nr. 9, septembrie 1987
Proletari ăin toate țările uniți-vă I
(anul XCIII, nr. 1213)
(WORBIRILITERARE
REVISTA LITERARA FONDAIA DE SOCIETATEA «JUNIMEA» DIN IAȘI LA 1 MARTIE 1867
EDITATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA
„Cu poporul
și pentru popor
0 creație, ale cărei seve mustesc
de viața poporului, s-a dove-
dit întotdeauna capabilă să în-
frunte timpul, să cîștige rîvnitul drept
la existență veșnică, la nemurirea ar-
tistică. Acei creatori, care s-au inspi-
rat din „izvorul viu", care s-au adresat
cu arta lor tuturor oamenilor, au in-
trat in patrimoniul culturii naționale
și al celei universale. Acest adevăr,
limpede ca lumina zilei, este și mai
evident în timpurile pe care le trăim,
în tumultuosul proces de edificare a
noii societăți, a societății socialiste și
comuniste. Grandoarea acestei opere de
construcție socială, parcurgerea unei
experiențe necunoscute, presupun par-
ticiparea largă a maselor, a unor mase
de oameni cărora arta poate și tre-
buie să le dea acel indispensabil fior
demiurgic.
„Cu poporul și pentru popor". Aceas-
tă sintagmă rostită de intîiul bărbat
al României, de secretarul general al
partidului nostru. Președintele Repu-
blicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu, in
cuvîntanea rostită la cel de al III-lea
Congres al Educației politice și Cultu-
rii socialiste, reliefează pregnant rolul
pe care art^ il joacă în viața poporu-
lui nostru. Scriitorii, asemenea tuturor
creatorilor de frumos, sînt chemați să
se adape la izvorul pururi tînăr și re-
întineritor al istoriei noastre, să-și tragă
sevele din eroica muncă de edificare
a noii orinduiri a tuturor celor ce vie-
țuiesc în cuprinderea de horă
nescului pămînt. Adevărații
români nu au avut și nu au
Pentru ei nu există misiune
bilă decît aceea de a zugrăvi
a româ-
scriitori
alt crez,
mai no-
mome.r
tele de seamă ale istoriei naționale,
de a prinde in zbaterea cuvintelor tru-
da celor ce plămădesc metalul, holda,
sau iscă lumina înțelepciunii.
Chemarea ardentă a secretarului ge-
neral al partidului, tovarășul Nicolae
Ceaușescu, adresată de la înalta tri-
bună a celui de al III-lea Congres al
Educației politice și Culturii socialis-
te, reverberează amplu în inimile
scriitorilor acestei țări. Cuvintele con-
ducătorului partidului și statului nos-
tru au căzut ca niște semințe pe un
sol fertil. Aprecierea înaltă dată de
tovarășul Nicolae Ceaușescu și cu a-
cest prilej creației scriitoricești, subli-
nierea însemnătății pe care aceasta o
are în epopeea construirii noii socie-
tăți, îi onorează și îi mobilizează în-
tr-un chip deosebit pe slujitorii scri-
sului. Sîntem conștienți că putem con-
tribui cu puteri înzecite la făurirea vi-
satului om nou, ai acelui om cu o con-
știință înaintată, în stare să înfrunte
complexele sarcini pe care le incumbă
construcția socialismului și comunis-
mului în România. Este acesta de fapt
cîmpul larg și generos de acțiune ce
se deschide în fața întregului front
ideologic românesc. E meritul partidu-
lui nostru, al secretarului său general,
tovarășul Nicolae Ceaușescu, de a fi
înțeles importanța capitală pe
are omul ca factor hotărîtor
voltării. El este acel demiurg
gheziana „Cîntare omului1'. In
și mîinile lui se află rădăcinile
lucrurilor acestei vieți.
care o
al dez-
din ar-
mintca
tuturor
Lucrările celui de al III-lea Congres
al Educației politice și Culturii socia-
liste, Cuvîntarea tovarășului Nicolae
Ceaușescu reprezintă încă o contribuție
inestimabilă în realizarea acestui
de-
ziderat esențial al lumii noi, ce se
edifică de peste patru decenii pe pă-
mîntul românesc.
Cuvîntarea tovarășului MICOLAE CEAUȘESCU
Stimați tovarăși,
Activitatea politico-educativă și culturală, for-
marea conștiinței revoluționare a omului nou
constituie o parte inseparabilă a dezvoltării eco-
nomico-sociale, a făuririi noii orînduiri sociale,
a ridicării patriei noastre pe noi culmi de pro-
gres și civilizație.
Dezvoltarea puternică a forțelor de producție a
creat condițiile necesare pentru progiesul gene-
ral al patriei noastre, deci și al educației și cul-
turii. Înfăptuirea revoluției de eliberare socială
și națională, trecerea la făurirea socialismului au
deschis calea unor profunde transformări sociale,
revoluționare în țara noastră. Intr-o perioadă is-
torică scurtă, România s-a transformat dintr-o
țară slab dezvoltată — care, după ideologii orin-
duirii burghezo-moșierești, trebuia să rămînă o
țară „eminamente agricolă" — într-o țară indus-
trial-agrară, cu o industrie modernă și o agri-
cultură socialistă în plină dezvoltare. In această
perioadă, țara noastră a parcurs mai multe etape
de dezvoltare — de la societatea burghezo-moșie-
rească împărțită în clase antagoniste, în bogați
și săraci, în exploatatori și asupriți, la societatea
socialistă multilateral dezvoltată, in care au fost
lichidate pentru totdeauna inegalitățile economice,
sociale și naționale, exploatarea și asuprirea o-
mului de către om, realizîndu-se orinduirea so-
cialistă. care asigură deplina egalitate între toți
oamenii muncii, fără deosebire de naționalitate.
După cum este bine cunoscut, în anii construc-
ției socialiste producția industrială a crescut de
peste 100 de ori în comparație cu anul 1944. pro-
ducția agricolă de circa 6 ori, venitul național
de peste 32 de ori. S-au creat noi ramuri moder-
ne ale industriei, care asigură mai mult de 60
la sută din întregul venit național. Pe această
bază a avut loc creșterea continuă a nivelului
de trai material și spiritual al poporului — țelul
suprem al politicii partidului, esența societății
socialiste multilateral dezvoltate pe care o edi-
ficăm cu succes în România. (Aplauze și urale
puternice ; se scandează îndelung „Ceaușescu și
poporul !“).
O dată cu creșterea forțelor de producție și în
strînsă legătură o® acestea, au cunoscut o puter-
nică dezvoltare știința, învățămîntul, cultura —
factori primordiali pentru făurirea cu succes a
noii orînduiri sociale. Se poate afirma cu deplin
temei că activitatea ideologică, politico-educativă,
culturală a constituit o adevărată forță motrice
a dezvoltării societății noastre în toate dome-
niile. (Vii aplauze).
Dezvoltarea puternică a proprietății socialiste
— prin alocarea a circa o treime din venitul na-
țional pentru fondurile de dezvoltare — a asi-
gurat crearea unei puternice baze tehnico-mate-
riale și progresul general al tuturor sectoarelor
de activitate. Trebuie să spunem însă deschis că
în domeniul ideologic, al educației și culturii s-a
ajuns la o anumită rămînere în urmă față de
dezvoltarea rapidă și puternică a bazei tehnico-
materiale. Pornind de la aceasta, este necesar sa
acționăm cu toată fermitatea pentru lichidarea
acestei rămîneri în urmă și realizarea unei con-
cordanțe cît mai depline între aceste două laturi
fundamentale ale dezvoltării societății socialiste.
In general, trebuie să acționăm pentru înlătura-
rea tuturor contradicțiilor și disproporțiilor care
au apărut între diferite sectoare de activitate,
pentru a asigura permanent o dezvoltare armo-
nioasă, unitară a tuturor sectoarelor de activitate,
ca o condiție fundamentală în vederea realizării
revoluției socialiste în noua etapă de dezvoltare.
Este necesar să facem totul pentru ca știința și
cultura, educația politică, activitatea ideologică
să constituie permanent o puternică forță a dez-
voltării economico-sociale. Trebuie să nu uităm
nici un moment că făurirea noii orînduiri sociale,
asigurarea progresului continuu al patriei noas-
tre nu se pot realiza decît pe baza celor mai
noi cuceriri ale științei, tehnicii și culturii, ale
cunoașterii umane în general. (Aplauze puternice,
îndelungate).
Stimați tovarăși,
După cum este bine cunoscut, fiecare orfnduire
socială a avut concepțiile sale filozofice, politice,
care și-au pus amprentele pe educația maselor
populare, pe întreaga dezvoltare culturală. So-
cietățile sclavagistă, feudală, capitalistă, imperia-
lismul au căutat flecare să acționeze în dome-
1 aicrările
Congresului
al III-lea al educației
politice și culturii
socialiste
Cel dc al III-lea Congres al Educației pon-
tice și Culturii socialiste, larg și reprezentativ
forum, expresie a democrației noastre munci-
torești, revoluționare, a analizat cu înaltă respon-
sabilitate și exigență activitatea depusă și a sta-
bilit direcțiile principale de acțiune pentru înfăp-
tuirea neabătută a Programului ideologic al
partidului, a Hotărîrilor Congresului al XHI-lea
al P.C.R., a tezelor, orientărilor și indicațiilor
secretarului general al partidului privind îmbu-
nătățirea și perfecționarea continuă a muncii po-
litico-ideol’ogice și cultural-educative, de ridicare
a conștiinței socialiste și de formare a omului
nou, constructor conștient și devotat al socialis-
mului și comunismului în România.
La lucrările Congresului au participat peste
4150 de delegați desemnați de Conferințele ju-
dețene care au precedat Congresul și invitați —
activiști de partid și de stat, ai organizațiilor de
masă și obștești, reprezentanți ai unor instituții
și așezăminte de cultură, educație și artă, alte
cadre ce își desfășoară activitatea in domeniul
politico-ideologic și cultural-educativ, oameni ai
muncii din unități economice.
Primit cu cele mai alese sentimente de dra-
goste și stimă a luat cuvîntul tovarășul NICOLAE
CEAUȘESCU, secretar general al Partidului Co-
munist Român, președintele Republicii Socialiste
România, președintele Frontului Democrației și
Unității Socialiste.
Cuvîntarea a fost urmărită cu cel mai viu in-
teres, cu deplină satisfacție și aprobare, fiind
subliniată în repetate rînduri cu puternice urale.
aplauze și ovații.
In lumina tezelor și orientărilor cuprinse în
cuvîntarea secretarului general al partidului, cei
care au luat apoi cuvîntul au analizat, cu exi-
gență și răspundere, activitatea desfășurată pen-
tru îndeplinirea sarcinilor ce au revenit organelor
și organizațiilor de partid și de stat, de masă și
obștești, din Programul ideologic al partidului,
din hotărîrile Congresului al XIII-lea al P.C.R
Participanții la dezbateri au subliniat însem-
nătatea deosebită a cuvîntării tovarășului Nicolae
Ceaușescu, document programatic de o inestima-
bilă valoare teoretică și practică ce stabilește căile
de ridicare la un nivel calitativ superior a în-
(continuare in pag. 4)
niul educației și culturii în așa fel îneît să fo-
losească activitatea educativă, culturală pentru
justificarea relațiilor sociale de inegalitate și asu-
prire, a politicii de dominație de clasă, de asu-
prire a popoarelor, a altor națiuni.
Viața, realitatea au demonstrat cu putere că
socialismul se realizează într-o diversitate de
forme specifice, de la o țară la alta, de la o
epocă la alta, că nu există și nu pot fi șabloane
sau modele unice obligatorii.
De asemenea, în construcția societății s-au ma-
nifestat lipsuri, s-au comis greșeli, unele foarte
grave, dar toate acestea n-au abătut popoarele
din calea lor spre socialism.
Criticînd tot ce a fost negativ în trecut, tre-
buie să acționăm cu fermitate pentru înlătura-
rea acestor stări de lucruri negative, pentru per-
fecționarea conducerii și dezvoltării largi a de-
mocrației muncitorești, socialiste, revoluționare,
pentru a asigura înfăptuirea neabătută a princi-
piilor socialismului științific, victoria socialismului
si comunismului, viitorul de aur al omenirii.
(Aplauze și urale puternice ; se scandează înde-
lung „Ceaușescu — P.C.R. !“).
Fără îndoială, în întreaga activitate politico-e-
ducativă și culturală trebuie să se țină perma-
nent seama de tot ce s-a realizat de-a lungul
mileniilor, așezînd la baza ei tot ceea ce con-
stituie un bun al culturii și civilizației. Dar, în
același timp, trebuie înlăturate cu hotărîre și
fermitate concepțiile vechi, retrograde, tot ce este
vechi si perimat, trebuie promovate cu îndrăznea-
lă noul, concepțiile revoluționare despre lume si
viață, o cultură nouă. înaintată. în care omul,
masele populare, popoarele constituie factorul de-
terminant al întregii activități.
întregul popor, tineretul trebuie să cunoască și
să cinstească pe înaintași, pe aceia care au asi-
gurat dezvoltarea si formarea poporului si națiu-
nii române, a limbii și literaturii române ! Să
cinstim ne toți aceia care — de-a lungul celor
două milenii — au pus întotdeauna mai presus
interesele poporului, ale patriei, ale progresului
oconomico-social și cultural al țării, au asigurat,
(continuare în pag. 2)
CUVÎNTAREA TOVARĂȘULUI NICOLAE CEAUȘESCU
(urmare din pag. 1)
cu prețul vieții, existența poporului, a națiunii
noastre independente ! (Aplauze și urale puterni-
ce, îndelungate). In asemenea Împrejurări s-a
creat felul de a fi al poporului român, s-au dez-
voltat dragostea de glie, de patrie, de libertate
și independență, statornicia, spiritul de omenie
caracteristic poporului nostru.
In același timp, după cum este bine cunoscut,
în primele secole ale mileniului al II-lea s-au
așezat pe teritoriul patriei noastre o serie de oa-
meni ai muncii de alte naționalități. Muncind și
luptind împreună împotriva asupririi și inegalită-
ților, s-a dezvoltat între toți fiii patriei noastre,
fără deosebire de naționalitate, o unitate frățeas-
că, s-a realizat o forță puternică a tuturor fiilor
României, care asigură mersul ferm înainte al
patriei spre socialism și comunism ! (Aplauze sî
uralc puternice ; se scandează îndelung „Ceaușescu
și poporul !“).
Cultura și limba poporului nostru s-au aezvoital
în strinsa legătură cu luptele pentru indepen-
dența și progres economico-sociai, sint o creație
a iniregmui nostru popor, in rmaurile caruia au
acționat oamenii înaintați. Doinele, balaoeie, ro-
manțele, poveștile ce intățișează pe erou care
rupta pentru libertate și ureptate, spiritul de
hărnicie al poporului nostru reprezintă cel mai
prețios tezaur cultural. Din toate acestea s-au
inspirat cei mai buni oameni de cultură și artă.
Din tot ce este mai bun din trecutul patriei,
din cultura universală să luăm tot ceea ce asi-
gură ridicarea continuă a nivelului de cunoaștere
și cultură, realizind o cultură nouă, corespunză-
toare epocii socialiste, care să înnobileze spiri-
tual întreaga națiune, să lumineze calea spre cele
mai înalte culmi de progres si civilizație, spre
societatea comunista 1 (Aplauze puternice, înde-
lungate).
Stimați tovarăși,
Tretuie să pornim permanent de la faptul că
socialismul și comunismul nu se pot realiza decît
pe baza celor mai noi cuceriri ale științei și teh-
nicii, ale cunoașterii umane din toate domeniile,
că omenirea a realizat noi și noi descoperiri ale
tainelor naturii, dar că procesul cunoașterii nu
s-a încheiat și nu se va încheia niciodată. Aceasta
impune o ridicare continuă a nivelului general
de cunoștințe, cutezanță, îndrăzneală în întreaga
activitate de cunoaștere a tainelor naturii șl uni-
versului. impune înlăturarea concepțiilor vechi,
perimate, promovarea noului Jn viața economică
și socială, în relațiile Internaționale. în realiza-
rea unei societăți mai drepte și mai bune.
In întreaga activitate politico-educativă și cul-
turală de formare a omului nou trebuie să por-
nim de la dezvoltarea dragostei pentru muncă —
factorul primordial al dezvoltării omenirii și. în-
deosebi, al formării omului !
Trebuie să facem ca fiecare cetățean, tinere-
tul patriei noastre să înțeleagă bine că fiecare,
în cadrul complex al muncii creatoare, trebuie să
desfășoare o activitate permanentă, să-și aducă
contribuția la dezvoltarea economico-socială. la
ridicarea gradului de civilizație, a nivelului de
trai material și spiritual al patriei.
Să dezvoltăm puternic dragostea față de patrie,
față de popor, spiritul de aonegație si hotărirea
de a munci acolo unde societatea o cere, de a
învinge orice greutăți, de a se afirma și rămîne,
ir. toate împrejurările, un fiu credincios al po-
porului ! (Aplauze și urale puternice ; se scandea-
ză îndelung „Ceaușescu și poporul !“).
Să dezvoltăm dragostea față de partid — forța
conducătoare și centrul vital al întregii națiuni,
de la care radiază conștiința revoluționară !
Tot ceea ce am realizat — răsturnarea regimu-
lui burghezo-moșieresc, construcția socialismului,
marile înfăptuiri în dezvoltarea generală a pa-
triei — datorăm existenței partidului ! Viitorul
națiunii este strins legat de existența și întâri-
rea continuă a partidului, ca forța conducătoare
a întregii națiuni ! (Aplauze și urale puternice;
se scandează îndelung „Ceaușescu — P.C.R.!“,
„Ceaușescu și poporul !“, „Ceaușescu, eroism —
România, comunism !“).
Pe baza marilor realizări obținute în construc-
ția socialistă, să dezvoltăm puternic încrederea în
forțele poporului, în socialism, hotărirea fermă
de a munci și a face totul pentru înfăptuirea
neabătută. în cele mai bune condiții, a princi-
piilor socialiste de muncă si de viață, de pro-
prietate și repartiție — ca factori hotărîtori pen-
tru înaintarea României spre noi culmi de pro-
gres și civilizație !
Să dezvoltăm- puternic respectul față de avuția
întregii națiuni, față de proprietatea întregului
popor!
Să dezvoltăm la toți oamenii muncii, la tinere-
tul patriei noastre spiritul de răspundere pentru
gospodări-ea în cele mai bune condiții a mijloa-
celor materiale încredințate fiecărui colectiv spre
HOTARIRE
privind adoptarea cuvîntării tovarășului Nicolae Ceaușescu
ca document programatic al întregii activități politico-educative,
de dezvoltare a conștiinței revoluționare
și formare a omului nou, de
Congresul educației politice si culturii so-
cialiste dă o înaltă apreciere magistralei cu-
vîntări a tovarășului Nicolae Ceaușescu, secre-
tar general al Partidului Comunist Român,
președintele Republicii Socialiste România,
document de o inestimabilă valoare ideologică
și politică, teoretică și practică, ce înfățișea-
ză, pe baza unei profunde analize a marilor
transformări revoluționare petrecute în socie-
tatea noastră, a cerințelor și exigențelor noii
etape de dezvoltare socialistă a României, o-
biectivele și orientările fundamentale pentru
ridicarea la un nivel superior a întregii acti-
vități politico-educative, de dezvoltare a con-
științei socialiste, de formare a omului nou.
- extrase —
administrare, pentru creșterea continuă a proprie-
tății socialiste, a avuției naționale — ca factor
hotăritor al mersului nostru înainte și al întă-
ririi forțelor materiale și spirituale ale patriei !
Să punem la baza educației generale principiile
eticii și echității socialiste, ale unei noi atitudini
in muncă, in societate, în comportarea de zi cu
zi! Să dezvoltăm dragostea de dreptate, de ade-
văr. de libertate I
întreaga activitate politico-educativă. culturală
trebuie să aibă drept scop formarea unui om cu
înalte calități moral-politice, încrezător in forțele
poporului, ale societății, hotărit de a-și aduce în-
treaga contribuție la înfăptuirea Programului
partidului, la dezvoltarea generală a patriei, de
a fi întotdeauna la datorie și de a acționa ca
adevărat revoluționar in toate împrejurările !
In întreaga noastră activitate politico-educativă
și culturală trebuie să subliniem superioritatea
orînduirii socialiste, care a lichidat pentru tot-
deauna orinduirea împărțită în clase sociale, an-
tagoniste, in bogați și săraci. Trebuie să punem
cu putere în evidență faptul că socialismul a li-
chidat pentru totdeauna inegalitățile sociale și
naționale, asigură deplina egalitate în drepturi,
că în societatea socialistă nu pot exista bogați
și săraci, că tot ceea ce se realizează trebuie să
servească dezvoltării generale a patriei, asigurării,
în spiritul principiilor socialiste de repartiție, a
unor condiții tot mai bune de viață pentru toți
cetățenii patriei. Socialismul nu își propune să
creeze un grup mai mare sau mai mic de bogați,
ci o societate a oamenilor muncii, al căror nivel
de trai, material și spiritual, trebuie să se dez-
volte continuu, în mod echilibrat, pe baza creș-
terii generale a avuției naționale, ca rezultat ai
muncii unite a întregului popor !
Totodată, în activitatea politico-educativă tre-
buie să se acorde mai multă atenție combaterii
vechilor stări de lucruri moștenite de la orindui-
rea burghezo-moșierească, precum și a stărilor
de lucruri negative care mai pătrund pe diferite
căi din societatea împărțită în clase antagoniste.
Trebuie să fie combătute cu fermitate lăcomia,
egoismul, misticismul și obscurantismul, să se ac-
ționeze cu toată fermitatea pentru combaterea
șovinismului, a naționalismului, rasismului, anti-
semitismului, a tot ce înjosește omul.
Munca politico-educativă trebuie să dezvolte
puternic spiritul de omenie, al cinstei și dreptății,
hotărirea fiecărui om al muncii de a fi partici-
pant activ la întreaga activitate pentru progresul
general al patriei ! Să educăm oamenii muncii,
tineretul, întregul popor în spiritul frăției și soli-
darității, al muncii unite pentru socialism și co-
munism. (Aplauze puternice, se scandează înde-
lung „Ceaușescu și poporul!", „Ceaușescu —
P.C.R. 1"). Pornind de la teza că socialismul îl
construim cu poporul și pentru popor, trebuie să
realizăm educația politică revoluționară și cultu-
rală generală cu poporul și pentru popor !
Dispunem de o puternică bază materială pen-
tru întreaga activitate politico-educativă și cul-
turală. Teatrele, casele de cultură și cluburile,
căminele culturale asigură condiții minunate
pentru o intensă activitate cultural-educativâ.
Dispunem de zeci de mii de activiști culturali
și propagandiști care acționează în toate dome-
niile. Zecile de mii de formații cultural-artistice,
care cuprind sute și sute de mii de oameni, în-
deosebi tineretul, dau activității politico-educative
forța uriașă a participării maselor, a poporului
la formarea culturii și educației revoluționare.
O expresie a acestei uriașe activități o reprezintă
„Cintarea României1*, care s-a transformat, în cei
peste 15 ani de activitate, într-o adevărată forță
de creație a poporului în toate domeniile, a dez-
voltării unei culturi noi, în care poporul repre-
zintă factorul determinant.
Ne-a produs o deosebită impresie expoziția or-
ganizată cu prilejul acestui congres, în care sint
redate creațiile științifice, tehnice din toate do-
meniile, activitatea cultural-educativă, care con-
firmă pe deplin participarea largă a maselor
populare la creația întregii noastre națiuni. Do-
resc să felicit pe toți participanții la acest mare
festival creator, „Cintarea României1* ! (Aplauze
și urale puternice ; se scandează îndelung
„Ceaușescu și poporul!", „Ceaușescu, România —
stima noastră și mindria !“).
Stimați tovarăși.
Congresul al III-lea al educației politice și cul-
turii socialiste are loc la începutul celui de-al
8-lea cincinal, 1986—1990, cînd poporul nostru este
angajat cu toate forțele în îndeplinirea neabătută
a prevederilor planului cincinal, a programului
de dezvoltare economico-socială a patriei.
Obiectivul strategic al actualului cincinal este
dezvoltarea intensivă a industriei, agriculturii și
celorlalte sectoare de activitate, pe baza celor
înflorire a culturii socialiste
înaintat, de înflorire și înnobilare spirituală a
vieții întregului nostru popor.
Congresul își însușește, în unanimitate, te-
zele, ideile și orientările cuprinse în cuvînta-
rea tovarășului Nicolae Ceaușescu și adoptă
acest strălucit document drept program de
muncă și acțiune al întregii activități de edu-
cație socialistă a maselor, de ridicare a nive-
lului politic, ideologic și cultural al tuturor
membrilor societății, de creștere a contribuției
muncii politico-educative la dezvoltarea gene-
rală, economico-socială a țării, la înfăptuirea
Programului partidului de făurire a societății
socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a
României spre comunism.
mai noi cuceriri ale științei și tehnicii.
In acest cincinal, prin Înfăptuirea hotăririlor
Congresului ai XUI-lea al partidului, a Progra-
mului de făurire a societății socialiste multilate-
ral dezvoltate și de înaintare spre comunism, țara
noastră va trece ia un nou stadiu de dezvoltare
— cel de țară socialistă mediu dezvoltată.
In primul an al cincinalului 1986—1990 și in
prima jumătate a anului 1987 s-au obținut o
serie de rezultate importante in toate domeniile
ae activitate. Cu toate acestea, avem o răminere
serioasă in urmă, in prima jumătate a acestui
an. De aceea, este necesar să facem totul pen-
tru realizarea în cele mai bune condiții a planu-
lui pe acest an, punind astfel o bază trainică rea-
lizării Întregului plan cincinal.
In acest sens, și activitatea politico-educativă
și culturală trebuie să pună în centrul preocu-
părilor sale realizarea în toate unitățile a pla-
nurilor de dezvoltare economico-socială.
Activitatea politico-educativă și culturală trebuie
să asigure generalizarea experienței bune, să
combată stările de lucruri negative, înapoiate,
corupția, furtul, lenevia, inerția, birocratismul,
tot ceea ce este străin principiilor de etică și
echitate socialistă. Ea trebuie să contribuie la
crearea și dezvoltarea conștiinței revoluționare și
a spiritului revoluționar de muncă, la promova-
rea noului în toate domeniile, la perfecționarea
conducerii și planificării, la creșterea răspunderii
activiștilor și cadrelor din toate domeniile de
activitate, la întărirea legăturilor cu poporul. Este
necesar ca fiecare activist din orice domeniu de
activitate să-și desfășoare munca în strinsă legă-
tură cu poporul, sub conducerea partidului, să
nu aibă odihnă si să acționeze cu toată fermita-
tea pentru îndeplinirea planurilor si programelor
de dezvoltare, a hotăririlor partidului, a legilor
țării, să servească în orice împrejurări partidul
și poporul ! (Aplauze și uralc puternice ; se scan-
dează îndelung „Vom munci și vom lupta, patria
vom înălța !“).
Pentru a putea răspunde încrederii partidului
și poporului, cadrele de partid și de stat din toa-
te sectoarele economico-sociale trebuie să-și ridice
continuu nivelul ideologic, politic și cultural, să-și
perfecționeze stilul și metodele de muncă. Nu-
mai așa vor putea să acționeze, întotdeauna, ca
adevărați revoluționari, vor putea să-și îndepli-
nească misiunile și sarcinile încredințate în uni-
rea întregului popor în înfăptuirea hotăririlor
Congresului al XlII-lea, a Programului de fău-
rire a societății socialiste multilateral dezvoltate
și de înaintare spre comunism. (Aplauze puternice).
Stimați tovarăși,
înfăptuirea hotăririlor Congresului al XlII-lea,
a Programului partidului impune îmbunătățirea
generală și a activității de educație și cultură, de
formare a omului nou, cu o înaltă conștiință re-
voluționară.
în educarea generală a tinerei generații un rol
important il are familia, care trebuie să sădească,
din fragedă copilărie, în conștiința copiilor, a ti-
neretului, cele mai nobile idealuri de dreptate și
adevăr, de slujire a partidului, a poporului, sâ
cultive în conștiința lor dragostea față de muncă,
de adevăr. De altfel, poporul nostru spune că tre-
buie să se asigure tineretului „cei 7 ani de acasă".
Dar nu numai tineretului ! (Vii aplauze).
Dar, în același timp, un rol important revine
școlii, învățămîntului, care trebuie să asigure edu-
carea tineretului, care își petrece 12—15 ani în
școală — începînd cu grădinița și pînă la liceu
— iar apoi, o parte, și în institute de învățămînt
superior. Deci, școala, învățămîntul constituie unul
din factorii hotărîtori în educația și formarea con-
științei revoluționare a tineretului, în dezvoltarea
spiritului patriotic, a dragostei de muncă, de ade-
văr, de dreptate, a hotărîrii de a acționa în toate
împrejurările ca revoluționari, de a servi întot-
deauna cauza socialismului, a patriei, a progre-
sului economic și social. (Aplauze puternice).
Cadrele didactice din întregul învățămînt au
cea mai nobilă misiune, dar și cea mai mare
răspundere în educarea și formarea copiilor, a
tineretului pentru muncă și viață.
Să întărim legătura școlii cu familia, să asi-
gurăm conducerea de către partid a întregii ac-
tivități de formare și educare a tineretului — vi-
itorul patriei noastre! (Aplauze puternice ; se
scandează îndelung „Ceaușescu — tinerii!“,
„Ceaușescu și poporul !“).
în întreaga activitate cultural-educativă un roi
important îl au literatura, muzica, artele plastice,
teatrul, cinematografia. Toate aceste sectoare im-
portante ale activității cultural-educative trebuie
să aducă o contribuție tot mai importantă la
realizarea unei culturi revoluționare, înaintate.
Literatura trebuie să realizeze opere care să re-
dea, cît mai variat ca stil și formă, marile rea-
lizări obținute, să înfățișeze epopeea transformă-
rii revoluționare a patriei, să oglindească lupta
revoluționarilor comuniști și democrați în anii
ilegalității, lupta întregului nostru popor pentru
edificarea noii societăți — opere care să stea
la baza educației patriotice, revoluționare a tine-
retului patriei noastre. Avem nevoie de noi opere
de muzică revoluționară și patriotică, de noi o-
pere de artă plastică, opere care să redea acti-
vitatea uriașă desfășurată pe întreg cuprinsul
patriei noastre, așa cum avem nevoie de piese
de teatru, de filme cu un conținut mai angajant,
care să reflecte eroii noi ai patriei, eroii uria-
șelor transformări revoluționare și ai realizărilor
din țara noastră ! Avem nevoie de piese și filme
în care eroii să nu reprezinte pe acei oameni,
puțini la număr, care încearcă să se sustragă
răspunderii față de colectivul din care fac parte
sau încalcă morala și normele sociale. Nu ase-
menea oameni sînt eroii patriei noastre! Nu a-
ceștia trebuie să-și găsească loc în piese și fil-
me — ca, de altfel, în nici un domeniu al crea-
ției — ci acei eroi, mii, zeci și sute de mii, care
fac totul pentru a asigura înălțarea patriei pe
noi culmi de progres și civilizație! Aceștia sînt,
de fapt, și participanții activi la creația cultu-
ral-artistică de masă, aceștia sînt adevărații fău-
ritori ai României socialiste, deci șl ai culturii
socialiste! (Aplauze puternice, prelungite).
Oamenii de artă, de cultură, din toate dome-
niile, trebuie să se angajeze ferm și să creeze cu
poporul și pentru popor, să se inspire din izvo-
rul viu, veșnic al națiunii noastre, din creația
și din felul de a fi al poporului nostru ! Nu-
mai o asemenea cultură, o asemenea activitate
literar-artistică, de toate genurile, inspirată din
munca și viața poporului va avea, într-adevăr,
o contribuție uriașă la întreaga operă de trans-
formare a societății, de formare a omului nou,
cu un înalt spirit revoluționar, constructor con-
știent al socialismului și comunismului în Româ-
nia ! (Aplauze și urale puternice ; se scandează
îndelung „Ceaușescu și poporul !“).
Avem multe realizări bune în domeniul crea-
ției artistice din toate domeniile. Partidul, între-
gul popor dau o înaltă apreciere tuturor acestor
realizări valoroase ; dar în noua etapă a revolu-
ției socialiste apar cerințe noi. De aceea, doresc
ca de la această înaltă tribună a Congresului e-
ducației politice și culturii socialiste să adresez
tuturor creatorilor din toate domeniile chemarea
de a acționa și ei în spirit revoluționar, în spi-
ritul uriașelor transformări care au loc, de a lu-
cra și crea împreună cu poporul, pentru popor,
pentru socialism, de a sluji necontenit partidul,
cauza socialismului, libertatea și independența
țării !(Aplauze puternice, îndelungate ; se scan-
dează „Ceaușescu — P.C.R. !", „Ceausescu și
p«porul !“).
Un rol important il au radioul și televiziunea.
In tot ceea ce ele redau, prin mijloacele lor spe-
cifice — și mă refer îndeosebi la televiziune —
trebuie să reflecte mai bine activitatea uriașă
desfășurată de întregul popor în diferite domenii,
marile realizări și transformări ce au loc în pa-
tria noastră. Radioul și televiziunea trebuie să
redea — prin conferințe, prin filme, piese, cîn-
tece și alte forme specifice — tot ceea ce este
mai avansat, să contribuie la generalizarea și
extinderea noului și la înlăturarea stărilor de
lucruri negative, să acționeze în așa fel îneît să
aibă o contribuție tot mai importantă la întreaga
activitate politico-educativă și culturală.
De asemenea, presa, inclusiv presa literară, tre-
buie să redea într-o formă mai vie munca și ac-
tivitatea creatoare a poporului nostru, să com-
bată cu hotărîre stările de lucruri negative, con-
cepțiile și atitudinile înapoiate față de muncă,
de viață, de morală, să promoveze noul în toate
domeniile, să generalizeze rezultatele cele mai
bune, să asigure unirea tuturor forțelor întregii
națiuni într-o direcție unică, a înfăptuirii progra-
melor de dezvoltare economico-socială a patriei.
Toate organizațiile de masă și obștești au o
mare răspundere în asigurarea desfășurării unei
largi activități politico-educative și culturale. Aș
sublinia, în acest cadru, marea răspundere și rolul
important pe care îl au sindicatele, organizațiile
Uniunii Tineretului Comunist și, de asemenea,
Frontul Democrației și Unității Socialiste, ca or-
ganism politic al întregii noastre națiuni.
Trebuie să facem astfel incit fiecare casă de
cultură, fiecare club, fiecare cămin cultural, fie-
care teatru și așezămînt de cultură să devină un
puternic centru al activității politico-educative,
de formare a omului nou, cu o înaltă conștiință
revoluționară !
In toate unitățile economico-sociale trebuie sâ
să dezvolte șl mai puternic activitatea cultural-
artistică și politico-educativă. Să facem ca fie-
care unitate economico-socială să devină un pu-
ternic centru, o cetate a producției, dar și o ce-
tate a educației și culturii, o cetate a luptăto-
rilor revoluționari pentru construcția socialismu-
lui și comunismului ! (Aplauze puternice, prelun-
gite)'
Este necesar ca toate comitetele de cultură și
educație socialistă, inclusiv Consiliul Culturii și
Educației Socialiste să-și perfecționeze continuu
activitatea, să asigure coordonarea și desfășura-
rea în cele mai bune condiții a muncii cultural-
educative în toate sectoarele.
în conformitate cu rolul politic conducător al
partidului se impune ca toate organele și orga- r
nizațiile de partid să acorde o atenție mai mare
activității politico-educative, culturale, asigurînd
ridicarea continuă a conștiinței socialiste, revo-
luționare, formarea omului nou, care să acțio-
neze în toate împrejurările, în noua sa calitate
de proprietar, de producător, de stăpîn a tot ce-
ea ce se înfăptuiește în România, să participe
activ la conducerea tuturor sectoarelor vieții e-
conomice și sociale, a activității generale a țării.
Imbinînd în mod armonios munca pentru re-
alizarea planului cu activitatea politico-educativă,
trebuie să facem astfel îneît fiecare unitate, fie-
care județ, fiecare localitate să se ridice la ni-
velul înaltelor răspunderi și al rolului care îi I
revine în cadrul democrației muncitorești revolu-
ționare ! Să asigurăm întărirea continuă a unită-
ții întregii noastre națiuni, în cadrul Frontului
Democrației și Unității Socialiste, sub conducerea
Partidului Comunist Român ! (Vii și puternice
aplauze).
Să facem totul pentru ca și activitatea politico-
educativă și culturală să-și îndeplinească rolul tot
mai important pe care îl are în întreaga acti-
vitate de înfăptuire a Programului partidului, în
ridicarea României pe noi culmi de progres și ci-
vilizație, în întărirea continuă a forței mate-
riale și spirituale a României, a independenței și
suveranității patriei noastre socialiste ! (Urale și
aplauze puternice ; se scandează îndelung
„Ceaușescu, România — stima noastră și mindria!").
Stimați tovarăși,
Pornind de la obiectivele și orientările politi-
cii internaționale a partidului și statului nostru,
activitatea politico-educativă și culturală trebuie
să educe oamenii muncii, îndeosebi tineretul patriei
noastre, în spiritul prieteniei și colaborării, al soli-
darității cu țările socialiste, cu mișcările de elibe-
rare națională, cu forțele realiste, progresiste de
pretutindeni, cu toate popoarele care se pronun-
ță pentru dezarmare, pentru pace, pentru conlu-
crare în realizarea unei lumi mai drepte și mai
bune pe planeta noastră.
Educarea oamenilor muncii, a tineretului în
spiritul păcii trebuie să constituie una din tră-
săturile generale ale activității politico-educative
de formare a omului nou, cu o înaltă conștiință
revoluționară și patriotică.
Cultura, arta, toate mijloacele de informare
în masă trebuie să promoveze activ principiile
politicii externe a partidului și statului nostru
privind colaborarea cu toate statele lumii, fără
deosebire de orînduire socială.
în întreaga activitate politico-educativă, cultu-
rală trebuie să se sublinieze cu putere justețea
principiilor politicii externe a României socia- l
liste, bazată pe egalitatea în drepturi, respectul
independenței și suveranității naționale, neames-
tecul în treburile interne și avantajul reciproc.
Este necesar să avem permanent în vedere
că înfăptuirea programelor și planurilor de dez-
voltare ale poporului nostru, ca de altfel ale
tuturor popoarelor lumii nu se pot realiza decit
în condiții de pace și colaborare internațională.
In acest cadru trebuie subliniat că și realizarea
unei culturi înaintate, puse în slujba omului,
a poporului, se poate realiza și dezvolta numai
în condiții de pace și o largă colaborare inter-
națională.
Convorbiri literare - 2
Omenirea se află într-o epocă de profunde
transformări, care impun un nou mod de gîn-
dire și de soluționare a problemelor complexe
ale războiului și păcii, ale dezvoltării economi-
eo-sociale. Frontul ideologic, politic și al culturii
trebuie să aibă un rol activ în înțelegerea no-
ilor realități și în elaborarea concluziilor pentru
activitatea viitoare.
Situația internațională continuă să fie deose-
bit de complexă și gravă. Continuă cursa înar-
mărilor, acumularea de noi și noi arme nucleare,
chimice și a altor arme de distrugere in masă.
Se mențin, și chiar s-au agravat, o serie de
conflicte și tensiuni în diferite zone ale plane-
tei noastre. Asistăm la agravarea crizei econo-
mice mondiale, îndeosebi a situației economice
a țărilor in curs de dezvoltare. Continuă poli-
tica de forță, de amenințare cu forța, de ames-
tec brutal in treburile interne ale altor state.
Se mențin și se dezvoltă o serie de contradicții
între diferite state și grupări de state, iar in
ultima vreme asistăm la amplificarea contradic-
țiilor dintre țările bogate și sărace, care devine
cea mai puternică contradicție a epocii noastre.
In general, se poate spune că se dezvoltă puternic
o nouă criză socială, morală și politică ce pune
cu putere la ordinea zilei necesitatea unei a-
bordări noi a problemelor sociale, politice, a re-
alizării unor relații noi, democratice.
Faptele, realitatea demonstrează că pe plan
mondial există încă puternice cercuri reacțio-
■are, imperialiste, care se orientează spre politica
de forță, de dominație, stimulînd cursa înarmă-
rilor și politica de confruntare și război.
In același timp, s-au dezvoltat și se afirmă cu
tot mai multă putere forțele antiimperialiste. rea-
liste, care doresc dezarmarea, pacea, noi relații
internaționale, bazate pe egalitate și respect re-
ciproc.. Aceste forțe — în continuă ascensiune —
pot să determine, acționînd unite, schimbarea
cursului evenimentelor internaționale, victoria po-
liticii de pace și colaborare.
Trebuie să spunem însă că in raportul de for-
țe dintre cele două tendințe diametral opuse din
viața internațională s-a realizat un anumit e-
chilibru — șl trebuie sâ pornim de la aceasta !
Aceasta impune o întărire a solidarității și lup-
tei forțelor care se pronunță pentru o politică
nouă, pentru dezarmare și pace, pentru a schim-
ba cursul evenimentelor, pentru a bara calea
spre o catastrofă nucleară, pentru a asigura pa-
cea în lume ! Existența armelor nucleare, a al-
tor arme de distrugere în masă pune cu tărie
necesitatea unei abordări noi a problemelor răz-
boiului și păcii. De altfel, ne aflăm într-o ase-
menea situație cînd un nou război mondial —
în care s-ar folosi inevitabil armele nucleare —
este de neconceput, pentru că el ar însemna
distrugerea întregii omeniri, a înseși condițiilor
existenței vieții pe Pămînt.
în noul mod de gîndire trebuie să se plece de
la faptul că armele nucleare, în mîinile oricui
s-ar afla, nu pot asigura pacea, ci sînt arme ale
distrugerii civilizației, a vieții. Deci, problema
fundamentală a epocii contemporane o consti-
tuie oprirea cursei înarmărilor, în primul rind
a celor nucleare, trecerea la măsuri de dezar-
mare, apărarea dreptului suprem al oamenilor
la existență, la viață, la libertate și independen-
ță, la pace. (Aplauze și urale puternice ; se scan-
dează îndelung „Ceaușescu — pace !“).
România se pronunță ferm pentru dezvoltarea
largă a colaborării între toate statele din Bal-
cani, pentru transformarea acestei regiuni într-o
zonă a păcii și bunei vecinătăți, fără arme nu-
cleare și chimice, fără baze militare străfne.
In acest sens, doresc să menționez propunerile
României și Greciei de a organiza o întîlnire.
Ia nivel înalt, între șefii de state și guverne din
țările balcanice, la București, in cadrul căreia
să se discute problemele dezvoltării colaborării
și întăririi prieteniei dintre țările noastre.
Susținem, de asemenea, realizarea unor zone
fără arme nucleare în nordul și centrul Euro-
pei, a altor măsuri de dezarmare și conlucrare
pe continentul european și în alte regiuni ale
lumii.
Trebuie să spunem deschis că arta și cultura,
umanismul sînt incompatibile cu politica de în-
cordare și război. Cultura, arta nu se pot dez.
volta decît în condiții de colaborare, de pace!
Avînd în vedere situația internațională gravă,
care afectează profund toate popoarele, dar mai
cu seamă țările în curs de dezvoltare, ca ur-
mare a crizei economice, a politicii financiar-
monetare inechitabile și a măsurilor protecțio-
niste adoptate de țările dezvoltate, ne pronunțăm
pentru soluționarea globală a acestor probleme,
pentru lichidarea subdezvoltării și instaurarea
noii ordini economice mondiale, bazată pe de-
plina egalitate și echitate în relațiile dintre state,
i
Mai mult ca oricînd este necesar să se in-
tensifice lupta forțelor realiste și progresiste, a
tuturor popoarelor, împotriva înarmărilor, pen-
tru eliminarea armelor nucleare, a războiului în-
suși din viața omenirii, pentru apărarea drep-
tului fundamental al națiunilor, al oamenilor la
existență, la independență și pace. (Aplauze și
urale puternice ; sc scandează îndelung „Ceaușescu, |
România — pacea și prietenia !“).
i
Stimați tovarăși,
I
Pornind de la obiectivele strategice stabilite
de Congresul al XlII-lea, de la Programul ideo-
logic al partidului, activitatea politico-educativă,
cultural-artistică, de creație, din toate domeniile,
trebuie să dezvolte larg spiritul revoluționar al
oamenilor muncii, al tineretului, în vederea în-
făptuirii neabătute a obiectivelor dezvoltării pa-
triei noastre și ridicării ei pe noi culmi de pro-
gres și civilizație.
In realizarea acestor obiective dispunem de tot
ce este necesar — și, mai cu seamă, dispunem
de forțe puternice în marele front al educației,
artei, culturii, al creației.
Congresul trebuie să dea o orientare clară și
să dinamizeze activitatea din aceste importante
domenii de activitate, să determine realizarea
unui spirit nou, revoluționar în munca și viața
tuturor lucrătorilor din marele front al edu-
cației șl culturii.
Să facem astfel încit toți lucrătorii din aceste
sectoare de activitate să acționeze ca adevărați
militanți revoluționari, devotați partidului și po-
porului, cauzei socialismului, să contribuie, prin
întreaga lor activitate, la dezvoltarea conștiinței
revoluționare, la formarea omului nou — con-
structor conștient al noii orînduiri sociale !
într-o strînsă unitate cu toți oamenii muncii,
cu întregul popor, sub conducerea partidului,
marele front al educației, creației și culturii să
asigure ca știința, învățămîntul, activitatea politi-
co-educativă și culturală să devină o puternică
forță care să lumineze calea în mersul ferm
înainte al patriei pe culmile tot mai înalte ale
civilizației comuniste! (Aplauze și urale puter-
nice; se scandează îndelung „Ceaușescu — P.C.R.!“
„Vom munci și vom lupta, țara o vom înălța!“).
Cuvîntarea tovarășei
ELENA CEAUȘESCU
Tovarăși,
în spiritul și pe baza orientărilor cuprinse în
cuvintarea secretarului general al partidului, con-
gresul nostru a adoptat un program cuprinză-
tor de acțiune pentru toate domeniile activității
politico-educative și culturale. Trebuie să tre-
cem cu toată hotărîrea la realizarea in viață a
acestui program ! Să facem astfel incit activita-
tea politico-educativă să aibă un rol tot mai
important in Înfăptuirea planului și a progra-
melor de dezvoltare economico-socială a țării,
a hotăririlor Congresului al XlII-lea. a Progra-
mului partidului de făurire a societății socia-
liste multilateral dezvoltate și înaintare a Româ-
niei spre comunism ! (Aplauze și urale puternice;
se scandează „Ceaușescu, eroism — România, co-
munism").
In centrul întregii activități politico-educative
trebuie să stea realizarea obiectivului privind
trecerea României la un stad>u nou de dezvol-
tare. creșterea intensivă a producției, noua re-
voluție tehnico-științifică și noua revoluție a
grară. realizarea unei profunde revoluții in în-
suși modul de a gindi și acționa al poporului
nostru.
