ANUL VIL nr. 9, (81)
uco’/mcnc
SEPTEMBRIE 1988
EDITATE IN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
autograf Ion Luca
„Arta este deplinătatea
omului"
Aud năucitoarea spunere: Literatura trebuie să fie. firească J Și
totuși artă înseamnă nefiresc.
Ciudat.
Arta este o poruncă a vieții. Altfel nu s-ar fi ivit. Nevoia de a trăi
nefirescul artei țîșnește din fire. Arta este firescul de a trăi nefirescul,
este viața dincolo de fire.
Ciudat și totuși neciudat.
Ce avem noi în suflet aidoma cu ce-i aievea ?
Sufletul este apa care se sbuciumă la țărmul lumii. Oglindă care
fărâmițează și strîmbă în valurile ei tot ce se răsfrînge de pe liman și
din sine.
Școala
suceveana
pe noi
coordonate
Inaugurat și în această toamnă sub
seninul unei nobile’ și semnificative
tradiții — în prezența secretarului
general al partidului, președintele Re-
publicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu.
a tovarășei Elena Ceaușescu — actu-
alul, an de învățămînt marchează o
nouă și intensă (‘tapă de muncă pen-
tru tineretul studios din patria
noastră, pentru toți cei implicați în
formarea lui.
Cuvîntarea rostită de tovarășul
Nicolae Ceaușescu cu acest prilej re-
prezintă un autentic program de lu-
cru pentru învățămîntul românesc,
pentru toți factorii care concură la
educarea în spirit revoluționar, pa-
triotic, a tinerei generații, în care
sînt proiectate, cu deosebită forță și
claritate, sarcinile ce revin școlii de
toate gradele în domeniul pregătirii
temeinice a tinerei generații pentru
muncă și viață.
Mai mult decît în anii precedenți,
activitatea din acest an școlar din
toate unitățile de învățămînt ale ju-
dețului nostru trebuie să poarte o
puternică amprentă a calității în
toate sferele de pregătire, să se
desfășoare Ia cotele înaltei exigențe
impuse de actuala etapă de dezvol-
tare cconomico-socială a patriei. în-
scrierea învățămîntului sucevean pe
coordonatele noii calități este deter-
minată de existența unei corespun-
zătoare rețele școlare, a unei bune
baze didactico-materiale și, în pri-
mul rînd, de modul în care cele
peste 8 000 de cadre didactice sînt
angajate plenar în vederea creșterii
contribuției formative a procesului de
învățămînt la educarea multilatera-
lă a elevilor, Ia înarmarea acestora
cu un sistem amplu de cunoștințe
științifice, tehnice, culturale, politico-
ideologice.
Putem spune că rezultatele activi-
tății instructiv-educative desfășurate
în unitățile' de învățămînt sub în-
drumarea permanentă a organelor ju-
dețene și locale de partid și de stat,
din anul școlar precedent, se situea-
ză pe o linie ascendentă, mareînd o
creștere calitativă și constituind un
reper mobilizator, imbold pentru vi-
itor. Astfel, ca urmare a acțiunii
concertate a factorilor de învățămînt
și a organizațiilor de tineret, elevii
au fost îndrumați să răspundă exi-
gențelor mereu crescînde de crea-
tivitate și originalitate în gindire,
reclamate de un învățămînt modern,
fapt evidențiat de rezultatele con-
cursurilor școlare pe discipline și me- 8
serii. Obținerea celor 186 de premii
și mențiuni, dintre care 31 de pre-
mii întîi, la faza finală a acestor
concursuri, a situat județul nostru pe
locul întîi.
Valoarea de excepție a învățămîn-
tului românesc în acești ani lumi-
Snoși ai Epocii „Nicolae Ceaușescu" a
fost confirmată încă o dată în 1988
de strălucitele succese ale elevilor
români la Olimpiadele internaționa-
le. La aceste competiții ale inteli-
genței și spiritului creator au par-
ticipat și elevii suceveni Diaconescu
Duiliu (clasa a XH-a, Liceul de ma-
tematică-fizică „.Ștefan cel Mare" din
Suceava) și Ciobîcă ‘Lucian (clasa a
IXI-a. Liceul „Eudoxiu Ilurmuzachi"
din Rădăuți), fiecare cucerind cîte un
premiu doi Ia Olimpiada internațio-
nală de fizică. Moment remarcabil
de încununare a strădaniilor creatoa-
re ale învățămîntului nostru liceal.
Sesiunea națională de referate și
comunicări științifice a elevilor s-a
desfășurat în acest an în județul Su-
ceava. Și aici s-a remarcat calitatea
lucrărilor prezentate de elevii suce-
veni, mult apropiată de standardele
actuale ale cercetării științifice. Să
mai menționăm că, în vara trecută,
peste 16 000 de copii din toată țara
și-au petrecut o binemeritată va-
canță pe meleagurile Țării de Sus,
vatră de istorie și autentic album
de frumuseți umane și naturale, iar
peste 14 000 de copii din județ au
participat la bogate activități educa-
tive și recreative din taberele orga- 1
nizate în alte zone ale patriei.
Planul de școlarizare pentru acest
an a fost mai bine corelat cu nece- ■
sarul forței de muncă pentru ramu-
rile prioritare ale economiei națio-
nale. întreaga generație de absolvenți
ai clasei a VIII-a a fost cuprinsă în
treapta I de liceu. La rîndul lor, I
(continuare în pag. 3)
Prof. Gheorghc GAFE1$CU
inspector general al Inspectoratului
școlar județean Suceava
Desen de Ion CARP FLUERICI
DESCOPERIREA PATRIEI
între mine și numele tău — o fierbinte memorie
trecmd cu intimplări și destine pe cărările inimii
și descoperirea unor noi fîntîni oglindind dansul cocorilor
în anotimpul în care cerul are culoarea victoriei.
între mine și chipul tău — cămările basmului
Ca un zbor de hulubi peste-o înflorită livadă
vocea primului dascăl
învățîndu-mă că peste copaci și lanuri stă
veșnicia griului și-a pădurii
și că-n vinele noastre curge același, in fața luminii și-a lunii,
albastrul singe de Voroneț.
Aud
crescînd pe unde-am trecut pădurile tinere și blînd
poemul meu călătorește spre tine.
Viorel DÂRJA
SUCEAVA IN VREMEA
-LUI VASILE LUPU
In cele șase secole de existență
urbană, Suceava a cunoscut, ase-
menea multor altor așezări de pe
frămîntatul pămînt carpatic, o is-
torie zbuciumată, în care alter-
nează perioadeje de glorie cu cele
de nedrepte căderi. Istoria sa me-
dievală este cu atît mai boga-
tă în evenimente marcante, cu cît
Suceava, vreme de peste două
veacuri, s-a aflat în postură de
reședință voievodală. Aici se le-
gau și se dezlegau treburile țării,
aici se ticluiau și se încheiau ali-
anțele cu țări vecine sau mai de-
părtate, aici era ținta finală a tu-
turor atacatorilor dornici să su-
pună Țara Moldovei, dar tot aici
era și bastionul col mai impor-
tant al țării, cetatea ce nu a
putut fi niciodată cucerită prin
asalt.
E destul să dai frîu liber gîn-
dului, pentru a simți, cu toate fi-
brele ființei, că te afli pe locu-
rile unde au călcat pașii unor
domni de legendă, precum marele
Ștefan, Petru Mușat, Alexandru
cei Bun, Petru Rareș, loan Vo-
dă cel Viteaz și atîția alții, care
au făcut totul ca Moldova să nu
cunoască împilarea străină. Iar în
acea primăvară a neamului ro-
mânesc, din mai 1600, unificatorul
Mihai Viteazul devenea la Sucea-
va domn al tuturor românilor,
deschizînd o nouă perspectivă
pentru istoria urmașilor de daci
și romani, ce trăiau aici, în ță-
rile de la Carpați și Dunăre, cu
conștiința înrădăcinată că „de la
Rîm se trag" și vorbesc cu toții
aceeași limbă.
După fapta lui Mihai, mulți
conducători ai celor trei țări ro-
mâne au urmărit să reaprindă
acea stea a unității ce străluci-
se pentru o clipă pe firmamen-
tul istoriei noastre. Inițiative a-
păreau mereu în acest sens, iar
Suceava își păstra aureola unei
capitale spirituale a românilor,
aici pecctluindu-se actul unității
Viteazului.
In. acest context se înscrie și pe-
rioada lui Vasile Lupu, care, în
domnia sa de aproape două de-
cenii (1634—1653), reușește să re-
dea o nouă și ultimă strălucire
Sucevei medievale.
De la mijlocul secolului ante-
rior, situația țărilor române se
înrăutățise mereu, pe măsură ce
Imperiul otoman își impunea tot
mai mult dominația. Din ordinul
otomanilor, ca să-și recapete dom-
nia, Al. Lăpușneanu fusese nevoit
să incendieze parțial Cetatea Su-
cevei și să-și mute reședința la
Iași. Deși curtea domneasca de
la Suceava n-a fost abandonată
definitiv, totuși diminuarea inte-
resului domnilor pentru vechea
reședință a contribuit treptat la
scăderea parțială a importanței o-
rașului, Ia sfîrșitul secolului al
XVl-lea și începutul veacului ur-
mător.
Urmărind refacerea autorității
domnești și a puterii centrale
(grav afectate în timpul luptelor
dintre urmașii Movileștilor), Va-
sile Lupu și-a dat seama de ro-
lul deosebit al Sucevei în mate-
rializarea politicii pe care o pre-
coniza, de emancipare a Moldo-
vei de sub jugul otoman, printr-o
alianță cu Polonia și Transilva-
nia.
în acest sens, printr-o sistema-
tică acțiune constructivă, el re-
face atît Cetatea de Scaun, cît
și ,Curtea Domnească. Documente-
le vremii menționează numeroase
cereri adresate Bistriței, de domn
și dregătorii lui, de a se trimi-
te meșteri și materiale, necesare
construcțiilor inițiate. Călătorii
străini care vizitează acum orașul
vorbesc despre o cetate „foarte
frumoasă și puternică". Curtea
Domnească se prezenta drept un
ansamblu vast și impunător, cu
mai multe clădiri și zid de incin-
tă. Palatul propriu-zis avea piv-
nițele și parterul de piatră, iar
etajul de lemn. Curtea era ali-
mentată cu apă din izvoarele de
Ia Șipot și'avea sistem de canali-
zare. Tot în perimetrul curții, Va-
sile Lupu a ridicat la 1643 mica
și cocheta construcție a bisericii
Beizadelelor (Coconilor), care se
remarcă și astăzi prin proporțio-
nalitatea volumelor sale. în apro-
pierea curții se găsea o baie pu-
blică și un spital (cel mai vechi
din Moldova), fondat în 1619 de
mitropolitul-cărturar Anastasie
Crimca.
