QQini c I autograf .anul VII, nr. 4 (76) Recent, știința românească unuia dintre cei mai de seamă Nicolae CĂRUNTU EDITATE IN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA constituie Desen de Ion Carp FLLERICI 5 minute cu Romulus Rusan R. R. Am trăit o viață necr^ nometrată și neplanificată, al că- (continuare în pag. III) ■KKia SINTEZA IERBII P. B. toare, aparate de flectă una altora, cristal, formele și Toate participă de în- mema- Există un laborator fastuos. Retorte, conducte, baloane, cup- neobositi, greu Nici pasărea, praviețui decît Zmei devitalizați și păsări ab- surde. de înfrînt. nici gîza n-ar su- în condiții fixate. însuși, fie chiar și minată cîntătoarea infidelitate a riei. La capătul experienței un laser cu puteri nelimitate taie fire de iarbă perfect egale. Funcțiile lor întregesc o leha- mite acidă. Interviu consemnat de Mircea FILIP măsură își re- în nichel sau culorile. la o agitație — Stimate Romulus Rusan, cei care v-au citit cărțile publicate pînă acum ar primi cu sinceră mulțumire o definiție autobiogra- fică a autorului lor, dată dc e! — Față de cărțile anterioare, sîntem înclinați să socotim O CĂ- LĂTORIE SPRE MAREA INTE- SOLOMON MARCUS O viafă cit o operă ucovnene a marcat centenarul nașterii reprezentanți ai ei, matemati- APRILIE 1988 DEMNITATEA IMPLICĂRII Paralelă exactă, dar și predicativă, a seismografului istoriei, literatura a adus întotdeauna, indiferent de genurile practicate, profilul spiritual al omului situat în istoric, a afirmat aspirațiile sale, reliefîndu-i resursele nebănuite de gindire și simțire, individ ualizindu-l specificîndu-I. Această neostenită perma- nență, de care literatura română bene- ficiază din plin, spre definirea idealu- rilor și atingerea lor, în raportul di- rect și necesar cu viața socială, cu co- mandamentele ci morale — în care la Ioc dc frunte se află dreptatea, liber- tatea, demnitatea, cinstea eșafodul pe care a fost clădită o mare și durabilă devenire intru frumos : arta zilelor noastre. Keverberînd plenar, cu- prinzind în linia orizontului artistic în- făptuirile prezentului, afirmă personalitatea în vescent al acestor ani generozitatea complexei vieți sociale, politico și care i-o oferă timpul cu scriitorul ce-si climatul efer- beneficiază de și dinamicei economice pe adevărat eroic pe care îl trăim. Raportarea continuă la iureșul cotidian al realității, în c- sența și devenirea ei, în încorporarea organică a multiplelor sensuri ale sale, se manifestă definitoriu în literatura noastră actuală ca o coordonată majoră, ce impune adoptarea unei atitudini spe- cifice, ce se concretizează într-un me- saj de ample valențe formativ-edu- cative. Scriitorul, constructor al activității spirituale, plasîndu-se Ia nivelul exi- gențelor evului luminos pe carc-l par- curgem, asimilînd organic și traducînd în operă propria sa devenire, ajunge ob- servatorul atent al personalității unei perioade istorice în care afirmarea „o- mului nou“ se află Ia loc de cinste. Scriitorii au scris și vor continua să scrie despre făuritori ai istoriei, des- pre această nouă personalitate ce-și re- levă modul de gîndire, căile pe care și Ie propune întru afirmarea sa plenară. In acest context, omul nou, cu trăsătu- rile sale definitorii, oferind personaju- lui un alt conținut și un alt înțeles, este omul pe care orînduirea nouă îl edifi- că permanent, îl promovează Ia rangul de materializare a unei viziuni genera- le dc conștientizare a scopului de a nu fi numai martor al proclamării unui amplu proces de restructurare a pre- zentului, cit mai ales o personalitate marcată de o spiritualitate accentuată, im- plicată în semnificațiile perene ale demer- sului teoretic și practic ce promovează un nou tip ideal: cel al societății socialiste de azi, al omului cu o conștiință politi- că ancorată în chip decisiv în reflecta- rea organică și pluridimensională a re- alității și adevărului. In acest fel, orice slujitor al condeiului își relevă crezul definit de impunerea unei „literaturi angajate” considerată de secretarul ge- neral al partidului ca una în care sînt înfățișate certele noastre izbînzi, dobîn- dite în efortul de a vorbi de cinste și adevăr, despre succesele noastre. Perso- najul literaturii noastre poate fi mai ales eroul muncii avîntate, făuritor al autodevenirii sale, model de comporta- ment. Chipul eroului de azi al literatu- rii noastre nu este altul decît al omu- lui cotidian, personajul principal pe „șantierele” patriei, dar și beneficiar al literaturii, făuritor complex al istoriei. Incorporînd organic determinațiile con- figurative ale acestuia, evidențiindu-1 în statutul său exponențial, dar și exis- tențial, scriitorii României își concen- trează atributele atitudinale spre mesa- jul amplu, formativ al promovării unei literaturi ancorate decisiv în reflectarea universului demostrativ, al conștientiză- rii ideilor și idealurilor socialiste. îndemnul perpetuu, vibrant în ini- mile întregii scriitorimi, adresat de to- varășul Nicolae Ceaușescu, care vorbeș- te despre necesitatea de a se realiza „mai multe și mai bune romane, poezii, piese dc teatru, lucrări care să redea, în forme diferite, uriașa activitate cre- atoare a poporului nostru, să constituie o puternică forță de dinamizare a ac- tivității întregii națiuni”, consolidea- ză imaginea benefică a unei literaturi profund implicate în cotidian. Eroul li- teraturii de azi este eroul muncii de zi cu zi, este eroul-simbol al spațiului epic care sînt uzina, șantierul, cîmpul, este omul ce-și construiește idealul sub sem- nul istoric al civicului, politicului, al moralei noastre socialiste. Raportînd gîndul artistic la esența și Ia identitatea prezentului, scriitorul își relevă prima sa dimensiune creativă în însăși anga- jarea artistică. A te implica în prezent înseamnă, în primul rînd, a participa demn la ampl îl proces de edificare a omului nou, con- structor al socialismului, patriot înflăcă- rat, cu o înaltă