nr. 8, august 1987
Proletardln toate țările uniți-vi ! —————
83 IE, Arini *•
(anul XCIH, nr. 1212)
COWORBIRI IITFIURF
REVISTA LITERARA FONDATA DE SOCIETATEA «JUNIMEA» DIN IAȘI LAI MARTIE I867
EDITATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA
August
sărbătoresc
Luna august a acestui an nu seamănă
cu lunile asemenea din anii precedenți.
E mai fierbinte parcă și mai plină de
semnificații. Căldura verii consună cu tem-
peratura din suflete, cu entuziasmul creator
al întregului popor. Cei douăzeci și doi de
ani, cîți s-au scurs de la istoricul Congres
al IX-lea al P.C.R., au fost tot atitea trep-
te pe calea progresului material și spiritual,
urcate de națiunea română, liberă, stăpî
nă pe destinul ei, călăuzită de încercatul
bărbat al cărui nume a devenit însuși nu-
mele timpului pe care-1 trăim ; Nicolae
Ceaușescu. Oamenii României de azi întîm-
pină apropiata sărbătoare națională de la
23 August cu strălucite succese în toate do-
meniile : economie, știință, învățămint, cul-
tură. Performanțe de neimaginat la începu-
tul anilor ’60 sînt acum fapte obișnuite, co-
tidiene. Edificăm o lume nouă cu oameni
noi. Oameni bine pregătiți, la nivelul cel
mai înalt al științei și tehnicii contempora-
ne, oameni cu o conștiință nouă, revoluțio-
nară, gîndind cutezător, făptuind cutezător.
Congresul educației politice și al culturii
socialiste, ce-și va deschide peste cîteva zile
lucrările, va face bilanțul impresionantelor
realizări ale slujitorilor științei și culturii
românești, îndrumați cu necontenită dragos-
te și competență de tovarășa academician
doctor inginer Elena Ceaușescu, tovarășa de
viață a Secretarului general al partidului.
Forumul culturii socialiste va confirma o
dată mai mult amploarea rezervelor de in-
teligență și talent ale poporului nostru, tra-
sind direcțiile și mijloacele de maximă va-
lorificare a acestora. Izbînzile de pînă acum
ale gîndirii științifice, ale învățămîntului. ale
culturii sînt garanții sigure ale înaintării acce-
lerate a societății noastre socialiste pe lumino-
sul drum deschis de Congresul al IX-lea a)
P.C.R., de gindirea creatoare a Secretarului
său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu.
Politica internă și internațională, ce-i poartă
amprenta, realistă, clarvăzătoare, originală,
consecventă, au făcut din România o țară
în plin avînt, despre ale cărei performanțe
se vorbește cu respect și admirație pretu-
tindeni. Este un prestigiu dobîndit prin
muncă neprecupețită, prin pasiune revolu-
ționară și dăruire patriotică.
Ce satisfacție mai mare pentru un scrii-
tor decît aceea de a fi martor și părtaș la
realizările .poporului său ? Și ce altă mai
înălțătoare datorie îi poate sta dinainte de-
cît aceea de a fixa în cuvinte potrivite ima-
ginea efervescenței vremii pe care o străba-
te ? Artistul român în genere și scriitorul
în special au fost întotdeauna oglinda istoriei
neamului, sensibili la toate- suferințele și
bucuriile lui, înregistrînd cu fidelitate toate
prefacerile materiale și de conștiință. Ni-
mic din ceea ce a atins sufletul poporului
nu le-a fost indiferent. Puse cap la cap, o-
perele literaturii noastre sînt o cronică vie
a acestor locuri și a oamenilor ce le-au
înnobilat. Slujitor al limbii române, scriito-
rul și-a slujit mereu, cu nestinsă credință,
patria și neamul, le-a fost alături la bine și
la greu, le-a alinat suferințele și a luptat
cu condeiul pentru mărețele idealuri. Scrii-
torul contemporan, legatar al prestigioasei
tradiții de solidaritate și devotament, este
aceeași oglindă activă, în care se răsfrîng,
caleidoscopic, multiplele fațete ale ceasului
de față. Operele literare din ultimele două de-
cenii stau mărturie și ele sînt raportul cel
mai elocvent cu care obștea scriitoricească
se prezintă la Forumul educației politice și
culturii socialiste.
Patria in
Bucurie in August
E o dorință-n noi de pace ca un zbor
și-o dragoste ne cheamă prin suflet albatroșii
legindu-ne prin singe de-acest pămînt dc dor,
unde viseazâ-n ierburi și-n tulnice strămoșii.
E-o dragoste dc august ce-o trecem in copii
ca portul și cuvîntul și inima in datini,
cînd ne-nsorim pămintul pe viers de ciocirlii
și-i limpezim cu cintec trecutul greu de patimi
Aici, vorbește-un Mircea in fiecare ram
și-n fiecare piatră vorbește o Posadă,
de-aceca brațul este deschizător dc hram
și inima se naște și crește din baladă.
Aici, orice atingem se face mai sonor
rotim prin ochi o zare și zarea e văpaie
si-un Eminescu arde în fiecare dor
și-n fiecare vorbă o Mioriță-Iaie.
August e adevărul sublim
vatra care ține fluviu intre maluri
e imnul de victorie si tot ce iubim
e țara însăși izvorînd idealuri.
Al. Florin ȚENE
Mireasma de August
1.	în aerul tare al patriei
Pasărea fericirii
clădește viață.
înmiresmat dc rouă dimineții
pornesc cu alaiul fluturilor.
I
2.	Exod dc albine
dinspre malul etern al iubirii
străbate pînă la noi un cîntec.
August ■1
Și nu putem numi
aceasta stare
de supremă-mplinire !
X M-am contopit
cu ierburile
cu pădurea
intr-o înflorire permanentă
a tuturor semenilor
4.	Priviți, ochii mei
inundați de uimire
contemplu
si m-aliniez
in poziție de drepți
salutind universul.
5.	Patria mea. cu rîuri deschise
vuiesc pun ile lumii !
De la fruntea acestei dimineți
spre toate zeniturile inimilor
trimit o rază de August
semn al victoriei!
Constantin MÂNUȚĂ
în August
Sub steagul adevărului in August
Prin inimi cu-o lumină s-a arat
Și primăvara lui ne e emblema
La tot ce-am împlinit si-am înălțat
Vis lingă vis și umăr lingă umăr
Noi ne-am călit voința doar luptind
Că dragostea de Țară ni-i emblema
Și apă vie ni-i al ei cuvint.
Și-un steag pe care August o să-1 poarte
în anii care-mbelsugați ne vin
Istoric timp, plenar in demnitate
Emblema unui comunist destin.
Dumitru GRIGORAȘ
Civilizație
si literatură
»
„Literatura este chemată să realizeze
convingător noua condiție umană din so-
cietatea noastră, idealurile, frămintări-
le și aspirațiile omului nou. universul
său spiritual, tot mai bogat, virtuțile și
trăsăturile sale morale înaintate, să mi-
liteze pentru triumful noului, al idealu-
rilor dc dreptate și libertate socială !
Biciuind stările de lucruri negative și
concepțiile înapoiate, literatura trebuie
să dezvolte încrederea omului în forțele
sale și in nobilele idealuri revoluționare,
punind în evidență superioritatea orin-
duirii socialiste".
(NICOLAE CEAL'ȘESCL)
Dacă civilizația este cultura materială și
spirituală activă, funcțională, devenită
bun social, literatura este întotdeauna o
componentă esențială a unei anume civiliza-
ții. Relația civilizație-literatură nu este insă
doar una de la întreg la parte ; literatura,
atit în sens larg cît și în sens restrins, ca
formă de artă, este oglinda transfigurată a
unei civilizații, imaginea ei pregnantă, decan-
tată și condensată. Și aceasta pentru că, ală-
turi de alte forme ale culturii spirituale, lite-
ratura ne călăuzește spre inima fierbinte și
nemuritoare a unei civilizații viabile, spre ceea
ce reprezintă factorul ei esențial : omul, con-
diția existențială și conștiința umană, cu ideile,
sentimentele, mentalitățile, cu tot ceea ce al-
cătuiește orizontul de gîndire și simțire al oa-
menilor. Este un adevăr profund pe care nu
l-au înțeles cum trebuie toți cei care s-au
ocupat cu literatura vremilor trecute. Că di-
versificarea și complexificarea vieții sociale
și spirituale a oamenilor, a comunităților u-
mane, au dus în decursul unei istorii mile-
nare la autonomizarea diferitelor forme ale
culturii, inclusiv a literaturii, care pot fi exa-
minate ca atare, în logica lor internă, in
moștenirea lor spirituală specifică, este per-
fect adevărat, dar explicarea și înțelegerea lor
deplină nu este cu putință fără a ține seama
de contextul social-istoric, comunitar și civi-
lizatoric, al apariției și dezvoltării lor. Așa
cum nu ne putem imagina o civilizație fără
literatură tot astfel literatura, ca una din cele
mai alese flori ale spiritului nu poate crește
po un pămînt lipsit sau pustiit de acțiunea
civilizatorică a omului. Dacă luăm în consi-
derații' două din marile simboluri (complemen-
t-n-et ah vioriei, culturii si civilizației. Pro-
meteu — simbol al eroului civilizator, și
Orfeu — simbol al eroului spiritualizator am
putea spune că literatura, arta în generai,
presupune (reclamă) acțiunea benefică, con-
centrică a ambilor eroi. Proprii săi eroi nu
sînt decît nesfîrșite ipostaze concret-sensibile
alo celor care an schimbat fața lumii, a lu-
mii reale, obiective dar si a celei lăuntrice,
spirituale, care au îmbogățit mereu grădinile
oă-untului da" si încăperile gîndului, alo su-
Retului cu cele mai alese flori ale spiritului,
î" luptă cu foriele întunecate ale răului, urî-
tului și neomeniei.
A înfățișa momentele dramatice, spectacolul
plin de măreție dar și de necuprinse abisuri
alo acestei lupte, iată obiectivul major si tot-
odată izvorul permanent de tărie morală si
pregnanță estetică al literaturii. De fapt ma-
rele handicap al civilizațiilor trecute. înte-
meiate po exploatarea și asuprirea imensei
majorități a celor ce muncesc — cu tot cor-
tegiul do servituți. de inechitate, inegalitate
si suferință ce decurge de aici — consta în
faptul că subiect axiologic activ al culturii,
pe trepte superioare de elaborare intelectuală,
erau minorități restrînse. Făuritorii bunurilor
materiale, clasele majoritare ale obidiților și
ofensațilo" vieții, erau departe de a putea
da adevărata măsură a puterilor lor de crea-
ție. Se poate scrie o istorie a literaturii din
unghiul de vedere al modelelor pe care di-
ferite epoci de cultură și civilizație le-au ofe-
rit, le-au impus chiar marilor creatori — ma-
gicienilor îmblînzitori de cuvinte, celor care
știu să convertească clipe efemere de viață
în aurul curat și nemuritor al literaturii. Pe
noi ne interesează aici nu civilizația și lite-
ratura în general ci civilizația socialistă și
literatura pe care aceasta o angajează și o
promovează. Problema e desigur vastă și ea
nu poate fi discutată aici în toată amploarea
ei. De fapt putem spune că, implicit ea este
prezentă în toate studiile de mai largă respi-
rație consacrate literaturii române contempo-
rane. Ar fi necesară însă o mai clară conștien-
tizare a ei dintr-o perspectivă filosofico-este-
tică, ceea ce ar contribui probabil la o mai
adîncă elucidare a însuși conceptului de lite-
ratură socialistă.
(continuare în pag. 2)
Al. TĂNASE
SUB SEMNUL CONGRESULUI EDUCAJIEI POLITICE Șl CULTURII SOCIALISTE
DOCTRINA CEAUȘESCU
Specificul național și forța
militantă a idealului revoluționar (XV)
Scriitorul și pacea
Potrivit orientărilor si sarcinilor stabilite
ae Congresul al XlII-lea al partidului,
dezvoltarea bazei materiale, perfecționa-
rea proceselor de producție, a organizării și
conducerii activității in toate domeniile re-
prezintă procese complexe, cu profunde deter-
minări structurale și calitative. „In centrul
intregii activități, sublinia tovarășul N.colae
Ceaușescu, referindu-se la sarcinile menționa-
te, trebuie să punem dezvoltarea puternică a
științei, a învățămîntului, a ridicării nivelului
general de cultură, ca factori determinanți.
botărîtori pentru dezvoltarea generală, pentru
făurirea cu succes a socialismului și comunis-
mului". Soluționarea tuturor acestor probleme
de maximă importanță pentru prezentul și vi-
itorul țării noastre impune mobilizarea între-
gului front al cercetării științifice, din învă-
țămînt și din cultură, promovarea unui suflu
nou, revoluționar, de acțiune. în lumea con-
temporană .și în împrejurările concrete ale
noastre, cînd crește tot mai mult rolul efor-
tului creator, al concepției novatoare eficien-
te, devin deosebit de actuale tocmai efortu-
rile și preocupările în aceste domenii — vec-
tori de vîrf ai progresului real. în contextul
unei asemenea perspective, omul se va plasa
tot mai mult într-un cîmp de inițiativă si
creativitate care să-i valorifice pe deplin ca-
pacitățile intelectuale și cele social-umane. Ea
Plenara din toamnă a Consiliului Național al
.Științei și învățămîntului. tovarășa academi-
cian doctor inginer Elena Ceaușescu afirma :
„în înfăptuirea politicii generale de construc-
ție socialistă, partidul și statul nostru pornesc
de la faptul că știința constituie factorul pri-
mordial al progresului contemporan, că socie-
tatea socialistă multilateral dezvoltată și so-
cietatea comunistă pot fi edificate cu succes
numai pe baza celor mai înalte cuceriri ale
științei și tehnicii. De aici decurge și nece-
sitatea de a desfășura larg noua revoluție teh-
nico-științifică și noua revoluție agrară în țara
roast"ă. ceea ce presupune realizarea unor
orofunde schimbări revoluționare în tehnică,
în organizarea muncii, în însuși modul de a
gindi si acționa al oamenilor".
Complexul progres social de valorificare a
resurselor umane, în concordanță cu idealul
partidului, făurirea unei societăți mai drepte,
mai umane, se desfășoară în concordanță im-
plicită cu particularitățile istorice, naționale
și culturale proprii poporului și statului român
Din această perspectivă și de pe aceste pozi
ții se desfășoară efortul de formare a unei
concepții consecvent științifice, revoluționare,
despre lume, viață, societate, gîndire. Efor-
tul tuturor celor implicați în procesul educa-
tiv revoluționar are în vedere nu numai
transmiterea și asimilarea cunoștințelor mora
le ci și trecerea de la cunoaștere la omvin
gere, respectiv la interiorizarea principiiloi
și normelor acceptate și de la aceasta la for-
marea atitudinilor, deprinderilor și comporta
mentelor într-o consecință pregnantă, supe-
rioară. Desigur, modelarea la nivel psihologic
real, în conștiința individului și a colectivi-
tății, a opțiunilor valorice de interes maxim
nu este ușor de realizat. Ea presupune și arta
convingerii. De aceea. în activitatea de edu-
cație materialist-dialectică. revoluționară, e
necesar un accent sporit pe mijloacele moder-
ne de care dispune azi practica educațională.
Totodată, formarea omului nou, liber de pre -
judecăți, luptător activ și conștient, perseve-
ient, in pianul idealului socialist, nu se poate
înfăptui la nivelul sperat numai printr-u
muncă politico-educativâ, oricît ar fi ea de
intensă și bine coordonată pedagogic. Eficien-
ța educației se poate realiza măsurabil numai
atunci cind este însoțită consecvent de auto-
educație. Omul nou se construiește in fapt pe
sine in măsura in care se convinge și acțio-
nează ca exponent al dezvoltării istorice și
nu numai ca beneficiar al dezvoltării istorice ;
așa iși va împlini, prin primordiala sa acti-
\ iiate proprie, responsabilitățile umane și so-
ciale, responsabilitățile față de propria-i crea-
tivitate, intr-un climat al conștiinței libere și
eliberate de1 orice infrinare exterioară a lu-
mii in continuă perfecționare. însăși forța ae
n gindi și acționa in chip creator definește o
optică superioară a muncii in perspectiva de-
venirii larg sociale. La temelia progresului
general al patriei noastre, prezent și viitor,
stă tocmai forța spiritului creator, însumată
prin participarea a milioane de oameni al
muncii, pentru care a produce Înseamnă a
gindi original, competent și competitiv, în-
seamnă un efort continuu de autodepășire.
Această realitate, ce definește o optică supe-
rioară asupra muncii in oricare oirecție sau
domeniu, a căpatat sens și viabilitate odată
cu democratizarea accesului neîngrădit, in
planul cel mai larg, social, la cunoaștere și
acțiune, fapte promulgate neîntrerupt în docu-
mentele partidului, în cuvintările secretarului
său general, incepind cu istoricul Congres al
IX-lea : „Congresul al IX-lea al partidului,
spunea tovarășul Nicolae Ceaușescu, a elabo-
rat un program vast și multilateral de dez-
voltare a patriei. Pornind de la experiența
proprie și de la concluziile oferite de socie-
tatea modernă, care demonstrează că industria-
lizarea este singura cale spre progres și civi-
lizație, spre o viață prosperă și îmbelșugata,
partidul a pus in centrul politicii sale con-
tinuarea neabătută a industrializării patriei,
creșterea cu precădere a industriei grele, in
special a industriei constructoare de mașini.
Dezvoltarea industriei noastre socialiste se va
realiza pe baza tehnicii celei mai avansate,
a introducerii continue în producție a celor
mai noi cuceriri ale științei — aceasta fiind
condiția hotărîtoare a obținerii unei produc-
tivități înalte, a satisfacerii nevoilor societă-
ții In plin avînt". în același timp și stnns
legat de aceasta, Programul ideologic al parti-
dului are drept obiectiv fundamental edifi-
carea unui nou tip uman, pe măsura epocii
pe care o parcurgem.
într-o asemenea limpede perspectivă, ani-
versarea zilei de 23 August va fi marcată in
întreaga țară prin organizarea a numeroase
acțiuni politico-ideologice si cultural-educative
care să pună puternic în lumină bogatele vi
glorioasele tradiții de luptă ale P.C.R. și aie
poporului nostru, însemnătatea istorică a re-
'oluției de eliberare națională și socială, anti-
fascistă și antiimperialistă, profundele trans-
formări revoluționare petrecute în viața socie-
tății românești în ultimii 43 de ani și, îndeo-
sebi. în perioada inaugurată de Congresul al
IX-lea. acțiuni la care oamenii scrisului își
aduc întreaga și însemnata lor contribuție.
luliu MOLDOVEANU
Povestea unor amintiri
Cum spuneam, tatăl meu a călătorit
peste fruntarii doar cu războiul. Ca
pradă de război caporalul a adus a-
casă, în loc de mașina de cusut, o casca
ae oțel și o imensa mânușă de cauciuc.
Ani mulți după aceea, in cască puneam
mălai sau pline înmuiată pentru cele citeva
păsări din curte. Distracția mea de mii de
lei era să fărîmițez piine în cască și să
privesc la năvala găinilor cu aripile putu
ridicate, ca să ciugulească.
Printre multele dovezi că am rămas in
bună măsură copil se prenumără și nes.
pusa mea bucurie de a hrăni păsări. Cum,
din nefericire, locuința mea de azi duce
dorul unei mici ogrăzi și nici orătănii nu
am, înmoi felia rămasă și o pun pe perva-
zul ferestrei pentru guguștiuci. Asa se ex-
plică de ce o pereche de porumbei sălbatici
a clocit și a făcut pui în glastra cu aspa-
ragus din balconul nostru.
Avind infinit mai mult noroc decît pă-
rintele meu, am călătorit în pace pe cit
mi-a stat în putere.
Așa am întins eu miinile cu firimituri
și boabe spre porumbeii piețelor din Ber-
lin, Leipzig. Weimar, din Varșovia. Wro-
claw, Poznan, Katowice si Cracovia, din
Praga. Bratislava, si Kutna Hora, din Bu-
dapesta. Szeged și Gybr. din Moscova, Ere-
van. Baku și Tbilisi. din Paris, Nancy și
Lepine, din Munchen, Stuttgart si Saar-
briicken, din Atena, Salonic. Delfi, Epi-
daur și pireu, din Istanbul. din Sofia.
Balcic. Burgas si Melnik. din Linz si Salz-
burg, spre rațele cenușii din bazinul des-
chis în fața Catedralei Sfintul Carol dm
Viena, spre berzele mari roind în jurul iui
Convorbiri —1887
Un finaî neașteptat, abil ticluit, în ciuda
aparențelor, încoronează ampla nuvelă
Subprefectul de Duiliu Zamfirescu. Sur-
priza este cu atit mai demnă de a fi luată
în seamă, cu cît, pe parcursul desfășurării
epice a două conflicte paralele, ce se inter-
sectează, cu atenuări și ascuțiri absolut pre-
vizibile, cititorul ar fi avut suficiente motive
să bănuiască un „happy-end" banal, carnal și
liniștitor. Schema pasiunilor este simplă : tî-
nărul subprefect Dumitrescu face pasiune „cla-
sică" față de Dadiana, soția moșierului Ma-
xențian, temut pentru brutalitatea sa vindi-
cativă ; cei doi nu reușesc să-și ascundă dra-
gostea ; Maxențian înscenează răzbunarea, fe-
meia nerenunțînd și la alțl pretendenți, între
timp ajungînd să-1 prețuiască pe rival si dez-
valuindu-și el însusi însușiri onorabile. In rest
harul descriptiv dintotdeauna al prozatorului
român : „...sulfina tristă si parfumată ca o
\ ăduvă tînără ; cicoarea albastră cum e ce-
rul ;măzărichea sprintenă ca o glumă ; macul
subțiratic și nalt ca un hidalgo ; ghizdeiul,
laptele cucului, garofița sălbatică, cimbrul, si-
minocul. romanița — toate scoteau capul la
drum ca niște blînde și curioase copile". Și
după un : „— Nu știați acest drum ? A !... e
adevărat, zice tot ea cu grabă, dumneavoastră
nu cunoașteți nici un drum care duce la mi-
ne", urmează scena de dragoste discret sugera-
Neusiedler See...
Pretutindeni, un porumbel, o rață, o bar-
ză s-au aesp.ms am pilc, și au venit cu gînd
s_-nu aă.uie cite <> pană :
— De te vei afla înaintea unei încercări,
e destul să dai la iveală pana asta și cu
toate vom zbura in ajutorul tău.
— De-ați ști cil de răsplătit sînt că pot
să umblu și că pot să vă văd zburind și
ciugulind din palmele mele, le-am spus pe
limba lor de fiecare dată.
încet, încet, casca de fier adusă de pe
front a fost ciuruită de găini, iar restul l-a
mîncat rugina, ea nu a trecut asemeni ce-
lorlalte ființe și lucruri într-un alt tărim,
ci a pierit fără urmă, vîntul a luat rugina
și a răspindit-o în patru zări.
Iar din mănușa de cauciuc, al cărei rost
nu l-am aflat niciodată, am tot tăiat petice
cind a trebuit să fac feluri și feluri de
garnituri. Al naibii de bun cauciuc, gros,
rezistent, confecționez din el cele mai trai-
nice inelușe pentru robinete. O să mai tai
cit o să mai tai petice pînă n-o să mai am
din ce tăia și din ziua aceea strașnica mâ-
nușă nu va mai exista decît în amintirea
mea. Atunci, din tot războiul acela mare
nu voi mai rămîne decît cu seismele ini-
mii mele, depășind măsura oricărei scări,
cu care m-au căpătuit pentru totdeauna
urletele alarmei, exploziile, imaginile de
coșmar ale morții din îndepărtata mea co-
pilărie.
întrebarea este acum desigur care vor
fi amintirile copiilor mei și ale copiilor
copiilor mei peste veac. In ce mă privește,
aș vrea ca amintirea lor cea mai crincenă
să fie amintirea poveștii mele despre găi-
nile care ciuguleau cu atita spor oțelul tru-
fașei și umilitei căști.
Eugen LUMEZIANU
tă, la mijloc de codru des, apelîndu-se la a-
celeași elemente de referință vie ale naturii
conspirative : „Vițele de mure îi coprindea
pînă pe la genunchi și ramurile dese îi um-
brea de lună... Cind și cînd se rupea cite un
gătej și cădea cu răsunet sau cîte un chiot
de pe ia stînă venea stins și prelung". Sugesti-
vitatea erotică e întreruptă uneori de reflecții
binevoitoare : „Toată mărirea unei femei stă
în cea dintîi sărutare sinceră și toată gloria
ei în aceea că a născut amorul" ș.a.m.d.
La rubrica Pocsii un debutant A. S. (Artur
Stavrl !?) în descendență metaforică emines-
ciană : „Melancolic apa sună / Șopotind prin
luncă-ntr-una, / Pe cînd eu privesc cum tai-
nic / Trece luna. // Tînguios ciobanul spu-
ne / Printr-o doină jalea lui, / Numai eu
nu-mi spun durerea / Nimănui. // Și pe cind
un pierde-vară / Dănțuind mijlocu-ți prinde,/
Dor și jale fără margeni / Mă cuprinde. //
Și de-aceea-n orice noapte / Pe cînd apa su-
nă-ntr-una / Trist privesc cum gînditoare /
Trece luna".
Ca întotdeauna minuțios informat, Lazăr
Șăineanu face o „excursiune istorico-linguisti-
că" în marginea tripticului căpcăn-căpcăun-
cătcăun ca o „rămășiță fosilifiantă dintr-o vre-
me cînd istoria este aproape mută ; o veche
amintire care zugrăvește spaima lăsată în
urmă la primele aParițiuni ale semințiilor a-
siatice", existînd și sensul de „mîncători de
oameni" ca în traducerea din Halima.
Lucian DUMBRAVA
Civilizație si literatură
»	s
(urmare din pag. 1)
Ce aduce nou civilizația socialistă in cimpul
literaturii ?
In primul rînd, însuși modul de a concepe
și defini civilizația socialistă (și de a o reali-
za practic) influențează creația literară. La
Congresul al XIH-lea al P.C.R., tovarășul
Nicolae Ceaușescu a definit civilizația socia-
listă ca o „civilizație materială și spirituală
superioară". Spre a înțelege mai bine carac-
terul benefic, rodnicia acestui mod de gin-
dire, ar trebui să ne amintim că de aproape
două secole această problemă este controver-
sată, majoritatea opiniilor convergind spre
ideea caracterului exclusiv material al civi-
lizației, ea vizind doar lumea obiectelor, a
tehnicului, a instrumentelor de acțiune, a
pragmaticului. De aici prăpastia între cultura,
ținînd exclusiv de lumea spiritului, si civi-
lizație ca un cadru tehnico-material, ca ordine
inferioară și alienată a vieții. A spune ca
civilizația este o ordine materială și spirituală
superioară înseamnă o radicală schimbare de
perspectivă, cu efecte benefice și în modul de
gîndire al scriitorului care înțelege că civi-
lizația nu este un fel de rău necesar, un ca-
dru neutral de existență iar ascensiunea spre
operă, spre creație ar însemna capacitatea do
a te desprinde de lumea interioară a civili-
zației spre a te proiecta în sferele cele mai
înalte ale spiritului. Ea are, dimpotrivă, o
demnitate axiologică proprie, superioritatea
civilizației socialiste constînd tocmai din vo-
cația el de a-și asimila valorile culturii, fă-
cînd din ele resorturi active de muncă șl
viață, forțe motrice ale activității. în capaci-
tatea ei de a îmbina ctitoria bazei tehnico-
materiale și a unor monumente menite să
dăinuiască peste veacuri cu edificarea unui
nou model uman, cu proiectul îndrăzneț de a
făuri un nou tip de personalitate umană. Cu
alte cuvinte, în civilizația socialistă, sensul
ontologic al umanului devine simultan un sens
axiologic, ontologia existenței umane devine
axiologie aplicată, iar calitatea de erou civi-
lizator, ca însușire a întregii societăți se rea-
lizează din perspectiva unei ierarhii umaniste
de valori. Civilizația socialistă este prima ci-
vilizație realmente antropocentrică, axată pe
om, o civilizație a multilateralității sociale și
umane. Ca artă a cuvîntului — cea dinții și
cea mai de seamă formă de exprimare și co-
municare a omului, de autoconstrucție a lu-
mii sale interioare de ginduri și noțiuni — lite-
ratura dispune acum (ca izvor, ca punct de
plecare, cimp de desfășurare) de o largă și
bogată, de o extraordinară experiență umană
din care își poate extrage sevele tari, con-
flictele și substanța umană, singurele ce pot
conferi credioilitatv și perenitate plăsmuirilor
sale. Nebănuite sînt orizonturile pc care te
deschide artistului universul sufletesc al oa-
menilor angajați in această experiență cu to-
tul nouă, inedită, așa cum istoria nu a mai
cunoscut in trecut. Bogăția vieții intelectuale
si morale a omului socialist — prototip al
noului erou literar — decurge din profunda
înnoire spirituală a societății, din noul său
statut cognitiv și axiologic. Mai ales in epoca
ce s-a scurs de Ia Congresul al IX-lea al
partidului cind nici un fel de închistări dog-
matice nu i-au mai contrariat elanurile, cînd
porțile istoriei naționale și ale sufletului ome-
nesc. cu luminile, mărețiile dar și cu umbre-
le, chiar întunecimile sale, i-au fost larg des-
chise. Cu condiția de a pătrunde în aceste
lumi mirifice cu talent, cu cinste și onesti-
tate intelectuală.
La primul Congres al educației politice și
culturii socialiste tovarășul Nicolae Ceaușescu
a formulat un principiu de politică a cultu-
rii care este și un principiu ideologico-estetic
al creației literar-artistice.
„Avem nevoie de o literatură și artă care să
redea cit mai colorat și mai divers din punct
de vedere artistic realitatea contemporana,
viața constructorilor socialismului, succesele si
bucuriile lor, greutățile și lipsurile existente,
mentalitățile înapoiate .și viciile condamnabile
ale unor oameni. Sîntem revoluționari și nu
dorim opere care să înfrumusețeze realitatea,
să prezinte viața în culori trandafirii ; nu a-
vem nevoie de dulcegării artistice. Dimpotri-
vă, considerăm că o astfel de prezentare idi-
lică a vieții este dăunătoare pentru dezvol-
tarea spiritului și a combativității revoluțio-
nare a omului socialist. Dar nu ne trebuie
nici o artă care să nege realitățile, să le de-
formeze, prezentîndu-le în negru. înfățișînd
în culori cenușii viața și munca eroică a po-
porului nostru. O asemenea artă are, de ase-
menea, un caracter bolnăvicios si, ca atare,
este profund dăunătoare. Oamenii muncii au
nevoie de o artă cu adevărat revoluționară
care să redea în mod veridic și obiectiv reali-
tatea. care să fie pătrunsă de un puternic
suflu mobilizator, militind cu pasiune pentru
perfecționarea societății și a omului".
Totul este cît se poate de clar ; s-a întîm-
plat uneori sa se ia în considerație numai
una din cele două laturi ale problemei. Or,
idealizarea, idilismul, incapacitatea de a sesi-
za contradicțiile și dificultățile, apologetica
deșartă, exclusivismul funcției de legitimare
a literaturii nu numai că generează falsuri
artistice incredibile și dăunătoare, dar pro-
voacă o reacție inversă, tot atît de falsă și
dăunătoare : aceea a mistificării și nihilismu-
lui care dizolvă tot ce este valoare construc-
tivă. atitudine revoluționară, spirit creator,
conștiință angajată și responsabilă în magma
< -nusie a unei vieți sarbede, lipsită de sens
si ideal, in pustiul sufletesc care ucide tot
ce este omenesc sau le provoacă oamenilor o
stare morbidă de disperare existențială, de
plictis cosmic, de incapacitate creatoare și de
autoperfecționare.
O caracteristică esențială a literaturii noi
(în realizările ei durabile), care o integrează
și o articulează ca o voce distinctă și ori-
ginală a civilizației socialiste, o constituie
umanismul. Desigur, prin tot ce a avut mai
bun. literatura noastră ca și literatura altor
popoare, s-a caracterizat întotdeauna printr-un
filon umanist care era, implicit sau explicit,
critic în raport cu absența umanismului cu
neomenia funciară a unor societăți nedrepte
și inumane. Umanismul literaturii române con-
temporane este critic față de aspectele sociale
și psihice negative ale vieții dar în deplină
concordanță cu umanismul de esență a între-
gului sistem de civilizație. Este un umanism
critic, al angajării revoluționare care se opune
uniformizării și reducționismului, este com-
patibil cu o mare diversitate stilistică crea-
toare ; am putea spune că umanismul repre-
zintă un principiu de unitate și solidarizare
valorică al literaturii, a întregii culturi so-
cialiste.
Din caracterul antropocentric-umanist al
noii literaturi decurg și noile sale ierarhii
axiologice, noile sale viziuni asupra eroului
reprezentativ. Respingerea idilismului edulco-
rat, a idealizării realului, nu trebuie să ne
împingă la negarea pur și simplu a idealu-
lui, întruchipat de obicei în modele umane
capabile de a inspira modele literare. Orice
societate și cu atît mai mult societatea noas-
tră are nevoie de o pedagogie a modelelor
care se realizează pe cele mai felurite cai
dar mai ales prin literatură tocmai datorită
marii sale audiențe publice. Bogățiile pămîn-
tului șl bogățiile sufletului românesc repre-
zintă și vor reprezenta întotdeauna izvoarele
primare de inspirație, de interes si preocu-
pare atît penau savant cit și pentru t lo-
sof, artist, literat. Fiecare epocă si-a avut
eroii ei favoriți, care exprimau o mentalitate,
o direcție de gîndire, un țip de sensibilitate.
Eroul reprezentativ al epocii noastre, al so-
cietății noastre este omul muncitor, cu bra-
țele și cu mintea, iscoditor, . îndrăzneț al tai-
nelor lumii, navigator temerar pe mările necu-
noscutului, este omul ce asanează cerurile
din afară și dinăuntru spre a descoperi aurul
curat al adevărului și frumuseții ; eroii exem-
plari, seducători ai literaturii noastre trebuie
să fie croiți după chipul acelor oameni care,
după cuvintele secretarului general al parti-
dului. „exprimă în modul cel mai pregnant
adevăratul caracter al poporului nostru, sen-
sibilitatea și frumusețea sa morală unică în
felul ei".
Găsim în aceste cuvinte un adevărat crez
etic și estetic, izvorînd din grija pentru au-
tenticitatea și vitalitatea literaturii românești
în care cei doi mari eroi (prometeul civiliza-
tor și orfeul spiritualizator) se înfrățesc în
scopul edificării unei civilizații echilibrate de
mare rafinament tehnic și organizațional și a
unei personalități umane armonioase dc o
mare bogăție sufletească și capacitate creatoare.

Convorbiri literare — 2
SUB SEMNUL CONGRESULUI
„Afinități elective”*
EDUCAȚIE!
POLITICE Șl CULTURII SOCIALISTE
în căutarea
„omului noir*
C cineva punea sub semnul îndo-
ielii (pe ouna dreptate) posibilita-
tea ca, odatâ, unaeva, eindva, să
trăiască bucuria constatării „iată un
om nou!" — și aceasta pentru sim-
plul motiv că procesul care-1 impli-
că modelarea omului nou este așezat
sub semnul continuității neîntrerupte,
al modificării „din mers" a parame-
trilor, in concordanță cu înlocuirea
modelului posibil prin mereu altul,
izvodit de aspirația noastră eternă
spre perfecțiune. „Omul nou* pe ca-
re-1 propunea literatura anilor '50—
’60 (ne referim la proiecția prin in-
termediul personajului, acel honio
fictus apt să înfățișeze un model
și un țel al întregii activități educa-
ționale și formative), astăzi ar nedu-
meri ori nemulțumi. Proces ce ur-
mează a se repeta, aidoma, in etapele
viitoare : desigur, cetățenii anului
2000 vor avea o imagine a omului
nou diferențiată de aceea în care
vrem să creadă cititorii deceniului
nostru. Sigur, constantele fundamen-
tale rămîn și vor rămîne formulate
neschimbat, ori aproape neschimbat ;
nuanțările vor fi cele chemate să
opereze corecții ce țin de altitudinea
la care urmează a se situa aștep-
tările contemporanilor. De altfel,
conceperea omului nou în perspecti-
va unui proces infinit atrage după
sine și interesul literar al demer-
sului formativ. Nu-i o noutate fap-
tul că și alte orînduiri, în alte etape
istorice, și-au propus edificarea unui
„om nou" — înțeles, însă, în interi-
orul unui proces finit, strict închin-
pat între determinante prestabilite.
Și nu va fi greu de observat că o
atare abordare, net amendabilă pen-
tru o sumedenie de motive la care
nu ne propunem a ne referi acum
și aici, ajunge aproape de pragul ri-
dicolului datorită fixismului ce nea-
gă evoluția. Iar variantele de model
propuse (începînd cu acel „Der Bes-
ser Mensch“ al lui Zweter, în seco-
lul XIII) erau imaginate mai ales
prin performanțe de ordin fizic și
fiziologic, spiritualitatea rămînînd,
practic, în afara preocupărilor pros-
pective. La fel de surprinzător, erau
consecvent ignorate datele conceptu-
lui de omenie, acea sinteză de în-
sușiri strîns legate de conștiința mo-
rală a popoarelor, fără de care de-
mersul construirii unui om nou ur-
mează o cale falsă încă de la în-
ceput. Literatura creată pornește de
la proiecția necesară a unui om-per-
sonai (homo fictus) aflindu-se într-o
relație de determinare reciprocă cu
omul real (contemporanul nostru), a
cărui împlinire în plan spiritual nu
poate f; înțeleasă decît ca un conti-
nuam, tot așa cum și traiectoria ce
marchează evoluția constant ascen-
dentă a societății socialiste românești
nu are și nu poate avea un punct
terminus...
Mircea Radu IACOBAN
„De la inimă
la inimă**
î n aceste momente înălțătoare, cind
| toți creatorii de bunuri spiritua-
1 le și de frumusețe intimpină cu
rezultatul eforturilor lor de crea-
ție înaltul ferum al culturii so-
cialiste, a vorbi despre muzică nu
înseamnă decît a complini ideea de
multilateralitate a personalității u-
mane in sensul ei revoluționar, scop
fundamental al politicii partidului
nostru.
Așa cum arăta ta. arfi'-il Nicolae
Ceaușescu „omenirea se află in-
tr-o asemv.i' a etapă de m r .Itare in
care știința reprezintă era mai pu-
ternică forță a progresi i :i •
mic scfi-M*. Această formulare ex-
primă un adevăr ce interesează atit
domeniile științelor exacte, ît și pa-
cele ale > perei umanului, aL- intre-
gii creații spirituale.
Din paratul de vedere al comuni-
cării. ai pătrunderii in rindui ma-
selor largi cit ți al educirii omu-
lui in spiritul multilateraHtiții, o*
care «minteant mai sus. m :.a are
virtutea de a fi exprimată și înțe-
leasă de i; „inimă la Wniâ*. aflin-
du-si în zilele noastre rațiun. a de a
fi. in tra: emiterea unui	care
să anim? onm’ in totalitatea anga-
jării sale •- opera de ridicare a na-
țiunii noastre pe trepte tot mai înal-
te de civilizație.
în acest sens se poate s-firma, p--
drept cuvînt. că etapa p are o
parcurgi-m, înscrisă u litere de
aur in istoria popnrului nostru, con-
centrează aspirațiile tuturor făurito-
rilor de frumos, înflăcărînd con-
științele, impulsionind spiritul ,on-
structiv, setea de cunoaștere și for-
ța de creație a maselor.
Se știe că istoria unui popor este
istoria prezenței sale în lume. In
ultimul timp, în domeniul muzicii
a dobindit o pondere tot mai mare
ideea unei „soluții românești" in ceea
ce privește dezvoltarea ei pe te-
meiurile unui conținut și ale unui
stil esențial autohtone. Un demn în-
ceput a fost făcut de marele Enes-
cu. Astăzi se simte tot mai mult
necesitatea unei resintetizări a me-
losului popular, la cote de cerceta-
re superioare. Este acesta un punct
de pornire, un crez și un scop al
tuturor compozitorilor, care formea-
ză astăzi un front deloc neglijabil
în tezaurul artei muzicale univer-
sale contemporane. Afirmarea muzi-
cii românești actuale este caracteri-
zată de o intensitate și o diversifi-
care stilistică fără precedent în is-
torie și își are ca fundament perma-
nența unei autenticități proprii po-
porului nostru, într-o dialectică fer-
tilă, ce înglobează realitățile cu-
prinzătoare ale prezentului socialist,
emanînd o puternică vibrație pa-
triotică. In același timp, ea este
deschisă structural spre marile și
nobilele idei ale universalității, atit
in elaborarea cit și receptarea me-
sajului artistic.
Preeminența fondului esențial al
melosului original în strinsă legă-
tură cu spiritualitatea, înțeleasă ca
fruct al permanentei cultivări este-
tice. reprezintă relația fundamentală
pe care o au în vedere toți cei ca-
re așeaza in portativ notele celor mai
intense trăiri și aspirații ale seme-
nilor lor.
Este cunoscut faptul că poporul ro-
mân și-a structurat viața si creația
artistică pe solide principii morale,
pe o deplină forță vitală si nu in
ultimul rînd pe simțul măsurii. De
aceea noi compozitorii avem imen-
sa responsabilitate de a susține a-
ceste calități prin operele noastre
prezente și viitoare.
Vasile SPATARELU
Arta în viata
cetătii
»
Pornind de la magistrala expu-
nere a secretarului general al
partidului, tovarășul Nicolae
Ceaușescu, la plenara C.C. al P.C.R.
cu privire la problemele teoretice,
ideologice și activitatea politică, edu-
cativă a partidului, Uniunii artiști-
lor piastici care prin profilul său
are o funcție integral educativă ii-
revine un rol important și determi-
nant in formarea conștiinței socii-
liste a maselor, de educație revolu-
ționară socialistă a oamenilor muncii
din patria noastră, formarea omului
nou, promovarea principiilor umanis-
mului revoluționar, educarea materia-
listă a maselor, a solidarității inter-
naționale.
Expunerea secretarului g ri ra; d
partidului nu a constituit doar un
prilej de meditație, ci un serios si
bărbătesc examen de știință in
urma căruia, renunțind la amârilc
sterile, la imitațiile plate, ’a expe-
rimentele facile, artiștii plastici ie-
șeni s-au angajat mai ferm p- dru-
mul creației tabloului v. r.d:c com-
plex al unei epoci fără pr. edem,
al unei mutații esențiale în t ința U
conștiința societății.
Ei au ințeles că trebuie să răspundă
prin operele lor Ia marile pr bleme
pe care le ridică .fjția acești s —
cietăți, să lupte pentru ideile înain-
tate ale vremii, pentru libertate si
demnitate socială. Ei sint conftienți
că angajarea constituie caracterul
fundamental din care arta se inspi-
ră. iar artistul un interpret -.îetii
spirituale, ideologice. Expozițiile in
cinstea diferitelor evenimente istori-
ce organizate la Iași. București sau
alte centre din țară, participarea u-
nui număr mare de artiști e i lu-
crări la expozițiile organizate in fa-
brici. întreprinderi, C.A.P.-’.iri de-
monstrează că au fost si sint alături
de înfăptuirile mărețe din țara noas-
tră. că marea lor majoritate fac o
artă de înaltă ținută umanistă, in-
spirată din idealurile socialismului
si comunismului, din viața poporu-
lui. din prezentul înfăptuirilor mă-
rețe cît si din trecutul de luptă al
partidului, o artă care promovează
concepțiile partidului despre lume si
viața.