Vatra propriu-zisă a orașului
continua să fie limitată, în gene-
ral, la zona marcată de vechiul
șanț cu val de apărare (din se-
colul al XV-lea), deși aceste ele-
mente de fortificație erau acum a-
proape complet estompate. Tîrgul
era limitat, deci, spre est de pî-
(continuare în pag. 4)
Nicolae URSULESCU
Înțelegerea mînuie noțiuni. Noțiunea e suc rămas storcind deose-
birile din cele asemănătoare. Noțiunea-suc are mireasma și tăria
multelor din care e stoarsă. J.e închipuie pe toate, nefiind toate, cj
dincolo de toate. Simbol.
Noțiunea e intiia cioplire de artă a omului.
Ea este icoana artei însăși. ,
Nu putem avea bucurii înalte sufletești în alt chip decît lăsîndu-nc
în vraja artei, care ne prinde cu nefirescul ei depășitor al celorlalte
nefirescuri.
Artă înseamnă basm.
Artistul e omul care trăiește lăuntric simboluri neobișnuite, o lume
de poveste. Lucrarea de artă mărturisește trăirea celui ce a înfiri_pat-o,
sau înlesnește trăirea acelor ce sînt în stare să supraviețuiască după arta.
Să nu se ia nașterea unei lucrări din artă drept plăsmuire de artă.
Plăsmuirea e rod lăuntric. Naște și se desfășoară înlăuntru. I.a este,
culmea vieții sufletești. Nașterea lucrului de artă este rodul unui meș-
teșug. E o facere de a doua mină. O făptuire afară a vedeniei desă-
vîrșită în noi.
Plăsmuitorul de artă alcătuie o lume nouă. E un ziditor.
★
Maimuțăreala vieții nu e artă. A înmulți ce este, în chipul în care
este, o fac și necuvîntătoarele. O astfel de înmulțire nu adaugă nimic
la zilnicul nostru.
*
Ceea ce în cunoaștere este noțiunea în literatură e caracterul.
Logica este drama noțiunilor care între ele, mai pătimaș sau mai
puțin pătimaș, se-ndrăgesc ori se urăsc.
Literatura de artă este drama caracterelor.
Caracterul povestit de trăitorul lui, în ciocnire cu sinea și nesinea
lui, dă lirica ; iar caracterele povestite de cel ce-și închipuie că le tră-
iesc alții, dă dramatica.
Omul nu poate fi decît liric. Nu poate ieși din el. Mulțimea ca-
racterelor din afară fiecare Ie trăiește în mugur sau în floare în sine.
Scriem despre alții răsfoindu-ne pe noi înșine.
Numai după înfățișare scrisul e liric ori dramatic.
Nuvela, epopeea, balada... sînt drame povestite. Comedia și tragedia
sînt drame înfiruite prin joc.
★
Să nu avem îndrăzneală a spune că știm tainele artei, noi care din
vraiștea filosofici ieșim buimaci de neștiința despre suflet.
Arta nu are tipare. Știm că naște. Simțim învolburarea ei.
Atît.
Arta este deplinătatea omului.
A PRIVI
Pe strada
Lebedei nr. 8
In luna iulie, a anului 1965, am fost
invitați la familia poetului Traian
Chelariu, la București; pe strada Le-
bedei, nr. 8. Cum bucureștenii lo-
calnici sînt foarte amabili, după
coborirea din tramvai, am fost în-
drumați către strada căutată. Spre
surprinderea noastră plăcută, după
eîțiva pași, ne-am izbit de bărbia vo-
luntară și ochii blînzi ai poetului,
care ne aștepta. Bucuria revederii a
fost sinceră. Ajunși în fața casei,
ni s-a deschis o portiță de fier for-
jat, negru, continuare a gardului.
Ne-am aflat în fața unui covor de
petunii și flori de piatră, vegheate
de un cais, plin de parfum și rod
auriu. Un grilaj, tot din fier forjai,
încadra scările de granit care duceau
spre intrarea casei. Ferestrele ușii
erau pictate de fiul poetului, amin-
tind prin colorit de vitraliile biseri-
cești. Surpriza asta am avut-o și in
fața ferestrelor casei. N-am vizitat
toată casa, dar atît cît ni s-a oferit
ne-a fost îndeajuns, pentru a intui
mediul familial al poetului. Nu pot
descrie mobilierul, n-am fost atentă
sau interesată, dar pereții acoperiți
de rafturi pline cu cărți valoroase,
tablourile și miniaturile, operele de
artă, m-au emoționat. Am remarcat
o sculptură în lemn care reprezenta
chipul poetului și una turnată îi\
ghips, imaginînd-o pe fiica lui, am-
bele lucrate de Șerban, fiul acestuia.
Prin deschizătura ușii am putut ve-
dea curtea, frumos îngrijită, gazon,
o masă cu scaune. Pereții casei erau
îmbrăcați în viță de vie, pe ramu-
rile căreia creștea rodul. Doamna E-
caterina Chelariu a făcut onorurile
casei și după masă am făcut foto-
grafii cu însoritul Traian Chelariu,
eu soțul și fiica mea. Apoi poetul a
început a depăna amintiri, ocolind,
cu decență, un timp în care îl năpă-
diseră greutățile. Ne-a vorbit despre
i cprimirea lui în Uniunea Scriitori-
lor, cînd a fost ajutat de Tudor Ar-
ghezi, cari- i-a spus : „Trebuie să fa-
< om... d’une pierre deux coups pen-
tru reintrarea onorabilă în drepturi".
Ne-a vorbit despre referințele fru-
moase ale lui Panaiteseu D. Perpes-
sicius, ale lui Tudor Vianu și ale
altora. Prieten de familie cu marele
Tudor Arghezi, ne-a vorbit despre
plecarea acestuia cu delegația parla-
mentară la Moscova pentru readuce-
rea în țară a tezaurului, despre
nunta Mitzurei Arghezi, despre ple-
carea lui Tudor Arghezi, — bolnav
de ochi — în Elveția. Unele discu-
ții, îi aduceau pe buze versuri care
se potriveau subiectului. Venind vor-
bii de mult dorita pace în lume, a
spus : „Pasărea muntelui alb și a se-
rii / numai zăpadă pe aripi și cer /
pasăre-a păcii și a tăcerilor / bas-
mele noastre și-acuma te cer". A
trecut la Bacovia, văzîndu-1 „Cu fata
de martir, aproape iisusiană cu trăsă-
turi fine, nobile, spiritualizate". Ne-a
povestit despre primirea festivă a
acestuia la Casa Scînteii, cînd i s-a
oferit „Ordinul Muncii clasa I". Am
înțeles că era bun prieten cu picto-
rul Țuculescu, care, după părerea lui,
„Este uluitor ! Un halucinat ce por-
nește de la covorul oltenesc și, folo-
sind o paletă puternică, pictează pri-
mitiv". Cornelfu Baba, mult apreciat,
„poartă wagnerian bascul Iui negru".
Cădea seara, cobora noaptea și noi
nu reușeam să plecăm din casa pri-
mitoare a familiei poetului.
La despărțire, regrete în suflet,
spuse prin priviri. Abia în toamnă,
la redeschiderea anului universitar,
urma să ne revedem. Ochii îi erau
umezi, dar zîmbetul lui ne-a conso-
lat. „Păreri de rău nicicînd să nu-țî
coboare / In zile pîcla marilor tris-
teți. / E ca un cîntec viața trecă-
toare / Pe sub frunzișul scurtei ti-
nereți".
lolanda FILIPESCU
cronica literara
Ion Puha scrie în tradiția li-
ricii a prozei moldovenești. Is-
torisirile lui George a Macrinei,
grupate în prima parte a volumu-
lui. mi-au amintit de povestirile
lui Druță, unde-am descoperit
aceeași aplecare către formele
arhaice ale existenței rurale, a-
ceeași nostalgie a paradisului
pierdut, aceeași memorie capri-
cioasă, care dezgroapă din de-
pozitul de amintiri fragmentele
unei civilizații pe cale de-a dis-
pare. Povestitorii moldoveni ies
cu toții de sub sumanul lui
Creangă : „De pe vremea cînd
începusem a fi nelipsit la ho-
rele satului, de la nunți - și cu-
mătrii, am cunoscut viața așe-
zărilor străvechi pc de o parte
și alta a apei Sucevei, pînă hăt
in sus către obcinile împodobite
de frumusețile pădurilor taini-
ce". Așa încep Istorisirile... și
ai sentimentul că ele reeditează
acea autobiografie fabuloasă —
Amintirile din copilărie. Spuse
„la gura sobei", „cînd în jăra-
tecul vetrei se rumeneau cîrnă-
ciori și șuncă afumată și aveam
grijă să învîrtim țiglele pentru
a nu se arde asemenea bunătăți
preparate din godacii pe care-i
sacrificam în sărbătorile de iar-
nă", Istorisirile lui George a
Macrinei sînt transcrise așa cum
au fost auzite din gura „poves-
titorului" : ele au acea oralitate
specifică și acel „canon" al po-
vestirii care-și propune să des-
pice în real o fantă, prin care
imaginarul, pus în toate drep-
turile lui, să umple golul unei
cli(Xs Aceste istorisiri se spun
„in seri lungi și geroase", „în
pieajma ulciorului, încercînd
tăria rachiului fiert cu mirode-
nii". Acesta este al doilea „to-
pos" al povestirii moldovenești,
ce! sadovenian, din Hanul An-
Chiar din primul moment, noul
venit a observat ceva ciudat în
privirea gazdei și nu s-a simțit
nici o clipă, după aceea, în ape-
le lui.
Ce .știți, doamnă profesoară,
.despre omul acesta? a întrebat-o
el.
I-a adus aminte împrejurarea
în care-1 cunoscuse.
— C-a fost un personaj bizar,
atît pot să vă spun, a răspuns
dînsa. în rest nu mai știu nimic
despre el, l-am uitat. într-ade-
văr, mi-a fost foarte apropiat în
timpurile acelea, credeam că-1
cunosc foarte bine, dar el era și
altfel de cum izbutisem eu să-l
apreciez, mai tîrziu am înțeles.
