nr. 7, iulie 1987
Proletari din toate țările unțțbvă !
(anul XCIII, nr. 1211)
( 0\ VO RKI IU IIIIK UU
REVISTA LITERARA FONDATA DE SOCIETATEA «JUNIMEA» DIN IZ^ LA 1 MARTIE 1867
EDITATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA
1965—1987
_ ongresul a'. IX-’ea al partidului, de
P la care aniversăm în această lună
“ 22 de ani, este considerat a fi, pe
bună dreptate, un eveniment de cotitură
în devenirea societății românești. Distan-
țarea în timp, lărgirea perspectivei, mă-
surarea faptelor, ca aspect esențial al ori-
cărei evaluări, ne permit observația că
tot ceea ce s-a întîmplat, în acest inter-
val, în viața, devenită de acum istorie,
a acestei țări nu are precedent în nici
unul din domeniile creației de valori, ma-
teriale și spirituale.
Congresul din iulie 1965 a impus un.
ritm nou în dinamica dezvoltării economi-
co-so?iale, ritm menit să determine apro-
pierea rapidă a societății românești de
acele performanțe ce definesc o civiliza-
ție modernă. Congresul al IX-lea a in-
suflat în conștiința poporului încrederea
că el poate realiza enorm, de la construc-
ția economică, la construcția spiritului.
Această certitudine a stat la temelia, o
spunem acum, realizărilor uriașe cu rare
ne mîndrim azi.
Cifrele sînt, desigur, revelatorii, com-
parațiile asemenea, dar, în mai mare mă-
sură decît toate, revelatorie este trans-
formarea de sine a omului ale cărui in-
teligență și efort se află în spatele cifre-
lor, legitimează comparațiile. Transforma-
re de sine care, în fapt, justifică toate ce-
lelalte transformări din viața materială,
din știință, cultură etc. Aici, în această
metamorfoză de conștiință, distingem, poa-
te, exprimată în esențial dimensiunea uma-
nistă a societății în care trăim și, totodată,
importanța istorică a evenimentului poli-
tic din vara anului 1965.
Se înțelege că un asemenea proces com-
plex, a fost impulsul și, de fapt, rațiunea
de a fi a actului de creație, a actului ar-
tistic, multiplicat, diversificat, în ultimele
două decenii, în opere-reper ale culturii
românești nu numai de azi, ci dintot-
deauna.
Problematica omului, pe care arta și-o
asumă cu un gest de orgoliu și supremă
responsabilitate, s-a înfățișat creatorului
într-o lumină nouă, sub un semn nou, ge-
neros — al demnității, al entuziasmului
lucid, al încrederii în faptă, al aspirației
legitime spre mai bine, spre mai înalt.
In această vară va avea loc cel de al
III-lea Congres al Educației politice și Cul-
turii socialiste, forum reprezentativ al
democrației revoluționare românești. Ca
și la precedentele congrese, vom evalua
tocmai ceea ce s-a realizat în domeniul
culturii noi, al făuririi omului nou — din
perspectiva drumului deschis acum 22 de
ani de Congresul al IX-lea al P.C.R., a
tezelor revoluționare ale secretarului* ge-
neral al partidului, tovarășul Nicolae
Ceaușescu, personalitate politică eminen-
tă ale cărui gîndire și acțiune s-au iden-
tificat cu marile realizări ale României
socialiste din acești ultimi 22 de ani.
Scriitorii, presa noastră literară întîm-
pină al III-lea Congres al educației și cul-
turii, Conferința Națională a partidului,
cu dorința de a face mereu mai mult, me-
reu mai bine pentru devenirea spirituală
a patriei. Dorință legitimă, impuls firesc,
stimulat de însuși spiritul Congresului al
IX-lea, care a conferit valorii, calității
virtutea de criteriu principal în munca de
creație, în stabilirea eficienței ei.
--- Partidul — Ceaușescu -
Ca o pasăre-n tării, mai ’ naltă;
Țara care-și crește bravi bărbați
Fluturind un tricolor de pace
Gînd de trandafiri înv ăpăiați
E o stea pe fiece catarg, un vis
Ce-nflorește în oțel și-n grîne ;
Cintecul l-am pus să stea la masă
Să-mprumute soarele din piine.
Și de-aceea-n amurg chemăm eroii
Ni-i lipim de suflet și de vatră,
Ca înveșnicind — zidirea lor.
S-o sporim în inimi și în piatră.
Dacă-n zbor prin viscole și furtună
Păsări de-adevăr au fost ucise.
Le cătăm azi umbra de săgeată
Urmele în albul din narcise
Ca români, ca ȚARĂ și ca oameni
De-am făcut din crezuri scump tezaur
Ne-a-nvățat Partidul, Ceaușescu
OMUL — TIMP AL EPOCII DE
AUR - !
Constantin CLISU
Portret de Dan HATMANU
Scriitorul si
9
pacea
Citeam zilele trecute în presă că
de la cel de-al doilea război
mondial și pină azi s-au nu-
mărat numai 26 de zile in care ome-
nirea a trăit in pace absolută. Poate
că erau zilele ce au urmat anului
1945 cînd clișeele erau încă umede
de sînge iar buretele nu ștersese me-
moria a ceea ce a însemnat grozăvia
conflagrației. Gîndul m-a dus apoi la
unele considerații cvasimatematice :
deci 26 de zile din 42 de ani sau și
mai și, douăzeci și șase de zile din
cinciscprezece mii trei sute de zile
care au trecut. Cit a fost pace ? O
valoare insuportabilă. Nu-i este ome-
nirii frică de judecată, de verdict?
Ce va spune lumea de mîine ? Cit de
ușor se poate prăbuși universul dacă
îl raportăm numai la aceste cifre
zguduitoare. M-am simțit deodată a-
tîrnat cu un fir de păr de cerul în-
stelat, deasupra unei găuri negre, un
hău de teroare și frică. Am simțit
planetele din jur cum mă privesc acu-
zator. Mi se dusese în neant toată
contemplarea mea senină și bucuria
pe care mi-o provocase o veste ante-
rioară. Am simțit că este nevoie de
o lecție practică asupra destinului o-
menirii.
M-am gîndit deodată la toți oame-
nii și la acei scriitori a căror fan-
tezie s-a frînt odată cu trupul sfîr-
tecat, răstigniți laolaltă cu eroii ne-
cunoscuți, sub legea anarhică a urii
oamenilor contra oamenilor. Și gîn-
dul m-a dus mai departe și spre cei
care printr-un miracol s-au întors din
tranșee, cu cearcănele suferinței, in-
firmi ori zdruncinați, goliți de forță
și nerv, martori ai cataclismului, ce
nu s-au mai putut ridica spre subti-
litatea artistică. Atîta energie anihi-
lată, atîta potențial nereulizat. Sfidînd
logica, suplețea g.ndului, războiul, o-
dată cu euforia victoriei, a înăbușit
cu sete frumusețea umană. Au rămas
pagini albe, condeie stinse, duioșii
curmate.
Ca o eternă ofensivă fără glorie,
războiul amenință și azi, poate in alte
forme și culori, impingind omenirea
după alți 42 do ani, fără voința ei, la
marginea absurdului. încă se mai
constituie sub complicitate de grup,
interese meschine, alte strategii mai
complicate și laborioase, in cea mai
deplină tehnică de virf, planuri di-
rectoare desfășurate pe suprafețe mici,
care reduc la scară continent?, să-
geți de atac spre cumințenia lumii,
sătulă de dueluri și fapte de arme.
Intre „Adio întuneric" cartea lui
Manchester și „Războiul peloponeziac-*
comentat de Tucidide, conflictul ar-
mat a provocat alerta nenumăratelor
condeie, din care au rezultat deseori
capodopere. Cit de întristați s-au pre-
zentat și dragii noștri cronicari con-
statînd lipsa de pace între oameni
de-a-lungul evenimentelor pe care
le-au istorisit. Trista realitate este că
toți scriitorii, de la istorici, la repor-
teri, romancieri și poeți, au găsit
de-a lungul timpului în conflictele
armate, în nonsensul războiului și în-
cărcătura de suferință rezultată, cea
mai bună antiteză spre a glorifica
pacea.
Panica stîrnită la gîndul intrării în
acțiune a unor mașinării omnivore,
ce topesc văzduhul și aclamă bezna,
ne paralizează. Nu se mai poate aș-
terne pe hîrtie implicarea scriitorului
în viața cea de toate zilele, atît de
frumoasă și trepidantă. In fața pe-
ricolului de război, timpul stă pe loc
și viitoarele statui literare nu pot fi
nici măcar visate.
Patria română cîntată cu dragoste,
mîndrie și pasiune de către scriito-
rul român, și-a dobîndit strălucirea
curată și neobișnuită, nu pe indigna-
rea și blestemul altor neamuri, ci pe
postamentul solid ridicat de preacura •
ta și pașnica viață a înaintașilor. Ma-
sa și călimara scriitorul le-a pri-
mit de la părinții săi. Uneltele lui
n-au fost niciodată proprietatea alt-
cuiva și nici nu au fost cumpărate
cu monedă falsă. De aceea țara nu are
setea războiului strecurată în sufle-
tul soldatului său pașnic, scriitorul.
Nici el și nici țara nu și-a dorit nici-
odată să înfigă steagul negru pe dă-
rimăturile orașelor pustiite.
Nu se mai poate suporta un nou
vacarm al universului și nici sufe-
rința muribunzilor aduși pe brancar-
de la capătul nopții, în lumina neîn-
suflețită Este nevoie de un prezent
durabil și generos, pe care scriitorii
să-1 plătească cu măreție, un viitor
de mari proporții, cu ritmuri noi, pe
măsura existenței noastre atît de a-
măgită pînă acum.
Scriitorul vrea să-și aștearnă pe
paginile sale altceva decît declarații
de război ori ordine de atac ticluite
din cuvinte otrăvite Azi nu se mai
trăiește sub fatalitatea monstruoasă a
atentatului asupra ființei umane. Scrii-
torul își are și el tehnica de luptă
proprie, lupta pentru pacea omeni-
rii. are glonțul verbului, flacăra con-
deiului, frontul paginilor ce-1 așteap-
tă. Privind prin ambele capete ale
binoclului adevărul, el face ordine de
suflet. Războiul lui este răsturnarea
clișeelor încremenite, atragerea noi-
lor frumuseți ale lumii, dăruind oa-
menilor un armistițiu general.
Aspirînd la libertatea creației, elibe-
rat de frica morții inutile, reclamînd
liniștea înconjurătoare, cerută totdea-
una de marile acte ale spiritului u-
man, scriitorul este organic și total
interesat ca pacea să-și desfășoare a-
ripa-i protectoare, astfel îneît respi-
rația omenirii să se mențină firească
și calmă.
Mircea POPOVICI
22 de ani de la Congresul al IX«lea al P.C.R.
DOCTRINA CEAUȘESCU
Specificul național și forța
militantă a idealului revoluționar
Teoria revoluționară, a permanenței spi-
ritului revoluționar, formulată de to-
varășul Nicolae Ceaușescu, este în e-
sență o ideologie aj democrației și a umanis-
mului, fiind u-i structural străină orice ten-
dință reducțioriistă ; ea se baziează pe practi-
ca dezvoltării concepției revoluționare și a
construcției socialiste. Este vorba de o uni-
tate între științific și ideologie, rezultată e-
xemplar în forma modernă, consubstanțială
cu un program transformator democratic si
umanist. Aspectul libertății și al afirmării,
al personalizării specifice devine o parte in-
tegrată a desfășurării noului umanism și al
noii instituiri valorice în și prin socialism.
Unitatea organică dintre socialism, umanism
și democrație în practica revoluționară este
în fond reașezarea cu adevărat umană a
condiției umane. Tovarășul Nicolae Ceaușescu
sublinia că „dintotdeauna socialismul și-a
propus să realizeze o societate în care oame-
nii muncii, poporul însuși, sau popoarele,
să fie pe deplin stăpîne pe bogățiile proprii,
să-și făurească viitorul în mod liber, așa
cum doresc, concepînd aceasta ca o largă si
adevărată democrație, în care masele, po-
porul să participe la conducerea tuturor sec-
toarelor, a întregii activități".
Așadar, în raport cu transformările eco-
nomico-sociale contemporane, concepția re-
voluționară reprezintă nu numai o perspec-
tivă explicativă științifică, ci și un proiect
revoluționar al afirmării plenare a libertă-
ții și capacității umane de creație în toate
domeniile creativității. Abordarea teoretică
a problemelor majore ale epocii noastre an-
gajează activ demersul filozofic într-o ma-
re complexitate de forme în diferitele în-
cercări de interpretare a evoluției procese-
lor sociale; raportarea deschisă, critică, ana-
litică a teoriei revoluționare, la alte concep-
ții contemporane devine tot mai mult o mo-
dalitate de validare a forței sale creatoare
și a caracterului său științific.
S-a observat că, alături de formele sale
artistice specializate, esteticul se afirmă as-
tăzi _ca prezență variabilă în cadrul unor
forme comunicaționale sau chiar în domeniul
producerii bunurilor cu funcție și eficiență
imediată. Asta înseamnă, în (primul rînd,
tocmai faptul că în condițiile evoluției spec-
taculoase tehnico-materiale și ale democra-
tizării vieții sociale, problema calității de-
vine prioritară și preferențială gustului pu-
blic larg. Nu este, pe drept cuvînt, întîm-
plătoare amploarea pe care au luat-o în în-
treaga lume discuțiile cu privire la bunul
și prostul gust și ponderea pe care în stu-
dii de specialitate o ocupă investigarea fe-
nomenului de „kitsch", ce desemnează un
gust superficial, necultivat sau deteriorat,
rămas la un nivel scăzut, uneori primitiv,
dar „investit" cu pretinsă autenticitate. Cri-
teriul metodologic hotărîtor în delimitarea
unor falsități de avantajele dezvoltării rea-
le, ni-1 oferă corelarea înnoirilor științifico-
tehnice cu aceea a înnoirilor sociale. Totul
este ca valoarea să fie apărată, bine sesizată
și decantată, sub orice formă mai mult sau
mai puțin inedită s-ar manifesta, iar nonva-
loarea șarlatanistă, profitînd de noile muta-
ții ce revoluția tehnico-științifică le aduce
necontenit, să fie combătută cu promptitu-
dine și descurajată continuu, ea fiind duș-
manul perfid al bunului gust public și al
procesului educativ. Impactul între tradiții
populare (și culte) seculare și rafinamentul
profesionist, între o fantezie debordantă și
apelul la real este într-un fel inevitabil,
dar asta înseamnă în același timp ascuțirea
spiritului de discernămînt critic în fața mi-
mărilor, calchierilor, invocațiilor în și din
nimiț, al „ciupelilor" ocazionale și zgomo-
toase, cu influență derutantă și chiar detes-
tabilă în sfera vieții sociale. Îndatoririle e-
ducației estetice pe care și le asumă socia-
lismul slnt complexe și de lungă durată. De-
mocratizarea culturii, a marii culturi națio-
nale și universale, este înțeleasă în sensul
că ea devine un bun al tuturor. Desigur,
asta exclude exclusivismul, dar nici lărgirea
ariei culturale la nivelul maselor largi nu
trebuie plătită cu aplatizarea sau prin con-
cesii făcute agresivității prostului gust nu-
mai pentru că este „nou". Cerința autenti-
cului, a profunzimii în sensul clasicului „om
de cultură", deși e un deziderat superior și
poate întotdeauna ispititor, nu se cuvine să
ducă nici ea la acte de exclusivism. Relația
de principiu dintre om și cultură, dintre
umanitate și valorile ei, inclusiv frumusețea
estetică, pretinde să fie generalizată în opera
practică a edificărilor de sine, individuale și
colective, astăzi și mîine, mereu pentru toți.
Cititorul prezent și viitor este măsura rea-
lă a valorii cărților de literatură, de C-
xemplu. Profesionist sau nu, critic literar
sau iubitor al slovei de foc, el caută în pa-
gina beletristică imaginea esențială a vieții,
dorind un răspuns la întrebările, frămîntă-
rile și perspectivele proprii și ale semenilor.
Temele vieții au fost dintotdeauna temele
marii literaturi, iar îndemnul repetat al se-
cretarului general al partidului nostru, ca
scriitorii, artiștii în general, să se adape de
la izvorul viu și limpede al vieții poporului
nu-și va pierde nicicîndl actualitatea. Cu atît
mai mult azi, în condițiile unei societăți și
ale unei țări în viguroasă și rapidă ascen-
siune, dialogul cititorilor cu opera de artă
are premiză fundamentală existența unui
public calificat, cu o cultură temeinică, unui
gust literar artistic multilateral format.
Toate acestea ilustrează clar justețea prin-
cipiilor generale ale construirii socialismului,
cu aplicare specifică la realități românești,
invocate mai înainte. Dezvoltarea în conti-
nuare a practicii și teoriei revoluționare por-
nește în mod necesar, în concepția secre-
tarului general al partidului nostru, de la
viață, de la analiza profundă a .proceselor
sociale contemporane. „Vorbind acum despre
necesitatea perfecționării socialismului, sub-
linia recent tovarășul Nicolae Ceaușescu.
consider că trebuie să pornim de la învăță-
mintele pe care le avem, de la experiența
și practica construcției socialiste, dar să a-
vem întotdeauna în vedere principiile invin-
cibile ale socialismului științific, ale comu-
nismului. Nu se poate vorbi de înnoire so-
cialistă, de perfecționarea socialismului de-
cît pornind de la aceste principii, de la ne-
cesitatea dezvoltării, a îmbogățirii lor cu
uriașele cuceriri ale științei și practicii con-
strucției socialiste, ale luptei revoluționare
a popoarelor". Prin caracterul ei deschis,
creator, prin noua sa perspectivă asupra pro-
gresului social și uman, concepția revolu-
ționară despre lume exercită o acțiune cres-
cîndă pretutindeni, stimulînd energiile cre-
atoare în toate domeniile și constituindu-se
drept una dintre principalele forțe dinami-
zatoare ale istoriei contemporane.
îuliu MOLDOVEANU
V. MIHAlLESCU
„Vizită de lucru"
ÎNALȚ ÎN VARĂ ODĂ ROMÂNIEI
Cuvîntul
Conducătorului
înmugurește în sufletul tuturor
ca pomii în soare, primăvara ;
c izvorul de inspira|ie al poeților
cc cintă cu patos țara
în zborul neîntrerupt spre mîine.
Larga-i respira'îe deschide florile,
primenește aerul orizonturilor
deschise către o lume senină.
Acest cuvînt nn va pleca niciodată
din gîndurile celor care vibrăm la
auzu-i cum la cea mai frumoasă metaforă.
Radu FELECAN
Trăire
Trăim frumos în amintire
Leagăn de pace mult visat
Numele e-o flacără subțire
Sub cerul larg, înaripat.
In miez de veacuri auzim
Clinchet suav și selenar
Trăim frumos precum iubim
Fămîntul țării milenar.
I
Constantin MÂNUȚĂ
In limba veșniciei
In limba veșniciei românești
prin vechiul fluier al doinei
aripile lungi ale păsării măiastre
sărută zborul pădurii,
In graiul veșniciei românești
culoarea pură a cerului
visează dorul dintr-un străbun izvor.
în aura veșniciei românești
ne mingîie auzul
albastrul clopotelor de Voroneț
Viscole au risipit uneori frunzarele
Dar în limba veșniciei românești
în pură neclintire respiră sanctuarele...
Mileniul care vine...
Mileniul care vine
să uite ce e ura
să calce pe rachete sfărîmîndu-lc-n neant
să strălucească raza de după
nori ivită
să nu mai fie mese cu scaune ce-așteaptă
să se închidă rana din inima de
mamă, soră, de iubită.
Mileniul care vine
largi porțile-și deschide
în nouă faptă sculptat
și plin de rod
noi să golim de sens războiul și durerea
cuprindă-ne copiii cu sufletul curat
Mileniul care vine
să uite ce e ura...
iar spicul încărcat de aur și de soare
cuprindă-n bob iubirea, —
țara nemuritoare...
Dumitrița CANTEMIR
Manifestări literare în Moldova în cinstea aniversării Congresului
al IX-lea al partidului și în întîmpinarea Congresului Educației politice
și Culturii socialiste.
; DOCUMENTARI COLECTIVE
■	In ziua de 13 iunie, un grup de scriitori
condus de D. R. Popescu, președintele Uni-
unii Scriitorilor, a efectuat o călătorie de
documentare pe noua linie ferată Pașcani —
Tg. Neamț. Inginerul Al. Filioreanu, directo-
rul general al Direcției regionale C.F.R. Iași,
a prezentat noua construcție, realizare a „E-
pocii Ceaușescu", subliniind rolul și impor-
tanța magistralei feroviare ce leagă valea Si-
retulhi de valea Moldovei pentru dezvoltarea
economică a respectivei zone. La Tg. Neamț,
scriitorii au vizitat obiective de interes cul-
tural și istoric ; primarul orașului, Ghcorghe
Lețu, â prezentat perspectivele dezvoltării ve-
chii așezări, întinerită din temelii in ultimii
10—15 ani. Marți, 16 iunie, a fost vizitată Ex-
poziția permanentă deschisă recent in casa
de la Fălticeni ce a aparținut lui Mihail Sa-
doveanu, precum și ansamblul urbanistic din
centrul civic al orașului. La vizita de docu-
mentare au participat și reprezentanți ai Ce-
naclurilor Uniunii Scriitorilor din întreaga
țară. Primarul orașului Fălticeni. Costică Ar-
teni, a înfățișat tradițiile culturale ale orașu-
lui și coordonatele dezvoltării sale viitoare. A
fost prezentă tov. Ileana Paranici, secretar
al Comitetului județean P.C.R. Suceava și
AI. Toma, președintele CJCES.
DEZBATERE SI ȘEDINȚA DE LUCRU LA
ASOCIAȚIA SCRIITORILOR DIN IAȘI
■	/ în sala Palatului culturii din Iași a avut
loc, în ziua de 14 iunie, dezbaterea „Virtua-
litățile localismului creator. Socialismul și afir-
marea valorilor" (referent, prof. dr. doc. Const.
Ciopraga) și ședința de lucru a Asociației scri-
itorilor. Informarea privind activitatea Asocia-
ției în perioada 1 ian. 1986—1 iunie 1987 a fost
prezentată de Mircea Radu lacoban, secreta-
rul Asociației scriitorilor din Iași. A fost a-
doptat un Plan de măsuri și s-a prezentat
proiectul unui program cu privire la mar-
carea Centenarelor EMINESCU și CREANGA.
La discuții au participat Dumitru Ignea, Con-
stantin Munteanu, Al. Tănase, Lucian Valea,
George Genoiu, Corneliu Ștefanache, Ion Bel-
deanu, Mihai Drăgan, Florin Muscalu, Ion Ță-
ranu. Nicolae Turtureanu. Au fost prezenți
Pavel Florea, președintele Comitetului jude-
țean Iași de cultură și educație socialistă, alți
invitați. în încheiere, au vorbit D. R. Popes-
cu, președintele Uniunii Scriitorilor din R.S.R.
și Alecu Floareș, secretar al Comitetului ju-
dețean Iași al P.C.R.
OMAGIU LUCEAFĂRULUI POEZIEI
ROMANE
■	în ziua de 15 iunie, la Botoșani și Ipo-
tești, 50 de scriitori din întreaga țară au adus
un vibrant omagiu poetului național al ro-
mânilor, Mihai Eminescu, de la a cărui tre-
cere in neființă s-au împlinit 98 de ani. La
întreprinderea „Integrata" și la Liceul „Lau-
rian" s-au desfășurat șezători literare, s-au
prezentat expuneri și s-au purtat discuții cu
privire la viața și opera „poetului nepereche".
La casa copilăriei poetului de la Ipotești, re-
prezentanți ai Asociațiilor de scriitori din
întreaga țară au susținut un emoționant mo-
ment omagial și Evocator, prefațat de D. R.
Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor.
Și-au dat concursul : Const. Ciopraga, Horia
Zilieru, Lucian Valea, Dumitru Pricop, Nichita
Danilov, Florin Muscalu, Paul Balahur, N.
Turtureanu, Platon Pardău, Anghel Dumbră-
veanu, Traian lancu, Ion Beldeanu, Ion Chi-
rie, Const. Th. Ciobanu, Vasile Constantinescu,
George Damian, Viccnțiu Donose, Mircea Fi-
lip, Vasile Mihăescu, Constantin Ștefuriuc, Ste-
rian Vicol. Scriitorii au depus o sută de ga-
roafe la bustul poetului.
■	La Iași, în ziua de 14 iunie, scriitorii au
participat la un amplu spectacol EMINESCU ;
și-au dat concursul actorii Ion Caramitru,
Olga Delia Mateescu, Radu Duda, coruri, for-
mații coregrafice, soliști vocali.
INTILNIRI LA COMITETELE JUDEȚENE
DE PARTID
■	Reprezentanți ai Conducerii Uniunii Scrii-
torilor și ai Asociației scriitorilor din Iași au
fost primiți, la Iași, de tov. Maria Ghițulică
membru supleant al Comitetului Politic Execu-
tiv al C.C. al P.C.R., prim-secretar al Comitetului
județean Iași al P.C.R., la Botoșani, de tov.
iulian Plostinaru, prim-secretar al Comitetu-
lui județean Botoșani al P.C.R., la Suceava,
de tov. Costică Stoica, prim-secretar al Comi-
tetului județean Suceava al P.C.R.
★
CONSFĂTUIREA CENACLURILOR UNIUNII
SCRIITORILOR
0 La Suceava, în sala Teatrului municipal,
s-au desfășurat lucrările Consfătuirii Cenaclu-
rilor Uniunii Scriitorilor. Cu acest prilej au
fost luate în dezbatere probleme privind ro-
lul și locul Cenaclurilor Uniunii în peisajul
cultural local și național și s-au făcut pro-
puneri pentru alcătuirea unui Regulament de
funcționare a cenaclurilor Uniunii. Criticul
Daniel Dimitriu a prezentat un referat. Lucră-
rile Consfătuirii au fost conduse de D. R.
Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor din
R. S. R.
INSTITUIREA SI ACORDAREA PREMIULUI
„MIHAIEMINESCU"
■	Cu prilejul manifestărilor de la Botoșani,
Ipotești și Iași și în întîmpinarea Centenarului
Eminescu, Uniunea Scriitorilor din R.S.R. a
instituit PREMIUL „MIHAI EMINESCU". Cel
dintîi laureat este prof. univ. dr. doc. Const.
Ciopraga.
| La manifestările literare din zilele de
13, 14, 15 și 16 iunie, au participat: D. R.
Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor din
R.S.R., George Bălăiță, vicepreședinte al U-
niunii Scriitorilor, Traian lancu, director al
Uniunii Scriitorilor, Mircea Radu lacoban, se-
cretar al Asociației scriitorilor din Iași, An-
ghel Dumbrăveanu, secretar al Asociației scrii-
torilor din Timișoara, Sergiu Adam, Al. An-
driescu, Andi Andrieș, Stelian Baboi, Paul
Balahur, Ion Beldeanu, Ion Chirie, Const.
Ciopraga, Const. Th. Ciobanu, Cătălin Ciolca.
Calistrat Costin, Vasile Constantinescu, Virgil
Cuțitaru, George Damian, Nichita Danilov,
Daniel Dimitriu, Vicențiu Donose, Lucian
Dumbravă, Mircea Filip, Doina Florea-Ciornei,
Ovidiu Genaru, George Genoiu, Leonard Ga-
vrlliu. Dumitru Ignea. Nicolae Iliescu, Gri-
gore Ilisei, Vasile Mihăescu, Constantin Mun-
teanu, Florin Muscalu, Dan Mănucă, Marcel
Mureșeanu, Platon Pardău, Dumitru Pricop.
Paul Sân-Petru, Dan Rotaru, Vlad Sorianu,
Constantin Ștefuriuc, Al. Tănase, Nicolae
Turtureanu. Ion Țăranu, Dumitru Țiganiuc,
Lucian Valea, Sterian Vicol, Octavian Voicu,
Horia Zilieru.
Convorbiri literare — 2
Profira Sadoveanu
M-am așezat
la scris așa, că
mi-a venit, doar
gîndul să pun
pe hîrtie ceva
din sufletul meu...
— Stimată Profira Sadoveanu, se spune câ
la umbra marilor copaci nu crește nimic.
Dumneavoastră infirmați adevărul acestei
zicale. E greu, e ușor să te ridici sub ra-
murile parcă necuprinse ale unui uriaș
stejar ?
i
■ Stejar ? Eu am considerat întotdeauna
pe tatăl meu drept o forță a naturii, ca ful-
gerul ce te orbește, raza soarelui ce te-ncăl-
zește, ploaia ce răpăie furtunoasă pe acope-
riș, vîntul ce-ndoaie crengile și le rupe. Gla-
sul și pasul lui mă făceau uneori să mă fac
mititică și chiar să mă vîr sub pat. li pîndeam
citeodată cum șade la biroul lui cu postav
verde — primul său birou — între cărțile bi-
bliotecilor simple de lemn afumat, pe cind in
casă se auzea :
— Sst ! Tata lucrează !...
Bineînțeles că umblam cu toții in vîrful pi-
cioarelor, căutînd să nu trîntim ușile, deși, a-
cum cînd mă gîndesc la asta, îmi vine pur
și simplu să rid, căci în realitate tata-meu
era așa de adîncit în lumea lui, că nu-1 su-
păra nici un fel de zgomot; dovadă că a
scris „Demonul Tinereții* pe marginea cerda-
cului, la Mănăstirea Neamț, în vreme ce noi ju-
cam voley-ball în curte, la nasul lui. intr-un
vacarm asurzitor. îmi aduc chiar aminte că
mi-a și spus atunci :
— Poate să tragă și cu tunu ... !
N-aveam mai mult de șase ani. — ba chiar
și mai înainte cînd încă nu cunoșteam slo-
vele —, cind am început să „împrumut" bir ul
tatii drept reședință în lipsa lui. Cunoșteam
toate cărțile după haină și formă, le pipăiam,
ie așezam bine în raft. Odată, cînd m-a găsit
tata pe parchet, cu picioarele sub mine, cu-
fundată în lectură, mi-a spus :
— De-acum tu ești bibliotecarul meu !
Apoi, cu anii, am devenit ș-un fel de se-
cretar : eu îi copiam ori aveam grijă să i se
copie cărțile gata de tipar, eu îi făceam t ate
corecturile. îmi citea — după cum am mai
spus-o de multe ori — orice scria, ba chiar îmi
făcea cinstea să mă întrebe, îngrijorat :
— Ți-a plăcut ? Crezi c-am reușit-o ?
Mi-aduc aminte c-odată mi-a spus :
— Știi ce m-am gindit eu ? C-ar trebui să
iau toate volumele din „Șoimii* ce se află
pe piață și să le distrug I
Vă închipuiți indignarea mea, care aveam
o slăbiciune pentru această dintâi carte a ta-
tălui meu. ce mă făcea întotdeauna să pling.
Tata a rîs de mine și mi-a spus că are de
gînd s-o scrie din nou... ceea ce-a și făcut
mai tîrziu, la maturitate.
I
— Care a fost reacția părintelui dumnea-
voastră cind ați tipărit primele slove. Avea
știre că ați încredințat editurii paginile
d-tră ? Oricum, sînt sigur că ați așteptat
ca po o binecuvântare un gest din partea
domniei sale.
M De o discreție nemaipomenită, nu m-a
întrebat niciodată dacă am de gînd să scriu
ori să mă îndemne la asta, cunoscînd notele
maxime pe care le luam de obicei la tezele
de Română ori la compuneri. Poate câ s-a
g'r.dit, poate că a sperat, n-ași putea să vă
spun. După cum se știe tot din mărturisirile
mele, George Topîrceanu a fost acel care mi-a
citit primele schițe. Poate că i-a spus tatii
de asta, dar nu înseamnă că părintele meu
să creadă de cuviință să mă tulbure în vreun
fel. Abia tîrziu, cînd am terminat ...Sufletul
Copilăriei*, — pe care el avea să mi-1 boteze
„Mormolocul* —, după ce l-am transcris, abia
atunci m-am dus la dînsul și i-am citit-o din-
tr-o suflare. Rezultatul a fost că tata a lă-
crămat și mi-a spus c-am avut norocul să am
un mediu artistic, nu ca el, săracul, ce-a tre-
buit să urce din treaptă-n treaptă. — Apoi, a
luat textul și l-a dus la „Cartea Românească",
unde a și apărut curind, prin 1934.
Dar ca să răspund în întregime la întreba-
rea dintâi, trebuie să știți că niciodată nu
m-am gindit să-i fac, ca să zic așa, „concuren-
ță* tatălui meu. M-am așezat la scris așa, că
mi-a venit, doar cu gîndul să Pun pe nirtie
ceva din sufletul meu, socotind să scriu așa
fel incit oricine avea să mă citească să se
simtă și el copil și să-și retrăiască toate în-
timplările și senzațiile din primii ani ai vieții.
Iar dacă pe urmă am mai așternut pe hirtie
și alte lucruri, a fost tot dintr-o imperioasă
nevoie de-a mă spovedi, considerind în același
timp că pentru mine nu există joc și distrac-
ție mai frumoasă ducit „a scrie*.
— Din seminția Sadovenilor sinteți sin-
gura care ați mers pe urmele maestrului.
Mihail Sadoveanu și-a dorit ca să fie ur-
maș in îndeletnicire sau ie-a lăsat copiilor
libertatea de a alege
B Nu știu și niciodată nu m-am gindit dacă
tata ar fi dorit să aibă un urmaș. In orice
caz. e sigur c-a lăsat libertatea desăvir-:ti
copiilor lui să-și aleagă îndeletnicirea voită.
— Totuși, fapt este că și sora mea mai mare.
Lia — Despina-Iulia — a publicat, spre sfir-
situl vieții, două volume de amintiri din c»-
pilărie și adolescență: Căluții Năzdrăvani st
Livezi in floare, bine aduse din condei. Apoi,
sora mea mai mică. Teodora (Didica) a scris
poezii incă de la 12 ani. dintre care una.
Iarna, a rămas celebră in familie. Reproduc
strofa de la sfirșit:
Numai ursu-n văgăună
Frunze-aduoă
Și spre iarnă-ndelungată
Somnu-și cată.
Și ea, la fel ca Lia, nu s-a gindit să publice
decît acum, spre sfîrșitul vieții ; are gata un
volum de schițe, „Degetele verzi", unul de poe-
zii și un roman. „Fata și moartea*. Urmează
a scrie, de predilecție versuri si a și publi-
cat în ultimii ani cîte ceva în „România Lite-
rară*.
Și mai este Paul-Mihu — Mihuț — căruia
i-a apărut cel dinții roman al lui. scris la
douăzeci de ani, „Ca Floarea Cimpului*. după
tragica lui moarte din septemvrie 1944. la Tur
da, pe cîmpul de luptă. — Ar fi făcut oare
Paul-Mihu Sadoveanu carieră literară, ca mi.
ne, dedieîndu-se cu totul scrisului ? E proba-
bil, după cum e sigur c-ar fi reușit cu suc-
ces, căci avea tot ce-i trebuie : originalitate,
lirism, humor.
— Ați copilărit Ia Fălticeni, in vestita
„Grădină a Liniștii**, ctitorită de bunul si
înțeleptul gospodar Mihail Sadoveanu. Nu
e simplu să tc desprinzi de un lucru făcut
cu miinilc tale. îmi place să cred că ple-
carea de Ia Fălticeni la Iași a lui Mihail
Sadoveanu a avut si ceva trist. In ce mă-
si'-ă presupunerile noastre ating adevărul ?
■ Da, se pare incredibil c-am putut părăsi
raiul de la Fălticeni cu atîta ușurință. Și to-
tuși asa este. Mirajul lașului si-al casei cu
turn de la Copou ne-a făcut să așteptăm eu
înfrigurare plecarea spre noua locuință. Știu
doar că am privit cu ură pe Ștefănescu, noul
proprietar al „Grădinii Liniștii*. Soarta a vrut
să cadă atunci. în seara aceea cînd trebuia să
plecăm la gară si așteptam cu tot calabalicul
în mijlocul casei goale să vie săniile să ne
ia pe sus. o ninsoare năstrușnică, ce-a ridicat
troiene albe peste toate minunățiile pe care
le lăsam în urmă cu ușurință. Era alb peste
tot, ca-ntr-un cimitir fantastic. Asta a fost
cea din urmă imagine și simțire a mea. —
Remușcările au venit cu mult mai tîrziu.
— Se știe că Mihail Sadoveanu scria in
cîteva săptămîni o carte. De fapt in cele ci-
teva ore ale dimineții, cind mintea e cea
mai limpede, el transcria cele ce plămădise
cu mult inainte in minte, in lumea gîndu-
rilor sale. Cum se manifesta scriitorul in
acest mai anevoios proces de gestație? A-
păreau Ia vedere semne ale frămintăririlor
sale lăuntrice ?
■ Semne ale gestație! sale o constituia în-
suși caracterul său : tăcut, închis, veșnic pe
ginduri. Altminteri cum s-ar fi putut mani-
festa, de pildă, „Frații Jderi", pe care a pur-
tat-o în adincuri încă din aolescență. adică
aproape ce jumătate dea veac? — Că scria
ușor și că in același timp era posedat de-o
lume a lui care-și cerea dreptul la viață, am
să v-o ilustrez transcriind aici cîteva frag,
mente dintr-o bucată a sorei mele. Teodora
intitulată „Cum am scris Dumbrava minunată*.
Zice Didica : „Tata stă în pat. Intr-o că-
mașă albă cu pui la git si la mir.eci. E cam
roș la față și tușește. Are gripă de primăvară
cu bronșită, destul de ușoară, totuși face pu-
țină febră... Tata n-are răbdare să stea în
pat, se tot foiește si cămașa I s-a desfăcut la
git din șireturi și și-a dat plapoma la o parte.
Desigur că nu poate seri in poziția aceea și
poate ceva îl scormonește, „chinurile facerii",
cum spune el despre clipele de creație : „Dar
după ce-mi nasc copiii sufletești și le dau
drumul în lume, gata, s-a isprăvit, r.u mai
vrau să știu de ei*... „Teodoră, du-te, ia-ți un
caiet și-un creion. Am să-ți dictez de-acum in
fiecare dimineață, cit ești în vacanță. Să vii
la mine pe la opt. „Da, tată*— Așează-te aici
pe scăunel, trage alături măsuța și deschide-ți
caietul.*... Și-n fiecare dimineață mâ prezen-
tam nerăbdătoare să aud cum izvorăsc de pe
buzele tatii acele fraze ce curgeau ușor ca
o apă limpede de munte, netezite, șlefuite ca
prin minune într-o clipă, așa cum făurește
Făt-Frumos din poveste pod de aur peste-o
apă. într-o noapte. Căci era intr-adevăr o mi-
nune pe care o simțeam cum se încheagă,
cum apare din neant și tata îmi dicta aștep-
tînd cu răbdare să isprăvesc de scris fraza
ca să spuie mai departe... „Gata, rostea el
Intr-un tîrziu, înădușit și congestionat, lăsăm
pe miine*. Plecam cu părere de rău, gîndin-
du-mă cît de departe este acel miine, cînd
voi intra iar numai eu cu tata, în minunata
lume _de dincolo"...
— In opera lui Mihail Sadoveanu intri ca
intr-o pădure ce nu se mai sfîrșește. Anu-
mitor cărți el le rămînea, de bună seamă,
robit sufletește. Care erau acestea ?
I
■ In paragraful de mai sus am răspuns la
întrebare : se despărțea de cărți, de copiii lui
sufletești. Doar cu „Șoimii* poate c-a fost o
excepție, căci, nemulțămit de prima versiune
publicată la începutul secolului nostru, a ră-
mas în el ca o boală ce se cerea lecuită. Vin-
decarea n-a venit decît foarte tîrziu, după
cum am mai spus, abia spre 70 de ani.
Apoi, mai erau ceilalți frați, «Jderii", care
il lucrau în adîncuri. Tot de la mine se știe
că Sadoveanu plănuia să ducă pe lonuț Jder
mai departe, intr-un al 4-lea volum, cind e
căsătorit cu văduva lui Simeon, cu Marușca.
Mare păcat că boala l-a Împiedicat s-aducă
la lumină atitea minunate intîmplări care se
cereau la viață, după atiția ani de gestație...
— S-au spus legende despre taciturnul
Sadoveanu. Dar scriitorul nu era doar o-
mul prelungitelor tăceri. Intr-o evocare _a
d-v intitulată „Prietinii lui cu palme bătă-
torite”, amintiți de conversațiile lui cu oa-
meni simpli. Avea Sadoveanu oricind plă-
cerea conversației, sau aceasta se ivea nu-
mai in prezența anumitor oameni și in a-
numite împrejurări?
■ Că Mihail Sadoveanu era omul prelungi-
telor tăceri se poate spune, fără îndoială. căci
mare parte din viața lui și-o petrecea „dincolo*
— cum spunea sora mea. Teodora. Acvlo. in
lumea adincurilor lui. sta de vorbă cu fan-
tasmele viitoarelor sale cărți și, ca o albină
harnică aduna bob de bob din mierea ce-ave.
să alcătuiască fagurii săi artistici. Asta se pe-
trecea mai ales pe cind sta pe divanul lui cu
scoarță oltenească, cu mîinile sub cap. ori I>-‘
cind se plimba prin grădină cu tniinile la spa-
te. Dar nu numai atunci, ci și in peregrină-
rile lui la vinat sau pescuit, pe drumuri d’
munte ori pe maluri de ape. probabil că si
in somn. Fiind așa de „ocupat", să converseze
cu Ștefan-cel-Mare, cu Jderii, cu Vitoria Li-
pan ori cu „.Măria-Sa-Puiul-Pâdurii. era natu-
ral să nu bage în seamă pe cei din :ur. care
îl socoteau taciturn, așa cum ni-1 descrie atit
de minunat Ionel Teodoreanu in —Masa Um-
brelor*.
Dar tatăl meu avea destule clipe in care,
coborit pe pămint. stătea de vorbă cu prieti-
nii, glumea, ridea cu poftă. Erau orele Iui de
destindere. Cînd eram mici, se juca cu noi
„cucurile” și de-a „Vednica*. El I-a învățat
pe Miti să se dea cu săniuța, el l-a învățat
„meta* si „oină*. In amintirea mea, văd pe
tatăl meu rizînd copilărește, clipind din ochi
cu șiretenie, atunci cind se pregătea să ne
facă vreo „soție*, spre disperarea mamei care
ne căina. La Copou, unde aveam un teren de
voley-ball în lege, după toate reguiele, juca
cu noi aproape-n fiecare zi. fiind de obicei
fundaș și recunoscind de șefi pe Miti si pe
Mircea. Iar cind au vrut băieții să facă pa-
tinaj pe terenul de voley, i-a încurajat cu
căldură și și-a cumpărat și el patine, pe care
insă curind Ie-a svîrlit Intr-un sertar al bi-
roului, socotind că n-are chemare pentru a-
cest sport.
La drept vorbind, nu avea mai mult de pa-
truzeci si cinci de ani, cînd a început furia
voley-ball-ului la Copou. Era încă tînăr și stri-
gătele Iui se amestecau cu ale noastre, intri-
gind citeodată speriind pe cei ce treceau la
vremea aceea pe la poarta noastră.
Eu nu-1 pot considera „un taciturn* pe tata:
l-am văzut de prea multe ori rizînd. glumind
si spunînd lucruri de haz. înaintea ochilor mei
văd un chip blond și grăsuț. cu doi ochi al-
baștri sclipind de vioiciune. Cîtedată il zăresc
cîntînd șăgalnic. în vreme ce privirea i se
încețoșează de lacrimi. II privesc cum poves-
tește cu prietinii, plini de vervă si haz.
Ba. mă minunez că poate conduce sirba, de
ziua lui. c-o sprinteneală uimitoare. în vreme
ce Costache-a-Lupoaiei îi „zice* din scripcă.
Apoi îmi amintesc de nesfîrșitele noastre con-
versații — ale lui și ale mele — despre cîte-n
lună si-n soare, dar mai cu seamă despre li-
teratură si artă. Și. Ia declarațiile mele fără
replică asupra vreunui scriitor preferat, rî-
zînd c-o poftă pe care i-ar indivia-o un tînăr
de optsprezece ani.
Sadoveanu omul prelungilor tăceri. Sadovea-
nu taciturnul. Da. Pentru străini, pentru cei
care nu l-au cunoscut decît de departe. în
trecere ori în anumite împrejurări solemne.
Pentru cei de aproape însă, cît și pentru bunii
lui prietini de pescuit și de vinătoare. Mihail
Sadoveanu era un tovarăș agreabil, sfătos la
sn pahar de rin bun. plin de haz in orele
lui de răgaz si de multe ori Ia fel de copilăros
și de gălăgios precum copiii lui.
— Imaginea care a rămas posterității este
a unui Sadoveanu pe care nici furtunile
nu-I puteau atinge. Un om de un echilibru
perfect. Să fi lipsit cu desăvârșire izbucni-
rile, șovăielile, neliniștile, sau să se fi pe-
trecut acestea doar in lăuntrul sufletului
său ?
BMiiKil Sadoveanu era un tip sancvin, deci
violent. Sentimentele și pornirile lui erau Pu-
ternice, mIniile lui groaznice. Altminteri, cum
ar fi putut el pune pe Vasile Brebu să des-
pice țeasta Ar.iței șt a lui Costl, in „Venea
o moară pe Șiret*, cu hirlețul ? Sau împru-
muta minie unui Domnitor care -s urteazâ*
de capete pe aiște boieri nemernici, r.ecredin-
cioși. în „Zodia Cancerului* ? De multe ori
aceste m’r.ii stimite de vreun fapt real Ie ca-
naliza in scris. Așa a fost cu întîmplarea. pe
care am mai povestit-o eu și altă dată, cînd
au venit cei doi slujbași sâ-i puie .poprire”
pe casă și proprietate, — din cauza unor po-
lițe mari, pe care le girase el. la rugămintea
unor prietini— polițe rămase fără acoperire.
— Vâ-mpusc!_ Vă-mpușc!-.. a strigat cu
strășnicie Sadoveanu. atit de cumplit. îneît
cei doi perceptori au luat-o la sănătoasa.
----------------------------------- 70
Mărăști: Țăranul și
Cînd o patrulă românească,
O arătare de lumină.
Găsi-n pădure, să-mplinească
O faptă spinzurind o vină.
Sie arătă țăranul, care.
Cu suflet nalt, plin de iubire,
A dus-o. stea mintuitoare.
La loc de luptă și-mplinire...
Fu bucuria, fără seamă !...