Aș vrea să menționez că expozi-
țiile organizate de filiala noastră in
fabrici și întreprinderi, au fost ur-
mate de dezbateri cu publicul.
Am considerat că aceste expoziții
au un cistie dublu atit pentru noi
artiștii plastici pentru care uzina es-
te un exemplu de muncă, ordine,
disciplină si nu uităm că de aici s-au
ridicat eroii clasei muncitoare, cît și
pentru oamenii acestor întreprinderi
care, avînd la îndemînă lucrările de
pictură, sculptură, grafică pot pă-
trunde mai ușor tainele operei de
artă.
Cu toate acestea, fată de impetu-
oasa dezvoltare a Iașilor zilelor noas-
tre, d° impunătoarele si noile con-
strucții. de progresul tehnic dp dez-
voltare a tuturor sectoarelor de ac-
tivitate. economic, social, plastica ie-
șeană îi este datoare.
Arta de for public, arta monu-
mentală. aspectul grafic al cărții,
moda si vestimentația, designul în
general, afișul etc. sint domenii în
care artiștii ieșeni mai au multe de
făcut. Nu este suficient a reprezen-
ta orașul și noile cartiere în lucrări,
ei trebuie să contribuie cu arta lor
și la înfrumusețarea acestor edifi-
cii. la educația estetică a oamenilor
și pe această cale. Odata cu noile
construcții se pune în modul cel mai
stringent si chestiunea contribuției
artei monumentale la aspectul lor,
necesitatea unei coordonări între ac-
tivitatea arhitecților. urbaniștilor și
artiștilor plastici.
Aș vrea să arăt in încheiere, că
artistul nu este un martor pasiv al
procesului dinamic revoluționar de
edificare socialistă, ci, in primul rînd.
factor educațional de răspundere in
realizarea lui, și aici găsim forja de
creație, onoarea muncii și rațiunea
noastră de a fi moderni, artiști ai
timpului și idealurilor socialiste.
Dan HATMANU
Ulița nu se deosebește de celelalte din partea de sus a Fălticenilor, de
străzile Dragoslav, Beîdiceanu, Sadoveanu. Coboară parcă de undeva
din inalturi. Pare o despicătură ivită cindva pe o coastă împădurită.
Are și ceva din croiala unei albii de riu. Multă vreme a fost pavată cu
piatră colțuroasă, scoasă din prunduri. Pecețile cele moderne, așezate de
arhitectura timpului nostru pe Ulița Rădășenilor, strada Ion Creangă de
astăzi, n-au tulburat prea tare tihna și patriarhalitatea acesteia. Copacii și
florile, ce-și an aici întins tărim. păstrează aerul de odinioară. Acestea
și așezările omenești mai vechi țes și azi pinza amintirilor. în Fălticeni,,
mai cu seamă în partea aceasta de sus a fostului tîrg, nu există stradă
care să nu amintească de trecerea unei personalități a spiritualității româ-
nești. Dar rar s-a întîmplat ca in decursul timpului, in rînduirea cîtorva
generații, pe o singură uliță, ca cea a Rădășenilor, să-și afle cuib atîția
oameni de seamă. De la un capăt la altul al străzii mai viețuiesc casele
acelor oameni de demult. Altele s-au trecut ca și ființele celor care le-au
locuit, dar duhul lor stăruie in aerul înmiresmat mereu de florile livezilor
și grădinilor, ori de omăturile cele albe și îmbelșugate. Acest aer îți înțeapă
nările, iți umple plămînii. dar mai ales iți năpădește sufletul cu amintiri,
întorcindu-se după un 9mp pe aceste locuri. Mihail Sadoveanu se simțea
dominat de emoții puternice: „Livezile de pe Ulița Rădășenilor încep să
înflorească in primăvara aceasta ca și acum șaizeci de ani. dar dintre-
oamenii vechi care au sălășluit pe aici, puțini tare se bucură azi de lumina
soarelui si de strălucirea florilor. E foarte mult de atunci. Pe atunci era
vremea lui Mogorogea. a lui Ion Creangă flăcăuaș, a lui Flămînzilă și
Ochilâ. Pe atunci umbla cu pași mărunți pe ulița noastră Moș Bodrîngă,
tu	sub suman, s- era fericit că-1 încălzește un soare nou și-l min-
țite vintul rrimăvem. Se arăta cu un zimbet trist din umbra căsuței lui
ți Pave! Ciubotaru. Vasile Fieraru iși deschidea obloanele covăliei. ațîța focul
și pornea foiul. Trecea cu potcap nou și în straiele cele mai bune, pășind
tar. după tactul arji». părintele Maculai Șcldănescu. zis și popa Buligă. Și
co pvm-vi i r. Sarin. și Dumitru Ploiță sj alții își arătau fețele cinstite
ia porij. ieșeau Kngă podeț uri și prindeau a vorbi despre roada timpului
ți a livezik-r. Cireșii cei bătrini de la căsuța domnului Ermilie. pe atunci
erau aai tineri. dar tr.t umbreau ulița si se umpleau de flori ca de o spumă
ușoară ; au înflorit ți azi. pe cind oamenii cei vechi aproape toți în țin-'
ti: .mul ce ia Opriseni...”.
în Ulița Rădășenilor «u Ființat două vestite școli : Școala domnească,
etrtcriM in ’?42 ce Neofit Seri ban. printre elevii căreia s-au numărat Ale-
xancru Lambrior. Nicolae Beldiceanu. Eugen Lovinescu, Artur Gorovei și
Școala de catiheți. unde -a pătimit* Ion Creangă. Sadoveanu a avut aici
tvuă așezări, cea ce la nr. 40. un fel de bojdeucă, casa de zestre a Ecate-
rme; Bâlu. unde a locuit in două rînduri. intre 1901—1903. și 1906—1909,
și alta pe muchia de deal. în Grădina liniștii, pe care a zidit-o după pla-
nurile lui, creind un rai pe părăsita si pârăginita proprietate a spițerului
Vorel. într-o casă, care nu mai este, pe locul unde se află azi o nouă con-
strucție. ’a nr. 41 E, a stat in gazdă, în 1895 Mihail Sadoveanu, la lăutarul
Anrhel Balica. E anul cind Sadoveanu rămîne repetent la gimnaziul „Alecu
Daniei*. Un an pierdut? Nu, unul cîștîgat pentru scrisul său de mai tîrziu.
asa cum o mărturisește de altfel in „Anii de ucenicie*: ..De un timp eva-
dasem de la prima mea gazdă care nu-mi dădea libertatea de care aveam
nevoie. Mă așezam la ni>te oameni care habar n-aveau ce făceam și nici
nu-i interesau chestiile de invâțămînt. La urma urmei, astea-s fleacuri.
Lumea trăiește de sute și mii de ani fără gimnaziu... reflecta domnul Anghel
Balica. gazda mea. chitarist de profesie. Era un lăutar cu renume și un
talent care cîntase la nemea lui. Era un bătrîn înalt și solemn, cu barba
albă, trăia sobru, vorbea cuviincios, nu aprecia însă învățâmîntul secundar.
Carte știa, căci îl vedeam împrospătîndu-și memoria din colecția de ..Doruri
și armonii* a căror ediții succesive și adăugite erau clădite pe măsuța de
sub icoane*.
Ion Creangă. Mihail Sadoveanu, Nicolae Labiș. Scriitori din aceeași se-
minție. Mihail Sadoveanu, care se socotea coboritor din Neculce. iubea cu
sufletul său necuprins pe Ion Creangă, văzînd în opera acestuia expresia
cea mai adevărată a duhului nostru ca popor. La rîndu-i, pentru Nicolae
Labiș, care între altele era spiță din neamul lui Creangă, cei doi titani
erau părinții săi spirituali. Pentru Sadoveanu. Nicolae Labiș însemna urma-
șul său testamentar. La Școală de literatură, unde era poftit să le vorbească
candidaților la nemurire, Mihail Sadoveanu începea întotdeauna cu o între-
bare : „Labiș este ?“ Dacă auzea un răspuns afirmativ, putea liniștit să
grăiască.
Aceste „afinități elective" își au, desigur, izvoarele și la Fălticeni, pe
această Uliță a Rădășenilor. Creangă a stat aici la Pavel Ciubotaru, în
căsuța de la nr. 27, unde înainte de ultimul război mondial profesorul
Virgil Tempeanu, sub egida Ligii culturale, a pus o placă menită a aminti
trecătorilor șederea scriitorului din vremea cînd era elev la Școala de
catiheți. Casa nu mai este cea din timpul lui Creangă, dar seamănă bine
cu aceea. Un capitol din „Amintiri din copilărie" este consacrat năzdrăvă-
niilor pe care catiheții le puneau zi de zi la cale, înnebunindu-1 pe altfel
răbdătorul pantofar, care într-o zi i-a alungat pe prea șugubății lui chi-
riași : „Noi. bucuroși că am scăpat numai cu atîta, ne luăm cu ce avem
și ne mutăm la un fierar, peste drum, dimpreună cu moș Bodrîngă, mîn-
giietorul nostru".
Așadar, sturlubaticii și-au găsit adăpost în casa lui Vasile Fieraru, chiar
peste drum de cea a lui Pavel Ciubotaru. în acest loc, peste aproape un
secol, a stat în gazdă, la lordache Croitoru, strănepotul lui Creangă, Nicolae
Labiș. Se întimpla asta în primul său an de școală la Liceul „Nicu Gane"
cin Fălticeni, în 1946—1947. De la gazda sa a aflat elevul de trecerea pe
acolo a lui Creangă și, după cum povestea fostul său profesor. Aurel George
Stino. Nicolae Labiș i-a cerut în toamna lui 1946 cartea Amintirilor, rugîn-
du-1 să-i deslușească tîlcul acelui capitol al patimilor humuleșteanului, din
'.Temea cind era elev la Școala de catiheți din Fălticeni și stătea în gazdă
la Pavel Ciubotaru.
Mihail Sadoveanu, cel care a făcut din Ulița Rădășenilor grădina sufle-
tului său. a cercetat nu odată, înfiorîndu-se urmele trecerii pe aici a lui
Creangă : „Moș Bodrîngă — scrie el în „Evocări" — prietenul dascălilor,
îovarășul lor de vremuri bune și rele, avea așezare cam peste drum de
Ciubotaru și avea o căsuță măruntă în fundul ogrăzii și de la căsuță locul
se lăsa repede și prăvălatic înspre uliță".
La fel, de bună seamă, a mers pe urmele lui Creangă și Sadoveanu.
elevul Nicolae Labiș. De cîte ori nu s-o fi oprit lîngă zăplazul Grădinii
liniștii, în deal la Sadoveanu și și-o fi înfrînat pornirea de a intra în casa,
care aparținea unui proprietar ursuz, puțin dispus să i se calce pragul și
de aici o fi pornit să-și afle liniștea la „Dumbrava Minunată". în poezia
lui se răsfrînge lumina de adînc a celor două mari spirite tutelare.
Dar de cîte amintiri nu e încărcată Ulița Rădășenilor ? E presărată cu
grădini și case, în care oamenii au trăit sub puterea de fascinație a fru-
mosului. Nu lipseau nici locurile unde se bea un pahar de vin și se vîn-
turau mult mai multe pahare de vorbă. Erau vestitele crîșme „La Hoișie" și
aceea din dincolo de Grădina liniștii, pe care Mihail Sadoveanu a numit-o
pentru vecie „Crîșma lui Moș Precu". Punctul cel mai înalt al uliței este
Grădina liniștii, unde scriitorul și-a zidit casă și și-a plantat livadă, și a
pus pe picioare, împreună cu Artur Gorovei, prima moară cu bibliotecă,
în față se deschideau priveliștile livezilor de la Clopoțel și ale huciului
de la Buciumeni, spre care șerpuia cărăruia mărginită cu răchite scorbu-
roase, pe unde umbla ca-n conduri de vis făptura de fantasme a Lizucăi,
pierzîndu-se spre Dumbrava minunată. în spatele casei se întindeau pămîn-
turile Folticenilor vechi, pe unde Trăsnea se chinuise „ca-n iad cu învă-
țarea gramaticii", acel cumplit meșteșug de tîmpenie. De aici se zăreau
bălțile de la Nada Florilor. Locul acesta a căpătat numele de „în deal la
Sadoveanu". Un nume pentru vecie. Casa în care a viețuit ani buni clanul
Sadoveanu s-a întors iar în proprietatea acestuia. Porțile îi sînt larg des-
chise. Fălticenenii au ținut cu tot dinadinsul să o redea spiritualității nea-
mului. Binemerită lauda noastră. Sînt atîtea fileuri ce le poartă între zidu-
rile ei c-ar fi fost păcat să fie zăvorită celor care vor să-1 cunoască pe
Mihail Sadoveanu.
Grigore ILISEI
3 — Convorbiri literare
-----------------SUB SEMNUL CONGRESULUI EDUCAȚIEI POLITICE
Un eseu dramatic;
Zidarul
C n jurul mitului creației s-au scris în toată
I lumea cărți și studii extrem de multe și
» variate. Meșterul Manole e o baladă popu-
lară românească de o densă vibrație lirică, cu pro-
funde semnificații istorice și filosofice, care a in-
spirat pe mulți scriitori de reputație : lorga, Ef-
j timiu, Blaga, Goga, Adrian Maniu, și în vremea
noastră pe Horia Lovinescu, Paul Everac, iar
acum, într-un sens aparte, pe Dan Târchilă în
poemul dramatic cu acest titlu, conotativ desigur:
Zidarul (premiera la Teatrul Giulești, 12 oct.
1982; republicat in volum, Ed. Eminescu, 1985, cu
un substanțial adaos : cinci eseuri asupra legen-
dei și „piesa văzută de"..., cronici dramatice, dez-
bateri, comentarii), cu precizarea in subtitlu :
„Unsprezece variațiuni dramatice pe tema legen-
dei Meșterul Manole". Pe contrapagină însemna-
rea, grăitoare pentru lunga germinație a acestor
meditații dramatice, despre acele amintiri ale co-
pilăriei cind bunicul ii citea această legendă tul-
burătoare care-! făcea pe viitorul scriitor să
plingă „pe furiș", mișcat de tragedia zidirii fe-
meii în construcția mănăstirii, simbol al sacrifi-
ciului suprem, cerut pentru ridicarea marelui lă-
caș medieval de închinăciune și glorie arhitec-
tonică. „După mulți ani de atunci — spune au-
torul — l-am rechemat pe Meșterul Manole din
legendă si am ispitit cu el încă o dată povestea
Zidarului", — poveste pe care apoi, în introdu-
cere, ne spune cum a ajuns s-o scrie, din 1968
pînă la încheierea și reprezentarea ei în 1982.
Zidarul este o meditație adîncă, scrisă cu pa-
siune și inspirație, asupra unui mare moment is-
toric din istoria culturii romanești, cu implica-
rea simbolului creativității umane. E o confruntare
succesivă in seria de ipostaze ale Meșterului Ma-
nole, întruchipate în cci zece zidari care apar în
dialogurile cu Neagoe, domnul țării si al culturii
românești, dornic să afle taina sacrificiului făcut
pentru ridicarea mărețului lăcaș închinat credin-
ți! și spiritualității poporului. Acțiunea are un
loc și o dată precisă : Curtea de Argeș, 15 au-
gust 1517, în ziua sfințirii marelui lăcaș, biserica
dorită drept cea mai frumoasă de Domn.
Cum zvonurile s-au întețit cu groază că în zi-
durile bisericii a fost sacrificată o femeie, Dom-
nul poruncește să i se aducă în față cei zece
meșteri mari pentru a afla adevărul : „O cruntă
bănuială / Minjește frumusețea bisericii: se zi-
ce / Că-n ziduri este trupul unei femei... zidi-
tă / De meșterul Manole și de zidarii lui" (p.
43). Dialogurile stau pe muchea echivocului, în-
tre afirmație și negație ; o dezbatere de idei pe
tema creației, cu fine aluzii la puterea și dato-
ria creatorului, în sintagme memorabile care ar
putea îmbogăți un dicționar de aforisme scoase
din opere literare durabile: „Cînd vrei să afli
tainele lumii, nu tăia lumea in bucăți ; Pămîntul
se-mpinge cu mintea, nu cu umărul ; Nu vreau
să fiu înțelept! Vreau să știu!". Și mai ales re-
plica lui Neagoe care a deschis autorului poarta
către soluția dialogului semnificativ : „Am altoit
pămîntul cu-o ramură de cer", — metaforă-sim-
bol demnă de cea mai aleasă tradiție dramatică
a culturii universale.
După confirmarea fiecărui zidar din cei nouă,
care-și dezvăluie secretele, suferințele și aspi-
rațiile meșteșugului, fără să poată dezvălui ade-
vărul despre sacrificiul lui Neagoe, partea a treia
a piesei-eseu, consacrată confruntării ultimului zi-
dar. Manole, ca toți ceilalți si totuși deosebit de
toți, aduce dezlegarea secretului lor, a faptului
că nu o femeie a fost sacrificată, ci mai mult :
un vis, — adică ceea ce stă in miezul gindurilor
de creație, a celor mai înalte aspirații către per-
fecțiune ale acestor zidari, — simboluri ale e-
ternei sete de înălțare spirituală prin facultățile
infinite ale creației, ale geniului uman : „Am
zidit un vis! Nu ne putem îngropa decît visurile.
Celorlalți zidari, insă, le trebuia o întruchipare,
ca să înțeleagă și să-i doară. Fiindcă nu ne dor
despărțirile de oameni, ci despărțirile de visuri.
Și nu plingem moartea unui om, ci plecarea unui
vis. O știam numai cu. Trebuia s-o știe si ei". A-
ceastă replică a ultimului Zidar (X) e cheia dez-
legării controverselor in jurul sacrificiului cerut
si materializat in faimosul lăcaș, consacrat de
Neagoe, atunci, in 1517.
Piesa-dezbatere este completată de autor cu
„cinci eseuri la Meșterul Manole" ; in al doilea,
autorul scrie : „Nu, Manole nu a putut să în-
groape acolo, intre ziduri, o femeie (—). Căci
jertfa femeii nu se potrivește cu sufletul oame-
nilor de pe pămîntul nostru (...). In zidurile lă-
cașului nu e o femeie, ci un vis." (p. 15 ).
Creația, in orice domeniu, are la bază un „vis. o
aspirație către perfecțiune, noutate, durată, po-
tențind forța spiritului.voința de a înnoi lumea.
„Mitul estetic al poporului român" este legenda
Meșterului Manole, spune Călinescu. Dan Tărchi-
lă i-a dat o interpretare nouă, simbolizind in zi-
direa visului (nu a femeii) un act de creație es-
tetică. sugerind nevoia sacrificiului legat de orice
mare înfăptuire. Mai înainte Blaga evocase în
piesa lui Meșterul Manole conflictul dintre viată
si creație, clement fundamental al nieseî: „lunga
zbatere a lui Manole s-a încheiat prin acceptarea
jertfei, răzvrătirea zidarilor a fost copleșită de
aceeași vocație creatoare a cărei conștiință Meș-
terul n-a făcut decît s-o actualizeze in fiecare".
(Gheorghe Gană. Teatrul lui Lucian Blags. stu-
diu introductiv la Opere, voi. III, teatru. 1984. p.
XLI). Recunoscută drept o operă de marc va-
loare, prin conținut si realizare stilistică, piesa
Iui Blaga a lăsat totuși liber drumul altor in-
terpretări posibile, căci mitul creației și al crea-
torului e în istoria culturii un izvor vast de in-
spirație pentru legendă, pentru folclor și pentru
creatorul de literatură artistică, cum se poate ve-
dea, cu o documentare atit de vastă, și cu anali-
ze pertinente, instructive la fiecare pas, in capi-
tolul V al cărții lui Mircea Eliade, De la Zalm -
xis la Genghis-Han (trad. rom. 1980, p. 166—192):
Meșterul Manole și Mănăstirea Argeșului, unde
se dă versiunea inedită franceză a lui N.-A.
Ghcorghiu, întîi, urmată de textul lui Alecsan-
dri în întregime, pentru a prezenta apoi „cîteva
versiuni balcanice" ale baladei. Dintre exegeții
dc reputație, Eliade citează pe Caracostea care
rin pagini pătrunzătoare... a pus la timp in lu-
mină calitățile artistice ale versiunilor românești"
(p. 181). Cele două balade, Meșterul Manole și
Miorița, care au inspirat atiția scriitori, sînt
„două creații ale geniului românesc poetic*, a-
vînd — scrie Eliade — „ca motiv dramatic o
'moarte violentă’,	cu seninătate acceptată. Se
poate discuta la infinit dacă această concepție de-
rivă direct sau nu din faimoasa bucurie de a mu-
ri a geților. Fapt e că folclorul poetic românesc n-a
reușit niciodată să depășească aceste două ca-
podopere elaborate în jurul ideii de moarte cre-
atoare si moarte senin acceptată", (p. 192).
Zidarul lui Dan Tărchilă ne-a amintit de aceste
relații existente între opere elaborate la intervale
diferite, pe aceeași tematică a folclorului nostru,
și chiar dacă autorii anteriori, apreciați pentru
originalitatea interpretării lor, nu se regăsesc ci-
tați in textele recente, specificul viziunii lor, a
interpretărilor elaborate nu poate lipsi dintr-o
documentare de istorie literară, avînd implicată
in ea și istoria ideilor literare, atit de veche.
Gh. BULGĂR
»
Între literatură
si istorie
«
Genetic, istoria și literatura se confundă.
Herodot, Tucidide, Suetoniu, Tacit, Tit-
Liviu ar putea fi revendicați, cu egală
Îndreptățire, de ambele discipline. Nu altfel ar
fi tratați Burko. Carlyle, Macaulay, Thierry șl
Michelet. Exemple la fel de ilustre ar fi Băl-
cescu. Hasdeu, Xenopol, lorga.
Spirite mai puțin tolerante vor fi revoltate
de „minimalizarea" istoricilor citați, poate pen-
tru că distincția stabilită de Aristotel (istori-
cul — realul, literarul = verosimilul) este
încă înrădăcinată in memoria comună. Mai
recent, lucrările nu insistă atît asupra deose-
birilor cit asupra asemănărilor de esență.
Notabile sînt aici intervențiile lui Xenopol,
Windelband și Rickert. Xenopol, spre exemplu,
diferențiind legile de coexistență din științele
naturii de legile de succesiune accentuează
importanța unicității in istorie : în consecință
„predomnește deci asemănarea ; în succesiu-
ne deosebirea. Științele coexistenței vor fi sis-
teme de asemănare, științe succesive sisteme
de deosebiri". Așa fiind, ceea ce stabilește o
punte intre literar și istoric este interesul
pentru individualitatea faptului. Sau, cum
plastic se exprimă lorga, „fantezia istorică"
(„creatoare și ea în felul ei") este o însufle-
țire a trecutului. Ea creează iluzia „că isto-
ricul trăiește cu timpul de care se ocupă,
printre oamenii pe care-i studiază". Impor-
tant este numai ca valențele literare ale tex-
tului istoric să nu se suprapună tiranic res-
pectării adevărului și stabilirii de relații „de
dependență și conexiuni". Mai îngăduitor încă,
evident din perspectiva unui literat, George
Călinescu observă în treacăt, â propos de
lorga : „Problema permanenței genului isto-
ric se pune încă în cîmpul literar. Voltaire
a scris Histoire de Charles XII. care a rămas,
în ciuda progresului documentar. Pentru ca
un istoric să intre în literatură, ieșind de
pe mîinile erudiților, el trebuie să aibă spiri-
tul constructiv care este sau de natură ideo-
logică (putința de a descoperi un punct de
vedere coagulant : cazul lui Fustei de Cou-
langes și al lui Burckhardt), sau de esența
artei portretistice și evocative (Taine. Renan
etc.)“. Contestabilă poate ca fapt științific, de-
sigur prea șarjată, ideea din textul lui Căli-
nescu este vizionară. Istoria, în sensul cel mai
nobil al cuvîntului. poate și trebuie să aspi-
re la permanentă prin infuzia de valori lite-
rare. Mai asertoric, drumul istoriei spre per-
fecțiune trece prin literatură.
Cai* ste însă drumul literaturii ? Originea
u Tim Literarul s-a desprins din cultural ca-
re îngloba dealtfel si istoricul. Treptat, sfe.-a
sa s-a delimitat, restrîngîndu-se la ceea ce îi
este propriu. Punctul de contact cu istoricul
a ’-ămas doar propensiunea spre eticizare a
ambelor discipline (istoricul antic caută exem-
plaritatea. cronicarul român judecă si con-
damnă. istoricul iluminist moralizează la mo-
dul filozofic ; Ia celălalt pol, romancierul sau
dramaturgul urmărește scopuri educative). Li-
teratura încă nu descoperise istoricismul. In-
tuiții heracliteană. obsedantul laitmotiv al lui
rudis et instans senectus nu înseamnă încă în-
țelegerea istorică a mișcării în timp. Aceasta
se impune odată cu scrierile lui Vico. Herder
și. «na: ales. Hegel si semnifică o reacție la
clasicismul static. Ii revine romantismului mi-
siunea de a iniția si desăvîrși revoluția. „Cu
ioarea istorică", emblema romanelor lui Wal-
ter Scott. Hugo și Manzoni implică „o înțele-
gere a desfășurării în timp ca o ordine ire-
ersibilă si fără comutări posibile" (Silvian
losiL's u. Literatura de frontieră). Trecutul,
pe lingă semnificația de altceva, de non-pre
zent este o lume diferită structural, guver-
nată de legi proprii. Fantezia colaborează cu
istoria, mai intii disproporționat, copleșind-o.
Apo: conlucrarea devine riguroasă, fără spar-
gerea tiparelor impuse de realitate. Flaubert.
si Tolstoi creează un univers unde
pr rv r iele istoric? nu se disting de cele fie-
ri' • ambele la fel de verosimile, fără răstur-
nare* tradiției. Trecutul nu este încă dizolvat
: n prezent. Asemenea indici apar la Merimec
si S ■ ans, pentru care revolutul nu este
dc-mcrăul diferitului, ci al analogului care o-
tvră modele d< comportament pentru prezent.
Se păstrează totuși ierarhiile care vor dispare
ar ia nL!st- rismu! secolului al XX-lea. Noua
direcție est» impusă de naturalism, interesat
ce c .diză. de studiile longitudinale. Curentul
devine apoi general, cu adepți din toate ge-
nurile literare. Această desacralizare nu poate
fi înțeleasă decit ca produs al mutației sur-
■ T.ite în concepția epocii. Ea corespunde unei
preocupări sporite pentru insul mijlociu, omul
anonim, făuritor al istoriei. Prin contrast, sînt
desfășurați de mantia eroică personalități care,
folosindu-se de aceste mase, și-au creat un
fals prestigiu. Țintele sînt din cele mai ilus-
tre : Napoleon. Cezar, Ioana d'Arc Blasfemi-
torii se numesc G. B. Shaw, Brecht, Mark
Twain. Sartre și Camus vor desăvîrsi acest
proces.
Se intimplă ca acest moment al antiistoris-
mului să ne fie contemporan. înseamnă oare
că el este punctul final al literaturii ? E greu
totuși de conceput că literatura a abdicat de
la principiul istorismului, că un stadiu cul-
tural își permite să abandoneze multă vreme
o astfel de preocupare. Primele semne de re-
zistență au apărut deja. Literatura noastră de
azi. deschisă spre tot ceea ce reprezintă pro-
gresul, se apleacă cu mereu înnoită insisten-
ță asupra triunghiului prezent — trecut — vii-
tor, fie centrat pe istoria individului, fie pe
cea a diverselor grupuri sociale în care el
este integrat. Granița între literatură și is-
torie, deși nu atît de mobilă ca altădată, ră-
mîne la fel de imprevizibilă.
Sorin PÂRVU
literatura și istorie
Receptarea istoriei
Dumitru Radu Popescu face parte, alături
de Fănuș Neagu. Nicolae Velea, Ștefan
Bănulescu, Augustin Buzura, din gene-
rația anilor '60, solidară cu scriitorii care
debutaseră cu puțin timp înainte, intre ei a-
flindu-se și „modelul" Marin Preda. Foarte pro-
babil că. dintr-o perspectivă mai depărtată,
toți aparțin tematic și problematic aceleiași
generații literare. E posibil să mai credităm
și o generație '80. așa cum ostentativ ea se și
revendică mai ales în poezie, dar prozatorii
cei mai tineri nu au produs, cel puțin pînă
acum, opere comparabile ca valoare cu cele
publicate de predecesori la aceeași virstă.
Disponibilitatea lui Dumitru Radu Popescu,
cel mai productiv și mai reprezentativ, ca
arie de cuprindere și valoric, scriitor al gene-
rației sale, se vede atit din varietatea de teme,
e drept, inspirate cu precădere din lumea sa-
tului, cit și din diversificarea modalităților, na-
rațiune de tip obiectiv tradițional, povestire
adusă la un punct de concertrare s.mbolică,
infuzie lirică pînă la cultivarea prozei poe-
matice. Scriitorul dispune de neistovită inven-
ție epică, are plăcerea istoriei scrise, a repli-
cilor suculente desfășurate într-o neîntreruptă
luxurie verbală, personajele sînt și ele locvace
pină la logoreic, își dezvăluie adîncimi psihice,
nu o dată, abisale. S-a vorbit la început de
ciudățenia personajelor, s-a făcut o foarte a-
proximativă legătură cu „suceala" benignă a-
eroilor lui Marin Preda. Și Nicolae Velea cul-
tivă personajele complicate, dar ele sînt in-
trospective, desprinse adesea de condiționarea
mediului, a istoriei. La Dumitru Radu Popescu
indivizii care iși schimbă modul de viață îm-
preună cu colectivitatea rurală se comportă
straniu, cu note pitorești in primele proze,
Nabucodonosor sau Umbrela de soare. Biza-
reria cu urmări nefaste asupra semenilor sau
bizareria ca răspuns la agresiunile înșelătoare,
perverse caracterizează personajele din texte-
le de substanță. Ține ea de o concepție ar-
hetipală asupra naturii umane, sau e determi-
nată de conjucturile istorice de amestec și răs-
turnare a valorilor ? Răspunsul este greu de
dat intrucît istoricul e permanent aliat cu ti-
pologicul la Dumitru Radu Popescu. în pri-
mele proze scurte, bizareria și sadismul sînt
legate de vechi in sens social și politic. In
ciclul situat intre F și împăratul norilor, atri-
butele răului aparțin indivizilor apăruți in pe-
rioada de tranziție, profitorilor revoluției Iată
însă că piesa Muntele, inspirată din antichi-
tate, aduce in scenă pe „sucitul" pozitiv Dro-
michaites și. alături de el, pe trădătorul ma-
cedonian Bombalon și pe Argilos care crede
doar in întunericul din om. E de presupus deci
că. indiferent de epocă, tipologia rămîne ace-
eașL
înainte de marile romane, scriitorul încearcă
o inserție declarată a istoriei în Duios Anas-
tasia trecea. Cu toate declarațiile autorului
privind autenticitatea cazului, cu tot ilustrul
model al Antigonei, cu toată atmosfera ha-
lucinantă, istoria exaltatei martire care ține
morțiș să îngroape după datină pe partizanul
sîrb trecut pe Dunăre agățat de coada calu-
lui lasă o puternică impresie de artificial. Ce-
ea ce surprinde în cărțile maturității, de struc-
tură și expresivitate baroce, este aglomerarea,
în narațiuni de tip anchetă, a situațiilor-limi-
tă, unele acceptabile doar în plan simbolic,
absența situațiilor comune, capabile de a de-
fini o umanitate obișnuită. Indivizii se si-
tuează Ia pragul de jos al degradării sau la
cea mai înaltă cotă a nobleței sufletești. în a-
valanșa situațiilor consecvent stranii, grotes-
cul se învecinează cu sublimul, comicul cu
tragicul, puritatea cu vulgaritatea. Granița
dintre normal și patologic dispare, fantasticul
încalcă domeniul realului. în Ninge Ia Ieru-
salim fantasticul se situează în descendența
lui Caragiale din La hanul lui Mînjoală, Marea
Roșie ar ilustra ceea ce Roger Calllois nu-
mește „intervertirea domeniilor visului și al
realității", adică dizolvarea realității și im-
punerea visului cu funcție de anulare a cer-
titudinilor de pînă atunci. Exemplele au fost
extrase din două capodopere, F și Vînătoarea
regală. Dacă în Marea Roșie surplusul de în-
cărcătură a atrocelui se descarcă în fantastic,
narațiunea care dă titlul romanului aduce în-
tîmplări incredibile în real, Vînătoarea regală
transformîndu-se într-o alegorie a demenței
colective, dirijate. Unul din paradoxurile aces-
tei proze este, dincolo de abundența de fabu-
los și de fantastic, dimeniunea ei realistă. S-a
vorbit astfel, cu îndreptățire, de patosul ade-
vărului în literatura lui Dumitru Radu Popes-
cu, opera Iui referă deci despre situații și e-
venimente a căror autenticitate o recunoaștem,
în ea citim condamnarea exercitării puterii
necontrolate Ia începutul deceniului al șaselea,
a sentimentelor gregare și a instinctelor ge-
nocide în timpul războiului (Cei doi din drep-
tul Țebei).
Romanele se compun, de obicei, dintr-o sui-
tă de narațiuni independente și corelate tot-
odată, complinindu-se și contrazicîndu-se, într-o
organizare incadrabilă în tehnica „mise en
abime". Ancheta care nu lipsește niciodată
se împotmolește dar, surprinzător, în absența
probelor materiale, se instaurează certitudinea
unei culpe generale și a uneia individuale.
Personajele nu au percepția limpede a rea-
lității, tabulează, disting cu greu adevărul de
neadevăr. Ele trec prin crize morale, încearcă
să-și salveze in chipuri neașteptate integrita-
tea, au conștiința vinovăției sau pasiunea ex-
piației. Mutațiile din comportarea aceluiași in-
divid, transferul de însușiri de la victime la
călăi și de la călăi la victime au făcut să
curgă multă cerneală critică despre relativi-
zare in opera lui Dumitru Radu Popescu și a
altor scriitori contemporani. Dacă ne gindim
la diversificarea perspectivei narative rezulta-
tă din suprapunerea „vocilor", afirmația este
adevărată Dacă ne referim la efectele în con-
figurarea personajelor, observăm că autorul
narator, prezent său nu în mod explicit, pro-
pune o clară apartenență la forțele răului sau
la tabăra celor drepți așa că sîntem convinși
de la început că nu Francisc este criminalul
in împăratul norilor, că nu Nicolae l-a omorît
pe Moise în Cele șapte ferestre ale labirintului
din F ș.a.m.d. Scriitorul român are, aproape
fără excepție, opțiuni clare, așa cum ii dictează
perspectiva istorică și caracterul politic al lite-
raturii cultivate. Nu altfel procedează Augus-
tin Buzura în Orgolii, nu altfel a procedat, in
Patul lui Procust, Camil Petrescu, scriitor con-
siderat un clasic al relativizării și al tehnicii piu-
riperspectiviste. Un alt paradox al literaturii
lui Dumitru Radu Popescu este deci absoluti-
zarea care simulează relativitatea.
Ciclul Viața și opera lui Tiron B., inaugu-
rează o nouă etapă. Scriitorul nu renunță la
povestiri miraculoase, superstiții, vise, vrăji,
vicii, virtuți, cruzime, iubire, lașitate, trăda e
— cum spune cineva comentînd cronica lui
Coclius Antipater, în realitate o pledoarie .pro
domo" —, dar include în Iepurele șchiop, pri-
mul volum al ciclului, și date riguroase care
ordonează materia cărții. Istoria nu mai ur-
mează a fi dedusă din întîmplări suprareale
și mitice, ea poate fi citită în transcrieri do-
cumentare sau în aluzii care trimit la situații
atestate prin documente. Personajele fictive
se intersecteză cu cele istorice, întreprinderea
scriitorului e motivată de îndreptarea spre e-
poca de geneză a României contemporane.
„Capitolele-nuvele" ale romanuiui sînt databile
în perioada de pregătire a revoluției de eli-
berare socială și națională din august 1944.
Din fragmentele de roman-cronică inserate în
Iepurele șchiop se deduce că sigur partidul
a luat inițiative eficiente de opunere la dic-
tatura fascistă și de scoatere a României din
război. Fără să aibă frachețea lui Marin Pre-
da în judecarea istoriei, Dumitru Radu Po-
pescu recompune din interior un tablou ca-
leidoscopic, inserînd și dezlănțuita lume a
imaginarului unde abjecția fraternizează cu
puritatea.
Experimentul este continuat în Orașul în-
gerilor, divergența dintre cronică și ficțiune
se accentuează. Cu cît naratorul vrea să fie
mai exact în registrul documentar, cu atît e-
venimentele din celălalt registru sînt mai năs-
trușnice. Martorii traumatizați de o lume abe-
rantă, Tică din F, Nicanor din Vînătoarea
regală, sînt înlocuiți de cei care aspiră la ob-
servația corectă, nefalsificată, fotograful Gogu
Pană din Iepurele șchiop și Orașul îngerilor,
elevul Melentie pe post de cronicar în Orașul
îngerilor. Ultimul paradox al acestei proze stă
în plusul de relevanță al proiecției în fabulos
în comparație cu paginile care se reclamă de
la obiectivitate, supunere la datele verificabile
ale istoriei Este, foarte probabil, o rezultantă
a naturii baroce a scriitorului. Știm de la Jean
Rousset că barocul se definește prin instabi-
litatea echilibrului și metamorfoze, el deformea-
ză dar nu alterează, pasiunea arătării de care
vorbește Edgar Papu, stilizarea nu îl depăr-
tează de esențe.
Ceea ce am spus despre istorie, timp este
valabil și pentru spațiu. Scriitorul declară a-1
fi avut „în catare" în Podul de gheață, dar
un spațiu caracteristic poate fi întîlnit aproa-
pe în toate romanele. E un teritoriu situat
geograficește în zona de sud-vest, lingă Du-
năre, dar adevărata lui geografie se află Ia
confluența realului cu fabulosul și fantasticul.
El este mai puțin înrudit cu Jocknapatawpha
lui Faulkner unde fabulosul țîșnește din amă-
nuntele centrifuge ale realului. Pătîrlagele,
Cîmpulet, Turnuvechi și Braniștea par a li
așezate în Macondo unde un bătrîn se leagă
de un copac șl se confundă cu el, din cer cad
îngeri giganțh iar colonelul Jose Arcadio Bu-
endia elimină din calendar toate celelalte zile
în afară de luni.
Liviu LEONTE
Convorbiri literare — 4
SI CULTURII SOCIALISTE
J
Contexte
istorie și literatura
Istoria la ea acasă
Conștiință de sine a umanității, istoria
este „cap și învățătură", cum ar spune
cronicarul, pentru fiecare popor in de-
venirea lui de-a lungul mileniilor. Desigur
nu este cazul aici să reconstituim istoria
ISTORIEI așa cum s-a format ea ca disci-
plină de la Herodot și pină in zilele noastre.
Evenimentul petrecut cîndva in viața unei
colectivități umane, înregistrat și redat m
scris mai devreme ori mai tirziu, se recom-
pune și se explică de către omul de știință
in funcție de stadiul de civilizație atins de
o societate la un moment dat. de indivizii
care, in Împrejurările respective, au constituit
exemple bune sau rele pentru generațiile ce
au urmat.
De la antica inscripție de pe tăblița de lut
dezgropată in anticul Sumer și pină la ulti-
mul comunicat transmis de către agențiile ce
presă despre conflictul din Orientul Apro-
piat, totul constituie materie pentru cercetarea
istorică.
Lectura unei cărți de istorie, fie că in pa-
ginile ei se vorbește despre civilizația po-
porului chinez in perioada dinastiei Ming ori
se narează etapele celui de al doilea răzb
mondial, se descrie căderea Bastiliei ori răz-
boiul de secesiune din Statele Unite ale Ame-
ricii, evenimentul sau evenimentele respecti-
ve i se prezintă istoricului și celui ce il ci-
tește așa cum au fost. Intemeindu-și argu-
mentația pe baza unor mărturii indubitabile
fie că ele sînt de ordin arheologic ori con-
semnate în scris, istoricul încearcă să redea
omului de azi imaginea exactă și completă a
unei societăți umane aflate într-un anumit
stadiu de dezvoltare.
Desigur, cele spuse pină acum sînt lucruri
îndeobște știute. E totuși cazul să adăugăm ă
istoria se scrie și se rescrie de fiecare dată
în funcție de nenumărați factori și nu in ul-
timul rînd de faptul că omul de știință așează
la baza cercetării sale o anumită viziune fi-
lozofică ce îl conduce către o interpretare
critică a evenimentelor petrecute cîndva.
în ultimă analiză asistăm la perpetua stra-
L	danie a istoricului de a restabili adevărul a-
'	supra a tot ceea ce s-a petrecut într-o perioa-
dă sau alta din trecutul mai îndepărtat ori
mai apropiat al omenirii. Prin opera sa is-
toricul depune mărturie nu numai despre
ceea ce a fost, ci. în același timp, despre ceea
ce este acum și aici.
Ca ființe umane, aparținînd unei anumite
civilizații, noi toți sîntem într-un fel sau al-
tul istorie, facem parte constitutivă din ea.
Existăm ca o rezultantă a unei evoluții multi-
milenare nu numai sub aspect antropologic si
social dar proiectăm asupra trecutului propria
noastră personalitate, propriile noastre con-
vingeri, idei și aspirații. Sîntem noi înșine
mai mult ori mai puțin făuritori de istorie.
Omul de artă, scriitorul îndeosebi, nu face
excepție de la regulă. De altfel, prin profe-
siunea sa el este implicat cu întreaga-i ființă
în devenirea societății din realitățile căreia
se inspiră, fiind un cronicar al timpului său
(care la rindui său va deveni istorie) dar si
al epocilor revolute.
Iată de ce, într-un fel sau altul, un poet sau
un prozator este un istoric „in nuce“ mai mult
ori mai puțin avizat. Faptul, cred, nu mai
trebuie demonstrat.
Sub pana scriitorului istoria se recompune
însă din altă perspectivă. Evenimențialul, fap-
tul de viață petrecut cu un secol ori cîteva
I decenii înainte, se supune, în literatură, altor
’ legi și reguli decît cele ale unei demonstrații
impersonale. într-o operă de artă ele capătă,
cum se spune, „carne și sînge", evenimentele
putînd fi povestite altfel decît în ordine cro-
nologică, așa cum de fapt s-au petrecut ele
în realitate.
Personajele, la rîndul lor. — regi si împărați,
conducători de oști și curteni, prințese și țâ-
rănci. miniștri și clăcași etc., etc.. — se mișcă,
dialoghează, se întilnesc și se despart, se în-
fruntă pe cîmpul de bătălie ori duc tratati-
ve în cabinete diplomatice, viclenesc ori sînt
la rîndul lor vicleniți, trăiesc drama incomu-
nicabilității ori triumful victoriei. Sub pana
scriitorului omul real, care a existat cîndva,
reînvie sub ochii noștri în întreaga sa com-
plexitate, un fragment de timp capătă relief
și culoare.