Și, dacă ar fi să mă bazez pi' pă-
rerea mea de-atunci, aș greși. Iar
altă părere mai nouă nu am. L-am
uitat fără să-mi dau seama, ăs-
ta-i adevărul. Ți se întîmplă să-ți
uiți părinții, cum să-l ții minte
toată viața pe unul ca el?!
— Și totuși, trebuie să ne-a-
jutați, doamnă ! a mai zis procu-
rorul acela, avem nevoie să ne
faceți un portret al lui cît mai
veridic, înțelegeți ? Culegeți date,
informații — orice detaliu e pre-
țios ! Trebuie să reconstituim, din
astfel de cioburi disparate, chipul
complex al unui semen de-al nos-
tru care și după moarte ne dă
de furcă. Ne veți prezenta, așa-
dar, o lucrare scrisă, sînteți sin-
gura în măsură să faceți asta.
- Păi, ceea ce-mi cereți pare
a fi literatură. Or eu...
— Nu ne deranjează dacă lite-
ratura asta slujește intențiile
noastre Sprijiniți-mă să-nchid o-
dată dosarul ăsta, că m-am sătu-
rat de cînd îl văd plimbîndu-se
de pc un birou pe altul. Dar văd
că v-ați întristat. La ce vă gîn-
diți ?
— Vreți să știți ? La Preda mă
gîndesc.
-— Cine-i ăsta ? a-ntrebat, ne-
putîndu-și masca o tresărire. Ce-i
cu el ?
— E un elev de-al meu, Preda
Laurențiu, ăsta-i numele lui com-
plet, a răspuns profesoara care a
băgat de seamă zvîcnitura invo-
luntară din privirea lui. Băiat
foarte isteț, a completat ea. Insă
fabulează. Mi-a stricat astăzi toa-
tă lecția și trebuie să caut un
coleg binevoitor pc care să-l rog
să-mi împrumute o oră, ca să fiu
la zi, că nu mai e mult pînă la
slîrșitul anului școlar
— Dar ce legătură are elevul
ăsta cu cazul nostru ? a între-
bat bărbatul privind în podea, ca
să nu i se observe pe chip emo-
ția ce-1 stăpînea.
— Ascultați-mă să vedeți ce-a
făcut astăzi. Cît beți cafeaua, vă
povestesc. Zice el : „Doamnă pro-
fesoară, la noi în grădină am des-
coperit leșul unui dihor". Copiii
din clasă s-au amuzat, eu am ce-
rut liniște bătînd cu creionul în
catedră și l-am întrebat pe băiat :
„Și ce-i cu asta, Preda ?“ Diho-
rul ucis, mi-a răspuns el, făcea
parte dintr-o familie ce-și are
bîrlogul în desișul gardului nos-
tru viu care-nchide ograda în
partea dinspre izlaz. Numai eu le
cunosc locul, că tata, dacă l-ar
ști, i-ar stîrpi. Ei bine, a zis mai
departe, fără să respire, elevul
Laurențiu Preda, concluzia mea
— și tata-i de acord cu mine —
este că dihorul acesta a fost ucis
de unul de-ai lui. Nu un om i-a
făcut capătul, a ținut să precize-
cuței. La gura sobei, cu o ul-
cică de vin în mină, povestito-
i ul și auditoriul său se livrează
poveștii. Povestitorul este unul
„viu", îl simți „în carne și oa-
se". gesticulînd, sorbiiîd savoa-
rea cuvintelor, umplînd clipa
nu numai cu farmecul povestiri-
lor, ci și cu „lumina stranie a
chipului său". S-ar zice că pro-
tocolul „istorisirilor" ține în e-
gală măsură de cadru și de ar-
ta „interpretativă" a povestito-
rului, care nu este doar un năs-
cocitor, ci și-un actor.
DESPRE BUCOVINA*)
La „istorisiri" voi reveni mai
tîraiu. In partea a doua, volu-
mul lui Ion Puha conține „în-
semnările lui Dinu Zlătaru"
sub titlul Statuia. Naratorul es-
te, aici, scriitor în vacanță. Su-
biectul îmi este cunoscut din-
tr-o versiune teatrală, anterioa-
ră aceleia în proză, apărută în-
tr-o plachetă. Acolo accentul
cădea mai mult. pe atmosfera
nocturnă, pe stranietatea locu-
rilor ș-i pe ciudățenia oameni-
lor. Dincoace, acțiunea ia partea
leului. Sculptorul Petru Arbore
lucrează la statuia tatălui său,
Ion, căzut în primii ani ai „lup-
tei de clasă". Ucigașii lui își
fac, în final, apariția, în chip
de cetățeni ai unei țări străine,
și pier, la rîndul lor, pedepsiți
ca de-o justiție imanentă. Mar-
tor la întîmplări, Dinu Zlătaru
intercalează în textul însemnă-
rilor sale fragmente de publi-
ze băiatul, ceea ce de fapt se
subînțelegea, sînt sigur de asta.
Cine-ar fi pătruns pe pămîntul
nostru, sub nasul nostru ca să-1
omoare ? Și încă fără nici un fo-
los, că dacă, totuși, ar fi făcul-o
vreun vecin oarecare, din cine
știe ce motive personale, i-ar fi
luat blana. Dar ucigașul nu l-a
jupuit. Alte dihănii capabile să
omoare un dihor nu se ascund în
gardul nostru viu și nici prin alt
loc în preajmă n-am auzit să fie.
Și mai e o chestiune, doamnă
profesoară, să vedeți. întrucît, în
felul lor, îmi sînt dragi dihorii
mei, le urmăresc cu atenție via-
ța în comun, bineînțeles cît mai
îngăduie ei, că sînt foarte prevă-
zători. Mi-am improvizat cîteva
puncte de observație discrete și
stau acolo nemișcat uneori ore-n
șir, pîndindu-le ieșirile și intră-
rile-n bîrlog". Mi-am pierdut răb-
darea și i-am cerut să fie mai
concis, la care el m-a implorat
să-l las să spună totul așa cum
-------------- PROZĂ ---------------
Dihorul din grădina
lui Laur de Onu Cazan
se pricepe. M-a rugat atît de fru-
mos, că nu puteam să nu cedez.
„Aveam cinci indivizi, doamnă
profesoară, a zis. li știu pe toți,
le-am pus și cîte-un nume, uno-
ra le-am dat și porecle. Vă dați
seama că mi-au trebuit multe în-
tîlniri din astea tainice ca să le
identific semnele particulare, mai
ales din comportament. Și țineți,
vă rog, seama, a mai zis el, că
dinorii ies numai noaptea din as-
cunziș !“
— Pînă acum n-am sesizat nici
1 legătură cu ceea ce ne intere-
sează pe noi, a observat procuro-
rul încruntat.
— Bineînțeles, a acceptat dînsa,
așteptați să vă mai fac o cafea.
9’ iertați-mă că mă mai reped
din cînd în cînd în bucătărie și
vă las singur. „Vreau să vă re-
latez, a zis Preda, că deși a fost
ucis un singur individ, pe nume
Râul, mie-mi lipsesc din culcuș
doi dihori". Interesant, nu m-am
putut abține eu să remarc. Și
ce deduci de-aici, Laur ?“ îl în-
treb. El a stat puțin pe gînduri
s-a scărpinat după ceafă, apoi a
spus rar de tot : „Cred că pe cel
descoperit de mine, pe Râul, l-a
omorît tot unul de-al lor. Ando-
ne, a.șa-1 cheamă pe ucigaș". „în-
seamnă că-1 știi, am remarcat.
Cum poți să-1 acuzi de crimă
dacă nu l-ai văzut ?" „V-am spus
că lipsesc doi din bîrlog. Ei bine,
al doilea e el, Andone. A dispă-
rut după moartea lui Râul". „Și
ăsta-i un indiciu serios care să
te conducă la o asemenea con-
cluzie ?“ „Tot ce vă spun eu, a
răspuns cu modestie elevul meu,
sînt, firește, speculații, doamnă
profesoară.' Eu nu pretind deloc
că fac cercetare științifică, ci
simple observații de diletant. în
cazul la care mă refer, presupun
pe bază de deducții că la aceas-
tă specie, la dihori adică, țste
obiceiul ca, din cînd în cînd, un
individ să sară asupra altuia, să-1
ucidă fără nici o justificare, poa-
cistică, pagini de coresponden-
ță cu familia și cu un coleg de
presă - Ștefan, căruia narato-
rul îi expediază, spre publicare,
mai multe fragmente de proză.
Lumea este insă aceeași ca în
Istorisirile lui George a Macri-
nei, deși întîmplările sînt des-
părțite de cîteva bune decenii.
Clinii1 latră la lună, muntele co-
boară peste așezările omenești
ca un accoperiș, viețuitoarele
pădurii bîntuie în preajma Jo-
curilor. Ai sentimentul unei ci-
vilizații vechi, peste care seco-
lele au trecut ca apa peste pia-
tră, doar șlefuind-o. Impresia de
autobiografie nu se șterge. În-
tîmplările țin de un, ciclu secret
al vieților, în care un personaj
ca Orbul poate deveni, la un
moment dat, singurul „clar-vă-
zător"J O dată cu Petru Arbore
cel bătrîn, bunicul sculptorului,
moare; nu numai amintirea po-
veștii : testamentul lui lasă ur-
mașului ceva ce nu mai este.
Cele mai frumoase pagini ale
cărții sînt cuprinse în Istorisi-
rile lui George a Macrinei. Ală-
turi de cîteva întîmplări cu haz,
sînt adunate aici istorisiri bi-
zare. îmbibate de o curiozitate
specială. Un țăran e atacat, în
pădure, de lup. Lupul ii sare în
spate și-i sfîșie umerii. Țăranul
strînge lupul de gît și-1 ucide,
dar spaima rămîne : omul înne-
bunește. Se întoarce în sat cu
fiara în spinare, dar cu mințile
te numai din nevoia, din plăce-
rea de-a ucide, apoi să fugă, pier-
zîndu-și urma". „Mi se pare ris-
cantă ipoteza ta, Laur !“ am zis,
dar el nu m-a contrazis. „Bineîn-
țeles, doamnă profesoară ! însă
eu dispun și de alte date, culese
tot de mine, pe care le corobo-
rez pentru a fi în stare să formu-
lez argumente. Deocamdată mă
opresc la această concluzie : că
dihorul ucide, ucide gratuit, după
care se autoexilează. Se condam-
nă singur la pribegie pe viață.