Țăranul, răsărit din vatră.
Cu suflet moștenit din mamă.
Arată, unde-s clini ce latră !...
Tata era alb la față ca hîrtia, ochii lui al-
baștri păreau negri ca păcura, nasul ac.vilin
un clonț de vultur uriaș. — A intrat în casă,
s-a așezat la birou și, după două ore, a apărut
pe terasă, strigind :
Veniți să vă citesc! Am scris primul capi-
tol din „Baltagul" !...
In ce privește îndoielile și șovăielile, aces-
tea, dacă vor fi fost lăuntrice, nu se arătau
niciodată la suprafață. De o corectitudine și
exactitate exemplare, viața lui a fost dreaptă,
fără ocolișuri. — Deasemenea nu știa ce-i fri-
ca sau cel puțin știa să și-o stăpînească. Cind
am stat cu dinsui în cadrul ușii de la holul
etajului intăi al casei de-aici din Barbu De-
iavrancea 47, in zgilțiiala cutremurului din
'43. tata era palid și doar o ușoară tremurare
a nărilor ii trăda emoția lui în fața acelei ma-
nifestări a adincurilor. Era cu bilanțul vie-
ții incheiat, polițele achitate, adusese pe lume
11 copii trupești și alți nenumărați copii su-
fletești. Era împăcat cu viața și cu soarta.
— Unele voci spun, mai în șoaptă, mai
răspicat, că romanul -Mitrea Cocor* n-ar
fi fost scris de Mihail Sadoveanu. Ca orice
scriitor adevărat, sînt convins că Alihail
Sadoveanu nici cu gîndul nu ar fi gindit
să semneze o pagină scrisă de altcineva.
Ce aveți de zis in această privință ?
■ La intrebarea asta s-a răspuns de la sine
cu cele spuse mai sus. Un asemenea om, cum
l-am cara- terizat eu pe .Mihail Sadoveanu, ar
fi f.ist cu neputință să facă o astfel de fap-
tă. De altfel, dacă vrei să știi povestea căr-
ții de care-i vorba, pot să vă spun câ tatăl
meu scrisese o nuveletă cu acest titlu, bucată
pe care se pregătea s-o trimită la o revistă
șt Valeria — soața și prietena lui — l-a sfă-
tui sâ-i cea o amploare de roman. Pot să va
spun că mă aflam și eu la Mănăstirea Neamț
cind tata a scris cartea, capitol cu capitol,
cîte unul pe zi. De altfel, părerea mea e că
dacă ar fi iscălit altcineva „Mitrea Cocor*, eu
as fi recunoscut după multe lucruri că-i scri-
să de Mihail Sadoveanu.
— Pentru cuncașterea operei lui Mihail S.a.
doveanu s-au întreprins destule in ultima
v reme. Critica, care a tăcut aproape stinjenitor
o vreme, a scris cîteva cărți fundamentale.
S-au editat și se editează cărțile sale, s-au
deschis expoziții memoriale in casele sale
de la Iași si Fălticeni. Ce credeți totuși
că ar mai trebui făcut ?
<
| Nimic decît să-1 citim și iar să-1 citim.
— Să încheiem discuția aceasta cum am
*i inceput-o, cu referințe la Dv. Zilele știu
că vi se trec ținind condeiul in mină. La
cc anume trudiți la masa de lucru?
B Acum îmi face plăcere să mă joc c-o se-
rie de portrete sui generis ale unor personalități
mai mult sau mai puțin marcante ale lumii
noastre ariistico-literare ori chiar deloc cu-
noscute ce către publicul cititor. Originalitatea
lor constă în unghiul deosebit prin care sînt
priviți acești oameni, un unghi neașteptat, sen-
zațional ori cel puțin fantastic. Căci, după
părerea mea, fantasticul și senzaționalul se
află peste tot în jurul nostru, în viața de toa-
te zilele, de cele mai multe ori cu mult mai
abracadabrant decit și-1 poate imagina min-
tea noastră omenească. — Nu am pretenția să
fac concurență întîmplării și neprevăzutului,
nici nu mă cred un humorist, — totuși, am
îndrăznit și îndrăznesc în continuare să ating
aceste două laturi ale adevărului ce ne-ncon-
joară, cu atît mai mult cu cît portretele au
un substrat documentar și pretenția de a adu-
ce la suprafață o imagine fidelă a celui pe
care îl surprind în unele momente speciale.
Am scris pînă acum despre mine. — De vorbă
cu mine însumi —, despre George Enescu,
Lipatti, Jules Cazaban, Miti Sadoveanu. Plă-
nuiesc să urmăresc pe Ion Marin Sadoveanu,
să desvălui caracterul lui Conu-Alecu, buni-
că-meu, să surprind pe Maria Tănase în jocul
ei de primejdioasă fermecătoare, să dau în
vileag caracterul mătușei mele, Izabela Sado-
veanu, să caut să prind din viforul clar al
apei timpului pe neliniștitul și superbul Miști
Ralea, să intru în culisele scenei și să încerc
să-1 aduc la suprafață pe loan Sâva ori să-1
demasc pe simpaticul și hîtrul tovarăș al ta-
tii de vinătoare, pe Ionel Pop.
Dar, printre picături, scriu și sonete, cînd
se intîmplă, citeodată seara, cînd a căzut asfin-
țitul si noaptea dă tîrcoale liniștii. Altă dată
chiar în miez de noapte, trezită brusc din vi-
suri ; de cele mai multe ori dimineața, la
sculare. Atunci, iau primul petec de hîrtie ori
dos de plic, un creion ori un pix și scriu pe
genunchi sau, mai ales, îl compun tot în min-
te si-apoi mă duc la masa de lucru șl-I trans-
criu. — Se întîmplă citeodată să-1 refac pe ici
pe colo, înainte de a-1 bate la mașină, dar. de
cele mai multe ori, nu are nevoie de. „va-
riante*.
Ca să nu mai spun că trebuie să Întrerup
„portretele*, ca să trimit la Iași un interviu
ori ceva centru „Paginile bucovinene* sau să-i
scriu lui George Ivașcu, pentru „România Li-
terară* un articolaș cu prilejul împlinirii a
oO de ani de la moartea lui Topîrceanu.
Noroc că scriu la „portrete*, căci dacă ar
fi să încep romanul meu plănuit, „Tînărcil cu
părul alb", atunci n-asi mai putea să mă în-
trerup nici pentru articole, nici pentru inter-
viuri. nici pentru sonete... Atunci ași fi ple-
cată undeva, departe, pentru mai multă vre-
me.
— Vă mulțumesc.
Grigore ILISEI
a n i -----------------------------
patrula
Țăran, cerească arătare,
Steauă pe cer, ce arde-ntr-una.
Ești drept, in dreaptă sărbătoare,
în Romănia-ntotdeauna !
Că. țara, tu ți-ai apărat-o,
Peste sfințitele recolte.
Ce piine albă, de Ia vatră.
Ai scos din truda ta din holde...
Și spun ostașii fapta-ți bravă.
Că i-ai condus, c-un tainic dor.
Și-n România noastră-n slavă.
Tu ești Lumina faptei lor...
Traian IANCU
3 — Convorbiri literare
IN INTIMPINAREA CONGRESULUI EDUCAȚIEI POLITICE
Contexte
Perspective epice
A scrie povestea vieții unei personalități —
iată, a.șa-zicînd, un mod de a face „artă cu
tendință".
La apariția volumului 2 din „Viața lui Titu
Maiorcscu", de Z. Ornea, N. Manolescu, citind
iraza lui Sartre, evocată și de biograf : „poves-
tea unei vieți este iremediabil povestea unui
eșec", disocia subtil, din punct de vedere psiho-
logic, între biografie și autobiografie, observind :
„Ca biograf, noi nu ne interesăm decît de oameni
care s-au realizat", cu alte cuvinte nu de învinși,
ci de învingători. S-ar putea specula, cred, cu
folos discutînd despre bovarismul biografului.
Intr-adevăr, biografiile sint, în ultimă instanță,
poveștile vieții unor oameni care au reușit, au
cîștigat războiul (sau pariul vieții lor) chiar dacă
au pierdut unele bătălii, nemaivorbind de cei cu
totul excepționali care, cu metafora lui G. Căli-
nescu, au lăsat o diră de foc pe cerul umani-
tății. Apoi, nimeni nu scrie o biografie fără un
scop, fără intenția de a propune și a demonstra
o teză. însăși opțiunea pentru un anumit „erou'
este elocventă și în acest sens. în cunoscuta bio
grafie consacrată lui Joseph Fouche, Ștefan Zweig
polemizează cu prejudecățile, superficialitatea și
vederile înguste ale multor oameni politici și
literați, remareînd că numai Balzac „dc la înăl-
țimea propriei sale grandori" și-a dat seama de
unicitatea personalității „singurului ministru pe
care l-a avut vreodată Napoleon". Declarat sau
nu, toate bio .'rafiile sînt polemice.
A vorbi despre cineva implică a vorbi
(și) despre tine. Retrăind existența nu neapărat
eroică, ba adeseori banală, a unui marc om, au-
torul își reconsideră propria-i existență, rapor-
tînd-o cu o secretă satisfacție la cea pe care
o reconstituie și o restituie. Cititorul, la rîndul
lui, stabilește o legătură între biograf și subiec-
tul său, legătură a cărei trăinicie e. direct pro-
porțională cu valoarea ideatică și stilistică a bio-
grafiei. Cele două nume se cheamă și se evocă
parcă reciproc cu o specială recunoștință. Ori de
cîte ori vine vorba despre Malraux, numele bio-
grafului său Jean Lacouturc și cartea acestuia
„Malraux, une vie dans le siecle" ne vin în minte
tot atît de firesc și de pregnant ca și „Condiția
umană". A scrie o biografie-monument, precum
vestitele „Viața lui Mihai Eminescu" și „Viața lui
Ion Creangă" ale lui G. Călinescu, înseamnă a
demonta mecanismul complex al proiectării unei
vieți în destin, a re-crea epic o existență, prac-
tic a scrie romanul unei vieți. Corespondența,
jurnalele, alte mărturii sînt „încălzite" de suflul
și chiar elanul epic ale celui care le interpre-
tează și le ordonează — Imaginația, intuiția, fic-
țiunea umplu spațiile goale dintre documente,
căci întotdeauna sînt și vor fi spații goale. Un
biograf este un scriitor, nu o dată un scriitor
mai expresiv, mai penetrant și mai memorabil
decît profesioniștii poveștilor inventate. Pentru
Joseph Fouchâ, Ștefan Zweig mărturisește că și-a
luat materialul faptic din „monumentala biogra-
fie scrisă de Louis Madelin", el asumindu-și doar
datoria de a realiza „portretul unui om politic",
de a desluși „taina redutabilă a puterii", in așa
fel îneît cartea sa să constituie o „contribuție la
tipologia omului politic". O datorie, să recunoaș-
tem, onorată cu prisosință. Forța de penetrație
și finețea analizei psihologice, erudiția unui isto-
ric și politolog pasionat sînt potențate de vibra-
ția condeiului unui reputat scriitor epic și de idei,
tiarele biograf zugrăvește un portret pentru tot-
deauna. Iată momentul începutului ascensiunii
faimosului său personaj : „Joseph Fouche are
treizeci și doi de ani cînd este ales deputat. Nu
este nici pe departe un bărbat frumos. Are un
trup deșirat, aproape fantomatic de uscățiv, un
obraz tras și osos, cu trăsături colțuroase, de o
urîțenie dezagreabilă. Nasul incisiv, incisive și
subțiri buzele, permanent împreunate, reci ca de
pește ochii acoperiți de niște pleoape grele, som-
noroase, cenușii ca dc pisică pupilele, asemănă-
toare unor bile de sticlă. Totul în acest chip,
totul la acest bărbat este lipsit de suficientă sub-
stanță vitală : arată ca un om văzut la lumina
lămpii de gaz, livid și verzui. Nici urmă de stră-
lucire în ochi, nici urmă de senzualitate în miș-
cări, nici urmă de vigoare în voce. Părul rar,
în șuvițe, sprîncenele roșcate și abia vizibile,
obrajii pămîntii. Arată de parcă îi lipsește co-
lorantul necesar care să dea obrazului o nuanță
dc sănătate. Acest bărbat tenace și cu o putere
de muncă nemaivăzută dă, întotdeauna, impresia
unui om obosit, unui om suferind, unui conva-
lescent".
Deslușind taina acestui teribil noncaracter,
Zweig lasă totuși o necesară aură de mister, de
vreme ce eroul său e un, cu cuvintele lui Bal-
zac, „geniu singular", care îl domină, în anu-
mite momente, și pe Napoleon. Este paradoxul
și, totodată, virtutea operelor de referință de o
asemenea factură : pe măsură ce este descompus,
mitul e refăcut, sporindu-i-se astfel vitalitatea.
Proiecția în mit se face cu mijloacele unui inte-
lectual dc rasă, ca în pasajul în care autorul
scrie despre sîngele rece al ministrului poliției :
„Această răceală a sîngelui constituie, așadar, ge-
niul propriu-zis al lui Fouche. Corpul nu-1 frî-
nează și nu-1 antrenează, ca și cum nu ar fi de
față la toate aceste temerare jocuri ale spiritului.
Sîngele, simțurile, sufletul, toate aceste elemente
tulburînde ale simțirii unui om adevărat nu par-
ticipă vreodată cu ceva la jocul acestui tainic
cavaler al riscului, a cărui întreagă pasiune este
împinsă în sus, în creier. Căci birocratul acesta
sec iubește, în mod vicios, aventura, și pasiunea
sa este intriga. Dar nu o poate epuiza si gusta
decît prin spirit și nimic nu ascunde mai genial
și mai bine teribila bucurie pe care i-o provoacă
complicațiile, uneltirile, decît comportarea cum-
pătată de funcționar conștiincios și integru, a
cărui mască o va purta de-a lungul întregii sale
vieți. Să urzească îndărătul unor dosare și regis-
tre, să lovească mortal prin surprindere și nevă-
zut — iată care este tactica sa. Trebuie să nâ-
trunzi adine în istorie ca să poți remarca măcar
prezența lui în jocul Revoluției si în conul de
lumină legendară răsnîndită de Napoleon, o pre-
zentă aparent modestă si subalternă, în realita-
te însă atotcuprinzătoare si modelatoare de epocă.
Timp de o viată, el pășește în umbră, trecînd
însă peste trei generatii : Patrocle a căzut de
mult, de asemenea. Hector. Ahile. în timn ce
Ulise. cel fecund în șiretlicuri, trăiește. Talen-
tul său întrece geniul, sîngele său rece triumfă
asnnra tuturor pasiunilor".
Marii biografi sînt de fapt reîntemeietori de
mituri.
Constantin COROIU
Pagini de eroism:
Mărăști, Mărășești
si Oituz
»
n u șapte decenii în urmă, in vara anului
r lai,, armata română repurta răsunătoare
V succese de la Mărăști, Mărășești și Oituz,
împotriva inamicului ce ocupase cea mai mare
parte a țării. Ele au avut ca efect imediat
spulberarea planurilor comandamentului arma-
telor Puterilor centrale de a scoate din luptă
România, de a stăpini întreg teritoriul țării șj
de a-și deschide drum spre Ucraina șl por-
turile ruse de la Marea Neagră. Aceste bătă-
lii au fost purtate de poporul român pentru
a-ji păstra independența și ființa națională,
iar in contextul internațional al vremii ele
au constituit momentul hotăritor pentru de-
săvirșirea unității statale.
In desfășurarea primului război mondial Ro-
mânia n-a făcut parte din categoria acelor
state care au participat la conflagrație pentru
a ciștiga teritorii, piețe de aprovizionare cu
materii prime sau de desfacere a produselor
proprii. Ea a intrat in război, la 15/27 august
1916. ca și acele popoare care doreau să se
constituie sau să se desăvârșească ca state
naționale. Dar, datorită unor cauze de ordin
politic, economic și militar, ulterior situația
frontului i-a fost defavorabilă și în acest
fel Oltenia și Muntenia au fost ocupate de i-
namie. A urmat o perioadă de mari sacrifi-
cii din partea întregii națiuni. Armata, după
retragerea ei în Moldova, avînd sprijinul po-
porului, s-a reorganizat, a oprit inamicul și a
obținut unele succese. Aflat la Iași, împreună
cu Delavrancea și Vlahuță, Octavian Goga
scria, la 27 februarie 1917, colonelului D.
Gherculescu, comandantul Regimentului 4 vî-
nători : „Din povestirile ofițerilor cunoaștem
în amănunt toate paginile de epopee pe care
le-a înscris în istoria noastră regimentul dum-
neavoastră și pe care ordinul de zi le enume-
ră laconic. Citindu-Ie am rămas mișcat de
suflarea caldă de patriotism a fiecărui rînd,
după cum mișcat, eram, alături de Delavrancea
și Vlahuță, cînd sublocotenentul Nerva Paul,
vrednicul ucenic al dumneavoastră, ne vorbea
de șirul necurmat al acestor lupte".
La mijlocul anului 1917 comandamentul ger-
man a dezlănțuit o- puternică ofensivă. Armata
română, refăcută și cu un moral foarte bun,
avînd cuvîntul de ordine „Pe aici nu se tre-
ce", a dat peste cap intențiile agresorului. Ge-
neralul Cristescu, comandantul armatei I, a-
dresindu-se, prin ordin de zi, în iulie 1917,
ostașilor săi își exprima desăvârșita încre-
dere în „victoria finală care ne va duce la
realizarea visului de aur al neamului, întregi-
rea lui pentru totdeauna".
Prima care a deschis seria marilor victorii
s-a desfășurat în zona Vrancei și a rămas cu-
noscută în istorie sub numele de lupta de la
Mărăști, iar cei cărora le-a revenit gloria au
fost ostașii Armatei a II-a române. La 9 iu-
lie un puternic foc de artilerie, care a durat
două zile și o noapte, a distrus întăririle ger-
mane, iar localitatea Mărăști a fost cuprinsă
de flăcări. în dimineața zilei de 11 iulie os-
tașii regimentelor 2 de vînători, argeșenii din
regimentul 4, gorjenii din regimentul 18, dîm-
bovițenii din regimentul 22 au pornit la atac
asupra tranșeelor inamice. Puternica și ne-
așteptata lovitură dată de români nu a putut
fi oprită, cu toată îndîrjirea inamicului. La
ora 6.30, a dimineții de 11 iulie localitatea
Mărăști era cucerită. A urmat curățirea îm-
prejurimilor pentru a înlătura grupurile de
foc inamice și eventualele puncte întărite. Lup-
te crîncene s-au dat pentru cucerirea dealului
Mănăstioara și la Poiana înțărcătoare unde
ostașii români au făcut adevărate fapte de
eroism. Unitățile germane s-au retras în pa-
nică lăsînd pe cîmpul de luptă cantități mari
de armament și oameni. Victoria de la Mă-
răști a avut o importanță deosebită pentru
desfășurarea ulterioară a războiului. Frontul
inamic din Vrancea a fost rupt pe o lungime
de 30 km și o adîncime de 20 km. fiind eli-
berate de sub ocupație peste 30 de localități.
Eroismul ostașului român a fost fără mar-
gini. El a îndurat cu stoicism tragedia retra-
gerii, părăsirea celor dragi în mîinile inami-
cului, foametea și greutățile războiului. S-a
luptat cu un adversar bine dotat tehnic, cu
Romanulunui personaj
Atît volumul său de povestiri, Năvod
pentru scrumbii albastre (1972), cu
care a debutat, cît și romanele Ceasul
oprit (1980), Masa de biliard (1983) benefi-
ciază din plin de avantajele genului publi-
cistic, atît de eficace în relația prozatorului
cu publicul avid de faptul „divers" și au-
tentic. în general Grigore Ilisei s-a ocupat
în proza sa de mediile sociale actuale, de
destinele contemporane angajate într-o com-
petiție febrilă cu timpul și ideile lui. Fie
în mediul rural, fie în cel de șantier, pro-
zatorul a surprins semnele acute ale pre-
zentului social și politic, trecîndu-le apoi
într-o interpretare artistică. Iată însă că în
recentul roman Octavia (Editura Junimea,
1986) surprinde destinul dramatic, tragic
chiar al unui personaj. Cu toate că neno-
rocul Octaviei, țintuită Ia pat de o boală
cumplită (probabil scleroză în plăci) ar fi
putut să dea naștere la o mulțime de co-
mentarii colaterale, la compasiuni exagerate,
autorul nu face decît să analizeze sumar,
dar atent fișa ei clinică și psihologică. EI
aproape că nu vrea să se amestece în drama
familiei Octaviei, încercînd numai să extra-
gă un număr de concluzii asupra capacității
de rezistență a psihicului uman, conturîn
în final un principiu al puterii omului în
fața destinului. O explicație a acestui tra-
tament delicat, prudent ar putea fi existen-
ța unui model real, apropiat autorului. Nu
este exclusă această posibilitate, dat fiind
literatură și istorie
o bogată experiență de luptă și superior nu-
meric. Faptele sale de vitejie de la Mărăști,
Mărășești și Oituz seamănă cu cele ale stră-
moșilor săi la Rovine, Vaslui, Călugăreni,
Grivița și Plevna. Comunicatele ae război, so-
bre și concise constituie documente semnifi-
cative ce sprijină afirmația noastră. La 31 iu-
lie 191.7, comunicatul Marelui Cartier General,
cu numărul 382, cuprindea intre altele : „Fap-
tele de avînt și eroism, pe care le-a săvârșit
trupele noastre în cursul grelelor lupte din
ultimele zile, întrec orice închipuire. Fără a
șovăi ele au rezistat celui mai intensiv bom-
bardament de artilerie dezvoltat vreodată, iar
atacurile în masă date cu extremă violență de
trupele bavareze și germane s-au lovit toate
de vitejia soldaților noștri care, deși inferiori
numericește, au luptat cu o indirjire fără sea-
măn". Se citează cazul eroicului regiment 32
Mircea ai cărui ofițeri și solodați lepădîndu-și
ranițele, căștile și hainele au pornit la atac
numai în cămăși punind pe goană pe inamic.
Citeva zile mai tîrziu. la 2 august 1917, un alt
comunicat al aceluiași for informa asupra si-
tuației dezastruoase in care se afla armata
germană. „Toți prizonierii declară — se spu-
ne in comunicat — că sînt companii inamice
care au rămas cu 20—30 oameni și regimente
cu 200—400 soldați și că n-au mai intilnit o
asemenea rezistență indirjită de la luptele de
pe Somme și Verdun".
Succesele armatei au fost rezultatul acțiu-
nii comune a tuturor românilor care n-a cu-
noscut limite de frontieră. Participarea arde-
lenilor. bănățenilor și bucovinenilor, sosiți în
iunie 1917 la Iași, la luptele ce au urmat i-
mediat n-a fost numai simbolică. Eforturile,
sacrificiile și idealurile poporului român, din
granițele de atunci și din afara lor, s-au fi-
nalizat prin actul de la 1 decembrie 1918 de
la Alba lulia care consfințea desăvârșirea u-
nității naționale. Dar pentru aceasta a fost mai
întîi Mărăștii, Mărășeștii și Oituzul. în ordinul
de zi nr. 90 al comandantului armatei I, ge-
neralul Eremia Grigorescu, dat la 8 august
1917, adresat ostașilor săi, se spunea : „De la
24 iulie pînă la 7 august ați dat cele mai
grele și mai mari lupte. La Panciu, Mărășești
și Cosmești s-a deslănțuit cea mai măreață și
groaznică bătălie ce-a purtat vreodată țara
românească. La Sușița si Șiret ați năruit sfor-
țările groaznice ale sălbaticului dușman, do-
vedind lumii, odată mai mult, că „nici pc aici
nu se trece". Dimpreună cu voi depun pe mor-
mintele eroilor ce au căzut în această năpraz-
nică luptă, florile recunoștinței unui popor
care acum, mai mult ca întotdeauna, nădăjdu-
iește în întregirea lui".
D. IVANESCU
Istorie si ficțiune
5	S
0 clasificare a tipurilor de evenimente și
existențe din lumea reală ar fi mai greu
de întreprins, sau chiar de conceput, dar
două categorii mari de narațiuni referitoare
la acestea putem oricînd distinge : istorice și
ficționale. Prin istorice înțelegem, în sens tra-
dițional, acele tipuri de narațiuni cognitive
care își propun să relateze ceea ce s-a în-
tîmplat „cu adevărat", ficționale fiind cele
estetice, care ne povestesc cum ar fi putut
să aibă loc anumite fapte. Lucrurile nu stau
întocmai așa de simplu, întrucît istoricii vor-
besc în cadrul disciplinei lor, despre narațiuni
inexacte, deformate sau aberante, iar criticii
despre narațiuni (literare, cinematografice...),
de tip realist, care reflectă fidel lumea, care
conving prin acuratețea lor mimetică.
Perspectivele care se confruntă, în plan fi-
lozofic, par ireconciliabile : fie că evenimente-
le din realitate nu dispun de o coerență na-
rativă prin ele însele iar istoria și artele le
impun o structură exterioară, străină lor, caz
în care distincția operată mai sus dispare, is-
toria devenind doar o altă formă de roman ;
fie că narațiunea este inerentă ordonării fap-
telor reale, că cele două domenii sînt în ra-
port de continuitate sau și comunitate formală,
caz în care ficțiunea este o prelungire a isto-
riei.
Filozofi contemporani ai istoriei și artei, a-
desea sceptici, mai mult sau mai puțin struc-
și faptul că fișa de observație a prozato-
rului este mult mai bogată decît cea de in-
venție. Cu excepția unui personaj halucinant.
Moș Alexa Nebunul, cu care Octavia intră
într-o relație stranie de o viață întreagă,
cei doi fascinîndu-se și înțelegîndu-se reci-
proc în necazurile lor, în rest totul, acțiune
și personaje, rămîne în perimetrul realului,
ba, chiar al banalului cotidian. Însăși bio-
grafia Octaviei, care este parcursă retrospec-
tiv, din copilărie pînă în zilele resemnării
definitive, este obișnuită și se desfășoară,
oare inevitabil ?, într-un «loc în care nu
s-a întîmplat nimic". Timpul social și isto-
ric al perioadei interbelice, în care se deru-
lează viața Octaviei nu influențează mai
deloc secvențele limitate de regulă la cadrul
dramatic al familiei. Octavia are o copilărie
și o adolescență pline de vise tipice acestor
vîrste, tulburate doar de o criză maladivă
inexplicabilă ; revenindu-și, contractează o
căsătorie aproape întîmplătoare, dar care,
în timp, intră pe făgașul unei conviețuiri
plăcute. Absența copiilor, sărăcia evenimen-
telor de viață (moartea tatălui, chiar dacă
neașteptată, făcînd parte din întîmplările
normale ale vieții) nu o fac să decadă în
„bovarism", cum atmosfera generală a ro-
manului ar fi permis. Intervine însă chi-
nuitoarea boală, care acumulează din acest
moment toate sensurile vieții, nu numai a
personajului principal, ci și pe aceea a fa-
miliei ei. De aici, intervine și interesul ma-
turaliști, punind, implicit sau explicit, sub
semnul întrebării orice tip de cunoaștere, nea-
gă posibilitatea reprezentării prin intermediul
narațiunii — istorice sau ficționale. Elementele
istoriei narative și ale romanului — care se
constituie în început, mijloc și sfîrșit — de-
rivă din actul povestirii ca atare și nu din
evenimentele însele ; într-o povestire totul e
organizat sub forma unei alcătuiri, configura-
ții sau structuri, în vreme ce în viață avem
de a face doar cu „Communications brouillees".
Selectind detalii, distanțîndu-se în timp, isto-
ricui/povestitorul face presupuneri, interpre-
tează, își formulează concluzii și impune o or-
dine Cit timp realitatea este eterogenă, cu o
eventuală structură „pre-narativă", iar expe-
riența timpului este dezordonată, „discordan-
tă", este nevoie de narațiune, acea „inovație
semantică" prin care ceva nou e introdus în
real ; narațiunea împrumută lumii o formă, o
amplifică, ii adaugă dimensiunile posibilității,
sau, pur și simplu, o deformează înspre o al-
cătuire dictată de impulsul exercitării puterii.
Cu alte cuvinte, narațiunea prezintă lumea așa
cum ea nu este de fapt ; dacă în domeniul
narațiunii literare nu pare a fi nimic de fă-
cut — mai ales că dimensiunea estetică nu ex-
clude abaterile iar mimesis.ul s-a deplasat
mereu pc scara imitație-creație — în cel al
istoriei soluția este fie întoarcerea la anale și
cronici, fie avansarea spre filozofia istroiei.
Problema, prin urmare, se reduce la refuzul
istoriei de tip narativ , pe motivul că orice
structură narativă este o trăsătură a textelor
(literare sau istorice) și numai a lor, povesti-
rile și istoriile fiind plasate la un nivel com-
plet diferit de cel al lumii pe care ar putea-o
descrie, istoricul neavînd astfel cum fi impar-
țial sau obiectiv. După cum se observă, ne-am
referit, passim, la idei și perspective propuse,
într-o formă sau alta, de Paul Ricoeur, Roland
Barthes, Raymond Aron, Louis O. Mink, Hay-
den White, Peter Munz, G. Deleuze, Frederick
Olafson, Michel Foucault, Frank Kermode,
Seymour Chatman...
La celălalt pol se află neo-fenomenologii de
nuanță și/sau de extracție husserliană : Heideg-
ger, Merleau-Ponty, Arthur Danto, David Carr,
Alfred Schutz... Nimeni nu poate nega faptul
că orice narațiune operează o selecție și că
vocea narativă, istorică sau romanescă se pla-
sează în poziție de voce a autorității, mai ales
în relație cu cititorul/asculătorul ; că astfel
constituindu-se, relația amintită e si acut iro-
nică. privind totul dinspre sfîrșit, fiind în re-
lație temporală posterioară față de evenimen-
teie povestirii ; considerent care explică și dis-
paritățile dintre ordinea evenimentelor și or-
dinea relatării lor în narațiune.
Problema era însă pusă greșit la ait nivel :
mai întîi, istoria — ca și literatura, pe care,
din motive pur demonstrative, o vom neglija
aici — nu se ocupă în primul rînd de vreo
realitate fizică, ci de cea umană ; de fapt, nici
nu se ocupă de realitate, ci de viață. In a-
ceastă ordine și cu această premiză, orice per-
cepție, orice experiență relațională subiect-o-
biect are loc pe fondul a ceea ce urmează, u-
neori chiar mai mult decît pe fondul a ceea
ce a fost; evenimentele pe care le întîlnim,
cu care ne confruntăm, sînt încărcate cu sem-
nificația a ceea ce ne amintim și, mai ales, a
ceea ce anticipăm. Elementele și fazele orică-
rei acțiuni umane, deși se desfășoară în timp,
sînt privite din perspectiva completării
lor; cu toții operăm selecții în virtutea unei
paradoxale retrospective în înaintare spre vii-
tor, spre ținută sau scop; întrucît aproape totul
se întimplă din perspectiva rezultatului, orice
acțiune pare să implice, în mod esențial, a-
doptarea unui punct de vedere viitor-retros-
pectiv asupra prezentului.
Condiții în care, adevărata distincție dintre
narațiune și viață nu constă în organizarea față
de haos, ci mai degrabă în absența din viață
a acelui punct de vedere care transformă e-
venimentele într-o povestire prin actul de a
povesti. Dar, în viață, totdeauna, o experiență
ia forma unei configurații care se întinde în-
spre și în viitor ; natura teleologică a acțiu-
nii îi conferă experienței un caracter de ori-
entare spre viitor, atenția noastră concentrîn-
du-se nu atît asupra instrumentului sau unel-
telor, cit asupra efortului ce urmează. Așadar,
în toate acțiunile sale omul se străduiește să
ocupe poziția naratorului în relație cu eve-
nimentele narațiunii, ale vieții trăite ; ceea
ce înseamnă că narațiunea și structura nara-
jor al prozatorului, care urmărește cu maxi-
mă atenție, în amănunțime, nu atît evoluția
bolii în sine, cît reacțiile ei psihologice.
Preambulurile ei nu sînt străine de o a-
nume mentalitate provincială, în care „sem-
nele", visele, superstițiile jalonează de re-
gulă viitorul unui destin (fatalitățile nu sînt
nici ele excluse — dar ele intră în aria
foarte discretă a compătimirii). Declanșarea
bolii este primită de personaj printr-o re-
voltă violentă, marcată de țipete disperate ;
de asemenea, agitația celor din jur este
mare. Febra generală scade însă repede, in-
stalîndu-se chiar mai urgent decît era de
așteptat resemnarea și dorința de a profita
de ceea ce a mai rămas dincolo de neno-
rocire. Faptul îl uimește chiar și pe soțul
Emil, care rămîne „înghețat" în fața indi-
ferenței cu care Octavia primește verdictul
definitiv al existenței sale de viitor. Curînd
și cei din jurul ei se resemnează, soțul și
mama bolnavei urmînd a se sacrifica firesc
pentru a stoarce ultima picătură de bucu-
rie posibilă pentru cea aflată în suferința.
Următorul moment al analizei pe care o
întreprinde autorul este raportat la demni-
tatea durerii; Grigore Ilisei îl notează la
fel de natural ca și tot ce s-a întîmplat
pînă acum : „Octavia ascundea suferința ei
atroce, durerea cumplită ce însoțea fiecare
mișcare, fiecare pas. Mai mult decît o cris-
pare a feței nu ieșea la iveală. Crispare
și tăcere".
Convorbiri literare — 4
SI CULTURII SOCIALISTE
3
O singură clipă
Istorie și literatură
tivă sînt parte a vieții, element component al
ei și nu ceva impus din exterior.
Iarăși nu se poate contesta că narațiunea
creează sensuri pe care le adaugă sau le poa-
te adăuga realității, numai că acest lucru se
întimplă simultan cu trăirea și acțiunile omu-
lui, narațiunea și viața mergind, ca să spunem
așa, mină în mină; înainte de a fi cognitivă
(istorie) sau estetică (literatură), narațiunea
este practică.
Să mai adăugăm și faptul că, fiind comuni-
care, narațiunea este un act eminamente social,
că acțiunile și actele sînt mai mult evenimen-
te de’ grup, de comunitate și că timpul este
atît o categorie individuală cit și una socială,
ambele fiind organizate în secvențe configu.
rate anticipativ ; mai mult chiar decît indivi-
dul, comunitatea își face planuri, trăiește du-
pă anumite reguli și principii în virtutea că-
rora se pot anticipa acțiuni, atitudini, reacții;
drept care narațiunea, ca unitate dintre po-
vestitor, povestire, receptori și protagoniști
este tocmai ceea ce constituie comunitatea, ii
determină activitățile și coerența ; comunita-
tea există, în fond, în virtutea unei povestiri
articulate sau formale prin referire la un plu-
ral, noi, acceptat de cvasi-totalitatea membri-
lor și aceasta fiindcă subiecții istorici conferă
sens acțiunilor lor, le „pun în perspectivă".
Dezbaterea se prelungește prin introducerea
noțiunilor de adevăr și eroare ca părți compo-
nente, ambele, ale relației subiect-obiect ; a
faptului că aceste concepte fac parte integran-
tă și egală din procesul cunoașterii ; că per-
cepția veridică le implică pe amîndouă ; și că,
mai complex, deasupra experienței perceptive
există totdeauna un univers cultural ca se-
dimentare de structuri comportamentale.
Ștefan AVADANEI
Istorie si roman
»
Dintre romancierii cu „vechime" (primul
său volum a apărut în 1963) și cu debit
creator constant și abundent (opt cărți
— masive — în ultimii treisprezece ani), Mi-
hail Diaconescu este unicul care, după debut,
s-a dedicat, exclusiv și fără ezitare, literatu-
rii de inspirație istorică. Opțiunea este, după
cum a declarat-o în numeroasele sale inter-
venții în presă, definitivă. Fără a se limita
la consecințe de ordin strict personal impli-
cațiile ei marchează, înainte de toate, desti-
nul său de scriitor. A te angaja ferm și de-
clarat în proiectul unei „fenomenologii epice
a spiritului românesc" înseamnă a te supune
pe viață unei discipline severe și unidirecțio-
nale a travaliului artistic. Dar mai important
este că acest proiect echivalează cu semna-
rea unui contract cu cultura națională și este
de la sine înțeles ce semnificații pot avea iz-
bînda sau neonorarea lui.
M. D. este conștient de temeritatea gestu-
lui, fapt care și justifică repetatele demersuri
de definire și circumscriere a amintitului pro-
iect ; pentru că, altfel, romanele sale nu ar
avea nevoie de explicitări suplimentare, acce-
sibilitatea lor, la un nivel superior, așa cum
se cere unei bune literaturi de sorginte isto-
rică, fiind evidentă. Coroborarea cu creația
propriu-zisă a acestor intervenții lămuritoare
permite realizarea unui sinopsis al principa-
lelor puncte din programul său.
Cheia lui do boltă este istorismul. M.D. face
profesiune de credință pentru Istorie, ca un
specialist împătimit; și nu din deficit de ima-
ginație, căci o are cu prisosință, ci din încre-
derea fermă în potențialul de cunoaștere al
„Științei timpului". „în studiul și asimilarea
istoriei — afirmă el — mai mult decît în
orice alt domeniu al cunoașterii umane pla-
nul ontic se corelează cu planul gnoseologic,
cu planul axiologic și cu o profundă trăire".
Dar, ca mai toți istoricii de reală vocație,
M.D. „trădează" istoria în favoarea literaturii ;
fie și numai pentru că știe de la „divinul
Aristotel" că „poezia e mai filosofică și mai
aleasă" decît ea. Documentarea, de cele mai
multe ori exhaustivă, a romanelor probează
însă și reversul medaliei, lui Calliope fiindu-i
preferată Clio ; în consecință ficțiunea roma-
nelor sale se subsumează totdeauna marilor
Un moment extrem de sensibil al evo-
luției personajului îl constituie ceea ce s-ar
putea numi „nașterea răutății": „(Octavia)
Nu căuta vinovății. Nu se revolta nici îm-
potriva soartei, cum poate ar fi fost nor-
mal. Dorința de răzbunare, ce sălășluia în
sufletul ei, se abătea împotriva celor care-i
vroiau cel mai mult binele. Cu ei se răfuia,
cu cei care ar fi fost în stare să-și dea și
viața, numai să o scape de nenorocirea ce
venise peste dînsa. Tocmai față de aceste
ființe încerca un fel de ostilitate surdă, un
sentiment ciudat ce scăpa controlului". E
de observat că Octavia însăși constată mo-
dificarea sentimentelor ei. Fatalmente per-
sonajul își pierde pe rînd mama, apoi so-
țul, intrînd, așa cum Iasă să se înțeleagă
începutul cărții, pe o direcție a resemnării
infinite, a înstrăinării. Fișa caracterologică
este astfel încheiată, limitată între înțele-
gere și inevitabilitate, subliniind, cum spu-
neam, o definiție a caracterului uman aflat
în fața soartei ostile.
încă o performanță mai realizează Grigore
Uisei : pentru a păstra puritatea și gene-
ralitatea definiției, evită încadrarea perso-
najului în vreun cadru geografic, spiritual
anume, care ar fi putut localiza, micșora
decizia ei. Nu numai timpul deci, dar și
spațiul sînt înlăturate, realizîndu-se ceea
ce destul de rar se mai întîlnește în nroza
actuală, o completă „fiziologie" literară.
Valentin TAȘCU
trame evenimențiale atestate de documente.
Important este insă că ambele trădări sînt
comise în numele unei supreme fidelități —
față de înțeleaptă Athena, „cea cu ochi de
bufniță" : perfecțiunea la care aspiră eroii săi
constă în depășirea stadiului cunoașterii și
dobindirea înțelepciunii.
Scopul mărturisit al ansamblului epic spre
care tinde romancierul este „realizarea unui
model al lumii românești" bazat pe un „nucleu
de semnificații stabile" decelabil în imensa
curgere a istoriei. In definirea componentelor
acestui nucleu spiritul de selecție al scriitoru-
lui focalizează sugestii numeroase, venind din
surse multiple și vag eterogene ; capacitatea
sa de sinteză operează însă corect, evită con-
tradicțiile, reorganizează dintr-o perspectivă
proprie un material ideatic de o diversitate
deconcertantă. Nu ne vom opri asupra aces-
tei chestiuni decît pentru a sublinia locul
central pe care îl ocupă în sistemul său „cul-
tul vechimii" la români sau, altfel zis, con-
știința duratei, de care leagă felul cum se
manifestă în arta noastră spiritul inovator.
Programul romancierului se edifică pe două
premise, esteticește active, răspicat afirmate :
cultul tradiției și acreditarea epicului. Nu cu-
noaștem un alt prozator român contemporan
care, în ultimul timp, să fi declarat atit de
neted „da, sînt un scriitor tradiționalist".
Franchețea atitudinii, cumva „ă rebours", im-
presionează. Neta sa opțiune nu este nici co-
chetărie „retro", nici inaderență la inducțiile
estetice diverse ale contemporaneității, în ra-
pida lor derulare. Conservatorismul său se
reclamă de la sensul pe care Eminescu ii dă-
dea acestui cuvint — cultivare a valorilor
spirituale, naționale și etern-umane verificate
de timp ; în speță, este vorba despre convin-
gerea scriitorului că romanul e o specie prin
definiție narativă și că epicul care este mai
mult decît un gen și anume o „instituție lite-
rară" e capabil să ofere măsura complexității
infinite a ființei umane în mișcarea ei in ori-
zontul istoriei, în nemărginirea timpului. De
aceea nici nu-și fixează rădăcinile numai in-
tr-o ascendență apropiată, modernă ; afirmația
că romanul își păstrează, în esență, întemeie-
rea dată în antichitate este confirmată în
propriile cărți prin ecourile, îndelung filtrate
și remodelate, din Aithiopika lui Heliodor, alte
romane de dragoste ale acelui sfîrșit/început
de eră (Ephesiaka, Dafnis și Cltloe, Intimplă-
rile Leukippei și ale lui Kleitopbon) și. poate,
din mai vechea Kyroupaideia Iui Xenofon.
Dar pentru profilul prozatorului esențială ră-
mîne totuși opțiunea pentru epic, acesta se-
condat fiind de ample panouri descriptive ;
or asta nu exclude priza la formulele actuale
ale romanului. Ea se întemeiază pe încrederea
deplină în permanențele spiritului, convingere
care-i guvernează toate nivelele personalității.
In fond, mutatis — mutandis, Numele trandafi-
rului evocă Evul Mediu cu aceleași mijloace
de bază și nimeni nu s-a gîndit să-i con-
teste lui U. Eco actualitatea estetică. Resor-
turile modernității sînt. desigur, altele în mo-
mentul de față. Departe de a nega necesita-
tea narațiunii, proza ultimului val ii afirmă
prioritatea cu mai multă vehemență decit alte
generații, chiar dacă argumentele, motivația
sînt deosebite. Poate că, dacă ar avea vreun
interes urgent și presant, postmoderniștii și
l-ar însuși pe M. D. ca precursor. Literatura
scrisă de el este, dincolo de particularități,
de ținută clasică.
Argumente în favoarea apartenenței la cla-
sicism a autorului am putea extrage și din
întemeierea filosofică a programului său li-
terar. Aderența la gindirea fenomenologică
are, după cît ne dăm seama, o notă eclectică
pronunțată, cîmpul său de selecție întinzindu-se
de la „clasicii" Fichte și Hegel pînă la „mo-
dernul" Heidegger. E nevoie de precizarea că
opțiunea funcționează numai în măsura în ca-
re fenomenologia dialoghează pozitiv cu gin-
direa marxistă, în tot cazul, în afara conclu-
ziilor ei ultime, profund pesimiste, asupra con-
diției umane. Dincolo de maniera, în bună
măsură personală, în care folosește în elabo-
rarea romanelor metoda reducției fenomeno-
logice, ia un nivel mai adine, adică in felul
cum gîndește relația istorie-cultură, M. D.
este tributar acestei viziuni prin faptul că.
in esență, concepe istoria ca istorie a gindirii
și artei, iar filosofia ei ca teorie a istoriei
culturii. Ecuația pe care se edifică toate ro-
manele sale ar putea fi : istorie vs. uitucă,
artă (ambele așezate sub semnul temporalită-
ții) vs. model spiritual al limbii românești
(ieșit de sub incidența imediată a timpului).
Strategia literară este excelent adecvată
premiselor teoretice. Pentru M. D. istoria na-
țională a românilor este o uriașă hartă spațio-
temporală desfășurată (deocamdată) intre epo-
ca iui Burebista și secolul al XlX-lea. hartă
în care descoperă numeroase spații albe sau
vag cartografiate din punct de vedere cultu-
ral. Ajuns, printr-o documentație ieșită din
comun, la o autentică erudiție, cum nu mulți
cărturari ai noștri, de azi, posedă, este în
măsură să discearnă pe această hartă imagi-
nară centre de iradiere cultural-artistică ne-
glijate sau prea puțin cunoscute și cercetate
din unghiul apartenenței lor la matricea noas-
tră stilistică sau de perspectivă axiologică.
Și toate aceste nuclee pulsează în jurul unor
personalități cu pondere exponențială foarte
mare pentru matricea noastră spirituală, va-
loarea unora ieșind net din fruntariile cultu-
rii naționale. Ele se numesc, în romanele de
pînă acum, Arhidamos si Deceneu pentru epo-
ca dacică (Călătorie spre zei), filosoful Dio-
nysius Exiguus pentru epoca străromână a
culturii (Depărtarea și timpul), retorul Lucaci
pentru Moldova sfîrsitului de secol al XVI-
lea (Adevărul retorului Lucaci), muzicianul
loan Căianti-Valahul, pentru Transilvania vea-
cului al XVII-lea. pictorul Pîrvu Pirvescu
Mutu pentru sfîrșitul aceluiași veac și înce-
putul următorului. (Culorile sîngclui). . Irigare
Ghica al X-lea. Anastase Panu Costache Ne-
gri pentru anii premergători Unirii fSoeranta'.
De remarcat că aceste ..semne" spirituale nu
sînt izolate de contextul isotric, ca reoere so-
litare, într-un spațiu degajat, ci apar antre-
nate intr-o uimitor de bogată, verosimilă și
complexă țesătură de relații sociale, politice,
culturale, morale etc. Creativitatea epică a Iui
M. D. aici găsește cîmpul cel mai favorabil.
Romanele au o vitalitate narativă deosebită,
rod al coroborării — exploatării abile a unei
documentații de-a dreptul uriașe și al unei
fantezii polivalente, torențiale. Secvențele des-
criptive sînt momente de respiro in această
neobosită mișcare narativă; ele dau senzația
exactității reconstitutive, poate și pentru că
autorul evită încărcarea lor cu un lirism
direct, discursiv.
