prag de apă, cascadă”, găoază „adâncitură, groapă, gaură”, odmăt „volbură, vâltoare”, plângău „izvor mic”, „pârâiaş”, pogor „deal”, „pantă priporoasă”, popânzac „insuliţă plutitoare formată din rădăcini de stuf amestecate cu nămol”, prihodişte „pantă, versant”, pruteţ „albie veche a Prutului”, „lac, baltă”, rojină „băltoacă, mlaştină”, scoc „mal priporos, stâncă”, scruntar „insuliţă în apa unui râu”, şfor „vârtej de apă, volbură” ş.a.
în toponimia de origine slavă, printre apelativele mai reprezentative pot fi menţionate: copanca „iaz, heleşteu”, gorodişce „aşezare întărită, fortificaţie”, izbişce „locuinţă părăsită”, „locul unei vechi aşezări”, pecişce „cătun, sătuc”, voloca „luncă acoperită cu pădure”, „pădurice”.
Specifice oiconimelor tătăreşti sunt etimoanele etnonimice. Acestea provin de la numele triburilor şi ginţilor nohaice: Abaclia < abaclî „trib cu dangaua în formă de idol”, Cazaclia < haz aiak „trib cu dangaua în formă de labă de gâscă”, Coştangalia < kosţamgalî „trib cu dangaua unită, îngemănată”, Taraclia < taraklî „trib cu dangaua în formă de pieptene” ş. a. Dangalele reprezentau nişte semne sau figuri geometrice care se aplicau obiectelor şi vitelor pentru a le distinge sau a fi mai uşor recunoscute. Ele serveau şi ca semne distinctive, şi ca peceţi, steme.
Formanţii româneşti, specifici îndeosebi numelor de localităţi, sunt, bineînţeles, -eni/ -ani şi -eşti, primul cu valoare locală-colectivă (Codreni, lalpugeni, Văleni) şi antroponimică (Alexăndreni, Focşani, Nicoreni), iar ultimul cu valoare vădit antroponimică (Floreşti, Nicoreşti, Todireşti). în calitate de formant toponimic specializat apare şi articolul feminin hotărât -a, acesta referindu-se nu la numele substantivale feminine de tipul Gârla, Movila, Ţarna şi ^An. 1n n/4i*A/«fitr0 fominîno r*o C*w»m/i/7C/l Larea. Sărntn ri In
NOTE DE TOPONIMIE BASARABEANĂ
175
formaţii cu totul deosebite, cărora în mod obişnuit nu le este specific un asemenea formant. De exemplu: Bolocana < Bolocan + -a, Căpriana < Căprian (Chiprian) + -a, Cumpenea < Cumpene + -a, Pârliţa < Pârliţi + -a, Tăura < Tăuri + -a ş.a. Numele topice în discuţie nu formează arii aparte, ci au o răspândire generală pe întreg teritoriul Basarabiei.
Derivatele toponimice slave conţin sufixele ~ova/-eva, în româneşte modificate uneori în -ău/-eu (Clişova, Isacova, Râşcova, dar Teleşeu, Vasilcău, Voroncău), -ovţi/-evţi, redate în toate cazurile prin -ăuţiZ-euţi (Climăuţi, Echimăuţi, Mateuţi, Trifauţi), -inţi (Balinţi, Ofatinţi, Procopinţi), -ovcaZ-evca, modificate şi acestea în mare parte (Andreevca, Bogdanovca, Nicolaevca, dar Antoneuca, Sănătăuca). Dintre acestea au o vechime mai mare cele în -ova/-eva, -ăuţiZ-euţi, -inţi, ele formând arii aparte. în nordul republicii, pe când cele în -ovcaZ-evca datează doar de la începutul secolului al XEX-lea şi se întâlnesc pretutindeni.
Toponimele tătaro-nohaice pot fi recunoscute după terminaţiile -lia (< -lîf-li), -lăc: Baimaclia, Cairaclia, Şamalia, Cealâc, Taşlăc3.
Conchidem, deci, că fondul actualei toponimii basarabene îl constituie numele topice de origine românească. Românii moldoveni au creat aici un microsistem toponimic original, care a funcţionat şi s-a dezvoltat continuu timp de veacuri, acesta făcând parte integrantă din sistemul românesc de denominaţie topică.
Chişinâu
Republica Moldova
3	Vezi şi A. Eremia, Toponime cu sufixele -lia şi -lăc, în „Limba şi literatura moldovenească”,
T
SIMION DĂNILĂ
OICONIMUL REMETEA ŞI VARIANTELE SALE. O CONTROVERSĂ*
1.	Comunicarea noastră este prilejuită de un articol al lui I. Ionescu, apărut nu de mult în revista „Limba română”* 1. Autorul consideră, în esenţă, că termenul *râmeţ (s. m.), pl. *râmeţi este moştenit direct din limba latină (< eremitus < eremita, -ae) în epoca dacoromână (sec. II-VI, VII); el a fost împrumutat şi în maghiară, remete „pustnic, sihastru”. Cu alte cuvinte, magh. remete provine din rom. *râmeţ(i), şi nu rom. *râmef(i) din magh. remete, cum se susţine îndeobşte2, ceea ce înseamnă că toate toponimele româneşti Remetea, Rimetea, Remeţi au avut la început forma Râmeţ(i) şi au fost apoi maghiarizate3. Principalul argument adus de I. Ionescu în sprijinul acestei etimologii este scrisoarea episcopului Teotim al Tomisului (sfârşitul sec. IV - începutul sec. V) adresată eremiţilor şi cenobiţilor din Scythia Minor (Dobrogea), dovadă a existenţei eremiţilor pe teritoriul ţării noastre înaintea folosirii termenilor călugăr, mănăstire, monah, schimnic, schit, sihastru, sihăstriei.
2.	Problema merită a fi examinată mai îndeaproape, întrucât implică un proces mult mai complex, atingând însuşi adevărul istoric privitor la relaţiile româno-maghiare de-a lungul veacurilor.
2.1.	O hartă a distribuirii oiconimelor Remetea (şi variantele) pe teritoriul României ne arată că acestea se întâlnesc numai în Banat şi Ardeal. întocmirea acestei hărţi s-a făcut pe baza Indicatorului localităţilor din România de Ion Iordan, Petre Gâştescu şi D. I. Oancea (Bucureşti, 1974) şi a celor două volume din Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania de Coriolan Suciu (Bucureşti, voi. I, 1967, voi. II, 1968). Informaţiile despre Bucova CS (pct. 24), fostă Remetea, provin de la Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor medievale din Banat (Timişoara, 1973), iar cele despre Rimetă, afluent al Someşului Mare în hotarul localităţii Feldru BN, pe care a existat o mănăstire (pct. 28), „pe Rimetea” sau
* Comunicare prezentată la Al Xl-lea Simpozion Naţional de Onomastică, Cluj-Napoca, 19-21 noiembrie 1996.
1	I. Ionescu, Doi termeni paleocreştini din epoca dacoromână, în LR, XLIII, 1994, nr. 1-2, p. 28-31.
2	Nicolae Drăganu, Toponimie şi istorie, Cluj, 1928, p. 113; „Balkan-Archiv”, III, p. 63; G. Kisch, Das Banat im Spiegel seiner Ortsnamen, Timişoara, 1928, p. 42; idem, Siebenburgen im Lichte der Sprache, Leipzig, 1934, p. 303; Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, p. 245 etc.
31. Ionescu, art. cit., p. 30.
4	Ibidemi p. 30-31.
178
SIMION DĂNILĂ
OICONIMUL REMETEA ŞI VARIANTELE SALE. O CONTROVERSĂ
179
aproape de „gura Rimetzr, deci o remeţie, de la care se trage şi numele respectivei ape, le-am preluat din Atlasul lingvistic pe regiuni - Transilvania. Date despre localităţi şi informatori, de Grigore Rusu, Viorel Bidian, Dumitru Loşonţi, Bucureşti, 1992, p. 26, şi N. Drăganu, Toponimie şi istorie, p. 113; în privinţa numelui actual Rimetea AB (pct. 14), care l-a înlocuit pe mai vechiul Trăscău, Andrei-Vasile Muradin, de la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj, originar din partea locului, ne spune că a fost preluat din microtoponimia localităţii, fiind numele unui deal.
N-am putut însă lămuri din ce raţiuni numele vechi al localităţii Beşa MS a fost înlocuit în vremurile mai noi cu Remetea (pct. 26) şi deci nici în ce măsură acest oiconim poate avea relevanţă pentru discuţia noastră.
Se cuvine să mai atragem atenţia că am eliminat de pe hartă puzderia de nume Râmeţ din compusele Râmeţ-Brădeşti, Râmeţ-Cheia, Râmef-Olteni, Râmeţ-Poieni, Râmeţ-Sat, Râmeţ-Valea Inzelului, Râmeţ-Valea Mănăstirii, Râmeţ-Valea Uzei, deoarece este vorba de cătune înglobate în satul Râmeţ (pct. 15), comuna Râmeţ AB, care au fost numite mult mai târziu Râmeţ prin raportare la satul în jurul căruia gravitau. Cât despre Cheia Râmeţului şi Râpa Rămeţului sau Mănăstirea, pe care Iorgu Iordan5 şi, după el, I. Ionescu6 le leagă de cele de mai sus, ele sunt aceleaşi cu Râmeţ-Cheia şi, respectiv, Râmeţ-Valea Mănăstirii7 8.
Absenţa oiconimului Remetea din Muntenia, Oltenia, Moldova, sudul Banatului şi chiar din Dobrogea, unde au fost semnalaţi eremiţi în sec. IV-V, fără a mai vorbi de inexistenţa termenului comun şi propriu în dialectele sud-dunărene ale limbii române, este un indiciu clar că lat. eremitus n-a pătruns în straturile populare ale latinei dunărene şi că nu reprezintă deci o moştenire latinească în limba română.
2.2.	Mai mult, ipoteza descendenţei directe din latină a termenului în discuţie nu se susţine nici din punct de vedere fonetic. I. Ionescu, pentru a explica n. top. Râmeţ, porneşte de la un apelativ ipotetic *râmeţ, cu pl. *râmeţi, care provine din lat. eremitus < lat. eremita (< gr.). Ca eremitus să devină în româneşte *râmeţ, autorul bucureştean presupune următoarele transformări fonetice: 1. „afereza lui e-iniţial neaccentuat”; 2. „trecerea următorului -e- [...] în -â-, provocată de -r-precedent”; 3. „asibilarea lui -t- latin + e, i în -ţ(i)”. în fapt, aceste modificări nu se susţin în totalitate, deoarece: 1. e latin iniţial şi neaccentuat, urmat de r, nu dispare, ci devine a (lat. ericium > aricii?, lat. erunco > arunc9) (cu alte cuvinte, -redeschide vocala precedentă10); 2. dacă al doilea e - neaccentuat - nu se sincopează (ca în lat. veteranus > bătrân), el se poate transforma în â prin faza a; 3. nici în eremitus, nici în eremita, t nu este urmat de iot pentru a se produce asibilaţia; iotul apare în etimonul grecesc eremites, invocat de I. Ionescu, însă în felul acesta
5	Iorgu Iordan, op. cit., p. 245.
6	I. Ionescu, art. cit., p. 29.
7	C. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, I, Bucureşti, 1967, p. 137; II, Bucureşti, 1968, p. 80.
8	Istoria limbii române, voi. II, 1969, Bucureşti, Editura Academiei, p. 199.
9	Al. Philippide, Originea românilor, voi. II, 1927, Iaşi, p. 56.
10	Istoria limbii române, voi. II, p. 31.
180
SIMION DĂNILĂ
lucrurile se amestecă şi ipoteza pierde din caracterul coerent şi riguros ştiinţific. Mai adăugăm că / latinesc lung şi accentuat, cum este în eremîtus, nu se transformă în e, ci rămâne neschimbat, deci nu-1 justifică pe e din *râmeţ.
Toate acestea pledează pentru inacceptarea ipotezei transmiterii lat. eremitus în româneşte sub forma *rămeţ.
De fapt, termenul comun de la care trebuie să pornim este *râmete, care se ordonează firesc în seria substantivelor cu terminaţia -ete şi pluralul în -eţi, aşa cum sugerase N. Drăganu: burete-bureţi, ştiulete-ştiuleţi11, la care mai putem adăuga o mulţime de cuvinte asemănătoare (cf. Dicţionar invers): castravete, ciuculete, erete, juvete, nămete, perete, scaiete, sticlete, vrăbete etc. *Râmete nu poate proveni decât din magh. remete, care, după Magyar-român szdtăr (Bucureşti, 1961), are o singură accepţie: „sihastru, pustnic”, dar, după cunoscutul Dictionariu ungurescu-romanescu al lui G. Bariţiu (Braşov, 1869), are două sensuri: 1. „eremitu, sechastru, anachoretu (pustnicu)” şi 2. „eremitagiu, sechastria” (acesta, sinonim deci cu remeteseg din acelaşi dicţionar). Credem că aceste două înţelesuri se regăsesc în toponimele româneşti: primul în numele localităţilor Râmeţ AB şi Remeţ MM (3), BH (cf. Călugări BH, BZ), al doilea în oiconimele Remetea, Rimetea (cf. Călugăra BC). Râmeţ (pluralul lui *remete, cu i mut după africata /) este forma care a rezultat firesc din magh. remete: magh. e în interiorul cuvântului, indiferent de poziţia accentului, rămâne ca atare în împrumuturile noastre din ungureşte, iar după r (şi alte consoane dure) > ăn: *rămete (cf. băn. Rămqca), de la care se ajunge uşor la *râmete. Celelalte forme sunt literarizate: Remeţi, Remetea, Rimetea.
DLR nu înregistrează apelativul *râmete - *râmeţi, ci doar o creaţie savantă după magh. remete: remeţie „schit” (dintr-o lucrare a lui N. Iorga).
3.	Pătrunderea magh. remete în Ardeal şi Banat se leagă, fără nici o îndoială, de tendinţele expansioniste ale catolicismului (după schisma din 1054), pe urmele cuceririlor maghiare în Transilvania.
Atâta vreme cât primii regi arpadieni ai Ungariei au rămas în bune relaţii cu Bizanţul, ortodoxia slavo-românească din Ardeal şi Banat şi-a putut continua existenţa aici până în secolul al XH-lea. Ulterior, şi mai ales pe vremea angevinilor, prozelitismul papal antiortodox a cunoscut o violentă recrudescenţă în aceste ţinuturi, dar şi la est şi la sud de Carpaţi11 12 13. El a fost susţinut cu deosebire de mănăstirile franciscane din Ungaria14, care au luat naştere în secolul al XlII-lea, după fondarea ordinului franciscan al călugărilor cerşetori (1209) de către Sfântul Francisc din Assisi (1182-1226)15, dar şi de alte ordine religioase. Este cunoscut
11	N. Drăganu, op. cit., p. 113.
12	Kirâly Francisc, Contacte lingvistice, Timişoara, 1990, p. 128-129.
13	Milan Şesan, Despre limba liturgică la români, în „Mitropolia Ardealului”, XX, 1975, nr. 1-2, p. 13.
14	Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, 1982, p. 287-288.
15	Aşadar, călugării ortodocşi de la mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Morisena (Cenad
OICONIMUL REMETEA ŞI VARIANTELE SALE. O CONTROVERSĂ
181
din istorie că ordinele călugăreşti maghiare au fost aşezate în vechea Transilvanie de regii unguri, care le-au înzestrat cu bunuri şi privilegii, le-au fixat obiectivele, le-au organizat, le numeau şefii şi dispuneau de soarta şi averea acestora16.
Remeţiile care încep să răsară de-acum pe teritoriul ţării noastre nu erau, după cum putem presupune, concepute în primul rând ca lăcaşuri ale unei vieţi isihastice, ci ca bastioane ale misionarismului catolic plantate în ţinuturi cu o populaţie covârşitor românească. Misionarismul nu se practică în locuri pustii, ci în zone intens populate, în cazul nostru într-un puternic bloc etnic valah.
O privire aruncată asupra hărţii alăturate arată că în judeţele Sibiu, Braşov şi Covasna nu întâlnim remeţii. Lucrul acesta se explică prin faptul că aici exista deja o populaţie catolică încă din secolul al XH-lea, dar mai ales al XlII-lea - cea săsească. Ea se stabilise în sudul Transilvaniei însoţită de misionarii ei catolici17, cu care „râmeţii” ar fi venit într-o inutilă şi neloială concurenţă misionară. Colonizările săseşti din judeţul Bistriţa-Năsăud s-au făcut ceva mai târziu decât cele din sudul Transilvaniei18.
4.	Misionarismul catolic maghiar nu viza numai populaţia românească din Transilvania, ci şi populaţiile slave din regiunile cu care se învecina Ungaria feudală. Aşa se justifică prezenţa unor remeţii, atestate prin toponime (şi istoric), în sudul Slovaciei: Remethe (1255; Szepesremete la 1873; azi: Mnisek nadHnilcom'9 20) şi Remetske Hămre (magh.: Remetevasgyâr0, nu departe de graniţa cu Ungaria şi de judeţul Satu Mare); în Ucraina subcarpatică: Turji Remeti (1451: Remete, 1808: Turia-Remete; magh.: Turjaremete21 22, la graniţa cu Slovacia şi aproape de graniţa cu Ungaria, în zona Ujgorod); în nord-vestul Ungariei, nu departe de graniţa cu Slovacia: Dunaremete, localitate în zona Gydr-Sopron (1443: Remethe) , Remeteseg, pustă lângă Tata (între Tatabânya şi Komârom), Remete-hegy, deal în apropiere de Nagykovâcsi, zona Budapestei, ultimele două cu atestări mai recente23; şi în Croaţia (care trece de la ritul slavono-bizantin la cel latin abia pc la mijlocul secolului al XlII-lea24): Remete, în apropiere de Zagreb (în 1319, remeţie a
TM), după uciderea lui Ahtum (1028), n-au putut fi înlocuiţi cu „12 călugări franciscani” (I. Bălan, op. cit., p. 289), ci cu călugări benedictini (cf. Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Tmişoara, 1990, p. 122).
16	Onisifor Ghibu, Ordinul franciscanilor conventuali („minoriţii”) din Transilvania H> Bucureşti, 1937, p. XI.
17	Thomas Năgler, Aşezarea saşilor in Transilvania, ed. II, Bucureşti, 1992, p. 50.
18	Ibidem, p. 133.
19	Kiss Lajos, Foldrajzi nevek etimologiai szâtâra, Budapesta, 1988, p. 569.
20	Lelkes Gyorgy, Magyar helysegnev-azonosito szotăr. Budapesta, 1992, p. 322.
21	Kiss Lajos, op. cit., p. 686-687.
22	Ibidem, I, p. 397.
23	Ibidem, II, p. 407; despre activitatea fraţilor Chirii şi Metodiu în Moravia şi în ţările vecine şi despre lupta dintre ortodoxism şi catolicism în această zonă, vezi Milan Şesan, Slavii, creştinismul şi Roma, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXVII, 1961, nr. 9-12, p. 615-633.
24	Cf. Die osterreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild. Croatien und Slavonien, Wien, 1902, p. 45.
182
SIMION DĂNILĂ
ordinului Sf. Augustin: „heremiti ordinis sancti Augustini ...propre Zagrabiam”; cf. şi 1292: „Procurator fratrum heremitarum de domo et conventu iuxta Zagrabiam”; 1377: Remethe25) şi Remetinec, în aceeaşi zonă26.
De menţionat că remete, ca entopic, nu figurează, aşa cum este şi firesc, în manualul de toponimie slavă al lui Vladimir Smilauer, Pnrucka slovanske toponomastiky, Praha, 1970.
5.	Remeţiile ardelene şi bănăţene n-au dăinuit prea mult în forma în care au fost iniţial înfiripate. Populaţia românească, gravitând în jurul acestora, i-a asimilat repede pe „râmeţii” catolici27 28, înlocuindu-i cu călugări ortodocşi, iar schiturile, ca peste tot în România, de altfel, s-au transformat în sate care au evoluat în felul lor:
r	7R
unele au dispărut, altele s-au dezvoltat până la mărimea unui district bănăţean sau voievodat bihorean29, altele au fost colonizate cu populaţie maghiară, fără dislocarea celei româneşti30.
Putem afirma că, dacă în plan confesional ofensiva catolicismului maghiar în Ardeal şi Banat a avut efecte aproape neînsemnate, în toponimie a lăsat numeroase urme: pe lângă Remetea (cu variantele sale), putem cita atâtea localităţi cu numele Apatău, Beclean, Căpălnaş, Căpâlna, Căpălniţa, Căptălan, Copalnic, Crisîur, Mănăşt(i)ur etc., toate din maghiară.
Belinţ,jud. Timiş
25	Kiss Lajos, op. cit., II, p. 407.
26	Prirucnik za primenu postanskog broja, [Beograd?], 1971, p. 44.
De aceea, în dreptul unor asemenea localităţi găsim în documente menţiunea possessio Valachalis (Suciu //, p. 54).
28	Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, IV, Cluj-Napoca, 1989, p. 54.
29	Ibidem, III, 1986, p. 527.
30	Este cazul localităţii Remetea BH, care, la 1445, este consemnată Magyarremethe, Olahremethe (Suciu II, p. 75).
ION NUŢĂ
PRENUME DEVENITE PORECLE ŞI SUPRANUME*
Aşa cum se cunoaşte, cele mai multe porecle şi supranume au la bază cuvinte ce aparţin limbii comune, rezultă deci din apelative. Datorită acestui fapt, prin originea lor semantică, ele se pot grupa în categorii care au în vedere: trăsături umane (defecte sau particularităţi fizice: Buzatul - Buzata, Chiorul - Chioara, Ciuntul - Ciuntă, Ghebosul - Gheboasa, Lungul - Lunga, Surdul - Surda, Urecheatul - Urecheata etc.; particularităţi psihice, năravuri, obiceiuri, deprinderi: Cucoana, Fudulul - Fudula, Hoţul - Hoaţa, Puturosul — Puturoasa etc.; felul de a vorbi al oamenilor), îndeletniciri {Brutarul - Brutăriţa, Butnarul - Butnăriţa, Doctoriţa, Găzarul - Găzăriţa, Muzicantul etc.), asemănări cu alte persoane, animale şi plante, cărora li se atribuie, de obicei, o anumită trăsătură ca fiind specifică {Broscoiul - Broasca, Cioroiul - Cioara, Găina, Răţoiul - Raţa, Veveriţa, Vipera, Vulpea, Cartofa, Fasola, Pruna etc.); etc. Dar există unele situaţii când acestea sunt formate de la prenume.
Poreclele şi supranumele provenite din prenume se bazează, de obicei, pe asemănările dintre persoane, realizând prin similitudinea însuşirilor un transfer denominativ. Acestea, din punct de vedere formal, pot fi simple şi compuse.
A. Porecle şi supranume simple
1. în cadrul diviziunii menţionate, într-o categorie aparte se grupează prenumele care îndeplinesc rolul de porecle şi supranume fără a-şi schimba forma.
1.1. Devin porecle şi supranume majoritatea prenumelor masculine şi feminine care au o întrebuinţare restrânsă, o formă curioasă sau nu sunt proprii localităţii sau regiunii respective. Sunt, în cea mai mare parte, prenume de provenienţă cultă, pătrunse în limba română relativ recent, cărora li se alătură şi unele vechi, devenite astăzi rarităţi sau unicate.
în această situaţie se află, cel mai adesea, prenumele proprii anumitor regiuni (de exemplu, Fior ea, Florică, Marin, Floarea, Miţa etc., prenume întâlnite frecvent în Oltenia) şi care, incidental, se întâlnesc în alte locuri (în Moldova, de exemplu) ca prenume ale unor persoane stabilite aici relativ recent. Ele par curiozităţi şi astfel sunt atribuite drept porecle unor locuitori băştinaşi, care însumează trăsături fizice sau morale proprii persoanelor care le poartă.
Comunicare prezentată la Al IX-lea Simpozion Naţional de Onomastică, Cluj-Napoca, 16-18 octombrie 1990.
n a m vr\\i a xtt a
t/tt
184
ION NUŢĂ
De acelaşi tratament se bucură şi aşa-numitele prenume „alese”, preţioase, rafinate - proprii iniţial doar mediului urban, dar întâlnite astăzi din ce în ce mai des şi la sate -, folosite în dauna celor „tradiţionale”, de origine calendaristică (de exemplu, Ofelia, Suzana, Claudiu, Claudia etc.). Colectivitatea, în special cea rurală, le respinge, ironizând acest lucru şi stabilindu-le un alt rol, acela de poreclă.
De asemenea, devin porecle unele prenume vechi, în primul rând cele feminine, întâlnite din ce în ce mai rar şi considerate de generaţia mai tânără a fi „urâte”, neexpresive (Domnica, Paraschiva, Pachiţa, Profira, Zamfira etc.).
1.2.	în dese rânduri, îndeplinesc funcţia de porecle şi supranume prenumele pe care le poartă unele persoane care se caracterizează prin particularităţi fizice şi psihice deosebite, de obicei posesorii unor defecte. în situaţia aceasta, un individ capătă drept poreclă prenumele altuia cu defect proeminent. Prenumele Ion, de exemplu, purtat de un „om şchiop”, devine poreclă pentru altcineva care are aceeaşi infirmitate. Aici se pot încadra şi poreclele şi supranumele date după prenumele purtate cândva de un individ pe care colectivitatea îl reţine datorită unui fapt deosebit, bun sau rău, pe care acesta l-a săvârşit. Dacă cineva, Gheorghe, de exemplu, şi-a legat numele de o întâmplare ieşită din comun, urmaşul său sau altcineva din localitate primeşte drept poreclă sau supranume acest prenume, în cazul în care a făcut şi el o faptă similară.
1.3.	Izolat, unele prenume masculine sunt atribuite ca porecle femeilor (Ion, Gheorghe, Vasile etc., porecle pentru femei cu trăsături morale bărbăteşti), iar cele feminine devin porecle pentru bărbaţi (Ileana, Mar ia etc., porecle date unor bărbaţi, pentru a-1 ironiza pe soţul subordonat soţiei).
Trebuie făcută remarca generală că primele două grupări cuprind fapte mult mai numeroase, iar răspândirea lor se face simţită astăzi pe un teritoriu din ce în ce mai mare. Ultima clasă este mai puţin reprezentată, exemplele apar doar întâmplător şi ele au o circulaţie regională sau locală.
2. Unele prenume devin porecle şi supranume prin schimbarea formei.
2.1. Cel mai obişnuit mijloc este derivarea cu sufixe, augmentative şi diminutivale. De obicei, fenomenul are loc în cadrul prenumelor feminine, dar se întâlneşte şi la cele masculine. Prin aceste derivate cu sufixe variabile, după genul celui care îl poartă, prenumele capătă un sens afectiv nebănuit, o valoare stilistică remarcabilă.
Sufixele cel mai des întrebuinţate, care servesc la transformarea prenumelor în porecle sau supranume, sunt: -an, -ica, -iţa, -oâica, -oi (-oaia), -os, (-oâsă), -uc(a), -uţ(a):
-an: Dumitran (< Dumitru), Vasilan (< Vasile) etc.;
-ica: Adelica (< Adela), Profirica (< Profira), Zamfirica (< Zamfira) etc.;
-iţa: Marghioliţa (< Marghioala), Profirifa (< Profira), Săftiţa (< Safta), Zamfiriţa (< Zamfira) etc.;
-oâica: Ilenoaica (< Ileana < Elena), Mărioaica (< Maria), Profiroaica (< Profira), Săftoaica (< Safta), Zamfiroaica (< Zamfira) etc.;
-oi, -oaie: Floroi (< Florea), Ionoi (< Ion), Vasiloi (< Vasile); Ilenoaia (< Ileana < Elena), Mărioaia (< Maria), Săftoaia (< Safta), Zamfiroaia (< Zamfira) etc.;
PRENUME DEVENITE PORECLE ŞI SUPRANUME
185
-os(u), -oăsa: Achimosu (< Achim), Maximosu (< Maxim); Ilenoasa (< Ileana < Elena), Mărioasa (< Maria), Profiroasa (< Profira) etc.;
-uc(a): Ionuc (< Ion), Păvăluc (< Pavel), Petruc (< Petru), Vasiluc (< Vasile); Ilenuca (< Ileana < Elena), Măriuca (< Maria), Ionuca (< Ion), Săftuca (< Safta) etc.;
-uţ(a): Ionuţ (< Ion), Petruţ (< Petru), Vasiluţ (< Vasile); Adeluţa (< Adela), Ilenuţa (< Ileana < Elena) etc.
Uneori, izolat, prenumele feminine devin porecle sau supranume prin derivare cu sufixe masculine: Ilenoi (<: Ileana < Elena), Profiroi (< Profira), Săftoi (< Safta) etc.
2.2.	Mai rar apar cazuri în care prenumele masculine devin porecle sau supranume ca urmare a articulării lor cu articolul hotărât enclitic masculin (-1): Ionul (< Ion), Antonul (< Anton), Culaiul (< Culai < Niculae), Mihaiul (< Mihai) etc. Acest tip este o creaţie de dată recentă şi poate fi întâlnit mai ales în medii sociale urbane.
Ca o concluzie privind aceste subdiviziuni discutate până acum, trebuie precizat faptul că cele mai multe dintre exemplele date sunt, de fapt, porecle şi numai unele dintre ele pot fi şi supranume. Totul este în funcţie de loc, obiceiuri şi temperamentul vorbitorilor.
B. Porecle şi supranume compuse
în alte situaţii, prenumele feminine şi masculine intră în componenţa poreclelor sau supranumelor compuse. Ele pot fi forme de bază (articulate sau nu) şi derivate, stau în cazul nominativ şi sunt urmate de o poreclă simplă propriu-zisă în cazul genitiv, cu articol enclitic sau proclitic. Porecla care intră în compunere aparţine, de obicei, mamei, tatălui, soţului sau soţiei: Maria Friptei, Maria lui Fripta, Maria Câinelui, Maria lui Motan, Ion al lui Turbata, Vasile al lui Negru etc.
în cazuri rare, prenumele este urmat de numele părţii de sat în care persoana respectivă trăieşte: Ion din Deal, Vasile de la Pod, Gheorghe de pe Baltă etc.
Spre deosebire de prima grupare, cea a creaţiilor simple, în cazul formaţiilor compuse majoritatea exemplelor sunt supranume şi doar câteva pot fi considerate porecle. Aici nota ironică şi afectivă lipseşte sau se situează pe un plan secundar, predominând caracterul antroponimic, acela de identificare obiectivă a persoanelor care le poartă.
Procedee de tipul celor discutate - uestudiate încă decât cu totul întâmplător - dovedesc că, în limba română, sistemul popular de denominaţie personală nu include doar nume proprii primare, dezvoltate de lexicul comun, prin individualizarea apelativelor {şchiop ‘boiteux’ devine Şchiopul ‘Le boiteux’), ci şi nume proprii secundare, create de la prenume devenite termeni ai unei clase onomastice (Ion ‘numele unei persoane şchioape’ devine Ion ‘numele oricărei persoane şchioape’).
Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide ” Iaşi, str. Codrescu, 2
ION TOMA
BAZA ANTROPONIMICĂ A TOPONIMIEI DIN OLTENIA*
Raporturile dintre două subsisteme mari ale numelor proprii, antroponimele şi toponimele, sunt studiate din diverse perspective, în funcţie de metodologia folosită şi de materialul onomastic supus observaţiei. în general, cercetările vizează nume individuale, grupuri sau tipuri „interesante” de nume. O imagine mai cuprinzătoare se poate însă obţine prin examinarea, din punctul de vedere menţionat, a masei totale de nume dintr-un teritoriu semnificativ ca mărime.
Dispunând de ansamblul toponimiei dintr-o întreagă provincie (Oltenia), ne propunem, deci, să întreprindem analiza tipologică şi statistică a numelor de locuri care conţin în structura lor, într-o formă sau alta, antroponime. Evident, o asemenea analiză a fost precedată de o amplă clasificare formativă a masei toponimice, pe baza metodologiei specifice a etimologiei toponimice. Multiplele aspecte subsumabile acestei problematici au fost1 şi vor fi dezbătute în alte studii. Aici vom menţiona doar câteva dificultăţi (disocierea între baza apelativă şi cea antroponimică, îndeosebi în cazul supranumelor; evoluţia cronologică a unor momente din formarea unităţilor toponimizate; penuria informaţiilor cu privire la funcţionarea în arealul de referinţă a antroponimelor implicate) şi mijloace de soluţionare a situaţiilor neclare (valorificarea gradului probabilistic accentuat al etimologiilor „de grup”* 1 2 şi a bogatului fişier de antroponimie istorică existent în manuscris la Institutul de Lingvistică din Bucureşti).
Demersul nostru parcurge din aproape în aproape scara tipologică a toponimiei, stabilind tipurile care cuprind nume de locuri cu bază antroponimică şi examinând modul în care acestea s-au toponimizat. Clasele de toponime provenite din nume de persoane vor fi raportate statistic între ele şi la tipurile toponimice în care se încadrează.
Vom avea în vedere atât toponimele provenite direct din antroponime, cât şi pe cele la care toponimizarea a fost intermediată de alte niveluri, precizând în fiecare caz mecanismul prin care numele de persoane au devenit nume de locuri.
* Comunicare prezentată la Al X-lea Simpozion Naţional de Onomastică, Cluj-Napoca, 26-28 octombrie 1993.
1	Ion Toma, Despre clasificarea numelor de locuri, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, A, Iaşi, XXX, 1983-1984, p. 321-335.
2	Idem, „Etimologia de grup ” în toponimie, în LR, XXXIX, 1990, nr. 5, p. 448-451.
DACOROMANIA, serie nouă, VII- VIII, 2002-2003, Cluj-Napoca, p. 187-191
188
ION TOMA
Printr-o asemenea metodă, încercăm să depăşim studiul selectiv al relaţiilor dintre cele două categorii de nume proprii şi să configurăm „baza antroponimică” a toponimiei din Oltenia.
Demersul nostru a cuprins două etape: 1) clasificarea tipologică a toponimelor care provin de la antroponime; 2) raportarea statistică a tipurilor rezultate la categoriile toponimice generale în care se încadrează. Prezentarea celor două aspecte va fi făcută însă în paralel, pentru a se putea evidenţia mai bine corelaţiile şi determinările rezultate.
Materialul pe care ne bazăm cercetarea a fost cules pentru Dicţionarul toponimic al României. Oltenia, în curs de publicare. Corpusul examinat cuprinde 118 144 de nume de locuri. Analizând sursele de provenienţă a unităţilor toponimice (antroponime, apelative, toponime), am constatat că antroponimele au participat la formarea a 58 183 dintre acestea, ceea ce reprezintă 49,2% din total. Procentul este, probabil, o surpriză, mai ales pentru toponomaştii ocazionali, care perpetuează ideea, bazată pe impresie ori pe o analiză insuficient fundamentată3, că majoritatea toponimelor provin din cuvinte comune. Explicaţiile ponderii deţinute de antroponime între sursele toponimiei pot fi diverse, aşa cum vom încerca să arătăm în cadrul analizei pe tipuri. Putem anticipa însă că majoritatea acestor explicaţii stau în legătură cu statutul de nume proprii al antroponimelor, care le face propice să funcţioneze, fără modificări sau cu modificări minime, ca toponime, deci tot ca nume proprii, dar de alt fel. Clasificarea tipologică a toponimelor provenite din nume de persoane are în vedere mărcile lexico-gramaticale dobândite de antroponime în procesul toponimizării. Tipurile rezultate în urma aplicării acestui criteriu sunt: A. antroponime devenite toponime prin simpla schimbare a funcţiei, fără transformări formale; B. antroponime devenite toponime prin transformări sau asocieri.
A. Toponimele încadrabile acestui tip sunt, de fapt, la origine, antroponime utilizate ca toponime, prin transfer de ftmcţie. Fenomenul a fost facilitat de contiguitatea purtătorilor numelor respective cu topicele denominate (în primul rând prin relaţiile de proprietate sau de apartenenţă) şi de capacitatea individualizatoare a antroponimelor (translată direct în domeniul topic). Dovada o constituie procentul apreciabil al toponimelor rezultate în acest mod - 37,8% din totalul toponimelor provenind din nume de persoane.
Aprofundând analiza, pot fi disociate două subtipuri: a) toponime care provin direct din antroponime, fără intermedierea sau implicarea planului apelativ; b) toponime care provin din antroponime prin intermedierea sau implicarea planului apelativ.
Antroponimele devenite astfel toponime au formă de singular, masculin sau feminin: Albota, Băbiciu, Bădica, Băranu, Blidaru, Gospodu, Frătuţu, Odreiu, Orlea, Pleşoiu, Tihomir, Vârvorea, Vlădila, Arvăteasca, Băleasa, Guguianca,
3 Iorgu Iordan, Toponimia românească, [Bucureşti,] 1963, p. 335.
BAZA ANTROPONIMICĂ A TOPONIMIEI DIN OLTENIA
Ilioanea, Moţoaca, Procopoaia, Mariţa. Foarte multe dintre ele au o circulaţie redusă în sistemul antroponimic actual sau sunt numai recunoscute ca antroponinie fără a mai funcţiona în prezent ca atare, ceea ce reduce posibilitatea unor ambiguităţi funcţionale. O dată cu schimbarea câmpului „referenţial”, aceste nume au pierdut caracteristicile flexionare subsumate „genului personal” (atributul şi complementul direct, în G. D., cu articolul proclitic; complementul direct, în Ac cu prepoziţia pe), ceea ce le facilitează „comutarea” pe poziţii toponimice.
Se observă, chiar din exemplele oferite, diversitatea tipologică a antroponimelor toponimizate. Aceasta reprezintă însă o altă problemă, care, cu toate că a beneficiat de contribuţii consistente4, necesită în continuare eforturi ştiinţifice.
Aceste toponime deţin 29,66% din totalul numelor de locuri din Oltenia toponimizate în formă absolută, fără nici o transformare sau adăugare, prin simpla schimbare a statutului funcţional (din nume comun în nume propriu).
Ponderea inferioară celei deţinute de antroponime la nivelul ansamblului toponimiei zonei se datoreşte concurenţei apelativelor care, descriind nemijlocit topicele desemnate (măgura, văioaga, stejarul, lupăria, lunca, poteca, balta, pârâul, izlazul, sălaşul etc.), sunt transparente semantic, deci uşor de „înţeles” şj folosite ca repere. Probabil că cei care consideră că baza apelativă a toponimelor e dominantă se referă, de fapt, la acest tip de toponime, formate prin conversiune.
B. Toponimele cuprinse în acest tip sunt mult mai diversificate decât cele incluse în tipul A.
a) Primul subtip priveşte nume de persoane devenite toponime printr-un stadiu intermediar apelativ, de nume de grup, realizat cu ajutorul sufixelor specifice -/ (comani > Comani); -oi (ştefănoi > Ştejanoi); -ei (zlătărei > Zlătărei); -eni (băltineni > Băltineni); -ani (cotani > Cotam); -ari (velicari > Velicari); -eşti (muşeteşti > Muşeteşti); -oni (bălăşoni > Bălăşoni). Aceste toponime fac parte tot din categoria toponimică generală a cuvintelor toponimizate în formă absolută, printr-o „conversiune” sui generis în nume proprii de loc. Ele reprezintă 12,25% din totalul categoriei, mult mai puţin decât tipul analizat sub A. Cauzele acestei reprezentări mai modeste rezidă în: funcţionarea restrânsă în timp şi spaţiu a modelului (care în perioada veche şi în anumite zone geografice se dovedeşte mult mai puţin activ); legarea toponimului de numele proprietarilor, care nu sunt întotdeauna relevanţi; riscul omonimiilor (a se vedea numeroasele nume de Popeşti, Ioneşti, Ştejaneşti, Deleni, Câmpeni etc.); o anumită dificultate în disocierea de antroponimele omonime.
în ultimă instanţă, hotărâtoare a fost orientarea sistemului nostru toponimic de origine antroponimică spre forme de singular, spre deosebire de sistemele altor limbi romanice (în primul rând italiana), care au preferat, din cauze la care nu ne vom referi aici, formele de plural. Merită să observăm că cele două tipuri de
4 Exemplare sunt cele două cărţi ale lui Ioan Pătruţ: Onomastica românească. Bucureşti. 1QRO
190
ION TOMA
toponime provenite din antroponime, prezentate anterior, cuprind împreună 41,90% din totalul toponimelor simple, în care se încadrează, fiind aşadar încă inferioare procentual numelor de locuri provenite din apelative, care-şi confirmă astfel dominanţa în rândul toponimelor simple.
b)	Toponimele derivate pot avea şi ele origine antroponimică, fiind, însă, intermediate de toponimele-bază ale derivatului (care sunt, de fapt, toponime tip A sau B a). Exemple: Dobruşa (< Dobra); Comăncelu (< Comanca); Bălăcel (< Bălăci); Sârbuleţu (< Sârbu); Bălşoara (< Balş); Ungurica (< Unguru); Ursăchiţa (< Ursache). Sufixele sunt întotdeauna diminutive, având în toponimie sensul de „apropiere”, „subordonare”, alături de cel de relaţie cantitativă. Numărul toponimelor de acest tip este foarte redus, cuprinzând 3,4% din totalul toponimelor derivate în care se încadrează. Explicaţia constă în faptul că toponimele derivate desemnează în cea mai mare parte ape curgătoare, văi sau vârfuri de munte, care sunt denumite rar antroponimic.
c)	Toponime create prin adăugarea la antroponime a unor determinanţi. Aceştia pot fi: prepoziţii {Su Busculeşti, între Mătăsari), adjective (Bădeştii-ai Mari, Brădeştii Bătrâni, Vălenii Mari), adverbe (Giuleştii de Sus, Amărăştii de Jos) sau substantive (Coţofenii din Faţă, Vălenii de Munte). Numărul unor astfel de formaţii este mic, reprezentând între 1 şi 3 procente din tipurile toponimice generale din care fac parte. Este evident că antroponimele nici în momentul toponimizării, nici după aceea, nu au nevoie de determinanţi pentru a individualiza locurile respective.
d)	Toponime rezultate din asocierea antroponimelor, ca determinanţi, cu un termen iniţial, de regulă entopic. Sunt mai multe subgrupe:
-	antroponimul este la nominativ {Pădurea Gigârtu, Cotu Bibescu, Vâlceaua Gibirlete, Moşia Livezeanu). Reprezintă 56% din tipul toponimic general;
-antroponimul este la genitiv: singular, articulat enclitic {Ulmii Ciolcăi, Via Pităresei, Claia Ţocăi, Poiana Firii, Câmpu Oprii, Lacu Dobrii) sau proclitic {Buruga lu Păhui, Păru lu Bălan, Mejdina lu Stan, Bunaru lu Nifă, Coasta lu Făsuifă); plural {Teiu Udroilor, Braniştea Măcăranilor, Plaiu Copăceştilor). Aceste toponime deţin 68,57% din totalul toponimelor compuse care au pe poziţia secundă un termen în genitiv. Avem de-a face deci cu un tip toponimic majoritar antroponimic, explicabil prin sensul de posesie pe care-1 exprimă genitivul numelor de persoane şi care este foarte potrivit pentru individualizarea unor topice;
-	antroponimul este în acuzativ {Fântâna din Poncea, La Luncă la Basamacu, Vâlceaua cu Pătru, Lunca de la Mărăşeşti, Gurguiu la Stoenescu). Acest subtip cuprinde 7,24% din tipul toponimic general, care, dezvoltând o relaţie atributivă cu prepoziţie, preferă apelativul pe poziţia secundă.
Din clasa mare a toponimelor compuse, 59,26% conţin în structura lor antroponime, ceea ce contrazice impresia că antroponimele se toponimizează mai ales ca nume simple.
Aspectul nou faţă de cercetările de până acum şi care se dovedeşte a fi esenţial din perspectivă statică este studierea toponimiei ca fenomen de masă. în
BAZA ANTROPONIMICĂ A TOPONIMIEI DIN OLTENIA
191
care dominanţa cantitativă o deţine microtoponimia. Aceasta, aflându-se în orizontul spaţial optim, vizual şi socioeconomic, al vorbitorilor, este organizată denominativ sub formă de reţea scalară, ce trebuie să individualizeze un număr mare de topice de acelaşi fel (fântâni, copaci singuratici, proprietăţi funciare etc.). Elementele active în raport cu aceste topice, ca proprietari, ctitori, constructori etc., sunt oamenii, iar individualizarea lor prin nume este deja funcţională în comunitatea sociolingvistică. De aceea, antroponimele se dovedesc propice pentru deservirea reţelei de microtoponime ca factori individualizând.
Concluzionând, putem afirma că baza antroponimică a toponimiei din Oltenia este apreciabilă atât ca pondere cantitativă (49,2%), cât şi ca diversitate. Registrul prezenţelor antroponimice în toponimie este foarte larg, cuprinzând atât forme simple cât şi forme derivate şi compuse. Mecanismele de toponimizare sunt şi ele diferite: conversiunea directă; intermedierea planului apelativ sau toponimic; adăugarea de sufixe; asocierea, ca regent sau determinant, cu alte categorii de termeni.
Cele mai bine reprezentate tipuri sunt, dintre toponimele simple, cele formate prin conversiune şi cele care au avut o fază intermediară apelativă de nume de grup, iar dintre toponimele compuse, cele care conţin antroponimul ca termen secund în genitiv. Celelalte tipuri, mult mai puţin numeroase, sunt caracteristice şi, de multe ori, realizate ca structuri ad-hoc.
Str. Obcina Mare, 1/23 Bucureşti, sector 6
ION PENIŞOARĂ
UNELE ASPECTE DIALECTALE ÎN ENTOPICA DOBROGEANĂ*
Pentru a înţelege mai bine diferitele aspecte dialectale ale sistemului entopic dobrogean, considerăm că este necesar să facem mai întâi unele precizări referitoare la populaţia aflată în spaţiul geografic dintre Dunăre şi Marea Neagră.
Românilor băştinaşi din Dobrogea, supranumiţi şi dicieni\ li s-au alăturat în anumite momente alţi români veniţi din celelalte teritorii din stânga Dunării, mai ales din judeţele Ialomiţa, Buzău şi Brăila, aşa-numiţii cojani, şi din judeţele vecine ale Moldovei, cunoscuţi sub numele de moldoveni. Unii dintre aceştia se refugiau în Dobrogea pentru a scăpa de obligaţiile fiscale şi de îndeplinirea corvezilor şi a zilelor de muncă datorate boierilor, de serviciul militar etc. Alţii veneau ca lucrători sezonieri în timpul muncilor agricole de vară, pe baza unor înţelegeri între domnitori şi Poartă2. Acestora li se adăugau români ardeleni, în special cei din satele de pe direcţia Braşov - Făgăraş - Sibiu - Orăştie, zonă în care oieritul a fost întotdeauna ocupaţia principală a localnicilor. Cunoscuţi în Dobrogea sub numele generic de mocani3, aceştia erau supranumiţi după locul de baştină bârsani, săceleni, brăneni, moroieni, fagărăşani, mărgineni etc.
Istoriograful maghiar Nicolae Bethlem îi aminteşte pe mocani trecând în Dobrogea încă din anul 16624, iar Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774 cuprindea o clauză specială privindu-i pe românii transilvăneni care păstoreau aici. In sfârşit, un alt val de români (munteni, moldoveni, olteni, bănăţeni) s-au aşezat în Dobrogea în special după anul 1878. Aceştia au fost colonizaţi de către noua stăpânire românească. * 1
* Comunicare prezentată la Al X-lea Simpozion Naţional de Onomastică, Cluj-Napoca, 26-28 octombrie 1993.
1	Denumirea dician pare a păstra, după G. Vâlsan (vezi „Graiul românesc”, I, 1927, nr. 7, p. 142 şi idem, Opere postume, Bucureşti, 1936, p. 49), ultima amintire a vechii mitropolii de la Vicina-Dicina.
2	T. Mateescu, Ţăranii din Moldova şi Ţara Românească la muncile agricole în Dobrogea (sec. XVIII - prima jumătate a sec. al XlX-lea), în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»”, XIX, 1972; apud M. Guboglu, Catalogul documentelor turceşti, I, Bucureşti, 1960, passim.
3	D. Şandru, Mocanii în Dobrogea, Bucureşti, 1946, p. 13.
4	E. Mateş, Păstorii ardeleni în Principatele Române, Arad, 1925, p. 187-188.
r* â /'/ID/IIZA 7JTA
z istt^vitt ~>nm ->nni ru.i-Wnnn™ r, /o?_/o/r
194
ION PENIŞOARÂ
Toate acestea au făcut ca pe teritoriul Dobrogei să existe un conglomerat de populaţii (dacă le avem în vedere şi pe acelea de provenienţă turcă, tătară, lipovenească, ucraineană, greacă, găgăuză, macedoneană etc.). Nu întâmplător, pentru geograful C. Brătescu, Dobrogea este, din punctul de vedere al populaţiei, „un muzeu etnografic viu”5, iar pentru antropologul Eugene Pittard, care a făcut serioase cercetări aici, Dobrogea este „un extraordinar mozaic de rase, un magnific laborator de etnografie comparată”6. în corespondenţa dintre agronomul Ion Ionescu de la Brad, care cercetase amănunţit Dobrogea pe la 1850, şi Ion Ghica se arată că „[...] în privinţa etnografică, nu cred să fie vreo ţară mai interesantă decât Dobrogea, în privinţa felurimii neamurilor ce o locuiesc şi dintre care acum românii au preponderenţă [,..]”7.
Situaţia de mai sus este reflectată atât în entopica din Dobrogea, cât şi în toponimie.
Termenii entopici generali de tipul vale, deal, movilă, baltă, râu, izvor ş. a. sunt cunoscuţi şi în Dobrogea, însă, aici, acestora li se adaugă şi unele dublete (corespondentul lor) din limbile turcă, ucraineană, rusă. Astfel, alături de aceşti termeni apar entopice ca bair „deal”, dere „vale”, dag „munte”, ghiol „lac”, ceatâl „bifurcaţie”, bogâz „strâmtoare”, ciucur „groapă”, iuc, iuiuc „vârf de deal” etc., toate de origine turcă; băhno „loc băltos”, bâlca „vale, adâncitură cu apă mocirloasă”, cosă „loc pe unde se poate trece o apă cu piciorul”, crevo (crivo) „loc unde o apă, un deal, face un cot foarte pronunţat”, duplo „gaură în stâncă, scorbură”, ghirca „gaură, văgăună ca o grotă”, hâstra „vârf ascuţit”, muhela (muhelca) „culme”, ostrevoc „grind” sau hradă, hradenca (hredinca) cu acelaşi sens ş. a. de origine ucraineană şi rusă. Toate aceste entopice au devenit şi toponime.
în ceea ce priveşte entopicele speciale, care au o răspândire restrânsă, constatăm că în Dobrogea există o mare varietate. Ele sunt întâlnite în acele zone ale Dobrogei unde s-au aşezat populaţii, în general grupate, provenite din alte regiuni ale ţării.
Astfel, se întâlnesc termeni specifici Moldovei, în special în nordul judeţului Tulcea, ca bahnă, bâtcă, băle, beucă, bortă, căuc, cheatră (chetros, chetricea, chetrărie), chept, chicior, chisc, cloacă, colţănuş, custură, găvan, gârlici, holm, hrubă, jidov, jurughiţă, măglă, moghilă, mâlitură, oboială, poală, stiolboană, suşitură, şă, toloacă, ţăpuş, toampă, zăplan; termeni specifici Transilvaniei: bare, barcău, barcălău, borcut, clop, copărţ(ău), cucă, dorângă, dură, durdumeu, geanţ, păcui, surduc, tău, tâmpă, ţanc, ţiglău, toancă, topliţă, zănoagă; termeni specifici Banatului: bară, bunar, cicioară, cucă, cuculeu, picui, ploştină, pogor, ponor,
5	C. Brătescu, Populaţia Dobrogei, în Dobrogea - cincizeci de ani de viaţă românească, Bucureşti, 1928, p. 210.
6	Eugene Pittard, Les peuples des Balkans, Geneve - Paris, 1920, p. 26.
7	Victor Slăvescu, Corespondenţa între Ion Ionescu de la Brad şi Ion Ghica, 1846—1874, Bucureşti, 1943, p. 121; cf. şi p. 110.
UNELE ASPECTE DIALECTALE ÎN ENTOPICA DOBROGEANĂ
195
potoc, pripor, prislop, surupină, tălvă, vărv, zapodie, zăton; termeni specifici Olteniei: băltind, crivină, gâldan, glămeie, hoagă, hududoi, hunie, janţ, japca, mlacă, padină, privai, rovină, zăpor; termeni specifici Munteniei sunt mulţi şi răspândiţi pe tot teritoriul Dobrogei.
Fără îndoială că Dobrogea prezintă şi termeni cunoscuţi numai în zonă, în general de origine turcă-osmanlâie, ca: alăn „loc neted şi deschis, loc în apă fără vegetaţie”, alceâc „teren lăsat jos; vale”, arcă „spate, deal rotunjit”, bataclăc „baltă”, caindc „izvor”, cairâc „gresie, deal pietros”, ceai „pârâu, loc umed”, cuiu „izvor, fântână, puţ”, culac „ureche; vale înfundată, fundătură”, iailă „podiş, platou, şes neted pe o înălţime”, iar „râpă, prăpastie”, ovă „câmpie”, sazlac „păpuriş”, sel „torent, şuvoi, puhoi”, su „apă”, suluc „loc în formă de vas în care se adună apă”, tepe „colină, deal”, tiumsec „ridicătură, moviliţă”, tombalăc „movilă în formă rotundă”, zumburluc „vale îngustă, neîmpădurită” etc.
In unele localităţi dobrogene cu populaţie amestecată apar o serie de termeni specifici cu circulaţie restrânsă, a căror provenienţă este greu de stabilit. Astfel, termenul cleanţ „stâncă; strâmtoare” se întâlneşte deopotrivă în Banat şi în Oltenia, cărşie „stâncă, vârf stâncos” în Banat şi sudul Transilvaniei, dolină „vale mică, luncă” în Banat, Oltenia, Moldova şi Transilvania, cioclovină „vârf, înălţime” în Banat, Oltenia şi Transilvania sau stârmină „râpă, loc stâncos” în aceleaşi zone.
Din punctul de vedere al reflectării în toponimie, observăm că, în vreme ce termenii entopici generali, discutaţi la început, apar frecvent, ceilalţi, cu arie restrânsă, specifici diferitelor provincii româneşti, se întâlnesc mai rar în numele proprii de locuri. în cele ce urmează, vom da câteva exemple:
1)	Nume de locuri atribuite de moldoveni: Căuşu „vale ca o scobitură” (satul (în continuare: s.) Sabangia - TL), Chetroasa „pantă” (s. Grindu - TL), Chiatra „stâncă” (s. Rachelu - TL), Chetriceaua „colţ de stâncă pe un dâmb” (s. Garvan - TL), Chiscu „deal” (s. Aliman - CT), Colţănuşu „deal” (s. Casimcea-TL) ş. a.
2)	Nume de locuri provenite de la bănăţeni: Cliuci „trecătoare” (satul Ghindăreşti - TL), „loc de trecere între grinduri” (s. Grindu - TL), Ploştina de la Moară „mlaştină” (s. Osmancea - CT), Ponoru de pe Dâmb „loc prăpăstios” (s. Dunărea - CT) etc.
3)	Nume de locuri atribuite de olteni: Hududoiu Ciobanului „vale” (s. Greci -TL), Hunia înclinată „înfundătură” (s. Osmancea - CT). în localitatea
C.	A. Rosetti, judeţul Tulcea, întâlnim foarte multe toponime formate cu termenul japcă „loc neadânc în regiune inundată, în care se păstrează apa”. Dăm mai jos câteva exemple: Japca lu Lampache, Japca lu Tănase, Japca Hărmanilor, Japca Morilor, Japca Mare, Japca Ungurului etc.
4)	Nume de locuri atribuite de către ardeleni: Barcău lu Mocanu, „luncă” (s. Osmancea - CT), Clopu Ascuţit „vârf de deal” (s. Ion Corvin - CT), Dorna Păcurarului „cascadă” (s. Aliman - CT), Ţancu Caprei „vârf stâncos”
/_
196
ION PENIŞOARÂ
5)	Nume de locuri atribuite de populaţia turcă-osmanlâie: Curii Alceăc „vale” (s. Ion Corvin - CT), Cară Burun „deal” (s. Jurilovca - TL), Cainâcu „izvor” (s. Poarta Albă - CT), Cuiugiuc Culac „vale” (s. Băneasa - CT), Harami luc „movilă” (s. Cobadin - CT), Sară Iarlâc „deal” (s. Deleni - CT), Sulucu „loc adâncit” (s. Jijila - TL), Zumburluc „vale” (s. Goruni - TL) etc.
în concluzie, trebuie reţinut faptul că în Dobrogea sistemul entopic este variat şi seamănă foarte mult cu sistemul entopic din restul ţării. Singura deosebire o constituie existenţa unui număr de termeni entopici de provenienţă turco-osmanlâie. O parte dintre ei s-au putut păstra în numele proprii de locuri pe care le folosesc chiar vorbitorii de limbă română, acestea fiind preluate de la generaţiile mai vechi.
LORENZO RENZI
ITALIANO E ROMENO
II confronto tra due lingue e qualcosa che sorge spontaneo appena se ne presenti l’occasione. A tutti capita di osservare che tale o tale lingua e piu semplice, piu chiara, piu armoniosa, piu energica ecc. di tal altra. Sono giudizi soggettivi, estetici, dai valore molto relativo. E possibile naturalmente anche un punto di vista oggettivo, che, escludendo ogni pretesa estetica, cerca di osservare le strutture delle lingue.
Non esiste tuttavia un unico metodo oggettivo di confrontare due lingue, cosi come, si sa, non esiste una sola scienza linguistica. I vâri rivolgimenti che in Europa e in America hanno interessato lo studio del linguaggio particolarmente nell’ultimo mezzo secolo, hanno lasciato la situazione per cosi dire in sospeso: il metodo storico-comparativo ottocentesco, nonostante le critiche di Saussure e dello Strutturalismo, non e scomparso ne ha ceduto il campo, ma ha dovuto solo dividere l’esclusiva con altri metodi e teorie: lo Strutturalismo, appunto; la Grammatica generativa, sorta negii anni Sessanta da un’acuminata polemica contro lo stesso Strutturalismo; la Tipologia linguistica; la Sociolinguistica ecc. ecc. L’elenco potrebbe ancora continuare, visto che ogni teoria comprende varie versioni e, talora, scuole nazionali o locali. Ma non e questo il nostro scopo. Piuttosto, vorrei dire che una certa integrazione di punţi di vista diverşi e augurabile, anche se, naturalmente, bisogna evitare ogni confuso eclettismo.
Per venire al problema del confronto di due lingue, questo puo venire affrontato legittimamente da diverşi punţi di vista. Nella prospettiva storica, quando il primo posto spettava alia leggi fonetiche, che, nel nostro caso, descrivevano obiettivamente il passaggio dai latino alle lingue romanze, il romeno e l’italiano sono state considerate spesso come le due lingue romanze piu vicine. Questo giudizio riposava in particolare su un test: quello morfologico della formazione del plurale. Italiano e romeno, assieme alTestinto dalmatico, avrebbero infatti un plurale vocalico, formato dai nominativo latino. Le lingue romanze occidentali, invece, dai portoghese alle diverse varietâ dette ladine o retoromanze, passando per lo spagnolo, il catalano, il francese, il provenzale, il franco-provenzale, formano il plurale con la -s dell’accus. latino. Cosi mentre per es. lo spagnolo ha aguas < AQUAS, lobos < LUPOS, pies < PEDES, l’it. ha acque, lupi, piedi e il romeno ape, lupi, munţi, forme tratte, si pensava, dai nominativo.
La prova serviva ad awicinare italiano e romeno pur senza fame un unico gruppo (un ruolo di ponte veniva attribuito all’estinto dalmatico, la pariata
DACOROMANIA, serie nouă. VII — VIII. 2002 — 2003 Clui-Nnnnrn n /o7_ ins
198
LORENZO RENZI
romanza pariata un tempo sulla costa orientale dell’Adriatico, poi cancellata dall’espansione del veneziano e del croato, che condivideva lo stesso tipo di formazione del plurale).
Oltre alia limitatezza, questo argomento soffriva di un altro inconveniente: il plurale italiano e ancora vocalico, ma quello romeno presenta oggi una fenomenologia ben piu ricca: accanto all’altemanza vocalica inel: inele, socru: socri, ac: ace appaiono quelle in cui una consonante e palatalizzata come in an: ani, lup: lupi, moş: moşi, pom: pomi ecc.; bărbat: bărbaţi, berbec: berbeci; fag: fagi; urs: urşi ecc. Si noti che, limitatamente ad alcuni casi, la palatalizzazione, senza perdita della -i, e presente anche in italiano: medico: medici, storico: storici, ma anche arco: archi e oca: oche, mentre nella serie sonora le forme palatalizzate sono piu rare {re magi, ma drago: draghi, fungo: funghi, strega: streghe). Ci sono tuttavia altri due casi connessi a quello del pl. II primo e quello delle forme latine NOS e VOS, che fanno in romeno come in italiano noi e voi, con apparente passaggio di -s a -i, o cambio di desinenza. II secondo e il caso della 2.a pers. sing. del verbo, che di nuovo forma un problema strettamente connesso a quello del plurale, visto che anche qui la gran parte delle lingue romanze hanno -s (sp. dices, ff. tu dis), ma il rum. e l’it. hanno una vocale, -i (zici, dici: si noti anche la palatalizzazione in entrambi i casi). Nella I coniugazione il romeno ha -i (cânţi), come l’it. mod., ma l’it. ant. aveva -e: CANTAS > cânte > canti.
Come si vede, quello che ho mostrato non e un fenomeno isolato, ma un gruppo, seppur ristretto, di fenomeni solidali. E tuttavia e molto difficile trovare altri casi nel dominio romanzo in cui romeno e italiano si accordino, come nel caso visto, contro le altre lingue, o almeno io, fin adesso, non sono riuscito a trovame.
Nonostante le apparenze, questo genere di osservazioni presuppone un’analisi sincronica dei daţi, precedente a ogni ipotesi diacronica. Usciamo quindi fuori dai metodo storico tradizionale.
Se, nel suo schema generale, il metodo storico-comparativo studiava le lingue al confronto con il latino, lo Strutturalismo le confrontava in modo secco tra di loro, senza un tertium intermedio. Nonostante la legittimitâ di questo punto di vista, il risultato era spesso paradossale: lo studio contrastivo (come si chiamava, e ancora si chiama) si concentrava sulla differenze, e dava l’impressione che ogni lingua fosse un organismo in se. Le differenze venivano messe in rilievo, esaltate, mentre i tratti comuni risultavano messi in ombra.
Ed ecco apparire la Grammatica generativa con un suo fortissimo a-priori: dietro a tutte le lingue storico-naturali sta una forma sola. Tutte le lingue hanno un nucleo comune, detto da Chomsky, il fondatore e tuttora l’esponente piu autorevole di questo indirizzo, UG (Universal Grammar). Ho giâ ricordato che l’obiettivo polemico della Grammatica generativa al suo nascere era stato lo Strutturalismo, in particolare nella sua accezione americana. Come alle volte succede, un effetto di questo rivolgimento e stato di rivalutare certe posizioni che sembravano fatalmente superate. Un es. e proprio il caso del plurale che abbiamo
1 “	1---------«/%**» A nii'i ctnri/'sa rnmp in naSSatO. di IlUOVO
HALI ANO E ROMENO
1W
un tertium comparationis si interpone tra una forma e la sua analisi: questa volta e la struttura soggiacente o profonda. Ora nel plurale romeno le forme palatalizzate presuppongono proprio la presenza di una -/ (una -i soggiacente o profonda) che provoca in superficie la palatalizzazione. Ecco che le due forme, italiana e romena, ridiventano simili. Cio che la grammatica storica aveva collegato e lo Strutturalismo separato, toma ad essere unito attraverso la Grammatica generativa. Possiamo continuare a considerare questo fenomeno, quindi, come un elemento di somiglianza tra italiano e romeno.
Questo approccio sincronico non esclude un ritomo alia storia, anzi lo studioso che abbia raggiunto delle certezze sul piano sincronico tomerâ piu forte a quello diacronico. Nel caso del plurale e della 2.a pers. sing., tuttavia, i fatti sono intricati. Secondo l’ultima, autorevole, messa a punto del problema da parte di Maiden 1998a, p. 95-101, le forme del plurale sia del romeno che dell’italiano deriverebbero in realtâ proprio dall’accusativo latino: l’esito vocalico sarebbe il risultato dell’evoluzione della -5 finale (come giâ supposto, del resto, da studioşi come Lausberg, Reichenkron e Tekavcic). Solo il pl. della II deci. (it. e rum. lupi) potrebbe dipendere dalia conservazione del lat. LUPI, senza escludere l’influsso analogico della III deci. (it. câni, rom. câini < CANES, CANIŞ). Se e cosi, allora la coincidenza tra romeno e italiano consisterebbe non nel modo di formazione del plurale, ma nello stesso trattamento della -s finale, sarebbe cioe di origine non morfologica, ma fonetica. Si tratta sempre di un fatto significativo, anche se a un livello gerarchico inferiore di quello supposto originariamente.
Per tomare alia diversitâ dei metodi, lo studioso e oggi posto davanti a un incrocio di piu strade, e deve scegliere quale metodo preferisce. Diversamente che in altre scienze, e nella stessa linguistica in altri tempi, non c’e una necessita che si imponga al linguista facendolo aderire a questo o a quel paradigma. Siamo, come dicevo prima, sospesi.
Come decidere, quindi?
Tra i vâri criteri, c’e quello dell’adeguatezza, che ci dice: rivolgiti al metodo che risolve meglio i tuoi problemi e che ne risolve di piu. Questo criterio sembra a prima vista il migliore, ma si rivela nei fatti poco praticabile. Le soluzioni che noi diamo ai problemi scientifici, come a quelli della vita, sono raramente perfette: ma siamo şicuri che questo dipende dagli strumenti, cioe in questo caso dai metodo adottato? O non siamo noi, con la nostra debolezza, a usarli male o insuffi-cientemente? Veramente il difetto e nel metodo? Siamo şicuri che una certa soluzione sbagliata non potrebbe diventare giuSta e illuminante solo con qualche modifica, alia quale non abbiamo pensato?
Nello scegliere gli strumenti di lavoro, ci guida piuttosto che una certezza, un’intuizione: un’intuizione che ci fa intravedere una via che, ci sembra, potrebbe aiutarci ad andare piu lontano, o addirittura a fare un viaggio piu interessante che perun’altra.
Tra i diverşi punţi di vista possibili, quello che a me e sembrato e continua a sembrare piu interessante e quello che consiste nel confrontare delle lingue
200
LORENZO RENZI
tenendo presente il loro punto di partenza comune e vedendo in che modo lo hamio conservata o lo hanno fatto evolvere.
Come vedete, e un punto di vista storico. Ma si differenzia dai metodo storico-comparativo perche nell’analisi dei fenomeni linguistici mi servo di un’analisi sincronica, frutto dello strutturalismo, della grammatica generativa e anche della tipologia linguistica che risale a Greenberg. Nella parte che segue provero a eseguire un confronto tra italiano e romeno in questa chiave, riprendendo in parte le analisi che si trovano nella mia opera Nuova Introduzione alia Filologia romanza (Renzi 1985).
Visto che il mio desiderio e quello di esaminare vâri fenomeni, non mi soffermero sulle tecniche con cui questi dovrebbero essere analizzati. Se lo volessi fare, ogni fenomeno si trasformerebbe in un oggetto bisognoso di una lunga esposizione.
Si pone il problema: quali fenomeni analizzare?
In teoria i fenomeni da analizzare sarebbero moltissimi, tratti dai diverşi livelli delPanalisi linguistica: fonologia, morfologia (che a sua volta si divide in morfologia derivativa e formazione delle parole), sintassi, lessico, semantica. Nessuna di queste componenţi e irrilevante nell’osservazione della differenza linguistica, come non lo e nella concreta esperienza del parlante bilingue. Ma il lavoro di confronto, seppure interessantissimo in tutti i suoi dettagli, sarebbe troppo. Bisogna scegliere.
C’e una scelta che si impone.
II confronto piu redditizio e quello che si opera al livello sintattico, dove le differenze sono poche e sono per questo tanto piu importanţi. Non per nulla la sintassi e il livello al quale si situa, nella teoria della Grammatica generativa, l’analisi delle strutture piu profonde, quelle che piu si awicinano all’universalitâ linguistica (senza con questo escludere che si possa pensare anche a una universalitâ fonologica, della quale, giâ prima di Chomsky, aveva stabilita i solidi fondamenti il grande Roman Jakobson).
L’analisi del livello sintattico puo cosi isolare i fenomeni piu individuali, di livello alto di una lingua, facendoli risaltare sullo sfondo delle soluzioni piu comuni presenti nella maggioranza delle lingue.
Sempre nella terminologia della Grammatica generativa si definiscono le forme piu comuni non marcate e quelle piu rare, o individuali, specifiche a questa o a quella lingua, forme marcate.
Esaminero come primo fenomeno quello della struttura della frase, cosi come si presenta nell’ordine delle parole.
La cellula originaria della struttura e quella che riguarda Verbo e Oggetto. Possiamo avere VO e OV. Si tratta di un caso del rapporto Testa: Modificatore che tende a riprodursi, come vedremo, anche in altri rapporti sintattici. (Secondo Kayne 1994 uno solo dei due rapporti e originario, VO: ma, anche se ammettiamo
.TU IANO E ROMENO
201
che OV non sia originari», ma dtrivato, la sua presenza com,«rtembbe pur sempre le ripercussioni di cui parlercn».) Rispetto a questo pa ametro turte le hngue romanze, tra cui 1’italiano e il ronieno, innomno rispetto al latino.
lat.	matrem anat	OV
«madre ama»
romanzo:	it.	ama la tundre	VO
rom.	o iubeşte pe mama
Le forme, come si vede, sono speculări. Si sa che l’ordine del latino era in realtâ molto libero e che il poslo del verbo nella frase poteva occorrere molte atee posizioni oltre che in quella che segue l'oggetto, mano. poss.amo supporre^ sulla scoria di numeroşi studi atrivati tuni alia stessa conclusione, che 1 ordine OV
sia l’ordine fondamentale del latino.	.	. .
(o stesso rapporto vige in ,uei nomi compost, che sono cos.num nell’ordme da un Verbo e da un Oggetto: per es. in it. poru.band.era, spaccalegna, ecc„ rom.
Dierde-vară, târâie-brâu, fr. coupe-papier ecc.	^
P Anche qui il romanzo ha l’ordine testa - modificatore. porta-bandiera il
latino aveva l’ordine inverso: vexilli-fer «bandiera-porta» come oggi hanno il ted. (Buchhandler), e, generalmente, 1’ingl- (bookseller) (ma l’mglese presenta anche composti dall’ordine romanzo, come pickpocket).
Rapporto tra Nome e Aggettivo:
lat.	pinguis vir	AN
«grasso uomo»
ma NA in
rom. om, bărbat gras, it. uomo grasso, come anche in fr. homme gras,
e tra un verbo e l’awerbio che lo modifica:
lat	arte astringere
«strettamente stringere» a Sin.
rom.	« strânge tare, it. stringere forte.
„„♦■.«rin la solidarietâ tipologica tra tutte le lingue Diverşi a tri esempi ni	comprese, e il latino dall’altra. II fatto che
romanze da una parte .tal,tmoerommo^^	^ ^ ^ ^
ci siano molte somig tanz	t non vigono nell’evoluzione linguistica le
appassionante d,	possibile che due figlie, o
stesse leggi che ne	«Jnieliassero tra di loro piu che con la madre. Non
somteî^gî'di’ Mendeî a regolare lo sviluppo linguistico, e del resto lo sapevamo.
202
LORENZO RENZI
Veniamo adesso ad alcuni casi che illustrano quella che il linguista italiano Matteo Bartoli, buon conoscitore del romeno, aveva chiamato la „spiccata individualitâ della lingua romena”, una formula che e stata ripresa da Alexandru Niculescu e utilizzata per le sue magnifiche raccolte di studi sul romeno (Individualitatea limbii române, I, Bucarest, 1965; II, Bucarest, 1978; DI, Cluj, 1999; IV, Cluj, 2004).
Conservazioni e innovazioni del solo romeno
I	casi
Le lingue romanze hanno operato una radicale riduzione dei casi, che si conclude neireliminazione dell’opposizione tra il Nominativo e Accusativo. Ma il romeno, benche abbia realizzato anche lui questa eliminazione, possiede ancora oggi un sistema casuale basato sulla distinzione tra nominativo e accusativo da un lato e genitivo-dativo dall’altra. Questa distinzione appare solo nei nomi femminili, e in questi solo al singolare. Anche gli articoli e alcuni pronomi sono declinaţi, questa volta in tutte le forme presenti, come si vede sotftrdairesempio deU’articolo indefinito:
Sing.	PI.
N. Acc.	(o) casĂ	nişte casE
G.	Dat.	unei casE	unor casE
II	sistema casuale romeno, molto ridotto (e si noti che i dialetti separaţi del romeno: aromeno, meglenoromeno e istroromeno hanno perduto del tutto i casi), e comunque una soprawivenza del sistema latino. Ed e diverso da quello piu diffuso nella România che era conservato ancora in ffancese e provenzale antico, e che era stato certamente presente anche in altre varietâ romanze, che distinguevano tra nominativo, da un lato, e tutti gli altri casi, dall’altro.
II romeno possiede inoltre, unica tra le lingue romanze, un vocativo con espressione morfologica propria. Questa appare nella declinazione maschile senza articolo (bărbate „uomo!”) o con l’articolo (omule «uomo!»), e nella femminile senza articolo (bunico «nonna!»).
Se non ci fosse il romeno, si potrebbe dire che ie lingue romanze sono oggi lingue senza casi; grazie al romeno, invece, anche il dominio romanzo appare diviso tra aree piu innovatrici, che hanno eliminato i casi (come nel dominio germanico e awenuto con Tinglese o in quello slavo col bulgaro), e aree piu conservatrici che hanno mantenuto qualcosa dell’antico patrimonio casuale indoeuropeo (come, tra le lingue germaniche, l’islandese o, in misura minore, il tedesco, e tra quelle slave il russo e quasi tutte le altre lingue slave).
II neutro
Questo esempio mostra una sottile differenza che c’e tra romeno e italiano.
II passaggio dai latino alle lingue romanze ha portato alia perdita di uno dei tre generi del latino, che accanto al maschile e al femminile possedeva anche un
ITALIANO E ROMENO
203
genere neutro. Ora il neutro e dovunque scomparso, e le parole di questo genere sono state riclassificate tra maschile e femminile. Per es. mare, neutro in latino, diventa femm. in fr. la mer e in rom. marea, ma masch. in it. il mare; il lat. tempus diventa, certo per influenza della desinenza -us, masch. in tutte le lingue romanze. Inoltre dai plurale delle parole latine neutre che finivano in -a sono derivate nelle lingue romanze delle parole singolari femminili: cosi dai lat. FOLIA (pl. di folium) > it. foglia, ff. feuille, sp. hoja, pg.folha, rom. foaie.
Ma il romeno spicca tra le altre lingue romanze perche continua rego-larmente, accanto al maschile e al femminile, anche il neutro latino nella sua forma volgare, come ha notato il compianto grande latinista I. Fischer (1985).
Come dicevo, il modo in cui si presenta oggi il neutro in romeno non ha la forma del latino classico, ma quella che il neutro aveva assunto nel latino tardo. Al sing. i nomi neutri erano diventati maschili, al pl. femminili, proprio come in romeno: sing. braţ, pl. in -e: braţe (< lat. brachium, pl. brachiae per brachia) „braccio, braccia”; scaun, scaune (< lat. SCAMNUM) „sedia, sedie”. Si noti che anche Pitaliano ha delle parole che continuano bene, anzi ancora meglio del romeno, il neutro tardo latino: sono le forme il braccio, le braccia; Vosso, le ossa; il legno\ le legna (poi la legna, di nuovo interpretando il pl. in -a come sing.), ecc. Ma queste parole costituiscono in italiano una categoria non solo ridotta, ma anche chiusa, incapace di accogliere nuove parole. I neutri italiani devono quindi essere consideraţi dei fossili che testimoniano di uno stato passato, mentre in romeno si tratta non solo di una categoria non solo piu ricca, ma anche viva, che pud accogliere ancora parole nuove.
Un’altra desinenza del pl. romeno e quella in -uri, in parole come timp, timpuri (lat. tempus, tempora), e anche in prestiti come pat, paturi «letto» dai neogreco, stilou, stilouri «penna stilografica» dai francese. Questa desinenza deriva dai lat. -ORA, interpretato come una desinenza in base a una falsa divisione della parola: in parole come tempora si e creduto di sentire una desinenza -ora, mentre in realtâ solo -a e desinenza, e tempor- e, con variazione fonetica, la stessa rădice che appare al nominativo in tempus. Anche in questo caso delle forme simili erano presenti in italiano antico (le corpora in Dante, latora per laţi in Boccaccio), e si trovano tuttora in alcuni dialetti centromeridionali.
L ’articolo
E un caso interessante perche ci mostra che da un lato il romeno innova assieme alle altre lingue romanze, ma dall’altro se ne differenzia.
