nr. 10» octombrie 1987 00» Proletari din toate țările uniți-vă ! ———— (anul XCIII, nr. 1214) COMORRIRILITERARE REVISTA LITERARA FONDATA DE SOCIETATEA «JUNIMEA» DIN IAȘI LA 1 MARTIE 1867 EDITATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA Democrație si cultură , , ’ Conferința Națională a partidului polarizează toate energiile creatoare ale colectivelor de muncă din patria noastră ; oamenii muncii, specialiștii din toate domeniile de activitate se mobilizează pentru a întimpina cu rezultate remarcabile acest eveniment major al vieții noastre politice. Ultimele luni ale lui 1987 sînt deosebit de importante pentru traducerea nea- bătută în faptă a planurilor economice stabi- lite de partid, sub directa îndrumare a tova- rășului Nicolae Ceaușescu ; in timpul care a mai rămas pînă la sfîrșitul anului se impune trecerea fără nici o restanță a tuturor exame- nelor pe care practica realității le ridică, de- pășirea tuturor inerțiilor, îndeplinirea integralii a prevederilor dc plan. Pentru concretizarea neabătută a cerințelor de prim ordin — cerințele economice — este nevoie de o ridicare necontenită a nivelului de cunoștințe, a calității pregătirii tuturor oame- nilor muncii. Numai cu o pregătire profesională superioară, la nivelul celor mai înalte cuceriri ale științei și tehnicii mondiale pot fi duse la bun sfîrșit sarcinile trasate de actualul cin- cinal, numai astfel poate fi atinsă o nouă cotă calitativă în toate sectoarele de activitate, ce- rință de prim ordin a economiei noastre cu- prinsă în Planul național unic de dezvoltare economico-socială a patriei. în legătură cu aceste importante sarcini cul- turii îi revin răspunderi multiple in crearea unui climat de competență și responsabilitate. Educația, în învățămîntul de toate gradele, dar și prin creația artistică, prin cărțile de litera- tură, de istorie, de filosofie, se impune să urmă- rească obiective majore, de cel mai larg inte- res, în conformitate cu desideratele activității culturale așa cum au fost ele precizate în do- cumentele de partid, în expunerile tovarășului Nicolae Ceaușescu. In Cuvîntarea secretarului general al partidului la marea adunare popu- lară din municipiul Cluj-Napoca, rostită cu prilejul deschiderii noului an de învățămînt, se spune : „Să așezăm permanent la baza întregii noastre activități concepția revoluționară des- pre lume și viață, materialismul dialectic și is- toric, principiile socialismului științific, să fa- cem totul pentru însușirea în cele mai bune condiții a celor mai noi cuceriri și să acționăm pentru a contribui la dezvoltarea și descoperi- rea de noi și noi taine ale vieții și naturii din toate domeniile de activitate. Să dezvoltăm pu- ternic cunoștințele generale despre societate și lume, să pornim de la faptul — așa cum am menționat la Congresul educației politice și cul- turii socialiste — că făurirea socialismului și comunismului cere oameni cu o înaltă conști- ință revoluționară, cu temeinice cunoștințe pro- fesionale, tehnice, științifice din toate domeni- ile. Numai cu asemenea oameni cu o înaltă con- știință revoluționară și cu cunoștințe generale în toate domeniile vom putea înfăptui-obiecti- vele de ridicare a patriei noastre spre culmile înalte ale societății comuniste !“ Scriitorii, alături de ceilalți oameni de cul- tură. contribuie în mod substanțial la mai buna cunoaștere a sufletului omenesc, la educarea conștiințelor, a spiritului de responsabilitate, la cultivarea dragostei pentru patria socialistă, pentru trecutul ei glorios, pentru munca plină de roade a prezentului, pentru viitorul ei stră- lucit. Alegerile pentru consiliile populare comunale si orășenești care vor avea loc în luna noiem- brie sînt încă o dovadă a întăririi permanente a democrației socialiste, a participării unui nu- măr tot mai mare de oameni ai muncii la rea- lizarea destinului patriei. în Cuvîntarea tova- rășului Nicolae Ceaușescu la Plenara Comite- tului Central al Partidului Comunist Român din 5 octombrie se spune : „Alegerile trebuie să constituie o puternică unitate de manifestare a unității indestructibile între partid si toti oamenii muncii. între partid si ponor. în ca- drul Frontului Democrației si Unității Socialis- te, să fie o puternică manifestare a voinței si hotărîrii poporului nostru de a înfăntuî neabă- tut hotărîrile Congresului al XITT-lea. de a asigura trecerea natriei noastre la un nou sta- diu de dezvoltare". Alături de întregul nonor. poeții, prozatorii, dramaturgii noștri participă, cu toată ființa lor Ne-a fost viața plîns, ne-a fost și cînt S-au adunat în noi două milenii Cu cerul aplecat peste pămînt Cum Făt Frumos pe sînii Cosînzenii Cînd fierul Romei s-a îngemănat Cu glia Daciei cum fu să fie Ne-am fost născut ca neam ne-nduplecat De oameni liberi pentr-o Românie Iar vremile-au trecut cum au trecut De am strigat ori am tăcut ca muții Mereu cu brațul stîng pe cîte-un scut Am mers dinspre răscoale-n revoluții Cuvintele nu ne-am desmoștenit Iar grîul, vara, nu l-am dat uitării Cu gîndul îndrăzneț, neliniștit Ca neodihna valurilor mării Și am trăit cum vremurile-au fost Trecînd prin sînge, flăcări și cenușă cu toate puterile lor creatoare, la societăți, la înaintarea României treantă de dezvoltare economică, turală. făurirea noii pe o nouă socială, cul- „Sălcii la Bucium" Mihai CAMARUȚ: Istoria la timpul de-acum Și-acum de amintirile au rost Sâ strige-n ziduri, să ne bată-n ușă E pentru că nu-i totul cum dorim Nu orice zi-i de-acum o sărbătoare Mai trebuie să știm cum să muncim In epocile-acestea nucleare Noi nu uităm ce-a fost. Dar ce va fi Stă-n iscodirea minții noastre treze Noi ce sîntem chemați a mai zidi Că încă mai e loc pe metereze Ne adunăm ca-n vremuri vechi la sfat Cum să ne facem patria frumoasă Cum rodul să ne fie mai bogat Și fericirea să ne intre-n casă Iar nopțile visăm cum vor trăi Stră-strănepoții noștri bunăoară... Că-n lanțul timpului ce va veni Noi sîntem azi veriga necesară ’ Corneliu STURZU IN CELELALTE PAGINI: Actualitatea literară ■ Destinul postbelic al dramaturgului Ion Luca ■ Cu și despre Ștefana Velisar Teodoreanu ■ „Recviem pentru domnișoara Amelie" (teatru) de Ștefan Oprea ■ Actualitatea editorială ■ Dialogul artelor ■ Pro juventute. Estetica si sensibilitatea civică Aserțiunea potrivit căreia estetica va de- veni etica viitorului a inceput să se în- sene in ordinea faptelor tot mai eviden- te. Civismului contemporan și mai ales etosu- lui socialist, dimensiunea estetică. îi este ine- rentă. Această tendință a procesului educației civice a fost reafirmată cu vigoare în lucră- rile recentului forum al celor care lucrează în cultură — Congresul al 111-lea al educației po- litice și culturii socialiste — la care tovarășul Nicolae Ceaușescu sublinia : „în întreaga acti- vitate cultural-educativă un rol important il au literatura, muzica, artele plastice, teatrul, cinematografia. Toate aceste sectoare importan- te ale activității cultural-educative trebuie să aducă o contribuție tot mai importantă la rea- lizarea unei culturi revoluționare înaintate". Prin aceste componente fundamentale ale ori- cărei culturi și în același timp instrumente de mare eficacitate în modelarea sufletului uman, se urmărește generalizarea experienței bune in actul creativității sociale, combaterea stărilor comportamentale negative, înapoiate, ca lenea, corupția, furtul, inerția, birocratismul, in ge- nere tot ceea ce este străin etosului socialist dc muncă și viață. Educația estetică — componentă a acestui efort —, privită ca proces social cu finalitate etică este un act foarte complex, atit struc- tural cît și funcțional care, în esență, vizează creația artistică, comunicarea valorilor și ac- tul critic, și poate nu în ultimul rînd, ci si- multan, formarea unui ideal și a judecății de gust estetic elevat, în consens cu criteriile a- xiologice ale timpului nostru. Idealul și jude- cata de gust estetic pe care individul uman și le construiește și reconstruiește în permanența sint un produs al educației și rod al unei cola- borări gnoseologice a imaginației și intelectu- lui care, în esență, semnifică înțelegere și sim- țire față de valori. Holul și importanța social-politică a educa- ției estetice a subiectului, a formării unei sen- sibilități estetice generale și stabile decurg din faptul că receptarea valorii ideologice a unei opere nu devine efectivă, nu are ecou în sim- țurile subiectului și nu-și dobindește finali- tatea socială decît în condițiile existenței unui subiect capabil prin atitudinea sa estetică să recepteze și să înțeleagă sensurile ei cele mai profunde. Este de înțeles că formarea sensi- bilității estetice, ca parte a sensibilității civice, este un produs istoric îndelungat cu multiple etape și fațete în care problema centrală este formarea unei atitudini estetice față de na- tură, societate și artă. Formarea unei astfel de atitudini este rezultatul unei activități educati- ve multilaterale care vizează însușirea esteti- că a realității, adică perceperea fenomenelor realității în raport cu idealurile, trăirile și stările sufletești ale oamenilor. Conținutul si sfera educației estetice, obiectivele ei se află intr-o inseparabilă legătură cu condițiile social- estetice în care se constituie și în care sint implicați numeroși factori social-culturali. A- cest angrenaj valoric cu efect demiurgic nu poate cădea numai în sarcina creatorilor sau a criticilor, el privește de fapt toate institu- țiile sociale și în primul rînd cele de învăță- mînt și cultură. Tovarășul Nicolae Ceaușescu sublinia în același cadru amintit mai sus că „Toate organizațiile de masă și obștești au o mare răspundere în asigurarea desfășurării unei largi activități politico-educative și culturale", că trebuie să facem astfel îneît fiecare casă de cultură, fiecare club, fiecare cămin cultu ral, fiecare teatru și așezămînt de cultură să devină un puternic centru al activității poli, tico-educative, de formare a omului nou, cu o înaltă conștiință revoluționară. Necesitatea șl legitimitatea artei socialiste presupune o educație estetică de largă cuprin- dere și nu numai formarea unui public de specialiști, uneori cu viziuni elitiste, ci ridi carea unui întreg popor la un nivel cultural de spiritualitate, capabil să se bucure cum se cuvine de valorile artei. Formarea acestei capacități presupune conștientizarea noilor po sibilități oferite de contextul actual în care artele cunosc o dinamică fără precedent. In cei peste 15 ani de cînd ființează Festivalul na- țional „Cintarea României", forțele creatoare a nenumărate colective au dat artei de toate genurile nu numai un avînt deosebit, ci și nn cadru, un statut nou democratic ce se per- fecționează de Ia an la an. Cadrul nou consti- tuit si instituționalizat. deși are o bază ideo- logică unică — concepția estetică materialist- dialectică — nu este de natură să uniformizeze creația si să excludă individualitățile, specia- lîstii. talentele de excepție, si cu atît mai pu- I tin stilurile, dar nici nn poate tolera liberta- M tea manierelor si gusturilor care promovează U tendințe și idei perimate, retrograde, ostile [ (continuare în pag. 2) | Mihai PĂSTRĂGUȘ în întîmpinarea Conferinței Naționale a Partidului Concepte revoluționare Congresul al IX-lea al P.C.R. își merită cu prisosință calificativul major acela de a fi considerat deschizător de noi drumuri pentru poporul român pe calea so- cialismului, mai înainte de toate, datorită faptului că prin el s-a inaugurat o epocă și o direcție inedită în gîndirea și activitatea practică a partidului nostru, cu valoare de salt calitativ revoluționar, prin contribuția hotărîtoare a secretarului său general, tovară- șul Nicolae Ceaușescu. Esențiale schimbări de viziune conferind un nou contur adevărului social, un desăvîrșit spirit revoluționar, patriotic, în alegerea caii de construire a socialismului în România, responsabilitate internaționalistă și militantism activ și clarvăzător pentru instaurarea unei păci generale, sînt trăsături definitorii ale u- nei concepții cutezătoare ce s-a instaurat, îm- bogățit și particularizat de-a lungul a peste două decenii, c<|nstituindu-se într-o operă te- oretică de largă cuprindere, care înscrie con- tribuții de seamă la îmbogățirea tezaurului gîndirli și practicii revoluționare contempora- ne. Ca o contribuție de bază, ideea că edi- ficarea bazei economice a noii orînduiri tre- buie privită în strînsă legătură cu formarea și dezvoltarea conștiinței socialiste a tuturor oamenilor muncii este ea însăși o condiție ho- tărîtoare a afirmării caracteristicilor și valo- rilor noii orînduiri și asigurării ascensiunii sale spre faze superioare. O operă istorică de asemenea amploare nu se poate real'za in chip spontan, lent, de la sine, ci presupune o adevărată revoluție în conștiința comporta- mentul și mentalitatea oamenilor, în modul de raportare socială, de gîndire și acțiune la nivel superior : „Noi am considerat și consi- derăm întotdeauna, rostea tovarășul Nicolae Ceaușescu în urmă cu aproape două decenii, că menirea istorică a socialismului este nu numai de a elibera omul de asuprire și ex- ploatare, de a asigura bunăstarea lui mate- rială, ci și de a făuri o civilizație spirituală superioară care nu se poate realiza decit prin formarea omului nou cu o înaltă conștiință și pregătire culturală și profesională, cu un profil moral-politic înaintat" și că dacă ne propunem să transformăm societatea „trebuie să ne propunem mai cu seamă să transfor- măm conștiința omului. Fără aceasta nu pu- tem să transformăn nici societatea", ceea ce înseamnă că rolul activ al factorului conști- ent sporește Pe măsura înaintării societății noastre spre stadiul socialismului multilateral dezvoltat. Acest adevăr fundamental subliniat în repe- tate rînduri de către tovarășul Nicolae Ceaușescu, presupune că edificarea noii orîn- duiri nu este posibilă fără afirmarea hotărîtă, plenară, în toate domeniile activității materia- le și spirituale, a unui nou mod, revoluțio- nar, de a gîndi. munci și trăi, fără dezvolta- rea multilaterală a personalității umane, care să se poată manifesta ca făuritoare în deplină cunoștință de cauză, a propriului prezent și viitor. Experiența construcției socialiste in țara noastră demonstrează că activitatea parti- dului de studiere și cunoaștere aprofundată a fenomenelor sociale, a realităților naționale, de fundamentare a liniei sale politice pe baza aplicării creatoare a materialismului dialectic și istoric, a principiilor socialismului științific, de promovare fermă a concepției revoluționare despre lume și viața joacă un rol activ, pro- pulsor în dezvoltarea societății, constituie o parte componentă a noliticii de făurire a noii orînduiri, a consolidării acesteia. Af.rmarea spiritului creator în teorie și practică, „succesele obținute de partidul nos- tru — arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu — în- deosebi începînd cu Congresul al IX-lea. sînt nemijlocit legate de faptul că el a rupt cu hotărire cu concepțiile vechi, dogmatice, ri- gide, luînd atitudine fermă împotriva a tot ce nu mai corespunde noilor condiții econo- mico-sociale", întreaga activitate politică și ideologică a partidului nostru, a secretarului său general este străbătută de efortul de a cunoaște în profunzime legile generale de dezvoltare a societății, raportul dintre ac- țiunea acestor legi și condițiile concrete — sociale, economice politice, culturale, istorice și naționale — diferite de la o țară la a^m, de la o epocă la alta. Stabilind obiectivul de bază al etapei isto- rice actuale: făurirea societății socialiste'mul- tilateral dezvoltate, partidul nostru exprimă în acest chip sintetic concepția sa originală și creatoare despre procesul făuririi socialis- mului, strategia adoptată în Program asupra unei întregi epoci istorice, o strategie a cu- noașterii sociale, a efortului de a descifra cit mai riguros conținutul și sensul fenomene- lor și tendințelor dezvoltării diverselor com- partimente ale societății, adoptarea soluț/.or științifice optime. Intr-o asemenea riguroasă perspectivă. Raportul la Congresul al XlII- lea a stabilit noi orientări de cercetare a schimbărilor produse în societatea noastră, a problemelor perfecționării sale continue, a dialecticii dezvoltării societății socialiste, a tre- cerii treptate la aplicarea în viață a princi- piilor comuniste de muncă, de viață, de re- partiție, a Înfăptuirii principiilor eticii și e- chității sociale, neocolindu-se natura contra- dictorie a procesului dezvoltării în socialism, intrucît „manifestarea contradicțiilor lupta intre ele constituie și în socialism o lege a dezvoltării sociale", ceea ce reclamă studie- rea lor temeinică și adoptarea soluțiilor con- știente și eficiente, pe baza creșterii rolului conducător al partidului în procesul luptei pentru edificarea noii orînduiri, relația orga- nică dintre socialism și democrație care, prin modul creator în care au fost abordate, au facilitat și dinamizează practica social-politică. Totodată, îmbogățirea teoriei revoluționare cu privire la locul și rolul istoric al națiunii in epoca actuală, trăsăturile noi ale națiunii in socialism, ale noțiunilor de patriotism și solidaritate internațională, au devenit o pu- ternică forță motrice a progresului național și universal, sînt o aplicare concretă a prin- cipiilor socialismului științific la specificul și particularitățile naționale. S-a subliniat în re- petate rînduri că partidul nostru înțelege a- ceastă activitate în sensul dezvoltării capaci- tății de gîndire și acțiune a comuniștilor. Ide- ile înaintate, metoda materialist-dialectică ge- neralizată sînt prețioase cînd permit elaborarea a noi cunoștințe, asimilarea critică a culturii umane. Corespunzător Programului ideologic al partidului, activității politico-educative ii revine obligația de a manifesta receptivitate față de tot ce este nou în realitățile și prac- tica socială, în știință, ideologie, cultură, de a-și face simțită prezența activă combativă în marile confruntări ideologice ale epocii noastre, de a face mai bine cunoscută con- tribuția creatoare a P.C.R. la clarificarea pro- blemelor ce confruntă lumea contemporană, de a afirma, în dialogul cu alte curente de gîndire, spiritul militant al ideologiei revo- luționare. „Să îmbinăm întotdeauna în mod dialectic, atrăgea atenția tovarășul Nicolae Ceaușescu, educarea și dezvoltarea patriotis- mului socialist cu spiritul solidarității și prie- teniei internaționale în lupta pentru progres economic și social, pentru colaborare și pace în lume !" Așadar, revenind la ideea pro- pusă. activitatea ideologică, întreaga muncă politico-educativă nu constituie activități în sine, ci sînt subordonate liniei st-ategice ge- nerale a partidului, avînd drept țel mobilizarea energiilor întregului popor pentru înfăptuirea Programului fundamental, iar gradul de parti- cipare la opera constructivă, angajarea con- știentă. contribuția activă la înfăptuirea o- biectivelor și sarcinilor trasate de partid sînt tot atîtea criterii de apreciere a eficienței acestor activități capitale. luliu MOLDOVEANU Scriitorul si școala s * Nu este om îmbogățit în profesia sa ca- re să nu datoreze enorm școlii. Sigur, împlinirea fiind un proces (doar igno- ranța il osifică), „cetitul cărților" — patimă frumoasă, stîrnită tot în lăcașul învățăturii, poate, chiar de la desțelenirea abecedarului, lucrarea aceea neuitată cu buchii de-o șchioa- pă și poze, care se încheagă în spectaculoasa povești — „cetitul cărților", deci, trebuie să- vîrșit toată viața. îndemnul lui Miron Costin n-are moarte. Iar, dacă această școală e te- meinic durată, cum este cea românească, cu generoase valențe1 formative, cu misiuni in structiv-educative mulate pe spiritul și ne voile patriei, pe care o edificăm pentru noi și urmașii noștri, muncitorul, țăranul, scrii- torul. pedagogul, soldatul, toți ceilalți breslasi nu-și fac numai meseria ; ci se implică și in viața Cetății, judecă responsabil, lucid feno- menele social-politice, capătă înzestrarea de a da soluții benefice în „n" situații concrete. Pentru că, învățămîntul românesc, grație ini- țiativelor propulsate de la nivelul condu- cerii superioare de partid si de stat, este statuat pe un principiu modern, sănătos, ve- rificat — acela al îngemănării cu cercetarea și producția, cu practica socială. Strategiile noi de formare a cadrelor, în contextul revo- luției științifice și tehnice, de implementare a cercetării științifice a creației, în general, pe potriva cerințelor societății, de forjare a unor personalități umane complexe, capabi- le. la rîndu-le, de a devansa învățămîntul. știința, tehnica, artele, cultura, fac pa-te con- stitutivă din programul de dezvoltare a României. Și cu prileiul recentului forum al educației politice și culturii socialiste, precum și a deschiderii noului an de învățămînt. se- cretarul general al partidului a relevat din nou rolul hotărîtor al pregătirii profesionale — cu toate treptele sale, de la școala pri- mară la cursurile de perfecționare — în for- marea și educația tineretului, în cursul con- tinuu de înălțare a omului ca om. Ni se pare revelator, apropo de menirea școlii, a-1 cita pe Eminescu, care, cu un veac în urmă, anticipa contemporaneitatea : „Caracterul vin al unei scoli buce e ca elevul să învețe în ea mai mult decît 1 se predă, mai mult decît ----------------Carnet de scriitor ----------- PRO PACE O amintire imaginară Oamenii au început prin a fi, prin a coexista, în pace — dar cuvîntul semnifi- cației nu era încă descoperit. Pacea există de Ia sine și prin sine iar ei nu-i spu- neau în nici un fel pentru că prezența atît de naturală a înțelegerii cu semenii se con- funda cu liniștea așezării, cu dragoste și cu munca. După o vreme, departe fiind de a-și fi inventat toate cuvintele ce le trebuiau, oamenii au simtit, găsindu-se de o parte și de alta, nevoia unui semn, a unui cuvînt, căruia i-au spus, în felul lor, pace. Abia atunci au realizat starea de bine pe care nu avuseseră cum să o conștientizeze mai înainte de a se izbi scuturi în scuturi. A- tunci cineva, o genă de excepție, o genă lirică, prinsă de sufletul acestuia, s-a ma- nifestat Ia prima ceremonie a înțelegerii : „poetul" a intrat în mijlocul cercului și a cîntat un cîntec de încuscrire și de pace. Dintre toate cuvintele îmbrăcate în glas omenesc acesta suna cel mai frumos ! Cîn- tecul îi făcea mai iubitori, mai harnici, mai cu poftă de viață. L-au folosit o vreme ca ag^ra știe însuși profesorul. Odată interesul inteli- genței trezit pentru obiecte, odată simțirile și judecata deprinse la observație, elevul ajun- ge prin proprie gîndire la rezultate care nu stau în carte". Aserțiune valabilă oricînd. In școală învățăm de toate, de pe băncile ei plecăm în lume și facem ce facem. Dar, ne place să credem, literatura rămîne prima și cea mai constantă iubire a oricărui om șco- jit cum se cuvine. Indiferent de îndeletnicire. Am putea zice că învățătura pornește de la aplecarea noastră către textul literar. De la deslușirea primelor înțelesuri din propozițiile cu sevă artistică și pină ce lăsăm cartea din mină ne întîlnim cu literatura. Prima desco- perire a lumii frumos orînduite o săvîrșim prin intermediul literelor măiestru puse în rînduri (Cine n-a cunoscut emoția recitării primei poezii ?) întîia oară luăm știință de bătăliile eroice prin lecturi literare ș.a.m.d. Lumea, viața, recreate de scrisul artistic. E simptomatic, de altminteri, că scriitorii au fost și sînt dascăli ai spiritului și sufletului generațiilor de școlari și studenți, sc-iitorii au fost și sint autori de manuale de limba și lite- ratura română (Ion Creangă, Mihail Sadoveanu. Eugen J ovinescu. G. Călinescu, Șerban Ciocu- lescu. Vladimir Streinii, Const. Ciopraga, Nico- lae Manolescu și alții). Cine cunoaște mai adînc subtilitățile limbii române — patria ființei noastre —. cine concură, mai trainic, la cunoașterea limbii naționale decît creato- rul de opere literare ? Și, iarăși, e simpto- matic că scriitorii găsesc cei mai receptivi auditori (și, in primul rînd, cititori), în dia- logul lor public cu oamenii, în populația din bănci si amfiteatre. Scriitorul hrănește iu- birea de limba patriei, de carte si, totodată, îsi modelează cititorul cult, sensibil, înnobilat de patosul mirabil al lecturii. Școala și lite- ratura, =. Am învățat să judec din mul- tiple unghiuri operele altora, dar și propria-mi creație. Și am invâtat ce înseamnă respectul față de toți. De vreme ce oamenii sint unicate, cu atît mai mult trebuie să acceptăm ideea că fiecare artist e un origi- nal și în u >dal de comportament. Sînt un adept si relațiilor armonice între nameni : mă întristează alterca- țiile între artiști, mai ales cînd sînt regizate în culisei' unor interese ce îi îndepărtează de scopurile nobi- le. de dăruirea oînă la sacrificiu întru spirit. Consider că toate întîl- nirile mele cu oameni adevărați (chiar dacă — imensa majoritate — anonimi) au fost momo-abile si mi-ai> marcat existența. Iar întîlnirile cu artiști au fost mari evenimente. Ni- ciodată nu voi reuși să le descri' întocmai, pentru că le-am trăit ca pe n'ște miracole. E o datorie de o- noare să-i cunoști pe contemporanii tăi reprezentativi. Un tină" creator nici nu-și închipuie cît ar avea de în- vățat de Ia marii noștri scriitori de astăzi, de la un compozitor de talia lui Ion Dumitrescu. ori de la un sculptor de forța lui Irimescu. Modul de a privi în universal începe cu iu- birea de acasă. — Critica a descoperit cîndva apropieri între poezia pe rare o scrii și cea a Iui Scrghei Esc- nin. Ce crede în această privință loanid Romanescu ? R D;spoz'tii sufletești asemănătoa- re conduc la creații pe aceleași te- me si apropie în bună măsură chiar destine artistice. Oricîte eforturi ar depune exegetii, un Dylan Thomas e mai înrud't cu Esenin decît cu engle- zul T. S. Fliot. iar un Juan Ramon Jimenez nu are în toată litm-atura un corespondent mai fidel decît Ba- eovia. Cînd asemănărilor do structu- ră suflefoască. de viteză a sîngelm și de cadre geografice li se adaugă si cele de ordinul condițiilor social- istor:ce. nu e de mirare că apar con- fceriile. Tntr-adevăr. în prima perioa- dă — sâ spunem : terestră (geopoe- ticâ) — a creației mele. =r> observă acea „furie* eseniniară .„fîlndln» m - a fi descoperit nucleul „demonismu- lui" si va fi determinat înrobirea la n mare dinastie, ale cărei podi «mt foarte greu de urnit nent'-u că d’n- colo se află : Beetboven si Lcrmon- tov. Baudelairc si Eminescu Vrubel și Picassn si alți orgolioși dați în pastele artei, care te obligă să spui: O-î ,| a,' - «t-ș ori n U-T Ho cap ! Chiar dacă nu s-a- ni- mic. merită să pierzi la asemenea stăpîni. — în cuvîntul înainte la antolo- gia apărută în colecția „Cele mai frumoase poezii", critico! Lau-en- tîu Ulici consideră poemul „De- monul" Ca o răspîntie a creației lui loanid Romanescu. fnovin în- cepe să semene tot mai molț "'i poetul însuși, devine tot mai lă- untrică- Arc Ioc, deci, o schimbare dc fond M acceptat dc hun3 voie si nesilit dc nimeni această evo- luție ? ■ Sigur că do bună voie. însă cum anume se petrece nu prea îmi dau seama — pentru c3 poezia mă tîrăște în fugă, face smotro cu viata mea. Să facă ’ Nu am mmm do re- proșat. In definitiv, neam do neamul meu nu a stat la umbră de oocotîer ; voi purta Oo umeri, cît va fi posibil, numai povara moștenită prin legea pămîntuhii nostru. — Te-am auzit rostindu-te — si nu o dată — despre „egoismul poetului". Ce v-ea să semnifice această sintagmă ? M Am fost un elev si un student— problemă, un Profesor si un redactor — problemă. De altfel, chiar ca pa- ter familias am avut si om un re- gim aparte, favorizant față dc griji- le diurne. Totdeauna am făcut numai ce am vrut. în totală libertate pen- tru „nevastă-mea poezia*, că de alte neveste... sănătate să fie ! Nu admit jumătăți de măsură. Trebuie să acu- mulez continuu și să fiu pregătit in orice moment spre a acționa la dispoziția poeziei. Numai in acest sens am fost și sînt un incomod, un „conservator" și un „sălbatic", pen- tru că valoarea scrierilor mele nu se va judeca in funcție de luările de cuvint la ședințe sau la birourile de stare civilă. Iar faptul că recunosc lucrul acesta nu e o bravadă, ci un mod de a mulțumi oamenilor în mij- locul cărora trăiesc, pentru atenția și înțelegerea față de unul care a cam luat-o razna cu poezia. Sînt mindru că viața mea pentru poezie o dedic Lor — și am toată încrede- rea că-mi vor acorda circumstanțe atenuante pentru punctul de vedere absolutizant. Mai trebuie spus că o asemenea formă de egoism s-a repercutat și asupra poeziei mele, prorocind unele interpretări erona- te. Nu atît eul poetic se află în a- tenția întregii mele creații, ci eul anonim, cel care se exprimă aproape totdeauna mai tirziu (tntr-un relativ „a doua zi“). Egomismul (și nu egotis- mul sau egocentrismul) din poezia mea vrea să fie o atitudine a mulțimii de oameni față de mulțimea faptelor iraționale. Această atitudine provine dintr-o doctrină artistică bine de- terminată și continuu valabilă, con- form căreia omul e privit ca origine, centru si sens al Universului. — Ești unul dintre cei care s-au robit poeziei. Cele lumești nu-ți sînt cu totul străine. Mi-aș îngă- dui să amintesc doar două din- tre acestea : șahul si pescuitul, cărora le consacri, cu o nedezmin- țită plăcere, lungi ore de desfătare. Uiți, în acele ore, dc poezie ? g Ambele sporturi la care te-ai re- ferit sînt o gimnastică a minții, dez- voltă atenția distributivă, rapiditatea în a afla soluții și în a lua decizii ; în plus, cultivă spiritul de fair-play. Se știe cu cîtă pasiune un Shakes- peare a practicat șahul și pescuitul. La noi, un Eminescu a fost preocu- pat de sensuri teoretice ale șahului ; în Mss. 2291, publicat în Fragmenta- riuni... — 1981, se află un desen (o parte a tablei de șah : nouă pătrate) și notația „fracționară" asupra jocu- lui în Partida italiană (varianta Giuoco piano, subvarianta Giuoco pianissimo), frecvent abordată în se- colul trecut pînă și în practica maeș- trilor. Despre Sadoveanu șahist, se poate vorbi mult și se pot comenta partide : cunosc amănunte în plus de la Demostene Botez, de la prof. univ. dr. doc. Florica T. Câmpan (al cărei soț „a combătut" cu maestrul), de la inginerul Boris Ponomarev si avocatul Dumitru Rădulescu (foști , campioni ai capitalei Moldovei). Cît despre Sadoveanu pescar (și vînător). cele mai frumoase mărturii le dato- răm avocatului și scriitorului Io- nel Pop. în paranteză fio spus, e de mirare că nu s-a genera- lizat si la noi introducerea șahului ca disciplină de învățămînt; încă de la sfîrșitnl secolului nouăsprezece, investigații sociologice au stabilit că oamenii care au ca hobby jocul de sah dispun de o mai mare capacitate de analiză și de o sporită inventivitate. Vreau să fiu clar înțeles : nu trag numaidecît cenușa spre tava litera- turii sau a științei, ci e vorba de argumente bazate pe logică. Poate eâ Dostoievski a fost atras de ruletă în virtutea vreunui calcul al proba- bilităților. pentru că era un foarte bun jucător de sah. Sigur că un Tol- stoi. după o relaxare (de patru ore pe zi I) Ia masa de șah, solicitîn- du-și altfel centrii de gîndirc (pen- tru că si coierul lucronyă .pa sectoa- re"), se așeza cu o teribilă dispoziție la masa de scris. Iată și o sumară lis- tă cu nume de scriitori, savanți. filo- sofi. comnozitori si de alte nn-țnn.i- lităti care ..an împins lemne" Ia Cafe do Ia Regence, în Paris : Vol- tairc, Franklin, Jean Jacqncs Pons- seau. Diderot. Philidor. Lavoisier. Robespierre. Napoleon T Bonapartc. Grimm. Alfoed de Musset. O a doua paranteză ■ de prin anii ’70. în progra- mele analitice ale unor scoli - mai ales pe continentul american — s-au introdus ore pentru învățarea nes. ciutului. în ce măsură se poate face abstracție de alte preocupări. pr parcursul unei partide de sah 'an dc pescuit? Depinde numai de profun- zimea și frecventa mutărilor adver- sarului. sau de perioadele solunaro do stilul în care trage nostele. Do obicei, în asemenea situaii’ mi se ivesc și clipe de reverie. Pentru că în sah anlic deschideri aparent ino- fensive, îl 1as pe adversar să se des- copere, acționez pe forța Iui. ca la judo, aooi — după ce îl aduc în . cri- ză do timn" -— acționez și ne timpul lui. scriu în gînd. Acest Drmcinm e valabil si la pescuit : chiar cînd . se zdruncină" lansetele, procese? o, fj_ nete ; un scriitor englez (Samnol John- son) a snus că undita o un hăt care la nn capăt are un cîrlig iar la ce- lălalt un dobitoc... — în sensul că pescarul nu trebuie să tragă nicio- dată mai tare decît pestele. Strategia unei anume „retrageri" c o caracte- ristică a însesi vieții mele, dar mai ales a poeziei De care o scriu (ob- servația aparține criticilor) ; cu alte cuvinte, am totuși în vedere niște măsuri do precauție înainte dc a porni în fn-tS A** — Urîndu-tî colo oo se cuvin Ia îmnlinirea unoi iiimătăti dc vene, îngăduin-mî să te întreb în înebe- ierp ; c* îtî nrnnui pentru urmă- toarea lumătato'’ IR Mulțumesc oentru gîndur le bu- ne ! Mi-ar fi de-aiuns un singur lu- (continuare în nng. 11) Grigore ILISEX 3 — Convorbiri literare Contexte ------------------a ci u a li tai ea Linii la un autoportret Mai e nevoie de noi mărturii, de noi argu- mente în sprijinul ideii că unui scriitor aue- varat nu-i este nimic indiferent din ceea ce se intimplă in lumea in care trăiește ? Că, altfel spus, cu o formulă supralicitată, dar de neocolit, scriitorul care reprezintă sau măcar aspiră sa reprezinte instituția literaturii e o conștiință a epocii și uneori a unei întregi istorii ? Se pare că da, dc \ rente ce ori de cite ori le întilnim, spiritul nostru de cititori consecvenți iși recapătă starea de echilibru, se simte tonifiat și in sigu- ranță. Există, cu aice cuvinte, adevăruri care ne ajută să trăim și chiar să supraviețuim spiritual, cii condiția ca ele să fie in permanență relevate și „nutrite" de noi fapte, de noi dovezi. Mă gindeam la toate acestea citind, nu demult, într-o revista literară, un reportaj-inter\iu rea- lizat de o ziarista de la Televiziunea din Moscova despre și cu Valentin Itasputin. Evocând momente din biografia proprie și referindu-se, totodată, la aspecte semnificative ale realității ultimelor decenii din țara sa și, mai ales, din Siberia natală, creatorul Matiorei (o Matioră „spirituală și morală") se autodefinește indirect ca scriitor și ca intelectual-cetățean cu o simplitate, cu o profunzime și o gravitate a gmdirii și a expri- mării ei care mi-au adus aminte de Marin Preda și de tulburătoarele lui meditații și întrebări. Un mod de a merge direct la esențe, de a mărturisi cu parcimonie, dar și cu cuceritoare sinceritate, de a respinge orice fard care ar falsifica viața și, deci, și literatura, cu toate că, observă ma- rele prozator de la Ircutsk, „adevărul literaturii nu este în mod obligatoriu adevărul vieții"... — iată ce caracterizează, între altele, personalitatea unor scriitori dc o asemenea anvergură, rari, care, ca Itasputin, retras adesea într-o modestă cășuță de lemn, pe malul Angarei, în apropierea Baikalului, in inima taigalei, își asumă parcă, cu fiecare confesiune, cu fiecare gînd, cu fiecare pagină scrisă și, în fine, cu fiecare carte dest'- nul umanității La numai 50 de ani, după ce a publicat cărți care nu întrec cu mult ca număr degetele de ia o mînă, trăind la mii de kilometri dc capitală, petrecîndu-și o bună parte d'n lin p singur în singurătatea imensă, copleșitoare a mi- rificelor meleaguri siberiene de la Baikal si An- gara, Itasputin dă o lecție de prestig’u tuturor acelora care mai cred că a exista în viața lite- rară. și nu numai, presupune a face zgomot, fio și cu talent, ^ar, desigur, răsunetul ca reflex al valorii nu are nimic de-a face cu zgomotul. O căsuță de lemn pierdută în taigaua nesfîrșită și misterioasă poate deveni un punct important pe harta literară a lumii, iar proprietarul ei o in- stituție, pe care mi-1 imaginez citind acolo, in- tr-o liniște deplină, numeroasele scrisori primite de la cititorii săi de pretutindeni, unele dintre acestea fiind, apreciază Rasputin, „de interes d< stat, de gindire de stat". Propunerea sa de a se edita o carte cu scrisori ale cititorilor către scriitori mi se pare pe cît de insolită, pe atît di tentantă. Două sînt ideile pe care le-am reținut în mod deosebit din amplul și densul reportaj-interviu la care mă refer, în treacăt fie zis realzat cu un profesionalism fără cusur. Prima are poate și o motivație subiectivă, întrucît, cu cîțiva ani în urmă, am avut prilejul să călătoresc la Ircutsk, să scrutez cu respirația tăiată întinderea de un albastru unic a Baikalului. să străbat, cu o am- barcațiune rapidă, pe distanța de 70 kilometri, apele repezi și limpezi ale legendarei Angare, să zbor apoi pe firul ei circa 600 de kilometri pînă la Bratsk, acolo unde s-a construit una din. tre cele mai mari hidrocentrale de pc planetă și chiar să-1 caut pe adevăratul, inegala- bilul meu ..ghid", pe acele îndepărtate meleaguri. Valentin Rasputin. cu telefonul, acasă, și să nu am șansa să-1 găsesc, el aflîndu-se la ducea sa din apropierea uriașului lac-paradis. Vorbind despre „omul de pe malul Baikalului". Rasputin observă : „însuși faptul că trăiește pe malul Baikalului poate presupune vă este un om pur și moral. Natura ne influențează mai mult decit ne închipuim". îmi este destul că am văzul un sat din acea regiune și am intrat, la intim- plare, în una din ospitalierele case de lemn, cu ferestrele larg deschise și inundate de soare ș, de flori, pentru a-i da dreptate intru toiul lui Rasputin. Cit privește a doua propoziție din ci- tatul reprodus, nu spunea oare un important scriitor al nostru că munții care veneau pină in grădina casei părintești dintr-un sat din Băgări i-au sădit in suflet sentimentul demnității și re- zistența la nostalgie ? A doua idee este cuprinsă Intr-o amintire din studenție : „Atunci (cu peste trei decenii în ur- mă — n.n.) se obișnuia să mergi la bibi otova. Zi și noapte, stăteam la bibliotecă, fugeam de ia cursuri... Principalele contacte se stabileau acolo: se făceau cunoștințe, se îndrăgosteau, se transcriau cursurile. Trăiam intr-adevăr, ca într-o familie". Era setea de lectură a unei generații, amplifi- cată fără îndoială și de împrejurările social-is- torice, era insă, cred, și o formă de existență la etajul intelectual, un mod de a integra lectura, biblioteca, opera literară in viața cotidiană și a o apropia pe aceasta din urmă de exemplaritatea celei dinții. Cuvîntul morală revine des în limbajul lui Rasputin și nu m-a mirat răspunsul său. atit de orgolios în fond, la întrebarea — „Credeți că sînteți un mare scriitor ?