nr. 12, decembrie 1987
Proletari din toate țările uniți-vă I
(anul XCIII, nr, 1216)
'1
CONVORBIRI LITERARE
REVISTA LITERARA FONDATA DE SOCIETATEA «JUNIMEA» DIN IAȘI LA 1 MARTIE I867
EDITATA DE UNIUNEA SCRTORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA
ÎN SPIRITUL
CONFERINȚEI
In lumina importantelor idei și
orientări cuprinse în amplul
Raport prezentat Conferinței
naționale a partidului de către to-
varășul Nicolae Ceaușescu, a lucră-
rilor și documentelor Conferinței, se
învederează cu pregnanță adevărul
că întreg ansamblul strategic al tre-
cerii României Ia un nou stadiu de
dezvoltare are ca obiectiv central
crearea condițiilor pentru ca, prin
creșterea substanțială a factorilor in-
tensivi, să sc realizeze și o nouă ca-
litate, superioară, a vieții întregu-
lui popor. Potențialul uman și ma-
terial al cercetării științifice națio-
nale se orientează astăzi spre ramu-
rile de vîrf, cum ar fi energetica nu-
cleară, industria aeronautică, chimia
fină, electronica, electrotehnica, au-
tomatizarea proceselor de producție,
construcția de mașini-uneltc. agrega-
te șî instalații pentru export, intro-
ducerea de noi resurse autohtone în
circuitul economic. Acestea au efecte
și implicații în toate domeniile vie-
ții. Corelația majoră a economiei so-
cialiste o constituie creșterea veni-
turilor oamenilor muncii în concor-
danță și in măsura în care produc-
ția materială și venitul național cresc
mai accelerat, creîndu-se astfel re-
sursele necesare sporirii fondurilor
de consum. Se impune a evidenția,
în acest sens, că președintele țării,
tovarășul Nicolae Ceaușescu, abor-
dează, într-o concepție atotcuprinză-
toare, ridicarea bunăstării poporului,
obiectivul fundamental în această di-
recție fiind nu numai satisfacerea
cerințelor materiale, ci și asigurarea
întregului ansamblu al condițiilor ce
determină creșterea calității vieții, a
nivelului de cultură și civilizație.
Astfel se afirmă elocvent și plenar
umanismul revoluționar în centrul
căruia stă etica și echitatea socia-
lă, libertatea, demnitatea, fericirea
omului, afirmarea deplină a persona-
lității sale. Satisfacerea într-un grad
tot mai înalt a nevoilor materiale
si spirituale ale populației, ridicarea
continuă a calității vieții, realiza-
rea efectivă a drepturilor fundamen-
tale ale omului — dreptul la mun-
că, la odihnă, la instrucție publică.
Ia securitatea economică și socială,
participarea liberă la treburile si la
conducerea societății — constituie un
proces care se desăvîrșește, câpătînd
noi valențe pe măsura progreselor
înregistrate în dezvoltarea generală
a țării.
In Hotărîrea Conferinței cu pri-
vire la aprobarea Raportului prezen-
tat de tovarășul Nicolae Ceaușescu,
secretar general al Partidului Comu-
nist Român, și adoptarea Iui ca Pro-
gram de muncă și luptă al partidului,
al întregului popor se spune : „Con-
ferința Națională a Partidului Co-
munist Român adresează tuturor or-
ganelor și organizațiilor de partid,
comuniștilor, întregului nostru popor
vibranta chemare de a acționa cu
înalt spirit revoluționar, de a-și con-
sacra toate forțele, întreaga putere
de muncă șî creație transpunerii e-
xemplare în viață a importantelor o-
biective adoptate de participanții la
acest reprezentativ forum comunist,
a tezelor, a ideilor și orientărilor
fundamentate de secretarul general al
partidului, asigurind, astfel, ridicarea
necontenită a României, liberă, su-
verană și independentă, pe culmile
tot mai înalte ale civilizației socia-
liste și comuniste".
Spiritul de înaltă exigență și res-
ponsabilitate în care comuniștii, în-
tregul popor, examinează documente-
le programatice ale Conferinței na-
ționale a partidului și totodată acti-
vitatea depusă, cît și sarcinile pen-
tru viitor, îi determină pe scriitori
să mediteze mai profund asupra me-
nirii lor esențiale, aceea de a rea-
liza opere care să vorbească în vii-
tor despre lumea de azi.
ACTIVITATEA IDIO1OGICĂ, POLITICO-EDUCAIIVÂ, Dt DLZVULTAIIf A CONȘTIINȚEI SOCIALIST!
Șl ÎNTĂRIRE A SPIRITULUI REVOIUJIUNAR, DT TORMARF A OMULUI NUU, ÎNAINTAT-
CONSTRUCTLIR CONȘTIENT Șl DEVOTAT AL SOCIALISMULUI Șl COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA
— Din Raportul prezentat de tovarășul Nicolae Ceaușescu la Conferința Națională a Partidului Comunist Român —
în întreaga activitate de construcție socialistă
un rol de însemnătate deosebită a avut întot-
deauna activitatea ideologică, politico-educativă.
Generația revoluției de eliberare socială și na-
țională, a revoluției și construcției socialiste
își amintește bine spiritul de sacrificiu, de ab-
negație al comuniștilor, al revoluționarilor, atît
în anii ilegalității, cît și în anii cuceririi puterii
politice, în anii grei ai construcției socialiste.
Putem spune că, într-adevăr, activitatea ideo-
logică, politică, educativă a avut un rol de
însemnătate deosebită, a constituit o adevărată
forță motrice în unirea eforturilor întregului
popor pe calea construcției socialiste. Pe această
cale poporul nostru a învins multe greutăți,
cu încrederea deplină în justețea cauzei sale,
în victoria socialismului. Și viața a demonstrat
cu putere că așteptările, speranțele poporului
nostru s-au împlinit. Am obținut succese re-
marcabile. Cîteodată, unii uită ce greutăți au
fost învinse. Astăzi s-au asigurat asemenea con-
diții de muncă și de viață care nici nu puteau
fi bănuite cu cîteva decenii în urmă.
în același timp, trebuie să spunem că s-a
creat și o anumită stare de lucruri care a di-
minuat spiritul de abnegație și sacrificiu. S-a
ajuns la o anumită automulțumire. Sînt unii
care gîndesc că acum avem o asemenea situație
îneît nu mai este necesar spiritul de sacrificiu,
spiritul revoluționar. Au apărut, din păcate,
chiar unele tendințe de îmbogățire și alte ma-
nifestări străine eticii și echității socialiste, spi-
ritului revoluționar.
S-ar putea spune că s-a ajuns la o anumită
rămînere în urmă a nivelului ideologic, politic
și educativ față de cel al dezvoltării forțelor
de producție, al societății noastre în general.
Aceasta se poate datora, în parte, atît preocu-
părilor intense de dezvoltare a forțelor de
producție în toate sectoarele economiei națio-
nale. dar și unei anumite neglijări a activității
politico-ideologice.
Este necesar să analizăm, cu toată seriozita-
tea. această stare de lucruri, să tragem con-
cluziile corespunzătoare și să trecem cu hotă-
rîre la îmbunătățirea activității politico-educa-
tive, la ridicarea nivelului ideologic al parti-
dului și, în primul rind, al cadrelor de partid.
Trebuie să nu uităm nici un moment că,
pentru a asigura înfăptuirea Programului parti-
dului, înaintarea spre comunism, este necesară
dezvoltarea puternică a conștiinței revoluționa-
re, ridicarea continuă a nivelului politico-ideo-
logic, a conștiinței socialiste a comuniștilor, a
tuturor oamenilor muncii.
în noua etapă a dezvoltării societății româ-
nești nu numai că nu se diminuează importanța
activității ideologice, ci, dimpotrivă, ea se ac-
centuează și devine tot mai importantă.
Problemele complexe pe care le ridică uria-
șele transformări care au loc în țara noastră
și în lumea contemporană cer un larg orizont
ideologic și politic, o înțelegere și cunoaștere
temeinică a legilor generale ale dezvoltării so-
ciale, a interdependenței dintre diferitele feno-
mene, atît pe plan național, cît și internațional.
în noua etapă a revoluției se cere, în toate
domeniile de activitate, un și mai puternic spi-
rit revoluționar, de luptă și abnegație, să se
pună pe primul plan înfăptuirea neabătută a
principiilor eticii și echității socialiste. Comu-
niștii. revoluționarii trebuie să pună mai pre-
sus de toate interesele generale ale societății,
interesele întregii noastre națiuni !
Aș dori să repet din nou unele versuri ale
poetului George Coșbuc, în care se spune că :
Cei ce se luptă murmurînd.
De s-ar lupta și în primul rînd.
Ei tot atît de buni ne par.
Ca orișicare laș fugar 1
Murmurul azi și orișicînd,
E plînset în zadar !
La baza întregii activități ideologice și po-
litico-educative trebuie să stea Programul parti-
dului și Programul ideologic, care reprezintă
concepția științifică, materialist-dialectică a
Partidului Comunist Român, precum și hotă-
rîrile congreselor, conferințelor și plenarelor
Comitetului Central al partidului, alte docu-
mente ale partidului nostru, precum și prin-
cipiile revoluționare ale socialismului științific.
Se impune o intensă activitate de propagandă,
politică, culturală, pentru ridicarea conștiinței
revoluționare a tuturor oamenilor muncii !
In acest sens, un rol important îl au toate
mijloacele de informare în masă — presa, ra-
dioteleviziunea — care trebuie să desfășoare
permanent o activitate intensă pentru cunoaș-
terea și înțelegerea justă a politicii partidului
de către toți oamenii muncii, pentru înfăptui-
rea hotărîrilor de partid, a legilor țării.
Trebuie să perfecționăm activitatea organiza-
țiilor de masă și obștești. Să facem astfel îneît
casele de cultură, cluburile, teatrele și alte u-
nități de cultură să aibă un rol tot mai activ
în întreaga dezvoltare a conștiinței revoluțio-
nare a oamenilor muncii. Să asigurăm ca Fes-
tivalul național ..Cîntarea României" — care
reprezintă un puternic cadru de manifestare
a spiritului creator din toate domeniile — să
cuprindă toate laturile activității, punînd în
valoare creația științifică, tehnică și culturală,
geniul creator al poporului.
Uniunile de creație trebuie să se angajeze
cu mai multă hotărîre în activitatea de făurire
a noi opere, cu înalt conținut patriotic și revo-
luționar, care să contribuie la afirmarea con-
vingerilor înaintate, comuniste, la formarea și
educarea omului nou al societății noastre so-
cialiste. Este necesar să se realizeze mai multe
și mai bune romane, poezii, piese de teatru,
lucrări care să redea, în forme diferite, uriașa
activitate creatoare a poporului nostru, să con-
stituie o puternică forță de dinamizare a acti-
vității întregii națiuni. Avem nevoie de noi și
noi cîntece revoluționare și patriotice care să
oglindească noua etapă de dezvoltare socialistă
a patriei noastre.
în general, trebuie ca în întreaga activitate
politico-educativă să dezvoltăm puternic sen-
timentul de dragoste față de socialism, față
de partidul nostru comunist, față de popor,
față de patrie !
Cred că este necesar să luăm o atitudine mai
fermă față de propaganda de peste hotare, care,
in numele așa-ziselor drepturi ale omului, des-
fășoară o activitate intensă de corupere, de
cumpărare, îndeosebi a unor cadre tehnice, de
furt al inteligenței, cum se numește astăzi pe
plan internațional. Trebuie să respingem cu
mai multă hotărîre — și presa, radioul, tele-
viziunea trebuie să demaște această activitate
— care, în fond, urmărește să rupă oamenii
de țară, să-i înstrăineze, să-i pună în serviciul
acelora care vor să exploateze munca și inte-
ligența lor. Nu aceasta reprezintă dreptul o-
mului, ci dreptul omului este dreptul la mun-
că, la învățătură, la locuință, dreptul de a fi
pe deplin stăpîn și liber în țara lui. Poporul
român nu a părăsit niciodată pămîntul pe
care s-a născut. Aici, de mai bine de 2000 de
ani, înaintașii noștri au îndurat multe greu- r
tați, dar le-au învins, nu s-au plîns de greutăți,
au luptat să-și făurească națiunea, un stat
unitar.
Aici este locul fiecărui cetățean roman, fără
nici un fel de deosebire !
Educația patriotică constituie o parte inse-
parabilă a dezvoltării construcției socialiste, a
formării omului nou. Să sădim în conștiința
oamenilor muncii, a tineretului patriei noas-
tre sentimentul mîndriei de a fi cetățeni ai
României socialiste, de a fi participanți activi
la realizarea celei mai drepte societăți din
lume, de a fi permanent la datorie, de a servi,
în orice împrejurări, poporul, patria, indepen-
dența și suveranitatea României !
SUB SEMNUL CONFERINȚEI NUIUNALE A P.C.R. Șl
Al ANIVERSĂRII REPUBLICII------------------------
REPUBLICA
40
A semeni cercurilor concentrice zugrăvite
în trunchiul copacului poate să fie urma
trecerii anilor, cu zilele, cu lunile, cu
anotimpurile lor mai viu sau mai palid colo-
rate, mai dense ori mai subțiri in substanța
lor exprimată de lucrarea materială și spiri-
tuală a oamenilor. Ne putem, însă, imagina
că anii au o curgere ondulatorie, ca și a va-
lorilor, și atunci semnele lăsate de trecerea
lor pot fi comparate cu relieful zonelor sub-
carpatice — valea-dealul din poezia și filosofia
lui Blaga, din spiritualitatea românească, de
fapt. Oricum, nu putem nici gîndi și nici ima-
gina o curgere lineară a anilor, decît doar
cazul în care am Izbuti să concepem —
modul absolut teoretic
un timp vid
in
la
de
viață. Aceasta nu este, dar, cu putință.
Cum ne-am obișnuit să judecăm și să cîntă-
rim timpul în raport cu spațiul
cu cel
imaginat — dar mai ales cu cel cunoscut de
noi prin experiență proprie, — precum și cu
opera noastră capitală, care este patria cu
toate ale sale, dăm zilelor, lunilor, anotimpu-
rilor, anilor identitatea faptelor noastre, pre-
făcîndu-le în istorii, personificindu-le și accr-
dîndu-le un rol de primă importanță în textul
și contextul vieții dramatice pe care o trăim,
mereu animați de nobile idealuri, necontenit
însuflețiți de mirajul viitorului ce numai prin
efortul unit al palmelor, și al minților noas-
tre poate fi metamorfozat în prezent. Putem
metaforiza, deci, spunînd că patria este timpul
petrecut de noi, de cînd sîntem, în acest spa-
țiu înscris în certificatul nostru de naștere.
și de cînd ne tot însemnăm trecerea în lut,
în lemn, în piatră, în fier și ne tot înfățișăm
lumii prin cuvînt, prin vers, prin culoare,
prin născocirile timplelor — prin tot ce sîn-
tem în stare, spre a ne veșnici in istorie, care
este timpul nostru biografic, istoria fiindu-ne
vocația statorniciei și durabilității.
Ca și cercurile în trunchiul copacului, cerc
după cerc în geometrii de valuri concentrice,
copac lîngă copac — pădure. Pădurile patriei —
oamenii ei ,om lingă om — poporul care-și în-
seamnă biografia în hronicul timpului devenit
istorie. Istoria patriei este biografia noastră
de nație care știe să scrie descifrabil și să
citească expresiv semnificațiile propriilor fap-
te, ele fiind de altfel istoria, adică miezul
fierbinte al timpului în proiecție cosmică. Anii
patriei — vîrstele noastre consumate în cartea
cu file fără de sfîrșit a neamului. Cerc după
cerc, copac lîngă copac, om cu om — patrie
înscrisă în memoria timpului cu nume frumos
si de neșters din istorie : România.
A trecut, iată, de patruzeci de ori cîte un
an — adică de patruzeci de ori cîte o iarnă,
de patruzeci de ori cîte o primăvară, de pa-
truzeci de ori cîte o vară, de patruzeci de ori
tr-un război pe
secetă cumplită,
care nu l-au dorit și după o
ca o prelungire a marii su-
ferințe mondiale, ale cărei răni mai sîngerau
încă.
Sînt patruzeci de ani — „mulți și putini” —
de cînd numele patriei se scrie în. trei cu-
vinte
capitole de istorie nouă. An după
an, cerc după cerc în trunchiul patriei. Un
an — un cerc ; un cerc — o victorie în lupta
pașnică de redimensionare a destinului, lucrări
prin care se pune în operă forța creatoare a
poporului de a-și jalona după criterii perso-
nale și în raport direct cu propriile interese
viitorul.
Patruzeci de cercuri în trunchiul viguros al
Republicii, patruzeci de cercuri adăugate ce-
lorlalte, miilor pe care timpul le-a însemnat
in copacul patriei. Un an
un cerc ; un
an
mai multe cercuri, pentru că noi am
cîte o toamnă
de cind numele patriei se
scrie în trei cuvinte care, fiecare în parte,
e ca un capitol de istorie a timpului nou des-
cins într-un august de răscruce : Republica
Socialistă România. La noi, la ' români, repu-
blica are o visare și o dorință mai veche. Ea
a căpătat chip adevărat abia acum patru de-
cenii. prin voința poporului îndrumat și con-
dus de partidul comuniștilor, o forță ce în-
cepuse să se impună tot mai mult atenției și
credinței românilor abia ieșiți, istoviți, din-
condensat timpul și am scurtat aistanțele si
ne-am înzecit și înmiit puterile și am făcut în
anii Republicii ce nu s-a făcut veacuri în șir.
(Și nu din pricina noastră, a celor mulți, care
eram adevăratele cercuri în trupul patriei).
Un cerc — bogățiile țării în mîinile și în răs-
punderea poporului, el însuși stăpîn pe sine ;
un cerc — un nou destin al pâmîntului ; un
cerc — în fruntea partidului este investit cel
mai iubit fiu al națiunii ; un cerc — conducă-
torul partidului devine, prin voință unanimă
și conducătorul statului ; un cerc — platfor-
mele industriale ; un cerc
orașele patriei,
înmulțite și ridicate la cote de civilizație ne
măsura veacului XX ; un cerc
satele pa-
triei. ambiționînd urcușul către bunăstare și
progres, rezultat al dezvoltării și modernizării
agriculturii, a întregii noastre vieți econo-
Republică, sseialism, cultură
Cînd, în urmă cu patruzeci de ani, a fost
proclamată Republica, populația Capitalei,
ieșită in stradă să-și manifeste adeziunea,
saluta printre întîii membri ai Prezidiumului
Marii Adunări Naționale (ce trebuiau, așa cum
o ceruse poporul, să înlocuiască regalitatea u-
nicefală) și pe savantul de reputație internațio-
nală C. I. Parhon, unul dintre întemeietorii
endocrinologiei și pe scriitorul Mihail Sadovea-
nu, cunoscut și apreciat pentru operele sale cu
un puternic mesaj artistic, social și patriotic,
luptător vechi și neobosit pentru răspindirea
culturii în rîndurlie maselor nevoiașe. Un regim
republican îl visaseră „cărvunarii" de la 1821,
revoluționarii pașoptiști, majoritatea unioniști-
lor, apoi, după apariția din ce în ce mai vigu-
roasă pe scena politică a clasei muncitoare, re-
prezentanții de nădejde ai cercurilor socialiste
și ai partidului unic, consecvent militant re-
publican pînă la actul instituțional din 30 de-
cembrie 1947. în fiecare din aceste epoci dez-
voltarea conștiinței revoluționare și dezvolta-
rea culturii s-au constituit drept variabile de
egală importanță în conturarea identității spi-
cută, cu un larg orizont cultural și un înalt
grad de moralitate, cu o profund însușită con-
cepție științifică despre lume, viață și gîndire.
capabil să participe eficient la elaborarea și în-
făptuirea politicii de construire a noii societăți.
în cadrul generoasei lumi general umane pe
care avem datoria s-o păstrăm peste veacuri
în unicitatea ei creatoare — și recente înțele-
geri internaționale sporesc substanțial aceasta
speranță — s-au extins și cristalizat în socie-
tatea noastră noi valori ce influențează și mo-
difică permanent viața însăși. Și abia în socie-
tatea socialistă creativitatea umani se manifes-
tă plenar, libertatea umană devenind din po-
tențialitate o realitate în plină afirmare. în
aceste condiții. arăta tovarășul Nicolae
Ceaușescu în cuvîntarea rostită la Congresul
al IH-lea al educației politice și culturii socia-
liste, „Educația și cultura înaintată, revoluțio-
nară, presupune cunoștințe vaste, multilaterale,
în toate domeniile, bazate pe concepția revolu-
ționară despre lume și viață
materialismul
eroică vatră
agora
mico-sociale ; un cerc — transfăgărăsanul ; un
cerc — metroul; un cerc — magistrala albas-
tră ; un cerc, zece cercuri, patruzeci de cercuri,
nenumăratele cercuri pe chipul patriei, în anii
Republicii.
1947—198" : o etapă istorică densă și deschi-
zătoare de noi perspective ; 1965—1987 : o epocă
istorică
cea mai densă și cea mai mare
deschizătoare de noi perspective. în această
epocă, Republica și-a adîncit contururile bio-
grafice — cercurile sale în propriul trunchi
fiind cele mai proeminente și cele mai mari
generatoare de optimiste și raționale speranțe
pentru viitorul națiunii române, pădurea pa-
triei în care veghează fără de istov cercu-
rile sale.
1987 •— cerc în care timpul nostru socialist
a încrustat noi semne ale dăinuirii : Conferința
națională a partidului a demonstrat încă o dată
forța unității poporului in jurul centrului său
vital. Partidului Comunist Român, al condu-
cătorului stimat și urmat cu dragoste și cre-
dință, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Cercurile
de timp istoric ale acestui an — semne ale
prezentului în numele unui viitor limpede si
frumos, pe care națiunea română — uriașa
pădure a patriei — îl edifică după propriul
proiect și după o concepție izvorîte din ne-
voile și visările sale .
Soarele-ți răsare în talaz de grîne
și-ți apunc-n bucla munților, bogată,
brazi involți. furnale cîntă-n bolți senine
zboru-ți demn. Republică — eroică vatră !...
Fiii-ți poartă-n iriși, albi hulubi, EROUL
ce-a ivit noi lujeri de lumini și-n piatră,
mîndra Magistrală, dulci cetăți, metroul
și Transfăgărăsanul. Republica — eroică
vatră !...
Răsunet la
Unire
rituale a poporului nostru.
După patru decenii de muncă
realizări în toate domeniile, cu
epoca inaugurată de Congresul
P.C.R., optînd programatic pentru
încordată
deosebire
al IX-lea
Și
în
al
continua dez-
voltare organică a patriei, oamenii de cultură
și artă, scriitorii, au apreciat și înțeles întot-
deauna, astăzi mai mult ca orieînd. câ ridica-
rea maselor la condiția de subiect al propriei
lor istorii presupune un vast proces de elabo-
rare culturală și în același timp procesul elabo-
rării fiind premiză și condiție necesară actului
realizării : înscrisă în esența noii orînduiri, so-
cializarea puterii nu se poate înfăptui decît
prin democratizarea reală și generală a cultu-
rii, singura capabilă să garanteze accesul prac-
tic și permanent al maselor la conducerea so-
cietății, de adoptare a soluțiilor optime privind
dezvoltarea generală a societății. Pentru că ori-
cît de largi ar fi structurile democratice, func-
ționalitatea democrației socialiste presupune un
om nou. personalitate multilateral dezvoltată,
cu o conștiință înaintată și o competență cres-
dialectic și istoric —, pe idealurile nobile ale
socialismului științific. în asemenea condiții,
educația politică, culturală, constituie, aseme-
nea soarelui, un adevărat astru care emană
cultură și luminează omenirii calea spre noi
orizonturi, spre înțelegerea originii vieții, a
lumii înconjurătoare, a dialecticii naturii și so-
cietății, a legilor obiective ale dezvoltării eco-
nomîco-sociale“. Conceptul de cultură primește
astfel dimensiuni reale, ca o componentă activă
a construcției istorice globale a societății, din-
colo de practica și specializarea strict profesio-
nală. în cadrul restructurărilor adinei ale so-
cialismului. cultura încetează să mai fie apa-
najul unei elite, sau un fenomen de compensare.
Ea presupune astăzi nu numai un larg orizont
de cunoștințe, ci o concepție cuprinzătoare, ex-
nlicativă asupra lumii și a dezvoltării procese-
lor sociale, nu numai informație ci și atitu-
dine. nu numai reflexie ci si acțiune, cu alte
cuvinte participare conștientă, din perspectiva
unui sistem de valori politice, științifice, mora-
le etc.. la edificarea noii societăți. Realizînd
trecerea de la sensibilitatea pentru cultură la
cultura propriu-zisă, la asimilarea și sporirea
valorilor, epoca noastră republicană, socialistă,
militează ferm pentru sporirea neîntreruptă a
orizontului de răspîndire a noii mentalități.
luliu MOLDOVEANU
Viața noastră
• COMISIA de istoria și teoria artelor de la
Filiala Iași a Academiei R.S.R. a organizat, ’n
cinstea
versării
tica în
printre
Despre
Conferinței Naționale a P.C.R. și a am-
Republicil, un simpozion cu tema „Este-
acțiune socială” la care s-au prezentat,
altele, comunicările : Gh. Achiței —
expansiunea contemporană a esteticului.
lui Gheorghe Atanasiu. i
PREMIILE ANUALE ALE
MEU-. organizat de
REUNIUNILE SI
REVISTEI „ATE-
Comitetul Județean
Socialistă. Con-
de Cultură și Educație
siliul Municipal Bacău de Educație Politică și
Cultură Socialistă și revista „Ateneu** în întîm-
Cornelia cârstea
Direcții noi în estetica ac-
tuală, M. Cozmei — Tineretul și muzica, I. Re-
bedeu
Educația estetică și formarea perso-
nalității, R. Negru — Integrarea artiștilor plas-
tici contemporani. Gh. Macarie
cative, Viorica Ungureanu
estetice, Gh. Ciobanu — '
Iubirea,
— Valențe edu_
Sensul percepției
ditație estetică, M. Păstrăguș —
obiect estetic, G. Pascu — Satira
Dumitrescu — Motive ale culturii,
temâ de me-
Experiența si
socială. Anca
V. Ciocîrlan —
Considerații asupra conduitei umane. Au susți-
nut un recital de
Păstrăguș, loanid
Mircea Cozma.
• LA TEATRUL
poezie Horia Zilieru, Suzana
Romanescu,
NATIONAL
loc premiera spectacolului cu
rea familiei'
județeană „'
manifestări
de Ion Brad. •
zației românești'
• CENACLUL „<
,Gh. Asachi”
„Permanențe
Const. Popa și
din Iași a avut
piesa „Descoperi-
LA BIBLIOTECA
s-a inaugurat ciclul de
ale culturii și
cu participarea lui
civili-
Zub.
,George Topîrceanu” a organizat o
întîlnire a cititorilor de literatură în sala clu-
bului C.F.R. Iași, dedicată împlinirii a 75 de
ani de la debutul literar al Otiliei Cazimir, cu
scriitorii Const. Ciopraga. Ileana Vulpescu, Ro-
mulus Vulpescu și loanid Romanescu. O UNI-
versitatea cultural-ștințifică a organizat la Vila
Sonet o manifestare omagială dedicată poetului
Mihai Codreanu, la care au luat cuvîntul Const.
Ciopraga. Ilie Dan. Antoaneta Macovei.
IN
DORINȚA de a crea condiții pentru desfășura-
rea unei vieți spirituale cît mai bogate în co-
muna Bosia, Comitetul județean Iași de cul-
tură și educație socialistă și căminul cultural
din această localitate au organizat prima edi-
ție a «Zilelor culturii în comuna Bosia“, mani-
festare dedicată, de asemeni, Conferinței națio-
nale a partidului și celei de a 40-a aniversări
a Republicii, cu participarea și a unui grup de
poeți ieșeni. • LIBRĂRIA „Junimea1* a găzduit
lansarea volumelor de versuri „Rug de lumină**
de Anca Nicolau. „Licențe emotive" de Mircea
Popovici și „Poezii" de Nichita Danilov. Au
prezentat : Andi Andrieș, directorul editurii „Ju-
nimea", AI. Călinescu. Val Condurache și loan
Holban. • LA GALERIILE „Flacăra lașului" unde
s-a vernisat expoziția de pictură „Omagiu" ex-
poziție colectivă dedicată aniversării Republicii,
a prezentat Aurel Leon. • IN REVISTA „Beî-
trăge zur deutschen Kultur" din Freiburg (R.F.Gj,
a apărut un studiu de Dan Mănucă („Johann
Mu!ler“ als Sprachrohr seines Autors), în care
este analizat romanul Moara roșie al scriitoru-
pinarea Conferinței Naționale a partidului și a-
niversării a 40 de ani de la Proclamarea Re-
publicii, cea de a IV-a ediție (Bacău, 8—22 no-
iembrie) a Reuniunilor revistei „Ateneu** a cu-
prins un amplu program de manifestări poli-
tico-educative și literar-artistice. In acest cadru
s-au desfășurat colocvii, simpozioane, dezbateri,
întîlniri cu cititorii, șezători literare, spectacole
de poezie și muzică, expoziții de artă plastică și
de carte în comunele Mărgineni, Hemeiuși, Mă-
gura, Letea Veche, la întrprinderile Proletarul.
Mașini Unelte, Prestări servicii, precum și la Bi-
blioteca județeană și în liceele Industrial nr. I,
„George Bacovia", „Vasile Alecsandri", „Lucre-
țiu Pătrășcanu", Economic, Sanitar, Școala nr.
11. Așezămîntul de cultură George Enescu din
Tescani, Teatrul Bacovia și sala Ateneu a or-
chestrei simfonice Bacău.
Colocviile au avut ca teme: Epoca Nicolae
Ceaușescu, enocă de puternică dezvoltare mul-
tilaterală a Republicii ; Sub semnul întîmpinării
Conferinței Naționale a partidului, puternică afir-
mare a spiritului revoluționar în viața economico-
socială : Imperative actuale ale industrializării
socialiste. Repere ale afirmării revoluției teh-
nico-științifice : Satul contemporan pe coordo-
natele noii revoluții agrare ; interdisciplinarita-
tea -- trăsătură dominantă a revoluției tehnico-
științifice contemporane : păstrarea și dezvolta-
rea specificului național al culturii române, da-
torie prioritară a literaturii și artei noastre con-
temporane ; caracterul revoluționar angajat al
literaturii noastre socialiste. Au fost, de aseme-
nea, evocate personalități ale culturii băcăoane
din trecut : George Bacovia, Grigore Tabacaru,
Vasile Pârvan, Nicu Enea. Antologii ale revistei
„Ateneu” au fost consacrate în
lor criticului literar Alexandru
rulul George Bălăiță.
La aceste activități complexe
tribuția : Sergiu Adam, Petru
cadrul reuniuni-
Piru și prozato-
și-au adus con-
Anghel, Gabriel
Bacovia, Nicolae Barabaș, George Bălăiță. Ion
Beldeanu. Ilie Boca, Eugen Budă, Radu Cârneci,
Constantin Călin, Al. Călinescu, Constantin Th.
Ciobanu, Constantin Ciopraga, Valentin Ciucă, Ca-
listrat Costin. George Damian, Gelu Dorian, Mi-
hai Drăgan, Dan Dumitrescu, Vasile Florea, Mi-
hai Ganea, Ernest Gavrilovici, Ovidiu Genaru,
George Genoiu, lancu Grama, Emil lordache,
Mihai lordache, Ion Tudor lovian, Nicolae Ma-
nolescu, Solomon Marcus, Constantin Gh. Ma-
rinescu,' Nicolae Mihai, Tatiana Mihuț, Victor
Mitocaru, loan Mitrea, Marcel Mureșeanu, Florin
Muscalu, Stelian Nanianu, Dan Nicodim, Emil
Nicolae, Relu Petroiu, Al. Piru, Carmen Mihala-
De patruzeci de ani, în armonii de strună,
decembrie-ți proclamă iubirea-i avintată,
și flori de laur calde pe fruntea ta. cunună
cu sîrg ți-am împletit. Republică — eroică
vatră !...
Soarele-ți răsare-n aurii talazuri
de grîu și n-o să-ți apună niciodată,
brațele iubirii înfruntînd zăgazuri
vor păzi lumina. Republică — eroică vatră !...
Mircea COZMA
O epocă lumină
Sărut precum lumina obrazul gliei
strămoșești
în care dorm părinții părinților viteji
bunicul meu — soldat căzut la Mărășești
cu brațul incă tare și ochii încă treji.
Lacrima lor mi-a limpezit adine izvorul
Iar curcubeul a-nflorit în tricolor
Lumina lor mi-a alinat și dorul
Azi — fapta noastră-i steag biruitor.
Sărut precum lumina obrazul gliei sfinte
lumina-n tricolor ne-o poarte
ne-am făurit o țară nouă fără moarte .
sărut azi mîna țării c-o dragoste fierbinte.
Alfredina Dumitrița CANTEMIR
che Popa, Sorin Preda, Sorin Postelnicu, loa-
nid Romanescu, Eugen Simion, Petru Scutelnicu,
Vasile Sporiri, Ion Țăranu, Dumitru Tiganiuc,
Eugen Uricaru, Octavian Voicu.
Un juriu alcătuit din: Eugen Simion (președinte),
Sergiu Adam, Constantin Călin, Calistrat Costin,
George Genoiu, Nicolae Manolescu, solomon Mar-
cus, Carmen Mihalache Popa. Victor Mitocaru,
Stelian Nanianu, Vlad Sorianu, Eugen Uricaru,
Al. Zub, a acordat premiile revistei „Ateneu”
pe anul 1987 următoarelor personalități ale vieții
noastre cultural-științifice :
— Șerban Cioculescu — Premiul special al ju-
riului :
— George Bălăiță — Premiul „George Bacovia”
pentru beletristică ;
— Constantin Ciopraga — Premiul „George Ba-
covia” pentru istorie și critică literară :
— George Ivașcu — Premiul „George Bacovia”
pentru istorie literară și contribuții deosebite ia
dezvoltarea presei culturale din România :
— David Prodan — Premiul „Vasile Pârvan” pen-
tru activitate in domeniul istoriei patriei și va-
lorificării moștenirii culturale ;
— Constantin Gh. Marinescu
Premiul „Gri-
gare Tabacaru” pentru activitate în domeniul ști-
inței, sociologiei și pedagogiei ;
— Sorin Preda
Premiul Vasile Alecsandri'
pentru proză acordat unui tinăr scriitor ;
— Ion Tudor lovian — premiul „Vasile Alecsan-
dri” pentru poezie acordat unui tînăr scriitor.
La manifestări au participat, de asemenea to-
varășii Vasile Săndulache, primarul municipiului
Bacău, Petru Enășoae, președintele Comitetului
Județean de Cultură și Educație Socialistă. Aurel
Olaru, președintele Consiliului Municipal de Edu-
cație Politică și Cultură Socialistă. • IN ORGA-
NIZAREA Comitetului de cultură și educație So-
cialistă. în județul Botoșani, s-a desfășurat cea
de a TII-a ediție a manifestării „Luceafărul" pe
plaiurile Luceafărului. Cu acest prilej, un grup
de scriitori și colaboratori ai revistei „Luceafă-
rul” - Nicolae Dan Fruntelată, Ion luga. Iulian
Neacșu, Constantin Georgescu — s-a întllnit în
cadrul unor șezători literare complexe cu publicul
din orașcile Darabani, Dorohoi și Pomîrla. Au
fost vizitate casele memoriale de la Ipotești și
Liveni, Expoziția Ion Pillat de la Miorcani, Sala
Eminescu de la Pomîrla, precum și întreprinde-
rea de sticlărie și porțelan Dorohoi. La Biblioteca
județeană „Mihai Eminescu” a avut loc o întîl-
nire cu membrii Cenaclului din Botoșani al Uniu-
nii Scriitorilor, la care au luat parte : Dumitru
Tiganiuc — secretarul cenaclului — Emil lordache.
Lucia Olaru-Nenati, Dorin Baciu, Dumitru Ignat,
Dușa Ozolin și alții. Grupul de scriitori a fost
primit de tovarășul Iulian Ploștinaru. prim secretar
al Comitetului județean de partid Botoșani. • IN
FOAIERUL Casei de cultură a sindicatelor din
Botoșani, în cinstea Conferinței Naționale a Par-
al
V. FILIP
Unită Țara-n cuget și simțire
Unită-n armonie și avînt
Și sub a cutezanței largă despletire,
Unită cu-adevărul de nenfrînt !
Cu-al cronicilor duh este unită,
Unită e cu sîngele martir,
își țese steaua ei, nebiruită,
Și-o-nvăluie-n văpăi de trandafir.
Hrisoavele cu-a lor pecete rară,
Impru muțind tărie-n legămînt.
Unite sînt cu dragostea de țară
Sub spada necălcatului cuvînt.
Unită cu a mării legănare
Și cu talazul holdelor în mai.
Unită cu UNIREA EI CEA MARE,
Unită-n inima ce-n dar i-o dai.
Octav SARGEȚIU
Lui Nicolae Labis
Nici un cîntec de lebădă nu s-a auzit,
nici un cuvînt nebănuit de aromă
nu te-a părăsit.
Zăpada aromise a strai de mireasă
brazi și păltinași a gură de rai,
cerbi copleșeau mulțimea de ramuri
un bocet se liniștea în tindă de grai.
De propriile-ți flăcări
prometeic arsura urca
pe astăzi, pe miine pe totdeauna
mioritic nunta se împlinea.
Mioriță Lae-Nae-Labiș Nicolae
Lucreția ANDRONIC
tidului, a fost deschisă expoziția de carte : „Un
Om, o Epocă, o Țară", în organizarea Biblio-
tecii județene „Mihai Eminescu" și a Centrului
de librării Botoșani. Cu acest prilej, Mihai Mi-
șoancă, șef de sector la Comitetul județean de
partid a prezentat seria editorială „Din gîndirea
social-politică a președintelui Nicolae Ceaușescu".
A fost lansată cartea : „Pagini din istoria învă-
țămîntului botoșănean" de Ștefan Ciubotaru. poe-
ții : Lucia Olaru-Nenati, Dumitru Ignat, Gellu
Dorian, Mihai Marciuc și Mihai Lău au citit din
creațiile lor. • REDACTORII, Andi Andrieș, di-
rectorul Editurii . Junimea", Virgii Cuțitaru, Doina
Florea Ciornei, Ăda Fărtăiș și Vicențiu Donose
au susținut o suită de manifestări literare în
Focșani, Galați și Tulcea. Au fost lansate volu-
mele : „Stele din adîncuri" de Dumitru Pricop,
„Dimineața din cuvinte de Coriolan Păunescu",
„Acvariul cu pești exotici" de Teodoor Parapiru,
„Mîndruț" de Maria Chita Pop și culegerea co-
lectivă „Patria mea, grădina mea".
Intrată în tradiție, manifestarea „Zilelor M. Sa-
doveanu" s-a aflat anul acesta la cea de-a
x.I-a ediție. Organizată de Comitetul de cultură
și educație socialistă al județului Iași, de Asociația
scriitorilor și de Muzeul de literatură al Moldo-
vei. actuala ediție a cuprins o amplă suită de ac-
Îiuni, la care a participat un numeros public
n prima zi, la Muzeul memorial „M. Sadoveanu*
din Iași, a avut loc deschiderea festivă. Au luat
cuvîntul Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Mihai Șora,
Constantin Mitru și Doina Florea. Tot aici, s-a
desfășurat un concurs de șah între scriitorii ie-
șeni, concurs cîștigat de poetul Nicolae Turtu-
reanu. In cea de-a doua zi, Constantin Ciopraga
și Al. Husar au conferențiat pe tema „M. Sado-
veanu sau fascinația lecturii". După-amiază, ia
Muzeul de literatură al Moldovei (Casa „V. Po-
gor"), a fost vernisată expoziția „Ilustrații la o-
pera lui Sadoveanu". Despre lucrările expuse au
vorbit Grigore Ilisei și Aurel Leon. In continuare,
cei prezenți au vizionat în premieră filmul docu-
mentar „Pe Copou la Sadoveni", realizat de Stu-
dioul „AL Sahia", în regia lui Gh. Horvat. Le
Muzeul memorial „M. Sadoveanu" au fost decer-
nate premiile concursului de proză scurtă al Ma-
tineului de proză. Juriul, alcătuit din Val Con-
durache (președinte), Ion Țăranu, Valeriu Gher-
ghel, Constantin Parascan și Lucian Vasiliu, a
hotărît decernarea următoarelor premii : premiul
I — Sergiu Vilcu (Brașov), premiul al II-lea —
Dana Fulga (Drobeta-Tr. Severin), premiul
lll-lea Dana-Maria Mânu (București), premiul re-
vistei Cronica — ludith Meszaroș (Drobeta-Tr. Se-
verin),
premiul revistei Opinia studențeasca
Tania Velțan (Aiud), premiul Muzeului de lite-
ratură al Moldovei — Silviu Pop (Slatina), men-
țiune specială — Dan Nicolae Doboș (Iași), In
ultima zi, scriitorii invitați au participat la
șezătoare literară în orașul Fălticeni.
Convorbiri literar* — 2
cu
Mihai Drăgan
„Polemica înseamnă,
ca act de cultură,
dreptul
la controversă“
— Stimate Mihai Drăgan, ați venit la
Iași, la Universitate, dintr-un tirgușor mol-
dovenesc, de la Tg. Ocna. Ca si la Fălti-
ceni, și la Tg. Ocna, lîngă viața anodină
a prăvăliașilor, a tîrgoveților exista ceva
fosforescent, ardea un foc al minților, al
unor oameni ce trăiau mistuitor sub pu-
terea ideilor. Subliniind această similitu-
dine, un ilustru profesor de română de la
Liceul „Nicu Gane" din Fălticeni, profeso-
rul Protopopescu, s-a mutat la Liceal din
Tg. Ocna, unde pină în ultima clipă a vie-
ții și-a slujit exemplar vocația. Nu intîm-
plător din Tg. Ocna, ca si din Fălticeni,
s-au ridicat mulți oameni de litere. Sinteți
unul dintre aceștia. Datorați alegerea . fă-
cută la ceasul acela de răspintie a vieții
atmosferei în care e>i trăit la Tg. Ocna?
g Orientarea mea spre studiile umaniste
se explică prin mai mulți factori, dar nu are
în ea ceva ieșit din comun. M-am născut în-
tr-o familie de țărani cu o mare dragoste de
carte, cititori de cărți de istorie și de presă
zilnică. Dacă ar fi putut merge la școli mai
înalte, mama mea ar fi devenit, poate, în-
vățătoare, iar tata, cu siguranță, profesor de
istoria națională. El avea o pasiune neobiș-
nuită pentru cunoașterea și înțelegerea isto-
riei și buna lui memorie, vădită în reținerea
faptelor esențiale, precum și darul nativ de a
le expune simplu și logic, nu o dată cu popa-
suri explicative, m-au atras, încă de copil,
spre o realitate pe care, atunci, o vedeam
mai mult prin aburii poveștilor. Mai ales în-
tîmplările din istoria trăită (experiența tra-
gică a ultimului război), povestite cu încli-
nația instinctivă de a le așeza într-un sce-
nariu dramatic, mi-au dat emoții și au trezit
în mine, de timpuriu, curiozitatea de a cu-
noaște și a înțelege vremurile și oamenii. Una
din cărțile de căpătii, citită și recitită (aș pu-
tea spune : studiată) de tatăl meu. era Istoria
războiului pentru întregirea României. 1916—
1919 în trei volume, de Const. Kirițescu. de
fapt cel dinții studiu de istorie pe care eu
însumi l-am parcurs pe vremea cînd eram
elev la școala generală, stimulat și de o in-
tîmplare oarecum excepțională.
Intr-o vară, aveam poate 12—13 ani, am
făcut cu tata o excursie în munți, pe Cire-
șoaia. Măgura și pînă spre Slănic Moldova,
iocuri istorice unde se desfășuraseră lupte
grele în primul război mondial. Tot drumul
mi-a povestit cu o mare bogăție de date si cu
o orientare uimitoare „în teren** momente Im-
portante din acele timpuri. îmi amintesc și
acum de un fapt tulburător. Aflindu-ne pe
culmea muntelui Cireșoaia, tata mi-a spus :
„Aici a murit, apărînd pămîntul nostru, si un
poet — Ion Grămadă". Toată această lecție
de istorie am regăsit-o întocmai în paginile
cărții lui Const. Kirițescu.
Pot spune că formarea mea intelectuală a
început cu pasiunea pentru istoria națională
și primul meu profesor a fost tata, țăran cu
cinci clase primare, de la care am învățat
multe lucruri. între care unul esențial : viața
omului nu este viață dacă nu este călăuzită
de ideea muncii cinstite și de aceea a ade-
vărului. Cum nu mă pot lăuda că am scris
poezii la vîrsta de șapte ani și că la zece
ani mi-am descoperit vocația de critic literar,
îmi este, cred, îngăduit sâ spun că în școala
generală și în liceu am fost un elev temeinic
pregătit la istorie, interesul pentru studiu în
această direcție fiindu-mi stimulat de la ca-
tedră de profesorii mei. Este drept apoi să
mărturisesc aici că tocmai contactul cu isto-
ria vie și cu vicisitudinile ei m-au determinat
să „aleg" în cele din urmă literatura în care
am găsit un refugiu și, totodată, un mijloc de
rezistență spirituală.
N-aș putea spune că în liceu era o atmos-
feră prea destinsă și favorabilă comunicării
intelectuale. Severitatea (rău înțeleasă) și dog-
matismul, specific timpului, dominau și descu-
rajau. In această perioadă, cu destule momen-
te de umilință și însingurare, revelația a fost
profesorul de Limba și Literatura Română,
Dan Protopopescu (nu se mutase .din plăcere**
de la Liceul din Fălticeni la acela din Tg.
Ocna), ale cărui lecții de mare rigoare și ți-
nută intelectuală, animate de un spirit critic
lucid și de un patetism provocator de emo-
ții, m-au cucerit de îndată, făcindu-mă sâ
înțeleg că literatura e un spațiu în care ni-
meni nu te poate împiedica să te miști în
voie și să visezi. De la acest profesor exi-
gent, drept și comunicativ, elev al lui Ibrăi-
leanu, coleg și prieten de o viață cu savan-
tul Petru Car am an. am învățat — cit se putea
învăța la acea vîrstă — ce importanță are
lectura organizată, cum trebuie citită o carte
și ce înseamnă, călăuzit de sugestiile și sfa-
turile unui om învățat, să-ți alegi lecturile
si să le întreții. Pentru mine, lectura literară,
ca refugiu în ficțiune, a devenit o posibilitate
de a-mi regăsi ființa adevărată, de a fi eu în-
sumi- Profesorul de Limba Română devenise
pentru mine un model.
Pot spune astăzi, cîntărir.d bine cuvintele,
că șansa de-a ajunge la lumina școlilor mai
înalte a fost, de fapt, o dublă șansă : in pri-
mul rind aceea dată de credința, munca și
sacrificiile materiale ale părinților mei și, în
al doilea rind. aceea datorată intilnirii cu acest
neuitat profesor, primul meu model intelec-
tuaL
— Ce a adăugat Universitatea, zestrei
dobindite în anii liceului la Tg. Ocna? Ați
descoperit aici noi modele? Opțiunea pen-
tru literatură era deja cristalizată, sau ați
mai pendulat in anii facultății intre stu-
diul limbii si cel al literaturii ?
■ N-as putea afirma că în liceu (atunci
era cu zece clase) mi-am făcut o cultură Ia
nivelul posibilităților și aspirațiilor. Marea
problemă era lipsa cărților esențiale .'chiar
dacă în bibliotecă liceului se mai găseau, dar
nu la vedere, și cărți mai vechi. In ediții
populare, mai ales traduceri din literatura
universală). La aceasta s-a adăugat întîmpla-
rea nefericită că profesorul de Limba Româ-
nă s-a imbolnăvit curind (i-am fost elev doar
un an și jumătate) și la catedră s-au pe-
rindat mai mulți suplinitori despre care nu-mi
amintesc aproape nimic.
