IULIE 1988
EDITATE ÎN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTĂ SUCEAVA
autograf
G. ISTRATE
Bucovina
Bucovina a intrat în
istorice, începînd cu cea
carte a inimii
conștiința noastră prin lecturile literare și
mai fragedă vîrstă, prin literatura lui Nicu
lui Nicolae lorga. Tot lorga, printr-o lucrare
Gane și, apoi, prin cărțile
specială, adevărată capodoperă, ne-a deschis înțelegerea și ne-a în-
dreptat pașii spre mormîntul de la Putna, unde veghează asupra des-
tinului nostru, și astăzi, umbra fără moarte a unuia dintre cei mai
Acei ani
de răscruce
Diplomațj si misionari, alți diferiți călători străini
ce au avut prilejul să treacă prin reședința Moldovei
au consemnat în notele lor de drum informații pre-
țioase despre Suceava, recunoscută, în veacurile al
XV-lea și al XVI-Iea, prim faima ei. Dar au fost
și altfel de „vizitatori" care-și doreau să fie stă-
pinitorii orașului și cuceritorii cetății sale. Și de
la aceștia s-au păstrat, de asemenea, numeroase
relatări. In acest sens, amintim cronicile turcești
ce abundă în astfel de știri. Scrierile amintite —
imnuri de slavă ale sultanilor „mai tari decît ce-
ru]“ —, au grijă să ocolească ceea ce nu le era
pe plac, să nu pomenească de înfrîngeri și să pri-
vească pe cei potrivnici cu dispreț ; dar se găsesc
și pagini unde lucrurile sînt relatate, obiectiv, unii
cronicari fiind martori direcți, participanți Ia e-
venimente.
Multe informații de un interes deosebit se referă
la înfățișarea cetății și a orașului Suceava în 1538
— an de cumplite încercări pentru Moldova și ca-
pitala sa. Este vorba de expediția Iui Suleiman Mag-
nificul, în urma căreia Moldova cade într-o accen-
tuată dependență față de Imperiul Otoman, cînd și
Cetatea de Scaun, pînă atunci de nebiruit, este cu-
cerită prin trădare. Spicuim numai cîtcva din în-
semnările acelor cronici despre Suceava, vom afla
cîte ceva din ceea ce a dat măreție
tine și totodată vom înțelege de ce
crurile ce i-au creat faimă, astăzi
Cetatea de Scaun, rîvnită cu atîta
ceritoii, este prezentată în cronicile
Sucevei mușa-
multe din lu-
nii mai sînt.
patimă de cu-
turcești cu ad-
mirație izvorîtă și din bucuria că a fost, în cele din
urmă, gupusă oștilor otomane, uitînd însă că acest
fapt s-a datorat trădării, uitînd că în alte două
rînduri cetatea a fost de nebiruit, chiar si în fața
lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolu-
lui. Mustafa Gelalzade care l-a însoțit pe Suleiman
Magnificul in Moldova ne spune că ; „Cetatea este
înaltă, turnurile sînt solide, porțile înguste, șanțu-
rile largi, deci este cu neputință de pătruns chiar
pentru zborul unei păsări. In turnurile sale se gă-
sesc așezate tunuri de toate mărimile, muniții și
provizii din belșug. In șanțurile cetății sînt înfipte
țepușe de fier și de lemn, care alcătuiesc alte pie-
dici. Cetatea este așa de bine întărită, îneît foarte
greu poate fi cucerită". Alt cronicar (Nasuh Mat-
rakei) compara cetatea, ce avea „ziduri numeroase
și puternice", cu cele ridicate de Alexandru cel
Mare, viteazul rege macedonean rămas în Orient,
idealul tuturor cuceritorilor.
Referindu-se Ia același monument, Mustafa Aii,
cronicar din secolul al XVI-Iea, spunea că „ceta-
tea avea turnuri, și mici și mari, de formă concavă,
înălțîndu-se spre cer, avea și un șanț larg și adînc.
De asemenea, pentru apărarea cetății, pe lingă că
avea turnuri puternice, era și plină cu tunuri, a-
vînd totodată și diverse locuri de trecere întărite
cu copaci. Toate acestea erau apărate cu multă
Desen de George GA v RILEAN
IULIE
mari fii ai acestui popor, Ștefan cel Mare.
Pentru mine Bucovina are și unele semnificații particulare, numai
ale mele. Vreme de aproape șasezeci de ani, de la 15 august 1932, am
străbătut-o în lung și în lat, cu piciorul sau cu căruța, cu mașina ori
cu trenul. Am poposit îndelung în satele și orașele ei și am legat
prietenii cu oameni de toate vîrstele și de toate categoriile, îmbogă-
țindu-mi, în felul acesta, sufletul. Cum aș putea uita prima lectură a
romanului Baltagul, pe drumul dintre Vatra Dornei și Cîrlibaba, pe o
căruță în care duceam păpușoi moldovenesc acasă, în Transilvania ?
Cum aș putea uita emoția care a pus stăpînire pe mine cu ocazia celei
dlntîi călătorii la Vatra Dornei, cînd am descoperit că frumosul oraș
mă primea pe... Calea Transilvaniei, replică patriotică a Căii Moldovei,
pe care intră călătorii care au străbătut Valea Bârgăului, pe drumul
invers, spre Bistrița? Cum aș putea uita popasurile pe care le-am
făcut la Voroneț ori la Moldovița, în compania unor prieteni de
peste hotare, ca profesoara Jindra Huskovă, de la Bratislava, mai
impresionată decît noi, parcă, de minunile de la Voroneț ?
Bucovina a fost pentru mine un fpl de rampă de lansare. Îndră-
gostit de Iași și de oamenii lui, încă din copilărie, nu puteam concepe
înscrierea la universitate în altă parte decît în capitala Moldovei. îmi
aduc aminte de drumul pe care l-am făcut, de la Năsăud pînă la Iași,
cu cele șase schimbări de tren ale lui,în toamna anului 1933, și mai
ales îmi aduc aminte de clipa în care, odată cu cea de a patra schim-
bare a trenului, la orele 14,26, nu mă mai temeam
întoarce cineva din drum, să-mi întrerupă
la Iași.
Vatra Dornei îmi devenise familiară,
reu marcată de achiziționarea unor cărți
călătoria
Trecerea
care se
vitejie
și zel".
Dar și orașul — reședință voievodală a fost ad-
mirat ’	‘	’	.	...
vidași
de cei care l-au văzut, fiind descris do
Mustafa Gelalzade ca „un oraș foarte în
floritor. Clima Iui este temperată și are ape dulci
sl curate. împrejurimile sînt împădurite si acoperi-
te cu verdeață. Pe scurt este un oraș frumos din
toate punctele de vedere", iar Mustafa Aii în cro-
nica sii caracterizează Suceava ca
cu climă bună,
,un oraș plăcut,
cu vii și locuri frumoase pentru
petreceri".
Toate acestea s-au transformat „într-un ținut bă-
tut de valuri" ne relatează o altă cronică turceas-
ca reterindu-se la evenimentele din septembrie 1538.
Cu prilejul acestor nenorocite întîmplări este cău-
tat și găsit tezaurul domniei, măsură a puterii si
fastului ei. Cronica Iui Mustafa Aii ne informează
că : „HUsein-aga a fost însărcinat să sape si să răs-
colească ușor unele părți ale cetății voievodului re-
bel al Moldovei care fugise, pentru a descoperi
tezaure și comori. S-a mai poruncit ca după ce
vor fi găsite toate acestea să fie predate visteriei
împărătești. Cu prilejul acestor cercetări și săpături
făcute dih ordinul sultanului cuceritor, au ieșit Ia
iveală atîtea diamante de mare preț și atîtea avu-
ții, incit au depășit închipuirea emirilor". Mustafa
Gelalzade, cel care, probabil, a avut prilejul să-I
vadă chiar Ia Suceava, menționează că acest te-
zaur se compunea din următoarele obiecte : „...ber-
beci de argint, carafe, ibrice, cușme, pahare, să-
bii încrustate cu pietre prețioase, giuvaericale, vase
prețioase de pus flori, cămăși de mătase, cărți le-
gate în argint și aur, evanghelii, cruci, monede în
mare cantitate, obiecte și mărfuri si de asemenea și
obiecte de podoabă lux, stofe de mătase si multe
alto lucruri care nu pot fi descrise de pana au-
torului. Banii și toate aceste lucruri au fost luate
pentru a fi depuse în visteria împărătească drept
obiecte de preț".
Cronicile turcești ne mai povestesc că iot atunci,
după căderea cetății : „Templele numeroase ale
ghiaurilor răi din fire, precum și veșmintele lor au
fost incendiate si distruse în focul furiei în așa
măsură, îneît de Ia profetul Mahomed si pînă in
zilele noastre, dușmanul nu a văzut o astfel de
distrugere, și nici musulmanii nu au distrus vreo-
dată în așa măsură din ambiție".
S-au pierdut si prefăcut în scrum podoabele dom-
niei, ctitoriile reședinței voievodale a mușaținilor
ce au înfrumusețat-o așa cum se cuvine unui oraș
ce fusese capitală mai bine de 150 de ani. Mffîdova
cea cu „sate bogate, cu belșug dc ape, cu livezi si
grădini mari" — cum o caracteriza Mustafa Ah
—, deși înfrîntă, avînd scaunul domniei despuiat
de’ splendorile artei, totuși nu s-a prăbușit ca stat
si inima ei — Suceava — nu a încetat să existe,
jucîndu-si încă zbuciumatul ei destin,. rami.nmd,
peste veacuri, un simbol al măreției și gloriei ro-
mânești în lupta pentru libertate.
Dr. Mircea IGNAT
că m-ar mai putea
și să nu mai ajung
pe aici a fost me-
chemau Vatra, Ro-
Dacă am putea cosi doar cu privirea
această iarbă plutitoare
dacă o vorbă sau un tunet din lăuntru
ar obosi mîinile ploii
făcînd-o să se arunce-n gol...
dar noi nu doar atit putem
supremul nostru argument
este că deslușim acestea toate
chiar în secunda cînd fulgerul despică
țeasta misterelor
vedem și pentru ele suferim
sorbind din așteptare.
Marcel MURESEANU
Conștiința scriitorului
s	S
Dacă scrisul este îndeobște un
act strict individual, interesînci
Inainte
același
despre
său și
cultura
de toate pe autor, ml
lucru se poate spune
rezultatul travaliului
semnificația acestuia în
unei societăți.
