SEPTEMBRIE 1989
EDITATA ÎN COLABORARB CU COMITENTUL JUDEȚEAN
D8 CULTURA ȘI EDUCAȚI8 SOCIALISTA SUCEAVA
autograf
Nicolae Labiș
(INEDIT)
— fragment —
Arc sunător de ape și de munți,
Priviri învîrtejite ce palpită,
Pămînt cu grîne, minereu și viermi
Cupola cerului neliniștită ;
Furtuna ce le-a bintuit, acum
S-a împărțit în fierberi unitare
Alcătuind cu surde încordări
Cristalele de vreme viitoare
Anotimp
statornic
începe o nouă toamnă a vîrstei
■ noastre în această (ară, o toamnă
mai bogată, cum n-a fost nicicînd, din
ale cărei semne de ceară, înscrise pe
așezări și ogoare, se va lega un cu-
vînt nou pentru poemul ce ne-a fost
■ ' dat să-l rostuim împreună.
Vizita de lucru a secretarului ge-
neral al partidului, președintele Re-
publicii, tovarășul Nicolae CcaOșcscu,
: împreună cu tovarășa Elena Ceaușescu,
pe meleagurile Moldovei noastre a con-
■ stituit un prilej de bucurie pentru
‘ to(i locuitorii Țării de Sus, dar și de
; gîndirc revoluționară a muncii noastre
* de viitor. Acum pămîntul se deschide și
dăruiește lumină. Gria și miere și pîinc
j și poame și vin și uleiuri înmiresmate
i răsar din lumină, în timp ce un eîntec
îndepărtat se cerne peste livezi și
peste trupul celor dăruiți cu iubire.
!
1 Patria veghează lucrările anotimpu-
rilor. Toamna, mai mult ca orîcînd,
poți să pornești la drum și să cerce-
| tezi alcătuirea munților. învelișul de
I brazi, învelișul de piatră, învelișul de
tăcere al munților.Să vezi, să înțe-
legi, să știi.
- Patria veghează lucrările adevăru-
| lui. Ea este cu noi în toate zilele,
I văzută de toți și văzîndu-ne. Gîndu!
nostru dacă ar zăbovi în încăperile ci,
s-ar scutura de pe el teama și neho-
tărîrea, minciuna și graba, cenușa
clipelor goale și toate veșmintele de
prisos. Gîndul nostru n-ar mai fi ră-
tăcitor printre atîtca lucruri pe ju-
mătate uitate, printre învățături si
cuvinte nefolositoare, printre amintiri
fără noimă.
I Patria veghează lucrările Poeziei.
Lumina pe care o purtăm în cuvin-
te se poate mișca pe valurile triste-
ții sau ale bucuriei, poate exista cu
folos ori într-o zadarnică frămînta-
re. Ea poate rămînc ascunsă și sin-
gură, sub învelișul tare al tăcerii ori
se poate face cunoscută în afară, prin
înflorirea imaginii.
Patria singură știe și ne poate spu-
ne cînd și ce anume se va naște în
noi, cum să primim darul, unde să-I
așezăm și cum să-I înțelegem.
Ca într-un bob de grîu aruncat pe
ogor, în care așteaptă cu răbdare pîi-
nea cea de totdeauna, patria se ara-
tă dinspre viitor. Intră în sînge, face
să se înfioare oglinda palidă a obiș-
nuinței, mișcă de pe soclu statuile
singurătății și primenește odăile dra-
gostei. Lumea pe care patria o așea-
ză-n cuvinte așteaptă în depărtări. Ea
crește deopotrivă din sarea vieții și
din ochiul ațintit asupra celor care
știu, asupra celor care bănuiesc și
asupra celor care așteaptă.
In miezul ci, cîntecul aspru, iarba
neștiutoare și vîntul.
Patria veghează lucrările viitorului.
S Pentru ca în fața Poeziei să nu se
ridice nici o tristețe și să nu se aș-
tearnă umbra pe mina care împrăș-
tie sămînța-n ogor, așa cum ne în-
vață secretarul general al partidului,
tovarășul Nicolae Ceaușescu.
V. R.
SEPTEMBRIE
Din care flori și din care ninsori
Sufletul tău luminează-n septembrie
Cînd numai eu stăpin al trecerii tîrzii
Tc-aștept să vii să reînvii
Ca in cumplitul anotimp de-atunci...
Ori ai uitat pe ce tărim te-am devorat
Pe care undă de speranțe te-am iubit
In care lună eu sălbatec te-am urit
Deși credeam în trandafiri
Și-n doamnele înalte și subțiri
Deși cu nu murisem încă și eram
Atotputernic, nevăzut de toți,
Vîslește-un duh magnetic peste țară
îndreaptă către poli pe toți acei
Ce în furtună se amestecară.
Statornicește drumuri de destin
Puterea decantării sociale,
Nc-ncîntă ori ne mișcă neîncetat
Cu-adîncul revelațiilor sale
I
Eu văd un fel de cîmp de bătălie
în largul arc de ape și carpați;
Se zbuciumă-o mulțime mijlocie,
Se nasc eroi și mor eroi secați,
Dar printre toți, închis în strai modest,
E cel mai bun : se vede de departe
Cu sufletul ca spada de curat
Necunoscut de osteneli, nici moarte
Din care flori din care ram
Din ce ninsori ?
George DAMIAN
„Roman, mai ales
de citiva ani încoace,
se poate numi orice
carte..."
Interviu cu Livius Ciocârlie
a privi Dar mai ales...
Am întârziat mult timp, am
revenit și iarăși m-am simțit
revenit și iarăși m-am simțit che-
mat în minunata expoziție des-
chisă la Suceava de Florin Ni-
culiu, suflet ales, cu chip se-
nin, desprins parcă dintre por-
tretele Voronețului, legat de.
noi prin iubirea ce ne-o poartă,
prin lucrări donate muzeului și
în special prin ofranda smulsă
din sufletul frumos al celei care
a fost Mimi Fodcanu și a cărei
excelentă tapiserie de mulți ani
înnobilează foaierul de la etaj
al casei noastre, de cultură.
Am revenit să revăd lucrarea
intitulată „Geneză" trimițînd că-
tre atît de înțeleaptă zicere că
lucrurile mari sînt simple. Am
adăstat îndelung și am monolo-
gat vis-ă-vis de lucrări precum
„Zidul", „Zid în primăvară" sau
de cele din ciclul ce se consti-
tuie într-un reușit și respectuos
omagiu intitulat „Unde ești, co-
pilărie, cu pădurea ta cu tot ?...“
Dar mai ales am revenit ca
să culeg din culorile limpezi și
calme ale lui Florin Niculiu,
din albul imaculat al sintezelor
împodobite maestru vocea-în-
1.	Literatura noastră traversează
„molima romanului". Starea și bună-
starea ci șc leagă acum dc căderea
în roman. Chiar dumneavoastră sîn-
tcți un „recidivist", CLOPOTUL SCU-
FUNDAT fiind — observația s-a fă-
cut — „un roman singular". „Criticii
sînt șmecheri" — ziceați, odată. „Nă-
vala" lor Ia roman ar merita o des-
lușire, o explicație, încercați ?
Am spus așa ceva despre critici?
Destul de urit din partea mea. De
ce năvălesc ei asupra romanului ?
înțeleg că e vorba despre criticii ac-
tuali. Năvălesc astăzi fiindcă au fă-
cut-o dintotdeaima, încă de la Sainte-
Beuve. Reamintesc : Ibrăileanu, Lo-
vinescu, Călinescu. Poate p fac — cei
de astăzi — și fiindcă există o ten-
dință de ștergere a frotifierelor și de
amestec al genurilor. Oricum, pro-
blema nu mă privește, cum dați a
înțelege, personal. Am practicat cri-
tica, însă nu sînt critic. Cum bine
s-a spus, n-am „suflet de critic". O
vreme am crezut că aș fi, de fapt,
prozator. Acum, văzînd că am scris
între timp, aș spune că sînt altceva:
un diletant. Nu luați afirmația, nea-
părat, drept o probă de modestie. Di-
letantul se mișcă într-un spațiu vast,
a cărui limită de jos este veleitaris-
mnl, pe cînd limita de sus este litera-
tura, marp.- Intre cele două margini
diletantul poate fi orice, cu o singu-
ră excepție : nu poate fi scriitor bun.
scriitor profesionist. însă poate fi
un autor mai interesănt decît scrii-
torul bun. Un astfel de autor, cel
puțin pe alocuri, sper că sînt.
Do ce se scriu atîtea romane ? Fi-
indcă, spre deosebire de alte specii,
romanul nu și-a fixat criterii dună
care să fio recunoscut. Roman, mai
ales de cKivn ani încoace, se pont"
numi orice carte. Pînă si ■ Clopotul
scufundat.
2.	Să fie sî nevoia de a rata mai
multe genuri ? Oricum, e prea evi-
dent că ați ratat ratarea ! Poate că
acest ultim roman al dumneavoastră
— ca viață scrisă, ca autobiografie
spirituală încărcată de tristețe — in-
terogînd „oniul ca ființă nepricenă,
toare" și-a propus — iarăși vă citez
— „valorificarea eșecului". Asa să
fie?
Ratarea în mai multe genuri e tot
o problemă a criticului literar și, ca
atare, nu mi-o asum. în schimb,
eșecul este o problemă a scriitorului
modern. Epoca modernă începe cu
eșecul Cărții lui Mallarme. El ar fi
vrut să înlocuiască lumea cu o car-
te desăvîrșită în sine, ferită de ha-
zard, și n-a reușit. însă a fost un
eșec necesar, unul constitutiv textului
modern, cîtă vreme acesta are ca
principiu contradicția, fiind deci ceva
ce se face și se desface — ori se
„deconstruiește", cum se spune as-
tăzi — în același timp.
Aceasta, sub aspect teoretic gene-
ral. Ce am încercat eu însumi în
acest context ? Din nou nu mă recu-
nosc în citat; sintagma „valorifica-
rea eșecului" mi se pare meschină.