conștiință revoluționară. A fi implicat cu demnitate în acest am- plu proces înseamnă militantism con- structiv, înseamnă participare conști- entă. rci criteriu a fost lipsa mea, peramentală, de voință. Am de toate, bune și rele, din cire în proporția ideală, care permis să fiu ceea ce sînt, rent. Nu mi-au lipsit marile tem- avut feri mi-a apa- ghi- rican, dar nu-mi place nici să mi le amintesc, nici să le etalez. Cea mai costisitoare din toate, deși la suprafață comodă : acea de redac- tor de revistă. Cea mai dură : fochist la cuptoarele industriale de la Carbochim. Totuși nu le consider timp pierdut, după cum cred că pierderea a tot ce aveam, în cutremurul din 1977, a fost doar o sporire a ființei pe seama avu- tului, o compensare a verbului nioane, dar nici marile noroace reparatoare ; am întîrziat uneori, dar am alergat să recuperez ; am tăcut perioade lungi și am stri- gat „prezent !“, cu cîte o carte, atunci cînd nici eu nu mai spe ram ; am făcut meserii diverse și solicitante, cît un romancier ame- A PRIVI Vine primăvara și momentul de- clinului poate fi acceptat pentru a asigura coerență lanțului de propoziții, cum se sprijină ele una pe cealaltă, se condiționează. Se apropie frunza și iarba, ne reamintesc lucrurile pierdute din vedere inclusiv adevărurile do- mestice. Atitudinea negatoare translează într-un teritoriu suprapopulat al cuvintelor și figurilor războinice. Vegetația se prezintă ca o spu- mă subțire și-și afirmă numai forța fabuloasă a inocenței. victorios rul verb am trăit cînd de aceea de de multe a fi față de păgubito- a avea. După cutremur mai mult la țară. încer- fapt o nouă identitate, țăran, și scăpînd astfel din sufocantele obligații ale orașului, ce funcționaseră pînă acum ca alibiuri ale lipsei de productivitate. Aici, acum, în numai unsprezece ani, am scris mai mult decît în tot restul vie- ții. Nu e nici aici ușor, dar rit- mul naturii este mai net, răsări- frenetică. Burghiul, explozia, vagonetul. ascensorul concură să scoată din amorțire roci cristalizate fotoge nic sau amorfe decrepite abia stînd, stăpînindu-și pasiuni intrin- sece gata de fierbere. Galioane gravide, drakare ne bune, plute, canoe aduc din lun- gul-latul apelor strategii lichide, esențe coloide din care se tipă- resc în șanțuri mici nervi de toa- te mărcile, folosințele precum si forme de turnat afecte din cate- goria întîia. Aerul vine în valuri prin mori de putere implacabilă. cianul Simion Stoilow. O sesiune a Academiei, citeva ședințe la Universitate și o adunare festivă în cadrul Ateneelor Cărții, la Biblioteca Centrală Universitară, au subliniat importanța rezultatelor sale științifice, a școlii matematice pe care a for- mat-o, rectitudinea sa morală, intelectuală si cetățenească. La toate acestea, dorim să adăugăm aici evocarea unui epi- sod semnificativ din viața acestui mare savant român. în primăvara anului 1923, este numit profesor titular la Faculta- tea de Științe a Universității din Cernăuți. „Am stat 16 ani în această universitate. Consider anii aceștia — o pot spune fără ezitare — ca pe cei mai rodnici, cei mai fructuoși din întreaga mea activitate științifică" (Stoilow, 1957). Stoilow a luat totul de la zero. A reușit să aducă pe unii dintre cei mai valoroși matematicieni români ai momentului (Gh. Călugăieanu, Octav Mayer, Miron Nicolescu, Tiberiu Po- povicî, Gh. Vrănceanu), a organizat biblioteca seminarului ma- tematic și revista Facultății de Științe. „Păstrez cea mai bună amintire din această perioadă a vieții mele“ (Stoilow, 1957). , Fapte semnificative pentru înaltul patriotism al acestui savant-cetățean. Către prieteni Cu nețăr mur ita-mi dragoste de țară vin și prietenilor mei zic : „Țara-i iubirea iară de margini deasupra-ne plutind glasul sfint și duios al acestui pămint..." Sacră e țara care ne naște mereu și nemaiîntîlnită mierea din care și pruncii noștri gusta-vor ! turile și apusurile îți atrag aten- ția mai sever asupra vieții care se nuce, calendarul florilor •-i fructelor te obligă la mai multă punctualitate și hărnicie. Nu re- gret, din această nouă existență, decît faptul că ajung destul de rar să mă contemplu, să mă des- tind, să interpretez semnele na- turii altfel decît ca pe niște so- mații la seriozitate. Poate că însă această asprime față de mine este ea însăși prețul cu care-mi plă- tesc libertatea : nemaiavînd alte resurse, sînt obligat să-mi scriu cărțile. Pe de altă parte, rămas după cutremur simplu și gol în fața lumii m-am reevaluat și am înțeles, poate, că fiecare clipă îmi este dăruită, că trebuie sfințită prin muncă. Există anarhia minoră a firelor de iarbă. Cresc mereu și mult sub puterea întîmplării. Trebuie o acțiune metodică fun- dată pe consecvențe. Romburi, patrate, hexagoane de beton, mozaicuri în program alu- ziv artificii de marmură au efi- ciența unor oșteni bine aliniați, SUCEAVA 600 de ani * Printre experiențe iarba crește prima datînd decurg normal, lu- ne putem culca în Cînd descrii persuasiv cuiva un „teren de încercări pentru iarbă", cizelezi criteriile unor temperări viitoare. singură din în trecut. Dacă toate na cealaltă iarbă. rădăcinile lăsate documentele scrise, mențiune documentară din 10 februarie 1388. Dacă abia acum 600 Despre începuturi Atunci cînd lucrătorii în frunte cu meșterii lor, alături de oștenii voievodului și însusi domnul Petru I Mușat (1375— 1391) priveau cu mîndrie la zi- durile terminate ale noii ce- tăți de la Suceava, împlineau o faptă pe care veacurile o vor încununa cu aureola de simbol al luptei pentru nea- tîrnare a tuturor românilor. Menită să apere reședința vo- ievodală instalată, intre timp, la Suceava, ctitoria lui Petru Mușat, ca și orașul de reședin- ță, capătă un rol hotărîtor în treburile țării. Nu peste mult timp, Suceava va apărea și în apare în actele cancelariei domnești numele Sucevei, iot de atunci să dateze și locuirea de aici? Documentele scrise nu ne spun lucruri prea lă- murite, dar alte categorii