Este știut că un om de lite-
re ia condeiul în mină pentru
a-și așterne pe hîrtie versuri-
le, nuvela, romanul sau piesa
de teatru nu pentru ca apoi, lu-
crarea odată încheiată, să fie
închisă într-un sertar ci pen-
tru a fi adusă la
celarlalți oameni,
cititori ai operei
cred că un autor
cunoștința
potențialii
sale. Nu
scrie doar
pentru sine satisfăcîndu-și ast-
fel un orgoliu
by" — pentru
men la modă
uneori, el nu
încredințeze i
secret, un „hob-
a folosi un ter-
i — chiar dacă
se grăbește să
tiparului creația
sa din diverse motive. Mărtu-
risită, sau nu, destinația este,
A PRIVI
mante și cîntece, Poeme și povești (toate de George Coșbuc !) ori Poe-
zii, de Veronica Micle sau Destin, de V. Voiculescu.
în anii războiului, după dictatul de la Viena, urcam, periodic, spre
Vatra Dornei, unde era refugiat fratele meu, și ne îndreptam spre Po-
dul Cușnei, la frontieră, unde așteptam să vină mama din cealaltă
parte a munților.
După anii ’50, însoțit de unii colaboratori mai tineri, am străbătut
Țara Fagilor din preajma Călimanilor, de la Păltiniș și Dîrmoxa, Ia
Izvoarele Sucevei și la Brodina, Ia Soloneț, Cașvana și la Ulma, la
rîrtești și la Poiana Stampei, adunînd, cum ar spune Alecu Russo,
graiul ei, prin care se întăresc mărturiile legăturilor indestructibile ale
locuitorilor acestui ținut cu cei din Moldova și cu cei din Transilva-
nia. Graiul din Bucovina este unul de tranziție, cu puternice infiltrații
ardelenești și moldovenești. în el se reflectă, ca și în numele oamenilor
care aduc aminte, adesea, de satele din jurul Năsăudului, printre ele
și al meu propriu, istoria însăși a Țării de Sus.
redea cu maximă obiectivitate
realitățile
luat implicit, o
din jurul lor, au
față
poziție
breanu, Tudor Arghezi, George
pîn ă la urmă aceeași : citito-
rul.
Desigur toate acestea sînt
demult cunoscute și e de pri-
sos să insistăm asupra lor.
Mai interesant este însă „labo-
ratorul de creație" al scriito-
de aceasta, o acceptau
dimpotrivă, o condamnau
ori,
în
rului
cesta
unea
tate.
de azi, in ce măsură a-
este conștient
pe care
o are
de misi-
în socie-
Confruntat
dinamică, în
cu o
civilizație
care se produc
schimbări profunde, revoluțio-
nare, în toate sferele de acti-
vitate umană, scriitorul nu es-
te și nu poate fi un simplu
fotograf al timpului său, in-
stalat comod într-un turn de
fildeș de unde observă neutru
ce se petrece în jur. A consta-
ta doar nu este suficient, da-
că nu imposibil numai și pen-
tru faptul că scriitorul are, ca
oricare om. o atitudine în fa-
ța vieții. Este de altfel știut
că marii artiști care au tins să
numele unui ideal civic.
Indiferent de curentele și
școlile în care istoria litera-
ră ii încadrează astăzi, marii
scriitori de pretutindeni au fost
nu numai martori ai epocii în
care au trăit și au creat dar
si conștiințe ale vremii lor.
In secolul trecut, un Bălcescu
si Alecsandri, un Eminescu,
Caragiale, Slavici — pentru a
aminti doar cîteva piscuri ale
literaturii române — constituie
exemple strălucite în acest
sens. Lecția lor de patriotism,
de atitudine critică necruță-
toare a stărilor de lucruri din
vremea lor, încrederea în va-
lorile perene ale poporului
sînt prezente în fiecare crea-
ție lăsată nouă moștenire, stră-
bat întreaga lor operă. Pe ur-
mele lor au pășit marii scrii-
tori din perioada interbelică
printre care numele lui Mi-
hail Sadoveanu, Liviu Re-
Bacovia, Lucian Blaga,
mii Petrescu, G. Călinescu
prezintă tot atîtea repere
evoluția creației literare
țara noastră.
Un moment hotărîtor în
re-
in
din
ac-
tivitatea unora dintre scriito-
rii amintiți l-a constituit de-
sigur actul istoric de la 23
August 1944, moment de răs-
cruce în istoria poporului nos-
tru. Eliberarea țării de sub
jugul fascist, cucerirea puterii
de către clasa muncitoare în
alianță cu țărănimea, profun-
dele transformări petrecute în
viață social-economică a țării
au constituit desigur tot atîtea
examene de conștiință pentru
scriitorii
din acea perioadă,
aflați la vîrsta maturității lor
creatoare.
Faptele sînt dealtfel știute
și nu este cazul acum să in-
sistăm asupra lor. în aproape
o jumătate de secol, dar mai
ales, după cel de al IX-lea Con-
(continuare în pag. III)
Sergiu NEGURA
Mă
bate gindut
Bucovina mi s-a părut întotdeauna, în
periplurile reportericești, o promițătoare
divă cu irisuri „verzi ca două mistice
smaralde" — vorba Iui Cincinat Pave-
lescu. Ar fi superfluu să spun că, vai,
în zăbava trecerilor multiple, n-am reu-
șit să pătrund tainele promisiunii, acestea
fiind rezervate, desigur, numai bucovi-
nenilor get-beget. Ca observator venit
din alte zări, am rămas doar cu admi-
rația. Admirație pentru obcinile văluri-
te, zidirile inegalabile, vetrele
și civilizație contemporană;
pentru dîrzenia și franchețea
locului, zugrăvită cu modestie
tajele și scenariile mele. în
de istorie
admirație
oamenilor
în repor-
Călimani,
prin intermediul supraviețuitorilor unei
operațiuni de salvare, vorbeam despre
„Cei șapte care au văzut moartea". La
Rădăuți, îi luam ultimul interviu olaru-
lui Colibaba, în încăperea cuptorului,
căptușită cu ceramică de Kuty. La Vatra
Dornei, ascultam sunetul orologiului din
turn și măsurăm timpurile devenirii a-
șezării. La Gura Humorului, Ostra, Le-
șu Ursului încercam să înțeleg sufletul
minerului, de candoare eroică și dăruire
nedisimulată.
Am găsit de cuviință că reportajul
crud și fascinant, cu toată foamea citi-
torului pentru agest gen, nu e suficient
pentru oglindirea zbaterii temerare a
oamenilor adincurilor sucevene. Docu-
mentul de viață trebuie metamorfozat
în opere de ficțiune, acest spațiu-matrice
oferind creatorului surse majore de in-
spirație. Piesa de teatru radiofonic „Ma-
gistrala subterană", cu o poveste de dra-
goste suprapusă pe iubirea minerului
pentru meseria Iui cutezătoare, izvorăș-
te din răgazurile mele prin acești munți
vrăjiți și severi. E vremea ca acumulă-
rile să se reverse în beletristică. De a-
ceea, mă bate gîndul să revin printre
exploratorii subteranelor, să le pipăi
iarăși inimile și să-mi chinui condeiul
întru hărăzirea unei narațiuni scrise fără
prejudecăți.
S-au alcătuit puține filme, puține ro-
mane din acest univers captivant de
muncă și viață spirituală. Minerul, iu-
bitor și el de cultură, așteaptă de Ia au-
torii mai vîrstnici ori mai tineri o lite-
ratură adevărată, cu eroi convingători,
de mare bogăție sufletească și nu per-
sonaje care rostesc neapărat lozinci, bă-
tîndu-sc cu cărămida în piept. Mai ales
în domeniul literar, cum
rien n’est beau que le vrai.
Pornind tot de Ia acest
nesc (atestat, iată, cu șase
mă), mă mai bate gîndul
zice Boilcau,
spațiu româ-
secole în ur-
să mă întorc
la romanul istoric, reînviind de data asta
epoca de strălucire mușatină din miezul
veacului al XV-lea. Serialul de teatru
despre tinerețea lui Ștefan cel Mare,
început de Radio București în 1987 cu
„Lăstunii se întorc la cetate" și
Ceta-
tea cu mireasmă de cetină", va continua
cu un scenariu despre bătălia de Ia Ba-
ia, substanța dramatică urmînd a fi to-
pită într-o proză mai amplă, inspirată
din vremea cînd a răsărit o stea voie-
vodală pe cerul Moldovei. Puținătatea
izvoarelor despre tinerețea ilustrului nos-
tru domnitor oferă scriitorului un cîmp
larg de imaginație artistică.
Am îndrăznit aceste confesiuni, stîr-
nit de aerul neconfinat al Bucovinei,
promițătoare divă cu irisuri „verzi ca
două mistice smaralde"____
Boris CRĂCIUN
CRONICA LITERARA
Dincolo de partitura motivică și
aria romanescă (decupte cu mînâ
sigură) cărțile lui Pan. Solcan
comunică; toate romanele (sînt a-
cum cinci la număr, masive, des-
curajante) cresc pe același tipar,
preferind hățișul epic, explicații-
le stufoase, dialogul interminabil,
fraza planturoasă, narațiunea prin
ricoșeu. Și, mai cu* seamă, inves-
tigarea / redecoperirea trecutului
„sfărimat", inventînd amintiri.