Orientarea fundamentală, de bază a activității
politico-educative trebuie să o constituie edu-
carea pentru muncă, pentru participarea activa,
conștientă și responsabilă la îndeplinirea sarci-
nilor de producție, a planurilor și programelor
de dezvoltare economico-so ială. de ridicare, pe
această bază, a nivelului de trai al intregulu,
popor.
Eficiența muncii politico-educative nu poate fi
judecată și apreciată in afara rezultatelor con-
crete obținute in producția materială și spiritu-
ală. Xu poate fi vorba de eficiență in domeniul
muncii politico-educative atunci cind. in produc-
ție. persistă neajunsuri, se înregistrează rămi-
neri in urmă in realizarea planului, se risipesc
materia primă și materialele, se fac lucruri de
slabă calitate !
Activitatea politico-educativă trebuie să ducă la
creșterea nivelului de conștiință și responsabili-
tate al fiecărui om al muncii, al fiecărui colec-
tiv. in vederea obținerii unor rezultate tot mai
bune in tehnică. în producție, in asigurarea unei
cit mai bune gospodăriri a avuției obștești, la
întărirea proprietății socialiste — baza progresu-
lui multilateral al societății noastre.
Să avem permanent in vedere că nivelul con-
științei revoluționare este strins legat de ridi-
carea gradului de pregătire profesională, tehnică
și culturală — și să acționăm ca întreaga acti-
vitate politico-educativă să asigure lărgirea ori-
zontului de cunoștințe politice, tehnice și al-
turale al fiecărui om al muncii, al întregului
popor.
Trebuie să dezvoltăm spiritul de inițiativă și
răspundere in înfăptuirea exemplară a prevede-
rilor planului pe acest an și pe întregul cincinal,
în realizarea importantelor cerințe pe care ac-
tuala etapă le pune în domeniul creșterii pro-
ductivității muncii și reducerii consumurilor ma-
teriale, al ridicării calității și nivelului tehnic al
produselor, al aplicării noului mecanism econo-
mico-fin^nciar. a principiilor autoconducerii și
autogestiunii, al creșterii eficienței economice —
calea sigură pentru sporirea venitului național
și ridicarea nivelului de trai al poporului. (Vii
aplauze).
Un obiectiv permanent al muncii politico-edu-
cative trebuie să-1 constituie întărirea ordinii,
discipliniei în toate domeniile, eliminarea ori-
căror manifestări de încălcare a legilor și nor-
melor statului nostru socialist, a oricăror tendin-
țe de a trăi fără muncă, a actelor de indisciplină
și lipsă de răspundere în gospodărirea avutului
obștesc, a mentalităților și atitudinilor înapoiate,
retrograde față de muncă și societate.
Activitatea politico-educativă trebuie să asigure
însușirea de către toți oamenii muncii a unei
concepții superioare despre drepturile și îndato-
ririle ce le revin în societate, a normelor și
principiilor eticii și echității socialiste, ale uma-
nismului socialist.
Să facem astfel îneît munca educativă să aibă
un rol tot mai important în dezvoltarea conștiin-
ței socialiste. în formarea de convingeri și tră-
sături morale. înaintate, a unei atitudini noi, res-
ponsabile față de muncă și de societate, față de
interesele dezvoltării României, de ridicare a ei
pe noi culmi de progres și civilizație ! (Aplauze
și urale puternice; se scandează îndelung
„Ceaușescu — P.C.R. „Ceaușescu sâ trăiască,
România să-nflorească !“).
----------------------- APELUL -----------------------------
Congresului al lll-lea al educației politice și culturii socialiste din România pentru dezarmare
nucleară și generală, pentru pace
Participanții la cel de-af lll-lea Congres al
educației politice și culturii socialiste, dezbătînd
problemele generale ale dezvoltării pașnice a
României, ale formării omului nou, înaintat al
societății noastre socialiste, conștient de marile
răspunderi ce-i revin ir. epoca noastră, și-au ex-
primat, și cu acest prilej, profunda îngrijorare
față de evoluția deosebit de gravă și complexă
a situației internaționale, de pericolele tot mai
mari pe care înarmările, mdeoseoi înarmările
nucleare, le creează la adresa păcii și civilizației
întregii omeniri, a dreptului fundamental al tutu-
ror oamenilor la viață, la existență liberă și
demnă.
Congresul, larg și reprezentativ forum al de-
mocrației noastre muncitorești revoluționare, sus-
ținînd întru totul inițiativele de amplu răsunet
internațional ale ilustrului conducător al națiunii
noastre, tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar ge-
neral al Partidului Comunist Român, președintele
Republicii Socialiste România, dînd expresie vo-
inței ferme de pace a întregului popor, adresea-
ză oamenilor de cultură, artă și știință, creato-
rilor de valori spirituale din Europa și din în-
treaga lume, tuturor oamenilor politici, popoa-
relor de pretutindeni chemarea de a ne uni efor-
turile și de a acționa cu toată responsabilitatea
— acum, pînă nu este prea tîrziu — pentru oprirea
cursei înarmărilor și trecerea la măsuri concrete
de dezarmare, în primul rînd de dezarmare nu-
cleară, pentru eliminarea primejdiei unui război
nimicitor.
Cu sentimentul marii răspunderi ce ne revine
prin însăși misiunea noastră socială, noi, oame-
— extrase —
La baza întregii activități politico-educative
trebuie să situăm permanent concepția revolu-
ționară, materialist-dialectică despre lume și
viață a partidului nostru, principiile socialismului
științific. Numai astfel vom putea contribui la
înarmarea oamenilor muncii cu înțelegerea clară
a fenomenelor din natură și societate, vom asi-
gura ca întregul popor să acționeze cu toate for-
țele și în mod conștient pentru a-și făuri viito-
rul liber, demn și fericit, viitorul socialist și co-
munist ! (Aplauze puternice, îndelungate).
Un rol hotărîtor în dezvoltarea și răspindirea
științei și culturii, in pregătirea tineretului pen-
tru muncă și viață, in formarea omului nou și
dezvoltarea conștiinței socialiste, revoluționare 11
au școala, învățămîntul nostru de toate gradele.
Este, de aceea, o îndatorire de inaltă răspundere
a cadrelor didactice din întregul invățămint de
a asigura pregătirea temeinică a tinerei genera-
ții, formarea de cadre de muncitori, tehnicieni,
specialiști cu un orizont larg de cunoștințe ști-
ințifice, tehnice și culturale, cu o concepție Îna-
intată despre lume și viață, pătrunse de un pu-
ternic spirit revoluționar, profund devotate cau-
zei socialismului și comunismului.
In condițiile revoluției tehnico-științifice mo-
derne cresc putennic rolul si contribuția științei
in întreaga dezvoltare a societății noastre. Este
necesar, de aceea, să asigurăm răspindirea largă
a cunoștințelor științifice in rindurile oamenilor
muncii, cunoașterea și însușirea celor mai noi
cuceriri ale științei și tehnicii contemporane, ale
cunoașterii universale.
Întreaga activitate politico-ideologică și cultu-
rală trebuie să aducă o contribuție deosebită la
educarea în spiritul patriotismului socialist, re-
voluționar. al dragostei față de patrie, partid și
popor, față de națiunea noastră socialistă. Să
așezăm la baza acestei activități atit cunoașterea
temeinică a înfăptuirilor istorice și a marilor
transformări revoluționare, care au schimbat via-
ța întregii țări in anii construcției socialiste, cît
și cunoașterea aprofundată a istoriei naționale, a
eroismului înaintașilor care au luptat și au în-
fruntat primejdiile pentru a apăra și păstra ființa
națională a poporului român, dreptul său la o
viață liberă, independentă! [Aplauze și urale în-
delungate ; se scandează „Ceaușescu și poporul,
România, viitorui !").
Tovarăși,
O puternică manifestare a culturii noastre so-
cialiste. a caracterului său de masă, profund de-
mocratic o constituie Festivalul național „Cintarea
României”, care reprezintă cel mai larg cadru
de participare a maselor populare la viața și la
creația cultural-artistică. la dezvoltarea și afir-
marea tot mai puternică a geniului creator al
poporului român, a tuturor talentelor cultural-
artistice și tehnico-științifice din rindurile mun-
citorilor. țăranilor si intelectualilor, ale întregu-
lui nostru popor. Folosind experiența acumulată
pină acum, să acționăm pentru dezvoltarea și
diversificarea continuă a formelor de manifes-
tare a festivalului ! Să asigurăm participarea ac-
tivă a oamenilor muncii din toate unitățile eco-
nomico-sociale, din toate orașele și comunele la
activitatea de creație tehnică și cultural-artistică
din cadrul festivalului, contribuind direct. pe
această cale, la ridicarea nivelului cultural. la
formarea omului nou. la făurirea civilizației și
culturii socialiste în România !
O răspundere deosebită în dezvoltarea și afir-
marea culturii noastre socialiste, a creației cul-
tural-artistice revine uniunilor de creatori. Li-
teratura, muzica, artele plastice, teatrul, cinema-
tografia. creația artistică, în general, au misiu-
nea și îndatorirea de a crea și îmbogăți patri-
moniul național cu noi opere valoroase, pătrunse
de umanism revoluționar, de profundă încredere
în marile noastre idealuri comuniste, care să
servească dezvoltării conștiinței socialiste, edu-
cării omului nou, să redea, în forme originale
cît mai variate, preocupările și aspirațiile poporu->
lui, lupta și munca sa pentru construirea so-
cialismului și comunismului. (Aplauze puternice,
îndelungate).
De asemenea, presa, radioul, televiziunea, toate
mijloacele de informare în masă trebuie să-și per-
fecționeze continuu activitatea, să redea — prin
mijloacele specifice de care dispun — activitatea
uriașă desfășurată de întregul popor, marile re-
alizări și transformări revoluționare ce au loc
în patria noastră, să unească și să mobilizeze
nii de cultură, artă și știință, să ne punem în-
treaga noastră putere de creație în slujba apă-
rării omenirii de amenințarea unui război nu-
clear distrugător, să milităm, cu mijloacele noas-
tre specifice, pentru dezarmare nucleară și con-
vențională, pentru triumful rațiunii și păcii.
Conștienți de pericolul grav pe care-1 reprezintă
pentru omenire continuarea cursei înarmărilor,
producerea și experimentarea de noi tipuri de
arme nucleare, de alte mijloace de distrugere
în masă, să facem totul pentru ca să se ajungă
cît mai curînd la un acord între Uniunea Sovie-
tică si Statele Unite ale Americii privind elimi-
narea rachetelor cu rază medie de acțiune de
pe continentul european, ca un prim pas spre
realizarea de noi înțelegeri care să ducă la eli-
minarea și lichidarea totală a armelor nucleare din
Europa și din lume.
Ca oameni de cultură, artă și știință, care cu-
nosc si înțeleg cel mai bine puterea distructivă
a atomului, să ne opunem cu toată hotărîrea poli-
ticii absurde, lipsite de sens, prin care o bună
parte din strălucitele creații ale minții umane,
ale revoluției tehnico-științifice contemporane sînt
deturnate de la rosturile lor firești, fiind folo-
site împotriva progresului și civilizației, a vieții
pe Pămînt.
In epoca celui mai mare avînt al gîndirii ști-
ințifice, a unor descoperiri cu adînci implicații
în toate laturile existenței umane, avem răspun-
derea deosebită de a determina folosirea numai
și numai în scopuri pașnice a energiei nucleare
și a substanțelor chimice, punerea acestora exclu-
larg energiile creatoare ale întregului popor în
opera de construire a societății noi, socialiste.
întreaga activitate politico-educativă și culturală
trebuie să se desfășoare sub conducerea nemijlo-
cită a partidului, a organelor și organizațiilor
sale. Comitetele județene, municipale, orășenești
si comunale au datoria să asigure îndrumarea și
orientarea întregii activități politico-educative șj
culturale, astfel încit aceasta să aducă o con-
tribuție hotăritoare la ridicarea nivelului de pre-
gătire politică, ideologică și tehnico-profesională
a oamenilor muncii, la dezvoltarea spiritului re-
voluționar și a responsabilității în muncă și in
viață, la realizarea unei adevărate revoluții în
gindirea și acțiunea fiecărui om al muncii, a
întregului popor. (Vii și îndelungate aplauze).
Tovarăși,
Acționînd pentru dezvoltarea economico-socială
a țării, pentru progresul necontenit al științei,
învățămîntului și culturii, partidul și statul nos-
tru acordă, totodată, o atenție deosebită evolu-
ției vieții mondiale, participă activ la eforturile
pentru promovarea fermă a politicii de pace și
colaborare internațională.
In actualele împrejurări internaționale nu exis—
ta problemă mai importantă decît aceea de a
se face totul pantru oprirea cursei înarmărilor
si trecerea la dezarmare, pentru apărarea păcii și
vieții popoarelor! (Urale și aplauze puternice,
îndelungate; se scandează „Ceaușescu — pace!",
„Dezarmare — pace !“).
Este mai necesar ca oricind ca toate popoare-
le, forțele înaintate de pretutindeni — în rîndu-
rile cărora oamenii de știință, cultură și artă
reprezintă un detașament important al luptei pen-
tru pace și progres — să-și unească eforturile
și să conlucreze tot mai strins in vederea pre-
ir.timpinărîi războiului, a unei catastrofe nude
are, pentru a asigura triumful politicii de pace
și colaborare.
Congresul nostru a dat expresie angajamen-
tului ferm al tuturor oamenilor de cultură și
artă din țara noastră de a acționa cu hotărîre,
împreună cu întregul popor, pentru înfăptuirea
neabătută a politicii partidului și statului nos-
tru de pace și colaborare, de dezarmare, pen-
tru a face tot mai puternic auzit glasul de pace
al României, voința și hotărîrea poporului ro-
mân de a lupta cu cea mai mare fermitate pen-
tru apărarea dreptului fundamental al oameni-
lor — la viață, la pace, la dezvoltare liberă și
demnă ! (Vii și îndelungate aplauze).
De la tribuna acestui înalt forum al educa-
ției și culturii socialiste, să adresăm tuturor oa-
menilor de cultură, știință și artă din Europa
și din întreaga lume chemarea de a ne uni for-
țele și a lupta activ pentru dezarmare, pentru
pace și colaborare, pentru apărarea minunatelor
cuceriri ale cunoașterii și civilizației umane, de
a face ca ele să servească întotdeauna progresu-
lui șj bunăstării popoarelor, libertății și indepen-
denței tuturor națiunilor lumii ! (Aplauze și urale
puternice; se scandează îndelung „Ceaușescu,
România — pacea și prietenia !“).
In încheiere, doresc să exprim convingerea că
lucrările congresului, documentele pe care le-am
adoptat se vor înscrie ca un moment de seamă
în întreaga activitate politico-educativă și cul-
turală.
Să întîmpinăm Conferința Națională a partidu-
lui și a 40-a aniversare a proclamării Republicii
cu realizări tot mai mari în îndeplinirea planului
pe acest an și pe întregul cincinal ! Să facem ca
activitatea politico-educativă și culturală să-și
aducă contribuția la obținerea unor realizări cît
mai însemnate în toate domeniile, la înfăptuirea
neabătută în viață a hotăririlor Congresului al
XHI-lea al partidului, la ridicarea patriei noas-
tre pe culmi tot mai înalte de civilizație și pro-
gres ! în noua etapă a revoluției socialiste, acti-
vitatea politico-educativă și culturală să devină
o puternică forță de unire a întregului popor în
lupta pentru victoria comunismului în România !
(Aplauze și urale puternice; se scandează înde-
lung „Vom munci și vom lupta, țara o vom
înălța I").
In numele conducerii de partid, vă adresez dum-
neavoastră, tuturor oamdnilor muncii din dome-
niul educației politice și culturii socialiste, în-
tregului nostru popor cele mai calde urări de noi
și tot mai mari succese în întreaga activitate !
(Aplauze și urale puternice; se scandează înde-
lung „Ceaușescu — P.C.R.!“, „Ceaușescu și po-
porul !“, „Ceaușescu — pace!“, „Ceaușescu,
România — stima noastră și mindria !“).
siv în folosul progresului și al prosperității tutu-
ror popoarelor.
Cultura, știința și arta nu pot înflori și nu se
pot dezvolta decît în condiții de pace și colabo-
rare. Nici un popor nu-și poate asigura progresul
și bunăstarea decît în condiții de pace și secu-
ritate deplină.
Reflectînd cu toată răspunderea la evoluția si-
tuației internaționale, la pericolul nuclear, che-
măm pe toți slujitorii artei, științei și culturii
ca, prin puterea de influențare a creației noastre,
să deschidem drum larg spre inimile oamenilor
și să-i facem să înțeleagă că acum, în epoca a-
tomică, toate popoarele sînt amenințate de distru-
gerea nucleară, că, în ciuda marii sale diversi-
tăți, umanitatea este una. Toți locuitorii planetei
au îndatorirea de a fi mereu pe baricadele luptei
pentru pace, pentru dezarmare, pentru elimina-
rea definitivă a războiului din viața omenirii.
Toți avem datoria de a veghea ca nicicînd glasul
tunurilor, al bombelor și rachetelor nucleare să
nu suprime munca făuritorilor de bunuri mate-
riale și spirituale, să nu reducă la tăcere vocea
creatorilor de frumos !
Să acționăm uniți, să punem mai presus de
orice interesele apărării păcii, ale vieții și civi-
lizației pe Pămînt! Să facem totul pentru ca
Europa — care a dat omenirii importante valori
ale civilizației umane, dar pe care se află astăzi
cele mai mari arsenale de arme nucleare și mijloa-
ce de distrugere în masă ultraperfecționate —
(continuare în pag. 4)
3 — Convorbiri literare
-------------aci ualii ai ea
Lucrările
Congresului
al IILlea al educației
politice și culturii
socialiste
(urmare din pag. 1)
tregii activități politico-ideologice și cultural-edu-
cative, corespunzător cerințelor actuale și de per-
spectivă stabilite de Congresul al XIII-lea al P.C.R.
si de Programul ideologic al partidului. S-a dat o
înaltă apreciere rolului esențial al secretarului ge-
neral al partidului în stabilirea, pe baze profund
științifice, a concepției de largă perspectivă, privind
edificarea societății socialiste multilateral dezvol-
tate și înaintare a țării spre comunism.
In același timp, au fost exprimate deosebita
stimă și prețuire față de tovarășa Elena Ceaușescu-
eminentă personalitate politică, om de știință de
largă recunoaștere internațională, pentru contri-
buția de mare însemnătate pe care o aduce la
transpunerea în viață a politicii partidului și sta-
tului, la dezvoltarea fără precedent a științei, în-
vățămîntului și- eulturii, factori de prim ordin ai
progresului neîntrerupt al patriei, la afirmarea
plenară a spiritualității românești, la punerea cu-
ceririlor geniului uman în slujba păcii și bună-
stării tuturor națiunilor.
Pornind de la obiectivele și sarcinile complexe
stabilite de Congresul al XIII-lea al PC.R., de la
orientările și sarcinile subliniate de secretarul ge-
neral al partidului, participanții la dezbateri au ana-
lizat cu exigență și răspundere activitatea desfășura-
tă relevînd experiența acumulată și realizările obți-
nute in sfera muncii politico-ideologice și cultu-
ral-educative. Totodată au fost prezentate acțiu-
nile întreprinse pentru perfecționarea în conti-
nuare a stilului și metodelor de muncă, pentru
intensificarea și diversificarea activității din acest
domeniu.
In numele tuturor celor care lucrează pe tă-
rîmul educației politice și culturii socialiste, vor-
bitorii au reafirmat hotărîrea fermă de a face
totul pentru înfăptuirea exemplară a sarcinilor
cuprinse în cuvîntarea secretarului general al
partidului, a prevederilor Programului ideologic,
imprimând un nou avînt întregii activități de for-
mare a conștiinței socialiste, patriotice și revolu-
ționare a oamenilor muncii, de îmbogățire conti-
nuă a valorilor materiale și spirituale ale poporu-
lui român, astfel ca munca politico-ideologică și
cultural-educativă să aducă o contribuție spo-
rită la istorica operă de edificare a socialismului
și comunismului pe pămîntul patriei.
Participanții au adoptat cuvîntarea tovarășu-
lui Nicolae Ceaușescu, secretar general al Parti-
dului Comunist Român, președintele Republicii
Socialiste România, rostită în deschiderea lucră-
rilor congresului, ca document programatic al în-
tregii activități politico-educative, de dezvoltare
a conștiinței revoluționare și formare a omului
nou, de înflorire a culturii socialiste.
In încheierea lucrărilor, în aplauzele asisten-
ței a luat cuvintul tovarășa Elena Ceaușescu,
membru al Comitetului Politic Executiv al C.C.
al P.C.R., prim viceprim-ministru al guvernului.
Pe baza propunerii tovarășei Elena Ceaușescu.
participanții au adoptat în unanimitate, Apelul
Congresului al III-lea al educației politice și cul-
turii socialiste din România pentru dezarmare
nucleară și generală, pentru pace.
In semn de adîncă prețuire, de profundă dra-
goste și recunoștință față de cel mai iubit fiu
al poporului, ilustrul conducător al partidului și
statului nostru, ctitor al României moderne, par-
ticipanții au adresat o telegramă tovarășului Nicolae
Ceaușescu, secretar general al partidului, pre-
ședintele Republicii Socialiste România, în care
este reafirmat angajamentul solemn de a nu pre-
cupeți nici un efort pentru transpunerea in viață
a hotărîrilor stabilite de Congres, pentru ridicarea
Ia un nivel superior,, a întregii munci poli-
tico-educative, pentru creșterea contribuției aces-
tui important sector de activitate la progresul ge-
neral al țării.
APELUL
Congresului al III-lea al educației
politice și culturii socialiste
din România pentru dezarmare
nucleară și generală, pentru pace
(urmare din pag. 3)
să devină un continent al deplinei securități, al
colaborării, înțelegerii și păcii, fără nici un fel
de rachete și arme nucleare !
Noi, participanții la cel de-al III-lea Congres
al educației politice și culturii socialiste, însușin-
du-ne pe deplin aprecierile de excepțională în-
semnătate teoretică și practică ale președintelui
Nicolae Ceaușescu cu privire la evoluțiile și ten-
dințele vieții internaționale, ne exprimăm, îm-
preună cu întregul nostru popor, deplina convin-
gere că națiunile lumii, forțele înaintate de pre-
tutindeni, — în rîndurile cărora oamenii de cul-
tură, știință șl artă reprezintă un puternic deta-
șament al luptei pentru pace și progres — dispun
de forța și capacitatea necesare pentru a curma
mersul evenimentelor spre încordare și război și
pentru a asigura generațiilor de astăzi și de mîine
o lume a păcii și înțelegerii, fără arme și răz-
boaie.
Acționînd într-o strînsă unitate cu toți creatorii
de bunuri materiale și spirituale, cu toți cei că-
rora le sînt scumpe pacea și viața, sîntem hqtă-
rîți să contribuim energic, pe măsura puterilor
noastre. Ia afirmarea politicii de dezarmare, co-
laborare și pace, la crearea unui climat interna-
țional de liniște, încredere și respect reciproc în-
tre oameni și națiuni !
Prin acțiunea noastră strîns unită, prin lupta
șl eforturile popoarelor noastre, să asigurăm tri-
umful politicii de dezarmare, de colaborare șl
încredere, să cucerim pacea — bunul cel mai de
preț al omenirii!
Jocul
cromatic al
elementelor
Cu o diversitate tematică ce adună medita-
țiile din volume mai vechi și cu o des-
chidere amplă de formule lirice, noul .vo-
lum de versuri al lui Aurel Răii, (Ritualuri,
Cartea Românească, 1987), confirmă un poet
deja maturizat în stil și expresie. Poeziile de
acum, fie că atestă un metaforic profesionist,
fie că ipostaziază un creator sobru, degajat
de tropi, concură reflexele parnasiene, accen-
tele postsimboliste,. într-un discurs liric auten-
tic. Probabil că însăși organizarea volumului,
venind de la sine, amalgamul de teme și mo-
tive, e în fond, un joc al poetului cu pro-
pria-i creație, o desfășurare liberă și degajată
a fluxului liric, un original „ritual" al în-
demînărilor poetice ale lui Aurel Rău. Liris-
mul în acest caz face legătură între o anu-
me stare poetică și eu! poetic, acesta din urmă,
răsfirat printre lucrurile și faptele existen-
ței, într-un joc spectral de măști reflexive.
Renunțarea la etichetă, la tendința peisa
gistă și intrarea în posesia unor nuclee liri
ce care aprofundează structura interioară a
temei, cu o mai bogată acuratețe stilistică, in
lirica de meditație asupra artei, e cartea de
vizită care recomandă pe Aurel Rău drept un
poet reflexiv. Nu este vorba însă de un pro
gram estetic conturat după o lungă activitate
artistică, ci de un fel de pariu al său cu
creația. De aceea, strecurate prin desișurile
tematice ale volumului, poeziile cu caracter
programatic, au alura unor experiențe invo
luntare de conturare a crezului artistic. Act
sacru de lucrătură veche asupra cuvîntului,
poezia e un rit care se derulează în virtutea
unei imaginații debordante. Deificarea supra-
eului care ordonează cuvintele după o logică
formală, („zeul Ritual"), corespunde unui act
profan prin care „cuvintele-mbătrînesc / dar
nu mor niciodată". Și-atunci, scrisul se naște
din larg, din imensitatea cerului, din întîm-
plare. Cotidianul banal, un real care ascunde
în spatele obișnuitului alte nebănuite semni-
ficații, intră în poezie drept o altă față a
imediatului, cu aceeași forță de persuasiune
ca și originalul. Rostul cuvîntului e acela de
a asigura valența cotingentului, părții din
real vitregită de privirea poetică. Scris cu
pană. Jocuri de apă, Zbor peste ocean, In ju-
rul focului, identifică un eu liric care, spri-
jinit pe instrumentele realului, reflectă într-o
oglindă divergentă, fața comună a lucrurilor,
după cum își schimbă unghiul de perspectivă.
Această îndrăzneață asumare a culpei de a
lua „anormalul" ca „normal" și invers, echi-
valează cu sentimentul întomnirii. Cuvintul
pare să se desprindă de emițător, el vine din
afară („Vine un cuvînt din pădurea verde" —
Petrecere). Gestul suprem al sedimentării sale
în alcătuirea poetică se dizolvă într-o „noapte
a orbului". Metafora se încheagă aievea, in-
dependent de condiția lirică a poetului, su-
combat de realul care se oferă abundent și
violent : „Cum să mă apropii de noaptea or-
bului ? / Cînd desprind cel dintîi cuvînt t
lumina-ncepe deodată în ochii minții / să vină
de prea departe ca din povestea / genezei. /
de peste ape — / iar imaginea izvorăște din
morfeme și din consoane / de parcă nu eu
exist, ci vederea pe veci pierdută / domnește
singură (Experiență). însoțirea cuvîntului
pentru poet e o tentație amăgitoare. Metafora
cailor care străbat zările într-o goană nebu-
nă în căutarea esenței, e imaginea întoarsă a
himerei. Cuvintele rîd de poet că le-a uitat
„numele" și totul se dizolvă într-o iluzie a
dublului confuz, ca-n Petrecere.
Din această tendință care ponderează ten-
siunea lirică vine și poezia realului. La pragul
dintre un memorial liric (Intr-o termă roma-
nă, In muzeul etnografic din Năsăud), și o
poezie care cochetează cu miturile laice și
folclorice, creația se ordonează din perspecti-
va spațială a observației. Peisajul, lui Aurel
Rău este spontan, adună elemente ,din fuga
condeiului (Cînd treci parcul spre casă, mai
nou, altfel, Castanul din gară, Lipscani, Bal-
con, Strada închisă). Astfel de crochiuri lirice
operează schimbări de ton și expteșie. Drum
spre stele e unul din poemele cele mai reali-
zate sub raportul poeziei elementelor, în care
nostalgia satului populat de ființele apropiate
inoculează spațiului rural sentimentul supre-
mei fericiri infantile : „E ceru-n sat, noap-
tea, comoară, vara, / în care n-au intrat ho-
ții. /.../ Și cuvintele se lovesc de zări / și
se-ntorc înapoi și mai mari spre-a-i Iovi ure-
chile. / Spre-a cădea pînă-n tinerețe". La oraș,
brazii, castanii aduc cu ei ceva din „veșnicia
de la sat", cum ar fi spus L. Blaga.
Poeziile care ating motive livrești iau fie
aspectul unui monolog al poetului cu barzii
liricii românești (Romanță literară, Lucian
Plaga, Baconsky), fie al unor imaginare inter-
viuri lirice, discuții întîmplătoare cu St. J.
Perse (Hyeres) sau Esenin (Sporovăieli cu Ser-
ghei Esenin).
Timpul, curgerea Iui ireversibilă, nu pro-
duce criza comunicării, cum ne-am fi aștep-
tat. El se rostuiește după legea nescrisă a
amintirii care dăinuie și-1 face pe om să se
regăsească pe sine. Optimismul și speranța
fac eul poetic să jubileze în propria-i identi-
tate si să asigure plăcerea ademenitoare a
timpului, acel „dor de timp". Poemele Cum ?,
Tîrziu de vîrstă, Monadă. Trei zile, aduc no-
tatii speculative asupra curgerii timpului, care
încununează bucuria revitalizării, victoria în-
frîngerii sentimentului finitudinii : „A fost
frumos Azi / dar mai frumos Mîine / Cu toa-
te că va fi mai frumos Ieri / unde amîndoi /
sîntem mai frumoși" (Monadă).
Există în noul volum al lui Aurel Rău și o
poezie a ludicului. Fie că e vorba de alter-
nanțe morfematice perechi (Horă cu Ba, Horă
cu Da), fie de prelucrări motivice din lirica
orală (Joc prelungit) sau din epica populară
(motivul Dochiei din Localisme), astfel de
construcții subtilizează cu inocența primară a
psihicului uman. Revelația nuntirii barbiene
din Lucrări gospodărești sau Brazii din oraș,
ca act al fertilizării spontane (unde ciorile au
rostul de a împrăștia sămânța germinatoare)
ipostaziază ca la Ion Gheorghe un apume mii
al vitalizării. Npmai că Aurel Rău nu reface,
eposul popular sub specia descîntecului, ca ș>
autorul Megaliticelor, ci construiește situații
veridice, după teoria darwinistâ a necesității
întîmplătoare : „Loc ar fi, și nu o pornim dt
la sâmburi, /.../ vă aduc uri puiet semănat de
ciori. / Semănat de ciori ? / Semănat de
ciori. Știțj, cum zboară spre cuiburi, purtînd
provizii, mai scapă cîte o nucă, din clonț, ia»
ploaia, vîntul o-ngroapă, și uite-așa, unde nu
te-aștepți. în cîțiva ani, ați ajuns la rod" (Lu-
crări gospodărești).
Lirica militantă izvorăște din această ilu-
minare a eului care-și depășește impactul cu
timpul. Asupra liricii cetățenești suflă boarea
sentimentului apartenenței la spațiul geogra-
fic, spiritual al Transilvaniei străbune. Strofe
evocă locurile natale încărcate de poezie, în
timp ce Transilvaniei este un imn în genul
celor scrise de I. Alexandru. Metafora plas-
Ce poți face
cu un trandafir?
Multe lucruri, pe rînd. Poți să-1 oferi. Poți
să-l pui în glastră (cu apă, fără apă,
după dispoziție). Poți să-1 presezi. Poți
să-1 arunci (de ce ?). Poți să-1 fotografiezi. Poți
să-1 pictezi. Poți să-I faci roman (vezi Numele
trandafirului de Umberto Eco). Poți să faci
(dacă poți !) toate acestea și încă altele, deo-
dată, transformî.ndu-1 în poezie. Se spune că,
la un examen de an, marele Călinescu a în-
trebat-o pe-o studentă : — „De ce este tran-
dafirul un simbol poetic al iubirii ?“. — „Pen-
tru că se desfoliază" — a răspuns prompt stu-
denta, obținînd nota maximă. Trandafirii lui
Horia Zilieru, din cartea Roza et(h)ernă, nu se
(neapărat) desfoliază, dar poemele de-aici pot,
totuși, fi privite, uneori, ca poezii de amor.
Este’ desigur, un amor de secol XX, deloc
curtizanesc și galant, ci convulsiv, violent și
încifrat, în verb, ludic (cum altfel ?), cu ecouri
din „danțul buf cu reverențe", pe muzica
Jazzband-lui pentru nunțile necesare de Ion
Barbu : „erasm traduce : doamna vrea rodire /
cu mir subt patrafir de cimitire / pann-ursul
as la qintele regale / o fulgeră cu ochiul (tale-
quale) / îi trece „trefla pe la nări și-o saltă /
găsindu-i „pica" și cadența clară / „trifoiul
damei" si durata naltă / de muzică la scară
planetară" (ursul din skopje). E, aici, un joc
subtil, dincolo de euf(h)orii, cu aluzii vag li-
cențioase, ambiguizînd. superb. între conota-
tie și denotație. De altfel, poezia lui Horia Zi-
lieru din această fază suportă (și rezistă bine)
un proces evident de ermetizare și hermetizare
semantică, aducînd tot mai mult cu un „palim-
psest". din care semnificațiile amenință să se
șteargă cu totul, lăsînd în loc ritmurile, mu-
zicalitatea și invenția prozodică prodigioasă :
„din vedic triunghi / ce ochi depărtatul / so-
mează / bătrînul tău trunchi / (demult apos-
tatul) / c-o rază // de laser frivol ? / si taie
prin vene / tenebre / chemări de-alcool / uitatele
scene / funebre II ah ! topos pierdut / vechi
gărzi sociale-n / armure / licornul temut / îl
scoală să scoale / impure : // cenușă și nimb /
morișca hilară / în vogă — / fragmente de
timp / muzeul de ceară / evocă" (Palimpsest).
Ați înțeles ? Mă tem că nu, deși am ales spre
citare una dintre cele, totuși, mai transparente
poezii Dar nu este grav, Permiteți-mi cîteva
propoziții cu iz didactic, pentru a sugera un
drum posibil către inima și teluricul poemului.
Intîi, titlul : Palimpsest. Adică, știți dumnea
voastră, — pergament sau papirus de pe car«
s-a șters sau s-a ras scrierea inițială, pentri.
a st putea utiliza din nou și pe care se mai
văd urmele vechiului text. După mai multe
ștergeri și scrieri succesive, descifrarea devine
se înțelege, din ce în ce mai dificilă. Dar me
moria ? Nu este și ea, mai ales cea afec-
ticizată ornează tabloul unui spațiu ancestral
care adulmecă timpul împlinirilor. Destinul
poetic legat de acest „pămînt unde baladele-s
colinzi" îmbrățișează cadrul cu o molcomă ros-
togolire de tropi : „Al nesfirșirii, în sfîrșit,
pămint, / Unde săgetătorii năimiți de stele, /
In rime-arare strînși, trec scâpărînd / Caii "
metaforelor mele ; / Soarele unde, luna, iar
și iar, / Cu penele lor lungi, de ceas, mă-n-
seamnă / Și de pe culmi în văi, oracular, /
Anii sau turmele au semn de toamnă" (Tran-
silvaniei). Motivul cerului, drept „terasă" pen-
tru un astfel de spațiu privilegiat trimite la
simbolul bachelardian al imensității intime.
Soarele care rotește oglinzi peste preajmă lu-
minează o lume a copilăriei. Fotografie la
minut, veche, Omul de zăpadă, Grădini regă-
site, adună motivul ninsorii sub eticheta vîrs-
tei amintirilor plăcute, subtilă aluzie la sim-
bolul poeticii bachelardiene, iarna ca anotim-
pul rememorării. Poetul reface ciclul, adap-
tind poezia copilăriei la cea militant-patrio.
tică. E în această întoarcere, reflexul unei
atitudini superioare care imprimă versului
semnificația unui semnal de alarmă, al unei
jubilații triumfătoare : „Cît încă n-am sărit
de pe planetă, / In geam cît ciocul negru s-a
lovit, /.../ Voi toți, rămîne omul de zăpa-
dă, / Iar restul nu contează, veți vedea" (Omul
de zăpadă).
Imbinînd poemul în proză cu poezia de sce-
nariu a realului, volumul lui Aurel Rău fa-
vorizează și inserția unui instrumentalism po-
tențat. Jocul cromatic al elementelor, atribui-
rea de valori simbolice unor categorii onto-
logice, tehnica asocierilor bizare (transparența
sonoră) ce simpatizează cu tendințele expre-
sioniste, ca și secvențele de „discuții lirice"
întîmplătoare produc în traiectoria lirică a lui
Aurel Rău o turnură favorabilă cîstigării plu-
sului de originalitate. Tatonările libere și
spontane acoperă tendința de sedimentare a
unui ritual poetic. Ritualuri sînt niște jocuri
reflexive ale eului, măști care-și dezvăluie
identitatea în acțiune. De aci, aparența de
disparat și, implicit, absența oricăror schema-
tizări riguroase.
Cornel MUNTEANU
tivă, un soi de palimpsest ? In poezia lui Ho-
ria Zilieru — și in general, în poezie — este.
Deci, ceea ce încercam să descifrăm aparține
unor timpuri diferite, interferate pe palimpses-
tul memoriei : „fragmente de timp / muzeul de
ceară / evocă". Fragmentele de timp aparțin
unei biografii personale, exprimate eliptic, prin
enumerare, în — să-i spunem așa — strofa a
doua și mutate (transmutate) în ait spațiu („ah f
topos pierdut"), cu figurații mitic medievale,
în „strofa" a treia. Această introspecție se face
dintr-un punct de vedere metafizic („din ve-
dic triunghi / ce ochi depărtatul / somează")
ca la o implacabilă judecată — de-apoi. Totul
este — strofa a patra — văzut de-aici, impur,
hilar, supus deșărtăciunii, în clipa („morișca")
de la glorie („nimb") la neant („cenușă") Nici
măcar autenticitatea memoriei nu este garan-
tată, căci ne aflam într-un „muzeu de ceară".
Palimpsest este, așadar, un bilei al deșărtăciu-
nilor, în limbaj hermetic.
Cum se poate observa, poezia lui Horia
Zilieru din Roza eternă nu este doar erotică.
Ea cuprinde o meditație, în limbaj special, asu-
pra condiției umane, avînd în centru un cu-
noscut mit al jertfirii (din iubire de oameni).
In poemul pe care îl voi cita în continuare,
atmosfera onirică ambiguizează sensurile, dar
funcționează, deopotrivă, ca stimulator al ten-
siunii lirice. Simbolul trandafirului revine, cu
sens inițiatic. Este o inițiere în suferință, prin
retrăirea, în vis, a Golgothei : „am visat că te
visasem și în vis pe trista masă / îmi lăsai pe
trista masă piinea peștele și vinul / pîinea
peștele și vinul și în veghe sa streinul / că
visa în vis visează // — partea de lumini a
lumii cu luminile in febre / — partea de-asfin-
țit a lumii înmulțitele morminte / și ziceam
jucîndu-mi visul : bea mănîncă și-n cuvinte /
pe cuvinte cît asinul o să mai cobori tene-
bre U către magica poveste iar te obsedează
fierul / cer și foc : profanul sacrul armele de
puritate / sînt de mult numai fragmente de
femeia ta visate-n ,7 visul tău strein de tine,
o ! femeie cine cerul / mișcă-n lumile savan-
te 7 n-'im fost noi acea pereche / în lumină
ca streinii visînd visele luminii ? / — partea
de lumini a lumii luminînd coroana veche /
— partea de-asfințit a lumii asfințind pe frun-
te spinii / spinii: teama mea de viață peste
limita de moarte / spinii : teama ta de moarte
peste limita de viață / și visam că ești de
față / unul viață altul moarte / traversînd a
treia oară / lepădarea ta de mine, nu vezi
piatra răsturnată / și mormîntul gol subt pa-
ză ? ochiul plîns orbind măsoară / piinea pune-
rii nainte pîinea mea însingurată / din stră-
vechiul grîu de aur un vițel pe tron de aur /
chip păgîn cioplit din aur (il sfărim și-n spu-
ma mării / îl presar și-1 beau) în pîine pun
iluminatul laur — partea de lumini a lumii —
------- laurul iluminării / — partea de-asfințit
a lumii -------- gol mormîntu-absenței tale /
cît coroanele lombarde // visu-n visul-vis își
arde / scut și chivără și zale / senzualele tur-
nire l peste locul gol al coastei coasta scoa-
sâ-odinioară // sădind trandafiri moire-n /
noaptea cînd sînt viu visează că eu mor și
vin să-mi ceară / pîinea peștele și vinul /
și-n visarea sa streinul / taie trandafiri în sere
/ cu uSn secol înainte / de-al tău vis ce îmi
visează înmulțitele morminte H ridicînd alt
sînge magic ------- la streina înviere" (O mie
de răni). Tema cuplului primordial și tema
jertfă întru iubire se solidarizează, aici, pen-
tru a susține ideea poetică de redempțiune.
Acesta este tonul care face muzica poetică din
Roza eternă. Cînd poetul abuzează de exer-
cițiul ludic (dialog c-o domnișoară ce-a tre-
cut ca athamorul semn că nimenea nu știe
— în poem — ce e amorul, inspirația mea ca-
pra de makabra) sau cînd limbajul se ermeti-
zează cu totul (mithistorima sau făgăduința șt
judecata verbului) lirismul se diluează, „ro-
zele" se ofilesc, sufocate de caruselul cuvin-
telor. Dar cele mai multe poeme din această
carte evită acest risc considerabil, constituin-
du-se într-o lectură ce reclamă o participare
maximă a cititorului și mobilitatea gîndirii.
In a sa Roza eternă, Horia Zilieru este un
„horticultor" fantast, care a studiat multe tra-
tate de „creșterea" rozaceelor, reușind să cre-
eze (re-creeze ?) un in(sol)it soi.
Valentin F. MIHĂESCU
♦
Convorbiri literare — 4
Iii e rară-------------
Expresivitate
M si adevăr
w
Cap al poeziei noastre în generația trecu-
tă, poetul Doinelor și Lăcrămioarelor,
culegătorul cînticelor populare păruse a-și
fi terminat chemarea literară". Cu aceste cu-
vinte debutează rîndurile consacrate lui A-
lecsandri în Direcția nouă... Și, tocmai cînd nu
se mai aștepta nimic din parte-i, el tipărește
(în Convorbiri literare) Pastelurile, „toate în-
suflețite de o simțire așa de curată și de pu-
ternică a naturci, scrise într-o limbă așa de
frumoasă, îneît au devenit fără comparare cea
mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o
podoabă a literaturei române îndeobște". O p -
doabă pentru o literatură în care domnește lip-
sa de sinceritate și exprimarea greoaie, uneori
ininteligibilă. Acel „fără comparare", introdus
de critic, pare — dimpotrivă — un îndemn
la comparație. De astă dată însă Maiorescu nu
insistă asupra valorii relative a poetului (A-
lecsandri era curtat de junimiști, dornici să-1
transformare în proprietate exclusivă), prefe-
rind să-i enumere calitățile : „nicăieri declama-
ții politice, simțiri meșteșugite, extazieri și
desperări de ocazie, pretutindeni concepția na-
turală și un aer răcoritor de putere și sănătate
sufletească". Tot ce lipsea, după Maiorescu,
poeziei de pînă la 1867 se găsește in pastelu-
rile mirceșteanului. Se subînțelege si că tot
ce lipsea anterioarei poezii a lui Alecsandri se
află în aceleași pasteluri. Să aducă ele, cum
crede Maiorescu, un nou suflu? De fapt, e
greu de argumentat o „ruptură" între lirica
sa de pînă la 1867 și aceea de după acest an.
Pastelurile nu reprezintă o altă față a talen-
tului lui Alecsandri, ci încununarea unor dis-
ponibilități mai vechi. Criticul însuși citase în
O cercetare critică-.. cîteva dintre poemele
sale drept modele, remarcîndu-le „sensibilita-
tea", „grabnica transițiune a gîndirii" și so-
brietatea cuvintelor, îneît uimirea arătată
în Direcția nouă... era cu siguranță retorică.
Nu și inutilă. Regenerarea poeziei române
ca urmare a apariției ciclului de articole ma-
ioresciene căpăta un temeinic argument prin
susținerea metamorfozei poetului. Indirect, Ma-
iorescu atribuia intervențiilor critice efecte
imediate în practica literară. Trezită la reali-
tate de rechizitoriile junimistului, poezia ro-
mână și-a însușit asprele observații și, con-
formîndu-se principiilor ce i-au fost puse la
dispoziție, si-a schimbat înfățișarea. Proza —
de asemenea. Patru ani au fost suficienți pen-
tru ca roadele acțiunii maioresciene să se
vadă cu ochiul liber. In 1872, „direcția veche"
e socotită deja „căzută". Mai clar, Maiorescu
pretinde a fi influențat în chip hotărîtor cursul
literaturii, inițiind și supraveghind îndrepta-
rea ei. „Direcția nouă" nu e altceva decît „di-
recția Iui Maiorescu".
Ambiția de a face „critică de direcție" îmi
pare la ci în firea lucrurilor. Voința de a
străluci, de a îndruma și a fi ascultat, de —
în genere — a manipula trebuia să se mani-
feste și în sfera Itieraturii. înconjurat de
pigmei intelectuali, cum pretinde neîncetat,
junimistul era destinat să-i călăuzească. Ve-
chea direcție nu e bună și din motivele ară-
tate de critic, dar și pentru că el nu parti-
cipase la constituirea ei. După cum „direcția
nouă" are. pe lîngă meritele recunoscute, si
pe acela, decisiv, de a fi opera lui Maiorescu.
Problema „criticii de direcție-* a căpătat o
asemenea extindere în posteritatea lui Ma-
iorescu îneît unele precizări devin obligatorii.
Mai că nu există critic literar care să nu în-
cerce a reînnoi pretenția înaintașului. S-a vor-
bit, se vorbește încă și acum, de stringenta
necesitate a „criticii de direcție". Mai cu sea-
mă constatarea sporitei ponderi a mediocri-
tăților, ce strică marmora destinată Minerve-
lor, a readus-o periodic în actualitate. Este
însă „critica de direcție" posibilă și e Maio-
rescu întîiul ei promotor ? Depinde cît in-
vestim noi înșine în această sintagmă ! Dacă
ea vrea să spună, așa cum lasă să se între-
vadă junimistul, că stă în puterile criticului
să schimbe direcția de mișcare a fenomenu-
lui literar, atunci răspunsul e negativ. Alec-
sandri ar fi scris pastelurile și fără să ci-
tească studiile maioresciene. Apariția lui Emi-
nescu și a celorlalți mari creatori din epocă
nu a fost, iarăși, urmarea acestora. Nici un
critic, oricît de mare i-ar fi autoritatea, nu
poate imprima literaturii un alt curs decît
acela pe care ea se află, convingînd artiștii
să lucreze în favoarea lui. El poate constata
în ce direcție merge literatura, o poate ap-oba
sau se poate ridica împotrivă-i. Dar, indife-
rent de preferințele criticului, literatura merge
înainte pe drumul ce singură și l-a ales și
cu puterile de care dispune. Valorile de prim
ordin din a doua jumătate a secolului trecut
ar fi existat oricum. Meritul lui Maiorescu e
de a le fi recunoscut cu un ceas înaintea ce-
lorlalți, de a le fi încurajat și a fi întreți-
nut o atmosferă favorabilă lor. Pe acest plan,
istoric, însemnătatea acțiunii sale este enor-
mă. însă ceea ce el a subînțeles prin „direc-
ția nouă", o inițiativă personală adică, de-
pășea cu mult posibilitățile lui de influențare.