Tutte le lingue romanze hanno Particolo, anzi i due articoli: definito e indefinito, mentre il latino, come tutte le lingue indoeuropee antiche, non li aveva. Si pud dire allora che la formazione delParticolo e un’innovazionepanromanza.
Anche il romeno ha i due articoli comuni a tutte le lingue romanze, ma mentre quello indefinito, come in tutte le lingue romanze, eun< UNUM (femm. o < UNA, pl. gen.-dat. unor), quello definito, derivato come nella gran parte delle lingue romanze da ILLUM, e posposto al nome (o alPaeffettivM p
204
LORENZO RENZI
	Sing.	PI.
N. Acc.	lupuL	lupii
G. Dat.	lupuLUI	lupiLOR
N. Acc.	casA	caseLE
G. Dat.	casEI	caseLOR
In romeno l’articolo possiede delle varianti preposte che si usano, per esempio, davanti a numerali ordinali: al treilea («il terzo») o in certe combinazioni sintattiche «casa nouă a inginerului» («la casa nuova la dell’ingegnere»), in quest’ultimo caso aggiungendosi all’articolo preposto, rappresentatoda -a in casa. Per questi aspetti e per altre particolaritâ sintattiche l’articolo romeno, pur formato con lo stesso materiale che si trova nella gran parte delle lingue romanze, se ne distingue notevolmente.
L ’avverbio
Nella gran parte delle lingue romanze c’e una formazione nuova che serve a ottenere degli awerbi a partire da aggettivi: quella fatta con il suffisso -mente (port., it., sardo lentamente, certamente; sp. lentamente, ciertamente; fr. lentement, certainement; prov. certamen; engad. tschertamaing, ecc.). Questa forma e diffusa in tutta la România, a eccezione del romeno, di alcune varietâ italiane centro-meridionali e del dalmatico.
In romeno la forma piu comune degli awerbi e la stessa dell’aggettivo: încet «lento» e «lentamente», sigur «sicuro» e «sicuramente». Cosi viene esteso a regola il modello del latino facile aggettivo e awerbio. Anche il dalmatico usava l’aggettivo anche come awerbio, e cosi fanno alcuni dialetti italiani centro-meridionali, come l’abruzzese e il pugliese.
Troviamo qui che il romeno si distacca dai panorama innovativo romanzo per l’assenza del tipo d’awerbio in -mente. Nel fare questo, il romeno non e isolato, ma si inquadra in un’ area conservativa sud-orientale che ritroviamo in seguito.
II condizionale
Tra le innovazioni panromanze c’e quella del condizionale, che si trova, tra l’altro, nella protasi del cosiddetto periodo ipotetico (per es. in it.: „andrei, se potessi”). II latino non possedeva un condizionale.
Dai punto di vista morfologico, il condizionale romanzo e formato (in modo analogo al futuro, che vedremo al par. seguente) con l’infinito e l’ausiliare «avere»: CANTARE HABEBAT > fr. chanterait; sp., port., prov. e dialetti italiani cantaria e sim.; oppure cantare hebuit (= habuit) > ital. canterebbe. Le due parti che costituiscono il condizionale (e il futuro: vedi par. seguente) erano ancora distinte in spagnolo e portoghese antico, e lo sono ancora nelle varietâ letterarie di
ITALIANO e romeno
205
queste lingue: un pronome puo inserirsi tra 1’infinite del verbo e la desinenza: pg. a. vende-los-iamos «li vendererr^o»,falar-meăo «mi parleranno».
In romeno, in sardo e in dalmatico, il condizionale si e formato indipen-dentemente. In romeno il materiale e lo stesso che nella maggioranza delle lingue romanze, ma l’ordine e libero: «avere» + inf. in am cânta «canteremmo», o anche inf. + „avere”: cântare am. Diversamente che in italiano, ma come in spagnolo e portoghese, le due parti non si sono saldate tra di loro. Piu originali sono il sardo, che utilizza deppere «dovere»: ^eo dia domare, lett. «io dovevo domare»; e il dalmatico (kant(u)ora < lat. CANTAVERAM) e alcuni dialetti italiani centro-meridionali (nel Lazio merid. csera, putera ). Come si vede, le lingue che non hanno ricevuto l’innovazione panromanza sono le stesse che nel caso dell’awerbio in -mente, piu, questa volta, il sardo.
II futuro
La formazione del futuro e molto simile a quella del condizionale. Le lingue romanze hanno perduto tutte il futuro latino nella sua forma originaria (del tipo: amabo „amero”, dicam „diro”). Al suo posto, come per il condizionale, hanno normalmente utilizzato l’ausiliare «avere»; it. canteră, sp. contară < lat. CANTARE HABET. Come nel condizionale, le due parti possono essere separate nel portoghese letterario, e potevano esserlo in spagnolo antico. Anche qui, come nel caso del condizionale, l’innovazione e largamente diffusa, ma non e pan-romanza.
Le lingue che non hanno accolto il tipo romanzo comune sono ancora una volta il romeno, il dalmatico e il sardo. II romeno ha tre forme di futuro: uno utilizza il lat. *VOLEO (per volo) + inf.: *VOLEO CANTARE > voi cânta, lett. «voglio cantare» (forma nota anche a dialetti ital. sett. [Rohlfs 1968, par. 592]). Un altro ha «avere» + cong.: am să cânt «ho che io canti». La terza forma parte da «voglio» + cong., ma tutte le persone delTausiliare «volere» sono neutralizzate nel solo o: si ha percio un paradigma in cui la persona e distinta dalia desinenza del verbo al congiuntivo: o să cânt, o să cânţi, ecc. «che (io, tu) canti». II sardo utilizza l’ausiliare «avere», ma in modo diverso nelle altre lingue romanze: app ’a fugghire lett. «ho a fuggire». H dalmatico usava la forma non perifrastica kantu(o)ra < lat. cantavero.
Conclusione
I fenomeni fin qui esaminati hanno messo in rilievo:
-	prima, un caso di coincidenza tra romeno e italiano, quello della formazione del plurale, della 2 a pers. sing. e dei pronomi personali di II e III pl.;
-	poi la partecipazione del romeno ad alcuni tra i principali sviluppi romanzi, come nel caso dei molti fenomeni connessi all’ordine delle parole;
-	infine, alcuni casi di individualiţâ del romeno, consistenţi ora in conservazioni, ora in alcune innovazioni in proprio, infine, nell’esclusione da alcuni sviluppi molto comuni, anche se non generali, nelle lingue romanze.
206
LORENZO RENZI
In questi ultimi casi, ii romeno si inserisce, in genere, in un’area romanza sud-orientale, mostrandosi solidale (ma in modo negativo, nell’esclusione, non per dei tratti comuni) con il dalmatico, i dialetti italiani centro-meridionali e anche il sardo.
Dato questo panorama, il rapporto del romeno con 1’italiano e il suo posto nelle lingue romanze non puo essere sintetizzato in una formula semplice. C’e bisogno invece di una caratterizzazione piu complessa, che provo a formulare cosi:
-	il romeno e qualche volta isolato nel panorama romanzo, ma non sempre,
anzi condivide una serie di fenomeni comuni a tutte le lingue romanze, oppure comuni con italiano e dalmatico, oppure comuni (ma solo per esclusione) con Tarea romaza sud-orientale;	,
-	e vero, come si dice, che il romeno possiede alcuni fenomeni individuali, ma questa affermazione deve essere temperata in modo equilibrato con la precedente.
Ho dedicato molto piu spazio al romeno che alTitaliano. E cosi, ma era difficile che fosse diversamente, perche nel panorama romanzo Titaliano e una lingua per cosi dire non-marcata, il romeno quella piu marcata.
Quanto all’italiano, comunque, preciso intanto che parliamo dell’italiano standard e cioe, storicamente, delT italiano che ha le sue rădici storiche nel fiorentino antico, cosi diverso dai dialetti italiani sia settentrionali che centro-meridionali. L’italiano e, come ho giâ scritto, un rappresentante tipico del romanzo della România continua, senza aspetti particolarmente individuali. A nessuno verrebbe in mente di parlare di „spiccata individualitâ dell’italiano” nella România. Sarebbe difficile elencare fenomeni in cui Titaliano e isolato nella România, come ho fatto per il romeno. Qualcuno ha proposto addirittura di considerare Titaliano „average European language”. Si tratta certo di una teşi difficile da sostenere per l’impervietâ dei confronti tra i diverşi gruppi linguistici. Ma una medietâ romanza dell’italiano-toscano rappresenta un’ipotesi, direi, pacifica, o quasi.
Se dovessi citare un tratto marcato dell’italiano, non potrei rifarmi, credo, che al piano fonologico, sottolineando la presenza di consonanţi doppie, o, come si dice, geminate, con valore fonologico {palia : pala; cane : canne; note : notte,fichi : ficchi, ecc.), una ereditâ del latino che quasi tutte le altre varietâ hanno perduto. In latino le consonanţi doppie erano una innovazione rispetto all’indoeuropeo. Solo Titaliano toscano, il sardo e i dialetti centro-meridionali conservano le doppie, anzi ne hanno esteso la presenza rispetto al latino. I dialetti italiani settentrionali hanno perduto le doppie, allineandosi alia gran parte delle lingue romanze. Alcuni di questi dialetti, come il lombardo, hanno riformato piu tardi delle consonanţi (e perfino delle vocali) lunghe, che sono delle innovazioni, non delle continuazioni del latino. Una parte dei parlanti italiano realizzano con difficoltâ le doppie, e cosi la gran parte degli stranieri. Connessa alia geminazione delle consonanţi nelle parole, e il fenomeno complesso (marcato) del raddoppiamento fonosintattico: per es. vado a casa viene realizzato come vado nnrasa. II raddormiamento fonosintattico e realizzato ancora piu raramente dagli
ITALIANO E ROMENO
207
Italiani non-toscani, e da quelli centro-meridionali, generalmente, in forme diverse dai migliore standard italiano orale che segue il toscano.
Esaurito cosi, certo solo in abbozzo, un confronto strutturale tra le due lingue, italiano e romeno, accenno al fatto che tra le altre prospettive possibili, ce ne sono di molto invitanti, che dispiace dover lasciare da parte.
Ne accenno solo una, quella della standardizzazione. E un tema che andrebbe affrontato con strumenti del tutto diverşi, quelli della storia della cultura, della filologia e della sociolinguistica. Mi limito a un breve accenno.
Nel panorama romanzo le due lingue che hanno per prime, nel Medioevo, una fioritura letteraria sono il provenzale e il francese (il successo della prima, pero, si rivela effimero). L’italiano segue, ma nel Rinascimento, attraverso i travagli della Questione della lingua, e la prima lingua (non solo romanza) non solo ad acquisire un modemo statuto di lingua letteraria, ma anche a darsi quel corredo di strumenti linguistici che sembrano tuttora indispensabili: vocabolario, grammatica, edizione filologica di testi. Spagnolo e francese seguono subito. Ben presto queste lingue sono adibite anche a usi cancellereschi. II romeno arriva ultima tra le grandi lingue romanze, ma prima della fine dell’Ottocento e giâ codificata come le altre lingue, avendo superato rapidamente vâri ostacoli, tra cui la trasformazione della grafia cirillica in quella latina. Non ci sono del resto codifiche (o standardizzazioni) definitive. L’italiano si ricodifica nel corso dell’Ottocento, dopo gli appelli del grande Manzoni. Oggi le oscillazioni grammaticali del romeno e dell’italiano mi sembra che rientrino nella fisiologia. Non condivido l’idea del grande romanista e rumenista Alf Lombard, seguita dai mio maestro e amico Alexandru Niculescu, che il romeno sia la lingua romanza meno fissata. Molti italiani dicono la stessa cosa dell’italiano. Per mio conto, nessuna lingua e mai completamente fissata, e se lo fosse, dovremmo preoccuparci: quella rigiditâ sarebbe il rigor morţiş.
Nel periodo post-comunista il romeno e stato agitato da questioni grafiche che hanno assunto aspetti drammatici. In Romania si e trattato in realta solo di pochi ritocchi (soprattutto delle nuove regole sulla â din a, e î din i), ma, come succede, questi hanno avuto una forte, francamente per me eccessiva, risonanza emotiva. Ben piu fondamentale e stato il ritomo alia grafia latina in Moldova, fatto che implica, naturalmente, una ripresa in pieno dei rapporti con la lingua romena di Romania, e non solo: si tratta di un segno chiaro di orientamento di quel paese verso l’Occidente. Segnalo che in Italia nori ci sono mai stati problemi con Titaliano della Svizzera e perfino con quella della ex-Iugoslavia (ora Croazia e Slovenia), anche se in quest’ultimo paese, in etâ comunista, si era preteso di fare del dialetto di Rovigno, di netta impronta italiana settentrionale, una lingua romanza indipendente (Tagliavini 1962, par. 68).
In modo molto diverso si pone il problema dei rapporti tra lingua e dialetti, in Italia e in Romania (ma anche in Svizzera, Croazia e Slovenia per Titaliano, e in Moldova e in Ucraina per il romeno). Nonostante il suo prestigio, il modello
208
LORENZO RENZI
che sono, come si sa, strutturalmente, molto differenziati da quello che e oggi l’italiano standard. Fino a poco tempo fa l’italiano non entrava quasi nel mondo privato, dominio esclusivo dei dialetti, ed esistevano ambienti sociali esclusivamente dialettofoni. Nell’uso orale l’italiano e tuttora molto differenziato (sono i vâri ţipi del cosiddetto italiano regionale). In Romania lo standard si e diffuso in modo molto piu rapido e perfino la diversitâ nella pronuncia e molto piu ridotta che in Italia, dove in genere e facile riconoscere da poche parole la provenienza di una persona, anche colta, che paria in italiano. Nello stesso modo i romeni, mi pare, riconoscono dall’accento un moldavo. Forse si pud dire che in Italia e comune il caso che, per quello che riguarda il romeno, e corrente in Moldova.
Queste considerazioni si potrebbero moltiplicare aprendo il conffonto a una dimensione diversa da quella adottata qui, una dimensione storica e sociolingvistica che cercasse di distinguere le differenze, spesso radicali, che hanno contrassegnato la storia estema delle due lingue. Ma, come avevo detto, si trattava di scegliere una prospettiva, ed e quello che ho fatto sopra.
Fischer 1985 = I. Fischer, Latina dunăreană, Bucarest.
Kayne 1994 = R. S. Kayne, Antisimmetry ofSyntax, Cambridge, Massachusetts.
Maiden 1996 = M. Maiden, On the Românce Endings -i and -e Phonetics Hypothesis, „Românce Philology”, L, 1, pp. 147-182.
Maiden 1998a = M. Maiden, Storia linguistica delVitaliano, Bologna; ediz. orig. ingl. 1995. Maiden 1998b = M. Maiden, The Romanse Inflectional Endings -/ and -e, in „Românce Philology, L, 2, pp. 147-182.
Niculescu = Al. Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, I, Bucarest, 1965; II, Bucarest, 1978; III, Cluj, 1999.
Renzi 1985 = L. Renzi, Nuova Introduzione alia Filologia romanza, Bologna.
Rohlfs 1968 = G. Rohlfs, Grammatica storica della lingua italiana e dei suoi dialetti, Torino, Einaudi, voi. II.
Tagliavini 1962 = C. Tagliavini, Le origini delle lingue neolatine, Bologna, Patron, 3 ed.
BIBLIOGRAFIA
Universită di Padova Via Beato Pellegrini 1 Padova, Italia
GISELE VANHESE
EPIPHANIES D’UN VISAGE: CĂLIN ET LUCEAFĂRUL
Dans Constelaţia Luceafărului, Petru Creţia mettait en evidence combien l’analyse philologique pouvait eclairer le noyau profond de l’oeuvre d’Eminescu: „o încercare de a pătrunde analitic în structura de adâncime a fiecărui text”1. Reprenant le fascinant „corpus”, auquel 1’erudit a consacre d’importantes etudes, nous voudrions lui adjoindre un autre texte envisage â partir de la perspective qui est la notre: le portrait masculin. Selon ce point de vue, Călin propose la meme structure imaginaire, Ies memes desirs et Ies memes obsessions que Ies autres poemes de la constellation de Luceafărul. En effet, comme le suggerent implicitement Ies citations elues par Ion Negoiţescu dans Poezia lui Eminescu, Ies apparitions de Călin et Ies hypostases de Luceafărul sont Ies moments privilegies ou affleure souverainement 1’imaginaire „plutonic” de l’auteur.
Si presque tous Ies critiques ont tente d’ebaucher une typologie de la beaute feminine selon Eminescu, peu - par contre - se sont interesses aux epiphanies masculines qu’il a tracees. Călinescu a livre quelques observations interessantes sur ce sujet, mais sans Ies approfondir et surtout sans en tirer toutes Ies conclusions quant â l’importance de l’effigie virile dans la demarche artistique et 1’ imaginaire de cet auteur. Or Ies portraits masculins, dissemines dans son oeuvre, composent de veritables unites textuelles qui ont requis fortement l’attention du poete; il Ies a non seulement surcharges de sens, mais de plus continuellement retouches au cours d’un long travail d’elaboraţi on, comme en temoignent Ies hypostases d’Hyperion.
Nous suivrons Ies transformations signifiantes des axes essentiels du portrait: la chevelure, le regard et Ies yeux, la bouche, bref le visage - dont Emmanuel Levinas dit qu’il est „l’incontenable”, qu’il „mene au-delâ” et que „son acces est d’emblee ethique”1 2. On peut envisager ses composantes comme des veritables noyaux semantiques dont l’etude genetique reclame, en premier lieu, une analyse, qui puisse reconstituer l’ordre chronologique de leur apparition. II faut aussi tenir compte de l’influence qu’ont eue Ies „textes” anterieurs sur le processus de reecriture. Pour Călin - file din poveste et Luceafărul, un de ces modeles
1	P. Creţia, Cuvânt înainte, in: M. Eminescu, Constelaţia Luceajarului. Sonetele. Scrisorile, editate şi comentate de Petru Creţia, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1994, p. 6. Voir aussi Testamentul unui eminescolog, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998.
2	E. Levinas, Ethique et infini, Paris, Fayard, 1982, p. 79 et p. 81.
DACOROMANIA, serie nouă, VII— VIII, 2002 - 2003, Cluj-Napoca, p. 209-230 .
210
GISELE VANHESE
preexistants est constitue par le modele folklorique qui, sous le nom du „zburător”, a polarise une identite masculine mythique, â la fois erotique et demonique.
L’autre modele pregnant est celui de la representation de la personne telle qu’elle est actualisee par l’ecriture et l’imaginaire romantiques, ou se revele, â travers une veritable reverie bachelardienne sur Ies substances, le sens profond de certains traits physiques. Par ailleurs, le portrait tend toujours vers la stylisation, l’individu devenant l’incamation d’un type dont il serait „l’apparition palingenesique”3. On comprend que le puissant substrat neo-platonicien du Romantisme ait favorise, au sein de ce courant, la quete de types etemels et le rassemblement de leurs diverses manifestations en quelques archetypes qui ont edifie l’armature de cette anthropologie. Chez Eminescu, on releve non seulement la nostalgie pour un feminin eternei, mais aussi la quete d’une identite masculine qui, dans la description d’Hyperion lors de sa seconde transmutation, fera coîncider un type romantique - celui de la beaute virile satanique - avec l’autoportrait. Synthese originale ou se fondent Ies universaux d’un fonds culturel, que Ies Romantiques orit extraits de strates psychiques tres archaiques, et Ies obsessions Ies plus secretes d’un imaginaire individuel. A cote du blason feminin, le portrait masculin et surtout l’autoportrait appartiennent, chez Eminescu, aux structures profondes de ce que Charles Mauron a appele le „mythe personnel de l’auteur”.
Le „visage ecrit” convoque toujours Ies trois instances du discours. On reconnaîtra ici respectivement: le personnage sumaturel, actant principal des poemes etudies (Călin, Hyperion), l’auteur et le lecteur. Bien que des personnages comme Călin et Hyperion conservent encore un fort halo de mystere - ce qui explique Ies innombrables exegeses qui leur ont ete consacrees - le poete a surdetermine leur portrait de signes, qui livrent une pârtie de leur sens. Pour cette exploration, nous voudrions reparcourir toutes Ies etapes qui ont contribue â la constitution de la representation masculine, depuis le premier jet createur, lorsque nous avons la chance de le posseder, jusqu’au texte ultime tel qu’il a ete publie par l’auteur ou tel qu’il l’a laisse reposer dans ses archives personnelles et secretes.
1. Călin entre le vampire et le „zburător”. Le poeme Călin - file din poveste4, considere par Ies critiques comme annonţant Luceafărul5, propose une demarche creatrice similaire â celle du chef-d’ceuvre de la poesie roumaine; il transforme une donnee iniţiale issue de la tradition folklorique en une ceuvre d’art. L’hypotexte de depart est constitue ici par le conte en prose Călin Nebunul,, que Perpessicius date de 1871-1872 et auquel il attribue des caracteristiques appartenant â une transcription orale. Ce premier texte est lui-meme precede d’un bref resume lacunaire qui contient, des 1869, le „germe” de la future creation. Le sujet est donc
3	C. Grivel, L’histoire dans le visage, in: C. Grivel et alii, Les sujets de l’ecriture, Lille, Presses Universitaires de Lille, 1981, p. 207.
4	Notre edition de reference est celle de Perpessicius. Toutes les citations seront suivies de T indicaţi on du volume et de V indicaţi on de la page (pour la prose) ou du vers.
5	P. M. Gorcea Steaua din nvlinda visului, Bucureşti. Ed. Cartea Românească. 1983. d. 107.
EPIPHANIES D’UN VISAGE: CĂLIN ET LUCEAFĂRUL
211
ebauche durant la periode viennoise (VI, p. 615 et p. 475). Mis c’est â Berlin6, selon Perpessicius, qu’en 1873-1874, Eminescu reprendra le meme theme dans le poeme en vers Călin Nebunul, remaniement versifie du conte anterieur. Le critique ajoute qu’ont deja ete rediges â Berlin certains fragments de la version B du texte definitif Călin - file din poveste (VI, p. 475-476 et I, p. 398-399). La composition de Călin - file din poveste, inspire par Veronica Micle, fait subir au motif de depart des transformations ulterieures, qui se revelent decisives pour la signification du poeme. Elle s’etend pour l’erudit, qui souligne combien cette chronologie est encore lacunaire (VI, p. 475 et I, p. 399), de 1874 - date de la version A - â 1876, date de la publication du texte dans „Convorbiri literare”.
On note un elargissement constant du „texte minimal” de 1869 dans les divers poemes eminesciens constituant le cycle de Călin, le processus artistique etant principalement axe sur l’amplification que Gerard Genette nomme avec justesse „un des sentiers de la creation”. Quant au texte definitif de 1876, il se distingue nettement des textes anterieurs portant sur le meme sujet, auxquels il n’emprunte plus que quelques elements. Si de nombreuses sequences capitales du conte (comme les combats contre les „zmei”, par exemple) disparaissent, au cours d’une reduction rigoureuse de la matiere folklorique, ou sont substituees par d’autres scenes (telle la noce finale des insectes), fartiste developpe certains elements specifiques. On peut suivre ainsi, depuis l’evocation laconique du conte on prose jusqu’â la description du poeme final, la germination et la croissance du portrait de Călin, qui propose des elements convergents avec la deuxieme hypostase de Luceafărul et anticipe en quelque sorte quelques-uns des traits essentiels d’Hyperion.
1.1.	Călin Nebunul en prose. Par son theme principal, ce conte s’insere parmi les recits retraţant les rites de puberte inherents â l’initiation masculine7. L’accent est mis sur le courage et l’astuce du jeune homme, en contraste - selon un schema traditionnel typique de certains contes - avec sa „niaiserie”. Des le debut, Călin re9oit, en plus de la qualification epique de „nebun”, la qualite de „prost” (VI, p. 329). Dans le passage du conte (en prose puis en vers) au poeme de 1876, Călin perdra sa caracterisation de „nebun” et acquerra simultanement un „corps”, que l’auteur evoquera par touches successives, tel un portrait surgissant de l’ombre.
La presentation du heros est essentiellement centree sur des traits d’ordre moral, se referant â la sphere du comportement. De son apparence physique, il nous est dit seulement qu’il est „frumos” (p. 334). Loin d’etre un „zburător”, Călin est un „voinic”, un tueur de „zmei”, qualifie de „năzdrăvan” (p. 335) et de „viclean” (p. 330). On n’a pas assez note que le riche personnel de la mythologie roumaine qu’offre ce conte, presente un groupe de personnages qui revetent dejâ, malgre leur nature de „zmei”, une apparence humaine sans aucune monstruosite ou
6	En ce qui concerne l’importance de la periode berlinoise, on consultera I. Gregori, Eminescu la Berlin, in idem, Studii literare, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2002.
7	P. M. Gorcea, op. cit., p. 113.
212
GISELE VANHESE
imperfection. Ils se trouvent ainsi â mi-chemin entre le „zmeu” theriomorphe, dont ils reprendront par la suite 1’aspect, et le „zburător” - archetype de la beaute virile fatale - comrae il apparaîtra chez Eminescu, en particulier dans le poeme Peste codri stă cetatea. II s’agit des trois jeunes hommes qui, devant le refus du roi de donner ses filles, Ies ravissent par un moyen magique et devoilent leur veritable nature sumaturelle et malefique; l’un d’eux siffle un air de flute et provoque l’apparition d’un nuage qui enleve Ies princesses et Ies trois „tineri” (p. 329) qui, au cours du recit, reprendront definitivement leur nature monstrueuse de dragons. Cette sequence appartient au noyau thematique originaire, puisqu’elle est mentionnee dans le bref resume de 1869.
1.2.	Călin Nebunul en vers. Le conte versifie reste tout aussi laconique en ce qui concerne le portrait de Călin, qualifie ici aussi de „voinic” (VI, v. 200) et de „năzdrăvan” (v. 525). Au contraire, Ies descriptions des personnages feminins vont se developper. Relevons que celle de la fille du Roi rouge annonce l’evocation de la princesse endormie de Călin - file din poveste et de Cătălina dans Luceafărul. Cette evocation se situe dans un lieu clos, qui caracterise de nombreux poemes d’Eminescu: la chambre („odaie”) avec ses valeurs d’isolement. Selon Gilbert Durând, le theme de la „dormeuse cachee”8 appartient au regime nocturne de l’imaginaire et est l’une des figures privilegiees de l’intimite. Ici la belle endormie se trouve dans une chambre solitaire, au centre d’un château isole et elle est protegee par un „filet magique” („mreaj-asta vrăjită”, v. 214) tisse par une araignee d’emeraude, la meme image du filet - mais cette fois stellaire - passant ensuite dans Luceafărul.
Le portrait de la princesse de la foret d’argent est le plus minutieux et le plus etendu. II contient tous Ies traits qui seront ceux de la fiancee de Călin - file din poveste, l’accent portant essentiellement sur la chevelure et sur Ies yeux. Alors que la fille du Roi rouge avait des cheveux brillants („părul lucitor”, v. 215) â la couleur imprecise, la princesse possede une longue chevelure „de aur moale” (v. 365), qualification qui caracterise de nombreuses heroînes eminesciennes, mais aussi Hyperion lors de sa premiere hypostase. La meme expression sera reprise, â la fin du poeme, ou - par un geste significatif - Călin devoile Ies cheveux de la jeune princesse. Les vers - „El ştergarul i-1 desprinde şi-l împinge lin la vale,/ Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale” (w. 699-700) - qui passeront presque integralement dans le poeme de 1876, indiquent que la chevelure exceptionnellement valorisee dans les portraits traces par Eminescu, fonctionne dans son ceuvre comrae une veritable metonymie de l’eros. Don de la chevelure ou l’etre aime se devoile dans un au-delâ du chamel. Le deuxieme element-cle du portrait feminin est celui des yeux, auxquels le poete va consacrer un veritable „blason”, qu’il retravaille en d’infinies modulations dont temoignent les nombreuses variantes.
Par opposition â la princesse de la foret d’argent, les deux autres soeurs sont brunes: „două-s oacheşe ca sara, mijlocia e bălae” (v. 506). En particulier, la
8 G. Durând. Les structures anthropologiques de l’imaginaire, Paris, Dunod, 1969, p. 272.
EPIPJHaNIES D’UN VISAGE: CĂLIN ET LUCEAFĂRUL
213
princesse de la foret d ’or possede une chevelure tenebreuse: „un păr de întuneric” (v. 442). On remarquera que l’adjectif appartenant au meme champ lexical -„întunecos” - est present dans la sequence narrative du debut centree sur les trois jeunes hommes qui enlevent les filles du roi. L’arrivee nocturne, la comparaison avec trois faucons, leuxs chevaux noirs creent un climat de mystere. L’expression „de-o frumseţă-ntunecoasă” (v. 20), qui se referent aux montures, introduit le theme de la beaute fatale et demoniaque. Cette sequence des trois etres sumaturels disparaîtra du poeme final, mais ce seme essentiel se transferera, â notre avis, au portrait de Călin, qui herite ainsi de leur charme obscur et maudit.
1.3.	Călin — file din poveste
1.3.1.	Version A.. Des la premiere version apparaît une nouvelle sequence consacree au portrait de Călin, dessine par des vers qui seront repris presque integralement dans le poeme definitif. Ses traits principaux annoncent ceux d’Hyperion lors de sa seconde hypostase. En effet, les cheveux et les yeux sont caracterises par la noirceur, que mettent en relief les deux apostrophes au „zburător”: „Sburător cu ochii negri” (I, v. 66) et „Sburător cu plete negre” (v. 72). Structurellement, il semble avoir ete construit pour s’opposer symetriquement au portrait de la jeune fille. Cette opposition, qui se refere au schema typique du couple romantique, trouve dans înger şi demon son expression archetypale. C’est de cette double representation, fondee sur diverses dichotomies chromatiques -blond/noir (pour la chevelure), bleu/noir (pour les yeux) - reflets de dichotomies plus fondamentales condensees dans l’opposition angelique/demoniaque, que decoulent, semble-t-il, les principaux portraits masculins et feminins des poemes successifs.
Perpessicius observe qu’Eminescu, apres avoir termine le conte versifie, commence â elaborer des passages detaches, avant d’entreprendre la version A. Parmi ces passages, que le critique insere dans la version B, figurent les vers consacres aux yeux bleus, fragment extremement travaille qui connaîtra ici aussi de nombreux remaniements. La version A, telle que la restitue Perpessicius, ne contient pas ce „blason” feminin, qui semble avoir joui d’une autonomie de plus en plus grande dans l’economie du texte. Symetriquement et en opposition apparaît un groupe de vers centres sur les yeux du „zburător”. Depeints comme „noirs” (v. 66), ils recevront les caracteristiques spirituelles de „sauvages” (v. 75) et de „doux” (v. 76). Le premier adjectif disparaîtra des versions successives et qualifiera ceux de la jeune fille lors de la „scene du miroir”. La violence, connotee par l’adjectif, est aussi incluse dans la premiere apostrophe: „Sburător cu ochii negri, vin de-mi dă o muşcătură” (v. 66), ou le terme „morsure” - qui sera elimine par la suite - a pousse certains critiques â parler de vampirisme.
Călin est â la fois „voinic”9 (v. 12), „năzdrăvan” (v. 62) et „sburător” (v. 66). Pour la premiere fois, Eminescu utilise explicitement le vocable et le theme du
9	Pour l’analyse de ce terme â travers les diverses variantes, consulter Al. Niculescu, Călin -file din poveste. O analiză textuală a variantelor, in Intre filologie şi poetică, Bucureşti, Ed.
214
G1SELE VANHESE
„zburător”, qui a connu (depuis le poeme d’Heliade Rădulescu) un grand rayonnement litteraire. C’est dans la version A qu’il s’apparente le plus â un spectre et â un vampire. Dans Ies versions successives, il ne restera de cette allusion au vampirisme que Paffaiblissement inquietant de la jeune princesse et l’image de l’ombre. Elle surgit par deux fois: „umbră fără de noroc” (v. 72), qui condense dejâ en quelques mots le sort du genie sur la terre, sujet central du grand poeme de 1883, et „O tu umbră peritoare” (v. 75). Syntagmes qui traverseront toutes Ies versions de Călin jusqu’au texte defmitif.
Les qualifications de „singurel” et de „rătăcit” (v. 73) font de Călin un heros romantique, etre de fuite et de secret. Notons que Gâldi rapproche la description du „zburător” de celle d’un demon10 11, ce qui le relie souterrainement â Luceafărul lors de sa seconde hypostase. La mise en valeur de la voix - „cu glas duios de foc” (v. 71) - indique indirectement que la seduction s’exerce â travers la parole. On sait que la force persuasive du discours amoureux se revelera plus pleinement encore dans les deux interpellations de Luceafărul â Cătălina.
1.3.2.	Version B. Cette version amplifiee offre comme addition importante ce que l’on pourrait appeler une „scene narcissique”, ou s’associent miroir, chevelure et feminite, constellation thematique polarisee souterrainement, comme l’a bien vu Gaston Bachelard dans L ’eau et les reves, sur le symbolisme de l’eau. Ici, le miroir a aussi pour fonction de materialiser le portrait de la jeune princesse. Dans ce qui constituera la troisieme pârtie du poeme, un jeu subtil s’organise entre vision et reflet, la description feminine se situant au confluent de deux images et de deux regards. Les deux portraits - celui de Călin et celui de la jeune fille -s’opposent alors symetriquement, comme la lumiere aux tenebres. Dimitrie Caracostea attribue, par ailleurs, une forte valence chthonienne â la figure du „zburător”. Etudiant les differentes categories de personnages qui occupent le pole masculin du rapport amoureux et conflictuel „femme/dieu”, il considere que s’effectue une evolution entre „le tellurique zburător” ou le vampire et la divinite bienfaisante telle qu’elle est incamee par Luceafărul".
Par deux fois, l’accent est mis sur les cheveux de Călin et la repetition „Sburător cu negre plete” (I, v. 42 et v. 74), reprise telle quelle dans le texte defmitif (v. 46 et v. 80), transforme l’evocation de la chevelure en un veritable attribut epique. Călin apparaît et reste pour le lecteur comme un personnage fabuleux dont la chevelure se confond avec la nuit. C’est â cette valence de la noirceur que Bachelard est sensible lorsqu’il affirme: „Comment alors faire sentir que tout ce qui fonce les couleurs nou senfonce dans un monde souterrain”12. „Une seule tache noire, intimement complexe, des qu’elle est revee dans ses profondeurs, suffit â nous mettre en situation de tenebres”'3. On retrouve cette
10	L. Gâldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Ed. Academiei, 1964, p. 151.
11	D. Caracostea, Conflictulfemeie-zeu în mit şi la Eminescu, in Studii eminesciene, Bucureşti, Ed. Minerva, 1975, p. 35-44.
12	G. Bachelard, La terre et les reveries de la volonte, Paris, Corti, 1980, resp. p. 400 et p. 76.
^ Ţ ■'*	//t< ^n/ic Paric Corti 1 Q4& n lf\
EPIPHANIES D’UN VISAGE: CĂLIN ET LUCEAFĂRUL
ais
image, appartenant â l’imaginaire romantique le plus profond, chez Vigny ou, cours de la „nocturne fete” d’Eloa, Satan declare: „Innombrables esprits, noq volons dans les ombres/ En secouant dans l’air nos chevelures sombres’>S Remarquons que si toute allusion â la couleur des yeux de Călin a dispar^ defmitivement, ceux-ci acquierent deux qualifications spirituelles. Ils sont tristes profonds: „O tu umbră peritoare, cu adâncii, triştii ochi” (v. 77), „adânc” revenaqt dans Luceafărul pour qualifier les yeux d’Hyperion. L’adjectif evoque une tonalit^ sombre, puisque - selon Gheorghe Bulgăr - il est lie â l’idee d’„întunecos, lipsit d^ claritate, sumbru”14.
La reference directe au vampirisme a ete effacee, l’expression „vin de-mi o muşcătură” ayant ete defmitivement remplacee par l’enonce „Sburător cu negrţ plete, vin la noapte de mă fură” (v. 42). L’accent est mis plutot sur le comportemeqţ predateur de Călin et l’apparente â un des „zmei” de Călin Nebunul. Le vers „ce n^ vine sburătorul ca la pieptul lui să caz” (v. 62) propose une variante significative: „ce nu vine dragu-Adonis”. On ne s’etonnera pas qu’Eminescu ait songe â assimiler „zburător” â Adonis, ce demier incamant - comme epiphanie lunaire et dieu de 1^ nature - le cote nocturne de l’imaginaire, en particulier l’androgynat, qui reste implicite chez Călin, mais qui emergera dans les hypostases d’Hyperion.
1.3.3.	Version C. Parmi les fragments d’une version C quasi definitive, quj n’a pas ete conservee, 1'amplification du monologue de la jeune fille devant soq miroir comprend de nouvelles allusions au „zburător”. Comme dans Luceafărul, l’accent est mis sur le caractere onirique de la rencontre amoureuse. „Vis frumos avut-am noaptea - a venit un sburător” (I, v. 61), qui migrera dans le poeme de 1876. Quant aux deux vers, repris eux aussi dans la version finale: „Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul [meu tiptil]/ Doritor ca o femee şi viclean ca un copil” (w. 73-74), les comparaisons indiquent la nature complexe de Călin. D’un cote, on peut deceler, comme nous l’avons deja observe, une allusion voilee â l’androgynat. De l’autre, l’astuce - comme, par ailleurs, le nom - le relie â Cătălin („Viclean copil de casă” v. 173) et en fait un de ses lointains modeles, ainsi que l’a montre Rodica Marian15. Le second terme de la comparaison oriente aussi le sens du texte vers la figure mythologique de Cupidon qui constitue avec le „zburător”, Kamadeva et le demon romantique un des multiples visages d’Eros dans l’oeuvre d’Eminescu. Surtout, comme le releve Ion Negoiţescu, c’est cette valence demonique, suggeree â la fois par leur portrait physique et leur etre spirituel, qui etablit un lien direct entre Călin et Hyperion: „încât chiar înainte de a se condensa în imaginea simbolică a Luceafărului, obiectul iubirii se revelează a fi un demon:
O, rămâi la mine, tu cu viers duios de foc,
Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc...,
a cărui tristeţe poartă întreaga nostalgie a infernului, a paradisului morţii:
14 Gh. Bulgăr, Studii de stilistică şi limbă literară, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică,
1971,^33.
216
GISfeLE VANHESE
O, tu umbră pieritoare cu adâncii, triştii ochi... (Călin)”'6.
2.	Â travers Ies transmutations du „zmeu” de Fata în grădina de aur
2.1.	Le conte de Kunisch. Das Mădchen im goldenen Garten, publie par Kunisch â Berlin en 1861 et que Dimitrie Caracostea a restitue16 17, constitue l’hypotexte de depart d’ou derivera une serie d’hypertextes eminesciens. Alors que le conte reste laconique sur le portrait de la princesse et se contente d’insister sur le caractere superlatif de sa beaute („Un împărat puternic avea o fată atât de frumoasă”), il s’etend un peu plus sur Ies metamorphoses du „zmeu”, personnage sumaturel qui tente de seduire la jeune fîlle. Le passage, concemant Ies deux apparitions de celui-ci â la jeune princesse, est construit sur une opposition, binarisme typique qui caracterise la pensee et le discours mythiques et qui traversera tous Ies textes du cycle de Luceajarul. Chez Kunisch, Ies metamorphoses sont rassemblees en deux groupes; chaque groupe comporte, â son tour, plusieurs transformations: elementaires et anthropomorphes.
Les metamorphoses de la premiere hypostase se referent successivement au vent, â une etoile („Când veni noaptea, el se prefăcu în stea şi se repezi în odaia fecioarei”) et â un bel adolescent („Acolo însă el se prefăcu în un frumos, luminos tânăr”) qui, apres le refus de la princesse, redevient une etoile. Les metamorphoses de la deuxieme hypostase se rapportent â la pluie qui tombe dans la chambre de la jeune fîlle („şi când veni noaptea următoare, puternicul smeu se prefăcu în o ploaie şi căzu în odaia fetei de împărat”), â une nouvelle apparition anthropomorphe suivie, apres le dialogue avec la jeune fîlle, d’une metamorphose en arc-en-ciel. Des quatre premieres metamorphoses, trois ont lieu sous le signe du feu, dont le champ semantique est constitue par plusieurs vocables et expressions qui inscrivent sa presence dans les transformations du „zmeu” et le dialogue avec la princesse. Pour les metamorphoses de la seconde hypostase, deux sont liees â l’eau qui forme un reseau lexical significatif.
Nous sommes ici en presence des deux noyaux thematiques d’ou deriveront les futures hypostases d’Hyperion. Noyaux thematiques d’importance inegale, puisque l’un evoque le premier groupe de transformations en quelques mots: le „zmeu” devient une etoile, puis un jeune homme ayant la double qualification de „frumos” et de „lumineux” et l’autre offre deja une description plus consistante, amorce d’un portrait. Apres s’etre transforme en pluie, le „zmeu” apparaît sous la forme d’un jeune homme aux yeux d’un bleu pareil â la mer profonde („ai cărui ochi erau albaştri ca marea cea adâncă”) et â la chevelure qui briile, sous la lumiere lunaire („al cărui păr lucea în lumina lunii ca solzii peştilor”).
L’insertion, dans le discours, de l’image des ecailles de poissons peut etre consideree comme une ultime allusion â une nature monstrueuse. La polarisation des images de l’eau profonde, de la lune et des ecailles evoque le symbolisme
16	I. Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, Iaşi, Ed. Junimea, 1980, p. 161-162.
17	D. Caracostea, Fata în grădina de aur, în Două basme necunoscute din izvoarele lui Eminescu, Bucureşti, Ed. Librăriei SOCEC, 1926.
EPIPHANIES D’UN VISAGE: CĂLIN ET LUCEAFĂRUL
---------------------------------------1:----------------------------------—-^7
sauroctone. En effet, le dragon - selon Gilbert Durand]8 - est 1’animal lunaire excellence, mais il est aussi „aquatique et nocturne” par ses ecailles. Par ailleur^ le psychologue Harding considere „le revetement ecailleux des personnages q’ certains reves comme signe d’un envahissement de la personne par les forc^ noctumes de l’inconscient”18 19.	*
Le „zmeu” du conte conserve encore un reste de monstruosite bien qu’il so^ deja - et il est important de le souligner, vu les developpements ulterieurs d^ personnage chez Eminescu - plus fortement anthropomorphise que dans les autre^ legendes se referant â ce personnage. Dimitrie Caracostea constate que Kunisch sous l’influence de l’idealisme romantique, a opere plusieurs modification^ concemant la figure du „zmeu” qui vont dans le sens d’une spiritualisation Eminescu a trouve dans ce remaniement iniţial de la matiere folklorique un^ premiere idealisation du personnage fabuleux, en particulier pour le portraiţ physique qui, selon Gâldi, est d’origine cultivee et s’eloigne du modela folklorique20. Le „zmeu” se rapproche, deja ici, de la figure du „zburător”.
2.2.	Fata în grădina de aur. Perpessicius fait remonter â 1873-1874 les deux premieres versions (A et B) du conte, composees â Berlin. Deux autres versions seront elaborees â Iaşi, en 1875: la C qui ne contient qu’un fragment et la D consideree comme la demiere version. Pour l’erudit, il ne peut s’agir d’une version definitive car plusieurs indices font supposer qu’Eminescu voulait la retravailler (VI, p. 491-492).
Situe au debut du poeme, le portrait de la jeune princesse reste lapidaire et general comme celui du conte („Avea o fată dulce, mândră, pruncă” VI, v. 5), dans toutes les versions, sauf dans la version A. La version A offre une description plus detaillee qui, â cote de traits coaifies (ies yeux sont „grands”, le sourire „doux”), sretend sur la chevelure qui introduit la description: „Cu părul ei ca spuma adorată/ De aur plin în moliciunea spumei” (w. 3-4). L’adjectif „adorată” laisse deviner une projection des sentiments de l’auteur vis-â-vis de la femme aimee. Ce portrait disparaîtra de la version definitive et ne reparaîtra pas dans Luceafărul. On peut se demander si le developpement des deux portraits du „zmeu” n’a pas entraîne la suppression du portrait de la jeune fille â partir de la version B. On observe ainsi que, pour les representations plastiques des personnages, l’interet se deplace vers ia description du „zmeu” qui est depeint plus longuement, valorisation qui laisse pressentir le changement de titre, qui deviendra Luceafărul.
Dans Fata în grădina de aur, le poete elargit le role - et donc la description - du „zmeu” qui, de personnage secondaire chez Kunisch, devient aussi important que Florin. Exemple d’amplification caracterisant, avec la reduction et la substitution, la relation genetique: pour le portrait du „zmeu”, Eminescu consacre plus du double de l’espace textuel par rapport au conte de Kunisch. Le binarisme
18	Op. cit., p. 359-360.
19	E. Harding, Les mysteres de la femme, Paris, Payot, 1953, p. 125. Cite par G. Durând, op. cit., p. 246.
20	L. Gâldi. on. rit n 173
218
GISELE VANHESE
structural dejâ repere dans l’hypotexte s’articule ici d’une maniere plus complexe et s’enrichit de nouveaux details. L’amplifîcation a surtout developpe le premier groupe de metamorphoses, qui acquiert maintenant autant d’ampleur que le second.
La premiere description, dont le reseau lexical renvoie principalement au feu, reprend la transformation en etoile, puis en un „tânăr luminos” (v. 210). On releve l’expression frequente, chez Eminescu, situee juste avant le premier groupe de metamorphoses, pour qualifier le „zmeu”: „copilul sfintei mări” (v. 207). „Sfintei mări”, qui annonce le theme de l’eau developpe lors du deuxieme groupe de metamorphoses, passera dans la version A de Luceafărul („Când pe seninul sfintei mări/ Luceafărul străluce” v. 11-12) â un endroit qui precede la premiere hypostase. Les elements mis en oeuvre pour former l’etre fabuleux - „Născut din soare, din văzduh, din neauă” (v. 208) - evoquent un univers magique, typique de l’anthropogonie populaire qui persistera encore dans une variante de la version A de Luceafărul: „Din vânt, din foc, văzduh, văpăi/ Fiinţa şi-o culege” (v. 117-118)21.
Le poete effectue deux adjonctions au premier portrait du „zmeu”, qui se reveleront essentielles pour le devenir ulterieur du texte. D’un cote, les cheveux sont noirs: „Păr negru-n viţe lungi ridică faţa” (v. 213), vers qui dynamisera une des reveries materielles sur la chevelure, si pregnantes chez Eminescu. De l’autre, les yeux sont d’un bleu fonce et „întunecos”, qualite â la fois plastique et spirituelle; elle s’ajoute aux autres traits caracterisant le visage ou le sourire: „faţa-i albă, slabă, zâmbitoare” (v. 215). La comparaison finale resume, par une image frappante - qui surgit comme une vision - le sens profond de la premiere hypostase: „Părea un demon rătăcit din soare” (v. 216) ou „demon” evoque un etre sumaturel doue d’une puissance malefique. En effet, son amour est „terrible” (v. 236) selon la jeune fille et il provoque chez celle-ci diverses emotions que seule une peur efffoyable peut causer: „Sângele meu s-ar stoarce chiar din vine” (v. 236).
Le second groupe de metamorphoses, liees â l’eau, propose la transformation en pluie suivie de l’apparition d’un beau jeune homme. Les deux axes principaux du portrait du „zmeu”, lors de sa deuxieme hypostase, sont conserves: les yeux restent bleus („în ochiul lui albastru, blând şi mat...”, v. 262) et les cheveux clairs passent de l’eclat lunaire â la tonalite doree: „Blond e-azi şi părul lui de aur moale” (v. 257). La description s’attache au mouvement onduleux de la chevelure („Pe umeri cade îndoios, îmflat” v. 258) condense dans la metaphore „de aur moale”. Absent dans les versions A et B de Luceafărul, le syntagme se retrouvera dans la version C et dans l’ultime version. Le jeune homme est couronne de roseaux, omement se referant â un autre contexte que celui du conte et provenant peut-etre de la mythologie classique ou Dionysos porte le plus souvent une
21	Roşa del Conte (Eminescu o dell'Assoluto, Modena, Soc. tip. ed. modenese, 1962, p. 80) observe que l’incamation d’Hyperion obeit aux modeles de la tradition populaire apocryphe, diffiisee surtout par les „iertăciuni”, et qui pourraient avoir ete influences par la gnose. Par la suite, Eminescu refusera ce type de creation pour Hyperion.
EPIPHANIES D’UN VISAGE: CĂLIN ET LUCEAFĂRUL
219
couronne vegetale22. Călinescu avait deja perţu cette reference implicite lorsqu’il affirme: „E atâta clocotire, în acest Hyperion, apollinic faţă de umanitatea diurnă, dionisiac faţă de Cosm, încât înţelegem numaidecât că Zagreus este numele adevărat al Luceafărului”23.
Comme pour le premier portrait, Eminescu insiste sur la pâleur du visage et sur le sourire de l’adolescent. Les expressions qui le depeignent denotent un assombrissement moral lors du passage de la premiere â la seconde hypostase. En effet, si la premiere apparition etait souriante, la seconde a une expression empreinte de douleur: „buza lui cu jale/ Purta un zâmbet trist, nemângâiat” (v. 260-261). Qualifications evoquant la melancolie qui est, pour George Gană comme pour Julia Kristeva, „la doublure sombre de la passion amoureuse”24. L’adjectif „inconsole” - „nemângâiat” - semble renvoyer au sentiment originel qui naît toujours d’un deuil, d’une perte de l’objet de l’amour. On le retrouve dans le premier vers d'El Desdichado de Nerval: „Je suis le tenebreux - le Veuf -l’Inconsole”, qui condense les multiples facettes de l’etre melancolique. Dans la representation plastique, les signes de cet etat se concentrent en general au niveau des yeux, mais chez Eminescu, c’est plutot la bouche qui revele cette dimension satumienne tandis qu’aux yeux sera reservee l’expression de la passion, â partir de la version A de Luceafărul.
La seconde hypostase se termine par le vers - „Părea un mort frumos cu ochii vii” (v. 264) - qui traversera sans modification tout l’avant-texte jusqu’au poeme definitif de 1883. Dans son analyse Mortul frumos, viul cadaveric25, Călinescu opere un rapprocheirienî implicite entre le „mort frumos” et les spectres et vampires qui peuplent la litterature romantique d’Europe occidentale, comme dans Lenore ou Die Braut von Korinth. Malgre la comparaison avec un ange („cum sta mut înger din tării” v. 263), piusieurs indices concourent â faire de la dcUXiCme apparition un spectre. „Tu eşti mort” (v. 278) affirme la jeune princesse, plus sensible â l’absence de vie du genie qu’â sa beaute.
De plus, la comparaison de la pâleur du visage avec celle de la cire, qui se maintiendra â travers toutes les versions de Luceafărul, est plus propice que le marbre, par exemple, â susciter l’impression de „Unheimliche” etudie par Freud. La cire donne une plus grande illusion de vie or „l’Unheimliche” s’insere toujours dans les interstices de l’incertitude, brisant les limites entre vie/mort, anime/inanime. Commentant le texte de Freud,, Helene Cixous * observe que „Yimmediate figure de l’Etrangete, c’est le Revenant. Le Revenant est la fiction de
22	A. Veneri, in Lexicon Iconograficum Mithologiae Classicae, Ziirich - Miinchen, 1986, p. 414. Consulter aussi E. Tacciu pour qui ce personnage s’apparente â un demon des eaux issu d’une superstition de la Bucovine (Mitologie romantică, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1973, p. 45).
23	G. Călinescu, Opere, XIII, Bucureşti, Ed. Minerva, 1970, p. 116.
24	J. Kristeva, Soleil noir. Depression et melancolie, Paris, Gallimard, 1978, p. 15; G. Gană, Melancolia lui Eminescu, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2002.
25	G. Călinescu, op. cit., p. 253-255.
220
GISELE VANHESE
notre relation â la mort concretisee par le spectre”26 27. Elle assimile meme le surgissement du Revenant au retour du refoule.
Dans Fata în grădina de aur, on assiste â la mise en place d’un systeme d’oppositions, qui peuvent etre resumees par deux termes essentiels: „demon” et „înger” qui, pour la premiere fois, surgissent dans l’espace textuel du portrait masculin. Les deux hypostases unissent, en une alliance significative, le vocable „demon” â la chevelure noire et le vocable „înger” â la chevelure blonde. Cependant, meme si les deux descriptions ont ete tracees parallelement de maniere rigoureuse afin de mettre en relief les variations qu’elles contiennent, elles suivent encore la succession imposee par l’hypotexte et ne produisent aucun effet de gradation, ni de sens.
3.	Peste codri stă cetatea. Peste codri stă cetatea peut etre d’abord relie â Călin - file din poveste, vu que son theme central est la description d’un „zburător”. Comme nous l’avons demontre dans un essai precedent, ce poeme „collateral” presente chronologiquement une transition - en ce qui concerne les hypostases du personnage fantastique masculin - entre Fata în grădina de aur et la version A de Luceafărul21'. II ne s’agit donc pas d’un doublet „deduit” de Luceafărul comme le pensent certains critiques28. En effet, les deux descriptions du „zburător” proposent dejâ les hypostases d’Hyperion mais dans l’ordre encore primitif de Fata în grădina de aur. Tout en constatant que c’est seulement â partir de la version A de Luceafărul qu’interviendra la succession significative des hypostases (angelique puis demonique), on notera cependant que cette premiere version du chef-d’oeuvre conserve les principaux traits de la description du „zburător” pour les attribuer â Hyperion. Une telle analogie confirme la filiation directe entre la figure mythique autochtone du „zburător” et celle de Luceafărul, en ce qui concerne le portrait masculin.
Comme dans la premiere apparition du „zmeu” de Fata în grădina de aur, le „zburător” prend l’apparence d’un homme aux cheveux noirs. Cependant, â la difference du conte de 1873, Eminescu unit cette fois la chevelure noire aux yeux noirs, ce qui fait coîncider ce portrait avec celui de la version A de Luceafărul (qui sera situe - selon une presentation Progressive - lors de la seconde hypostase): „Ochii negri-ntunecoşi/ I se uită mângâioşi,/ în păr negru stele poartă/ Dară alba faţă-i moartă” (VI, v. 48-51). II est particulierement interessant d’observer que dans des variantes de la version anterieure de Peste codri stă cetatea, contenant
26	H. Cixous, La Jiction et ses fantâmes. Une lecture de l’Unheimliche de Freud, „Poetique”, 10, 1972, p. 212.
27	Peste codri stă cetatea et la genese de Luceafărul, „România orientale”, 3, 1990, p. 29-47; ,Peste codri stă cetatea” şi geneza „Luceafărului”, „Limbă şi literatură”, 1992, p. 205-216. Consulter aussi P. Creţia, Constelaţia..., op. cit., p. 34. Pour l’influence de l’adaptation, par Constantin Stamati, du Sylphe de Victor Hugo sur la genese de Peste codri stă cetatea, voir notre essai: Le rayonnement du „Sylphe" de Victor Hugo durant le Romantisme roumain., „Quademi di Clio”, Studi balcanici, Rome, 8, 1989, p. 293-320.
En particulier S. Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul ontologic, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1994, p. 102.
EPIPHANIES D’UN VISAGE: CĂLIN ET LUCEAFĂRUL
221
deja cette premiere transformation du personnage fantastique, la description unit encore, comme dans le conte versifie, la chevelure noire aux yeux bleus: „Ochi albaştri-ntunecoşi” (v. 58). L’abandon de cette variante montre que celle-cj ne s’integrait plus au systeme de representation vise, â un certain moment, par l’auteur. Ajoutons qu’un seul omement enrichit la description; le „zburător” porte des etoiles sur sa chevelure, ce qui evoque la couronne stellaire qui apparaîtra Seule-ment dans une variante de la version A de Luceafărul: „încununat cu stele” (v. 1^2) Dans Peste codri stă cetatea, la chevelure blonde du „zburător”, qualifiee par le syntagme „Cu păr lung de aur moale” (v. 58), porte la couronne de roseaux bjen connue: „Trestia l-încununează” (v. 60). Mais, â la difference du deuxieme portrait du conte versifie, la couleur des yeux n’est pas precisee; ceux-ci re9oiyent uniquement une qualite spirituelle („cu ochii plini de jale” v. 59). Ce silence caracterisera toutes les versions de Luceafărul. Un vetement briliant est, popr ia premiere fois, evoque: „Hainele îi scânteiază,/ Haine lungi şi străvezii” (w. 61-62), germe peut-etre du „giulgiu” merveilleux de Luceafărul.
On assiste ainsi, dans Peste codri stă cetatea, â la construction des deux portraits d’Hyperion, offfant une image plus unifiee par rapport aux descriptjons paralleles de Fata în grădina de aur. L’etude genetique montre que le pas$age relatif aux descriptions du „zburător” de Peste codri stă cetatea n’a pu etre compose qu’avant les incamations d’Hyperion telles qu’elles surgissent dans }a version A de Luceafărul ou intervient, pour la premiere fois dans le cycle de Luceafărul, l’inversion des hypostases. Le situer â une epoque contemporaine ou posterieure â cette redaction serait faire subir une regression au fonctionnement de l’ecriture et nous semble contraire â la logique meme de son mouvement.
4.	De l’hypostase angelique â l’hypostase demonique: Luceafărul 4.1. Version A. A l’interieur de l’avant-texte lui-meme, la version A de Luceafărul se presente encore comme une ebauche. Toutefois, pour 1 ’tinite textuelle choisie - la description d’Hyperion au cours de ses deux incamations - la premiere version de Luceafărul annonce, des 1880, presque totalement celle de la version definitive. L’architecture du passage reste fondee sur une structure bina;re mais, cette fois, non seulement tous les elements constitutifs des breves strophes du chef-d’oeuvre sont en place, mais ils sont articules selon un ordre qui ne changera plus et, surtout, qui accentue la polarite symbolique du passage entre les deux apparitions de Luceafărul: l’hypostase angelique precede l’hypostase demonique Avânt de depeindre les deux metamorphoses, Eminescu evoque la beaute de la jeune princesse, d’une maniere depouillee ( „A fost odată [...] / O luminoasă fată” II, v. 1, v. 4) et introduit le motif du miroir. Celui-ci s’inscrit parmi le re$eau de themes fantastiques qui traverse tout le poeme. En fait, la perception visuelle -qui se trouve au centre de ce reseau thematique, comme l’a montre Tzvetan Todorov29 - s’actualise lors de la contemplation par Cătălina des apparitions d’Hyperion, qui donnent lieu â deux portraits symetriquement opposes. Si dans
29 T ToHnrnv Jntrndur.tinn â la litterature fantasîiaup Paris. Ed. du Seuil. 1976.
222
GISELE VANHESE
Călin - file din poveste, le miroir permet la projection du narcissisme latent de la jeune fille, dans Luceafărul, il est ce lieu privilegie ou l’invisible devient visible et s’insere ainsi dans le substrat philosophique platonicien qui sous-tend le poeme.
Les metamorphoses de Luceafărul se situent â la fin d’un processus de reduction de la donnee folklorique. A partir de Fata în grădina de aur, on assiste â une elimination Progressive des hypostases meteorologiques et â une accentuation anthropomorphe de la description de l’etre sumaturel. Dans le passage analyse de Luceafărul, Tinteret n’est plus disperse sur plusieurs mutations, mais se concentre essentiellement sur les deux apparitions sumaturelles qui, par leur actualisation fulminante, se rapprochent des metamorphoses divines de Tinde. On retrouve peut-etre ici un autre element du substrat indien qui, selon Amita Bhose et Rodica Marian, est une des composantes de la formation culturelle d’Eminescu30.
Lors de sa premiere hypostase, Hyperion surgit de l’abîme marin et franchit la fenetre de la chambre qui est comparee, des ce stade, â un seuil („ca şi pe prag” v. 59) comme dans Peste codri stă cetatea. En ce qui concerne Teau marine, Jung31 note son ambivalence dans son etude de Heaven and Earth de Byron, oeuvre qui a pour sujet la passion des Anges pour les filles des hommes et qui presente des convergences avec Poeuvre d’Eminescu. II observe en particulier que le poeme conţient de nombreux symboles cosmiques, projections de la libido. Les eaux, ecrit-il, sont creatrices, fecondatrices, „matemelles”, comme les qualifie la mythologie indienne. C’est cette valeur qui est ici offerte lors de la premiere metamorphose d’Hyperion. Elles peuvent aussi devenir destructrices. Ainsi le deluge universel, continue Jung, aneantira le monde souille par le peche de la race provenant de Tunion entre les Anges et les filles de la terre. Dans Luceafărul, le jeune voivode, ne de la mer, est donc issu de Teau matricielle qui entrera dans sa genealogie â partir de la version C („Şi mumă-mea e marea” v. 80). La mer semble en fait refleter son corps apparitionnel comme en un „immense miroir magique”32.
Les cheveux d’Hyperion sont blonds, couronnes de roseaux et parsemes de fleurs. Ce detail, qui n’appartient qu’â la version A, Tapparente â un jeune dieu de la vegetation, vision „neptunienne” associant Taquatique, le lunaire et le vegetal. Si quatre adjectifs restituent la couleur, la densite et le mouvement de la chevelure, on note Tabsence de la description des yeux. Le poete leur consacrera une nouvelle et splendide celebration au cours de la seconde hypostase. La couleur bleue persiste cependant dans Tevocation plastique, mais c’est pour qualifier le „giulgiu” qui comparaît ici („un giulgiu albastru”, v. 63). Avânt que le syntagme desormais fige „Un mort frumos cu ochii vii” cloture la peinture, on retiendra de nouveau une allusion â la pâleur du jeune homrne. Une vision fantomatique est evoquee par le vers „Şi luna îl petrece” (v. 66), ou le verbe „a petrece” possede ici son sens specialise, frequent dans les chants populaires funebres, d’„accompagner
30	A. Bhose, Eminescu şi India, Iaşi, Ed. Junimea, 1978; Rodica Marian, op. cit., p. 380- 428.
31	C. G. Jung, Metamorphoses de Văme et ses symboles, Paris, Georg ed., „Le livre de poche”,
2002, p. 206-207.
32	M. Mincu. Mihai Eminescu. Luceafărul, Bucureşti. Ed. Albatros. 1978. d. 19.
EPIPHANIES D’UN VISAGE: CĂLIN ET LUCEAFĂRUL
223
le mort â sa sepulture”. Ces funerailles cosmiques, aux connotations lugubres, n’apparaissent que dans cette version.
Pour la seconde hypostase, une analyse des semes qui fonctionnent dans les mots-cle du passage montrerait une intense polarisation sur le semantisme du feu et de la flamme. Un site imaginaire - les vallees du chaos - est trouve pour cette metamorphose: „coboară-a chaosului văi” (v. 119). II semble alors emerger, apres ce descensus ad inferos, du royaume de l’Au-delâ, selon l’itineraire „plutonic” trace par Ion Negoiţescu. Si le premier regne de Luceafărul ressemblait â l’univers pre-natal, le second est celui de la „post-existenţă” comme le constate Marin Mincu: „el pare a fi zeitatea supremă infernală, scăldată în focul unui soare nocturn”33.
Le parcours descriptif se focalise sur les cheveux noirs qui portent une „coroană de iubire” (v. 122). Probablement â cause de son flou et de sa fadeur, cette expression disparaîtra dans les versions successives. L’amour ne sera plus materialise par la couronne, mais s’incamera de preference dans la puissance du regard et la vibration des paroles. La variante „încununat cu stele” s’ajoute aux autres elements qui inscrivent la presence demonique dans le texte. La couronne d’etoiles est en effet un attribut traditionnel du personnage luciferien, que l’on retrouve aussi dans Eloa de Vigny34.
„Şi ochii ard în adevăr/ Ca focul...” (v. 123-124). Les yeux sont relies â la thematique du feu et sont porteurs, comme lui, d’un double mouvement: condensation et emanation, profondeur interieure et elan vers l’autre. La strophe suivante (v. 125-128) est entierement consacree â la peinture des yeux qualifies d’„întunecaţi”; ils sont compares â „două patimi fără saţ/ Şi pline de-ntuneric”35. Cette image magnetique et tenebreuse, qui subsistera dans les autres versions et dans le poeme final, fait appel â une veritable „hermeneutique du regard”. En ce qui concerne les yeux noirs, privilegies dans ce portrait - puisque le regard bleu sombre d’Hyperion a ete elimine - „ils realisent en eux, constate Jean-Pierre Richard, un ideal double de densite et de profondeur. [...] Le regard noir concentre [...] en lui la qualite d’un feu enfin relie â son principe: un feu compact, tendu, sombre â force d’ardeur”36. II faut remarquer que cette strophe a ete retranscrite en marge de l’hypostase angelique d’Hyperion. S’agit-il, comme se le demande Perpessicius (II, p. 377), d’une projection de cette evocation sur le portrait de l’ange ou, comme nous le croyons, d’une anticipation37? Quoiqu’il en soit, le poete a trouve plus suggestif d’inserer la peinture des yeux sombres dans la seconde hypostase.
33	Op. cit., p. 27 et p. 29.
34	Ci. notre Portrait d’un dieu obscur. Eminescu, Lamartine, Vigny, „Quademi del C.R.I.E.R”, 1, 1996, p. 125-140.
35	Pour les valeurs semantiques de „întuneric”, on se reportera avec profit â Rodica Marian et Felicia Şerban, Dicţionarul „Luceafărului” eminescian, Cluj-Napoca, Ed. Clusium, 2000.
36	J.-P. Richard, Etudes sur le romantisme, Paris, Ed. du Seuil, 1970, resp. p. 44, p. 47.
37	Voir â ce sujet Rodica Marian, în M. Eminescu, Luceafărul. Text poetic integral. Ediţie
nritir-o inhr»Hiiri»n» nAtA ci rrtmpnfarii /l»	xt------t?j r»------ ,<'AA
224
GISELE VANHESE
Cette strophe, qui constitue une sorte de versant obscur et masculin aux vers dedies au „secret des yeux bleus” de la jeune princesse de Călin, revele la fascination du poete pour le regard imagine comme une flamme noire, auquel il attribue une double valence: d’un cote, ardente et donc lumineuse et, de l’autre, nocturne. Notons que c’est cette meme dualite qui traverse la seconde genealogie d’Hyperion: ses parents sont d’abord l’eclair (dans une variante: le feu) et la nuit; â partir de la version C: le soleil et la nuit. Ce flamboiement de l’etre est porte â son comble lorsque celui-ci rencontre un autre regard.
Les yeux, tenebreux et tristes, qui caracterisent aussi l’inquietude errante de Călin et le charme melancolique d’autres heros d’Eminescu, retoument, telle une image obsessive, avec une haute frequence dans toute l’oeuvre du poete. Ils indiquent que nous sommes probablement devant un processus d’identification entre le sujet et sa creation. L’association des yeux sombres et de la chevelure noire ne s’est pas effectuee immediatement pour Luceafărul puisqu’au moins une oeuvre appartenant â cette „constelaţia”, le conte versifie Fata în grădina de aur, les dissocie. On peut penser que, dans la version A, la jonction s’est realisee entre la fiction et la biographie, entre l’ideal et le reel, entre le portrait et rautoportrait.
La version A est caracterisee par l’inversion de l’ordre des hypostases, fait extremement important en ce qui concerne le sens ultime de Luceafărul: â l’apparition angelique d’un etre aux cheveux blonds succede l’apparition „demonique” d’un jeune homme aux cheveux noirs. La transformation scripturale n’est pas ici de nature paradigmatique comme pour les variantes, par exemple, mais de nature syntagmatique. La logique du texte entraîne une redistribution des unites semantiques. Leur nouvel enchaînement, veritable „forme-sens” selon l’expression d’Henri Meschonnic, introduit un effet de dramatisation et est porteur de signification. Cette progression se marque de maniere evidente â travers l’evolution du chromatisme symbolique qui est caracterise par un obscurcissement intervenu lors du passage de la premiere â la seconde hypostase: le „giulgiu” passe du bleu au noir (une variante, qui annonce la version B, propose en effet: „E giulgiul negru, strălucit”, II, p. 379), la chevelure fonce et l’on peut imaginer la meme transmutation pour les yeux, meme si la couleur des yeux d’Hyperion n’est plus mentionnee lors de la premiere hypostase. Que signifie cet obscurcissement? Analysant les symboles et les images nyctomorphes, Gilbert Durând constate entre autres que leur „valorisation negative signifierait selon Mohr: peche, angoisse, revolte et jugement”38.
Une autre difference essentielle par rapport aux textes anterieurs est l’adjonction, au debut de la seconde apparition, de la genealogie d’Hyperion. Les critiques ont considere cette genealogie comme un nouveau trăit de classicisme greco-latin. L’ascendance d’Hyperion - son pere est l’eclair et sa mere la nuit - en fait sans aucun doute un „enfant de la nuit”. Le vers „Ea-i noaptea: muma lumii” (v. 140) semble bien se referer explicitement aux theogonies antiques, en
38
G. Durând, od. cit., d. 88.
EPIPHANIES D’UN VISAGE: CĂLIN ET LUCEAFĂRUL
225
particulier â celle d’Hesiode. Dans son livre La nuit et les enfants de la nuit, Clemence Ramnoux observe que „les enfants de la nuit” sont des „divinites redoutables [...] plus fortes que les dieux et les hommes [...]: avec un aspect de douceur captivante, et un aspect de terreur”. En effet, continue Phistorienne, „le Nocturne enveloppe l’homme dans un filet morte 1 de ruses, de mensonges et de paroles â double sens, pour le mieux conduire â sa ruine. Les deux epithetes le designent sous un aspect tenebreux et infernaF’39. En fait, la jeune princesse, repondant â la strategie seductrice mise en oeuvre par Hyperion, le comparera â un „demon”, par opposition â un „înger” auquel il a ete assimile lors de sa premiere hypostase, ces deux images etant reprises jusqu’â la version definitive. On notera que l’image du filet („mreajă”), attribut des puissances noctumes, apparaît dans Luceafărul ainsi sans doute que „les paroles â double sens” caracterisant les interpellations seductrices pour Cătălina.
Nous constatons que c’est dans la version A que le portrait d’Hyperion, lors de sa seconde apparition, se rapproche le plus de l’image du demon romantique. Ce n’est pas un hasard si nous rencontrons successivement les termes „înger” puis „demon” pour qualifier les deux metamorphoses. Le vocable „demon” possede ici la signification d’„înger căzut”40 comme le qualifie Petru Creţia. Ce trăit relie la thematique du grand poeme â la legende apocryphe de la chute des anges et de leur entreprise de seduction sur les filles des hommes. Luceafărul s’inscrit ainsi parmi les ceuvres romantiques qui se sont inspirees de ce mythe litteraire, comme celles de Moore, Byron, Heliade Rădulescu, Lermontov, Lamartine, Vigny... D’une maniere generale, on releve que l’obscurcissement de la chevelure est, chez tous les Romantiques cites, l’indice d’un passage de la purete â la volupte sous les forces obscures du deşir susceptible de provoquer la chute dans la matiere ou s’engloutit la lumiere, selon le traditionnel schema gnostique. Notons encore des details communs aux oeuvres developpant cette thematique comme la couronne d’etoiles, proposee par une variante du vers 122, â laquelle il faudra ajouter le „giulgiu” noir de la version suivante.
Quant â 1’importante variante du vers 131: „focu-mi este tată-meu”, elle transforme Hyperion en un veritable „fils du feu” aux îesonances nervaliennes et oriente cette figure vers le satanisme. En fait, les variantes produisent toujours un texte different. „Pour le chercheur, reconnaît Bellemin-Noel, rien ne vaut un mot nouveau, qui s ’ajoute â une serie en lui apportant un surcroît d’eclairage. Ce mot, en general, il a ete refoule, on ne le trouve nulle part, du moins en entier, lisible, bien visible. Et il arrive que l’avant-texte nous permette de retrouver ce mot perdu”41.
39	C. Ramnoux, La nuit et les enfants de la nuit, Paris, Flammarion, 1986, resp. p. 19 et p. 41.
40	Op. cit., p. 37. Consulter aussi T. Vianu, Demon la Eminescu, in: Eminescu, Iaşi, Ed. Junimea, 1974, p. 130-135; Z. Rusu, Contribuţii noi cu privire la geneza „Luceafărului” lui Eminescu, „Revista de istorie şi teorie literară”, 4, 1978, p. 509-523; idem,,Luceafărul" în literatura romantică, „Revista de istorie şi teorie literară”, 1, 1981, p. 51-67; idem, „Luceafărul" şi „Demonul", „Revista de istorie şi teorie literară”, 1, 1982, p. 17-25; idem, Cartea lui Enoch şi „Luceafărul", „Dacoromania”, 8, 1991, p. 123-140.
41	J. Bellemin-Noel, Avant-texte et lecture psychanalytique, in: J. Bellemin-Noel et alii, Avant-texte. texte.- anrp.s~t(>rtt> Paris — RnHar*»ct PH A. rvroc ir‘°'> -
226
GISELE VANHESE
4.2.	Version B. La premiere hypostase - qui, dans la version A, etait moins developpee que la seconde sur laquelle s’etait exerce un processus de projection et d’Identification - se caracterise, dans la version B, par de nouvelles adjonctions. D’une part, un detail - â la fois plastique et symbolique - complete la description: le jeune homme blond, couronne de roseaux et vetu d’un „giulgiu” bleu, tient un „toiag”. D’autre part, un souci de symetrie evident a provoque la creation, pour l’apparition angelique, d’une genealogie (le ciel et la mer) qui fait pendant â la seconde genealogie. Pour la premiere fois aussi, Hyperion est compare â un „voevod”. A propos de ce vocable, Zoe Dumitrescu-Buşulenga rappelle que cette denomination indique „non pas l’appartenance â quelque hierarchie de la terre, mais â l’une des hierarchies celestes, â savoir celle des archanges appeles ‘voîvodes’ en roumain”42.
Est-ce l’emploi de ce vocable qui a entraîne la disparition du terme „înger” dans la premiere replique de la jeune fille? En effet, celle-ci le comparera, dans la version B, â un „geniu”, expression qui remonte â Fata în grădina de aur. II y a donc, dans la version B, comme une sorte de retour â la terminologie et â l’horizon semantique du conte versifie. Alors que la version A n’avait pas attribue de qualites spirituelles au visage, la version B en suggere â la fois la pâleur et la tristesse, pour la premiere comme pour la deuxieme hypostase. Ici Ia tristesse est provoquee par l’insomnie: „Şi faţa tristă de-nsomnii” (v. 69). Le terme sera elimine par sa discordance avec le contexte et avec l’imaginaire eminescien le plus pro fond qui privilegie au contraire le magique sommeil reliant l’homme au grand devenir cosmique. En ajoutant - avec „voevod” - la royaute â l’angelisme, la pâleur et la tristesse, la premiere hypostase trace definitivement l’archetype obsessif du Monarque de la Mort qu’a decele Ion Negoiţescu dans de nombreux poemes.
Dans la seconde hypostase, qui continue â etre dominee par le symbolisme de la flamme, on remarque l’introduction du feu solaire, et de sa lumiere, tel qu’il se manifestait deja dans le conte de Kunisch et dans Fata în grădina de aur. Ainsi, le poete apporte une modification essentielle â la seconde genealogie: si la mere d’Hyperion reste la nuit, son pere devient definitivement le soleil. L’ascendance solaire est annoncee par le debut de la seconde hypostase ou Hyperion apparaît „scăldat în foc de soare” (v. 132), syntagme qui rapproche la version B, par-dessus la version A, du conte versifie qui proposait: „Părea un demon rătăcit din soare” (v. 216). II semble ici qu’Eminescu ait voulu se detacher de la version A ou Ies aspects „plutoniens” de Luceafărul etaient nettement marques. II a refuse de faire d’Hyperion, lors de sa seconde metamorphose, un etre completement voue aux puissances chthoniennes et noctumes, comme le sont Călin et le „zburător” de Peste codri stă cetatea. Cette orientation va s’accentuer au fii des versions et eloigner Hyperion de son origine „demonique” dont il ne restera que des traces dans le texte final.
42	Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Les poetes transylvains et l’heritage Eminescu, in: Zoe Dumitrescu-Busulenga et alii, Eminescu după Eminescu, Iaşi, Ed. Junimea, 1978, p. 220.
EPIPHANIES D’UN VISAGE: CĂLIN ET LUCEAFĂRUL
227
Toujours par souci de symetrie, on note l’introduction, lors de la seconde hypostase, de diverses qualifications spirituelies qui completent la description du visage: „El vine trist şi liniştit” (v. 135), vers qui deviendra dans le texte definitif: „El vine trist şi gânditor” (v. 123). La tristesse, qui - depuis Fata în grădina de aur - caracterisait l’hypostase „angelique” du „zmeu”, est ici associee â l’hypostase „demonique”. Le poete perfectionne ainsi le portrait en l’enrichissant d’une expression melancolique, devenue depuis le Romantisme, un des attributs du genie et de la beaute. Lors de la seconde transmutation comparaît aussi un „giulgiu”, qualifie de „negru”. L’evocation des bras est caracterisee par l’image du marbre, frequente chez Eminescu, qui possede de multiples connotations analysees par Ies critiques. Le poete reprend ici un des elements de „l’anatomie de la femme ideale” etudiee par Călinescu, ou la „Venus seraphique” a la froideur et la blancheur d’une statue. Nul doute que la valeur plastique de cette description ne relie cette seconde apparition â la sculpture grecque. Si dans la composition du portrait d’Hyperion, l’auteur a suggere avec maîtrise l’eclat des yeux et la splendeur de la chevelure, il s’est heurte â plusieurs obstacles pour la peinture du corps, en particulier d’un corps sumaturel, reflet du divin et du beau absolu. Les problemes qui se posent au poete se rapprochent, par certains cotes, de ceux que rencontre le peintre et qu’Eminescu evoque au debut de Venere şi Madonă: comment peindre un ideal, comment peindre un archetype?