în consecință. Universitatea, cei cinci ar.i
de studii filologice (1955—1960). au însemnat,
pentru mine, foarte mult. Opțiunea definitivă
pentru literatură m-a condus la lectura sis-
tematică a unor cărți fundamentale. în primul
rind a reperelor stabile din cultura noastra.
nefăcînd o discriminare între studiul limbii
și acela al literaturii, cum procedau. în spi-
rit îngust, unii filologi locali. Chiar dacă nu
puteam obține toate cărțile pe care aș fi voit
să le citesc. Biblioteca Centrală Universitară
„M. Eminescu" a devenit pentru mine un sim-
bol al libertății spiritului de a alege, o șansă
unică de a mă forma ca intelectual, ca suitor
profesor de Limba și Literatura Română.
Fiecare din profesorii pe care i-am audiat
la cursuri — Const. Ciopraga. Șt. Cuciureanu.
Al. Dima, D. Gafițanu, I. D. Lăudat. N. I.
Popa. Th. Simenschy. E. Stere. A. Vraciu —.
citindu-le totodată ceea ce tipăriseră mai îna-
inte și ceea ce publicau atunci, mi-au fost,
într-un fel, modele. în primul rînd de temei-
nicie și de rigoare intelectuală, ințelegînd prin
aceasta, înainte de toate, o logică strînsă a
expunerii și o deschidere, pe cît era posibil
în acea vreme, spre funcționarea liberă a spi-
ritului critic, a acelui spirit critic ce mă im-
plica în spațiul marii culturi și al literaturii
naționale, refuzînd mistificarea ei. De aici
mi-a fost ușor ca prin lectură și inițiativă
proprie să găsesc și marile modele în critică
și acestea au fost Maiorescu, Ibrăileanu, Căli-
nescu, Vianu, Lovinescu.
O adevărată revelație pentru mine, ca
prospăt absolvent al facultății, a fost cunoș-
tința cu T. Vianu (cu prilejul unei vizite a
savantului la catedra noastră) și posibilitatea
de a fi discutat în două rînduri cu acest mare
profesor care, sub o glacialitate aparentă, as-
cundea un suflet ardent, dornic să comunice
mereu cu tinerii. Discuțiile — țin minte —
mi-au dat o perspectivă nouă asupra noțiu-
nii de profesor deoarece, în chipul cel mai
firesc. T. Vianu m-a chestionat asupra lec-
turilor din si despre clasicii noștri, mi-a re-
comandat. fără nimic doctoral, citeva titluri
necunoscute mie și mi-a spus pe un ton ce
rezuma, probabil, una din credințele sale :
„tinere, constat că ești preocupat de lectura
clasicilor ; trebuie să ajungi să-ți faci din
aceasta o formă de viață si atunci Ii vei înțe-
lege și mai bine." Această intilnire a însem-
nat pentru mine, la vîrsta act-ea. încă plină
de nebotăriri. un îndemn cu efect aproape
miraculos.
— Un Universitate ați fost asistentul con-
ferențiarului Gheorghe Agavriloaiei, pe ca-
re. dc altfel, il urmați in predarea cursu-
lui consacrat marilor clasici. Cum s-a in-
timplat că ati ajuns să colaborați cu acest
original profesor al Universității ieșene,
aflat în răspăr mai cu toată lumea, altfel
un spirit justițiar si de bună sramă un ade-
vărat om de carte ?
p Cînd am terminat Facultatea de Filolo-
gie, în 1960. am fost reținut la Catedra de
Literatură Română de profesorul Al. Dima si
trebuind să-mi aleg o perioadă a literaturii
române în vederea unei pregătiri mai siste-
matice, am optat pentru aceea a Marilor cla-
sici spre studiul căreia mă orientasem, de fapt,
stăruitor, și dintr-un impuls propriu. în vre-
mea studenției. Așa se face că am fost timp
de opt ani asistent al profesorului Gheorghe
Agavriloaiei care preda acest curs (era gi-
nerele lui Ibrăileanu și poate de aici ar tre-
bui să înțelegem anumite laturi ale „origina-
lității" lui).
Pot întări ideea Dv. că profesorul era „un
adevărat om de carte", un istoric literar foar-
te informat, de modă veche, care punea însă
o voluptate nemaipomenită și un spirit critic
exagerat în disecarea biografiei scriitorilor,
fără să dea atenția cuvenită valorizării ope-
rei literare din perspectiva artisticului. Orice
judecată estetică era suspectată de estetism,
aproape toți criticii și istoricii literari, mai
ales acei care publicau (inclusiv șeful cate-
drei. Al. Dima), avînd deja o operă, erau
socotiți idealiști și chiar „reacționari" ! Nu
era lecție, și aceasta an de an, ca profesorul
să nu îndrepte tirul său critic și chiar pam-
fletar, regizat, altminteri spectaculos, spre
G. Călinescu și spre marea lui operă, și asta
dintr-un spirit nepotolit de harță și poate din
resentimente pe care eu nu le-am înțeles nici-
odată. Am motive să cred că nici pe Ibrăilea-
nu (avea, desigur, „complexul- de a-i fi gi-
nere) nu-1 înțelegea prea mult de treme ce o
viață întreagă i-a păstrat arhiva fără s-o
valorifice ! Profesorul Gh. Agavriloaiei a fost.
Intr-adevăr, un „original", s-a „ailat In răs-
păr mai cu toată lumea*, dar n-a scris aproape
nimic esențial pentru că se epuiza în polemici
orale și în munca de consemnare. In volu-
minoasele lui caiete, a iot ceea ce vedea ți
auzea. N-a rămas de la el nici măcar o sin-
gură lecție litografiată ! Cînd adeseori n în-
trebam de ce nu scrie si de ce nu publică, îmi
spunea de fiecare dată, cu aer misterios, că
de-ar face asa ceva forțe oculte s-ar nățxzsti
asupra lui. Aceasta era presupun, o închipui-
re a sa un fel de scuză, ciudată la om in-
teligent, pentru inactivitatea științifică.
— Se spune că dramul spre critici trece
prin vămile beletristicii. S-a afirmat, cu
exagerare cred, ci no poți fi critic literar
dacă ■ □ ai ratat si alte genuri literare.
Poate mai corect ar fi de zis. dacă nu ai
experimentat si in alte genuri ale creației.
Cum s-a petrecut in cazul Dv. ?
| Cred că este vorba ce o prejudecată.
Oricit de mulți ar fi criticii si istorică lite-
rari care au scris si scriu in ci literatură, mai
bună sau mai rea, r.u se pc-ate generaliza spu-
n.îndu-se „că nu poți fi critic literar dară nu ai
ratat si alte genuri literare*. Ir. ce mă pri-
vește. am ajuns sâ cred că as putea face cri-
tică literară atusci cind. la 20 d- ani. am
avut puterea, in urma lecturilor din marii cri-
tici. sâ mă detașez puțin de mine ir.suml si
să-mi spun reir-durâtor că versurile pe care
ie scrisesem din cind în cind erau proaste
Aceasta nu înseamnă că ratasem un gen lite-
rar de vreme ce nu aveam talent poetic.
— La nn nomei! dat ați fost atras de
desfășurările vieții literare contemporane.
Nu ați abandonat mai vechile preocupări de
istorie literară, dar acestea nu mai erau
dominante. Apoi a urmat o repliere si o
consacrare aproape deplină istoriei litera-
turii. Cum explicați acest flux si reflux?
g Astăzi nu se poate face critică literară
fâră istorie literară si nici istorie literară fără
critică. Adevărul ideilor lui G. Călinescu este
de neclintit.
Am făcut mulți ani si critică literară de
intimpinare (cronică, articol, recenzie), fără
sâ am o rubrică permanentă, dar prin natura
preocupărilor de la Catedră m-am orientat
mai mult spre istoria literară. Și una și alta
presupun insă existența spiritului critic și a-
cesta. definit scurt, este capacitatea de a re-
cunoaște. de a analiza, a discerne si a stabili
valori. O asemenea operație intelectuală, fie
că se aplică pe poezia lui Eminescu, fie pe
aceea a unui contemporan, implică, în chip
automat, evaluare si perspectivă istorică. In
efortul ei de cuprindere a totalității litera-
turii noastre, istoria literară, concepută ca
formă de cunoaștere și ierarhizare a valori-
lor, are de cîștigat dacă o raportăm la critica
de întîmpinare. Aceasta din urmă are ea însăși
de cîștigat foarte mult dacă în formularea ju-
decăților de valoare nu se dispensează de
perspectiva istorică.
— S-a vorbit într-o vreme mult despre
existența unei critici universitare. Sintagma
conține chiar ceva minimalizator, venind în
contradicție cu mai vechea accepțiune dată
termenului de universitar. Cînd te gindești
la ce se petrece sub cupola unei universi-
tăți, ai în vedere ceva ales spiritualicește.
Care să fie explicația acestei lunecări se-
mantice ?
g O vreme cind se vorbea de critica uni-
versitară intenția era din capul locului mini-
malizatoare. Prin această sintagmă se înțele-
gea, cred, istoria literară de tip tradiționalist,
dar sfera ei era extinsă arbitrar, fără diso-
cierile de rigoare, aproape asupra tuturor uni-
versitarilor care făceau critică si istorie lite-
rară. indiferent de eficiența și valoarea ei. Era
apoi la mijloc și o idiosincrasie față de tot
ceea ce ținea de spiritul universitar, de parcă
susținătorii unor asemenea poziții n-ar fi tre-
cut vreodată prin Universitate.
Un lucru este sigur sau, in tot cazul, greu
de contestat: cei mai importanți critici și is-
torici literari de azi sunt universitari iar alții,
care nu sunt, au. pe drept, nostalgia de a
deveni universitari. Nu-i mai puțin adevărat
că sunt și universitari care își imaginează că
intrînd în posesia unei cărți de restrînsă cir-
culație, și își însușesc ideile ei, capătă din-
tr-odată si vocație teoretică și li se pare că
ar putea elabora și ei „sisteme". De aceea
si întrețin în jurul lor o atmosferă de „efer-
vescență* bine regizată, dar în fața operei
se dovedesc lipsiți de antene critice. Cunosc,
aproximativ, unele metode critice, dar nu știu
să interogheze opera !
— Cîstigă tot mai mult teren credința
că în exercitarea criticii literare cel care o
face trebuie să creeze Ia rîndu-i. Rigoarea
lasă tot mai mult Ioc fanteziei. Eseistica
devine atotstăpînitoare. Care este crezul
Dv. ?
p Nu despart critica și istoria literară de
ație. Structura operei literare nu poate îi
analizată și recompusă într-o viziune proprie
fără imaginație critică și un limbaj adecvat,
□ ar nu în chip obligatoriu pur literar. Cri-
a. dacă nu abjură de la funcția ei esențială,
aceea valorizantă, este în primul rînd o ope-
rație intelectuală și ea nu se poate dispensa
a? rigoare. Critica transformată în fantezie
critică și speculație este un gen de impresio-
nism. dar nu întotdeauna din acela veritabil.
Eseistica devine atotstăpînitoare în cazurile
cînd criticul vrea să șocheze cititorii prin
scriitură, dar și prin cantitate, și mai puțin
prin idei și adevăr. Cînd nu ai timp să ci-
tești cărțile despre care vrei să scrii, trebuie,
in locul analizei, să inventezi, să fantazezi, ca
să dai repede articolul la publicat. De aceea
mă mir cum de unii pot să scrie despre mai
multe cărți decît pot citi într-o săptămînă sau
într-o lună !
— Sinteți un polemist redutabil ? Ține,
desigur, ca în cazul tuturor polemiștilor, și
de firea Dv. Dar nu e numai atît. Ați ajuns
cumva la convingerea că prin polemică pu-
teți impune mai repede o idee la care ți-
neți sau mai mult cîntărește voluptatea
confruntării ?
B Nu știu dacă sunt un polemist reduta-
bil. Unii confrați mi-au recunoscut oarecare
talent, alții s-au arătat rezervați, dîndu-mi de
înțeles că nu gustă polemicile iar in ce mă
privește ar fi mai înțelept să fiu bine cu toata
lumea. Acest lucru mi se pare însă o impo-
sibilitate deoarece spiritul critic presupune
opțiune, de unde natura lui primordial pole-
mică. Toleranța fără margini, numai ca să nu
supărăm spiritele conservatoare și birocratice,
îmi displace. Critica este un act de cultură
prin aspirația ei continuă de a se delimita și
atunci spiritul polemic nu mal ține de tem-
perament ; el este o caracteristică a criticii,
fermentul ei vital, un mod de a fi liber în
opțiunile și judecățile tale.
Nu mi-am făcut niciodată iluzii că prin po-
lemică se poate „impune mai repede o idee",
pentru că, de fapt, impunerea oricăror idei
este un act polemic. Tăgăduiești ceva ca sa
poți afirma altceva. Este posibil ca acei pe
care i-am „deranjat*, fiindcă preferă „spiritul
lăudăcios- și sentimentalismul desuet, să-mi fi
atribuit ceea ce Dv. numiți „voluptatea con-
fruntării*. Intr-un cuvînt. polemica înseamnă,
ea act de cultură, dreptul la controversă și
aceasta presupune, in chip automat, să admiți,
ca metodă, dialectica în căutarea adevărului.
— Polemistul s-a retras în umbră de la
o vreme. Este doar liniștea de dinaintea
furtunii ?
g Nu m-am retras de loc în umbră și nu
pregătesc nici un fel de polemică de vreme
ce orice pagină pe care o scriu este, într-un
fel sau altuL polemică, presupune adică o
delimitare si o opțiune intelectuală. N-am vă-
zu: niciodată, șî cu atit mai mult astăzi, în
spiritul polemic ceva exterior criticii si isto-
rie: literare. Numai autorii slabi care fac po-
litica struțului și birocrații care tremură pe
scaun văd in polemica de idei ceva înfrico-
șător și de aceea demn de a fi respins și os-
tracizat. Printr-o asemenea atitudine, aceștia
sunt, de fapt, niște polemiști neîndurători ca-
re trudesc in umbră ; ei nu acceptă decît pro-
pria lor părere literară ca să nu-și tulbure ta-
bieturile și fericirea personală. Polemica în-
seamnă democrație.
— Ați avut o contribuție remarcabilă Ia
vremea respectivă în redescoperirea și va-
lorificarea moștenirii noastre literare, în
procesul declanșat după Congresul al IX-lea.
Ați fost printre primii care au risipit tă-
cerea în privința lui Tîtu Maiorescu. De
asemenea, ați depus strădanii pentru mai
buna cunoaștere a operei lui Ibrăileanu,
spiritul tutelar și de astăzi al istoricilor li-
terari din Iași. V-ați simțit mai puțin atras
de Eugen Lovinescu. De ce?
| Stimulat de întrebarea Dv., aș dori să
precizez că intervențiile mele în chiar focul
acțiunilor de reconsiderare critică a operei lui
Maiorescu au avut o ținută polemică pentru
că altfel nu se putea. Dar tocmai din acest
motiv cel mai întins studiu (100 pag.) pe care
l-am scris atunci n-a putut sâ apară în revis-
tele din Iași. Am avut însă norocul să-mi fie
publicat integral, în mai multe numere, de
revista „Luceafărul" (martie și iulie 1967).' Am
rămas astfel încă o dată încredințat că atunci
cînd dintr-o prejudecată conservatoare sau pur
și simplu din teamă de controversă, polemica
de idei este socotită, fără nici o distincțiu-
ne, negație de dragul negației, se comite o
greșeală gravă împotriva ideii înseși de opțiu-
ne ca act necesar de cultură. Toți marii noș-
tri critici (și nu numai) din trecut, de la Ma-
iorescu și Ibrăileanu, pînă la Lovinescu și Că-
linescu, și-au susținut ideile prin luptă, ac-
ceptînd înfruntarea ca o condiție indispensa-
bilă a însăși existenței și identității lor inte-
lectuale.
Sînteți prea optimist atunci cînd credeți
că Ibrăileanu este „spiritul tutelar și de as-
tăzi al istoricilor literari din Iași". Pot să
spun, fără să intrăm aici în detalii, că sunt,
chiar în urbea culturii, și atitudini nefavora-
bile lui Ibrăileanu. In ce mă privește, poate
printr-o afinitate, am scris mai mult despre
Ibrăileanu, dar fără obediență, fiind în același
timp un cititor asiduu al criticii lui E. Lovi-
nescu, la care m-am raportat adesea. Cunoaș-
terea și înțelegerea lui Maiorescu, spre exem-
plu, nu putea să-mi fie posibilă fără marea
monografie ce i-a dedicat-o Lovinescu.
— Se poate prevedea, acum cînd ați îm-
plinit o jumătate de veac de viață, o în-
toarcere șî spre viața literară curentă, sau
vă veți dedica în continuare întreaga ener-
gie istoriei literare și acestei inițiative edi-
toriale ieșene, care este colecția „Emines-
ciana" ce apare sub coordonarea Dv. la
Editura „Junimea"? Deci, la ce ne putem
aștepta ?
B Nu trebuie să mă „întorc spre viața li-
terară curentă" deoarece trăiesc chiar în mie-
zul ei, luînd cunoștință sistematic de ceea ce
este esențial ca apariție editorială sau în re-
vistele literare și de cultură. Ca să scrii con-
secvent despre cărțile actualității trebuie să
ai și o rubrică în care să te poți exprima în
așa fel îneît libertatea de opțiune a conștiin-
ției tale sa coincidă, în linii generale, cu aceea
a redactorului șef. Altfel ești sortit să scrii
ocazional și la întîmplare și acest lucru nu
poate răspunde dorințelor și programului meu
de lucru.
Istoria literară (pe care n-o despart de cri-
tica literară) oferă, din punctul meu de vede-
re, posibilități mai mari de construcție, orga-
nicitate și stabilitate. Așa se explică și faptul
că de un deceniu și mai bine am învestit mult
timp și energie intelectuală în coordonarea co-
lecției „Eminesciana" (ce apare la Editura
„Junimea"), colecție care, pentru a fi ceea ce
si-a propus să fie, are de urmat, în continuare,
un plan realist și sistematic gîndit în perspec-
tivă, dincolo de capriciul întîmplării și al im-
provizației. Alături de reeditarea unor exegeze
importante sau de-a dreptul fundamentale,
precum Opera lui M. Eminescu de G. Căli-
nescu, de atenția necesară se vor bucura stu-
diile unor tineri înzestrați care au dovedit
deja, prin articole și studii parțiale, că pot
contribui la împrospătarea receptării critice a
operei eminesciene.
De altfel. în momentul de față, în măsura
în care obligațiile didactice îmi îngăduie,
preocupările mele critice sunt orientate, a-
proape în întregime, spre studiul operei lui
Eminescu în totalitatea dimensiunilor ei. Este
și acesta un mod esențial de a fi implicat în
spațiul „vieții literare curente".
— Vă mulțumesc.
Gr. I.
3 — Convorbiri Literare
SUB SEMNUL CONFERINJEl NAȚIONALE A P. C. 0. -
critici *■
9
Cel mai recent
capitol din istoria
literaturii
Evoluția literaturii are, tară îndoială, o lo-
gică internă, însă determinante rămîn pînă
la urmă tot împrejurările istorice propriu-
zise. Privind de foarte sus se observă clar
că literatura ajunge la plenitudine în mo-
mentele de elan național, de pace și prospe-
ritate și că își reduce manifestările pînă a-
proape de dispariție în timp de războaie, de
crize, de suspendare a libertății de exprimare.
Nici la noi nu s-au petrecut altfel lucrurile.
Epoca marilor clasici este, de exemplu, epoca
de entuziasm lucid care a urmat după pro-
cesul de emancipare declanșat de revoluția
de la 1848 și după unirea Moldovei și a Mun-
teniei într-o singură țară. Dezvoltarea impe-
tuoasă a literaturii în perioada dintre cele
două războaie mondiale se datorează senti-
mentului general că România a devenit în
sfîrșit România, prin unirea cu Transilvania,
ca și vertiginosului progres social și economic,
în sfîrșit, marile realizări ale literaturii noas-
tre din ultimii patruzeci de ani sint în mod
evident legate de elanul reconstrucției țării
după un război devastator și, mai ales, de
spiritul înnoitor adus de Congresul al IX-lea
al F.C.R., care a restaurat conștiința națională
și a acordat scriitorilor o mai mare libertate
de exprimare.
Această a treia perioadă fastă din istoria
literaturii noastre are o configurație comple-
xă și nu poate fi prea ușor definită. Din punc-
tul de vedere al formulelor literare promovate
este eterogenă și chiar contradictorie, atitu-
dini artistice naive coexistînd sau succedîn-
du-se la scurte intervaluri de timp cu pro-
grame estetice dintre cele mai subtile. Ca să
îi surprindem esența ar trebui să precizăm
în prealabil ce anumite aspecte nu vom lua
în considerare.
Este evident, de pildă, că o mare parte din
literatura propagandistică publicată în dece-
niul șase nu mai contează azi ca literatură,
chiar dacă există și unele excepții, cum ar fi
foiletonul Memoriile agentului electoral Teică
Pasăre scris cu vervă satirică de V. Em. Ga-
lan. Proza cu personaje pozitive și negative,
poezia concepută ca articol de ziar versifi-
cat, critica rechizitorială au rămas obiecte
de muzeu.
De asemenea, pot fi considerate ca străine
ce esența literaturii noastre din ultimele patru
decenii textele rezultate din imitarea — și
nu din asimilarea — unor modele străine,
îndeosebi în deceniul șapte, dar și ulterior,
entuziasmul descoperirii diversității literaturii
a dus și la preluarea grăbită, necritică a u-
nor formule artistice atrăgătoare prin exotis-
mul lor sau prin succesul repurtat de cei
care le inventaseră. Rind pe rînd Camus,
Kafka, noul roman francez, Faulkner, poezia
beat-nicilor americani, Marquez, Borges, struc-
turalismul, postmodernismul și așa mai de-
parte și-au găsit imitatori în perimetrul lite-
raturii noastre. Am face o eroare dacă n-am
admite că aceste influențe au avut și un rol
pozitiv, creînd o emulație sau provocînd in-
structive reacții de respingere, însă textele
respective atunci cînd nu depășesc valoarea
unor pastișe, pot fi ignorate de către cine îsi
propune să identifice dementul specific de
noutate al epocii.
Prezența lui Tudor Arghezi, G. Călinescu,
Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, George Ba-
covia, Al. Philippide în peisajul literaturii
noastre postbelice a contribuit într-o măsură
considerabilă la regăsirea mai rapidă a to-
nului literaturii adevărate după o perioadă de
îndepărtare — pînă la o completă ruptură —
de tradiție. Chiar și în cazurile în care a-
cești mari reprezentanți ai culturii interbelice
au scris ceea ce li se cerea la un moment dat
să scrie, ei au păstrat o ținută a scrisului, un
stil care au constituit un etalon. In Cronicile
optimistului ale lui G. Călinescu, oricît de
puternic marcate de circumstanțe, există o
efervescență intelectuală, o frenezie a gîndi-
rii asociative care echivalează cu un mesaj,
cu o pledoarie pentru creație.
Și totuși, nu acești scriitori-etalon sint re-
prezentativi pentru noua noastră literatură,
ci alții, care s-au format și afirmat în a doua
jumătate a secolului douăzeci, în condiții isto-
rice specifice. Este vorba de scriitori ca Marin
Preda, Nichita Stănescu, Titus Popovici, Eu-
gen Barbu, Dumitru Radu Popescu, Augustin
Buzura, George Bălăiță. Marin Sorescu, Ion
Gheorghe, loan Alexandru, Adrian Păunescu.
Ana Blandiana și numeroși alții, însuflețiți de
dorința de a exprima spiritul epocii și recur-
gînd, pentru aceasta, la o înnoire a mijloa-
celor de expresie.
Atitudinea caracteristică, aceea care confe-
ră unitate și originalitate celui mai recent ca-
pitol din istoria literaturii române, constă în
strădania de a răspunde la întrebarea ce se
intimplă azi cu ființa umană. Azi, adică în-
tr-un moment în care mijloacele tehnice crea-
te de om au luat asemenea proporții îneît au
devenit o nouă natură, cu misterul și impre-
vizibilul ei.
Temele meditației ne sînt cunoscute. Scri-
itorii se întreabă cum trebuie să privim moar-
tea, ce înseamnă astăzi dragostea, de ce și
în ce s-a transformat civilizația rurală, cum se
manifestă adevăratul spirit revoluționar, cum
se declanșează războaiele etc. Despre fiecare
dintre aceste teme s-a scris enorm (în marile
biblioteci le sînt rezervate fișiere întregi) și
s-a ajuns chiar la o supracompetență în tra-
tarea lor. Dar tocmai această supracompetență,
transformată de ',1a un moment dat într-un
scop în sine, în „artă", a dus la o îndepărtare
de sensul inițial al preocupărilor respective.
Cu toată bibliografia imensă existentă, este
greu de găsit, de exemplu, un răspuns clar,
da sau nu, la o întrebare de genul „merită
cultivată prietenia?". De altfel, nici nu se
mai pun asemenea întrebări, pentru că par
simpliste, specifice diletanților în filosofie.
Pierderea — prin specializare — a sensului
originar se constată însă nu numai la fișierele
tematice ale bibliotecilor, ci și în viața de
zi cu zi. în fabricile moderne, mulți oameni
confecționează diferite „piese" fără să știe bine
din ce le confecționează. Materia primă le
vine pregătită de niște necunoscuți, iar pro-
dusele muncii lor „pleacă", pentru a fi asam-
blate, undeva, nu se știe unde, de alți ne-
cunoscuți. Omul modern folosește acasă căl-
dură, lumină, informații care îi sosesc pe ca-
bluri, pe conducte sau prin eter fără ca el
să știe exact cine și unde produce aceste va-
lori, fără să poată trăi un sentiment de recu-
noștință ori de indignare față de producătorii
respectivi. Stînd în fotoliu, el mușcă absent
dintr-un măr desprins dintr-un arbore pe
care nu l-a văzut niciodată de către un cu-
legător pe care nu l-a văzut niciodată. Aceas-
tă situație este caracteristică, desigur, exis-
tenței citadine. La țară nu se întîmplă așa.
cel puțin în satul tradițional. Țăranul știe de
unde provin lucrurile din jurul lui — cele
mai multe sînt făcute chiar de el — și ce
rost au în viața omului. îi cunoaște, de ase-
menea, personal pe toți membrii comunității
în care trăiește. Viziunea lui asupra existen-
ței este naivă, nespecializată, dar are. în a-
celași timp, un caracter unitar, bazîndu-se pe
o conștiință mereu clară a rațiunii actelor o-
menești. Sensul originar al oricărei activități
încă nu s-a pierdut.
Nu întîmplător. Marin Preda, adică scriito-
rul considerat o conștiință a deceniilor de
după război, a avut drept principal atu toc-
mai această candoare țărănească, pe care și-a
asumat-o și a folosit-o în mod deliberat, n
care a transformat-o într-o atitudine artistică.
Pentru a reconstitui integritatea ființei uma-
ne, pentru a regăsi sensul originar mal exis-
tă, desigur, și alte soluții — de pildă reali-
zarea unei sinteze filosofice atotcuprinzătoare
însă în literatura noastră nu a apărut încă un
scriitor de acest fel.
Nu trebuie înțeles de aici că singura meto-
dă utilizată constă în valorificarea gîndirii
țărănești. Există și scriitori care valorifică
fără complexe condiția de om modern, racor-
dat la toate sursele de informare și capabil,
în modul acesta, să simtă pulsul existenței
planetare. Atitudinea aceasta este spectaculos
ilustrată de Adrian Păunescu. care ar putea
fi considerat executorul testamentar al lui Ni-
colae Labiș. Adrian Păunescu face din poe-
zia sa un ziar fabulos, care nu numai că o-
feră o imagine completă a ceea ce se în-
tîmplă în viața oamenilor de azi, dar surprinde
freamătul însuși al vremii. Pe poet îl inte-
resează „omul comun" care î se pare de fie-
care dată excepțional, „omul fără însușiri"
care i se dezvăluie ca avînd însușiri minunate,
în felul acesta poezia sa intră în rezonantă
cu spiritul democratic care animă — sau
măcar obsedează — acum. în prag de nou mi-
leniu, pe toți oamenii de pe planetă.
Nichita Stănescu. poet de valoare universală,
a intrat în analele literaturii ca inventatorul
unui nou limbaj liric — ceea ce este perfect
adevărat —, însă nu trebuie pierdut din ve-
dere faptul că autorul Necuvintelor este, prin
opera sa. și o conștiință a acestei epoci. Sin-
teza realizată de el se bazează pe o intuire
extraordinar de subtilă și rapidă a spiritului
vremii noastre. în poezia sa întîlnim foarte
puține referiri la ce se întîmplă în lume. însă
identificăm la tot pasul reprezentări fulguran-
te ale existentei moderne, cu tot proteismul
și imprevizibilitatea acesteia. Ca să nu mai
vorbim despre faptul că în scrisul lui Nichita
Stănescu există un sentimentalism difuz si
răscolitor, un fel de mesaj metatextual per-
ceptibil ca un vaier melodios în timpul lec-
turii ; acest mesaj se integrează în tendința
mai generală a scriitorilor de a ne invita să
luăm în considerare și „sufletul omenesc"
care pare tot mai puțin important în compa-
rație cu megalopolisurile modeme și cu ra-
chetele cosmice.
Nu putem face un inventar al tuturor for-
mulelor literare folosite de scriitori care se
interesează de condiția umană în circumstan-
țele civilizației modeme. Cert este, în orice
caz, că sînt puse în joc numeroase mijloace
de investigare și reprezentare, inclusiv tehnici
sociologice, ca în proza lui Augustin Buzura.
alt scriitor iubit de public tocmai pentru ca-
pacitatea sa de a judeca lumea de azi de pe
poziția unui umanist. Rezumînd. se poate
spune că a crescut gradul de luciditate a li-
teraturii noastre, că s-a ajuns la o înțelegere
mai cuprinzătoare și mai lipsită de prejude-
căți a problemelor specific umane.
O expresie a lucidității o constituie și dez-
voltarea criticii Literare. Domeniul este azi
mai bogat reprezentat decît In oricare dintre
perioadele anterioare din istoria literaturii.
O atenție aparte merită faptul că în ultima
vreme tot mai mulți critici (termen generic,
prin care înțelegem critici și Istorici literari,
esteticieni, eseiști și așa mai departe), de la
Adrian Marino la Constantin Pricop și de la
Al. Paleologu la Valeriu Cristea se arată in-
teresați de studierea literaturii ca parte inte-
grantă a culturii și civilizației, a existenței.
Comentatori ai fenomenului literar care altă-
dată se preocupau exclusiv de literaritatea
textelor, ca Eugen Simion. Nicolae Manolescu.
își manifestă și ei în prezent interesul față
dc implicațiile existențiale, sociale, politice,
culturale etc. ale literaturii. Această deplasa-
re de accent sau. mai exact, această lărgire a
perspectivei constituie ea însăși o dovadă că
se tinde spre o viziune integratoare, spre
regăsire — de pe o poziție superioară — a
sensului originar al actelor umane.
în sfîrșit, o dovadă suplimentară în acest
sens poate fi considerată cultivarea fără re-
ținere a unor genuri intermediare, a ceea ce
s-a numit cu un termen poate impropriu „li-
teratură de graniță". Au succes memoriile,
jurnalele, însemnările de călătorie, reconsti-
tuirile istorice, convorbirile, reportajele, bi-
bliografiile, adică toate acele categorii de texte
care, ieșind din perimetrul genurilor consa-
crate, au asimetria și lipsa de „puritate" a vie-
ții inseși.
O garanție a viitorului literaturii noastre o
reprezintă atracția magnetică pe care o exer-
cită asupra tinerilor îndeletnicirea de scri-
itor. în puține alte țări din lume există o
arie de selecție atît de largă pentru poeții,
prozatorii, dramaturgii, criticii și istoricii li-
terari de mîine. Revistele și editurile, cena-
clurile și casele de cultura sînt pur și simplu
asediate de aspiranții la gloria literară, care
au toate meseriile posibile și care provin din
cele mai diferite orașe și sate ale țării. Chiar
dacă observația pare simplificatoare, sociolo-
gistă, nu se poate să nu întrevedem în aceas-
tă propensiune spre literatură a unor tineri
din toate mediile sociale și din toate zonele
geografice, o viitoare nouă infuzie de adevăr
al vieții. Totodată sînt șanse ca între litera-
tură și știință, domenii prin tradiție incompa-
tibile sau greu compatibile, să se stabilească
o comunicare directă, favorizată de difuzarea
în cercuri foarte largi a cunoștințelor de in-
formatică, genetică, astronomie etc.
Bineînțeles că problemele literaturii române
contemporane sînt mult mai complexe decît
poate reieși dintr-o sumară prezentare a unui
singur aspect, fie el și esențial. Spațiul aces-
tei literaturi seamănă cu o retortă uriașă m
care elemente dintre cele mai diferite, supune
unor temperaturi și presiuni dinamizatoare, se
combină și se recombină necontenit. Nu știm
cu precizie ce va rezulta. Dar este cert că
însăși această efervescență reprezintă o valoa-
re, o împotrivire activă față de timpul unifor-
mizator, o strădanie de a crea istorie,
Alex. ȘTEFĂNESCC
După
patruzeci de ani
Momentele aniversare sînt binevenite prile-
juri de reflecție. Trecem în revistă împli-
nirile și eșecurile spre a ne limpezi dato-
riile ce ne stau în față. Privim în urmă, ga
să vedem mai bine înainte. Tragem învăță-
minte din propria-ne experiență pentru ceasul
de față și cele viitoare. Orice spirit nepăr-
tinitor va fi de acord că traiectoria criticii
noastre a fost, în ultimele patru decenii, as-
cendentă. Nici nu s-ar fi putut altfel, avînd
în vedere că întîia ei ambiție declarată a fost
să pornească de la zero, ștergînd cu buretele
tot ce o precedase. Năzuință urieșească, de-
pășind cu mult strimtele puteri omenești. Ai-
doma celorlalte domenii ale activității mate-
riale și spirituale, critica a vrut să reînte-
meieze condițiile elementare ale disciplinei,
sratutind alte principii, alte norme, alte răs-
punderi. Un scurt răstimp i-a fost însă sufi-
cient pentru a se convinge că relnventarea
criticii este o vană, tinerească iluzie, ce tre-
buie abandonată în favoarea muncii serioase.
Nu crearea criticii se cuvenea înscrisă între
urgențe, ea existase și continua să existe,
chiar dacă neluată în seamă, ci punerea ei
la lucru în condiții de normalitate. Așa se
face că prima acțiune importantă a criticii
postbelice a fost una de recuperare a pro-
priei tradiții și de reașezare în fireasca pre-
lungire a acesteia. Din studiile lui Maiorescu,
Ibrăileanu. Lovinescu, Pompiliu Constantines-
cu și Călinescu, ea a învățat să se cunoască,
redobîndindu-și conștiința demnității proprii.
Toate realizările ulterioare ar fi fost de ne-
conceput fără această regăsire de sine, petre-
cută în deceniul al șaptelea. Dacă a dat sea-
mă. cu conștiinciozitate și, uneori, cu talent
de literatura trecută și prezentă, dacă rolul ei
în informarea și formarea publicului a fost
apreciabil, îndrumîndu-i gustul artistic, dacă
s-a arătat receptivă față de noile modalități
de interpretare a textului literar, dacă urmînd
ilustre exemple, a arătat că poate fi nu doar
o tribună a valorilor ci și una a conștiințe-
lor, e și pentru că sentimentul continuității
a fost prezent în toate faptele criticii. Și el
s-a însoțit, măcar de cîteva ori, cu preluarea,
cu actualizarea unora dintre ideile fertile ale
înaintașilor, pe nedrept socotite altădată de-
pășite, cu dezvoltarea și nuanțarea lor în noile
condiții. Astfel, nu numai practica, dar și
teoria critică a respirat și respiră aerul to-
nic al continuității, vaiorificînd beneficiile
unei experiențe seculare.
Ceea ce nu vrea să spună că problemele cri-
ticii române de azi sînt mai puțin complexe
și stringente. Socotim bunăoară că ea a fost
și continuă a fi cu deosebire o instanță axio-
logică, triind valorile și interpretîndu-le sub
raport precumpănitor literar. Operații indis-
pensabile, nu și suficiente. Fiind un discurs
despre literatură, critica e datoare să aibă
în vedere toate valorile pe care aceasta le
conține. Nici o mare operă literară nu s-a
născut din exclusiva nevoie a exprimării fru-
moase. Toate marile scrieri ale umanității
tind să rostească adevărul despre om. Poate
că sînt adevăruri parțiale, frînturi de adevă-
ruri, așchii, însă aspirația de a întregi cu
ele imaginea omului este incontestabilă. O-
mul psihologic, ideologic, social, moral ori ar-
tistic, — iată obiectivul literaturii, de care
critica nu poate face abstracție. Frumosul este
o valoare omenească, dar nu singura. Limi-
tarea actului critic la punerea în lumină po-
trivită a valorilor de artă ale literaturii de-
vine, de aceea, o nedreaptă deformare. Este
momentul de a încerca o umanizare a criti-
cii, o mai hotărîtă apropiere a ei de inte-
gralitatea omului din literatură, ale cărui pre-
ocupări complexe, ale cărui suflet și gîndire
nu pot fi cîntărite, nici măcar cu o largă a-
proximație, prin simple analize tehnice. în-
toarcerea la om este un imperativ ce se adre-
sează deopotrivă scriitorilor și criticilor.
In altă ordine de idei, dacă gindul conti-
nuității funcțiunii critice a cunoscut o afir-
mare tot mai apăsată, nu același lucru se
poate spune despre acela al continuității func-
țiunii creatoare. Literatura contemporană e
rareori privită ca o etapă a unei evoluții is-
torice, procedîndu-se mai degrabă la o exa-
minare independentă, ca și cum ea n-ar avea
in urmă o lungă și strălucită tradiție. Lipsește
criticii noastre de întîmpinare, dar și celei
de a doua instanță, exercițiul gradului com-
parativ, cărțile apărute sub ochii noștri sînt
calificate de regulă prin superlative abso-
lute, nu și relative, de parcă s-ar fi ivit pe
un teren gol. O minimă raportare la valorile
așa-zicînd clasice ar tempera, cu siguranță,
condeiele critice, grăbite a se extazia dina-
intea ultimului venit în literatură. Practicăm
judecata în stricta sincronie, însă ne ferim
de aceea în diacronie. Adevărata rezistență
a scrierilor ceasului de față poate fi proba-
tă abia prin așezarea lor față în față cu ma-
rile izbînzi ale spiritului creator național din-
totdeauna. Sigur că o asemenea întreprindere
n-ar fi lipsită de dureri. Multe glorii ale mo-
mentului s-ar vedea coborîte de pe socluri,
lăsînd locul altora, prea puțin luate în seamă.
Dar o imagine cît de cît dreaptă e oricînd
preferabilă uneia amăgitoare. Iar tradiția li-
terară, de a cărei consistență sîntem ireme-
diabil convinși, funcționează ca un necesar
corectiv, așezînd lucrurile în albia lor fireas-
că.
Fierbinte e, de asemenea, problema mora-
lității criticului. Greutatea atitudinii critice e
dată, în egală măsură, de siguranța și con-
stanța gustului, de capacitatea analitică și
de sinteză, de aptitudinea formulărilor preg-
nante. însă toate aceste calități pălesc îndată
ce nu sînt dublate de o etică profesională ne-
pătată. Cît de expresivă, critica își pierde
creditul dacă cedează „personalităților" și ce-
lorlalte forme de influențare a opiniei. A ne
scuza la nesfîrșit abdicările cu bietul argu-
ment că judecata critică este fatal subiectivă
nu e o soluție. Subiectivitatea criticului e
una ,iar subiectivismul lui — cu totul altceva.
Or, tocmai proliferarea acestui subiectivism,
ce nu ține seama de realitățile literare, mai
mult — lucrează uneori împotrivă-le, se cade
examinată cu toată seriozitatea. Posibilitatea
criticului de a descoperi valori nu înseamnă
automat dreptul de a le crea din nimic, nu-
mai pentru a-și alcătui un cît mai bogat pal-
mares ori pentru a cultiva interese extralite-
rare. Rostul criticului stă în slujirea devotată
a literaturii, nu a propriei persoane și, cu
atît mai puțin, a altora. Sîntem de părere,
ca urmare, că manifestarea unor asemenea
tendințe se cere supusă atenției publice, în-
tr-un spirit de nepărtinitor echilibru, pentru
menținerea intactă a sănătății instituției li-
teraturii.
Tocmai faptul că, în ultimele patru decenii,
progresele criticii noastre sînt dincolo de
îndoială, impune o atitudine responsabilă, lu-
cidă a tot mai înaltelor ei îndatoriri. Pe mă-
sură ce se face mai bine, înseși exigențele
cresc. Iar ceea ce ieri putea fi o slăbiciune
de ordin secund capătă astăzi alte proporții,
ocupînd prim-planul. Tripla datorie a criti-
cii (față de literatură, față de public și față
de sine) se cade onorată fără concesii si o-
misiuni, fără piruete morale și stilistice.
Nicolae COBADIN
Poezia
si comentarea ei
s
Pentru că nu se lasă „explicată" cu mijloa-
cele gîndirii deductive și pentru că nu se
limitează la proprietatea principală a lim-
bajului — aceea de a transmite informații —
s-a spus că poezia, cel puțin așa cum e con-
cepută în epoca modernă, e autonomă si
gratuită. în ea trebuie să vedem așadar numai
capacitatea de a seduce — seducția în stare
pură, fără nici un scop: expunere a purei
plăceri estetice, suficientă el însăși.
Seducția însă, capacitatea de a cuceri șl de
a fi cucerit, nu cu argumente pe care să le
putem evalua (seducția „programată", din cal-
cul, nu e decît o variantă inferioară, relativ
ușor de explicat ca mecanism intim), ci doar
atingînd instinctiv ascunzișurile firii omenești,
eliberînd energiile puțin cunoscute ale vieții
afective, nu e însă gratuită.
Chiar dacă „seducerea" nu urmărește nici
un scop, sfîrșește prin a avea unul. Seducția
îi împarte pe oameni în „seducători" șl „seduși";
îi abandonează pe unii în puterea altora, lea-
gă între ele destine și stabilește, fie și numai
la nivelul emoției, relații de dominație si
subordonare.
A seduce doar pentru a seduce, nu e decît
o iluzie : izolarea artei și a problemelor ei de
ceea ce se întîmplă între oameni, între oa-
menii în came și oase, așa cum apar în
actele pe care le împlinesc, nu în clișeele gîn-
dirii abstracte, nu e posibilă decît ca utopie.
Apar numeroase cărți despre poezie.
Să se datoreze această abundență atingerii u-
nor noi certitudini într-un domeniu cu atîtea
necunoscute ?
Nu s-ar zice.
Autorii celor mai multe din aceste cărți
sînt dispuși să recunoască neîntîrziat că nu
pot preciza „ce este poezia" ; mai mult, ei
cred că nici nu se cuvine să o facă, o ase-
menea încercare neavînd nici sorți de izbîn-
dă. nici sens.
O astfel de împrejurare pare cel puțin ciu-
dată. Atunci cînd nu reușești să cunoști ceva
încerci alte și alte metode pentru a răspunde
întrebărilor care te frămîntă, iar dacă în
urma oricăror eforturi nu ajungi la nici un
rezultat cinstit e să recunoști pur și simplu
că acesta îți este inaccesibil. în cazul de față
Convorbiri literare — 4
Șl Al ANIVERSĂRII REPUBLICII --------------------------------------------------—
Contexte
actualitate
„sînt căutate, e drept, mereu alte și alte rezol-
vări", dar se admite totodată că ele nu au nici un
rost, poezia fiind oricum nedefinibilă. Facem ast-
fel cunoștință cu practicieni, ba chiar cu oameni
ce și-au făcut o meserie din mînuirea con-
ceptelor care, s-ar zice, scriu articole sau
cărți întregi despre nici ei nu știu bine ce ;
iar atunci cînd își propun totuși să-și preci-
zeze obiectivul cercetărilor mărturisesc, chiar
înainte de a-și depune argumentele, că ele
nu vor avea, oricum, un rezultat concludent.
Lipsa unei poetici acceptate măcar in punc-
tele ei principale de majoritatea cercetători-
lor se datorează unor motive felurite. Practi-
cienii, de pildă, criticii care se ocupă exclusiv cu
interpretarea și evaluarea textelor, sînt indife-
renți față de definiții. Spre a fi exacți să spunem
că pentru acești profesioniști poezia nu e nede-
finibilă, ci nu poate fi definită. Ei nu accep-
tă că ar putea fi obținută o definiție a poe-
ziei ca rezultat al unor operații intelectuale
abstracte. Practicienii refuză de regulă contro-
versele teoretice. Nu e greu să deducem
că ei socotesc termenii pe care-i folosesc pre-
cizați de la sine —, in urma întrebuințării
lor în limbajul curent. Chiar dacă nu foarte
precise, cuvinte ca poezie, valoare etc. au to-
tuși un sens —, sensul preluat din limba vor-
bită.
O elaborare teoretică, de altfel, sînt convinși
cei care se situează aproape de texte și departe
de ideile generale, n-ar fi în stare să aducă
un plus de exactitate ; dimpotrivă, specula-
țiile „rup" conceptele de țesătura limba-
jului, le atribuie înțelesuri artificial sta-
bilite, mută dezbaterea pe un plan fictiv, fâră
contacte cu „scena" reală a literaturii.
La aceasta se adaugă observația că ideile
generale, concepțiile globale, proclamate prin
„legi" estetice ș.a.m.d., se uzează repede,
trec aproape neîntîrziat din actualitate în is-
torie. Neîndepărtîndu-se de litera textului
criticul „aplicat" reușește în schimb să se
mențină în atenție atîta timp cît operele co-
mentate rămîn vii în conștiința publicului.
Schematic prezentată, desigur, aceasta este a-
titudinea celor mai mulți dintre criticii noștri
de întimpinare. Iar această categorie e cea
mai consistentă și cea mai bine ilustrată în
critica noastră de astăzi.
Teoreticienii, pe de altă parte, cred
că nu putem vorbi de o definiție a poe-
ziei nu pentru că operația ar pretinde infi-
nite precauții, greu de depășit, sau pentru
că rezultatele n-ar avea decît o valoare re-
lativă (în anumite zone culturale și în
epoci anume) — ci pur și simplu pentru că
arta e incompatibilă cu ideea definițiilor.
Poezia, arta în general, „scapă" atit descrie-
rilor în limbaj pur tehnic, inventat ad hoc,
cît și parafrazărilor în limbajul comun ;
poezia nu acceptă să fie prinsă în tipare lo-
gice, iar faptul că elementele ei nu sînt
definibile nu e socotit, de partizanii acestei con-
cepții, ca un minus : dimpotrivă, a nu fi com-
patibilă cu logica limbajelor descriptive
constituie una din caracteristicile definitorii
ale artei.