Era direcția literaturii române, cu care s-a
solidarizat, nu a criticului.
Experiența maioresciană e instructivă și alt-
minteri. Selecția autorilor în măsură a re-
prezenta „direcția nouă" este, pe deasupra
concesiilor, precumpănitor estetică. Diferiți
prin formație și ideologie literară, scriitorii
aleși de critic sînt apropiați prin poziția ocu-
pată în scara valorilor. Direcția susținută de
Maiorescu este, simplificînd, una axiologică,
iar direcția combătută de el — a falselor
valori. Dar o asemenea direcție, estetică, re-
prezintă însuși sensul primar al actului cri-
tic. Critica începe cu trierea operelor și orice
critic militează pentru valorile de artă. Dacă
ținem neapărat să identificăm o direcție in
scrisul lui Maiorescu. aceasta, nu poate fi de-
cît direcția estetică, singura pe care Criticele
o învederează. Primul nostru critic se con-
formează direcției ce decurge din însăși de-
finiția profesiunii sale. Toate celelalte direc-
tii sînt false întrucît substituie primatul va-
lorilor de artă cu primatul valorilor ideolo-
gice. Și cum am concepe o direcție critică ce
nesocotește condiția elementară a disciplinei ?
La 1872, Maiorescu nu procedează încă la dis-
criminări de natură ideologică. Calitatea li-
terară a scrierilor pare să-1 preocupe în ex-
clusivitate. Este, deci, numai critic: sumar,
judecătoresc, fără disponibilități analitice, în-
să critic în toată puterea cuvîntului, spre a
parafraza sintagma prin care îl definește pe
tmărul Eminescu. Combate, deocamdată, „for-
mele fără fond" prin valori, neinsistînd asu-
pra fidelității acestora față de programul ex-
pus în articolele de directiva. Alecsandri. am
văzut, e revendicat pentru puritatea simțirii
si frumusețea limbii, chiar dacă ilustrațiile
(Kodica de pildă) nu sînt tocmai concludente.
Eminescu — pentru .farmecul limbajului", iar
Bodnărescu — pentru ușurința și indemina-
rea limbii în poeziile lirice. Arta singură în-
fruntă timpul. Valorile de frumos sint eterne,
pe cind celelalte valori suferă de perisabili-
tate. Doar glasul celor dinții va răsuna peste
vreme, reprezentindu-ne dinaintea generațiilor
viitoare: „Cine a fost Tiberius ? A fost in
realitate așa tiran, a fost acea pildă de spai-
mă, precum trăiește astăzi în conștiința ome-
nirii ? Cine o mai poate hotărî ? Insă figura
lui a intrat astăzi sub forma măiestrită a lui
Tacitus, și pe cînd actualitatea lui s-a cu-
fundat in întunericul istoriei, el e osindit la
aspectul sub care ni l-a păstrat clasicul autor.
Disocierea valorilor, a binelui și adevărului
de frumos, il conduce pe Maiorescu ia legiti-
marea dreptului creatorului după bunul plac,
lăsind posterității imaginea pe care o cre-
de de cuviință. Dacă arta nu copie rea-
litatea, singurele relații sigure pe care ie
furnizează se referă la creatorii înșiși. Por-
tretul tiranului ne edifică mai mult asupra
lui Tacitus decit asupra persoanei istorice a
împăratului, „critica nimicitoare a lui Los'
sing" ne dă mai bogate informații în privința
autorului Laokoon-ului decit despre individul
istoric Goeze. Mințind despre ceilalți, arta
spune adevărul despre artist. Dar Maiorescu
pune în cumpănă adevărul istoric și adevă-
rul artei, dînd întiietate ultimului. Ce impor-
tanță are că literatura minte, dacă o face
expresiv. Frumoasa minciună strivește adevă.
rul inestetic! Condiție de existență a artei
„forma frumoasă*devine și garanție de ade
văr, care nu există decît în formulări desă
virșite. In realitate, Maiorescu urmărește un
scop dintre cele mai practice : justificarea
propriei înclinații de a deforma realități!**.
Degeaba vă încercați voi, Hasdeii, Ghiculeștil.
Grădiștenii, Densusienii. Alexandrestii si tot!
ceilalți să ridiculizați direcția nouă, care în-
deplinește condiția de frumos, căci, situați a,
la bun început in afara artei, nimeni nu vă
va lua in seamă ! Cuvintul nostru, in schimb,
chiar strimb fiind, are sâ dăinuie, nim’cin-
du-vă in eternitate! Să mai precizăm vă nu
Împărtășim un asemenea mod de a * „de.. lu -rori-
le? Ferma disociere a valorilor nu trebn - vxti: să
dincolo de momentul judecării estetii ;• a ope-
rei. Frumosul și urîtul pot. deopotrivă, minți
si spune adevărul și nu e niciodată de prisrs
a cerceta în ce măsură o fac. A minți con-
vingător. calitate la o adică în ordine literară,
ne pare un defect esențial în ordine umană.
Datoria frumosului e de a sluji adevărul, nu
de a-1 ascunde sub fraze armonioase. Prefa-
cerea minciunii funciare a artei în pavăză
a minciunii interesate este, în ultimă instanță,
o probă de cinism. în acest sens, al raportu-
rilor cu adevărul, arta are categorice impli-
cații morale, presupune și degajă o etică pre-
cizabilă. Indiferentă in judecata de valoare,
morala artei ne implică îndată după aceea,
obligindu-ne la solidaritate sau la delimitare,
îi vom recunoaște lui Maiorescu talentul ex-
punerii. gradația și limpezimea, lapidaritatea
formulărilor, superioare întotdeauna exprimă-
rii adversarilor, nu și permanenta însoțire cu
adevărul, uneori mai aproape de inexpresivii
lui dușmani.
Adrian OPRINA
Titluri și locuri
comune
Titlul, constată specialiștii, joacă un rol
deloc neglijabil în compunerea unui text:
organizează procesul de creație, lumi-
nează intr-un mod particular ansamblul scrie-
rii, îi impune autorului. într-un cuvînt, o ati-
tudine. Este o formulă sintetică, menită să ușu-
reze transferul de idei către cititor. Cînd titlu]
e ales arbitrar intuim că alta e ideea lucrării
respective, alta formula capabilă să o repre-
zinte. Spunem atunci că scrierea respectivă
ar fi trebuit să poarte alt titlu.
Dar titlul e important nu numai din pers-
pectiva celui care scrie.
Măcar tot atîta interes merită studierea
manierei in care „răspunde" la titlu citito-
rul. Un titlu format dintr-un singur cuvînt, de
pildă, oferă indicații minime, lasă o mare li-
bertate în alegerea sensurilor, își fixează cu
claritate înțelesul abia după parcurgerea în-
tregului text.
Altfel se întîmplă atunci cînd textul este
denumit printr-o construcție lingvistică de o
anumită complexitate (uneori un astfel de tit-
lu poate fi, e drept, o metaforă, sau o altă
figură de stil) : de regulă în asemenea ca-
zuri autorul urmărește nu sensul figurat, ci o
indicație precisă.
*
Preocuparea de a dirija ab initio, prin titlu,
receptarea, e cîteodată excesivă ; titlul spune
atunci prea multe ; și spune ce nu ar trebui
să spună. Cum e posibil ca un titlu să spună
prea multe, și să spună ceea ce... nu ar tre-
bui să spună ? Să luăm cîteva exemple la
întimplare : Viață și artă ; Actualitate și tra-
diție : Etic și estetic, Istorie și literatură... Ast-
fel de formule se întîlnesc deseori, în cărți, în
reviste, în jurnale. Nu frecvența întrebuință-
rii e un impediment, bineînțeles. Ea ar putea
fi, dimpotrivă, indiciu că ne aflăm în fața
unor realități, a unor probleme care ni se im-
pun, care nu pot fi evitate. Periculoase sînt
efectele gîndirii simplificatoare.
*
Prejudiciind mentalitatea comună clișeele
prejudiciază și gindirea autorilor care nu vor
sau nu pot să li se opună. Circuitul se în-
chide, cercul devine vicios. Autorii care nu
detectează și nu neutralizează locurile comu-
ne devin simple elemente pasive în circuitul
cultural, simpli colportori de idei primite ;
prin scrierile lor nu fac altceva decît să lăr-
gească sfera de circulație și să mărească au-
toritatea locurilor comune ; din conștiința co-
mună acestea se vor întoarce, revigorate, la a-
celași soi de autori, care le vor da iarășj gi-
rul circulației publice etc. etc. etc. Fără un
permanent și susținut examen critic viața
culturală (viața literară. în cazul de față) are
toate șansele să devină o impresionantă co-
lecție de adevăruri uzate, ineficiente studiu-
lui realist, la obiect.
Viața spirituală normală nu se poate lipsi,
e știut, de locurile comune. Așa cum, pe de
altă parte, nu s-ar putea trăi sub o avalanșă
neîntreruptă de idei originale, de noutăți în-
locuite înainte de a fi avut timp să devină
locuri comune. Locul comun asigură un echi-
libru, o stabilitate, supune divergențele indi-
viduale. Prin locurile comune se transmit cu-
noștințele unei colectivități, se mediază tre-
cerea de la o generație la alta. Sint. cu alte
cuvinte, un lest necesar. Nici o navă, oricit
de perfecționată, nu poate pluti fără lest. Im-
portant e ca locurile comune să nu cople-
șească, să nu blocheze, după ce si-au încheiat
ciclul activ, centrele vitale. O gindire supusă
cu totul tocurilor comune se sufocă, nu mai
poate exista firesc, nu se mai adaptează la re-
alități, ci încearcă să le mutileze pe acestea
după propria măsură.
•
O bună circulație a ideilor presupune echi-
libru intre ceea ce e preluat si ceea ce se
creează. Nu putem elimina cu totul locurile
comune. Dar nici nu le putem ignora. Supu-
nîndu-le continuu luminii crude a spiritului
analitic putem spera să obținem o imagine a
proceselor intelectuale care au loc In gindirea
comună. Mai putem spera că în felul acesta
locurile comune împo . ărâtoare. anacronice, vor
fi înlăturate înainte de a face prea mult rău.
»
Există, desigur, un sentiment al inutilului
<-are ar putea descuraja un asemenea efort.
Munca e intr-adevăr. sisifică, fără sanse de a
fi dusă vreodată pină la capăt ; in timp ce
luptăm cu locurile comune, in timp ce reu-
șim. eventual, să discredităm unele dintre ele,
altele le iau locul, se instalează o •mod in gin-
direa colectivității. Nu e exclus ca in ursul
exercițiului să investim noi înșine un numâr
de tociri comune; prcprii'e n astre stereoti-
puri. Oricare ar fi dificultățile. r.>«-s'tatea
efortului se impune. Fie si numai pentru că
un astfel de efort trebuie să existe. Nu e
gindirea însăși pilda cea mai bună de exer-
: ițiu sisific ?
•
La > :-putul oricărei acțiuni împotriva
k urîtor comune se impun două constatări.
Prima : mulțimea acestnra nu repre-
zintă u tot atît de mare varietate. Multe din-
tre eto sirt doar variante ale citorva „ade-
. ruri" adine înrădăcinate în gindirea comu-
nă. Si a doua: aceeași formulă, aceeași expre-
sie lingvistică poate să desemneze, în contex-
te diferite, tocuri comune diferite.
•
-Să începem cu un exemplu Dintre titlurile
tocuri comune să alegem de pildă „istorie și
literatură". Sintagma circumscrie la prima ve-
dere o relație specifică, clar delimitată. Pri-
vind lucrurile mai de aproape ne dăm seama
că nu e așa. Intr-adevăr, despre ce „istorie" și
despre ce . literatură" poate fi vorba aici?
Cuvîntul istorie trebuie citit, fără îndoială, în
sensul de devenire a societății ; istorie insem-
nînd tot ceea ce cunoaștem si aparține tre-
cutului.
Literatura, oricum am defini-o, face parte,
în acest caz, ca activitate specific umană, din
istorie. In mod curent însă Istorie si literatură
nu fixează decît rareori o relație de tipul
tot-parte. Textele care tratează acest subiect
dovedesc că aranjează faptele pe o cu totul
altă canava.
„Istorie și literatură" e doar un echivalent
pentru „realitate și artă". Nu e greu de ve-
rificat. „Istorie" devine: personaje, întîmplări,
obiceiuri, concepții, sentimente etc. — într-un
cuvînt, „rezervorul" de realitate. „Literatură"
e fenomenul estetic, care se cere raportat la
această realitate.
•
Discuția despre istorie si literatură este une-
ori (mai rar, e drept) atacată și dintr-o altă
perspectivă. Istoria este evaluată în sens he-
gelian — forță care pune în mișcare ființele
și fenomenele ; care le împinge într-un destin.
Literatura, în cazul acesta, nu mai este inte-
resată de „rezervorul de realitate", ci de fo"-
ța reprezentată de istorie. Istoria nu mai este
depozit de evenimente și personaje ci princi-
piu filosofic. Acesta e axul care împarte, de
fapt, scrierile cu subiect istoric. De o parte
cele care reconstituie atmosfera, acțiunea etc.
folosindu-se de istorie. De cealaltă, cele care
au în obiectiv însăși istoria ca energie care
pune în mișcare lumea. Romanele istorice ale
lui Sadoveanu fac parte din ultima categorie.
„Război și pace" pare un roman de reconsti-
tuire a epocii, în fapt tema sa este tot desti-
nul istoriei.
*
Dezbaterea pe marginea formulei, „istorie si
literatură" ar putea avea în vedere raportul
dintre diacronic și sincronic. In istorie eve-
nimentele nu apar decît stratificate cronologic.
Arta le tratează, în schimb numai simultan :
fapte valabile artistic sînt cele pe care con-
știința le cuprinde într-un moment dat ; ele
apar, în respectivul moment, simultan.
*
Alte relații-locuri comune care devin cîteo-
dată substitute pentru „istorie si literatură" —
viață și artă, social și estetic etc. sînt, de fapt,
reductibile, la rindui lor, la relația fundamen-
tală realitate-artă.
*
Dacă privim... istoric legătura dintre „istorie
și literatură" constatăm că ea se modifică în
timp. Există culmi ale divorțului dintre ele.
Una survine în momentul transformării
istoriei, ca supremă ambiție pozitivis-
tă, într-o uscată acumulare de date și
principii abstracte. Cealaltă în perioada de vîrf
a autonomiei artei. Arta „autonomă" experi-
mentează fără a se... împiedica de nici o re-
alitate. Aceste culmi ale divorțului au fost de-
pășite, dar lucrurile n-au fost reluate din
punctul de plecare. S-au produs mutații sem-
nificative. Istoria e astăzi preocupată de sen-
timente (istoria mentalităților scrie istorii ale
Fricii, ale Morții, ale Milei etc.); literatura,
după evidenta diminuare a acțiunilor moder-
niste se întoarce, în schimb, către istoria-
destin, și ar dori să-i ia locul.
Constantin PRICOP
Contexte
Arte și meserii
Nici chiar un scriitor de geniu, întruchipînd,
să zicem, forța epică a lui Tolstoi, poezia
aspră, hărnicia și acuitatea psihologică ale
li: Rcbreanu, intuiția (și inteligența) politică a lui
Malraux, imaginația și, totodată, realismul lui
Marquez, n-ar putea „restitui". Aventura secolului
XX, așa cum a „captat-o", situîndu-sc în miezul
desfășurării acesteia, un mare ziar care a stră-
bătut si a marcat veacul. De aceea, ideea gru-
pării sub titlul amintit a celor mai semnificative
„materiale" privind descoperirile secolului nostru,
publicate in „Le Figaro" din 1900 pînă în pre-
zent, mi s-a părut foarte inspirată. Impactul pro-
dus de masiva lucrare ce reunește asemenea tex-
te (unele, fără îndoială, la fel de spectaculoase
ca si subiectele tratate) asupra conștiinței omului
din acest sfirsit dc veac poate fi enorm, cu im-
plicații multiple si profunde. Oricum, ar fi de
dorit ca lectura lor să însemne un fel de călă-
torie de reinițiere, îneît spectacolul strălucitor al
descoperirilor minții umane să-1 determine pe ci-
titorul contemporan, orgolios și nu o dată ne-
chibzuit. să-și reconsidere propria condiție. Căci,
vă nu uităm, tocmai in miezul acestui secol te-
ribil. nu altcineva decît Einstein a rostit o frază
de natură să ne cutremure : „Dacă as fi putut
să-mi reiau viața de la capăt, m-aș făcut insta-
lator sanitar". Ceea ce nu e prea măgulitor pen-
tru— aventura secolului XX.
♦
încă o mărturie despre efectul benefic al ga-
zetăriei asupra literaturii, de fapt asupra mese-
riei scriitorului. Aparține lui Jean Dutourd, mem-
bru al Academiei Franceze : „Gazetăria este o in-
venție fericită pentru scriitori. Ii obligă să scrie
tot soiul de lucruri pe care altfel nu le-ar fi
scris (—). Nu am disprețuit niciodată această ac-
tivitate și nici nu am considerat-o drept o cor-
voadă. Am disimulat, poate, modestia in spatele
vanității (—). Gazetăria dacă este practicată cu
aceeași seriozitate ca romanul sau teatrul, nu dis-
persează o operă, dimpotrivă, o completează. Măr-
turisesc că datorită ei mi-au venit în minte o su-
medenie de idei pe care altfel mi-ar fi lipsit cu-
rajul să le caut în sinea mea". Pentru un om al
scrisului, pentru orice creator chiar, gazetăria)
este, aș spune, cura de sănătate a condeiului, și
forma cea mai aleasă de a-și păstra mereu proas-
pătă disponibilitatea de a dialoga.
★
Ce noroc pe un editor irlandez să descopere o
schiță inedită de Jonathan Swift, datînd din anul
1739, chiar in ajunul trimiterii în lume a pri-
mului număr dintr-o nouă serie a revistei satirice
„Dublin Opinion", publicație care a mai apărut
in perioada interbelică. A porni la drum cu o
revistă satirică, publicind în primul ei număr un
text necunoscut pînă acum, de excepțională va-
loare, al lui Swift, e, să recunoaștem, o șansa
unică. Un astfel de început pus sub auspiciile»
geniului satiric al creatorului lui Gulliver poate
fi profund stimulator, dar și un enorm handicap.
Libertatea, valoarea supremă a omului, este
simțită diferit și are reprezentări de o derutantă
diversitate. Jean Paul Sartre nu poseda ceea ce
se numește o bibliotecă. Dc fapt, ne spun cei
apropiați scriitorului, între care și Jean Cau, în-
tr-o carte „Croquis de memoire", nu poseda mai
nimic. în aceasta autorul Cuvintelor văzînd o
condiție a libertății sale. Ceea ce mi a amintit
că am cunoscut puține imagini (fotografice, Lv.,
etc.), ale scriitorilor noștri care să nu-i surprindă
în bibliotecă, ba cîte unul apare chiar „strivit" de-
cărți.
Această observație nu trebuie luată ca o ma-
liție, ci ca o invocare a unei dovezi în plus
că fiecare vede libertatea (și biblioteca) în felul
său...
★
Ray Bradbury, cunoscutul autor al „Cronicilor
marțiene", mărturisea într-un interviu că scrisul
este pentru el „cea mai minunată îndeletnicire din
lume. O treabă splendidă, uluitoare". Tot el, re-
ferind u-se la misiunea artei în epoca noastră,
afirma că „arta este chemată să spună : ajuta-
ți-mă să trec prin această noapte, ajutați-mă să
ajung pînă dimineața, învățați-mă să iubesc I”.
Nu c prea clar dacă aceste implorări vin dinspre
artă către noi ori dinspre noi către artă sau dacă
sînt reciproce. Mi-ar place să cred însă că acel
„învățați-mă să iubesc!“ se adresează cărților și
nu în ultimul rind celor de literatură. Pentru că,
și aici imi place să reamintesc o idee a lui AL
Paleologu din Treptele luminii sau calea către
sine a lui Mihail Sadoveanu, marea iubire nu e
un fenomen natural, ci unul de cultură „în sen-
sul că e de sursă culturală, eventual chiar li-
vrescă, de pildă ca în cazul celebru al lui Paolo
Malatcsta și al Francescăi da Ramini din Infernul
lui Dante a căror fatală complicitate erotică a
fost declanșată de lectura romanului despre dra-
gostea dintre cavalerul Lancelot șî regina Gi-
nevra".
între cele mai sclipitoare și mai memorabil
formulate reflecții despre Cehov pe care le-am
citit vreodată Ie înscriu și pe acestea ale lui
Adrian Păunescu :
„Fiecare casă de pe pămînt are într-unui din
pereții ei, ascunsă, o ușă care dă în salonul
nr. 6".
„Cînd zicem Cehov, zicem, atît dc organic,
marea proză rusă, incit parcă am zice marea
iarnă rusă".
Asemenea gînduri de poet exprimate aforistic
înlocuiesc multe pagini de ei jză mai mult sau
mai puțin riguroasă.
★
Citind articolele și interviurile lui Gabriel Gar-
cia Marquez ești frapat de faptul că dincolo ae
noutatea, de prospețimea ideatică șî stilistică a
fiecărui text, marele scriitor și gazetar (fost co-
respondent al Agenției Prensa Latina) revine ob-
sesiv Ia cîteva idei : realitatea „magică" a con-
tinentului sudamerican, singurătatea acestuia, poli-
tica și iubirea — teme fundamentale, inepuizabile
și obligatorii pentru fiecare scriitor adevărat, plă-
cerea (pînă Ia limita suferinței) a scrisului, plă-
cerea (pînă la limita angoasei) a lecturii (autorul
Veacului de singurătate mărturisea odată că în
timp ce citea o carte foarte bună se temea să
nu moară înainte de a o termina), mirajul lite-
raturii, forța misterioasă a verbului, a cuvîntului
simplu care, cum ar fi zis Caragiale, nu poate
avea decît un singur Ioc într-o frază. Sînt ideile
„fixe" ale lui Marquez care... au. făcut șl fac în-
conjurul lumii, definind o conștiință emblematică
a epocii noastre.
Constantin COROIU
5 — Convorbiri literare
istorie
Duiliu Zamfirescu
între literatură si
politică
S-a vorbit nu o dată despre o etapă dis-
tinctă a existenței autorului Îndreptări-
lor, survenită după 1917, trecindu-se to-
tuși prea repede peste acele aspecte ce se cer
a fi (re)aduse astfel în discuție. Așa se ex-
plică faptul că activitatea desfășurată de Du-
iuliu Zamfirescu în ultimii ani de viață nu
este întru totul cunoscută, circumstanță care
se repercutează, cite o dată, prin incompieti-
tudine, asupra imaginii unuia dintre clasicii li-
teraturii române.
Declanșarea primei conflagrații mondiale l-a
surprins pe fostul diplomat într-o stare de spi-
rit ce prevestea mutațiile imanente pe care le
va suporta conștiința sa, mutații ce priveau
atitudinea pe care urma să o adopte față de
înaintarea generală a României După ce trăi-
se aproape două decenii departe de țară, con-
fruntat adesea cu o singurătate apăsătoare si
obsedat de un acut sentiment de instasfacție
profesională, el nu a depășit nici după întoar-
cerea în patrie rezerva pe care o afișase față
de o eventuală implicare în viața politică. E-
zitînd între intenția, mărturisită de cîteva ori,
de a renunța la însingurarea ce se accentua
treptat și reticența față de realitățile politice
românești, grefate pe o recuzită vetustă, exis-
tența sa părea a se înscrie pe o traiectorie
rectilinie, punctată doar de învederarea inci-
dentală a unor invective oțioase. Impactul cu
un eveniment ce antrenase întreaga Europă
pe drumul prefacerilor i-a marcat însă, în mod
ireversibil, ultimii ani de viață. Așadar, în in-
tervalul primului război mondial, căci acesta
era evenimentul la care ne referim, s-au pre-
figurat direcțiile și dimensiunile unei evoluții
capabile a ne releva un Duiliu Zamfirescu
așa cum s-ar fi vrut el dintotdeauna. După ce
a asistat la abolirea țarismului, act pe care îl
considera drept „cea mai formidabilă transfor-
mare politică ce s-a văzut vreodată sub soa-
re", convingerea sa era aceea că sosise în stir-
șit momentul renunțării la o stare de lucruri
învechită pentru a se trece la modelarea unei
societăți românești pe care o schițase deja în
romanele sale. Va reveni la uneltele scrisului
doar întîmplător, iar un asemenea gest va fi
determinat în general de rațiuni extraliterare.
Astfel încît, acela care considera, încă din
1897, că „în a doua parte a vieții, majoritatea
oamenilor se așează [...] mai cu seamă pe fă-
cut politică", a ajuns să renunțe, treptat, la
literatură și la cunoscutul său polemism a-
cademic, a cărui profesare j se părea de a-
ceastâ dată desuetă. Judecîndu-și rostul în
funcție de obiectivele reclamate de o epocă
a restructurărilor, el nu-și mai dorea altceva
decit să trăiască îndeajuns „pentru a forma un
partid nou", în care să fie încorporați cei abia
întorși din tranșee. Așa se explică prezența sa
printre personalitățile care, la 3 aprilie 1918,
semnau, la Iași, în casa profesorului Matei
Cantacuzlno de pe Copou, actul de constitui-
re a Ligii Poporului.
Renunțînd la cariera scriitoricească și lan-
sîndu-se în sfera activității partidiste, roman-
cierul nu va evolua totuși către ipostaza de
politician autentic. Accederea către baricada
ce o reprezenta acea inedită formație politică
o va considera drept o modalitate a angajă-
rii sale nemediate la desăvârșirea acțiunii de
consolidare a României noi. Alăturîndu-se ge-
neralului Al. Averescu, abia convertit ca li-
der politic, Duiliu Zamfirescu nu se arată
fascinat de imensa popularitate a strategului
ofensivei de la Mărăști, ci de naivitatea lui,
însușire străină politicianismului, dar suscepti-
bilă,’ chipurile, a conferi cuiva atributul de
homo novus. De fapt, adevărata ingenuitate
era aceea Pe care o aducea cu el romancierul
și nu altcineva, drapată pe o moralitate și un
democratism de care erau lipsiți mulți dintre
conmilitonii averescani. Tocmai din această
cauză, aderarea sa la Liga Poporului a fost
apreciată dintr-un început ca o apariție inso-
lită în peisajul tern al vieții politice româ-
nești din anii războiului și cei imediat urmă-
tori. Căci, spre deosebire de mulți dintre
fondatorii noii confrerii politice, care vitupe-
rau tarele „partidelor istorice" numai pentru
a le luat locul, magistratul de odinioară, după
ce abjurase la principiul schopenhauerian al
abstragerii din realitate, se angaja să impună
rectitudinea și rigorismul ca principii esen-
țiale ale vieții politice. Optînd pentru o aseme-
nea conduită el se simțea obligat să explice
că „toată gama vieții noastre trăite oscilează
între vis si realitate, adică între poezie și ști-
ință. I...1 S-ar părea că politica se ocupă de
realități. Cu toate acestea, ea este o artă, iar
nu o știință". Era, așadar, printre puținii din-
tre cei învestiți cu prerogativele proprii băr-
baților politici, care își judecau astfel respon-
sabilitatea, asumată în niște împrejurări deo-
sebite.
Fără a îmbrăca uniforma militară, dar înde-
plinind o misiune patriotică în calitatea sa de
reprezentant al României în Comisiunea Eu-
ropeană a Dunării, Duiliu Zamfirescu a ur-
mărit cu firească emoție desfășurarea eveni-
mentelor militare după intrarea în război a
armatei române, în rindurile căreia se aflau
si cei doi fii ai săi. Conștient de injustețea
acuzațiilor care i s-au adus, privind atitudinea
sa față de conflictul izbucnit în iulie 1914, el
declara că „visez la o Românie Mare de cînd
eram tînăr", purtînd cu sine „visul gloriei, al
unirii legitime a tuturor românilor". Concomi-
tent, întreaga sa operă s-a constituit, fapt pe
care l-a subliniat de altfel într-o tentativă
„de a întoarce sufletul românilor către iubirea
de propria lor țară și către înfăptuirea idealu-
lui național". lar atunci cînd neamul întreg
aștepta decizia acelora care vor întră în isto-
rie ca „generația Marii Uniri", cînd toți se în-
trebau care va fi soarta României, scriitorul
patriot afirma că, indiferent de sentimentele
de moment, ochii noștri ar trebui să vadă,
înainte de toate, propriile noastre culori, ace-
lea ale tricolorului nostru : pc acesta să-1 sal-
văm și să-1 ținem sus". Odată cu înfăptuirea
idealului național, Duiliu Zamfirescu, amintind
de jertfa acelora care consfințiseră, pe atitea
cîmpuri de luptă, dreptul ca românii de pre-
tutindeni să conviețuiască între granițele lor
firești, observa, ca pe un fapt deosebit, că
toți „cei ce au pribegit departe de țară, ca
și cei ce au rămas pe loc, se regăsesc cu bucu-
rie la vetrele lor, mulțumind cerului că i-a
scăpat de stăpînirea străină. Deși casele sunt
sfărîmate. avutul prădat, cîmpiile sterpe, totuși
mulțumirea de a respira liberi, de a vedea
înfăptuirea visului pe care numai o clipă l-a
trăit Mihai Viteazul — unirea laolaltă a tu-
turor Românilor — ne ajută să uităm ziua de
ieri si să ne bucurăm de ziua de astăzi".
Depășind entuziasmul firesc, încercat de ro-
mânii care simțeau că în sfîrsit, trăiau în spi-
ritul adevăratei lor istorii, el s-a numărat prin-
tre aceia care, sondînd împrejurările de mo-
ment și scrutînd viitorul, cereau celor aflați
în fruntea neamului „să fiți cu bună chibzuia-
lă, să băgați de seamă unde duceți țara a-
ceasta. care, salvată ca printr-o minune dum-
nezeiască din teroarea războiului nimicitor, a
ieșit așa frumoasă cum este astăzi și despre
care țară veți fi răspunzători către fii si nepo-
ții voștri". Sesizînd gravitatea unor imperati-
ve unice, ..preotul muzelor", cum îl numise
cineva. înțelegea să se angajaze cu întreaga-î
făptură la desăvîrșirea a ceea ce hotărîseră
românii la 1 Decembrie 1918. Depante de a sen
considerat subordonat unei ideologii partidis-
te și a acționa deci în virtutea acesteia, el a
traversat. în ultimii ani de viață, o perioadă
în care a fost învestit cu cele mai înalte dem-
nități publice, implicîndu-se, pînă la uitarea
de sine. în efortul de reclădire a României.
La 13 februarie 1920, devenea senator și deci
purtător de cuvînt al vrîncenilor. în primul
și cel mai înalt forum public al tuturor româ-
nilor. Peste o lună era desemnat Ministru al
Afacerilor Externe, pentru ca la 23 iunie 1920
să dobîndească mandatul de deputat. în sfîrsit,
o săptămînă mai tîrziu era proclamat președin-
te al Camerei, succedîndu-1 pe N. lorga, pre-
potentă cu care va fi onorat încă de două
ori. Nici un alt scriitor nu a reușit să ocupe
într-un răstimp asa de scurt, dar decisiv pen-
tru afirmarea noii istorii a românilor, atîtea
demnități publice. înfățișîndu-se tării, în fie-
care dintre aceste ipostaze, el se prezenta,
cum singur mărturisea, ca „un suflet lipsit de
prihană, gata oricînd să se jertfească pentru
binele scumpei noastre patrii".
Toate actele politice ale lui Duiliu Zamfi-
rescu, săvîrșite ca urmare a apartenenței sale
la o grupare partidistă, au purtat pecetea in-
delebilă a aceluia care s-a considerat în per-
manență „un reprezentant al poporului". De
altfel, cea dintîi rațiune a activității sale po-
litice a reprezentat-o lupta neîntreruptă pen-
tru îndreptarea situației țăranilor. Declarîn
du-se împotriva paleativelor și a inițiativelor
conjecturale, el considera că rezolvarea proble-
mei agrare ar oferi cheia desferecării porții
care deschidea drumul către propășirea între-
gului neam. Respingînd acuzațiile celor care
puneau sub semnul îndoielii faptul că era un
cunoscător al lumii satelor, speculîndu-se ast-
fel ecoul unei mai vechi polemici, scriitorul
devenit om politic declara că în romanele sale
a abordat mai ales problemele vieții rurale,
„în care țăranul este admirat și ridicat la înăl-
țimi la care trebuie să fie sufletul acesta a-
nonim al poporului, care rezolvă și suportă
toate dificultățile". Conducînd dezbaterile fo-
rumului parlamentar care a adoptat reforme-
le ce vor cimenta unirea sufletească a tuturor
celor reuniți în virtutea unui privilegiu isto-
ric inebranlabil, Duiliu Zamfirescu s-a aflat
în permanență printre ctitorii României noi.
Rostindu-se în fața aleșilor națiunii, în a-
ceastă ipostază, el relevă că prin votarea re-
formei agrare, pămîntul era pus „la îndemîna
acelui admirabil țăran, care de 2000 de ani
ne-a păstrat neștirbită fizionomia noastră de
popor latin în Carpați si la gurile Dunărei"
Complinirea operei începută cîndva de Mihail
Kogălniceanu, remarca el apoi, va statua pres-
tigiul si strălucirea României în concertul sta-
telor civilizate ale Europei. Făcînd aceste pre-
cizări. președintele Camerei sublinia faptul că
neamul său dispunea de condițiile necesare
unei ascensiuni incontestabile, întrucît ..avem
munți în care găsim de toate, de la cărbuni
pînă la aur; avem plaiurile cu finețe si cu
fructe; avem o rasă de oameni esită din fe-
ricita încrucișare daco-romană, în care toate
însușirile sînt răsădite, de la eroism si poe-
zie, pînă la cumpătare și zmerenie". Martor
sau autor al actelor prin care o generație u-
nică desăvîrșește întregirea politică a Româ-
niei. realizînd apoi comuniunea ei spirituală,
Duiliu Zamfirescu se simțea îndreptățit să a-
firme, cu nedisimulată mîndrie. la 24 februa-
rie 1921. că „România Mare a devenit cu ade-
vărat mare", gînd care exprima nu doar o
simplă reflecție, ci și o identificare a sa cu
realitățile epocii.
Dincolo de orice alte considerații, amintind
doar că N. lorga era convins că „în politica
românească nu l-a adus pe dînsul o aplecare
deosebită", se impune a remarera faptul^ că
D”iliu Zamfirescu a rămas fidfele ă soi-mSmc
atît în literatură, cît si în politică, chiar dacă
în aceasta din urmă n-a depășit stadiul unei
experiențe, și nu totdeauna fericite.
Gh. I. FLORESCU
Sonetele „lumii
ca spectacol66
Nu se putea ca Mihai Codreanu, profesor
de dicție la Conservatorul ieșean, pre-
cum și director al Teatrului Național
din localitate, să nu fi împrumutat sonetului
ceva din specificul artei dramatice, — fie că
ne referim la viziunea „lumii ca teatru" sau
la evocarea unor personaje, fie că avem în
vedere numai utilizarea unor termeni luați din
vocabularul slujitorilor scenei. Poet de for-
mație livrescă, traducătorul lui Cyrano de
Bergerac atribuie sonetului și capacitatea de
a defini succint o lume paradoxală, — ca în
acel subtil Rigoletto din volumul Statui. Ideea
lumii ca teatru, care apărea și în Glossa lui
Eminescu, este reluată aici într-una din va-
riantele ei posibile : lumea este „baraca unei
proaste glume" pentru „o paworamă" de bilei :
„Nu-i, Sire, tragedie, nu-i nici dramă, / Nici
comedie nu-i, — povestea „Lume" ; / Ci e
baraca unei proaste glume : / Așa ceva... ca-n
bilei o panoramă". In această atmosferă zgo-
motoasă și veselă — propice mișcării in cerc a
„Deșertăciunii", diferențele dintre regi și bu-
foni se șterg, sau numai se estompează : „Pur-
tind ciudată haină de paradă, / Trec regii cu
bufonii în grămadă".
Frecventarea lumii teatrale face posibilă o
reinterpretare a miturilor arhicunoscute, asu-
pra cărora Mihai Codreanu proiectează neștep-
tate lumini, pentru a le afla o semnificație
nouă. Contrastul trecut — prezent are ca scoo
reliefarea unui raport tîrziu sesizat. între sen-
timent și rațiune, dar altfel decit in numeroa-
sele sale arte poetice. „Cind anii ne-mpresoa-
ră“, ne dăm seama că Pajul Cupidon, cu să-
geata lui. n-a făcut altceva decit să modifice
optica indrăgostiților de odinioară, ajunși acum
in pragul senectuții : „Dar gravele trecutului
romanțe, / Topite-acum în ușurele stanțe, /
In chip glumeț ne farmecă timpanul... // Și-a-
tunci, zimbind, ne dăm mai bine samă / Că
pajul Cupidon. tragedianul / E un banal actor
de melodramă".
Ca și sonetele deja menționate, Scrisoare
postumă aparține tot ciclului Din armoniile
durerii. „Găsită la un sinucis", scrisoarea a-
ceasta este o definiție a vieții făcută pe un
ton voit vesel, care capătă abia in final ade-
văratele grave acorduri. Viața este cind „săr-
bătoare plină / De cîntece, de jocuri, veselie",
cînd „E un bal ; e o petrecere deplină ; / Alai
de zgomotoasă frenezie", sau „E un banchet
superb ; e o beție / Cu vin gustos, in spumă
cristalină". Ca și în alte sonete, ultimul terțet
echivalează cu răsturnarea opticii : „Frumos,
vîrtejul vieții ! — dar te-apasă... / Și doritor
atunci de-a morții tihnă, / Te furișezi din bal
și pleci acasă".
Din volumul Cîntecul deșertăciunii se cu-
vine menționat sonetul Hamlet, integrat ciclu-
lui Acorduri triste.
Ca și în Scrisoare postumă, schimbarea brus-
că a fluxului ideatic, echivalînd (în cazul acto-
rilor) cu trecerea la un alt registru interpreta-
tiv, se dovedește oportună și inspirată. Sone-
tele lui Mihai Codreanu, scrise sub formă de
monolog, dar lăsînd nu o dată impresia unui
dialog imaginar, permit aceste nuanțări ale
tonului, cu efecte remarcabile, mai ales atunci
cind „personajul" vizat aparține unei piese ce-
lebre Adresîndu-se lui Hamlet, tonul este cînd
curtenitor : („Salut, amabil prinț îndoliat"),
cînd insinuant: („Ascultă : Miezul nopții a su
nat, / Iar umbra părintească și regala / Vor-
bește c-a fost victimă fatală / Intr-un inces-
tuos asasinat"), pentru a deveni, în terțete, un
amestec de ironie și sarcasm : „Ci du-te la
Ofelia și spune-i / Că viața-i legea crimei și-a
minciunei / Și lumea e-un imperiu de noroi ;
// Iar cu ingenioasa ta fineță. / Ucide-1 pe
Polonius, — și-apoi / La sînul mamei tale
plîngi, alteță".
Dacă cităm sonetul Autobiografie postumă
din ciclul Aqua forte, o facem numai pentru
ultimul vers, care conține un termen din bo-
gatul vocabular teatral, desemnînd aici un ar-
ticol din pestrița recuzită actoricească : „Iar
semn particular, — purtam perucă".
In Turnul de fildeș sonetele inspirate din
lumea rampei sau avînd numai unele tangențe
cu aria largă a fenomenului dramatic în mul-
Otilia Cazimir în corespondență
cu Petru Comarnescu
Ceea ce a legat într-o aleasă prie-
tenie cele două personalități ieșene a
fost, în afară de stima și prețuirea
reciprocă, dragostea pentru oameni, mo-
destia și puterea de muncă. Cu toate
că se cunoșteau, probabil, cu mult îna-
inte, Otilia Cazimir comunică cu cri-
ticul de artă. Petru Comarnescu. mai
intens, în perioada cînd acesta deținea
funcția de inspector general al direc-
ției teatrelor și operelor române. Din
bogata corespondență pe care au pur-
tat-o, am ales două scrisori din anii
negri ai războiului, cînd destinele uma-
nității erau crunt amenințate și cînd
asupra lașului apasă nori grei. Rîndu-
rile expediate de poetă exprimă ac-
cente de tristețe, resemnare și amară
singurătate. Cu toate acestea, conștiin-
ciozitatea și corectitudinea îi caracte-
rizează activitatea pe care o desfășoa-
ră. In calitate de inspector teatral pen-
tru Moldova, Otilia Cazimir se preo-
cupă insistent pentru alcătuirea unui
repertoriu ales scenei Naționalului ie-
șean, după cum, în anii evacuării va
fi îngrijorată de soarta instituției și a
actorilor. Dar ceea ce impresionează
cu adevărat în această corespondență,
revenind ca un leit-motiv este regăsi-
rea în muncă, o muncă tenace șl dîr-
ză, cu puteri regeneratoare. împrejură-
rile vitrege în care se găsește la un
moment dat, poeta le depășește lucrînd
intens (termină volumul autobiografic
„A murit LuchiM, traduce din litera-
tura străină, adună material pentru un
volum Ibrăileanu, ș.a.). Detaliile cu-
prinse în aceste scrisori vin să între-
gească portretul moral al delicatei po-
ete, adăugind noi culori profilului cu-
noscut.
Rodica-Eugenia ANGHEL
tiplele lui aspecte (viziune, personaje, proce-
dee etc.) sînt răspîndite în trei cicluri : Game
variate, Studii de sonete și Lira neagră.
In sonetul Actorul, din primul ciclu men-
ționat, este reluată ideea lumii ca teatru, avînd
unele similitudini cu poezia Rigoletto din vo-
lumul Statui. Aici însă este precizat mai cu
seamă raportul dintre actor și personaj, care
nu presupune (cum s-ar crede) identificarea cu
lumea ficțiunii, ci îndepărtarea de ea, într-o
„distanțare" brechtiană avant la lettre: „In
mine plinge rîsul omenesc / Și rîde lacrima,
pe cind cu voace / Zadarnică de goale polo-
boace / Străine patime maimuțăresc". Ideea
„distanțării" apare cu pregnanță în terțetul fi-
nal. fiind însă dublată și de un pronunțat
dezgust existențial : „Iar dezgustat de-atîtea
măști de vise / De-mi pierd în alții eul une-
ori,’ / Cind ies din scenă, scuip între culise".
Cu puține excepții, sonetele la care ne re-
ferim evocă mai degrabă o lume de iarmaroc
sau de bilei, strident colorată și gălăgioasă,
decît lumea scenei propriu-zise. Explicația
trebuie căutată în doza (apreciabilă) de sarcasm
ce insoțeste de obicei ironia lui Mihai Co-
dreanu. Astfel, in sonetul Paiațul, făcînd parte,
ca și Actorul, din ciclul Game variate, compa-
rația este luată din lumea pestriță a bilciurilor
sau iarmaroacelor tradiționale. „Subconștientul"
poetic este un „naiv paiaț", — dar imaginea
creionată nu lasă nici un dubiu asupra in-
tențiilor autorului: „Naivului paiaț i-am pus
in nas / Verigă de oțel, și pas cu pas / II
port prin poezie și prin proză... // Și-așa fă-
cindu-mi sclav stăpînul meu, / Sărbătoresc
dualitatea roză / Ce-ncheagă-n jioi unicul nos-
tru eu".
Sonetul La teatru, din ciclul Studii de so-
nete este inspirat, ca și Hamlet, dintr-o piesă
shakespeariană. Mihai Codreanu evocă celebra
scenă a întîlnirii dintre Romeo și Julieta, cînd
aceștia își mărturisesc dragoste. Intre actori
și spectatori, poezia neîntrecută a replicilor
shakespeariene acționează ca un liant sufletesc,
determinind acea comuniune rivnită de orice
autor dramatic : „„E Romeo-n noapte sprinte-
nul erou. / Iar Julieta-i zvelta eroină. / Pe
scenă Cupidon încet suspină / Și vibrează-n
sală un suav ecou". Dar, refermdu-ne la acest
sonet, trebuie să menționăm că Mihai Co-
dreanu mizează pe cunoștințele cititorilor săi
în domeniul literaturii dramatice sau al spec-
tacolului scenic. Fiindcă el nu reinterpreteaza
scena pentru a-i găsi acestui simbol o dimen-
sune nouă, ci exersează un „studiu de sonet",
avînd o structură cu totul particulară. El îm-
bină aici ritmul trohaic cu cel iambic, rimele
fiind cînd oxitone, cînd paroxitone.
Un alt personaj shakespearian îi inspiră
sonetul Digestia lui Yorick. din ciclul Lira nea-
gră. Dar și de această dată ironia lui Mihai
Codreanu iese în evidență. Bufonul regal plea-
că de la constatarea : „...Și regi sînt de carton,
— cu-atît mai bine. / Iar eu... eu sînt spiritual
bufon", pentru a ajunge la concluzia : „De-a-
ceea-nghit toți regii de carton / Și-i digerez
apoi în glume fine". Procedeul antanaclazei
(care presupune folosirea aceluiași cuvînt cu
sensuri diferite) este utilizat cu bune rezultate
în terțetul final, care constituie numai apa-
rent o concluzie lirică paradoxală : „Și-mi spun,
căscînd, sătul de bunătăți, / Că toate maiestă-
țile sînt fleacuri / Și multe dintre fleacuri
majestăți".
Dacă sonetul Autobiografie postumă era ci-
tat numai pentru ultimul endecasilab, Meta-
morfoză reține atenția mai ales prin versul
de început : „Mă văd un act de farsă... și tră-
iesc". Aici, ironia cedează locul accentelor
grave care însoțesc totdeauna meditațiile sale
existențiale, cînd masca actoricească se dove-
dește incomodă sau inutilă.
Volumele din 1939 (Statui — sonete și eva-
dări din sonet) și 1957 (Sonete) nu cuprind poe-
zii care să ilustreze această temă. „Specta-
colul vieții" presupune o continuă mișcare —
chiar dacă ea se produce în cerc — și nicide-
cum absența acesteia — ca în multe piese de
teatru... Și totuși, pe linia poeziei romantice,
dar într-o viziune foarte modernă, Mihai Co-
dreanu conchide că visul și realitatea — (ca
într-o ideală operă dramatică) — pot fi sepa-
rate cu greu, viața individului presupunînd
fuziunea acestora. O mărturisește în sofnetul
Melancolie din ultimul său volum, deși versu-
rile au ceva criptic : „Și-așa-n absent mi-am
încrustat prezența...".