de izvoare ne relevă urme ale vieții umane ce-și au durate milenare. înșiși locuitorii orașului nu-și închipuiau că strămoșii lor și-ar fi întemeiat așezarea abia în timpul voievozilor, ci cu mult timp înainte. Acest lucru este consemnat într-un document tîrziu din anul 1782, cînd o comisie, însărcinată să inventarieze și să delimiteze bunurile orașului, întrebă și ce se cunoștea despre trecu- tul lui. Răspund mazilul Simion Tăutul, starostele ora- șului Georgi Tupilat și cei mai bătrîni pîrgari, loan a Poppi, Andrei Dragomir și Ștefan Zotta, că orașul lor își are în- ceputurile din vremea dacilor, narîr.d, apoi, între legendă și adevăr, evoluția istorică a Su- cevei. Acești tîrgovcți nu erau purtați pe la universități și nu aveau înalte studii umanistice, dar ei afirmau ceva din ceea ce auziseră de la părinții lor. Era expresia conștiinței vechi- mii și statorniciei lor pe aces- te pămînturi. (continuare în pag. III) Dr. Mircea IGNAT Te așezi la capătul benzii ste- rilizate și sufli asupra fiecărui fir să se călească și să învie. Nu trebuie să te îndoiești de reușită. Următoarea experiență va pro- grama semințe pentru nota de in- solit, exploatarea neprevăzutului, nehotărîre și celelalte. M. TINESCU CRONICA literară ■ ntre primul volum de po- ■ ezie al Elisabetei Isanos ■ (Orașe nostalgice, 1969) și ■ cel apărut recent — Grădi- na de iarnă, Ed. Eminescu, 1987 — se interpun optsprezece ani și doar o singură carte, intitula- tă, simplu, Versuri, din 1980. Puținătatea prezențelor edito- riale face mai evidentă evo- luțiile pe care Ic-a împlinit poeta în acest răstimp. De la prima la a doua carte, schim- bările țin, mai ales, de matu- rizarea deplină, temele și mo- tivele noi care apar fiind con- secința, în primul rînd, a a- cesteia. Erotica stă sub sem- nul zeului Pan, dar și sub cel al duratei, trecind, de aceea, aproape totdeauna, în medita- ție ; priveliștile, pe cit este po- sibil a se vorbi de pastel, sînt încărcate de tensiunea carac- teristică poeziei expresioniste, fără însă a beneficia de acea plonjare și dizolvare specifică a eului liric în elemente. Soli- dară cu ele, dar în afara lor, poeta caută dovezi certe ale tiparelor și devenirilor eterne și nu întilnește decît semne e- femere și incerte, producătoare de crize lăuntrice, lăsînd-o dezarmată în pragul miracolu- lui. Ici, colo (și le vedem, poa- le, pentru că recitim poemele din perspectiva cărții de a- cum), se întrevăd semne stînga- ce ale trecerii dincolo de el ; se pare însă că la acel mo- ment, poetei îi lipseau și pu- terea, și știința necesare pen- tru a face pasul holărîtor spre o poezie a misterelor lumii. Dar, mai ales, o împiedica e- gotismul, de o feminitate dis- cretă și deloc narcisiacă, in- capabil să conceapă universul altfel decît centrat pe pro- pria-! existență. în Grădina de iarnă, saltul se produce. Schimbarea la față a poeziei Elisabetei Isanos este extraordinară, una dintre cele mai radicale din poezia noas- n n sfîrșit, după un număr H bun de ani, prin Liviu I Popescu se mai produce ■ un debut de poet trăitor la Suceava. Autorul Sintaxei imaginii (Editura „Litera", 1987) nu este ceea ce numim, în- deobște. un poet tînăr (însă cine mai scoate volum la vîrsta majoratului ?), dar nici nu se poate vorbi, în cazul lui, do un debut întîrziat. Vrem să spunem că versurile sale nu au fizionomia obosită, alura mai mult sau mai puțin ve- tustă cu care ne întîmpină, de obicei, volumele unor începu- turi de drum tardive. Dimpo- trivă, prospețimea discursului este evidentă, chiar dacă, e limpede, poetul nu aparține ultimului val al liricii noas- tre. De altfel, el nici nu ambi- ționează să se recomande ca un inovator cu orice risc ; drumul lui a trecut prin su- prarealism (de la care i-au ră- mas cîteva sechele curente ale dicteului automat), apoi pe sub arborii puri din grădinile sus- pendate ale lirismului intelec- tual al lui Ion Barbu, fără să se fi nutrit cu fructele de pe crengile lor cele mai de sus. Important este însă că, de la poetul „Jocului secund", a ră- mas tocmai cu adevărul că poezia este joc secund, în spe- cial. și cu străduința de a de- canta lexical și imagistic tex- tul liric. Altfel, el nu poate fi considerat un discipol al lui Barbu sau al altor poeți beati- ficați de idee, întrucît nu a- deră la poetica „modului inte- lectual al lirei", deși un efort în această direcție se face sim- țit. Scurtele lui poeme au însă marele merit de a stabili o pro- porție justă între șocul senzo- rial al concretului existenței și cristalizarea lui în geome- triile, scrise subțire, cu cerne- luri discrete, ale unor imagini tră de azi. Vocea poetei își a- sumă, în continuare, rostirea, dar în miezul universului ei stă acum o entitate, am zice, abstractă, conceptuală pină la un anumit punct — „patria in- terioară", mai apropiată de Pa- tria lui Rilke, poetul fără ța- ră, decît de accepția istorică a termenului. Ea este, spune E.I., „grădina mea de iarnă / cu drumurile-acoperite / și nici o pajiște afară", este „adînca țară de sub vremuri", de fapt, o patrie a Poetului, fără frun- tarii, ilimitată spre înalt și spre adine, un concept prin ELISABETA ISANOS: Grădina de iarnă excelență cosmologic și liric totodată, nu însă dezlegat de etnos și ethos. Esența meta- fizică ce i se conferă este în afara oricărei discuții și dove- dește că a doua umbră tute- lară a poetei, care stă alături de Rilke, este Blaga. A se pla- sa în continuarea viziunii fi- losofice blagiene, a remodela energic unele simboluri rilkeene (leul, piatra, trandafirul, macul, iarba, copacul), a practica un orfism de nuanță feminină (mărturisind, vrem să spunem, uimirea ingenuă, dezarmată, în fața miracolului înfăptuit prin cuvînt — „cîntecul e umbra cuvintelor", se spune undeva), nu înseamnă, în cazul Elisabe- lei Isanos, un delict de epigo- nism, ci momentul în care personalitatea sa, funciar ex- presionistă, deprinde zborul înalt, instalarea revelației uni- tății dintre