In conștiința lectorului trecutul devine ast-
fel prezent, mai real uneori decit realitatea
însăși relatată în istorie.
Cercetătorii de astăzi au demonstrat de pil-
dă că domnia lui Alexandru Lăpușnea-
nu a reprezentat o relativă înflorire
a Moldovei în acea perioadă, că Dom-
nul însuși a acționat în interesul țării.
Anulează acest adevăr istoric nuvela cu a-
celași titlu a lui Constantin Negruzzi. capodo-
peră a literaturii românești, din secolul trecut?
Nicidecum. Scrierile istoricilor Nicolae lorga.
Ion Bogdan. Dimitrie Onciu și alții despre
Ștefan cel Mare și epoca sa sînt mai aproape
de adevăr decît „Frații Jderi" a lui Mihail
Sadoveanu ? Romanele, nuvelele, poemele care
evocă chipul și faptele lui Mihai Viteazul. în-
tregitorul de neam și de țară, „greșesc" în
fața relatărilor cuprinse în documentele de
arhivă ? Dimpotrivă. Ele vin să întregească
imaginea întîiului unificator al pămînturilor
românești, să pună în adevărata sa lumină
fapta de glorie a eroului ca emanație a voin-
ței întregului nostru popor.
Iar exemplele pot continua, demonstrînd fie-
care în parte și toate împreună că scriitorul
descoperă în cercetarea istoricului nu doar o
simplă sursă de inspirație, nu doar „materia
primă" a creației sale. în structura operei li-
terare coexistă într-o legătură indestructibilă
evocarea trecutului și prezentului trăit. Iar
dacă istoria nu reprezintă doar un pretext al
unei lucrări beletristice oarecare, nu este mai
puțin adevărat că intuiția și fantezia scriito-
rului vin uneori să acopere așa numitele „pete
albe" de pe harta istoriei. Exemplele sînt la
îndemîna oricui.
Cea mai mare parte a literaturii noastre dm
secolul trecut de pildă, stă sub zodia evocă-
rii trecutului. Gh. Asachi și Ion Heliade Râ-
dulescu dar mai ales scriitorii epocii patru-
zecioptiste au compus, inainte de toate, poe-
zii si poeme, schițe, nuvele, povestiri, piese
de teatru de inspirație istorică. Vasile Câne,a
și Grigore Alexandrescu. Dimitrie Bolintinea?.;:,
Vasile Alecsandri și mulți alții redescoperă in
cronici și hrisoave, in însemnări răzlețe ori
in ruinele vechilor cetăți semnificația luptei
bimilenare a poporului român pentru păstra-
rea ființei noastre naționale, faptele de •• -.e-
pe ale marilor noștri înaintași de la Burebis-
ta si Decehal pină la eroii anonimi; țărani,
tirgoseți. osteni de rind ce s-au jertfit pen-
tru fericirea poporului. Prin exemplul aces-
tora scriitorii din acea epocă isi justilir.ia
propria lor activitate revoluționară pusă in
slujba făuririi statului român modern. Mip-.i-
cele sînt altele decit ale istoricului de proteste,
scopul este insă același Istoricul Bălceș^.j ,,
poetul Vasile Alecsandri se află de aceeași
parie a baricadei.
Ne limităm doar Li ateste viteva asp,
care demonstrează un adevăr de necontestat :
in toate epocile de efervescență ireatoare, de
irr.oire a structurilor economice și sociale, d"
transformare a mentalităților, apelul rmehii
de litere la exemplul trecutului revine ea o
necesitate obiectivă.
Un asemenea moment deosebit de impor-
tant il parcurg, concomitent istoriografia
literatura română din ultimele decenii Si
nu este ur. fapt întimplător că in epoca post-
belică scriitorii noștri au redescoperit istoria
dintr-o nouă perspectivă.
Nu luăm in discuție valoarea artistică a fie-
cărui poem, roman ori piesă de teatru in
pa-te. Ne referim la tendința generală a scrii-
torilor contemporani de a privi trecutul din
punctul de vedere al unei noi societăți, ea in-
săsi dinamică și dinamizatoare de conștiințe,
societate ce își întemeiază existența pe o com-
cepție profund științifică și revoluționară De-
vin astfel contemporani cu noi și eroii din ro-
manele Iui Zaharia Stancu, Eugen Barbu. Ti-
tus Popovici. Radu Theodorti. Dumitru Almaș.
din piesele de teatru ale lui Horia Lovinescu,
Paul Anghel. D. R. Popescu. Dan Tărchilâ. Al.
Voitin, M. R. lacoban. din poeziile si poemele
lui Mihai Beniuc. Eugen Jebeleanu. Ion Gheor-
ghe. loan Alexandru, Marin Sorescu ori ,-vna
Blandiana etc., etc...
Desigur literatura postbelică cu tematică is-
torică ridică în fața criticii probleme noi. in-
cepînd de pildă cu valorificarea mitului ori
tentativa de demitizare a eroului și sfirsind
cu reevaluarea opiniilor unor scriitori din tre-
cut despre o perioadă sau alta a istoriei patriei.
Fiecare demers teoretic in această direcție
nu poate fi decit salutar. Oricum astăzi, isto-
ria, ca prezență activă și benefică în literatu-
ra română contemporană, este la ea acasă.
Mai mult ca oricînd !
Sergiu NEGURA
Militantismul
cultural al familiei
Hurmuzachi
Prima jumătate a secolului trecut are pri-
vilegiul de a fi martora unui fenomen
de excepție, acela al apariției, ca cin
pămint. a unei întregi generații dotată cu fo-
cul sacru al arderii pentru oamenii și pentru
pămintul străbun al patriei române. Coacerea
condițiilor istorice, sociale și culturale, ii face
să devină deschizători de drumuri. Greutățile
inerente începutului sînt învinse, mai ușor
sau mai greu, maturizarea impune peste ani
niște nume, in timp ce altele rămin să mobi-
leze (dar ce mobilier de epocă 1) o tapiserie
migăloasă și multicoloră.
Această perioadă fericită este si martora u-
nui splendid melanj de preocupări, pe cit de
diverse, pe atit de convergente in atingerea
scopului propus : ființa națională. Este perioa-
da in care foarte multă lume se ocupă de
studiile istorice, cind militantismul este Ia
modă, cind sacrificiile aiung sa ni v pară
banale din cauza aglomerării de exemple, cind
si agricultura înseamnă politică (vezi cazul
Ion lonescu de la Brad), cind literele și cul-
tura in general vizează același scop nobil.
Ceea ce ni se pare. insă, cel mai interesant,
este faptul că oamenii acestor vremuri aveau
nebănuite disponibilități, că obișnuitele etiche-
tări. ce pot fi făcute în continuare, nu aruncă
decît o lumină de ansamblu asupra activită-
ților fiecărui individ în parte. Și aceasta din
bunul motiv că erau, după cum spune Paul
Cornea, „oamenii începutului de drum-, că
era nevoie de aportul tuturor în toate dome-
niile. pentru a se ajunge mai tirziu la decan-
tarea profesionalismului.
Literatura și istoria au mers mina in mină,
firesc, odată ce ambele erau subordonate cu-
rentului mai amplu al revendicării naționale.
Numai două exemple, dar și cele mai conclu-
dente. spun totul : Negruzzi face literatură,
dar și istorie, în timp ce Bălcescu. prin is-
toria sa. se dovedește un adevărat artist al
cuvîntului. Se pot adăuga numele lui Helia-
de. Bolintineanu, Kogălniceanu, Asachi și al
atîtor altora.
O figură importantă a perioadei. Constantin
Hurmuzachi, despre ale cărui preocupări is-
torice am mai avut ocazia să vorbim (v. „Con-
vorbiri literare", nr. 11/1986. p.4). nu a rămas
departe nici de fenomenul literar. „Dacia li-
terară" găzduiește la 1840 poezii de-ale lui
Constantin Stamati. expediate de Hurmuzachi
si comentate de acesta : „Cea mai de căpetenie
.însușire a poeziilor Dsale este naționalitatea
lor. Muza Dlui Stamati fiind patriotică, iu-
bește a culege suîeturile sale din istoria pa-
triei și a căuta obiceiuri și întîmplări națio-
nale". Aprecierile acestea vin în întîmpinarea
convingerii intime a lui M. Kogălnwanu. ex-
primată mai tirziu in „Steaua Dunării" : „Li-
teratura română trebuie să se adape la izt na.
rele naționalității, adică in istoria, mura , urile
și credințele țârii noastre".
Concepția clară asupra literaturii vi a isto-
riei i-a fost facilitată lui Constantin, ca â
celorlalți frați, in casa părintelui lor. Doxa-
rtii. Scrisorile familiei dezvăluie preocuparea
membrilor acesteia de a face cunoscute pe tot
teritoriul locuit de români producțiile literare
accesibile lor. Cvasi-cempieta bibliotecă a Iui
Consta-.tm. ținută la zi cu ultimele apariții
literare din prin ipate. este menită propagan-
dei. atit in timpul vieții, cit și după aceea,
"rin constituirea sa in donație publică țv.
-Cronica", nr. 47 l—n. p. 6).
Intre octombrie 1848 și oeiombrie 1850 a-
pare, ca urm» re a inițiativei de familie si cu
sprijinul celor mai importante personalități
.de epocii. -Bucovina", -gazetă" politică, dor
și literară. Greaua sarcină a obligațiilor re-
dacționale s*-au asumat-o Gheorghe și Ale-
xandru Hurmuzachi. dar Constantin și Eu-
duxij au part!..pat si ei activ la menținerea
nr. , :	, a’itati ridicat al publicației. Eu-
doxrj contribuit) <*- studii istori<-o-politice d
genul Poziția ierarhiei române in Austria, sau
Centralizația română si sasii. in timp ,e
oinstantin. pe lingă frecventele note infor-
mați, e. dă la ievaiâ si prima încercare biblio-
grafică. Jurnalistica din Moldova. (nr. 31 1849).
in mre. după enumerarea celor 13 titluri de
-foi- apărute intre 1829 si 1849 (de la -Albina
românească" pină la .L'enseignementa intâță-
tură"). se api a.ă intr-o analiză pertinentă c-
supra ultimei apariții câreia-i relevă dedemb-
iunie
Din domeniul politicului remarcăm in „B::-
wviiw contribuții datorate lui Gh. Barițiu.
A. Tr. Laurian. A. Saguna. M. Kogălniceanu.
An. Pana, c» < a ce face ca această gazetă să
fie eu adevărat a tuturor românilor. Partea
literară este la fel de bine reprezentată prin
semnăturile unei galerii de cinste a literaturii
române, in frunte cu V. Alecsandri. i<-e ia.-,
in scrisorile adresate lui Alecu Hurmuzac i.
și teoretizări literare, cum ar fi cea tare în-
soțește balada Păunasul codrilor (nr. 36/-849I.
sau contribuția Poezia populară a românilor
(nr. 32/1849). Să notăm in fugă creații proas-
pete sau reluări aparținînd lui Bolintineanu,
Alexandrescu, Conachi. Cârlova. A. Muresanu.
C. Negri, V. Pogor, Ir. Porumbescu. La unii
dintre aceștia se întocmesc notițe de prezenta-
re, sau se precizează sursa — deci și un în-
ceput timid de critică și istorie literară.
Aceleași caracteristici si parte din numele
de mai sus Ie găsim prezente și mai tirziu
in .Foaia Soțietâții pentru literatura si cul-
tura română in Bucovina" (1865—1869). publi-
cație aflată sub aceeași linie directoare a fra-
ților Hurmuzachi. Aportul deosebit al lui V.
Alecsandri care, pe lingă foarte multe creații
proprii, trimite și colaborări din partea prie-
tenilor Negri. Russo, Costache si lacob Negruz-
zi. precum și semnăturile unor G. Sion. D.
Petrino. Bolintineanu, V Bumbac, T. V. Ste-
fanelli, I. G. Sbiera, care se alătură articole-
lor de atitudine ale lui Alecu și George Hur-
muzachi, fac din această „foaie" o revistă li-
terară a Bucovinei, integrată organic dezvol-
tării generale a culturii în principate.
Militantismul cultural al familiei Hurmuza-
chi din cele două publicații are valențe po-
litice, căci literarul și politicul se îmbină or-
ganic la această generație și devin argumente
ale ființei naționale. Atît cursul de istoria ro-
mânilor, preconizat de Alecu in cadrul „So-
țietății..." (realizate doar patru conferințe pu-
blice în iarna 1870/1871), cît și crearea unui
teatru românesc în capitala provinciei (au loc
stagiuni teatrale intre 1864—1871 cu trupele
Tardini. Pascaly și M. Millo) sînt văzute ca
mijloace de trezire națională. Iar această re-
naștere nu poate fi realizată decit printr-o
trudă individuală continuă, crezul de o viață
al lui Alecu. cel care-i transmite lui Iraclie
Porumbescu la ultima lor întîlnire : „Lucră,
frate, cit poți, câ eu țin viața-mi numai cu
dinții, și ce pot incâ, tot lucru". Este ceea
ce au făcut și Constantin, și Eudoxiu (cel
care a lăsat urmașilor impresionanta colecție
de documente istorice copiate in arhive străi-
ne, precum și Fragmente din istoria românilor),
toți trei sfirșindu-se din cauza consumului
total, neprecupețit, atunci cind mai aveau
incă multe de spus.
Dan Zamfirescu (Istorie și cultură, 1975, p.
116). referindu-se la realizările deosebite ale
fraților Hurmuzachi, concluzionează : „Fără
toate acestea nu l-am fi avut, poate, pe Ci-
prian Porumbescu, ar fi lipsit un capitol de-
cisiv din biografia lui Mihai Eminescu etc.
Hurmuzăcheștii au fost astfel ca niște stejari
cu rădăcini adine împlîntate în pămintul na-
taL ținîndu-1 pe loc în viitura apelor, pentru
ceasul cind istoria avea să-1 redea țării din
care fusese rupt".
Liviu PAPUC
*
Monumentul lui Avram lancu — (Tg. Mureș)
Cultură si civilizație
Una dintre ideile fundamentale, formulată la
noi adeseori in termeni memorabili, e aceea
că pentru o țară in care cuvintul de ordine
este dezvoltarea multilaterala, armonioasă a per-
sonalității umane și a societății in ansamblu nu
există domenii, laturi mai importante decît altele.
Totul este important. In orice caz, cultura se do-
vedește a fi, intr-adevăr, vitală și nu numai in
înțelesul, profund fără îndoială, al dăinuirii ca
națiune, al legitimării acesteia in fața lumii și
a viitorimii. A considera economicul mai pre-
sus decît culturalul e o eroare, căci, de iapt,
unul îl presupune și chiar il conține pe celalalt.
G. Călinescu, intr-o conferință intitulată Civili-
zație și cultură, sublinia că : „un om cult pro-
movează economia țării”. Tema conferinței era,
cu patru decenii în urmă, cînd a fost rostită,
este și astăzi, nu numai la noi, de o mare ac-
tualitate. Ea a format și formează subiectul me-
ditației și scrisului multor personalități ilustrînd
cele mai diverse domenii. Abordind raportul ci-
vilizație-cultură, Călinescu observa in conferința
amintită din 1947 : „Nu putem tăgădui că avem
o civilizație. Dar cine nu-și dă seama totuși că
multe aspecte materiale lasă de dorit ? Țăranul
nu lucrează incă pămintul cu cele mai bune in-
strumente, se hrănește rău, nu are asistență medi-
cală suficientă. Dar dacă cercetăm latura cultu-
rală. constatăm că avem o limbă foarte complexă
si plastică, o literatură bogată (Eminescu, Ca-
ragiale etc.), pictori, sculptori însemnați și spe-
cialiști in medicină de talie mondială in ciuda
stării noastre sanitare incă insuficiente. Putem
zice prin urmare că la noi cultura este superioară
civilizației”. Mărturie prețioasă pentru începutul
de nou drum istoric la care se referă și, tot-
odată. o constatare nedătătoare de prea mare sa-
tisfacție pentru critic, de vreme ce „spiritul uman
isi găsește adevărata expresie în obiecte”, în ci-
vilizația materială, fiindcă, o spune tot Călines-
cu : „un om care nu obiectivează, care prin ur-
mare nu creează nimic, nu-si face un limbaj,
e un om lipsit de conținut...”.
Așadar, civilizația materială și cultura spiri-
tuală nu merg intotdeauna mină în mină și de
la sine. Echilibrul este rezultatul intervenției
conștiente a spiritului creator (incluzind aici, de-
sigur, factorul de gindire și decizie politică). Se
știe, au existat si există țări cu un nivel de
viață materială ridicat, dar cu o cultură super-
ficială și lipsită de originalitate, pe care Maio-
rescu ar caracteriza-o cu faimoasa sintagmă :
formă fără fond. Autostrăzile si clădirile moder-
ne nu determină neapărat creația culturală, dar
cultura, spiritualitatea înaltă nu se poate să nu
genereze o civilizație materială pe măsură.
Neîndoios, discuția ne această temă — rapor-
tul dintre civilizație si cultură — va rămîne des-
chisă. iar disocierile au fatalmente un caracter
teoretic. In realitate fenomenul e mult mai com-
plex. O civilizație materială deosebită oferă, la
rindui ei, culturii instrumentele, miiloacele de
dezvoltare si rafinare. Cultura umanistă. în spe-
cial. dispune astfel de o temelie solidă care-i
asigură ascensiunea continuă.
Ori de cîte ori ne referim la nivelul forțelor
de producție dintr-o țară sau dintr-o etapă isto-
rică, nu vom putea să nu analizăm și stadiul
de dezvoltare al gîndirii filosofice, al artei și lite-
raturii, al științelor sociale etc. Sînt sau măcar
tind ele să fie sincrone și întrucît eventuala
neglijare ori rămînerea în urmă a uncia dintre
aceste laturi influențează direct sau mijlocit pe
cealaltă ? Concret, nu vom obosi afirmînd că
într-o societate civilizată, a citi cărți de beletris-
tică (termenul îmi repugnă, dar n-am altul), a
zăbovi cu oarecare ritmicitate în muzee, în ex-
poziții de pictură sau sculptură, a alerga de la
fabrică la un concert de Beethoven sau Enescu
e un cîștig incomensurabil, nu doar în plan in-
dividual, ci și în cel obiectiv, adică pentru civi-
lizația materială și spirituală a societății însăși.
Lasă-mă, domnule, îmi este dat să-1 mai aud pe
cîte un director, copleșit, excedat de propria-i
incapacitate de a-și organiza timpul (ce să mai
zici de timpul altora pe care este chemat să-1
ordoneze !), eu n-am vreme de fleacuri. Ce în-
seamnă după convingerea lui fleacuri, mofturi,
extravaganțe? A citi o carte, nu numaidecît po-
lițistă, ci una mai solicitantă pentru inteligență
și simțire, a vedea un spectacol, a privi un mi-
nut cerul înstelat. Toate acestea i se par, oricum,
incompatibile cu spiritul lui, nu-i așa, pragmatic
și sînt sigur că s-ar rușina foarte dacă l-ar sur-
prinde pe fiul său — adolescent — emoționîn-
du-se, înflorindu-i o lacrimă la lectura unei poe-
zii de Eminescu, Bacovia sau Nichita Stănescu.
De-a lungul anilor am avut prilejul să constat
că tocmai acolo unde lucrează asemenea „prag-
matici", productivitatea muncii este mai scăzută.
Te întrebi, pentru cine crede oare un ins din
categoria, de altfel din ce în ce mai puțin nume-
roasă, a acestora că face scule, motoare, aparate
electronice (dacă le face bine)? Cu și pentru
oameni lipsiți de suflet ? Atunci demersul și e-
fortul lui s-ar goli de orice sens. Poate că
acolo unde nu există estetică, nu există nici mo-
rală ; să ne amintim că G. Ibrăileanu spunea ca
a educa gustul estetic al poporului tău e un act
de patriotism.
Este incontestabil și, în același timp, tonifiant
pentru noi românii faptul că in anii socialismului
și, mai ales, în epoca de după Congresul al IX-
lea al partidului viața materială și viața spiri-
tuală s-au intercondiționat, s-au completat și s-au
potențat reciproc. Conceptul de cultură socialistă
este un concept de o largă cuprindere. EI in-
clude deopotrivă cultura științifică, cultura teh-
nică și cultura artistică. Este un concept mo-
dern, în ultimă instanță polemic, opus viziunilor în-
guste despre civilizație și cultură și unor realități
din diverse spații ale lumii contemporane în care
ignorarea valorilor culturii umaniste de pildă
îngustează orizontul și alienează.
In complexul de valori pe care îl presupune
cultura socialistă, astfel concepută, opera literară
ocupă un loc de prim-plan atît prin impactul
asupra conștiinței contemporanilor, cit Și prin
puterea ei modelatoare și de mărturie pe termen
lung.
Grandioasele construcții ale acestor decenii, care
atestă nivelul civilizației, dar și al culturii ro-
mânești de azi, cum sînt Canalul Dunăre — Ma-
rea Neagră, Metroul ori Transfăgărășanul vor
dăinui, își vor dovedi utilitatea și funcționalitatea
prin vreme și vor fi admirate peste veacuri. Le
revine însă literaturii și artei misiunea nobilă
de a revela urmașilor cum erau oamenii care au
durat aceste edificii monumentale, cum era su-
fletul lor.
Constantin COROIU
5 — Convorbiri literare
istorie
SUB SEMNUL CONGRESULUI EDUCAȚIEI POLITICE Șl CULTURII SOCIALISTE
Valorificarea moștenirii
literare: realizări, deziderate,
urgențe
Atenția pe care o acordăm zestrei
literare, istoriei literare în gene-
ral, e. bineînțeles, distributivă,
ceea ce lărgește enorm cîmpul de
cercetare. Chiar in aceste condiții,
important este ca investigarea trecu-
tului literar să se facă cu toate for-
țele, prin toate mijloacele, in toa-
te direcțiile iar cind acest lucru
se intimplă avem, neîndoielnic, pro-
ba de maturitate a unei culturi.
S-a reușit, în ultimele două dece-
nii, practic accesul fără restricții la
toate valorile reprezentative — și
nu numai la acestea — ale literaturii
noastre, de la începuturi pînă azi.
Cercetarea a ciștigat enorm atît pe
orizontală cît șl pe verticală. Ce
s-a făcut mai important e greu de
spus : faptul că acele valori repre-
zentative au pătruns în conștiința
marelui public ? faptul că s-a scris
mult și din perspectivă nouă ? că
s-au diversificat modalitățile și in-
strumentele de cercetare ? că s-a
schimbat mentalitatea nu numai
referitoare la un scriitor sau altul,
la o epocă sau alta, dar și asupra
felului în care trebuie să dialogăm
azi cu cei dinainte ? Și întrebările
pot continua, după cum un alt șir
de întrebări, venite din sens opus,
s-ar putea adăuga celor de mai
înainte : ce nu s-a făcut (ce nu s-a
inceput, ce nu s-a dus la bun sfir-
șit ?)?, care este calitatea cutărui sau
cutărui demers valorificator ?. ce
este cu adevărat nou in acest de-
mers și ce nu ? etc.
Răspunsul la toate întrebările po-
sibile se află, în primul rind. in
numărul important de titluri de carie
apărute in ultimii ani cu deosebire,
prin care operele trecutului ai --
depărtat sau mai apropiat se im-
pun sub o formă sau alta, aten-
ției cititorului de azi.
Sub o formă sau alta înseamnă
două direcții majore : tipăriri a si
retipărirea de texte, apoi valorifi-
carea critică a operelor. O simplă
trecere in revistă fie și numai a a-
utorilor editați sau comentati, cu i-
ditorii si comentatorii alături ar de-
veni o listă extrem de întinsă. Ir-
săși urmărirea de foarte dc ctw a
ambelor direcții impune un spațiu
mult extins, ceea ce obligă limita-
rea discuției la cîteva aspecte ex-
trem de generale. Ele au in vede-
re. in cazul de față, editarea pro-
priu-zisă a creației înaintașilor.
Edițiile de tot felul se succed in-
tr-un ritm greu de urmărit, mai cu
seamă că în ultimii ani editurile
noastre s-au străduit, prin colecții și
serii de mare tiraj, să asigure pre-
zența continuă în librării, deci la
îndemîna marelui public, a mai tu-
turor operelor de referință. Situația
nu e ideală, orieum. comparativ cu
ceea ce se intimplă acum zece ani.
e mai aproape d normal, în sensul
existenței, in crta multor autori,
a unui stoc necesar și constant me-
nit să satisfacă o cerere practic ne-
întreruptă.
In al doilea rind. . pi m- trece
neobservat efortul valorificării ști-
ințifice, riguroase, prin intermediul
edițiilor critice, unele integrale. a
operelor. Asemenea ediții sint —
e cazul s-o mai spunem * — indis-
pensabile oricărei culturi mature in-
trucit înseamnă investigație temei-
nică, o punere în perfectă ordine si
o inventariere pină la ultimul a-
mănunt a tezaurului literaturii națio-
nale.
Ce s-a făcut important ? înainte de
toate se Impune a fi evidențiat efor-
tul de a duce la bun sfîrșit monu-
mentala ediție a scrierilor lui Emi-
nescu, Începută acum patru decenii
de Perpessicius. Odată încheiată,
aceasta va fi o adevărată operă ma-
joră în cultura noastră, va marca e-
venimentul cel mai important de
pînă acum din întreaga istorie a edi-
țiilor critice realizate la noi.
In ultimii ani au fost deschise am-
ple „fronturi de lucru“ pe linia re-
cuperării în totalitate a lui Maiores-
cu, Lovinescu, Sadoveanu, Cezar Pe-
trescu, au apărut integralele poeziilor
lui Blaga și Pillat, a fost încheiată
editarea prozei lui Rebreanu, se află
în stadii avansate seriile de opere
ale lui Alecsandri, Bolintineanu, He-
liade-Rădulescu, Macedonski, Camil
Petrescu. Constantin Negruzzi, Hor-
tensia Papadat-Bengescu, Gib. I. Mi-
hăescu. Se anunță tipărirea operei
omnia a lui G. Călinescu, demers
prefațat de ediția a 2-a a Istoriei li-
teraturii române de la origini pînă
in prezent, cea mai importantă con-
strucție critică dedicată spirituali-
tății literare românești.
Practic, ne aflăm în fața unui
efort susținut, a unei munci greu
de prețuit, de exemplară profesiona-
litate și devoțiune față de atît de
bogata zestre a literelor naționale.
Nu vom putea, probabil, găsi nicio-
dată cuvintele potrivite pentru a
releva dimensiunile acestui act de
cultură, care legitimează peremptoriu
forța de spirit a unei națiuni, așa
cum se dezvăluie ea in cuvintul ti-
părit.
Apreciind cum se cuvine de a-
preciat, trebuie să spunem că toată
această vastă operă de prospectare,
întregire și restaurare a corpusului
de valori literare ale trecutului, cu
toate dificultățile profesionale și e-
fortul îndelung pe care le presupune,
se află — cum ar putea fi altfel ?—
sub semnul urgentei.
Tezaurul cultural nu este o reali-
tate închisă, ci una dinamică. în con-
tinuă creștere, ceea ce obligă la o
pe cît posibilă de grabnică opera-
ție de punere in ordine a imensului
material existent. Lucrul devine cu
adevărat presant din pricina faptu-
lui că ne aflăm aproape de sfirșitul
de secol XX. cînd se va trage o li-
nie semnificativă nu numai sub și-
rul edițiilor, ci sub intregu! literatu-
rii române, așa cum se oferă el ci-
titorului anului 2000. Nu ne poate
fi indiferent stadiul in care se va a-
fla acțiunea de valorificare edito-
rială a marilor scriitori, a lor cel
puțin, acțiune a cărei finalitate nu
este. doar, ca să spunem așa. un
sfirsrt ; ca se confundă si cu o
"remisă pentru cercetarea ulterioa-
ră, pentru conturarea unei imagini
fără pete albe, atotcuprinzătoare a
literaturii noastre.
Sint situații cind editarea comple-
tă a unuia sau a altuia dintre au-
tori durează enorm si nu numai din
pricina dimensiunilor vaste ale ma-
terialul.:'. Tipărirea operelor lui
Alecsandri. de pildă, începută cu
mai bine de douăzeci de ani în ur-
mă. nu s-a încheiat, iar întrebarea
care se naște este, firește, următoa-
rea : păstrindu-se ritmul de tipărire
a acestei ediții. în cit timp. peste
vite decenii vom avea tipărite in
totalitate operele unor scriitori mai
prolifici, cum este Sadoveanu. de
pildă.
Valorificarea moștenirii literare nu
este un gest intre altele. u" omagiu
forma! oe carp îl aducem înaintași-
lor. făcindu-le loc printre noi. oa-
menii moderni cu gîndul mai ales la
prezent si la viitor. O ediție criti-
că nu este un lux, un -moft-1 al
specialiștilor, ci oglindă și un funda-
ment. un instrument de lucru de
neinlocuîf. o primă verigă, indis-
pensabilă. a cercetării literare.
Tot ceea ce s-a făcut bun în ul-
timele două decenii, inclusiv Ia nivelul
exegezei critice, reprezintă un răs-
puns firesc pe care prezentul îl o-
feră atit de fertilei provocări lan-
sate de înaintași, dovedește respect
si receptivitate față de o mare tra-
diție, care nu va înceta să ne so-
licite. tot mai mult, niciodată prea
mult. întotdeauna spre folosul a
ceea ce este și va fi cultura româ-
nă.
Cristian DUMITRESCU
„Puntul de cinste66 al lui
G. Baritiu
s
J n tovărășie cu „domnul pro-
I fesor Cipariu”, pornea spre
București, in vara lui 1836.
G. Barițiu. Tineri amîndoi „concâ-
lătorii”. dar unul (Cipariu) impa-
cient. zorit de-a binelea, cestălalt
(Barițiu) mai ponderat. înfrinîn-
du-și. ardelean cuminte, imboldiri-
le. „Ci trebuie să știm pricina",
insistă el. ca fiu al unui veac po-
zitivist. lăsind a se înțelege că. fie
și din instinct, gîndeste lumea ca
sistem. Regulă. proporționalitate.
măsură. Capitala Munteniei. însă,
arată ca un oraș „învîrstat si nere-
gulat". O primă dezamăgire....
Soirit grav. Barițiu nu trece ne-
păsător în cale-i. Dinamismul vie-
ți: spirituale a Bucureștilor („cu
duh de bună nădejde pentru reîn-
vierea românimii") nu-i abate „pa-
triotului călătoriu". privirea de la
strimbătăți și neajunsuri — igno-
ranța. corupția morală, condiția
subumană a unor sărmani locui-
tori de la sate care, amar de viața
lor. își au sălașul în niște „hrube"
scobite în pămînt. Alți bordeieni...
„Te năpădește plînsul*. Și lui Dini-
cu Golescu i se pusese un nod în
gît. Martor al unei dizarmonii șo-
cante, Barițiu se repliază, pentru a
se mai întări în cuget, în închipu-
iri preromantice, invocînd armoni-
oasele legi ale naturii, uzurpate de
păcătoase alcătuiri sociale. Se mai
îmbunează cînd ia la cunoștință de
anumite fapte de cultură. Dar asta
încă nu i se pare deajuns. Mai
sînt multe de împlinit pentru ca
„luminarea* să nu rămînă un pur,
și van, concept.
Barițiu este „un călătoriu care
nu și-au pus în gînd să umble cu
ochii legați și cu urechile astupa-
te*. Ardoarea lui de a călători („sâ
ieșim odată din Ardeal...*), nu se
potolește cu această primă expedi-
ție transcarpatină. Peste cîțiva ani,
în 1845. va încerca și plăcerea na-
vigației pe Dunăre, în sus. însem-
nările — primele note de drum pu-
blicate în Transilvania —, sub for-
ma unor scrisori către un „prie-
ten". le trimite pe adresa „Gazetei
C. Negruzzi perennis
(Pe marginea ediției științifice a operei)
ConsLuitiP Negruzzi
1^7^
OPERE
o
Nimeni, sîntem convinși, nu mai
simte, astăzi, nevoia unei ar-
gumentări a necesității absolu-
te a editării științifice a operelor
scriitorilor noștri reprezentativi, ca
temelie a cercetării lor adincite și a
difuzării lor largi. Viața literelor ro-
mânești a arătat cit de căutate și
apreciate s-au dovedit a fi acelea
care, realizate în condiții optime ce
exactitate, după o concepție bine ar-
ticulată despre rostul lor in progre-
sul științei literaturii, înlesnesc spe-
cialiștilor și publicului cititor cu-
noașterea și prețuirea scrisului artis-
tic național și cit de dăunătoare,
prin urmările lor, rămîn acelea, ca-
re, lipsite de minime criterii de edi-
tare, duc la o receptare neadecvată
a moștenirii trecutului.
de Transilvania" (unde apar nesem-
nate). „Mirarea" — a fost odată!...
Acum : „mai nimic nu-mi era nou
și necunoscut". Un argument pen-
tru „adaptabilitatea" românului, de
care vorbește Mihai Ralea.
Intre „frumoasele scene ale natu-
rei" și -minunile artei", ardeleanul
nostru nu se prea decide. înainte
de toate. îi interesează, ra și pe
N. Filimon. omul : -Noul ce caută
ochii -i mintea este în oameni, ori-
unde ajung, doresc a cunoaște pe
om. o Încercare ce simț că în mul-
te privințe mă obosește foarte*. O-
bosit. foarte, mai găsește puterea să
emită o .meditație asupra lucruri-
lor omenești” — „Ce este omul ! El
fuge din lume, prin lume ; dar
oriîncătrău apucă, de aceeaș tot nu
scapă".
Cînd nu filosofează. glosînd sci-
entist sau moralistic, Barițiu se a-
vintă. cu o anume pretenție „ști-
ințifică" (termenul lui). în -dis-
cursuri economice" și „discursuri
politice* — discurs însemnînd aici
discuție —. punîndu-și întrebări „la
care nu prea găsești răspuns în
cărți". în general, ardelenii concep
călătoria ca pe o verificare a unui
traiect livresc. Dar iată că densi-
tatea de viață a Călătoriei face, pa-
radoxal pentru cărturarul transil-
van. din itinerarul Cărții un itine-
rar secund. Esența „discursurilor*,
extrasă din „gloata observațiilor* de
tot soiul : „groasa neștiință ce dom-
nește în Europa pînă în ceasul a-
cesta în privința tuturor relațiilor
noastre*. Un vechi complex al călă-
torului carpato-danubian.
Provocat, Barițiu își iese din fi-
re, mai ales cînd unul-altul îl în-
treabă dacă-i „transilvan rus sau
polon*, dacă româna seamănă cu
„turceasca* ș.a.m.d. S-ar amuza, dai
nu-i prea vine. Nătărăii îl indis-
pun. E „ca și cum ar fi vorbit de
hotentoți sau indieni din America
sau India". Tocmai de aceea, „pun-
tul de cinste" pentru toți românii
este de a-și propaga valorile, de a
se face, după merit, cunoscuți. în-
vățămintele călătoriei...
Retorica sentimentală vine să
compenseze sentimentul de frustra-
îndreptățită a apărut, pentru toate
aceste motive, o ediție critică a o-
perei lui C. Negruzzi. Această per-
s-nalitate de frunte a culturii și li-
teraturii naționale, pilduitoare prii
înzestrare naturală, prin grija agoni-
sirii intelectuale și prin preocuparea
de a dărui altora bunurile cîștigate,
merita să se bucure de privilegiul
unei înfățișări exacte, totale, rotun-
de. a operei sale. Privilegiul a apă-
rut justificat nu numai prin impor-
tanța scriitorului și a contribuției sa-
le la crearea și adîncirea direcției
naționale și democratice a culturii
noastre- și la perfecționarea scrisu-
lui artistic, ci și prin alte împre-
jurări. Niciuna din edițiile existente
nu satisface nevoile cercetării operei
negruzziene din punct de vedere is-
toric. lingvistic și artistic. Scrierile
lui Constantin Negruzzi, apărute în
trei volume, la Socec. în anii 1872 —
1873. cu entuziasm, dar și bine cum-
pănita Introducere a devotatului său
prieten și tovarăș de idei V. Alec-
sandri. reprezenta doar cea dimii
tentativă de restituire a scrisului pa-
șoptistului moldovean in autenticul
și realitatea lui proprie. Ediția cu
titlul Opere complete, în trei volu-
me, îngrijită, intre 1905—1912, de
Eug. Carcalechi și Ilarie Chendi, ră-
mîne neutilizabilă datorită transcri-
erii incorecte a textelor și lipsei
tehnicii, consacrat științifice, in a-
bordarea problemelor de istorie li-
terară. Singurul bun cîștigat in e-
xegeza lui Negruzzi a rămas, multă
vreme, ediția comentată a Păcatelor
tinerelelor, apărută în 1937 (reluată
în 1942), aparținînd Vioricăi Ghia-
cioiu, excelentă sub raportul acuită-
ții și lărgimii de spirit a comenta-
riilor, dar de nefolosit sub raport
filologic, din pricina erorilor de lec-
re. La Ulpia Traiană, cu prero-
mantic rost (rum) : „dulce patrie,
clasică, pămînt sfint, maică cu du-
rere" (O privire preste ținutul Ha-
țegului in Transilvania). Pe „lău-
datele și decîntatele plaiuri rena-
ne", cu dor (etim, dolus) : „Tu vale
a Hațegului", „voi Carpați măreți".
Invocări la fel. și totuși altfel de-
cît la I. Codru Drăgușanu.
Alte „suvenire de călătorie*, în
Gazeta Transilvaniei" (Suvenire din
călătoria mea, 1850, 1852, 1858) și
în „Foaie pentru minte și literatu-
ră" (1853, 1858). Cu „trebile negu-
țetorești". se dusese în 1850, la Iași
>i la Galați. O comparație cu Bucu-
reștii e flatantă pentru capitala
Moldovei. Pe cînd la Iași întîl-
nești „capete deștepte multe —
deși s-ar mai cere"! —, în Bucu-
rești „fățâria" s-a lățit peste măsu-
ră. Metehana „fățăriei*, principala
țintă a șarjelor moralistului român.
Se scurg cîțiva ani de la înfrîn-
gerea revoluției. „Ilusiunea cu în-
cetul făcu loc realității*. Iar rea-
litatea pare din ce în ce mai întu-
necată. Proză amară : „abia mă mai
poate smulge cineva din prosa vie-
ței*. De fapt, reflexivitatea „scri-
sorilor” a crescut, conferind tex-
tului o nuanță ceva mai abstractă.
Selectivitatea faptelor o confirmă,
în satele românești, călătorului i se'
relevă înțelepciunea țăranului,
„schinteie de spirit și de agerimea
minței*. Baritiu. oriunde s-ar afla,
cinstește creația „minții aflătoare
și industrioa.se“. însemnările din
„caprițioasele avănture* el le no-
tează „pentru aceia carii au tre-
buință de a se informa si de a-și
lăți cunoștințele de lume*. Călăto-
ria a devenit acum — memorabilă
definiție — „o esperiință ce se face
cu reflesiuni*. Nu ca în 1845, cînd
scopul ei era „de a vedea cu ochii
și de a pipăi cu mînile*. Deși,
„observăciunile* nu se scutură cu
totul de colbul cărților din biblio-
teca liceului blăjean. Barițiu e căr-
turar. și ardelean pe deasupra.
însă experiența, fiece nouă „es-
neriință*, îl ajută să-și depășească
judecățile preconstituite, „prejudecă-
țile*. Călătoria încurajează liber-
tatea gîndirii. deschizînd-o zărilor
geografice — și celor ale spiritului
deopotrivă. Umorul, de marcă arde-
lenească, ar fi un indiciu al aces-
tei emancipări. Și nu atît umorul,
cît ironia. Cînd ironizează, luînd ce
nu-i place în răspăr, Barițiu nu-i
departe ele I. Codru Drăgușanu.
Florin FAIFER
țiune și viciilor de concepție cu pri-
vire lâ restituirea textelor literare
ale secolului al XlX-lea.
Lista predecesorilor nu este, așa-
dar, prea lungă și nici tabloul re-
zultatelor prea bogat. O realitate ce
l-a îndemnat pe un bun cunoscător
al pașoptismului românesc să se
gindească, neîntîrziat, la delimitarea
dc mai vechile prejuuecăți metodo-
logice care au procustat opera scri-
itorului, ignorînd complexitatea ei și
la obligația respectării exigențelor fi-
lologice în editarea acesteia.
După o ediție la „Biblioteca pen-
tru toți* a Păcatelor tinerelelor, din
1959 (retipărită la mai multe inter-
vale), Liviu Leonte a răspuns ne-
cesității simțite și, adesea, exprima-
te, dîndu-ne o ediție critică a Ope-
relor lui Constantin Negruzzi, în
care, odată cu imaginea fidelă a lim-
bii scriitorului și epocii sale, este
adunată întreaga creație a acestuia
ca și variantele ci.
Ediția a fost proiectată, inițial, în
două volume. Primul, apărut în
1974 '. este o reluare a culegerii an-
tologice Păcatele tinerețelor, reali-
zată de însuși autorul ei, în 1857.
Volumul ai doilea reproduce sistema-
tic opera lui Negruzzi de la proză
la poezie2. O fecundă arie de inter-
pretare devine teatrul în cel de-al
treilea volum \ la care se va adău-
ga, cerut de lucrul la ediție, și un
al patrulea volum cu eseurile publi-
cistice și scrisorile. Un glosar cu
trimiteri la pagină va încheia edi-
ția. în cadrul fiecărei secțiuni, rîn-
duite cronologic, pentru a urmări
drumul sinuos al creației negruzzie-
ne, cu perioadele genetice și vîrste-
le ei succesive, ni se pun la înde-
mînă (cu mici modificări în volumul
Convorbiri literare — 6
literară
SUB SEMNUL CONGRESULUI EDUCAȚIEI POLITICE Șl CULTURII SOCIALISTE
—s Urme pe zăpadă
Ultima întîlnire
„Am spus balada lunii...“
0 prietenie literară memorabilă e
cea dintre Ion Pillat și Horia
Furtună. La Paris, în momentul
apropierii lor (1910), ei frecventează
teatrele, expozițiile de pictură, asis-
tă la susțineri de doctorate în lite-
re la Sorbona, participă la conferin-
țele lui Bergson la Collăge de France.
Pe lingă fragmente din Lautreamont
și Gide, autorul Visărilor păgine îi
citește lui Horia Furtună părți din
poemul propriu, Centaurii. La rin-
dul său, Horia Furtună îi declamă
fragmente din Balada lunii, la car^
lucra. In subtext, evocarea Alături
de Ion Pillat, la dispariția acestuia,
va fi, pentru autorul „Baladei",. mo-
tiv de autobiografie. Contactele pilla-
tiene cu Flacăra lui Constantin Banu
au fost și ale lui Furtună ; legătu-
rile acestuia cu marginalizatul Mace-
donski vor fi și ale lui Pillat, Spi-
ritual, volubil, calamburist, autorul
Baladei e invitat la Florica și Mior-
cani ; la București, după întîiul răz-
boi mondial, în casa lui Ion Pillat
se întîlnesc Ion Minulescu, Adrian
Maniu, Matei I. Caragiale, Ion Bar-
bu, frații Teodoreanu, Cezar Petres-
cu, Tudor Vianu, Perpessicius. Și,
firește, Horia Furtună, care — din-
tr-un capriciu — își zice și semnea-
ză literar : Furtuna !... N-a fost a-
mintit în evocarea menționată un in-
cident semnificativ. Apariția junelui
duo Pillat-Furtună atrăsese atenția
lui Duiliu Zamfirescu care, refrac-
tar modernismului, viza, într-o comu-
nicare la Academie — la 17 (30 mal)
1916 — pe unii poeți ..de talent", dar
„rătăciți" sau dornici de notorietate.