Umbra (1982) era — titlul ne in-
dică — o căutare a umbrelor, re-
constituind visurile de altădată,
încercîpd a afla „cum a fost" în- ■
tr-un „peisaj de ședințe", desci-
frind jocurile puterii ; biografia
lui Z. (copilul teribil al genera-
ției) — absorbită de legendă — su-
portă variante,- falsificînd un timp
învirtejit, de răscruce, atins de r
„gustul furtunii". Sîntem în hao-
sul genezei și acest roman-anche-
. tă, recucerind anii „ascunși", lu-
ni inînd Adevărul, propune o călă-
torie în cerc ; traseu pe care se
vor înscrie și celelalte cărți ale
lui Pan Solcan. Eroii sînt mari
călători ; iar călătoria înseamnă
meditație. „Om de noapte", Matei,
un imaginativ, incapabil de a se
fixa (Jocul, 1984) caută „ținuturi
nedescoperite". Acest oniroman,
credincios aserțiunii că „există
țot ce ne imaginăm" cultivă moti-
vul dublului, „încurcă" timpurile,
respectă fluxul hipnotic; reactiva-
rea amintirilor (deschise acum
altor sensuri) conduce spre întîl-
nirea cu șinele. Căutarea Marthei
devine un destin, „ficțiunea din
Marta" reprezintă un subiect fa-
bulos, înlocuind avalanșa eveni-
mentelor din lumea reală. în pa-
ranteză fie spus, să observăm că
în romanele lui Solcan foiesc fe-
meile umbroase, enigmatice, biza-
re, „neconsumate de dragoste", rîv-
nind rolul pur, reamintind mitul
iubirii. Asistăm parcă la o defilare
a femeilor fatale ; toate persona-
jele, dealtminteri, au vocația con-
fesiunii și viciul rememorării. Fi-
ințe plurale, cu o neistovită pu-
tere de multiplicare, cu numere
exotice, femeile lui Pan Solcan au
b frumusețe misterioasă, luminate
interior, trăind difuz în închipuire.
In Nostalgia (1987) profesorul care
„știe tot" este un ocrotitor al iu-
birilor pătimașe, răsfoind „terfe-
loageie amintirilor", el citește ca-
talogul, dialogînd prin lungi tă-
ceri cu cei „trimiși în lume", si-
luete ieșind din negură.
în fine, Vameșul ploilor — fi-
del aceluiași scenariu — înseam-
nă și un salt valoric, vădind vioi-
ciune stilistică; Pan Solcan devi-
ne astfel — cred — un romancier
care nu mai poate fi ignorat. Va-
meșul ploilor ia un start senzațio-
nal; o călătorie fantomatică cu au-
tobuzul, o ploaie torențială. întîlni-
rea din timpul studenției bucureș-
tene nebeneficiind de o „explica-
ție", apariția salvatoare a Ivo-
nei. Toate aduc în amintire seara
aceea, seara despărțirii, cînd prie-
tenul chemat să arbitreze devine
stăpîn ; era disputată iubita co-
mună, orgolioasa și nepăsătoarea
Florence. Instalat în amintire,
„Vameșul", provoacă trecutul, dez-
groapă un subiect închis, înghesuie
„în rama serii de atunci" adevă-
rurile adunate. Irumpe astfel o
discuție amînată tocmai prin re-
tragerea sa. Constată că revede-
rea, în răstimpul scurs de la „se-
pararea lumilor" îi leagă doar
prin ură; fostul prieten este un
necunoscut. El însuși „un băiat
bun" la o revistă din provincie,
un „visător subțire" care și-a re-
fuzat destinul se descoperă ca un
om plouat, intr-un univers „deri-
zoriu". Singuraticul neajutorat, un
nemulțumit care suferă, nepregă-
tit pentru această confruntare, se
trezește luat în antrepriză de Cora
Tentația onirosimiluhii*)
Magheru, soția fostului prieten
pentru a fi „replasat in lume"
(oferindu-i-se o carieră, bani, re-
lații). Temuta femeie, pvînd „Vo-
luptatea imixtiunii", slăbiciunea
de a-.și dovedi puterea vrea să-i
ordoneze viața; prietenul vrea
să-și onoreze prin acest aranja-
ment reparator un vechi legămînt,
stîrnind elanurile gratuite ale cla-
nului pentru cel care „nu are ni-
mic".
Firește „vameșul" va refuza; își
explică absența, viața întreruptă
prin metafizica iubirii. Dacă fos-
tul prieten Edgar, ins metodic,
pedant, pune la cale — ca o da-
torie de conștiință — această veni-
re in București (plasîndu-1 în țar-
cul unui institut), „vameșul" nu
poate uita umilința unui dece-
niu; dorința de a nu pierde tre-
cutul îl aruncă într-un joc diabo-
lic, refuzînd transplantul bucureș-
tean și mirajul succeselor rapi-
de. Biet „comis-voiajor cultural"
el intră însă în sarabanda întîl-
nirilor, se lovește de zelul lui
Dumitreasa („bine plasat", înotind
în realitatea socială, cu o funcțio-
nalitate multiplă), intră chiar —
minat irezistibil — în viața lor,
uluit de frenezia împerecherilor,
zăpăceala, puterea cominatorie a
clanului.
O va reîntîlni și pe Florence,
recăsătorită, confruntindu-se cu
propriul trecut. El, străin de am-
biția parvenirii, face din obsesia
Corei un punct de sprijin, supu-
nîndu-se de fapt destinului său.
Ea, cea de altădată, risipitoare,
trăind „cu ochii închiși" inventînd
povești, s-a despărțit de aiureala
existențială. S-au consumat două
existențe separate; capitolul boe-
miei (scris împreună), proiectul
unui mariaj se risipesc in seara
aceea, ca o piatră de hotar. Șeful
generației încasează senin lecțiile
vieții dar o „trăiește" — intensi-
ficat prin absență — pe aceea
Florence visătoare și încăpățînată.
Revederea, ca în toate cărțile
lui Pan Solcan, ca în toate în-
tîmplările pe care le regizează
viața este un eșec. Regruparea
devine o imposibilitate. Făcînd să
vorbească o realitate „prea încăr-
cată", manevrînd trecutul, exami-
nîndu-i aluviunile, aducînd la su-
prafață adevărurile, dislocînd „con-
fortul clădit pe uitare", reuniunea
de la familia Magheru consfințeș-
te ruptura, oficializează „separa-
rea lumilor". Cele două Florence
exprjmă izbitor divorțul ; vechea
Florence, lunatecă, cu visuri tre-
ze, cu arta de a bagateliza, o nă-
lucire într-o lume palpabilă face
loc unei „plante de seră", trăind
într-p opulență absurdă alături de
botanistul Simenski, un bărbat
frunlos și aiurit. întîinește deci
o Florence necunoscută; doar evo-
cînd un timp consumat își înțele-
ge suferința de a o fi pierdut. Ui-
tarea se va așterne peste acest
„circ vesel și neobosit", oferindu-i
însă un răspuns scadent.
Succesiunea de portrete (înși-
rate în timp) face dovada unui a-
nalitism de calitate ; Pan Solcan
evocă în tușe sarcastice atmosfe-
ra de grup, radiografiază mentali-
tățilp sondează pitorescul vieții
literar-artistice. Mari vorbitori, e-
roii lui Pan Solcan își conservă
ingenuitatea, se mișcă — ieșind de
sub legea timpului — în lumile
interioare ; ei nu trăiesc, ci retră-
iesc. In consecință, romanul-digre-
siv, cu bucle epice, „încărcat" cu
lungi monologuri — nu se citește
chiar alert, deși scriitura impune.
La Pan Solcan nu contează epicul
ci discursul onirosimil, scriitura
care se deșiră, reîntoreîndu-se în
trecut, fixîndu-ne în spațiul amin-
tirii. Instalat în fantezie, scriito-
rul nu mai are nevoie de o lo-
gică a demonstrației. Lățirea ana-
lizei, dilatarea amănuntului con-
voacă prezentul ca pretext.
In Nostalgia, roman suprapon-
dcrabil, povestirea dospește, epi-
cul trenează; autorul are, bineîn-
țeles, plăcerea digresiunilor, a ri-
coșeului, iubește arta paranteze-
lor. Narațiunea despletită, fără un
personaj-pivot, supusă capriciilor
memoriei și delirului imaginativ,
romanul „prinde" provizoratul e-
xistenței „în curgere", luminează
satul de altădată ferit de seisme-
le sociale. La Pan Solcan lumea
(care „este așa cum ne-o închi-
puim") e dominată de Eros, abun-
dă — spunem — femeile fatale,
bizare, confuzia vis / realitate se
înstăpînește. Satul „zumzăitor" e-
xistă doar în memorie, consumă
nesățios veștile, avalanșa întîmplă-
rilor nu implică însă pe narator.
Retras „în spatele evenimentelor",
inapt de a participa, „martor im-
perfect", naratorul lui Pan Solcan
este spectator ; din „colțul" său
examinează o lume tainică, fără
asperități, răscolește subsolurile
evenimentelor unui sat „adormit",
în care iubirile — doar ele — con-
stituie „hrana de fiecare zi". Intre
cei doi poli ai epicului (Profeso-
rul, un „pivot al timpului", un li-
ber cugetător cu memorie faimoa-
să, cel care a înțeles lumea și, în
replică „ființa neștiutoare" — Tur-
cuța, pentru care a sunat „ceasul
altei vieți") se perindă un vălmă-
șag de personaje, iubind sporo-
văială, fabulația neistovită. Ne-
firescul se întinde, răspunsurile
se lasă așteptate. „O mare vișă-
toare" precum Marina, o ființă ce-
lestă se va transfigura înrobii, -
du-1 pe părintele Tibi ; Vlad Du-
țescu, un bărbat „mare și blond",
un Don Juan sfios și timid, cu un
surîs dezarmat și faimosul său
carnețel. Profesorul în dialog cu
„vocea", Stănescu — musafirul lui
Moisuc, cu identitate ascunsă și
puteri oculte, bătrînul șef de post
Drincioiu inițiind anchete, ban-
da lui Crețu,, revenirea „america-
nilor", procurarea mireselor pen-
tru bucureșteni și, nu în ultimul
rînd, cealaltă Natalia, cutreierată
de un frison adolescentin, rîvnind
rejucarea unei partide de tenis 1—
reprezintă tot aîtea fire intrînd
în urzeala unui hățiș epic.
Protagoniștii lui Pan Solcan în-
drăgesc jocul ipotezelor, visăto-
ria, rîvnesc libertatea nelimitată.
Litira, de pildă, o femeie „în cău-
tare", iese din somnolența minci-
noasă și mersu-i indolent, revi-
zuindu-și propria viață ; și exem-
plele se pot înmulți după voie, e-
roii scotocind în „depozitul de vi-
suri".
Credincios unei formule epice.
Pan Solcan își scrie cărțile cil . o
turație egală. Simultanul editorial
al anului trecut n-a prea stîrnit
comentarii ; surprinzător, Pan Sol-
can lipsește pînă și în polemicele
bilanțiere întocmite (încropite) de
harnicii foiletoniști. Explicația e
la îndemînă : romancierul nu a
fost citit, altminteri omisiunile nu
se pot susține. Mai mult, aș zice
că după o lungă amînare (nu cu-
nosc motivația), Pan Solcan a ie-
șit pe „scena literaturii" în zarva
optzecistă, răscumpărîndu-și tăce-
rea prin densitatea problematică
a cărților sale.