înalt și adînc, de- parte și aproape, viață și moar- te, cosmic și chtonian, cuvînt poetice abstractive. De altfel, texte ca ale lui, care nu trec niciodată de cincizeci de cu- vinte, n-ar putea fi scrise de- cît după regulile unei astfel de poetici a distilării, poate, mai exact, a algoritmării. Po- ezie a monologului și a stării de solitudine (inclusiv a cute- zanțelor prin strigăt ale soli- tarului), lirica lui Liviu Po- pescu se constituie ca efect de ecou al realului, precum el în- suși o spune în mai multe rîn- duri în texte care bănuim a fi profesiuni de credință : „am- prentă / a acelor cuvinte / LIVIU POPESCU: Sintaxa imaginii solubile-n frăgezimea / ecou- lui..." (Efectul pauzei), sau : „în golul ecoului / pîlnia în care / torni ceaiul 1/ sub o- chiul mînuitorului / de lim- baje / schelăria cuvintelor —/ perete despărțitor între / ar- hitectura cîmpului / și faldul memoriei" (Arhitectura cîmpu- lui). De aceea, textul este, a- deseori, desigur cu bună știin- ță, sibilin sau încifrat oarecum ostentativ (semn de tinerețe), ceea ce ne duce cu gîndul la nimfa Echo, respinsă de Nar- cis, pentru că nu-i putea înțe- lege chemarea. De altfel, fi- indcă veni vorba despre Nar- cis, la Liviu Popescu oglinda nu joacă rolul de speculum și cu atît mai puțin de instru- ment al autocontemplării ob- sesive, ci de reflector de ima- gini care se multiplică, de a- parat pentru produs ecouri. De aceea înțelesul (în sens poetic) este „martirul atîtor oglinzi". și tăcere, întuneric și lumi- nă — momentul dezmărginirii eului. Mitul nu mai este în- țeles ca alegorie înghețată în- tr-o structură epică inteligi- bilă, ci ca tipar etern al mi- racolului : „O floare, fuga dă la clopot / și lasă porțile des- chise, / un clopot merge la o floare, / ducînd cu el adincul timbru, / și va veni odată vre- mea / cînd printre seceră și lună, / rănindu-mă de amîn- două, / în sînul lumii am să intru. /*..// Atunci va fi defi- nitivă, / într-adevăr, descăle- carea / centaurului la pămînt, / ca aplecarea unor steaguri, / abia atunci voi trece poduri / pe care nu le bănuisem, / a- tunci voi ști ce-nseamnă va- tra / și traversarea peste pra- guri". Poezia propriu-zisă cris- talizează din revelarea unor relații metacauzale între obiec- te și fenomene plasate la po- lii realului și în așezarea lor în metaforă : „Chiar dacă leii tăi de carne, / pe Orion își lasă pielea, / își slobozește ce- rul leii, / cu niște flori să se-mpreune, / și floarea după ei va naște, j cu bot de leu un răcnet moale, / și nimeni nu va înțelege / ce limbă groaz- nică se spune". Afină cu Marele Anonim al lui Blaga, plăsmuirea centrală a poeziei Elisabetei Isanos se diferențiază prin potențialul panteist și prin faptul că po- sedă ceea ce, prea puțin pro- priu, s-ar putea numi „cale de acces" : „Cînd are loc o lune- care / a trandafirilor spre ro- Deci, drumul pe care ar tre- bui să-1 parcurgă cititorul pen- tru „a istovi" (in sens bar- bian) cuprinsul cîntecului, se cuvine să treacă de la o o- glindă la oglindă pină la ex- presia lui originară, sau pînă la obiectele care l-au declanșat. Dar, de fapt, nu este nevoie de un asemenea periplu, în- trucît poezia, existînd cu ade- vărat ca stare de tensiune, iar nu ca expunere de cauze și motive, nu poate fi receptată decît pe o treaptă anumită a efectului de ecou. Calitatea princeps a celor mai reușite piese ale volumului constă toc- mai în fixarea acelei trepte în care semnalul inițial s-a e- liberat de grohotișul și tulbu- rările stării genuine, trecînd în stare de suflet : „Sune- tul — / infuzie a sîngelui / către un cuib / de oglinzi // în timp ce fereastra / e o scri- soare / deschisă" (Mesaj). Ceea ce-1 apropie mai mult de formula haiku-lui (căci ca- noanele acestuia nu sînt respec- tate în latura lor formală) nu este însă nici decantarea lim- bajului, nici laconismul expre- siei, ci efortul continuu și, de multe ori. notabil prin rezul- tate, de subordonare a tensiu- nii lirice la contemplarea lu- cidă. De fapt, nici nu sîntem siguri că poate fi vorba de e- fort și nu cumva de o nevoie imperioasă a eului impusă dc pudoarea evidentă a destăinu- irii, caracteristică firilor sen- zitive : „Rondul pe malul / viziunilor proprii // tot ce voi șu, / la mijloc e deschisă poar- ta, / alit cit ar dura o fugă / a bradului spre-un cuib de în- geri, / a unui sînge către frun- ză, / sau cît o salcie ar fa- ce / ca să s-apropie de rugă, // e o deschidere subțire, / cît de la toamnă la aramă, / și tre- buie intrat mai iute, / că a- dîncimile ii seacă, / e-atît cît albia pe unde / se scurge rouă către lacrimi, / cît unei flori i-ar trebui, / de partea leilor să treacă". Formula de psalm a poemelor, în care umilința și supunerea sînt căi ale cunoaș- terii, pune în valoare poli- semantismul surprinzător al u- nor metafore agresive, care, ■după cum se vede și în cita- tele de mai sus, vin în ava- lanșă ; pendularea lor între concret și abstract conferă ru- gii o pulsație ascendentă : „Pe nimeni nu lăsa, din floare, / să-ți schimbe orele-n nisip, / și nu lăsa, amiaza zilei, / un vîrf de umbră s-o arate, / tu altfel arătaseși vremea, / în virful flăcării aveai / ani șapte mii de la-ntruparea / în grîu, în sare și pe ape". Dramatismul spovedaniei on- tologice din Grădina de iarnă este autentic și nu prea are corespondențe în lirica noastră feminină ; registrul lui este a- proape complet cînd, lingă în- genunchere, apare revolta : „Ai vrea o ardere de tot, (s.a.) /și totuși mă hrănești cu stin- geri, / mă faci să fumeg, ca și cum / ți-ar place cum ai fost privită, / vrei flacăra pînă la capăt, / și mă înăbuși cu-n- tuneric, / lăsîndu-mă să cred că ție ți-aș trebui grozav de mult. /: eu locuind cetăti surpate, / colina ta rămîne li- nă, / și nu mai înțeleg de ce / îmi lași, să spun de tine, gu- ra, / cînd tu răsări atît de pură / unde se termină cu- vîntul, / și unde nu te mai atinge / o înțelegere tîrzie". VICTOR RUSU In umbra cuvintelor vedea