Ce m-ar interesa ar fi să înțeleg cît
de cît relația stranie dintre eșecul
inevitabil al oricărei vieți și obiectul
durabil pe care, uneori, îl produce a-
cest eșec. Mergînd pînă la posibilitatea
bizară ca obiectul durabil produs de
eșecul vieții să fie chiar imaginea
aceleiași vieți. Mă gîndesc, de uildă,
la Memoriile ducelui de Saint-Simon,
discurs fastuos despre un sentiment
de frustrare, sau chiar la Amintiri
din copilărie, întrucît pentru Crean-
gă părăsirea lumii descrise în carte
are sensul alungării din paradis.
3. Totuși, se schimbă ceva în lite-
ratură ? Cineva vorbea de „potențele
prozei confesive". Dumneavoastră vă
livrați cu o sinceritate fără rest. Sun-
teți un prozator „fără mască" ; scrieți
proză, nu literatură. Literatura ar
miza pe „adevărul" ficțiunii ; or,
dumneavoastră respingeți transfigura-
rea. Fantul dc a scrie nu presupune
investiția ficțională ?
Se vede că sînt condamnat să pun
sub semnul întrebării tot ce fac. Dar
acesta e adevărul : deși îmi place s-o
citesc și s-o scriu, nu pun mare preț
pe literatura confesivă actuală. Gă-
sesc că este o manifestare a nost-
modernismului, pe care de asemenea
nu pun mare preț. El reprezintă,
cred, o tendință de neutralizare a
oolilor energetici și de instalare a
inconsistenței în creație. Tn ce pri-
vește proza, ideea lui Thibaudet ră-
mîne valabilă : prozatorul nu se poa-
te mărturisi pînă la capăt, oină în
adîncul ființei, decît prin ficțiune.
Arta e un mod al individului dc a se
(continuare în pag. 4)
Consemnat de
Adrian Dinu RACHIERU
demn, vocea imnică, vocea stri-
găt a poetului loan Alexandru,
venit să-l prezinte, venit să o-
ferc cu marea lui generozitate
tuturor celor dc față buchete
mari de. înflăcărate metafore.
Clipa a fost memorabilă, unică.
Trimiterile sale către rădăcinile
gîndirii și simțirii omenești, la-
uda adusă cugetului românesc de
azi și din totdeauna, din totdea-
mia și de azi, stăruie cu forța
eu care zidirile, din Nordul Mol-
dav sînt și vor fi dovezi perem-
ptorii. Topit de flacăra rândului',
învolburat de razele sclipitoare
ale marilor adevăruri culese din
cultura universală, rostirea po-
etului a fost un imn adresat tru-
dei întru căutarea frumosului,
efortului de a sfîșia formele, a-
parențele pentru a dezvălui mie-
zul. de aur al lucrurilor. Și a
ieșit din furtuna acestor mari
idei acostînd la țărmul străbun
al patriei, acasă la marele voie-
vod pe care-l divinizează, recu-
legîndu-se citind poezia „Testa-
mentul lui Ștefan cel Mare".
Clipa a fost memorabilă, unică.
Alexandru TOMA
Mama
ISTORIE LITERARA —
în 1923 apărea la București volu-
mul Pe aripa vremei, scris de Con-
stantin Gane (1885—1962) ; doctor în
drept al Universității din Rostock și
deținător al Premiului „Gh. Asachi“
al Academiei Române — 1933. Isto-
riograf cu contribuții importante în
domeniul genealogiei ; iscusit portre-
tist, cunoscut în special prin Trecute
vieți de doamne și domnițe, C. Gane,
vlăstar dintr-o ramură importantă a
Găneștilor, se străduiește să demon-
streze că neamul Gănesc este foarte
vecin, „c neaoș românesc din Mara-
mureș". în diplomele maramureșene
din secolele al XlV-lea și al XV-Iea
se vorbește despre localitățile : Ga-
•nea, Ganiciuc, Ganyafalva și despre
!un locuitor Johannes de Nag’y — Ga-
■nea, adică Ion din Ganea Mare. C.
.Gane nu este dc acord cu afirmația
lui Gh. Ghibănescu, după care apela-
tivul Gane ar fi slavon, deoarece e
un nume răspîndit în toate limbile :
în fraceză (Gane, Ganay), în engleză
(Gane, în Irlanda), în rusă Gane =
Eugeniu). „Gan" fiind o rădăcină fi-
rească, „n-ar putea deci fi numele
și curat românesc ?".
Găneștii au venit în Moldova oda-
tă cu descălecătorii. Regele Ungariei
confiscă satele și moșiile „românilor"
din Maramureș drept pedeapsă pentru
trădarea vasalului Bogdan, fost duce
de Maramureș (acesta a îndrăznit să
scoată Moldova de sub jugul maghiar).
Alexandru A. Sturza, într-o carte
despre domnia lui Mihail Sturza, a-
firmă că în toată România sînt nu-
mai nouă familii de boieri băștinași,
mari, vechi, „fcodali", între care și
familia Gane. Afirmație glumeață,
consideră C. Gane.
Folosind informațiile oferite de Gh.
Ghibănescu în Surcte și Izvoade, C.
Gane își începe arborele genealogic
cu Toader Gănescu (după obiectul
vremii, Ganea își spunea Gănescu).
în 1415, domnul Ștefan Vodă Mușat
spune că Jupîn Gănescu este „boie-
rul nostru", prin urmare nu era sluj-
baș simplu. Plecând de aici, C. Ga-
ne pledează pentru existența boieri-
mii ca o „castă nobiliară" în afara
celei „de slujbă", înainte de greci.
Toader Gănescu primește „ocini și
moșii" la obîrșia Jalanului și a Bîr-
ladului. Astfel, mai tîrziu, se rami-
fică neamul Găneștilor în două ținu-
turi depărtate, ceea ce îi determină
să-și piardă urma uneori. Tot în
timpul lui Ștefan cel Mare trăia un
Alexandru Gane, Paharnic, care, îm-
preună cu fiul său Ilie Gane Cupăre-
lul luptă alături de Bogdan Vodă la
Vaslui (1514) împotriva ungurilor. Ilie
moare aici, iar Alexandru Gane, ră-
mînînd cu trei nepoți, avea să-1 slu-
jească și pe Ștefăniță Vodă, distin-
gîndu-se într-o luptă cînd au intrat
în țară Albul Sultanul cu Tătarii, fă-
ră veste, spre Prut". Ștefăniță a
strîns boierii la Hîrlău unde „și-a dă-
ruit" vitejii, lui Alexandru Gane re-
venindu-i moșii îrt ținutul Cernăuțu-
lui... Moșii care nu i-au adus noroc,
deoarece tătarii îi omoară doi nepoți.
Singurul supraviețuitor pare să facă
legătura între Ilie și Ion Gănescu,
proprietarii! Costeștilor Sucevei.
în 1540, se întîmplă „dandanaua
cea mare" : Ștefan Vodă Lăcustă es-
te dmorît de către boierii Gănești și
Arburești, „niște lupi turbați", „lei
selbatici", cum îi numește Grigore
Ureche. Petru Rareș a făcut drepta-
te, tăind capul lâ toți, omorînd și
domnitorul pus de ei în scaun — pe
Alexandru Cornea.
Constantin Gane
si rolul
Găneștilor
în istoria
si in cultura
română
Contemporan ctl Găneștii ucigași
trăia boierul Ion Gănescu și avea mo-
șii jje Trotuș, la Strunga și Costeștii
Sucevei. C. Gane îl consideră adevă-
ratul întemeietor al neamului Gănesc.
La 1601 răsare, din praful documen-
telor, un Condrea Șărbușcă de Gă-
nești, prin ținuturile Tutovei. Pentru
originea comună a celor două ramuri
(Găneștii Sucevei și cei ai Tutovei)
pledează faptul că în secolul al XVIII-
lea boierii Gane din Suceava mai
sînt răzeși în Găneștii Tutovei. în se-
colul al XVII-lea, urmașii lui Ion Gă-
nescu ajung „boiernași, mazili, ră-
zeși", adică „se dau de-a berbealea-
ca". Un Gheorghe Gane ajunge jic-
nicer (1669) și un alt Gane — vătaf
de țigani (1696), „e drept că de țigani
domnești!“ — notează C. Gârle iro-
nic. în acest secol, singura „rasă de
mărire" peste neamul Gănesc este
căsătoria Ruxandci Gane cu Con-
stantin Cantemir, viitorul domn. Ru-
xanda( „ex nobile Ganestiorum fa-
milia" (Dimitrie Cantemir în Vita
Constantini Cantemiri) — a doua so-
ție a lui Constantin Cantemir, moare
după trei ani de căsnicie, după ce a-
dusese pe lume o fată, tot Ruxanda,
ce se va mărita cu Marele Hatman
Lupu Bogdan.
Miron Gane, Pîrcălabul de Soroca,
ctitorul Bisericii Aroneanul din Iași,
avusese ca soție pe Ștefania Piedi-
că din Cernăuți, „nepoata lui Mihăi-
lă Bătrînul, căruia Ștefan cel Mare
îi dăruise moșii în toate colțurile
țărei". Un nepot al lui Miron Gane
avea să fie Vasile Gane („iscusitul
diac", cum îl numește N. lorga), con-
siderat părintele spiritual al Gănești-
lor. Se pare că e cel dintîi care a știut să
minuiască pana, care a înțeles că
„n-ajunge a învăța scrisul, că tre-
buie învățat a scrie!" Ca Diac de
'Divan „a umplut arhivele Moldovei
cu hotărîrile lui, redactate într-un
stil ușor și limpede". Pentru limba
sa curată, românească, de la 1760,
Constantin Gane îl oferă drept exem-
plu reporterilor de la „ziarele din
România Mare, care făuresc în seco-
lul al XX-lea o limbă nouă si ciuda-
tă".
