Q
uc
IO IG~ j
vmene
autograf gh. blizatu
„...definitiv și etern"
DECEMBRIE 1988
EDITATE EN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Program
al devenirii
noastre
Concepția partidului nostru, a secre-
tarului său general, tovarășul Nicolae
Ceaușescu, propulsează cu valoare de
adevăr principiul conform căruia con-
știința, ideilo devin forță materială
și ridică la rang de valoare supremă,
specifică socialismului, dezvoltarea
multilaterală a personalității umane,
fn această direcție, într-un proces de
reliefare stadială, omul capătă de-
terminați! accentuate parcurgînd tra-
seul devenirii sale, călăuzindu-se și
conducîndu-se după criteriile pe care
practica i Ie-a oferit și i Ie oferă
continuu. Condensind inspirat și cu
rigurozitate științifică „Tezele din a-
prilie" au reprezentat și reprezintă,
pentru întreg poporul, o adevărată
lecție de aplicare creatoare a mar-
xismului la condițiile concrete ale
trăirii plenare. A fi revoluționar se
certifică tot mai mult în racordul
omului deschis Ia și spre desăvîrși-
rea sa ca subiect conștient al istoriei.
Acesta este primul și definitivul
argument al programului ideologic al
partidului exprimat cu magistrală
clarviziune la Plenara comună a C.C.
al P.C.R., a organismelor democrati-
ce și organizațiilor de masă și obștești
in excepționala Expunere a tovară-
șului Nicolae Ceaușescu, adevărat
program de acțiune și faptă revolu-
ționară pentru întreaga națiune în
planul creației materiale și spiritu-
ale.
Realitatea socială, construită în
amplul proces de realizare a socie-
tății socialiste multilateral dezvoltate
demonstrează în chip convingător
justețea unei politici profund uma-
niste de ridicare continuă a nivelu-
lui cultural și științific al tuturor oa-
menilor muncii, al întregului popor.
Această transformare profundă, cu
largi și ample implicații calitative,
are mari rezonanțe în planul conști-
inței. Formativul, trăsătură predo-
minantă a întregului proces de asi-
milare și sporire a cunoștințelor cul-
turale, științifice și tehnice, este ra-
cordat firesc noului. Delimitîndu-si
aria de influență prin creșterea com-
petenței profesionale, noua și reala
concepție sporește importanța respon-
sabilității, valorificînd plenar apti-
tudinile creatoare ale personalității
umane, contribuind Ia afirmarea și
dezvoltarea unui model etic înaintat,
în consens cu exigențele vieții con-
temporane și cu obiectivele strategi-
ce ale societății noastre, căci a in-
voca în structurile culturale și de ci-
vilizație dobîndite și a crea altele
i noi înseamnă, în același timp, asimi-
lare de acte culturale și instrucție,
optimizare continuă a puterilor cre-
atoare. In consonanță cu regîndirea,
redimensionarea și reproiectarea în-
tregului proces de construcție mate-
rială trebuie să aibă loc, la aceleași
înalte cote ale implicării, restructu-
rarea și perfecționarea fundamentului
personalității umane, a omului nou,
constructor conștient și liber al unei
societăți edificate conform celor mai
înaintate principii umaniste. întregul
acest proces de afirmare a creativi-
tății revoluționare îmbogățește omul,
conferindu-i, o dată în plus, atribu-
tul de multilateralitate.
Magistralul document adoptat ca
program al devenirii noastre subli-
niază, încă o dată, cu pregnanță
i adevărul că rolul hotărîtor în
societate îl are spiritul revoluțio-
nar, în semnificațiile Iui profunde,
Ivizînd atitudinea omului constructor
al socialismului, poziția sa în raport
cu ansamblu] progresului social și e-
conomic. Ideile cuprinse în Expunerea
secretarului general al partidului
pun accentul primordial pe calitatea
participării la acțiunea de edificare
conștientă a societății în care trăim,
relaționează prezentul de viitor. Es-
te, aici, implicit, o optică în care
cultura, în complexele ei expresii,
își găsește si-si afirmă înaltul el sens
patriotic, sensul de relevare. Tn a-
Scest context un rol deosebit revine si
prezentei creatorilor în viata socia-
lă, implicări; directe în acțiunile cul-
turale menite să dezvolte creația con-
temporană și problematica artistică a
momentului actual. ca o exnresie
durabilă a angajării. Este, de fapt,
aspectul esențial al raportului dintre
cultură și formarea noii conștiințe,
, amplu și larg analizat în excepțio-
nalul demers științific reprezentat de
Expunerea tovarășului NICOLAE
CEAUȘESCU la Plenara Comitetului
Central al Partidului Comunist Ro-
Desen de Ion Carp FLUERICI
Cuvînt
despre partid
Sînt ostaș al partidului meu,
însemnînd despre timp și trecîndu-1
ca pe o punte, la bine, la greu,
cu iubirea, cu fapta, cu gîndul.
Ca o flamură-a evului nou
și a patriei mele din sînge,
a destinului său de erou,
nu-i nimic să îl poată înfrînge.
Se cuprinde lumina-n lumină,
se aprinde cuvîntu-n cuvînt,
dinspre cîntec viața se-alină
și e flacără-n zori pe pămînt.
Sînt ostaș al partidului nostru,
slujitor al acestui popor,
lîngă steag românesc îmi e rostul
și mă simt cu viața-mi dator.
Vasile PUHA
lată clipa
...cînd cuvintele își încep spovedania
sună arama freamătă scapără
e un alt ritual cu ferestre deschise
care mă apără
hai să ne facem tropot de cai
hai să ne facem fluier cioplind
căci se dărîmă cîte-un ceasornic
peste tăinatecul nostru colind
cum să rămîi în cuvintele tale
dacă se-mparte brazda în trei
limba străbună e o stare de veghe
care își apără patria ei
astfel cuvintele patriei sînt
plug și secure casă și scut
patria lor se arată întreagă
și prin cuvinte care au un trecut
spunem Unire și prin munți se aude
și prin timp se aude sînge fierbinte
limba cea sfîntă care veghează
țara din noi prin cuvinte.
Ion DRAGUȘANUL
A PRIVI	SE
Oamenii. Mai ales ei. De ace-
lași sînge și de aceeași adîncime
a timpului. Ei, și pădurile, și
munții, și cîmpiile, și apele. Toa-
te — de același neam. Neamul
de care aparțin pămînturile și
toate gîndurile de aici, rostite
cu viața sau cu moartea, pen-
tru veșnicirea rădăcinilor noas-
tre.
Am văzut pădurile și am în-
țeles că niciodată arborii nu
Lupta pentru unitate, independență și libertate socială străbate aseme-
nea unui fir roșu întreaga evoluție istorică a românilor. Fundamental pen-
tru destinul nostru a fost caracterul unitar al dezvoltării ; încă de la în-
ceput, în chip sincronic, într-o structură și un conținut unitar, s-au mani-
festat între românii de pretutindeni raporturi politice, culturale, economice
sau instituționale care au asigurat, peste toate vicisitudinile istoriei și îm-
potriva voinței marilor imperii vecine și acaparatoare, păstrarea conștiinței
originii și destinului nostru comun și afirmarea, mai ales, în această ul-
timă direcție. Premisele unității noastre statale depline au fost mereu
prezente în ființa și voința poporului nostru, care nu a ignorat nici un
moment proveniența, unitatea sa etnică, lingvistică și cultural-politică. îna-
inte de a fi fost constatată și recunoscută ca atare de către, umaniștii ro-
mâni sau străini, poporul român știa de geneza sa și a limbii , pe care
o vorbea, cu alte cuvinte exista conștiința de neam, care, la începutul
epocii moderne, s-a transformat în conștiință națională, salt decisiv pe
planul luptei pentru unirea din 1918. Aproximativ în jurul anului 1848 nați-
unea română era constituită și, nu întîmplător, în programele revoluționare
din toate provinciile istorice ideea unității naționale ocupa locul preponde-
rent. Imposibil de înfăptuit în condițiile interne și, îndeosebi, externe ale
vremii, idealul unității naționale a repurtat un remarcabil succes în anul
1859, odată cu unirea Moldovei cu Țara Românească. Pentru înfăptuirea
unirii din 1918 constituirea în 1859 a statului național român modern, care
în anii 1877/1878 și-a cîștigat independența și a impus recunoașterea ei pe
plan internațional, a fost de cea mai mare însemnătate, căci, chiar din
acel moment, el a devenit magnetul ce atrăgea pe românii din toate pro-
vinciile nelibere, steaua călăuzitoare întru împlinirea tuturor aspirațiilor
lor și îndulcirea durerilor lor.
Marele act istoric de acum 70 de ani a survenit ca o vie expresie a
voinței unanime a românilor de pretutindeni, a fost — fapt pus cu tărie
în evidență de caracterul plebiscitar — cu adevărat vorba de „voința
obștii românești". Așa după cum au dovedit-o cu temeinicie și deplină pro-
bitate studiile istorice, unirea din 1918, Marea Unire, cum obișnuim — cel
mai adesea, și nu fără rost, s-o calificăm, nu a fost nicidecum rodul vre-
unui tratat de pace ori al intervenției uneia sau mai multor puteri străine.
Inegalabilul nostru Nicolae lorga, la care apelăm de regulă atunci cînd
ne referim la evenimentele cardinale pentru destinul națiunii noastre din
fericitul an 1918, fiind el însuși unul dintre protagoniștii luptei pentru
unirea tuturor românilor, a consemnat cu nestăvilită bucurie, Ia aflarea
știrii despre hotărîrca Marii Adunări Naționale de la Alba lulia, că se
consumase „cea mai mare faptă din toată viața neamului nostru". Șl, tot
el, aflat în acele clipe în Iașii simbolizînd în anii de restriște 1916—1918
capitala României mutilate pînă atunci, dar și hotărîrca ferma de recon-
stituire a vechii Dacia Felix, preciza, plin de inspirație, câ pentru unii
„e un vis nebun care se îndeplinește. Pentru noi — continua savantul și
patriotul — e o necesitate istorică ajunsă la recunoaștere șl e o suferința
mîngîiată, o muncă ce-și găsește răsplata. Și, astfel, avem dreptul de a
crede acest fapt definitiv și etern".
Definitiv si etern... Oridccîteori gîndurile noastre se vor întoarce spre
Marca Unire din 1918 să admitem că acestea sînt cuvintele dăltuite in gra-
nitul conștiinței, sufletului, aspirațiilor, al Istoriei tuturor romanilor .
-------- IARĂȘI DECEMBRIE...
»
Reflectînd la ce-a fost mai im-
portant în viața spirituală a ju-
dețului Suceava, în 1988, nu pot
să nu mă opresc, din multitudi-
nea de fapte la cel puțin două
dintre ele. Am să trec peste cele
12 manifestări tradiționale din
domeniile muzicii, poeziei, artelor
plastice, filmului, creației și in-
terpretării populare care au adu-
nat la Suceava cîteva mii de
creatori și interpreți din între-
gul spațiul spiritual al țării ;
nu-mi propun să mă refer la acti-
vitatea zilnică a celor 530 de
instituții și așezăminte culturale
bucovinene care au organizat de-a
lungul anului peste 150 000 de ac-
tivități cultural-educative ; la mi-
ile de filme rulate; la sutele de
mii de cărți citite sau cumpăra-
te, ori la sutele de mii de vi-
zitatori din muzee sau la monu-
mentele sucevene. Cum, poate să
reproșeze cineva, să nu te referi
la cele 98 decade și săptămîni
ale educației politice și culturii
socialiste, eșalonate și întîmpla-
te în toate orașele și comunele
județului ? Dar multitudinea de
spectacole realizate în aer liber
pe estradele din locurile de a-
grement ale județului ? Dar cele
peste 100 de turnee ale instituți-
ilor artistice de spectacol venite
fn Bucovina din toate zările ță-
rii ? Nu, nu ne vom referi Ia
nici unele dintre acestea, ele au
fest activități normale, obișnuite
în viața noastră culturală.