vreodată / se absoarbe/ în ochii / primei călătorii" (Rondul de zi). în asemenea situații, destul de dese în vo- lum, vrem să spunem, sufi- cient de frecvente pentru ca el să ființeze cu adevărat ima- ginile și cuvintele, ca atare, focalizează într-un meta-sens, și atunci poemul există ; în cîteva însă ele rămîn pedestre, se organizează după rigorile unei algebre (sintaxe) ori ppea simple, ori prea solemn-pe- dante pentru a putea trece, cu adevărat, în poezie. Liviu Popescu probează un potențial remarcabil al meta- forei (semantic, plastic, asocia- tiv), și nu este puțin să îl subordoneze unei formule li- rice prin excelență ascetică în dimensiuni ; iată cîteva exem- ple, culese oarecum la întîm- plare : „umbra unei scrisori / face valuri" ; „cade un pol / în dinții mărunți / ai iluziei" ; „calmul — / acea descriere / împăciuitoare / a ploii / toam- nă" ; „greierul ce leagănă / fumul sălciei" (tușă metaforică japoneză !) ; „această zi / cu arătătorul / la marginea pa- ginii". Pendulînd cu discreție între melancolie blînd-amară și des- fășurare supravegheată, reținu- tă a unor energii îndelung a- cumulate, între exprimarea stagnării și a mișcărilor lăun- trice domoale, poezia lui Li- viu Popescu adaugă în adîn- cime ceea ce își refuză în pe- rimetru. E un somn bun pen- tru un debutant care nu-și e- talează, cum de atîtea ori se întîmplă, pînă și secrețiile cele mai intime ale eului. Scutită, pe de altă parte, și de sechelele, așa de greu de evitat, ale provincialismului, poezia lui Liviu Popescu anun- ță evoluții substanțiale. Mihail IORDACHE CÎT DE SCURTA a fost călătoria și iată, deja mă întorc purtînd pe brațe trupul răpus de întristare al fratelui meu. Ziua, ca o cetate plină de leșuri, a rămas în urmă, în amintire, în somn. ■ ÎN FAȚA FERESTREI stăteau adunate animalele pentru jertfă, stătea iluzia cu venele deschise, iar poetul, in fața genunchilor ei, netulburat îi dicta cele din urmă cuvinte. Stăteau cei însemnați și cei trimiși în exil, se aliniau sclavii frumoși, cu înfățișare aspră. Către amiază erau pregătite nu- meroase întreceri sportive și alergări de cai. Se împărțeau cereale și bani, era purtat în triumf bustul aurit al clipei următoare, erau scoase din magazii statuile și laurii. ® CE SCURTA a fost sărbătoarea și iată, uitarea a izbucnit ca o limbă de foc, mai întii, de sub cu- pola albastră a circului. Apoi s-a întins peste case și cartiere, prin ulițe și prăvălii, s-a revărsat pe ogoare, a umplut văile. Nimeni nu s-a încumetat să privească-napoi. ■ DE-ACUM totul va fi transformat. Cele dinții lucrări vor fi ale ochiului. I se vor da în grijă, de la un capăt Ia altul, cele nemișcate, statuile, munții și oasele de cărbune ale poetului. în polul de gheață vor locui, sub tăioasă privire, metalele. Largi peisaje vor adăposti griul, sarea, noroiul. Pe dinăuntru, pietrele vor fi cercetate pe rînd pînă cînd le vor acoperi nepăsarea, tristețea și frigul. Pînă la măduvă lemnul va fi căutat, )u- îndu-i-se flacăra și înălțarea. Pîntecul tău — pină cînd vei naște vibrarea și seînteierea. ■ MAI SCRIU UN CUVÎNT și privirea, trecînd peste el, se-ncruntă și-l părăsește, săpînd pră- pastie dinaintea lui și-n spatele lui. Cu rîvnă. cu înverșunare, ca un gropar — privirea mea — cînd simte furtună deasupra capului. (Stau litercle-abia -ncepute în trupul cuvîntului orb și încrezător. Îi strălucește pielea și el așteaptă înfrigurat, în timp ce privirea-1 împinge ușor către margine...) ■ IATA-MA dezbrăcat de toate zalele. Am lepădat și săgețile și armura și tot ce mi-a fost de fo- los pe cimpul de luptă, ca să mă nfățișez înaintea acestui străin de gheață. îi spun : „dacă mai e ceva dc făcut, să fie luată culoarea neagră din fața acestor trecători : să fie strivită sub talpă culoarea albă din căpățina călăuzei; și frazele tintuite de porți să fie eliberate". ■ CUM S-AR MAI DUCE toate-n somn dacă-aș gtndi la tine ! Cum m-aș opri din cîntec (de m-ar cuprinde răul, șoapta și minciuna) și-aș alerga după- nțelesuri ca după insecte vii, prin iarbă ! Un gol înfrigurat m-ar aștepta sub piatră, cu degetelc-ntin.se. Ca și cînd numai așa ar fi drept să trăiesc ! I PICIOARE-N DANS, picioare pretutindeni, pc-ntinderi albe de nisip. Scormonitoare stele albe preschim- bate-n șerpi. Si oul, singur, îngropat în ghețuri. ■ SINGURĂTATE, haină dc fier, gust de cretă în gustul vinului, steag alb în fumul durerii ! Tu reîncepe ospățul, trăiește mai departe și dacă nici așa nu te-ai acoperit de tristețe, degeaba tc mîngîie lacrima, în zadar te împresoară piticii și dansa- torii, noeții și curtezanele ! Printre ei, temerarii, eroii și veteranii, printre cei care știu și printre cei care doar presimt, un ochi privește tresărirea și o încuviințează. ■ MlINELE TALE au adormit și toate inelele s-au rostogolit în temniță. Ți-aș aminti acum anumite cuvinte și anumite gesturi și odată cu ele ar căpăta contur iubirea nouă. Dar trec pe lîngă lucruri ca pe lîngă țărmuri de ape și-aud numai vibrarea trupului tău de fier arcuit. n ÎNTR-O SINGURA CLIPA știu că nu mi-au fost de-ajuns carnea și gîndul. S-au scufundat si ele, împreună cu sîngele, laptele, otrava și celelalte bezne. în urmă doar oboseala ochilor mei, o durere în brațe și-n umărul care ține steagul și gîndul că nimic n-am sfîrșit. debut Nopțile Sarmizegetusei PIESA IN PATRU ACTE ACTUL I SCENA I (Lingă zidurile Sarmizegetusei) DIEGIS : Simt cum se trezește în mine o frică nelămurită. De unde a venit ? De ce am așteptat-o cu bra- țele încrucișate ? Eu îmi urmez um- bra ori umbra alunecă pe lîngă pa- șii mei care astăzi nu mă duc nică- ieri ? Mă joc în praf precum un co- pil fără minte. Să nu mă iau sin- gur drept altcineva. Ce mîini palide și reci 1 Mai bine aș crede că um- bra mă îndeamnă să caut printre pietre un loc încăpător unde să-mi îndes pumnul de cenușă al trupului meu. Sînt doar sminteala glodului ce se rotește fără rost în jurul vor- belor goale ? Sînt mai mult decît o nălucă biciuită