Nicăieri, nici un colectiv nu-1 va
accepta, nu-1 va asimila și el va
lămîne mereu singur și înstrăi-
nat". „Iarăși fantezie, Preda, am
zis. Prea multă, băiete, nu crezi?!"
„Iarăși, doamnă, iarăși fantezie...
Dar bazată pe..." „Deocamdată,
am spus eu, chestia asta cu în-
străinarea, cu neadmiterea în co-
lectiv, cu autoclaustrarea și pribe-
gia recunoaște singur că este for-
țată, intră în domeniul speculați-
ei gratuite. Sigur, prezumții-pre-
zumții, admit, dar să nu mergem,
măi, prea departe cu fantazarea,
să nu ne depărtăm prea mult de
sfînta realitate !" „Doamnă pro-
fesoară, se ridică atunci Mihaela
Cordun, o altă elevă bună de-a
mea, domnule procuror. Vreau să
mă pronunț și eu în legătură cu
tema colegului nostru. Mie mi se
pare îndrăzneață și, cum sa mă
exprim... frumoasă, da frumoasă!
Cel puțin pe mine m-a prins, m-a
captat, a mărturisit fata zîmbind,
chiar dacă, din punctul de vede-
re al adevărului, al verosimilului
dacă vreți, suferă serios Deducția
lui Laur o să mă preocupe multă
vreme. Uitați, de pildă, doamnă
profesoară, eu mă-ntreb ce se-
ntîmplă, totuși, cu dihorul ucigaș".
„Să-ți răspundă Laurențiu !" îi
zic. „Ce întrebare-i asta?" ceru
lămuriri băiatul. „Vreau să știu
dacă el rămîne nepedepsit pentru
fapta sa abominabilă". „Dar pri-
begia ? a răspuns Preda interoga-
tiv. Dar claustrarea. hălăduiala
lui fără rost pe meleaguri ostile,
ce sînt astea dacă nu un supliciu
continuu ?“ „Stai puțin, Laur, am
zis cu, stai să lămurim un lucru,
băiatule ! Un lucru care nu mai
e de domeniul speculațiilor. Mi-
haela te-a întrebat dacă dihorul
tău rămîne nepedepsit. Viața, co-
pii, viața, în general, și viața
sălbăticiunilor cu atît mai mult,
nu încape în tiparele confecționa-
te, lansate și susținute cu sîrg
de autorii de literatură moraliza-
toare !“ „Totuși, eu aș vrea să fie
pedepsit necruțător !“ întări cu în-
căpățînare fata. „Vei fi vrînd tu,
am zis eu cu blîndețe, înțelegîndu-i
spiritul de justiție, dar nu se poa-
te !“ „Eu aș dori să știu altceva,
doamnă profesoară, s-a ridicat în
picioare Nona Pintilie, cea mai
scundă dintre fete. Pentru ce s-a
autoexilat dihorul ? în ce scop a
făcut-o, atîta timp cît nimeni nu-i
cerea socoteală pentru actul său?"
„Am răspunsul pregătit, zise bă-
iatul. Dihorul pleacă, își schimbă
nu
pierdute. Natura este prietenoa-
să, dar .și stihinică. Mihai își ri-
dică o casă (Casa). Nefăcînd sa-
crificiu] de om, casa se spulbe-
ră în furtună. O ciută se răz-
bună pe vînătorul puilor ci,
călcîndu-l sub copite (Răzbuna-
rea ciutei). Dar și omul șe răz-
bună pe animal : badea Tănase
reușește să lege cu o frînghie
doi căpriori. Căpriorii se zbat,
îl trag după ei pe vinător și-n
cele din urmă îi scapă din mi-
nă. Tănase se consolează : „V-ați
dus cu tot cu frînghie, împie-
lițaților ! Las’ că dă el lupul
peste voi. De el nu scăpați, așa
legați cum sînteți" (Țapii). în
sfîrșit, înspăimîntat de turma
de mistreți care sc-apropie de
el călcînd pămîntul, un țăran
ucide un pui. Ca să scapă de
răzbunarea turmei, se urcă în-
tr-un copac. Mistreții scurmă la
rădăcina copacului. înspăimîn-
tat, țăranul cade din vîrful co-
pacului, speriind, la rîndu-i,
mistreții. Omul scapă de pe-
deapsa turmei, dar își pierde
mințile (Sfîrșitul pfndei). Istori-
sirile acestea sînt, în marea lor
majoritate, violente. Ordinea
care le guvernează nu este una
umană, pentru că și omul este
pedepsit de o justiție a natu-
rii. Ai zice că într-o justiție
„ecologică" el este primul care
încalcă legile.
Istorisirile lui George a Ma-
crinei trimit la un timp revolut,
care palpită însă ca lava vulca-
nului, sub coaja prezentului.
Cartea lui Ion Puha pare un ar-
pegiu la cîntecul de lebădă al
unei civilizații.
Val CONDURACHE
* Ion Puha, STATUIA, Ed.
Junimea, 1988.
ILIE DAN
cum s-ar zice patria ca să-și uite
fapta. Arc, probabil, remușcări".
Observați, domnule Darie, se mer-
gea prea departe și nu puteam
sâ nn rid pentru această zben-
guială pseudoștiințifică la care a-
si^tam. Dar Nona voia lămuriri.
„Să-^i uite fapta ? ! întrebă ea
mirată. O poate oare uita dacă
se depărtează de locul crimei ?“
„E o simplă prezumție, nu uita!"
zîmbi Preda cu aceeași frumoasă
modestie care prinde bine la ori-
cine, cu atît mai mult la tineri.
„O prezumție ca toate cele de
pînă acum, am ținut eu să ge-
neralizez, să nu rămînă cineva
cu impresia că am avut o lecție
științifică". „Exact, doamnă pro-
fesoară, a întărit Preda, am mai
spus-o mi se pare. Mie-mi place,
totuși, să cred că acesta-i adevă-
rul în cazul dihorului meu. Că
memoria acestor jivine, despre
care știm atît de puține lucruri,
are această particularitate : pără-
sind un teritoriu, uită tot ce s-a
petrecut acolo". „Atunci — îl a-
iută Nona să se clarifice , pe-
dalînd pe ideea ta fantezistă, în-
seamnă că, dacă dihorul respec-
tiv, în speță Andone (și mă bu-
cur mult că nu o femelă a fost
în stare de-o astfel de crimă, dar
asta-i altă poveste de-acum), dacă
Andone, deci, se-ntoarce după un
timp pe locurile pe care le-a pă-
răsit, îi revine în memorie fapta
sa ?“ „Sigur că da ! a zis Laur.
Sau. mai bine spus, e posibil".
„Hai să mergem și mai departe,
cu îngăduința dumneavoastră,
doamnă profesoară, nu se lăsă
fata. Dacă revine, cum spui tu,
Laurențiu, și-și amintește perfect
de ceea ce a făcut, îl mustră con-
știința ? E chinuit de remușcări?
Ăsta-i părerea ta, Laur?" „Nu
numai atît, rostește încet, apăsat,
ca pe o convingere certă, băia-
tul. E posibil ca, descoperindu-și
vinovăția de care uitase (poate
voit, poate nevoit, asta nu știm),
dîndu-și seama de ce a fost el
în stare să facă, să nu poată su-
praviețui?" „Ei, asta-mi place!
zise în sfîrșit satisfăcută fîșneața
aia de Nona. Abia atunci s-ar
face dreptate !“.
—■ Sînt dezolat, zise trist pro-
curorul după o pauză în care își
căută cuvintele ca să nu se ex-
prime prea dur. Sînt dezolat,
doamnă profesoară. Credeam, eram
convins că voi desprinde din a-
ceastă relatare ceva care să ne
iie de folos în cercetarea noastră
și — de ce să nu fiu sincer pînă
la capăt ? — care să-mi răsplă-
tească răbdarea cu care am as-
cultat-o. Poate n-am sesizat eu a-
cele elemente care au legătură
directă cu...
— Exact, acesta-i adevărul,
domnule procuror. Cu părere de
rău confirm ipoteza dumneavoas-
tră : n-ați sesizat esențialul
din istorisirea mea. Și mă mir.
Bărbatul făcu ochii mari. „Ce
vrea să spună femeia asta ?" se
întrebă.
— E posibil, zise apoi nesigur,
e perfect posibil, cu toate că eu
sînt convins... Ați putea, atunci,
să-mi arătați dumneavoastră,
doamnă Rădeanu, ceea ce mie
mi-a scăpat ?
— Asta și vreau să fac, dom-
nule Darie. Vă rog însă să mă
(continuare în pag. III)
Fragment din nuvela
cu același titlu
Imnuiile lui
Saluslius
LACRIMA
Cît mai exist și acum
In oglinda lumii-Jacrimă de fum !...
MUTARE
Pe zarea îndoielii ca la-nceput,
Să fug din mine, in nimeni să mă mut !...
EXPLOZIE
Arde-n jarul unui vis mocnit
Izbăvirea clipei ce-a murit...
SALT
încep să ies, bolnav de liniștit.
Din palida zăbavă a visului zdrobit !...
ORIZONTALĂ
Plugul vremii ară-ades cotit
Și sămința plînge printre vremi.
Ca ogor al liniștii-ai venit,
Dind binețe veacului ce-l temi !...
COGNOMEN
Șoapta norilor prin ceruri se prelinge.
Năluca zămislită-n bucurie
Recheamă-n viscolul din sînge
Durută rană a cetii, albăstrie.
CURCUBEU
Căline ard. plîngînd suspine,
Buimăcite-n verdele sărac.
Rup din nou nădejdile din mine
Și-n potcoava lunii le prefac...
PROFIL
— numai pentru Fata Minune —
Sufletul un cîntec de dor,
Ochii — altfel de izvor,
Fruntea'— un pridvor de lună,
Sinul — țipăt de lumină,
Părul — cerul de mătase.
Umerii — nădejdi rămase.
Fața — un ștergar de rouă,
Trupul taina cea mai nouă.
Coapsa — fulgerul buimac...
Eu în ce să mă prefac ?
INSCRIPȚIE
Sub mălinul lunii, taină ai rămas,
înscrustînd, sub vreme, suflctu-mi popas !...
BALANS
Biciul bucuriei arde liniștea din noi.