“ : „Cred că sint un scri- itor cinstit. Și a fi cinstit este mult și greu". După cum nu m-a surprins parafraza din titlul ultimei sale cărți : „Trăiește un secol — iubește un secol", ca și argumentarea pregnantă și. fi- rește. polemică : „Știți, există un proverb trăiește un secol — învață un secol. Și aceasta este foarte important. Dar acum important este altceva. A- cum toți sîntem învățați și poate chiar prea în- vățati. Acum, în viață, nu ne ajunge dragostea. Insușindu-ne știința, învățînd tot ce se poate, explicînd totul, noi nu putem totuși să devenim mai buni. Nu putem folosi uriașele noastre po- sibiPtăți morale. E bine trăiește un secol — în- vață un secol, dar și mai bine este trăiește un secol — iubește un secol“. Numai că, așa cum remarca un alt binecunoscut prozator al lumii contemporane, din cealaltă e. misferă, Gabriel Garcia Marquez. și iubirea se învață... Se învață, da, și din cărțile mari, simple și adevărate ca însăși viața ale unor Marquez și Rasputin. Factorul de echilibru Ce reprezintă Șerban Cioculescu în cri- tica română a acestui veac ? De șaizeci și mai bine de ani, el scrie despre lite- ratură. documentindu-și calitatea de martor, însăși această longevitate profesională, puțin obișnuită, ar fi un apăsat semn distinctiv. Cri- ticul a asistat ia toate evenimentele literare de după 1900, consemnîndu-și sincronic opiniile nsupră-le. A fost și este un cronicar, om al clipei, nu al duratei. Ca să ne facem o ima- gine globală a epocii pe care a traversat-o, tre- buie să-i citim depozițiile în stricta lor suc- cesiune. Dobîndim astfel nu atît o hartă a complicatului relief literar, cît mai degrabă un inventar dc valori. Tentația de a stabili și o altă ordine decît aceea estetică în faptele spiritului creator pare să-1 fi ocolit continuu. Spiritul de analiză domină în alcătuirea sa asupra spiritului de sinteză și cea mai bună carte a lui Șerban Cioculescu este Aspecte literare contemporane, evantai de mici mono- grafii ale principalelor individualități artistice. Intr-o lume în care genurile amenință să se unifice si disponibilitățile să se multiplice, Dramaturgia lui George Genoiu Format în a doua jumătate a deceniului al șaptelea, afirmat în contextul gru- pării Ateneu de la Bacău, patronată simbolic de geniul lui Bacovia. GEORGE GENOIU și-a făcut ucenicia într-un climat de generoasă emulație scriind — la începu- turi poezie și critică de teatru, remar- emdu-se îndeosebi prin cronici si comentarii elevate asupra fenomenului dramatic. Aceas- tă constantă preocupare pentru teoria și practica spectacolului pentru aflarea cheilor dramei, pentru specificul limbajului și evo- luția mijloacelor de expresie — cu un cu- vînt pentru tehnica dramei —, pentru rapor- turile dintre tradiție și inovație, a consti- tuit P egătirea necesară, introducerea in cre- ația dramatică. Debutul editorial și-1 face în 1980, printr-o culegere de articole, cronici si eseuri (Teatrul de toate zilele. Editura Junimea), urmată de trei masive volume de teatru, fiecare dintre ele purtind titlul uncia din p esele reprezentative (însoțitorul nevă- zut, Ed. Cartea Românească, 1983 ; Trecere prin verandă, Ed. Junimea, 1984 ; Doi pentru un tango, Editura Eminescu, seria Teatru co- mentat, 1986). Evoluția de pînă acum a dramaturgiei lui George Genoiu înregistrează trei perioade distincte : prima - a debutului, situată între 1968 -1972. cuprinde drame cu un vădit ca- racter parabolic, în genul celor cultivate în epocă . cea de a doua circumscrisă între 1972—1980 — este ilustrată de drama realist- psihologică, iar cea de a treia, de după 1989, se caracterizează printr-o mai largă deschi- dere spre satiră... in prima etapă, George Genoiu se spri- jinea pe alegorie si metaforă. în ereierea unor parabole cu trimiteri etice spre reali- tățile contemporane. Metafora specifică aces- tei etape circumscrie ideea aflării unui drum adevărat în labirintul existențial. Purtind apelative gene ice. (Bătrînul, Bărbatul. Ba- iului. Soția. Călătorul etc.). personajele acestor drame încearcă eschiva temera- ră din spațiul sufocant, aparent lipsit de ie- șire. spre lume, spre viață... Intre cele două planuri ale parabolelor (cel fabulistic și cel al generalizării semnificațiilor) există o per- fectă sudură, autorul întenționînd o cît mai perfectă circumscriere a tainelor ființei u- mane. pentru care valoarea etică supremă este tendința spre completudine și libertatea op- țiunii. manifestată prin strigăt... In cea de a doua etapă se produce saltul de la parabolic la tipic ; de la categorial la ade- vărul vieții ; de la drama însingurării și in- comunicabililâții, conexată încercărilor de spargere a unor ieșiri spre lumină, spre oameni (din Fereastra, de pildă), la drama familiei in angrenajul complex al realităt'lor contem- porane ; de la metafora drumuliiT existențial (din Călătorind cu îndelungă răbdare), la pro- iectarea unor repere sigure de viață, luminate simbolic de valorile familiei ce-și caută un cit mai larg cîmp de afirmare... Aparțin a. ceste! etape aproximativ douăzeci de piese, dintre care reținem titlurile celor mai impor- tante : Dispariția, Seara în fața cerului, Tai- na de odinioară. Trecerea prin verandă. Dru- mul spre Evercst, Doi pentru un tango, Pa- timă și tandrețe. însoțitorul nevăzut. După echinox. Casa noastră ș.a. Ultima etapă, ilus- trată deocamdată prin Comedie provincială mar- chează trecerea spre un teatru cu certe inten- ții de satiră la adresa moravurilor contempo- rane... Ideea directoare — aceea care deschide noi și fertile drumuri în teatrul lui George Geno- iu — este cea a anamneziei toposului ideal (id est : a paradisului pierdut), coroborată cu nostalgia stării de integralitate primordială, cu dorința de recîștigare a inocenței ontice, Șerban Cioculescu s-a încăpățînat a rămîne exclusiv critic. Nevizitat de ambiții creatoare, credincios de la început limitatelor puteri ale rațiunii, nu și-a dorit, cum nu-și dorește nici azi, decît să fie un senin comentator al artei, nicidecum un concurent al ei. Poate că aceas- tă modestie a criticului, dispus a rămîne în umbra literaturii, slujind-o cu devotament de scutier, deloc preocupat a-și atribui cîtimi din meritele izbînzilor acesteia, e răspunzătoare de atenția, temperată și relativă, de care se bucură Șerban Cioculescu în rîndul generații- lor tinere, amatoare de spectaculos, fascinate de speculația ușoară și de piruetele stilistice. In orice caz, acțiunea lui critică nu a făcut, în deosebire de altele, prozeliți, junimea aler- gînd după altfel de maeștri spirituali, mai potriviți a încuraja și susține vedetismul. Și e pacat, pentru că Șerban Cioculescu repre- zintă în mișcarea noastră critică tocmai nece- sarul factor de echilibru, temperînd cu instru- mentele rațiunii excesele de orice fel, invi- tînd la o judecare calmă și în deplină cu- noștință de cauză a faptelor literare. Cine-i recitește articolele tipărite între războaie e izbit mai ales de fermitatea cu care sînt puse la punct exagerările născute din pasiuni ex- traliterare, orbirile interesate și entuziasmele necontrolate. Argumentele sale, trase din ar- senalul logicii elementare și al bunului simț, și-au păstrat, după o jumătate de veac, ac- tualitatea. Prezența săptămînală a lui Șerban Ciocu- lescu în paginile României literare, unde glo- sează cu acribie și umor pe marginea cărților recente, este dintre cele mai tonice. Tinerețea spirituală a criticului se dezvăluie acolo în toată amploarea ei. Chiar dacă face mai mult filologie decît critică, chiar dacă e reținut cu precădere de amănuntul istorico-literar, chiar dacă apele îndestul de agitate ale ac- tualității stricte par să nu-1 atingă, îl citim cu plăcerea neacoperită pe care o trezesc ve- ritabilele manifestări intelectuale. „Ultimul Mohican" al criticii române, cum îi place să se numească, își onorează renumele. Adrian OPRINA toate subsumîndu-se mitului paradisiac și ce- lui al eternei reintoarceri... în această privință, ni se pare notabil că majoritatea personajelor dramelor lui Genoiu trădează (manifestă) ina- derența la starea de alienare a omului de con- diția sa primară, de reificare, ca urmare a încălcării rosturilor primordiale ale ființei ; ele aspiră la dobîndirea libertății prin des- părțirea de însoțitorul nevăzut, la starea de armonie a individului cu societatea, la situa- rea în intimitatea naturii, prin revelarea sen- surilor care le-au luminat conștiința înainte de a le fi fost scindată prin cunoașterea bi- nelui și răului... Aducînd sub proiectul scenic imaginea noi- lor relații în cadrul familiei și al societății. George Genoiu statuiază necesitatea inventării unui nou drum în viață, reproiectat în funcție de valori morale stabile, singurele capabile să amelioreze condiția umană, prin eliberarea de structuri anchilozante care i-au marcat de- venirea... Acest drum trebuie reorientat spre ceea ce personajele dramelor sale înțeleg prin termenii generici de rost și rînduială... Rosturile și rînduiala sînt simbolizate în teatrul lui George Genoiu prin existența ace- lui topos ideal de care am amintit, întruchi- pat prin imaginea spațiului de origină, străjvtit de „casa noastră", cu „ograda, pîrîul și crîn- gul", amintind de „rîul, ramul"... ale lui Emi- nescu. In situațiile limită în care omul se vede adesea proiectat, fie din cauze obiective (răz- boiul, de pildă), fie subiective (propriile a- bateri și încălcări ale rînduielilor), contactul cu spațiul matrice are efecte catarctice. „Viața are o ordine și omul trebuie s-o res- pecte. altfel nu se poate", proclamă un sol al rînduielilor tradiționale, bătrînul Alexandru, Se manifestă la noi, în ultima vreme (și nu numai din partea criticii), un interes amplu pentru jurnal și literatura con- fesiunii. Cititorii caută cu frenezie scrierile de acest gen, deloc ermetice, în care conven- ția literară e tratată cu mai multă libertate sau lipsește de tot. Neîncrederea în imagina- ție, in fantezie, merge pînă acolo ineît, o dată cu destrămarea oricărei iluzii epice, are loc denudarea mecanismului scriiturii însăși. Nu e vorba doar de invazia documentului brut în imaginar — fie că e vorba de documentul sociografic, psihologic, politic etc. Acest sta- diu al prozei noastre contemporane îl conside- răm cumva depășit. Vrem să punctăm, de astă dată, nevoia de jurnal (sau de confesiune) pur și simplu ca nevoie de sinceritate și cre- dibilitate auctorială. Cititorul de azi este, se pare, mai neîncrezător ; vrea personaje cu identitate biografică precisă, verificabila, și subiecte întîmplate aievea în realitatea ime- diată. El bănuie că, oricum, în spatele fantas- melor livrești se ascunde cineva, poate auto- rul însuși. Vrea să zmulgă acest văl. Jurna- lul direct sau cel indirect satisfac o astfel de curiozitate. Exprimă, însă, procedeul ten- dința de a submina deliberat autoritatea si prestigiul autorului ? Mai degrabă este vorba de o altă mentali- tate și de un gust — paradoxal — mai evo- luat (în spiritul „pozitiv" modern), din care literatura trage anumite foloase. Dispar, în felul acesta, multe granițe, de bună seamă convenționale, dintre diversele modalități de a scrie, ceea ce echivalează cu o adevărată re- surecție a mijloacelor de creație epică. Jurna- lul cel puțin, ca formă nestandardizată a con- fesiunii directe, este un gen destul de ames- tecat, polimorf și sincretic, de o spiritualitate difuză, emanînd prin toți porii scriiturii. In același timp, în mod neașteptat, notațiile de jurnal ating o concizie remarcabilă, care apă- ră de maladia verbală. Preferința unanimă merge către inscripția fulgurantă și revelatoa- re, către muzica imanentă a ideilor. Epicul se interiorizează. Nu întîmplător replierea în cuvînt, în lumea interioară a meditației solitare, îl transformă adesea pe prozatorul contemporan din cuce- tatăl lui Calistrat, din Doi pentru un tango. în concepția lui rînduiala se bazează pe mun- că — atît „cît se cuvine" — dar și pe trăi- rea plenară a vieții, în rind cu oamenii : „Pentru mine și maică-ta, munca ne-a fost muncă, dar nu ne-au lipsit nici petrecerile... Botezurile și nunțile ne-au fost clipa de ră- gaz și de bucurie, ca să putem îndura necazu- rile și tristețile vieții" (op. cit.). Potrivit concepției personajelor exponenția- le din dramele lui George Genoiu, marile ne- cazuri (crizele de familie) sînt generate de neascultarea (încălcarea) rînduielilor primor- diale — contaminare a mitului neascultării și al păcatului originar, ale căror urmări se transmit și urmașilor. Alte crize se datoresc părăsirii familiei și acceptării unei vieți du- ble, duplicitare. Toți rătăciți! de resturile casei și ale familiei învață din grele și amare con- fruntări — ale lor sau ale altora — că „viața nu iartă nici o nedreptate, nici un abuz" (Ma- rin Dorneanu, din După echinox) și că : „ne- dreptatea naște neîncredere, iar neîncrederea înseamnă moarte timpurie a omului" (Roxana, din Drumul spre Evercst). Întrebarea cu care sînt confruntate persona- jele pieselor lui George Genoiu este cea for- mulată de către bătrînul Vlad, înțeleptul satu. lui, din Casa noastră : „De ce trăiește un om ?“ — amintind de întrebările fundamentale ale dramaturgiei lui D.R. Popescu : „Ce faci cu timpul tău „Ce face omul cu timpul său ?". „Ce face națiunea, omenirea, cu timpul ei ?“... Răspunsul la întrebarea de mai sus îl dă tot Vlad : „să-și facă un rost în viață", aceasta însemnînd : a trăi demn, ceea ce se traduce prin a avea un cuib al său a aduce pe lume copii și a avea grijă de treburile casei învă- țîndu-i pe copii ca — la rîndul lor — să nu-și uite „locul de baștină" și să caute să înțelea- gă „glasul neamului". Pentru Petru, din Tre- cere prin verandă răspunsul la această între- bare existențială fundamentală este ceva mai amplu : „Ne revărsăm unii în alții, din stră- moși și bunici, iar din aceștia în părinți, fii și nepoți, cu aceleași sentimente de piatră (...). Viața trebuie trăită cu mai mult rost... Dar nu să trăiești oricum. Să încerci să afli sensul vieții". Iată o nouă sintagmă specifică, dramaturgi- ei lui George Genoiu — sensul vieții... Pentru același Petru, aceasta înseamnă a nu trăi la voia întîmplării, a te feri să duci o viață du- bioasă, a respecta principiul sincerității des- chise și rînduiala nescrisă a vieții... Pentru Magda, fosta soție a lui Petru, sensul vieții consta în a supraviețui încercărilor vieții și propriilor greșeli, iar pentru lulia — în a lăsa „celor care vin după tine o viață feri- cită"... Un principiu vital, care luminează sensul vieții în dramele lui George Genoiu este ero- sul. EI are puterea miraculoasă de a lega pe oameni, emanînd tandrețe, intimitate, căldu- ră, atașament și candoare... în dramaturgia lui George Genoiu cuplurile de îndrăgostiți aderă la mitul platonician al sferei ideale, transpus într-un limbaj nou — al dansului care pretinde armonie perfectă. Merită să re- ținem și faptul că fetele îndrăgostite din dra- mele lui George Genoiu (Crina, Adria, Ioana. Delia etc.) au ceva din firea scorpiei îmblîn- zite a lui Shakespeare, plăcîndu-le să fie a- gresate de partenerul pus în situația de a le dovedi prin îndîrjire devotamentul lor... Consecvent principiului — formulat de către lulia, din Trecere prin verandă — potrivit căreia „artistul este chemat pe lume să spună adevărul" („Toată viața lui trebuie să fie în slujba adevărului. Dacă simulează sau tri- șează în viață, el face același lucru și în arta care o profesează"), George Genoiu și-a pro- pus și — după opinia mea — a reușit să cre- ieze o imagine veridică semnificativă a lumii contemporane în centrul căreia așează familia, care se definește în raport de modul în care înțelege să respecte rînduiala... Dc aspect tradițional, cu implicații eseistice moderne în viziune, dramele lui George. Ge- noiu se remarcă prin reținerea în imagine a unor adevăruri grave propuse spre medita- ție lumii contemporane. Simion BĂRBULESCU --------------N eî n crederea ritor al realului într-un analist subtil al spa- țiului Intim al existenței, care se identifică treptat cu spațiul scrisului. Viața autorului este chiar scrierea acestei vieți, iar faptul devine un argument de autenticitate în însăși ordinea actului de invenție epică. E un caz limită acesta al literaturii. La po- lul opus, dar cu efect complementar, ficțiunea începe să pună la încercare realitatea, iar jurnalul, alături de alte genuri de expresie, se vrea o pledoarie pentru o distincție mai puțin rigidă între literar și non-literar. Sur- prinzător. cu cît „limitele literaturii" (Escarpit) sînt mai evidente, cu atît crește tendința de anexare a unor noi teritorii extraestetice. De atîtea ori romanul actual, cu precădere cel din deceniul trecut, în raporturile destul de con- torsionate cu istoria și politicul, este citit ca un simplu document incifrat (ceea ce, trebuie să recunoaștem, esteticește nu e chiar atît de simplu). Ideal ar fi pentru prozator să atingă în demersul său maximum de istoricitate, de omenesc și maximum de ingeniozitate. Este vorba de un echilibru intre extreme, între stări intrinsec contradictorii, care nu pun cî- tuși de puțin în pericol existența genului. Dim- potrivă, îl revitalizează. Așadar, contextul discuției noastre se lăr- gește, inevitabil. Trăim într-o „epocă a ubi- cuității" (formula aparține unui sociolog) în care autorul e în același timp o conștiință planetară și un investigator singuratic al exis- tenței cotidiene. îneît e tot mai dificil de făcut o delimitare netă între real șl ireal. Mai cu seamă mijloacele mass-media „au omogenizat o bună parte a experienței cotidiene de viață a societății în general, făcînd astfel ca viața reală să pară alarmant de ireală, ca și cînd am trăi cu toții într-un film" (Jonathan Fi- neberg). Tocmai sentimentul acesta generalizat și desacralizat al ubicuității schimbă radical condiția eului narator sau mărturisitor, cum vrem să-i spunem. Ceea ce părea înainte, chiar în cadrul teoriei autenticității, un privilegiu supraomenesc (să ne amintim de polemica lui Camil Petrescu împotriva autorului omniscient din proza clasică), a ajuns de la un timp fapt comun, prozaic. Altfel spus, tot ce înainte punea în pericol autenticitatea scriiturii devine Constantin COROIU Convorbiri literare — 4 literara în cîteva cuvinte Retorică și lirism Avînd un temperament impetuos și iubind popularitatea — iubind-o în mod declarat, spre deosebire de alți autori care joaca în public comedia modestiei și visează în tai- nă să devină vedete —, Adrian Păunescu a creat impresia că este doar un om al zilei, zgomotos și superficial. Cine îl judecă insă astfel face o gravă eroare de apreciere. Cu- noscut îndeaproape, Adrian Păunescu se dez- văluie ca un om cultivat, iluminat de conști- ința menirii de intelectual și a apartenenței la cultura română. Stăpînește cîteva limbi străine — în engleză se exprimă perfect —. este la curent cu principalele tendințe din literatura universală, dar, mai ales, cunoaște în profunzime cultura și civilizația țării sale, din trecut și din prezent. In zilele sale bune oferă celor apropiați un adevărat recital, vor- bind ore întregi despre folclorul românesc, e- vocînd monumentele arhitecturii naționale, re- citind sute de poeme din creația unor autori clasici sau contemporani, declam înd pasaje am- ple din publicistica lui Octavian Goga, Nicolae lorga sau Marin Preda, făcînd analize critice pătrunzătoare ale filmelor, pieselor muzicale, cărților și spectacolelor de teatru celor mai recente, trecînd în revistă numele unor tineri talentați din toate domeniile creației artistice, polemizînd cu adversari imaginari pe teme medicale și fotbalistice sau pur și simplu por- tretizîndu-i cu tandrețe pe nenumărații oa- meni care au intrat într-un fel ori altul în atingere cu biografia lui. La numai patruzeci și patru de ani (s-a născut la 20 iulie la Copăceni, ca fiu al unor învățători din Bârca — Doli) are experiența culturală și existențială a unui cărturar ajuns la adinei bătrîneți. In această multilateralitate de preocupări, scrierea poeziei reprezintă o singură latură. Adrian Păunescu nu este doar poet, ci și poet. Și tocmai de aceea este surprinzător faptul că scriind poezie cu numai o parte din ener- gia sa spirituală cîștigă mereu în concurența cu autori care în afară de poezie nu fac nimic. Pentru Adrian Păunescu, poezia este un mijloc, nu un scop. Eliberînd poezia de res- ponsabilități nepoetice, asigurîndu-i un statut de „joc cu mărgele de sticlă", Nichita Stă- nescu a cîștigat în deceniul șapte numeroși adepți (și imitatori) astfel îneît se părea că va mai trece multă vreme pînă cînd cineva să se dezică de farmecul narcotizant al sen- timentalismului său abstract și să revină la „proza" existenței. Și totuși. Adrian Păunescu a făcut acest pas, în distonanță cu moda po- etică a momentului, dar în consens cu dia- lectica însăși a „metamorfozelor poeziei", pri- vite la scară istorică. El a devenit restaura- torul poeziei care spune ceva și care militează pentru ceva. De la volumul Istoria unei se- cunde din 1971, cînd a descoperit acest filon de lirism, și pînă la cea mai recentă carte a sa, Locuri comune, 1986. Adrian Păunescu a realizat o sinteză originală, de o putere de cuprindere fără precedent, a disponibilităților poeziei noastre de a apăra o cauză, culturală, socială sau politică. Pare neverosimil, dar în perioada a- firtnării sale, Adrian Păunescu se ocupa de cu totul alte probleme decît de cele care I-au consacrat. Citindu-i primele cărți, aproape că nu-1 recunoaștem : „1 deschide lupi, 2 așteaptă, / 3 odihnește, 4 ia foc, / 5 e o lebădă, 6 o treaptă, / 7 e un 1, mai cu noroc. / 9 dă pe gheață, 9 e haos — / Și vine 10, capăt de șir, / E și fereastră, e și adaos, / Lebădă, liră, liniști, delir." (Spre plus infinit). In perioada de început, Adrian Păunescu se interesa, deci, de probleme fictive pentru că încă nu le întrevăzuse pe cele reale. Era ca un avocat prodigios fără o cauză. Poemele sale din primele volume — Ultrasentimente, 1965, Mieii primi, 1967, Fîntina somnambulă, 1968 — exprimă, toate, această stare de spirit. Sînt de o fervoare extraordinară manifestată în gol. Poetul transformă fiecare abstracție în imaginație acum condiție de adevăr și credibilitate aucto- rială. înseamnă că a fi autentic, in literatura confesiunii, nu se reduce la explorarea in ori- zonturile eu-lui profund, refulat — domeniu, și mai ermetic, al investigației psihologice. Neîncrederea în imaginație face din prozato- rul de azi, în primul rînd, „un expert al rea- lului" (Norman Manea). Ca răspuns practic la suspiciunea cititorului, obsesia credibilității are conotații multiple în sfera epicului și modelează într-un fel sur- prinzător statutul prozatorului însuși. Reînzes- trat cu darul ubicuității, acesta nu se mai poate ascunde după convenția literară și nici după personajele sale. In multe romane scrise în vremea din urmă, prezența personajului-scri- itor a devenit din nou ceva obișnuit. Scriind la persoana întîi și despre aventura sa în real, autorul este mai convingător decît atunci cînd doar simulează realitatea, oricît de inteligent ar face-o. Adevărul, după care tinjim cu toții, este de căutat numai în curajul (forța) auto- rului de a se mărturisi pînă la capăt : adică în experiența lui personală, proiectată asupra lumii, asupra spiritului vremii sale. Adevărul e că de mult nu mai citim pur și simplu cărți, ci autori. Atîta sinceritate, mergînd uneori pînă la cinism (după împrejurări), ne situează la antipodul definiției dată de Malraux condi- ției umane : „o grămăjoară de secrete". Și nu s-a scurs de atunci prea mult timp. în alt plan, jurnalul ca „literatură a subiec- tivității” (Eugen Simion) oferă o replică vigu- roasă la extenuarea și, de ce nu. la „dezuma- nizarea" literaturii moderne, în spe^ a celei de tip experimental. Jurnalul și confesiunea nu sînt experiment. Ba chiar refuză categoric ancorarea exacerbată într-o anumită „practică semnificantă" impersonală, care ar duce la ruperea semnificației de suportul ei material. Jurnalul ca gen polimorf și sincretic, așa cum am încercat să-1 definim, se poate constitui — poate, tocmai datorită subiectivității sale sub- stanțiale — într-un nou fenomen originar al epicii. Este și o reabilitare a perspectivei auctoriale directe. în fond, orice act pro- priu-zis de creație implică tot mai vizibil cre- atorul, asa cum în știință orice observare im- plică simultan observatorul cu instrumentele sale cu tot. Avantajul e că temporalitatea au- într-o morlșcă pentru a vedea dacă generează sau nu electricitate. Și multe nu generează, tocmai pentru că experimentul se face or- bește. In asemenea cazuri nu ne mai rămine decit să admirăm energia ieșită din comun cu care poetul încearcă să-și impună voința. Smul- se din dicționare ca de-un uragan, cuvintele limbii române intră în combinații imposibile sau se repetă delirant: „Domnule călăreț, dom- nule cal, / domniță scară și domniță șa, / al vostru este singele acesta / zvirlit de micii hărtăniți in carnea mea (..) / Copita stingă dinainte cadă . pe ochiul meu ; copita dreap- tă / pe ochiul drept; picioarele din urmă / pe gura arsă ca pe-o piatră coaptă." (K»u). Cu doi poeți importanți se află Adrian Păunescu în emulație în această perioadă. Unul este Nichita Stănescu, pe care Adrian Păunescu încearcă să-1 întreacă la „proba" de deturnare a elementelor lexicale și gramati- cale de Ia funcțiile lor obișnuite. Devierea se- mantică se realizează progresiv, sub forma unui ceremonial ludic. și duce la constituirea unor sintagme șocante prin insolitul lor. Din punct de vedere poetic, este vorba de o ex- perimentare ingenioasă a posibilităților cuvin- telor. prin așezarea lor în contexte cu totul noi: „Și-n clipa cind nisipurile sint formate Mi- roase ascuțit a pește ars, / A pește de apă curgătoare, / A pește de baltă, a pește de mare, / A pește de piine, a pește de ou, / A pește de nor. / A pește, ars. a pește de orice lucru și ființă* (Nisipurile). Alt poet-emul este colegul lui Adrian Păunes- cu de la Facultatea de limba și literatura ro- mână din București, loan Alexandru. Ca și el. Adrian Păunescu manifestă acum o predi- lecție pentru reinterpretarea unor mituri sau chiar pentru inventarea unora noi. Ne aflam, de altfel, într-un moment în care tot ce fusese prohibit în deceniul șase, inclusiv mitologia, considerată pe atunci „mistică", reintră in a- tenția scriitorilor, cu o febrilitate compensa- toare. Forma curentă de reinterpretare con- stă intr-o răsturnare a situației mitice origi- nare. Grecii care au asediat Troia au confec- ționat un cal de lemn drept dar perfid pentru apărătorii cetății. Adrian Păunescu prezintă lucrurile invers ; „Și-n clipa cînd cetatea nu mai avu putere, / iar zidurile sale sunară par- că moi, / din Troia fu acela care lansă ideea' înfringerii prin calul-troian, nu prin război.' (Calul, fiul Troiei). După o antologie. Viață de excepții, si. ui. roman fantezist, Cărțile poștale ale morții — ambele publicate în 1970 —, lui Adrian Pău- nescu ii apare, în 1971, o nouă carte de ver- suri, Istoria unei secunde, care deschide un nou capitol in biografia sa poetică. Noul Adrian Păunescu transformă intr-o cau- ză personală problemele contemporanilor, punînd un accent energic pe apărarea valorilor românești și pe denunțarea unor su ferințe „planetare" specifice secolului două- zeci. Intr.un anumit sens, poezia sa din volu- mele Istoria unei secunde, Repetabila povară, 1974, Pămintul deocamdată, 1976, Manifest pen- tru sănătatea pămîntului, 1980, lubiți-vă pe tunuri, 1981, Rezervația de zimbri, 1982, Ma- nifest pentru mileniul trei, 1984, Manifest pen- tru mileniul trei, II, 1986, Locuri comune, 1986 constituie un imens ziar, din care nu lipsește nici una din rubricile binecunoscute. Există editoriale în care se ia atitudine în ceea ce interesează la un moment dat pe toată lumea. Există reportaje despre „oameni și locuri". E- xistă anchete sociale. Există pamflete. Există chiar „faptul divers". Există „pagina externă". Există — nu este o ironie — „mica publici- tate". Bineînțeles că această gazetărie are o incandescență care face să apară din minereul întîmplărilor zilnice aurul liric, însă genurile gazetărești de bază se păstrează. Rareori a pătruns în poezia noastră, cu o asemenea frenezie și la o scară atît de mare, spectacolul vieții sociale. Cînd deschizi una dintre aceste cărți ai senzația că deschizi o fereastră prin care năvălește dintr-odată, în locuința pînă atunci liniștită, rumoarea stră- zii. Pe poet îl interesează foarte mult oame- nii. Universul infinit, cu secretul lui de ne- pătruns, i se pare de o importanță derizorie torului începe să devanseze temporalitatea is- torică (oricum, indeterminată), opunindu-se. in felul acesta, oricărei forme de manipulare epi- că a prezentului prin trecut și invers. De-ar fi numai atit, însă prezența nomina- lizată a autorului in propria scriere conferă un spor de identitate faptelor descrise (chiar dacă e vorba de intimplări neintîmplate). „Nu pot să gindesc decit propriul meu corp", nota Rnland Barthes. Iar Montaigne : „Singurele scrieri istorice bune sint cele scrise de oameni care s-au aflat la cîrma evenimentelor pe ca- re ei le descriu*. Nu mai e nici un dubiu că paginile de jurnal, memoriile de tot felul res- piră întotdeauna o puternică atmosferă de ac- tualitate și autenticitate. In orice împrejurare s-ar afla, autorul ne propune o exțxriență u- nică a realului, întreprinsă de unul singur, dar n-simțită ca pentru toți. împotriva proce- deului distorsionării vieții și mai ales a unor tehnici de ambiguizare a realului, acest gen de scrieri reprezintă o formă destul de efi- cientă de adecvare la real, la firesc. Desigur, în jurnal poate încăpea orice (con- fesiuni, nuclee narative ale unor posibile opere de ficțiune, reflecții diverse), dar nu oricum. Amorful, nesemnificativul minează substanța și coerența scrierii. Ni se pare că nota defi- nitorie este reflexivitatea. în sensul formulei atit de sugestive a lui Radu Petrescu : „ochea- nul întors". Pe scurt, orice jurnal este de „idei" sau nu este deloc. Pare pretențios, dar in absența oricărei metafizici nu se încheagă pină la urma nimic în succesiunea de notații disparate, fragmentare. Rostul superior al jur- nalului e de a face dintr-o existență acciden- tală un destin. Nu numai jurnalul filosofic (Kierkegaard. Gabriel Marcel), dar orice mos- tră de jurnal autentic poate să figureze — la propriu — dimensiunea epică exemplară a eu- lui. a conștiinței de sine. Și ce noate fi mai semnificativ și mai plin de miez decît un ase- menea demers de cunoaștere. Să mai adăugăm totuși că foamea de fapte, de intimplări întîmplate (de astă dată), nu se limitează la anecdotic și nici la senzațional. Din contră, se recomandă redactarea intr-un registru epic simplu și direct, nu o dată voit prozaic: „Fără o bună doză de monotonie, jurnalul se transformă în ziaristică de senzație. în comparație cu aspirațiile, ambițiile și pati. mile care-i însuflețesc pe semeni. Walt Whit- man, Bertolt Brecht, Vladimir Maiakovski re- prezintă posibili termeni de comparație, din literatura universală, pentru definirea poeziei lui Adrian Păunescu. La noi, Nicolae Labîș a deschis un drum în această direcție. Chiar dacă n-ar fi dispărut prematur, este însă pu- țin probabil că ar fi reușit să se lege numai de catargul responsabilității sociale pentru a nu se lăsa sedus și de cîntecul de sirenă al miste- rului existenței. Se simțea deja că il fascinează esoterismul unui „dincolo*. Spre deosebire de el. Adrian Păunescu este extrem de prezent în realitatea imediată, adunind ca un magnet mii de date despre contemporanii săi. prinzind cu promptitudine pulsul existenței colective. El vorbește despre primejdia pe care o repre- zintă o libertate fără limite („A fi deznădejde. A fi libertate. ; Oricare se poate. Egale sint toate / cînd ora se poate. Cînd noaptea se poa- te. / Cînd moartea se poate. Cind totul se poate. // Și ce se mai poate cind totul se poate ’" — Cînd totul se poate), despre părinții uitați de fiii lor („Mai așteaptă si-acum semne de la strămoși / Sau scrisori de la fii. cum c-ar fi norocoși. / Și ca niște stafii, ies arare la porți. .' Despre noi povestind, ca de moșii lor morti.* — Repetabila povară), despre as- pectul de Sodomă și Gomoră al civilizației sfir- sitului de secol („Ce avortoni sintetici de pnn spitale ies, Sînt rase inversate, corceli în- grozitoare / Și-n cap un ochi e vesel, pc celă- lalt de-1 doare. > Și omu-i animalul ourtat de-un interes.* — Haos), despre soarta țăra- nului român („Ne-ntreabâ neintorsii bolovani Și neintoarsele cîmpiei brazde : Unde sint tații înfloririi noastre ? / In sat mai e ne- voie de țărani’.