Revigorată de tezele din apri-
lie ale secretarului general al
partidului, tovarășul Nicolae
Ceaușescu, inițiativa culturală su-
ceveana s-a materializat în două
interesante genuri de activitate,
r.na pentru sate, alta pentru o-
rașe.
ACELAȘI NEAM
pot trăi singuri. îndeosebi cînd
respiră aerul sănătos al încrede-
rii că nimeni, de nicăieri, nu
poate îngenunchea adevărul. Și
nu poate stinge vechimea din te-
melii și peceți.
Prin munți am umblat, le-am
trecut — ca pe un cîntec — dru-
murile prin mine. Fiindcă veneau
din toate țările românești. Și
mergeau în toate țările româ-
nești. Să ne poarte sufletul din
Intitulată „Primăvara cul-
turală suceveana" și desfășurată
în perioada martie —iunie 1988,
prima inițiativă a transformat
plaiurile bucovinene într-o ade-
vărată întrecere a muncii, crea-
ției și interpretării artistice, dînd
conținut și continuitate activității
culturale în etapa de masă a
Festivalului Național „Cîntarea
României". Fiecare din cele 90
comune ale județului a fost gaz-
dă a întrecerii cu 5—6 localități
din zonă și apoi oaspete în aces-
tea, avînd obligația de a pre-
zenta, de fiecare dată, alte for-
mații, interpreți, creatori sau ac-
tivități culturale de masă. Acti-
tiviști de partid și ai culturii, in-
structori au apreciat și notat ca-
litatea fiecărei manifestări, s-au
făcut aprecieri, observații, s-au
dat îndrumări pentru bunul mers
al activității viitoare.
Ziarul „Zori noi" a susținut în
paginile sale o adevărată croni-
că de întrecere. Care au fost
cei mai buni ? Cine sînt cîștigă-
torii? întregul județ, întreaga
mișcare culturală sătească, de-
monstrîndu-se încă o dată că ma-
rile virtuți ale Festivalului „Cîn-
tarea României" nu trebuiesc mă-
surate în etapele superioare (ju-
dețene, interjudețene și republi-
cane) ci aici, în etapa de masă,
adevărat laborator al muncii,
creativității și interpretării ar-
tistice.
în toate comunele noastre lăca-
șurile de cultură au fost neîncă-
pătoare, au fost antrenate toate
forțele, au fost folosite toate
mijloacele muncii politice și cul-
tural-educative de masă.
Replica orășenească a acestei
mișcări și, deci, cea de a doua
inițiativă a organizatorilor de
cullură din județul nostru a pur-
tat titlul „Dialogul artelor". Timp
de opt săptămîni orașele județu-
lui au organizat expoziții de artă
plastică, creație tehnico-științifi-
că, foto, creație populară ; sesi-
uni și dezbateri științifice, litera-
re, artistice ; expuneri, simpozioa-
ne, seri de întrebări și răspun-
suri ; prezentări și lansări de
carte, seri de poezie și muzică,
întîlniri cu scriitori și editori ;
spectacole în care au antrenat
toate forțele artistice ale orașului,
primind, în același timp, în os-
peție, formații și interpreți din
celelalte orașe ale județului. A
fost nu numai o întrecere a în-
tregului potențial cultural urban,
dar și un excelent schimb de ex-
periență între activiști de partid,
organizații de masă și obștești,
instituții și așezăminte de cultu-
ră, instructori și activiști cultu-
rali, formații, interpreți, creatori.
Se cuvine să adresăm din toa-
tă inima sincere mulțumiri orga-
nelor și organizațiilor de partid
de la orașe și sate pentru spriji-
nul acordat mișcării culturale de
peste an. Să mulțumim celor peste
5 000 de formații artistice, celor
peste 3 000 de creatori, celor peste
100 000 artiști amatori din jude-
țul Suceava pentru rodnica acti-
vitate desfășurată. Șl pentru că
este iarăși decembrie, să le urăm
„LA MULȚI ANI !“.
Alexandru TOMA
președintele Comitetului
județean de Cultură
și Educație Socialistă
Suceava
casă în casă. Din cuvînt în cu-
vînt.
Cîmpiile — abecedare ale pîi-
nii — n-au fost niciodată mai
puțin ale noastre decît aparține
cerul zborului de pasăre. Le-am
sfințit cu neodihna, cu mormintele
celor ce veneau din răsăritul is-
toriei române. Cu biruințele a-
supra poftelor străine și cu pa-
cea din rodnicia fiecărei zile.
Am avut și avem ape înțelep-
te, mai repezi ca mînia și mai
blînde ca mila. Limpezi ca do-
rul. Ape în care și arbori, și
munți, și cîmpii au coborît pe
cînd setea le-a fost curcubeu. în
care s-a înecat pasul viclean și
rătăcitor — pe cînd cale de-n-
toarecere n-a mai găsit. Apele a-
cestea, blînde și iuți, de aceeași
fire cu noi.
Și gîndurile, de același neam
cu pămîntul acest și cu bătrîne-
le cronici. Ele-s puternice și
puterea lor ne este cetate. Ele-s
adevărate și ne-au prins bătaia
inimii, ca o flacără ,în marea
faptă pe care-o numim Marea
Unire.
Ion PARANICI
CRONICA LITERARA ------------—------------------------------------------------------
Pînâ la un anumit nivel (fluctuant
de la un cititor la altul, și pe care
autorul se străduiește să-1 plaseze
cît mai sus pe scara valorilor), Scara
interioară *, romanul recent al po-
etului Nicolae Prelipceanu, n-ar prea
avea nevoie de serviciile criticii, în
afară, poate, de cea numită „de în-
tîmpinare". Și aceasta pentru că,
precum o firmă modernă care se
respectă pe sine dar îl prețuiește,
la justa valoare, și pe solicitant, fur-
nizează produsul, în cazul nostru tex-
tul, împreună cu instrucțiunile de fo-
losire în speță (receptare). Mai exact,
aceste „instrucțiuni", de fapt auto-
critica, lămuritoare pînă la redun-
danță utilă, aplicată strict obiectului
în cauză, scutită de fanioane teore-
tice care ecranează lectu.a; este inte-
grată textului, diseminată cu nume-
roase precauțiuni, plasată în răspîn-
tiile cărții și în punctele ei dificile,
ca tot atîtea indicatoare de traseu :
atenție, pantă dificilă, curbă pericu-
loasă, restricție de viteză, circulație
pe mai multe benzi, cad pietre, sens
unic, prioritate, drum interzis vehi-
culelor hipo, viteză obligatorie, peri-
col de derapare etc.
Dintre romanele apărute la noi în
ultimii zece-cincisprezece ani, Scara
interioară ocupă, fără îndoială, unul
din primele locuri în privința folo-
sirii acestui, să-i zicem, procedeu de
textualizare. Cum se explică și ce
justifică această obstinată prezență a
scriptorului în postura de comenta-
tor al propriului travaliu scriptural ?
Cel mai la îndemînă răspuns : pen-
tru a oferi cititorului un ghid de
lectură la o carte deloc comodă in
sistemul ei de semnificații (deci și
de semne) și, mai ales în construcția
ei narativă. Este o intenție mărturi-
sită, firește, în cheia ironică a în-
tregii cărți care conduce la insta-
urarea unei ambiguități rodnice : „La
toate acestea, cît și la multe altele,
autorul acestor rînduri care nu fac
decît să copieze realitatea în alte
semne, litere și virgule și puncte,
a asistat".
Al doilea răspuns : Nicolae Prelip-
ceanu (care n-ar trebui, în fond, con-
fundat cu scriptorul) nu are încrede-
re în critică, poate, mai exact, in
posibilitățile ei (în varianta foileto-
nistică) de a pune la îndemînă ci-
titorului toate elementele grilei de
lectură, și atunci îl obligă pe nara-
tor să o facă, pe riscul lui : „citito-
rul nostru, stăpînul nostru" se afirmă,
în repetate rînduri, în roman, dar la
sfîrșitul cărții cine ar mai putea ju-
ra că nu se recurge, și aici, tot la
o construcție oximoronică și, la ur-
ma urmei, despre care cititor este
vorba ?
Al treilea răspuns (adiacent) : se
vizează modelarea unui cititor lucid,
care nu mai practică lectura ca evazi-
une din contingent, ca procedeu de
iluzionare, ca mijloc de excitare a fan-
teziei, ci lectura intelectivă; ea nu tre-
buie să se oprească la nivelul semnelor,
ci să meargă pînă la semnificații, mai
în adine, dincolo de oglindă. Virtuțile
PROZA --------------------------------------------------------
PIETRELE
Cineva se agățase cu mîini grele
de funiile lucioase, roase de timp, ale
clopotelor și trăgea de ele ritmic,
aruneîndu-și trupul în aer. Nu i se
vedea chipul, abia dacă făptura i se
ghicea prin firidele clopotniței de
unde, tulburați și leneși, se ridicau
către soare hulubii. în timp ce tră-
gea funiile, cu degetele încîlcite în
țesătura roasă, devenind una cu ele,
ca niște funii de carne crescute din
pîlnia arămie a clopotelor — din gură
îi ieșeau cuvinte neînțelese.
Cuvinte despre păsări și oameni,
despre funiile roase de praf și timp
ale cupolei. își ferea parcă ochii de-c
dungă îngustă de soare, strecurată
printr-un vîrf de turn. Ochii lui nu
mai aveau de mult lumină și totuși,
în legănarea sacadată, străpunși de
razele soarelui, păreau să tresară. In-
trau iute, mușcau din amintiri —
crîmpeie de imagini fără rost — și
Ieșeau la fel de curate, de parcă nici
n-ar fi atins singurătatea orbitei...
Un timp, legănindu-se, om și funie,
formară împreună mirajul din care
ieșeau, în dimineață, sunete melodi-
oase.
Din ochii orbului imaginile meste-
cau, mestecau alcătuiri... liniști aurii
prin care se trăgeau de mînă copiii...
ape tulburi din care săreau pe mii
pești mici argintii... cortegii dueînd.
împingînd înainte poveri nelămuri-
te... unghii subțiri, pelicule de lac în-
dreptate aiurea... apoi, o sumedenie
de liniști mărunte, fără sens.
Mult timp după ce, peste orașul
adormit, trezit din somn și iar ador-
mit, se lăsa, cu oarecare fereală, tă-
cerea, în urechile clopotarului se
rostogoleau încă sunete clare, care,
ciudat, se preschimbau iute-n ima-
gini, alcătuind o altă lume, poate cea
adevărată pe care ochii altora nu
reușeau să o vadă...
— Dați-mi, vă rog, o carte de a-
venturi ! — răsunau, de prin sălile
bibliotecii orășenești, glasuri mati-
nale.