4.3.	Version C. En ce qui concerne les hypostases d’Hyperion, la version C, qui porte le nom de Legenda Luceafărului, ne presente quasiment pas de difference avec le poeme definitif. Par rapport aux versions anterieures, la premiere apparition subit quelques modifications. Les differentes variantes du vers „Iar pielea feţii străvezii” (v. 73), evoquant l’aspect du visage, s’orientent vers une presence de plus en plus immaterielle qui culminera avec le terme „ombre” de la version definitive: „umbra feţei străvezii” (v. 69). Le „giulgiu” n’est plus de couleur bleue mais „vânăt”, couleur obsessive chez Eminescu. Si Hyperion continue â etre compare â un „voevod”, qualifie de , jeune”, il n’est plus couronne de roseaux, ce detail etant attribue au „toiag”. On sait que, parmi les emblemes de Dionysos, s’affirmera de plus en plus, dans l’iconographie, le bâton qui se termine en general par une touffe de feuilles â son extremite, bâton de longueur et de forme diverses, brandi durant les danses orgiastiques43.
Remarquons encore que l’ajout de la denomination „voevod”, utilisee pour les archanges et quelques saints guerriers, et l’adjonction du „toiag” - des la version B - contribuent â masculiniser l’apparition angelique qui, dans les premieres versions, semble encore contenir des traces d’androgynat (comme en temoigne aussi le verbe „a creşte”, utilise par Eminescu, dans d’autres poemes, pour evoquer une femme-deesse sortant de la mer). Gilbert Durând remarque que le sceptre et le glaive sont des symboles qui „constellent autour de la notion de Puissance [...]. Sceptre et glaive sont les symboles culturels de cette double
43 A. Veneri. od. cit., d. 415.
228
gis£le VANHESE
operation par laquelle la psyche la plus primitive annexe la puissance, la virilite du Destin, en separe la traîtresse feminite”44.
La seconde hypostase est presque identique â celle du texte definitif. II faut observer qu’une des variantes de la version C propose une nouvelle occurence du terme „demon”, lorsqu’Hyperion surgit des vallees du chaos: „Şi din a chaosului văi/ Un demon se-ncheagă” (w. 123-124); elle s’ajoute â celle deja contenue dans la reponse de Cătălina â la fin de la deuxieme apparition du jeune homme. Un tel emploi de „demon”, et â cet endroit-lâ - c’est-â-dire au tout debut de la seconde hypostase - confirme qu’il n’est pas pertinent d’attribuer â ce vocable le sens du „daimon” grec qu’une critique traditionnelle a voulu imposer â ce terme dans la replique de Cătălina, le seul qui subsistera dans la version definitive.
La modification des vers introduisant la seconde hypostase porte sur le mouvement meme de la metamorphose. „El sta să se culeagă/ Coboară-a chaosului văi” (w. 118-119) de la version A devient dans la version C (et dans le texte definitif): „Şi din a chaosului văi/ Un mândru chip se-ncheagă” (w. 123-124). Le processus de cette transformation apparaît â present comme paradele, mais de sens oppose, â la premiere. Pour chaque hypostase, le surgissement d’Hyperion s’effectue â partir d’un lieu ou se dissolvent Ies formes. Avec l’apparition issue de la mer, on assiste â une nouvelle naissance puisque Ies Eaux se presentent comme le receptacle primordial ou s’abolissent Ies formes. Quant au lieu de la deuxieme apparition - le chaos - il est souvent associe, comme le remarque Tuzet, â „la Matiere premiere, la Mere”. II est aussi, selon Milton, „la vaste matrice de la Nuit increee”45; le chaos tend â se confondre avec l’empire des tenebres et la venue de Luceafărul avec une apparition resurrectionnelle surgie du royaume de la Mort.
La precision du verbe „a se închega” de la version C, qui passera dans le texte definitif, convoque de maniere explicite la question des rapports unissant Luceafărul â 1’alchimie. On peut en fait considerer que la descente aux „vallees du chaos” correspond â la nigredo, associee chez Ies alchimistes, aux „experiences ‘terribles’ et ‘sinistres’ de ‘noirceur’, de mort spirituelle, de descente aux Enfers: outre qu’elles sont continuellement attestees dans Ies textes, on Ies dechiffre dans l’art et l’iconographie d’inspiration alchimique, ou ces sortes d’experiences sont traduites par le symbolisme satumien, par la ‘melancolie’”. Mircea Eliade note encore que „la phase qui suit la nigredo, c’est-â-dire ‘l’oeuvre â blanc’, la leukosis, Valbedo, correspond vraisemblablement, sur le plan spirituel, â une ‘resurrection’ qui se traduit par l’appropriation de certains etats de conscience inaccessibles â la condition profane. (Au niveau operatif, c’est le phenomene de la ‘coagulation’, consecutif â la putrefactio iniţiale46.)
Remarquons encore que l’essai de Călinescu Magie et alchimie, consacre â la poesie d’Onofri, propose une reflexion qui pourrait eclairer tout un versant de
44	G. Durând, op. cit., p. 137.
45	H.Tuzet, Le cosmos et l’imagination, Paris, Corii, 1988, p. 198.
46	M. Eliade, Forgerons et alchimistes, Paris, Flammarion, 1977, p. 137-138.
EPIPHANIES D’UN VISAGE: CĂLIN ET LUCEAFĂRUL
229
Luceafărul. Reprenant la defmition de la coagulation alchimique, il affirme que „Par coagulation, on entend la fixation de 1'element volatil, super-sensible (apres une operation de separation, de dissolution), l’incorporation sur un autre plan”, operation qui semble indiquer le processus meme engendrant la seconde hypostase d’Hyperion. Ajoutons cette observation suggestive du critique, qui note que le couple alchimique - forme par le soleil et la lune - est represente par „l’eau transcendante” c’est-â-dire, poursuit-il, „Hyperion, eau brulante”47 48. De telles affirmations montrent que pour Eminescu, comme pour un de ses devanciers -Gerard de Nerval - l’alchimie se revele une ele interpretative significative.
Par ses connotations alchimiques, le verbe „a se închega” introduit une autfe temporalite, encore plus irreelle que celle manifestee par le verbe „a creşte” utilise dans la premiere hypostase. C’est ce temps suspendu que va occuper la description. Eminescu reussit par le choix du verbe „a se închega” â faife pressentir la force magique et terrible â l’oeuvre dans cette transmutation. Qui parle en cet instant? Qui voit? Le regard du narrateur se confond ici avec celui de la princesse durant le moment „extatique” de l’apparition d’Hyperion.
 cote de la pâleur et de la tristesse, 1’adjectif „gânditor” (v. 131) apport® une demiere touche au visage d’Hyperion et fond ainsi l’homme melancolique avec le penseur, autre avatar de l’homme de genie. Eminescu fixe, avec cette ultime qualification, Ies traits de la beaute masculine fatale, qu’avaient reconnus Ies Romantiques et que Baudelaire resume dans sa magistrale reflexion:
„J’ai trouve la defmition du Beau, - de mon Beau. C’est quelque chose d’ardent et de triste [...]. Je ne conţois gueres [...] un type de beaute ou il n’y ait du Malheur. Appuye sur, - d’autres diraient: obsede par - ces idees, on conţoit qu’il io& serait difficile de ne pas conclure que le plus parfait type de Beaute virile est Satan’AS.
En donnant â Hyperion une apparence double et opposee, Eminescu sembln avoir voulu suggerer Ies deux faces du genie - lâ, apollinien et clair, ici demoniquC et obscur. „Ange” puis „demon”, l’astre - en apparaissant â la jeune fille - dissocic sa totalite en deux aspects. La reaction ambivalenţe de Cătălina, par rapport â Hyperion, revele l’experience du numineux, engendrant â la fois le mysteriunt tremendum et le mysterium fascinans. Les deux hypostases de Luceafărul representent certainement un des sommets du poeme qui n’a cesse d’exercer son influence magnetique sur la litterature roumaine, y compris sur la conception elaboree par Ion Negoiţescu des deux regimes de l’imaginaire eminescien. Dans sa meditation sur la double apparition de Luceafărul et ses „sortileges mortels” ne reconnaît-il pas: „El e ca un arhanghel şi ca un mort, arzând de nesaţiul erosului, de nesaţiul malefic, iar pe de altă parte naşterea sa din haos, din văpăi de neant, are o splendoare grea de tot ceea ce poezia lui Eminescu îmbrăţişează ca negură primordială, ca somn şi otravă, ca durere dintâi şi voluptate a morţii”49.
47	G. Călinescu, Magie et alchimie, „Vremea”, 1943, 729; repris dans Etudes poetiques, Bucureşti, Ed. Univers, 1972, p. 247-248.
48	Baudelaire, Journaux intimes, in (Euvres completes, Paris, N.R.F., „Bibliotheque de la Pleiade”, 1961, p. 1255.
49	lor, m...;,..—	—	—-
1
230
GISELE VANHESE
La version A revele que la seconde incamation d’Hyperion tendait vers un archetype demonique, commun â tous Ies auteurs romantiques qui ont ete fascines par cette thematique. Luceafărul est bien, le temps de la seconde hypostase, un ange dechu qui aspire â reconstituer avec Cătălina la coincidentia oppositorum du couple primordial50, en une reintegration de l’unite cosmique perdue. Comme le montre explicitement Peste codri stă cetatea, Luceafărul - aboutissement de toute la reflexion romantique sur le fils de la nuit - tend â prendre Ies traits du „zburător”51, heros issu des couches Ies plus obscures de l’inconscient collectif et s’exprimant dans une croyance specifiquement roumaine.
Plus encore que Călin - file din poveste, la version definitive de Luceafărul s’est elaboree sur la suppression de multiples traits de l’archetype dont Ies variantes devoilent la face nocturne. Ion Negoiţescu n’annexait-il pas le „laboratoire” du poete au versant plutonien de son genie? Parlant de la vie des manuscrits de Luceafărul, Petru Creţia affirme de son cote que „citirea şi recitirea adâncită a tot ce ţine de Luceafărul în cele cinci caiete, scrise, cu o fervoare, cu o incandescenţă de neînchipuit, de chiar mâna lui Eminescu, dă mai mult decât un rezultat filologic” et parle de leur mouvement interieur issu „din proliferări inepuizabile şi din austere sacrificii”52. Sacrifice que nous racontait deja la ballade de Meşterul Manole et qu’Yves Bonnefoy considere comme unes des caracteristiques de l’art et de la poesie modemes: „L’art des nombres, le mur aux arcatures presque divines, est maqonne sur un cri. Notre plus haut deşir y est etouffe, comme la bete jetee jadis sous la pierre des fondations”53. C’est sur le sacrifice de l’imaginaire le plus profond du poete, „noaptea imaginii”54 selon Ion Negoiţescu, que s’est edifiee la perfection de la forme apollinienne devenue fluidite du vers, purete de larmes cristallines.
Universitâ di Calabria
50 Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Cuplul ca idee mito-poetică centrală în opera eminesciană, in: Eminescu. Cultură şi creaţie, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1976, p. 80-96; Ioana Em. Petrescu, Iubirea, in: Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Bucureşti, Ed. Paralela 45, 2000, p. 152-169.
Cf. â ce sujet D. Caracostea, Studii eminesciene, op. cit., p. 46-47; P. M. Gorcea, op. cit.; Al. Melian, Mitul Zburătorului la Eminescu, „Limbă şi literatură”, 3-4, 1990, p. 311-316; I. Cheie-Pantea, Repere eminesciene, Timişoara, Ed. Excelsior, 1999, p. 62.
52	P. Creţia, op. cit., p. 41.
53	Y. Bonnefoy, Le Nuage rouge, Paris, Mercure de France, 1977, p. 107-108.
Op. cit., p. 18.
NICOLETA NEŞU
SPECIFICUL STRATEGIEI ARGUMENTATIVE ÎN DISCURSUL POLITIC
Dacă în primii ani ai deceniului nouă, studiul limbajului politic încă nu depăşea stadiul incipient, şi abordarea comunicării de tip politic era încă la început, astăzi se poate afirma, cu siguranţă, că o dezvoltare şi o împlinire în această direcţie necesită o abordare interdisciplinară, în care lingvistica să conlucreze strâns cu retorica, ştiinţa comunicării şi, bineînţeles, cu politologia. Studiile efectuate în această din urmă ramură scot tot mai mult în evidenţă faptul că ceea ce face ca politica să fie deosebită de alte metode de alocare a valorilor este folosirea limbajului pentru a legitima acţiunea puterii (Edelman 1999, p. 111). Cu alte cuvinte, prin limbaj, un grup poate să câştige chiar acordul deplin, de durată, al acelora al căror sprijin îi este necesar. Mai mult, sunt de părere cercetătorii în domeniu, dialogul şi răspunsul la dialog este cel ce dă măsura puterii politice şi, nicidecum, exacerbarea forţei. Este limpede faptul că realitatea lingvistică, grefată pe cea politică, scoate în evidenţă rolul de cadru al limbajului, de teren de manifestare, în timp ce finalităţile pur politice sunt cele în baza cărora se operează atât selecţia terminologică, cât şi cea a strategiilor discursive. Toate acestea ne conduc la afirmaţia pertinentă, credem noi, că limbajul, strategia discursivă şi strategia politică sunt interdependente, ele servind în primul rând persuadării şi, mai puţin, transmiterii de informaţie. Ele sunt cele care oferă „terenul de joc al manipulării politice” (Cuilenburg, Scholten, Noomen 1998, p. 172).
Ca urmare, politica a fost considerată, de multe ori, ca o piesă de teatru, jucată simultan de către şi în faţa spectatorilor, în decoruri sociale diferite (Edelman 1999, p. 125). „Actorul” principal - omul politic - încearcă, prin intermediul discursului său, să creeze şi/sau să inducă „spectatorului politic” opinii şi atitudini care să favorizeze realizarea ţelurilor politice proprii; de aceea, mijloacele verbale alese trebuie să opereze, în primul rând, în planul emoţional (vezi componenta seductivă a discursului argumentativ) şi au un dublu rol: să reorienteze percepţiile, eventual negative, şi să simplifice, până la inteligibilitate, imaginea realităţii expuse, creând impresia de posibilă accedere la ea din partea auditoriului. Putem spune, deci, ca o „maximă” a reuşitei discursului politic, că limbajul folosit de acesta trebuie să nu fie perceput ca politic pentru a fi deplin eficient.
Comunicarea politică a fost surprinsă în definiţii foarte variate: a fost văzută ca un câmp de intersecţie a diferitelor modalităţi de persuadare, ca un spaţiu de relaţionare a discursurilor contradictorii, ca un sistem complex de comunicare a
DACOROMANIA, serie nouă, VII- VIII, 2002 - 2003, Clui-Napoca. p. 231-238
232
NICOLETA NEŞU
informaţiei de tip politic etc. (pentru detalii, vezi Beciu 2000, p. 27). Unul dintre elementele comune acestor definiţii este „intenţionalitatea”, comunicarea politică fiind înţeleasă ca o „acţiune teleologică” - o acţiune orientată şi programată pentru anumite scopuri politice bine conturate. în definirea ei se porneşte, de cele mai multe ori, de la variabile precum intenţionalitate, modalitate, eveniment, fiind vorba despre o acţiune strategică, bazată pe aceste variabile. Un alt element comun îl reprezintă „eterogenitatea” condiţiilor care stau la baza generării acestui tip de comunicare. Trebuie însă recunoscut faptul că nici „intenţionalitatea” şi nici „eterogenitatea” nu dau seama de „specificitatea” comunicării de tip politic, ele stând la baza oricărui tip de act comunicativ.
Specificul, particularitatea comunicării politice ar putea fi însă oferită de faptul că ea presupune, ca orice act (deci şi de comunicare), o interacţiune, doar că, aici, această interacţiune este instituţionalizată, în sensul că participanţii la acţiune au, în interiorul ei, o identitate reprezentativă, un rol social determinat. De aceea, participanţii la comunicarea politică (actori politici, public, electorat etc.) au fost numiţi şi „genuri instituţionale” cu resurse, motivaţii şi scopuri diferite şi care nu interacţionează la întâmplare, ci pe baza unor „coduri”, în interiorul unor cadre devenite spaţii ritualice.
Discursul politic constituie principala modalitate prin care „actorul” politic declanşează seria evenimenţială ce alcătuieşte comunicarea politică. Ca „discurs”, el se supune normelor lingvistice; prin determinarea „politic”, părăsim spaţiul lingvistic şi intrăm în cel extralingvistic. Din această perspectivă, redăm, în cele ce urmează, trăsăturile ce marchează conversiunea discurs - discurs politic (după Beciu 2000, p. 42-43):
1)	Un discurs este politic dacă evaluează situaţii de interes public; din acest punct de vedere, specificitatea sa ar consta în convenţionalitatea pe care o presupune şi care nu este altceva decât o materializare în şi prin discurs a caracterului instituţional al interacţiunii specific politice. Ca urmare, orice discurs politic funcţionează pe baza unei argumentaţii convenţionale sau instituţionalizate care, la un prim nivel, argumentează rolul jucat de instituţia pe care o reprezintă şi, apoi, la nivel secund, justifică imaginea celui care reprezintă instituţia respectivă;
2)	Un discurs este politic atunci când se autoevaluează ca „adevărat” şi „corect”; din acest punct de vedere, specificul discursului de acest gen constă în faptul că, mai mult decât oricare alt tip discursiv, el îşi propune să ofere versiunea „adevărată”, „corectă”, singura posibilă a unor fapte, precum şi implicarea maximă a opiniilor auctoriale în ceea ce priveşte veridicitatea celor enunţate. înainte de valoarea informaţională a conţinutului propriu-zis, discursul politic se vrea caracterizat prin valoarea de adevăr;
3)	în strânsă legătură cu această valoare de adevăr, în discursul politic trebuie să funcţioneze şi nişte „strategii de credibilitate”, activate de actorul politic pe parcursul construcţiei discursive. Acestea sunt menite să comunice „adevărul”, pe
SPECIFICUL STRATEGIEI ARGUMENTATIVE ÎN DISCURSUL POLITIC 233
ca singura capabilă de a comunica aceste adevăruri, în general, independent de situaţia discursivă propriu-zisă, să devină „garantul” acestor valori;
4)	Nu în ultimul rând, discursul politic, mai mult decât alte tipuri, are ca procedeu global specific argumentarea şi ca finalitate definitorie persuasiunea, îndreptată spre obţinerea adeziunii - raţionale şi/sau subiective - a interlocutorului vizat, prin modificarea credinţelor şi convingerilor sale, în speţă a celor ce formează sfera politicului, în consonanţă cu cele ale producătorului de text.
încadrat în sfera mai largă a textelor cu finalităţi practice (în sens aristotelian), textul politic prezintă o serie de specificităţi, pe de o parte, în cadrul acestei clase, faţă de alte texte de acelaşi gen (de exemplu, textele publicitare), iar, pe de altă parte, faţă de textele încadrate în categorii cu finalităţi apofantice sau poetice (în acelaşi sens aristotelian).
Pornind de la afirmaţia lui Perelman (1970, p. 13), după care discursul persuasiv se adaptează auditoriului ce trebuie convins, dat fiind că el se dezvoltă de la ceea ce auditoriul permite şi considerând discursul politic ca persuasiv prin excelenţă, vizând să provoace adeziunea destinatarului (faire croire) şi, mai ales, o acţiune din partea acestuia {faire faire), putem afirma că discursul politic implică două tipuri de relaţii epistemice intersubiective:
1)	Relaţia persuasivă S1-S2 (sau insider-outsider ca un cuplu devenit „arhetipal” pentru orice fel de relaţie de dominare cognitivă),
2)	Relaţia S2-S1 (care presupune la SI o „autoritate”, iar la S2 încredere în SI).
Trebuie menţionat însă că, spre deosebire de alte tipuri discursive în care apar
aceste relaţii (cel ştiinţific, didactic etc.), funcţia şi funcţionarea lor poate şi este, de cele mai multe ori, diferită în cazul discursului politic. în ceea ce priveşte prima relaţie, se impune precizarea că SI nu este un simplu „participant” la acţiune, ci este un „rol social” dublat de o „instituţie” pe care o reprezintă (aici devine pregnant şi argumentul „autorităţii”); în ceea ce priveşte a doua relaţie, cea fiduciară, se preia acest rol al autorităţii la SI, dar factorul „încrederii” în SI din partea lui S2, deşi extrem de important pentru reuşita discursului politic, poate avea în aceeaşi proporţie şi o componentă negativă, de „neîncredere”, de „sancţionare” a lui SI, ceea ce subminează însuşi substratul acestui tip de relaţie în textul politic. Pornind de la relaţiile epistemice de acest gen şi tipul de argumentare prezentă în discursul politic, precum şi luând în considerare speciile de strategii discursive şi genul de cadre instituţionalizate, se pot deosebi, în interiorul „tipului” de discurs politic, mai multe subtipuri sau subcategorii, de genul „discurs electoral”, „discurs parlamentar”, discurs politic de tip „didactic” etc., asupra cărora însă vom insista în cercetări viitoare. Cert este însă faptul că, dincolo de orice delimitări ulterioare, în încercările de stabilire a unor tipologii textuale, discursul politic ca „tip de discurs” îşi găseşte justificarea în termeni de categorii extralingvistice, pragmatice, care influenţează puternic structura şi organizarea materialului lingvistic şi-i conferă specificitate. In cadrul acestei specificităţi a discursului politic, argumentarea joacă unul dintre rolurile cheie. Se vorbeşte despre argumentare la două niveluri: pe de o narte. ca trăsătură inerentă oricărui tip discursiv — aici, argumentarea este
234
NICOLETA NEŞU
considerată ca un criteriu esenţial al coerenţei textual-discursive; iar, pe de altă parte, ca tip special de discurs - aici tipul discursiv argumentativ este opus celui narativ, descriptiv, explicativ sau informativ. In ceea ce priveşte textul politic, credem că această „dublă funcţionare” a argumentării nu este justificată sau, altfel spus, disocierile nu se pot face foarte tranşant. Delimitând discursul politic pe baze extralingvistice şi recunoscându-i caracterul prin excelenţă persuasiv, în interiorul său, argumentarea, credem noi, nu mai poate fi privită ca o simplă trăsătură şi nici discursul politic nu poate fi doar subscris tipului discursiv argumentativ. De aceea, pornind de la definirea argumentării ca un ansamblu de tehnici discursive menite să provoace sau să sporească adeziunea auditoriului la tezele prezentate (Perelman 1970, p. 13), ni se pare mult mai fertilă considerarea argumentării ca o strategie/un procedeu de bază al structurării discursului politic, care-i orientează global finalitatea şi care, ca orice strategie, presupune un set de „reguli” ce guvernează întregul „comportament” al Jucătorilor de jocuri politice”. Scopul, regulile, planul şi opţiunile strategice utilizate în strategia argumentativă de tip politic marchează notele specifice acestui tip de text, dând seama de alternanţa argumentelor, tipul şi eficienţa lor, sintagmatica discursivă (analogică sau disociativă) etc. Paraffazându-1 pe Foucault, care spunea că discursul este tensiune în raport cu celălalt, putem spune că discursul politic, centrat în jurul strategiei argumentative, este, prin excelenţă, „tensiune” în raport cu un auditoriu ce trebuie convins şi determinat să acţioneze într-un anumit mod. Mai mult, în discursul politic asistăm la o îmbinare extrem de eficientă a finalităţilor diferite ale strategiei argumentative, finalităţi ce parcurg un traseu gradual, în trei etape: faire savoir + faire croire + faire faire. Această triadă secvenţială este o caracteristică proprie doar argumentării, ca strategie discursivă specifică textului politic (în alte tipuri discursive predominând o finalitate sau alta). In acest tip de text, argumentarea ţine de strategie, de organizarea finalistă a discursului în context, ea fiind o modalitate, un procedeu de bază specific construcţiei de sens. în consecinţă, ea prezintă o serie de trăsături proprii funcţionării sale în tipul de text supus analizei, trăsături determinate, mai ales, de specificul acestui tip de text şi al orientării lui finale. Caracteristica principală a limbajului utilizat de politicieni este, aşa cum am arătat şi în alte studii, insinuarea, „ascunderea gândirii”, „falsificarea intenţionată a lucrurilor”, „nerespectarea adevărului”, toate puse în slujba eficacităţii sale persuasive (vezi Coşeriu 1996, p. 15). Din această perspectivă, C. Sălăvăstru distinge între „libertăţiile de care beneficiază discursul politic” şi „limitele pe care nu le poate depăşi în raport cu alte forme ale discursivităţii” (Sălăvăstru 1999, p. 105). Din prima categorie fac parte:
a) Amplitudinea angajamentului problematic, „libertate” ce constă în vastitatea ariei problematice pe care un text politic o poate cuprinde (probleme aparţinând economicului, politicului, socialului, culturalului etc.), discursul politic beneficiind de o „libertate maximală” în această sferă, ceea ce-i asigură şi o „deschidere considerabilă în raport cu auditoriul posibil” (Sălăvăstru 1999, p. 105). Putem spune că această primă „libertate” ţine şi ea de specificul schemei
SPECIFICUL STRATEGIEI ARGUMENTATIVE ÎN DISCURSUL POLITIC 235
argumentative a unui text politic, subsumându-se strategiei argumentative de tip politic, ea fiind prezentă indiferent de subtipurile discursului politic - doctrinar, electoral, propagandistic, de publicitate politică etc. Ţinta finală a acestei „libertăţi” o constituie satisfacerea multitudinii de interese ale auditoriului căruia i se adresează discursul respectiv, făcând dovada, totodată, şi a calităţilor oratorice şi a plurivalenţei producătorului de text;
b) Deschiderea procedurală a discursului politic, libertate ce se concretizează tocmai în „posibilitatea valorificării unor proceduri şi mecanisme dintre cele mai diferite” (Sălăvăstru 1999, p. 115) şi care nu sunt îngăduite nici unui alt tip discursiv. Trebuie menţionat de la început faptul că şi această a doua libertate se înscrie, fără nici un dubiu, tot în ansamblul strategiei argumentative proprii discursului politic. Deschiderea procedurală poate fi depistată la mai multe niveluri de construcţie a textului politic:
-ca „amestec” de tipuri de secvenţe discursive (narativ cu descriptiv, cu explicativ);
-	ca „amestec” de procedee discursive utilizate (slogan, mit, metaforă);
-	ca „amestec” de procedee raţionale şi logice de construcţie (deductiv, inductiv);
-ca „amestec” de canale de transmitere a informaţiei (discurs oral, scris,
publicitar, televizat etc.) (pentru detaliere, vezi Sălăvăstru 1999, p. 115-132). Fiecare dintre aceste niveluri este subsumat scopului ultim - cel de persuadare a auditoriului şi de atragere a acestuia de partea producătorului de text, prin aderarea la ideile pe care acesta le dezvoltă în discurs. Partea „negativă” a acestei „libertăţi” constă în faptul că ea oferă cadrul de desfăşurare - tocmai prin faptul că permite această combinare maximală de tehnici şi procedee - a manipulării politice, prin dezinformare (ascundere, discreditare, falsificare intenţionată a faptelor, zvonuri, eludare etc.) sau prin „puterea cuvintelor” ca atare (pentru detalii în acest sens, vezi Slama-Cazacu 2000, p. 51-53).
Tot în cadrul acestei deschideri procedurale se poate vorbi şi despre aspectul profund polemic al discursului politic, care, prin permanenta raportare, implicită sau explicită, la un „alt” discurs, reclamă acest „amestec” de tipuri de secvenţe discursive, de tipuri de argumente, de probe, în sprijinul susţinerii unei teze şi al respingerii alteia.
Tipurile predominante de argumente şi utilizarea lor în discursul politic constituie un alt aspect al specificităţii strategiei de argumentare proprie textului politic. După Sălăvăstru (1999, p. 225-257), cele mai frecvente tipuri de argumente în discursul politic ar fi următoarele:
1.	Argumente bazate pe fapte - cu precizarea că faptele trebuie adaptate în funcţie de tipul auditoriului, că ele trebuie să se afle într-o înlănţuire logică, că trebuie să fie relevante pentru auditoriu şi că ele trebuie să lase impresia de maximă autenticitate;
2.	Argumente bazate pe exemple, aflate în strânsă legătură cu cele constituite
pe fapte. Această „putere” a exemplului este pe cât de convingătoare, pe atât de mobilizatoare si renrezintă unul Hintn* rinnril» <)» —----*- r—
236
NICOLETA NEŞt
i a- ^Sumen^ bazate pe autoritate recurşi-|a argumentul autorităţii este unu1 dintre procedeele predilecte în textele practic^ nu numai (d p0ate să apară chiar m textele ştiinţifice). Componenta „psiholog este mai puternică în acest tip de argumentare, cu atat mai mult cu cât argumeCjl autorităţii, spre deosebire de cel factual sau al exemplului, ne scoate dm sfera coîcretului palpabil şi ne întoarce, subtil, m cea a abstractului, spre care tindem cu tot, Prezenta sa în textul politic, spre deosebire de alte tipun textuale ce-1 utilizează ^ nişte trăsături distinctive -es e vora, in pnmu ran , e apelul la o serie de pe-ţonalităti politice ce reprezintă o lume ideala caracterizată prin perfecţiune şi mă,tie chiar, mult diferită de cea reala (exemplul autorităţii unui Napoleon sau Cezari Churchill etc.); în al doilea rând apelul la astfel de argumente este mult mai f:;cvent în textele politice decât in a e îpuri e texte, şi pentru că o anumită sta.» de fapt din sfera politicului reclama comparaţia cu alte stări de fapt din alte timpuri istorice şi alte zone geografice. Or „discursul politic românesc rec,ge adesea la argumente ale automaţii bazate pe situaţii, relaţii, consecinţe dintr, altă realitate politică, din alte tipuri de discurs politic” (Sălăvăstru 1999, p. 242);
4.	Argumentele bazate pe analogie sunt „ardente mediate, de ordinul al doilea, ca mecanism de influenţare a opiniilor, de c,lvingere a auditoriului. Ele pot pctp0^ efa e t.ePt--<<arSury^nte relaţie», deoareţe influenţa asupra receptorului f . j errnma .. 'j1 cazu or ~ re^aPa analogie ce se stabileşte între două pte, doua situaţii, doua exemple sau două autoritâi,» (Sălăvăstru 1999, p. 250). c) atonalitatea manipulării prin discursul politic, libertate ce se găseşte, credem noi, ca derivată a celorlalte două, o co^i^ de cde mai multe ori negativa a lor. Pnn ea se închide cercul „libertăţilor-propril doar discursului politic, jungari in nou in punctul de plecare al acestei dezbateri, şi anume caracteristica pnncipala a discursului politic - ascunderea, insi,^ faisificarea gândirii etc. Aceasta a treia „libertate nu înseamnă altceva decâtpunerea în practică şi rezultatele la care se ajunge pnn „probarea” acestor trăsături specifice textului politic, noiitir 6 C a *a Parte> este vorba însă şi de nişte „constrângeri” aplicate discursului nmnS, t1!1	?1 amPrenta Pe sPecificitatea strategiei argumentative
lj t 5CeS, !1P e text' ^ea ma* imPortontă dintre acestea ni se pare a fi cea care , dlS^UrSUl P°htiC ÎD ***** de apartenenţa lui la o doctrină economi, SaU 3, C?m f6aStă d°Ctrină aCOper« o serie de aspecte - politice, cărora rli*:/ S°C?a e’.CU ^a e etc' aceasta se coi)Stjtuie în nişte cadre în limitele anumit 0™^° 1^1? ltlC Anc>10neaza- Trebuie menţionat însă faptul că există şi un din relaţia rf ° 1 eftate in mteriorul constrângerii doctrinare, libertate ce se naşte discuri nnl t!SCUrSU — ?U,aUf.lt0I^U^ or*cărei d^trine ideologice i-ar aparţine, un astentărOe «' A !"i m<^eP1.me5tp scopul trebuie să ţină COnt, în primul rând, de constrânoe m e	e Pu. U1 caruia i se adre$eaza (un caz tipic de încălcare a
constrânae” ^ oct”^a!:e e asumare maximal^ a libertăţii interioare a acestor constrângeri il constituie discursul „disidenţei”). Ca urmai se ooate snune că
publicul căruia discursul politic i se adresează &	-	’ .	? P
K	exercita un tip de constrângeri
SPECIFICUL STRATEGIEI ARGUMENTATIVE ÎN DISCURSUL POLITIC 237
asupra acestuia. Aceste constrângeri aparţin sferei interesului practic, în care „descrierea realităţii este un mijloc pentru adevăratul scop al intervenţiei discursive: acţiunea de legitimare” (Sălăvăstru 1999, p. 168). în această acţiune, se parcurg mai multe etape: se prezintă faptele, apoi ele sunt „valorizate” în funcţie de interesele ce stau la baza discursului; din acest punct de vedere, se poate vorbi despre o valorizare pozitivă - dacă faptele aparţin grupului producător de discurs -sau despre o valorizare negativă - dacă faptele aparţin grupului cu care se intră în competiţie. în acest proces al valorizării, mecanismele discursive constau, pe de o parte, în selecţia faptelor şi, pe de altă parte, în ordinea prezentării lor (este vorba despre o ordine argumentativă, în sensul că se prezintă mai întâi faptele ce susţin interesele grupului auditor, cu valorizare pozitivă). în sfârşit, urmează o a doua valorizare a faptelor prezentate în discurs, valorizare ce vine din partea auditoriului. Ea este responsabilă, în cele din urmă, de acţiunile şi reacţiile acestuia, cele care, practic, sunt vizate de orice propunător de discurs politic (pentru detalii, vezi Sălăvăstru 1999, p. 146-170).
Un alt factor important din această perspectivă îl constituie poziţia grupului de putere care stă în spatele unui discurs politic, în sensul că tonalitatea strategiei argumentative utilizate variază şi în funcţie de faptul dacă discursul este un produs al puterii conducătoare sau, dimpotrivă, al opoziţiei. De remarcat însă că, în orice astfel de categorie s-ar încadra, el nu-şi pierde caracterul polemic.
Putem afirma deci, cu deplină încredere, că specificul argumentării în textul politic este în strânsă dependenţă cu specificitatea discursului politic ca tip de discurs. Dintre numeroasele încercări de tipologizare oferite de literatura de specialitate, asupra cărora, din motive obiective, nu vom insista aici, cea pe care ne-o oferă semioticianul Ch. Morris (1946), în ceea ce priveşte discursul politic, ni se pare cea mai potrivită şi, totodată, cea mai fertilă pentru ulterioare interpretări. Combinând criteriul dimensiunilor semnificaţiei (modes of signifing) cu cel al utilizării lor (use of sign complexes), Morris distinge între semne descriptive/designative (cele care adună informaţii şi descriu o stare de fapt), semne prescriptive (care indică modul de raportare faţă de obiectul denotat) şi semne apreciative (cele care semnifică despre valoarea obiectelor, ierarhizându-le totodată), iar în utilizarea semnelor (= perspectiva pragmatică asupra lor) distinge între utilizarea informativă, injonctivă evaluativă şi sistemică (Morris 1946, p. 125; vezi şi Rovenţa-Frumuşani 1995, p. 26-29 sau Sălăvăstru 1999, p. 92-96). Din combinarea celor două axe rezultă principalele tipuri discursive, cu menţiunea specificată de Morris însuşi, că nu poate fi vorba, nicidecum, despre unicitatea unui mod, ci doar de predominarea unui aspect (Morris 1946, p. 138):
^LJtilizare	Informativă	Evaluativă	Injonctivă	Sistemică
Designativ	Ştiinţific	Fictiv	Juridic	Cosmologic
Apreciativ	Etic	Poetic	Etic	Critic
Prescriptiv	Tehnologic	Politic	Religios	Propagandistic
238
NICOLETA NEŞU
într-o astfel de tipologie, trăsăturile distinctive ale discursului politic sunt date de situarea lui la confluenţa dintre modalitatea de semnificare prescriptivă şi modalitatea de utilizare evaluativă. Acest lucru îşi pune amprenta şi asupra strategiei argumentative, care trebuie să determine discursul politic (eficient, bineînţeles) să treacă de la faire savoir direct la faire faire. Spre deosebire de alte tipuri discursive ce vizează acţiunea din partea auditoriului receptor, discursul politic „urmăreşte cu toată puterea să determine acţiunea favorabilă puterii pe care o reprezintă şi pune în mişcare toate mijloacele de care dispune (uneori chiar neortodoxe) pentru a-şi atinge scopul. Eşecul în acţiune este eşecul în discurs. Poate că nicăieri nu este atât de strânsă legătura dintre practica discursivă şi rezultatele ei decât în perimetrul discursului politic” (Sălăvăstru 1999, p. 93). Toate strategiile şi procedurile argumentative sunt marcate de această finalitate discursivă, iar specificitatea lor în cazul tipului discursiv discutat aici este dată chiar de tonalitatea lor dominantă, de forţa lor persuasivă. Discursul politic vizează întotdeauna auditoriul, mai precis, acţiunea sa. în numele realizării acestui scop, se construieşte întregul edificiu discursiv, în jurul strategiei argumentative.
BIBLIOGRAFIE
Beciu 2000 = C. Beciu, Politica discursivă4 Iaşi.
Coşeriu 1996 = E. Coşeriu, Limbaj şi politică, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, Chişinău, nr. 6, p. 10-28.
Cuilenburg, Scholten, Noomen 1998 = J. J. van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen, Ştiinţa comunicării, Bucureşti.
Edelman 1999 = M. Edelman, Politica şi utilizarea simbolurilor, Iaşi.
Morris 1946 = Ch. Morris, Signs, Language and Behaviour, Prentice Hali.
Perelman 1970 = Ch. Perelman, Le champ de Vargumentation, Bruxelles.
Rovenţa-Frumuşani 1995 = Daniela Rovenţa-Frumuşani, Semiotica discursului ştiinţific, Bucureşti.
Sălăvăstru 1999 = Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii, Iaşi.
Slama-Cazacu 2000 = Tatiana Slama-Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi. Thoveron 1996 = G. Thoveron, Comunicarea politică azi.
Universitatea „Babeş-Bolyai Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
MARJA CERNEA
PROVERBELE - ACTE DE VORBIRE INDIRECTE?
în abordarea comparativă a combinaţiilor libere şi a celor stabile în ceea ce priveşte producerea sensului lor, se afirmă că sensul celor dintâi este aditiv (se obţine prin adiţionarea sensurilor elementelor componente), în timp ce sensul celor din urmă este unul nou, adeseori fără nici o legătură perceptibilă cu cel al componentelor.
Afirmaţia e valabilă doar parţial, şi pentru combinaţiile libere, şi pentru cele stabile (vezi infra: Ce ţie nu-ţiplace...).
într-adevăr, de regulă, sensul combinaţiilor libere se obţine din suma sensurilor elementelor constitutive, dar există şi situaţii în care sensul combinaţiei lexicale (libere), al unui enunţ / text, e cu totul altul decât indică „citirea” lui literală. O explicaţie a dinamicii producerii sensului unor asemenea texte poate aduce teoria actelor de limbaj1.
Fie exemplele următoare, preluate din Searle (2001, p. 454):
[1]	Studentul X: Să mergem la film deseară.
[2]	Studentul Y: Trebuie să-mi pregătesc examenul* 1 2 3.
1	a) Teoria (şi denumirea) actelor de limbaj se leagă în primul rând de numele lui J. L. Austin, care susţine că limbajul, în comunicare, nu are, în principiu, (doar) o funcţie descriptivă, ci una acţională, adică, folosind limbajul, nu (doar) descriem lumea, ci realizăm acte de limbaj. Mai precis, în momentul producerii unei fraze gramaticale complete, realizăm de fapt trei acte diferite: (1) un act locuţionar (actul de a spune ceva), care corespunde faptului de a vorbi, de a pronunţa fraze); (2) un act ilocuţionar (realizat în spunere: „en disant quelque chose”), care corespunde intenţiilor urmărite de locutor în momentul performării frazei (poate comunica o promisiune, un sfat, un ordin, o ameninţare etc.); (3) un act perlocuţionar (realizat prin faptul de a spune ceva (persuasiune, intimidare etc.).
Exemple:
[1]	act locuţionar: El mi-a spus: „Trage asupra ei!” (II m ’a dit: „Tire sur elle!”);
[2]	act ilocuţionar: El stărui / mă sfătui / îmi ordonă etc. să trag asupra ei (II me pressa / me conseilla /m'ordonna etc. de tirer sur elle);
[3]	act perlocuţionar: El mă convinse să trag asupra ei (II me persuada de tirer sur elle).
Aşadar, distincţia între cele trei tipuri de acte de limbaj (de vorbire) este analoagă distincţiei
între următoarele formulări: „El a spus că... ” (II a dit que...) (= act locuţionar); „El a susţinut că... ” (II a soutenu que... ’j (= act ilocuţionar); „El m-a convins că.. ” (II m’a convaincu que... ’j (= act perlocuţionar) (Austin 2001, p. 294 şi urm.; Moeschler, Reboul 1999, p. 499).
b) Pentru comentarii mai extinse pe marginea concepţiilor privitoare la teoria actelor de limbaj, vezi Moeschler, Reboul 1999, cap. 1.
2	în varianta franceză - X: Allons au cinema ce soir; Y: Je dois travailler pour mon examen.
DACOROMANIA, serie nouă, VII- VIII, 2002—2003, Cluj-Napoca, p. 239-244	. , , . ^ L, .
240
MARJA CERNEA
Enunţul [2] pare a nu avea nici o legătură de sens cu [1] (din semnificaţiile constituenţilor săi nu descoperim un răspuns la propunerea din [1]). întrebarea pe care o avansează Searle este: ce anume face ca X să decodeze corect spusele lui Y (adică în conformitate cu intenţiile comunicative ale locutorului)? Explicaţia decodării reuşite a unor astfel de acte de limbaj, numite indirecte3, se găseşte -consideră Searle - în acţiunea simultană a mai multor factori, şi anume: informaţiile anterioare („informations d’arriere-plan”) - lingvistice şi nonlingvistice3 4 - pe care le au în comun partenerii de dialog, capacităţile (aptitudinile) generale de raţionalitate şi de inferenţă5 ale auditorului, la care se adaugă principiul de cooperare şi maximele (regulile) conversaţionale6 formulate de Grice (2001, p. 426-428; cf. şi Reboul, Moeschler 2001, p. 47-48), precum şi o anumită convenţie stabilă prin care vorbitorii au căzut de acord ca o secvenţă sonoră să fie învestită cu un conţinut anume (Vasiliu 1970, p. 12). Va fi nevoie -pentru interpretarea unui asemenea text - de un proces în două faze, de o strategie inferenţială care să permită alocutorului să descopere: mai întâi că intervin două acte ilocutionare divergente - unul primar, nonliteral, şi unul secundar, literal iar apoi să descopere în ce constă funcţia ilocuţionară primară (Searle 2001, p. 456).
Desfăşurarea acestui proces inferenţial - cu manifestare sistematică7 - este explicitat de Searle (2001, p. 455-459) printr-o suită de 10 etape (la care - spune autorul - s-ar mai putea adăuga alte câteva), pe care nu le vom prezenta aici.
3	Sunt numite indirecte actele de limbaj prin care locutorul comunică auditorului (interlocutorului / receptorului) mai mult decât spune efectiv. Actele de limbaj indirecte conţin (constau) de fapt (în) două acte ilocuţionare: unul primar (care nu este literal) şi unul secundar (care este literal) (Searle 2001, p. 452-460).
4	Pentru enunţurile date - [1] şi [2] - informaţiile anterioare comune ar putea fi: şi X, şi Y ştiu că Y este student, că studenţia presupune examene care trebuie pregătite (eventual că Y este în sesiunea de examene), că Y nu poate, în acelaşi timp (aceeaşi seară), să şi meargă la cinema şi să se şi pregătească pentru examen.
5	Inferenţa este un tip de raţionament la care se recurge ori de câte ori un enunţ (En) comunică - cu sau fără sprijinul informaţiilor contextuale - mai mult decât spun semnificaţiile componentelor sale lexicale (implică semnificaţii suplimentare). De exemplu, En [a] Max e burlac implică En [b] Max nu s-a căsătorit, iar En [c] Tocmai a trecut poştaşul, ca răspuns la întrebarea Cât e ceasul?, implică faptul că ambii parteneri ştiu - din informaţiile anterioare (informaţii de fundal) - că poştaşul trece, în mod consecvent, pe la o anumită oră, cunoscută de cei doi.
6	Grice explicitează ideea de cooperare conversaţională prin patru categorii de maxime conversaţionale: maxima de cantitate (impune ca intervenţia unui vorbitor să conţină cantitatea de informaţie necesară în situaţia respectivă şi nu mai mult), maxima de calitate (de veridicitate) (presupune sinceritatea locutorului, care nu trebuie să mintă şi trebuie să deţină motive serioase pentru a afirma ceea ce afirmă), maxima de relaţie {de relevanţă / de pertinenţă) (impune să se vorbească la obiect, în legătură cu propriile enunţuri precedente sau cu cele ale celorlalţi) şi maxima de mod (cere să ne exprimăm clar şi, pe cât posibil, fără ambiguitate, respectând ordinea în care trebuie date informaţiile pentru a fi înţelese).
7	în sensul că se produce în conformitate cu un model aplicabil la o infinitate de cazuri. De
exemplu, formularea Poţi să-mi dai sarea?, care reprezintă, într-un anume context situaţional, nu o întrebare care să conţină incertitudinea locutorului cu privire la capacitatea interlocutorului de a efectua acţiunea respectivă, ci cererea de a i se da sarea, locutorul ştiind foarte bine că partenerul său poate realiza acţiunea.	■, ■ •..,
PROVERBELE - ACTE DE VORBIRE INDIRECTE?
241
Vom sublinia însă faptul că pentru parcurgerea lor e necesară asigurarea unor condiţii de satisfacere (de îndeplinire) a actului: condiţia pregătitoare (preliminară) (priveşte capacitatea interlocutorului de a realiza acţiunea); condiţia de sinceritate (dorinţa interlocutorului de a acţiona); condiţia de conţinut propoziţional (enunţarea de către locutor a predicaţiei unei acţiuni viitoare); condiţia esenţială (tentativa locutorului de a-1 face pe interlocutor să efectueze acţiunea).
Am considerat necesar acest excurs despre teoria actelor de limbaj pentru a-1 folosi ca suport în demersul de interpretare semantică a proverbelor - unităţi frazeologice care au unele proprietăţi comune cu actele de limbaj indirecte.
Teoria actelor de limbaj ne va fi utilă în încercarea de conturare a unei proceduri de interpretare8 a proverbelor în ceea ce priveşte relaţia dintre expresia lingvistică şi sensul enunţului proverbial.
Pentru obiectivul urmărit, vom reţine că proverbele - aceste texte-aisberg9 -se apropie de actele de limbaj indirecte, între altele, prin aceea că: 1. ambele au structură propoziţională/frazală completă (sunt enunţuri/texte complete); 2. ambele conţin două acte ilocuţionare (unul primar şi unul secundar); 3. ambele pot fi decodate doar în context. Ele se deosebesc prin faptul că: 1) provebele sunt structuri fixe10 11 12, „împietrite” (figees), preconstruite (prefabriques) şi, deci, recurente (repetabile şi repetate), în timp ce actele de limbaj indirecte sunt libere în a-şi construi structura; 2) proverbele au sens nonepisodic (permanent), unitar (noncompoziţional), având ca referent nu un obiect, ci un „scenariu”11, pe când actele de limbaj indirecte au sens nonunitar (aditiv), episodic (trecător), având ca referenţi obiecte din realitate.
Să ne imaginăm, pentru început, un cadru genetic12 (o scenă, un eveniment) posibil pentru un proverb de largă circulaţie: o persoană sau un animal (un lup, de exemplu) încearcă să prindă iepuri. Nehotărât sau nemulţumindu-se cu unul singur - pe care eventual l-ar putea ajunge şi captura -, respectivul aleargă când după un iepure, când după altul, pierzând progresiv teren faţă de animalul urmărit şi rămânând în cele din urmă fără nici o pradă.
8	Vom avea mereu în vedere faptul că interpretarea sensului textual nu poate fi concepută în afara relaţiilor comunicative, implicite, de natură pragmatico-semantică, prinse în relaţii extra (şi inter)textuale” (Vlad 1994, p. 68).
9	Carmen Vlad (2000, p. 9) înţelege prin text-aisberg un „complex semnic verbal dotat cu sens ”, iar mai departe: „sintagma acoperă sfera textului împreună cu contextul său ori, în termeni mai specifici, partea explicită a textului împreună cu partea lui implicită”.
10	Ne referim aici în primul rând la fixitatea „tiparului logic” în care se încadrează proverbele şi mai puţin la aceea a lexemelor componente (sensuri şi forme ale acestora).
11	G. Kleiber (apud Michaux 1999) are o concepţie „nominală”, care apropie proverbele de numele comune, „plecând de la relaţia referenţială de tip denotativ asemănătoare celei care uneşte numele comun de referentul său”. Michaux - în urma unui larg comentariu pe marginea concepţiei
nominale” a lui G. Kleiber - evidenţiază dublul statut al proverbelor (nominal şi frazai) şi elaborează un cadru teoretic prin care să se permită împăcarea caracteristicilor de nume şi de frază ale proverbelor.
12	Cadrul (contextul) genetic e reprezentat de circumstanţele în care textul unui viitor proverb a
242
MARJA CERNEA
Scena descrisă mai sus, pe care o numim convenţional obiect, este văzută de un observator care o desemnează (designează, denotează) cu semnul lingvistic complex Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul, adică o înscrie într-o relaţie referenţială (iniţială)13, atribuindu-i semnificaţia „Cine vrea să realizeze simultan două acţiuni divergente (incompatibile), nu realizează nici una”. Acest semn - ipostaziat14 din îmbinare liberă în îmbinare stabilă (= proverb) - va putea fi aplicat ulterior, cu semnificaţia respectivă, la o „clasă de obiecte” cu proprietăţi comune, adică la o serie de evenimente care se încadrează în schema logică următoare, corespunzătoare scenei genetice descrise la început: Dacă X vrea (să facă) simultan y şi z (unde y şi z sunt incompatibile sub un aspect oarecare), atunci X nu reuşeşte nici y, nici z, dar având de fiecare dată (un) alt sens, revelat de contextul în care semnul funcţionează. Prin urmare, în timp ce semnificaţia rămâne constantă (şi durabilă) (G. Kleiber, apud Michaux 1999), sensul va fi dependent de context, astfel încât semnificaţia proverbului aici discutat va exprima, de exemplu, uneori sensul „Dacă vrei (simultan) şi casă, şi maşină, (te înglodezi în datorii şi) rămâi fără nici una”, alteori sensul „Dacă faci curte (simultan) la două fete, rămâi fără nici una”, „Dacă vrei şi carieră strălucită, şi familie (numeroasă şi) care să se bucure de grija şi afecţiunea ta totală, rămâi fără nici una” etc. Seria poate continua teoretic la infinit, cu condiţia ca relaţia logică pe care e construit proverbul să corespundă ansamblului de entităţi extralingvistice la care este aplicată, să nu intre în contradicţie (să nu contrazică „morala proverbială”) (Wang, apud Michaux 1999).
Am propus, în rândurile imediat anterioare, un mod în care ar putea fi imaginată parcurgerea - în linie coşeriană15 a - drumului dinspre desemnare(a) (iniţială), în contextul situaţional iniţial, spre semnificaţie, iar apoi dinspre semnificaţie spre sensul contextual. Vom încerca în continuare - folosindu-ne de teoria actelor de limbaj şi de unele informaţii privitoare la forma logică - să descriem mecanismul (procedeul) de generare a sensului contextual, la auzul de către un receptor al unei unităţi frazeologice de natură proverbială. înainte însă trebuie să subliniem din nou complexitatea conceptuală a proverbului, faptul că, în vreme ce altor categorii de unităţi frazeologice - locuţiunilor, de exemplu - li se asociază concepte corespunzătoare unei (clase de) entităţi definibile printr-o listă de proprietăţi, proverbul are o structură conceptuală complexă, lui asociindu-i-se un „scenariu schematic”, o „schemă de abstracţii tematice” (engl. Thematic Abstraction Units = TAU, rom. „unităţi de abstracţii tematice”) (Dyer, apud Michaux 1999).
Ne întoarcem la proverbul [Pi]: Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul şi ne punem întrebarea: cum izbuteşte auditorul (alocutorul) A să interpreteze
13	Operaţia de desemnare poate fi făcută şi de eroul evenimentului (scenei) respectiv(e).
14	Ipostaza este „un proces de transpoziţie a unei forme într-o categorie, alta decât a sa” (Coupez, apud Michaux 1999). Ipostaziat, un semn lingvistic va conserva din proprietăţile nivelului de plecare — cel al frazei, în cazul proverbului — şi va accepta din proprietăţile formei noi — al numelui, după G. Kleiber, al unităţii frazeologice, după modul nostru de abordare; cf. şi Ch. Bally, Le langage et la vie, Paris, 1935, p. 160.
15	Eugenio Coseriu, Linguistica del testo, Roma, 1997.
PROVERBELE - ACTE DE VORBIRE INDIRECTE?
243
spusele [Pi] ale locutorului L potrivit intenţiilor comunicative ale acestuia din urmă? Conţinutul comunicat de structura frazală amintită e cu totul altul decât ar indica „lectura” lui literală. Intervine aici procesul inferenţial, de care aminteam în legătură cu actele de limbaj indirecte, descifrarea sensului producându-se - în mare - după cum urmează: A îl aude pe L performând [Px]. Fie că A cunoştea dinainte semnificaţia lui [Pj] - deci avea informaţiile lingvistice d’arriere-plan -, fie că nu, el: (1) îşi dă seama că [Pj] spune altceva decât indică sensurile însumate ale componentelor sale (conştientizează existenţa a două acte ilocuţionare), aceasta pentru că el nu percepe în mod concret, în contextul situaţional, „scena” descrisă în [Pi]; 2) pe baza cunoaşterii lucrurilor, a experienţei sale de viaţă16, pe baza capacităţilor sale de raţionalitate, păstrând relaţia cu contextul genetic (Tabarcea 1982, p. 82) şi descifrând sensul denotativ, el încadrează fraza recepţionată în formula logică (TAU) expusă supra, Fi: Dacă X vrea (să facă) simultan y şi z, atunci X nu va reuşi nici v, nici z. Sensul denotativ desprins este literal, direct, este un sens secundar, care corespunde actului de limbaj secundar.
Tot pe baza cunoaşterii lucrurilor, a experienţei existenţiale şi a aptitudinilor de raţionalitate şi de inferenţă, A va căuta şi - trecând prin semnificaţia cuprinsă în formula logică [F2] - va descoperi relaţia de analogie stabilită de L între scena iniţială (Sa, corespunzătoare actului ilocuţionar secundar) şi scena reală (Sb), în legătură cu care s-a enunţat [Pi] (scenă corespunzătoare actului ilocuţionar primar). O dată descoperită această analogie, se va cristaliza şi sensul primar, care ar putea fi Si, S2, S3 ... SB.
Analogia între Sa (scena iniţială, genetică) şi Sb, c, d ... n (scene reale ulterioare), cu sprijinul cerinţelor enumerate mai sus (cunoaşterea lucrurilor etc.), ajută receptorul - pe baza structurilor conceptuale organizate printr-o reţea de relaţii cauzale şi temporale, de care dispune memoria pe termen lung a vorbitorilor - la descifrarea sensului, chiar şi în condiţiile auzirii unui proverb neîntâlnit până atunci.
Revenind la teoria actelor de limbaj, vom spune - în concluzie - că, în timp ce comunicarea corespunzătoare scenei observate de locutorul care a făcut designarea iniţială a fost o comunicare directă, sensul ei fiind denotativ şi compoziţional (aditiv), treptat - prin izolare, ipostaziere - structura va dobândi caracter figurat17 (conotativ), devenind comunicare indirectă cu semnificat global (Greimas 1972, p. 318) şi cu dublă valoare ilocuţionară.
în rândurile anterioare am discutat un proverb figurat, pentru care existenţa celor două acte ilocuţionare este evidentă. în continuare, vom face câteva menţiuni în legătură cu un proverb nonfigurat, [P2]: Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face şi vom căuta să descoperim cele două acte ilocuţionare.
16	Pentru a fi capabilă să decodeze un proverb, o persoană trebuie să atingă o anumită vârstă -să depăşească 7 ani (Gibbs; Honeck, apud Michaux 1999) - până la care să fi acumuiat o anumită experienţă de viaţă şi să-şi fi făcut „ucenicia” (apprentissage) în descifrarea sensurilor proverbiale. Dacă A îndeplineşte aceste condiţii, el ştie că: a) iepurii sunt foarte buni alergători şi - urmăriţi fiind -aleargă în direcţii diferite; b) nu poţi atinge două ţinte situate în direcţii diferite.
17	E cazul celor mai multe dintre proverbe, dar există şi proverbe nonfigurate, pentru care vezi mai departe._^a^^gtt^^^^^toM<ii<tfM^__ _ (
244
MARJA CERNEA
Nefiind figurată („încifraţă”), semnificaţia (TAU) lui este uşor de descoperit şi de încadrat în formula logică [FJ: Dacă lui X nu-i place să i se facă acţiunea z, atunci X să nu-i facă acţiunea z lui Y. Sensul secundar (literal, direct) este unul de largă generalitate şi e exprimat printr-un material lexical — pronumele relativ ce şi proverbul a face (Vlad 1994, p. 76) - susceptibil de a fi înlocuit cu o mare diversitate de termeni pentru care pot „sta” aceste proforme. Aşa încât, dacă pentru [Pi] sensul primar putea fi: Su S2 ... Sn (vezi supra), pentru [P2], sensul primar dezvăluit prin îndeplinirea condiţiilor amintite (supra) ar putea fi Si: „Dacă nu-ţi place să fii lovit, nu lovi pe altul”; S2’’„Dacă nu-ţi place să fii bârfit, nu bârfi pe altul” etc.
Pronumele ce, care îşi procură referinţa contextual — din contextul extralingvistic de data aceasta —, „stă”18 pentru orice expresie corespunzătoare unei entităţi caracterizate — obligatoriu — prin trăsătura „neplăcut (impusă de contextul lingvistic: nu-ţi place) şi adecvate contextului situaţional. Verbul a face „stă pentru un verb al cărui conţinut semantic e adecvat conţinutului la care trimite pronumele ce.
Ca o concluzie la cele de mai sus, se poate spune că şi proverbele sunt nişte acte de vorbire indirecte, în care, printr-un act ilocuţionar secundar, se realizează un act ilocuţionar primar, prin parcurgerea unui proces inferenţial.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Austin 2001 = J. L. Austin, Quand dire, c ’est faire, în Pragmatique et theorie de I ’enonciation, (= Pragmatique...), Bucureşti, p. 452-460.
Greimas 1972 = J. Greimas, Despre sens (1960), în Poetică şi stilistică. Orientări moderne, Bucureşti.
Grice 2001 = H. Paul Grice, Logique et conversation, în Pragmatique..., p. 422-437.
Michaux 1999 - Christine Michaux, Proverbes et structures stereotypees, în „Langue
Franţaise”, nr. 1.
Moeschler, Reboul 1999 = Jacques Moeschler, Anne Reboul, Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Cluj-Napoca.
Reboul, Moeschler 2001 = Anne Reboul, Jacques Moeschler, Pragmatica azi, Cluj-Napoca. Ruxăndoiu 1996 = Pavel Ruxăndoiu, Proverb şi context (rezumatul tezei de doctorat), Bucureşti.
Searle 2001 = J. Searle, Les actes de langage indirecis (1975), în Pragmatique..., p. 452-460. Tabarcea 1982 = Cezar Tabarcea, Poetica proverbului, Bucureşti.
Vasiliu 1970 = Emanuel Vasiliu, Elemente de teorie semantică a limbilor naturale, Bucureşti. Vasiliu 1990 = Emanuel Vasiliu, Introducere în teoria textului, Bucureşti.
Vlad 1994 = Carmen Vlad, Sensul, dimensiune esenţială a textului, Cluj-Napoca.
Vlad 2000 = Carmen Vlad, Textul aisberg, Cluj-Napoca.
Universitatea „ Babeş-Bolyai ” Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
18 Nu în calitate de substitut în relaţie de coreferenjialitate cu un nume, pentru că, în contextul lingvistic în care apare ai^ pronume^^g^^^u^^^pează (cataforic), nici nu reia (anaforic) un
MARJA PURDELA SITARU, LIVIA VASILUŢĂ
TRATAMENTUL PARTICULEI GERMANE GE-ÎN UNELE ÎMPRUMUTURI ROMÂNEŞTI
în lucrarea de faţă ne propunem să abordăm câteva aspecte referitoare la modalităţile de redare în română (dar şi în alte limbi şi dialecte sud-est europene) a unor cuvinte germane care conţin particula ge- (fie ca semn distinctiv al participiului trecut al verbelor, fie ca element prefixai, cu diverse valori, utilizate în obţinerea unor substantive).
Prefixul verbal ge-, marcă a participiului trecut [= participiu II] al verbelor germane, se reduce la g- (uneori şi dispare) în graiul vienezilor (Jakob2 1972, p. 12; Schuster/Schikola 1984, p. 148; Homung 1996, p. 61; vezi numeroase exemple în WDL, p. 99-102). Această particularitate morfonologică a influenţat şi dialectele citadine germane vorbite în oraşele de provincie din sud-estul Europei (Gehl 1997, p. 41). Una dintre primele tentative de caracterizare a trăsăturilor specifice „limbii populare germane din Timişoara” (die deutsche Volkssprache von Temeswar) i se datorează profesorului Rudolf Hollinger (1969, p. 85). Pentru acest limbaj citadin german, cercetătorul amintit a atras atenţia asupra faptului că prefixul participiului trecut ge- al verbelor germane devine în majoritatea cazurilor k-, dar se înregistrează şi forme fără el, sau, rar, apare în variantele kd-, ke-. O adâncire a discuţiei pentru acelaşi spaţiu ştiinţific o datorăm lui Jentner (1965, p. 234) şi apoi lui Wolf (1987, p. 130), care constată că ge- se reduce la g în faţa verbelor la participiu trecut care încep cu o vocală sau cu una dintre consoanele /, r, m, n, s, sch, f w, j (şi h), iar în cazul formelor de participiu trecut care încep cu b, dt g, p, t, k, qu, z, acestea rămân fără prefix. Dezvoltând discuţia asupra prefixului verbal ge-, într-un context comparativ, Gehl (1997, p. 41) face precizarea că, spre deosebire de vieneză (care pierde prefixul în contextul fonetic invocat de Wolf, loc. cit.), în dialectul citadin german din Timişoara acest lucru se petrece numai la câteva verbe, în timp ce în dialectul citadin german reşiţean, numărul acestora creşte. Autorul pune această situaţie pe seama influenţei mai mari pe care germana standard a avut-o asupra „vorbirii timişorene”, precum şi pe seama presiunii exercitate asupra acesteia din urmă de dialectele renano-francone din jur, care nu prezentau această tendinţă.
O poziţie diferită în legătură cu situaţia particulei ge- în germană are Ericb Lammert (apud Gehl 1997, p. 41), care nu vorbeşte de absenţa (pierderea sau reducerea) acesteia, ci de o sincopă ce a avut loc datorită amestecului dintre g + k (gkommen, în loc de gekommen „venit”), ceea ce a dus în final la dispariţia vocalei
DACOROMANIA, serie noua, VII-VU12Q02 - 20031 Cluj-Napoca, p. 245-253	,.
246
MARJA PURDELA SITARU, LIVIA VASILUŢĂ
neaccentuate -e-, (Explicaţii referitoare la păstrarea sau abandonarea - totală sau parţială - în germană a prefixului verbal ge- în diverse situaţii fonetice, vezi la Kottler 1977, p. 14; de asemenea, cei interesaţi de situaţia de azi a particulei ge-în dialectul citadin german timişorean găsesc o bună prezentare la Dittrich 2000, p. 64-67.)
Modificarea fonetică pe care am schiţat-o mai sus are loc însă nu numai cu privire la prefixul verbal ge-. Acelaşi lucru (reducerea lui ge- în silabă iniţială la g- sau dispariţia acestuia) îl întâlnim şi în cazul prefixului nominal ge- (ca marcă a abstractelor verbale sau a substantivelor cu valoare colectivă). (Pentru valorile lui ge- ca prefix verbal sau ca prefix nominal, vezi Kluge, s.v. ge-.)
Ceea ce rămâne de subliniat este faptul că dialectele citadine germane prezentând, unele în mai multe situaţii, altele în mai puţine, atât cazuri de păstrare a lui ge- (marcă a participiului trecut, dar şi a unor formaţii substantivale), cât şi cazuri de reducere sau chiar de dispariţie a acestuia, la rândul lor, şi împrumuturile efectuate de limbile şi dialectele vorbite în sud-estul Europei din acele limbaje citadine germane reflectă această „instabilitate”. Ca atare, în funcţie de sursa exactă a împrumutului, dacă acesta e făcut din germana sau austriaca standard, ge- e păstrat, dacă împrumutul provine din dialecte citadine germane fie e redus la k sau g, fie e abandonat. Dialectele citadine germane au acceptat această particularitate, preluând-o, mai ales sub influenţa vienezei, aşa cum se va arăta în continuare, din graiurile germane de sud (oberdeutsch), suabo-alemane şi bavarez-austriece. Formele fonetice cu ge- redus sau abandonat reprezintă împrumuturi realizate efectiv pe cale orală. Uneori unul şi acelaşi cuvânt prezintă, în limbile care au făcut împrumutul, variante fundamentale, dintre care una păstrează pe ge-, alta/ altele nu.
Participiul trecut al vb. germ. machen „a face”, gemacht „făcut”, apare în vieneză sub forma gmaxt (WDL, cf. şi Dittrich 2000, p. 64), iar în „timişoreană” sub formele kmaxt (Hollinger 1969, p. 85) şi gmacht (Wolf 1987, p. 130). Un compus al verbului machen este einmachen şi înseamnă „a face conserve, a mura în saramură, în oţet; a face compoturi, dulceaţă”, în germană, şi „a pregăti, a prepara”, în germana austriacă. Participiul trecut al acestui verb, eingemacht, stă la baza germ. austr. Eingemachtes „mâncare preparată cu came”, termen împrumutat de română atât sub forma care păstrează pe -ge-, ainghemăht „idem” (cf. Purdela Sitaru / Vasiluţă 1994, p. 123; vezi şi Iliescu 1999, p. 74), cât şi sub forme care au pierdut pe ge-, (hjaimuc şi aimoc (vezi Binder 1967, p. 65-66; Purdela Sitaru / Vasiluţă, loc. cit.), întocmai ca slov. ajmoht. Sârbo-croata păstrează pe ge- în ajngemahtes (Schnell-Zivanovic 2002, p. 301), dar îl pierde în ajmok(ac), formă care, de asemenea, ar putea fi luată în considerare ca etimon direct al fonetismelor româneşti bănăţene (h)aimoc şi aimuc. La baza formelor fără ge- din română, sârbo-croată şi slovenă, împrumutate pe cale orală, stau forme din dialectele „şvăbeşti” şi din cele vorbite în Stiria şi Carintia, subsumabile variantei aing’moxts (formele germane dialectale sunt enumerate, în cadrul prezentării rom. anghemaht şi a variantelor acestuia, la Purdela Sitaru / Vasiluţă 1994, p. 123).
PARTICULA GERMANĂ GE- ÎN UNELE ÎMPRUMUTURI ROMÂNEŞTI 247
Un tratament similar are prefixul ge- în cazul substantivului colectiv germ. Gewiirz: acesta a apărut încă din secolul al XV-lea ca nume colectiv din Wurz „Kraut [= varză], Pflanze [=plantă]” (Kluge), cu sensul propriu „o mulţime de rădăcini”, sens care a alunecat ulterior spre „mirodenie, condiment”, (cf. Paul, s.v. wiirzen). Cu acest din urmă înţeles, termenul a fost împrumutat de română, ghevirt(uri), cu ge- păstrat, în timp ce formele din sârbo-croată l-au redus la g-, k-: gvirc, kvirc, reproducând, de asemenea, forme dialectale şvăbeşti şi/sau bavarez-austriece (pentru care vezi Striedter-Temps 1958, p. 133). De adăugat faptul că forma s.-cr. kvirc are suport în unele graiuri germane din Banatul românesc (şi, posibil, şi din cel sârbesc): /kvirts/ este înregistrat în fişierul WBdM în localităţi în care au fost colonizaţi germani din zone diferite: alemani, în Zădăreni, renano-ffanconi de sud, în Aluniş, combinaţi cu bavarezi, în Teremia Mare, renano-ffanconi de nord şi bavarezi, în Recaş, şi nord-bavarezi, în Brebu Nou; în graiurile germane renano-francone din Banat apare forma cu i: e, Gwerz /kverts/.
în schimb, preluarea unui compus german de la Gewiirz, Neugewiirze „Jamaicapfeffer [piper de Jamaica]” (Grimm 7, p. 666), mai riguros, preluarea lui Neugewiirz (fără -e) „Piment [= enibahar]”, specific germanei austriece (cf. Duden-D, sub compusele cu neuge-), a urmat exclusiv o cale orală. Pornind de la forme austriece şi germane dialectale (cf. carint. naigvirc „zerstossene Gewiirznelken [= cuişoare pisate, caryophilus aromaticus], Piment [= enibahar (?)/ cuişoare pisate, pimenta officinalis]” (înregistrat în Hauptkatalog) şi suab.
Na^wirts „enibahar” (Fischer I, p. 54)), forme care supravieţuiesc şi în graiurile germane din Banatul românesc (vezi fişierul WBdM, s.v. naekwirts şi naekwerts), avem, în româna dialectală, variantele naifirţ şi naifei'ţ „enibahar”, care au pierdut complet pe ge- (ajuns în poziţie internă -ge-), fiind păstrată însă apropierea de cele două structuri vocalice (cu / şi cu e) ale etimoanelor. în ceea ce priveşte sârbocroata, acest prefix al formelor etimologice germane şi austriece dialectale a fost preluat sub forma redusă k- (devenit -k-) sau g- (devenit -g-), în sb. năjkvirts şi cr. năjgvirc. Nu este exclusă, pentru provenienţa termenilor româneşti naifirţ şi naiferţ, nici o interferenţă cu sb. năjkvirc „adaus la mâncăruri”, dar şi „un fel de rădăcină”, şi cu cr. najgvirc, cunoscut în Zagreb şi împrejurimi numai cu sensul (apropiat de cel din graiurile carintiene, vezi supra) „(enibahar(?) / cuişoare pisate întrebuinţate ca) leac împotriva durerii de burtă” (pentru formele din sârbă şi croată, cf. Striedter-Temps 1958, p. 164).
Date fiind aceste împrejurări, nu ne pare complet hazardată o încercare de reinterpretare a altui termen românesc, ghint „scobitură în spirală a unui şurub; filet” şi ghivent „idem”, cu diverse fonetisme, nu ca două cuvinte provenite din limbi diferite, ci ca variante ale unui singur cuvânt de origine germană, primul, din germ. dial. gwint „idem”, cel de al doilea, din germ. standard Gewinde „idem”.
Germ. Gewinde a apărut încă în perioada germanei de sus premoderne (fnhd.), ca abstract verbal din winden „a răsuci” şi a suferit ulterior o restrângere semantică spre mţelesţil „(Schrauben) gewinde [= filet]” (Kluge, s.v.).
?48
MARJA PURDELA SITARU, LIVIA VASILUŢA
Cu privire la rom. ghivent (şi variante, dintre care cea mai apropiată de etimon ar fi *ghevint), dicţionarele care-1 menţionează sunt unitare în a-1 considera provenit din germ. Gewinde (vezi TDRG, pentru ghivent şi variantele ghevent, gfiivint; DA, s.v. ghint, şi CADE, ambele pentru aceleaşi variante).
Dicţionarele mai noi (DLRM, DEX, SDEM 85) propun aceeaşi etimologie: ele tratează termenul s.v. ghivent, această formă fiind cea mai răspândită, este şi varianta care corespunde normei şi, ca atare, este singura recomandată de Mioara j\vram (2001) drept corect întrebuinţată în româna contemporană (ca termen tehnic supraordonat).
Cu privire la rom. ghint, dicţionarele care îl menţionează (DA, CADE, Scriban, SDEM 85) preiau etimologia propusă iniţial de Cihac II 120, şi anume: pol. gwint (rut. gvint) ca intermediare ale germ. Gewinde. Singur TDRG separă un ghint1 „filet” - pentru acesta trimite la ghivent, iar pentru etimologie admite germ. Gewinde - şi un ghint2 „cui, piron”, numai pentru acesta din urmă optând pentru comparaţia cu pol. gwint. DEX admite numai un etimon polonez şi altul ucrainean pentru ghint „şanţ în formă de spirală pe suprafaţa interioară a ţevii unei arme”, nu şi imul german.
Dacă sintetizăm datele privitoare la formele existente în limbile şi dialectele din zona centrală şi sud-est europeană, care au suferit o puternică influenţă germană şi austriacă dialectală, constatăm că pentru exprimarea noţiunii „filet” există următoarele cuvinte: pol. gwint (şi gvint, menţionat de Scriban), rut. gvint (supra), la care adăugăm: s.-cr. gvint (şi kvint în Ossijek, unde înseamnă „cric cu şurub”, cf. Striedter-Temps 1958, p. 133; Schneeweis 1960, p. 69, notează acelaşi sens şi pentru s.-cr. gvint; autorul adaugă şi un compus de la acesta, gvintborer „Gewindebohrer [= burghiu cu filet]”), precum şi slov. kvint (Striedter-Temps 1963, p. 163).
în surse mai apar menţionate formele: rus. vint (la Scriban, care însă nu-i precizează sensul) şi slov. vinta „cric cu şurub”. Acestea par a fi împrumuturi nu din germ. Gewinde „filet”, ci din germ. Winde „cric”. Striedter-Temps (1963, p. 246) clarifică atât etimologia termenului sloven din unele forme germane dialectale, precum şi pe cea a verbului înrudit, anume slov. vintati „a ridica ceva cu ajutorul unui cric”.
Revenind la termenii întrebuinţaţi în sârbo-croată şi slovenă pentru exprimarea noţiunii „filet”, Striedter-Temps (1958, p. 133, pentru s.-cr. gvint/kvint şi 1963, p. 163, pentru slov. kvint/gvint), trimite, corect, la bav.-austr. [Gejwinde, dial. gwint şi, respectiv, la o formă cu durificarea (transformarea în consoană surdă), specifică bavarezei de sud a lui g- (pentru care indică sursa din Hauptkatalog). Aceleaşi forme germane dialectale sunt atestate şi în graiurile germane din Banatul românesc (posibil şi din Voivodina): le găsim notate gwint (kvint) în fişierul WBdM, în informaţii provenind din localităţi în care se vorbesc graiuri germane variate: alemane, în Zădăreni, mozelo-francone, în Dudeştii Noi,
PARTICULA GERMANĂ GE- ÎN UNELE ÎMPRUMUTURI ROMÂNEŞTI 249
renano-francone de nord (şi bavareze) în Recaş, renano-francone de sud (şi bavareze) în Grabaţ şi, de fapt, în majoritatea graiurilor germane din Banat
Formele germane dialectale se subordonează bav.-austr. [Gejwinde, respectiv vien. Gwind „filet” (WDL 102), de unde apoi s-au răspândit în diverse limbi şi dialecte vorbite în teritoriul aparţinând odinioară Imperiului Austro-Ungar. Aceeaşi formă putea sta şi la baza rom. ghint, ştiut fiind faptul că româna nu tolerează grupul consonantic gv la început de cuvânt (în silabă iniţială), transformându-1 în g [ghi], într-o altă situaţie, româna păstrează pe ge-, în timp ce croata şi slovena împrumută din germană forme care au pierdut vocala neaccentuată e.
Atât sensurile, cât şi fonetismul cuvintelor româneşti şi sârbo-croate prezintă particularităţi care arată că avem a face cu împrumuturi la date şi sub forme diferite, independente unele de altele.
în graiurile româneşti din zona de sud-vest a ţării este înregistrat termenul ghevict „greutate la cântar” ALR II/l 4279; Moise Aldan 1987 (ms.), p. 67, cu varianta ghivict, -uri, înregistrată în ALRR - Ban. III, 584/1, 16. Pentru ghevict, Ioniţă/Gehl (1993, p.172) propun ca etimon germ. Gewicht „idem”. Acesta este însă valabil pentru o altă formă din subdialectul bănăţean, anume gheviht, întâlnit într-un compus cu circulaţie restrânsă, utilizat în zona Oraviţa - Anina, de gospodinele vârstnice: (glaih)gheviht „numele unei prăjituri al cărei aluat se face pe baza unor cantităţi egale (de făină, unt, zahăr) cu 5 ouă cântărite; după ce e coaptă, aceasta se taie în formă de semilună, cu paharul”. Denumirea fiind simţită ca un cuvânt străin, prăjiturii i s-a mai dat, din cauza formei, numele de coşuri-chifle. Că a circulat şi forma gheviht cu sensul „greutate la cântar” ne-o dovedeşte varianta ghivifturi (pl.) „idem”, din ALRR - Ban. III, 584/2. Grupul consonantic ht a devenit, de obicei, ft şi în împrumuturi româneşti de alte origini: sl. poh(o)teti > rom. (a)pofti', gr. oxtikas > rom. oftică', rus. dohtor > rom. doftor etc.