(
Adrian Dinu RACHIERU
*) Pan Solcan : Vameșul ploilor,
Ed. Albatros, 1987; Nostalgia, Ed.
Cartea Românească, 1987.
Voi rămîne acolo
Prin legile grave ale trupului
Umblă vînturile ca o cavalerie ușoară
Prea cuminte carnea rupîndu-mi
Din vorbele bune — ale mersului drept
Prin ploi răvășite de vechi căutări.
Surghiuniți-mă-n legile-acestea
Pe viață, în fiecare zi să mă știu
Gălăgia superbă dintr-un tren de recruți
Sau calmul întinselor aripi
Fugind peste luciul subțirei visări.
Voi rămîne acolo, scuturînd insomnii
Incolore în nopțile albe
Ce sapă fîntîni în credințele mele.
N u mai
destinele-ntoa rse
Alba hîrtie
îmi numără clipe
în care n-am făcut pace cu mine.
Cel veșnic plecat
Să revină cu-o vară mai tînăr.
întîrziați prin cartea tăcerilor mele
Și-nțelegeți că-n filele ei
Au dreptul să umble
Numai destinele-ntoarse
Din adinei meditații.
în livezi năucite
Nesfîrșire — ai lăsat în ora
tn care pe aproape
Tăcerea-și rupea veșmintele.
M-ai uitat apoi in crînguri năucite
De zarva florilor.
Să mă prind
De silabe ce picură-n ramuri.
lată-mă aici
Am rămas în arbori și-n cărți
Să-ți păzesc ochii in care mă ascunzi.
Iată-mi însă aici,
Reîntors din căderea frigului
Să-mi acopăr răbdarea cu plecările tale.
Se înserase.
Pe peron se întîlneau pîcle-
le galbene ale munților cu
pîclele vinete ale apelor.
Personalul trecuse de cîteva
minute. Cei cițiva călători,
excursioniști, vorbeau cînd
românește, cînd nemțește,
cînd cehește. Îndată, săltîn-
du-și din curele ranițele um-
flate cu tot felul de ierburi,
se grăbiră spre cabană. Trei
oieri, în urma lor, cu desagii
pe umăr, făceau glume și ri-
deau, arătîndu-și dinții albi
și lăți.
...Nu-i nici o nenorocire,
gîndi impiegatul, oricine poa-
te vorbi pe orice limbă, nu-
mai s-o cunoască. Oricine
poate glumi, numai să știe...
Gluma este sarea pămîntului,
așa spunea cineva.
Curînd, gara dintre cele
două piele rămase însingura-
tă și pitică.
Liniște...
Doar dinspre mestecenii de
pe coastă, cerul se înălțase,
brusc, și se aprinse, apoi se
bulbucase, amenințător. Nouri
negri, cu gene roșii, arginta-
te, se zbăteau și nu-și găseau
culcușul. Inrăiți, suflînd pre-
lung, cu caznă, se împungeau,
muncindu-se să stăpînească
zarea și s-o înroșească.
...O să toarne, chibzui im-
piegatul. Din obișnuință, a-
runcă ochii spre ceasul cel
mare, înfipt în stîlpul de
lemn, parcă să-l susțină. Ac-
celeratul urma să treacă pes-
te treizeci de minute.
— Da, o să toarne... Și pe
cînd electromecanicul se în-
vîrtea, bombănind, în jurul
unui acumulator, de parcă nu
i-ar fi înțeles rostul, ii vorbi.
— Mă, Petrică, eu sînt un om
mare! Aștept un tren in
ploaie, petrec un tren în ploa-
ie !...
Celălalt se împotrivi, fără
să ridice ochii.
— Ce ploaie ?... De unde
ploaie ?...
— Petrică, eu sînt un om
mare !
— He 1... He, he, he...
Dinspre ape, noaptea, spriji-
nită pe maluri, curgea, calmă,
definitivă însă dinspre coa-
ma cu mesteceni nourii ve-
neau, grei, mustind de bănu-
ială. Și însăși gara, devenind
mai mică, împinsă de creștet,
își trăgea suflarea, abia, a-
bia, prin două, trei lumini.
Inghimpat de un gînd, im-
vățase mai multe aici, în
Poiana Sihăstriei.
Își explicase multe, un lu-
cru nu reușise să și-l expli-
ce, în nici un fel. In școala
de impiegați, profesorul de
mișcare, un inginer bătrîn,
chelbos, cu ceas de buzunar,
cu cravată neagră, cu miini-
le albe, curate, foarte curate,
mormăia, înainte de a-i
pune nota, și fără să vadă pe
nimeni: „Agaliu, Prescornic,
cinci!“...
Răspundea mai bine, răs-
Agaliu, Prescornic...
piegatul își strinse haina pînă
la git și intră, preocupat, in
birou.
Simțea o stare de neliniște.
Pentru ce iepurii au ieșit din
pădure, au sărit peste Unii
și au pîndit gara, cu urechile
lăsate ? Pentru ce mierlele
au zburat în coama ierbii ?
Pentru ce gîzele au pișcat, și
încă atît de afurisit ?... Pen-
tru ce Hector, cîinele, a scheu-
nat și s-a retras în cușca
lui ?
Împinsă în văgăuna Sihăs-
triei, acolo unde, zice-se, lu-
pul se îmbrățișa cu ursul nu
numai să stirnească nedume-
rirea coțofenelor, unde uliul
se împăca iarna cu cioara nu
să-și dureze împreună casă,
— gara lui a clipit vesel, sea-
ră de seară. Și, deodată, gara
lui, parcă așteptînd cu spai-
mă, devenise mai mică, și
abia	își trăgea	suflarea.
—	Da, o să	toarne...
Se	legase de	gara lui,	deși,
la început, i-a	fost greu.	în-
vățase multe la cursuri, în-
pundea mai prost, profesorul
de mișcare, zîmbind, mormă-
ia, sentențios". Agaliu, Pre-
scornic, cinci!..." Nu-l fasci-
nase omul, nu-l fascinase to-
nul, după cum nici nota, —
fiind convins, adesea, că ști-
use, de șase, ori de șapte,
îl fascinase cuvîntul... Agaliu!
Ce înseamnă agaliu?...
O întrebare statornică, un
răspuns imposibil.
A întrebat pe lingviști, pe
etimologi, a căutat prin dic-
ționare. N-a aflat răspunsul.
Lingviștii, etimologii, nepu-
tincioși. Dicționarele, neputin-
cioase...
Telefonul sună scurt. Își
întrerupse gîndurile și ridica
receptorul. Chemat din gara
vecină, auzi o voce cunoscută
— 345 a trecut, ora 21,32
— G.
Cu ochii pe tabloul de co-
mandă, urmări o vreme tra-
seul acceleratului și chibzui.
Iată, s-ar putea să nu plouă '
Iată, s-ar putea să nu fiu un
om mare... He, he, he, vorba
Iul Petrică, electromecanicul.
Apăsind pe butoane, stabili
parcursul de trecere la in-
trare și la ieșire, apoi, prin
radio, luă legătura cu trenul.
— 345, Poiana, liber, pe di-
rect, cu trecere, P.
Se ridică și, atunci, dintr-
odată, lumina din tavan se
făcu mai mică. Se întoarse
din ușă și privi pe geam.
Nourii cei negri își lepădase-
ră Coamele și, într-o aștepta-
re mocnită, îngenunchiaseră.
Un fulger aprinse coasta cu
mesteceni, alte fulgere se înge-
mănară, și norii se puseră în
mișcare, ca niște forțe blinda-
te, uruind. Stropi grei răpă-
iau pe acoperișul de țiglă, ta-
bloul de comandă se lumina
nefiresc, după care becul din
tavan stăruia palid, ca într-o
pîndă.
Impiegatul rosti, absent,
chiar independent de propria
sa ființă.
— Agaliu !
Fulgerele se încrucișau, pă-
mintul aprins se sălta, ne-
volnic, pe o rină, pe altă rină,
se hurduca, gemînd, să-și le-
pede măruntaiele, și însăși
gara lui, smerită pierită sub
ziduri, își scutura temeliile
și, clipind oblic din cele trei
lumini, ca dintr-o adîncă ru-
șine, încerca să le reașeze.
Ieși, năuc.
Agaliu !
Norii au venit agaliu !
Să nu-l pătrundă apa...
Să nu-i curgă pe șiră.
Să nu-i curgă pe sub pîn-
tece...
In șuvoaie reci... In șuvoaie
calde...
Cerul, năruit, sîsîia, fulge-
rele se întîlneau pe peron, se
învîrteau, se lepădau, pămîn-
(continuare în pag. 4)
Constantin BADERSCA
Tîmpla ce vede
Nedumeritele aripi
Se-ascut în imagini
Ce ard ca o rană.
Cuvîntul e pasăre
Pentru călătoria văzduhului
Și timpla ce vede.
De toamnă
Vă voi fi anotimp,
Căutați-mi privirile
In care nu apun
Nici văile, nici ziua,
Că de-ar apune
Cine mi-ar spune
Că-n versul acesta-i cutremur ?
Cine mai .știe?
Ați văzut că-am rămas în cuvinte
Și mi-ați ascultat tăcerea.
Cine mai știe
în ce sunete-am ars
Și-n ce insomnii am devenit vers
Pentru înflorit pămîntul ?
Si iar mă-ntreb
*
Sînt pom în care vîntul
Se zbate ca un șarpe-aprins.
Neclintirea-i năruită-n mine
Și iar mă întreb al cui voi fi.
Al vostru de voi ști
Că sînt, e mult prea bine.
Mă veți purta în plopii goi
Sau în cuțitele din ploi,
Mă veți uita pe iute apă,
Scînteia undei să mă-ncapă.
Vîntul le va arde toate.
Din flăcări cine mă va scoate ?
II — Pagini bucovinene
PERMANENȚE
Heinrich
Kipper
un scriitor
uitat
Heinrich Kipper se numără prin-
tre cei mai de seamă poeți de lim-
bă germană din Bucovina. A scris
în dialectul șvabilor trăitori pe a-
cele meleaguri, iar datorită lui
viața și obiceiurile coloniștilor ger-
mani din regiune au devenit cu-
noscute și in Austria, respectiv
Germania.