Dintre ei, „doi mai ales", Horia Fur-
tună și Ion Pillat, „merită să fie ci-
tați : ar fi păcat să se piardă în no-
ianul extravaganței...". Altă structură
decît foarte ordonatul poet al Limpe-
zimilor, Horia Furtună a manifestat
față de opera personală — parțial!
strînsă de Dumitru Micu într-un vo-
lum postum (1967), sub genericul Ba-
lada lunii — ezitări amintind cazul
lui Vinea. Nici doctoratul în drept,
cu care Furtună se întorsese de la
Paris, n-a fost utilizat spectaculos.
A lăsa deoparte romanțele în ma-
niera Cincinat, diversele compuneri-
divertisment, versurile ocazionale, în-
al doilea) producțiile apărute în
timpul vieții (în periodice sau în vo-
lum), apoi postumele, multe din a-
cestea avînd caracterul unei restitu-
iri, mai ales în volumul al treilea,
secțiunea Piese publicate. Variante-
le, numeroase, înregistrează lucrările
tipărite sau manuscrise care au tre-
cut, ca și textele de bază, sub ochii
atenți ai scriitorului. Principiul de
transcriere al producțiilor este cel al
interpretării grafiei, utilizat cu in-
tenția de a restabili realitatea lin-
gvistică a epocii și imaginea nealte-
rată a întrebuințării individuale a
acesteia de către un înzestrat scri-
itor, prin respectarea pronunției cu-
rente spre jumătatea veacului trecut
și modificarea, prin aplicarea orto-
grafiei moderne, a tot ce-a fost sim-
țit drept particularități de grafie.
La variantele textelor reproduse, se
adaugă notele, ce explică numeroa-
sele aluzii cu caracter istoric, cultu-
ral și literar din opera Iui C. Ne-
gruzzi și substanțialele comentarii
ale ediției, mici studii de istorie li-
terară, contribuții întregitoare la ex-
plicarea dinlăuntru a cîtorva spinoa-
se probleme, foarte utile, pentru că
ele nu se limitează a fi strict infor-
mative, netreeîndu-se dincolo de ne-
cesitățile de clarificare, ci si anali-
tice, pătrunzîndu-se și în interpreta-
rea de conținut si expresie. Ni se
completează, în felul acesta, infor-
mațiile, ni se confirmă ipotezele și
ni se întărește convingerea că lite-
ratura nu trebuie numai iubită si
explicată, ci și înțeleasă prin re-
curgerea la rigoare intelectuală și
metodă.
Viziunea analitic-documentară a
comentariilor este întregită, comple-
mentar, de perspectiva sintetică a
puțin întinsului, dar lucidului și ar-
moniosului, prin echilibrul componen-
telor lui, studiu introductiv al edi-
ției, care prefațează primul ei volum.
Dispunînd de calități exegetice re-
marcabile, întemeiate pe o bună pre-
seamnă a reține zece-douăsprezece
poezii, unele publicate în periodice
— Cugetul românesc. Adevărul lite-
rar și artistic. Universul literar, Re-
vista fundațiilor regale și celelalte—
altele rămase în mape. în producți-
ile de serie, se văd influențe de tot
felul : ecouri din Eminescu în Har-
pele : reminiscențe difuze din Mace-
donski și Cerna ; din Șt. O. losif în
Vacanță de Crăciun ; din Coșbuc în-
tr-un pastel-meditație : Singur ; din
D. Anghel în Florile. în Apa mării
e recognoscibil limbajul unui Duiliu
Zamfirescu : „Sînt la Lido ? La Co-
rint ? / Dorm în vis sau dorm pe
mare?"... Ecouri mai depărtate vin'
din Omar Khayyam și Dante. Se
succed nenumărate aluzii culturale,
referiri mitice, trimiteri la muzică, la
pictură. Numai în Plimbare prin
Parcul Iluzoriu, lectorul e năucit cu
Tytir. Horațiu, Kalidasa, Dante, Pe-
trarca. La Fontaine, Bertrand de
Born, Leconte de Lisle, Lemartine,
Vigny, Musset, Hugo, Verlaine, Poe ;
nu e tot, căci se adaugă trimiteri la
Adam, la Turnul Babei și la grădi-
nile Semiramidei, Ia bravul Roland,
personaj de epopee, și la Don Oui-
jote, la pictorii Goya și Corot, la
„lakiștii" englezi, la alții. Sentimen-
tal „precum sărmanul Heine", bonom
și galant, poetul — care-și zice „sim-
plu scrib" — speră într-o cititoare
postumă : „necunoscuta ce va fi".
Fantezist ca viziune, comentatorul
din Artă poetică pune preț pe re-
lief și cizelare, repetînd deziderate
parnasiene, oricum clasice : „Retorica
și cîntul nu-s / Decît sonore haine
pentru / Fluidul gînd ce e de spus //
Nu-ți bate joc de limpezime, / Nu
scrie, divagînd, orice. / Fii liric, ve-
sel, trist, didactic, / în orice caz.
nu Mallarme...". Convenții similare
se regăsesc, doar altfel formulate, în
Plimbare prin Parcul Iluzoriu, text
datat 1952 — cu puține săptămîni
înaintea finalului.
Orice lector inițiat știe că, impre-
sionat de Balada lunii, Pillat o ci-
tează în excepționala Aci sosi pe
vremuri. N-a fost altă mențiune mai
benefică pentru memoria confratelui :
„Iar cînd în noapte cîmpul fu lac
gătire în teoria, istoria și critica li-
terară, dar și pe o intuiție superi-
oară și pe o lectură lipsită de pre-
judecăți a producțiilor literare, Liviu
Leonte reușește, aplicînd ferm și su-
plu cîștigurile istoriografiei literare
române și străine și ocolind sche-
mele și clișeele, să-și mențină cer-
cetarea la un înalt nivel de dezba-
tere intelectuală. Citindu-i paginile,
ne-am convins că opera lui Negruzzi
se integrează perfect în universul
mental al cercetătorului, exprimîn-
du-1 în datele lui sufletești esenția-
le. Sînt paginile unui profesionist,
nu în sensul strimt al specializării,
ci în cel fundamental al unei per-
fecte identificări cu obiectul, ceea
ce-i permite să stabilească relațiile
de adîncime dintre opera literară și
ființa intimă a scriitorului. Istoria,
psihologia, sociologia, estetica, stilis-
tica devin mijloace de investigație
care, complementare, indică virtuțile
unei metode de lucru ce știe să aso-
cieze momentul semantic și momen-
tul axiologic, descrierea și evaluarea,
cunoașterea și aprecierea. Cu erudi-
ție și viziune personală, fără rigoa-
re pedantă și tic metodologic (însu-
șiri, și mai evidente, în monografia
consacrată scriitorului) ‘, Liviu Le-
onte descifrează personalitatea litera-
ră a Iui Negruzzi din creația și mai
puțin din cristalizarea ei teoretică
(ideile scriitorului despre arta lite-
rară, care mărturisesc o concepție
organică, deloc dogmatică despre cul-
tura și literatura națională, sînt ge-
neros puse în valoare în monografia
amintită). Poezia — dovada paupe-
rității afective a creatorului ei —
schițele de moravuri — prețios aliaj
al obiectivității în subiectiv — lucră-
rile dramatice — traduceri și prelu-
întins sub lună / Și-am spus -Balada
lunei» de Horia Furtună, // M-ai as-
cultat pe gînduri, cu ochi de ame-
tist...".
Balada însă nu e baladă, ci diser-
tație amplă, de peste cinci sute de
versuri : imn, litanie și meditație
despre Lună, din perspective mitice,
istorice, culturale, în versuri de lun-
gimi diferite, în funcție de efectul
vizat. S-ar zice că titlurile celor
patru părți — Selene, D*ana, Ben-
dis, Britomartis — răspund punctelor
cardinale, dar e o simplă aparența,
însemne ale Heladei și Romei alter-
nează cu tablouri de pe Gange, de
pe Bosfor, din Antile, cu stepe si
Sahare, cu Sierra Guadarama, cu un
„Soare Alb de miază-noapte". Le-
gende de pe Nil, fabulații despre
Titani, digresiuni livrești — de la
Euripide și Praxitele pină la Sha-
kespeare și Rembrandt sau pină la
Wilde, Carpeaux, la atîția alții —.
reflecții despre iubire și moarte, la-
olaltă cu alte date de mică enciclo-
pedie, compun un mozaic de o fan-
tezie delirantă. Sonuri din Victor
Hugo, din Musset. Eminescu și Ma-
cedonski, rezonanțe ale folclorului
național fuzionează în invocații vi-
zind magicul, oniricul, sublimul sele-
nar. Luna provoacă o curată beție
metaforică ; acrobația verbală — pre-
cedîpd Cioara lui G. Topirceanu —
plictisește prin superabundență, că-
zînd intr-o mecanică goală. Selene
e, pe rînd : „lampa lui Aladin", „o-
brazul Ofeliei plutind pe lac de nu-
feri", inspiratoarea lui Beethoven,
„disc rotund și uriaș de miere", „su-
veică fermecată", „craiu luminat fan-
tasmagoric", „potir de aur", stup
„printre stelele albine", „unghie de
cornalină" și altele. Fantezia, emfa-
za sînt in nota lui Rostand (citat
in poem), pe-atunei in mare voga ;
pasaje somptuos-feerice convin spi-
ritului vremii. Declamatorul Victor
Eftimiu urma același mod de poeti-
zare teatrală. Dar iată-1 pe poetul
Baladei: „Sub stema de lumină și
mantia de noapte / Livezile respiră
parfum de piersici coapte (...) / ...Și
ninge, ninge luna omătul ei astral /
în borangic albastru, cu înfloriri de
nalbe, / Iar firele visării se pierd
orbite, albe, / în nirvana de fildeș,
în moarte de opal...".
crări — in care adevărul vieții nu
devine și adevăr dramatic și, în sfîr-
șit, saltul valoric prin antologica nu-
velă Alexandru Lapușneanul, toate
domeniile creației sint trecute prin
filtrul unei documentări și analize
întreprinse cu acuitate și finețe. Pro-
filul uman și artistic final al scriito-
rului, încadrat în ansamblul deve-
nirii literaturii române, pune, și el,
în valoare un tip de cercetător pe
care-1 caracterizează o gindire sis-
tematică, concepte ferme șl stabilita-
tea unei comunicări atent cenzurate,
străină de retorismul fastidios și di-
dacticismul steril.
Cele trei volume ale ediției C. Ne-
gruzzi sînt o realizare a istoriogra-
fiei literare contemporane (de unde
și aprecierea ei oficială, prin pre-
miile dobînditei, care, prin oportuni-
tatea și utilitatea lor, demonstrează,
convingător, că istoria și critica li-
terară nu rămîn, niciodată, niște
discipline fără posteritate. Ele lu-
crează îndelung, pe căile lor proprii,
instruind și educînd și devenind —
ceea ce și trebuie să fie — un mod
de comunicare umană. Numai atunci,
se înțelege, cînd cel ce le slujește
respectă codul profesional și etic și
are viu sentimentul de opțiune și an-
gajare.
Maria PLATON
1 Constantin Negruzzi, Opere I, Pă-
catele tinerețelor, Ed. critică, cu stu-
diu introductiv, comentarii și varian-
te de Liviu Leonte, Edit. Minerva,
București, 1974.
2 Constantin Negruzzi, Opere 2, Pro-
ză, poezie, ed. critică de Liviu Le-
onte, Edit. Minerva, București, 1984.
Nu o dată, o idee, un raționament,
o constatare a minții, constituie ca
la Panait Cerna, ca la neoclasici m
genere, pretexte de meditație, poetul
fiind mai degrabă un moralist decit
un ginditor cu personalitate. Precum
in Gilceava canteminană. se reia
disputa corp-spirit. Sub masca lui
Ariei, „sufletul vorbește trupului" ,
sub cea a lui Caliban, in alt poem,
„trupul răspunde sufletului*. Durata
bergsoniană subiectivă și conștiința
kantiană a temporalilății stau la o-
riginea poemului Clipa de față; aici,
poetul se simte „și drumeț (_), și-n-
drumător și drum*. Copilăria e a-
ventură perpetuă, trecere „din vis
in vise* — caleidoscop ; „Mi se pa-
cea că viața e / Caligrafie și de-
sen ; / Și toți ieșeau din carte, ca /
Din Creangă sau din Andersen...*.
In secvențele rapide, OrK-matogratice
parcă, din Fetițele de pension, efec-
tele sînt remarcabile : „In recreații /
Forfotesc începătoarele grații. I Via-
ța e frumoasă / Și bună — / Sună./
— Intrați în clasă ! / Ce avem pe
azi la evOgrafie ? / Tu, care nu e
ascultată la chimie? / — Fetelor, vă
rog / — Care are un catalog ? /
— Eu am dat un buchețel domnișoa-
rei de franceză ' I Știi că miine mai
avem încă o teză ? / — Uite juxta.
SuQati-mi ' Care vrea ? I Duminică
mă duc la cinemaPoemul Los-
trita invită Ia o lectură simbolică :
In brațele femeii, adoratorul — los-
t-ită „prinsă în vîrsii" — isi simte
forma propriului trup Contrastele
dintre ann-enfă si realitate stimulea-
ză în Sumanul Vorick observații stra-
■ ozii. tmisme de tot felul, o -eterică
zeci dS«tih--: n„ t°ma «hakespea-
-eană a Ini „a fi sau a nu fi“, cu re-
feriri Ia Kant si Byron. la Lermontov,
Ri’ke si Cerna. urmează în Sta. via-
tor! aceeași retorică fără sclipiri.
Finalitatea poeziei, văzută ca „aaaos
la creațiune" (Oda poeziei pierdute),
ca aliaj de „patimi șl lumină* (Săp-
tămina poeziei), poeți văzuți ca
„piscuri mîndre", prilej de evocare
a zeci de nume — de Ia Eschyl pî-
nă la contesa de Noailles (Poetis a-
micis) —, iată discursuri excedate de
locuri comune. Poetul din Sub cru-
cea sudului, parafrază după Baude-
laire, nu vrea „nici voluptate, nici
lux, ci liniște", deziderat irealizabil,
în Judecata din urmă, suită de
psalmi marcați de Arghezi, liniștea
e sătsiată de întrebări, minată de
tristețe. Cît despre teatralizările în
versuri, pe motive folclorice, Făt-
Frumos și Păcală, ele nu se salvează
prin nimic.
Const. CIOPRAGA
3 Constantin Negruzzi, Opere, 3,
Teatru, Ed. critică de Liviu Leonte,
Edit. Minerva, București, 1986.
< Constantin Negruzzi, Universitas,
Edit, Minerva, București, 1980.
Treptat, din aproape taciturn, de-
vine extrem de vorbăreț, e in
mari- vervă, deși toată înfățișarea
acestui om firav emană o imensă obo-
seală. Poartă un sacou de in, de cu-
loarea argintului vechi. Argintul ii ful-
geră părul, sprincenele, cînd și cînd,
unde de argint ii străbat privirea. Își
ia ochelarii de pe nas, îi șterge, n
așează la loc și declară că nu-i place
Bulgakov, fiindcă ce-i asta, mon cher,
Ivan Petrovici stă de vorbă cu Ivan
Vasilovici și, deodată, poc, capul lui
Ivan Petrovici a căzut pe asfalt... Ne-
neeee. cam mult artificiu aici, e numai
artificiu... Nu-i plac mai toți cei care
încurcă prea mult între ele capetele per-
sonajelor din cărțile lor, dar asta nu
înseamnă, precizează el, că aceștia nu
sint scriitori importanți. 11 admiră în
schimb pe Tolstoi, Ia care se întoarce
apoi, se întreabă mereu cum este po-
sibil să scrii un roman ca „învierea", la
șaptezeci de ani. Vreau să-1 incit și mai
mult și-i spun că fugile lui Tolstoi au
și ele destul artificiu, miros a teatru,
contele încălțat în opinci nu convinge.
Replica nu se lasă așteptată, contele
fugea de acasă, de lume, pentru că îi
permiteau moșiile, pentru că avea unde
să fugă, țara lui e imensă... Și, apoi,
pe care om nu-1 apucă, măcar odată,
nebunia asta, să lase tot, să se lepede
de tot. să se ascundă, să se uite în si-
ne?... Vezi omul pe stradă, la cinemato-
graf, in vreo ședință, la el acasă, lin-
gă nevastă, înconjurat de copiii săi, el
este acolo, dar și în altă parte... Cine
știe unde ?... Tolstoi a avut dreptate și
a fost sincer și în fugile Iui de acasă...
Asta, zic eu, a început-o Dostoievski.
Poate, zice el, un scriitor mare, cu care
încerc să polemizez, fiindcă eu văd alt-
fel lucrurile... Și urmează o adevărată
prelegere despre felul cum vede el
viața. Vorbele parcă vin greu, greu i se
alcătuiesc și frazele, dar cită încărcătu-
ră au!... Exprimată simplu, o metafo-
ră cuprinde o viață de om, două trei
cuvinte sînt în stare să-ți ducă gîndul
in adîncimi nebănuite. 11 ascult si mă
gindesc că unii încă mai vorbesc despre
universul restrîns al lui Marin Preda,
ba mai pun sub semnul întrebării cul-
tura sa... Omul din fața mea e un per-
sonaj de roman, un personaj de excep-
ție, un Moromete în vorbe, dublat de
un ginditor care poate cuprinde nu nu-
mai întreaga literatură a lumii, dar și
istoria și filozofia și economia politică
și mai ales acea cunoaștere a omului, a
blestematelor chestiuni ale omului din
acest secol. La urma urmelor, nu este
el scriitorul care, dintre noi toți, s-a
apropiat cel mai mult de istoria țării
noastre, poate mai mult chiar decît isto-
ricii ?... Stăpîn pe sine, avînd conști-
ința valorii sale, se poartă ca un mare
scriitor si ca un mare om — două ca-
lități rar întîlnite într-o singură ființă,
îndoiala care, cînd și cînd, îl cuprinde
față de toate cîte ne înconjoară, nu-i
umbrește marea sa încredere în viață,
în destinul literaturii, în propriul său
destin... La un moment dat, zice : Am
fost primit de șeful județului vostru, ca-
re mi-a înfățișat cam ce se petrece aici,
la Iași. Știi, cum s-a încheiat discuția?
Mi-a spus că dacă am întrebări de pus
și eu l-am consternat cu două. Aveți
șobolani în orașul ăsta ?... am spus, șt
cum îi stîrpiți ? ehe-eheeee... Că bănu-
iam eu că și pe aici trebuie să fie șobo-
lani... De fapt, mai zice el, eu aveam în
cap, în clipele acelea, niște pagini des-
pre oameni și șobolani. Ai să le citești
sigur... O carte cu un asemenea titlu ?
întreb eu, și el : Da, q( carte, dar cu alt
titlu. O carte care m-a stors mai mult
decît toate cărțile mele... Deci, de aici,
gindesc eu, vine oboseala Iui, senzația
că ai de-a face cu un ins total epuizat
fizicește. Dar e o mare bucurie să-1 văd
asa, obosit, cînd unele șoapte rele spun
că „Delirul" l-a cam terminat, că mon
cher-ului nu-i mai merg motoarele. Oa-
menii din spatele șoaptelor acestea. îmi
mai zic în gînd, nu iubesc literatura,
nici pe semenii lor, se iubesc doar pe
ei înșiși, în neputința lor... Iar omul din
fața mea vorbește acum despre iubire,
ca singurul temei al trecerii noastre1
prin viață, cum zice ci.
Orele s-au scurs prea repede. E tîr-
ziu. dună miezul nopții. De zece minute,
’m taxi așteaptă afară, să-l ducă la ho-
tel. Cînd ieșim din casă, se oprește deo-
dată și se reazemă de marginea ușii ;
Ss=st... g*eierii ! Intr-adevăr, în iarbă,
sub tufele de ienuperi. greierii n-au a-
dormit. De mult nu i-am mai auzit, mai
spune el. Repetă asta de mal multe ori,
ia" eu mă gindesc că nu mai este lîngă
mine, că a plecat să bată cine știe ce
drumuri, știute numai de dînsul... îna-
inte să urce în mașină, îmi întinde mî-
na, mulțumindu-mi pentru primirea din
casa mea. pentru discuție, pentru tot. Și
eu nu bănuiesc că îi strîng mîna acum
pentru ultima Oară. Și că niciodată nu-i
voi mai auzi rîsul, care totdeauna, nu
știu de ce m-a dus cu gîndul la o clăti-
nare de salcîm singuratic în vînturile
unei întinse cîmpii...
La cîteva luni după aceea, cu biletul
de călătorie în buzunar, nu pot să urc
scara avionului. Unde voiam să mă duc?
La înmormîntarea lui ? De fapt, Marin
Preda n-a murit niciodată. E de ajuns
să întind mîna spre rafturile cu îcărți
și să mă întîlnesc cu el. Pe măsură ce
întoarcerea aceea, de la scara avionului,
se îndepărtează în timp, sînt tot mal
aproape de el...
Corneliu STEFANACHE
•	’	I
7 — Convorbiri literare
Nicolae Țațomir
Păunul negru
Din nevăzut, deodată, un cerc evanescent...
Peste planeta oarbă de-atit albastru sferic.
Halucinant de straniu pe-ntregul firmament
Păunul își rotește penajul de-ntuneric.
•
Cioc sumbru scurmă-n inimi cu țipătul
strident.
Sar picurii de sînge — împurpurate puncte
Din liniile frinte — înviorînd ardent
Visatele dc veacuri policromii defuncte.
Păunul negru cîntă litanie... Nu-1 întrec
In bocet cucuveaua, în scîncct șobolanul,
In scheunat hiena, șacalu-n hohot sec,
Izbindu-se de spații, in plcscăitu-i, anul !
Rob omului... Deodată, perfid antropofob,
Păunul negru iată-1 — în tristu-i
pandemoniu —
Viclean cum își rotește și scutură pe glob
Telurica lui coadă dc stronțiu și plutoniu...
Minotauri
O, labirint lăuntric ! Venin și elixir.
Din taina ariadnei se desfășoară-un fir...
Ne-așteaptă-n sinea noastră de temerari
thesci
Un minotaur sumbru pîndind din melopci.
i
Misterul galaxiei o, labirint de gnomi !
Din taina rațiunii, thesei și astronomi
Desfășurarăm firul... Ne-asteptată lingă mit
Un minotaur sumbru pîndind din infinit.
Enigma
ultimei ecuafii
Mereu mi se cufundă-n spații
Enigma ultimei ecuații.
Monadele închise-mi spun să
Dezvălui taina ci ascunsă,
Dind în imaginea secundă
Iluzia că se cufundă...
Poezia
Poezia —
Papirus de-azur
Aruncat neste bordul efemerului
In apele timpului...
Cîndva, pe un mal undeva,
Uimirea unui copil
Ursită să desferece
Fermecatele taine...
Statuia ostașului român (Dorohoi)
Mihail Diaconescu
Ofițerul de
legătură
Pe la mijlocul lunii septembrie Romulus
se simți în stare să umble ore în șir,
pe jos, pe lingă spital. Rana mai su-
pura încă. Pansată bine, ferită de praf și
infecții, ea evolua însă destul de repede spre
închidere. Era și timpul. Sub aparența cal-
mă, plină de grijă față de tovarășii de sufe-
rință din salonul dc chirurgie, agitația lui
sufletească se făcea uneori de nesuportat. Țepii
veninoși ai nesomnului îl asaltau uneori noap-
te de noapte.
în cele din urmă se prezentă la raport La
doctorul Arsenescu. Ii ceru permisiunea să
imbrace din nou uniforma și să iasă pe stra-
dă. Ii vorbi de Felicia și-i explică și moti-
vele care îl îndemnau să dorească să umble.
în loc să-1 certe, medicul îl încuraja adău-
gind pe deasupra că dacă reușea să-i găseas-
că în Iași pe cei din familia Morărescu ar
fi bine să încerce să rămînă la ei și să vină
la spital doar pentru a i se schimba pansa-
mentul. Un pat liber, adăugă medicul, în con-
dițiile în care orașul întreg era asaltat de
răniți, însemna mult. Chiar foarte mult. Im-
portant era ca el să nu întîrzie la orele de
control și de schimbare a pansamentului.
Peste o oră Romulus era îmbrăcat. Pentru
a-și completa uniforma de sublocotenent i se
împrumută veston și chipiu de la magazia
spitalului. I se înmînă de asemenea, un '«ilet
de voie ștampilat și semnat dar mai ales —
un baston gros, în care, dacă simțea că are
nevoie, era indicat să se sprijine.
Cind dădu să iasă în stradă, se intilni insă
nas in nas cu generalul Traian Moșoiu. îm-
brăcat într-o uniformă strălucitoare pe care
iși pusese toate decorațiile primite, generalul
era atît de schimbat față de momentele în
care se tîra anevoie prin noroaiele tranșeeiot
îneît părea cu totul alt om.
— Să trăiți, domnule general! rosti uluit
furierul de la Divizie.
— Ce faci Brad ? îl privi sever generalul.
La dumneata veneam.
— La mine ?
— Da, la dumneata.
Se uită în jurul său cercetind cu atenție
băncile rezemate de zid și pc convalescenții
care moțăiau in ele.
— Văd câ poți să mergi. Aș vrea să ne
așezăm undeva, să stăm de vorbă pe îndelete.
Romulus se gindi la dorința lui de a se
întîlni cu Felicia. N-avea noroc. încercarea de
a-i da de urmă trebuia amînată.
— Gata la ordin, domnule general ! răspunse
el sec.
Chiar în fața spitalului, adică vizavi de
Universitate, era o clădire veche și spațioasă,
în care se făcuse popotă ofițerească. Gene-
ralul îi ceru să meargă acolo.
Intrară și găsiră la parter o cameră mică,
discretă, goală la ora aceea. Mobila scumpa,
covoarele groase, tapiseriile și perdelele de
mătase lăsau să se înțeleagă că e o popota
frecventată doar de generalii și ofițerii de la
eșaloanele superioare ale armatei. Generalul
Moșoiu comandă ceai și biscuiți.
— Te simți bine ? se interesă el atent.
— Mă simt bine, il informă sublocotenentul
Brad agățîndu-și bastonul de un scaun apro-
piat. Medicii spun că în cel mult cîteva sap-
tâmîni voi fi gata. Vă mulțumesc că ra-ați
trimis la tren la Adjud... Mi-ați salvat viața !
— Ți-ai salvat-o singur! îl privi cordiai
generalul. Fiindcă n-ai vrut să mori !
Se opri. Sorbi atent din ceai, de parcă aro-
ma. fierbințeala și gustul lui minunat impu-
neau o concentrare cu totul aparte.
— Știam, dealtfel, ii comunică el mai de-
parte, că te simți mult mai bine... De asta
am și trecut pe Ia dumneata. Am ținut legă-
tură cu medicii... Prin telefon...
Porni apoi să-i explice pe îndelete că doar
cu cîteva zile în urmă fusese convocat la Ma-
rele Cartier General de însuși generalul Pre-
zan. Se știa de altfel că frontul se stabili-
zase în toate sectoarele și că se trecuse din
nou Ia luptele de poziții. Lipsa lui de pe
front putea fi suplinită foarte bine de gene-
ralul Mărdărescu și de ceilalți comandanți
din sector.
Scopul pentru care fusese adus la Iași, con-
tinuă generalul, era în egală măsură militar
și politic. Era vorba anume de încercarea ar-
matei cehilor și slovacilor, constituită cu pu-
țin timp în urmă, în Rusia, din prizonierii
de război fugiți de la unitățile austro-ungare,
de a traversa teritoriul românesc în drum
spre diviziile franceze staționate în Grecia.
Din Grecia, această armată urma să plece mai
departe în Franța și să lupte pe frontul de
vest, unde era o necesitate acută de noi com-
batanți. Domnul Thomas Masaryk, conducăto-
rul politic al cehilor și slovacilor și coman-
dantul suprem al noii armate, venise la Iași
ca să discute cu regele Ferdinand, cu Bră-
tianu și cu generalii posibilitățile practice ae
a sparge frontul la Mărășești și de a asigura
tranzitarea armatei sale în colaborare cu ar-
mata română peste Dunăre, spre Balcani și
Mediterana.
— E o încercare foarte riscantă, aprecie ge-
neralul Moșoiu. Domnul Masaryk are însă ne-
voie de o astfel de încercare pentru a de-
monstra câ armata sa există, într-adevăr, că
ea este independentă, capabilă de acțiune și,
pe deasupra, îndreptățită să susțină la viitoa-
rele tratative de pace condiția de cobeligerant
al viitorului stat al cehilor și slovacilor. Ani
fost informat că in luna mai domnul Masaryk
a semnat cu Franța un acord oficial conform
căruia combatanții armatei formate in Rusia
vor fi duși să lupte neapărat pe frontul de
vest.
— L-am cunoscut personal pe profesorul
Masaryk, mărturisi Romulus. Am fost la
Praga într-o misiune politică.
Și zicînd aceasta se gîndi cu o imensă tris-
tețe la amicul Bolcaș și la disputele lor la
\ lena. Oare pe unde nimerise advocatul ță-
ranilor de pe valea Crișului Negru ? Mai
trăia ? Sau zăcea îngropat pe undeva, prin
tranșeele Europei ?
— Masaryk e un mare om politic, remarca
generalul Moșoiu. I-am citit studiile și arti-
colele în care demonstrează de ce e necesar
ca Austro-Ungaria să dispară ca stat. Demon-
strația lui e necruțătoare.
— E un înțelept, decise Romulus. Un vizio-
nar lucid care știe ce vrea.
— Mă îndoiesc insă, ridică generalul din
umeri, că ideea lui ae a-și trece trupele prin
iwmania are sorți ae succes.
Porni să explice apoi că acordul lui Masa-
ryk cu guvernul francez avea o semnificație
politică specială. El era încheiat între parte-
neri egali deși statul cehoslovac nu exista,
cum se spune, decît în germenii viitorului.
Pentru Masaryk, plasarea armatei sale pe
frontul de Vest era decisivă în multe privințe.
Dar pentru că armata cehilor și slovacilor nu
putea ieși din Rusia nici prin nord, pe ia
Murmansk, pentru că nu existau vapoare des-
tule care s-o ducă spre Franța, nici prin Fin-
landa, care la puțin timp după căderea țaru-
lui, respectiv în iulie, tocmai pe timpul bă-
tăliei de La Mărăști, rupsese orice legătură
cu Rusia, își consolida grăbită autonomia și
nu mai voia să mai fie implicată în niciun
conflict, nici prin Suedia, care se păstra neu-
trală, nici prin Baltica, sever controlată de
flota kaiserului Wilhelm, nici prin teritoriul
german sau austro-ungar, nici pe la sud, prin
Marea Neagră sau Caucaz, prin zona păzită
de turci, rezulta că singurul sector unde se
putea încerca o străpungere răminea actuala
linie de contact dintre trupele românești și
germane din sudul Moldovei. In consecință,
Masaryk venise la Iași. Președintele Consiliu-
lui Național al Cehilor și Slovacilor fusese
primit de regele Ferdinand cu onorurile care
în mod normal se acordă șefilor de stat aflați
în vizite oficiale. Se purtaseră tratative. Ma-
saryk se întîlnise de asemenea cu domnul
Octavian Goga ca reprezentant al Comitetului
național al românilor imigranți din Auslro-
Ungaria, comitet care declarase război Impe-
riului Habsburgic. Masaryk vizitase chiar
frontul în zona Mărășești și Șiret. Ținuse dis-
cursuri înflăcărate si acordase interviuri în
care elogiase calitățile armatei române și ale
corpului ofițeresc considerat o adevărată elită.
Sosirea Iui la Iași se explica de altfel și prin
convingerea oamenilor politici și a comandan-
ților militari din diferite țări că luptele de
la Mărăști. Mărășești și Oituz marcasera
profund și definitiv mersul războiului în Eu-
ropa. Bineînțeles, din punctul de vedere a!
Armatei Române, faptul câ efectivelor sale li
s-ar fi putut adăuga în luptă noi unități nu
putea fi decît salutat. Care ar fi fost însă
modalitățile practice de colaborare, cadrul or-
ganizatoric. de competente și de comandă ră-
mjnea încă de văzut. Amănuntele tactice, stabi-
lirea unor eventuale planuri de operații ră-
mîneau si ele de discutat. De fapt, numai în
funcție de toate aceste precizări urma să fie
luată decizia finală a transferării trupelor ce-
hilor și slovacilor din Rusia pe frontul ro-
mânesc din Moldova de Sud. Masaryk formu-
lase de la început și anumite rezerve pe care
Casa lui e cîmpia
E august deasupra cimpiei, e august,
luceafărul dc ziuă se-ndăltuiește în ciocirlii,
frunza de paltin involburează lumina cind
ochii lui de rouă sparg cerul.
Curge orizontul pe umerii noștri
ca o ploaie măruntă s'estind
toamnele lungi încărcate de holdă.
E august deasupra cimpiei, e august,
miroase a fulger sub tălpile Iui,
a tinerețe și-a jertfă.
E august si eroul cel tinăr
îmbrăcat in cămașa de țarină a patriei
trece cu trupul in rouă și-n griu
si mai sus. in luceafăr —
sestea noastră cea bună de dimineață.
Curge orizontul prin cintecul ciocirliei
ca o ploaie măruntă
peste trupul de iarbă al eroului tinăr,
casa lui e chiar cimpia,
chiar țări na aceasta din rănile calde;
e patria liberă, e patria liberă.
Sub zidăria
stelară
Prins în zidul curat al stelelor,
prins cu rouă in chingile cerului
prin abisalele căi ale somnului,
prin tăinuitele căi,
eroul cel tinăr in patria liberă ni se arată.
Burniță culoarea în petalele florii,
in petalele trandafirului sălbatec
în dimineața de cîntec a patriei.
Ic susținuseră și o parte din strategii, de la
Marele Cartier General al armatei romane. E-
xistau temeri că deocamdată încercarea de
străpungere a frontului pînă la Dunăre nu
are sorți de succes datorită superiorității ma-
sive în combatanți și mijloace de luptă a tru-
pelor germane si austro-ungare. In aceste con-
diții .actuala stabilizare a frontului și con-
tinuarca luptelor de poziții era mult mai con-
venabilă din punctul de vedere al armatei
române. Noile ofensive urmau să fie inițiate
ceva mai tîrziu, în funcție de mersul războ-
iului pe toate fronturile și de situația stra-
tegică generală. Asta însemna că armata ce-
hilor și slovacilor trebuia să mai aștepte un
timp cu trecerea ei prin România în drum
către Grecia si Mediterana. Intîrzierea ei pe
frontul de vest afecta însă prevederile acor-
dului oficial încheiat de Masaryk cu guver-
nul francez și îndeosebi ideea că semnatarii
săi sînt egali si în drepturi dar și în datorii.
— Deocamdată, preciza generalul, toate a-
ceste aspecte sînt discutate foarte atent. Am
fost chemat de pe front ca să particip la
dezbaterile tactice.
— Vă mulțumesc pentru că tocmai în cursul
acestor dezbateri v-ați gindit și la mine.
— M-am gindit mereu, mărturisi generalul.
Pentru că am nevoie de dumneata.
— De mine ? se miră Roinulus.
— Da, de dumneata. Și de mulți alții ca
dumneata.
Porni să-i explice că în cazul realizării u-
nui acord de colaborare in luptă intre trupele
române și trupele cehilor și slovacilor, gene-
ralii, ofițerii și gradații care cunoșteau cit
de cît sistemul de organizare al armatei aus-
tro-ungare sau măcar limba germană puteau
avea un rol deosebit de activ. Soldații lui
Masaryk fuseseră instruiți în cadrul armatei
austro-ungare. în armata română, la toate ni-
velele și eșaloanele, erau deasemenea destui
refugiați din Transilvania, Banat, Crișana, Ma-
ramureș și Bucovina care fuseseră instruiți
inițial în cadrul aceleiași armate austro-un-
gare. Acești refugiați erau cei mai potriviți
pentru organizarea eventualei colaborări din-
tre armata română și armata cehilor și slo-
vacilor. Faptul că el, generalul Moșoiu, fusese
luat de pe front, chiar din linia de contact
cu trupele inamice, și adus la Iași se explica
tocmai prin aceste motive. La rindui său, ge-
neralul Moșoiu se gîndea la ofițerii pe care
ar fi putut conta în cazul eventualei colabo-
rări a românilor cu cehii și cu slovacii.
— Pentru că m-am gîndit la dumneata, măr-
turisi generalul, am dorit să te văd. Te-am
socotit totdeauna cel mai bun furier al meu.
De altfel te-am propus pentru avansare șl
decorație...
Romulus rămase tăcut. Tonul generalului
era, ca de obicei, distant și sever, îndulcit
doar în parte de amănuntele pe care le ex-
plica. Luxul popotei ofițerești și plăcerea cu
care își sorbea ceaiul contribuiau și ele la
risipirea atmosferei oficiale de care Moșoiu
se înconjura consecvent în raporturile cu sub-
ordonații direcți — mai toți ardeleni — se-
lectați cu grijă în diferite etape. Amintirea
tranșeelor pline de noroaie, de sînge omenesc,
de cadavre și de fumul obuzelor, pălea inva-
dată de aburii calzi.
— Mă simt onorat de atenția pe care mi-o
acordați, rosti Romulus cu o voce nesigură.
— Iar eu mă simt bine între oamenii mei,
mărturisi generalul. Aș dori să fim împreuna
cînd ne vom întoarce acasă la noi, în Ardeal.
Romulus nu îndrăzni să mai spună nimic.
Se gîndi doar la Pop, vecinul de pat, care
istorisea de copiii săi și de orașul Arad. Ge-
neralul și farmacistul cugetau și vorbeau la
fel. Credința lor în virtutea speranței râmi-
nea neschimbată.
— Aș putea cere medicilor, decise Romulus
într-o pornire de entuziasm, să-mi dea dru-
mul îndată. Mă simt bine... Chiar foarte bine !
— Eu am vorbit la telefon cu doctorul Ar-
senescu. îl avertiză generalul, și mi-a spus
categoric că pînă la încheierea definitivă a
rănii e imprudent să pleci din oraș. Vei sta
să te vindeci !
— Arsenescu m-a învoit. Plecasem să mă
plimb în oraș.
— Știam asta. Tocmai de aceea am venit să
te caut. Vreau să te duc la profesorul Masa-
ryk. Am o întîlnire cu el peste cincisprezece
minute.
Albinele sălbatice odrăslesc
sub zidăria ciudată de stele
ca într-un buduroi uriaș dc mesteacăn.
Prin abisalele căi ale somnului
zidăria stelară nouă ni-1 vestește,
nouă, curat precum piinea curată
sub boltirea dc aur a patriei libere.
Prins in zidul curat al stelelor
Eroul cel tînăr
în petalele ruginii ale trandafirului sălbatec
in patria liberă se arată
in dimineața de cîntec a patriei,
în dimineața de cîntec.
Ploaia de vis
în cîmpie
El nu mai are de ales decît ploaia
asa cum țăranul cel tînăr alege
sămînța de mazăre spre amiază.
E fulgerul tras peste el ca un bici,
lucerna dă-n floare în țeasta lui numai rouă
cit încă nu-i timpul trecut în uitare.
El nu mai are de ales decît ploaia timpurie
din cîmpiile șișului,
din cîmpiile copilăriei cînd vocea lui
respiră mereu primăsară.
El nu mai are de ales decît
ploaia de iarbă și fulger
de sămînța de lucernă din orbitele lui,
de brațele lui — snop de singurătate.
Somnul lui e-o baladă.
un bici de cîntec ce-nfioară cîmpia.
|
EI nu mai are de ales decit
ploaia de vis în cimpia patriei libere.
Convorbiri literare — 8
— La profesorul Masaryk ? se miră Romu-
lus. Pentru ce ?
— Tocmai pentru că îl cunoști personal, de
la Praga, preciza generalul cu un aer secret.
Plăti. Ieșiră în stradă. Abia atunci Romu-
lus simți prima împunsătură ascuțită în rana,
încercă să se sprijine în baston dar nu-i fo-
losi la nimic.
Porniră pe linia de tramvai în jos și se
^priră la hotelul Traian. Ofițerii și soidații
"n corpul de gardă de la intrare arătau în-
deajuns importanța oaspeților găzduiți sus, in
camerele de lux. La ivirea generalului Moșoiu
în marea ținută, cu toate decorațiile pe piept,
zvîcniră toți și salutară ca niște automate.
Profesorul de la Praga și suita sa de con-
silieri și experți ocupau tot etajul al II-lea.
Noii veniți fură conduși direct în camera de
primire a înaltului oaspete. Patru bărbați
înalți, îmbrăcați în civil, doi într-o parte șl
doi în alta a ușii, despre care se putea ușor
presupune că fac parte din garda sa perso-
nală, se înclinară în fața generalului Moșoiu.
Era un semn că ei îl cunosc.
Domnul Thomas Masaryk se ivi după cîteva
clipe. Arăta la fel ca acasă la Praga, cu pri-
virea limpede și ochii albaștri, cu chelia lu-
cioasă și barba ascuțită, cu mustața abundentă
lăsată în jos. După ce strînse mîna genera-
lului avu un moment de ezitare. Apoi se lu-
mină dintr-o dată.
— Mă bucur să vă revăd, domnule Brad,
rosti el limpede către Romulus într-o germa-
nă cu accente protocolare. Sînt sigur că si-
tuația de ofițer combatant e în multe pri-
v ințe mai puțin periculoasă decît aceea de
emisar politic secret la Viena sau Praga.
— E o situație conformă cu idealurile în
care cred, rosti simplu Romulus.
— E o situație logică și inevitabilă, îl com-
pletă profesorul pe un ton didactic. Idealu-
rile în care credem, anticiparea realității prin
spirit, sint o urmare firească a logicii eveni-
mentelor la care participam. Idealul unește
dorința cu principiul realității.
Se opri de parcă n-ar fi știut ce să mai
spună. Generalul Moșoiu îi datora o explica-
ție în legătură cu prezența la întîlnire a sub-
locotenentului Brad. Generalul se grăbi să i-o
dea.
— L-am adus înadins de la spital, preciză
el într-o germană mult mai greoaie. Am do-
rit să vi-1 prezint personal. Am convenit la
Marele Cartier General ca domnul Brad să-mi
servească în calitate de ofițer de legătură pe
lîngă Misiunea cehilor și slovacilor. Domnul
Brad se bucură de toată încrederea mea.
— Aceeași încredere i-o acord și eu, adăugă
profesorul Masaryk. De altfel nu e prima dată
■ nd colaborăm în afaceri politice.