Avem, e adevărat, puțini teoreticieni com-
parativ cu armata de publiciști literari. Și incă
și mai puțini sînt cei care gindesc cu propriul
lor cap, care fac altceva decît să preia și
Profil:
N. Mii cu
rofilul craioveanului N. Milcu, trecut în ne
P ființă la treizeci de ani (1933), avea să rămână
■ pentru cei din jur o amintire patetică. Se re
găsesc in destinul lui analogii cu Ștefan Petică și
D. lacobescu, cu Panait Cerna ; îi vor urma, cu
ceva în minus sau în plus, Alexandru Călinescu,
Constant Tonegaru și alții — cu care face seric
Tipologic, neliniștea existențială, boala, tragicul
îl apropie de Maurice Rollinat, Jules Laforguc
Tristan Corbiere, decadenți, elegiaci, marginalizați,
unindu-și vocile într-un sfios canto simboliști^
In perspectivă intertextuală, confesiunile lui N
Milcu — la douăzeci și trei de ani în Grădina de
sidef, după un an în Fluierul Iul Marsyas —
vorbesc de un simbolism continuu, ca text infi-
nit. Izbitoare la colaboratorul la Datina, la Fla-
mura și Gindirea, orientat totodată spre Adevărul
literar și Universul literar, e poezia de șoapte si
reverie, de somptuozități imaginare în esență, ne-
consonantă cu tumultul orașelor tentaculare, deși
o strofă din Verhaeren se constituie în epigraf
al primei cărți. Afinități cu tristețea verlaineanâ.
cu nevrozele lui Rollinat și Bacovia, există —,
însă în Grădina de sidef, germinația, exuberanța
florală lumina intensă și în special erotica dis-
tanțează, momentan, de funerar, de extincția au-
tumnală. Trinomul grădină, vis, lumină (solară sau
lunară), cu tendințe spre celest, nu înlătură Ideea
de intimitate, aceasta nu diferită de stilul emi-
nescian. Izolat deci în grădina cu „zid înalt",
mulcomindu-și vorbele, visînd să lege „cu-o floare
cerul de pămînt44, contemplativul nocturn are
halucinații, notate la modul suav, grațios : „Atîta
lună se vărsa de sus, / că florile pluteau par-
că-n grădină...44 Dar grădina din Deslegare e, in
același timp, un analogon al vieții individuale în-
tre „ziduri", o emblemă a omului interior, „dez-
legat" de clipă : „Eu însumi — Dumnezeu grădinii
mele — / Azi noapte-am stors uleiul tot, din
flori, / Și l-am turnat pe cer să ardă-n stele"...
Spectacol de antinomii, iată sensul apelului la
anotlmpuri-simbol — primăvara și toamna. La un
pol, iubirea de cînt, flori, suspensia neliniștii
(Gînd de primăvară, Primăvara-n cimitir), la altul
solitudine, Agonie, Cintece din mormînt, Plins :
„Trudește-un om pe stradă așa de s-ar părea /
Prin gura Iui bolnavă că toamna-și drege glasul...**
Simbolisme devenite de mult locuri comune, „par-
cul în rugină" din Noiembrie, visul prăvălit în
neant, frunzele-ngălbenite fac din N. Milcu un
poet de amurguri, un crepuscular tentat de re-
memorări „pe-o bancă veche", de regrete și Des-
să aplice Ia literatura română ceea ce au
văzut la alții. Ca atare sînt puține și soluțiile
proprii. Dar lipsa de fermitate teoretică pro-
vine și dintr-o viziune limitată asupra teo-
riei în sine. Mentalitatea postrenascentistă,
vede în teoretician un creator de idei, care
avansează neîncetat ipoteze și scoate mereu
la iveală sisteme și teorii noi. Obligația ori-
ginalității e limitată, în matematică de pildă,
de faptul că aceasta a devenit o știință unică,
aceeași pentru toți matematicienii din lume ;
limbajul matematicii s-a transformat într-un
limbaj universal, iar aceasta contribuind e-
norm la rigoarea unificatoare a disciplinei.
Cu totul altfel stau lucrurile în disciplinele
umaniste al căror limbaj este limbajul natu-
ral. Tradițiile culturii naționale, reperele is-
torice. relațiile interindividuale de un anumit
gen ș.a.m.d. nu mai pot fi in cazul acestora
excluse. Urmarea e că in spațiul fiecărei cul-
turi naționale există posibilitatea elaborării
unor sisteme teoretice proprii, originale ; mai
mult, există chiar obligația de a o face, pen-
tru că fiecare cultură vizează realități speci-
fice. A găsi un numitor comun înseamnă aici
a renunța la particularități —. cu alte cuvin-
te a renunța pur și simplu la ambițiile unei
culturi proprii, la care nu au acces cei care
împrumută.
■
Pentru că posibilitățile de verificare sint cu
totul altele decit în științele exacte, iar ten-
dințele dominante încurajează originalitatea,
„diferența", aproape fiecare teoretician ade-
vărat tinde să-și impună propria sa definiție,
propriul său sistem de idei estetice.
Dar atunci cînd fiecare vine cu propria sa
definiție, cu propriile sale accepții ale termeni-
lor principali, sub aparența unei puternice ac-
tivități teoretice disciplina se fărîmițează. se
pulverizează. Curentele de idei devin semni-
ficative numai atunci cînd reușescă să pola-
rizeze un mare număr de adeziuni. Cind o
astfel de obsesie dominantă (existențialismul,
structuralismul etc.) lipsește, studiul teore-
tic se dispersează într-o mulțime de teorii sec-
tare, închise, fără posibilitatea comunicării
între ele.
Ketoricile, poeticile unanim acceptate, trans-
formate în instrumente de lucru de către
specialiști, în învățămînt etc.. asigurau o sta-
bilitate, unificau perspectiva asupra artei. (Nos-
talgia după dogmatismul retoricilor clasice nu a
dispărut nici astăzi ; mai ales in mediul uni-
versitar, în care noile poetici sint respectat^
și aplicate cu evlavia datorată unui nou dog-
matism).
Spectacolul obișnuit în zilele noastre e insă a-
cela al unei dispersări a ideilor despre artă. Tra-
diția ajunge să se șteargă cu totul in fața
metodelor de ultimă oră. intr-o continuă re-
formulare, ceea ce face din fiecare nou sis-
tem o efemeridă. Arta e cercetată de struc-
turaliști, de semioticieni, sociologi și psiho-
logi ai artei, de adepți ai celor mai variate
concepții estetice.
Un adevărat turn Babei al metodelor, lipsit
deocamdată de șansa perspectivei unificatoare.
încă o dificultate a studiilor teoretice despre
artă : îndată ce o idee ajunge să cistige mai
mulți adepți, de îndată ce își stabilește o
platformă suficient de stabilă, ea se transfor-
mă într-o modă, într-o dogmă și, ca urmare,
își pierde caracterul viu, autentic, degenerea-
ză într-un depozit de idei și concepte morti-
ficate.
în regulile succesului intră și eșuarea
forțelor adevărate, care fac succesul posibil...
humări. Conștiința efemerității. senzația de pă-
răsire și frig antrenează răsuciri lăuntrice, anxie-
tăți, premoniții, himere ; efect adiacent — o frec-
ventă stare de levitație, de plutire în vid. Pină si
păsările văzduhului, în „fîlfiiri grăbite de aripi ;
își duc în ghiare cioburile goale..." (iarnă). Gră-
dina, murind concomitent cu poetul, clopote su-
nînd în depărtări, țintirime, o fată visînd „pe-Jn
gherghef", un corb „împotmolit cu aripele-n iu-
mină", tulburînd „liniștea de sus", sint tot atîtea
grefe bacoviene, poetul impărțindu-se între rugă,
iubire și blesteme. Note macabre, „tristeți de do-
liu", „zări de scrum" compun un climat depri-
mat. Ultimul din cele patru Cîntece din mormint
se încheie cu blocarea oricărei iluzii : „Am vrut
să plîng, și să te chem, să strig l / Și-am înțeles
că nu mai vii de-acuma... // In noaptea asta-n
raclă mi-a fost frig..." Cineva care parcurge Gra-
dina de sidef în total, constată cA N. Milcu nu e
aici atît de sarcastic cum vrea să pară (In
Rugă, bunăoară), nici atît de profund liric pen-
tru a practica, în stil propriu, interzicerea ironică
a unui Heine. Sinceritatea emoției, indiscutabilă,
nu stă pe o instrumentație verbală pe măsură.
De remarcat la N. Milcu, rare e un perceptiv, un
narcisist delicat, obsesia fîntînii-oglindă, cu alte
rezonanțe lirice decît la Ion Vinea. Notabile efecte
de transpoziție în manieră simbolistă, se văd într-o
poezie cu titlu bacovian, Decor : „In fiecare
creangă un scrînciob de lumini...// Și soarele s-aude
cum plouă în fîntîni / Și apele acuma sînt mai
verzui... Apoi / Frîngîndu-se o rază... O frunză-n
vînt... Apoi / LJ mistui sub pleoape o lacrimă
mai mult".
De subliniat, de asemenea, finețea dicțiunii din
Ioana din fîntînă, fondul meditativ din Fîntînă,
genunile sufletești ducînd în moarte : „Pe ci-
neva într-o fîntînă / S-a oglindit un om aseară /
Și îl găsiră trecătorii — dimineață, / înecat"...
Ideea din Plimbare e reluată în Stanțe pe evan-
taiul tău din Fluierul lui Marsyas. Inscripția ii-
minară din Henri de Regnier părea un indiciu
că alianța parnasianism-neoclasicism-simbolism
prezidează în noul volum. Aluzia la satyrui Mar-
syus, născocitorul fluierului, personaj mitic între-
cut în arta cîntecului de Apollo, sugerează nu atît
tangențe clasiciste cît ideea limitelor cîntecului în-
suși. Marsyas nu face parte din clanul victorioși-
Toate acestea ne arată atit insuficiențele
perspectivei practicienilor (neimplicați, sau
implicați naiv în definirea conceptelor disci-
plinei pe care o ilustrează), cit și viciile
perspective teoretice (schimbările rapide au
trebuie să ne înșele asupra fondului .tradițio-
nal, al concepțiilor teoretice).
Refuzul unei concepții teoretice unitare, ac-
ceptarea fără nici o opoziție a vagului în care
plutesc conceptele de primă mărime (dar men-
ținerea, în pofida acestui fenomen, a cercetării
bazate pe concepte), adaptarea rapidă la idei
împrumutate, fără legături organice cu rea-
litățile și experiențele proprii etc. stau mărtu-
rie că ne aflăm în fața unei perioade de tran-
ziție, că am atins un punct in care devine evi-
dentă oboseala concepțiilor uzuale despre lite-
ratură.
■
Un exemplu concret poate fi aici cît se
poate de util. Să ne oprim la transformările
care se produc în literatura română la mijlo-
cul deceniului șapte. Vorbind despre aceste
transformări specialiștii le-au pus sub semnul
reînnodării legăturilor întrerupte, vremelnic,
cu tradiția literară interbelică. E o perspectivă
simplificatoare : în deceniul șapte sînt refăcute
pur și simplu legăturile întrerupte. și
nimic mai mult : firul a fost reinnodat și totul
arată exact (sau aproape) ca inainte?
Procesul care a avut loc mi se pare infinit
mai complex și cu mult mai serioase reper-
cusiuni asupra literaturii noastre contemporane.
Legăturile între generații nu merg intr-un
singur sens (de Ia cei mai in sirstă către tvi
mai tineri) și relațiile dintre generații nu
trebuie văzute ca un fir care poate fi. even-
tual, înnodat atunci cind e întrerupt. Intre
generații există schimburi in ambele sensuri,
tensiuni care reglează succesiunea acestora.
.Ruptura- din primul deceniu postbelic a fă-
cut ca mai tirziu scriitorii de frunte ai
generației precedente să nu mai fie reprezen-
tați ca artiști în plină activitate. înaintași cu
care să se stabilească un dialog — transfor-
mîr.du-i in modele clasice, făcind din ei idoli
inatacabili. Altfel s-ar Q .purtat- tinerii din
anii șaizeci față de înaintașii lor (adică
exact așa cum se poartă întotdeauna tinerii cu îna-
intașii lor) dacă ei nu ar fi fost metamorfo-
zat: prin natura evenimentelor. in mituri :
statura lui Arghezi, Blaga. lor. Barbu atin-
sese, pentru cei care ii .recuperau*, dimensi-
uni copleșitoare, ei deveniseră de neatins
Pe de altă parte, o dată cu libertatea de
după 1965 de a alege orice direcție estetică
poezia imediat anterioară — epică, discursiva,
posomorită, lipsită de invenție si epurată de
lirism, schematică pină peste poate — cade
subit in dizgrație. Tinerii intrați atunci in
literatură nu mai simțeau presiunea ge-
nerației precedente: mani p < ți deveniseră
mituri, iar autorii pină ieri a-tivj au fost
discreditați peste noapte. Orice îmvpâtor era
mai .interesant* decit vers;fieaterîi din dece-
niul precedent, si ieșea imediat în prim planul
••ieții literare — ceea ce nu s-ar fi ntimplat
in condițiile in care acest prim plan ar fi
fost in mod normal ocupat de Arghezi. Blaga
sau Barbu. .Foamea- de poeți nei a evidențiat
rapid autori al căror merit era de multe ori
ac» la de a-i fi imitat cu mai multă abilitate
pe idolii epocii —. dar ți scriitori care, ca
Nichita Stănescu. au surprins în opera lor
exact (nu e vorba, evident, de o descriere a
evenimentelor, ci de captarea spiritului epocii)
specificul momentului, indus in literatură de
condiții dinafara literaturii.
Aceasta nu e desigur, decit o schiță sumară
a unui punct de vedere asupra celei mai
comentate perioade din istoria poeziei noastre
postbelice. Un punct de vedere care ne ajută
să evaluăm realist fenomenul literar al anilor
șaizeci, cu toate implicațiile și consecințele pe
care literatura noastră de astăzi i le datorează.
Ștefan P. NICOLAE
lor ’ Poetul din Autoportret sc vrea totuși un spi-
rit universal, chiar dacă practic, aici, ca și în poe-
mul titular — Fluierul lui Marsyas —. alt pretext
de autoportret. domină mîhnirea neîmplinirii :
_X-am ctilp de sfînt, și totuși, sînt soarele din
pomi. / Si stelele și luna, și ape!e-n șuvoi. // Sînt
vraă care doare, / Tot ce-i miros de floare, lu-
minâ de culori (...) . Și-acum din depărtare in
descoperiri mă pierd Iar cîntecele mele le cîntă-un
om pe drum... Și nu știe ce cîntă... Și plec, du_
cind în spate : O traistă de-ntunerec pe un toiag
de fum - Tristețea celui cintat „pe drum" vine
dinspre Elena Farago.
O concisă Fantezie urmează, parțial, sugestii an-
tice. de unde detalii de friză, poetul — un fel de
Thyrsiș vergii ian — împletindu-șl din șopîrle
briu. prin zind «căprioarele de coarne" și oglin-
dindu-se Jn ochii bor-, prelung..." Șopirla, șarpele,
albina (mereu invocată), alte clemente faunistice,
transportă în cimpuri magice, deținătoare de mis-
ter Verbul tinde spre Descîntec si esoteric, lu-
mina e de smarald, cîntecul are reverberații cos-
mice. Veninul verde, șarpele dormind lingă drum,
sufletul, „pasăre albă" plutind peste lucruri (Vers
legănat), nopțile in lumină vaporoasă, timpul
proiectat în aur si argint nominalizează stări mo_
zaicale. De o parte albina în lumină, de alta fu-
mul. ca prag spre mister. își dispută alternativ
teritoriile : viziunile lui N. Milcu sînt de regulă
ale unui impresionist tandru, la care metafora
nu vizează nici culoarea, nici desenul, ci mai cu-
rînd o stare sufletească. Simbolismul e. în con-
tinuare. pregnant. Luna, astru romantic, nuan-
țează așteptarea, stâ.ile de solitudine, reveriile.
Senzația dezmărginirii intră organic în ordinea
visului : «grădina toată-mi este-n casă" și — re-
vers tonic — -toată casa mea este afară" —Pre-
facere cu resorturi sinestezice, sfîrșlnd în delirul
senzorial : “lumina mea e parfumată / Și par-
fumul. tot are culori...". Cu toate că suspin, su-
ferință. plîns — atribute repetate litanie —, erosul
frizează miracolul. Dorința eminesciană —. la
N. Milcu se numește Așteptare : „Cobori încet
cărarea în codru tăinuit / Cu căprioare moarte cu
botul în izvoare (...) / Eu singur doar —, și cod-
rul înjunghiat de stele / Te așteptăm cu sînge și
cu otravă-n vine (—). / Dar ai trecut departe..."
Jerbe de stele și -fulgi de lună" pe fundaluri
fantastice vorbesc de o Halucinație în care iubi-
rea ia proporții cosmice, devoratoare. La nivelul
cel mai înalt din Fluierul iui Marsyas se situ-
ează, alături de Halucinație, un Cîntec lunatic, cen-
trat pe un paradox : „— Noi uităm pe morți,
dar morții / Nu ne uită niciodată..."
Constantin CIOPRAGA
Momentul
si durata
■ A devenit demult un loc comun ca sub
denumirea de literatură română contemporană,
critica și istoria noastră literară să așeze tot
ce s-a scris și s-a publicat in perioada de du-
pă 1944. (Un pătrunzător și pregnant articol pe
această temă, semnat de Mircea lorgulescu, am
citit cu ani in urmă, in România liberă). Timpul
insă trece, literatura română contemporană, la
carul căreia trag cu forțe diferite promoții, se-
rii. generații, grupuri, școli etc., își continuă
și ea drumul, iar sintagma a început să devină
neîncăpătoare. Cum vom numi in continuare
literatura epocii amintite ? Un termen potrivit,
care în definitiv își poate păstra neștirbită va-
labilitatea nu doar decenii, ci secole (dacă is-
toria o va îngădui), ar fi postbelică (prin ana-
logie cu interbelică). Și astfel ne va rămîne la
indemină epitetul cel de toate zilele contem-
porană pentru ceea ce este, într-adevâr, con-
temporan, dar și pentru ceea ce se dovedește
de o așazicînd contemporaneitate perpetuă in
ordine valorică. Înainte de toate, eminescianis-
mui, despre care Marin Mincu scria într-un
eseu : „Se poate spune că are loc un fenomen
permanent de infuzie și transfuzie a eminescia-
nismului in corpusul actual .trecut și viitor al
literaturii românești țsubl. M. M.). Astfel, vom
constata un eminescianism oracular la Antim
IvireanuL un eminescianism filosofic la Dimi-
trie Cantemir, un eminescianism sociologic și
imnic la Heliade, un eminescianism preromantic
Ia Vasile Cârlova, un eminescianism paremiolo-
gic la Ion Creangă, un eminescianism ideolo-
gic la Maiorescu. un antieminescianism la Ma-
cedonski, un eminescianism epigonic la Viat
huța, un eminescianism pamfletar la Arghezi,
un eminescianism mitic și folcloric la Blaga, un
eminescianism germanic ia Ion Barbu, un emi-
nescianism bacovian la Bacovia, un eminescia-
nism vizionar la Sadoveanu, un eminescianism
elin la Călinescu, un eminescianism adolescent
la Nicolae Labiș, un eminescianism elegiac ia
Nichita Stănescu, un eminescianism viitor la
un poet viitor care deși nu s-a născut este
deja un poet eminescian".
Supralicitînd. criticul vrea să sublinieze că,
întemeind ideea de poezie națională, Eminescu
_a sintetizat sau a descoperit, a reluat sau a
anticipat aproape toate motivele și direcțiile,
aproape toate toposurile și structurile, toate vi-
ziunile și sentimentele, astfel că poeții ce-i ur-
mează sint într-un fel sau altul eminescieni".
Acest repetat (și relativ) aproape, care lasă loc
unor destule disocieri și nuanțări, necesare de
altfel, mă determină să rețin cel puțin o parte
din definițiile citate. Ele sînt menite să releve
în fond dimensiunea fundamentală a literaturii
române contemporane și dintotdeauna.
| Scriitorul sudamerican Julio Cortăzar, au-
torul unui volum de eseuri intitulat „Ocolul
zilei în optzeci de cuviințe", ne-a lăsat o tul-
burătoare mărturie privind specificul muncii
literare : „Atunci cînd scriu, zăresc un om re-
lativ fericit și prin nimic memorabil, prins în
aceleași obișnuite preocupări, alergînd la den-
tist ca orice locuitor dintr-un mare oraș, care
citește ziarele, se îndrăgostește, merge la tea-
tru, și care, pe neașteptate, instantaneu, într-un
pasaj subteran, într-o cafenea, într-un vis, în-
tr-un birou unde reface o îndoielnică traducere
despre analfabetismul din Tanzania, încetează
de-a-mai-fi-el-in-aceste-circumstanțe, și fără
nici o explicație, fără nici o avertizare, fără
nici un semnalment de aură epileptică, fără să
dea semnele vreunei contradicții ce precede a-
numite migrene, fără nimic din ceea ce i-ar pu-
tea da o șansă să-și încleșteze dinții și să-.și
taie respirația, el devine o povestire (. ..) fi-
indcă el introduce o hîrtie în mașina de scris
și începe să scrie".
Pentru un prozator, motivația supremă a ges-
tului (simplu și la îndemîna oricui, nu-i așa ?)
de a scrie este ,deci, povestirea, plăcerea po-
vestirii sau chinul povestirii. In povestire re-
zidă modernitatea, atît de rîvnită, uneori mi-
mată (nu o dată de scriitori foarte talentați, dar
lipsiți de elan epic), alteori ignorată, dar întot-
deauna de netăgăduit. A povesti înseamnă a
sări din moment și a te situa în durată.
■ Mai tînăr fiind, aveam rezerve față de no-
țiunea de meserie. Cuvîntul mi se părea tocit,
insuficient, chiar minimalizator, mai ales atunci
cînd se referea la munca scriitorului, a artis-
tului în general. Cu timpul, am constatat că
meserie este un termen cuprinzător și defini-
toriu, el incluzînd și ideea de talent, și, de ce
nu, pe aceea de geniu. Astăzi, nici un elogiu
adus cuiva, deci și scriitorului, nu mi se pare
mai presus de acela că știe meserie, că e un
excelent sau măcar un bun meseriaș. De altfel,
cred si eu, ca și alții, că o țară (prin urinare si
o literatură) care are mulți și buni meseriași
este o țară puternică.
■ Intre premiile cele mai importante ale
anului pe care îl vom încheia în curînd se în-
scrie și cel ce poartă numele cunoscutului ro-
mancier venezuelean, fost președinte al țării
sale — Romulo Gallegos. Premiul Gallegos, a
ajuns în 1987 la un mic jubileu : două decenii
și cinci ediții. Simpla amintire a laureaților
dă seamă de nivelul valoric extraordinar al a-
cestui premiu pe un continent în care, s-a spus,
bate ora literaturii: Mario Vargas LIosa, Gâr-
cia Marquez, Carlos Fuentes, Fernando dos Pa-
so și, ultimul premiat, Abel Posse pentru ro-
manul „Cîinii paradisului". Cine va fi scriito-
rul hispano-american care va fi răsplătit cu
prestigiosul premiu peste încă 5 ani. adică în
1992 cînd se vor împlini cinci veacuri de la
cea mai mare aventură pe care a cunoscut-o
poate vreodată Istoria ? ...
■ Se lupta cu cuvintele de parcă ar fi fost
plase încîlcite — zice naratorul dintr-un ex-
traordinar roman despre un personaj. Alături
de această frază constat că mi-am notat o alta
din același roman și n-aș spune că fără vreo
legătură: „Oamenii nu pot fi ajutați., .trebuie
să se ajute singuri. In felul ăsta, cel puțin,
ești independent".
Constantin COROIU
5 — Convorbiri literare

SUB SEMNUL CONFERINȚEI NAȚIONALE A P. C. R
Istoria
la „Convorbiri
literare46
I* n ciuda titlului restrictiv, Convorbirile
literare au găzduit și ofertele venite din
alte domenii de preocupări. Este și ca-
zul Istoriei — a istoriei în toate polisemiile
noțiunii — a cărei prezență a însoțit desti-
nul revistei de la primele numere. S-ar pu-
tea astfel urmări în paginile publicației inte-
resul pentru istoria înțeleasă ca desfășurare în
timp a vieții unui popor și a lumii, istoria ce
a servit ca sursă de inspirație pentru litera-
tură. Despre aceasta era vorba în articolul lui
G. Panu, Iluzii istorice în care autorul își
mărturisea ideea despre un roman istoric de
moravuri, avînd în atenție realitățile veacu-
lui XVIII românesc. S-ar putea detașa inte-
resul pentru istoric ca motiv de scrutare a
experienței trecute, ca sursă de meditație la
sensul general al existenței cum o dovedi-
seră, în Convorbiri literare, Mircea Eliade
(Glose pentru anul nou) sau C. Noica (Istorie
și pierdere de timp). Fiecare din aceste istorii
și-a avut locul în profilul revistei, arătînd su-
flul conștiinței colective ce i-a însoțit mersul.
Mai ales însă istoria ca domeniu de cunoaș-
tere a trecutului și-a găsit în mod statornic o
bună primire în paginile Convorbirilor. E-
xemplul ei în această privință nu este o ex-
cepție. Au fost și alte reviste, predominant li-
terare, în care istoria s-a dovedit o compo-
nentă de nelipsit. Pentru a detașa în acest caz
„personalitatea" Convorbirilor literare ar tre-
bui cîntărit sensul programatic al componen-
tei sale istorice, valoarea și felul în care ea
s-a instalat în conținutul de proză și poezie,
în general, în literatura ce a dat viața și nu-
mele revistei. Parțial, o asemenea istorie a
istoriei în paginile Convorbirilor literare s-a
mai făcut.
La 60 de ani de la apariția primului nu-
măr, I. C. Filitti a scos in evidență Istoria na-
țională în revista „Convorbiri literare", iar,
mai recent. Alexandru Zub a dat o solidă ana-
liză în contextul interesului mai larg pentru
implicațiile de natură istoriografi că ale Juni-
mii. Ce s-ar mai putea spune acum, la peste
120 de ani de la apariția revistei ? Perspec-
tiva e, desigur, mai largă iar șansa de a de-
tașa în timp o asemenea componentă, mai rod-
nică. Dispunem apoi pentru anii 1867—1944 de
o prețioasă bibliografie (apătură în 1975) în
care istoria are un loc bine reprezentat în toa-
te zonele ei de preocupări : probleme generale,
trecut național, Istorie universală, arheologie,
numismatică, heraldică, preocupări ilustrate
sub forma studiilor, articolelor, notelor și re-
cenziilor. Cercetătorul scrupulos, dornic să își
apropie toate datele cunoașterii în domeniul
său nu ar putea astfel să ignore contribuțiile
cuprinse în această revistă literară. Se știe
apoi că toți marii istorici au colaborat la ea.
A. D. Xenopol publicase aici cîteva din arti-
culațiile ce aveau să compună marea sinteză
Istoria românilor. din Dacia traiană sau stu-
diile reunite apoi în volumul Războaiele din-
tre ruși și turci și înrîurirea lor asupra țărilor
noastre. N. lorga îi urmase pilda, încredințînd
revistei, în vremea raporturilor cordiale cu ea,
studii, articole și vechi documente, menite să
îmbogățească cunoștințele despre trecutul ro-
mânilor și ilustrînd o nouă vîrstă a spiritului
critic în acest domeniu. Cu același gînd publi-
case D. Onciul studiile sale despre întemeie-
rea și primii domni ai țărilor române. în pa-
ginile revistei au apărut și cele dintîi lucrări
istorice ale lui Vasile Pârvan (Din viața lui
Papiu Ilarian, însemnări de pe manuscripte
vechi. Relațiile lui Ștefan cel Mare cu Unga-
ria, Salsovia) iar loan Bogdan — o vreme di-
rector al revistei — publicase manuscrise și
cîteva din piesele colecției de Documente și
regește privitoare Ia relațiile Țării Românești
cu Brașovul și Ungaria, utilizabilă și astăzi cu
folos. „Inventarul" colaborărilor pe teme de
istorie ar putea să continue și cu alte nume
de seamă : I. Bianu, R. V. Bossy, N. Carto-
jan, loan C. Filitti, C. și C.C. Giurescu, G.
Lahovary, Al. Lapedatu, I. Lupaș, Ilie Minea,
P. P. Panaitescu, Al.-Papadopol-Calimah. fără
a epuiza evantaiul acelora care au adus me-
sajul lui Clio în paginile Convorbirilor lite-
rare.
Partea dedicată istoriei în profilul revistei
își are, astfel, propria istorie, identificabilă cu
destinul publicației și reflectînd condiția în-
săși a domeniului. Prima perioadă s-a aflat
sub auspiciile Junimii, a spiritului ei critic,
capabil să asigure și istoriografiei un plus de
luciditate. Faptul s-a văzut în critica pro-
ducției istoriografice a vremii și din propriile
contribuții ale revistei ce luase distanță de
fanteziile lui Hasdeu sau de construcțiile isto-
rice minate de diletantism. Studiul istoriei la
români de G. Panu schițase în această pri-
vință răspunderile domeniului .urmărind cu
aplicație în plan istoriografie critica maiores-
ciană. Fazei critice i-a urmat apoi aceea a
construcției iar Convorbiri literare s-au dove-
dit și în acest tărim o bună gazdă, încurajată
de direcția scientistă ce i-a marcat o vreme
prezența. Să precizăm totuși că atenția acor-
dată studiilor istorice n-a răzbătut totuși ca un
deziderat în programele revistei. Scopul ei
proclamat a fost de la început „mai cu sea-
mă literar" (M. Dragomirescu. Direcția noastră
literară) ; după înfăptuirea Marii Uniri, ea a
anunțat interpretarea spiritului critic spre or-
dinea socială a societății pentru a face din
Convorbiri o revistă destinată „oricărei con-
științe drepte și luminate". într-o asemenea
evoluție deschiderea spre cultură a fost con-
stantă, arătînd aspirația revistei de a conlucra
la modernizarea societății. în fiecare din a-
ceste momente, Convorbirile au găsit însă in
argumentele muzei Clio un bun sfetnic ce i-a
slujit năzuințele. Prezent în paginile unei re-
viste literare, istoricul răspunde misiei publi-
ce a științei sale, aceea care reclamă o isto-
rie sensibilă la întrebările vieții și ale deve-
nirii. Este o lecție plină de învățăminte ce
nu și-a pierdut din actualitate și pe care sena
nouă a Convorbirilor se cuvine să nu o uite.
Ștefan LEMNY’
G. Călinescu
și implicarea
intelectualului
Deși despre opera lui Călinescu s-a scris
foarte mult, anumite secvențe din biblio-
grafia sa cămin relativ puțin cunoscute.
De pildă activitatea sa de gazetar la „Tri-
buna poporului", „Lumea" sau „Națiunea". A-
ceasta fie pentru că s-a socotit ca ar fi vorba
de texte conjuncturale, irelevante valoric, fie
pentru alte motive care i-au făcut pe
admiratorii și comentatorii consacrați ai
scrisului său să considere mai nimerit a le
lăsa în umbră. Ca in toate cazurile de acest
fel soluția convenabilă e sâ privim realitatea
drept in față, scoțînd-o de sub învelișul pro-
tector sau acuzator al .speculațiilor", al „ex-
plicării" fondului cu argumente circumstan-
țiale ș.a.m.d.
Lăsînd deocamdată deoparte interpretarea ei
putem spune că publicistica lui Călinescu este
o latură importantă a activității sale culturale.
De la debut pînă în ultimele zile de viață
Călinescu a fost într-un permanent dialog cu
mediul cultural din care făcea parte, cu spe-
cialiștii și cu opinia publică, a avansat ipoteze,
a încurajat unele din tendințele epocii și a
respins altele. Publicistica sa merită fără doar
si poate să fie integral și amănunțit cerce-
tată : astfel vor putea fi puse în valoare, ur-
mârindu-se evoluția unei personalități, liniile
directoare ale unei epoci.
Deocamdată m-aș opri doar la anii
imediat postbelici —, mai exact, m-aș referi
la cîteva din ideile susținute atunci. înainte,
insă, trebuie subliniat că, deși întreaga sa
viață scriitorul a atins în articolele publicate
nu numai probleme literare sau culturale, ci
și sociale și politice, de data aceasta este
vorba de o atitudine declarat politică, de o
implicare fără rezerve în mișcările sociale prin
care trecea țara. Au fost deseori citate cuvintele
rostite de autor în Adunarea deputaților în ca-
drul discuției la Mesajul Tronului : „Am stat
închis într-o bibliotecă și zgomotul evenimen-
telor m-a scos în plină stradă. Noua demo-
crație mi-a întins mîna.“ (în lipsa așteptatei
ediții critice a operelor citez din antologia Texte
social-politice 1944—1965, apărută la Editura
politică și din Gîlceava înțeleptului cu lumea,
voi. 2). Dar Călinescu nu se socotea numai
„scos în plină stradă", ci era hotărît să par-
ticipe la conducerea treburilor țării, pentru
că iată cum continuă : „Fiindcă ne aflăm pe
corabie să luăm cîrma în mînă și să navi-
gâm. Și mai ales să nu ne lăsăm intimidați
de cei mai vechi cu o incontestabilă rutină,
și să nu avem superstiția lor".
în acești ani Călinescu nu e un simplu ziarist
și cu atit mai puțin un gazetar care se pune
la dispoziția celor dispuși să tipărească un
ziar. El face o adevărată carieră de publicist
militant, în care pune pasiune ca în tot ceea
ce face. Mai mult, îndrumă, se află la con-
ducerea unor publicații care au avut rolul lor
în confruntările ideologice ale timpului. Din
15 septembrie 1944 pînă în februarie 1945 con-
duce ziarul „Tribuna poporului" : din 25 sep-
tembrie 1944 pînă pe 16 iunie 1946 patronează
săptămînalul literar, artistic și social „Lumea" ;
iar de la 20 martie 1946 apare, sub direcția
lui Călinescu, ziarul de „informație, atitudine
și reportaj" „Națiunea". La începutul lui 1946,
Congresul general al Uniunii Patrioților ho-
tărîse transformarea organizației în Partidul
Național Popular. Călinescu fusese ales în Bi-
roul executiv al partidului, alături de alți
intelectuali de renume. în această calitate era
însărcinat să conducă „Națiunea", organ al
Partidului Național Popular.
Alături de alți oameni de cultură români
de bună credințâ autorul Principiilor de este-
tică se angajase în luptele de idei ale
epocii, simțindu-se chemat să participe ia
reconstrucția României. Atitudinea sa de zia-
rist e extrem de instructivă ; temele i se im-
pun gazetarului din afară, ele sînt probleme
ale timpului, de care trebuie sâ se ocupe ;
dar și sub aceste comandamente dezvoltă
cu predilecție idei legate de realitățile care l-au
atras dintotdeauna — creația, condiția intelectua-
lului, valoarea și semnificația culturii etc. Con-
simte să atace concepțiile timpului, dar le filtrează
întotdeauna printr-o gîndire proprie. Se cereau
scrieri „de actualitate" —. scriitorul, ca și gazeta-
rul ca de altfel toți oamenii de cultură erau che-
mați să se ocupe de „problemele actualității".
E necesară, fără îndoială, spune Călinescu,
o investigare a actualității imediate. Dar ce în-
seamnă actualitate ? In cîmpul culturalului ac-
tualitatea trebuie gîndită specific. „Cultural,
sufletul are cronologia lui interioară, care nu
corespunde cronologiei obiective. Pentru mulți, în
sensul acesta e actual inactualul. De pildă, pe
mine poate să mă intereseze în chip acut epoca
romantică și să-mi pară cu totul inactuală lite-
ratura așa-zis actuală [...] Intr-un cuvînt,
actual în ordinea subiectivă e sinonim cu in-
teresant, indiferent de datele calendaristice." A
trăi „absolut-azi" înseamnă pentru Călinescu
a nu trăi deloc, deoarece cultura, desfășurîn-
du-se istoric, e „un tot viu, depășind infinit
îndărăt și înainte prezentul". E ușor de văzut
câ atașîndu-se de timpul prezent Călinescu își
pune în valoare și personalitatea, punctului său
de vedere. Autorul de mai tîrziu al Bietului
loanide nu scapă nici o clipă din vedere situa-
ția intelectualului în noile condiții istorice.
„Revenind Ia chestiunea subordonării elemente-
lor economic și cultural, spune autorul nostru
literatură
în 1946 în discursul din care am mai citat,
să-mi dați voie să vă explic sau să vă declar
că eu socotesc această dezbinare ca nefiloso-
fică. [...] Nu se poate deosebi economicul de
cultural și nici filosoficește nu e cu putință,
nu avem două cuvinte deosebite. Există o spe-
culație filosofică și există o speculație financia-
ră, după cum există o economie a spiritului și
o economie de materie. In fond sînt unul și a-
celași lucru. Vă voi explica. Vreți să mobilizați
pe muncitorii agricoli, vreți să mobilizați pe
specialiștii economici pentru mărirea produc-
ției agricole și industriale ? Aceasta este o ac-
țiune culturală, fiindcă presupune o tensiune
a spiritului. Vreți să stîrpiți specula ? Nu știu
personal ce efect poate să aibă pedepsele prea
aspre de jugulare a speculei. Știu doar atît că
specula este o alterare a simțului etic al spe-
culantului și că acolo unde culturalizarea este
mai înaltă, și specula este mai redusă. Ca să
nu fii speculant, trebuie să te rușinezi de a fi,
iar rușinarea este o formă de viață etică".
Dezbaterile despre conflictele de clasă erau
în plină înflorire și omul de cultură Călinescu
nu le ocolește : „Nu împărtășesc opinia acelora
care sfătuiesc pe lucrătorii manuali să se sub-
ordoneze unei așa-zise elite intelectuale, pre-
cum iarăși nu împărtășesc opinia acelora care
îndeamnă pe muncitorii intelectuali să se sub-
ordoneze muncitorilor manuali. [...] Ei trebuie
să meargă cot la cot fără ierarhii." In indife-
rent ce idee la ordinea zilei Călinescu pune
patosul gindirii și în nu puține din articolele
sale de la această dată îl vedem înfiripîndu-se
pe loanide, cel care în haine de lucru stă u-
măr la umăr cu constructorii care transpun în
beton și cărămidă operele sale făurite mai întîi
în imaginație. Ideea construcției, de altfel e una
din permanențele gindirii călinesciene, și autorul
nu uită să o aducă în prim plan ori de cîte ori
i se pare că ea este în pericol. „O altă lipsă a
vieții noastre culturale, în strînsă legătură cu
apatia intelectuală, este lipsa noțiunii de con-
strucție. Cetățeanul român îndeobște e un in-
dividualist excesiv interesat numai de confor-
tul lui personal. Creația, dimpotrivă, e funcție
socială, civică. Nu poți visa cetăți grandioase,
mari monumente, pieți publice, fîntîni, fără
simț al colectivului. Românul crede că dacă
și-a dres gardul și și-a pus lemne in pivniță,
misiunea lui s-a terminat."
Meditația neîntreruptă asupra rolului cultu-
rii și intelectualului străbate ca un fir roșu
ideologia călinesciană din acea vreme. Fără
creație spirituală, fără „demonul gindirii", pare
a spune prin fiecare rînd pe care îl scrie, ni-
mic trainic nu se poate ridica. La un an de la
terminarea războiului, după ce deplinge nu-
mărul nesatisfăcător de cititori ai revistelor și
ziarelor, profesorul trece la o chestiune acută :
apatia intelectuală a păturei culte. „Războiul
s-a terminat, apar reviste și cărți, se vede
într-adevăr o anume dorință de informare, în-
să în general intelectualul nu e posedat de de-
monul gindirii. Dacă în publicistica franceză
s-a iscat o discuție, cum a fost cazul cu po-
ziția lui Sartre, s-a încercat și Ia noi un oa-
recare reportaj. Cultura noastră are însă a răs-
punde la atîtea și atîtea probleme, avem ma-
terie pentru a delibera un mileniu. Nimeni nu
se mișcă si publicațiile noastre sînt de o
inerție exasperantă." (Probleme actuale ale cul-
turii românești).
Atent la pulsul vremii, Călinescu urmărește
însă probleme perene, își pune arma sa cu
două tăișuri în slujba clipei, dar socotește că
misiunea sa e să privească și în urmă și înainte.
Spirit realist, autorul lui Șun vede, și atunci
cînd face radiografia momentului, perspective-
le dintotdeauna ale culturii românești : în bă-
tăliile pentru actualitate, omul de cultură vine
echipat cu arsenalul trebuitor confruntărilor
cu timpul.
C. P. PĂTRAȘCU
„Ultimul66 Arghezi
La începutul deceniului al șaptelea poezia
românească trăiește un proces de resurec-
ție, de redescoperire a propriei esențe. Se
acordă, în mod obișnuit, credit pentru această
importantă mutație generației care debuta a-
tunci, cap de serie Nichita Stănescu. Fără a
contesta meritele celor tineri și puternici care
veneau din urmă, nu trebuie să uităm că.
în aceeași perioadă. Lucian Blaga publica vo-
lumul de Poezii, apărut postum (1962), iar Tu-
dor Arghezi — o suită de volume, superbă
eflorescență tîrzie a geniului său poetic : Frun-
ze (1961), Poeme noi (1963), Cadențe (1964), Si-
labe (1965), Ritmuri, (1966), Noaptea 1967), cu-
prinzînd texte exemplare, cu valoare de model.
Ceea ce se remarcă în aceste volume, în
special în primele două, cu o structură ar-
monioasă în unitatea lor, este, pe lîngă re-
luarea eternelor teme argheziene, apariția u-
nor elemente noi. Biograficul, prezent ante-
rior pe spații restrînse, invadează acum teri-
torii vaste ale liricii. Multe texte stau sub
semnul unui sentiment de împlinire, de bucu-
rie interioară, concordantă cu ceea ce se pe-
trece în afară. Natura, trecutul, creația nu
mai constituie refugii în fața unor întrebări
insolubile sau a adversităților. Ele sînt ele-
mentele unei calme euforii, trăite cu conști-
ința împlinirii. Poetul, convins de valoarea
operei, se simte bogat, „dăruit cu aur și po-
doabe", „plin ca de icoane un părete, / îngre-
uiat de nimburi și smaralde", în comuniune
cu cei mulți : „Mă simt ca un stihar de vo-
ievod / Țesut încet cu degetele calde / ale
întregului năpăstuit norod". (Cîntec). Intre eul
liric si natură se produce o osmoză, el oferă
roadele sale : „la-ți din căldura mea rășina, /
Fă-ți din belșugul meu merinda", receptează
jubilant binefacerile firii : Dați-i năvală uria-
șă / Robului vostru, cel de voie bună !“ Capa-
citatea creatoare este stimulată : „Nu ! Insul
meu se cere însutit", deși o rugăminte trădea-
ză îndoiala asupra posibilei regenerări ; „Dați-i
răgazul să renască". (Răscruce).
Poetul își cîntă vîrstă prin intermediul
toamnei, anotimp al roadelor. O neliniște se
insinuează totuși, punînd sub semnul între-
bării satisfacțiile, deschizînd perspective sum-
bre. Există un termen la toate, „sorocul" nu
poate fi evitat, iar amăgirea nu a fost nicio-
dată soluția lui Arghezi. Moartea nu mai este
și istorie
privită ca joc (De-a v-ați ascuns...), sau ca
dispoziție a spiritului (Niciodată toamna). Ea
devine realitate iminentă, receptată nu atit
in implicațiile filozofice, cît ca prezență im-
placabilă, trezind spaimele firești ale omului
dintotdeauna. Nimeni în literatura română nu
a lăsat un document atît de zguduitor al
competiției fără sorți de izbînda, de la tris-
tețe detașată Ia durere, de la bucuria că a în-
frînt moartea prin creație la strigătul în fața
neantului.
Un grup de poezii se constituie ca un elo-
giu al vieții, tulburate doar dc un gînd al
incertitudinii care se insinuează. Calmul bu-
colic din De ce-aș fi trist ? invită la împăcare
cu sine ca și procesul creației, dar întrebarea
din titlu nu poate fi infirmată. Un neașteptat
„totuși", apărut în final, colorează retrospectiv
poezia într-o tentă de melancolic : „Nu mi-e
clădită casa de șiță peste Trotuș, / tn pajiș-
tea cu cringuri ? De ce-aș fi trist ? Și to-
tuși...". tn Cîntec de seară, istoria poetului —
om al cetății, după modelul Greciei antice, se
termină cu o rugăminte îndurerată : „De-ar
dura măcar cit frunza doina mea de pe-nse-
rate ! / De-ar mai ține frăgezimea coardelor
înseninate în Viteazule lupta pentru supra-
viețuire e văzut ca un șir de victorii și în-
fringeri succesive, o încleștare cu rezultat in-
cert, provizoriu. Punctul de maxim drama-
tism este atins în S-aștept ?, poezie a deza-
gregării, a ruperii de familiar, cu o suită ob-
sedantă de întrebări încheiate într-o imagine
de o materialitate copleșitoare : „Ce să aștept
să vie și ce să înțeleg, / Cînd peste mine
timpul se prăbușește-ntreg ?“ De la Cadențe
încolo, ideea dispariției pune definitiv stăpî-
nire pe conștiința poetului. Atmosfera este
cînd misterioasă (Așteptare, volumul Cadențe),
cînd premonitorie (Rîvnă, Fluture, tu), eul liric
schimbă tonul cînd simte primejdia monoto-
niei, în dialogul cu „domnișoara", „de-a pu-
rurea fecioară", moartea, apelează la resursele
umorului (Zîntîi de martie). Așteptare din vo-
lumul Poeme noi (a se remarca frecvența ver-
bului „a aștepta" și a compuselor lui) poate
fi citită în două moduri, ca poezie de dra-
goste și ca poezie a sfîrșitului. Ea se petrece
în cadrul familiar al grădinii cu „crinii-mbră-
cați în panglici, / Pe cîrje de irozi și vlă-
dici", cu maicile „schivnice-albine", „iezi și
albi porumbei" nuntași și marturi. Ambigui-
tatea vine din identitatea incertă a „streinei"
așteptate, nunta în peisajul de aur al grădinii
se poate transforma în altceva, o ceremonie
a sfîrșitului.
La vîrstă patriarhilor, Arghezi reia căută-
rile din psalmi cu aceeași fervoare ca în pri-
ma zi a îndoielilor. Se părea că poetul îsi în-
cheiase conturile cu ficțiunea sacră în Cînta-
re omului. Haruri și psalmul din Frunze con-
duc spre aceeași concluzie. Psalmul evocă pe
cei doi Arghezi, revoltatul care a înfruntat
primejdiile sfidîndu-Ie, și umilitul, cerșind za-
darnic un semn. Toate drumurile spre cer au
fost baricadate, nu ele trebuie distruse, ci în-
săși ideea divinității. Procesul nu e totuși în-
chis. In Focul și lumina — scenariu dramatic
în versuri — surprinzînd o apocalipsă abătută
asupra unui sat românesc, divinitatea apare
absurdă și înghețată, distanța dintre ea și oa-
meni reprezintă opoziția dintre două datum-
uri care se exclud. Cu un plus de profunzime,
Psalmistul, din același volum, Poeme noi, se
situează în tradiția marii poezii de meditație.
Psalmistul e un poem al despărțirii, o replică
la De-a v-ați ascuns..., cu aceeași grijă pen-
tru cei râmași, totul raportat însă la o ame-
nințare imediată. Se reia și colocviul cu divi-
nitatea din psalmi, atribuindu-se acesteia im-
pasibilitatea la durerile omenirii ; „De-o viață,
nepăsarea ți-o rabd robind aici, / Inghemuit
în suflet și-n spini, ca un arici". Tot în con-
tradicție cu ce spune religia, „sorocul" îl gă-
sește „trist și singuratic", după o viață dc în-
doială, de zbatere străină smereniei, Arghezi
nu se mai mulțumește cu „semne", vrea „tîlcul
plin", adevărul : „Dar semnele, doar semne,
răzlețe și-adunate, / Nu mai mi-ajung, părute
și nici adevărate. / Vreau tîlcul plin să-1 capăt
și rostul lor întreg / Să-1 pipăi dintr-odată,
să pot să-1 și dezleg, / Nu lacătc-ncuiate, ză-
voare și crîmpeie / Cu mii de chei știrbite /
și fără nici o cheie". Poezia meditativă din
celelalte volume accentuează drama solitudi-
nii. In Cale frîntă (volumul Silabe), drumul
vieții apare șters de viscol, poetul, „uitat în-
tre pămînturi și ceruri", doboară, într-un acces
de titanism, stihia „cu pumnii și umerii".