Un alt nepot al lui Miron Pîrcăla-
bul a fost Miron Pitarul, căruia îi
urmează, între alții, loniță Banul
(bunicul lui Nicu Gane). loniță Banul
primește de la austrieci postul de se-
cretar al Administrației Țării în 1790,
cînd Moldova de Nord a fost împăr-
țită temporar între austrieci și ruși.
Cei patru fii ai Banului loniță, intră
direct sau indirect în istoria litera-
turii române: Costachi Gane a fost
redactor responsabil la jurnalul poli-
tic, literar și comercial „Nepărtinito-
rul", scos la Iași (Tipografia Gane)
în 1856. A scos foaia politică și lite-
rară Patria, a fost poet și traducător
(între altele din Balzac), și-a expri-
mat în scris convingerea că literatura
propovăduiește virtutea și patriotis-
mul. Enacache Gane Spătarul (născut
la Ciumulești, Suceava), poet nu prea
talentat, a scris poemul alegoric Că-
lătoria lui Cupidon Ia pustiu și un
jurnal de călătorie în versuri. Alții
doi fii ai Banului loniță sînt Matei
Gane Postelnic (tatăl lui Nicu Gane)
și Dumitrache Gane Agă (străbunicul
lui C. Gane). Amîndoi și-au luat ne-
veste din Botoșani; Dumitrache Gane,
căsătorit cu Sevastia Soroceanu, va
avea două fete : Anica (bunica lui C.
Gane) și Maria (soția lui Costache
Negruzzi). Dumitrache a fost un om
cu vază, din moment ce Albina Ro-
mânească din 15 decembrie 1837 a-
nunța că „aga Dumitrache Gane s-a
întors la Iași, venind de la moșie".
„Mare ispravă !“, comentează C. Ga-
ne cu modestie.
După Constantin Gane, Nicu Ga-
ne, de la a cărui naștere (1838, Făl-
ticeni) s-au împlinit 150 de ani, a
strălucit prin literatură și prin poli-
tică dar și mai mult „prin darul de-a
place".
Ramura sudică a Găneștilor se u-
nește din nou cu cea nordică prin
căsătoria Iui lordache Gane Postel-
nicu (unionist, apreciat în epocă pen-
tru actele sale de generozitate, tre-
cut de către Paharnicul Sion în Ar-
hondologia Moldovei drept „bun băr-
bat") cu Anica Gane.
Este de remarcat noblețea de ca-
racter a Găneștilor pe care o exem-
plificăm doar printr-un fragment din
scrisoarea Nataliței Gane (fiica lui
lordache Gane Postelnic, moartă
foarte tînără ; (a tradus Garlambro-
gio, de Cesare Cantu, Bîrlad, 1870)
trimisă în 1870 fratelui său Ștefan
(tatăl lui C. Gane) la Berlin : „Apro-
pos de particula" de „ce voiești să
pun pe scrisorile ce-ți adresez. Am
întrebat pe tata dacă într-adevăr sun-
tem nobili și mi-a răspuns că nici să
gindesc la astfel de secături! (...) că
adevărata nobleță nu consistă în par-
ticule și în cuvinte deșarte ci în ini-
ma, în sufletul acelui ce-o înțelege
și dorește a o poseda".
Elena SFRANGEU
CONSTANTIN
HREHOR
Elegia calului războinic
1.	este tîrziu, 12 bate în turla papală
zidarii își îngroapă palmele în pereți
își spun biografia (cu mori, cu fantome)
tu dormi pe ondulate discursuri, visezi,
ochiul tău cu interogații umple trenurile de noapte.
2.	din lujerul vocii își hrănește absența arderea echivocă
verticală călătoria sîngelui precum drumul spre prima zi ;
cu mîna vîrîtă în luciul muzical al securii
vine noaptea, frînghia somnului i-atîrnă Ia git...
.3. din hexagoanele porții de ceară
ploaia-și citește orațiile :
după ce ultimul glonte de laur
se va culca în steaua frunții, vor veni sărbătorile elizee
va înmuguri ancora pe mări de papyrus
(ca un regret la glezna corăbiei),
nudă va intra memoria în cetatea incendiată de cîntece—
4. nesupuse fîntînile de purpură
pe coama dealului iubit de cuțite,
pe porțile istrului flamurile frigului euxin ;
aspră ca un adevăr, felină ca o minciună
iarna curgînd din ochiul orbului
în tocirea potcoavei, la zarea-i descifrez suma drumurilor
5. întoarce-te în pustiul locuind în cămile
sub piramidele dezbrăcîndu-și tatuajele
între refrenele mării
fericit dezghiocînd ale incertitudinei semințe
în poala focului lăudat de albine !
6.	...fonetice ierbi neumblate
pier în căpăstrul muțeniei,
ouă de fosfor zămislesc viermii
în morile elegiilor geometrice,
(o, tandrețe albastră șuierînd în carnea
mănăstirii zidite din anatheme !)
7.	fără contur
în albul uitării nădăjduind popasuri
lingă cumpene alergînd cu fete morgane în ciuturi;
calule orb
cruci de zăpadă suind în curgătoare piroane-s
oasele tale, rănile tale...
8.	cărămizile dinților — siderale borne
surîsul — axă de ceară iluminînd
mirările jefuite-n exod,
harfele de sare din mîinile zeilor ciungi...
(cu tine voi învăța să cînt la
instrumentul de plîns între degetele genelor
îmblinzind fructele seismelor verzi)
9.	mamă, vino,
numai tu poți intra cu catapeteasma pe umeri
prin strîmtoarea dintre ochi și inimă
înzăpezește-mi leagănul cu-o poveste
înfășoară-mă în pleoapa bolnavă
precum pe-anonimi anonimii cu lespedea osîndei!
10.	(o, limbă, tapiserie de murmure
stranie mașină de tricotat sintaxe !)
11. mîinile mereu scriu strîmbe istorii
sub coama războinică pînă la sînge cosită
frîng sunete, cinează printre lespezi mirate ;
înalte-s pădurile de cerneală
ca un fierăstrău în umărul lor nechezatul,
ca un fluture roșu zburînd pritr-un crîng de alice...
Auroră
Născătoarea mea de mirt,
Imbălsămează-mă-n muzică
Să-ți aud aureola trudind
La ritmul stelei celei veșnice.
De-adîncul florii cine tresări-va.
In inimă și-auz se va preface.
Născătoarea mea.
îți așez în mijlocul sufletului
Această enormă petală
Din neamul cîntătoarelor sfere.
Gheorghe LUPU
PROZĂ
Nu cotrobăi
degeaba
Noaptea împingea ușa cu umărul,
gata să intre. Dan
tîrziu la o sindrofie
gea stins, plictisit,
liniște, ca și cum
stătuse pînă
pictori. Nin-
dezbrăcă în
mai fi fost
T.
cu
Se
ar
cineva în camera sa de burlac, pe
care nu vroia să-l stingherească.
Ferestrele aburite aveau un palpit
mătăsos. Stinse lumina și încercă
să doarmă. In spatele ochilor i se
arătară animale cu un singur corn
si pereți încărcați de un mușchi
,verde, de pe care șiroia apa. Pc
plafonul acelei încăperi din coșma-
,rul său își vedea scrisă toată via-
ța, știa că e scrisă acolo, cea care
a curs și cea care poate urma să
curgă. Deși se spălase sub apa țâș-
nind mînioasă din duș, se simțea
nespus de murdar. O murdărie de
sub piele, un jeg unsuros de care
nu putea scăpa, ca o lehamite, ca
o scîrbă de sine, tîrîndu-se prin
tranșeile sîngelui, tinzînd să ajungă
la cap. Halatul de pe marginea
scaunului, aruncat în grabă, emana
un miros de coteț. Deschise ochii
și-l văzu acolo, întins moale, fără
viață, ca o piele de. porc ce o dez-
braci noaptea, ca pe o ființă para-
lizată. Haina nu mai ascundea a-
cum nici un. trup, se ascundea pe
sine, se stringea cu rușine în ea,
vrînd să ocupe cît mai puțin loc.
Nu-și amintea nimic din scena a-
ceea. Nu dorea să-și amintească, își
lovea cu sete memoria, o împroșca
pe toată suprafața ei cu o soluție
neagră dintr-un tuș de care strîn-
gda cu dinții. Se sculă, aprinse lu-
mina, comandă picioarelor să mear-
gă și mîinilor să miște degetele.
NU-i mai păsa de că cred alții des-
pre el, ci numai de răul pe. care-l
adăpostea în tot trupul, numai de
oarba mînie a sa împotriva sa, de
disprețul pe care-l secretau orga-
nele sale și care nu vroia să iasă
din el prin nici un fel. Auzea un
geamăt prelung, străbătindu-i chilo-
metrii arterelor,, ai tuturor canale-
lor ce se deschideau în lutul din el.
Apăsă clanța celeilalte uși, după
care-i era atelierul. Lumină camera.
Cu o zi înainte fixase o pînză albă.
Spălă încet pensulele, curăță cuți-
tul de culorile uscate. începu să pic-
teze. Simți cum o sudoare rece și
neagră îi inundă pieptul. O lăsă
să curgă pînă acoperi piciorul cru-
cifixului închipuit de șevaletul pe
care fuseseră crucificate atîtea coș-
maruri.