Blo făcu semn oaspeților săi să ia loc pe
țcaune. Generalul Moșoiu rămase în picioare.
— Acum puteți pleca, domnule sublocote-
nent. Cînd veți fi declarat restabilit, vă veți
prezenta la Marele Cartier General la Servi-
ciul Relații Externe. Veți întreba unde pot fi
găsit... Pînă atunci voi avea grijă să primiți
și un ordin scris.
Sublocotenentul Romulus Brad salută scurt,
rostind sacadat „am înțeles, domnule generai !"
Apoi se întoarse reglementar și ieși.
Pe scări, în jos, apoi la ieșire, unde fu pri-
vit cercetător de ofițerii si soldatii din corpul
pază, dar mai ales pe stradă, unde simți
din. nou îndemnul să se sprijine în baston, i
■se păru că visează. Totul evolua logic — vor-
ba profesorul Masaryk. Noua lui situație era
însă atît de neașteptată, atit de uluitoare, in-
cit abia reușea să-și domine agitația interi-
oară. înainta în neștire, fără să-și dea seama
prea bine ce face și încotro se îndreaptă.
O idee prinse totuși contur. Stărui asupra
ei și ideea se limpezi repede, asociată unui
•ntiment de bucurie intensă, dominată cu
■eu.
înțelegea că în cazul unei șederi îndelun-
gate la Iași avea șanse incomparabil mai mari
s-o caute pe Felicia și s-o găsească.
★
* ¥
In lumina dimineții el intră
ca într-o cetate eternă
cu patria trasă pe trup și pe față.
Kiuri de rouă îi joacă-n priviri,
bruma îl încinge în splendorile ei.
In lumina dimineții el intră,
în sămînța patriei să se întemeieze
ca grîul, ca iar..a, ca veșnicia lui
și își trage această cămașă de mire
dc brumă brodată și fulger
peste trup, peste mîini, peste față.
In lumina dimineții el intră
ca grîul în pămîntul patriei să rodească.
Emilian Marcu
Haralambie Țugui
Mărturii
Clopotele nordului, — glasul lui Ștefan
și al tuturor celor dinaintea lui :
robi duieși, credincioși ai acestui văzduh
totdeauna vibrînd,
stăpîni binecuvintați și neînfricați ai acestui
pămînt
prin care vocile de azur ale lui Eminescu
și Enescu
grăit-au atît de înalt pînă la marginea Lumii...
Au rămas mărturie ale tuturor bucuriilor
sărbătorești
dar și ale tuturor cruntelor răsuciri de vremi
cînd vesteau
năvăliri și pîrjoluri de năprasnice hoarde.
Ele chemau Neamul, deopotrivă la rugă
și luptă ;
cu ele în auz și în suflet crcscut-am
toți fiii acestui meleag de moldavă tărie,
înveșmîntați în sunetul lor nepieritor
Nu Clemansă, ...nu trebuie. Are și Dum-
nezeu rostul lui, dar nu-i băga chipul
prea des între noi. Neam de neamul
nostru, al vrîncenilor, nu și-a ținut grumazul
aplecat... Mulți au trecut, ne-au ars și ne-au
amestecat cu pămîntul dar nu ne-au secătuit.
De fiecare dată ne-am născut și mai puternici,
am fost. Pe pămîntul ăsta sîntem adevărații
Feți-Frumoși ; ne întoarcem la viață mai do-
ritori de victorie. Să nu-mi ceri îndurare și
să nu-mi vorbești despre dușmanul meu. Atîta
timp cît îi aud pasul și vorba, cît îi simt ră-
suflarea în spate, cît îi văd lăcomia și orgo-
liul, nu pot avea odihnă. Roagă-te pentru noi,
dacă vrei, să căpătăm puterea de-a izbîndi
pînă la capăt, să putem rămîne în picioare,
curați în credința de neam și înalți ca și
munții ce ne-au stat la căpătîi. Noi sîntem
pietrele, plăawada tăriilor. Cu cine să fac
pace ? Cu cei care împușcă pentru o cergă, cu
cei care omoară pentru că nu am predat cota
de ouă sau porcul din ogradă, cu cei care se
gîndesc la „Reconstrucția României" ?... „Wie-
deraufban Rumăniens"... Nu, asta vor ?... Dar
ce știu nemțălăii, cu adevărat, despre noi ?
Și ceilalți, toți care au bătut cu topoarele în por-
țile noastre... nimic... nimic... nimic 1 Lasă ru
găciunile popilor, Clemansă... De firul ăsta
trag doar neputincioșii...
Voise, apoi, să mai spună ceva, dar i se
păruse că Pantazică și Stanca îl privesc spe-
riați, înfricoșați de tăria glasului său. In
lumina cernită a lămpii umbra i se contura
uriașă, acoperind aproape un întreg perete.
Părea colțuros, tăiat cu lovituri grele, nedi-
buite. își plimbă privirea de la unul la celă-
lalt, încercă să surîdă dar zîmbetul nu se îm-
plini, devenind un palid semn, aproape o
strîmbătură.
❖
* *
Acum, sapă de aproape două ore, răsturnînd
cu mișcări egale hîrlețul, bătîndu-1 de pămînt
si curățindu-1 de lutul galben care se lipește
ca un sărut.
Aude gălăgie la poartă și cînd își întoarce
fața, i se pare că nu vede suficient de bine.
Cu un pas în curte „onkel Johann". Alături
de el, doi soldati. Plăcile de metal de pe
niept sclipesc în bătaia soarelui de dimineață.
Niște oglinzi reci, prea puțin adinei...
„Onkel Johann“ îi face semn cu mîna, ve-
sel. aproape prietenește. Dincolo de gard, ma-
iorul Hake, țeapăn, fără vreun gînd pe chip.
am plecat în războaie, ele veghindu-ne
clipa supremă, cînd loviți de moarte
Ie ascultam
cum veneau prin pămînt pînă la noi,
să ne mingiie
cu dangătul sacru al bronzului lor
de parcă muream în brațele mamelor și nu
la hotarul de țară mereu cotropit.
Clopotele nordului, — glasul Neamului meu
cel mereu răstignit de cind s-a născut.
Voi, veghetoarele istoriei, voi cuvîntătoarele
de naștere, de nuntă și de-ngropăciune !
Nici o muzică a lumii, din veacuri,
nu-mi este mai sfintă decît muzica voastră,
din care
au cuvintat ca doi frați buni : Eminescu,
Enescu...
Lăsați clopotele să bată
de-a lungul șt de-a latul
Pămintului și Sufletului Țării !
Sunt cele mai sincere glasuri ale Istoriei
și a dreptului Românilor de a-și privi
măreția trecutului, speranțele viitorului.
!
Pămînt și
văzduh al copilăriei
Din depărtări poposind la mormintele sacre,
acum cînd iarba cintă cu glasul mamei
verseturi imprimate în lutul memoriei,
acel pămînt divin pe care doar tălpile mele
îl știu
și îl poartă cu ele mereu, pretutindeni.
Dar uite-1 și pe Tata cintindu-mi cu simplitate
zeiască
un cîntec străvechi de oștean, cintec năvalnic
prin care Neamul a biruit în războaie :
„Moartea ne vine dar nu ne pasă !“...
Și uite că nu mai știu pe care din ei
să-i ascult mai atent ;
și uite că prin liniștea cimitirului
orașul îmi trimite drept mîngîiere
cel mai senin și măreț și duios acord
din rapsodia Magului din Liveni...
iar alături de el un civil cu o pălărie neagră,
cu boruri mari. Are un început de bărbuță
ca un țircovnic și niște ochi mici, cît măr-
gelele.
„Onkel Johann" il bate amical pe umăr, ca
un frate mai mare.
— Vizit... noi vizit la tine... Mare onoare...
vizit !
Vasile Chilian îi poftește în curte, neuitînd
cît de cît să mimeze o sinceră bucurie. II
fulgeră un gînd : „Vrăjmașul din ruga Cle-
mansei"... Pe la gard cîțiva copii privesc cu
lăcomie, urmărind scena prin deschizătura
șipcilor. Nu-i alungă, pentru că, numai după
cîteva clipe ar reveni, ca niște vrăbii cuibă-
rindu-se în locurile abandonate fără voie...
Intrați in casă se opresc cîteva clipe în
fața războiului pentru a urmări munca plină
de migală, apoi se așează în jurul unei mese
lungi, trase la repezeală din camera mare.
Cei doi soldați au rămas în ogradă.
Stau sprijiniți de nucul din stingă, ce ține
în spate gardul ; vorbesc tare, bucuroși că au
scăpat de supraveghere.
Maiorul Hake executase o recunoaștere pină
aproape de Valea Sării și la propunerea fă-
cută de „onkel Johann" veniseră și la casa
morarului atît de lăudat, bun „colaborator".
Civilul era tilmaci; un croitor de prin părțile
Sibiului rămas în umbra maiorului pe care
îl slujea cu un fel de slugărnicie, ca și cum
adevăratele relații dintre ei ar fi fost mult
mai profunde, mai tainice...
Vasile Chilian făcu semn femeilor să-și vadă
de treburile lor și părînd că nu observă tea-
ma ivită subit în ochii mamei Floarea (bătri-
na se trăsese spre perete, lipindu-se de el și
semăna în aer cruci largi care îl țineau mîna.
într-un continuu tremurat...) îl prezentă pe
Pantazică drept omul său de încredere, deși
cu toții știau că treburile morii sint ținute
de Dragomir, mocanul... Pantazică ii cercetă
cu atenție cîteva clipe ; ochelarii cu lentile
groase se îndreptau asupra fiecăruia, părînd
că încearcă să scoată cine știe ce cute la
suprafață. Se liniști sau se declară mulțumit,
și rămase impasibil în colțul său ascultînu
și dînd din cap uneori, lăsînd să i se aștear-
nă în față un „daa... aa... a" fragil, ca o în-
tîmpinare impersonală.
Maiorul Hake mărturisea că-i plac locurile :
primăvara, adică ceva asemănător, pămînt
reavăn, miros de liliac (de praful de pușcă
și fumul gros, uneori înnecător, nu spunea
nimic!) apa Putnei care tremura, da, da, co-
pacii care se așează în verde (tîlmaciul tra-
ducea repede, impresionat de poezia surprin-
zătoare a comandantului ; era vizibil surprins)...
și oamenii, mocanii, pastorii (pronunța rar,
voit apăsat... SCHA... FER) care sînt minu-
nați. în costumele lor albe, ca o zi... o zi de
sărbătoare... Obosise maiorul.
Chilian îl asculta cu atenție întipărindu-și
fiecare cuvînt : neamțul ăsta e nebun ori își
bate joc de noi... mai trebuia să-mi aducă flori:
Da, să-1 văd în bătătură cu brațele încărcate
de flori și un zîmbet de zile mari... lipsește
îmbrățișarea... bunul român și vajnicul cuce-
ritor. interesat de soarta celui pe care încear-
că să-1 ducă la izbăvire... Doamne cît tre-
buie să pătimim pentru lumina acestei vieți.
Am ajuns să stau la masă cu dușmanul, să
fac schimb de zîmbete și să par foarte bucu-
ros, chiar îndatorat de vizita pe care mi-a
făcut-o... Iar își aminti de rugăciune... De
m-ar vedea bătrînul Ștefan Giurgiu nu și-ar
crede ochilor. Ce să-i faci: rabdă Vasile, rabdă
pînă treci apa...“.
Maiorul Hake vădit impresionat de propriile
cuvinte privi pe deasupra capetelor din ju-
rul său și se trase mai mult spre spătarul
scaunului țeapăn ca un manechin ; fața lun-
guiață închisă cu o bărbie rotundă, asemă-
nătoare unui dop, era albă, cerată. Pomeții
îi erau sublinîați și de pungile grele, albăstrii
de sub ochi. Dacă îl priveai mai puțin atent
credeai că ai în față un chip de mucava j
impasibil, fără culoare, rece, auster. O altă
lume.
— „Was sagen Sie bitte ?...
— „Ist der holde Lenz erschienen
Hat die Erde sich verjungt ?“...
Ja, ja... Schiller.........Klage der Ceres...".
Pămînt și văzduh al copilăriei, în care
doar norii
și vintul nu mai sunt cei de atunci !
Lăsați-mă să mai vorbesc cîteva clipe
(vai, cît de puțin !)
cu Mama și Tata, cu frații și sora
proteguiți de umbrele bunicilor
și de această putere mai tare
decît toate puterile morții.
Aici, sub teii gata de înflorire, în iarba
cu șoapte mai dulci decît toate luminile lumii.
Venind prin istorie
In durere amară pămîntul
cu sînge amestecat, cu lacrimi amestecat...
Eram aici de două milenii și jumătate,
dîrji și eroici și duioși
cum numai neamul nostru poate să fie...
Veneam din Posade năprasnice, cînd biruit-am
cu geniul nostru și brațele noastre puternice
pe marele cotropitor și înfumurat
Carol Robert de Anjou...
Și veneam din Războieni, din Podul înalt
si Călugăreni
pe frunte cu soarele din ochii lui Ștefan
și ai lui Mihai,
mereu loviți dar niciodată îngenuncheați,
căci noi eram singurii fii adevărați ai acestui
pămînt.
(Ah. românașilor mei, românașilor
totdeauna poeți ai acestui meleag
nespus de darnic și bun, nespus de frumos
căruia mereu și mereu mă închin, cu ardoare!)
Ne-au lovit și încă ne mai lovesc
vitregiile istoriei, de tot felul,
încă mai plîngem pe toți fiii neamului
jertfiți pentru dăinuirea României
in hotarele ei de grai și de sînge.
Cei ce nu le aud glasul venind din conștiința
de neam
rămină uitați, blestemați, totdeauna !
— Excelența sa a recitat dintr-un mare poet
german... spune că o dată cu venirea primă-
verii a reintinerit pămîntul. Domnul maior
Hake este un profund iubitor al poeziei... de
fapt provine dintr-o străveche familie, avînd
o educație deosebită... Este o mare cinste pen-
tru dumneavoastră... adică venirea Dinsului
este ceva deosebit, ca o primenire a sufletu-
lui... domnul maior este un spirit foarte lu-
minat...
— Spuneți-i că sîntem bucuroși, deosebit de
incintați, ddaa... ne-a făcut o mare onoare. (Nu
voia să-i mărturisească tot ce-a înțeles; că,
de fapt, îi urmărește cu atenție convorbirea...).
Noi, ca oameni simpli, nu putem ști ce simte
Dînsul, dar ne bucurăm pentru vizită și am
voi să primească să ne fie oaspete... Da, ne
bucurăm... altceva ce să facem (mormăit).
Femeile aduseseră o sticlă de țuică, îndul-
cită cu miere și niște ceșcuțe din lut, ca niște
ciupercuțe, albe, cu cercuri sidefii. La mijloc
lăsaseră pe un fund de lemn șuncă tăiată sub-
țire. Șunca era afumată. Semăna cu pămîn-
tul reavăn, primăvara. Mirosea a cenușă, pi-
per și brad. Pe o farfurie puseseră „poale în
brîu". Unele din ele erau sparte, prin ochiul
din mijloc, deschis, se vedea brînza galbenă,
strînsă, precum o peliculă de vopsea uscata.
Dumitru Pantazică înțepenise într-unul din
colțurile mesei : își ținea brațele la piept ca
un școlar cuminte și își trecea uitătura peste
fețele celor din jur lăsînd să se creadă că-i
urmărește cu atenție. Din ogradă răzbăteau
pînă la ei glasuri agitate : vorbele soldaților
erau acoperite de vocile copiilor care se veae
că se adunaseră în număr și mai mare dinain-
tea porții, rupînd liniștea cu hîrjoana lor.
Maiorul Hake mesteca ușor, prelungind vădit
clipele de plăcere, lăsînd să se vadă că știe
să fie un oaspete înțelegător.
— Gutt. gutt.......Able guten Dinge sind drei:
Wein, Weib und Gesang !"...
— Excelența sa spune că există trei lucruri
bune : vinul, femeia și cîntul.
— Da, da este foarte frumos ce spune Dom-
nul Maior... („nu-i pretențios de loc. „barba-
rezul", gîndi, în realitate, Vasile Chilian. Un
om cu gusturi atît de fine, cu un adevărat
cult pentru poezie, se lasă îneîntat de lucruri
prea lumești!). Țara asta a Vrancei, în care
se află acum are unele din cele mai bune vi-
nuri, femei cu adevărat frumoase si cînturi
minunate... în timp de PACE. Făcuse o pauza
pentru ca tîlmaciul să înțeleagă bine sensul
spuselor sale. La vreme de război bucuriile
noastre se coboară în pămînt alături de cei
mai buni fii... Așteaptă, ca în Neființă.
Se făcu o clipă de liniște ca și cum, încă-
perea ar fi fost părăsită subit, evacuată.
— Ja. ja.......der Krieg verschlingt die Bes-
ten !“ Și-apoi, meditativ, ca și cum vorbele ar
fi plecat exact din sufletul său, maiorul Hake
murmură, dus pe gînduri, ca un posibil vizio-
nar — „Raum fur alle bat die Erde“...
— Pe pămînt e loc pentru toți... E bine și
frumos lucru... Dar este loc și pentru ură,
crimă, boli, închisoare, pentru lagăre de deți-
nuți și mîndrie împărătească, pentru furt și
minciună, pentru atîtea lucruri urîte care a-
proape că sugrumă omul. Eu nu mă pot mîn-
dri cu prea multă carte, abia dacă știu a
seri si citi, dar să mă ierte, Excelența sa, îmi
amintesc de cîteva versuri ale unui mare poet
de-al nostru, un poet pe care noi îl iubim
ca pe lumina ochilor. El spunea, cu mult
înainte de-a ne fi născut noi — „N-avem oști,
dar iubirea de moșie e un zid".
— Să traduc așa ?
— Păi, dacă tot te-ai apucat de meseria
asta, du-o pînă la capăt... Spune exact ce
auzi. Cred că Excelența sa nu-1 va uita prea
repede pe Schiller, comandînd să fim împuș-
cați sau goniți din casele noastre... De fapt,
am înțeles că vorbesc poeții noștri... Noi as-
cultăm...
Croitorul traducea încet, urmărind reacția
vorbelor pe fața maiorului Hake. Le aștepta
să înflorească, trecînd din suflet spre obra-
zul neted și străin. Era aproape o joacă :
(continuare în pag. 10)
Fragment din romanul „MUNTELE ȘI PIATRA"
9 — Convorbiri literare
Mihai Luchian
Războiul lui
Grozav
Ecald rău și azi, dom’ sub'lent!
— E, e, Grozavuie !
Așteaptă să le dau ordin să-și lepede
echipamentul din spate, să se mai descopcieze
și să se aciueze la umbră ! Parcă mie nu
mi-ar place ! Și-ncă cum, măi Grozavuie, nei-
că ! Dar nu se poate. Acuși, acuși, plecăm.
Măcar dac-aș ști unde și Rentru ce ? O fi
ca ieri, o misiune nenorocită, de nici nu șui
care sînt mai amărîți : prizonierii, unii cu
tunica descheiată lejer, mulți cu capul goi,
sau escorta cu tot harnașamentul pe ei, cu
căștile grele de oțel pe creștete, in soarele
care arde nemilos.
Ce ți-e și cu războiul ăsta ! Parcă mai ieri,
cind ieșeam de la liceu, trebuia să aștept cîte
juma’ de oră in praful stîrnit de cișmele lus-
truite oglindă și ridicate pînă la oblinc in
pasul îngîmfat, „de gîscă", al „marilor* și „pu-
ternicilor aliați", pe care, iată, ieri, i-am dus
in cea mai desăvîrșită coloană tip „turmă" la
tabăra de prizonieri. Mare dreptate avea tanti
Gherghina, mătușă-mea, să zică, săraca : Mai-
că, ăștia-și rup repede gitu’. că prea umblă
cu nasul pe sus și n-or vedea gropile din
drum.
Săraca tanti Gherghina ! în tot războiul, în
tîrgușorul ăla, ascuns în poala de praf a vin-
tului de dimineață, sau în ziua de foc a soa-
relui la amiază, în toată marginea aceea ador-
mită de cîmpie, a căzut o bombă, una sin-
gură !... și aceea, nu pe gară, nu pe „impor-
tantul" „Atelier de mecanică și orice fel de
reparațiuni" al lui Vasiloiu, ci tocmai pe casa
Gherghinei ! Asta ghinion ! Dar ce-o fi cu
ordinul? De ce nu mai vine? încep mînjii
să-mi fie nervoși. Mînji ! Parcă eu... Ce-s pa-
tru ani mai mulți ca ai lor ? E drept, azi e
mult și o zi, da’mite patru ani ?
în schimb, Grozav ! Ei da, sergentul Grozav
Teodor, da, el e bătrînul, „tataia plutonului",
cum îi zic băieții. Grozavă figură și omul
ăsta ! „Tutunar", a scăpat la începutul răz-
boiului. Apoi, niciodată nu mi-a fost clar
cum, l-au luat. A făcut cel mai nenorocit răz-
boi : retragerea. Și, culmea, a scăpat fără mă-
car o zgîrietură. A venit aici, la recruții met.
precedat de o legendă : dacă vrei să-ți min-
gii copiii pe creștet și să-ți vezi casa și ne-
vasta, ține-te de Grozav și fă ce face el !
Cum zicea și șefu’, căpitanul Zădun :
— Măi băiete, ăstuia i-o fi tăbăcit pielea
zeama de tutun, de sare glonțu-n sus cînd dă
de ea !
Doamne, dar ce om! Păcat că nu s-a-ndu-
rat cel de sus. la 38 de ani ai lui. să aibă
un copil. Cred că l-ar fi ținut numai pe pal-
me și i-ar fi dat numai ambrozie.
Dar așa. norocul mînjilor ăstora. „Tataia"
e tataie : îi sfătuie, îi corcole, le dictează scri-
sorile la iubite... Are și el o singură hachiță :
soldatul trebuie să fie frumos ! Că bunica, I-a
luat pe-al ei după poză! Că era fălos, de
simțeai că te ia cu fiori cînd te uitai la el.
Norocul Iui. Că, de-1 vedea cu gioarsa de pai
în creștet șl cu cămeșoiu’ pe el pin-la pulpe,
cînd mergea la fîn în podul apei, păi. rămi-
neau ea fată si el flăcău. Asa că. soldatul
trebuie să fie frumos : tunica încheiată la ul-
tima copcă, paftaua să lucească să-ti ia ochii,
bocancii să fie oglindă, moletiera bine întinsa
și legată, ras „acu* două ore" si. ei da. dacă
se poate, mustață ! Asta e chintesența : mus-
tața. A lui Grozav e... a lui Grozav. Dro ici.
bănățeanul. îl si necăiește :
— Măi tataie, la toamnă, vezi do-ti pune
vorbe cu vreo 2—3 paseri mai plăpînde. Ce
să mai plece te miri unde ? Rămîn colea in
mustăcioară, și de-or fi și cîntărețe, toată lu-
mea mulțumită !
— Mă ! se repezea rîzînd la el Grozav. Dar
pînă la inima lui cît luna plină. îl oprea
rîsul pe loc. Și rîdea Grozav de ziceai că
trag bateriile de 120. Că. e Grozav ăsta, chiar
grozav: înalt, cel mai înalt din companie,
încît puștii din plutonul meu par niște pui
pe lîngă cloșcă cînd stau în juru-i. Cu umeri
largi, obișnuiți să aburce și să poarte peste
deal tarnița grea de tutun, cu niște mmi
mari, mai mari ca lopățica din echipament.
(Ababii a și pierdut trei țoiuri. pe pariu, pe
chestia asta), cu niște pulpe cît pomul, ot
eu toate astea de o agilitate de jivină. La
cîmp, la instrucție, nu-ți vine să-ți crezi ochi-
lor, cînd, deodată, matahala asta iți dispare
din față. Apoi, începi să ai păianjeni în ochi
căutîndu-1 în iarba arsă, și poți jura că o
moviliță de pămînt a luat-o razna, bezmetică,
și se apropie feriș de tine, cu cine știe ce
gînd pămîntean neclar pentru tine muritorul,
gîngania lumii.
— Dom’ sub’lent !
Tresar din gînduri. Ca întotdeauna. Grozav
apare de nici unde nu gîndești.
— Spune, sergent.
— Dom’ sub’lent, mă țin să vă-ntreb de a-
seară, de cînd am intrat în cazarmă ; am
auzit pe la civilii ăia de luau puști, că nemții
ar fi pierdut și Parisul. Așa-i ?
— Așa-i, Grozavuie.
— Păi gîndesc că-i foarte bine dom’ șubTent.
E bine. De-acu’ e gata !
— Ce-i gata Grozave ?
— Războiul, dom’ sub’lent. Eu așa mă socot :
Franța, că ăsta-i Parisu’, s-a dus; noi am
ieșit; de Rusia, au și uitat cum arată ; așa
că unde să se mai bată acu’ nebunul ăsta de
„Heil" cu toată gloata lui ? Nebun, nebun, da’
nu s-o bate la el în țară s-o facă praf și
pulbere. Așa că eu gîndesc că asta-i: e gata !
Uite, de azi dimineață nu mi-e gîndul la alt-
ceva decît cum o ieși tutunul cu arșița asta.
Cu ce-aș scoate pe el ăst an, mi-aș lua o
vacă. Eu știu, dacă am fost eu așa cununat
cu norocul să mă-ntorc din vrajba lumii în-
treg, poate-oi avea noroc și de-un țîngău. Mai
știi ?...
îmi dau casca mai pe sprîncene să-mi țină
de umbră și mă pregătesc să-i explic lui Gro-
zav că război încă mai e, și că vom mai,
avea de luptat, că nemții nu au deloc de gînd
să se lase, că, uite, în alte sectoare au fost
lupte, morți, că nemții au bombardat barbar
Capitala, că numai aici, la noi, in marginea
împădurită a orașului e mai liniște. Deodată
insă, un bondar începe să bîzîie dinspre Cen-
tru și pină să mă dumiresc, un motociclist
mai prăfuit ca cel mai prăfuit concurent la
un concurs moto, își scrișnește frinele „gazor-
niței" lingă mine. E agentul nostru de legă-
tură.
— Dom’ sub’lent Andronic ! Ordinul!
Și-mi îndinde plicul. 11 desfac febril. Mi se
incurcă puțin hirtia printre degete (de cînd
mă știu, am emoții cind deschid o scrisoare,
da’mite acum!).
„...Plutonul 2 va ocupa... aliniament... nimi-
cirea prin foc a rezistenței grupării hitleriste
din pădurea...".
...la dreapta, îl am vecin pe Alexandrescu ;
marele nemulțumit Alexandrescu tot timpul
gata să facă opoziție, mîriind, bom-
bănind. dar cel mai bun camarad și cel mai
iubit dintre șefi. Se șoptește că ar fi comunist.
Mai știi ? De fapt, s-ar putea să aibă dreptate.
Parcă mie imi place tot ce văd in juru-mi
de cind am ochi deștepți să scurme lumea î
Da... Rezervă... o grupare de gărzi patrioti-
ce ! Ei, da ! Aștia-s sigur comuniști. Pe față.
Rezervă... Da !
Plutonul e ca un pumn strins și gata de a
lovi. îl simt pe fiecare un ghem de nervi
Încordați. Privirile lor parcă mă taie.
— Ce face, dom'le omul ăsta, a împietrit ? ;
de ce tace dom’le?! spun parcă privirile lor
de mînji tineri nestăpîniți. Tresar, ridic ochii
de pe rîndurile ordinului și... în fine, răsuflu
parcă alături de fiecare și împreună cu fie-
care dintre ei. De-acum e mai simplu : știm !
Ei știu ce au de făcut; i-a tăvălit Tataia
pe cîmpul de la Cetățuie pînă au făcut bătă-
turi pe coate și genunchi; sînt încrezători în
ceea ce știu, chit că în cele două luni de mi-
litărie, puse peste cel 18 ani ai lor, n-au
învățat ei prea multe. Dar au încredere ne-
mărginită în Tataia al lor și, de ce nu, chiar
și in mine :
„Știu ei ce să facă să ne scoată bine din
prima noastră bătălie. Altfel nu se poate !"
Mă uit, în marș, la copiii ăștia pe care-i
duc să dea față cu cea mai cumplită din-
tre femei : șansa în fața morții. Oare... ?
încep, din ce în ce, să am emoții. Eu, pen-
tru ei. Pentru mine nu mai am nici timp, nici
frică. Dar ei ? Mînjii, sînt de fapt niște copii.
Doamne, de i-aș scoate pe toți de-acolo ! De-aș
reuși!
îmi fuge privirea în fruntea grupei a IlI-a.
unde umbra lui Grozav se întinde pe trotuar,
masivă, împletindu-se, natură geamănă, cu a
bătrînilor vegetali ce străjuie șoseaua. Bietul
om ! Cînd mă gîndesc că acum cîteva minu-
te își terminase războiul !...
Calcă apăsat, cum nu l-am văzut niciodată,
cam de paradă. Se uită fix, înainte, buzele
îi sînt strînse, iar în privirea în care strălu-
ceau de obicei raze aurii de soare, culese în
multe dimineți odată cu bujorei și alte mîn-
drețuri ce nu se adună decît spălate de rouă,
se vede acum un fel de îndirjire. de neînțe-
legere. Oare ce-o gîndi despre noi cei care-1
minăm din nou la război ? Și-o pune oare
a, ’ea.și griji pentru „ăi mici" Ci și mine?
Schimb citeva cuvinte cu un. locotenent, șe-
ful postului de pază la ieșirea spre pădure.
Alexandrescu a trecut, sînt citeva minute.
Curînd ajungem și noi. Intrăm, urmînd ram-
bleul căii ferate. Sîntem între pomi, e um-
bră. dar parcă mi se face tot mai cald. Oa-
menii îmi merg destul de liniștiți. Arunc o
privire și-1 caut pe Grozav cu ai Iui. Un mo-
ment de stupoare ! Nu-s ! Apoi, un zîmbet :
îi văd înaintind șerpești. E stilul Grozav !...
Parc-am fi de-o viață in pădurea asta ! Simt
că n-am să mai pot gusta niciodată plăcerea
unei plimbări prin umbra unei păduri...
încă mal zimbesc de performantele Groză-
v.-neștilor cînd un zgomot îmi bubuie timpa-
nele. în timp ce reflexul cumplit al războ-
iului ?si totuși ce repede iti intră In singe)
mă aruncă la oămînt. capul zvâcnește spre
dreapta. Drovici. rc-su ca un rac (cred că nu
vede-n fața ochilor decît mustrai lui Tatai-șul
stă încurcat >ntr-o crăcană uriașă ruptă dir-
tr-o uscătură !
Cîteva secunde trec cu viteza anilor. Nim-m
nu tnHcă Ba nu: Grozav a fost tot timpul în
mișcare. Și în aceeași clipă în care o rișniță
••■•iasă si mgi'ită incerte să-*i macine absur-
dele-; boabe. Grozav si Drovici se prăbușesc
•mm peste altul într-un amestec cumplit de
n>-mbre. crengi rupte si metal.
E grav : nemții trag, deocamdată orbește,
si oumai ru o mitralieră, dar mătură toată li-
ziera : si acvio va trebui să ajungem noi I".-
rer-- și a dens si a treia si încă, si încă...
Ăm ajuns. îi locilizet pe toți. Nici o lipsă :
mă bucur! Branduri Adăpostiți! Răspundem.
Avem sprijin vi-n dreapta (bun băiat Alexan-
drescu ăsta) șf-n stingă. E bine. Semnalul de
atac !
înainte ! în-na-îr.-te-eee !
Cad ' Cad mînjii !
TI aud bubuind în urma mea pe Grozav :
— Salt ’nainte !
E absurd, dar pe cimpoi ăsta unde nimic
din ce este omenesc, rațional, r.u-s: are locui,
pe buza gropii ăsteia în care am încăput prin
nu știu ce minune, e o floare. Pe lîngă ea
furișez priviri în jur, înainte de a zvâcni ia-
răși. Doamne, nuțini am mai rămas !
Grozav este. îl văd tîsnind cît muntele Car-
pat. la cîțiva pași, in dreapta. Dar nu mai este
Grozav cel știut de mine : ochii ii aruncă flă-
cări ! Nu mai strigă, gura îi e strinsă, și-a
mușcat buzele pînă Ia sînge. si un firicel roșu
ii apare sub mustața, care și ea parcă i s-a
zbirlit. Aruncă grenada și, din gest și din mi-
mică, îl simt că și-a trimis acolo și pumnul,
ca înainte de palma fierului, neamțul de acolo
să-1 primească în obraz, repezit cu toată furia
lui de urs dezlănțuit.
încă un salt. în tot vacarmul aud totuși o
mitralieră tăcînd. Am învins! Uraaa!.,. Trec
în zbor peste un amplasament făcut arșice de
o grenadă („Halal aruncare!“ nu se potolește
„meseriașul" din mine).
Am terminat în față, la cîțiva metri, uni-
forme de-ale noastre alergînd. Printre ei, cu-
rios, civili. A, da ! Comuniștii 1
Uite-1 și pe Grozav ; e aplecat în ușa adă-
postului postului de comandă nazist. Ce dracu'
face acolo omul ăsta ? Nu-mi vine să-mi cred
ochilor.
— Grozav, lasă-1!
Blîndul, bunul Tataia, Grozav bate un neamț.
— Lasă-1, omule !
Lîngă mine un civil cu brasardă tricoloră
pe braț pune mîna pe umărul lui Grozav.
Ca trezit din vis, Grozav se întoarce. Neam-
țul, acum vedem, e un ofițer SS. cade moale
ca o cîrpâ și rămîne sprijinit de ușorul adă-
postului.
Și atunci l-am privit pe Grozav... și am
simțit că s-a întîmplat o nenorocire ! Avea
ochii roșii ca după un plîns amarnic, buzele
crimpoțite acum cu dinții mal râu ca în timpul
atacului. Umerii lui largi erau căzuți, mîinile
ii atîrnau de-a lungul trupului, dar pumnii,
pumnii lui cumpliți, se închideau și se des-
chideau spasmodic.
— De ce, dom’ sub’lent ? De ce. omule ?
Doar au pierdut războiul... Dom’ sub’lent, au
pierit, toți ! Toată grupa ! Și Ababii... și Cio-
lan... și Drovici, toți, dom' sub’lent, toți i De
ce ?
— Lasă, Grozav, lasă !
Ion Popescu-Sireteanu
Eminescu
La început și la mijloc dc an împlinim cu
sufletul și eu mintea praznicul nașterii și mor-
ții lui Mihai Eminescu.
Ne ascuțim pana, imbăiem cuvintele in flori
și izvoare și punem pe hirtie bobul de iubire
pentru marele înaintaș. Zicem in gînd cin-
tecul lui și al tuturor, ne spălăm ochii cu ima-
ginea sa de zeu tutelar și zidim mai departe
la sanctuarul pe care i l-au închinat gene-
rațiile.
La început și la mijloc de an împlinim ceea
ce am putea împlini în fiecare zi, într-atit
ne-a cucerit și ne reprezintă acest Zamolxe
al sufletului românesc.
Și ne rugăm dc rod nou Pămintuluî care,
din cind in cînd. dăruiește lumii astfel de
oameni. Și ne rugăm de rod nou Limbii Stră-
bune care, din cind in cînd. își urcă Voievozii
, inimii noastre pină aproape de El.
| Celui care a murit pe altarul Poeziei, din
dragoste nemărginită nentru oamenii si pen-
ț t-u graiul acestui pămînt românesc, i-am
cut loc dc veci in ființa neamului nostru.
Vizita
r ire cin pag. 9)
așeza o vorbă și. imediat, se depărta, urmârin-
du-i efectul dc la distanță. Maiorul tăcu citeva
clipe lăsindu-i cu privirile golite, îmbrățișați
in așteptare. Vorbi rar, de foarte departe...
— Excelența sa întreabă dacă domnul mo-
rar Chilian mai cunoaște și alte versuri de
acest poet. Ar fi curios.
— Nu prea multe, dar cunosc. Profesiunea
mea nu-i legată de cărți. Eu fac șosele, ma-
cin, tai lemne și alte treburi din astea. Dar
păstrăm in casele noastre pe Eminescu și
„Miorița".
— Cine este „Miorița" ?
— E un cîntec de moarte și de viață, testa-
mentul unui tinăr cioban care primește vestea
morții sale cu bărbăție, trecînd, mai apoi, în-
tre cele mai puțin pieritoare.
— Excelența sa spune că nu a știut nicio-
dată de „Miorița". Este foarte curios. Cum
poate un cîntec să fie atît de iubit ?
— Spune-i Domnului maior că. noi, româ-
nii ne-am pierdut, uneori, drepturile, fiii și
nevestele, ne-am pierdut mormintele și bise-
ricile dar nu ne-au putut fi luate cîntecele
si limba strămoșilor. în sufletele noastre ele
sint adevărate biserici. A auzit de priveghiul
de la Vidra ?...
Tilmaciul traducea, neascunzîndu-și vizibi-
lul efort. Vasile Chilian și maiorul Hake. a-
proape de aceeași vîrstă, se priveau cu insis-
tență, neținînd seama de cei din jur. „Onkel
Johann" mesteca absent o plăcintă, sfărîmîndu-i
cu grijă marginea uscată, ridată, iar Dumitru
Pantazică învîrtea de zor ceșcuța sa cu țuică',
goală de la început...
— Domnul maior spune că-i plac cuvintele
dumneavoastră. Crede că citiți mult, chiar
dacă nu ați făcut studii temeinice. Vă felicită
și ar dori, dacă războiul va permite, să asculte
cîndva acest „Miorița".
— Ti mulțumesc pentru cuvintele frumoase.
Am să caut să-i ofer posibilitatea. Dar, pen-
tru că a vorbit de război, ce părere are des-
pre situația actuală... vreau să spun cum so-
cotește ca militar de carieră..
— Excelența sa nu cunoaște situația pe an-
samblu dar are numai cuvinte de laudă pen-
tru ostașii români care au luptat ca niște
viteji. Dar. nu înțelege sensul acestei împo-
triviri... sacrificiul dumneavoastră total...
— Adică să lăsăm armele jos ?
— Da, ce rost are această împotrivire cînd
totul este pierdut...
— Nu știu... generalii noștri sînt foarte în-
căpățînați. Dar, s-ar putea să ajungă și ei la
gînduri mai clare (ce rost avea să-i vorbească
neamțului ăsta imposibil, și arogant ale cărui
trupe jefuiau și împușcau în timp ce el răs-
foia cărțile lui Schiller și recita cu emfază
la orice ocazie atent la efectele intonației ;
ce rost să-i vorbească neamțului despre visul
de unitate al neamului, despre credința ro-
mânilor de pretutindeni de a trăi într-o țara
— Dom’ sub’lent... Erau ca niște copii ai
mei... De ce a trebuit... De ce, ăștia... Ăștia
nu-s oameni dom’ sub’lent. Sînt șerpi...
Și spre cel din gărzile patriotice :
— Sint lupi turbați, omule, lupi turbați ! și
arătînd spre SS-istul care nu-și revenise, sau
se prefăcea că nu și-a revenit ; și lupii tur-
bați trebuie stîrpiți pînă la unul, măi omule !
Dom’ sub’lent, eu, în războiul ăsta am tras
de două ori cu pușca : în doi iepuri, că-mi
era foame... Dar pentru copiii ăștia nevino-
vați, care n-au mai apucat să-și vadă mamele
și iubitele, eu. dom’ sub’lent, eu, sergentul
Grozav Teodor, plec la greu război cu vipe-
rele astea ! — și arătă iar spre ofițerul care
se ridicase și stătea cu mîinile desfăcute, ca
găină cu aripile căzute, cu o privire tîmpă,
speriată, uitîndu-se îndobitocit de frică, la
pumnii cit maiul ai lui Grozav.
Peste un timp, deasupra pădurii se ridică
o rachetă verde vestind comandamentului în-
deplinirea misiunii.
...Și apoi, a început războiul lui Grozav !
Cîntăreț
Au venit peste mine ploi și nu m-am rupt
de pe loc. Au venit piele și nu m-au înăbușit.
S-au rostogolit munți și nu m-au putut a-
coperi.
Timpul mi-a vindecat rănile, dorul de mai
bine mi-a potolit durerile și am rămas dea-
supra tuturor încercărilor de a mă supune
și de a mă sfărîma.
Florile și apele primăverilor mi-au răcorit
sufletul, lanurile dc griu legănate în vint
abia clătit mi-au dat plinea cea de toate zi-
lele, iar pădurile și codrii merei m-au învă-
țat să cînt și să împlinesc un destin sau o
poruncă venită prin părinți de la părinți.
Am cules dorul frunzei și nădejdea copa-
cului, am frămintat lutul sfint al strămoșilor
si am cioplit fluier în care torn felurite doine.
Eu sint cântărețul unui neam de oieri și
plugari, un ram al veșniciei românești. Viersul
mi-i adiere și viscol, după cum cresc apele
care vin și trec.
O singură iubire
Sap de vreme nemăsurată și uneltele mi
s-au tocit și adeseori brațul îmi alunecă a
trudă in lungul trupului. Și numai tu mă în-
demni să nu mă las biruit. De cînd vreau
să tai hude și scări în tăria pietrei, sudoarea
și-a deschis mari pîrtii pe fața mea, iar vu-
ietul bolovanilor căzuți în genună mă asur-
zește. Și-n tot vacarmul acesta, aud numai
glasul tău, mamă, și simt numai adierea cu-
vîntului tău ca pe-o chemare căreia nu-i pot
găsi împotrivire.
Sufletul meu s-a deschis iar către lumină,
ierburile mele așteaptă iar ploaie și codrul
meu stă pregătit a-și primi cîntăreții. Iată,
căile s-au despovărat de troiene și păpădia
dă floare. Iar brațele mele sapă și vuietul bo-
lovanilor căzuți în genună mă asurzește. Ma-
mă, numai glasul tău îl aud prin vreme și
numai dorul tău leagă rod în pana mea acum
obosită. Dar sap mai departe, chiar dacă u-
neltele mi s-au tocit si brațul îmi alunecă a
trudă în lungul trupului.
liberă și demnă, nu în umbra marilor puteri,
oricînd dispuse să-și uite promisiunile, să-și
calce în picioare propriile făgăduinți ; ce rost,
ce rost, ce rost). Nu știu...
Femeile treceau ca niște umbre pe lingă el ;
se subțiau pînă la culoarea albă a pereților
apoi, subit, căpătau din nou. consistentă.
Un cîine lătra răgușit, încercînd parcă să-si
netezească hămăiturile.
Soarele își tăia lumina ; înjumătățită ea era
aruncată peste lucruri ca o pînză străina.
Vasile Chilian își făcu de lucru umplind
ceșcuțele cu țuică îndulcită, îmbiind cu „poale
in briu". In cănițele pîntecoase licoarea de-
sena șiraguri sparte de mărgele ; o broderie
fără rezistență, ca o năframă de borangic...
Revenit după vreo zece minute, Dumitru
Pantazică așeză pe masă un caș rotund, afu-
mat galben, cu umbre negre de funingine.
Deasupra era imprimat adine un cerc cu raze
drepte ca spițele unei roți de trăsură. Curăță
cașul ca pe un măr : coaja se desfăcea cu
ușurință lâsînd să se vadă sîmburele curat,
tare, puțin elastic. Apoi îl taie în felii lun-
guiețe.