Vălul amintirii vălurind-napoi... •
TALAZ
Burează luna înserării blajine,
Rostogolind lumina-n vis, spre tine !...
CONEXIUNE
Sub copacul clipei, lină-i dup-amiaza
Alungată din zburdarea unui vis.
Teama s-o priceapă, să respire raza
Hohotind într-un amurg învins...
CUMPĂNĂ
Vestitor al vremii livide,
Dangănul clipei ucide, ucide...
pastel
e un miros aprins în fiecare nume
în fumul violet căzut din lună moale
îmi caut umbra-n ape dusă mai la vale
la tine-n somn începe-acceași albă lume
culoarea curge grea în mirt și porumbare
în nucă miejii și-au cusut cămașa largă
preaamăgită de-a zîmbirii talc barcă
o nimfă moare-ncetinită din migrare
căderea noastră în prăpastie solară
în nervii lung vibrați o trecere grăbită
din macul șoaptei se ridică o ispită
desculță și o văd cu ieri a doua oară
azi știu ce calci indiferentă sub sandale
albastru sînge ți-i rugos sub ruginire
dar e cuprins așa în frageda rostire
un an întreg robit la curtea dumitale
Mircea TINESCU
II — Pagini bucovinene
„Ion Beldeanu și-a fixat cu mai multă clari-
tate și persuasiune, din fluxul și refluxul me-
moriei, un topos — melancolia — care defi-
nește atît o evoluție valorică, cît și o disponi-
bilitate de a transcede realitatea, de a-i da un
nou chip, o nouă identitate".
ION BELDEANU
Zaharia SĂNGEORZAN
Puținele rînduri de mai jos nu se doresc altceva decît o îmbrățișare prietenească pentru
poet și om. Momentul biografic pe care Ion Beldeanu îl traversează acum este unul esen-
țial, cînd privirea submersă în trecut readuce la suprafață mari aluviuni sentimentale; vic-
torii poeticești și chipul balanței sub semnul căreia și-a închipuit cărțile.
De la debutul de acum mai bine de două decenii (Ateneu, 1964) și pînă azi, poetul n-a
cunoscut bine decît geografia Bucovinei și impresionanta ei candoare, mareele ci albas-
tre, spiritul ei genuin și formele arhetipale ale ființei Locului. Numele cărților de poezie
ale lui Ion Beldeanu (Mirele plinii, Cartea Românească. Bună seara, frumoasă poveste.
Junimea, 1981, Armura solară, Eminescu, 1984, Lecția de melancolie. Dacia, 1987) alcătuiesc
singure o propoziție despre poietica unui autor ce nu cunoaște incandescentele, dar care se
drapează în vălul frumos al iluzoriului și-n hlamidele transparente ale călătorului cu gîn-
dul într-o Iliperboree autohtonă.
Marcel MUREȘEANU
„Un solitar pornit în căutarea Arcadiei la
întiln,irea „cu marele ogor al destinului", „sădind
mierle" în „imperiul nestăpînit" al cuvintului.
încă mușcind din „coapsa iluziei", Ion Beldeanu
face figura unui neoromantic".
Adrian Dinu RACIIIERU
„Un poet discret cu o prezență calmă și pu-
ră, un. poet pentru care discursul literar nu
e decît o formă de a însoți spectacolul realității".
Traian UNGUREANU
proba de viață
un loc vulnerabil
dans
cînd vine euforia
Proba mea de viață
Se consumă în fiecare zi. Mergi înainte
Și ai grijă să nu se năruie cetatea
Mi se spune și eu înaintez
Precaut printre turmele
De suliți
Scînteindu-mi memoria
Clopotele se rostogolesc la
Picioarele învingătorilor
Și din cenușa cea verde
Se ridică aburul regretelor
Orașul năvălește zăngănindu-și cheile
Mă simt vaporos
Ca o tresărire de trestie
îmi aprind țigara fericit de
Propria mea naivitate :
Zidurile se macină încet și sigur.
întoarce paginile
Nu voi exclama : privește-mă
Cum ard mistuit de cuvinte
Deși mi-e sete și cei care trebuie
Să audă abia se mai
Văd din pădurea lor de știclă
Nervii sunînd ca un clopot
Deasupra clipei fragile cresc apele
Mari ale Scmiramidei
îmi spun totuși : e dreptul tău
Să intri în această pădure
De mesteceni și să mori
Acoperit de o palidă ninsoare
Un miros de pîine aburindă
Și de mere fără de uitare
Fiul deschide cartea
Și calul de poveste întoarce paginile
Galopind peste cetățile năruite.
urmează-mă
«
Urmează-mă prin pădurea de semne
O adiere de uimire
O privire neliniștitoare
Diluind această clipă uriașă
Nu atit încăpățînarc
Cît mai ales înțelepciune
Se cere spre a-i gusta bucuria
Pașii noștri colorează ochiul
Nedumeritei dimineți
Auzi sunetul galben
Al undei galactice
Ce splendoare sîngele
înfășurat precum o peliculă
Din care zvîenește sămînța
Marele său strigăt neînceput
Ceva se surpă
Ceva amintește de haos
Noi vom trece poarta de tăcere
Subțiați de extaz și nemărginire
Dincolo de care mustește lumina
Carnea ei chemătoare.
în iarba dulce a iubirii
Cintă mirtul
O fugă din care leopardul
Va atinge cumpăna levitației
încerc să rețin această stare de
Inițiere în arenele poeziei
Scriu despre clipa
De contaminare a oglinzilor
E un Ioc vulnerabil, vei spune
Bună seara, vino să privim
Acvariul cu peștișorul de aur
Trăgînd după sine iluziile roze
O picătură de sînge
Sparge echilibrul : de aici încolo
începe uitarea.
puterea luminii
Cu palmele pătate de respirația
Purpurei
El traversează amiaza.
Nu știe mai mult
Decît ceea ce a văzut : o
Imensă cîmpie răsturnată
într-un ochi de condor
Acum el poate povesti.
Nici o lumină nu e mai puternică
Decît pasărea ucisă în zbor.
fulgurări estivale
Peste spicele verii
Lacrima macilor roșie
Vine iubita în pași de izvoare
Și ziua se sparge în umbre și salcie
O, numai sus de stele
E marea cîmpie a capriciilor
Acolo vînătorul cel vesel
Cintă din arc de mătase
Te poți întoarce
Mă vei privi, mă vei uimi
Sint un erou fără glorie
Pobmul acesta ne aparține
Mai mult decît noaptea în care
Ne vom cufunda trupurile fosforescente.
o, poezia
Palmele melc așezate
Peste pagina devoratoare
Un firișor de nisip
Trece printre degete
Colorînd-o în roșu
E strigătul sîngelui
E rădăcina nepotolită din care
Se ivește ochiul de pasăre
Al poeziei, o, poezia cea
Veselă, poezia grațioasă
Și deplin diafană
lat-o dînd să zboare
Convinsă că tot ce zboară
Și așa mai departe.
Lumina îmi spintecă ochii
I u înălțat pe un
Piedestal de catrene
Cu rînjetul frumos conturat
Dimineața miroase a moarte eroică
Altădată mă întorceam
Pe cai de hermină
Potcoavele lor sapă scările Cetății
Amestec de smirnă
Și zid năruit
Rugina îmi urcă pe glezne
Și tu, cel care aștepți
O rupere de nori, o sfîrtccare,
A heruvimului delator
Nu vei descoperi decît același surîs
Ca o rochie de bal valsînd în neștire
Peste covorul din cioburi de sticlă.
glasul meu
Glasul meu dezvelindu-ți
Respirarea de fluture
Limpezi vocale în palma amiezii
O, cît de repede
Ruginește cîmpia, cai de plumb
îngenunchează
La picioarele tale superbe
Topindu-se, volatilizîndu-se'
Ce ascunde totuși această
Tăcere, ce miel doarme
în iarba surîsului ?
Nu te mai văd, ochiul mi-i galben
Și sterp, mohorît
Macii prind să biciuie intrarea
Pot spune : s-a isprăvit
Nu mă întrebi,de ce-am mai venit ?
cîștigătorul
Nu mai sînt tînăr, îmi zic,
Și nici nu mai am încrederea
De altădată în oul lui Columb
Hoinăresc pe sub faldurile
Supernovelor
Și din cînd în cînd cobor
în realitatea poemului
Pentru a culege
Flori de nalbă și de urzică moartă
în timp ce chiar moartea
Trece surîzătoarc
Pe partea cealaltă a idilei
Cumințenia nu se cîștigă oricum
Mai zic, nici marele măr al
Discordiei nu se ia de oriunde
Ceea ce mă face să cred
Că dintotdeauna
Cîștigătorul rămîne singur.
Voi spune ceea ce se petrece
Acum și aici : pe foaia albă
Dormitează motanul
Ori poate e doar o pîndă
De care nu trebuie să știu
Brusc verbele se ridică
Și sparg fereastra ; ar fi
Nevoie de puțină culoare
Nimic mai precis
Decît mirosul speranței
înduioșind și o armată
De elefanți. Cărțile, iată, capătă
Dintr-odată o existență
Voioasă (n-are rost să insist)
Totdeauna cînd mi se
întimplă să rămîn singur
Aud fierăstraiele rupîndu-se-n ziduri
Ies în grădină și repet
Ultimul vers din poemul neterminat
Peste cuvinte se instalează euforia.
ore duminicale
Ei aliniați de-a lungul chioșcului
de ziare, ei fericiți de
propria lor răbdare, cerul ars
picură orele duminicale
și dintr-odată memoria
începe să pîlpîie
Acum iată-i înotind
prin cuvintele cu cerneala crudă
acum iată-i devorînd
ezoterice americi
falii de realitate din care
se văd rănile mustind :
sinucideri războaie, atentate
ei mestecă dulcea carne
a iluziei și o voce suavă
înflorește pădurea
și o pasăre ciugulește
sămînța victoriei ;
Una cîte una
foile mototolite
umplu clepsidrele salubrității.
așteptîndu-te
Și iar așteptîndu-te în vreme
Ce pe străzile din Lima
înflorește tahicardia
Vom vorbi despre portocali și coridă
Amețitoare întîmplări
Din care s-ar putea să ieșim
Să ieșim ce mai contează
Cînd iată deasupra-mi
Se rotește ochiul amiezii
Neîncrezător
Ori despre sentimentala catifea
Nelipsită în asemenea împrejurări
Oricum unei femei ca tine
Nu-i -pot scăpa nuanțele.