Singurul roman românesc de evocare a tre-
cutului cu care comunică, la un nivel profund,
cărțile lui M. D. este Creanga de aur a lui
M. Sadoveanu. Insă comunicarea nu are ni-
mic epigonic. în fond, scriitorul refuză mode-
lele consacrate ale prozei noastre istorice-. Nu
scrie nici roman grefat pe evenimente (răz-
boaie, răscoale etc.), nici de moravuri, nici de
intrigă politică, deși toate sînt prezente, ca
un veritabil pat germinativ. Personaj de prim-
plan nu este nici participantul anonim la fău-
rirea istoriei ( țăranul român care luptă _ense
et aratro" pentru binele țării) nici înalta si-
luetă voievodală proiectată pe ecranul activ
al evenimenetlor. Ca eroi ai istoriei, omul de
cultură, savantul, artistul, dau trecutului ro-
mânesc o dimensiune absolut necesară pe
care, din păcate, literatura noastră a p;is-o
prea puțin în valoare.
M. D. nu urmărește doar să edifice un mo-
nument cuprinzător omului de cultură român
prins în mișcarea istoriei. Evocîndu-i persona-
litatea și opera, in sensul cel mai larg, țin-
tește depășirea fragmentării timpului lăuntric
al lumii românești, desmărginirea, in ultimă
instanță, a ființei noastre naționale.
Mihail IORDACHE
Convorbiri — 1887
Așadar, fără dubii, există două poezii
intitulate Lui X... (a doua fără puncte
de suspensie) semnate de Veronica Micle
si dedicate, evident, lui Eminescu ! Cea din-
ții am numit-o „vitriolică" (in C.L., nr. 2, 1887,
p. 14) pentru ca a fost scrisă intr-unui din mo-
mentele de ruptură violentă a relațiilor din-
tre cei doi, însoțită, atunci, nu numai de im-
precații orale, uneori prelungite in scrisorile
intime, ei și de o răbufnire vindicativă in
versuri din partea „ultragiatei". Am văzut cum.
in scris. Eminescu nu răspundea decît serafic,
inveșmintat in demnitatea distantă (cu excepția
materialului epistolar, plin, in egală măsură,
de rugăminți și concesii ale împăcării). Dar
iată cea dinții poezie a Veronicăi: „Și dac-un
dor mai simt in pept / Cind se ivește luna. /
E ca să nu te mai aștept / Și azi ca-ntotdau-
na. II Și mingîeri de mai pot fi ' Unei vieți
de jale, / Ar fi de-a nu te-ntîlni / Nicicînd
în a mea cale. II Iar fericită de eram Să
fiu in astă lume, / Pe tine nu te cunoșteam /
Nici îți știam de nume !“
Numai după răstimpul a cîtorva luni. Ve-
ronica Micle va semna în Convorbiri literare
(nr. 4, iulie. 1887, p. 383) o nouă poezie, inti-
tulată identic, insă structurată de un alt con-
ținut și de un alt mesaj liric, substanțial de-
viat: jNu ești tu acela care mi-a dat inimei
mihnire; / Nu te măguli cu gîndul că te-am
plins sau te-am iubit / Ai fost numai întru-
parea unei clipe ce-n neștire / Mișcă sufletul
si-I leagă de un dor nemărginit. // Și dacă a
fost durere și dacă mai sufăr încă. I Nu ești
tu a lor pricină, nu ești tu cel vinovat. / E
de vină al meu suflet, e simțirea mea adincă
/ Căci a mea este iubirea. Tu ești clipa ce-a
zburat"...
Unde e autentică Veronica?
Mai mult ca posibil, această a doua variantă
o trimite poetesa lui Maiorescu. la 5 septem-
brie 1885, cerindu-i opinia într-o scrisoare ală-
turată. ce s-a păstrat : „Permiteți-mi să Vă
comunic aceste versuri. Aș fi dorit foarte mult
să Vi le pot comunica personal, cind ați fost
la Iași, nu am avut insă fericirea să Vă vădV
Pe lingă observațiile ce V-aș fi rugat să. faceți
acestor versuri, aș fi avut ocazia d» a Vă măr-
turisi cit sint de sincere si de simțite.' Aș dori
să am opinia D-voastră intimă asupra acestor
strofe în care încerc, prin versuri mici, să
cfrit un om mare și să văd de-mi va fi cu pu-
tință să-1 înțeleg.' Sper că-mi veți răspunde
un uvînt". Intii. nu se știe, in urma irosirii
fondului de corespondentă Veronica Micle. dacă
Maiorescu a răspuns sau nu solicitării din fi-
nal. Probabil că nu. deoarece scrisoarea .tată,
cum s-a observat, nu are apostilă si nici ad-
notare din partea criticului, care obișnuit lă-
sa însemnări pe corespondența la care răspun-
dea. Al doilea, ambele variante sînt tipărite abia
peste doi ani. Al treilea, intr-adevăr, încă la
30 august 1885. . ind participă la o ședință res-
trinsă a „Junimii" in București, _M-me Micle"
cum o notează criticul in jurnal, in afara spri-
jinului care-1 cere, la început de an univer-
sitar. pentru studiile de canto ale fiicei Vale-
ria. expune situația grea bănească a lui Emi-
nescu in sanatoriul din Odessa (Maiorescu va
lua măsuri imediate, primind de la „Socec" 500
de lei aconto pentru ediția a doua a poeziilor
celui suferind inmînindu-i. la Iași, surorii sale.
Emilia Humoel, spre a fi expediați poetului,
dornic de reîntoarcere in patrie). In fine, va-
rianta acum publicată e precedată de o altă
poezie a Veronicăi Micle ca paginație, pe ace-
eași filă) intitulată ScrPșare și cu destule re-
feriri semnificative, se pare și ele ignor în
interpretările dc pînă acum : _De-ai ști iubite,
cit de mult / Mi-i dor ca g>»ul tău s-as i’.t /
Ai veni pe aripi dc vint Și mi-a; spune un
cuvint. // Vorba fie rea sau bună. Am vr.r-
bi-o împreună. ' M-ai ■ edea. eu te-aș privi /
Vorbele s-ar înmulți. // Tu mi-ai spune una
mie, f Eu ți-aș spune multe ție / Fer de rost
și chibzuire Insă toate de iubire. // Viiyș dar
pe-aripi de vint / Vin de-mi spune un cu-
vînt / Că mi-i dor atit de mult Glasul tău
să-1 mai ascult".
Lucian DUMBRAVA
0 singură clipă a înghițit o jumătate de
veac". în gînd cu aforismul lui Arghezi,
răsfoiam unui dintre volumele de odi-
nioară ale „Junimii", intitulat Cărți și idei.
Pe coperta ultimă — portretul autorului, răr
maiauovskian anundent, însă domesticit de
virtejuri rebel aranjate, așa cum, de mult, ii
ședea bine unui fost normalist, intrucîtva vi-
sător. Ochi negri, serioși, sub sprincenele bine
încondeiate. Privire fixă, oarecum dură, abă-
tindu-se degrabă spre melancolie. 11 știu cum
pășește : răzășește, adică hotărît, Cam săltat,
spre a nu se desprinde cu totul de pămîntul
pe care umblă cu nădejde, măsurîndu-și pos-
tața și ferind-o de intruși, ori observînd dacă
unii și alții au făcut treaba rînduită. Iute Ia
vorbă, cu replică promptă și mușcătoare, mai
ales cind are a face cu veleitari pompoși.
Atunci devine de-a dreptul dur : o dată cu
privirea piezișă, aruncă și cuvântul menit să
pună punct rapid unei evidente și jenante con-
juncturi de destin. Celălalt rămîne, atunci,
fără de grai, insă învingătorul nu jubilează
decît, mîhnit, în sine, fără să-și agite frene-
tic brațele. S-ar părea că își savurează cvarta
si meditează totodată pe marginea zădărniciei
duelului. Cum s-ar zice — un contradictoriu.
Tocmai de aceea, apreciază și poanta sau pa-
rada adversarului. Cu o condiție : să facă
parte dintre amici. Altfel, lasă Ia o parte
inutila floretă și tăbărăște cu strămurarea, de
care nimeni și nimic nu are scăpare.
Probabil pentru a-și tempera latența vulca-
nică, Virgil Cuțitaru (căci despre el este vor-
ba), se pronunță numai despre ceea ce, prin
empatie, îi place. Volumul Cărți și idei (1372),
cuprindea și o amplă selecție de portrete și
cronici ale unor scriitori, de preferință poeți,
pentru care dintru început criticul are sim-
patie. Sint, în cea mai marc parte, ieșeni. De
altfel, autorul volumului debutase în „lașul
literar" (din noiembrie 1963). Nu era, desigur,
un motiv. Dar, se pare, Virgil Cuțitaru scrie
(scrie cu îndoită plăcere) după ce a cunoscut
intii omul, apoi artistul. Privirea sa, ușor ma ■
lițioasă, cîntărește cu balanța simpatiei, sint
sigur, dar și cu anume nepărtinire. Așternută
pe hîrtie, constatarea nu va avea în ea mai
nimic din causticitatea obligatorie a prepara-
tivelor. Veninul criticii s-a distilat în rinduri
„pro amiciția". Era o tehnică pe care, in 1972,
Virgil Cuțitaru încă o punea la punct, din-
tr-un respect deoseori mărturisit pentru pa-
gina de literatură. Colaborînd apoi frecvent
la „Convorbiri literare", dar și la „Luceafă-
rul", la „Kevue roumaine", ori la „Opinia stu-
dențească" și „Cronica", Virgil Cuțitaru și-a
retușat cîteva din particularitățile stilului, pî-
nă atunci abia schițat. Astfel, am putut citi
in cel de al doilea volum. Spații (1981), o
amplă secțiune dedicată criticii propriu-zise și,
cu precădere, medalioanelor. O suită dc sub-
tile portrete de scriitori, făcute cu tușeul si-
gur al unei mîini exersate. „Actul critic este
o artă complexă, care, în afară de cultură și
comprehensiune, asemenea creației, implică și
o anume vocație, condiții în afara cărora nu
poate exprima decît simple relații de stări și
sentimente conjuncturale" — scrie Virgil Cu-
țitaru.
înțelegere a artei prin om, formulă veche și
cu toate acestea oricînd actuală — numai dacă
este aplicată cu discernămînt. Și galeria de
tablouri „in aqua forte" din Spații este una
dintre reușitele criticii ieșene din ultimul timp.
Mînia în fața oglinzii este un exemplu. Un
exemplu dc felul în care se poate arunca o
punte între scriitor și public, atunci cind si
scriitorul c de față, la întîlnire.
Orice critic care se respectă ține să facă
și istorie literară (de fapt, un alt fel de
critică). Și aceasta, presupun, mai mult pentru
a se verifica în vederea confruntării cu ac-
tualitatea. Că așa stau lucrurile, o dovedește
pasiunea lui Virgil Cuțitaru pentru doi mari
Mihai: Eminescu și Sadoveanu: Despre veș-
nicie în „Hanu Ancuței" este o pătrundere
av'zată în lumea unei capodopere, căreia Vir-
gil Cuțitaru i-a consacrat și o ediție (1973).
Eminescu a rămas însă „cei dinții". în 1974,
Virgil Cuțitaru a îngrijit o culegere din cele
ce a scris Tudor Vianu despre Eminescu, în
1984 a reeditat ampla reconstituire a Iui Ce-
zar Petrescu — Romanul lui Eminescu. Pre-
ludat de întinsele capitole din Cărți și idei
și din Spații este volumul monografic Meta-
morfozele lui Hyperion (1983, distins cu pre-
miul Asociației Scriitorilor din Iași). Aici, Vir-
gil Cuțitaru are prilejul să dea frîu liber în-
clinațiilor sale către stilistică. Orice critic se
adresează, de altfel, cuvîntului, dar Virgil
Cutitaru ține să folosească anume armele sti-
listicii, adesea ale unei stilistici cuminți, for-
tificate cu argumentele retoricii (căci, bănuiesc,
Virgil Cutitaru crede si el că, în lumea asta,
există numeroși stiliști, dar nu si... stilistică).
EI urmărește concordanța dintre unele cate-
gorii estetice și altele retorice (zise, pour Ies
besoins de la cause, „figuri de stil"). Investi-
garea Luceafărului dc pe aceste poziții se sol-
dează cu unele rezultate neașteptate, într-un
domeniu în care greu se mai pot ivi surpri-
ze. Aș aminti capitolul „Arhetipuri", conținînd
accente și nuanțe revelatoare pentru adînci-
mea poemului eminescian și pentru posibili-
tățile istoricului literar de a păstra un echi-
libru între inovație și tradiție. Este, într-un
fel, limpezimea necesară pe care o aduce nu-
mai timpul.
Dan MĂNUCA
5 — Convorbiri literare
---------istorie
Structuri
„zalmoxice66
în poezia
eminesciană
Structura trifazică a muzicii — viața —
moarte — înviere (sunet, stingerea sune-
tului și nașterea sunetului următor din
moartea celui precedent), care constituie i-
maginea, mulajul cel mai pur al devenirii
ontice în ordine umană : clipa, apunerea cli-
pei și renașterea ființei noastre în clipa ur-
mătoare, —’ se găsește reprodusă în două
momente fundamentale ale spiritualității
noastre: mitul lui Zalmoxis și balada Mio-
riței (Spațiul poetic eminescian, 1982, p. 241).
In adevăr, mitul morții inițiatice (retragerea
în grota rituală) a lui Zalmoxis este analog
evoluției în trei momente ale muzicii : viața,
„moartea ritualică1', transferul pe un mai
înalt plan ontologic.
Aceeași devenire ne întîmpină în desfășura-
rea destinului baciului moldovean din Miori-
ța : viață — moarte — trecerea într-o reali-
tate superioară prin transmutarea binomului
om-univers în mit sub semnul comuniunii și
totalizării universale. Balada Meșterului Mano-
1c urmărește aceeași fenomenologie : viață, sa-
crificiul artistului, învierea lui în opera de
artă nepieritoare.
în unele poeme eminesciene putem identi-
fica această structură trifazică de tip muzi-
cal sau „zalmoxic", avînd rolul de a trans-
muta viața printr-o moarte purificatoare, în
neoființare eternizată.
Exemplu semnificativ in acest sens ni-I
oferă poezia Atit de fragedă. Poetica existen-
țială se derulează aici pe trei perioade care
se transformă una în cealaltă, condiționîndu-se
intre ele.
In primele 5 strofe, sub duhul catalizator al
luminii („floare albă de cireș*, „înger", „mar-
moră*, „mireasă"), făptura iubitei este trans-
substanțializată in arhetip al frumuseții femi-
nine devenit „visul de lumină* al poetului.
Această făptură suavă, eterată ajunge astfel
la acea extremă a dematerializării care o face
transparentă veșniciei. Or, bucuria demăsurată
a contemplării și a iubirii acestei întrupări
a luminii eterne plotiniene aduce poetul pină
in pragul aneantizării : „Că poți cu-a farme-
cului noapte / Să-ntuneci ochii mei pe veci".
Evident, nu este nici o contradicție între
lumina intensă pe care o iradiază făptura fi-
inței dragi și „întunecarea* simbolică pe care
ea o exercită asupra poetului. „A farmecului
noapte* întuneci nd pe veci ochii poetului este
beatitudinea dusă pină la acea limită care de-
pășește posibilitatea de a fi îndurată, Încăpută
de starea de onticitate umană, astfel că fiin-
țarea se transformă nu în neființă, ci într-o
supraființare, similar unei lumini prea inten-
se devenită orbitoare: fiind depășite contu-
rele. finitudinea umană, precum și putința de
încărcare a clipei, timpul se dilată infinit și-și
pierde identitatea transformîndu-se într-o sta-
re indefinită, cu atit mai mult cu cît pentru
a ajunge „în a farmecului noapte" poetul a
străbătut încă două trepte ale prezentului e-
tern poetic : treapta de „vis ferice" al iubirii
și nivelul ontic al „povestei" („mireasă blindă
din povești").
Strofa a cincea ar fi putut să constituie
momentul final, suprem. în desfășurarea deve-
nirii poetice : „Nu mai zîmbi ! A ta zîmbi-
re / Mi-arată cît de dulce ești, // Cît poți
cu-a farmecului noapte / Să-ntuneci ochii mei
pe veci...".
Dar această devenire poetică nu se oprește
aici. Transcenderea poetică, chiar filtrată si
decantată prin vis și basm, este inițiată de
arderea apropierii fizice așa cum ne-o arată
versurile care urmează imediat : „...Cu-a gurii
tale calde șoapte, / Cu-mbrățișări de brațe
reci".
Ci exact în acest moment care părea ter-
minus, — încununare. — urmează pauza în-
tre două sunete, urmează trecerea prin moar-
tea inițiatică, „coborîrea în infern". în in-
fern, pentru că renunțarea iubitei însemnea-
ză autonegarea ei prin ieșirea din vis și din
„poveste" și intrarea în erotica efemeră co-
mună. în asemenea condiții sub raport spiri-
tual, axiologic, pierderea iubitei apare inevi-
labilă : „Pierdută veșnic pentru mine, / Mi-
reasa surletului meu !”
Cltima strofă echivalează cu sunetul născut
din stingerea sunetului precedent, renașterea
iui Zalmoxis in spațiul veșniciei : „Și-o să-mi
răsai ca o icoană / A pururi verginei Marii, /
Pe fruntea ta purtind coroană / Unde te
duci Cînd o să vii
In poezia La steaua apare de asemenea, tre-
cerea prin trei ipostaze de tip „zalmoxic” :
steaua iradiind lumină în spații, urmată de
moartea astrului și finalmente supraviețuirea
astrului în lumina plecată in infinitul cos-
mic. Această lumină desprinsă de steaua care
„s-a stins demult", reprezintă un simbol al
spiritului pur, se plasează deci pe un mai înalt
nivel ontic. în felul acesta analogia cu iubi-
rea se constituie foarte adecvat : iubirea, apu-
nerea ei și apoi reînvierea ei sub forma pură
a luminii („lumina stinsului amor") locuind
perpetuu prezentul, irepresabilitatea acestei
lumini semnind o secvență de purificată veș-
nicie.
în Odă (în metru antic) se poate urmări
aceeași desfășurare în trei momente ontice
care derivă unul din celălalt, momentul inter-
mediar fiind pauza dintre două sunete sau
moartea inițiatică (deci nu aneantizare). Pri-
ma ipostază este acea a poetului aflat la vîrsta
strălucitoarei tinereți, de fapt a geniului con-
damnat la solitudinea sa astrală : „Nu credeam
să-nvăț a muri vrodată / Pururi tînăr, în-
fășurat în manta-mi / Ochii nici ’nălțam
visători la steaua / Singurătății".
Cel de-al doilea moment al devenirii este
constituit de intrarea poetului în circuitul
existențial uman unde suferința și arderea spe-
cifice condiției noastre destinale il duc la
mistuire. Din această mistuire poetul renaște
însă asemenea păsării Phoenix dezbrăcat de
formula ontologică umană, pasărea Phoenix
întrupînd eul pur („pe mine, / Mie redă-mă !“),
șinele absolut al poetului.
Cea mai amplă devenire tristadială cu ana-
logie „zalmoxică" o dezvoltă Luceafărul.
Cele două întîlniri dintre Hyperion și Cătă-
lina sînt coborîri. Ele sînt echivalente cu in-
trarea în grota inițiatică a lui Zalmoxis. Ini-
țierea constă în pătrunderea în structura înal-
tei firi a luceafărului a două stări ontice de
ordin uman care-i modifică imuabilitatea :
dorul („Dar ochii mari și minunați / Lu-
cesc adine, himeric, / Ca două patimi fără
saț / Și pline de-ntuneric“) si suferința
(„Cum el din cer o auzi / Se stinse de du-
rere" ... „EI vine trist și gînditor / Și palid
c la față"). Mai mult, luceafărul intenționează
chiar să renunțe la condiția sa ontologică și
să se supună unei noi nașteri. — naștere
constituind o vină, o eroare, — deci o deni-
velare valorică în raport cu cerescul : „Da mă
voi naște din păcat, / Primind o altă lege":
să renunțe deci Ia suprema sa învestitură e-
xistențială, nemurirea.
Ieșirea din „locul său menit din cer" con-
tinuă cu drumul către Dumnezeire căreia lu-
ceafărul îi va cere deslegarea de legea onti-
citâții sale veșnice. Inițierea lui Hyperion în
legile pămîntescului, începută cu cele două
coborîri, continuă acum cu dezvăluirile, cu fil-
mul pe care 1-1 derulează Dumnezeu cu privire
la condiția efemerilor și contrastul valoric cu
entitățile celeste.
Iar acest contrast valoric culminează cu con-
statarea de către luceafăr a faptului că ființa
umană, personificată de Cătălina, ignoră o
lege esențială a sferei eterne : absolutul, uni-
citatea in iubire.
In felul acesta, inițierea lui Hyperion pe
trei trepte în sfera omenescului, inițiere între-
rupind temporar, în pură intenționalitate și
șovăire, ființarea în absolut a astrului con-
stituie pauza dintre cele două sunete în des-
fășurarea muzicală și apare similară dispari-
ției lui Zalmoxis în grota inițiatică.
L'rmează acum renașterea „sunetului" urmă-
tor creat de intervalul tăcut, de absența ini-
țiatică a lui Hyperion : Hyperion reintră în
starea sa ontică dintîi care se află actual-
mente și mai pregnant definită tocmai prin
contrastul nu numai ontologic — dar mai ales
valoric dintre cele două lumi — contingetul
și absolutul, efemerul și eternul : „Trăind în
cercul vostru strimt / Norocul vă petrece, /
Ci cu in lumea mea mă simt / Nemuritor
și rece".
De observat că un parcurs simetric, invers
celui al lui Hyperion, îl cunoaște Cătălina,
Coboririi pe pămînt și încercării de ieșire
din condiția astrală a luceafărului le cores-
punde încercarea fetei de împărat de a-și de-
păși condiția pămînteană, de a se apropia de
sfera entităților fără de moarte. Această ab-
sență spirituală de pe tărîmul contingentului,
această fugă nocturnă in neorealitatea visului,
dar un vis care rămîne de neînțeles („Dar
nopțile-s de-un farmec sfînt / Ce nu-1 mai
pot pricepe") și inacceptabil pentru sfera u-
mar.ă. are menirea de a restitui și reintegra
pe Cătălina propriei sale condiții destinale,
așa precum absența sa celestă îl redă pe Hy-
perion sie-însuși, înaltei sale firi.
Astfel, ambele prezenturi înveșnicite se rea
lizează în supremă ardere : rece, de cristal
pentru Hyperion.fierbinte, heraclitiană pentru
fata de împărat și întreprinzătorul ei paj
Deosebirea structurală dintre cele două firi
a făcut imposibilă crearea unui prezent etern
la semidistanță între ele din simbioza dintre
„norocul" omenesc și onticitatea supramundană
a geniului.
George POPA
Din corespondenta lui G. Ibrăileanu
Numele lui G. Ibrăileanu e legat, în primul rînd.
<le revista „Viața românească" și de spiritualitatea
ieșeană. Activitatea sa culturală s-a desfășurat
însă pe întreg spațiul românesc, fapt dovedit și
de corespondența întreținută. Scrisorile lui G.
Ibrăileanu dovedesc interesul pentru atragerea
scriitorilor din Transilvania în sfera „Vieții ro-
mânești", din primii ani de apariție publicîndu-i
pe G. Coșbuc, Agărbiceanu, O. Goga. Și nu e
singurul. In 1906 încă, directorul „Vieții românești",
Constantin Stere, se deplasează la Sibiu, Bra-
șov, Lugoj spre a vedea cum activează revista
în Transilvania și spre a lua contact cu scrii-
torii ardeleni (vezi, „Viața românească", an I,
voi. II, pag. 87. — articolul C. Stere, Patru zile
in Ardeal — impresii de călătorie, ca și pag. 277,
423. 410 etc.).
Din corespondența primită de G. Ibrăileanu s-au
tipărit pină acum 4 sau 5 voi. Mai puțin sau de-
loc cunoscută este corespondența trimisă de G.
Ibrăileanu.
La Biblioteca „Astra" din Sibiu se află 6 scri-
sori pe care G. Ibrăileanu le-a expediat către
Horia Petra Petrescu, rînduri quasi necunoscute,
deoarece au fost menționate doar, cu foarte suc-
cinte rezumate, în catalogul Scrisori către Horia
Petrea Petrescu, editat de Biblioteca „Astra" in
1971 sub semnătura Lidiei Băncescu. catalog ti-
părit intr-un tiraj restrîns, nedifuzat prin re-
țeaua de librării, existent doar în unele biblio-
teci din țară.
Fiu al lui Nicolae Petra Petrescu, absolvent
nl Liceului român din Brașov, student la Uni-
versitatea din Budapesta, Viena și Lipsea (Leip-
zig), Horia Petra Petrescu si-a luat doctoratul
în litere cu teza I. L. Caragiale's Leben und
Werke. A scris in revistele vremii sub diferite
pseudonime (vezi NI. Straie. Dicționar de pseudo-
nime. , ed. „Minerva", Buc., p. 5391. a condus
„Revista Teatrală" din Brașov, a redactat și su-
pravegheat apariția a numeroase calendare și în
generai a desfășurat o activitate bogată pe tă-
rîm cultural. Scrisorile aflate la „Astra" consti-
tuie răspunsurile lui G. Ibrăileanu la cele pe
care Horia Petra Petrescu i Ie-a adresat și care
se află publicate în întregime în volumul scri-
sori către Ibrăileanu, III, apărut în Editura „Mi-
nerva", 1973, la pag. 182 (în total 8 scrisori).
Ca o corectură la o notă de la pag. 1B2 a vo-
lumului de mai sus menționăm faptul că nuve-
la Badea Cărăbană nu este singura colaborare
a Iui Horia Petra Petrescu la „Viața românească"
(în nr. 7 din 1906). Prima sa colaborare este
poezia Scrisori, publicată în „Viața românească",
nr. 5, 1906, pag. 257—258, sub pseudonimul Eugen
Vlădan. Constituie de fapt debutul poetic al lui
Horia Petra Petrescu care era apreciat de G.
Ibrăileanu mai ales ca publicist și prozator
(vezi „Viața românească", nr. 4, 1905, la rubrica
„Revista revistelor" unde G. Ibrăileanu referin-
du-se la o lucrare publicată de Horia Petra Pe-
trescu în „Junimea literară" care apărea la Su-
ceava, menționează : „d. Horia Petra Petrescu
care ni se anunță ca un scriitor plin de finețe").
Probabil că a colaborat și cu alte materiale
la „Viața românească" semnate însă cu pseudo-
nime neidentificate încă, deoarece Horia Petra
Petrescu figurează pe lista colaboratorilor „Vie-
ții românești" șl în 1907 și 1908.
Spiritul critic în alcătuirea revistei, observa-
țiile pertinente legate de activitatea altor reviste
sau personalități ale vieții culturale românești,
schimbul permanent de păreri cu alți confrați,
sînt toate întemeiate pe credința că românii,
oriunde s-ar afla, trebuie să constituie un tot
unitar, sâ-și unească eforturile pentru luminarea
poporului în și prin limba română.
I
Sultana AVRAM
Redacția revistei
„VIAȚA ROMÂNEASCA"
Str. Română 4
IAȘI
Stimata domnule Petra-Petrescu,
Poezia nu ni se pare publicabilă fără
schimbări mari, schimbări pa care acum
n-are cine le face aici, căci acel domn care
făcea asemenea lucruri, nu mai e aici.
De aceea ți-o trimit înapoi. Schița mai are
nevoe ăe concentrare, mai ales în partea de
la început. Mai scurtează considerațiile ge-
nerale. Ideea e foarte frumoasă și o aștep-
tăm scoasă mai in relief, prin concentrarea
proprie.
De ce insă nu ne trimiți niște „Cronici"
din viața culturală, literară etc. germană,
căci știu că D-ta te ocupi mult și urmărești
aceste lucruri ?
Primește salutările mele prietenești,
G. Ibrăileanu
Bibi. „Astra". Cota : M.XXVI 9/6 (înv. 5850)
Stimate D-le Petrescu,
Ți-am scris o scrisoare, la Fofeld, pe o
adresă ce mi-o dăduseși mai înainte, puțin
cam altfel decît acea pe care mi-o dai prin
scrisoarea in care e vorba de amînarea Cro-
nicii pe la toamnă (în contra cărui lucru
n-avem nimic de spus). Ai primit acea scri-
soare ? Era vorba despre nuvela D-tale (în
n-rul 6) și despre poezie (în n-rul 5). Salu-
tări cordiale. G. Ibrăileanu.
Mănăstirea Neamț I carte poștală adresată:
D-lui Petra Petrescu
Fofeld Szeben m. (Ungaria)
Bibi. „Astra". Cota : M.XXVI 9/3 (inv. 5847)
Stimate Domnule Petrescu,
Poezia apare în N-rul 5, Nuvela în N-rul 6.
Veți primi revista în Transilvania, la adresa
pe care vă scriu acuma. Cronica vieneză
n-am primit-o. Dacă ați trimis-o, o voi primi
aci. in Mănăstirea Neamț, căci am lăsat a-
dresa la poșta din Iași. Vă socotim cu plă-
cere între colaboratorii revistei noastre. Pină
la vre-o 20 August stil vechi, îmi puteți scrie
aici. Salutări cordiale. G. Ibrăileanu
Mănăstirea Neamț / carte poștală trimisă pe
adresa: D-sale D-lui Horia Petra Petrescu
Fofeld, u.p. Uf Egyhaz, Ungă Sibiu (Nagysze-
ben) (Ungaria).
Bibi. „Astra". Cota : M.XXVI 9/2 (inv. 5846)
Iași, 12 Iunie 1906
Stimate Domnule Petrescu,
Fiindcă ne-ați dat permisiunea să facem
„o corectură binevoitoare" și, mai ales, fi-
indcă bucata Dvs. ni s-a părut prea mare
față cu subiectul, prezentînd cîteva stagna-
țiuni, ne-am permis, pe lingă unele corecturi,
să facem și cîteva amputații. Un om de gust,
care ne dă ajutor adesea în aceste operați-
uni, a selectat din poezia D-voastră alătu-
rată bucată. Dacă vă convine, trimiteți-o îna-
poi pentru n-rul 5.
Cred însă că menirea Dv. e proza, jude-
cind după bucata din „Junimea literară" des-
pre care a fost vorba în „V.R.".
Vă rog trimiteți cronica vieneză. în ade-
văr, ar fi bine să avem cronici din marile
centre europene.
Să revin la poezie. Știu psihologia autoru-
lui, o știu și prin mine. Și mie îmi vine
foarte greu, după ce am scris, să renunț la
părți din ce am scris; parcă mă doare. Așa
vi se va întîmpla și Dv., dar, credeți-ne —
reprezentăm media cititorilor — că e mai
bună bucata scoasă de noi decît bucata Dv.
neschimbată.
Primiți salutările mele.
G. Ibrăileanu
(Scrisoare pe 2 file. H.P.P. notează pe ea
R. 29/VI 906, adică răspuns la data...)
Bibi. „Astra". Cota : MXXVI 9/1 (inv. 5854)
14 aug. 906 Neamțu
Stimate Domnule Petra Petrescu,
Cred că ai primit n-rul 5. M-ar (adică
ne-ar) interesa mult să știu părerile despre
revistă ale diferitelor cercuri prin care te-ai
învîitit ori te învîrtești. Voim să aducem re-
vistei toate îmbunătățirile și am dori să știm
de ce are și de ce n-are nevoie publicul. Te
rog. dar, să-mi spui sincer care sînt rubri-
cile mai interesante sau mai puțin intere-
sante. Ce e prea mult și ce lipsește ?
Despre talentul scriitorilor nu poate fi
vorba : e cum l-a dat Dumnezeu, dar despre
alcătuirea revistei te întreb. Părerile D-tale
si ale altora. Nu e vorba nici de principii,
pentru că principiile nu le-am sacrifica pu-
blicului ; aceasta s-o facă acei care urmă-
resc tirajul.
Nuvela D-tale nu s-a pus în n-rul 6, ci
se va pune în n-rul 7 (o vei citi în Bucu-
rești), căci n-a încăput; avem o mulțime
de material care așteaptă de mai de mult
și apoi numerele pe vacanță, deși au fost
tot mai mari decît „aproximativ 150 de pa-
gini’ (.'), dar n-au fost așa de mari ca cele-
lalte. Cred însă că ți-i indiferent în ce nu-
măr se publică. Dacă ai ceva, trimite: cu
cît e trimis mai degrabă, cu atit îi vine
rîndul mai degrabă. Bucățile fac... stagiu re-
glementar.
Ai văzut că noi plătim bucățile. Pentru nu-
vela D-tale scrie-mi pretenția D-tale; alt-
mintrelea vom prețălui-o din oficiu. Piesa de
teatru e pentru noi ?
Am citit fragmentul din Grigore Un „Lu-
ceafărul"). Această bucată. împreună cu
schița din „Junimea literară’, pe care am
lăudat-o, mă face să cred că talentul d-tale
se poate dezvolta mai ales în genul umo-
ristico-fantazist. (Scuză-mi... invenția acestui
gen literar).
E posibil să fiu în București si eu, dar e
mai posibil să fie Stere. Eu sînt un om cu
sănătatea foarte șubredă și am mare oroare
de drumuri, hoteluri, zdruncinare, oameni
mulți etc.
Mănăstirea Neamțului c în județul Neamț,
nu în județul Ilfov, cum mi-ai adresat D-ta
scrisoarea — care, totuși, cum vezi, mi-o
ajuns aici.
Salutări cordiale. G. Ibrăileanu — Mă-
năstirea Neamț
(scrisoare pe 4 file)
Bibi. „Astra". Cota : M.XXVI 9/4 (inv. 5848)
Stimate Domnule Petrescu,
Vreau să-ți scriu demult, dar tot aștept să
am vreme, ca să-ți scriu mai mult relativ
la ultima D-tale scrisoare.
Fiindcă mâine plec la Iași, m-am hotărît
să-ți scriu, căci acolo voi fi foarte ocupat.
îți voi scrie scurt, căci... tot nu am vreme. ■
în privința sfaturilor ce ni le dai pentru
răsplndirea revistei, le voi pune în discuție
la Iași. Deocamdată îți mulțumesc pentru
interesul ce-l porți revistei noastre.
în privința D-lui S. Pușcariu... Sînt ches-
tii privitoare la filologie și e imposibil să
nu fie ciocnire, cînd părerile sînt deosebite.
Vorba este să nu cădem în injurii și perso-
nalități și, pe cît mi-aduc aminte, n-am că-
zut. Dacă n-ar fi să spunem ce credem în
toate chestiile, pentru ce am mai apare ?
Cu d. lorga... Observă D-ta modul cum
ne tratează în ziarele sale și spune drept,
sîntem noi vinovați ? Noi discutăm princi-
pii, combatem o atitudine, arătînd-o pe a
noastră și el ne tratează ca pe niște... nici
nu știu cum să zic! D. lorga e așa că cine
e cu dînsul e perfecția în picioare (ca de
pildă „Ramuri" !.'!), cine^nu e cu dînsul, i-i
„dușman", îl „înjură" etc. Crezi și D-ta că
l-am „înjurat" ? Dar unde a fost lăudat mai
mult — independent! — decît la noi. La-
udele ciracilor săi nu fac două parale. Ale
noastre, care nu-i sîntem ciraci, sînt foarte
prețioase (dar nu pricepe asta !).
Dacă vrei să scrii un foileton despre „V.R.",
scrie-l.
Așteptăm manuscrisele, și, de la Iași, ne
vom face datoria față de D-ta. Numele D-tale
s-a tipărit. Orice schimbare de adresă, te
rog să ne-o faci cunoscută. Nu cumva aveți
de gînd (excursioniștii la expoziție) să ve-
niți pe la Iași ?
Salutări cordiale,
G. Ibrăileanu
P.S. Nu cred să mă duc la București. Ar
trebui să-mi iau concediu de la Școala Mi-
litară (acolo se începe la 10 sept.) și apoi
sînt foarte obosit. Stere poate să fie la Bucu-
rești, dacă nu cumva tocmai atunci e nunta
lui Goga, unde se va duce și el.
Cit pe ce era să viu pe la Sibiu cu Stere
și cu Brătescu-Voinești. Aș fi făcut o încer-
care de energie.
(pe scrisoare H.P.P. notează : Trimit
12/X 1906 „Din primăvara vieții")
Bibi. „Astra". Cota: M.XXVI 9/5 (inv. 5849)
Convorbiri literare - 6
literari
Urme pe zăpadă
O stratagemă a
marelui Alpha
Privind, fie și superficial, efectele dis
cursului liric arghezian, nu putem să nu
remarcăm un paradox. Nu este voroa
bineînțeles de polarizarea opiniilor și nici mă-
car de faptul că în tabăra celor care l-au
negat se află Nicolae lorga alături de Ion
Barbu, Eugen lonescu sau Miron Radu Pa-
raschivescu dar și alături de G. Bogdan-Dui.
că, de D. Caracostea și Sorin Toma. Mai
semnificativă este coexistența acestei scindări
a intelectualilor cu un consens asupra etichi-
tării autorului ca meșteșugar.
Trebuie să ne ferim de eroarea de a vedea
în această desemnare un instrument al ad-
versarilor lui Arghezi. Enumerarea în ordine
cronologică a cîtorva formulări ne arată că
realitatea este mult mai complexă :
1925 — Ilarie Voronca vorbește despre „Ar-
ghezi — fierar al cuvîntului" ; 1927 — Ion
Barbu : „neinstruit meșteșugar al versului- ;
1934 — Eugen lonescu „poet mecanic" ; 1938 —
Vladimir Streinu : „poezie trudnică", „mecanica
ritmului" ; 1947 — Miron Radu Paraschivescu :
„măiestrie meșteșugărească" ; 1971 — Nicolae
Manolescu : „creație artizanală" ; 1974 — Al.
Ștefănescu : „un improvizator care alcătuiește
obiecte de artizanat din ce are la îndemînă".
Fără a fi exhaustivă, seria de mai sus ne
pune pe gînduri. Persistența aceluiași model
sintactico-semantic în caracterizări formulate
într-un interval de cinci decenii este o ano-
malie. Fenomenul își are totuși explicația lui,
consemnată de Tudor Vianu în 1941 : „Scriito-
rului i-a plăcut să se înfățișeze pe sine însuși
ca un meșter abil al cuvîntului, un artizan
(s.n.) care nu vrea să-și atribuie alte merite
decît acelea ale îndemînării și hărniciei meș-
teșugărești". Observație confirmată de antolo-
gia apărută la Editura Dacia sub îngrijirea lui
Ilie Guțan : 1904 : „meșteșugarii artei", „meș-
ter bogat in poezie" ; 1916 : „ne place scrisul
pentru că ne place și olăria" ; 1924 a : „meș-
teșugul scriitorului este un gen de expresie
propriu ; 1924 b : „meșteșugul blestemat și fe-
ricit al cuvintelor" ; 1941 : „Plăcerea meșteșu-
gului ține atit cît durează scrisul ; 1943 a :
„cuvintele și frazele care fac povestirea : meș-
teșugul" ; b ; „După 45 de ani de meserie a
Un „săgetător66^ N. Crevedia
Paradoxul lui N. Crevedia e de a fi fost
dator lui Arghezi și Esenin, și în ace-
lași timp poet cu frapantă personalitate,
originalitatea lui implicînd un vitalism frust,
exaltări în lanul de secară, peregrinări de
la bulgării de sub tălpi pînă la stele. Lim-
bajul frizînd sudalme, aluzia cvasi-licențioasă,
bravada pînă la exhibiționism sînt, practic,
manifestările unui răzvrătit, care, cu alte
mijloace decît ale iconoclaștilor moderniști,
opune convențiilor un Nu categoric. Că du-
năreanul Crevedia iese în lume fără mască,
e lesne vizibil, dar insistînd în latura dură,
comunicînd in tonuri alb-negru, fără nuanțe
intermediare, practicînd un țărănism ostentativ,
ultra-retoric —■ fără tactul unui Creangă —.
el sfîrșește într-o nouă convenție. Poetul din
Bulgări și stele (1933) e un rusticus volubil,
dar unul care, văzut global, a împrumutat
trăsături ale periferiei orașului, de unde pasta
grasă, accentele suburbane și în special ae-
rul goldonian de rustego valah. Aspru struc-
tural, cît timp ordinea umană urmează, la
el, ordinea naturii, discursul liric energic,
bolovănos, are, e drept, firescul tablourior
realiste. Exagerarea conștientă a liniilor atrage,
estetic vorbind, efecte expresioniste sui-ge-
neris. Pe N. Crevedia și Aron Cotruș, Vla-
dimir Streinu îi punea în categoria de po-
eți ai plebei, remareînd însă că „o poezie ca
a lui Crevedia, trivială în stofa ei, atît în
urzeală cît și în bătătură, și vulgară în
chiar efectul ei liric cel mai pur, fără ca
totuși ea să fie din această cauză mai puțin
poezie, noi n-am mai întîlnit..." Rostindu-se
uneori la modul baladesc, gata să arunce
cu barda în toate („Ah, voi tomuri, voi cer-
cei. / Și voi înșelări de Artă. / Ce v-aș
nimici c-o bardă !“), poetul continuă îndir-
jirile lui Taica, personaj cioplit în lemn, e-
figia de țăran neguros „făcut din buturugi
și pămînt". îngroșarea trăsăturilor face din
Taica o apariție de reținut, un ins fălos la
care dîrzenia devine jactanță : „De furat nu
ți-ar pune mîna taica să fure, / Decît rar,
cîte-un lemn de lucru din pădure. / De la
oțu de Stan, / Nu-i păcat".
Poet eminamente perceptiv, la N. Creve-
dia concretitudinea notațiilor confirmă eredi-
tatea din oameni ai pămîntului, la ca-e a-
nalogia între un lucru și altul e principalul
instrument de reprezentare. Pe fondul mo-
delului familial se cristalizează ca Mărturie
propriul crez etico-social al poetului : „Cred ! /
Cred în cărămida cuvîntului taichii, / Carele
unde-a scuipat, nu mai calcă! / Cruce de
voinic, / Umple casa, / A făcut trei războaie /
Și-o bătătură de acareturi. II Cred în oasele
sfinte ale mamei, / Care nu stau jos din
zori pînă la cîntatul cocoșilor. / Ea m-a-nvă-
țat să mă-nchin, să nu pomenesc pe Necu-
ratul. / Să spun matale mai marilor mei. /
Dragostea ei îmi vine bine, ca o cămașă
de Paști. II In purtările bune și-n frumuse-
întinderii și cîrpaceLi" ; c : „Meșteșugul ăsta
e singurul, dragă fieraruie, fără meșter și fără
dascăl”.
Manifestindu-ne încrederea în selecția „re-
prezentativă și definim: te" propusă de Guțan,
ne vom permite unele situări în t.mp. Con-
statăm astfel că as r darea pieticii, a facerii
poemului cu un mește ug c noaste două pe-
rioade distincte : una premergătoare afirmării
prin volumul de debut (19C1—1924 — accentul
fiind mai puternic p ul'.imjl a , cina cartea
putea avea deja un contur ;cstul de cla pen-
tru autor) și una poște ioarâ confirmară, con-
sacrării definitive, datorată magistralelor de-
monstrații ale lui Călinescu și Vianu (atit Is-
toria Literaturii cît și îrta prozatorilor apar
în 1941). In perioada de maximă acuitate, cea
a marii gîlceve provocată de pr mele cărți,
procedeul retoric este abandonat.
Nu ni se pare deloc exclus ca învârtirea
unei bune părți a criticii mte belice și din
exegeza anilor ’70 în jurul aceste formulări să
fie un produs al infuziei discursului a-ghezian
în cel al cititorilor săi. Stratagema și-a atins
scopul: atît p ieLm. cît și adve sa li sint a-
trași într-un teritoriu deasupra că ia Poetul
privește cu un zîmbet de zeu pus pc ghidușii.
Rostul acestei capcane scurs ve era totuși
mult mai adînc. Sugerînd (și reuși-d să impu-
nă) un mod de interpretare a facerii poetice,
Arghezi obținea o schimba-e a p’a-urilor ana-
lizei. Centrul atenției înceta să fie caftea unui
individ, deplasîndu-se asup a valor i umane a
meșteșugului și respectiv a meșteșugarului
într-un secol dominat de obses : t acetice și
de necesitatea confu-cată cu vocația — a ma-
rii producții de serie. Dezbaterea depășea ast-
fel conjunctura unui moment cultural intrind
in domeniul antropologiei — chiar dacă sis-
tematizarea ei (Arghezi văzut ca p -sonaj e-
xemplar, ca purtător al u^ni model uman) a-
vea să fie realizată abia în ’970 do Mexandru
George.
Nu întîmplător unii a'tori vor refuza să
se angajeze în dezbatere iar alții o vor face
cu o patimă greu de explicat. U-> critic de
tristă reputație — lipsit de scrupule dar nu
și de abilitate — va considera că evolufa lui
Arghezi a mers în mod inevitabil sp-e modul
de producție al trusturilor industriale —, fă-
ci^d apropierea (atunci injurioasă) dintre poe-
tul -omân și Picasso pe baza unei presupuse
tendințe de standardizare a materialelor. De-
tașîndu-se de patimile mome-Rului. Călinescr
va prefera să folosească în Istoria... sa refe-
rințe la filozofie, la știintă, la mitologie, ar-
momzînd asperitățile printr-o viziune de an-
samblu. Dar dorința — conștientă sau nu —
de a evita conotațiile vocabulei meșteșugar il
va face să recurgă în 1960 — într-un discurs
omagial — la motivul industriei : adică la ar-
ma detractorului din 1948, deturnîndu-i valoa-
rea de întrebuințare : „Arta lui e o industrie
genială, motivele ei subiective rămin secrete
și abstracte ca proiectele unui inginer. Și to-
tuși acest om în salopetă de poet produce
calm piese dantești si michelangi^lesti si cu-
noaște marile experiențe emoționale ca nimeni
altui". La cea de-a 80-a aniversare a Poetului,
lovitura de tun din deceniul cinci este trans-
formată în foc de artificii.
Stratagema prin care marele Alpha îi fă-
cea pe alții să vorbească despre propria fa-
cere poetică folosind expresiile sale a pus în
umbră existența unui mit al matematicii în
discursul său desp”e poezie. Cea mai banală
formă este cea a afirmării necesității congru-
țea surorilor mele cred..." Limbajul scorțos
în altă mărturie — Mi-e foame, mi-e sete ! —
lunecă spre patetic și bonomie ; emfaza se
topește repede : „Mi-e foame, mi-e sete !