Metehnele
mai vechi
ale memoriei
Părea o oală de lut cu torți mari,
așa cum stătea cu mîinile în șol-
duri, cu părul aproape despletit, în
ușa cabanei. Bărbatul ei venea a-
desea să bea acolo, se așeza la masa
de lingă ușă, masa șchioapă, sub
piciorul căreia punea cineva, din
cînd in cînd, o hîrtie împăturită,
sau o cutie de chibrituri. Singura
sală unde se servește nu e cu ni-
mic mai curată decît sălile cu care
sintem obișnuiți pe aici, ba ai zice
că umezeala aceea de pe pereți, e-
xistentă în toate anotimpurile, îi
dă o anumită personalitate. Oaspe-
ții și oamenii din preajmă, lucrători
la pădure, nu au în acest caz de
ales, dilemele nu se nasc, așadar,
tocmai pentru că nu au unde și
chiar o dilemă preferă să se nască
într-un loc mai spălat. Deci, cum
stătea așa proțăpită, bărbatul ei a
văzut-o și-a nechezat ușor, dueîn-
du-și mîna la pumnalul argintiu
prins la curea și lung cam de două
palme. A clipit din ochi, a mișcat
afirmativ din cap, apoi a înghițit
liniștit o gură bună din poșirca a-
ceea galbenă din pahar. Femeia a
tresărit plăcut, fața i s-a odihnit
îhtr-un zîmbet larg oferind neapă-
rat o comunicare. Apoi s-a învîrtit
pe un picior, întorcând spatele sor-
didei încăperi, mareînd poiana din
fața cabanei cu urmele pașilor ei
egali. La puțină distanță de acolo,
urcând pe cărare, se află casa lor.
De sus se vedea pînă departe, ți
se putea face rău de înălțime dacă
țineai cu tot dinadinsul. In fața
casei erau semănate flori cu tul-
pină înaltă și groasă, a căror grație
greu o bănuiai, dar a căror bărbă-
ție ieșea repede la iveală. Femeia
scoase cheia de la briu, deschise și
intră tocmai cînd se împlinea o
jumătate de ceas de la instantaneia
ei plecare. Închise la loc pe dinlă-
untru, trase covorul dc lină
pe podea și ridică trapa de
dură greu de observat de
cineva care nu-i știa rostul.
întins
scîn-
către
Intră
într-un fel de pivniță, după ce nu-
mără în gînd, din obișnuință, opt
trepte de piatră. La capătul lor, pe
un perete proaspăt văruit, apăsă pe
comutator și lumina inundă came-
ra subterană. La puțină vreme se
auziră și pașii bărbatului. Cobori
și se așezară amîndoi față în față,
la o masă cu picioarele înfipte în
pămînt. Începea o tăcere foarte
lungă. Cine era afară la ora aceea
pricepea că se lasă înserarea. Un
vînd cald urca dinspre vale.
Acolo, dedesubt, femeia se piep-
tăna intr-o oglindă veche, cum pu-
teau fi văzute cîndva, cu mulți ani
în urmă, în unele mici prăvălii să-
tești sau în orășelele din Ardăal
cu o singură stradă pietruită. Își
puse haine mai curate și se așeză
iar. Omul ei își scoase pălăria ve-
che și se vedeau părul bogat și în-
spicat în alb, fața trasă, arsă de
soare, lătăreață, ochii în care picu-
rase o albăstreală. Deodată auzul
lor percepu o mișcare deasupra. Ră-
sucirea cheii în ușă, un șcîrțîit, I
mersul ca pe vîrfuri al celor in- '
trați, șoapte și, în cele din urmă, ■
un rîs cristalin — un fel de clin-
chet — de. femeie. Prin trapa în-
chisă pătrunse miros de iarbă,
șoaptele își micșoraseră amplitudi-
nea, dar cădeau constant și plăcut,
cum cade ploaia, Bărbatul și feme- '
ia dădură să se ridice, dar în cele
din urmă își părăsi numai el sca-
unul.
încet, trăgînd parcă ceva la glez- ■
ne. se apropie de perete și stinse i
lumina. Auzi răsuflarea ei și se a-
propie. Pe urmă, în întuneric, mîi-
nile lor se întîlniră dintr-o dată...
Cine trecea acum, ca din întîm-
plare, pe lingă casa aceea de pe
munte putea vedea ferestrele lumi-

nate și flori mari și orgolioase le-
gănîndu-se după o muzică numai
în aparență pămînteană.
Marcel MUREȘEANU
i
II — Pagini bucovinene
Numele iubirii
Ascult liniștea cuvintelor ncrostite
Și gindul meu cuprinde
clipa eternă
înflorită în dimineața
De dinainte de a fi ceea ce sînt
Și pot spune : binecuvintat
E ceasul iubirii
înaltă e steaua de caro
Mi se leagănă ochiul ferice
Viața mea poartă numele
Părinților mei.
Dorința
Aș fi dorit să fiu o floare
Să fiu dată în dar
Celor mai iubiți dintre oameni
Aș fi dorit să fiu un copac
Ziua să mingii razele soarelui
Iar noaptea să număr stelele
Aș fi vrut să fiu un porumbel
Vestind pacea deplină a planetei
Dar sint fericită că sînt
Cine sint și pot depune mărturie
Despre toate acestea.
Mihaela BOTEZATU
Compoziție
aici albastru, aici orange
culori complementare se ating
în griul neutru
unde-i mare, unde e soare
unde-s ochii femeii și surîsul
contopite în palma vîslașului
tresar în solzul de pește
aici albastru, aici orange
Pe scări
de coral
Pe scări dc coral urcăm în poem
Unde ne-așteaptă marea verde
A unor ochi pe care îi vedem și nu-i vedem
Corăbieru-n valuri ancora își pierde
La orizont doar insula lui Robinson
Mai este virgulă în fraza noastră lungă
De noapte Carul Mare c înghițit
Corăbierul niciodată n-o s-ajungă
Dorin Liviu CLEMENT
NOTE DE LECTOR
În alb
In nesfîrșitul alb
al zăpezii din această vară
pașii tăi
povestesc
amețitoarea dogoare a iernii
o aruncă spre voi
dintr-o dată
și atît
căci a nins, nins-a
peste ochii noștri
cu bucurie.
Iulian AZOIȚEI
Densuș
Ce greu este drumu-n urcuș.
Ce pleacă din satul Densuș !
Omătul se varsă șuvoi
Pe cimp, peste munți, peste noi.
In codru un zimbru-a murit,
Dcparte-un mormînt s-a albit.
Muri la sfîrșit de urcuș
Romanul Ovid din Densuș...
Clement ANTONOVICI
Inelul
lui Saturn
în locul unde se opriseră
cei doi îndrăgostiți
pentru a se săruta
parcă ar fi fost un magnet ;
am alunecat
apoi m-am ridicat încet
și privind după ei mi-am zis :
ce halou
ce aureolă
Doamne, ce tablou
ce cupolă
oare din inelul lui Saturn
c această piatră
prețioasă'?
Daniel PIȘCU
E atît
de tîrziu
F atît de tîrziu
Atît de tîrziu...
Amurgul trece prin firul de iarbă
Prin mine
Se-aud nostalgia
Și speranța
Curînd voi deveni un amurg...
Și-i atît de tîrziu în mine omul
In mine piatra
Rotunda ta noapte cînd tc-ai dăruit
Și-amurgul coboară
Peste orașul de piatră
Fumegă speranța învelită în cețuri,
Și-i atît de tîrziu în sufletul meu
In mine omul
Marea nu-și mai duce valurile...
O, vegheați tavernele de noapte
Ale sufletelor voastre
O, vegheați viața mea
Speranța mea
Lumea mea simplă
Copilul cc-1 am
Și mama lui ca un amurg
In sufletul meu
Marea nu-și mai duce valurile...!
Constantin SAVA
E de presupus că sînt mul-
ți tineri de cultură și talen-
tați în Suceava, dar, iată,
Brindușa Steicic și confimă
acest lucru scmnînd, împreună
cu Florin Vasiliu, cartea „Inter-
ferențe lirice" (Editura Da-
cia, 1989), carte care își cen-
trează demonstrația pe apa-
riția și devenirea haiku-ului
ca expresie a spiritualității ni-
pone și, deopotrivă, insinua-
rea lui în alte culturi, prin
deschiderea acestora spre O-
ricnt.
Xrgumentul cărții se dez-
văluie într-o întrebare : Du-
pă contactul direct cu poezia
tanka și haiku (cuprinse în
cîteva antologii apărute la
noi), după încercările unor
poeți români de a-și apropia
spiritul poeziei japoneze, ce
se știe, la urma urmei, des-
pre aceste forme? poetice ? In
acest sens, autorii întreprind
un excurs în istoria poeziei
curoasiatice, descoperind și
originea și evoluția formelor
fixe, cu reguli prozodice pre-
cise, și aducînd în prim-plan
pe exponențialii lor creatori.
Aceasta fiind însă, numai o
luare în primire a domeniu-
lui, se demonstrează, apoi,
ceea ce era de demonstrat, cu
alte cuvinte nevoia spiritu-
lui însetat de șinei de a-și
manifesta libertatea în inte-
riorul limitelor, de unde, sub
șlefuire diamantină, să țîș-
nească în posibilul lărgit al
sugestiei transsintactice. Că-
lătoria formelor care își cau-
tă conținutul poposește pre-
ponderent în îndepărtata
„Țară de la Soare Răsare"
(și în mai puțin îndepărtata
sa istorie), deoarece de la
acest orizont pornește naște-
rea culturii japoneze, strîns
împletită cu structura civi-
lizației, dar și cu alte ele-
mente de suprastructură. Cu
aceasta se intră deja în par-
tea cea mai solidă a studiului.
Aici urmărirea temei în dia-
cronia ei se face în strinsă
interdependență, cu întreagă
„INTERfERtKIE
lIRICt"
fenomenologie istorică, de la
dezvoltarea economică la
structura socială, de la co-
merț la evoluția doctrinelor
religioase, de la succesiunea
dinastiilor și shogun-atelor
la periodizarea culturală, de
la cauze, natura și desfășu-
rarea războaielor la ceremo-
nia ceaiului, de la educația
de tip samurai la zeificarea
tandreții ca subzistență a
iubirii. Nimic din ceea ce ar
duce la precizia înțelegerii n i
e ocolit, totul fiind susținut
de o erudiție de invidiat,
care nu devine, însă, stînje-
nitoare în scriitura ce o ab-
soarbe, de un stil eseistic
elastic, alert, dar și retoric,
incitant, demonstrativ, cu
multe deschideri, dar și în-
chideri într-un răspuns. Ast-
fel este conturată evoluția
poeziei nipone de la forma
tanka, trecînd prin poemele
renga, la haikai, ce se naște
din tanka, asemeni zeiței
Atena din Zeus. Dar deose-
birile dintre tanka și haiku
nu țin numai de numărul de
versuri și silabe, ci și de di-
ferențele în diversitatea și
substanța lor, pe care le evi-
dențiază autorii urmărind her-
meneutica actului creator și
concluzionînd că în timp ce
tanka presupune o intențio-
nalitate, haiku-ul este o stră-
fulgerare a trăirii petrecute
în spațiul unei clipe privile-
giate, actualizarea unei amin-
tiri dc dincolo de timp. „Ce
au să spună / văzînd pe ni-
sip / urma pașilor noștri ?