Indivizi ridicați de prin parcuri,
cu urme de țărînă pe gulere, cu man-
șete lungi nespălate și ochi bulbucați,
cu cuțite ascunse prin buzunarele
dosnice, se înghesuiau pe treptele cu-
rate, abia măturate, ale instituției.
Formau, încă de cu zori, un șir po-
sac, așteptau cu resemnare, de
speculare și anamorfotice ale textu-
lui trebuie, deci, conștientizate, trans-
cendarea lor fiind obligatorie, ca si
viață. De altfel, la un moment da-.,
către sfîrșitul textului, chestiunea es-
te atacată frontal : „Cum să înțele ■
geți voi că un om nu e decît un șir
nesfîrșit de întrupări, că, pe măsură
ce descoperă adevăruri noi, este și el
altul, nou, la propriu și, dacă vrei,
știu că vrei, la figurat". Pentru a
forma un astfel de cititor avizat și
modern, scriptorul îl poartă prin sub-
teranele textului, îi deconspiră secre-
tele narațiunii (sau anti-narațiunii),
îl inițiază în conotațiile ei simboli-
ce, îi propune uși și îi oferă chei
ale traseului lecturii, fără însă a-i
_______________________________________
0 carte tandră
despre prelungirile
aburoase ale realului
spune și care cu care se deschide,
cu alte cuvinte nu-l scutește de e-
fortul descriptării, în ultimă instanță
procedînd numai la o pregătire li-
minară a lui, al cărei ultim sens
este eliberarea de citirea de argu-
ment și iluzionistă. Demersul roman-
cierului este, fără îndoială, necesar
și benefic. în contextul literaturii ro-
mâne l-au mai întreprins și alții,
chiar dacă nu atît de laborios, insis-
tent și aplicat. Dar una este să te
deconspiri în arte poetice, p.ograme
de lucru etc. ; și alta în chiar mie-
zurile și carcasele romanului. Ceva
întrebări (retorice, adică la care nu
ne propunem sau nu putem să dăm
răspunsuri) persistă. Bunăoară : pro-
porția, cantitativă, dar nu numai, în-
tre ante-textul de care ne-am ocupat
pînă acum și textul propriu-zis este
cea optimă, sau singura posibilă ?
Sau : dat fiind că „stimatul cetitoriu"
(„mon semblable, mon pere..." cum
îl numește autorul, fără a mai po-
meni și primul apelativ folosit de
Baudelaire) este o persoană cu un
număr imprevizibil de capete, și foar-
te divers mobilate, nivelul la care a
fost conceput ante-textul este unicul
practicabil ? Se instaurează astfel,
pentru destinul cărții „sub specie a
eternității", un real factor de risc.
Al patrulea răspuns (cuprins și în
cele anterioare) : autorul își comunica
punctul de vedere asupra literaturii
în general și a romanului în special,
într-o carte al cărei protagonist este
scriitorul vs. scriptorul vs. mincino-
sul — care — spune-adevărul (con-
form paradoxului mincinosului care
spunînd „eu mint" afirmă că rostește
adevărul). Pentru că tema cărții a-
ceasta este : o meditație asupra li-
veacuri, parcă înțepeniți pe treptele
acelea.
Una din blibliotecare își dăduse în-
tr-o zi cu părerea că de fapt răcoa-
rea matinală, mătăsoasă, a pietrei
șlefuite îi fascinează pe ei și că de
dragul ei stau încă de cu zori, ron-
țăind un capăt uscat de corn, uitat
pe cine știe ce bancă...
De la etaj, de unde se deschid fe-
restrele lucioase ale bibliotecii, își
iau zborul spre nord alți cîțiva hu-
lubi. Bat aerul cu aripile egal, fără
grabă, îneît dau impresia c-au ieșit
dintre rafturile cu cărți sau c-ar fi,
pur și simplu, foi desprinse, tipărite
mărunt...
Uneori măturătorii le confundă cu
frunzele și le-nghesuie în tomberoa-
ne. Ard mai ușor și mai iute decît
frunzele.
In săli goale de cinematograf mi-
roase-a petrol și benzină. Pe lambri-
uri nu mai urcă praful, stă mătăsos,
în așteptare, pînă cînd, dintr-o dată,,
cineva deschide o ușă. Dunga de lu-
mină, năvălind cu poftă, ia în stă-
pînire o fîșie de pînză și desenea-
ză la repezeală umbre fără înțeles
pe ecran. Din forfota lor, pe care-o
privește un timp o femeie, cu coada
măturii în mînă, nu iese, nu răzbate
nicăieri nici un sunet. Nici măcar a-
paratul de proiecție nu scrîșnește din
roți. Scaunele stau perfect aliniate,
cu plușuri roșii, care-n penumbră
par vișinii, înghețate și nepăsătoare...
Femeia inspiră adine, apoi tîrîic
de undeva, de pe-un culoar miste-
rios, o găleată cu apă și-ncepe, în
sfîrșit, cu aceeași mișcare mecanică,
circulară, să măture cojile de se-
mințe...
Indivizii încercănați, obosiți, de pe
treptele bibliotecii pleacă dînd din
mîini a lehamite către sălile goale de
cinematograf.
— Vrem să știm dacă rulează un
film de aventuri t o interpelează, prin
ușa deschisă, pe femeia de serviciu,
și scutură din umeri nerăbdători. In
degetele lor, pe rînd, același capăt
de corn, ros pînă aproape de jumă-
tate. Femeia Ii simte încă din colțul
străzii și dă să închidă ușile. O cu-
prinde însă un val de frig, o spai-
mă și-un întuneric crescut de-a drep-
tul din dreptunghiul ecranului, incit
teraturii (să folosim, totuși, acest cu-
vînt), asupra producerii textului și a
identității reale a autorului și eroi-
lor lui, asupra memoriei și pseudo-
memoriei care nu este altceva decît
liberă producere de sensuri, asupra
scriitorului a cărui primă întrebare
este : „„Cum să apărăm granița asta
imensă între lume, adică realitate, și
irealitatea care tinde să ia locul ce-
lei dintîi"» : deci, în Scara interioară,
despre narator — Vasile Decuseară—
Dan Ozeranschl—DinuVlăjoagă, inte-
grați, în ultimă instanță, într-o unică
hologramă a celui care șl-a luat
„doctoratul de tip în oglindă", a ce-
lui de pe prima treaptă a scării in-
terioare și a celui din fotoliul in-
tors și a cărui teză tratează „Despre
viața lui. Despre viața altora în com-
parație cu a lui. (...) Despie viața
plantelor și animalelor. Desp e mai
nimic. Despre tot" — „o lucrare de
tehnică și de etică a tehnicii, des-
pre viață și despre antiviață". Astfel
cartea apare ca o „lungă defilare
de fantome, vii și moarte, un exod
în care se vedea și pe sine, aproape
de toți ceilalți, repetat la Infinit, din
două figuri, una fiind a lui. Pentru
aceștia toți, pentru acești oameni ca-
re au de înfruntat în fața lor, în via-
ța lor atîtea și atîtea adversități ale
destinului, trebuie să preiau sarcina
grea pe care o am în fața mea".
Dincolo de aceste amănunte continuis-
tice care nu ajută prea mult, întru-
cît, cum am mai spus, autorul oferă
premisele bunei lecturi, Nicolae Pre-
lipceanu ni se relevă ca un prozator
modern în sensul cel mai bun și mai
aplicat al cuvîntului. Prin primul său
roman (va fi, oare, și ultimul ?) el
își declară, în fapt, aderența la ceea
ce, de obicei, este numit antiroman
sau nou-nou-roman, care, în fond, tot
roman este, numai că „altfel". Dintre
corifeii tel quel-ismului și post-tel
quel-ismului, cel mai apropiat se pa-
re că îi este Jean Ricardou — atît
în teoria, cît și în practica lui ro-
manescă. Vrem să spunem că ideile
acestuia se adecvează cel mai bine
structurii sale asociative și specula-
tive, lucidității sale ironice și auto-
ironice și, bineînțeles, primei voca-
ții — cea de poet. Spunem asta, nu
în afara riscului unor reacții impre-
vizibile, pentru că am întîlnit în
Scara interioară confirmări ale ide-
ilor autorului Problemelor Noului Ro-
man ; pe care le considerăm nu ne-
se grăbește să le deschidă la Ioc. In
grabă se lovește la un deget și din
julitură îi cad doi stropi de sînge
in găleată.
Clopotarul nu se grăbește. Stă ghe-
muit sub funiile aurii, cu ochii în-
chiși inutil, și așteaptă. Așteaptă li-
niștit...
De prin unghere s-a desprins și ie-
se îngreuiată căldura de peste noap-
te. O căldură nefirească, îmbibată cu
mirosul stătut, neplăcut, al obiecte-
lor.
Un muribund deschide larg gura și
caută cu ultimele puteri un gram, o
părticică, fie și din această duhoare
plină de sensuri a obiectelor închise
peste noapte în case.
Ferestrele, sute de ferestre se des-
chid cu zgomote și împrăștie afară
duhorile... Căldura de peste zi le
împinge pe neobservate înapoi.
Din tutungerii iese afară un miros
muced de tutun și hîrtie.
Indivizii nebărbieriți s-au așezat unul
după altul, frămîntînd nerăbdători în
buze cuvinte fără sens. Prin țesătu-
ra rărită a cămășilor ies la supra-
față boabe mici de sudoare, care se
preschimbă curînd în pete neclare,
negre sau gălbui.
— Ați primit almanahuri de aven-
turi, vă rugăm ? — întreabă, căscînd
și rostogolind apoi cu disperare ochii
injectați, cu cearcăne aproape negre
dedesubt...
Cumpără, îndeasă în buzunare zeci
de pachete cu hîrtia umezită, miro-
sind a mucegai și-a stătut...
Se reîntorc prin parcuri, tăcuți,
strîngînd umerii șl gîrbovindu-se și
mai tare. în urma lor praful nu
prinde nici un fel de contur de pași,
de parc-ar pluti. Poate plutesc...
Parcurile respiră cu putere, în ae-
rul albastru de deasupra o flacără
înaltă pare respirația lor.
Clopotarul o contemplă și-și amin-
tește ceva, un cuvînt-imagine-sunet
foarte greoi, cu o fată, sau cu un
băiat, complicat și inutil... Buzele Iui
luptă să-1 apuce și nu reușesc...
Prin tufișuri și pe lingă tombe-
roane cîinii se ascund, privind pe
furiș înapoi, de parcă cineva ar sta
pe urmele lor. înainte de-a fi prin-
se în degete și aruncate, pietrele
destinate lor au o ușoară dilatare,
apărat ca pe o consecință a inter-
textualității, ci ca fenomen normal
al sincronizării. întreaga construcție
a cărții se sprijină pe ceea ce Ri-
cardou numește „dispozitivul osiriac",
în speță pe un fragmentarism nici-
odată istovit și funcționînd la toate
nivelele scriiturii. Iată de ce co-
erența romanului în discuție nu tre-
buie căutată în evoluția univocă și
lineară a narațiunii, ci tocmai in
pulverizarea ei, în combinarea, apa-
rent după capriciile hazardului, dar
sîntem siguri că nu în afara unor
calcule știute numai de autor, a nu-
meroase linii și secvențe narative
care pot comunica și comunică nu-
mai la nivelul structurii de adînci-
me a textului. Se instaurează astfel
o altă coerență, asigurată de ceea ce
a fost numit „mise en abîme", adică,
în ultimă instanță, producerea de
către text a unor metafore concep-
tualizate, un fel de cristale care se
formează rapid într-o masă aparent
irevocabil amorfă. Iată cîteva : scara
interioară, omul de pe prima ei treap-
tă, cheile (colecția imensă de chei)
care nu deschid nici o ușă, oamenii
de zăpadă prin care funcția de re-
prezentare capătă o a doua față —
cea de autoreprezentare.