Psalmul din aceeași carte e un poem al sin-
gurătății, punînd la îndoială doctrina milei,
Psalmul mut (din volumul Ritmuri), dezvăluie
nemulțumirea consubstanțială, încercarea de a
descifra tainele s-a soldat cu un eșec, cheile
au rămas ascunse, însăși înzestrarea cu ra- *
țiune produce durere. „Harul" nu-i lasă răgaz
poetului aflat într-o continuă efervescență. In
Marele cioclu, text inclus în Poeme noi, dia-
logul cu forța superioară, destinul, se duce
glumind. Tentativele destinului de a-1 ani-
hila sînt privite cu amuzament superior, omul
îi face concurență prin creație : „Ai vrea
cred să te răzbuni / Că și eu încerc minuni.
/ Cum te-ntorci nițel din spate, / Iți văd chei-
le-nșirate / Și-ți fur cînd se-ascunde luna, /
Din curea tot cîte una, / Și cu ele pipăi toate
/ Lăcățele încuiate..." Creația chiar limitată de
posibilitățile de cunoaștere (..Să le rup, bătu-
Convorbiri literare — 6
SI V ANIVERSARII REPUBLICII
istorie si
9
m-ar vina, Nu pot, minca-le-ar nț””*),
potențează omul intr-un rival al forțelor na-
turii. Aceasta e mindria poetului, Însemnul
său cel mai de preț : „Sint pe drept si-adevi-
rate ' Hoț de taine fermecate Si-orice-ai vrea
să-mi faci tu. mie. Nu mă las de-asa hoție”.
Intre Cadențe și Noaptea. culegerile au un
aspect mai moziacat. Poeziei vîrstei si rr!::
de meditație li se adaugă arte poetice, text,
racordabile la -florile de mucigai”, producții
in stil popular. Ilie In cer are caracter de ba-
ladă. dar nu anecdota contează, ci tablcul
vieții de dincolo, pictat in stil brueghelian :
„Mii de căruțe cu cai Toamă-n mămâl.„
ntălai. Și catirii in spinare Aduc dStagii
cu sare. De-altă parte, si acusa Boii dau
și duc cenușa. Scormonite, vetre mari D>
uncheși mămăligari. Se văd noaptea din că-
tune / Cu scînteia pe tăciune.” Autobiografica
De ziua ta. Balada Unirii — o alegorie, citeva
poezii patriotice (cele incluse în volumul 5:-
labe), sînt scrise tot in stil popular. După i-
dila din Bună dimineața, primăvară. viziunea
opulenței din Mamă țară amintește d< Sadt—
veanu și Goga. O expresie superioară a ses-
timentului țării intilnim in profesiunea d-
credință din întoarcere la brazdă Revei-irea
la matcă a poetului, „Cea mai nevrednică o-
draslă de plugar*. înseamnă redescoperirea ră-
dăcinilor : „Mai ridicat cu poamene-n lumi-
nă, / Copacul mă durea din rădăcină. Căci
scînteiat de stelele străine, Pămintufi- de
acasă, ea rămăsese-n tine”.
Cînd publica volumele situate intre “r r-
și Noaptea, constituite intr-o etapă distinctă a
creației, comparabilă, valoric, cu cele mai
înalte cote ale liricii sale, Arghezi era. din
1960, octogenar, avea o prezență activă, neo-
bosită în viața literară. Asta, da, generap-
*80!
Liviu LEONTE
Un umanist:
Tudor Vianu
Tudor Vianu — care mi-a fost profes r
de estetică în ultimii doi ani de facul-
tate, la Universitatea din București —
avea să rămînă în amintirea mea ca un ma-
gister sapientîae... Potrivit de înalt, cu pârul
pieptănat pe spate, rubicond, cu o frunte ma-
re, bombată, luminoasă, cu sprîncenele negr-
stufoase, arcuite peste privirile inteligente ale
ochilor cu profunde sclipiri reflexiv-nost ilgi
nasul acvilin și gura ca zborul unui albatros
pe deasupra valurilor, Tudor Vianu era — 1;
cei cincizeci de ani cîți avea cînd l-am cu-
noscut — un bărbat impunător, de o eleganți
sobră, lipsit de gesticulație redundant-reton-
că, convingător prin erudiție și cuceritor pr:-
expresie. Nimic histrionic în modul său d>
comportare !... Avea o fermecătoare dulceață a
graiului și o mare putere de persuasiune. îm-
bina în personalitatea sa spiritul de finețe al
unui poet (era un poet!) cu raționalitatea gra-
vă a unui logician, logodind — cum singur
afirmă într-un vers dintr-o poezie a sa —
Frumusețea cu Puterea... Profesor înnăscut,
nu făcut, știa să combine armonios cercetarea
cu metoda, bazîndu-se pe o bogată informa-
ție. pe o temeinică documentare — luminate
Mihai Ralea -----------------
si identitatea
9
literaturii naționale
Ce rămîne durabil, actual din opera cri-
tică și literară a lui Mihai Ralea ? Va-
loarea principiilor critice nu poate fi
pusă la îndoială : dacă astăzi se discută cu
atîta insistență despre „noua critică”, despre
„deschiderea” operei, despre relația operă-pu-
blic, ideile lui Mihai Ralea devansau, și nu
cu puține decenii, poetica criticii moderne și
numai o insuficientă cunoaștere și valorifi-
care nu a dus la o recunoaștere totală a lor.
Nu totdeauna destinul unor idei este pe mă-
sura valorii pe care o reprezintă. Teoria „des-
chiderii” operei era formulată înaintea lui
Umberto Eco de criticul român. Relația operă
— public era. de asemenea, discutată de Mi-
hai Ralea. Cele mai multe dintre ideile sale
despre critică rămin și astăzi actuale. Ele se
sprijină pe cîteva adevăruri fundamentale. Mi-
hai Ralea cere criticului adevărat inflexibili-
tate morală, autoritate, sinceritate în deci-
zii, talent literar, gust, intuiție, imaginație,
stil. Criticul trebuie să fie capabil să între-
țină „longevitatea artei”, dar mai ales să fie
„un creator de puncte de vedere noi în raport
cu o operă”. Identitatea criticului de totdea-
una s-a format respectînd aceste principii.
Puncte de vedere noi — iată proba decisivă
pe care trebuie să o treacă criticul în fața
literaturii și a publicului, ca să fie crezut,
respectat, luat în considerație. Punctele de ve-
dere originale sînt posibile numai atunci cind
opera este explorată la toate nivelele. Mihai
Ralea este pentru o critică „intuitivă, aceea
care pătrunde direct în inima operei, fără
argumentație și fără prea multă teorie”.
Modernă, actuală este și ideea că „O ope-
ră e totdeauna mult mai bogată decît crede
sau vrea creatorul ei”. Criticul va descoperi
prin sistemul său de lectură noile teme și sub-
teme, ideile virtuale, semnificațiile ascunse, va
„colabora” cu scriitorul la întregirea unor
sensuri, totul realizîndu-se din perspectiva sin-
tezei. Ideea lui Mihai Ralea face astăzi „ca-
rieră”, cu toate că despre întîietatea ei nu se
prea vorbește. Critica de azi aplică acest prin-
cipiu cu rezultate remarcabile. Opera ca uni-
vers deschis este ideea care ține în „viață”
creația care-i condiționează șansa de a fi me-
literatură
oe incandescentă sensibilitate artistică. Pa-
s: -.a: de principii â.-a pri’ ațintit? sprt
•. aiuriie
Jer.t-s*rp’.:iT4 dLrpMMpRUHK'î.
ISVil	. -cj.lK ..."	«*.r
dSru, aî a’i dr raținnabtntra
CK Și Q- •'1
c— sic: •-fere de subtili r.-'.
BtAte pe cr- o eree . Atras	i 6*
Zorile	n-a rămas indiferent și strai
de in „;ii> timpului. explorird ir. * pi«u-
r::- intuirii ”.aț:".ale și universale, dintr-
atra.t: - !e'.vă perspectivă estetică și filozofi-
că. cp. j -d — după împrejurări — la duLIr
ir ten tiv a limbajului... De o uluitoare cere -
tit «dine *- relațiile interom. r.e. cultiv’,d ’ .1
yî-i :s de toate umanitatea interlocu>oriiPr
T -. d.: r Viaru a devenit și a rămas modelul
j-er întregi generații, căreia a știut sâ-i insu-
fle nobila pasiune a instruirii intru adevăr -
a cercetării — ca forme superioare de viață..
Creator al unei opere unitare. Tudor Via-
nu a fost un ginditor original, preocupat d*
întemeierea esteticii, de studiile de filosofie
a culturii, de istorie, teorie si critică literară,
de lingvistică și stilistică, fiind totodată și
ctitorul comparativismului contemporan și ti”
neobosit explorator al literaturii naționale
universale... In perioada de formație s-a ma-
nifestat ca poet, preferind cîntecului — cerce-
tarea pe multiple planuri a fenomenului cul-
turii...
Ca estetician, se recomanda drept discipo-
lul lui Karl Groos. reprezentant al Einfiihlung-
ului. fiind un neokantian, cu deschideri și spr-
filosofia lui Hegel. Schopenhauer. Nietzscheși
foarte mulți alții... In modul de abordare și de
tratare a problemelor de estetică. Tudor Via-
nu se dovedește un renascentist, cu aspirații
spre totalitate și sistem. Este de fapt un este-
tician metodic, cu propensiuni spre știință,
propagator al ideei de unitate în diversitate,
cum și al ideei de operă... Scopul prestației
sale este — după propria-i mărturisire — cu-
noașterea și nu contemplația. Preocupările de
estetică se împletesc cu cele de filosofie a
culturii, urmărite în lucrări ca Introducere în
teoria valorilor. Filozofia culturii și Tezele
reu actualizată. Longevitatea artei este con-
diționată de polivalența operei, de „deschide-
rea” ei. Puncte de vedere noi. deschidere,
longevitate, colaborare operă-cititor. sînt ideile
fundamentale pe care se ridică poetica lui Mi-
hai Ralea. Modelul critic însumează aceste idei
ca adevăruri ale conceptului de critică totală.
Valorificarea operei, definirea originalității
creației sînt momente ale receptării crtice. Mi-
hai Ralea practică în cazul lui Arghezi ș:
Sadoveanu o critică totală. Poezia lui Arghezi
este analizată din toate punctele de vedere.
Fixarea poetului într-o ierarhie valorică nu
era posibilă dacă Mihai Ralea nu aplica liricii
argheziene un tratament critic integral. Con-
tribuția sociologului, psihologului esteticianu-
lui, stilistului, memorialistului a favorizat cri-
ticului un regim de receptare a tuturor sem-
nificațiilor. Opera Iui Mihail Sadoveanu cre-
ează, de asemenea, un teritoriu productiv cri-
ticii totale.
Efectiv, Mihai Ralea este criticul cel mai
deschis modernității, cînd vine vorba de re-
vista „Viața românească”. Cum se împacă în-
să poporanismul „Vieții românești” cu moder-
nismul ? Se înțelege că noile idei care pătrund
în revistă nu se sincronizează cu doctrina „Vie-
ții românești”. Prima și cea mai statornică
deschidere spre modern. spre noile curente,
inovații, vine din Franța. Scrisorile din Paris,
ale lui Mihai Ralea ne vorbesc despre ulti-
mele „modernisme” în poezie, proză, teatru,
filosofie, sculptură etc. Deschiderea spre mo-
dernism și, mai ales, europenizarea „Vieții
românești” coincid și cu lansarea unor scrii-
tori care. în mare parte, răspundeau dacă nu
idealului de artă modernă, în orice caz unei
estetici care promova o nouă ideologie, o nouă
expresie. Prin G. Călinescu, dar mai ales prin
Mihai Ralea, „Viața românească” va publi-
ca pe Ion Barbu și Tudor Arghezi, cu toate
că poezia lor intră în contradicție cu doctri-
na poporanistă. Criticul Mihai Ralea este la
„Viața românească” un promotor al moder-
nității critice. El declară fără să se sperie
de reacția contemporanilor și, mai cu seamă
de aceea a lui G. Ibrăileanu, că Tudor Ar-
ghezi este cel mai mare poet român de după
Eminescu. Tot Mihai Ralea va fi criticul care
va face publicului românesc cunoștință cu
scriitorii străini ai epocii, cu noile formule
lirice și epice. Despre Marcel Proust și Paul
Valery, Mihai Ralea vorbește printre primii
la noi cu o mare disponibilitate de a traduce
unei filozofii a operei, in cart av -ția u r
atragi valoare —	al ope-
rei.	. pate fi cvTXtputâ ir. alica saeei
de valoare. Tac-Ha vajonier se va	deci
in L -■-ui pr ■cupărilor d^ fîlcsefia biurii.
Un loc de seamă în activitate? ca v ocu-
pă ' preoe pările de istorie. teorie <. critică
XtartK. Lovinescu spera că BÎMMt ă®
'.i ..ide ăratul critic al generativi sale”, c :
a fes? dezamăgit cînd acesta n-a stăruit pe
- tărim. Istoricul literar, in concepția Iu;
VUo trebuie să acorde acestei discipline
„parte* cea mai întinsă a timpului activită-
ții șî gindurilor sale, problemelor lui”. Ei ve-
d,-.-. . crolmă compatibilitate intre munca pro-
feîciu: :i la catedră si activitatea de cerce-
tare in domeniul istoriei literare. Pe târimul
acrsiri discipline. Vianu stăruie cu precădere
asupra metodologiei cercetărilor de istorii li-
terară. Relevabile sint și preocupările de teo-
rie si critică literară. Vianu a estejît de ia
începuturile sale „improvizația literară fără
ccnșiiiați și răspundere”. Scopul criticii, ca
și al esteticii, este — după Vianu — cunoș-
tința fapt pentru care s-a declarat partizanul
.criticii serioase”, combătind -generozitatea
ușuratică” a unor critici care nu-și cintăresc
cuvintele, abuzind de calificative atunci cind
stabilesc valoarea unui scriitor sau a unei
opere. Tot aici se cade să amintim și de ac-
țiunea sa de restituție a Operelor Iui AL Ma-
cedonski (patru volume» sau Od>-~“ ol 1.
din 1965).
Bngat ilustrate sînt și preocupările sale de
lingvistică și stilistică. Amintim in acest sen?
lucrări de mare valoare precum : Probleme
de stil si artă literară, din 1955, Problemele
metaforei și alte studii de stilistică, din 1957.
Despre stil și artă literară, din 1965. in care
Vianu se orientează spre critica artistică, a
valorilor de stil din opera literară, socotind
drept esențial „chipul în care măestria sti-
listică a inmlădiat, a îmbogățit și a înălțat
limba comună"...
In ultima parte a activității sale, Tudor
Vianu s-a preocupat de literatura universală,
acordînd mare atenție comparativismului. Sînt
reprezentative lucrările despre Ideile lui Sten-
semnificațiile operelor. Criticul român aspira,
și în mare parte realizează, să facă din „Via-
ța românească” o tribună a noilor fenomene
estetice care existau în Europa. Nu e vorba
de un „canal- deschis imitației, ci de un sin-
cronism fecund, de o preluare neortodoxă a
ideilor. Mihai Ralea este pentru o sincroni-
zare care să nu se producă la nivelul expre-
siei, ci al valorilor, al fondului. Europenizarea
literaturii nu e un fenomen de pură imitație,
ci de descoperire a temelor noastre specifice.
Mihai Ralea acordă acestui proces o mare im-
portanță. dar în sensul valorificării creatoare
și nu al preluării fără spirit critc. Sincroni-
zarea cu noile fenomene estetice europene nu
trebuie să se nască din dorința de a fi cu ori-
ce preț .modern”. în pas cu moda, ci din as-
pirația firească, organică de a ne încadra pro-
gresului general, de a participa la o compe-
tiție valorică.
Mihai Ralea e înzestrat cu o mare inteli-
gență critică și cu o mare luciditate. El este
în cel mai bun înțeles al cuvîntului un critic
de idei, sau mai bine spus, un creator de idei.
Viața și literatura, morala și psihologia, so-
ciologia și filosofia n-au fost niciodată pentru
Mihai Ralea simple „teme” ale criticului, ci
teritorii cu statut de cunoaștere, de meditații.
El trăia, ca și Camil Petrescu, ideile pînă la
paroxism. „Hedonismul” său e o experiență a
lucidității crescută din filosofia „deziluziei”
ca formă a idealului. Toată opera lui Mihai
Ralea respiră o tinerețe extraordinară și fe-
nomenul a fost posibil numai în absența pre-
judecăților. Toleranța tradusă prin înțelegere
era formula de viață lansată de Mihai Ralea.
O toleranță morală și estetică care se spri-
jinea pe un gust rafinat, pe o superioară filo-
sofie a „amînării”. ca formă a desăvârșirii în
timp. Tînăr de tot. Mihai Ralea lansează în
critica românească un program de natură să
clarifice și mai ales să răspundă la probleme-
le actualității : care va fi chipul literaturii ro-
mâne de mîine ? Cu doi ani după moartea lui
Titu Maiorescu Mihai Ralea vine cu o îndrăz-
neață „directivă”, care astăzi ni se pare a-
proape cu totul confirmată de timp. Artico-
lul-program, Directive în literatura contempo-
rană (1919) nu strălucește prin noutatea idei-
lor. dar este important prin diagnosticul pus,
prin exactitatea cu care Mihai Ralea intuieș-
te noile „direcții” ale fenomenului literar și
cultural de după primul război mondial. Pro-
gramul ideologic și estetic al lui Mihai Ralea
din aceste „directive”, răspunde unei realități:
literatura avea nevoie de o nouă orientare —
dhal, din 1959, F. M. Dostoievski, din 1957, Li-
teratură universală și literatură națională, din
1956, Studii de literatură universală și com-
parată, din 1960, Goethe, din 1962, ș.a. în care
Vianu caută să afle un răspuns Ia întrebarea:
„cu ce criteriu putem aprecia valoarea uni-
versală a unora din creațiile literare?”. Iată
si răspunsul : „ne apar ca opere posedînd o
al oare universală acelea care, reprezentînd cu
mare forță și claritate timpul și locul lor,
au izbutit să-și prelungească Însemnătatea din-
colo de acestea și. după proba repetată a se-
colelor sau deceniilor, să se mențină în con-
știință de cultură a oamenilor de azi”.
Tot in acest context e cazul să amintim că,
pe linia relațiilor dintre literaturi. Tudor Via-
nu a acordat o mare atenție teoriei și prac-
■i.n traducerilor, ilustrate, printre altele, prin
cărtu Poezie si adevăr a lui Goet-
.-.e	>.-lume, din 1955). sau a unor piese
iu k*-speare. pi uu : Antoniu si Cleo-
patra. cm 1951. luliu Cezar, din 1965. în con-
ev-pția Iui Viane actul traducerii este asimilat
unei „creații lingvistice”, urmărind „un echi-
Hbm între național si străin”. Traducătorul,
după Vianu. este „un artist care lucrează pe o
dată într-un tipar formal prestabilit".
Referindu-se la comparatismul lui Vianu,
AL Dima remarcă direcțiile noi ale acestuia
in contextul studiilor mondiale : „Baza expli-
lâlor rămine insă la Vianu cea istorică, în
•. mp ce o parte a școlii americane și fran-
ee*e se îndreaptă spre un comparatism siste-
-itic și anistoric”. Meritul lui Vianu este
a relua vechea tematică a comparatismu-
I-.â „in spiritul nou al progresului disciplinei
o aplicații frecvente și sugestive la litera-
t română". O asemenea explicație o consti-
una dintre ultimile lucrări ale marelui
■ ăiat. E vorba de Arghezi, poet al omului
(E. p. 1„ 1964), Ultimul capitol (IV) al aces-
te: lucrări se intitulează Cîntare omului în li-
teratura universală, iar primele două erau
. isjcrate Sociogoniilor antichității (de la He-
siod ’a Ovidiu) si respectiv celor moderne, de
•a Dante la Eminescu...
Printre lucrările sale o mențiune merită și
Dicționarul de maxime comentat (in care co-
mentariile ce însoțesc maximele selectate și
traduse dezvăluie alte aspecte esențiale ale u-
manismulu’ lui Vianu: înclinația etică și este-
tică. omenia și generozitatea), precum și vo-
lumul postum de Corespondență (editor: H.
Zalis). ilustrând vocația prieteniei... Tot astfel.
JurnaluL din 1961, proiectează noi lumini asu-
pra unor oameni, situații și ginduri, fiind com-
pletat cu diverse articole despre limbă, lite-
ratură și artă, cu un jurnal despre India, în-
cheindu-se cu fragmente autobiografice, adu-
nate sub titlul : Cunoașterea de sine, din care
spicuim aceste citate revelatoare pentru întrea-
ga sa prestație, pentru finalitatea pe care a
urmărit-o de-a lungul întregii sale activități :
„Să cunoști ceva temeinic și să faci ceva mai
bine ca alții L..L Să fii un artist, un maestru.
Lucrul tău să se închege cu armonie, să devii
autorul unei lucrări rotunde, complete și fru-
moase. al unui cosmos. Să stabilești între ele-
mentele cu care lucrezi legături atît de nu-
meroase și adinei, să te ridici deasupra diver-
sității brute să ajungi la unitate. [...] în lucra-
rea frumoasă, lumea dobîndește un exemplu,
i se luminează scopul el, căci întreaga lume
se silește către eliminarea treptată a contra-
dicției. către armonie, dar aceasta se reali-
zează de pe acum în opera frumoasă. încear-
că a deveni un artist, un maestru”.
îndepllnindu-și cu stăruință și sagacitate
„sarcina ce i-a fost hărăzită”, Tudor Vianu
si-a înscris numele în cultura și literatura
noastră printre personalitățile proeminente ale
veacului al XX-lea.
Simion BĂRBULESCU
si cea mai fecundă a fost realismul — de noi
forme de expresie, de o tematică care să sa-
tisfacă gustul publicului. Mihai Ralea desco-
peră șansele care să condiționeze progresul.
Pentru critic romanul este genul care ar im-
pulsiona literatura românească. Trebuie să ve-
dem în această concluzie una din ideile fun-
damentale ale programului critic formulat de
tînărul Mihai Ralea, cu toate că în 1927 se
întreba neliniștit De ce nu avem roman
Criticul va scrie totuși despre romanul pe
care-1... aveam ! (Liviu Rrebreanu, Mihail Sa-
doveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Jean
Bart, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu ș.a).
Polemistul va intra în arenă să susțină nece-
sitatea redescoperirii unor personaje cu un
statut de excepție. Mihai Ralea se anunța la
începutul carierei sale un autentic si bine-
venit „critic de direcție”, dar n-a stăruit să
devină. Eseistica, politica l-au acaparat pină
la urmă cu totul.
Critic de idei, călător cu o deschidere spr ■
teritoriile exotice, dublat de un psiholog și un
sociolog excepțional, înzestrat cu o sensibilita-
te extraordinară pentru poezia peisajului, mo-
ralist fin, Mihai Ralea este în literatura ro-
mânească un scriitor din stirpea lui Titu Ma-
iorescu și Paul Zarifopol.
Este scriitorul care s-a identificat după 1944
cu aspirațiile noii societăți, i-a devenit o con-
știință, un spirit deschis fenomenului social
și politic, a chemat cu sinceritate și patos ca
scriitorii să se angajeze total în destinul
României, în destinul Revoluției : „Vom salva
literatura și scrisul în genere sfătuind pe scri-
itori să se cufunde în adîncul gravelor pro-
bleme ale maselor. Să devină ceea ce trebuie
să fie : rezonatoare ale dramelor și zbuciu-
melor comune, să lupte sau să cadă pentru
ele. Să părăsească sterpele delicii ale unui
formalism artistic abscons, pe care-1 gustă
doar cîțiva inițiați, jocul potrivirilor verbale
ale «artei pentru artă», și să cînte marile
emoții colective”.
Sintezele critice gîndite și scrise de Mihai
Ralea vorbesc de angajarea sa în ritmurile noi
ale vieții, în destinul neamului românesc, de-
venind alături de Tudor Vianu, G. Călinescu,
Lucian Blaga un model al conștiinței literare.
El a restituit în studii de mare valoare iden-
titatea literaturii naționale, i-a definit orien-
tările, specificul, a militat cu ardoare pentru
o artă care să oglindească noile realități ale
lumii de azi.
Zaharia SÂNGEORZAN
7 — Convorbiri literare
Patrie de dor
Patrie a noastră pururi în lumină
Ne ești leagăn vieții, leagăn și-n mormînt.
Kiurile toate, cimpu-ntins și munții
Semn de veșnicie ni-s, da, semnul sfînt.
Liberă în toate ești a noastră țară
Liberă cu stema arc peste Carpați.
In cununa vieții viața ta primară.
Ne unește-n toate și ne are frați.
Ca un senin de veghe patrie te-arată
Cînd metale rare pavăză ne sint
Patrie a noastră limba ta-i curată :
Loc de priveghere ne ești pe pămînt.
Cîmpu-ntins și munții, riurile toate
Leagăn ni-s și scutu-n patria de dor
Pururea-n lumină, stea-n eternitate
Ne unești în toate pentr-un falnic zbor.
Liberă în toate ești a noastră țară.
Liberă cu stema arc peste Carpați
Tu ne ești prin veacuri forța tutelară.
Ne unești în toate și ne ții ca frați.
Leagăn de țară
Trăiască patria din noi
Că numai ea-î eternitate
Și-i leagăn sacru de eroi
$1 pavăză și libertate.
Cuvîntul nostru este steag
Doar in eterna noastră limbă.
Trăiască patria din noi
Ce pe nimica nu se schimbă.
Carpați sîntem înfășurați
Pe sceptrul nostru de dreptate.
Cu munți și ape sîntem frați
Și țara ni-i eternitate.
Trăiască patria din noi,
Cuvintele din vechea rună
Sînt rîu de aur pe pămînt,
Sînt lacrima ce ne adună.
Trăiască, liberă limba română ;
Trăiască patria din noi.
Carpați și ape ni-s cunună,
Pămîntul leagăn de eroi.
Coloană fără de sfîrșit
Cuvintele ni-s scut de pază .
Trăiască patria din noi :
Emblema noastră cea de vază.
Eroilor
Cu trupul vostru-n nobil legămînt
V-ați logodit cu țara prin morminte
Și vă tot umblă umbra sub pămînt;
Lumina voastră umblă prin cuvinte.
Voi v-ați zidit în marea carte
A neamului din veac în veac
Cu-n nobil țel de libertate
Ca demni urmași din neamul dac.
Sus pe columnă, cu tărie
Ca o făclie-n infinit
Eroii noștri-s mărturie
Că sint și-n moarte de granit.
Cu trupul v-ați zidit sub țară
Pe un afet de iarbă-n dor.
Eroi de neam cum vă-nfășoară
Mereu al nostru Tricolor.
Și ca un semn în marea carte
Pe sub cîmpiile ce tac
Vi-s umbrele mereu crestate
Din trunchiul neamului cel dac.
Ca un simbol de veșnicie
Sînteți voi zei ne-n-aripați ;
Sînteți columna noastră vie
Străluminind peste Carpați.
Doamna noastră
limba românească
Doamna noastră limbă românească,
Doamna noastră limbă fără spini
Peste munți și peste rîuri crească
Vorba noastră sfîntă din străbuni.
Au trudit s-o siluiască unii
Și s-o mutileze-n grabă Ia fierar
Dar s-au pus de-a curmezișul prunii
Și s-au revoltat si sfinții-n calendar.
Au țipat din calendare sfinții
De le zicem : Bun, Viteaz sau Drept.
Doamnă limbă ei ți-au fost părinții
Chiar și cînd aveau armuri pe piept.
Dulce limbă, fagure de miere
Leagănul atîtor scrieri clare
Ce s-au zămislit in munți lingă ciubere
Și-au țîșnit de-a dreptul în tipare.
Doamna noastră limbă neumbrită.
Trasă uneori in munți la adăpost
N-ai lăsat pe nimeni, sub copită
Să te îngenunche fără rost.
Doamnă limbă scriere de mină.
Gura mea de rai în care cînt
Ești de-a pururi tainica fintină ;
Ești lumina noastră pe pămînt.
Emil ian
Marcu
—
--- Cella Delavrancea
O amintire
■ ntr-o seară de primăvară, pc cînd aș-
I teptam să ne ducem la masă, țîrîi tele-
* fonul. Tata luă receptorul și văzurăm
cum, pe măsură ce asculta, fața lui se neli-
niștea încruntîndu-se, și răspunse cu tărie în
glas : „Bine, trimiteți trăsura. Vin imediat". Se
întoarse către mama și-i spuse rapid : „Stu-
denții fac prostii dar și directorul Teatrului
Național a greșit". In seara aceea era o re-
prezentație de gală în beneficiul societății
Leagănul care avea o casă de sănătate sub-
venționată de particulari și unde femeile să-
race din capitală erau primite să nască și să
fie îngrijite cu tot ajutorul necesar, timp de
o lună. Fusese pregătită o piesă franceză și
avea să se joace, în limba originală, de către
doamnele din societatea bogată a Capitalei. Bi-
letele, la preț mare, se v-nduseră toate și
doamnele care se ocupau de Leagăn scontau
ameliorări și adaosuri de paturi, prin această
reprezentație, pregătită cu multă atenție de
actorii consacrați, lucrind zelos cu actrițele
improvizate, de care erau foarte mulțumiți.
Dar, in momentul cind „actorii și actrițele"
sosiră la teatru, cu un ceas mai înainte, dă-
dură de o mulțime de tineri care ocupaseră
toată piața teatrului, blocind Calea Victoriei,
ușile de intrare de la Teatrul Național, și
murmurind din ce in ce mai amenințător. Stu-
denții împiedicau intrarea și țipau că nu se
poate juca pe scena Teatrului Național decît
in limba română, unii adăogau că n-avem ne-
voie de autori francezi, și nici de-a se învăța
limba franceză. Furia puerilă depășise buna-cu-
viință, zburau interjecții supărătoare. Directo-
rul, urcat pe terasa construită deasupra bolții
de intrare, fusese huiduit de studenții, prea
numeroși ca să-i poți convinge. Telefonase,
speriat acasă la noi. In cîteva minute plecă
tata. Ajuns aproape de teatru, studenții îl re-
cunoscură. Tata era în picioare în trăsura
deschisă. «Delavrancea, a sosit, a venit Dela-
vrancea», se răspîndi numele lui.
Tata strigă : «Dați-mi drumul, băieți, vreau
să vă vorbesc». Mulțimea se despică imediat.
Tata coborî in dreptul teatrului și unul din
șefii tineretului îl acompanie pină sus pe te-
rasă. Aplauze, sunînd ca grindina într-o fur-
tună, întîmpinară apariția Iui. Cu un gest larg,
tata le impuse tăcere și începu să le vor-
bească, așa cum numai el putea în momente
de mare emoție. Era cutremurat de dragostea
ce o avea pentru tineret, dar și de cea pur-
tată Franței. Transcriu, din aducere aminte,
punctele principale ale discursului care a o-
prît o furtună, pe punct de-a crea dificultăți
internaționale. Le-a spus că s-a greșit cînd
s-a îngăduit o reprezentație în limbă străină
la Teatrul Național. Avem destule teatre pen-
tru aceste spectacole. La Paris, teatrul Comediei
Franceze nu admite ingerințe străine. Bine au
făcut să protesteze, aceasta dovedește că sen-
timentul de mîndrie patriotică este vibrant în
sufletul lor. Dar forma protestării lor a fost
total greșită. Era suficient să se trimită o de-
legație Ia Director, înainte de ziua spectaco-
lului. «Dacă n-ar fi căpătat satisfacție, de ce
n-ar fi venit Ia mine acasă, aplanam conflic-
tul imediat. Se muta reprezentația Ia Teatrul
Liric, destul de încăpător ca să se cîstige mulți
Străina
&tunci a apărut, nu știu cum, o femeie
înaltă și oacheșă din povestirea ascultată
mai de mult din gura lui Moș Simion
(care nici el nu mai știa de la cine o auzise)
iar așa femeie frumoasă nu se mai văzuse pe
aceste locuri de multă vreme. Venise nu se
știe de unde, ceea ce nimeri nu avea să afle
vreodată.
Șarabana care o adusese, cu doi cai albi,
năprasnici, abia ținuți în friu de mîinile ei,
se ivise dintr-un nor de colb, așa dintr-o dată,
ca la o fermecătorie de solomonar, fără ca
cineva să fi auzit vreun zgomot de roți sau
de copite, cum se aude de obicei.
Sărise din leagănul căruței ,cu sprinteneala
unui călăreț încercat, de parcă ar fi fost duh
și nu om în came și oase, lucru ce îi ne-
dumeri și mai mult pe cei cîțiva oameni (băr-
bați și femei) care ieșiseră la drum din că-
suțele lor. Purta cațaveică de vulpe și cisme
pînă la genunchi, deși era pe la începutul ve-
rii, asta însemnind, mai mult ca sigur, că
venea de undeva „din sus", unde încă nu se
desprimăvărase de-a binelea și era frig. Pă-
rul negru ca smoala, ieșit de sub căciulița de
miel brumăriu, părea mai mult de haiduc decît
de femeie, iar de sub fruntea înaltă ochii
mari și verzi aveau în ei un fel de flăcărui
nemaivăzute la oameni. O tașcă mare de piele,
cu baieră ca de traistă ii atirna pe șold,
lăsînd să se vadă din ea două minere de pis-
toale.
Cind oamenii se apropiară s-o vadă mai bine,
le dădu bună ziua pe limba lor, insă cuvin-
tele nu erau rostite ca la ei ci altcumva, mai
schimbate, lucru care îi liniști puțin, gindind
că e doar o străină aflată in trecere pe acolo,
șl nu un duh necurat, cum li se păruse. Dar
de ce tocmai acum, cînd. odată cu înfrun-
zirea codrilor, nu era drum la care să nu
iasă fel și fel de tîlhari ?... Și c«-o fi avînd
în cufereîe din șarabana largă și lungă, aco-
pe-ită cu o plocadă de chervan ?
Ceru să fie condusă la starostele tîrgului,
ceea ce îl făcu să le vină mai bine inima la
loc, zicîndu-și că dacă e „pe așa", se schimbă
treaba.
bani pentru lăudabila societate de binefacere,
Leagănul, de care se ocupă doamnele din ca-
pitală. Ați amestecat Franța într-o chestie care
era a noastră, personală. Nu v-ați gîndit nici
un moment că imprudența dumneavoastră pu-
tea lua proporții grave ? Poate că nu știți cît
îi datorăm noi, românii, Franței. Cind s-a ho.
tărît Unirea, Cuza a plecat la Paris, unde a
fost primit frățește de guvern. Scriitori de
mare prestigiu, Michelet și Renan au scris
articole de laudă pentru țara noastră. Tot
Franța, prin Napoleon al treilea, a convins
Anglia — care era cam indiferentă — să ade-
reze și să susțină dorința noastră de împlinire
Națională. Și astfel România și-a creat un
statut care o întărea în Orient. Cînd eram
tînăr se tipăreau cu greutate cărți științifice.
Generația mea a învățat materiile științifice
din manuale franceze, trimise în mare canti-
tate la toate Universitățile și școlile din țară.
Franța se înrudește cu noi. Voi v-ați purtat
necuviincioși cu sora noastră mai mare, de
care ne leagă atîtea afinități sufletești. Eu
acum mă duc la Legația franceză să cer scuze
pentru confuzia pe care ați făcut-o. Care din
voi vrea să mă însoțească, are să fie, desigur,
bine primit».
O imensă clamoare a străbătut noaptea.
„Toți, toți". Și a pornit tata în picioare in
trăsură, la pas, in mijlocul mulțimii de tine-
ret. Ajunși la Legația franceză, toată ilumi-
nată, ministrul și funcționarii lui așteptau, în-
grijorați. Expresia lor era severă. Le venise
vestea că tineretul avea de gind să le spargă
ferestrele. Șeful studenților s-a apropiat de
ministrul Franței și în c'teva fraze bine gîn-
dite i-a smuls un surîs și o stringere de mînă.
Apoi tata a vorbit, scurt, dar cu acel patos
care emoționa pe cel mai irascibil. Călduroa-
sele cuvinte ale ministrului Franței către tata,
au pecetluit împăcarea și ministrul a aștep-
tat pină s-a suit în trăsură... dar unde erau
caii ? Studenții ii deshărraseră Ia Legația fran-
ceză și l-au condus pe tata pină acasă tră-
gînd trăsura în echipe, care se tot schimbau,
cîntînd „Deșteaptă-te române din somnul cel
de moarte."
Noi așteptam înfrigurate. Mama, foarte ne-
liniștită, se tot uita la pendulă. Trecuse mult
timp. Pindeam tropot de cai. Noaptea tăcea.
Dintr-o dată auzirăm „Desteaptă-te române din
somnul cel de moarte" și ploaie de pași. Am
fugit la poartă. Viziune neînchipuită ! Tata in
trăsura trasă de tineri care rideau și cintau.
Cel de pe capră biciuia aerul grăbind băieții.
Strada era neagră de tineret. Tata, intrînd in
casă, a luat-o pe mama în brațe și i-a spus
voios : Tout est bien qui finit bien.
„Sînt tot atît de
tînără ca la
început de viafă“
Era în urmă cu patru ani, la un sfîrșit de
noiembrie, cînd peste București și peste ținu-
turile din sud căzuse o zăpadă grea ca din
zale de fier, în vreme ce în nordul, de unde
veneam, mai bîntuia toamna cu nesfîrșirea ei
de melancolii. Pășeam într-o casă veche, de
pe strada Eminescu, și înlăuntrul ei am avut
dintr-o dată senzația că mă aflu pe tărîmu-
Acolo, starostele chemat afară de omul care
o însoțise stind alături de ea in leagănul că-
ruței, nu păru deloc mirat de musafiră și
nici de graiul ei. Ba, dimpotrivă, după ce îl
văzu hîrtia cu pecete pe ea, o pofti în casa
obștei, zicîndu-i : „Bine ai venit la noi și să
fie într-un ceas bun, cu noroc!“ Iar ea, sco-
țind din tașcă, de lîngă pistoale, mai mulți
napoleoni de aur și înmînîndu-i acestuia ceru
sâ fie dusă la hanul cel mai bun al tîrgului.
Acolo bătu palma cu stăpinul, de parcă s-ar
li știut de cînd lumea, ceea ce îi miră mult
și pe cei doi oameni care, cu destulă caznă,
ii duseră cufereîe g ele in odaia de sus,
unde nu era primit oricine și oricum. Odaia
aceea avea două rînduri de uși de stejar bine
cetluite cu bare de fier și nituri mari, cît
bumbii, iar dincolo de ea, pe același coridor,
se aflau odăile jupînului.
Cînd pătrunse în aerul ca de pivniță al
odăii, observă că și ferestrele erau bine asi-
gurate cu grătare din vergele groase din fier
puse cruciș. Deci o nimerise bine și se bu-
cură că nu se zgîrcise la bani cînd jupînul
ii spusese prețul, de două ori mai mare decît
pentru odăile celelalte, care se aflau jos.
O femeie zdravănă, cu pestelcă prinsă peste
catrință, îi pregăti, pe loc, așternutul, deschi-
zînd cele două ferestre, pentru a schimba cît
de cît aerul stătut, bucuroasă că are de slujit
și la un astfel de mușteriu mai arătos : poate
fata unui stăpîn de moșii întinse, poate cea
a unui cine știe ce dregător, dată în dragoste
cu unul ce nu i-o plăcut alor ei, și a fugit
de-acasă. luîndu-și cu ea ce-a putut și-a ni-
merit, din zestrea cuvenită. Dar cum o cheamă
și de unde venea, cine să știe și cine să cu-
teze a o întreba ?... I-ar fi zis „domniță", însă
ea știa că domnițele de boieri mari sunt mai
firave și sfioase, cu inima revărsîndu-și bla-
jinătatea în zîmbete și mai ales în cuvinte
calde, nu așa reci și ciudate ca ale ei, ce
păreau ale unui străin, cu toate că le înțe-
ințelegea.
S-a spălat cu apă rece pe față și pe piep-
tul dezgolit, cum fac doar bărbații veniți de la
drum, după care, fără să-și dea cu nici un
suliman pe față, a scoborît în odaia cea mare,
de jos, a hanului, unde, la tejghea și la me-
sele de seîndură lustruită de îndelungă folo-
sire se aflau bărbați cu figuri întrebătoare,
bînd cîte un rachiu, în așteptarea de a fi
căutati pentru meseriile lor : zidari, dulgheri,
șindrilari, zugravi și chiar săpători de șan-
țuri pentru temeliile de case. Numai groparii
de la cimitir nu prea cutezau să intre în ha-
nul domnesc... Si aceasta, pentru că jupînul
avea mare teamă de moarte și de cimitir (el
zicea că nu le place să-i vadă pe popi) și
spusese : „La mine vine numai cel ce știe să
bea bine și să povestească bogat, fără să aibă
vr»o teamă dc hoți sau de vrăjile muierilor."
Se dusese vorba că înainte de a fi stăpînul
celui mai mare han din tîrg. i-ar fi cunoscut
bine pe mulți tîlhari de drumul mare, cărora
le-ar fi stat adesea într-ajutor ca o gazdă
bună, de mare încredere. Dar nici unul dintre
cei ce vorbeau nu știa ceva dovedit, în pri-
vința asta. Iar pînă la urma urmei, toți ne-
rile eternității. O așezare omenească și o
țuire din vremea lui Eminescu și Caragiale
și cu mult, cu mult mai mult înaintea lor,
dar totodată din vremea noastra și dincolo
de aceasta. Făptura la care mă înfățișasem
pentru o convorbire se apropia fără grăbire,
dar și fără încetineală, in bătaia firească a
vieții,' de vîrstă de o sută de ani. Stătuse la
sfat cu domnul Caragiale, cu Vlahuță și Ni-
colae Grigorescu, cu Brâncuși și Rilke, cintase
împreună cu George Enescu. Mă așteptasem
să întîlnesc o ființă apăsată de povara anilor,
dar am avut din prima clipă impresia puter-
nică, copleșitoare, că „tinerețea fără bătrînețe'
nu ține numai de lumea basmului, ci este,
citeodată, un lucru adevărat, fantastic tocmai
prin adevărul lui. Despre oamenii care ating
vîrste matusalemice se spune în popor că „i-a
uitat Dumnezeu”. Expresia, atît de plastică,
nu i se potrivea doamnei care avusese bună-
voința să mă primească și să stea de vorbă
cu mine, iar eu, la rîndu-mi, să trăiesc bucu-
ria de a privi cu ochii nu numai spectacolul
fascinant al înțelepciunii, ce este al anotimpu-
lui din urmă, ci și pe cel al volburei de viață,
ținînd de prima tinerețe. O ascultam vorbind
cu acea magie ce a fost o viață a cîntului ei
la pian. Minunîndu-mă, mă întrebam cum a
fost și este cu putință a se săvîrși un aseme-
nea miracol ? Genetica, cu tainele ei abisale,
imi ziceam. Dar răspunsul nu mă satisfăcea în
totalitate. Mai era ceva, infinit mai mult,
desigur. Ce anume ? Greu de dezlegat și de
răspuns și ușor de simplificat. Cîntărise greu,
de bună seamă, în tot acest drum, alături de
darurile geneticii, felul în care această făp-
tură iși orînduise viața. „Am avut fericirea,
mărturisise cîndva Cella Delavrancea, de a
fi apărată de trei calamități : gelozia, invidia
si orgoliul. Am purtat în mine o vie curiozi-
tate și simpatie pentru toți contemporanii mei,
chiar cei necunoscuți, fiind sigură că dacă
le-aș fi vorbit mi-ar fi surîs, gîndindu-mă că
sîntem uniți în misteriosul ritm dătător de
viață al țării". In ființa sa a sălășluit și să-
lășluiește acea putere ca de grăunte de uraniu,
puterea de a se bucura de lucrurile mici și
mari, de a trece peste urît și mîhniri, învin-
gîndu-le prin credința nestrămutată în bine
și frumos. Prin firea și simțirea ei a fost
predestinată să
i-au dat tăria
slujească frumosul, arta, care
de a înfrunta fără încovoieri
timpul.
Era în urmă cu patru ani. Mă întorceam de
la o întîlnire memorabilă, după niște cea-
suri de desfătare spirituală. Cella Delavrancea
se apropia atunci de 96 de ani. Văzînd-o, as-
cultînd-o, nu mă temeam să mă gîndesc la
bucuria, ce o presimțeam, a nu prea înde-
părtatului ei centenar. Eram cutreierat de
freamătul tinereții sale înțelepte și simțeam
exact ceea ce domnia sa a mărturisit mai
tîrziu într-un recent interviu : „Mi se pare
că toți acești ani au trecut pe Imgă mine fără
să mă îmbătrînească cu nimic. Sînt tot așa
de receptivă la o foarte mică bucurie, cum
sint receptivă la o mare emoție. Nimic n-a
adormit în mine. Nimic nu s-a ofilit la mine.
Absolut nimic. Am păstrat viu un entuziasm
generos pe care greutățile anilor nu l-au atins.
Buzduganul timpului a căzut totdeauna alături
de mine. Sînt tot atît de tînără ca la început
de viață."
Iată, s-a împlinit ceasul și trăim bucuria cen-
tenarului Cellei Delavrancea. Prezența unor
asemenea oameni lîngă noi ne face mai pu-
ternici și mai încrezători în neistovita luptă
cu timpul. Putem privi mai senini înainte.
Grigore ILISEI
gustorii ce veniseră acolo, mărind și bucu-
rînd tîrgul, își aveau cîte o poveste mai mult
sau mai puțin ciudată, despre care abia mai
tirziu se auzea.
E drept că la prima ei înfățișare în han,
străina îi privise pe fiecare din cei aflați acolo
drept în lumina ochilor, ca și cum ar fi vrut
să vadă pînă în adîncul măruntaielor și su-
fletelor lor. însă care om venit din altă parte,
intre alți oameni, nu face așa, chiar fără să-si
dea seama ?
Pe atunci și mult timp după aceea, lumea târgu-
rilor nu semăna deloc cu cea a satelor, unde
mai toți oamenii erau necăjiți, uitați de Dum-
nezeu. Aici, treaba mergea altfel : „Ai bani
și dai bani, te urci cît de sus poftești. Nu te
oprește nici dracul, ba chiar te mai și ajută !"
Așa se face că, după ce tocmeala cu meș-
terul cel mare se terminase, jupînul veni la
masa străinei cu o butelcă de vin sclipind ca
soarele și, turnînd în pocale, ciocni cu ea,
ca una care îi devenea tovarășă de breaslă,
.căci „niciodată nu știi cum vine vremea să-ți
fie de folos". In sinea lui, se bucura că noul
han va fi clădit la marginea tîrgului și nu
mai aproape de el, unde i-ar fi putut lua din
vad. Străina plătise Ia starostie dajdia către
obște cerută de pravila isprăvniciei, după care
îi pusese în palmă maistorulul banii de arvună.
A doua zi, cînd nimeni nu știa cine este și
de unde este, femeia cu cațaveică și cisme se
înfățișă la locul ales, pe șleaul de la intrarea
în tîrg. Privi dealul cu scoborîre ușoară de
la picioarele ei spre răsărit către o vale cu
altă scoborîre mai repede și spuse : „Aici, la
dunga asta de pămînt chemător, am venit să
nu mai plec niciodată. Și știu că n-o să mă
uitați pină în veci, chiar dacă dealurile pe
care eu le văd acum pentru întîiași dată au
să se prăvălească, pe încetul, pînă or umple
văile, sub lucrarea mîinilor nevăzute și ne-
auzite ale vremii și vremurilor. Și vai de
acel ce ar încerca să muște din mine cu
hoție sau pizmă !... Căci cine mușcă din mine,
mușcă de-a dreptul din moarte. Pistoalele mele
nu dau greș niciodată. Ba, mai mult, am și
o sîneață pe' care voi n-o vedeți (asta e taina
mea 1) cu ai cărei plumbi am doborît haite
întregi de lupi flămînzi, în goană după mine,
sumedenii de vulpi, bursuci, porci sălbatici și
alte jivine ale codrilor."