Școala suceveana pe noi coordonate
(urmare din pag. 1)
absolvenții treptei I au fost atrași
într-o formă organizată de pregăti-
re, fie în treapta a H-a a învățămîn-
tului liceal, fie în școala profesiona-
lă. O atenție specială acordăm or-
ganizării învățămîntului profesional
din mediul rural. Totodată, începind
cu noul an școlar, a sporit numă-
rul școlilor cu clasa a Xl-a seral cu
profil industrial-agricol, ca și alte
profiluri și meserii tradiționale, vi-
zindu-sc astfel stabilizarea forței de
muncă la sate, în condițiile în care
prioritară este acțiunea de sistema-
tizare a localităților.
Ca element nou amintim îmbogă-
țirea rețelei școlare cu profil de in-
formatică, la Liceul de matematică-
fizică „Ștefan cel Mare" din Sucea-
va, domeniu de activitate definit de
documentele Congresului al XIH-lea
al P.C.R. ca factor prioritar al mo-
dernizării economici naționale.
Un imperativ major al procesului
de pregătire teoretică și practică a
elevilor în unitățile noastre de în-
vățămînt va fi formarea gîndirii eco-
nomice a acestora. Elevii noștri, în-
drumați de personalul didactic, parti-
cipă cu tot elanul lor tineresc la
strîngerca și punerea la adăpost a
recoltelor, această amplă acțiune fi-
ind înțeleasă ca o îndatorire patrio-
tică izvorîtă din însăși cerințele vie-
ții, ale Societății noastre socialiste.
Alt clement relevant, din perspec-
tiva celor prezentate, l-a constituit
consfătuirile cadrelor didactice, re-
centele adunări generale ale oameni-
lor muncii care au oferit un bun pri-
lej de analiză exigentă a activității
din anul de învățămînt precedent, de
proiectare a celor mai eficiente căi
și modalități de înfăptuire a unui în-
vățămînt ancorat plenar în realitățile
contemporane ale vieții cconomico-
sociale ale societății.
Acum, în acest început de toamnă,
cînd întoarcem o nouă filă de ca-
lendar și sărbătorim evenimentul re- *
deschiderii școlilor, ne exprimăm
convingerea că învățămîntul sucevean
își va îndeplini nobila sa menire
de a da societății oameni cu o te-
meinică pregătire profesională, cu un
larg orizont de gîndire, animați de
o permanentă răspundere civică și
un puternic patriotism.
DICȚIONAR (LXVII)
Macovei, Zaharia (pseudonim literar
E. Ar. Zaharia, n. 24 I. 1911, Horod-
nic de Sus). Studii secundare la Ră-
dăuți și Cosmeni și superioare la Fa-
cultatea de Litere și Filozofie din
Cernăuți. A urmat cursuri de specia-
lizare la Paris cu lingviști celebri,
precum Mario Roques, Marcel Batail-
lon, P. V. Tieghem ș.a. Profesor în
învățămîntul secundar la Dorohoi,
Fălticeni, Oradea, între 1964—1973
funcționînd ca lector universitar la
Institutul Pedagogic de 3 ani din Ora-
dea.
Volume tipărite : Nuvelele lui Ion
Grămadă, Cernăuți, 1932 ; Rostiri tari,
versuri, Rădăuți, Ed. îndrumarea,
1933 ; Trandafiri negri, versuri, Ră-
dăuți, 1933 ; Apoteoz, versuri, Cernă-
uți, 1933 ; Afania, versuri, prefață de
Vera Marian, Rădăuți, Ed. Orion,
1933 ; Mionis, versuri, Cernăuți, 1934 ;
Trestia Barcan, Cernăuți, 1934 ; Sti-
huri, metafore și imagini românești.
Rădăuți, 1936 ; Marathon, versuri,
București, Ed. Bucovina I. E. To-
rouțiu, f.a. ; Viața și opera lui Gh.
Bogdan-Duică, Cernăuți, 1935 ; Artur
Gorovci, Brașov, Tip. Unirea, 1938 ;
Insurgențe, versuri, Cernăuți, 1938 ;
Nord, versuri, Fălticeni, 1938 ; Revis-
ta nouă 1887—1895, Indice bibliogra-
fice, Poezia, Rădăuți, Tip. Arta, 1938;
Acteon, versuri, București, 1940 ; Nerv,
versuri, București, 1940 ; Antologie
rădăuțeană, desene și coperta de Eu-
gen Drăguțescu, București, Ed. Bu-
covina, I. E. Torouțiu, 1943 ; Beati-
tudini, versuri, București, 1943 ; Opi-
nii europene despre dor, București,
1943 ; Trecut, prezent și viitor în Bi-
hor, Oradea, 1969 ; Culegere de texte
pentru dictări, în colab. cu Traian
Blajovici, Valeria Batis și loan Co-
mănescu, București, Ed. Did. și Pe-
dag., 1969 ; Monografia Liceului „E-
manuil Gojdu", Oradea, 1971 ; Analize
literare pentru bacalaureat și admi-
tere Ia facultate, în colab. cu Paul
Magheru și Mihai Vînturache, Bucu-
rești, Ed. Didactică și Pedagogică,
1973 ; Zaharia Macovei a fost în’ pe-
rioada interbelică un poet prolific,
un gazetar harnic și priceput, redac-
tînd unele reviste efemere (Orion,
Argonaut, Fișier, Nord), lucrînd și în
redacția Glasului Bucovinei. A de-
butat cu versuri în unele reviste
școlare, apoi în importanta și longe-
viva revistă bucovineană Junimea li-
terară, Volumele sale de versuri (18
în 11 ani, între 1933—1944) sînt șo-
cante prin titluri, pulsînd de elanuri
juvenile. Autorul însuși a abandonat
uneltele poetice după război, abordînd
cu seriozitate și har probleme de is-
torie, literatură și didactico-metodice,
paralel cu activitatea în învățămînt.
Stabilit la Oradea, s-a dedicat cu
abnegație cercetării folclorului și cul-
turii din această zonă a țării.
Referințe critice : Popescu, Dumitru
Radu : Zaharia Macovei — în Româ-
nia liberă, 3 sept. 1977, p. 2 ; Prelip-
cean, Ion : E. Ar. Zaharia (Zaharia
Macovei) — în Pagini bucovinene.
nr. 8, 1987, p. IV ; Straje, M- : Dic-
ționar de pseudonime. București, Ed.
Minerva, 1973, p. 802 ; Streinul, Mir-
cea : Poeții tineri bucovineni, Bucu-
rești, Ed. Fundațiilor, 1938, p. 161—176;
Zaciu, Mircea : Cu cărțile pe masa.
București, Ed. Cartea Românească,
1981.
Ion PANZARU
Dihorul...
(urmare din p II)
ascultați cu atenție. Fiți bun și
inspirați puternic aer pe nas.
— Nu-nțeleg ce vreți să...
— Vă rog, mirosiți puțin înspre
bucătărie... Ei ?
— Ce-i asta ? întrebă el, după
ce se supuse și adulmecă aerul.
— Acesta-i esențialul în poves-
tea noastră, domnule Darie : plă-
cinta. Nu vă mirați ! Plăcinta pe
care atunci cînd ați intrat tocmai
o vîrîsem în cuptor și care cred
că-n momentul acesta este numai
bună de mîncat. Ea a fost. de
altfel, și scopul povestirii mele,
într-adevăr cam lungite, eare v-a
pus răbdarea la încercare.
Pagini bucovinene — III
PERMANENȚE VICTOR MORARIU
A fost una dintre cele mai
remarcabile figuri ale vieții cul-
turale bucovinene, care și-a dă-
ruit toată puterea de muncă
societății, în mijlocul căreia a
trăit, bucurîndu-se de un pres-
tigiu cu totul ieșit din comun.
Fiind un caracter onest, loial,
cinstit, modest, poate prea mo-
dest, lipsit de orice urmă de e-
goism, i-a ajutat dezinteresat pe
toți cei ce i-au solicitat ajuto-
rul. Și-a prețuit contemporanii,
despre care a vorbit și în scrie-
rile, cronicile și reportajele sale
care se referă la Suceava, ora-
șul unde și-a petrecut cei mai
mulți ani din viață, uneori cu
foarte multă căldură comunica-
tivă, care e însă obiectivă, nu
părtinitoare.
Victor Morariu s-a născut în
.1881, la Toporăuți, ca primul
fiul al scriitorului patriot Con-
stantin Morariu, prietenul și to-
varășul de suferință în temni-
țele habsburgice al lui Ciprian
Porumbescu. Din partea mamei
era nepotul lui Constantin I.
Popescu, voluntarul bucovinean
în războiul de independență, ca-
re a fost primul soldat român
căzut în luptă. După termina-
rea studiilor universitare la
Cernăuți, unde a fost membru
al societății studențești Junimea,
a devenit, în 1905, profesor de
germană și română la liceul de
băieți din Suceava, în ianuarie
1929 profesor de limba și litera-
tura germană la Facultatea de
Litere și Filosofic a Universită-
ții din Cernăuți, iar din 1940 a
funcționat Ia Universitatea din
București La 1 iulie 1946 s-a
stins din viață la Caransebeș,
departe de plaiurile bucovinene,
care i-au fost atît de dragi.
Azi nimeni nu mai știe că
Victor Morariu este acela care,
după marea unire din 1918, a
propus în ziarul Glasul Bu-
covinei (nr. 37 din 28 decem-
brie 1918) ca liceul de băieți din
Suceava să fie numit Ștefan cel
Mare. Ceea ce s-a și întîmplat !
Victor Morariu a fost un pro-
fesor ce s-a bucurat de o imen-
să autoritate, reușind să se im-
pună elevilor nu prin teroarea
notelor din catalog, ci prin a-
utoritatea personalității, prin
purtarea lui distinsă, delicată,
fină și prin forța vastelor sale
cunoștințe, prin lecțiile excep-
ționale pe care le făcea. Jar în
fața studenților se mai revela
distinsul om de știință, dotat și
cu calitățile pedagogice necesa-
re, specifice învățămîntului su-
perior, ceea ce făcea ca semi-
nariile și cursurile sale (de ex.
Romantismul german, Jean Paul,
Hălderlin, Wieland, Ilerder, Din
istoria și teoria , nuvelei germa-
ne) să fie modele excelente de
muncă științifică.