în croată întâlnim forma cu vocala neaccentuată e sincopată, gvihti „greutate cu ajutorul căreia se ţes firele la războiul de ţesut” (Schneeweis 1960, p. 187), iar în slovenă avem gviht „greutate” (Striedter-Temps 1963, p. 134). Pentru etimologia termenului croat, Schneeweis (1960, p. 62), trimite la germ. standard Gewichte „greutate (la războiul de ţesut)”, în timp ce, pentru termenul sloven, Striedter-Temps (1963, p. 134) trimite la forme din germana de sus medie (mhd.) gewicht, gewichte (semnalate de Lexer 1872, p. 990), continuatoare ale vechiului german de sus (ahd.) giwihti (menţionat de Paul, s.v. Gewicht), pentru germanul de sus modem (nhd.) Gewicht.
în ceea ce priveşte însă fonetismul cu ct al rom. ghevict {ghivict), acesta nu reproduce germ. standard Gewicht, ci este rezultat al adaptării grupului consonantic (c)ht la sistemul fonetic românesc.
Germanul standard Gewicht este considerat de unele dicţionare germane abstract verbal din wăgen (înv.) „a cântări” (Paul; Duden-D), iar de altele (Kluge; Wahrig) un derivat cu valoare colectivă din germanul mediu de jos (mnddt.) wicht „Gewicht^^^^^^^^^^^^<>y^en (înv. wQge/i) „acântări”.
250
MARJA PURDELA SITARU, LIVIA VASILUŢĂ
Un alt termen care prezintă pierderea particulei ge- este rom. poacănă „şniţel pane” şi ser. dial. (întrebuinţat în Voivodina) pokones (fără precizarea sensului), menţionat de Schneeweis (1960, p. 25), care-1 consideră provenit din germ. Gebackenes.
Unele dicţionare germane menţionează subst. Gebăck „ceva ce a fost copt/ prăjit” (Paul, Wahrig). Duden-D şi Duden-0 subliniază faptul că în germană este vorba de denumirea unor „produse de patiserie fine, dulci (s.n.)”, în timp ce, în austriacă, termenul e folosit pentru denumirea „ffanzeluţei”. între lucrările lexicografice consultate, numai Duden-D enumeră, alături de forma Gebăck, alta, (das) Gebackene, care, din punct de vedere fonetic, ar conveni atât rom. poacănă cât şi s.-cr. pokones. Acelaşi dicţionar menţionează şi utilizarea sintagmei gebackene Speise „mâncare prăjită/ffiptă”. De aceea, noi am preferat să explicăm rom. poacănă prin preluarea (echivalentă cu traducerea parţială, însoţită de un transfer de sens) a sintagmei austro-germane ein (ge)backenes (Schnitzel/Fleisch) „(şniţel/ came) prăjită”. în unele dintre graiurile germane din Banat (renano-ffancone), „carnea pane” se numeşte „ausgebackenes Fleisch” /auskspakonos flais/. Am trimis la o formă austriacă, din două motive. în primul rând, vieneza este cea care întrebuinţează, cu uşurinţă, atât forme cu ge, cât şi pe cele fără această particulă, pentru denumirea uneia şi aceleiaşi noţiuni: backene Măuse (textual „şoareci prăjiţi”) apare alături de gebackene Măuse (WDL, p. 40), ambele utilizate pentru denumirea unor „prăjituri vieneze în formă de gogoaşă, făcute după o reţetă cehească” (ibidem). în al doilea rând, din unghiul realităţii denotate: poacăna, „şniţelul pane”, se prăjeşte după ce în prealabil felia de came a fost trecută prin ou şi pesmet (= franzelă uscată mărunţită, ceea ce ne apropie de austr. Gebăck „franzeluţă”).
Aceeaşi întrebuinţare atât a formelor cu ge-, cât şi a celor fără această particulă, o întâlnim şi la vienezul gspritzt „diluat cu apă”, cf. Wein gespritzt „vin diluat cu apă”, utilizat alături de Gespritzter /geschbrizzda/ „vin cu apă minerală” (WDL, p. 99) şi Spritzt(er) /schbrizza/ s.m. „idem” (WDL 219), forme care au la bază vien. spritzen „a subţia (o băutură) cu apă minerală”. Se dovedeşte întemeiată critica făcută de Maria Iliescu (1997, p. 184) dicţionarelor româneşti (DN, DLR), care în cazul lui şpriţ „băutură obţinută din vin cu sifon sau cu apă minerală”, dar şi cu alte înţelesuri (tratate drept cuvinte separate în DLR), enumeră ca etimoane cuvinte germane diferite (Spritzer, Spritz(wasser), Spritze). Autoarea arată că în germană aceste cuvinte au cu totul alte sensuri şi că, cel puţin etimologia cuvântului românesc şpriţ, cu sensul menţionat anterior, ar trebui căutată în spaţiul austriac, de unde vine şi obiceiul de a bea vin cu apă minerală, băutură care poartă aici numele Gespritzter /Gspritzt(er)/, formă specifică bavarezei (cf. Duden-O) şi germanei de sud (cf. Wahrig).
Forma vieneză amintită mai sus, Spritzt(er), este cea mai potrivită atât ca etimon al rom. şpriţ „vin cu sifon sau cu apă minerală”, cât şi al s.-cr. spric(a) şi spricer „idem” (pentru care vezi Schnell-2ivanovic 2002, p. 307: autoarea trimite greşit pentru etimologie la germ. Spritze, respectiv Spritzer).
PARTICULA GERMANĂ GE- ÎN UNELE ÎMPRUMUTURI ROMÂNEŞTI 251
în ceea ce priveşte reflectarea situaţiei particulei germ. ge- (atât ca prefix verbal, cât şi ca prefix nominal) în împrumuturile din limbile şi dialectele vorbite în zona centrală şi sud-est europeană, este uşor de observat faptul că avem a face cu modificări fonetice intervenite în contexte fonetice mult mai limitate decât cele din vieneză sau din alte dialecte citadine germane.
Este vorba, în principal, de preluarea particulei ge- când aceasta apare în faţa unor teme derivative care încep fie cu consoanele explozive bilabiale m, b/p (Eingemachtes, Gebackenes), fie cu labio-dentala w (Gewicht, Gewinde, Gewiirz, Neugewiirze), fie cu fricativa palato-alveolară s /s/ (Gespritzter).
Am văzut că româna a preluat în asemenea cazuri când forme cu păstrarea integrală a particulei germ. ge- (anghemaht, gheviht/ ghevict, *ghevint, ghevirţ), când forme germane dialectale care au abandonat-o (situaţie reflectată în cuvintele româneşti dialectale (h)aimoc/ aimuc, naiferţ/ naifirţ). La fel stau lucrurile şi în sârbo-croată. Diferenţa intervine numai în ceea ce priveşte păstrarea parţială a acestei particule când precedă cuvinte germane şi austriece ce au la bază o temă derivativă care începe cu labiodentala w: în timp ce sârbo-croata (ca şi ucraineana, poloneza etc.) prezintă într-o asemenea situaţie împrumuturi cu grupul consonantic iniţial gv-(kv~) (pol. gwint, ucr., s-cr. gvint, s-cr. kvint etc.), româna fie pierde labiodentala (rom. ghint), fie pierde exploziva g, devenită k, aceasta din urmă transferându-şi caracterul surd asupra labiodentalei w/v/, devenită / (rom. naiferţ). Această situaţie fluctuantă în ceea ce priveşte redarea particulei germane ge- scoate în relief rolul major pe care l-au avut în zona sud-est europeană limbajele citadine germane care şi-au asumat, nu o dată, rolul unei false limbi standard.
în cazul particulei germane ge-, implicaţiile morfonologice ale acesteia atrag după sine, în limbile care au împrumutat cuvinte gemane care o conţin, numai implicaţii de natură fonetică.
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE Surse*
ALR II/ I = Atlasul lingvistic român, publicat de Muzeul Limbii Române din Cluj sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Partea a Il-a, voi. I, de Emil Petrovici, Sibiu-Leipzig, 1940.
ALRR-Ban. III = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Banat, sub conducerea lui Petru Neiescu, de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc, Nicolae Mocanu, voi. III, Bucureşti, 1998.
Duden-D = Deutsches Universalworterbuch, 2. Aufl. Hrsg. Giinther Drosdowski, Mannheim-Wien-Zurich, 1989.
Duden-O = Duden Taschenbucher. Wie sagt man in Osterreich? Worterbuch des osterrei-chischen Deutsche 3. Aufl. Hrsg. Jakob Ebner, Mannheim-Leipzig-Wien-Zurichs !998.
Fischer I-VI = Hermann Fischer, Schwăbisches Worterbuch, Bd. I-VI, Tubingen, 1909-1936.
Griram = Jakob und Wilhelm Grimm, Deutsches Worterbuch, Leipzig, 1854-1960.
* în cazul principalelor lw^ lewoografice româneşti (DA, DLR,, TDRG, CADE etc.), siglele lor rele cuiej^OJiM^aiilfliMitelI nocesarii explicarea lor în secţiunea de faţă.
252
MARJA PURDELA SITARU, LIVIA VASILUŢÂ
Hauptkatalog = Hauptkatalog des osterreichisch-bairischen Worterbuches der Akademie der Wissenschaft in Wien, typoskript.
Jakob2 = Julius Jakob, Worterbuch des Wiener Dialektes mit einer kurzgefafiten Grammatik, Wien, 1929. A fost consultată ediţia din 1972.
Kluge = Friedrich Kluge, Etymologisches Worterbuch der deutschen Sprache, Berlin-New York, ed. 22, 1989.
Lexer = Matthias Lexer, Kărintisches Worterbuch, Leipzig, 1872.
Paul = Hermann Paul, Deutsches Worterbuch, 9. Aufl., Tiibingen, 1992.
SDEM = Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti. Redactori N. Raievschi, M. Gabinschi, Chişinău, 1978.
Wahrig = Gerhard Wahrig, Deutsches Worterbuch, 1966. Neuausgabe, Munchen, 1986/1991.
WBdM = Worterbuch der Banater deutschen Mundarten (fişier aflat la Catedra de germanistică a Facultăţii de Litere şi Istorie a Universităţii de Vest din Timişoara).
WBO = Osterreichische Akademie der Wissenschaften, Worterbuch der bairischen Mundarten in Osterreich, 5. Lieferung (ante - Arbeiterei), Wien, 1967.
WDL = Wolfgang Teuschl, Wiener Dialekt Lexikon, Purkersdorf, Wien, 1990.
Lucrări de referinţă
Avram 2001 = Mioara Avram, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Chişinău.
Binder 1967 = Ştefan Binder, Contribuţii la studiul elementelor germane în lexicul graiurilor populare româneşti, în AUT, 5, p. 49-72.
Dittrich 2000 = Karin Dittrich, Zur Morphologie der deutschen Stadtsprache in Temeswar. Diplomarbeit, Timişoara.
Gădeanu 1998 = Sorin Gădeanu, Sprache auf der Suche. Zur Identitătsfrage des Deutschen in Rumănien am Beispiel der Temeswarer Stadtsprache, Regensburg.
Gehl 1997 = Hans Gehl, Deutsche Stadtsprachen in Provinzstădten Siidosteuropas, în „Zeitschrift fur Dialektologie und Linguistik”. Beihefte, Wiesbaden-Stuttgart 95.
GgdS = Gesprochene und geschriebene deutsche Stadtsprachen in Sudosteuropa und ihr Einjluss auf die regionalen deutschen Dialekte. Internationale Tagung in Pecs, 3.03-2.42.2000. Hrsg. Zsuzsanna Gemer, Manfred Michael Glauninger und Katharina Wild, Wien, 2002.
Hollinger 1969 = Rudolf Hollinger, Fenomene specifice ale limbii populare germane din Timişoara, în AUT, 7, p. 79-90.
Homung 1996 = Maria Homung, Beobachtungen zum Gebrauch des Prăfixes ge- im Wienerischen, în Sprachnormung und Sprachplanung. Festschrift fur Otto Back zum 70. Geburtstag. Hrsg. Heiner Eichnen, Peter Emst und Sergios Kastikas, Wien.
Iliescu 1997 = Maria Iliescu, Câteva observaţii privind etimologiile germane din DEX, litera Ş, în SCL XLVIII, nr. 1-4, p. 181-188.
Iliescu 1999 = Maria Iliescu, Der Einfluss des osterreichischen Deutsch auf das Rumănische, în „Sprachen in Europa”, Innsbruck, p. 71-76.
Ioniţă/Gehl 1993 = Vasile Ioniţă / Hans Gehl, Ethnographische deutsche Entlehnungen in den Banater rumănischen Mundarten, în „Zeitschrift fur Dialektologie und Linguistik”. Hefte, Wiesbaden-Stuttgart, 2, p. 158-198.
Jentner 1965 = Edith Jentner, Asupra îmbinărilor de foneme în limbile germană şi română, în AUT, 3, p. 223-245.
Kottler 1977 = Peter Kottler, Die Grundformen des Verbs in den Banater Mundarten rhein-und moselfrănkischer Prăgung, în seria „Seminarul de Lingvistică”, nr. 4, Timişoara, 47 p. + 4 hărţi.
MAT. 1994 = Materialien. Heft 4. Interferenzen in den Sprachen und Dialekten Siidosteuropas. Hrsg. Hans Gehl und Maria Purdela Sitaru, Institut fur donauschwăbische Geschichte und Landeskunde, Tubingen.
PARTICULA GERMANĂ GE- ÎN UNELE ÎMPRUMUTURI ROMÂNEŞTI 253
Purdela Sitaru/Vasiluţă 1994 = Maria Purdela Sitaru / Livia Vasilutâ, Rumănische Fachausdriicke deutscher Herkunft im Bereich der Kochkunst. Lexikalische und etymologische Anmerkungen, în MAT. 1994, 4, p. 121-143.
Schneeweis 1960 = Edmund Schneeweis, Die deutschen Lehnworter im Serbokroatischen in kulturgeschichtlicher Sicht, Berlin.
Schnell-Zivanovic 2002 = Margitta Schnell-Zivanovic, Deutsche Lehnworter in der geschrie-benen und gesprochenen Kiichensprache der Wojwodina und besonders in der Provinzstadt Novi-Sad, în GgdS, p. 289-310.
Schuster/Schikola 1984 = Mauritz Schuster / Hans Schikola, Sprachlehre der Wiener Mundart,
Wien.
Striedter-Temps 1958 = Hildegard Striedter-Temps, Deutsche Lehnworter im Serbokroatischen, in Kommission bei Otto Harrassowitz, Wiesbaden.
Striedter-Temps 1963 = Hildegard Striedter-Temps, Deutsche Lehnworter im Slovenischen, in Kommission bei Otto Harrassowitz, Wiesbaden.
Wolf 1987 = Johann Wolf, Banater deutsche Mundartenkunde, Bukarest.
Institutul de Cercetări Socio-Umane „ Titu Maior eseu ” Timişoara, b-dul Mihai Viteazul, 24
Universitatea de Vest din Timişoara Facultatea de Sociologie Timişoara, b-dul Vasile Părvan, 4
BOGDAN HARHĂTĂ
DESPRE O TEORIE A DIATEZEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Orice definiţie se caracterizează ca fiind rezultatul, mai mult sau mai puţin, al unei unităţi de concepţie şi, în ceea ce priveşte gramatica, lucrurile ar trebui să fie clare şi bine puse la punct. Secolele de tradiţie şi de experienţă ar fi trebuit să rezolve până acum problema divergenţelor de opinie şi de interpretare în materie de „spinozităţi”. Din păcate sau, în egală măsură, din fericire pentru viitoarele generaţii de filologi, de gramaticieni sau, pur şi simplu, de curioşi, gramatica continuă să prezinte o serie de probleme care nu au fost rezolvate rncă. Una dintre acestea este cea a diatezei. Discutarea acesteia îşi are un început în lingvistica româneasca în perioada interbelică1. în ciuda faptului că, în timp, unele dintre întrebările legate de categoria gramaticală a diatezei şi-au găsit o rezolvare unanim acceptată ca, spre exemplu, faptul că diateza este o categorie morfologică şi nu morfosintactică sau sintactică, altele au primit o varietate de răspunsuri şi se pare că nu s-a ajuns încă la un consens în ceea ce priveşte diversele interpretări pe care le dau diferite şcoli sau diverşi cercetători. De aceea, credem potrivit să ne ocupăm de statutul diatezelor pasivă şi reflexivă în limba româna.
înainte de a ajunge să discutăm problema diatezelor pasivă sau reflexivă constatăm că trebuie să ne oprim mai întâi asupra definirii categoriei de diateză1 2.
1	Precizăm că denumirea de diateză apare în gramatica românească o dată cu prima ediţie a Gramaticii Academiei, înainte fiind folosită denumirea formă sau chiar conjugare.
2	în numeroasele lucrări care se ocupă în mod special de problema diatezei sau lucrări de gramatică, în general, se observă o uimitoare inconsecvenţă în ceea ce priveşte definirea categoriei ca atare. GA I, p. 243: „Diateza marchează raporturile dintre subiect şi complementul direct, exprimate prin formele verbale”; GA II, p. 208: „Diateza este forma pe care o îmbracă verbul pentru a arăta în ce raport se află acţiunea pe care o exprimă cu autorul acestei acţiuni. în limba romană există trei diateze: diateza activă, pasivă şi reflexivă, numite şi activ, pasiv şi reflexiv”; Avram, p. 157, § 130: „Diateza exprimă raportul dintre acţiune şi subiectul gramatical. Diateze cu statut clar sunt diateza activă şi cea pasivă. O diateză controversată — ca existenţă şi ca sferă — este diateza reflexivă (care nu se confundă cu caracterul reflexiv al unui verb)”; Pană - Tranz., p. 23: „Diateza este o categorie sintactică care afectează exclusiv clasa verbelor tranzitive [...]. Diateza exprimă raportul dintre subiect şi obiectul direct şi se manifestă în planul expresiei fie prin selecţia morfemului acuzativ la numele cu care verbul se combină, fie prin selecţia indicilor pasivi fi... N sau se... N”; Stati, p. 42: „Diateza este forma pe care o îmbracă verbul pentru a arăta în ce raport se află acţiunea pe care o exprimă cu subiectul gramatical al verbului”; Gherman - Sârbu, p. 135:,JDiateza = acea categorie gramaticală a verbului care exprimă raportul dintre subiect şi acţiunea verbului”; GFC, p. 81: „[...] on appelle voix la forme que peut revetir le verbe. II y a quatre voix [...]. La cathegorie grammaticale nommâe voix, essentiellement verbale, fixe Ies rapports qui s’etablissent entre le verbe et son sujet ou bien entre le verbe et ses compl&nents”. Graur, p. 16: „Cred că e bine să păstrăm termenului conţinutul său etimologic: «dispositio»” etc.
256
BOGDAN HARHÂTÂ
O primă observaţie necesară este aceea că, spre deosebire de gramaticile româneşti, care tratează diateza la acelaşi nivel al categoriei cu modul, numărul şi persoana, gramaticile franceze „tradiţionale” tratează separat categoria diatezei de celelalte menţionate mai sus3 şi credem că este justificat acest mod de a organiza lucrurile, întrucât, într~o ierarhizare a categoriilor gramaticale, cea a diatezei este superioară celor de mod4, timp, număr şi persoană, care constituie o unitate distinctă. Pentru a înlătura ambiguitatea interpretării în ceea ce priveşte definiţia categoriei de diateză, cel mai corect demers constă în observarea raporturilor gramaticale5 care se stabilesc în jurul verbului, recte încadrarea într-un tablou general a raporturilor de regenţă şi de subordonare din contextul verbal; ne vedem constrânşi, în această situaţie, să acceptăm ca fiind apriorice cele trei tipuri de diateză care au fost observate şi delimitate empiric în majoritatea limbilor indo-europene modeme6.
Se consideră, aşadar, trei serii de contexte pentru cele trei diateze în cauză:
I* Elevul citeşte cartea.
Apa curge.
Afară plouă liniştit.
Atmosfera este calmă.
Fata este liniştită.
Fata rămâne liniştită la locul ei.
II.	Cartea este citită de către elev.
Fata este liniştită de către părinţi.
III.	Ion se spală.
Ion se gândeşte.
Ion se face medic.
3	GFC, p. 81 — 87, împarte categoriile gramaticale ale verbului după cum urmeaza: la diathese ou la voix într-un capitol special şi Ies modifications du verbe: lenombre, la persoane, le mode, în alt capitol.
4	Categoria modului subsumează, la rândul său, pe cele de timp, număr şi persoană. Această ierarhie este valabilă doar pentru modurile personale, cele nepersonale neavând categoria persoanei.
5	Subscriem opiniei conform căreia în materie de clasificare â categoriilor gramaticale singurul criteriu care trebuie urmat cu consecvenţă este cel formal, celelalte fiind secundare şi de minimă relevanţă pentru analiza gramaticală.
Este vorba de diateza activă, de cea pasivă şi de cea reflexivă. Se va face abstracţie de faptul unele dintre limbile indo-europene încă în uz nu cunosc decât două dintre acestea (cazul englezei, care nu cunoaşte decât opoziţia activ—pasiv) sau că unele limbi au o diateză în plus (franceza şi italiana au o diateză factitivă). De asemenea, se vor evita apropieri prea frecvente de limbile indo-europene „moarte”, în care situaţia se prezintă, evident, diferit (greaca şi gotica cunosc opoziţia activ-mediu, care servea şi pentru exprimarea pasivului, în greaca pasivul neexistând ca atare decât la aorist Şi viitor, unde nu este marcat prin desinenţe, acestea fiind medii, ci prin infixul de pasiv adăugat temei înaintea desinenţelor) şi în care, în general, datorită caracterului lor de limbi sintetice sau preponderent sintetice, opoziţiile dintre diateze sunt marcate la nivel morfologic prin serii de desinenţe. Aici ar trebui amintit că, în cadrul sistemului, complexul de opoziţii se concretiza doar la nivelul seriilor de desinenţe, radicalul putând avea un sens independent de diateza la care se conjuga un anumit verb (cazul unor verbe deponente sau al lui veneo în latină, care are înţeles pasiv şi formă activă) sau un verb putând fi găsit în ocurente textualejv^^M^^a^dinttt diateze.
DESPRE O TEORIE A DIATEZEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ
257
Ion îşi aminteşte de zilele lui fericite.
Ion şi Viorica se iubesc.
Cartea se citeşte uşor.
Se zice că lumea a început cu Adam1.
Se observă mai întâi că singura dintre cele trei diateze cu marcă morfologică este diateza reflexivă7 8. între diateza activă şi cea pasivă se observă o coincidenţă a formelor verbale: este liniştită este identic ca formă în seturile de enunţuri I şi II9. O altă problemă care apare este cea a marcării morfologice a diatezei pasive: dacă aceasta constă în prezenţa verbului auxiliar a fi, însoţit de participiu perfect acordat în gen, număr şi caz cu subiectul, nu pot fi trecute cu vederea analogiile dintre construcţiile:
Tu eşti iubită de toată lumea, faţă de:
Tu rămâi iubită de toată lumea.
Tu devii iubită de toată lumea.
Tu pari iubită de toată lumea.
Tu treci drept iubită de toată lumea.
Şi
Tu te faci iubită de toată lumea,
în care se consideră că verbele sunt echivalente cu a fi în ceea ce priveşte predicativitatea, atunci când au sensul a se preface în ceva etc.
7	Am preferat tratarea la diateza reflexivă a unor exemple de tipul Vb. + complement exprimat prin pronume reflexiv, pe care unele gramatici, inclusiv GA II, le analizează ca aparţinând diatezei active sau pasive.
Deşi mulţi îi contestă nu numai statutul, dar chiar şi existenţa. Vom reveni în cursul lucrării de faţă cu argumente în favoarea interpretării exemplelor oferite ca aparţinând diatezei reflexive.
Acesta nu este singurul caz de coincidenţă între forme active şi pasive. Admitem că exemplele din text nu sunt selectate tocmai întâmplător, dată fiind natura copulativă a verbului a fi în setul I de enunţuri. Pentru exemple mai concludente, cf. Trandafir, p. 126, unde sunt inventariate o serie de trei forme comune ambelor diateze, activă şi pasivă: voi fi lăudat pasiv indicativ viitor persoana I şi activ indicativ viitor anterior persoana I,aşfi lăudat pasiv condiţional prezent persoana I şi activ condiţional perfect persoana I, a fi lăudat pasiv infinitiv prezent şi activ infinitiv perfect. Se observă că dintre cele opt persoane ale conjugării (la modurile personale) toate, în cazul în care subiectul este de genul masculin, coincid pentru modul şi timpul indicat. Tot Gh. Trandafir observă că pentru limba franceză auxiliarul etre intră în compoziţia tuturor diatezelor (ibidem, p. 128); diateza activă: elle est allee;^diateza pronominală: elle s *est louee şi diateza pasivă: elle est louee. E adevărat că autorul nu aduce în discuţie diateza factitivă, care nu este comună francezei şi românei, dar omite faptul că verbul s [en aller este „essentiellement pronominal” şi că ar fi trebuit să fie elle s 'en est allee (cf. gfc, p. 84: „Quelques vefbes ne peuvent s’employer sans deux pronoms; tels sont: se repentir, s ’abstenir, s ’emparer, senaller etc. En effet, on ne dit pas: je repens, j’abstie#s, j’empare, j*en vais comme on	<! obtiensctc. Ces verbes sont appellds, pour cette rftison, essentiellement
pronominaux .y Ar fi fost mai potriviţi alegerea unui verb ca venir. In cazul conjugării verbelor de mişcare	custfbicctul gramatical la
258
BOGDAN HARHĂTĂ
în toate situaţiile prezentate mai sus se observă prezenţa participiului perfect însoţit de un complement de agent10 11. Lucrul cel mai interesant este acela că genul acesta de construcţie nu este posibil decât cu verbele (semi)copulative şi cu participiul perfect acordat al verbelor tranzitive11. Se pune atunci întrebarea: diateza pasivă nu este decât o formă specială a diatezei active, şi anume a diatezei active a verbelor copulative însoţite de un nume predicativ în participiu? Problema nu trebuie tratată cu uşurinţă, fiindcă, între construcţiile de genul:
Cartea este deschisă.
Cartea este deschisă de către cititor,
singura diferenţă vizibilă este prezenţa complementului de agent în cel de-al doilea enunţ. Majoritatea gramaticilor lasă contextul să decidă dacă predicatul, în construcţii similare celor de mai sus, este exprimat prin verb la diateza pasivă sau dacă este vorba despre un predicat nominal12. In acest caz, este interesantă încadrarea participiului şi interpretarea raporturilor sale în contextul sintactic13. Oricum ar fi interpretate natura sau rolul participiului perfect, construcţiile de mai sus sunt analoage, mai mult chiar, până la punctul în care în enunţ apare complementul de agent sau un alt tip de complement ele sunt identice, fac parte din aceeaşi paradigmă. Rezultă de aici că nu se poate vorbi de o diateză pasivă atâta
10	Prezenţa acestuia este absolut aleatorie, pentru majoritatea contextelor interpretate ca aparţinând diatezei pasive de către gramaticile clasice, nefiind necesară marcarea morfologică suplimentară cu ajutorul acestui tip de complement.
11	Situaţia se prezintă de o manieră asemănătoare în franceză, cf. GFC, p 83, § 295: „En principe seuls Ies verbes transitifs peuvent s’inscrire dans une structure passive (sauf le verbe avoir). [...] Les verbes rester, demeurer, sembler, paraître, passer pour, accompagnes du participe passe, peuvent etre consideres comme auxiliaires du passif:
Tu resteras aime de toute ta familie.
11	semble apprecie de tous
12	Cf. GA II, voi. 2, p. 103, Observaţie: „Uneori este foarte greu de făcut distincţia între un predicat nominal cu numele predicativ exprimat printr-un participiu şi un predicat verbal exprimat printr-un verb la diateza pasivă. Această confuzie poate apărea, bineînţeles, numai atunci când avem a face cu un participiu al unui verb tranzitiv:
Cartea este deschisă.
Adesea, conţinutul ne ajută să distingem între cele două tipuri de predicate. Astfel, în exemplul următor e clar că avem a face cu un predicat nominal şi nu cu un verb la pasiv:
Ferestrele erau căptuşite bine cu rogojini groase, încât nu se zărea nici rază de lumină ”.
Există o convenţie de analiză bine cunoscută latiniştilor, atunci când se pune problema interpretării unui participiu ca fiind de tipul coniunctum sau încadrat într-o construcţie participială (unii o numesc propoziţie; personal, prefer această variantă, pentru limba latină neexistând raţiuni de natură axiomatică pentru menţinerea opoziţiei moduri predicative - nepredicative, ca în limbile modeme). Aceasta se bazează pe natura participiului, care are o componentă nominală şi una verbală. In funcţie de contextul sintactic este activată una dintre ele: atunci când se activează componenta nominală, participiul cere atribut, atunci când se activează componenta verbală, participiul cere complement. Situaţia poate fi interpretată similar în limba română, şi în acest caz s-ar elimina neajunsurile de interpretare în privinţa apartenenţei la o diateză sau la alta.
DESPRE O TEORIE A DIATEZEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ
259
vreme cât nu este marcată morfologic. Nu putem spune decât că valoarea de pasiv este una semantic-designaţională14, şi nu gramaticală15. Trebuie amintit aici şi criteriul istoric. Diateza pasivă din limba latină avea o valoare preponderent impersonală şi nu servea decât în rare cazuri drept categorie opusă activului16 şi nu s-a transmis în limbile romanice decât la formele de perfectum17. Pentru exprimarea pasivului era folosit, mai ales în limba vorbită şi în perioada târzie, reflexivul18. Din latină în limbile romanice a intrat tocmai această valoare a reflexivului19, pentru a marca raporturile de tip pasiv dintre subiect şi acţiunea exprimată de verb; diateza pasivă este oarecum livrescă. Deşi există în limbile romanice suficiente argumente de ordin formal care susţin ipoteza conform căreia
14	Aceasta este valoarea participiului perfect al verbelor tranzitive. Pentru faptul că pasivul este o categorie semantică (mai degrabă designaţională), cf. Avram - De Agent, p. 469: „De fapt, ceea ce reprezintă specificul acestui complement este dependenţa lui de sensul pasiv al determinatului, care poate fi:
- un verb [...]
-un adjectiv
15	Situaţia se prezintă la fel ca în limbile indo-europene sintetice, unde tema verbală (mai
degrabă radicalul) indică dacă acţiunea este activă sau pasivă, independent de natura desinenţelor (cf Meillet - Vendryes, p. 310, § 459: „Les desinences actives n’impliquent meme pas que le proces soit conţu activement plutot que passivement. La distinction que les grammairiens modemes etablissent entre Factif et le passif est independante des desinences actives. C’est le theme verbal qui la marque, s’il y a lieu. En general, les racines verbales expriment indifferemment l’une ou Fautre. [...] En grec cpspco signifie â la fois «je porte» et «je suis porte»	Vezi şi Graur, p. 17: „Să ne referim la
situaţia foarte complicată a unor verbe latineşti: vapulo, de formă activă, se traduce cu pasivul «sunt bătut»; ce e drept, se poate găsi o scăpare traducând cu o perifrază «mănânc bătaie» sau chiar cu un echivalent de formă activă «încasez», în orice caz, din punctul de vedere al latinei, este activ. Dar nu peste tot ne putem descurca aşa: fio, factus sum prezintă o formă activă şi una pasivă, ambele fiind traduse cu pasivul «sunt făcut», iar veneo «sunt vândut» are formă activă şi sens pasiv, fiind opus formei active cu sens activ vendo «vând»”.
16	Cf. Meillet - Vendryes, p. 314, § 465: „Le passif latin [...] est sorti de [...] Fimpersonnel en -r. [...] L’emploi du passif latin revele encore souvent cette origine. II sert ffequemment d’impersonnel. [...] Le passif latin n’est que rarement Finverse de Factif correspondent: Cum a Cotta resisteretur (Caes. B. G. V, 30,1) ne veut pas dire la meme chose que Cum Cotta resisteret. On doit traduire «comme il y avait de la resistence de la part de Cotta». De meme cum ab hostibus constanter ac non timide pugnaretur (id., ibid. III, 25, I) n’equivaut pas â cum hostes pugnarent. Le sens impersonnel, marquant simplement que Faction est en voie d’accomplissement ou accomplie (suivant qu’il s’agit de Finfectum ou du perfectum), domine la valeur du passif latin. Cf aussi Emout, M. S. L., XV, 292”.
17	Formele infectum sunt sintetice şi nu este tocmai exact să se afirme că au fost moştenite, întrucât formele pe care limbile romanice le folosesc pentru exprimarea pasivului prezent erau folosite de latină pentru timpurile trecute ale diatezei pasive; coincidenţa nu este decât strict formală.
18	Cf. Meillet - Vendryes, p. 312, § 462 a): „En face de Factif, le moyen a souvent un sens neutre et â demi reflechi, assez voisin du passif: cpepco «je porte», mais «pepexai «il est empcrte, il s’emporte». Or, dans beaucoup de langues (romanes, germaniques, slaves), le reflechi sert â Fexpression du passif: deja en latin on rencontre des phrases comme Myrina quae Sebastopolim se vocat. (Pline, N. H., V, 121), ou se vocat equivaut a vocatur; de meme Ganges se în Occeanum ejfundit (id., II, 243). Le tour se developpe â la basse epoque; cf. Emout, Mei Havet, p. 147”.
19	Comună tuturor limbilor romanice.
260
BOGDAN HARHĂTÂ
nu cunosc o diateză pasivă20, nu trebuie neglijată comparaţia cu limbi modeme europene, în care aceasta este bine marcată, şi credem că cel mai potrivit pentru aceasta este grupul limbilor germanice, care au o diateză pasivă analitică. Am ales pentru exemplificare limba engleză, în care situaţia este considerabil simplificată21 22. Mai întâi, să se observe diferenţele care există între următoarele situaţii:
Rl.
a)	Cartea este deschisă,
Şi
b)	Cartea este deschisă de către cititor. faţă de
El.
a)	The book is open (on the table)21 Şi
b)	The book is opened by the reader.
$e observă că pentru situaţii în care româna23 nu face formal diferenţa între adjectiv şi verb, engleza foloseşte două părţi de vorbire diferite, anume adjectiv şi participiu perfect24. Diferenţa între cele două limbi este tipologică, date fiind natura şi funcţionalitatea participiului în cele două cazuri. Acolo unde limbile romanice nu disting între valoarea nominală şi cea verbală a participiului decât în funcţie de contextul sintactic, această situaţie fiind moştenită din latină, limba engleză
20	în această categorie nu intră decât situaţiile în care verbul a fi este considerat ca marcă a diatezei pasive. Trebuie observat că, spre deosebire de română, franceză şi spaniolă, limba italiană cunoaşte o diateză pasivă construită cu verbul venire, situaţie posibilă doar la timpurile simple, cele compuse neadmiţând-o. Acest tip de construcţie, deşi nerecomandat în limbajul înalt şi de către gramaticile normative, este cel mai frecvent folosit. în limba vorbită nu se spune aproape niciodată mi e detto ci mi viene detto (cf. Gherman - Sârbu, p. 184, nota).
21	Este adevărat că în domeniul germanic engleza este atipică şi că nu face excepţie nici în ce priveşte categoria diatezei, dar, din motive de economie, este un bun exemplu. în limba germană, spre exemplu, există mai multe forme ale diatezei pasive, una „dinamică”, cu verbul werden, şi o alta „de stare”, cu verbul sein.
22	în cazul în care există compliniri se preferă formulări de genul: The booklays open on the table.
23	Situaţia se prezintă de o manieră similară în franceză, italiană şi spaniolă. Este adevărat că în portugheză există o serie de verbe care prezintă dublete pentru formele de participiu: una slabă, regulată, şi o a doua tare, neregulată, specializate după cum urmează: formele tari au valoare adjectivală, iar formele slabe au valoare verbală. Spaniola, deşi are numeroase verbe cu două forme de participiu, nu cunoaşte acest gen de specializare.
24	Această situaţie este valabilă doar în cazul verbelor radicale slabe, de tipul to open, cu forme regulate pentru timpurile trecute. în cazul verbelor neradicale, majoritatea lor împrumuturi de origine franceză sau savant latină, forma de participiu perfect funcţionează şi ca adjectiv. Ex. to attach, to preview; he becomes easily attached to people (Leviţchi - Preda, § 117, p. 90) unde, gramatical, interpretarea este incertă. Din lista verbelor radicale tari, singurul care are un participiu perfect ce funcţionează adjectival este to drink; ex. a drunkperson.
DESPRE O TEORIE A DIATEZEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ
261
specializează participiul pentru uzul verbal, folosind adjective pentru situaţiile în care limbile romanice au un participiu cu valoare nominală25. Această specializare a limbii engleze permite existenţa diatezei pasive indiferent de regimul de tranzitivitate a verbului. Se cunoaşte faptul că, după gramaticile clasice, în limbile romanice nu pot avea diateză pasivă decât verbele tranzitive26. Dacă se aplică criteriul transformării formelor active în pasive, se observă următoarele:
R2.
îmi zici ceva.
Şi
E2.
You teii me something.
în ambele limbi verbul are două complemente, unul în acuzativul] al obiectului direct şi un altul în dativ27 (specia cazului fiind, aici, irelevantă). Se deduce, aşadar, că verbul este tranzitiv în raport cu complementul direct în acuzativ, şi intranzitiv în raport cu complementul în dativ. Dacă se transformă cele două contexte active în contexte pasive se obţin:
Rl\
Ceva îmi este spus de (către) tine.
Şi
El’.
I am told something (by you).
în Rl' complementul direct devine subiect faţă de R2, nimic spectaculos şi neobişnuit, în El' însă tocmai complementul în dativ devine subiect faţă de E2. Dacă în cazul românei verbul devine pasiv în interiorul raportului lui de tranzitivitate, în limba engleză verbul devine pasiv în cadrul raportului său de intranzitivitate faţă de complement. Faptul că engleza are verbe intranzitive la diateza pasivă este întărit şi de exemple ca: The wall is walked along, în care caz se păstrează şi prepoziţia plasată la sfârşitul propoziţiei prin îmeză28. Iată cum, spre
25	Este adevărat că majoritatea lor sunt pe radicali verbali sau coincid cu aceştia, dar importantă în sine este opoziţia, valabilă, parţial, şi pentru celelalte limbi germanice, între participiu şi adjectiv. Trebuie remarcat că engleza a perfecţionat acest tip de specializare ca urmare a pierderii flexiunii.
26	Cu menţiunea că există cazuri aşa-zis anormale, de verbe intranzitive care au diateză pasivă, de ex. opoziţia: Eu locuiesc intr-un apartament. - Apartamentul este locuit de (către) mine. Cazurile de acest tip sunt relativ rare. Ar fi de menţionat că, istoric vorbind, verbul a locui a fost iniţial tranzitiv. Să se considere pentru comparaţie celelalte limbi romanice.
27	Pronumele me este în dativ; ca dovadă, la schimbarea topicii primeşte prepoziţie: You leii something to me.
28	Trebuie menţionat că folosirea diatezei pasive în engleză are loc mai ales în situaţiile de genul El', pentru situaţiile de genul El b) limba preferând forma echivalentă a diatezei active. Situaţia se prezintă similar în cazul germanei, cf. Hoberg, § 156, p. 121: Diateză activă, care este „de bază ", are frecvenfa cea mai mare, formele verbale la această diateză reprezentând peste 90% din totalul verbelor.
262
BOGDAN HARHĂTĂ
deosebire de limba română, dar situându-se alături de celelalte limbi romanice, în engleză diateza pasivă are o marcă morfologică proprie şi unitar funcţională, anume prezenţa auxiliarului to be în conjugare, însoţit de participiul perfect al verbului29. Limbile romanice nu cunosc o specializare a participiului decât în context sintactic30 şi în funcţie de regimul de tranzitivitate al verbului, ceea ce face să nu se poată discerne formal între predicatul nominal activ cu nume predicativ exprimat prin participiu şi verbe la diateza pasivă, rezultând de aici că nu au o diateză pasivă morfologic distinctă.
Dacă se acceptă că diateza este categoria gramaticală care exprimă raporturile dintre subiect şi acţiunea verbului, apare inconvenientul că definim o categorie morfologică specifică verbului cu ajutorul unui criteriu semantic31, fiindcă atunci când se aduce în discuţie conceptul de acţiune exprimată de verb se depăşeşte graniţa morfologiei. Dacă, în schimb, se consideră standard definiţia dată de GFC32, conform căreia se numeşte diateză sau voce forma pe care o poate îmbrăca verbul. Categoria gramaticală numită diateză, esenţialmente verbală, fixează raporturile care se stabilesc între verb şi subiectul său sau, în egală măsură, între verb şi complementele sale, se observă că este convenabilă pentru uz fiindcă, dintre cele propuse, este singura care operează strict cu categorii gramaticale şi că situează categoria diatezei, ca atare, într-un context sintactic. Un alt avantaj al acestei definiţii este acela că aşază în plan central verbul şi raporturile sale, aşa cum, de fapt, este normal; nu vedem de ce o categorie gramaticală verbală ar fi definită prin altceva decât prin verbul însuşi. Trebuie însă văzut dacă rezistă verificării în practică. în ceea ce priveşte atât diateza activă33, cât şi cea reflexivă, nu se pune problema raportului dintre verb şi subiectul său; acesta nu poate fi decât unul singur, şi anume de subordonare. Rămâne deschisă chestiunea raportului dintre verb şi complementele sale şi aici credem că ar trebui făcute anumite modificări. Raportul dintre verb şi complementele sale nu poate fi relevant pentru categoria diatezei decât în măsura în care reuşeşte să explice diferenţele dintre diateza activă şi cea reflexivă, dar trebuie făcută precizarea că în cazul diatezei reflexive verbul se construieşte cu pronumele reflexiv la aceeaşi persoană cu subiectul gramatical.
29	Engleza prezintă cazul fericit în care criteriul formal şi cel semantic (gramatical) se suprapun.
30	în cazul în care se consideră ca auxiliar al pasivului un copulativ (cf. supra, nota 20). Pentru formele de participiu duble, specializate gramatical, cf. supra, nota 23.
31	Ar fi de preferat denumirea de criteriu designaţional, denumirea semantic fiind folosită, în acest caz, doar pentru consecvenţa cu conceptul de sens gramatical.
32	Cf. supra, nota 2.
33	Diateza pasivă o vom considera ca un caz special al diatezei active, fiindcă, din punct de vedere formal, sunt identice. Mai mult chiar, dezambiguizarea prin contexte şi regimul verbului nu ajută cu nimic la interpretarea unui verb ca fiind la conjugarea pasivă; în cazul unei analize sintactice se observă că în predicat doar participiul perfect cere complement de agent, la fel cum ar face-o şi în folosire absolută. Precizarea: „Le francais n’a pas de forme passive specifique. C’est l’auxiliaire etre (â tous Ies modes et â tous Ies temps) accompagne du participe passe du verbe qui en tient lieu”. GFC, p. 83, § 296, este
binevenitl ............................................... • ~
DESPRE O TEORIE A DIATEZEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ
263
Desigur că tocmai aici apar problemele de interpretare. în ceea ce deja constituie o tradiţie în şcoala românească de gramatică de după prima ediţie a Gramaticii Academiei, se afirmă că în nici un caz nu se poate discuta despre o diateză reflexivă acolo unde pronumele cu care se construieşte verbul are funcţie sintactică şi că aparţin diatezei reflexive doar acele verbe unde pronumele nu are decât valoare de morfem al reflexivului. întrebarea de logica imediată este: cum poate o parte de vorbire cu conţinut lexical să fie morfem14? Oare nu se poate vorbi de o definire a diatezei reflexive prin mărci morfologice şi nu prin morfeme sau şi prin ambele în egală măsură? Dacă pronumele este, de fapt, morfem, atunci cum se justifică denumirea de diateză reflexivă şi, mai mult, cum se mai justifică denumirea de caracter pronominal al unor verbe? Singura soluţie constă în inventarierea tipurilor şi valorilor construcţiilor verbale cu pronume reflexiv şi în studierea seriilor paradigmatice pentru a observa felul în care acestea funcţionează în limbă. Verbele reflexive pot avea în limba română mai multe valori (şase)34 35:
reflexiv-obiective: el se îmbracă, îmi amintesc; reflexiv-reciproce: ne certam des, îşi dau palme; reflexiv-dinamice: el se ruga de iertare, îşi închipuia că ne-a convins; reflexiv-pasive: biletele se vând la casă, m-am născut iarna; reflexiv-impersonale: se doarme bine în hamac?, la ei se mănâncă mult; reflexiv-eventive: el s-a îmbolnăvit.
La o primă observaţie pot fi clasificate în verbe care se construiesc cu dativul şi verbe care se construiesc cu acuzativul. Rămâne de văzut în care dintre situaţiile de mai sus pronumele are funcţie sintactică şi în care există dificultăţi în a-i atribui una36. în ceea ce priveşte verbele construite cu pronume în dativ, chestiunea se
34	Trebuie în prealabil lămurit ce este un morfem şi dacă se poate considera o parte de vorbire purtătoare de sens ca morfem. Răspunsul nu poate fi decât negativ, pentru că, prin însăşi definiţia sa, morfemul nu poate fi decât delexicalizat. Este celebrul caz al prepoziţiei pe şi al morfemului acuzativuluij de obiect direct pe. (După vreme îndelungată s-a admis că prepoziţiile au sens şi nu sunt doar instrumente gramaticale şi de către redactorii DLR, serie nouă.) Nu la fel se pune problema în cazul mărcilor morfologice (de ex.: se consideră ca marcă a pasivului complementul de agent).
35	Cf. GA I, p. 244, GA II, p. 209 şi urm., Avram, p. 152, § 124.
36	Nici în ceea ce priveşte gramaticile din Franţa ale limbii franceze situaţia nu este tratată de o manieră mai unitară. Deşi Grevisse, p. 534 (apud Teodorescu, p. 548), susţine că: „le pronom [...] n’a qu’une valeur emphatique, ou affective, ou vague: il ne joue aucun role de complement d’objet et sert simplement, du moins en certains cas, â mettre en relief Pactivit£ personnelle du sujet ou â marquer un interet particulier de ce sujet dans l’action; ce pronom conjoint me, te, se etc. est une sorte de particule flexionnelle, de «reflet» du sujet”, regulile de acord îl contrazic. în ceea ce priveşte funcţia sintactică a pronumelui reflexiv din cadrul diatezei pronominale, limba nu ezită să acţioneze cu promptitudine. Astfel, există în acelaşi timp construcţiile:
Ils se spni t9¥S^d<p^s4eleur voyage.
264
BOGDAN HARHĂTĂ
rezolvă relativ uşor. Pronumele este într-o specie de dativ foarte apropiată de dativus (in)commodi, atunci când nu este chiar specia în cauză, ceea ce înseamnă că pot fi interpretate drept complemente circumstanţiale în dativ (in)commodi31 * * * * * 37, adică de interes. Pronumele în acuzativ este însă mai greu de interpretat. Dacă pentru reflexivele obiective, reciproce şi eventive valoarea de complement direct a pronumelui este evidentă, iar în cazul reflexivelor dinamice aceea de complement în accusativus relationis, pentru reflexiv-pasive şi impersonale situaţia devine dificilă. Interpretarea din punct de vedere istoric nu ar servi la nimic în acest caz, fiindcă, indiferent de funcţia sintactică pe care o aveau iniţial, probabil că şi în primele etape ale limbii române38, dacă în momentul de faţă nu ar avea nici una, atunci înseamnă că într-adevăr pronumele s-a desemanticizat şi că este perfect justificată interpretarea lui drept morfem. Evident că nu ar avea rost să forţăm o interpretare în favoarea apropierii de o anumită specie de acuzativ. Dar nici nu vedem de ce, de vreme ce paradigmele funcţionează identic în limbă, să fie analizate diferit exemple ca:
eu mă spăl tu te speli el se spală ea se spală noi ne spălăm voi vă spălaţi ei se spală ele se spală
eu mă nasc tu te naşti el se naşte ea se naşte noi ne naştem voi vă naşteţi ei se nasc ele se nasc
eu mă gândesc tu te gândeşti el se gândeşte ea se gândeşte noi ne gândim voi vă gândiţi ei se gândesc ele se gândesc
Ils se sont envoye des cadeaux. (GFC, p. 60),
ceea ce înseamnă că franceza face diferenţa între primul caz, în care pronumele e complement direct,
Şi cel de-al doilea, când e complement indirect (mai mult sau mai puţin, existenţa complementului
indirect fiind una dintre alte probleme nerezolvate de gramatica tradiţională). (în franceză există şi
dificultatea decelării exacte între formele de dativ şi cele de acuzativ, dat fiind caracterul preponderent analitic pentru flexiunea nominală.) Dovada şi contraproba constau în cea de-a patra
regulă a acordului participiului: le verbe etre etant employe pour avoir dans Ies verbes pronominaux, le participe de ces verbes suit absolument la mente regie que le participe conjugue avec avoir; c est-ă-dire que le participe d’un verbe pronominal s ’accorde avec le complement direct, quand il en est precede, et qu 77 reste invariable lorsque le complement direct est apres ou qu 7/ n ’y en a pas (GFC, p. 159, § 460).
37	Este evident că în cazul enunţului îşi dau palme nu poate fi vorba de commodi. Cât priveşte pe îşi închipuia că ne-a convins, se poate vorbi mai degrabă de relaţie decât de interes ca specie a dativului în care se află pronumele. Cert este că poate fi apropiat de o valoare relativă (sau, mai bine spus, relaţională), ceea ce îi conferă dreptul de-a fi analizat ca purtător de funcţie sintactică.
38	Ambele situaţii erau prezente în latină. Pentru reflexiv-pasiv, cf. supra, nota 14. Pentru
valoarea impersonală, cf. Densusianu, apud Teodorescu, p. 550: „Facere este de asemenea atestat ca reflexiv [...]. Trebuie să subliniem mai ales folosirea lui se facere în construcţiile: facit se hora quinta; coeperit se mane facere (Peregr. Silviae, 27,29). Se facere s-a păstrat cu acest înţeles în limba română: se face ziţiă, se face noapte	^
DESPRE O TEORIE A DIATEZEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ
265
doar pentru că în prima serie pronumele reflexiv este interpretabil sintactic şi în celelalte două nu. Important este că paradigmele funcţionează identic, ceea ce, pentru sistemul limbii, înseamnă că sunt, practic, identice. Nu credem că este eficientă repartizarea unora dintre tipurile de reflexiv la alte diateze decât Ia cea reflexivă în virtutea principiului că aceasta trebuie marcată gramatical prin prezenţa unui morfem, adică prin pronume reflexiv desemanticizat (sau gramaticalizat). Aceleaşi gramatici şi studii care practică acest gen de clasificare39 susţin că pentru diateza pasivă se poate considera complementul de agent ca marcă morfologică suplimentară. Or, în cazul diatezei reflexive de ce ar conta dacă în anumite cazuri pronumele reflexiv ar funcţiona ca morfem, iar în altele ca marcă morfologică? Singurele criterii care au relevanţa în definirea categoriilor gramaticale nu pot fi decât cel formal (paradigmatic) şi cel funcţional40.
Din punctul de vedere al încadrării formale, formelor diatezei reflexive li se reproşează că în cazul reflexivelor obiective şi reciproce, în enunţuri ca:
eu mă spăl
intră în aceeaşi paradigmă cu
eu te spăl
eu îl spăl etc.
Să se compare turnătoarele situaţii:
A. eu	mă	te	n	0		vă	îi	le	spăl
tu	mă	te	n	0	ne	—	îi	le	speli
el	mă	te	n	0	ne	vă	îi	le	spală
ea	mă	te	n	o	ne	vă	îi	le	spală
noi	—	te	îi	o	ne	vă	îi	le	spălăm
voi	mă	—	îi	o	ne	vă	îi	le	spălaţi
ei	mă	te	îi	o	ne	vă	îi	le	spală
ele	mă	te	îi	o	ne	vă	îi	le	spală
cu
B.				
eu	mă — — — —	—	— —	spăl
tu	— te — — —	—	— —	speli
el	— — se — —	—	— —	spală
ea	— — — se —	—	— —	spală
noi	— — — — ne	—	— —	spălăm
266
BOGDAN HARHĂTĂ
voi	—	—	—	—	—	vă	—	—	spălaţi
ei	—	—	—	—	—	—	se	—	spală
ele	—	—	—	—	—	—	—	se	spală
în situaţia A avem reprezentată paradigma verbului a spăla cu complement exprimat prin pronume personal în acuzativul x al obiectului direct, iar în B paradigma verbului reflexiv a se spăla. Se constată o coincidenţă formală la nivelul persoanelor întâi şi a doua, singular şi plural, cauzată de faptul că pronumele reflexiv în limba româna nu are forme proprii decât pentru persoana a treia41. Dacă la primele două persoane ale conjugării este incert dacă forma pronominală este personală şi verbul nepronominal sau dacă, dimpotrivă, forma verbală este reflexivă şi verbul pronominal, la persoana a treia lucrurile se clarifică; diferenţele formale dintre pronumele personal şi cel reflexiv sunt evidente. în ambele situaţii pronumele are aceeaşi funcţie sintactică, recte complement direct al verbului, dar diferenţa dintre ele constă în funcţionalitatea diferită pe care o au. Dacă în situaţia A pronumele poate fi sau este un substitut al unei alte părţi nominale, în cazul B pronumele face corp comun cu verbul42, îi este indispensabil43.
41	Cf. GA II, p. 152, § 152: „Pronumele reflexiv are forme proprii numai pentru persoana a IlI-a”.
42	Cf. Teodorescu, p. 550 şi urm.: „Dispensându-se de criteriul sensului gramatical şi bazându-se exclusiv pe teoria caracterului abstract al mărcilor gramaticale [...], neglijează, pe de o parte, posibilitatea exprimării analitice a unor categorii gramaticale, iar, pe de alta, faptul că nu toate elementele «tip» de exprimare analitică ating acelaşi grad de abstractizare. [Autoarea pare să confunde clasa morfemului cu noţiunea de marcă morfologică; e adevărat însă că unele categorii gramaticale se exprimă analitic, cele mai multe, în limbile romanice occidentale sau în engleză, şi că nu este necesar ca o marcă morfologică să fie complet abstractizată, în care caz s-ar putea vorbi mai degrabă de morfeme. - n.n., B.H.]
Foarte aproape de sintaxă, prin conţinutul pe care îl exprimă, reflexivul nu are întâmplător o structură analitică. Exprimând reîntoarcerea acţiunii la subiectul care o face [punct de vedere justificat, mai ales privind din perspectiva istorică - n.n., B.H.], în mod fatal, reflexivul trebuia să pornească de la activ (subiectul face lucrarea) şi să se folosească de reflexiv (tot el o suferă), pronumele «identic cu subiectul verbului».
Prezenţa formei active într-o structură analitică cum este reflexivul nu trebuie să ducă la concluzia că pronumele îi este exterior şi independent.
Intre pronumele reflexiv şi forma activă a verbului nu se stabilesc aceleaşi relaţii ca între un verb activ şi complementele directe exprimate prin pronume personale sau substantive în acuzativ.
Spre deosebire de caracterul variabil al unor astfel de complemente care, în plus, pot sau nu să apară, sunt, deci, facultative, pronumele reflexiv este constant şi obligatoriu.
Să se compare în acest sens contextul:
eu [te, îl] spăl [copilul] cu eu mă spăl.
îmbinare liberă de cuvinte între care se stabilesc doar relaţii contextuale în primul caz, îmbinarea este fixă şi paradigmatică în cel de-al doilea”.
43	Ar trebui amintit că în cazul diatezei reflexive apar numai formele atone ale pronumelui reflexiv.
Interesant este că limba, care, în mod normal, are tendinţa de a face economie de resurse, a creat forme aparent redundante în cazul verbelor reflexiv-obiective cu complement direct exprimat prin pronume reflexiv, de ex.: se spală pe sine. Prezenţa complementului direct exprimat printr-o formă tonică a aceluiaşi pronume ar trebui să dea .SSBSSJjpi	care susţin	activ.
rr
DESPRE O TEORIE A DIATEZEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ	267
Referitor la verbele reflexive cu dativul situaţia este departe de a fi mai simplă. Faptul că pronumelui în dativ i se poate mai uşor atribui o funcţie sintactică îngreunează situaţia, pentru că, în acest caz, trebuie operată distincţia între situaţii contextuale ca: îmi amintesc zăpezile de altădată şi îmi spăl ciorapii. In ciuda faptului că verbul a-şi aminti este în general intranzitiv, nimic nu poate contrazice existenţa unor enunţuri în care are complement direct44. Dificultatea rezidă în a deosebi prin ce anume sunt diferite cele două tipuri de contexte, pe care gramaticile normative le interpretează ca aparţinând la două diateze diferite, recte la reflexivă şi la activă. Regimul verbului nu este, aşadar, un criteriu de clasificare valabil în cazul categoriei de diateză45. Diferenţa între cele două situaţii ar putea să o facă specia de dativ în care se află pronumele46. Dacă pronumele ar fi în cazul dativ (in)commodi sau o specie interpretabilă ca fiind îndeaproape înrudită cu aceasta, am avea a face cu un verb la diateza reflexivă; dacă, în schimb, pronumele s-ar afla în dativus possessivus sau al persoanei, am avea în discuţie un verb la diateza activă cu complement în dativ. Proba se face prin încadrarea în paradigmă. Să se compare situaţiile:
	Al. eu	îmi	îţi	îi	îi		vă	le	le	amintesc
	tu	îmi	îţi	îi	îi	ne	—	le	le	aminteşti
	el	îmi	îţi	îi	îi	ne	vă	le	le	aminteşte
/	ea	îmi	îţi	îi	îi	ne	vă	le	le	aminteşte
	noi	—	îţi	îi	îi	ne	vă	le	le	amintim
	voi	îmi	—	îi	îi	ne	vă	le	le	amintiţi
	ei	îmi	îţi	îi	îi	ne	vă	le	le	amintesc
V	ele	îmi	îţi	îi	îi	ne	vă	le	le	amintesc
cu
44	Nu ar fi, de altfel, singurul exemplu de verb reflexiv cu regim în acuzativul obiectului direct. Cf. GA II, subcapitolul Verbe reflexive tranzitive.
45	E adevărat că există o corelaţie între cele două categorii verbale, de diateză şi de regim de tranzitivitate sau de intranzitivitate, lucru simţit şi de gramaticii alexandrini, care încadrau categoriile mai sus pomenite la capitolul 5icx0r|ai<;. Pentru amănunte, cf. Pană, Asan, Goga, Pană - Consideraţii, Stati.
46	Specia de dativ în care se află pronumele arată, de obicei, şi dacă pronumele în cauză este reflexiv sau personal. A nu se omite faptul că o clasificare a speciilor cazurilor se face în majoritatea situaţiilor după criterii semantice (clasificarea după criterii gramaticale nu are loc decât în cazul acuzativului complementului direct şi al speciilor de nominativ, alături de dativul posesiv, care are
regentă nominală, în opoziţie cu celelalte specii de dativ, care au regentă verbală) şi că aceasta nu trebuie folosită decât cdvaloare de verificare, singurul criteriu fiind cel al încadrării într-o paradigmă
rt_*..X efltl riMlMlIiiliBilHaiilft.
reflexivă saui
268
BOGDAN HARHĂTĂ
Bl.
eu	îmi
tu	—
el	—
ea	—
noi	—
voi	—
ei	—
ele	—
şi cu
îţi	—	—
—	îşi	—
—	—	¥
ne	—	—
—	vă	—
—	îşi
—	amintesc
—	aminteşti
—	aminteşte
—	aminteşte
—	amintim
—	amintiţi amintesc
îşi amintesc
CI.
eu	îmi	îţi	îi	îi	—	vă	le	le	spăl ciorapii
tu	îmi	îţi	îi	îi	ne	—	le	le	speli ciorapii
el	îmi	îţi	îi	îi	ne	vă	te	le	spală ciorapii
ea	îmi	îţi	îi	îi	ne	vă	le	le	spală ciorapii
noi	—	îţi	îi	îi	ne	vă	le	le	spălăm ciorapii
voi	îmi	—	îi	îi	ne	vă	le	le	spălaţi ciorapii
ei	îmi	îţi	îi	îi	ne	vă	le	le	spală ciorapii
eh	îmi	îţi	îi	îi	ne	vă	le	le	spală ciorapii
faţă de
B2.	
eU îmi — — — — — tu _ îţi — — — — el — — îşi — — — eQ — — — îşi — — noi — — — — ne — v0/ — — _ — — va	—	— închipui —	— închipui —	— închipuie —	— închipuie —	— închipuim —	— închipuiţi îşi — închipuie —	îşi închipuie
m opoziţie cu paradigma incompletă
A2.
eu mi(-)	— te	-i	-o — vă(?)	-i	le	închipui
tum	— —	-i	-o — —	-i	le	închipui
el $i(-)	■— —-	-i	-o — —	-i	le	închipuie
eaşi(.)	— —	-i	~o — —	-i	le	închipuie
n°i ni(-)	— te	-i	-o 	 		-i	le	închipuim
voi Vi(.)	— —	-i	-o — 		-i	le	închipuiţi
ei U(-)	— —	-i	-o — 		-i	le	închipuie
ele Şi(~)	.—* —	-i	-1o — —	-i	le	închipuie
DESPRE O TEORIE A DIATEZEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ
269
în privinţa situaţiilor Al şi Bl se observă o asemănare cu A şi B. Spre deosebire însă de cazul în care pronumele stă în cazul acuzativ, pentru pronumele în dativ trebuie luat în considerare criteriul semantic-lexical47. într-adevar, îmi amintesc are cu totul alt înţeles faţă de îţi amintesc, primului corespunzându-i lat. memini sau engl. I remember, iar celui de-al doilea lat. moneo sau engl. I remind (you). Diagonala marcată în Al nu aparţine pe segmentul reprezentat de persoanele I şi a Il-a verbale acestei paradigme; ea este posibilă, dar uzul a specializat-o semantic. Opoziţia funcţionează între Al şi Bl, pe de o parte, şi CI, pe de altă parte. Dacă în primul caz are loc specializarea semantică în funcţie de diateză, în cel de-al doilea aceasta nu se întâmplă, verbul fiind activ, indiferent de formele pronominale care îl acompaniază. Se verifică deci diferenţierea pe diateze în funcţie de specia de dativ în care este pronumele (fie el reflexiv sau personal). în cel de-al doilea set de paradigme se observă opoziţia semantică între cele două situaţii, marcată, de asemenea, de regimul dativului. în primul caz, B2, apar formele pronumelui reflexiv în dativ, marcă a diatezei reflexive, iar în cel de-al doilea, A2, formele atone ale pronumelui personal în dativ etic cu verb la diateza activă. Dificultăţile apar atunci când se pune problema interpretării speciilor de dativ, când este commodi sau incommodi şi când posesiv sau etic sau al persoanei? Cum se diferenţiază între ele? Criteriul tranzitivităţii nu ne este de nici un folos, toate cele patru situaţii admiţând ca verbul să aibă complement direct. Cum se stabileşte atunci dacă în enunţul îmi aleg calea cea mai uşoară verbul este la diateza activă sau la cea reflexivă? Rezolvarea vine o dată cu examinarea raporturilor de regenţă şi subordonare care se stabilesc în interiorul propoziţiei. Deşi la o primă vedere îmi pare să fie în dativ commodi, se poate observa o apropiere între complementul direct (calea) şi complementul exprimat prin pronume, specia cazului fiind posesivul, ceea ce scoate din calcul posibilitatea considerării pronumelui drept marcă a diatezei reflexive, dată fiind regenţa
47	Să nu se confunde sensul gramatical cu sensul lexical. Suntem de părere că în materie de gramatică nu trebuie aplicat criteriul sensului gramatical, având în vedere faptul că pentru definirea categoriilor gramaticale şi a funcţionalităţii lor în limbă nu au relevanţă decât opoziţiile de natură formală, dar în cazuri ca cel de faţă, când folosirea pronumelui cu valori diferite duce la modificarea sensului verbului sau, generalizat, când o marcă morfologică sau un morfem alterează sensul lexical al purtătorului acesteia, trebuie operate distincţii între situaţiile diferite care se creează. Dificultatea interpretării faptelor gramaticale porneşte din incapacitatea de a separa cu consecvenţă cele două criterii: cel formal şi cel al sensului gramatical. Tradiţia gramaticală greco-latină nu a cunoscut acest gen de probleme, dat fiind caracterul sintetic al celor două limbi, clasificarea diatezelor fiind făcută strict formal - în cele două limbi existau serii complete de desinenţe pentru diatezele activă şi medie (gr.) sau activă şi medie-impersonală (lat.) -, dar întâmplarea face ca majoritatea formelor verbale de !a o anumită diateză să aibă un anumit sens gramatical. Cazurile în care tema verbală exprimă un tip de acţiune opus ca sens diatezei la care se află simt puţine şi foarte vechi în limbă (cf. supra, nota 13), perioada „clasică” a celor două limbi la care facem referire cunoscând o regularizare şi o conformare a formei gramaticale cu sensul gramatical. Situaţia se prezintă diferit pentru limbile modeme, în care flexiunea este doar parţial sintetică şi în care cele două criterii nu se mai suprapun decât parţial şi nu seacoperă]"'" iiiiiiifitfKl ilf n1'< -iuj
270
BOGDAN HARHĂTĂ
nominală specifică dativului posesiv48. La o şi mai atentă analiză se observă că pronumele intră, de fapt, în paradigma verbului însoţit de pronume personal şi nu reflexiv49, ceea ce demonstrează încă o dată apartenenţa construcţiilor de tipul celor de mai sus la diateza activă.
Revenind la o posibilă definiţie a diatezei, se poate conclude că pentru limba română diateza este categoria morfologică strict verbală care se manifestă prin diferenţe de ordin formal ce includ sau subsumează diferenţele formale care caracterizează categoriile de mod, timp, număr şi persoană şi care reglementează raportul dintre verb şi complementele sale exprimate prin forme ale pronumelui reflexiv în situaţiile în care pronumele reflexiv care acompaniază verbul are funcţie sintactică. Putem vorbi în limba română de două diateze:
activă - marcată morfologic prin absenţa vreunui complement exprimat prin pronume reflexiv;
reflexivă - marcată morfologic prin prezenţa unui pronume reflexiv, în egală măsură în calitate de morfem sau ca purtător de funcţie sintactică50.
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
Asan = Finuta Asan, Raportul dintre diateze şi tranzitivitate, în SCL, XI, 1960, nr. 3, p. 341-348.
Avram = Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Academiei, 1986.
Avram - De Agent = Mioara Avram, Cu privire la definiţia complementului de agent şi a complementului sociativ, în LR, XVII, 1968, nr. 5, p. 468--472.
Copceag = Dumitru Copceag, Tipologia limbilor romanice, Cluj-Napoca, Clusium, 1998.
Coşeriu = Eugenio Coşeriu, Principii de sintaxă funcţională, în DR, serie nouă, I, 1994-1995.
Draşoveanu = D. D. Draşoveanu, Sintaxa participiului şi diateza pasivă, categorii în contradicţie, în Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, Clusium, 1997, p. 135-141.
Emout = A. Emout, Morphologie historique du latin, 2~e ed., Paris, 1926.
GA I = Gramatica limbii române, voi. I—III, 1954, Bucureşti, Editura Academiei.
GA II = Gramatica limbii române, voi. I—II. Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Academiei, 1966.
GFC = Maurice Chapsal et Charles Noel, revus par Cristina Ştefanescu, Grammaire du frangais d’aujourd’hui, Bucureşti, Prietenii Cărţii, 1993.
Gherman - Sârbu = Haritina Gherman - Rodica Sârbu, Mica gramatică a limbii italiene, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
Goga = N. Goga, Observaţii şi sugestii teoretice şi metodice cu privire la diateza verbală în limba română, în LR, VI, 1957, nr. 5, p. 64-72.
GR = Petre V. Haneş - Vasile V. Haneş, Gramatica românească pentni toţi românii, Bucureşti, Editura Minerva, 1919.
Graur = Alexandru Graur, Diatezele, în SCL, XX, 1969, nr. 1, p. 13-22.
Grevisse = Maurice Grevisse, Le bon usage, Paris, 1961.
48	Cf. supra, nota 35.
49	Am convenit să numim reflexive şi formele de persoana I şi a Il-a ale pronumelui în cazul în care intră în paradigma conjugării reflexive.
50	A se observa că paradigmele verbului cu pronume reflexiv sunt diferite de paradigmele
verbului cu pronume personal atât în cazul pronumelui în acuzativ, cât şi în	fa
DESPRE O TEORIE A DIATEZEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ
271
Guillermou = Alain Guillermou, Manuel de langue roumaine, Paris, Librairie C. Klincksiek, 1953.
Guţu - Clasificări = Valeria Gutu-Romalo, Despre clasificările morfologice, în LR, XVII, 1968, nr. 5, p. 464-467.
Hazy = Ştefan Hazy, Predicativitatea: Determinare contextuală analitică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997.
Hoberg = Rudolf Hoberg şi Ursula Hoberg, Der kleine Duden. Gramatica limbii germane, Iaşi, Polirom, 1996.
Leviţchi - Preda = Leon Leviţchi şi Ioan Preda, Gramatica limbii engleze, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.
LVR = Florica Dimitrescu, Locuţiunile verbale în limba română, Bucureşti, Editura Academiei, 1958.
Meillet - Esquisse = Antoine Meillet, Esquisse d ’une histoire de la langue latine,	ed., Paris, 1931.
Meillet - Vendryes = Antoine Meillet - Joseph Vendryes, Trăite de grammaire comparee des langues classiques, Paris, 1963.
Neamţu - Pas = G.G. Neamţu, Diateza pasivă (A fi + participiu)/predicat nominal (A fi + adjectiv), în idem, Teoria şi practica analizei gramaticale, Cluj-Napoca, Excelsior, 1999, p. 268-271.
Neamţu - Part = G.G. Neamţu, A fi + participiu - Predicat verbal (diateza activa)/ Predicat nominal, în idem, Teoria şi practica analizei gramaticale, p. 272-275.
Orza = Rodica Orza, Exprimarea raportului gramatical pasiv în limba română, în CL, XVI, 1971, nr. 2, p. 365-370.
Pană - Consideraţii = Gabriela Pană-Dindelegan, Consideraţii pe marginea unor discuţii despre diateză, în LR, XVII, 1968, nr. 4, p. 319-322.
Pană-Tranz. = Gabriela Pană, Tranzitivitate şi diateză, în SCL, XVIII, 1968, nr. 1.
Popescu = Rodica Popescu, Relaţia dintre diateze şi tranzitivitate, în „Analele Universităţii din Timişoara”, seria Ştiinte Filologice, XIV, 1976.
Popescu - G. = Ştefania Popescu, Gramatica practică a limbii române, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.
Puşcariu = Sextil Puşcariu, Limba română, I. Privire generală, Bucureşti, 1940.
Şotropa - Grecu = Calistrat Şotropa - Valeriu Grecu, Gramatica limbii române, Bucureşti, Ed. Socec&Co., 1931[?].
Stati = Sorin Stati, Problema diatezelor, în LR, VII, 1958, nr. 2, p. 39-45.
Stati-Lat. = Sorin Stati, Evoluţia diatezelor în limba latină, în SCL, XI, 1960, nr. 3, p. 741-750.
Şuteu = Flora Şuteu, Observaţii asupra diatezei, în SCL, XXXVI, 1985, nr. 3, p. 262-264.
Tagliavini = Carlo Tagliavini, Grammatica della Lingua Rumena, Bologna - Heidelberg, 1923.
Teodorescu = Ecaterina Teodorescu, Reflexiv şi pronominal, în LR, XIV, 1965, nr. 5, p. 545-554.
Trandafir = Gh. Trandafir, Consideraţii asupra diatezelor, în LL, 1962, nr. 6.
Trandafir - Consideraţii = Gh. D. Trandafir, Consideraţii asupra categoriilor verbale de persoană, număr şi diateză, în LR, XIV, 1965, nr. 1, p. 121-128.
Vasiliu = Laura Vasiliu, Some Grammatical and Semantic Remarks on the Reflexive Constructions, în RRL, 1969, nr. 4.
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu ” Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21

ROXANA FURCOVICI
MOTIVUL ARBORELUI ŞI AL FLORII ÎN ROMANUL PROUSTIAN
într-un poem - şi cele mai bune romane sunt poeme -, într-o creaţie, realitatea nu este ceea ce criticii numesc realism. Intr-o creaţie, realitatea este o realitate intimă, efervescent creatoare şi care ţine de voinţă.
(Miguel de Unamuno - Prolog la Trei nuvele exemplare)
Apărut între 1913 şi 1927, romanul lui Marcel Proust în căutarea timpului pierdut a marcat, indiscutabil, o revoluţie a genului. De la anularea subiectului în sens tradiţional, ca fir evenimenţial determinat, trecând prin dezintegrarea personajului şi până la modificarea perspectivei asupra spaţiului şi a timpului ori eliberarea frazei de canoanele formale, romanul proustian înseamnă inovaţie, depăşire a unei experienţe artistice asumate.
Impresionant şi din punct de vedere cantitativ (căci însumează mai multe mii de pagini), romanul îşi dispune materia în jurul unei conştiinţe unice - aceea a personajului-narator Marcel. în felul acesta, în căutarea timpului pierdut propune o perspectivă profund subiectivă, foarte nuanţată asupra lumii, atât exterioare, cât şi a celei fascinante a psihicului omenesc. Deasupra istoriei lui Marcel, se clădesc straturi narative succesive, vizând destine diferite sau simetrice, astfel încât este pe deplin justificată compararea romanului cu o simfonie: pornind dintr-un trunchi comun, temele şi motivele, planurile narative „se-ngână şi-şi răspund”, cum ar spune Charles Baudelaire, se armonizează, coexistă într-un sistem arborescent surprinzător. Plecând de la această simplă observaţie asupra structurii şi a compoziţiei romanului (şi care ne-a sugerat imaginea unui arbore), am încercat să extindem ideea pentru a pune în evidenţă reverberaţia adâncă pe care o are regnul vegetal în opera scriitorului francez.
La un nivel superficial al textului, surprinde gama extraordinar de vastă a plantelor prinse în încrengătura de imagini artistice, plante care, aproape fără excepţie, capătă valoare metaforică sau de simbol. Astfel, nufărul, orhideea, feriga, albăstrelele, macul, garoafa, crinul, trandafirul, liliacul, fucsia, violetele, măceşul, nu-mă-uita, crizantema, bulgării-de-zăpadă, irisul ori bumbişorii aduc culoare şi parfum şi, mai ales, o consistenţă diafană, trecând dincolo de o simplă imagine (vizual / olfactivă) şi înflorind în planul ideii. De asemenea, diferiţi arbori, de la tei, meri, aluni, salcâmi, nuci, castani până. la portocali, punctează reveriile naratorului
274
ROXANA FURCOVICI
şi construiesc puncte de reper pentru întâlnirile trecutului cu clipa prezentă. Formele vegetale cele mai bogate îşi găsesc materializarea fie ca pădure, fie ca parc, iar referirile la ieşirile personajelor romanului în mijlocul naturii sunt nenumărate: singuraticele plimbări ale bunicii lui Marcel la Combray, sub ploaia dezlănţuită, plimbările lui Swann în Bois de Boulogne, cele ale naratorului pe malul Vivonnei sau la Montjouvain sau, împreună cu pictorul Elstir, la Balbec, toate sugerează nevoia personajelor de a se întoarce la o matrice, la un simbol de perfecţiune şi, mai ales, la fiorul vital, îl vom numi vegetal, al vieţii care palpită uniform, ca o inimă, sub toate formele înconjurătoare.