- — O singură absență). Vor- bește. de asemenea, despre frumusețea limbii române, despre „dacii liberi*, despre tragicele momente din istorie cînd s-a atentat Ia inte- gritatea noastră teritorială, despre demagogii de azi, despre eroii anonimi de azi. despre Nicolae Bălcescu și Tudor Vladimirescu, des- pre lumea a treia, despre incompetență, des. pre absurda exterminare a cailor în perioada cooperativizării agriculturii, despre valoarea unei sute de lei, despre tot ceea ce consti- tuie oceanul tălăzuitor al preocupărilor și ob- sesiilor unei întregi colectivități. Adrian Păunescu recurge la mijloace artistice capabile să facă imediat evidentă ideea pe care vrea să o transmită. Așa se explică linia ex- presionistă a poeziei sale. Poetul are o reto- rică proprie, ușor de înțeles, dar greu de folo- sit de către alții, deoarece presupune o inte- ligență mereu activă, o viteză de fulger în asocierea ideilor, o aptitudine înnăscută de a face din sentimente „ultrasentimente" și o vir- tuozitate de spadasin în mînuirea unor cu- vinte cu două tăișuri. Remarcabilă este poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu. In această direcție, poetul nu ezită să fie melodramatic, ca toți marii cîntăreți ai iubirii : „Eu vin la nunta ta, iu- bito. / Și nu voiesc nimic să-ți cer / Dar roagă-ți nașii să mă lase / Să-ți cînt la nuntă leru-i Ier. // Colindător fără de casă / Colin- dător fără noroc / Un strop de vin și-un strop de pîine / Iți cînt și-apoi o iau din loc." (La nunta ta). Prin însăși natura ei, creația lui Adrian Păunescu este inegală ca valoare. însă chiar și cînd nu ajunge la mari culmi are ceva viu, adevărat care il cucerește pe cititor. Ca să nu mai vorbim despre faptul că poemele cele mai reușite ar putea oricînd figura in- tr-o antologie — chiar și foarte severă — a liricii românești de Ia origini pină în prezent. Alex. ȘTEFÂNESCU Monotonia este doar aparentă, un timpan foar- te fin distinge nuanțele, ochiul mult exersat vede schimbările de culoare. Materia se în. groașâ șl se subțiază și plăcerea cititorului constă in urmărirea acestor fine succesiuni. Este făcut ca și versul, pentru lectură tăcută, in singurătate* (Radu Petrescu). Mai trebuie făcute unele precizări. .Imnu- lui lui Liviu Rebreanu se oferă unei led u i pasionante, pentru că este jurnalul iui Re- breanu, un mare scriitor. în ciuda acelor pa- gini terne, dar care fac și ele parte din viața autorului așa cum a fost. La fel. „însemnările zilnice" ale lui T. Maiorescu. consultate azi eu interes pur biografic, sau jurnalul oolitie al lui Octavian Goga în curs de apariție citit, in primul rînd, cu interes politic. Alt- ceva >-ste. insă, Șantier, „roman indirect", do Mircea Eliade. redactat în cea mai curată notă autenticistă. sau Viața ca o pradă, carte pu- blicată de Marin Preda spre sfirșitul vieții, o meditație cu totul singulară asupra constitu- irii pr >oriului "u scriitoricesc. Nu e tot una, deci, dacă scrii jurnal, respectiv „memorii", pentru posteritate sau pentru contemporani, pentru auto-edificarea (termen kierkegaardian) personală sau pentru celebritate. Există, iată, jurnale si jurnale. E. Lovinescu este primul, poate, care și-a redactat memoriile pentru contemporani, ca adjuvant (astăzi deosebit de prețios) al unei magistraturi critice de ex- cepție. Caracteristic acestor exemple, luate oare- c um la intîmplare, este paralelismul creator. Faptul corespunde unei identități auctoriale scindate. în sensul că eul biografic — în prima ipostază — se dedublează în imaginație, con- struind un eșafodaj de simboluri si mituri pes- te realul refulat, sechestrat în adîncul sinelui. In paralel, însă, autorul poate să țină jurnal, să scrie însemnări, memorii... In a doua ipos- tază e. firește, mai prozaic, dar mai autentic și mai credibil. Jurnalul este croit fără ex- cepție pe statura reală a autorului însuși. A- cesta -dă samă", vorba cronicarului, de fiecare rînd scris. Neîncrederea în imaginație duce la un compromis între provocarea inteligentă a (continuare din pag. 15) Cornel MORARI) ■ Variate, dense, incitante, recentele numere ale revistelor „Secolul 20", „Revista de istorie și teorie literari", „cahiers roumains d’etudes litteraires". ■ „Secolul 20“ (nr. 292—293—294). Din sumar : Me- ditații despre Conjunctura dintre muzică și poezie la Mihai Eminescu (Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Anatol Vieru). ■ Opera lui G. Câlinescu face obiec- tul studiilor grupate sub titlul G. Călinescu și per- manentele clasicului (semnează Vasile Nicolescu, Dumitru Micu, Dana Dumitriu), urmate de o in- cursiune in universul bibliotecii marelui critic da- torată lui Geo Șerban. ■ observații asupra selec- ției din poezia lui Arghezi apărută în limba polo- neză, in versiunea scriitoarei Danuta Bieikovska, fac Olga Zaicic și Marcel Mihalaș. ■ Aproape o sută de pagini din acest număr sint consacrate literaturii ubaneze. Emilio Suri Quesoda ne amintește de perioada cubaneză a lui Hemingway. Un grupaj consistent de materiale surprinde personalitatea po- tului și romancierului Jose Lezama Lima. Pre- zintă opera acestuia și traduc din ea Andrei lones- u (eseuri). Dan Arsenie (poezie) si Despina Stoica < fragmente din faimosul roman-poem Paradiso). Mărturii ale unor scriitori ca Juan Ramon Jimcnez, Jorge Guillcn, Vicente Aleixandre, Jose Camon Az- nar, Luis Ccrnuda, Pedro I-aln Entralgo, Octavio Paz. Mario Vargas Llosa contribuie la precizarea profilului lui Jose Lezama Lima. ■ Numărul este ilustrat cu reproduceri după lucrările lui Horia Bernea. Un dialog cu pictorul (realizat de Anca Oroveanu) și comentariile lui Theodor Enescu ți Conolan Babeți ne apropie de universul artistic al acestuia. ■ .Andrei lonescu prefațează traducerile în românește din Juan de Ia Cruz ale lui Alexandru Busuioceanu. ■ Despre tradițiile culturii și civilizației române scriu Ion Barnea, Ilieș Cîmpeanu. Valeriu Râpeanu, llazvan Teodo- rescu. 9 Numărul conține, de asemenea, rubricile onsacrate : „București, capitală a prieteniei", „Suc- cese ale culturii românești" (sînt omagiați Alexan- dru Bălăci și George Ivașcu), „Carnet". B La fel de bogat este sumarul nr. 4/86 al „Re- vistei de istorie și teorie literară". In deschidere, în- semnările acad. Radu P. Voinea despre Cultură, știința, conștiință și cele ale lui Mihnea Gheorghiu, Constantin Noica, Anton Dumitriu reunite sub titlul „Fețele unui veac". ■ Numărul respectă structura consacrată a revistei, studiile și articolele fiind gru- pate în secțiuni cu titluri semnificative. ■ La „Punc- te de vedere" se continuă dezbaterea despre mitolo- gia românească ( participanți: I. C. Chițimia, Paul P. Drogeanu, Gh. Pavelescu, Dumitru Pop, Gh. Vlă- duțescu, I. Oprișan). ■ „Repere fundamentale" gru- pează materiale despre originile Școlii Ardelene, Ca- ragiale, Sadoveanu, Marin Preda. K La ancheta „De ce scriu ? In ce cred 7“ răspund Valeriu Anania, Victor Felea și Costache Olăreanu. ■ Tot la mărtu- rii de scriitor se înscriu „Confesiuni literare" (Lucia Demetrius și N. Steinhardt), interviul cu scriitorul polonez Wieslav Mislinski (dc curind prezent in li- brăriile noastre cu excelentul roman Piatră peste piatră), de asemenea noile fragmente din jurnalul lui Mihail Sebastian și o nouă secvență din „Jurnalul politic 1931“ al lui Octavian Goga. gț La rubrica „Profil contemporan" sînt comentați George Ivașcu, ștefan Aug. Doinaș, Mlchel Butor. Estc con- tinuată publicarea traducerii lui Dorin Tilinea din Sein und Zeit. p Alte rubrici: „Ipoteze", „Cultură și creație", „Bibliotecă ^de poezie românească", „Restituiri" (excelentă inițiativa de a readuce în actualitate eseul, prea puțin cu- noscut despre Creangă, al lui Mircea Vulcănescu, publicat inițial, în 1935, în „Gând Românesc"), „Opinii Și atitudini", „Texte și pretexte". ■ In Legaturi primejdioase Monica Spiridon se oprește la rapor- turile dintre literatură și filozofie, așa cum apar ele după succesul peste ocean al deconstructivismului lui Derrida. H Tema literatură si filosofic structurează nr. 1/87 din „Cahiers roumains ci’etudes litteraires". B Des- pre legătura dintre literatură și filosofic la Cărnii Petrescu scriu Constantin Noica și Vasile Dem. zam- firescu. 8 Textele lui Gabriel Liiceanu și Ludwig Srunberg tratează, implicit sau explicit, probleme ri- dicate'do deconstructiviști. ■ Silvian losifescu gl isea- ză pe marginea aforismului : Sorin Vieru ne pro- pune un pătrunzător eseu despre condiția eseului ; Ion lanoși urmărește depășirea filosofici prin poe- zie la E. Cioran : V. E. Mașek scrie despre literatură și filosofie la Titu Maiorescu, iar Mo- nica Spiridon despre vocația sintezei la Mircea Eliade. ■ Din celelalte secțiuni se rețin : „Elemen- tele" pentru o restaurație a eticii, de Andrei Pleșn : studiul comparativ despre o carte de E. Cioran si Dimensiunea românească a existenței de Mircea Vul- cănesc u (Mircea Braga). B Recenziile lui Romul Muntoanu pun față în față doi poeți : Mircea Dinescu (a cărui operă arată „o voce singulară, recognoscibilă ca poezie pe orice meridian al globului") — și Mircea Cărtărcscu (..poet făcut, nu născut", ale cărui ver- suri „trădtază o voință feroce de «a fi original ", și prin invenții lexicale uneori abuzive, care constau în „aglutinări lexicale ducînd la o textualizare < are vi- zează o galerie îndoielnică și nu un public într-ade- văr nou și cultivat", într-un cuvînt un autor cu statut literar asupra căruia criticul nu se poate încă decide. (D.E.R.) I s Do cîtva timp apare la Galați suplimentul litc- rar-artistic al cotidianului județean „Viața nouă". F- ditat în colaborare cu membrii Cenaclului literar al Uniunii Scriitorilor, paginile publicate pînă acum ex- primă o dată mai mult un fapt de necontestat : la Galați se dezvoltă în anii noștri o mișcare literară dinamică din care nu lipsesc talente dc primă mă- rime. Seriozitatea și competența cu care este conceput si editat suplimentul o dovedesc din plin. Referindu-no la ultimul număr (22) menționăm ancheta „Actuali- tatea permanentă a reportajului", carnetul de scri- itor „Artă și angajare" de Sterian Vicol, cronica li- terară scrisă de Nicolae Colceriu, versurile lui Dio- nisic Duma, Corneliu Stoica și Grigore Sorescu. La capitolul „memorialistică", pagini semnate de Gh. Bujoreanu la care se adaugă pledoariile pentru cali- tatea actului scenic ale Aureliei Cazacu. Un număr care se citește cu interes, nu numai de gâlățeni... (C.S.) 5 — Convorbiri literare -------------------------------istorie Ion Loca — destinul postbelic In 1944, Ion Luca aniversa o jumătate dc veac, din care doar ultimul deceniu fu sese consacrat exclusiv creației teatrale. Debutase spectaculos în literatură și în teatru în 1933, cînd dăduse simultan la iveală trei creații dramatice de certă valoare, tipărind, la Editura „Cartea Românească” din București, tragicomedia în versuri Alb și Negru (Con- stantin Vodă Cantemir), urmată de poemul dra- matic în zece scene Icarii de pe Argeș și în- scriind în repertoriul Teatrului Național din București dramă Iuda din Cariat. La finele acestui prim deceniu de activitate creatoare, bilanțul travaliului său scriitoricesc putea fi invidiat. însă, de mulți dintre confrații de ge- nerație. Căci, dedicîndu-se teatrului cu o fre- nezie și o încredere în forțele proprii. Ion Luca reușise să scrie, într-un interval relativ scurt, nu mai puțin de zece piese de teatru, tipărite toate (cu excepția dramei Iuda) in’ cîte trei și patru ediții fiecare, cîteva fiind traduse și' în limbi de circulație universală, în sfîrșit’ sase dintre ele (Iuda, Morișca, lea- rii de pc Argeș, Femeia Cezarului, Rachierița și Năframa iubitei) fuseseră reprezentate cu succes pe scenele Teatrelor Naționale din Bucu- rești, Cluj și Iași, în interpretarea unor pres- tigioase colective artistice. Nu i-a lipsit, în toți acești ani, nici succesul de public și nici cel de cronică dramatică. Valoarea operei sale fusese confirmată de cele mai autorizate voci ale criticii interbelice, între care E. Lovinescu, T. Arghezi, G. Călinescu, Al. Ciorănescu, Pe- tru Comarnescu ș.a. Premiile acordate de So- cietatea Scriitorilor Români pieselor Iuda, Fe- meia Cezarului și Năframa iubitei, cu men- țiunea „pentru cea mai reușită creație drama- tică românească a stagiunii”, contribuiseră si ele la consolidarea poziției privilegiate a dra- maturgului in constelația literaturii noastre interbelice. Revenit in București Îndată după 23 August (după ce petrecuse un an în refugiu la Cra- iova). Ion Luca se îngrijește asiduu de desti- nul editorial și scenic al creațiilor sale drama- tice. Așa se face că în toamna lui 1941 ii apare, ia Casa Școalelor, ediția a IV-a a po- emului dramatic Icarii de pe Argeș, iar la Fundația pentru Literatură și Artă, aflată sub direcția lui Al. Rosetti. vedea lumina tiparu- lui o nouă creație de prestigiu a lui Ion Luca. Năframa iubitei, dramă a puterii inspirată ie tragicul destin al Irinei, soția împăratului bi- zantin Leon al IV-lea Isaurul. Acceptată de Teatrul Național din București. Năframa iu- bitei este reprezentată aici in premieră, in noiembrie 1944, in regia lui N. Massim. in stagiunea următoare, 1946—1947, i se joacă la Teatrul nostru din Capitală, piesa Delta blestemată, in regia lui Ion Sava, iar un an mai tirziu. Teatrul Armatei pune in scenă basmul in versuri Ciocanul fermecat. Dacă a- dăugăm si faptul că Năframa iubitei cont'nua incă să fie reprezentată la Teatrul Național, bucurindu-se de un binemeritat succes, con- statăm că se confirmă o afirmație a sa din 1961. cind Ion Luca declara cu nostalgică in- fatuare : _In 1947 eram jucat simultan la trei teatre bucureștene”. (Memoriu, aflat la Muzeul județean Suceava. Fond Ion Luca). Tot acum, nemulțumit de modificările ope- rate in textul piesei Iuda de către C. Ciprian (motiv pentru care o și lăsase in manuscris), Ion Luca iși publică, în colecția „Scriitori ro- mâni contemporani” a Fundației pentru Lite- ratură și Artă, versiunea proprie cu titlul Salba reginei. Era a patra lucrare tipărită aici și poate ar fi urmat și altele dacă instituția nu s-ar fi desființat la finele Iui 1947. Pertractări de această natură vor fi existat, firește, între editat si editor, dar ele erau inerente în epo- că. Nu altfel procedau, se știe, Sadoveanu și Arghezi... La rîndul ei. receptarea operei lui Ion Luca înregistrează și ea progrese notab'le în aceas- tă perioadă. Așa, de pildă, reluîndu-și apa- riția in noiembrie 1944, după o întrerupere de patru ani. revista Viața românească conține, in sumarul numărului din decembrie, cel din- ții studiu de sinteză publicat în presa noastră literară despre teatrul lui Ion Luca. Intitulîn- du-.și eseul Drama vitalistă a d-lui Ion Luca, Petru Comarnescu surprindea atunci cîteva a- devăruri esențiale pentru înțelegerea creației dramaturgului ; „Realismul său romantizează — spunea criticul —, ca și acela al marelui si unicului model, Shakespeare, surprizînd viața în substanța ei, iar nu în arătările-i conven- ționale. De aici, vigoarea acestui teatru, pen- tru care istoria, dogmele filozofice, credințele metafizice, sentimentele obișnuite sînt doar material, iar nu scopuri în sine.” (Viața ro- mânească, nr. 12, 1944, p. 35—36). Dintre in- tervențiile cu caracter justițiar-polemic pe această temă două rețin în mod deosebit aten- ția. Cea dinții aparține lui Radu Stanca, de la Sibiu, care publica, în numărul din aprilie 1945 al Revistei cercului literar, articolul Ca- zul Ion Luca. Un an mai tîrziu, Arghezi însuși reclama mai dreapta cinstire a operei nedrep- tățitului dramaturg, clamind : „Pină la totala înflorire a daliilor sale, care făgăduiesc tea- trului românesc o mare exuberanță, ar trebui, pentru onoarea epocii, ca la cazul domnului Luca să corespundă simetric tihna utilă a unei fertilități, ce se anunță valoroasă ; cine tră- iește are timpul să vadă că nu vorbesc nu- mai ca să mă aflu in treabă”. (Tudor Arghezi, Ion Luca, in Adevărul, 6 decembrie 1916, p. 1, 2). Și, deși mijloacele de subzistență ale lui Ion Luca (numit, în 1945, inspector în Direcția A- șezămintelor Culturale) nu vor fi fost poate atit de precare pe cît credea genialul său confrate, acesta nu va ezita să conchidă eu binecunoscuta-i incisivitate pamfletară : „Sînt informat și contrariat să fiu indiscret, cum că autorul trăiește neînchipuit de greu. Pre- zența in literatura dramatică a domnului Ion Luca turbură crocodilii confortabil instalați.” Spre sfîrșitul lui 1947, însă, se resimte și in receptarea operei lui Ion Luca influența teze- lor privind pericolul ce l-ar fi reprezentat decadentismul pentru cultura noastră nouă. Astfel, pentru cronica favorabilă din Națiunea la Salba reginei, Al. Piru este acuzat violent de Contemporanul și își pierde postul de co- mentator literar al ziarului, pe care îl va prelua direct, începind cu 20 octombrie 1947, însuși redactorul șef. Tot acum, Ion Luca, definitivînd drama Dumitra, a cărei acțiune se petrece în Moldova anului 1843, o încredințea- ză spre reprezentare Teatrului Național din București. Dar, deși acceptată de Comitetul de lectură, repetițiile vor fi sistate in 1948. Ion Luca se întoarce la Bacău, unde, cu în- cepere din toamnă, va preda limba română la Școala nr. 6 din cartierul C-F.R. Anul următor, 1949, aduce însă, la un mo- ment dat. o scurtă perioadă de reconciliere cu destinul, de împăcare a dramaturgului cu lumea și cu sine. Revirimentul e provocat de lectura articolului Sprijiniți dramaturgia ori- ginală !, p”blicat în nr. 30 al hebdomadarului Flacăra, în care se spunea că Ion Luca este „unul dintre cei mai viguroși dramaturgi ai 4< noștri”, înzestrat cu un talent puternic și ca- pabil de a „clădi masive alcătuiri dramatice", preocupat acum de „problema dramei realis- te, cu un conținut social mai pronunțat” și eli- berat oarecum, dar dornic în continuare să se elibereze din „rețeaua de preocupări psiho- logizante” și de „mistică”, autor a două noi opere, dramele Dumitra și Lcana Vrăjitoarea, prima petreeîndu-se „în anii tulburi și fră- mîntările dinainte de izbucnirea revoluționară de la 1848”, iar cea de a doua „pe vremea răz- boiului din 1877”. Retrăgîndu-se definitiv Ia Vatra Dornei, unde obținuse, în 1949, o vilă pentru creație și odihnă în zona cea mai pitorească a orașului (strada Parcului, nr. 37), Ion Luca va rămîne multă vreme uitat. Pensionat din învățămînt, în 1955, Ion Luca se dedică exclusiv literaturii drama- tice, scriind circa 14 piese de teatru „inspirate din viața de muncă și luptă a socialismului”, cu care, în speranța tipăririi sau reprezentă- rii, va cutreiera pe la editurile și teatrele din țară. In această ipostază îl va cunoaște, la înce- putul anilor ’60, memorialistul ieșean Aurel Leon (v. Vmbre II, 1972, p. 240—242), dar și Valeriu Ripeanu, îngrijitorul și prefațatorul volumului antologic de Teatru din 1963, care scria în necrologul consacrat dramaturgului : „Ciți ni-1 amintim (și cred că sîntem foarte puțini) avem imaginea unui munte de om stind parcă de o veșnicie în sălile de aștep- tare ale birourilor directoriale fără să se plic- tisească. Părea făcut să aștepte. Așa l-am cu- noscut prin anii 1963, cind alcătuiam prefața primei sale ediții de teatru (...) ce a însem- nat de fapt reapariția sa publică după ani de nedreaptă absență, pentru care omul n-a fost în nici un fel vinovat.” (România literară, nr. 6, 1972, p. 14). Curmat în plină glorie, destinul scenic ui creației lui Ion Luca va fi reluat anevoie, abia in anii de după istoricul Congres al IX-iea. Prin 1971, venerabilul dramaturg lucra la o nouă piesă de teatru, Emilia, pe care nu va mai apuca să o termine. In dimineața zilei de 30 ianuarie 1972, cînd seara urma să aibă loc, pe scena Teatrului „Ion Creangă” din București, premiera piesei Școala din Humu- lești, Ion Luca se stingea din viață, după o lungă și grea suferință, avînd însă sentimen- tul datoriei împlinite. Liviu CHISCOP Ceas aniversar Ionel Teodoreanu In grăuntele făpturii sale sălășluiește o putere telurică. Ar li destul de spus că de aproape un veac înfruntă timpul. Mai important rămîne însă felul în ca- re a făcut-o și o face. A știut întot- deauna să ajungă la sufletul omului, la acea parte de bunătate, câre. măcar cît o fărîmă. se găsește în alcătuirea fiecăruia. Dăruindu-i-sc din belșug, la nașterea sa, din octombrie 17, anul 1897, sensibilitate, generozitate și înțelep- ciune, i s-a dat și cheia desferecării o- mului. Nu trebuie decit să privească, să rostească măcar un cuvînt, ca să te farmece pur și simplu. Vorbele domniei sale nu se încarcă de știința zicerii, dar sint grele de o simțire pură și o- riginară. E ceva care simți că vine din- spre limpezimea și curățenia izvoarelor. Altfel, cum și-ar fi chemat „ursitul-, p<- Ionel Teodoreanu, cum l-ar fi făcut pe „magul“ Ibrăileanu să uite de fo- bia sa și să-i întindă cu tandrețe mîna, pc taciturnul și tainic ul Sadoveanu să-și dezlege sufletul și să-i mărturisească dragostea sa de amurg pentru Valeria, cum ar fi izbutit să-1 „îmblînzeascâ- pe Tudor Arghezi, care în preajma ei nu mai era ironicul mușcător, de care । se temea atîta lume. Viața nu i-a fost lipsită de grele în- i cercări, de mari suferințe, pe care le-a I biruit tocmai prin credința sa în forța I binelui. ț Literatura pe caro a scris-o, mai întîi | in taină, „să nu știe lonei", este aido- I ma ființei sale, ivită dintr-o dragoste I adevărată du viață, din convingerea că binele omenesc coate triumfa. In grăuntele făpturii Ștefane: Velisar Teodoreanu tălâzuiesc și acum simțurile lumii. Din sipetul amintirilor sale să scoatem la lumină, in somn du omagiu, la ceas aniversar. ■ • ’ pe care ni le-a încredințat într-o zi I b-necuvintatâ de vară la Văratic. ! Gr. I. — A fost frumoasa copilăria dv.’’ | A fost frumoasa si dureroasă. Adică nii-ati murit mulți din cei la care țineam, foarte mult. Mi-a murit bunica cind aveam 12 ani, au mu- rit o vară și o mâtusă, la care ți neam foarte mult. A fost o serie dr inorți și doliuri mari în copilăria inca. Plus că mama era despărțită de tatăl meu, așa că eu am trăit pi la niătuși. Mulți s-au ocupat de edu- cația și de viața mea. Cu iubire, cu răsfăț, cu toate, totuși, totdeauna mi-a fost dor do tata. I mbla. I mbla că-i plăcea. Avea și un post care-1 ducea cînd într-o parte, cînd in alta. Eram prea mică ca să merg cu el. — Lucra în diplomație, mi se pare. în diplomație. Pe urmă cind a fost timpul să pot merge cu el, n-am vrut eu, ca-1 întîlniseni pe Ionel. — In ,,Ursitul'* istorisiți întil nirea, tulburătoarea întîlnire cu Ionel Teodoreanu. ■ Da. — Petrecîndu-se aceasta ca în- tr-o legendă nordică. B Asta îmi fusese prevestit de o evreică bătrină. Pe la sfîrșitul pri- mului război mondial am mers cu tata in Basarabia si acolo ne încarti- ruise intr-o scoală, unde tatei ii dă- duse o clasă si mie o clasă. Un... Hii... ! Și o sobă imensă intre cele două încăperi. In odaia mea era și un stînjen de lemne. N-aveam nimic alt- ceva decit pat. masă și un scaun, date de o doamnă de acolo. Scopov- ski. ca să nu ne culcăm pe podele. Tata mergea intre oameni și nu mă lua și pe mine. Ca să-ini ție de unt venea îngrijitoarea scolii, care era asa un fel de vrăjitoare. Ghidla o chema, cam șpanche, cam chioară, cam cocoșată și care vorbea idiș, bineînțeles. Dar cu nemțeasca pe ca re o știam mă iuțelegeam cu ea. Ca să-mi țină de urit îmi dădea în cărți. Da. Și zicea : „Credi că acuma ai să mergi departe ?“ „Trebuie să merg cu tata in Occident”. „Da, te duci, te întorci, fiindcă ursitul du- mitale este foarte aproape. Și aici ai să te întorci și ai să fii bucuroa- să că ai să te întorci și acolo ai să trăiești m Hi ani”. Ei, spuneam eu, „Ai să te măriți și ai să trăiești mulți ani” adăuga bătrina. „Nu mă mărit” — ziceam eu, „Doamne ferește. Eu acuma vreau să merg cu tata, am să voiajez”. „Nu, nu, ai să te întorci, viața dumitale e pe aici, mai aproa- pe”. N-am crezut nimic. Și pe ur- mă incet-incet s-a adeverit. M-am întors, am stat 18 ani Ia Iași. — Sigur, a fost un joc al întîm- plării. B De bună seamă, dar un joc al întimplării foarte straniu. Avea o siguranță nemaipomenită bătrina. Eu rideam. Eu nu voiam de loc să mă mărit atunci. Aveam multe de văzut, de făcut. ■ Cîți ani aveați atunci ? B 21 de ani. Dar pentru că fusese războiul, tinerețea noastră a fost alt- fel socotită. Eu nu terminasem liceul. Ionel, cînd l.am intilnit avea ba- calaureatul luat. Eu încă nu făcusem clasa a opta. Noi eram niște tineri neisprăvi(i, ca să spun așa. Ionel fă- cuse armata. N-apucase să intre în război. Așa eram, da. — în anii războiului unde v-ați aflat ? B I-am făcut la spital Ia Vaslui intii și apoi la Birlad, unde am fost infirmieră de război. La Vaslui s~au improvizat niște spitale in școli. Ce- sa foarte imperfect. Și-au pus mîi- nile in cap cind au venit medicii să sadă ce facem noi cu răniții. Ii oblo- jeam ca și cum ar fi oblojit niște copii păpușile. Medicii erau toți in- terniști. Nu aveam nici un chirurg la Vaslui. Ne puneau pe noi să in tervenim că le era oroare de sînge. — A fost un imbold interior a- eastă opțiune pentru munca de infirmieră de război. B Am vrut. Eram de un patriotism înfocat. Cerusem și războiul înain te. Acum n-aș cere un război ferita sfintu. Atunci vroiam război, pentru că doream unirea cu Ardealul. Și toate la manifestările din București, verele melc, Delavrancea și cu mine luasem parte cu patos. Nu știam noi. ce-i războiul. — Pe urmă ați trăit întreg tra. gismul războiului. B Tot ce am văzut nu se poate spune. La Birlad am nimerit Ia un foarte bun spital, care era de mare chirurgie și unde am avut mari chi- rurgi, între care se distingea Ionel Negruți. Un om de o bunătate deose. bită, ca un tată pentru cei pe care-i opera. Și înainte și după operație. Dădea din buzunar bani pentru cei care aveau nevoie de proteze și nu aveau mijloace. Am lucrat cu el tot timpul. Aveam 18 ani. Era greu pen- tru noi. Dar am vrut neapărat să fiu de folos țării. Și verele mele și toate prietenele mele, cu toții am muncit ca niște robi pentru asta. Țin minte că o dată a venit să mă vadă tata și i s-a spus că sînt la sala de ope- rații. A deschis ușa. Tocmai tăiase Negruți un picior și cu eram cu pi- ciorul în mină. I-a venit rău. S-a așezat pe o bancă afară și cînd am ieșit ini-a spus: „Niciodată n-am cre- zut că pot să am un copil cu o ini- mă așa tare. Ești o fiară, cum poți să suporți să vezi lucrul acesta ?“ Și am început să plîng. Cînd a ieșit Ne- gruți m-a găsit lingă tata plîngind. și tata îngrozit ce fată aspră are, adică fără inimă. Și l-a certat Negruți ne- maipomenit pe tata. I-a spus că dacă ar fi toți cu inima lui, ar muri oa- menii ca muștele, toți bieții răniți, eroii ăștia de război, dacă nimeni nu s-ar întări să-i ajute, să-i vindece, să-i îngrijească. „Uite, i-a zis, nu meriți să ai fata asta. Dă-mi-o inie să o adopt, că n-am copii. Am să fac din ea un chirurg mare”. Așa erau timpurile, nu erau destui medici pen- tru ce era de făcut. Fiindcă eram foarte îndemînatecă, m-a luat la sala de operații și încetul cu încetul făceam ce ar fi făcut un medic se- cund. adică făceam legături și zicea să stringi bine Kiky, să salvezi via- ța unui om. Bineînțeles, că tata n-avea fată de dat, avea doar o singură fată. — Anii aceia de cumplită dure- re au fost anii unei ardente iu- biri față de patrie. Pentru toți. B Răniții ne spuneau mamă, să- racii. Le scriam, cînd aveam timp, le scriam scrisorile acasă, familiilor lor. A fost cu iubire, cu devotament, nu numai o datorie. — Aparențele lasă, în ceea ce va privește, impresia de fragilitate, însă o privire mai pătrunzătoare poate descoperi multă putere in făptura dumneavoastră. B Eram pielea și osul în timpul războiului, însă cum să spun, mi sc părea că nimic nu poate să mă do- boare. N-am avut nici o frică de toa- te bolile groaznice pe care le întîl- nisem acolo. — E ca firul de iarbă, pe care zici că-1 strivești, dar care își ri- dică capul după ce a trecut peste el talpa piciorului. B Da, da absolut. Așa l-am cu- noscut pe Ionel, după un război crîn- cen ca ăsta. Trecusem prin toate și prin foamete, cum a fost atunci, prin toate spaimele și disperările, dar cu o putere de rezistență nemaipomenită. — Și cu bucuria victoriei. B Da, la sfîrșit, dar vezi că unii n-au mai apucat, ca Barbu Delavran- cea care atîtea conferințe a ținut în toată țara pentru marea Unire, dar n-a mai trăit-o. z» murit în cele mai grele momente, cînd rămăsese din țară o bucățică de Moldovă. Nici munții nu-i mai aveam. —■ Mi-ați mărturisit în mai multe rînduri, că v-a venit și vă vine greu să vă reîntoarceți la Iași. B Acum da, sigur că da. Cind am fost uîtima oară, umblam așa ca în- tr-un vis încurcat. înde era o stra- dă parcă nu mai era aceea, casele pe care le știam nu mai existau. Pia- ța Unirii cu desăvîrșire, casa în ca- re am stat noi, în Buzdugan, ca și întregul cartier. Un foarte straniu sentiment am avut. Ce m-a bucurat e faptul că lașul e acum plin de ti- neret, că sînt atiția studenți. înainte erau mai înalți copacii decît casele, acum copacii par mici pe lingă ca- se. Case mari ! Mi-a părut bine că s-au pus blocurile mai ales în cen- tură, nu în interior. Nu s-a stricat mult din vechiul Iași. Totuși mi-a fost greu să-i regăsesc. Poate dacă aș fi stat mai mult ? Dar asa ziceam, aici erau niște prieteni, aici strada asta nu mai cotește. Neschimbat și extraor- dinar de viu mi s-a părut cimitirul Eternitatea. S-a populat nemaipome- nit. Aveam morți acolo și-mi ziceam n ani să-i mai găsesc niciodată și to- tuși i-am găsit pe toți. Dar erau atî- tea cruci, atîtea alte morminte. Mer- geam în acea direcție și ajungeam unde-mi era gîndul. Doi unchi, o vară, părinții, bunicii soțului meu. Am gă- sit toate aceste morminte. Asta m-a mîngîiat. Și-i foarte frumos cimiti- rul. Pomii acolo erau înalți. — De unde atîta bunătate ? B A cui ? — A ființei dv. B A mea nu, a prietenilor mei, fi- indcă lumea a fost bună cu mine și am avut cui să-i fiu veșnic recunoscă- toare. N-am fost oropsită de nimeni. Atunci cum aș putea eu să oropsesc pe cineva. Ccli mai de preț în lu- me sînt relațiile acestea între oa- meni. Sprijinul ăsta care și-1 dau om dc om, om la om. Toate par mai ușoare decît ai fi intre străini. — Pe noi, cei mai tineri să zi- cem, ne uimește prospețimea, vi- goarea cu care urcați dealurile a- eestea dc la Varatic. B Le mai urc. Poate că asta îmi dă sănătate, atîta cit îmi trebuie ea să durez pină la anul viitor. De asta vreau să viu la Varatic. — Ce înseamnă de fapt Vărati- cul pentru dumneavoastră ? E un alt cerc după cel de la Iași ? B Da, așa este, mai intii că în- tilncsc pe toți ieșenii, care vin aici și care ne consideră un fel dc ru- de. Toți vin cu vorbe bune, cu afec- țiune. Aici fac o baie de afecțiune. La București văd puțină lume. Aici văd oameni necunoscuți mie, care vin să mă vadă dc dragul Iui Ionel. — Vă mulțumesc și vă doresc Mulți ani și sănătate ! Grigore ILISEI Convorbiri literare — 6 literara Urme pe zăpadă Personalitate si evanescentă: 9 * Mihail Celarianu ■ n conștiința publicului din epocă, Mihail I Celarianu era autorul romanelor de cir- * culație Polca pe furate și Femeia singetui meu — unul din ele investigind medii perife- rice buuureștene, celălalt muțind scena la Pa- ris —, «crieri la limita facilului. Un alt ro- man, Diamant verde, stendhalian intr-o mă- sură, aducea in 1940 o ingenioasă radiografie a pasionalității, cu alte instrumente decît la Gib. 1. Mihăescu în La „Grandiflora" și în Donna Alba, dar pornind de la reacții nucleare ana- loage. Prozele celariene erau ale unui senzual frenetic, neistovit, creator ca atare de per- sonaje intens marcate de carnal. La polul ex- trem, poetul — emotiv, lilial, patetic — se consumă în contemplare castă, smerit, aerian, incit lui E. Lovinescu la „Sburătorul", ei ii părea un „seraf pogorît printre oameni". In- tîia lui manifestare editorială, in matca unui simbolism exsanguu, fusese pripită. Autorul de Poeme și Proză din 1913 avea douăzeci de ani... Un deceniu și jumătate mai tîrziu, in Drumul „seralul" deschidea aripi spre necu- noscut. La treizeci și cinci de ani, preocupat de singurătate și destin, poetul se dedă reflec- ției, insistînd in special asupra trecerii ine- xorabile. Evident, „drumul" e o metaforă : oe de o parte mișcare spre tot ce n-a fost văzut, investigație în noapte (--mister), transgresare în spații „de minune și de vis“, de altă parte, cale spre sine, introspecție cu arborescențe multiple în zarea interioară. Pelerinul drapat în personaj reflexiv, mîhnit că „Viața noas- tră-i numai mersul, / Cu-n ritm cotropitor, / Prin noaptea lumii", visează drumuri _făr’ de-asfințit“ (’lacerea). Tinjire vană... Mantii dc fum obstacolînd zarea, „forfot de drumuri" ducînd spre cer dar neatingîndu-1, labirinticul, crispanta senzație de solitudine existențială — toate fuzionează în ideea de Tîrziu iremedia- bil. Pe străzi fremătătoare, pe uliți marginale, pe-ntinderi de „fum", servituțile condiției u- mane nu încetează a se dezvălui : „pe pămînt e numai drum", „drumul vieții e numai vis" (Nocturnă). Anxietățile, spaimele nocturne. (Priveghiul e o mostră), vorbirea la imperativ, fără plumbul monologurilor lui Bacovia, poartă amprenta a- cestuia : „Hai, scoală ! Sînt singur, și tremur, și-aș vrea / Adîne să-mi îngrop în privirile tale / Făptura și spaima. / N-auzi cum se-arun- că furtuna / Să-mi sfărîme ușa ? // Hai, scoală ! E-o aprigă noapte..." Pe ceremonialuri bacoviene stau prăbușirile în tenebre, dezo- lările, obsesia frigului, acestea alternind cu reacții argheziene : „O, Doamne, a ta lumină-a pururi albă / De ce-nnoptează la cavoul meu?". . De o agresiune a vidului vorbesc, în viziuni- refren, Parcul mort, Căderea frunzelor, bez- nele de „negru cimitir", Luna mistuită-n ceață. Bacoviene, ușor prelucrate, sînt stările de Nevroză, spațiile bîntuite de urît, „casa-nghe- țată și neagră", senzația de recluziune din Cintarea dimineții, invocarea partenerei per- sonaj-oglindă — în primul ceas de toamnă. Tristețe și sarcasm, un demonism la modul teatral-romantic („în rîsul meu învinețește ura, / în glasul meu se prăbușește cerul, / tn pumnii mei fac praf pămîntu-ntreg") — alter- nează cu suferințe de Pagliaccio : „E-un ris fulgerător ca să nu plîng" (Rîsul). în gesturi de sfidare, ca acestea, transpar reacțiile unui timid, poetul, un solitarius, un narcisist, ne- respirînd realmente energii frapante. Cu toate că atone la nivelul expresiei, mai autentice sînt luminișurile lirice din Copaci bătrîni, din Ploaia-n grădină și alte cîteva pagini. Disponibilitățile poetului se relevau în 1938 în Flori fără pace, in concurență cu „gră- dina" lui D. Anghel, poate și cu cea a „Infan- tei" lui Albert Samain, din care a dat echi- valențe. Mîhnirile, sarcasmul, tenebrele au fost uitate ; o simbolistică delicată suscită analo- gii între fenomenul floral și stările umorale reflectînd, în diversitatea lor, omenescul, de unde o „hermeneutică" voalată, o suită de mi- cro-meditații și inscripții. Motiv de elegie —, tufănelele în declin sugerează iminența mor- ții. Vrajă, cînt, extatism au într-un Concert nocturn, corespondențe în erosul contemplativ: „In ceasu-acesta scump te cheamă drumul. / S-aluneci printre ele ca parfumul"... Florile din „grădina vestejită", altădată cu foc si flă- cări, suscită „geamăt de-aiurări“, în ritm cu „răscoala" interioară a trecătorului solitar. To- tul, în Chiparoasa, reverie axată omologie floare-femeie, e flou, diafan La modul simbo- list. Alte texte sînt niște mici glose, la con- fluența meditației cu axionul ,cu rostirea im- nică. Flori efemere, „lalele-n flăcări lungi" al- ternează cu Flori fără stingere. Limbajul ga- roafelor e, succesiv, „foc scăzut, foc aprins, foc spuzit" ; cel al macului — strigăt în _pa- ră-mpietrit". Lîngă aerienii iriși vin „înge- rii-n ora minunilor". Superb făptuitor de mi- racole e crinul : „Minunea și-a-ntrupat din grația spumei (...) / Heruvi din ceata-nvoallă a primăverii / Lin cad pe cupa-i fragedă să bea". Crizantemele, violetele sînt flori roman- tice, mărgăritarul, „domn preasfint". Rustica nalbă, „castă și mîndră", nuferii — „sandale reci stilizate" — „mușcata-n geamuri mici", purtătoare de aleanuri, fiecare vorbește altfel fantezistului : un rafinat al parfumurilor, vir- tuoz al jocurilor cromatice. De un impresionism gingaș, Ora culorilor e o introducere în somptuosul vegetal cita- din : „Vislește dimineața-n mari culori / Și freamătă smălțatul ei taraf"... Poetul nu e un descriptiv, deși titluri ca Acord dc flori cu păsări (in dominante de albastru, galben, roșu) sau Acord cu flori ca inimi sugerează ideea de reprezentare plastică. Pe rînd. olfactivul și sonorul își cedează mirajele unul altuia, de unde — ca la simboliști, iarăși — efecte provenind din transpoziția senzațiilor. în spi- ritul poeticii simboliste, vocabule cu majus- culă — Eternitatea, Pasiunea, Extazul, Gra- ția. Pietatea — tind să amplifice pînă la hiper- bolă semnificații curente. Spre vagul cultivat de simboliști trimite fiorul, acesta devenit ob- sesie. prezent în conotații de tot felul. La in- timplare. găsim : „orgi de fiori", „fiori de torți", „sfint fior" (ca la Blaga), „fior de sla- vă". „fior făr-de-moarte", arbori arzind „de-un fior", „mireasmă-n fiori", „zvon de fiori”, „zbor de fiori", „fiori de parfum", alți fiori, in serie. Sînt apoi, rime interioare, ca la Ma- cedonski (poetul era ginerele acestuia, căsă- torit cu Nina Macedcnski) : „Floare-n fior nestins de ogor", „...falnic nor de aurori ue fiori..." Cele cîteva aluzii privind destinul particular al creatorului repetă locuri comune. Aripa po- etului, „aprigă", marcată de „al morții altni", tinde spre „mari mistere". Chiar „străfulge. rat" și căzut din înalt. Poetul ce răsare as cunde sub masca sa un sfint. Un nou ciclu. Cartea de patimă, introdus — în prelungirea celorlalte — în volumul retrospectiv din 1966. Inima omenească (prefațată de Perpessicius), pune in valoare resurse verificate, cu tran- ziții de la reverie și transparență la intero- gații, de la elegie la filozofare. Variațiuni ne tema Evei eterne — Eva si sabia, Eva și fla- căra, Eva și grația, Eva și îngerul — dus de la senzual la diafanitățile visului, de la dia- volesc Ia angelic ; tentații demonice, „vulvori", „slăvi fulgerate", tensiuni, incandescențe, dar si flăcări reci, sînt note ale contradictoriului fără ieșire. Feminitatea, frumusețea de o pros- pețime aurorală declanșează fiori și — aceștia stigme ale sublimului ; patima-suferință, „acum flacără, acum taină", implică resorturi puri- ficatoare, de unde orientarea discursului liric spre psalm. Nu numai Eva e demon, dar si poetul, care — între văpăile sîngelui și o adorație ingenuă — e mai aproape de t’pui Arghezi decît de satanicul Baudelaire, invocat de Perpessicius. Solilocviile avînd în titlu termenul Poezie — poezia de „flăcări", de „ceruri", de „ceață", de -mister" sau poezia de ..noapte" — și în aceeași măsură suita de Elegii : „Elegia aș- teptării, Elegia întrebării. Elegia zadarnică. E- legia arzătoare, se structurează pe mai vechile flăcări si acorduri psaltice. pe „patimi gre- le", pe știutele vegheri și nostalgii erotice. E ca si cum la suprafața memoriei ar reveni necontenit semne neșterse. Poetul operează cu palimpseste... Dar și acestea lasă loc fanta- zării, aventurii la confiniile visului, vedeniei de foc si de patimă, drumului spre transcen- dent : „O, eu te-am zărit, pasărea paradisului / Prin incendiile-n slavă — ale visului : / Prin- tre-albastre — oști cerești și-n fiori lungi de parfum / Scăpărai și-ancorai ca-ntr-un fum...