„Am exemplificat cu acest
haiku o serie de cerințe la
care — ne spun autorii — el
trebuie să mai răspundă : un-
de, cine (ce), cînd ; cezură
după primul vers realizată
prin orice mijloc poetic, spe-
cificarea anotimpului printr-un
cuvînt sau paradigmă. Aici,
spre deosebire de autori, aș
sublinia încă un element, ori-
zontul așteptării, sub impli-
carea lui eu știu că știi, iar
tu știi că știu. Astfel s-ar în-
chide circuitul, justificînd ne-
cesitatea constrîngcrilor de
mai sus.
In partea sa finală, cartea
ne aduce în prim-plan mari
personalități ale lumii care
s-au exersat în haiku, de la
Seferis la Nichita Stăncscu
și de la el la cea, mai tînără
generație.
Lectura benefică a „Inter-
ferențelor lirice" nu numai
că te sporește, apropiindu-ți
un mod de a fi, a gîndi, a
simți, ci îți dă și o coborîre
spre tine, sub cerul înstelat
de deasupra ta.
Constantin CERNICA
Peisaj
Cu coapsele goale
și despletită
gonește toamna
cai de fum.
Mărgele dc-argint
își pune cimpul ;
și-i palidă pădurea.
Orașul în straie
de veghe
Orașul
în straie de veghe
stranii umbre
turlele cetății ;
cîntcc ritmat
pașii indrăgostiților.
Vasile TIMOFTE
Prin lucrarea Eminescu.
Prietenii poetului (Editura
Litera, 1989) Grațian Jucan
se află la a cincea carte scoa-
să în regie proprie și la
a treia dedicată poetului nos-
tru național. Și dacă tot am
început cu un bilanț, să no-
tăm că, pînă în prezent, pro-
fesorul cîmpulungean a con-
turat un număr de 18 por-
trete unor personalități (mai
mult sau mai puțin relevan-
te) ale culturii românești în
a căror „oglindă" efigia emi-
nesciană se conturează în
consens cu principiul unității
în diversitate. Intrucît în vo-
lumul de față apar și referiri
în legătură cu Veronica Micle
și Cleopatra Lecca-Poenaru
(care în viața lui Eminescu
au îndeplinit roluri ce depă-
șesc cu mult sfera simplei
prietenii) socotim că titlul
cărții nu este în totalitate a-
decvat și că cele două capi-
tole ar fi putut, amplificate
la proporțiile cuvenite, con-
stitui substanța unei cărți se-
parate. unde ar fi încăput și
referiri la enigmatica (iluzo-
ria ?) iubită de la Ipotești.
De altfel — nu pentru a că-
uta cu orice preț motive de
reproș — am obiecta auto-
rului că și aparatul critic se
vădește, la o privire mai a-
tentă, pe alocuri, oarecum
redundant, frizînd o pedantă
naradă de condiție bibliogra-
fică. La fel. spre exemplu,
afirmația că Eminescu achi-
ziționa, pînă prin 1868—1869
culegeri de folclor (v. p. 11
și 94) — Călinescu mai... pru-
dent consideră că numai le
împrumuta — au trecut, din
amintirile lui Șt. Cacoveanu,
în considerațiile lui Grațian
Jucan, fără cuvenita cenzu-
rare critică.
Dincolo însă de atari obser-
vații, care nu pot diminua
meritele cărții, întreprinde-
rea cercetătorului întrunește
o serie de calități, între a-
cestea fiind de reținut mai
„EMINESCU.
PRIETENII
POETULUI"
întîi faptul că, fără a viza
performanța ineditului spec-
taculos, autorul conturează
dintr-o multitudine de surse
disparate (unele mai greu
accesibile cititorului obișnuit,
dar utilizate deja în lucrări
monografice) opt succinte me-
dalioane (Șt. Cacoveanu, I.S.
Bădescu, V. Dumitrescu-Păun,
S. Bodnărescu, I. L. Caragia-
le, V. Micle, M. Kremnitz,
C. Lecca-Poenaru) în măsură
să prezinte imaginea lui E-
minescu „în portretele priete-
nilor săi" îmbogățită, după
convingerea autorului (v. Ar-
gument). Nu rezultă însă (nici
n-avea cum) „un alt Emines-
cu", dar se relevă aspecte de
viață și de creație care, în
lucrări de anvergură mono-
grafică, fiind distribuite dis-
parat, i se înfățișează mai
mult lectorului expert și in-
teresat. Am mai menționa a-
ici, spre exemplu, faptul că
din însăși natura reciprocă
a relațiilor decurge ilustrarea
unor trăsături biunivoce pro-
prii personalităților umane și
artistice ale părților implica-
te, sau că se reliefează efec-
tele acestor relații în planul
creației ocazionale (Felicitare
lui Samson Bodnărescu, de
pildă) sau ale creației care,
transgresînd coordonatele re-
alului, ni se arată, prin va-
loare estetică, nimbată de
aura eternității (Atît de fra-
gedă, Pe lingă plopii fără
soț, Scrisoare V ș.a. în ceea
cc-1 privește pe Eminescu,
sau poeziile dedicate poetu-
lui, în ceea ce o privește pe
Veronica Micle).
Dacă s-ar fi ridicat deasu-
pra manierei didacticiste de
tratare a subiectului și ar fi
exploatat integral resursele
temei abordate, Grațian Ju-
can ne-ar fi oferit o carte de
referință în bibliografia emi-
nesciană. Dar, și ca lucrare
de popularizare, cartea sa, o-
nestă și fără pretenții, meri-
tă atentia noastră, cu atît
mai mult cu cît se parcurge
fără dificultate și cu interes.
Nicolae CARLAN
DICȚIONAR (LXXVII)
MORȚUN, DIMITRIE (n. 23.X.1829,
Fălticeni — m. 27.XI.1893, Fălti-
ceni). Studii la Iași pînă la Revo-
luția de la 1848. Primar al orașu-
lui Fălticeni între anii 1883—1884.
Colaborator la Contemporanul, Ga-
zeta de Fălticeni, Convorbiri lite-
rare. Autor de nuvele, legende, a-
mintiri, scrise însă „într-o limbă
fără culoare, stereotipă". Exploa-
tînd filonul liric al amintirilor, de-
sigur și după modelul lui N. Gane,
Morțun evocă o atmosferă arhaică,
reînvie molcom, cu timbru croni-
căresc, figuri, întîmplări, obiceiuri,
descrie case, mobilier, veșminte".
(Dicționarul literaturii române de
la origini pînă la 1900).
Lucrări tipărite : Nuvele și le-
gende, Fălticeni, Tipografia Said-
man. 1881.
Referințe critice: Dicționarul li-
teraturii române de la origini pînă
la 1900, București, Ed. Academiei
R.S.R., 1979, p. 588 ; Gorovei, Ar-
tur: Folticenii. Cercetări istorice,
Fălticeni, Tipografia Saidman, 1938,
p. 136, 165, 239 ; Nădejde, Ion :
V.G. Morțun. Biografia lui, genea-
logia și albumul familiei Morțun,
București, Tipografia Speranța. 1924.
110 p.; Negruzzi, lacob : Amintiri
din „.Junimea", București, Ed. Viața
Românească, 1923, p. 131.
MOVILA, PETRU (n. 21.XII.1596,
Suceava — m. 22.XII.1646, Kiev).
Cărturar și teolog, mitropolit al
Kievului. Fiul domnitorului Simion
Movilă. Studii în Polonia, la Școa-
la Frăției Ortodoxe din Lvov și la
Academia Zamoiska din Zamosc. A
desfășurat o bogată activitate cul-
turală și editorială la Kiev. „întrea-
ga activitate desfășurată de Petru Mo-
vilă pe teren cultural-religios a înscris
o epocă de reformă a tradiționalei
culturi bizantino-slave, așezînd-o
pe o direcție de occidentalizare în
contact cu umanismul apusean... Cu
sprijinul lui Movilă iau ființă tipo-
grafii românești la Cîmpulung
(1635) și Govora (1637) cu material
și meșteri tipografi formați la Lavra
Peccrska sau în tiparnițe afiliate a-
cesteia" (Dicționarul literaturii ro-
mâne de la origini pînă la 1900).
Autor de prefețe, memorii, lucrări
de polemică teologică scrise în lim-
bile latină, slavonă și polonă. Ope-
ra sa de bază este „Mărturisirea or-
todoxă", lucrare teologică normati-
vă. Lucrări tipărite : Pravoslavnica.
Mărturisire a săborniceștii și apos-
toleștii bisericii Răsăritului. Tra-
ducere de Radu Greccanu, Buzău,
Tipografia Episcopiei, 1691 : Mărtu-
risirea ortodoxă a apostoliceștei și
catoliceșlei biserici de Răsărit. Tra-
ducere de Filaret Scriban, Tîrgu-
Neamț, Tipografia Mănăstirii Neamț,
1844 ; Mărturisirea ortodoxă, îngri-
jită și introducere de Nicolae M.
Popescu și Gh. I. Moisescu. Prefa-
ța de Tit Semedrea, București, Mi-
tropolia Bucovinei, 1942.