Adrian VOICA
i
1
TEATRUL NAȚIONAL
— Iași —
Iași, 9 martie 1942
Iubite coleg și prieten,
Am primit ieri, în ziua de 8, scrisoarea mata-
le datată din 2 martie. Iți mulțumesc. Nu-ți în-
chipui ce oribil lucru e sentimentul izolării (cînd
n-o dorești), — mai ales cînd începe a fi primă-
vară, ca acum 1
îmi pare rău că nu mai vii. Florica și doc-
torul se pregătiseră să te găzduiască și proiec-
tasem și un dejun prelungit, ca să punem țara
la cale cu răgaz. Le amînăm, toate pentru vre-
muri mai bune... dacă or mai fi.
L-am întîlnit aici pe Costache, m-am pomenit
într-o zi cu el. După moartea d-nei Sadoveanu,
care l-a durut mult, i-a murit recent o soră.
Era abătut. N-am avut cînd vorbi mult, și mi-a
părut rău.
Cererea pentru Ondine (mulțumesc pentru te-
legramă I) am trimis-o de exact o săptămînă,
recomandată și expresă. Grabă explicabilă ! Dar,
proastă ca deobicei ,am cerut suma pe care mi-o
promisese dl. Rebreanu astă-iarnă, nu pe cea
pe care, după cum spui mata, ar fi dispus să
mi-o acorde acum ! De unde să știu că-i mai
bine dispus acum decît atunci ? I-am scris azi,
Convorbiri literare — 6
literară -----
Brătescu- V oinesti
*
și „armonia
universului1*6
Aproape din totdeauna, critica și istoria
literară au privit nuvelistica lui Bra-
tescu-Voinești exclusiv prin prismă so-
ciologică. Așa au procedat Ibrăileanu și, ce-
va mai tîrziu, Călinescu. Ei l-au considerat pe
autorul lui Pană Trăsnea Sfintul ca pe un re-
prezentant al boierimii în curs de dispariție,
care melancolizează pe marginea acestui pro-
ces, în chip de replică, fără a fi nici popo-
ranist, nici sămănătorist, întrucît fusese inoculat
de către junimiști (în speță, de Maiorescu) îm-
potriva exceselor. S-a mai observat, pe bună
dreptate, invariabilitatea schemei narative a
lui Brătescu-Voinești, mai ales faptul că o sin-
gură povestire oferă măsura exactă pentru toa-
te celelalte și deci pentru întreaga lui arta.
Alți critici au fost de părere că, pe acest te-
mei, se află în fața unui scriitor lipsit de ima-
ginație și de valoare, un „primum inter mi-
nores" ; de luat în seamă numai cu prilejul
discutării fundalului. Lovinescu, cel puțin, nici
nu-1 reține în a sa istorie a literaturii, iar în
două articole din „Sburătorul" (1921) scrisese
într-o manieră meschină, contrară toleranței
sale rutiniere. Bilanțul poate continua. Brâtes-
cu-Voinești a fost cel dinții scriitor român
sărbătorit, pe plan național, în timpul vieții,
din dispoziție oficială (1928). Scriitor pe care
Arghezi îl omagiase, colegial, cu titlul de ji-
godie literară" (1920). Patruzeci de ani, aproa-
pe, secretar al Parlamentului român, Brătescu-
Voinești s-a convins de lipsa de onestitate a
multor politicieni și, drept răspuns, a scris el
însuși, între 1937 și 1940, articole politice vi-
rulente, sincere, fără îndoială, însă monstru-
oase prin cecitate. A fost oare, prin aceasta,
Brătescu-Voinești un ..huligan duios", așa cum
l-a gratulat (1937) Tudor Teodorescu-Bramște?
Brătescu-Voinești a fost cel mai citit scriitor
român pînă la 1940, după Mihail Sadoveanu,
așa cum o arată anchetele timpului, intrat de-
vreme în manualele școlare, a format gene-
rații întregi de cititori. O interacțiune eloc-
ventă într-un grad ridicat, simptomatică sub
multe aspecte pentru prima jumătate a secolu-
lui în literatura noastră. Și ceea ce a contri-
buit decisiv la stabilizarea acestei întrepătrun-
deri și a imaginii lui Brătescu-Voinești au fost
anume trăsături de melodramă, aflate în echi-
libru cu altele, de tragicomedie. Prea des in-
vocata și demonetizata imagine a „inadaptării"
trece într-un plan secundar. Vechea schemă
se înlocuiește cu o alta, mai puțin rigidă, mai
încăpătoare și mai elastică, datorită și terme-
nilor mai numeroși ai ecuației. Nu de ina-
daotare este vorba în povestirile lui Brătescu-
Voinești. ci de refuzul unui comportament
standardizat, ceea ce duce personajele la dis-
perare, apoi la nebunie și, în cele din urmă.
și-am spus (fără să mint) că, dacă ar fi avut
cineva grijă să mă anunțe din timp, aș fi fost
și eu joi la București.
Aștept rezultatul cererii, în nădejdea că modes-
tia nu-mi va fi dezastruos defavorabilă.
Cu „A murit Luciii" n-am făcut nimic altă de-
cît că am recitit manuscrisul d’nn trăit și m-am
încredințat că mi-a ieșit, in linie generală ca
și-n amănunt, ceva bun. Nu-i puțin lucru pen-
tru mine. Deobicei. revizuirea ultimă a unui
manuscris mă descurajează. Dar nu-1 am în
dublu exemplar, și nici nu-1 pot avea : nu pot
suferi manuscrisul bătut la mașină, decît dacă
mi l-aș bate singură, și n-am cînd face asta.
Așa că nu-ți pot trimite decit originalul, și asta
numai dacă e vorba de ceva sigur. Nu pot risca
să-1 pierd. Prea am muncit în el.
Voi trimite capitole inedite pentru „Fundații",
și asta foarte curînd, în 3—4 zile.
Relativ la rapoartele dc spectacol, n-ar fi rău
să pot face cum faci mata, adică să le com-
bin cu fișele respective. Dar mie mi s-a cerut
răspicat- să fac și rapoarte, și fișe. Bineînțeles că
rapoartele îmi folosesc la alcătuirea fișelor. Dai
oricum, aproape (sau peste) 30 de rapoarte si
tot pe atîtea fișe, pe lingă rapoartele pentru
spectacolele în turneu care mi se cer acum (s.
nu știu de ce) detaliate șl ele, și pe lingă tortura
care mă mai așteaptă cind s-o deschide Opera.
— e cam mult... Și știu că munca asta de ocnaș
n-are să mă facă... inspector general, necum ce
va mai mare !
Și știi ce mai fac acum ? N-am putut scăpa
de insistențele d-lui Oțetea pînă nu m-am at,
gajat să revizuiesc un text al unei infame tra
duceri a lui Faust, — în cîteva zile 1 Muncesc
pc brînci, ostenită și fără chef. Pentru ceea ce
.^fac, mi-ar trebui 5—6 luni de răgaz. Dar nici nu
puteam lăsa să se joace asemenea ticăloșie ! In-
dividul a tradus din franțuzește. „Le gros pai>-
su“. e, pentru el, „marele ginditor", „ne blas-
pheme pas de la sorte" — „nu-ți blestema soar-
ta", și alte asemenea perle, care dc care mai
prețioasă.
Munca, grijile, anemia și primăvara, îmi dau
o stare de somnolență agitată, cu care trebuie
să lupt din greu, clipă de clipă. Un moment de
neatenție, și mă duc la fund. Am nevoie de o-
dihnă și de un dram de bucurie, ca să mă...
repar.
Știi c-am avut și cutremur, serile trecute ?
Scurt și destul de violent și, mai ales. însoțit dc
zgomote fioroase. N-a durat și n-a stricat decît
somnul.
Nu știu cînd am să pot veni pe-acolo. Tîrziu,
probabil. Doresc să te găsesc în București. In
la moarte (prin sinucidere). Eroii lui sînt, au-
pă propria-i caracterizare, „smintiți" (Smintea-
la lui Radu Finuleț), adică ieșiți din ordinea
curentă, banală. Investesc totul într-o viziune
care este proiecția idealului lor, iar cînd vi-
ziunea se spulberă, ei rămin dezarmați.
Conform unui procedeu obișnuit, Brătescu-
Voinești acumulează mai intii elemente bine-
voitoare, sau neutre, și creează o atmosferă
aproape idilică, uneori dulceagă (Nicușor).
Brusc, intervine un cataclism, care schimbă
cursul evenimentelor și pune la grea Încer-
care personajul principal. După care, lucru-
rile intră in firesc, deși un firesc aplatizat, cu
gust sălciu. S-ar zice că abia acum s-a pă-
truns în firescul vieții, după împrăștierea unei
fantome. Personajele lui Brătescu-Voinești, s-ar
putea spune, se trezesc la viață, deși pentru
foarte scurt timp și numai pentru a realiza
proporțiile dezastrului. Refuzind să învețe
cite ceva din experiențele traversate, ele tind
către catastrofic, situație care le însingurează.
Beatitudinea solipsismului atinge apogeul, in-
cit moartea este o încheiere de la sine înțe-
leasă. Caractere puternice, aceste personaje se
simt, înainte de toate, vinovate de a se ti
născut și primele scrieri — poezii și poves-
tiri — ale lui Brătescu-Voinești. ignorate pînă
acum de istoria literară, probează elocvent
faptul. Propensiunea către protecția maternă,
către acvatic și primordial aduce in prim-plan
nostalgia unei stări paradisiace în care binele
există o dată pentru totdeauna, sub forma „le-
pădării de sine", cum zice Mișu Gerescu. unul
din personaje (Scrisorile lui Misu Gerescu).
însăși această renunțare pune din nou pro-
blema vinei și a rezolvării ei prin autoviolen-
ță, ca formă a sacrificiului in favoarea colec-
tivității. Personaje precum Andrei Rizescu.
Pană Trăsnea, Niculăiță Gropescu, Costache
Udrescu mor deoarece preiau culpa in care
căzuse celălalt sau ceilalți. Acesta le este des-
tinuh Se nasc sub o zodie părelnic norocoasă,
din care sint smulși de o ursită imposibil de
acolit, ca la Sofode. Fatum-ul este orb și hid,
precum cerșetoarea pe care o ucide Scarlat
Delureanu in timp ce hulește (Rătăcire). Im-
precația (dumnezeu este apostrofat: „ciine !
cîine! la ce ai îngăduit, la ce mi-ai făcut
asta ?") aduce după sine obediența si ispăși-
rea. Se intră în acceptarea unei ordini cos-
mice sau, după cum scrie Brătescu-Voinești.
in „armonia si echilibrul universului".
Zadarnică nu a fost, totuși. Împotrivirea.
Prin ea. acel „scepticism radical și amar", cum
il denumește scriitorul, a fost alungat și a ră-
mas, tot după zisa lui. un adevăr referitor Ia
om : „ce splendidă întocmire de lucruri!" Ve-
nită din partea unui confesiv, adică a unui
tip de povestitor care se ascunde sub un ritual
defensiv, exclamația înseamnă găsirea unui
punct de sprijin, pe care Brătescu-Voinesti nu
a știut niciodată a-1 folosi, precum Sadovea-
nu, pentru a încerca să răstoarne lumea. Spre
deosebire de părintele lui Kesarion Breb, el
are nevoie imperioasă de protecție Cele trei
amintiri din copilărie, poezia Doica, nuvela
Nebunul ș.a. stau mărturie. O protecție miti-
că, pe care florarul o subliniază discret, apă-
sînd totodată pe simbolistica mesianismului și
a devenirii. Majorității personajelor sadovenie-
ne le place codrul, sînt chiar pădurari ori se
retrag la adăpostul cetinii. La Brătescu-Voi-
nești, Pană Trăsnea, spre exemplu, este un
horticultor pasionat. De la preocuparea indi-
vidualistă față de timp s-a trecut la intimita-
tea prefacerii, societatea fiind considerată „o
sindrofie de streini nepăsători". Scriitorul se
preumblă „în lumea dreptății", dar nu pentru
a-i flagela pe acei care organizează Golgota.
ci. după expresia lui, pentru a-1 „împăca pe
Isus cu Iuda", binele cu răul. Tentativă care
presupune puritatea extremelor. Adică sche-
matism. Adică, iarăși, melodramă. Numai că
din deschiderea, din nuditatea acesteia, scrie-
rile sale au păstrat puține urme. Perfecțiunea
frazei realizează o închidere pe care doar cîțl-
va scriitori au atins-o : numai Creangă și Ca-
ragiale. Aglutinarea tuturor elementelor, desâ-
vîrsit fuzionate, scoate povestirile lui Brătescu-
Voinesti din teritoriul epicului și le transferă
în acela, ambiguu, al poeziei.
Dan MAXUCA
orice caz, dacă pleci, scrie-mi și mie să știu
Încotro. Poate-ți mai scriu.
Afecțiune d-nei Netter. Matale, bună și
idea;') veche prietenie.
Otilia Cazimir
Trimit scrisoarea în plicul cu rapoarte. Alt-
minteri. cine știe cînd o primești ! Sper că nu-i
o ilegalitate prea... ilegală !
2
MINISTERUL CULTURII NAȚIONALE
ȘI AL. CULTELOR
Direcțiunea Teatrelor Naționale
Operelor Române si spectacolelor
Jirnbolia, % mai 1M4
Dragă domnule Comarncscu,
Cînd m-am întors de la Alba lu'.ia. unde ti-o
fi spus d-1 Marino că am fost, am găsit si te-
legrama matale, și scrisoarea și adresa Direcției
în chestia Sibiului — și. adusă de prietenul nos-
tru Suciu, o scrisoare lungă de la Florica.
O să-ți spună d-1 Suciu că. deocamdată, rămin
la Jirnbolia. Sunt prea săracă să-mi permit o
nouă evacuare, și Sibiul o scump pentru o necă-
jită ca mine. Cînd am eemt să mă fixez acolo,
nu știam că salarul pc martie mi s-a pierdut—
dintr-o neglijență a părintelui Petrescu : în loc
să mi-1 trimită la 28 martie, cînd am trecut prin
București șl l-am rugat să mi-1 expedieze ime-
diat, mi l-a trimis la 3 aprilie... Apoi, am avut
în urmă mari neplăceri în familie. (...) Să-ți
spună d-1 Suciu despre ce e vorba. Nu-mi face
plăcerea să vorbesc despre chestii meschine. Re-
zultatul e că de o lună luăm masa la restau-
rant. Margareta și cu mine, iar peste o zi două
ne instalăm în apartamentul nostru. Aici în
casa fratelui meu, am stat cu lucrurile nedes-
pachetate — ca o străină și ca o dușmancă. El
e un suflet minunat, și suferă ca și noi. f—'l
Mă face să disperez și în chestia de politică in-
ternațională...
In rezumat : după eavcuare. — mutat, rein-
stalare (toate costă) — si o leafă pe trei luni...
în plus, d-1 Ministru Petrovici. pe care l-am
văzut la Orăștie, ține să tipărească anul ăsta
lucrarea Ibrăileanu. Deci, enorm de lucru. Aici,
n-am putut scoate o hîrtie din lăzi. Șl nici ma-
terialul nu l-am putut aduce tot cu mine : nu
puteam lua zece ani de „Viață Românească". Tre-
buia să fac drumuri la Zlatna, să văd ce mai
«găsește ginerele d-lui Ibrăileanu printre cărțile
— aduse de Facultatea de litere, să triez, să tran-
I. D. Sîrbu si teatrul memoriei
»
O n seria „Teatru comentat" a Editurii Emi-
1 nescu, in 1982, I. D. Sirbu publicâ \olu-
mul Arca bunei speranțe, după o rigu-
roasă selecție în creația dramaturgică pro-
prie, însumind șapte piese. Firește, volumul
se supune pe lingă exigențele estetice și ce-
lor ale acestei „serii", alăturind piesele fie-
care cu cite un text introductiv și urmate de
consemnări din presă ale criticilor de speciali-
tate : Arca bunei speranțe cu Mafet nu tre-
buie sa moară" semnat de N. Carandino, Iar-
na lupului cenușiu cu „Teatrul ca formă de
filosofare" de Eugen Todoran, La o piatră de
hotar cu „Un minunat mesaj- de Octavian O.
Ghibu, Frunze care ard cu „Minerii, intre
mit și istorie” de Ion Maxim, Covor oltene^
cu „Ion D. Sirbu — Covorul oltenesc" de Paul
Everac, Simion cel drept cu „Dialectică în-
fruntare" de N. Carandino și Pragul albastru
cu „In incinta memoriei- de Mircea Ciobanu.
Și in consecință, prin aceste asumate exi-
gențe, in acest volum de autor ordinea struc-
turală (și editorială) nu mai este identică cu
apariția cronologică, fapt ce determină devon-
spirarea unei alteia mai ascunsă, de natură
genetică, recuperată pe calea sistematicii.
Ipostaza genetică se transformă in cea struc-
turală, de superioară ccmstringere, lăsind să
apară sub ordonarea arhitecturală necesitatea
acestei edificări. Nu compensativ, ci consub-
stanțial se decelează geneticul in structural.
O țesătură a memoriei leagă „verticalitatea*
cu „orizontalitatea- intr-o anume circularitate.
Memoria și procesul său rememorarea apar
ca lege genetică a teatrului lui Ion D. Sirbu; iar
obiect sau materie a acestuia devine Istoria,
nu în mod abstract, ci a. procesualității sale
sociale. O desfășurare descendentă de la uni-
versal prin particular la individual și o re-
desfășurare ascendentă de la individual prin
particular la universalul îmbogățit cu sub-
stanță concretă Primele piese se ordonează ca
intr-o triadă : -irca bunei speranțe este pla-
sată -in plin simbol-, in universal, dar pri-
vește lumea noastră contemporană, condiția
umană ; Iarna lupului cenușiu se particulari-
zează, printr-o rilosofie a istoriei, la „Istoria
ca idee de independența- a unei națiuni : La
o piatră de hotar coboară in individual. în
Istoria „interioară" a unei națiuni — acțiu-
nea acestei piese petrecindu-se „in preajma
primului război mondial* și privind „dragos-
tea de frate dintre românii din diferitele te-
ritorii pe atunci despărțite politicește, sen-
țind in evidență unitatea sufletească a În-
tregului nostru popor-, după rum se notează
Următoarele trei se ordonează ascendent :
Frunze care ard adincește sondarea individua-
lului, problematica devenind social-politică.
dramatizîndu-se „o pagină reală din istoria
atit de zbuciumată a minerilor din Valea Jiu-
lui, greva din aprilie-mai 1941", se forează
concretul realității, fără pierderea treptelor
anterior ciștigate : dimensiunea simbolică și
cea istorică, „intre mit și istorie", cum zice
I. Maxim. Piesa Covor oltenesc se implică la
nivelul particularității istorice, acțiunea pla-
sindu-se în timpul celui de-al doilea război
mondial ; problematica este politico-istorică și
cu un continuu recurs metaforic la fundamen-
tul nostru : „covorul oltenesc". Simion cel
drept ridică problematica și conflictul din so-
cial și istoric in moral-politic, atingînd cercul
universalului, al „simbolului" și al înfruntării
dialectice. „Eroul acestei piese — după nota-
rea autorului — este un cioban bătrîn. Simion
Albu, ultimul cioban, rămas de izbeliște intr-o
Convorbiri —188?
Printre alte Hirtii vechi aflătoare în arhiva fa-
miliei sale boierești. George I. Lahovari, pe care
l-am mai întnnit semnînd, ca literat, sub pse-
udonimul Gil, descoperă și „Tălmăcirea prea înal-
tului hetiserif ce s-a trimes de către Sublima
poartă Iui Grigore Vodă Ghica la anul 1826 după
încheierea tratatului de pace de la Akerman44.
Este, se pare, intîia versiune română publicată
a (în traducere) „ilustrei scrisori emanată de la
însusi sultanul". în cazul de față Mahmud II.
După referința de autoritate a lui Bălcescu („Tur-
cii deteră iui leremia hatișerif de domnie în
criu, și să improvizez — lucrarea pe care am
dorit-o definitivă. Dar dacă așa vrea domnul
Ministru... Ce pot să fac, după ce mi-am evacuat
familia cu banii de la d ?
Creți însă că la toamnă o să uzez de adresa
ca să mă duc, pe iarnă, la Sibiu. Aici, aș în-
gheța — și la propriu și la figurat.
Citește, te rog. aste două rapoarte (nr. 74 din
alt plic și 90 din plicul ăsta), ca să nu mai
fiw obligată să-ți repet conținutul lor. [...]
Altă chestiune de care trebuie să vă intere-
sați. e reevacuarea Teatrului din Iași la Arad,
despre care se vornește. Actorii sunt dezo-
lați. De bine — de rău, se așezasera fiecare aici,
unde e liniște și viață relativ ieftină. Iar sa-și
încarce calicia si să plece în bejenie ? (Și eu—
după ei •)- Ar fi neomenește. Se pot duce să
’oace la Arad. — o oră și jumătate de tren de la
Timișoara. Dar să se cazeze într-un oraș de gra-
niță. care mîine-poimîine poate fi bombardat ?
Ocupă-te. te rog, și de chestia asta.
De la d-1 Marino am avut destule vești de Ia
București. Am aflat și de situația „Fundațiilor",
încasează onorariile și trimite-mi-le prin d-1 Su-
ciu. Știi ce drăguț (și e stupid cuvîntul „dră-
guț- cînd e vorba de ce-a făcut pentru mine !)
s-a purtat cu mine colegul nostru ? Aș vrea, tot
prin el. soluția în chestia cu Aradul. Deocam-
dată, autoritățile de aici protestează : auzi, să
le ia teatrul lor ? •
Cînd îmi scrii, spune-mi ce știi de A. și J.
Mi-a spus cineva că a văzut-o la Sinaia. [...]
Am fost, de la Alba lulia, și la Orăștie, —
unde am văzut pe domnul Ministru și m-am
umplut de bucurie cu privire la lefurile mele —
si la Zlatna. — unde am văzut toată Facultatea
de litere din Iași, toți prietenii. Am stat mult
cu Dan Bădărău și profesorul Iordan. (Oțetea
era la Sibielul lui).
La 7 mal am făcut la biserica din Jirnbolia,
sub alarmă, parastasul de 7 ani pentru Topîr-
ceanu... Cu ce suflet, nu-ți mai spun.
De la Iași, vești oarecum recente. Casa mea
era întreagă, jefuită probabil de lucrurile mici,
dar cele mari erau la locul lor. Casa surorii
mele, dărîmată.
„Activitatea- mea va fi puțin redusă. Trebuie
să fac (după ce mă instalez) fișele teatrale și
lucrarea Ibrăileanu. Inspecții mai pe urmă, după
ce mi-o veni noul permis a cărui prelungire
expiră mîine. Și ma: ales, după ce mi-o veni
puțin inima Ia locul ei — dacă n-o rămînca
sărbă..
Cu cele mai bune gînduri prietenești,
Otilia Cazimir
vale in care s-a descoperit petrol și unde a
început exploatarea intensivă a acestuia". El
este nevoit să se retragă din fața necruțătoa-
relor legi ale Istoriei, să plece in sus, in
munți, dar infringerea sa, intr-un fel „mio-
ritic- echivalează cu un triumf. Ultima pie-
să, Pragul albastru sintetizează răsturnatele
raporturi triadice intr-un spațiu a! memoriei;
„In incinta memoriei- semnificativ intitulîn-
au-se și textul prefațator al lui Mircea Cio-
banu. Societatea din Roșia, locurile acestea
unde nu se intimplă nimic și pe care comen-
tatorul le-a numit „zonele sacre ale statorni-
ciei universale* nu au nevoie de miracole și
gesturi mintuitoare, ele au memoria, singura
care răscumpără și este mintuitoare și pentru
cei cu individualitatea precară sau chiar pier-
dută, precum Lazarus. Aici toate determinan-
tele mișcării triadice și circulare „rimează*,
obținindu-se o concretitudine artistică „rit-
mată*.
Dar pentru a evidenția in structural pro-
cesul genetic se cuvine și transe rierea unui
fragment din mărturia de credință a autoru-
lui, din acea „In loc de autobiografie* : „...din
memorie mi-am rescris prima piesă uitată
„Frunze care ard* — și prin ea. cu toate
că c consider dură și naivă, mi-am fixat ori-
ginile, am dat un nume certitudinilor mele po-
litice și sociale. A doua piesă a fost „Simion
cel drept*, tot o transcriere a unei obsesii
vechi și, astfel, cred eu, am fixat celălalt stilp
al sufletului meu. Am vrut să adaug acestor
două arhetipuri morale ale poporului de jos
un acoperiș mitic. Prin 1969. in plină beție a
experimentelor teatrale, eu scriu o dramă fi-
losofică in stil clasic : „Arca bunei speranțe"
și, imediat după aceea, o meditație magic-
ontologică, „Pragul albastru". Prin aceste două
lucrări, consideram eu. aveam un acoperiș
deasupra capului, nu-mi mai era atit de frig,
chiar și spaima de a muri ne-mărturisit șnce-
puse să-mi dispară. Celelalte piese ce au ur-
mat (...) le consider dialoguri despre Isto-
rie, modalități de a filosofa critic în legătură
cu destinul unui popor mic prins in viitoarea
intereselor marilor împărății*.
Cu această mărturisire se observă că tra-
iectul genetic a urmat linia creațiilor auten-
tice. de la individual spre universal și. apoi
cu o firească întoarcere, la particular, la ter-
menul mijlocit și mijlocitor, care este Isto-
ria. Cele două piese, de „acoperiș mitic".
structural, înrămează edificiul teatral, iar toc-
mai termenul mijlocitor infuzează extremele,
m substanța genetico-structurală a dramatur-
giei lui I. D. Sirbu, manifestindu-se ca me-
morie a istoriei si ca istorie a memoriei. Nu
este lipsit de tilc nici faptul că două din lu-
crări sint scrise in memoria, una a tatălui
său și alta a celui spiritual. Lucian Blaga —
două coloane de susținere ale unei memorii
rememorate în Istorie ca teatru. Arhitectoni-
ca dată de cele șapte piese se impune printr-un
anume ritm dialectic, prin mișcarea triadicâ
din mitologie în istorie, din istorie în ontolo-
gie ; din dimensiunea mitic-poetică în cea
concretă, din cea concretă in cea a ființării
istorice Iar Premiul „I. L. Caragiale" decer-
nat de Academia R.S.R. pe anul 1982 lui I. D.
Sirbu pentru acest volum de teatru vine să
catalogheze frumusețea acestui templu în care
se află „statuia" sufletului unui popor ce re-
verberează în dramaturgul devenit oficiant
pentru noi.
Dumitru VELEA
Moldova*4), cel ce a publicat masiv asemenea
numeroase acte de importanță capitală a fost
Al. Papiu Ilarian, în cunoscuta sa colecție Teza-
urul de monumente istorice, urmat de Engel,
Dionisie Fotino, G. Sion, Th. Codrescu (acesta
chiar precedîndu-1 în „Uricariul** său). Hatișeri-
furile împărătești, adevărate la cîiar te, un fel
de constituție ce o convenea Padișahul mai ales
în urma războaielor în Europa ale Semilunii,
stabileau natura relațiilor cu Principatele auto-
nome. privilegiile și imunitățile noi acordate, tri-
butul etc. și pe ele se bazau protestele, domni-
torilor pămînteni pînă cînd la anul 1878 tunu-
rile române Ie sfîșiară la Plevna pentru totdea-
una. Interesantă este observația lui Lahovari
că la încheierea mai fiecărui tratat de pace
european, Principatele progresau pe calea nc-
atîrnării sau. dimpotrivă, plăteau cu rășluiri te-
ritoriale înfrîngerile puterii protectoare, cum s-a
întîmplat cu Oltenia la 1718, cu Bucovina la
1775 și la 1812.
Chiar prima frază tipică a preambulului hati-
șerifului, în stilul bombastic obișnuit la Cornul
de Aur, este mai curînd lugubră ca prevestire :
„...alesule între domnii neamului creștinesc, Gri-
gore Ghica Voevod, fic-ți bune sfîrșiturile tale4*,
urmată dc iertarea birurilor arierate [restante],
scutirea pe încă doi ani a dărilor raielelor,
procedura de urmat în procesele dintre turci și
pămînteni (mărturia unul raia contra unui turc
să fie primită, turcii nu pot trece Dunărea și
chiar „să se gonească cei ce umblă fără treabă,
netrebnici și răi**, neguțătorii să aibă teșcherea
[pașaport], moșiile uzurpate să sc întoarcă la
stăpînii dintîi și turcii să nu dețină moșii și
nici ei, nici tătarii să nu se abată do la itine-
rariile fixate ; localnicii pot trece fluviul, „fără
să se supere de haracii [perceptorii] și zabiții
[cîrmuitorii, de undo a derivat și cuvîntul zapciu]
acestor părți, iar locuitorii Țărilor Românești să
nu se supere de nimeni după slobozimea țării
la odăjdii și kiafet [îmbrăcămintea, inclusiv ar-
mele] și portul lor“), rectificarea hotarului lui
la Silistra și Hotin, alegerea domnitorului de
obșteasca adunare pe termen de 7 ani etc. etc.,
toate în favoarea Principatelor mai puțin zara-
ciul, zăhărelele ș.c.l. întrucît, zice Lahovari, „am
dat la sfîrșit tălmăcirea tuturor cuvintelor tur-
cești, cuvinte care astăzi se mai pricep de că-
tre unii din noi, dar pe care generația viitoare
negreșit nu le va mai putea pricepe44 să spicuim
cîteva, fundamentale, în epocă : raia, creștini și
evrei supuși prin forța armelor și care plătesc
haraciul sau capitația anuală ; arz, arzmalizar,
memoriu, raport, suplică colectivă, petițiune ;
caid, document, act, registru, arhivă ; șiart, or-
dine, cuviință, rînduială, convențiune, tractat ;
marafet, mijloc, mijlocire, dispozițiune, dibăcie,
îndemînare ; casaba, orășel, tîrg ; salahori, să-
teni scutiți de dăjdii și însărcinați cu repararea
unei întăriri, cetăți etc. Toate cele 98 de defi-
niții sînt preluate din lucrarea lui Lazăr Șăimaru,
Elemente turcești în limba română.
Lucian DUMBRAVA
7 — Convorbiri literare
Mira Lupeanu
Așa
»
Lacomă de zbor și dc cîntec
Femeia înghite pasărea
•Și poate-o armonie mai sus.
Sorbind din zbor altă pasăre
Blinda ; și încă mai sus
Femeia-colivie zboară și cîntă
Plină de păsări captive.
Nu-i nici o oprire.
Doar de se-nghite pe sine ;
Așa va sfîrși fericită.
Mai liberă decît pasărea cerului.
Da !
Pasărea sărutului
Sint ca o apă-n trup, cu lotuși somnoroși,
In pleoapele umflate și albastre
Tremurători spărgînd petalelor, sfioși,
Mari cupe, piedestale pentru astre.
Susfin spre desfătarc-un cer de zeități
Insămînțatc-n viața mea de plaur
Și în beții de mine-i scufund de-atitea dăți,
Că-n locul gol prind muntele de aur
După ființa razei ochiului durut
De înălțimi din care se pogoară
Cu pasărea albastră dc sărut
Ce-n veșnicia clipei stă să moară...
Ci eu ii dau să-mi bea femeia-a mia oară
Și ea îmi zboară-n trup neîntrerupt sărut.
Atît cit sint ce sint și nu-mi mai sînt.
Legat ele lună
Neștiutor de ea la rădăcină.
Copacul tău să o ridice-n ram
Acolo unde cuibul gol tinjește
O pasăre de sud ce n-o mai am.
Iară acum cind aripile-s smulse
Dc vintul care suflă-n jar stelar.
Aprinderea dc sus în jos răpește
Cn adevăr de flacără primar.
Și lași să-ți fringă brațe-n pîrguire
Să ne cuprindă trupul inimii bolnav
Acelui ghem cu lumca-n dăruire
Dc la-nccputul drumului suav.
Azi dimincață-n rana lui cea albă
Balsamul de rășini a pregetat
Și pomul meu in jertfa cea mai oarbă
Pe stradă m-a iubit neingropat.
Iar pasărea-mi dc lună La legat
Cum nu a fost mai drept și mai înalt.
Marta
Bărbulescu
Introspecție
Cu cerul pe umeri
și un vecin magnetofon
nu iau semnele drept minuni !
Prin pereții căptușiți
de cărți
ascult arborii :
„— To be or not to be,
that is thc question !“
Plinge în pereți copilul,
vesel și ritmic tavanul saltă
în dansul modern
dc la mijlocul nopții :
„— To be or not to be,
that is thc question !"
Cu cerul pe umeri
și un vecin magnetofon
nu ian semnele
drept minuni...
Semaforul pe verde
Furtuna
mi-a umplut ochii de praf,
pe întinsul cîmpiei
iapa risipită-n galop
strivește iarba fragedă...
Dinspre munte
ploaia ca un semafor pe verde
rămas uitat sub cerul liber...
Și această mașină
numită suflet
ignoră ultima șansă...
Neliniștea
trandafirului
Pe balustrada zilei
neliniștea trandafirului
sub ploaia de vară...
Am încredere
încă mai am
în steaua mea capricioasă
nenorocoasă, statornică
deasupra zborurilor dc lăstun
pregătindu-și puii de plecare
la plecarea mea
pregătindu-se de plecare,
pe malul înflorit al Savernei.
Proaspătă iarba ieșită din pămînt,
pe balustrada zilei
neliniștea trandafirului...
-Toader Hrib
Steagul
arcașilor din
Arbore
1907
Pe la anul 1907 Bucovina era încă sub stă-
pinirea austriacă, granița intre noi și patria
mamă România era pe la Șiret — Bardujeni—
Cornul Luncii.
Atunci Moldova era în plină revoluție, ță-
ranii s-au răsculat, au distrus casele boierești
și au împărțit moșiile intre ei ; pe la noi răs-
culaților le ziceau măciucari.
Pe la noi oamenii aproape nu lucrau ni-
mica zile întregi se sfătuiau ce să facă, aș-
teptînd ca măciucarii să vie și la noi ; noi
băieții ne suiam de mai multe ori pe zi pe
case sau pe șură și ne uitam «ore răsărit să
vedem cînd vor veni măciucarii.
LA ȘCOALA
Domnul învățător Gheorghe Rădășan ne dă
la toți copiii din clasă să învățăm poezia
TataruZ, iar cînd ne-au pus să spunem poe-
zia m-au ales pe mine să o repet de mai mul-
te ori pe zi și mă tot învăța cum să strig la
tatari să nu ne treacă hotarul.
Pe aceia vreme la noi in Bucovina au luat
ființă societățile cu nume de Arcași, acestea
erau organizate după un statut tip aprobat de
guvern, scopul arcașilor era ridicarea cultu-
rală a membrilor și stingerea incendiilor.
Oamenii din sat le mai spunea la arcași și
focari și îi vedeam adese mai ales în sărbă-
tori făceau exerciții cu pompa cea mare pe
care o avea primăria, iar după ce făceau
proba cu pompa mai făceau și puțină instruc-
ție militară.
La noi în sat în centru, colț cu drumul
Solea — laslovăț și Arbore — Botoșana era
o altă casă care au fost distrusă de războiul
1914—1918, aceia casă era proprietatea Cămi-
nului Cultural, „Luca Arbore“,
In altă cameră în această casă era adă-
postită Banca Populară (Raifaizen Banc), unde
se făceau depuneri și împrumuturi. Iar în
altă cameră era bucătăria căminului i,n care
se făceau mîncare și se da la copiii de școală
și la oamenii săraci gratuit hrană o dată pe zi.
Mai era o cameră mai mare în care în fie-
care seară se adunau toți cărturarii satului
cil și cîțiva țărani cu carte care dirijau toa-
te afacerile românești față de stăpinirea aus-
triacă. aș putea spune că aceea casă era co-
mandamentul Românilor.
Pe aceea vreme cărturarii satului și cu ță-
ranii trăiau intre ei ca frații, se sfătuiau, se
ajutau și își apărau drepturile față de stăpî-
nirea streină pe care o socoteau nevrednică.
O VESTE MARE
La școală domnul învățător ne spune, bă-
ieți miine e sărbătoare, la noi la Arbore vom
avea o mare sărbătoare, în livadă la Gheor--
ghe a Mihălăchioaie se va inălța steagul arca-
șilor din Arbore, mîine la orele 11 să veniți
cu toții la școală, vom merge cu toții la săr-
bare. iar tu Hribule să te îmbraci frumos, să
te încalți cu opincile să iei pe cap cușmă și
în cușmă sâ pui o pană de curcan de seara și
miine dimineața să mai repeți poiezia TataruL,
să-ți faci o măciucă mare să bați pe ea ținte,
că la serbare tu vei spune poiezia în fața oa-
menilor Să spuneți la voi în casă cît și la
vecini că mîine să se îmbrace fiecare cît mai
frumos de sărbătoare și să vie cu toții la săr-
bare, că acolo va vedea ce nu a văzut nime
niciodată. Iar la fete și neveste să le spuneți
să vie de dimineață în livadă la Cracană cum
il poreclea pe Gheorghe a Mihălăchioaie sau
Gheorghe Hrincescu, să aducă fiecare cît mai
multe flori. La flăcăi să le spuneți ca fiecare
să-și caute cîte un cal de călărie să puie pe
cai scoarțe și să vie cu toții la sărbare de
dimineață călare. La fel s-au spus la copiii
de la toate școalele de la noi din sat și de
la toate școalele din satele vecine.
LA LOCUL SARBARII
Din timp s-au adus 2 cară încărcate cu
brădani și cetină din pădurea de la Obștea
Arbore, aice alături de șura gospodariului s-au
rădicat la 1 metru mai sus o tribună mare
încunjurată de țiitori, pe podele s-au pus ce-
tină iar jur-împrejur scoarțe de lină alese iar
pe peretele de la șură s-au așezat icoana lui
Ștefan cel Mare, a lui Luca Arbore și a lui
Cuza ; împrejurul acestora o cunună mare de
flori cu cetină și mai multe ștergare alese cu
trandafiri cu multe culori iar mai sus
pe perete 3 steaguri tricolore. La mij-
locul livezii pe o prăjină înaltă era
pus un mare steag tricolor pe care vîn-
tul îl bătea în falduri, împrejurul livezii erau
plantați bradani, la fel și pe toate drumurile
din apropiere, iar în fiecare brădănaș un stf-
guleț tricolor de hîrtie, toți brădănașii erau
împodobiți cu flori.
Fetele și nevestele care au venit mai de
grabă au fost puse să facă cujiuni de cetină
cu flori pentru caii călăreților, aice erau adu-
se din tin.p cam 100 stegulețe din hîrtie tri-
color toate bătute pe niște bețe.
CINE ERA GHEORGHE A MIHALACHIOAIE
Gheorghe Hrincescu zis Cracană era un
gospodar fruntaș care învățase puțină carte,
el făcea parte din comitetul căminului cul-
tural ; el facea parte și cu alți săteni și căr-
turari din comitetul băncii cît și al prăvăliei
și garanta ca și alți gospodari din sat, cu ave
rea lor, față de toate aceste instituții romă
nești.
SOCIETATEA ARCAȘUL
Societatea Arcașul se compunea din cam
2ă0—300 de tineri — flăcăi și căsătoriți cun sat,
in ziua sărbării au fost chemați cu toții la
Căminul cultural din centru imorăcați in cele
mai frumoase haine de sărbătoare, cu un briu
tricolor peste umăr pe care era scris cu flu-
turi galbeni și mărgele albastre Arcașul Luca
Arbore, toți cu cușme și cu cite o pană de
curcan in cușmă.
LA LOCUL SARBARII
Flăcăii din sat care aveau caii lor au așe-
zat pe ei scoarțe alese și au încălicat pe cai
și au venit la locul sărbarii ; aceia flăcăi care
nu au avut caii lor au mers pe la oamenii care
aveau cai și au primit cai și scoarțe și au
venit la locul sărbarii.
Aice la locul sărbării erau prezenți gospo-
dari din sat anume rinduiți care aveau mi-
siuni rânduite.
Toți călăreții au primit la gîtul calului o
coroană de cetini cu flori, fetele le-au pus la
cai in coamă și coadă flori iar un tînâr în-
vățător au dat în mină la fiecare călăreț un
steag de hîrtie tricolor. Apoi au fost împăr-
țiti cite cinci călăreți în frunte cu cîte un
căpitan, cu porunca ca 5 să plece în satul
laslovăț, 5 la Cajvana, 5 in botoșana, 5 în
Solea, 5 în Burla. Mergeți in goana cailor și
strigați — hura cit puteți și mergeți pe toate
ulițele din satele vecine și chemați oamenii
să vie la Arbore la sărbare.
Iar restul călăreților au primit poruncă
— voi mergeți pe toate ulițele și strigați —
hura — și chemați pe toți oameni, la sărbaraa
care începe la ora 12.
Cind au început să strige hura ! și au dat
pinteni la cai cu stegulețul în mînă, caii ne-
chezau. oamenii strigau de suna satul, iar
cind s-au împrăștiat pe ulițe lumea au ieșit
de prin case înmărmurită.
CE NU S-AU MAI ÎNTÂMPLAT
Oamenii din sat văzînd călăreții împodobiți
— strigătele lor, s-au înturnat în casele lor
și care cum mai iute s-au îmbrăcat să miar-
gă la fața locului sâ vadă acolo ce este, ce
va fi oare ? poate au venit măciucarii din
Moldova ?
Momentele erau minunate, oamenii din sat
care au fost minați au alergat la sărbare să-
tui, acei ce încă nu mâncase au alergat flă-
mînzi.
Jandarmii austrieci au fost concentrați de
peste tot la zXrbore în flanc cîte a la un loc
pe toate străzile. îngălbqniți de frică, purtau
căștile lor de aramă pe cap cu un țugui în
virful coifului și cu curelușă pe sub barbă,
cu armele încărcate și cu baioneta pe ele, la
șold purtau săbii cu țeava de aramă mai purta
și o tașcă cu legi și cu carnete și creioane.
Se opreau pe la crucele de drum unde se
întilneau mai mulți și erau îngroziți că de
aicea putea să înceapă ceva și ei erau aceia
ce trebuie să dea pielea la bătaie.
LA ȘCOALA
Noi băieții de la școală de pe Clit care
eram aproape de sărbare am alergat cu toții
la fața locului de am văzut cum au plecat că-
lăreții cum se lucrează, apoi ne-am întors cu
toții la școală.
Eu mi-am luat de acasă măciuca țintuită,
cușma și am plecat la școală, aice am fost pus
in fața școalei și am spus cu toată patima po-
iezia Talarul.
Apoi ne-am înșiruit în drumul școalei toate
clasele, băieți și copchile cu învățătorii și în-
vățătoarele pe lîngă noi, cu un steag tricolor
în frunte am plecat cu toții la locul sărbării,
iar noi — școala de pe Clit de unde erau ma-
joritatea arcașilor cît și căpitanul arcașilor
Maftei Lupu, cit și ajutorul său Trifan Gre-
cu. noi am stat în fața tribunei.
După noi au venit și elevii de la școala
din Centru Arbore pe care i-au așezat în dreap-
ta noastră, au urmat și școala din Arbore, (lu-
tul de Jos, apoi au venit și școala din Cătu-
nul Botnăreni, au fost invitată și școala ger-
mană dar s-au temut, nu au venit.
Acum au început să sosească căruțele în-
cărcate din satele vecine, săteni îmbrăcați în
cele mai frumoase haine de sărbătoare, vo-
lovicenii și islovicenii, oameni fudui cu caii
lor ca zmeii, cu hamurile și coamele lor cu
flori, căruțele lor văpsite verzi și cu flori roșii
și albe, cu scoarțe alese pe căruțe, au venit
și solcanii cu caii lor frumoși și cu cîte 2 ca-
naci lipiți la căpăstru.
Au venit și blînzii de botoșăneni și cajva-
narii, cum obicinuiesc ei, încărcați in căruțele
lor pînă cît nu mai încăpeau.
Pe dealul Buboaie la cruce se vedeau sute
de oameni adunați și se uitau din deal la vale
ce se petrece, iar pe cărarea de peste bobei-
că se vedeau înșirați pe carare lume multă din
laslovăț, Burla și Botnăreni.
VIN JANDARMII
Au venit jandarmii din Arbore și au dat
ordin la gospodariul de casă să dea imediat
steagul cel mare jos din prăjina din mijlo-
cul livezii, iar oamenii au ascultat și au dat
jos din prăjină steagul, dar după ce s-au dus
jandarmii s-au sfătuit și au hotărît ca steagul
să-1 suie în virful la una din cele 2 răchiți
mari din mijlocul grădinii.
STEAGUL IN VIRFUL RACHIȚII
Cum s-au dus jandarmii domnul învățător
Rădășanul Niculai îmi face semn, mergem ae
o parte și îmi spune, Hribule ia-1 pe Avrinte
a Nătălie și vă urcați repede în răchita cea
mai mare și legați steagul cu prăjina de cracul
cel mare din vîrf, legați-1 bine cu sîrmele as-
tea apoi vă dați jos și nu spuneți cine v-au
învățat. L-am luat pe Avrinte și repede ca niș-
te motani am fost în răchită, un om de jos
ne-au dat prăjina cu steagul l-au luat Avrinte.
eu m-am suit in vîrf el mi-a dat steagul, eu
l-am ținut și Avrinte, el au legat strins, stea-
gul, de jos ne-au spus bine, dați-vă jos —
lumea care era cu fața la tribună nici nu au
observat ce facem noi in urmă...
Deodata auzim din centru strigătele de hu-
ra ! hura ! toată lumea striga : Vin arcașii !
Vin arcașii !
Lumea părăsește locul sărbării și alear-
gă pe drum în sus înaintea lor, noi cu școa-
lele nu am avut voie să părăsim locul dar £
cu toții nu mai puteam răbda ca să vedem.
Flăcăi, fete și copii liberi au alergat îna-
intea lor, s-au intîlnit pe la lăcătușul și acum
m strigate de bura se întorceau cu toții și ca
un puhoi intră în grădina sărbării aice lumea
s-au suit pe căruțe pe garduri prin copaci pe
case și pe șură să vadă ce ochii săteanului nu
au mai văzut in viața sa niciodată. Era o co-
loană de cam 300 de arcași, toți cu cușme țur-
cănești pe o ureche cu pene de curcan în ele,
cu cămeși albe și ițari cu toții, cu cisme, por-
tul acelor vremuri, peste umeri fiecare purta
un brîu tricolor scris cu fluturi și mărgele
Arcașul din Arbore, aceștia toți, înconjurați de
cam 100 de călăreți strigind hura.
In fruntea coloanei, Căpitanul Maftei Lupu
și ajutorul său Trifan Grecu, în urma lor un
drapel mare de mătasă tricolor, pe marginile
roată stremțe aurite iar jos 2 canaci auriți.