de umbre ? Sînt vi- sul ce ține de urît în noapte pietre- lor cioplite? De ajuns cu zîmbetul meu chinuit ! Să mă îndrept liniș- tit spre casă. Pe drum voi reveni la judecăți mal cumpătate (Intră Longinus). A, dar omul acesta s-a obișnuit să meargă în două picioare ! LONGINUS : Cu ce pot să-i fiu de folos regelui de mîine al dacilor ? DIEGIS : Tăcînd și plccînd. Alt- ceva nimic. LONGINUS : Am venit cu hotarele Romei după mine. Tinere, jocul nos- tru poate să înceapă. Voi avea des- tulă răbdare cu lumea ta, Diegis ? DIEGIS : Umblă încet, generale 1 Adulmecă tot, romanule ! Pînă cînd, bunule prieten ? LONGINUS : Să nu ne certăm, Die- gis. Noi vom cuceri pămîntul. Am multe vești neplăcute să-ți răstorn dinainte. Ai urechi încăpătoare ? DIEGIS : Sărmane pribeag, cît ești de nefericit ! Dorești să rămînă după tine o poveste frumoasă ? îngroapă-ți necazurile în pămîntul tău. LONGINUS : Nu te îndepărta prea tare de casă. S-ar putea să nu ni- merești drumul de întoarcere. Și nu arunca din tine nerozii, doar ca să-mi arăți cît sînt de înțelept. Dar să nu-mi uit vorba. DIEGIS : Longinus, fii binevenit cu sfaturile tale. Nu sta ! Pornește spre legiunea ta cu sacul plin de min- ciuni. LONGINUS : Intre noi e pace. De ce privirea ta vrea să mă ucidă ? DIEGIS : De ce privirea mea nu poate să vă ucidă ?... LONGINUS : Cu sabia, Degis. Fă-o să nu mai atîrne degeaba legată la șold. Ce mai aștepți ? DIEGIS : Aștept să treci mai de- parte. E pace, Longinus. Din po- runca lui Decebal. Ai început să te îngrași, înfulecînd din tihna noastră. Să ne strîngem cu iubire în brațe. LONGINUS : Vorbești de iubire, cînd inima îți este neagră de ură ? Trezește-te ! DIEGIS : „Ori dormi împăcat ! Pă- șește ușor prin somn ! Eu nu te voi urma. Pentru că și eu am somnul și visul meu." Te ascult. Pentru că nu mi-am astupat urechile cu miinile. Acum îmi cuprind capul între palme. Nu te mai aud. LONGINUS : Cum să te ajut ca să-ți vii puțin în fire ? Numai dra- gostea te-a putut zdruncina atît de rău. DIEGIS : Coboară de pe spatele meu ! Și nu-mi bîzîi în nări, că mă faci să sforăi ca urșii care s-au tre- zit mai devreme primăvara din somn și au dat cu botul de ger. LONGINUS : Se vede că ai trăit printre urși, de vorbești ca un lup de lapte. Am plecat. Sînt dușmanul tău dacă-ți vreau binele ? DIEGIS : Și nu-mi ceri să-ți port de grijă în schimbul bunătății tale. De ce-ai venit ? LONGINUS : Te pîndește o pri- mejdie slută și zbîrcită. Fii cu bă- gare de seamă. DIEGIS : Dacă mă întind la vorbă cu tine, la ce gînduri iscusite să ajungem ? Să-ți dau și lacrimile mele ca să-ți fie ție mai cald ? Pe altă dată ! LONGINUS : Iubirea să te ocoleas- că, Diegis, ca să poți apuca și anii aducerilor aminte. Rămîi cu bine ! DIEGIS : Rîvnesc să aflu mai mul- te dec’t am știut pînă acum. Să mai vii pe la noi. Te aștept. LONGINUS : Nici un cuvînt des- pre iubire. Altceva nu am ce să-ți mai spun. Sînt grăbit. DIEGIS : Vrei de la mine ceva pe care eu nu-1 pot ghici. Vorbește ca să poți pleca. O. cît mi-am dorit să mă pot duce senin la culcare, con- vins că romanul este mulțumit! Soa- rele asfințește, Longinus. LONGINUS : Pe aici. Diegis. să nu te împiedici. învață să iubești, tine- re. Te așteaptă. Doar pe tine te do- rește. Nu ai scăpare, dacule. Cre- de-mă, îți sînt prieten. Să mă strigi în ajutor. Voi fi pe aproape. Vise plăcute, copil rătăcit. Am zărit în privirea ta cum crește un brad sub- țire și înalt. închide ochii și pregă- tește-te de plecare. Fie-ți de ajuns cit ai aflat de la mine. Drum bun, călătorule alb ! (Longinus iese). DIEGIS : Mi s-a încleștat gura. Nu am putut scoate o vorbă cu care să-i tai trăncăneala. Dar miinile ? Să fi vorbit cu mîinile ! Cu degetele ! U- neori vorbești mai limpede cu dege- tele, decît cu buzele. Și degetele, mele au tăcut în fața romanului. Le voi pedepsi aspru (Intră Zalpa). ZALPA : Cum vorbești, băiatule, cu sabia de lemn ? DIEGIS : Ca un necopt ce și-a pier- dut mințile mîngîind pașii din lut ai femeii iubite. Dar tu cine ești, ară- tare ? ZALPA : Nu țipa ! Să nu-ți fie tea- mă de mine. Eu te voi însoți pe ul- timul tău drum. Cînd vorbești de u- nul singur, fă-o pe șoptite. Să nu te ia lumea drept nebun. Ai înțeles tot ce ți-am spus ? (continuare în pag. IV) Costel PRICOPIE II — Pagini bucovinene PERMANENȚE Perpessicius - corespondență inedită Publicăm în continuare (vezi : Pagini bucovinene, nr. 9, 1984) încă două scrisori de-ale lui Perpessicius, care sc \or include, desigur, în Opere, 13 : Corespondența. Scrisorile au fost descifrate de noi — cu con- cursul lui Dumitru D. Panaitescu — fiul lui Perpessicius. Acesta din urmă ne scria, la un moment dat, că : „descifrarea scrisului perpessician... este dificilă". Grațian JUCAN București, 18 Martie 1938 Dragă Domnule Jucan, Am primit plicul d-tale dimpreună I cu manuscrisul bibliografiei emines- Iciene șl anuarul liceului, pe care ai avut amabilitatea să mi-1 trimiți și-n care am citit cu plăcere nota dtale, de specialitate. Socotesc bibliografia periodicelor, ce ai întocmit, extrem de utilă și mi-ar plăcea să o văd tipărită. Mîine o trimit printr-un co- laborator al colectivului voi. VI din ediția Eminescu, lui Savin Bratu, redactor al Caietelor Critice. îmi place să cred că-1 va interesa și că o va reține pentru publicații! amin- tită. Ii trimit, dimpreună cu cîteva rînduri, și adresa dtale. In cazul că vor surveni alte hotărîri — voiu Simm Horea Marian și revista „Amicul familiei" Avînd un caracter enciclopedic, iar mai apoi preponderent beletris- tic, revista Amicul familiei, de la Gherla, a acordat, cel puțin în pri ma jumătate a existenței sale (a pare între 1878—1890), un spațiu larg culegerilor de folclor și pro blemelor de folcloristică. Sîntem în perioada în care folcloristica ro- mânească din cele trei provincii era într-o fază de tranziție de la „școa la lui Alecsandri" la etapa cînd Hasdeu începe să-și impună princi- piile sale și, prin urmare, folcloris tica noastră intră pe un făgaș știin- țific ferm. In acest context Amicul familiei își are în Simeon Florea Marian colaboratorul de primă mă- rime, multă vreme singurul semna tar al paginilor dedicate creației populare literare. Astfel, publică in că din numărul 3 al revistei de la Gherla, sub genericul Datine și cre- dințe române, o serie de studii si culegeri ce dovedesc încotro se în- dreaptă interesul său, metodele de investigație, pasiunea muncii și adîu- cul său patriotism. „Ca simplu adunător al datinilor și credințelor române — notează el cu modestie la sfîr.