Referințe critice (selective) : Car-
tojan, Nicolae : Istoria literaturii
române vechi, voi. 2, București,
FLRA, 1943, p. 93—96; Ciobanu,
Ștefan : Istoria literaturii române
vechi, București, Monitorul Oficial,
1947, p. 253—259 ; Ciobanu, Valeriu :
Relații culturale româno-ruse în c-
poca feudală — în Revista de is-
torie și teorie literară, IX, 1960,
p. 2 ; Dicționarul literaturii române
de la origini pînă la 1900, Bucu-
rești, Editura Academiei R.S.R.,
1979, p. 590—592 ; Ivașcu, George :
Istoria literaturii române, voi. I,
București. Editura Științifică, 1969,
p. 129—132, 137,	140,	142—143 ;
Piru, Al. : Istoria literaturii române,
voi. I, București, Editura Didactică,
1970, p. 87—88.
MUNTEAN, GEORGE (n. 17.XI.
1932, Bilca), istoric și critic literar,
folclorist. Studii secundare la Și-
ret și Rădăuți și superioare la Fa-
cultatea de Filologie a Universită-
ții din București (licența în 1959).
Cercetător științific principal la
Institutul de Istorie și Teorie Lite-
rară „George Călinescu" din Bucu-
rești (din 1960). între 1974—1979,
redactor șef al „Revistei de isto-
rie și teorie literară". Lucrări ti-
părite : Folclor din Suceava, Bucu-
rești, ESPLA, 1959 ; Apa trece, pie-
trele rămân. Antologie de proverbe
românești, București, FPL, 1967,
ed. a 2-a, 1968 ; Cercetări literare.
București, EPL, 1969; Interpretări
și repere, Iași, Ed. Junimea, 1982 ;
Bilca, o așezare din valea Sucevei,
monografie, Suceava, 1971. A cola-
borat la redactarea unor importan-
te lucrări de istorie și critică lite-
rară. (Reviste literare românești
din secolul al XlX-lea, Ed. Miner-
va, 1970 ; Izvoare folclorice și crea-
ție originală, Ed. Academiei, 1970 ;
Temelii folclorice și orizont euro-
pean în literatura română, Ed. A-
cadcmiei, 1971 ; voi, 2 și 3 ale tra-
tatului academic al Istoriei litera-
turii române; Dicționar de termeni
literari, Ed. Academiei, 1976 ; Lite-
ratura română contemporană, I,
Poezia, Ed. Academiei, 1980 ș.a.).
(continuare în pag. 4)
Ion PÎNZARU
Pagini bucovinene — III
JAMES THURBER (S.U.A.)
Un alt Appomattox
Dimineața zilei de 9 aprilie
1865 se arăta frumoasă, Nu ră-
sărise bine soarele că generalul
Meade era in picioare. La fel și
generalii Hoker și Bunside, care
pînă la opt și un sfert luaseră
deja micul dejun. Iar ziua con-
tinua să fie frumoasă. Chiar și
la ora 11. Generalul Ulysses S.
Grant încă nu se sculase. Dor-
mea în faimosul său hamac ma-
rinăresc, atîrnat sus în dormi-
torul Comandamentului. Care
Comandament se afla într-o dez-
ordine întristătoare : podeaua e-
ra acoperită de hârtii, rapoartele
secrete întocmite erau purtate
încoace, și-ncolo de curentul is-
cat de o fereastră deschisă, din-
tr-o sticlă răsturnată vinul se
prelinsese într-o băltoacă roz pe
o importantă hartă strategică...
Caporalul Shultz, din regimen-
tul 65 Ohio Voluntari, ordonan-
ța Generalului Grant, intră în ca-
mera învecinată, privi în jur și
oftă. Trecu în dormitor si scu-
tură zdravăn hamacul Genera-
lului. Generalul Ulysses S. Grant
deschise un ochi.
— Icrtați-mă, domnule gene-
ral, zise caporalul Shultz, dar
azi c ziua capitulării. Ar trebui
să fiți sculat, domnule general.
— Nu mă legăna, zise Grant
cu asprime, căci ordonanța îi
împingea ușor hamacul încoace
și încolo. Mi-e îngrozitor de rău,
adăugă el. întoreîndu-se pe par-
tea cealaltă și închizînd ochiul
deschis.
— Generalul Lee va fi aici
dintr-un minut într-altul, zise
caporalul, apăsat, dînd un vînt
hamacului.
— N-ai de gînd să termini
„Roman mai ales..."
(urmare din pagina 1)
anula, transferîndu-se — fără ur-
mă — în altceva. Cine se trans-
feră în propria lui imagine rămî-
ne la jumătatea drumului. Cînd,
tot într-un interviu, Ștefan .Ago-
pian se răzvrătea împotriva afir-
mației că astăzi proza bună (citeș-
te : proza de confesiune) o scriu
criticii, l-am înțeles și am fost de
acord cu el.
I’e de altă parte, față de roman
— mai cu seamă față de ipostaze-
le la care a ajuns — proza de
confesiune îi este mai favorabilă
cititorului, de un acces mai les-
nicios în general, post-modernul
este mai binevoitor cu cel căruia
i se adresează decît fost artistul
modern. îmi explic situația aceas-
ta prin oboseala pe care i-au
produs-o contemporanului nos-
tru atît modalitățile artei, cît și
îndeosebi — istoria aspră a se-
colului. Așa se explică, poate, și
afinitatea pe care o simte euro-
peanul actual pentru Viena -- cît
de inconsistentă, artistic vorbind !
— pe la sfîrșitul secolului trecut.
Arta mare este produsul unui om
dispus să cheltuie multă energic
în mari tensiuni.
4.	Textele dumneavoastră poartă
pecetea unei „neliniști interogati-
ve". Sunteți doar „UN TRECĂTOR"
prin teoria textului literar ? Sun-
teți un fost critic? V-ați lepă-
dat de teorie ?
N-am cum să fiu numai un tre-
cător prin teoria textului cită vre-
me n-o pot depăși. Știu că între
timp au apărut alte teorii — în
primul rînd estetica receptării —,
le și cunosc într-o oarecare măsu-
ră si le apreciez, dar ca universi-
tar care predă literatura tot pe
teoria textului mă întemeiez. Ră-
mîn la ea și pentru că mi se par
suspecte (din punct de vedere in-
telectual, firește) persoanele care,
după ce au practicat o teorie, se
adaptează cu ușurință la altele
noi. Cunosc pe cineva care a în-
ceput prin a fi un fanatic al
gramaticilor generative, iar acum
oficiază intratabil lingvistica ac-
telor de limbaj. Constant în gîn-
direa lui n-a rămas decît exclu-
sivismul. Mi se pare trist. Insă ră-
mîn la teoria textului și fiindcă
o găsesc în continuare validă, de-
și cu limite, de care am fost tot-
deauna conștient. Ea corespunde
realmente unei categorii de texte
moderne, unor opere din trecut
și unor procese obscure din multe
alte opere.
In ceea ce privește proza pe
care am seris-o, s-a produs o ex-
plicabilă eroare. Fiindcă se știa
că m-am ocupat de critică și de
teorie, s-a văzut în cele două cărți
punerea în practică a unor idei
teoretice. în Un Burgthcater pro-
vincial există, ce-i drept, o ase-
menea idee — referitoare la ca-
pacitatea lecturii de a percepe li-
terar texte care inițial n-au avut
intenționalitate estetică — dar una
prea generală pentru a genera o
carte întreagă. în Clopotul scu-
fundat ce lipsește, poate, este toc-
mai un punct de vedere teoretic
odată ? zbieră Grant. Vrei să mă
apuce voma, sau ce ?
Shultz pocni din călcîie și sa-
lută.
— Pentru ce vine ? întrebă
Grant.
— Azi e ziua capitulării, dom-
nule general, zise Shultz.
Grant mormăi furios.
— Sînt 350 de generali în ar-
matele. Nordului și el trebuie să
vină la mine în chestia asta!
Cît e ora ?
— Dumneavoastră sînteți Co-
mandant Suprem, de aceea, zise
caporalul Shultz. Este 11.25, dom-
nule. general.
— Nu vorbi tîmpenii, răspun-
se Grant. Lincoln este Coman-
dantul Suprem. Nimeni, în is-
toria lumii, nu s-a predat îna-
inte. de prînz. Nu știe, că o ar-
mată se predă în funcție, de. sto-
mac ? Își trase pătura peste cap
și se culcă iarăși.
— Generalii Confederației vor
fi aici dintr-un minut intr-al-
tul, zise caporalul. Este cazul să
vă sculați.
Grant își întinse mîinile dea-
supra capului și căscă.
— Bine-bine. Se ridică în
capul oaselor și privi prin ca-
meră. Ce mizerie ! bodogăni.
— Cred că a fost o noapte
foarte agitată. îndrăzni Shultz.
— Mda, răspunse Generalul
Grant, căutîndu-și hainele. Am
făcut trînte cu un general. Unu’
cu barbă.
Shultz îl ajută pe Comandan-
tul Armatelor Nordului să-și gă-
sească hainele.
■—■ Unde mi-i cealaltă șosetă ?
ceru Grant. Shultz începu s-o
caute. Generalul se îndreptă cu
ferm. Ambele cărți le-am scris din
plăcerea de a le serie și nu ca să
demonstrez ceva.
5.	Ați făcut aluzie, mai înainte,
la o părere a Iui Eugen Simion
dintr-o frumoasă cronică ; aceea
că n-aveți „suflet de critic". Din
cîte vă știu (din păcate, doar de
Ia distanță) sunteți un temporiza-
tor, un moderator al exceselor, nu
agreați rumoarea cafenelei, nici
malaxoarele vieții literare. Vă lip-
sește siguranța agresivă, trufașa ;
sînteți cordial, blînd, discret, mi-
nat de o „tandră nehotărîrc". Re-
tragerea dumneavoastră în apele
calme ale romanului este defini-
tivă? Irevocabilă? Aveți psiholo-
gie de literat. De ce n-aveți ? Nu
împrumutați una ?