în sfîrșit, romanul poate constitui
un teren ideal, de mare acuratețe,
Inteligență și valoare estetică, pentru
confirmarea celor trei tipuri de in-
tertextualitate formulate de Ricar-
dou : generală, restrînsă și a scripto-
rului. Să fim înțeleși : nu este vorba
de aplicarea livrescă ori dogmatica
a unor reguli, ci de o sensibilitate
acut modernă, neliniștită, interogati-
vă și beneficiind pe de o parte de
sinapsele poetului, iar pe de alta de
un excelent autocontrol, de o lucidi-
tate superioară ; rezultatele la ni-
velul scriiturii sînt, adeseori, sclipi-
toare. De altfel, cîteva dintre prin-
cipalele motive și simboluri care
traversează poezia lui Nicolae Pre-
lipceanu se întîlnesc și în roman,
bine adecvate și integrate : solitudi-
nea, paralelismul vieților individuale,
oglinda, iarna, sfera, pasărea Phoenix
etc. Cu toate acestea și în pofida fap-
tului că este „opera prima" în do-
meniul prozei a unui liric de voca-
ție, Scara interioară este mult m.-i
mult decît romanul unui poet.
în final, într-o cronică literară din
decembrie, „ce am putea noi ura ci-
titorului, cu ce l-am putea îmbia pe
cetitor(iu) ?" (Citatul este din ulti-
mul paragraf al Scării interioare). Cu
parodia ultimei fraze a romanului.
Ea sună așa: „Puneți (Variantă: pu-
ne-ți) mîna pe Vasilică, să vă mear-
gă bine tot anul !“ Iar noi propunem
următoarea variantă (la care s-a gîn-
dit, probabil, și autorul) : Puneți (Va-
riantă : pune-ți) mina pe romanul lui
Prelipceanu, să vă meargă bine tot
anul !
Mihail IORDACHE
* Editura Dacia, 1988
suprafața lor se întinde, devenind a-
proape mătăsoasă, precum treptele
din fața bibliotecii. Apoi, neștiutoa-
re, sînt împinse în părți cu piciorul.
Pe cărări și alei, nu le adună decît
uneori măturătorii, trîntindu-le în
tomberoane. Spre deosebire de frun-
ze și pagini, pietrele nu ard. Capă-
tă, numai, un fel de culoare...
în fața magazinelor au apărut că-
rucioare volante. Ca niște drapele
multicolore stau țesăturile, pe la a-
miază adunîndu-se iar, anonime, în
valuri multicolore.
Aventurierii deschid cu siguranță
ușile restaurantelor.
Mîinile lor înnegrite, cu unghii
lungi netăiate, se așează cuminți pe
fețele imaculate de masă. Abia dis-
tincte pete gălbui, uneori, ca pe că-
mășile lor. își trec unul altuia ba-
tiste în carouri, pe care le flutură
uneori cu un zîmbet pe buze. Chel-
nerii îi privesc posomoriți și le răs-
pund în silă. Unii trec pe lingă masa
la care s-au așezat ca și cum nici
nu i-ar vedea. Poate că sînt invizi-
bili...
Ca o lespede, abia fisurată pe-a-
locuri, căldura se depune deasupra
copacilor și acoperișurilor, amestecîn-
du-le de-a valma...
Un factor poștal trece fluierînd pe
strada lungă și goală, și-abia după
trecerea lui apar de prin curți di-
ferite capete curioase.
— V-a adus vreo scrisoare, vreo
telegramă, ceva?! — se întreabă unii
pe alții vecinii...
Poștașului nu-i pasă, trece fluie-
rînd mai departe. Sunetul pașilor se
amestecă un timp cu al clopotelor
și-n gălăgia lor infernală o efemeri-
dă se aude murind. Nu, era un flu-
ture tîrziu, cu aripi frumos colo-
rate...
Numai sunetul lui murind se au-
de-o secundă.
Clopotarul ciulește urechile, se ri-
dică, apoi își întinde brațele alene și
cască. Se îndreaptă cu pași mărunți
spre ieșirea din clopotniță. Deasupra,
clopotul greu mai păstrează-n metal
o vibrație fină, atît de fină incit sca-
pă și auzului său.
Dina HRENCIUC
(Fragment din „Romanul de du-
minică")
Ca o lumină
străină
Cunună de lauri
poetului locuind în cîntec
ca-ntr-o catedrală de rouă
1
noaptea îngerii lui evadează
din sfere
construind punți de speranță
la gura flămîndă a timpului
noaptea mîinile lui
iau forma buzelor
mușcînd dintr-o lumină străină
și dezvirginînd peștera
unde cresc cuvinte atotputernice
noaptea ochiul lui lacom
se zbate în spirală
între pereți mătăsoși
și aprinde muzici
în magma imaginației
noaptea inima lui închipuie vara
în brațele tulburătoare
ale dragostei
vară de jertfă vară de iarbă
vară de rariște
Cuvinte
de dragoste
Pe poteci de adevăr
Poetul
fnveșmîntat în rouă
măsurînd timpul
cu aripa poeziei
și presărînd cuvinte
asemeni ochiului
bucurîndu-se de lumină
și colindînd sufletul
pînă Ia insomnie
primăvara
brațele-i se transformă în păsări
iar ochii în porți de uimire
peste rădăcini și dureri
ca un zeu sieși stăpîn
Poetul
înălțînd cuvinte de dragoste
întru preamărirea
Limbii Române
Statui de
nesomn
Despre gustul și culoarea merelor
locuind grădina de vară
a libertății
să discutăm, prieteni,
să ridicăm statui de nesomn
pe soclul de liniște
de Ia cumpăna satului
pentru înțeleaptă cădere
a umbrei în amintire
cîtă înțelegere cutreierînd
cămările de neodihnă
ale cuvîntului
iată poemul năseîndu-se
și căpătînd gustul și culoarea
merelor
să-1 întîmpinăm, prieteni,
și să-1 binecuvîntăm
cu răsuflarea noastră
de nemurire
iată dictonul profesorului
de altădată
deschizînd porțile
fără ură și părtinire
y
<
fericit stăpînul
gusturilor și culorilor
locuind grădina de vară
a libertății
li — Pagini bucovinean
BUCOVINA Șl MAREA UNIRE
DE LA 1918----------------
Parte componentă a statului româ-
nesc la răsărit de Carpați, teritoriul
Bucovinei poate fi considerat cel
mal bogat ținut în fapte istorice, lea-
gănul formării statului, zonă cu cea
mai mare densitate de monumente
de artă medievală, între care tro-
nează Putna, unde își doarme somnul
de veci eroul Moldovei, Ștefan cel
Mare.
Acest plai românesc a stîrnit ade-
sea pofta nesățioasă a imperiilor din
jur. In anul 1775, Habsburgii, folo-
sindu-se de slăbiciunea militară a
Rusiei și Turciei care își epuizează
forțele într-un război de șase ani, au
rupt o bucată din trupul Moldovei
care însuma peste 10 000 km! și au
numit-o inițial „Moldova austriacă'*,
iar mai tîrziu „Bucovina", denumire
provenită de la pădurile de fag de
la Cosmin.
La protestele populației și ale dom-
nitorului Moldovei, Grigore al III-lea
Ghica, împotriva acestei agresiuni.
Curtea vieneză a pus la cale înlătu-
rarea domnului român, care este u-
cis mișelește din ordinul turcilor în
anul 1777, devenind astfel prima vic-
timă pe drumul lung al luptei pen-
tru dezrobire.
După ce a fost supusă unui regim
militar (1775—1786) noua provincie a
fost alipită la Galiția, fapt ce a pro-
vocat mari nemulțumiri printre ro-
mânii bucovineni care vedeau în a-
ceasta cauza piedicilor ridicate în ca-
lea dezvoltării lor naționale și cul-
turale. Deși cererile românilor au
fost apreciate de Curtea imperială
ca întemeiate, deoarece locuitorii din
cele două provincii se deosebesc du-
pă „origine, moravuri, grai, datini si
confesiune" nu s-a luat nici o mă-
sură.
Prin urmare, anul revoluționar 1818
i-a găsit pe bucovineni pe baricadele
luptei contra absolutismului habs-
burgic, cerînd insistent alături de al-
te revendicări, desprinderea lor de
Galiția. Sub conducerea lui Eudo-
xiu Hurmuzachi, ei au încercat să
obțină crearea unui mare ducat a-
utonom care să cuprindă pe toți ro-
mânii din imperiu, dar nerealizîn-
du-se acest deziderat s-a reușit to-
tuși declararea autonomiei Bucovinei
— ca un prim pas spre realizarea
unității naționale.
Prin decretul imperial din 9 de-
cembrie 1862 se recunoaște că teri-
toriul Bucovinei face „parte din Da-
cia veche", iar „diferența limbei, a
datinilor și a obiceiurilor nu îngăduie
contopirea cu Galiția".
Această victorie le-a permis bu-
covinenilor să-și organizeze viața
culturală în așa fel încit să evite
încercările de deznaționalizare. S-au
creat noi generații de intelectuali ca-
re au dus mai departe mesajul lup-
tei pentru dezrobire și unitate na-
țională, pregătindu-se actul istoric
al unirii cu patria-mamă — Româ-
nia, din anul 1918.
In acest sens, un rol important l-a
avut Liceul „Ștefan cel Mare" din
Suceava și profesorii săi Dimitrie și
Samoil Isopescu, Ștefan Dracinschi,
Ștefan Ștefureac, Simion Florea Ma-
rian, Ion și Vasile Bumbac, care au
„întreținut pururea viu focul iubirii
de neam șl al conștiinței de Cato-
rie față de poporul românesc".
Izbucnirea primei conflagrații mon-
diale a adus cu sine calamități asu-
pra Bucovinei, devenită teatrul unor
operațiuni militare. Populația bănu-
ită de sentimente proantantiste sau
proromânești a fost supusă de către
autoritățile austriece unei crunte te-
rori, fapt ce i-a determinat pe mulși
să ia calea exilului, cum au făcut-o
I. Nistor, Ion Grămadă, Emiliai
Slușanschi, George Tofan, Gavrii Ro-
tică ș.a., trecînd granița în țara li-
beră. Aceștia au desfășurat apoi o
intensă propagandă în favoarea in-
trării României în război „Mergeți
batalioane românești — spunea Ion
Grămadă — de împlîntați steagul
neamului pe ruinele din Suceava,
mergeți de vă închinați la Putna,
mergeți și înfigeți pajura românească
la Alba lulia !“.
Vestea intrării României în răz-
boi împotriva Austro-Ungariei a de-
terminat o explozie de entuziasm în
Bucovina. La Adunarea de la Ceta-
tea de Scaun a Sucevei, în acordu-
rile cîntecului „Pe al nostru steag
e scris unire", s-a urat izbîndă ar-
matei române în acțiunea ei de e-
liberare a fraților, dînd astfel ex-
presie nădejdilor ca „Bucovina de
veci să rămină românească".