Astfel, contemplarea peisajului, a naturii şi a elementelor ei componente, reprezintă pentru romancierul francez doar un pretext artistic sau, mai mult, o modalitate de a descoperi principiul fluidităţii, al continuumului în viaţa omului şi a universului. în acest sens, un fragment surprinzător este cel în care naratorul -copil, la Combray - priveşte cu atenţie ceaiul de tei şi, treptat, distinge, dincolo de aparenţele înşelătoare, ceva mult mai preţios. La început, frunzele şi florile uscate i se par bizar şi artistic metamorfozate, ca şi cum ar fi luat masca altor obiecte: „Les feuilles, ayant perdu ou change leur aspect, avaient l’air des choses les plus disparates, d’une aile transparente de mouche, de l’envers blanc d’une etiquette, d’un petale de rose, mais qui eussent ete empilees, concassees ou tressees comme dans la perfection d’un nid”1. Apoi, dincolo de caracterul multiplu al realităţii, eroul ajunge să „citească” în crenguţele uscate de tei imaginea plină de vitalitate, de forţă, a naturii, frumuseţea ei. în vârtejul de clipe prezente şi trecute se instituie
0	corespondenţă calitativă, un fluid ca o sevă care dă consistenţă existenţei, care este însăşi existenţa: „[...] mais surtout l’eclat rose, lunaire et doux qui faisait se detacher les fleurs dans la foret fragile des tiges ou elles etaient suspendues comme de petites roses d’or [...] me montrait que ces petales etaient bien ceux qui avant de fleurir le sac de pharmacie avaient embaume les soirs de printemps”2. Legătura acestui principiu al fluidităţii cu vegetalul se impune de la sine. în toate culturile lumii, regnul vegetal a fost considerat un „symbole de l’unite fondamentale de la vie” , al caracterului ciclic al existenţei, „symbole du developpement” 4. El era întotdeauna pus în relaţie cu elementele fundamentale - cu pământul, apa şi aerul -, hrănindu-se din ele, sfârşind în sânul lor, pentru a renaşte apoi cu mai multă vigoare. Imagine a acestei permanente metamorfoze, a acestei „vieţi fără de moarte” este, şi în paginile romanului proustian, copacul. După Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, arborele este deopotrivă simbol al caracterului ciclic al evoluţiei cosmice şi „al uniunii continuumului cu discontinuumul”: „dans la voie vers
1	individualisation de Fhomme, qui consiste â reduire le multiple â l’unite, l’arbre representerait une progression ordonnee, l’aspect dynamique, la possibilite
1	Marcel Proust, Du cote de chez Swann, I, Paris, 1919, p. 78.
2	Ibidem, p. 79.
3	J. Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles, IV, p. 363.
4	Ibidem, IV, p. 364.	||||^^^^^||||	_____
MOTIVUL ARBORELUI ŞI AL FLORII ÎN ROMANUL PROUSTIAN
275
d’epanouissement”5. Această energie regeneratoare este subliniată în roman şi de un scurt pasaj semnificativ. După câteva zile de primăvară timpurie, naratorul vede cum iama se instalează din nou; pe bulevarde, castanii sunt „plonges dans un air glacial et liquide comme de l’eau”, însă, în ciuda frigului, nu încetează „â arrondir et â ciseler en leurs blocs congeles, l’irresistible verdure dont la puissance abortive du froid contrariait mais ne parvenait pas â refrener la Progressive poussee”6.
Aşezată sub pecetea vegetalului, reveria eroului principal este vegheată adesea de prezenţa unui arbore, în liniştea învăluitoare a pădurii, a grădinii sau a parcului. „Les beaux apres-midi du dimanche, sous le marronier du jardin de Combray, soigneusement vides par moi des incidents mediocres de mon existence personnelle”7 au semnificaţia unei reveniri la sine însuşi, a transcenderii universului mărunt al cotidianului spre un dincolo. Şi aceasta pentru că arborele nu este văzut doar ca simbol al materialităţii, al fluidului vital elementar care conduce lumea. El este, de asemenea, un factor de unitate, un liant între cele trei niveluri ale cosmosului şi, din această perspectivă, o axis mundi. Cu rădăcinile solid înfipte în pământul-mamă, trăind la suprafaţă, el tinde să cuprindă şi cerul cu ramurile sale. Văzut, în Biblie, ca Arbore al Vieţii, el este, în acelaşi timp, şi Arbore al Cunoaşterii, ceea ce face din el un simbol al elevaţiei şi al spiritualizării. Cum se va vedea mai departe, vegetalul va fi suprapus, la Proust, nu o dată, artei, visului şi iubirii, adică unor realităţi desprinse, eliberate de materie. Asociată adesea lecturii sau contemplaţiei artistice (ca forme superioare ale visării), materia vegetală capătă spiritualitate, se ridică la nivelul unei realităţi simbolice, tot aşa cum timpul, noţiune abstractă, capătă materialitate: în acele frumoase după-amieze de la Combray închinate lecturii, va spune Proust, măsura cronologiei este dată de „le cristal successif, lentement changeant et traverse de feuillages, de vos heures silencieuses, sonores, odorantes et limpides”8.
înainte de a trece la relevarea semnificaţiilor motivului florii, ar fi necesar să amintim, măcar în treacăt, valoarea simbolică pe care o au grădina şi pădurea. Astfel, grădina este o replică pământeană a Paradisului, dar şi o miniaturizare a lumii9. Ea conţine, într-o oarecare măsură, şi artificialitate, căci omul a impregnat-o de propria personalitate, fără a şterge însă energia ei vitală fundamentală (lui Marcel i se pare că Bois de Boulogne are „l’aspect provisoire et factice d’une pepiniere ou d’un parc”10). Pădurea este, în general, şi poate fi interpretată astfel şi în romanul proustian, o imagine sau o expresie a psihicului omenesc. Asupra ei, naratorul îşi proiectează emoţiile, senzaţiile ori dorinţele. Deosebit de relevantă
5	Ibidem, I, p. 104.
6	Proust, Du cote de chez Swann, II, p. 251.
1	Ibidem, p. 129-130.
8	Ibidem, p. 130.
9	„Le jardin est le symbole du Paradis terrestre, du Cosmos dont il est le centre, du Paradis celeste dont il est la figure, des etats spirituels”, Chevalier, Gheerbrant, op.cit., III, p. 62.
10	Proust. gg.JsULp. 294.
276
ROXANA FURCOVICI
este în acest sens’ scena din pădurea de lângă Roussainville: copil fiind, Marcel nu face' distincţia între manifestările exterioare - liniile cadrului, lumina, copacii - şi ceea ce simtel d îşi imaginează că din trunchiurile arborilor urmează să se desprindă o femeie, şi nu oarecare, ci una produsă cu necesitate de pitorescul peisajului; dezamăgit în aşteptările sale pline de candoare, el are gestul disperat şi sincer de a pedepsi copacii: „et ce n’etait plus d’allegresse, c’etait de rage que je frapp^is les arbres du bois de Roussainville d’entre lesquels ne sortait pas plus d’gtres vivants que s’ils eussent ete des arbres peints sur la toile d’un panorama”11. Această legătură adâncă dintre materie şi spirit, dintre imaginea concretă, imediată şi idee sentiment apare ca o constantă a romanului proustian, fiind considerată o realitate a vieţii omului, în general, nu numai a copilului. Undeva, în primul volum, naratorul mărturiseşte: „Et la terre et Ies etres je ne Ies separais pas”* 12. Din această cauzâ» perspectiva din care sunt realizate personajele este cu totul modificată faţă de roiu^u^ tradiţional (Michel Zeraffa vorbea chiar de o disoluţie a personajului literat)- într-adevăr, acesta nu mai este construit obiectiv, din exterior, explicat prin sau gâsindu-şi justificarea în acţiune, ci urmează aceeaşi grilă a vegetalului, a unei pasivităţi esenţiale. Trăgându-şi seva din ceea ce romancierul francez numea „solul ment^”’ fiinţa adâncă a eroilor proustieni se construieşte pe sine în acumulări conc£ntnce’ succesive. în studiul Timpul, distanţa şi forma la Proust, Ortega y Gass^t subliniază tocmai acest specific al romanului în căutarea..., roman modem care valorifică tehnici artistice impresioniste şi care, anulând trama tradiţională, surprinde mai ales „perspectiva aeriană, ţesătura de vibraţii cromatice de care se încon.ioara lucrurile”13. Forma nu mai are relevanţă, exactitatea contururilor, greutatea obiectelor sunt trecute cu vederea sau chiar abolite, în accepţia lor obişnuită, în favoarea înregistrării unui flux energetic, a unei vibraţii interioare - ca o sevâ a lucrurilor, fiinţelor şi fenomenelor. Reflex al acestui mod specific de a exprima exterioritatea sunt, fireşte, personajele. După acelaşi Ortega y Gasset, acestea sunt „lipsite de siluetă; sunt, mai curând, variabile condensări atmosferice, imagini spirituale pe care, din oră în oră, adieri de vânt şi lumină le transformă [...]; existenţa personajelor lui Proust are un caracter vegetativ. Pentru plantă, a trăi înseaiună a fi, nu a acţiona; pasivitatea ei elimină orice dramă. La fel, personajele lui Proust se comportă ca vegetalele, inerte în destinele lor atmosferice”14.
Dar simbolismul vegetal cel mai fascinant pe care Proust îl foloseşte în paginile romanului său este, neîndoios, acela al florii. în ţesătura de fapte, de imagini» descrieri ori reverii, floarea acoperă o arie de semnificaţii surprinzătoare prin dimensiune şi multitudine. Alături de arbore, de pădure, floarea este unul dintre simbolurile foarte generoase pe care omenirea le-a venerat întotdeauna.
" Ibidem, I, p. 228.
12	Ibidem, p. 226.
13	Op. cit., p. 159.
14	Ibidem. .
MOTIVUL ARBORELUI ŞI AL FLORII ÎN ROMANUL PRQUSTIAN
277
Ea reprezintă, aşa cum au subliniat autorii Dicţionarului de simboluri, simbolul principiului pasiv, al spiritualităţii ori al perfecţiunii; mai mult, „la fleur est le symbole de l’amour et de Pharmonie caracterisant la nature primordiale; elle s’identifie au symbolisme de l’enfance et, d’une certaine faţon, â celui de l’etat edenique”.15 Ea poate simboliza, de asemenea, întoarcerea la centru, recuperarea unităţii, tot aşa cum a fost interpretată şi ca simbol al instabilităţii şi mai ales al caracterului efemer al frumuseţii. Nu în ultimul rând însă, „la fleur se presente [...] comme une figure-archetype de râme”16. Toate aceste semnificaţii există, fără nici o îndoială, în textul proustian. Cel mai adesea, floarea este pusă în relaţie cu femeia iubită: Albertine adormită este asociată unei plante, unei tulpini zvelte înflorite; titlul unui întreg volum, A Vombre des jeunes filles en fleurs, asimilează stadiul adolescentin unei inflorescenţe a fiinţei, care prevesteşte trecerea, dar nu iremediabila trecere spre moarte, ci spre stadiul originar de unde începe alt ciclu de viaţă: „Dans la fleur la plus ffaîche on peut deja distinguer Ies points imperceptibles qui pour l’esprit averti dessinent deja ce qui sera par la dessication ou la ffuctification des chairs aujourd’hui en fleurs, la forme immuable et deja predestinee de la graine”17; aleea salcâmilor din Bois de Boulogne i se pare naratorului o galerie a femeilor, însă şi a iubirilor trecute (trecute doar în ordinea exterioară, dar păstrate şi apărate în memorie - adevărata existenţă a fiinţei, după Proust). Dar simbolistica florii nu se reduce în roman la tema iubirii, la obiectul dorinţei erotice. Modelul inflorescenţei vizează şi momentele privilegiate, fragmentele realităţii care au ajuns la stadiul desăvârşirii şi sunt înregistrate în memoria adâncă a personajului: în încăperile casei de la Combray, ,,1’air y etait sature de la fine fleur d’un silence si nourricier, si succulent”18; gânguritul porumbeilor este o „fleur sonore”19; Florenţa este, pentru narator, o cetate a florilor, căci numele ei sugerează acest lucru; floarea este asociată artei, care la Proust reprezintă exteriorizarea a ceea ce omul are mai preţios şi, în mod obişnuit, incomunicabil: „meme par un jour de tempete le nom de Florence ou de Venise me donnait le deşir du soleil, des lys, du palais des Doges”20; copilăria, asociată florilor, este pentru Marcel o „Delosfleurie”21.
Poate unul dintre cele mai impresionante episoade ale romanului este cel în care naratorul - copil şi trăind, în consecinţă, într-o lume cu totul privilegiată -întâlneşte şi admiră florile de măceş: le descoperă în tăcerea măreaţă a bisericii, în taina celebrării sfinte, neîndrăznind să le privească decât pe furiş şi părându-i-se „â la fois une rejouissance populaire et une solennite mystique”22. Imaginea florilor,
15	J. Chevalier şi A. Gheerbrant, op. cit., p. 328.
16	Ibidem, II, p. 331.
17	A Vombre des jeunes filles en fleurs, III, Paris, p. 174.
18	Du cote de chez Swann, I, p. 56.
19	Du cote des Guermantes, I, Paris, p. 128.
20	Du cote de chez Swann, II, p. 244.
21	Ibidem, p. 264.
immm

*
278
ROXANA FURCOVICI
atât de vii, se confundă apoi cu aceea a unei fete, devenind o dublă expresie - a copilăriei şi a primilor fiori ai iubirii. Hăţişul de măceş are pentru erou valoarea unui centru al existenţei, iradiind sens: „Puis je revenais devant Ies aubepines comme devant un chef-d’oeuvre”23. Florile sunt, astfel, simbolul unui anumit mod de a cunoaşte, de a recepta lumea, i-mediat, plenar, aşa cum fac în primul rând copiii. Este o „vedere dintâi”, cum ar spune Nichita Stănescu, o învăţare-înregistrare a lumii cu sufletul, o depozitare a ei în memoria afectivă, unica într-adevăr preţioasă pentru fiinţa umană. De aceea, pentru eroul romanului, întreaga viaţă ulterioară se raportează la cele două tărâmuri fermecate ale copilăriei, regate ale vegetalului - partea dinspre Meseglise şi cea dinspre Guermantes: „Soit que la foi qui cree soit tărie en moi, soit que la realite ne se forme que dans la memoire, Ies fleurs qu’on me montre aujourd’hui pour la premiere fois ne me semblent pas de vraies fleurs. Le cote de Meseglise avec ses lilals, ses aubepines, ses bleuets, ses coquelicots, ses pommiers, le cote de Guermantes avec sa riviere â tetârds, ses nypheas et ses boutons d’or, ont constitue â tout jamais pour moi la figure des pays ou j’aimerais vivre”24. Acesta este stadiul ideal al oricărui om (nu este, oare, copilăria vârsta paradisiacă spre care fiecare dintre noi îşi îndreaptă mereu cu nostalgie gândurile?), stadiul preţios care aboleşte orice graniţă, orice obstacol între eul adânc şi lumea exterioară, care presupune elanul dionisiac unificator, recuperator al unei armonii iniţiale, stadiul în care oricare dintre noi ar putea să iubească, din toată fiinţa, o floare.
BIBLIOGRAFIE
Raoul Celly, Repertoire des themes de Marcel Proust, Paris, 1935.
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles. Mythes, reves, coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, Paris, 1973 - 1974.
Ortega y Gasset. Timpul, distanţa şi forma la Proust, în „Secolul 20”, nr. 202 - 213, 1977. Marcel Proust, Â la Recherche du temps perdu, Paris, voi. I—II, 1919, voi. III, 1920.
Michel Zeraffa, Persoane et personnage. Le romanesque des annees 1920 aux annees 1950, Paris, 1971.
Biblioteca Academiei Române - Filiala Cluj Cluj-Napoca, str. M. Kogălniceanu, 12-14
23 Ibidem.
_____ 2iJbidem. L p. 26S.
RODICA MARIAN
SEXTIL PUŞCARIU DESPRE EMINESCU. CERNĂUŢI, 1909
Textul cu titlul Mihai Eminescu\ publicat de Sextil Puşcariu în numărul festiv din „Junimea literară” (VI, 1909, nr. 7-8, p. 130-135), reproduce discursul festiv pe care l-a rostit în sala teatrului din Cernăuţi, în seara zilei de 4 iulie 1909, în cadrul festivalului comemorativ a 20 de ani de la moartea lui Eminescu. Festivalul a fost organizat de studenţii Universităţii din Cernăuţi, unde Puşcariu era profesor de limba şi literatura română, înscriindu-se între manifestările omagiale ale acelui an, care au avut loc, cu mare fast, la Botoşani şi la Galaţi, după cum consemnează unele surse2. Comemorarea a două decenii de la moartea marelui Eminescu a fost plină de rodnicie şi în privinţa contribuţiilor de amploare ale cercetării operei eminesciene. Atunci au apărut studiile lui G. Ibrăileanu Curentul eminescian şi Postumele lui Eminescu, o publicaţie bucureşteană purtând numele poetului, în care semnează Al. Vlahuţă, Titu Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea, I. L. Caragiale, G. Panu ş. a., volumul Omagiu lui Mihail Eminescu, pregătit de Comeliu Botez, articolul Un Lenau român, semnat de Mite Kremnitz, în „Convorbiri literare”. Conferinţa lui Puşcariu trebuie neapărat inclusă, din punctul de vedere al istoriei literare, dar şi al substanţei exegetice, printre cele mai ofertante puncte de vedere, „şi asupra concepţiei poetice, şi asupra limbei măiestrite”. Cele două aspecte esenţiale au fost numite astfel în exprimarea lui Titu Maiorescu recomandând primului cercetător care-şi pregătea lucrarea de doctorat despre Eminescu, adică lui Ion Scurtu, „o amănunţită critică literară” a acestora.
Importanţa încă nerelevată a acestui studiu constă tocmai în îngemănarea celor două aspecte pe parcursul discursului analitic, urmând, mi se pare, într-un fel, fericita şi vizionara gândire poetică a lui Eminescu care, foarte tânăr, formula conceptul „ideii interne” a imaginilor sensibile care-o înciffează, „învăţământ profund sau [...] profundă idee internă”3, fără de care „expresiunea exterioară” rămâne de neînţeles. întregul discurs omagial al lui Puşcariu fixează la 1909 ceea ce în termenii de azi am putea numi viziunea metafizică românească a lui Eminescu, conformă cu matricea stilistică a subconştientului colectiv românesc,
1	Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 525-531.
2	Săluc Horvat, Mihai Eminescu. Dicţionar cronologic, Editura Gutinul, Baia Mare, 1994, p. 227-228.
3	Mihai Eminescu, Strângerea literaturii noastre populare, în idem, Literatura populară, Bucureşti, p. XIX.
DA COR OMANIA, serie nouă, VII - VIII, 2002 -,2003, Cluj-Napoca, p. 279-285
^.........
280
RODICA MARIAN
pecete atât a substanţei gândirii încorporate în opera poetică, cât şi a limbii prin care aceasta se manifestă. Sextil Puşcariu apare în acest studiu oarecum şi ca un premergător al unei filosofii a culturii, în sensul în care mult mai târziu, în 1944, Lucian Blaga arăta că în Eminescu s-a revelat matricea stilistică românească, cu determinantele ei, ca trăsături organice. în acelaşi timp, accentele puse de cel ce va deveni marele savant lingvist Sextil Puşcariu asupra maturităţii depline a limbajului poetic creat de Eminescu cu jertfa (în cunoscuta lui luptă cu formele perfecte) pune problema variantelor rămase în manuscrise într-un fel mult mai nuanţat decât o făcuseră până atunci cei care exaltau forma finală a versului eminescian, cel puţin prin virtuţile armoniei sale desăvârşite, ca Duiliu Zamfirescu, de pildă, care, în esenţă, pleda pentru respectarea voinţei poetului, punct de vedere care apare şi în scrierile memorialistice ale marelui om de cultură brănean. Totodată, Puşcariu pare să întrevadă rolul esenţial al lui Eminescu ca întemeietor al limbajului poetic modem, din moment ce derivă creativitatea din sentimentul pietăţii faţă de „nepreţuita moştenire” a limbii, din „cucernicia pentru scânteia ce venea de la Dumnezeu”, adică, în termenii dezideratului heideggerian, poemul ar coincide cu gândirea, iar limbajul ar fi împlinit nu numai sub aspect autonom, absolut, ci şi ca limbaj originar*. Coroborând rostul de întemeietor al poeziei române, afirmat tranşant de Sextil Puşcariu („el n-a distrus, ci a creat numai, a creat însăşi poezia românească”), cu atitudinea eminesciană faţă de relaţia dintre idee şi imagine în opera poetică - ideea e sufletul, iar simbolurile o înciffează -, putem spune că tânărul profesor a dibuit, esenţializând, ca şi Eminescu cel tânăr, rolul primordial al gândirii creatoare, ctitorind, cum se zice în termeni moderni, prin limbă, poezia. Tot astfel este înţeles şi românismul eminescian, care a dus spre desăvârşire cântecul popular şi aroma veacurilor trecute, nu imitându-le, nu „forţând nota patriotică prin fraze declamatorii, ci lăsând să picure din orice vorbă spusă dragostea nemărginită şi firească a tot ce e român”.
In contextul exegezei eminesciene caracterul naţional al poetului a fost şi este o coordonată supralicitată. Dar atunci când Puşcariu scria că „Eminescu e înainte de toate poet român, în nici una din operile literaturii noastre nu se oglindă atât de întreg sufletul românesc, nimene n-a izbutit să cuprindă în versurile sale sinteza tuturor însuşirilor noastre etnice”, înţelegerea sa asupra marelui poet cuprinde argumente complex adâncite, unele aproape coincidente cu ceea ce mai târziu Blaga va defini ca fiind constitutiv pentru personalitatea lui Eminescu. Substanţa sufletească intimă a acestuia trebuie subsumată prioritar, ca în cazul nici unui alt român, „inconştientului” stilistic românesc şi „personanţelor” acestuia, spune Blaga, mult mai târziu, în 1944. E adevărat însă că revelarea matricei stilistice româneşti a „fost înlesnită de o inducţie catalitică”, respectiv de cultura germană sau de filosofia indică. Puşcariu nota şi el, cu decenii înainte, că Eminescu a „înţeles chiar că de la străinii mai înaintaţi în cultură putem primi influenţe, întru 4
4	Vezi dezbaterea acestor coordonate ale limbajului poetic eminescian şi Ia Lucia Cifor, Mihai ...E/mnescuvrm câteva......firt'r
SEXTIL PUŞCARIU DESPRE EMINESCU. CERNĂUŢI, 1909
281
cât ele sunt potrivite cu firea noastră”. In Spaţiul mioritic Lucian Blaga nuanţa ideea conştiinţei etnice a lui Eminescu, formată graţie unei ample inducţii germane, vrajă care a descătuşat în el şi „izvoarele inconştiente, cele mai profunde, ale cântecului românesc”, deplângând, totodată, lipsa unei „viziuni mai precise” a celor care vorbesc despre „duhul eminescian” şi despre „sufletul românesc”. Contribuţia exegezei lui Puşcariu din textul discursului omagial din 1909 constă tocmai în puterea de complinire a argumentelor invocate în favoarea suprapunerii duhului eminescian cu sufletul românesc, analiză şi problematică în care se dezvoltă şi aspectul limbii ca expresie integrală a perfecţionării ei, a descoperirii formelor ideale, într-un cuvânt crearea limbii poetice româneşti. Totodată, Puşcariu are observaţii şi nuanţări, actuale prin prospeţimea lor, privind principiul teoretic al naţionalităţii în artă, dezbătut, cum se ştie, în multe articole eminesciene.
Procesul acesta al revelării sufletului românesc începea pentru Sextil Puşcariu cu „cunoaşterea imediată a ţăranului român, al cărui sânge curgea şi în vinele lui”, experienţă conştientă şi reală şi în acelaşi timp intuitivă: „El a cutreierat toate regiunile locuite de români, a cunoscut poporul vorbind cu el, i-a ascultat tradiţiile, i-a văzut din proprie intuiţie obiceiurile, i-a priceput dorinţele şi i-a cules cântecele”. Trebuie să subliniem în acest citat îmbinarea resurselor ce propulsează duhul eminescian în sufletul românesc, intuiţia la care se referă Puşcariu nefiind prea depărtată de izvoarele inconştiente invocate de Blaga mult mai târziu. „Priceperea adâncă [...] a sufletului românesc” s-a închegat şi din pasiunea cu care Eminescu a cercetat toată viaţa istoria strămoşilor, „trecutul cald, sentimental al momentelor înălţătoare, al limbii înţelepte”. Analistul în care se transfigurează autorul discursului închinat „celui care din durerile sale a născut vârsta matură a poeziei poporului său” se apleacă nu numai asupra fervoarei şi pasiunii lui Eminescu pentru tot ce înseamnă creaţie şi istorie a neamului, ci ţine să precizeze că studiile acestea au fost făcute „cu luciditatea unei minţi creatoare şi cu sufletul admirator al unui mare poet”, aşa încât substanţa ideatică prinde viaţă, „prinde de sine nota aceea particulară care-i aparţine numai ei, care nu se poate găsi la nici un alt popor din lume, care formează partea de prinos ce o putem aduce noi la marea operă de cultură universală”. Mai mult, sufletul românesc este în duhul eminescian şi atunci când el înseamnă o matrice de gândire, o forma mentis aş zice, pentru „motive vecinie umane”, „şi mai ales limba - adaugă Puşcariu - care prin cuvintele populare şi bătrâneşti strâng în fonna lor românească noţiuni universale, acomodându-le la felul cum ele au fost pricepute şi exprimate de români în curs de multe sute de ani”.
Acuitatea observaţiei lui Puşcariu asupra specificului naţional este de o limpezime aparte şi are o viziune modernă, afină cu actualitatea încă nu destul explorată a concepţiei blagiene despre determinantele stilistice ale matricei româneşti. Cu Eminescu, spune Puşcariu, „începe graiul sonor al bărbăţiei înseşi în literatura noastră, cu el am trecut pragul la vremurile nouă”. „Cele mai patriotice cântări ale lui Alecsgndri, cele mai reuşite copii de poezii populare, poemele
282
RODICA MARIAN
de naţionale ca oricare din poeziile mici ale lui Eminescu, deşi în acestea vorba «român» nu se pomeneşte o singură dată. Dar din ele se degajă sufletul românesc chiar atunci când preocupările poetului se despărţeau de glia strămoşească”, iar mentalitatea românească domină modul în care se tratează oricare temă poetică. în legătură cu predilecţia arătată aici de Puşcariu micilor poezii eminesciene, trebuie să observăm o altă coincidenţă cu Blaga, ca filosof al culturii, acesta din urmă ilustrând inconştientul eminescian, cu aură voievodală, printr-o scurtă poezie ca Peste vârfuri, şi tot aceasta este aleasă pentru a analiza esenţa metaforică a limbajului poetic, în Geneza metaforei şi sensul culturii. Totodată, ca şi Puşcariu în studiul său din 1909, la care ne oprim acum, Blaga, peste decenii, îşi arăta încrederea în potenţele de mare forţă expresivă ale cuvintelor bătrâne, scriind în introducerea de la antologia sa eminesciană, intitulată Poezii lirice, că „sub metalul sunător al formei rezistente [a sonetelor] veşnica trecere tresare în vorbe vechi”.
Justeţea şi fineţea analizei lui Puşcariu se extinde la păgubitoarea exagerare de după Eminescu a principiului naţionalităţii în artă, care era atât de măsurat şi demn formulat teoretic de poet şi mai ales atât de convingător pus în practică în versurile sale, prin care vorbeşte inimii noastre, „unde rămân pe veci săpate impresiile cu adevărat puternice”. Puşcariu subliniază că, în privinţa proiectului şi formulelor conştiinţei etnice, „mintea luminată a lui Eminescu a cunoscut hotare peste care nu putem trece”, orice îngroşare conducând la compromiterea ideii naţionale, la nedeplinătatea şi falsificarea ei. „Nu putem să ne legăm cu forţa nici de trecutul nostru, nici chiar de glia pe care trăim. Din ele vom scoate numai directiva, încolo mersul gândirii noastre trebuie să fie slobod, motivele de inspiraţie ale unui poet pot fi oaricare”. Eminescu, spune Puşcariu, a fost cel dintâi poet român care a „abordat toate problemele eterne ale vieţii acesteia, care în orice colţ al lumii rămân aceleaşi şi se deosebesc pretutindeni numai prin felul în care sunt înţelese. Cunoscător adânc al literaturii universale, al marilor filosofi, cu deosebire germani, Eminescu a fost, în viaţa lui întreagă, preocupat de enigmele firii, cărora geniul său cerca să le dea dezlegare. în lanţul gânditorilor universali el apare ca un gânditor nou străbătând profunzimi fără fiind, înălţându-se în regiuni fără margini. Şi aceste preocupări ale lui le-a exprimat româneşte
Astfel, expresia însăşi a limbii române s-a lărgit (ca o haină strâmtă şi nedeprinsă încă să cuprindă astfel de idei), „a devenit accesibilă pentru orice conţinut. Căci Eminescu nu-i filosof rece şi logician liniştit, ci înainte de toate omul elanului sufletesc, artistul pasionat, care rupe zăgazuri şi creează forme nouă. Niciodată pasiunea omenească n-a pătruns în versuri româneşti cu atâta putere elementară şi comunicativă, pe care nimic nu e în stare s-o înlănţuie, decât doar simţul pentru frumos, armonia în care e exprimată”. întemeierea limbajului poetic românesc este atribuită lui Eminescu, ca o creaţie de limbaj (Blaga l-a numit „integral metaforic”), prin relevarea sentimentului responsabilităţii faţă de „scânteia divină” a talentului poetic. Pietatea faţă de darul înnăscut, „cucernicia” faţă de înzestrarea „ce venea de la Dumnezeu”, în fine faptul că Puşcariu insistă
SEXTIL PUŞCARIU DESPRE EMINESCU. CERNĂUŢI, 1909
283
„în gradul acela ce apare la Eminescu”, har care „a fost totdeauna nobilitat prin gândirea scrutătoare a însuşi rostului” său, ne-ar putea îndritui să credem că profesorul cemăuţean intuia originaritatea atribuită limbajului poetic ca limbaj modem, adică în termeni heideggerieni, concepea coincidenţa poemului cu gândirea. Spunem aceasta cu atât mai mult cu cât Eminescu, se ştie, era mereu în căutarea cuvântului „ce exprimă adevărul”, conştient de greutăţile găsirii acestuia („Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă” sau ”Când pe mine forma, limba abia poate să mă-ncapă”). Revenind la discursul analitic al lui Puşcariu trebuie să insistăm puţin asupra legăturii determinante pe care acesta o afirmă între cucernicia amintită şi conştienţa jertfei necesare „înaintea acestui altar”. Aşa se explică, în viziunea lui Puşcariu, faptul că putem „vedea jetfa ” (s. n.) „îndată ce pătrundem în atelierul lui de artist, o recunoaştem căutând între manuscrisele sale, cetind chiar numai minunatele variante ale testamentului său poetic”, adică versiunile Luceafărului, pentru că, evident, acest poem a fost considerat, îndeobşte, pe drept cuvânt, ca încorporând gândirea poetică testamentară a marelui poet. Este şi mai elocventă continuarea ideii lui Puşcariu, care atestă, într-o perioadă când manuscrisele nu fuseseră editate5, că autorul discursului omagial a cercetat el însuşi manuscrisele eminesciene: „De cinci, de şase şi de mai multe ori turna în formă nouă acelaşi gând, aruncând în foc versuri, strofe întregi, care îi păreau că nu-1 redau în formă desăvârşită, jertfindu-şi aceşti copii ai săi, desigur dragi, nimicind cu mâna sa «bucăţile din inima sa rupte», pentru a le crea din nou, lămurite prin focul ce-1 mistuia, fără zgura întâiei tumături”. Aceste rânduri pledează, chiar în mod indirect, pentru necesitatea cunoaşterii variantelor, cel puţin în folosul reliefării vocaţiei de întemeietor al limbii poetice, pe care Eminescu şi-a asumat-o, deşi ştia, ca şi în alte privinţe, că este, pentru contemporanii şi chiar pentru urmaşii săi, un profet neînţeles. Puşcariu afirmă, apoi, răspicat, că acestei munci acerbe şi chinuitoare, „doborâtoare”, i se datorează crearea limbii poetice româneşti, izvodită de un geniu înnăscut dotat şi cu un exemplar spirit critic.
Toate elementele cuprinse în variantele Luceafărului, cum am arătat-o adesea, capătă importanţă pentru înţelegerea efortului uriaş făcut de Eminescu în cunoscuta sa luptă cu forma, de fapt toate fiind încercări de a ridica limbajul poetic la cotele sensibilităţii sale muzicale şi a-1 face să cuprindă întreaga sa imaginaţie. Sextil Puşcariu are dreptate atunci când formulează, mult mai târziu, ideea că Eminescu îşi structurează textele după un principiu dominant eufonic6, idee ce a fost recuperată de Mircea Borcilă7 ca o prefigurare de viziune pregnant semiotică. Dar, cum am arătat şi alte ori, în acelaşi timp în multe dintre textele „prea reflexive” ale lui Eminescu se poate pune în evidenţă o atitudine spirituală, o
5	Titu Maiorescu predă Academiei Române spre păstrare toate manuscrisele lui Eminescu la 25 ianuarie 1902 şi până în 1909 din postume apăruseră numai două ediţii, în 1902 şi în 1905, care nu cuprindeau variantele Luceafărului.
6	Sextil Puşcariu, Limba română, II. Rostirea, Bucureşti, 1959, p. 404.
7	Mircea Borcilă» Contribuţiile definirea tipului poetic al textelor lui Blaga (I), în CL, XXVII,
284
RODICA MARIAN
viziune asupra lumii, deci o modalitate simbolică de construcţie referenţială. Pe de altă parte, cunoaşterea variantelor, care sunt tot forme din unghiul de vedere al formativităţii, poate aproxima „etimonul spiritual” al unei opere. De aceea, aplecarea stăruitoare asupra unor concepte, la care poetul lucrează mai atent, îndelung, dezvăluie acele centre ale poeticităţii despre care vorbea şi Alexandru Niculescu, altfel spus conturează temele majore ale textului poetic, chiar dacă unele expresii au dispărut de-a lungul transformărilor din variante până la textul definitiv.
în textul conferinţei din 1909, Sextil Puşcariu dovedeşte un pronunţat spirit critic vizionar, avertizându-şi contemporanii că „este o nedreptate strigătoare la cer de a strivi un suflet atât de complex ca a lui Eminescu în cuvântul atât de palid şi unilateral «pesimist»!”. După tonul persiflator al rândurilor care condamnă „etichetarea” cu orice preţ a exponatelor dintr-o imaginară galerie literară, putem deduce că, pentru inspiratul exeget, şi termenul „romantic”, obstinat alipit până azi de numele lui Eminescu, este o blocadă interpretativă ce se cere încă asaltată, cu mai multe şi mai diverse mijloace. Ideea, deşi implicita, este de o mare deschidere şi modernitate, consfinţind simţul previzionar al lui Sextil Puşcariu.
Condeiul tânărului profesor şi critic are o vioiciune şi o fina ironie care merita consemnate şi sub aspect stilistic: „Sa-mi daţi voie sa fac abatere de la aceasta clasare [respectiv Eminescu pesimist], căci mi se pare ca nu e nimic mai nepotrivit decât a face din istoria literaturii unui popor o galerie, împărţită în odăiţe în care scriitorii se înşira ca nişte figuri de ceara etichetate. De intri, ai la stânga pe cei ce-au scris proza, iar la dreapta pe poeţi. La aceştia ai acces pe uşiţa pe care scrie «lirici» sau pe cea cu inscripţia «epici». Şi, dând perdeaua la o parte, vei găsi figuri imitate în ceara desăvârşit, în afara de suflet, în locul caruia li se agaţa de gât un carton cu inscripţii ca «pesimist», «optimist», «romantic», «realist», «decadent» sau chiar «poporanist»”. Şi mai departe, Sextil Puşcariu expliciteaza complexitatea sufletului eminescian, aproape de felul în care mult mai târziu Lucian Blaga va vorbi de sufletul românesc calator sub zodii „dulci-amare”: „A fost pesimist, cum nu se putea sa fie altfel un suflet atât de pasionat ca al sau, osândit de la fire sa simtă însutit durerea oricărei nedreptăţi, dar cu acelaşi drept putem spune ca cel ce a scris La arme! a fost un optimist, ce credea cu tărie ca în poporul nostru este putere de viaţa şi fapte mari şi şi-a cheltuit o uriaşa parte din puterea sa de munca pentru a-1 îndruma consecvent, prin înţeleptul sau scris pe caile fericitoare”. La fel, observa criticul, Eminescu a fost romantic, dar şi realist, citând versurile celebre din Venere şi Madona (Suflete! De-ai fi chiar demon, tu eşti sfânta prin iubire, / Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond). „ Acesta-i cel mai frumos imn ce se putea duce realităţii, dreptului ei de a fi aşa cum este! Nu, Eminescu n-a fost ca acel maestru al antichităţii care-a sfarmat braţele Venerei sale găsite la Milo, el n-a distrus, ci a creat numai, a creat însăşi poezia româneasca!”
Pentru atmosfera Cernăuţilor din 1909, în care studenţimea româna de la Universitate s-a adunat pentru a-şi aminti de Eminescu. cuvin^3feM|Sg^SQf^^ - din
SEXTIL PUŞCARIU DESPRE EMINESCU. CERNĂUŢI, 1909
285
finalul conferinţei, sunt elocvente şi păstrătoare de amprente ale sentimentelor de pietate pentru marile valori ale neamului şi pentru exemplara unire în spirit românesc a acestor minunaţi tineri: „La începutul acestui an şcolar ne-am bucurat cu toţii văzând manifestarea de înfrăţire a studenţilor noştri. Azi, după un an, ne bucuram mai mult, vazându-i strânşi la o acţiune atât de frumoasa ca cea de azi, luând ei, din propria lor iniţiativa, hotărârea de a comemora pe acela care după părintele sau aparţine Bucovinei. Cu atât mai laudabila este însă deciziunea pe care tinerimea noastra vi-o comunica prin rostul meu, de a nu mai aştepta ca sa se împlinească un număr rotund de ani spre a repeţi acest festival, ci de a aranja în fiecare an, în ziua morţii celui mai mare poet al nostru, o asemenea serbare”.
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu ”
Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
PETRU NEIESCU
UN ADEVĂR „UITAT”
(DIN ISTORIA ATLASULUI LINGVISTIC ROMÂN
PE REGIUNI)
Peste puţin timp se vor împlini 50 de ani de când la Academia Română s-a hotărât începerea lucrărilor pentru un nou atlas lingvistic, situând România în fruntea ţărilor care au ajuns la performanţa de a dispune de trei atlase lingvistice generale şi de opt atlase regionale, în curs de publicare.
Deşi nu îmi face plăcere, mă văd silit să restabilesc adevărul în legătură cu paternitatea ideii de a se începe lucrările pentru un Nou atlas lingvistic român. O repetăm, deşi am mai facut-o, pentru a le reaminti celor care au fost prezenţi când s-a lansat această idee, dar au uitaf-o (sau se fac că au uitat-o) şi pentru a le-o face cunoscută celor ce nu au putut fi prezenţi, pentru că au trecut de atunci 49 de ani.
Pornind de la unele neajunsuri în metoda de redactare a Atlasului lingvistic român, II. Serie nouă, neajunsuri constatate de mine ca membru în colectivul de redactare al acestei lucrări, aprofundând apoi ideile din teza mea de licenţă intitulată Atlasul lingvistic român, în anul 1953 am trimis la Academie o comunicare, pe care am prezentat-o, în şedinţă plenară, la sesiunea generală anuală din luna ianuarie 1954. în comunicare am adus o serie de critici metodei de redactare a atlasului şi am propus, printre altele, următoarele: „[...] să se înceapă munca pentru un nou atlas lingvistic, să se elimine din chestionar întrebările care au dovedit că nu au utilitate, să se introducă întrebări noi, care să reflecte transformările revoluţionare din ţara noastră, să se dea o mai mare atenţie, în noul chestionar, morfologiei şi sintaxei, [...] să se continue munca de pregătire a cadrelor în vederea elaborării noului atlas şi să se înceapă culegerea de material pentru acesta, paralel cu publicarea, pe baze noi, a vechiului material”1.
Printre altele, criticam faptul că materialul este publicat pe sfere semantice şi nu pe fenomene, exemplificând cu hărţile privitoare la palatalizarea labialelor, care se află împrăştiate prin toate volumele, propunând ca hărţile să fie grupate pe fenomene lingvistice, şi numai cele ce nu se încadrează într-un fenomen fonetic,
1	P. Neiescu, Contribuţia lui Sextil Puşcariu la dezvoltarea dialectologiei româneşti, în CL, XIX, 1974, nr. I, p. 32, nota 40. Cf. şi D. Loşonţi, Gli Atlanti linguistici romeni, extras din ,3ollettino dell’Atlante linguistico italiano”, seria III, 1981-1982, fasc. 5-6, p. 55.
DACOROMANIA, serie nouă, VII - VIII, 2002 - 2003, Cluj-Napoca, p. 287-290
288
PETRU NEIESCU
morfologic etc. să fie publicate pe sfere semantice. în pauza acestei sesiuni generale a Academiei, Mihail Sadoveanu, preşedintele în funcţie al Secţiei de Limbă, Literatură şi Arte, bun cunoscător al problematicii atlaselor lingvistice, el fiind unul dintre cei trei scriitori anchetaţi de Sever Pop pentru Atlasul lingvistic român I, i-a convocat pe membrii Secţiei, a pus în discuţie propunerea făcută şi a supus-o votului acestora. Secţia a aprobat toate propunerile noastre şi a hotărât începerea lucrărilor la Noul atlas lingvistic român.
A urmat o perioadă de tatonare şi documentare, urmată, în anul 1958, de conferinţa dialectologilor din Cluj, Bucureşti şi Iaşi, ţinută la Academie, unde s-a hotărât ca acest nou atlas să se realizeze ca o sumă de atlase regionale. Munca de coordonare şi de realizare a acestor atlase a fost încredinţată Comisiei pentru atlasul lingvistic român pe regiuni, înfiinţată printr-o hotărâre a Prezidiului Academiei, comisie din care au făcut parte următorii membri: Emil Petrovici (preşedinte), Alexandru Rosetti (vicepreşedinte), Boris Cazacu (secretar), Gavril Istrate, Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan, Teofil Teaha (membri). La una dintre primele şedinţe ale acestei comisii am propus ca după publicarea tuturor atlaselor regionale să se întocmească, de către toţi autorii de atlase regionale, un atlas-sinteză, propunere care a fost acceptată. Ea a fost reluată ulterior de alţii, ca o idee ce le aparţine, în prezent intenţionându-se să se publice un atare atlas. Mă simt nevoit să repet ceea ce am spus şi cu alte ocazii, şi anume că publicarea unui astfel de atlas înaintea publicării în întregime a atlaselor regionale şi a materialului cules de Sever Pop şi de Emil Petrovici pentru ALRI şi ALRII este un lux pe care nu ni-1 putem permite. Nu publicarea unor rezumate a unor lucrări nepublicate integral, ci publicarea materialului inedit, cules de autorii amintiţi, este prioritară2.
Colegul Teofil Teaha, de care mă leagă o prietenie de jumătate de veac şi care a fost de faţă la sesiunea din 1954, uitând sau făcându-se că uită aceste lucruri, a susţinut, la simpozionul de dialectologie din 1989, că ideea publicării unui nou atlas îi aparţine lui E. Petrovici. Acest fapt m-a determinat, în 1990, să repet cele spuse mai sus, de faţă fiind şi alţi oameni care au fost prezenţi la sesiunea Academiei din anul 1954, oameni care-şi aminteau de propunerea mea. Intr-o discuţie particulară ce a urmat intervenţiei mele, T. Teaha spunea că nu-şi aminteşte de propunerea mea şi că nu este scris nimic despre acest lucru. Este drept că lucrările amintitei sesiuni nu au fost publicate, ele se află însă stenografiate şi dactilografiate în întregime, putând fi consultate cu uşurinţă de cei care pun la îndoială veridicitatea afirmaţiilor mele. Totodată, i-am reamintit cele două locuri, menţionate mai sus, unde se face referire la propunerea mea.
2	P. Neiescu, Câteva probleme privind studiul graiurilor şi al dialectelor româneşti, în
«Dacoromania” fin I IQQA-l QQ7 nrl* 'limMâmmmi	....—	'
UN ADEVĂR „UITAT’
289
Am mai spus, la simpozionul din 1989, că o idee în sine, rămasă la stadiu de idee, nu are o importanţă deosebită, importantă fiind punerea ei în practică, exemplificând cu faptul că Iosif Popovici a avut ideea înfiinţării Muzeului Limbii Române, a fost primul lingvist român care a folosit acest termen, publicând şi un plan vast de activitate a acestuia, dar Sextil Puşcariu a înfiinţat Muzeul. Ce a însemnat Muzeul Limbii Române pentru lingvistica românească ştim cu toţii. Mai e nevoie să ne întrebăm al cui este meritul? Personal nu cred că am vreun merit deosebit în urma propunerii făcute de a se începe lucrările la un nou atlas. Dacă am vreunul, el constă în contribuţia modestă pe care am adus-o la punerea bazei Atlasului lingvistic român pe regiuni, la stabilirea principiilor, a chestionarului, a metodei de lucru, la împărtăşirea experienţei mele altor colegi, mai tineri sau mai bătrâni, din Cluj, Bucureşti şi din alte centre3, la realizarea atlasului Maramureşului şi al Banatului, la publicarea, cu sprijinul Academiei, a unui Mic atlas al dialectului aromân, la redactarea unui mic atlas istroromân, cu patru puncte şi cu cca 1 800 de hărţi, pe baza materialelor culese în călătoriile făcute în Istria împreună cu E. Petrovici. Ca să fim drepţi, ideea unui nou atlas îi aparţine tot lui Sextil Puşcariu, lucru pe care l-am scris în 1974 şi l-am repetat în 1990, citând cele spuse de el în legătură cu planul de publicare a atlasului, care trebuie să înceapă cu cel al lui S. Pop şi să se continue cu cel al lui E. Petrovici. „Până se va termina şi publicarea aceasta, vom alcătui treptat un chestionar nou, care să corespundă preocupărilor lingvistice viitoare şi să completeze lacunele celor două chestionare anterioare. Cu acest chestionar va pleca, probabil, alt anchetator, în alte puncte”4. Nu întâmplător numerele cartografice în ALR sunt cuprinse între 1 şi 990, fiind atribuite, pe sărite, pentru a lăsa loc introducerii, între acestea, a unor noi numere cartografice, din ancheta viitoare, ceea ce s-a şi făcut în NALR (ALRR). Faţă de acestea, aşa cum am făcut-o şi cu ocazia comemorării a 25 de ani de la moartea lui Sextil Puşcariu, susţin că ideea unui nou atlas lingvistic român îi aparţine acestuia, dar alegerea momentului începerii lucrărilor pentru el îmi aparţine. E. Petrovici şi-a însuşit hotărârea Secţiei Academiei din 1954, susţinând, până la un punct, publicarea atlaselor regionale. Cel mai important lucru îl constituie realizarea lui de către tinerii dialectologi de atunci din Bucureşti, Chişinău, Cluj, Iaşi şi Timişoara. (Am enumerat oraşele în ordine alfabetică, pentru a nu se simţi cineva în inferioritate.)
3	O bună perioadă de timp, la cererea conducerii Institutului de Lingvistică din Bucureşti, cu aprobarea conducerii Institutului de Lingvistică din Cluj, m-am deplasat săptămânal la Bucureşti pentru a-i învăţa pe colegii de acolo sistemul de transcriere fonetică al ALR. Nenumărate ore de transcriere, pentru unificarea ei, am făcut apoi cu colegii mai tineri din Cluj şi din Oradea, atunci când, la Atlasul lingvistic român, pe regiuni - Crişana, urma să contribuie şi colegi de la Institutul Pedagogic din Oradea.
'*-*-->***—în DB VI lOOO-imp.519. ______________________
290
PETRU NEIESCU
Cu toate acestea, lucrurile continuă să fie trecute sub tăcere sau să fie prezentate denaturat. Astfel, în prefaţa la Atlasul lingvistic român pe regiuni Muntenia şi Dobrogea, voi. I, 1996, T. Teaha spune: „Iniţiativa realizării unor atlase lingvistice regionale aparţine lui E. Petrovici, unul din autorii celei mai importante şi mai reprezentative lucrări din istoria dialectologiei româneşti, Atlasul lingvistic român, (ALR), şi totodată cel mai îndreptăţit dialectolog român în a lansa un asemenea proiect”. Era, într-adevăr, cel mai îndreptăţit să o facă, dar nu a Scut-o.
Mă opresc aici, deşi mai sunt probleme legate de Atlasul lingvistic român pe regiuni, probleme cunoscute de puţini oameni. Poate, dacă va fi necesar, le voi aborda cu altă ocazie.
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „ Sextil Puşcariu ” Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
BEATRICE TĂTARU, CARMEN FENECHIU
L’EMPLOI CAUSAL DE UT
L’existence d’un ut causal derive de celui modal-comparatif1 est signalee aussi bien dans Ies grammaires traditionnelles de la langue latine que dans Ies plus recentes. Les references â cette valeur apparaissent soit dans le chapitre concemant Ies comparatives1 2, soit dans le chapitre consacre aux causales3, â cote d’autres conjonctions dont le sens de base n’est pas causal4, mais qui sont employees comme telles. Des auteurs comme Emout et Thomas,5 mentionnent le ut causal aussi bien parmi les comparatives que parmi les causales.
Ces references presentent toutes des exemples accompagnes par la mention que, dans les contextes donnes, ut a un sens causal. Elles n’expliquent pas la raison pour laquelle les phrases utilisees sont etiquetees comme causales et non pas comme comparatives. On ne discute pas quelles sont les conditions qui rendent possible le changement de ut modal en ut causal et quel est le rapport maintenu par ce demier avec la fonction de base. Le fait qu’il y a certaines etapes dans ce changement de sens n’est pas formule explicitement. Grâce seulement â de brefs commentaires qui accompagnent les exemples il resulte que certains auteurs ont eu en vue des distinctions concemant l’usage causal de ut6.
Ces remarques n’ont pas un caractere critique. Traiter de telles questions de detail qui, souvent, n’ont pas d’autre base dans l’analyse que la perception personnelle des donnees linguistiques, depasse les buts d’une grammaire descriptive. Cependant nous avons considere que ces references sommaires, ainsi
1	Selon la plupart des grammaires ut introduit une subordonnee comparative. Vu que ut n’exprime pas une comparaison proprement-dite mais plutot la maniere ou la conformite, nous avons prefere d’utiliser, â part la terminologie consacree, le terme modal-comparatif.
2	Cf. A. Draeger, Historische Syntax der lateinischen Sprache, Leipzig, 1881, II/2, p. 680; Kuhner-Stegmann, Ausjuhrliche Grammmatik der lateinischen Sprache, Hannover, 1971 II/2, p. 451-452; C. Bennett, Syntax of Early Latin, Boston, 1910, v.I, p. 112-113.
3	Cf. A. Scherer, Handbuch der lateinischen Syntax, Heidelberg, 1975, p. 264.
4	II s’agit surtout d’autres conjonctions comparatives (sicut, velut, quomodo, tamquam, quasi) et de temporelles.
5	Syntaxe latine, 2*me ed., Paris, Klincksieck, 1953, p. 351 et p. 355.
6	Ainsi, chez Emout et Thomas est mentionne un sens causal faible de ut et d’un autre
accentue: «ut + ind. avait des traces de sens causal en rapport avec son emploi comparatif (§ 352) mais aussi d’une maniere plus explicite: Caes., B.G.,3,8,3: ut sunt Gallorum subita ac repentina consilia	Sal., Cat.,59,2, Hor., Sat.,I, 9, 42-43.» Le demier texte auquel on fait r£ference ici
(c’est-â-dire Hor., Sat., 1,9,42-43) est cit6 aussi au paragraphe 352 qui figure aux comparatives (p. 355).
DACOROM^^^^^^^^^^-^3‘<:luj-^aP<>ca’P-291-299
292
BEATRICE TĂTARU, CARMEN FENECHIU
que Ies informations qui resultent implicitement de la presentation du materiei factuel cite dans Ies ouvrages â caractere general, peuvent constituer une premisse utile et â la fois une justification de la tentative d’entreprendre une analyse plus detaillee du probleme enonce ici. Nous avons l’intention de mettre en evidence:
1)	Quelles sont Ies conditions qui font que ut modal-comparatif soit compatible avec l’expression d’un sens causal.
2)	Quelles sont Ies etapes de la transition entre Ies deux sens.
3)	La nature de la causalite des subordonnees introduites par ut, notamment ses traits communs et sa specificite par rapport â la causalite exprimee par d’autres connecteurs exprimants îa cause.
Nous faisons Ies precisions que notre analyse n’a pas en vue:
a.	Les toumures du type ut qui qui sont traitees par certains auteurs7 comme ut causal. Dans notre opinion, leur fonction causale se realise premierement par le subjonctif, ut n’ayant que le role d’une marque supplementaire et un statut proche de celui d’un adverbe8.
b.	Des contextes de Flaut comme: Mere., 371: per mare ut vectu ’s, nune oculi terram mirantur9. Comme nous ne disposons pas d’autres attestations similaires, nous considerons que dans ce cas, l’usage causal de ut est une particularite de la syntaxe plautinienne. En plus, il n’est pas tout â fait certain que ce ut n’est pas derive du ut temporel10 *.
c.	L’usage causal de ut introduit par analogie avec hos du grec aupres des verbes qui expriment une attitude ou un jugement subjectif, car ceux-ci representent un type de causalite distinct de celui dont nous nous occupons ici.
d.	Des structures tardives du type ut + subj, introduites sur la base de l’analogie avec quod + subj11.
1. La compatibilite de ut avec l’expression d’un sens causal est evidente dans les contextes dans lesquels sa fonction modale-comparative ne peut pas etre rapportee, comme terme subordonne, â un verbe de la proposition avec laquelle il forme une unite phrasale. Cela arrive soit:
a.	parce que le verbe respectif est determine, au niveau de la proposition ou il se trouve, par un circonstânciel de maniere qualitatif ou quantitatif â sens lexical determine, et non pas par un adverbe de maniere â caractere general (ita, sic), ce qui implique une precision dans une proposition subordonnee modale-comparative:
(l)Tac. Hist. 4,37,3: In Marcinaum Icelum, ut in libertum, palam animadversum.
1 Cf. Ch. Touratier, Syntaxe latine, Louvain-la-Neuve, 1995, p. 694.
Preuve en est la concurrence de quippe qui.
9	Cf. aussi idem, Truc., 576; Pseud661; Amph., 329; Truc., 576, exemiples consideres par Bennett, op. cit., p. 111-112, comme provenant de ut comparaţif.
10	Voir dans l’exempie cite le role de nune qui, dans le plan temporel, marque une opposition par rapport â l’action de la proposition subordonnee.
n Cf. Leumann, Hofmann, Szantyr, Lateinische Grammatik, II Bd., Mvinchen, 1965, p. 635; Emout et Thomas, op. cit., p. 350.	-..
L’EMPLOI CAUSAL DE UT
293
(â comparer avec: In Marcianum Icelum ut in libertum animadversum, ou
ut ne peut pas etre omis pour le reperage integral et correct de Tinformation);
soit:
b.	â cause de la presence d’une autre pârtie de proposition incompatible avec une presence modale-comparative, non pas par sa fonction syntaxique, mais par son sens lexical:
(2)	Cic. 7^.1,45,108: Permulta alia colligit Chryssipus, ut est in omni historia curiosus.
II peut intervenir un autre enonce aussi dont la presence a le meme effet:
(3) Cic. Pro Rose. A., 11,33: Aiunt hominem, ut erat furiosus, respondisse: «quod non totum telum corpore recepisset».
Dans ces conditions, la proposition introduite par ut n’etablit pas de rapport direct avec le verbe de la proposition contigue et il est perşu seulement comme une explication du terme qui satisfait ou annule la valeur modale de ce verbe.
2.	Les etapes d’evolution de ut vers un sens causal peuvent etre exprimees en fonction de deux parametres: la consistance structurale et la consistance semantique que la proposition qu’il introduit a par rapport au contexte. De ce point de vue on peut distinguer:
2.1. Une phase iniţiale, representee par les subordonnees avec ut, elliptiques de verbe:
(4)	Tac., Hist. 1,4,3: Sed patres laeti, usurpata statim libertate licentius, ut erga novum principem et absentem.
(5)	Nep.7,2,3: Alcibiades in dicendo satis exercitatus fuit, ut Atheniensis.
(6)	Plin. 4,9,23: expectabis diu [orationem], neque enim leviter et cursim, ut de tanta re, retractanda est.
Ces subordonnees ont toutes une position parenthetique12 par rapport au reste de l’enonce. Leur fonction modale-comparative ne se realise donc pas directement par rapport au verbe de la proposition contigue, car la possibilite de celui-lâ de recevoir un complement de maniere est satisfaite par un determinant intrapropositionnel.
Le fait que ut ne peut pas avoir comme terme regent un verbe trouve dans la situation montree (exemples: usurpata, ita exercitatus fuit, retractanda est) devient evident si Ton essaie de sous-entendre un correlatif {ita, sic) aupres de ce demier:
(4a) *Sed patres laeti ita usurpata statim libertate licentius, ut erga novum principem et absentem.
(5a) * Alcibiades ita satis exercitatus in dicendi fuit, ut Atheniensis.
(6a) *Expectabis diu; neque enim ita leviter et cursim, ut de tanta re, retractanda est
Les enonces resultants n’ont ni coherence grammaticale, ni sens. Cependant l’interpretatipn de cessubordonnies comme causales serait aberrante; des causales
isinttis nous l’avons employ* pour exprimet la
fonetic
294
BEATRICE TĂTARU, CARMEN FENECHIU
avec Ie verbe omis, meme s’il s’agit du verbe esse, apparaissent tres rarement dans la langue latine.
L’unique position que ita puisse occuper est juste devant ut, comme faisant pârtie d’une regente incidente dont le verbe n’est pas exprime; le sens de ce verbe peut etre deduit de celui de la proposition contigue â ut.
(5b) Alcibiades in dicendo satis exercitatus fuit; (ita fuit exercitatus, ut Atheniensis fieri solet).
Cela confirme, sur la base de l’analyse syntaxique, qu’il y a deux niveaux de la communication: la communication principale par laquelle on reiate une chose, et la communication incidente, par laquelle le locuteur intervient sous la forme d’une precision sur le sens de la premiere. Plus exactement, cette ingerence du locuteur consiste â reprendre un terme du premier niveau accompagne par une certaine determination et 1’expliciter par son encadrement dans un niveau de signification plus large. Le contenu explicitant du rapport des deux niveaux reste, dans la majorite des cas, non-marque, n’etant actualise dans le plan de l’expression que tres rarement, comme dans 1’exemple sui vânt:
(7)	Nep.15, 5,2: Meneclides satis exercitatus in dicendo, ut Thebanus, scilicet.
Scilicet marque ici l’existence des deux niveaux de la communication entre lesquels il s’entrepose comme un lien et Ies fait entrer dans une relation d’equivalence partielle. Remarquons la position peripherique de scilicet, la separation qu’il realise entre Ies deux niveaux n’etant pas donc pas mise en evidence par l’ordre de mots. Dans Ies toumures avec utpote la perception des deux niveaux serait encore plus estompee â cause de la position enclitique de -pote (l’equivalent de scilicet).
Les representations dans le plan syntaxique et dans celui de l’expression pourraient etre les suivantes:
Hierarchie syntaxique	expression
Niv.l x+det.	Niv.l x+det.
SCILICET	(scilicet )
Niv.2 (itax) UT	Niv.2 ita x ut
On peut airisi voir que le sens explicatif de ut n’est pas absolu, mais relationnel, c’est-â-dire tire du contexte ou il est membre d’une unite qui engage un rapport â contenu explicitant. Le rapport n’est pas, pour la plupart des cas, marque dans le plan de 1’expression; par consequent son contenu - la valeur explicitante -est transfere sur ut. Tout de meme la symetrie est encore maintenue: le rapport syntaxique realise - au niveau de la proposition - par un adverbe de mode preş du verbe est repris au niveau de la phrase complexe. Le caractere reiteratif du rapport modal pourrait expliquer pourquoi on recourt â ce type de structure, car il est plus facile pour le locuteur de maintenir le cliche usuel, que de faire les changements exiges pour exprimer Tautre valeur est presente, c’est-â-dire la valeur causale.
L’EMPLOI CAUSAL DE UT
295
2.2.	Une compatibilite accrue avec l’expression d’un sens causal est presentee par les subordonnees introduites par ut dont le verbe est exprime. En vertu d’une plus grande autonomie - comme structure et contenu - grâce â l’existence meme d’un verbe propre, la dependance de ces propositions â i’egard du verbe regent sous-entendu de la fonction comparative s’affaiblit â tel point que ut peut acquerir plus facilement un sens causal par rapport au contexte.
Mais la structure ne foumit pas un critere totalement operationnel. La marque syntaxique reste la meme malgre les distinctions de contenu: la subordonnee est structuree pareillement, soit qu’on maintienne encore assez evidemment la valeur modale-comparative, soit que sa reconstitution soit forcee ou meme impossible.
II s’impose ainsi comme necessaire d’etablir des criteres collateraux pour definir le poids des deux fonctions. Nous devons signaler des le debut que le materiei dont nous disposons n’atteste aucun contexte ou un correlatif (ideo, propterea) marque, dans la regente, une acception causale univoque de ut. Par consequent, nous ne pouvons pas avoir comme point de repere superieur une phase finale, dans laquelle la fonction causale de ces subordonnees recevrait une marque syntaxique supplementaire. II n’est pas possible que ce marque soit redevable inconditionnellement â la persistance du sens modal-comparatif de base. Une explication plus plausible tient dans le fait que dans le contexte avec ces correlatifs, ut est specialise en acception finale. En plus, le contenu explicatif-parenthetique de ces subordonnees est plus proche de celui des structures avec nam, enim, que de celles avec quod, quia et correlatif dans la regente.
Un teste possible pour etablir si la valeur modale-comparative de ut peut etre exclue serait sa substitution avec une autre conjonction causale. En supposant que ut n’est pas modal-comparatif en correlation avec un ita sous-entendu, mais qu’il est seulement en rapport direct avec le contexte par rapport auquel il a une fonction causale, il faudrait que son replacement avec une autre conjonction causale puisse se faire sans apporter d’autre changement au contexte. Les resultats de ce test sont:
(I)	Ut ne peut pas etre remplace sans qu’un ita soit introduit dans la nouvelle proposition resultante. Dans ces situations, ut a seulement une nuance causale.
(8)	Sall., B. J.71,2,2: [.. .]cognitis Bomilcaris verbis primo cura, deinde, uti aegrum aminum solet, somnus cepit.
(8a) [...] cognitis Bomilcaris verbis primo cura, deittde, quia aegrum animum ita solet, somnus cepit
(8b) [...] cognitis Bomilcaris verbis primo cura, deinde, somnus cepit;ita enim aegrum animum solet.
(8c) *[...] cognitis Bomilcaris verbis primo cura9 deinde, quia aegrum animum solet, somnus cepit.
(8d) *[...] cognitis Bomilcaris verbis primo cura, deinde, somnus cepit; aegrum enim animum solet
(II)	Ut peut etre remplace, mais l’introduction de ita est facultative. Le rapport est d’interference. Celle-ci peut-etre:
296
BEATRICE TĂTARU, CARMEN FENECHIU
a.	A la parite:
(9)	Amm. Marc. 14,11,12: Utque solent manum iniectantibus fatis hebetari sensus hominum et obtundi, his illecebris ad meliorum expectationem erectus [...] prorsus ire tendebat defumo [...] adflammam.
(9a) Quia ita solent manum iniectantibus fatis hebetari sensus hominum et obtundi, his illecebris ad meliorum expectationem erectus [...] prorsus ire tendebat defumo [...] ad flammam.
(9b) his illecebris ad meliorum expectationem erectus [...] prorsus ire tendebat de fumo [...] ad flammam; ita enim solent manum iniectantibus fatis hebetari sensus hominum et obtundi.
(9c) Quia solent manum iniectantibus fatis hebetari sensus hominum et obtundi, his illecebris ad meliorum expectationem erectus [...] prorsus ire tendebat de fumo [...] ad flammam.
(9d) his illecebris ad meliorum expectationem erectus [...] prorsus ire tendebat de fumo [...] ad flammam; solent enim manum iniectantibus fatis hebetari sensus hominum et obtundi
b.	En faveur du sens causal.
(10) Tac. Ann. 11,8,3: [...] iile, ut erat magnis ausis promptus, biduo tria milia stadiorum invadit ignarumque et exterritum Gotarzen proturbat.
(10a) [...] iile, quia ita erat magnis ausis promptus, biduo tria milia stadiorum invadit ignarumque et exterritum Gotarzen proturbat.
(10b) [...] iile biduo tria milia stadiorum invadit ignarumque et exterritum Gotarzen proturbat; erat enim magnis ausis promptus.
(10c) [...] iile, quia erat magnis ausis promptus, biduo tria milia stadiorum invadit ignarumque et exterritum Gotarzen proturbat
(lOd) [...] iile biduo tria milia stadiorum invadit ignarumque et exterritum Gotarzen proturbat; ita enim erat magnis ausis promptus.
Dans ces contextes ita a un sens partialement different du sens iniţial. II ne peut plus etre maintenu avec le sens qualitatif, car il serait redondant, mais uniquement quantitatif, ce qui confere un degre d’intensite (eo usque) â promptus.
(III)	Ut peut etre remplace sans impliquer d’autre changement et sans qu’il sous-entende un ita. Dans de telles situations on peut considerer que ut n’a que le sens causal:
(11)	Sall.,C.C.,59,2,l: ut planities erat inter sinistras montis et ab dextra rupe aspera, octo cohortis in fronte constituit, reliquamm subsidiis conlocat.
(lla)	[...] quia planities erat inter sinistras montis et ab dextra rupe aspera, octo cohortis in fronte constituit, reliquarum in subsidiis conlocat
(llb)	[...] octo cohortis in fronte constituit, reliquarum in subsidiis conlocat Erat enim planities inter sinistras montis et ab dextra rupe aspera.
(llc)	*[...] quia ita planities inter sinistras montis et ab dextra rupe aspera, octo cohortis in fronte constituit, reliquarum in subsidiis conlocat
L’EMPLOI CAUSAL DE UT
297
(11 d) */.../ octo cohortis in fronte constituit, reliquarum in subsidiis conlocat Erat enim ita planities inter sinistras montis et ab dextra rupe aspera.
Les resultats de ce test constituent premierement des equivalences sur le plan du sens. Mais celles-ci ont aussi une portee syntaxique qui se limite â l’opposition entre la phase iniţiale (ex. 8) et la phase finale (ex.ll), dans lesquelles l’impos-sibilite de la commutation du sens se manifeste aussi sur le plan de la forme.
Du point de vue du contenu on peut remarquer que le sens causal est directement proportionnel avec le degre dans lequel la subordonnee introduite par ut est particularisee par rapport au contexte. Cette particularisation se refere principalement â trois aspects:
a.	Le caractere non generique du sujet.
b.	La consistance semantique du verbe (c’est-â-dire qu’il ne faut pas completer son sens â l’aide de celui de l’autre proposition).
c.	Le caractere non iteratif de l’action du verbe.
Le developpement progressif du sens causal dependant de ces trois traits peut etre represente dans un tableau:
	a.	b.	C.
Ex. 8	-	-	-
Ex. 9	-	+	-
Ex. 10	-I-	4-	-
Ex. 11	+	+	+
3.	Le statut parenthetique des subordonnees introduites par ut les rend compatibles, dans leur majeure pârtie, avec l’expression d’une causalite de nature explicative. Elles se presentent sous la forme des interventions par lesquelles le locuteur interrompt la suite d’une relation des faits pour apporter une precision qui lui appartient:
(3)	Cic., Pro Rose. A. 11,33: Aiurit hominem, ut erat furiosus, respondisse:[..J
(12)	Liv. 22,2,4: Magonem [iussit] inde cum expeditis Numidis cogere agmen, maxime si Gallos, ut est mollis ad talia gens, dilaberetur aut subsisterent cohibentem.
Par rapport au reste de l’enonce le caractere parenthetique de la proposition introduite par ut resulte nettement du fait qu’â l’interieur d’un texte au style indirect le verbe est â l’indicatif.
En vertu de cette faible dependance syntaxique on peut avoir aussi une orientation temporelle par rapport au moment du locuteur:
(13)	Hist. Aug. P.N. 10,8: Sed haec omnia, ut se habuerat Commodi temporum dissolutio, adversa ei fuere.
ou le plus-que-parfait marque l’anteriorite tres eloignee du moment de la parole, au detriment d’une simultaneite (par Timparfait) avec le temps de l’action de l’autre proposition.
Le caractere parenthetique de ces subordonnees implique, tlteoriquement, la possibilit^ de l[ei^Q^|is||pn syntaxique. Mais, en revanche, du point de vue de leur
298
BEATRICE TĂTARU, CARMEN FENECHIU
contenu, il y a une liaison etroite de celles-ci du point de vue du contenu avec le contexte. Selon la possibilite d’omettre leur contenu on peut operer la classification suivante:
a.	Subordonnees dont Fomission ne change pas le contenu de la proposition voisine:
(14)	Liv. 5,50,1: Omnium primum, ut erat diligentissimus religionum cultor, quae ad deos imortales pertinebant, retulit et senatum consultus facit.
b.	Subordonnees dont Fomission implique le changement de sens dans le contexte:
(15)	Petr. 9: Ut nobis in animo erat vias publicas declinare, per solitarias urbis regiones gradimur.
Dans Fabsence de la proposition introduite par ut, Fepithete solitarias determinant regiones aurait une valeur determinative generale et non pas restrictive.
c.	Subordonnees qui ne peuvent pas etre omises du contexte:
(16)	Tac. Ann. 15,42: Cetera [loca] abrupta aut arenda ac, si perrumpi possent, intolerandus labor nec satis causae. Nero tamen, ut erat incredibilium cupitor, ejfodere proxima Averno iuga conisus est.
(17)	Curt. 3,8,5: Hi magnopere suadebant (...) nihil tutius fore quam circumdatos eos exercitu toto obrui telis, documentam non inultae perfidiae futuros. At Darius, ut erat sanctus ac mitis, se vero tantum facinus negat esse facturam.
Dans ces exemples, Ies subordonnees introduites par ut expliquent pourquoi Faction a un developpement contraire â ce qu’on s’attendrait â partir de ce qui a ete affirme dans la phrase precedente. L’utilisation de ut confere plus de coherence â la phrase, selon la topique il est situe juste apres le signe de cette opposition {tamen, at). Si â la place de ut il y avait un enim ou bien nam, on aurait eu une phrase independante paranthetique:
(18)	Hist. Aug. C.C.,5,6: vel ioco vel serio, ut erat et stultus et demens, asserens si Lucanos vicisset, Lucanicum se appellandum.
Remarque: Du point de vue syntaxique le ut ayant le sens de quod/quia est tres rarement omis.
(19)	Liv. 3,20,6: Igitur tribuni, ut impediendae rei nulla spes erat, de proferendo exitu agere, eo magis quod et augures iussos adesse ad Regillium lacum fama exierat.
Dans Fabsence de subordonnee introduite par ut, la continuation syntaxique de la phrase resterait immotivee.
On peut constater dans Ies situations dans lesquelles ut apparaît â la place d’un quod comme regime du verbe regent. Dans ces situations-lâ il est totalement delexicalise:
(20)	Hist. Aug. Tac. 18,5: Alia epistula: «Ut liberi estis et semper fuistis, laetari vos credimus».
4.	Conclusions. Le sens causal de ut se developpe â partir des contextes dans lesquels sa fonction modale-comparative de base se realise dans un plan. incident
L’EMPLOI CAUSAL DE UT
299
par rapport â l’enonce, dependant d’une regente qui n’est pas exprimee. Par rapport au plan principal, ce plan incident a un role explicatif. Le fait que la liaison du plan incident au contenu explicatif n’est pas marquee au niveau de l’expression a comme consequence le transfert de sa valeur explicative sur ut. Le sens causal acquis par ut est en proportionnalite directe avec la consistance structurale et semantique de la proposition qu’il introduit. La causalite exprimee a un caractere explicatif, semblable â celle qui est exprimee par Ies conjonctions nam, enim. En comparaison avec ces demieres ut presente l’avantage d’une liberte plus grande dans l’ordre des mots.
REFERENCES
Draeger, A., Historische Syntax der lateinischen Sprache, Leipzig, 1881, II/2.
Bennett, C., Syntax of Early Latin, Boston, 1910.
Leumann, Hofmann, Szantyr, Lateinische Grammatik, Miinchen, 1965.
Kuhner-Stegmann, Ausjuhrliche Grammmatik der lateinischen Sprache, Hannover,1971 II/2. Emout, A., et Thomas, Fr., Syntaxe latine,2 eme ed., Paris, 1953.
Touratier, Ch., Syntaxe latine, Louvain-la-Neuve, 1995.
Scherer, A., Handbuch der lateinischen Syntax, Heideîberg, 1975.
Universitatea „Babeş-Bolyai Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
-te-
IN MEMORIAM
ALF LOMBARD.
O SUTĂ DE ANI DE LA NAŞTERE
în 2002 se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Alf Lombard. Pentru români, pentru lingvistica românească numele lui are o semnificaţie specială. Alf Lombard nu a fost numai un mare romanist suedez, a fost un om care a iubit România şi poporul său, un adânc cunoscător al culturii şi al limbii române, căreia i-a consacrat lucrări fundamentale, contribuind şi la mai buna cunoaştere a ei în lume. Savantul, a cărui viaţă şi activitate se întind de-a lungul unui secol, s-a născut la Paris, în 8 iulie 1902. Tatăl său era francez, iar mama suedeză. La câtva timp după moartea soţului, survenită în 1903, ea s-a întors în Suedia, ocupându-se îndeaproape de educaţia fiului ei, acordând multă atenţie limbilor străine, pentru care Alf Lombard a avut un talent deosebit; a devenit, cu timpul, un mare poliglot. A făcut studii de filologie romanică la Universitatea din Uppsala cu Erik Staaff, profesor căruia îi va păstra o vie admiraţie şi recunoştinţă. Pe lângă latină şi limbile romanice, ca student a aprofundat germana, engleza şi apoi limbile slave, mai ales rusa, cu reputatul slavist Rickard Ekblom. Studiind istoria limbii române, a devenit interesat de albaneză, dar şi de limbile care au influenţat româna în decursul timpului, precum neogreacă, turca sau maghiara. încă din tinereţe l-a atras araba, necesară în studiile sale de hispanistică, dar aria preocupărilor s-a extins şi spre alte limbi, cum ar fi basca sau chineza. Cunoştea, pe lângă suedeză, şi alte limbi nordice, mai ales daneza şi islandeza. A ţinut conferinţe sau a redactat studii în unele din aceste limbi, iar în numeroasele sale călătorii, „sub cer romanic” sau în alte ţări, simţea o mare plăcere să se întreţină cu oamenii locului în limba lor. Excelenta sa pregătire ştiinţifică se îmbina şi se baza pe însuşirile sale native: o mare inteligenţă, un fin simţ lingvistic, interes, pasiune pentru cercetare, o mare curiozitate pentru fenomenul cultural în general, precum şi o putere de muncă ieşită din comun.
După susţinerea doctoratului în 1930, cu teza Les constructions nominales dans le frangais moderne, este numit docent la Universitatea din Uppsala. încă de la începutul activităţii sale ştiinţifice şi didactice, a fost surprins şi intrigat, aşa cum a relatat de multe ori, de faptul că în universităţile suedeze limba română nu era studiată şi nu îşi afla locul cuvenit alături de celelalte limbi romanice, precum franceza, italiana sau spaniola. Convins de importanţa ei pentru romanistică, a început să o înveţe singur de prin 1930, apoi a hotărât să plece în România pentru a şi-o însuşi la faţa locului. în 1934, în timpul unei lungi călătorii de studii, care a cuprins şi alte oraşe - Constantinopol, Roma, Paris -, a petrecut o lună la Bucureşti. Având recomandarea profesorului său Erik Staaff, este primit cu deosebită simpatie de către Ov. Densusianu (cei doi se cunoşteau, Ov. Densusianu
DACOROMAN1A, serie nouă, VII- VIII, 2002 - 2003, Cluj-Napoca, p. 301-305
302
IN EMORIAM
făcuse o călătorie în Suedia) şi încurajat să-şi pregătească documentarea necesară în cele mai favorabile condiţii. Cu această ocazie va cunoaşte colaboratori apropiaţi şi studenţi ai marelui lingvist, printre ei pe Al. Rosetti şi pe Augustin Z. N. Pop(escu), cu care va rămâne prieten întreaga viaţă. Ultimul, student al lui Ov. Densusianu, a fost şi cel care i-a dat lecţii particulare de română şi i-a servit ca subiect în ancheta fonetică efectuată pentru adunarea materialului pe care îl va folosi în lucrarea publicată la Uppsala, în 1935 - La prononciation du roumain. Lucrarea, care prezintă pronunţarea literară românească, respectiv cea din mediile cultivate bucureştene, a fost imediat remarcată pentru noutatea ideii şi pentru precizia notării celor mai fine nuanţe şi rămâne o lucrare de referinţă, un manual preţios, util şi astăzi pentru învăţarea limbii române.
Călătoria în România a constituit un moment hotărâtor pentru întreaga lui activitate viitoare. Fără să abandoneze cercetările privind alte limbi romanice ~ franceza, italiana, spaniola (vom cita câteva titluri: Le groupement des pronoms personnels regimes atones en italien; L’infinitif de narraîion dans Ies langues romanes. Etude de syntaxe historique; Le role des semi-voyelles et leur concurrence avec Ies voyelles correspondantes dans la prononciation parisienne) -, sau cercetările în domeniul limbilor scandinave, cele mai importante lucrări ale sale, cărora le-a dedicat ani lungi de muncă, sunt cele privitoare la limba română.
