nr. fe, iunie 1987
I
REVISTA LITERARA FONDATA DE SOCIETATEA«JUNIMEA» DIN IAȘI
EDITATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA
Tara întreagă se mobilizează pentru a
întimpina ,asa cum se cuvine Confe-
rința Națională a partidului. Efortu-
rile făcute în acest sens dovedesc, încă o
dată, adeziunea tuturor oamenilor muncii
din România la politica partidului, la pro-
gramul acestuia elaborat sub directa îndru-
mare a secretarului său general, tovarășul
Nicolae Ceaușescu.
Avînd în centrul preocupărilor sale omul,
bunăstarea materiajă și spirituală a tuturor
celor ce muncesc, acest program mobilizea-
ză energiile creatoare ale întregii națiuni.
Indiferent de profesiune fiii României so-
cialiste de azi se înfrățesc în construirea so-
cialismului. Ei știu că adevărata egalitate a
cetățenilor țării înseamnă aceleași drepturi
la muncă, aceleași condiții de viață, acces
egal la conducerea societății —, acces asi-
gurat de larga democrație socialistă de care
se bucură toți oamenii muncii din patria
noastră.
Mobilizarea exemplară a tuturor celor ce
muncesc pentru realizarea politicii partidu-
lui are o dublă semnificație. în'primul rînd,
semnificația economică și socială imediată,
tradusă în bunuri materiale și în schimbu-
rile economice. Acesteia i se adaugă cealal-
tă semnificație, a mobilizării conștiințelor, a
unității spirituale îndreptate către un țel
unic.
Față de această semnificație spirituală a-
tenția artiștilor se cere să fie mereu recep-
tivă : ea e urmarea unității conștiințelor care
străbate întreaga istorie a României.
Din orice parte a țării ar fi, cetățenii
României de astăzi știu că sînt continuatorii
unei istorii milenare. Scriitorii, toți oamenii
de artă știu că în această unitate a stat și
stă forța acestui neam, care a răzbătut peste
timp, și în condițiile bune, și în împrejură-
rile cele mai grele. Adevărată conștiință a
unui popor, cultura nu poate decît să re-
flecte aspirațiile acestuia. Iar aspirația către
unitate, către concentrarea fructuoasă a tu-
turor eforturilor poporului pentru realizarea
cauzei socialismului în România reprezintă
principala trăsătură, definitorie, a acestei pe-
• rioade premergătoare Conferinței Naționale
a partidului.
Plenara lărgită a Consiliului Național al
Agriculturii, Industriei Alimentare. Silvi-
culturii și Gospodăririi Apelor, care s-a
încheiat la 16 iunie, a evaluat rezultatele
politicii partidului în agricultură. A fost
conferită, cu acest prilej, prin Hotărîre-De-
cret, Medalia jubiliară „25 de ani de la
încheierea cooperativizării agriculturii în
Republica Socialistă România" tovarășului
Nicolae Ceaușescu, secretar general al
partidului, președintele Republicii Socia-
liste România. Medalia jubiliară a fost acor-
dată tovarășei Elena Ceaușescu, altor to-
varăși din conducerea de partid și de stat.
De asemenea unor țărani cooperatori, me-
canizatori. specialiști din unitățile agricole,
activiști de partid și de stat, conducători
de unități industriale și agricole, unor ca-
dre din domeniul științei. învățămîntului și
culturii.