De-atunci. femeia ciudată și străină (deși gra-
iul îi era ca al lor) nu se mai arăta decît
acolo, la locul de intrare în tîrg, unde apă-
ruse ca dintr-un nour de fum. Iar oamenii se
bucurau cînd o zăreau împreună cu vestitul
meșter zidar și calfele lui pe locul unde își
oprise, cu mînă tare, caii albi ai șarabanei cu
leagăn îmbrăcat în piele și cufereîe grele
sub plocada ca de rădvan domnesc.
în vreo săptămînă, din pămînt crescuseră
temelii de piatră puternice ca de cetate, apoi
primele cărămizi ale zidurilor. Cînd venea,
odată cu zorile, părea din altă lume. „Ce caută
zîna asta aici între noi, sâ ne tulbure min-
țile ?" se întrebase unul dintre pietrari, mai
firoscos și umblat prin lume, într-o seară, la
han.
Convorbiri literare — 8
Narcis
sau cele cinci elegii
1.
Cioplind posibile întîmplări
Ascult aceiași tei despre care
Ți-am vorbit intr-o zi de solstițiu
Pe cînd așteptam și aștept vestea
Prin gări se vîntură adrese de vacanță
Și de gust de albastru trifoi
Pleacă-te să-ți spun cît de departe sînt de tine.
4.
Gîndind la ziua de ieri in egală
Măsură pot să-mi arunc privirea peste
Fereastră pentru a urmări femeia care își
Duce triumfal surîsul spre noaptea de la
Capătul străzii.
Există șansa de a mă întoarce vindecat.
Nici nu mai întreb
n-am fost plecat în nici o bătălie
ca întoarcerea să fie o sărbătoare
deși primejdii m-au pindit la tot pasul
și pe străzi și in case
printre oameni ca și printre zei
și chiar in aerul de deasupra
Ziua a patra
tocmai se auzea freeîndu-și tălpile
de ștergătorul din fața ușii
tocmai se pregătea
să bată dar înăuntru
nu se mai afla nimeni
2
Mai mult ca oricînd ascult Acheronul
Silabele albite de trecere cine numără
Urmele acestei după-amiezi? Făgăduința
Strălucește la poarta cu măr înflorit
Mărturisesc : n-am biciuit nici un cal
Mi-a fost prea plină fuga și fără martori
O, cită încîntarc rîsul meu răsturnat
Pe turnuri de cetate cenușă și vînt
Acești trecători duc în priviri oase de
Greieri pentru vînătorile duminicale.
5.
Iată descoperirea tăcerii mă aflu aici
Să-mi adun surîsul voi avea încă nevoie
Pentru alte petreceri protocolare aparținind
Acelor evidențe fără de care morala
Devine o mică vietate dizgrațioasă.
Trebuie să sap tot mai adînc în cuibul
Kozmarinelor, tîrîș, acoperit de noapte
Prin somnul inutil amînat p‘nă pierd
Numărătoarea. Și iar de la capăt.
o încheiere de armistițiu
între atîtea forțe ar fi imposibilă
dar acum sint întreg si nevătămat
și e cald lingă șoldul tău unde-atirnă
sabia de care ar trebui să mă tem
acum e bine și nici nu mă mai intreb
dacă lumina e din aur curat
sau dacă norii blinzi și pufoși
nu sint slăbiciuni deghizate
n-am fost plecat in nici o bătălie
ca întoarcerea să fie o sărbătoare
deși pot fi confundat
cu un luptător după războiul de 30 de ani
dar acum e răcoare aici lingă umărul tău
de care atîrna tolba cu săgeți otrăvite.
era a patra zi ce venea
după vești despre noi
sau poate chiar după noi
dacă nu cumva poate
căuta pe alt cineva
noi tocmai ieșisem, am trecut chiar prin ea
tu chiar i te-ai încurcat in veșminte
eu chiar m-am mirat ce vești poate-aduna
de pe-o gură atit de fierbinte
și încă arzind gura mea
tocmai auzeam cum bate la ușă
cu-același deget, cu-aceeași
insistentă dar dincolo
nu era decit cerul
cu fereastra deschisă
Primăvară tîrzie
3.
Mergem înainte înfulecînd din iubirea ce
Se revarsă asupră-ne eu sînt ultimul care
Mai crede în moarte dacă observați bine
Cultiv paradoxul neglijent
O atingere de semnale se vrea această
Dimineață izbită în peretele fragil
Al răsăritului dar cum rămîne și ce
Rămîne din clavecinul ușor temperat ?
Am reținut, poate fi și textul de învățătură
Pe care-1 caligrafiem din complezență
urmașilor.
Ion
Dumbravă
îmi amintesc primăvara atît de tîrzie
incit aproape nici nu a existat
eram mult mai puternic și chiar pregătit
să mai amin un timp alianța
dintre bărbat și femeie
auzeam tremurind aerul
viața asta ascunsă de teama
unei pripite-nfruntări
era incă frig si îmi amintesc
flăcările orașului incendiat
de femeile singure
stăm la bariere și priveam trenurile
asemeni lor puteam sfida depărtările
asemeni luminii puteam lumina
o scăpărare un călăreț fără tihnă
era trecerea mea pe atunci prin ținuturi
cu ziduri înalte pină la cer și îmi amintesc
ultima seară din primăvara tîrzie
si primul popas
Dar cine să-i răspundă, cînd toți mesenii
păreau ca duși pe lumea ceaialta de vinul
prea voios și plin de farmece ? Din seara a-
ceea, trei zile și trei nopți a bolit ca de
moarte omul acela. Și astfel înțelese că nu
trebuia să pună o asemenea întrebare. Vene-
tica le adusese prilej de ciștig bun și nu se
cuvenea s-o ia în vorbe. Și cine să știe ce
puteri mai avea ? Ii spuneau străina, însă ba-
nii ei le încălzeau palmele de parcă i-ar fi
mingîiat pe inimă cu sclipirea lor ademeni-
toare.
Și așa, străina n-a mai fost cu totul străină
ci parcă una de-a lor, ca născută aici, din
pămîntul și visele lor. Visuri de mai multă
dreptate din partea stăpînirii și mai multă
voie bună intre oameni se țeseau sub frun-
țile tuturor, chiar și ziua, cu ochii deschiși,
ca într-o vrajă în toată legea, nu alta...
Veneau boieri și negustori de prin părțile
locului sau din alte părți, mlnunîndu-se de o-
dăile largi, acareturile și grajdul noului han,
dar mai ales de frumusețea și ochii pătrun-
zători ai stăpînei. La aceștia se adăugau meș-
teșugarii tîrgului din toate breslele, prilej pen-
tru ea de a-i cunoaște și arvuni pe cei mai
vrednici și mai trebuitori dintre ei : pitarii
care făceau pîinea, măcelarii ce urmau să-i
aducă în fiecare dimineață carne proaspătă,
un bucătar din cei mai pricepuți, pe care l-a
tocmit după ce a dat probă la hanul unde
trăsese, cîrnățarii și brînzarii cu trecere în
tîrg, un bătrîn foarte priceput la vinuri, două
femei pentru servitul la mese, altele două
pentru curățitul odăilor, cîțiva lăutari mai ră-
săriți și alții.
A tîrguit din vreme căzănele de aramă, crâ-
tiți și tigăi de tot felul, oale mari de lut ars
pentru sarmale, ceaune, cuțite și linguri, stră-
chini înflorate frumos, talere de tablă și de
porțelan, ulcioare pîntecoase și cești de lut
pentru vinuri.
Tîmplarii au meșterit paturi din lemn de
stejar pentru fiecare odaie, tejgheaua lungă,
cu rafturi la peretele din spate, mese și sca-
une pentru odaia de ospătare în care puteai
întoarce carul.
Afară, pe tăpșanul drept ca masa, lemnari
pricepuți anume pentru asemenea lucru au
ridicat un scrînciob de toată frumusețea, ale
cărui scaune, cînd se făcea învîrtirea, te ur-
cau în înaltul cerului, pînă în dreptul catului
de sus al căsoaiei, spre a te scoborî apoi, ca
de pe un derdeluș fermecat, în fața fereștilor
de jos, de unde zborul începea din nou. „Aces-
ta-! pentru copiii și tinerii din tîrg, să aibă și
ei cu ce se bucura în zilele de sărbătoare",
spuse, cînd a fost gata, frumoasa și ciudata
femeie, reluînd : „Dacă o să vă placă, am să
fac și unul cu căluți și trăsurele, care, nu se
dă peste cap ca acesta, ci se învîrtește pe
ps asemenea cailor de la arie, cind se tre-
eră grîul... Prin alte părți îi zice ringhișpil."
Pe urmă, cînd aproape totul era isprăvit și
și avea oamenii gata de treabă, a tocmit doi
cărăuși bine cunoscuți, avînd cîte trei cai voi-
nici și înalți la harabalele largi și lungi ca
niște uriașe luntre, sâ meargă în jos, după
vinuri. Veniră cu ea și stăpînul hanului dom-
nesc, cu alte două harabale, precum și omul
ei care avea să le știe șl să le facă pe toate
cele ale pivniței noului han.
Ii luase și pe aceștia în șarabana ei cu cai
albi, bucurîndu-se că știau locurile și îi po-
vesteau despre fiecare cîte ceva tot mai deo-
sebit, întîmplări din vremea aceea sau de
Imult mai dinainte. Cu lupte sîngeroase put-
ute împotriva hoardelor de tătari sau ale al-
tor năvălitori mai vechi, cînd „nu știai cum
și de unde vine urgia". Cu bejenii spre codrii
mai lăturalnici, pe unde hoardele se fereau să
treacă, știind că îi așteaptă căsăpirea năpras-
nică și răzbunătoare din partea celor asupra
cărora se năpustiseră cu moarte și jaf, dînd
foc satelor, tăind și spînzurînd... Cu nunți bo-
ierești, la care venea și domnul țării, avînd
după caleașca lui călăreți de curte înarmați
cu arcuri și săbii, rădvane pline de domnițe,
care mai de care mai mîndră la chip și la
veșminte... Cu haiduci de vreme mai nouă,
care mai ales pe boierii hapsîni îi vămuiau
prin codri, dar și acasă la el, unde nu se
sfiau să vină cînd le era trebuința.
Cind venise vorba despre haiduci, femeia se
îmbujorase deodată la față, iar ochii îi scli-
piră a zîmbet cu înțeles, ca și cum și-ar fi
spus ceva numai sieși. Stăpînul hanului dom-
nesc tuși prefăcut, privind-o cu coada ochiului
și zicîndu-și : „Asta, fără înșelare, a fost sau
chiar și este una de-a lor.- Și în sinea lui
se bucură, amintindu-și de cite și mai cite
ibovnice la fel, cu sprincenele Întunecate și ochi
poftitori trecuseră prin rohatca lui, la ceas
de întîlnire cu bărbații iubăreți și vînjoși, dați
mai mult cu codrul decit cu lumea.
Adevărul era că bătrinui „vulpoi" trăit la
drumul mare era singurul care nu se inse-
rase asupra ei. Dar i-a lăsat pe fiecare să
creadă ce-o vrea și cum o vrea. Ba că in
mod sigur găsise o comoară din cele care pil-
pîie pe dealuri în unele nopți, îmbătînd min-
țile multora cu drăceasca putere a aurului și
dînd peste ea n-a putut rămine pe loc. sâ se
umple de bucuria bogăției și traiului bun,
căci toți ar fi bănuit că nu-i vorbă de lucru
curat... Ba că fugise de la bărbatul zgircit și
abraș care de ce se îmbogățea tot mai zgircit
și mai abraș se făcea, prigonind-o, cum fac
de obicei unii astfel de oameni... Ba că slujise
la vreun stâpîn din țara vecină, de pe cînd
era mică, iar acum, ca răzbunare pentru su-
ferințele și nedreptățile îndurate cutezase să-și
ia singură simbria cuvenită, trecînd peste gra-
nița in partea noastră.
Și cîte și mai cîte nu se credeau !? Că doar
atîtea se întîmpiă mereu pe pămînt. Iar altfel
pentru ce-ar mai fi făcută lumea asta ?...
Bătrinui hangiu ar fi întrebat-o, chiar pe
ocolite, spre a afla ceva.
O lăsase să-și dezlege ea singură limba, și
acest lucru s-a întîmplat, insă nu cum nădăj-
duia el. Femeia cu două pistoale în tașcă și
sîneață sub jilțul șaiabanei nici gind să vor-
bească despre ea și ale ei, de parcă ar fi că-
zut din cer și n-ar fi avut pe nimeni pe lume,
sau măcar vreun loc de baștină, de care să-si
aducă aminte. în schimb, se mira grozav și se
înnegura la față ori de cîte ori vedea săteni
necăjiți, sau venea vorba despre oamenii stă-
pînirii, care trăiau în huzur, tăind și spinzu-
rînd după pofta inimii, prin toate tirgurile si
satele. Se vedea limpede că ii părea rău de
soarta oamenilor deprinși de mici a sta cu
capul plecat. Și asta îl făcu pe bătrîn să-i
crească și mai mult respectul pentru ea. O fi
din popor — își zicea — dar tot el adăuga că
la fel de bine putea fi din acei boieri ade-
vărați din timpuri mai vechi, care r.u se bu-
curau la munca săteanului, ba îi și ajutau
să-și păstreze pămînturile dăruite de domnul
țării, după ce îi conduseseră în lupte multe
și grele, cu pricepere și neînfricare.
Oricum, lucrurile acestea o priveau doar
pe ea. Și, de vreme ce venise cu zapis pe-
cetluit de la stăpînire cum că poate să-și ri-
dice han în tîrg, cu atît mai bine pentru
dumneaei,.
tn drum, pe la popasuri, stătu de vorbă cu
fel de fel de oameni nevoiași, ascultîndu-le
păsurile. La unii le muriseră careva și n-aveau
nici cele de trebuință pentru înmormîntare.
Unora le arseseră cocioabele în care își adă-
posteau copiii și sărăcia, rămînînd de izbe-
liște, ca vai de ei. Alții n-aveau cu ce-și plăti
dările de tot felul, iar oamenii stăpînirii îi
prigoneau, gata să le ia și cenușa din vatră.
Și destui asemenea, loviți de nenorociri și mai
ales de sărăcia în care erau înglodați pînă
în gît.
Astfel, după ce îi privea în adîncul ochilor
și Ie cîntărea fiecare cuvînt, îi lua mai deo-
parte pe cei care socotea ea că trebuiesc aju-
tați, dîndu-le bani bunișori, să-și poată „obloji ră-
nile", cum se zice în asemenea cazuri. Motiv
și mai mare de mirare pentru stăpînul hanului
domnesc, care își zise din nou : „Cine dracu’
o mai văzut negustor cu asemenea suflet dar-
nic și mînă largă?... Asta, numa c-o fost
ibovnică sau gazdă de haiduci..." Și iară se
bucura în sinea lui.
Au adus vin mult și bun, de mai multe
feluri, după cum găsise pe la unii podgoreni
mai omenoși, ferindu-se ca de foc să bată la
ușa cramelor bogătanilor, despre vinurile că-
rora se că au in ele „p: « mit sînge
ae om sărman".
Cind a venit timpul să deschidă — in-
tr-o zi de bintămăria Mica, ș- erau in
bună regulă. Bogdana ; land că așa o chema
de fapt pe străina) și-a frămintat gîndul, ne-
țtiind ce nume să-i dea. Căci pe-arur-ci și
mult timp după ă<_~a mai toate .anurile iși
luau numele după cel a! «Spinului, or, pentru
ea ața o-:- i era cu neputință. Mai intii, fiindcă
r.umele ei era nume dumncse din partea ie
mal sus a țării, cea cu munți falnici, imbrâ-
■ ați in axiri de fagi și de brazi ca-n pu-
ste șl nu se cuvenea să fie purtat de-o
crișmâ la drumul mare. Iar in al doilea rind.
pentru că nu era dek»; săr.ăt s a se ști prin
locurile ei unde iși oprise șarabana tu cei
doi cai albi.
Se înstrăinase cu tot trupul și tot sufletul
de acele locuri unde nu-si mai avea decit
mormintele părinților uciși de năvălitori, după
care, împreună cu alte fete râma,- singure
ca și ea. haiducise o vreme prin păduri, ne-
bună de durere...
îmbrăcate cu ițari. cojoace si cușme bru-
mării, și înarmate cu sinețe și pistoale luate
de la năvălitorii pe care ii uciseseră dindu-le
holercă otrăvită, fetele acelea călăreau mai
dihai ca bărbații. Se învățaseră să tragă din
sinețe și din pistoale ochind cu dibăcie, si
doar In săbii nu știau să se bată. Aveau gazde
bune in mai multe locuri, unde. în schimbul
galbenilor, găseau totdeauna adăpost și hrană
bună. Zăvorii de la stini, cu zgărzi de cuie
pentru lupta cu lupii și urșii, le știau de de-
parte, ieșir.du-le in cale și gudurmdu-li-se la
picioare.
Se vede că. din pricina războaielor purtate
împotriva oștilor străine care nu se mai is-
prăveau. aproape că nu mai erau bărbați ti-
neri pe la case, ci doar moșnegi și femei, in-
cit n-a fost de mirare să apară și o astfel de
ceată haiducească de fete, precum a Bogdanei.
Acestora le fuseseră omoriți părinții și frații,
la casele lor din sate sau prin bătălii, sub
steagurile voievodale, nenorociri care nu se
puteau uita. Mai intii, din datorința de a se
răzbuna si a băga spaima in năvălitori. Apoi
din ura împotriva noilor stăpini de moșii și
păduri, oameni cu nume de venetici, care
numai boieri nu erau si nu făceau alta decît
să sugă vlaga poporului, silnicind și batjoco-
rind. Pe aceștia, dacă nu li se supuneau de
la început (cu mîinile în sus și cu pungile de
bani puse binișor în mijlocul șleaului) îi
trosneau cu plumbii sinețelor și ai pistoale-
lor, fără cruțare.
Așa ajunseseră să aibă, fiecare dintre ele,
cîte o „zestre" bunicică, ascunsă prin văgă-
unile de piatră ale codrilor, pe unde doar
urșii, lupii și vulpile se încumetau să hălă-
duiască.
Dar nici asta n-a mers prea mult, că nu
era treabă pentru femei, oricît de bărbate ar
fi fost ele. Rostul lor pe lume era, din veac,
cu totul altul. Cel de a duce neamul mai de-
parte, născînd și crescînd prunci voinici si
prunce frumoase, toreînd și țesînd scoarțe de
lină cu minuni de colori pe ele, păstrînd cre-
dința strămoșească și datinile, cântecele de
bucurie și de durere ale acelor poporeni blînzi
din fire dar aprigi și neîndurători la mînie.
Șl apoi, se mai întîmplase că trei din cele
șapte fete ale pădurilor (cum își spuseseră
singure), fuseseră destul de rău rănite în
schimburile de focuri cu poterașii care le lua-
seră urma. Salvate de celelalte tovarășe care
îi ținuseră sub foc aprig pe urmăritori, s-au
aciuit la o mînăstire, unde primiră îngrijire
din cea mai aleasă, îneît, după vindecare. în-
drăgind viața tihnită și împăcată de acolo, se
călugăriseră.
Văzîndu-se mai puține și mai amenințate,
după repetate sfătulri s-au hotărît să se des-
partă, întoreîndu-se în satele lor, unde nădăi-
duiau să-și găsească „partea", fiecare, și să se
apuce de gosoodărit, folosind banii cu cea
mai mare grijă și cumpătare, spre a nu bate
la ochi.
Numai Bogdana nu a mai avut tăria de a
se întoarce în satul ce încă purta urmele
pîrjolului și amintirea vie a celor uciși. Cu
ajutorul unei gazde bine plătite și-a cumpărat
de la tirgul din apropiere șarabana cu cei doi
cai, cațaveica de vulpi și cișmele, neuitînd
să-și ia și cîteva rochii dm cele mai scumpe.
Numai căciula de miel brumăriu și-o păstrase,
că-i era tare dragă, amintindu-i de anii copi-
lăriei, însă ii schimbă forma după moda tîr-
govețească...
Acum, cînd trebuia să le spună oamenilor
ei și drumarilor numele ce avea să-1 poarte
hanul nou-nouț, cu scrînciob și bătătură pen-
tru horă in față. își aminti câ în poveștile
ascultate în copilărie fusese și o femeie nespus
de frumoasă cu numele Criva, un fel de zînă
a codrilor, după care mulți feciori falnici sus-
pinaseră in zadar. Hotărî deci să rostească
acest nume, ca și cum ar fi fost al ei din
botez.
Iar oamenilor le plăcuse, căci suna cu totul
deosebit de cele ale fetelor și femeilor din
partea locului, avînd în el ceva de taină și
vrajă, la un loc, și potrivindu-se bine cu apa-
riția neașteptată, frumusețea și firea ciudată
a celei ce ridicase hanul.
Poruncise cu strășnicie ca vinurile să fie
servite mușteriilor de-a dreptul de la butoaie,
in ulcioare bine spălate, astfel ca nimeni să
nu le poată „aghezmui" cine mai știe cum,
in drumul de la pivniță la mese. Lucru care
s-a auzit îndată în tot tirgul, făcîndu-i pe mulți
dintre meșteșugari, negustori și chiar dregă-
tori (în cap cu starostele) să urce tot mai des
dealul unde se aflau doar cîteva case și noul
han. Și în scurtă vreme faima hanului era
in gîndul și pe buzele multor localnici și din
Împrejurimi, precum și a străinilor aduși de
felurite treburi în vestitul tîrg cu ulițe răs-
firate pe văi și dîmboace, de sub Dealu’ Mare,
pină la, stuhăria Iezerului.
— Ai auzit de noul han ridicat de una ce-o
cheamă Criva, pe șleaul mare, la ieșirea din-
spre amiazăzi a tîrgului?!...
— încă n-am avut noi loc mai bun, cu aer
curat și mai ales cu niște ulcele de vin curat
și sănătos, care dezleagă limba poveștilor ca
la Criva...
— Așa hangiță mai zic și eu : frumoasă cum
n-am prea văzut și vrednică de parcă ar fi
bărbat, nu femeie !...
— Acolo, la Criva să vedeți ce jocuri se
fac în zilele de sărbători de către tinerii aduși
din toate văgăunile tîrgului și mahalalelor de
cîntările scripcarilor, cobzarilor, clanetașului
și cehii cu doba /...
— Zice că e tare milostivă cu cei nevoiași
Criva asta a noastră. Cîștigă mult, dar nu.i
zgripțuroaică și avară ca alți negustori de
ist fel : ajută în dreapta și-n stînga !...
Numai cînd o întreba cîte o femeie din cele
ce o slujeau cu credință, de ce nu-și caută
și ea un voinic frumos pe potrivă, să-i fie om
lingă dînsa și cruce de bărbat la casă, răspun-
dea, dînd din umeri și privind cu ochii în
depărtări nedeslușite : „Al meu n-o putea să
fie niciodată ca din lumea asta"..., cuvinte că-
rora n-aveai cum să le prinzi adevăratul înțe-
les, oricît ți-ai fi spart capul cu judecarea lor,
făcînd fel și fel de presupusuri.
Dar ceea ce li se părea multora mai ne-
obișnuit, erau vînătorile pe care domnița
Criva (al cărei nume, după cîțiva ani deve-
nise numele sătucului născut mai la vale de
acareturile ei !) le făcea, începînd din gustar
și pînă-n primăvara următoare. Avea sîneață
anume pentru îndeletnicirea asta deprinsă de
pe cînd fusese fata pădurilor și nu se putea
lăsa de ea. cu toate că viața hanului nu-i prea
dădea răgazuri de pierdut vremea. însoțită de
doi oameni de încredere, împătimiți și ei de
plăcerea vînătorii, bătea ooclaurii, împușcînd
prepelițe, potîrnichi, rațe sălbatice, lișițe și
iepuri, iar cînd îi venea bine, vulpi și lupi,
care pe' atunci se aflau cît lumea prin pă-
durile de la marginea tîrgului. Numai de că-
prioare nu se atingea, căci zicea că ele sunt
„oițele lui Dumnezeu", avînd suflete de tinere
fecioare în ele, și că „nu e păcat mai mare
pe lume decît să verse cineva sîngele lor
sfînt"...	I
Fragment din romanul CRIVA
9 — Convorbiri literara
Vasile lancu
Calul alb
al amintirii
Se găsea în același pat, iar în pi-
cioare, privindu-1 ca printr-o lu-
pă, directorul Druță. Parcă nu-1
văzuse de ani. Părea foarte bătrîn,
niciodată nu se întrebase cîți ani
avea Druță, crezu că aiurează, se
uită în jur, aceleași chipuri curioase
îl cercetau pe intrus, doar vecinul
său, tînărul cu fața ridată înainte de
vreme, nu mai era, patul, cu pătura
perfect întinsă, și lenjeria albă,
proaspăt călcată, ca și cum nu fu-
sese folosit vreodată, numai un soldat
instruit la sînge reușea să facă un
astfel de pat, dar el, patul, aștepta,
desigur, alt pacient, nu trebuia să
aștepte prea mult, oamenii se mai
și îmbolnăvesc, directorul era, nu se
înșelase, Druță tăcea și-l privea în-
tr-un fel pe care nu avea cum să-1
definească, nu-1 stînjenea, dimpotri-
vă, îi făcea bine privirea aceea, ne-
bănuită, fantastici sînt oamenii, gîndi
Vaier, ieșind din starea de somn
artificial, aproape ireală.
„Imi pare rău că te văd aici, to-
varășe Vaier..."
„Stați pe patul ăla, e liber, deo-
camdată, îi zise, ros de o curiozitate
împovărată, care îl învioră dintr-o
dată, și se gindi o clipă de ce stă
aici cu Druță la așa taifas și nu în
altă parte, bunăoară, într-un restau-
rant intim, cu lume puțină și dis-
cretă".
„Ei băiete, băiete dă-mi voie să-ți
spun astfel, ghinionist mai ești. Am
auzit că te afli aici și nu-mi venea
să cred. lartă-mă că-ți spun. I-am
telefonat doctorului Frangulea, că
îl cunosc de cînd avea anii dumi-
tale, l-am ajutat și eu să prindă pos-
tul de director, eram cineva în tîr-
gul ăsta pe-atunci, prefect de ju-
deț după patrujcinci întărit în scaun
după căderea regelui, pe urmă am
preluat și conducerea atelierelor na-
ționalizate, ce-au trecut anii!, docto-
rul a început să încărunțească, eu
sint bătrîn de-a binelea... Te sur-
prinde că am venit nu-i așa ? ! Lasă,
lasă, nu trebuie să mi-o spui, Vaier
încercă chiar să-i confirme supozi-
ția, și directorul spitalului mi-a măr-
turisit că treaba cu tine nu e prea
bună, de ce să te mint, ești bărbat,
și te cunosc cumva, te-ai supăra,
dacă ai afla că te-am mințit, însă,
în Capitală sînt posibilități mari...
Mi se pare că azi, cel tîrziu, mîine,
faci o călătorie cu avionul. Ai călă-
torit vreodată cu avionul ?“ Vaier nu
se eliberase de starea aceea stranie,
cînd ți se pare că totul e vis și, to-
tuși, percepi lucrurile, oamenii din
jur, cînd auzi și vezi, o stare de
bucurie totală, dacă poate să existe
bucurie totală, doar fracțiuni de
clipă, cine le trăiește, și-i spuse lui
Druță că va avea acum prilejul, nu
se gîndise însă că prima lui călă-
torie cu avionul o va face silnic și
nu din pură plăcere, din acea cu-
riozitate infantilă pe care o încer-
căm adesea în fața unor moderne
născociri, chiar și la vîrstă senec-
tuții oameni iau astfel de frumoase
ciudățenii, care, poate, întrețin un
foc al purității.
„...Să știi, continuă vizitatorul, pe
un ton foarte jos, surprinzător pen-
tru Vaier, să știi că în chestiile alea
ale dumitale, sociologice, s-ar putea
să ai dreptate... M-am gîndit mult
în ultimele zile, nu te uita așa la
mine, cind te vei întoarce, discutăm
la concret... Și după o pauză : Să
nu crezi că sînt atît de dogmatic.
Am si eu păcatele și necazurile mele,
iar planul, pur și simplu, mă blo-
chează. și-mi dau seama că mi-e
tot mai greu, tot mal greu... Dar îți
promit că te voi ajuta...".
„Să mă lăsați să-mi fac meseria,
l-a întrerupt tînărul. și pentru cî-
teva scăpărări de secunde crezu că
se află în întreprindere, cu aceleași
crispări, cu aceleași nemulțumiri, iar
ajutorul dat mie va fi, veți vedea,
ajutor pentru toată lumea, și, se-n-
țelege, pentru dumneavoastră".
„Ți-am promis, gata. Ideal ar fi
ca fiecare să-și facă meseria pen-
tru care este plătit și pe care o știe,
în viață, însă, uite că nu-i așa, sa-
vantul mai ține și ședințe de cultu-
ralizare, inginerul face administrație,
sociologul, procese verbale... Și tot
așa, glumi parcă Druță cu o vaga
amărăciune. Sînt cam laș, recunosc,
și n-am fost, te rog să mă crezi, ma
mai umilesc uneori, și de aceea sînt
și eu umilit m-am învățat cu un a-
numit fel de ,a trăi și uit că n-am
trăit întotdeauna astfel. M-am cam
obișnuit cu respectul fățarnic... Am
prins ani cînd trebuia să fiu dur,
dar și sentimental din cale afară,
nu m-am cruțat și n-am cruțat pe
nimeni din cei cărora le dădeam or-
dine și dispoziții și se pare, sufletul
n-a mai avut puterea să se oxige-
neze, mi-e greu să renunț la vechi-
le obiceiuri, care au devenit, multe
din ele, prejudecăți... Ei, și dacă
îmi dau seama de toate astea, pro-
babil. nu sînt atît de dogmatic. Re-
cunosc, au și alții dreptatea lor, cum
o ai și dumneata pe a dumitale, semn
de lașitate ?, de înțepenire a gîndu-
lui?, nu știu... Sau nu mai e nimic
de făcut ? Spune și dumneata... Ulu-
iala de care era cuprins, pește nă-
răvaș, neatins de cîrligul undiței,
potolit în mrejele unui pescar dibaci,
îl făcea pe sociolog inapt de replică.
Chiar îi plăcea să-1 asculte pe bă-
trînul director. Tăcu. Deși, acolo, în
uzină, multe cuvinte amare, țepoase
dizolvante clocise. Am urmat școli
de partid, nici nu mai știu cîte,
reluă un șir al confesiunii vizitato-
rul, pentru că, din vreme în vreme,
buchiseam altceva și. de fiecare
dată, o luam de la capăt, sau așa
credeam, alte învățături, mai toate
decretate adevăruri bătute în cuie,
au fost ani, cînd erai nevoit să-ți
îndopi creierul cu anumite principii,
ca mîine să ștergi totul, cum ați spune
voi, care ați făcut latinească, să ai
mintea „tabula rasa", mi-a explicat-o
fecior-miu, expresia asta, și altele,
că l-am întrebat, nu mi-a fost rușine.
...Am citit sute de broșuri, ceva
mi-a rămas, dar n-am avut des-
tulă orientare, da, orientare, ce greu-
tate avea cuvîntul ăsta, să învăț mai
multă carte, carte-carte, înțelegi ce
vreau să-ți zic ?, am fost mulțumit,
chiar copleșit, cînd am primit or-
dine și medalii, pentru reconstrucția
de după război, pentru naționaliza-
re, ce fală creștea în mine, cînd
am fost în conducerea atelierelor,
unde ucenicisem... Știința conducerii
am învățat-o cum am învățat-o, din
mers și după ureche, și n-a fost, se
pare, destul, au venit oameni c>
carte, acum, veniți voi. Nici fecior-
miu nu mă înțelege, ori nu-1 înțe-
leg eu ?, îmi face și el probleme —
cuvîntul din urmă fusese apăsat de
unda ironiei —, ca și dumneata, fie-
care crede că deține adevărul în de-
getul cel mic...".
Vaier fu cotropit din ce în ce mai
mult de o liniște incredibilă. îl pri-
vea pe Druță, alt om era în fața lui
nici nu-și imaginase vreodată că l-ar
putea înțelege, directorul, așezat pe
marginea patului, cum stătea uneori
medicul de salon, dar, parcă, acum
el era medicul și Druță un pacient,
un pacient puțin trist, capabil să-i
spună medicului său cele mai ascun-
se racile, gînduri, stranii ori chiar
rușinoase că medicului trebuie să-1
spui tot, să-ți întorci sufletul pe
dos, cum își scot ciorapii mătăsoși și
negri femeile acelea frumoase și bla-
zate, din camerele de deasupra sa-
loon-urilor, în fața bărbaților prea
duri și prea grăbiți, pentru că, nu-i
așa ?, totul se petrece în goană, cine
are timp să asculte confesiuni, să
aștepte, primordial e ce zicem, noi
ce zicem și ce facem sau nu facem,
și-apoi semenul, dacă mai a’-e ră-
gaz. îl privea pe Druță, avînd sen-
zația extrem de vie că omul de pe
marginea patului se îndepărtează tot
mai mult de el.
...Mă îmbrăcase mama în alb. cum
mi-1 închipuiam pe prințul care îi
ceruse mîna Cenusăresei, numai hla-
mida roșie îmi lipsea, și am ple-
cat să prind un scaun în scrîncio-
bul din obor, unde trăgeau jocurile
lumii în zilele de Paști. într-o mînă
aveam oul roșu și-n cealaltă, bănuții
pentru două roate. Cînd calul alb,
cu șea pictată, s-a oprit în dreptul
meu, m-am smult din loc și am în-
cercat să mă urc, un flăcău din nea-
mul lui Iftene, cu un cap mai înalt
decît mine, strîngînd de mijloc o fată
sănătoasă, asta, rotindu-și ochii pes-
.e mulțime ca o prima-donna, m-a
dat la o parte și mi-a zis în silă,
parcă i-aș fi băgat pe git untură
rîncedă : Ce te-nghesui, mă, te tre-
zești cu nea Ghelase în spate să te
apere ? Și las’ că nici lui nu i-o
merge mult. Iar amărîtu’ ăla de
taică-tu, gata, s-a dus pe copcă, ce
credea el c-o să moștenească pămîn-
tul ?, la pîrnaie or să-i putrezească
oasele, așteaptă pîn-o să vină... Și
a urcat-o pe drăguță în șeaua pic-
tată, cu porumbei albi pe cer al-
bastru violent. Numai fuga, încăr-
cată de mînie și rușine, m-a ținut
în picioare pînă acasă. Bunicul m-a
întrebat de ce-am venit atît de re-
pede și mă scormonea cu privirea.
I-am spus. N-a scos o vorbă, dar,
caii, pe unul a pus un lanț lung și
după încleștarea fălcilor, mi-am dat
seama de viscolul ce pornise în su-
fletul său. A intrat în grajd, a scos
orcicul, a încălecat pe celălalt și a
țîșnit ca un vîrtej pe porțile cele
mari. Nu mult după ce-a ieșit din
ogradă, mi-amintesc, peste tîrg s-au
adunat trîmbe de nori negri, minați
de un vînt ce îndoia și nucul bătrîn
din costa casei, credeam că, din cli-
pă în clipă, se va prăbuși, lumina
pălise ca în amurg și s-a pornit o
furtună cu ploaie, cum n-am mai
văzut, prima din acea primăvară,
după zile nefiresc de calde în apri-
lie. Priveam pe fereastră și mă bles-
temam pentru că îi spusesem bă-
trînului cuvintele neroade rostite de
flăcăul ăla țanțoș și prost. N-am
știut cînd a venit. încordarea, frica,
poate că și un fel de simț neștiut
al copiilor, care îi scutește, totuși de
patimi devoratoare, mi-au înlănțuit
ființa în somnul bun al uitării. Din
gura lui am aflat ce făcuse în după-
amiaza aceea de Paști. Le-am legat
coșmelia în lanțuri, îmi povestea li-
niștit, de parcă nu el era făptașul,
știi, tu. căsuța Iftenilor din țigănie,
că în altă parte nu putea fi, acolo
le e locul, între gropi de gunoaie si
maidane cu cîini betegiți, de ciome-
gele puradeilor, nu s-a arătat ni-
meni, ploaia începuse năprasnic, dacă
se ițea vreunul, îi crăpăm capul,
cred că se aciuaseră la crîșmă, am
prins caii de orcic și cînd am țipat
odată „Porniți, băieți !“. nici trăsne-
tul nu i-ar fi mișcat din loc atît de
iute, și toată coșmelia s-a năruit.
Mai mult o cădere moale a fost, zi-
cea, cum se lasă o căciulă, roasă de
ploi, pleoștită pe un cap nătîng, pe-
reții parcă erau din aluat, așa s-au
culcat la pămînt. Au vorbă parșivă
alde Iftenii, dar casă n-au fost în
stare să-și ridice neamul de neamul
Arpegii
Iubirea de tară
Cu fruntea înaltă
Cît adevărul
Munților Carpați
Trece
PREȘEDINTELE ȚARII
Si-n trecerea sa măreață
Istoria prezentă
Nu reușește
Să-și scrie filele
Fiecare înălțare
De privire
De gînd
A PREȘEDINTELUI
NICOLAE CEAUȘESCU
Insamnă
O ctitorie de țară
Un furnal
Grăhindu-se
Să-și depună șaria
Tn sufletele noastre
Insamnă
O revoluție a gindirii
Și-a iubirii de tară
Elena CODRESCU
lor, fudulie săracă și pretenții cu
carul. Cu ăștia să nu faci niciodată
prietenii, să nu mergi cu ei la drum
că, dacă ajung ei înainte la mălai,
îți dau brinci să cazi în prăpastie,
chit că tu i-ai dus cu căruța, dă-le
ăstora ghioaga pe mînă și înmoaie
oasele și fratelui, și mamei de la
care au supt laptele. Căpușe, mereu
au tras cu ochiul veninos la ce-au
făcut alții, cu sudoare și minte, cu
riscuri și curaj. Și tot ăștia, după ce
aruncă vorbe năclăite cu bale, se
fandosesc și-apoi dau bir cu fugiții.
Nu cu ăștia se face viața viață și
lumea lume. Așa că să nu mă nă-
păstuiești, poate, atunci, am avut șl
o pornire nebună, se adunaseră în
mine prea multe otrăvuri, și să ne
stropșească, cine ?, prea așteptau
leftenii clipa, cînd să-i aduc la starea
pe care o merită, tu-le norocul lor
de oameni de nimic. Are Druță mîn-
dria netrufașă a bunicului Ghelase,
îndîrjirea. lui trează, care I-au aju-
tat să treacă punțile unor vremi pî-
cloase ? Trec și alții punțile astea,
dar de-a busilea, în genunchi. Cine
știe ?...
„Aș vrea să fumez, doar cîteva
fumuri, vorbi ca pentru sine direc-
torul. Nu vă supărați, se adresă ce-
lorlalți bolnavi, dacă am să trag o
țigară... Cine vrea ? Și fără a mai
aștepta încuviințarea celor de față,
de altfel, nimeni nu era dispus să-i
refuze plăcerea. Druță își aprinse ți-
gara și sorbi setos primul fum îna-
inte de a stinge flacăra brichetei.
Sînt alți oameni acum, înnodă firul
acelor destăinuiri, cu o voce obosită
și detașat de toată lumea din salon,
ca și cum nu i-ar fi vorbit lui Va-
ier, ci unui prieten de demult, prie-
ten care, între timp, gîndea altfel
decît el, care ajunsese pe o altă
scară socială. Voi. ăștia ca tine, ca
fecior-miu, purtați pantaloni bazo-
nați cu piele, nu cu cîrpe cum erau
ai noștri, după război si foamete, și
plete, și mustăți pe oală, vă dați în
vînt după obiecte fabricate aiurea.
Recunosc, cei mai mulți dintre voi
sînteți. în fond, serioși, vă lipiți de
meserie, nu-s motive să vă caute
cineva nod în papură... Vaier zîm-
bi stins, probabil, involuntar, și Dru-
tă sesiză : Vrei să spui că si eu...
Cînd constat că aveți dreptate, cum
o ai și tu pe a ta, ei tocmai aici e
aici, mă simt un om surpat, aproape
dat la o parte... Trăiește în mine o
inerție pozitivă, dacă nu este curios
ce spun eu, pentru că găsesc mereu
resurse să vin în fiecare zi la fabri-
că. să remontez o sîtuatie care se
clatină să mă înșurubez în cea mat
a dracului problemă, să mă bat pen-
tru o idee. După toate semnele. însă,
mă bat si pentru idei depășite, ti-
nere sociolog... Ce zici?"
Nu-i răspunse. Se gîndea încă la
ceea ce îl mînase pe Druță să vină
la el să i se confeseze. Ce rotită vi-
tală declanșase această ciudată ră-
sucire a inimii ? Care era adevăratul
Druță ? Cel de acum, un om puțin
trist, puțin ironic, puțin dezabuzat.
Deosebirea
de pietre
Știu !
deosebirea de piatră e
răsuflarea mea caldă,
care din simplă inerție
continuă să ardă.
I
Nici o schimbare în univers-
Cerul e neted ca-n palmă,
fața mea pare de var —
Doar în oglinda fîntînii
chipul mi-1 pot regăsi
de cînd
liniștea mea e un zar
pe care tu îl arunci
ca să vezi
dacă vii sau nu vii.
în zadar așteptarea devine femeie,
inima mea e un vers fără cheie.
Alexandra DIACONU
dar și un nemulțumit, sau cel din
fabrică ? Nu desluși adevărul. Vlă-
guit, dar cu o nedefinită satisfacție,
îi mulțumi că venise să-1 vadă. „Nu
știu, și poate că n-am să știu nicio-
dată, ce se întîmplă uneori cu oa-
menii. Parcă ar avea nevoie neapărat
de boli, de moarte, de cataclisme ca
să se apropie mai mult să se cu-
noască mai bine... Unii devin răi, e-
goiști, cînd viața le este favorabi-
lă, și numai în momentele de mare
cumpănă își aduc aminte că pot fi
și altruiști. Păcat...", cugetă Vaier în
acele momente de superioară acal-
mie. Oamenii din salon se uitau la
cei doi bărbați, unul, trecut bine
de vîrstă mijlocie, celălalt, foarte
tînăr, cum stăteau !a sfat încet, ca
tatăl șl fiul, care ar pune la cale o
lungă călătorie de afaceri, numai de
ei știută. Druță privea undeva într-un
punct fix, în peretele ce-i cădea sub
ochi, așa cum era rezemat de mar-
ginea patului, cu mîinile mari puse
pe genunchi, apoi, se ridică și-i în-
tinse mîna.
„Dacă ai timp să-mi trimiți o ve-
dere. să-mi spui cum o duci, cum
te mai simți... Vreau să-mi scrii cî-
teva cuvinte. La bună vedere, tova-
rășe Vaier, și să re vedem sănătoși".
Peste cîteva o’-e Vaier fu trans-
portat cu o „Salvate" într-un oraș
apropiat, unde exista aeroport. Tres-
tiana îl însoțea. Pilotul știa că este
soția bolnavului. „Poftiți, doamnă, îi
spusese, întinzîndu-i mîna la urcarea
în avion, într-o oră șl jumătate sîn-
tem în Capitală. Sper să avem vre-
me bună. Urați-mi drum bun. doam-
nă. și eu cred că sînt sanse". Iși
repeta cuvintele aviatorului, ce se
suprapuneau peste gîndurile sale, ca
într-o partitură contrapunctică : „Sînt
șanse, el știe mai bine, nu eu medi-
cul. sînt șanse, trebuie să fie, a
transportat atiția oameni, în stări
foarte grave, poate mai grave decît
aceea a lui Vaier, cu care apoi s-a
întîlnit pe stradă, oameni vii. sînt
sanse. nu e nici o îndoială. îl voi
întreba ce mai știe el despre pa-
cientii săi, acești bolnavi sînt și pa-
cientii săi, o oră și jumătate trece
repede, trebuie să fie șanse..." Iar
ochii urmăreau atent chipul imobil
al lui Vaier, pleoapele trase, ar fi
dorit să-1 mîngîie obrazul, mîinile,
dar se temea, nu știa de ce se teme,
să nu-1 trezească sau să constate
inexorabila stingere ? într-o clipă de
luciditate, ieșind din somnul artifi-
cial, el o văzu prin tăietura îngustă
a pleoapelor, fascicolele de lumini se
intersectară și înregistră cîteva cu-
vinte, rostite de foarte departe :
„Le-am trimis alor tăi scrisoare să
vină în Capitală, să nu te superi,
pilotul zice că sînt șanse, si eu îl
cred. știm amîndoi..." Si, rotind
privirea, atît cît o putea face, zări
prin hublou. o albastră întindere și
în fulgerul acelui timp se văzu îm-
orăcat în alb. călărind calul cu șeaut.
n-ctată cu păsări albe...
Sărbătoarea tării
o creștere arcuită	1
do timp înalt șî dulce
respiră ochiul meu
ce săgetează lira
de purpură a țării
i
cînd sărbătoarea eî
e-un verb în măreție
și plin de reflexe
coapte-n trandafiri
iată sansa
adevăratei înțelepciuni
frumusețea privind
cuvîntul care ne împreună
deasupra răsuflării pămintului
în adierea lucrării
din inima ta
minunat trupul pietrei
înlăuntrul focului
zidind în mine
fapta strălucitoare
loan Vergu DUMITRESCU
Brize
Vendetă
Pe 21 octombrie 1985 (zi notată, de ce?
într-unul din carnetele chinezești Note
Book, sic), în timp ce Mitea Bezem era
plecat pînă la Buhuși. Corcodel, zis Corozel,
zis Așchiuță, veni, pe seară, cu ai lui, in Al-
bineț, forță poarta dinspre grădină, intră tur-
bat printre rindurile cu viță, dădu indicații
rapide celorlalți și, înfipt in piciorușele lui
scurte, răscrăcănat, urmări cum băieții dis-
trugeau via. Nu vă atingeți de rădăcină, mie-
lușeilor, îi avertiză Corcodel, în rest, totul la
pămînt. Intr-o jumătate de oră, printre bu-
tuci mustul curgea gîrlă, vrejurile arătau ca
după o cumpănă neagră.
Era o răzbunare.
Mitea Bezem i-o luase, cu cîteva seri in
urmă, de sub nas (ăsta-i nas ? îl tot cîrîia
frumosul Mitea Bezem, de cîte ori îl întîlnea
pe Corcodel, și-i atingea năsucul ca o fasoluță
lucioasă, ăsta-i nas, mă Așchiuță ?), i-o suflase
pe Parașa de sub nas, cînd cei doi își sorbeau
coniacul la Corso, Parașa cam plictisită, Cor-
codel electrizat. Cît Mitea, ca o beizadea răz-
gîiată, părăsea terasa cu bruneta de mînă.
Corcodel, tremurînd, îl amenință pe răpitor :
ți-o întorc îndoit, fante de Albineț !
Așa și făcu.
La întoarcerea de la Buhuși, lui Mitea nu-i
trebui mult (madam Gorgan, de peste drum,
îi și detalie atacul, cum madam Gorgan, și
n-ai putut măcar striga la ei, n-ai putut să-i ?...
se indigna Mitea, vai de mine, dom Mitea,
da crezi că n-am strigat ? da au început van-
dalii să-mi arunce cu bulgări în geam, ce era
să fac ?), nu-i trebui deci cine știe cît, ca să-și
dea seama că vandalul era Corcodel, pe care-1
și găsi, imediat, la Corso. Cu Parașa, evident,
înainte, însă, pentru că lui Mitea Bezem îi
mergea mintea la de astea (are în el ceva din
marchizul de Sade, spusese odată, la o masă,
Haidia lui Bliț, la care Bliț. ager : vrei să
spui din personajele marchizului, nu ? mă Bliț,
știi că m-ai topit ?), înainte de-a se repezi la
Corso, să-1 ia în gheare pe Așchiuță, Mitea
dădu telefoane în dreapta și-n stînga : veniți,
scumpilor, am noutăți, vă aștept,^ la șase, tn
grădină. La cinci jumătate, coborî cele cîteva
trepte ale terasei, își mîngîie mustăcioara Sa-
dat. găsi masa celor doi, se apropie ca un tigru
bengalez, să nu producă senzație, îl săltă pe
Așchiuță de pe scaun, mă Așchiuță, te ții de
glume ! spuse pardon Parașei, care-1 fulgeră
de moarte și, cu Așchiuță la subsuoară, ieși în
stradă.