în octombrie 1936, începe să ţină un curs de limba română la universitatea din Uppsala, primul de acest fel la o universitate din Suedia. Prelegerea inaugurală, care a trezit interesul multor auditori, s-a desfăşurat într-o atmosferă solemnă, fiind prezent rectorul universităţii, precum şi ambasadorul şi câţiva membri ai corpului diplomatic român de la Stockholm. Alf Lombard va considera totdeauna acest moment ca un eveniment deosebit în activitatea sa didactică. Aceste prelegeri, mult amplificate, le va ţine apoi şi la Lund, de-a lungul multor ani, până în 1986. O altă mare realizare a avut loc mult mai târziu, în 1961, când, datorită străduinţelor sale, româna a devenit o disciplină de studiu autonomă, în cadrul catedrei de limbi romanice de la Universitatea din Lund, fapt care dădea studenţilor posibilitatea de a obţine o licenţă în română, la egalitate cu franceza, italiana sau spaniola. O elevă a sa, Elsa Nilsson, este autoarea primei teze de doctorat cu subiect românesc susţinută în Suedia, publicată la Lund în 1969: Les termes relatifs et Ies propositions relatives en roumain moderne. Etude de syntaxe descriptive. O altă elevă a sa, Dagmar Falk, a predat mulţi ani româna alături de profesorul său şi apoi a continuat singură, până la pensionare. în prezent, Coralia Ditvall, care a susţinut doctoratul de asemenea cu subiect românesc, Etudes sur la syntaxe et la semantique de „tot” en roumain ancien et moderne, Lund, 1997 (lucrare începută cu Alf Lombard, terminată sub conducerea prof. Suzanne Schlyter), predă româna la universităţile din Lund şi Copenhaga. Cu sprijinul universităţii din Lund a început predarea românei prin internet, lecţiile fiind urmărite nu numai de studenţi din Suedia, ci şi din alte ţări sau continente.
ALF LOMBARD
303
în 1938 a făcut o nouă călătorie în România. Cu această ocazie a vizitat şi Clujul, fiind primit cu cordialitate de Sextil Puşcariu la Muzeul Limbii Române. A participat la câteva anchete dialectale cu Emil Petrovici şi s-a iniţiat în lucrările de elaborare a Atlasului lingvistic român. Ca invitat al lui Nicolae Iorga, pe care îl cunoscuse în călătoria sa anterioară, s-a oprit la Vălenii de Munte. Pentru Iorga, Alf Lombard a avut toată viaţa sentimente de nemărginită preţuire şi admiraţie. La întoarcerea spre casă a traversat Basarabia, pe urmele regelui Carol al XlI-lea al Suediei, oprindu-se la Bender (Tighina), unde acesta, în urma înfrângerii de la Poltava, a fost silit să stea 5 ani. Evenimentele istorice, legendele care s-au ţesut în jurul regelui, întoarcerea lui în Suedia străbătând România şi Europa călare l-au captivat pe Lombard, care a şi scris de mai multe ori despre acest subiect.
Cu ocazia acestei călătorii şi a şederii mai îndelungate la Cluj, a fost introdus în societatea lingviştilor şi a istoricilor clujeni, cu care a păstrat legături prieteneşti. De altfel, universitatea din Cluj a fost singura din România care, în 1969, i-a conferit, în cadrul unei ceremonii fastuoase, titlul de Doctor Honoris Causa. Ulterior, ca invitat al Academiei Române, al cărui membru corespondent era din 1947, iar din 1967 membru de onoare, Alf Lombard a întreprins numeroase călătorii în România, la Bucureşti, iar în 1980 a mai vizitat şi Clujul. Străbătând diferite zone ale ţării, a îndrăgit atât muntele cât şi marea, a participat la congrese, colocvii, a prezentat conferinţe şi comunicări. S-a bucurat de un mare prestigiu ştiinţific, iar volumul omagial (Melanges de Philologie) oferit în 1969 la retragerea lui de la catedra de limbi romanice a Universităţii din Lund conţine alături de numele unor savanţi din întreaga lume şi numeroase contribuţii româneşti.
Alf Lombard ajunsese să cunoască foarte bine nu numai limba, ci şi istoria şi realităţile româneşti, asupra cărora se informa continuu. De aceea, în anii celui de al doilea război mondial a considerat că este în măsură să intervină în ziarele suedeze şi la postul de radio, unde, cu obiectivitatea care îl caracteriza, a subliniat „revendicarea îndreptăţită a românilor asupra Transilvaniei” şi a protestat împotriva nedreptului Dictat de la Viena, care răpea României şi Clujul, oraş pe care îl cunoscuse şi de care se simţea legat. Articolul a fost tradus şi a apărut în presa românească şi a produs o puternică impresie asupra cititorilor din toate mediile sociale.
în 1939, ca succesor al lui Emanuel Walberg, a fost numit profesor şi şef al catedrei de limbi romanice la universitatea din Lund, unde a profesat şi a trăit până la sfârşitul vieţii, în martie 1996. A fost creatorul Institutului de Romanistică din Lund, pe care l-a condus din 1948 până la pensionare, şi fondatorul colecţiei „Etudes Romanes de Lund”.
în prezentarea succintă a scrierilor sale nu putem ocoli conferinţa intitulată Destinele latinei în Est, rostită în 1939 cu ocazia primirii ca membru al Societăţii Regale de Ştiinţe Umanistice din Lund, îmbogăţită şi tipărită în 1967. Ideile schiţate atunci vor fi dezvoltate mai târziu; concluzia rămâne aceeaşi: româna, continuatoarea latinei orientale, merită interesul romaniştilor în aceeaşi măsură ca şi limbile romanice din vest.
304
IN EMORIAM
După lucrarea de tinereţe consacrată pronunţării limbii române, în perioada deplinei maturităţi ştiinţifice tipăreşte, în 1954-1955, Le verbe roumain. Etude morphologique, două volume însumând 1236 de pagini. Autorul o numeşte o „modestă contribuţie”, dar este, de fapt, opera sa capitală, care a uimit lumea ştiinţifică prin amploare şi rigurozitate, fiind recunoscută ca o lucrare fundamentală pentru lingvistica românească şi romanică. în prefaţa acestei lucrări, a formulat o comparaţie devenită apoi celebră prin plasticitatea ei: cercetările de romanistică bazate doar pe compararea limbilor romanice din vest (franceza, italiana, spaniola) şi care nu ţin seama de latinitatea din est (româna) se aseamănă cu o masă căreia tâmplarul i-a pus numai trei picioare, lăsând colţul al patrulea fără sprijin, periclitându-i astfel echilibrul.
După ce în 1973 tipărise la Lund un volum masiv Rumănska Grammatik, prima gramatică românească scrisă în suedeză, apare, în 1974, la Paris, La langue roumaine. Une presentation. Este o sinteză a cercetărilor sale asupra românei, bazată pe o amplă documentare şi chiar dacă cele două lucrări se aseamănă în multe privinţe, autorul lor nu acceptă în nici un caz părerea că aceasta ar fi o simplă „traducere” a gramaticii scrise în suedeză.
Ultima mare lucrare consacrată limbii române a fost Dictionnaire morphologique de la langue roumaine (permettant de connaître la flexion entiere des mots qui en possedent une: substantifs, adjectifs, pronoms, verbs), redactat împreună cu fidelul său colaborator C. Gâdei, publicat în 1981, tot în franceză, ca şi celelalte. Asupra conţinutului ei suntem informaţi chiar din titlu. Clasificarea şi sistematizarea acestui enorm material (parte dintr-un proiect mai amplu care urmărea realizarea unui dicţionar al limbii române) l-au preocupat câteva decenii.
Un motiv de mare bucurie şi mândrie îl constituia bogata sa bibliotecă românească. A adunat cu pasiune lucrări de specialitate sau volume de literatură, colecţii preţioase de reviste de lingvistică, de etnografie, de folclor, pentru completarea cărora nu obosea să facă insistente demersuri. Tot el a pus bazele bibliotecii române de la Institutul de Romanistică din Lund, pe care a îmbogăţit-o treptat cu lucrări importante, necesare celor care studiau limba română. La înzestrarea lor o mare contribuţie a avut Academia Română, prietenul său AL Rosetti, precum şi numeroşi lingvişti, oameni de cultură, scriitori, care îi trimiteau lucrările lor cu dedicaţii elogioase. Cea mai mare parte din această valoroasă bibliotecă şi-a găsit un adăpost la universitatea din Trondheim. Prin grija prof. Ame Halvorsen, cunoscător şi iubitor al limbii române, ea este pusă la dispoziţia cititorilor, dar, din păcate, în Norvegia interesul pentru română este astăzi foarte scăzut.
A fost un cunoscător avizat şi un admirator al literaturii române, pe care o considera una dintre cele mai interesante din Europa, un prieten al multor scriitori români. Ca membru al Academiei Suedeze, a încercat, în repetate rânduri, ca Premiul Nobel pentru literatură să fie atribuit unor scriitori români. Primul pe care l-a recomandat a fost Tudor Arghezi, a cărui operă era însă puţin tradusă şi aproape
ALF LOMBARD
305
necunoscută în străinătate, neîndeplinind, din această cauză, condiţiile pentru o candidatură cu şanse de reuşită; al doilea a fost Zaharia Stancu, propus în 1973 şi în 1974, când se întrevedeau unele speranţe, care, spre regretul lui, nu s-au adeverit. Apoi s-a gândit la Mircea Eliade. Din păcate, nu a fost susţinut suficient din ţară.
Erudiţie, competenţă în diferite domenii, pornind de la fonetică, pentru care a manifestat tot timpul un mare interes, morfologie şi sintaxă, până la etimologie şi lexicografie, claritate şi eleganţă în redactare, muncă fără oprire, aceste trăsături l-au caracterizat ca om şi ca savant. Lucrările sale sunt fundamentale atât pentru română, cât şi pentru romanistică. Cu prietenul său de o viaţă Al. Rosetti a purtat o neîntreruptă corespondenţă, peste 56 de ani. Aceste scrisori, pe lângă valoarea lor documentară, ne dezvăluie şi talentul său de epistolier. După apariţia în 1974 a cărţii La langue roumaine. Une presentation, Al. Rosetti i-a consacrat una dintre inegalabilele sale tablete {Un ceasornicar de precizie), din care vom cita câteva rânduri în încheiere: „Un pasionat al cercetării ştiinţifice, un maestru în arta gramaticii, animat de o caldă preţuire a fenomenului românesc”.
IOANA ANGHEL
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „ Sextil Puşcariu ” Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
A
DUMITRU BEJAN
(1939-1997)
Dumitru Bejan s-a născut la 3 septembrie 1939, în satul Subpiatră, judeţul Bihor. A urmat şcoala primară în satul natal (1946-1950), iar ciclul gimnazial în localitatea Teţchea (1950-1953). Şi-a continuat pregătirea şcolară la Oradea, absolvind liceul din aceeaşi localitate în 1956. Din anul 1958, a urmat cursurile Facultăţii de Filologie din Cluj, secţia limba şi literatura română.
Ca student, s-a făcut remarcat prin seriozitatea pregătirii profesionale şi prin înclinarea pentru activitatea de cercetare ştiinţifică. După absolvirea facultăţii (1963) a ocupat postul de preparator (1963-1966) la catedra de limba română a Institutului Pedagogic din Cluj, iar în 1966 a ocupat, prin concurs, postul de asistent universitar la aceeaşi catedră. între 1972 şi 1974 a funcţionat ca asistent, prin transfer, la catedra de limba română a Facultăţii de Filologie din Cluj. Din 1974 şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Lectoratului de limba română pentru studenţi străini, sub coordonarea catedrei de limba română a aceleiaşi facultăţi. Aici a depus o activitate laborioasă pe mai multe planuri. A contribuit eficient la perfecţionarea structurii organizatorice a lectoratului. în plan didactic s-a impus prin competenţa profesională remarcabilă, prin receptivitatea faţă de metodele modeme şi eficiente de predare a limbii române ca limbă străină, prin ţinuta ştiinţifică elevată a prelegerilor şi seminariilor propuse.
A fost detaşat doi ani (1976-1978) ca lector de cultură şi civilizaţie românească la Universitatea din Londra, aprofundându-şi astfel practica didactică şi dezvoltându-şi baza teoretică a activităţii sale ştiinţifice. Şi-a susţinut teza de doctorat în 1980, confirmându-i-se titlul de doctor în filologie anul următor (1981). Teza a publicat-o în 1991, cu titlul Nume româneşti de plante, la Editura „Dacia” din Cluj-Napoca.
Activitatea sa ştiinţifică se concentrează asupra aspectelor privitoare la limba română contemporană, cu incursiuni în istoria limbii (Antonime în lexicul lui Grigore Ureche, Relaţia internă frecventă în sintaxa limbii vechi). Limba română contemporană este însă abordată sub diversitatea sa de aspecte; predominante sunt preocupările de morfosintaxă, lexicologie, ortografie, etimologie, stilistică. Pasiunea pentru limba română se concretizează în numeroase contribuţii publicate în revistele de specialitate („Cercetări de lingvistică”, „Limba română”, „Studii şi cercetări lingvistice”, „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, „Limba şi literatura română”, „Limba şi literatura română pentru elevi”, „Excelsior”) şi în reviste de cultură („Steaua”, „Tribuna” etc.).
Experienţă şi constatările sale de observator atent şi fin al vorbirii şi scrierii româneşti s-au coagulat în lucrarea fundamentală Gramatica limbii române. Compendiu, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1995. în anul următor, obţine, prin concurs, postul de conferenţiar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca.
n a rnnnilANIA. serie. nnuă IL 2QQ2 — 2003. Clui-Napoca. p, 307-308
308
IN MEMORIAM
Seriozitatea, colegialitatea sinceră şi promptă, onestitatea ştiinţifică, pertinenţa opiniilor i-au creat în rândul publicului larg, precum şi în rândul specialiştilor imaginea unui profesor şi cercetător de prestigiu, în faţa căreia cei rămaşi se pleacă cu adâncă reculegere şi cu un pios respect.
Dintre contribuţiile sale menţionăm:
Adverbele de mod în poziţie corelativă, în CL, XXIV, 1979, nr. 1, p. 47-52.
în legătură cu gruparea verbelor după persoană, în CL, XXV, 1980, nr. 2, p. 167-180.
Etimologii populare la nume de plante, în CL, XXX, 1985, nr. 1, p. 21-28.
Despre substantivarea adverbului în limba română, în CL, XXXI, 1986, nr. 1, p. 85-91.
Coordonator şi coautor al volumului Exerciţii morfologice pentru studenţii din anul pregătitor, Cluj-Napoca, 1987.
Conversiunea părţilor de vorbire în opera lui Nichita Stănescu, în „Limbă şi literatură”, 1987, voi. III, p. 311-320.
Despre abrevierea numelor proprii în limba română, în „Limbă şi literatură”, 1990, voi. III, p. 133-138.
Transferuri lexico-gramaticale în opera literară a lui Mihai Eminescu, în CL, XXXV, 1990, nr. 1, p. 45-54.
Constantin Milaş
Universitatea „Babeş-Bolyai ” Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
IANCU FISCHER (1923-2002)
în noaptea de 17/18 octombrie 2002, la Bucureşti, s-a stins din viaţă - în mod neaşteptat, dată fiind frenetica şi multilaterala sa prezenţă în viaţa academică şi socială - Profesorul Iancu Fischer, personalitate reprezentativă pentru domeniul filologiei clasice româneşti de astăzi (şi nu numai), recunoscută ca atare atât în ţară, cât şi în străinătate.
*
S-a născut în ziua de 4 decembrie 1923, la Iaşi . Studiile liceale, începute în acest oraş, şi le-a terminat la Bucureşti, unde a urmat şi studiile universitare (1942-1946), nu fără a suferi avatarurile impuse de nefasta politică a acelor vremuri. în 1966 a devenit doctor în filologie, cu o teză - condusă de renumitul lingvist şi clasicist Alexandru Graur -, teză ce constituise deja baza excelentului studiu introductiv la traducerea românească a operei lui Aulus Gellius, Nopţile atice (traducere de David Popescu, introducere şi note de I. Fischer, Bucureşti, Editura Academiei, (1965).
începuturile activităţii ştiinţifiice a filologului clasicist şi a lingvistului I. Fischer simt marcate de două articole publicate în „Bulletin linguistique” (condus de Alexandru Rosetti), numerele XV/1947 şi XVI/1948, care aveau să fie şi ultimele ale acestei renumite reviste, înainte de a fi brutal şi iraţional desfiinţată. în continuare, prezenţa sa în publicaţiile de specialitate va fi substanţială şi constantă, până în clipa regretatei sale dispariţii. Cele mai importante reviste din domeniul lingvisticii şi filologiei clasice din ţară („Studii clasice” [StCl], „Studii şi cercetări de lingvistică” [SCL], „Revue roumaine de linguistique” [RRL], „Limba română” [LR], „Limbă şi literatură” [LL] ş.a.), dar şi prestigioase periodice şi publicaţii din străinătate („Zeitschrift fur Papyrologie und Epigraphik”, Bonn [ZPE]; „Studia Mycaenaea”, Bmo; „Helikon”, Roma - Messina) i-au găzduit, onorându-1 şi onorându-se, studii şi articole de cea mai înaltă ţinută ştiinţifică şi numeroase recenzii, acestea din urmă ilustrând pe deplin sensul autentic al acestei specii de receptare critică şi de promovare valorică a literaturii de specialitate. înalta sa competenţă a fost recunoscută, o dată în plus, prin alegerea sa ca membru în comitetele de redacţie ale unor importante publicaţii străine, precum: „Bibliotheca Classica Orientalis”, Berlin (1962-1965) şi „Klio”, Berlin (1988). Se cuvine însă
Pe lângă cunoaşterea directă, surse biobibliografice ne-au fost: Bibliographie des travaux du Professeur I. Fischer, din RRL, XXXVIII, 1993, nr. 1-3, Bibliografia clasică românească, din StCl (passim) şi volumul Lingvişti şi filologi evrei din România. Prezentare şi antologie de Lucia Wald, Bucureşti, Editura Hasefer, 1993.
DACOROMANÎA, serie nouă, VII- VIII, 2002-2003, Cluj-Napoca, p. 309-312
310
IN MEMORIAM
subliniat, în mod special, rolul major - iar, în ultimele două decenii, chiar determinant - al clasicistului I. Fischer în înfiinţarea, continuarea (fie şi cu apariţii neregulate) şi chiar supravieţuirea (în bine cunoscutele condiţii vitrege mai vechi sau mai noi) a revistei „Studii clasice”. încă din 1957, de la înfiinţarea ei, a fost membru în Comitetul de redacţie, apoi redactor-şef adjunct, iar, din 1983, unicul ei editor, împletindu-şi destinul propriu cu destinul revistei. Cu greu s-ar putea găsi vreun număr în care să nu fie prezent cu un studiu, un articol, o notă de lectură ori cu una sau mai multe (de obicei mai multe!) din exemplarele sale recenzii. Tot aici va semna - singur, până în 1973, împreună cu câte un colaborator mai tânăr, ulterior - acea atât de necesară şi utilă Bibliografie clasică românească, (alcătuită după structura celebrei „L’Annee Philologique”), rod al unei munci minuţioase şi generoase. Revista „Studii clasice” reprezintă, de fapt, oglinda activităţii Societăţii Române de Studii Clasice, care a fost înfiinţată în 1958 şi printre ai cărei membri fondatori se număra şi pe atunci tânărul universitar I. Fischer, cel care în 1989 avea să-i devină preşedinte. Şi Societatea Română de Lingvistică l-a avut permanent membru în biroul său de conducere, iar, pentru perioada 1973-1978, preşedinte. Ca o recunoaştere a valorii şi a competenţei sale, societăţi de studii clasice din alte ţări, precum Italia sau Ungaria, l-au ales printre membrii lor.
Bogata şi variata sa activitate ştiinţifică s-a axat, în primul rând, pe domeniul studiului complex al limbilor clasice, al indo-europenisticii, în general. Semnalăm, mai întâi, un scurt (dar foarte pertinent) articol, Descifrarea inscripţiilor cretano-miceniene (1957), cel dintâi din seria „Cronica indo-europeană” (SCL, VIII, IX, XI), care avea să reprezinte prima sa contribuţie la impunerea, şi în spaţiul cercetării filologice româneşti, a fascinantului domeniu al micenologiei, ştiinţă pe care ulterior o va reprezenta strălucit prin cursuri universitare, prin valoroase comunicări ţinute la congrese internaţionale şi prin studii apărute în publicaţiile de profil. Contribuţiile sale de mare erudiţie, care au ilustrat şi alte domenii, precum studiul limbilor italice (SCL, IX, XI, XII; StCl, IV) sau papirologia (ZPE 27), s-au bucurat de o bine meritată apreciere a celor mai buni specialişti din străinătate, fiind receptate favorabil şi citate elogios. Numeroasele studii şi articole privind limbile clasice (în special, latina, dar şi greaca veche) acoperă aproape toate domeniile de cercetare. Astfel, fonetica este ilustrată de studii având ca obiect descrierea consonantismului latin (SCL, XXX), fenomene fonetice, precum asibilarea lui [y] (RRL, XXV) ş.a. Morfologia i-a trezit un interes major, mai multe articole, dar, în special, volumul Morfologia istorică latină, I. Substantivul, Bucureşti, 1986, lucrare de o rigoare ştiinţifică remarcabilă, constituind contribuţiile sale cele mai semnificative în acest domeniu. însă domeniul său predilect pare să fi fost lexicologia, care, prin ramura atât de incitantă a etimologiei, i-a oferit prilejul unor surprinzătoare, dar perfect plauzibile ipoteze, iar prin cea a semanticii, ingenioase explicaţii ale modificărilor de sens ale multor cuvinte. Cea mai cunoscută şi mai apreciată contribuţie a sa în domeniul lexicologiei latine rămâne secţiunea „Vocabularul” din Istoria limbii române, voi.
IANCU FISCHER
311
I. Limba latină, Editura Academiei, Bucureşti, 1965. Alte mai multe şi interesante articole au avut ca obiect limba latină literară, atât a unor scriitori anume, ca Lucretius (StCl, I), Plautus (StCl, XIII), Laberius (Acta „Eirene”, XI), Petronius (StCl, XXVIII-XXX), cât şi în general (Mots ‘non prosaiques’ en latin, în Acta „Eirene”, XXII). Alte domenii pe care le-a abordat cu pasiune şi cu rezultate dintre cele mai strălucite au fost: latina dialectală, latina „ vulgară ” şi latina târzie (a se vedea „Actes” FIEC, VII. „Latin vulgaire - latin tardif’, III, Tiibingen, 1992, sau StCl, XXI).
într-o continuitate firească şi logică ne apare interesul său permanent pentru limba română. Alături de numeroase articole şi note lingvistice (SCL, XXV, XXVI, XXVII, XXIX; StCl, XXI; RRL, EX, XIII; LR, XXVII), o primă variantă a contribuţiei majore a lingvistului clasicist I. Fischer la elucidarea, deloc simplă, a procesului de formare a limbii române, privit ca parte componentă a procesului panromanic de evoluţie a limbii latine târzii spre limbile neolatine, o reprezintă colaborarea sa la volumul al II-lea al Istoriei limbii române. Latina dunăreană, Editura Academiei, 1969, cu capitolele Fonologia şi Lexicul. Varianta completată, sistematizată şi definitivată a acesteia o reprezintă volumul Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, lucrare valoroasă, indispensabilă oricărui specialist în istoria limbii române şi în romanistică. Aprecierii unanime a lingviştilor şi filologilor i-a urmat, firesc, acordarea premiului „Timotei Cipariu” al Academiei Române. Tot atât de importantă este şi contribuţia sa la impunătorul Lexikon der Romanistischen Linguistik, voi. III, Tiibingen, 1989, cu capitolul Rumănisch: Wortbildungslehre. Aparent surprinzător, eruditul filolog clasicist s-a aplecat şi asupra unor scriitori români mai vechi, precum Anton Paim sau Grigore Alexandrescu, realizând exemplare ediţii critice (cu comentarii, note şi glosare) ale operelor acestora şi publicând mai multe articole cu privire la limba lor. îl vor fi atras caracterul arhaic al scrierilor antonpanneşti sau limba română literară în plin proces de modernizare a melancolicului romantic preeminescian.
Dacă până acum am făcut o prezentare, inevitabil sumară, a reputatului filolog clasicist şi cercetător — şi în sensul cel mai concret al termenului, pentru că a fost şi cercetător, între 1949 şi 1963, şi apoi, între 1963 şi 1975, şef al sectorului de lingvistică indo-europeană al Institutului de Lingvistică din Bucureşti al Academiei Române -, este neapărat necesar să conturăm, măcar în câteva cuvinte, personalitatea de excepţie a Profesorului I. Fischer. Cariera sa universitară, care se întinde pe parcursul a aproape cinci decenii (1948-2002, cu două nedorite şi nemeritate intermitenţe), s-a desfăşurat în cadrul Universităţii din Bucureşti. în perioada de după 1990, ales de două ori decan al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, şi-a găsit noi şi surprinzătoare energii în lupta pentru promovarea studierii limbilor clasice în învăţământul academic românesc şi pentru recunoaşterea importanţei lor în formarea spirituală şi culturală a noilor generaţii de intelectuali. De fapt, el continuă astfel o veche şi permanentă preocupare pentru impunerea
312
IN MEMORIAM
studiului limbii latine în învăţământul românesc de toate gradele, preocupare concretizată nu numai în repetate şi solid argumentate demersuri pe lângă vremelnicele autorităţi, cât mai ales în elaborarea unui mare număr de execelente manuale de limba latină.
Pentru cei care au avut privilegiul de a-i fi fost studenţi, rămâne de neuitat imaginea Profesorului de cea mai înaltă competenţă profesională, care impresiona prin erudiţie şi, în acglaşi timp, impunea prin exigenţă. Nu retorica aulică sau gesturile grandilocvente - care erau atât de departe de ţinuta sa austeră - atrăgeau, ci farmecul discret al expunerii sobre şi savante. Materii considerate aride sau dificile, precum fonetica sau morfologia istorică, semantica sau micenologia, deveneau, prin expunerea exactă şi clară a Profesorului I. Fischer, prilejuri de încântare şi de bucurie spirituală. în acest sens, îmi apar extrem de inspirate aceste cuvinte ale uneia dintre colegele mele de studenţie: „A lipsi de la cursurile Profesorului Fischer este un sacrilegiu!”.
Iată de ce, acum, la trecerea în eternitate a acestui Savant exemplar, Profesor admirabil şi Om de o perfectă ţinută morală, de o desăvârşită amenitate, de o politeţe devenită „proverbială”, celor care l-au cunoscut nu le rămâne decât regretul sincer şi profund.
Elena Popescu Universitatea „Babeş-Bolyai’ Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
EUGENIU COŞERIU, Lecţii de lingvistică generală. Traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, Chişinău, Editura ARC, 2000, 304 p.
Ediţia în limba română a Lecţiilor de lingvistică generală ale savantului Eugeniu Coşeriu are menirea de a recupera - aşa cum subliniază Mircea Borcilă în Cuvânt înainte - gândirea ştiinţifică a marelui lingvist de origine română. Versiunea în limba română, apărută la Chişinău, la Editura ARC, în 2000, în traducerea Eugeniei Bojoga, a avut în vedere ediţia spaniolă din 1981 a Lecţiilor de ling\nstică generală, ediţie care, la rândul ei, a avut la bază versiunea originală în limba italiană (1973), revizuită radical şi reelaborată de autor. Reeditarea Lecţiilor... (în 1999 are loc reeditarea ediţiei spaniole) şi traducerea lor în diverse limbi (în japoneză, 1979; în portugheză, 1980; în germană, 1988; în bulgară, 1990) sunt dovada interesului viu pe care l-a suscitat acest volum pe plan internaţional.
La origine, această carte reprezintă prelegerile ţinute de E. Coşeriu în cadrul cursurilor de perfecţionare din Italia, destinate, în special, profesorilor din învăţământul mediu şi, în general, tuturor celor interesaţi de problematica limbajului, indiferent de specializarea sau nespecializarea în acest domeniu. Obiectivul acestei cărţi a fost, de la bun început, unul didactic - aşa cum precizează autorul însuşi: ea încearcă să-i familiarizeze pe cei interesaţi care nu au o pregătire în acest domeniu, să ofere o viziune de ansamblu asupra lingvisticii contemporane, propunând, ca alternativă viabilă, şi „sâmburele” concepţiei proprii a autorului. In ciuda faptului că finalitatea acestei cărţi este una introductivă, nu lipsesc spiritul antidogmatic şi atitudinea critică faţă de anumite idei şi concepţii lingvistice. Important de remarcat e, de asemenea, faptul că atitudinea critică a autorului nu menţine tonul dezbaterilor polemice, ci e una profund constructivă, izvorând din principiul critic al autorului de a urmări, în prezentarea unei teorii sau concepţii, nu în ce măsură aceasta e falsă, ci în ce măsură poate fi adevărată şi până în ce punct e adevărată. (.Locul lingvisticii integrale în lingvistica contemporană, prelegere susţinută la Centrul de studii integraliste „Eugeniu Coşeriu”, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 19 mai 1999). Folosindu-se de acest principiu critic, E. Coşeriu reuşeşte să ofere cititorului o imagine de ansamblu clară şi coerentă a lingvisticii actuale şi să scoată în evidenţă aportul valoros ai fiecărei concepţii particulare la progresul ştiinţei lingvistice. La prima vedere, lingvistica actuală se prezintă ca un conglomerat de concepţii disparate cărora, făcând abstracţie de obiectul cercetării, cu greu le putem bănui unitatea. Lecţiile coşeriene reuşesc să refacă unitatea lingvisticii actuale, constituindu-se, la rândul lor, „într-o construcţie perfect coerentă şi unitară” (M. Borcilă, Cuvânt înainte, p. XII).
Cele douăsprezece capitole care alcătuiesc Lecţiile... permit o structurare globală a cărţii după trei mari secţiuni: în prima secţiune (capitolele I-IV) este pregătit cadrul istoric şi epistemologic în care se dezvoltă lingvistica actuală; a doua secţiune (capitolele VI-IX) prezintă cele două orientări dominante din lingvistica secolului al XX-lea: structuralismul (capitolele VI-VIII) şi gramatica generativ-transformaţională (capitolul IX); cea de-a treia secţiune cuprinde capitolele X-XI şi reprezintă o schiţă a viziunii integrale propuse de E. Coşeriu.
Cea dintâi secţiune a Lecţiilor... urmăreşte să redea cadrul de emergenţă al lingvisticii modeme. Departe de a se consolida în afara oricărei tradiţii, aşa cum se crede adesea, această disciplină nu face altceva decât să reînvie faptele semnalate de tradiţie şi temele fundamentale ale acesteia, înscriindu-se, astfel, în prelungirea ei şi continuând problematica secolelor anterioare. E. Coşeriu reuşeşte să refacă unitatea în multiplicitea concepţiilor divergente ale modernităţii, pornind
DACOROMANIA, serie nouă, VII - VIII, 2002 - 2003, Cluj-Napoca, p. 313-342
314
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
de la fundamentul lor istoric şi epistemologic comun. Primul capitol al acestei secţiuni vizează, în special, formularea contextului istoric general în care s-a dezvoltat lingvistica modernă. Formularea acestui context presupune încadrarea ştiinţei lingvistice modeme în tradiţie şi coincide cu delimitarea cadrului ei istoric. E. Coşeriu propune, chiar în acest capitol, o schemă a modului în care temele abordate devin recurente. Ştiinţei lingvistice modeme îi sunt caracteristice reluarea şi reelaborarea „preocupărilor teoretice şi descriptive” care au dominat spiritul atâtor gânditori din antichitate şi până în Renaştere şi au reînviat apoi, în secolul al XVlll-lea, secolul cel mai „zbuciumat” teoretic, în această privinţă, din întreaga istorie culturală europeană. Cel de-al doilea capitol al primei secţiuni prezintă contextul istoric imediat al lingvisticii modeme. Acest „context istoric imediat” are în vedere faptul că, în evoluţia unei ştiinţe, se constată că progresul ştiinţei respective se realizează prin luarea de atitudine faţă de concepţiile din epoca imediat anterioară şi prin efortul de reconsiderare a acestora. Considerată din acest punct de vedere, lingvistica actuală apare ca o reacţie justificată şi ca o încercare de reconstrucţie a lingvisticii care i-a precedat, cea a neogramaticilor, cunoscută în istoria lingvisticii ca un curent de orientare pozitivistă. Situarea lingvisticii modeme în proximitatea acestui curent pozitivist a necesitat din partea cercetătorilor secolului al XX-lea un efort de refundamentare epistemologică a disciplinei lor. Această refundamentare epistemologică va fi efectuată de gânditorii ultimului secol prin atitudinea critică faţă de principiile care au stat la baza epistemologică a ideologiei pozitiviştilor şi prin formularea unor principii diametral opuse, care sunt expuse pe larg în capitolele subsecvente ale primei secţiuni: (1) principiului faptului individual sau al atomismului ştiinţific - care orienta interesul cercetătorilor asupra faptelor particulare şi are drept consecinţă promovarea ideii că „studiul faptelor şi experienţa ar trebui să preceadă oricărei teorii şi că teoria însăşi nu e posibilă decât ca o generalizare pe baza unui număr cât mai mare de fapte” (p. 22), studiate în afara oricărui context posibil sau relaţii în care acestea s-ar putea manifesta - i se opune în secolul al XX-lea principiul universalităţii individului, care schimbă radical perspectiva din care sunt privite „faptele”, făcând distincţie între „universalitate” şi „generalitate empirică” şi studiind aceste „fapte” în diverse „contexte” şi „relaţii” sau „structuri” în care sunt încorporate; (2) principiului substanţei i se substituie principiul funcţiei sau al formei: dacă pozitivismul considera că faptele trebuie studiate în ceea ce constituie substanţa lor materială, orientările antipozitiviste impun punctul de vedere potrivit căruia finalitatea, „în vederea a ce” sunt făcute ele, este primordială şi că finalitatea sau funcţia determină ceea ce este hotărâtor pentru un lucru; (3) principiului evoluţionismului i se opune principiul stării de lucruri sau al esenţialităţii statice: dacă ideologia pozitivistă considera limbile ca „organisme naturale”, „dotate cu evoluţie proprie”, antipozitivismul neagă abordările din perspectivă istorică şi genetică, considerându-le deficitare, şi propune, în schimb, studiul descriptiv al limbilor; (4) principiului naturalismului i se opune în antipozitivism principiul culturii, principiu căruia E. Coşeriu îi acordă o importanţă deosebită, cu menţiunea că distincţia între ştiinţele culturii şi ştiinţele naturii a fost departe de a fi intrat în conştiinţa secolului care i-a dat naştere. Pentru secolul care s-a încheiat, principiul final şi integrator al antipozitivismului nu a ajuns decât să fie formulat, sarcina valorificării valenţelor sale impunându-se secolului care a început. După această prezentare a platformei epistemologice pe care s-a dezvoltat lingvistica actuală, studiul coşerian oferă o imagine a modului de racordare a lingvisticii actuale la cele patru principii dezvoltate de secolul al XX-lea, Concluzia acestei diviziuni e că teoriile lingvistice actuale s-au dezvoltat ţinând cont de primele trei principii formulate în perioada atacului la adresa pozitivismului, cel de-al patrulea principiu găsind, însă, o prea slabă rezonanţă printre aceşti teoreticieni, ceea ce face ca întemeierea lingvisticii ca o „autentică ştiinţă a culturii, coerentă în toate aspectele sale”, să reprezinte „sarcina prezentului şi a viitorului” (p. 80).
Structuralismul şi gramatica generativ-transformaţională sunt orientările dominante din lingvistica contemporană pe care E. Coşeriu le supune examinării în cea de a doua secţiune a cărţii sale. Autorul pune în lumină, în primul rând, aportul considerabil al acestor curente la dezvoltarea lingvisticii limbilor, dar relevă, în acelaşi timp, şi limitele inerente ale acestor concepţii. Primele trei capitole sunt dedicate structuralismului, iar cel de-al patrulea gramaticii generativ-transformaţionale. Unitatea multitudinii de orientări reunite sub numele de structuralism este susţinută de interesul cercetătorilor, în studiul fenomenului lingvistic, asupra perspectivei limbii şi, în special, asupra „limbilor ca sisteme”. La început sunt prezentate succint „şcolile” structuraliste: structuralismul
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
315
european (cel praghez, genevez, glosematica din Copenhaga, structuralismul rus şi englez) şi structuralismul american (cel dezvoltat de Sapir şi Bloomfield). Tot aici E. Coşeriu pune în discuţie trăsăturile caracteristice fiecărei mişcări în parte, evidenţiind punctele comune şi cele divergente ale acestora şi trasează distincţii - pornind de la specificul structuralismului şi al metodologiei sale -între structuralismul propriu-zis şi alte orientări care se reclamă din acesta. Prezentarea trăsăturilor proprii structuralismului şi distincţiile pe care le face autorul între structuralism şi alte orientări (de ex., gramatica generaţiv-transformaţională) impun o definire aprofundată a conceptelor fundamentale care susţin edificiul structuralismului. Astfel, sunt abordate şi explicate conceptul de „structură”, „sistem”, relaţiile dintre „axa sintagmatică” şi „axa paradigmatică”. Se face, de asemenea, referire la dihotomiile „sincronie-diacronie”, „limbă-vorbire”. în celelalte două capitole mari dedicate structuralismului, Coşeriu prezintă cele patru principii care stau la baza lingvisticii structurale. Autorul mărturiseşte că aceste principii nu au fost, propriu-zis, formulate explicit de cercetătorii structuralişti, dar că ele pot fi „deduse din tezele susţinute de teoreticienii acestui curent”şi că el le-a putut formula pornind de la „experienţa cercetării structurale” (p. 159). Confruntarea cu întreaga istorie a gândirii lingvistice şi adoptarea, în înţelegerea corectă a fiecărei concepţii particulare asupra limbajului, a principiului critic pe care îl aminteam la începutul acestei prezentări, a îndreptat gândirea coşeriană înspre găsirea şi fructificarea „virtualităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare” pe care le oferă fiecare teorie. în acest spirit constructiv sunt descrise cele patru principii care constituie fundamentul structuralismului: (1) principiul funcţionalităţii; (2) principiul opoziţiei; (3) principiul sistematicităţii; (4) principiul neutralizării. Prevalenţa aspectelor legate de teorie şi descriere în secolul al XX-lea şi centrarea cercetării asupra planului limbii, ca fiind singura care poate da seama de unitatea obiectului de studiu al lingvisticii, au dus la descoperiri care au conferit ştiinţei lingvistice un spor considerabil al cunoaşterii. Structuralismul - prin întâietatea acordată, în „ordinea raţională” şi a „cercetării”, semnificatului de limbă unitar (care face posibilă distincţia între „polisemie” şi „variaţie”), prin dezvoltarea conceptului de „comutare” (prin care putem proba dacă anumite elemente ale unei unităţi de limbă sunt funcţionale sau nu în limba respectivă), prin elaborările privind „analiza în trăsături distinctive” (care reprezintă o contribuţie importantă a structuralismului la descrierea structurii limbilor) - a constituit un moment ştiinţific important în „înţelegerea modului în care funcţionează efectiv limbile”(p. 175). în ce priveşte gramatica generativ-transformaţională pe care o vizează dezbaterea din cea de a doua parte a acestei diviziuni, E. Coşeriu consideră conceptul de „transformare” - concept prin care se pot explica „două aspecte funcţionale” importante pentru o lingvistică a limbilor istorice („diferenţa de funcţie” şi „unitatea de funcţie”) şi care joacă un rol deosebit în „descrierea limbilor” şi „compararea între limbi diferite” - drept un concept ce „poate fi considerat aproape o descoperire, dat fiind că însăşi evidenţierea importanţei acestui fenomen reprezintă deja o remarcabilă inovaţie metodologică” (p. 217). Tot în acest capitol referitor la gramatica generativ-transformaţională sunt abordate şi explicate două concepte-cheie ale acestui curent lingvistic: „structura de adâncime” şi „structura de suprafaţă”. Lingvistica structurală şi gramatica generativ-transformaţională s-au consolidat, în mare parte, pe baze epistemologice antipozitiviste sau, mai precis, în acord cu primele trei principii formulate în antipozitivism, nereuşind să îşi asume, însă, cel de-al patrulea principiu, cel al culturii. Rămânerea în cadrul naturalismului este reproşul implicit prin care E. Coşeriu circumscrie limitele acestor teorii contemporane. Alături de acest reproş, exigenţa unei „cunoaşteri totale a limbajului ca manifestare specifică a omului” (susţinută de Coşeriu încă din 1952) face să se resimtă necesitatea unei noi perspective asupra lingvisticii, perspectivă ce îşi va găsi punctul de pornire şi deplina maturitate în lingvistica propusă de Coşeriu însuşi.
Proiectul lingvistic coşerian, de a trasa contururile unei „ştiinţe antropologice a limbajului” (M. Borcilă), înglobează cea de-a treia secţiune a Lecţiilor... şi este schiţat aici foarte sumar, fapt ce se datorează, în mare măsură, caracterului didactic al acestei cărţi. Schiţa proiectului integralist -cuvânt care nu apare folosit de autor în această carte -, formulat deja, în diferite studii, cu câteva decenii înaintea apariţiei acestei cărţi, reprezintă nucleul unei concepţii de mare amploare pe care lingvistul de origine română, împreună cu elevii săi, a dezvoltat-o şi îmbogăţit-o timp de aproape jumătate de veac. Sesizând deficienţele diverselor teorii lingvistice, concepţia coşeriană, prezentată sintetic în această carte, poate fi considerată, de la bun început, ca o alternativă la concepţiile
316
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
dominante în lingvistica actuală, concepţii ce se dovedesc insuficiente pentru a putea cuprinde întreaga arie a faptelor limbajului. Relevând limitele acestor teorii, concepţia integralistă coşeriană propune o reconstrucţie şi o depăşire a acestora în vederea atingerii coerenţei în studiul „întregii realităţi a limbajului”. Prin circumscrierea şi concentrarea investigaţiilor asupra domeniului limbilor particulare, structuralismul şi gramatica generativ-transformaţională trebuiau depăşite, deoarece zone importante ale limbajului rămâneau în afara sferei lor de cercetare. Demersul coşerian îşi propune, astfel, ca sarcină, studiul limbajului în toate aspectele sale, ceea ce reprezintă o depăşire evidentă a celorlalte curente lingvistice şi reprezintă începutul unei noi paradigme pentru această disciplină. încă dintru început se poate observa că perspectiva coşeriană în cercetarea fenomenului lingvistic este una de factură humboldtiană, care reclamă o viziune integratoare asupra limbajului: limbajul nu mai e studiat pornind de la „limbă” ca „sistem abstract”, ci pornind de la „vorbire” ca „activitate” umană creatoare. „Limbajul este o activitate umană universală, care se realizează în mod individual, dar totdeauna conform unor tehnici istoric determinate („limbi”)” (p. 233). Răspunzând intenţiei de a epuiza „întreaga realitate a limbajului”, E. Coşeriu propune studierea activităţii lingvistice pe trei niveluri (universal, istoric şi individual), cărora le corespund trei tipuri de competenţă lingvistică (elocuţională, idiomatică, textuală), iar fiecărui tip de competenţă un anumit conţinut semantic (designaţie, semnificaţie, sens). Importanţa acestei tripartiţii a activităţii lingvistice şi orizontul larg pe care îl deschide pentru cercetarea lingvistică apar subliniate de către autor: „lingvistica - cea „modernă” nu mai puţin decât cea „tradiţională” - a fost în mod substanţial lingvistică a limbilor. [...] Alături de lingvistica limbilor există loc şi pentru o lingvistică a vorbirii, precum şi pentru o lingvistică a discursului (sau a textului), la fel de necesare pentru înţelegerea efectivă a limbajului (necesare, de asemenea, pentru a înţelege mai bine funcţionarea limbilor ca atare)” (p. 238). Atât lingvistica vorbirii, cât şi lingvistica textului, au fost prea puţin luate în considerare până în prezent şi prea puţin studiate. De asemenea, distincţia între cele trei tipuri de conţinut semantic - în special disocierea şi autonomizarea planului sensului, în raport cu celelalte două, cel al designaţiei şi cel al semnificaţiei - este extrem de fructuoasă şi reprezintă aportul decisiv al concepţiei coşeriene la dezvoltarea unei lingvistici a sensului.
Lingvistica tradiţională avea ca obiect de studiu limbile istorice şi urmărea descrierea lor din punct de vedere „structural şi funcţional”, ca sisteme lingvistice cu „structură unitară şi omogenă” (p. 267), ceea ce nu se justifică din punctul de vedere al vorbitorului. Cercetând critic lingvistica actuală şi sesizând dinamicitatea limbajului, E. Coşeriu inversează raportul limbă-vorbire, subliniind primatul activităţii de vorbire şi concepând limba ca pe „o dimensiune esenţială” a acestei activităţi. Dacă înţelegem limbajul ca activitate creatoare, atunci trebuie să ţinem seama de cele două dimensiuni ale acestuia: omogenitatea şi varietatea. în cazul limbii istorice, înţeleasă ca limbă constituită istoric în interiorul unei comunităţi, avem a face cu varietatea, cu „un ansamblu mai mult sau mai puţin complex de «dialecte», «niveluri» sau «stiluri de limbă»” (p. 266); în cazul limbii funcţionale, înţeleasă ca „tehnică lingvistică în întregime determinată”, ca limbă care „funcţionează efectiv şi în mod imediat în discursuri (sau texte)” avem a face cu omogenitatea, adică cu o limbă sintopică, sinfazică şi sinstratică. Limba funcţională şi nu cea istorică este, aşadar, obiectul lingvisticii, concepută ca „descriere structurală şi funcţională”. O autentică ştiinţă a limbajului trebuie să ţină seama atât de varietăţile, cât şi de omogenităţile pe care le prezintă limba. E. Coşeriu operează şi o altă distincţie importantă între planurile de structurare din interiorul limbii funcţionale. El distinge patru planuri de structurare, dintre care trei sunt esenţiale: e vorba de norma, sistemul lingvistic şi tipul lingvistic. Prin noua viziune asupra sistemului şi normei, reelaborate într-o perspectivă humboldtiană, concepţia coşeriană se distanţează net de cea a înaintaşilor săi (Saussure şi Chomsky) şi de conceptele lor conexe: „limbă” şi „competenţă”. Prin conceptul de „normă” sunt desemnate aspectele care apar în mod „constant”, ceea ce este „tradiţional”, „deşi nu în mod necesar funcţional” în limba unei comunităţi; conceptul de „sistem” conţine posibilităţile creative infinite pe care le posedă o limbă istorică în virtutea „opoziţiilor sale distinctive şi a regulilor de combinare care guvernează uzul său” (p. 282). Observăm cum, în concepţia coşeriană, „istoricitatea” limbajului, înţeleasă ca purtătoare a ceea ce e păstrat prin tradiţie, ca îmbinare a trecutului cu prezentul, se împleteşte cu „libertatea umană”, înţeleasă ca „libertate istorică”, ca actualizare şi depăşire a
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
317
trecutului în viitor, tocmai datorită posibilităţilor infinite de combinare pe care le îngăduie sistemul limbii. Conceptul de „tip lingvistic” cunoaşte pentru prima oară o elaborare sistematică în opera coşeriană. Tipul lingvistic conţine „tipurile de procedee şi de funcţii, categoriile de distincţii, opoziţii şi structuri care caracterizează o limbă” şi asigură „coerenţa şi unitatea funcţională” (p. 284) a diferitelor paliere ierarhice ale unui sistem. Caracterul inovator şi complexitatea concepţiei coşeriene se relevă, astfel, în viziunea „integrală” şi „integratoare” pentru care pledează savantul de la Tiibingen în abordarea limbajului uman.
Traducerea în limba română a Lecţiilor de lingvistică generală, pe lângă imaginea unitară pe care o oferă cititorului asupra lingvisticii contemporane, vine în prelungirea eforturilor constante ale „şcolii” clujene de a contribui la revigorarea teoretică a lingvisticii româneşti. Trebuie menţionat, de asemenea, că traducerea acestui volum, împreună cu ediţia anterioară a Introducerii în lingvistică (realizată de Eugenia Bojoga şi Elena Ardeleanu, cu un Cuvânt înainte de M. Borcilă, Cluj, Ed. Echinox, 1995), este menită să servească şi procesului de emancipare a predării lingvisticii teoretice în universităţile noastre.
ELENA FAUR
Universitatea „Babeş-Bolyai" Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
ŞTEFANIA MINCU, Mioriţa - o hermeneutică ontologică, Constanţa, Editura Pontica, 2002, 488 p.
înţelegerea din perspectivă heideggeriană a textelor mioritice este fundamentală pentru stadiul actual al cercetării, ca şi pentru mitul obsedant al identităţii româneşti, impunându-se de la sine, cu atât mai mult cu cât Mioriţa este „poate singurul corpus din lume... care exprimă existenţa pornind exclusiv de la problema morţii individului’ (s. n.) (p. 27). Tocmai de aceea studiul Ştefaniei Mincu satisface, cu responsabilitate, o necesitate a ştiinţei interpretative actuale, pe de o parte, iar pe de altă parte străluminează statutul cultural al Mioriţei, relevând faptul că protagonistul întregului complex de variante al corpusului mioritic stă în faţa situaţiei ontologice fundamentale care este iminenţa morţii. Ceea ce înseamnă că exegeza mioriticului, oprită până acum „într-un punct mort”, câştigă prin cartea Ştefaniei Mincu, adecvat şi precis intitulată Mioriţa - o hermeneutică ontologică, o temeinică, seducătoare şi convingătoare depăşire a inapetenţelor pentru mioritic şi pentru ontologic, caracterizante pentru intelectuali români importanţi, cum ar fi Constantin Noica sau Emil Cioran, ca şi pentru o destul de largă opinie comună, care acutizează în ultima vreme refuzul mioritismului, înţeles prioritar ca resemnare, şi-l conotează cu o certă atitudine peiorativă.
Temeritatea demersului Ştefaniei Mincu, miza lui cu totul particulară, dar şi reuşita lui esenţială vin din accentul insistent asupra conceptelor generale ale ontologiei fundamentale, consecvent valorizată ca descoperirea epocală a lui Heidegger şi, firesc, în contrapondere, distanţarea de receptarea filosofului german ca un gânditor existenţialist, simptomatic înţeles la noi astfel de contemporanul său Lucian Blaga, iar pe urmele filosofului român al culturii, de alţi interpreţi ulteriori. Această nouă abordare hermeneutică, trebuie spus de la bun început, configurează o realizare impresidnantă în ansamblul ei, cu reală forţă persuasivă, pusă sub imperativul unei etape exegetice obligatoriu de parcurs în sine, chiar şi în folosul continuării analizei interpretative (vezi p. 480). Necesară ca perpetuitate şi ca reluare a alianţei culturale cu creaţia noastră folclorică reprezentativă, confruntarea interpretării actuale cu textele corpusului uriaş al Mioriţei (baladă şi colind, în diferite zone folclorice) urmează, firesc, căile oricăror deschideri analitice şi filosofice, cu atât mai mult cu
318
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
cât această „nouă alianţă” răspunde, cu o imagine coerentă, cu totul pertinentă şi admirabilă prin originalitate, rezistenţei întâmpinate de orice viziune nouă care s-ar opune unor autorizate repere de interpretare. Alături de astfel de grile celebre (Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Adrian Fochi), active şi „oricând valabile în ce priveşte dosarul general al lecturilor posibile”, hermeneutica ontologică a Ştefaniei Mincu se impune ca un construct de model ontologic şi o interpretare de sens care va rămâne adecvată şi autentică, chiar dincolo de pasionale controverse posibile şi, poate, previzibile.
Cartea Ştefaniei Mincu este totodată o cercetare şi o analiză de text masivă (487 pagini), nuanţată mai ales prin conştientizarea limitelor constitutive ale oricărei hermeneutici, totodată profundă ca energie analitic-interpretativă, ca şi prin ipotezele propuse ori deschiderile operate în zone textuale până acum ocultate oarecum, prin validarea exclusivă a sensului din perspectiva filosofiei culturii, fie prin eludarea acestuia, proprie prismei structuraliste a componentelor, fie prin închiderea în specialitatea etnologicului ori chiar prin hermeneutica antropologică în care dimensiunea ontologică fundamentală este ocolită.
La contextualizarea interpretărilor tradiţionale cred că s-ar impune să revin cu unele nuanţări, ceea ce nu impietează însă asupra temeiniciei căii heideggeriene asumate de demersul Ştefaniei Mincu. Un câştig esenţial este punerea în evidenţă a două dimensiuni, două „testamente” sau tipuri de atestare textuală: „perspectiva agonală, dionisiacă, tragică, pe de o parte; şi cea apoteotică, iniţiatică, thanatic-echilibrată, pe de altă parte” (p. 32). Dimensiunea iniţiatică este reliefată în mod tradiţional de hermeneutica antropologismului lui Mircea Eliade, care accentuează funcţionalitatea religioasă a ritului arhaic şi care, în arealul actual, se poate completa cu o perspectivă „mai sociologică”, dar ambele orientări, precizează Ştefania Mincu, „ar putea fi depăşite printr-un antropologism mai complex şi printr-o mai largă înţelegere a funcţiei sociale” (p. 41) a riturilor. Relevând sincretismul complex al ritului, nu numai în prelungirea hermeneuticii religiilor şi a miturilor, autoarea căii heideggeriene pune în funcţie, justificat şi argumentat (după cum Domnia sa conştientizează în mod corect), o hermeneutică prin care moartea, în textele mioritice, ca unică metaforă capabilă să le acopere pe toate celelalte, este plurisemantică. Plurisemantismul morţii este o dovadă „a plurisemantismului ritualului vieţii şi morţii aşa cum este el înţeles de etnia care l-a practicat” (p. 50).
Noutatea ştiinţifică a abordării heideggeriene a Mioriţei priveşte, mai ales, unghiul de confruntare directă, dar nu inocentă, cu textul, modul în care probează marile posibilităţi de utilizare analiticii în perspectivă ontologică fundamentală, ansamblul de texte mioritice, numite tradiţional variante, fiind invocate nu atât ca reprezentând „motive”, cât componente ale ontologicului: grija, locul, situaţia limită, decizia, opţiunea pentru propria moarte ş. a., precum şi din perspectiva lacaniană a subiectului. Cartea urmăreşte şi raportarea la un larg câmp exegetic al problematicii textului a variantelor, a textualităţii, optând pentru textualitatea corpusului mioritic „ca formă specifică de tensiune activă între discurs şi text”, pe temeiul propriului punct de vedere, care susţine că se poate vorbi de texte mioritice, în locul denumirii de „variante”, întrucât textul este „obiectul ce solicită hermeneutica şi deschide pluralitatea lecturii” (p. 32). în acelaşi timp, Ştefania Mincu îşi asumă viziunea heideggeriană conform căreia „textul se constituie ca expresie finită şi structurată în limbaj tocmai datorită finitudinii şi morţii Dasein-ului. El este, în acest fel, o replică la iminenţa morţii şi a finitudinii, la teama şi angoasa pe care aceasta le induce în om; este, de asemenea, o opţiune şi o decizie în vederea propriei morţi a Dasein-ului” (p. 33).
Concentrică în organizarea argumentaţiei şi în reconstituirea viziunii lumii conţinute în creaţia cea mai reprezentativă a spaţiului românesc, cartea Ştefaniei Mincu, confruntată cu toată amploarea corpusului Mioriţelor, insistă asupra ideii axiale că tocmai resemnarea sau neglijarea problematicii morţii nu este conţinută în textele analizate: ,Amplitudinea şi frecvenţa prezenţei morţii în texte nu arată deloc resemnare, dimpotrivă, problema aceasta, prima problemă ontologică, e ridicată la rang de prim punct al preocupărilor colectivităţii, la rangul unei activităţi uriaşe de terapeutică şi de exorcizare pe toate căile a morţii [...]. Nu e vorba de resemnare în Mioriţa, ci de asimilarea lucidă a tot ceea ce moartea poartă cu sine: o anume înţelegere, deosebit de acută, a lumii” (p. 124).
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
319
De altfel, o seamă de hermeneutici actuale, ale căror contribuţii sunt invocate în demersul Ştefaniei Mincu, firesc distincte în distanţa luată unele faţă de altele, devin oarecum complementare în proiectul comun de a deschide textul spre o pluralitate interpretativă, validată sensibil de însăşi realitatea textuală. Aşa încât, tradiţia clasică a structuralismului, de a considera textul ca „un ambalaj de teme şi motive care circulă oarecum liber, în afara semnificaţivităţii propriu-zise... neputând explica motivaţia intrinsecă ... conform căreia se produc agregările, dezagregările şi contaminările” (p. 13), este profitabil înlocuită cu o restitutio a lumii generate de imensul corpus de texte mioritice, reconstituire întemeiată pe semnul ontologic, însăşi structura textului fiind considerată în primul rând o structură ontologică. în viziunea lui Heidegger semnele sunt înainte de toate mijloace care indică, trimit la ceva, putând fi construite pe semne preexistente şi astfel întărind caracterul lor originar. Atunci când nu se poate discerne semnificaţia reală a unui semn obişnuit este necesar „un al doilea semn, care abia el indică ceva, în relaţia cu primul” (p. 79). Se cuvine să observ, în acest context, un punct comun al perspectivei heideggeriene şi cel al dezvoltării teoriei sensului pe un dublu palier, aşa cum este acesta conturat în viziunea lingvisticii integraliste a reputatului Eugen Coşeriu: „în ce priveşte sensul se justifică şi importanţa specială pe care o are în lingvistica textului conexiunea intimă între teoria limbajului şi cea a literaturii. într-adevăr, planul sensului este, ca să spunem aşa, dublu semiotic, deoarece în acest plan un semnificant şi un semnificat de limbă constituie o primă serie de relaţii, urmată de altă serie, în care semnificatul de limbă (prin care desemnează) devine, la rândul său, ‘semnificant’ pentru conţinutul textului sau ‘sens’1.
Filosofia culturii la Blaga nu ţine seama de hermeneutica sensului în text, nici nu-şi propune aceasta în mod firesc, fiind întemeiată pe o morfologie strict metafizică, după cum bine sesizează Ştefania Mincu, remarcând însă şi nevoia postmodemităţii actuale de a-şi asocia metafizicile, prin considerarea lor drept criterii, adică „nişte încercări hermeneutice cu dreptul de constructe explicative, la fel de îndreptăţite ca oricare alte produse ale spiritului omenesc” (p. 18). Blaga însuşi propunea această înţelegere asupra filosofiei şi cunoaşterii, insistând însă, prin ideea axială a sistemului său, că spiritul uman este „o zonă mai largă decât conştiinţa”, cuprinzând, pe lângă categoriile gnoseologice sau ale „receptivităţii cognitive”, şi factorii abisali, „un complex de factori inconştienţi”, „stilistici”, numiţi şi „categorii ale spontaneităţii”; aceştia din urmă organizează orizontul misterului şi al creaţiei, al operelor culturale, fie artistice, fie ştiinţifice, metafizice, religioase, morale sau sociopolitice1 2. Expresiile categoriale ale factorilor stilistici sunt: orizontul spaţial, orizontul temporal, accentul axiologic, sentimentul destinului, năzuinţa formativă. Din punctul de vedere ai interpretării Mioriţei, Ştefania Mincu încadrează în tradiţional hermeneutica lui Blaga, fără a se opri amănunţit asupra ei, ci doar asupra asimilării filosofiei blagiene a culturii în concepţia lui C. Noica, care repudia însemnătatea Mioriţei, din cauza perceperii ei ca un „sentiment al ondulaţiei universale, care îngheaţă totul” (vezi p. 10). Recunoscând faptul că filosofia blagiană este demnă, în momentul de faţă, să fie privită sub alte auspicii (p. 480), autoarea hermeneuticii ontologice a Mioriţei ar fi putut exploata, eventual nuanţa, cu mai mult folos interpretarea Iui Blaga, exonerând-o, poate, de chingile contextuale ale clişeului resemnării în care a fost fixată (alături de interpretarea lui Mircea Vulcănescu), de chiar autoritatea unui filosof optimist cum a fost C. Noica.
Dar acestui simţământ al destinului „propriu sufletului popular românesc” nu i se poate atribui, în viziunea lui Blaga, atributul „melancolic”3, care, cred, că a fost adesea implicit asociat cu resemnarea, fiind considerat ca un corolar al lipsei unei puteri de a reacţiona la oprelişti ori al forţei
1	Eugen Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, Editura Arc, 2000, p. 247.
2	Vezi o recentă sistematizare a filosofiei blagiene, pertinentă, avizată şi cu complexe asocieri, la Ioana Lipovanu, Un menhir. în umbra minus-cunoaşterii, Bucureşti, Editura Herald, 2001, p. 9—11. Conceptele de bază la care se referă exegeza şi analiza aceasta sunt extrase din toată opera filosofică blagiană, mai ales din Trilogia culturii (1944).
3	Vezi acest simptomatic fenomen de receptare, devenit aproape o inerţie, şi la Ioana Lipovanu, op. cit., p. 83: „Eminescu ... pentru Blaga ... certifică şi întăreşte, în modul cel mai profund şi mai subtil totodată, coordonatele abisale ale matricei noastre stilistice: structură orizontică ondulată, melancolic sentiment al destinului,... năzuinţă spre pitoresc, simţ al nuanţei şi al discreţiei”.
320
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
de a se opune vicisitudinilor. Persistenţa viziunii reducţioniste a acestui sentiment românesc al destinului ca supunere fatalistă ori indiferentă este legată şi de calificarea lui drept melancolie, fiind, mi se pare, chiar cauza ce poate legitima ori conduce spre mefienta înţelegere ca abandon resemnat al românului în faţa morţii. Bîaga spune, dimpotrivă, ceva cu mult mai nuanţat, anume că „spaţiul mioritic face parte integrantă din fiinţa” ciobanului nostru, „în care el nu va schiţa niciodată un gest de evadare”, comuniune generată de „singurătatea stelară a plaiului” cu care ciobanul mioritic se simte „organic solidar” şi care iese la lumină ca solidaritate în acel suprem cântec „[...] în care Moartea pe plai e asimilată în tragica-i frumuseţe cu extazul nunţii”4. Nu mi se pare că este exprimat aici sentimentul tipic de melancolie, în înţelesul actual sau romantic al termenului, precum nu este o stare mai mult ori mai puţin marcată de spleen în antologicul poem eminescian Peste vârfuri, în care există tulburătorul distih îndulcind cu dor de moarte / Sufletu-mi nemângâiet. Blaga vorbeşte, cum am mai spus, de „liniştea sacrală a acestei melancolii”5, stare dominantă în poezia eminesciană amintită, dar, cred eu, nici sufletul românesc nu poate fi caracterizat astfel, adică drept melancolic, întrucât, spune Blaga, acesta este „călător sub zodii dulci-amare, nu se lasă copleşit nici de un fatalism feroce, dar nici nu se afirmă cu feroce încredere faţă de puterile naturii sau ale sorţii, în care el nu vede vrăjmaşi definitivi. De un fatalism pus sub surdină de-o parte, de-o încredere niciodată excesivă de altă parte, sufletul acesta este ceea ce trebuie să fie un suflet, care-şi simte drumul suind şi coborând, şi iarăşi suind şi iarăşi coborând, ca sub îndemnul şi-n ritmul unei eterne şi cosmice doine, de care i se pare că ascultă orice mers” (s. n.)6. Nu este aici, mi se pare evident, nici o melancolie, ca un fel de nedefinită tristeţe, precum dorul românesc nu încape în semnificaţia nostalgiei, ci este, mai curând, acea dimensiune românească a existenţei, definită de filosoful Mircea Vulcănescu ca o împăcare a omului „cu sine şi cu firea ... [ce-i] dau un echilibru şi o măsură în gest, care, dacă sunt lipsite de crispaţia tragicului, nu sunt lipsite de nobleţă” (s. n.). Se simte în acest citat, ca şi în altele care relevă, în opinia Ştefaniei Mincu, lipsa ideii de neant la români, o anume distanţare faţă de o presupusă superioritate a determinantei tragicului, corelativ al dimensiunii existenţiale a faptei eficiente, valori ale popoarelor grave, după filosoful Vulcănescu, „care au ridicat - în zădărnicia lor -istoria deasupra Cosmosului, pretinzând omului să-şi asume răspunderi dumnezeieşti”, pe când „românul are sentimentul, în tot ce face, că ia atitudine în veşnicie şi integrarea omului în veşnicie nu o dă fapta eficientă, ci purtarea simbolică sau rituală”. M. Vulcănescu se exprimă chiar tranşant în sensul că aceste bunuri spirituale ale noastre nu sunt apte de vreo desconsiderare „şi nu vedem de ce le-am schimba dacă nu plac unora şi altora”7.
Receptarea ca melancolie, în sensul ei mai mult ori mai puţin sumbru, a sentimentului destinului în matricea stilistică românească (în defavoarea unui' fel de contemplativă seninătate care incumbă sentimentului trăirii eternităţii), mi se pare că este afină cu simplificatoarea, reductiva înţelegere ca resemnare, ca o consimţire senină la moarte ori o indiferenţă liniştitoare faţă de moarte, care s-ar desprinde din Mioriţa. Această din urmă opinie a devenit comună în mentalitatea multor intelectuali, mai acut peiorativă în ultimele decenii, după cum pertinent arată Ia începutul cărţii Ştefania Mincu, profunda neînţelegere faţă de Mioriţa fiind afirmată de unele mari spirite ale epocii noastre8, în exprimarea „răului de Mioriţa” la Emil Cioran sau o simptomatică inapetenţă la C. Noica9. Alături de argumentele prevalente în abordarea heideggerienă a cercetării Ştefaniei Mincu, care combat o atare mefienţă prin prisma acestei perspective, se poate înscrie, în înţelegerea mea, şi o explicaţie mai simplă, nu lipsită însă de un adevăr concentrat în orizontul mentalităţii de apreciere.
4	Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, în Trilogia culturii, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1944, p. 168, 169.
5	Ibidem, p. 323.
6	Ibidem, p. 169.
7	Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1991, p. 147.
8	Vezi o dezbatere mai amplă pe această temă la Ştefania Mincu, Mioriţa - o hermeneutică ontologică, Editura Pontica, Constanţa, 2002, p. 9 - 20.
9	Vezi Ultimul interviu al lui Cofl-rta/î/m Noica, în „Dilema”, 13-19 august 1993, p. 14.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
321
Cred anume că această evaluare negativă a seninătăţii în faţa morţii este o simptomatică absolutizare a mentalităţii individualiste de tip occidental, pentru care pierderea ori periclitarea existenţei individului este cel mai mare rău, fiind percepută ca alienare, precum moartea este percepută ca zguduitoare iminenţă a sfârşitului fără întoarcere. Filosoful Constantin Noica atribuie respectiva resemnare mioritică, în mod cu totul falsificator, chiar interpretării date de Mircea Vulcănescu Mioriţei în lucrarea citată mai sus, apreciată, de altfel, în cartea Ştefaniei Mincu drept prima abordare fenomenologico-ontologică a baladei reprezentative a spaţiului cultural românesc. Este adevărat că Mircea Vulcănescu vorbeşte de un sentiment de uşurinţă a existenţei la români, care ar veni din însuşi faptul că „totdeauna românul are în faţa lui nu exigenţele mărunte impuse de condiţiile de fapt, ci fiinţele stihiale, vedenia de slavă a esenţei lucrurilor, care atârnă de îndurarea lui Dumnezeu, ci nu de fapta omului”10 11. Până aici s-ar putea desprinde, pentru felul de a fi al românului, doar o anume fatalitate11 nedramatică ori molcomă, cum spune Blaga despre sentimentul destinului la români, care poate determina neatenţia la împrejurări, distanţarea de faptele imediate sau, în sensul cel mai sever, din perspectiva eficienţei, „scos din ale lui şi neîndemnat de afară ... [românul este] relativ puţin bun de treabă”. Dar această „uşurinţă a existenţei”, această lipsă a sentimentului gravităţii existenţei este secondată la român de o a doua „înrâurire” a dimensiunii existenţei, anume „lipsa de teamă în faţa morţii” (trăsătură pusă în valoare şi în interpretarea Ştefaniei Mincu), care „o completează şi o compensează etic” pe prima, mai mult, subliniază filosoful analist, o „răscumpără”. Nu rezultă de aici un fel de inapetenţă metafizică a românului, pe care Mircea Vulcănescu ar vedea-o ca un defect, cum receptează Ştefania Mincu (p. 19).
Temeiurile înţelegerii eronate a acestei interpretări ca resemnare ce „înseamnă foarte puţin”, cum expediază problema C. Noica în interviul citat anterior, ca o consimţire la moarte, ar putea veni, cred, numai dinspre implicita situare în perspectiva „spaimei de nefiinţă”, care domină, spune Mircea Vulcănescu, mai ales mentalitatea popoarelor nordice, cele „care trăiesc cu intensitate dramatică grija morţii ca isprăvit absolut, spaima în faţa neantului, a nimicirii”12. Autoritatea culturală a unor poziţii filosofice ca cea a lui Kierkegaard şi a lui Heidegger, ca un celebru continuator al primului şi filosof existenţialist contemporan cu Blaga, dar şi întemeietor al ontologiei fundamentale (sistematizare pe care filosoful Blaga se spune azi că n-ar fi înţeles-o - p. 480), îl face, paradoxal poate, pe C. Noica să resimtă interpretarea lui Vulcănescu ca o supunere fără împotrivire la o adversitate extremă, ca o fugă, o diversiune în faţa iminenţei morţii, ca liniştire, ca o cufundare în acel Se heideggerian, care este distanţarea, abstractizarea, depersonalizarea fiinţei-pentru-moarte. Lipsa de teamă în faţa morţii este astfel adaptată la lipsa caracteristicii tragice a fiinţei la români, caracteristica spaimei de nefiinţă este cea din care „unii gânditori contemporani”, notează M. Vulcănescu, au extras rădăcina esenţial tragică a condiţiei umane. Altfel spus, formula absolută, acea specificitate a existenţei umane în mijlocul lumii este centrată, în gândirea heideggeriană, după expresia Iui L. Blaga, „la substanţa ei lirică de ultimă expresie”, care ar fi „îngrijorarea”. Astfel, angoasa în faţa morţii defineşte înţelegerea lumii, faptul de a fi în lume13, cu toate că „ea nu e deloc o tonalitate emotivă de «depresie» [...] la îndemâna individului; deoarece e situare emotivă fundamentală a Dasein-ului, ea constituie apertura Dasein-ului către existarea sa ca a fi-aruncat pentru propriu-i sfârşit”, precizează Heidegger (p. 114-115).
10	Mircea Vulcănescu , op. cit., p. 147.
11	Este vorba mai curând de abandonarea în „fie ce-o fi”, „ce-o da Dumnezeu”. Mircea Vulcănescu, vorbind despre dimensiunea românească a existenţei, face o întreagă filosofie a lui „o fi”, ca o concepţie românească despre lume (conferinţa a fost publicată în „Izvoare de filosofie”, 1943).
12	Mircea Vulcănescu , op. cit., p. 148.
13	„Dar pentru Heidegger teama şi angoasa nu sunt simple stări existenţiale ale omului modem,
ci sunt dintotdeauna, iar înţelegerea şi decizia ce derivă din angoasa fundamentală în faţa morţii duce la un act hermeneutic esenţial.[...] Dacă [...] se analizează teama şi angoasa, nu este pentru a face existenţialism, ci pentru a se releva o legătură cu realul, mai originară, aşa zicând, decât raportul subiect-obiect” (p. 26).	l
322
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
S-ar putea ca filosoful Blaga să nu-1 fi înţeles pe Heidegger, în calitatea sa de întemeietor al ontologiei fundamentale, tocmai pentru că absolutizarea spaimei nu concordă cu simţirea românească, ce nu este marcată de aura tragică a sfârşitului existenţei individuale, iar neîngrijorarea vine din străfundul credinţei că moartea nu este decât o trecere în alt mod de existenţă. Aceasta însă, cred, nu înseamnă resemnare în faţa morţii, decât dacă este pusă sub cupola morţii ca sfârşit absolut al existenţei. Mai bine zis, numai în cazul când se împărtăşeşte spaima de moarte ca un sfârşit fără întoarcere se poate vorbi de resemnare în faţa morţii, dar până azi, în riturile de înmormântare se practică, în unele zone folclorice româneşti14, vechi ceremonii care se îngrijesc de cele câteva întoarceri ale sufletului plecat, reveniri care ar preceda, chiar, finala adăpostire în nemurirea veşnică, cum este ea înţeleasă de creştinism. Ceea ce înseamnă că în credinţele româneşti a supravieţuit vechea înţelegere a ciclicităţii existenţei.
în viziunea Ştefaniei Mincu, relevantă şi prin analiza concretului textual al vastului corpus de variante ale baladei (deşi demersul analitic aplicat este oarecum subsumat celui teoretic şi din această pricină pare a nu fi în prim plan), metafora morţii-nuntă nu este numai o eufemizare a morţii, o „seninătate cosmică” sau o „integrare în sânul naturii”, cum exegeza o receptează îndeobşte, ci o ascundere a secretului morţii în aparenţa expresiei, încât cu cât eufernizarea este mai mare, „cu atât conştiinţa ireparabilului morţii este mai mare” (p. 125-128). Contribuţia esenţială a acestui demers, concentrat şi asiduu în ideile heideggeriene promovate, ajunge să combată aşa-numita resemnare românească sau indiferenţa faţă de moarte prin demonstrarea faptului că moartea mioritică este „o ridicare a evenimentului la proporţii decisive, cosmice, de conştiinţă”, „o punere înainte a problemei, ca pe un uriaş mister nerezolvat”. Contribuţia aparte a mioriticului la cultura lumii şi originalitatea lui constă deci, spune hermeneutica ontologică a Ştefaniei Mincu, în curajul strict individual ai conştiinţei care stă „faţă-n faţă” cu moartea, „în toată iminenţa sa de nedepăşit”.
Interesantă ne poate apărea, din punctul de vedere al accentelor de semnificaţie, dinamica în timp a exegezei mioritice, cu periodice reveniri la pesimism dar şi la afirmarea unei pozitivităţi a valorilor vieţii. De pildă, în contextul anilor ’60-’70, esteticianul Liviu Rusu15 purta o „dispută animată”, căutând să demonstreze valabilitatea tezei vechi că Mioriţa „exprimă resemnarea” şi nu o atitudine „activă, dinamică Adversarii domnului Liviu Rusu sunt, cum însuşi precizează, autori cu pondere, începând cu D. Caracostea, care afirma, în 1941, în discursul de recepţie la Academia Română, că în balada reprezentativă pentru cultura populară românească se exprimă „o stare socială de completă adaptare la muncă şi un sentiment clasic de afirmare”16. Ideea aceasta mai era susţinută şi adoptată şi de C. Brăiloiu şi C. I. Gulian, fiind prezentă şi în introducerea la antologia de balade din 1960, apărută la E.S.P.L.A., precum şi în primul volum al Istoriei literaturii române, editată de Academie în 1964, ca şi la Adrian Fochi, în „monumentala şi deosebit de preţioasa monografie a Mioriţei”, apărută tot în 1964. Şi exemplele ar putea continua în acelaşi sens al controverselor, susţinute, uneori, cu prea înflăcărată patimă.
Petru Comamescu comentează, de pildă, broşura publicată la Geneva în 1946, Sur une ballade roumaine - La Mioritza, de eruditul muzicolog şi folclorist Constantin Brăiloiu. în esenţă, lucrarea combate, cu vădită ironie, sensurile baladei desprinse din teoria „spaţiului mioritic” şi exclude orice credinţă a românului în moarte, bazându-se, în principal, pe argumentul, de natură rituală, al practicilor obişnuite la români de a completa prin acte vitalizatoare vieţile celor morţi de timpuriu. Astfel de argumente se găsesc din plin şi în cartea Ştefaniei Mincu, dar prin invocarea acestora nu se exprimă repudierea celebrului final al baladei, care după C. Brăiloiu ar fi un adaos sudat ulterior. Petru Comamescu nuanţează cu dreptate însă că nunta după moarte, ca şi bradul aşezat pe mormântul tânărului necăsătorit, urmăreşte „aceeaşi compensaţie magică a vieţii”17. C. Brăiloiu susţine că
14	Românii de pe Valea Timocului au astfel de practici şi azi, cum s-a văzut într-o emisiune la TVR-1, în februarie 2003.
15	Vezi Liviu Rusu, Răspuns lui Ovidiu Papadima, în idem, De la Eminescu la Lucian Blaga, Bucureşti, Cartea Românească, 1981, p. 130-132.
16	Vezi „Revista Fundaţiilor Regale”, 1 iunie 1941, p. 615, 616.
17	Petru Comamescu,	Eminescu, 1985, p. 316.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
323
strofele finale „nu exprimă nici voluptatea renunţării, nici adorarea morţii, ci contrariul lor..., deoarece astfel perpetuează memoria gesturilor originare de apărare a vieţii”. Comentariul lui Petru Comamescu se păstrează între aşa-numitele excese ale lui Blaga şi ironia lui Brăiloiu, recunoscând întemeierea argumentărilor din broşura geneveză şi adaugă, cu acuitate, că păstorii noştri „nu adoră moartea în sine, fiind legaţi de viaţă şi concepând chiar lumea de dincolo tot ca un fel de viaţă. Concluzia d-lui Brăiloiu confirmă sensul vitalist şi energetic al popoarelor naturii, dar tocmai de asta este necesară o nouă filosofare, mai justă, asupra Mioriţe?.