șitul studiului despre corb — nu pot să fac o des- criere și analiză mai extinsă asupra poveștilor și baladelor amintite. Cau- za însă pentru care le-am înșirat eu aici este ca să fac atenți pe învă- țații români asupra lor ca ei să le explice". Perioada cea mai fructuoasă a co- laborării. la revista condusă de N. Fekete Negruțiu, este anul 1879, cînd, în studii, ce uneori se conti- nuă de la număr la număr, Simeon Florea Marian prezintă și analizea- ză descîntecec din Bucovina sau pu- blică grupaje de doine populare din același ținut. Scrisul său, uneori so- bru, alteori patetic, e străbătut con- căuta să te înștiințez. In privința culegerii de folclor e- minescian, sunt întru totul de acord. Eu însumi lucrez în momentul de față la elaborarea volumului VI, care e rezemat literaturii populare (Volumul V se pare că a intrat in mașină, după o serioasă criză a hîr- tiei) și-mi dau seama cit de nece- sare sunt astfel de lucrări, mai mult sau mai puțin ingrate. De aceea vă doresc deplin succes. Primește, dragă domnule Jucan, sa- lutările mele cordiale I Perpessicius P. S. O mică rectificare : director gene- ral al Bibliotecii Academiei nu mai stant de un vibrant patriotism. Tra- tînd, spre exemplu, despre prezența cucului în poezia populară și cre- dințele românești, el notează : „Ro- mânul, căruia îi place să trăiască în mijlocul naturii, care se bucu- ră mai mult deeît oricare altul de învierea ei, în anunțarea niciunei paseri n-are așa de mare încredere ca într-a cucului". Pe S. FI. Marian îl interesează stringent terminologia populară a di- feritelor obiceiuri și ramuri tehni- ce ; cercetează diverse denumiri de plante, pasări, insecte, sărbători și lansează apeluri pentru colaborare si sprijin în numărul 12 din iunie 1879. Avea intenția de a institui sistemul monografiilor etnografice și folclori- ce (în 1882 Hasdeu îl considera „sin- gurul etnograf român"), încercînd să fixeze o rețea de informatori per- manenți, cărora le trimitea chestio- nare. Dar mai dorea să pună în cir- culație și norme speciale de cule- gere, tehnici de notare adecvată a artei populare ; mai intenționa, de asemenea, să depisteze specii folc- lorice neglijate altădată. In apelul din Amicul familiei îl interesează a i se transmite „legendele sau po- veștile, datinile și credințele, obice- iurile și moravurile, proverbele și zicalele, cîntecele și cimiliturile cîte le sînt cunoscute" oamenilor despre păsări. Apoi, pentru fiecare pasăre în parte, urmează întrebările nece- sare, ceea ce dovedește că Simeon FI. Marian cunoștea obiceiurile, aș- tepta confirmări, nuanțări, știa să opereze cu chestionarele. Iată, spre exemplificare, întrebările referitoare la păun : „Care e povestea acestei paseri ? La ce fel de descîntece și farmece sau vrăji se întrebuințează ? Ce mai fac românii cu penele de păun ? Ce crede poporului cînd strigă păunul? sunt din Mai, anul trecut. Cred că n-am fost nici două luni și din mo- tive de sănătate am demisionat. P. I București, 13 aprilie 1958 Scumpe Domnule Jucan, I Am primit scrisoarea dtale, dim- preună cu articolul „Un vers emi- nescian". îți mulțumesc că am luai cunoștință de el, cu atît mai mult cu cît dreptatea e de partea ceastă- laltă. Volumul V care în momentul de față se trage și se broșează răs- punde decisiv și anulează toate fan-, teziile lexicale ale regretatului D. Po- povici, altminteri un admirabil exe- get și pe care l-am stimat întotdea- una, minus excesele gratuite, pre- cum și cazul de față : există în Me- mento I, versiunea primă din 2 257 (a doua din 2 259 < din care am dat în facsimil pag. 1 la Postume) o va- riantă cheie : basmele voioase cresc > b. copile cresc. Fără să mai vor- bim de sens. Volumul V aduce si o erată minimală. Cu cele mai bune salutări. Perpessicius Ce datine și credințe mai are po- porul despre păun ?“ Grăbit însă in alcătuirea unor lu crări monografice și reprezentative pentru toate ținuturile românești, folcloristul bucovinean este, din pă- cate, convins că munca de culegă- tor o poate face „oricine și fără cea mai mică greutate". După împlinirea unui an de la lansarea apelului in- tru alcătuirea Ornitologiei populare române, în numărul 27 al revistei (1880), el avea să constate că „dintre toți abonați! și neabonații la ziarele in care s-a aplicat apelul meu nu- mai singuri doi inși au aflat d? bine a-mi răspunde și a-mi trimiți; unele notițe foarte interesante" (A- ceștl doi inși erau unul din zona Dejului — satul Ciubăncuța —, al- tul din Șomcuța Mare). „Toate na- țiile — notează amar, supărat, mus- trător — scot la lumină nu numai tezaurele ce stau ascunse în sînul poporului, ci și chiar și ale altor na- țiuni, de care prea puțin lipsă ar avea să se intereseze". Mîhnirea aceasta ar putea fi o explicație pentru apariția din ce m ce mai rară a numelui său în re- vista de la Gherla. Oricum, relațiile vor fi rămas cordiale, de vreme ce. în 1886 revista anunța ieșirea de sub teascuri a volumului Descîntece populare române culese de fostul ei colaborator. E nu puțin să conchidem că, prut Simeon Florea Marian, Amicul fa- miliei a reușit să iasă din perime- trul îngust, provincial, să se con- stituie, pentru vremea aceea, prin paginile de folclor și folcloristică, într-un focar de propagare și conser- vare a creației populare românești. Colaborarea lui este încă o dovadă a frecvenței și naturalețe! relațiilor dintre cele