Nu de fete, / Nici de vin nici de poame. /
Mi-e sete, mi-e foame / De bani — și de
glorie! (...)" Prinse în conotații ca acestea,
lucrurile banale capătă carnație și culoare;
iar abstracțiunile — corporalitate și relief :
timpul ustură „ca ceapa", ochii, „doi miei
de astrahan", măsoară „postavul nopții", lună
nouă e „un cățel de usturoi" ori „luncă
lungă" ; printre nori, luna, „nud subțire, de
fată", dispare brusc sau „ia forma unei so-
lemne farfurii". Țăranii seamănă cu Voievozii :
Dumnezeu e un „rumân bătrîn (...) cu du-
lamă", pe Isus „1-omorîră oții de jandari..."
O Secetă relevă calitățile de poet autentic ale
lui N. Crevedia pe un motiv în care Șt. O.
losif și Corneliu Moldovanu rămin în urmă.
E, înainte de N. Labiș. cel mai expresiv do-
cument de gen.
Terifianta Secetă, trăită la nivelul comuni-
tății în tensiune, e capodopera lui N. Crevedia.
Cu mijloace obișnuite ținînd de plastica vi-
ziunii, de cîte ori se menține Ia zugrăveli
configurînd fenomenul dunărean, el obține e-
fecte notabile, plasîndu-ne în centrul menta-
lităților țărănești.
Ajuns la oraș, dunăreanul Crevedia se
simte în Străinătate. Senzația de dor e a unui
Esenin valah cerînd de acasă o „brazdă de
pămînt", „doniță nouă" și „fotografiile
cailor" ! Capitala e „tîrg de strigoi și de
geambași", dar visul are partea lui, ducînd
spre Beethoven și Francis Jammes, spre
Bergson, Arghezi, Papini. Aluziile cărturărești,
în Tristia, în București, București și in alte
forme, eșuează însă, în facilități.
Erotica lui N. Crevedia, preponderentă în
următorul volum, Maria (1958), îi apărea lui
Pompiliu Constantinescu sub dublă rezonanță,
prelungind pe de o parte „duhul antonpannesc"
și „elegia micului dor", de alta „culoarea
exterioară a verbului arghezian". Fraza s-a
despovărat de grohotișuri ; îndrăgostitul cintă
„cu soarele-n prag", i se bate ochiul drept și
asta-i semn bun. Pasta densă lasă loc lu-
min-i de aur, mătăsurilor, gingășiilor, visu-
lui, fatalităților iubirii, plebeul mai „spune
de rău din cînd în cînd", se „îngînfă" laudă
zona natală, țara ; în strategia lui de ado-
rator intră jurăminte, tipicuri suburbane cu
finalitate parodică : „Atunci-să fie-al dracu-
lui ! / Eu alteia mi-am dat cuvîntul" (Team
părăsit). Iubita, o „desfătată aimana !“, îi fur-
nizează metafore, primind „de fiecare — cîte-
un franc și-o poizie". Frumoasă și „icleană",
farmecul ei reclamă accente tandre ; „Iar mi-
roase a scorțișoară / Gura ta de țoi de țuică.
Ești bălaia domnișoară / Ori mi-ești pui de
nevăstuică ? / Căpriorii ochi pungași / Ce
i-aș dezmierda-i-aș“ (Pui de nevăstuică). Ca
multe alte pagini^ poemul titular, Maria, e
enței în activitatea artistică : „Cel care poate
să afecteze două sensuri în contrazicere și nu
in prelungire, nu e un artist, nu e un poet,
nu e nici măcar bărbat...". Textul, datind din
1929 — deci la numai doi ani după articolul
lui Barbu — preia schema argumentativa a
matematicianului idegradarea socio-sexuală a
creatorului prin incoerență). El pune sub sem-
nul îndoielii una dintre tezele fundamentale
ale lui Alexandru George : „oroarea lui Ar-
ghezi față de gindirea logica, absența argu-
mentației în tentative de a convinge publicul.
Mult mai apropiată de spiritul matematic es-
te însă insistența asupra coerenței interne a
discursului liric, ca expresie a unui determi-
nism specific al formelor — și deci impro-
balitatea unui demers voluntarist sau aleatorul
al creatorului. Textul, citat de altfel si de
Alexandru George — ne duce cu gindul la
celebra Filosofic a compoziției : „Doctrina ar-
tistului nu poate fi in sine decît umilință to-
tală . Cineva, care nu-i el, care-i nu știi cine,
de unde și cum, călăuzește mina abandonată
intre întuneric și zare. Sint linii in desenul
unei idei și al unei forme care aparțin unei
previziuni exterioare și unui dictat străin con-
trolului individual".
Mult mai puternică totuși cămine contagiu-
nea discursului arghezian La nivelul lexicului
și al sintagmelor utilizate. Articolul Vers și
poezie din 1904, punct de reper in afirmarea
poeziei ca meșteșug, conține și aceste formu-
lări : 1. Versul e cristalizare., geometrică a
poeziei ; 2. „Poezia, ca orice divinitate, iubește
forma de gheață a laturilor corecte" : 3. .Pr-
ețul formulează in linii exacte" ; 4. „ Dure-
rile poetului, le regăsim perfect chintesențiate
in limba matematică a versului"
Mitul personal al matematicii capătă un con-
tur mai ferm in textele apărute ulterior:
1.	1912 „Ceea ce face tot poetul / realist / e
tocmai transparența lui neîncetată, sint figu-
rile, vizibile cu mintea, pe care gindirea le
descrie in interiorul iui strict geometrizant" ;
1916 „Ne-ar pasiona (...) precizia cuvintelor,
puritatea conturelor in gindire. plastica ima-
ginilor, arhitectura abstractă a unei idei". 194 J
„Stilizarea e reducerea intoru-rherii ia geo-
metrie". Remarcăm că referințele la matema-
tică — frecvente (toate sublinierile ne apar-
țin — G.M.). in primul articol — devin mai
puțin importante in perioada premergătoare
debutului editorial, cind este pregătită imagi-
nea poetului meșteșugar. Calul troian repre-
zentat de vocabularul unei discipline științifi-
ce este alungat de autor odată cu impunerea
in literatura noastră a unui poet de formație
matematică riguroasă. Portretul unui creator
refuzînd „spiritul pozitivist și matematic, care
dă tonul învățăturii in școala modernă" —
construit cu atita sirguință de Alexandru
George — este de fapt reversul medaliei a
cărei față rămine totuși aspirația formulată
la virsta de 24 de ani.
Legătura lui Arghezi cu spiritul științific al
secolului ar fi deci mult mai profundă decît
cea indicată de contagiunea lexicală manifes-
tă în unele articole. Faptul că autorul CU-
VINTELOR POTRIVITE nu a găsit înțe-
legerea cuvenită din partea unui matematician
nu( trebuie să ne înșele. Sîntem tentați să cre-
dem că, în definirea orizontului întrebării —
fundamental pare-se pentru specificul limbii
române, meșteșugarul Arghezi ar putea fi un
„matematician" superior autorului JOCULUI
SECUND.
Gabriel MARDARE
plin de Arghezi : „Ți-am citit cu drag ci-
tețul / Scrisul tău cu flori și cale. / Rostu-
rile dumitale / Mi le-aduse Băltărețul, n' Am
pe lume o cocoană Și mereu, din frigul
vieții / Din puterea dimineții, / Ii cioplesc
mereu icoana / (...) Seara, cind Ia masă stau, /
Mă trezesc că vorbesc singur, / Aducindu-mi
chipul tău. Ca ovalul unei linguri..."
Posedat de ideea „marii misiuni a Frumo-
sului", poetul din Dă-mi înapoi grădinile
(1939) — titlu amintind de Rabindranath Ta-
gore — reia, in variante mai șterse, motive
din Bulgări și stele. Repetă deci, ceea ce se
știe ; că aparține unui „neam al dracului",
că, „foarte-ambițios". el, cel „născut in pa-
gina Săgetătorului", poartă-n suflet „adîncile
Vlăsii". Tumultul interior se traduce in
termeni explozivi, cu sonorități planetare,
vifor, uragan, viscole. Un dublet al mai ve-
chiului Taica e Omul din veac, ins venit de
departe, monumental, hieratic, „poate din virsta
de bronz ori de piatră..." Inserții abisale des-
chideri spațio-temporale, enunțuri de baladă
și imn colaborează la realizarea unei excep-
ționale imagini a Sufletului-durată. Sufletul
Omului din veac, fost plăieș la Cetatea
Neamțului, luptător la '77, e însuși sufletul
etnic : „Călca-ncet, ca un orb ce se duce
singur de mină.	Om părea, dar mirosea
așa vechi a țarină...'/ S-a înapoiat in ogradă.
Vitele rumegau trintite sub șopron. Le-a
dezmierdat, lin, cu palma, / Ele întindeau
botul in vis..."
Pereche cu vechiul Argat din intîiul vo-
lum face o înșelată Ana „slugă și frumoasă",
motiv de tristețe și răbufniri. Revolta — cu
reminiscențe din arghezianul Caligula — a-
nunță, altă dată, dramaticul Desculț al lui
Zaharia Stancu : _— Noi sîntem, cei mulți. /
Desculți. / Și sluți, / Și orbi. / Noi_ orbii
pururilor nu vrem să mai fim !- (Tăcere).
O plachetă tirzie. Vinul sălbatic (1977) stă
sub semnul iubirii ofilite și al prevestirilor
morții, toate cu reverberații naturiste, ca
miresme cîmpenești și mihniri horațiene.
Splendidă este concisa elegie înălțare, în
fond un imn solar, un cînt de contopire cu
pămîntul copilăriei. Secvențe lirice din O-
limp și Rodopi. inscripții de dragoste pen-
tru Fata din Valahia și pentru „bulgăroaica
mea cea mai dragă" sint pagini postume.
O voioșie curată respiră din Țara rotundă,
din Dc n-aș vorbi într-un ceas rău. Poetul,
„pleacă militar", notează vești din războiul
mondial al doilea, e tulburat de Jivka, „cea
mai înălțătoare fată", și de Mihai Viteazul,
„împărătească-ntruchipare..." N. Crevedia s-a
vrut — cum scrie într-o Ars poetica — poet
pe care să-1 priceapă și faurul și pruncul
și săteanul, dar după Bulgări de stele forța
iui scade.
Constantin CIOPRAGA
Pe caniculă
Demisolurile care îi suflau in față aerul lor
răcoros, vara, și umed-călduț, iarna, dc la
cine știe ce mucegaiuri sau mormane de
cartofi stricați, parfumurile ieftine, ieșite pe u
șile saloanelor de coafură ori de frizerie, adie-
rile vegetale, emanate de tonetele de legume și
fructe, izurile grețoase de pește sărat, de să-
pun de rufe, de grăsimi și uleiuri, amestecate
intre ele la intrările magazinelor cu autoservi-
re, miasmele gurilor de canal, damful de pe-
trol al plombelor în asfalt sau cel de cerneală
tipografică, de la chioșcurile de ziare, arome-
le din dreptul brutăriilor și cofetăriilor, eflu-
viile de prăjeală, pornite din bucătăriile restau-
rantelor, toată această nesfirșită succesiune de
mirosuri ii era arhicunoscută. Chiar legat la
ochi, ar fi putut străbate fără nici un incident
străzile care se uneau între ele și formau dru-
mul lui zilnic, de aproape un kilometru, de a-
casă și pînă la o clădire din preajma centrului
municipal, unde avea biroul. Pentru el, mirosu-
rile acestea însemna ziduri, uși, ferestre, trepte
de scări, borduri de trotuare, stilpi de iluminat,
vitrine, garduri metalice, statui, mici scuare,
bolți, ganguri și tot atitea culori, zgomote, fi-
guri omenești, mașini, tramvaie, cuvinte, adică
orașul, porțiunea aceasta, unde se simțea în si.
guranță. Trecea prin ea, la ore fixe, de aproa-
pe un deceniu. Perioadele zilei și rotirea ano-
timpurilor păreau să nu aducă modificări esen-
țiale. De obicei merge fără să înregistreze amă-
nuntele, ci numai fundalul ca un decor de tea-
tru sau de film, și, nu rareori se trezea eroul
principal, protagonistul unui scenariu derulat pe
neașteptate în mintea sa. In asemenea momente,
picioarele i se mișcau de la sine, ca si cum co-
manda nu venea din el, ta.pile lui știau să pre-
intimpine orice denivelare sau cărpătură de
asfalt, să ocolească cine știe ce obstacol. I se
intîmpla chiar să treacă pe lingă vreun cunos-
cut și să nu răspundă la salut. Marea Iui plăcere
erau filmele. In drum spre birou întîlnea pa-
nourile unei cinemateci și ale unui cinemato-
graf. La dus, ca și la întors, se oprea cîteva mi-
nute si privea fotografiile. Erau scurte pauze, ca de
respirație. Fotografiile acestea niciodată nu îl plicti-
seau, putea să le privească de zeci de ori și totdeauna
descoperea ceva nou în ele. Cînd se ducea cu
soția sa la vreun film, pînă intrau în sala de
proiecție, nu mai contenea să-i vorbească despre
fotografiile respective, povestindu-i de fapt un
alt scenariu, alcătuit in mintea sa. Ea descoperise
de mult această slăbiciune a soțului și, simțind că
Iui ii făcea plăcere, o încuraja. Mai observase că
el, un om vesel, care nu prea punea necazurile la
inimă, după sfîrșitul filmului devenea ciudat de
trist. Dacă ea îl întreba ce era cu tristețea asta,
începea să încropească in grabă un alt scenariu,
decit cel al peliculei văzute mai înainte, uneori e-
nervindu-se pentru soarta unui erou, hărăzită de
realizatorii filmului. De altfel, era un soț model,
se impăca perfect cu șoția, avea doi copii, dulci
ca niște bomboane, cum spuneau vecinii lor de
bloc, iar la servici, unde era contabil, devenise
din primii ani un exemplu de seriozitate și com-
petență. In ultima vreme chiar se zvonea că va
fi avansat, că putea să conducă sectorul finan-
ciar al unei fabrici sau al unui mare combinat,
nu să mucezească într-un birou destul de peri-
feric pentru pregătirea lui.
Dar în dimineața aceea, care anunța o altă zi
de caniculă, într-o simbătă liberă, de cum ieșise
din casă simțise că ceva se intîmplă cu el și, de-
și nimic nu se schimbase în decorul străzii, toate
i se păreau altfel. O vreme, după o scurtă oprire
în fața cinematecii, lucrurile se petrecură ca de
obicei, închipuirile lui o desprinseseră pe Sofia
Loren dintr-o fotografie și-o puseseră să meargă
alături de el, devenit pe neașteptate o veche cu-
noștință și un insistent admirator. Apoi, se des-
părțea de actriță, uitase și că soția sa il rugase
să facă piața și sărise într-un tramvai, ajungind
intr-unui din cele mai îndepătate cartiere ale o-
rașului. Nu se întrebase ce căuta acolo nici cînd
se așezase la o masă, pe terasa unei berării, ală-
turi de un ins cu mult mai în vîrstă decît el, și
dispus să discute cu oricine. Bău două halbe de
bere și ascultă povestea celuilalt, un proaspăt
pensionar, fost mecanic de locomotivă, care în
fiecare dimineață se ducea după cumpărături, la
zece își lua prima halbă de bere, uneori mai lua
încă una, spre prînz, fiindcă îi venea ușor, zicea
el, berăria era chiar la parterul blocului unde își
avea apartamentul. Omul îi mai spusese cîte mi-
lioane de kilometri străbătuse pe locomotivă, dc
cîte ori s-ar putea înconjura pămîntul cu dru-
murile sale, că avea doi fii, amîndoi ingineri, sta-
biliți, in locurile natale ale soțiilor, adică în alte
orașe, din capătul celălalt al țării, și că în curind
avea să-și ia baba și să se ducă la ei, să se plim-
be cu nepotii, să-.și bea și acolo berea lui, de Ia
ora zece. Vorbea și rîdea tot timpul, ca un om
sănătos și fără griji, rîsese și el de cîteva ori,
la bancurile relatate de celălalt, dar, la un mo-
ment dat, îl opri pe neașteptate, spunîndu-i: Ei
și ce? Ce-i cu asta?, și se ridică de Ia masă.
Fostul mecanic de locomotivă rămase uimit dc
comportamentul acestui necunoscut, și-1 strigă de
cîteva ori, să mai rămînă. El însă plecă repede,
intră într-o tutungerie și își cumpără țigări. Pînă
în ziua aceea nu mai fumase niciodată. Țigara
îi dădu o amețeală care îl făcu să nu-și mai a-
ducă aminte ce i se întîmplase pe urmă. Fiindcă
aproape de miezul nopții, cînd se întoarse acasă,
întrebîndu-și mereu soția, ei și ce-i cu asta ?, îi
putuse povesti numai ceea ce făcuse pînă la ie-
șirea din tutungerie și aprinderea primei țigări.
A treia zi își reluă — pentru a cîta oară? —
drumul spre birou. Se simțea din nou în sigu-
ranță, decorul străzii era același, dintotdeauna,
ca și scurtele Iui opriri, ca de respirație. Totuși
ceva îl mai supăra încă, în gîndurile lui. ase-
menea unui semnal de la radio sau un răspuns
telefonic de la numărul cu ora exactă, cînd și
cînd întrebarea pusă mecanicului de locomotivă
își făcea loc și se trezea vorbind singur: Ei și
ce-i cu asta ?...
Și nici atunci, nici mai tîrziu, nimeni nu bă-
nuise că întrebarea lui avea în vedere însăși via-
ța sa și, treptat, devenise, asemenea unui tic,
ceva care ii fragmenta și îi împrăștia bunele și
sănătoasele lui gînduri...
Corneliu ȘTEFANACHE
7 — Convorbiri literare
Petre Stoica
Copilăria sărmana
Copilăria intră pe ușa din dos
înspre seară cînd florile mor de sete
intră și noaptea la ceasul marilor insomnii
de fapt ea reapare ori de cite ori
o crezi risipită ca aburii ma]elor
aruncate clinilor flăminzi
copilăria mereu copilăria
din ziua în care ai trădat-o
mânincă numai coji de piine mucedă
o biciuie vinturile iernii
umblă cu hainele sfișiate de șobolani
și se poticnește în bocanci soldățești găsiți la
gunoi
fragila suava copilărie
iat-o acum în fața ta
te prefaci că nu o mai cunoști
și deodată miroși a sicriu năruit
copilăria sărmana
îți întinde trompeta de carton
să-i auzi dulcea străvechea chemare
și-n urechile tale răsună marșuri funebre
își întinde toba de tinichea
să-ți amintească lupta din țara zmeurei
și simți cutremure de pămint
îți întinde spada de lemn
să ucizi corbul din oglindă
și-ți rănești carnea de cositor împuțit
copilăria mereu copilăria
ea te recunoaște îți știe fiecare pas
îți vede fiecare clopoțel din rinichi
de ce plingi ? pe cine
ai umilit ? pe cine
ai vindut ? și pe cine
ai ucis.
dreptatea cintărește cu greutăți de diamant
iartă reproșurile copilăriei
iart-o și cazi in genunchi și sărută-i
rănile iscate de tine însuți
oferă-i sardele sau cartofi prăjiți
oferă-i iarbă și soare și imbrac-o in haine
noi
veselă să vină lingă tine
pe usa din față
*
rămii prietenul copilăriei tale
ea îți restituie grația și forța trandafirului
rigoarea eternității
și vei muri cu fața la cer
Adormi și visezi
Ca Clise ai trecut de la o insulă La alta
trupul tău tinăr se risipea in miere limpede
lumea era oglindă-n oglindă in ea te vedeai
cînd atlet cînd amiral cu tricorn
copleșit de amintiri și de simboluri
studiezi fisurile pereților geometria pînzei
de păianjen
splina zvicnește memoria pilpiie sidefie
luminarea se îndoaie asemenea unui vierme
de aur
adormi și visezi că moartea-i mănușă
parfumată
Si iată
9
Perdelele atirnă cu moliciune monarhică
pe fierul balcoanelor susură razele soarelui
și mina cade moale ca lina
apar întrebări ciudate deasupra platanilor
plutește miros de seu și oțet iar vrăbiile
se mută pe teritoriul bălegarului aburind
unde ciugulesc semincioare de ametist
recitesc în gînd scrisori compuse demult
și mă simt umblind în haine străine de trup
umbrele rufelor navighează pe ape gălbui
șiruri de camioane transportă vite la abator
în urmă rămîne o tristețe de crini îndoiți
se aude Cîntecul Iui Solveig și iată că nimeni
nu-șî dă seama că vara a și trecut
Francois Mazou*)
Măslinii de pe
Jarama
— fragmente —
La chemarea Partidului Comunist Ro-
mân, în anii războiului civil din Spa-
nia (1936—1939) peste 600 de voluntari
români au plecat să lupte au arma în
mină contra fascismului, pentru apăra-
rea Republicii Spaniole. Voluntarii ro-
mâni și-au făcut cu cinste datoria pe
frontul de luptă împotriva fascismului
in Spania, apoi și pe alte fronturi ale
celui de al doilea război mondial.
Din grupul de voluntari format in va-
ra fierbinte a anului 1936 făceau parte
împreună cu mine, fratele meu Con-
stantin, și Cimpeauu Constantin, cefe-
riști. doctor Lancu David și Emil Schnei-
berg. Călătoria, evident, nu puteam să
o facem împreună, dar ne gindeam să
ne intilnim la Paris pentru a reconstitui
apoi in Soania grupul nostru. Din di-
verse motive, Ia inceput lucrul acesta
nu a fost posibil. Cu Emil Schneibergam
activat în ilegalitate peste doi ani. el
fiind și legătura organizației noastre de
partid din Pașcani cu Regionala de
partid Iași.
Pentru noi, Emil era exemplu de fer-
mitate și curaj, organizator competent,
revoluționar devotat partidului pină la
sacrificiul suprem. Așa a fost în țară,
așa a fost Emil și în lupta cu arma în
mină contra fascismului la Jarama în
Spania pentru apărarea Madridului.
Emil Schneiberg a fost încadrat într-un
batalion de voluntari. Era un tovarăș
curajos, bun organizator, energic si pri-
ceput în probleme militare, era iubit de
toți luptătorii din batalion.
In bătălia de la Jarama unde am
participat și eu în calitate de comandant
de pluton cu batalionul „Dombrovski",
am fost grav rănit la 13 februarie 1937.
Fiind în spital am aflat că din bata-
lionul „6 februarie" — din care făcea
parte Emil — aproape toți ofițerii au
fost scoși din luptă. Emil a preluat co-
manda și a condus batalionul în luptă
pină la 14 februarie 1937 cînd moare c-
roic în fruntea unității sale. Antifas-
ciștii francezi îi păstrează și astăzi o
vie amintire.
Prin Decretul nr. 1344 din iulie 1948,
Prezidiul Uniunii Adunării Naționale a
Republicii Populare Române înaintează
„post-mortem" la gradul de locotenent-
colonel pe Emil Schneiberg. Un omagiu
adus unui erou al luptei contra fascis-
mului.
Mihai BURCĂ
«
General Colonel (r), fost căpitan,
comandant de batalion in armata
Republicană Spaniolă
A fost o zi foarte frumoasă. Intr-o clădire
din „Piaza de Torros" din Albacece am
imbracat uniforma. Ne admiram și ne
complimentam unii pe alții. Căci aceste uni-
forme. din postav kaki rezistent, aveau un
aspect modern. Tunica cu guler desems, cu
două buzunare la piept, pantalonii largi, strinși
la glezne asemenea unor pantaloni ae golf ae
„gentlemen- și bereta largă dădeau un aspect
și o identitate siluetelor noastre de Volun-
tari ai Brigăzilor Internaționale.
A doua zi, una din ultimele zile de decem-
brie 1936, camioanele ne-au dus la Țarazona
de la Mancha.
In ochii proletarilor, care alcătuiau majori-
tatea efectivelor, Emil era... diferit. Ei nu
foloseau mănușile de piele decit la nuntă sau
la înmormîntarea unor rude apropiate ; la ter-
minarea ceremoniilor, aceste accesorii de lux
se aruncau într-un colț de sertar. Emil însă
purta mănușile de piele in tot cursul zilei,
asemenea unui aristocrat sau unui maniac al
eleganței.
Contactul meu cu acest tînăr român, veșnic
surizător, s-a transformat foarte repede într-o
prietenie strînsă.
Lui Emil Schneiberg ii plăcea să facă con-
fidențe :
„Am simțit că nu puteam înnăbuși vibrațiile
inimii mele aflind despre eroismul poporului
spaniol care a făcut să eșueze lovitura de stat
a rebelilor. Citirea unui număr al revistei
„Regards" dedicat apărării Madridului și fo-
tografiile sugestive reprezentind coloana In-
ternațională comandată de generalul Kleber
care a participat la această apărare a fost
determinantă pentru mine... Lupta antifascistă
devenise o realitate concretă.
Desigur că timpul a șters din memorie
multe amănunte. însă din cele care au rezis-
tat uitării nici unul nu mi se pare neînsemnat.
Nu-mi amintesc numele acelui oraș din
România unde Emil și-a petrecut copilăria în
sinul unei familii mai înstărite ; aristocratică
poate (?). Nici prenumele acelui coleg fidel
de liceu care i-a făcut cinstea de a-i lua a-
deziunea la Tineretul Comunist. Ardoarea ac-
tivității sale ilegale i-a adus diferite necazuri
ceea ce i-a determinat pe părinții săi să-1
trimită la Paris pentru a-și continua studiile
în litere la Sorbona.
Convorbirile noastre despre literatură — căci
noi abordam numeroase subiecte — erau pa-
sionante. Ne-am combătut, uneori, în cursul u-
nor analize divergente. Uneori — ștrengarul !
— se delecta combătind cite o afirmație de
a mea privind opera sau personalitatea lui
Panait Istrati, compatriotul său, pentru ca
convingerile mele apologetice asupra acestuia
să mă facă să renunț la înfruntare.
Foarte curînd locuitorii din Țarazona i-au
adoptat pe „Los Internacionales", pe acești
băieți cărora le plăcea să scoată din portofel
și să arate fotografiile părinților ale logod-
nicelor, ale nevestelor, ale copiilor lor. Oa-
menii erau îngăduitori cu cei care se lăsau
seduși de vinul gustos al Spaniei. După ce
„responsabilii politici" au intervenit in cursul
unor adunări, puțini dintre acești băieți mai
întîrziau pe străzi după ora stingerii. Două
mici serbări, făcind parte din programul de
bunăvoință, le-am organizat pentru populația
satului. Locuitorii, cu mic cu mare, au parti-
cipat cu entuziasm la ele ; ei erau incintați
și noi voluntarii entuziasmați. A doua ser-
bare a avut un succes deosebit. A fost o Du-
minică admirabilă, de neuitat!
în cursul zilelor, cercul cunoștințelor noas-
tre s-a lărgit. Salutam pe mulți locuitori spu-
nindu-le pe nume. Totuși interlocutorul nostru
privilegiat a fost Damasio „El Boticario" (Far-
macistul). Noi îl stimam. Mai ales că el, vă-
zînd dorința noastră de a învăța limba lui
Cervantes, ne vorbea într-o castiliană pură,
folosind cuvinte simple.
Pentru noi, Damasio era ziarul vorbit al
satului, o adevărată enciclopedie orală. El se
interesa de convorbirile noastre, de curiozită-
țile noastre, era fericit de bucuria noastră la
primirea scrisorilor de-acasă. Cînd l-am in-
format că Antoine Sanchez și cu mine sîn-
tem din același orășel, cl a exclamat :
„Ay, que cosa ! Los dos del mismo pueblo,
alia en Francia, estâis juntos aqui, para de-
fender nuestra Republica ? Ay !"
Stincher, farmacistul s-a întors suflindu-și
nasul și discret și-a șters o lacrimă.
Dar marea mirare care-i provoacă în cele
din urmă și dezaprobarea a fost cînd Emil i-a
răspuns că era student la Sorbona. Damasio
și-a ridicat mîinile spre cer, a bîlbîit cîteva
silabe, a tușit ușor, tulburat. Emilio, ne-a spus
el, trebuie că are mai multă credință decît
uni predicator din Compostela (NT renumit Ioc
de pelerinaj al creștinității din Occident) pen-
tru a fi abandonat Sorbona căci, la noi, a
spus el, este un compliment deosebit să spui
cuiva că este : „...tan sabio que un estudiante
en Sorbona".
Zilnic, marșuri pe teren. O instrucție mili-
tară serioasă... însă fără arme. Ne întorceam
în formații pe secțiuni, în pas liniștit, spo-
rovăind. La intrare in Țarazona, avînd tu-
nicile încheiate, cu bascurile aplecate spre
urechea dreaptă, mărșăluiam in cadență cin-
tind „Allons au devant de la vie” sau „Mar-
șul partizanilor".
în toiul unei ședințe de lucru, la coman-
damentul batalionului, Popelin a pătruns în
sală urlînd : „Formidabil ! Un camion cu arme
a sosit de la baza din Albacete".
Acest vehicul ne aducea un echipament sa-
nitar complet, ustensile de bucătărie de cam-
panie, căști franțuzești, cartușiere spaniole,
numeroase lăzi cu grenade, trei puști mitra-
lieră „Tokarev" și o mitralieră „Maxim".
Prețioasa mitralieră „Maxim- a fost exami-
nată, demontată și remontată la loc. în gru-
purile noastre voluntarii care reușeau cu ușu-
rință să efectueze cu ochii închiși aceste ope-
rații erau promovați trăgători sau încărcători.
La început Emil dibuia. Pe urmă, examinînd
minuțios fiecare piesă și locul ei în mecanism
el s-a familiarizat rapid cu mitraliera. El a
executat schițe fidele ale diferitelor elemente
ale mitralierei, care, afișate pe un panou, au
facilitat adîncirea teoretică a cunoștințelor.
Parizienii și cei din Nordul Franței nu con-
teneau cu laudele la adresa acestui român atit
de competent și pe de-asupra tovarăș atît de
simpatic.
în plin soare pe „La Piaza" o delegație de
femei din Țarazona a inmînat comandantului
batalionului, căpitanul Gabriel Fort, drapelul
unității pe care l-au confecționat și brodat cu
migală, pe o față culorile Republicii, roșu,
galben și violet, pe cealaltă roșul internațio-
nal. Drapelul fîlfiia în fruntea defilării purtat
de decanul nostru de vîrstă „Tonton Lulu"
(unchia.șul Lulu), un fost sergent din războiul
1914—1918 înconjurat de garda de onoare. O
liniște solemnă domnea în cursul ceremoniei.
Cînd secțiune după secțiune, cele patru com-
panii s-au oprit, din asistența formată de au-
toritățile locale și populație au izbucnit uralele :
„Viva los Internacionales !"
„Viva !!!“, întărea mulțimea.
JARAMA
Vocea profundă a lui Andre Marty răsu-
na în acest sfîrșit de zi din 6 februarie
1937 sub bolțile bisericii din Țarazona.
Cei aproximativ 600 de voluntari întruniți
aveau toți o privire admirativă si respectu-
oasă pentru Andrâ Marty. Statura sa impo-
zantă era pe măsura legendei (supranumit fi-
ind „Răzvrătitul de pe Marea Neagră, din 1918
cînd a condus o revoltă a unei unități de
marină militară franceză trimisă în lupte îm-
potriva tinerei Republici sovietice). El ne-a
vorbit într-un limbaj direct pus în relief de
accentul său catalan, dîndu-ne informațiile ne-
cesare și fiind ascultat cu un interes deosebit.
Cînd aplauzele noastre s-au terminat, Marty
a evocat apărarea exemplară a Madridului.
După lungi clipe de tăcere, tumultuos și scan-
dînd fiecare cuvînt el a continuat :
„Tovarăși voluntari, ieri am scandat „No
pasaran" (isi nu vor trece), a venit
momentul pentru valoroșii noștri frați
spanioli și de asemenea pentru voi,
să afirmăm... „Pasaremos" (Noi vom tre-
ce) Da ! Da ! Foarte curînd veți pleca să lup-
tați împotriva fasciștilor. Voi aveți o credin-
ță de oțel, voi cunoașteți importanța discipli-
nei într-o formație antifascistă. Tovarăși, voi
veți participa cu succes Ia victoria asunra lui
Franco, Mussolini și Hitler. Trăiască Brigada
a XV-a“.
S-a declanșat atunci un vacarm nebunesc.
La sfîrșitul reuniunii, batalionul a fost bo-
tezat „Șase Februarie" în cinstea coincidenței
dintre data acestui miting cu ziua din 1934,
cînd poporul din Paris a dat o ripostă încer-
cărilor fasciștilor de a pune mîna pe putere
în Franța.
Ziua de 10 februarie a fost consacrată îm-
părțirii armamentului. în ziua de 11 am fost
la Cbinchon. Ar fi fost foarte plăcut să fi
putut vizita acest orășel pitoresc dar mai im-
portant era să se facă un control riguros al
compoziției fiecărei companii, controlul ar-
mamentului și al munițiilor, al ecbipementelor.
A avut loc si conferința de informare la co-
mandamentul brigăzii.
La ora prevăzută — 15 h 30’ — cu puștile
pe umeri, cu mitralierele Maxim, batalionul
„Șase Februarie" s-a urnit din loc pentru a-și
ocupa locul desemnat din Piața centrală.
Brigada noastră era cea mal internațională
dintre Brigăzile Internaționale. Batalionul Bri-
tanic era compus dintr-un amestec de națio-
naliști din Commonwealth, o secțiune ciprio-
tă, sud-africană, un etiopian și palestinieni
(evrei și arabi veniți împreună sub conduce-
rea tovarășului Salzman). Batalionul ameri-
can era alcătuit din cetățeni ai Statelor Unite,
printre care numeroși negri, avînd două sec-
țiuni canadiene una cubaneză. mexicani,
greci etc. Batalionul „Dimitrov" cuprindea un
mozaic de naționalități, o companie italiană
două secțiuni evreiești, sîrbi, croați, unguri,
bulgari și români. Aici se vorbeau 12 limbi
diferite.
Batalionul nostru avea avantajul francofo-
niei. O singură limbă a facilitat raporturile
dintre francezi și arabii din Africa de Nord,
cîțiva spanioli din Paris, un grec și un ro-
mân... Emil.
Dînd și mai multă vigoare acestei realități,
al cincilea batalion era compus în exclusivi-
tate din voluntari spanioli. Noi eram mindri
de prezența lor.
Brigada a XV-a s-a aliniat în careu pen-
tru prezentarea șefilor fiecărui batalion : co-
lonelul Gal, un ungur ^1 comisarul politic
Copie, un iugoslav, amîndoi formați la Aca-
demia Frunze. Atunci a răsunat puternic și
solemn cintecul Internaționalei scandat într-o
multitudine de limbi.
După o oră am fost transportați cu camioane
la Morata de Tajuna și noaptea am luat po-
ziție pe cimpul de bătălie.
In timpul conferinței de la Cbinchon, Gal
și Copie au avut grijă să comunice infor-
mații precise cadrelor de conducere ale bata-
lioanelor.
Inamicul a renunțat să cucerească frontal
Madridul. Strategia sa consta în a-1 izola, tăind
șoseaua care îl lega de Valencia. O ofensivă
puternică a început la 6 februarie. Un corp
de armată compus din unități de elită și mai
ales din unități marocane, din Legiunea străi-
nă, sprijinit de escadroane de tancuri ale
Legiunii „Condor" și de avioane „Junkers"
și „Capronis", înainta inexorabil în direcția
rîului Jarama, care trebuia atins foarte rapid.
Misiunea noastră : să oprim înaintarea fas-
cistă pe malurile rîului. Să apărăm Madridul
mai întîi și să realizăm condițiile pentru o
contraofensivă victorioasă.
Emil a dispus cele trei mitraliere „Maxim"
în formă de cruce îndreptate spre podul San
Martin de la Vega, care trecea peste îngusta
bandă argintie a rîului. Din față ne parvenea
un zgomot de fierărie, de zbîrnîit de motoare.
O pregătire foarte puțin discretă pentru „Gala
noastră de Uvertură". II însoțeam pe Emil
la inspectarea pozițiilor fiecăruia. în noaptea
rece schimbam citeva cuvinte cu tovarășii pe
care îi simțeam febrili, dar nicidecum îngri-
jorați. Said. ca întotdeauna, a știut să găsească
fraza adecvată :
„Aici, sintem frați, să o știi. Ochiul este
bun ca să nu mai vorbesc de inima noastră !!
O să le arătăm noi !“
Mitraliera lui Antoine Sanchez era bine în-
fiptă pe marginea unei găuri de obuz lingă
un măslin.
Antoine îmi strînse antebrațul :
„O să te miri, Franțois, acum cîteva secun-
de, mă gindeam la amicii noștri din Oloron
și cînd ați sosit mi se părea că e foarte
important și că trebuie să-ți spun".
El scoase din tunică ceasul său mare de
argint, îl îndreptă spre lumina lunii și ne
zise :
„Sint orele patru".
O oră mai tirziu, de partea cealaltă a riu-
lui vacarmul s-a întețit, în zarvă percepeam
voci, strigăte iar ecoul zumzetelor de motoare
se apropia. Erau minute lungi, mai mult de
un sfert de oră și deodată rîul și podul s-au
înnegrit ; inamicul traversa Jarama prin apă,
pe întreaga lățime a cîmpului nostru vizual.
Am analizat rapid, situația cu Emil.
Fasciștii efectuau o mișcare convinși că au
provocat o debandadă totală, urmărind să o-
cupe poziția pe creste, cu arma pe umăr,
pentru a dispune de poziții favorabile lansă-
rii în zori a ultimului asalt.
Obiectivul lor, șoseaua spre Valencia. nu
era decît la cîțiva kilometri.
Sub noi distingeam mase mișcătoare de oa-
meni care trecuseră rîul și mișunau in spate.
Băieții noștri erau pătrunși de consemnul dat
de a nu deschide focul — toți împreună —
decît atunci cînd li se va da ordin.
Linia primelor siluete se preciza sub formă
de umbră oscilantă. Dușmanul Începuse as-
censiunea.
încet, el se apropia. Bocănitul pașilor și
zvonul vocilor se amplificau în noapte.
Spațiul se umplea de zgomot. Peste șerpui-
rea oamenilor se distingea balansul țevilor
de puști și uneori printre umbrele umane de-
șelarea cite unui catîr. Said se apropie de
Emil :
„Aștia-s maurii, i-am auzit bine. Allah nu
va primi în rai sufletele acestor slugi nemer-
nice ale lui Franco".
Aceștia se apropiau tot mai mult. Emil a
transmis ordinul din om în om :
„înălțătorul la cincizeci de metri... verifi-
cați", șoaptele se repetau: „înălțătorul la
cincizeci...". Primele siluete se conturau foarte
clar.
Apoi din nou vocea lui Emil:
„încărcați... Foc !!"
Vacarmul celor trei „Maxim" și al celor opt
puști era exaltant. Focul armelor împresura
profilul lut Antoine. în față, cît ai clipi din
ochi, sarabanda salturilor și gesticulărilor de-
veni o agitație de forme. Siluetele dispărură.
Cadavre și supraviețuitori era culcați la sol.
O liniște relativă se așternu. Inamicul, du-
pă această primire neașteptată, își va amîna
oare ofensiva pentru zorii zilei ? Misiunea
noastră de supraveghere trebuia să se ter-
mine în amurg. Imediat, profitam de o acal-
mie pentru a ne organiza. Băieții noștri schim-
bau strîngeri de mîini, bătăi pe umeri și
felicitări.
Trei valuri de asalt s-au succedat. Al trei-
lea s-a stins sub focul grenadelor noastre, Ia
cîțiva metri de poziția noastră. Aveam pier-
deri ; mitraliera centrală a fost scoasă din
luptă.
După scurt timp, focul se înteți din nou.
De pe malul rîului două tancuri trăgeau a-
supra poziției noastre. Limbile de foc țîșneau
din tunuri iar explozia sacadată a obuzelor,
mult în spatele poziției noastre, dădea o
nouă dimensiune acestei „Gale de uvertură".
Dintr-o dată, pe flancul nostru stîng... un
trosnet puternic de arme automate. Eram de-
bordați. La cîțiva metri, Emil striga spre
mine. Din cuvintele pronunțate doar cel de
„Comisare..." l-am înțeles. Cu o mișcare de
braț, arătînd creasta i-am dat răspunsul.
Abia atunci Emil urlă : „Retrăgeți-vă...!“
cînd am auzit lingă mine strigătul imens și
scurt al Iui Antoine Sanchez. I-am întors
trupul. Era mort. Am reușit să-i smulg din
tunica însîngerată ceasul mare de argint.
Convorbiri literare — 8
In zare, zorii se profilau amenințători. Neo-
bosite tancurile noastre însoțeau tirul celor
două tunuri. Retragerea a fost nesfîrșită.
Întreaga brigadă, pusă în stare de alarmă
de vacarmul din jurul podului San Martin
de la Vega și-a terminat instalarea. Colonelul
Gal a dispus așezarea în poziție de tragere a
șase tancuri în jurul crestei ocupată de bata-
lionul „Șase Februarie".
Fort, Copie, Glaus (șeful de stat-major al
brigăzii) sorbeau cu nesaț, informațiile mele
și ale lui Emil. Am trecut brațul meu peste
umărul acestuia și foarte mîndru am pronun-
țat aceste cuvinte :
„Iată, un adevărat șef... !!“.
„Batalion «Șase Februarie»... la comanda
mea !!!".
Cincizeci de ani au trecut de atunci.
Pare imposibil ca un luptător să poată
uita momentul precis în care el a intrat, pen-
tru primă oară in luptă. Totuși, tind să atribui
intensitatea și bogăția amintirii comportării fa-
buloase a acestor neoîiți ai războiului și a
șefului lor.
Analiza evenimentelor acestei prime lupte
pune din nou în valoare forța idealismului și
a disciplinei Voluntarilor Libertății. înaintea
zorilor acelui 12 februarie 1937, minusculul
grup al lui Emil Schneiberg — 15 oameni —
reușise să fringă elanul unui dușman cu mult
superior în număr și arme. Astfel a început
faza hotărîtoare a bătăliei de pe Jarama, mo-
dernă prin mijloacele folosite, pustiitoare prin
înverșunarea ei.
în noaptea tîrzie trei tancuri continuau să
ardă.
Fulgerul obuzelor trasoare printre măslini.
Măslinii de pe Jarama care se încăpăținau
în a-și menține, în toiul luptelor, ramurile
ciopîrțite și trunchiurile sîirtecate. Prezența
cotidiană a unui decor dantesc la dimensiunea
războiului.
In acalmia de noapte agitația continuă a
brancardierilor grăbiți să aducă răniții și mor-
ții noștri.
în noapte, locotenentul Laurent Geynet a
dispus înaintarea la maximum a camioanelor
tractate de care de luptă pentru a descărca
arme și muniții precum și hrana. Apoi el
le umplea cu cadavre.
în miezul unei nopți, românul de 23 de ani.
a fost avansat Ia gradul de comandant de
batalion. Fostul student la Sorbona, Emil
Schneiberg a preluat în acea noapte misiu-
nea lui Gabriel Fort, ofițer de vînători de
munte din 1914—1918.
La apariția zorilor, brigada a XV-a și-a ter-
minat pregătirile de ofensivă pentru a-i zdro-
bi pe fasciști în timp ce mijloacele tactice
erau concentrate în vederea recuceririi, odată
mai mult a vîrfului Pingarron, culmea dea-
lurilor din Castilia. Americanii din batalionul
„Lincoln" l-au supranumit „Dealul sinuciga-
șilor".
La ora H a venit ordinul tradițional. Co-
mandantul Emil a articulat hotărit:
„Batalion «Șase Februarie» — la ordinul
meu ! înainte !“.
Acest ordin, pronunțat fără emfază, într-o
atitudine obișnuită, auzit de un număr restrîns
de privilegiați căpătă o rezonanță de legen-
dă. El a fost transmis și repetat continuu in
întregul batalion, însoțit de aprecieri, asu-
pra personalității comandantului Emil, acest
„puști" cu statură de șef.
Cei care au participat la războiul din 1914—
1918 „bătrînii" au preluat și el această frază.
încă din perioada organizării unității la Ta-
razona de la Mancha ascendentul său asupra
oamenilor și a cadrelor batalionului „Șase
Februarie" își avea surse în puterea convin-
gerii sale de a duce războiul ca militari con-
știenti de miza luptei, în chipul său surîză-
tor, în simplitatea comportamentului său.
La 21 februarie lupta de o violență rar
atinsă demonstra hotărîrea Statului major ita-
lo-german de a pune capăt tenacității noastre,
de a contracara strategia elaborată. Baterii
proaspete și tancuri italiene ușoare au inter-
venit în sprijin.
în acea zi, comandantul Emil Schneiberg a
căzut lîngă un măslin. în numele idealului
său antifascist el a făcut sacrificiul suprem.
Erau orele 10 dimineața.
în cursul retragerii, trupul lui Emil, purtat
din grup în grup, din om în om, a fost sa-
lutat cu priviri aprige și cu pumnii strinși
de către tovarășii săi care continuau lupta,
sosi după-amiază în spatele crestei. El a fost
--------------------- Bunica Victoria
Sînt bolnavă.
Ceva din agresivitatea lucrurilor mă amenință,
înconjur cu grijă colțurile tăioase ale mesei
ale patului
mă feresc de picioarele unduioase ale scaunelor.
Sînt bolnavă.
Mă gindesc la tine ca la un om străin
pentru că dc fapt așa ești.
Iată vîrstelc :
Sînt o femeie tinără.
Mă trezesc din somn cu groaza că ți-am uitat
chipul
și atunci il desenez în memorie
așa cum un copil desenează cu creta pe trotuar
o păpușă
(o parte din ca o șterg picioarele trecătorilor
o partc-ploaia
și ceea ce mai rămîne e tot ce și-a dorit copilul
să deseneze)
Aud ușa de la intrare
Nu te mai aștept
Nu ești tu
(aceasta c ultima vîrstă)
Ce zi superbă... ! Ce zi magnifică...!
Mă așteptam să te văd
mi-am dorit atît de mult faptul acesta
l-am gîndi. atît de intens
îneît el s-a consumat înainte să se producă
Nu te-am văzut
Căzuse bruma și-mi venea să strig
E heeeiiii... !
pe străzile sinilii
Sînt bolnavă1
întins pe o targă, o raniță pentru grenade îi
acoperea fața, brațele îl erau strînse pe piept,
mîinile cu mănuși de piele julite erau impreg-
nate de lutul colinelor de pe Jarama.