Bucovinenii înrolați în armata a-
ustriacă și trimiși pe diferite fron-
turi de luptă din Europa și-au dat
seama că luptă pentru o cauză care
nu era a lor. Mulți dintre ei refu-
zau să lupte sau dezertau de pe cîm-
purile de bătălie. Alții, căzînd pri-
zonieri în Rusia sau în Italia, au ce-
rut să li se permită înrolarea ca vo-
luntari în armata română.
In iunie 1917 au sosit de la Iași
primele batalioane de voluntari ro-
mâni ardeleni și bucovineni, între
care erau și Mihai Polocoșeriu, Fila-
ret Doboș, Arcadie Turtureanu, Va-
lerian Du'gan, Emanoil Isopescu și al-
ții. Primiți într-o atmosferă de mare
însuflețire, voluntarii s-au încadrat
in armata română, contribuind la
susținerea marelui efort al acesteia
în bătălia pentru apărarea patriei,
de la Mărășești.
Printre bucovinenii care și-au jert-
fit viața pentru împlinirea idealu-
lui național au fost Ion Grămadă,
Lascăr Luția, Vasile Popescu, Zam-
fir Nicoară, Dumitru Cătană și alții.
Infrîngerea Puterilor Centrale, iz-
bucnirea revoluției în Rusia țaristă
și apoi în imperiul dualist au creat
condiții favorabile pentru românii
bucovineni de a putea hotărî asupra
soartei lor.
In acest context, clubul parlamen-
tar român de la Viena s-a transfor-
mat în Consiliul național român, în
frunte cu Constantin Isopescu Grecul.
La 14/27 octombrie 1918 a fost con-
vocată, Constituanta Bucovinei for-
mată din foști deputați în Parlamen-
tul vienez și Dieta bucovineană, pri-
mari și alți reprezentanți ai comu-
nelor, hotărîndu-se „unirea Bucovinei
integrale cu celelalte țări românești,
intr-un stat național independent".
Adunarea constituantă a convocat
pentru 15/23 noiembrie 1918 Congre-
sul General al Bucovinei care urma
să se pronunțe asupra viitorului pro-
vinciei și a stabilit componența Con-
siliului național român la 50 de mem-
bri.
La 12 noiembrie, acesta a preluat
conducerea Bucovinei, formînd un
guvern în frunte cu lancu Flondor.
In ziua de 15/28 noiembrie 1918 s-au
deschis lucrările Congresului Gene-
ral al Bucovinei, la care au partici-
pat 74 delegați români, 13 ucraineni,
7 germani și 6 polonezi, conform
structurii etnice a ducatului. In ur-
ma dezbaterilor, în unanimitate de
voturi s-a hotărît „Unirea necondi-
ționată și pe vecie a Bucovinei cu
regatul României". Votînd unirea în
numele socialiștilor români, George
Grigorovici arăta că a făcut acest lu-
cru nu „numai ca român, ci tocmai
ca socialist, căci doresc libertatea
pentru orice popor".
Actul unirii Bucovinei cu Româ-
nia a fost întîmpinat cu entuziasm
de întregul popor, el constituind în-
că un pas spre desăvîrșirea statului
național unitar român — proces le-
gic încununat de succes la 1 Decem-
brie 1918, ca urmare a acțiunii și
voinței maselor largi populare.
I
Pavel BLAJ
REPORTER
Zile
cu oameni
frumoși
♦
CORESPONDENȚA inedită
Peste nervoase ninsori se aud cîn-
tecele cetății celei vechi a Sucevei;
ca un pumn încleștat brazdele răz-
besc prin zăpezi, griul trage ano-
timpul mai aproape de glie. Calc
prin ninsori și mă aseamăn copa-
cilor ; dinspre rîu aburește începu-
tul de zi de parcă ar fi să mă
nasc în castelul de aur al sevelor
prin care se aude amețitoare respi-
rația veacurilor. Iată urmele, îmi
zic și îmi potrivesc pașii peste ză-
pezi încleștate; îmi știu sîngele
cîntînd, sărbătorind dinspre copilă-
rie nume de oameni și locuri, și,
dintr-odată, virsta mi se face filă
de cronică ; rememorez anii, zilele,
secundele ca pe niște dialoguri tul-
burătoare întru veșnica rostire a
cîntecelor Sucevei.
Ninge peste drumuri și-ntoarceri,
codrii îmbracă hlamida voievodală
spuzind nemărginirea cu peceți, vis-
colul trezește legende străvechi și,
ca-ntr-o taină, se întîmpină anii Ungă
altarele ferestrelor luminînd veșni-
cia ca o statornică bucurie. Și mă
asemăn copacilor de cîte ori simt
fermecată ninsoa-
rea lingă cetățile
noastre cele vechi,
dinspre care iz-
bucnesc geome-
triile uriașe ale
unui timp sub în-
semnul căruia
vîrstele se întîm-
pină ca file de
cronici.
Ninge peste lun-
ca Sucevei, și din zăpezi se înalță
seînteietoare siluetele de oțel și
sticlă ale Centralei Electro-termice
pe cărbune, care, acum, în decem-
brie, produce deja cu două grupuri
energetice, dinspre al treilea grup,
scrîșnetul oțelului, fulgerele albăs-
trii ale aparatelor de sudură, zbo-
rul neauzit al imenselor macarale
constituindu-se într-o atmosferă
fierbinte, în care anotimpurile se
înfățișează cu mult înainte de o-
rele calendarului. In barăcile Bri-
găzii complexe de antrepriză „E-
nergomontaj" Suceava, printre de-
talii de proiect și tablouri semnate
de lăcătușul Chirilă Botez, printre
constructori și montori, într-un uni-
vers de mare șantier, rămîn o cli-
pă derutat în fața poemelor care
împodobesc minusculele încăperi.
Regăsesc peste tot, cu o tulbură-
toare uimire, poeme de Nicolae La-
biș, de Boris Pasternak, de Rudyard
Kipling, și cineva îmi explică in
grabă despre țesătura de țevi și
conducte pc care o poți asemăna cu
o uriașă orgă, „dar nu e orgă, e ca-
zanul energetic, pe care voi, civilii,
vi-l închipuiți ca o oală de fiert
sarmale", și rîde în fața uimirii
mele; și rămânem o clipă împietriți,
cît să se audă același sînge care
ne galopează prin inimi, în timp
ce, prin lunca Sucevei, „viscolul pă-
șește cu labe mițoase". Citesc la
întîmplare pe o filă multiplicată la
xerox: „Alții-or veni pe umbra-ti
vie / Supusă vieții și erorii, / Tu
însă nu deosebi / Infrîngerile de
victorii". Și dinspre zări simt griul
ademenind cu dulceață soarele care
se arată într-o încercare timidă, ca
o părere.
Rememorez întîmplări și îmi a-
mintesc despre oameni, despre mai-
strul principal Vasile Marinescu,
specialist în montaj-echipament e-
nergetic. despre Gheorghe Olteanu,
șeful echipei montaj — conductori
energetici, despre sudorul în mediu
de argon, Dinu Gavrii, despre Du-
mitru Maftei, șef de echipă la con-
ducte de medie presiune. Șefii bri-
găzii, ingenerii Ștefan Bălan, Radu
Biță și Petrache Glod se angajea-
ză într-o dispută profesională și eu
tresar la reperele pe care se spri-
jină argumentele, faptele, împlini-
rile. Oamenii s-au căsătorit odată cu
darea in funcțiune a cutărui sau
a cutărui grup energetic din cutare
loc ; oameni s-au născut în vremea
montării turbinei, a lirelor-colector,
a morilor de cărbune, în vremea
începerii sau a terminării lucrărilor.
Cu domiciliul stabil în România,
constructorii și montorii înalță al-
tare pe toată cuprinderea gliei stră-
bune, căci oare ce altceva se arată
a fi termocentralele și hidrocen-
tralele ridicate de ei de-a lungul a-
nilor intru cinstirea locurilor și a
oamenilor ? Profesie aspră, profe-
sie-dascăl care sporește caratele în-
țelepciunii și ale bărbăției, zice nici
nu mai știu cine, și mie îmi pare
firească existența poemelor adevă-
rate în barăcile unui mare șantier.
Și îl ascult pe Ion Drăgoi din Bo-
sancii Sucevei, care plănuiește vii-
toare călătorii, după ce, aici, „în
lunca noastră", se va produce la
parametrii maximi energie, fiindcă
așa se învață pro-
fesia aceasta teri-
bilă, schimbînd și
întregind frumu-
sețea fără egal a
patriei întregi. Și
fără voie îmi a-
duc aminte de
descălecători. Și
dinspre zări griul
pregătește întîm-
pinarea anilor.
Cineva deschide o portiță me-
talică și văd focul ca un plămîn u-
riaș sub pereții elastici ai unuia
dintre cele două cazane energetice.
La nici un an de la darea in fo-
losință, Centrala Electro-termică Su-
ceava se situa deja pe locuri frun-
tașe in întrecerea pe ramură. Stau ।
de vorbă cu Gheorghe Laiu, tînă-
rul inginer șef al întreprinderii. Nu
iau note, îi ascult cuvintele, ascult
respirația egală a instalațiilor, pri-
vesc oamenii și nu-i mai recunosc.
Exista, in august 1987, la darea în
funcțiune a primului grup energe-
tic, un freamăt aparte, o anumită
frenezie, care au făcut loc siguran-
ței, ritmicității gesturilor. Oamenii
au cîștigat profesional, au o altă a-
titudine față de profesie, încet-in-
cet se furișează in „parametrii com-
petenței" un sentiment frumos de
impămîntenire. Se produce energie
și la Suceava, oamenii au învățat
pe centralele țării să producă ener-
gie, și acum devin stăpini pe pro-
fesie prin responsabilitate și prin
sentimentul pămîntului pe care îl
simt sub tălpi și in inimi. Recunosc
lunca legendară a Sucevei, care
mi-a fermecat copilăria; și parcă
din copilăria aceea care pășește
desculță printre curpeni și muri săl-
bateci țîșnesc verticalele contempo-
rane ale orașului. Și deodată cu
griul simt cuprnderea cetății celei
vechi și fără de moarte ca pe o ve-
ghe, ca pe un cîntec al veacurilor.
Calc peste ninsori într-o zi cu
oameni frumoși și mă aseamăn co-
pacilor. Port în buzunar un carnet
de reporter în care scriu poeme
despre copaci. Memoria sărbătorește
cu nume de oameni locul în care
mi s-a întâmplat copilăria, oame-
nii în mijlocul cărora mă cutre-
mur fermecat în fața cuvintelor.
Știu să întîmpin zilele cu oameni
frumoși, căci le recunosc din vre-
me, prin preajma lor ceasornicele
vorbesc despre pietre ca despre
(continuare in pag. IV)
Ion DRĂGUȘANUL
Perpessicius
Am primit, fără alte comentarii, de la profesorul
Grațian Jucan din Cîmpulung Moldovenesc, harnic și
perseverent cercetător al operei lui Eminescu, două scri-
sori ale lui Perpessicius, nepublicatc pînă acum, din-
tr-o serie mai mare pe. care destinatarul o deține. Con-
ținutul lor se referă, în special, la unele articole pe
care profesorul cîmpulungean Ic-a trimis marelui emi-
nescolog. Din scrisori se degajă însă și ceva din at-
mosfera acelor ani cînd, în plină putere încă, Perpessi-
cius se măsura cu un noian de preocupări, avînd în
seama sa, așa cum mărturisește, și Muzeul Literaturii,
pe atunci la începuturile sale. (M. M.)