“. Pasărea paradisului e un text antologic ! De notat, de asemenea, cîteva meditații despre Don Quijote. Solidaritatea cu Cavalerul Tris- tei Figuri e, în fond, consonanța întru ideal : „Mîndru ca sfinții, falnic lucești, / Bine-n ste- le cetești, spadele ocîrmuiești" — zice „pros- tu-nțelept“ Sancho Panza, despre Cavalerul prin veacuri. Alte trei poeme, remarcabile, fac elogiul quijotismului ca o aspirație spre un dincolo mirific : „dincolo, în altă lume". Traducerile lui Mihail Celarianu din fran- ceză — Flori din grădini streine — ilustrează opțiuni semnificative. Nimic din Baudelaire, din Rimbaud sau Verlaine. Un singur poem de Mallarme. Cîte o mostră din Henri de Regnier, Jose Maria de Heredia, Jean Riche- pin, Georges Rodenbach, două din Francis Jammes, cele mai multe din Albert Samain : șase. Plus altele, din alții. Dincolo de simbo- liști. aproape nici un ecou... Constantin CIOPRAGA Convorbiri —1887 O incitantâ problemă de literatură populară comparată propune V. A. Urechia între povestea Popa care știe carte, culeasă de el însuși, „cu variante diverse", fâră a indica toate subiectele informatoare, zona sursei etc. și legende asemă- nătoare aflate pe teritoriile limbilor spaniolă, franceză și germană, după crestomațiile unor P. Schillot, D. Galino ș.a., motivul prefigurîndu-se. se pare, încă în antichitatea elină unde în locul lui Vodă-Ștefan apărea Alexandru Macedon și în locul popii un bucătar. Pe scurt, noua variantă (variante) autohtonă se structurează preponde- rent cu elemente particulare, de la localizarea componentelor Ia ironia hîtră. toate specifice pînă la detaliul pitoresc — dependent și de harul celui care poveștește : Păi, cucoane, zice pe la 1885 Moș Dudău de la Bărbeștii lui Miron Costin, era odată... un popă învătat căruia toți îi ur- mau șfatul, mai puțin badea Gloanțâ, porcarul satului. „Cartea popii Onofrei, insinua acesta, e subțire de tot", e ca o seînteie în vîrf de băț învîr- tită cu meșteșug de cred privitorii că are în mîini cogeamite soare. Vestea învățăturii părin- telui Onofrei ajunge Ia Suceava și Ștefan Vodă (cine altul ?) cînd are județ la Roman îl cheamă la dînsul și-i pune după tripticul clasic întrebă- rile : lingușitorii spun că-s-neprețuit ; cît pre- țuiesc ? în cît timp pot ajunge de la un capăt la altul al lumii ? și carp-i gîndul în care sînt greșit ? Firește, popa Onofrei, „tot mai rotofei", ce era gata să nu mai poată ieși cu cădelnița prin dverele mici, la liturghie, slăbește vizibil căutînd în dogmaticele lui octoihuri răspunsurile atît de laice : „Fericiți cei săraci cu duhul...", găseste sfinția sa în evanghelie și oftează : „Va să zică numai în cer e scăparea mea !“. Toată căutarea înfrigurată a bietului preot știutor pre- car și bucher de carte era... paianjenită de ve- ghere și pășea gînditor ca luna singuratică prin bălțile Bugeacului. Deznădăjduit, popa cere și sfatul lui Gloanță ; acesta refuzîndu-1 chiar dacă i se promit zloți tătărăști, poloboace cu miere și... douăsprezece părechi de opinci moi, argăsite „Departe de lumea dezlănțuită66 * Un ce enigmatic stăruie in existența atit de cumpătată și senină a lui Costache Negri. Dovadă și corespondența lui, un- de, sub înțelepciunea amară vestind apropierea senectuții, s-a uepus o resemnare in care moc- nesc probabil și renunțări și deziluzii. Negri era discreția însăși, și tainele vieții sale, cite vor fi fost, au rămas cu grijă ferecate. Să fie omul retras și singuratic din ultimii ani, eroul episodului gingaș din Italia tinereții ? El va ti fiind autorul nocturnelor venețiene ? Veneția, in obosita ei somptuozitate, ago- nizind lent, cu nostalgia unor vremuri de mag- nificență, ii oferise cadrul pentru un ciclu narativ — Veneția („Propășirea", 1844). „Goti- cele" palate in „risipuri", cu pereții reci si umezi, întristează, gondolele romantice, sere- nadele languroase îndeamnă insă la iubire, la o „dragoste italiană”. Fiecare colțișor vorbește aici despre amoruri aprinse și vindicte singe- roase. despre trăiri violente pindite. in „ne- gurile lagunelor", de un sfîrșit la fel de vio- lent. Ordonate pe principiul înscrierii, cele trei „sări" elegiace (datate 1839) vădesc un bun instinct narativ, chiar dacă pe o scală bine- cunoscută — pregătirea atmosferei, gradația, amînarea deznodămîntului. Clopotele de bise- rici, in dangăt lugubru, prevestesc amurgul cetății căreia marea ii aduce faima și pieirea. Bătaia lor ritmează și narațiunea, acompani- ind-o, cu vuiet cavernos, ca un glas al zădăr- niciei. Simbolurile, în care povestitorul își pre- firă materia narativă, sînt _ valorificate prin gesturi sentimentale, de lirică trubadurescă. Și totuși, retras acum în ocolul gospodăriei sale, să fi fost Negri, cîndva, un călător? To- tul aparține parcă unei alte biografii. Oricum, față de lumea politicii și față de lumea-lume, cu paroxismele, absurdul și falsitatea lor, el se arată, în scăpătatul vieții, tot mai nepăsător. Acest bătrin liniștit șl arătos, văzîndu-și cu tăcută sobrietate de moșie, nu mai seamănă cu junele ce se avîntase cu generozitate și cre„ zămînt în viltorile vîrstei și ale unei epoci tre- pidante. Colindase Apusul (Viena. Paris, Berlin, Ham- burg), însă nici o țară nu i-a mers la inimă ca Italia, orașe ca Veneția, Neapole, Florența răspunzînd mai îndeaproape sensibilității sale. Mireasma tare a unor aducerl-aminte predis- pune la reveria paseistă, răsfrîntă în imagi- nar : „ședeam pe balconul despre canal, pri- vind, privind, și la mulți gîndul apucînd un depărtat zbor spre suvenire felurite”. O călă- torie cu gîndul, „fără osteneala drumului", în- tr-o lume care se alcătuiește în închipuire. Și în tinerețe, C. Negri ostenește parcă nu- mai la gîndul de a călători. Lui nu i se prea face de ducă. In Triest, la Paris și oriunde, o lehamite îl încearcă pentru viața de vagabon- daj, „mereu prin munți și prin văi". De la Stambul, unde se afla în misiune diplomatică, trimite epistole lui I. Ghica (felicitindu-1 pen- tru izvodirile „jumătate mitologice, jumătate poznașe"), lui V. Alecsandri și Josefinei Negri, mihnit de singurătate și sîcîit de încetineala unor negocieri. Se somnolează la înalta Poartă, „într-un somn poruncit de ura nu știu cărui geniu rău șl puternic". Tiniind la căsuța lui din Tîrgu Ocna, nimic nu-1 atrage „in acest îngrozitor Stambul, pe care poeții de pe aici îl numesc perla universului". Acolo, în um- bra arborilor de acasă, cultivîndu-și în tihnă grădina ca un alt „Cincinnatus", se va putea consacra în voie vechiului său cult pentru lu- crurile frumoase, „pour Ies belles choses". Bo- ierul, el însuși o grădină de bărbat, iși poate concede acest estetism. Florin FAIFER la Baia. Acceptă. în schimb, o reciprocitate a travestirii și, în Cetatea de scaun, dă domnitoru- lui răspunsurile : dacă Mîntuitorui a fost pre- țuit la 30 de arginți, măria-ta n-ai crede că faci mai mult ae 29 ; dacă ți se spune că ești soarele (Moldovei), în 2-1 ceasuri faci înconjorui pă- mîntului ; (și) chiar acum, mărite doamne, te înșeli în ceea ce gîndești ...pentru că nu stai de vorbă cu popa Onofrei, ci cu porcarul Gloanță. Domnitorul, mirat și mărinimos, pretinde șugubăț că al treilea răspuns nu-i chiar exact fiindcă el se gîndea la noul episcop de Rădăuți, investindu-1 deîndată în funcție și pe popă lăsîndu-1 porcar, toate cu acordul și binecuvîntarea imediată a mitropolitului. yTeodor T. Burada recompune după mărturii ale contemporanilor și din relatările „Albinei româ- nești", o schiță biografică a Elenei Asachi, „pu- ternic element de propășire" a culturii națio- nale, care și-a sprijinit soțul, Gheorghe Asachi, în toate reformele regeneratoare a vitalității nea- mului și a cultivat cu succes interesul pentru muzica adevărată. Două necrologuri — Timotei Clpariu și Alexan- dru Clhalc — scrise de Maiorescu și din care spi- cuim : „Deși Convorbirile literare s-au pronunțat de la începutul lor, în modul cel mai hotărît în contra sistemului etimologic în vorbirea și scrierea română, întemeiat și reprezentat de Cipariu, ele nu s-au abătut niciodată, nici în focul celor mai vii discuții de acum 20 de ani, de la datoria de a-și exprima cea mai înaltă considerare pentru persoana eminentului cărturar"; „că vor fi multe de îndreptat în această primă încercare completă (Dictionnaire d’Etimologie...) a unei etimologii daco-romane, edificate pe bazele științei moderne, nu este de tăgăduit. însă vorba cea veche : a critica a fost ușor, dar a face mai bine se vede că a fost foarte greu", adueîndu-se imediat elo- gii monumentalei opere Etymologicum Magnum a- parținînd altui adversar, B. P. Hașdeu. Lucian DUMBRAVĂ Unul dintre bătrînii copilăriei Cind ani întrebat de el, toți mi-au spus ca bătrinui nu mai era întreg la minte, câ, ducindu-mâ să-1 văd, m-aș fi ales doar cu niște înjurături. Chiar mama mi l-a descris ca pe un ciine turbat de singurătate. Se țicnise de tot, zicea ea, nici urechile nu-i mai foloseau la nimic, cuvintele oamenilor nu mai ajungeau pînă in capul lui și, chiar de-ar fi ajuns, tot una era, acolo n-ar fi intilnit decit întuneric, iar întune- ricul din el fusese adus de moartea soției sale. Poate tocmai vorbele acestea m-au împins spre el chiar din prima zi, cind am ajuns acasă. Ori- cum trebuia să-1 văd. Fără el, n-am putut nici- odată să-mi adun intreaga copilărie. Așa că, spre seară, am intrat în curtea lui, gata să mă apăr de ciine. Cu o vară înainte, cli- nele acela, al său, unul mare și negru, se repe- zise la mine ca o fiară. Spre surprinderea mea. acum, deși ajunsesem la mijlocul curții, cîinele nici nu se ivise. Cu bățul cu care venisem, am bătut în scindura ceardacului. Nici un răspuns. Tocmai cind credeam că bătrinui nu era acasa, a apărut dinspre grajd, cu o găleată goală >n mină. In aceiași bocanci butucănoși și minjiți de noroi uscat, in aceiași pantaloni negri, dintr-o stofă groasă și aspră, cu urme de paie pe ei» in aceeași cămașă albă, descheiată la piept, și cu o pălărie care trebuia de mult aruncată la gunoi, așa cum il văzusem ultima dată. Se a- propie de mine încet, cu capul în jos, bălăngănind din căldare și vorbind singur. Cînd a dat cu ochii de mine, a închis ochii, ca și cum l-ar ti izbit o puternică lumină, și fața i s-a încrețit intr-un fel de rinjet. Iată pe cine văd, a zis el mirat. Chiar tu ești ? și a lăsat căldarea jos, in troscotul pirjolit de arșiță, intinzind spre mine o mină mare, ciolănoasă. Dar de astă dată nu mi-a mai strivit degetele intre degetele lui, mi le-a strins incet, fără nici o vlagă. Hai, mi-a mai spus, să nu stăm aici ! și a pornit-o spre chioșcul acoperit cu viță de vie. L-am urmat, fâră nici o vorbă, și a tăcut și el. A șters cu palma, scindura unei bănci și mi-a spus că a- colo să mă așez. Apoi a plecat, mergind mai re- pede ca mai înainte, ca și cum întinerise. S-a ntors după cîteva minute, cu o sticlă plină cu vin și două pahare. Oftînd, a umplut paharele și s a așezat și el la masă. Am ciocnit pahare- le, i-am urat sănătate, dar el nu mi-a răspuns in nici un fel. Abia după ce-a golit paharul și l-a umplut din nou, m-a întrebat : Ce să mai fac eu cu sănătatea ? Este lucrul cel mai de preț, i-am spus. A rînjit din nou, ca în clipa cînd _m-a văzut în curte. Tocmai mă gindeam că nici nu se țicnise și nici nu surzise, că era așa cum ti știam, cînd a început : Doar i-am spus mereu, femeie, nu mai plînge, lacrimile nu-s nesfîrșite, izvorul lor nu este nesecat și-apoi mai păstrea- zâ-le pentru zile și mai negre. Ți-ai găsit, să mă as- culte ea... Plinsul a băgat-o în pămînt... Cu plînsul nu i-a putut aduna acasă niciodată pe toți, dar cu moar- tea, da. Au venit toți, băieții cu nevestele, fata cu bărbatul ei, nepoții— Au venit ca să mă ia peste picior pe mine, care, le-am spus că am să fac aici, în cimitirul nostru, un cavou pentru toți, ca să fim măcar dincolo, în cealaltă lume, împreună. Ți-ai găsit, să te înțeleagă ei ! Mi-au rîs în nas... Niște idioți, asta am crescut... Că ce lumea cealaltă ? Că ce cavou ? Mai bine ne-ai da banii nouă... Nu mai au nimic sfînt... Hai, mai bea, că vin mai am. Am băut, mi-a umplut iar paharul și-a repetat : Vin mai am... Găini nu mai am. Le-am tăiat pentru pomeni. Mă gindeam că datorită mie i-a revenit și mintea și auzul, că, poate, prezența mea La îm- pins înapoi, în anii tinereții, cînd ne punea pe noi, copiii, să numărăm stelele de pe cer sau nucile din nucii din fața casei lui. Numărați, mă, că așa vă ascuțiți mintea, fără asta, rămîneți cu mintea boantă... Apoi m-am gîndit, ascultîn- du-1 cum vorbea, că numai se prefăcea, față de ceilalți oameni din sat, că surzise și se țicnise. Dar ce motiv ar fi avut ? Pe urmă mi-am dat seama că, cel puțin în privința minții lui, mama avea dreptate, fiindcă a început să-mi vorbească despre caii Iui pagi. El n-a avut niciodată cai pagi, ci numai negri sau bălțați. Acum însă visa noaptea caii aceia, pagi, și o căruță nouă, vopsită ca un ou de paște. O suia pe nevastă-sa în că- ruță, alături de el, și colindau amîndoi toate tir- gurile și iarmaroacele din împrejurimi. Aveau tot- deauna ceva de vîndut și ceva de cumpărat, apoi se așezau la o masă, în vreo bodegă, să mînînce ciorbă de pește și varză cu carne de porc... Nimeni în satul nostru, mi-a spus el, n-a avut cai pagi și o nevastă ca a mea. Frumoasă și bună... îmi venea un prieten în casă, nu se supăra, ca altele, dacă, împreună cu el, beam o damigeana de vin într-o noapte. Și ce-i o da- migeana ?... Nu-i mai nimica... A fost bună, da, numai de plîns n-am putut-o dezobișnui. De ce să plingi, cînd tot mori odată și-odată? La urma urmelor, în fiecare zi murim cîte puțin. Nu, o- mul nu trebuie să plîngă, ci să rida, să fie ve- sel, senin... Apoi, cînd nu mai aveam nici un dubiu că el nu era perfect lucid, mi-a spus : Ar fi timpul să pleci, fiindcă trebuie să dau min- care la cai, să pregătesc și căruța, mîine plec cu nevastă-mea la iarmaroc... Hai, mă, pleacă ! Ce te holbezi la mine ca proștii?... Cine ești tu? S-a ridicat de la masă și a început să strige, să mă înjure. înainte să ies pe poartă, a luat iar găleata goală și a început să bată darabana în ea, zicîndu-mi : Nenorocitule, vezi că te însoțesc cu toba, și tu calci ca cel mai prost soldat. Pasul sus, mămăligă, pastele mâții... Dar deodată s-a oprit din bătut în găleată și a început să ptîn- gă. Am vrut să mă întorc, însă s-a repezit iute și a tras zăvorul porții. în celelalte zile, cît am mai stat acasă, dc cîte ori am încercat să mai intru în curtea lui, am găsit poarta tot încuiată. Am bătut în ea, dar nu mi-a răspuns niciodată. Toată casa părea pustie. Acum, cînd am primit scrisoarea mamei, în care o frază îi descrie înmormîntarca lui, pri- mul lucru de care mi l-am amintit au fost co- corii. Poate pentru că acum este toamnă. Li se auzeau nnmai strigătele pe cerul întunecat al nopții, li auzi ? mă intreba el. Și mîna lui în- tinsă spre cer parcă mă făcea să-i și văd cum lunecau lin pe/apele cerului. Corneliu STEFANACHE « » 7 - Convorbiri literare inedit Marius Robescu Duhuri pe autostradă Duhuri ale pădurii în vîrstă de la cinci pînă Ia zece ani ne ies înainte pe autostradă cu flori de vînzare pentru cîțiva lei ne iau înapoi soarele incipient lăsîndu-ne numai o copie cu toate razele negre lințoliu prăfuit prea subțire ca să țină de cald cu lumina prea slabă pentru veșnicul secret al naturii... Din cer scoboară colivii cu aripi nădușite legănîndu-se încolo și-ncoace ploaia umple verde dangătul dc clopot I un miel behăie la parter (îl vor tăia în curind) un pisoi miaună la etajul zece (ii vor da lapte) cățelul prietenilor mei a căzut cloșcă îngrijește un vechi ursuleț de pluș cu ochii face oamenilor confidențe singurătatea ah ! cu două creste o dată și o dată și noi vom sări cu degetele împletite pe fereastră afară cît mai departe din sine improșcind cu aur in lună ne vom zvîrli veșmintele umflate fraternizind in aer nevinovați ca animalele în pielea goală i se va alege jeratic și țarină ! Omul se întorcea acasă ca pași mari pe pămînt intra mai întîi pe poartă și abia pe urmă pe ușă omul se întoarce acasă călcind nesigur între cer și pămînt nu mai intră pe poartă sună umil la ușă omul deschidea porțile mari să încapă carul plin pînă-n vîrf cu bucate omul deschidea ușa scundă să treacă pragul cu mielul pe umeri acum omul aduce cu el numai cheile reci de fier omule unde e copăcelul căruia îi purtai rădăcinile în sac cu pămintul nașterii lui proaspăt cu tot ? scincește în parc omule unde e pomul din care culcgeai fructe coapte ? tremură cu foile. în vînt ca ziarul de azi omule în pumnii tăi e un poem al meu stringe pumnii și nu te uita ! cînd vei deschide pumnii vei citi ! Iarna cea fără de pată cită murdărie lasă în urmă zdrențe cenușă coji de cartofi tălpi de carton cuie pîine uscată cadavre bocitoare tuturor ne-a scăzut brusc temperatura vieții îți vine să dispari să te încălzești pînă la o nouă înviere neprevăzută mă duc să mă uit nițel pe dinăuntru spune prietenul meu cînd merge la culcare nădăjduind un peisaj cu soare îți vine să-ți tai degetele unul cîte unul să te retragi devenindu-ți ție însuți subcutanat să cobori ca o fiară domestică în patru labe sub pat un fluier oarecare gîtuit la vîrf un fluier din care crește căpetenia sunetelor necontenit se aude înțărcind privirile morților mustața și barba pastișă cum vor cădea din oglinzile viitorului cum veți contempla în față irozilor deșertul netezit ca-n palmă —Impărătița păsărilor — F ragmente din piesa „Recviem pentru Domnișoara Amelie“ de Ștefan Oprea Biroul Liviei la Institut. în stingă, un mare glasvand după care se ghicește laboratorul, și biroul e invadat de obiecte caracteristice. VARTIC (intră jovial) : O, Livia, bine-ai venit, in sfîrșit! Eram pur și simplu îngrijo- rați. Atita timp lipsă ! Directorul ajunsese la limita nervilor. Va trebui să-i explici. Să știi că ți-a tăiat toate zilele. LIVIa : Am fost bolnavă, știi doar. VARTIC : Știu că n-ai fost. Dar m-am o- pus, totuși, să-ți taie zilele ; o savantă nu e, totuși, un om de serviciu. LIVIA : De ce nu ? Sîntem egali. Tocmai tu spui cnestia asta ! VARTIC : Tocmai eu. Pentru că trebuie să înțelegem odată că dacă lipsește femeia de serviciu, rămine WC-ul necurățat, dar un om de știință dacă n-a semnat condica, nu în- seamnă de fel că a încetat să gindească ir. ziua aceea, că mintea lui s-a blocat. LIVIA : Trebuie să gîndim aici, Ia Institut, pe bază de condică de prezență. Așa că la- să-1 pe director să-mi taie zilele. VARTIC : Adică vrei să spui că în tot acest timp tu nu te-ai mai gindit la nimic, n-ai combinat două formule, n-ai... ? LIVIA : Am jurat că nu mai fac nimic, că nu mai vin la Institut, că mă duc profesoară la o catedră de liceu... VARTIC: Tu ! Doamne dumnezeule, dar ce-i cu tine ? ! Doar n-ai să ne lași fără cap toc- mai acum cînd... LIVIA :Lulu... ție pot să-ți spun... (greu). Cred că-1 pierd pe Radu. VARTIC : Cum așa !? De unde ideea asta !? LIVIA : Dacă-1 pierd... (plîngc) VARTIC (o îmbrățișează) : Ei, hai, linișteș- te-te... ai răbdare... să vedem... să judecăm... CAMIL (dă buzna) : Servus ! Am auzit c-ai venit ! Oo, dar ce s-a întîmplat ?! Ce e, măi copii ? I Doar nu plîngi pentru că ți-a tăiat directorul zilele ! Dă-le-ncolo de zile ? ! Am cerut să mi le taie și mie în semn de soli- daritate cu tme. E, ce zici? Să-ută băiatul, (îi întinde obrazul). Gata, hai să-i ștergem fe- tiței lăcrămioarele... așa... gata! Vezi? (Var- tic si Vvîa tac). Dar am impresia că e vorba de altceva... Lulu, despre ce e vorba? Ei, hai, spuneți-mi, că doar nu v-ascundeți de mine ! VARTIC : Radu. CAMIL : Ce-i cu el ? LIVIA : N-a dat pe-acasă de trei zile și trei nopți... CAMIL : Aaa. asta era ! Să nu-mi spui că-1 bănuiești de cine știe ce... A intrat omul în producție. Trebuie să stea acolo lipit de... LIVIA : Licit de inginera șefă. CAMIL (uimit) : De cine ? ! LIVIA : De cine-ai auzit. CAMIL : Dar inginera șefă e... LIVIA : Vrei să spui că e iubita ta ! Ești un copil mare și prost. Inginera șefă e iubita lui Radu. Tu ești paravanul, mă mototol îm- brobodit ! Paravan asta ești ! CAMIL : Ei, iată o noutate... VARTIC : Tot te plîngeai tu de lipsă de evenimente. CAMIL (afectat, dar pozînd indiferent, iese cîntînd) : „Adio, dar, îți zic, femeie, / Adio- ntregului trecut!“ (se aude de afară : „Dar va veni o zi o dată / Cînd poate ne vom re- vedea"). VARTIC : Poate, totuși, e un zvon fals, Li- via. Tu ce dovezi ai ? LIVIA : Inima mea de femeie, Lulu. VARTIC : O, dar de cîte ori nu se înșeală, inima asta a voastră micuță și prostuță ! LIVIA : Niciodată nu se înșeală, dragul meu. De multe ori chiar mi-am spus că dacă min- tea m-ar fi ajutat atit cît m-ajută inima să în- țeleg și să pătrund lucrurile, poate că obți- neam pînă acum niște realizări uluitoare. VARTIC : Apropo, chiar n-ai lucrat nimic zilele astea ? Sta" reactoarele alea pregătite și așteaptă cuvîntul magic de la tine. (Livia scoate dintr-o sacoșă un maldăr de hîrtii și i le dă. Vartic le răsfoiește febril și fluieră lung, apoi se repede și-o sărută, o ia în brațe și-o rotește prin cameră.) Știam eu că demonul tău sublim nu te lasă să stai degeaba. Dar ce ai făcut tu aici e absolut minunat!... Vrei să-ți spun ce cred ?... Cred că această criză sentimentală te stimulează. Fie binecuvîntată dragostea ! Și gelozia ! Mă duc să le spun, să le arăt. Auzi, și nefericitul ăla de director ți-a tăiat zilele. Doamne, ce paradoxuri trăim I (Spre ieșire). LIVIA : Lulu... Să știi c-am vorbit serios... Dacă-1 pierd pe Radu, nu știu ce se... VARTIC (zănndu-1 pe Radu venind) : Co- pilării dragă, uite-1 ! RADU (intră grijuliu : amestec de tandrețe și culpă) : Vă salut, măi copii I Ce mai faceți? (Livia se repede și-1 îmbrățișează fără nici un cuvînt. Stă lipită de el. Vartic se retrage discret închizînd ușa cu grijă). Te sărut, iu- bito ! Ce faci, cum te simți ? Ți-a fost dor de mine ? LIVIA (sărutîndu-1 mult) : Sînt fericită c-ai venit. Spune-mi c„m a cum merge pro- ducția ? A fost nevoie să stai acolo, nu-i așa ' Sint nepricepuți ăia de la fabrică, nu-i așa ? RADU : N-aș zice, dar oricum, e medica- mentul meu, cum să plec de-acolo, să nu asist la primele șarje?! N-am închis un ochi trei nopți la rînd. r.1 VIA (cu dublu sens) : îmi închipui, e ceva nou pentru tine, cum să dormi ! ! RADU : Au stat cu mine aproape tot timpul, zi și noapte, și directorul și... Ll vIA (timp) : Și ea ? RADU : Care ea ? Aa, inginera șefă ? Sigur... era datoria ei. LIVIA : Au stat în același timp sau cu schimbul : unul ziua, una noaptea : RADU (cam încurcat): Ei, au mai schimbat între ei, dar in general... LIVIA : Radu... (tăcere lungă , tensionată ; vrea să-i spună ce crede, dar renunță in ul- tima secundă). Imi pare bine că te-ai întors. Și-mi pare bine că... RADU : Am știut c-ai să te bucuri de suc- cesul meu. Dacă nu tu, cine să se bucure ? !... CAMIL (intră cu o hîrtie în mină, se opreș- te în ușă, îl privește lung pe Radu, ii dă hirtia Liviei apoi iese întind) : „Adio, dar iți zic, femeie, / Adio-ntregului trecut !“ (se aude dc afară continuarea). RADU : Ce l-o fi apucat!? LIVIA : E bine dispus. RADU : Ziceam că dacă nu tu, cine să se bucure ? ! Că deja au început să circule fel de fel de vorbe. LIVIA : Ce vorbe ? ! RADU: M-am întîlnit cu un farmacist, ăla de la 24, îl cunoști, cred... el te cunoaște. Știi ce mi-a zis ? Că papagalul ăla de la ca- tedra de farmacologie bate toba în conti- nuare. LIVIA : Lasă, dragă, invidiile să înfloreas- că ; tu vezi-ți de realizările tale, de... cuce- ririle tale. RADU (se aruncă într-un fotoliu, aprinde o ți- gară) : Iți mulțumesc. Livia, că mă încura- jezi. Ce m-aș face fără tine ! Ia vino tu mai aproape, hai vino în brațele iubitului tău ! LIVIA (vine și se lipește de el) : Doamne, cît te-am așteptat ! (timp). Radu ! Să nu mă pă- răsești ! RADU : Ei, dar ce-ti veni ! LIVIA : Știi tu... RADU: Mai bine spune-mi dacă te-ai mai îngrijit de sănătate. Ai mai fost la Emil ? LIVIA : Am fost. RADU : Și ? LIVIA : Zice că trebuie să-mi repete ana- lizele. RADU: De ce să le repete?! Un medic de talia lui nu-și poate da seama ? ! LIVIA : Poate că mie nu vrea să-mi spună. Du-te tu pe la el. RADU : Bine, am să mă duc. Tu fii însă fără grijă, aș vrea să fiu și eu sănătos ca tine. So’ia mea, iubita mea nu se poate îmbolnăvi. Noi avem de realizat lucruri mari împreună. (O voce la interfon : „Tovarășa Li via Manta să poftească la tovarășul direc- tor !“). LIVIA : Auzi, mă cheamă directorul. Dă-mi drumul să mă duc ; știi că se supără dacă nu vii imediat. RADU : I-auzi ! Se supără înălțimea sa. Să fie sănătos. Să facă și el în institutul ăsta ce faci tu și pe urmă să te cheme la ordin. LIVIA : Radu, dar face omul o mulțime de... RADU : Asi. administrație, ca toți șefii cu dosar bun. Să pună osul la cercetare si pe urmă să dea ordine. Dar... (își ciocnește fruntea) de unde nn-i. nici Dumnezeu nu cere. Se vede că Dumnezeu nu citește dosare, altfel n-ar răbda nici el... I IVIA : Pa. iubitule ! (din ușă) Radu, te rog să vii acasă, deseară ! RADU : Negreșit, dragă negreșit. T.TVIA : îti mulțumesc (iese). RADU (face un număr de telefon) : Alo !... Azi nu se poate... E. asta-i situația... Acasă Ia familia Manta. Amelie și Repor- tera în continuarea unei discuții. REPORTERA (care înregistrează) : Am auzit mereu la dumneavoastră o expresie : „cimp fundamental". Ce înseamnă asta „cimp fun- damental" ? AMELIE : Cîmp fundamental ? E o chestiune științifică, nu cred că te interesează. Am în- țeles că dumneata ești sociolog. REPORTERA : Da, dar susțin o emisiune științifică. Interviuri cu savanți... noutăți în activitatea de cercetare. Am nimerit aici în- tîmplător, dar am aflat lucruri interesante. Dumneavoastră sînteți o savantă, mi s-a spus. Ați inițiat cercetările asupra cîmpului fun- damental. AMELIE (cîștîgată treptat) : Da, dar ches- tiunea e mai complicată. REPORTERA : N-am putea-o face pe înțe- lesul ascuTfJtorilor... care văd în știință o uriașă forță a contemporaneității ? Dumnea- voastră. ca distinsă sluiitoare a științei... AMELIE : Eu nu mai sînt decît o distinsă pensionară, dragă domnișoară. Mintea mea e obosită... uneori o ia razna rău de tot. REPORTERA : N-ați vrea să revenim la cîmpul fundamental ? AMELIE : Ca să ajungem să înțelegem ce înseamnă aceste două cuvinte trebuie să-ți spun alte o mie. Dar să încerc să-ti spun esenția- lul. REPORTERA : Vă rog să mă credeți că sînt foarte emoționată. AMELIE : Cercetarea noastră are ca ele- ment de bază apa. REPORTERA: Apa ?! AMELIE : Apa obișnuită. Din ea separăm însă ceea ce numim „apa biologică activă" și „apa antagonică". Apa biologică activă este exact apa vie din poveste. Stimulează fantas tic procesele vitale și pulsează continuu, ca o inimă. Vă dați seama ce înseamnă asta ? REPORTERA : Mărturisesc cinstit că nu realizez... AMELIE : Sigur că nu realizezi... înseamnă că există, subliniez cuvîntul. Există în natură o formă de energie necunoscută față de care această apă biologică se comportă ca un detector-convertor. Cealaltă, apa anta- gonică, inhibă procesele vitale, ucide; e apa morții. *) REPORTERA (o îneacă emoția ; vrea să spună ceva dar nu reușește decît să înghită nodul din gît) : Da... AMELIE : Te-am speriat ? REPORTERA : Puțin. AMELIE : Judecind după paloarea feței s-ar zice că te-ai speriat rău de tot. Du-te la baie și aruncă puțină apă rece pe ochi. KEl-’OKlEKA : O idee minunată, (in ușă se oprește). Apă, ați zis ? (zice „apă" ca și cum ar zice „Verde de Par.s"). Avir.LlE : Nu fi copil 1 E apă de robinet, (laie, ca să auuu laia uin oaie/. Vezi că este un flacon galben pe oglindă. Pune-1 la nas și trage puternic din el. L-ai găsit ? REPORTERA (revenind) : Nu e nevoie, apa rece mi-a făcut foarte bine. uMisLlE : Ține minte un adevăr elemen- tar, domnișoară : omul a apărut dm apă și numai apa il va ajuta să supraviețuiască. REPORTERA : Apa biologică activă, evident. Dar ce se va întîmpla cu apa morții ? AMELiE : Oamenii de știință ii vor găsi fe- lurite întrebuințări. REPORTERA : Oamenii de știință. Dar cei- lalți oameni ? aMz-LIE : Care ceilalți ? REPORTERA : Militarii, de pildă. AMELIE : Dar noi trăim într-o țară a păcii. REPORTERA : O cucerire științifică de a- semenea proporții nu cunoaște granițe. AMELIE : Te arunci prea departe, fetiță scumpă. Noi purtăm aici o simplă discuție informativă. REPORTERA : Da, dar oamenii vor să știe. In lume se petrec... AMELIE : Omul de știință e în afara calcu- lelor meschine. El e dator să-și închine viața cercetării, descoperirii tainelor universului... Și cu asta socot că am încheiat discuția. • REPORTERA : Dar încă nu mi-ați spus ce e cîmpul fundamental. AMELIE : Ești și așa destul de speriată. Și mai ales pornită împotriva științei. Reține doar atît : în univers există infinite surse de ener- gie ; noi trebuie doar să le descoperim și să învățăm să le folosim. Asta facem noi, asta face nepoata mea și colegii ei care mi-au preluat cercetările. REPORTERA : Am înțeles perfect esența lu- crurilor. Ceea ce aș mai vrea... nu știu cum să vă întreb... despre periculozitatea acestor cercetări : Nu cumva omenirea Va cîștiga un nou mijloc de autonimicire ? AMELIE : Omenirea va cîștiga —■ dacă vom reuși să ajungem la capătul cel bun — va cîș- tiga în primul rînd un mijloc de supravie- țuire... fără de care îi rămîn puține șanse. REPORTERA : Dar ați văzut ce s-a întim- plat cu lacul, cu păsările. Și n-a fost decît un mic accident... AMELIE (agitată) : Gata, domnișoară, am obosit... nu mă simt prea bine... gata, te rog să pleci ! REPORTERA : Ce s-ar putea întîmpla în cazul unui mare accident ? Care ar fi ur- mările? Și ce ar putea fi în locul acestor păsări arse ? (scoate dintr-o sacoșă cîteva). AMELIE (isterică) : Nu vreau să mai vor- besc ! Pleacă ! REPORTERA : Vă dați seama ce responsa- bilitate aveți ? Viața... AMELIE (țipă) : Radu ! Livia ! Nu mă lă- sați ! REPORTERA (înregistrează cu răceală) : De cine vă temeți ? De ce vă temeți ? ! Ați ri- dicat asupra omenirii o umbră amenințătoa- re și dumneavoastră sînteți prima care se sperie ? ! AMELIE : Vreau pișcoturi. Dă-mi pișcoturi ! REPORTERA : N-am pișcoturi. Luați o ți- gară. AMELIE : Du-te și-mi cumpără pișcoturi ! (intră Radu) Radu, mi-ai adus pișcoturi ? RADU: Sărut mîna, tant’ Amelie. Ți-am adus, sigur că ți-am adus. Cine te iubește nu te uită (o sărută). Dar acum du-te din- colo, hai... încet, așa... AMELIE : Tînăra e foarte drăguță șl ama- bilă. I-am dat un interviu pentru Radio Paris. Aurevoir, mademoiselle ! (lese. Reportera stringe repede casetofonul). REPORTERA : Ce spune ? RADU : Spune să te sărut. REPORTERA : Oo, parcă n-a spus asta ; aș fi înțeles. RADU : Și dacă n-a spus ea. noi nu ne pu- tem orienta ? (o apucă de mi jloc și-o sărută). REPORTERA (abia regăsindu-și respirația) : Vai. dar e-așa de neașteptat pentru mine ! RADU : Și pentru mine faptul că te-am găsit aici. Vii cam des. Ce urmărești ? REPORTERA : Mă interesează viața oameni- lor de știință. RADU : Zău ? De cînd ? Parcă lucrai la „Pulsurile nopții", visurile cu ochii deschiși, liru-liru... REPORTERA : Mă reprofilez. RADU : I-auzi ! Ai stat de vorbă cu tant’ Amălie ? REPORTERA : Puțin. N-am prins-o într-un moment de luciditate. RADU (întinde mîna) : Caseta ! REPORTERA : Poftim ? ! RADU : Dă-mi caseta, altfel o-ncurci. Hai, hai, hai ! știi foarte bine c-ai înregistrat se- crete. Cui vrei să le vinzi ? REPORTERA : Să le vînd ! ? Doamne fe- rește ! Am vrut doar să am un interviu de senzație. RADU : Iți arăt eu ție senzație ! Hai, dă caseta ! REPORTERA (î-o dă cu părere de rău) : Cel puțin mai sărută-mă odată ! RADU : Asta se poate (o sărută lung). AMELIE (se ițește) : Cu-cu ! RADU : Tant’ Amelie, draga mea I... AMELIE : Ți-am spus eu că-i o fată dră- guță. REPORTERA : Acum trebuie să plec... La revedere... Și... (iese). RADU : Și mai vino pe-aici ! (Se uită mul- țumit în urma ei). Măi, să fie ! Iată o... temă de cercetare. Tant’ Amelie, Livia n-a tele- fonat ? AMELIE : A telefonat Sklodowska. RADU : Las-o pe Sklodowska, de Livia te întreb. LIVIA (intrînd) : N-o mai întreba, că ia- tă-mă. Te sărut, iubite. Ce mai faci ? Vai, ce obosită sînt; nu știu de ce obosesc atît de repede în ultima vreme. RADU : la-ți și tu cîteva zile de concediu, câ uite trece vara și... LIVIA : Fiatul alb care a plecat adineaori din fața casei nu era al fetei de la radio ? RADU : Ba da, a fost aici. LIVIA : Ce mai voia ? RADU : Pe tine te căuta... interviuri, ches- tii. nu știu exact... LIVIA (scoțîndu-șî pantofii care i-au distrus picioarele) : Auzi, dragă, directorul ăsta al nostru e uneori... nu știu cum să zic... sucit e puțin spus. Convorbiri literare — 8 RADU : Ce-a mai făcut ? LIVIA : Ai răbdare că-ți povestesc Îndată. Intîi spune-mi tu daca-ai fost la Emil. Ce-a zis, cum sînt analizele ? RADU : Oh, am uitat, scumpo! Mîine mă duc negreșit. livia (se întristează): Bine, mîine... (rămîne pe gînduri). RADU : Ziceai ceva de director. LIVIA (tresare) : Poftim ? RADU : Ziceai de director, că a făcut nu știu ce... LIVIA : A, da. La institut a venit o invita- ție pentru un congres internațional ; la Chi- cago. Două persoane. RADU (i se aprind ochii) : La Chicago'! ! Doamne-dumnezeule ! LIVIA : Pe cine crezi că a propus ? RADU : Pe cine ? LIVIA (care, între timp, se face comodă și-și ia un pahar de lapte din frigider) : Nu bănuieșt' ? RADU : Pe tine în orice caz. LIVIA : Pe mine — da. Și pe mai cine ? RADU (cu speranță) : Pe mine ? LIVIA : O, scun pul de el, nu, din pă- cate. RADU : Sigur că nu, sigur că nu ! LIVIA : Directorul s-a propus pe el însuși. RADU: Livia, știi ce? Trebuie să refuzi. Refuză să pleci cu el. Faci tu asta pentru mine ? Refuză ! Fără tine n-are ce căuta... LIVIA : Cum să refuz, Radu ? ! De cinci ani aștept o ieșire în lume. Sigur că aș vrea să merg cu tine, să fim împreună... Sigur că meriți de o mie de ori mai mult ca el să Dar am să-mi fac relații acolo și poate a- ranjez ceva și pentru tine RADU : Or să treacă încă zece ani pină atunci. Știu eu ce înseamnă s-aștepți o re- lație (iese spre baie). LIVIA : Nu fi atît de sceptic... or mai e- volua lucrurile... s-or mai preface... Acum spune-mi că mă iubești șl vino de mă ia puțin în brațe. Simt nevoia să mă strîngi pu- țin în brațe. RADU : Dar parcă ziceai că ești obosită. LIVIA : Sînt obosită de muncă, nu de dra- goste... Vii ? RADU : Am început să mă bărbieresc. LIVIA (exaltată) : Vino și mă îmbrățișează așa cum ești ! RADU (vine cu barba spumată și o îmbră- țișează superficial) : Tu, cîteodată, ai trăsneli... așa din senin. Dă-mi drumul că se usucă să- punul pe obraz ! (Se descotorosește delicat, sărutîndu-i miinile). Hai, fii cuminte, uite, ți-am lăsat săpun pe mîîni... și pe față (îi dă batista lui)... Șterge-te ! (se duce iar în baie). LIVIA (după o tăcere) : Radu... (nici un răspuns) Radu, de ce te bărbierești tu la ora asta ? ! E noapte. RADU (din baie) : Mă duc la club. M-a in- vitat directorul fabricii de medicamente la o partidă de bridge. LIVIA : Bridge ? ! RADU : Da, bridge... ce te miră ? LIVIA : Parcă nu te pasiona. RADU : Nici acum nu mă pasionează... LIVIA : Atunci ? RADU : Nu pot refuza, înțelege. Nu pot re- fuza ; omul ăsta a făcut pentru mine... LIVIA (se adună în fotoliu și pune un pled pe ea) : Mi-e frig, iubite. RADU : Doamne ferește, cum să-ți fie frig în iulie ! LIVIA: Mi-e frig. RADU (care se îmbracă elegant) : îți dau să bei ceva... ai un frison, cine știe de ce. LIVIA : De singurătate, dragul meu. RADU : Ei, asta-i acum, de singurătate. Li- via, cred că te poți plînge de orice, numai de singurătate nu. Ești înconjurată de atîta lume... la institut... în oraș... Ești un fel de mică zeitate pe care o adoră toată lumea... LIVIA : înafară de tine... Și pe mine mă interesează prea puțin lumea... Eu te vreau pe tine. RADU : Dar nu-nțeleg, draga mea ,nu-nțeleg.. Ce-ți lipsește, ce am eu și nu-ți ofer ? ! (sc uită la ceas neliniștit). LIVIA : Oferă-mi seara asta ! Hai, așează-te lingă mine... să vorbim. Recită-mi ceva. Ții minte ce frumos îmi recitai altădată ? RADU : Ehe, în tinerețe. LIVIA : Cum e poezia aceea : „E mai, și încă mă simt tînăr sub înălțimea înstelată*. RADU : Asta se spune numai în mai ; acum sîntem în iulie. LIVIA (tristă) : în iulie, da... Cum trece vremea ! RADU (se ridică, e nerăbdător, nu-și găsește locul): Crezi că mai pot spune poezii la 40 de ani ; aș fi ridicol. LIVIA : Eu am numai 35 și încă mi-ar place s-ascult. „Vestalelor, numai o noapte de fe- ricire vă mai cer. / Și noaptea asta feri- cită...