In cursul nopții, Popelin, agentul său de
legătură a însoțit, in numele tuturor, trupul ne-
însuflețit al lui Emil dus pe un camion și
înhumat la Morata de Tajuna iar pe dîmb,
în loc de flori au fost înfipte două ramuri
sfîrtecate de măslin, împreună cu o tăblie
purtind epitaful :
EMIL SCHNEIBERG
Comandantul Batalionului „Șase Februarie"
Român — 23 de ani
21 februarie 1937
în zori „Gala de uvertură" a fost reluată
cu întreaga ei ferocitate.
Fasciștii și-au înmulțit atacurile, suferind
pierderi importante în vieți omenești. Ei au
eșuat lovindu-se de pozițiile fortificate de-a
lungul întregului front ale Brigăzilor Interna-
ționale și ale valoroaselor Brigăzi Spaniole
conduse de Lister și Modesto.
Nici una din tabere nu ne-a putut învinge.
Totuși eșecul fasciștilor a fost considerabil.
Șoseaua Madrid Valencia n-a fost tăiată. Ma-
dridul rămînea invincibil. Atunci au sosit mai
multe arme și divizii străine în sprijinul „na-
ționaliștilor". Statul lor major a trecut sub
conducerea totală italo-germană.
NU MAI E NIMIC... NADA !!!
Itinerariul nostru spaniol din ultimii ani
a comportat mai multe opriri. Cel de la
Morata de Tajuna era primordial. Je-
rbme de Bourdieu, un tînăr prieten pasionat
de Legenda Brigăzilor Internaționale a exa-
minat și fotografiat gropile străvechilor dea-
luri de pe cîmpul de bătălie și vîrful lor
culminant „Pingarron".
Mi-a fost imposibil să determin, pe lingă
noul pod San Martin de la Vega, pe locurile
totuși corect identificate, amplasamentul apro-
ximativ al avanpostului comandat de Emil în
februarie 1937.
Micile case din Piața centrală a acestui o-
rășel din Castilia mi se păreau fericite să
ne primească.
Plănuiam să vizităm locurile unde au fost
îngropați tovarășii mei căzuți în timpul aces-
tei bătălii, cea mai crîncenă din războiul Spa-
niei. Am cerut unor locuitori să ne conducă
spre acele locuri. Ridicau din umeri, clătinau
capul, făceau o mutră crispată. Obțineam a-
ceiași răspuns :
„Nada".
(Inutil, domnilor, nu e nimic, nimic.)
La sfirșitul lui octombrie trecut (1986), la
Retiro, la Palacio del Congrese și la Pri-
măria din Madrid în cursul unor ceremonii
emoționante, supraviețuitorii din 1936 s-au
reunit acum în postură de veterani, bucuroși
de a primi omagiul Madrilencelor, al priviri-
lor respectuoase ale tineretului, al fraterni-
tății. Cu ochii în lacrimi, ei au ascultat vo-
cile calificate care defineau etica acțiunilor,
umanismul comportării lor în acei ani și prin-
tre aceste voci, cele atît de reprezentative
pentru acea perioadă, ale lui Lister, Alberti
și Passionaria.
Entuziasmul reintilnirilor se repeta de fie-
care dată însoțit de evocarea tovarășilor dis-
păruți. Mi-a fost trist să remarc că eram sin-
gurul prezent dintre cei șase sute de flăcăi
de la Tarazona de la Mancha. Am avut totuși
parte de o imensă bucurie de a fi fost recu-
noscut de Guillaume Rodriguez din Toulouse ;
cînd i-am mărturisit că amintirea sa mi s-a
șters din memorie, totul mi-a devenit însă
clar cind mi-a mărturisit:
„Scumpe tovarășe, doar n-ai uitat cum m-ai
beștelit pe Ebru în vara lui 1938, cînd am
refuzat să fiu numit de tine Comisar ? Ulte-
rior — și acuma mai mult încă — am fost
satisfăcut că ți-am dat ascultare. Amintește-ți
de proasta ta dispoziție, cînd căutai în zadar
casca ta îndrăgită de oțel, străpunsă de un
glonte ; iar în momentul defilării în acel să-
tuc... eu am fost acela care am regăsit-o. Era
normal, eu eram acela care am ascuns-o".
In prezidiul unui colocviu am reușit să-1
identific pe tovarășul Mihail Florescu. în anii
din urmă, am avut un schimb de corespon-
dență cu Mihail. privind măsurile de menți-
nere a amintirilor din lagărul de la Gurs.
construit pe meleagurile mele din Bearn, re-
Mă înconjur cu o pătură veche decolorată
și însăși Tu Melancolie
prinzi chipul unei bâtrine femei de provincie
care-și ascunde miinile noduroase în iarbă
O geometrie pe care mereu intîrzii să o
inventez
mâ zăpăcește
Aceasta-i un cerc
Aceasta-i un romb
Aceasta-i un triunghi echilateral
Dragostea mea pentru tine e
o geometrie a gindirii
Totu-i calculat
Totu-î perfect
o geometrie absolut ideală
pe care mereu intîrzii să o inventez
îmi ofereai un pumn de bijuterii ireale
dar ciobite desperecheate
și atunci a fost prima și ultima oară
cînd am gindit c-aș putea să-ți spun :
Pleacă de-aici! Pleacă !
Nu vezi că ceea ce-mi oferi tu
e MOARTEA ?
Hai să ne jucăm de-a personajele
Sîntem la o vîrstă matură
(îmi ascund firele albe după tichii de
mărgăritar
dar nu spune nu)
Hai să ne jucăm de-a personajele
Eu voi fi un personaj prin absență
Tu vei fi un personaj prin absență
Bunica Victoria va regiza scena
(Căzuse bruma și-mi venea să strig
Eheeeiiii...!
pe străzile sinilii)
Sînt bolnavă
giune tradițională prin ospitalitate și libertate,
ultima reunire a voluntarilor din Spania s-a
făcut in spatele sirmei ghimpate de la Gurs.
Cu ocazia banchetului final dat de madri-
leni in onoarea voluntarilor, eram așezați unul
lingă altul, concreuzind astfel incă o dată o
prietenie frățească. în momentul in care am
agățat pe pieptul lui Mihail Medalia Come-
morativa, aproape instinctiv am reluat pozi-
țiile noastre de soldat, iar uxea mea tonul
de „Comisario".
„In baza luptelor noastre comune din Spa-
nia Republicană, aici la Madrid, Mihail Flo-
rescu. voluntar in Brigăzile Internaționale, am
onoarea de a vă decora cu Medalia Comemo-
rativă".
Comesenii erau răscoliți de emoție si amin-
tiri.
•
Mult timp prezența noastră pe piminr.il
Spaniei a fost in mod sistematic falsificată si
denaturată, lipsind in mod regretabil orice
ceremonie. Omagiul adus căpăta o dimensiu-
ne istorică.
Timpul calomniuor trecuse. Pentru judecata
universală o națiune nu poale oferi decît o
singură istorie. Unică. Falsificatorii obstinați
trebuie să înțeleagă că în istoria Spaniei vi
figura întotdeauna și la locul cuvenit, prin
etica și legenda sa. gestul Brigăzilor Inter-
naționale.
SA DAM UITĂRII ? IMPOSIBIL
Preludiu dureros al conflictului mondial
care s-a terminat cu victoria democrației
asupra fascismului, războiul din Spania
a luat sfirșit la 1 aprilie 1939. Această înche-
iere departe de a fi condus la măsuri de paci-
ficare a cunoscut propagarea strigătului de-
ment de „Viva la Muerte*. în fiecare pro-
vincie din Spania răzbunarea hidoasă a con-
dus la și mai multe plutoane de execuție și
la noi gropi comune.
Comitetul de ajutorare prezidat de generalul-
medic Peloquin a salvat atunci prin schimb
400 spanioli și 231 de voluntari ai Brigăzilor
Internaționale printre care 35 francezi. In a-
prilie 1939 mai erau 500 de Ir.terbrigadiști
prizonieri de război. Niciunul din acești cinci
sute de oameni nu s-a întors
Cu ocazia recepției solemne — după 50 de
ani — in onoarea voluntarilor, organizată la
Primăria Madrid, vocile celor care au parti-
cipat la ceremoniile franchiste s-au ridicat
împotriva caracterului oficial dat acestei ce-
remonii. in loc de a se fi dat uitării eveni-
mentul comemorat. „Trebuie să uităm" mi s-a
repetat.
Să dăm uitării ? Imposibil !
Trebuie dimpotrivă să determinăm un act
de reparație care după mine trebuie să fie
inițiativa guvernului spaniol. Trebuie ca „El
Corral", mărturie a cruzimii războiului și a
monstruozității urii, să devină o prezență sim-
bolică și care să conducă la respect și la
reflecție.
Hotărîrea personală care ne-a determinat să
ne înrolăm în Brigăzile Internaționale ne-a
permis să cunoaștem bine națiunea spaniolă.
Contactele zilnice cu tovarășii noștri din An-
daluzia, Castilia. Aragon au ușurat și o cu-
noaștere a limbii lor. Astfel, luptînd împreu-
nă. trăind printre ei s-a concretizat integra-
rea noastră. Am făcut cunoștință cu felul lor
de viață, cu impulsurile lor de revoltați, cu
generozitatea lor instinctivă.
Și ei la rîndul lor au fost curioși să cunoas-
că mai bine pe acești bărbați si aceste femei
venite de departe.
Fiecare dintre voluntari a păstrat vie o
dragoste profundă pentru Spania.
Personal iubesc Spania, a doua mea patrie.
Evocînd printre frații mei de luptă figurile
nobile ale lui Fort. Saîd, Nieto, Laudebat și
cele mai incisive ale lui Antonio Sanchez și
a lui Emil Schneiberg mi-am întărit puternic
atașamentul pentru această regiune de la Mo-
rata de Tajuna. precum și fidelitatea pentru
această moștenire.
Pau, februarie 1987
In românește de Ion MARINESCU
_________________	am.
•) Fost Comisar politic al Brigăzii 15.
Acum — președintele comitetului foștilor
luptători din sudul Franței
Finit — infinit
Ce vor ele — gingăniile
de ți se urcă pe trup
și se plimbă încolo și-ncoace
și țin să te descopere
in expediția lor somnoroasă de-amiază
cind total e lene și miere„
Coase — bătutul de coase —
cucul răspunde in celălalt capăt
— finit voluptuos — să-i spui infinit
ca gura scufundată
în iarba pămintulai
ca spaimă de șinele nesăturării...
Dar gingăniile continuă
să te urce — să te coboare — descopere
continent
ție însuți necunoscut.
Roi
Să te nădeiezi
intr-o noapte de miere
in visul de vară prea dulcele vis
stupii roiesc
in aurul zilelor-nopților
fugi după roiul roind
iți cauți norocul
in exodul vrăjit
zile nopți de vară bezmetice
părăsind patria stupului
ghem înnodat de o creangă celestă
in dulcea legănare celestă
roi — aventură a sinelui™
Vechi iamieze
scrumite
Vechi amieze arse scrumite
amintiri în amintirea
Copilăriei —
iau poteca de-a lungul căii ferate
pelinuri scaieți
flori mov — monumentele secetei
și porumbele vinete dulci-amare
milostivirea pămintului ars —
mănînc fructele toamnei cu plinsul in git.
ț
Stoluri stoluri se duc
peste zarea cimpiei
o apă nebună fără de (armuri
și chemarea păsării
într-o văpaie
Moartea — morgana — mirajul
ieșirea noastră Ia mare
Verticalitatea pereților mă înspâimîntă
parcă ar vrea să-mi amintească de tine
(Dc tine ?!)
Strig numele tău Melancolie
strig numele tău
și-atunci prinzi chipul unei bătrîne femei
de provincie
care-și ascunde miinile noduroase in iarbă
Cine-ar fi crezut că și anul acesta va trece?
Te privesc așa cum mă privești tu pe mine
sîntem două corpuri amorfe
care intimplător există
nu te-ntreb nimic
nu mă-ntrebi nimic
(Căzuse bruma și-mi venea să strig
Eheeeiiii... !
pe străzile sinilii)
Carmelia
Leonte
Insomnie cu greieri
Angoasă de noaptea
cu marea în sînge
și greieri suind prin insomnii
vîntul ne clatină umbrele
prin spații
prin vaste necropole.
Ne rătăcim în cuvintele spuse
și-n cele nespuse
memoria — uitarea
fie cu noi iertătoare
— stele s-au șters de inscripții
adie cenușa
cu mireasma ierbilor coapte.
Totul s-a spus — celebrat
s-a repetat încă și încă
marea în sînge și greierii
umanitate — insomnii milenare...
Inferior
Acum seara
cîteva vorbe de dragoste-n vînt
sau a te inventa —
o scorneală frumoasă
să umple incă o seară o noapte
cînd încep carii lemnului
și făina lor întinde o dîră subțire
cărarea-ntre gînduri
să nu rătăcesc...
Sunt cîteva obiecte in cercul lămpii
citeva mici irealități
compun interiorul.
Lumina și merele
două mere pe masă
ca două obraze lipite unul de altul
așteptînd în aceeași taină
lumină — uitare ?
9 — Convorbiri literare
Nichita Danitov
Povestea
elefantului
Un elefant veni într-un oraș și muri. La
prinz, lumea se adună în jurul lui și
începu să se întrebe : ce fel de elefant
și de unde elefant ? Unii erau de părere că
elefantul venise din Africa. Alții că tocmai
din India.
Cei care ziceau că din Africa își susțineau
afirmația pe faptul că elefantul era masiv și
că avea urechi ce-i acopereau aproape jumă-
tate din trup. Ceilalți au arătat că într-adevăr,
elefantul avea o ureche mare care acoperea
în întregime partea dreaptă, dar că cealaltă
ureche era o ureche obișnuită de elefant, ba
chiar maț mică decît o ureche obișnuită de e-
lefant, ceea ce demonstra că elefantul putea
să provină atît din Africa, cît și din India.
Cîțiva chiar au zis că o jumătate de ele-
fant a venit din Africa, iar cealaltă din Asia
și că s-au întîlnit aici ; că dacă nu s-ar fi în-
tîlnit, elefantul poate că nici n-ar fi murit,
ci și-ar fi continuat drumul.
Primii argumentară că trompa era neobișnuit
de lungă și coada solzoasă, ceea ce demonstra,
după ei, că elefantul era totuși de origine a-
siatică, nu africană.
Faptul că avea colți și era totuși femelă sau
cel puțin așa părea a fi la prima vedere, a-
răta că e de origine africană. Loxodonta
africana cu o ureche ușor degenerată, preciza
un domn care știa ceva nemțește.
Unii care sosiră ceva mai tîrziu fură de pă-
rere că elefantul venea de undeva din Alaska
sau din Siberia și că era de fapt un mamut.
Cîțiva veniră cu metrul și începură să-1
măsoare, alții aduseră tot felul de ustensile
și încercară să-1 cîntărească. Elefantul se ară-
ta însă îndărătnic la măsurători. Cu cît îl
măsurau în lungime, cu atît lungimea lui
creștea ; un metru luat de la cap se adăuga
imediat la coadă. Părea un cameleon ce-și
schimbă mereu forma. Cît despre greutate,
părea mult mai greu decît își putea cineva
închipui că poate să cîntărească un elefant.
Nici două macarale nu-1 putură urni din loc.
Un dom de piatră picat din cer ar fi fost
mult mai ușor decît acest elefant !
Un domn tînăr cu mustăcioară subțire se
aplecă și-i deschise un ochi, dar se trase în-
grozit înapoi. „Cu ăsta nu-i lucru curat” spu-
se. Unul mai îndrăzneț vîrî mîna în gura e-
lefantului și scoase de-acolo un porumbel alb,
după care se grăbi spre casă.
O femeie cu două sacoșe în mînă care ple-
case după cumpărături se aplecă și scoase din
trompă o jumătate de pește și se grăbi și ea.
Un copil scoase o trotinetă iar un bătrîn un
cărucior.
Un domn între două vîrste ce venea de
la tribunal își băgă și el brațul și scoase un
scaun pe care stătea cocoțat un judecător, iar
un țăran ce se nimeri pe acolo scoase o că-
ruță de lemne și tot încerca să scoată și un
cal.
— Oameni buni, se tînguia el, ajutați-mă, da-
ți-mi un sfat, cum pot sa las căruța asta aici ?
Țăranul rămase descumpănit în mijlocul dru-
mului, iar judecătorul privi încruntat spre
domn.
Un băiețel în pantalonași buf ați și o băscu-
țâ pe cap se băgă de tot înăuntru și ieși de
acolo cu un zmeu de hîrtie, care-1 înălță în
aer și-1 purtă peste oraș. Țăranul căscă gura,
iar judecătorul privi sever spre el.
„Las’că încapi tu pe mîna mea, părea să
spună, și atunci ai să vezi !”
O femeie bătrînă se băgă înăuntru și scoase
un ac, iar un om bătrîn o cămilă care trecu
prin urechile acului și se pierdu în deșert,
între timp, apăruse nu se știe cum si un de-
șert : se întindea de la casă la casă și mai
ales de. la om la om. Nu-1 puteai străbate că-
lare nici într-o zi de post, iar cu piciorul
nici într-o săptămînă, așa era de întins.
O profesoară, scoase de la tablă un elev, iar un
popă beat o biserică. în biserică un jongler
scotea panglici pe nas si citea o molitvă, în
timp ce elevul stîtea tăcut in fața tablei și
își tot pocnea degetele. Din biserică se auzea:
Ion Ion Ion Petru Petru Petru Maria Maria
Maria Ana Ana Ana NataUa Marfa Marfa și
Etc. Etc., apoi din nou Ion Ion Ion și Maria
Maria Maria și din nou Etc. Etc., iar din școa-
lă cum un elev își pocnește degetele. Pocnea
și nu mai termina de pocnit.
Profesoara îl întrebă pe elev unde-i Ameri-
ca, elevul habar n-avea de America. Asta nu
scria în cărți. Dar Asia unde-i ? Dar Italia,
dar Groenlanda ? Dar de Franța auzise ? Unde
era Franța ? Franța era în Italia. Iar Italia
unde-i?! Italia-i în China. Și China unde se
afla ? China nu se afla nicăieri. Dar de An-
glia auzise. Da, auzise. Unde se afla Anglia?!
Ion Paranici
Frați de sînge
Nu mi-s frați de singe decît acei
Ce știu să mă refacă din cuvinte
Și din beția ploii peste setea umbrei,
Cobor cu ei în teama cea mai neagră
Sau urc lumina lingă ochi ce merg
Să rupă somnul pînzei sub culori inerte.
Și-mi pare, iată, că îmi arde-n vene
Viața lor tăiată de suflarea iute
A-nvierii mele din zăpezi nebune.
Va fi de ajuns ?
Din răvășeala tîmplelor
N’a mai rămas decît ambiția
De a limpezi strigătul
Ce-mi păzește rătăcirea
Prin teama cu care
îmi cu treieri nopțile albe.
Anglia se afla la Londra. Și Londra unde era?
Elevul arătă spre elefant.
Tot acolo-i și Asia, spuse.
Și America ?
Și America. Și Europa era tot acolo.
Dar el ?
Elevul dădu din cap că adică, da, și el e
în elefant.
Tot concentrîndu-se să răspundă cît mai co-
rect, elevul se înălțase la cîțiva centrimetri
deasupra solului și plutea printre bănci, pe
creștet îi apăruse un fel de nimb.
— Bine, spuse profesoara. Dă palma încoace.
Elevul pluti prin aer, îi întinse mina și după
zece lovituri fu expediat la loc. Ajuns în bancă,
elevul începu să-și pocnească din nou dege-
tele. Părea să aibă nu zece degete, ci o sută.
Și nu o pereche de mîini, ci vreo cinci.
Intre timp, un bărbat scoase o nevastă, un
cizmar o pereche de cizme, un trompetist o
trompetă, iar un frizer un obraz jumătate băr-
berit, jumătate cu barbă. Cizmarul se apuca
imediat să-și cirpească cizmele, iar frizerul să
săpunească și cealaltă jumătate de obraz. Și
cu cît săpunea, cu atit obrazul devenea mai
rigid, mai demn.
Noaptea locul rămase pustiu și doar un cîine
jigărit se apropie de elefant, îl înconjură de
cîteva ori, apoi speriat de niște reclame ce
se roteau în aer și pe care scria : Coca-Cola
Coca-Cola New York New York și Hollywood
Hollywood ; roșu galben verde albastru por-
tocaliu — roșu galben verde albastru portoca-
liu, un adevărat carusel ; scheună jalnic și dis-
păru după colț.
Cum mulțl visară urit noaptea, iar alții nu
putură să închidă un ochi pină dimineață și-și
închipuiră fel de fel de lucruri, a doua zi
toată lumea era lingă elefant.
Unii continuau să susțină că elefantul a ve-
nit din Africa, și anume din Egipt ; numai acolo
puteai vedea elefanți albi. Alții că vine din
India. Și în India puteai întîlni elefanți albi.
Se știe că regii vechii Indii călăreau doar
elefanți albi. Acum îi poți vedea în India um-
blînd pe străzi. Pe fiecare stradă cîte un ele-
fant alb.
Cîțiva fură de părere că nu elefantul venise
la ei, ci că ei s-au dus la elefant. Tîrgul lor
care mai ieri era în Europa, acum e undeva
în Africa sau în Asia sau dracu știe unde,
căci acolo unde a fost nu mai e.
— Nu Mohamed vine la munte, ci muntele
vine la Mohamed, spuse un bărbat deșirat cu
monoclu, și arată cu mîna spre deșert, prin
care trecea un șir de cămile.
Alții ziseră că aici nu e vorba de nici o A-
sie și de nici o Africă și că elefantul picase
din ceruri, fiind un înger mort. Și arătară ure-
chea dreaptă a elefantului, ce semăna mai de-
grabă cu o aripă de înger decît cu o ureche
de elefant. Arătară și niște pene albe pe mar-
gini, restul au ars în văzduh, în timpul căde-
rii. Adică de ce un înger n-ar putea să arate
ca un elefant ?
Cîteva femei mai în virstă ce veneau de la
cimitir spuseră că aici necuratul și-a băgat
coada și că elefantul era însuși diavolul care
a venit să-i momească pe oameni cu aurul
său. Și arătară spre gura elefantului, din care
mulți continuau să scoată diferite lucruri și
să le care la casele lor. Un înger nu poate să
aibă coadă și ăsta avea coadă, și încă ce coa-
dă ! Iar colții ce credeți că sînt?! Și trompa!?
Ce ziceți de trompă ? Cine ar avea nevoie de
o asemenea trompă ?! O adevărată mască de
gaze. Dacă ar da masca la o parte, ar putea
vedea ce se poate ascunde îndărătul unei
măști.
La ce-i trebuie o mască de gaze unui ele-
fant ?
Un domn înalt cu pălărie de paie ce scor-
monea grav cu bastonul în asfalt spunea, da, că
citise în ziarul de dimineață că elefantul a-
parținuse unui mare rege și că — scria zia-
rul — după ce înghițise toată împărăția, cu
tot ce se afla în ea, venise s-o verse aici
Ce să caute un înger în acest oraș?!
Dacă l-ar tăia cu gaterul, ar putea vedea
mai bine dacă-i înger sau elefant. Un in-
ger trebuie să fie gol pe dinăuntru sau cel
mult umplut cu zăpadă. Căci un înger trebu-
ie să fie pur. Și prin venele îngerului nu cir-
culă sînge. ci foc. Căci și focul, da, e pur. Dacă
l-ar tăia cu gaterul, ar vedea dacă-i înger sau
nu. Dar de unde să iei gater, se știe că ora-
șul lor, da. n-avea gater. Poate ar putea să scoa-
tă gaterul din elefant.
Nimeni nu se grăbi însă să scoată gaterul
din elefant si domnul cu pălăria de paie o luă
șchiopătînd. din loc.
Altcineva care avusese curajul de-a intra
înăuntru susținea că a văzut acolo un tron
înalt de aur și chiar pe însuși regele stînd
ingindurat pe tron. Adîncit in propriile-i gîn-
duri. regele părea să nu audă larma ce răzba-
tea din stradă, deși orice șoaptă de-afară se
reverbera înăuntru de sute de ori, ca intr-un
Joc pustiu.
Un rege slab și ingindurat, într-o manta ce-
nușie.
In sfîrșit, cîțiva ziseră că după o zi de
mers puteai distinge conturul unor piramide,
iar după două umbra uriașă a unui Sfinx în-
tuneca orizontul. Astfel că mai mulți se băgară
înăuntru și după o lună sau două ieșiră călare
pe un elefant.
— Nu-i nimic, spuseră. Da. Vom vedea si se
pierdură in deșert.
Va fi, oare, de ajuns
Pentru a respira
Pacea curată a gindului?
întors din seisme
Mă voi putea înțelege
Cu liniștea nervilor stinși?
Catren
O, ce-nalte-s porțile din noi !
E păcatul frunții-n ele răstignit.
Toamnele mai ard în pomii goi
Pe cînd clipa-n mine nervii și-a stîrnit.
Poate și azi
Fiecare zi asfințește tîrziu
Peste pagina ruptă din febra cernelii,
Clipa trăiește din viața ascunsă
A trecerii mele în ploi sănătoase.
Poate și-acum auziți cum m-adună
Din ape sonore o voce arzind.
St e li an Buboi
Vă rog,
nu va
fie frică!
Era o zi mohorită de august cînd Ter pă-
răsi încăperea în care bolea visînd, nu la
ultimul model de limuzină sau la cel mai
năstrușnic meci de fotbal dintre echipele ia-
dului și ale cerului, așa cum sînt obișnuiți
bărbații secolului nostru, ci la o fată șatenă
și, fără o țintă anume, urcă într-o mașină
zgomotoasă. Nu-i plăcea vorbăria, vînzoleala
agresivă a oamenilor, dar de data asta simți
o undă de bucurie cind cineva îl înghionti
înjurîndu-1 și îi scoase bilet acelui cineva
cerîndu-și iertare.
Și-n spatele omului i se păru că este Ea,
fata șatenă, cu chip alb de spumă oceanică
presurată sub ochii căprui-nstelați, tinguitori
in pulbere roșcat-aurie de lună.
Nu o vedea bine, căci individul acela se
mișca întruna întrebind în stingă și-n dreap
ta cine a bătut la tenis, fringîndu-i privirea.
El nu se descurajă, continuă să se gîndească
la fata, nu din autobuz, ci din închipuirea lui,
care-n nopțile învăpăiate de vară se legăna
ca griul pe pleoapele-i fremătătoare.
Și, cind insul se lungi prinzîndu-se de bară,
o văzu coborînd, cătîndu-1 cu priviri chemă-
toare.
Era-n stația ceasului mut, unde Ea-i aștepta
înfrigurată, fremătînd și întreeînd-o cu mult
în frumusețe pe fata care-1 însoțea de ani
prin ninsorile violete ale plimbărilor lui noc-
turne din parcul teilor însingurați.
Și se întrebă cu strîngere de inimă dacă
nu cumva o mai întîlnise cîndva pe scările
de marmură vînătă ale teatrului de vară sau
în salonul roșu al muzeului de instrumente
muzicale antice sau în parcul pinilor sau pe
la birourile unde lucrase. Era-n înfățișarea
ei glacială, derutant de mîndră, ceva de prin-
țesă nordică, ce-i încurca pașii în mers îm-
pletit.
O clipită, limba de clopot a trecutului său
îndepărtat il lovi-n dangăt sfișietor în piept
de se clătină ca un bolnav și nu mai era o
ființă vie, din oase și carne, ci un bangăt
asurzitor de clopote de aur și fier prin care
ploua cu propriile imagini.
De pe nisipul alb al domului din largul
mării verzi, unde o întîlnise pe fata brunetă,
subțire și tăcută ca lacrima norului de toam-
nă.
O, abia se desmeticise din îmbrățișările ei
și n-avea ce să-i spună, n-avea ce să-i spună,
n-avea și pace și un gol se săpa în sine ca
un fel de groapă și-n marea-n reflux se pră-
buși un pescăruș, vai, doar o frîntură aripa-i
albă-singerie se zbătu în zinchete de zurgălău
nins și n-avea ce să-i spună, n-avea de unde
să ia un cuvînt, se rostogolise în golul din el
ca-ntr-o criptă, geaba ii picurau pe buzele
reci stropi de mană cerească, nu putea să
vorbească, să rostească ceva ; n-avea de unde
și de ce să spună cuvîntul acela pe care-1
șoptea-n taină.
Și se auzi rostind în cîntul duios al cosa-
șilor din sălciile plingătoare ale malului :
„Femeie ! ! 1“
Trăiră împreună într-o odaie fără geam, fri-
guroasă. înainte de a se culca îmbrăca o pi-
jama de a ei veche, de pe cînd fusese elevă
la internatul orfanilor. Uneori, tîrziu, cînd
nu-1 prindea somnul, îl bătea gîndul să-i po-
vestească despre fericirea ce o vor trăi pă-
rinții lui cind are să o ducă in satul lui cu
dealuri împădurite in fagi și stejari seculari
și văi scăldate-n argintul dimineților.
O, mama, după ce vom bea rachiul galben
ca șofranul, are să scoată șervetul de in în
franjuri de mătasă din lada de zestre che-
mînd-o în chiler la lăut. Și o va pieptăna pe
prispă-n surisul de foc al soarelui, răsfirindu-i
pletele pe umere a nuntă și ea se va simți ca
o fecioară născută deodată mireasă. Se va
simți mireasă și n-are să se mai recunoască în
fața oglinzii, se va speria că nu mai este ea,
cea de altădată și lacrimile ii vor curge tăcu-
te-n boabe de mărgăritar pe bobocii de muș-
cată. ce vor înflori din plinsul ei.
Ea dormita cu trupu-i arzind și brațele în-
tinse-n aripi pe pernă ; nu l-ar fi auzit sau
de l-ar fi auzit, nu l-ar fi înțeles si de l-ar
fi înțeles s-ar fi supărat că se laudă cu Tata
si Mama lui. vai, ce-i mîhnește urechea cu
asemenea vorbe, să nu le mai rostească dacă
ține la ea.
Și-n zori, fata își luase zborul, plecase fără
să-1 trezească, deși știa că-n ziua aceea el
urma să se întoarcă în orașul unde învăța
cu o sirguință de damnat tainele vieții.
Ea nu veni nici în dimineața următoare.
Plecă, scriindu-i biletul : „Cu muzică și voie
bună am să mă întorc !“
Vai, nimerise-n miez de noapte in lanul în-
florit de secară, ce împrăștia in luna învăpă-
iată de iarul stelelor o pulbere verde-aurie.
verde-argintie, verde-albăstrie stîmind in el
stări confuze de om rătăcit in pustie că-i ve-
nea să se culce între tiiele verzi-gălbui. foș-
nitoare și să se piardă în somn, nimeni nu-1
știe, doar secara cearnă-și hoaspele pe buzele-i
spuzite de dor !
Alerga. Inima îi bătea-n timple. în înche-
ieturile mîmilor și picioarelor si sîngele i se
prelingea lin. roșu-auriu din nări pe bărbie
si piept mirîndu-se ca un prunc ce-sj desco-
peră. fără durere, propriul sînge. Privirea-i
nu acoperea decît o parte din fluviul străve-
ziu, dăinuitor, amărui de secară și nu mai
avea putere, mergea cu trupul plecat înainte,
mereu înainte ca si cum capul i-ar fi pati-
nat pe gheata cerului tîrîndu-i trupul chinuit
spre tinta ce se bănuia și nu cădea nu cădea
nu cădea, de ce de ce de ce ! ? doar ogorul
îl îmbia spre gropi si nu vădea de ce de ce!??
doar nu mai era nimic viu în el. nici gînd și
nici vis. si nu cădea, fugea tămdu-se în frun-
zele uscate si picăturile-i de sînge rosu-auriu
se aninau magnetic de petalele spicelor.
Intră în sat la întîiul cîntat de cocoși. Cli-
nii nu-1 lătrau, se fereau de el sub garduri
scormonind pămîntul.
Abia reuși să deschidă ușa apăsînd cu toată
greutatea corpului pe miner. Și văzu clar,
ca-ntr-un coșmar de iarnă pe fata brunetă, cu
pletele răvășite-n dezordine pe umerele goale
111 brațele unui bărbat in durlige, păros și cu
pijamaua ce o Îmbrăcase el în noaptea cînd
ea fusese cu el. Și aveau in față, pe masă
sub lampa cu faclă învîrtoșată de fum, tabloul
lui, pictat de ea într-o amiază de ianuarie,
cînd el adormise beat de fericire, și în care
ei înfigeau, rîzînd prostește, cuie ruginite.
Numai ochii lui verzi, melancolici, blînzi ră-
măseseră nevătămați ; careva dintre ei înroșea
în gura lămpii un sfredel — probabil ca să-i
găurească adînc, pînă-n creier.
înlemnise acolo, zăpăcit, fără judecată, aș-
teptînd ca amantul ei să ia toporul din colțul
odăiei și să-1 crape in două, ca pe un trunchi
de stejar, să-l vîre-n sobă ca să mai încăl-
zească atmosfera.
Dar nu, , insul se îmbrăca liniștit fluierînd
chiar un șlagăr la modă și zicîndu-i ei, care-și
pusese capotul vișiniu și se cuibărise în pat
picior peste picior că are să se deplaseze-n
satul vecin, deoarece i-a venit schimbul, să
mai vindă ceva timbre la admiratoarele spor-
tului cu pedala.
Tremura ca un fir răzleț de secară în pro-
moroaca nopții, strîngîndu-și cămașa la gît.
Ca niciodată simți fizic, în fiece por, cor-
pusculi atît de deși de catran că pielea nu-i
mai putea respira. Nici gura. Se înădușa, tre-
cînd din aerul răcoros în bezna apăsătoare.
Și pînă la covertura brumărie pe care femeia
picotea indiferentă, ascunsă-n membrana trans-
parentă a tăcerii, șipotea cristalin de dulce
pîriul copilăriei lui. Șipotea-n murmur îngî-
nat apa botezului lui șl toată murdăria spe-
ciei umane îi acoperea trupul învîrcat de
scrijelituri. Doamne, în ce apă să se scalde
pentru a scăpa de ea ! !?
O luă de reală, apa închipuirii și se aruncă
cu mîlnile întinse săgeată lovindu-se puternic
în numele tatălui de piatra adîncului, amețind
și, instinctual, se agăță de picioarele ei ca
de rădăcinile salcîmilor, sărutîndu-i cu buze
de înecat glesnele.
Ea-1 dezbrăcă ungîndu-i rănile cu rachiu
de caise. Vai, îi frigea carnea ațîțînd în el
o poftă sălbatică de viață de-i huia în creștet
ceva între urlet de lup și chiuit de mire. Fe^
meia, ciocnindu-i în tîmplă cu vîrful dege-
tului arătător, așa, cum ar fi încercat un pe-
pene de-i copt sau crud, îi șopti în ureche:
„îmi placi, ești mai bărbat !”
Era o zi cețoasă de iulie cînd au pătruns
în marea de secară galbenă, incremenită în
muțenie. Plîngea inima-n el. Femeia pășea
grăbită, sigură, strivind fluturii fosforescenți
amorțiți și făcînd haz de pățania unui țăran,
care-și pierduse vaca-n toamnă și și-o găsise
în primăvară în saivanul vecinului din sus
și i-o ceruse îndărăt și vecinul i-o zis ia-o
că eu n-am vederea bună și țăranul a desle-
gat-o de la iesle și vecinul i-o zis a doua
oară ia-ți vaca nu frînghia, că-i a mea și ță-
ranul ținea vaca de coarne, o trăgea după el
prin ogradă șl vecinul i-a zis a treia oară
frate eu nu văd dar tu ești mai beteag decît
mine îți iei cîrja drept vacă, veselă chestie,
nu ?, mi-a zis-o cineva la o dezbatere din
aia de fortificat morala prin fugă, vorba lui
cu cît omul aleargă mai mult cu atît e mai
bun, așa o fi, nu zic, da’ vezi că pămîntul
ăsta n-are capăt și eu mor de nerăbdare să-mi
iau numele tău. să mă cheme ca pe tine,
sâ-mi uit numele să uit să uit să uit să uit.
Asculta dus, clipind des din pricina pole-
nului portocaliu al secarei. Plîngea sufletul în
el a pustie și năpastă. O urma cuminte, ne-
putincios și fără pic de sevă-n sînge, ca
vrăjit. Vedea fluturii răniți. Vedea greierii
smulși din cînt, cu elitrele stîlcite. Nu putea
să o supere rugind-o să calce cu grijă pe
cărare. Nu putea, o urma cuminte, supus și
devotat ca un cîine. Ducea-n mină o plasă
de cînepă cu două sticle de vin profiriu în-
velite in ziare vechi, boțite.
O, de-ar fi tăcut ea, nu mult, ci doar atît
cît ar fi tras aer in el pînă i s-ar fi um-
plut plămînii, ar fl putut să o ia la sănătoa-
sa prin secara cernită spre gară, spre rîul
natal ale cărui ape l-ar fi vindecat pentru tot-
deauna de femei.
li primi notarul, un tip slab, blond ca și el,
care-și freca mîinile nervos, vădit supărat că-i
deranjat. Nu le răspunse la salut. Nu. Des-
chise un dosar prăfuit, de unde le scoase cer-
tificatul de căsătorie întocmit cine știe de
cînd. Spuse, zîmbind la femeia brunetă : „Sper
să nu ne părăsești așa curînd !“ Clocotea sîn-
gele în el de furie și scîrbă. Scoase o sticlă
să-i crape capul. „N-am decît un pahar, așa
că o să bem toți din el, doar sîntem cu a-
nalizele la zi, hahahaha !“ zise notarul pri-
vindu-1 pieziș și făcîndu-i din ochi femeii.
...Nu-și dorise bogății și nici putere : de
moarte nu te scapă niciuna. Ori ești în sicriu
de nuc sau de tei în mînă cu sceptru sau
luminarea tot în lut ți se înverzește gura ;
așa că singura bucurie a omului pre pămînt
este nunta și taică-su și maică-sa îi vorbi-
seră atit de mult despre nunta lor că el nu
i-a văzut niciodată împovărați de ani, ci me-
reu. întruna, miri a căror nuntă nu s-a în-
cheiat nici după moarte.
Și, iată, stă la o masă scorojită, bînd vin
oțetit cu o femeie și un bărbat bocind în sine
că s-a însurat fără să fie mire, bînd vin
prost cu o femeie ce ar fi putut să-i fie
mireasă și cu un bărbat ce ar fi putut să-i
fie naș, bocind în sine de ciudă că-i soț și
nu mire.
Isi plîngea de milă cu ochii străbunicului și
ai bunicului și ai tatălui, vai, cine te-o bleste-
mat. Ter, să n-ai parte de nuntă, vai, că n-ai
omorît o gîză, val ,te-am ferit de dracul și
ai nimerit în brațele lui, bînd vin. din ace-
eași cană cu o femeie și un bărbat.
Se imbătă. Femeia îl părăsi în lanul de
secară, grăbindu-se să-și povestească isprava
la niște rude îndepărtate.
Călca apăsat, proptindu-și puternic piciorul
în țărînă, dar pămîntul îi fugea cutremurat de
sub tălpi și s-ar fi prăvălit în hăul infinit
de nu și-ar fi auzit inima scîncind în cîn-
tul păsărilor din cer. Boabele de secară a-
prindeau comori pe urmele lui.
Și acum simte flăcările acelea, țîșnite din
asfalt, nu pîlpîind în albastru aprins, ci-n ro-
șu stins, arzîndu-i din talpă și pînă-n retină
de o vede pe fata șatenă cu ochi căprui-întris-
tați ca pe o plăsmuire de foc filtrat de rocile
adîncului și împodobit în mirifice culori de
lumina suferinței lui.
Convorbiri literare — 10
lialogul artelor
Fotografia
gîndului
Superba sintagmă folosită ca titlu nu ne
aparține. Ea a fost pusă în circulație —
încă în 1932 — de D. I. Suchianu a cărui
convingere1 avea să rămînă și peste ani aceea
că „filmul reproduce ceea ce in limba ro-
mâna se numește așa de expresiv : „căderea
pe gînduri11, o lăsare, o plecare pe drumul
hoinar al amintirilor și închipuirilor, o perin-
dare de imagini și cuvinte, defilare aparent
haotică, dar coerentă totuși, așa precum si vi-
sele au (spun psihologii) o „unitate dramatică '.
De fapt Sucuianu avea să aducă —• alături
de problematica narațiunii în film — una
dintre cele mai cuprinzătoare contribuții t ■-
oretice, întemeiată pe convingerea că poves-
tea propusă de scenarist, conturată filmic de
regizor îl va avea drept co-autor pe specta-
tor care, pornind de la trama propriu-zisă.
înscrisă pe peliculă își va crea el însuși
propriul film, propria-i poveste. E o com-
plinire de ordin artistic, fiecare spectator mo-
bilizîndu-și sensibilitatea, imaginația, pentru
a-și crea ’ acea „patetică stare de spirit- me-
nită să ne apropie filmul pînă la crearea
unei calde intimită i „cu noi înșine-.	Nu
trebuie să reamintim probabil faptul că D.
I. Suchianu a fost — pînă la un anume mo-
ment — ilustrarea destinului însuși al ci-
nematografului (născut în 1895, o dată cu
arta a șaptea deci) parcurgînd cu propria-i
viață aproape nouă din domeniile de viață
ale filmului. Mulți au văzut în această co-
incidență semnul sigur al harului. Dar care
nu se întemeiază însă pe o întîmplare cro-
nologică ci pe o operă, nu o dată de pio-
nierat, de afirmare a valorilor filmului. Su-
chianu este autorul — încă din 1932 — al
unui Curs de cinematograf, ce a rămas va.
labil, în pofida ulterioarelor progrese ale
filmului valabil în multe din secțiunile sale
teoretice. El este autorul unor monografii de-
dicate acelor vedete pe care le-a simțit ca
definitorii pentru evoluția artei cinematogra-
fice : precum Marlene Dietrich și Erich von
•Stroheim. z- readus într-o lucrare ce sinteză
in fața judecății timpului edctelc filmului
de odinioară și a rememorat pentru noile
generații — laolaltă cu criticul și istoricul
Constantin Popescu — multe dintre filmele
de neuitat. Inubliabile rămin zecile de pe-
licule pe care D. I. Suchianu le-a adus la
lumină din depozite de arhivă ori din raf-
turile prodigioasei sale memorii spre r.oi, coi
care — din grabă ori dn ignoranță — am
trecut pe lingă acele mărturii ale artei. Căci
scopul esențial al întreprinderii lui Suchianu
era „analiza estetică a detaliilor de frumu-
sețe, a momentelor de artă, a acelor giuvaere
de muzeu, a acelor scene fulminante de emo-
ție și adevăr, fără de care o temă cinemato-
grafică, oricît de extraordinară, de originală,
nu ar valora nimic artisticește". Mărturisirile
„de atelier- ale criticului s-au dovedit în-
totdeauna binevenite. Căci, chiar dacă în an-
samblu multe dintre filmele prezentate nu se
pot sustrage eroziunii temporale, ele mai pot
păstra într-un colț al făpturii lor artistice
semnele excepționalului. Aceste semne știa să
Ie desprindă ’— dintr-un context estetic a-
desea perimat — Domnul Cinema, cum era
numit celebrator teoreticianul român. Ceea
ce a urmărit el cu precădere a fost releva-
rea originalității, fie că aceasta se manifesta
la nivelul temei, al personajelor, al procede-
elor de realizare ori al personalității regizorale
sau interpretative.
Cu patimă artizanală D. I. Suchianu a în-
fățișat, a disecat, a afirmat, a contrazis, a
reclamat, a sfidat, a interogat — îr.tr-o a-
valanșă de vorbe care il făceau pe mar-
tor să se teamă ca nu cumva — sub pro-
pria-i privire — făptura fragilă a marelui
critic să nu se schimbe cumva într-un to-
rent. într-o cascadă... Procedeul era desigur
al cazuisticii avocațiale și lucrul ni se pare
firesc întrucit D. 1. Sucnianu a fost la noi
marele apărător — uneori din oficiu — al
cauzei filmului. Cărțile deceniului patru, în-
tre care Puncte de vedere (1930) și Amica
mea Europa (1933) — vor păstra in filele lor
ceea ce s-a numit pe bună dreptate „spiritul
Vieții românești", adică acel patos umanist,
științific și literar totodată, dedicat impunerii
valorilor naționale și universale. în plus,
prietenia strînsă care l-a legat pe Sucnianu
de Mihai Halea, continuatorul operei ex-
cepționale a lui Ibrăileanu la conducerea re-
vistei — mutată de la Iași la București —.
prietenia aceasta pecetluită și de o legătură
de familie avea să rodească — artsticește
vorbind — în spațiul eseisticii, propus și
impus de marele estetician Halea drept so-
luție modernă, viabilă în compartimentele
teoretice ale publicației amintite. Se poate
spune astăzi că Suchianu a fost unul din cei
mai străluciți cunoscători ai literaturii, ai
artei în genere, un comentator plin de sub-
stanță si de devotament, chiar dacă tempe-
ramentul său frenetic l-a împiedicat _ uneori
să-si cenzureze mai atent opiniile. Călinescu
îl va divulga drept „amator", drept „dile-
tant", capabil să vorbească despre orice, cu
aceeași plăcere, omițînd să precizeze că
dincolo de sensul peiorativ cunoscut îl mai
are si pe acela de dilettante, de om care
știe să se delecteze. Numai astfel putem fi
de acord cu aprecierea (oricum malițioasă)
a criticului. Căci, pur și simplu, a trăi arta
era pentru D. I. Suchianu echivalent cu a
trai viata. A iubit de altfel cu atîta putere
și înflăcărare produsul artistic incit nu s-a
sfiit să devină unul din denunțătorii stator-
nici ai șubrezeniei axiologice, ai pseudovalo-
rilor dar și ai „prostiei imorale" care se
repercutează în actul receptării artei. Diser-
tație asupra prostiei și Considerațiuni asupra
prostului gust sînt doar două din textele
care-1 proclamau ca pe unul dintre primii
noștri esteticieni luînd pozi ie împotriva fal-
sei table de valori și apărînd criteriul cali-
tății în artă. Cu un astfel de „diletant" orice
cultură nu are desigur decit de ciștigat.J
Două ni se par a fi caracteristicile ste-
nice, ca să spunem astfel, ale scrisului din-
totdeauna ale lui D. I. Suchianu. Una cred
că e deteriminată de gustul aproape franțu-
zesc pentru paradox, cealaltă se revendică
din formația sa de dascăl al Academiei Co-
merciale și poate fi sintetizată prin concep-
tul de evaluare statistică. Ele au însoțit —
cum spuneam — scrisul criticului. Iată-1. co-
mcntînd în Vedetele filmului de odinioară
(1968) fenomenul „divei". De unde credeți că
va incepe el? O dată cu apariția star-sis-
tem-ului ? Nicidecum. începe cu leagănul ci-
vilizației. cu elinii. Căci, ne asigură ineîn.
tătorui „căpitan de 15 ani" : „Grecii au in-
ventat vedetismul. Zeii lor au toate trăsă-
turile vedetei. Sint adorați pentru calitățile
lor de frumusețe, de curaj, de putere. în-
tocmai ca actorul filmelor de astăzi". La
început ești tentat să imbesti. Apoi. începi să
meditezi asupra valabilității tezei. Febra para-
doxului îl conduce la aprecieri cv. î-șhoare
N-a spus el despre acea „nostimă si senti-
mentală- Ginger Rogers: „văzut-ați vreodată
un vis umblind y. Aprecierile sint hnsr,.
la distanță de citeva decenii dar păstrează
în ele o aceeași adorație. Căci, trebui-; si
o spunem. D. I. Suchianu a iubit filmele
despre care a scris, s-a simțit prieten cu
toți cineaștii de talent despre care scrisese.