Stegariul, Toader Pahomi a lui Ștefan a Ilin-
chi, cel mai înalt și mai frumos flăcău din
sat, cu o mustață mică răsucită, purta peste
umeri un brîu tricolor scris cu fluturi și măr-
gele, iar peste acest brîu purta peste umere o
curea lată galbină, iar mai jos de briu era
cusută de curea o tașcă ce se chema port
drapel, aice era așezat capătul de jos al pră-
jinei de care era bătut drapelul, iar stegariul
purta pe miini mănuși albe.
Iar căpitanul comanda în românește 1, 2,
1, 2 ,1, 2. Apoi au venit prin fața tribunei,
iar căpitanul comandă arcași stăi 1 deodată
s-au oprit cu toții, iar căpitanul mai comandă :
arcași la stingă 1 deodată se întorcea pe 4 rîn-
duri cum au venit cu fața la tribună, s-au co-
mandat pe loc repaus, lumea care încă nu
auzise o comandă românească a rămas plă-
cut impresionată.
Lumea discuta, se mira și se uita la arcași
ca la o minune, au uitat cu toții de casă și
de mîncare, ochii nu s-au mai săturat de vă-
zut și urechile de ascultat.
Lumea abea s-au potolit, deodată pe la
școala de pe Clit se aude o goarnă și strigăte
din răsputeri — de hura I și toată lumea stri-
gă : Vin volovicenii !
Lumea aleargă înaintea lor, au primit ordir
ca toți călăreții să meargă în întîmpinarea Ai
cașilor din Volovăț strigătele de hura, nichu-
zul cailor, țipetele fetelor și al nevestelor toate
la un loc dimpreună cu verdeața și florile
livezilor și al copacilor, cu cîntecele păsărilo.
care se împleteau așa de minunat dimpreună
cu bucuriile de pe fețe formau una din ceic
mm frumoase panorame.
Pe ia cotul cel mare al drumului, de pe la
Mihai a Vădănii se vede cum coloana Voiovăț
Burla, cu tot elanul lor, înconjurați de fete,
flăcăi de la ei și de la noi cît și sute ae copii
care mergeau mai mult prin șanțuri că pe
drum nu mai încăpiau, acum coloana încărnește
la cot și înaintează falnic în frunte cu un
mare steag .-.leahul arcașilor ain Voiovăț și
alte vreo 10 stegulețe mai mici pe care le ba-
tea frumos vîntul.
Sătenii noștri rănduiți cu aranjarea sărbă-
rii strigă cît pot ca populația să se dea în-
dărăpt și să facă loc oaspeților care vin, lu-
mea mai vrea mai nu vrea, dar in cele din
urmă cînd au văzut pohoiul s-au retras, iar
volovicenii, oameni fudui cu arcășia lor mai
de mult au intrat maiestuos prin mulțime și
se îndreaptă către tribună, iar căpitanul lor
din Volovăț au comandat, arcași stăi ! — și
deodată s-au oprit ca o minune.
Iar căpitanul de la Arbore comandă : ar-
cași drepți, cu toții și garda port drapel, cu
steagul pentru onor înainte !
Toți arcașii din Arbore in poziție de drepți
se uită drept înainte, iar stegariul pleacă fru-
mos steagul spre pămînt.
Căpitanul din Volovăț comandă : arcași și
garda cu drapel pentru onor ’nainte ! deodată
și drapelul din Volovăț se pleacă încet îna-
inte iar acum vîrfurile steagurilor se împreu-
nă iar căpitanii din Arbore și Volovăț sub
steaguri se apropie își iau cușmele din cap,
își dau mîna și se sărută.
Momentele erau minunate, toată lumea în-
cremenită nu văzuse și nu auzise așa ceva, toți
lăcrimează de bucurie dară aceste momente
mari nu au avut parte sâ fie fotografiate sau
filmate, doar eu, copil de 10 ani care le-am
pătruns cu ochii mei și cu sufletul meu și
dacă nu sint pictor să pictez o scenă asa mare
din viața satului, mă voi osteni să le scriu.
HORA MARE
Muzicile cîntă hora mare, steagul de la Ar-
bore îl ia căpitanul din Arbore iar steagul
din Volovăț căpitanul din Volovăț iar în urma
steagurilor se înșiră tot un arcaș și o fată,
tot un arcași și tot o nevastă, în scurt timp
întreaga grădină de la Gheorghe Mihălăchioaie
este neîncăpătoare — un steag o ia prin ogra-
dă, iasă în drum și o ia pe drum la vale apoi
o ia iar in grădină și țntreaga omenire strigă
din răsputeri :
„Hai să dăm mină cu mînă cei cu inima ro-
mână !
Intre noi să nu mai fie decît dor și bucurie !“
Preoții, învățătorii din Arbore și satele ve-
cine și de la copil mic pînă la moș bătrîn
au intrat în hore și cu o bucurie de nedescris
strigă, joacă și se bucură pe up soare arză-
tor în livezile înverzite și înflorite.
Cred că de cînd este poporul român pe
aceste meleaguri nu au fost o mai mare adu-
nare românească cu steagurile tricolor și ce-i
mai interesant e că românii cutezau să o facă
sub o stăpînire străină.
Deodată muzica încetase iar căpitanul de
arcași Maftei Lupu se ridică și strigă : oameni^,
buni, vă rugăm să vă așezați fiecare unde ați
fost că sărbarea continuă, urmează o parte foar-
te interesantă.
Lumea adunată se așează fiecare la locul
de dimineața, iar după cîteva minute căpitanul
strigă, vă rugăm liniște, sărbarea începe din
nou.
Domnul învățător Rădășanul Niculai îmi
face semn și spune : Hrib, sui-te pe pod. Por-
nesc dintre școlari și urc cele 3 trepte ajun-
gînd pe pod cam în față și strig :
(continuare în pag. 15)
Convorbiri literare — 8
Porumhiștea se îngălbenea șl rămășițele
verii năvăleau din toate părțile, adînemd
crăpăturile pâmmtuiui cninuit de sete.
Aerul frigea, rostogolind valuri de căldură și
fibrele trosneau arse, adulmecmd vîntul ce se
răsucea in virtejuri ușoare. Mirosea a uscat
și oamenii erau apăsați de arșiță. Din cind in
cind iși acopereau fața punind stavila razelor
colțoase, pline de pulbere, care sfișiau fără
milă trupurile inerte. Se trudeau sâ-.și aduca
aminte cum se formează norii și ce forță >i
impinge, dar nu erau siguri ca umbra lor
mai Învelește cimpul, scufundind ziua întreagă
intr—un pustiu nemișcat.
Tălpile se umflaserâ, parcă erau de lemn,
și refuzau să mai calce bulgarii calcaroși. Mer-
geau de-a bu.șilea, cuprinși de toropeală, pină
la ulcioarele cu apa căliie și buzele sorbeau
încet, ca niște sugative întinse și moi, respi-
rau adine, cu gindul la vreo zi înnourata de
noiembrie, dar asfințitul aprindea cerul cu
flăcări purpurii și ochii începeau să înoate in
lacrimi.
— Care ești tu. ăla de acolo ?
Aveam impresia că totul rămăsese ca pe
vremuri, cu aceleași brazde înguste, pe care
puneam pahare din plastic, urîndu-ne unii al-
tora sănătate și un fluviu lat, care să poto-
lească suferința ce încolăcea cîmpul. Uitasem
că de foarte multe zile așteptam să cadă cior-
chinii de apă, în linii verticale și paralele,
peste orizontul prăfuit, cu reflexe mișcătoare,
ce jucau în aer speranțe sărace. Boarea înfo-
metată coborise în cupola de sticlă și nu mai
aveam putere să mă pitesc de fluxul explo-
ziilor ce pregăteau excavația de finisaj. Șan-
tierul nu mănîncă decit ore, o nimica toata,
dacă te gindești ce urît ar fi un an cu ziie goa-
le, fără emoții și dorințe.
Detunăturile violente ,ne trezeau din amor-
țeală și nea Banu dădea semnalul, ridicind mina
spre cerul senin.
— Hai... a trecut 1
Bucățile de rocă sînt ascuțite și, dacă nu
ești atent, te răpun. Așa. stau liniștite. Peste
cîteva luni vor fi injectate cu beton și apa
se va zbuciuma în zadar de-a lungul suprafe-
ței de contact, jurînd dragoste și credință ba-
rajului, în schimbul vieții și luminii.
— Vreau să mă ridic și să plec.
— N-o să pleci !
Sclipirile solare ne galvanizează cu o poj-
ghiță subțire de metal protector și iluzia mă
aruncă în zbor, deasupra prăpastiei, ceea ce
înseamnă că pot privi liniștit etanșarea pere-
ților cu piloții joantivi, niște obloane ce opresc
apa să-și mai facă alt drum. Sub praful gros,
echipele lui Florea și Baicu plombează depre-
siunile barajului ; la ei se adunaseră oameni
din toate părțile ; în zilele de sărbătoare, fie-
care se îmbrăca in portul lui, și tot șantierul
părea un album etnografic viu. Betoniștii îm-
bujorați la față, poate de emoție sau din pri-
cina verii, aveau chipurile tăcute, cioplite in
piatră, amintind că vin dintr-o lungă și ne-
sfîrșită călătorie. Se bărbiereau cu grijă, iși
netezeau părul și gulerele de la cămașă, uitin-
du-se nerăbdător la ceas, ca niște copii mari,
tăinuindu-și neliniștea în prelate invizibile.
— Șantierul creează oameni, nu paie..
Nu m-am săturat de somn. Mă tre-
zesc devreme : spălat, mic dejun, mun-
că și lucrurile intră în normal. Seara îmi
place să dorm cu lumină, pentru că orice am
face nimeni nu-și amintește s-o stingă. Obi-
cei bătrinesc. Vreau să spun câ noi sîntem
tineri, și eu mă plimb din cind in cind cu plă-
cere, fiindcă meșterul Matei îmi face viața
ușoară. Căldura transformă copacii în stive de
cherestea, dar cînd ajungi acolo totul e numai
nisip, și setea lor e și a mea, și nu știu cum
s-o anihilez aici, unde vîntul grăbit începe
să ne îndrăgească dtn ce în ce mai mult.
Sîntem încercuiți de munte și ciocanele de
abataj au o trepidație inventivă, născocind cer-
culețe negre, care vin Înlănțuite puțin dinspre
dreapta, unde se întilnesc să se joace de-a
prinselea, în strigăte și mîini puternice : și
cînd sunetul se stinge, ziua se pierde și noap-
tea se înnapoiază, și pașii sint mai înceți, și
visul potoiit. Mă Înverșunez să merg drept,
dar încheieturile au mai slăbit fir-ar să fie.
îmi atacă înălțimea și mălncovoaie, apăsînd
pe umeri, și nu pricep o boabă din ce vor-
besc, deși aud totul, poate din cauza capului,
un fel de tărtăcuță în care gîndurile învîrtesc
zgomotos niște grăunțe de plumb. Reflectoare
strălucitoare luminează ici-colo valea albastră,
iar de cealaltă part“ hăurile își odihnesc mis-
terele ce se cască dedesubt.
Viata ca o zi
Abia acum s-a făcut răcoare. Arțarul își cla-
tină ramurile ia bătaia aerului umed. Undeva
a plouat.
— La duș. să te călești...
Ce are bun meșterul este că nu te lasă in
pace. Cțnd încep povestea cu telegarii iese să
mai dea o raită pe-afară și cînd se întoarce
este dimineață. își schimbă cămașa și vor-
bește singur, ceva despre o echipă specială de
intervenții... Obrazul pare un pămînt argilos.
crăpat de secetă ; rupe o bucată de pîine, dar
i se oprește in git. Scotocește în cufărul lui
de lemn și mormăie a mulțumire cînd găsește,
in sfîrșit, sticla de care are nevoie.
— Eu plec, să știi... Pentru totdeauna.
Nu există ieșire. Am aprins semaforul al-
bastru, fără alte trucuri sau foi de hîrtie bă-
tute la mașina de scris.
Dacă și-ar fi luat plosca de rachiu îi amor-
țea limba. Dar așa vorbele țîșnesc ca din praș-
tie. Ar spune mai mult, insa înghițitura ama-
ră a doctoriei e rea ; imi cere o cană cu apă
și gustul se schimbă puțin, aducind a ceva
— a ce oare ? Nu știe.
Susține că merit sprijin și încurajare, și do-
rința de a pleca rămîne o boală a copilăriei.
In clipa următoare pornesc cu viteză și izbesc
vagoneții, dar scheletul este acționat de du-
rere și locul rămîne liber. Mă potolesc in
scurt timp, și rulez gol ; cam indispus, cu mii-
nile unsuroase, mică defecțiune la un mecanism
sufletesc.
— Totul e să nu te dai bătut...
Știu... adevărul esențial.. frontul muncii...
semnificația strădaniei... izbînda... sentimentul
tonic... biografia... posibilitățile fecunde...
Sătul sâ tot scotocesc prin memorie il rog
să discutăm despre altele. Se încumetă să pri-
vească înapoi. Ce prostie ! Mirosul de beton
proaspăt, cît de grozav e ! Nu cred că are
vreo legătură cu miinile colorate de sînge.
l-am pretins odată un pluton de execuție, toc!
Foooc 1 Cred că avea siguranță la tragere. A
dat sceptic din cap și a vrut să plece. Pe urmă
l-am auzit gemind. Pe mine mă. preocupă pre-
zentul — nu dimineața următoare. Un cusur,
de care nu mă lecuisem. Aștept răspuns, de
unde vine, încotro se duce, și el răstălmăcește
tot așa mai departe. Femeia lui a fost o sim-
plă muncitoare. „Ioane, nu te lega de mine ;
sâ nu ridici glasul, să nu lovești. N-am frică,
auzi ? Vreau să-ți fiu nevastă pentru că așa
pot vorbi. Altminteri, tac, tac și mă-nbolnă-
vesc". Dar Cristina nu mai vine. Jigodia de
babă i-o lăsase țeapănă și mătura liniștită
curtea. A luat-o și a dus-o cu bicicleta acasă.
Părea că doarme, dar fringhia cu care-o le-
gase ii învinețise carnea și oamenii vedeau
altceva ,că de fapt viața fugise din ea ca o
bucățică de cer. Curind o să înceapă să adune
frunze, ele au nevoie de liniște, de ce să frea-
măte. Barem de-ar obosi. Noaptea il menține
treaz, nu poate adormi, îl doare coșul pieptului
și ea nu se grăbește ; ce mai rămîne atunci
ain viață ? ! Poate un combinat pentru indus-
trializarea sfaturilor, nemișcate, speriate că vor
liniști trupul, încărcat și el cu sarcini supli-
mentare, cu bărbați de nădejde. Aici domnea
ordinea și disciplina, dincolo invidia și în-
doiala. Sîntem curați, \ iguroși, cintam in fie-
care dimineață. Dacă ajungem într-un punct
mort, ieșim la suprafață- Să mai poftească
cineva să se ascundă de noi !
— Fără inoituri, băiete.
— Am înțeles, meștere.
Tronson. Catarg vertical de ghidaj. Trepa-
nare. Benă. Brațe articulate. Cablu. Sapă și
încarcă. Radare frontală. Ciur vibrator. Foraj,
foraj. Dragare. Sint viu. i-am spus. M-a tri-
mis să mă culc. Pata neagră era noaptea. Ma
urmărea cu coada ochiului, poate nu mă vedea
bine, o fi crezut că descind direct dintr-o
ființă cosmică, lipsită de noroc, care abia a
trecut frontiera umană. Bandajul de la ochi
imi ascunde invinețeala ; am început să pri-
vesc cu mai mare atenție cind calc și alta este
acum situația Adormea pe lada de lemn ; nu
mai avea încredere câ se mai putea scula la
vreme cind sirena începea să șuiere iși tră-
gea salopeta, fără să bage de seamă ca ne
vasta lui il privea cu ochi mari, speriați :
„Bărbate, iartă-mă că te-am trezit". Iți turna
o găleată cu apă rece pe cap și visul se in-
cheia. „De-acum incepe munca, lasa-mă ș: pe
mine, femeie, am alte griji*. Și orele ii cum-
părau viața, care curgea, curgea, fără să-i mai
adauge ceva în plus decit nisipul pe care il
simțea in gură și-l furnica la stomac.
— Tu sâ nu fii fricos.
Mă așezam ascultător lingă el și încercam
să aflu de unde incepe cuvintul adevărat. Nu-și
amintea cind apăruse pe șantier, poate acum
douăzeci, treizeci de ani? Nu mai știa. Veneam
stropiți cu noroi, imblinziți de mașini, incer-
cind să ne convingem că sîntem la o limită
normală, și tristețea se risipea și nu răminea
decit adincul, un demon ce nu se clătina decit
la spaima că pămintul a ajuns la capătul re-
surselor și este egal cu celelalte planete. Pro-
babil il aștepta la poartă, frumoasă, calma,
și ticăitul ceasului era la fel cu cel cumpărat
la prima lui leafă. Intră in baracă și ascultă.
Liniște. Oare plecase la părinții ei ?
— Femeie, ești aici ?
Nimeni. Se uită bănuitor la noi și umblă de
colo. colo, dar nimic nu-i poate abate gindul
si ne urmărește pretutindeni in dormitorul
gigantic, plin de paturi suprapuse.
— Unde vrei să fugi? Unde, măi copile?
Trintește supărat fereastra. Vremea arată
furtună. Asculta atent și așteaptă ca norii sâ
acopere cerul sterp. Gîndurile infierbintate au
nevoie de puțină răcoare, probabil anii alear-
gă ici și colo, speriați de singurătate, de vă-
găuna in care umbrele cucutei și-a întins te-
ritoriul peste ființa aceea firavă, care izvora
din interior cu răsuflarea caldă, supărată ca
iubirea i se citește in ochi ; niște picături cal-
de. mari, alunecă pe obraz. La fel cind aler-
gam să ducem probele de beton. Piatra sterilă
se agață cu îndărătnicie și apa se leagănă in
brațele ei, perfidă, infiltrindu-se ca un cosor
înnebunit, ca să izbească apoi furios. Acum
este umilă și supusă, pentru că groapa cu lei
este crincenă. Nu mai stăm la taifas. Mergi cu
bine zi, mergi cu bine noapte, nu sînt ju-
cărie de plastic, chiar dacă mîna execută do-
cil. ca o pirghie, comenzile. Cum se apropie
întunericul vrea să plece, amintirea devine
mai puternică, de aceea invidiază păsările, care
străbat bezna și se opresc doar o clipă pe stre-
șini. Schimbul cel mai greu îi prinde bine,
viața te mușcă mai puțin și nu are gustul
chiar așa de rău. Dimipeața te dor umerii, ge-
nunchii. glezna, dar soarele iși împrumută bucu-
ria si pămintul descărnat de screpere răbuf-
nește sătul, in timp ce vintul aduce pină la
urechea noastră un zgomot surd de tihnă și
dorința fierbinte de a iubi. Simt străfulgerări
și m-aș plictisi mai puțin, dar trebuie să por-
nesc iarăși cu vagoneții. La capătul liniei se
află el. cu tinerețea mea liniștită. puțin în-
cărunțită. Stă in așteptare, pină se deschide
usa ; incepe să se miște repede, încoace si
încolo, fericit din pricina unei strîngeri de
mină. Cristina îi coase cămașa si udă cu la-
crimi buzunarul din dreptul inimii. Dacă aș
avea tăria să resiunț la cină, as putea urmări
cum apar stelele. Cu ele aș ridica un munte,
de înălțimea Everestului. aș fi îndrăgostit și
totul ar merge strună. Să nu uit : de miine
trec în tura de noapte ; așa se intimplă întot-
deauna cind vreau să fug de ispita îndoielilor.
Timpul trece si nu observă că am albit. O fi
îmbâtrinit și el... Cine știe !
Nopțile dinții
gindcsc
vechiul dicton
cuget
pe trupul meu
urcă păsări cu ciocul metalic
mingîic mai întîi
mina de fier/așa-mi pare mina
păsările duc în ispită
vor dragoste vor prietenie
una-și înfige ciocul adine
din palma mea
iese apă de izvor
o mie și una de nopți I
Ordinea lucrurilor
intru din nou
in încăperea tapetată
cu fiecare clipă a mea
altădată
cavoul meu albastru
ordinea lucrurilor —
o fetiță cu coroniță
lacrimi ca flori
între pagini de cărți
hărțile unui univers
Întrebare în cerc
ne desfacem de trupuri
trupurile
și le sprijinim astfel
poate s-or afla din nou
I
ochii arși buzele —
vei fi fost cîndva
întrebare în cerc (rolar;
o plăsmuire !
iubire
fără îmbrățișările noastre
jaf de zile și nopți
cerc
Univers de
Ia început
singure termitele
isi caută iubitele
sînt stăpîne nestăpînc
peste-un rest rămas de pîine
și sc-alungă una-n alta
ca în vreme de război în halta
undc-și fac din trupuri dalta
de săpat veniții noi !
I
cer dc gheată cîmpul sloi
in sfîrșit doi cite doi
singure termitele
își caută iubitele
Eu. unul
lui Constantin Noica
I
Eu. unul cred în piramide
Și în tăcutul lor efort
Ce în lumină se închide,
Dc cind memoria Ic-o port.
De cind aceste roci lucide
Feresc izbînda dc confort !
Eu, unul, cred in piramide
Și in tăcutul lor efort
i
Dc-a da-ntrebărilor toride
Și salt, și leagăn, și suport
Iar navelor purtînd obide
Ale gindirii — visul, port !
Eu, unul, cred în piramide !
I
Cuvinte
lui Dan Simonescu
O, dc-aș mai găsi cuvinte
Să mă pot muta în ele —
Inefabile morminte
Intre suflet și-ntre stele.
Cu trecutu-i dinainte.
Orice slovă un tunel e —
O. dc-aș mai găsi cuvinte
Să mă pot muta în clc
Și să cînt prin cele sfinte
Și să strig prin cele rele —
Iar viitoarea lor fierbinte
Să mă mistuic-n drapele —
O, de-aș mai găsi cuvinte !...
George
Corbu
Legea țarii
Dc cînd legea țării melc
Una-i cu neatirnarea.
Patimilor lungi și grele
Chipul si asemănarea
I
Ștersu-le-am. De-atunci, de-un fel e
Neamul, rostul, vremea, zarea —
De cind legea țării melc
Una-i cu neatirnarea.
i
Prin azururi. prin tunele
O să-mi auziți suflarea
Ce nicicind n-o să înșele
Sufletul și sărbătoarea
Dar nici legea țării mele !
Fiu de neam
Sint fiul unui vrednic neam.
Din neamul unei veșnicii.
Tu, româneasca mea n-o știi.
Străine, și — cum îți spuneam —
i
Ca unul care sînt de-aci.
Cum e un riu, cum e un ram,
Sint fiul unui vrednic neam.
Din neamul unei veșnicii
Care-a sfidat orice firman
Și-orice ucaz, din tați în fii !
Străine, știi tu cît de vii
Sint morții mei ? Dar Cîți morți am —
In neamul meu de veșnicii ?
Autoportret
O mină de cenușă
Isi caută aripile
( '
Vrea să adauge zborului ci
încă o margine !
Trupul lest
Cînd voi plăti tăcerea vinovată
Și gîndul schilodit și somnul strîmb
Și adevărul existenței cînd
11 voi lăsa să muște în carnea-mi vinovată?
I
Cu fiecare răsărit îmi spun :
— „E vremea sfîșierii în lumină !“
Dar ziua trece lungă și senină
Și aceeași mască nopții o apun.
I
Fugar de trup eu însumi mă gindesc —
întregul univers imi e statuie —
Și dincolo de tot ce e firesc
Cunosc încă o treaptă care suie.
Sunt din geneză singurul meu test
Imi schimb mereu poziția sub soare
Static, doar trupul îmi rămîne — lest
Al unei păsări-duh rătăcitoare !
A fi
Dc-ar fi fără margini deschiderea zării
Iar aripa vînt — să mă duc... să mă duc
Prieten statornic să fim depărtării
Dorința ajunsă nicicind să-mi ajung
Ca pânza pierdută pe apele mării
Departe egal de oricare mal
In veșnicie sbucium chemării
Să fiu în zborul spre ideal
I
Dar cum totdeauna pleoape vor ninge
Al amintirilor drum înapoi — ...
O, nu ! Nu moartea mă va învinge
Ci numai dorul de-a rămîne cu voi !
Dumitru D. Ifrim
9 — Convorbiri literare
Simona lanculescu
Paul Everac
Alb și negru
Acum doi ani, bunica mea a fă-
cut o criză de bilă șl a tre-
buit s-o ducem de urgență la
operație. Părea de neconceput să su-
porte intervenția chirurgicală la 82
de ani. mai ales că suferea de ini-
mă avînd si un plămîn infizemat.
Ne-am urcat eu și mătușa mea în
mașina salvării și... la spital. Eram
năucite, disperate. Exista vreo șan-
să cu operația? Nu știam. Cine ne
putea asigura ?
Doctorul care trebuia să intervină,
după ce a consultat-o, a clătinat din
cap făcînd o grimasă disprețuitoare.
Mi-a fost antipatic de cum l-am vă-
zut. „D-le doctor — i-am spus — va
scăpa?' „Păi, ce mai vreți, la virsta
dînșii, cu inima și cu plămînii ăștia".
„Da, dar poate există vreo șansă —
am inisitat eu". A tăcut. Ne-am dus
la medicul anestezist, ca să semnăm
pentru ea în caz că ceva... Nu știam
care trebuia să semneze. „Cine e fii-
ca !" a zis, uitîndu-se la noi. Am
lăsat-o pe mătușa mea să semneze și
l-am întrebat cii îndoială în glas, da-
că are tot ce-i trebuie pentru anes-
tezie. Stupefiat de întrebarea mea
neroadă mi-a răspuns : „Da, de unde
sînteți ?“. Credea că poate din vîrf
Rostire I
dincolo de muzici deschise ferestrelor
pasărea iernează într-un ochi de
statuie
vast este cimpul, arșița ochiului meu
umblă
deasupra.
urmele tălpilor desculțe
aritmetice semne, logaritmi între
lămpile verzi ale ploii.
brațele mele mîngîie fructele
acolo Ia tine sub aripă,
(în miezul presimțirii urcă mirare).
Coborînd din alunecare
Culminația toamnei
A doua zi după ce s-a terminat culesul,
cînd pomii și-au pierdut toate roadele și stau nedumeriți
neștiind ce să mai facă, neconsimțind să se desfrunzească,
stau cu frunzele pe ei, fără rost (căci marele Pan a trecut)
stau postateci neințelegind bine cum au devenit dintr-odată
atit de ușori
și unde e povara care Ie-a asigurat mindria :
și toate se prefac că sint încă bine, dar de fapt nu mai sint
decît o lungă apatie pregătitoare de moarte, —
atunci e culminația toamnei, cind coloritul ei păstrat
din martie intact
nu mai slujește nici nn sens, nici o fecundație,
nici un transport de polen, nici o așteptare alta si nici un alt
spectacol
decit cloroza și ofilirea ; cind pomii incă mai simbolizează
o existentă zâbavnică, dar fructele din ei
$-au luat și s-au dus cine știe unde, cine știe unde—
Moment de extaz gol, de cumpănire sub vint.
cind ei se prefac a-și păzi încă avutul, abia despuiat,
cînd ei se prefac a primi încă luna pe frunzele cu fior lucind,
dar nu pe fața senzuală, ci pc nepăsarea zbîrcită ;
cînd se prefac a vibra încă la glasul soarelui perfid, tomnatec,
dar știu bine că el este răgetul lor de moarte
și că n-au încotro s-o mai ia cu coacerea, încă o dată,
decît spre părăsirea trunchiului și așezarea pe pămînt.
Frumoasă e culminația toamnei cînd nu se mai spurcă de
fructe cărnoase
Ci doar se-nvăluie în tristeți, în pure, nedumerite tristeți...
(Dc livadă am vorbit, ori de bietul meu suflet ?).
Alunecă pe șină fără un zvon
și deodată unul coboară, apoi altul, apoi coboară
altul. — Unde ați rămas, domnilor? Și de ce? Nu răspund.
— Numai pînă aici ați avut călătoria, numai pină aici?
Nu răspund. Nu știu nici ei. Ar fi mers poate mai departe.
Nu știu ce s-a intîmplat. De-a venit coborirea.
Mergi cu vecinii de bancă, cu vecinii de vagon,
de generație, de emisferă, răsfoind aceleași meridiane :
— Unde cobori ? Nu știe nimeni. — Pină unde ai
bilet? Nu știe nimeni. — Unde e gara? Nu știe
nimeni. — Unde mergem cu toții? Nu știe nimeni.
Alunecă fără zvon pc șina numită paralaxă
și coboară amicul, ruda, mama, sora geamănă...
Unde rămineți? Nu răspund. Intr-un cîmp de grămăjoare
de-a lungul terasamentului, ca niște scirne,
pe care o să plouă, o să ningă si n-o să se mai cunoască
nici vechii pași nici suflare, nici praf de oase, nici rouă...
Alunecă fără zvon. Puzderie de puiandri
fătați in cotloane, in compartimente, in unghere
mișună pe culoare, se-nghesuie, cresc
si mereu se dau jos cite unul, cite cinci, cite o mie
cîte sașe milioane.
— De ce vă coboriți dacă tot v-ati apucat să mergeți ?
Se uită, nu răspund, poate nu știu nici ei.
— De ce v-ați suit dacă nu sinteti in stare să mergeți ?
Nu răspund. — Ce-ați făcut pe drum? Nu răspund. Nu știu.
— Nc-am puiat, a zis unul odată. — Am mers, și-a dat altul
cu părerea.
— Nc-am uitat pc geam, a oftat al treilea. — Am dansat.
nc-am clătinat
au zis alții, am dormit, am numărat stelele.
am chiorăit. am calculat, — hait ! trebuie să cobor, scuzati !
Trebuie să mă bag în mușuroi, să-mi plouă oasele, să mă
lingă viteza
pînă mă preface asemenea densului nimic dimprejur, cimpului
pe care
alunecă drăcia pe șină, fără zvon.
— Hă-hă, ăla credea că merge pină cine știe unde, avea
bagaj mare, colorat.
Avea bilet scump, rezervat : a coborit pe negindite,
hodoronc-tronc !
Ba a coborît și controlorul! Și mecanicuL generalii, cîrdurile
de copii ’
Nevasta morarului a coborit mirată, acarul, vameșii, doamna
Cleo Popescu,
domnul Rockefeler, Greta Garbo, Pele, Dalai Lama ;
a coborit procurorul care urmărea pe clandestini
si pe blatiști,
abonatul, scrintitul, poetul ce cinta roțile și șina,
coboară cu hurta mereu, pe negindite, fără să oprească
lunecarea,
alții se-mbrîncesc, se zvîrlă, se dau unii pe alții afară
pe uși și ferestre,
apoi toți se trag deoparte, cine știe dacă-i mai vede cineva
vreodată ; restul lunecă Înainte fără zvon, tot mai încărcata
— Unde e biletul, nene, unde am pus biletul, ce scrie pe el ?
— N-are nici o importanță zice celălalt gîfiind, zîmbind,
și coboară brusc,
tovarășul cu care am făcut împreună călătoria, ne-am legat,
ruda mea, soțul meu, copilul meu, iubita mea unică ; uite-i
cum se dau jos !
— Dar eu pînă unde am biletul, Doamne? Nu știe nimeni.
— Unde e gara ?
Nu știe nimeni. — Unde merge drăcia asta ?
Nu vrea să spună nimeni, nu știe nimeni.
Poate să fi știut vreunul, dar mă tem că a coborît !...
Restul alunecă fără nici un zvon, pe șină...
Tu, cu ochii plini
de ruguri
Pietrele tresar în chipuri
de fintîni albe, rotunde.
Frunzele pălesc în lacrimi,
astre se aruncă-n unde,
Hore dulci încheagă zorii
pe obcine, vechi poteci,
Tu cu ochii plini de ruguri,
veselă și mîndră treci...
i Soare sînt arzînd pe creste
stîlp de flacără și jar,
Rîurilc nu-mi pot stinge
focul venelor sprințar,
Cu-un sărut furat, strengaro,
mi-ai încins ochii mei teferi
Crengile-n grădina vieții
privegheate de luceferi...
Către măguri, să-mi port pașii?!
mari oglinzi ochiu-ți răsfrînge
Și-n lumina lui măiastră
susură viu cînt dc sînge.
Peste tot ți-aud vioara
mersului de căprioară
Clopoțelul cald al gurii
repetat, seară de seară...
Unde să-mi adast privirea ?!
tu-mi apari din mii de ape
Zbori pe treptele de zare
cînți cu arborii pe-aproape,
Năvălești pe geam ca luna
cu-n buchet de stele-n mină.
Jucăușă ca o rază,
dulce ca o albă zînă.
Și privindu-mă cu farmec,
mă săruți pe ochi, pe față,
Viața grabnic trece-n visu-mi,
visul grabnic trece-n viață.
Munții cu poeni de raze
păsări în lumina clară.
Toate îmi surîd cu chipu-ți,
și privirea ta de ceară...
Hore dulci încheagă zorii
pe obcine, vechi poteci,
Tu cu ochii plini de ruguri
veselă și mîndră treci...
veselă și mîndră treci...
de munte. Văzîndu-ne însă așa de
speriate, și la pămînt m-a iertat, de-
oarece a mormăit ceva despre o ma-
mă a lui, nu mai știu, dîndu-ne o
neașteptată asigurare. „Lăsați, n-aveți
nici o grijă 1".
Operația n-a durat mai mult de o
oră. In timpul acesta am fumat vreun
pachet de țigări iar mătușa mea s-a
dus la cineva să plingă. Acasă, mama
aștepta telefon, la București, unchiul
meu aștepta telefon. Am zărit căru-
ciorul care era dus repede spre sa-
lon. Doctorii mergeau in urma lui.
Bunica scăpase de operație deși cu
cearceaful acela alb deasupra ei si
cu ochii închiși părea ca... Doctorul
anestezist T. începu autorilor să or-
done surorilor : „puneți-o acolo", „a-
duceți oxigenul", „așezați-i tubul".
N-am îndrăznit să întreb pe cineva
dintre ei cum fusese, ce... O doctori-
ță mai tînără a catadicsit să-mi spu-
nă că i se scosese bila și nu făcuse
nici o complicație dar virsta etc.
Greul, de acum încolo incepea.
Urma reanimarea. Cu inima supusă
la un asemenea șoc, trezirea din a-
nestezic decurgea anevoios. Era un
chin cu oxigenul care poate era prea
mult dintr-odată. 11 refuza. Se zvîr-
colea. Pieptul i se ridica și cobora
spasmodic. Ochii îi erau închiși. Noi
două o țineam de mină. Venele pri-
meau cu greutate, prin ace și
tuburi, singele de la o butelie, apoi
dextranul, pentru că, din cînd in
cînd palmele se învinețeau, incleș-
tîndu-se pe miinile noastre. Buzele
uscate cereau apă. Ii udam batistele,
aplicîndu-i-le cu rindul. Se auzea un
suspin slab : „Nu mai pot". O mîn-
gîiam pe mîna care ne stringea pu-
ternic la fiecare zvîcnitură a inimii,
a pieptului sau, a nu știu mai ce or-
gan... Timpul trecea îngrozitor de
încet. Deodată am înțeles. In mîna
de om, în carnea mai puțină și tre-
cută prin toate alea, ceva pilpîia. Era
lupta, ieșea la lumină viața. Atîta
zbatere ! gindeam. Atîta voință de
a trăi ! Era înspăimîntător dar și
bucurie și natural. Important era mai
Foc proaspăt
rana
vecină cu astrele unice.
pescari goi cu urne de
cerneală subsuoară,
ancorele trase de cai la marginea
cerului
trece o barcă din lemn,
la un foc proaspăt
îți privești umbra călătoriei,
învlăstărite ți-s degetele
rădăcina dc phosphor.
vîslele îmbătrînesc Ia coapsa
corăbiei,
tuturor vocalelor ochiul găsește
ferestrele furate ;
noaptea își potrivește în nituri
masca pe față...
Lumina
eternă a eroilor
Jertfele rodesc din pămînt în florile pure
In pîinea cuptoarelor, în cuvinte și fii,
Eroii și-au lăsat șoapte de dor la izvorul
Lumini, în faldurile tricolore si purpurii...
I
Visele lor sînt seve în arborii tineri
In chipurile de azur ale orașelor noastre
In armonia ideilor frumos rînduite
In evul deplinei iubiri cu planete albastre...
Sîngelc vărsat urcă prin ierburi și trandafiri
Invăpăindu-nc buzele de soare scăldate,
Iubirea de oameni ce-o semănăm în lume
Libertatea dc-a fi, zările albe, curate...
Ochii noștri se bucură dc lumina eternă
A eroilor, ce au luptat și trudit cu sudoare...
Ei rodesc și cîntă in viorile Carpațîlor
României — inima inimilor nemuritoare !
L-aș ține încordat
pe-un fir de strună...
Țin brațul încordat pc arma rece
Iar inima-mi zvîcncște cald cu ca
Mă arde biciul vîntului noptatec
Dar apăr tihna, doru-n ochi de stea...
I
„Măreț e-acel ce zările din măguri
Le limpezește-n zori, cu ne-nfricare“
Urmînd pe Ștefan, Făt-Frumos din basme
Demn apăr clipa, visurile clare...
i
Țin brațul încordat pe arma rece
Iar inima-mi zvîcnește cald cu ea
L-aș ține încordat pe-un fir de strună
Oameni-neghină, dacă n-am avea !
Mă arde biciul vîntului noptatec
Dar apăr tihna, doru-n ochi de stea !
ales faptul că, în acest act singu-
lar deși eram și noi acolo, cu sufle-
tul nostru, învingea viața. Impor-
tant era că doctorul T. de care a de-
pins o anestezie bună, salvase viața
în momentul acela. I-am purtat
o recunoștință adîncă pentru
că lupta pentru marea idee a natu-
rii, pentru viață. Am înțeles atunci
groaznica pendulare a naturii între
cele două fire ale ei: viață și moar-
te dar și marea putere a celui ce
vrea să trăiască și a celui ce vrea
să mai salveze o fărîmă de viață.
După aceea îl ascultam orbește pe
doctorul T. în tot ce îmi spunea să
fac. Era orgolios și impenetrabil dar
îmi plăcea masca iui sub care se as-
cundea timiditate. Am dorit să-i dau
bani imediat după operație dar m-a
refuzat categoric, spunîndu-mi, că se
va ocupa în continuare de ea și... „să
n-am nici o grijă". In toată perioada
cit a durat spitalizarea s-a purtat in-
tr-adevăr surprinzător de atent. A
pansat-o în fiecare zi, numai el. Ii
urmărea evoluția însănătoșirii, dădea
ordine peste ordine. Mi se adresa de
fiecare dată cînd ii prescriu regimul
alimentar, medicamentele pentru ini-
mă și împotriva altor complicații.
Era totdeauna foarte rapid, vorbea
scurt, precis, n-avea timp prea mult,
și totuși sufic’ent pentru ca să aibă,
grijă de ea. II urmăream de la dis-
tanță cum o pansa. Concentrîndu-se,
se înroșea la față (era un sanguinic)
se încrunta, liniștea era deplină, de
ți-era și frică să respiri. Odată aple-
cîndu-se mai mult deasupra patului
i-am zărit pieptul dezgolit din bluza
albă de halat. Am tresărit puțin în-
fiorată. Era un bărbat încă tinăr de
vreo 45 de ani, în plină forță și e-
nergie. Am alungat orice gînd necu-
rat rămînînd cu o nostalgie ciudată.
A plecat apoi, grăbit. Era sîmbătă
seara, se auzea o muzică din camera
surorilor. Urma să rămin noaptea la
spital cu bunica mea. M-am instalat
pe un scaun, cu o carte în mînă, în-
cercînd să citesc. Dar n-am putut.
Eram foarte tristă.
Ochi
acei arbori
s-au preschimbat in orgi ;
urnele marilor duceri se topesc
sub aripe,
cîrduri de ochi întîrzie pe
gureșe ape
între cer și pămînt se-aud muncile
păianjenului :
pleoapa mea arde pe frontiera
sîngclui tău,
într-o icoană de piatră sălbăticiunea
își vindecă fuga
în ochi de scrum albinele cu
veșminte dc miere
îmbracă trupul sorții —
Const. HREHOR
Geneza patriei
„Patria este norodul..."
T. Vladimirescu
Ochi de izvoare in sinul patriei pure...
Arbori pletoși. Și ierburi mari — pădure.
Omul unit cu vibrația crengii — o rază
Cătînd în umbra desișului. Să vază.
Țintind cu arcul dintr-un pisc dc sare
Săgeata s-a oprit în miez de floare.
Sieși dură, în dansul zorilor și a securei
O așezare, după pofta inimii și-a gurci
Frumoasă, și cum alta-n lume nu-i.
In luminiș de ape și de păduri sîhlui...
Din piatra munților cu degete do faur
Ulcioare de raze-și iscă și păsări dc aur,
Lovit de furi, prăpăduri și ploi ucigătoare
Și-a înălțat, statornic, cetăți nemuritoare,
Pe-un picior de plai, pe-o gură do rai.
Cu turme dc zimbri și herghelii de cai...
A înspicat văile, lanurile de sînge scăldate
Cu minuni dc vitejie și zări de libertate...
N-apuca fiii să-și vază, fetele să-și mărite
Că hoarde barbarc-1 călcau în copite...
Secole-n șir, tihna, dulcea rîvnă străbună
Fost-au greu încercate dc foc și furtună ;
Noi însă, rămas-am ca stejarii bătrîni
Infipți în seve, vetrei noastre stăpîni.
I -rinti ne-au fost munții și cerul cu stele
Și dîrji am crescut, sub fulgere grele
Cu iubiri de rod scrise-n bolta senină
Pc crupa Carpaților, mereu în lumină,
Ochi ue izvoare în sinul pietrei pure,
Arbori eterni dc piepturi tari — pădure !
Mircea Cozma
Convorbiri literare — 10
dialogul artelor
0 convorbire: George Pascu —losif Sava
I.	S. : 9 octombrie 1942... Concertul inau-
gural ai Filarmonicii Moldova. O orches-
tră subvenționată. Radu Constantinescu reu-
șise să pună bazele unei formații care nu
mai avea soarta vechii Societăți George
Encscu... Ați participat la concertul de de-
but?
G. F. : Nu. Am revenit în Iași abia în 1943
cînd am participat la Concursul pentru obține-
rea Catedrei de Istoria muzicii la Conserva-
tor. In 1942, eram profesor la Liceul Mili-
tar din Craiova.
— Atunci îmi vorbiți pentru această
perioadă, ca istoric al mișcării muzicale ie-
șene... Concertul inaugural a fost dirijat de
George Enescu și a cuprins ?
■ Eroica lui Beethoven, uvertura la opera
Maeștrii cîntăreți din Nurenberg de VVagner,
uvertura la opera Nunta lui Figaro de Mozart,
un antract din Rosumunda lui Schubert și
Rapsodia a Il-a de Enescu.
— Au urmat concerte periodice ?
3 Săptămînă de săptămînă... Urmînd pil-
da „prezentărilor" de la Radio făcute cu atîta
savoare de Emanoil Ciomac, direcția Filarmo-
nicii a hotărît ca fiecare manifestare să fie
prefațată (și această idee a dat un larg e-
cou educativ fiecărui concert), de profesorul
Constantin Georgescu.
— Cine dirija ?
■ Șefi de orchestră de frunte ai țării au
trecut din primele luni de activitate pe la
pupitrul tinerei filarmonici, contribuind la în-
chegarea ei : Ionel Perlea, Mihail Jora, Al-
fred Alecsandrescu, Theodor Kogalski, Ionel
Ghiga, Constantin Bobescu, Jean Bobescu, E-
gizzio Massini, Constantin Turcanu, C. C. Not-
tara, Gh. Pavel... Alături de invitați, ieșenii
A. Ciolan și C. Nosec din generația mai ve-
che, Emanuel Elenescu și Constantin Constan-
tinescu dintre tineri, au dirijat în prima sta-
giune.
— 1944. Frontul se apropia de Iași. Pînă
cînd vor fi programate concerte ?
■ 25 martie 1944, cind Filarmonica va fi eva-
cuată la Făget în apropierea Lugojului.
— Afișele Filarmonicii Moldova vor apare
și pe străzile Făgetului?
B Deși nu toți instrumentiștii s-au refu-
giat în primitoarea localitate bănățeană, or-
chestra a continuat, completată cu instrumen-
tiști locali, să dea concerte la Făget si Lu-
goj, fiind dirijată de Antoniu Ciolan, George
Pavel, Carol Nosec, Alexandru Garabet, Ema-
nucl Elenescu.
Imediat după 23 August 1944, a avut loc
deschiderea festivă a unei noi stagiuni. Lupta
pentru eliberarea întregului teritoriu continua
și nu puteam reveni la Iași. Am deschis sta-
giunea la Făget. Au avut loc în noul an mu-
zical 25 de concerte.
— Erați la Făget ?
■ Venisem împreună cu Conservatorul ie-
șean. Dc altfel, la 15 martie 1945, am preluat
conducerea Filarmonicii ca director-delegat
(după 23 august 1944, Mircea Bârsan a tost
numit în postul de director. Neprezentîndu-st
la Făget pentru a lua postul în primire, in-
stituția a fost condusă pină la 15 martie de
fostul ei director — Radu Constantinescu)...
Am și dirijat ultimul concert... pc teritoriu bă-
nățean (21 mai 1945).
— Cine au fost soliștii primei stagiuni ?
■ Dintre ieșeni — Lucia Burada, Ilristache
Popescu, Nicolae Broștcanu, Giovanni Magiari.
— Și din alte centre culturale naționale
și internaționale ?
B Ion Voicu, Sandu Albu, Ion Fotino,
Theodor Lupu, G. Drăghici, Aurelia Cionca,
Nadia Cheban, Xenia Moscu, Al. Lupescu ; din-
tre oasepții de peste hotare să-î amintim pe
violonistul Carlo-Felice OiUarîo și pe pianistul
Nino Rossi.
— Cînd ați revenit la Iași ?
■ In iunie. La 17 iunie eram numit direc-
tor titular.
— Aveați 33 de ani.
R De ce vă mirați ? La 28 de ani Ionel
Perlea era directorul Operei Române.
Emanuel Elenescu este numit dirijor perma-
nent, Mircea Bârsan în acel timp Director
general al muncii, ne-a sprijinit în readap-
tarea noastră într-un oraș care a avut mult
de suferit din pricina războiului. V ă amintiți
cum arăta orașul după atîtea bombardamente...
Am instalat birourile în două odăițe pe strada
Vasile Conta 32 și mobilierul, pupitrele ne-
cesare activității orchestrei le-am confecționat
din lemnul cu care au fost acoperite vagoanele
ce ne-au readus din refugiu.
— Entuziasmul publicului muzical în vre-
muri de restriște... Zile de foamete, dar
sălile erau pline... Aveam 13 ani în 1946
și-mi amintesc fiecare manifestare. Ce in-
teresante erau și concertele de muzică
de cameră din Sala armeană...