Victor Morariu n-a fost tipul
cărturarului izolat în turnul lui
de fildeș, ci, dimpotrivă, a fost
activ în viața culturală. A fost
nu numai un conferețițiar pre-
țuit, ci și un muzician, un vio-
lonist (și pianist) talentat, pre-
zentîndu-se în public și ca so-
list și în formații de cameră și
în orchestră. A dus o viață den-
să, de o maximă intensitate, în
ciuda sănătății sale care nu era
chiar atît de bună,
A fost membru al societății
Școala Română, al Reuniunii
muzicale-dramatice Ciprian Po-
rumbescu, al Ligii Culturale
(Suceava), al Ateneului Român
(Suceava) și al Societății pen-
tru cultură din Bucovina, Ar-
monia, a fost vicepreședintele
Societății Germaniștilor Români
(București) și a făcut parte din
comitetul de onoare al Institu-
tului de Cultură Româno-ger-
man (Miinchen).
A publicat extrem de mult,
dar o mai mult decît exagerată
modestie a făcut ca prea multe
lucrări ale sale să rămînă în-
gropate în reviste și ziare. Deși
în presă a fost sfătuit de mai
multe ori să-și adune în volu-
me opera risipită în periodice,
autorul ei n-a dat urmare aces-
tor îndreptățite îndemnuri.
Studiile sale critice, studiile
informative, recenziile.. reporta-
jele, notele etc., le putem cata-
loga în : 1) Germanistică, 2) In-
terferențe româno-gcrmane. Ca
germanist român, Victor Mora-
riu ne-a dat studii temeinice,
substanțiale despre literatura de
limbă germană. Și din domeniul
care ar trebui să-i intereseze pe
toți germaniștii români, interfe-
rențele româno-germane. Subiec-
te în legătură cu influențe ger-
,mane asupra românilor, influ-
ențe românești asupra vorbito-
rilor de limbă germană, scri-
itori germani despre români, re-
oglindirea realităților românești
in știința și literatura de limba
germană, scriitori români de
limbă germană (ca de ex. bu-
covineanul Ionel Calinciuc),
3) Literatură română, 4) Bucovi-
nensia : critică literară despre
scriitori români bucovineni, via-
ța teatrală, personalități și eve-
nimente importante din trecut,
dai uitate, evenimente culturale
dm trecut, prieteni ai români-
lor, vizite românești importante
în Bucovina secolului trecut, is-
toricul unor orașe bucovinene,
necrologuri, comemorări, amin-
tiri, 5) Sucevensia. Victor Mo-
rariu a fost un cronicar cultu-
ral al Sucevei, în prezent nu se
poate scrie nimic despre viața
interbelică a Sucevei fără a se
face referire la Istoricul Reuni-
unii muzicale-dramatice Ciprian
Porumbescu (scris în colaborare
cu Ștefan Pavelescu) sau la su-
tele de cronici, reportaje etc., a-
părute în ziarul Glasul Bucovi-
nei, precum și în revistele Ju-
nimea literară și Făt Frumos,
care ne dau o imagine fidelă
a bogatei vieți culturale și ar-
tistice a Sucevei între cele două
războaie mondiale, 6) Teorie li-
terară și logică, 7) Muzică și
arte plastice contribuții, în cea
mai mare parte bucovinene, în
special porumbescienc, 8) Tra,
duceri din limba germană și
franceză în limba română, 9) Va-
ria : a) în slujba dreptății,
b) alți scriitori străini despre
români, c) oaspeți străini, d) din
Caransebeș, 10) Prefețe, publi-
cații de folclor „cătănesc", edi-
tarea poetului țăran Constantin
Sasu, publicarea unor scrisori
ale unor personalități bucovi-
ncne.
Conferințele sale au fost pu-
blicate în parte, unele ne-au
rămas încă consemnate în* re-
zumatele care au apărut în zia-
re, de la altele nu a mai rămas
altceva decît titlul.
Paleta lucrărilor profesorului,
care și atunci cînd a foșt uni-
versitar a locuit la Suceava, a
fost deci extrem de variată.
Victor Morariu, acest spirit
enciclopedic și excelent cunoscă-
tor al literaturii române, a fost
unul dintre cei mai mari ger-
maniști români. Prin toată ac-
tivitatea lui plină de abnega-
ție, atît la catedră, cit și în
„cetate" ne oferă și azi un e-
xemplu luminos, demn de a fi
urmat.
Mircea GRIGOROMȚĂ
cadran Intre da si nu
*
Orice nouă carte constituie o
„secvență comparatistă" în evolu-
ția unui autor, consideră Romul
Munteanu, adăugind : aptă a fi
„mereu proiectată" ca un punct de
demarcație , în biografia acestuia.
Desigur, momentul poate prilejui
motive de reală/plăcută surpriză
pentru cel interesat, după cum al-
teori respectivul produs editorial
nu face decît să dezamăgească.
Interesantă rămâne cea de a doua
posibilitate, mai precis reacția de-
clanșată vizavi de o asemenea con-
statare. Proba de sinceritate a co-
mentatorului se realizează abia a-
tunci. Și cazul de la care am por-
nit nu-i ales întîmplător : lui Ro-
mul Munteanu, de pildă, nu i-a
plăcut „Caietul de adnotări" al
Ioanei Crăciunescu și domnia sa.o
afirmă (în cronica ce i-o dedică în
Flacăra) fără ocolișuri însă cu o
elegantă severitate. Volumul în
discuție — aflăm — lasă „impre-
sia unei lămpi gata să se stingă",
dar nu definitiv, ne atrage atenția
Romul Munteanu. ci numai „pentru
o anumită vreme". Acest plastic
adaos ni se pare de mare efect,
comparația însăși lucrînd în favoa-
rea termenului real și de referin-
ță. De altfel, Romul Munteanu îsi
încheie cronica menționată printr-o
frumoasă aluzie Ia capacitatea de
„revenire" a scriitoarei : „creația
anterioară a Ioanei Crăciunescu fi-
ind un cec care trebuie creditat".
Bineînțeles, o asemenea interven-
ție, chiar puțin neașteptată prin
tonalitatea sa intolerantă, e prefe-
rabilă amăgitoarelor artificii puse
sub semnul concesiilor ori ale exa-
gerărilor de evaluare. R.M. îi re-
proșează poctci o anume „oboseală
cosmică" detectabilă și la nivelul
expresiei, dar nu pierde din vedere
că e vorba de o voce distinctă, cu
o biografie certă, căreia nu-i poate
trece cu vederea (tocmai de-aceea)
pulverizarea sensibilității în „alu-
viuni afective reziduale".
Zicem că este preferabilă (în
sens constructiv) o asemenea ati-
tudine pentru că ea face, între al-
tele, și figură aparte, stingheră în
corul elogiilor cu care ne-au obiș-
nuit publicațiile noastre. Să luăm
un exemplu. Gabriel Rusu scrie în
termeni entuziaști despre Ion Cris-
loiu și placheta sa „Povestitorii",
cronica rezultată fiind o mirobo-
lantă enumerare de ilustre calități
și nemaipomenite reușite. Ion Cris-
toiu, crede G.R., părăsește (cu a-
cest prilej) condiția de moralist sa-
tiric, relevată în cartea de debut,
devenind un analist cu „sarcasm
bonom" și ironie „fantastă". în na-
rațiunile sale (relatînd cam gazetă-
rește despre întîmplări și indivizi
obișnuiți) „crearea efectului comic
se baziwză pe o inteligentă aplica-
ție a principiului bergsonian". Și
încă : amuzamentul prozelor lui
Ion Cristoiu — constată doct ace-
lași G.R. — „se ivește din mixa-
rea unor coduri de interpretare cul-
turală incompatibile în situații nor-
male", manieră și aici luați *1-
minte — ce suportă comparația cu
„cele folosite de Uf și Petrov sau
Ilașek". Dar asocierile merg mai
departe și G.R. stabilește corelații
galante pînă și cu „O mie și una do
nopți" : „El (adică autorul — n.n.)
imaginează povestiri-cadru între li-
mitele cărora iau naștere mereu al-
te povestiri, ca într-o mini-proli-
ferare (sic !) de tip Halima".
Ne oprim aici cu exemplificările
(întreaga recenzie desfășurată pe
două mai'i coloane excluzînd și cea
mai nevinovată remarcă critică),
exemplificări suficiente, credem,
pentru a evidenția încă o dată se-
ninătatea cu care observația obiec-
tivă e înlocuită de unii comenta-
tori ai fenomenului literar la zi
cu strategia struțului, pe cît de ipo-
crită, pe atît de inutilă.
loanid DELEANU
Am citit nu demult o minu-
nată definiție lirică a pămîntu-
lui natal : „Iertați-mă, alte pă-
minturi, / Iertați-mă, alte pă-
duri, / Dar cel mai al meu și
mai sfînt mi-i / Pămîntul lăsat
din străbuni. // Pe dealuri, sub
ierbi mătăsoase, / Bunicii și ta-
ta mi-1 cîntă. / Cînd dor li se
face de-amurguri, / De pluguri,
de ploi și de vînturi ll (...) Pe
ce-aș schimba ulmul sub care,1
Pîndind cea mai tînără stea, /
Mama cu pletele-n lună / Lingă
umerii tatei rîdea ! // De aceea
și dragă mi-c viața / Și clipa
în care trăiesc, / Că un pumn
de țărînă de-acasă / Mi-i scump
cît un glob pămîntcsc". Și o
admirabilă definiție poetică a
doinei : „Această pasăre ce bate
Ia fereastră / Cu-aripa ei de
noapte și de dor, / Născută este
din iubirea noastră / Și din iu-
birea mare-a tuturor. // (...) A-
ceastă pasăre ce zboară peste
moarte / Și are suflet de pămînt
și grai, / Copiilor din pîine Ie
împarte, l La un soroc de bă-
tălie grea, ' Pe cei căzuți în
luptă îi învie / Și îi învață a se
răzbuna..." Alături de ele, o
Priveghere perpetuă de ziua
nașterii lui Mi hai Eminescu, so-
lemnă ca o rugă, monodică pre-
cum un descîntec sau un vatici-
niu : „In astă noapte lungă, /
Copii ai nedormirii, / Să fim
cu toți aproape / De leagănul
iubirii. // Pămîntul în durere /
Din lacrimă va naște, / In stri-
găte de mamă / Un fiu cu ochi
Suceava în vremea lui Vasile Lupu
(urmare din pag. 1)
rîul Cetății, iar la vest de o li-
nie ce trecea aproximativ prin
•zona actualelor clădiri ale Liceu-
lui „tetru Rareș", băii, autogării
si Centrului Militar ; spre sud —
de o linie amplasată prin zona
hotelului „Balada", a internatului
Liceului Industrial nr. 4, a Mu-
zeului județean, _ magazinului „Bu-
covina" și a străzii Republicii, iar
spre nord era limitat de cuesta
înaltă de deasupra văii Sucevei,
trecînd ap la Mirăuți. Orașul era
împărțit în două zone aproxima-
tiv egale (nordică și sudică), prin
pîrîiașul Șipot, care, izvorind de
de aștri. // Un fiu care ne vi-
ne / Din vremuri viitoare / Și
n-o să mai apună, / Mereu va
tot răsare. H Fecior al gliei bu-
ne, / Al codrului prin timpuri, /
Rosti-ne-va cuvîntul".