Vorbea despre Jannings sau Gabie ca des-
pre doi foști colegi de bancă, ce care toc-
mai se despărțise la intrarea ir. Bulevard.
Cred de asemenea, că pentru Garb.- și pen-
tru Marlene comanda zilnic aidoma liceeni-
lor înghețată și buchete cu flori, niciodată
trimise.
Numai Andre Bazin va mai fi avut arc?,
iubire pentru cinema in sînge. Căci, ia Su-
chianu filmul a fost o problemă de fond.
Hemograma sa, studiată atent, ar fi revelat
desigur fotograme de neuitat. Nestematele ci-
nematografice grupate pentru noi in 1983
intr-un colan somptuos erau preocupate ex-
clusiv de recuperarea originalității. Teme
originale, personaje, personalități și procedee
originale. „Așadar, scopul principal al acestei
cărți este analiza estetică a detaliilor de fru-
musețe. a momentelor de artă, a acelor
„giuvaiere” de muzeu, a acelor scene fulmi-
nante de emoție și adevăr, fără de care o
temă cinematografică, oricît de extraordinară,
de originală, nu ar valora nimic artisticește-,
— re ajută să sintetizăm substanța cărții
însuși «utorul. In tot ceea ce-a scris Su-
chianu a rămas același estetician modest, fără
a solicita aplauzele cititorilor. I-a ajutat pe
aceștia cu nesfîrșită dragoste să citească o
carte, să vadă un film, un tablou, să asculte
o partitură. Le-a vorbit despre artă ca o
componentă majoră a vieții, le-a repetat u-
r.eori pînă la saturație, ca un învățător
conștiincios rezolvarea marilor ecuații. A
fost — acum îmi dau seama. în timp ce
scriu aceasta — un învățător fericit că poate
transmite prin elevii săi ceva din știința
strinsă cu trudă. Ne-a ajutat să descoperim
autori pe care toată lumea îi credea perimați
să redescoperim fiorul virginal al unor pe-
licule socotite caduce.
Cuvîntul în film a fost obsesia de o
viață a acestui om, iubind cu patimă egală
literatura și cinematograful. Căci D. I. Su-
chianu a înțeles de la începutul muncii sale
de propagator al noii arte că povestea este
coloana vertebrală a oricărei producții ci-
nematografice. A și exagerat desigur, atunci
cind a șters cu bună știință frontiera din-
tre arte, afirmind (în Cinematograful, acest
necunoscut (1973) că „filmul nu este o rudă
a beletristicii. Filmul ESTE literatură, pur
și simplu. Este un gen literar ca oricare al-
tul, cum e romanul, sau sonetul sau epo-
peea". C’est trop — am amenda noi, cu o for-
mulă dragă sieși această afirmație excesivă.
Personal, preferam definiția din Cursul de
cinematograf, amintită deja, potrivit căreia
filmul este o „fotografie a gîndului". Medi-
tațiile lui Suchianu asupra funcției cuvîntu-
lui in cinematograf rămîn însă valabile, în
cea mai mare parte. Lingvistica cinematogra-
fică pe care o propunea el — într-o peri-
oadă marcată de triumful căutărilor și sis-
tematizărilor structuraliste pe care le abhora
(„acea limbă păsărească, acel galimatias fu-
dul și metafizic de mag in transă"' mi se
pare interesantă tocmai pentru că ea acordă
spectatorului un rol determinant în ecuația
comunicării oferite de film. Cele treizeci și
opt de funcții ale cuvîntului în film (analizate
voluptuos Ce critic, deși, recunoaște el la un
moment dat „cred că mai sint și altele" —
pot fi sesizate mai ușor de noi, cei aflați în
fața pinzei sălii de cinema după ce am fost
preveniți. după ce am fost martorii unei sis-
tematizări s.i uroase și savante. Le putem de-
cela chiar și numai proiectind pe ecranul me-
moriei peliculele, multe la număr pe care le-a
ar.akzaț D. I. Suchianu — în oportuna aso-
ciere cu Constantin Popescu — în cele patru
serii ale ciclului dedicat capodoperelor cine-
matografice : „Filme dc neuitat" — 1972, Me-
tamorfoze cinematografice — 1975, Shakespe-
are pe ecran — 1976 și Drumuri. Destine.
Climate — 1977. Preocupați să constituie un
Cod al esteticii și eticii cinematografice, a-
utorii a«i grupat — sub acolada iubirii de
film — acele pelicule menite să-i ajute pe
specunori in Înțelegerea filmului ca artă,
in identificarea factorilor care au dus la
progresul artistic al cinematografului.
keluind parcă teza inițială a Genezei D. I.
Su.hiănu a rămas convins toată viața că
„Ia început a fost cuvîntul", chiar și atunci
cind filmul era încă lipsit de acest funda-
mental ergan al comunicării : sonorul. Cred
că adeseori criticul s-a gîndit la povestea vieții
congenerului său „mut ca o lebădă", cel care,
după un dramatic efort al tăcerii avea să
cea cuvîntului veșmintul cel mai de preț.
Aidoma lui —, filmul, acest fenomen artistic
și sedai de mare respirație, iubit de Suchianu
pînă in ultima consecință, pînă la identificare.
Aceia care l-nu văzut in sălile de cinemato-
graf al Bucureștiului și-1 amintesc intrînd îm-
brăcat in armura neostenitei sale modestii în
holul cinematografelor, pătrunzînd la fel de
pnr im, de voit anonim în sală și ocupind-
du-și cu fascinantă emoție locul rezervat pe
tichet. Răminea în nemișcare, așteptînd pro-
iecția. concentrindu-se parcă. Asta, desigur,
dacă nu era însoțit, căci altminteri parcurgea
pauza dintre spectacole într-un colocviu în
care gesticula, participind parcă la discuție cu
toată făptura. Oricum, în clipa în care lumina
se stingea, vestind iminența proiecției, Dom-
nul Cinema își scotea respectuos pălăria, sa-
lutindu-si cel mai vechi și mai de treabă cu-
noscut. Era Filmul, marele său prieten pe
care apoi, in cărți și reviste, în emisiuni de
radio și la televiziune ni-1 evoca, cu farmec
de nedescris. Atunci, ascultîndu-1 am dobîndit
convingerea că Filmul și-a găsit Homerul, ca-
pabil să îi istorisească epopeea. Celor care
vor refuza modelul propus, dată fiind dul-
ceața povestirii, căldura și arta de a captiva
a lui Suchianu sînt gata să le ofer o altă
variantă de raportare : aceea a unei Șehere-
zade atit de îndrăgostită de povestea pe care
o deapănă îneît în a o mia și a doua noapte
e gata să ia înfățișarea unui cuvînt, spre a
dispărea la rîndu-i în acea poveste ce-i aca-
parase viața. Viața sa, ivită o dată cu aceea
a cinematografului. Simbolică îngemănare, ce
ne face să credem că Suchianu va trăi cît
va trăi și cinematograful. Oricum, în afara
acestuia viața sa nu părea să aibă vreun sens.
Titus VÎJEU
Teatrul lumii si oamenii săi
9
HUGO CARRILLO
(Guatemala)
a Domnule coleg român, aș dori
să vă dăruiesc o piesă de-a mea
într-un act. E scrisă pentru patru
actrițe.
— Domnule autor guatemalez, o
primesc cu recunoștință. E prima
oară cînd cunosc direct un dra-
maturg din țara dv. Altminteri
v.am mai citit.
■ Pe mine ?
— Nu. Pe Demctrio Aguiler
Malta, de pildă.
| E un scriitor foarte bun.
— E și părerea mea... Piesa pe
care mi-o dâruiti, s-a jucat ?
■ Nu.
— S-a tipărit ?
■ La xerox, după cum vedeți. Nu
e chiar atît de simplu. La dv. pie-
sele se tipăresc curent ?
— O, da.
■ Eu am scris multe, dar puține
s-a jucat ori tipărit în țara mea.
— Ce-ați mai scris ?
■ Am adaptat romanul lui Astu.
rias Domnul Președinte, apoi Inima
Sperietoarei de ciori, La Chalana (e
titlul unui cîntec studențesc răspîn-
dit) și diverse piese scurte pentru
școlari.
— Lucrați în teatru ?
■ Sînt director de teatru. Și fon-
datorul teatrului studențesc din țara
mea.
— Ce înseamnă pentru dv. o
piesă ?
■ O posibilitate de a-mi mărturisi
afecțiunea pentru lumea în care
trăiesc și alta pentru a-i explica mo-
tivele pentru care o detest.
— Vă puneți singur în scenă
piesele ?
B Nu. De ce să le pun eu în
scenă? Teatrul meu le joacă. Nu
ajunge ?
— Ii jucați si pe alții ?
a Evident.
— Conaționali ? Străini ?
« Deh... După cum cere și pu-
blicul. Cum cer și nevoile.
— Si împrejurările, probabil...
■ Mai ales.
VICENTE LENERO (Mexic)
— Care e problema dumnea-
voastră capitală, ca autor de tea-
tru. care aveți atîta priză și
v-ați tipărit, acum, opera în a-
ceste două masive volume ?
B Iată care-i problema mea. dom-
nule român Valentino, oaspete al
țării noastre: ce rol are autorul,în
calitatea sa de creator, in teatru,
mai ales în raport cu regizorul. Re-
gizorul nu-1 consideră autor-creator.
La o întîlnire internațională, va-
lorosul regizor polonez Tadeusz Kan-
tor a teoretizat chiar, in următorii
termeni : eu, regizorul, sînt începutul
și sfîrșitul. autorul mă ajută să fac
ce rămîne. Eu însă socotesc că e
vorba de un binom.
— Și cum vă situați în acest
binom ?
■ Consider că autorul are ceva
important de spus pe scenă și de
aceea scriu teatru. Cred că autorul
are foarte importante responsabilități.
— Față de cine ?
B In primul rînd, față de arta
teatrală însăși. Că are o func'ie
creativă în teatru. Propune idei.
Propune forme. Puncte de vedere.
Și are o imensă răspundere față de
societate, pe care și-o îndeplinește
reflectînd problemele societății. Cu
el și prin el teatrul ajunge să facă
aceasta. El. autorul, deschide feres-
trele teatrului către lume. E un mod
miraculos de a reflecta momentul pe
care-l trăiesc, epoca mea.
— După cîte înțeleg, vă scrieți
piesele cu pasiune...
5 Vai, nu mă înțelegeți exact.
Dar din cauza mea. Nu v-am vor-
bit despre proză.
— Unul din romanele dv. a fost
tradus în România.
S Știu. mi s-a trimis exemplarul
românesc și l-am parcurs cu îneîn-
tare, înțelegînd, uneori, pagini în-
tregi. Ei bine, eu scriu, cu pasiune,
romane. E cea mai importantă acti-
vitate pentru mine, romanul. Dramele
sînt autoversiuni ale prozelor. Cum
nu prea am imaginație dramatică,
subiectele prozei mă ajută.
— Adică dramele sînt săltate de
către proze ?
R întocmai. Ficțiunea teatrală e
datoare ficțiunii romanești.
— Nu sint două limbaje dife-
rite ?
B Se completează.
— Totuși, dacă-mi permiteți,
teatrul își are limbajul său spe-
cific, pe care nu-1 completează ni-
meni și nimic.
| Da, arta teatrală, da. Sigur,
una e să dispui dc un narator, care
poate povesti ce vrea și cum vrea,
pe cită întindere vrea și alta e să
vorbească numai personajele însele
despre propria lor istorie. In teatru
poți pune mai direct probleme gra-
ve. Suprimind naratorul, teatrul cre-
ează o altă problematică. Totul tre-
buie posestit direct, trăit la vedere.
— Și ce e, pentru dv., un re-
gizor ?
■ Un lector.
— Doar un lector ?
■ Un lector care-mi citește piesa
in public, reconstruind lumea pe care
i-o sugerez eu.
— Ați spus re-construiește...
■ Da.
— înseamnă că o construiește
cu alte posibilități și mijliace
decît dv.
■ După sugestiile mele. Și sint fe-
ricit cînd o face. Vezi, dumneata, in
America Latină sînt mai mulți spec-
tatori decit cititori. Dacă am cinci
mii de lectori la un roman, e bine.
Dar cinci mii de spectatori la o piesă
e mai nimic. Aici sînt cu zecile și
chiar cu sutele de mii. Și pe urmă,
sînt interesat de relația simultană
cu receptorii, pe care o oferă teatrul.
Cu o comunitate. Efectul de receptare
e altul aici. Teatrul c atractiv. E o
marc satisfacție pentru mine să văd
actorii trăind pe scenă. Triumful
în fa'a publicului c minunat.
— Dar eșecul ?
B Catastrofal. Nu prea știu exact
cum stau lucrurile în Europa, dar
pe continentul nostru mulți autori
nu mai scriu teatru de teama eșe-
cului. După un eșec puternic. Varga
Llosa, de pildă, a renunțat la dra-
maturgie. Carlos Fuentes a avut
succes, continuă.
— Ce credeți a fi hotărîtor pen-
tru succesul unui spectacol.
B Mesajul. Cc-i spune publicului
actual.
— Dv. ați avut numai succese ?
B Am avut noroc. Am scris zece
piese. Norocul meu a fost că au
avut toate succes. Eu scriu o piesă
nouă numai după ce ultima e re-
prezentată. Dacă nu c reprezentată,
nu mai scriu teatru. Aștept.
— In succesele de care vorbiți,
care socotiți a fi fost partea dv. ?
B In caz de reușită, regizorul zice
că e meritul lui. In caz de nere-
ușită, se spune că vina e a autoru-
lui. Nu știu...
— Am văzut aseară spectacolul
monumental, de la Teatrul Na-
țional, cu piesa dv. Martiriul lui
Morellos, operă închinată unui
patriot revoluționar, care m-a
impresionat. V-ați regăsit piesa
în spectacol ?
B In parte. Propunerea mea a fost
de teatru documentar. Eu am scris
piesa după stenogramele unui pro-
ces intentat acestui patriot, cel din-
ții dintre revoluționarii mexicani
care, în secolul XIX, a avut o con-
cepție statală. Am conceput-o în spi-
ritul teatrului documentar, dc care
vorbea Petcr Weîss, ca un eseu po-
litic. Regia lui Luis de Taviro a
dat un spectacol poetic, expresionist.
— Vă place ?
■ îmi place... Mă surprinde. 11
văd ca pe o variantă a piesei mele.
— N-a discutat cu dv. ?
W Ba da. Enorm. Mai ales privi-
tor la modificări, tăieturi. Finalul e,
pentru mine, contrariant — așa cum
a rămas — cu o intenție de demisti-
ficare pe care n-am dorit-o. Eu am
pus foarte puțină ficțiune,
— Ca și mine, ca și colegii cri-
tici din mai multe țări, publicul
mi-a părut și el impresionat.
H Nici ce tc-a impresionat pe
dumneata nu c ficjiunc, cl adevăr
istoric. Eu am scris obiectiv, rece,
glacial chiar : Tavira i-a pus mu-
zică sensibilă, i-a dat sentiment, in-
culcă senzația că c o piesă istorică
în sensul lui Shaw, Anouilh. Ei ve-
deau lumea în felul lor. Eu o văd
— și vreau s-o tratez — cu disci-
plină istorică. în jurul unui focar
contemporan, bineînțeles.
— Prin urmare, nu vă recu-
noașteți piesa.
B Domnule Silvestro, schematizați
dacă nu vă supărați.
— Vă place spectacolul ?
B Mă interesează.
— Apreciați contribuția regizo-
rului ?
B Apreciez contribuția dv. la cu-
noașterea culturii teatrale mexicane,
prin discuția cu mine și cu alți ca
mine. Dacă v-a plăcut spectacolul —
și v-a plăcut — stabiliți dv. partea
mea de... vină.
Interviuri luate de
Valentin SILVESTRU
11 — Convorbiri literare
actualitatea
Studii literare
Persoana polifonică, la care se referă tit-
lul volumului, este creatorul de literatu-
ră, poet ori prozator deopotrivă. Trăind
in contingent, aici printre noi, intr-un climat
și context social-istoric bine determinat, prin
intermediul literaturii aceasta se instituie ca per-
soană imaginară și imaginantâ, posedind voci mul-
tiple", scrie Alexandra Indrieș în cele Cîteva
precizări premergătoare eseului Polifonia per-
soanei. „Orice relație umană, adaugă autoarea
cîteva rînduri mai jos, reflectă structura se-
mantică a sistemului pronominal". Relația omu-
lui cu el-însuși, cu ceilalți și cu lumea ar
organiza „interioritatea" in jurul axelor EU-
TU-EL și-ar defini această structură în func-
ție de identitate, alteritate (pe care autoarea
o numește, și vom vedea și de ce anume, im-
propriu, tuitate) și ileitate. Nu voi intra în
amănunte, care mi-ar cere un spațiu de de-
monstrație pe care nu-1 am la dispoziție. Punc-
tul de plecare fiind unul gramatical, era de
așteptat ca demonstrația să aducă din texte
argumentele de natură lingvistică capabile să
probeze reflexul literar al acestei polifonii.
Confuzia vine din încercarea de-a suprapune
un sistem lingvistic și unul antropologic, fără
grija de-a identifica (ori, dimpotrivă, de a mar-
ca) sciziunea între sine și eu, alteritate si tuita-
te, ileitate și non-identitate, persoana a treia
gramaticală fiind socotită, de la Saussure încoa-
ce, funcție a non-persoanei. Eseul debutează cu
aceste specificări, care se pierd pe drum. Citez
din aceleași „precizări" pentru a sublinia incă
o dată natura strict lingvistică a persoanei
gramaticale : „Am putea prin urmare defini
persoana a doua — tu — ca persoană non-
subiectivă, față de persoana subiectivă pe care
eu o reprezintă ; și aceste două „persoane- se
opun, împreună, formei non-persoanei- (frag-
ment reprodus în carte din Saussure, n.n.).
Eseul pare să uite, pe parcurs, că funcționa-
litatea strictă a persoanelor gramaticale se re-
feră la modul lor de-a structura un enunț.
Nu caut nod în papură autoarei. Dar bazele
lingvistice ale eseului sînt abandonate pentru
o critică eclectică destul de elastică, inspirată,
după caz, de psihanaliză, antropologie struc-
turală ori semantică. Modelul pe care il oferă
sistemul pronominal nu poate fi aplicat, ca
altădată, sistemul darwinist ori teoria medii-
lor, în studiul literaturii, din motivul simplu
că el obligă, înainte de toate la analiza func-
țiilor pronominale în cadrul enunțului literar.
Drama lui C. A. Rosetti de a fi vrut „să fie
altfel decît este de la natură" nu implică, așa
cum susține Alexandra Indrieș, propensiunea
unui Eu spre un EL. Micul studiu dedicat lui
Rosetti nu e lipsit de intuiție, dar el se re-
feră mai degrabă la un model perfecționist fă-
ră urmări gramaticale, și cu atît mai puțin li-
terare, în operă. Texteie pe care ni le-a lă-
sat Rosetti nu mărturisesc acea schimbare ori
alterare a enunțului care să justifice aborda-
rea literaturii lui din unghiul „polifoniei per-
soanei".
Mă văd obligat să mă întorc la o mai ve-
che distincție, aceea între sine și eu și care
stă la baza crizei limbajului, începind cu
Rimbaud. „Je est un autre", sintagmă poetică
celebră, deschide era unei drame care atinge
o mare parte din poezia secolului XX, orien-
tînd-o spre obiectualitate : drama alterității.
Acestea fiind zise, nu-mi rămîne decît să
fac abstracție de modelul pronominal pe care
îl propune Alexandra Indrieș. Interesul studi-
ilor din volumul ei ține de intuiția critică, de
finețea lecturii, în sfîrșit, de abilitatea de a
supune psihanaliza, semantica și antropologia
structurală unui model impresionist. în ce mă
privește, chiar și regret că voința de a pro-
pune o „perspectivă inedită" asupra fenome-
nului literar bruiază spiritul de finețe al au-
toarei. Alexandra Indrieș are lecturi întinse
și profunde, darul asociației, cum si percepe-
rea dinlăuntru a psihologiei creatoare. Cele
mai consistente studii, cele cu privire la Tu-
dor Vianu, Bacovia, Hortensia Papadat-Ben-
gescu, Anton Holban și Blecher. sînt îmbi-
bate de idei și intuiții surprinzătoare.
La Tudor Vianu „fuga de genialitate" e ob-
servată în operă și în literatura memorialis-
tică. „Motivul cumpănirii, susține Alexandra
Indrieș, reprezintă tocmai intenția de a ține
în echilibru două tendințe divergente... me-
lancolia ca și violența patetismului erau im-
pulsuri spre o existență de artist, pe care
Vianu și-o refuza catego'ic, optind pentru e-
xistența de erudit,dar, evident, și aceasta cum-
pătată, măsurată (să-1 comparăm numai cu
Hasdeu cel excesiv și fără friu!)“. Drama se-
ninătății, așa cum o propune Alexandra In-
drieș, se întinde, cred, și asupra vieții și ope-
rei lui Maiorescu.
De tot interesul este și paralela între Emi-
nescu și Bacovia : „Vocile lui Bacovia nu spun
decît ceea ce el știe, de aceea — oricit de a-
nonim ori pseudonim — polifonia sa tinde
spre a fi „personală", deosebindu-se de aicea
„impersonală" caracteristică lui Eminescu. Poa-
te și fiindcă celula inițiatică este la unul ca-
voul, la celălalt — teatrul". în sfirsit, fără a
duce observația pînă la capăt, Alexandra In-
drieș aduce în discuție paralelismul între mo-
delul ficțional literar și alte modele, care
organizează imaginarul secolului al XlX-lea
și-al începutului de veac XX : teatrul, asa cum
se juca pe vremea lui Eminescu, și-al cărui
ecou se poate citi în aproape toată proza din
a doua jumătate a secolului XIX, biletul, pa-
nopticul (la Blecher) : „De la viața-sis la
viața-panopticum, lumea europeană, ilustrată
de noi prin șirul de la Eminescu la Blecher,
a parcurs un drum care nu este acela al cis.
tigului. Oricît ar vroi să-1 evităm, termenul „de-
cadență" se impune. Un ciclu al persoanei e
încheiat".
Inteligentă și subtilă, Alexandra Indrieș are
mai puțin vocația sistemului. Polifonia p rsoa-
nci se reține pentru bunele pagini de Miză
și pentru cele cîteva prețioase sugestii de ra-
portare a literaturii la alte modele 1kJ riale
cu caracter istoric,
(
Val CONDURACHE
Alexandra Indrieș, Polifonia persoanei, Ed.
Tacla, 1986.
Viata si ideile
9	9
lui Maiorescu
La 18 iunie s-au împlinit 70 de ani de
la moartea lui T. Maiorescu și eveni-
mentul a fost marcat de două apariții
editoriale consacrate junimistului : continua-
rea biografiei semnate de Z. Ornea și T. Ma-
iorescu esteticianul de Petru Ursache. Să spu-
nem, în puținul spațiu de care dispunem, cî-
teva cuvinte despre fiecare.
Volumul secund al Vieții lui Titu Maiores-
cu desfășoară tirul biogranc de la 18«O înain-
te, acoperind ultimii treizeci ae ani din exis-
tența criticului. Viața lui particulară e domi-
nata de căsătoria cu Ana Rosetti, iar cea pu-
blică e consacrată in cea mai mare parte po-
liticii. Maiorescu este, Ia 46 de ani, o perso-
nalitate incontestabilă, cu o reputație și o
autoritate la înălțimea ambițiilor din tinerețe.
Singura demnitate la care mai putea rivni era
aceea de șef al guvernului. O va dobîndi și
pe aceasta, e drept că ceva mai tîrziu, într-o
perioadă de maximă răspundere, a războiului
balcanic, prezidînd chiar conferința de pace
de la București. Dar complicațiile vieții po-
litice, la care se adaugă cele ale vieții de
familie, îl vor împiedica să se consacre scri-
sului pe cît și-ar (și mai ales ne-am) fi do-
rit. Va elabora, totuși, după 1886, citeva stu-
dii importante (Eminescu și poeziile lui. Con-
traziceri ?, Oratori, retori și limbuți), rapoarte
academice, avînd un cuvînt hotăritor în pre-
miera lui Goga, Sadoveanu și Brătescu-Voi-
nești, celebrul răspuns la discursul de recepție
al lui Duiliu Zamfirescu, precum și prefețele
volumelor de cuvîntări parlamentare. Iși va
mai ține, pregătindu-le minuțios, cursurile la
universitate și va practica, intermitent, avo-
catura. La bătrînețe, va fi un om cu o situa-
ție materială sigură, înrudit cu familiile isto-
rice ale țării, stimat pînă și de adversari,
consultat și ascultat în chestiunile fierbinți.
Sufletește, în schimb, va rămîne un veșnic
neînfricat, oricîte declarații de fericire cu-
prind caietele jurnalului. Relațiile cu Livia vor
fi mereu glaciale, crizele menajului Maiorescu
vor fi numeroase și puternice, iar cînd atmos-
fera pare să se normalizeze intervine boala
Anei, nevindecabilă, ce-i transformă existența
in calvar. După moartea soției, Maiorescu ră-
mîne singur, fără nici un prieten. De fapt,
el fusese toată viața singur, dar tumultul vie-
ții cotidiene îl împiedicase a resimți faptul
în toată amploarea lui. Stilul său de viață
nu era deloc propice raporturilor prietenești.
Iar ideile profesate — cu atît mai puțin. Prie-
tenia, în sens maiorescian, este o „baie de
adevăr". Nu-și cruță dar virtualii prieteni,
exprimîndu-și neocolit convingerile, de parcă
ar vrea să le verifice rezistența sentimentelor.
Rari sînt aceia care suportă o astfel de în-
cercare. Nu doar cruzimea adevărului îi în-
depărtează, deși Maiorescu așa crede, ci și
univocitatea lui. Adevărul circulă într-o sin-
gură direcție, de la junimist către temporarul
amic. Niciodată invers. A fi prietenul lui Ma-
iorescu implică acceptarea unei subordonări.
El are nevoie de prieteni ca să-i domine, ca
să fie ascultat. Cu această condiție, deloc
ușor de împlinit, e capabil de orice devo-
tament. Dar e destul un gest de insubordo-
nare, adică de nesocotire a adevărului, pen-
tru ca raporturile să fie definitiv compromise.
Și Capellmann (în adolescentă), și Xenopol
(în vremea primei Junimi) si Duiliu Zamfires-
cu (la bătrînețe) i-ar fi putut fi prieteni sta-
tornici. însă Maiorescu a tăiat punțile cu fie-
care. neîngăduind libertatea de opinie a aproa-
pelui. în ultimii ani. susceptibilitatea sa avea
că sporească în asemenea grad îneît îsi 'a
îndepărta și vechii tovarăși, cu care înteme-
iase Junimea. Bătrînetea în singurătate a omu-
lui Maiorescu e tristă pînă la durere si titlul
ales de Z. Ornea pentru acest capitol Triste-
țea apoteozei, se distinge tocmai p-in adecvare.
Față de Lovinescu. Z. Ornea are avantajul
cunoașterii întregului jurnal și a epistolariulei
așadar a răsfringerii evenimentelor tîrzii în
r'-nstiinta chiticului. De unHe si incomo^ta'"-
Iul interes documentar al prezentei biografii,
cea mai informată din cîte avem la o-a ac-
tuală. Tot ce am spus la apariția primului
volum e valabil și pentru al doilea. Aș adăuga
numai cîteva observații în privința Tablou-
lui final, imagine concentrată a omului Ma-
iorescu. în ultimele pagini ale cărții, autorul
reia, pe urmele lui E. Lovinescu. problema
moștenirii junimistului, subliniind că adeziu-
nea Ia maiorescianism reprezintă singura ati-
tudine valabilă. Cred că, după scurgerea atîtor
decenii de la moartea criticului, putem fi mai
puțin categorici. Cum remarcă și Z. Ornea
Maiorescu a avut adversari de idei încă de
ia primele manifestări publice și ar fi nedrept
a-1 consiaera pe toți ignoranți, ootuzi sau ue
rea-credința. cum n-au tost ignoranți, obtuzi
sau răuvoitori nici toți cei care, de ia Ibrai-
leanu și pină la Alexandru George, i-au adus
obiecții in postumitate. Reacția annmaiorescia-
nă nu e opera tirzie a unei posterități ostile.
Ea a însoțit din capul locului ideile lui Ma-
iorescu, determinindu-le chiar în oarecare mă-
sură infățișarea polemică. Dacă Lovinescu a
depus serioase eforturi spre a proba existența
unei continuități a spiritului maiorescian in
cultura noastră, avem motive la fel de serioa-
se pentru a admite și continuitatea spiritului
antimaiorescian, care e, de o sută douăzeci
de ani, viu, activ, constituind o direcție fun-
damentală a culturii naționale. El a numărat
personalități de talia lui Hasdeu și Eminescu,
lorga, Blaga, Eliade, Comarnescu și încă mulți
alții. Gindirea socială și culturală a României
moderne a fost marcată de confruntarea celor
două tendințe. Iar momentul 1940, la care tri-
mite direct Z. Ornea, nu e decît o etapă în
această nestinsă dispută, e adevărat că fra-
pantă prin coloratura politică pe care a că-
pătat-o. La centenarul lui Maiorescu, moșteni-
rea sa a fost cu deosebire un pretext, în
cauză fiind libertatea de gindire înscrisă în
constituiție. Nu erau însă, măcar in parte,
îndreptățiți antimaiorescienii să se mire că
tocmai Maiorescu, reprezentativ pentru refuzul
dialogului, devenise sub pana lovinesciană,
simbolul libertății de opinie ?
T Maiorescu esteticianul se intitulează cer-
cetarea lui Petru Ursache. Nu ideile
1 estetice ale lui T. Maiorescu, nici Preo-
cupări estetice la T. Maiorescu. Mentorul Ju-
nimii — aceasta e ideea principală, are o gin-
dire estetică bine organizată, imbrățișînd toate
problemele frumosului. E destul a-i citi cu
atenție opera, inclusiv aceea particulară, pen-
tru a descoperi în cuprinsul ei un tablou
coerent al problemelor estetice. Intenția pole-
mică e limpede și ea se înscrie intr-o direc-
ție mai largă a tentativelor de valorificare
din ultimii ani. După ce a fost considerat în-
truchiparea Criticului, apoi a Filozofului, Ma-
iorescu ajunge acum Esteticianul. Autorul deo-
sebește, de altminteri, două orientări în exe-
geza maioresciană : una reprezentată de „fi-
lozofi", singurii care propun o „lectură per-
tinentă", cealaltă de „literați", care „pun în
circulație opinii îngrijorător de diverse", mer-
gind citeodată pînă Ia „discreditarea criticu-
lui". Dacă mă îngrijorează ceva, atunci mă
îngrijorează îngrijorarea lui Petru Ursache.
dornic — se pare — a vedea critica subscriind
în unanimitate un singur mod de interpretare.
Cred că abia diversitatea ar trebui să ne
bucure, fiind cea mai bună mărturie a actua-
lității junimistului. Un Maiorescu pictat o dată
pentru totdeauna, despre care nu mai e de
spus nimic nou, e un monument funerar, pc
a cărui lespede așezăm cu pietate la date fixe
florile omagiului nostru circumstanțial. Cît
privește deosebirea între critica „filozofilor"
si a „literaților", ea pare o prelungire a con-
siderațiilor maioresciene din Poeți și critici,
sugerînd o interdicție pentru a doua catego-
rie de exegeti. "Adevărata deosebire e alta :
primii s-au străduit a face din opera lui Ma-
iorescu un corpus ideologic perfect coerent si
necontradictoriu, pe «înd ultimii au îndrăz-e
o imagine mai complexă a acesteia. A vorbi
de „denigratori", cum se încumetă Pet'n Ur-
sache, înseamnă Proces do intenție. Pe cit
știu, a denigra, echivalează cu a face afir-
matii false în srooM defăimării. Poate fi însă
vorba de asa ceva în tentativele de ovam’-'"
ro r.ecnnonioă a moștenirii ma’Orosciene ’ Si
dacă a<-ta se cheamă denigrare. rmne o-
să nOn—te încercarea contrarie ho O O-
o înaltă inctifmaro tuturor n-onoA+'>lo„
r0qpij1]]i ? Qa bhțdm	cmmn eî	înfi'.n
ncprrpnPA vizîn^o tnt»	români
parte, „denigratori", în Petru Ursache se as-
cunde un mic tiran, supărat pe critici pentru
îndrăzneala de a nu gîndi la unison.
T. Maiorescu esteticianul intenționează „o
viziune hermeneutică si axiologică. în baza
căreia gindirea estetică maioresciană să ne
apară coerentă, armonioasă, alegorie a însăși
personalității criticului, așa cum singur • -
definește în finalul din Contraziceri E la
mijloc o neînțelegere. De cînd s-a început
publicarea scrierilor intime ale junimistului,
s-a observat, dimpotrivă, câ armonia și co-
erența desăvîrșită sînt atribute ale aparenței,
îndărătul lor pulsînd o viață sufletească și
intelectuală complicată, dizarmonică, greu de
adus la același numitor. Despre ce „alegorie*
mai poate fi deci vorba ? Exclusiv a „măștii
publice", convențională, elaborată cu precise
scopuri practice. Adevăratul Maiorescu, mereu
ținut în umbră de o inflexibilă voință, a
croit după alte tipare, mai omenești decît
proiectul măștii ideale și un exercițiu Ler-
meneutic spre identificarea lui s-ar cuveni să
se indrepte. Impresia sistematicului este crea-
ția exegeților, în permanentă căutare de or-
dine, echilibru și logică strînsă. Ideile esteti-
ce maioresciene se contrazic suficient pentru
a submina iluzia armoniei. Și se contrazic mm
ales cînd sînt convocate să definească reali-
tatea artistică din preajmă. Contactul cu lite-
natura vie îl obligă pc Maiorescu la ajustări,
uneori la tacita lor abandonare. Cazul rapor-
tului despre poeziile lui Goga e numai unul
dintre exemplele posibile. Aici e, de fapt
problema centrală a ideilor estetice maiores-
ciene : adecvarea la realitate. Petru Ursache
depune mari stăruințe pentru a-1 absolvi pc
critic de toate imputările, apriorism, dogma-
tism, critică culturală etc., ceea ce e greu
cită vreme textele Criticelor nu pot fi schim-
bate. Ca și în contra direcției de astăzi..., O
cercetare critică... nu se ridică de la realități
în planul ideilor generale, ci urmează drumul
invers, căutînd în realitate argumente în fa-
voarea poziției teoretice. Numai astfel no pu-
tem explica de ce mai bine de jumătate din-
tre citatele negative produse acolo sînt trase
din antologii cuprinzînd versificatori ocazionali.
Nu înseamnă asta apriorism ? Și nu e dog-
matic criticul cînd decretează inaccesibilitatea
beletriștilor la opinia critică ? însuși Petru
Ursache citează scrisoarea către Emilia, unde
el admite că adevărul e undeva la mijloc. Și
în acest punct ar fi destule de obiectat. Au-
torul insistă continuu pe ideea, lansată de
Maiorescu. după care realitățile impuneau for-
mulări estetice elementare, adîncirea lor P"-
tînd naște confuzie într-o lume neoregătită
pentru nuanțe. Să fim seriosi ț La Î886, cînd
apare Poeți și critici, cultura noastră nu se
compunea din pigmei intelectuali, a căror gin-
dire trebuia ferită de reflecțiile subtile. Dacă
Maiorescu a preferat în scrierile publice să
se mențină la nivelul afirmațiilor elementare,
pricina e, cred, în el însuși, nu în starea
intelectuală a momentului. Există o întreagă
strategie a elementarului la Maiorescu și ea
înglobează, deopotrivă, domeniul afirmației de
principiu și pe cel al negației concrete. Pen-
tru a pricepe mai bine de ce se limitează
la observații de abecedar estetic, ar fi util
să ne întrebăm de ce toate discuțiile sale
polemice sînt coborîte la acest nivel.
Convins de originalitatea mai apăsată a es-
teticianului Maiorescu decît a filozofului, Pe-
tru Ursache examinează părerile acestuia des-
pre filozofie și estetică, arte în general și
poezie în special, categorii estetice și tipologia
artiștilor. Operații folositoare prin cantitatea
materialului despuiat și prin expunerea siste-
matică. Nu mi-a fost în intenție să rezum de-
mersul autorului, ci numai să exprim cîteva
rezerve față de poziția de principiu pe care
cartea o reprezintă. Mi-aș îngădui încă una :
luînd de ici o formulare și de dincolo alta,
scrierile maioresciene oferă, la o adică, în-
destulător material pentru orice fel de de-
monstrație. Ilustrînd vîrste diferite ale înțe-
legerii fenomenului artistic, bizuite pc surse
deosebite, ele pot mulțumi aproape pe ori-
cine. Un lucru trece cu vederea autorul : că
destule dintre pozițiile exprimate și susținute
de critic nu sînt neapărat consecința viziunii
coerente și sistematice a categoriilor estetice,
ci reflexul adaptării criticului la propria su-
biectivitate și la împrejurări. Spiritul practic
maiorescian și umoarea nevindecabilă cîntă-
resc greu în orientarea ideilor. După procesul
de la școala de fete, seninul Maiorescu avea
să scrie : „dar atîta știu că eu, din parte-mi,
îmi voi pune capul pentru a urmări pc acei
ticăloși și obscuranți în toate unghiurile di i
cari n-ar fi trebuit să iese". Citite cu acest
legămînt dinainte, Contra școalei Bărnuțiu și
Oratori, retori și limbuți (unde e portretizat
N. lonescu), dobîndesc alte dimensiuni, invi-
tind la o mai nuanțată judecare a Imparțiali-
tății maioresciene. Și de-ar fi numai acest
exemplu...
Al. DOBRESCU
Z. Ornea, .Viața lui Titu Maiorescu, II, Edi-
tura Cartea românească, 1987.
Petru Ursache, T. Maiorescu esteticianul,
Editura Junimea, 1987.
Contc^W’t literare —
editoriala
Despre poezie
și despre critică
Nicolae Manolescu își propune, în Despre
poezie, să limpezească două cnestiuni :
Ce este poezia și Cite feluri ue poezie
există. Așa se intitulează cele două diviziuni
ale cărții. întrebările cu pricina — care pot
părea cititorului avizat, intr-adevăr, „pe cit
de pretențioase, pe atit de naive" — ni le-am
pus cu toții, măcar în momentele în care
poezia pare a fi amenințată de prea multe
confuzii. Dar scrierea unui eseu presupune
mai mult decît repetarea unor întrebări esen-
țiale.
Despre poezie se deschide cu un motto, o
„maximă taoistă" : „A gîndi poezia înseamnă
a nega poezia". Maxima ar trebui, probabil,
să disipe „naivitatea" întrebărilor, sau să des-
tindă atmosfera unei demonstrații teoretice
aride. Nu știu cît de „taoist" e aforismul. Dar
sub aparența de paradox e foarte mult ade-
văr. „Gîndită", poezia se risipește : rămîne
înșiruirea de cuvinte abstracte și, acolo unde
este cazul, exercițiul de inteligență. De cit ■
ori cineva își propune să dezlege misterul nu
știu cum se face că discuția alunecă de la
problema propriu-zisă (ce este poezia) la ceea
ce se spune pe marginea poeziei. Comentariu!
teoretic se suprapune peste alte comentarii
teoretice, o speculație se leagă de alta —.
incit pare inevitabilă concluzia că nu se
poate vorbi de poezie, ci numai despre poe-
zie. Nu altceva se întîmplă în prima parte,
teoretică, a eseului lui N. Manolescu.
Deocamdată să cercetăm mai de aproape a-
ceastă secțiune — Ce este poezia. Asupra ce-
leilalte, secțiunea istorică, intitulată Cîte fe-
iuri de poezie există, voi reveni cu prima ocazie.
Pentru a limita și clarifica discuția autorul
deosebește de la început între „poezie" și poe-
zie. „Poezie" ar fi ceea ce ține de limbaj,
de caracteristicile stilistice —, dar poezia
(fără ghilimele) nu se reduce la atît. Ce sem-
nificație are această dihotomie ? Pa arată
că autorul distinge, justificat din punctul meu
de vedere, două moduri, incompatibile, de a
pune problema poeziei. Unul, cel al poetici-
lor lingvistice ; celălalt, al poeticilor noniin-
gvistice. Poeticienii din prima categorie sus-
țin că literatura, în mod special poezia, tre-
buie văzută ca un fapt de limbaj, si numai
ca un fapt de limbaj. Ceilalți, partizanii așa-
numitelor poetici nonlingvistice, concep lite-
ratura ca o caracteristică a schimburilor in-
terumane.
Distincția aceasta nu e o chestiune de a-
mănunt, o ceartă între savanți. Ea ridică pro-
bleme de interes mai larg, trimite dincolo
de perspectivele disjunctive asupra literatu-
rii la, dacă vreți, viziuni contradictorii asu-
pra lumii.
în ultimele decenii a fost repetat pînă Ia
sațietate principiul structuralist : orice cade sub
incidența științelor umaniste trebuie privit ca
text și studiat, în consecință, ca un fapt de
limbaj. Orice teorie care nu cercetea-
ză limbajul ' ca pe un . sistem în-
chis (chiar concepția „actelor de limbaj", de
pildă, care evaluează limbajul nu în el însuși,
ci în actul concret al comunicării) este soco-
tită o teorie nonlingvistică. A examina lite-
ratura altfel decît ca o chestiune de limbai
înseamnă, potrivit structuraliștilor, cu atît
mai mult o nepermisă eroare. Devierea de la
principiul strict lingvistic reprezintă nu nu-
mai o rătăcire metodologică ; consecința e
chiar anularea accesului la ceea ce este poe-
zia; o cercetare care ține cont (și) de altceva
decît de structura limbajului ar trăda speci-
ficul literaturii.
N-ani repetat prea cunoscutele idei ima-
nentiste decît pentru a sublinia încă o dată
că între cele două tabere (lingvistică și non-
lingvistică) nu există nici o șansă de concilie-
re. Implicat vrînd nevrînd în această încru-
cișare de arme, pe ce poziție se situează N.
Manolescu ? După felul cum tranșează între
„poetic" și poetic s-ar zice că refuză probele
partidei lingvistice. Dacă poezia nu poate ii
numai stil, numai limbaj, concluzia firească
e că pentru a o cunoaște trebuie să depășim
barierele investigațiilor pur lingvistice. însă
abia edificați asupra acestui punct foarte im-
portant pentru cunoașterea temeliei eseului
de față și sîntem puși în situația de a ne
îndoi că am înțeles corect, deoarece iată ce
ni se spune : „înțeleg să nu pierd din vedere
cîștigurile pe care structuralismul și semiotica
le-au adus cunoașterii poeziei ; dar, dacă nu
revin la o abordare nonlingvistică a poeticu-
lui, nici nu-mi joc cartea pe una strict lin-
gvistică". Numai că așa ceva nu se poate.
Pentru că ori autorul nu revine la o abor-
dare nonlingvistică, și-atunci urmează tezele
poeticilor lingvistice, ori nu mizează numai
pe atuurile lingvistice si. depășind concepția
structuralismului împărtășește, automat, te-
orii nonligvistice. Limpede, nu ? A nu
face o alegere clară înseamnă a pleca de la
premise vagi și a construi chiar de la început
pe confuzii.
Adevărul e că firul conducător nu e ușor
de urmărit în Ce este poezia. Nu pentru că
problemele expuse ar fi chiar atît de com-
plicate. Dar autorului pare să-i lipsească dis-
tanța necesară, privirea de sus prielnică su-
punerii perfecte a materialului, răbdarea sin-
tezei. Uneori ai senzația ciudată că analizele
lucrărilor luate ca puncte de referință (mai
toate cărțile care au avut cîndva, la data apariției,
momentul lor de glorie) au fost scrise înain-
tea conceperii eseului, și independent de ideea
lui ; iar acum se încearcă, cu observații de
bun simt, atenuarea exceselor structuraliste
(acestei direcții îi aparțin cei mai multi dintre
autorii propuși ca argumente de autoritate —.
deși, vom vedea mai departe. N. Manolescu
personal. înclină către o altă orientare), „re-
cuperarea" unei materii care ar fi putut, alt-
fel foarte bine să lipsească.
Punctul d° vedere al autorului trebuie dislo-
cat din pasta compactă a disociațiilor—ceea ce
nu e chiar asa de simplu, deoarece el se lasă prins
nu o dată în vîrtejul unui joc (să-i spunem...
analitic) care s-ar putea prelungi la nesfîrșit.
Examinarea stăruitoare a opurilor altora
întîrzie și uneori chiar deturnează dezvălui-
rea concepției proprii. Din loc în loc putem
culege însă prețioase repere, necesare recon-
stituirii proiectului teoretic original. Vorbind
despre metaforă, de pildă, autorul ne atrage
atenția asupra faptului că, explicată în ter-
meni de semnificație (deci după tipicul struc-
turalist), metafora „nu devine automat o pro-
blemă de poezie ; rămîne una de limbaj", așa-
dar nu poate fi socotită, cum se crede înde-
obște, caracteristică poeziei. Cum devine me-
tafora o problemă specifică poeziei? Ținind
cont de „întrebuințare", deci depășind cerce-
tarea lingvistică și intrînd pe terenul „acte-
lor dc vorbire". Ni se oferă astfel un ele-
ment important al poeticii lui N. Manolescu
„Ca [metafora] să intereseze poezia, e necesar
să fie luat în considerare uzajul ; dar nu orice
fel de întrebuințare a cuvintelor, ci numai
aceea condiționată și reglată de codul lite-
rar. Poezia, ca activitate umană precisă, an-
trenează o competență specifică ; orice poeti-
că trebuie să conțină o dimensiune herme-
neutică".