Kipper s-a născut la 16 decem-
brie 1875, la Ilișești, fiu al unui
colonist venit din Germania. în ca-
litate de învățător la cursul primar,
s-a angajat entuziast, pledînd pen-
tru interesele dăscălimii din Buco-
vina. în această acțiune s-a aso-
ciat cu învățătorul român Mihail
Chisanovici, împreună cu care, între
1901—1908, va scoate un ziar („Fre-
ie Lehrerzeitung"), o adevărată tri-
bună în lupta împotriva autorități-
lor retrograde. într-un apel, con-
fiscat de poliția austriacă, și-au
expus revendicările. Reacția auto-
rităților nu s-a lăsat așteptată.
Chisanovici a fost concediat, iar
Kipper — mutat disciplinar într-un
cătun de munte, unde însă a conti-
nuat lupta, care s-a soldat cu un
deplin succes : mutarea și suspen-
darea lor au fost anulate, amîndoi
fiind aduși la Cernăuți, cu titlul
de învățători clasa întîi. Prietenia
dintre cei doi bărbați de seamă ai
intelectualității bucovinene a du-
rat pînă la moartea prematură a
lui Chisanovici, în 1915. Cu puțin
timp înainte, l-a vizitat pe Kipper
la Viena, unde acesta a fost in-
ternat în urma unei răniri, grave,
suferite în luptele din Carpați.
După ieșirea din spital, Kipper s-a
stabilit în Austria. la Oberholla-
brunn, în calitate de profesor la un
seminar din localitate.
Numărul și diversitatea lucrări-
lor lui Kipper sînt cu adevărat im-
presionante. A scris în toate ge-
nurile, lăsîndu-ne numeroase ope-
re. Vom încerca să salvăm o parte
din ele din colbul uitării nemeri-
tate.
Kipper a scris aproximativ o du-
zină de scenete cu cafticter popu-
lar, compuse în dialect, care s-au
bucurat de o. deosebită apreciere
în epocă. Cu prilejul unei vizite
in patrie. în 1922, el scrie doar în
cîteva zile sceneta Der Dickvetter
als Hexenmeister, (Vraciul), primi-
tă favorabil în revista lui Orendi
Hommenau „Von der Heide". Conți-
nut umoristic, satiric, au și cele
două piese, datînd din anul 1923,
Die gezahmten Schwiegervăter (So-
crii domesticiți) și Die Teufelssch-
miede (Fiecâria diavolului), pe care
Karl Kurt Klein le compară cu o-
pera dramatică a scriitorului. Frie-
drich Rech din Galiția. Din aceeași
categorie de scenete mai fac par-
te : Der bekehrte Prahlhans (Lău-
dărosul convertit), Das alte und das
neue Jahr (Anul cel vechi și cel
nou) și Neujahr (Anul Nou).
Paleta încercărilor dramatice a
scriitorului bucovinean se întregeș-
te prin piese cu caracter tragic,
scrise în limba germană : Die
Schulgemeinde von Schwarghof (Pă-
rinții elevilor din Schwarghof).
1923, Die Geschwister (Frații), 1924,
și Die Sunden der Miitter (Păcatele
mamelor), 1924. Kipper reflectă con-
flictele de ordin moral ale țărani-
lor din acele ținuturi. Pieselor amin-
tite li se adaugă : Der Impresario
(Impresarul), anunțată ca o dramă
modernă, Die Zaubermelodie (Melo-
dia vrăjită) și Die Meistergeige (Vi-
oara maestrului). Din viața lui Franz
Schubert este inspirată drama Die
Wiener Nachtigali (Privighetoarea
vieneză). Cu piesa Friedrich Lud-
wig Jahr se încearcă o incursiune
în istoria Germaniei, și anume în
vremea războiului de eliberare îm-
potriva lui Napoleon.
înainte de a fi fost cunoscut ca
autor dramatic și epic, Henrich
Kipper a publicat poezii în dialect
și în limba germană în revista
„Von der Heide" și, mai tîrziu, în
toate publicațiile de limbă germa-
nă din Bucovina. în almanahul Bu-
kownier Deutsches Dichterbuch, a
apărut lingă Alfred. Margul Sper-
ber, Georg DrozdoWski și Rose
Auslănder.
Lirica lui Kipper idealizează via-
ța la țară. Modernismul nu și-a gă-
sit loc în creația poetului — din
punct de vedere artistic și tematic.
Dragostea, sentimentul naturii, re-
veriile fac subiectul predilect al
versurilor sale. Prin forma lor dis-
cret melodică, simplă, prin optimism
și vigoare, amintesc de cîntecele
populare.
în 1915, apare volumul Lieder
eines Verwundeten (Cîntecele unui
rănit), care s-au răspîndit repede,
poate și pentru faptul că poeziile
au fost puse pe note de renumiți
compozitori din Austria.. Kipper se
arată profund zguduit de urmările
dezastruoase ale războiului.
Jurnalul de război Aus Wunden
und Wonnen (Din răni și desfătări)
este expresia nemulțumirii paroxis-
tice a unui om care a cunoscut o-
rorile războiului pe propria piele.
Ca și Nikolaus Schmidt, poetul
bănățean, Heinrich Kipper a am-
biționat să fie educatorul șvabilor
săi. De aceea a publicat un mare
număr de povestiri în calendarele
de limbă germană din Bucovina, în
reviste și ziare. Sînt prezente farsa,
idila, satira și fabula. Tematica
povestirilor este vădit educativă.
Kipper a devenit cunoscut și ca
autor de romane : Die Enterbten
(Dezmoșteniții), 1925, Die Tugend-
schwur auf Zamka (Jurămîntul de
credință de la Zamca, 1927), Die
Zirkuskinder (Copiii circului) și
Der Todesflug (Zborul mortal).
Fără îndoială, cea mai impor-
tantă și cea mai reușită dintre a-
ceste opere cu caracter epic este
romanul Dezmoșteniții, în care au-
torul reia problematica dramei
Frații. E reliefată influența ne-
fastă a banului asupra conștiinței
umane, în ambianța unui sat din
Bucovina, în ultimul sfert de veac
al secolului trecut. In esență, este
un roman educațional. Grobner e
ilustrarea vie a procesului de dez-
umanizare sub imboldul atavic al
setei de înavuțire.
Rolul Iui Heinrich Kipper în li-
teratura noastră este acela al unui
scriitor popular. Pentru cititorul
de astăzi, opera lui are o impor-
tantă valoare documentară. Kipper
.și-a cîștigat locul binemeritat în-
tr-o istorie a literaturii germane
din România.
Udo-Peter WAGNER
Proștii sub clar de lună
Recenta premieră a secției sucevene
a Naționalului ieșean ne poate bucu-
ra cel puțin din trei motive: selec-
ția repertorială (o binevenită recon-
siderare a lui Teodor Mazilu, în-
scrisă pe linia valorificării drama-
turgiei autohtone), o montare de ți-
nută artistică reflectînd reala ca-
pacitate a trupei și a regizorului,
partituri reprezentative pentru ac-
tori. în esență, un spectacol de un
nivel ridicat (așteptat și de aceea
previzibil), o necesară confirmare a
potențialului nucleului artistic ce-și
desfășoară, activitatea aici.
Montarea privește „lumea" lui
Mazilu (un„fabulos teritoriu de in-
vestigație, de ironii, de geometrii
umane, de amînări și de refuzuri, de
adevăr care frige și de blamari ne-
cruțătoare" — după cum o numește
regizorul Ovidiu Lazăr în caietul
program) nu numai cu claritatea mi-
croscopică a unei astfel de analize,
dar și cu surîsul trist al unei ase-
menea întreprinderi.
Piesa „Proștii sub clar de lună"
posedă „in nuce" aproape întreaga
populație a faunei maziliene : „abjecți
tandri", „nebuni fățarnici", escroci,
ticăloși, hoți, lichele.. . Regizorul ne
propune o „radiografie" amănunțită
a „devenirii" acestora, de fapt a in-
voluției lor. Luați în parte par ridi-
coli, în grup sînt josnici. Grefați pe
textul dramatic îi urmărim perma-
nent în mișcarea lor „browniană".
Această deplasare haotică, semnificativă
în context, contactul cu obiectele,
gesturile lor sînt înscrise pc traiec-
tul ce duce de la aroganța inițială la
imploratoarea tîrîre finală, totul în-
tr-o atmosferă configurată de princi-
piul „dacă sînt la fel, trăiesc la fel".
Deși puțin aglomerată, scenografia —
semnată de Marfa Axenti — constru-
iește spațiul în limitele nimicniciei
DEBUT -
VERONICA STEICIUC
Anul nașterii : 1968
Absolventă a Liceului „Ștefan cel Mare" din Suceava
Face parte din cenaclul „Nicolae Labiș" al Centrului de îndrumare
a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă Suceava.
ziduri, chipuri, aer,
pescărușul ucis de marinarii
cuvîntului
personajelor încorsetate în universul
material ce-1 definește.
Etichetat de autor „șmecher", Go-
gu, personajul interpretat de Liviu
Manoliu, capătă și alte „valențe" :
profitor sentimental, cinic, dar și...
obsedat de iminentul control finan-
ciar. Actorul trăiește stările multiple
ale eroului — mai puțin „umanizarea"
—• dovedind o stăpînire a rolului, re-
levîndu-și astfel calitățile actoricești.
La dimensiunile maturității profesio-
nale se situează Mioara Ifrim și Con-
stantin Florea. Interpreta Ortansei
(„femeie-satanică" — în gind și în
faptă) își conduce personajul cu fer-
mitate in întreaga suită de stări, su-
pralicitînd cu măsură unele trăsături,
atenuînd altele. Impregnîndu-și ro-
lul cu infuzii de luciditate, Constan-
tin Florea creează un Emilian veri-
dic, evidențiind forța acestuia de a
rămîne cinstit. Clementina, întruchi-
pată de Pusa Darie, devine îndrăgos-
tita capabilă de orice compromis nu-
mai ca să-și păstreze soțul iubit.
Actrița, bine dirijată regizoral, își
construiește roiul cu meticulozitate,
dovedind’ reale calități scenice. în
limita partiturii, Dana Olaru (Vasi-
lica — personaj neglijat, din păcate,
de autor) oferă o prestație exactă în-
scriindu-se alături de Dan Victor (Ta-
tăl Ortansei), la debutul său pe scena
suceveană, printre promisiunile cer-
te ale colectivului. Maria Ștefanache
(Mama Ortansei) și Rareș Stoica
(Chelnerul și Comentatorul) sînt doar
apariții necesare.