în cuvîntarea rostită de secretarul gene-
ral al partidului în încheierea lucrărilor
plenarei au fost subliniate împlinirile celor
25 de ani de agricultură socialistă, au fost
puse în evidență sarcinile care stau de-acum
înainte în fața acestei importante ramuri
a economiei naționale Noile obiective din
agricultură, s-a accentuat în cuvîntare. nu
pot fi atinse decît de oameni cu o înaltă
calificare — de unde nevoia ridicării per-
manente a nivelului de cunoștințe. Nivelul
de conștiință joacă de asemenea, un rol
hotărîtor în realizarea programului de dez-
voltare a agriculturii. „Ne aflăm într-o eta-
pă — a spus tovarășul Nicolae Ceaușescu —,
în care revoluția nu numai că nu s-a în-
cheiat, dar pune noi cerințe, cere abnegație,
o răspundere și mai mare, pentru că spo-
resc exigențele, cresc uriașele cuceriri ale
științei care trebuie cunoscute, însușite, a-
plicate". Rolul învățămîntului. al educației
în general, pe care îl cere noua etapă de
dezvoltare, e considerabil. însușindu-și pre-
țioasele iridicații ale secretarului general al
partidului oamenii muncii din țara noastră
dedică efortul lor creator întîmpinării cu
cinste a Conferinței Naționale a partidului.
Memoria Hmpului
istoric
Literatura românească de azi și-a creat
temele, ideile, eroii, valorile morale și
estetice interogind intr-o varietate ne-
obișnuită de stiluri și formule artistice, actua-
litatea, viața imediatului, izvoarele existenței
trăite, punînd in evidență structuri și semnifi-
cații ale evenimentului, angajîndu-se în mod
deschis sa răspundă noului destin social și po-
litic al societății, cu opere pe măsura timpului.
Este un dialog fecund, dinamic, de durată, cu
structurile adevărului moral și istoric, cu va-
lorile, cu ceea ce reprezintă fondul esențial,
durabil, specific, al gindirii, sensibilității și ci-
vilizației românești actuale. Un aialog cu mari
rezonanțe politice și sociale care astăzi poate
fi privit ca o angajare lucidă în vastul proces
de înnoire a conștiinței, a implicării totale a
scriitorului în destinul națiunii române. To-
talitatea semnificațiilor care definesc poziția
romancierului sau poetului in fața realității,
actualității, vieții contemporane, sint rodul unei
profunde alianțe cu o superioară conștiință a
valorilor, rolului literaturii în existența socială,
ca factor activ în modelarea ființei. Literatura
românească de azi a devenit un neîntrerupt dia-
log al conștiinței creatoare cu orizontul de re-
ceptare al colectivității .Opera răspunde între-
bărilor colectivității, devine un univers al rea-
lității ce comunică înfățișările neconvenționale
ale unei lumi, de recunoscut, ca imagine vie a
adevărului trăit.
( î.ntec întru slavo lui
Tot mai adine, mai pur, nestins izvor!
Cu-aceleași limpezimi va dăinui,
Legat prin suferință și prin dor,
De cîte, visu-i blind întrezări.
i
De fraged a luat asprimea-n piept,
împătimit bătind meleag de țară,
Urmînd intruna-al inimii drum drept,
\ ibrărilor supus de-o strună rară.
Prieten bun al codrului cu frunză,
Pc grind lunare nopți a petrecut,
Durerile-ncercînd să le ascunză,
în farmecul cu-nfrigurări țesut.
Pe versu-i vine freamăt de pădure
Și unduiri de singuratic Iac.
Vin adieri din negurile sure,
Cu plîns dc obidit și de sărac.
Nespus a iubit Neamul și Pămîntul,
înalta stea și teii șoptitori
Si îndelung a dăltuit cuvîntul,
Făcîndu-1 să țîsnească aurori.
I
A răzbunat mizeria umană,
Prin ce-a-ndurat aici, nerăzvrătit.
Viața i-a fost tortă aprinsă-n goană
Și.alt geniu. Timpul încă n-a ivit!
La masa lui de palid solitar,
Au înflorit aducerilc-aminte
Și-n toate a lăsat bogatul jar,
Să ardă, fără treceri, înainte !
I
Rapsod de sfinte umbre-ndrăgostit.
In nesfîrșita sete a visării,
O singură-mplinire și-a rîvnit:
Să doarmă lîngă valurile MARII.
Aprigul trai de nimenea știut,
S-a preschimbat în fagur nesecat :
Ceahlău e într-al duhului avut,
De veșnice zăpezi străluminat.