Măăă, Așchiuță ! Așchiuță era galben ca de
icter.
In grădină, acasă, eram deja adunați cîțiva.
Cruciți de dezastru. Urmau să mai vină. Pînă
să-1 ducă De Corcodel în casă, grădina se um-
plu. Se aflau, de-acum, în formație completă.
Prima damigeană, primele clinchete etc. etc.
Mitea apăru în ușă. în costumul lui de re-
prezentație. pantaloni roșii, sacou în carouri,
lavalieră verde. Ținîndu-1 pe Corcodel de-o
centură trecută pe la subsuori. Corcodel.
gol-goluț. făcut atunci de maică-sa. Un pocnet
din degete și becul cu mercur inundă totul in
lumina lui năpraznică.
Scumpilor, ăsta-i Corcodel, zis etc. etc. si
ridicîndu-1 puțin, se adresă lui Bliț, istețule.
fii bun și lipește-i ăstuia din mîna mea o
frunzuliță de ceva, știți doar, țin mult la o-
noarea casei, n-aș vrea să se spună că.
Și Bliț se execută imediat, în salturi de
Polichinelle.
Scumpilor, deci, să udăm fapta lui Corcodel,
zis... și-l agăță pe Corcodel în una din cerce-
velele bagdadiei.
Mercurul ucidea totul cu văpaia lui, paharele
zbîrnîiaiu, hohotele, fumul țigărilor, casetofo-
nul... Corcodel începuse să tremure si să se
zbată în centură, dar cine-și mai aducea a-
minte de el ! Se lăsa noaptea.
Pe la nouă, în plin iad. poarta se izbi de
peretele garajului și, în muțenia care-i înghi-
țise pe toți. Parașa înainta, cu pientul bombat,
spre Corcodel, îl săltă din cui, îl luă într-o
mînă. ca pe-un motan leșinat, trecu pe sub
mustăcioara lui Mitea (bestie de Albineț!) și
se pierdu în întuneric.
Ei. ce spuneți? se uită Mitea Bezem li
ceilalți.
Val GHEORGHIU
Gînduri despre artă
1.	Nu există activitate umană în care im-
postura să se strecoare atît de ușor și
să reziste atît de mult ca în artă.
2.	In artă comunicarea nu se face decît prin
adeziune.
3.	Cearta pentru cuvinte este totdeauna mai
rea decît cearta pentru idei.
4.	Un singur cîntec poate cutremura tot in-
fernul.
5.	Comicul, calitatea unui defect sau tragicul
eșuat.
6.	Două acuzații sînt teribile pentru creator :
plagiatul și lipsa de imaginație.
7.	Critica criticii este, citeodată, mai aproape
de creația artistică decît critica însăși.
8.	Critica este arta de a spune lucrurile sim-
ple într-un mod extrem de complicat sau
lucrurile complicate într-un mod extrem
de simplu.
9.	Critica literară ar trebui să împletească
imparțialitatea justiției cu tandrețea iubirii.
10.	Despre lucruri vechi puține cugetări noi,
despre lucruri noi multe cugetări vechi.
11.	Cultura e ca un depozit uriaș din care
mulți împrumută dar puțini restituie.
12.	De cîte ori cultura sau arta își sporesc
accesibilitatea, o fac din tendința de a-și
asuma un nou zbor spre înălțimi.
13.	Nu se poate imagina o dantelă mai stră-
lucitoare decît cea alcătuită din cuvinte.
Narcis GIURGIU
Convorbiri literare — 1&
dialogul artelor
Puterea si adevărul filmului românesc
9
I.	Film și societate
Revoluțiile veacului nostru au găsit în film
un sprijin solid, vocația socială a ar-
tei a șaptea fiind recunoscută și stimu-
lată. fapt ce a condus la progersui efectiv
al mijloacelor sale de expresie. Istoria, ele-
mentul „masculin" despre care amintea cindva
un strălucit teoretician marxist a stabilit sta-
tutul de artă de for al cinematografului. Isto-
ria — spunea Antonio Gramsci — ca și acti-
vitatea revoluționară „creează omul nou, adi-
că noi raporturi sociale". De aceea, se poate
spune că revoluțiile au marcat decisiv desti-
nul însuși al noii arte, dimensionîndu-i con-
siderabil posibilitățile creatoare. De la experi-
ența sovietică a anilor douăzeci (Eisenstein, Pu-
dovkin, Vertov) pînă la cea cubaneză a ani-
lor șaizeci ori la cele prezente azi în spațiile
culturale africane, asiatice ori latino-americane
se configurează o adevărată stare resurecțio-
nală a unei arte mobilizată deplin de revolu-
țiile care i-au solicitat cum spuneam augmen-
tarea capacităților de expresie, menite să atra-
gă masele largi la cauza revoluționară. Acest
proces novator, cu marcante consecințe benefi-
ce a fost consemnat și de filmul românesc, ca-
re, începînd cu primii ani de după proclama-
rea Republicii si-a angajat forțele artistice,
tehnice și interpretative în sensul exigențelor
noului ev. Nu este mai puțin adevărat că tra-
dițiile angajării în slujba istoriei naționale
existau. începînd chiar cu Independența Româ-
niei (pelicula din 1912 a lui Grigore Brezeanu),
evocare patetică a renașterii naționale de la
1877—1878, film omologat de istoriile de spe-
cialitate drept prima pagină din epopeea cine-
matografică a poporului nostru . După cum
nici deschiderea spre realism, intens solicitată
de noile condiții istorice nu era ignorată de
conștiința critică românească. E de ajuns să
amintim că încă din afișul-program publicat
într-un ziar de la finele secolului trecut se de-
tașa acest principiu de creație — atunci, la
nici un an de la nașterea — în Boulevard des
Capoucines — a Cinematografului ! Bucureș-
tiul, sincron la data aceea cu tot ce era nou
în lume, găzduia prima „reprezentație Lumie-
re“. „Inventatorul a găsit mijlocul de a aduce
viața în fotografie..." se scria în Independence
Roumaine din 13 octombrie 1896. Nu sînt sin-
gurele dovezi în sprijinul recunoașterii unei
tradiții pe care filmul românesc postbelic o
va valorifica admirabil. Pentru a nu mai vorbi
de faptul că multe din creațiile cinematogra-
fice naționale izbutiseră să fixeze un cadru
axiologic de ținută și că (cel puțin) o peliculă
putea aspira să obțină statutul de capodoperă
(O noapte furtunoasă — de Jean Georgescu —
1943).
Filmul românesc de după război — și, cu
precădere cel din anii Republicii, căci să nu
uităm, sub aspect cronologic actul de naștere
al noii noastre cinematografii este socotit una-
nim Răsună Valea (1949), filmul acesta care
își va spori de la an la an producția și va
propune adesea spectatorilor români și străini
creații de excepție va ști sâ valorifice pe de-
plin lecția începuturilor. Dezvoltarea bazei sale
tehnice (invocată cîndva de Liviu Rebreanu
ca premisă necesară înfloririi artistice) va per-
mite cinematografiei naționale o mare diver-
sificare tematică. Și totuși, două sînt cu pre-
cădere domeniile sale de acțiune : filmul de
actualitate și filmul istoric (acesta din urmă
promovat cu curaj însă abia după Congresul al
IX-lea al partidului cînd poporul însuși
a redobîndit dreptul la istoria națio-
nală fără fisuri și interpretări ero-
nate). Primul deceniu al noii respirații cinema-
tografice este efectiv un deceniu de tatonări.
Prioritate au temele revendicate din tabloul
dramatic (și nu o dată confuz) al „luptei de
clasă". Desfășurarea (1955) a lui Paul Călines-
cu sau Mitrea Cocor (1952) coregizat de Victor
Iliu și Marietta Sadova sînt ecranizări cu-
minți ale unor lucrări literare celebre în epo-
că dar care nu vor spori gloria artistică a au-
torilor lor. Saltul calitativ se produce în 1957
— tot printr-o ecranizare, semnată de Victor
Iliu (sc. Al. Struțeanu șl Titus Popovici) : Moa-
ra cu noroc. „Principiul călăuzitor în întrea-
ga compoziție a filmului, în procesul sintezei
artistice, a fost legătura dialectică a imaginilor
cu spectatorul" — notează regizorul în Jur-
nalul tipărit postum, alături de alte însem-
nări cinematografice. Succesul se revendică
așadar din chiar principiile pe care revoluția
le insuflase noii arte... Un an mai tîrziu, doi
tineri cineaști (Iulian Mihu și Manole Marcus)
vor realiza, în temeiul a trei nuvele „de răz-
boi" ale lui Alexandru Sahia, excelentul Viața
nu iartă (1958). Interesant este că un sfert de
veac mai tîrziu un alt (încă tînăr pe atunci)
regizor, Alexa Visarion va găsi în lumea scrie-
rilor lui Sahia substanța epico-dramatică ne-
cesară Inghițitorului de săbii. (1982). Să nu
evadăm însă din cadrul strict cronologic pe ca-
re ni l-am propus. (Mai ales că, pentru ca
apariția Iui Alexa și a colegilor săi de gene-
rație să devină posibilă filmul nostru trebuia
să străbată un drum lung și nelipsit de eroism,
marcat din vreme în vreme de tensiunea emo-
țională a capodoperei). O astfel de tensiune
emoțională a fost decelată de spectator în ca-
drele filmului semnat de Liviu Ciulei în 1960.
Valurile Dunării își concentra substanța nara-
tivă asupra unui moment-cheie din istoria na-
țională : actul de la 23 August 1944. Analizîn-
du-i fascinanta-i putere, Romulus Rusan no-
tează cu exactitate : „Ce aducea el nou (dar
de fapt noutatea apărea numai la modul re-
lativ) era o anume fervoare a firescului, în-
țeles ca redescoperire a lumii, a omului, a ges-
turilor sale intime. Ciulei a fixat diapazonul
filmului la tonalitatea vieții cotidiene, deși
oamenii erau încercați de evenimente extraor-
dinare și a instaurat prin asta un fel de eroism
de gradul al doilea, mai potolit, mai in-
tens, dar oamenii înfruntă primejdia și își dau
viața, dar o fac fără conștiința că sînt niște
sacrificați, dimpotrivă, cu aerul cel mai se-
nin".
II.	Diversitatea registrelor
Observația lui Romulus Rusan mi se pare
importantă nu numai pentru că este foarte
aplicată peliculei lui Ciulei ci și pentru că
ea pune sub proiector unul din păcatele capi-
tale ale filmului din acea perioadă. Grandiloc-
vența, gestica bogată și lipsită de credibili-
tate, declarativismul (lingvistic, dar și de ima-
gine) au minat multe dintre producțiile noas-
tre cinematografice care, absolvite de aceste
tare ar fi obținut un cîștig de stimă și de
onestitate. Important rămîne însă faptul că
o dată cu acest film (Valurile Dunării) cine-
matografia noastră începe să intre într-un pro-
ces de maturizare, în primul rînd tematică,
prin investigarea unor segmente de istorie pli-
ne de dramatism : Setea (1961) și Lupeni ’29
(1963), (ambele purtînd semnătura lui Mircea
Drăgan ca regizor) dar și într-unul de matu-
rizare artistică (Comoara din Vadul Vechi —
1964, regizat de Victor Iliu). Măsura cea mai
convingătoare a noilor schimbări calitative o
va da la jumătatea deceniului însă tot Ciu-
lei cu Pădurea spînzuraților (1965) „reper an-
tologic, în filmografia mondială a genului, (...)
una din acele opere exemplare, cu dimensiuni
universale și etern valabile", (v. Manuela
Gheorghiu Filmul și armele — Ed. Meridiane
— 1976). Din nou filmul își primește puterea
(ca un Anteu de celuloid) din humusul hră-
nitor al literaturii. Ecranizarea după Rebrea-
nu devine pivotul unei întregi cinematografii
tocmai datorită autonomiei de limbaj dobîn-
dite. Esteticianul modern va sesiza de altfel
nevoia coabitării dar și a respectării specifici-
tății unor arte surori. Cită dreptate are un Sil-
vio Guarnieri să afirme în Cinematografie și
literatură, eseu reprodus în Condiția literaturii
(Univers — 1986) : „Putem astfel să ne dăm
seama de evoluția celor două arte și cum se
face că în timp ce pînă nu cu mulți ani în ur-
mă ele rămîneau străine una alteia azi, în mul-
te privințe, sînt constrînse să-și propună ace-
leași probleme și să trăiască din același mediu".
De la Pădurea... și pînă la Moromeții (1987,
în regia lui Stere Gulea) filmul românesc se
va strădui să valorifice șansa „intercontextua-
lității" pe care i-o oferă literatura. Răscoala
(Mircea Mureșan — 1966), Facerea lumii
(Gheorghe Vitanidis — 1971), Felix și Otilia (Iu-
lian Mihu — 1972), Tănase Scatiu (Dan Pița —
1976), Prin cenușa imperiului (Andrei — Bla-
ier — 1976), Clipa (Gh. Vitanidis — 1978) con-
semnează acest efort de interceptare a litera-
turii unor scriitori atît de deosebiți ca Re-
breanu, Eugen Barbu G. Călinescu, Duiliu
Zamfirescu, Zaharia Stancu, Dinu Săraru. Re-
zultatele sînt, desigur, adesea inegale. Impor-
tantă rămîne tendința recuperării prin cine-
matograf, prin memoria cuprinzătoare a filmu-
lui a unor pagini de excepție a literaturii ro-
mâne. Recenta tentativă (atît de clar izbutită)
a lui Gulea (același care a mai trudit la echi-
valarea unor pagini de Mateiu Caragiale, Sa-
doveanu ori Sorin Titel) ne confirmă dreptul
cinematografului de a pătrunde în teritoriul
literaturii. Nu pentru a și-l anexa, ci pentru
a-1 valorifica mai deplin, în interesul masei.
Și, astfel, ne reîntoarcem la vocația socială a
acestei arte.
Nu putem neglija însă nici contribuția lite-
raturii cinematografice, mai precis a scenariu-
lui. Criticul Florian Potra citează în prefața
sa la Experiență și speranță (E.P.L. 1968) ob-
servațiile lui Pier Paolo Pasollni, unul dintre
cei mai compleți teoreticieni și practicieni ai
artei a șaptea : „Dacă în scenariu nu există
o aluzie continuă la opera cinematografică de
făcut, el nu mai este o tehnică și aspectul de
scenariu devine un simplu pretext... Dacă dim-
potrivă (autorul) acceptă ca pe un element
fundamental, ca structură a operei sale „în
formă de scenariu" aluzia la o operă vizuali-
zatoare „de făcut atunci se poate spune câ
opera lui este tipică... și totodată autonomă".
Opere „tipice și autonome" — ca să-1 cităm
la rîndul nostru pe P.P.P. ni se par multe
din scenariile noastre originale.
Mihai Viteazul — (1971), Atunci i-am con-
damnat pe toți la moarte (1971) și — mai ales
— Puterea și adevărul (1972) vor afirma arta
de scenarist a lui Titus Popovici. Scenariul
original fixează mai decis unghiul abordării de
Cel ce învinge
lui Sabin Balașa
Cu pasu-ntins, cu brațe-aripi, grele.
Fiece mușchi vibrează ca o strună
Pornit e într-un iureș către lună
Sau mai departe poate, către stele.
Curînd, curînd, vreuna dintre ele
Tot creștetu-i încinge drept cunună
De-i luminează fruntea lui, colună.
Asemeni unui cuib de rîndunele.
O rază umărul dacă-i atinge
Se-aprinde totu-n jur și
scînteiază,
Pe cînd moluscă, biata, se prelinge
Nu o atinge nici măcar o rază
Că besnă neagră este sub meninge,
Și-n pulbere se stinge ca o piază.
Niculae STOIAN
pe pozițiile ideologice ale epocii. .Isto-
ria îndepărtată (cea a înfăptuirii primei noas-
tre uniri), ori recentă (războiul sau primii ani
ai revoluției) se află filtrate prin dialectica
dobîndită de înțelegerea istoriei. Faptul este
pus în lumină și de scenariile semnate de
ambițioasa realizatoare care este Malvina Urșia-
nu. Serata (1971) sau Figuranții (1987) se cir-
cumscriu deceniului al cincilea în timp ce
întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu investighea-
ză Moldova celui de-al șaisprezecelea veac.
Comună este — ca și în cazul lui Titus Po-
povici — unitatea viziunii, revendicată dintr-o
aceeași privire a conetmporaneității. Și, se
poate spune că nici o artă nu are această ca-
pacitate a cinematografului de a radiografia
lucid și pătrunzător varii segmente temporale
de pe pozițiile vremii de azi.
Ml. Implicarea cineastului
Din cei șaptezeci și cinci de ani cît nu-
mără filmul românesc patruzeci au fost așadar
străbătuți de el sub semnul patetic al Revo-
luției. A fost șansa care i s-a dăruit și că-
reia el i s-a dăruit. S-au produs în acest in-
terval sute și sute de filme. De lung-metraj,
de mediu și scurt metraj, documentare și de
animație, științifice sau tehnice. Pentru că,
trebuie să o spunem, filmul românesc înseam-
nă o artă și o industrie totodată. De la Iliu
și Ciulei la Pița, și la Daneliuc s-au impus
personalități regizorale de primă mărime. Pro-
moțiile s-au succedat, constituind deja gene-
rațiile. Cea mai tînără dintre ele fixează șl
cele mai senine speranțe de împlinire. Există
cineaști cu un atașament manifest față de te-
mele g"ave ale istoriei (Constantin Vaeni de
exemplu, autorul Buzduganului cu trei peceți
dar și al Zidului). Există autori (de fapt au-
toare) ce sondează cu pricepere universul co-
pilăriei.
Elisabeta Bostan și Cristiana Nicolae ni se
par a fi cele mai devotate cercetării vîrstei
inițiale. FTmele lor se înscriu în acest peri-
metru al candorii și cunosc recunoașterea u-
nanimă a micilor spectatori. Un realizator
precum Șerban Creangă s-a dovedit (după
două filme închinate începuturilor mișcării
noastre muncitorești) atașat cu precădere fil-
mului cu tematică actuală, surprinzînd de-
mocrația muncitorească în acțiune.
Debuturile sînt încurajate, atunci cînd tim-
brul personal se impune (acesta a fost cazul
lui Șerban Marinescu, al lui Dumitru Dinu-
lescu și al atîtor altor cineaști). S-au obținut
în acești patruzeci de ani multe premii la
festivaluri și concursuri internaționale și pro-
babil că multe se vor dobîndi de acum îna-
inte. Avem o cinematografie care a dovedit
că poate ținti excepția. E firesc desigur sâ
întîlnim și unele „înfrîngeri", si unele reali-
zări parțiale. Importante — repet — rămîn
acele dovezi de maturizare a filmului nostru.
Duhul aurului, Filip cel Bun, (de Dan Pița),
Mere roșii (de Al. Tatos), Cursa, Croaziera,
Proba de microfon și celelalte filme ale lui
Mircea Daneliuc au demonstrat (si alături de
ele atîtea altele chiar) că filmul românesc e-
xistă și că nu există oricum.
Aceste rînduri nu s-au dorit nicicum o enu-
Marian Hudac, Teofil Vâlcu și Draga Olteanu-Matei în „Coana Chirița" — regia Mircea Drăgan
merare filmografică (titluri, ani, realizatori),
chiar dacă o trecere în revistă a unei vîrste a
cinematografului nostru nu ar fi posibilă fără
o convocare a acestora (titluri, ani, realizatori).
Ceea ce am dorit sa obținem a fost tocmai i-
maginea plină de diversitate, de viață nesu-
pusă unei unice dimensiuni pe care o oferă
producția națională a ultimelor decenii. Sce-
nariști, regizori, operatori de imagine, com-
pozitori, actori, mașiniști, electricieni, opera-
tori de sunet, cameramani, producători dele-
gați, etc., cu toții au contribuit —• într-o mă-
sură mai mare sau mai mică, la aceasta, o-
norîndu-și numele de cineast.
IV.	Imperativul autenticității
Orizonturile filmului național sînt intim le-
gate de acest nivel de profesionalism dobîndit
în acești ani în care s-a constituit veritabila
personalitate a unei cinematografii. Ea este
constant preocupată de acea „relație sisifică
dintre artă și realitate, relație care, la scara
1/1 s-ar numi autenticitate" (v. Romulus Ru-
san FILM AR — ed. Eminescu — 1984, pg. 295).
Autenticitate care este nu o dată minată de
clișee, de poncife pe care conștiința critică a
spectatorului le sancționează cu fermitate. O
contribuție deloc neglijabilă în orientarea gus-
tului public prin statutarea criteriilor axiolo-
gice l-a avut și îl are critica de specialitate.
Revistele noastre culturale acordă filmului ro-
mânesc atenția pe care o merită. Cronica ci-
nematografică a încetat de mult să rămînă
unica formă de manifestare a atitudinii cri-
tice față de un film sau altul. Au loc deseori
ample dezbateri în care sînt antrenați deopo-
trivă realizatori și beneficiari ai actului de
cultură (cuprinși în titulatura generică de
spectatori), evenimentele cinematografice sînt
înconjurate cu un interes remarcabil. Este ca-
zul — între altele — al Galei filmului
cu tematică pentru tineret ce se desfășoară
vară de vară la Costinești în parametrii efec-
tivei democrații culturale. Alături de juriul
format din siluete recognoscibile ale artei noas-
tre funcționează un juriu paralel, alcătuit din
tineri de diverse profesii, aflați în acele zile
de vacanță acolo, în „stațiunea albastră". Am
putut constata nu o dată infaibilitatea alegeri-
lor făcute, gustul artistic superior al acestor
spectatori tineri. Filmul artistic, documentarul,
cel științific sau de animație, filmul de exa-
men cori cel de cineclub se află în atenția Ga-
lei. De la an la an această prooduc-
tie cinematografică își dimensionează conturi-
le. Nimeni nu așteaptă de la cineaștii noștri
o suită continuă de succese, de capodopere.
Excepțiile nu au întîrziat să apară însă în a-
cești patruzeci de ani ai cinematografiei noas-
tre socialiste. Filme puternice. memorabile,
filme convingătoare. Ele se numesc (între al-
tele) Moara cu noroc, Pădurea spînzuraților.
Reconstituirea, Nunta de piatră, Zidul, Glis-
sando. Puterea și Adevărul, Cursa. Filme în
care se răsfring eforturile de durată ale unei pro-
ducții cinematografrice naționale preocupată în
primul rînd de mesajul ideatic și artistic pe care
îl transmite maselor de spectatori, oameni care
înconjoară cu atîta dragoste și speranță o rea-
litate inconfundabilă numită filmul românesc
contemporan.
Titus VÎJEU
11 — Convorbiri literare
Fragmente despre „Desculța
Prima mea întîlnire cu romanul Desculț da-
tează din anul 1969 : cartea era înscrisă în-
tre lecturile obligatorii, alături de Mo-
romeții și Groapa. Pentru noi, cei care ter-
minam liceul atunci, altele erau, însă, lectu-
rile „obligatorii". Noi ne hrăneam deja cu
Ivasiuc și Breban și cunoșteam, măcar dir
fragmente, „noul roman francez". Citisem Rc
bbe-Grillet și Nathalie Sarraute și, la ședin-
țele de cenaclu, împrumutasem cite ceva din
cărțulia care parea să ne deschidă toate uși-
le literaturii : Structuralismul. Desculț, h.
schimb, ne era cunoscut din lecturile din pri-
mele clase de liceu, unde citisem fragmentul,
faimos pe atunci, al culesului viei. In am.n-
tirea noastră, fragmentul studiat în copilărie
se asocia cu poeziile lui Eugen Frunză și Vic-
tor Tulbure, chiar cu unele versuri ale lui
Beniuc, aceea care ni se predase în clasele
mici, cu reportaje scrise de Geo Bogza în
anii ’50.
Cu toată setea de modernitate, sporită de
traducerile pe care le citeam cu sufletul la
gură, Desculț mi-a plăcut. Am reluat romanul
lui Zaharia Stancu peste un număr de ani,
pentru a verifica impresia lecturii dinții, l-am
recitit și acum, la optsprezece ani (eram chiar
pe punctul de a-mi intitula comentariul „După
douăzeci de ani"), și-am constatat că roma-
nul rezistă, chiar dacă semnele timpului în
care a fost scris s-au lățit, ca un nume să-
pat cu briceagul în scoarța unui copac tînăr.
Ce-ați zice, de pildă, dacă astăzi, un pro-
zator l-ar pune să vorbească pe tînărul țăran
Dumitru Pălică în felul acesta : „Am muncit
pină am căzut sleit... Spinarea îmi este tăiată
de bice... Și-a nevestei la fel. O viață are
omul. Și-o moarte. Decît să pierim ca vite-
le. fără să spunem nimic, mai bine să murim
bătîndu-ne pentru dreptul nostru la o viață
mai bună" ? La 1907, țăranii din Omida lui
Stancu nu mai vorbesc de „răscoală", ci de
„revoluție", iar în 1917 trag nădejde ca re-
voluția să se întindă pînă la Dunăre. „Focu-
rile" s-au întins pînă la „Turnu", dar Re-
breanu simte parcă mai bine, fără să fi trăit
la sud de Carpați, și sufletul colectiv al ță-
ranului muntean și sufletul individual. Veți
spune că la el este vorba de creația obiec-
tivă, în vreme ce la Zaharia Stancu, sub pre-
siunea lirismului, apare viziunea subiectivă.
Este așa și nu este așa, pentru că în Pă-
durea nebună, în Jocul cu moartea, Ce mult
te-am iubit sau în Șatra lirismul nu împie-
decă vederea epică limpede și, ca să folo-
sesc un termen mai puțin îmbibat de „subiec-
tivism" — neutră.
O altă marcă a timpului e și „monografis-
mul“. II găsim și la Preda, în volumul întîi
din Moromeții, îl aflăm și aici, și încă în
centrul motorului epic. Cred că, la vremea
respectivă, și Groapa s-a putut „salva" prin
„monografie". La Stancu, monografia e etică,
etnică, are și harul pitoresc, de interes pentru
străini. In 1948, cînd apare romanul, el scrie
despre obiceiuri ale locului ca și cum ele ar
fi curiozități, relicve dintr-o civilizație dispă-
rută, pe care artistul Ie conservă pentru vi-
itorime în operă. După Desculț s-au mai scris
alte zeci de romane de „inspirație rurală". în
care interesul etnografic pare precumpănitor :
se vede, abia în opera epigonică, lipsa acelei
„stări de urgență", care să-1 oblige pe scri-
itor la munca de conservare a valorilor pe cale
de dispariție. Cu Preda s-a întîmplat la fel :
„întoarcerea" este, cu adevărat imposibilă ;
timpul are, însă, mai multă răbdare decît a
crezut-o însuși Preda. Nici la Preda și nici
la Stancu „monografismul" nu dă structura
de rezistență a edificiului epic. La Preda, „co-
media umană" este revelatoare pentru un eli-
nîsm tîrziu ; Ia Stancu — cheia de boltă e
susținută de „dorul de ducă".
Darie este, așa cum s-a zis, un picaro. In
Desculț, Darie de abia își descoperă voca-
ția, după o cunoaștere „pe orizontală" a sa-
tului său. Călătoria finală pe Dunăre va
naște personajul din Jocul cu moartea, pen-
tru care Pămîntul (și o scriu cu majusculă)
se întinde de la București și pînă în munții
Pindului. Pentru el a rătăci în Balcani în-
seamnă a rătăci în lume. Drumul la fratele
Gheorghe, lîngă Ploiești pare o aventură. Să
ae amintim însă de condițiile în care apare
romanul picaresc. Spania, bătută-n lung si-n
lat de toți picaros se deschidea către Americi
(Indii). începeau marlie călătorii și descope-
riri geografice, iar Cavalerii rătăcitori de-abia
dacă treceau din Castilia în Aragon, din An-
daluzia în Catalonia. Pînă și transhumanța
din Șatra este mai mult una de ordin mo-
ral, căci drumurile acestea, peste un singur
hotar — în veacul XX, sînt incomparabile cu
marile migrații. Dar marile migrații nu lasă
urme în artă și nici marile descoperiri geo-
grafice. Ca să apară sentimentul de liberta-
te ori sentimentul de înstrăinare e suficient
să deplasezi un Erou cu patru-cinci sute de
kilometri. Aventura propriu-zisă. care te
scoate din rădăcini (dezrădăcinează) îsi este
suficientă.
Desculț nu este „roman", sau este în ac-
cepția largă de astăzi. Capitolele sînt de sine
stătătoare : două din ele (dacă nu greșesc :
Iarba și Florile pămîntului) au și apărut în
chip de „cărți". Ele se pot citi în necunoș-
tință de cauză de ce se petrece înainte si
ce urmează după. Nici nu sînt. la drept vor-
bind, „capitole", ci „cînturi". Cartea poate fi
desfăcută nu în „fascicole", ci-n cărți mai
mici : e suficient să le pui, fiecăruia, o copertă,
pentru a le face să existe pe contul lor. Desculț
nu are o „arhitectură", ca orice operă literară,
ci o „polifonie".
Zaharia Stancu mișcă mulțimile de oameni
ca entități vorbitoare. Senzația de spațiu și
multiplicitate e un efect de stereofonic, pe care
îl dezvoltă, plecînd de aici, Lăncrănjan în
Cordovanii. Tehnica acestui dialog poate fi
pusă în paralel cu fragmentele lirice din Des-
culț. Voi da, pentru început, un exemplu din
Iarbă : „Iarbă cu vîrful subțire. / Iarbă lu-
cioasă, sticloasă. / S-au întors unii oameni ca-
re fuseseră purtați pe la orașe, legați cu mii-
nile la spate de prăjini — cîte opt, cîte zece,
cîte doisprezece de-o prăjină. / Au venit dez-
legați. / Dezlegați s-au întors la casele lor. /
Cu oasele zdrobite, cu pielea sfîșiată. / Umblă
pe ulițele satului, parcă ar călca pe ghimpi, /
Nu sînt ghimpi pe ulițele satului...". Dispune-
rea în pagină, întocmai ca în versul alb. de-
cupează enunțul în mici secvențe, asemănătoa-
re cu acelea din scenariul cinematografie. Pri-
virea se plimbă pe oameni și lucruri ca o
cameră de filmare. Să examinăm și un dia-
log : „Vedeți — strigă unul din Caravaneți,
care s-a băgat și el în ciorbă înalt, mustă-
cios — nu cumva să fie oameni înăuntru, să
piară ! — Nu-i nimeni înăuntru. Cînd au sim-
țit fumul, rumînii s-au năpustit afară pe scări.
Un băiat și-a pus pe umeri o haină cenușie
care îi vine pînă la genunchi. Se uită la pi-
cioarele lui desculțe, la genunchii jupuiți și,
mai sus, la haina cu nasturi lucioși, pe care
a îmbrăcat-o. Mingîie într-una haina, spune
ca prostul : — Astăzi sînt și eu boier. Am
luat jantilica boierului... jantilica boierului...
— Bagă de seamă să nu-i fi luat și năravuri-
le... Băiatul se apropie de casa boierului, pe
care o mistuie focul. Dezbracă jantilica. O a-
runcă în flăcări. — Ce faci, măi, de ce a-
runci haina în flăcări ? — Decît să iau o dată
cu jantilica boierului și năravurile, mai bi-
ne rămîn tot gol...". Avem aici în toate de-
taliile, o secvență cinematografică, în care e
cuprinsă pînă și mișcarea aparatului. Aceste
două mici fragmente (și putem alege altele, la
întîmplare, căci le putem găsi la tot pasul,
ar trebui să ne pună pe gînduri. Stancu re-
curge ca și în poezia pe care a scris-o, la
numeroase repetiții. La prima vedere, emoția
lecturii este de natură lirică. Există, insă, o
înaintare epică minuțioasă, o acuitate a văzu-
lui și auzului care strivește sugestia lirică.
Realul e dens ; nu sînt doar două-trei linii
din care refacem tabloul, ci un desen în ha-
șuri, un „releveu". Cred, mai degrabă, că la
Zaharia Stancu epicul se insinuează în poe-
zie lirică și nu invers. Caracterul „poematic"
e dat de autonomia „cinturilor" și de prezența
unor indivizi generici. Cu toată inconsistenta
caracterelor, Desculț e mai aproape de epo-
pee decît Răscoala.
A apărut nu de mult o carte ciudată, tul-
burătoare, a cărei acțiune, deși se poartă pină
înspre zilele noastre, pare că izvorăște din-
tr-un fond arhaic nedeslușit : Piatră peste
piatră de Wieslaw Mysliwski. Să încercăm
să așezăm în paralel titlurile capitolelor, pe
care le-aș numi în amîndouă cărțile, „cîntări";
la Stancu : „Neamuri", „Miez de iarnă", „Mă-
runte", „Bărci de salvare", „Brazdă îngusta
și adîncă", „Iarbă", „Urși", „Ulcelele". „Ale-
luia", „Moț", „Dude de toamnă", „Pisică",
„Sfinți fără ochi", „O fărîmă de pîine",
„Leacuri", „Pelin". „Bîlciul". „Mai departe".
„Florile pămîntului". Și-n Piatră peste piatră :
„Cimitirul". „Drumul", „Frații". „Pămîntul",
„Mama", „Plînsetul", „Aleluia", (sic !), „Piinea".
„Poarta". Și aici sare în ochi „monografismul-.
Dar toate „cînturile", la Stancu și la Myslisw-
ski, sînt tunele ale memoriei, prin care cobo-
rîm pe un continent scufundat. Lirică este
această scufundare în apele timpului și ale
memoriei.
La 40 de ani după apariție, romanul lui
Stancu rezistă, chiar dacă astăzi ne Îndreptăm
către alte valori ale textului.
Val CONDURACHE
Întîiul, următorii
si ultimul Beniuc
Acum treizeci și nouă de ani apărea intiia
culegere de poezii semnată de Mihai Be-
niuc. Alte aproape șaizeci aveau să-i ur-
meze. situîndu-1 pe poetul, astăzi octogenar,
pe treapta de sus a scării productivității. Bi-
neînțeles că o asemenea prolificitate, tulbură-
toare prin ea însăși, denotă o extraordinară
ușurință a versificării, greu de dedus din fizio-
nomia Cintecelor de pierzanie. Coborîtor din
Cosbuc și Goga, tînărul bard ardelean se dis-
tingea mai degrabă printr-o expresie aspră și
greoaie, ce părea a sluji în chip fericit cre-
zul artei imediat active, comparate cu grozava
lovitură de bardă ce scoate „șuvoi de ape" din
piatră seacă (imaginea amintește o celebră si-
tuație de poveste, aceea cu mesagerul tene-
brelor dispus a-și dovedi puterile storcind apă
dintr-un bolovan). Luptător prin poezie, Beniuc
a avut de luptat mai întîi cu îndărătnicele
cuvinte, pe a căror ascultare n-avea încă des-
tule motive să se bizuie. Cîntece de pierzanie
nu reflectă doar atitudinea explicit militantă
a „flăcăului de pe Crișuri", dar și surda lui
confruntare cu limbajul. Adevărata tensiune a
volumului (cum și acordurile dizarmonice ce
acompaniază încă nesigura melodie a poeme-
lor) de aici pleacă, din efortul autorului de
a-și lua în stăpînire uneltele. Printre ele, se
mai rătăcesc deocamdată destule străine, pur-
tind însemnele atît ale pomeniților poeți vati-
cinari, cît și ale lui Arghezi, Bacovia, Blaga,
pe care Beniuc e decis să-i întreacă pur și
simplu. Singur Eminescu scapă de concurs,
fiind identificat cu intangibilul. Nu e la mijloc
numai tinerească superbie, de înțeles la înce-
puturile carierei literare, ci un veritabil com-
plex al notorietății tălmăcit prin ideea com-
petiției. Spaima de anonimat e copleșitoare :
„Oare port eu șapca năzdrăvană / Care face
omul nevăzut, / De-am rămas așa necunos-
cut / în națiunea mea daco-romană ?“ Poetul
nu vrea doar să schimbe fața lumii, dar și
sâ-și depășească înaintașii și contemporanii. O
ambiție colosală îl mistuie și nici o îndoială
nu e îndestul de puternică pentru a-i încetini
mersul spre țintă : „Nu mă tem, / Nu mă tem
eu de blestem. / Vreau să fiu și am să fiu, /
Am să fiu ce vreau să fiu!“ Doar puținul
timp ce-i stă dinainte îl îngrijorează cu ade-
vărat, de aceea se grăbește, valorificînd fie-
care clipă : „Mi-i timpul scurt și ori și ce
zăbavă / E-o pierdere ce nu se mai repară. /
Dă zor nainte, inimă bolnavă, / Și arde, gînd,
în vîlvătăi și pară!". Soluția izbînzii în compe-
tiția cu poeții și cu timpul apare în poemul
intitulat Intrare, care anunță forțarea calită-
ții prin cantitate : „Voi intra masiv și greu în
istorie, / Cu un car cît dealul de poeme".
Abundența producției poetice este, așadar, pro-
gramatică la Mihai Beniuc, argument suprem
al întiietății, întreaga sa activitate artistica
fiind destinată a-i conferi valabilitate. Volu-
mele tipărite in deceniul al șaselea și în parte
din cel următor ajung astfel să contureze un
alt prototip al poetului, care stihuiește întoc-
mai cum respiră, adică permanent. El trudește
din zori in zori pe tarlalele poeziei, necunos-
cînd repaosul duminical, nici celelalte răgazuri
de peste an, tratînd de-a valma toate temele,
mari și mici, cu similar aplomb într-o poezie
atît de puțin preocupată de mult accidenta-
tu-i relief. Moara sa rîșnește orice nimerește
intre pietre, nepăsătoare de calitatea făinii,
de parcă n-ar vrea să-și iasă din ritm. Cri-
tica a semnalat Ia timpul cuvenit această pa-
ranteză din producția lui Mihai Beniuc, fără
a sesiza că, de fapt, ea era fireasca urmare
a nevoii de glorie, mai presantă decît orice
imperativ estetic. E fără rost a-i reproșa, deci,
lipsa autocontrolului, cînd unica măsură recu-
noscută de poet era aceea cantitativă, iar no-
ianul versificărilor pe teme date urmează pas
cu pas un plan afișat încă de la debut. Ex-
periența traversată de Beniuc în acești ani,
fără interes literar, s-ar recomanda, în schimb,
unei investigații pshiologice și sociologice, fur-
nizînd, de pildă, vrednice de atenție amănunte
asupra posibilităților de impunere prin lite-
ratură în ordine socială. Nerezistentă artistic,
poezia se pretează foarte bine studiului
științific al mentalității ce i-a dat naștere.
O asemenea cercetare ar fi cu atît mai bine-
venită cu cît, singulară la început, poziția lui
Mihai Beniuc pare să fi făcut școală, cîști-
gînd de partea ei destui partizani. Nu mă
gindesc la veleitari, ci la poeți în toată pu-
terea cuvîntului, de felul lui loan Alexandru,
Ion Gheorghe și Adrian Păunescu, a căror re-
centă supraproducție lirică l-a transformat pe
autorul Mărului de lîngă drum în veritabil
cap de serie. înaintea lor, Mihai Beniuc prac-
ticase fără complexe jurnalistica versificată,
presărînd poezia asemenea oazelor în necuprin-
sul deșertului. In loc să-i urmăm exemplul,
s-ar cădea să tragem din el toate învățămin-
tele. Căci, poet adevărat, el ocupă azi o pozi-
ție marginală în conștiința critică, plătind cu
dobindă „păcatele tinereților". Cantitatea este,
probabil, marele handicap al poeziei sale. Gîn-
dul de a o străbate de la un cap la celălalt
il sperie și pe cel mai benedictin dintre cri-
tici. Singur Eugen Simion a avut răbdarea
unei lecturi fără omisiuni de pe urma căreia
a reținut „100 de poeme fundamentale". E
mult, e puțin ? E suficient pentru a defini un
poet. Chestiunea imediată e alta : unde anume
lirismul lui Beniuc este mai consistent? Per-
sonal, sint mai rezervat față de Cîntece de
pierzanie, cutie de rezonanță a atîtor voci
poetice. E adevărat că marea poezie crește mai
degrabă din suferință decît din fericire șl că,
acolo, poetul se declară purtătorul de cuvînt
al suferinței tuturor. însă, pe de o parte, el
nu atinge forța mesianică a unui Goga, în
stare să scoată pînă și apele din matcă, iar,
pe de altă parte, își subminează asumata func-
ție de exponent prin introducerea unei teme
de altă factură, interesantă în felul ei, dar ne-
potrivită contextului, aceea a suferințelor de
Rastignac al scrisului. Deși aparent secunda-
ră, ultima răzbate la lumină din mai fiecare
piesă, găsind ocazii să se manifeste pînă și în
prea puțin personalele poezii de dragoste. Ea
e prezentă, de altminteri, și în rarele texte
notabile de la mijlocul carierei, ba și în căr-
țile anilor din urmă, confirmînd că nu e vorba
de un capriciu al juneții, ci de o obsesie fun-
damentală, ce și-a păstrat neștirbită vigoarea.
Poezia recentă a lui Mihai Beniuc îi dă însă
o specială coloratură prin împletirea cu tra-
diționalele motive lirice ale vîrstei înaintate.
Un vînt de tristețe și melancolie bate de un
deceniu și mai bine în creația poetului, care
meditează la trecerea vremii și la pierderea
celor dragi, își plînge singurătatea și-și aș-
teaptă eliberarea de suferințele bătrîneții :
„Havuz de lacrimi și de sînge / îi cîntecul
ce-n pieptu-mi plînge / Și bucură mereu, nu
doare / Și dă viață-n loc s-omoare. // Dar
toamna-nvăluie cetatea / Și eu m-așez pe-o
bancă-n parc, / Alăturea-mi Singurătatea / Și
parcul este-așa de larg. // A mai rămas un
loc pe bancă / Zicea că ea mă cunoștea /
Era o veche orășeancă / Da, era ea ; Neliniș-
tea. // Simt nori pe scoarța cerebrală / Și-n-
tr-o ureche-mi sună-un clopot / Prin nori e
mare-nvălmășeală / Trec herghelii de cai în
tropot. // O fi cu caru-i Sînt-Ilie, ./ Ca un
arici pe corp mi-e părul : / Ori neagra mea
melancolie. / Acesta cred că-i adevărul". Pate-
tic altădată și incendiar-retoric, tonul poeziei
s-a îmblînzit mai încoace, despuindu-se de
emfază. Delicatețea, discreția, străine întâiului
Beniuc și celor ce aveau să-i urmeze, sînt la
ultimul Beniuc trăsături curente. Strigătului
de ieri i-a luat locul șoapta, imperativul s-a
retras dinaintea optativului. E incomparabil
mai multă vibrație sufletească în aceste poe-
me tîrzii, o mai gravă asumare a condiției u-
mane și o mai acută nevoie de sinceră spove-
danie. Octogenarul poet arată o complexitate
lăuntrică ce-i lipsea tînărului, un gust al sim-
plității sugestive și o preocupare susținută
pentru decantarea lirismului, turnat în forme
de preferință fixe : „Nucul bătrîn și-a scutu-
rat podoaba / șl rodul cvadrigemen s-a cules. /
De-acum amărăciune mi-i fi roaba / Și corbii
drept refugiu m-au ales. // E vremea vremii
rele, pîclă, bură / încearcă să mă-nfrice cu
vedenii, / Izvorul e cu sloiuri lungi la gură ■
Și rar se mai arată pămîntenii. // Stă mărul
vechi alături zgribulit / Și foi uscate, trei, de
vînt îi sună. / Grădina-ntreabă : Cine a mu-
rit? // E toamnă, asta-i tot. Nu-i vreme bună/
Și vine ca barbarii parcă vîntul. / Pe cap își
trage țolul alb pămîntul". Ca spre a com-
pensa fluctuațiile valorice, i s-a recunoscut lui
Mihai Beniuc neschimbarea convingerilor, elo-
giindu-i-se consecvența. Ceea ce e adevărat
în mare, nu și în amănunte. Iată, spre exem-
plu, sub ce lumină revine persistentul motiv
al gloriei într-un poem de dată recentă : „Buni
luptători, o leacă poate tonți, / Vom fi uitați
ca niște mastodonți / în veșnice omături de
Siberii, / Și n-o să ne mai ție nimeni minte /
Că noi premers-am celor azi nainte, / Prin mii
și mii de răzmii și mizerii / Deasupra noastră
o să se-nalțe-un brad / Fălos că printre co-
nuri care cad / Va mai putea și el încet să-n-
druge / Că măduva din oase el ne-o suge. /
Ori poate nu. Va prefera să tacă. / Dă-i și
lui dreptul glorie să-și facă". Nepotolitul or-
goliu e temperat de gîndul integrării în ordi-
nea eternă a lucrurilor. După atîtea bătălii is-
tovitoare, în care mînuise doar capătul tăios
al lăncii, poetul îl descoperă și pe celălalt,
alinător al suferinței : „Plînge-o cucuvaie. După
cine oare ? / E tîrziu și toamnă, nu e nici o
floare. / Pentru cea plecată ce nimic nu cere /
Numai în cuvinte aflu mîngîiere. // E zădăr-
nicie, știu, orișice tîngă, / Las în locu-mi ploa-
ia singură să plîngă / Și mă-nchid în mine
ca un pom în ceață. / Nu aștept nimica bun
de la viață. // Nu știu de mi-i dată înc-o pri-
măvară, / Barem pentru draga-mi floare să
răsară, / Ca să-i pun în vasul pietrii fune-
rare / Floarea ce să-i spună dragii ce mă
doare". Acum, el poate privi senin în urmă,
cîntărindu-și faptele cu luciditate, și acest ne-
cruțitor examen de sine, rezumat într-o poe-
mă fără titlu, face cît o exegeză critică de an-
vergură : „Multe versuri bune, dar și multe
rele / Am rimat în cursul exsitenței mele, /
Ca un șes pe care nimenea nu-1 ară, / Ca
de vandalisme-o pustiită țară. // Miinile stau
puse fără rost în șolduri / Și privesc în juru-mi
la deșarte solduri : / Pir, urzici și soiuri alte
de cucută / Ce mă-ndeamnă zilnic : Hai și mă
sărută. / Săruta-le-aș poate, de-aș putea pe
toate / Dar nu sînt nici tînăr și nu-s nici
Socrate". O antologie severă, reprezentativă a
poeziei lui Mihai Beniuc, acordînd întîietate
ultimelor sale volume, ar fi, pentru mulți, o
revelație.
Al. DOBRESCU
Convorbiri literare — 12
editor ia a
„Bietul loan ide': o
Bietul loanide are, în literatura noastră
postbelică, un destin ca puține alte ro-
mane. în anii apariției romanului Căli-
nescu nu mai este „numai" un strălucit om
de litere, critic și istoric literar de excepție;
în jurul personalității sale începe să se țeasă
vălul mitului (să ne amintim evocarea lui
Dinu Pillat: atmosfera de eveniment cultu-
ral în care își ține, în 1946, lecția
inaugurală — Sensul clasicismului — la Uni-
versitatea din București), iar împrejurările
nefavorabile îl transformă într-un „caz", am-
plifică interesul față de persoana sa.
Ieșit din comun este și destinul propriu-
zis al romanului. Terminat prin 1950 (frag-
mente sînt publicate, în presă, ca articole,
încă din 1943) Bietul loanide apare în libră-
rii, după 1953. Se vorbise mult despre
roman — zvonul că personajele sînt execu-
tate după modele reale incitase gustul pentru
picanterie al cititorilor — dar la publicarea
volumului se scrie puțin și neconcludent. Abia
apărută, cartea, socotită „nocivă", e retrasă din
librării și biblioteci, ceea ce face — ne încu-
noștiințează Ion Bălu în Viața lui G. Căli-
nescu — ca în București și în provincie im-
punătorul tom să circule în copii dactilogra-
fiate. Circumstanțele adăugaseră, așadar, fără
intenția celor care le provocaseră, o aură
misterioasă operei, contribuind și pe această
cale la transformarea ei în simbol cultural
al unei epoci.