Premiera, a treisprezecea, în cei
aproape patru ani de ființare a sec-
ției, se înscrie cert în necesarul pro-
ces de profesionalizare a acesteia.
Este nu numai un pas cîștigat, ci și
un etalon de la care nu trebuie ab-
dicat.
Petru DKIȘCU
înfloresc merii
cărțile într-un zid înalt
pînă la ei
pe foile albe e
surîsul tău neatins
Mioritica
1. am parte de nălțare
într-o zi în care soarele
mă zice
alesul lui
X
2.	locul între limite
crește odată cu experiența
orizontului învins
însemnat cu scrum
de stea
caut un loc
X
3.	am să vă las să-I încercați
spunea o mamă
timpul se odihnește
legat la brîul meu
X
4.	ai nevoie de orizont
cînd deschizi ochii
MUNTELE respiră
sub un plai păzit de cer
X
5. prin ziduri de aer
sosește craiul nou
era pc cînd întregul
a fost tot
acum eu sunt o parte
X
6.	sunt rodul
ultimei zile de odihnă
din odaia întunecoasă
m-am întors
mai înflorit
Horațiu STAMATIN
de ghilotina absenței
glumeam cu frunza aceea
în timp ce hainele
dansau pe asfalt
în ritmul secundelor
în pietre
copii se retrăgeau
în timp ce lumina
se arunca sub roțile amurgului
dicționar
LOVINESCU VASILE (n. 17.XII.
1905, Fălticeni — m. 14.VIII.1984,
București). Nepot al lui Eugen Lo-
vintscu și frate cu dramaturgul
Horia Lovinescu. Primele trei clase
gimnaziale le-a făcut la Fălticeni,
continuîndu-și studiile secundare
la Liceul „Sf. Sava" din București,
unde și-a luat bacalaureatul în
1925. Studii superioare la Faculta-
tea de Drept din București între
1925—1929. A profesat avocatura
începînd din 1930, în baroul Ilfov,
îndeplinind între 1930—1942 și func-
ția de avocat al muncipiului Bucu-
reșt, din 1942 fiind consilier juri-
dic la uzinele siderurgice Reșița.
A început să colaboreze din 1929
cu articole și studii pe marginea
unor subierte diverse de istorie li-
terară, folcloristică etc., la reviste-
le Viața literară. Viața româneas-
că, Vremea, Familia, Adevărul lite-
rar și artistic. După mulți ani a
revenit la publicistică, semnînd în
România literară. Convorbiri lite-
rare, Orizont. Lucrări publicate :
Al patrulea hagialîc. Exegeză noc-
turnă a Crailor de Curtea Veche,
București, Ed. Cartea Românească,
1981. La aceeași editură se află în
curs de apariție volumul „Creangă
și Creanga de aur", o originală in-
terpretare a basmelor lui Ion Crean-
gă. Exegeza lui Vasile Lovnescu
pc marginea Crailor de Curtea Ve-
che este în fond un mic „Tratat" a-
diacent instrumentelor tradiționale
ale criticii literare, autorul vehicu-
lînd „borgesian" informații diverse
(heraldice, istorce, cosmogonice
etc.) pe linia preferințelor autoru-
lui Crailor de Curtea Veche... Refe-
rințe critice : Vighi, Daniel, în O-
rizont, 33, nr. 1, 1982. p. 2 ; Un-
gheanu. Mihai, în Luceafărul, 25,
nr. 11, 1982, p. 2 ; Dârja, Viorel, în
Pagini bucovinene, aprilie, 1982, p.
I—IV ; Gheorghiu, Mihai Dinu, în
Convorbiri Iterare, nr. 4, 1982, p. 5;
Ciachir, Dan, în Săptămîna, nr.-
594, 23 aprilie 1982, p. 2 ; George,
Alexandru, în Viața românească,
nr. 3, 1982, p. 79—86 ; Mureșanu,
loan Matei în Steaua, 33, nr. 5,
1982, p. 57.
LUCAN, GICA (n. 8.XII.1935, Că-
linești — Dărmănești, prozator).
Studii secundare la Școala Peda-
gogică din Suceava (1951—1955), su-
perioare la Facultatea de Filologie
a Universității din București. Profe-
sor la Școala din comuna Ipotești
— Suceava, Volume tipărite : Ba-
lanța, roman. București, Ed. Krite-
rion, 1979 ; Nu-i greu să ucizi un
corb, roman .București, Ed. Krite-
rion, 1982 ; Nopți banale, roman,
București, Ed. Kriterion, 1985. în-
tr-un răstimp de cîțiva ani, Gică
Lucan a publicat 3 romane în
limba ucraineană, afirmîndu-se ca
unul dintre prozatorii de frunte ai
acestei literaturi. Mediul investigat
de scriitor este cel de al satelor
bucovinene, în etape diverse ale
istoriei. Experiența și biografia au-
torului transpar discret sau în tușe
apăsate în diversele ipostaze ale
narațiunilor. „Cele trei volume for-
mînd un tot unitar, ce ambiționea-
ză să realizeze o imagine edifica-
toare asupra devenirii istorice a
unei comunități rurale, începînd
din vara fierbinte premergătoare
actului de la 23 August 1944 și
pînă în zilele noastre. O încerca-
re îndrăzneață, încununată, după
cum rezultă din aprecierile criticii
de specialitate, de succes" (Ion Bel-
deanu). Referințe critice : Deleanu,
loanid : Un autor de literatură u-
craineană — în Pagini bucovinene,
aprilie 1986, p. IV ; Tcaciuc, Ște-
fan — în Obrii, 5, 1986 ; Kureliuk,
Kolea — în Zori noi, 22 aprilie
1986.
Ion PINZAKU
Conștiința scriitorului
(urmare din pag. 1)
greș al partidului nostru comunist,
literatura ca dealtfel și celelalte ar-
te, au cunoscut o înflorire fără pre-
cedent.
Moment hotărîtor în viața partidu-
lui și țării, Congresul al IX-lea, a
însemnat nu numai începutul resti-
tuirii integrale a valorilor spiritua-
le moștenite de la înaintași dar și
deschiderea unui orizont larg de
cunoaștere și creație pentru toți
oamenii de știință și cultură din Ro-
mânia. Este meritul istoric al parti-
dului nostru comunist, al secretaru-
lui său general, tovarășul Nicolae
Ceaușescu, de a conferi scriitorilor
contemporani din patria noastră în-
crederea in forțele lor creatoare o-
dată cu conștiința misiunii pe care
o au în societate.
Procesului revoluționar de făurire
a bazei materiale a societății socia-
liste s-a adăogat oa o dimensiune
firească activitatea politico-educati-
vă privind modelarea unui om nou,
cu un larg orizont de cunoaștere, în-
suflețit de înalte idealuri umaniste.
In această operă complexă rolul și
rostul scriitorului printre semenii săi
a crescut mereu. Investiți cu înal-
ta misiune de a fi factori educa-
ționali, de primă importanță în so-
cietate, scriitorii din toate generațiile
dau cu fiecare operă creată cîte un
examen în fața cititorilor.. Iată de
ce, pe lingă talent, scriitorului con-
temporan i se cere să aibă el în-
suși un larg orizont de cunoaștere
o gîndire filozofică-estetică de înal-
tă ținută, bazată pe principiile fun-
damentale ale materialismului dialec-
tic și istoric. Fără o astfel de gîn-
dire bine articulată, la care se a-
daugă în mod necesar o cunoaște-
re profundă a realităților din lumea
de astăzi omul de litere nu va pu-
tea sesiza noul, tot ceea ce „devine
în patrie".
Cadrul generos de afirmare pe
care societatea noastră de astăzi 11 o-
feră poetului, prozatorului, dramatur-
gului, criticului și istoricului literar,
tînăr sau vîrstnic, îi oferă fiecăruia
dintre ei șansa de a-și manifesta
personalitatea artistică în întreaga
plenitudine.
In ultimele două decenii, tocmai
datorită acestei noi ambianțe spiri-
tuale au înflorit ca niciodată in tre-
cut talente reprezentative ce s-au a-
firmat cu strălucire în literatura
noastră. Numărul lor este deosebit
de mare și este greu să le enume-
răm pe toate. Ceea ce se poate spu-
ne însă este că fiecare dintre ele
se distinge printr-un „sunet propriu"
expresie a personalității creatoare a
fiecăruia.
Au apărut volume de versuri de
mare frumusețe, străbătute de patos
revoluționar și patriotic, romane, nu
vele și povestiri antologice, piese de
teatru memorabile. Critica literară,
la rîndul ei, și-a diversificat și nu-
anțat judecățile de valoare căutind
să ofere cititorului repere cit mai
sigure în educarea gustului pentru
arta adevărată.
Desigur în această perioadă au a-
părut și lucrări cenușii, schematice,
versuri șablonarde, piese declarative,
demersuri critice minate de un socio-
logism vulgar. Plătind tribuit unor
concepții învechite, a unor „mode"
literare importate de aiurea, aces-
tea au fost repede uitate de către ci-
titori, reprezentînd doar exemple
cum nu trebuie să se scrie astăzi.
Deficitare sub raport ideatic ele s-au
dovedit, implicit, fără valoare artis-
tică.
Peisajul literar contemporan cu
relieful său atît de divers se cere
însă îmbogățit necontenit, Misiunea
scriitoruliu ca dealtfel a tuturor oa-
menilor de cultură de astăzi este de
a crea opere care, prin fondul idea-
tic și măiestria artistică, să contri-
buie la nobila operă de modelare a
conștiințelor, de cultivare a înalte-
lor idealuri umaniste, proprii socie-
tății noastre socialiste La recenta
Consfătuire de lucru cu activul și
cadrele de bază din domeniu muncii
organizatorice de partid și po-
litico-ideologice, tovarășul Nicolae
Ceaușescu, sublinia acest deziderat
pe care îl formula cu deosebită cla-
ritate : „Avem nevoie de noi roma-
ne, de noi poezii, de noi piese de
teatru, de lucrări în domeniul artei
plastice, de noi lucrări muzicale.
Sînt, multe, bune. Dar avem nevoie
încă de unele și mai bune, în toate
sectoarele".