Tov. Prof. Jucan Grațian
str. Fraternității, 6, etaj, Cîmpulung Moldovenesc
Regiunea Suceava
Exp. Perpessicius
Str. M. Eminescu 122
Raion 1 Mai
București
București, 28 dec. 1959
Scumpe domnule profesor.
Vă cer scuze că exact după o lună mă învrednicesc
să vă dau de știre că două manuscrise ale dvs. : „Știri
eminesciene" și „Concepția lui Eminescu despre patri-
moniul popular" au ajuns cu bine prin poștă șl se află
în păstrarea mea.
Sechestrat cîteva săptămîni în casă din pricina unui
reumatism rebel, prins după aceea în pregătirea unei
expoziții la Muzeul Literaturii și, în cele din urmă, în
lucrările sesiunii academice, mi-a fost imposibil să iau
contact cu vreo redacție, Flacăra sau Luceafărul, în
vederea unei eventuale publicări. Ce este sigur, însă,
este că programul festivităților republicane va fi anu-
lat orice intervenție. Voiu căuta să iau contact ime-
diat după anul nou și vă voiu ține la curent. N-aș voi
să predau materialul' (în special „Știri eminesciene") să
zacă, luni de zile, cum se obișnuiește uneori sau să vi
Leca Morariu către
Alexandru Zavulovici
Colaborarea și prietenia dintre acești doi reprezen-
tanți ai culturii și artei din Bucovina a început in anul
1924, cînd erau colegi la Conservatorul de Muzică și
Artă Dramatică din Cernăuți, condus de Alex. Zirra.
In afară de preocupările de folclor, filologie și
lingvistică, Leca Morariu a fost un pasionat meloman
și un rafinat interpret la violoncel. La rîndul său, Ale-
xandru Zavulovici și-a desăvîrșit arta muzicală prin
specializare la Viena. In anul 1910, pe cînd Mihail Sa-
dovcanu se afla în Bucovina cu un grup de scriitori
veniți din țara liberă, pentru a comemora 21 de ani
de la dispariția lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, a
rămas impresionat de foarte tînărul (încă elev) dirijor
al corului de la Școala Normală din capitală, numin-
du-1 „Flechtenmacher al Bucovinei". La rîndu-i, Gheor-
ghe Tofan, profesor și diriginte al elevului, în anul 1912
i-a dat numele de „Schubert al Bucovinei", impresionat
de talentul precoce al elevului său.
Redăm mai jos două cărți poștale, trimise de Leca
Morariu, din Rîmnicu Vîlcea (unde se stabilise după
al doilea război mondial) profesorului Alexandru Za-
vulovici, la Suceava, — din 5 și 12 octombrie 1951. In
prima misivă, Leca Morariu își exprimă satisfacția de-a
fi obținut premiul 3 la faza pe țară, cu „Neterminata"
de Franz Schubert, în interpretarea unei formații sim-
fonice din Rîmnicu Vîlcea. Prof. Leca Morariu a inter-
pretat la violoncel, iar soția sa la pian. In cea de-a doua
carte poștală, Lcca Morariu cere unele date personale
despre prietenul său și despre fiul acestuia, Silviu Za-
vulovici.
Prezentăm mai jos, în ortografia actuală, textul in-
tegral al celor două cărți poștale :
1. Iubite — „Schubert", neuitat colaborator din zi-
lele senine. Tare mă tem că n-am apucat (nu mai țin
minte) să-ți mulțumesc, d-tale și distinsei d-tale com-
panii. p.(entru) atenția de Sf. Alexandru, noi fiind... an-
gajați cu Concursul Artistic 1951. Participînd deci (în
6—10 sept.) la a 3-a etapă (pe țară) la acest mare con-
curs, orchestra noastră rimniceană (27 inși și cu : flaut,
clarinet, oboi, piston, saxofon, trombon, pian (Țachi)
cucerirăm Premiul III pe țară, după ce pe raion și pe
se subtilizeze prețioasele știri și ilustrații. Ar fi păcat.
Pentru articolul de folclor, pe care nu l-am citit încă
mă gîndesc să încerc la „Revista de folclor", pe care
desigur o apreciezi ca pe o foarte serioasă publicație.
De fapt țineam numai să liniștesc temerile dtale de
pe urma unei atît de lungi tăceri.
Dorindu-ți un bun și generos Nou an, cu sănătate
și spor la lucru, te rog să primești cordialele mele
salutări
al dtale
Perpessicius
București, 20 Martie 1959
Dragă domnule profesor,
Am primit scrisoarea dvs. și vă mulțumesc pentru
portretul căpitanului Matei Eminescu, despre care nu
aveam idee. Cel din Junimea Literară, pe care l-am
văzut adineaori e cu totul altceva. Mi s-a mai arătat
la Academie, la manuscrise, pe un panou folosit la
una din expozițiile Bibliotecii, un Matei Eminescu, tot
militar, fără barbetele din portretul trimis de dta, cu o
frunte mai îngustă și parcă-parcă altă fizionomie. Ar
fi interesant de știut proveniența portretului dtale și te-
meiurile — nu mă îndoiesc că ele sînt — autenticită-
ții lui.
în Convorbiri Literare, an XI, 1877—1878, nu se află
nici o recenzie despre Hințescu. E numai aceea despre
Pomăritul lui Comșa, reprodusă în Scurtu. Am cerut
anul următor, din păcate înainte de a putea consulta
colecția, a trebuit să plec. Rămîne pe săptămîna viitoa-
re, fiindcă mîine am Institutul de literatură. Dacă voiu
găsi ceva, voiu comunica impresiile.
Chestiunea Minar e așa cum o bănuiți; incertă. De-
altminteri, rămîne de văzut despre ce text e vorba.
Cît despre studiul dvs. despre Eminescu, de la bun în-
țeles că aveți totuși libertatea, cu micul caracter al u-
nei amînări, mai înspre vară și al unui mic răgaz de
lectură.
Am uitat să spun că portretul ce mi-ați trimis l-am
donat, ca din partea dvs., Muzeului Literaturii Române,
instituție incipientă și modestă, sub toate raporturile,
unde sînt director. Cu atît mai mult v-aș mulțumi pen-
tru precizarea temeiurilor de care vorbeam.
Cu mulțumiri și salutări colegiale
al dvs. Perpessicius
regiune luaserăm Premiul I. Iar acest premiu III îl lua-
răm mai ales cu divina Neterminată, a celuilalt Schubert
(Franz) I care, îi fi știind, e una din cele mai violon-
celiste simfonii. Satisfacția violoncelistului nostru (sin-
gurul !) n-a fost deci mică... în fața tresăririi lui C. Bo-
bescu și-a întregului juriu... Totuși, în spiritul vremii,
premiul I îl luară la București, 19 săteni cu fluierele,
din comuna Jina (Sibiu) iar premiul II, alți 19 lăutari
țărani (viori, cobze, țambale) din corn. Lungani (Iași) !
Noi (Țachi și Leca), activi și-n Ansamblul de cameră
de aici, pe la începutul lui noiembrie, vom fi la Bucu-
rești ; la alt concurs. Cu sănătatea, bine (...) De la Foc-
șani îmi scrie (la 23/9) amicul I. M. Dimitrescu', elogios,
de-un concert de orchestră (cu Simfonia a 2-a de
Beethoven) dirijat „de un tînăr bucovinean Silviu Za-
vulovici". Să Vă și să ne trăiască I S.(incere) m.(ulțumiri)
și dragi o.(magii) d.(e) p.(ildă) lui Fochi2. P.(rea) S.(ti-
matei) Doamnei Natalița3 (aia de mereu tot prorocea
că moare...) și d-tale caldă frăție. Dist.(inse) o.(magii)
d-lui Em. Uiuț4 și păr. Olvian5. L.M.
2. Amice Flechtenmacher, Te rog răspunde-mi ime-
diat c-o simplă c. poștală : 1) Cînd ai devenit membru
al Societății Compozitorilor Români (eventual și în care
an din rev. „Făt Frumos" l-am încondeiat eu eveni-
mentul) ? 2) Ori de Silviu mai e dirijorul Filarmonicii
„Unirea" de la Focșani? Cu mult drag și omagii P.(rea)
S.(timatei) d-nei și fam.(iliei). Ț.L. Noi, ambii, în plină
activitate muzicală.
N. MOSCALIUC
' I. M. Dimitrescu, publicist din Focșani, prieten apro-
piat al familiei Morariu
2	Folcloristul Adrian Fochi
’ Natalița — Natalia Zavulovici, soția profesorului
Alexandru Zavulovici
4	Emanuil Uiuț, profesor bucovinean, publicist, fost
inspector general al învățămîntului din Bucovina, prie-
ten foarte apropiat al familiei Morariu
6	Olvian Soroceanu, sucevean, foarte bun cunoscător
al limbii germane, a tradus multe din versurile lui
Mihai Eminescu
Pagini bucovinene — III
CONSEMNĂRI
AI QING (n. 1910, China)
Exagerarea este permisă în
poezie. (...)
Nu fi intenționat misterios —
Limbajul poeziei
Poezia este arta limbii și deci
solicită un limbaj al artei. Să
cauți o limba ce pare obișnuită
și banală, dar care să fie bogată.
Limbajul artei are o capacitate
descriptivă imensă, abilitatea de
a exemplifica în mod larg și pu-
terea de a exprima și de a miș-
ca inimile oamenilor.
Limba are un caracter etnic,
trebuie să-ți cauți propriile
jcctive pentru descrierea
obiect.
Oricît de profundă sau
dioasă ți-ar fi gîndirea,
ad-
fiecărui
gran-
limba
precum și un spirit al
Limbajul ideal provine
reală.
Cel ce se desprinde
își pierde limba. L.l
timpului,
din viața
de viață
Forța artistică poate fi obținută
numai prin folosirea unui limbaj
simplu și potrivit pentru expri-
marea lucrurilor, mișcărilor și
conceptelor tipice, dar subtile.
Capacitatea de a prinde miezul
oricărui lucru trebuie să fie cea
mai importantă calitate a poetu-
lui.
Exprimă-te într-un limbaj mo-
dern, curent
Limba poeziei trebuie să fie în-
țeleasă de mase.
Elimină deliberat expresiile u-
zate ; doar hrana proaspătă este
agreabilă. Clișeele sînt ca o mln-
care stătută.
Evită adjectivele și expresiile
folosite de alții de mii de ori ;
trebuie să rămînă simplă și clară.
Limbajul trebuie să aibă in-
dividualitate. Ferește-te de me-
taforele folosite deseori de alții ;
t urnai în felul acesta vei fi în
stare să pătrunzi mai adînc în
intimitatea lucrurilor.
Nu fi leneș. Trebuie să cauți cu
propriile simțăminte noi metafo-
re, schimbîndu-ți veșmîntul odată
cu vremea.
Treci peste fleacuri : elimină
pașii inutili în decursul creației.
Nu fă prea evidentă legătura din-
tre asociație și imaginație; une-
ori lucrurile care nu par a fi
înrudite au o trăsătură comună,
internă.
Fii profund, dar ușor de înțe-
les ; mișcător, dar nu ipocrit,
clar, dar nu superficial.