I
S-o duce centenar de centenar.
Sortită legii, — pulberea de vînt.
Pe lume-o curge însă-atît de clar.
De-a pururea răcoritoru-i cînt.
Și nu-i precum rostit-a cronicarul
„Că omul e sub vremi", oricît de
teafăr,
Ci, biruindu-și lutul și amarul,
El stă deasupra veacului:
LUCEAFĂR!
f
Octav SARGEȚIU
Marile și decisivele transformări istorice prin
care a trecut societatea românească in ultimele
două decenii, și mai ales după Congresul al
IX-lea — eveniment crucial în destinul Româ-
niei moderne — mutațiile radicale produse pe
harta literaturii contemporane românești odată
cu Revoluția, nu au rămas nicidecum străine
de spiritul interogativ' al conștiinței creatoare,
de voință de a da realității o memorie a timpu-
lui istoric pe care îl trăim. Este un fapt ce ține
de evidență, că literatura românească de as-
tăzi a devenit oglinda timpului istoric, un
extraordinar ecran al vieții concrete, o sinteză
memorabilă in care descoperim un nou uni-
vers moral și spiritual. în acord cu progresul
științei și cuceririlor tehnologiei moderne, des-
coperim mai ales un erou care ne reprezintă
și reprezintă un model de conștiință, de anga-
jare directă în istorie, în procesul de activizare
a tuturor disponibilităților creatoare. Spațiile
literaturii eternizează, mai ales în roman, me-
moria timpului istoric, adevărul unei societăți.
Este șansa ei de a se implica în destinul unei
lumi ce își schimbă fața, care își desăvîrșește
relațiile morale și politice, ne propune, prm
artă un model, expresie a ideologiei contem-
porane, Model ca personaj literar care va ră-
mîne pentru viitor, pentru alte generații să
vorbească de o concepție, de o ideologie, de
o filosofie a epocii. El este cel ce va depune
o mărturie despre epocă, despre adevărurile ej
fundamentale. Literatura păstrează cu fidelitate,
atunci cînd atinge cele mai înalte cote ale ar-
tei, această memorie, îi creează un destin nou,
un teritoriu specific, unde valorile autentice
au un spațiu de afirmare, se sincronizează cu
ritmurile istoriei contemporane. Este un feno-
men care pune in evidență funcția socială a litera-
turii, rolul ei fundamental în fixarea valorilor,
dar mai cu seamă în definirea universului uman,
a raporturilor dintre societate și individ. Ro-
manul românesc de azi este un astfel de teri-
toriu : destinul social și politic își creează o
realitate a vieții, nu se asfixiază in convenții,
ci respiră aerul pur al autenticului. Mitizarea
și demitizarea instaurează semnificații și ra-
porturi noi între eroi, între adevărul vieții și
mistificarea lui. Istoria și personalitățile ei tră-
iesc destinul social în numele unui model, unui
ideal, în numele unei colectivități, unei extra-
ordinare vocații a faptei. înțelepciuni trans-
mise de un tezaur spiritual național Roman-
cierul a renunțat la descrierea evenimentelor
El actualizează idei, restituie cu curaj logica
adevărată a faptelor, definește identitatea epo-
cii printr-un recurs în care rolul fundamental
îl dețin, cu prioritate, noile semnificații. Uni-
versul romanesc traduce epic o experiență de
viață de un realism moral și estetic exemplar.
Realul cucerește definitiv spațiile ficțiunii.
Oglinda epică răsfrînge o lume debordînd de
viață. Societatea românească nu este absentă,
nici realitățile ei, nici conștiința ei, nici per-
sonajele, nici vîrstele istoriei. Romanul con-
temporan totalizează estetic memoria istoriei,
căci „romanul e legat de istorie și fără ea se
asfixiază" (Marin Preda). Este un adevăr con-
firmat de romanul românesc de azi. de valo-
rile lui. Istoria este ființa romanului. Roma-
nul devine o voce a conștiinței.