Acest îndemn patetic, înflăcărat, a-
dresat de către secretarul general al
partidului are un răsunet adine în
conștiința scriitorului de azi din pa-
tria noastră. Fiecare, în forul său in-
terior, își reexaminează cu lucidita-
te ceea ce a realizat pînă acum
hotărît fiind de a crea opere, care,
prin mesaj și valoarea artistică, să
contribuie la lărgirea orizontului de
gindire și sensibilitate al omului de
astăzi. Aceste opere care presupun
din partea scriitorului o cunoaștere
atotcuprinzătoare a realităților vre-
mii sale, spirit îndrăzneț, o stăpî-
nire perfectă a mijloacelor artei
căreia i s-a dedicat se vor înscrie
astfel in patrimoniul de valori spi-
rituale ale națiunii noastre — pentru
acum și pentru totdeauna.
Costin Neamțu,	„Portret"
Pagini bucovinene — III
DIN FOLCLORUL ESCHIMOȘILOR
Cuvinte magice
„In vremurile de odinioară
cînd oamenii ți animalele trăiau împreună pe pămint,
un om putea să devină animal, numai dacă o dorea
ți-un animal putea deveni ființă omenească.
Uneori erau oameni,
alteori animale
nu există nici o deosebire.
Toți vorbeau aceeați limbă
Erau vremurile cînd cuvintele erau ca o vrajă.
Mintea omenească avea puteri miraculoase.
Un cuvînt spus la întîmplare
avea consecințe ciudate.
De-ndată deveneam vii
și ceea ce-ar fi dorit oamenii să se-ntîmple
se-ntîmpla —
Nimeni nu poate explica asta :
Ața a fost".
In românește de Oana PETRARIU
5—AN «Ucenitui atotștiutor...
Cu o veselie deloc molip-
sitoare, Constantin Preda ver-
sifică de o vreme prin reviste
pozînd poznaș și fiind convins,
desigur, că și-a dat gata ami-
cii și inamicii. „Eu plîng la
masa mea de nuc“, se tînguie
poetul, „sub cerul liber în
surtuc (aici subtilitatea ne de-
pășește), dar nu pentru că
l-ar fi părăsit iubita sau din
cine știe ce alt motiv teres-
tru ; pur și simplu C. P. nu
știe „crinul un’să mi-1 usuc".
Chestia asta cu uscarea cri-
nului e, intr-adevăr, o dile-
mă. Liniștea i se pare „de
birt" (?), fumează „aloe tei
sau mirt" (dar ce mai contea-
ză !), e „chidă și zloată și
zaț", atmosfera devine sum-
bră, drept pentru care „mă-
mbăt și paul verlaine mă
crede sub boruri" (Altă rimă
la „onoruri" n-o fi fost de
găsit). Mergind mai departe,
aflăm (dintr-o altă poemă)
despre niște „toamne melan-
colice cu șerbi", despre o „lă-
criță cu mănuși", despre niș-
te „generali cu pipe" hoină-
rind prin gări pînă ce luna
se face „rară rară / cu raze
de liliput". Și tot așa, bine-
dispus și făcîndu-ne ștrengă-
rește cu ochiul, C. P. potco-
vește cuvintele într-o ciudată
și personală asociere din care
poezia, atît cit există, abia
se mai vede. Restul fiind...
mult zgomot pentru nimic.
N-avem ceva anume cu au-
torul, nu-i singurul, de altfel.
Agaliu, Prescornic..
(urmare din pag. 2)
tul căzut, gîfîind, horcăind, clă-
bucii, galbeni, umflați, mus-
teau, plesneau, șuroiau...
Înțepenit in marginea pero-
nului, cu lanterna aprinsă,
cu ochii în ochii locomotivei,
ce se iviră, plutind, pe dea-
supra liniilor lucitoare, se
zmuci, dintr-odată, și căzu.
Văzduhul se scutură, tume-
fiat, și limbile de foc plesni-
ră, sec, și se deznodară, pre-
lung, pe vale, și el n-a înțe-
les decît că limbile de foc a-
veau mai multe capete, o su-
medenie de capete, și gara
devenise prea pitică, și în-
tunericul cumplit, peste mă-
sură de cumplit, și gara sufe-
rea, fără a plînge, el suferea
fără a plînge, și locomotiva,
mintoasă, îl depăși, mecanic,
apoi vagoanele, plesnind din
osii, ca într-o joacă, îl depă-
șiră...
Gemu.
— Agaliu... Și se trezi. —
Semnalele. Nu ai semnale!...
Ridicîndu-se într-o mină, stri-
gă, înspăimîntat. — Petre.'...
Petre !... Adăugă, stupid. —
Nu ai semnale! Nu ai!.., Și
trenul se oprește! Obligato-
riu, Petre !..,
Intr-adevăr, locomotiva, cu
mindria balaurului învins in-
tr-o luptă nedreaptă, s-a o-
prit, brusc, și vagoanele s-au
încontrat.
Impiegatul se uită la tren,
se uită la gară, scurtcircuitul
dintre tinerii de talent care
au beneficiat de o prea gră-
bită încurajare și lansare pu-
blică, dar cazul în sine rea-
duce în discuție ceea ce se
cheamă asumarea responsa-
bilă a actului creator. Lucru-
rile se prezintă cam așa :
după un debut promițător sau
chiar remarcabil, cel salutat
cu încredere de critică începe
să cedeze tentației, să-i zicem,
de popularitate. încet-încet,
din dorința de a-și marca
prezența în viața literară, el
asaltează redacțiile, editurile
cu tot ce-i iese de sub peniță,
De unde pînă mai ieri își mi-
gălea cu îndîrjire fiecare
rînd, știind să renunțe la
ceea ce trebuie renunțat, din-
tr-o dată dînsul se crede a
fi dobîndit toate secretele
artei cuvîntului. Alteori, slu-
jit mai puțin de talent și
mai mult de ușurința „de a
pioduce texte", noul aspirant
la gloria literară devine agre-
siv, gălăgios, ireverențios cu
valorile consacrate. Nu lipsesc
nici situațiile cînd novicele
nostru, minat de aceeași ispită
a singularizării, se hazardea-
ză în a da verdicte și a pro-
pune radicale „rupturi" în
spațiul literar contemporan.
O mostră edificatoare desco-
perim în revista „Amfiteatru"
nr. 4. Sub confuzul titlu „Iu-
birea noastră înviată". Cris-
tian Popescu care sentențios :
despărțirea nu de un model,
nu de un anumit scriitor „sau
de un grup de scriitori anu-
s-a produs deodată, pe întrea-
ga rețea, și-i curgeau pe șiră,
și-i curgeau sub pintece, șu-
voaie reci, șuvoaie calde, și-i
părea că-i el, și-i părea că
nu-i el, că-i dublura lui, ve-
nită noaptea, aici, să-i facă și-
cane.
Contorsionat, rosti.
— Agaliu...
Călătorii, buluciți la feres-
tre, întrebau, iritați, și atunci
se dezmetici, depășind starea de
angoasă.
Fulgerele se mistuiră în su-
sul rîului, încă mai ploua, dar,
dinspre coasta cu mesteceni,
se auziră bufnituri surde și
flăcări, flăcări, țîșneau ca să-
biile. Pădurea luase foc.
Începu să dîrdîie, nu de frig,
cît de spaimă.
—N-ai fost un om mare...
Trebuie să fii un om mare.
Ai primit cinci la mișcare,
numai cinci, nu va scrie ni-
meni despre tine... In ciuda
acestui fapt, trebuie !... Amin-
tindu-și de electromecanic,
grăbit, se întoarse și strigă
din răsputeri, ca și cum elec-
tromecanicul urma să fie scos
dintr-o altă lume. — Petre!...
Mă, Petre !...
Se afla intr-o situație necu-
noscută, nici o școală nu i-ar
fi imprimat astfel de reflexe
incit să acționeze, gara, pie-
rită, care plingea, fără scin-
cete, fără 'lacrimi, trenul ca-
re tăcea, mofluz, călătorii ca-
re întrebau, arățăgoși, și că-
rora nu avea timp să le ex-
plice, focul ce se întindea,
mușcînd din măduva proas-
miți", ci de „o întreagă epo-
că literară". Acum și aici.
„Acum și aici-ul nostru, in-
sistă C. P., înseamnă ruptura
intre două continente româ-
nești de literatură". Ce vrea
să fie această ruptură cerută
de C. P. ? Nici mai mult nici
mai puțin decît o apocaliptică
„dislocare de profunzime" ai
cărei „producători și benefi-
ciari", avertizează C. P., sînt
„toți cei care am început să
scriem de vreo 10—15 ani în-
coace", deci cei ce aparțin
deceniului „optzecist", în care
C. P. vede „un fel de stră-
moși în viață" (? 1) ai erei pe
care o anunță. Cît despre „fe-
lul" cum va arăta literatura
acelei epoci, C. P., ca „produ-
cător și beneficiar", nu prea
1 eușește să ne clarifice. Din
bîiguilile sale teoretice re-
zultă totuși că aceasta va fi
„un amestec al genurilor"
sau, cum se exprimă autorul,
„Un fel de vorbitor la care
stă o coadă de cititori dornici
să vorbească «gură în gură»
cu scriitorul". „Scriitorul, pre-
vestește C. P., va prefera di-
P. S. Valeriu Ganea ne acuză în revista Orizont că am
fi nedreptățit pe (același ?) Cristian Popescu numindu-i
„producțiunile" lirice „mici povestioare hazlii". Cum de-am
îndrăznit, se răstește mai pe ocolite V. G., cînd C.P. ar fi
fost „recomandat" cu entuziasm de semnatari notabili (pe
care-i și nominalizează). Bineînțeles, e dreptul fiecăruia
să-și declare opțiunile și, pe cît posibil, să și’ le argumen-
teze (deși V. G. evită s-o facă). Părerea noastră rămîne că
oiice text se apără singur. Dacă are ce apăra. Iată însă ce
crede V. G. a fi „poezie" : „Mama e gospodină. Ea păs-
trează zahărul în cupele unui sutien vechi, îngălbenit, a-
gățat cu două cuie de perete. Că numai așa se-nduicește o
oală întreagă de lapte c-o singură linguriță de zahăr".
pătă a copacilor, el însuși ud
pînă sub piele, obligat să a-
lerge și nu știa încotro să a-
lerge, obligat să certe și nu
știa pe cine...