A fi prea simplu și direct în
narare înseamnă a-1 face pe
lector să meargă pe jos de frică
de a nu ști cum să înoate ;
Incapacitatea de a elimina sur-
plusul înseamnă a pune pe foc
și frunzele odată cu trunchiul ;
Incapacitatea de a suferi duce
la pericolul ca, firesc, cititorii
să-ți denatureze sensul.
nu-ți obliga
ghicitori în
fă jocuri de
G femeie
nu depinde
frumusețea
cititorii să dezlege
timpul lecturii și nu
cuvinte.
dotată de la natură
de hainele
pură rezidă
sănătatea corpului.
Cînd spun asta, nu
frumoase,
numai în
că nu trebuie să decorezi.
Cea mai importantă parte
ponentă a unui poem este
musețea imaginilor pe care
înseamnă
com-
fru-
le-a
invocat poetul. Frumusețea se ba-
zează pe conținutul poemului.
Versurile notabile pot cuprinde
vaste înțelesuri și sînt bogate în
limbaj filosofic.
Expune esența lucrurilor
tr-o limbă plină de spirit.
Versurile notabile răsar
losofie.
Sesizează contradicțiile
craii. Țintește către ceea
din
din



în-
fi-
lu-
ce este
vital ; aceasta-i va inspira în
cea mai mare măsură pe cititori.
Folosește un limbaj obișnuit,
culocvial, care să aibă o filosofic
clară și simplă ce reflectă bogă-
ția experienței tale de viață.
Dacă n-ai reflectat adînc la via-
ța omenirii, nu vei fi în stare
să extragi misterul existenței.
Dacă nu înțelegi funcția limba-
jului, nu vei fi niciodată în sta-
re să scrii poeme capabile de a-1
nușca pe cititor.
Transpunere de
Liviu PAPUC
- ■' 1 * " \
CADRAN
Cărți despre care nu
Se încheie încă un an și vor
urma nelipsitele bilanțuri (litera-
re). Criticii se vor grăbi să-și
comunice părerile asupra produc-
ției editoriale, apelând ca de o-
bicei la clasamente și ierarhii (mai
mult ori mai puțin prestabilite).
Momentul fiind mai deosebit, unii
vor încerca desigur să-și etaleze
preferințele și exigențele asigu-
rîndu-ne de obiectivitatea obser-
vațiilor. Ceea ce va lipsi din ase-
menea dări de seamă „recapitula-
tive" vor fi bineînțeles celelalte
„clasamente" : ale cărților me-
diocre sau chiar ratate. Pentru
că însăși practica foiletonistă o-
colește cu grijă o astfel de „in-
discreție", discreditarea veleita-
rismului rămînînd mereu la sta-
diul de principiu. Și să precizăm:
literatura de proastă calitate nu-i
doar „apanajul" condeierilor lip-
siți de talent, care printr-o per- ’
severență demnă de o cauză mai .
bună sau prin procedee obscure
reușesc să-și vadă tipărit numele !
pe o copertă.
Un oarecare Toma Grigorie, de ’
pildă, semnează, într-o preacu-
noscută colecție a Editurii Emi-
nescu, culegerea de versuri in- f
titulată Trăiri. Cartea, cum era
și de așteptat, a trecut neobser- '
vată. Autorul, despre care aflăm I
că a mai publicat o plachetă la i
Editura Scrisul Românesc, face e-
forturi chinuitoare să-și comunice
respectivele „trăiri", uzitînd de
un arsenal stilistic școlăresc, în .
deplină concordanță, de altfel, cu
precaritatea stărilor pe care le ;
încearcă. O reminiscență de ima- I
gine stahanovistă îi catalizează i
energiile : „cu fiecare pagină scri-
să / aduc la suprafață trenuri
lungi / de minereuri". „Mina dreap-
tă", ne declară autorul, devine ast- i
fel o unealtă „care intră' în tura de '
noapte". Nici detaliile procesului
tehnologic nu lipsesc : „Deschid
această cale spre înăuntrul pro-
priu (sic !) / îi boltesc pereții cu
armături / / Trebuie să înlătur
multe straturi / spre bănuitul
galben filon". Și toată această
trudă avînd un scop decisiv : „Mă
nasc pe mine (? !) / și învăț naș-
terea voastră". Seriozitatea cu
care se petrece această corvoa-
dă sisifică îl convinge pe T.G.
„că axul lumii / trece printr-un
picior al mesei / al mesei unde
scriu". Dar Toma Grigore tinde
spre ceva mai mult: el își de-
pășește condiția „terestră" și plon-
jează voios în păienjenișul intero-
gațiilor „filozofice" : „Mă desprind
cu greutate de mine / pentru ac-
tul divin / (de botez) al unui a-
nume fel / de legare-a cuvinte-
lor". Pentru a afla „unde se duce
timpul / In ce ascunzișuri se as-
cunde de noi ?“ sau „De ce în car-
nea acestui gînd / se nasc atîția
/ viermi / cu punctul dedesubt"
(? !). Și alte enormități asupra că-
rora n-are rost să insistăm.
Dar iată și un autor (Ion Stoi-
ca) ce numără la activ un șir de
cărți. Ultima, apărută sub girul
aceleiași generoase edituri (Emi-
nescu), are și un titlu „șocant" :
„Periplu rotund". De fapt I. S.
mizează pe acest cuvînt, demone-
tizat de atîta întrebuințare, cre-
zînd că a descoperit porțile Par-
nasului : timpul e rotund, lumina
e rotundă, mișcarea e rotundă,
cerul la fel, dar și „Visul e ro-
tund, mîngîierile sînt rotunde,
frumosul e rotund, așteptarea e
rotundă, uitările sînt rotunde" și,
de ce nu, „somnul e rotund" și
chiar „moartea e rotundă". Cît
despre poezie... Nu e pierdut din
vedere nici cercul (pe marginea
căruia I. S. croșetează noi biza-
se scrie
rerii) : „Dacă încerci să ieși din
cerc / Rotundul cade ca un cer /
Peste urcușul tău stingher /
Dar eu încerc" (subl. n.). încear-
că, dar fără folos, pentru că a-
ceeași sărăcie la nivelul expresi-
ei o regăsim în mai toate cele
aproape o sută de pagini. I. S.
versifică plin de elan rimînd
si ritmînd enunțuri de o banalita-
te întristătoare. „Inventarul" lim-
bajului său artistic însumează în
fapt sintagme de uzanță comună
care țin de începuturile poeziei :
mare nepotolită, cîmpiile cerului,
marginea lumii, albe izvoare,
șoaptele pădurii, floare dulce,
clipe goale, cer de necuprins, va-
lul vremii, crengile bătrîne etc.,
etc. Contribuțiile personale abia
de se observă. Incapacitatea de
modelare a cuvîntului are drept
rezultat ziceri chinuite de genul :
„Ca să mă salt în ochi și în cu-
vînt / Pînă-n văzduhul șoaptei
din culori (sic !) / Au fost delu-
vii multe pe pămînt / Și frunze-
le-au căzut de mii de ori". Pen-
tru edificare mai reținem cîteva
mostre (puse sub semnul „medita-
ției") : „Eu pot să spun că voia
/ N-a fost nicicînd la mine / Na-
intea și-napoia / Secundei sînt
ruine / Pe care niciodată / Nu
le-am văzut întregi" sau „Eu am
venit în haosul firesc (? !) / Cu
regula-ntîmplării la ureche / Și
s-a-ntîmplat sub cer să te găsesc
I Pe tine, vas ales și nepereche"
sau „Vino să-ți arăt depărtarea /
La marginea mării / Depărtarea
întreagă și pură / De-o seamă cu
gîndul" sau „Eu cînd mă scriu
cu litera bătrînă / Și în cuvinte
calde mă-nveșmînt / Din trupul
meu nimic nu mai rămîne...". Fără
comentarii.
loanid DELEANU
• O carie frumoasă
(pentru copii, dar nu numai)
Dc curînd, în Editura „Ion Crean-
gă", a apărut cartea intitulată Făt-
Voinic, și Domnița cea Frumoasă,
semnată de scriitorul sucevean Ni-
colae Cojocaru.
Cartea, care însumează 80 de pa-
gini, a apărut în condiții grafice deo-
sebit de atrăgătoare.
Ilustrațiile (în culori), realizate de
Mirela Hagiu, au rolul de a face a-
ceasta carte și mai expresivă (nu
numai pentru cel mici, ci și pentru
i cei mari).
Volumul cuprinde șapte basme,
dispuse în următoarea ordine :
„Vitejiile lui Mărgărit", „Făt-Voi-
nic și Domnița cea Frumoasă", „Crăi-
ța Pădurii", „Prințul Pană-Verde",
„Nour și Boldur", „Stan — Rozovan
; și cei trei pitici", „Ionică cel înțe-
lept".
Aceste șapte basme sînt la fel de
frumoase, toate stîrnind interesul ci-
titorului, care se simte captivat de
. la prima și pînă la ultima pagină.
Autorul se dovedește a fi un poves-
titor înzestrat, el putînd să stea a-
alături de confrații săi cei mai în-
drăgiți. Trebuie să recunoaștem însă
că în vremea noastră povestitori ca
N. Cojocaru sînt din ce în ce mai
rari, dat fiind faptul că este mai
greu de scris basme decît alte spe-
cii epice. Așa cum au arătat marii
! noștri cercetători ai fenomenului li-
terar — basmul are o estetică a sa,
care nu trebuie încălcată.
N. Cojocaru a trecut cu succes
probele grele ale acestei estetici și
acum oferă cititorilor pagini dintre
cele mai convingătoare.
Desigur, nu ne-am propus să fa-
cem — aici și acum — o referire
amănunțită la aceste basme, rostul
rîndurilor de față fiind doar acela
de a atrage atenția cititorilor asupra
lor. Se ivesc, totuși, unele întrebări
care sînt destul de vechi și care mai
așteaptă unele răspunsuri... De pildă,
ce este un povestitor de basme ? (Un
culegător de folclor literar ? Un pre-
lucrător ? Un creator de literatură
fcultă) ?). Basmele din cărțile lui
Petre Ispirescu, Ion Creangă, Mihai
Eminescu, loan Slavici și ale altor
mari scriitori sînt creații originale
(culte), ori aparțin folclorului ?
După opinia noastră, astfel de o-
pere aparțin creatorilor culți, folclo-
rul fiind doar un punct de pornire,
un izvor de inspirație mereu gene-
ros și bogat.
Dacă opinia de mai sus este înte-
I meiată, atunci putem spune că bas-
I mele scrise de N. Cojocaru consti-
tuie creații originale, culte, autorul
vrînd numai să dea impresia că ele
au fost culese din gura poporului.
Acestea încep cu formule tradițio-
nale („A fost odată ca niciodată, un
împărat mare și puternic...", „Trăia
odată mai demult, într-o țară înde-
părtată, un om bogat foarte..."), con-
tinuă respectînd o anumită schemă
(textul în proză este adesea însoțit
1 de versuri, care, de obicei, reprezin-
tă vorbe de duh) și se încheie cu
cîte o strofă ce ar vrea să aducă
multă voie bună în inima cititoru-
lui. Cîteva exemnle sînt, credem, cît
se poate de grăitoare :
„Cu cine te însoțești,
cu acela te pricopsești..."
„Că lucrul făcut fără socoteală
te lasă cu traista goală..."
„Unde nu-i minte pe-alese,
nici treabă bună nu iese..."
„Și eu am încălecat pe-o ciutură
spartă
și v-am spus povestea toată..."
Oralitatea stilului face ca aceste
povesti să fie si mai atrăgătoare, iar
din fiecare întîmplare cititorii (mici
sau mari) scot învățături folositoare
pentru viața de fiecare zi.