* Cum e mai departe ?... „In aer e par- fum de roze și cîntec de privighetoare-. RADU : Livia, lasă, dragă, scenele astea in- fantile ! (e gata de plecare). LIVIA : Infantile ! Ai dreptate. RADU : Ei, pot să plec? (ironic). îmi dai voie să plec ? LIVIA : Radu... (timp). De ce nu mai ai tu un pic de răbdare ? RADU : Adică ? LIVIA : Adică să mai aștepți puțin... Eu. oricum... am să— am să plec... Cintărețul (o voce ireală țîșnește violent) : „Plecarea ! Plecarea pe care-ai dorit-o, Va fi, negreșit, într-o searâ ! Un vînt va sufla, ca de gheață. Un vînt peste-o umbră de ceară. Plecarea ! Plecarea pe care-ai dorit-o !- RADU : Unde, dragă, unde vrei să pleci ? O, da, ai să pleci la Chicago ! Cu Chelie Lu- cie ăla. Iar prostul rămîne-acasă să spele vasele ! LIVIA : Radu, știi că nu-mi place să te pre- faci. Joci așa de prost teatru că mi-e milă de tine. Hai să lăsăm asta. Mai bine spune-mi ceva interesant. RADU : De pildă ? LIVIA : De pildă... cum e ea, ca iubită. E minunată, nu-i așa ? Minunată, ăsta-i cuvîn- tul pe care-1 folosești tu cînd îți place o fe- meie. Și mie tot așa îmi spuneai : minunato, împărătițo, căprioară, rază de lună... RADU: Eram exagerat de romantic. LIVIA : Și ei... tot așa îi spui ? RADU : Cui, dragă, cui ? LIVIA (îl îmbrățișează) : Radu, să nu mă părăsești... te rog, te implor să nu mă pără- sești (ii sărută miinile)... să nu mă lași sin- gură ! Sînt încă tînără... Uitâ-te la mine : sînt încă frumoasă ! Și te iubesc, te iubesc ! Strîn- ge-mă în brațe... strînge-mă puternic ! RADU (Ușor reproș) : Scumpa mea... liniș- tește-te ! Ce-i cu tine, fetiță ? ! Ce sint por- nirile astea excesiv de juvenile ? ! LIVIA: Nu mai poți strînge în brațe?! Ai brațele obosite, dragul meu ! Iubitul meu, fru- mosul meu are brațele obosite... Și privirea... Și inima... RADU : Livia, liniștește-te, dragă. LIVIA : Simt pe' trupul tău îmbrățișările și mingiierile ei. (îl sărută). Simt pe buzele tale sărutările ei ! (11 sărută, apoi are violente accese de vomă). RADU : Te porți ca o puștoaică de 16 ani, scumpa mea. Te rog să te controlezi. Hai, liniștește-te, e tirziu... nu vezi ce tîrziu e ? LIVIA : E tirziu (se desprinde de el și se lasă în fotoliu). Altădată nu era niciodată tîrziu. Acum e tîrziu... Poate chiar prea tir- ziu... (pe gînduri)... Too late, trop tarde, zu spat, troppo tarde... RADU : Ai uitat să spui în spaniolă și în malgașă. LIVIA : Da.... Prea tîrziu. Cintărețul : E-atit de tîrziu peste lume Și-atît de tîrziu e în casă, Pe inima noastră, iubite. Se țese o fină mătasă. E-atît de tirziu peste lume. Și-aud cum cad păsări pe ape... Tîrzii trecători fără nume... Și tu îmi mai ești încă-aproape, Și tu îmi mai ești încă-aproape... RADU (s-a dezbrăcat) : Hai la culcare, fe- tiță ! LIVIA : Nu mă culc... Vreau să stau așa. RADU : Mîine avem atîta treabă. LIVIA : Eu nu am nici o treabă. RADU : Ei lasă, dragă copilăriile. Trebuie să terminăm experiențele. Mîine e o zi deci- sivă. Trebuie să terminăm... LIVIA : Fără mine. Terminați fără mine. RADU : Uite ce e, Livia : înțeleg să fii în criză sentimentală... mă rog, înțeleg chiar să te ajut s-o depășești... Sînt gata să te ajut s-o depășești... Dar experiențele sint expe- riențe. N-o să le părăsești acum, cînd sîntem la un pas de izbindă ! LIVIA : Izbindă pentru ce, Radu ? ! RADU : Cum pentru ce ? Cum pentru ce ? ! Tu întrebi pentru ce! ? Livia, doar nu ți-ai pierdut mințile. Am 40 de ani și cine sînt? Un nimeni 1 (strigă). Tovarășul Nimeni ! Vreau să fiu, vreau să fim recunoscuți la valoarea noastră. Toată v.ața noastră e legată de această cercetare, de această descoperire... Opera vieții noastre ! LIVIA : Care viață. Radu ? RADU (la fel) : Uf, îmi trebuie ceva de băut (iese să ca te. Sună telefonul). LIVIA (ridică receptorul și stă un timp cu el la ureche fără să vorbească) : Nu spui ni- mic ? ! înțeleg tot, chiar dacă nu spui nimic... Ai o tăcere foarte plină de-nțelesuri... Chiar dacă nu întrebi, știu că vrei să afli dacă e acasă, si de ce nu vine, și dacă se simte bine... E acasă și... și nu se simte bine, și nici eu nu mă simt bine ; îți spun, deși n-ar trebui... Zi ceva, măcar un cuvînt ! Ce să-i spun, ce să-i transmit ? ! (Gest : nu vrea sâ vorbească !... De la celălalt capăt al firului se aude receptorul pus în furcă)... „Restul nu-i decît tăcere !“ (către Radu). De unde-i re- plica asta ? întoarcerea fragment de roman de Gabriela Adameștean u Aruncă o privire piez'șă spre ceas, în timp ce aplaudă. — A ținut prea mult ? — Ei, doamne ! Mă gindeam la tine... După mimică, pare că n-a înțeles. Ii zîm- bește, repetă : —• La tine m-am gîndit... Tot nu. Ii zîmbește. aplaudă. îi zîmbește, aplaudă. Sînt și ei înglobați în delirul cuviin- cios al acestei vîrste : nici un bravo, nici un bis, nici un zgomot de dezordine omenească — bătăi din picioare, strigăte, scaune împinse. Doar această vibrație recunoscătoare de sim- patie pe care o dilată ritmul surdinizat, pue- rilul sentiment de solidaritate, exhibiția sub luminile refractate de arabescurile aurii ale tavanului. — M-am gîndit Ia drumul care ne așteaptă... Un singur zgomot de scaun lovit: al lui. A încercat să se îndepărteze de planturoasa Dia- nă aurită care-1 împiedică să o vadă pe so- listă. Zîmbetul ei: știuse dinainte că are să se lovească de scaun. Ii presimte mișcările, vorbele, gesturile, falsitățile, enervările. în- cearcă să-1 ferească de ele. Le așteaptă cu RADU : Cine era ? LIVIA (il privește intens) : Viața... Viața, care nu vrea să-mi mai spună nimic... tuci măcar la telefon. RADU : După această profundă cugetare, nu ne mai rămîne decit să ne culcăm. Hai la culcare, iubito : odihna o să te readucă la realitate. Ești exagerat de surescitată. LIVIA : CÎilcă-te, eu mai stau. RADU: Să știi că chiar mă culc. Noapte bună... Ar fi trebuit totuși să dau un telefon la club ; oamenii ăia m-or ii aștepcind... LIVIA (aproape strigind reproșul) : Radu !... Nu mai mmți aut! (începe sa plingă încet) RADU : Gata, dragă, gata ! Noapte bună ! (Iese. Livia se adună in fotoliu și in ea în- săși). uATRÎNUL (pare că se întrupează din aer) : Plingi ?... Treceam spre lacuri și mi-am z.s că poate vrei să stăm de vorbă... Nu vrei?... Dacă nu vrei— Mi s-a părut, totuși, că mă aștepți... am simțit eu așa... că mă aștepți... ba chiar că m-ai chemat... Nu m-ai chemat ?... Vrei să vorbesc numai eu? Bine... deși nu prea sint vorbăreț. Meseria mea presupune tăcere... Tăcere și pace interioară... Dumnezeu, cind m-a făcut ajutorul lui pe pămint și pe ape și m-a învățat să împăiez păsările care mor, ca să le dau iluzia că încă trăiesc, mi-a zis : — i u, Gheoeoane așa mă cheamă pe mine, Ghedeon — tu, Ghedeoane, să lucrezi cu credință și să taci. Asta-i treaba ta pe pămint și pe ape: să împăiezi pasări și să taci- Alta nimic să nu faci ! — Doamne, i-am zis eu atunci, ingăduie-mi cel puțin să arunc o undiță în apele astea albastre, ca să-mi clătesc ochii și sufletul de mortăciuni și de toate ale lumii ! — Bine, a zis El. aruncă, dar nu care cumva să îndrăznești să mănînci peștele ce-1 vei prinde, pină cind nu-ți voi da eu dezlegare ! — Așa voi face, am răspuns. Și de atunci pescuiesc in lacurile cele albas- tre, dar nu prind niciodată nimic ; pentru că niciodată nu pun nadă în cirlig. Eu pescuiesc așa... pentru plăcerea de a privi întinsul și adincul apelor... ca să-mi clătesc ochii și su- fletul de mortăciuni și de toate ale lumii... In rest, împăiez... împăiez păsările care mor de moarte bună, nu_____ cele arse... (mișcare la Li- via). Pe cele arse cum să le împăiezi dacă li se scrumesc aripile, și penele, si tot ? ! (un timp, tăcere). Ei, dar chiar nu spui nimic ?... M-ai chemat aici ca să dormi ? ! LIVIA : Este în mine... o simt. BĂTRÎNUL : Ce este, fata moșului ? LIVIA : O pasăre. Simt cum bate cu aripile cerul din mine. BĂTRÎNUL : Cît timp e vie, eu n-am treabă cu ea ; pot doar s-o ascult... pot doar să pun mîna streașină la ochi și să privesc cerul al- bastru din tine... s-o caut, s-o descopăr, dar cit timp e vie. n-am treabă cu ea... După ce va muri, să mă chemi... «ă mă chemi... Acum te las, văd că vrei să dormi. Noapte bună ! Mă duc înspre lacuri... E atîta limoezime în apele lor... e atîta cer albastru scufundat în ele... Și-s atîtea păsări!... împărății de păsări. Știi că le-am împărțit așa... după punctele cardinale : Imperiul de Nord a] rațelor săl- batice. Marele imperiu de Mîază-zi al egre- telor... și tot așa. Iar pe tine te-am făcut un fel de împărătiță peste toate... ca să le o- crotești... ca să le ocrotești... ca să le ocro- tești... (dispare, se topește în aer. Livia doarme). •) Autorul se simte obligat să-i informeze pe cititori că datele științifice folosite aici nu sînt invențiile lui, ci fante reale des- prinse dintr-un interviu acordat revistei „O- rizont* de un grup de cercetători științifici ti- mișoreni. mul. înainte ca el să le schițeze. iluzia că ne-am cunoaște El o privește pe violonistă. incredibil cum a cîntat, cum arată și înduioșător de tînără Același ritm mecanic al aplauzelor, la care participă, jenîndu-se, parcă, de ce ? eh. neobișnuinta. vîrsta Ca de o copilărie Tinăra solistă se înclină : firesc, grațios, dis- tant de la cine putea să învețe acolo ? să mai e- xiste o soră a unei buniă-străbunici care să-i fi povestit despre protocolul de la curtea Ma- relui Duce, în timp ce apa urcă încă o jumă- tate de centimetru în subsolul igrasios, inun- dînd scaunele delabrate ale salonului Aubusso i? să mai fi reușit să ascundă o vioară, un violoncel într-un colț al holului comun din apartamentul mirosind a varză în care membrii celor 4 familii ca- re-1 împart se combină mereu pentru o nouă ceartă, tinzînd să epuizeze toate variantele posibile pentru numărul dat de termeni ? la patru generații de la cataclism — la patru, șase, opt — cîte generații să piară pînă să ajungi la ea ? pentru că, uite-o. e incredibil de tînără — .—Să plecăm înainte ca să mai biseze ? cîteva minute în plus ce importanță pot să mai aibă ? aplauzele parcă au început să slăbească ! uite și zîmbetul convențional, cald, care are să declanșeze vibrația sălii — Nu. e cît se poate de evident că n-are să mai biseze ! Bunăcredintă, fair-play, egoism, duioșie, fa- ță de animale, copii, respect față de adevăr și tradiție — iată ce i s-a transplantat lui aici, acum 40 de ani. Iată ce crede că recu- noaște în acest oublic copt și rezervat sță- pinit de un cuviincios delir. Dar ea ? Solis- ta ? Rochia șocant de simplă îi îmbracă firesc trupul subțire. gustul ei, educat de cine? La fel de sobră agrafa care îi strînge im- pecabil părul arămiu : fard deloc sau foarte d'scret pe ochii oblici, pe pomeții lăți. Ea? antrenată să alerge impecabil, să sară impe- cabil, să cînte impecabil, să mulțumească im- pecabil. să cucerească săli după săli de public să nu piardă nimic din ceea ce a cucerit să nu piardă nimic nicăieri niciodată nu, un gînd urît lasă Sonata fur Klavier und Violine Nr. 1 G-dur op. 78 von „ohannes Brahms Vivace ma non troppo Adagio Allegro nu măcar aici nu măcar arta lasă — La tine mă gîndeam, care de-acum înain- te ai să conduci atîtea ore... E-a oprit și ea din aplaudat. Tot trage de lănțișorul de la gît : încearcă să descifreze e- cranul ceasului, mijindu-și ochii, neputinciosă. (continuare în pag. 10) Seara din somn să ieșim in afara orașului, prin porțile templului sfint Ovasă ; mină in mină, urmărind după dealuri furtuna. Să ieșim in afara orașului ! Cum intri, pe dreapta, pirîul... în stingă pajiștea verde. Să ne iubim ca atunci in zgomotul apei lovite de pietre, după brazi cenușii. O, nepăsare! Să ieșim în afara orașului ! Cerul deschidă-și minunile pe liniștea noastră. Bintecul tău e luna ascunsă in toiul furtunii. Cu ierburi mirositoare în mină să strigi ; Binecuvîntat fie somnul acesta mirosind a pămint ! Nu e melc Melcul care-1 vezi nu este melc. Nu e melc. Nu e melc. Nu e melc. Este sufletul pătrat și cerc. Nu e melc. Nu e melc. Nu e melc. Dacă-i cințî cumva dc codobelc tinăr sînge-o să țișnească-n cerc, in pătrat — de gheață ochi superb. Se tirăște vara-n ceruri, iarna-n cerc. Melcul carc-I vezi nu este melc. Nu e melc, nu este, nu e melc. Lanul de grîu Seamănă moartea Cu tine la coasă ; Ioane, Ioane broboanele tale-s frumoase. Aurul griului, coasa în mină te doare. Ei-ah, inima ta E-o sărbătoare. Pasărea cerului... ochii tăi de foc o privesc ; Ioane, Ioane, broboanele tale-s frumoase și cresc. Ioane, Ioane, mina ta, inima, ține-le-n frîu... Ei-ah, pasărea cerului, lanul de griu ! Baladă pentru fratele meu Albahar Mergeam sfîșiați de gerul aceia năprasnic într-o zi cam de vineri. O, Albahar, cît de frumoși mai eram si dc tineri ! 1 Era ceață, și ne pierdeam uneori căci parcă din depărtare o torță aprinsă chema, rătăcind ne găseam plini de iubire și forță. i Limpede ger, Albahar, îți spuneam, spațiul acesta parcă-i din basme ! Apăreau din ceața adincă mii dc făpturi... Nu te teme, mi-ai spus, sînt făpturile noastre. Aveam douăzeci de ani, Albahar, ca brazii eram și iubeam și iubeam fete cu coapse înalte și sinii rotunzi... și, vai, cît de mult ne temeam ! încă un pas, incă un pas prin gerul năprasnic și ceața mai deasă : O, Albahar, cit de mult aș fi vrut să ne-ntoarcem acasă ! Deodată, ai luat-o la fugă țipînd : Ochiul lui dumnezeu... Iui dumnezeu... Și nu te-am mai văzut nicicind, Albahar, o, Albahar, acel ochi eram eu ! Dan Giosu 9 — Convorbiri literare întoarcerea (urmare din pag. 9) Nu vrea să-și pună, în acest moment, ochela- rii. Pe fețele din jur, același entuziasm per- severent. Mîinile din jur, antrenate în aceeași mișcare fără oprire : ca și cînd nu mai au nici un alt gind de-acum înainte, decît să aplaude. Dar nu, știu toți că sînt ultimele reverențe reciproce : ale cuviinciosului public meloman, ale pianistului, ale grațioasei violoniste stră- ine. Zîmbetul ei s-a mai răcit cu un sfert de grad : peste cinci minute are sâ se înde- părteze cu pasul ei tînăr și elastic, ducîndu-și, cu o distincție armonioasă, vioara. Nu numai profesorul de instrument, ci toți ceilalți edu- catori care au împins spre sala de concert a castelului rococo (corpul central cca 1300, a- ripile noi cca 1700) mica sălbăticiune cu po- meții lăți, cu ochii oblici _ și părul arămiu picioare urcînd treptele de ciment ale pasarelei dedesubt trei firișoare de apă supte de limbile de nisip de bolovanii rotunjiți malul înțepat de o iarbă rară zidul alb murdar înfipt în pămîntul nisipos ferestrele cenușii SPĂLĂTORIE CHIMICA literele negre pe fondul galben scorojit al fir- mei fumul negru scurgindu-se peste pod peste capetele celor care urcă necontenit coboară geamantane sacoșe saci coșuri picioare urcînd coborînd treptele de ciment ale pasarelei pîrîiturile stației care acoperă vocea răgușită a crainicului anunțînd venirea plecarea pri- mului tren țîșnitoarea ruginită cu jetul de apă anemic la picioarele pasarelei în marginea trotuarului pleznit fumul negru care se scurge peste pod gară peste cearșafurile întinse la uscat în spa- tele spălătoriei chimice cearșafuri, galbene cenușii izinite din pinză aspră cearșafuri de plapumă cu capac. — Uite, doar în clipa aceasta îmi trece prin minte că este în primul rînd o diferență de culoare... Verdele intens umed al pajiștii. Un păun, împiedicîndu-se în aer, în coada desfăcută săr- bătorește, grăbindu-se, solemn și caraghios spre paznicul înconjurat de rațele sălbatice. — Du-te și tu, hai ! Du-te și tu acolo ! Nu. Un porumbel gras, cît o găină. Conti- nuă să se țină cu încăpățînare după ei. Ca o găină prea domesticită. — Prima diferență, în clipa aceasta îmi dau saema, cînd intri acolo este o diferență de culoare. De culori. De aici cred că provine șocul. înainte de a fi văzut, de a fi înțeles ceva... Degetele lui albe, lungi, încheindu-șl cu ne- îndemînare nasturii pardesiului bleumarin, dece, cînd e atît de cald afară ? — Pentru mine este încă o experiență con- fuză... Și nu știu nici acum : am greșit, n-am greșit, ducîndu-mă... Nu știu... —' Dacă mai ții minte, ți-am spus atunci : ceea ce crezi c-ai să mai găsești acolo, nu mai există nicăieri altundeva decît în mintea ta. Și atunci, de ce să te mai întorci atît de tîrziu ? Și ei, de ce să te mai cheme acum, dacă ani în șir n-au fost în stare s-o facă ? Măcar dacă ar fi fost mai multe prelegeri. Dar numai o conferință... — Conferința am regretat intr-adevăr c-am ținut-o. Chiar înainte să fi ieșit din sală. Călă- toria doar în primul moment : pentru că m-am întors cum m-am întors. Acum, după ce au trecut mai multe luni, nu mai știu. Doar îndoiala cu care am rămas : cine erau ei, de fapt ? Să fi fost chiar rudele mele ? Ochii lui măriți, cu verdele și mai decolo- rat, și mai dezorientat, de sticla groasă a ochelarilor. — Eu nu țin neapărat să-mi povestești: am văzut de cînd te-ai întors, taci. Dacă nu_ vrei, bineînțeles că nu-mi răspunzi, dar de între- bat nu pot să nu te întreb, pentru că mi s-a părut -rea absurd : de ce să nu fi fost ru- dele tale ? — Crezi că sînt chiar în stare să îți ex- plic? Dar au fost tot felul de amănunte ciu- date, care încă și aici mă obsedează. Mai ales în casa aceea de la munte în care am stat vreo zece zile cu toții, acolo, la munte, în acel sat-orăsel. Și atmosfera, în permanență crispată ! Toți tăceau, nu mă pierdeau o secun- dă din ochi, dar tăceau. Dacă eu ajunsesem să fac conversație ! Eu și vărul meu, știi care, cel cu scrisorile. Cel care și acum îmi scrie în numele tuturor. Împreună mai glumeam, ma* vorbeam — dar parcă eram pe scenă. Ceilalți se uitau, rîdeau. Rar să mai scoată vreunul o vorbă ! Și ordinea aceea, de cavou, a came- relor ! Parcă nu-și permiteau să clintească ni- mic ! Ca într-o casă închiriată, în care stai cu ochii în patru, să nu strici ceva, să nu ai de plătit la sfîrșit, cînd ai să predai cheia și ai să pleci cu o valijoară în mînă. Nu te-am convins, știu. Nici măcar eu nu sînt convins. Dar mai erau și altele — a, da ! Mo- bila ! Mobila — nefiresc de nouă și nefiresc de standard ! Parcă fusese cumpărată în grabă de o singură persoană, în ajunul venirii mele acolo ! Cum ?! Ți se pare normal să vezi peste tot aceleași dulapuri, aceleași paturi cu nop- tiere la cap, aceleași mese, aceleași scaune, aceleași biblioteci ? Chiar și aceleași covoare persane — supărător de noi și în culori su- părător de vii ! Și pe rafturile bibliotecilor, cam aceleași cărți. Tot felul de serii de opere complete, de care îi simțeai foarte mîndri. Mi le tot arătau, mă tot îmbiau cu ele — mă rog, clasici, moderni, nimic special. Iți închi- pui că ultimul lucru pentru care aș fi avut răbdare acolo ar fi fost lectura ! Cît despre ei, cred că nu exagerez prea mult dacă spun că toți citeau aceeași carte. Un roman care a făcut și aici vogă, poate acum cinci ani, poate mai demult, nu mai îi țin minte nici titlul, din păcate, nici autorul. De început l-am început, dar cred că a fost cam încurcat, cum sînt mai toate acum, și mi-am pierdut răbdarea. Insă ei, acolo, au destulă răbdare. Romanul tocmai fusese tradus și tineri, bătrîni erau cu el în mînă. Pe unul l-am văzut cît se poate de clar că a citit tot timpul cit mi-am ținut conferința ! Un pui minuscul de rață sălbatică. încre- menit în mijlocul ochiului miniscul, verde, de apă. Și cerbul încolțit de cîini. Cerbul inge- nunchiat, clinii urcindu-i-se pe coapse, pe spinare, prelungi, iuți, lătrînd, sărindu-i în git. Gurile lor larg deschise, colții lor infin- gîndu-i-se în carne. Capul lui patetic lăsat pe spate, jetul limpede țîșnindu-i din nări, co- roana grea răstumîndu-se în roșu ce oroare ! nu ! nu asa se privește arta ! — Acum înțeleg de ce ai regretat c-ai ținut conferința ! Și aici te-am văzut de atitea ori cum reacționai la inevitabilele impertinențe ale sălii, pe care orice alt vorbitor nu le ia în seamă ! Pe tine te simt cum încerci să fii îngăduitor la început, pe urmă cum mimezi în- găduința, pe urmă cum renunți să mai mi- mezi... — A, nu ! Ultimul lucru care să mă fi de- ranjat ar fi fost că cineva din sală citea ! Aici, da! Aici de multe ori nu vreau să mă arăt îngăduitor, pentru că mi se pare inac- ceptabil ! Mi se pare inacceptabil să-ți ceară, ei, socoteală ție ! De ce ? ! Și greva lor — de ce ? Bine, nu-mi primesc o lună corespon- dența pentru că e în grevă compania aeria- nă, înțeleg că o lume întreagă trebuie să meargă pe jos pentru că e în grevă metroul, dar greva lor — de ce ? în locul lor cine vrei să învețe ? Și imaginează-ți ce lume... Se întoarce și-l gonește, răstit: — Hai, du-te ! înțelege odată,, și du-te ! Uite paznicul ! Acum e ora ta de masă ! Acolo ! Prejudecata bătrîneții înțelepte și calme ! Ea rîde. e din ce în ce mai nervos, mai absurd ner- vos, cu cît îmbătrînește ! cu ce putea să-1 irite acest biet porumbel gras, care vine după ei legănîndu-se ca o găină prea domesticită ? Stratul armonios colorat, odihnitor pentru ochi, agasant de drept neliniștitor de tînăr. Cupele umede — roșii, aurii, galbene, roz, albe, negre — care se strîng deseară. In timp ce în pămînt se tot umflă bulbii celor care au să se deschidă în dimineața cînd la- lelele de-acum vor fi tăiate de la rădăcină, înainte să li se zgîrcească petalele — scoro- jite, pătate, bătrîne arhitectul care le diri- jează mai bine mai bine ? ei, lasă niște flori, atît lasă — Stăteam la una din mesele acelea inter- minabile, foarte puțin animate, în care îi simțeam pe toți că mai pe față, mai pe furiș, se uită la mine, în vreme ce tac, cînd mi-a trecut prima oară prin minte această între- bare care ție ți se pare atît de extravagantă. M-am uitat la ei, să fie chiar rudele mele ? știu că m-am întrebat. Adevărul este că des- pre cei mai mulți nici pînă la sfîrșit nu m-am lămurit cine și al cui era fiecare. Nu-mi dau seama nici măcar dacă cei pe care i-am vă- zut prima oară la aeroport au mai apărut la conferință... — Ceva trebuie să se fi petrecut totuși la conferința aceea dacă mereu te întorci la ea ! Cine știe în ce te-ai lansat ! Dacă nu te-au provocat tinerii, atunci poate frumoasele tale compatrioate ! Puse la punct cu tot ce s-a găsit mai sic acolo ! — Ei, Doamne ! Frumoase acum o jumătate de secol ! Și tot atunci compatrioate ! _ Doar ți-am spus că erau numai oameni bătrîni în sală ! Iar eu să mă fi lansat în cine știe ce, nici vorbă ! O conferință la fel ca oriunde altundeva : la Mainz, la Avignon, la Palermo... Deși într-un asemenea mod plicticos n-am mai vorbit nicăieri : nici o remarcă în plus ! nici o digresiune ! Așa ceva m-ar fi făcut aici ținta proiectilelor de tot felul și într-un sfert de oră mi-ar fi golit sala. Acolo ei au găsit că este foarte firesc. I-a derutat puțin numai felul cum i-am anunțat dinainte : regret, dra- gii mei, le-am spus, că n-o să stăm pur și simplu de vorbă ! Poate ați fi preferat. Dar eu am venit pregătit să vă țin o prelegere plicticoasă. Și n-am exagerat cu nimic ! Atît de adormitor n-am mai fost nicăieri ! Numai atunci cînd le-am spus : am venit pregătit să vă țin o prelegere plicticoasă — știi cum simți sala... Atunci i-am simțit nehotărîți: ce fuseseră vorbele mele ? O gluma ? O clov- nerie ? O mică demonstrație de modestie ? O provocare ? S-a auzit atunci totuși un rîs, s-au auzit niște vorbe care, în tăcerea je- nantă a celorlalți au sunat pe nedrept ca o insolență. Am avut o ezitare dacă să arunc sau nu mingea înapoi. Am ales să nu. Așa că nici n-am intors capul in direcția în care auzisem glasul. Nu întoarce capul, se uita drept înainte : agasant de drepte, agasant de egale, stratu- rile de lalele. Agasantul stil francez de gră- dinărie, agasantul rococo gata a rămas în urmă A rămas în urmă cerbul îngenunchiat, în- colțit de cîinii care i se urcă pe coapse, pe spinare, pe git, colții lor înfingîndu-i-se în carnea de piatră, corona lui grea atingind cu rămurișul ei încîlcit soclul înnecat în roșul lalelelor, jetul limpede de apă țîșnindu-i din nări ce oroare ! gata ! a rămas in urmă, ca și porumbelul care se ținea atît de neplăcut după ei ! ca o găină prea domesticită uite panoul cu programul spectacolelor spri- jinit de zidul de Ia intrare uite poarta — Și pe urmă ? — Pe urmă eu am vorbit, iar ei s-au pre- făcut că mă ascultă... — De ce ? Poate chiar te ascultau ! — Mă ascultau, sigur că da ! Mă ascultau colegii mei ! Specialiștii ! Dar restul ? Fiecare din cu totul alt motiv aștepta să se termine mai repede. Ziariștii, ca să mă asalteze cu interviul pe care refuzam să Ii-1 dau. Ofi- cialitățile care peste tot sînt grăbite, ca să mă gratuleze și să-mi transmită programul în continuare. Iar sala... In primul rînd, cînd am întors capul am avut impresia că erau mai mulți decît fuseseră în timpul conferin- ței. Veniseră intr-adevăr destui după ce în- cepusem. Și acum, la fel ca la aeroport, o mulțime de necunoscuți se înghesuiau în ju- rul meu, să mă felicite și să fie recunoscuți. Pînă la urmă s-a făcut un șir destul de dezordonat, și care înainta foarte încet, pen- tru că totuși, trebuia să schimb o vorbă cu fiecare, să notez un număr de telefon, să ascult o istorie incoerentă, să promit că voi veni neapărat — la un dejun, la o cafea, la un ceai, după-amiaza în casa lor de la țară, în casa lor de la munte, de la mare, într-un week-end. Și ceea ce la început m-a emoționat, și pe urmă m-a amuzat, am în- ceput să o simt după un timp ca pe o cor- voadă. Mă exaspera și cînd îi vedeam scor- monindu-și buzunarele după o bucățică de hîrtie, după un pix cu mina uscată, sau în- toreîndu-și pe dos poșetele, ca să găsească ceva pe care să-mi noteze adresa ori numă- rul de telefon. Ce bucurie cînd mi se întin- dea, simplu, o carte de vizită ! La un mo- ment dat am estimat în mare timpul pe care il pierdeam cu fiecare, șî lumea care mai era în sală și mi-am dat seama că mă mai aștep- ta cel puțin o oră de stat în picioare. Am devenit de atunci mai mecanic și mai nea- tent. Presupun că pentru ei era totuși mai ușor de suportat: întîi pentru că ei veniseră de bunăvoie, singuri, Kabale und Liebe Samstag 18 Mai Capella Clemenetina filr Singstimmen obligate Instru- mente Linekr Zirkel Hofische Musik Cours. d'amour 13 Mai Biirgerliches Trauerspiel Im Rokokotheater von Friedrich Freitag 10 Mai Vitkoria Mullova (Violine) mit Werken von Evariste Felice Linker Zirkel Oper in drei Akten von Donnerstag S-a oprit automat în fața panoului sprijinit de zidul bătrîn. A făcut-o și pe ea sa se oprească. Citește mecanic afișul cu spectacole, pe să- rite,' fără să-1 intereseze, fără să-1 înțeleagă. De aceea va ști exact unde a rămas și va povești firesc, ’ ca și cînd nu s-a întrerupt, în timp ce va merge, alături de ea, de la poartă rînă în locul unde au parcat mașina și va aștepta ca ea să scoată cheile din po- șetă, să-i deschidă portiera etc. — Și cum doamnele dar și domnii erau foarte locvaci și aveau același gen de povești confuze, unii dintre cei aflați mai spre capă- tul cozii au -nceput să protesteze. Mai întîi în șoaptă, pe urmă din ce în ce mai tare. A- tunci m-am gîndit că dacă se va face o oare- care dezordine s-ar putea să avem neplăceri — și eu, și ei. Cu toții. Așa că, răgușit cum știi că ajung după fiecare conferință, am ru- gat să se facă puțină liniște și le-am spus : vă mulțumesc la toți, dragii mei, pentru ges- tul vostru de astă seară ! Mi-ați făcut o imensă bucurie venind ! Sănătatea mea șubredă și vîrsta mă obligă să mă retrag, din păcate, acum, dar mai rămîn destulă vreme aici și sint convins că vom mai avea destule ocazii să stăm de vorbă ! Donnerstag 2 Mai — London Baroque Players mit Werken von Georg Friedrich Hăndel Im Rokokotheater Telemann, Henry Purceii und Alessandro Stradella Freitag 3 Mai Agrippina Oper in drei Akten von Georg Frie- drich Im Rokokotheater Handel — N-a fost prea elegant din partea ta să scapi așa ! ta a citit atentă primele două rînduri ale afișului lunar de spectacole, conștientă fiind de inutilitatea gestului ei : știind că pe 2 și 3 mai ei vor fi la mii de kilometri distantă de castelul vechi (corpul central cca 1300, aripile noi cca 1700), de Linker Zirkel, de Rokoko- theater și de parcul în care vor mai înflori alte proaspete lalele. Va fi conștientă și de cum arată zidul castelului, va fi revoltată con- tra municipalității care tot n-a alocat mo- desta sumă de restaurare, se va gîndi la apro- piatele alegeri, la locul unde a parcat ma- șina. își va găsi repede cheile în poșetă, va deschide' cu blîndețe și aplicație portiera, își va închide repede centura, își va pune oche- larii și ca să se mai uite o dată pe hartă, etc. Va mai face și încă multe alte gesturi pe care la fel el are să le simtă-vadă ca prin ceață, simț.nd, mai adînc, că ea nu face ni- mic altceva decît să-1 asculte. — N-a fost prea elegant din partea ta să scapi așa ! — Dar nici n-am scăpat decît în seara a- ceea ! Cei cu care nu apucasem încă să vor- besc, ca și alții, care auziseră de mine după conferință, vecin prieteni, vechi cunoștințe, ori simpli necunoscuți m-au asaltat în zilele- următoare. Ii găseam peste tot, în holul hote- lului, pe scări, pe stradă, în facultate, în mi- nister, în institut. Puțini au fost cei a căror prezență să îmi facă plăcere de la în- ceput pînă la sfîrșit. De pildă, la un moment dat a apărut un vechi coleg de școală. Fuse- sem destul de legați în anii primei tinereți și în ciuda multor încercări prin care trecuse, mai semăna destul cu cel de altădată pentru ca, în cazul lui măcar, să nu mă mai încerce obișnuita îndoială : dacă era chiar el, dacă era altul. Cum se întîmplă deobicei, în orele- petrecute împreună am depănat întîmplări vechi, de tot hazul. Mai ții minte, îmi spu- nea, cum te-a pedepsit bunul nostru director cînd ai sărit pe geam Ia ora de latină ! Dar și tu ce pușlama erai ! îi aminteam. Fii, te rog atent, nu ți-ai prins bine cen- tura ! Și numai puțin, să văd pe unde o lu- ăm... Aici totdeauna greșesc intrarea în auto- stradă. și azi chiar nu-mi pot permite să mergem în sens invers patru-cinci ore ! Dar vreau să-mi spui mai departe, spune-mi ! Deci — și tu ce pușlama erai! — îi aminteai. Ore și ore în care va continua să rămînâ în această poziție confortabilă : atît de confor- tabilă îneît nu va observa că a amorțit de- mult, că pleoapele i se tot închid. Beția grea a somnului cu care se va lupta — vorbind, vorbind. Tîrziu, foarte tîrziu va apare în sfîrșit primul market tourist : un espresso ori numai un te fredo. Și fetele tinere, nici fru- moase, nici urîte, ieșind, intrînd, cu șalvarii lor caraghioși, multicolori și sînii mari lă- sați liberi sub maieuri. Va fi o parolă nu mult înaintea dimineții cînd goana din vis se va prelungi cu urmărirea primelor umbre — tarul unei mașini traversînd scurt tavanul pajiștea cenușie a zidului cu fereastră prin care va trece ca un bătrîn grădinar norii greblați în urma lui — mamă, uite un avion cu reacție ! va striga copilul martor unic ignorînd sensul cuvîntului brăzdat efemer deasupra orașului, femeia va păși mai departe fără să privească dincolo de grilajul inert. nu mult înainte așteptind ivirea călăuzei curiozitate filtrată cu ochii întredeschiși de parcă ar revedea un prieten spaimă învinsă — tunelul se va subția și astfel grăbit înfrigurat își va aminti: ea — acel magnific vapor străbătînd peronul unei gări provinciale pasagerii pe băncile lor proiectate în aer apoi pămintul surpat se revărsa peste garduri și curentul împingea realitatea in față cu o viteză amețitoare magnetic siaj — nu obiectele ci imaginea lor absorbită stoarsă și scuipată în urmă ca o coajă uscată ca un stirv neputincios. lumea se despărțea în frumos și urît. im etaj mai sus pașii vecinului pe holul de gresie prezidînd din plafon scena îmbrățișării — demon trist tîrîndu-și picioarele în papuci de-a lungul încăperii cerul la un centimetru deasupra rochia galbenă sau foșnetul gheții în paharul vecinului de de sus veghea unui necunoscut stăpin al spațiului comprimat între plafon și aerul serii spre care urcau implacabil ea — o celulă cît unghia cît lobul urechii o celulă mare cît abdomenul genunchii și coapsele rotunjindu-se una in cealaltă el — cîteva cercuri pînă ta ultimul etaj paradisul începe cu uscătoria de rufe cu terasa inegrită de smoală acolo nu mult înaintea dimineții va aștepta va fi recunoscut. Ramona FOTIADE Aflîndu~mi rănile Tainic ninge în mine — albă ceremonie Cenușa somnului maree divină spală ochii nopților. E ora in ceruri cînd din temnițele cuvintului scot trupuri sîngerind lumină — procesiune de adevăruri sunt păcatele noastre. ) „Unde ți-e Omul, moarte ?“ — întreabă învinse armatele iernii și desculț prin locurile publice încercuit de neliniști care mă pipăie ca pe o pradă vie rămîn fericit aflîndu-mi rănile. Antirăzboinică Mai aruncă pe masă o mînă de pămînt dovedindu-ți astfel că acul busolei e o țeavă de pușcă și se uită țintă la tine în timp ce privirile tale se ascut ca săbiile de Damasc iar asfințitul sîngeră cît toți răniții unui secol umflind gurile de canal, clo-clopul străzii sub șiruri de oameni te face să crezi că peste tot e înmormîntare sau că sunt soldații aceia nebuni care își mai caută comandantul și dau autografe pe Cartea înțelepților imaginată cum o vitrină cu preparate de aceea mă gindesc tot timpul la celebra întrebare și nu știu ce cărți să iau pe o insulă pustie după ce voi fi scăldat în sînge de dragon. Vasile PROCA Noaptea tăcerii de-atîta nins aceste trepte albit de somn cobori brațe frînte taină prefăcută o noapte sfîntă mai există pălește-o palidă lumină cînd vag tăcerile-și încep botezul de cuvinte Poarta iubirii din ținut de ochi nepătruns vii mîinile noastre înlemnite încearcă gestul simplu al îmbrățișării muguri verzi pe ele cresc timp în cercuri inel brodat pe mină ții tu și eu poartă a iubirii Rafila RADU De bucurie După cum spun crengile tu trebuie să fii pe-aproape ți se aude răsuflarea și toate -e strigă pe nume Nume-muzică numc-dragoste nume-viață Numele cu care vreau să deschid balcoanele pentru miază-zi și lumea din jur după cum spun bătăile inimii tu trebuie să fii foarte aproape Pietrele Odată cu mult înainte de a muri am îndrăgit pietrele, toate pietrele mărturii tăcute După ce am trecut dincolo de ele toate au devenit limbute au spus vrute și nevrute de aceea m-am urcat într-un car mare plin cu păsări și nori și de atunci mă cauți răscolind pietre si flori. 