Electromecanicul ridică din
umeri, învins.
—E treabă de o noapte.
Chiar mai mult...
Recapitulă cu conciziunea
celui aflat în mare anan-
ghie și, tocmai de aceea, ca-
pabil să cuprindă toate fap-
tele și să ia o hotărire. Trenul
a trecut semnalul de intrare, ■
n-a trecut semnalul de ieșire.
Blocul de comandă a fost
scos din funcție. Iar coasta
arde...
Tresări la un gînd.
Blocul de comandă a fost
scos din funcție. Dar blocul
de comandă i-a dat cale li-
beră. Semnalele erau pe ver-
de. Numai pe verde. Precis,
Prescornic ?... Precis ?... Hai,
băiete, hai '....
Intr-un vîrtej, ajunse la bi-
rou și, folosindu-se de lan-
ternă, completă ordinul de
circulație. Și tot într-o fugă
ajunse la locomotivă. După
ce mecanicul semnă actul,
impiegatul, convins de fapta
lui, își pregăti lanterna.
.In clipa aceea, din ușa u-
nui vagon, se desprinse un
bătrîn înalt, care se apropie
încet de dînsul.
— Agaliu, Prescornic...
Il văzu și-i răspunse.
— Am aflat!
— Ce-ai aflat ?
— Urcați!
— Iți asumi riscul ?
— Norii au venit agaliu.
Blocul de comandă a pierit
Astăzi
te strig
Astăzi te strig numai astăzi
pentru ochii în care-ai putea
să închizi plecarea ți patimile
poate viața
ți rugul pe care
dînd celorlalți totul ai ars
Astăzi te strig
peste acest sediment
pururi înverzit
pămîntul ți sufletul meu
Astăzi te strig numai astăzi
veșnic grăbit lăsa-voi
miazănoape clopote clătinind
Emil DREPTATE
soluția genurilor. Mai precis,
va prefra înlăturarea preju-
decății că el scrie «poem»
sau «nuvelă» sau «roman»".
Ca urmare cartea se va trans-
forma, în viziunea sa. într-o
ciudată „scrisoare", adică în-
tr-o hibridă înșiruire de e-
nunțuri eliberate de a.șa-zisa
povară a normelor artei lite-
rare. Pentru că C. P., iată,
întrezărește chiar de pe acum
această cel puțin stranie me-
tamorfoză: „Scriitura jurna-
lului înțeleasă ca notație di-
rectă, detașată de prejudeca-
ta literalității (subl. n), este
cea care năpădește cărțile de
poezie, cît și cele de critică.
Nu este vorba de jurnalul ca
literatură, ci (atenție n.n.) de
literatura ca jurnal". O mai
absurdă teoretizare a amato-
rismului, frumos drapată sub
flamura „coborîrii cărții pc
pămînt", nu ne-a fost dat să
citim ori să auzim.
loanid DELEANU
agaliu... Mestecenii ard aga-
liu... Urcați!
— Ești șui ?
— Am primit cinci la miș-
care. Nu intru în literatură.
Totuși, sînt impiegat. A tre-
buit să fac ceva...
Locomotiva, din rărunchii
metalici, își slobozi chema-
rea. Trenul se puse în miș-
care. Și cînd profesorul se
înalță pe scara vagonului,
impiegatul îi puse o întrebare.
— Totuși, ce înseamnă aga-
liu ?
— Desigur, nu știu, veni
răspunsul.
— Am bănuit.
Bătrînul, din ușă, se în-
toarse, ca și cum să-l vadă
încă o dată.
— Și sensul de prioritate?...
Și viteza?... De treizeci de ki-
lometri. Ai cuprins-o în act?...
E un risc. E un mare risc...
Eu te-am învățat cîte ceva.
Impiegatul mai făcu trei
trei pași.
— Agaliu înseamnă cute-
zanță... Și nu uitați. In gara
următoare chemați pompie-
rii. Am vorbit și cu mecani-
cul. Pădurea arde... Arde...
Ultimul vagon se mistui în
întuneric.
Gara, fără lumină, părea
și fără viață.
Peste două zile, impiegatul
primi o telegramă. O desfă-
cu și citi următorul conți-
nut. „Agaliu, Prescornic,
zece“.
Poate că agaliu înseamnă
cutezanță. Ppate că nu în-
seamnă nimic.
----------CONSEMNĂRI------------------------
•	Zilele Eminescu
în perioada 13—15 iunie a.c., la Vatra Dornei
s-au desfășurat manifestările celei de-a Vl-a
ediții a „Zilelor Eminescu". Cu acest prilej,
la Casa Cărții „Nicolae Labiș" a avut loc un
recital de versuri din lirica eminesciană": „Tre-
cut-au ani ca nouri lungi pe șesuri", susținut
de actori; Georgeta Păduraru, Adrian Pădura-
ru și Orodel Olaru, de la secția din Suceava a
Teatrului Național „V. Alecsandri" Iași. în a-
ceeași zi, tot la casa cărții, poeții George Da-
mian și Marcel Mureșeanu au rostit versuri din
creația lor, omagiind Luceafărul de la Ipo-
tești.
Tot în cadrul acelorași manifestări, la biblio-
teca orașului, a avut loc spectacolul de sunet
și lumină „Călătorind cu Luceafărul în lumea
basmului românesc", iar la liceul industrial
s-a desfășurat un recital de versuri polilingv
(italiană, germană, franceză, engleză, spanio-
lă și rusă) „Eminescu, Poet român de circula-
ție universală".
Manifestările au fost coordonate de poeta
Cornelia Maria Savu. (G. D.).
•	Colocviile
revistei „Contemporanul"
La Suceava și la Rădăuți, a avut loc presti-
gioasa manifestare intitulată Colocviile revis-
tei Contemporanul, care a prilejuit întîlniri,
pe teme cultural-literare și științifice, cu un
numeros public. Din partea revistei bucureș-
tene au fost prezenți Corneliu Leu, redactor
șef adjunct, prof. dr. doc. Ștefan Berceanu.
Magdalena Popa, Radu Cârneci și Pop Si m ion,
redactor șef al revistei România pitorească. Pe
parcursul vizitei, oaspeții au fost însoțiți de
poetul Marcel Mureșeanu. secretarul Cenaclu-
lui Suceava al Uniunii Scriitorilor. (D. M ).
•	„Dialogul artelor"
începînd din data de 15 mai 1988, în fiecare
duminică se desfășoară, găzduit de fiecare o-
raș al județului, concursul „Dialogul artelor".
Manifestarea se înscrie printre cele mai im-
portante activități politico-educative și cultu-
ral-artistice cuprinse în actuala etapă de masă
a Festivalului Național „Cîntarea României",
antrenînd întregul potențial artistic al caselor
de cultură, întreprinderilor și instituțiilor și
asigurîd, într-un climat competițional de înal-
tă ținută cunoașterea și afirmarea valorilor
interpretamve, a celor din domeniul creației
tehnico-științifice și literar-artistice, precum și
descoperirea și promovarea de noi talente. Con-
cursul s-a desfășurat în orașele Fălticeni, Și-
ret, Solea, Gura Humorului, Rădăuți și în mu-
nicipiul Suceava, viitoarele „gazde" fiind Va-
tra Dornei și Cîmpulung Moldovenesc. (R.V.).
•	Manifestări culturale
Sub genericul „Decada culturii", în orașele
Șiret (22—31 mai), Rădăuți (27 mai — 5 iunie),
Fălticeni (6—15 iunie) și Vatra Dornei (17—26
iunie) s-au desfășurat ample manifestări politi-
co-educative și cultural-artistice, la care au
participat activiști de partid și de stat, oameni
de cultură și artă, formații artistice, interpreți
și creatori.
Oamenii muncii din localitățile amintite au
participat la numeroase dezbateri, schimburi
de experiență, simpozioane, mese rotunde etc.,
s-au întîlnit cu Personalități ale culturii și
artei contemporane, au fost „beneficiarii" unui
bogat program de spectacole, concerte, filme
artistice și documentare, au străbătut un in-
teresant și divers itinerar expozițional în do-
meniul artei plastice, al artei populare și foto-
grafice, contribuind ei înșiși din plin, la reu-
șita manifestărilor.
în același climat și într-o structură asemă-
nătoare s-au desfășurat, în mediul rural, „Săp-
tămîni ale educației politice și culturii socia-
liste în comunele Arbore, Dorna Arini, Margi-
nea, Verești, Baia, Bogdăncști, Boroaia, Cornu
Luncii, Frumosu. Fîntinele, Horodnic, Păltinoa-
sa, Pîrteștii de Jos, Pojorîta, Rădă.șeni, Sadova,
Satu Mare, Slatina și Zamostea. (R. V.).
• Premii
■ La concursul coral interjudețean „Gavriil
Musicescu" de la Iași, ediția I, grupul coral
bărbătesc al Casei de Cultură a Sindicatelor
din Cîmpulung Moldovenesc, dirijat de pro-
fesorul Emil Forfotă, a obținut premiul I, iar
solistul acestei formații — Vespasian Lucaci
— premiul special al juriului.
■ în cadrul concursului coral interjudețean
„Ion Vidu“, care s-a desfășurat la Lugoj, ju-
dețul Timiș, corul mixt al Căminului Cultural
Boroaia, dirijat de învățătorul Gheorghe Ma-
noliu, a obținut premiul al II-lea și premiul
special al juriului.
■ La Năsăud, județul Bistrița-Năsăud, la
manifestarea corală „lacob Mureșianu", corul
mixt al Căminului Cultural din Putna, dirijat
de profesoara Doina Bîcu, a obținut diploma
de onoare.
■ La Toplița, județul Harghita, o frumoasă
impresie a lăsat grupul folcloric „Vatra", de
la Căminul Cultural Mălini, care a obținut
diploma de onoare a concursului „Miorița", iar
instructorul acestui grup — cavalistul Vasi-
le Ungureanu — i s-a decernat o mențiune
speecială.
REALIZATORI: Ion BELDEANU, George
DAMIAN, Viorel DARJA, Ion CARP
FLUERICI, Mihail IORDACHE, Gh.
LUPU, Marcel MUREȘEANU, Ion PA-
RANICI, Victor Traian RUSU, Mircea
TINESCU, Alexandru TOMA
Secretariat : Eugen DIMITRIU
Tehnoredactare : Valentin MILICI'
Comitetul județean de cultură
și educație socialistă Suceava