Asupra competenței literare N Manolescu
revine atunci cînd discută Scmiotique dc la
poesie, a lui Riffaterre, dc unde, de altfel,
conceptul pare a fi preluat. Pentru Riffaterre le -
tura poemului e, în realitate, o dublă lectură. Pri-
ma solicită „competența lingvistică- a citito-
rului, care descifrează cuvintele în sensul
limbajului comun și constată că nu este
vorba de o simplă comunicare. A
doua lectură presupune o .competență lite-
rară" : nu orice abatere de Ia limbajul cu-
rent e neapărat poezie, ci doar -incorectitu-
dinile corectate", controlate, adică, in spiritul
codului literar.
Conceptul de „competență" mi se pare a
fi aaecvat poeticii lui N. Manolescu. Concep-
tul a fost elaborat de poeticienii americani.
Ei au prelucrat teoriile lui Chonisky aespre
„competența lingvistică". Aflate intr-un stadiu
înaintat de elaborare poeticile generative sau
cele ilocuționare, fiecare in alt mod, sv:
domeniul de definiție al poemului din limi-
tele lingvisticului, fără a îndepărta insă stu-
diul poeziei de cel al limbajului.
Era așadar de așteptat ca eseul lui N. .Ma-
nolescu să nu le ocolească. Totuși aceste cer-
cetări abia sînt amintite. Și numai una din
direcții, cea a poeticilor ilocuționare. „Cei
dinții care au fost interesați să scoată poezia
din țarcul cuvîntului și s-o raporteze la alte
nivele ale limbii au fost poeticienii americani.
Ei s-au referit la poezie (la operele de fic-
țiune, în general) ca la un act de vorbire
lipsit de forță ilocuționară, adică pragmatică.
Austin. Ohmann și Searle sint unanimi în
aecastă convingere...".
Fragmentul citat impune citeva precizări.
Din cîte știu primi) care au scos poezia din
„țarcul cuvintului" nu au fost, totuși, poeti-
cienii americani. Meritul premierei revine lui
Bahtin și lucrărilor publicate de așa-numitul
„cerc al lui Bahtin- (cele semnate Voloșinov
interesează mai ales în cazul de față). Bah-
tin, de altfel, este socotit ca unul din înte-
meietorii pragmaticii — pe care poeticienii
americani o dezvoltă, fără să-i fie datori in
mod direct. Și pentru că tot am amintit de
pragmatică : modul în care termenul e folo-
sit în citat poate crea confuzii. Pragmatica
e o ramură a semioticii care se ocupă cu stu-
diul folosirii semnelor. Dacă despre această
pragmatică este vorba, nu văd cum ..actele de
vorbire" specifice operei literare ar fi lipsite
de (sau ar fi cu) „pragmatică", din moment ce :-
ceasta ar trebui să le studieze. Ori e chiar
poezia o „pragmatică" ? Iar dacă e vorba de
un derivat de la pragmatism, iarăși cred că
e ceva în neregulă. Și încă un amănunt. Din
context se înțelege că Austin ar fi poetician
american, alături de Ohmann și Searle. Or,
Austin nu e nici poetician, nici american, ci
filosof englez ; el a elaborat teoria „actelor
de limbaj", văzînd limbajul ca acțiune, ca
„practică". Searle și Ohmann pleacă de la
această teorie.
Cu Ce este poezia N. Manolescu și-a propus,
probabil, să cîștige un pariu : să-și dovedeas-
că însușirile de teoretician. Demonstrațiile
care compun eseul, se ramifică însă de multe
ori excesiv ; le lipsește, în plus acuitatea pe
care o întîlnim în ultimele două pagini al.
capitolului, demne, acestea, de cele mai bune scri-
eri ale sale, de vestitele-i Teme, de pildă. Cu o
mișcare rapidă eseistul ajunge aici fără ocolișuri
la esențe, sintetizează în cîteva propoziții ceea
ce rămăsese încețoșat in paginile de mai
înainte. Nu mă pot opri să nu reproduc frag-
mentul în care, deplîngindu-se consecințele
confuziei dintre „poetic" și poetic ne este pre-
zentat un adevărat crez literar. „Poezia îngă-
duie în preajma ei mai curînd non-poezia dectt
pseudopoezia. Poezia implică realul și adevă-
rul, pe care «poetizarea» încearcă să le facă
de nerecunoscut ; poezia privește lumea în
față, în vreme ce «poetizarea» ii întoarce spa-
tele ; poezia e onestă și curajoasă spre
deosebire de «poetizare», care e mistificatoare
și lașă. Toată mitologia evaziunii și mistifică-
rii de care ne izbim adesea în interpretarea
artei este rodul confuziei dintre poezie și
«poezie». în acest sens, poemul e totdeauna
«impur», loc de întîlnire pentru întreg con-
ținutul existenței umane, cu splendoarea și
abjecția, cu paradisul și infernul ei. Numai
«poeticul» e «pur», adică discriminator, ste-
ril, fără contact profund cu ființa noastră, pe
care, crezînd c-o exprimă, o trădează".
Drept să spun, prefer acest pasaj „impresio-
nist" precedentelor evaziuni teoretice. El îmi
aduce aminte că meritul unui critic este acela
de a gîndi de unul singur chiar lucrurile
„foarte bine cunoscute". Pentru că — iarăși
un „lucru bine cunoscut" — și critica trebuie
să fie tot viață, cuprinzătoare ca și poezia
Iată motivul pentru care în critică nu rețe-
tele, verdictele, descoperirile care ar putea
fi preluate și folosite și de alții contează —.
ci drumul, căutarea. Tocmai pentru că acel
drum, acea căutare sînt trăite de un anumit
om. într-un anume fel, inconfundabil. La mo-
dul ideal criticul este o personali-
tate charismatică. Eram convins că N. Mano-
lescu știe acest lucru, și încă de foarte multă
vreme.
Constantin PRICOP
«
Nicolae Manolescu, Despre poezie, Ed. Cartea
Românească, 1987.
Dragostea
și poezia
0 CARTE DE DRAGOSTE. Zisa lui Arghezi
trebuie nițeluș modificată ; Redactorul,
el, e numeros prin profesie ca un ho-
tel. Aș vrea să mai am atiția ani de trăit
ciți autori, mai juni sau mai copți, am auzit
spunind : „Am o carte la Florin Mugur". Nu
la „Cartea Românească", nu la George Bălăi-
ță. La blinda și tremurătoarea instituție in
instituție, numită Florin Mugur. Acest ins cu
facies vag donquijotesc, pe care nu doar bie-
tele aripi de gigant îl împiedică să meargă
și a cărui imagine, oricit de atent l-ai scruta,
parcă n-ar avea (cum zic tehnicienii) șart-
această sirguincioasă și încă neobosită moașă
de cărți, acest multiplu om de litere e atit dc
amorezat de literatură incit o iubește cu toi
cu literați. Florin Mugur e din tagma puțini-
lor „condeieri" (oribilă spusă ; era preferabil
„pixieri") care mai au („după Auschwitz, du-
pă Hiroshima", cum ar spune el, după Ham-
sun. Pound, Celine, Brasillach, am adăuga
noi) cultul scriitorului. Deși nu mai e chiar
un adolescent, îi place realmente să-i asculte
(e cineva care să-și închipuie că Marin Preda
a „tras" de Mugur ca să facă împreună cartea
aceea de convorbiri ? la fel in ce-J priveCi
pe Paul Georgescu... ; fără patima pentru scri-
itori a lui Mugur, aceste cărți de mărturii
foarte importante r.-ar fi existat), să-i pri-
vească, să-i priceapă, ba chiar să-i. omenește,
ajute. De aceea, recenta sa carte. Schițe des-
pre fericire, e o carte de dragoste. Și bucu-
rie. Autorul iși expiicitează titlul ; „aceste
schițe despre fericirea de a scrie, despre fi -
ricirea de a trăi și de a fi in același timp
un om de litere” — p. 108). E o carte de dra-
goste pentru că Mugur crede in critica sim-
patetică. in comentariul făcut cu tandrețe și
migală. „în această carte numai de scriitori
e vorba, nu de veleitari, nu de începători fără
talent, nu de manufacturieri. Nu am scris
despre toți scriitorii pe care-: admir, pentru
că n-am putut, dar toți autorii comentați aici
fac parte dintre cei pe care-i prețuiesc- (p.
109). Cu această precizare programatică. Flo-
rin Mugur, partizan al toleranței raționale
bazată pe comprehensiune reciprocă, iniătură
generica obiecție formulată de simbolica „doam-
nă C„ dactilografă" : „Prea-i lauzi pe toți,
domnule !" Pe toți, dar nu întru totul. Mugur
își insinuează cu delicatețe rezervele. „Fiind
Mircea Cărtărescu un poet care apare in lu-
me ca să schimbe ceva, nu-i dovedești pre-
țuirea altfel decit indicindu-i drumurile pe
care refuzi, ca lector, să-1 urmezi. îi poț:
reproșa volubilitatea, capacitatea exagerat de
mare de a se autoadmira (...). îl poți, de ase-
menea, certa pentru nenumăratele versuri care
nu sînt decît înșiruiri de vorbe fără sens (..-).
Dar asemenea reproșuri au o importanță rela-
tivă" (p. 346). Lui G. Dimisianu sau C. Stă-
nescu le incriminează cîteva fraze prea (după
părerea lui FI. M.) „de roman, contrastînd
cu propozițiile analitice" (p. 141). Pe Alexan-
dru Mușina îl mustră pentru excesul de re-
porterism, pe Dan Stanciu, pentru prea mul-
tul „simț critic" (p. 354).
Dar, de ce să umflăm, aceste sporadice as-
primi nu-i sunt specifice lui Florin Mugur.
El e un „om cuminte" (p. 368) și iubitor. El
spune franș că factorul moral nu-i e indi-
ferent în aprecierea scrisului cuiva ; „Să re-
marcăm că versurile acestui tînăr poet me-
rită să fie iubite [iubite, N.B. ! n. gp.l și pen-
tru un motiv care nu are nici o legătura —
nici una ! — cu literatura : pentru că aparțin
unui om cu suflet bun. (...) Bunătatea nu
naște literatură, de acord. Dar nici răutatea,
să nu uităm" (p. 326).
Aceasta — cît am putut schița mai sus —
este așadar platforma volumului lui Florin
Mugur, compus din „fragmente de jurnal in-
tim. frînturi de articole, mici studii, amintiri,
portrete. în așa fel incit întregul să nu dea
o senzație de gol" (p. 108).
Senzația pe care o dă întregul este de foarte
plin, numărul de scriitori comentați fiind a-
preciabil. vreo sase zeci. Paginile despre alte
subiecte sînt puține și timide.
Metoda lui Florin Mugur ar putea fi numită
patetismul peripatetic. El ne ia. cu un ingm-
durat entuziasm, de mînă și re plimbă prin
universul celui comentat, vorbmdu-se mereu
la plural, pentru că și pe noi. cititorii fățar-
nici. semenii săi. frații săi, ne iubește și ne
simte aliați, și in tot locul ne îmboldește și
ispitește „să privim", „să reluăm-, „să citim
împreună", „să revedem", „să fim atenți o
clipă", „să nu ne lăsăm înșelați", „să ne în-
toarcem la", „să nu părăsim", „să obsertăm".
Noi il ascultăm, care cu drag, care cu con-
denscendență (de savant hîrșit intr-ale exe-
gezei) și lâsindu-rte trași prin tremurătoarele
meandre ale analizelor sale duios aplicate
(el taie și mirosul gutuii în felii, nu doar gu-
tuia) și ințelegind noi pe măsură ce inaintăm
că această jumătate-de-critic-călare-pe-jumăta-
te-de-diavol-șchiop ne propovăduiește (și bine
face) că spiritul critic fără generozitate e un
fel de mașină care ar încerca să meargă pe
doar două roți (iar motocicleta, tot el ne-o
spune, e un vehicul pentru disperați), băgăm
de seamă că Florin Mugur, fin pricepător, e
și gourmand si gourmet al literelor, unul din
acei comeseni fără de care festinul literaturii
ar fi net mai searbăd (doar nutrițite. nu și
sărbătoare) și. mai precis, unul dintre aceia
care laudă bucatele si fiindcă-s bune, si fi-
indcă e bine crescut, și fiindcă-i e foarte
foame.
VISUL, TRENUL, DUBLUL. Metafizic zglo-
bie, cum o știam, poezia lui Marin So-
rescu îmbracă tot mai des, de la o vre-
me, cămașa lui Nessus a versului regulat (ri-
mat. ritmat), quasi-clasic. cu predilecție în
fo-mă de sonet. Nu s-ar putea spune că-i vine
ca turnată. Lirismul lui Marin Sorescu rămîne
unul al spiritului, al witz-ului, al punctului
de vedere șl de vorbire insolit din care de-
curge o viziune ca atare, a cărej desfășurare
ne obișnuisem să aibă — ca să zic așa —
„cursivitate" și „precizie" : o ocezie care, după
o vorbă a Iui Șerban Cioculescu despre alt-
ceva, e făcută să ti se suie la cap. nu să
coboare la inimă. NecultRTnd cîtusi de puțin
— lucrul e limpede — eufonța sa« muzicali-
tatea Sorescu își creează piedici (pe care aș
înd-Sz^i să le numesc artificiale, poate chiar
neavenite) înghesui»du-si ideile poetice într-un
număr fix de picioare, condiționate si de ri-
mă. (Nu uităm ce-a spus Da Vinci : „Con-
stringerea crează forță", dar nici că artiștii
serioși — Sorescu e dintre ei — î.și fac, după
măsură, legile lor). Sigur că, datorită marelui
său talent, bogăției lingvistice de care dis-
pune, fanteziei sale combinatorii, e exclus a
se vorbi de eșec. O poezie de Sorescu va avea
întotdeauna gramul de sare care să-i dea gust.
Dar de impresia unei neoptriviri de caracter
între structura poetului și exigențele (și fo-
loasele) prozodiei clasice, eu unul, cel puțin,
nu pot scăpa.
Mi-au fost stîrnite aceste gînduri de recen-
tul său volum, Apă vie, apă moartă, altmin-
teri foarte interesant, în care, trebuie men-
ționat, sint presărate, ca niște borne de adu-
cere aminte, și cîteva poezii în vers liber,
in totul „soresciene", din care relev După
facerea lumii. Cimitirul era O.K., Drum fo-
restier. Repar, Penelopa, Somn înțepat de
ostie. Statuie, Marele Orb. De aceea, lăsînd
deoparte senzația de încorsetare pe care o
dau. in varii locuri, elementele prozodiei tra-
diționale. voi merge la fond, încercînd să
tras- -z o sci emă a liniilor de forță ale cîmpu-
lui liric.
Dominanta volumului — căruia, după Dcs-
cintotica, mi-ar veni să-i spun Oniroteca —
este \ ISUL. Este, pare-se, un program, după
cum reiese și din acest elocvent titlu ; Som-
nul, teribilă arhivă... sau din acest fragment
de „artă poetică" : „Instalație cu lier de căl-
cat / Este poezia. Rima, / Netezește albitura,
mergind apăsat / Aproape perfectă e crima //
De a te strecura printre zări aparente, / Cu
fruntarii labile, de vis~ (Instalație cu fier de
călcat). Puține sînt, în acest volum, poeziile
care să nu aibă, într-un fel sau altul, legă-
tură cu visul. Fie că, prin intermediul imper-
fectului evocativ sau direct, explicit, narează
un vis [„Pluteam pe un rîu, parcă legat de
miini..." — Somn ; „Și se mai făcea totodată, /
Că mă feream de Dumnezeu să-1 respir..."
— Stare ; „Cineva-mi lua scara. Eram sus /
Și eu soarelui îi luam scara..." — Scara ; „De-
colam ușor, lăsîndu-mă pe spate..." — Pe-a
luminii curgere ; „Se făcea că trăgeam de
sfori..." — Dirijabilul de mine ; „înotam spre
țărm cu disperare... (...) / Nu e decît un coș-
mar oarecare, / Iată, cu pumnul îl sparg. /
Și m-am trezit / (..) Treaz, si în vis — tot
pe mare mereu..." — Exerciții fără colac ;
„Domnilor, să trecem la fapte / Spune cineva
cu voce tare / La intrarea în vis" — Să
trecem la fapte ; „Visa cu ochii deschiși că
e tatăl peștilor" —Somn înțepat de ost'e ; „în
fiecare noapte un clopoțel / Aud, de cum
lumina se stinge / în vis mă iau după el /
Fie că plouă, fie că ninge" —Clopoțelul ;
„Mi-apar și-n vise aburit" — Și nici prea
clar ; „Adorm c-un bec în ochi. Să văd în
mine / Prin labirinturi tainice, de horn (...) /
Iar cînd apare-un vis mai izbutit / Mi-e milă
să-1 citesc și-i dau cu chit" — Adorm... ; „o,
vis nescris, care mă ceri // Citesc al trenu-
rilor leac / Și legănîndu-mă visez..." — Uitat;
„Visez că printre cei ce rid mă număr" —
Atlas sentimentali, fie că, prin definiții lirice
sau exclamații emblematice, visul e statuat
ca pivot : „Salvează-mi, Doamne, visul de
la-nec!" (Fluvii) sau „Visul — care este luna
de miere / A morții vine ca o osîndă" (Probe)
sau „Visul cu botință de lup / îl plimb în
lanț ca pe-orice fiară" (S-anin de gînd) sau
„Dintr-un noian de vise începute / Nu poți
să-1 termini nici pe cel mai drag" (Noi cute)
sau „Sorbi, din vis, fantastica seînteie" (Vase
comunicante) sau „Visul nu cunoaște mal"
(Melopce) — fapt e că Apă vie, apă moartă
funcționează cu combustibil oniric. Pe acest
fond se desenează două elemente obsesive :
TRENUL și DEDUBLAREA.
Dc-ar fi sa glumesc, aș spune că e para-
doxal ca într-un veac în care fiecare visează
mașină, poetul să viseze trenuri, dar gluma
ar fi nefondată^ nu doar pentru că poetului
îi sade bine sa fie în răspăr, ci, mai ales,
pentru că, în timp ce automobilul e prozaic,
trenul are „mister" și virtuți poetice si psi-
hanalitice (cinematograful modern a intuit a-
ceasta : v. Resnais ș.a.), măcar pentru rațiu-
nea că e o lume-în-mers. Trenul, la Sorescu,
e prilej de reverie sau chiar vehicul-motor al
visului ; „Pe fundul mării mergem cu trenul
(...) Strigam într-una : «Probă de tren» (Călă-
torie) ; „Eram ecou ; făceam ca trenul / Eram
ecou la un marfar" (Ipostazele) ; „Mă bărbie-
resc pentru Fata Morgană / în trenul care
taie ca un brici stepa" (Oglinda care fuge) ;
„Ah. trenurile alergînd / Peste traversele din
gînd, / Din dorul meu făcîndu-și sine..." (Cior-
chine) ; „Trenul străbate bărăganul ca o aiu-
rare in febră, / De căldură, tampoanele fer-
mentează...- (Amiază) ; „Mergea uitat de Dum
nezeu / Un tren prin Bărăgan. Nici eu / In
tren fiind nu mai știam, / Mergînd așa, de
ce mergeam ?" (Uitat); „Drumul are un sem-
nal de alarmă / într-un copac, undeva, sigilat
cu plumb" (Gonind) ; „Consultă mersul trenu-
rilor mele / Pe căi ferate gîndul cum mi-1
fring" (Eu voi aluneca). (Să-i lăsăm pe mali-
țioși să pună această obsesie pe seama voca-
ției de călător și de navetist a poetului).
în fine, marcantă pentru figura acestui vo-
lum este viziunea iterată a dedublării, fie în
varianta unei persoane întîi cu două trupuri
(„Mă aciuasem pe lîngă mine, / Chiar îmi zi-
ceam uneori tu...“ — Un fel de a fi, sau „Ce
ciudat! Și tu sînt tot eu" — Găsirea, sau
„Și nici prea clar nu-ml sînt de-o vreme /
(...) / Plecînd spre mine, m-am oprit ?“ — Și
nici prea clari, sau, în fine, acest citat de
„frontieră", puțind intra și în categoria ur-
mătoare ; „Un vinător cu mîna pe trăgaci, /
Tot trag în sus și mă ochesc pe mine..." (Som-
nul. teribilă arhivă...), fie în cea în care poe-
tul se concepe simultan ca agent și ca obiect
(dintr-un sentiment de vulnerabilitate sau
auto-mistuire) : „îmi sînt pustiu și-mi sînt în
el și oază* (Somnul, teribilă arhivă...), ori „Și
tot așa, ești cînd păstor, cînd turmă" (Mîn-
tuire), ori „Sînt arcul și totodată ținta" (Ca-
lul alb fără splină), ori „Și treier pași, la
vechiul steajer / Eu însumi arie și cal"
(Impuls).
Deci : visul, trenul, dublul. Spațiul nu-mi
îngăduie aprofundarea analizei căreia i-am
trasat aici liniile directoare. O voi face cu
altă ocazie. Sorescu se epuizează repede, dar
nu poate fi epuizat cu una, cu două.
George PRUTEANU
Florin Mugur, Schițe despre fericire, Cartea
Românească, 1987.
Marin Sorescu, Apă vie, apă moartă, Scrisul
românesc, 1987.
13 — Convorbiri literare
Proximități
In zig-zag
Extravaganțele scriitorilor ies uneori din
sfera anecdoticului și ating, in anumite ce-
zuri, sublimul. Despre Byron — care, se
știe, era un excelent înotător — se spune că, la
Veneția, făcea pluta, în plină noapte, în mijlo-
ciți lui Gran Canale; în mîna stingă ținea un
<elinar, ca să nu fie lovit de gondole, iar în
gură avea o țigară de foi. Rațiunile acestei spec-
taculoase performanțe? Voia — sint, pare-se,
cuvintele lui — să contemple cerul înstelat. Dacă
Byron are avantajul celebrității (literare, dar nu
numai), alți dandies au căzut in uitare și numele
lor nu e pomenit (cind e pomenit) decît din in-
teres pur anecdotic. Astfel, la începutul seralu-
lui era în voga, la Londra, un anume Ronald Fir-
bank, stilp al celebrei Cafe-Koyal, ins excentric,
spiritual, cu idei din cele mai trăsnite. Scriitor
de oarecare succes în epocă, își îngăduie fante-
zia (sîntem, totuși, în țara lui Tristram Shandy)
să reducă cel de al 20-lea capitol al romanului
său înclinații la următorul distih : ..Mabel ! Ma-
bel ! Mabel ! Mabel ! / Mabel ! Mabel ! Mabel !
Mabel !“. La dejun nu mînca decit căpșuni și
nu bea decît vin de Chablis; moare la 39 de
ani, la Roma, lingă o biserică a cărei măreție il
entuziasmase. După ce a publicat douăsprezece
cărți, nu prea groase dar de o virtuozitate tot
mai prodigioasă, a declarat : „Mi-am dorit dintot-
deauna să scriu 12 volume ; iată, am izbutit. In-
tenționez să public o ediție a operelor mele în
tiraj limitat. Trebuie să fie minunat să vezi că
ți se publică operele complete încă din timpul
vieții. Cred că după asta nu voi mai scrie nimic”.
Și s-a ținut de cuvînt. Murind.
Scene imaginare din viața literaturii : mi l-am
închipuit o dată pe Flaubert mergind in \ irful
picioarelor, noaptea, incercind să se obișnuiască
cu obscuritatea (casa e cufundată în întuneric iar
Charles doarme undeva, într-o cameră de la par-
ter), pipăind cu grijă pereții, oprindu-se apoi,
bătînd discret la o ușă și — inima, desigur, să-i
spargă pieptul, nu alta — șoptind : „Madame Bo-
vary ! C’est moi !”
Iar altă dată, mi l-am închipuit pe Flaubert
uitîndu-se crunt, pe sub sprîncenele-i stufoase,
la Emma și aruneîndu-i, cu o voce cavernoasă :
„Madame ! Bovary, c’est moi I".
în 1876, Henry James se stabilește la Londra
și notează în Carnetele sale : „Cînd am luat Lon-
dra în stăpînire am simțit că era locul visat.
Puteam să-mi procur cărți englezești. Le citeam,
seara, în fața unui foc englezesc”. Ajungînd la
acest pasaj, nu m-am putut împiedica să nu-mi
amintesc de începutul Cîntăreței chele : „Interior
burghez englezesc, cu fotolii englezești. Seară en-
glezească. Dl Smith, englez, în fotoliul său en-
glezesc și in papucii săi englezești, își fumează
pipa sa englezească și citește un ziar englezesc,
în fața unui foc englezesc”.
Ar fi extrem de instructivă o carte intitulată,
să zicem. Sfaturi pentru tinerii scriitori și în ca-
re să fie reunite opinii (de autoritate) cît mai
contradictorii și, în consecință, cit mai derutante.
Un exemplu: iui Camil Petrescu : „Din mine în-
sumi, eu nu pot ieși... Orice aș face eu nu pot
descrie decît propriile mele senzații, propriile
mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decît la per-
soana întîi...” — i-ar replica imediat, impertur-
babil, argentinianul Bioy Casares : „Cunoaște-te
pe tine însuți; devino un egoist și un bolnav”.
Fiindcă tot veni vorba, am impresia că nu
e singurul loc unde Camil intră în conflict cu
latino-americanii. Studiul său despre Proust se
încheie cu o vehementă condamnare a princi-
piului „economiei scrisului”, a conciziei, a voin-
ței de a spune cît mai mult în cît mai puține cu-
vinte : „E destul de neserioasă această economie
a scrisului, cînd spațiul e nelimitat, cînd timpul
e infinit.,.”. Borges e exact de părerea contra-
rie : „Ce absurditate laborioasă și pauperîzantâ să
scrii cărți groase ; să întinzi pe cinci sute de
pagini o idee a cărei perfectă expunere orală se
poate face în cîteva minute".
Principiul textelor comunicante : după ce ați
citit Zenobia lui Gellu Naum. e bine să deschi-
deți romanul lui Nathaniel Hatvthorne. Povestea
de la Blithedale, și să zăboviți, chiar la început,
asupra următorului pasaj: „Apropo, bănuiesc că
știți că Zenobia e numai numele ei fictiv, un fel
de mască pe care-o pune-n fața lumii și care-o
ajută să rămînă-n umbră. Pe scurt, e o născo-
cire ca faldurile albe ale Doamne i-de-sub-Vâl,
doar că-i un pic ifiai transparentă".
Paradoxurile cvadragenarilor:	(A) „Patruz i
de ani ! Ce urît, ce vulgar sună cuvintele asi ■ !
Ce dospit!” (Ibrăileariu, Adela) ; (B) „Mircea E-
liade spunea într-una din serile trecute ce Sper-
cer de la patruzeci de ani în sus. timp de
de ani, n-a mai muncit mai mult de 1/2 oră pe
zi. Cărțile le dicta în barcă secretarului său..."
(Camil Petrescu, Note zilnice).
x
Am avut recent prilejul să urmăresc înregis-
trarea pe casetă a unei emisiuni Apostrophes di;:
ianuarie, consacrată, între altele (dar în primul
rînd)> ultimei cărți a lui Cioran, Aveux et anat-
hemes. Cum scriitorul refuză orice apariție la
televiziune, Bernard Pivot îl invitase pe un zia-
rist în chip de „prezentator”. Ziaristul citește un
aforism : Pivot și invitații săi se privesc, zîm-
besc, atmosfera se destinde. Urmează al doilea
aforism (nu mai știu care, dar să presupunem
că ar fi acesta : „Ce matin, apres avoir entendu
un astronome parler de milliards de soleils, j’ai
renonce ă faire ma toilette : â quoi bon se laver
encore ?“) : rîsete în toată regula, toată lumea e
bine dispusă. încă unul (în care e vorba de moar-
te, de neant etc.) : acum se rîde cu gura pînă la
urechi, am senzația că unul din invitați scoate
chiar un chicotit suplimentar, așa, ca să arate
că el a prins o nuanță care a scăpat celorlalți.
Ce mai, ca „Gazometru”, schița lui Caragiale :
„...și rîzi toți și rîzi... (...) Și cocoanele se su-
pără și mai tare —• și, ei rîdea —■ și cocoanele se
supăra și mai tare... Pe urmă a rîs și cocoanele....
«Ha — ha — ha ! Gazometru !»“.
Al. CÂLINESCU
brize
fn curte
E trecut de zece, soarele arde, tufele de
zmeură, crețe, crețe, răspindesc încă
muccgaiurile nopții, fata, domnișoara, Pe-
pa, de ce Pepa ? se întreabă de fiecare data
madame Hariga cînd o vede pe fată, fata deci,
mirosind a cremă Ponce, stă întinsă pe ripsul
mirosind a fată, de la o fereastră, cineva,
probabil un băiat mirosind a băiat, face hî.
hî, hî, prin grilaj, un cîine își bagă botul și
adulmecă tufele, șpalierele cu viță au și ele
de răspîndit ceva, da, chiar răspindesc un par-
fum veninos, fata crede că în aer se produc?
o schimbare, nu, doar Mitropolia bate de un-
sprezece, atît, a stat o oră cu fața în jos, se
întoarce, își acoperă sînii cu mîna și-și înalță
puțin capul, băiatul de la fereastră dispare,
se aude un duș, se aude o găină, e găina
grasă a doamnei Hariga ciugulind bobițe de
zmeură, burlanul pocnește o dată, Pepa își
desface picioarele lungi și pline, soarele o
prinde acum peste tot, Pepa își lovește ful-
gerător pintecele : o muscă, la Mitropolie bate
de unsprezece și un sfert, în tufe e ■ incva,
Pepa îi simte răsuflarea, așteaptă puțin, a, da,
trebuie să fie madame Hariga. nici nu-si mai
saltă capul, a ieșit, se vede, cu pălăria floren-
tină la care și-a pus o pană de găină, o, pă-
lăria asta, domnișoară, îi spune în fiecare
vară Pepei, pălăria asta, dacă ai ști dumnea-
ta. maaarea, Mamaia, vila Belona, el, aviato-
rul, nebunul, madame Hariga mai face un pas,
ceva se rupe sub piciorul ei subțire și vînăt,
Pepa o aude, știe că e acolo, la pindă. nu-i
spune nimic, știe că stă chircită de-o oră,
pînă i se umflă venele de la git, știe c-o soar-
MIHAI MINCULESCU :
„Poemele cuminți"
Volumul lui Mihai Minculescu transmite
nostalgia poetului contemporan după
„concilierea unor lucruri aparent irecon-
ciliabile” : luciditatea specifică secolului XX
cu „patina poetică” a „armurilor poetice” ale
unei poezii de esență medievală, în care so-
nurile „îmbrăcate în sintaxa truverilor” ar pu-
tea să aibă mai multă „putere poetică” decît
cuvintele limbii contemporane. De aceea volu-
mul său se deschide — simptomatic — cu un
poem intitulat „Luciditate” („încă vom mai
scrie, poate, / cîteva poeme pentru nemu-
rire, / cu degete putrede, descărnate, / de
preapură, multă iubire”) și se încheie cu „Poe-
mul unei oarecare cruciade sau Drumul sau
Deșteptarea conștiinței poetice".
Nostalgia după „structurile mult mai cu-
minți / poetice ale poeziei”, după un presu-
pus timp mai poetic ce intră în competiție cu
grăbitul / antipoeticul veac XX face ca din
versurile lui Mihai Minculescu să răsară lu-
mina unor metafore „demodate / cuminți”, în-
cărcate însă de fiorul și savoarea nestemate-
lor dintr-un colier liric ce ar aparține poeziei
altui secol : „Cînd măsurîndu-șî lipsa turmei. /
plăpînd divin, fără să vrea, / clădind din
noru-i apa umbrei / cu cotul sfarmă cîte-o
stea” (Primul poem cuminte), „Vreau să mă
mîngîi / mînă de fată frumoasă / adoarme-mă
sub pletele tale / cer apărat de adîncuri”
(Mîngîie-mă, mînă a deșertului), „ca focul
puri ne facă ; / și puri prin Elizeu / trecînd
cu plugul nostru, cu grapa ta unind / clep-
sidra clipei tale și cîntecul de zeu. / Ast-
fel se naște noaptea, tăcerea, mai tîrziu”.
(Astfel se naște noaptea).
Fără a dori să violenteze cu orice preț
structurile limbajului, punînd preț pe „con-
strucțiile cuminți” cu trimitere la „timpul de
aur” al poeziei, Mihai Minculescu atrage a-
tenția tocmai prin această nonșalanță a „cu-
mințeniei” poetice, care poate fi de fapt o
mască lirică sub care se ascunde vuietul unui
învolburat filon romantic ce nu va pregeta,
în volumele ulteroiare, să izbucnească Ia ade-
vărata sa realitate poetică. E de așteptat o
schimbare de registru liric, cu atît mai mult
cu cît pledoaria pentru o verificată „armă-
tură poetică” din ultimul poem — de dimen-
siuni ample, construit orgolios-polifonic prin
grila unei lucidități care-și cere revanșa ne",
tru nostalgia „poemelor cuminți” -— ar obliga
la aceasta.
loan IACOB
STELIAN OANCEA :
„Litera imperfectă"
Cărțile anterioare consolidaseră deja uni-
tatea vie a unei dialectici lirice. Nostal-
gia originarului și a creșterii multifor-
me. vibrațiile focului solar și ale unei linii
melodice se întîlneau cu gustul miniaturii și
al stilizării delicate. Poetul celebra concerta-
rea elementelor cu o îneîntare abia stăpinită
crescînd dintr-o sensibilitate mitică. Regretul
stingerii lucrurilor „dintîi" avea drept pan-
dant, în placheta penultimă. Semințe de timp,
o distanțare ușor ironică față de ofensiva ma-
șinistă ce aduce multe bucurii mii civiliza-
ții. dar și riscul robotizării omului.
In ultimul său volum : Litera imperfectă,
Stelian Oancea cămine fidel forțelor lui de
creștere, unității de optică și de motive, pu-
nînd preț acum pe tensiunea reflexivă și pe
decantarea versului pînă la valori gnomice.
Motivele romantic-elegiace se păstrează : lumi-
na, noaptea, piatra, păsările, visul, somnul,
bezna. îl mișcă violența solară, „dulcea ame-
țeală a luminii”, dar și puritatea originii, la-
tențele, misterul întrupării și al metamorfo-
zelor. Discrete senzualități se însoțesc cu miș-
carea de spirit ce le transcende, fără a le
usca asemenea vîntului de vară. Versul său
este învăluitor, ușor feeric, cu fine țesături
melodice de cantată simbolistă, cu ascuțișuri
ascunse dar și cu delicateți de broderie. II
impresionează „zăpada cristalelor”, „coaja sub-
țire a pieilor”, „fetele de aer”, „tăcerea plină
de pînză de păianjen”, „cioburi orbitoare de
lumină”, „pîsla diafană”, „bura de cald” etc.
Poetul e îneîntat de purități și unduiri deli-
cate de candori si sclioiri diamantine. Deo-
potrivă îl atrag deschideri, depărtări, lumini
be, c-o ronțăie, de la fereastră, băiatul scoate
iar trei de hi, ce căldură ! Pepa nu mai poate,
se ridică ușor, acum e Olympia lui Manet în-
cruntată, în fundul zmeunșului vede ochii lui
madame Hariga, madame simte asta și iese
ținîndu-și cu o mină pălăria ce se tot agață
în crenguțele crețe, domnișoară Pepa ! de ce
Pepa, Doamne iartă-mă ! se miră iar, da, doam-
nă, ce s-a întimplat ? întreabă Pepa într-un
cot, nimic, nimic, o liniștește madame Hariga
si se apropie privindu-i hulpav șoldurile lu-
cioase, poftim, ți-am adus zmeură, și-i în-
tinde fetei farfurioara cu boabe roz-movii,
cum poți sta, dragă, așa, despuiată ? și-i tot
întinde Pepei farfurioara, Pepa spune vai, nu
trebuie să vă deranjați, vă mulțumesc, dar
în căpșorul ei vopsit roșu este refăcută ime-
diat discuția cu madame Zdrenghea : domni-
șoară, ii spunea madame Zdrenghea, cu zmeu-
ră l-a otrăvit pe aviator, a luat scîrba zmeu-
ră. a dat-o prin verde de Paris si l-a servit
acolo, în curte, cînd făcea plajă, mort in două
ore, domnișoară, nu poate suferi oamenii fru-
moși, domnișoară, povești, și-a spus atunci
Pepa, acum, Pepa nu se poate întinde, ochii
lui madame Hariga o cutreieraseră pe dinăun-
tru, reci și vineți, soarele bate vertical, mul-
țumesc, doamnă, zice Pepa, mulțumesc și. fie
ce-o fi. se întinde, madame Hariga mai ră-
mîne cîteva secunde, s-o devore, apoi se în-
toarce zmuncit, intră in tufe, Pepa o aude
cum mormăie, cum se luptă cu desișul, cum
iese în partea cealaltă, cum o ia pe lingă zid,
cum trîntește ușa, cum scoate rîșnița de ca-
fea, ce bine-i la soare ! genele fetei se zbat,
lipite, urmărind pașii cuiva, departe, pe malul
mării, ce bine-i ! ce bine-i ' in farfurioară,
lingă coapsa ei fierbinte, boabele de zmeură
au început să se chircească...
Val GHEORGHIU
irizate și obscurități magice. Un sentiment a]
spațiului, al perspectivei, al departelui îi ca-
dențează multe dintre cele mal reușite ver-
suri prin ambiguitatea senzației. De aici nu-i
departe dulce-înșelătoarea fata morgana șt
nici nostalgia infinitului. Imaginea ce se obți-
ne are vii implicații fantomatice, de tandră
visare, cu nu știu ce blagian în sonorități.
Unele accente expresioniste țîșnind din des-
chideri spațiale stau în bună companie cu
tonuri delicate, de miniatură și candoare. Vio-
lențele sînt rar încercate, deși liniatura anti-
nomică e practicată de poet. Rezultă unele
asprimi de natură să compenseze parcă abun-
dența de delicateți. O poezie discret-elegiacă
absoarbe în capilarele ei o senină contemplare
a creșterii vitale, un palpit al materiei ce se
\ rea duh. unit cu o feerie deschizînd calea
unui mister biologic : „Firea toată e sfîsiere /
Si rupere / Pretutindenea cintec / Și zbor. /
Ploi / Și ninsoare de vis. / Pînă si piatra, /
In rotunjime, / își caută mugur / Să încol-
țească” (Piatra caută mugur). De altfel, paste-
lul liniștitor, solar, nu prea frecvent, e mai
curînd „neutralizat” de jocul luminii și al
umbrei, inclusiv în planul strict al semnifican-
tului, ca una din sursele cele mai vii ale li-
ricii lui Stelian Oancea. Drumurile duc ade-
sea spre interior ca în poemul Empedocle in
care expresivă este asocierea elementelor cu
ideea și poezia. Ori, mai cu seamă, în seria-
lul de reflecții lirice din alte poeme ca Oc-
tombrie, Pasărea oarbă, Umbra, Miniaturi dc
umbre etc., unde versurile foarte concentrate,
gnomice parcă, închid meditații ontice, o pri-
vire prin lucruri pentru a „reconstitui” co-
nexiuni „uitate” sau ignorate : „Ideea este /
îngerul lucrului, / Iar cuvîntul / Umbra cu
care ea / Și-l înseamnă // Se întoarce zbo-
rul / în noi / Să ne spele trupul / Cu cer /
O. brațele nu-s / Decît umbra / Aripilor de
odinioară” (Miniaturi de umbră). Devenind
mai pronunțat reflexivă în acest volum, poe-
zia e și mai substațial lirică. Poetul nu re-
torizează, nu-și umple fraza — ca atîția con-
frați — cu frunză de cuvinte. Versul său, în-
delung șlefuit, e comprimat, scuturat de false
podoabe și de prețiozități. Foarte rarele ex-
cepții, ca de pildă poemul Cind nu ești, con-
ținind o retorică ușor redundantă, dezvelită,
nu e totuși strident în contextul celorlalte.
Ion APETROAIE
NICOLAE PANAITE :
„Alergarea copacului roșu"
Aflat la cel de-al doilea volum. Nicolae
Panaite. structurîndu-și materia poetică in
trei cicluri : MITOLOGIA SINGURĂTĂȚII,
LUNETA, ALERGAREA COPACULUI ROȘU /
RING, ne propune, pe de o parte, un peri-
plu cosmic de-a lungul căruia ființa și su-
netul se înlocuiesc într-un perfect echilibru
devenind durerosul de cîntec: „atu" i în lu-
mmă / s-a auzit glasul întunericul ui și lu-
mina cuvinliad / întunericul a devw.it scla-
vul ei*, iar pe de altă parte un eutanasic
tangaj al spiritului, care în facerile și pleni-
tudiniie sale apropie și spulberă materia gîn-
ditoare (cum ar spune filozoful „gindul g;n-
dului"). -Sub pavăza hiperboreană, catedralele
spiritului / meu, ziua și noaptea, bat în tim-
panele morții, le / sfîșie, dau buzna dincolo...
Steaua Kidnos răsareDar, dincolo de a-
ceste aparente convenționale linii de separa-
ție, poeticul din această carte are o structu-
ră magnetică, formele dinăuntrului cît și for-
mele din afară converg decisiv spre înălțimi
estetice : „ochii negri, negrii ochi / de pe ele
lunecă / și așa privindu-le / fața mi se-ntu-
necă”. Există în aceste versuri o mare credin-
ță a autorului în scrisul neștiut, o nemărtu-
risită dragoste față de mioriticul nostru imn
(folclorul).
varia
Fără a recurge la o anume liniaritate a co-
mentariului, în continuare vom descifra alte
sensuri și deschideri ale acestei cărți.
Gîndită în termeni exclusivi geometrici sau
mai bine zis în spații strict clasicizante, în
spații matrice, Templul și Deșertul, Ordinea
și Haosul, sub girul unui bine temperat oni-
rism, aplicînd cu măsură largurile thanaticu-
lui și visului, cartea se deschide și se închide
in chiar obsesia noastră întru poezie. Fiecare
poem în parte slujește, în același timp și la-
turile triunghiului hipnotic (a — setea lui
UNU / individualul ; b = setea absolută /
căderea în paradigmă ; c = latura metempsi-
hotică / ideea de general) ; fiecare ciclu in
parte dispune de o reală posibilitate de sub-
stituire, fără riscul suprapunerii, fiecare semn
al acestei cărți dispune activ și determinant
de înțelesul suprem al cuvîntului.
îndepărtat sau voit autorul, în unele poeme
recurge la citat (atunci cînd se produce în așa
situații, nu caută ieșiri spectaculoase, ci, dim-
potrivă, avînd bine însușită lecția lui J. L.
Borges, citatul capătă rol de echilibru între
cărți), ceea ce creează o anume stare cine-
matografică a viziunii.
Există de asemenea, în adîncul cărții, mo-
mente de memorabil elogiu adus cuvîntului
conceput ca primă materie a existenței.
Există de asemenea, totemicul fond al ade-
văratelor cărți : „Nu mai pot să-ntorc manu-
scrisul / Și iarăși se iviră năluci de baleri-
ne / Guri de foc, / Grădini suspendate, fan-
tasme dansînd”.
In contextul poeziei de azi, volumul ALER- •
GAREA COPACULUI ROȘU, își ocupă un loc
definitiv, unic.
„de prea mult alb / sîngele mi-a devenit
neîncăpător”.
Așa se încheie această carte.
Aurel ȘTEFANACHI
MIHAELA MINULESCU :
„Dorul și ființa"
Borul și ființa (Ed. Eminescu, 1986), este
a patra carte de versuri a Mihaelei Mi-
nulescu. Fără a ajunge la o fermă și
profundă structură tematică, poezia Mihaelei
Minulescu se folosește de cîteva „cuvinte-che-
ie“, pe care le adună într-o imagine sinteti-
că poemul Altminteri, zborul: „Pasăre, — lun-
gă străbatere a unor spații / mult desfrun-
zite, / mult dure, / îndemult lăsate utiării. /
Copac, — urletul zborului înfrunzit în aripă, /
în aripa imaginară. / Zeu, — noptatec ilu-
minînd — cu dorul în coaste înfrunzind cu-
vinte / și zborul din privire irumpe neființa
de / piatră căzătoare, prea ades stea / a unui
șters univers, / aleasă la întîmplare stea, /
uitată pe fereastră de pofta fiarei, / zee nop-
tatecă iluminîndu-se / cu mirosul spațiilor
nețărmurite”. Această „triadă” pe care o schi-
țează versurile poemului amintit nu este im-
portantă atît în perspectiva unor conotații
precise, în stare să formuleze teme și motive
poetice, cît în ordinea semnificațiilor lor largi,
corespunzătoare unui univers liric al senzați-
ilor fără intensitate, al culorilor limpezi și al
zborului fără altitudine ; ponderea lor în carte
este diferită, majoritatea poemelor circumscri-
indu-și substanța în jurul sensurilor pe care
le dezvoltă „copacul”, simbol al vieții, al se-
velor și al exploziei vitale : dacă pasărea (zbo-
rul) și zeul (neliniștea din marginea mitului
sau a necuprinsului) nu dobîndesc o sferă se-
mantică precisă, copacul și tot ceea ce i se
asociază din punctul de vedere al înțelesu-
rilor domină poemele din Dorul și ființa : „se-
va ierbii” (Thalassa), „tunelul de sevă” (Pri-
măvara, iarăși semne), caldele chemări și mi-
racolele tuturor frăgezimilor (Metamorfozele
iubirii), „duhul ierburilor” (Sufletul viu al
ierbii) și, în fine, marea, care reprezintă „mi-
tul” viului, al polimorfului, al vieții și necon-
tenitei mișcări (Nașterea, Fața nevăzută a lu-
nii, Zborul cel viu către mare, Ceață pe
mare, nebună, Dinspre marc etc.) — acestea
sînt ipostazele simbolului centru al cărții Mi- I
haelei Minulescu a cărei poezie prezintă des-
tule inegalități datorate în parte recuzitei ima-
gistice, dar mai ales lipsei a ceea ce se nu- a
mește „viziune” (versurile banale ori cuvin-
tele imposibile — „încuibuită” sau „împătră-
țită”, de pildă — se învecinează ui imagini
frumoase precum aceea din versul „plouă co-
corii”) : cu toate acestea, poezia Mihaelei Mi-
nulescu reține atenția prin patetismul netru-
cat al trăirilor, prin „palpitul” acestora în I
text : „Ca o fiară sunt suptă de dorul tău, /	2
și-n curînd ca o idee voi fi, / ca o idee plin- (
gînd, — / ca un* tunel voi fi, tărîm albastru /
de din portocaliu spre viu, / cu-ntreg timpul
vin spre aerul tău suav și gingaș, — / și
iată se desprinde iubirea palpitînd, vie, vie, /
iar tu vei fi / un univers flămînd, / gingaș
palpit de dragoste vie / va bate în pieptul
de aramă albăstrie, / gingaș palpit” (îmbră-
țișare).
loan HOLBAN^J
Convorbiri literare — 14
pro Juventute
Convorbiri literare prin corespondență
■ Vasile ANDONI — Bistrița. O-
norabil. ■ Constantin ANDRIESCU
— Bacău. Ar fi ceva în Undă si Ță-
ran și cal. ■ Viorci ANGHELESCU
— Năvodari (Constanța). Un text
publicabil nu înseamnă mare lucru.