*
Aprecierea Bietului loanide ca grupai d •
portrete nu se datorează, de bună sea-
mă, numai modelelor reale ale personaje-
lor (printre hîrtiile scriitorului s-a găsii,
de altfel, o fișă cu echivalențe de nume —
ceea ce exclude orice dubiu). în formula
romanului, portretul are o pondere cu totul
remarcabilă. într-o scrisoare devenită celebră,
datînd din 1950 (deci cu trei ani înainte c-s
volumul să fi văzut lumina tiparului) Căli
nescu își dezvăluie intențiile artistice în le-
gătură cu Bietul loanide. E adevărat: în ceea
ce spun autorii despre propriile lor scrieri
nu trebuie să vedem aprecieri inatacabile :
între „intenție" și „realizare" se ridică întot-
deauna cîte ceva care împiedică suprapune-
rea perfectă. E greșit însă și să ții cu ori-
ce preț să te diferențiezi de observații pă-
trunzătoare numai pentru că acestea au fost
emise chiar de autorii operelor !
Concepția din Bietul loanide derivă dintr-o
viziune globală asupra creației epice — vi-
ziune originală și unică, care nu trebuie
ascunsă în spatele amănuntelor, ce se deta-
șează cu mai multă ușurință — modelul, re-
al, al personajelor, asemănarea unor epi-
soade cu întîmplări petrecute aievea
etc. „Ideea de a scrie un roman din viața po-
litică — declara autorul în importanta episto
lă — am exclus-o de la început Din moment
ce un roman observă prin definiție invaria-
bilul în variabil, presupusul document e în-
totdeauna falsificat. însă din punct de ve-
dere tehnic, este absolut necesar ca univer-
salitatea subiectului să fie plasată în timp și
în spațiu, ca să evităm fadoarea scrierilor
epurate de istorie și geografie". Cadrul, ele-
mentele reale conținute în roman sînt așadar
concepute ca un fapt oarecum exterior, necesa.
numai pentru a da materialitate, pentru a evi-
ta lipsa de interes a povestirilor care vorbesc
despre „orașul X", în „anul Y“ etc.
In nici un caz arta romanului nu e, în
viziunea lui Călinescu, legată de „redarea"
realității — prezentă totuși, inevita-
discuție teoretică
bil, în roman. Romanul, e adevărat, trebuie
plasat într-o geografie anume și într-un timp
concret, crede autorul Bietului loanide. Lip-
sa de precizie geografică și istorică e speci-
fică operetei, adică numai unor pretexte e-
pice fără nici o profunzime.
Acest punct de vedere nu lasă romanci"-
rului o prea mare libertate. „Plasînd în timp,
nu-s decît două timpuri de ales: timpul tre-
cut (epoca de pildă, a lui Brâncoveanu), și
atunci facem roman istoric, arheologic, sau
prezentul. Cel mai comod metod de a scăpa
de apăsarea cronologicului este de a accepta
franc timpul prezent, așa cum au procedat
marii romancieri, care au fost toți croni-
cari...". Iată așadar că lucrurile apar invers
decît au fost văzute de mulți: romanul nu
e „realist" și nu sînt folosite pentru persona-
je modele reale deoarece autorul ar fi atri-
buit acestora cine știe ce importanță — ci,
dimpotrivă, pentru că alegerea modelelor și
întâmplărilor din prezent este -cel mai comod
metod de a scăpa de apăsarea cronologicu-
lui".
Dacă lucrurile stau astfel, înseamnă că e-
sența artei rcman< ierului trebuie căutată
în cu iotul altă parte .nxit in fi-
delitatea redării. Meditațiile autorului
Bietului loanide nu sînt de fel conjunc-
turale, ivite doar din necesitatea de a pre-
zenta cit mai convenabil romanul. Ele
se leagă direct de una din tendințele majore
aie gîndirii călinesciene.
în Sensul clasicismului — amintita
de deschidere, publicată ca studiu în viata
Fundațiilor" — problema «• dcxvtr’.ălă r-
larg.
Ceea ce reproșează Celmescu aie- so cup-
rului român e tocmai ..mistica excesivă a
evenimentului". „Un eveniment este ceea re
s-a întâmplat odată, case ce vrea să zică
fixat între un moment r.rtecedent și un mo-
rucnt consecutiv, însă nu în raport de ne-
cesitate ci de acciuentalitate. Evenimentul e
particularul pur, faptul ca dată, efemerul, is-
toricul-. Privind asupra romanului românesc,
Călinescu observă că autorii noștri suferă
de regulă de o încredere prea mare în eve-
niment, în accidental. „Romancierul român
are spirit cronografic și-și închipun că esie
real ceea ce se poate determina spațial ș;
temporal . Urmarea e că el vede lucrurile
„prea adesea jurnalistic, in înțelesul cel mai
etimologic", confundând realitatea cu contin-
gența.
A modela personaje folosind exemplul
oamenilor pe care îi cunoaște și a vorbi
despre evenimente știute nemijlocit e, pen-
tru romancier, cît se poate de firesc — și
criticul își continuă expunerea oferind e-
xemple din alte literaturi (romanul francez
din secolul 19, de pildă, continuă memoria-
listica veacului precedent) — cu scopul
de a evidenția diferențe radicale. „Da-
că nu se poate nega că universalul se naște
din particular, atunci vom spune că un cla-
sic francez ia ca pretext sau ca mijloc de
reprezentare istoricul spre a formula univer-
salul, care îi este apriori cunoscut, în vreme
ce scriitorul român încearcă a desprinde din
observația momentului o schemă universală,
pe care în momentul începerii romanului n-o
are clară în minte".
Fraza mi se pare importantă intru-
cît luminează nu numai punctul de ve-
dere călinescian asupra clasicismului, ci și
concepția romancierului — concepție e-
laborată polemic, în opoziție cu o tradiție
pe care o studiază ca specialist.
Concluziile observațiilor lui Călinescu subli-
niază delimitările polemice. Opera clasică este
o operă de cunoaștere, „iar cunoașterea în-
seamnă reprezentare rațională a vieții, spre
deosebire de reprezentarea empirică, docu-
mentară". „Raționalitatea cunoașterii clasice
nu vrea bineînțeles să însemne că artistul se
exprimă în termeni discursivi, ci doar aceea
că imaginile concrete vorbesc direct minții,
fiind și plastice și inteligibile".
Iată așadar în ce ar consta atitudinea
preconizată : efectul plastic și apetența pen-
tru realitate (tradusă prin rătăcire în acci-
dental) trebuie depășite printr-o înălțare
la o artă care să se adreseze, plastic, minții.
A cunoaște evenimentul strict individual
nu înseamnă, de altfel, nimic. „Toată emoția
literară, crede Călinescu, constă în recunoaș-
terea în obiect a propriei noastre ființe di-
versificate. Dacă obiectul ar fi un unicat, in-
teligibi Uita tea lui ar fi nulă, nimeni nepu-
tindu-și da seama de ceea ce e în afara li-
mitelor sale".
Problema unicului, a irepetabilului, e, așa-
dor, o falsă problemă: opera cu adevărat
unică ar fi opacă pentru cei care nu ar putea
recunoaște în ea nici o trăsătură comună,
proprie și altor obiecte estetice. în felul a-
cesta Călinescu atingea, acum patru decenii,
un loc comun de o vigoare neobișnuită, sus-
ținut și astăzi de criticii noștri: ine-
ditul ca supremă	calitate a	literaturii.
Prejudecată împărtășită de critică, dar cu
repercusiuni asupra creatorilor.	„Literatul
face din cauza aceasta sforțări de singulari-
zare în lirică și de exotizare în proză". Cri-
ticul român, e convins Călinescu, din pricina
prejudecăților e „incert asupra conținutului
uman, moral al unui roman, ale cărui coor-
donate nu le poate prinde". Ca ur-
mare el va aprecia pitorescul. Astăzi lucru-
rile s-au mai schimbat — în esență proble-
ma a rămas însă aceeași: criticul nu se ocupă
nici acum de pr- pitele umane, morale ale
rn nare-lor : el discută „formula artistică",
schema după care încrarea a fost edificată,
trăind cu speranța că limitîr.du-s& la formu-
larea abstractă de principii deduse se men-
ține în estetic si nu .. ontam -cază" puritatea
artei cu probleme... extra-rscetire cum ar ii
• '? -c Or. pentru Călinescu prâbkma morală
nu e defel o problemă x ."3 st ; AA; obț-i -
a::a moiuiă nu trebuie lipsea:- ă din < rc-
ația artistică — ci să o pr'tradâ. CiAsietii
• ine cu _ob--’r'A::a făcută", pentru eâ nu-=i
poet? permite să se rătăcească, atunci c'nd
l priaire evenimente, iurereînd să se
edifice „pe T-țwnt", Un astfel de -criitcr
„îneapa viztoaeret f^nomecidui printr-o or
da» mc-reie prestabilită. cl este edificat asu-
pra categoriilor morale a«
T.mlă această parajțjit între Sensul clasi-
cirmuiui ți pccHEHWrm pe cate o 'ace au;
induși rotr.aaulu;. pe dc o jsnrte ți rosaanui
proțn îu-zU pe de sita, artrita rt fte cncii-
nuată, urmărită p-în* la ultimele consecințe
— lucru imcewbii în rândurile de față. Eie
nu fac delict să propună cer --tr-ea romanu-
lui prin prisma unei ret-?- i că’:: se-iC a
romanului, originală ți polemic formulată.
Constantin PRICOP
Labis.
5 ■
între ieri si azi
Antologia întocmită și pestfațată de Paul
Dugneanu e, din nou, un prilej să ne-
ntrebăm; ce înseamnă Labiș ? Ce este
durabil în scrisul acestui băietan. căruia
soarta nu i-a îngăduit să ajungă nici măcar,
propriu-zis, tînăr ? Aceste întrebări nasc,
însă, altele : la care Labiș ne gîndim ? La
unul situat în spațiul și ambianța momentului
în care s-a ivit și a strălucit ? sau la unul
dedus din ceas, pus între barele drepte
ale valorii „absolute", un Labiș tel qu en
lui-meme, enfin, l’eternite— ? (E. desigur, un
fel de a vorbi, pentru că și judecata noastră
este supusă presiunii, fie și imperceptibile,
a unui (micro-) univers socio- cultural).
între poeții oe tipăreau în vremea lui, sau,
mai exact, în poezia ce se publica atunci,
Labiș a apărut ca o excepție clară, ca luna
între licurici. într-o atmosferă gelatinoasă
de sloganuri și reportaje rimate, de opti-
mism programatic și facil, de meșteșugăreală
disciplinată pe tipare, flăcăiandrul acesta a
făcut să răsune îndîrjirea lui gravă, vehe-
mentă, candidă de a face poezie din el-în-
suși și nu din dogma atotinspiratoare și atot-
deformatoare. Nu cred că Labiș a fost un
model literar (n-a făcut „școală", n-a avut
imitatori), dar imul cultural a fost cu siguran-
ță. Labiș a dat exemplul luării în serios a lite-
raturii, a condiției de scriitor („Nu știu cum
pot să se joace poeții cu-aceste /Rime ale
traiului nostru prezent și concret..."). Avea
ceea ce Goethe socotea binele suprem : per-
sonalitate. A simțit — și a probat — că
poezia nu e industrie ușoară, producătoare
de bunuri de (larg ?) consum, ci abisală po-
gorîre în Maelstrom și, vorba poetului, pe
cont propriu. (în acest sens el este un
catalizator al generației care i-a cuprins pe
Nichita, Sorescu, Păunescu, Blandiana, Bal-
tag, Hagiu, Buzea). Se proclama „spirit al
adîncurilor" și dialoga, în acest plan, cu
Sadoveanu, cu Marx, cu Rimbaud, cu Bau-
delaire, cu Eminescu, cu Esenin. Avea con-
știința de legatar sentimental al neamului
(„bătrînii din sat cînd murmură / Toate iu-
birile moștenire mi-au dat") și de ales, de
cuget ridicat deasupra nimicniciei („îndu-
ră-te de toate acestea, Demiurge ! / Placidă
în clepsidră nimicnicia curge, / Pe cînd eu
stau de față teribil și onest / Topindu-mă în
masa poemului acest"). Labiș a readus poe-
ziei lirismul, înălțînd curajos între stegulețe
proletcultiste drapelul orfic : „e-un cîntec tot
ce sînt". A scris poezie politică pentru că
gîndea politic ; era bătăios, intransigent, pa-
tetic, nărăvaș. Crezul comunist îl înflăcărase,
și clama plivirea acestuia de buruienișui
lozincard, stîngaci și stîngist, al „lătrători-
lor de profesie", al giruetelor literare servile.
„A văzut revoluția din miezul ei (...) și nu
de pe estrada entuziasmului festivist" (Da-
niel Dimitriu). Labiș, cel al luptei cu iner-
ția (și, ierte-mi-se calamburul : și cu inep-
ția) era conștient că universul artistic ce-1
înconjura nu e cel normal, firesc, că „dorm
în petale uitate și triste candorile", că
surde convulsii cutremură lumea , că „orele
fug biciuite de vești în sălbatică larmă , că
„liniștea-i spartă sub cizme" (din Lui Marx)
și visa, împreună cu filosoful, la o lume în
care „gindul să urce-n înalt" nepedepsit,
„pulsul să sune normal" și orele să lunece
„în armonioasă și limpede larmă".
Dar anii ’50 au trecut. Au trecut și anii
'60 n: iui Nichita. și anii ’70, ai lui Păunes-
:	i. lui Sorescu. Trec și anii ’80, ai lui
Cărt urscU & comp...
C râmi:. • din Labiș ? Ce rămîne sățios din
e’ dacă il confruntăm cu cei mari și cei
de ieri și de azi? „Nu cred că în
afara orgoliosului poem Sînt spiritul adîncu-
rilor ș: a două balade, mai poate fi reținut
în ordine estetică ceva din poezia lui Labiș",
e de părere Laurențiu Ulici. Fie că „datează"
’ ori structural, fie că se diluează în
pohe-nkă intrinsece cu mentalități conjunctu-
rale, fie că lasă prea mult spațiu compo-
nenței de chiot sau discurs („Nesățios sor-
bit-am din apa cercetării..."), fie că nu topesc
îndeajuns nisipul biografic sau al cugetării
în cristalul versului — fapt e că textele lui
Labiș, parcurs azi cu indiferență față de con-
textul lor istoric, acuză insuficiențe — pre-
iau o sugestie din terminologia electroteh-
nicii — nu atît de tensiune, cît de intensi-
tate. Nu-ncape vorbă că Labiș era, este
poet. Mai mult chiar: în puțina-i operă
e decelabil un stil, un ton propriu. Multe
versuri ale sale sînt, simplu spus, de ne-
uitat : „Tropotul lung și mereu al galopu-
lui meu...", „Azi sunt îndrăgostit, E-un
curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu..".,
..Noi, nu ! Niciodată 1 Noi, nu !“, „Ziarele,
aceste drapele ciuruite..." Moartea căprioa-
rei e o capodoperă. Albatrosul ucis e o poe-
zie excepțională. E mult, e puțin ? Se poate
răspunde că din cutare poet a rămas doar
un sonet, și numele lui durează. Nu e ade-
vărat Un scriitor e creatorul unei lumi de
cuvinte, al unui cosmos coerent de gînduri
și trăiri, nu al unei prizărite țăndări, așa
ceva e doar un mic mit de consum, o ciudă-
țenie, femeie cu barbă. Revenind la „cazul"
Labiș — conștiință artistică puternică, artizan
ireproșabil, sensiblitate ardentă — ce se
poate conchide ? Că numai „tensiunea" nu e
suficientă pentru a da incandescență. E ne-
voie de „intensitatea" la care Labiș ar fi
ajuns poate dacă ar fi avut dreptul la timp.
Autorul studiului Insurgența candorii, din
care am citat spre-nceputul acestui articol,
e și el obligat să constate că „poetul nu a
trecut de prima bolgie a infernului său".
Vreau deci să spun, și nu cu maliție, ci
cu tristețe și cu dragoste față de dîra lăsată
de această zvăpăiată cometă a liricii româ-
nești, că Labiș e mai mare în valoarea sa
relativă decît în cea absolută. A făcut mai
mult pentru poezie decît în poezie. A fost
un model de trăire a gestului creator, de
asumare a statutului de om de cuvînt.
George PRUTEANU
Nicolae Labiș, Poezii, antologie, postfață
și bibliografie de Paul Dugneanu, Minerva,
1987
13 — Convorbiri literare
Proximități
Giuvaerul buclucaș
0 foarte cunoscută povestire a lui Maupassant.
și care a avut, o spun din capul locului, o
soartă din cele tnai ciudate, se intitulează
La Parure și a fost tradusă în românește sub tit-
lul Giuvaerul (traducere de Lucia Demetrius, O-
pere, voi. II, ELU, 1966, pag. 441—448). lată, pe
scurt conținutul povestirii. Măritată cu un modest
funcționar de la un minister, doamna Loisel,
fire bovarică, visează adeseori la splendorile (a-
partamente luxoase, supeuri somptuoase, toalete,
bijuterii etc.) unei lumi care îi este inaccesibilă.
Intr-o bună zi, cuplul primește, din partea minis-
trului, o invitație la un bal. Tentația e mare
insă doamna Loisel nu posedă nici o toaletă adec-
vată ; își face, din economiile soțului, o rochie
mai acătării iar bijuteriile (idee salvatoare!) le
va împrumuta de la prietena ei, bogata doamnă
Forestier. La bal e admirată, curtată, dar, intor-
cîndu-se acasă, constată că a pierdut șiragul de
diamante. Disperați, cei doi cumpără, cu 36 000
de franci, o bijuterie identică, o restituie doamnei
Forestier, duc timp de zece ani o existență mi-
zerabilă dar își plătesc datoriile contractate pînă
Ia ultimul bănuț. După zece ani, Mathilde Loisel,
îmbătrinită prematur, se întîlnește întimplător cu
doamna Forestier și se decide să-i povestească
toată pățania. Lovitură de teatru, căci, „foarte
mișcată", doamna Forestier excalmă : „Ah ! biată
Mathilde ! Dar diamantele mele erau false. Va-
lorau cel mult cinci sute de franci!“
Subiectul acestei povestiri a fost pentru cunos-
cuții parodiști Paul Reboux și Charles Muller
(A la maniere de..) pretextul unei uimitoare, prin
complexitate, parodii. Cei doi refac, punct cu
punct, acțiunea nuvelei, alcătuiesc un soi de
plan divizat în patru secțiuni și pretind că el a
fost găsit, după moartea Iui Maupassant, printre
hîrtiile acestuia. Patru prieteni ai defunctului,
și anume Dickens, Edmond de Goncourt, Zola și
Alphonse Daudet se hotărăsc să scrie ei poves-
tirea pe care Maupassant o lăsase (vorba vine)
in stadiul de proiect. Rezultă de aici o pastișă,
dacă pot spune așa, cvadripartită (sau cvadrice-
fală), fiecare din cele patru secțiuni fiind scrisă
in stilul unuia din cei patru scriitori : Dickens —
partea introductivă, pregătirile pentru bal, Gon
court — balul, Zola — cei zece ani de neagră
mizerie, Daudet — reîntîlnirea cu doamna Fores-
tier. Singura modificare față de trama inițială
— happy-end-ul : doamna Forestier restituie banii
iar soții Loisel își cumpără o încintătoare vilă pe
malul Senei, botezată, bineînțeles, „Giuvaerul"
Inventivitatea și verva lui Reboux si Muller sint
— nu exagerez deloc — excepționale. Fiecare din
cele patru secvențe este, stilistic, perfect coe-
rentă și „plauzibilă" iar accentele umoristice, ge-
neros distribuite, sînt de cea mai bună calitate.
In plus, această pastișă are, in cadrul genului,
un statut cu totul aparte și nu e de mirare că
ea a atras atenția Iui Gerard Genette care, in
Palimpsestes (1982), îi subliniază, pertinent, origi-
nalitatea. Intr-adevăr, avem a face cu o ipostază
•rissimă (Genette o consideră pur și simplu fără
I echivalent) a temei cu variațiuni : textul-temă este
, nuvela lui Maupassant dar variațiunile nu vizează
I pastișarea stilului autorului lui Bel Ami ci a sti-
lurilor altor patru scriitori. Variațiunile, in acest
caz (să ne gindim, pentru contrast. Ia procedura
lui Caragiale), re-scriu cîte un segment al textu-
lui-temă, ceea ce creează cititorului, observă Ge-
nette, iluzia că povestirea Iui Maupassant este „de
o perfectă neutralitate stilistică. (...) grad zero
retrospectiv și, desigur, cît se poate de relativ,
ca și cum Maupassant n-ar avea și el trăsătu-
rile lui de stil și ca și cum n-ar fi posibil să
scrii o pastișă <â la maniere de Maupassant„“.
Și Genette imaginează următorul exercițiu (bun
pentru un Pierre Menard „plictisit și docil") : „(1)
să uităm textul intitulat Giuvaerul ; (2) să ne im-
pregnăm, citind restul operei, de stilul lui Mau-
passant ; (3) astfel înarmați, și plecînd de la cele
patru transcrieri forjate de Reboux și Muller, să
reconstituim originalul".
Propunere fantezistă, desigur, dar nu e ultima
aventură pe care o cunoaște buclucașul giuvaer,
încă și mai năstrușnică e ideea lui Vladimir Na-
bokov din romanul considerat de mulți drept ca-
podopera lui, Ada Or Ardor (1969). Romanul e un
regal pentru amatorii de intertextualitate, meta-
romanesc, postmodernism etc. ; in ce privește
chestiunea care ne interesează aici, Nabokov op-
tează pentru o soluție radicală : el elimină pur
și simplu numele lui Maupassant din discuție. Să
mă explic: guvernanta Adei, domnișoara Lari-
viere, nu are numai morgă și principii ci și pre-
ocupări literare. Scrie, așadar o nuvelă intitulată
Colierul de diamante (în franțuzește — La riviere
de diamants, coincidență deloc fortuită cu însuși
numele autoarei, nuvelă pe care intenționează s-o
publice în Quebec Quartely. Voi reproduce su-
biectul nuvelei, așa cum apare rezumat în roman
(mă folosesc de traducerea franceză a lui Gilles
Chahine, traducere revăzută de autor): „Soția în-
cintătoare și rafinată a unui biet funcționar îm-
prumută dc la prietena ei, bogata doamnă F, un
colier. II pierde reîntoreîndu-se de Ia party-ul
colegial unde își însoțise bărbatul. Timp de 30
sau 40 de ani de încercări epuizante, nefericitul
cuplu se spetește ca să pună ban lîngă ban pen-
tru a scăpa de datoria pe care o contractase cum-
părind un colier valorînd o jumătate de milion,
substituit pe ascuns colierului pierdut și așezat în
caseta ce fusese înapoiată D-nei F. Oh ! cîte de
tare bătea inima Mathildei! Oare generoasa Jeanne
va deschide caseta? Nu. N-o deschide. Și vre-
mea trece. în ziua în care cuplul decrepit dar
triumfător (el, pe jumătate paralizat după 50
de ani petrecuți, cu lucrări de conțopist, în man-
sarda conjugală, ea, ajunsă o femeie butucănoasă,
de nerecunoscut, tot spălînd și spălînd podele)
vine să se mărturisească Dnei F. (care nu și-a
pierdut deloc aerul tineresc, în ciuda părului
alb), aude această replică, ce este ultima frază
a povestirii : „Dar, biata mea Mathilde, colierul
era fals! Nu costa decît cinci sute de franci»".
Acest rezumat se găsește în capitolul XIII din
Ada: în capitolul XXXI aflăm că nuvela i-a
adus Drei Lariviere celebritatea. Colierul de dia-
mante a devenit un best-seller canadian și nu mai
puțin celebru a ajuns pseudonimul pe care il
adoptase autoarea, și anume... Guillaume de
Monparnasse (fără „t", precizează Nabokov, pen-
tru ca numele să pară „mai intim").
Intențiile parodice ale romancierului sînt evi
dente, dar acum nu e vorba de o pastișă stilis-
tică ci de o parodie a însuși subiectului, a tramei
epice. A cunoscut Nabokov pastișa lui Reboux și
Muller? N-am nici o indicație în acest sens; cert
este că Genette nu citează romanul lui Nabokov.
Și totuși, ai impresia că ipoteza teoreticianului se
verifică : s-ar zice că romancierul reconstituie nu-
vela lui Maupassant pornind de la cele patru exer-
ciții de stil. Hotărît lucru. Giuvaerul a avut un
destin imprevizibil: problema e acum nu de a
distinge bijuteria falsă de cea adevărată, ci de
a deosebi povestirea originală de „falsurile" ul-
terioare.
Al. CĂLINESCU
' Bianca MARCOVICI :
„Ochiul cuvintului"
Bianca Marcovici vine dintr-un alt univers pe
care, convențional, l-am numi al scriitorului de
profesie. Nu discutăm acum noțiunea ce înseamnă
„scriitor de profesie" ci cartea autoarei intitulată
subtil „Ochiul cuvintului". Adevăratul debut, ca
poetă, Bianca Marcovici și l-a făcut la „Convor-
biri literare". A trecut și ea prin „furcile caudi-
ne" ale concursurilor literare la care a participat
și unde a obținut premii ori mențiuni datorită
talentului său.
Ceea ce trebuie remarcat în volumul „Ochiul cu-
vîntului" este responsabilitatea pe care șl-o asumă
autoarea în fața cuvintului așternut pe hîrtie
(„nașterea poemului meu se face fără lacrimi /
perlă oferită la dineu de muză / nu vreau să
schimb nici o literă / din destinul meu").
Aș compara poezia sa cu a Otiliei Cazimir și
a Magdei Isanos dacă poeta nu ar îndrăzni să se
implice cu intreaga-i sensibilitate in viața noastră
cea de toate zilele. (N-aș putea să nu mă gîn-
desc / la tot ce se înfăptuiește / liberi ca păsările
cerului / statui de cuvinte / temelii de vise-aie-
vea / cîntec ambițios în zile de pace / copii-pă-
sări, păsări copii...).
După opinia noastră, prin acest volum, Bianca
Marcovici, nu mai este o simplă promisiune ci o
certitudine a valorii verbului său. Să fim atenți !
Se conturează o personalitate poetică de care va
trebui, în viitor, să dăm seamă. O dovedesc stro-
fele din „Ochiul cuvintului", admirabil amestec
de luciditate și sentiment puse sub semnul unor
idealuri care ne aparțin nouă, tuturora...
Corneliu STURZU
Mariana ȚĂRANU-RAȚIU :
„La fereastra lumii”
In universul infinit poeta regretă că nu are
posibilitatea să cuprindă ceea ce imaginația sa
ar fi vrut. Covorul de sub picioare sau versul
de la masa de scris vor ii doar niște lotare bă-
nuite, iar concluzia rostită cu amărăciune i se
pare plauzibilă : „Substanță / prea puțină mi s-a
dat /“. De la „fereastra lumii" se pooate privi în
același timp înafară și înăuntru : marea cea verde
a pădurii se zbuciumă in bătaia vintului, pămin-
tul aspiră la imensitatea văzduhului, înserarea
este rugată să facă liniște pentru a se auzi miș-
carea constelațiilor. In ipostaza unui demiurg în-
drăgostit de zburătoare ar dori să modeleze pă-
sări, dar îi lipsește calitatea de a le dărui viață șl
înclinații deosebite pentru arta cîntatului. Pentru
zeii nemuritori cascada picaturilor închipuie un
monument in veșnică mișcare. Și in amurg o ra-
ză acționează nefast asupra inimii. Dar cîte nu
poți contempla de la „fereastra lumii", îneît un
murmur abia poate fi stăpînit : „nici nu credeam /
să fi fost / atita / umbrire / in mine / cit f
lung / cenușiu / anonim / pe drumul de piatră /
se scursese" (In amurg). Draperia de catifea foș-
nește la o primă atingere. îndelungă tăcere pe
care o regăsim mai apoi in structura atomului,
unde electronii se ciocnesc fără zgomot, sau in
șiragul mărgelelor care se rup între „uși verti-
cale". Simțul tactil sensibilează pină la Înfiorare:
„simt pe brațe / pe frunte / un abur de-alint /
mă-nfior de atingeri / mă-ntorc ■ și încet / iar
mă duc I si iar vin / șl singur mă mint" (In tre-
cere). Rațiunea stăpinește pretutindeni : lumina
luminărilor strălucitoare nu înseamnă mare lucru
pe lingă lumina din creier. Cînd organele de simț
sint insuficiente poeta pentru a contempla lumea
recurge la instrumente auxiliare cu ajutorul unui
binoclu cercetează spațiul exterior și dezamăgtiă
rostește : „doar omenii mei / nu soseau / nici
unul din toți cîți iubisem II greșeală / lentile de
spațiu / la ochi / nu dusesem / clepsidra" (Deoda-
tă plopii). In fața paginii albe poți fi o clipă des-
cumpănit : o rază de laser filtrată prin lacrimă
devine mai pură, timpul „lovește cu pliscul" în
ușa de la caleașcă, sau poți avea revelația legării1
copacilor în panglică verde. Unele nedumeriri nu-si
găsesc în cele din urmă justificarea : —Să scap de
timp » i să stau f și el să treacă I deasupra mea /
și să mă creadă moartă ? /“ (Naștere), cu at:»
mai mult cu cit se înfiripă ideea de a alcătui un
tablou modern, cu șuvițe de hîrtie, drumuri de
creion, raza unul bec : plopii sînt linii netermina-
te, dar In această atmosferă confuză actul creației
se desfășoară normal : „cu virful albastru / am
scris / pe moale caietul albastru / și noaptea / in
gînd repeta / în gînd cum scandasem poeme I
șl parcă-alergam In poeme / și parcă treceam de
poem" (De.a visul).
George BĂDăRAU
Ion TRIF PLEȘA : „Ordinul poeziei”
De la bun început poezia lui Ton Trif Pleșa a-
nunță intenții de apostolat laborios : „Fac de
serviciu în fața elegiei / urc pe schelele nemuri-
toare ale limbii române.Parcurgerea volumu-
lui „Ordinul poeziei*4 relevă onoarea acestei pro-
misiuni — cel puțin în bună măsură.
Nu se poate spune, desigur, că asistăm — cel
puțin deocamdată — la o revoluție în metodă. Au-
torul volumului se ancorează adesea intr-o lirică
narativă, comunicația emoțională înaintează gra-
dat pe fondul unei definiri geografice — și chiar
topografice — precise : „Gara din Predeal. In a-
propierea ei exista un / boschet, / se poate sâ
mai fie și acum acolo. La umbra lui înțelegă-
toare / ce mai visam : ...* (Rozmarin).
Cu încetul, asistăm la fenomenul ciudat și tulbu-
rător al apropierii lăuntrice a poetului de cititor;
Ion Trif Pleșa simte nevoia să facă aceasta sub
forma confesiunii : „Tot ce am împart cu mira-
rea / fruntea mea participă la lăsatul serii...* (Vis
cu recrut). Se înfiripă o lume în jurul cuvintelor,
lume în care poetul se mișcă fără dificultate, în
care — de fapt — este perfect integrat : „...ai sta
pe un taburet la intrarea în bloc. / Unii au lan-
sat zvonul că nu mai scrii, / lumea vine să ie
roage să nu faci prostia asta /.../ Uneia i s-a per-
mis să-ți arunce un bilet. II citești /.../ sînt în-
setată de tot ceea ce scrieți...".
Zîmbește din cînd în cînd poetul, și asta e o
treabă bună. In „Imagini noi și vechi", de pildă,
nota ironică se instalează din primul vers, de la
prima imagine, menținîndu-șl prospețimea pînă în
final ; „Să încurajăm o pădure tînără / cu un lup
sau doi.", spune Pleșa șl trebuie să mărturisesc
că, personal. îmi imaginam fără efort o simbioză
poet-pădure unde secvențele cele mai trăsnite —
„vînători poftindu-și puștile / mai aproape de
fiare", să zicem — capătă consistența unui desen
animat, reușind să ne preocupe, chiar și dacă
numai cîteva clipe. Ca orice făurar, Ion Trif Piesa
e conștient de greutatea și valoarea materiei pe
care o modelează — în cazul lui cuvîntul —, iar
ultimele versuri ale „Portret-ului IV", „In came-
ra reginei s-au împuținat păianjenii / au observat
că lyra mea îi ocolește și se sinucid cu miile. Mai
bine morți decît neeîntați de Ion Trif Pleșa. /% cu
toată aparenta lor bufonerie matamorescă au o
încărcare emotivă gravă. Sînt de fapt însemnele
de apartenență ale unui entiziast, la ultimul rămas
dintre multele ordine cavalerești ale celor fără de
pată și fără de prihană : „Ordinul Poeziei* din al
cărui sediu „Frumusețea limbii române / niciodată
nu iese cu lipsă". (Tipografie).
Volumul, în ansamblu, oferă momente agrea-
bile de lectură. Iar despincâtorului-de-fire-în-patru,
care va încerca să insinueze, de pildă, că volumul
are văi și coline, suișuri și coborîșuri, îl prescriu
lecturarea motto-ului (datorat preaînțeleptului Ba-
ruch Spinoza) : „Bucuria este trecerea omului de
la o perfecție mai mică la una mai mare".
Țitus CEIA
Ionel AMĂRIUȚEI :
„Vinovat de plecarea cocorilor"
Ionel Amăriuțel pentru care poezia e „o pădure
de cuvinte", un travaliu îndelungat, nu lipsit de
satisfacții : „sclav șl stăpîn metaforei să fii / să
umpli golul dintre om și stele / cu cele mai alese
armonii" aduce elogii limbii române, în versuri
de structură tradițională. Interesantă este viziu-
nea unor activități agrare în macrocosm os, cu u-
nelte agricole învechite, cu un plug de lemn care
totuși ară adînc, în speranța că puzderia de „se-
mințe fără nume" va genera cuvinte și armonii
alese. Invocarea unor secvențe tragice din evul
mediu (arderea Ioanei d’Arc pe rug) e un pre-
text pentru a-și dezvălui chinul creației : poetul
sălășluiește pe „un rug de cuvinte" și înfruntă
curajos acest veac de beton și uraniu. Uneori per-
sonaje romanești îndrăgite (cavalerul rătăcitor Don
Quijote) însingurat în preajma morilor de vînt se
lamentează într-un mod cu totul particular con-
vins că drumurile s-au strîns „într-un ghem de
cuvinte". Portretul lui Homer osîndit să trăiască
veșnic emoționează prin simplitate : „Nu poate
fi bucurie mai mare / decît blînda privire a
acestui orb / albăstrind cu ochii lui apele mării
Egee / cu ochii lui scăldîndu-ne ființa în azur".
O Nocturnă cu focuri și cai sugerează tihna în
spațiul rustic, în timpul unui popas, cînd caii te-
reștri sînt neliniștiți în așteptarea metamorfozei
lor în cai uranici. Din cînd în cînd răzbat ecou-
rile lirice ale lui Mircea Dinescu : „Din cîte-o stea
săracă ori avară lumina ni se scutură în
plete / te voi petrece, Doamnă, într-o seară /
cu umbra ostenită și cu mișcări încete". „Măiastră"
a dobîndit grație și energie, numai după ce mîna
unui artist de geniu a transformat j/îatra rece și
grea, șlefuind-o. Se declară vinovat de plecarea
cocorilor mai ales că zborul acestora lasă urme
în univers și în suflet. Altădată „păsări de fum"
migrează spre locurile copilăriei ; imaginea ștearsă
a acestor zburătoare dau o notă fantastică peisa-
jului. Poezia e un castel „din metafore rare", edi-
ficiu iluzoriu, gata să se risipească la prima în-
cercare de a pătrunde în intimitatea acestuia.
Nu-i rămîne aventurierului decît să viseze, să-și
construiască o lume a sa, unde îl întrețin ha-
lucinațiile : „Să născocești cumpărători / la vechi
gravuri, de care /nu ai vrea să te desparți nimi-
cind / îndrăgostit să fii de o oglindă ștearsă / să
mori cîte puțin privindu-te în ea / preafericit că
vei scăpa de vise / și-ndurerat ca nu vei mai
visa*4. Singurătatea vieții în doi îl face să îngaime
amar : „Presimt în ulcioare atîta tristețe / îneît
mi-e teamă să beau". Sarmizecetusa pare o alcă-
tuire de „pietre gînditoare", pentru care călăreții
cu noaptea încîlcitâ în barbă coboară să se odih-
nească. Nu lipsesc idilele. Poetul cere iubitei să-1
lase să privească prin lacrima rămasă pe obraz :
după ce privește un lan de maci își imaginează
că împreună cu iubita lui au fost o clipă „doi
maci într-un sărut „In atmosfera plină de tris-
tețe și singurătate : „Vinul a înnoptat în pahare /
și e atîta de întuneric îneît / pînă și umbrelor
noastre / li se face urît", se profilează destinul
amar al poetului : „Umbra ta crește pe ziduri /
înaltă și dreaptă / de parcă ar fi propria-ți spîn-
zurătoare..."
B. GEORGESCU
Lucreția ANDRONIC :
„Ușa dintre cuvinte"
Ușa dintre cuvinte veșnic deschisă este însăși
poezia : un spațiu al fantasmelor unde oamenii
simt că au comun bucuriile și supărările ; un
grup de stele „în formâ de inimă" cunoaște o
limbă de circulație universală, aerul se umple de
muzica serii etc, ușă miraculoasă la casa de Ja
răscruce. Existența ierbii produce dezordine în
lumea celor care cugetâ : „De frica ierbii / îmi
ridic sîngelc în trunchiul copacilor să moară / pe
verticală / și fără aduceri aminte* (Gratuitate).
Indemul spre pulverizare și contopire în marele
cosmos devine o constantă a discursului liric. Cu
riscul oricăror sancțiuni, poeta speră într-o mă-
runțire organică, în razele de soare sau în nisi-
pul mâril. Se identifica cu un mediu acvatic unde
apele bat în maluri șl trestiile se frîng, iar oa-
menii refuză frunzele ude. Motivul casei, al locu-
lui intim, cu atmosferă sărbătorească, dar cu di-
mensiuni planetare, este unul dintre nucleele de
organizare în texte. Este exclusă singularizarea
In univers : oamenii își acordează aceleași strune
ale sufletului, au interese comune, îneît oricine
ar putea exclama : „nimeni nu cîntâ / nimeni nu
plînge / singur în univers / Nimeni nu plînge
degeaba" (Echilibru). Din fericire numai ființele
raționale pot să sufere. Dacâ natura ar avea această
calitate ar trebui să fim martorii degradări] unor
frumuseți inegalabile : „Dacă apele ar plînge /
La gura mărilor ar fi numai spini / iar gura so-
belor ar mistui / imense plantații de crini" (Dacă).
Un dans înseamnă o amețeală plăcută, un fior
sublim, cu echivalente numai în ritmurile florale.
Dar dansurile se întrerup, și nostalgia locurilor
natale poate fi ~u greu stăvilită. In roza vîntu-
riior poeta are ^velația grădinilor de acasă, cu
straturi de gherghine, a ștergarelor de in, a ul-
cioarelor, a stîlpilor din cerdac. Acolo, la țară,
cabalinele, suportă cu greu arșița verii : „Sub fu-
megînde nări de cal / un duh de sete singuratic /
ascunde-n cumpăna din deal / văzduh cu miezul
de jăratic** (Sete). Lemnăria locuinței are origine
dubioasă. Poeta refuză să creadă că lemnul ușii
a fost cîndva copac ci, mai degrabă i se pare a
fi fosf un călugăr sătul de post și de schit. Un
alt motiv liric tratat cu succes este motivul po-
dului. Podul, considerat o amăgire, nu permite
adevărata comunicare. Singura certitudine rămîne
curgerea vremii : înșeală trecerea / podurile stau
pe loc numai eu mă duc / mă duc căutînd fru-
musețea văilor / tot mai la vale, mai la vale /
pînâ n-o mai găsesc" (Intre un mal și altul). Un
sfîrșit tragic au cireșele, comparate cu prințese
egiptene care n-au mai găsit loc în piramide sau
pe malurile Nilului — cireșele înțepenesc pe ra-
muri. obligate să se acomodeze cu condiția lor
umilă : „Cireșele nu cad / ca nucile ori ca merele /
vara le uită fără sarcofag / și ele tac / tac negru /
si tac înțepenit / nepăsarea le știrbește demnita-
tea / dar tac, tac. tac semețe / și singure ’si
poartă doliul" (Prințesele egiptene)
G. BĂDESCU
Errata : Poezia cu titlul Partidul meu din nr.
11, pag. 10, col, 3, aparține autorului Vasile
Prostire.	•
Virgil HUZUM
Ca argintul plin de
carate umbroase.^.
varia
Viniciu GAFIȚA :
„Ningea peste rododendroni"
Printre cărțile dedicate turismului, „Ningea
peste rododendroni" (Viniciu Gafița, Editura
„Albatros" 1987), este indiscutabil, una de ex-
cepție. Aceasta, deși nu chiar de turism e vorba
în ea, ci despre drumeții — termen care are o
semnificație aparte, indicînd nu prelungirea civi-
lizației în spații rustice, montane sau exotice (in-
clusiv cultural exotice), ci o împătimită înaintare
pe poteci singuratice sau necunoscute, întru con-
topirea afectivă cu meleaguri de taină sau cu
ținuturi de o aparte frumusețe. A face Ceahlăul
capătă, într-un atare context, o specifică, defi-
nitorie conotație, care adaugă rîvnitei performan-
țe alpinice, aura poeziei. Desfășurate pe o peri-
oadă de douăzeci de ani — din 1965 pînă în 1985
— drumețiile înfățișate în carte au sensul unor re-
velații. Peisajul, ambianța, faptele, totul desco-
peră în fața ochilor uimiți ai cititorului magica
frumusețe â meleagurilor patriei.
In plus, cartea are și aspect de story. O echipă
constituită în oaza unui entuziasm spontan, va
relua, an de an, obiceiul de a parcurge, vara, tra-
see montane, fiecare întreprindere de acest fel
fiind un original „Joc de-a vacanța" în care, ca
și în piesa lui Sebastian, se nasc prietenii, se re-
liefează superbe trăiri umane, se realizează o ex-
periență unică, în felul ei, de neuitat. De fiecare
dată itinerariul este altul, zona străbătută — alta
— Apuseni, Carpații meridionali. Ceahlăul etc. A-
ceeași rămîne însă înfiorata bucurie a întîlnlrii
cu neprevăzutul —veritabil spectacol al naturii^ cu
suspans, conflict și deznodămînt. Personajele sînt;
muntele — un anumit munte, pădurea — o anumi-
tă pădure, rîul — un anumit rîu. Tema o consti-
tuie destinul, lecturat în cele mai pline de prospe-
țime priveliști care capătă, sub pana lui Viniciu
Gafița o neașteptată concretețe. Ele se derulea-
ză^aevea în fața cititorului chemat să guste fiorul
desprinderii de rutina zilnică, al planării la alti-
tudinea unor superbe trăiri umane, care ne resti-
tuie ceea ce în agitația zilnică pierdem — profun-
zimea acelor clipe unicat în care a fi înseamnă a
te dărui, a năzui, a iubi: viața, patria, lumina ?
De altfel, iată cum sînt intitulate capitolele căr-
ții : „Frumusețea plecărilor. Bucuria reîntoarceri-
lor", „Cea mai frumoasă vale", „Rătăciri". „De
unul singur" sau, simplu, „Apuseni", „Călimani".
Sau și mai simplu — patria, în ceea ce, ca na-
tură, oferă drept inegalabil tezaur, de pilde în ima-
gini, pentru inimă și minte. Despre toate acestea
ne vorbește convingător, cu vibrația unei auten-
tice declarații de dragoste, Viniciu Gafița, în a_
ceastă admirabilă carte care este „Ninge peste
rododendroni*.
Carte care merită să fie citită, ea oferindu-ne,
sub forma reportajului sau a jurnalului de călă-
torie, profesiunea de credință a unul scriitor
aflat — și pe această cale — în dialog cu citito-
rul. Dialog înscris la capitolul unor mai
mult decît elocvente mărturii în contemporaneitate.
Alexandru FRIDUȘ
Marin VOICULESCU : „Gîndirea
aforistică in cultura românească”
Încă din excursul introductiv, profesorul (și
filozoful) formulează judecăți de valoare cu
privire la definirea noțiunii de Carte, por-
nind de la o suită de întrebări faustlene, pentru a
concluziona, prin o Idee de forță, că mobilul lu-
crărilor sale îl constiuie dorința nedisimulată de
a comunica si a se apropia de cititor, pentru a-i
modela conștiința prin intermediul aforismului, al
cuvintului de duh, de înțelepciune. Astfel, ni se
dezvăluie în meditațiile sale, mereu interogîndu-se
asupra condițilei omului, in dorința de a-1 trans-
fera cititorului gîndurile, chinurile, psihologia și
morala sa.
După cum remarcă Mihnea Gheorghiu, In Cuvînt
înainte, această lucrare ni se înfățișează ca o suită
de microinformațil de tip antologic, dar cu o
abundență de impresii și propuneri personale me-
nite să-i argumenteze alegerea, dedicate unui nu-
măr de mari intelectuali care au marcat piscurile
culturii naționale, fiind vorba de : Petre Andrei,
Lucian Blaga, Petre Botezatu. Vasile Conta, Mihai
Eminescu, Mircea Florian, Dimitrie Guști, Nicolae
lorga, Athanase Joja, Titu Maiorescu, Simion Me-
hedinți, Grigore Moisll, P. P. Negulescu, Octav O-
nicescu, Vasile Pârvan, A. D. Xenopol, Ștefan
Zeletin s.a. Autorul supune unei profunde anali-
ze șl valorizări axiologice gindirea aforistică a
ilustrelor personalități, exprimată în legătură cu o
largă arie tematică privind : problematica umană,
în particular, viziunea omului român, a poporului
român cu privire la trecut, prezent, viitor, artă,
știință, cultură, național, internațional, universal,
independență, suveranitate, neatîrnare, sentiment
național, conștiință națională, mîndrie națională,
patrie, patriotism, internaționalism, solidaritate, e-
roism, curaj, pace, libertate, cinste, adevăr, puri-
tate, modestie, omenie, clemență etc.
Politologul și filosoful au meritul de a fi comen-
tat, interpretat, regîndit șl pus în relație, cu di-
verse alte puncte de vedere, unghiuri de aborda-
re, reflecțiile selectate conturînd, astfel, gîndirea
originală a unor exponenți de seamă ai filosofi-
ci, artei, literaturii și istoriei românilor. Deși con-
sideră că întreprinderea sa nu vrea să fie o lu-
crare de filosofie sau de istorie a filosofici, apre-
ciem, în consens cu alți exegeți, că ne-a oferit o
formă originală, sui generis, de creație filosofică,
de maniera genului scurt, realizînd veritabile ra-
diograme pentru a scoate în reliez mirabila să-
mintă a gindirii lor aforistice prin care au dat
strălucire filozofifei si culturii autohtone.. Este un
demers profund științific, cu implicații benefice
pentru ampla preocupare a spiritualității românești
contemporane, de valorizare a creației înaintașilor.
-Si pe bună dreptate, sublinia Constantin Noica
faptul că _în cultură nu te naști niciodată în con-
diția de prinț ; trebuie să obții recunoașterea ei“.
C. Gh. MARINESCU
A trecut în lumnia lumii umbrelor, la Focșani, poe-
tul Virgil Huzum, cel mai cărunt poet din Moldova, în
vîrstă de 83 de ani.
Fusese membru al Societății Scriitorilor Români, al
Uniunii scriitorilor din R.S.R., precum și membru fon-
dator al Cenaclului Uniunii Scriitorilor — Focșani.