3 Ce interesante au fost și concertcle-lec-
ții, conferințele pe teme muzicale. Profesorul,
violonistul E. Isar a vorbit despre Romantis-
mul muzical, Constantin Georgescu despre So-
nata modernă. îmi amintesc cu ce bucurie a
Strălucita
cronică a
Filarmonicii
„Moldova46
primit publicul atît de însetat de cultură m
acel timp conferința mea intitulată Viena, o-
rașul muzicii la anul 1800.
Acțiunea de difuzare a muzicii in mase
largi a fost întreprinsă prin crearea unei for-
mații reduse. Orchestra de promenadă, cu ca-
re s-au dat numeroase concerte in fabrici,
școli, interpretîndu-se programe ușoare, me-
nite să pregătească ascultătorii pentru valori-
le definitive ale muzicii simfonice. Orchestra
de promenadă a fost dirijată succesiv de K.
Podlovschi, Barbu Mironescu, Alexandru Ga-
rabet, D. lonescu și I. Horceag.
— Turnee in afara lașului completează
amplul program educativ inaugurat de Fi-
larmonica ieșeană în 1946.
■ In 1946 un turneu la Roman, în 1947 la
Pașcani, Roman, Bacău, Letea. Botoșani, Do-
rohoi, in 1948 pe șantierele de Ia Lunca Pru-
tului, Salva Vișeu, in orașele Dorohoi și Bo-
toșani, în 1949 la Roman, Bacău, Vatra Dor-
nei, Cîmpulung-Moldovenesc, Gura Humorului,
Suceava, Galați, Brăila, K. Sărat. Turneele
vor continua an de an. în 1952 am plecat, de
pildă, intr-un lung sir de concerte in Tran-
silvania, Bistrița, Baia Mare, Satu Mare, Ora-
dea, Cluj, Tg. Mureș, Sibiu, Făgăraș, Brașov,
Sf. Gheorghe, revenind prin Ploiești, Buzău.
Focșani, Bîrlad la Iași.
— Și principala datorie pentru muzici-
enii lașului era Impunerea artei naționale.
An de an orchestra ieșeană își va fa •
un punct de glorie din cultivarea creației
simfonice românești, de la operele funda-
mentale ale lui Enescu, la creațiile repre-
zentanților componisticii ieșene contempo-
rane.
3 Marile realizări pc care Filarmonica
Moldova le obține în ultimul timp în inter-
pretarea creației românești au fost dobîndite, bine
ați spus, în primii ani de după război... In
acei ani, Filarmonica noastră, de altfel după
Filarmonica din București a doua orchestră
simfonică de stat a țării, a înțeles rolul deo-
sebit pe care-1 are în promovarea, in impri-
marea muzicii românești și an de an, din 1946,
1947, muzica românească a fost prioritar Pro-
gramată in concertele orchestrei.
— In 1947, știu și data exactă. 7 au-
gust, v-ați retras din conducerea Filarmo-
nicii...
3 Poate că nu e momentul să dăm amă-
nunte.
Conducerea Filarmonicii a fost preluată de
miini bune și cinstite în care au avut în-
credere, acelea ale profesorului și violonistu-
lui Serafim Antropov, așa că nu am avut ce
regreta.
— V-ați retras cu normă întreagă la Con-
servator... Dar ați rămas violist al orches-
trei și din 1953 dirijor al Coralei Filarmo-
nicii și oricum, istoricul ei de drept... Să
continuăm, stimate profesore, să mai răs-
foim cîteva pagini din letopisețul ansam-
blurilor orchestrale ale lașului. In 1948
l-am văzut, la Teatrul Național, pe George
Georgescu. Dirija pentru prima oară or-
chestra ieșeană. în două concerte consecu-
tive ne-a dăruit magistrala execuție ale
Simfoniilor a H-a de Bramhs și a VH-a
de Beethoven.
B George Georgescu va reveni la Iași si
in stagiunea 1949 dirijînd, clipe neuitate de
orice meloman ieșean. Patetica de Ceaikovski.
Dublul concert pentru vioară și violoncel și
orchestră de Johannes Brahms.
— în stagiunea 1949—1959, a dirijat pen-
tru prima oară la Iași Constantin Silvestri.
H Fenomenale lecții de interpretare — așa
pot fi definite cele două săptămini de lucru
cu orchestra ale lui Constantin Silvestri. Exe-
cuții cizelate cu minuțiozitate și desăvîrșită artă.
Sub bagheta neîntrecutului șlefuitor de sono-
rități, Filarmonica Moldova a interpretat Va-
riațiunile pe o temă de Arenski de Ceaikov-
ski, Simfonia Sibiana de Haydn, trei piese de
Corelli.
— în 1957, în decembrie 1957 cînd am
ascultat la Ateneu Filarmonica Moldova,
viorile secunde tot în dreapta lui Achim
Stoia stăteau....
B Curînd va adapta și Achim Stoia o alt*
așezare, oricum masarea violinilor prime și
secunde într-un corp comun corespunde din
plin necesităților „acustice" ale unei formații
orchestrale moderne... Cred că prin 1958, dis-
pozitivul de „atac" al Filarmonicii ieșene era...
modernizat.
(Privim mai departe fotografia... Ce echipă
de suflători... Constantin Renta — prim flau-
tist. La corn englez, Petre Grigoriu. în 1949—
1950 a fost un foarte bun director al Scolii de
Muzică. La clarinet, V. Dimitriu. C. Horceag.
Iată-1 pe L. Wagner... îl văd și astăzi printre
membrii orchestrei. Excepțional ton II oot in-
vidia mulți dintre clarinetiștii tării...). Nu mai
recunosc pe vechii titulari la oboi?
— în poza pe care mi-o arătați sînt C.
Scurtu, G. Panait.
B Mi-l amintesc înainte de toate pe Cri-
șan Onofrei, mai tîrziu prim oboist Ia Filar-
monica bucureșteană. Mai departe... La fagot—
M. Cefu, profesorul Nicolae Vurpăreanu, foar-
te tinărul Mihai Tănăsilă — in ultimele de-
cenii solist al partidei de fagot la Filarmonica
bucureșteană. La corn, printre alții — I. Nosec,
I. Damacovici, P. Onofrei, C. Lazăr... La trom-
petă — C. Bariton, S. Leonte — instrumentiști cu
o forță de atac, o frumusețe a tonului ce mă
făceau să-mi amintesc in multe din capitalele
muzicale ale lumii pe care le-am vizitat, de
sonoritatea trompetelor lașului— Primul trom-
bonist — Ștefan Stanciu— Și anul acesta, deși
pensionat de atiția ani, l-am văzut in orches-
tra Filarmonicii. Nu poate trăi fără orchestră.
Ce suflet de mare artist... în conștiința mea
era doar Moș... Arbore! Constantin Arbore a
cîntat in orchestrele lașului din anii primului
război mondial-, în tinerețe a fost un foarte
bun cornist. La bătrinețe, nedorind să pără-
sească muzica, Filarmonica, a trecut la bate-
rie—
Am uitat de corzile vocale— La vio-
loncel — Nicolae Boteanu. Cu ce dragoste tă-
cea muzică— A venit odată la Liceul de mu-
zică pentru că nu aveam un violoncelist, să
cinte alături de noi— „țintii" intr-un Cvintet
de Mendelssohn-Bartholdy, _la contrabas pro-
fesorul Dumitru lonescn, L. Buică, Gh. Cațer
specializat în ultimii ani in acordaje de pian...
Am lăsat la urmă, compartimentul violelor—
Ani in sir v-am văzut aici alături de Bel»
Bild la primul pupitru. Atiția muzicieni d<
mare valoare in compartimentul violelor si
Bela Bild de la primele concerte ale Filarmo-
nicii — șef de atac. Nu trebuie uitați nici en-
tuziaștii sioloniști. in frunte cu .Alexandru
Garabet la primi si Constantin Catulescu la
secunzi. Sint muzicieni de seamă dintre care
amintim pe multilateralul Berbard Segal violă
și eruditul Eugen Isar.
— Revenim... în 1953 ați preluat condu-
cerea coralei Filarmonic*:...
B La 25 mai 1953 am început repetițiile
cu un cor compus din 80 membri diurnisti și
voluntari. .Am fost ajutat de Julieta Haius
(Borcea) ca intructor vocal si Steluța Diamant
Dumea ca acompaniator.
— Corala Filarmonicii a avut de la în-
ceput numele marelui SnaiBtaș?
B Ea 5 decembrie 1953, cu prilejul împli-
nirii a jumătate de veac de la încetarea din
viață a marelui muzician, corala a luat nu-
mele Gavriil Must .eseu.
— Ați susținut de Li început concerte a
capella cu piese din marele repertoriu cor-'
național, dar ați contribuit . Li progra-
marea în concertele Filarmonicii a uns *
pagini vocal-simforree.
B La 2 octombrie 1953 am cintat sub ba-
gheta lui Achim Stoia, Dansurile j>
de Borodin. In cursul stagiunii au mai fost
programate: oratoriul lui Dmitrî Sostakovici,
Cinîarea pădurilor — soliști P. Girlea și P. P.
Șterlea și cantata lui Viorel Doboș — Pe pla-
iuri moldovene, solist P. Girlea- Ambele pie-
se vocal-simfonice au fost prezentate sub ba-
gheta mea. La interpretarea oratoriului lui
Șostakovici au mai contribuit si două formații
ale Școlii de Muzică; un cor de copii pregătit
de prof. D. Chiriac — lași și un ansamblu
de instrumente de alamă pregătit de profeso-
rul Vasile Darim.
Spre sfirșitul stagiunii, corul „Gavriil Mu-
sicescu* si-a încununat primul an de activitate
cintind in primă audiție la Iași, Simfonia a
IX-a de Beethoven. La 4 iunie 1954, după ati-
tea decenii de încercări și lupte pentru pro-
movarea muzicii corale și simfonice, ieșenii au
avut bucuria să asculte, sub conducerea lui
Achim Stoia, măreața simfonie beethoveniană
interpretată de soliști și formații stabile ie-
șene.
An de an letopisețul Filarmonicii ieșene
înscrie rinduri cu care se vor mîndri viitorii
oameni de cultură ai lașului și ai țării.
— Cine a preluat conducerea instituției
în condițiile în care în 1960. Achim Stoia,
a devenit Rector al Conservatorului?
B Dirijorul și omul de mare suflet care
este George Viniilă. De numele său sint lega-
te momente importante din evoluția Filarmo-
nicii noastre. Din 1968 direcția Filarmonicii
va aparține dirijorului Ion Baciu.
— Ion Baciu un dirijor de mare talent,
care a izbutit să ducă ansamblul simfonic
ieșean pe culmile visate de înaintași. Ce-a
izbutit Filarmonica sub bagheta lui Ion Ba-
ciu?
B Repertoriul a fost considerabil lărgit a-
tît datorită preocupărilor șefilor de orchestră
din localitate, cit si colaboratorilor-dirijori,
soliști, sosiți în număr tot mai mare la Iași.
Vă pot da și o cifră exactă, dintr-un studiu
pe care l-am scris in anul 1980. Numai în
perioada 1969—1980, concertele simfonice ale
Filarmonicii au adus auditoriului ieșean, 54 de
dirijori si 70 de soliști din întreaga lume
Să-i amintim astfel pe Roberto-Benzi. Anatole
Fistoulari, Carlo Zecchi. Dmitri Baskirov, Al-
do Ctccolini, Igor Bezrodnii, Boriș Haikin. Re-
nard. Czaikowski, Olaf Koch. Adrian Sunshine.
Silva Pereira, Li Min Ccan, Sui Schucheng
Victor Eresko, Rudolf Kerer, Victor Trcstiakov,
J. J. Kantorov, Masata Usuki, Rino Marone,
Kurt Woss.
— și iată și cîțiva dintre dirijorii și so-
liștii care i-au urmat în diverse concerte
programate după 1981 — Luigi Sagrestano,
Liana Isakadje, Nicolai Evrov, Yang Bmg
Sun.
B Și mulți alții... Ne putem da seama cc
au însemnat aceste prezențe în conștiința cli-
matului muzical din Iași și desigur implicit
in formarea și dezvoltarea orizontului spiri-
tual și artistic al orchestrei simfonice.
Stadiul superior atins in „exploatarea", să
zic așa, a potențialului artistic se reflectă și în
coordonatele repertoriului parcurs. Un mare
număr de lucrări din creația contemporană,
readucerea în repertoriu a creației preclasice,
ca și a unor Simfonii de Bruckner și Mahler
(mai puțin cîntați pină în anii ’80 la Iași),
festivaluri și cicluri dedicate muzicii lui Bach,
Vivaldi, Beethoven sau ciclul de concerte E-
nescu—Wagner și înainte de toate trecerea in
revistă (de foarte multe ori in primă audiție)
a zeci de lucrări din noua creație românească,
și, in totalitate, creațiile tinerei generații de
compozitori ieșeni.
— Au fost în măsură sâ fiexeze în con-
știința publicului contururi stilistice ale u-
nor personalități de prim ordin din isto-
ria culturii muzicale naționale și univer-
sale ?
B O dată memorabilă în această cronică
rămîne — 22 mai 1975 cind orchestra ieșeană,
cu conocursul soliștilor Operei din București, in
frunte cu David Ohanesian, au realizat, in
condiții artistice superioare, sub bagheta Iui
Ion Batiu, audiția integrală sub formă de con-
cert, a capodoperei enestiene Oedip.
— Concert care a stat la baza unei :m
primări de valoare istorică, aș spune.
B întinerind dintr-odată orchestra cu absol-
venții Conservatorului, Ion Batiu a creat in
Iași o orchestră excepțională, cu un înalt co-
eficient de omogenizare, sonorități de mare
farmec, știința dozajului, capacitatea de adap-
tare la acustica diverselor săli, adinca cul-
tură a stilurilor, puterea de înțelegere a ori-
cărei baghete devenind atributele de prim or-
din ale simfonicului ieșean—
Să ne amintim, din acest punct de ve-
dere, concertele în care, sub bagheta lui Ion
Batiu, au răsunat opera lui Pascal Bento-
iu, „Amorul doctor", „Simfonia a 9-a“ de
Șostakovici, „Simfonia I" de Anton Zeman,
suita lui Prokofiev, „Romeo si Juleta", sim-
foniile Iui Brahms, poemele lui Richard
Strauss. Amintiți-vă aceste versiuni și veți
găsi toate calitățile pe care le-am notat și
care au plasat deodată în anii ’70, colec-
tivul simfonic ieșean — prin puterea pre-
stațiilor sale simfonice, în fruntea ansam-
blurilor simfonice ale României.
Activitatea artistică a Filarmonicii a
căpătat în acești ani amplitudinea deose-
bită și prin formațiile de muzică de ca-
meră (în primul rînd al cvartetului Voceș
care din 1979 a devenit un ansamblu al Fi-
larmonicii).
Numărul mare de soliști instrumentiști
ieșeni care au concertat pe podiumul Fi-
larmonicii este încă o dovadă a poten-
țialului artistic pe care îl deține în prezent
acest centru de cultură.
Zeci de turnee întreprinse în mari cen-
tre muzicale ale lumii, în R. F. Germania,
Elveția, Franța, Italia, Olanda, Cehoslova-
cia, S.U.A., Bulgaria, Grecia — au fost o
tribună de lansare a valorilor artei contem-
porane ieșene, valori autentificate de altfel
superlativ de mari artiști ai zilelor noastre
de la Sviatoslav Richter și Antonio Janigro
la Daniil Safran și Wolfgang Schneidergan,
care au concertat la Iași în ultimele de-
cenii.
In sfîrșit, să mai remarcăm încă odată
că, an de an, creația românească reprezen-
tată echilibrat de la înaintași și pînă la
contemporani, s-a dovedit o preocupare
permanentă a ansamblului simfonic și a
fiecărei formații camerale, preocupare care
face cinste artiștilor ieșeni. Din acest punct
de vedere trebuie să mai menționăm că for-
mațiile Filarmonicii au realizat pe lîngă
concerte un număr mare de înregistrări
speciale de muzică românească în Studiou-
rile Radioteleviziunii din București sau la
Iași.
Dragostea, interesul, dăruirea cu care
Filarmoniștii au cultivat muzica româneas-
că, sînt vizibile în înaltele distincții dobîn-
dite de colectivul simfonic la toate edițiile
Festivalului național Cîntarea României,
sînt vizibile în calitatea interpretărilor din
cadrul Zilelor muzicii românești, în parti-
ciparea la Festivalurile Internaționale Geor-
ge Enescu.
11 — Convorbiri literare

Mănușa întoarsă
pe dos
emarcabil acest al doilea volum de ver-
suri semnat de Aurel Dumitrașcu, Bi-
blioteca din nord. El vine să confirme
un debut mai mult decît promițător, despre
care, însă, s-a scris destul de puțin. Obser-
vam, la vremea respectivă, o manieră perso-
nală de hiperrealism, în care ecourile din Ezra
Pound sau Elliot erau filtrate printr-o sensi-
bilitate eseninistă. în generația '80 aceasta
era și nota distinctivă a lui Aurel Dumitrașcu.
La poeții bucureșteni, mitul bibliotecii este du-
blat de mitul metropolei. La poetul moldo-
vean, de o nostalgie campestră difuză. Aș vrea
să precizez că nota aceasta, care se aude și
în orchestrația volumului în discuție, nu ține
de o literatură paseistă, ci de-un temperament
ceva mai cald. Nu vom găsi accente naturiste,
ci numai reverberații ale unei sensibilități mai
deschise către mecanica universului.
împărțit în trei cicluri — Inteligentia, Mc-
morabilia și Tratatul de eretică — volumul e
omogen și conține, cu nuanțe sensibile, poezii
cam de aceeași factură. Singura deziluzie vine
de la secțiunea din urmă, unde
numai promisă : mi-ar fi plăcut să
o metaforă „cu gîtul sucit", ori,
zic, retoricile puse pe rug. Fără
„erezia" e
văd măcar
ce să mai
să fie cu-
minți, poeziile din Tratat., nu sînt pe atît
do incendiare pe cît mă așteptam. Pentru a
nu-1 nedreptăți pe Aurel Dumitrașcu, voi cita
și de aici un poem, hai să zicem așa — o re-
plică liberă la Odă în metru antic —, cu su-
net grav și cu o dicțiune frumoasă prin eco-
nomia ei : „Toți știu cîntecul dulce al morții /
și eu îl știu. Se va spune-ntr-o zi: „O, stră-
lucitoare / sînt oasele celui ce putrezește a-
cum !“ nobile gînduri / dormitind în creier
gudurîndu-se buimace / duioșia din jur mozart
la groapa comună / totuși o lacrimă rugi-
nește în dreapta lumină de care / m-apropn
de care mă sperii pe care o îndur / lunga cale
spre marele depozit de nuferi. Va veni / vre-
mea cînd moartea unei haimanale va înduioșa
un imperiu / cînd frunza de noapte va ucide
frunza de zi cînd / voința ta va fi să cînți
dar cenușa îți va strepezi numele / toți știu
cîntecul dulce al morții și eu îl știu / învă-
țîndu-mă cu el ziua și noaptea mereu" (Ziua
și noaptea mereu). Sâ mai observăm și orto-
grafierea adecvată a acestui poem, în care ab-
sența semnelor de punctuație nu este deloc în-
tîmplătoare, ci pune un semn de egalitate între
toate cuvintele discursului și dă relief, în felul
acesta, unui discurs interior particular.
Mai multă logică am descoperit în despăr-
țirea celorlalte poezii în două cicluri distincte.
In Inteligentia este vorba mai mult decît in
ciclul al doilea, de-o înțelegere a poemului și,
prin poem, de o cunoaștere de sine. Spre deose-
bire de un Cărtărescu, să zicem, la care fericirea,
de pildă, ține mai evident de retorică, la fel
ca și celelalte sentimente generice — înfăptu-
indu-se cu toate în poem —, la Dumitrașcu
enunțul trimite în afară și se citește, pe ju-
mătate, în planul existentului. Dacă judecăm
pripit putem trage concluzia că Dumitrașcu e
mai profund, ori, dacă nu, mai atașat de ab-
solut. în poezie, chestiunea absolutului e foar-
te relativă. N-aș vrea nici să întorc cu totul
judecata pe dos. Chestiunea expresivității se
pune, orice am zice, în cu totul alți termeni.
Ce pot spune pentru moment, este că Ia
Aurel Dumitrașcu, cel puțin în volumul de
față sînt prea multe declarații de principiu și
prea puține fapte care să le șl acopere. Să
ne oprim la ciclul Inteligentia, cel mai valoros
din volum, în care lăcomia de-a fi își găsește
expresia într-o nehotărîre : a trăi sau a
scrie. într-un Ioc, poetul pare a fi ales o dată
pentru totdeauna : „Eu / nu vreau / să tră-
iesc / eu vreau / să citesc" (Ars doloria). Tre-
buie să înțelegem că scris-cititul fac pereche,
în Inteligentia se încearcă, totuși, și una și
alta. Metafora moare în spitale, carnea este lin
stîngacl — ca o concluzie la toate „interludiile»
din roman —, teza lui Pavel din epistola că-
tre corintieni (pe care Preda a folosit-o in Cel
mai iubit dintre pămînteni, fără ca foarte
mulți comentatori să recunoască sursa și să
atribuie fraza finală autorului, în felul în care
altădată i-au fost atribuite începutul și sfîrși-
tul din Moromeții) pare de-a dreptul nelalocul
ei, chiar dacă are o logică în ordinea de sem-
nificații propusă : „...lui Ladislau Pietraru Ii
plăcea să creadă că a găsit-o pe Ea ca pe
singura constantă sigură : Ea dor / Ea fru-
musețe / Ea tot ce a mai rămas / Iubirea ca
o punte peste toate". Decupajul prozodic nu-mi
aparține. Gheorghe Schwartz îl folosește în
mai multe rînduri, parcă pentru a încetini lec-
tura și a sublinia, de-a lungul textului, o „te-
mă a povestitorului". Expresia pusă între pa-
ranteze îi aparține lui Preda. Am folosit-o
pentru a atrage atenția asupra unei presiuni
ca și inexplicabile pe care „textul Preda" o
exercită, numai în acest roman, asupra lui
Gheorghe Schwartz. Ea se manifestă în morala
implicită a textului și, prin intermediar, în-
tr-un personaj — Rotofeiul — inspirat de ...
Hasek. Am semnalat, cu altă ocazie, caracte-
rul popular al eroului lui Hasek, Svejk, șl al
Iui Preda, Moromete. Li se adaogă, acestor
două personaje care duc singure în spate un în-
treg roman (roman care le datorează și estetica)
Vica Delcă, eroina din Dimineața pierdută.
Nu voi face rezumatul acestei cărți. Plecînd
de la raportul enunțat din titlu, Om și lege,
Gheorghe Schwartz încearcă să analizeze, dm-
tr-un unghi inedit, „obsedantul deceniu". Ca
să folosesc un termen pus în circulație de
școala de istorie de la „anale", voi spune că
Gheorghe Schwartz caută să scrie istoria (prin
ficțiune) prin „durata lungă" și nu prin seria
evenimențială și nici prin personalități. Do-
meniul juridic poate, prin urmare, da seamă
de o stare de fapte. Avocatul Ladislau Pietraru
este chemat să apere un inculpat cu care, se
dovedește ulterior, se întîlnește pe linia des-
tinului său. Literatura din roman nu stă, însă,
în reconstituirea unui destin, ci, prin parafrază,
in fresca unei epoci. Despre epoca anume nu
ni se spun prea multe lucruri, dar acest per-
sonaj, pe care autorul însuși îl aseamănă cu
Svejk și-1 și numește în felul acesta, povestm-
du-și tribulațiile, comparînd, între ele, vre-
murile, o desenează „în absență".
Principala reușită a lui Gheorghe Schwartz
stă, cum spuneam, în pastișă. Farmecul căr-
ții e conținut în povestirile Rotofeiului, un alt
Svejk, dar ce spun eu, un Svejk apocrif, al
cărui text, neterminat de Hasek, tocmai pen-
tru că nu putea avea un sfîrșit, cum și poves-
tirea (cu toată teroarea ei!), este continuată
aici. Citez pentru a fi convingător : „Numai că
de obicei îi spînzură pe cei care au omorît
numai unul sau doi oameni. Odată la Praga
am asistat la un proces, ceva de groază. Un
student l-a omorît pe un cămătar căruia îi
era dator o sumă de bani pe care n-avea de
unde s-o dea înapoi. L-au condamnat la moar-
te și cînd să-1 spînzure, a declarat că el este
vinovat și de tripla crimă din strada Antonin
Dvorak. Și iar l-au judecat vreo doi ani și i-ar
l-au condamnat la moarte. Dar el a venit cu
o nouă bombă, declarînd că l-a omorît și pe
locotenentul
Stepanova".
felul acesta,
nu a murit
ci o mașină
Dietrich la stabilimentul doamnei
Citind nenumărate fragmente de
am avut sentimentul că Hasek
și că el nu a creat un personaj,
de literatură — Svejk. Romanul
lui nu putea fi terminat, pentru că. inventînd
un perpetuum mobile — un povestitor infinit
—, a inventat, în alt fel. povestea.
Pastișa nu este, în literatură, un fapt de
nimic. Pastișele lui Proust pregătesc marele ci-
clu al „timpului pierdut". Pentru veritabila
pastișă se cere un veritabil talent. Mă întreb,
însă, dacă Gheorghe Schwartz avea nevoie,
după cîte a dovedit, pînă acum, în proză de o
astfel de probă.
Val CONDURACHE
verb, femeia este dusă de mînă-n poeme, iu-
trăit spunîndu-și poezii.
bitul și iubita au
Aurel
mai
Dumitrașcu
educație
reale
decît
vorbesc
— pare să respingă
aici înainte se poate
e liric („emoțiile
aceste pagini").
de poetica din
sînt
Prin
text
lirismul : e anti-liric. De
discuta și despre moder-
nism și post-modemism.
Forța lui Aurel Dumitrașcu trece dincolo
de declarațiile de principiu. El este un poet
adevărat, nu doar o sensibilitate, nu doar o
expresivitate. Tocmai pentru motivul acesta
mă simt obligat să-i atrag atenția asupra fap-
tului că poemul nu este locul războiului, ci
numai tristul sau fericitul lui rezultat : cro-
nica lui. Voi cita și din primul ciclu un poem
reprezentativ, nu înainte de a spune că aceas-
tă forță insurgență are obligația să se con-
temple mai mult în expresie : „Vin tîrziu du-
pă atîția învingători după atîtea războaie. /
Și vă propun bucuria v-o propun aproape cu
ciudă / vă obișnuiesc numai cu ea. / E-a
noastră, o putem stăpîni o putem apăra. Acesta
e visul meu din fiecare noapte unicul. / M-am
gîndit: un asemenea vis nu poate ucide".
(Bucuria).
Scriitor paradoxal, Gheorghe Schwartz m-a
deconcertat cu totul cu această ultimă carte.
Om și lege, în care principala izbîndă artis-
tică este pastișa după Hasek. Am scris în mai
multe rînduri despre cărțile lui Gheorghe
Schwartz, iar Spitalul m-a entuziasmat de-a
dreptul. Efectul P mi s-a părut o carte ciu-
dată, cu miza deplasată în afara textului, dar
provocatoare .inteligentă, de un cinism pe ca-
re-1 agreez. Și cartea aceasta. Om și lege, e o
carte plină de spirit, foarte gravă, în fond,
dar prea complicată în structura ei și prea
simplă în teză. Problemele mari ale contem-
poraneității stau greu pe umerii unui perso-
naj de roman. Sabato a înțeles foarte bine
lucrul acesta și, în Abadon exterminatorul, a
făcut din sine un personaj de ficțiune pentru
a le putea exprima fără să strice echilibrul
iluziei și, în același timp, fără să încarce prea
mult un personaj inventat. într-o carte în
care disputa are miză dublă — una expresivă,
de statut pur literar și alta condiționată de
referința la stringenta realitate — singura so-
luție, și care ține de un anumit pact al sin-
cerității, este ca singura persoană „reală" din
carte, autorul ei, să devină, el însuși, fictiv.
Parabola cu jocul de zaruri, pe care Gheorghe
Schwartz o trage, ca un giulgiu, peste lumea
romanului său, mi se pare naivă. Exprimată
Aurel Dumitrașcu, Biblioteca din nord,
Editura Cartea Românească. 1987.
Gheorghe Schwartz, Om și lege, Editura
Eminescu, 1987.
O istorie
a literaturii
contemporane
vem, în sfîrșit, o istorie a literaturii con-
temporane 1 Și ea aparține cui ne-am
fi așteptat mai puțin, unui profesor de
literatură, nu unui critic ori istoric literar cu
reputație, dintre mulții care au deliberat în
vremea din urmă asupra necesității ei și asu-
pra modului în care ar trebui să arate. Ion
Rotaru publicase, la începutul deceniului al
optulea, două groase volume dintr-o istorie a
literaturii române, acoperind materia pînă la
ultimul război mondial. Era o expunere nu
atît didactică, „instructiv-educatlvă", cît anos-
tă, plată peste marginile îndeobște îngăduite,
compilație de elev silitor cînd nu se „inspiră"
fără scrupule din Călinescu. Date fiind ante-
cedentele, deloc încurajatoare, am privit la
început cu îndoială uriașul tom al treilea, con-
sacrat scrisului literar postbelic. Neîncrederea
s-a risipit însă pe încetul, lectura înainta cu
repeziciune, dovedindu-se în cîteva rînduri
de-a dreptul captivantă. Redactată într-un stil
vioi, uneori inspirat pur și simplu, abundînd,
cum nu e în obiceiul istoriilor literare, în ob-
servații personale, subiectivă va să zică în-
tr-un grad mai înalt decît ne-ar lăsa să bănuim
motto-ul din Zilot Românul, nervoasă și po-
lemică, această carte nu seamănă cu nimic din
ce a scris Ion Rotaru pină în prezent. înainte
de a fi o realizare de interes larg, ea este o
performanță a autorului, care se autodepășește
spectaculos, obligîndu-ne a ne reconsidera pă-
rerile asupră-i. Că lucrarea valorifică o su-
medenie de observații critice în circulație, mi
se pare normal și necesar. Că ea nu se lasă,
totuși, copleșită de bibliografie, tinzînd spre
o receptare pe cont propriu a textelor, contra-
zicînd deschis temporarele autorități critice ale
momentului, lansîndu-se în copioase paranteze
polemice de o tinerească vehemență, este, deo-
potrivă, meritul și slăbiciunea autorului. Căci
primul lucru ce i se poate reproșa sintezei de
actualitatea
față este tocmai mulțimea inserțiilor polemice,
ce coboară discuția în planul jurnalisticii. Im-
presia e că Ion Rotaru vrea să rezolve toate
problemele legate de literatura contemporană
in cuprinsul Istoriei... invocîndu-le și opinind
asupră-le fără preocupări de oportunitate. Ele
meritau analizate în articole destinate pre-
sei literare, constituind un preambul al sinte-
zei propriu-zise. Aici însă abia dacă reușesc,
în pofida sprintenelii cu care sînt tratate, sau
tocmai datorită ei, să tulbure iluzia de obiec-
tivitate, de calmă seninătate proprie istoricu-
lui ce contemplă spectacolul nisipurilor mișcă-
toare. în altă ordine de idei, cartea are o
înfățișare destul de nesistematică, în ciuda
aproximativei respectări a criteriului crono-
logic. Prea sînt numeroase cazurile în care
considerații parțial amintite în treacăt la în-
ceput (capitolul Patru decenii de literatură),
sînt reluate și dezvoltate în paginile dedicate
cutărui poet sau prozator. E vorba de consi-
derații generale, interesînd ansamblul fenome-
nului literar, nu doar un destin scriitoricesc
anume. Gruparea și ordonarea lor în capitolul
liminar ar fi contribuit desigur la clarificarea
imaginii sintetice, nelăsind loc impresiei că
procesul autoclarificării autorului a durat cît
scrierea istoriei. Cum tot acolo și-ar fi avut
locul destule informații referitoare la produc-
tivitatea și receptarea în varii etape a unor
autori, ce se pomenesc examinați pe nedrept
pe multe pagini numai din considerentul că ar
fi reprezentativi pentru un climat defunct.
Ocupindu-se de poezie și de proză, criticii
urmînd a i se rezerva un volum separat, car-
tea lui Ion Rotaru are, printre alte merite, și
pe acela al consecvenței. Poziția de principiu
a autorului nu se modifică pe parcursul celor
peste o mie de pagini. El crede hotărît în
literatura de structură și înfățișare clasică, tra-
tînd cu circumspecție excesele înnoitoare, că-
lăuzit de „ideea continuității, a imitației crea-
toare și a
tură, latin,
în care se
Convingere
clasicismului, ca factor de struc-
determinat în primul rînd de limba
care alta. Poate
prindem a privi
țiile novatoare
noastră precum
exprimă arta
măcar la fel
că n-ar
cu mai
ce fac
cuvîntului românesc",
de îndreptățită ca ori-
fi de prisos să ne de-
mult relativism ambi-
ravagii în literatura
epidemiile fără leac, îmbrăți-
sate cu o fermitate cam țeapănă de o parte
a criticii și așezate cu nesfială în rîndul va-
lorilor de căpătîi. Entuziasmul criticii de în-
tîmpinare, împrumutat din arsenalul agențiilor
de publicitate, descoperind cu săptămînală asi-
duitate genii imberbe, capabile numai de „ex-
perimente", nici acelea originale dacă sînt ra-
portate al experiența istorică a literaturii, dar
neînstare să ducă la bun sfîrșit o frază oare-
care, entuziasmul acesta, repede transformat în
îngăduință și milostenie dinaintea scrierilor ce
se revendică de la tiparele verificate, „tradi-
ționale", are nevoie, măcar periodic, de ase-
menea replici, menite a echilibra lucrurile, a-
mintind că talerul nu a încetat să aibă două
fețe. Mi s-au părut întotdeauna suspecte pre-
tențiile criticii, agasată probabil de obiectiva
constatare a conservatorismului ci funciar, de
a merge în pas cu literatura, ba chiar de a
o lua cu vreo cîțiva metri înainte, și am în-
trevăzut, în spatele argumentelor ce se consti-
tuiau într-un soi de îndemn la receptivitatea
nemărginită, rațiuni ce depășeau prin însuși
omenescul lor marginile literaturii. Clasicismul
profesat de Ion Rotaru, de la care plecasem,
n-are, de altfel, nimic din încăpățînarea idei-
lor fixe, e suficient de elastic spre a primi, fie
și condiționat, opere cu formule dintre cele mai
diverse, de la poezia lui Mihai Beniuc pînă
la aceea a lui Mircea Dinescu șl de la ro-
manele lui Eugen Barbu pînă la prozele lui
Mircea Nedelciu. Rezistența la noutatea de ul-
tim moment e, cu rare excepții, temperată și
rezonabilă, lipsa de adeziune exprimîndu-se
ponderat și consemnativ.
Sinteza lui Ion Rotaru e cu atît mai dem-
nă de atenție cu cît are drept obiect o perioa-
dă cu trăsături încă nefixate, cu cariere lite-
rare în plină desfășurare, cu — amănunt de-
loc neglijabil — ecouri critice greu, dacă nu
imposibil, de conciliat. E dificil să ții dreaptă
balanța printre contemporani, a căror simplă
prezență fizică strică echilibrul, și, spre cinstea
sa, autorul reușește în majoritatea cazurilor
acest tur de forță. Asta nu vrea să însemne
cumva că aș fi de acord cu toate judecățile
din volum. O istorie literară în stare să mul-
țumească toate gusturile încă nu s-a văzut și
sînt slabe nădejdi să se ivească vreodată. Nici
O istorie a literaturii române nu e scutită de
erori de informație, de regretabile omisiuni, de
— din punctul meu de vedere — Injustiții.
Bună parte a lor e consemnată în cronica dre-
sată, cu acea condescendență ce-i e proprie
în timpul din urmă, de Nicolae Manolescu, ce-
ea ce mă scutește într-un fel de a consuma
spațiul tipografic cu „mărunțișuri". Cronicarul
României literare, extrem de susceptibil Ia
opiniile nealiniate cu ale domniei sale, și-a
pierdut, din prea mult calcul, capacitatea de
a se bucura dezinteresat de realizările din
preajmă sau pe aceea de a-șl manifesta în
scris bucuria. El califică drept „didactică" o
istorie din care tocmai didacticismul absentea-
ză, predominînd — în schimb — dezvoltarea
nesistematică, aproape eseistică. Și pe mine
m-au deranjat la lectură cîteva formulări ste-
reotipe, precum retorica încredere în evoluția
ulterioară a unor autori ce nu si-ar fi dat
pînă acum măsura reală a talentului. Si eu
cred că unele calificative (de genul „valoroa-
să"), risipite cu dărnicie, sînt goale de conți-
nut. Și mie mi s-a părut că paginile ce pre-
zintă poeții si prozatorii „ultimului vai" sînt
haotice, dezordonate, redactate după o neper-
mis de grăbită si parțială cercetare a texte-
1or. astfel că relațiile furnizate acolo de Ton
Rotaru sînt ca si inutilizabile. Nume si opere
sînt amestecate într-un soi
nă“. ca să fie apoi trase la
criteriu lămurit, scrieri de
nede că autorul n-a aiuns
de „groană comu-
vedere. fără vreun
toată mîna. E Hm-
încă la o ima«me
cît de cît clară a realităților recente. înfăți-
șate dună ureche si de-a valma. Dar capito-
lele afectate promoțiilor1 tinere sînt in^me în
comparație cu întinderea cărții. Pe de altă
narte. nedreptățile, erorile si lacunele se Pot
îndrenta. corecta si umple în viitor. Nu mi-e
în intenție să-1 scuz pe Ton Rotaru. car° a
dat peste can, precum se z’ce. literatura ulti-
mului deceniu, cl doar tin să amintesc un ade-
văr elementar: anume că o istorie a literaturii
nu se judecă in primul rînd in funcție de im-
perfecțiuni, cît după tratamentul aplicat scrii-
torilor din primele rînduri. Acolo se verifică
talentul istoricului literar	în	capacitatea	de	a
construi tablouri sintetice	ale	operelor și	de	a
produce caracterizări pregnante. Ion Rotaru re-
nunță a căuta „direcții"	și	„orientări"	și	a
grupa autorii în funcție	de	ele din dorința
de a evita simplificările, preferind — ca mai
adecvată — expunerea monografică (ideal ar
fi fost să-și respecte pînă la capăt, fără aba-
teri, promisiunea). Or, micile monografii ale
principalilor beletriști contemporani sînt nu
doar bine scrise, dar consistente, vădind o bu-
nă cunoaștere a textelor și un mereu treaz
simț critic. Ele dau greutate istoriei, discuta-
bilă mai ales în cazurile minorilor și ale „celor
ce vin", însă distribuind cu un condei neaștep-
tat de sigur locurile cuvenite valorilor consti-
tuite. Spațiul, nedrept de strimt, abia dacă per-
mite spicuirea cîtorva mostre, ce n-au alt rol
decît trezirea interesului cititorului. Voi începe
prin a semnala numai paginile ce deschid ca-
pitolul despre Marin Preda, evocare a satului
natal al scriitorului în tradiția călinesciană.
Călinescu pare să fi rămas, de altminteri, mo-
delul absolut al lui Ion Rotaru, care-și mlădia-
ză frazele după ecourile Istorici literaturii ro-
mâne de la origini pină in prezent. Iată un
succint portret, de aceeași sugestie, al lui ba-
nuș Neagu: „Fănuș Neagu seamănă parcă și
fiziognomic lui Sadoveanu. Blond, masiv, cu
priviri străpungătoare pe sub pleoapele grele,
cumva hoțești, pe jumătate sălbatice. Iubește
și el petrecerile cu soții, însă e vorbăreț, des-
chis tare la fire, gesticulează abundent, e agre-
siv nu de puține ori, bruschează, fără grijă
de conveniențe, interlocutorul, devenind pe
neașteptate bun, tandru, fermecător sentimen-
tal. Este un poet al vieții, mai înainte de a fi
un povestitor despre locurile copilăriei, satele
din Bărăganul de nord-est șl bălțile Dunării
din preajma Brăilei lui Panait Istrati, căruia,
în anume sens, de asemeni îi este urmaș. Nu
pescuieste, nu vînează, nu-și întemeiază trai
casnic, patriarhal și familie numeroasă, pe
undeva prin apropierea cîmpului și a bălții,
cum poate ar fi visat. E condamnat și se con-
damnă a viețui mai curînd în capitală. E, prin
forța împrejurărilor, mai mult, un Sadoveanu
devenit «frumos nebun» al marilor orașe, pre-
zont în fiecare duminică la meciurile de fot-
bal, prezent în fiecare săptâmînă pe ultima
pagină a periodicelor literare cu cronici spor-
tive care au mai mult a face cu ceea ce un
critic numea «ducatul» lui de la Dunăre și de
la Brăila...". Despre Adrian Păunescu scrie în-
tre altele: „La acest «fachir valah» a cărui
gură pare că strigă și cînd stă închisă, mai
mult decît la toți scriitorii români contempo-
rani (o asemănare i s-ar găsi aici numai cu
Marin Preda), interesează întîi și întîi ce spu-
ne și numai în al doilea rînd cum spune ceea
ce are de spus. Limba română o cunoaște însă
foarte bine, în toate virtuțile ei expresive, și
mai bine decît toți știe că poezia, poezia
mare, nu se face cu floricele de stil, ci cu
imagini din însăși carnea, sîngele și oasele
limbii". Și, tot în legătură cu el, această din
treacăt caracterizare a notelor de călătorie :
„Nu vezi Viena din pricina lui Adrian Pău-
nescu, dilatat cu toată persoana lui peste ve-
chiul oraș imperial". Un poem de Cezar Bal-
tag (Dcscîntec) e prilej pentru următoarele con-
siderații : „De fapt, cu mijloace extraordinar
de simple, transformînd un plugușor (de prin
Banat dacă nu ne înșelăm) într-un descîntec
(mai bine zis combinîndu-1 cu un descîntec
«de negru»), Cezar Baltag creează o melodie
de cuvinte unduitoare ca o coloană de fum,
transparentă, ireală, vizibilă numai cu ochiul
spiritului". Prozatorul Bănulescu, notează Ion
Rotaru, „prinde din zbor interesul pentru an-
tropologie al publicului cititor (de o anumită
categorie, criticii intrînd și ei cei mai mulți
aici) și face antropologie «comodă, cu amin-
tiri din copilărie și impresii din bune lecturi,
cu o permanentă tendință de a se singulariza
printre contemporani și confrați. Calofilia, scri-
sul distins, elegant și totodată de mare discre-
ție nu-i sînt indiferente. însă el pornește pre-
meditat de la antropologie înspre literatură,
pe cînd la Sadoveanu, la Panait Istrati, chiar
la Fănuș Neagu lucrurile se petrec invers",
în Tentația de Platon Pardău, „nivelul real al
artei prozatorului nu trece peste producțiile
comerciale ale unor Cezar Petrescu, Ionel Teo-
doreanu, chiar Octav Dessila si Mihail Dru-
meș din deceniul al treilea". Despre primele
volume semnate de Mircea Horia Simonescu :
„Citind Dicționarele, Bibliografia etc., rîzi, rîzi
tare, cu gura pînă la urechi și... rămîi așa o
bucată de vreme, un minut-două. Pe urmă
simți că fălcile te dor și ți le aduci cu mîna
la poziția normală. Atît și nimic mai mult,
profunzimea în înțelesul hegelian al comediei
lipsește și ne place să credem că autorul este
perfect conștient de aceasta". In fine, un mic
fragment din capitolul despre Norman Manea :
„Hotărît lucru : Norman Manea este un proza-
tor care stăpînește regulile idiomului național
în grad înalt, tocmai din pricina impresiei bă-
tăii de apă în piuă. (A bate apa în piuă este
o zicală provenită din observarea căderii meca-
nice, perfect, sacadate, a ciocanelor de lemn
în troaca cu apă curgătoare a unui pîrîu de
munte, captat anume într-un dispozitiv me-
canic destinat finisării țesăturilor din lînă, su-
mani, pănură, cergi, țundre etc. ; dacă se în-
tîmplă ca supraveghetorul lucrului să adoar-
mă, să plece din loc sau să uite să oprească
mașina după ce obiectul textil a ieșit din
troacă, ciocanele bat apa degeaba, cu aceeașt
regularitate, motiv de contemplație pentru a-
matorii de acte gratuite"!.
încă o dată : al treilea tom din O istorie a
literaturii române este o scriere solidă si nece-
sară. neîndoios că perfectibilă. ce-I impune pe
autor atenției publice. Apariția ei ar trebui,
în mod normal, să suscite discuții serioase,
din care meschinăria
sească.
șl parti-pris-urîle să lip-
AL DO’WESCU
lon Rotaru, O
istorie a literaturii ro-
mâne, volumul III, 1944—1984, Editura Mi-
nerva, 1987.
Convorbiri literare —12
Oameni și cărți
Perioada interbelică a stat în ultimele de-
cenii statornic în atenția cercetătorilor
fenomenului cultural. Este, putem spune,
unul din episoadele bine cunoscute ale istoriei
noastre spirituale. In plus cîteva din procese-
le puse atunci în mișcare pot fi recunoscute
în unele fenomene actuale. Istoria culturala
e, într-adevăr, continuitate, recuperare creatoa-
re, nu ruptură, negație a înaintașilor. Con-
tactul cu cărțile acestei perioade este cit se
poate de intens. Multe din lucrările apărute
atunci au fost reeditate ; altele sînt pomenite
constant în studii de sinteză ; destule au de-
venit subiectul unor cercetări care le sînt con-
sacrate în exclusivitate.
Cunoașterea unei perioade culturale prin o-
perele care o ilustrează e, din punct de vedere
axiologic, modul cel mai fericit de cunoaș-
tere. Cei care vizează o imagine completă a
epocii vor depăși însă limitele stricte ale tex-
telor. Cărțile nil spun chiar totul despre re-
alitatea spirituală a vremurilor în frămintările
cărora au fost concepute și prezentate publi-
cului. Supuse probei severe a timpului, în-
cercate în răgazul care ne desparte de data
apariției lor cu tăișul ascuțit al criticii, ele
ne așteaptă astăzi, ’ răbdătoare și supuse, in
rafturile bibliotecilor. Au fost puse între timp
in ordine, împărțite după calitate. Lucrurile
par acum atît de limpezi incit ne imaginăm
ca au fost așa dintotdeauna. Realitatea <e de
ajuns să privim viața literară a zilelor noas-
tre pentru a ne convinge) cunoaște mișcări
complexe, alianțe și adversități, declarate sau
nu, care-i pun în mișcare pe protagoniști —,
nu o dată chiar fără știrea lor. Ceea ce ajunge
pină la noi e rezultatul unei cerneri repetate
și riguroase. Dace) am putea sări peste ani cu
ajutorul uneia din acele fabuloase mașini ale
timpului am avea fără doar și poate surpriza de a
descoperi o altă ordine decît aceea pe care o
aranjăm noi, retrospectiv. Combinații de forțe
centrifuge și centripete aduc în centrul aten-
ției, pentru un timp mai lung sau mai scurt,
opere și autori care nu vor lăsa nici o urmă
în conștiința urmașilor ; tot ele pot margina-
liza, în, schimb, prezențe de primă mărime. In
lipsa unor astfel de mașini miraculoase cer-
cetătorului nu-i rămîne decît să se folosească
de ceea ce are la îndemînă : ziarele și revis-
tele vremii, pe de o parte ; relatările celor
care au trăit evenimentele pe viu, pq de alta.