1 ■ Lucreția ANDRONIC Convorbiri literare — 10 dialogul arfelor l Poezia unui muzician _ Specificul național în pictura românească Avînd virsta artei noastre culte, dar for- mulată in termeni expliciți de către Ma- iorescu, problema relațiilor dintre „fond și formă", cu directa trimitere la șansele cre- atorului român de a i se recunoaște un loc distinct în panteonul artei universale, a re- ținut atenția unor nume ilustre, ca Ibrăileanu, Lovinescu, Ralea, Călinescu, Vianu, Comarnes- cu, rămînînd mereu la fel de actuală. Solu- ționată mai mult decît satisfăcător sub raport teoretic, ea continuă să creeze dificultăți celor care o abordează pe planul practicii. Intr-ade- văr, dacă exemplul lui Brâncuși are forța unei adevărate demonstrații pentru teza conform căreia un artist se impune pe plan mondial in măsura în care izbutește să dea o expresie specifică spiritualității poporului său, împre- jurări precum frecventa consemnare, în anto- logiile de pictură universală, doar a creației lui Victor Brauner (care nici prin cea mai fantezistă interpretare nu ar putea fi proiec- tată în deschiderea specificului nostru națio nai) iscă atitudini practice deloc congruente cu soluția teoretică. Pentru spațiul picturii, că- reia îi consacram rindurile de față, problema se complică și mai mult, dat fiind că aceasta artă este prin excelență una a formelor, fon- dul (elementul impregnat într-un înalt grad cu însemnele specificului național) fiind ade- sea cu totul ignorat sau considerat de o în- semnătate secundară. Fără a intenționa acum o investigație sis- tematică pe o asemenea problematică, ne mul- țumim să mobilizăm mai ales argumente impli- cite privind necesitatea ca artistul să se pă- trundă organic de cel mai autentic filon al simțirii și cugetării poporului din care face parte. Cu tot respectul pe care îl purta înaintașului său Grigorescu, Luchian a fost, pe cît se pare, primul artist plastic care a sesizat riscul exo- dului spre Barbizon, inițiind asociația artis- tică — efemeră, din păcate — semnificativ nu- mită „Ileana". Rămînînd insensibil la falsa strălucire a picturii neo-clasice profesată de maestrul său parizian, Bouguereau, preluînd nu fără rezerve experiențele impresionismului si ale altor curente ale timpului, Luchian va reveni în țară pentru a-și conecta sensibili- tatea la frămîntul sufletesc al celor de acasă ; „La împărțitul porumbului", „Hanul părăsit", „Ghereta din Filantropia" vor marca detașarea categorică nu numai de sentimentalismul dul- ceag-grigorescian, dar deopotrivă de tentația pitorescului sau a exotismului. La cumpăna dintre veacuri, artiști de talia lui Gheorghe Petrașcu vor resimți și mai acut nevoia de a rosti prin culoare freamătul pă- mîntului natal. Sub acest imbold, va lua naș- tere asociația ce se va dovedi mult mai via- bilă. polemic numită „Tinerimea artistică", a- vînd ca primă deviză predilecția pentru te- matica rustică specific românească, dar — cel puțin în cazul lui Petrașcu — nu în sensul simplei imitări semănătoriste, ci în sensul pre- conizat încă de Luchian — de a lucra în spi- ritul naturii, în nota de gravitate și asprime specifică acesteia. Aceeași aversiune pentru bucolic și patriarhal vom întîlni și în programul adoptat în 1926 de „Grupul celor patru" (Tonitza. Francisc Și- rato, Ștefan Dimitrescu și Oscar Han), program în care ideea unei arte specific naționale, ca- pabile să-și definească poziția distinctă în an- samblul creației artistice europene, este insis- tent subliniată. Fără a reprezenta o excepție în mișcarea artistică a vremii din țara noas- tră, această grupare se distinge prin ampla activitate propagandistică (articole, eseuri, cro- nici plastice, etc.) desfășurată în vederea im- punerii orientării adoptate de către grup. Ast- fel. încă din 1919, la puțin timp după ce se înființase la Iași Asociația iarăși simptomatic intitulată „Arta română", Francisc Șirato sub- linia : „E azi o axiomă curentă faptul că arta unui popor intră în domeniul public interna- țional. ca element cultural, atunci cînd izbu- tește să-și afirme caracterul ei propriu... arta are patrie, fiind națională prin naștere și uni- versală prin efectul ei". Remarcabil este însă faptul că artistul a reușit să transpună în practică astfel de gînduri, personajele sale a- mintind. asa cum s-a remarcat, prin sobrie- tatea coloristică și mai cu seamă prii, contu- rul aspru al formelor, de eroii baladelor ro- mânești (în aceeași ordine de idei. Dan Gri- gorescu observa că femeia din „întoarcerea de la tîrg" amintește, prin frumusețea ei aspră Călin ALUPI: „Fată cosind" și gravă, de eroina lui Sadoveanu, Vitoria Li- pan, ea însăși expresie reprezentativă a fe- meii tipice pentru străvechea civilizație carpa- tină). La rîndul său, Ștefan Dimitrescu, fără să fi scris despre specificul național cît Tonitza sau Șirato, se arată în creația sa picturală încă mai preocupat de acest aspect, manifestînd un statornic interes pentru subiecte din viața omului din popor și încorporînd în arsenalul mijloacelor sale expresive diverse stilizări pre- luate din plastica populară românească, adop- tînd totodată o paletă cromatică de o sobrie- tate ce amintește de frescele vechi moldovene. Slăvind prin penel ceea ce, după G. Vâlsan, numim frumusețile pămîntului românesc, tot mal muiți pictori din perioada interbelică și chiar postbelică vor afla un punct de plecare pentru afirmarea specificului național în crea- ția lor. Precum Tonitza, Dimitrescu și Șirato, vor proceda și Pallady (chiar și în anii petre- cuțl la Paris), Ressu, Băncilă, Steriadi, Dă- răscu, Băeșu, Ghiață, Bălțatu, Țuculescu, Ciucu- rencu, Buriescu și mulți alții ; dincolo de pre- dilecția pentru spațiul geografic românesc, pen- tru natura specifică arcului carpatin, remar- cabilă este preocuparea pentru evidențierea le- găturii organice dintre om și mediul său na- tural. Pentru acești pictori, ’ natura nu apare un obiect al contemplației pure, pe care să-1 abordeze venind din exterior, și nici medica- mentul pe care îl caută la limită occidenta- lul răvășit de reale sau închipuite angoase ; ea este un spațiu inalienabil existenței umane, un spațiu înlăuntrul căruia se consumă fiecare act uman, de la jocul copilului Ia suprema încrîn- cenare pragmatică a bărbatului matur. Semni- ficativ in acest sens este faptul că, atunci cînd personajele nu sînt plasate direct în natură, priveliștea rurală sau chiar citadină nu este mai puțin învăluită de natură ; locuința însăși, departe de a însemna o totală desfacere de natură și o autoclaustrare într-un mediu pe de-a-ntregul artificial, arată mai curind ca un element care face corp comun cu natura. Pic- tind peisaje citadine, acești artiști evită in- stinctiv arhitectura monumentală care, ca >a Utrillo, strivește cu totul ființa umană ; se va opri, dimpotrivă, asupra unor imagini de pe- riferie sau, ca Pallady în „Pe cheiul Senei", se va distanța suficient de monstrul de beton pentru a-1 privi prin frunzișul copacilor și a-1 aduce astfel la scară umană. Ceea ce re- marca odată Henri Catarg! despre pictura lui Dumitru Ghiață, anume că acest artist vede natura ca un țăran care niciodată nu uită că ea i se opune si îi rezistă, caracterizează de fapt pe cei mai mulți dintre pictorii noștri, pe care îi stăpînește nu orgoliul de a fi înge- nunchiat natura, ci sentimentul comuniunii cu aceasta. Ne explicăm lesne, atunci, de ce este- tica impresionistă nu și-a aflat adepți nici între pictorii noștri — numeroși, de altfel — care au făcut studii la Paris : o viziune care se interesează doar de fugarele efecte de lu- mină nu putea sluji idealul surprinderii per- manențelor și a profunzimilor din oameni și lucruri. Pe de altă parte, expresionsimul. cu deformările sale adesea caricaturizante, nu a stîrnit decît entuziasme izolate între pictorii noștri; mai mult chiar, un Lascăr Vorel, care la Miinchen a cultivat sistematic „urîțirea me- todică", și-a modificat radical viziunea la con- tactul cu oamenii și peisajele de acasă. Cazul acestui artist este cu deosebire interesant, căci probează convingător cît de puternică este în- rîurirea mediului asupra sensibilității creato- rului : dacă aglomerarea de ziduri masive și vecinătatea umană la fel de rece a exilului au prilejuit compoziții precum „Cunoscătorii de artă", pe cît de grotești, pe atît de lugubri, meleagurile bistrițene vor constitui mediul în care artistul avea să picteze acea „Gară" de o învăluitoare poezie — ca să nu pomenim decît cîte o singură lucrare corespunzătoare celor două viziuni diametral opuse. Un ase- menea fapt ar putea constitui motiv de mai aprofundată reflecție pentru cei care s-au gră- bit să ironizeze teza lui Constantin Noica des- pre „un sentiment românesc al ființei". Pen- tru cel care se află format în deschiderea unei asemenea viziuni asupra lumii, particularitatea acestei viziuni se vădește de la întîiul con- tact cu oricare alt spațiu cultural bine con- turat. Prin ceea ce are mai caracteristic, pic- tura românească vine sâ lumineze, cu mijloa- cele sale specifice, această particularitate : simțul măsurii, manifest la modul cel mai vi- zibil în evitarea atîtor exagerări care au pus- tiit, in veacul nostru, numeroase talente de pe toate meridianele; sentimentul unei armonii a- dînci și durabile, persistente dincolo de învol- burările de suprafață ; stăpînirea de sine și se- ninătatea care curg pe deasupra agitațiilor de o clipă ale firii ; în sfîrșit, senzația de liniște și calm, nutrită de buna ingăduire a elemen- telor naturii între ele, ca și a acestora în raport cu omul. D. N. ZAHARIA Călin ALUPI t „Casă la țară" Oda I mantie albă ruptă din grai așterne rouă Eu Iui peste tine, astfel pling Isolda risipei din urmă. Oda II mistral arlezian răvășind gingașe-arcade dc rouă tc așteptam... tu ești amiaza de opal a răspintiei. Odă III TU ești icoana umbrei, barca eternului suspin, catedrala inihnitului altar. , rămîi, genune adorată, rămii! eu te-am ales. Oda IV meduză de amurg răpind glasul albiei repezi, eretic talaz abisal... pradă intiiului strigăt las arma regretului ultim. Oda V ție—elixir din ofranda rugului extrem iți sorb clocotind marele abis răscolitor, geamătul adine rupt din eretica tulpină adormită. Oda VI fragedă icoană ivită aproape ; miezul e aspru ’ știu ispita vălului, am fost inima tuturor, inima absurdă... fi-mi tu insula apusului ferecat ! Cartea de artă Marina Preutu: Monografie ADOC Arc. desigur, dreptate Marina Preutu cînd afirmă, in deschiderea albumului consa- crat creației Gabrielei Manole-.'.doc și Gheorghe Adoc, că uneori o singură lucrare poate oferi imaginea totalizantă, sintetică asu- pra unei opere. Este cazul, cum ușor poate fi bănuit, de monumentul Independenței, înălțat în chiar inima lașului contemporan. Ceea ce este interesant ține de modul exem plar în care a fost conceput și realizat monu meniul, îmbinînd perfect disponibilitățile în- delung exersate ale Gabrielei Manole-Adoc îr. sculptură și experiența, îndeosebi, a grafici- anului Gheorghe Adoc. Atras de plasticitatea volumului, acesta din urmă s-a impus în ul- timii ani si ca un deosebit de înzestrat sculp- tor, valorificîndu-și rigoarea grafiei în meda listica și sculptură. Problemele tehnice corn plexe ale bassoreliefului l-au preocupat con stant, iar ca tematică, istoria i-a oferit un inepuizabil material de studiu și inspirație. în aceste condiții, colaborarea sa la edificarea mo numentului Independenței s-a dovedit oportu- nă, distinctă. Altfel spus, în ecuația creației fiecare artist șl-a individualizat contribuția, subordonînd-o însă unei viziuni omogene, de plin coerentă plastic. Pe de o parte, dinamica formelor si discreția lirică specifice sculpturii Gabrielei Manole-Adoc iar, pe de alta, sigu- ranța liniei și rigoarea detaliului proprii artei lui Gheorghe Adoc. O colaborare aproape idea- lă, o sinteză stilistică de neîndoielnică origi- nalitate. Criticul muzical Alex Vasiliu studiază de mai mulți ani creația lui Richard Oschanitzky. Prin- tre hîrtiile compozitorului aflate în păstrarea fa- miliei a găsit o mapă cu poezii. Am ales cî- teva dintre ele. Am socotit nimerit să le fa- cem cunoscute cititorilor noștri nu numai pentru că se încadrează perfect în profilul acestei pagini — ..dialogul artelor“. Deschizător de drumuri în az/uJ simfonic, inovator al creației muzicale con- tumptvane, compozitorul Dublului Concert pentru saxofon tenor, pian, orchestră simfonică și big- band, al ' ariatiunilor simfonice, al atîtor altor piese du valoare urmează să fie mai bine cu- noscut de aici înainte. Exercițiile sale poetice, care nu suferă deloc de păcatele amatorismului, vOinp.ctează, sint convins, în mod fericit imagi- nea artistului de primă mărime care a fost R Ui.n d Oschanitzky. Constantin PKICOP Odă VII miez de abanos rănește mă greu '. astăzi răzbun eterna tăcere absurdă... pentru tainicul înger pe stinca lacrimii albastre răpun urma. Odă VIII mierea — amară..., reci — gurile noastre de arșiță... renaște toamna. ...și parcă aud sîngele tău zvicnind pierdut în miini țintuite, ce-au mai văzut extenuantele ierni plecate — poate — doar vreme de-un vis... Oda IX din ramura aurie gingaș apare mugurul... e aproape mai... acolo rîde gheața ! am răzbit eu totuși ? alături trece ermeticul aspru ! l DA ! ... om răstignit... Oda X (epilog) margine, absurdă, rîzi ? dar gem arcadele rupte !!!... cvită-mă tu ! astăzi tace urna verii efemere, iar fagurii ispitei ingină neobosit toate odele... tu, dangăt erotic de ultim neant ai smuls inimii nimbul... ...genunea umbrei rămîne... apoi ? răcoare albă mărturisește întiiul infinit crud : uitare... uitare— blestem inocent, negînd eternitatea... Richard OSCHANITZKY Analizînd din perspectiva acestei cutezanțe realizări artistice creația celor doi. Marina Preutu aduce în discuție momentele succesive de cristalizare ale operei fiecăruia în parte, în ideea de a sublinia relația complementară a muncii lor. în cazul Gabrielei Manole-Adoc es- te relevată aplicația cu care tratează materia- le diferite : piatră, lemn, oțel, bronz, marmură dar și subiecte foarte variate, de la portre- tul istoric la compoziția parabolică. Tot ast- fel. vocația monumentalului subzistă atît în lucrări de mari dimensiuni cît și în cele de sculptură mică. Explicația ? Suflul vital ce le animă, sensurile profunde, umane și sociale, identificate în compoziții de amplă anvergură semantică. Critica a remarcat cu felurite pri- lejuri și, mai ales, al expozițiilor personale că Gabriela Manole-Adoc a știut să îmbine vigoarea planurilor cu linia suplă și, amîn- două, cu reflecția filozofică. O aceeași mentalitate dovedește și Gheorghe Adoc, numai că la el problematizarea realului se identifică în operă ca o permanentă inte- rogație adresată istoriei naționale. Dominanta eroică a unor fapte și evenimente se regăsește în echivalențe plastice simbolice, marcate de o anumită fervoare a comunicării emoționale. Viziunile lui Gheorghe Adoc au calitatea de a sublinia relația perfectă dintre grafician și sculptor, dintre desenator și artistul chemat să asigure volum plastic formelor distribuite în cadrul imaginii. Cartea Marinei Preutu, de o remarcabilă ri- goare a informației și comentariului critic, ne prilejuiește posibilitatea de a pătrunde mai adine în lumea creației a doi dintre artiștii re- prezentativi ai momentului. Valentin CIUCĂ * H — Convorbiri literare Romanul în oglindă dualitatea Neavînd la îndemînă datele biografice ale Alexandrei Stănescu, o bănui, totuși, mai apropiată ca virsta șl ca formație literară de promoția 70 decît de promoția ’80. In cazul ei, anul debutului editorial — 1982 — nu spune mare lucru. Ea nu are decît foar- te puține lucruri în comun cu Sorin Preda, Mircea Nedelciu, Alexandru Vlad și aproape nici o tangență cu loan Groșan, loan Lăcustă, Cristian Teodorescu, Daniel Vighi, Gheorghe Crăciun, Tudor Vlad sau Ion Iliescu. Sub ra- portul mentalităților, proza ei este datată : ea circumscrie o promoție — „beat" — în ge- neral neproductivă, in orice caz, reprezentată prin indivizi a-tipicl, pe lingă care anii fre- netici au trecut fără să lase urme. Romanul Nevinovății este o carte marcată de un existențialism feminin cu iz ușor pa- triarhal, o Invitata (L’Invitee de Simone de Beauvoir) fără cruzime în analiza psihologică și în sentința morală. Jocul de planuri epice face să nu se vadă cu claritatea din romanul Simonei de Beauvoir acea morală a ambiguită- ții și pune în umbră rolul ..prietenei", care face și desface, prin intervențiile ei secrete, desti- nul personajelor din jur. Despre ce este vorba în carte ? lulia Iacobini și Andrei lonescu sînt pe punctul de a se căsători. In fața ofițerului stării civile .femeia ezită să-și dea acordul. In sala de ceremonii este prezent și Gelu, în- tîiul ei iubit, de care s-a despărțit dar pentru care mai păstrează, se pare, un dram de afec- țiune. Clipa de ezitare a luliei declanșează o operă de arheologie a iubirilor ei, întreprinsă, pe cont propriu, de buna ei prietenă și colegă de facultate, continuată de naratoarea roma- nului și încheiată de lunga scrisoare a lui Ge- lu. Sînt trei secțiuni diferite, scrise în manie- re literare distincte. Cele mai interesante sînt prima și a treia parte, acelea narate dintr-un unghi subiectiv. Discursul „auctorial", din partea de mijloc, deși mai „exact" în interpretări, deși colorat de cîteva inflexiuni „corintice", în genul celor practicate de Breban în Bunavestire, este mai plat, în orice caz, mai ineficient în defini- rea psihologică a protagoniștilor. însușindu-și, cumva, puctul de vedere sartrian cu privire la atotștiință, naratoarea își ia toate măsurile de precauție. Nu este nici atotștiutoare și nici atotprezentă, ci colportează, într-un regim de echivoc, informațiile pe care le are la înde- mînă. Nu intru în amănunte. Semnalez doar eroarea de a plasa într-un unghi obiectiv o naratoare fără identitate, un scriitor în text. Cîtă vreme nu face parte din lumea persona- jelor, scriitorul din text este necreditabil în- tr-o convenție strictă a autenticității. Reticen- țele care-i marchează discursul nu fac decît să-i micșoreze șansele de a ieși din labirintul psihologiîlor. Perspectivele subiective sînt net superioare. Atît prietena luliei, cît și Gelu, în lunga scri- soare pe care o trimite luliei cu cîteva zile înaintea căsătoriei, interpretează evenimentele la care iau parte fără să țină cont de „ade- vărul psihologic". In narațiunile lor ne intere- sează mai puțin întîmplările și mai mult mo- dul în care cei doi deformează realul, din un- ghiul dorinței. Firește, pentru a avea în față imaginea „justă" a acestor două interiorități, era nevoie și de o perspectivă „obiectivă", la care cititorul să poată raporta aceste două mărturii. Și prietena luliei și Gelu se definesc prin povestirile lor. Asemeni „Invitatei", prie- tena ilustrează o tipologie morală încă puțin exploatată, cel puțin din perspectiva psiholo- giei adîncimilor. Prietenă cu Andrei, iubin- du-1 în secret, colega luliei se crede îndrep- tățită să intervină în viața celor doi prin diablerii „candide". Personajul interesează prin forța mistificației, prin acea teribilă ingenui- tate malefică a ființelor care se socotesc per- secutate de soartă. O stranie imoralitate gu- vernează această psihologie în acțiune, care izbutește să modifice destinul luliei, al lui Andrei și al lui Gelu prin cîteva informații pe jumătate adevărate. Relevantă este și scrisoarea lui Gelu. Li- terar vorbind, personajul este mai șters, chiar dacă „autentic". Drama lui, cîtă încape în lunga lui scrisoare, este exterioară: e. mai degrabă, neputința de a ajunge la dramă. Vic- timă a reacțiilor juvenile discordante. Gelu nu prezintă nici o garanție pentru o femeie d>' exigența luliei. Protagonista romanului, lulia. are și cel mai tulbure contur psihologic. Privită mereu din afară, ea este, cu sau fără voia „reflecto- rilor", idealizată. Actele atestă o admirabilă tărie de caracter și-o pasionalitate dramatică. Cu toate acestea, expresivitatea literară este destul de palidă. In viață, o asemenea femeie este de admirat. în literatură, ea este doar icoana unor psihologii, umbră reflectată-- o- glinzi. Alexandra Stănescu imaginează o dramă care-ar putea fi interesantă și care, pînă la un punct, e captivantă. Mai prins decît mine în țesătura textului. Valeriu Cristea a încer- cat să descifreze aspectul pur uman al dra- mei. Paradoxul literaturii stă în aceea că as- pectul uman apare cu mai multă pregnanță acolo unde interesul este pur literar și se șterge pe măsură ce crește indiferența față de practica literaturii. Lectura unui roman e comparabilă, în fond, cu un spectacol de tea- tru : cei care se duc numai pentru acțiunea din piesă se Iasă furați în paguba teatrului. Cine vede numai jocul actorilor, fără să audă și textul, cade în altă iluzie, a re-prezentării. Alexandra Stănescu e un autor înzestrat, sensibil la nuanțele realului, bun creator de medii și de psihologii și. pînă la un punct, de stiluri literare. Narațiunea prietenei, scrisoarea lui Gelu sînt „stilizări" de limbaje particu- lare. Mai puțin convingătoare este estetica acestui roman, prea acuzat biografic. Oglinda lui Narcis, romanul lui Mircea Ghițulescu, este o saga degradată — povestea unei familii lipsită de grandoare, istorisită în- tr-o narațiune care, la rîndul ei. fărimițată. privită în cioburi de oglinzi, își pierde „mă- reția". Am mai scris despre proza lui Mircea Ghițulescu și cu prilejul debutului, produs mai înaintea debutului în critica și istoria teatrului. Cu toate că autorul se manifestă cu dezinvoltură în două domenii atît de di- ferite, mi-ar veni foarte greu să aleg doar pe unul. Mircea Ghițulescu nu are doar vo- cația unui gen literar, ci, pur și simplu, voca- ția scrisului. El s-ar înscrie într-o (post) mo- dernitate spectaculoasă dacă ar avea mai mult umor și dacă ar face să circule, de la un gen la altul, hai să zicem așa, o temă a povesți- torului. Panorama dramaturgiei române contempo- rane, despre care am scris în cîteva rînduri, și din care se poate cita cu profit în cazul fiecărui autor dramatic, se numără, alături de excursul lui Florin Faifer, între cele mai izbu- tite priviri asupra dramaturgiei de azi. Dacă am regretat ceva, a fost tocmai reprimarea unui punct de vedere mai acuzat personal, dacă nu în ce privește scara de valori, atunci, cel puțin, tematizarea materiei. Și în romanul despre care este vorba acum Mircea Ghițulescu impune o cenzură a luci- dității care face dintr-un discurs epic pe alocuri cu totul original — o privire „obiec- tivă", prea apăsat etică, asupra ultimelor pa- tru decenii. N-am înțeles cum de i-a scăpat lui Mircea Ghițulescu din mînă un personaj cum este Jacotă, în tinerețe — piccolo la un restaurant dintr-o urbe transilvană, către maturitate, în anii de dinaintea războiului — un pitoresc Fourrier de provincie, agitat de-un socialism utopic dictat mal puțin de conștiință și mai mult de-o stare de agitație interioara, după război — primar în urbea de unde a fost izgo- nit. Jacotă se instalează comod în funcția po- litică și are imprudența să nu gîndească po- litic nici măcar în împrejurările confuze ale primilor ani de după al doilea război mon- dial, motiv pentru care este destituit, „expro- priat" și, pare-se, chiar privat de libertate. Nu interesează aici cită întîmplare există în destinul lui Jacotă și cred că nici o analiză exactă a împrejurărilor nu ar fl fost de folos ficțiunii. In orice caz, personajul nu trebuia abandonat, căci dincolo de motivația istorică, exista ceva în traiectoria lui aberantă, care stimula ficțiunea. Trec peste personajele din planul al doi- lea, care se șterg în fața acestui plin de con- tradicții erou. El înfiază pe Narcis, fiu nele- gitim al soției sale, se ocupă de educația lui (în spiritul timpurilor), îi cultivă, cu stîngă- cie, talentul literar. Povestea fiului adoptiv interesează mai puțin, chiar dacă ocupă o ju- mătate de carte. Romanul lui Narcis e un ro- man în roman, o oglinjoară mică așezată în spatele portretului central, ca și acea faimoasă oglinjoară așezată în spatele soților Arnolfini în tabloul lui Van d’Eyck. Acest fir lateral al poveștii, prețios în sine prin cîteva note de autenticitate care amintesc de Cosașu, ne în- depărtează de figura lui Jacotă, cea cu ade- vărat romanescă. Anii de ucenicie ai lui Nar- cis. relevanți din unghiul unei culpabilități pa- tetice, fac parte dintr-un alt roman ; ce zic eu, dintr-o altă literatură. In finalul romanului, Jacotă se întoarce în orașul de baștină pentru a-și da obștescul sfîr- șit. Pină și această întoarcere are ceva (de- rizoriu) epopeic. Dacă luăm în considerație și supoziția, de abia avansată, nesusținută faptic si psihologic, că Narcis nu este nici măcar copilul bijutierului Andreescu, ci-al lui Ser- ghei, omul de încredere al lui Jacotă — un veritabil apostol căzut al unei utopii meschine, avem în fată o materie epică de-a dreptul extraordinară, revelatoare chiar și istoric. Oglinda lui Narcis e un roman cursiv, in- teligent. ironic, dar numai într-o suprafață a lucrurilor. Mircea Ghițulescu a trecut, cu ele- ganță. pe lingă un „subiect gras" ; și nu ori- cum, ci enunțîndu-1, construindu-1 pe jumă- tate. Val CONDURACHE Alexandra STĂNESCU : „Nevinovății*, Ed. Eminescu, 1987. Mircea GHIȚULESCU : „Oglinda lui Nar_ cis“, Ed. Dacia, 1986. Jurnalul si epistolarul Acum patru ani, Gabriel Liiceanu a pu- blicat Jurnalul de la Păltiniș, consem- nare a răgazurilor petrecute în intimi- tatea lui Constantin Noica între 1977—1981. De curind, el i-a adăugat un Epistolar, ce con- ține părțile publicabile ale corespondenței schimbate pe marginea insolitului jurnal. In- teresul „material" al scrisorilor vine din mul- țimea explicațiilor, clarificărilor, detalierilor și justificărilor puse în circulație. Jurnalul provocase la apariție reacții împărțite, publi- ce și particulare, ultimele de departe mai bo- gate și mai complexe decît cele dinții. Iar majoritatea lor — aflăm — denaturau adevă- ratele intenții ale autorului, care folosește ca- lea epistolelor private pentru a îndepărta con- fuziile și neînțelegerile ivite nu doar în min- țile profane, dar pînă și în acelea ale profe- sioniștilor lecturii. Epistolarul are, de aceea, aspectul de indispensabil apendice al jurnalu- lui. furnizînd singurele chei potrivite, după Gabriel Liiceanu, pentru descifrarea lui. Co- respondenții sînt mereu avertizați că semni- ficația scrierii nu e aceea pe care o presupu- seseră. ci cu totul alta, incomparabil mal adîn- că. Alexandru Paleologu află, de pildă, că jurnalul este „povestea descoperirii eului pro- priu prin ocolul totalei și temporalei renun- țări la el : povestea unei mijlociri", ca și „po- vestea unei crîncene -îndurări-, a unei pasi- uni". nu însă și o „carte frumoasă, dat fiind că nu a fost scris pentru plăcerea nimănui". Dacă lucrurile stau într-adevăr așa, dacă in- terpretările trădătoare precumpănesc, atunci se cade a ne întreba și dacă răspunderea le revine în exclusivitate. Nu cumva, raportat la intențiile autorului, jurnalul însuși reprezintă o trădare, o deformare a gîndurilor dinții ale semnatarului, de unde și necesitatea actualu- lui „aparat critic" ? Lungile explicitări, cîte- va decisive, cuprinse în scrisorile emise de Ga- briel Liiceanu, ce altceva sugerează decît că intermitentul jurnal era, dacă nu excesiv de obscur, atunci din cale afară de eliptic? Mai că nu există apreciere, fie ea și măgulitoare, la care el să nu aibă ceva de obiectat, de pre- cizat, de adăugat și această sistematică deli- mitare de exegeți, ce-1 transformă în unicul exeget autorizat al propriei cărți, lasă loc ce- lor mai diverse presupuneri. Dintre toate, o prefer pe aceea care susține că permanenta nemulțumire, străină clasicului orgoliu de au- tor, îndeplinește funcțiunea de catalizator al dialogului polemic, întreținînd o tensiune alt- minteri greu de dobîndit. Jurnalul de la Păltiniș era, în primă anali- ză, o confesiune : mărturisirea unei experiențe spirituale. Foaie de temperatură a autorului, el înregistra certitudinile și îndoielile unui in- telectual în căutarea propriei identități. Dis- cipolul de acolo se definea prin relație, cu modelul viu, etalîndu-și slăbiciunile, crizele, subordonările și izbucnirile independente. în- vățase de la maestru să gîndească (precum mărturisește în scrisori), însă acest imens be- neficiu nu-i spulberase incertitudinile, dimpo- trivă — le înmulțise și le amplificase. Rîv- nita împăcare cu sine, liniștea ce urmează des- coperirii drumului propriu, continua să lip- sească. (Ea e absentă deopotrivă și din Episto- lar, ce prelungește îndoiala de sine pină la pragul formulelor protocolare). S-a remarcat de la început „cruzimea" autoscopiei și, de a- semenea, franca asprime cu care sînt jude- cate, de pe poziții ce trădează „gheara leului" de la Păltiniș, celelalte „personaje". Tratamen- tul aplicat de Liiceanu sieși legitimează, nu-i așa. atitudinea față de ceilalți. Problema e însă alta decît aceea a dreptului la opinia neprotocolară. Tiparul a transformat jurnalul în spectacol, mutîndu-1 în piața publică. Iar un asemenea transfer atrage după sine des- tule mutații, inclusiv de sens. Ceea ce e între patru ochi franchețe, primește în agora alte nume. Morala publică nu se suprapune pînă la identificare cu cea particulară. Asta s-a și întîmplat cu jurnalul lui Liiceanu. citit cu măsurile adecvate actelor publice. Nimeni nu mai crede azi în jurnalul pur, redactat ex- clusiv pentru uz personal, crud fără reținere și dezinteresat amabil. Nici măcar jurnalele destinate nesigurei posterități nu sînt scutite de bănuiala premeditării, darmite unul editat prin chiar voința autorului la nici doi ani de la redactare I Asprimea superioară cu care sînt tratate cîteva dintre persoanele invocate în paginile lui, inexistența vreunei intenții de menajare a „victimelor", prezentate cu toate datele buletinului de identitate, nu poate fi expresia gratuității. Destinat din capul lo- cului publicării, Jurnalul de la Păltiniș con- ține printre rînduri și o oarecare dorință de „scandal", de zdruncinare a presupuselor iner- ții, de forțare a atenției cititorului. Incitante si iritante .opiniile autorului alcătuiesc atrac- tivul ambalaj menit să ademenească. Indiferent dacă juste sau nu. judecățile asupra lui Petru Creția. Alexandru Paleologu ori Andrei Pleșu răspund gustului pentru picanterie, dominant în cuprinsul orizontului de așteptare. Ele tre- buiau mai întîi să frapeze si abia pe urmă să definească. Gabriel Liiceanu se plînge în Epistolar că majoritatea recenzenților n-a fost sensibilă la înțelesul înalt al jurnalului, re- tinînd cu deosebire aspectul său anecdotic. Dar nu cumva tocmai anecdoticul fusese nada plimbată pe sub nasul posibilului cititor, în speranța că. deodată cu el. va înehiti si di- gera fără să știe, si celălalt mesai de o se- riozitate ce, în stare nudă, abia dacă ar fi reușit să-1 îndepărteze? Nu era anecdotici)1 suprafața dulce a pilulei nu miez amar? Da că afirmațiile . picante" despre contemporani sar în ochi, umbrind celelalte nivel» al» îu-- nalului. vina nu este numai a criticii, dispre- țuită principial și în amănunte de Gabriel Liiceanu. Criticii noștri n-au pregătire filozo- fică și nici bunăvoința de a se instrui, percep doar coaja subțire și arătoasă a lucrurilor si nesocotesc miezul lor dens — afirmă autorul în pauzele lecturilor din Platon si Heidegger. Să fie pasajele anecdotice exclusiv supra- fețe ? Oare nu cumva funcțiunea lor în cu- prinsul jurnalului e, în pofida repetatelor asi- gurări ce ni se dau. departe de a fi perife- rică. reușind să caracterizeze cel puțin cît și apetitul pentru idee? Și. apoi, admițînd că re- proșul (eufemistic vorbind) adresat criticii pentru unghiul flagrant nefilozofic din care a citit jurnalul ar fi îndreptățit, cum s-ar că- dea atunci să interpretăm faptul că atîția membri ori apropiați ai școlii montane, pen- tru ale căror organe filozofice Liiceanu pare a nutri toată considerația, dezbat în Epistolar mai ales statutul picanteriilor în chestiune ? Ca să nu mai spun că această categorică des- părțire de critică are, în cazul de față și o parte nostimă .Dată pe ușă afară, critica se răzbună, insinuîndu-se în toate fibrele scri- sului lui Gabriel Liiceanu. Jurnalul și episto- larul, deocamdată singurele sale cărți cu ade- vărat originale, datorează imens utilizării in- strumentelor repudiatei critici. Timiditatea fi- lozofului e compensată de dezinvoltura criti- cului, mai degrabă inclinat să reflecteze pe cont propriu, exprimindu-și public indepen- dența. Pînă una-alta, filozoful din Liiceanu îmi pare a exista ca proiect, ca aspirație, în vreme ce criticul din el este o realitate și chiar o vocație. Transcrierea unei experiențe în principal intelectuale, jurnalul propunea, de asemenea, un portret al dascălului de gîndire. Un ta- blou de intimitate, surprinzîndu-i pe maestru eliberat de conveniențe, apropiat, familiar, con- semnîndu-i nu doar ideile, dar și habitudinile domestice, tabieturile, ticurile de comporta- ment, ciudățeniile, un fel de portret ai filo- zofului „en pantouffles". Amănuntele semni- ficative înviorau imaginea, îi dădeau culoare și pregnanță,-motiv pentru care subscriu pă- rerii exprimate de Alexandru Paleologu, po- trivit căreia pasajele de strictă observație con- stituie momentele de vlrf ale jurnalului. A- ceastă împletire de alb si negru nu trebuie totuși să ne înșele, ajutîndu-ne a confunda planurile. Ochiul lucid, senin, distribuind ju- dicios luminile și umbrele, este al scriitorului, singurul exprimat în jurnal cu deplină matu- ritate. Celălalt ochi, devotat, uneori chiar u- mil, cătînd mereu de jos în sus, sorbind cu evlavie cuvintele „antrenorului", notîndu-le cu osîrdle de Eckermann, e — în schimb — al discipolului, fericit că a fost acceptat în deasa umbră a maestrului, strivit de chiar această rîvnită apropiere. A spune că puterea de obiectivare a ultimului este minimă în- seamnă a comite o judecată de existență, sem- nalînd o relație nu tocmai obișnuită în lite- ratura noastră, care cunoaște mai bine specia jurnalului apăsat egolatru. Nici vorbă că are și Gabriel Liiceanu orgoliul său, cu inerentele crize de superioritate. Insă el prinde contur și se dezlănțuie doar cu cei de o seamă, ne- cutezînd să-și asume un sens ascendent. Cu- riozitatea vine de acolo că Epistolarul ține cu orice preț să acrediteze o imagine, nu mai nuanțată, ci complet diferită. Comentînd aco- lo raporturile sale cu Noica. Liiceanu (dar si alti corespondenți) vorbește de o veritabilă „despărțire". Jurnalul ar fi. în concluzie, un act eliberator, echivalent în ordinea cosmicu- lui cu transformarea unui satelit în stea. Da- că, urmînd sugestia autorului, nu ne încăpă- țînăm a vedea în dezacordurile de opinii, eta- late în vitrina jurnalului, reflexe ale divorțu- lui de principii, atunci cu greu am putea re- colta din paginile Iui argumente serioase pen- tru o „despărțire" în toată puterea cuvîntului. Atît de categoric în opiniile despre ceilalți, fată de care delimitarea funcționează irepro- șabil, jurnalul păstrează o discreție remarca bilă în privința „vînturilor de libertate" me- nite a întinde pînzele navei discipolului. Abia epistolarul le așează în plină lumină, le nu- mește și le descrie în detaliu, neuitînd — e drept — a pretinde că exprimă în alti ter- meni gînduri demult mărturisite. Abin aici dezideratul ruperii cordonului ombilical, re- simțit ca indispensabilă condiție de supravie- țuire, capătă acoperire ideologică. Despărțirea reală de Constantin Noica numai corespon- denta o atestă, încît nu e deloc greșit a o trata ca pe un beneficiu exegetic. Adevărul e că Liiceanu din Jurnalul de Ia Păltiniș nu e defel unul si același cu Liiceanu din Emstolar. între cei doi stau comentariile iscate no mar- ginea iurnalului si care, oricît de nefilozofice, au determinat adnotarea unei atitudini mai ferme, stimulînd delimitarea. O met.amorrn^” po care nu-i place să o recunoască, da- fără de care independența eminamente literară, do- cumentată de jurnal, n-ar fi ajuns niciodată independentă în idei. Dar interesul Epistolarului este încă mal larg, prin considerațiile și dezbaterile asupra unei multitudini de subiecte mereu actuale : relația între artă șl viață, semnificația mo- rală a actelor umane, sensul creației filozofice, statutul disciplinei criticii și raporturile ei cu filozofia etc. Asupra temei din urmă, întoarsă pe toate fețele în scrisori. îmi rezerv plăce- rea de a poposi cu alt prilej. Deocamdată mă grăbesc să atrag luarea aminte asupra cli- matului intelectual al corespondenței și care îmi pare a constitui principala lecție oferită de antologia Iul Gabriel Liiceanu. în această ordine, a atmosferei culturale și morale, ce se încheagă prin „sacrificiul" tuturor epistolic- rilor, deosebiți în temperamente și idei, neier- tători în limbaj, dar păstrînd o cordialitate ce face posibil dialogul, cred că am avea des- tule de învățat din Epistolar. Al. DOBRESCU Epistolar, prezentat și îngrijit de Gabriel Liiceanu, Editura Cartea românească, 1987. Convorbiri literare — 12 editoriala Foiletonul si hermeneutica * Foiletonul, așa cum e Înțeles și practicat astăzi, presupune, nu e greu de verifi- cat, mai degrabă fantezie, vioiciune sti- listică, eventual „originalitate* (despre ce fel de originalitate e vorba, cu altă ocazie) în tratarea subiectelor decît adincire a dialogu- lui real cu scrierile abordate. Genul și-a des- coperit o pronunțată vocație a independen- ței ; refuză tot mai des condiția subalternă de simplu comentariu al operelor. Publicistică li- terară poate face oricine scrie atrăgător, ata- cind cu nonșalanță indiferent ce problemă. Nici scrisul atrăgător, nici nonșalanța nu sînt, fâră îndoială, puțin lucru, și li se cuvin bine- meritate omagii. Că ușurîndu-se mult unul din talgerele balanței coboară în aceeași mă- sură celălalt, trecînd pe planul doi, trei (sau trecînd, pur și simplu, cu vederea) însușiri precum capacitatea de a opera la nivelul i- deilor, integritatea morală, cultura și încă al- tele —, asta e altă poveste. Faptul explică însă de ce la apariția unei cărți ca Her- meneutica ideii de literatură obișnuita vervă publicistică pălește. Dacă un volum de poe- zii sau o culegere de foiletoane pot face mai multă vîlvă în lumea publiciști- lor decît o astfel de carte nu trebuie să ne grăbim să-i acuzăm de reavoință pe recen- zenți. E vorba pur și simplu de o Incompa- tibilitate. Foiletoniștii, pe de altă parte, ar putea să-i reproșeze lui Adrian Marino că a conceput Hermeneutica ideii de literatură, ca de altfel tot ce scrie, ca o „alternativă la cri- tica impresionistă, beletristică, eseistică, empi- rico-jurnalistică*. Oricît de elastic, spiritul foiletonistic nu putea lăsa neamendat afron- tul. Și, dacă e să mergem pînă la capăt, de ce să nu spunem că principala armă a publi- cisticii — stabilirea cotelor cărților noi — nu are prea mare efect asupra unei lucrări cum e aceea pe care o discutăm. Nici elogiile (recenzii- le de pînă acum au fos toate elogioase și supere- logioase) nici eventualele respingeri nu pot avea, în cazul de față, mare eficiență. Important pentru Hermeneutică nu e să fie „lăudată* ; o „impresie" nu poate stabili sau răsturna va- loarea unei construcții ideologice. O carte de idei își realizează destinul disociind sistemul judecăților acceptate, dînd naștere unui curent de opinii. Elogiată, izolată pe raftul tratatelor a- cademice, respectate dar consultate numai în situații speciale, ea riscă să schimbe fecunda încărcătură de sugestii pe o neutră respectabi. litate. Revistele de profil consacră numere spe- ciale unor chestiuni mai mult sau mai puțin noi, mai mult sau mai puțin compatibile cu realitățile culturale pe care le trăim, mai mult sau mai puțin la modă aiurea. De ce nu s-ar gîndi cineva să dedice un astfel de număr special unei cărți românești semnifi- cative, Hermeneuticii ideii de literatură, de pildă ? Propunerea unei critici a ideilor literare a fost primită contradictoriu : unii comentatori au manifestat rezerve, alții au susținut-o. E. în- tr-un fel, o problemă clasată. Indiferent de reacții, A. M. a reușit să-și impună proiec- tul. Utilitatea unei critici a ideilor lite- rare n-a fost de la început clară (practi- cienii, mai ales, au întîmpinat-o cu răceală, ca pe tot ceea ce, spun ei, stînjeneste con- tactul criticului cu opera propri-zisă). Cu fiecare nouă carte semnată de A. M. ea a de- venit însă tot mai precisă. Fără critica ideilor literare planul Hermeneuticii n-ar fi fost po- sibil. Hermeneutica ideii de literatură (declară însuși autorul) este o carte unică, nici o altă cultură nu are o lucrare asemănătoare. Erudiția (....unii din tendințele, unul din reflexele fun- damentale, de mare adîncime, ale spiritului ro- mânesc"), curajul de a ataca puncte de vedere de multă vreme acceptate, asimilate, capacita- tea de a urmări premisele pînă la ultimele con- secințe — sînt numai cîteva însușiri ale auto- rului care s-au transformat, aici, în calități ale operei. Sînt însușiri care nu se vor întîlni niciodată cu obediența „aplicatorilor" de so- luții de gata, „luate* fără jenă din cărțile teoreticienilor și criticilor, francezi de cele mai multe ori. la modă. Preocupați nu să se desprindă de maeștri, ci să întrețină în jurul lor un cult fanatic, sectar, gata să-i procla- me pe cei care-și păstrează propriul mod de a gindi adversari al metodelor moderne (!). aceștia nu s-ar angaja niciodată într-o aven- tură ca aceea care a dus la apariția Herme- neuticii. In schimb, practica împrumuturilor a creat (nu fără complicitatea vinovată a unor foiletoniști) cariere și prestigii de... teoreti- cieni. de oameni situați în... avangarda cău. tării unor noi soluții... Toate fac să nu ți se mai pară exagerată obstinația cu care AM. își afirmă independența, nealinierea la mode, voința de a gîndi și de a evalua problemele dintr-o perspectivă personală... Autorul Hermeneuticii are o puternică voca- ție ideologică, și se consideră „ideolog al i_ deilor literare*. Iată care ar fi poziția sa: „«Ideologul» reprezintă un stadiu intermediar între filosoful sistematic și eseistul superior. (...). Ideologia literară, este locul geometric între sistemul rigid, închis, și suplețea discur- sului eseistic : idei organizate, dar puternic personalizate și liber formulate*. E perspectiva din care a fost concepută Hermeneutica. I s-a reproșat criticii ideilor literare, amin- team, „incapacitatea* contactului efectiv cu o- perele, ceea ce ar fi vrut să însemne : cy viața, cu realitatea literară. O astfel de cri- tică ar trebui să se mulțumească numai cu idei derivate, rămînînd un soi de comentariu al comentariilor, alunecînd sigur către sterili- tate. Ceea ce nu intră în vederile autorilor unor astfel de opinii e „realitatea" ideilor, ca- pacitatea lor de a juca un rol determinant în viața culturală. Ideile nu sînt numai consecin- țe ale operelor ; în aceeași măsură le condițio- nează, stimulează sau defavorizează etc. Intre opere și ideile mediului cultural in care aces- tea circulă este o puternică și complexă in- terrelație. Intr-un ev al ideologiilor mi se pare normal să se facă sistematic ceea ce altădată se făcea accidental, critica ideilor li- terare devenind o necesitate. „Cred cu fer- mitate, spune A.M. în profesiunea de credin- ță din care am mai citat, în necesitatea a- firmărilor și clarificărilor teoretice. Ele sînt esențiale într-o cultură, unde numai aceste repere ideologice pot da orientare, stabilitate și o scară de valori*. Ca în mai toate cărțile lui A.M. materialul bibliografic folosit în Hermeneutică e de o co- pleșitoare abundență. A fost consultată o u- riașă cantitate de lucrări pentru a fi extrase accepțiile semnificative ale ideii de literatură, atestări terminologice riguros verificate de- finind sensurile de bază, invariantele. Modelul hermeneutic se conturează pe măsură ce sînt introduse în discuție alte elemente documen- tare. Cercul semnificațiilor se lărgește cu fie- care nou transport de informații, palierul nou ridicat păstrează o permanentă legătură cu cele deja constituite, care, la rindui lor, sînt mai bine luminate de noile investigații. Evo- luția ideii de literatură e „captivantă*. Ana- lizele dau viață unei varietăți extraordinare de extrase din scrieri aparținînd celor mai di- verse epoci și culturi. Ideal ar fi fost, spune A. M„ ca această Hermeneutică „să se fi scris singură printr-un colaj «savant» de ci- tate, organizate de propriul său mecanism. (...). O «copie» gigantică, totală, a ideii de lite- ratură deja «scrisă», din toate epocile și cul- turile, sub forma unui imens montaj de citate prin care ideea de literatură se gîndește și se definește singură, aceasta ar fi utopia me- todologică a unei astfel de hermeneutici*. U- topie. trebuie să recunosc, atrăgătoare, fe- cundă. „Materializată*, ea ar reduce rolul au- torului la minimum. „«Originalitatea» în acest regim al locului comun asumat pe față nu poate consta decît în regula de combinare, iar rezultatul ultim, doar unul schematic : mo- delul general final rezumativ al literaturii. Un pseudo-tablou tip Mendeleev al elemen- telor ideii de literatură, echivalent al autode- finiției sale*. Retras în spatele intertextului care s-ar dezvălui singur, A. M. trece sub tăcere un amănunt: deși conținut virtual în materia corpusul de texte al literaturii univer- sale, deși în măsură să se autodefinească, un astfel de proiect nu s-a realizat niciodată pînă acum. Se repetă povestea sculptorului care găsește statuia întreagă în blocul de marmură ; „singura* sa grijă e să înlăture ceea ce e de prisos, să pună în evidență for- mele care dormeau. E drept, în Hermeneutică textele nu sînt „speculate*, lectura lor e, atît cît e posibil, literală. Credința hermeneutului în obiectivitatea materialului probant, dublată de neîncrederea în „fantezii*, „literaturizare" etc. e absolută. Dar pînă și acest fanatism al documentului „personalizează* ceea ce scrie A. M., îi asigură o notă inconfundabilă. Nu știu dacă există multe alte lucrări de erudi- ție care să fie atît de puternic marcate de personalitatea autorului lor. Normele mun- cii științifice nu reușesc niciodată să-i re- prime temperamentul. Proiectele sale sint ciclopice, nu acceptă decît exhaustivul, res- pinge cu violență imitația, alinierea în vreun curent, școală ș.a.m.d. Se poate citi, mai sus : copie „gigantică", „totală* ; „imens* montaj de citate etc. Cu cît încearcă să se efaseze in fața metodei, cu atît prezența autorului e parcă mai puternică. Un lucru cel puțin e limpede : Hermeneutica n-are nimic din com- pilațiile. vechi sau modeme. care confundă cultura cu citatele lipite cap la cap. Un text există ca text numai dacă e ...citit. Un volum, un teanc de pagini acoperite cu semne grafice nu sînt încă textul în care se transformă de îndată ce lectorul descifrează și le atribuie un sens. Doar în această măsură se poate vorbi de autodefiniție, doar astfel textele se dezvăluie singure. Uriașa cantitate de docu_ mente rămîne inertă înafara lecturii ; iar lectura nu e o abstracție; există tot atîtea tipuri de lectură cîți cititori. Efortul herme- neutului merge nu în sensul conservării „o- biectivității* textelor, ci în aflarea unui înțe- les a textelor capabil sâ obțină consensul celorlalți cititori. Modelul hermeneutic propus de A. M. e re- zultatul unei lecturi sincronice a izvoarelor ; puse în același plan, texte elaborate la dis- tanță de secole, în culturi divergente, devin compatibile ; vechimea lor este atestată, dar nu participă la o ierarhizare. Mișcarea analiti- că urmează un plan orizontal, al disocierilor de tip scris/oral, cult/încult, sacru/profan. stil poetic/stil vulgar etc., pe care se suprapun, în plan vertical, acumulările istorice. A. M. propune lectura materialului adunat în carte nu numai ca argument al demersului teoretic, ci și ca sursă de documentare. Sfatul de a citi cartea și din perspectiva informațiilor pe care le conține nu vine, cum s-ar putea cre- de, din vanitatea eruditului dispus să-i școla- rizeze pe cei care nu se documentează di- rect de la sursă, în biblioteci străine, chiar cu mari sacrificii etc. Arheologia ideii de litera- tură scoate la lumină asociații, recurențe, su- prapuneri de sensuri inaccesibile în alte con- diții. Evoluția ideii de literatură e circulară, repetițiile, pe nivele diferite, frecvente. Car- tea nu e numai o hermeneutică ci și ur. larg repertoriu al ideilor despre literatură, o enci- clopedie. și poate fi parcursă ca atare. Ce» ce apare cu o forță irepresibilâ. ca înche'.en- a captivantei căutări a ideii de literatură esu osmoza acesteia cu ideea de cultură. Arta v cultura sint legate după principiul vaselor comunicante: nivel scăzut în una di-, ramuri nu poate arăta decit nivel scăzut si in laltă. Scriam că. pentru a-și realiza proiectul. Her- meneutica trebuie propulsată in miezul con- fruntărilor critice, ideologice. Nu cred că ma înșel afirmînd că mai toate ideile veiuculat< in critica la zi sint cuprinse ir. aceasta carte. Circulantatea hermeneutică ar putea fi astfel desăvirșită: comentind cartea critica s-ar privi ca într-o oglindă ; vorbind despre operă ar sorbi, de data aceasta fără a m. preface, despre ea însăși ; și-ar putea aprecia cu mai multă clarviziune limitele, misiunea, nivelul ideologic. Mai mult. Din Henneaeutică nu lipsește nici autoportretul autorului, in exercițiul func- țiunii. „In timpul lecturii sau copierii, un pa- saj ne atrage in mod deosebit atenția; de- cupat și re transcris el constituie citatul". Prac- tica citatului coboară pină la originea culturii scrise. „Citatul constituie in pri- mul rind un act cultural de selecție și implicit de ierarhizare. In același timp, citatul repetă și prin aceasta conserva, asigură permanența și stabilitatea unei tradi- ții pe care o autentifică*. Nu e de neglijat nici „reala plăcere de a cita". Pe de altă parte citatul „ne verifică, ne confirmă, ne conferă prestigiu intelectual, argumentul de autorita- te*. El are chiar virtuți estetice : citatul este nu o dată „elegant, decorativ, surprinzător*. A. M. este fâră îndoială unul din cei mai în măsură sâ aprecieze practica citatului. La rin- dui nostru oferind aceste citate am făcut o ierarhizare, am decupat în pagina scrisă de A. M. am lărgit sfera de circulație a cîtorva din ideile sale. Dar. în același timp, aș a- dăuga, citatul este fractură a contextului, eli- berare de noi sensuri, trădare. într-o anu- mită măsură, a intențiilor autorului, autono- mie acordată fragmentului. Prin citat se cre- ează iluzia textului care se dezvăluie singur, independent de autor, uitindu-se însă că. pen- tru a ajunge aici e nevoie de cel care să dis- loce coerența inițială, de o energie de fuziune. Materialul documentar nu ilustrează în Her- meneutică o idee care îl precede ; în ade- vărat spirit hermeneutic ideea se naște pe măsură ce textele sînt parcurse. Cartea trebuie citită — altfel, fără urmărirea întregului, in- clusiv a citatelor, modelul expus la finalul celor aproape 500 de pagini ale lucrării poate lăsa „impresia* unei scheme arbitrare, obți- nută pe calea speculației. „Hermeneutica, spune autorul, trebuie «învățată» și «criticată» în cunoștință de cauză*. Orice observație ar tre- bui să urmeze traseul complet al referințelor, necesită o demonstrație echivalentă. Cititorul se cuvine să parcurgă el însuși cercul her- meneutic, nu doar preconceptele și schema fi- nală. Modelul ideii de literatură căutat de autor poate fi socotit, așadar, cartea întreagă —. nu schema rezumativă de la sfirșitul ei. Constantin PRICOP ADRIAN MARINO, Hermeneutica ideii de literatură. Ed. Dacia. 1987 Un cugetător: N. Steinhardt Are 75 de ani. A debutat în 1934, cu un volum de notații parodice, sub pseudo- nimul Antistihius. A publicat si lucrări ae drept constituțional și drept social. Din 1936 a colaborat la Revista Fundațiilor Regale, Iniversul literar. Viața Românească. A tre- cut și pe la „Sburătorul". după 1945 a fost redactor la Editura Tehnică, apoi jurisconsult, apoi muncitor la fabrica „Stăruința" și apoi, după cum tot Eugen Simion ne informează (Scriitori români de azi, III), a „trecut și prin încercări mai aspre*... Re-_debutează* în 1976 cu un volum de eseuri dedicat „memoriei lui Vladimir Streinu". Intre viață si cărți. In 3980 publică Incertitudini literare, în 1982 neaștep- tata micromonografie Geo Bogza — un poet al Efectelor. Exaltării, Grandiosului. Solemni- tății si Patetismului. în 1983 Critică la per- soana întîi (dedicat „memoriei lui Sergiu Al-George“) și iată, acum, de curînd. Escale’ in timp și spațiu, subintitulată „sau Dincoace si dincolo de texte", o culegere de „suveniruri contemporane*, interviuri și „note literare si de alt fel*, închinată „memoriei lui Al. O Teodoreanu*. Interviurile relevă un om modest și discret. Refuză să împărtășească date despre anii for- mării și, în genere, ai devenirii sale (vorbește insă cu plăcere, într-un vădit, chiar mîndru. spirit de solidaritate despre colegii săi de generație : Noica. Eliade, Ciocan. Moisil, Pa- leologu. Dinu Pillat). nu se consideră scriitor („Nu sunt un scriitor. Cel mult un diletant, un amator. Aș fi vrut să fiu un scriitor ! Da ! Asta însă e altceva, intră în categoria dorin- țelor nesăvîrșite ori mai exact a iluziilor spulberate*). Acestea nu sunt mofturile unui vanitos, ci sfiala sinceră a unui cărturar ce prețuiește superlativ scrisul și puterea sa. Cititor vorace, N. Steinhardt trăiește în cul- tură (să fi zis intru?) ca pestele în apă. Feldeința sa își găsește un sprijin in bu- tada unui fost coleg de redacție (Corin Grossu), după care un intelectual nu citește ceea ce îl interesează, ci îl interesează ceea ce citește, .Și N. Steinhardt citește, citește, citește... Stram de înțelepciunea întrucîtva conservatoare a a- celui academician francez care declara că, la virsta Iui (impunătoare), nu mai citește, ci doar recitește, N. Steinhardt face o neostenită navetă intre ieri și azi, ținînd clasicii în stin- gă și pe contemporani în dreapta cu egal res- pect. Iubitorul de Mateiu, Hasdeu, Brătescu- i. ' . Dostoievski, France, Proust ș.a.m.d. ii gustă fără grimasă și pe Mircea Cărtărescu sau Nedelciu. pe Ileana Mălăncioiu ori Gh. Grigurcu, pe Dana Dumitriu sau Gabriel Li- iceanu. Dir.d impresia că este la curent cu iot ce se intimplâ in viața culturală, științi- fiuă (in sensul larg, accesibil), politică, N su irhardt iși ia bunul de unde-1 găsește, ■ urni :d in eseurile sale sare, piper, acid, li- • - . irir.itnn >hien și lavă, focalizîndu-ne a- ■ dintr-m: punu in altul cu iuțeala unui p .j.eaat >r. Acest samurai critic, cum îl . u; ivi G&evrgbv Grigu.cu. are ceva din verva »p . n.i/ ă s; zămisiiloare de mini-teorii »d_ a lui D. I. Suchianu (pe un plan, însă, arg s. cu o perspectivă mai adincă), ceva g unsirvâ dv loc comun și fandoseală a lui I’m.; Z.iri;.>P'l (dar nu și inefiența aceluia f ilă d.- clasici). ceva din mentalitatea pluri- a+viplinară a lui Halea, ceva din dragostea i : Noica pentru tărimurile labirintice ale lim- bi: române (dintr-ale cărei straturi dedesub- :a< N. Steinhardt scoate mereu cite-o vo- abulă ce părea fosilizată, dîndu-i un nou lu- stru) — dar e inutil sâ lungesc lista acestor teva-uri. care doar dau tircoale personalității lui N. Steinhardt, fără s-o exprime de-a bi- r.elca. Avînd o structură oarecum caleidoscopică, N. Steinhardt este un melancolic jovial (o jo. viaiitate a pudorii, care alungă oftatul, ca irducnt) și un impâtimit cu smerenie în filo- !f; unuj oraș străin sau prin aceea a vizi- tatorului ce trece prin sălile unui muzeu con- fruntind ceea ce vede cu ceea ce scrie în ca- talog. Prin comparație, exemplul dat de Căli- nescu era „de specialitate", era un exemplu, ca să zic așa, „livresc". .Atingem aici un punct im- portant : lectura, așa cum o vedea Călinescu. era lectura practicată de un profesionist, o lectură orientată, dirijată către un anume scop, cituși de puțin inocentă sau dezinteresată. Perec, in schimb, intră în pielea cititorului obișnuit și joacă o mul- țime' de roluri, evitînd, pc cit posibil, pe acela pe care il știe cel mai bine. Dar de aceste deo- sebiri precum și alte posturi și circumstanțe ale lecturii ne vom ocupra în articolul următor ; a- minarea, ani văzut, e unul din atu-urilc lecturii... Al. CĂLINESCU ^CONSTANTIN VIȘAN : „Semnături în contemporaneitate" Toate ziarele și revistele, posturile de ra- dio și televiziune de pe intregul mapa- mond publică și difuzează zilnic inter- viuri incitante ori banale cu persoane și ele, la rîndul lor, mai mult ori mai puțin cunos- cute. Cînd ne aflam însă în fața unei cărți de reportaje lucrurile se schimoă. Urmărim, paralel, atît ceea ce declară intervievatul cît, mai ales, ceea ce a selectat reporterul, ce urmărește acesta în definitiv prin publicarea volumului respectiv. „Semnături în contemporaneitate* de Con- stantin Vișan nu este singura culegere de in- terviuri apărute la noi în ultimii ani. înainte de toate, așa cum se explică autorul în sub- titlu, cartea se vrea — și reușește să fie în cea mai mare parte — o suită de „portrete în dialog", care „ar putea oferi o imagine eloc- venta despre lumea românească de azi, des- pre modul de a gîndi și simți al contempora- nilor noștri..." Subiecții cu care conversează Constantin Vișan (avînd onestitatea și profesio- nalismul reporterului cunoscut din emisiunile posturilor noastre de radio și televiziune) sînt de cele mai diferite meserii, de la scriitori și savanți pînă la muncitori și geologi, artiști plastici ori muzicieni. Autorul incearcă așa- dar sâ cuprindă o gamă cit mai largă de preocupări ale celor intervievați, mentalitatea și gîndurile lor, să incite pe cei 45 de inter- locutori la mărturisiri cît mai complete. „Arta conversației* este o întreprindere di- ficilă, nu lipsită de riscuri pentru reporter. De cele mai multe ori Constantin Vișan are tactul de a pune întrebări discrete, la obiect. Răspunsurile, cele mai multe, deosebit de in- teresante, nu sînt din păcate, uneori, la înăl- țimea așteptărilor. Intilnim opinii banale, locuri comune, afirmații generale, emise de cei intervievați pe care cititorul le cunoaște demult din alte surse de informații. Trebuie să recunoaștem că, din punctul nostru de ve- dere. cele mai revelatoare răspunsuri sint tot ale unor scriitori sau ziariști ca Marin Preda, Geo Bogza, Nichita Stănescu. Marin Sorescu. Fânu.ș Neagu. Ecaterina Oproiu și ceilalți pe care nu mai este cazul să-i mai enumerăm. Cititorul le va întîlni opiniile parcurgînd vo- lumul. Asumindu-și riscul de a se adresa acestor subiecți și nit altora. Constantin Vișan a avut, sîntem convinși, cele mai bune intenții. Sin- gura noastră obiecție este că autorul volumului nu s-a adresat unor personalități care trăiesc si în alte zone ale țârii (în județele din Moldova de exemplu) care, la rîndul lor, ar fi comple- tat imaginea de ansamblu a vieții spirituale atit de bogată astăzi în întreaga țară. Oricum, „Semnături în contemporaneitate" este o carte care se citește cu interes, ofe- rîndu-ne un caleidoscop captivant al preo- cupărilor și aspirațiilor unor oameni repre- zentativi ai vieții noastre spirituale de azi. O carte-document la care cercetătorii de miine ai culturii noastre vor apela, fără îndoială, cu folos. Sergiu NEGURA FLORIN PIETREANU : „Pasărea de argint" Pornind de la ideea unei copilării a tu- turor posibilităților, scriitorul constăn- țean Florin Pietreanu reușește în micul său roman de aventuri Pasărea de argint să construiască intimplări posibile și, de ce n-am spune-o, să imprime acțiunii, pe lingă un ritm alert, și un adevărat sens educativ. Fără a renunța la tiparul clasic al romanu- lui de aventuri, autorul izbutește cu relativ succes translarea unei probleme grave — cum este aceea a spionajului industrial — în lu- mea ingenuă a unor elevi de școală generală. Și nu încercăm să subliniem aici o nepotri- vire ci, dimpotrivă, credem că tenebra spio- najului fie ea și fictivă, își poate întinde în- tunecatele aripi chiar și peste această oază pe care o dorim pururi neîntinată. Dar, în cazul de față, nu perspectiva noastră, a ce- lor mari, are importanță. Tînărul elev care, citind cartea, se regăsește în măcar unul din personaje este adevărata realizare a scriitoru- lui. Dincolo de acțiune — mobilul care pune în mișcare toate personajele — se conturează, tot pe tărîmul ideii, dar nu al ficțiunii, prin- cipiile de viață ale micilor personaje. Desco- perirea adevărului nu este doar o preocupare de vacanță ci izvorăște de undeva din ființele acestea pe care deseori le privim cu neîncre- I dere. Personaje ca .Mihai apar atit in romane cît si în realitatea nemijlocită și ele ne sur- prind totdeauna cu corectitudinea gîndirii lor. Grupul copiilor implicați în acțiunea condu- să cu scrupulozitate de Mihai se remarcă prin unitate ; acționînd sincron succesul îi este asi- gurat. șansa de a descoperi „un Mercedes ne- gru" intr-un oraș de dimensiunile Constanței se rezumă doar la o problemă de timp, iar intervenția salutară a celor mari dă rezolvare rapidă problemei tranchilizantelor folosite fără scrupule de către spioni. „Pasărea de argint" ale cărei forme se conturează inițial in gîn- durile lui Mihai, extinzindu-și mai apoi aripile albe și pure peste întreg grupul, materiali- zează utopic gindul bun și înălțător, direcțio- nînd intim imperiul cugetării și al simțămin- telor acestor copii în aventura lor la limita dintre adevăr și corupție. Un ton mai familiar in dialogurile scrise de Florin Pietreanu ar fi realizat intimitatea necesară tînărului cititor incă neobișnuit cu lecturi aspre. Gabriel HUIDEȘ VALENTINA DIMA : „Darul de nuntă" Recentul roman al Valentinei Dima recon- stituie biografia unei femei, începind cu anii cei mai fragezi ai copilăriei, pînă la vremea vîrstei mature. Tn plan narativ, selecția momentelor și întîmplărilor o face e- 1 roina însăși, Sabina, autoarea consemnînd, fă- ră comentarii personale sau efuziuni, doar ceea ce aceasta își amintește. Vocea auctorială se caracterizează astfel printr-o evidentă ais- creție, iar raportul dintre enunț și enunțare printr-o semnificativă subtilitate. Timpul rememorării este egal cu durata unei nocturne călătorii cu trenul, iar timpul reme- morat cuprinde trei etape : copilăria, puber- tatea, adolescența-maturitatea. Aceste secven- țe, marcate grafic (partea I, partea a Il-a. prtea a IlI-a) și precedate de scurte referiri la împrejurările concrete ale călătoriei (schim- barea planurilor temporale), reprezintă de fapt concentrări diferite ale substanței semantice, în fond, ceea ce interesează în cartea de față nu sînt epicul, subiectul (lipsite de spectaculo- zitate), ci densitatea trăirii, cantitatea de via- ță pe care o absoarbe și o comunică textul. Vom remarca, așadar, mai întîi, capacitatea prozatoarei de a condensa în scurte paragrafe, în cîteva fraze adesea, extinse trasee existen- țiale. Apoi, tehnica literară adecvată unui ase- menea tip de discurs. Astfel, rememorarea (procedeul fundamental) este declanșată (cre- dibil și simbolic) de călătoria spre casă (spre sine) și de ploaia ce cade fără oprire (ploaia, apa, element fluid, evocă — metonimic — flu- xul memoriei). Cît privește etapele recuperate (copilărie, pubertate, adolescență-maturitate) vom sublinia intuiția exactă a fiecăreia din- tre ele. Copilăria, de pildă, vîrstă a exuberan- ței senzoriale și a contemplației, este încărcată de sonuri si culori, e un fel de basm fără sfîrșit. Cu acest prilej, Valentina Dima ne oferă și un tablou viu al satului bănățean, al satului românesc de pretutindeni, cu pei- sajul, cu graiul, cu oamenii lui (memorabil este chipul bunicii). La vîrstă școlii, cînd sensul echilibrează referentul, culorile și so- nurile își pierd din intensitate, dar impresio- nează și înțelegerea nu numai simțurile. Mo- delul uman este acum profesoara. Ș.a.m.d. Plasînd biografia personajului într-un context cuprinzător, — satul copilăriei, orașul în care studiază, unde va trăi și va munci mai tir- ziu, familia, colegii, prietenii — Valentina Dima conferă caracterologie! autenticitate, ple- dînd — implicit și explicit — pentru valori morale perene : onestitate, bucuria de a munci, încredere și dragoste față de semeni. Prin însușirile sale de fond și de expresie. Darul de nuntă marchează în creația autoarei un moment de incontestabilă referință. Eugen DORCESCU TRAIAN VEDINAȘ : „Coresi" Monografia tînărului cercetător clujean Traian Vedlnaș, Coresi (Ed. „Albatros", 1985), este a treia carte în hinată cărtu- rarului din secolul XVI, după cele din 1933 ale lui D. Mazilu și Lucian Predescu. Traian Vedinaș nu aduce contribuții documentare noi, ci realizează o sinteză a informațiilor biogra- fice (destul de sărace), reușind să descrie exact universul tipăriturilor coresiene și sem- nificația lor culturală ; ca și în cazul cărții despre Onisifor Ghibu, istoricul literar se pre- ocupă de conturarea mediului, a direcțiilor principale din cultura vremii, interesindu-se mai cu seamă de perspectivele pe care le des- chide munca lui Coresi : odată cu acesta — spune Traian Vedinaș — se poate vorbi de începutul „desăvîrșirii sociale a scrierii", per- sonalitatea lui Coresi însumînd toate atribu- tele cărturarului epocii (grămătic, copist, ti- pograf și creator). Autorul disociază cu sub- tilitate între variile aspecte ale activității lui Coresi : scriere și transcriere, satisfacerea co- menzii sociale dar și creație pe care istoricul literar o identifică prin ceea ce el numește „inițiativele personale* ale tipografului. Co- resi mijlocește trecerea de la arta caligrafiei la aceea a tipografiei, contribuind la dezvol- tarea unui adevărat cult al scrisului: „Tipo- graful de atunci stăpînea totalitatea mește- șugului acesta, care putea fi divizat în arta imprimeriei și arta gravurii, așa îneît putem vorbi — în cazul diaconului Coresi — de o reală simbioză între un tehnician și un ar- tist*. Originalitatea studiului lui Traian Ve- dinaș stă, mai ales, in analiza de text, care este minuțioasă și stabilește cu precizie con- tribuția creatoare a lui Coresi în raport cu o- riginalul tipărit : pe această cale, Traian Ve- dinaș restituie figura unui cărturar umanist, moralist, avînd conștiința importanței educa- tive și a necesității actului său, făcut în nu- mele unui ideal uman armonios „de descen- dență neoplatoniciană" : scopul tipăriturilor coresiene a fost acela de a crea un orizont cultural in limbă națională și un ideal edu- cativ pentru „poporul de rînd care nu avea acces la cărțile scrise în alte limbi*. Justă este, apoi, observația cu privire la rolul pe care l-au avut tipăriturile coresiene in tre- cerea de la „gramatica orală* la „gramatica scrisă" ; analizind structur.ie stilistice și lingvistice ale textelor din secolul XVI, Tra- ian Vedinaș stabilește „corespondențe" nece- sare cu limbajul poetic din secolul XIX (An- drei Mureșianu. Alecsandri, Bodnărescu, Emi- nescu pentru construcțiile cu epitetul „dulce", de pildă) și dezvăluie cîteva permanențe la întemeierea cărora a contribuit în chip de- cisiv acest „Gutenberg al literelor românești* care a instituționalizat actul de cultură „în- tr-un mod eficient și rafinat". Traian Vedinaș este riguros și prudent, descurcîndu-se foarte bine într-un domeniu agitat deseori de facile entuziasme protocronice ; el se anunță a fi unul dintre cercetătorii avizați ai literaturii și culturii noastre vechi. loan HOLBAN ——---------------------------brize Vorbe, lacrimi, ceșcuțe Gala îi spune Aspaziei, în timp ce toarnă cafea in cești, îl auzi ? Aspa;,a uitase ce-i mărturisise Gala cu puțin înainte, ce s-aud ? cască ochii și-și umflă buzele cărnoase, nu ți-am spus, tu, mai ’nainte ? pocnește Gala din degete, nu ți-am spus că nătărăul pleacă acum cu avionul ? îl auzi ? e-n cursa asta, izbi- tu-s-ar de munții Carpați, că de cînd m-a anun- țat că voiajează în India n-am mai putut sta de vorbă cu cl, ce ifose! ce precipitare! doar-doar l-oi lăsa în pace, vezi-ți, dom’le, de treabă, l-am sictirit acum trei zile, du-te și-n Japonia, du-te si la eschimoși, n-o sâ-ți stau eu în cale, aeri- seste-te, instruiește-te, că, fie vorba între noi, tot un ratat rămîi cu naturile tale moarte, am fost veninoasă, recunoști, nu trebuia... e, totuși, un tip și jumătate, și Gala începe să plîngă ușor, resemna- tă, bucuroasă parcă să poată plînge așa în fața As- paziei, gata! își oprește cu dosul palmei lacri- mile și-și aprinde altă țigară, gata! am zis gata pentru totdeauna, ce-1 cu agonia asta care ține de patru ani? nu vrea, nu vrea, ce-i, cu stea în frunte? nu mai sînt bărbați? spune și tu, Aspa- zie.merită? Aspazia soarbe din ceașcă, să nu răs- pundă, merită? insistă retoric Gala și in ochii ei pieziși, de gheișă, apar iar lacrimile, și știi doar, i se uită direct în ochi Aspaziei, știi doar ce sejur splendid am avut amîndoi în august la Mamaia, tu, dacă mi-ar fi spus cineva că făceam baie cu Apollo, nu m-aș fi îndoit nici o clipă, numai în slipul ăla al lui mov... si serile, tu, ce seri, ce plimbări pe faleză și pe Siut-Ghiol, știi cum se uitau toți la noi... și ce drăguț a fost tot sejurul, ce tandru, ce atent, că la întoarcere vom începe o viață nouă... iată acum viața nouă. varia LECA MORARIU : „Iraclie și Ciprian Porumbescu” Frumos lucru cînd strădania de o viață a unui om ia forma elegantă a unei cărți. Chiar dacă acest lucru se întimplă mult după trecerea în neființă a autorului. Este cazul recentei monografii a lui Leca Mo- rariu, Iraclie și Ciprian Porumbescu, voi. 1, apărută la Editura Muzicală. Multiplele preocupări dintr-o viață extrem de bogată în evenimente de toate nuanțele i-au lăsat autorului și clipele necesare edi- ficării, piatră cu piatră și cărămidă cu cărămidă, a acestui mausoleu familial Porum- bescu. Preocupările de exeget porumbescolog, datind din fragedă tinerețe, însoțite de sacri- ficii (vezi alocarea banilor de pe volumul de povești De la noi pentru înființarea unui mu- zeu Porumbescu, precum și altele), au dus la stringerea unui material încifrat la 500 de pagini încă în 1938. După izolarea la Rîmnicu Vîlcea, Leca Morariu se dedică acestei unice opere complete a vieții sale. Impresionantul manuscris lăsat moștenire în 1963 se bucură în continuare de toată atenția văduvei sale, Octavia Lupu-Morariu, dar șansa nu-i suride decît acum, după 23 de ani. Ce înseamnă această monografie pentru cul- tura română ? Pe de o parte, este primul studiu aprofundat al vieții și activității lui Iraclie Porumbescu („părintele literaturii bu- covinene" — cum spune Leca Morariu). Pe de altă parte, este, in sfîrșit, o monografie cu adevărat științifică a lui Ciprian Porumbescu, după atîtea cărți, mai mult sau mai puțin romantice, închinate acestuia. Metoda clară, informația dusă pînă la ultimele sale limite, amănuntele, verificate cu stăruință, puse în evidență, fac parte din stilul recunoscut de lucru al profesorului Morariu. Dacă pe citi- torul grăbit îl poate deranja stufărișul apara- tului critic, pe cercetător acesta îl incintă și-i oferă o cartografie exactă a domeniului discutat. Avem parte aici de puzderie de scri- sori, de partituri muzicale, de comentarii per. tinente. Interesul autorului este împărțit intre aspectele literare și cele muzicale, fără a fi prea clar dacă-șf exprimă vreo preferință. Să menționăm publicarea Tagebuch-ului lui Ciprian, excelent document din care omul iese la suprafață mai bine decît în oricare altă parte. Meritul lui Leca Morariu este de a interveni în desfășurarea acestui Carnet zilnic cu precizări, cu amănunte, cu comen- tarii, așa incit figura compozitorului să fie cu atît mai bine conturată. Nu putem trece cu vederea efortul deosebit depus de îngrijitorii ediției, Vasile D. Nico lescu și Vasile Vasile, care au reușit să dea formă publicabilă manuscrisului extrem de bogat oferit de Octavia Leca-Morariu, cea care lăsînd la o parte orice alte preocupări, si-a închinat viața apariției acestei cărți de re- ferință. Să ne exprimăm speranța că, în pofida di ficultăților evidente, lumina tiparului nu va intîrzia prea mult să apară și pentru celelalte trei volume anunțate. Omagiem editura pen- tru acest veritabil act de cultură. Liviu PAPUC loanid Romanescu „Datoria artei...’