Spațiul restrîns pe care îl avem la dis-
poziție ne obligă la o selecție și a
ceea ce este publicabil. în ce vă
privește, aș vrea mai mult. ■ Doi-
na ANTOCI — Țibănești (Iași). Măr-
turisiri care nu trebuie neapărat pu-
se în vers. „Trăiesc nostalgia netrăi-
tului / Viața nu-i un perpetuu com-
promis / între ce sînt și ce aș vrea
să fiu" etc. ■ Gabriel APOSTU —
Galați. Mi-ați redat o bună dispo-
ziție pe care o cam pierdusem citind
atîtea plicuri. îmi scrieți : „Ortogra-
fia este pentru mine singura armă
de care dispune destinul împotriva
mea". Soluția cu mașina de scris este
și ea excelentă ! ■ Romeo BALA-
NICI — Iași. Agramatisme, cacofonii,
pleonasme, repetiții, lipsa unei mini-
me clarități. Perseverență e o cali-
tate sau nu, în funcție de cauza pe
care o sluieste. ■ Rodica BERA-
RIU DRAGHICESCU — Timișoara.
Apar încă asociații facile („colindul
de durere", „visul fără țărmuri",
„trupul ca o mantie pe suflet"). Tu-
neluri prin toamnă și, mai ales,
Poemul pietrei sînt remarcabile în
întregime. ■ Ileana BODALE — Vi-
covu de Sus (Suceava). Cînd se e-
vită temele și atitudinile convențio-
nale apare și poezia (Destin, Primă-
vara). ■ Mariana BODOLICĂ — Iași.
Proza are atmosferă și atît. Poezia a
început să semene cu proza (O zi).
Cugetările trec rareori de banalitate.
■ Ciprian CHIRVASIU — Baia Mare.
Inegalități flagrante. Prospețimea și
platitudinea conviețuiesc nepermis de
pașnic : „Nu face iarna asta sinuci-
să / cît o intenție superbă în caisă /
ori cît o gîză ce-și blestemă-n vise /
amara existența între ferești închise".
■ M. CORNILA — Buzău. Se dis-
ting Stare de mai și Anotimpuri. Mai
apar, însă, platitudini, gen : „Toam-
nă de vis în priviri revărsate / Ano-
timp de-mpliniri pentru-ntreaga natu-
ră". Să mai vedem. ■ Emil COSTIN
— Cetățile (Maramureș). Proza are
cîteva „nesiguranțe" de limbaj, („lu-
mină obscură") și alunecări in emfază
Doruleț (III) (prost titlu !) iese în e-
vidență. ■ Sergiu DANILESCU —
Suceava. Limbajul e crispat, nu are
naturalețe, semn că nu vă ascultă :
„Cu candoarea unei stele / închipu-
iește-n zori trecutul, / eu împart zîm-
biri rebele, / și sfidînd zilei statutul".
EJ Dumitru V. DIȚA — Focșani. Se
detașează April și ultima strofă din
Impresii autumnale. ■ Radu GAR-
BACEA — (Sibiu). Am reținut tra-
ducerile, dar mai trebuie puțintică
răbdare. La sfîrșit de vară revine
S.F.-ul. | Adina GEMAN — Bacău.
Miniatura, cum îi spuneți, e o nota-
ție vag literaturizată (asemenea unei
însemnări de jurnal sau unei scrisori).
Literatura propriu-zisă înseamnă con-
strucție în ficțiune. încercați. ■ Cami
LUCIAN — Făgăraș. Spiritul polemic
o ia de multe ori înaintea poeziei.
Să mai vedem. P.M. —Iași. Frag-
mentul de roman nu m-a lămurit. Tri-
miteți una, două proze scurte. ■ Mă-
ria — Fălticeni. Neconvingător. ■
Emil MATEI — Baia Marc. Nu e mai
bine. ■ E și C. MAGIRESCU — Ro-
man. Manuscrisul nu ne interesează
pentru moment. ■ Iulian NUȚA —
București. Se detașează Gîndul, Te-am
așteptat. Fructele, îmi place să cred,
în celelalte, morala fabulei e prea e-
videntă. ■ Mircea Doru PANDELES-
CU — Giurgiu. Mostra nu vă avanta-
jează. ■ loan Dan PINTILIE — Ga-
lați. Am reținut „La cireșe". Proza e
acceptabilă, nu mai mult. ■ M. R. —
Suceava. Inexpresiv. Dacă, de pildă,
este proză versificată. ■ David RUSU
— Deva. O strofă din Nopatea în sat
iese din convenție și inexpresivitate :
„S-aud frumos părinții în fructe mur-
murind / Scrisori ca o zăpadă în
noapte orbitoare / un fel de zbor sub-
țire în lume-alunecînd / Prin porțile
deschise un gind de vindecare". ■
Georgeta SECHELI — București. Ver-
sificații modeste. Textele nepublicate
nu se restituie. | Cătălin SEREDIUC
— Suceava. Ar fi ceva în Cint pen-
tru stea (de ce, totuși : „Eu te caut
și-s plingînd* ?) și Un bunic. ■
Gheorghe SILEA — Frasin (Suceava).
Problema publicării nu se pune, de-
ocamdată. ■ Constantin SIRGHI —
București. Am remarcat două ver-
suri : „Pe albele poteci trecute-n car-
te / A înflorit piatra fără de moar-
te". ■ Marian Doru ȘANDRU —
Brașov. Laconismul presupune pe lin-
gă densitate o croială impecabilă a
discursului. Lucrul din urmă vă lip-
sește. Apar stridențe, teribilisme fără
har: „Consumați-mă prieteni / Pre-
gătiți-vă bucăți din sufletul meu /
Din firea sufletului meu" etc ■ Li-
ana Diana TALPAU — Suceava. Ver-
suri de începător nefamiliarizat, in
general, cu poezia. | Teofil TEODO-
ROVICI — Iași. Nu stăpîniți cuvintele
care se poticnesc, dau naștere la e-
chivocuri și incoerențe. ■ Cornel
VANA — Turda. Proza se disting»
prin naturalețea stilului oral. Apar
nepermise greșeli dactilo. Poeziile nu
sînt rele. ■ Radu VOICULESCU —
București. Ideea de schiță e intere-
santă. Doar ideea. ■ Lucian ZOTA —
Iași. Ar fi ceva în Starea de puritate.
Daniel DIMITRIU
Prezențe la „Junimea"
Recunoașterea
singurătății
Știu că atunci cind am început
să văd,
pe cer era nutnai o lună.
Apoi știu că atunci cînd am început
să vorbesc,
mama plecase la treabă în grădină.
Mai știu că atunci cînd am început
să merg,
muriseră toți ai mei,
părinți și bunici,
și a trebuit să mă bucur singur
de toate aceste lucruri
pe care le învățasem atît de greu.
Pentru a ciștiga eu partida dc șah
cu cerul,
trebuie să piardă toți ceilalți,
muritori sau nemuritori.
Pentru a rîde eu în fața lumii,
trebuie să plîngă osemintele
pămîntului,
cu toată lacrima
pe care o au mările, și rîurile,
ploile, și rouă.
Dc fapt, pentru a rămîne eu aici,
lîngă mere,
trebuie să plece toți,
păminteni ori ncpămînteni,
să plece, sau numai să se prefacă...
De fapt...
Premii literare: concursul „Poesis“ Constanța —1987
Despre refrenul unui
vis împlinit
au dreptul să-mpuște și să fie impușcați
cu glonte curat în văzul lumii sentința
aceasta dură purtată-n gușa cocoșilor
se pronunță la fiecare deschidere de plisc
cioplit în lemnul și piatra rotundă fără să doară
cenușa războaielor mai suflă în vatra feciorilor
în timp ce groparii sparg cerul cu foșnet de clopot
donatorii dc pace își împlinesc visul
plini de fiori plin dc nădejdi și plini dc dorinți
copiii cresc direct în părinți
peste cîmpul acestui poem cuibărit in memorie
fără nici o justificare mă face să cred
că in curind voi fi arătat cu degetul
pe ulița satului ca poetul fără volum
în timp ce fochistul centralei termice va deveni celebru
pentru faptul că a găsit poemul focului veșnic
necesar încălzirii cuvintelor menajere din cartierul
iluziei
Unui manual
pentru curs de urbanizare
Un poem în care puntea
Danielei Caurea s-a rupt
(ZECE ANI DE LA MOARTEA POFTEI)
se clatină trupul scufundat în zvîcnetul mut
al clopotului stăm la capătul zilei
ca o lacrimă spartă puntea danielei caurea s-a rupt
strigătul mi-a lăsat pc obraz riduri acoperite
cu nalma ninsorile devin o tristețe
pentru cei tineri încerci ușa prudenței
dintre două planuri diametral opuse
deschid larg porțile acestui poem
scris în deplină libertate de cunoaștere a istoriei
în care țăranului nu i s-a ridicat nici o statuie
deși vorbește in șoaptă aplecat asupra cimpiei
culturile sînt privite cu alți ochi
în marșul de secesiune sufletul îi stă
curat ca o mireasă în trecerea fără de margini
a flăcării cuprinsă in cruciada oglinzilor sparte
dintr-un amfiteatru agricol poetul decupează cuvinte
cuprinse într-un manual pentru curs de urbanizare
Cînd mi-am amintit prima oară
de numele mamei,
zăpezile căzuseră de acum
de vreo cincizeci de ori.
De numele tatei
mi-am amintit
cind cocoșii strigaseră de acum
de vreo treizeci de ori.
Baladă împotriva
ploii
Pentru a mă numi eu într-un fel
anume,
Se culeg merele toamna
și nu intr-un alt timp.
Curgere ierarhică de monumente,
Curgere sălbăticită-n anotimpuri.
Curgere în ploaie și in atmosferă,
Alintări silabisite-n amintire.
Curgere scheletică de rouă,
Curgere simbolică, in spații și rugi,
Curgere de sine și curgere de rocă,
Salutări adăpostite în scurgere.
>
Curgere amalgamată cu toate,
Curgere primordială, peste suflet.
Curgere de soare, pentru pleoape.
Sinusuri păstrate în scurgeri.
Maria Lucreția STURZA
Inepuizabila materie
primă a poetului
între două stări la muzeul satului din capitală
se predă tematica marilor naivită.i
în care literele descalică la rădăcina strigătului
imposibil de reținut cuvintele năvălesc cînd
inepuizabila materie primă a poetului
foșnește la atingerea gurii ca un tăvălug
Poem afișat într-o piață
perimetrul cimpiei cuprinde starea țăranului
a jucat un rol important in istorie
indentitatea rezultă din regula de trei simple
prețul necunoscutei ne-a salvat viața
prin strîngerea mîinii recunoaștem actul politic
boală de care ne-am vindecat prin orașul agricol
tractoriștii fac vechime in dragoste productivă
tărăncile nasc copii
sub arcul de triumf soldații bat steep
aplaudați la scenă deschisă în fața tarabelor
distingem anotimpurile unui poem afișat într-o piață
Aurel POP
Sfîrșit de sezon
E-un țărm pustiu,
unde marea-si consumă ultimele clipe
de vară
in camera cu nostalgii.
S-a desprins o liniște liberă
din pietrele amurgului,
si roade miinile soarelui;
Departe,
în zarea cosită de pescăruși,
barca grea de timp a pescarului
își flutură umbra pe marginea serii,
si cerne lutul stelelor în palma
ridicată de plecări.
Valu-naintează,
se rupe de povara altui val,
(valul care-mi mușcase albastrul
din privire),
îsi macină genunchii în nisip,
și-mi cere pe ascuns sărutul unei ploi.
i
Nu crezi că
ne subjugă roțile timpului, iubite,
și liniștea asta colțuroasă
care-și macină pașii fără milă
în ascuțite tăceri ?...
Nu crezi că
ne inghite clipa ostenită, iubite,
ce-și așteaptă învierea
din atîtea naufragii
pe insule pustii ?...
In albumul cu sunete reci
și miros de foame de soare,
pasul meu își anunță lumina.
Album
In albumul cu sunete reci
si miros de foame de vînt,
pasul tău isi anunță moartea.
Timp
In farmacia de cuvinte a mării
zac parfumuri încărunțite,
cu trupul rupt in ceață...
Veștedă,
lumina.și croiește riduri
pe spinarea bătrînului val
și cară cu găleata
coloane de timp.
Suzana PASTRĂGUS
♦ ’
Cenaclul
„Junimea"
Ședința nr. 178(26), din 08,05.1987. Au
citit poezie Cristina ȚPică și Gabriel
Huideș. Au luat cuvintul, comentînd
textele prezentate : Eusebiu Munteanu,
Codrin Cuțitaru, Vasile Proca, Daniel
Dimitriu. Ședința nr. 179(27), din 29.05.
întilnire a redacției revistei „Ma-
nuscriptum- cu redacția revistei „Con-
vorbiri literare- și cu membrii cena-
clului. Au participat la discuții : Ni-
colae Ciobanu, Fănuș Băileșteanu, Dia-
na Cristev, Ruxandra Mihâilă, Adrian
Bota, Horea \Tad, Corne!iu Sturzu, Da-
niel Dimitriu, Ion Arhip, Constantin
Parascan.
Ședința nr. 180(28), din 05.06.1987.
„Voci ale poeziei românești". Ședința a
fost închinată poeziei române. Recita-
lul membrilor cenaclului (Marin Lu-
c ret ia Sturza, Gabriel Huideș, Suzana
Păstrâguș, Vasile Proca) i s-au adău-
gat : cuvinul criticului Constantin Pri-
cep despre poezia română contemporană
si cel al lec. unv. Andreas Rad os des-
pre ecourile poeziei românești în Gre-
cia. Studenți de la seminarul de neo-
greacă al Universității au prezentat ver-
surile în limba greacă ale unor poezii
de Mihai Eminescu, Nichita Stănescu,
Marin Sorescu.
Actrița Monica Bordeianu a susținut,
în încheiere un recital din poezia ro-
mână contemporană.
Ședința nr. 181(29), din 12.06.1987. In
prima parte, ședință de lucru. Au citit
poezie : Suzana Păstrăguș, Maria Lu.
crefia Sturza, Cecilia Slmona Roiu,
poezii comentate de Lucian Vasiliu, Ga-
briel Huideș, Carmen Stimeriu. Partea
a doua a ședinței a fost închinată me-
moriei lui Mihai Eminescu. Recital
al membrilor cenaclului : indira Spăta-
ru, Vasile Proca, Gabriel Huideș, Ga-
briela Gându, Constantin Savin, Ma-
nuela Stavarache, Carmen Stimeriu,
Cristina Tilică.
Invitații cenaclului, actorii Carmen
Tănase, Teofil Valeu, Dionisie Vitcu, au
susținut un recital din poezia lui E-
minescu.
Modelul modelelor
(urmare din pag. 16)
procedeu, elaborat de fizicienii și as-
tronomii care cercetează structura
materiei și a universului, i se pă-
rea lui Palomar singurul în stare
să-i permită să înfrunte cele mai
complicate probleme omenești, și în
primul rînd acelea ale societății și
ale celui mai bun mod de guvernare.
Trebuia să aibă în vedere, pe de o
parte, realitatea informă și nesăbuită
a omenirii — care nu face decît să
genereze monstruozități și dezastre
—, și, pe de altă parte, un model
de organism social perfect, desenat
cu linii drepte, bine trasate, cercuri
și elipse, paralelograme diferite, dia-
grame cu abscise și ordonate.
Ca să construiești un model —
Palomar o știa —, trebuie să pleci
de la ceva, adică trebuie să ai niște
principii de la care să faci să por-
nească, prin deducție, propriu rațio-
nament. Aceste principii, numite și
axiome sau postulate, un ins nu le
alege ci le are deja, pentru că da-
că nu le-ar avea, n-ar putea nici
măcar să gîndească. Prin urmare și
Palomar le avea, dar — nefiind nici
matematician nici logician — nu se
preocupa să le explice. Una dintre
îndeletnicirile lui preferate era ori-
cum să facă deducții, pentru că a-
cestui lucru i se putea dedica singur
și în liniște, fără ustensile speciale,
în orice loc și moment, stind în fo-
toliu sau plimbîndu-se. în ce privește
inducția, însă, avea o oarecare neîn-
credere, poate pentru că experiențe-
le lui i se păreau aproximative și
parțiale. Construirea unui model era
așadar pentru el o minune a echili-
brului între principii (aflate în um-
bră) și viață (greu de cuprins), dar
rezultatul trebuia să aibă o consis-
tență mult mai solidă decît acestea,
într-adevăr, într-un model bine con-
struit, fiecare detaliu trebuie să fie
condiționat de celelalte, prin care to-
tul se susține cu absolută coerență,
ca într-un mecanism în care, dacă se
blochează un angrenaj, totul se blo-
chează. Un model este prin definiție
acela în care nu-i nimic de schim-
bat, acela care funcționează perfect;
în timp ce realitatea vedem bine câ
nu funcționează și că se moaie în
toate părțile. Prin urmare, nu rămî-
ne decît s-o constrîngi, cu binele sau
cu răul, să ia forma modelului.
Multă vreme domnul Palomar s-a
străduit să atingă o asemenea impa-
sibilitate și detașare, prin care ceea
ce contează este doar senina armonie
a liniilor desenului. Toate sfîșierlle,
zvîrcolirile și presiunile pe care rea-
litatea omenească trebuie să le su-
porte pentru a se identifica cu mo-
de’ul trebuiau să fie considerate in-
cidente de moment, neînsemnate. Da-
că însă, pentru o clipă, el înceta să
cuprindă armonioasa figură geometri-
că desenată în cerul modelelor idea-
le, îi sărea în ochi un peisaj ome-
nesc in care monstruozitățile și de-
zastrele nu dispăruseră defel si liniile
desenului apăreau deformate și răsu-
cite.
Atunci era nevoie de o muncă de-
licată de ajustare, care sâ aducă
corecturi modelului pentru a-1 a-
propia de o posibilă realitate, și re-
alității pentru a o apropia de model.
De fapt gradul de ductibitate al na-
turii omenești nu este nelimitat cum
credea el cindva. Pe de altă parte,
chiar și modelul cel mai rigid poa-
te da dovada unei anumite elasticități
neașteptate. în fine, dacă modelul
nu reușește să transforme realitatea,
realitatea ar trebui să reușească să
transforme modelul.
Regula domnului Palomar începea
să se schimbe încetul cu încetul. A-
cum îi trebuia o mare varietate de
modele, chiar și transformabile unul
în celălalt după un procedeu combi-
natoriu, pentru a-1 găsi pe acela care
se potrivea mai bine unei realități care,
la rîndul ei, era formată din atîtea
realități diferite, în timp și spațiu,
în toate astea, nu că Palomar ar fi
elaborat el însuși modele sau ar fi
folosit pe cele deja elaborate. El se
limita să-și imagineze o folosire po-
trivită de modele potrivite pentru a
înlătura prăpastia care vedea cum
se lățește tot mai mult între reali-
tate și principii. în fine, felul în ca-
re modelele puteau fi minuite și ad-
ministrate nu intra in atribuția lui,
nici în posibilitatea lui de interven-
ție. De aceste lucruri se ocupă de
obicei persoane foarte diferite de el,
care judecă funcționalitatea lor după
alte criterii : întîi de toate, — mai
mult decît după principii sau conse-
cințele din viața oamenilor —, ca
instrumente de putere. Lucrul este
absolut firesc, deoarece ceea ce în-
cearcă, modelele să copieze aproape
întotdeauna este un sistem de putere.
Dar dacă eficiența sistemului se a-
preciază în funcție de invulnerabili-
tatea și durata sa. modelul devine
un fel de fortăreață ale cărei ziduri
groase ascund ceea ce se află afară.
Palomar care de la putere se așteap-
tă mereu la mai râu, a sfîrșit prin
a se convinge că ceea ce contează
într-adevăr este ceea ce se petrece
în pofida ei : forma pe care socie-
tatea o capătă lent. în liniște și ano-
nimat, în obiceiuri, în felul de a
gîndi si a produce în scara valorilor.
Dacă lucrurile stau așa, modelul mo-
delelor dorit de Palomar va trebui
să servească la obținerea de modele
transparente, diafane, fine ca pînza
de păianjen; poate de-a dreptul să
dizolve modelele, ba chiar să se di-
zolve.
în acest punct, lui Palomar nu-i
rămînea decit să șteargă din mintea
sa modelele și modelele de modele.
Făcut si pasul acesta, iată că se a-
flă față în față cu realitatea greu
de înfrînat și neomogenă, spre a-și
exprima ale sale „da", „nu" ori „dar".
Pentru a face aceasta, este mai bine
ca mintea să-i rămînă liberă, în a-
fară doar de amintirea unor frag-
mente de viață și de principii sub-
înțelese și nedemonstrabiie. Nu este
o linie de conduită de la care să
poată avea satisfacții speciale, dar
e singura care i se pare accesibilă.
Cită vreme este vorba să demon-
streze stricăciunile societății și abu-
zurile celui care face abuz, el nu e-
zită (decît în măsura în care se te-
me că, vorbind prea mult de acestea,
chiar și lucrurile cele mai drepte pot
să sune, tot repetîndu-le, searbâde).
Găsește că-i mai dificil să se pronun-
țe asupra remediilor, pentru că, mai
întîi ar vrea să se convingă că nu
provoacă daune și abuzuri mai mari
și că, pregătite judicios de reforma-
torii iluminiști, pot fi apoi puse în
practică, fără a dăuna, de succesorii
lor : poate incapabili, poate prevari-
catori, poate incapabili și prevarica-
tori în același timp.
Nu-i rămîne decît să expună aceste
ginduri frumoase într-o formă sis-
tematică, dar îl reține o teamă : da-
că ar rezulta un model ? Astfel pre-
feră să-ș! țină convingerile sale în
stare fluidă, să le verifice caz du-
pă caz să-și facă, în funcție de aces-
tea, regula implicită a propriului
comportament cotidian : să facă sau
să nu facă, să aleagă sau să exclu-
dă, să vorbească sau să tacă.
îl5 — Convorbiri literaro
dialogul literaturilor

Italo Calvino
Scriitor cu multiple
tăți expresive — motiv
care Pavese îl numise
iattolo della penna” /
condeiului**
regretatul
posiblli-
pentru
,lo sco-
„veverița
Calvino își făcuse obiceiul
Italo
să
surprindă mereu publicul cititor
cu inovații. El a marcat în evo-
luția sa — de la neorealism (II
sentfero dei-nidi di ragno / Ca-
rarea cuiburilor de păianjen, 1947)
la creația istoric-fantasticâ (tri-
logia Strămoșilor, 1952—1959) și
pină la literatura de știință și
ficțiune (Le cosmicomiche / Cos-
micării, 1965 și Ti con zero / T cu
zero, 1967) — linia principală a
dezvoltării literaturii italiene a
secolului nostru. Este de reținut
încăpățînarea cu care autorul
italian a urmărit, în Întreaga sa
creație, proiectul de a elabora o
societate integră, liberă și feri-
cită, în care omul, natura și is-
toria să constituie elementele u-
nei construcții, geometric, ar-
monioase. Această încăpățînare,
acest „stoicism” al lui Calvino de
a ajunge — în pofida înfrîngerilor
zilnice sau istorice — la un
desen al unei societăți conduse
după legi drepte” (l-am citat pe
FeiTatti) patronează și povesti-
rile din ultima sa carte, Palo-
mar, (Torino, Einaudi, 1933).
Șerpi și țeste
n Mexic, domnul
E.C.
I" n Mexic, domnul Palomar vi-
zitează ruinele din Tuia, vechea
capitală a toltecilor. 11 inso-
țește un prieten mexican, cunoscător
pasionat și elocvent al civilizațiilor
prehispanice, care îi povestește le-
gende deosebit de frumoase despre
Quetzalcoatl. înainte de a deveni
zeu, Quetzalcoatl. a fost un rege ca-
re-și avea reședința aici la Tuia. Au
rămas din ea doar niște coloane re-
tezate, expuse în jurul unui implu-
viu, aducînd puțin cu un edificiu al
Romei antice.
Templul Steaua Dimineții este o
piramidă cu scări. în vîrf se înalță
patru cariatide cilindrice, numite
lanți“, care-1 reprezintă pe
Quetzalcoatl ca Stea a Dimineții
torită unui fluture ce-1 are pe
„at-
zeul
(da-
spa-
te, simbol al stelei), și patru coloane
sculptate, care îl reprezintă pe Șar-
pele înaripat, adică tot
zeu sub formă de animal.
Toate acestea trebuiesc
pe același
crezute pe
cuvînt. Pe de altă parte, ar fi greu
să demonstrezi contrariul. în arheo-
logia mexicană
obiect, fiecare
înseamnă ceva
fiecare statuie, fiecare
detaliu de basorelief
care însemnă ceva ce
la rîndul său înseamnă ceva. Un a-
nimal reprezintă un zeu care repre-
zintă o stea care reprezintă un e-
lement sau o calitate omenească și
așa mai departe. Ne aflăm în lumea
scrierii pictografice, vechii mexicani
pentru a scrie desenau figuri, și chiar
cînd desenau era ca și cum ar fi scris :
fiecare figură se prezenta ca un
rebus de dezlegat. Chiar și frizele
mai abstracționiste și geometrice de
pe zidul unui templu pot fi interpre-
tate ca săgeți, dacă se observă un
(Credo poetico)
motiv de linii frîhte, sau“ se poate
citi o succesiune de numere după
felul în care se succed motivele or-
namentale. Aici la Tuia basorelieful
repetă figuri de animale stilizate:
jaguari, coioți. Prietenul mexican se
oprește la fiecare piatră, o transfor-
mă în povestire cosmică, în alegorie,
in reflecție morală.
Printre ruine își face loc școlări-
mea : băietani cu trăsături de indi-
eni, poate descendenti ai constructo-
rilor acelor temple, într-o simplă u-
niformă albă tip boyscout cu eșarfe
albastre. Copiii sînt conduși de un
profesor nu cu mult mai înalt decît
ei și abia intrat în maturitate, cu a-
ceeași față rotundă, fermă și închisă
la culoare. Urcă celelalte trepte ale
piramidei, se opresc sub coloane, pro-
fesorul spune cărei civilizații aparțin,
cărui secol, din ce piatră sînt sculp-
tate. apoi conclude : „Nu se știe ce
înseamnă” și elevii îl urmează spre
coborâre. La fiecare statuie, la fie-
care figură sculptată pe un basore-
lief sau pe o coloană, profesorul dă
cîteva explicații adăugind constant:
„Nu se știe ce înseamnă”.
Iată un chac-mool, un gen de sta-
tuie foarte răspîndită, o figură ome-
nească pe jumătate întinsă, ținînd
o tavă. Pe tava aceea, susțin in u-
nanimitate experții, erau prezentate
inimile însingerate ale victimelor o-
mene.ști sacrificate. Aceste statui în
sine și pentru sine ar putea fi vă-
zute și ca niște paiațe neșlefuite,
blînde. Domnul Palomar însă, ori de
cîte ori vede cite una, este străbă-
tut de fiori.
Trece șirul elevilor. Și profesorul:
ține în gură o țeastă. Nu se știe ce
înseamnă”.
Prietenul meu nu se poate abți-
ne : „Ba se știe ! Este continuitatea
vieții și a morții, șerpii sînt viața,
țestele sînt moartea. Viața care este
viață pentru că poartă cu sine moar-
tea și moartea care este moarte pen-
tru că fără moarte nu există viață...”.
Elevii ascultă cu gura căscată, cu
ochii negri măriți. Domnul Palomar
gîndește că oricare întrepretare cere
o altă interpretare și așa mai depar-
te. Se întreabă: „Ce insemna viața
moartea, continuitatea, trecerea pen-
tru vechii tolteci ?” Și ce putea în-
semna pentru acești copii? Și pen-
tru mine ?“. Și totuși știe că nu ar
putea stăvili în el nevoia de a in-
terpreta, de a traduce dintr-un lim-
baj în altul, de a trece de la figuri
concrete la cuvinte abstracte, de a
urzi și a țese o plasă de analogii. Es-
te imposibil să nu interpretezi, asa
cum este imposibil să-ți reții gîndi-
rea.
Numai ce elevii au dispărut după
o cotitură, vocea încăpățînată a pro-
după moartea lui prăvălia cu toate
mărfurile va trece moștenitorilor și
moștenitorilor moștenitorilor), va fi
de-ajuns să cauți in morman și vei
găsi mereu un papuc de împerechiat
cu un altul. Numai cu un cumpără-
tor distrat ca el se poate intimpla
o greșeală, și pot trece secole pină
cînd consecințele acestei
se răsfrîngă asupra altui
acelui vechi bazar. Orice
dezagregare a ordinii din
greșeli să
client al
proces de
lume este
ireversibil, iar efectele sînt ascun-
se și întîrziate de sistemul numere-
lor mari care conțin posibilitatea,
practic nelimitată, de noi simertii,
combinări, împerecheri.
Dar dacă greșeala sa nu făcuse
decît să înlăture o greșeală prece-
dentă ? Dacă neatenția lui fusese a-
ducătoare nu de dezordine ci de or-
dine ? „Poate că negustorul știa prea
bine ce făcea.
Palomar,
gîndește domnul
dindu-mi papucul acela
desperechiat a remediat o nepotrivire
care de secole se ascundea în mor-
rată de
după proprii ochi, ca de la.
unei ferestre, și privește
pervazul	...
lumea care se întinde in fața lui, in
toată vastitatea ei. Așadar, este o
fereastră spre lume. Dincolo este lu-
mea. Dar dincoace ? Tot lumea, ce
altceva vreți să fie ? După un mic
efort de concentrare Palomar reu-
șește să mute lumea de lincolo și
s-o așeze în fața pervazului. Atunci,
în afara ferestrei, ce rămîne ? Lume
și acolo, care, la nevoie, s-a împăr-
țit în lume care privește și lume
care este privită. Și el, numit și „eu”,
adică domnul Palomar ? Nu-i șj el o
parte din lume care privește o al-
tă parte din lume ? Sau, întrucît e-
xistă lume dincolo și dincoace de fe-
reastră, poate că eul nu-i altceva
decit fereastra prin care lumea pri-
vește lumea. Pentru a se privi pe
ea însăși, lumea are nevoie de o-
chii (și de ochelarii) domnului Palo-
mar.
Prin urmare, de acum încolo Pa-
fesorului cel scund reia: „No
verdad, nu-i adevărat ceea ce
spus acel senor. Nu se știe ce
seamnă”.
Papucul desperechiat
n călătorie într-o țară din
cs
v-a
în-
O-
mânui acela
generații în
Tovarășul
poate într-o
de papuci, transmis de
bazarul acela”.
necunoscut șchiopăta
altă epocă, simetria pa-
șilor lor corespunde nu numai de la
un continent La altul, ci la distanță
de secole. Nu dc asta Domnul Pa-
lomar se simte mai puțin solidar cu
el. Continuă să-și tirască cu greu
picioarele pentru a da
brei sale.
mingiere um-
lomar
și nu
va privi lucrurile din afară
dinăuntru. Dar aceasta nu-i
de-ajuns. Le va privi cu o privire
care vine din afară, nu din lăuntrul
lui. încearcă să experimenteze ime-
diat. Acum nu el este cel care privește,
ci lumea din afară
afară. Odată stabilit
rotește privirea în
schimbare generală.
II înconjoară același
care privește In
lucru acesta, își
jur, așteptind o
Nici pomeneală I
cenușiu cotidian.
Trebuie să revadă totul de la capăt.
-Esto es
Io quiere
parte.
Domnul
un cbac-mool. No se sabe
decir”, și merge mai de-
Palomar, deși urmărește
explicațiile prietenului care îl înso-
țește, sfîrșește prin a-și încrucișa
calea cu a școlarilor și a prinde cu-
vintele profesorului. Este uluit de
bogăția cunoștințelor mitologice
ale
amicului său : jocul interpretării, lec-
tura alegorică i s-au părut întot-
deauna un exercițiu superior al min-
ții. Dar se simte atras și de atitudi-
nea opusă a profesorului de școală.
Ceea ce i se păruse la început doar
o superficială lipsă de interes, i se
releva acum ca o inițiere științifică
și pedagogică, o metodă aleasă de
acest tînăr grav și zelos, o regulă,
de la care nu vrea să se abată. O
piatră, o figură, un semn, un cuvînt
care ajung la noi, izolate de contex-
tul lor, sînt numai acea piatră, acea
figură, acel semn sau cuvînt. Putem
încerca să le definim, să le descriem
ca atare, și atît. Dacă în afara feței
pe care ne-o arată, ele au și o față
ascunsă, nouă nu ne este dat s-o a-
flăm. Refuzul de a înțelege mai mult
decît ne arată aceste pietre este
poate singura modalitate posibilă de
a le respecta secretul. încercarea de
a ghici este presumție, trădarea ace-
lui sens adevărat pierdut.
In spatele piramidei trece un cori-
dor sau un drum între două ziduri,
unul din teracotă, celălalt din piatră
sculptată : Zidul Șerpilor. Este poa-
te piesa cea mai frumoasă din Tuia.
Pe friza în relief se succed șerpi,
ținînd fiecare cîte o țeastă omeneas-
că în gura larg deschisă, ca pe punc-
tul de-a o devora.
Trec copiii. Și profesorul : „Aces-
ta este zidul șerpilor. Fiecare șarpe
| rient. domnul Palomar a cum-
părat dintr-un bazar o pereche
de papuci. întors acasă, încearcă să-i
încalțe. își dâ seama că unul din pa-
puci este mai larg decît celălalt și
îi cade din picior. își amintește de
bătrinui vînzător cum sta ghemuit
intr-o nișă a bazarului, în fața unui
morman de papuci de toate mări-
mile, claie peste grămadă. 11 vede
în timp ce scotocește în grămadă
pentru a găsi un papuc potrivit pen-
tru piciorul său și i-1 dă să-1 probe-
ze, apoi începe să scotocească din
nou și îi înmînează presupusa pere-
che. pe care el o acceptă fără să
mai probeze.
„Poate că acuma, — gîndește dom-
nul Palomar, — un alt bărbat merge
în țara aceea cu doi papuci despere-
chiați”. Și vede o umbră prelungă
cum străbate deșertul șchiopătînd, cu
o încălțăminte care-i cade din pi-
cioare, sau prea strimtă, care i le
încarcerează. „Poate că și el, în mo-
mentul acesta, se gîndește la mine,
Lumea privește lumea
a urmare a unei
serii de neno-
Nu-i de ajuns ca exteriorul să
vească afară. De la lucrul privit
buie să plece traiectoria care
unească cu cel care privește.
Din partea mulțimii de lucruri
pri-
tre-
să-1
tă-
*
Gândește inima. Gândirea, gândirea, și ea,
simte. De-aceea, ale tale cântece aibe-și cuiburi
aice, pe Pământ ! Cînd, cu avânt, s-or înnălța-n
văzduh, n’or să se piardă după nouri !
Petroaie să atârne și, iar petroaie, de aripile lor !
Fuioarele de fum vârtejurile Tăriilor le destramă.
Cu mult mai mult decât e muzica, e poesia !
Să dăinuie sortit e numa ceea ce-i gândit !
Căci, ceea ce-i gândit, — prin cap. nu-ți treacă să
te-ndoiești de asta !. e-a inimii mereu spetează !
Sentimentul doar, el. — pur și simplu ? Vai, cine’—’n asta
va să creadă, nicicând nu v-ajunge la a inimii izvoadă !
De dichiseli în vestimente, nu-ți pierde timpul
Isprava ta dintotdeauna-i de sculptor, nu de croitori !
Ideea-i Strașnic de frumoasă când si când, si doar
atuncea, când, pe-a tâmplei pajiște zburdă-’n pielea goală !
Aminte ia ! Poet, nicicind, nu va să fie acela care,
nevolnic țintuie. în zarva mădularelor, al inimii avânt !
Poet e doar să fie acela care Ideea știe cum s-o afle,
vie și strălucitoare, în ale trupului întâmplări !
In bălăriile formulelor, la umbra infatuării.
Adevărul, veșnic doarme. Cu mâinile-amâdouă
și cu alte mâini, împrăștie hățișurile de-mprejur,
ile Vrei ca ochii să ți-i bucuri cu neprihana lui !
Cu îndârjire, curaj fă-ți să-i pipăie pe-ndelete
goliciunea, în toate ale ei văi si culmi ! Și, după-aceea,
în negura nălucirilor te-avântă ! Căci, negura își
arc desemne anume, și ele se sculptează !
Sculpturi, sculpturi în negură, să-ți fie ale tale
cânturi ! Strunește-le când razna vor s-o ia in sus,
cu frânghia de stânci! Rostul vorbirii, e limpede atunci
când, prin ea se plimbă splendorile gândirii ;
Redacția: Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1,
telefon (981) 16242 G Administrația:
București, Calea Victoriei nr. 115, teL
,(90) 506618.
54797
speră să
schimbul,
este mai
cît mare
stabilesc
mă întîlnească ca să facem
Legătura care ne unește
concretă și mai limpede de-
parte din relațiile care se
între ființele omenești, și
totuși nu ne vom întîlni niciodată”.
Se hotărăște să continue să poarte acești
papuci desperechiați, din solidaritate
cu tovarășul său de suferință necu-
noscut, ca să mențină această com-
plementaritate atît de rară, această
reflectare de pași care șchioapătă de
la un continent la celălalt.
întîrzie în a-și reprezenta această
imagine, dar știe că nu corespunde
adevărului. O avalanșă de papuci le-
gați in serie vine periodic să apro-
vizioneze mormanul bătrînului negus-
tor al acelui bazar. La fundul gră-
mezii, se vor afla mereu doi papuci
desperechiați. Cită vreme bătrinui
negustor nu va epuiza rezervele (și
poate nu le va epuiza niciodată, iar
I_ rociri intelectuale care nu me-
“ rită să fie amintite, domnul Pa-
lomar a hotărît că principala lui ac-
tivitate va fi să privească lucrurile
din afara. Puțin miop, distrat, intro-
vertit, el nu pare să aparțină acelui
tip de bm care este numit de o-
bicei observator. Și totuși i s-a în-
timplat mereu ca anumite lucruri —
un zid de pietre, o coajă de cochi-
lie, o frunză, un ceainic — să-i cea-
ră o atenție minuțioasă si îndelun-
gată. El pornește să le observe a-
proape fără a-și da seama și privi-
rea lui începe să parcurgă toate de-
taliile, nereușind să se mai desprin-
dă de ele. Domnul Palomar a hotă-
rît ca de acum încolo să-și măreas-
că atenția. Mai întîi, să nu lase să-i
scape aceste chemări care ajung pînă
la el din partea lucrurilor, apoi, să
acorde operațiunii de a observa im-
portanța pe care o merită.
în acest punct apare un prim mo-
ment de criză. Convins că de-acum
încolo lumea îi va dezvălui o bogă-
ție de lucruri de privit, domnul Pa-
lomar încearcă să fixeze tot ce-i
pică la țintă. Și deoarece nu simte
nici o plăcere, încetează. Urmează o
a doua fază, în care el este convins
că lucrurile de privit sînt numai cî-
teva. nu toate, iar el trebuie să le
caute. Ca să facă aceasta, el în-
fruntă de fiecare dată probleme de
cute trebuie să pornească un semnal,
o chemare, un semn făcut cu ochiul.
Un lucru se desprinde de celelalte
cu intenția de a însemna ceva... ce
anume? el însuși, un lucru este mul-
țumit să fie privit de alte lucruri nu-
mai cînd este convins că se repre-
zintă pe el însuși și pe nimeni al-
tul, în mijlocul lucrurilor care se re-
prezintă pe ele însele și pe nimeni
altcineva.
Ocaziile de felul acesta nu sînt,
desigur, frecvente, dar mai devreme
sau mai tîrziu vor trebui totuși să
apară. De ajuns
treacă una din
cidențe în care
privească și să
să aștepți să se pe-
acele fericite coin-
lumea să vrea să
fie privită în ace-
lași timp și domnul Palomar să se
afle acolo, în mijlocul lor. Sau poa-
te. domnul Palomar nu trebuie nici
măcar să aștepte, pentru ca aceste
lucruri se întîmplă atunci cînd te
aștepți mai puțin.
Modelul modelelor
alegere. exludere, ierarhii de
rințe. își dă seama imediat
pe punctul de a strica totul,
fiecare dată cind pune în
prefe-
că e
ca de
centru
In viața domnului Palomar a fost
o perioadă în care regula lui
era aceasta : în primul rînd,
să-și construiască în minte un model,
cel mai perfect, legic, geometric po-
sibil ; în al doilea rînd, să verifice
dacă modelul se adaptează întîmplă-
rilor practice care se observă în
viață ; în al treilea rînd, să aducă
corectările necesare pentru ca mode-
propriui eu și toate problemele pe
care le are cu propriul eu.
Dar cum să facă să privească ce-
va lăsînd la o parte eul ? Ai cui sînt
ochii care privesc ? De obicei se
crede că eul
este unul care se a-
lul
și realitatea să coincidă. Acest
In românește de
Eleonora CARCALEANU
(continuare in pag. 15)
MIGUEL DE UNAMUNO ¥ JUGO
Cuvine-se, în ale spiritului ingândurări, să ne-a adâncim
Lăuntruri, formele n-or va să aibe ! ’S biete amăgiri !
De vrem și vrem să vrem ca pretutindene, Ideea
suflul să-și perinde, cu îndârjire Negura să o sculptăm !
De dincolo, dintr-o altă zariște, mă uit uluit cum,
vraiștea de Armuna își unduie holdele, stânile ei
de aur ! Mă uit uluit cum, în genunchi, cade amurgul
și-adoarme ! Adoarme, cu el, liniștea !
Sîngele spiritului
(La sangre del espiritu)
Sângele spiritului meu, spaniola mea este.
Mi-i patria, de-a purure, acolo oriunde,
îngeresc vibrează-n văzduh, și viu i se-aude,
unduind, glasu-i ; în lumile-amândouă-i de poveste !
Preabunul Seneca, în ev când, nu era lămurită,
în somptuoasa-i latină, îi vesti sâmbure :
Pe urmă, Alfonso, cu umbra-i. învie înzeită.
Europa. Cu ea, Pămîntul, rotund îl făcu să se scuture.
Columb. La drumu, se—’ndeamnă, a mea limbă, să
colinde
toate zările, să zămislească-’.n locuri distante,
popoare, alte răsărituri dc soare, involte
— cum, Juârez y Rizol, în ea, iscodi ; fierbinte
le îmbrățișa, cu ea, fericindu-Ie, Cervantes
când, Leru-i șopti Evanchelia lui Don Quijote !
Salamanca
Binecuvântată dumbravă de turnuri în
scapăt de soare, nouri, divini în tresaltul de smalțuri
printre stejari, cu, înfocare te sărută tatăl, tatăl, —
Soarele Castiliei !
Sublimă pădure de statui, Tu, in iăuntrurile, in
pântecele Spaniei Mume, Tu, ai făcut ca Istoria
să-și afle și tihnă și răgaz și somn de veci. Și, eu,
în genunchi. Te binecuvântez, Saiamancă !
De dincolo, dintr-o zariște, uluit Te privesc, uluit
mă uit cum. molcom susură Tormes printre tufele
de stejăriș ! Cine oare, ca Tine, mai are, așa
frunziș de pietre, cenușii, vîrtoase și eterne ?
Colegiul de redacție
Redactor șef: Corneliu SftlTZU
Secretar responsabil de redacție : HOR1A ZILIERU
Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu
Adoarme și doarme, liniștea ! Speranța, în inimi, adoarme
și doarme ! Din odinioarele, de ierburi altele brazde,
din altele, odinioarele amurguri, cad frunzele, cad
clipele, cad neștiutele !
Cad. La picioarele sanctuarelor. Tale cad, Salamancă !
Din odinioarele Tale căderi pe gânduri cad, ani
și ani, dc-a rândul, petrecute prin aulele Tale !
Pe ele, doarme și amintirea !
Castilia
Tu mă innalți, Castilie a mea, iubit coclaur,
pe palma aspră și vânjoasă a mâinii Talc stângi
la bolta Cerului care, vibrează furios de Tu,
înnegurată cazi pe gânduri !
Coclaure nuntind mereu în clocot, cu pieptul gol
și părul despletit, mumă c-o mie și-una de inimi,
doresc cu-ardoare vii să fie iară culorile
nobilului Tău blazon de-odinioară !
Cu plaiurile Cerului, cu toate sferele Lui,
vecine-s, de jur-împrejur, câmpiile Tale golașe !
în Tine-’și află soarele și leagăn și mormânt,
în Tine, sanctuarele !
O nălucire de întinderi sunt rotundele
Tale șolduri ! Pășindu-Te, la Ceruri eu mâ’nnalț !
Văzduhul culmilor, pășindu-Te, cu respir,
pe-ale Tale dezmărginiri!
Urieșesc altar, coclaure al Castiliei,
La tine și pentru Tine, cânturile mele tresaltă !
Dacă, măreția Ta fi-va cumva murdărită,
din înnalturi, eu coborâ-voi!
în românește de Daniel LASCU
Prețul unui exemplar, lei 5.
.Abonamente : 6 luni, 30 lei; 1 an, 60 lei
Pentru str&lniuto abonamentele prin ILEXIM —
departamentul export-import presă. București, str. 13
Decembrie nr. 1.
P. O. BOX 13$ — 137, telex 1122$.
I. P. Iași, cd. 952