două ținuturi românești : Transilvania și Bucovina. Cornel COTUȚIU 0 altă amiază Rămăsesem singur pe un liman de timp Și n-ai vrut, n-ai putut, poate, să chemi Clopotul ciudat din alt anotimp, Izvodit din dor și din curgere de vremi!... Catedrală Preotul iubirii slujește neîncetat, Sihăstrind iubiri necerești. Să-și dăruiască sieși în păcat Altarul clipei, în care sfîntă ești !... Ești Ești galaxia pierdută In care aș vrea să mă mut, A adevărului zodie mută. Uitată în timp neînceput !... Regret Blîndețea clipei nu mă-nșeală Nici lumina răsturnată în apus... Clopotul vremii bate cu sfială în albe anotimpuri ce s-au dus... Ilie DAN 5 minute cu Romulus Rusan (urmare din pag. I) KIOAKA drept o etapă sensibil deosebită în scrisul lui Romulus Rusan. Dar el ce spune? R. R. Nu-mi pot da scama, așa cum nu-ți poți socoti un copil mai bun sau mai rău decit celălalt. Fiecare carte mi-a cerut o dra- goste la fel de mare, nu pot tace discriminări. Poate că, fiind o carte in trei volume, mi-a cerut un efort de sinteză mai mare, deci, in sensul acesta a fost un test de maturitate mai important. Atașamentul deosebit față de a- ceastă carte poate fi, însă, din partea publicului, doar un semn de curiozitate, fiind vorba de o călătorie. In ce mă privește, nu țin mai puțin la schitele din ROUĂ ȘI BRUMA deeît la Că- lătoria spre... — De ce atîtea călătorii ? R. R. Pentru că am avut noro- cul să le fac, situație care mă în- datorează enorm față de citito- rul ce n-a avut noroc și mă obli- gă să-i raportez cele trăite. Iti- nerarul, cu cît mai neobișnuit, îmi trezește nu un complex de superioritate, cum au atîția, ci din contra unul de inferioritate, de umilință. De altfel, aș obser- va că majoritatea prozelor mele sînt niște stări de călătorie, chiar atunci cînd ele se întîmplă pe strada mea, în trenul cu nave- tiști sau în pădurea de la țară. Starea de călătorie este catali- zatorul firii mele cam potolite, ea îmi dă acuitate și mă scoate din mine spre exterior. — Altă întrebare, mai bine pre- gătită : „Imperiile seculare sînt ale unui memorialist rafinat, cu senzori ascuțiți și sedimente cul- turale demne de respect. Prin filtrul lor, imaginile descrise par inedite și pline de farmec. Ală- turi de Romulus cititorul trăiește perpetuu sentimentul, liniștitor, că nu există șansa de a pierde, în orice călătorie ar face-o, cu el, esențialul, caracteristicul. Mai mult, relatările și istorisirea eve- nimentelor sînt făcute cu un in- vizibil surîs, timid dar fin, nu rareori cu umor și un bun simț care marchează milimetric totul: impresie, senzație, aducere amin- te istorică ori personală, reflecție. Simțirea scriitorului e una foarte muzicală, capabilă a se exprima in imagini pline de colorit și căl- dură. Nici o clipă cărțile Iui Ro- mulus Rusan nu te obosesc, căci totul e îngrijit, delicat, fără ni- mic de prisos". Dar ce a spus cri- tica? V-a răsfățat, ori nedrep- tățit ? R. R. N-am privit cu mare a- viditate ce s-a scris despre mine, fie că a fost de bine sau de rău. Sînt cronici care mi-au rămas ne- cunoscute, pentru că n-am ajuns să cumpăr revistele de Ia chioșc sau să le caut la bibliotecă. Cred că, așa cum scriitorul are dato- ria să se exprime, în raport cu sine, așa și criticul trebuie să se exprime în raport cu scriitorul. Este o relație de democrație la care omul civilizat din noi ne obligă să ne supunem. — La ce meditează, seara tîr- ziu, Romulus Rusan ? R. R. La ce n-a făcut și ar fi trebuit să facă... (urmare din pag. I) Și într-adevăr cercetările arheologice ce s-au întreprins cu stăruință pe teritoriul Su- cevei ne dovedesc că într-un număr apreciabil de puncte au apărut vestigiile unor stră- vechi civilizații ce aparțin e- pocii pietrei, nelipsind nici cele mal noi ale epocilor bronzului și fierului. O trecere în revistă a iu- turor descoperirilor ar depăși ceea ce și-au propus aceste rînduri. Din această succesiu- ne neîntreruptă a descoperiri- lor merită să menționăm, to- tuși, secvența vestigiilor daci- ce. Fie în zona Șipotului, fie în cea a străzilor Mirăuți sau a Tipografiei, de pe teritoriul orașului, ca și în marginea lui, la Siliștea Șcheii, vestigii- le relevă o mare varietate a materialelor (ceramică locală și de import, unelte și ateliere meșteșugărești, locuințe și mor- minte), care dovedesc că aici, acum 2000 de ani, era o intensă viață dacică. Nici după ce a- ceste așezări și-au încheiat e- xistența, locurile nu s-au „pus- tiit", căci urmele de viață o- menească se succed cronologic, vorbindu-se la Suceava, de o vatră permanentă de locuire. La începutul secolului al XlV-lea, așezarea de la Su- ceava prindea contururi din ce în ce mai precise, ca la mijlo- cul acelui secol să capete un vădit caracter urban, fapt ce a determinat, numai peste cî- teva decenii, pe Petru Mușat scriind-o deplin, cu 600 de ani în urmă, în analele istoriei na- ționale, nu putem trece nici peste bogatele descoperiri ar- heologice ce dovedesc o eon- tinuitate multimilenară cuire. Și abia acum spune că mărturisirea de lo- putem acelor oameni bătrîni de la 1782. prin care ei căutau începuturile lo- cuirii la Suceava în vremuri atît de vechi, nu era fără te- mei. Suceava, ca un destin e- roic, nu stă numai sub stin- dardul luptei pentru libertate, ci și sub cel al statorniciei românești. DICȚIONAR LXII să o aleagă ca reședință, dată ce orașul dobînde.ște ceastă calitate, fiind străjuit de o inexpugnabilă cetate. O Și va cunoaște o glorie pe care scurgerea veacurilor nu o va mai șterge. Dacă prin mutarea reședinței domnești. Petru Mu- șat poate fi socotit ca un a- devărat ctitor al Sucevei, în- Trec niște cai cine dă cailor bice cine din urmă îi mînă Locul de unde vin zăpezi Fapt divers Salt 2 dinspre un veac spre alt veac? in trap trec ușor niște cai în șeile lor ducînd o prăbușită lună ninsori în mine cresc ies în porți copiii făcîndu-le semnul culoarea lor miracol frînt de tine nu dinspre un veac spre alt veac in trap trec ușor niște cai