îmi lipsesc multe, într-adevăr.
Criticul bun trebuie să-I ignore pe
autor și să nu se preocupe decît
de produsul acestuia. Eu nu reu-
șesc. Mă gîndesc la tristețea ce-
lui care află că toată strădania
Iui a fost în zadar. Nu vreau să
știu că cineva suferă din cauza
mea. Și mai este ceva. Uneori e
mai ușor să devii rău decît să fii
nepărtinitor. îi admir pe criticii
caro știu să fie fermi, însă nu
batjocoritori. După cum am oroa-
re de criticii — există și din aceș-
tia — care se bucură că au dat
peste o carte destul de nroastă ca
oi să-și exercite în toată impuni-
tatea oficiului de călăi. Știu bine
că n-am dreptate. Acestea nu sînt
idei, sînt reacții emoționale. Cu
astfel dc reacții, n-ar fi existat
Maiorescu, N-am fi ieșit, din na-
soptism. Dar nu ideile îl conduc
po om.
Psihologie dc literat n-am prea
avut niciodată și am din co în ce
mai puțină. Nici în redacții si e-
ditTiri nu-mi place să intru, nu nu-
mai în cafenele. Mai scriu totuși
critică, dar numai despre cărți ca-
ro, dincolo de orice aspect profe-
sional, contribuie cu ceva la pro-
pria mea înțelegere a lucrurilor,
la propria mea formație — aceea
caro sper să nu se încheie decît
odată cu mine.
Iar în legătură cu formarea de
sine, pun și eu o întrebare ; chiar
credeți că apele romanului sînt
calme ? Vi se pare că există mai
mult dramatism potențial în dis-
putele cu confrații literari decît
în confruntarea cu tine însuți ?
6.	Admir la dumneavoastră „ma-
rea corespondență" dintre om și
scriitor. Iată, în acest caz fericit
omul nu e sub valoarea operei. Ce
credeți, talentul purifică obstaco-
lele unei vieți ? Iartă totul ?
Vă mulțumesc pentru impruden-
ța cu care mă caracterizați. Nu,
talentul singur nu-1 purifică și
nu-1 absolvă pe om. Talentul
singur, nu reprezintă foarte mult.
El arc numai meritul dc a oferi
un spectacol de virtuozitate care
îneîntă și uimește, fără să lase
urme mai adinei. Nu-1 transfor-
mă, nu-1 „purifică" nici pe autor
nici pe cel căruia i se adresează.
pași nesiguri spre masă și-și
turnă dintr-o sticlă.
— Nu cred că e înțelept să
beți acum, domnule general, îi
zise Shultz.
— Nu te doare capu’ despre
mine, răspunse Grant, turnîn-
du-și al doilea pahar. La mine
nu contează. N-ai auzit povesti-
rea cu tipu’ care m-a spus la
Lincoln că beau prea mult ?
..Cutărică zice că Grant bea prea
mult", zice tipu’. „Cutărică
e-un bou", zice Lincoln. Așa că
tipu' merge la Cum-îi-zice. si-i
spune ce-a spus Lincoln și ăla
vine urlînd la Lincoln. „I-ați
spus lu’ Cutare că eu-s un bou ?“
zice. „Nu, răspunde Lincoln, am
crezut că știa și așa.” Genera-
lul zâmbi amintirii și-și mai
turnă un. pahar. Uite cum sînt
eu în ochii lui Lincoln, zise el,
plin de mîndrie.
Pe fereastra deschisă se auziră
copitele mai multor cai. Shultz
se revezi la ușă și privi afară.
— Cine-o fi venit ? icni Grant,
curios.
— Generalul Lee șl Statul său
Major, zise Shultz.
— Să intre, zise Grant, tur-
nîndu-și un pahar. Și vezi ce
beau băieții de dincolo.
Shultz se îndreptă spre ușă,
o deschise, salută și făcu un
pas lateral, în poziție de drenti.
Figura demnă a Generalului
Lee. magnific în uniforma sa, se
profila pe albastrul cerului de
anril. Intră, urmat de Statul său
Major. Ofițerii înclinară capete-
le și așteptară. Generalul Grant
sc uita mult la ci. N-avca de-
cît o cizmă și era descheiat la
veston.
— Știu cine ești, zise el. Ești
Robert Browning, noetul.
— Vă aflati în fața Generalu-
lui Robert E. Lee, zise un ofi-
țer din suită, rece.
Totuși, există, rar realizată, o po-
sibilitate de transcendent a- talen-
tului prin sine însuși atunci cînd,
fără să-și dea alt conținut decît
propria manifestare, atinge inten-
sitatea unei vocații grave. „Jon-
gleurul", saltimbancul de la No-
tre-Dame care nu știe să-i ofe-
re fecioarei altceva decît propriul
său dans este simbolul acestei con-
diții. O realizează, cred, în lite-
ratura noastră contemporană, scri-
itori ca Radu Petrescu, Emil Bru-
maru, Șerban Foarță.
în genere, talentul o important
atunci cînd se grefează pe o pu-
ternică natură elementară (care nu
lipsește la scriitorii amintiți). A-
tunci el funcționează ca un alam-
bic unde elementarul se preface
în stare de grație, adică într-ade-
văr se purifică. Le folosește, deci,
mai ales artiștilor mari. Celor-
lalți mai mult le strică, fiindcă îi
mulțumește și îi împiedică să cau-
te mai în adine. Pe de altă parte,
în absența talentului densitatea
elementarului poate fi o grea osîn-
dă. îl poate face, pe om, neom.
7.	Evident, nu dc talent ducem
lipsă. Aș dori să vă reamintesc
că într-un interviu din Vatra a-
firmați neted : „Vom rămine o
mare literatură dacă vom avea la
fel de multă conștiință cît talent".
S-a schimbat ceva între timp?
Da, talentul nu lipsește din li-
teratura noastră, în privința a-
ceasta nimic nu s-a schimbat. De
altfel, nu s-a schimbat nici în cea-
laltă privință, decît că pasivul
nostru s-a mai încărcat. Cred si
acum în corelația necesară dintre
talent și conștiință pentru ca li-
teratura creată să fie de primă
mărime. Nu înțeleg prin conștiin-
ță numai rectitudine morală, ci o
leg de cunoaștere, adică de capa-
citatea de a scruta pînă departe
în noi înșine și în lumea dimpre-
jur. Cunoaștere și conștiință se i-
dentifică în ideea de adevăr. Scri-
itorul trebuie să descopere adevă-
ruri neștiute pînă la el. Ca să a-
tragă atenția dincolo de marginile
ei naturale, o literatură trebuie
să propună sensuri care, rămînîn-
du-i specifice, să aibă deschidere
DICȚIONAR ---------------------------------
(urmare din pg. 3)
A editat. îngrijit și prefațat nume-
roase volume ale unor scriitori ro-
mâni, între care Vladimir Streinii,
G. Călinescu, Al. O. Teodoreanu,
Vasile Alecsandri, Ion Pillat, Vasile
Gherasim. „Critic, istoric literar și
publicist foarte activ, George Mun-
tean se «află numai la al doilea vo-
lum (de studii folclorice n.n.), lă-
sîndu-și parcă dinadins cititorii să-I
caute prin reviste (România literară
în primul rînd), sau prin diversele
ediții pe caro le alcătuiește și Ie
prefațează... Cînd am deschis re-
centa lui carte (Interpretări și re-
pere), mă așteptam să regăsesc în
sumar foarte pătrunzătoarele studii
despre Vladimir Streinii și Dinu Fi-
lat, glosele pe marginea operei lui
Al. Philipide, evocările, nu puțini?
la număr, ale lui G. Călinescu, inclu-
siv a casei și a Institutului care-I
poartă numele. Autorul a preferat
o culegere tematică — e adevărat,
o temă centrală a preocupărilor lui
— căreia i s-a dedicat din anii cei
mai tineri... Pe urmele lui G. Căli-
nescu, George Muntean înțelege să
discute creația populară, orală sau
scrisă, ca valoare estetică și numai
astfel s-o raporteze la cea cultă.
Firește, nu sînt neglijate nici alte
— A, făcu Grant, am crezut
că c Robert Browning. Seamănă
ce nu s-a pomenit. Ala poet,
Lee : Browning I Al citit „Cum
au dus vestea cea bună de la
Ghent la Aix" ? „Hai Derek, sal-
tă în șa, hai Derek, te du ; hai
Dundcn, hai Blilzcn, hai Fran-
cei-, hal Dancer, hai Bounccr, hai
Vixen, hai..." *
— Am puica trece la cc ne
privește pe noi ? întrebă Gene-
ralul Lee, cuprinzind din ochi,
dezgustat, încăperea.
— Băieții au făcut trînte a-
scară, explică Grant. Eu unu’
l-am bușit pe Sherman, sau unu’
carc-i semăna, nu știu, că era
cam întuneric.
Puse în mina lui Lee o sticlă
de scotch, pe care acesta o primi
uluit și extrem de jenat. ..Adu
careva un pahar", zise Grant
privindu-l fix pe Generalul
Longstrcet. Nu ne-am. întîlnit
cumva la Gold Harbor ?“ îl în-
trebă. Generalul Longstrcet nu
răspunse.
— Aș vrea să terminăm cît
mai aurind, zise Lee. Grant îl
privi vag pe. Shultz, care se a-
propie de urechea lui, încruntat.
— Capitularea, domnule gene-
ral, capitularea, îi șopti capora-
lul.
— A, sigur, sigur, zise Grant.
Mal trase o dușcă. Bun, zise, îi.
dăm drumn*. Încet, trist, își.
scoase sabia. A.poi i-o înmină
lui Lee, care privea interzis.
— Poftim, domnule General,
zise Grant. A fost cît p-aci să
vă batem. Dacă mă simțeam eu
mai bine, chiar v-am fi bătut.