Maiorul Ilake părea extras dintre ei. fugit
pe niște plaiuri ale lui. care puteau fi vis sau
însingurare. Sau. nu puteau fi...
Tilmaciul vorbea, mereu, sărind de la dom-
’ itori la apa Putnei si de aici revenind la
Vrancea care i se părea ca o cetate zidită
între munți, o ctitorie a naturii blagoslovite.
Cuvintele treceau pe lîngă ei străine, distan-
te sau doar scorțoase, ascunse într-o cochilie
tare și rece. Vasile Chilian zîmbea conciliant,
mărturisindu-și : „Asta se ridică pe vîrfurile
picioarelor, ia trei mere din pom și. gata,
crede că știe totul despre fructele din ograda
prin care trece...". Să bați drumurile de la
un capăt la celălalt, să asculți cum vorbesc
munții, să știi cum plîng izvoarele, de undo se
pornesc vînturile, cum tremură cintecul și
unde sînt lăcățele culorilor, să asculți oame-
nii din zorii zilelor și pînă la apusul vieții
lor și tot nu știi nimic despre Vrancea... își
plimbă degetul peste un chip si se miră, dar
cunoașterea este săpată mult prea adine : fîn-
tîna e străină pentru el. ȘI, nu-i păcat...".
Se auziră tunurile artileriei grele si. tot atit
de bine, răzbătură pînă la el bîzîitul înfun-
dat al unui aeroplan Era ca o poruncă.
Maiorul Hake se ridică, trecînd înapoia scau-
nului, aproape de un dulap cu niște perde-
luțe albastre ; cu o cutie semăna dulapul. Cei
care îl însoțeau se ridicară imediat, subliniind
astfel gestul superiorului lor.
Plecară în cîteva minute, mulțumind pentru
ospitalitate. Cei doi soldați își umplură buzu-
narele cu „poale în brîu", surprinși de hotă-
rîrea subită a comandantului lor.
După un timp Vasile Chilian ieși să termine
de săpat în ogradă. Nimănui nu-i trecea prin
minte să vorbească. Parcă si-ar fi schimbat
hainele și, acceptîndu-le, pășeau înainte. Pu-
nînd mîna pe hîrleț scuipă cu obidă în lături,
aproape îndurerat. își simțea gura amară, ce-
rul gurii amorțit.
Umbrele nemților se mai aflau în preajmă.
Scuipă din nou, înțelegîndu-se abia atunci.
Convorbiri literare — 10
dialogul artelor
Climat plastic la lași
Gh. D. ANGHEL : „Maternitate"
Specie a criticii de artă — cronic • pi <»-
tică este mediatorul cel mai efic •	-
tre produsul artistic și el care-1 rv- p-
ționează, cu lămuriri sporadice, la o -
numim actul de creație. La acesta din urt -<s
se referă, autorizat, critica de artă. . r '
retic, estetica.
Dar ce nevoie avem de tonica plastică, d-, i
vedem expoziția in cauză ?
întîi, că noi. cei care vedem exp. riț:.i.
fi curioși să citim dacă au mni văzu- si
la fel ; apoi, acela dintre noi rare nu au is-
zut-o, vor căpăta, poate, depinde de . ornea.
un plus de interes. Este exact cum se tr-
tîmplă și cu cronicile muzicale, dir păcat
prea puține la noi, sau cu prezentările de p-
coperțile de disc. In aceeași ordine de idei,
diferența dintre cronica plastică și ivs r. . -
cală este, semnificativ, doar de ordin r ■. ne-
ric. Există mai puțini „specialiști" in -r
muzicale... Poate pentru faptul că, nu teri ce;
din sala de concert au voce. Și în orice caz
chiar dacă o au, cîntâ în apartan	t. fără
pretenția de a fi audiați de pe scenă In timp
ce, atîția „pictori de duminică" solicită săli
de expoziție, iar atiția iubitori de plastică
„explică" cele văzute, dind tot atîtea verdic-
te. oficializate de presă. RTV și chiar edituri...
Din fericire, numărul Celor care „bat tac-
tul" in speteaza scaunului din față, sau care
fredonează in timp ce corul și orchestra exe-
cută .Nabiiur este infinit mai mic. A cute-
.4: să-1 interpreteze, pe scenă, doar... Nana
Mouscouri.
Activiu;-a plastică la Iași, incepind cu anul
■berării României de sub dominația fascista.
, rom&irtaî o perioadă de dificultăți inerente
■ p - d< refacere pe plan național.
Da i vi Oficial al Moldovei își tipărea
in 1944 cz: .jugul la Lugoj, in anii următori.
— Sncnul ce desfășura la Iași.
b ev-- d. luata considerația presei lo-
cale Util ocUXLbrîe i>W aouU se va transior-
tM in Exaztișic (iMcr^-*MMWlă * artelor pias-
-	r plastică de pe uMreg
L 1 t ' , ,. • i; 1 -I EXpOXîții Pvr~<Hiciiv Ă: i
.i:tf fxpi ,r.u	il?::	. Moi-
c . di . tx unubiie M-iâ anunță la pugi?
‘‘a-	văd picbjrii s;
r . i . cra^I lnr drag“. comutata
.•U%. a a;-. cU.vj ii ir mai tirziu.
icriiior	in k a’î
prrioodâ	i-.n,
tHEu de pFiiYtâ înSriixF.ă' m '. A
1902 >r rvorgRața* Filîlte Iași a Uniui.ii Ar*
Ujt-tor PlastUn P'-tr . c-r*sel cart oe ;<
o. e*is‘-‘ ' i > iui Ai laviml de Arte Frumna-
se, <u trudiți* .<■ pum-u, tot mai acut pro-
bk-PM m>r««il«Jrt» Pinacotecii, ce se va
■"zm Muzeul de Artă. Pr^ia vre-
.Cplnia, Lupta Moldovei), intre anii 1946—
- , d— ■'.	camp„n •? fa'orc^iiă
: rgmirări și n-dc-s : rii Pinacotecii. In
•>iS Cortului Baba scria în acest .iru ir»
„Lupta Moid.ivei" ; in 1949, ur. alt artist. Călin
Alupt — punea aceeași problemă, iar ir,
C.A. n referea, in ziarul „Opinia" din 8 d< -
,> .ibri. la Pinacoteca ieșeană ca La o adevă-
tă „și ală de educare a maselor populare".
’ fine, in primăvara anului 1952 sr zsunța
hiderea Muzeului de artă plastica din Iași
— -ciment consemnat >i do ziarul .dâniem-
p u.mui" din 20 iunie. Fără îndoială, câ fap-
til acesta a constituit un stimulent pentr.u
mireasa mișcare a artelor plastice le I»ii aț
acei»iași an. atit ir. privința expozițiilor per-
sonale. dar mai ales,;colecfive.
Chiar dacă, în perioada respectivă expoîițiuc
pcrsonale ale ieșenilor nu erau foarte dese,
■xpozițiile colective ofereau suficient spațiu,
el puțin artiștilor consacrați. In -vași ma-
iră. cronicile plastice se >• vpuu ir.deaptvape
Ce tematica fiecărui artist in parte. d« < nu
totdeauna, realizînd raporturile juste dintre
artă si realitate. Astfel, în 195J un croniiăr
■m -ia despre p, isaj l-- din Sig :	-> .Me iui
Krculal Popa-: „ gr. > 'te atunci cînd se pre-
oă- să taut.- a»?din SigbL .„ra care -.a
.; ■. „ tf fiw.. pereți "trimbi. mineeii de
vreo ;-. Aut ar jperișiiri haotice, cu străzi in-
gnste 0psr»e de aer. .". Și. evident, după trei
decenii cd s-au scurs de la pomenita cronica,,
iq-t r
r
---------------------------------------u n j v e
noi, cei de astăzi, putem spune : nu greșește
sau, așa cum s-a dovedit, nu a greșit Necuiai
Popa „atunci cind..." ; a greșit cronicarul !
Deceniu cu personalitate, perioada 1956—1965
se definește, pe de o parte, prin afirmarea tutu-
ror artiștilor plastici ieșeni, iar pe de altă
parte, prin avintul pe care cronica plastică il
ia in acțiunea de semnalare a activității ar-
tistice. Așa cum se poate observa, caracteri-
zările generale și capitale, judecățile de va-
loare au fost făcute de personalități ale cri-
ticii de artă românești, recunoscute ca auto-
ritate. „Micul cronicar" local adună, consem-
nează. se entuziasmează. acest ton euforic
păstrîndu-se, din păcate, și astăzi în cronica
plastică din cotidienele ieșene.
Față de perioada anterioară, constatăm o a-
firmare, pe pM local și național a unor per-
sonalități artistice pr< um Corneliu Baba, Dan
Hatrnanu, Ne .ilai Popa, Victor Mihăilescu
Craiu ș.a. Totodstă. artiști, la vremea aceea
tineri, rai: re.,ri.jț; de presă: Adrian Po-
dolt-’-rm ',1^62). Corn liu lonescu, Val Gheor-
gniu. Ninaiae Maiityus (1964J.
Mur u, Reg: ; d rtâ plastică — redes-
cliis in 1957 .	z. de artă universală
șii româi . se; șonstituit o preocupare per-
MtWKn-ă a zi.:; i -titor i«feni ÎAl. I. Friduș) pre-
.um ți a uacr ^sranncllăși ra«rc*nte din cuf-
t - ă	D . -	.. Petru Co-
marnescu — 1K>7.
Tot Petru Comamescu *— cunoscut ca un
constant și sincer admirator al artei ieșene
va urmări, an de an. in această perioadă evo-
luția artei la Iași, prin intermediul expozi-
țiilor interjudețene. Pentru prima tMtră. du-
pă 23 August 1944, se va vorbi în pmă des-
pre „Școala ieșeană de pictură și atmosfera
ei" (Carmen Răchițeanu in „Contemporanul"
din 11 ianuarie 1957).
Despre pictorul Victor Mihăilescu Craiu se
scria În 1958: că „se exprimă cu notații atit
de calde și vibrante cum nu am mai
de la Luchian încoace". Ion Frunzetti il con-
sidera pe Eugen Ștefan Boușcă „un scoboritor
din prerafaeliții englezi ai secolului XIX". In
fine. Mircea Deac scria despre Necuiai Popa :
„are o pictură luminoasă asa cum putem de-
fini și pictura lui Nicolae Tonitza".
„lașul Literar" și „Flacăra lașului" ofereau
în această perioadă suficient spațiu comen-
tariilor plastice semnate de Val Gheorghiu.
Radu Negru și George Popa — nume cu care
ne vom familiariza în deceniile următoare și
care, de pe acum, fac oficiile complete artiș-
tilor plastici ieșeni, dornici de afirmare.
Cronicarii amintiți mai sus urmăresc cu asi-
duitate toate manifestările plastice la lași,
consemn ;r.d ex^.ziția. sala, luna, titlul tablou-
riter jî iRe a -: menea informații primare .
după țoale ep-șetnieța (consemnate dc presa
vremii) autorii ..Saîoarelor** ieșene par a ti
fost intrigați, la sTemca aceea de „inovațiile
ți iiaprp*H»țiU* ani,iilor". In „Cr^ica" din
16 dv errbna 19tW	a. iară erv-
care neliniște : _se,v,iul nostru ico lo d-xt din
rafina ment, din gust excesiv pentru altceva,
pentru o altă formă de existență a inuercat
să renunțe la formele reale".
Chiar daeâ experimentele de atunci nu au
fost fructificate mai tirziu. ele au determinat
totuși o dinamică a vieții artistice la Iași, ca
și ir. țară; aceasta, in ciuda faptului că unii
refuză să accepte, pină astăzi, altceva decit
„atmosfera calmă a colinelor ieșene, culorile
lui Tonitza și Ștefan Dimitrescu", ridicînd tot-
r s a I i a---------------------------------------
odată, la mare rang, pe orice pictor amator
Înzestrat de la natură cu oarecare „sensibi-
litate".
Momentul 1969 — al afirmării ieșenilor In
sala Dalles — a constituit punctul culminant
in evoluția artei plastice din capitala Moldo-
vei. Petru Comarnescu scria în nr. 3 al re-
vistei „Arta", al aceluiași an despre „reviri-
mentul artei picturale ieșene", Dan Grigores-
cu în „Cronica" din 26 aprilie preciza că „tra-
diția artei moldovene e integrată însă în mo-
dalități foarte diverse de expresie contempo-
rană". Ieșenii au mai fost numiți atunci „pic-
tori de curte veche" (Adriana Stoica) — din-
tre toți, făcindu-se remarcat, în unanimitate,
Dimitrie Gavrilean, ce se înscria pe aceeași
linie cu Georgeta Năpăruș și Gh. Vrăneanțu.
Au trecut, de atunci, aproape două decenii șl,
ne întrebăm dacă modernismul de tip nara-
tiv-fantast din pictura lui Dimitrie Gavrilean
este pe cale să devină tradiție locală sau ma-
nierism personal ?...
Am descris aici întîlnirea mea cu Luiza,
Deceniul din urmă, cunoaște, vorba prefe-
rată a unui cronicar plastic local, o „eferves-
cență" demnă de luat aminte. Părăsind nive-
lul constatativ primar, cronica plastică con-
temporană din presa ieșeană a devenit de o
prolificitate de invidiat. Se scrie, în conti-
nuare, despre „mit și tradiție", teoretizîndu-le
ca pe fundamente indiscutabile ale artei ie-
șene contemporane : se și exemplifică în acest
sens — Lucian Blaga și... Constantin Radin-
schi. Nicolae Tonitza și Varahil Morarii !. Du-
pă care, partea a doua a cronicii plastice va
coprinde o descriere „sumară" a lucrărilor,
făcindu-se ceea ce în critica de artă numim
ipectacologie, adică povestirea subiectului unei
lucrări de artă, fără nici un element de teo-
rie plastică.
I.. fine „narațiunea" se încheie cu referiri
speciale la „variațiunile de ocruri — ce se
orîndiiiesc ca într-un spectru" (sic!) sau laJ
„sonurîle ușor nostalgice și acordurile barito-
nal< de largă profunzime, spre a înfiora rit-
mul Mcom al epicului plastic" (subl. ns.).
P . .:frazîndu-l pe Eminescu : „E ușor a scrie
cronici cind nimic nu ai a spune"...
.Și. pentru a nu fi înțeleși greșit, precizăm,
in final, că exemplele date nu constituie o
gulă. că presa, editurile și radioteleviziunea
uitivă, din ce în ce mai mult, un limbaj
adecvat, acel gen de eseistică plastică inteli-
ge tă. ac „esibilă, adevărată si utilă.
Doina MUNTEANU
Peisaj literar sovietic
Pentru un observator atent al fe-
nomenului literar sovietic prezen-
ta atmosferă a vieții literare și
culturale amintește momentul pe
care, la sfirșitul anilor ’5C, l-a ex-
primat cu acuitate realistă Ilya Eh-
renburg în romanul său Dezghețul,
„semnele" acestei similitudini mani-
festîndu-se explicit în Cărți, presa,
cinematograf. Desigur, de o sim-
plă repetare a istoriei nu poate ti
vorba, după sita deasă a unui pătrar
de xeac care a cernut faptele și oa-
menii. Literatura și arta sovietică
și-au rostit cu detașat simț anali-
tic atitudinea față de fenomene eco-
nomice, sociale și psihologice, desco-
perind colțuri intime ale constante-
lor, punînd întrebări despre rosturi-
le lumii, adunînd substanța trăirilor
din propriile experiențe și din cor.4
fruntări cu ale altora. Cititorii
mâni ai lui Kasputin, Abramov, Be-
lov, Sukșin, Trifonov, Tendriakov,
Okudjava, ai fraților Strugațkj vor
consimți că timpul acordat lecturii
s-a justificat pe deplin, în climatul
romanesc al cărților respective, ori-
ginale cel mai adesea prin fuga dt
originalitate, găsind tensiunile ce fac
să vibreze energiile verbale impli-
cate în actul textual.
Demonstrînd un ambitus amplu de
plurivalență. literatura sovietică a
analizat lucid etos.ul tradițional al
țăranului rus. confruntat cu trans-
formări istorice privite retrospectiv,
cu finețe psihologia intelectualului
contemporan, s-a întors consecvent
spre descifrarea sensului experien-
ței ultimului război mondial, cău-
tînd noi legături cu istoria, a creat
un gen propriu de roman de anti-
cipație, în esență foarte realist. Ex-
plorînd realitatea, s-a angajat in sen-
sibilizarea la stări de spirit incri-
minate, cum ar fi indiferentismul so-
cial, conștiința tranzacțională, subor-
donarea lașă față de forțe ce să ir-
șesc delictul de lese — umanitate.
La problematica schițată mai sus s-»
adăugat în ultimii ani domeniul i—
cologiei, care a determinat o verita-
bilă mobilizare de forțe literare, ser-
vind societatea în întregul ei. cit și
pe scriitorii respectivi. La sfirșitul
nulul trecut, de pildă, a fost încu-
nunată de succes o campanie pe cart-
au purtat-o timp de cîțiva ani con
deie consacrate împotriva proiectului
de schimbare a cursului unor mar
rîuri siberiene. La începutul anul"!
1985 „Literaturnaia Gazeta", organul
central al Uniunii Scriitorilor sovie-
tici, s-a înnoit radical, nu doar din
purei d< ■■vederi- redacțional, ci și
pro. ac >idu i de spațiu tipografi'
„isi uiar.i . . ir prozatori din „școala
irit mană*, pe care ii vom putea '.
r:i. : Makanin. Kireev, Krupm,
ivim. La sfirșitul lui 1965 se inregis-
tr.L eaviția la Leningrad a almanahu-
lui „Krug", cu participarea atit a
..-.r.-rti ic.m.șttior", cit și a „expen-
men tn'orilor" (ssiracteristică mai ve-
jl '.Tstui centru literar). In a-
de idei, ne ; m îr.gadui
să-i r,: " .udăm pe poeții Krn ilin.
Ohapkin, -Ar.iiOn : ski. Ele o Scinvartz,
căci ci spre i s« va ’ >rbi. ‘.n si-
guranță.
P=v..i-;i . V-? -; din mrin. G985)
al reir.tîî „Literaturnaia R osia", pe
- pagi iă -a oprit brusi un •"P
bine bărbierii cu trăsături se ; re.
ieșind c.. ."- guler de tip _ ^t-
mor.-!.:n rra desigur. Nik<iiâi
GuiriMv. înteineieiiiriii A'HiiXuuAui
rri. u. . rrsur s. ii :
pagini;.- î ' h> Ițiiior	la
șaizi ■ ; ■ ■ • dwpi moarte, ' ei st-
fel, hirieta id Aucă MeBBgraMtie u»-
tiTiimtiilvr. cri de s? V’:î-i-.., L
greș âî Ser Hori r - i llUii । ' s-
cava. 24—ț:-:!:.'	a diS' 3i.ru
de- his Hbm ' • riie in urmă, n •
tatea unor r 'urmi, ale ții ?’	-
re, a iuat drvîzii de publîmre i
scrierilor im Zăuiiaim. Hocî.K’'- i-:,
Remir Soîc g b. d • .-ditar» a op- -
relor « upieu de B. Pa-ternak. An-
drei Plateo<j». A: na Ahmatov?.. dc a
se desrh’dc imue? in cast-îi* in >r,
«V locui» F*s:e-Xuk și Ki rne; Cm-
kjvski.
Est ' . rimptil să trecem la ir-
gui. i r ; inv. ,: ./i.ii sehîini mai
sus pric ic '., iipm- „prevr-.::: ,a-
re". x-. pnrntil ri i Incendiul ~o-
jar) In V. Easn itin apărut in re-
sista „Naș reivv mk".	pe
i iire ii apnAiem ca un sui de conti-
r.i;	Despărțire de Matiora,
bpcii ii.'ă â»? echiîlnml acestei ope-
re. .; c"■ b- r'. .. gra' ă se on-
verU'ă ii cis ir< elegiac și simboluri
ample, trreuL pnn imagini de care
s« legau stări de spirit amare si
dramatice. N- si roaum a! lui Raspu-
tin, susținu? d11 doi.» aceasta într-un
ritm în. >rdat. „ensput", sarcastic, cu
hieroglifele efertuh demontat „pe
viu" se . uistituic i»șr-c cuprinzătoa-
re metaforă a unei lumi ostile în
toate amănuntele ei, provoci^d dis-
trugerea substanței sociale. Din ar-
derile lăuntrice țîșneste ca o fla-i
cără chemarea menită să trezească
la viață vechile virtuti roșești, să de-
termine reconstituirea legăturilor in-
terumane intr-o societate ce ame-
nință să se atomizeze. Este strigătul
exasperat al unui veritabil proroc
slav incercind să oprească instaurarea
Sodomei, invocînd ridicarea bariere-
lor din suflet in numele libertăți»
și demnității umane.
Tristul „policier" (Pecialnii detek-
tiv) al lui Vikt Astifiei
„Oktiabr", I. nfi .. ■ oferf âită for-
mulă și aim d:..g .ozâ : un milițian
constrins îă'v depoziții •.Liuiare
asupra margicmlitâie s<- îeie dintr-un,
mic orășel. Beția, pros.,.: : i, bandi-
tismul, promis ih.uea. atri fierea \ a-
lorilor umane epuizează rttil^au-a in
ordinea >spr i-.-înr iena,, , n'i-iagice
De o sinceritate dezarmantă. Astafiev
probează nedezmințită -c ;.v	țață
de ființe umană, de sperantia	care
pțlpiie in cel ma ur«ii pi. < - . per-
rnițind apropierea dc melodramă pină
ia Hmi'â in cauie • ; poate fi evitată.
O „scTi.tură-	irind vehoviană,
; Kțmînd insă	dmMie de Dos-
it h'ki, jțrt de „agriși; e", incitau
-Ii-ci:	r -.-li ei prot. ,te de ti-
pul „u d. a :u*l ăzut autorul un
ăetfel ăe vțijș?-- (A relatat toate' ă-
„Literaturnaia gazeta-, luind
। ’ ; Astafiev».
Cariera (Karier). apărută in revista
„Dr ijba r.arOjev". 1986) aparține bie-
îr»n*sc?ui Vaiîl Bikcv prozatâr con-
= >- - t f : ’ tematica celui de a!
i-Vi—. rr ■"	îi:-, 'd: Eroul roma-
>iui ci ' rc; să „dezgroape" adevărul
■ c.-:	e e, bătălie la care a par.-
t^cinat '. irmă eu patruzeci de ani.
M ri-riMii-i epic, asa cum ne-au obis-
it cănile - -stui autor, este sîn-
gems. d; tragism intrinsec, des-
orice >chematism : un ofițer de
.•rieră di-civ ■ trădător de carieră,
-.«sa eroA’ rămîne pentru totdeau-
v.c marcată de conviețuirea cu acest
tip d«- un». Șansa unei umanități dem-
ne, suge.-cază contextul, se află doar
intr-o liiemorie justițiară. în efortul
dc ridicare ? bușitelor aluviuni de-
puse de s irgerea timpului, precum
si in repudierea fermă a indiferen-
ței atoîmi-latoare.
Ii sfirsit. revista „Novîj mir" pe
1986 ne oferă Eșafodul (Plaha) lui
Cinghiz Aiimatov. din nou, după o-
pinia noastră, foarte diferit de ante-
rioarele Vaporul alb. Adio, Gulsari ’,
O zi mai lungă decit veacul. Scrii-
torul chirghiz (bilingv) st simte e-
vident atras de consacrata tradiție
rusească, folosind literatura ca armă
socială, mizînd pe finalitatea ei mo-
delatoare. fie chiar și cu prețul rp-
concordanței interioare a motivelor
fundamentale : pe de o parte diagno-
za dramatică asupra dezechilibrului
biologic și etic al lumii, pe de altă
parte intrarea în metafizică printr-o
perspectivă grefată pe fond de an-
cestralitate. Distrugînd natura, oame-
nii își ucid propria lor omenie. II
lichidează pe prorocul ivit printre
bandiți și narcomani, pentru a-și În-
deplini misiunea unui fel de Cristos
modern. In orice caz, Aitmatov reia
cu o îndrăzneală nemaicunoscută de
la Maestrul și Margareta înfruntarea
Cristos-Pilat. Puterea de dăruire este
singura seînteie de nădejde în întu-
ijnijno.
nericul elementarității, restul perso-
najelor „nemaiauzind" decît sunetul
înfundat al căderii securii călăului.
Restul rămîne șirul de întrebări
predilecte ale literaturii ruse : „O
este adevărul ?", „Cine-i vinovat V",
„Ce-i de făcut ?“. întrebări pe care
toți cei interesați de destinele acestei
mari literaturi și le pun deopotrivă.
Natalia CANTEMIR
t^gSpre sensul istoriei
1 consemna poate această
M afetdlogie din gîndirea lui
•*BBt-.o Jaspers (n. 1883), unul din;
reprezentanții cei mai de seamă ai
existențialismului, dacă ea n-ar cu-
prinde, cu unele omisiuni voite, un
text de mare interes pentru istorio-
grafie : Originea și sensul istoriei
(p. 147—358). text care în cele
proape patru decenii, cîte s-au scurs
de la emisie (Vom Unsprung und
Ziel der Geschichte, 1949), nu și-a
pierdut actualitatea. Situînd în cen-
trul analizei umanului noțiunile de
existență (Dasein) și istdricitate
(Geschichtlichkeit), el a făcut din
meditația asupra istoriei una din te-
mele statornice ale gîndirii sale și
a pus un accent caracteristic pe
dezvoltarea filosofici în secolul nos-
tru, de la Psychologie der Weltan-
schaugen (1919) pînă la Hoffnung
und Sorge (1965), care i-a precedat
numai cu patru ani trecerea in ne-
ființă.
Figură marcantă a istoriei filoso-
fici, Jaspers nu e mai puțin impor-
tant pentru filosofia istoriei, dome-
niu în perspectiva căruia. în afară
de lucrările deja amintite, trebuie
să reținem încă : Die geistige Situa-
tion der Zeit (1931) ; Vernunft und
Existenz (1935) : Nietzsche, Einfiihrung
in das Verstăndnis reines Philoso-
phierens (1936) ; Die idee der Uni-
versitât (1946) ; Die Schuldfragc
(1946) ; Nietzsche und das Christen-
tum (1946) ; Von der Wahrheit (1947);
Vernunft und Widervernunft in un-
serer Zeit (1950) ; Rechenschaft und
Ausblick (1951) ; Schelling, Grosse
und Verhăngnis (1955) ; tVabrheit
und Wissenschaft (1960) ; Lebensfra-
gen der deutschen Politik (1963). Tex-
tul ales pentru antologia de fată e
desigur cel mai direct si mai con-
sistent. scris sub influența catastro-
fei germane din ultimul război mon-
dial. Interesul acut pentru actuali-
tate îi pigmentează gîndirea desp-e
trecut : „Imaginea asup-a istoriei u-
niversale și conștiința prezentului se
susțin reciproc", observă Jaspers
(p. 329), socotind câ istoria de dra-
gul istoriei, ca știință în sine, e o
capitulare morală. „Viziunea pano-
ramică asupra istoriei schițată aici —
se spune în prefață — re'dă oare-
cum sinoptic lenta mișcare în timp
. și în diferite zone geografice a ci-
vilizațiilor umane, momentele de
criză și interferență (care i se par
a fi cele mai relevante), tendențiala
apropiere dintre ele și _■ închegarea
unor forme materiale și culturale de
unitate. Un astfel de eveniment no-
dal al istoriei l-a constituit ceea ce
filosoful numește perioada axială :
intervalul istoric 800—200 î.e.n., cînd
gînditori din China, India, Iran, Pa-
lestina au întemeiat — concomitent
și în mod independent — marile fi-
losofii și religii, configurînd princi-
palele categorii ale gindirii prin ca-
re umanitatea, deși răspîndită în di-
ferite culturi și epoci, a dobîndit o
primă conștiință de sine. Abia cu
perioada axială (pregătită Ia rîndul
ei de perioada prometeică a unor
progrese tehnico-materiale) ar fi în-
ceput istoria universală propriu-zisă
și ar fi luat sfîrșit epoca preistori-
că. Reverberațiile acestei axe ar a-
junge pînă în zilele noastre, cînd se
fac percepute semne, ce-i drept încă
incerte, ale unei noi perioade axia-
le. ce vor culmina probabil într-o
nouă comunitate spirituală a omeni-
rii, o mai înaltă conștiință de sine
si o mai înaltă conduită morală.
Prezentul s-ar părea să fie o cum-
pănă a vremilor. timp suspendat în-
tre un nu-mai (ein Nichtmehr) și un
nu-încă (em Nochnicht), concomitent
amurg și răsărit. Cu el s-ar închide
amplul arc al istoriei civilizațiilor și
ar debuta istoria propriu-zisă a u-
manitătii. al cărei conținut central îl
constituie posibilitatea devenită azi
obiectivă, a înțelegerii și solidariză-
rii universale (p. XXVIII — XXIX).
AL ZUB
(continuare în pag. 15)
11 — Convorbiri literare
actualitatea
Lumea ca text
Mitul Bibliotecii — și al lecturilor, bineînțe-
les — funcționează parodic în proza iui
Costache Olăreanu și Mircea Horia Simio-
nescu. Modelul livresc, dominant pentru o
falangă a post-modernismului, pătrunde prin
filiera Flaubert, cel din Bouvard și Becucnet
și nu prin mijlocirea manierismului argenti-
nian, reprezentat de Borges și Bioy Casares.
Am mai vorbit de Flaubert, cu prilejul unei
alte cărți de Costache Olăreanu. De data a-
eeasta mă văd obligat să trimit și la Sartre.
biograful lui Flaubert, al cărui Autodidact,
născut parcă din țeasta personajelor lui Flau-
bert, îl prefigurează pe tînărul autor al scri-
sorilor din romanul lui Costache Olăreanu.
Dragoste cu vorbe și copaci.
Autorul scrisorilor este, in prima parte a
romanului, un adolescent cu veleități literare,
a cărui formație este marcată, la început, c.
bizare lecturi din Baudelaire și Verla..*.•_• iso-
cotindu-se un damnat, ca și ei!). A. Frarr
(Rotiseria la „Regina Pedauque", apărută > .c
titlul „Birtul la „Regina Pedauque"), G ■
Viki Baum, Eugen Relgis, Dante și Cror;.*.
Oricît de bizar ar părea, lecturile ar șb.. swi
ale unei epoci întregi. Le-am intiimt :
naiul mai multor intelectuali, in chiar sta
compoziție eteroclită. Costache Olari .ir-
umorul de-a face inventarul acestei „Biblio*, i
Babei", in care nu a rătăcit doar pers
său — devenit mai tîrziu avocat, d. ti •
pierderea Iluziilor literare —, ci in < are. ală-
turi de Parmenide și Epicur. și alt: ••'*•.• -
tuali. poate că. între timp, scriit. ri. l-a ;
flat pe Eric Knight și M. Luiofs. U r ..
fără a fi în mod obligatoriu autobi grai .
pune în față oglinda unui „Babei* al 7::-.. ♦
noastre, făcindu-ne să ne amuzăm și de • .* .-
tismul lecturilor noastre. Atingem a i a-,
punct delicat al lecturii pe care i-a^ ab'.-c.
cu mijloace mai puțin ortodoxe. Rrm ■- ,-pis-
tolar. Dragoste cu vorbe si copaci r* curge
■un tip de stilizare particular. Convenția epis-
tolară împinge literaritatea în afara textul
propune un pact de lectură ironic. Creația c-
personaje se face printr-o scriitură aucto-
rială stilizată. Am adus în discuție le turile
personajului lui Costache Olăreanu tocmai pen-
tru a denunța. în spatele acestui exemplar,
prezența unei clase.
Scrisorile din partea a doua a romanulu. a-
parțin aceluiași „autor", ajuns ia maturna*.
devenit avocat. Personajul a renunțat, intri
timp, la iluziile literaturii. Adresindu-se pn—
tenului său, Pavelicu, acesta din urmă de-
venit scriitor, se arată dispus a-, inen-cir*.
materia primă a unui roman. Autorul scriso-
rilor nu trebuie socotit ca fiind unu! d.rtr
cei mulți atrași, ca fluturii de lumina lăm-
pii, de mirajul literaturii. Ne lipsește monvățis
limpede a eșecului său. dar formația .nt- .- -
tuală. tarată de „obsedantul d-> *iu*
parabilă cu a viitorului s«.riiu>r Pa .. Ter-
menul de comparație — scrisorile pr> ier
său — lipsește și el, dar faptul nu are prea
multă importanță în discuția de față C
vreau să subliniez, e că, analizind ambigui-
tățile acestui pact epistolar, descoperim un
alt nivel de echivoc decît acela al distanțe*
între autorul romanului și autorul scrisorilor
Costache Olăreanu mizează pe o identitate u-
morescă, pe-o asumare, dacă vreți, a derizo-
riului condiției literare. Personajul său este
un fel de artist privit ca maimuță. C ncițla
scriitorului însuși este „maimuțărită* intr-
carte pe care, aproape fără voie, o suprapun
peste manierismul lui Borges. S-ar zice că
aici ni se arată reversul comic al unei lumi
ce nu ajunge niciodată să „sfîrșeascâ intr-o
carte".
Lectura mea e una care umple găurile dm
șvaițerul epistolar. Ea se bazează mult p>-
presupuneri și aduce în discuție un context în-
treg de lecturi, dar se hrănește din „biblio-
teca" din text.
Scrisorile nici nu compun, la drept vorbind,
un „personaj", altfel zis, o psihologie parti-
culară. Distanța de la eroii din celălalt ro-
man, Cu cărțile în iarbă, și eroul de aici nu
mi se pare prea mare. Autorul epistolarul^,
e o „ființă de hirtie", o parodie a „Bibliote-
carului" Iul Arcimboldo. Așadar nu o fiziono-
mie, nu un caracter, nu o psihologie, ci un
simbol grotesc. Costache desenează, in fili-
gran, și cu deformare caricaturală, un portret
al literatului și-al aventurii sale derizorii. Ca
și în cazul personajelor din teatrul lui Ma-
zilu, de condiție socială și intelectuală modes-
tă, și în cazul personajului lui Costache O-
lăreanu se impune o ridicare în rang. Autorul
epistolarului este chiar Scriitorul, în ipostază
generică. Măsura eșecului său nu o dă. întot-
deauna, renunțarea la arta scrisului, . în-
săși condiția precară, pe care Bioy Casares
o tratează patetic in prefața la ediția a □l'.
a Tramei cerești.
Amuzamentul pe care îl oferă, chiar si la
prima lectură, Dragoste cu vorbe si copaci
— privit ca savuroasă aventură a deformării
—, este dublat de această perspectivă manie-
ristă întoarsă pe dos. Costache Olăreanu nu
este un satiric, ci-un umorist de primă clasă.
Privirea lui, amuzată de spectacolul lumii, sur-
prinde, între personajele acestei comedii, și
propriul chip.
Eugen Uricaru se numără, probabil, intre
puținii romancieri „profesioniști" de azi.
loan Holban l-a așezat, într-un comenta-
riu destul de recent, alături de cei mai im-
portanți romancieri contemporani. Este, dacă
nu mă înșel, pentru prima oară cînd se face,
din perspectiva unei istorii literare în mers,
omologarea (la acest nivel) a unui prozator
care s-a arătat, încă de la debut, deosebit de
înzestrat. Destinul lui Uricaru mi-1 amintește,
lui Mihail Sadoveanu. O carte o luminează
pe cealaltă, dind coerență unui demers ca-
re-și arată, numai în timp, strategia. Parcă
aceeași literatură, obstinată în a zgiria, in
a răni pielița timpului, asediază cotidianul,
forțind să și arate, îndărătul anecdotei, struc-
tura de adincime — arhetipală. Sîntem încă
prea aproape de această operă pe cale de a
constitui pentru a putea întreprinde o ac-
țiune de arheologie a textelor — comparabilă
ct: aceea a lui Ai. Paleologu asupra textelor
Iu; Sadoveanu. Proza lui Eugen Uricaru nu
r.- oferă nici ea in stadiul in care se află,
promisiunea unei alari adincimi Distanțele
titbuăsc incă păstrate, marea anvergură li-
p>nd a. -tor rafina’.' bijuterii literar-. .
R mumii Glorie, cel mei puțin concludent,
di* p ’. il iiiej d-.- *■ ed *■ . c n cîte a scris
Eug-r, Cn. i.?:. pi.ite, ț.-Hir.„: de a.:*—a -i
1 * .ii rei*. *. -*i pentru „met ca* Anticarul
D-.d-t Pr«x.- -u is ci* ivi't — ța Ce
Cate zilele de telefonul unei uarecarv Antr--
ri-	pe Ut-	arul > -ea na	< : pr..-mi
-	1	Bu jne:	F..bi!	*■	d-7 uita
p	i -’i pl.	r	tr:	par.u le.	.... -i .	rnttt.-a din
X ladia (am la vedere ■	r- ..zctă din
7	> -g -*.	t>‘rgi^;. 'â. * vieții ca text
g •	. tită -se E'ig* .* Uricaru într-o dl-
r-.-.ți* »p. iț-ti ia *».i de Georgt Bălăiță in
Lumea in două zile d.ir in mod diferit. La
Eug 7. Uri vru Orientul "feră simboluri a
ăr r i ■ ■ azvlriită in trama vieții : tulpa.
Stadia, proiecție confuza a unei cunoașteri
de tip f ib ii ■■> . :t:a magică a Micului Nohai.
- Glorie. Stâtueta femeii călare, închisă in
■ :*. e ,rt. care «trâbate lumea iar pi-
ti... si-t și-i *.i’.r>ni . ; Cutia aparținu*-, la
* tri t .ă. lui Nichifor Goreac — perso-
na --'sc it din rom nu! Mierea, cu cari
Glorie forțează o înrudire de tipul celei rea-
lizat - i- ciclul Vladiei. Sint doar citeva asttel
de citii igice in lume, spune un personaj.
Si t -at, sin din nordul Indiei ori din Tibet
Tot in Tibet își au sediul si Tulpa. ființele
ăr-T existență presupusă o descoperi in con-
fsrzir. pustiului prin mijlocirea imaginației.
în drum spre București, anticarul călăto-
rește împreună cu un inspector de asigurări,
in fața căruia se recomandă, după ezitări scri-
itor. prieten cu decedatul Goreac. Deodat ii
p r-stește ir.sp. torului o serie de intimplări
cin * L-L*. !u; Gorc„,, parte i irib , parte i-
m ig-- st-	s - t t« xt- ap: -riîe * .; pr: îre i *.
■- v-a ■ -•a martir — alt pvrs--na; Goreac de .1
acela . s ;ut din romanul Mierea. In p’anul
simbolic lucrurile incep să i^ o întorsătură
neașteptată : intimplarea face ca la înmor-
mintarea Iui leremia Palade, la are Deodat
ia parte mai mult din curiozitate, anticarul să
fie luat, din greșeală, dre-pt Nichifor Gorca
Tr.t acolo Deodat află că marele leremia Pa-
lade a murit forțind cunoașterea din urmă,
a a mortii — experimentind-o pe pro-
pria piele. Curiozitatea aceasta nesăbuită ii
birtuie P- posesorii casetei magice. Pe capa-
cul cutiei este scris un cuvînt magic. Dacă
reușești să-1 pronunți atunci cel care-1 aude,
in afară de tine, desigjxr. explică Goreac. moa-
re Dar explicați aceasta figurează, la rin-
du-i. intr-un text apocrif.
Firele acestea (am renunțai, din economie,
la r, bună parte a febulei — iubirea pentru
Dorul nu se înnoadă. Ghemul lor se desface
îndată ce tragi de un capăt. Lămuritoare poate
să fie ultima frază : „Nu oricine rezistă la
tentația une: clipe de glorie*. Ea se referă
la moartea 1 :: leremia Palade și explică u-
s ararea p** care o trăiește anticarul Proca
atunci cind se vede in tren, izbăvit de tenta-
ție. Ea — și aici încerc să dau coerență lec-
turii mele simbolice — l-ar fi prins in mreje
pe anticar, in care se produce, dacă nu un
transfer de identitate, atunci un simulacru. El
se substituie, in cele din urmă, lui Goreac.
Am putea vedea in fascinația pe care o e-
xerrită asupra lui Deodat aventura cunoaște-
rii chiar fascinația textului. Recomandindu-se
drept scriitor, nu sfîrșește anticarul prin a
impnmuta identitatea lui Goreac? Spațiul
nu-mi îngăduie să încerc să pun în acord is-
toria simbolică a cutiei magice și cealaltă is-
torie. izvorită in imaginația lui Deodat din
același complex al identității, în care anti-
carul se recomandă către Isis-Amneris ca
fiind Soter Salvatorul, Eliberatorul. Speran-
ța. „Tu ești doar Toth. ii răspunde Amnens.
Imaginea. Crezi că nu e îndeajuns ? Crezi că
unul ca tine iși poaW dori ceva mai mult ?“.
Glorie are multe pagini frumoase, scrise de
aceeași mină care-a schițat tulburătoarea
Vladie. Imaginația concretului a lucrat, însă,
cu o pastă săracă peste desenul simbolic, de
parcă o mină grăbită ar fi vrut să-1 ascundă.
,Val CONDURACHE
Costache Olăreanu. Dragoste cu vorbe și
copaci, Ed. Cartea românească, 1987
Eugen Uricaru, Glorie, Ed. Eminescu, 1987
Meșterul Manole
»
Punctul de plecare al eseului semnat ae
Horia Bădescu, scriitor multilateral dez-
voltat in poezie, roman și critica, este
o critică a variantei prelucrate de Aiecsan-
dri. Ideea, scandaloasă pe timpul lui Duiliu
Zamfirescu, care gindea bine cu toate visu-
rile nobiliare, este azi un loc comun in stu-
diile folcloristice. Bardul a „îndreptat* poe-
ziile populare după chipul și asemanarea lui.
le-a jșeriat și le-a încâlcit asprimile, trans-
formindu-le in scrieri „de autor*. E, de an-
tei. curios că, in pofida numeroaselor și sub-
stanțialelor intervenții la care au fost supuse,
textele cuprinse in Poezii populare ale roma-
nilor .ontinuă a fi date crept creații folclo-
rice. ba încă drept momente de virf ale ex-
presivității gemului popular. In ce privește
balada Meșterul Manole. Horia Bădescu re-
marcă si el că „poetul condensează textul, il
ritmează si rimează perfect. îndreaptă ce i
pare stingari. aruncind cu uimitoare mdife
rență și ușurință toate acele părți încărcate
ce profund i si întunecata poi-zie tragică, peste
are bint.io* umbra dezlănțuită a marelui Dyo-
nișos. si fârind din acest superb scenariu tra
gic doar o. e drept frumoasă, baladă*. Dar
atmn i care variantă e preferabilă, rare expri-
mă întreg, nealterat, fondul r stru generic ?
Autorul optează pentru aceea culeasă de Gh.