Licențiat în litere și filosofie, dar și în farmacie,
fiul renumitului farmacist loan Huzum s-a dedicat cu
fervoare, atît poeziei cît și științei „alchimiste", pe care
i-o impusese părintele său.
Opera lui Virgil Huzum însemnează doar patru cărți
de poezie : A Ia maniere de... (pastișe și parodii), Edi-
tura „învățătorul Român", Focșani, 1926 ; Zenit, Editura
„Luceafărul", București, 1935; Bolta bizantină, Editura
„Soccc", București, 1929 și „Mirajul sunetelor, Editura
„Ca-tca românească", București. 19’9.
Despre poezia sa au referit de-a lungul anilor, cu
înțelegere și simpatie : Octav Șuluțiu, Ovidiu Papa-
dima, Pompiliu Constantinescu, Pericle Martinescu, că-
rnii Baltazar, Ladislau Găldi, Ion Biberi, Constantin
Ciopraga ș.a. A fost un simbolist și un parnasian, deo-
potrivă, iar ca om — un model de frumusețe sufletească.
Prin căderea cortinii peste viața și poezia lui Virgil
Huzum se încheie o existență civilizată, dedicată artei
și lumii calculate a „balanțelor farmaceutice".
Poezia Moldovei și a Țării a fost părăsită de încă un
devotat și adevărat cavaler. Unul dintre cei autentici,
ca argintul plin de carate umbroase...
Florin MUSCALU
Convorbiri literare — 14
sibiu.
DORIN
pendența
ure lumina". Atît. ■ Paul GON
.Convorbiri...". ■ Gabriel GONDOR
3OTA — Drobeta T.
din Și toamna se reține,
greșelile de ortografie :
ro inventate
..Convorbiri literare prin corespondență
3 Florin BURCIU — Rădăuți. Forțați inso-
litul („privesc carcasa / zîmbetului tău ’/ ca pe
relicvă / împrăștiată peste fluturi") ceea
:•? nu exclude efectele involuntare parodice :
. u eram o ploaie / decolorată de așteptare /
în o movilă de nisip / pătată cu ruj". Aș vrea
; a-eulț glasul dv. adevărat. ■ Octavian BU-
TUZA — Baia Mare. Nu-mi dau seama dacă
:i p:;.gresat sau nu. Poeziile au un sunet clar,
d:: păcate și comun, pe linia unui sentimen-
transparent care nu forțează nimic la
nivel de limbaj, acceptînd soluțiile agreabile și
de : „torță vie / luminoasă / a visului meu
uenit / fâptura-ți pribeagă / în mereu a-
■e ' spre case fără temelie / Ai ajuns, /
întors la mine ? ... / / pleoapele strivesc
ii Împovărate ! de truda nopții". ■ lo-
CREMENE — Galați. Am reținut Niște
pisări și Septembrie. ÎB Adrian DANCU —
Versurile au o anumită amplitudine care,
din păcate, apare provocată și nu firească.
Apar și precizări care sporesc senzația de ar-
tificiu : ..sufletul se înmulțește, / de-a pu-
ruri iminent, / în delicioase sinuozități îna-
ripate / cu pîlpîiri abisale / plătind tribut do-
rului / (sublimul dor topit în necuprins"). E
/ cu tăcerea înflorită pe gură / și surîsul îm-
prumutat pentru totdeauna / fiilor neîntorși".
Ilulian NUȚA — București. Vedeți poezia ca
pe o performanță a exprimării laconice. Pă-
catul cel mare e că aproape fiecare text pare
un fragment dintr-un altul mai mare, un de-
taliu dintr-un întreg. Nu are, cum se spune,
„autonomie de zbor". ■ Florin ONCESCU —
Craiova. Aveți certe calități de prozator pe
care, în ceea ce mi-ați trimis, le risipiți în-
tr-un soi de cazuistică asupra condiției cu-
plului. Pentru publicare am nevoie de ceva
rotund, încheiat și, mai ales, semnificativ. Sînt
Tinerețea celor 75 de ani
M. IFTIMIE
Iași. Două versuri rețin a-
tenția : „Iar eu ascult in parc, în nemurire
/ Acel fragment din liniștea cerească". Am
impresia că e o întîmplare întrucît restul ră-
mîne undeva foarte jos. ■ Val. IONESCLT
PRAHOVEANUL — Ploiești. Prea puțin can-
titativ și calitativ. B Lcv KOTTEA — Bucu-
rești. Eforturile de rupere a legăturilor obiș-
nuite dintre cuvinte (în maniera lui Nichita
Stănescu) nu „produc" în ce vă privește nimic
convins că se poate.
Neculai ROȘCA
.Apăsați" cuvintele : „în aerul încins /
printre petale / demult răstignite / pe cruci”,
ir început bun ar fi: „îmi număr clipele /
rămase pe etajera din baie / pînă la apusul
>r.«relui / cind / șarpele îmi mușcă / trupul
obesit". Restul e crispat și banal. H Daniela
Iași. Mai puțin diluate Secretul
sfinxului și Tratat de singurătate. In textele
mai lungi tensiunea scade. ■ Gheorghe DRA-
Sevcrin. Notația
Ce ne facem cu
prizonerat, înbuc
ftc. ? ■ Mona GHEORGHIU — Iași. Există o
comparație care spune ceva în limbajul poe-
ziei : „Dragostea noastră a fost / [...] Ca niște
>chi ce nu se deschid / De teamă să nu li se
Turda.
iper ca în februarie să apară un grupaj și în
Su-
'eava. Citiți răspunsul dat Gabrielei Rusu. Spu-
,ieți „văd chipul tău gingaș, iubită", numai
că versurile nu mă ajută să-1 văd și eu, citi-
torul dv. Cel mult pot să vă mulțumesc pen-
ru informație, dar nu asta vreau să aflu eu
ie la dv. ■ Cezarina HERMEZIU — Brașov.
Pentru cine vedea pînă acum în Ma-
uscriptum doar o publicație de ar-
hivă, merituoasă pe linia unei arheo-
ogii literare productive, numerele din a-
cest an pun și mai bine în evidență ca-
racterul complex al responsabilității cultu-
rale asumate, încă de la întemeiere, de
către realizatorii acestei publicații.
Receptivă nu atît la documentul inedit în
sine, cît la reverberația lui reală sau po-
tențială în actualitate, Mansucriptum-ul
întreține un dialog viu între noi, cei de
azi, între curiozitatea noastră și valorile li-
terare ale trecutului, valori re-văzute din
perspectiva textului pînă acum necunoscut,
adică nou. Se demonstrează astfel că (și
cum) o revistă de documente trebuie să
fie o revistă de actualitate și nu doar —
fie el și foarte somptuos — un muzeu (al
imaginarului) care își sporește periodic
fondul prin achiziționarea de noi
nate.
Că lucrurile sînt gîndite în acest
al unor imperative conjugate, ne-o
expo~
sens,
dove-
desc și „tiparul" publicistic pe care revista
și l-a „croit" în ultima vreme, diversifica-
rea sumarului, apariția unor rubrici noi
— cu toate menite să implice mai mult
istoria literară în faptul de cultură de
azi.
In linia acestei binevenite deschideri spre
actualitate numărul 3/1987 se impune ca o
reușită exemplară. Sub genericul „Inde-
suma vieții noastre istorice'
sînt regăsite și comentate fragmente pu-
blicistice eminesciene (cu un studiu intro-
ductiv de D. Vatamaniuc), o variantă a
Discursului de recepție la Academie al lui
Liviu Rebreanu (prefață de Stancu Ilin),
un fragment din romanul Vremuri și oameni
al lui Agârbiceanu (transcris și adnotat de
Victor Iova), și un articol politic al lui O-
nisifor Ghibu (comentat de Viorica Moisuc).
Dan Zamfirescu, D. Micu, Dan Berindei
și G. Gană readuc în prim plan persona-
litatea copleșitoare a Iul Nicolae lorga.
memonam
interesant,
rești. Nu
■ Valentin MANOLIU — Bucu-
sînt în măsură să confirm — nici
măcar să pricep — valabilitatea științifică a
ipotezelor (teoriilor ?) dv. Adresați-vă colegilor
de la revista „Știință și tehnică". In ce mă
privește, mi-ar place ca materialul să fie în-
ceputul unei schițe umoristice. Aștept conti-
nuarea. ■ Clarisa MĂLIN
lași. Aveți un
netăgăduit simț al picturalului, care, însă. în-
deamnă la excese. Fraza e adeseori încărcată
și suprasaturată liric. S-ar pnt"a să fie "n
defect inerent pentru un începător și să dis-
pară cu vremea și cu experiența. ■ Mirela —
Iași. Cred că ați înțeles cîteva fapte esențiale
din poezia lui Nichita Stănescu, și asta în-
seamnă foarte mult. Că scrisul e un foarte
bun exercițiu de lectură e foarte adevărat,
dar nu trebuie să fie numai atît. Trebuie să
depășească stadiul explicativ, s Alexandru
NEGRUȚI — Tg. Mureș. Naivități inexplicabi-
le („Te-ai iubit cu spațiul și-ai născut un
trandafir / ce înțeapă timpul viu al vieții mele
/ si-1 oprește cînd nu ești / și-1 alungă dacă
ești") compromit reușite răzlețe. ■ T. NOI-
MIȘ — Suceava. Cu unele simplificări Bunica
are ceea ce se cheamă fior : „Dimineață o-
bosind geamul / călătorind între pereții
Continuă cercetarea arhivei unui alt mare
savant și scriitor român — Mircea Eliade
— si sînt date la iveală mai multe texte
de tinerețe : proză și două eseuri din pe
rioada studiilor, cu toate prefațate de e-
seul lui Constantin Noica, intitulat Deschi-
derea unei creații exemplare și originale.
De asemenea, continuă dezbaterea din ju-
rul „cazului Mariana Vidrașcu", romanul
lui Sadoveanu, caz discutat în „recurs" ae
Fănuș Bâileșteanu, și ilustrat cu noi pagini
din jurnalul Constanței Marino-Moscu. Două
incursiuni în fondul de manuscrise al
M.L.R. dau la iveală o Autobiografie și un
Memoriu de activitate semnate de Lucian
Blaga, Ia care se adugâ piesele dintr-un
alt dosar cuprinzînd acte juridice redac-
tate de Caragiale și trebuincioase lui în
spectaculosul „procesai Momuloaiei". Apro-
piindu-se de zilele noastre, revista publică
o mărturisire și două interviuri ale lui
Marin Preda și evocarea comemorativă
A. E. Baconsky, care a avut loc în pri-
măvara acestui an la „Rotonda 13". Numă-
rul este întregit de două intervenții con-
sacrate aniversării a trei decenii de Ia
înființarea Muzeului Literaturii Române
(Șerban Cioculescu și regretatul Nicolae
Ciobanu) sărbătorire în conteextul căreia
trebuie citite și ineditele Perpessicius ; a-
poi de rubricile stabile Scriitori români în
arhive străine, Scriitori străini în arhive
românești, Consemnări, Fișier bibliografic.
Nu putem încheia fără a sublinia încă o dată
modalitatea diversă și fertilă prin care re-
vista „Manuscriptum" înlesnește dialogul
dintre valorile trecutului și o actualitate
mereu interesată în a și-I apropia în a-i
pătrunde tainele. Este, bineînțeles, un gest
echivalent cu un veritabil act de cultură,
săvîrșit cu înaltă profesionalitate și pasiu-
ne de redactorii și colaboratorii revistei,
este un gest care probează, pe lîngă serio-
zitate față de zestrea literaturii naționale,
un spirit căutător neobosit, mereu proas-
păt, mereu tînăr. (A. B.)
Am ajuns, iată, să vorbim și despre Con-
stantin Noica la timpul trecut. II știam Ia Păl-
tiniș, citind, reflectînd, scriind, convorbind, și
'acest simplu gînd era suficient pentru a ne
«feri de ispitele zădărniciei. Orice spirit refle-
xiv înnobilează spațiul dimprejur, împrăștiind
lumină. 11 știam pe Constantin Noica în per-
manent exercițiu al funcțiunii reflexive și
xemplul său era tonic și stimulator : da, se
mate gîndi pe cont propriu, se poate gîndi,
adică se poate supraviețui. Este principala lec-
ție vie oferită contemporanilor de Constantin
(Noica. Acum, cind vestea dispariției sale e du-
reros de proaspătă, cu greu ne-am putea pune
în paranteză omeneștile sentimente spre n
pune ce a însemnat el în cultura română,
nsă oricît de încețoșată ne-ar fi privirea, ne-
putincioasă a vedea drept, conștiința faptului
fe unul dintre avanposturile gîndirii îndrăznețe
casci
Suceava. Aș remarca fluența rostirii și un a-
nume inefabil care, pe alocuri, caligrafiază fără
ezitări imaginea. Cînd veți putea evita un
anume surplus de cuvinte aceste calități vor
fi și mai pregnante, iar vocea lirică va că-
păta personalitate. Reveniți. H Gabriela RUSU
— Iași. Cînd aveți în vedere „frumusețea cal-
dă" a unor versuri, eu, cititorul, trebuie, in-
stantaneu, să precep această frumusețe, nu
numai să aflu de existența ei. Poezia nu e un
text despre ceva, ci însuși acel ceva devenit
text. E unul din cele mai simple principii de
funcționare „ale mecanismului poetic". Restul
sînt, ca să zic așa, accesorii, mijloace prin
care se asigură buna lui funcționare. Am sim-
plificat cam didactic lucrurile, pentru că dv.
ca și alți corespondenți, nu aveți o imagine
clară (de fapt intuiția necesară) asupra rostului
unei îndeletniciri care, dintr-un motiv sau al-
tul, tentează B Cătălin SEREDIUC — Sucea-
va. Un „peisaj marin" iese oarecum în evi-
dență : „Un cîntec se desfăcea dintr-o zare /
0 străduță flancată de stîlpii gardu-
rilor, ce împrejmuiesc mici acarete,
urcă din Podul Bucșinescului spre
inima tirgului. La „număr 4“ e casa in
care a locuit Otilia Cazimir, între anii 1908—
1967. în 1972, anul deschiderii Casei memo-
riale, construcția și-a păstrat autenticul
caselor bătrînești presărate pe ulițele la-
șului. In fața casei, grădinița cu flori, ca
și altă dată, cu parfum amărui de liliac.
Busuiocul, crăițele, lăcrămioarele, trandafi-
rii, zorelele așezate în ulcele de lut sau
risipite pe fondul întunecat al scoarțelor
înveșmîntfază și astăzi „iatacul poeziei" de
unde, în urmă cu 75 de ani, o liceana tri-
mitea mesajul ei timid de dragoste, spre
una dintre cele mai valoroase reviste li-
terare „Viața românească", care i-a publi-
cat în numărul din noiembrie/decembrie
poezia Noapte.
Anul debutului (1912) i-a schimbat nu
numai destinul, ci șl identitatea : din Ale-
xandrina Gavrilescu în Otilia Cazimir. In
cei 75 de ani de viață a publicat poezie
Lumini și umbre, 1923 ; Fluturi de noapte,
1927 ; Licurici, 1930 ; Cîntec de comoară,
1930 ; ”artidului de ziua lui, 1961 ; proză :
Din întuneric, 1928 ; Grădina cu amintiri,
1929 ; în tîrgușorul dintre vii, 1939 ; A
murit Luchi, 1942 ; memorialistică : Priete-
nii mei scriitorii, 1960 ; traduceri : O viață
de Guy de Maupassant ; Calvarul de
Tolstoi ; Opere de K. Fedin, Ondine
A.
de
Lovindu-și
tr-o scoică
țărmul de
targe / Fu
SPATARU
tristețea de pești / / Ascultam din-
povești / Incercînd să adorm peste
alge / Cînd Luna cu înspumate ca-
ridicată de păsări la cer". V Indira
— Iași. Remarcabilă tensiune și
un fior tragic autentic. Din păcate, confesiu-
nea nu iese din condiția de document privat
(jurnal). E Ion TOPlRCEANU — Sibiu. Renun-
țînd la strofa întîia și a treia (din Sărbăto-
rile griului), nu-i rău. IS Constantin SIRGHI
— București. Inconsecvențe inacceptabile. Bu-
năoară, Oglinzi începe pro/nițător: „E ceasul
cind plesnesc oglinzile / sub greutatea celor
ce se privesc", apoi totul intră în „normal".
Cornel VANA — Cîmpia Turzii. E bine,
mai ales în De toamnă și De dragoste, adică
în notația ușor manierizată. De asemenea, o
notă bună pentru Și mama.
Daniel DIMITRIU
Premiul acordat de Editura
Junimea” la cea de-a XIX ediție
a Concursului de poezie
„Nicolae Labiș”
J. Giraudoux, Frenezie de Chappuis, Dul-
cineea de C. Baty și peste două sute de
articole în ziarele și revistele vremii.
Otilia Cazimir a știut, ca scriitor auten-
tic, să se întoarcă în vîrsta copilăriei, dă-
ruind celor mici, cele mai frumoase poezii :
Baba iarna întră-n sat, 1954, care poate fi
socotită „cartea de căpătîi" a oricărui co-
pil. Premii de prestigiu, precum „Premiul
Academiei" 1927, Premiul „Femina Vie-
Heureuse", 1928, Premiul național pentru
literatură, 1937 și înaltele distincții în anii
epocii socialiste i-au răsplătit truda asu-
pra cuvîntului. I-au fost dedicate „meda-
lioane" literare de către G. Ibrăileanu, M.
Sadoveanu, Mihai Codreanu, G. Topîrcea-
nu, T. Arghezi. A dăruit, la rîndu-i prie-
tenilor-scriitori, portrete meșteșugite cu
artă care-și păstrează nuanțele, deși a
trecut mai bine de un sfert de secol.
In casa de pe strada Bucșinescu, „casa
copilăriei", cum a numit-o un prichindel,
scoarțele vechi, adevărate blazoane ale
strămoșilor, cărților, manuscrisele, tablou-
rile, fotografiile imaginează o lume a tre.
cutului. Doar
pele, pare să
75 de ani de
55 de ani, de
ceasornicul ce-și ticăie cli-
ne amintească că s-au scurs
la debutul Otiiiei Cazimir
cînd poeta începuse a mi
închinare lui Blaga
poetul mai trece prin nopțile noastre
prin el
frigul nostru curge în sus
salcîmii ard alb și înalt
candelabre fragil răsucite
spre huma la care
în spirale
cristalul devine mai pur
Preludiu
Tot ce lovește în mine
devine cîntec
Chiar ninsoarea aceasta care nu-i pentru noi
Sună căzindu-mi
Ca un pian rănit
Tot ce lovește în
Umbra ta
Prelungă și căruntă
E gindului meu
Rana luminii din clape
pe trup
de umbra ucisă a
lucrurilor
mine
devine cîntec
Cuvintelor mele
N-am învățat încă
Vouă să mă închin
Voi sinteți mai degrabă rezonanța lucrurilor
a gindului rostindu-se mult mai departe, în sine
și în numele meu din șapte litere
sunetele tac dinspre-înăuntru
Codruța CIUBOTARU
Re ve r berații
a încetat să mai existe se impuse aproape de
la sine. Constantin Noica a crezut pînă Ia
capăt în puterile rațiunii, încredințîndu-li-se
fără rezerve. A întrupat, la noi, tipul gîndito-
ruiui despovărat de contingențe, stingaci si
pitoresc, de aceea, în viața practică, sigur de
sine numai in purele domenii ale spiritului.
Dacă, paradoxal, a fost un filozof de succes,
pricinile sînt de căutat în două direcții. Pe
de o parte, în efortul său de naționalizare a
filozofiei românești. Rostirea filozofică româ-
nească. Sentimentul românesc al ființei, Crea-
ție și frumos în rostirea românească veneau
în întîmpinarea unor mai vechi deziderate, răs-
pundeau unor așteptări deopotrivă sentimentale
și ideologice, de aceea au fost îndată selectate,
adueîndu-i autorului o popularitate puțin obiș-
nuită printre filozofi. îndreptarea spre izvoa-
rele naționalității, invocarea acestora altfel de-
cit prin simple exclamații, năzuința de a con-
tura cu mijloacele dialecticii specificitatea na-
țională I-au proiectat pe Constantin Noica în
plină mitologie cotidiană. Pe de altă parte, in
retorica personală a scrierilor sale, ce îmbină
Neodihna tatălui
Cînd sc-ntorcea de Ia cîmp,
tatăl meu frămînta intre umeri
întunericul nopții,
partea de lună dăruită cîmpici
intra în ochii lui
fără cer și fără ciocîrlii,
uneori își muta casa în gînduri
și nu știa dacă pașii lui se aud
ori numai puii de lup
lingă roțile carului.
Galben, aerul se desprinde
din miezul poemelor,
mîna luminează departe,
peste anotimpuri migrează culorile
și auzi cum se prăbușește în sine copacul
care ține răsuflarea ta
să nu cadă.
patetismul cu
plastică. Dacă
tării, eseurile
de a provoca
El reprezintă
o incontestabilă disponibilitate
nu sînt ele înseși rodul exal-
lui Constantin Noica au darul
exaltarea spiritelor disponibile,
un stil al reflecției ce a mar-
cat pe mulți și va marca pe încă și mai mulți,
fascinați poate nu atît de profunzimea de
gîndire, cît de vocabularul suav-poetic și de
ritmata sonoritate a frazelor. Timpul e, de
acum înainte, de partea filozofului, cărțile Iui
vor avea parte de examinări senine, ce vor
cîntări fertilitatea ideilor conținute. Biografia
omului s-a încheiat, pentru a lăsa Ioc operei
să-și urmeze drumul.
,A. D.

Numai mîinile lui
nu și-au imbătrînit rostul.
Cu ele se uită lung în adîncuri :
„Ai cui sinteți voi 1“ ne întreabă
și pămîntul seamănă cu păsările
care tot vin și pleacă
peste sufletul Iui.
Marin RADA
și
la
oam
toam
ușur
conș
icio
ebut
li nopți la rînd asupra versurilor. Fid
testamentului literar, precizat încă
1930, în poezia Prefață (volumul Cîntec
comoară: „Un pumn de vorbe simple-ț
vrut să strîng, / Și să le-nșir pe gîndur
mele, / Așa cum strîng copiii
crîng / Hurmuz lăptos cu boabe
marea poetă rămîne un model de
zitate.
Se cuvine, ca la 75 de ani de
să-i așezăm portretul în vitraliul i
de seamă din această parte a țârii.
Marga
CE
Convorbiri — 1887
Surprinzătorul A.
4
di
m
•stent lila
inșii naiorej|s-
Surprinzătorul A. Costin pune —-
baza sistemului său critic principiile Iispecțîr’d
ciene ale adevărului și frumosului, stf mensiu ni
orice abatere de la reflectarea în dif Inclus >v
profund „obiectiviste" a fenomenologului... < de
spirituale supuse observației prozatori „la fant e-
la Vrancea și acordîndu-i dreptul i nvenția e-
zie“ numai atunci cînd e vorba de /’se a „ico *a-
pică a juxtapunerii pînă și capricioaiea fenome-
nelor" depistate și extrase din lunw'abil : „f ap-
nală a ordinarului vabil și verific’ nt, în 1 'te-
tele răzlețe, episoadele, tipurile su 'vatiuniț . nu
ratura de astăzi, de domeniul obseț area lor m-
mai încape îndoială, dar împreurț*mbjna ș i ne-
tr-un tot firesc, modul de a le ca de don leniul
riva. cu un cuvînt invențiunea. ijtele ob’teiva-
imaginației. care scoate din da^nou și armo-
țiunii și produce din ele un tot ” : critic a mal
nic". Și mai explicit, aplicativi idera ‘
veche, numită dogmatică, cons: ă" are
ui" și
■ aceasta
■ în ve-
anume
„lipsă de inspirație". Critica ..no’,
dere „nervul delicat al artistuf
faptul că acesta „izbit" de lume
îmbracă pe aceea din urmă cu
creatorului, excepțional alcătuită ---------- -
următor : „El ne va reproducere asupra obiec-
ta estinzînd această subiectivități ele, pentru no,
■■t idealizat»' de-
telor văzute simplu de noi, și
>a din afară o
subiectivitatea
cam în felul
natura și via-
' arul atunci ad-
ne vor apărea pînă la un puni. — —
și pentru el rămîn reale. Cetit! tă r™ creierul
miră partea frumoasa resultr ințea za, m ace-
distîns al scriitorului si încuvjhsă d m realitatea
lași timp, partea adevărată trlliplă 'nsă cu au-
'.lipsește" o ase-
->iecti vitâtli atot-
■ance'al. insă vo_
care-1 înconjura". Ce se Intim
torul (Delavrancea) căruia îi a
menea intensitate totuși a sufl--------- .
cuprinzătoare ? : „EI Me Ia vi! fantasie violentă
ieste s-o înlocuiască printr-o 11 fantasie care ne
și compactă chiar în nuvele, f
deoparte n-are căldura și inte
real, iar pe de altă narte nici _
al estinderii sau Idealizării ijsunt curat ima-
orice bucată a sa. persoanele 0 vage și banale .
ginative, cînd încetează de a fii
Cuprinsul în care se agită ai
snune A. Costin, sărac în fapti
detalii, e mai mult cadaveric.
restul adevărului
asjpectul frumos
„cehtui real. In
; ceste personaje,
și îngreunat de
tentice atingînd doar latura p?
5 suflul vieții au-
xterioară decla-
rul" ori „Liniș-
rată, asa îneît, citind „Trubadu
bl cum nu poți
acestor oameni.
te", ridici din umeri și te între
■ntelege împletirile patimelor J , .'?r' des!
în specie suferințele șl amoruri Ș iubesc șl iar
mărturisiri pesm mărturisiri n< se aoronie de
iubesc". Mecanismul demontării;	suflete
nînze’e albe : „Voieștl să iau tj .s$ nl® unesc
meu la ceea ce îmi Istorisești! ’* "lor*’,1; ■ •
cu sufletul meu la ceea ce î] at*. S1„/erlc re2
’-o’ești ca suferința îndelung. '	sa
do-o cl’Dă a medicului tău fj fâ-rnâ să cr .
■■ntit tu. nu mă
cuprindă un moment . . atunci
văd posibilitatea că al si;
face să surîd de farsele cp vrd
indcă nu-i adevărat și nn pl
că. . . Și chiar fiind adevărat ,
Har nu e verosimilSe intrej
latnră-concept a credibilității■
nune observări si delimitării
Deocamdată încheiem cu alte
de felul : „orice femee de la
simolu $i cinstit că-t pra
vite mari si frumoaso, fără A
era coada ridicată luminare, a
ciucă si că dădeau din
si pp o n^ră si pe alfa“. cw
Vrancea. Și încă o asempnpJ
bei se lărgește. bu?ple_i d*» ■
trpe în carne vie. rîniesc“, af
tul unui „nescriitoru. J
Lucianf 1
'i să-mi ioci Fi-
late fi adevărat,
nî^cine știe ? —
_ de'l o a’tă
i
onvorbiri literare
dialogul literaturilor
Tradu cerile —
componentă vie
a culturii naționale
»
Acad. Alexandru Bălăci spunea cîndva, re-
ferindu-se la o nouă traducere a unei ca-
podopere a literaturii universale în româ-
nește, că vede în acesta „încă o dovadă,
atît a vitalității capodoperelor, cît și, mai
ales, a vitalității culturii noastre".
Într-adevăr, ceea ce s-a petrecut din 1965,
de la Congresul al IX-lea încoace, în dome-
niul traducerilor, stă fără putință de tăgadă
sub acest semn al vitalității unei culturi
care, după faza salutară a regăsirii de sine,
a trecut impetuos și eficace la cea a conti-
nuării construcției de sine. Pe acest plan,
traducerile au însemnat un aport substan-
țial. Desigur, „traducțiile nu fac o litera-
tură" — dar o stimulează, o tensionează,
mențin un climat de competitivitate (și de
competență) ideatică, tematică, axiologică,
avînd, în același timp și o funcție integra-
toare, de plasare, pe orbita cuvenită, a lite-
raturii naționale în context internațional.
Conceptul goetheean de Weltliteratur ilus-
trează tocmai această aspirație. „Literatura
universală — observa Ștefan Aug. Doinaș —
căreia îi slujim cu toții, se arată a fi pentru
fiecare cultură națională în parte capacita-
tea acesteia de a avea conștiință de sine în
cadrul și prin schimbul de valori spirituale
ale omenirii întregi. De 150 de ani încoace,
traducerile nu fac altceva decît realizează
treptat corpusul spiritual al literaturii uni-
versale".
Cei mai fertili din acești 150 de ani, de
care vorbea traducătorul lui Mallarme și al
lui Faust, socotiți de Ia Heliade și Asachi
sînt, neîndoielnic, ultimii douăzecișicinci.
Atit cantitativ (ca număr de titluri), cît și
calitativ, tălmăcirile românești au atins cote
fără precedent. Congresul al IX-lea a mar-
cat și în acest domeniu un punct de revo-
luție. Au dispărut zăgazurile artificiale, au
înlăturate inhibitoarele tabuuri și abo-
fost
lite
cap
din
tat,
dogmele, am gindit cu propriul nostru
și am recuperat metodic, spornic, multe
valorile fie ale trecutului mai îndepăr-
fie ale acestui secol, fie ale imediatei
contemporaneității. De la Hegel la Heideg-
ger, de la Montaigne la Proust, de la Dos-
toievski la Pasternak, de la Dante la Um-
berto Eco, pătrund în literatura română, în
spiritul unei politici deschise, cooperante,
constructive, fără rigidități sau discriminări,
opere vechi sau noi din toate zonele mapa-
mondului. De altfel, acestă linie de program
’ i are sorgintea în înțeleptele cuvinte, de
imirabilă rezonanță, ale Președintelui țării,
varășul Nicolae Ceaușescu : „în ceea ce
ivește importul de lucrări de artă, dorim
poporul român să beneficieze de tot
a ce gîndirea umană, arta și literatura
versală — din trecut și din zilele noas-
— au mai valoros".
j/teva cifre pot ilustra transpunerea în
a acestei generoase concepții. In 1973,
jghldă, apar 325 de titluri traduse ; in
jj numărul lor e de 350, reprezentînd
* jAorocente din totalul de carte literară.
trar 1976 si 1979 au aParut 824 de hUuri
■trac
■, într-un tiraj de 33 de milioane
>mplare (literatura originală benefi-,
. aceeași perioadă, de 60 de milioane
le ’vat 'nPlare). Statisticele UNESCO au re-
t- . repetate rînduri poziția țării noas-
' locuri de frunte. Dar esențial ră-
n - igur factorul calitativ. Reconstitui-
a ’, nseillvlnt romanesc a unor capodopere
me u i'at’ din timP în timp,
< le
c ia,
mec ie ,
nea;
apoi
Fa
ce
tolog ică
un eveni-
ărbătoare a literelor : Divina Co-
ptei Boeriu și a lui George Buz-
, mai întîi cel al lui Lucian Blaga,
1 lui Șt. Aug. Doinaș, ediția an-
udelaire a lui Geo Dumitrescu, ex-
celen/a „ .	, „ , r- ■
Bălărt, ?scE die ^e"ov conceputa de Sorina
Ulysse al lui Mircea Ivănescu,
lui Leonid Dimov, Gongora al
Novăceanu, Jarry al lui Romulus
Nervau k
lui Da rie
Tartler & raducenle din araba ale Gretei
s’ lu’ e~ Ce^e din chineza datorate Mirei
adu^ îr ’tantin Lupeanu ș.a. Au fost
tetieS si ■ ' mânește lucrări capitale de es-
Auerbacl ‘ geză literară : Mimesis de Erich
italiene rad- N- Ion>’ Istoria literat«r!i
Faconl I t^rancesco de Sanctis (trad. Nina
G Cret;a latura latină de Jean Bayet (trad.
storia literară a Greciei Antice de
r ifPni..^.“teliere (trad. M. Gramatopol),
de Frnct% europeană și Evul Mediu latin
teri FiziokPbc1^ Curtius (trad. A. Armbrus-
(trad Savir'ia critici’ de Albert Thibaudet
lui Croce Bratu), tratatele de estetică ale
1 .	’ lartmann, Lukacs, Originea ope-
ninger si Ie M- Heide£ger (trad- Țh- Klei-
G. Stelner (trad. V. Negoiță și Șt. A vădanei),
Structura liricii moderne de Hugo Friedrich
(trad. D. Fuhrmann), Problemele poeticii
lui Dostoievski de M. Bahtin (trad. S. Re-
cevschi). Retorica romanului de Wayne C.
Booth (trad. St. Stoenescu și A. Clei), Este-
tica tragicului de J, Volkelt (trad. E. Deutsch),
Experiență estetică și hermeneutică literară
de H. R. Jauss (trad. A. Corbea) ș.a. Din se-
ria de la Meridiane recomandăm doar cîteva
dn titlurile de însemnătate : Rene de Solier :
Arta și imaginarul (trad. Mariana și L. Di-
mov), E. H. Gombrich ; Artă și iluzie (trad.
D. Mazilu), Malraux : Capul de obsidian
(trad. M. Morariu), R. Berger : Mutația sem-
nelor (trad. de M. Petrișor), P. Francastel: Rea-
litatea figurativă (trad. M. Tomuș), F. Brau-
del : Structurile cotidianului (trad- A. Riza).
In această ordine de idei se cuvin mențio-
nate și lucrări precum Civilizația occidentului
medieval de J. le Goff (trad. M. Holban)
sau Civilizația greacă de A. Bonnard (trad.
I. Stoian), apărute la Editura Științifică.
Nu pot fi Omise aparițiile din colecția
„Corespondență, memorii, jurnale" a editurii
Univers : Kafka (M. Ivănescu), Joyce (R. Lu-
pan), J. Green (M. Morariu), Tolstoi (Janina
lanoși), Maurois (R. Verona) ; Pavese (C.
loncică), Frisch (C. Jiva), Virginia Woolf (M.
Miroiu), Camus (M. Morariu). Lucrări de
mare valoare au apărut mereu și în „Biblio-
teca pentru toți", de n-ar fi să consemnăm
decît în căutarea timpului pierdut al lui
Proust (trad. Radu Cioculescu), Goethe al
lui F. Gundolf (trad. Ion Roman), Don Qui-
jote al lui Cervantes (trad. I. Frunzetti și
E. Papu) sau Balzac al lui E. R. Curtius
(trad. G. Tănăsescu) ori Forsyte Saga al lui
J. Galsworthy (trad. H. Y. Stahl). In colec-
ția „Romanul secolului XX" s-au tipărit
multe din cărțile marcante ale epocii noas-
tre : Faulkner (M. Ivănescu), M. Lawry (C.
Ion), Saul Bellow (A. Ralian), V. Rasputin
(N. Gane), Th. Mann (Al. I. Deleanu, E. Bar-
bu, P. Manoliu), G. G. Marquez (M. Gheor-
ghiu), Unamuno (L. Sebastian), D. H. Law-
rence (A. Ralian). O colecție care a însem-
nat foarte mult pentru racordarea în circuit
românesc a marilor sonuri lirice a fost „Poe-
sis". în „Clasicii literaturii universale" au
fost începute serii, la un nivel filologic su-
perior și în termeni noi, din autori funda-
mentali : Balzac, Flaubert, Shakespeare, Ho-
mer, Horațiu tragicii greci, Cehov, Byron,
Goethe. O realizare demnă de elogii este
ediția Dostoievski în 11 volume (trad. Marin
Preda, E. Barbu, Demostene Botez, Șt. Aug.
Doinaș, Igor Blok, Tamara Gane, N. Gane
ș.a.). De asemenea, marea ediție Platon (în-
grijire : P. Creția, G. Liiceanu, C. Noica ; tra-
duceri : Creția, Liiceanu, Noica, E. Cizek, A.
Cornea), din care au apărut pînă acum 5
volume. La capătul acestei scurte priviri în
urmă se cuvine să notăm și contribuția con-
stant valoroasă a revistei Secolul XX. Dar
ar fi o ingratitudine să punem punct fără a
cita aici numele măcar ale celor mai proe-
minenți dintre truditorii tălmăcirilor din
acești ultimi lustri, fie ei poeți : Andrițoiu,
Baconsky, Banuș, Beniuc, Cassian, Cârneci,
Dimov, Doinaș, Geo Dumitrescu, Ion Horea,
Novăceanu, loanichie Olteanu, M. R. Paras-
chivescu. Aurel Rău, Petre Stoica, Romulus
Vulpescu, Gheorghe Tomozei ; fie prozatori :
Vladimir Colin, Lucia Demetrius, Mihnea
Gheorghiu, loan Hobana, Ileana Vulpescu,
fie dramaturgi sau eseiști : Baranga, P. Cre-
ția, I. Frunzetti, Alexandru George, Dan
Grigorescu, V. Kernbach, Val Panaitescu,
Edgar Papu. O nobilă activitate este și cea
a traducătorilor din/în limbile naționalități-
lor conlocuitoare : Bajor Andor, Balint Ti-
bor, Balogh Joszef, Beke Gyorgy, Deak Ta-
mas, Franyo Zoltan, A. M. Sperber, Papp
Ferenc, Szemler Ferencz, Arnold Hauser,
Franz Storch ș.a. în fine, se cade să tran-
scriem aici numele acelor literați care s-au
mulțumit să fie numai traducători, „limitare"
ce ascunde o înaltă competență, un superb
devotament : Eta Boeriu (Dante, Petrarca),
Barbu Brezianu (Kalevala), Aurel Covaci
(Camoens, Yeatz, T. S. Eliot), A. I. Deleanu
(Shakespeare, Th. Mann), Dan Duțescu (Cha-
ucer, Shakespeare), Tașcu Gheorghiu (Lam-
pedusa, Lautreamont), Jean Grossu (litera-
tura cehoslovacă), Lazăr Iliescu (literatura
germană), Leon Levițchi (Shakespeare. teatru
elisabetan), Petre Solomon (literatura ame-
ricană).
Mihail D. PETRESCU
O importantă contribuție
românească la istoriografia
culturii si civilizației
• <
Al doilea volum al ambițioasei lucrări da-
torate profesorului Ovidiu Drîmba, Istoria
culturii și civilizației, își situează orizon-
tul de investigare în perimetrul Evului Me-
diu. După o concisă prefață, Problematica
Evului Mediu, care analizează apariția și
consolidarea noțiunii de „ev mediu", precum
ți evoluția interesului față de această pe-
rioadă, interes aflat în continuă sporire, cul-
minînd cu prezentul în care se poate vorbi
de o adevărată ecloziune, efervescență a
preocupărilor medievistice, Ovidiu Drîmba,
propunînd o lărgire a viziunii tradiționale
(conform căreia cultura și civilizația Evului-
Mediu sint rezultanta a trei factori : ele-
mentul greco-latin / tradiția gindirii gre-
cești și cea politico-juridică romană /, apor-
tul popoarelor germanice și ideologia creș-
tină instituționalizată), consacră mai întîi
patru ample capitole culturii și civilizației
celților, ale popoarelor germanice (goții,
vandalii, longobarzii, francii, normanzii), ale
Bizanțului (cu un sub-capitol pentru ceea
ce se afla „la frontierele imperiului : cultura
și civilizația armeană") și ale arabilor, in-
tegrînd astfel, drept componente ale cul-
turii și civilizației medievale europene, a-
ceste patru mari contribuții : celtică, germa-
nică, bizantină și arabă. Fiecare din aceste
patru mari capitole urmărește, în ideea u-
nei succinte exhaustivități, viața economică,
meșteșugurile, comerțul, transportul, comu-
nicațiile, organizarea politică, juridică și ad-
ministrativă, apoi aspecte legate de locuin-
ță, alimentație, îmbrăcăminte, de viața fa-
miliei, de credințele și practicile religioase,
de viața intelectuală și artistică.
A doua jumătate a volumului pătrunde în
profunzimea structurilor Evului Mediu. Un
prim capitol delimitează începuturile aces-
tuia, odată cu declinul lumii antice și insta-
larea treptată a unor noi structuri politice
și administrative (regalitatea, statul, papali-
tatea, instituția monastică), acestea fiind
materia celui de-al doilea capitol. în cel
următor, Ovidiu Drîmba expune organizarea
economiei rurale medievale, ocupîndu-se, cu
pregnante detalii, de componența forței de
muncă, de cadrul natural al vieții rurale,
de tehnicile agricole ale vremii. Aici ca și,
de altfel. în întreaga lucrare, metoda folo-
sită de Ovidiu Drîmba este aceea a unui
pozitivism policrom și elastic, nutrit din
multiple direcții și cercetînd alternativ, cu
egală atenție, și „copacul" și „pădurea". Au-
Prezențe culturale românești —
Liiceanu), Istoria esteticii de
.. Gilbert si Ilelmut Kuhn (trad.
buie subliniDlescu). în această direcție, tre-
au în divei’at meritul deosebit pe care 11
intri iitprav5’^’^araa aprofundarea conști-
cunrinse în^'a românești multe din titlurile
edituriUni colecțiile Studii" și ..Eseuri" ale
diturii Meri,^1-5	civilizații a e-
tinanihii că.J,ane’ ln care aU vazUt lumina
vului nr ^4 * esențiale precum Amurgul e-
v3iu i ic J. Huizinga (trad. H. R. Ra-
,), Sufletu’ i romantic și visul de A. Be-
Șnn (trad. T. Dumitru). Despre proză de V.
Șklovski (trad . Inna Cristea), După Babei de
Katharine »
Sorin Maro
Noutăți culturale din Grecia
H Nichita Stănescu și Marin Sorescu. la
Radiodifuziunea Elenă. Nu demult, Radiodifu-
ziunea Elenă, concret Postul de radio . din
orașul universitar loannina din Grecia, în
cadrul emisiunii culturale „Selecțiuni literare"
(redactorul emisiunii, literatul lorgos Ikonomou),
a transmis două medalioane lirice : Nichita
Stănescu și Marin Sorescu însoțite de muzică.
Prezentarea operei celor doi mari poeți români
contemporani, de renume internațional, pre-
cum si traducerea unor poezii reprezentative
din creația lor aparțin lectorului univ. Andreas
Rados, șeful Seminarului de neogreacă al Fa-
cultății de Filologie de la Universitatea „Al.
I. Cuza“ din Iași. H Comunicare despre Nicolae
Cercel. Lectorul univ. Andreas Rados a ținut
în orașul Metsove, din Epir, comunicarea
„Ceva despre viața și activitatea lui Nicolae
Cercel (Tzartoulis) la Iași (1760—1773) în care
s-a referit la aportul substanțial al marelui
metsovitan în dezvoltarea matematicii și filo-
zofiei europene, îndeosebi în perioada cînd a
funcționat ca profesor și director al Academiei
domnești din Iași. Comunicarea a stîrnit un
viu interes si a fost popularizată și comentată
prin mijloacele de informație în masă.
Redacția : lațși, str. Gh. Dimitrov nr. 1,
telefon (981A 16242 • Administrația:
București, CSdea Victoriei nr. 115, tel.
(90) 506618.
torul merge — In text sau In voluminosul
corp de note — de-a lungul faptelor, datelor
concrete, amănuntelor relevante — pentru
a degaja largi sensuri ale devenirii istorice,
după cum, cînd este cazul, are capacitatea
de a privi de foarte sus marile structuri,
tendințe, pulsiuni ale epocii.
Al patrulea capitol este consacrat claselor
și categoriilor sociale (colonii, țăranii liberi,
nobilii, cavalerii, clerul ș.a.). Societatea feu-
dală este capitolul care analizează originile
feudalismului, regimul vasalității, privilegi-
ile și imunitățile, mișcările sociale, forma-
rea — în cele din urmă — a burgheziei.
Două capitole succesive prezintă activitatea
comercială și, respectiv, meșteșugarii și teh-
nologia. E, apoi, rîndul unei analize a or
ganizârii militare, cu elementele specifice
epocii : turnire, mercenari, condotieri, cas- 4
tele fortificate etc. în logică succesiune sunt. 1
în continuare, investigate cruciadele, cu ur- I
mările și importanța lor istorică. Despre t
lege, orodalii, duel judiciar, vendetă, faida, I
sisteme penale, condiția femeii, tribunalul I
Inchiziției tratează capitolul închinat drep- I
tul ui și justiției. Volumul — dotat și cu O K
iconografie bogată — se încheie cu un fru- I
mos capitol despre viața cotidiană, relevînd I
aspecte demografice, ritmurile timpului, ci I
clurile vieții omului, amănunte expresive I
privind casa, alimentația, divertismentele I
omului din evul „de mijloc".	H
Este de remarcat echilibrul opticii profe- H
sorului Drîmba, care nu vede în Evul Me- I
diu epoca vidă, întunecată, crudă, sumbră H
a anumitor istorici, dar nu cade nici în ex- H
cesul contrar, reprezentat, de pildă, de cu- ■'
noscuta exclamație călinesciană (care, to- ■
tuși, în 1939. își avea justificările ei) : .ev- I
mediu, plin de mărețe catedrale, de super- H
be mînăstiri, de sublime clopotnițe, de im- H
punătoare ceremonii, de aurite manuscrise B
de gălăgioase universități, de blînde depra M
vări goliardice, de mari liniști cetățeneși
cît regret că nu m-am născut în «beznf M
ta !“........................................■
Prin deosebit de ampla bibliografie ut: •
zată, prin forța de sinteză a autorului, pri
rigoarea și eleganța expunerii, lucrarea pi J
fesorului Ovidiu Drîmba se constituie ca c
valoroasă contribuție românească la studiul
istoriei civilizației lumii, lucrare ce tinde
vădit să-și apropie atributele monumentali-
tății.
Mircea BÎRLĂDEANU
Colegiul de redacție
Redactor șef:
Corneliu Sturzu
Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU
Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu
„Convorbiri literare"
în Franța
Publicarea în „Convorbiri lite-
rare" nr. 7, iulie, 1987 a textului
memorialistic Măslinii din Jarama I
de Francois Mazou (în traducerea
lui Mihail Florescu) este mențio-
nată de ziarul francez „Pyrenee —
Presse". Autorul evocării (ca și
traducătorul, de altfel) a fost com-
batant în brigăzile internaționale
în timpul războiului din Spania.
Ziarul francez notează între al-
tele : .«Convorbiri literare- a pu- ,
blicat pe două pagini întregi po- i
vestirea unui supraviețuitor al ■
luptelor din februarie 1937, sub
titlul Măslinii din Jarama. Fran- 1
cois Mazou evocă amintirea unor ■
tineri de 20 de ani căzuți în luptă,
între care și studentul român Emil
Schweiberg ..“
Articolul e însoțit dc o fotogra-
fic a autorului evocării.
Poeți străini despre Macedonia
In prestigioasa colecție „Biblioteca specială" a re-
vistei „Macedonia" a văzut lumina tiparului antologia :
Poeți străini despre Macedonia. Sînt prezenți cu texte
(în versiune originală și în traducere) poeți din întreaga
lume, care au participat de-a lungul unui aproape stert
de secol la festivalul „Serile poeziei de la Struga". Din-
tre români figurează, într-un impunător capitol Corne-
liu Sturzu, Al. Căprariu, Ion Deaconescu, Anghel Dum-
brăveanu, Ion Horea, Marin Sorescu și Horia Zilieru.
Transpunerea în limba macedonă i-a fost încredințată
lui Tașko Sarov, avizat cercetător al literaturii noastre
clasice și contemporane, autor al unei Antologii a poe-
ziei românești tipărită Ia Skopje în 1972. Editată în con-
diții grafice excepționale, sub directa îngrijire a pro-
zatorului și dramaturgului Boris Vișinski (cunoscut de-
acum cititorului nostru ; i-a apărut un roman și nu de-
mult i-a fost transmisă o piesă în cadrul programului
„teatru — la — microfon") antologia aceasta se înscrie
ca o semnificantă pledoarie a prieteniei prin și întru
poezie.
3 Prețul unui exemplar, lei 5.
Abonamente : 6 luni, 30 lei; 1 an, 60 lei
Pentru străinătate, abonamentele prin ILEXIM —
departamentul export-import presă. București, str
13 Decembrie nr. 3.
P. O. BOX 136 — 137, telex 11226.
54737