Dar dacă a nu te zbate dramatic în faţa morţii este înţeles ca un extract de resemnare, ca acceptare senină a unui rău desăvârşit, aceasta poate fi numai o reducere simplificatoare a rădăcinilor mentalităţii româneşti, în care moartea nu este resimţită în aceşti parametri. M. Vulcănescu justifică limpede de ce mentalităţii româneşti nu i se potriveşte intensitatea dramatică a grijii morţii „ca isprăvit absolut”: „Ceea ce-1 preocupă [pe ciobanul din Mioriţa] în clipa când află că i s-a pus gând rău nu e teama de nimicire. în lumea de dincolo, continuă să se desfăşoare, pentru el, lucrurile de aici. «Posesiunea existenţei» nu încetează pentru el prin moarte. [...] «Spaima de nefiinţă» nu-1 determină să ia nici măsurile elementare de prudenţă sau de pază. Ceea ce-1 preocupă este numai împlinirea unei anumite ordini, a unui anumit ritual, care să-i asigure mai departe legătura cu cele de aici, o dată ce va fi trecut vămile”18 (s. n.). Nu reiese deloc din acest context că atitudinea existenţială a românului este văzută oarecum ca un defect, din cauza lipsei ideii de neant sau nimicire, respectiv faptul că analistul s-ar referi la inapetenţa metafizică a românului, desconsiderând-o, şi nu se justifică prin sau din sensul demersului din care este extrapolat, cum, iarăşi, dinspre adoptarea, de această dată tranşantă, a perspectivei heideggeriene, spune Ştefania Mincu (p. 19). Dimpotrivă, chiar mărturisind că aspectele caracterizante ale orientării fundamentale a afirmaţiilor româneşti despre existenţă au fost „înfăţişate fugar şi cu insuficientă ordine şi dibăcie”, analitica fenomenologic-ontologică vulcănesciană este foarte precisă şi bine argumentată în capitolele ce premerg paginilor referitoare la Mioriţa. în capitolul IV, cu titlul Urmările, aşezat firesc după capitolul III, Firea fiinţei, sunt detaliate consecinţe care derivă, toate, din sensul special al negaţiei româneşti. M. Vulcănescu este tranşant în afirmarea nepotrivirii mentalităţii româneşti cu „caracteristica tragică a fiinţei”, pe când cartea Ştefaniei Mincu este axată pe constatarea că în Mioriţa „nu avem liniştirea, ci angoasa trecută prin filtrul responsabilităţii şi grijii, o acutumare cu ea şi o familiaritate cu ea în vederea valorizării la maximum a existenţei ca grijă... Chiar Se-ul lumii mioritice e constituit dintr-o grijă permanentă faţă de problema morţii” (p. 119-120). Astfel, se desprinde, în opinia mea, o observaţie profundă care trebuie subliniată cu prioritate, valabilă şi dincolo de calea heideggeriană a demersului, anume aceea că „nu e vorba de resemnare în Mioriţa, ci de asimilarea lucidă a tot ceea ce moartea poartă cu sine: o anume înţelegere, deosebit de acută, a lumii” (p. 124).
Totodată, se cere apreciată la cuvenita valoare ştiinţifică atitudinea nuanţată şi permisivă a Ştefaniei Mincu, care precizează cu pertinenţă: „Situaţi într-o vădită postmodemitate, credem că este bine să se sporească simţitor coeficientul de relativitate al oricărei metodologii şi al oricărei grile de lectură, ce trebuie permanent pusă la probă în concretul textual”. Hermeneutica ontologică propusă „induce din pornire conştiinţa că fenomenul abordat nu ne stă în faţă pentru a fi epuizat sub raportul sensului, ci pentru a fi redeschis în actualitate şi eventual reutilizat pentru construirea unui model ontologic cât mai apropiat de exigenţele acestei actualităţi” (p. 17).
RODICA MARIAN
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu ”
Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
324
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
EMIL VRABIE, An English-Âromanian (Macedo-Romanian) Dictionary with two introductory sketches on Aromanian. With a Foreword by Donald L. Dyer, University of Mississippi, 2000, 748 p. [28 x 20 cm]
Publicată ca număr special (Special Issue) în seria „Monografii romanice” (Românce Monographs), recenta lucrare a profesorului Emil Vrabie are următoarele subdiviziuni: Acknowledgments (p. 3), cuprinzând mulţumiri nominale pentru concursul primit de la vorbitori nativi ai englezei şi aromânei şi de la alte persoane pe care le-a consultat; Prefaţă (p. 5-6); Tabla de materii (p. 9-11); Lista abrevierilor (p. 12); Lista simbolurilor (p. 13); Lista lucrărilor citate [cu 81 de titluri] (p. 13-20). Urmează patru secţiuni: I. Introducere (p. 21-36); II. Schiţă fonomorfologică (p. 37-70);
III.	Privire de ansamblu asupra vocabularului aromânei (p. 71-90); Indice de materii (p. 91-97) şi
IV.	(cea mai mare secţiune a cărţii, p. 99-1 Al); Dicţionar englez-aromân (648 de pagini cu 38 de rânduri pe pagină). Pe coperta interioară se menţionează că tipărirea lucrării a fost subvenţionată de Societatea Fărşerotul, cea mai numeroasă asociaţie a aromânilor din America.
Secţiunea I constă din următoarele paragrafe: § 1. Aromânii, populaţia şi limba; § 2 a. Aromâna ca entitate lingvistică romanică; § 2 b. Meglenoromâna şi istroromâna; § 3. Numărul aromânilor astăzi; § 4. Bilingvismul şi trilingvismul aromânilor; § 5. Principalele lucrări în engleză despre aromâni; § 6. Scopul şi orientarea cărţii (care, aşa cum atrage atenţia autorul, nu este o lucrare prescriptivă, ci doar una informativă şi orientativă); § 7. Scriere şi pronunţare (paragraf important, elaborat judicios şi cu acribie); § 8. Numele de localităţi menţionate în dicţionar (108 denumiri de sate şi târguri din Grecia, Albania, Republica Macedonia şi Bulgaria); § 9. Mostră de aromână din sud şi din nord (cu traducere în româna standard şi în engleză).
Secţiunea a Iha are două părţi: A. Fonologia, care se încheie cu un foarte util comentariu comparaţiv-istoric (p. 37-43), şi B. Morfologia (p. 43-70). Ambele subdiviziuni se bazează pe descrierile publicate de Th. Capidan, Matilda Caragiu Marioţeanu şi N. Saramandu, pe studierea de texte aromâneşti publicate în România, ilustrate frecvent cu exemple identificate şi selectate mai ales din basmele publicate de Pericle Papahagi.
Secţiunea a IlI-a, mai îndeaproape legată de caracterul general lexicografic al lucrării, constă din paragrafe cu următoarele titluri: Originile vocabularului aromân (p. 71-72); Preponderenţa vocabularului moştenit din latină (p. 11-1 A); O clasificare a cuvintelor moştenite din latină (p. 74—77); Cuvinte din substratul balcanic (p. 77-80); Cuvinte de origine slavă (p. 80-82); Cuvinte de origine greacă (p . 82-83 ); Cuvinte de origine turcă (83-84 ). Urmează Formarea cuvintelor în aromână, cu liste de prefixe şi sufixe ilustrate atent şi sugestiv (p. 84-90). După două scurte paragrafe despre terminologii şi despre cuvintele afective (p. 89-90), secţiunea se încheie cu următoarea concisă concluzie: „Evoluţia viitoare a vocabularului aromân nu se poate prevedea mai mult decât destinul însuşi al acestui idiom: va continua să se stingă încetul cu încetul şi va fi în cele din urmă abandonat cu totul sau va reînviora prin eforturile unora dintre suporterii săi din zilele noastre? Dar indiferent de succesul sau eşecul acestora, aromâna constituie şi va rămâne pentru mulţi ani de acum încolo un domeniu important de studiu pentru specialiştii în romanistică, în balcanistică şi în lingvistica românească” (§ 60, p. 90). Urmează apoi un indice de materii (p. 91-97).
Secţiunea a IV-a, dicţionarul propriu-zis, cuprinde atât cuvintele şi expresiile înregistrate şi definite de Dicţionarul dialectului aromân al lui Tache Papahagi, cât şi un număr important de cuvinte şi expresii din alte surse. E. Vrabie desparte cu consecvenţă termenii provenind din DDA de cei introduşi din alte surse sau culeşi personal de Ia vorbitori nativi din Balcani. Simbolul || atrage atenţia cititorului asupra acestor două categorii de informaţii. Sunt puse la contribuţie texte originale ale unor aromâni născuţi şi crescuţi la sud de Balcani (ca Dina Cuvata sau Vanghea Mihan Sterghiu) şi lucrări mai noi ale unor lingvişti (ca volumul I al lucrării DIARO de Matilda Caragiu Marioţeanu), pe care Tache Papahagi nu a apucat să le vadă.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
325
La stabilirea inventarului autorul a folosit contribuţiile a numeroşi cercetători. Amintim aici, în afară de autorii citaţi mai sus, dintre români, pe Gr. Brâncuş, Th. Capidan, I. Coteanu, I. Gheţie, I. Mării, H. Mihăescu, G. Mihăilă, P. Neiescu, I. I. Rusu, M. Sala, N. Saramandu, Elena Scărlătoiu. Din păcate, probabil nefiindu-i accesibile unele lucrări, autorul dicţionarului foloseşte numai două dintre numeroasele contribuţii ale lui Th. Capidan (Aromânii şi Fărşeroţii).
Din lista lucrărilor importante privitoare la aromâni lipseşte Liturghier aromânesc de Matilda Caragiu Marioţeanu. Sunt cuprinse în lista lucrărilor folosite unele în care nu se află date referitoare la aromâni. Astfel, e menţionată lucrarea a lui A. Kovacec, Descrierea istroromânei actuale, deosebit de valoroasă pentru studiul dialectului istroromân, dar lipsesc Atlasul lingvistic român I , voi. I, II; Atlasul lingvistic român II, voi. I şi Atlasul lingvistic român II, Suplement. A fost folosit însă Atlasul lingvistic român, serie nouă (dar numai voi. I-VI). N. Saramandu este citat cu Cercetări asupra graiului aromânilor din Dobrogea, cu capitolul referitor la aromâni din Tratat de dialectologie românească şi cu 3 articole publicate în diferite reviste, în timp ce numeroasele articole ale Matildei Caragiu Marioţeanu şi ale noastre, referitoare la aromâni, nu au fost utilizate.
Am avut satisfacţia de a constata că autorul a folosit şi Atlasul dialectului aromân, publicat de noi în 1997 la Editura Academiei, la articole ca BADGER (viezure), COMB (pieptene), FOREST (pădure), HEART (inimă) etc. Dacă autorul ar fi avut la îndemână lucrarea noastră înainte de a se apropia de încheierea redactării, ar fi putut să-şi îmbogăţească lista de cuvinte-titlu, de sinonime şi localizările. Astfel, la cuvântul STALL (for animals) ‘grajd’, E. Vrabie dă corespondentele aromâneşti cumâs, stâlă, stisidhă, tisidă, (a)stasidă, dar nu menţionează forme ca grajd (notat de noi în aproape toate localităţile anchetate), ahuri, hăuri, patos, plemiţă, călivâ ti prăvj (toate menţionate pe h. 208, ultimul, şi pe planşa XIII). La cuvântul SAUERKRAUT (varză acră) autorul dicţionarului dă forma verdzu di moâre, fără a menţiona pe MOARE (foarte răspândit) sau pe gercu, notate pe h. 210. De altfel, sensul de varză acră pentru MOARE reiese şi din h. 211, unde pentru MOARE DE VARZĂ s-a răspuns cu jamă (zamă) di MOARE. (Formele cu majuscule au fost literarizate de noi pentru a simplifica transcrierea.) La cuvântul POCKETNIFE (briceag) lipsesc formele cîstur, cîstură, notate pe harta 58, în punctele 4 şi 10. De asemenea, la cuvântul RARE (rar), se dau corespondentele rar şi aritcu, lipsind forma spân, redată în notele hărţii 40, în punctul 6, cu referire la pădure sau la porumb, sau nendes, din punctul 1.
Localizarea multor termeni aromâneşti din dicţionarul analizat s-a făcut pe baza datelor din atlasele lingvistice româneşti (punctele cartografice aromâneşti), din anchetele făcute în Dobrogea de Nicolae Saramandu şi, în cea mai mare parte, din volumele şi materialele atlasului lingvistic aromân publicat de Wolfgang Dahmen şi asociaţii săi. Asemenea localizări se întâlnesc în dicţionar la tot pasul, ca, de exemplu, sub cuvintele-titlu BIRD (pasăre), BITCH (căţea), BLACKSMITH (fierar), BUGBEAR (sperietoare), găsind forme sau sensuri nemenţionate în DDA. Când consideră necesar, autorul însoţeşte echivalentul aromânesc prin care traduce cuvântul-titiu englez de traducerea literară, pentru a explica sau a atrage atenţia cititorului asupra figurii de stil din echivalentul aparent ilogic. Un exemplu dintre multe altele este ABUNDANTLY adv. di primansusi; cu mnâta, iar când e vorba de transpiraţie, arâu.
Reproducem mai jos, cu titlu ilustrativ, câteva cuvinte din dicţionar.
ABDOMEN s. pântic, pântică, pânticuşe; plăsture, prăsture; tâmpiniciu; străbăşină, străbişînă; fulină, schimbe || ALIA 179: băric; pândică, pendică, pîndică, punducă.
Evident că băric nu este altceva decât buric, el neavând ce căuta nici în atlasul lui Dahmen şi Kramer, şi nici la acest articol din dicţionar, ci la NAVEL (buric), unde este menţionat, putându-se da acolo şi indicaţia: || ALIA 179. Aceasta este una dintre numeroasele „perle” din atlasul amintit, asupra căreia noi am atras atenţia, dând numeroase exemple de acest fel, oprindu-ne chiar şi asupra cuvântului BURIC, notat în 6 localităţi pentru BURTĂ (PÂNTECE) ca unic răspuns, şi în altă localitate, notat burik, alături de pîndică (vezi articolul nostru Câteva probleme privind studiul graiurilor şi al dialectelor româneşti, în „Dacoromania” II, 1996-1997, nr. 1-2, p. 137-151).
BARBEL s. iht. bărbune, mreână, breână.
BETWIXT AND BETWEEN adj., adv. ceat-pat; ne uda ne uscata, (lit. neither wet, nor diy).
326
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
CAPABLE adj. âcşu —> ABLE.
DILUTE vb. apătusescu.
IDIOT adj. Focă invar. —> STUPID
TURN vb. (to rotate) nvărtescu, arucutescu; (to t*>ist) şuţ or şuţăscu; (io wrench) cluzunescu; (to twist, to luxate) străngulsescu; (to reverse, to move around) tomu, F: torru; (to upset, to disorder, to disarrange) mintescu; (to disperse) arăiescu; (to become, io transform) adâr, fac, prifâc; (of a road) acâţ, apuc; (of time, age) umplu, ncFid, câlcu tu (followed by a numeral); He just was ~ing tewnty-one nclideâ taman usprăyinghiţFi di an; Next spring the boy will ~ nineteen. Prumuveâra ficiorlu va calcă to yinghiţ || HRISU 28: u turră capu cătă munţ, ‘tumed his head toward the mountains’.
Când sinonimele aromâneşti pentru un cuvânt oarecare din engleză sunt prea multe, ceea ce se întâmplă mai ales în cazul termenilor marcaţi afectiv, dicţionarul alege termenul sau termenii cei mai frecvenţi sau de mai largă răspândire şi îi plasează în fruntea listei alfabetice a celorlalţi. Astfel, E.Vrabie a identificat în aromână 63 de termeni echivalenţi semantic cu eng. STUPID ‘prost’. Cei mai frecvenţi sunt glar şi hui. Ceilalţi 61 de termeni sunt enumeraţi în acelaşi articol, alfabetic. Alte cazuri se dau în § 59 (p. 90).
Se înţelege de la sine că meritul de departe cel mai important al acestui dicţionar constă în faptul că oferă cititorului interesat o cheie imediată şi comodă la vocabularul aromân, o cheie lexicologică, pentru că una semasiologică există deja, prin DDA. Cum bine scrie E. Vrabie, cu DA în mână, cititorul nenativ al aromânei poate afla uşor că arom. hoară este echivalentul semantic al termenului dacoromân sat şi al termenului francez village. Dar, continuă autorul, dacă ceea ce vrem să aflăm nu este sensul cuvântului hoară, ci termenul aromânesc pentru ‘sat’ sau pentru ff. village, valorosul DDA nu ne poate fi de folos. Frustrarea cititorului nenativ este cu atât mai mare cu cât DDA constă dintr-un număr mare de pagini (1437), ceea ce face căutarea prin încercări o soluţie neproductivă (p. 25-26). Prezentul dicţionar al lui E. Vrabie este, înainte de toate, o cheie de intrare în vocabularul aromânei şi, am spune, o cheie indispensabilă. în aceeaşi situaţie ne aflăm şi cu celelalte dialecte ale limbii române. Acest gol va fi umplut în curând prin publicarea de către noi a Dicţionarului dialectului istroromân, care va avea două părţi, prima pornind de la dialectul istroromân spre limba română literară, a doua, prin inversarea celei dintâi, pornind de la dialect spre limba literară. Rămâne ca o sarcină pentru generaţiile ce vor urma inversarea Dicţionarului meglenoromân al lui Th. Capidan şi reluarea redactării într-o formă nouă a dicţionarului amintit, pe baza unor noi cercetări.
Rezultat al unei munci îndelungate şi dificile, recentul dicţionar englez-aromân al lui Emil Vrabie constituie o contribuţie de seamă la lingvistica românească şi balcanică. El umple un gol resimţit de mult în lexicografia dialectală a limbii române şi în lexicografia bilingvă balcanică. Fiind redactată integral într-o limbă de mare circulaţie, lucrarea (atât cele două studii introductive care preced dicţionarul, cât şi dicţionarul propriu-zis) va aduce de-a lungul timpului servicii nu numai publicului studios din România, ci şi cercetătorilor din alte părţi interesaţi de aromână, de dacoromână şi de limbile şi cultura celorlalte popoare din sud-estul Europei.
Trebuie subliniat faptul că, în redarea formelor din dialectul aromân, autorul foloseşte ortografia românească oficială, acum când un grup de aromâni caută cu tot dinadinsul să se îndepărteze şi prin scris de limba română. Unii, care au trăit şi s-au realizat intelectual în România, susţin cu vehemenţă că aromâna este o limbă diferită de română, formată din limbile latină şi greacă. Ca să distanţeze şi prin scris cele două idiomuri, exponenţi ai acestei idei, cu totul străini de filologie, au creat un alfabet artificial, care nu ţine seama de sistemele de transcriere folosite în trecut de înşişi scriitorii şi poeţii aromâni. Alte interese decât cele ştiinţifice, care nu fac cinste susţinătorilor acestei idei, stau la baza demersurilor de acest fel. Dar despre aceste lucruri vom vorbi cu altă ocazie.
PETRU NEIESCU
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”
Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
327
AUGUST KOVACEC, Istrorumunjsko-hrvatsla rjecnik (s gramatikom i tekstovima) (Dicţionar istroromân-croat (cu gramatică şi texte)), Puia, 1998, 378 p.
După Descrierea istroromânei actuale, Bucureşti, 1971, urmată de capitolul Istroromâna din Tratat de dialectologie românească, Craiova, 1984, p. 550-598, şi numeroase studii şi articole privitoare la istroromâni, publicate în diverse reviste de specialitate croate sau străine, A. Kovacec readuce în actualitate dialectul istroromân prin noua sa lucrare Istrorumunjsko-hrvatski rjecnik (s gramatikom i tekstovima).
Lucrarea, însumând 378 de pagini, a fost publicată în Biblioteca VERB A MORITURA I, colecţie al cărui redactor responsabil este prof. dr. Goran Filipi, fiind studiată în manuscris şi recomandată de doi cunoscători ai dialectului istroromân, acad. Vojmir Vinja, de la Universitatea din Zagreb, şi prof. dr. Goran Filipi, decanul Facultăţii de Filozofie din Puia a Universităţii din Rijeka.
Dorim să spunem, din capul locului, că A. Kovacec este unul dintre cei mai buni specialişti în dialectul istroromân, fapt dovedit prin toate lucrările sale. Elev al romanistului de prestigiu, acad. Vojmir Vinja, cel care, printre altele, a adus numeroase completări la Dicţionarul etimologic al limbilor romanice al lui Meyer-Lubke, tânărul asistent A. Kovadec a fost îndrumat spre studiul dialectului istroromân de către maestrul său şi ajutat să facă acest lucru temeinic. Una dintre condiţiile esenţiale ale reuşitei era cunoaşterea limbii române (alături de limbile cu care istroromâna a fost în contact, mai ales croata şi italiana.). Pentru a i se uşura învăţarea limbii române A. Kovacec a fost trimis ca lector de limbă croată la Universitatea din Bucureşti, în anii şcolari 1960-1962. în această perioadă el a fost ajutat să se iniţieze în dialectologia românească, la Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale din Bucureşti. Despre perioada în care a lucrat la acest institut, A. Kovacec spune următoarele: „Este pentru mine o plăcută datorie să adresez mulţumiri conducerii Institutului care mi-a pus la dispoziţie mijloacele tehnice necesare, precum şi specialiştilor de la Institut - în mod deosebit domnilor Andrei Avram, Marius Sala şi Valeriu Şuteu - care, în orice moment, au avut amabilitatea să-i dea sprijin unui începător în dialectologia românească ” (p. 377).
Lucrarea de care ne ocupăm are trei secţiuni mari: Dicţionar (p. 17-230), Gramatică (p. 231-316), Texte (p. 317-375), precedate de un Cuvânt înainte (p. 7-15, în care se descrie conţinutul dicţionarului, cu indicaţii privind folosirea lui), Bibliografia (p. 369-373) şi un rezumat în limba română, intitulat Glosar istroromân-croat (cu gramatică şi texte) (p. 377-378).
Gramatica are următoarele capitole mari :
-	Indicaţii sociolingvistice privitoare la istroromână şi la vorbitorii ei (cu următoarele subcapitole: Răspândirea şi numărul vorbitorilor, Idiom Jară instituţii oficiale, Bilingvismul, Numele aşezărilor şi graiul locuitorilor lor, Originea istroromânilor şi a istroromânei, Românii din Krk şi istroromânii),
-	Fonologia (vocale, consoane),
-	Morfologia (substantivul, adjectivul, articolul, adjective şi pronume determinative, verbul, adverbul, prepoziţia, conjuncţia),
-	Particularităţi sintactice,
-Lexic (Deosebiri lexicale dintre graiul din Jeiăn şi cel din sud, Unele caracteristici ale graiurilor istroromâne în comparaţie cu alte graiuri ale limbii române).
Capitolul Texte conţine 16 piese (trei din Suşnieviţa, două din Costârcean, câte unul din Nosola, Sucodru şi Gradine şi cinci din Jeiăn). Textele propriu-zise sunt precedate de o scurtă explicaţie privind felul în care a fost simplificată transcrierea, de lista localităţilor din care au fost culese, cu indicarea numelui şi a datei naşterii pentru fiecare informator. La începutul fiecărui text se dă un pasaj transcris fonetic, în sistemul impresionist al ALR, după care urmează textul redat într-o transcriere simplificată, fonologică, menţinându-se, în afară de ceea ce este distinctiv, şi „unele variante caracteristice care păstrează «culoarea locală» a pronunţării” (p. 377). Acest procedeu l-am folosit, împreună cu E. Petrovici, în CL, IX, 1964, nr. 2, p. 208 şi urm.
328
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
în general, accentul nu a fost notat pe cuvintele monosilabice, cu puţine excepţii, ca: oi (p. 29), noi (P- 346), o, oh (p. 346), sto (p. 348), că, rem (p. 349). Forma neaccentuată om e notată în titlul articolului fără accent, dar de fiecare dată, în cele şapte exemple din cadrul articolului, e notată cu accent (p. 137). în schimb, accentul nu a fost notat pe cuvântul aii atât în Dicţionar cât şi, de 37 de ori, în texte. El putea fi notat ăii sau putea să se explice că acest cuvânt poartă accentul pe a, fără a fi labializat. Se mai găsesc şi alte scăpări, inerente unor astfel de lucrări. Deşi pe cuvântul iuva, iuvq accentul e notat atât în titlul articolului cât şi în opt dintre cele nouă exemple, într-unul nu e notat, la fel ca în textul XII (p. 348, rândul 3 de jos), dar notat, de la acelaşi vorbitor, în textul XI (p. 346, ultimul rând). Acestea nu sunt considerate de noi greşeli, ci simple scăpări de notare sau, mai degrabă, scăpări la culegerea computerizată. în aceaşi categorie menţionăm de-făcu şi âţele, în loc de de-! âcu şi âţele ‘dă-i acul şi aţa’ (p. 26, s. v. âţe). Mai amintim câteva astfel de scăpări: bacalâin, în loc de bacalâiu ‘morunul’, în exemplul [mufârajl-av ahatut ca si când bacalâin ‘[femeia] ha bătut de parcă [era] morun’ (p. 35, s. v. bacală). Că e o greşeală de culegere o dovedeşte acelaşi citat folosit corect la p. 20 (s. v. abate). în exemplul mânţ, t-ai nuste câro se marânkq ‘mană, aceea e ceva ce se mănâncă’ (p. 112, s. v. mân$), t-ai trebuie înlocuit cu ţa-i. Pe aceeaşi pagină (s. v. măre) se dă exemplul mâr munţ, tradus în croată prin velika svadha ‘nuntă mare’; munţ trebuie înlocuit prin nunţ. Nunţ e un plurale tantum şi are sensul ‘nuntă’ (cf. CL, IX, 1964, nr. 2, p. 198-199), cuvânt atestat şi glosat corect de A. Kovacec (p. 130).
La prepoziţia na, alături de exemplele corect folosite, apare cuvântul naopac, care nu are ce căuta acolo. El nu are nimic comun cu prepoziţia amintită, ci este un cuvânt împrumutat din croată (naopako ‘invers, contrar, pe dos, anapoda’), cuvânt ce se află ca titlu de articol (p. 124).
Se mai observă şi câteva trimiteri la cuvinte inexistente. Astfel, de la află, se trimite la flâ. De altfel, forma Jlâ e tratată în titlul articolului ajlâ, cu indicaţia că ea se foloseşte în satele din sud. în acest caz trebuia să se dea forma Jlâ la locul său alfabetic, cu trimitere la ajlâ, fară a se mai trimite de la ajlâ la Jlâ.
De la ânc, ânca se trimite la ânţa, care nu există nici în Dicţionar, nici în textele publicate de A. Kovacec. Cu acelaşi sens, autorul înregistrează alte două articole ânca, âncţ şi ânţ, ânţa, cu trimiteri încrucişate corecte. Forma ânţa există în istroromână şi a fost atestată de Sextil Puşcariu în textele 7/33 şi 28/10 din voi. I al monografiei sale Studii istroromâne.
La verbul ară (p. 23) e dat exemplul niva arâtq ‘loc, ogor arat’. Nu credem că ar fi fost greşit dacă autorul ar fi dat în dicţionarul său şi adjectivul arăt.
La verbul câre, c%re, ţpe se dă şi forma de participiu trecut cerşit, ilustrată prin trei exemple: cerşit-a şi cerşit rente ‘a căutat şi a căutat mai departe’, se ai câ cerşit ai ânc aflât ‘dacă aia ai căutat, ai aflat aici’, ie t-av cerşit ân sâmân 4ei te-a căutat în iarmaroc’, dar la pagina următoare apare un articol care redă verbul tranzitiv cerşi, cerşi, ‘a căuta’, cu exemplul: pre tot am cerşit câlu aii nu l-am ajlât ‘peste tot am căutat calul dar nu l-am aflat’. Urmează imediat articolul cerşit, cerşit, cu indicaţia că reprezintă participiul trecut al verbelor câre (c$re, ţ$re) şi cerşi. Pe bună dreptate autorul arată astfel că există două verbe câre (c$re) şi cerşi.
Numărul articolelor din Dicţionar trece de 3 300 şi se referă numai la cuvintele atestate în textele culese de autor. Numărul real al articolelor este însă mai mic, dacă avem în vedere că unele variante sunt definite fiecare la locul său alfabetic: asâ (p. 24), cu trimitere la sâ, aşâ, şâ, şi aşâ (p. 25), cu trimitere numai la sâ şi .yd. Există, de asemenea, articolele diferite sâ (p. 170) şi şâ (p. 188), definite fiecare, având şi trimiteri încrucişate. Tot astfel avem forma scufe (p. 173) ‘gaură’, cu indicaţia că circulă în Suşnieyiţa, şi cu trimitere la scufe (p. 189). Alături de forma din titlu, care are indicaţia că circulă în satele din sud şi la Jeiăn, e dată şi varianta scufe de la Suşnieviţa, definită, ca şi în primul caz, prin rupă ‘gaură’. Aceeaşi situaţie se găseşte şi în cazul adjectivului (scur), scurq, scuro (p. 174), cu indicaţia că la Suşnieviţa se rosteşte şi scur, -e, -o ‘întunecat, obscur’, şi că el se foloseşte şi substantivat, cu înţelesul de întuneric. Cuvântul, considerat adverb, e tratat şi la litera Ş: şcuro (p. 189), ilustrat de exemplul ie şcuro ca şi corbu ‘e întunecos ca şi corbul’. Credem că, în acest caz, mracno are, pentru istroromâni, sensul ‘negru’.
Astfel de situaţii se datorează inexistenţei unui grai standard; de aci apare dificultatea, e drept, adesea subiectivă, de a stabili care e cuvântul de bază şi care e varianta. S-ar putea lua în calcul extinderea geografică, dacă ea e cunoscută, său apropierea de etimon.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
329
Numărul real al articolelor din Dicţionar s-ar fi redus şi dacă autorul nu ar fi tratat ca articole separate formele reflexive ale verbelor. Astfel, găsim tratate separat verbele ascunde (tranzitiv) şi ascunde se (reflexiv), abâte şi abâte se, acaţâ şi acaţâ se, ruyă şi ruyă se etc. Sunt şi cazuri în care gerunziul e tratat separat de infinitiv. Astfel, găsim articolele ară şi arânda, ămnâ şi âmnânda, mnâ şi mnânda, trâze şi tragânda. Numărul articolelor s-ar fi redus şi dacă autorul nu ar fi dat articole separate pentru fiecare sens al unor cuvinte, ca în cazul lui ântre (două articole), ântru (trei articole) etc.
Faptul că unele cuvinte sunt definite în mai multe locuri nu constituie o greşeală; poate fi în avantajul utilizatorului textelor şi al dicţionarului, care găseşte mai repede sensul unui cuvânt. Este dreptul fiecărui autor de dicţionare să-şi stabilească propriile norme de redactare.
Ca şi în transcrierea ALR, majusculele nu sunt notate, cu excepţia adjectivului lovrânţi (locuitori ai satului Lovran), care a fost redat în transcrierea simplificată a textelor VIII (p. 342) şi IX (p. 343) cu majusculă, sub influenţa grafiei croate. în Dicţionar, atât substantivele comune cât şi adjectivele care indică apartenenţa la o localitate sau la un popor sunt notate, în dialect, cu iniţiale minuscule, dar glosate cu iniţiale majuscule {lovrânţi - Lovranci, ivâne - Ivanje, Ivanjdan, vlâh - Istrorumunji).
în privinţa transcrierii, mai observăm că s a fost redat prin ş, în timp ce z a fost menţinut. E posibil ca la baza menţinerii lui să fi stat dorinţa de a nu fi confundat cu j din grafia croată, care-1 redă pe /. înlocuirea lui c croat prin ţ ne duce la concluzia că menţinerea lui z e o simplă scăpare.
în încheiere dorim să subliniem că lucrarea discutată este deosebit de valoroasă, atât prin materialul ce-1 conţine cât şi prin competenţa cu care a fost descris şi interpretat. Scrisă în limba croată, ea se adresează, în primul rând, cunoscătorilor acestei limbi. Româniştii, cei mai interesaţi în a studia o astfel de lucrare, au la îndemână lucrările autorului amintite la începutul prezentării, mai ales pentru partea teoretică şi pentru descrierea gramaticii. Publicarea în întregime a glosarului istroromân, cu definirea termenilor în limba română, ar fi deosebit de utilă pentru cercetătorii care nu cunosc croata, romaniştilor şi, mai ales, româniştilor.
Acum, când istroromâna mai trăieşte prin puţinii oameni din generaţia vârstnică şi mijlocie, când copiii, puţini la număr, nu o mai vorbesc, când stingerea ei este iminentă, trebuie să ne exprimăm recunoştinţa faţă de acei oameni care şi-au dedicat ani din viaţă pentru studierea şi descrierea acestui dialect. Munca de teren se face cu privaţiunile şi sacrificiile pe care dialectologii şi le asumă în mod conştient şi voluntar.
Cinste acelor oameni care, susţinând adevărul ştiinţific, studiază şi descriu graiurile istroromânilor, acum, când pseudosavanţi, şovini şi retrograzi, care-şi etalează titlurile de doctori în ştiinţe şi de profesori, neagă pur şi simplu, împotriva tuturor evidenţelor, existenţa istroromânilor şi apartenenţa lor la neamul românesc. Astfel de „savanţi” îi consideră pe istroromâni protocroaţi şi le găsesc originea prin secolul al XlV-lea înainte de Cristos. Articolele lor, publicate prin reviste ştiinţifice sau prin ziare de mare tiraj, sunt nocive pentru istroromânii care nu au cunoştinţele filologice şi istorice necesare pentru a le înţelege absurditatea, dar îi descalifică pe autorii lor în faţa adevăraţilor savanţi, corecţi şi obiectivi, care nu se pot coborî la nivelul lor pentru a-i combate.
Unul dintre aceştia din urmă, savant de mare clasă, prieten sincer al românilor, este academicianul August Kovacec.
PETRU NEIESCU
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu,> Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
330
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
„II Nome nel testo”. Rivista intemazionale di onomastica letteraria. Diretta da MARJA GIOVANNA ARCAMONE, DAVIDE DE CAMILI e BRUNO PORCELLI, II - III, 2001-2002, Pisa, Edizioni ETS, 364 p.
Revista internaţională de onomastică literară „II Nome nel testo”, numărul II—III, publică Actele celui de al Vl-lea Congres de Onomastică şi Literatură, ţinut la Pisa în februarie 2000, cu tema Onomastica în literatură şi onomastica literaturii între Ottocento şi Novecento. Ca şi în cazul precedentelor manifestări, sunt publicate, alături de comunicări, şi intervenţiile pe teme libere, care ocupă secţiunea a Il-a a revistei. Prezentul număr este îngrijit de specialişti deja cunoscuţi în domeniu, şi anume de Bruno Porcelli şi Donatella Bremer.
Un prim studiu aparţine lui Guido Paduano, care propune o temă de interes general, dar des controversată: Sul significato dei nomi di persona. Demersul porneşte de la un citat din Romeo şi Julieta a lui Shakespeare, pentru a se ilustra arbitrarietatea semnului lingvistic identificator, dar, paradoxal, pledându-se în favoarea acestui aspect, se sugerează rolul său esenţial în viaţa indivizilor. Numele este impus de un codice funcţional, reprezintă un mijloc de individualizare, dar şi de a marca, în cazul de faţă, opoziţia constelaţiilor simbolice desemnate prin semnul identificator. Dacă în antichitatea greacă se credea într-o funcţie magico-providenţială a limbajului, implicit a numelui, ulterior apare o tendinţă iraţionalistă, care insistă asupra ambiguităţii introduse chiar şi printr-un mecanism etimologizant, lucru posibil datorită coprezenţei în semnificaţie a valorii funcţionale şi a celei etimologice. Acest fenomen facilitează substituirea procesului univoc al realizării sensului cu o nebuloasă de asocieri şi echivalenţe textuale. Astfel că lexicalizarea numelor proprii duce la pierderea semnificaţiei originare, realitate recunoscută deja la sfârşit de Ottocento, în monografia Goetternamen a lui Hermann Usener, care analizează din această perspectivă numele de divinităţi. în schimb, semantizarea onomasemelor este frecventă mai ales în comedii, întrucât personajele comice nu sunt fixate de un cod mitic. S-ar putea vorbi în aceste cazuri de adevărate nume „vorbitoare”, deoarece intervine o „denominaţie a semnificaţiilor”, adică a personajelor botezate pentru a răspunde unor exigenţe ideologice.
„Un colocviu intereuropean”, sintagmă folosită ca subtitlu pentru articolul I personaggi in Goethe, Kajka, Pirandello, este evidenţiat de Claudio Beretta. Pornind de la două citate care sunt reprezentative pentru tehnica lui Goethe din Wilhelm Meister, se constată că fiecare personaj are valoare simbolică, iar simbolul, ca fapt lingviste, se distinge de semn (care tinde către precizie), este deschis şi polivalent, lăsând receptorului libertatea de a-1 interpreta. Dar şi simbolurile, ca toate semnele, creează sisteme în interiorul cărora primesc semnificaţii şi funcţii. Numele personajelor simbolice constituie la spia filologica, prin care se confirmă relaţiile dintre Goethe, Kafka şi Pirandello. Cu deosebirea că, în opera lui Pirandello, tot sistemul simbolic al lui Goethe este fărâmiţat, iar bucăţile care rezultă capătă valori magice, inaferabile.
Urmează, în volum, un studiu pertinent al lui Massimo Castoldi, subintitulat însă modest Appunti di onomastica pascoliana: Pia Gigli: „L’ombra d’un nome”. Autorul propune trei tipuri generice ale numelor pascoliene (nume cu conotaţie istorică, biografică şi literară, nume transfigurate şi nume inventate). Pentru a ajunge la antroponimul Pia Gigli, Pascoli porneşte de la un fragment din realitate, care conţinea în sine toată poeticitatea lucrurilor (numele unei tinere pe o piatră funerară). O experienţă reală, trăită cu intensitate, este deci motorul unei emblematice transfigurări denominative. Numele de familie Gigli evocă numele crinului (crinul: puritate, virginitate). Apelul la simbologia florilor se impune ca o constantă a numelor feminine din poezia pascoliană, iar alegerea definitivă a prenumelui Pia nu este întâmplătoare, dacă ne gândim la tradiţia literară italiană (cu referire specială la Pia lui Dante, care spunea: ricorditi di me, che son la Pia).
Filippo Cocechella radiografiază Onomastica esocietă in un romanzo tedesco contemporaneo: „Das Superweib” di Hera Lind. Este vorh^^mr^aai^erman („Superfemeia”) al autoarei Herlind
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
331
Wartenberg, în care onomastica constituie o adevărată cheie de lectură. Protagonista este Franziska Herr (Franziska = armă a vechilor germani, Herr = stăpân, domn), care încearcă să-şi ia de la capăt existenţa schimbându-şi numele, creându-şi o nouă identitate (Franka Zis).
înomi dei personaggi in „Malombra ” di Antonio Fogazzaro este studiul semnat de Davide De Camilli. Precaut, autorul nu vorbeşte despre Malombra lui Fogazzaro ca având drept sursă Fosca lui Tarchetti, ci insistă asupra raportului antonimie umbră şi lumină, identificat în cuplul tarchettian Fosca şi Clara, şi cel creat de Fogazzaro, Marina Malombra şi Edith. Semnificaţii polivalente are numele Marinei Malombra, care reprezintă fascinaţia irezistibilă şi misterioasă a răului. Prenumele este folosit în sens antifrastic, pentru că Marina derivă de la mare, simbol al luminii şi al apei, pe când numele de familie sugerează întunericul, forţele răului. De fapt, Marinei i se transmite identitatea Ceciliei (= obscuritate, întuneric), pentru a duce la capăt răzbunarea.
Cititorul romanelor lui Francesco Biamonti este frapat de bogăţia numelor de locuri şi de persoane, percepând imediat importanţa semnificaţiei lor în complexitatea textului. Sunt aspecte relevate de Enrico Fenzi în studiul Toponomastica e antroponomastica in Biamonti. în ciuda minuţioasei descrieri topografice, toponimele nu corespund geografiei reale. Logica alegerii este motivată de o strategie complexă a scriiturii, dar şi de un fundament moral şi politic al autorului, care se explică prin dimensiunea afectivă a experienţei de viaţă (mitul Franţei determinat de motive economice, dar mai ales culturale şi politice).
Cel ce în istoria literară italiană este cunoscut cu numele de Guido Gozzano era înregistrat la parohia din S. Barbara drept Guido Davide Gustavo Riccardo, dar pentru experinţa umană şi poetică importante rămân antroponimele Guido şi Gustavo. Gustavo apare în mediul familial, iar Guido este rezervat contactelor cu exteriorul şi referă dimensiunea publică a poetului. împreună, cele două nume sunt folosite în ocazii oficiale. Poetul a încercat şi alte forme onomastice şi variante combinatorii îndelung elaborate, acestea fiind mărturia căutării unei identităţi spirituale. Pentru că sigla „gggozzano” este catalogată drept ridicolă, poetul va folosi ca nume de artă primul nume de botez, devenind astfel un agent semantic privilegiat, simţit ca proiectat spre exterior şi funcţional, deoarece dimensiunea sa publică nu afectează nucleul intim al personalităţii sale. Studiul Silvanei Ghiazza (Gozzano: l ’autonominazione) vizează însă tehnica autonominaţiei din poezia poetului italian, care îi va permite să realizeze un joc de spaţii goale din punct de vedere semantic, dar uşor de reconstruit din partea cititorului. Faptul este relevant, întrucât practica strategiei trimiterii la nume nespuse, dar intuibile, va constitui o constantă narativă frecvent folosită. Astfel, sensul se îmbogăţeşte prin contrapunerea unui nume exprimat, acela al poetului, şi a unui nume niciodată pomenit, dar la care referinţa este explicită şi poate fi uşor ghicită de cititor. Este de reţinut apoi o altă modalitate de autocitare a numelui, aceea prin care se utilizează doar numele de familie scris cu minusculă, poetul ironizând astfel propria-i identitate coerentă şi unică. în consecinţă, autodenominarea în cheie minoră vorbeşte clar despre amara şi dureroasa conştiinţă a crizei de identitate, a banalizării propriului io.
Maria Antonietta Grignani realizează un studiu contrastiv referitor la doi poeţi contemporani (Nomi di Sereni e Caproni). Maniera celor doi de a modela numele este comparabilă la nivel macroscopic, dar autoarea observă că este deseori divergentă printr-un mod foarte personal în procesul elaborativ. Astfel, la Sereni autodenominarea apare o singură dată, în timp ce la Caproni abundă, sugerând iraţionalitatea numelui-destin. Apoi, în privinţa numelor de persoană la Sereni se constată apariţia lor în dedicaţii, fiind utilizate cu discreţie, pe când la Caproni se poate vorbi de un adevărat expozeu onomastic. Numele de locuri, în schimb, la amândoi poeţii, devin embleme şi minialegorii ale existenţei. Cert este că şi Vittorio Sereni, şi Giorgio Caproni, ca urmaşi ai lui Montale, au realizat, fiecare în felul său, criza limbajului poetic şi au apelat la nume ale realităţii cotidiene pentru a descoperi il vuoto del Nome (= golul numelui).
Modalităţile prin care R. Queneau exploatează posibilităţile combinatorii ale antroponimelor sunt studiate de Anne Mărie Jaton (Giochi di nomi nei „Fiori Blu” di R. Queneau). Strategiile denominative utilizate servesc susţinerii structurii romanului, care are trei teme principale: reflecţiile asupra istoriei, asupra structurii lineare sau circulare a timpului şi asupra identităţii omului. Jocurile onomast^e^e^^^^^su^jn^^ante pentru că se fondează pe calembour, fapt care contribuie la
332
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
crearea polisemiei numelor. Sunt discutate numele lui Auger şi ale alter ego-ului său, Cidrolin. Schimbarea numelui este legată în context de tema culpei individuale, dar şi istorice. La sfârşitul romanului se constată că cei doi protagonişti, până atunci antitetici, au aceleaşi şapte prenume, care formează un acronim, iar seria iniţialelor prenumelor urmată de numele de familie realizează, la rândul său, o dublare ludică care trimite la trecut şi la prezent, sugerând continuitatea neamului.
Farmecul numelor exercitat asupra scriitorului din Statele Unite, Paul Auster, reprezintă obiectul studiului lui Pasquale Marzano: Dalia Polonia al paese di Poe: il fascino dei nomi in Paul Auster. Titlul cercetării este structurat în baza a două toponime ce apar într-unul din romanele scriitorului american. Unul este real, iar celălalt inventat, iar efectul scontat de autor se realizează prin omofonie, dar şi prin omografie parţială (Poland / Poe-land). Ele reprezintă punctele de plecare şi de sosire ale călătoriei lui Willy, poet căruia nu-i scapă nici o posibilitate de a exploata gustul pentru calembour, jocuri de cuvinte, metaforă, aşa cum o face însuşi creatorul său, P. Auster. De fapt, prin intermediul numelor utilizate în operele sale, s-ar putea realiza un fel de hartă onomastică a persoanelor care au influenţat viaţa privată a autorului, precum şi a preferinţelor sale literare (cu predilecţie Edgar Alian Poe, Beckett). Realitate şi ficţiune, realism şi verosimil sunt dimensiuni ale denominaţiei narative, iar a da nume personajelor reprezintă unul dintre aspectele magice pentru scrisul lui P. Auster.
Onomastica faldelliană e studiată de Elena Papa. Scriitor piemontez din Ottocento, G. Faldella consideră numele drept centru al personajului şi, de aceea, înainte de a intra în acţiune, personajul se dezvăluie cititorului prin nume. Destul de des, mecanismele denominaţionale sunt vizibile, pentru că jocurile onomastice în crearea supranumelor şi poreclelor permit acest lucru. Chiar dacă acest procedeu aluziv predomină, în onomastica faldelliană există şi o dimensiune realistă, naturalistă, care speculează numele tradiţionale, diminutivele, hipocoristicele, mai ales că acestea funcţionează şi în calitate de calificatori sociali, fără a se neglija însă nici corelaţia geografică dintre nume şi personaj.
în cercetarea sa Nomi nella lirica di Gozzano e dintorni (con Ermione, Arsenio, Dafne, Arletta), Bruno Porcelli porneşte de la afirmaţia că antroponimele şi toponimele în lirică sunt mult mai des în raport conotativ cu obiectele denotate. Se pun în discuţie câteva nume de referinţă apărute în poezia italiană: alegerea lui D’Annunzio în La pioggio nelpinetto a numelui Ermione este motivată prin aura de grecitate mitică; apoi pare că Montale recurge la Arsenio, pentru că sugerează o contrapoziţie în faţa aerului mitologic al onomasticii lui D’Annunzio; aceeaşi demitizare a poveştii dannunziene o practică şi Gozzano în Signorina Felicită; la fel, Eugenio Montale răstoarnă şi parodiază metamorfoza dafniană în cazul Arlettei. De fapt, în lirica montaliană asistăm ia o dublă răsturnare, pentru că Dafne, în loc să se metamorfozeze pentru a scăpa din braţele lui Amor, o face pentru a consimţi chiar şi un contact scurt, şi de aceea metamorfoza are loc în sens invers, nu de la uman la vegetal, ci de la vegetal la uman.
Nomi e anonimi di Pirandello. Qualche esempio este studiul lui Angelo R. Pupino. Autorul face demonstraţia că, în ciuda faptului că şi pentru Pirandello numele este un imperativ al personajului, totuşi, în opera sa, asistăm la o balansare între numit şi nenumit, între denominaţie şi anonimat. Atunci când personajele sunt botezate, în general numele sunt motivate în mod criptic: Rondone şi Rondinella (Rândunel şi Rândunica) se numesc aşa pentru că zboară neliniştiţi de dimineaţă până seara, dar se întorc la vechiul lor cuib; Cavalena, zis Sinucigaşul, compune tramele filmelor sale incluzând câte o sinucidere; Amina, anagramă pentru „anima” (= suflet) este aproape lipsită de corp, de materialitate; Moscarda, derivat de la „moşea” (= muscă) evocă neplăcerea provocată de bâzâitul unei muşte; Anna Luna, creatură selenică, aminteşte de puterea de a trezi fantasmele; în sfârşit, chiar şi prenumele lui Mattia Pascal (Mattia are aceeaşi rădăcină cu „matto” = nebun) este grăitor, pentru că personajul încearcă, schimbându-şi numele, să-şi creeze o altă identitate, pentru a nu mai fi un „Nimeni” (= Nessuno), dar, în final, constată că ajunge „il fu Mattia Pascal” ( = răposatul Mattia Pascal). în acest ultim caz, numele nu sugerează identitatea personajului, ci tocmai absenţa acesteia sau, altfel spus, identitatea este doar o aparenţă fixată printr-un nume. De la această concepţie până la personajele anonime ale lui Pirandello nu mai rămâne decât un pas, întrucât le maschere nude sunt nişte maschere anagrafiche, măşti lipsite de nume.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
333
Mana E. Romano scrie despre afinităţile dintre Holderlin şi A. Zanzotto în modul de a percepe sacralitatea peisajului natal (La „Dolle” di Zanzotto). La poetul italian peisajul este un feminin care se neagă, este Beltă, Lorna sau Dolle. Re-denominarea unui loc geografic este impusă de necesităţi textuale, astfel încât toponimul poetic se prezintă „piu vero del vero” (= mai adevărat decât adevărul). Aşa apare toponimul A Faen, care este verosimil pentru că este un loc cu fan (element de eros popular, de leac, dar şi de boală, pentru că provoacă alergii), dar şi neverosimil în acelaşi timp (aşa cum mărturiseşte autorul), pentru că nu există în realitate, ba, mai mult, uzurpă un toponim real, poate nu mai puţin sugestiv.
Relevanţa numelor literare în constituirea corpusului onomastic naţional este problema dezbătută de Aida Rossebastiano în studiul intitulat îl nome letterario nel XX secolo. Sunt puse în discuţie inovaţiile denominative textuale, redescoperirea unor nume uitate, diversitatea efectelor numelor din literatura cultă faţă de cea populară. Concluzia este că influenţa numelor literare nu este atât de mare pe cât ne-am aştepta, procentul fiind însă mărit în bună măsură de ecranizările inspirate din capodoperele literare.
Secţiunea următoare prezintă intervenţiile libere.
Pentru Giorgio Baroni a putea numi înseamnă a deţine sensul puterii (II segno del potere e la nominazione). Concepţia sa îşi are rădăcinile într-un aforism al lui Nietzsche, care avansează ideea că ajunge să creezi nume noi pentru a crea, cu timpul, şi lucruri noi. Din această perspectivă, se analizează gestul divin al numirii, dreptul de a da nume fiilor, dreptul inventatorului de a impune numele său obiectului descoperit. Prezintă apoi alternativa re-denumirii, aceea a ascunderii numelui prin adoptarea unui pseudonim sau a schimbării numelui pentru a se marca intrarea într-un ordin religios.
Intervenţia lui Giorgio Brugnoli are ca subiect / nomi del Petrarca, aprofimdând astfel una dintre afirmaţiile lui RJ. Lokaj asupra unei posibile corelaţii franciscane, controlabilă fie în onomastica de familie a lui Petrarca, fie în interpretarea metaforică ffanciscană din unele opere petrarcheşti. Pentru echilibrarea interpretării autorul propune ca în analiză să se ţină cont şi de unele date, mai puţin favorabile acestei interpretări, cum ar fi acelea ale nomenclaturii onomastice a câtorva personaje din Bucolicum Carmen, personaje care sunt programat alegorice, şi deci ideologice, aşa cum declara Petrarca însuşi, sau Boccaccio, comentatorul său. Dintre cele cinci nume pastorale ale lui Petrarca (Amiclas, Silvanus, Silvius, Stupeus, Tirrenus), se insistă în mod deosebit asupra lui Silvanus.
Alberto Casadei, în Nomi di personaggi nel „Furioso ”, demonstrează că, în câmpul onomastic, Ariosto se mişcă între tradiţie şi inovaţie, realizându-se coerenţa onomastică, dar şi adecvarea numelui la personaj. Unele nume consacrate de tradiţia cavalerească suferă modificări fonetice din dorinţa toscanizării lor, altele denotă tendinţa uniformizării sub aspect fonetic (Bradamante). Contrastează alegerea numelor care se găsesc uneori între verosimil şi neverosimil sau amestecul de nume de diverse origini (nume tipice romanelor franţuzeşti se adaugă celor greceşti, germanice, olandeze sau sârbeşti).
Potenţialul expresiv al numelor literare şi funcţiile lor intertextuale sunt analizate de Friedhelm Debus în studiul intitulat Funzioni dei nomi letterari. în crearea universului ficţional scriitorul inventează nume (invenzione) sau introduce nume autentice luate din realitatea concretă (simulazione). Alegerea poate avea în vedere funcţia caracterizantă a numelui, care se materializează în numele dialogante sau grăitoare (nomi dialoganti o parlanti), cu o transparenţă semantică vizibilă sau ascunsă, apoi în numele clasificatoare (nomi classificanti), care furnizează conotaţii temporale şi locale, în numele cu un fonetism simbolic (nomi d'al suono simbolico) şi în nume personificate (nomi personificaţi) care posedă, deja, caracteristici consacrate (Eva, Attila, Roma). Ca funcţii secundare sunt amintite cea mitică (mitizzazione), cea care pune în evidenţă sau trece în anonimat personajul (accentuazione e anonimizzazione). Chiar dacă poate fi inclusă în funcţia de a caracteriza, nu trebuie neglijată cea estetizantă.
Concetto del Popolo face câteva consideraţii asupra numelor din poezia religioasă (Nomi di alcuni testi di poesia religiosa). Premisa este aceea că hagiografii se comportă ca şi istoricii, în sensul că nu pot să inventeze nume, ci doar să le consemneze şi să le repete conform tradiţiei consacrate, întrucât numele corespunde în mod obligatoriu personajului istoric sau biblic. Intervenţia activă a scriitorului de texte religioase este limitată, mai ales când este vorba de „protagonişti” precum
334
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
Cristos, fecioara Maria, sfinţi. Când însă apar personaje secundare, acestea pot fi botezate, aşa cum se întâmplă cu numele doicilor din Rappresentazione della nativitâ di Cristo. Scriitorului de texte sacre, care nu poate decât să repete obligatoriu aceleaşi nume, nu-i rămâne decât să încerce să le interpreteze, să le dea un sens.
II romanzo inglese medievale fra cultura dotta e popolare este o cercetare a lui Enrico Giaccherini, în care poemul anonim Sir Orfeo, ce poate fi datat între sfârşit de Duecento şi început de Trecento, este analizat sub aspectul transferului unui mit clasic într-un alt teritoriu cultural, medio-englez. în numele protagonistei Heurodis, autorul avansează ipoteza unei contaminări: Heurodis corespunde numelui clasic Eurydice, chiar dacă ne aflăm în faţa unui vocalism neaşteptat (Eurydice / Heurodis); apoi numele reginei poate fi suprapus biblicului Herodias, unde s-a realizat reducerea diftongului iniţial. Asonanţa fonetică denotă, deci, o convergenţă a mitului clasic, a folclorului celtic şi a tradiţiei clericale.
Guglielmo Gomi consideră, în studiul II nome e il casato di Dante, că revine filologilor sarcina şi responsabilitatea în stabilirea adevărului când apar oscilaţii onomastice de natură fonetică şi grafică. în cazul numelui de familie al lui Dante există cam vreo zece variante extrase din documentele epocii şi din manuscrise vechi. Nicola Zingarelli le-a cercetat şi, conform opiniilor sale, forma autentică ar fi nu cea impusă de Boccaccio, Alighieri, ci Alaghieri. Mai recente sunt însă discuţiile în legătură cu prenumele marelui florentin, pentru că apare dilema dacă autorul compoziţiei Fiore, Durante, este de fapt Dante, formă provenită prin sincopă.
Subiectul studiului următor, semnat de Rodney J. Lokaj, este tot numele unui trecentist italian: II nome di Francesco Petrarca. Născut în 1304, perioadă în care numele sfântului de la Assisi era înconjurat de o aură de sacralitate, era normal ca Petrarca, în cinstea fondatorului ordinului franciscan, să poarte acest nume de botez. Deci prenumele Francesco este un caz de nomen-omen şi de mare iubire pentru San Francesco.
Numele proprii ale literaturii eroice germane în tradiţia neidhartiană (I nomi propri della letteratura eroica germanica nella tradizione neidhartiana) sunt analizate de Paolo Marelli. Prin tradiţie neidhartiană se înţelege complexul de texte poetice şi dramatice transmise sub numele de Neidhart sau în care figura lui Neidhart apare în rolul de duşman al ţăranilor. Tradiţia se referă la o perioadă cuprinsă între secolele XIII şi XVI şi era activă în Bavaria şi Austria. Obiect al ironiei şi satirei, ţăranii sunt prezentaţi drept violenţi, războinici, certăreţi. Prin numele eroice atribuite se creează o antiteză între aceştia şi figurile nobile ale protagoniştilor poeziei eroice germane. Astfel se recurge la formule onomastice parodice, prin coborârea numelor de la un registru înalt la unul de tradiţie populară.
Premisa studiului lui Giovanni Martini, Nomi da favola nei racconti delle Alpi Apuane, este că numele proprii folosite intratextual sunt o cheie de lectură capabilă să ofere posibilităţi interpretative şi de analiză interesante şi profunde. Mai întâi sunt descrise succint funcţiile numelui propriu din textul literar (clasificatoare, caracterizantă, evocativă, simbolică), pentru ca apoi să se insiste asupra acestora în basm, unde se constată folosirea fie a unor nume foarte cunoscute, fie a unora inedite, neuzuale. Cele mai multe sunt inventate, cu finalitate descriptivă, dar se ajunge şi la situaţii în care personajul este depersonalizat, aceasta pentru că în basm prevalează evenimentul narat, iar nu importanţa personajului.
Un studiu interesant asupra tratatului lui Federico II despre arta vânătorii cu şoimi (II nome del „peţitor” del „De arte venandi cum avibus” di Federico II) aparţine lui Carlo Santini. în prologul tratatului, alături de autor, apare încă un personaj. Este vorba de un peţitor, care ar fi insistat ca vestitul rege să scrie această operă şi care, pe lângă această funcţie, o îndeplineşte şi pe aceea implicită de dedicator al operei. Sintagma vir clarissime M. E., cu care Federico face aluzie la persoana căreia i se dedică tratatul, foloseşte o siglă neobişnuită în Evul mediu, formată din două litere majuscule. După opinia cercetătorului, se pare că nu este vorba de un acronim adevărat, ci M. E. reprezintă mai degrabă o abreviere care reduce vocativul Manfride la prima şi la ultima literă.
Ultima contribuţie din volum este o surpriză pentru cititorii români, pentru că se referă la o realitate culturală care ne aparţine, şi anume inscripţiile din cimitirul de la Săpânţa, care cuprind formule onomastice specifice sistemului denominaţiv popular. Autorii sunt Rodica Zafiu şi Bruno
—^___________._____	______:____ liaailimyfllll i	.............:	.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
335
Mazzoni, iar cercetarea s-a făcut pe baza materialului onomastic adunat de profesorul B. Mazzoni, un excelent cunoscător al limbii şi culturii române, în volumul Le iscrizioni parlanti del cimitero di Săpânţa. Aşa cum sugerează titlul (Un archivio della memoria: le formule onomastiche tra cultura orale e fissazione scritta nelle iscrizioni parlanti del cimitero di Săpânţa (Romania), aceste formule aparţin culturii orale, dar sunt fixate în scris, sub forma unui epitaf scris la persoana I şi construit ca o micronaraţiune în care defunctul se prezintă. Formulele onomastice, inserate de obicei la sfârşitul versurilor, au o funcţie referenţială, de identificare a defunctului, şi una textuală, impusă de logica internă a epitafului. în continuare sunt descrise toate formulele antroponimice existente, astfel încât putem afirma că cei doi autori au realizat o adevărată micromonografie a sistemului denominativ popular.
Actualul număr al revistei internaţionale de onomastică literară, ca şi cele precedente, demonstrează pe deplin că studiul numelor proprii folosite intratextual este absolut necesar şi trebuie integrat în lingvistica textului.
MARIANA ISTRATE
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „ Sextil Puşcariu ” Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
MARIANA NEŢ, Literature, Strategies and Metalanguage: A Semiotic Approach, Viena, Institut fur Sozio-Semiotische Studien (ISSS), 2002, 140 p.
Cartea Marianei Neţ reprezintă versiunea în limba engleză, concisă şi revăzută, a tezei sale de doctorat, susţinută în 1992.
în 1989, înainte de a deveni teză de doctorat, o primă versiune a cărţii a fost publicată în limba română la Editura Universităţii Bucureşti. în 1993 a fost publicată sub formă de articole în revista „Semiotica”, iar în 2002 apare versiunea de faţă la editura unui institut din Viena, Institut fur Sozio-Semiotische Studien (ISSS).
Studiul metalimbajului şi al strategiilor puse în mişcare prin intermediul acestuia în spaţiul literaturii (cu referire la fiecare gen literar în parte) se doreşte a fi semiotic, datorită faptului că astfel abordarea ar câştiga extinderea maximă a aplicabilităţii sale, prin caracterul transdisciplinar al metodei.
Structurată echilibrat, cartea se compune din patru părţi, cea de-a doua şi a treia cu câte patru capitole fiecare, cărora li se adaugă Introducerea şi Concluzia, Lista lucrărilor citate şi Referinţele.
Partea întâi, intitulată Metalanguage and Enunciadon, condensează un număr foarte mare de idei-nucleu, pe care cititorul le va regăsi aprofundate sau dezvoltate pe parcursul expunerii teoretice şi al demonstraţiilor practice din celelalte trei părţi ale cărţii.
Pentru a se putea studia aspecte ale literaturii, strategii şi metalimbajul, trebuie îndeplinită o condiţie esenţială: să existe Textul. în absenţa Textului nu s-ar mai putea medita pe marginea strategiilor metatextuale emergente, a căror înţelegere garantează - după cum afirmă autoarea -înţelegerea literaturii, în general.
Din perspectiva celor de mai sus este firesc de ce alege autoarea să îşi înceapă demersul teoretic cu afirmarea „primatului textului”. E, prin urmare, la fel de firesc că subiectul şi perspectiva lucrării sunt ambele oferite de Text.
Premisa de la care porneşte demonstraţia în prima parte a cărţii este preluată de la profesorul Ion Coteanu şi ea susţine validitatea ideilor întregii cărţi, nu doar ale acestei prime părţi. Citatul preluat ca premisă de Mariana Neţ este următorul (vezi p. 7): „Limba nu reflectă realitatea ca o oglindă, adică pasiv, şi nici n-o structurează exercitându-şi acţiunea în direcţia unică spre realitate, ci
336
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
reflectă, organizează reflectarea şi redesemnează lumea în funcţie de această organizare. Funcţia reflexivă a limbii [este] consecinţa unui proces cu direcţie permanent dublă: de la realitate la desemnarea unor părţi ale ei, de la aceasta - după specificarea lor mentală prin denumire şi sintaxă -din nou la realitate ş.a.m.d. [Astfel] se explică şi posibilitatea imaginării unei lumi care nu corespunde tocmai celei reale [şi care este] lumea poeziei” (Coteanu, 1997, p. 20).
După precizarea premisei, la care va reveni prin aprofundări succesive, autoarea analizează relaţiile limbă-text, enunţare-limbaj poetic, a căror natură (de constantă în raport cu o variabilă sau de construct abstract în raport cu un „obiect” material) o va stabili printr-o serie de comparaţii cu perechi relaţionale relativ similare, precum: limbă naturală-limbaj poetic, schemă-uz, competenţă-performanţă, enunţ-enunţare (utterance-enunciatiori).
O primă concluzie obţinută în urma armonizării operate între primele două relaţii (astfel încât textul e privit ca generator al propriului limbaj, iar acesta din urmă e privit ca provenind din limba naturală printr-o deviaţie similară cu cea a uzului faţă de schemă) se va materializa în a doua parte, numită Grammar and Metalanguage. Concluzia este aceea că orice gramatică a unui limbaj poetic poate servi ca o grilă pe baza căreia se poate reconstrui gramatica limbii naturale.
La acest nivel al analizei, metalimbajul intrinsec al textului literar este privit ca un simulacru al unor posibile limbaje formale pe care textul le poate genera. Dar, afirmă autoarea, orice investigare a metalimbajului intrinsec presupune o discuţie pe marginea conceptului de enunţare, discuţie pe care Mariana Neţ o va continua pe linia lui E. Benveniste şi a şcolii pragmatice franceze.
Cercetătoarea începe prin a afirma importanţa esenţială a subiectivităţii, instaurată pentru a media între competenţă—enunţ (competence-vtterance) şi performanţă-enunţare (performance-enunciation).
Redefinit în raport cu planul enunţului şi cu cel al enunţării, metalimbajului i se recunoaşte o poziţie privilegiată, constant mediatoare între cele două: „Din această perspectivă, metalimbajul funcţionează ca un terţ element plasat între două planuri în permanentă relaţie dialogică. Sistemul metalingvistic din interiorul unui text literar poate permite cercetătorului să reconstruiască planul enunţării (adică o ipostază abstractă a limbii, aflată în pragul modelării ca discurs) doar atunci când porneşte de la rostire, de la imanenţa textuală” (p. 10-11; traducerea fragmentelor citate din limba engleză îmi aparţine).
Fragmentul citat mi se pare relevant, pentru că, prin conţinutul său, el intră în consonanţă cu un pasaj din concluzia generală finală a cărţii; este vorba de a cincea sugestie din finalul studiului, şi anume: „(5) [...] dihotomia postulată de cercetătorii structuralişti între ‘imanenţa’ textuală şi caracterul ‘deschis’ al unei opere de artă poate fi rezolvată în mod dialectic” (p. 121).
Tot în relaţie cu enunţarea, Mariana Neţ studiază aspecte ale utilizării deictice (deictisation) -termen pe care îl preferă celui clasic, deixis - concepută ca un subsistem funcţional constituent al metalimbajului intrinsec al unui text literar, subsistem ce serveşte la stabilirea unei legături între textul literar şi planul enunţării. Utilizarea deictică marchează natura eterogenă a planurilor enunţării, ceea ce conduce la concluzia că orice enunţare e eterogenă, prin multitudinea de planuri a căror sinteză o reprezintă şi prin mulţimea subiectivităţilor variate care stabilesc o relaţie dialogică în interiorul ei.
Printr-o schimbare de perspectivă, cercetătoarea va observa că reprezentarea enunţării în planul rostirii e relevată prin fenomenul dublării enunţării (duplication of enunciation), ceea ca îndreptăţeşte şi reclamă comparaţia cu sublinierea bahtiană a naturii dialogice a textului literar.
Factor generator al eterogenităţii textului, mulţimea subiectivităţilor din interiorul lui este de fapt mulţimea enunţiatorilor participanţi la rostire, fiecare aparţinând unui plan de enunţare diferit.
Prezenţa mulţimii enunţiatorilor are mai multe consecinţe reperabile la nivelul discursului Marianei Neţ: conferă textului un statut cvasiritual, acela al ceremoniei, care presupune introducerea unor elemente de punere în scenă (staging) având ca rezultat ceea ce Pierre van den Heuvel numeşte şi defineşte (1985, p. 110) ca referenţialitate internă, obligând la recunoaşterea prezenţei ironiei ca o valoare constantă a comunicării literare şi a elementului ludic al citatelor literare. Nu în ultimul rând, asumarea unui rol de către fiecare dintre aceşti enunţiatori e consecinţa unei strategii menite să provoace complicitatea dintre enunţiator şi enunţiatar. Revenind la problema metatextului încorporat în textul literar, cercetătoarea afirmă că funcţia metalingvistică a textului literar şi a limbajului poetic sunt marcate în secvenţele în care predomin^fimctiareferenţială, adăugând că textul literar, manifestă
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
337
în mod necesar în limbajul său semne ale unui plan metalingvistic, pentru ca cititorul să devină conştient că discursul literar actualizează un context lingvistic şi situaţional. Pe anumite porţiuni, încetând să se mai refere la lumea reală pentru a se orienta asupra propriilor secvenţe, limbajul poetic se transformă, aşadar, într-un referent intern al textului.
în formularea autoarei, situaţia de mai sus se rezumă după cum urmează:
„(1) când textul literar (sau una din secvenţele sale) se referă la o sublume a lumii reale, textul sau secvenţa îndeplineşte o funcţie referenţială;
(2)	dacă, pentru un timp, textul încetează să mai facă referire la o lume extratextuală pentru a vorbi despre (una din) propriile sale secvenţe, atunci predomină funcţia metalingvistică; şi
(3)	de fiecare dată când un text învesteşte una din secvenţele sale lingvistice cu o funcţie referenţială diferită de cea de la (1), prin urmare de fiecare dată când sublumea la care se referă secvenţa textuală diferă de sublumea la care s-ar referi aceeaşi secvenţă textuală în afara acelui (con)text, rezultă o funcţie metatextuală” (p. 17).
Autoarea numeşte „referenţialitate primară” condiţia esenţială a existenţei oricărui tip de enunţare şi afirmă că trecerea textului de la „referenţialitatea primară” la „referenţialitatea secundă”, proprie lui, e o transformare care nu poate lua naştere decât prin acţiunea celor trei stadii funcţionale rezumate anterior.
în acest punct al demonstraţiei autoarea poate da continuitate premisei enunţate la început, prin citarea profesorului I. Coteanu, prin următoarea reformulare: „Aşa se explică apariţia unei funcţii poetice derivată din cea referenţială prin intermediul funcţiei sale metalingvistice, deoarece poeticul [poeticity] nu e altceva decât acea referenţialitate secundă, menţionată mai sus” (p. 17).
Primul capitol, Metalanguage and Referent, aprofundează aceeaşi premisă de început, autoarea oferind două diagrame (a doua, o completare a celei dintâi) în care sunt puse în evidentă cele două tipuri de metalimbaje: metalimbajul ca atare şi metatextul, dar este şi o continuare a seriei strategiilor metatextuale prezentate cu exemplificări aferente şi în partea întâi. Astfel, în primele două capitole autoarea studiază semnele citării şi citatele, ironia şi parodia, fabula, prefaţa, titlul, retorica şi traducerea, ca strategii metatextuale şi de disimulare sau control asupra receptorului. Acestora li se adaugă, în capitolul III, The Rhetoric of Reading, punctul de vedere asupra existenţei unor tipuri diferite de retorici specifice diferitelor specii literare, dar şi diferitelor pasaje din unul şi acelaşi text. Autoarea face demonstraţia valabilităţii acestui punct de vedere prin analiza poemului O, rămâi de Mihai Eminescu.
Existenţa mai multor tipuri de retorică în unul şi acelaşi text reprezintă cel mai adesea un obstacol în decodarea adecvată a textului, care poate fi însă înlăturat prin recurgerea la o grilă inter-textuală, justificându-se astfel explicaţia discuţiei despre retorică din secţiunea Meta- and Intertextuality.
în capitolul IV, The Literary Text: A Projection of Grammar, se revine asupra orientării spre enunţ, pentru ca, prin intermediul sistemului metalingvistic prezent în structura de suprafaţă a textului, să se traseze un spaţiu al enunţării. Mai mult decât atât, analiza nivelului liniar, de suprafaţă, al textului - arată autoarea - conduce la reconstituirea nu doar a regulilor cu funcţionalitate lingvistică dezvoltate în acel discurs, ci şi a regulilor care au guvernat o serie de schimbări ulterioare în evoluţia limbajului, astfel încât analiza textului literar confirmă faptul că toate elementele din diacronia limbajului sunt vizibile în sincronie.
în partea a treia, Poetical Arts and Metalanguage, autoarea va discuta gradele de importanţă pe care le manifestă „textul” de adâncime, metatextul şi textul de suprafaţă în cele trei genuri literare -considerate de ea colecţii de strategii, seturi teoretice ierarhizate şi instituţionalizate de convenţii apte de manifestare prin anumite tipuri de limbaje şi apte de a fi descrise şi catalogate, deci finite - într-o încercare de definire a specificului fiecărui gen literar în parte.
Astfel, capitolul I prezintă specificitatea genului liric şi narativ, aflate nu într-o relaţie biunivocă (1 : 1), care ar permite comparaţia lor simetrică, ci analizate împreună în acelaşi capitol, pentru că artele poetice aparţinând ambelor genuri se diferenţiază în mod frapant de artele poetice ale genului dramatic, asupra cărora autoarea a considerat necesar să revină într-un capitol aparte, al II-lea. Aşa cum se afirmă în deschiderea primului capitol, discursul dramatic se află în situaţia extremă şi paradoxală în care metatextul se transformă în paratext, în vorbire reală sau virtuală, care funcţionează nu în interiorul, ci simultan cu discursul literar; autoarea indică pentru paratext notele şi indicaţiile regizorale, prezente ca atare în text sau înglobate în discursul personajelor.
-.... ■       —— -	—  n ■   — _______________,      .................. .....
338
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
Discursul liric şi cel epic sunt studiate din perspectiva a trei funcţii: funcţia referenţială, funcţia autonimică şi funcţia metalingvisticâ. Sintetizând discuţia mai largă din carte, se poate observa că în artele poetice ale genului liric predomină funcţia autonimică, realizându-se tranziţia de la metalingvistic la autonimic, iar din calitatea metatextului dintr-un text liric de a putea fi verbalizat rezultă calitatea specifică a textului liric de artă poetică, şi anume aceea de a putea fi citit (calitate redată de autoare prin termenul readability). in artele poetice ale genului epic predomină funcţia metalingvinstică, în varianta ei intertextuală, realizându-se astfel trecerea de la autonimic la metal ingvistic, iar calitatea metatextului dintr-un text epic de a fi verbalizat permite definirea specificităţii textelor epice de artă poetică prin verosimilitate (verisimilitude).
Toate aceste idei sunt demonstrate practic prin analize textuale (Louis Aragon, Art poetique, pentru genul liric, şi Andre Gide, Les Faux Monnayeurs, pentru genul epic) şi amplificate prin corelaţia cu concluziile şi analizele strategiilor metalingvistice din capitolele III şi IV. Cât priveşte artele poetice ale genului dramatic, ilustrate elocvent de autoare prin fragmente literare diverse, acestea se caracterizează în special prin calitatea lor de a putea fi puse în scenă („the dramatic text must be performable”, p. 78).
Paradoxal în aparenţă, concluzia că textul dramatic are o funcţie metatextuală în relaţie cu reprezentarea lui (punerea în scenă a piesei) şi că doar aceasta din urmă are statut de „text” este susţinută, arată autoarea, de relaţia paralelă dintre opera literară şi interpretarea critică. Mai mult decât atât, reprezentarea piesei este un stadiu superior de materializare în cadrul procesului de generare a unui al treilea text, reprezentarea mentală construită de receptor (primul fiind textul piesei, al doilea „textul” reprezentării piesei).
Ultima parte a cărţii se constituie într-o analiză a impactului literaturii asupra vieţii cotidiene, cu efecte vizibile în limbajul uzual. Aceste efecte studiate aici sunt cele ale circulaţiei citatelor literare sub formă de clişee în limbajul cotidian comun. Se impun în opinia autoarei şase concluzii: (1) în limbajul curent citatul literar e o zonă de tranziţie dintre două lumi diferite (cea a discursului literar şi cea extratextuală); (2) procesul de cunoaştere mediat de citatul literar e întotdeauna orientat de la lumea reflectată de discursul literar la lumea extratextuală care reprezintă gradul zero în relaţie cu vorbirea textuală şi căreia nu i se acordă niciodată identitate autonomă; (3) trecerea de la context la cotext si de la cotext la context este întotdeauna graduală în funcţionarea discursului literar; (4) din punctul de vedere acceptat în spaţiul acestui studiu, cotextul şi contextul sunt categorii complementare, fiecare fiind deopotrivă o „mască” a celeilalte; (5) în comparaţie cu limbajul curent, limbajul manifestat în discursul literar reprezintă „gradul zero”, „schema” sau norma lingvistică; (6) principala funcţie a clişeelor literare e cea ludică.
Alte cinci concluzii cu caracter mai general sunt conţinute de partea finală, denumită de autoare chiar Concluzie, iar redarea lor mai jos este motivată de faptul că studiul Marianei Neţ, în forma sa actuală, este poate mai puţin cunoscut publicului român. Aceste concluzii sunt:
„(1) Planul metal ingvistic şi metatextual al textului literar depind nu doar de conţinutul lingvistic şi situaţional, ci şi de receptorul-interpret.
(2)	Setul teoretic infinit de interpretări posibile ale unui text literar îşi are originea în modul în care acel text funcţionează într-o cultură dată.
(3)	Dependenţa lor de receptorul-interpret, pe de o parte, şi de clasa textului şi discursului, pe de alta, [...] este unul dintre motivele principale care nu ne-au permis să întocmim un inventar exhaustiv al elementelor ce pot îndeplini o funcţie metalingvisticâ într-un text literar (sau într-una din subclasele sale).
(4)	(Sub)codurile lingvistice şi metalingvistice, pe de o parte, şi planurile metatextuale, pe de alta, îşi pot schimba între ele funcţiile, îşi pot alterna dominaţia unele asupra celorlalte atât într-un text literar dat, cât şi în literatură privită ca sistem. [...]
(5)	Ca o consecinţă, dihotomia postulată de cercetătorii structuralişti între ‘imanenţa’ textuală şi caracterul ‘deschis’ al unei opere de artă s-ar putea rezolva în mod dialectic” (p. 121).