Așteptăm ca Nicolae Cojocaru să
f ne dăruiască și alte cărți la fel de
frumoase...
Clement ANTONOVICI
— corului mixt al Căminului Cul-
tural Marga — jud. Caraș Se-
verin ;
— corului mixt al Ministerului
Transporturilor și Telecomu-
nicațiilor București ;
— corului mixt de cameră „Eu-
phonia" al Consiliului Popular
Municipal Rîmnicu Vîlcea —
jud. Vîlcea ;
— grupului coral cameral femi-
nin al Sindicatului învățămînt
Craiova — jud. Dolj ;
— corului de femei al Căminului
Cultural Apa — jud. Satu
Mare ;
— corului bărbătesc „Armonia"
al Casei Municipale de Cultu-
ră Brăila ;
— corului bărbătesc al Căminu-
lui Cultural Finteușu Mare —
jud. Maramureș ;
2.	Premiul I și placheta „Cipriart
Porumbescu" :
— corului mixt al Căminului Cul-
tural Ardusat — jud. Mara-
mureș ;
— corului mixt „Hilaria" al Ca-
sei municipale de Cultură O-
radea — jud. Bihor;
— corului mixt de cameră „Ar-
monia" al Sindicatului Invă-
țămînt Botoșani ;
— grupul coral cameral „Vo-
ces Bucovinae" al Casei de
Cultură a Sindicatelor Sucea-
va ;
— corului de femei „Armonia" al
întreprinderii „Textila Bucegi",
Pucioasa — jud. Dîmbovița ;
— corului de femei „Luceafărul"
al U.J.C.M. Iași.
3.	Premiul II și placheta „Ciprian
Porumbescu" :
— corului mixt al Căminului
Cultural Boroaia — jud. Su-
ceava ;
— corului mixt „Diamant de Ma-
ramureș" al Centralei Mine-
reurilor Baia Mare — jud. Ma-
ramureș ;
— corului mixt de cameră „Viva ■
la Musica" al Casei Municipale
de Cultură Cluj-Napoca ;
— corului mixt de cameră „Pas-
torala" al Sindicatului învăță- I
mînt Focșani — jud. Vrancea;
4.	Premiul III și placheta „Ciprian
Porumbescu" :
— corului mixt al Căminului
Cultural Buteni — jud. Arad;
— corului mixt al Casei Orășe-
nești de Cultură — Gura Hu-
morului — jud. Suceava ;
— corului de femei al Sindicatu-
lui învățămînt Rădăuți — jud.
Suceava ;
— corului bărbătesc al Casei Mu-
nicipale de Cultură Tîrgu Jiu
— jud. Gorj ;
5.	Premiul special pentru creație :
— Iustin Podăreanu (Baia Mare),, i
pentru lucrarea „Ecou aniver-
sar" ;
— Sever Dumitrache (Suceava),
pentru lucrarea „Cuc, cuculeț".
6.	Premiul special pentru cea mai
bună interpretare a unei piese
de Ciprian Porumbescu :
— corului mixt de cameră „Eu- ।
phonia", Rîmnicu Vîlcea — jud.
Vîlcea ;
— grupului coral cameral femi- I
nin al Sindicatului învățămînt
Craiova ;
7.	Premiul special pentru cea mai !
bună interpretare solistică :
— Constantin Runcanu — Tîrgu- '
Jiu ;
— Vaier Zamfirescu — Finteușu
Mare, jud. Maramureș.
8.	Mențiuni :
— corului mixt al Căminului
Cultural Medieșul Aurit — jud.
Satu Mare ;
— grupului coral mixt al Sindica-
tului Sanitar Pucioasa — jud. >
Dîmbovița ;
— corului mixt al Casei de Cultu- J
tură Tîrgoviște — Dîmbovița ;
— corului mixt de cameră al Casei ■
Orășenești de Cultură Șiret —
jud. Suceava.
DICȚIONAR (LXX)
MARICARU, TEODOR (n. 23 II
1911, Cîmpulung Moldovenesc — m.
3 VIII 1982, București). Studii secun-
dare la Liceul „Dragoș Vodă" din
Cîmpulung Moldovenesc și superioa-
re la Facultatea de Drept din Cer-
năuți. Consilier juridic în Ministe-
rul Transporturilor și Telecomunica-
țiilor, șeful Oficiului juridic din ca-
drul Regionalei C.F.R. București pînă
la pensionare. A debutat cu poezie
în „Junimea literară", 1932. Colabo-
rator cu poezie și îndeosebi cu epi-
grame la Junimea literară. Timpul,
Atheneu, Orizont, Vatra, Albina, Ur-
zica ș.a. Volume tipărite: Un stră-
nut la iarbă verde, poezii și epigra-
me, București, Ed. Litera, 1972 ; Țara
Fagilor, poezii București, Ed. Litera,
1977 ; Haz do toate zilele, cronici ri-
mate, București, Ed. Litera, 1980.
Teodor Maricaru a avut un destin
literar sinuos și accidentat, ca mai
toți colegii din generația interbeli-
că. De la debutul din 1932 au trecut
patru decenii pînă ca poetul, devenit
intre timp și epigramist, și-a văzut
tipărit un volum. După alți cinci ani,
în regie proprie, T. M. și-a impri-
mat versurile „de dragoste" pentru
Bucovina natală, versuri sentimen-
tale și melancolice, descriptive și
„didactice", dar străbătute totuși de
un fior liric autentic. Ca epigramist
a fost unul dintre cei mai activi din
mediul bucureștean al anilor '70, co-
laborînd sau uneori „înțepîndu-se“ cu
ploieștenii, în volumele colective pu-
blicate. Despre activitatea lui lite-
rară au scris Andrei Ciurunga, Dra-
goș Vicol, Șerban Cioculescu ș.a.
i
Ion P1NZARU
Zile cu oameni frumoși
(urmare din pag. III)
veacuri de neodihnă și de sudoare.
Tot într-o zi cu oameni frumoși
aflu despre introducerea telecondu-
cerii în stațiile de înaltă tensiune
ale județului, ascultindu-l pe Tră-
ian Chiriac, inginerul șef al În-
treprinderii de Rețele Energetice
Suceava. Recapitulăm capitole din
istoria microhidrocentralelor, și
constatăm cu bucurie că „operăm
pe repere cunoscute", că au crescut
zidirile noastre prin preajma voie-
vodalelor zidiri de la Putna, Su-
cevița, Voroneț; și fără veste dis-
cuția lunecă spre lucruri sfinte i-
nimii noastre, căci așa le-a primit
inima din veacul veacurilor. Vor-
bim despre istorie și despre limbă
română, despre patria limbii ro-
mâne, ascultăm ninsorile lui de-
cembrie și vorbim despre patria
limbii române. Notez arar cîte un
nume, cîte o întîmplare și vorbim
despre zile cu oameni frumoși. Mă
leagă ceva tainic de „făptuitorii de
lumină", de cîte ori trec peste nin-
sori simt ca o flacără mîngîietoare
prin toată ființa imaginea lor pro-
iectată peste cuvinte. Ne salutăm
grăbiți, schimbăm impresii și plă-
nuim să întîrziem odată împreună
ca să ne mai împrospătăm suflete-
le. Gheorghe Cerlincă, Gheorghe
Rosnovanu, Gheorghe Agrigoroaie,
Stelian Bărbosu, Cezar Dura, Cornel
Angelescu, Constantin Gîză, Ion
Ciuc, Mihai Radu, Vladimir Metec
sînt numai cîțiva dintre prietenii
mei despre care vorbește cu super-
lative și inginerul șef al întreprin-
derii de Rețele Energetice Sucea-
va, Traian Chiriac. Vorbim despre
prieteni, se aud neauzite ninsorile
și, dinspre zări, griul pregătește în-
tîmpinarea anilor.
Aspră ninsoare. Zilele trec una
cîte una ferecate in argint, atmos-
fera pare lucrată în filigran, nici o
pasăre nu cutează să-i zdruncine
alcătuirea subțire. Din lunca Suce-
vei, din rîurile și din izvoarele
noastre se întrupează neauzit pul-
sul incandescent al luminii, în vre-
me ce calendarul își adună cu mi-
gală zilele lui de împliniri, zilele
mele cu oameni frumoși.
•	Poetul George
Moroșanu
La 6.XI. a.c. s-a stins din viață, la
Ploiești, poetul bucovinean George
Moroșanu. Originar din Cîmpulung
Moldovenesc, s-a născut în 1911 și
și-a făcut studiile Ia Universitatea
din Iași. A făcut parte din conduce-
rea revistelor : Alfa și Manifest si a
publicat: Dezacord — poezii (1934) ;
întoarceri în biografia mea — pnezii
(1935) ; Iarba stelelor — poeme (1988);
Vîrsta neuîtării — proză lirică (1973);
Momentele marmorei — poezii (1976)
si Punte peste ani — proză (1984).
In manuscris au rămas. întocmite
gata de tipar, și alte scrieri. (Grațian
Jucan)
•	Concurs coral
în zilele de 29 și 30 octombrie a.c.
Suceava a găzduit cea de a VUI-a
ediție a Concursului coral interju-
dețean de creație și interpretare
„Ciprian Porumbescu", care a reunit
formații din 18 județe ale țării.
Juriul alcătuit din personalități ale
vieții muzicale românești (Stelian
Olariu — președinte, dirijorul Coru-
lui Operei Române din București)
a acordat următoarele premii:
1. Marele premiu și trofeul „Ci-
prian Porumbescu" :
• Decada culturii
la Suceava
în perioada 31 octombrie — 9 no- ,
iembrie a.c., în municipiul Suceava I
au avut loc manifestările subsumate
ediției a VUI-a a „Decadei culturii I
la Suceava", dedicată aniversării a i
70 de ani de la făurirea statului na-
țional unitar român. în programul
ciclului de acțiuni cultural-educative
și politico-ideologice au fost incluse
expuneri, simpozioane, dezbateri, în-
tîlniri cu specialiști din diferite do- ,
menii de activitate, vernisaje de ex-
poziții, spectacole și vizionări de
creații dramatice și cinematografice !
românești contemporane, mese ro-
tunde. discuții ale unor oameni de
cultură și artă cu publicul, șezători
literare și lansări do cărți. Din pro-
gramul dedicat „Zilele literaturii", :
semnalăm întîlnirile scriitorului Dinu
Săraru cu oamenii muncii de la
I.R.E.. Suceava precum și dialogul
purtat cu scriitorul George Muntea-
nu la Centrul de Creație și Cultură
„Cîntarea României" din municipiu,
întîlnirile redactorilor „Revistei de îs-1
torie și teorie literară" cu participa-
rea redactorului-șef Nicolae Flores-
cu) cu elevi ai liceelor din localita- 1
te, simpozionul „Marea Unire — mo-
ment epocal în conștiința literară a
neamului" ș.a. (O. Drișcu)
REALIZATORI: Ion BELDEANU, George DAMIAN, Viorel DÂRJA»
Ion CARP FLUERICI, Mihai! IORDACHE, Gh LUPU, Marcel MURE-
ȘEANU, Ion PARANICL Victor Traian RUSU, Mircea TINESCU,
Alexandru TOMA
Secretariat: Eugen DIMITRIU
Tehnoredactare : Valentin MILICI
Comitetul județean de cultură
ți educație socialistă Suceava