în românește de
Liviu MARTINESCU
* Grant amestecă în poezie
versuri dintr-o populară poezi-
oară pentru copii.
spre problematica întregii con-
temporaneități. Să fie resimțite
va adevăruri ale acelei literaturi
și ale tuturor. Așa văzînd lucru-
rile, cred că avem în momentul
de față o literatură bună, dar nu
una mare.
8.	Să nc întoarcem Ia roman.
Recent, Vasile Andru (v. Viața
Românească, nr. 8/1088) vorbea do
o ofensivă a ..cerebralilor împo-
triva cerebralității", recunoștea
setea de natural, pericolul asfixiei
(era vorba de un dialog cu C. O-
lăreanu). Subscrieți? Oricum, un
exces naște reacția de sens con-
trar. Ce prognoze oferiți cîmpu-
Ini nostru literar ?
întrebarea mă găsește descope-
rit și nu numai pentru că nu
cred în posibilitatea de a ghici
ceva în legătură cu viitorul lite-
raturii. Nu sînt destul de bine
informat. Citesc destul de puțină
literatură contemporană. (Cum se
vor desfășura lucrurile, la un mo-
ment dat, oricum n-am să mai pot
afla). Pe măsură ce trece — și mi
se scurtează ■— timpul, dorința de
a mă ține Ia curent cedează ace-
leia de a citi, ori reciti, cărți im-
portante, și nu cu precădere dc
literatură, din trecut. Mai exact,
caut acele cărți care-mi permit
să înțeleg cite ceva din ceea ce,
în mine însumi și în lume, mi-a
rămas obscur.
9.	Sunt obligat (conform sce-
nariului) să arunc o întrebare și
despre șantierul dumneavoastră.
Iertați-mi indiscreția. Ce proiecte
anunțați ? Pe cind în librării o
nouă carte semnată dc Livius
Ciocârlie ?
N-am publicat încă nici o carte
despre* care aș fi putut să spun
înainte de apariție cînd se va afla
în librării. Nu pot nici acum. Mai
mult, Clopotul scufundat m-a în-
vățat că nici nu e bine să te in-
tereseze acest lucru. Nu e bine
să fii nerăbdător. Ca atare, deși
am predat editurii un volum (ul-
tima parte a seriei începute cu
Un Burgthcater provincial», n-am
întrebat pe nimeni dacă este sau
nu înscris în vreun plan. Și sînt
hotărît sa nu întreb.
® Elevii Suceveni
laureați ai Festivalului
național „Cintarea României0,
ediția 1989
Și la ultima ediție a Festivalului național
„Cintarea României", elevii din județul Suceava
și-au dovedit din nou talentul și seriozitatea
pregătirii, situîndu-se pe primul Ioc pe țară.
Cele 221 premii și mențiuni cucerite reprezintă
tot atîtea satisfacții și motive de mîndrie pen-
tru eîștigători și pentru școlile pe care aceș-
tia le-au reprezentat. Frumoase succese au fost
înscrise și la faza finală a concursurilor de
creație (artă plastică, artă populară, design)
unde, în mod deosebit, s-au remarcat cercu-
rile de creație ale elevilor de la liceele „Eudo-
xîu Hurmuzachi" Rădăuți, nr. 4 Suceava, in-
dustrial Cîmpulung Moldovenesc și Agroindus-
trial Rădăuți. Felicitîndu-i pe toți laureații ce-
lei de a Vil-a ediții, publicăm o parte (din mo-
tive de spațiu tipografic) din impresionanta
listă de 128 de interpreți și formații distinse'
cu premiul I : Corul pe voci egale al Școlii
nr. 4 Vatra Dornei, Corul pe voci egale cu a-
companiament de orchestră al Liceului Militar
din Cîmpulung Moldovenesc, Grupul vocal in-
strumental cameral al Școlii nr. 11 Suceava,
tarafurile Școlii din Ulma și ale Liceului
„E. Hurmuzachi" Rădăuți, orchestrele de mu-
zică populară ale C.P.Ș.P. Suceava, Liceului In-
dustrial nr. 4 Suceava și Școlii nr. 2 Suceava,
formațiile de instrumente populare de Ia șco-
lile din Rădăuți și Vatra Moldoviței, formațiile
vocal-instrumcntale de la școlile din Straja și
Frumosu, formațiile vocale de muzică popu-
lară dc la școlile din Ilorodnic de Jos și Dol-
heștii Mari, grupurile vocal-folclorice de la
Școala nr. 1 din Fundu Moldovei, Școala nr. 2
Fălticeni și Liceul Economic Suceava, soliștii
de muzică populară Simionesei Elena (C.P.Ș.P.
Suceava) și Rotaru Adriana (Liceul Industrial
nr. 4 Suceava), soliștii instrumentiști de muzică
populară Sumănaru Florin (Liceul Industrial
nr. 3 Suceava), Boghean Dumitru (Școala nr. 2
Taslovăt), Beșleagă Andrei (Liceul Vicovu de
Sus). Tudose Nicolae (Liceul Industrial nr. 4
Suceava), ansamblurile de cîntcce si dansuri
de la școlile din Poiana Stampei și Grănicești,
colectivele de obiceiuri populare de la școlile
din Dorna Arini și Todirești, balada dramati-
zată prezentată de Școala din Sadova, teatrul
folcloric susținut de Liceul Industrial nr. 2-
Suceava, monologurile prezentate de Andronic
Dcnisa (Școala nr. 3 Cîmpulung Moldovenesc),
Danielescu Elena (Liceul Pedagogic Suceava),
spectacol de muzică și poezie (Consiliul Muni-
cipal al elevilor din Suceava), dans cu temă
(Liceul Militar Cîmpulung Moldovenesc), dans
clasic (C.P.Ș.P. Suceava), dans românesc con-
temporan (C.P.Ș.P. Fălticeni și Liceul Econo-
mie Suceava), solist dans modern : Cotoară
Dana (C.P.Ș.P. Suceava), grun vocal do muzică
ușoară (Liceul „E. Hurmuzachi" Rădăuți), colec-
tiv de satiră și umor IG.P.Ș.P. Cîmpulung Mol-
dovenesc!, po»m coregrafic (Liceul Industrial
..Petru Rares" Suceava), basm dramatizat (Li-
ceul Industrial nr. 3 Suceava). (I. B.)
• Eminescu 100
în impozantul Ateneu Popular de la. Golă-
nești (inaugurat și devenit, cu acest prilej.
Centrul Cultural „Eminescu”) a avut loc, timp
de două zile, o manifestare literară omagială
dedicată celui care avea să fie numit de poste-
ritate „omul deplin al culturii românești”.
în prezența unui numeros public, personali-
tăți ale vieții culturale din Iași și București —
Constantin Ciopraga (..Eminescu — personali-
tate-sinteză a spiritualității noastre”), Al. Hu-
sar, („Eminescu în plan universal"), Gh. Flo-
rescu și Gh. Buzatu („Eminescu și istoria ro-
mânilor"), George Muntean („Eminescu și Bu-
covina”), Mihai Drăgan („Mihai Eminescu —
poet național”), Dimitrie Vatamaniuc („Edita-
rea operei eminesciene”), Vladimîr Trebici
(..Eminescu în conștiința colegilor săi de liceu”),
Pavel Țugui („Eminescu-elev“), Arcadie Percek
(..Opera lui Eminescu și boala sa”), Domițian
Bălței („Eminescu și problematica relațiilor
dintre state”) — au cinstit și evocat viața, o-
pera și personalitatea marelui nostru clasic.
Au stîrnit admirația asistenței recitările ac-
torilor Dan Nasta și Ton Caramitru.
Viu anlaudate a fost, de asemenea, progra-
mul folcloric susținut de Sofia Vicoveanca, si
do atrofiate colective alo artiștilor amatori
(din Bilca, TTnrjuieni, Gălănești. T-Torodnic. Cas-
vana, Frătăutii Vechi, Straja. laslovăț, Frătă-
uții Noi, Vicovul de Jos, Grănicești), (D. B.)
valori (istorice, sociale, morale), dar
subsumate ideii de artă“ (Al. Săn-
dulescu). Preocupările folclorice ale
lui George Muntean s-au materia-
lizat și în monografia dedicată sa-
tului natal, Bilca, un adevărat mo-
del al genului. George Muntean s-a
aplecat cu o emoționantă atenție
asupra „relansării0 scriitorilor bu-
covineni afirmați în perioada inter-
beiică : Traian Chelariu, Iulian Ves-
per, Vasile Tigănescu, Vasile Ghe-
rasim, George Moroșanu, Mihai Ho-
rodnic (cel cu un destin poe-
tic și biografic care ne duce, cu gin-
ii ul la Nicolae Labiș), generație și
ea „pierdută*4 după război, timp dc
două decenii.
Rtîferințe critice (selective) : Dnt-
cu, Iordan și Stroescu, S.C. : Dicțio-
narul folcloriștilor. București, Ed.
Științifică și Enciclopedică. 1979 ;
Literatura română. Dicționar crono-
logic, București, Ed. Științifică și
Enciclopedică. 1979 ; Anghel, Dumi-
tru — în Argeș, nr. 10, octombrie,
1983, p. 11 ; Mihuț, Tatiana — în
Ateneu,	nr.	10,	octombrie,	1983,	p.
7 ; Săndulescu, Al. — în România
literara,	nr.	52,	decembrie	1982,	p.
10 ; Despre activitatea lui George
Muntean au mai scris Șerban Cio-
culescu, A. Piru, N. Manolescu, Ior-
dan Datcu, G. Dimisianu ș.a.
REALIZATORI : Ion BELDEANU, George DA-
MIAN, Viorel DÂRJA, Ion CARP FLUERICI.
Mihail IORDACHE, Gh. LUPU, Marcel MU-
REȘEANU, Ion PARANICI, Victor RUSU,
Mircea TINESCU, Alexandru TOMA
Secretariat : Eugen DIMITRIU
Tehnoredactare : Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURĂ
Șl EDUCAȚIE SOCIALISTĂ SUCEAVA
str. Mihai Viteazul nr. 48