După partea de pămînt a su-
fletului Doinei-Măiastre, iată a-
cum și această parte de grai a
sufletului ei : „Țară a mamei și
a tatei, / Maică a mea și a ta, /
Am nevoie de limbă / Spre a
nu vă uita. // Am băut-o cu lap-
tele / Și-am cîntat-o la nunți. /
Voci de bronz
Abia-ncepi să îngîni, / Dacă
limba uita-vei l Ne-om simți mai
străini. // Chiar să ai și avuție1
După bunul tău plac, / Fără
limba străbună / Vei fi cel mai
sărac (...)“. Dar și pe acestea :
„Limba maternă, ca floarea eter-
nă, ca floarea eternă / De bu-
suioc și de dor — / Dor de ță-
rîne, de doine bătrîne, / De frea-
mătul codrilor. 7/ Ea ne adună,
cu soare și cu lună, / Cu viitor
și trecut — / Frunză de laur
bătută în aur / De-un meșter
necunoscut. // Vine din vreme
și suie-n poeme, / Lîngă baladă
și rost — / în mitul din țară
naște-o mioară, / Frate păsto-
rul mi-a fost. // Vine din soarte,
pășind peste moarte, I Cu bucu-
rii și dureri — / In cer, departe,
Luceafărul arde, / Astăzi mai
pe locul actualului cinematograf
„Modern", curgea, in direcția est-
vest, prin centrul de acum și se
vărsa în pîrîul Cetății. In zona
nordică se afla partea cea mai
importantă a tîrgului, care se
dezvoltase în preajma Curții
Domnești. Piața centrală a ve-
chiului tîrg se întindea între curte
și biserica Sf. Dumitru. în a-
ceastă zonă se găseau numeroase
pivnițe și clădiri cu temelii de
piatră, aparținînd unor dregători
și mari negustori. La nord-vest de
vatra propriu-zisă a tîrgului, pî-
nă la Zamca, se întindea cartierul
armenesc.
Orașul cunoștea o intensă viață
tînăr ca ieri. >/ Limba preasfîn-
tă, mereu neînfrîntă, / Simplu
vorbită de zei — / Iară și iară
senin mă-n-fioară / Dulce me-
lodica ci. // Limbă de pîine, de
neam ce rămîne, / Casă cu ma-
să în prag — / Cîntă și plînge,
cînd rouă o frînge /, Ramură
verde de fag. // Limbă de pace,
de suflet ce tace / Neînfricat și
imens — / Crește pămîntul și
umple cuvîntul / Cu adevăr și
cu sens (...)“ Și pe acesta : „Vor-
bă veche și aleasă — / Pentru
zîmbet de mireasă. // Vorbă
grea ca un mormînt / Pentru cel
hidos la gînd. j! Vorba codrului
și-a gliei — / Dulce vorbă-a
veșniciei". Și, încă, pe aceasta :
„în aceeași limbă / Toată lumea
plînge. In aceeași limbă / Rîde
un pămînt. / Ci doar în limba
ta / Durerea poți s-o mingii, /
Iar bucuria / S-o prefaci în
•cînt. // în limba ta / Ți-e dor
de mama, / Și vinul e mai vin, /
Și prinzul e mai prinz. / Și doar
in limba ta / Poți rîde singur,!
Și doar în limba ta / Te poți
opri din plîns. // Iar cînd nu
poți 1 Nici plînge și nici rîde,/
Cînd nu poți mingîia / Și nici
cîntă, ! Cu al tău pămînt, / Cu
cerul tău în față, / Tu taci a-
tunce / Tot în limba ta".
Fiii cărui neam oare cîntă
economică, aici desfășurîndu-și
activitatea numeroși meșteșugari
și negustori, dintre care unii, da-
torită bogățiilor pe care le deți-
neau, pătrunseseră în tagma boie-
rească.
Noua înflorire a Sucevei, din
timpul lui Vasile Lupu, avea să
fie întreruptă în mod tragic de
evenimentele care au marcat sfîr-
șitul domniei și care au adus pe
teritoriul Moldovei tot felul de
oști străine, puse pe jaf. Multe
monumente, ridicate cu trudă, pre-
cum și comori de artă și cultură
au dispărut atunci, în fața pofte-
lor prădalnice ale acestor merce-
nari. După cîțiva ani, ceea ce
mai rămăsese din fosta cetate de
glorie a Sucevei a fost distrus
din ordinul Porții otomane, iar
așa de dulce și de tînguioș, cu
sonuri pe care le-am mai întîl-
nit, la fel de limpezi, în doine
și cîntcce bătrînești, in versete-
le lui Alecu Russo și în poeme-
le eminesciene ? lată-i și pe ei:
„Moldovenii cînd se strîng / Șixn
petreceri se avîntă, / La un colț
de masă plîng, / La alt colț de
masă cîntă. // (...) Două lumi în-
tr-un întreg / Permanent își
schimbă locul. / Vin pe rînd
și-asemeni trec / Cînd necazul,
cînd norocul. // (...) Și-n paharul
veșnic plin / Băutura lor cea
sacră, / Jumătate-i cer senin, /
Jumătate-i boltă neagră"
Am auzit, citindu-le cu inima
și cu mintea, vocile de bronz
sonor ale poeților de astăzi din
R.S.S. Moldovenească : Petru
Dudnic (1941 -1984), Dumitru
Matcovschi, Gheorghe Vodă,
Leonida Lari, din nou Matcov-
schi, Ludmila Sobcțchi, Grigore
Vieru, „mag" al verbului poetic,
și pe Petru Zadnipru (1927—•
1976), din creația cărora am ci-
tat aici cîteva crîmpeie exem-
plare, îmbrățișate — împreună
cu versurile, admirabile, ale
multor altora, peste cincizeci,
închinate Mamei, convorbirii
peste vremi cu năluca surghiu-
nitului Ovidiu, sau elogiind ver-
ticalitatea, sevele lăuntrice și
rodnicia pomilor — între coper-
țile antologiei Constelația lirei,
apărută în toamna anului 1987
la editura bucureșteană „Cartea
Românească".
Tudor DENECTIN
i---- CONSEMNĂRI ---
Vară culturală suceveana
desăvîrșirea ruinării orașului au
realizat-o războaiele, cutremurele,
alunecările de teren și nepăsarea
cotropitorilor habsburgi ai Buco-
vinei.
Cu timpul, cele mai multe mo-
numente ale Sucevei medievale
s-au transformat în ruine sau au
fost acoperite de construcții ul-
terioare, dar redescoperirea și pu-
nerea lor în valoare, în zilele
noastre, oferă, alături de imaginile
spectaculoase ale Sucevei contem-
porane, o pagină semnificativă a
vechii civilizații’ autohtone, de-
monstrlnd permanenta dorință de
frumos și progres care i-a ani-
mat pe oamenii acestui pămînt,
ce au dat lumii, printre atîtea al-
te comori, ceramica pictată de
Cucuteni și albastrul de Voroneț.
Anotimp al revărsării aurului holdelor în
hambarele înmiresmate de pîine, vara, timp
al speranței și certitudinilor viitoare, aduce,
intr-un benefic plan al conștiinței mărturii ale
creației durabile, ale spiritualității izvorîte
dintr-o liberă și demnă dorință de a dăinui. (
într-o rezonanță definitorie cu rodul bogat, cu
munca susținută de înalt nivel din fabrici și _ |
uzine, de pe ogoare, cultura își găsește pretu-
tindeni pe cuprinsul patriei acorduri ample.
Racordată ritmului intens, specific vieții con-
temporane a țării, viața culturală a suceveni-
lor consemnează și în acest timp al înaltelor
temperaturi noi mărturii ale unei intense acti-
vități artistice, de largă respirație națională,
subsumate Festivalului „Cîntarea României".
Intrat, de mult, în conștiința muzicală a
țării, Concursul național de interpretare instru-
mentală „Ciprian Porumbescu", aflat acum la
cea de a XVII-a ediție, dotat cu mult rîvnitul
premiu „Lira de aur" (deținut de mulți inter-
preți ce și-au alăturat în timp prin talentul
și munca lor, și trofee ale unor prestigioase
concursuri internaționale) a reunit, pe scena
sălii de concurs — Casa de cultură a sindi- r
catelor din municipiul Suceava — copii din
întreaga țară, adevărați artiști ce au probat,
din nou, că „valoarea nu așteaptă numărul a-
nilor". Ediția din acest an a impus un nou nume,
acela al Liviei Ilanka Rus din București.
Coborît din frescele Voronețului. Concursul t
de pictură și grafică, destinat artiștilor plastici
profesioniști și absolvenților de institute de <
profil, a reunit și la cea de a XHI-a ediție tț
numeroși partîcipanți ce au adus, în lucrările
lor, un omagiu muncii eroice a poporului, fru-
museților patriei. Intre laureații din acest an i
se înscriu pictori de mare talent din 4 ju-
dețe ale țării : Ion Grigore, Ion Carp Fluerici,
Gh. Staneiu și Lia Roman.
Petru DRIȘCU
REALIZATORI: Ion BELDEANU, George
DAMIAN, Viorel DARJA, Ion CARP
FLUERICI, Mihai! IORDACHE, Gh.
LUPU, Marcel MUREȘEANU, Ion PA-
RANICI, Victor Traian RUSU, Mircea
TINESCU, Alexandru TOMA
Secretariat : Eugen DIMITRIU
Tehnoredactare : Valentin MILICI
Comitetul județean de cultură
și educație socialistă Suceava