IX Teodorescu, in care distinge, „perfecta
simetrie structurală a părților scenariului, ar-
ticularea acestuia in funcție de necesitățile
simbolice, o știință arhitectonică și o rafinată
artă a gradației tragice*. Mai mult : „Nici
in vers nu este în plus, nici o sintagmă nu
«iboară valoarea poetică, menținută perma-
nent la un nivel artistic superior. Metafora
ure simplitatea și limpezimea pe care de multe
>ri înclinarea spre alint prozodic și spre dul-
cegărie a jșoetului i-o refuză în varianta
Aiecsandri. tonalitatea este încărcată de so-
brietate*. Și, pentru a spulbera orice umbră
dc- îndoială, e reprodusă la finele volumului
varianta culeasă de Teodorescu acum un secol
de la Petrea Crețul Solcanul.
Privită ca scenariu tragic, balada Mește-
rul Manole ii prilejuiește lui Horia Bădescu
o lectură pe cit de coerentă, căci nu lașa
deoparte nici un episod, pe atit de proaspata.
Toți interpreții au văzut in destinul lui Ma-
nole destinul creatorului. Nouă e, in viziunea
eseistului, conștientizarea destinului, asumarea
lui in deplină cunoștință de cauză. Preferința
pentru „zidul părăsit și neisprăvit", in con-
tradicție cu rigorile mitice, capătă astfel o
semnificație simbolică tragică : „La-iManole ne(
cesitatea jertfei (manifestare der inaită arta
poetică!), nu apare impusă. Ea -vine din in-
terior, este o consecință a acceptării- destinu-
lui, a trăirii lui conștiente". Și, după ce ci-
tează un fragment din studiul lui D. Cara-
costea. adaugă referitor la visul , ce oferă
^>luți.» :. rm mării edificiului : „In fapt Manole
știa -ă * .i trebui să viseze incă înainte de
a fi visat". Refuzul lui Manole de a-și anun-
ța soția despre jurămint este interpretată în
același sens : „S-a spus despre el că este ex-
presia unei înalte conștiințe creatoare, a unei
atitudini morale indefectibile. Desigur. Dar în
cazul meșterului nostru el vine si din con-
știința implacabilității sorții. Manole știe că așa
cum va trăi o noapte a visului, o noapte a
acceptării, tot el este cel care trebuie să plă-
tească prețul zidirii, fiindcă dintre cei aflați
acolo el singur este Creatorul. De aceea ei
nu va pleca nicăieri după jurămint, de aceea
el va rămine lingă zidul neîmplinit". Dezvol-
tind această perspectivă. Horia Bădescu scrie
una dintre cele mai frumoase și mai dense
pagini ale eseului : „Este ultima noapte în
care demiurgul mai contemplă primordialitatea
amorfă, haosul. Ultima noapte de meditație în
। are mai poate -pustiia s-o bată», înaintea
începerii cosmogonici. Căci a doua zi. odată
cu împlinirea jertfei. începe zidirea. Este poa-
te cea mai tragică clipă din viața meșterului.
F.ste noaptea in care mai socotește încă o
dată măsura jertfei sale. Dar acceptarea nu
ne poate nicicum îndemna să-1 vedem pe eroul
tragic fericit, asemeni omului absurd carnu-
sian. Eroul tragic este un luptător si măre-
ția lui decurge din această natură războinică
si orgolioasă. Destinul lui Manole este de a
crea prin pierderea propriei ființe, transferată
în operă. Zbaterea lui tragică este de a încer-
ca să refuze datele destinului, să creeze fără
a se pierde pe sine. Așa se explică acea fre-
netică dezlănțuire cu care Manole purcede la
perpetua ridicare a unui zid nestatornic și
iluzoriu. Știind că va trebui să viseze, el a în-
cercat să refuze noaptea visului. Ceea ce este
imposibil. După cum modalitatea subtilă de
a-și împiedica soția să vină în zori, toate
acele plăsmuiri teratologice, pe care i le scoa-
te în cale, nu sînt decît proiecții, viziuni ale
frămîntărilor sale. Căci, acceptîndu-și jertfa,
lui Manole îi este acum imposibil s-o mai îm-
piedice. Dar lupta cu destinul, fie ea și numai
la nivelul conștiinței, are aceeași neînduplecare
agonică. Este lupta dintre condiția demiurgică
a artistului și condiția sa umană. Tragicul se
naște aici din imposibilitatea eoncomitenței
ireator-om, din incompatibilitatea dintre sacru
(creația) și profan (existență)".
Remarcabile sînt, de asemenea, considerații-
le despre fatalitate și vina tragică. Celebrul
episod al „ispitirii", cînd voievodul constată că
mănăstirea nu are pereche în lume, iar Ma-
nole. subit, prinde a se lăuda că ar putea zidi
și altele, încă mai frumoase, a fost citit drept
semn al conștiinței de sine a creatorului. Ho-
ria Băaescu e de cu totul altă părere și argu-
mentele pe care le pune în joc sînt demne
a fi luate in seamă : „Nu despre conștiința
creatoare, nu despre mărturisirea unei inti-
mități este vorba aici, ci de o profundă ne-
ințelegere. Ceea ce nu pricepe Manole este im-
posibilitatea organică, a unei noi creații. Zi-
aind-o pe Caplea, el se zidește pe sine în-
suși și. zidindu-se pe sine însuși, împlinește
destinul pînă la capăt. De acum înainte nimic
nu mai poate fi creat, căci meșterul nu mai
are nimic de jertfit. Cel care lansează de pe
perișul mănăstirii orgolioasa-i provocare,
nu mai e un creator, ci un biet om, un in-
■■ vliș material golit de orice substanță demiur-
gică. Manole supralicitează un preț pe care
nu-1 mai poate plăti. El încalcă limita din nou
si este sancționat ca atare. Lucian Blaga a
sesizat aceasta și și-a construit drama din
perspectiva unei asemenea interpretări. Claus-
trarea în propria-i creație nu este un rezul-
tat al voinței domnești, ca instrument al des-
tinului, căci ea era împlinită odată cu desâ-
v irșirea zidirii. Ea răspunde în economia tra-
gediei, nu necesității simbolice, ci celei sce-
nire. Dar dacă vorbim de simbolistica operei,
e necesar a sublinia încă o subtilitate de con-
stricție. care mărturisește încă o dată geniul
creatorului anonim. Spuneam că ceea ce ig-
noră Manole este tocmai imposibilitatea unei
alte zidiri. Ei bine, in încercarea icarică de
a salva ceea ce nu mai există de fapt, de a
se salva pe sine, meșterul este împiedicat de
propria-i operă. El se izbește de mănăstire și
cade. Manole nu-și poate depăși opera. Zbo- '
rul lui către o altă închipuită creație este
prea jos in raport cu înălțimea acesteia, este
de fapt un zbor închipuit". Cînd se întreabă
asupra posibilităților meșterului de a alege și
constată că liberul arbitru este aici, ca în
orice spațiu tragic, o pură iluzie, eseistul pro-
pune și o altă lectură a finalului baladei, ce
apasă pe integrala adeziune a eroului la con-
diția asumată. împlinirea operei anulează în-
săși rațiunea de	a	fi a	creatorului,	care	se
..sinucide" din lipsă	de sens : „Manole	știe	că
pentru el creația	a	fost	încheiată. El	știe	ca
orice altă zidire	îi	este	interzisă. El	știe	că
cel ce-i vorbește domnului nu e decît umbra
materială, urma demiurgului ce a dispărut,
închis în zidurile mănăstirii. Este o alcătuire
materială golită de esența sa omenească, con-
vertită de idealitatea operei. Provocarea lui
nu are alt rost decît de a grăbi neantizarea
acelei forme, intîrziate într-un timp și într-o
lume căreia nu-i mai aparține. Ea este menită
să închidă hiatusul dintre demiurgul intrat in
eternitate și reprezentarea sa materială, ră-
masă în timpul măsurabil, în lumea oameni-
lor. Este ispășirea pe care această formă o
cere pentru vina de a fi renunțat la esența
sa, la natura sa omenească, în favoarea idea-
lității. a spiritului. El provoacă pentru a șter-
ge orice urmă a sa din lumea reală, căci de
acum nu mai aparține acestei lumi". Sînt
multe observări de finețe în scurtul, dar adîn-
cul eseu al lui Horia Bădescu. Ar trebui incă
lungi citate (practică de care oricum am abu-
zat, din bunul gînd de a nu denatura ideile
autorului) spre a le pune în lumină. Ceea ce
vreau să subliniez este însă altceva. Anume
că Meșterul Manole sau imanența tragicului
de Horia Bădescu are, pe lingă valoarea ori-
cărui demers personal și bine articulat, o sem-
nificație mai largă, ce nu ^trebuie disprețui-
tă. El așează la începuturile literaturii noastre
artistice o creație fundamental tragică. Și, prin
aceasta, descurajează o dată mai mult vechea
și bine înrădăcinata prejudecată, reluată ade-
sea și azi, despre presupusa funciară inaptitu-
dine pentru tragic a românului, dispus mai
degrabă să se salveze prin umor decît să-și
asume destinul. „Miticismul", adică bagateli-
zarea tragicului, coborirea lui în deriziune,
este o trăsătură prea evidentă spre a fi con-
testată. Dar ea reprezintă numai o față a lu-
crurilor, dacă nu secundară. în orice, caz echi-
librată de capacitatea perceperii dimensiunii
tragice a existenței. Seninătatea ciobanului
din Miorița si zbaterea fără ieșire a meșteru-
lui Manole sînt polii între care s-a mișcat
continuu spiritul nostm și a-1 trece pe unui
cu vederea în limoedea favoare a celuilalt
este mai mult decît o deformare : este o mu-
tilare pur și simplu. Cartea lui Horia Bă-
descu restabilește, indirect pierdutul echili-
bru.
AL DOBRESCU
Horia Bădescu, Meșterul Manole sau
imanența tragicului, Editura Cartea Româ-
nească, 1987.
ConwxW’i literare —
editorială
Istorie și
ideologie practică
Ultimele cărți ale lui Al. Duțu sînt c
cepute din perspectiva istoriei mentali-
tăților — mișcare inițiată de reprezen-
tanții „școlii de la Annales". Am scris și altă-
dată : urmind sugestiile teoretice ale acestei
scoli, cercetătorul nostru a obținut rezultate
demne de tot interesul —, privind mai a., s
cultura română veche.
Pe lingă studiile lui Al. Duțu volumul de
față conține și o antologie de texte. Cum at.t
în' partea originală, cît și în cea de ant
logie, abordarea aspectelor concrete se n -
bină cu discutarea problemelor de doctrină,
prilejul mi se pare nimerit pentru a arui . ;
o privire asupra legăturilor dintre istori ,
mentalităților și studiul artelor. Nu voi intra
în chestiuni care privesc în mod special pe
istorici. Istoria mentalităților are numeroas
(și se pare, fertile) puncte de atingere cu
istoria artelor. Spre acestea se îndreaptă, e
ușor de prevăzut, interesul nostru.
*
Ce deosebește istoria mentalităților de... cea-
laltă istorie ? Aflăm cel puțin o parte din răs-
puns în reproșurile pe care le aduc repre-
zentanții noii istorii istoriei tradiționale. Lu-
cien Febvre (împreună cu Marc Bloch acesta
pune in 1929 bazele celebrelor ..Annales*. si.
în felul acesta, școlii care va purta numele
revistei) respinge istoria „obiectivă", care nu
poate evoca frămîntările oamenilor, sentimen-
tele lor. Instituțiile, ideile, evenimentele m.
există la modul abstract ; ele au apărut, au
fost făcute să funcționeze, s-au perfecționat,
au căzut în uitare datorită oamenilor. Unor
oameni care n-au trăit izolat, ci ca membri
ai unor colectivități; colectivități animate d<
gînduri și sentimente, păstrătoare de tradu >
exercitînd influențe și fiind supuse la rindui
lor influențelor din partea altor grupuri
mane ; avînd, într-un cuvînt, o mentalitate
care guvernează comportamentul esențial.
L. Febvre propune o istorie care să țină
seama de mutațiile din viața afectivă. Isturi
preconizată de L. Febvre și de camarazii săi
vizează aspecte care altădată ieșeau din cer-
cul de preocupări al specialiștilor; iată ce
spunea acesta în 1941 : „Nu avem istoria Dra-
gostei, să ne gindim la asta ! Nu avem istoria
Morții. Nu avem istoria Milei si nici a Cru-
zimii". Se mai cerea adăugată o istorie a Fri-
cii. Cuvintele lui L. Febvre n-au răsunat in
deșert. Au apărut de atunci mai multe isto-
rii ale Morții, istorii ale Fricii. Programul
său este cel pe cale de a se realiza. Și. ceea
ce e mai important, spiritul noii istorii cu-
cerește mereu teren. Era inevitabil ca preocu-
pările comune față de om să-i apropie pe oa-
menii de artă de istoria mentalităților.
Fernand Braudel va pune la punct princi-
palul instrument conceptual al istoriei men-
talităților ; el definește durata lungă și du-
rata scurtă după care se ordonează existen-
ța socială. Există un timp scurt, comparabil
cu succesiunea evenimentelor, și o durată
lungă, la nivelul căreia devin vizibile trans-
formările din structurile profunde, cu evolu-
ție lentă. Istoria tradițională este de regulă c
istorie evenimențială, istoria mentalităților
studiază durata lungă. Mentalitățile se trans-
formă foarte încet ; într-o viață de om pre-
facerile lor sînt aproape imperceptibile.
Timpul acestor prefaceri se socotește în ge-
nerații. Istoria mentalităților cunoscînd alt
ritm decît istoria evenimențială. accesibilă
capacității noastre de apreciere, transcence
individualul.
*
Istoria mentalităților oferă istoriei artelor,
e convins a1. Duțu, foloase inestimabile : „Va-
riația culturilor și profunzimea lor sint sur-
prinse de istoria mentalităților mai bine a -
cît oricare altă disciplină intelectuală. In ca-
zul operei de artă, atenția acordată mentali-
tăților sesizează ceea ce mediul în care a fost
elaborată acea operă a împărtășit artistului,
pe plan intelectual și afectiv, din dezbatere.,
și climatul momentului, ca și din tiparele d,
gîndire și automatismele transmise de la o
generație la alta, precum și ceea ce artistul
a realizat cu asemenea elemente pe care noi,
la rindui nostru, le reintrepretăm".
Istoria mentalităților pune la indemin'' cer-
cetătorului fenomenului artistic, sint de a-
cord, informații prețioase în legătură cu io;
ceea ce ține de durata lungă. Putem discuta
în acești termeni circulația unor motive, vi-
talitatea capodoperelor, creșterea și descreș-
terea audienței unor tendințe literare și multe
altele. Dar ne putem apropia astfel echipați
de opera propriu zisă, —, de acea manifestare
unică a individualității creatoare ? Istoria men-
talităților e interesată de structurile profunde
— deci de tot ceea ce depășește individualul
unicul, accidentalul, evenimentul, nu o pot in-
teresa. In cazul artei clasice există o coinci-
dență de puncte de vedere. Arta clasică nu
i refuza modelul — iar istoria mentalităților re-
f' constituie tocmai modele. De la Renaștere în-
coace individualul prevalează însă asupra omo.
genizării ; cam tot de atunci originalitatea,
adică ceea ce deosebește, a devenit în artă
criteriu de valoare.
Iată de ce cred că istoria mentalităților
poate fi numai parțial ^e folos cercetătorului
fenomenului artistic. Și doar atunci cînd există
perspectiva care să pună în evidență structurile
profunde. Față de arta modernă nu putem avea
o astfel de perspectivă. Cel puțin deocamdată...
Istoria mentalităților slujește așadar cerce-
tarea literară numai pînă la nivelul cadrului
cultural. Ea este insă cît se poate de folosi-
toare și in precizarea filosofici practice a oame-
nilor de artă. Antrenat de schimbările rapide
pe care i iaț.- literară i le pune in față criti-
cul de pildă, se identifică, uneori, în conști-
ința sa. cu chiar centrul vieții culturale, cu
autoritmea supremă care hotărăște destinele
culturii. N;. e greu de imaginat cum se va
comporta un astfel de critic... Isto-
ria	m-nta’ităților	l-ar putea aduce cu
picioare!- pe pămînt. restabilind lucrurile în
adevărat^ lor dimensiune. Studiul lui Geor-
res Duby Istoria sistemelor de valori e, in
arest s. , deosebit de instructiv. Or:cît s-ar
pr- pi: ; evenimentele în diverse domenii ale
viețu sociale. în cadrul sistemelor de valori
mutații nu se produc decit extrem de incet.
Creștinismul a ajuns, se știe, religia continen-
tului european. Răspindirea sa ne face să cre-
dem că difuzarea i-a fost rapidă și lipsită de
probleme. Realitatea e alta. Nici la un mileniu
după apariția sa victoria creștinismului nu
era deplină ; în secolul al Xl-lea biserica
creștină mai lupta incâ să extirpe din con-
științele europenilor credințele păgîne.
Pentru a verifica vitalitatea exterioară a
tradiției G. Duby cercetează îndeaproape un
secol și jumătate din istoria Europei. Aleg;
un interval (intre 1125 și 1275) care abundă
in transformări economice, demografice etc.
în pofida frămîntărilor sociale și politice sis-
temul de valori nu cunoaște modificări esen-
țiale.
Un asemenea exemplu te poate face să te
întrebi dacă mutații care ni se par astăzi ex-
trem de importante (cum sintem gata să ac-
ceptăm că ar fi cele produse de arta moder-
nă) nu vor fi văzute, la timpul cuvenit, pur
și simplu ca semne ale unei perioade conser-
vatoare...
»
In studiu! lui G. Duby este tratată și legă-
tura dintre cercetarea trecutului și prospec-
tarea viitorului. Subiect, fără îndoială, pasio-
nant. Omul de știință francez manifestă, cum
se cuvine, multă prudență. Nu se poate pre-
vedea decit evoluția „tendințelor profunde din
istoria economică, a populației ș a tehnicilor,
și poate că și aceea a cunoștințelor științifice*.
Dar și aici te poți aștepta la devieri de la
cursul prevăzut. Ce pot determina asemenea
deturnări, e interesant de știut : 1) mișcările
d opinie: 2) propaganda ; ’3) deciziile pute-
rii. Toate acestea pot acționa eficient asupra
vieții economice, a realităților demografice,
a dezvoltării științei și tehnicii. Ideolog:a e
in schimb mai puțin sensibilă la asemenea
schimbări exterioare. „învelișul ideologic*,
foarte suplu, nu poate fi niciodată sfărimat
in m-‘d brutal. Totuși și el răspunde, dar
prin inflexiuni lente, la mișcările infrastruc-
turilor. Futurologului interesat de devenirea
mentalităților i se recomandă să urmărească
tendințele cu greutate ale prezentului. Schim-
bările din planul evoluției demografice și cele
din planul transformării raporturilor econo-
mice. in primul rind —. adică tot ceea ce
„zguduind cadrul gindirii, stimulînd sau frî-
nînd comunicarea între grupuri, favorizînd
transferurile, dezrădăcinările, schimburile și
fuziunile- p >ate afecta ideologia. Este impor-
tantă apoi „descoperirea punctelor in care re-
zistențele tradiției par mai fragile" : sistemul
de educație in familie. în școală, în alte in-
s-hnții. capacitatea sistemelor de educație de
a recepționa impulsuri din exterior s.a.m.d.
Nu trebuie neglijat aici nici „evenimentul*. La
nivelul duratei lungi semnificația lui e re-
dusă. Pentru intervale mai scurte de timp e-
in -ntul poate insă întoarce, imprevizibil,
o evoluție.
Toate acestea sind. cred, utile cercetărilor
care s ■ ocupă, chiar și incidental, cu proble-
me de ideologie. Ei ar aprecia cu ajutorul
r>r mai realist s: schimbările din sfera lor dc
a-:ivisate.
Istoria n -talităților ne poate oferi și alte c-
h .;.;r.t< utile consolidării unei ideolog:: prac-
t;c \ Pe t.-u .ă nu e același lucru dacă ne
pr: :a: propria istorie așa cum o înfățișează
N. l>rg.t in articolul antologat (calitățile ro-
uiăniler desprinse din istoria lor de către
’ .-ga sini : măsura, stăpinirea de sine însuși,
rumorua. respectul de sine și de alții, simți-
rea ii isă și cruțarea simțirii altuia, ințele-
gerea pentru o ideea care nu e a sa. bună-
tatea adincă și duioșia muiată în lacrimi, con-
ttiința de drept pentru sine și pentru alții,
religia legii și cultul suprem al datoriei*) sau
cv. totul altfel. Istoria nu e o disciplină ab-
stractă, ocupație a cîtorva specialiști, ci un
ekri.ent de ideologie, cu mare putere de ira-
diere. Rețin, în încheiere, concluzia studiului
lut Duby. Asupra cuvintelor sale ar trebui
să medităm : „Intr-o foarte mare măsură, vi-
ziunea pe care o societate și-o face despre
propriul său destin, sensul pe care îl atribuie,
veridic sau înșelător, propriei sale istorii in-
tervin ca una din armele cele mai puternice
ale forțelor de conservare sau de progres, a-
dică unul din suporturile dintre cele mai ho-
tărîtoare ale voinței de a salva sau de a dis-
truge un sistem de valori, ca frînă sau ac-
celerator al mișcării care, după ritmuri varia-
bile. provoacă transformarea reprezentărilor
mentale și a comportamentelor".
Constantin PRICOP
Alexandru Duțu, Dimensiunea umană a isto-
riei, Ed. Meridiane, 1986.
Punct final:
23 AUGUST...
în ficțiune...
»
Sonata în re major este un mierrr
de factură pronunțat cinematografică, a-
dică compus din secvențe scurte, ’nlăn-
țuite ritmat și tot mai vertigi- s pe măsura
apropierii de deznodămint. E v.-rbi de o ac-
țiune organizată, „din umbră*. în vara
1944. de Partidul Comunist, si asu~e crea-
rea unei centrale telefonice speciale. u.vieT.i
in afara Bucureștiului. la car» să f;e racor-
date centralele corpurilor de armată, pentru
asigurarea unor legături prompțe, operat..-e.
la ora întoarcerii armelor, care se apropia.
Francisc Munteanu pătrunde astfel ir.tr-o r. -
me mică, aceea a centralistelor, fete tinere, o-
bișnuite (cu excepția personajului Meri Cz-
targiu, de altminteri favorit autorului : c fe-
meie care ar putea aparține „lumii bene* dar.
din luciditate, nu vrea), cu mai marile sau
mai măruntele lor probleme sentimentale, ma-
teriale etc. Citeva dintre ele au și alt fel ce
probleme, fiind înrolate in mișcarea clandesti-
nă de rezistență, coordonată de comuniști. ele
avînd ca atare de executat diferite m:siun:
conspirative. Acest corp ce fete constituie, ea
să spun așa. personajul colectiv al cărții, popu-
lată insă si cu alte figuri sugestiv creionate :
tei din mediul organelor de represiune (Sig -
ranțai. militarii, fie comuniști, fie simpli pa-
trioți. din Comandamentul Militar al Capitale:,
oameni din conducerea Sv.ietății telefoanelor,
elemente ale Wehrmacht-ului s a. Romanul
interferează cu abilitate profesională „dragos-
tea* și „revoluția* (ca să presau formula lui
Dinu Săraru; de altfel, intre Alexandra le-
renția Rudeanu și Meri Catargiu este o anume
legătură); Francisc Munteanu a intenționat un
roman nesofislicat. „popular*. si si-a atins
scopul. Tribulațiile .de inimă* ale telefoniste-
lor formează fondul natural, omenesc, „coti-
dian* pe care se conturează nașterea sau con-
solidarea conștiinței lor politice și pe care,
concomitent, devine fapt împlinit și eficace
planul privind centrala. Dacă i-am putea aduce
lui Francisc Munteanu reproșul că activitatea
forțelor ce se opun comuniștilor e prezentată
oarecum sărăcăcios, cu tente întrucîtva carica-
turale, cu erori de procedură de o prea faci-
lizantă stingăcie (e ceea ce se petrecea și în
alte scrieri cu subiect similar — riscind să
lase impresia, greșită, că activiștii comuniști,
în periculoasele lor însărcinări, aveau de în-
fruntat niște prostănaci care puteau îi lesne
trași pe sfoară ; or, n-a fost deloc așa, întru-
Wehrmacht-ul, Gestapoul și SS-ul, pe de
o parte, si Siguranța, pe de alta, reprezen-
tau un adversar viclean și dur, despre a cărui
forță vorbesc victimele căzute și documentele
asupra represaliilor ce reușeau) — aduc ca
exemplu, din roman, episodul in care comi-
sarul Androne. aflat pe urmele centralei din
pădure, este deposedat de acte și arestat ae
sublocotenentul Mânu (comunist), fără ca ni-
meni din superiorii săi să se sesizeze, fără să
aibă loc nici un gest de răspuns, cînd, dim-
potrivă, un asemenea act trebuia să stîmeasca
mari suspiciuni și vinzoleală —, în schimb au-
torul poate fi omagiat pentru finețea și lipsa
de emfază cu care înfățișează faptele militan-
ților comuniști de la diferite nivele. El adoptă
un ton sobru, reținut, cu minimum de co-
mentarii (și acestea deloc grandilocvente), con-
ferind credibilitate și tensiune paginilor res-
pective. Sonata in re major e un roman co-
rect, care se citește cu ușurință și plăcere.
...în documente
0 carte impresionantă prin amploarea docu-
mentației. rigoarea și fluența expunerii
și. last but not least. prin claritatea,
latină aș zice, ce prezidează întreaga alcă-
tuire, este Impact la paralela 45’ de Horia
Brestoiu. subintitulată modest „incursiune în
culisele bătăliei pentru petrolul românesc". Lu-
crarea este, in fond, aproape o istorie a celui
de-al doilea război mondial, de la „antece-
dentele" sale și pînă la 23 August, văzut din
unghi românesc, adică prin prisma evenimen-
telor, de suprafață sau underground, petre-
cute aici.
Spun din capul locului că. deși nu este o
carte de literatură, ci una de istorie, calita-
tea literară a textului, prin cursivitatea sa
desăvîrșită, prin înlănțuirea de o ireproșabilă
logică, prin precizia și suplețea stilului, e
întru totul remarcabilă. Pe baza unei solide
bibliografii, conținînd nu doar lucrări româ-
nești și străine de istorie, ci și largi extrase
din documente de arhivă — unele, pină acum,
inedite — Horia Brestoiu descrie cu minuție
și cs-r.petență o perioadă de circa șase ani
(1939—IdG) din viața politică a țării noastre,
avînd ca fir roșu, așa cum a anunțat, inte-
res--: puterilor „Axei* pentru petrolul romă-
r.esc Drumul cărții nu este însă îngust, în
ju.-ui acestui fir roșu (roșu și de sîngele văr-
sat p-r.tru el) fnchegindu-se o largă rețea de
e.'mime-te epic-politice. de la manevrele de
-gră ale guvernelor sau serviciilor se-
crete ale vremii și pină la cutare acțiune
ce sabotaj executată de un ceferist din Cim-
pi^a. Autorul pune în scenă — prin decla-
reu:!: pe care le-au făcut, documentele pe care
le-au emis, notele de jurnal, interviuri, con-
semnări in memoriile altora — un mare nu-
măr de personaje determinante in epocă: Hit-
ier. Antoneștii, Ribbentrop, Moruzov, Cristes-
cu. von Killinger, Gerstenberg, regele Carol,
generalul lacobici, generalul Șteflea. Cana-
ris etc. Dind mereu cuvîntul documentelor e-
locvente, Horia Brestoiu realizează întîi o
imagine complexă a jocului de interese și pre-
siuni ce au determinat încadrarea forțată a
României în politica „Axei", politică străină
năzuințelor autohtone. Horia Brestoiu probea-
ză că înseși căpeteniile naziste erau conștien-
te de acest lucru. în 1940, Von Killinger, ba-
ronul de faimoasă tristă amintire, batjocorit
asa cum se cuvenea de Arghezi, informa Ber-
linul că „in România există o atmosferă ne-
prieinică unor strinse relațiuni cu Germania*
țp. 214), și asta se știa, și încă bine, chiar in
vi.-ful ierarhiei, de vreme ce Hitler îi decla-
ra lui Ciano, tot in 1940, că „socotește Româ-
nia printre dușmanii fundamentali- (p. 251).
Capitole deosebit de dense consacră Horia
Brestoiu analizării rolului funest pe care l-a
jucat in viața politică a țării „Garda de fier"
— precum și tragicului moment istoric al Dic-
tatului de la Viena. Sînt reproduse vibrante
rinduri dintr-un articol al lui Nicolae lorga,
care reflectă starea de spirit a națiunii, pă-
trunsă în acele zile dureroase, de un sincer
și aprig elan de a lupta pentru apărarea gra-
nițelor firești.
După ce expune pe larg mecanismul înfeu-
dării naziste a economiei și comerțului nos-
tru, autorul se ocupă de nenorocirile cauzate
de nedorita alianță care a dus la participa-
rea, împotriva voinței naționale, la războiul
din răsărit. Dezacordul adînc al românilor,
din toate compartimentele sociale — proleta-
riat. intelectualitate .oameni politici, armată —
este amănunțit prezentat în paragrafele căr-
ții lui Horia Brestoiu. Spicuim doar două ci-
tate din lucrare, ilustrînd poziția hotărîtoare
a Partidului Comunist în efortul de zmul-
gere a țării din fatalul angrenaj : „încă de
la 1 noiembrie ^1943, von Killinger avertiza
Berlinul asupra «progresului constant al in-
fluenței Partidului Comunist Român, care în-
cepe să devină o primejdie acută»" (p. 505),
pentru ca, la 5 august 1944, „spionajul nazist
din România să consemneze și el, într-un ra-
port, că «în ce privește evenimentele politice
interne, în ultimele patru sâptămîni se mani-
festă în mod vizibil o deplasare a întregii
opoziții spre stînga și, o dată cu aceasta, pre-
luarea conducerii acestei opoziții de către
partidul comunist»" (p. 522).
Cercetarea lui Horia Brestoiu se încheie
cu actul de la 23 August, nu fără a i se
releva excepționala însemnătate militară și po-
litică. inclusiv prin declarații chiar ale celor
mai în măsură s-o „simtă" : naziștii. Astfel,
„generalul german von Butler, referindu-se
după război la marile dificultăți provocate
Reichului hitlerist prin pierderea petrolului
românesc, preciza : «Din punct de vedere al
economiei de război, aceasta a fost pentru
Germania cea mal grea lovitură și, se poate
spune, chiar lovitura decisivă»" (p. 533), idee
repetată, în alți termeni, și de fostul minis-
tru al Armamentului și Producției de război
al Reichului, Albert Speer „care i-a declarat
istoricului francez Jacqueș de Launay în 1975 :
«(...) Fără doar și poate, acea zi de 23 August
1944 de la București a dus la o întorsătură
decisivă în Istoria producției și economiei de
război, deci în istoria conflagrației însesi»"
(p. 534).
Alături de lucrări similare consacrate acelei
perioade, cum sînt cele semnate de A. Simion
sau Gh. Buzatu, Impactul la paralela 45° a lui
Horia Brestoiu, scrisă la fel de bine pe cit
documentată, e o carte admirabilă.
George PRUTEANU
Francisc Munteanu, Sonata în re major, ed.
Militară, 1987.
Horia Brestoiu, Impact la paralela 45°, ed.
Junimea, 1987.
13 — Convorbiri literare	X
Proximități
Din nou
despre valoare
Valoarea și judecata de valoare au constituit
la noi, uneori pînă la saturație, subiecte
privilegiate ale confruntărilor critice din
ultimele decenii. Explicațiile	nu sînt, desigur,
greu de găsit. E vorba, înainte de orice, de do-
rința — firească — a criticii foiletonistice de a-și
circumscrie și apăra teritoriul și de a-și menține
supremația, într-o perioadă în care diversificarea
formelor critice precum și ecloziunea „teoriei"
riscau să îi confere un statut de rudă săracă.
Există, apoi, explicații de natură istorică și, ca
să zic așa, conjuncturală, specifice spațiului nos-
tru cultural. Generația ’60 și-a propus, printre
altele, reabilitarea esteticului și impunerea pri-
matului valorii (aceasta din urmă fiind condițio-
nată de prezența celui dinții) ; contextul in care
a avut loc această reabilitare e prea bine cu-
noscut pentru a mai insista aici asupra lui. Im-
portant este că reacția care s-a produs atunci
nu a fost una de moment ci a devenit (și a
rămas, după mai bine de douăzeci de ani) o tră-
sătură definitorie a ceea ce s-ar putea numi
„l’image de marque" a criticii actualității ime-
diate. Un rol important l-a jucat aici o anumită
tradiție (cea mai des invocată și cu -ea mai
mare forță de legitimare) a criticii românești :
Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu si.-.t
critici care s-au impus și (dacă nu uneori
în primul rînd) prin judecăți de valoare. _ oâî-
acestea deosebesc teritoriul criticii românești de
acela al criticii străine unde chestiunea jud. V"ii
de valoare nu s-a pus, în deceniile din urmă,
decît incidental și periferic. L'n Northrop Frye
rezuma brutal discuția, în prefața Ia Marele cod,
spunînd în esență că, in cazul interpretării,
ce primează este textul, cu bogăția semnificațiilor
lui, în timp ce în cazul judecății de valoare pe
primul plan trece personalitatea criticului, cu su-
biectivitatea, talentul și gusturile lui ; intr-un
caz criticul se supune textului pentru a-1 pune
pe acesta „în valoare", în celălalt criticul își • lz-
ieazâ eul, punîndu-se în valoare pe el însuși.
O astfel de opinie trebuie raportată, bineînțeles,
la opoziția de principiu dintre teorie literară
(poetică) și critică. Prima a fost învinuită de a
fi pus semnul egalității între opere importante
(„de valoare") și texte de toată mina : cum struc-
turile se află oriunde, n-are nici o însemnătate
dacă le identifici și le descrii in Muntele vrăjit
sau în Cocoșatul. Reproșul este nu doar nedrept
ci exprimă, ca să spunem lucrurilor pe nume,
o evidentă rea-credință. Aș aminti, in parante-
ză, că istoria și critica „tradițională" s-au »ți-
pat, nu o dată, de opere considerate ulterior
(dacă nu chiar în momentul respectiv) lipsite
de interes (despre ciți „minori" nu a scris, cu
pasiune și aplicație, un G. Călinescu de pildă ?).
Dar adevărul este că studiile de poetică au avut
în vedere, în marea majoritate a cazurilor, opere
de raftul întîi : Proust, Balzac. H. James, Joy<-.
Dante, Mallarme, Faulkner etc., etc., urmărind
a pune în lumină tocmai complexitatea lor (o
structură simplă și banală nu poate avea, prin
forța lucrurilor, aceeași valoare cu una om-
plexă și originală). Că poeticienii (sau șemioti-
cienii) și-au propus uneori să descrie și
nismele narative ale romanelor cu James Bo-a
sau ale prozei „de senzație" din secolul trecut
e perfect adevărat: nu văd însă de ce astfel de
cercetări ar fi marginale și fastidioase și mai
ales nu văd de ce ar trebui să ignorăm forme
de literatură care s-au bucurat și se bucură de
o largă popularitate și să evităm încercările de
a cunoaște „secretul" narativității lor atît de
eficiente.
Am reamintit foarte pe scurt toate acestea pen-
tru că discuția pare, actualmente, să fi re-dema-
rat, pusă în termeni oarecum diferiți si într-un
context cultural sensibil modificat, grație îndeo-
sebi emergentei postmodemismului. ce a pus in
circulație ideile de pluralism, toleranță, plă-
cere etc. într-un cuvînt. epoca noastră ar fi. so-
cotesc unii, o epocă a relativismului valorilor :
e frumos ceea ce(-mi) place, nuțin importă câ
e vorba de Beethoven sau de Toto Cutugno. de
Mircea Ivănescu sau de Angela Similea (fiecare
poate completa lista, după... gust). Fenomenul pro-
duce fie o stare de euforie, fie una de dezolare.
„Euforicii" savurează triumful plăcerii, al demo-
cratizării formelor de expresie artistică, al liber-
tății si egalității gusturilor : „dezolatii" depling
aneantizarea criteriilor, pierderea tradiției (știin-
țele umane sînt acuzate de a-si fi pregătit, prin
structuralism, sinuciderea!. însemnătatea exorbi-
tantă pe care au câpătat-o mass media s.a.m.d.
Dobîndind o asemenea anvergură, confruntarea
nu se mai lasă rezumată în cîteva rînduri și nu
mai acceptă o „soluție" improvizată. A< vrea
doar, deocamdată, să înregistrez inte—enția foar-
te recentă, într-un ziar de autoritate s- de audi-
ență, a unui poetician „atitrat". Gerard Genene,
care glosează (răspunzînd. implicit. Li unele din
acuzele aduse poeticii) pe tema „nostalgie; în cul-
tură". El reamintește că estetica moc: —ă este
aceea care a făcut din originalitate o valoare și
că alte epoci valorizau, dimpotrivă, banaii-ate*
imitația sau sobrietatea ; că este cit îe poate oe
delicat și de riscant a stabili o scară •- aicri
între practici artistice diferite și că nici una din-
tre arte nu constituie un cîmp omogen ; că exiști
șansonet. .cușite și simfonii laborioase ti câ ar
însemna să ne întoarcem la o estetică depășită
dacă am postula că frumosul depinde de sublim ;
că, în fine, semnalele de alarmă si lan.- ările
defetiste sînt fără sens într-un secol care a in-
ventat și inventează noi și noi moduri de crea-
ție. De acord cu multe din observațiile poeticia-
nului (observații surprinzătoare, totuși, la un
„literat" pur-sînge), nu pot oculta însă o întrebare,
care ne readuce, într-un fel, în punctul inițial:
această concepție a faptului artistic implică oare
evacuarea, din cîmpul literaturii, a judecății de
valoare ? Aș spune că, dimpotrivă, valoarea de-
vine tocmai unul din locurile unde se poate apăra
și legitima specificitatea literaturii. Iar pentru a-
ceasta trebuie să gîndim nu că „restul e litera-
tură", ci că restul (în plină expansiune) nu e
literatură.
Al. CĂLINESCU
Spre o nouă
sinteză de istorie
națională
Prefigurate încă de scrierile lui Miron și
Nicolae Costin, D. Cantemir și Gh. Șin-
cai. dezvoltate, curind, prin reflecțiile
sist, ^atice ale lui N. Bălcescu și, puțin mai
tirziu, ale lui B. P. Hasdeu, incorporate, apoi,
;n vasta exegeză xenopoliană și în celelalte
mari sinteze de istorie națională ale lui N.
lorga. Gh. Brătianu și C. C. Giurescu, stu-
diile de istorie militară au devenit, destul de
repede, una dintre temele majore ale scrisu-
lui istoric românesc.
în comparație cu statutul aceleiași proble-
matici in cadrul altor istoriografi străine fap-
tul nu are, în sine, nimic surprinzător și nici
nu constituie o notă particulară, deosebitoare,
a istoriografiei noastre. Cu toate acestea, nu
se poate să nu se observe că atenția acor-
dată fenomenului militar nu a reprezentat,
in cazul nostru, numai reflexul natural al
unui interes strict științific, aparent nestin-
ienit de contigențe, cum s-a jntimplat, de re-
gulă. în țările cu o solidă tradiție în domeniu,
ci. in egală măsură și, poate chiar mai mult,
ea a fost — s-ar putea spune — expresia o-
biecti' ă a unui veritabil determinism istoric,
care a pus poporul român — aflat într-un
spațiu de convergență a unor multiple inte-
rese antagoniste — in situația de a dubla me-
reu opera de construcție internă cu necesare
structuri defensive.
Acest raport dialectic între edificare si apă-
rare — sub semnul căruia s-a desfășurat,
practic, întreaga noastră istorie — lămurește
de ce. pe de o parte, atît opera constructivă
cit si imperativul apărării ei nu au provocat
o - parare între mase și elite în ceea ce pri-
vește asumarea responsabilităților, ci au an-
gajat. de fapt, întregul popor român, fără nici
o deosebire și. pe plan teoretic vorbind, de ce
preocupările de istorie militară — o constan-
tă. cum s-a văzut, a istoriografiei noastre —
nu au ignorat niciodată cerința perspectivei
integratoare în analiza fenomenului militar
românesc, fiind obligate a-1 situa într-un dia-
log firesc cu societatea, cu ansamblul struc-
turilor economice, politice și ideologice. Aces-
tui demers i se circumscrie și cel de-al trei-
lea volum al Istoriei militare a poporului ro-
mân consacrat intervalului cuprins între ju-
mătatea secolului al XVI-lea și sfirșitul celui
de al XVIII-lea (mai precis, pînă în ajunul
marei ridicări conduse de Horea, din 1784).
Opțiunea în favoarea acestor limite crono-
logice nu a fost întîmplătoare. Mijlocul celui
de al XVI-lea veac marchează în evoluția is-
torică a țărilor române sfirșitul a aproape zoo
de ani de necurmate lupte pentru anihilarea
planurilor tuturor celor ce. într-un fel sau
altul, au crezut că pot sacrifica. în anumite
conjuncturi, cele mai vitale interese ale po-
porului român în profitul ambițiilor lor pon-
tice. Chia" dacă aceste interese au trebuit,
în condițiile știute-, să se acomodeze, pină la
urmă, (jumătatea secolului al XVI-lea) cj in-
staurarea dominației otomane — o dominație,
faptul trebuie subliniat. nu o stăpinire — re-
zistența militară si dip’ matică românească a
avut darul remarcabil dc a asigura păstra-
rea și continuitatea neîntreruptă a ființei sta-
tale a celor trei provincii, pe temeiul căreia
a putut fi realizată, la puțin timp după aceea,
prima lor unire politică și. mai tirziu — în
climatul de efervescență revoluționară, pro-
priu epocii modeme, inaugurat de even’men-
tei* iz-cobilui al XVIII-lea — dobindită inde-
penderta.
Nu—imoasele evenimente. . -e-e î pro.
cr-n care au modilat evoluția mmcML'-r în
perioada hotăritoarc a secolelor XVI—XVIII
ar fi meritat, desigur. o analiză mai amplă
c ’t aceea întreprinsă de autori, dacă fina-
litatea volumului nu ar fi fost alta. Cu toate
ar-siea, in cuprinsul său există suficiente
date în măsură să reliefeze structurile de re-
zistență ale civilizației românești pe fondul
cărora s-a manifestat. în forme variate și
complexe, fenomenul militar autohton și. tot-
odată. să zugrăvească imaginea de ansamblu
a celor două epoci istorice — a Unirii (sec.
XV—XVII) si, respectiv, a Reformelor (sec.
XVII—XVIII) — în care acesta s-a încadrat
organic. Explicația acestei situații e limpede.
Autorii nu ar fi putut investiga istoria mili-
tară a poporului român în sine, ruptă de con-
text. Pentru a o face înțeleasă, ei au inte-
grat-o, așa cum era firesc, într-o amplă per-
spectivă, organizată, și de astă dată, pe trei
nivele concentrice. Primul este cel al contex-
tului intern al perioadei amintite, în care s-a
afirmat acțiunea militară românească (statu-
tul politic al țărilor române și evoluția aces-
tuia, nivelul și caracterul dezvoltării econo-
mice, dinamica populației, raportul de torțe
pe plan social etc. ; cap. I și VIII). Al doilea,
cel relativ la resorturile militare, instituțio-
nale si ideologice care au făcut posibilă, în
răstimpuri diferite, această acțiune (organiza-
rea oștirii, principiile mobilizării și recrută-
rii, înzestrarea și echiparea ei, transformările
ideologice care au influențat dinamica facto-
rului militar, structura aparatului de stat ;
cap. II, IX, XIII, XIV). In sfîrșit. al treilea
se referă la evenimentele militare propriu-zise,
care caracterizează perioada (războiul antioto-
man din 1574 condus de loan Vodâ cel Vi-
teaz, epopeea unirii și a independenței în
timpul domniei lui Mihai Viteazul, campaniile
militare ale lui Radu Șerban, eforturile pentru
contracararea intervenției puterilor străine în
vremea lui Matei Basarab, Vasile Lupu, Gh.