In cazul acestora din urmă se impune o di-
sociere între corespondența, jurnalele etc.,
scrise în momentul în care întîmpiările se
aflau în plină desfășurare și memoriile redactate
după consumarea ior. Ultimele, deși își pro-
pun să readucă în actualitate existența con-
cretă nu reușesc să se desprindă de prejude-
cata ierarhiilor pe care trierea ope-
relor o aruncă, între timp, asupra oa-
menilor. Oricum, fenomenul poate ti
acum studiat pe un material abundent. Evo-
cărilor binecunoscute ale lui Nicolae lorga,
Ion Petrovici, E. Lovinescu, Tudor Vianu li
s-a adăugat în ultimele decenii un bogat lot
de amintiri, corespondență, fragmente de jur-
nal semnate Liviu Rebreanu, Anton Holban,
Șerban Cioculescu, N. Carandino, Pericle Mar.
tinescu, Octav Suluțiu, Valeriu Anania, Octav
Onicescu, H. H. Stahl...
Oameni pe care i-am cunoscut, de Ion Zam-
firescu (autorul a fost de puțin timp sărbă-
torit cu ocazia împliniri, vîrstei de 80 de ani)
se alătură acestor lucrări. Cartea evocă pe
Dlmitrie Guști, Nicolae lorga, Francisc Rainer,
Alice Voinescu, Constantin Rădulescu-Motru,
Ion Pillat, Ion Simionescu, Const. Kirițescu,
Ion Țețu, Ion Petrovici, G. G. Antonescu, E.
Lovinescu, Nicolae Cartojan, I. Rădulescu-Pc-
goneannu, N. I. Popa, Tudor Vianu, Liviu
Rusu. Victor Papacostea, Al. Dima, Alexandru
Claudian, Nicolae Bagdasar, Mariana Rarin-
cescu. Sînt prinse în focarul memoriei, așa-
dar, personalități de primă mărime ale vieții
culturale dintre războaie. Totuși, trebuie să o
spunem de la început, I. Z., nu este propriu-zis
un portretist. E adevărat că uneori ne adu
în fața ochilor, din numai cîteva tușe, o per-
sonalitate — sau, mai bine zis, o anumită . ■-
tură a unei personalități complexe. D. Gust1,
nu se remarca prin însușiri fizice ieșite din
comun, în schimb era interesant .prin alu-
ră. stil prestanță profesională". Personalul
manifestă o mare rigoare atunci cînd vorba
de modul în care se înfățișează celorlalți: fără
să neglijeze moda, și fără a lăsa să =? în-
țeleagă că i-ar acorda importanță dt.<»eb!U.
sociologul se prezintă întotdeauna imp- cann
nu vine niciodată la curs îmbrăcat la fel. cra-
vatele sînt asortate numeroaselor sale costu-
me, pînă și rama ochelarilor este aleasă cu
grijă. Nu e neglijat nici un amănunt; rr> —o-
rialistul consemnează caietele „Soenecken" cu
inele și coperți din piele, agenda de buzunar
cu marginile aurite și creion corespunzător,
ceasul extraplat, hîrtia de corespondență cu
antet în relief ...Detaliile nu decurg din sim-
pla plăcere a enumerărilor: ele ne apropie
omul, ne -ezvăluie ceva din personalitatea sa.
I. Z. nu este totuși, spuneam, fascinat, ca
autor de memorii, de realitate. Privirea sa
alunecă repede peste amănuntul concret și se
oprește, pe îndelete, la idei și la cărți. In-
formațiile inedite, cîte sînt, privesc cu precă-
dere împrejurări ale vieții povestitorului. Oa-
menii evocați apar în spatele concepțiilor, al
ideilor lor. Participant la cîteva campanii mo-
nografice organizate și conduse de D. Guști
(și anume cele de la Fundul-Moldovei, Corno-
va si Drăguș), I. Z. nu ne spune despre aces-
tea, totuși, prea multe. E de-ajuns să compari
amintirile sale cu cele a lui H. H. Stahl, de
pildă, care se referă aproximativ la aceleași
realități și personaje, pentru a observa dife-
rența de mentalitate. La I.Z. este amănun-
țită, în schimb, concepția sociologului despre
sat, națiune, despre relațiile dintre națiune și
internaționalism ș.a.m.d. Memoria lui I. Z. re-
ține mai bine ideile, chiar cuvintele celor pe
care i-a cunoscut, decît amănuntele, situațiile
concrete. Din păcate (pentru memorialist)
aceleași idei pot fi găsite într-o for-
mă definitivă, în cărțile celor pomeniți
Motiv pentru care mi se par mai folosi-
toare, ca niște completări inedite, detalii
ce pot părea la prima vedere că frizează anec-
doticul. Tot D. Guști face de pildă această
pătrunzătoare observație despre bîrfă: ....in fond,
să știți, nu fiți nedrepți cu bîrfeala; fără ea, cel
puțin uneori, viața ne-ar fi tristă; birfeala poate
fi — sau chiar este — și formă de omagiu;
nu birfirrt la întîmplare; selectăm; nu ne pier-
dem vremea cu cei care ne-ar fi indiferenți; ne
oprim la aceia care ne incită, pe care sîntem
invidioși, care au în ei ceva demonic, pe care
— de ce să ne ascundem ? — în forul nostru
intim îi și admirăm...". Observația, aruncată
in treacăt, ni-1 arată pe sociolog atent, și în
practică, la mecanismele care pun in miș-
care colectivitatea umană.
In sistemul de valori al autorului Oameni-
lor pe care i-am cunoscut, viața propriu-zisă
este o completare a vieții cărților, a vieții
ideilor. în anul universitar 1926—1927 lorga.
făcea, pe întinderea a patrusprezece prelegeri,
o apreciere sintetică a literaturii române. Pe
mai multe pagini I. Z. rezumă cursul
ii nuanțează ideile principale. Acestea nu di-
feră. de altfel, de cele pe care Ie cunoaștem
din istoriile literare scrise și publicate de ma-
rele savant. Interesantă, ca mărturie a men-
talității timpului, este contrarietatea provocată
la acea dată tînărului student de unele păreri
ale lui lorga privind viața spirituală a evu-
lui mediu, rolul Junimii și al lui Titu Maio-
rescu, aprecierea relației dintre istoria noastră
literară și cea culturală. lorga a avut, ca om
politic, destule păcate. Nu o dată, se știe, a
încercat să aplice, în politică, idei culturale.
A fost totuși atît de naiv incit să fi fost .îm-
pins" de alții spre greșelile care i se pun in
seamă, cum crede I. Z. ?
Interesante sînt observațiile psihologice, a-
proapte întotdeauna pătrunzătoare. Tudor Via-
nu trăiește în ultima parte a vieții o melan-
colie inexplicabilă. Francisc Rainer, personali-
tate a culturii românești care ar merita să
fie mai bine cunoscută, este un .chinuit" cu
o înaltă conșiință a misiunii intelectualului.
Conștiință care ÎI împiedică să publice lucruri
neduse pînă la limita perfecțiunii. I. Z. reține
deseori idei din conferințele susținute de cei
evocați. Cele din Biologia de astăzi și Platon,
de pildă, susținută de Fr. Rainer, sînt demne
de toată atenția. Se citesc cu mult interes por-
trete ca acela al lui Constantin Rădulescu-Mo-
t-u sau a lui Ion Petrovici, oameni apropiați su-
fletește de autor și. ca atare, cunoscuți bine
Cititorul nu va trece cu vederea, fără în-
doială, nici ceea ce își amintește I. Z. despre
modul în care au fost întîmpintate, la apari-
ție, un număr de cărți, astăzi intrate în is-
toria culturii române. Essai de synthfese dc
Phistoire de l’Humanite a stîrnit luări
de poziție contradictorii. în țară și peste
hotare. Istoria românilor, tot a lui N. lorga,
apărută odată cu istoria lui C. C. Giurescu,
are ecou mai ales la un public inițiat. în timp
ce aceea a ultimului cîștigă aprecierile publi-
cului larg. Puterea sufletească de Rădulescu-
Motru era „o carte despre care se vorbea mult,
prezentă în preocupările lumii noastre inte-
lectuale". Ne este detaliată povestea Istorici
războiului pentru întregirea României, de Const.
Kirițescu ș.a.m.d.
Cu Oameni pe care i-am cunoscut de Ion
Zamfirescu facem incă un pas spre mai buna
cunoaștere a vieții culturale interbelice.
,C. P.
Ion Zamfireseu. Oameni pe care i-am cu-
aoscut, Ed. Eminescu, 1987.
Lecturi
UN ESEU POLICROM. Nu știu alții cum sunt
— și nu le cer să-mi semene —dar pentru mine
o carte de Dan Grigorescu. e un eveniment
intelectual. In camera unde scriu sunt «ase-
diat" de acest — altminteri foarte discret —
autor. Privesc în stînga și văd raftul cu șirul
celor 11 volume de Shakespeare, la care Dan
Grigorescu și-a adus din plin obolul. întorc
capul si. între Huyghe și Baltrusaitis, doar cî-
teva din cărțile despre pictură ale lui Dan
Grigorescu și-a adus din plin obolul. întorc
americană. Pop Art, Aventura imaginii, în
dreapta, la „critică" : 13 scriitori americani,
Shakespeare in cultura romană moderna șt
recțu m poezia secolului XX. In tine, in fața
mea, in compartimentul „călătorii" — Marile
canioane, pe care atitora am recomandat-o și
imprumutat-o, incit ma și mir că acum, cina
am nevoie de ea, e acasă. Acestora, deci (pre-
cizez : nu e tot ce a tipărit Dan Grigorescu)
li se adaugă acum cartea scoasă (in condiții
tehnice suo-precare : pe o hîrtie de culoare
pămintiu-lividă, o litera cenușie, ștearsă, aproa-
pe ilizibilă) de editura Eminescu; Înainte și
după Columb.
Dacă Marile canioane era rodul impresiilor
opiniilor, reflecțiilor acumulate vreme de vreo
5 ani, cit stătuse autorul in Statele Unite, ca
profesor și ca director al Bibliotecii române
din New York, înainte și după Columb, care
e tot o carte despre America, e fructul unei
călătorii de numai o lună, la 10 ani după re-
venirea în țară. Cu toate acestea, noua scrie-
re nu diferă de cea din 1977 in mod structu-
ral, ci numai prin punctele de focalizare a
atenției. Materia e, ca și in Marile canioane,
organizată pe (cum sa le numesc ?) sectoare
existențiale in sens larg, felii de viață bazate
pe o rezonabilă generalizare a detaliilor mi-
nuțios culese in timp. în Marile canioane a-
cestea erau, de pildă : Străzile orașului. Ame-
ricanul la el acasă. Magazinul, După ora șase.
In volumul recent, ele se numesc _ Orgoliile
provincialului, Statistici ale violenței. Era cal-
culatorului etc. Trebuie să spun totuși ca, deși
sunt amindouă produsul unei experiențe ne-
mijlocite, înainte și după Columb e in mai
mare măsură datoare materialelor de sinteză
„de gata" (statistici, ghiduri, enciclopedii, ar-
ticole de gazetă) decît Marile canioane, în ca-
re, cu toate numeroasele trimiteri bibliogra-
fice din subsol, rolul preponderent era al ob-
servației directe, personale. în schimb, volumul
de azi — fără subsoluri — introduce In plus
o notă „diacronică", prin urmărirea, cu indi-
ferență științific sociologică, dar șî. din cind
în cînd, cu subiectivă nostalgie, a diferențelor
dintre America anului *74 și cea a lui M. Car-
tea din '87 are un mai pronunțat aspect de
eseu, oferind o Americă distilată prin reflec-
ție, o Americă mai mult gîndită decit văzută.
Fiind astfel mai ascetic, mai «cerebral* decit
Marile canioane, înainte și după Columb nu e
cu nimic mai puțin substanțiaL
Titlul oglindește invers conținutul cărții, a
cărei primă jumătate, dominant socio-culuira-
lă, relatează despre America de azi, iar cea
de-a doua, istoric-etnologică, despre persis-
tența și șansele străvechii Americi — recte:
indienii — in America actuală.
Nu mă pot opri îndelung asupra fenomene-
lor care rețin atenția lui Dan Grigorescu (a-
bia de-aș avea loc să enumăr cîteva din cele
ale primei părți: provincia americana, in spe-
cificul și devenirea ei, reclamele rutiere și te-
levizate, obsesia ecologică, vestimentația, viața
teatrală, televiziunea și succesele ei — «în me-
die, fiecare familie se uitase [la televizor. In
19831 zilnic timp de 7 ore și 2 minute —, oche-
larii de soare, violența, drogurile, poliția că-
lare, muzica de succes, alegerile, casetele vi-
deo, computerul în viața cotidiană, competițiile
sportive s.a.). Găsesc util să reproduc cifrele
unei statistici privind numărul de titluri din
diverse domenii tematice ale producției edito-
riale americane din 1983. în total. 30457 de
titluri, din care 23 391 cărți noi și 7 066 reedi-
tări. Pe primul loc („greu de presupus", co-
mentează, pe drept cuvînt, Dan Grigorescu),
cărțile de sociologie: 4 462 de titluri. Romane:
2 717. Cărți de istorie si critică literară: 2 428,
mai multe decît cele de știință (2 407). Căr-
țile de artă : 1117. „aproape cît impresiile de
călătorie si ghidurile turistice la un Ioc”. Căr-
țile pentru copii și tineret : 1406. Poezie și
dramaturgie (de ce laolaltă T) : 1254. Lingvis-
tică : 502. Din păcate, statistica nu oferă au-
torului si tiraiele acestor volume.
Stilul lui Dan Grigorescu, aici, este cel al
eleganței abstract riguroase a expozițlunii o-
biective, deloc distant însă, deloc aulic, ci
viguros si policrom, amplu, bogat în nuanțe
si pigmentat pe alocuri de o benignă ironie.
Dan Grigorescu e un maestru în arta de a pri-
vi prin binoclul întors.
ARTICOLE HOTARÎTE. Discursul critic e
o culegere de articole de Al. Piru. Ea conține
48 de titluri, dar sub titlul Eminesciana sunt
grupate de fapt 8 articole mai mici, iar sub
titlul O polemică, 3, deci cu totul ar fi, in
realitate, 57 de articole. Dacă luam articolele
asa cum le-a delimitat autorul lor. vom găsi
5 t-ticole de 2 pagini, 16 de 3 pp„ 13 de 4 pp.,
4 de 5 pp., 2 de 6 pp.. 1 de 7 pp., 1 de 8 pp.,
3 de 9 pp.. 1 de 10 pp., 1 de 12 pp. șî 1 de
28 pp Media aparentă a lungimii unui articol
este (admițînd totalul de 48). de 4.87 pp„ însă
media reală de lungime a unui articol de Al.
Piru. aici, (luînd ca număr total de articole
571 este de 4.10 pp. AL Pini preferă deci, în
publicistică, articolul scurt, cu predilecție pen-
tru cel de 3 pagini. Vom trece in revistă tex-
tele care alcătuiesc volumul. Despre statutul
actual al istoriei literare comentează părerile
în domeniu ale Iui Wellek (1948). după care
citează 14 istorii literare străine apărute între
1910 și 1965. Acesta. 1965. se pare că e un an
de cotitură în concepția lu Al. Piru, fiind anul
polemic.i Barthis—Plcard. (La P 8, eronat:
Barthes). Apoi este citată și discutată scurt op-
tica exprimată de H. R. Jauss în prefața la
Experiență estetică..., optică despre care Al.
Piru socotește că „nu e nouă" (p. 9) și pe care
o consideră chiar „himeră* (id.). Acesta nr Ii
deci statutul actual al Istoriei literare. Geniul
e incomod polemizează cu Lovinescu, Croh-
măinlceanu, Cernea, combătlnd Ideea acestora
că Istoria., lui Călinescu ar fi „un roman" Au
mai susținut-o si alții, nu e drept ca Al Piru
să-i tragă la răspundere numai pe cei trei
numiți. G. Călinescu profesor conține Intere-
sante amintiri despre (prea) scurta perioadă
de catedră n marelui critic. Intre G. Călinescu
si D. Micu e o recenzie amarnic negativă la
monografia celui de-al doilea despre cel din-
ții. Decizia lui Al. Piru este că era mal bine
ca D. Micu să „ne fi dat o culegere de texte
alese" (p. 28). O pseudobiografie se referă la
Viața lui G. Călinescu de Ion Baiu și, după
cîteva aspre observații și ironii, conchide ca
nu e genială, insuficient însă pentru a dovedi
că e o carte proastă. în conțin: irv. Al Piru
apără ediția sa a Istoriei... călinesciene contra
atacurilor iul L Bătu sl M. Duțâ. Titu Maio-
rescu șî alții pune la punct Obiecțiile lui Li-
viu Rusu cane «nu stă bine cu umorul" (p. 40),
drept care i se aplică un duș de sarcasm :
„Toți sînt răi..., numai Liviu Rusu e bun"
(p. 42). O biografie documentară e cea a Iul
Petru Rezuș despre Creangă ; „se înscrie în
rîndul biografiilor documentare oneste, nede-
pășind interesul comemorativ" (p. 45). La cen-
tenarul lui E. Lovinescu e un text ce se în-
scrie în rîndul articolelor documentare oneste.
E. Lovinescu istoric al literaturii române con-
temporane desparte opiniile durabile ale lui
E. L. de cele mai puțin durabile. Articolul
.■șerban Cioculescu nu e sub, dar nici mult
peste interesul comemorativ. lorgu Iordan și
limba scriitorilor tratează în două pagini ce-
ea ce indică titlul. Mărturii de istorie și cul-
tură este o recenzie favorabilă la un volum
de Valeriu Râpeanu. Problema generațiilor li-
terare expune concepția conform căreia „în-
tr-un secol există trei generații cu un spațiu
de manifestare de 33—34 de ani" (p. 71), cele
ale literaturii noastre situindu-se între 1830—
1863—1893 / 1918—1948 — pină azi. Teorie și
practică răspunde unor imputări aduse Isto-
riei literaturii române, de la început pînă azi.
Literatura memorialistcă e o definiție a ge-
nului, urmată de o listă aleatorie de titluri,
de aiurea și de la noi. Omul și opera e o recen-
zie la un volum de Eugen Simion, critic pe
can* Al. Piru îl privește, în general, cu sim-
patie. Critica criticii vorbește despre o carte
de M. Nițescu, găsind-o isteață dar contradic-
torie și cu scăpări de limbaj. Critica văzuta
ca reexaminare recenzează Lecturi și rocade,
de M. Ungheanu într-un spirit, în mare, con-
simțitor ; ca o addendă, AI. Piru își exprimă
neîncrederea în ideea protocronismului. Re-
examinarea unei reviste spicuiește din cartea
lui Al. Hanță despre „Contemporanul*. Emi-
nesciana conține 2 pagini despre I. Vulcan
(nedepăsind), cîteva foarte acide despre con-
tribuțiile lui A. Z. N. Pop, două recenzii la
noi ediții Eminescu, o privire nu lipsită de
note critice asupra cărții lui I. Kojevnikov
despre Eminescu, o dare de seamă despre bio-
grafia scrisă de D. Murârașu („în afară de
citeva recriminări, fără nimic nou*, p. 113), o
rectificare : nu Mandsley, ci Maudsley, încă o
rerenrie, V» biografia datorată lui P. Rezuș
i.cu totul nesatisfăcătoare*, p. 120). Nu numai
Caragiale este o analiză demolantă a cărții
cu același nume a Iul Șt. Cazimir (care a po-
lemizat cu AL P.). O polemică susține că Mu-
cenicia Iui loan cel Nou ESTE de Grigore
TambLac și că deci Dan Zamfirescu NU are
dreptate. Literatura română și renașterea co-
mentează lucrarea („serioasă*, p. 139) a lui
D. H. Mazilu. apreciind că „argumentele aduse
in sprijinul ideii de a vorbi de o renaștere
in faza veche a literaturii române sint in-
suficiente" (p. 139). în Literatura română și
barocul, pleeîndu-se de la o altă carte tot de
D. H. Mazilu (fund implicați și I. Istrate,
D. Păcurariu, D. Curticăpeanu) se afirmă re-
ticența lui Al. Piru față de extinderea exce-
sivă a noțiunii de baroc. Reeditarea lui Do-
softei (de către N. A. Ursu) e o recenzie lau-
dativă. Ion Eliade-Râdulescu conspectează o
lucrare de doctorat, sistematică dar fără nou-
tăți (p. 750). Grigore Alexandrescu precizează
cîeva date în marginea unei cărți de P. G.
Bîrlea. Chronique du passe citează masiv din-
tr-un memoriu legat de familia Odobescu.
Duiliu Zamfirescu șî romancierii contemporani
dă notă bună ediției începute de îoan Adarn.
Pompiliu Eliade găsește „excelentă" (p.	170)
monografia Ioanei Vușdea. (Cavalerismul lui
AI. Piru e aproape fără sincopă). începuturile
lui Mihail Sadoveanu juxtapune pe două pa-
gini cîteva reproșuri adresate Iul Cornel Si-
mionescu, îngrijitorul ediției critice. Panait
Istrati scriitor român sau francez optează pen-
tru răspunsul secund al dilemei. Preludii edi-
toriale vorbește despre Gorila, repusă în cir-
culație de „excelentul editor Niculae Gheran"
(p. 178). Jurnalul Iui Rebreanu constată că
scrierea cu pricina „nu este un text cu ve-
leități literare" (p. 183). Gib. I. Mihăescu, este
un referat despre monografia lui Florea Ghi-
ță. Anii de ucenicie ai lui Marin Preda rezu-
mă ceva din Viața ca o pradă șl conchide că
această carte, „printre alte însușiri o are șl
pe aceea de a ni se oferi în chip afectiv"
.p. 189). Nu am înțeles cum vine asta. „Prin-
cepele" comentează „curioasa carte" (p. 194) a
lui Eugen Barbu, identificînd tablourile de pe
eoperți precum și cîteva pasaje din text, șî
evidențiind, prin două citate, „fantezia" și,
respectiv, „bogăția de tonuri" ; obiecțiuni lin-
gvistice. Romanul artistic (sic) este Frumoșii
nebuni... al lui Fănuș Neagu : „scriere ates-
tind deplina maturitate artistică a prozatorului*
(o. 206). Romanul românesc e o cronică lau-
dativă la Fascinația lui Laurențiu Fulga, dar
nu se poate explica de ce această cronică se
numește „Romanul roritânesc". Don Juan azi
explică pc o pagină cine e Don Juan, iar
pe cealaltă de ce nu e bun romanul cu acest
titlu al lui N. Breban. Romanul omului de
știință : „ca roman-dezbatere, Iluminări de AL
Ivasiuc e o carte remarcabilă". Rămîne puțin
imprecisă noțiunea de roman-dezbatere, ori-
cum, diferită de romanul artistic. Romanul fi-
lozofic se ocupă de însoțitorul lui C. Țoiu, „o
carte ce se adresează deopotrivă minții ca și
participării afective a cititorului" (p. 218).
Concluzia recenziei nu e limpede : cum să se
adreseze „participării" ? Dacă Al. Piru a voit
a spune „sufletului", atunci e un truism, căci
orice carte din Sfera beletristicii se adreseaza
minții si inimii. Un „nou roman" românesc ar
fi Absenții lui Buzura care lasă „din cînd în
cînd impresia prolixității" (p. 221). Literatura
științifico-fantastică aplaudă cartea lui Florin
Manolescu, „extrem de avizată". (p. 225). Ul-
timele poezii ale lui Al. Philippide povestește
cîteva poeme ale „impecabilului artist care a
fost Al. Ph., poetul" (p. 229). Elementul acva-
tic Ia Bacovia reproduce cu scurte conside-
rațiuni satelite versurile în care apare sus-
numitul element, încheind că Bacovia „nu e
un poet descriptiv, nici erotic, nici filozofic,
dar că are capacitatea de a vorbi despre un
destin" (p. 233). Un fiu al logosului e o ridi-
care a sprîncenelor în fața versurilor. lui Ion
Gheorghe. Un jurnal de călătorie redă citeva
din impresiile doctorului Șt. Berceanu.
Al. Piru (n. 22.8.1917) scrie clar. El are
o jovialitate mordantă, și didactică. Se pot re-
ține opiniile sale de istorie literară, nu în-
totdeauna cele despre romane sau poezii de
azi, în care (opinii) e totuși remarcabilă fran-
chețea.
George PRUTEANU
Dan Grigorescu, înainte și după Columb,
Ed. Eminescu, 1987.
Al. Piru, Discursul critic, Ed. Eminescu,
1987.
13 — Convorbiri literare
Proximități
Scrierea, transcrierea
Ai copiat!“, cade, necruțător, sentința pro-
fesorului, in timp ce elevul din fața lu!
se face mic de tot, de parcă ar vrea să se
ascundă sub bancă	„— O copiem, bineînțeles '
— De acord, hai să o copiem !" — exclamă, plini
de entuziasm, Bouvard și Pecuchet, aplecați asu-
pra biroului lor cu două pupitre și trudind la
acel amețitor, căci fără de sfîrșit, „Sottisier"
Intre aceste două extreme, între o practică șco-
lară (și nu numai) condamnabilă, și euforia
— vertijul — transcrierii, se află o întrea-
gă mitologie culturală, insuficient cunoscu-
tă si, in orice caz, exploatată mai ales pe
latura deriziunii și a absurdului. Textul de refe-
rință este, bineînțeles, romanul flaubertian, al
cărui al doilea volum, rămas in stadiul de pro-
iect, urma să fie o gigantică enciclopedie, alcă-
tuită din citate, a prostiei, un ijiventar de clișee
și de enormități, de discursuri și de stiluri. Co-
piatul nu este însă cituși de puțin, pentru Bouvard
și Pecuchet, o operație simplă, căci unei prime
etape — a fișării — cînd transcrierea are loc sub
impulsul entuziasmului lecturii, ii succede o a
doua, a copierii cu metodă — fișele trebuie cla-
sate —, Flaubert imaginind plăcerea pe care o
vor resimți cei doi in „actul material ai recopia
tului" (s.n.). Dar etapa clasării nu reprezintă ea
însăși o procedură ce implică la infinit recopia
tul ? Căci fișele și citatele, acumulindu-se, oferă
sugestii pentru alte și alte criterii și posibilități
de combinare, contactul dintre două citate naște
sensuri și asociații noi, colajul devine un imens
puzzle, cu virtualități combinatorii — teoretic —
nelimitate. Nu doar prostia este infinită, pare să
spună Flaubert, dar practica insăși a transcrierii
generează o reacție în lanț care scapă de sub
controlul copistului. Bouvard fi Pecuchet era o
carte care, oricum (abstracție făcînd și de moartea
scriitorului), nu putea /i terminată, așa cum
Pierre Mcnatd — alt „copist" celebru — al lui
Borges nu putea, rescriind Don Quijote, decit
să obțină un text in același timp identic și dife-
rit, ceea ce sugerează, imediat, necesitatea reluă-
rii operației. A copia o fișă sau a copia un ro-
man intreg înseamnă, in definitiv, același lucru,
cu atit mai mult dacă acesta din urmă este el
însuși, in felul lui (cazul lui Don Quijote), un
„colaj-*.
Acest aspect ii apare lui Adrian Marino, în
Hermeneutica ideii de literatură (p. 379 și urm.),
o confirmare a faptului că literatura nu este decît
continuarea literaturii. Cultura posedă, consideră
teoreticianul, o mare capacitate de productivi-
tate culturală, repetabilă înainte de orice in im-
pulsul de a scrie (teză binecunoscută : lectura ca
declanșator al dorinței scripturale). Dar „scrisul
este inițial și esențial copie, transcriere, apoi
apendicele unui text dat, supus dilatării și am-
plificării continui". Și incă: „Literatura este stă-
pînită de gestul reflex de a se rescrie, a se tran-
scrie, a se copia cu exactitate. Apologia copierii
îi este organică". Iar despre proiectul borge-
sian: „Ideea de a scrie pagini care să coincidă
total cu cele scrise, de a scrie un Don Quijote,
care să repete cu fidelitate pe cel original (vezi
Borges, Ficciones), pare ironică, umoristică sau
fantastică In realitate, ea este intrinsecă meca-
nismului literaturii". Iată, dar, o viziune valori-
zatoare a ceea ce a însemnat, pentru (atiția) alții,
fantasmă și vertij. Teoria literară a recuperat
și domesticit, s-ar zice, pînă și ceea ce părea
că nu poate fi întîlnit decit pe nisipurile miș-
cătoare ale fanteziei.
Deși, ca să fim drepți, transcrierea nu a fost
și nu este luată în considerație numai sub regim
ludic, parodic, fantastic ori speculativ ; perspec-
tiva flaubertiană și cea borgesiană nu sînt, nici
pe departe, singurele posibile. Există, mai întîi.
o practică a copiatului care ține de o anumită
tradiție culturală, în speță, pedagogică. înveți și
asimilezi ceva impregnîndu-te cu materia respec-
tivă, intrind în ea, refăcînd un traiect intelec-
tual, urmind pas cu pas, cuvînt cu cuvînt, literă
cu literă, drumul parcurs de altcineva. „Demos-
tene a copiat cu mîna lui de opt ori pe Tucidi-
de", ne reamintește Cioran în recentele sale Aveux
et anathemes. Și adaugă : „Așa se învață o limbă.
Ar trebui să avem curajul să transcriem toate
cărțile care ne plac". La noi, „tîrgoviștenii" au
mărturisit în mai multe rinduri înclinația lor
către transcriere, cele mai proaspete declarații
in acest sens aflindu-se in Trei oglinzi, jurnalul
de la 18 ani al lui Mircea Horia Simionescu, spre
exemplu : „Am avut răbdarea să transcriu mai
mult de jumătate din Manifestul suprarealist al
lui Andre Breton". Formulele literare experimen-
tate de Radu Petrescu și de ceilalți nu sint stră-
ine de această practică (nu intilnim in Ce se
vede o reluare aproape identică a începutului ro-
manului ?), după cum nu prea departe trebuie sâ
căutăm și explicația predilecției pentru jurnal,
specie-colaj prin excelență, și care este totodată
esențialmente. transcriere, adică (trans)punere pe
hîrtie a faptului cotidian, a impresiilor, emoțiilor
senzațiilor și sentimentelor, care ar fi rămas, alt-
fel. în anonimatul milioanelor de fapte, impresi..
emoții etc. idantice.
Ajungem astfel la a doua funcție a transcrie-
rii, pe care o voi numi mnemotehnică. E o pro-
vocare, o stimulare a memoriei, nu. ca la Proust.
prin asocieri involuntare, ci printr-o deliberată
și lucidă căutare a relației dintre pagina (re)scri-
să și starea sufletească în care fusese receptat
prima oară respectivul text. Un exemplu carac-
teristic ne oferă cartea postumă a lui Georges
Perec Penser/Clcsser 11985). Autorul regăsește un
manual de istorie pe care învățase odinioară si
copie titluri de capitole, legende ale ilustrațiilor,
cuvinte și pasaje scrise In italice sau in aldine
etc. ; îndeplinind și rolul de stimulator al me-
moriei, operația (de copiere și de decupaj) pune
în același timp in evidență modul in care este
predată „acea istorie simulată in care evenimen-
tele, ideile și oamenii (marii iși ocupă locurile
precum bucățile unui puzzle" (comparație, hotâ-
rît lucru, inevitabilă).
Dar poate că ipostaza cea mai euforică a co-
pierii e dată, într-adevăr, de conceperea actului
creator ca o transcriere, ca o Înregistrare, o re-
producere a ceva preexistent. Trecerea de la oral
la scris a fost, in literatură, un prag decisiv ■
pagina scrisă, „copiind" ceea ce exista doar la
nivelul oralității, a dat cuvintelor materialitate și
autonomie. Și am impresia că nicăieri nu se vede
mai bine ca în jurnalul intim cum scrisul este
menit, în chip fatal, reduplicării. Am notat. în
numărul din „Caiete critice" despre Jurnalul ca
literatură, această fină observație a lui Costache
Olâreanu : „cred că jurnalul înseamnă doar cele
cîteva minute dinaintea culcării, cu alte cuvinte,
îmi pare că nu există un jurnal al zilei, ci al
timpului necesar scrierii lui". Perfect adevărat,
dar aș adăuga următoarele : jurnalul nu există
ca fapt literar decît cu condiția copierii — tran-
scrierii — lui.
Al. CĂLINESCU
MIHAIL CRAMA :
„Singurătatea din urmâ“
Fascinat de viziuni peste care planează
difuz umbra unei tragice interogații, tul-
burat de presimțirea unor sensuri ce
— totuși — parcă întîrzie să se manifeste ca
răspuns și împlinire, romanul lui Mihail Cra-
ma (Singurătatea din urmă, editura Emi-
nescu — 1986) întemeiază o experiență spi-
rituală a cărei rațiune ar putea fi și aceea a
unei purificări, a unui catarsis intelectual și
afectiv, a unei eliberări prin adevăr. „Va veni
o vreme cînd totul va fi clar, foarte clar!"
spune un personaj straniu încă din primele
pagini ale cărții.
Una din temele de meditație, readusă cu
obstinație de autor, pare a fi timpul. Este
evidentă preocuparea de a descifra sensurile
a ceea ce s-ar putea numi expansiunea în du-
rată a universurilor umane, evoluția sau de-
gradarea energiilor, extincția, entropia secretă.
Dar timpul nu este aici numai stihia ce diz-
locă universurile sociale și umane (fali-
mente, existențe amenințate și chiar dis-
truse, criza valorilor, prăbușirea miturilor care
susțin comunități și corrcepții), nu este deci un
factor de dizarmonie (durata individuală cu cei
colectivă, istoria), nu este numai eșec al in-
dividului ci și legătura benefică intre tem-
poral și veșnic. Mihail Crama contrapuncteazâ
cu măiestrie diferite nuanțe ale duratei, rca-
lizînd o veritabilă orchestrație în care pulsea-
ză cind respirația uriașă a timpilor cosmici
cind rumoarea îndepărtatelor istorii, cînd so-
noritățile lirice ale unei durate psihice calde,
contemplînd melancolic frumusețile lumii. Sur-
prinzind stadii armonice sau dizarmonice ale
relației om-timp autorul punctează mereu „pre
zența" duratei deasupra orizonturilor sub care
se mișcă lumile sale : timpul cosmic irecuza
bil („auzeam scrîșnirea unor evuri necunoscu
te", „trecem pe sub apoteoza vîrstelor mile-
nare"...) ; timpul straniei biografii colective
care este istoria („priveam cerul acoperit de-
ștele și eram convins că acolo se păstrează,
trebuie să se păstreze, vacarmul revoluției
franceze") ; timpul psihic, timp al acelui sine
îndărătnic ce ignoră istoria privind fascinat
și totodată îngrozit veșniciile („Cel din sicriu
era tatăl meu... eram cutremurat de priveliș-
tea fără întoarcere ; ...din cauza frigului imens
din marile pustii, pe care le străbătea acum,
părea dezorientat, singur în fața eternității").
Singurătatea din urmă pare a fi o
carte a unor lumi paralele situate în durate
paralele ce se refuză și se exclud. Ea oferă
contururile încețoșate a unei veritabile „Citta
dolente" deasupra căreia timpul poartă masca
cu semnul malefic al anticei Moire.
Cunoscut și recunoscut ca un poet al so-
norităților princiare, Mihai Crama ne dăruie
astăzi un roman de o nobilă frumusețe.
Dan ANGHELESCU
ADRIAN MUNȚIU :
„Blazonul"
Opțiunea lui Adrian Munțiu pentru un
roman despre daci și Dacia lui Burebis-
ta apare deosebit de curajoasă și bine-
venită. Romanul intitulat simbolic Blazonul
este o frescă-poem, avînd deopotrivă virtuți
epice și lirice, într-o îmbinare armonioasă. Por-
nind de la un memorabil tablou al atmosfere'
în care înaintașul lui Burebista se află pe pa-
tul de moarte, autorul surprinde acel moment
istoric de răscruce, cînd slăbiciunea și mole-
șeala păreau a se fi înstăpinit peste țară: „Pes-
te toate stăpînise, strălucise El. Dar lipsa lui
de cumpătare îl sortise unui lung dezastru
însuși marele popor se lăcomise la plăceri și
vin. căzînd într-o cumplită moleșeală".
Portretul noului rege e zugrăvit mai ales
prin introspecții. Prezenței mentorului grec
Acornion, de la care aflăm că Burebista cunoș-
tea limbile greacă și latină, i se alăturează,
pe tot parcursul narațiunii, cea a unui măscă-
rici ascuțit la minte, gata oricînd să vorbească
in parabole și avînd rolul de mare sfetnic
Lungi pasaje ni-1 înfățișează pe noul rege me-
ditînd asupra ceea ce avea de făcut pentru îm-
plinirea visului său de unire sub același steep
a tuturor dacilor. Fiindcă ceilalți numeroși
principi, și ei la rîndul lor știindu-se regi (în-
tre care^ Rolles, Coson, Ziraxes și Cotiso a
par in prim plan) incă nu-1 confirmaseră cj
rege suprem. De o pregnanță deosebită este
scena de la Argedava. in al cărei palat Bu-
rebista ii întrunește pe ceilalți regi, în pre-
zența marelui preot Deceneu. Moment deci-
siv pentru viitorul stat al Daciei unificate, spie
a rezista amenințărilor de Ia hotare. Alături
de figura marelui rege, cea a lui Deceneu este
și mai impresionantă. Acesta pare a întruchi-
pa. în viziunea lui Adrian Munțiu, nivelul de
sus al spiritualității dacilor. Din acest spiri*
se va naște ideea stirpirii viilor și cea a re-
nunțării la poligamie. Iar din voința lui Bu
rebista. celălalt ideal suprem: unirea. „De-
ceneu. tu dă-mi putere !“ iși spune sieși, la un
moment dat regele, cu gindul la un singui
sceptru și un singur blazon, cel al lupului ș1
al șarpelui, reprezentînd in egală măsură for-
ța si înțelepciunea.
In ciuda unor pasaje stufoase, cu aer de
filosofări de prisos, romanul „Blazonul" poate
fi considerat ca o realizare originală și va-
loroasă.
Haralambie ȚUGUI
ALINA NOUR :
„Extraterestrii de buzunar”
A patra carte a Alinei Nour (Extraterestrii
dc buzunar. Editura Ion Creangă. 1987) vine
să continue. în mod evident. în planurile te-
matic și stilistic, preocupările si proiectele
autoarei materializate în precedentele volume
(„Un mister cu stafide", „O comedie printre
noi" si „Firul magic al Seherezadei"). Și de
această dată textul se află sub semnul du-
blului. atit din punctul de vedere al recep-
tării (el adresîndu-se, în egală măsură, lec-
torului aflat la vîrstă copilăriei, cît și celui
matur, fiecare dintre ei găsind mesaje si sim-
boluri la care să rezoneze, totul trimițînd la
Alice în țara minunilor sau la Călătoriile lui
Gulliver), cît si al relației dintre estetic și
etic — cartea fiind nu numai „frumoasă", dar
și, primei categorii de cititori, utilă, asemeni
unei fabule ori parabole. Să nu uităm a a-
minti că autoarea își ilustrează ea însăși po-
vestirea, cu desene sugestive și pline de haz,
realizînd astfel un lucru întreg și rotund.
Adaptarea povestirii la realitățile secolului
zborurilor cosmice si al farfuriilor zburătoare
este vădită, astfel îneît personajul principal,
Ada-Alintata (aproape toate numele sînt sin-
tetice cărți de vizită ale celor care le poartă)
va fi determinată să intre în aventură de că-
tre doi extraterestri (chiar dacă de buzunar).
Ca într-o altă carte de referință a copilăriei,
Pinocchio, orice tentativă de a minți atrage
după sine sancțiuni ; nu au loc însă trans-
formări fizice, ci doar adîncirea în tot mai
multe peripeții, supunerea eroinei la încercări
— adevărate munci ale lui Hercule pentru ea
să coasă (bine !) nasturi, să facă (la fel ae
bine!) mîncare. Spațiul in care se desfășoară
aventurile este acela al două stranii planete
(a obiectelor pierdute din buzunar și a celor
trei sori), populate de năstrușnice personaje,
dintre care amintim pe Nastur Vodă cel Su-
cit. Băsturica Nu face Nimica, Cavalerul De-
getar de Cleștar, Prințul Fermoar Ruginit,
Mitru Pupitru, Marele Sef al Buzunarelor. La
asemenea locuri si eroi corespund întîmplări
pe măsură : se zboară folosind drept vehicul
spațial nasturii, acele de cusut sînt folosite
drept sulițe de tras la țintă (reprezentată, de-
sigur, de nasturi), protagoniștii duelurilor în-
trebuințează foarfecile, plouă cu apă caldă și
șampon, se joacă tenis cu chiftele si biliard
cu găluște etc., etc. Happy end-ul este nece-
sar și firesc : Ada își pierde (renunță, ae
fapt, la ele) toate acele „însușiri" care-i adu-
seseră renumele de Alintata.
Și în Extraterestrii de buzunar Alina Nour
face dovada acelor calități care o înscriu în
rîndul celor mai buni autori de proză pen-
tru copii.
Dorian OBREJA
DUMITRU VACARIU :
„Poteci fără întoarcere”
Cunoscător avizat și sensibil al categoriei
speciale de cititori căreia i se adre-
sează în primul rînd. Dumitru Va-
cariu redescoperă in Poteci fără întoarcere
(Editura „Ion Creangă", 1987) o zbuciumată pa-
gină de istorie din prima jumătate a secolulm
al XlX-lea, răsfrîntă in destinul anonimilor
al reprezentanților diferitelor categorii socia-
le. In linii sigur exersate, autorul conturează
o lume sfîșiată de abuzul puterii discreționare,
o lume în care libertatea, dreptatea se cîstigă
cu prețul vieții, dăruită răzbunării recupera-
torii, vendetei izbăvitoare. Este vorba de o
poveste cu haiduci petrecută într-un ținut nem-
țean.
Situate în afara portretelor robot, persona-
jele evoluează complex, dominate de îndoială
de avînturi antagonice : Costea, suflet chinuit
ezită între dragoste și datorie filială. între pu-
seuri de răzvrătire și retrageri pacifiste, Pîncu
strînge biruri fără a-i nedreptăți pe oameni,
rămînîndu-i credincios și stăpînului. Vlad, cu
tremurat de mișelia tatălui său de tragediile
celor nevoiași, îi sprijină haiducii, traversînd
crize existențiale, visează la liniștea satului
părăsit. Stăpinit orchestrate, educativul impli-
cat, instructivul (se descriu detaliat costume,
diferite obiceiuri proprii epocii respective), dra-
matismul acționat de dialogul alert, de spec-
taculoase răsturnări de situații, de urmărir
sau altercații cu bite, flinte și pistoale, minu-
țios regizate, se alătură construcției echilibra-
te, epicul variat susținînd lectura în cadența
scriiturii elegant cursive, înobilate de un li-
rism ocolit de accente patetice („Rămase drept
zălog pădurii, cîteva pete de lumină mai li-
căreau stinghere în apele adormite ale izvoa-
relor. Uriașă .totuși sprintenă, făptura călu-
gărului care înainta printre copaci, părea ruptă
din întuneric"), sau de prezența arhaismelor
a regionalismelor suculente, a rostirii aforis
tice. Poteci fără întoarcere (happy-end-ul con-
trazice totuși titlul) îmbogățește astfel difici-
lul gen al literaturii pentru copii, arie de în-
cercare și dovedire a virtuozității scriitori-
cești, constituind în același timp un punct de
referință în biografia autorului.
Virginia BURDUJA
Imprudență
Venea Ia masă îmbrăcată mereu altfel, un ve-
ritabil recital de modă, se vedea că fusese
frumoasă, din strălucirea de altădată doar
părul și ochii, părul încă des, întreținut în, pro-
babil, aceeași nuanță de chitru, care-i conve-
nea de tînără, ochii verzi, un verde mineral,
rece, gîtul lins și suplu, gîtul ăsta trebuie să
li reținut în mod special atenția altădată, era
acum mascat de eșarfe discrete, de altfel tră-
dătoare și senzaționale. Doar așa se mai simțea
bine, se credea în atenție, trăia. Pînă în ziua
cînd apăru el, înalt, solid, în pantaloni scurți,
plesnind pe pulpele zdravene, jovial cu toată
lumea, gladiatorul, masculul pensiunii, e ade-
vărat, trecut bine de prima tinerețe, dar fasci-
nant încă, unul din acele exemplare evidente,
impunătoare, de neocolit. Tot ce păruse normal
pînă atunci în comportare^ ei, se modifică brusc,
era atît de absentă și atît de abstract sociabilă
și binevoitoare cu ceilalți, încit dădea impresia
unei alte ființe. Privirile îndelungi cu care-1 în-
văluia chiar și cînd el se așeză la o masă în-
depărtată erau de-acum un spectacol pe cît de
insolit, pe atît de obișnuit, nu mai surprindea
pe nimeni. Gladiatorul, masculul în pantaloni
scurți, fantele de pensiune se amuza, se știa
admirat și se amuza, își juca rolul fatal fără
prea multe scrupule, se mișca printre mese ca
un play-boy premial, întîrzia și la masa ei, sau
pur și simplu trecea doar, mîngîind în fugă
buchetul de la colțul mesei, nările ei vibrau,
ochii se înfigeau hapsini în pulpa rotundă și
lucioasă de maratonist odihnit, ce bărbat !, tu,
Eleonora, îi șoptea Eleonorei, ce bărbat !, Eleo-
nora încerca s-o mai astîmpere. Hortensie, do-
molește-te —, tu, îi spunea în surdină, te vede
lumea, ești nebună ?, știi ce-o să iasă din asta
la întoarcere. Degeaba. Hortensia era de nestă-
vilit, își administra tot mai des pastila, sorbea
repede din paharul cu apă, își ducea furișat mî-
na Ia inimă și, imediat, zvîcnea, iși înălța capul
și-și aerisea aripioarele nărilor, delicate, delica-
te...
Pe 15 septembrie urma să se încheie seria, pe
13 gladiatorul o întîlni singură la chioșcul de
ziare și-i propuse o excursie, sus, la 2000, la
2000 ?, se sperie Hortensia, da, cu telefericul, o
liniști el, o, sigur, sigur, cu mare plăcere, se
calmă ea, cînd ? păi, așteptă el o clipă, chiar
și azi, azi ? • se alarmă ea din nou, da, azi,
insistă el și-i prinse brațul gol și moale, imediat
sub mîneca foarte scurtă, de ce nu ?, acceptă
Hortensia, de ce nu ?