Aşa cum o arată titlurile primelor trei părţi ale cărţii: Metalanguage and Enunciation, Grammar and Metalanguage şi Poeticar Arts and Metalanguage, autoarea e interesată în primul rând de o definire şi relaţionare cât mai cuprinzătoare a metalimbajului, metatextul fiind considerat o
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
339
variantă a sa (cf. p. 35), ca şi de studierea strategiilor metatextuale, pe care autoarea nu îşi propune să le epuizeze (cf. p. 121), mulţumindu-se să le identifice parţial, dar semnificativ, prin exemple literare şi nonliterare. Dacă în aceste trei prime părţi literaritatea este pusă în slujba demonstraţiei, căreia îi serveşte ca suport de exemplificare, în ultima parte şi în Concluzie literaritatea e reafirmată, cu o deplasare de accent care facilitează reciproca situaţiei iniţiale, adică punerea în evidenţă a literaturii -amprentă emblematică a culturii şi a civilizaţiei - ca punere în abis a Textului.
Ideile despre literatură ca punere în abis a textului îşi găsesc un corespondent în titlul cărţii ca atare. Ca termen aflat pe poziţia întâi în titlu, „literaturii” i se recunoaşte aşadar în final întâietatea şi la nivelul imanenţei textuale a studiului, în timp ce „metatextul”, termen aflat pe a treia poziţie în titlu şi care făcuse subiectul primelor trei părţi ale cărţii, este acum subsumat tematic viziunii generice mai largi a literaturii.
Inversarea de perspective arătată mai sus este benefică şi chiar indicată, pentru că - aşa cum afirma Tzvetan Todorov într-un pasaj citat de Mariana Neţ - „dacă facem din limbaj o teorie a literaturii, trebuie să citim cu atenţie literatura ca teorie a limbajului” (p. 39).
ALINA CÎRLĂNESCU
Universitatea „Babeş-Bolyai” Facultatea de Litere Cluj-Napoca, str. Horea, 31
MIHAI N. RADAN, Graiurile caraşovene azi. Fonetica şi fonologia, Timişoara, Editura Anthropos, 2000, 308 p.
Bibliografia idiomului slav al caraşovenilor s-a îmbogăţit cu o remarcabilă lucrare, elaborată de Mihai N. Radan, cadru didactic la Catedra de slavistică a Universităţii de Vest: Graiurile caraşovene azi. Fonetica şi fonologia. Tipărit în excelente condiţii grafice (prin grija Uniunii Sârbilor din România şi a Editurii Anthropos), volumul este cea mai recentă (să sperăm că nu ultima) şi importantă cercetare lingvistică aparţinând unui caraşovean. Comparabilă cu lucrarea interbelică a iui Emil Petrovici, cartea se înscrie în seria studiilor începute la Reşiţa de un a’t caraşovean, Mihai Radan (senior), în Studii de limbă, literatură şi folclor (SLLFolc). II (1971), III (1976) şi continuată prin culegerea de folclor a lui Ivan Birta (din Clocotici), Karasevci. Narodne umotvorine sa etnoloskim osvrtom, Bukureşti, 1993, 548 p.
Pentru cititorii mai puţin informaţi asupra Banatului, să notăm că slavii ce-şi spun karasevci (vezi p. 29) trăiesc în şapte sate, de la poalele Semenicului, în apropierea Reşiţei, de-a stânga şi de-a dreapta şoselelor care duc spre Anina (Caraşova, Nermet, Iabalcea), respectiv Ciaviţa (Lupac, Clocotici, Vodnic şi Rafhic), în bazinul superior aî râului Caraş. Românii din zonă îi numesc craşovp’d, cârşoveni, mai nou caraşoveni (etnonim folosit în scrierile d;**	deceniu, după
modcîuî Im' Emil Petrovici). Despre caraşoveni au scris lingvistul Emil Petrovici (Graiul caraşovenilor. Studiu de dialectologie slavă meridională, Bucureşti, 1935) şi istoricul Traian Simu (Originea craşovenilor. Studiu istoric şi etnografic, Lugoj, 1939). Bibliografia impresionantă a problemei, în limba română şi în alte limbi, este adusă la zi şi analizată în lucrarea lui Mihai N. Radan.
Aspectul şi lectura acestei cărţi nasc o reală bucurie intelectuală şi profesională nu doar pentru slavi şti, ci pentru orice filolog; lucrarea ilustrează faptul că se poate studia şi temeinic, monumental, în vremea şi în vremurile noastre preponderent şi (parcă) predestinate istoric pentru articole. Pilduitoarele strădanii pe teren şi stăruitoarele cercetări în biblioteci ale lui Mihai N. Radan, cartea în întregul ei ne duc cu gândul la opuri tipărite cândva de lingvişti formaţi la Muzeul Limbii Române din Cluj. Contribuţia aceasta nu va putea fi ignorată de către cercetătorii graiurilor slave din România şi
din sudul Dunării.
340
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
Modelul şi izvorul cărturăresc cel mai important îl constituie cartea lui Emil Petrovici. Dar slavistul de la Timişoara adaugă argumente şi stadii fonetice actuale ipotezelor susţinute de acesta. Ca un omagiu adus marelui înaintaş, cercetarea lui Mihai N. Radan îi calcă pe urme, autorul scriind în spiritul şi, pe alocuri, chiar în litera acestuia; a se vedea, printre altele, consideraţiile despre vocala a (p. 167, la Petrovici 59), despre a uşor închis spre ă (68, la Petrovici 61), despre e (71, la Petrovici 63).
Aspecte etnoculturale şi istorice sunt discutate de Mihai N. Radan în subcapitolul Cercetări privind limba, istoria, folclorul şi obiceiurile caraşovenilor (p. 14-63) din Introducerea în care sunt abordate şi aşezarea geografică, populaţia, ocupaţii, originea caraşovenilor - între istorie şi legendă, facându-se trimiteri şi la alte localităţi cu populaţie caraşoveană.
Cea mai întinsă şi, pentru slavişti, cea mai importantă parte a cărţii lui Mihai N. Radan o constituie Fonetica şi fonologia graiurilor caraşovene azi (p. 64-210), încheiată prin Concluzii, urmate de Anexe: texte dialectale, rezumate (în franceză şi sârbă), indici de autori, de localităţi, de cuvinte, abrevieri şi bibliografie.
Concepută iniţial ca o lucrare dialectală sub aspect sincronic, cartea a devenit şi reprezintă o cercetare lingvistică diacronică, după cum constată Dorin Gămulescu (pe coperta a IV-a, de unde mai reţinem: „Trăsăturile distinctive ale graiurilor, evoluţiile şi schimbările, cu precădere în plan fonetic, dar şi gramatical şi lexical, sistemul fonologie al graiurilor analizate sunt bogat şi convingător ilustrate, folosindu-se în acest scop aproape 4 000 de lexeme, ceea ce - trebuie să recunoaştem -constituie o cifră importantă”).
Originar din Caraşova, Mihai N. Radan a folosit metoda anchetatorului-informator, completată prin anchete dialectale propriu-zise (frontale şi de corectare), cu reveniri mai ales la Clocotici, Lupac, Rafnic (p. 8). Pentru a găsi dovezi comparative în explicarea originii şi a fizionomiei graiurilor caraşovene, a făcut sondaje în sate sârbeşti din Bulgaria (p. 9-10), în Uljma şi Izbiste (din Banatul sârbesc, unde au trăit grupuri „mai mult sau mai puţin compacte de caraşoveni” - p. 17).
Autorul susţine că, la origine, caraşovenii nu erau sârbi. El porneşte de la premisa după care „caraşovenii de azi [s.n.] sunt urmaşi ai primilor slavi sudici stabiliţi în Banat prin secolele VI-VII” (p. 35). Pentru demonstrarea acestei teze („susţinută, dar nu şi suficient argumentată de I. Popovic şi M. Radan” - p. 49), aduce mai multe argumente lingvistice, printre care forma arhaică a fonemelor t’ şi d\ grupul consonantic vechi slav cr- (devenit cr- în unele dialecte sârbe şi croate), păstrarea străslavului -st(r)- cu dentala neiotacizată (p. 161-162). Peste slavii rămaşi din secolele VI-VII în zona montană a Banatului (p. 161), pe care i-am putea numi străcaraşoveni, s-au aşezat mai multe valuri de „imigranţi veniţi din sudul Dunării în secolele XIV-XVIU” (p. 35). Aceştia au fost „în cea mai mare parte sârbi”, aflăm în final, veniţi din acele oaze catolice sârbeşti atestate în zonele Krusevec, Prokuplje, Novo Brdo, Nis, Prizren (p. 222), de unde au fugit din calea turcilor, din cauza prigonirii sârbilor catolici („atât de către despoţii sârbi cât şi de turci” - p. 221). La această concluzie l-au condus pe autor date istorice şi materialul fonetic analizat (sincronic şi diacronic) în comparaţie cu fapte dialectale sârbeşti din România şi din sudul Dunării, aşa cum au procedat Emil Petrovici şi câţiva slavişti de seamă de la Belgrad. Consultând o bibliografie preponderent sârbească, autorul descoperă, în stratul vechi (din secolele VI-VII) al graiurilor caraşovene, aspecte asemănătoare sau identice cu cele din graiuri sârbeşti sud-estice (p. 163, unde se discută iotacizarea, şi p. 219, 222).
Sunt evidenţiate însă şi semne după care graiul strămoşilor caraşoveni „aparţinea dialectelor vestice (sârbe, croate, slovene şi nord-macedonene) ale grupului lingvistic sud-slav” (p. 160, despre t’ şi df Iar franciscanii bosniaci sau dalmatini veniţi la Caraşova „vorbeau aproximativ aceeaşi limbă cu cea a slavilor bănăţeni” (p. 37). Dacă s-ar fi adus în discuţie şi graiuri croate sud-dunărene, surse bibliografice din dialectologia croată (în cazul când există asemenea studii), s-ar fi lămurit mai convingător apartenenţa genealogică a idiomului caraşovenesc; trimiteri la graiuri sau limba croată se fac şi la p. 160, 161. Oricum, numărul impresionant de lexeme şi aspecte fonetice notate de Mihai N. Radan constituie un tezaur care, pus într-o altă paradigmă (dialectală), poate conduce şi la alte concluzii. Ceea ce nu scade, ci, dimpotrivă, sporeşte meritele autorului şi valoarea cărţii.
Originea graiurilor caraşovene va fi mai riguros (şi convingător) demonstrată când vor fi studiate (şi) de lingvişti de la Zagreb de talia lui Emil Petrovici, Ivan Popovid sau Pavle Ivic. Dacă dialectologi croaţi de seamă nu s-au pronunţat încă, nu înseamnă că nu există asemănări/înrudiri ale
RECENZII ?I PREZENTĂRI DE CĂRŢI
341
graiurilor caraşovene cu dialecte croate din sudul Dunării. Deocamdată, autorităţile şi filologii din Croaţia au rezolvat problema (doar) acordându-le caraşovenilor cetăţenia croată.
După opinia lui Mihai N. Radan, prezintă credibilitate ştiinţifică minimă şi nu sunt de luat în seamă cei care au susţinut apartenenţa caraşovenilor la neamul croat. Astfel, broşura lui Petar Vlasic, Hrvati u Rumunjskoj (Belgrad, 1928), este sumară, superficială şi neştiinţifică (p. 58); dar consideraţiile lui Jovan Zivojnovic, bazate (şi) pe scrisori trimise de învăţătorul pensionar Matei Vlasic şi de negustorul Todor Birta (Petrovici, p. 9), sârb din naştere (p. 33), sunt un izvor credibil numai pentru că susţin despre caraşoveni că sunt sârbi? Afirmaţiile total nefondate ale lui Petar Vlasic au fost demontate de J. Erdeljanovic, care a demonstrat „cu argumente ştiinţifice pertinente că atât caraşovenii, cât şi rekăşenii (sokci) sunt de origine sârbă şi vorbesc graiuri sârbeşti” (p. 58). Monografia lui S. Krpan (despre croaţii din Europa, inclusiv din România) este „modestă din punct de vedere ştiinţific”, iar autorul „nu aduce vreun argument” în considerarea caraşovenilor drept „croaţi” (p. 61). Insuficient argumentată este şi interesanta ipoteză a lui S. Trojanovic, „conform căreia caraşovenii ar fi originari din părţile vestice ale Bosniei şi Herţegovinei şi din Dalmaţia”. în plus, Trojanovic nu se pronunţă „ferm în privinţa apartenenţei etnice a caraşovenilor, susţinând doar că aceştia sunt parte componentă a neamului sârbo-croat” (p. 58). Rămân pertinente, aşadar, pentru autor, doar ipotezele care susţin originea sârbească a caraşovenilor.
O trăsătură a cărţii lui Mihai N. Radan este că, chiar dacă autorul este convins de apartenenţa sârbă a caraşovenilor şi de ortodoxismul lor originar, formularea ipotezelor sale lasă deschisă şi posibilitatea altor interpretări. Autorul nu dă sentinţe, plasându-şi demonstraţiile sub semnul ipoteticului, al probabilităţii: nu se ştie cu certitudine/probabil (p. 35), am înclina să credem (p. 39), (există) posibilitatea, ipoteza (p. 40), (obiceiurile) lasă să se întrevadă (p. 43), presupunem/ (dar este) foarte probabil (p. 42, 74, 222), după toate probabilităţile (p. 42). Se vorbeşte, de asemenea, despre limba / limbile sârbă şi/sau croată veche şi literară (passim), ser. comună, dar limba sârbă şi croată contemporană (p. 71), despre dialecte (p. 162), graiuri sârbeşti şi croate (p. 64).
Despre etnonimul caraşovean aflăm că are un pronunţat caracter de individualizare şi diferenţiere personală sau colectivă „din punct de vedere etnic, lingvistic şi religios faţă de alţi indivizi sau alte comunităţi din Banat (sârbă, română, bulgară, croată)” (p. 20). Caraşovenii au şi trăsături „care-i individualizează de conaţionalii lor sârbi din Banat” (p. 28). Caraşoveanul de rând consideră că „nu poţi fi sârb dacă eşti de religie catolică” (p. 28). Sunt citaţi, de către Mihai N. Radan, cercetători care au subliniat „că era imposibil să convingi un caraşovean că ar fi sârb, croat ori bulgar, ei considerându-se un popor deosebit, cu limbă deosebită” (p. 28). în anii şaptezeci, când Mihai Radan (senior) îşi prezenta cercetările în cadrul Filialei din Reşiţa a Societăţii de Ştiinţe Filologice, glumeam pe seama poporului caraşovean, despre care el ne vorbea cu multă convingere, considerându-i slavi din secolele VI-VII.
în cercetările sale printre caraşoveni, Mile Tomici constatase acelaşi fenomen: caraşoveanul se consideră ca atare „atâta timp cât nu se încearcă să i se explice că este sârb şi se declară croat imediat ce observă acest lucru” (SLLFolc, II, p. 162). Emil Petrovici remarcase, între cele două războaie mondiale, că este greu să convingi un caraşovean că este sârb, „indiferent de gradul de cultură al acestuia” (Petrovici, p. 15). Exemplul lui Mihai N. Radan arată că, între timp, lucrurile s-au schimbat: un intelectual caraşovean cu solidă cultură filologică se poate considera sârb. Şi, dacă citim lista persoanelor din Caraşova care au sponsorizat cartea, constatăm că nu este singurul cu această opţiune.
în legătură cu recensămintele în care caraşovenii s-au declarat (în masă) croaţi, Mihai N. Radan afirmă că „marea majoritate nici nu era întrebată în privinţa opţiunii, fiind automat înregistraţi drept croaţi, numai cei care cereau în mod expres erau recenzaţi ca sârbi sau de altă naţionalitate” (p. 31). O fi ştiind autorul ce spune, doar a trăit la Caraşova, deşi este greu de acceptat un asemenea abuz administrativ. După această logică, ne putem întreba dacă locuitorii Caraşovei au fost consultaţi când au fost trecuţi „sârbi catolici” în Conscripţia din anul 1743 (p. 62). Credem că, în 1977, s-au declarat croaţi în proporţie de 90% (p. 31) pentru că exista şi rubrica (alternativă) sârbi. Iar în 1930, ţinându-se departe de disputa că ar fi sârbi sau croaţi, s-au declarat (ori au fost trecuţi abuziv, dacă urmăm logica lui Mihai N. Radan) la alte neamuri (deci caraşoveni), probabil pentru că sârbii şi croaţii aveau o singură rubrică; nici limba maternă nu este sârbă sau croată, ci apare la alte limbi.
342
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CĂRŢI
Mihai N. Radan constată că azi este în creştere „numărul caraşovenilor care optează pentru naţionalitatea croată”, chiar dacă „nu sunt pe deplin convinşi că aparţin acestei etnii” (p. 30). Ei sunt atraşi de numeroase facilităţi „acordate de statul croat”, în vreme ce statul sârb nu se interesează ce ei şi nu are o strategie „cu privire la această chestiune” (p. 30).
Abordând aspectul religiei catolice a caraşovenilor, autorul aduce în discuţie fapte istorice prin care vrea să convingă că, la origine, caraşovenii au fost ortodocşi, lucru plauzibil, dacă ei sunt în Banat din secolele VI-VII, când nu era decât o singură religie în spaţiul dacoromân, religie creştină pe care o putem numi ortodoxă, pentru că nu apăruse marea schismă. Caraşovenii au fost catolicizaţi cu forţa, susţine Mihai N. Radan, la ordinul şi insistenţele regilor unguri. Rezistenţa la catolicizare s-ar fi datorat şi sârbilor ortodocşi veniţi din sudul Dunării, deşi cei mai mulţi imigranţi au fost sârbi catolici (p. 39, 221, 222). Despre existenţa certă a caraşovenilor catolici se poate vorbi doar începând cu secolul al XVII-lea. De aceea, există posibilitatea ca „majoritatea caraşovenilor (cu excepţia celor din Caraşova) să fi devenit catolici doar la începutul acestui secol” (p. 40). Afirmaţia că Marko Bandulaevic (Bandini) a catolicizat la Caraşova, în august 1628, „mulţi sârbi caraşoveni” (p. 41), trebuie corectată în sensul că textul italian, transcris de Traian Simu (Originea, p. 35), nu conţine cuvântul sârbi, ci suflete (anime, în original): „mi ha mandato alia cura di quell’anime, posso dire* perse, per predicargli, et con ajuto di suadivina maestra convertirle ad viam veritas...”.
Argumente pentru un ortodoxism originar al caraşovenilor sunt găsite şi în diverse obiceiuri (pastorale, de nuntă, de înmormântare) caracteristice poporului sârb. Unele fapte etnofolclorice „lasă să se întrevadă că acest grup etnic s-a desprins cândva din sânul acestui popor şi că, iniţial, era de religie ortodoxă” (p. 43; cf. şi cele spuse de Petar Vlahovic - p. 59). Ortodoxismul originar al caraşovenilor nu este însă un argument indubitabil pentru apartenenţa lor sârbească, dacă ei se află din secolele VI-VII în Banat, unde au devenit creştini.
S-ar putea ca, iniţial, să se fi stabilit în Valea Almăjului (mai aproape de Sviniţa), zonă în care Emil Petrovici constată urme lingvistice din perioada slavei comune. Propunem această ipoteză doar dacă acceptăm, cum spune Mihai N. Radan, că Turski Grat (Cetatea turcească) „a existat înaintea localităţii, care, probabil, a luat naştere ulterior, în imediata ei vecinătate” (p. 23); adică după 1230, când este menţionată cetatea. De fapt, anii puţini dintre prima atestare şi numirea ei Castrum Crassou (1247), respectiv Castrum de Karassou (1266), ne îndreptăţesc să credem că localitatea este tot atât de (dacă nu mai) veche decât cetatea.
în concluzie, patria de origine (p. 23, 29) a caraşovenilor este abordată diferenţiat (cf. şi p. 22), urmaşii celor din secolele VI-VII fiind autohtoni (p. 74), iar imigranţii sunt veniţi din sudul Dunării. în majoritate sârbi, printre ei s-au amestecat şi bulgari, albanezi (p. 222), dar nu croaţi. Sunt considerate graiuri croate din Banat doar cel din Checia (kajkavian - p. 46; Iordan, Toponimia, p. 267: Checia Croată) şi cel din Recaş (doar de către I. Brabec - p. 48; la p. 73, 114, 134 se spune că este grai sârbesc ekavian).
Pornind de la descrierea graiurilor caraşoveneşti făcută de Emil Petrovici, Mihai N. Radan prezintă stadiul lor fonetic de azi, tendinţele actuale care se fac simţite în evoluţia lor. Sub acest aspect, este interesant că, faţă de E. Petrovici, care constatase că locuitorii din Iabalcea şi-au pierdut graiul caraşovean, Mihai N. Radan arată că aceştia vorbesc româneşte doar între ei; cu ceilalţi caraşoveni „majoritatea adulţilor comunică într-un grai apropiat celui vorbit în Caraşova”. S-ar putea, cu timpul, ca iabalcenii să revină la idiomul caraşovenesc şi cu sprijinul bisericii, întrucât preotul din Caraşova oficiază slujbe la Iabalcea în fiecare duminică. De asemenea, elevii din Iabalcea urmează gimnaziul la Caraşova, unde se studiază croata ca limbă maternă.
Marcu Mihail Deleanu
Reşiţa, b-dul Revoluţiei, 32/6
INDICE DE AUTORI
A
Achmanova, O. 122 Albrecht, J. 71,74 Aldan, Moise 249 Alecsandri, V. 281 Alexandrescu, Grigore 311 Anghel, Ioana 301-305 Ankersmit, F. R. 49, 74, 75 Aragon, Louis 338
Arcamone, Maria Giovanna 330-335
Ardeleanu, Elena 317
Arghezi, Tudor 304
Ariosto, Lodovico 333
Aristotel 29, 44, 133, 145
Arutjunova, N. 128, 129, 137
Asan, Finuţa 267, 270
Augustin 128, 133, 134
Auius Gellius 309
Auster, Paul 332
Austin, J. L. 239
Avram, Andrei 327
Avram, Mioara 248, 252, 255, 259, 263, 265, 270
Aznaurova, E. 128
B
Bach, E. 27, 30-32,38,44, 45
Bachelard, G. 214
Back, Otto 252
Bally, Ch. 115,242
Bandulaevic (Bandini), Marko 342
Banfi, Antonio 11
Bariţiu, G. 180
Baroni, Giorgio 333 *
Bartoli, Matteo 202 Baudelaire, Ch. 229, 273 Baudouin de Courtenay, J. A. 131 Bălan, Ioanichie 180, 181 Beciu, C. 232, 238 Becker Makkai, V. 45 Beckett, S. 332 Bejan, Dumitru 307-308 Bellemin-Noel, J. 225 Beltechi, Eugen 251 Belyj, V. 129 Bennet, C. 291,292, 299 Benveniste, E. 103, 115, 360 Berejan, S. 126 Beretta, Claudio 330 Berezin, F. 116, 117, 122, 137 Bernardo, J. M. 55, 56, 74 Bethlem, Nicolae 193 Bhose, Amita 222 Biamonti, Francesco 331 Bidian, Viorel 179
Bidu-Vrănceanu, Angela 79, 80, 82, 86, 87,
96, 97, 99
Binder, Ştefan 246, 252 Birta, Ivan 339
Blaga, Lucian 74, 280-282, 284, 317-323 Bloch, B. 18, 44 Bloomfield, L. 20, 315 Boccaccio, G. 203, 333, 334 Bojoga, Eugenia 15-45, 74, 75, 114, 115-139, 313,317
Bonnefoy, Ives 230
Borcilă, Mircea 47-77, 105, 106, 113, 141, 156, 283,313,315,317 Borodina, M. 126, 127 Botez, Corneliu 279
* Indicii (de autori şi de cuvinte) au fost întocmiţi de Veronica Chinde. Numerele culese cu caractere aldine trimit la autorii de articole publicate în volumul de faţă.
DACOROMANIA, serie nouă, VII— VIII, 2002 — 2003, Cluj-Napoca, p. 343-350
344
DACORQMANIA, serie nouă, VII-VIII, 2002-2003
Brabec, I. 342
Brăiloiu, C. 322, 323
Brătescu, C. 194
Brâncuş, Gr. 325
Bremer, Donatella 330
Budagov,R. 118, 124, 125, 138, 139
Buhler, Karl 64, 74
Bulgăr, Gh. 215
Bulygina, T. 128
Byron, George Gordon 222, 225
C
Cacciari, C. 48, 76
Caesar, Caius Iulius 259, 291
Camili, Davide de 330-335
Capidan, Th. 324-326
Caproni, Giorgio 331
Caracostea, D. 214, 216, 217, 230, 322
Caragiale, I. L. 279
Caragiu Marioţeanu, Matilda 324, 325 Casadei, Alberto 333
Cassirer, E. 49, 61, 62, 64, 66, 74, 135, 143, 156
Castoldi, Massimo 330 Catullus, Caius Valerius 291 Cazacu, Boris 288 Călinescu, G. 209, 219, 227-229 Cdicova, L. 125 Celly, Raoul 278 Cernea, Maria 239-244 Chapsal, Maurice 270 Cheie-Pantea, I. 230 Chevalier, Jean 274, 275, 277, 278 Ching, M. K. L. 50, 74
Chomsky, N. 24, 28, 33, 44, 51, 52, 58, 59, 66, 74, 104, 105, 109, 110, 112,200,316 Ciceagov, V. C. 168 Cicero, Marcus Tullius 293, 297 Cifor, Lucia 280 Cihac, A. 248 Cikobava, A. 120 Cioran, Emil 317, 320 Ciucika, P. P. 168 Cixous, Helene 219, 220 Cîrlănescu, Alina 335-339 Cocechella, Filipo 330 Codoban, Aurel 101, 113 Comarnescu, Petru 322, 323 Conte, Roşa del 218 Copceag, Dumitru 270
Coşeriu, E. 11-13,1545,47,51,52,54-75,79-90, 92, 94, 96-99, 101-107, 109-113, 115-139, 141-157,234,238,242,265,270,313-317,319 Coteanu, Ion 98, 165, 325, 335-337 Coupez 242
Creţia, Petru 209, 220, 225, 230 Croce, B. 51
Cuilenburg, J. J. van 231, 238 Curtius, E. R. 298
D
Dahmen, Wolfgang 325 D’Annunzio, G. 332 Dante, Alighieri 203, 330, 334 Danto, A. C. 75 Dănilă, Simion 177-182 Debus, Friedhelm 333 De Knop, S. 48
Deleanu, Marcu Mihail 339-342
Denisov, P. 118
Densusianu, Ovid 264, 301
Dern, Ch. 75
Derrida, Jacques 152
Di Cesare, D. 76
Dietrich, W. 74
Dimitrescu, Florica 271
Dirven, R. 48, 75, 76
Dittrich, Karin 246, 252
Ditvall, Coralia 302
Dobrogeanu-Gherea, C. 279
Draeger, A. 291, 299
Draşoveanu, D. D. 270
Drăganu,N. 177, 179, 180
Drosdowski, Gunther 251
Dumbrăveanu, Albina 165-169
Dumitrescu-Buşulenga, Zoe 226, 230
Duraffour, A. 56, 65, 75
Durând, Gilbert 212, 217, 224, 227, 228
Durkheim, Emile 128, 133
Dyer 242
Dyer, Donald L. 324
E
Ebner, Jakob 251 Edelman,M. 231,238 Eichnen, Heiner 252 Ekblom, Rickard 301 Eliade, Mircea 228, 305, 318 Eminescu, M. 210-213, 215, 217, 227, 229, 230,279-285,319, 322, 337
INDICE
345
Engels, F. 116 Erdeljanovic, J. 341 Eremia, A. 169,171-175 Ernout, A. 259, 270, 291, 292, 299 Ernst, Peter 252
Ezawa, Kennosuke 55, 75, 102, 106, 113
F
Faiciuc, Ioan 251 Faldela, G. 332 Falk, Dagmar 302 Faur, Elena 313-317 Feder Kittay, E. 75 Fenechiu, Carmen 291-299 Fenzi, Enrico 331 Ferguson, Ch. A. 17, 19, 21, 44 Fernandez, J. W. 48, 49, 75 Filin, F. 139 Filipi, Goran 327 Fischer, Hermann 247, 251 Fischer, Iancu 203, 208, 309-312 Fochi, Adrian 318, 322 Fomenko, Ju. 122 Forăscu, Narcisa 98 Francisc din Assisi 180 Freud, S.219 Friedrich, P. 49, 75 Furcovici, Roxana 273-278
G
Gabelentz, Georg von der 41, 44
Gabinschi, M. 252
Gak, V. 126-128
Gâldi, L. 214, 217
Gană, George 219
Garcia-Hernandez, Benjamin 102, 113
Gasset, Ortega y 276, 278
Gădeanu, Sorin 252
Gămulescu, Dorin 340
Gâştescu, Petre 177
Geckeler, Horst 113
GehI, Hans 245, 249, 252
Genette, Gerard 211
Germain, CI. 88, 99
Gerner, Zsuzsanna 252
Gheerbrant, Alain 274, 275, 277, 278
Gherman, Haritina 255, 260, 270
Gheţie, I. 325
Ghiazza, Silvana 331
Ghibu, O. 181
Ghica, Ion 194 Giaccherini, Enrico 334 Gibbs, R. J. 48, 54, 75, 243 Gibbs, R. J. jr. 48,75, 76 Gide, Andre 338
Giauninger, Manfred Michael 252 Goethe, J. W. 330 Goga, N. 267, 270 Golovin, B. 122, 137 Gorba£evi£i, K. 139 Gorcea, P. M. 210, 211, 230 Gorni, Guglielmo 334 Gozzano, Guido 331,332 Grady, J. 55, 76
Graur, Al. 255, 259, 265, 270, 309 Grecu, Valeriu 271
Greenberg, J. H. 21, 23, 26, 38, 44,45, 200
Gregori, I. 211
Greimas, J. 84, 243, 244
Grevisse, Maurice 263, 270
Grice, M. Paul 240, 244
Grignani, Maria Antonietta 331
Grigoriev, V. 139
Grimm, Jakob 247, 251
Grimm, Wilhelm 247, 251
Grivel, C. 210
Guboglu, M. 193
Guchman, M. 128
Guillermou, Alain 271
Gulian, C. I. 322
Guţu-Romalo, Valeria 271
H
Haley, M. C. 50, 52, 74, 76 Haneş, Petru V. 270 Haneş, Vasile V. 270 Harding, E. 217 Harhătă, Bogdan 255-271 Harms, R. T. 27, 45 Harris, J. 35 Hartmann, P. 44 Haskell, R. E. 48, 49, 64, 76 Haugen, E. 116 Hazy, Ştefan 271 Heath, P. 113 Hegel, G. W. F. 65, 135 Heidegger, Martin 133, 153, 317, 319, 321, 322
Heilmann, L. 45
Heliade Rădulescu, I. 214, 225
Herder, J. G. 21, 44
346
DACOROMANIA, serie nouă, VII-VIII, 2002-2003
Hersch, Jeanne 156 Hesiod 225
Heuvel, Pierre van den 336 Hjelmslev, Louis 131 Hoberg, Rudolf 261, 271 Hoberg, Ursul a 261,271 Hockett, Ch. F. 17, 19, 21, 24, 28, 44 Hoffman, R. R. 48, 76 Hofmann, J. B. 292, 299 Hoinkens, U. 74 Holderlin, J. Chr. Fr. 333 Hollinger, Rudolf 245, 246, 252 Honek, R. P. 48, 76, 243 Horatius, Quintus Flaccus 291 Hornung, Maria 245, 252 Horvat, Săluc 279 Householder, Fred 17, 20, 22 Hugo, Victor 220
Humboldt, W. von 29, 32, 33, 36, 44, 51, 58, 61, 76, 107, 113, 120, 130, 134, 143, 145-147, 154, 156
Husserl, Edmund 32, 44, 141, 142, 150, 151, 154, 156, 157 Hymes, Dell 62
I
Ibrăileanu, G. 279
Ichim-Tomescu, Domniţa 169
Ickovidi, V. 121, 122
Ikegami, Yoshihiko 114
Iliescu, Maria 246, 250, 252
Ionescu de la Brad, Ion 194
Ionescu, I. 177, 179
Ionită, Vasile 249, 252
Iordan, Iorgu 159, 177, 179, 188, 342
Iorga, N. 303
Istrate, Gavril 288
Istrate, Mariana 330-335
Ivic, Pavle 340
J
Jakob, Julius 245, 252
Jakobson, Roman 15, 21, 44, 103, 115, 131, 200
Jaton, Anne Mărie 331 Jentner, Edith 245, 252 Johnson, Mark 49, 50, 52, 54, 76 Jongen, R. 48 Jung, C. G. 222
K
Kabatek, J. 55, 56, 59, 60, 62, 71, 76, 101, 102, 106, 109, 113 Kafka, Franz 330 Kainz, F. 146 Kamei, Takashi 101-114 Kant, Immanuel 65, 135, 142, 154, 157 Karaulov, Ju. 126, 128 Kastikas, Sergios 252 Katlinskaja, L. 125 Katz, J. J. 23, 24, 27, 44, 48, 76 Kayne, R. S. 200, 208 Kazama, Kiyozo 106-108, 114 Kierkegaard, S. 321 Kirâly Francisc 180 Kisch, G. 177 Kiss La jos 181, 182 Kitay Feder 49 Kleiber, G. 241, 242 Klimov, G. 129
Kluge, Friederich 246, 247, 249, 252
Kockelmans, J. J. 49, 76
Koduchov, V. 122
KoISanskij, G. 122, 128
Korotkov, N. 120, 122
Kottler, Peter 246, 252
KovaSec, A. 325, 327-329
Kramer, J. 325
Kremnitz, Mite 279
Kristeva, Julia 219
Krpan, S. 341
Krupatkin, Ja. 125
Kubreakova, E. 128
Kuhner, R. 299
Kunisch, R. 216, 217, 226
Kurylovicz, J. 24, 25,44, 103
L
Laberius, Decimus 311
Lakoff, George 49, 50, 53, 54, 76
Lamartine, A. de 223, 225
Lammert, Erich 245
Langer, S. K. 74
Laplace, C. 55, 68, 76
Lausberg, H. 199
Lazăr, Lucian 73, 76, 79-99
Lelkes Gyorgy 181
Lenin, V. I. 116
Leontiev, A. 122, 123, 126, 130, 131
INDICE
347
Lermontov, M. I. 225 Leumann, M. 292, 299 Levickij, V. 125, 126 Levin, S. R. 52, 76 Levinas, Emmanuei 209 Leviţchi, Leon 260, 271 Lexer, Matthias 249, 252 Lind, Hera 330 Lipovan, Ioana 319 Lokaj, R. J. 333, 334 Lombard, Aif 207, 301-305 Lomtev, T. 128 Loşonţi, Dumitru 179, 279 Lucretius, Titus Carus 311 Lunsford, R. F. 50, 74 Lyons, L. 52, 76, 84, 89
M
Maiden, M. 199, 208 Maier, U. 75 Maiorescu, Titu 279, 283 Makkai A. 45 Manzjura, V. 130 Manzoni, A. 207 Mareiii, Paolo 334
Marian, Rodica 215, 222, 223, 279-285, 317-323
Marr, N. J. 116, 134 Martinet, A. 132 Martini, Giovanni 334 Marx, K. 116 Marzano, Pasquale 332 Mateescu, T. 193 Mateş, E. 193 Mauron, Charles 210 Maver, Giovanni 11 Mavrodin, Irina 76 Mazzoni, Bruno 335 Mării, I. 325 McLain, Richard 50, 74 Meillet, Antoine 259, 271 Meiner, J. W. 29, 35, 44 Melian, Al. 230 Meliduk, I. 117 Mendel, S. 201 Meschonnic, Henri 224 Meyer-Ltibke, W. 327 Michaux, Christine 241-244 Micle, Veronica 211 Mihăescu, H. 325 Mihăilă, G. 325
Mikaelean, G. 122
Miklosich, Franz 161
Milaş, Constantin 307-308
Milton, J. 228
Mincu, M. 222, 223
Mincu, Ştefania 317-323
Miskeviăi, G. 125
Mocanu, Nicolae 251
Moeschler, Jacques 239, 240, 244
Mohr 224
Molino, J. 49, 76
Montale, Eugenio 331, 332
Mooij, J. 49, 74, 75
Moore 225
Moravcsik, J. M. E. 17,20,22,45 Morito, Tomo 114 Morris, Ch. 237, 238 Muntean, Vasile V. 181 Munteanu, E. 142, 147, 150, 157 Muradin, Andrei-Vasile 179 Murguia, A. 12, 55, 56, 59, 60, 75, 76, 101, 102, 106, 109, 113
N
Năgler, Thomas 181 Neamţu, G. G. 271 Nebrija, A. de 34, 45
Negoiţescu, Ion 209, 215, 216, 223, 226, 229, 230
Neiescu, Petru 251,287-290,324-329
Nepos, Cornelius 293, 294
Nervai, Gerard de 219, 229
Neşu, Nicoleta 231-238
Neţ, Mariana 335-339
Niculescu, AL 202, 207, 208, 213, 284
Nietzsche, Fr. 333
Nilsson, Elsa 302
Noel, Charles 270
Noica, Constantin 317, 319-321
Noomen, G. W. 231,238
Noppen, J. P. van 48
Novikov, L. 118
Nuţă, Ion 183-185
O
Oancea, D. I. 177 OliSanskij, I. 118 Ortony, A. 48, 76 Orza, Rodica 271 Osgood, Ch. E. 15,20, 25,45
348
DACOROMANIA, serie nouă, VII-VIII, 2002-2003
P
Paduano, Guido 330 Pagliaro, A. 61 Paleologu-Matta, S. 220 Pană(-Dindelegan), Gabrieta 255, 265, 267, 271
Pann, Anton 311 Panu, G. 279 Papa, Elena 332 Papahagi, Tache 324 Paprotte, W. 48, 75, 76 Pascoli, Giovanni 330 Pascu, Şt. 159, 182 Paşca, Şt. 160
Paul, Hermann 25, 45, 247, 249, 250, 252 Pătruţ, 1. 159-163, 189 Peirce, Ch. S. 149, 157 Penişoară, Ion 193-196 Perelman, Ch. 233, 234, 238 Perpessicius 210, 213, 217 Petrarca, Francesco 333, 334 Petrescu, Ioana Em. 230 Petronius, Caius Titus 298, 311 Petrovici, E. 159, 160, 251, 288, 289, 290, 303, 327, 339-342 Philippide, Al. 179 Pirandello, Luigi 330, 332 Pittard, Eugene 194 Plautus, Titus Maccius 311 Plinius, Caius Secundus 259, 293 Poe, E. A. 332 Pop, Sever 288, 289 Pop(escu), Augustin Z. N. 302 Popescu, David 309 Popescu, Elena 74, 309-312 Popescu, Rodica 271 Popescu, Ştefania 265, 271 Popolo, Concretto dei 333 Popovici, Iosif 289 Popovic, Ivan 340 Porcelli, Bruno 330-335 Postai, P. M. 23, 24, 27, 44 Postovalova, V. 125 Pottier, B. 84 Preda, Ioan 260, 271 Prini, Gheorghe 101 Priscianus 34 Protnikov, P. T. 169 Proust, Marcel 273-278 Pupino, Angelo R. 332 Purdela Sitaru, Maria 245-253
Puşcariu, Sextil 251, 271, 279-285, 287, 289, 303, 328
Q
Queneau, R. 331
R
Radan, Mihai 339-341 Radan, Mihai N. 339-342 Radman, Z. 48,49, 76 Raievschi, N. 252 Ramnoux, Clemence 225 Rastier, F. 49, 54, 62, 76 Reboul, Anne 239, 240, 244 Rector, Monica 99 Reichenkron, G. 199 Renzi, Lorenzo 197-208 Revzin, I. 125 Richard, Jean-Pierre 223 Ricoeur, P. 49, 57, 76 Rigotti, E. 45 Rohlfs, G. 205, 208 Romano, Maria E. 333 Rosetti, Al. 288, 302, 304, 305, 309 Rossebastiano, Aida 333 Rossichina, G. 119
Rovenţa-Frumuşani, Daniela 237, 238
Rus, V. 74
Russu, 1.1. 160, 325
Rusu, Grigore 179, 288
Rusu, Liviu 322
Rusu, Z. 225
Ruxăndoiu, Pavel 241, 244 S
Sadoveanu, Mihail 288
Sallustius, Crispus Caius 291, 295, 296
Salvador, Gregorio 102, 114
Sampson, G. 76
Sanchez Ruiperez, M. 23, 45
Santini, Carlo 334
Sala, Marius 325, 327
Sapir, E. 32, 315
Saporta, S. 17, 18, 22, 45
Şaradzenidze, T. 122
Saramandu, N. 75, 156, 324, 325
Saumjan, S. 115, 129
Saussure, F. de 15, 45, 60, 77, 103, 109-111, 115, 121, 122, 125, 128, 131, 134, 136, 146,316
INDICE
349
Sălăvăstru, C. 234-238
Sârbu, Rodica 255, 260, 270
Scărlătoiu, Elena 325
§£edrovickij, G. 125
§£erba, L. 122
Scherer, A. 291, 299
Schikola, Hans 245, 253
Schlieben-Lange, Brigitte 45, 113
Schlytter, Suzanne 302
Schneeweis, Edmund 248-250, 253
Schnell-iivanovic, Margitta 246, 250, 253
Scholten, O. 231, 238
Schuchardt, Hugo 103
Schuster, Mauritz 245, 253
§£jur, G. 128
Scriban, A. 248
Scurtu, Ion 279
Searle, R 51, 77, 239, 240, 244
Sechehaye, A. 115
Sem£inskij, S. 119, 126
Semenijk, N. 115
Serebrennikov, B. 121, 123
Sereni, Vittorio 331
Shakespeare, W. 330
Shimomiya, Tadao 108
Silva, E. 50, 53, 77
Simu, Traian 339, 342
Skvorcov, L. 122
Slama-Cazacu, Tatiana 235, 238
Slăvescu, Victor 194
Sljusareva/ N. 128
Smilauer, VI. 182
Smirnickij, A. 122
Soufclm, F. 49, 76
Spence, N. C. W. 117
Staafî, Zfîk 301
Stalin, I. V. 134
Stamati, Constantin 220
Stan, Ionel 288
Stancu, Zaharia 305
Stati, Sorin 255, 265, 267, 271
Stănescu, Nichita 277
S'eblin-Kamenskij, M. 125
Ste&n, G. 48, 75'77
Steer, Alexandru 15-45
Stegmann, K. 299
Steinthal, H. 36, 45
Stepanov, G. 121, 126, 130, 136-138
Stepanov, Ju. 116, 121, 122, 124, 126
Stern, J. 60, 77
Stoicescu, Nicolae 177
Striedter-Temps, Hildegard 247-249,253
Suciu, Coriolan 177, 179, 182 Sumejko, L. 138 Suprun, A. 125, 139 Szantyr, A. 292, 299
Ş
Şandru, D. 193 Şăineanu, Lazăr 173 Şerban, Felicia 223 Şesan, Milan 180, 181 Şotropa, Calistrat 271 Ştefănescu, Cristina 270 Şuteu, Flora 271 Şuteu, Valeriu 327
T
Tabarcea, Cezar 243, 244 Tacitus, C. Cornelius 292, 293, 296, 298 Tagliavini, Carlo 207, 208, 271 Taraine, J. 49, 76
Tanaka, Katsuhiko 104-106,108-112,114 Tarchetti 331
Tămâianu(-Morita), Emma 73, 77, 79, 99, 101-114, 141, 150, 157 Tătaru, Beatrice 291-299 Teaha, Teofil 288, 290 Tekav£ic 199
Telija, V. 118, 125, 126, 128
Teodorescu, Ecaterlna 263, 264, 266, 271
Teotim al Tonusului 177
Teuschl, Wolfgang 252
Thomas, Fr. 291,292, 299
Thoveron, G. 238
Titus Livius 297, 298
Todorov, Tzvetan 221, 339
Toma d'Aquino 128
Toma, Ion 187-191
Tomici, Mile 341
Touratier, Ch. 292, 299
Trabant, J. 75, 147, 157
Trager,G.L. 18,44
Trandafir, Gh. 257, 271
Trojanovic, S. 341
Trub^tzkoy, N. S. 131
Turner, M 48, 54, 76
Tuzet, H. 228
U
Ufimceva, A. 126-128 Unamuno, Miguel de 273
350
DACOROMANIA, serie nouă, VII-VIII, 2002-2003
Usener, Herniann 330 Uspenskij, B. 129
V
Vanhese, Gisele 209-230 Vannikov, Ju. 122 Varduli, I. 125 Vasiliev, V. 115, 125 Vasiliu, Emanuel 240, 244 Vasiliu, Laura 271 Vasiluţă, Livia 245-253 Vâlsan, G. 193 Vendryes, Joseph 259, 271 Veneri, A. 219, 227 Verene, D. P. 74 Vernay, H. 44 Vianu, T. 225
Vico, Giambattista 64, 70, 75, 135, 142
Vigny, A. de 215, 223, 225
Vilarnovo Caamano, A. 55, 58, 61, 66, 77
Vinja, Vojmir 327
Vives, J. L. 30,45
Vîlcu, Cornel 141-157
Vlad, Carmen 64, 74, 241, 244
Vlahovic, Petar 342
Vlahuţă, Al. 279
VlaSic, Petar 341
Volif, E. 128
Voronkova, O. 119
Vossler, K. 134 Vrabie, Emil 324-329 Vulcănescu, Mircea 318-321, 323 Vybornov, V. P. 166
W
Wahrig, Gerhard 249, 250, 252 Walberg, Emanuel 303 Wald, Lucia 309 Wang 242
Wartenberg, Herlind 330 Weber, H. 57, 75 Whorf, B. 32 Wild, Katharina 252 Windisch, Rudolf75 Wolf, Johann 245, 246, 253
Z
Zagaevschi, L. 73, 77 Zafiu, Rodica 334 Zamfirescu, Duiliu 280 Zanzotto, A. 333 Zavala, V. Sânchez de 63, 77 Zeraffa, Michel 276, 278 Zingarelli, Nicola 334
Zvegincev, V. 117, 118, 123-125, 130, 132-136, 139
£ivojnovic, Jovan 341
INDICE DE CUVINTE
BULGARĂ
Baia 162 Borşa 162 Boso 162 Dobrota 162
CROATĂ
Baia 162 Dobrota 162 gvihti 249 mracno 328 najgyirc 247 naopako 328 Remete 181 Remetinec 182 rupă 328 velika svadba 328
DALMATĂ
Kant(u)ora 205
ENGLEZĂ
abdomen 325 able 326 abundently 325 attach (to ~) 260 badger325 barbel 325 262
become (to ~) 326 betwixt and between 325 bird 325 bitch 325 blacksmith 325 bookseller 201 bugbear 325 capable 326 C0W& 325 dilute 326
disarrange (to ~) 326 disorder (to ~) 326 disperse (to -~) 326 drink (to ~) 260 for est 325
325
husband 89
326
luxate (to ~) 326 mnn 30-32 261
move around (to ~) 326 navei 325 open (to ~) 260 pick pocket 201 pocketnife 325 preview (to ~) 260 rare 325
remember (to ~) 269 remind (to ~) 269 reverse (to ~) 326 rotate (to ~) 326 sauerkraut 325 something 261 stall 325 stupid 326 tall 31,32 tallness 31,32 transform (to ~) 326 turn (to ~) 326 twist (to ~) 326 upset (to ~) 326 wife 89
wrench (to ~) 326
FRANCEZĂ
acheter 89 âge 89 avoir 258 bas 88 cavale 127
DACOROMAN1A, serie nouă, VII— VIII, 2002 — 2003, Cluj-Napoca, p. 351-367
352
DACOROMANIA, serie nouă, VII-VIII, 2002-2003
certainement 204	village 326
chanterait 204	vivant 89
chaud 88	voix 255
chauve-souris 70, 73 chef \21	GERMANĂ
coupe-papier 201 court 88, 89	aing ’moxt 246
couteau; avec le ~ 36	Bedeutung 119
debut 88	Bezeichnung 119
demeurer 258	Buchhandler 201
dis 198	eingemacht 246
dort 38	Eingemachtes 246, 251
etre 257, 262, 264	einmachen 246
etroit 89	Federmaus 70, 73
feuille 203	Franziska 331
fin 88	g-245,248
fleuve 43	ge- 245-253
frais 88	Gebăck 250
froid 88	Gebackenes 250, 251
grand 89	gekommen 245
grand-mere 98	gemacht 246
grand-pere 98	Gespritzter 250, 251
haut 88	Gewicht 249, 251
homme gras 201	Gewinde 247-249, 251
ive 127	Gewiirz 247, 251
jeune 89	giwihti 249
jument 127	gkommen 245
large 89	gmacht 246
lentement 204	gmaxt 246
long 88, 89	gspritzt 250
me 263	Gwerz 247
mer 203	gwz/ 248
milieu 88	Herr 331
mort 89	hinaus! 39
paraître 258	245, 246
passer pour 258	&e- 245
petit 89	fcw-245
plein 88	246
rester 258	248
riviere 43	/ezc/if 89
rouge 89	machen 246
ruisseau 43	Messer; mit dem ~ 36
se 263	nackwerts 247
sembler 258	nackwirts 247
sortez! 39	naiferţ 247
te 263	naigvirc 247
tete 127	neuge- 247
tiede 88	Neugewiirzfe) 247, 251
vendre 89	schăft 38
vertir 257	schwer 89
vert 89	sein 260
vide 88	Si/w 119
INDICE
spritze 250 spritzen 250 spritzt(er) 250 Spritz(wasser) 250 wăgen 249 Wein gespritzt 250 werden 260 wicht 249 wiegen 249 Winde 248, 249 Winden 247 Wurz 247
GREACĂ
badizei 29 badizon 29 eremites 179 eşti 29
Nikolaos 160
ITALIANĂ
-a 203 acque 197 andrei 204 archi 198 arco 198 avera 205 braccio 203 cane 206 câni 199 canne 206 cantaria 204 cânte 198 canterâ 205 canterebbe 204 canti 198 Cavalena 332 Cecilia 331 certamente 204 corpora 203 dici 198 draghi 198 drago 198 -e 198 ficchi 206 fichi 206 fiume 43 foglia 203 funghi 198 fungo 128
fuori! 39 -/ 198, 199 la 204 laţi 203 latora 203 legno 203 lentamente 204 lupi 197, 199 magi 198 mare 203 medici 198 medico 198 -mente 204, 205 note 206 notte 206 oca 198 oche 198 osso 203 pala 206 palia 206 piedi 197 portabandiera 201 putera 205 re 198 ruscello 43 spaccalegna 201 storici 198 storico 198 strega 198 streghe 198 uomo grasso 201 vad o a casa 206 vado accasa 206 veritâ 31 vero 31
LATINĂ
-a 203
adpacem petendam 40
ad pacem petendum 40
aegrota 38
amabo 205
aquas 197
arte astringere 201
at 298
ater 36, 38, 43 brachium 203 canes, caniş 199 cantare habebat 204 cantare habet 205 cantare habuit 204
354	DACOROMANIA, serie nouă, VII - VIII, 2002 - 2003
cantore hebuit 204 cantas 198 cantaveram 205 cantavero 205 cultro 36 dicam 205 enim 295, 298, 299 eo usque 296 eremita, -ae 177, 179 eremitus 177, 179, 180 ericium 179 erunco 179 facere 264 facile 204 factus sum 259 fio 259 folia 203 folium 203 hos 292 ideo 295 Uium 203	sic 293 sicut 291 tamen 298 tamquam 291 tempora 203 tempus 203 una 203 unum 203 -us 203 usurpata 293 ut 291-299 vapulo 259 velut 291 vendeo 259 veneo 256, 259 venire 260 veteranus 179 vexilli-fer 201 vocatur 259 voleo 205 vos 198
ita 293,295, 296 ita exercita tus fuit 293 lupi 199 lupos 197	MAGHIARĂ
mare 203 matrem amat 201 memini 269 moneo 269 nam 295, 298, 299 Nicolaus 160 niger 35,36,38,43 nos 198 nune 292 -ora 203 pacem petentes 40 pacem petitum 40 pacem petituri 40 pedes 197 pinguis vir 201	bong 162 bungani 162 Ddmse 162 Dunaremete 181 gomb 162 remete 177, 180 Remete-hegy 181 Remeteseg 181 remeteseg 180 Remethe 181, 182 Remetevasgyâr 181 Remetske 181 Szepesremete 181 Turjaremete 181
promptus 296 propterea 295	POLONEZĂ
puer 38 quasi 291 quia 295	gyint 248 gwint 248, 251
quod 292, 295 quomodo 291	PORTUGHEZĂ
retractanda est 293 -5 197-199 scamnum 203 scilicet 294 Servus 160	cantaria 204 certamente 204 falar-meăo 205 folha 203 lentamente 204
INDICE
355
vende-losiamos 205	Apatău 182 ape 197
PROVENSALĂ	aproape 90, 91 arfore 30, 93, 275
cantaria 204	arca 195
certamen 204	-ari 189 Ariciu 162, 179
RETOROMANĂ	Ariciuc 162 arunca (a ~~) 179
tschertamaing 204	Arvăteasca 188 aşchie 83, 95
ROMÂNĂ	Aurel 167 Aurelievici 167
A	Aurelii 167 Avdarma 174
a 204
-a 174, 175,204 Abaclia 173, 174 abjura (a ~) 93 ac 198
Acherman 173 acomoda (a«se» ~) 89, 91 Acui 173
adapta (a«se» ~) 89, 91 adâpoi 174 adera (a~) 93 adorată 217 afla (a 95 aimoc 246 aimuc 246, 251 ainghemaht 246 alăn 195
alătura (a«se>> ~) 93 alb 174 albastru 83 Albota 162, 188 alceăc 195 Alexandrovca 173 Alexandru 167 Alexăndreni 174 Alexeevca 173 Amărăştii de Jos 190 aminti (a«-şi»	267-269
0/? 198 -a/i 184
Andreevca 175 Andronic 169 Andronichioaia 169 anghemaht 246, 251 ani 198 •ani 174, 189 Antoneuca 175
■ iiiunm—
Ă
-ău 175 -a«fi 175
B
bade 169 bahnă 194 Alia 162, 163 Baimaclia 173, 175 Baiu 163 Bălăci 190 £a/-z£ 163 Balinţi 175 190
baltă 85, 174, 189, 194 Bancu 163 bară 194 barbă de ied 70 &arc 174, 194 barcălău 194 barcău 194
Barcău lu Mocanu 195 bataclăc 195 Baurci 174 Băbiciu 188 Bădeştii-ai Mari 190 Bădica 188 Bălăcel 190 Bălăşoni 189 bălăşoni 189 Baleasa 188 Bălşoara 190 băltină 195 Băltineni 189
356
DACOROMANIA, serie nouă, VII ~ VIII, 2002 - 2003
băltineni 189 Băranu 188 bărbat 198 bărbat gras 201 Bărboşi 172 bătag 174 bătrân 83, 179 băle 194 bârnag 174 Bârnova 173 bârsani 193 bâtcă 194 Beclean 182 Bel-ig-an 163 Bencu 163 Bender 171, 173 berbec 198 beucă 194 Blato 172 Blidaru 188 blond 67 Boboiogi 172 Bocşa 163 Bocşa 163
Bogdanovca 173, 175 Bolocan 175 Bolocana 175 Bolotina 172 Bora 162 borcut 194 bordei 82 Bor şa 162 bortă 194 Boru 162 itojw 162 brad 93
Braniştea Măcăranilor 190 braţ 203
Brădeştii Bătrâni 190 brăneni 193 B răneşti 171 Brezova 172 Brezovca 172 briceag 325 Bucur 159 Bucureşteanu 159 Bucureşti 159 Budr-ig-ă 163 Buj-ig-an 163 Bujor 172 bulgărie 174 &!/?uzr 194
Bunaru lu Niţă 190 bungalov 82 Bungău 162 Bungescu 162 Bungeşti 162 6w«/c 97 burete 180 6wr/c 325 325
Buruga lu Păhui 190 buştean 83 butuc 83 Butuceni 172 buturugă 83, 95
C
cainâc 195 cairâc 195 cais 98 caisă 98 calcula (a~) 91 cald 88, 89 Camenca 173 caniculă 84, 92 cap 67 Car adia 175 caraşovean 341 azr/e 30
82, 97, 202, 204 castan 98 castană 98 castravete 180 Cazaclia 173, 174 Căinar 173 căldură 84, 88, 92 călduţ 89 Călmăfui 173 călugăr 177 Călugăra 180 Căpălnaş 182 Căpâlna 182 Căpâlniţa 182 Căprian 175 Căpriana 175 Căpriţa 172 Căptălan 182 325 câwc 194 Căuşu 195 câi/ii 199 Câmpeni 189
INDICE
357
Câmpu Oprii 190 cânta (a ~) 198, 205 cărşie 195 cârşoveni 339 ce 244 ceai 195 Cealâc 175 cere (a ~) 95 ceva 261 cheatră 194 Cheia Râmeţului 179 chept 194 chetrărie 194 chetricea 194 Chetriceaua 195 Chetroasa 195 chetros 194 Chetrosu 172 Chiatra 195 Chicera 172 chici or 194 Chilia 173 Chiprian 175 ctoc 194 Chiscu 195 cicioară 194 Cimişlia 173 ciob 95
cioclovină 195 ciot 83 cireaşă 98 £7>e£ 98 ciuculete 180 Ciuluc 173 C/a/a Ţocăi 190 cleanţ 195 Climăuţi 175 Clişova 175 Cliuci 195 cloacă 194 Clocuşna 173 clop 194
Clopu Ascuţit 195. coada calului 70 coada şoricelului 70 Coasta lu Făsuiţă 190 Codreni 174 cojani 193 Colea 166 colibă 82 Colică 166 Colicuţă 166
Colişa 166 Colişca 166 Colişor 166 Coliţă 166 Coliuş 166 Coliuşca 166 Colţănuşu 195 colţănuş 194 Comanca 190 Comani 189 comani 189 Comăncelu 190 Comrat 174 Comşa 162 Congaz 173 copac 274-276 Copalnic 182 copanca 174 copârţ(ău) 194 corcoduş 98 corcoduşă 98 Corneşti 171 Coştangalia 174 coşuri-chifle 249 Cotani 189 cotani 189 Co/w Bibescu 190 Coţofenii din Faţă 190 Covurlui 173 craşoveni 339 creasta muntelui 70 creyfe (a ~) 227 Cristeşti 171 Cristur 182 crivină 195 cmoî 194 cuculeu 194 cum 195 Cwfa 173 cw/ac 195 Cumpene 175 Cumpenea 175 custură 194
D
fa 95 Dăr-ig-ă 163 <fea/83, 174, 194 Decebal 160 Deleni 189
358
DACOROMANIA, serie nouă, VII - VIII, 2002 - 2003
Dema 162 demon 228 Demşa 162 Denu 162 departe 90, 91 despărţi (a «se» ~) 93 Dezghingea 174 dicieni 193 dificil 93 Dişcova 173 Dobr- 162 Dobra 190 Dobre 262 Dobr(e)a 162 Dobreni 172 Dobrotă 162 Dobru 162 Dobruşa 190 dojeni (a ~) 91 Doibani 172 dolină 195 dorângă 194 Dorna Păcurarului 195 dovleac 67 drăguţ 92 dreapta 91 Dubău 173 Dubna 173 Dumeşti 171 dunăriţă 174 dură 194 durdumeu 194 duşman 173
E
-e 203
Echimăuţi 173, 175 Egorovca 173 -ei189 -cu/ 189, 174 enorm 92 eremiţi 177 erele 180 -e*//174, 189 -ele 180 £/u/w 174 -e/i 180 -eu 175 -eu//175 -ev/ci 167
F
yâce (a ~) 244
facil 93
fag 198
făgărăşani 193
Fântâna din Poncea 190
Fântâna Păducelului 172
februarie 93
Jî fa 255, 257, 260
fierar 325
fierbinte 89
fiică 96
fin 91
Fiodor 167
y/u 96
Flămânda 172 /foore 93, 276, 278 Floreşti 174 fluier 84 y7wv/w 85, 92 ^bflf/e 203 Focja 162 Focşani 174 yhz/e 97 Frătuţu 188 JWg84, 92 Frumoasa 174 frumos 92, 97
G
galben 83, 174 găoază 174 Găureni 171 găvan 194 gâldan 195 ga/w# (a «se» ~) 264 Gdr/a 174 gar/o 174 gârlici 194 geon/194 ger 84, 92 Gemenele 172 Gheorghe 161, 166 ghevent 248 ghevict 249, 251 gheviht 249, 251 *ghevint 248, 251 ghevirţ(uri) 247, 251 ghint 241-249, 251 ghivent 247, 248
INDICE
359
ghivict 249 ghivifturi 249 ghivint 248 Giuleştii de Sus 190 giulgiu 224-226 Giurgiuleşti 172 (glaih)gheviht 249 glămeie 195 Gobjăloaia 169 Gobjilă 169 Godoroja 167 gol 93
gorodişce 174 Goruţă 166 Gospodu 188 Goleşti 172 grajd 325 grădină 275 greu 93 Grigore 166 Grigorievca 173 Grişa 166 gros 90, 93, 94 Grunea 166 Guguianca 188 Gurgiu la Stoenescu 190
H
(h)aimoc 246, 251 (h)aimuc 246 Halahora 172 Hărălambia Hârbova 172 hârtop 174 Hlinaia 172 hoagă 195 Hodorogea 167 Ao/m 194 Horjeşti 171 hrubă 194 /zwc 174
Hududoiu Ciobanului 195 hudunoi 195 Hulboaca 172, 173 Hulbucioc 172, 173 Hunia înclinată 195 /rume 195
I
-i 189, 198, 199 19$ y
Ialpugeni 174 ianuarie 93 iar 195 -/ca 184 iemgă 174 -/g- 163
/g/w 82 /gor 166 Igoraş 166 Igorel 166 Igorică 166 Igoriţă 166 Igorunea 166 Igoruţă 166 //efl/ifl 166, 168
llioanea 189 tae/198 mima 325 -inţi 175 Ioan 161 Ion 166-168 Ionel 167 Ioneşti 189 Ionică 167 Zom/j 167 /ohm/ 167 Isacova 175 Ismail 173 -/ta 184 Zva/z 166, 167 Ivănaş 167 Ivănel 167 Ivănuş 167 izbişce 174 izlazul 189 izvor 174, 194
î
« 265, 267 îl 265
îmi 261, 267-269 înainte 51 tao/f 90 înapoi 91 început 92 te/ 204
închipui (a-«şi» ~) 268 j/igzur/ 90, 93, 94 întreba (a~) 95 între Mătăsari 190 268
360
DACOROMANIA, serie nouă, VII - VIII, 2002 - 2003
îţi 267, 268
J
janţ 195
Japca Hărmanilor 105 Japca lu Lampache 195 Japca lu Tănase 195 Japca Mare 195 Japca Morilor 195 Japca Ungurului 195 japca 195 jidov 194 jurughiţă 194 juvete 180
L
lac 85, 174
Lacu Dobrii 190
La Luncă la Basamacu 190
larg 93, 94, 97, 174
Larga 174
lat 90, 93, 94, 97
-/ac 175
le 265,267
Lecu 166
Lecuţă 166
lele 169
leoaică 98
leu 98
Aia 175
//m6a de bou 70 lingvist 30 Lipnic 173 £/w6a 169 -// 175
/oca/ (a 261 Lozova 173 Lucani 171 /waca 189
Lunca de la Mărăşeşti 190 luni 93
lup 98, 197-199, 204 lupăria 189 lupoaică 98
M
majoritate 95 mamă 96, 169 Marari 167
mare 83, 85, 90-94, 97, 203
Maria 166
Mariţa 189
martie 93
mar// 93
Maja 166
Mateuţi 175
Maximovca 173
ma 265
măgura 189
Mălăieşti 172
Mănăstirea\19
Mănăşt(i)ur 182
Măneşti 171
mărgineni 193
mătuşă 96, 169
mâglă 194
mâlitură 194
mănăstire 177
Mărzeşti 171
mâţişori 70
Mejdina lu Stan 190
:*./- 268
mic 83, 90-94, 97 miercuri 93 Mihailovca 173 mijloc 92 minoritate 95 minunat 92 minuscul 92 mlacă 195 moare 325 mocani 193 moghilă 194 moldoveni 193 monah 177 Mora 163 Moraru 167 Mor-at 163 Mor-c-oş 163 Morea 163 Mor-eg-a 163 Mor-ig-a 163 Mor-j-an 163 Mor-oc-a 163 Mor-og-an 163 moroieni 193 Moru 163 moj 169, 198 Moşia Livezeanu 190 Moţoaca 189 Movila 174
INDICE
361
Movila lui Fulger 172 movilă 167, 174 munte 83, 197 mustra (a ~) 91 Muşeteşti 189 muşeteşti 189
N
naiferţ 251 naifirţlAl, 251 naşte (a «se» 264 Natalia 166 Nataşa 166 nămete 180 ne 265, 267, 268 Neaoşa 162 necaz 91 Neculai 168 negru 67, 174 Nelu 167 Neluţu 167 nemângâiat 219 nepoată 96 nepot 96, 97 nevăsţuică 70 ni- 268 Mcâ 167 Nicoară 160 Nicolae 166 Nicolaevca 173, 175 Nicoreni 174 Nicoreşti 174 Mcw/a 167, 168 noapte 82 /io/198 m/c 98 mica 98 Atyw 167
O
o 203,205, 265 -oaia 169 -oăica 184 -oaie 184 -oasa 184, 185 oboială 194 ocea/i 85 ochiuri de apă 70 odmât 174 Odreiu 188
Ofatinţi 175 -oi 189 -oi 184 olat 173 Oleg 166 Olegaş 166 Oleguş 166 Oleguşor 166 Oleguţ 166 Oleguţă 166 om 30, 97 om gras 201 omule 202 -oni 189 opinie 91 Orlea 188 -os(u) 184, 185 -ol- 162 ova 195 -ovici 167
P
padină 195 pară 98 parc 274 pasăre 93, 325 pal 203 Pavel 161 păcui 194
pădure 174, 274, 275, 325 Pădurea Gigârtu 190 păr 98 părere 91.
Păru lu Bălan 190 pântece 3*25 pârâu 85, 92, 189 Pârcălabu 167 Pârjolteni 171 Pâri iţa 175 Pârliţi MS pe 263 • pecişce 174 Pecişte 173 Percalab 167 perete 180 Perişoara 172 peşte 92 Petricani 171 piatră 97 picătură 95 p/cwi 194
362
DACOROMANIA, serie nouă, VII - VIII, 2002 - 2003
pieptene 325 pierde-vară 201 Plaiu Copăceştilor 190 plantă 97 plângău 174 pleca (a ~) 90 Pleşoiu 188 plin 93 plop 93
Ploştina de la Moară 195 ploştină 194 poacănă 250 poală 194 Pocşeşti 171 pogor 174, 194 Pohoarna 172 Poiana Firii 190 Poiana Scumpului 172 pom 198 ponor 194
Ponoru de pe Dâmb 195 popânzac 174 Popeşti 189 poteca 189 potoc 195
preface (a«se» ~) 251 Pricochi 168 prihodişte 174 primi (a ~) 93 pripor 195
Prisaca Brumariului 172
prislop 195
privai 195
Procopinţi 175
Procopoaia 189
profesor 30
prun 98
prună 98
Prunu 172
pruteţ 174
R
rar 325 răcoare 84, 92 răcoros 88, 89 Rămţca 180 *rămete 180 răspunde (a ~) 95 *râmete 180 Rămeţ 177, 179, 180 *râmeţ 177, 179, 180
Râmeţ-Brădeşti 179 Râmeţ-Cheia 179 Râmef(i) 177 *râmeţfi) 177 Râmeţ-Olteni 179 Râmeţ-Poieni 179 Râmef-Sat 179 Rămeţ-Valea Inzelului 179 Râmeţ-Valea Mănăstirii 179 Rămeţ-Valea Uzei 179 Râpa Râmeţului 179 Râşcova 175 raw 85, 92, 194 rece 88, 89 rediu 174 Remetea 177-182 Remeţ 180 Remeţi 177, 180 remeţie 179, 180 Rimeta 177 Rimetea 177, 179, 180 rojină 174 Romanovca 173 rofw 174 rotund 174 rovină 195
S
Sadova 173 Salcia 172 Sandu 167 167
5a/326 50V0 169 sazlâc 195 săceleni 193 sălaşul 189 Sănătăuca 175 50ra/174 Sara/a 172, 174 Săvoaia 169 Sămedru 160 Sânnicoară 160 Sânpetru 160 Sânziene 160 5flr6w 190 Sârbuleţu 190 scaiete 180 scaun 203 schimnic 177 schit \11
Scoarţă 167 scoc \14 Scorţa 167 Scorţeşti 171 scmntar 174 scund 90 scurt 174 se 255, 265, 266 sel 195 sfârşit 92 Sfeta 166 Sfetica 166 Sfetlica 166 Sfetlunea 166 Sfetluţa 166 Sfetuca 166 Sfetulica 166 Sfetuţa 166 sigur 204 sihastru 177 sihăstrie 177 Slănic 172 socoti (a ~)9\ socru 198 Sofroni 168 Soloneţ 172
s/?<5/a «se» 264-266, 268
S/?eta 172
sperietoare 325
splendid 92
stânga 91
stârmină 195
stejar 93, 189
Stepan 167
Stepanida 167
sticlete 180
stilou 203
stiolboană 194
strâmb 174
Strâmba 172
strâmt 93, 94
strânge (a ~) tare 201
s/ro/7 95
structuralist 30
sh 195
subţire 90, 93, 94 Busculeşti 190 su/t/c 195 supărare 91 sur duc 194 surupină 195 suşitură 194
INDICE
363
Svetlana 166
Ş
Şamalia 175 194
Şendreni 171 Şerbu 160 şfer 174 şi- 268 j/jr# 250 Ştefan 167 Ştefana 167 Ştefaneşti 189 Ştefânoi 189 ştefanoi 189 ştiulete 180 Şura 167
T
Tar adia 173, 174 tare 201 Taşlâc 175 Tatar-Copceac 174 tafcz 96, 97 Tatiana 166 râw 194 Tat/ra 175 Tăuri 175 fd/v<5 195 tâmpă 194 ta/tar 83 târâie-brâu 201 Târnova 173 Târzieni 171 /e 257, 265 Teta 172
Teiu Udroilor 190 Teleşeu 175 /e/?e 195 Tighina 171 Tihomir 188 timp 203 tiumsec 195 Toader 167 Toadir 169 toampă 194 toancă 194 Todireşti 174 toi 173 toloacă 194
364
DACOROMANIA, serie nouă, VII - VIII, 2002 - 2003
Toma 169		varză acră 325
tombalâc 195		Vas ea 166
Tomoaia 169		Vasilcău 175
Tomşa 162		Fa*/7e 166, 168
topliţă 194		Vasilică 168
torent 85		va 265-268
treilea (al ~) 204		văioaga 189
Trifauţi 175		Vâlceaua cu Pătru 190
Tripşa 162		Vâlceaua Gibirlete 190
Tudor 167		Văleni 174
Turda 159		Vălenii de Munte 190 Vălenii Mari 190
	T	Vănel 166, 167 Vănică 166
(ane 194		Vănişor 166
Ţancu Caprei 195		Vănuţă 167
Ţarna 174		vd/iaf 227
ţaţă 169		vârv 195
Ţăpoiasa 169		Vărvorea 188
ţăpuş 194		Veaceslav 166
Ţepoi 169		Velicari 189
fi- 268		velicari 189
Ţigăneşti 171		veni (a ~) 90
ţiglău 194		verde 83 v/- 268
	u	F/a Pităresei 190 viezure 325
-uc- 162		Vladimir 166
-uc(a) 184, 185		Vlădila 188
Ulmii Ciolcăi 190		voevod 226, 227
un 203		voi 198
w/idu 96, 97		voloca 174
Ungurica 190		Vorniceni 171
Unguru 190		Voroncău 175
urât 97		Voroneţ 172
-uri 203		Fova 166
98, 198		vrabie 70
Ursache 190		Fra/a 172
Ursăchiţa 190 ursoaică 98		vrăbete 180
Ustia 173 uşor 93		Z
-uţ (a) 184, 185		Zahorna 172 Zalucea 173
vtf/e 85, 92, 174, 194	V	zapodie 195 zănoagă 194
		zăplan 194
Valodea 168		zăpor 195
Vanea 166		zâ/a/i 195
Vaniuşa 166, 167		zburător 214, 215, 217, 220,
Vaniuţa 166		n* 82
Vanuşcuţă 166		zici 198
INDICE
365
zlătărei 189 zmeu 216-218, 220 zumburluc 195
DIALECTUL AROMÂN
acăţ 326 ăcşu 326 adâr326 ahuri325 apătusescu 326 apuc 326 arăiescu 326 arâu 325 ari teu 325 arucutescu 326 (a)stasidă 325 bărbune 325 bărîc 325 breănă 325 burik 325 călcu tu 326 călivă tiprăvtf 325 ceat-pat 325 cfcfwr 325 cîstură 325 cluzunescu 326 cumds 325 4ama di moare 325 fac 326 fulină 325 glar 326 grajd 325 gercu 325 hăuri 325 hoară 326 hut 326 Vocă 326 mintescu 326 mnâta; cu ~ 325 moare 325 mreână 325 ncl’id 326 nendes 325 nvărtescu 326 pândică 325 patos 325 pântic 325 pântică 325 pânticuşe 325 pendică 325 pîndică 325
plăsture 325 plemiţă 325 prifăc 326
primansuri; di ~ 325 punducă 325 rar 325 schimbe 325 spân 325 stălă 325 stisidhă 325 străbăşină 325 străbişină 325 străngulsescu 326 şuţ 326 şuţăscu 326 tâmpiniciu 325 tisidă 325 tornu 326 târru 326 umplu 326 verdzu di moare 325 zamă di moare 325
DIALECTUL ISTROROMÂN
abâte 329 acaţâ 329 află 328 ăli 328 ânc 328 anca 328 ânţa 328 ară 328, 329 arăt 328 arânda 329 asă 328 ascunde 329 aşâ 328 âţe 328 âmnâ 329 âmnânda 329 anca 328 ânâş 328 ântre 329 ăntru 329 ânţ 328 ânţa 328 bacalâ 328 câre 328 ca 328 cţre 328
ti*
366
DACOROMANIA, serie nouă, VII - VIII, 2002 - 2003
cerşi 328 cerşi 328 cerşit 328 Jlă 328 iuva 328 {uvq 328 ivâne 329 lovrănţi 329 mânţ 328 mar nunţ 328 măre 328 mnâ 329 mnânda 329 /ia 328 noi 328 <5 328 oh 328 <5/ 328 om 328 rdm 328 ruyâ 329 rwyd 328 să 328 scul e 328 scur 328 5CW/-6 328 scwro 328 328 *d 328 şcul e328 jcwr 328 ja/r6 328 £cwro 328 tragânda 329 /rdze 329 /^/'6 328 v/dA 329
băhno 194 Z>d/ca 194 cosă 194
CT6V0 194 cvivo 194 duplo 194 ghirca 194 hâstra 194 /iradd 194 hradenca 194 hredinca 194 -ii 167 -/a- 172 -/e- 172
-/o- 172 muhela 194 muhelca 194 nozom 36 ostrevoc 194 -r<z- 172 -re- 172 v/rt/ 248
SARDĂ
app ’a fugghire 205 certamente 204 deo dia domare 205 deppere 205 lentamente 204
SÂRBO-CROATĂ
ajmok(ac) 246 ajngemahtes 246 g-241
gvint 248, 251 gvintborer 248 gv/rc 247 £-247
Jcvint 248, 251 Awc 247 najkvirc 247 najkvirts 247 pokones 250 spric(a) 250 spricer 250
SLAVĂ
Z?6r6g 172
RUSĂ	/>r6g 172
-6/6- 172 -6/o- 172 -ere- 172 -eva 175 -evca 173, 175 -evţi 175 gored 172 grad 172 medved 67
Mnisek nad Hnilcom 181
-0/0- 172
-oro- 172
-ava 175
-ovca 173, 175
-0v/i 175
INDICE
367
zlato 172 zoloto 172
SLOVACĂ
ajmoht 246 gviht 249 gvint 248 kvint 248 vin ta 248 v/wto// 248
SPANIOLĂ
aguas 197 azul32 bel la 34 belleza 34 blanco 31 blancura 31 blanquear 31 cantară 205 cantaria 204 cielo 33
ciertamente 204 co/7 36, 37 dices 198 duerme 38 hoja 203 lentamente 204 lobos 197 mi 34 mio 34
murcielago 70, 73 negrear 31 wegro 38, 43 negro opaco 38 negrura 31 /îero 31, 35 pies 197 salga! 39 // 34 /i/yo 34 verdad 31 verdadero 31
TĂTARĂ
a baciî 174 £ 174
kostamgalî 174 taraklî 174
TURCĂ
bair 194 bogâz 194 Cainâcu 19 6 Cfl/Yi Burun 196 ceatâl 194 ciucur 194 Cuiugiuc Culac 196 CuruAlceâc 196 194 194 g/j/o/194 Haramiluc 196 iuc 194 iuiuc 194 .Sara larlăc 196 Sulucu 196 Zumburluc 196
UCRAINEANĂ
băhno 194 Zw/ctf 194 194 crevo 194 crz'vo 194 duplo 194 -evca 173 ghirca 194 gvint 248, 251 hostra 194 hradă 194 hradenca 194 hredinca 194 -6)uk 162 muhela 194 muhelca 194 ostrevâc 194 -ovcff 173 Remete 181 Turia-Remete 181 Turji Remeti 181