Râkoczy I, D. Cantemir și C. Brâncoveanu etc.,
cap. III—VII și X)
elocvente atit pentru
efortul stăruitor al românilor de a-și apăra
și consolida ființa statală, cit și pentru ma-
niera de a-și înțelege misiunea istorică, de
pavăză a Europei.
Un capitol special (al Xl-lea), rezervat ana-
lizei mișcărilor populare din țările române în
același interval, din unghiul trăsăturilor lor
militare, întregește conținutul cărții și. în
același timp, îi subliniază mai bine ideea fun-
damentală : anume, aceea că existența insti-
tuției militare la români, organizată pe prin-
Privirea și
amintirea sau
fericire
Poezia Terezei Maria
este ca o lacrimă pură
în așteptare, suferința
relief, de teamă de a nu
Moriglioni-Drăgan
ce-și îmbogățește,
în căutarea unui
se desprinde de
pleoapă, ca să cadă în praful comun și înă-
bușitor. O lacrimă suspendată în ochiul avid
de lumină și culoare, dar mai ales de dra-
goste. Căci ochiul caută un alt ochi îndră-
gostit de aerul de sub păsări si fluturi, de
aerul dintre frunze și cuvinte. Poeta spune :
„Totul e uscat împrejur, nimic altceva / nu
descoperă / ochiul în afara ierbii steril-vii /
pe plaja pustie".
Ochiul și privirea reprezintă patria poetică
a Terezei Maria Moriglioni-Drăgan căci, dacă
la început a fost cuvîntul, citindu-i poeziile
(în parte traduse în românește la Editura U-
nivers) poți afirma, fără greș, că la
a fost Privirea. Sufocată de amintiri,
mai multe ori purificate de banalele
alteori de o singurătate rodnică, pe
început
de cele
emoții,
planul
transpunerii spațiale a cuplului prezent/trecut,
de neputința de a rămîne înlăuntrul Ființei,
împovărată de munți de gînduri și tăcere
și de acea „mocirlă de urît de pretutindeni",
vocea se-aude strigînd în ajutor prezentul
prin amintirile unice : „Știi tu luna Iui Sep-
Def ulare
Cine ne-ar fi
in ușă, ar fi
și că această
Ură sâ fi fost? A.
văzut despârțindu-ne așa
zis că ne urim de moarte
despărțire e sigur ultima,
venise pe la nouă, fereas-
tra era incă deschisă, răcoarea camerei mai
păstra ceva din veninurile nopții, am fumat
cîte o țigară și i-am spus dintr-odată că ve-
nirea lui îmi sugera ideea de a pleca neîn-
tirziat la Luiza. Am și început să-mi strlng
cîteva lucruri în geantă și,
tam cheile de la ușă, i-am
tulbure și chinuitor și câ
în timp ce-mi cău-
spus că simt ceva
nu mă pot liniști
pînă nu ajung la ea. poate...
Ce poate ? mă opri A. cu silă, ca și cum
i s-ar fi urcat pe pantof o omidă verde și
scirboasă. Ce poate ? îți confecționezi iar sce-
nariul preferat, purificatoarea gelozie, cathar-
sisul ăsta nedemn și mortificator. după care
alergi acolo, o chinuiești, o strivești, apoi, des-
cărcat, te întorci victorios, ce victorie ! nu-
mai bun de scris, scrisul tău sterp, schemuța
ta invariabilă, crezînd că mai poți înșela pe
cineva.
Hai, l-am grăbit, zornăind cheile și zimbin-
du-i condescendent, am
sfert de oră. te salut,
integritate, rectitudine...
doî scările fără să ne
un autobuz peste un
puritate întruchipată,
și am coborît amîn-
mai spunem nimic.
în trei ore. coboram în P, după încă două-
zeci de minute, cu un ARO alb, eram în oră-
selul de pe albia secată și sunam la
ușa,
Luizei. Ar fi fost nu știu cum s-o găsesc sin-
gură. Călcînd sau corectînd extemporale. Am
așteptat. Simțeam că nu venisem degeaba. Cu
cine putea fi înăuntru ? Calm ! Calm ! I-am
auzit papucii pe mozaicul sălii, o, papucii ei
carmin, care zburau singuri cînd se urca în
pat ! Cine-i ? (Vocea ei joasă, voalată). Mi-a
deschis : o. ce surpriză ! intră ! si. luindu-mă
de mînă, m-a tras după ea în camera miro-
sind a eucalipt. Șezi și asteaptă-mă o se-
cundă, m-a rugat împingîndu-mă în fotoliu.
M-am așezat și mi-am aprins țigara. Se au-
zea ceva ? Apa de la baie ? șuvița din rîul
secat, zbătîndu-se departe, printre pietrele ma-
lului ? Am
la fotoliu și
altă fustă,
pantofii, a
făcut cîțiva pași, am revenit iar
am ascultat. S-a
una roz. foarte
îngenunchiat, ca
fotoliu și și-a lipit fata de
întors, avea acum
largă, își pusese
de obicei, lîngă
mîna mea. Nu-i
puteam spune nimic, mă uitam cum se ating
cele două suprafețe, atit de diferite, pielea
mea, arsă de soare, pe care firele de păr nu
se mai distingeau, obrazul
turanici, ușor îmbujorati
neașteptată ?). încerca să
oricare, să rupă tăcerea la
ei mat, cu pomeți
(de venirea mea
înfiripe un dialog,
care eu. conștient ?
inconștient ? contribuiam decisiv. Nu, nu vo-
iam să vorbesc, o lăsam să se frămînte, eram
atent la ce se întîmplă în dormitor, în baie,
varia
cipiul ridicării la arme a întregului popor, a
fost, practic, neîntreruptă, „neînregistrîndu-se
mei o lacună sau hiatus în dăinuirea ei".
Întemeiat pe „rezultatele esențiale ale isto-
riografiei românești și mondiale" și pe un
corpus substanțial de izvoare istorice de fac-
tură diversă, bogat ilustrat, volumul repre-
zintă, prin tot ceea ce îl caracterizează, mai
mult decit o simplă istorie militară : o sinteză
de istorie națională, a cărei continuare sus-
cită un legitim interes.
Alexandru-Fiorin PLATON
i română de istorie militară, Centrul
si cercetări ele istorie si teorie mi-
Istoria militară a poporului român,
Epopeea luptei naționale pentru u-
Ccmisia
de studii
litară. 1
voi. III.
uitate, libertate și integritate teritorială. Din
epoca lui Mihai Viteazul pină in ajunul revo-
luției populare condusă de Horea (1550—1784),
Editura Militară, București, 1987.
tembrie / în locurile unde m-am născut ? /
Roșul Septembrie al tufișului / mirosind a(
mușchi și a ciuperci / și picurînd din pini /
întiia ploaie de toamnă II Verdele Septembrie
al mării / mai dulce și mai trist / decît un
rămas-bun de dragoste, / magia amiezii / in
ghiocul tăcut / al dunei avide / unde ard și
grozama sălbatică / și amarul ienupăr însin-
gurat" (Să mă întorc unde m-am născut). E
o poetică a singurătății și a existenței lipsită
de afecțiune. Dar mai ales pentru neputința
realizării cuplului și a solidarizării, poeta in-
vocă și durerea atît de capabilă uneori să
provoace plăcerea vieții, pofta de a o cu-
noaște și a mușca din ea : „Oh, ce durere /
ce durere imensă / e aceea de a trăi !". Sin-
gurele lucruri care durează, dînd un sens exis-
tenței, sînt : copilăria, adolescența, prima iu-
bire, oamenii și locurile natale, cei dinții
fiori ai dragostei. Totul într-o tonalitate de
pictură renascentistă, peisaj si timp deschise
unei multitudini de semnificații.
Ochiul, privirea și amintirea sînt cele trei
puncte centrale ale acestei poezii ; trei stări
pure ce definesc un mod de a fi, un spațiu
în afara timpului, într-un halou de eternitate
dincolo de lume. Evenimente, bucurii și tris-
labirintul dra
teți» mereu căutatul acces în
gostei, permanenta dorință de a
ibirintul dra- m
da sentimen- M
dp a reface
t ilui de altădată formă și corp, dp
poezia acestora, amenințată de golul
municări existențiale.
Singură cu amintirile, terorizată de
unei co-
privirea
memoria
ce vrea să privească pentru toți, de
ce nu înșeală, dar mai ales de interogația
obsesivă, Tereza Maria Moriglioni-Drăgan ar
putea fi personajul tipic al Poetului dintr-o
dramă expresionistă. ce vrea sâ facă din
„clipă" un „Iac înghețat" și din eros o deschi-
dere spre galaxii. S-ar putea spune că poezia
sa încearcă să dezlege drama...
Ion DIACONESCU
brize
pe balcon, trăgeam cite un fum și rămîneam
cu gitul întins, adulmecînd aerul încăperii.
De ce-ai venit ? mă ruga de jos.
Nu i-am răspuns, m-am prefăcut că o min-
gii pe păr și m-am ridicat. Am deschis ușa
de la camera cealaltă, m-am uitat atent, am
ieșit pe balcon, am intrat in baie, am închis
robinetul și m-am întors. Acum era liniște
deplină. Luiza mi-a urmărit calmă și tristă
raidul si n-a mai știut ce să mă întrebe.
De-abia după minute lungi, am auzit-o :
Ce mai face A ?
Cine ? am deschis, în sfîrșit, gura.
Pînă spre seară nu avea să se mai întim-
ple nimic. Am băut cîte un pahar mare de
bere, Luiza mi-a propus o plimbare pînă la
baraj, i-am spus că sînt obosit, la șase i-am
sărutat părul și am plecat. Am prins, în șo-
sea, o cisternă și pe la nouă intram în casă.
L-am sunat pe A și l-am
Știu, mi-a spus acru, vrei
văzut, ce-ai...
A intrat și s-a așezat pe
și-a scos din buzunarul de
rugat să vină.
să-mi citești ce-ai
galben, scris mare, în volutele lui atît
nervant ilizibile,
gindu-mă să tac.
Ascultă-mă, te
Iar ai compus
un vraf de
la spate un
cărți,
ștralf
de e-
obli-
a întins mîna osoasă,
rog, nu mă întrerupe.
ceva, l-am oprit cu răutate.
N-a auzit ce i-am spus și m-a avertizat :
Am descris aici întîlnirea mea cu Luiza,
nu a ta. Intîlnirile tale cu Luiza sînt niște
falsuri, iubitule, ce-ar mai putea rodi niște
falsuri ? pe cine-ar mai putea interesa, chiar
dacă tu le ambalezi atît de sclipitor, atît de
staniolat? întîlnirea mea cu Luiza, azi, sper
să fie mai convingătoare... și numai eu știu
de ce...
Pentru că o iubești, l-am oprit, vrei să spui
că tu o iubești, nu eu, și, nemaiputîndu-mă
stăpîni. i-am apucat manuscrisul, pentru că,
vrei să spui, și m-am strîmbat ca un cabotin,
numai dragostea poate isca literatura... gelo-
zia...
Mă Iași să citesc? m-a întrebat răbdător,
netezindu-și fila galbenă.
Ne-am turnat cîte un pahar de vin și l-am
lăsat:
„în trei ore, coboram în P, după încă două-
zeci de minute, cu un ARO alb. eram în oră-
șelul de pe albia secată și sunam la ușa-
Luizei...".
în zori, ne-am mai turnat din sticla rămasă
aproape plină, am golit scrumiera și am ieșit.
Teii îmbălsămau aerul rece.
După două săptămîni. îi citeam într-o re-
vistă povestirea. I-am dat telefon și i-am spus
că era firesc să-i fi preferat lui textul.
De ce firesc ? a tresărit și a vrut să știe
imediat totul : te referi, poate, la chestiunea
cu dragostea, cu gelozia? si a rîs fals.
Nu. Fii liniștit. Pur și simplu e scris mai
bine.
Val GHEORGHIU
Convorbiri literare — 14
pro J^iventute
•tfConvorbiri literare prin corespondență
■ Emil ALBIȘOR — Vînju Mare (Mehe-
dinți). Mai densă este Inițiere. ■ Viorel
ANGHELESCU — Constanța, Nu tot ceea
ce e publicabil și chiar se și publică oferă
garanția calității. Prima strofă din Ci vino
iese în evidență. H C. ANTON (?) — Iași.
Abundență de prețiozități : „în mica eterni-
tate de care dispunem / nimeni nu trăiește
pentru a coexista 1 / ci totu-i tendință a u-
nui fluaj / respins de o aprindere tacită /
ca un demers imaterial în gramaj". Nu pri-
cep nimic ! K Gabriel APOSTU — Galați.
Semne bune sînt, dar apar încă multe pri-
sosuri verbale. Poezia înseamnă, între al-
tele, exprimare stilizată. ■ Romeo-Liviu
BALANICI — Iași. Balanța nu poate _s..
atîrne“ de partea dv., cită vreme sînteți
certat cu gramatica, ortografia și punctua-
ția. Noile texte sînt o confirmare în acest
sens. ■ Mariana BODOLICA — Iași. Une-
ori cuvintele o iau înainte, nesupraveghea-
te, în potriveli forțate : „In fiecare noapte,
din ce în ce mai adine, un lac de cețuri ce
aduce liniște înăbușă orice alt soi de zgo-
mot". Vă lipsește firescul exprimării (fie el
și îndelung elaborat). ■ Vasile CORODEA-
NU — Galați. Evitați efectele confecționate
(gratuite, bineînțeles) precum : „Bunicul /
venea acasă / pe trotuare de spaimă...".
Scrieți, vă rog, mai citeț. ■ lolanda CRE-
MENE — Galați. îmi puneți prea multe în-
trebări și eu n-am spațiu pentru răspuns
la toate. Principalul e că Iarnă, Strigătul
lui Ion către el însuși. De zi și de noapte.
Drapelul împușcat, Linia intiia sînt remar-
cabile și sper să-și găsească într-un viitor
apropiat un echivalent în literă tipărită.
De cînd scrieți ? Ați mai publicat ? ■ Ser-
giu DANIELESCU — Suceava. Forțați rimele.
Sărutului rimează, asonant, cu Infinitului,
iar Brâncuși cu acuși. Prea puțin, pentru
a fi, cum se spune, în poezie. ■ Constan-
tin DASCALU — Slatina. Mai puțin con-
•vingător ca altădată. ■ Luminița DUMI-
TRU — Alexandria. Din puținele texte
nu-mi pot face o părere. Mai trimiteți. ■
Cornel GÎLEA — Galați. Citiți răspunsul
dat lolandei Cremene. ■ Ionela IVAȘCU
— Dr. T. Severin. Se impun atenției Aș
vrea și Tăcere, deși nu sînt pe de-a-ntregul
izbutite. ■ Kolea KURELIUK — Mărițeia
Mică (Suceava). Mulțumiri. Suplimentul rea-
pare în toamnă. V Alex. LELUTIL — Si-
biu. Aștept. ■ Adrian-Nicolae MOLDOVAN
— Alba lulia. Inadmisibile greșeli de orto-
grafie. ■ Sever NEGRESCU — București.
Meditația, speculațiile nu spun nimic im-
portant. în cazul dv. încercați-vă puterile
în ficțiune, poezie, proză. Poate atunci scri-
sul dv. vă fi cu adevărat edificator. ■
Iulian NUTA — București. Se detașează
Poezia, Oglindă, Stare. ■ Costică OANCA —
Corod (Galați). Mai simplă, mai firească e
rostirea poetică în Dimineața și Se opresc
miinile noastre. ■ F. ONCESCU — Craio-
va. Titlul e bun. Nu există „univers nesem-
nificativ" in principiu. Nu știu ce înseam-
nă raport just dialog-narațiune. Stilul e
oescriptiv, dar valabil prin consecvența.
Orice anecdotă trebuie să aibă o poantă, în
cazul anecdoticului literar fiind vorba de
o semnificație care să rotunjească, să dea
un tilc întregii povești. Lucrul din urmă
lipsește. In rest, e bine. ■ Valentin PAN-
ȚIRL — Mălini (Suceava). Lacrimile să-
rate ca marea e un fapt divers și nu poe-
tic. Poezia vrea să spună mult mai mult
și prin mai puține cuvinte. ■ Dan-Mihail
POPA — .M. Gh. Gheorghiu- Dej. Intre
Război in și Război IV e o diferență de
manieră, in avantajul celei dinții. Ochela-
rii. Caii de pămint. Așteptare sînt publica-
bile. Confesiunea apăsată, patetică, nu vă
prinde. ■ Alice-Violeta POPESCU — Bu-
zău. Sînt lucruri promițătoare. Am reținut
Secetă-n noapte. Reveniți cu lucruri noi. ■
BIGA R- — Iași. Proza nu are virtuți lite-
rare. ■ M. R. — Suceava. Iți doresc suc-
ces la viitoarea sesiune de comunicări. Poe-
ziile sînt firave, in ambele plicuri. ■ Ga-
briela RUSE — Iași. Versurile din teza lui
lonuț sînt lucrul cel mai bun pe care mi
l-ai trimis. ■ Ion SAFIR — București. Poe-
mul amplu e inegal, are multe pete albe.
Mai omogen este începutul părții a doua,
din care vom publica un fragment. ■ Ar-
cadie SCRIPCARU — Iași. Ne bucură că
sînteți un statornic cititor al revistei. ■
Cătălin SEREDIUC — Suceava. Asociațiile
sînt căutate, rostiți limba poeziei ca pe o
limbă străină care folosește corect cuvin-
tele, dar nu și spontan, ■ natural, în spiritul
ei : -Munte venos / Pe fața ta aburită de
soare / Aleargă vînturi verzui". ■ Constan-
tin SÎRGHI — București. Ați complicat fi-
nalul cu „regiunea perpetuului mirabil". ■
Sergiu SOMEȘAN — Codlea (Brașov). Schi-
ța S.F. e interesantă prin idee. Debut nu
spune mare lucru. Spre sfîrșitul verii re-
vine suplimentul, sub alt nume. O să-1 re-
cunoașteți. sint sigur. ■ Cristi SOREA —
Suceava. Ceva-ceva în „Lingă oasele sale au
găsit osul stămosilor săi / Era adine în-
fipt în pămînt / Mai ardea insă lumina-
rea începutului de lume". ■ Gheorghe TA-
TARU. Am citit cu multă greutate, din
pricina pastei anemice. Fragmentar apar lu-
cruri onorabile. ■ Aurel UNGUREANU —
Cozia (Iași). Am impresia că v-ați neglijat
muza. Ceea ce trimiteți e departe de a fi
în grațiile ei. ■ Costel ZAGAN. Deși sînt
multe lucruri frumoase, nici un text nu mă
mulțumește pe deplin. Negustorul de nin-
sori și Efect de Bucovina sînt mai „adunate".
Daniel DIMITRIU
---------------------------Arpegii
Linia întîia	de
un fel de liniște in linia intiia
soldatii fumează doi cite doi
tranșeele sînt pline cu bandaje
și cutii de conserve
scrisorile de-acasă intirzie
parc-ar fi fost trimise înapoi
înfloresc macii in buzunarele vestoanelor
bocancii și armele miros a victorie inutilă
nu aplaudați
strigă luna din spatele frontului
atîrnind ca o medalie
iar corbii vin să termine scrisorile pentru
Drapelul împușcat
soldatul aștepta pe malul gropii
mai trist ca o armă uitată-n rastel
nici nu vedea că nu mai are ochii
mitraliera înflorise lingă el
și mai voia să zgiriie țărina
ultimul glonț venise rătăcit
nici nu știa că nu mai are mina
si sub veston ca o sonată luna
rostogolea șerpoaice de granit
in urmă undeva si prea departe
mireasa ii scria același dor
aștept răspuns de dincoace de moarte
soldatul se tira învingător
si-si căuta prin ierburile sparte
cealaltă mină celălalt picior
intr-un tîrziu fugi sonata lunii
si îngerul sosi imediat
pe malul gropii înfloresc petunii
si singeră drapelul împușcat
lolanda CREMENE
O ! bucuria mea și chin poezie
străvezie
ca intiia vorbă
de dragoste
unde-i potirul plin de
caldă licoare
turnată cindva in visele noastre?
Cum vom putea să găsim
întocmai răspuns
la Întrebările noastre
la visele noastre
cind
in aer
plutește o tainică spaimă
o tăcere-ncordată
si anii
stau ca leoparzii la pîndă
gata să țisnească din ierburi
după pradă și sînge?
Cind zilnic se trag
salve și focuri
in bătaia trupurilor noastre
in legendele
si poemele noastre
în zori
în arbori
in ploaia de-april
în orele
și clipele noastre ?
Cumplitul acoperiș
al vieților noastre
se cutremură
■	• w
clinchetul armelor
jertfele armelor
Arde culcușul mireselor
sub biciul de piatră
al spaimei
Florile abia înflorite
se scutură
Cum vom putea să găsim
întocmai răspuns
la întrebările noastre
la visele noastre 2
Ion SAFIR
Secetă-n noapte
pămintu-n eclipsă
țăranii călcind peste soare
cu miinile-aprinse
să are
griul urcă prin singe
clopote-n fruct
noaptea își stinge
iobagii-n pămint
desculți de țărină
Ei ară lumină
arzind din adine
intru cină.
Alice Violeta POPESCU
Cotidiană
autogara in bură
și pe banca de lemn bătrinica îmbrobodită
isi desface merindea pe ștergarul înflorat
ca după drum lung și sfioasă
mănincă și pe furiș privește
bulucul tirziu al călătorilor
cu șepci pălării trenciuri si catarame
îmbibate de ceața răscrucilor
temătoare bătrinica se uită
a mirare la atita
lume care
se frămintă și nu se mai termină
se adună și se divide
si n-o bagă in seamă
pe bătrinica aceea
in ochii căreia
s-ar putea
odihni
La cules de cartofi
potriviți in unghi de cocori
tata in vîrf dimineața pe rouă
crestăm pămîntul si în cuibarcle-i
răcoroase miinile cirtițe vioaie
dibuie coaja sură a cartofilor
degetele frățînilor mai mici pătrund
parcă hoțește in cuiburi de mierle
a mirare explorează pielea
tuberculilor cu dimburi și văi
și drumuri ca o așezare de țară
și atunci soră-mea scoate țipătu-i mic
liliac incilcit în păru-i
rouă de amidon virginal cînd deodată
i se prelinge în palmă
dintr-un fruct despicat
doamne îmi spun ce departe c tata
cit de precis se îndreaptă și se-ncovoaie
ch de tăcut peste răcoarea
de ochi a pămintului
Paul GON
Criza mărului pădureț
L	(urmare din pag. 16)
Barnes. Se aude pină la tine prin
megafonul ăsta ? Ei bine, uite, n-am
de gînd să fiu primul care să în-
ceapă să dea cu pietre. Dar dacă dai
tu, dau și eu.
în plus nu voi lăsa ciinele să cal-
ce dincolo dc straturile tale de cri-
zanteme decît dacă fiul tău începe
să se cațăre de-a binelea în copac.
Treapta 15 : Război nuclear
iminent
Cum așa, nu. Nici nu mi-a trecut
prin cap să spun băiatului să arunce
cu piatra. A fost o greșeală, omule!
Treapta 16 : Ultimatum nuclear
Hei, ascultă-aici! De ce-ai îm-
pins căruțul cu copilul în șopronul
cu unelte? Noi n-am aruncat nici o
piatră.
»
Treapta 17 : Evacuare limitată
Scumpo. Nu vreau să te sperii,
dar cele două fete ale lor s-au a-
dăpostit la familia Jones.
Treapta 18 : Amenințare cu forța
demonstrativă
John. Zvîrle o piatră mare peste
copac, te rog. Dar vezi, ai grijă
să nu nimerești.
Treapta 19 : Atac justificat
I
Așa că am zvîrlit cu piatra m
4fciat. Fiindcă și-a pus piciorul pe
dopac. Te prevenisem, Barnes.
Treapta 20 : Blocadă sau embargo
mondial pașnic
Ascultă, Billy, și tu, Mariane, tre-
buie să-i dăm o lecție băgărețului
ăstuia. Ajutați-mă și refuzati să le
primiți copiii la voi, nu-i mai lăsați
să folosească trecerea pe la voi,
nici nu Ie mai dați nimic cu care
să arunce pînă cînd nu se isprăvește
chestia asta.
FAZA IV : FARA ARME NUCLEARE
Treapta 21 : Război nuclear local
John. Zvîrle-n el un pumn mic de
cărămizi. Ai grijă sâ-1 nimerești, dar
vezi să nu-1 doară.
Treapta 22: Declarație de război
nuclear limitat
1
Mă auzi, Barnes. Ia ascultă aici,
omule. Am să arunc cu pietre cît
fiu’tu se mai invirte pe lingă co-
pacul meu. Știu că te poți apuca
să arunci si tu cu pietre și vreau
să știi că accept chestia asta fără
să mă leg de nevastă-ta sau de gea-
murile tale, dacă nici tu nu te legi
de nevastă-mca sau de geamurile
mele.
Treapta 23 : Război nuclear local
confruntare armată
Propun ca singura țintă a arunca-
tului de pietre să rămină in con-
tinuare băiatul tău cind e lingă co-
pacul nostru : dar să știi că o s-o-
ncaseze cu toate nietrele pe care
le avem la indemină.
Treapta 24 : Evacuarea orașelor
— aproape 70 la sută
Scumpo. Margery. Fii drăguță
si du-i pe Peter si pe Berenice la
familia Swithering. Se-ngroasă glu-
ma.
FAZA V:SANCTUAR CENTRAL
I
Treapta 25 : Atac demonstrativ
asupra zonei de interior
O să-ncepem cu parcela de varză,
cu o salvă de cărămizi și țigle. O
să vadă-ndată de ce-am fi în stare
dacă ne-am pune intr-adevăr mintea
cu el.
Treapta 26 : Atac asupra
obiectivelor militare
Ticăloșilor. Așa care va să zică,
v-ați furișat și ne-ați spart mozaicul
fantezi !
Treapta 27 : Atacuri de pedepsire
asupra proprietății
Mai intii le spargem geamurile de
la bucătărie. După aia trimite-le vreo
două țigle prin luminator.
Treapta 28 : Atac asupra
populației
O.K. Dacă nu se retrag, dă o pia-
tră sau două in landoul copilului
din șopron.
Treapta 29 : Evacuare completă
— 95 la sută
Și-au expediat toată familia, cu
copil cu toL N-au rămas decit Bar-
nes si cu fîu’su. Mai bine zi mai-
că-ti să se ducă și ea la familia
Swithering.
Treapta 30 : Represalii reciproce
Ei bine, dacă ne sparg usa de
sticlă ne îndreptăm tirul asupra se-
rei.
FAZA VI : RĂZBOI CENTRAL
Treapta 31 : Declarații oficiale
de război general
Fii atent. Barnes. Din clipa asta
ne dezlăntuim împotriva voastră —
ferestre, flori, totul. De-acum nu ne
mai oprim decît odată cu capitula-
rea oficială.
Treapta 32 : Război de lungă durată
pentru contractarea forțelor
Ne așteaptă o confruntare serioa-
să si de lungă durată, Johnnie. N-ar
fi rău să încercăm să Ie distrugem
depozitele de pietre unul cîte unul.
Sutește-le cărămizile, rade-le și spar-
ge-Ie și ultimul ochi de geam.
Treapta 33 : Cucerire forțată
Va trebui să-i cotonogim băiatului
ăstuia mîna cu care aruncă. cu o
piatră din pavaj. Numai mîna, am
spus. Nu vreau să-I omorîm sau
să-1 schilodim pe viață.
Treapta 34 : Atac de dezarmare
limitat
Așa, fiule. O să-i rupem băiatului
picioarele cu o salvă de cărămizi.
Dacă, nu reușim, s-ar putea să fim
nevoiți să-i tragem în cap data ur-
mătoare.
Treapta 35 : Contra-lovitură
cu anulare
Nu mai avem încotro. Va trebui
să-i atacăm și pe ceilalți doi mem-
bri ai familiei care s-au refugiat la
familia Jones. Dacă nevasta si co-
pilul o pățesc și ei, o s-o pățească
și gata.
FAZA VII : ȚINTA—ORĂȘEL"
Treapta 36 : Război faza
oraș-contra-oraș
Acuma-i acum. Maggie a Iui con-
tra lui Margery a mea. Copiii con-
tra copiilor.
Despre sensul
istoriei
(urmare din pag. 11)
In acest efort spre o nouă umani-
tate. omul solitar caută să se soli-
darizeze cu semenii săi. punind la
lucru a nouă atitudine față de va-
lori. fără să mai aștepte o stare po-
litică ideală (Kant), nici să exalte
rațiunea (Hegel). ci făcind din co-
municare un program. Sensul isto-
riei ? Jaspers nu-1 definește nicăieri
explicit, dar il face deductibil din
seria de negații pe care o desfășoa-
ră. Se poate spune, pînă la urmă,
că sensul adine al istoriei nu se dez-
văluie decît individului destul de
„antrenat" ca să simtă istoricitatea.
Relația individului cu istoria reapa-
re astfel, după Kierkegaard. în mie-
zul gindirii filosofului. Durata ? Ie-
șirea din ea impLcă o fringere (Dur-
chbruch) a timpului în clipa unei
decizii necondiționate, pentru a ac-
cede la ființarea de sine, ceea ce
înseamnă suprimarea timpului și
transcenderea istoriei. Se ajunge. în
fond, la o „metaistorie existențială"
sau la o „istoricitate anistorică", po-
ziție de la care ușor se poate lu-
neca în iraționalism.
Paginile în care filosoful ia atitu-
dine in problemele zilei, frecvente în
a doua parte a vieții, nu sînt nici
Treapta 37 : Distrugere civilă
Nu mai ține să ne batem după re-
guli. Atac total cu țigle, unelte, că-
rămizi, toată blestemata de artilerie.
Treapta 38 : Război nebunesc
sau spasmodic
I
Foarte bine, Barnes. Tu ai vru-
t-o. Pune mîna pe ciocan, băiete :
avem acum nevoie de proprii noș-
tri pereți. Mă doare-n cot dacă se
dărîmă tot blocul. Am să-1 omor pe
nebunul ăla chiar dacă o să fie ul-
timul lucru pe care am să-1 — Hris-
toase. Oh, Hristoase.
ele fără interes pentru reflecția is-
torică. Problema vinovăției (adică a
responsabilității în istorie, a demiti-
zării (Die Frage der Entmythologisie-
rung, 1954), a distrugerii civilizației
intr-un posibil cataclism nuclear (Die
Atombombe und die Zukunft des
Menschen, 1958) ar trebui reținute
cu precădere, ca aspecte ale unei
filosofii practice, în care retrospec-
tiva se îmbină cu perspectiva, căci
„o viziune istorică ce tinde să cu-
prindă totalitatea problemelor uma-
ne trebuie să includă și viitorul"
(p. 247), durata întreagă. O aseme-
nea viziune implică participare, an-
gajament personal. „Urmărim să în-
țelegem istoria ca un întreg, pen-
tru a ne înțelege pe noi înșine"
(p. 275). Să încheiem cu o întreba-
re și un răspuns caracterizante pen-
tru frumusețea incitantă a textului:
„De ce există, de fapt, istorie ? Pen-
tru că omul este finit, imperfect si
neperfectibil, el trebuie, în transfor-
marea sa în timp, să dobîndească
conștiința eternității și poate face a-
cest lucru numai pe această cale. Im-
perfecțiunea omului și istoricitatea
sa sînt unul și același lucru" (p. 279).
KARL JASPERS, Texte filoso-
fice, selecție si traduceri de GEOR-
GE PURDEA si BRUNO WURTZ,
cu o prefață de DUMITRU GHI-
ȘE și GEORGE PURDEA, Bucu-
rești, Ed. Politică, 1986, 391 p.
15 — Convorbiri literare
dialogul literaturilor
Cîiitecele
speranței
George MecBeth
(S.U.A.)
Nicolăs Guillen
(Cuba)
la spune tu...
Tu, care ai plecat din Cuba,
ia spune tu,
unde-ai să mai afli verde și verde
azur și azur
palmier și palmier sub cer ?
Ia spune tu.
Tu, care limba ți-ai uitat,
ia spune tu,
și în limbă străină il molfăi
pe uel și iu,
cum poți mut să trăiești ?
Ia spune tu.
Tu, care ți-ai lăsat pămîntul.
ia spune tu,
in care părintele tău se odihnește
sub o cruce,
unde-ai să-ți lași oasele tale?
Ia spune tu.
Ah nefericitule, spune
ia spune tu.
unde-ai să mai afli verde și verde
azur și azur,
palmier și palmier sub cer.
Ia spune tu.
Justo Jorge Padron
(Spania)
Pămîntul mumă
In inima unui torent
de întuneric și timp,
in văzduhul absolut
de liniște și uitare,
te rotești printre aștri
ca singura grădină
a unui univers pierdut.
In tine lumina și apa,
focurile, seva
și glia cu arome
sint trupul sfint
al primei tale frumuseți.
Tu viața ne dai
dăruindu-te și transformîndu-ne
cu iubirea tenace
a neîncetatei uitări.
Așa, la nesfirșit,
ne chemi, ne zămislești,
din pulbere și apă
de parcă doar am fi
cutezătoarea armonie
care visează în peisaj
si nu obscura forță
de-atotdistrugătoare ură.
Micuță stea albastră,
polenul mării și pădurii
in intuitul cosmos,
mumă a universului meu,
dintr-un colț însorit
al întrupării tale terestre,
ca pe încă un martor
al trecerii efemere
tu scrii poemul meu.
1
în românește de
Dana DIACON L
Fazii Hiisnu Daglarca
Criza mărului
pădureț
(Turcia)
Hi roșim a
îngălbeniră dintr-odată tarlalele de orez,
Se-nflăcără cimentul clădirilor
De lumină.
)
Copacii desfrunziți luară foc
Din creștet pină-n rădăcini
De lumină.
Nu se-apropia nimeni, copiii uitară să plingă,
Obrajii deveniră morman de carne arsă
De lumină.
Apa. cu care eram infrățiți de veacuri.
Se stinse fără strălucire
De lumină.
Se aprinse fără să pricepem
Rosul din singele nostru.
».c lumină.
în românește de
Ion PENIȘOARĂ și Emil SUCIU
„Pentru a da substanța aces-
tui studiu, am imaginat o sca-
ră — o scară metatorica — ca-
re arată că există multe căi
directe intre o criză de propor-
ții reduse Și un război total".
(Hernian Kalm in
„Despre escaladare")
FAZA I : RĂZBOI RECE
Treapta 1 : Criză declarata
Tu ești, Barnes ? Ia ascultă, amice.
De unde sint il văd foarte clar pe
fiu’tu cum o ia tiptil spre mărul meu
pădureț. Și să știi că asta n-am s-o-
nghit.
,’reapta 2 : Măsuri diplomatice,
economice și politice
„1 ndependența“
Iași
Leonid Martinov
(U.R.S.S.)
Tadeusz Mocarski
(Polonia)
Cîntecul celui
născut în
cel de-al treilea
an de război
Cit a rămas in mintea noastră
Din acei ani dureroși.
Ne-a obosit foamea sau ne-a sugrumat plinsul.
Cită neîndurare purtăm in noi
si nră.
Neagră.
•.amele noastre sint gravida
Mamele care își potolesc foamea cu o boabă.
Mamele bătute, batjocorite
Ne vorbeau cu limba insingerată.
Inima șoptea inimii prin perete
Au invățat bolborosind
Acele zile năpăstuite.
Și ne-a rămas in vene acel imn
Aciuindu-se în simțurile și țesuturile noastre.
O, in noi e focul și fumul acela.
O. in noi sint acele zile aprinse.
Plinsul războiului și tinguirea.
în românește de Nicolae MAREȘ
Huang Bangjung
(R. P. Chineză)
Sînt bambus
Biciuit de inaintași
Nemulțumit cu temnița aspră a iernii
împung pămintul înghețat
Cu forța vieții
Gîndirea-mi ascuțită dă la iveală mlădițe
De cum mă nasc pe lume sint un copil minune.
In creștere mă înalț cît pot mai drept
Îmi arunc straiele, din rațiuni higienice,
Și mă declar in fața lumii gol-goluț.
Sint bambus. Sint o cobi li ță ;
Aparțin trudei, creației
Via'a o iau pe umerii mei
Fără să mă sprijin de nimeni.
Sint bambus. Sint dintr-o seminție de neinfrint
Eu nu mă tem de focul fulgerului
Nici de asaltul iernii și al vintului
Cu viata mea pictez în verde primăvara
•Sint neînduplecat cu alb curat lăuntric
Si inima mea pură nu cunoaște decit puterea
așteptării.
I
Sint bambus. Sint bara verde de oțel
Am spiritul tăios
Și trupul tare
Mie îmi aoarțin, dar
Si soarelui și ploii
Si lutului ce m-a născut și m-a crescut
Ah,! Sint bambus. Sint bambus.
în românește de
Mira și Constantin LUPEANU
Redacția: Iași, str. GIi. Dimitrov nr. 1,
.telefon (981) 16242 O Administrația:
București, Calea Victoriei nr. 115, teL
(90) 506618.
14797
Hiperbole
Recunosc, viața este un lucru complicat
Un ținut atit de variat și dc vast, o scenă atît de complexă
și vie
Și acea netedă balalaică sună ca un masiv cor de corzi
Si există momente cînd în jurul unui mușuroi de furnici se
construiește un munte ; viziuni deși mici—
Seamănă cu niște cratere, și sint tot atit de insurmontabile
toate făgașele ca și un zid
Da. dificultăți cu nemiluita.
Ar putea părea prea bine că ne lipsește forța
Să le învingem pe toate. Dar nu —
O asemenea forță există — și din această resursă
Se revarsă reușitele noastre.
în românește de V. CIOFOAIA și M. VARLAN
Pritsh Nandy
(India)
Rătăcea printre ruine
rătăcea printre ruinele acestui oraș neînsuflețit
și căuta cicatricele unui război ce nu fusese dus
nicicind
aici ei l-au ucis cu multe secole in urmă
aici a început călătoria noastră zise ea
aici florile erau răni pe care Ie cîntau lanțurile noastre
dar ochii toamnei erau din piatră și orașul mort
își dezvelea dinții îngălbeniți
își înălță brațele albe și vorbi beznei
tremurînde
1
in timp ce ploua și ploua
aici ei l-au ucis zise ea aici
a început călătoria noastră cu multe secole pierdute-n urmă
aici florile erau răni pe care le cintau lanțurile noastre
si totuși nu am cunoscut nicicind un astfel de război
în românește de Petru IAMANDI
Anna Wickham
(Marea Britanic)
Oala pe foc
In orașul nostru oamenii trăiesc aliniati
Pe o stradă clopotnița este singurul lucru care s-abate
De la regulă, dar numai Dumnezeu știe încotro arată
Și nu bieții oameni disciplinați !
Și eu am văzut femei imbătrinind
Pasionate de ace, de șilingi, de săpunuri,
Pină ce in pieptu-mi măritat inima mea s-a răcit
Și mi-am pierdut speranța.
Dar un tinăr soldat a venit in oraș
Gindurile sale depănindu-lc candid —
Lucru minunat pentru mine —
Mi-a cerut lingă el să mă ntind.
Și chiar dacă nu i-am dăruit îmbrățișarea —
Amintindu-mi datoria de soție —
El mi-a alungat de pe față oboseala.
Frumusețea mea reînvie.
în românește de Marcel VARLAN
Colegiul de redacție
Redactor șef:	ComellU StuFZU
Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU
Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu
Dacă nu încetezi să rinjești în
felul ăsta, te previn că am să dau
la maximum sonorul minitranzistoru-
lui meu ca să acopăr huruitul ma-
șinii tale de tuns iarbă.
Treapta 3 : Declarații oficiale
și solemne
•u vreau să par absurd dar dacă
băiatul ăla se tot învîrte pe lîngă
mărul meu, mă văd nevoit să mă
gîndesc dacă nu-i cazul să scot cu-
reaua.
FAZA II : PĂSTRAREA
ECHILIBRULUI
Treapta 4 : Consolidarea pozițiilor
M-am gindit că c cazul să te anunț
că am permis familiei Crow să-și
plimbe dobermanul printre aracii
mei de fasole din spatele stratului
tău de crizanteme.
’rreapta 5 : Demonstrație de forță
De-ai vedea îndemînarea băiatului
meu, John, cînd c vorba de praștie.
De Ia 19 yarzi îți nimerește seara de
patru ori din cinci încercări.
Treapta 6 : Mobilizare semnificativă
Tocmai i-am spus nevestei să-I
cheme pe băiat înăuntru — chipurile
pentru cafeaua cu lapte — ca să-i
pot spune să adune o rezervă se-
rioasă de pietricele.
Treapta 7 : Hărțuială „juridică44
Z perfect adevărat că arteziana
mea îți udă leoarcă fața de masă
de grădină dar nu pot fi învinuit
pentru felul în care cad picăturile
alea, nu-i așa?
Treapta 8 : Acte de violență
provocatoare
Mîța dumitalc o să rămînă fără
încă o bucată din urechea stingă da-
că îndrăznește să se mai apropie de
tufele mele de trandafiri, cucoană.
Treapta 9 : Confruntări militare
dramatice
fa ascultă, mă mucosule, te văd
al naibii de limpede de aici de sus.
Dacă te mai apropii un singur pas
de mărul ăla pădureț, ai să simți
cureaua asta pe spinare.
FAZA ITI : RĂZBOIUL
NUCLEAR ESTE DE NECONCEPUT
"reapta 10 : Ruptură diplomatică
provocatoare
Nu mai am dc gînd să-mi pierd
timpul trăncănind cu tine, Barnes :
am să las telefonul deschis.
Treapta 11: Stare de război
Margery, adu centura mea cea nouă
afară pe terasă, te rog. Vreau ca
șmecherii ăia fără minte să vadă
că nu e glumă cu noi.
Treapta 12 : Război convențional
neorganizat
Na, mincător de varză acră ce
ești ! Tăticu’ zice să nu te mai
prindă la mărul nostru pădureț. Au!
Vai ! Ți-o plătesc eu!
Treapta 13 : Escaladare neorganizată
cu complicații
Foarte bine. Voi ați vrut-o. Cli-
nele familiei Crow intră în clipa as-
ta în tufele voastre de liliac.
Treapta 14 : Declararea războiului^
convențional limitat
(continuare în pag. 15)
Margareta și
în românește de
Viorel MURĂRIU
,0 Prețul unui exemplar, lei 5.
.Abonamente: 6 luni, 30 Iei; 1 an, 60 lei
Pentru străinătate abonamentele prin ILEXIM —
departamentul export-import presă, București, str. 13
Decembrie nr. 3.
P. O. BOX 136 — 137, telex 11226.
I. P. Iași. cd. 952