Au stat la masă. Hortensia i-a spus Eleono-
rei : dispar, nici o vorbă, da ? unde dispari, tu ?
varia
IOSIF VIȘIN : „Micul detectiv"
Un roman cu intrigă polițistă, o lectură
agreabilă pentru toate vîrstele, „Micul
detectiv" îmbină secvențe pline de du-
ioșie, care descriu viața unui copil inocent,
obligat de împrejurări să părăsească satul și
să trăiască la oraș, într-un mediu ostil, cu
secvențe pline de cruzime unde abundă scene
de groază, dar în cele din urmă inteligența și
perseverența protagoniștilor înving. losif Vișin
urmărește evoluția unui destin întortocheat, cu
situații limită și rezolvări neașteptate de con-
flicte, cu personaje conturate fin sau, dimpo-
trivă, cu fizionomii caricaturizate din cîteva
linii caraghioase, îngroșate peste măsură, a-
tunci cînd galeria de portrete i-a servit la re-
liefarea unor caractere negative. Eroii din me-
diul rustic se adaptează greu la oraș, dar reu-
șesc să-și păstreze integritatea sufletească, dau
dovadă de multă diplomație, schimbă conduite
umane, au o răbdare de fier și o viziune foarte
clară a situațiilor. Intre ei conversează cît se
poate de firesc, amabili, pe un ton care a-
mintește de cunoscuta sfătoșenie moldoveneas-
că, într-o mișcare aparent greoaie, dar, calcu-
lați pînă-n v'îrful degetelor, prevăd jocul pe-
riculos al adversarilor. O căruță cu doi cai.
încărcată cu lucernă, transportă spre oraș pe
Andrei, personajul principal, un băiețaș cu-
viincios, cu posibilități materiale reduse, melan-
colic, întreprinzător atunci cînd este nevoie ;
o căruță cu doi cai care se deplasează într-un
spațiu păduros, odihnitor, plin de farmec, asu-
pra căruia Andrei aruncă o ultimă privire îna-
inte de a se despărți pentru o vreme îndelun-
gată, de sat. Discursul narativ simplu, păs-
trează o tensiune constantă in tot parcursul
textului. încă din primele pagini aflăm că pro-
tagonistul are calități de excepție : găsește pe
marginea șoselei o geantă cu bani, bijuterii
și acte pe care în mod indirect o va înapoia
păgubașei, are o discuție hazlie și înțeleaptă
cu doi băieți care ar fi vrut să-1 bată ; reușeș e
să-i înmoaie inima lui Georgică Militaru, un-
chiul său, bărbat bețiv, violent și imoral, ex-
clus din armată unde era ofițer,’ fără nici ua
fel de justificări. losif Vișin manifestă un
interes deosebit pentru locuințele bizare al că-
ror interior este deschis cu îndemînare. Desigur
aceste construcții sînt adecvate întimplărilor,
spațiul de desfășurare al unor evenimente spec-
taculoase, edificii care întregesc psihologia unor
personaje. Casa lui Georgică Militaru provine
dintr-un fost han. Aici va sta în gazdă Andrei
și va cunoaște lumea de la periferie, o adună-
tură de tîrgoveți, obișnuiți să se mulțumeas-
că cu puțin, să stea retrași in adăposturile lor,
pasivi, cu o personalitate ștearsă, cu o viața
monotonă și tristă dar sensibili cînd aud o doi-
nă cîntată 'la fluier, sau atunci cînd sînt mar-
torii unor scene cumplite. La fiecare pas per-
sonajului principal i se dezvăluie biografii in-
teresante care îl emoționează, îl îndeamnă să
cugete adine, își face procese de conștiință, se
hotărăște să schimbe lumea. O dată cu compli-
carea acțiunii, textul narativ devine din ce în
ce mai atrăgător. Propozițiile scurte conferă
discursului mai mult dinamism. Maria, soți:;
fostului ofițer, pune la dispoziția copilului do-
sarele de familie. Numai așa acesta intră in
posesia unor adevăruri crude, pe care mai tîr-
ziu le va judeca matur și va acționa ca atar“
Andrei este un fel de personaj de basm : iu-
bește animalele pe care le întîlnește în caleo
sa (pansează laba însîngerată a cîinelui, se
arată înțelegător față de o pisică izgonită),
animale care, la fel ca în povești, vor ajuta
în momente grele binefăcătorul. Și tot ca in
basme o fată este răpită — nu de zmei — c:,
de Florin Stamate, zis baronul, criminal de
război, fost ofițer răpitor de minore, asasin
Urmează un șir de peripeții, unde Andrei (nv-
cu detectiv) se dovedește a fi abil, dezleagă
rînd pc rînd enigmele, eliberează fata, dă de
urma răufăcătorilor.
George BĂDĂRÂU
brize
se îngrijoră Eleonora, ești nebună ? ce-i cu tine ?
nimic. Pe la 4, soarele încălzea încă bine, la um-
bră era răcoare. Gladiatorul a așteptat-o lîngă
podul de piatră, au luat telefericul, la cota 1400
li s-a spus că c defectă cabina, dacă vor, pot
merge cu telescaunul. Luăm telescaunul, îl zise
el, prinzînd-o încurajator de talie. Sub bluză,
îi simți mușchii spatelui, reci, și rigizi și se în-
fioră o secundă ; ea se întoarse și-1 privi pier-
dută, gata să se împiedice. Dq cînd nu mai trăi-
se emoția asta I A ajutat-o să se urce, a prins
și el sprinten scaunul următor,_ de-aici o urmă-
rea și-i striga, din cînd în cînd, Horteecnsia ’
Ea se ținea strîns de bară, părea înțepenită în
scaun, nici o întoarcere la chemările lui. ce-o
fi cu ea ? se întrebă de-odată gladiatorul, im-
prudențele mele 1, și-și lovi fruntea cu arătă-
torul. Aproape de 2000 o văzu că se apleacă
moale în dreapta, pînă la stație nu mai erau
decît cîteva zeci de metri, o strigă, nimic, cei
de sus o observară, s-au aruncat amîndoi me-
canicii și au desprins-o de scaun. Era moartă
A sosit și el și a fugit spre grupul care se for-
mase în jurul ci, întinsă acum pe iarbă, nu,
nu era moartă. Hortensia, îi spuse inîngîios, și-i
luă mîna într-a lui, albă, uscată, nu-ți fie tea-
mă. uite, coborîm imediat. O luă în brațe și,
fără să mai întîrzie între gură-cască, începu să
coboare pe cărarea de sub telescaun. De abia reu-
șea să-i mai sprijine capul, iot mai moale, ochii
măriți, apoși, fixați pe fața lui transpirată, ce
imprudență 1 ce Imprudență I și încercă să gră-
bească coborîrea, o luă pe scurtătura bine știu-
tă, Hortensia 1 Hortensia, oi, ce faci ? Hortensia !
își dădu brusc seama că ducea o moartă. Se
sperie, o lăsă jos, se întuneca, în depărtare se
vedeau luminile de la cota 1400, o ridică, trupul
ci rece îl înfioră, și produse o spaimă necunos-
cută, era ud, gîfîia, îi era greață. Hor... vru
s-o strige din nou, încotro, s-o ia ? la Cotă !,
nu știe ce vor spune ăia, pensiunea, numai
pensiunea, își repetă, e singura soluție. Era noap-
te de-a binelea, singura lumină, cea difuză, re-
flectată. a orașului. îl ajuta de abia să distingă
scurtătura. Lîngă Peleș, o mai lăsă o dată jos.
Vru iar s-o strige, nu, pc la ariniș se trase în-
tre copaci să nu fie luminat de-o mașină, o
durere atroce îl încleșta omoplații, încă puțin ț,
încă puțin ’ își făcu iarăși curaj, cum voi intra
acolo ? lasă asta, totu-i să ajungi, doamne, ce-mi
arde pielea capului ! ce le voi spune ?...
La nouă, în sala de mese mai erau cîțiva în-
tîrziați, împinse ușa cu piciorul și intră. O se-
cundă, nimeni nu mat mișcă.
A albit, strigă cineva din fundul sălii, ară-
tîndu-1 ca șl cum n-ar fi văzut-o pe Hortensia
moartă în brațele lui.
Val GHEORGHIU
Convorbiri literar® — 14
Jovemioie
Convorbiri literare prin corespondență
g Emil ALBIȘOR — Vînju Mare
(Mehedinți). Rare proeminențe pe un
fond monoton : „Zgilțîiau zorile um-
brele ferestrelor / și era cald'*. g
Vasile ANDONI — Tg. Mureș. Doar
Inserare iese, oarecum, din banal.
■ C. ANTON — Iași. Aceleași ver-
sificații fără har. g Komed-Liviu
BALĂNICI — Iași. In continuare,
subliteratură. g Luminița-Elena BO-
TEZ — Tg. Neamț. Sensibilitatea, ver-
sificația corectă, gravitatea sînt în-
sușiri certe, dar insuficiente, g Aron
BUCIUMEANU — D. T. Severin. Tex-
tul ne-a parvenit prea tîrziu. g Va-
sile CORODEANU — Galați. Amă-
nuntele, obsesia preciziei sînt păgu-
bitoare : „Peste iarba acestei toam-
ne / s-a așternut un strat subțire /
din rugina oaselor mele." Eliminați
ce am subliniat și veți vedea că e
mai bine. g Mugurel Petronius COR-
NILA — Buzău. Inegalități. Rever-
berație e cea mai bună, Dincolo că-
tre aici e slabă. g V. Dumitru DIȚA
— Focșani. Nivel modest. g Vasile
V. FLUTUR — Sighctu Marmației.
Sentimentalisme exprimate naiv și
retoric : „chipul tău mov / Frămîn-
tat de îndoieli / și de timp / Su-
flete de cristal / Te aud, te văd, te
simt, / Frumusețile tale le iubesc".
■ Anafan GALATEANU — Bîrlad.
Dv. înșivă „schiungiuiți" (cuvîntul vă
aparține) limbajul poetic : „și în jun-
ghiuri să te zbați / cu spinarea-nco-
voiată / cînd a-nvinge a lui săgeată /
veninoasă, pururea să nu-1 mai uiți".
■ Titi GHEORGHIU — Vaslui. Anu-
mite accente frivole anulează gravi-
tatea mesajului. Oricum, textul nu
e rău. g Gordius și Gordias — Ba-
cău. Lucruri interesante. Cu cine
stăm de vorbă ? g Vasile GRAMA-
TICU — Gura Humorului. Onorabil,
dar fără relief. Există și o excepție:
„că mult am mai mers împreună, pe
jos, / se poate vedea : umbre lungi,
prelungi pînă departe / subțiri de
lumină pînă Ia os / deopotrivă și
oriunde îndulcesc pămînt misterios’,
g Thomas GROSS — Baia Mare.
Greșeli de ortografie, de dactilogra-
fie, speranțe literare puține g Geor-
ge ICHIM — Șotinga (Dîmbovița).
Dezolant : „Tu, moarta mea / Fără
de grai, / Ai lăsat lumea. / Iubiri
nu mai ai". g Toma ISTRATI —
București. Cîntece de dor și of, u-
nele, pe alocuri, inspirate (Zefirul),
altele veritabile cuplete lirico-umo-
ristice : „Telefonu-i glas de dor' f
Cînd la fel ca floarea crește / Din-
tr-un suflet în. fior / Prins, ca fieru
roșu-n clește. //“Deci, te rog, pri-
mește-mi floarea / Inimii prin tele-
fon, / Și-i ascultă-nvolburarea / Du-
pă noul clipei ton" g Irina MACSIM
— Moincști. Nu ați renunțat la „re-
flecții" : „Existăm într-un spațiu
plouă doar cu vise ./ și .djndu-și e-
sența / obscurului dor". Nici în rest
nu e mai bine g Ion Florin MARI-
NOIU — Bumbc.ști-Jiu. Ratați, în fi-
nal, Ierbar. în general, există ten-
dința de a explicita ceea ce trebuie
să rămină ascuns. Hamlet e încăr-
cată simbolic : „prăpastie dulce", „i-
nima lichefiată de ger", „vertebra
amintirii" etc. g Olga Simina MER-
CHEZ — Deleni (Iași). Nu-i rău, dar
nici cum ar putea să fie. Lipsește
concentrarea, risipiți incă multe cu-
vinte. g Mirela — Iași. Mai trimi-
teți. g Gligori MINJA — Iași. Ma-
nuscrisul e neglijent în fond și în
formă, g T. NOIMIȘ — Suceava. In
general, lucruri banale, mai puțin
în fața primăverii. Secvențe răzlețe
rețin atenția și în alte texte, prea
puține, însă. Din Știu.-, rămin, ca
poezie, următoarele : „Știu că va veni
toamna //...' După îmbrățișarea re-
ținută a iubitei". g Adriana Luiza
ODOBESCU — Adjud. Starea poetică,
sentimentală, de fapt, nu poate su-
plini, in nici o împrejurare, reali-
Arpegii
Poemul pietrei
lui Brâncuși
i
In somnul pietrei
cq pereche pier
prăpăstii către șesul fără clipă
în așternut de umbră straturi de inel
nuntind preasingura secundă
un fel de ou ouat în el
pustiul punct se tot deseîntă
îngenunchează apele în el
și negrul ochi dăltit din stîncă
desenul pietrei, fulgerat de ger
sub palme formele-și înspică
ieșind tîrziu pre cercuri de mister
în aerul memoriei dc stîncă
Rodica Berăria
DRAGHINCESCU
Cind moare un țăran
un înger de bronz și-a ars aripile
trecînd peste trupul luminii
amurgul ii spală ochii
cu iarbă verde
turnată din tăișul coasei
cînd moare un țăran
pămîntul
cutremurat
își înghite
o lacrimă
Săndel STAMATE
Concert
de primăvară
Poate că-ai să regăsești
în viscol de salcim
și-n pintenul cocoșului
cabrat pe gard
Cum un șorț împestrițat al mamei
pus la uscat
In această dimineață
cu rouă tulburată.
Nu știu de ce mi-se pare așa
poate așa sintem noi țăranii
Ni se pare că pe toate le știm.
Chipul mamei
Mama
o munteancă sfintă cum c icoana
Tinerețea și-a îngropat-o in fîntini
La Ungbiu
La Bicani
Și Pctrca Lucbii.
Trecerea ei prin grădină
și cimp c motiv de ploaie
toamna dc grindină de vînt
Peste un timp
tîrziu
liniște rivnită
Intr-un fel de pace
mai ales țăranul știe să o încheie
Cind le-au crescut copii
cu pene bune ca să zboare.
Cornel VANA
Si dacă...
•
Și dacă am uitat
în semne să mă-mbrac
Adu-mi aminte-n noaptea
sfirșitului de veac
Și dacă insăsi marea
in față te-a privit
fii punctul ei de sprijin :
secundă fii, sau mit...
Recompune-mă...
Recompune-mă. tu. din necunoscute
culori
vreau să am pumnii plini de fluturi
si să mă nasc spre alb.
eternă piatră translucidă
cind ziua mea e-n semnul
care ne stăpinește gestuL
recompune-mă tu din ultima secundă
cind fiecare ecou rămine prins
pe un perete de alge
să nu mă prindă clipind
timpul care se întoarce
reversul săgetat
să nu-mî mai știe urma...
Dumitrița CANTEMIR
tatea să-i zicem lingvistică a poeziei,
realitate care, în cazul dv., e defi-
citară. g F. ONCESCU — Craiova.
Mi-ați trimis din nou Educație senti-
mentală, despre care v-am spus cîte
ceva în numărul trecut. g Cristina
PROFIR — Petricani (Neamț). „La-
crimi de rouă", „lacrimi de diamant",
„lacrimi de durere" — nici una din-
tre asociații, metaforică sau directă,
nu spune mare lucru, fie din pricina
uzurii (limbajul poetic are o uzură
a sa), fie a evidenței. Acesta ar fi
si nivelul general al textelor. g
C. ROMANESCU — Cîmpulung Mol-
dovenesc. Vă mențineți in sfera fap-
Premial revistei „Convorbiri
la concursul de poezie
Eminescu
EI avea întotdeauna
vîrsta ce și-o închipuia
și-n mijlocul virstei batea un clopot
făcind să se clatine ușile
și ferestrele vechilor ctitorii
ale limbii române.
Odată, dezbrăcîndu-se de cămașă,
aceasta i-a zburat
și s-a prefăcut in lumină,
odată umbra lui a căzut intr-o fîntină
și apa s-a răcorit,
vîntul a suflat cu putere
dar el se ținea de razele lunii
și striga femeia iubită —
absența prin care alerga înspre sine.
Seară
Metafora cerului aprinsă
curge pe lucruri
îndrăgostindu-le,
o femeie cintă neclar
pretutindeni,
in fiecare seară stau tot mai departe,
frigul de acasă
își ascute ghearele de pereți...
tulul divers. g Cătălin SEREDIUC —
Suceava. încercați o pauză, poate se
„încarcă bateriile- si iesiți din iner-
ție. g Nicolae SILADE — Lugoj.
Am reținut eon III. eon V si eon XI.
Constantin S1KGHI — București.
Vă străduiți sâ fiți speculativ (in
primele texte ale grupajului), fără
succes. Celelalte — in linia obișnu-
ită. ■ Al. STANCIULESCU — Birda
(Mehedinți). Articolul e r.epublica-
bil. g Alexandru V. VILCAN —
București Versificații ce r.u permit
o discuție folositoare.
Daniel DIMITRIU
literare*4
Craiova —1987
încet
Prin casa părintească
tîrziu
merg in virful picioarelor*
să nu-I trezesc pe tata
din pereți,
vorbesc în gînd
îmi amintesc încet
să nu prăoușesc vremea
Mirare
Trezindu-se
zorii
au găsit lumea neschimbată,
doar sufletul poetului
printre închipuiri
încă mai păstorea
semnele cerului
Constantin OPRICA
prezențe la junimea
Atins
Nămeți de stele cad sticloși
Prin mine pe pămînt.
Răsare griul, înflorește
Brațul ars de febră,
Își uită stăpinul...
Cimpul alunecă în neguri
Frați, frații mei sint aici
Pierdut în pleoapa zorilor
Arde
poetul
Poetului i-au luat aerul
Pentru a-1 pune la încercare,
I-au luat Soarele
Pentru a vedea dacă are dinții albi,
I-au luat ființele și le-au închis
In sfîrșit.
Din blestem s-a aprins un rug
Pentru a-1 mingiia pe poet.
Dor
Seara magnoliile
Sărută zidurile reci.
Miresme albe
Se-aprind in jarul ud.
Muzica pierdută va intona
Același palid foc.
Negru, alb, roșu
Negrul își plimbă privirea,
Propria-i privire îl acoperă
Așteaptă să înflorească roșie laleaua
Pleacă,
Tavanul l-a primit ca pe-un frate.
Gabriel HUIDEȘ
Gînduri
g Orgoliul ne împinge iar vani-
tatea ne îndeamnă.
g Universitatea trebuie să elimi-
ne iar nu să poleiască incapacitatea.
g Omul poate străbate cu min-
tea numai pînă acolo pină unde își
poate imagina ceva.
g Fericirea geniului ar fi un
adevărat supliciu pentru mediocri.
| Odată format, stilul încearcă în-
totdeauna să domine pe creator.
g Declinul incită întotdeauna cele
mai fabuloase speranțe.
g Mai multe lucruri știu tinerii
despre bătrini decit bătrinii despre
tineri.
| Dragostea adevărată nu poate
fi urmată de ură nici in cel mai
mizerabil suflet.
g Prin insăși natura lucrurilor un
înțelept nu poate fi decît un ins
profund moral.
■ Iubirea este darul suprem al
omului dar și principala sursă a
nefericirii sale.
g Cine nu se îndreaptă la prima
lovitură, degeaba este lovit de mai
multe ori.
■ Cel mai adesea fericirea în-
săși ne răpește timpul pentru a fi
fericiți.
| Cultura este un proces continuu
de regindire.
g Arta și morala sint cele două
mari sfidări aruncate de om pro-
priei sale naturi.
g Cultura este suprema valoare
de schimb a spiritului.
g Capricios și inconstant, talentul
tiranizează cu atît mai mult cu
cît este mai slab.
g Cinismul este periculos tocmai
prin sinceritatea sa.
■ Intuiția este săgeata spiritului.
»| Mai multe idei se debitează de
dragul cuvintelor decît cuvinte de
dragul ideilor.
g Curajul este mai ușor dc edu-
cat decît prudența.
g Dacă ești cu adevărat înțelept
nu te încrede numai în înțelepciunea
ta.
■ Principala slăbiciune a iubirii
este aceea de a face mereu conce-
sii.
g Nu iubirea suferă ci orgoliul
rănit.
g Oricît de însemnat ar fi un lu-
cru el nu poate fi considerat numai
prin el însuși.
Cine nu încearcă să-și înfrun-
te destinul, devine prizonierul său.
g Oratorii se nasc acolo unde cu-
vîntul are preț.
g Frumusețea frapează mai ușor
și mai durabil decît inteligența.
Voci tinere
Călătorie
Tată
dă-mi voie să arunc
toți colacii de salvare
de pe această corabie
să mergem fără de-ntoarccre —
Insule de vom găsi
ancora să n-o arunci
ritmul lopeților să nu se schimbe
și nici velele să nu Ie cobori.
Vor trece doar valurile
pe lingă noi
doar peștii doar vintul.
Ideea de viată
Curios acest cîntec de datină
sunetul metronomului
spațializînd
o simplă idee de viață
si priveghindu-i mersul
parcă de frică să nu cumva
altcineva să-1 întrerupă —
e ca și cum te-ai uita
în albia unui rîu
și chipul oglindit
ți-ar arunca in față
propriile Iui imagini.
Ipostază
Port in mine curiozitatea umbrei
pipăi deci fiecare obiect
coboară imaginea conturindu-1
camera goală-mi
seduce sentimentele —
am impresia că viețuiesc
in incinta obscură
a unui aparat de luat vederi
și doar din cind in cind
mă săgetează cite o lumină.
Satyricon
Un fel de paradis al trupului
c iarba
o mantie de vrăjitor care desface
și reface realitatea
o spirală a cochiliei de melc —
una prin alta se nasc secundele
și ceea ce vine
curgere transparentă de umbre
înlăuntrul corpului
demon
mereu îmbălsămat al sufletului
mereu pus pe schimbare
dintr-un ochi in altul
dintru negru în albul —
Un fel de paradis al trupului
e iarba
o iluzie de trecere.
Paul Doru CHINEZU
g Nebunia de-o clipă poate dău-
na mai muit decît nebunia de-o via-
ță.
g Iubirea este servitutea cea mai
rîvnită.
■ Gelozia este o tînjire după cer-
titudine.
g Dacă nu și-ar fi descoperit li-
mitele, spiritul uman nu ar fi pro-
gresat atît de mult.
g Uneori este mai bine să ne
temem de noi înșine decît de alții.
g întotdeauna drumul este mai
interesant decît popasul.
g De obicei, vorbele celor mari
par mai adinei.
. n Nimeni nu este pe de-a-ntregul
bun șî nici pe de-a-ntregul rău.
g Deși se aseamănă, nu toate pri-
vighetorile cîntă la fel.
g Nu-i totuna să fii umil sau u-
milit.
g Nu credința ci teama și spe-
ranța îi unește pe oameni.
g Erorile dau strălucire adevăru-
lui.
g E mare noroc că nu ni se îm-
plinesc toate dorințele.
g Timpul i-a omorît si pe zei.
I
Narcis GIURGIU
Steagul arcașilor din arbore
(urmare din pag. 8)
TATARIUL
Poiezie de Vasile Alecsandri.
Am rădicat mîna dreaptă cu măciuca în sus
și strig :
„Măi tatare ține-ți calul !“...
Așa am pășit pentru prima oară în viață
în public, oamenii se îngrămădeau să mă vadă
cu măciuca in mînă pe care o învirteam în
jurul capului.
Atunci am obținut primul succes în viață,
de atunci oamenii cînd mă întilneau pe drum
zîmbiau la mine și spuneau : Măi tatare, mâi
tatare măi, dar și eu ridicam pumnul in sus
și mai adăugam, Măi, tatare, măi !
După mine au urmat elevul Gheorghe Bu-
liga de la școala din Arbore Centru cu o in-
teresantă poezie și apoi alți elevi, de la alte
școli.
Să se știe că în vara anului 1907 s-au fă-
cut prima scenă publică în Arbore cînd s-au
spus primele poezii la o sărbare românească.
BATEREA ȚINTELOR PE STEAGUL
ARCAȘILOR
Masa de jos au suit-o in pod sus iar pe
masă căpitanul Iau adus 2 străchini de lut una
plină cu ținte rețe galbene și un ciocan iar
Vasile Mironovici au strigat : oameni buni,
aceia dintre Dv. care vor să fie naș al Arca-
șilor de la Arbore să vie pe rind aice sus să
bată o țintă pe steag !
Preotul cel bătrîn se anunță primul și bate
cel dinții o țintă pe prăjina de la steag, apoi
scoate din buzunar o piesă de argint austriacă,
o pune în altă strachină, iar căpitanul au stri-
gat : oameni buni, sfinția sa părintele paroh
nașul Arcașilor dăruiește la arcași 5 coroane
de argint ! lumea aplaudă, era mirată că 5
coroane erau bani mulți cam un vițel sugar de
vacă. Au urmat căpitanul arcași care și el au
donat 5 coroane, apoi au mai urmat cîțiva
fruntași cu cîte 5 coroane, apoi au început cîte
4 coroane, alții apoi cu 3 coroane, apoi au ur-
mat în număr mare cu cîte 2 coroane, apoi
mulțimea cea mare cu cîte o coroană, mulți
cu cite 10 creițari sau 20 de heleri între aces-
tea erau fetele, flăcăii și băieții între care am
bătut și eu unul o țintă cu 10 creițari.
Așa au continuat baterea țintelor pînă seara
pe inserate, foarte puțini participanți care nu
au bătut ținte, coada steagului era țintuită de
sus pînă jos țintă lîngă țintă !
Așa am văzut și eu o dată în viață o co-
șarcă plină cu bani de se minuna lumea și spu-
nea : mulți mînă de la mînă pot face pe unul
bogat.
Iar pe la asfințitul soarelui un domn în-
vățător se ridică și spune : Oameni buni pe
noapte avem
MARE BAL IN CASA GOSPODARULUI
DE CASA. POFTIȚI ȘI DV. !
La acest bal au participat și părinții me.
care m-au luat și pe mine.
îmi amintesc că în acea noapte au fost
un mare întuneric și o pîclă deasă și amiro
sea a mucegai, iar oamenii spuneau că nu mi
roasă a mucegai, ci a praf de pușcă care vint
de la revoluția din Moldova de la măciucari.
Așa s-au terminat una din cele mai mari
manifestații românești pe meleagurile noastre
străbune sub povara apăsătoare a jugului
austriac.
Societatea arcașilor din Arbore după sfin
țirea steagului și-au continuat activitatea prin
sfaturi și ședințe la Căminul Cultural unde se
găseau zilnic gazete și cărți care prin cetitul
lor și sfaturile date de cărturarii satului au
început în sat o transformare zi de zi.
Adeseori arcașii noștri ieșeau cu steagurile
tricolore în sat, ia diferite sărbări și festivități
românești și creștine. Toate acestea au conti-
nuat pînă în anul 1914 cînd s-au pornit războiul
cel mare și întreaga populație bună de arme
au fost mobilizată și plecată în război.
Iar arcașii s-au dus și așezat steagul lor în
biserica cea nouă în rînd cu prapurii, iar fiind-
că pe la noi s-au așezat cimpul de bătaie, zeci
de mii de militari din toate armele au stațio-
nat mai mult de un an în sat, iar steagul ar-
cașilor au fost furat.
Erată : Titlul lucrării aparfinind
sculporului Iftimie Bîrleanu (reprodu-
cere in numărul trecut, pag. 3) se va
citi BOGDAN VODĂ
15 — Convorbiri literare
dialogul literaturilor
Nino Muccioli
poeme
Poezia lui
Nino Muccioli
O voce poetică importantă în Italia de
astăzi e cea a sicilianului Nino Muccioli,
autor a douăsprezece volume, tradus în
franceză, spaniolă, portugheză, engleză, o-
landeză, greacă, arabă —, succint prezentat
acum in limba lui Eminescu și Arghezi.
Referințe critice foarte numeroase prove-
nind nu numai din Italia, dar și din Bra-
zilia sau din Orientul Apropiat relevă ori-
ginalitatea, elevația intelectuală, umanis-
mul activ — trăsături definitorii ale poetu-
lui de la Paiermo, în concepția căruia po-
ezia e participare la construirea perpetuă
a omului spiritual. Despre experiențele
fundamentale, despre nivelul ideilor și al
expresiei vorbesc în special citeva din vo-
lumele sale din ultimii zece ani : Iso’a
(Insula, 1977), Per restare uomo (Pentru
a rămîne om, 1978), Fino alPultimo sole
(Pînă la ultimul soare, 1980), (’ircuitâ
delPesisterc (Impresurarea existenței,
Le Stagioni del tempo (Anotimpurile timpu-
lui, 1984) și Presenza dell’uomo (Prezența
omului — volum apărut cu citeva luni în
urmă). Exceptînd Insula, toate celelalte,
în superbă formă grafica, sînt lansate de
către editura milaneză „Mursia" —, prefa-
țatori fiind Giancarlo Vigorelli, Giuliano
Manacorda, Walter Mauro, Salvatore Orilia,
Giorigo Bârberi Squarotti, iar la volumul
recent Mario Sansone, personalitate proe-
minentă, universitar reputat, președintele
„Asociației criticilor literari italieni". O
substanțială antologie critica sub titlul La
Poesia di Nino Muccioli, publicată în 1984
de Franco Lanza la Milano, oferă un edi-
ficator tur de orizont asupra universului
poetic mucciolian. înainte de toate, auto-
rul Insulei (născut în 1922) e un poet al
omului, un reflexiv întrebător, în egală
măsură interiorizat și observator grav al
lumii din jur, avînd ca repere lumina,
timpul, o etică a trăirii in puritate. Mora-
list ironic, preocupat de soarta omului
contemporan, poet de formație intelectu-
ală sistematică (doctor în filozofie), el
nu încetează de a aborda fenomenologia
individului, finalitatea eforturilor lui in
raport cu sine, cu temporalul și eternul.
Anxietate, ironie, grotesc alternează cu
certitudinea unor valori ontologice verifi-
cate.
„A scrie — precizează Nino Muccioli —
înseamnă o îndatorire de a scrie ca oa-
meni, nu ca literați. Modul de a scrie
perfect, dar fără semnificație pentru viață,
nu mă interesează..,*4 Mai toți comenta-
torii subliniază sicilianitatea poetului ca
mod de participare la viața în lumină,
solară, triumfătoare, dar și Ia tristețea
celor excedați de mizerie, de unde „invi-
tația la realitate (Tu nu cunoști Sicilia),
care e o realitate de suferință, de secu-
lară degradare a oamenilor și a pămîn-
tului Siciliei..." (Pietro Mazzamuto). Ra-
portată simbolic la destinul poetului însuși,
insula e o emblemă a singurătății omului,
care — drept compensație — trimite antene
spre semeni, într-un gest de solidaritate
socială, etică, general-umană. Dincolo de
peregrinări în ficțiune, în solită — cuvînt
construit de poet și care semnifică un
aliaj de solitudine, dc solaritate șl de so-
lidaritate —, Muccîoli-poetul e un luptă-
tor, un militant pentru demnitatea omu-
lui. Comparat cu Peguy, în latura dina-
mică, angajată, Nino Muccioii-artlstul e un
modern cu solidă cultură clasică, partizan
al concretitudinii, al versului care vorbește
direct rațiunii și inimii, apropiat în acest
sens modulul reprezentat de un alt sici-
lian : universal-cunoscutul Salvatore Qua-
simodo. Profilul cel mai caracteristic al
palcrmitanului Nino Muccioli e cel al vi-
zionarului care visează și speră cu dis-
perare : „Port aci înăuntru un soare, și
nu moare / pîn-Ia ultima noapte..."
I
Pînă la ultimul soare
Privirea mea caută lumina
pe care-o răspîndeau ochii tăi în acea zi,
privirea mea înnoda frînturile
pc care timpul Ie pricinui pe-a ta față,
mi-amintesc fragedul tău surîs
o doamna mea, plină de orc, de iubire.
Norii azurii și spume albc-n mare
brăzdează cu speranțe noul soare ;
un zbor cu lungi chemări de pescăruși
face cor cu iasomia
în tremur de candoare.
A coborît toamna cu sfioasele-i
aripi dc păsări migratoare și despărțiri.
Struguri de ceață și munți baricadați
aduc melancolii jilave ;
dar aci-nlăuntru port un soare care nu moare
pîn-la ultima noapte.
Sufletul tău întins la soare
ca o pînză spălată la uscat
îmi vorbește alb ca dimineața asta.
Am scris într-o zi că numele tău e tinerețea,
tu ești tinerețea, dragostea mea,
intrași în ochiul meu ca stăpînă
și ajunseși jos în fund pînă la inimă
și sta-vei acolo pînă la ultimul soare.
De un timp încoace -------------Metakse
De un timp încoace
oglinda c deformată,
pungile dc sub ochi și ridurilc-acelea
nu, nu, nu-s ale mele!
De-abia am început a trăi
și visuri de-auroră trăiesc în cer
aventura noastră de lumină.
Oglinda e deformată, e mincinoasă,
trebuie s-o schimb cît mai repede,
prea tînăr e sufletul iar inima
palpită și făcut-a cuib
în ochii tăi de bunătate și-amor.
Templu îmi c suflul acela lung
al întregului Univers,
ce-mi infierbintă cu soarelc-i viața.
Surîzi, Iubirea mea, clipa absorbită
in gustul eternului
încălzește cu soarele ei alternata noastră
întoarcere la sînul zorilor lumii.
Noapte siciliana
In noapte, în susur dc greieri,
omul care eîntă
așezat in carul mergind
prin făgaș
numără și iar numără cîte una stelele
oglindindu-se-n apa gîrlei.
In noaptea asta luna
imi pare-o barcă mică
navigind singură, mergînd
spre-ale orașului lumini departe.
Zboară ușor dus dc vint
parfum de portocal înflorit
și culcat pe spate pe verde covor
simt cum mă-ntimpină astrele toate
Intre strălucirea lunii
gingaș fremătind in frunziș
si-acest a fi noaptea
ce stranie legătură.
Aud încet încet cintul monocord
risipit mai departe
si simt că-mi dă-ntilnire
la marginile timpului,
și luna în noaptea asta-i singură
pe Carul Mare pribegind printre stele.
Amintire ștearsă
dintr-o zi de ploaie
Picături de ploaie cintau,
picături de ploaie vibrau,
picături de ploaie tresăltau
pc țarinile arate de om.
Mîini tinere șovăitoare se-așezau
pc nepăsătorul chip al timpului,
ii cercetau trăsăturile,
tinerețea se bucura,
zburau rizindu-și de mine.
Cu părul jilav de ploaie
mergeam, ținîndu-ne dc mînă
de-a lungul oaselor pietroase ale pămintului
și ploaia rănea fețele arborilor
si ochii, iar inimile noastre erau vise.
Iubire, cîte secole,
și cît nisip, și sterp !
Amintirea sc dă uitării
Și din acea zi iată se pocește fața.
Testamentul meu
E-o fereastră pe care n-o pot deschide
„c-aceea" ai înțeles, ba chiar e-o ușă
și va fi ultimul lăcaș statornic
pe care-1 voi deschide pentru a se-nchide
pe veci
sub o curată placă de marmură,
unde se va tăia pe măsură
un pic dc spațiu pentru un pic de timp.
Privesc lumea din jur și iată mă-neîntă;
lumina asta rezemată de pomi
răspîndește-n jur nimburi gălbui.
Cind tot nămolul orelor s-o depune
voi ajunge-n infinita singurătate
îrtr-o zi și eu.
Nu mă lăsați singur, în pragul acela
va fi, o. prea greu să ne spunem adio,
să părăsim ciorchinii viselor,
s-ajungem la adevărul gol
pe veci.
Voi duce-n mine, pină-n fundul inimii,
ochii tăi fără răsărit
spre-a-nfrunta poate riuri, talazuri
și verdea ancoră de stele-n cer.
In tremur de halucinată zăpadă
se-nalță visuri albe de ape limpezi
povești de auroră și dulci roșeli.
Și eterna iluzie a vieții
și corpozitatea spiritului nostru ;
ci timpul trece și umblă-neoprit
și moartea veni-va. dinți de somn,
si voi merge pe plaiul tăcerii
în chip implacabil.
Și-asa, iți voi lăsa-nzestrate cu turnuri tari
o mic, un milion de castele in aer,
nori albi și coifuri și cavaleri
si maldăre de vise lucruri diverse
făcute din lumini colorate și albe
și-apusuri atirnind sus in cer.
Iți voi lăsa inima-mi toată-pămînt,
îți voi lăsa inima făcută din mare,
neobosite valuri înnebunesc țărmul
cu izbituri de albe-amintiri.
Amintirile mele ! le-o visa cine?
Susură azuriul izvor,
dar mă-mpresoară fum de ceață
și iarba se face mai neagră.
Fost-a vreodată primăvară ?
Confuză mi-aparc-o nebuloasă —
acea memorie a anotimpului meu,
lunga umbră a corpului scund totuși,
tinerețea...
Culoarea asta din jur densă și grea.
Culoarea asta cenușie și minerală
de piscuri în singurătăți peste văi,
de fluvii secate și de torenți
iată ce-mi rămîne-acum.
Poate draga mea e prologul
Ia vorba finis.
Tot ce-mi rămine e să sper
că mi-am jucat rolul
cu demnitate.
Prezentare și traduceri de
Constantin CIOPRAGA
poeme
Creația lui Metakse, una din reprezen-
tantele de frunte ale liricii armene con-
temporane, se află în atenția cititorilor
de mai bine de 30 de ani. In 1557 a apă-
rut, la Erevan, primul ei \olum, intitulat
Tinerețe. Au urmat Inimă de femeie (1*60',
Lacrimile altuia (1963), Dăruire (1968), Aten-
ție, inima • (1974), Dragostea înseamnă cre-
dință (1977), O inie și una de iuhiri 0981),
Talismanul dragostei (1983). Temele de pre-
dilecție ale talentatei poete armene sînt
dragostea pentru patrie, pentru trecutul
ei istoric, femela, văzută cu tot ce are ea
mai sensibil și mai încintător, tn gene-
ral oamenii zilelor noastre, in a căror
viață spirituală pocta găsește sprijin și
izvor dc inspirație.
In 1976, la invitația Uniunii Scriitorilor
din România, poeta a participat, la Bucu-
rești și Constanța, la „Festivalul interna-
țional de poezie", iar la ora actuală pre-
gătește traducerea în armeană a unui vo-
lum din lirica lui Tudor Arghezi.
Erevan—București
Dc la Erevan Ia București
Este cel mai scurt drum din lume
Pornind pe calea sufletului, printre gene,
In ritmul bătăilor inimii, visînd,
Pe căile tuturor dorurilor.
Te vei convinge lesne,
Că acel drum e cel mai scurt din lume.
De la Erevan la București
Este cel mai drept drum din lume.
De vei măsura firul ce leagă inimile, sufletele,
De vei măsura pornirea prietenoasă a cititorilor.
De vei măsura lumina degajată printre gene,
Te vei convinge lesne,
Că acel drum e cel mai drept din lume.
De la Erevan Ia București
Este cel mai apropiat drum din lume.
De nu vei trece țări și mări.
Ci cu aripile viselor pămîntene,
Vei străbate cui tău, de la un cap la altul,
Te vei convinge lesne,
Că acel drum e cel mai aproape din lume.
*
★ ★
îndepărtata mea iubire,
De ce tînjesc după tine zi și noapte?
Cind pe buza acestui ev greu
Ești hrană neobișnuită și scumpă sufletului,
Si rămii ca o himeră, o iluzie
A necuprinsului meu dor.
îndepărtata mea iubire.
De ce te doresc zi și noapte ?
Rătăcesc cu toate fibrele sufletului meu
Pe toate drumurile care duc spre casa ta,
Silită fiind să-mbrățișez cu mîinile-mi arzinde
Doar pc bătrinul meu poștaș.
îndepărtata mea iubire,
De ce te strig zi și noapte, mereu ?
Cind de la Erevan la București
Linia hotarului fringe o inimă
Și se reface ca semn de adio
Pe harta dragostei destinului meu.
Vechiul pod
[legendă]
Se povestește din vremuri străvechi
Că la mijlocul involboratului riu Kasah,
Oamenii vrut-au să-ntindă un pod,
Au cărat pietre, le-au purtat fără, să sc plingă,
Le-au stivuit pe malul riului.
Dar de cite ori au pus temelia podului
Riul a tras și a dus pietrele.
Meșterii zidari iși pierduseră speranța
Dar s-au sfătuit cu bătrinii satului învecinat.
Aceștia s-au gindit, au cintărit și
Au luat o hotărîre tristă —
Pentru ca temelia acelei construcții să fie
trainică
Era nevoie să se zidească acolo o fată orfană.
Astfel că meșterii găsit-au intr-un sat
O blinda fată orfană.
Au luat-o cu bani și au dus-o, punînd-o în zid.
Se povestește, de asemenea.
Că biata fată nu s-a împotrivit,
A stat supusă, a privit neputincioasă,
Iar cînd zidul i-a ajuns la genunchi
A cintat cu durere :
— Au adus-o pe biata orfană și
Au pus-o în brațele acestor pietre nemiloase
Au tot zidit, mamă scumpă, au tot zidit
Ah, pînă mi-au împietrit genunchii.
Nu vede sfintul tău suflet mort.
Cum se înaltă pietrele ?
Au zidit, mamă scumpă,
Ah, pînă la mijloc m-au împietrit.
Mai bine mă puneau alături de tine
Să te fi atins lacrima-mi plină de dor.
Au zidit, mamă scumpă, au zidit
Ah, pînă Ia gît m-au împietrit...
Și cîntecu! a rămas nctermlnat,
Glasul s-a stins, sufletul s-a odihnit.
Podul s-a sfîrșit, străjuind neclintit.
El a devenit un monument pentru fata orfană
Si pină astăzi pe Kasah
Alături de noul pod de la Aștarac
11 vezi pe cel vechi, ca un martor anonim
al lacrimii.
Cu coada ochiului
M-ai privit, m-ai privit pe ascuns,
M-ai nimicit bucată cu bucată, privind cu
coada ochiului,
Cind m-ai strins din nou sub pleoapa caldă,
Privirile ni s-au ciocnit cu putere,
Dar nu s-au sfărimat...
Si atras de farmecele mele,
Ai mers pe urmele mele, în tăcere,
și cu marginea genei ai legat
Răscruci, copaci
Popasuri și ai trecut.
Ai unit drumuri și trecători,
Cafenele, prăvălii și case.
Lumini verzi, roșii, sculpturi cunoscute
Afișe galbene, grădini
S. toate acestea îndată
Aducîndu-le laolaltă și împletindu-le
Le-ai leagt de tine drept pavăză.
Incit m.am zăpăcit, am rămas uimită
Și n-am știut cum să lupt singură
împotriva acelei mulțimi...
Mulțimea aceea, însuflețită sau nu,
A votat pentru tine, iar eu, naivă,
Cu dăruirea mea, lipsită de experiența
bucuriei
Am alergat către tine, aducind prinos
Speranța sufletului meu...
Au trecut ani din ziua aceea
Singurătatea mea, slăbiciunea mea nudă
fi-a dat putere brațelor,
Incit cu mărunte dispariții
Mă ucizi pe nesimțite...
Si cînd trec pe vechile noastre urme,
Nu știu pc cine să blestem pentru tine.
Aceste răscruci, pe acești copaci răcoroși,
Aceste străzi fără nume sau încrederea
mea crudă ?______________________________________
Echilibru
Cînd pe pămînt
Omul se regăsește pe sine.
Caută calmul
Comunicarea cu visul,
O fărîmă caldă de iluzie vie
Și o ușurare tacită...
Dar cînd el,
Atit pe dinafară cît și pe dinăuntru
Nu ajunge la visul său luminos,
Se pierde pe sine
Nu pe altul.
Și căutîndu-și ieșirea
Nu știe
Să rămînă cu sine
Sau să plece către zări necunoscute ?
S-ar duce pe Lună, dar și acolo
își pierde echilibrul
Iar echilibrul nu este un articol botărit,
Ci viață hotărîtoare...
Acum echilibrul a pătruns pretutindeni.
Prin toate ungherele comparațiilor,
Prin toate straturile ființelor...
Și sub greutatea acestor balanțe
Se presează în tăcere
Munții viteji ai revoltei noastre...
Omul care și-a pierdut echilibrul interior
Cu rotirea nepăsătoare a
Existenței care i-a întors spatele
Trăiește ca o vibrație a hazardului...
Numai moartea, transformată în protest.
Indiferent de limitele marii sale împărății
Aduce vieții, ca un memento,
O egalitate deșartă.
Zidul
Zidul ridicat strîmb se năruie-ntr-o zi.
Chiar de ar avea un sprijin,
Chiar de mortarul ar fi din aur curat.
Chiar de i-ai astupa fisurile din zori pînă-n
noapte.
Chiar dacă în frunte i-ai sculpta podoabe.
Dacă s-a zidit greșit din temelii,
Nu-1 poți salva în veac,
El odată și odată se va surpa...
Seamănă aidoma
Podișul muntos al Armeniei seamănă aidoma
cu o femeie iubitoare,
Cînd cedează, mingîie ca zefirul primăverii,
Cînd fulgeră, pentru a veghea existența, ca
pe o cetate.
Ochiul cald al Armeniei seamănă aidoma cu
ochiul dc femeie,
Cînd zîmbește de adevărată fericire,
Cînd sc întunecă în profunzime, devenind
stăpîn al soartei sale.
Genunile Armeniei seamănă aidoma cu
sufletul de femeie,
Cînd te cheamă misterios si ademenitor,
Cînd te resping, ca bezna înșelătoarelor
îmbrățișări.
Soarele Armeniei seamănă aidoma cu inima
de femeie,
Cînd sc aprinde în razele tandreții,
Cînd se învăluie in cețurile opace ale urii.
Podișul nostru al Armeniei seamănă aidoma
cu femeia iubitoare,
Cînd împarte cu stelele amintirile sumbre,
precum Luna,
Cînd se adună cu toate dorurile risipite,
precum un tot...
Prezentare și traduceri de
Madeleine KARAKAȘIAN
.Redacția: Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1,
telefon (981) 16242	@ Administrația:
bucurești, Calea Victoriei nr. 115, teL
,(90) 506618.
Colegiul de redacție
Redactor șef:	Corneliu StUTZU
Secretar responsabil de redacție : HOR'A ZILIERU
Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu
Prețul unui exemplar, lei 5.
Abonamente : 6 luni, 30 Iei; 1 an, 60 Iei
Pentru străinătate abonamentele prin TLEXIM —
departamentul export-import prasâ, București» str. 13
Decembrie nr. 3.
P. O. BOX 136 — 137, telex USS.
5473?
I.	P. Iași, cd. 952