* (urmare dn pag. 3) cru : sănătate. Sînt conștient că, din cauza poeziei, încă din adolescență existența mea a luat o turnură dramatică. Și, totuși, poe- ziei trebuie să-i fiu reucnoscător pentru eve- nimentele rarisme pe care mi le-a prilejuit, chiar dacă toate la un loc nu compensează nici pe departe efortul nopților nedormite pe parcrsul a treizeci și cinci de ani. Am și scris, mai de mult, că — din punctul de vedere al creatorului — viața e „o știință de a pierde". E foarte posibil ca „următoa- rea jumătate" să fie restrinsă cu avariție prin forța destinului. Nu-mi propun decît să-mi respect crezul social și artistic. Nu-mi propun decît să rămîn consecvent idealuri- lor majore ale oamenilor, idelauri în virtu- tea cărora poezia trebuie să pună întrebări asupra trecutului, prezentului și viitorului. Datorai artei e să contribuie tot mai mult la umanizarea timpului. — Mulțumesc își apasă Gala tîmplele. el zboară la mama dra- cului șl cu... stai, să nu pleci, o prinde de mină pe Aspazia ea și cum salvarea ei în rămînerea Aspaziei ar sta, mă întorc la Jan, ce să mai um- blu cu India, cu eschimoși, cu dracu. cu lacu ? mă întorc la Jan, să nu pleci, trebuie să vină, și Gala se ridică să mai pună de o cafea, Jan e băiat prea bun ca să-I necăjesc la nesfîrșit, nu ? Aspazia știe totul pe de rost, știe că Jan e băiat bun, că. e adevărat, nu arată prea gro- zav, că are ochiul ăla, ei. da, ochiul ăla dc sti- clă, tu, dar ai văzut ce bine e fixat, se observă ceva? nu se observă, recunoaște de flecare data Aspazia, se aude soneria, Gala pune ibricul pe măsuță si deschide. Jan. incurcat do prezența Aspaziei, rămîne în ușă, hai. Jan, îl împinge Ga- la. intră', ce-ai rămas așa, ca vornicelul în poar- tă, ce vornicel?, se miră Jan, se îndreaptă spre fotoliul la care îl conduce Gala, se așază sl îsi descheie haina, e în costum, cu batistă la buto- nieră, cum știe tă purta Păstorel (Jan stă in Zlataust), costumul emană un parfum pe care Gala nu-I cunoaște, nu-și spun nimic, Gala în- cepe să toarne cafea și le întinde pachetul cu țigări, ce să-i spună lui Jan ? o, cîte n-are să-i spună ! știi, Jan, m-am gindit, pentru seara asta, să ieșim undeva, uite, și Aspazia... dacă accepți, Jan ascultă mișcat propunerea Galei, parcă nu i-a mai vorbit niciodată așa : dacă accepți soar e din cafea si își tmnporv'ază furișat ochiul cu batista, o altă batistă, ținută în haină, la piept, o să fie o seară minunată, nu Jan ? se aprin- de Gala învăluindu-i pc ceilalți doi, o să fie... și începe să plîngă. lacrimile îi curg grele pe o- braji. pc bărbie. în poale, pic, pic. pic, se ridică, isi netezește fusta udă și se apleacă spre Jan, peste măsuță, și îl sărută pe ochiul de sticlă. Val GHEORGHIU Convorbiri literare — 14 pro inventate Convorbiri literare prin corespondență g Constantin ANDRIESCU — Fîntîna Mare (Suceava). Stil original. Remarcabilă, intre toa- te, Casa bătrîn>lor. Reveniți. ■ C. ANTON — Iași. Am remarcat Conjunctivită cronică. In ce vă privește, ca și în cazul altor corespon- denți, nu prea pot detalia observațiile. Exem- plificările prin contrast, de care mă folosesc adesea, sint posibile numai atunci cind există contrastul... Veniți, eventual, la redacție să putem discuta. Tot aici ați putea primi și alte răspunsuri la întrebările din scrisoare. | Cezar V. BAHRIM — Galați. La ora cina mi-ați trimis scrisoarea numerele pe septem- brie și octombrie erau „încheiate". O să pro pun 'materialul pentru un număr viitor, g Cristina BOTA — Ploiești. Toate bune, dar unde sînt poeziile ? ■ Sorin BRADEANU — Arad. Nu m-ați înțeles. Ficțiune se referă la tot ceea ce înseamnă invenție sau transpoziție în ordinea artei. Vă reproșam, în fond, in- consistența literară a tipologiilor și a fapte- lor povestite. ■ A. C. BUCOVINESCV — Voitinel (Suceava). Povestea cu divorțul e cei mai interesant lucru pe care mi l-ați trimis. Prima strofă din Noapte de stină anunță o poezie bună care nu vine, însă. | S. CA- MIAD — Galați. Există o observație proaspătă în registrul comic. Cînd luați lucrurile în se- rios nu mai există nimic, afară de greșelile de ortografie. | Bucur CONSTANTIN — Bu- zău. Am impresia că nu distingeți între dis- ponibilitatea asociativă, a verbului poetic (dis ponibilitate întotdeauna motivată, mai evident sau mai ascuns) de folosirea lui arbitrară. Lu- crul din urmă se intimplă destul de des. Iată o mostră : „Mă uit în ochii tăi (tulburați de secunde) ca-ntr-o expoziție de pictură (din care plec mînă-n mînă cu-n (sic !) tablou11. ■ V. COKODEANU — Galați. Onorabil. Iese în evidență Iluzie. | lolanda CREMENE — Galați. Se detașează Ochi și ochelari. Mai tri- miteți. ■ Elena-Zorina CUZA — Gura Hu morului. Intre discursivul din Distanțe si confesiunea calmă și lapidară din Pădurea, adică între inexpresiv și expresiv se află o zonă incertă, cu unele secvențe remarcabile, prea puține, însă. Să mai vedem. ■ Petre DACIAN — Roman. Expresia nu are suficient relief. Căutați ezitant un insolit care vă scapă. ■ Constantin DANALACHE — Havîrna (Boto- șani). Nu cunoașteți sensurile exacte ale cuvin- telor („Călit din veacuri triste milenare"), așa că nu putem redacta poezia în cadrul presei noastre (sînt tot cuvintele dv.). p Gabriel FINTEȘ — București. Cugetări pe cît de pretențioase pe atît de subțiri. Puse în vers devin și mai firave din pricina unui minimum control vei- bal : „De-oi muri peste trei clipe [de ce trei și nu zece?], / Sau de-oi mai trăi un veac, / Va rămîne după mine / Numai amintirea". ■ Anafan GALATEANU — Vaslui. Rămîn va- labile răspunsurile date anterior. | Paul GON — Turda. Trimiteți-mi cîteva date des- pre dv. : data nașterii, profesia, unde ați pu- blicat. Ultimul plic nu-i foarte omogen. Ob- serv unele crispări („Ariei al coroziunii", „în răcoarea de aur a anului / cînd alinul e su- veran" etc.). Am reținut înainte de-a adormi. Senzuală, Tata bătrîn. Am convingerea că pu- teți foarte mult și ca atare vă supun unei selecții cît se poate de severe, p Miruna HINCU — București. Definițiile lirice impun concentrarea imaginii. ■ Livia HREAPCA — Botoșani. Rezistă în întregime Starea de a fi. Maniera din Aritmetică nu vă prinde. In rest — inegalități. Nu trebuie să tolerați stridențe de genul „în inima / de întuneric cald / atîrnă imaginea ta / ca o frunză / pe care vîntul și-a lăsat durutul". ■ Constantin HOSTIUC — Salcea (Suceava). Sînt încă multe locuri co- mune, chiar gafe ; dincolo de toate unele „scăpărări" de poezie îndreptățesc interesul pentru ce va fi mai încolo. ■ Dumitru IA- COB — Udești (Suceava). Totul e corect, nu disting insă glasul acela care să diferențieze poezia dv. de un tipar comun. ■ Marinela IACOB — Slatina. Se impune ieșirea din em- fază. Folosiți încă prea multe cuvinte pentru ceea ce aveți de spus, unele pur convențio- nale. Profesia pe care o aveți v-ar putea împrumuta o binevenită rigoare, h Ileana ISTRATE — Galați. In Salt teribilismul sună mai puțin fals decît în celelalte. ■ Valen- tin MANOLE — Pașcani. Evitați elegiacul ief- tin : „In vatră focu-i stins și sfărimat / în mine-s încă flăcări încrustate" sau: „De o- chii tăi uciși în adumbriri". Am reținut Luna, leoaică a mea. | Emil MATEI — Baia Mare, în continuare, nu e bine. | Emilian APOSTOL MAGLREANU — București. Există o emfază a ideii și limbajului (-Știu, știu că nu voi putea spune nimănui / cînd începe drumul spre infinit"), care vă dezavantajează, dovadă în plus si o reușită pe linia unei naivități bine calculate : Tristețea rozelor, g Mirela — Iași. Faptul că sînteți ghinionistă nu trebuie ge- neralizat. Comentariul nu e lipsit de citeva observații corecte, dar lipsește o exprimare clară care să particularizeze și să generali- zeze cu egală ușurință, care să aibă în spatele ei o experiență de lectură și o cultură -te- rarâ suficiente. Oricum, n-am nimic împotrivă să perseverați. | Sever NEGRESCU — D. T. Severin. Mai convingătoare este proza. Din Ieșirea din păminturi ar trebui să dis- pară unele asperități (de pildă, „soarele trimi- se pe bolta cerului o lumină roșie, zăcindă") Aștept cu interes și altceva. Să nu ne gră- bim. ■ T. NOIMIȘ — Suceava. Ar fi ceva în Cometa Nichita : „Și a rămas o diră de poeme sfinte / din lunga lui ciocnire de cuvinte". ■ Iulian NL’TA — București. Spe- culația spune ceva in Am pictat și Nou. Va- rianta nouă la Roman nu salvează inconsis- tența. Ar fi bine să facem o pauză de cîteva luni. | Valeriu OCRAIN — Ploiești. Semnul trebuie să-1 dați dv. mai întii. Insistați, chiar, g Dan ONESCU — București. Mai puțin con- vențională e o singură strofă : „Fată neagră, ofilită / Am în suflet dinamită / Cintece ne- începute / și cărări nestrăbătute", | Eliza OPREA — Iași. Iată cum sună Revenire, dacă renunțăm la dispunerea cuvintelor în versuri (și nu există nimic să ne împiedice s-o facem) : „Intoarce-te... Ochii imi ard de atîta aștep- tare. Buzele-mi sînt nerăbdătoare să se _ dă- ruie sărutului. Brațele-mi se deschid să te cuprindă. Părul presimte mîngiierea miinilor tale, totul, totul îmi spune că vei reveni". Confundați poezia cu epistola de amor. ■ Ca- melia OPRI.ȘAN — Iași. în poezie ar mai fi ceva. Proza, nu. B Daniela OL'ATL — Vaslui. Poetizați excesiv, de unde si impresia de „făcătură" : „Și cine-mi vindecă ochii de / frunze-n lăcrimare ? / Cine vindecă sufletul ierbii / de neuitare ? / Visul mi-1 rănește-o_/ nouă întrebare..." ■ Violeta PETCC — Bălă- ceanu (Buzău). Există o. ca să-i zic așa, ima- ginație verbală, dar de regulă funcționează în gol. B Alexandru S. PETRIA — Cluj-Na- poca. Nu remarc o evoluție spectaculoasă. Ploaia grea-., merge bine pînă la ultimul vers care e cam convențional. B Cosmin PETRI- CAN — București. Prima parte din Apăsare iese în evidență. Cam puțin. B Cristian PIN- TILIE — Galați. Maniera ludică e cu adevărat remarcabilă : „zic aer / zic sol / zic sol-aer / uit sol-apă / zic sol-sol // zic pace / zic... // tace altul / și trage două focuri de armă / înălțîndu-mă la cer". B Daniel PODARU — Bacău. V-ați ales o profesie frumoasă ; nu merită s-o „traduceți" cu literatura. B petre M. POPA — Poiana Mare (Dolj). Imitați cu iscusință un anume gen de poezie, nu disting glasul dv. particular. B Ana RADU — Tîrgu Ocna. Am recepționat mesajul. Mulțumiri. Am ales ceva pentru tipar, pentru unul din nu- merele viitoare. B Dan Emilian ROȘCA — Timișoara. Mulțumiri. Îndrăgostit de pro- priile-mi răni merge. B Gabriela RUSU — Iași. încercați să relatați simplu (limbajul e sufocat de termeni pretențioși) și cu maximă economie verbală. B Mariana SAMOILA — Galați. Anii puțini pe care îi ai, o strofă din Jurămint în vis dau speranțe. Iată strofa cu pricina : „Pisicuțe negre, / Alintîndu-se de dorul / Canarului mort în / Colivia închi- să, / încep pnn a spune minciuni / Și ter- mină cu ghearele pline de sînge". Cred că aceasta e tonalitatea cea mai convenabilă. Aș- tept si altceva. B George SEBASTIAN — Brașov. Nu sinteți primul care atunci cînd Pe capul lui „a căzut beleaua" (expresia vă aparține) amorului se apuca de poezii. O să vă treacă, sper. B Mirella SELEGEAN — Sibiu. Virsta e un serios handicap. Lumea despre care vorbești, deși familiară, e_ vă- zută superficial. Să mai creștem. B Cătălin SEREDIUC — Suceava. Batem amindoi pasul pe loc. B T. SOARE — Fălticeni. Nu vă pot spune nimic bun. Apar ezitări de începător chiar în formularea simplă a unei fraze (stîngăcii, repetiții involuntare). B D. STAR- CU — București. Schița și „cronica cinema- tografică" ar merge mai degrabă în „Urzica". Poeziile nu (mai) merg (deocamdată) in „Con- vorbiri". ■ Constantin SlRGHI — București. O sensibilă, ca să zic așa, ameliorare s-ar dis- tinge in plicul trimis in august. Scriu rezistă pînă în final, exceptind „Ucenicele mele, / sint literele, / cuvintele, / cifrele". In gene- ral, mai în fiecare text sint momente de „că- dere" care strică întregul. în Firul vieții, ver- sul al 8-lea compromite o strofă care pornea bine. Cred că „făina" mai trebuie cernută. ■ Rose TALL — Tîrgu Jiu. Poanta-surpriză care a început sâ apară in finalul poeziilor trebuie să fie foarte puternică, să aprofun- deze. nu numai să uimească. Stalactite si Toamnă tîrgujană — sînt cele mai „curate*. B Ion TOP1RCEANU — Sibiu. Transcrieți co- rect dar plat, echivalați, cum se spune, gin- duri și sentimente. Ar trebui să vedeți lucru- rile (poezia) dintr-o altă perspectivă. Eu nu am cum, în condițiile date, să vă explic. B Tu- dor TREI-VORBE — Pașcani. Printre locuri (poetice) comune, clar și elegant articulate nu se distinge unghiul personal care să vadă lu- crurile mari sau mici ale vieții. Excepție, poate, următoarele versuri : -Sînt încă flori în carantină / Sint păsări ce nu-și pot des- face / Aripile. Și sînt cuvinte / Și miri stin- gheri și înșelați / Și veacul in derivă minte / Hulubi și prunci nevinovați". B Ileana UN- GUREAN — Giulesti (Maramureș). Maniera declarativă diluează o presupusă emoție. B Cornel VANA — Turda. In De vară folosi- rea excesivă a regionalismelor încarcă versul cu prețiozități. Surplus verbal în Mama bătri- nă („Sugerînd parcă obiectele în / Miinile bă- trînilor"). Se impun deci unele eliminări, care, desigur, ar spori concentrarea exprimării. In general, e bine. B Oana VELICU — Constanța. Prefer notatia „aerisit’" din Plouă. Era mai bine altădată, B Alexa VISU — București. Un prim reproș are în vedere l’psa de acuratețe a narațiunii. E incorect formulat „m-am gîn- dit dacă există vreo asemănare între el și Lelia, așa cum auzisem că în general fetele duc mai departe, în timp caracterul și tem- peramentul tatălui." Și pot veni cu alte e- xemple. Fragmentele nu edifică asupra în- tregului. B Sorin VIDAN — D. T. Severin. Sînteți crispat și ridicați tonul mai mult de- cît trebuie. Rezultă de aici un soi de gălăgie încrîncenată : „Și ne vom iubi în dispreț / un zgomot murdar vor face timpurile noastre / prăbușindu-se unul într-altul / dincolo de moartea geloasă pe alcătuirea / gesturilor prin care o invocăm / și o desfidem // lacrima va țîșni de sub privire / blestemat de sub frunte va țîșni șuvoiul zilei / Și vom dansa, vom dansa printre ceilalți îngeri sinucigași". Nu vă pot răspunde la întrebări. Nu știu de un- de ați putea procura cărțile respective, B Mi- rela VLADOREANU — Pitești. Mai puțin dezordonată Suferim de mirare. Unele reușite de amănunt (sintagme, versuri) se pierd în- tr-o cantitate enormă de „steril". Trageți sin- gură concluzia. B Mihai Constantin VOICU — Milcovul (Vrancea). Consumul de cuvinte este încă excesiv. Nu vă pot găsi cusururi mari, dar nici calități asemenea. Cred că se poate mai bine. B Lazăr VOINEA — Iași. Versifi- cații modeste. Daniel DIMITRIU ---------------voci tinere------------------ Trei poeme ★ ★ ★ ultima fregată intră in port gurile tunurilor fumegă incă pinzele flutură in spatele măslinilor speranța cu genunchii la gură pe țărm miinile talc au așternut un cer alb acestei întoarceri speranța printre fructe amare pe țărm ★ ★ unde mi-s corzile brațelor cu care să mă prind de trunchiul lumii unde puteam să cînt se făcu fumul mai sfînt și mai suav cintăreț unde puteam să tac se tăcu mai bine cimpiu de ierburi și mărăcinișuri unde puteam să mă înalț seara se înalță mai cu rivnă și am fost ramură a nopții și cuibul ochiului mi l-am simțit străin ★ ★ ★ poate pentru că varul se scorojise închipuind conturul unei insule din pacific visa o călătorie spre o țară necunoscută într-un anotimp suprem fără margini asa cum privea peretele întins in pat și-1 zgiria cu unghia optsprezece noiembrie una mie nouă sute optzeci și cinci data unei orgii după care s.a trezit și a ris singur în miez de noapte douăzeci și trei martie o dată mai veche si care-1 făcea să se gîndească la unica pată de singe rămasă în urma unui măcel șapte februarie din anul următor ultima oară cind ea fusese aici sub acest giulgiu alb dar de fiecare dată cind plecase și ea continua să-1 aștepte nu ajunsese mai departe de primul oraș de provincie și de acolo dintr-o cameră de hotel îi scria iubito păminturi halucinante păduri aiurind de o febră ciudată și ape violete găsit-am prin mesageri exotici vei primi aceste vești de la mine îi aștepta întoarcerile cuminte tăcută fața ei boteza negrii ochi negrul păr căzîndu-i pc umeri și-ntunericul truda ei țeapănă într-o zi n-am mai găsit-o (el se-ntorcea ostenit de pc mări și călca nesigur pămîntul) tocmai atunci cînd ar fi vrut să-i spună iubito voi pleca în cer și mă voi întoarce gîndea „cind se-ntorcea din cer intra de-a dreptul în ('impuri ținîndu-și de mînă femeia ierburile i se încolăceau pe glezne umede reci (primit-am vești de la tine iubitule te-așteptam) obosea uneori de-atîta cutreier și forfota lumii amețitoare îmbrățișînd-o-i spunea uneori mi-c atît de greu pe pămint incit cred că mă voi înălța la cerurile de unde-am venit tu mă iartă" dar în ziua aceea n-a mai găsit-o și de atunci noaptea și ziua intrau și ieșeau din oraș liniștite întruna un anotimp gol o toamnă fără adjective se-nstăpînise copleșind îmbulzeala de zile zgiriate cu unghia în varul peretelui Horațiu loan LAȘCU Neîncrederea in imaginație Amintiri cu Dana Sîmbătă seara mă pregăteam să-i scriu Danei. Luni dimineața am aflat că a murit. N-am mai scris scrisoarea. Acum mi se pare că în lumea noastră destinele se consumă în jurul cuvintelor scrise și nescrise. De la Dana țin minte o frază ; mi-a spu- s-o, cred, în urmă cu o jumătate de an ; „Prefer să pierd alături de oameni inteli- genți decît să cîștig lîngă proști". Sufletul ei era trist, dar inteligența ei se bucura. Dana stătea sub un clopot în care era liniște. Avea un rîs care atingea un ciocănel de argint. La bătaia lui, în încăpere aerul vibra ușor și-ți aminteai că existența e tragică. Dana Dumitriu a scris o trilogie extraor- dinară, pe care au citit-o prea puțini oa- meni : Prințul Ghica. îi rog pe toți cei care nu au citit-o s-o caute și s-o citească. Ii rog s-o caute și s-o citească și pe aceia care au citit Memoriile lui Hadrian. Prințul Ghica este fotocopia unei inteligențe și-a unei nos- talgii. îmi cer iertare de la memoria Danei, pentru a așterne pe hîrtie cuvintele de mai jos, de care ea, fără îndoială, s-ar fi rușinat : în Prințul Ghica am simțit o patetică dra- goste de țară. Dragostea asta, niciodată nu- mită, Dana a topit-o in trei volume. Dacă stau să mă gîndesc bine, ea a scris unele din cele mai fierbinți lucruri despre noi. Dana avea un mic birou de scris și un motan. Și biroul și motanul vor rămîne in așteptarea ei. Dana mi-a spus că are patru morminte. Nu se gîndea la nimic anume, dar se amuza că, la moarte, o așteaptă pa- tru locuri în două sau (nu mai țin minte exact, pentru că n-am dat nici o impor- tanță cuvintelor, la vremea aceea) în trei cimitire. Cam atit despre Dana Dumitriu. Să ne întoarcem, în biblioteci, Ia cărțile ei. Val CONDURACHE (urmare din pag. 5) realului și integrarea ficțiunii în realitate. Acesta ni se pare a fi mersul firesc de evo- luție a prozei contemporane, împotriva parale- lismului amintit. Nu jurnal și operă separat, ci jurnal încorporat pe deplin în operă, pînă la indistincție. Intre timp metabolismul scri- iturii s-a perfecționat în chip uimitor : au dis- părut prejudecățile tematice, iar forța de asi- milare a realității sub toate laturile a cres- cut considerabil. Tendința respectivă poate fi detectată încă la nivelul intenției, avînd în vedere proza tinerilor (mă feresc de-acum să le mai spun „textualiști") sau romanele unor critici ca Li- vius Ciocârlie și Marin Mincu. Ultimul, în Intermezzo, asocia ideea programatică de Text cu notația confesivă prelucrată sub formă de jurnal. De fapt, folosea două jurnale, diferen- țiate cu vădită ostentație stilistică, pentru a face posibilă intertextualizarea. Rezulta un discurs de tip autoreferențial, de o nedisimu- lată pornire polemică. Mai ales provocarea de la început a cititorului, inclusiv a criticii, poa- te fi primită ca un gest viguros, deși puțin crispat ,de sinceritate și credibilitate auctorială. Nu mai puțin convingător e aspectul ge- nuin, neprogramatic, ce precede inovațiile de ultimă oră, supraviețuind — nu mai încape îndoială — experimentului. L-am amintit mai sus pe Radu Petrescu. Un tratament asemă- nător se cuvine acordat lui Mircea Horia Si- mionescu. Deja în Toxicologie, ultimul volum al tetralogiei Ingeniosul bine temperat, obser- văm, la apariție, revenirea spectaculoasă a autorului la sine însuși. întrebarea fundamen- tală pe care și-o pune acolo este „cum se vede pe sine și cum se scrie pe sine scriito- rul". Pot fi decupate din text multe secvențe de proză autobiografică, aliaj intelectual raf nat de jurnal și confesiune, realizat cu aji torul rememorării. Indeterminarea de timp spațiu din volumele anterioare este umplu' acum cu detalii concrete de viață și auto-ed ficare spirituală, fără a dilata scrisurile. In sfîrșit, un argument existențial vizîr legitimarea jurnalului ca literatură aflăm Radu Mares, în recentul său roman, Pe coi propriu: „Realitatea, pe care o trăim flecar nu se prezintă niciodată ca o poveste de spu cu început, dezvoltare și sfîrșit. Ea este t flux neîntrerupt de evenimerite anevoie < diferențiat, cel mai adesea nesemnificativ voci, umbre enigmatice, cîte o pată de culoa ici, colo sau cîte un țipăt, o zguduire și iară: de la capăt. Peste toate uitarea și amintire forțe cu semn opus. Această complexitate h otică m-a tentat s-o descriu, fantasmele c( căitoare ale eu-lui.“ O asemenea opțiune du< în proză, la interiorizarea epicului (cum sp neam la început), la refuzul conștient al t melor grandilocvente. Radu Mareș pune și al probleme în cartea sa, referitoare în speci la condiția scrisului și lecturii (vădind o i discutabilă vocație critică reprimată), dar t tul pare rupt din viața trăită intens clipă clipă. întrebarea ultimă („Indestructibil ? care transformă existența fragmentară co diană în destin, rămîne fără răspuns. Un st timent profund de Ironia soartei dizolvă or convenție. Iar unde nu este convenție nu e nici cifru. Față de Caii sălbatici, roman a] rut anterior (dar cu problematică identic textele din Fe cont propriu sînt scrise r direct și mai puțin criptic. Aceasta e șansa jurnalului și a literati de confesiune : transparența, credibilitatea < cursului epic în totalitatea părților și a culațiilor sale. 15 — Convorbiri literare dialogul literaturilor Veliinir Hlebnicov Temeiul nostru „Veliinir Hlebnikov, cel mai original poet al veacului nostru, scria în 1919 : „Am înțeles că patria creației este vi- itorul , dinspre el adie zeul-vint al ver- bului»" (Roman Jakobson, Quest tor Essence of Language, 1965) I. CREAȚIA VERBALA Dacă vă aflați într-o pădure, vedeți în jur stejari, pini, brazi, iar acolo, departe, se dis- tinge albastrul întunecat și rece al pinilor, roșul exultant al conurilor de brad, argintul siriiliu al crîngului de mesteceni. Toată aceas.a varietate de frunze, trunchiuri, crengi s-a zămislit dintr-o mînă de semințe aproape identice. Toată pădurea viitoare în cape în pahna voastră. Creația verbală ne în- vață că varietatea verbului se naște din su- netele fundamentale ale alfabetului care sînt semințele cuvîntului. Din acești germeni se ri- dică verbul și noul semănător de limbă poa- te lua într-d mînă cele douăzeci si opt de sunete ale alfabetului, semințele limbii. Dacă aveți hidrogen și oxigen, puteți umple cu apă fundul secat al mării și albiile uscate ale rî- urilor. întregul limbii trebuie descompus în unită- țile de bază ale „adevărurilor de abecedar", și, atunci, pentru substanța-sunet se poate e- îabora ceva în genul legii lui Mendeleev. E de presupus că oamenii de stat nu-și dau sea- ma cît de dăunător este un cuvînt nefericit construit. Și aceasta pentru că nu există re- gistre de consum al rațiunii obștești. Nu există nici ghizi ai limbii. Adeseori,’ spiritul limbii cere cuvîntul direct, ori o simplă modificare de consoană într-un cuvînt deja existent, dar în loc de aceasta, toată suflarea folosește ex- presii descriptive lungi și întortocheate, spo- rind consumul de rațiune universală prin timpul consacrat meditației. Cine merge de la Moscova la Kiev prin New York ? Și totuși, ce rind din limba cărților de astăzi nu face asemenea călătorie ? Nu există o știintă a creației verbale — iată explicația. Dacă s-ar dovedi că legile particulelor ele- mentare ale alfabetului sint similare pentru toate familiile de limbi, atunci pentru întreaga comunitate a popoarelor s-ar putea inventa o nouă limbă, universală — un tren cu oglinzi de cuvinte New York—Moscova. Dacă există două văi învecinate, despărțite de un perete mun- tos, călătorul poate străpunge acest perete sau poate să pornească pe drumul lung de ocol. Creația verbală este explozia tăcerii limbii, ea este cutremurul straturilor ei surdo-mute. Dacă într-un cuvînt cunoscut înlocuim un sunet cu alt sunet, dintr-odată deschidem cale dintr-o vale a limbii în alta și, precum ingi- nerii de drumuri, trasăm căi de comunicație în patria cuvintelor, tăind-o drept prin piscu- rile ei de tăcere. „Limba pleșuvă" începe să-și acopere poie- nile cu lăstari. Cuvîntul poate fi : cuvînt pur și cuvînt uzual. Trebuie să credem că în el se ascunde rațiunea stelară, nocturnă și ra- țiunea solară, diurnă. Și aceasta, pentru moti- vul că un sens uzual oarecare al cuvîntului îi acoperă toate celelalte sensuri, aidoma cum soarele face să dispară toate astrele nopții. Dar, pentru cel ce înțelege cerul, soarele este la fel de mic ca celelalte stele. Ține de pura existență, de întîmplare faptul că ne aflăm chiar lîngă acest soare, care nu diferă cu ni- mic de restul stelelor. Desprinzîndu-se de lim- ba uzuală, cuvîntul pur devine altceva decit cuvîntul viu, așa cum rotația pămîntului în jurul soarelui este altceva decît rotația soa- relui în jurul pămîntului. Cuvîntul în sine re- nunță la umbrele datului existențial și înlo- cuiește eroarea de la sine evidentă cu amur- guri stelare. [...] In felul acesta, bezna exis- tenței ne permite să întrezărim sensurile lică- ritoare ale cuvintelor care seamănă cu vagile năzăriri ale nopții. Se poate afirma că limba- jul uzual este suma tuturor umbrelor marilor legi ale cuvîntului pur, care cad pe o supra- față neuniformă. Cîndva limbile îi uneau pe oameni. Să ne imaginăm că sîntem în epoca de piatră. Noapte, focuri, bătaia ciocanelor de cremene. Deodată — pași ; toți se aruncă spre arme și încremenesc în poziții amenințătoare. Dar iată că din întuneric ajunge pînă la ei un cuvînt cunoscut și, brusc, toți înțeleg că vin ai lor. „Ai noștri!" — se aude din întuneric odată cu fiecare cuvînt al limbii cunoscute. Limba unește precum un glas cunoscut. Arma, însă, e semn de teamă. Dacă-i aprofundăm sensul, se dovedește că ea este un vocabular suplimentar pentru vorbitori de limbi diferi- te — un dicționar de buzunar. Ca straie ce trebuie să bage spaima în cei de alt neam, limbile merită soarta tigrilor din- tr-un parc zoologic care, după ce au primit prinosul de uimire al vizitatorilor, schimbă intre ei impresiile zilei astfel : „— Ce părere aveți ?- — „Primesc două ruble pe zi". Fa- ce !" Se poate presupune că, în mod fatal, ști- ința va merge pe calea pe care limba deja a parcurs-o. [...] Pe cît ne putem da seama, limba este înțe- leaptă ca natura, iar noi învățăm s-o citim pe măsură ce știința crește. Uneori limba poa- te sluji la soluționarea unor chestiuni abstrac- te. Astfel, vom încerca să măsurăm cu ajuto- rul ei lungimea de undă a binelui și râului, înțelepciunea limbii a dezvăluit demult natura luminoasă a lumii. Eul ei coincide cu viața luminii. Prin obiceiuri se străvede lumina. U- mul trăiește în plină lumină albă, cu viteza ei de trei sute de mii de kilometri, și visează la „altă lume", cu o viteză mai mare decît vi- teza luminii ? înțelepciunea limbii a antic.pat înțelepciunea științelor. [...] Creația lingvistică este inamica limbii li- vrești încremenite, și, bazată pe faptul că pînă astăzi, lîngă rîuri și păduri, satul creează limbă, cuvinte care mor sau dobîndesc drep- tul la nemurire, ea transferă acest drept în viața scrisului. Un cuvînt nou trebuie nu nu- mai să fie numit, dar și să fie îndreptat spre lucrul pe care îl numim. Creația verbală nu încalcă legile limbii. O altă cale a ei — de- clinarea internă a cuvintelor. Dacă omul mo- dern repopulează apele riurilor cu bancuri de pești, creșterea limbii ne dă dreptul să popu- lăm valurile ei sterile cu o nouă viață, cu verbul dispărut sau inexistent. Sîntem convinși că acestea vor palpita iar de viață, ca în prima zi a creației. II. LIMBAJUL TRANSRAȚIONAL Sensul cuvintelor limbii uzuale ne este cu- noscut. Așa cum un băiețel, jucindu-se, își în- chipuie că scaunul pe care stă este un cal a- devărat, și scaunul înlocuiește calul, tot așa în limbajul oral și scris, în convenția comu- nicării verbale, cuvîntul „soare" înlocuiește as- trul măreț. Substituit de jucăria verbală, as- trul cu lumina lui domoală acceptă cazurile dativ sau genitiv care se aplică înlcuitorului lui în limbă. Dar această identitate este con- vențională : dacă realul dispare și rămîne doar cuvîntul „soare", acesta nu va putea străluci pe cer și nu va încălzi pămîntul, care va în- gheța și se va transforma într-un bulgăre de zăpadă pe care-1 ține în pumn spațiul uni- versal. Tot așa, jucîndu-se cu păpușile, copilul poate vărsa lacrimi adevărate cînd bucata de cîrpă moare sau este bolnavă pe moarte. [...] In timpul jocului, aceste cîrpe sînt oameni vii, cu pasiuni și simțire. De aici, înțelegerea limbii ca joc de păpuși ; din cîrpele sunete- lor se cos păpuși pentru toate obiectele lumii. Pentru oamenii care vorbesc o altă limbă u- ceste fantoșe fonice sînt o colecție de cîrpe. Deci, cuvîntul este o păpușă fonică, dicționa- rul — o colecție de păpuși. Dar limba s-a dezvoltat din cîteva unități de bază ale al- fabetului ; vocalele și consoanele ei fiind stru- nele acestui joc de păpuși. Dacă luăm, de e- xemplu, o îmbinare liberă de sunete, ca : „bo- beobi", sau „dîr bul șcel", sau „manei ! manei ! ci breo zo !“, — aceste cuvinte nu aparțin nici unei limbi ; ele spun, însă, ceva, ceva insesi- zabil și, totuși, existent. Dacă păpușa sonoră „soare" ne permite, în jocul nostru, de oameni, să tragem mărețul as- tru de urechi și de mustăți cu bietele noastre mîini de muritori, cu tot felul de cazuri geni- tive și dative, pe care adevăratul soare nu le-ar fi acceptat niciodată, aceleași cîrpe ale cuvintelor nu fac totuși o păpușă-soare. Dar, luate în sine, ele înseamnă ceva. întrucît îm- binările libere de sunete nu oferă nimic con- știentului (nu merg la jocul cu păpuși), pen- tru că sînt un joc al vocii dincolo de cuvinte, le vom numi limbai tnansrațional. Limbaj transrațional înseamnă ceea ce se află din- colo de limitele rațiunii. [...] Faptul că acest limbaj domină în descîntece și vrăji este o dovadă a puterii lui deosebite asupra conștiin- ței, a drepturi-or lui la existență, alături de limbajul rațional. [...] Limbajul transrațional are două premise : 1. Prima consoană a unui cuvînt dirijează întregul cuvînt, își supune celelalte consoane ; 2. Cuvintele care încep cu aceeași consoană sînt legate între ele prin aceeași noțiune, în- dreptîndu-se toate spre unul și același punct al rațiunii. [...] Vom spune că limbajul trans- rațional este germenele limbajului universal al viitorului. Doar el îi va putea uni pe oa- meni. Limbile raționale despart. în românește de Livia COTORCEA lirică germană de dragoste Claire GOLL Zece ani deja Zece ani deja de cînd mă iubești Zece ani ca zece minute Și mereu te văd pentru prima oară : Buzunarele pline de trandafiri încă neplînse lacrimi sub ochelari Ca diamante în vitrine In pieptul tău o ciocîrlie Și sub sfioasele mănuși Gingășiile viitorului Zece ani deja de cînd mă iubești De cind pe toate ceasurile Timpul a încremenit pentru totdeauna Ivan GOLL Zeci de mii de aurore Zeci de mii de aurore, îngerul meu, zeci -e mii de aurore De zeci dc mii de ori ochiul soarelui Ne-a deschis pleoapele Zeci de mii de aurore Pentru unica noastră noapte de dragoste Dăltuitul tău chip în brațele mele îmbelșugata grădină a oletelor tale Iluminată de zeci de mii de trandafiri Oh, ce seînteiere ! Și zecile de mii de voci ale valurilor ! Cîte Selene trecut-au pe lîngă noi Uneori destrămate, uneori triste Pentru a răspîndi peste noi extazul zăpezii Iar bătrînii ne.au împrumutat ochii lor Iar copiii ne-au devorat inimile In zecile de mii de vise de iubire Zeci de mii de aurore, îngerul meu, zeci de mii de aurore Zeci de mii de ouă pline de păsări și cîntece Zeci de mii de gălbenușuri pline de soare Leagănă azi cu-adevărat moartea deasupra Fiecăruia, cu sute de mii de astre Bertolt BRECHT Tuturor lucrurilbr pe care le simți Tuturor lucrurilor pe care le simți, acordă-le cea mai mică valoare. El a spus că fără tine Nu poate trăi. Contează deci pe faptul că, atunci cînd îl reîntîlncști Te recunoaște. Fă-mi deci plăcerea și nu mă iubi prea mult. Ultima oară cînd am fost iubit, n-am întimpinat în tot acel răstimp Nici cea mai mică amabilitate. Kurt STEININGER Se deschide cercul Iți ridici chipul Cînd te sărut. Casele sînt înalte și astfel Stelele au coborît în întîmpinarc. Acum se oglindesc în ochii tăi Pietrele și stelele. Și-n tine e o imensă contemplare  ceea ce va fi Pe locurile încă sterpe : Grădini dc verde și tihnă și fintini arteziene Neprimejdioase nopți, tăcute, Asemeni femeilor ce se mlădie... Iar în orașe este o mireasmă Dc iarbă și ploaie, ca niciodată. Te sărut iară și iară. Știu : De fiece dată cînd îți ating buzele. Leg un jurămint. Roze NYLAND Mi-a fost dor Mi-a fost dor de străzile ce lasă întunericul să le inunde seara și unde umbrele nu se arată. In strimte unghere născute, săruturile au gust de fum. Da, mi-a fost dor de nenumărate săruturi. Asemeni pietrelor încinse vara la fel de sătulă de arșiță era gura mea și poftind la ploaie. In fața buzelor tale strînse însă dorul meu a rodit nostalgie — Gunther DEICKE Intr-o seara i. Odaia ta. Și rinduiala mîinilor tale cu tablou și carte. Masa de scris. Și oglinda, ca să te recunoști și să întrebi : Cine sînt eu înapoia luminii verzi a ochilor ? Căci de-ai fi doar strălucire de păr și piele nu ar merita cuvîntul și nici tăcerea ce durează puntea între mine și tine. 2 Liniștea se deschide asemeni unei draperii. Dincolo e lumea. Cuvîntul e culoarea, propoziția — conturul, gindul — încordarea dintre om și om într-un peisaj ce-i foarte depărtat. Să mergem împreună chiar dacă la picioarele noastre pîlpîie veștedul frunziș de acum un an și șuieră a moarte și-a iubiri trecute. Ulrich GRASNICK Ceea ce va veni Ceea ce mă așteaptă, sînt ramurile copacilor, ce își seînteie verdele în înserare — Ceea ce mă așteaptă ; sînt furtuni de vară și ecoul versurilor mele, care să rămînă asemeni unui oaspete prietenos sub acoperișul inimii tale. în românește de Carmen BENDOVSKI Letonul LEONS BRIEDIS (n. 1949) este un reprezentant de marcă al „no- ului val" poetic afirmat după 1970. Vor- bește și scrie românește și este la cu- rent cu mișcarea literară de ultimă o- ră. A tălmăcit, pină acum, o amplă selecție din poezia lui Arghezi : Cuvin- te potrivite (1975), din Nichita Stănes- cu : Nimic altceva (1977), Ce mult te-am iubit de Zaharia Stancu, tablete de Ana Blandiana șl grupaje substanțiale din volumele mai recente ale lui Marin Sorescu, Angbel Dumbrăveanu, Ion Horea, cărțile sale : Teiul, arbo- rele si sîngele șarpelui de casă (1974), Timpul cînd trebuie să arunci umbra (1977), Cercul care pleacă (1981) și Du- pă Ligo (1983) l-au impus in peisajul nou al poeziei letone, asigurîndu-i un loc privilegiat. Cu ani în urmă, a vizi- tat Iașii. La teiul eminescian s-a ru- gat în limba sa, a lăcrimat șl-a rupt frunze „dosindu-le“ între fotografiile soției și ale copiilor. Poemele de față n-au „suferit" decît o simplă cadența- re in ritmii stihului nostru, obsedat fi- ind a nu-i pune diezi sau bemoli la „cheia" originară. I 11. T. Leons BRIEDIS (U.R.S.S.) Rugăciune de seară Scriu pe zborul paserii cu sînge numele-ți, pe osul gol, și-l șterg pină cînd această lume-o plînge ziua-ntîi și ultima, în cerc. Scriu pe partea gerului și-a ceții (Maica mea, mai spune-mi de ți-e frig) și de părul sălciei tristeții mîinile se-agață, și te strig. Picură tăceri o luminare și-mi de*pică buzele tăcînd ; insomnia veacului cel mare legăna-va pururi chipul sfînt. Maică, să fugim în umbra lumii (lasă-i hazul să ne ierte iar) eu, — măceș, voi crește-n harul humii, După un acord arghezian De ce-aș fi trist ? Rugina-n câtuși de aur văz 1 Că putrezesc luxoase spinzurători de perle și șpanga ta se face o mătură de-ovăz ? Primejdios e, poate, arțarul unei mierle ; mesteacănul cu frunza sporește-al morții plîns, dar mîna ta ce ține-n ghiocul bine strîns ? Tot stai îngîndurată pe scara muzicală, că fiece săgeată își întrerupe zboru-și întoarsă de privirea-mi supusă și vestală. De ce-aș fi trist? De ce-aș fi trist? De ce ? Și totuși... Poezie nordică Gura ta a fost — ghicește! — scuipînd capul de balaur, ca pădurea din poveste desfrunzindu-se de aur. Rodnic sîngele de șarpe curge pe-a bărbiei teamă, dar ulciorul spart, în ape, fața nu ți-o ia în seamă. Țin pe umeri vîrf de munte și nu zici măcar mulțam. Din trei pași treci mări pe-o punte, cînd departe eu eram... * ★ ★ Tu — lasă dinj.i stelei sâ muște-adînc din tine, în carnea ta să intre întreaga energie. Atunci, alt sînge negru spâia-va cu lumine neprihănita rană mustind de poezie. tu, — o fl«are-n vîrf incendiar. Re/văzute de Horia ZILIERU .Redacția: Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1, .telefon (981) 16242 Q Administrația: bucurești, Calea Victoriei nr. 115, teL ,(90) 506618. Colegiul de redacție Redactor șef : OPUelill SfuTZU Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu • Prețul unui exemplar, lei 5. .Abonamente : 6 luni, 30 lei; 1 an, 60 lei Pentru străinătate abonamentele prin ILEXIM — departamentul export-lmport presă. București, etr. 13 decembrie nr. 3. P. O. BOX 136 — 131, telex I1J26. MTB7 l.P. Iași C. 1107