Vitalitatea și specificul literaturii contem-
porane sînt un semn grăitor al participării
scriitorului român la viața și realitățile so-
cietății de azi, un semn ce traduce o excep-
țională vocație pentru istorie, pentru social.
Reconstituind sub zodia istoriei o memorie a
ei, literatura este un răspuns dat vieții, desti-
nului, condiției umane.
Zaharia SÂNGEORZAN
Specificul național și forța militantă a idealului revoluționar (III)
Educația socialistă, lupta necurmată pen-
tru formarea unui om nou, cu o perso-
nalitate multilaterală, constituie o nece-
sitate obiectivă pentru toată perioada de con-
struire a socialismului și comunismului : „Acest
proces revoluționar legic, sublinia tovarășul
Nicolae Ceaușescu, la marele forum al de-
mocrației muncitorești-revoluționare, Congresul
al III-lea al oamenilor muncii, va reprezenta
o uriașă schimbare calitativă in relațiile sociale,
în gindirea și viața întregului popor, va con-
stitui o adevărată revoluție, cu profunde
în activitatea viitoare".
Edificarea noii orînduiri fiind rodul
tății conștiente a maselor, creșterea
factorului subiectiv reflectă specificul
urmări
activi-
rolului
corela-
ției dintre existență și conștiință socială, cît și
afirmarea spiritului revoluționar generalizat ca
modelator și propulsor al valorilor fundamen-
tale : „Numai atunci cînd vom ajunge ca fie-
care cetățean al patriei noastre, arăta tova-
rășul Nicolae Ceaușescu, să simtă răspunderea
atit față de el, cît și față de popor, de socie-
tate, cind fiecare iși va înțelege îndatoririle
și drepturile pe care le are. și va acționa cu
toată convingerea pentru dezvoltarea orinduirii
noastre, vom putea spune că am realizat so-
cietatea socialistă multilateral dezvoltată, atit
din punct de vedere material, cît și spiritual,
al conștiinței omului nou". Astfel se va permite
însuși omului nou, constructorul orinduirii noi,
să conștientizeze sensul dezvoltării istorice as-
cendente a omenirii, să înțeleagă semnificația
reală a transformărilor ce se produc pe plan
ideologic, politic, economic, social, cultural,
național și internațional. Spiritul revoluționar
in sensul foarte complex al noțiunii este cel
ce amplifică puterea de cunoaștere și acțiune
larg umană : „Trebuie să înfăptuim, spunea re-
cent secretarul general al partidului, noua re-
voluție tehnico-științifică și noua revoluție a-
grară ! Dar, mai presus de toate, trebuie •.!
perfecționăm întreaga noastră activitate, să
realizăm o nouă revoluție in ridicarea nivelu-
lui pregătirii profesionale și tehnice, de cunoș-
tințe, de cultură".
Valoarea spiritului revoluționar se concreti-
zează. deci, intr-un prim aspect, in calitatea
muncii, in realizarea programelor adoptate, în
ridicarea implicită a bunăstării materiale și spi-
rituale a poporului, prin valorificarea cît mai
deplină a posibilităților de inovație și creație,
prin promovarea răspunderii față de popor și
destinul său de către fiecare individ și micro-
colectivitatea ce-1 integrează, împotriva stări-
lor de inerțiel expectativă, indiferentism la
participările active.
Convorbiri —1887
Din Don Quijote de la Mancha, în traducerea
lui Șt. G. Vârgolici. Marcela, adresîndu-se lui
Ambrosio și altor pretendenți, despre moartea
lui Crisostom : „...Dacă el, cu toată această
dezamăgire, vroi să stăruie încontra speranței
și să navigheze încontra vîntului, ce e de mi-
rare dacă s-a înecat in mijlocul golfului ne-
socotinței sale ? Dacă eu l-aș fi amăgit, aș fi
fost falsă. Dacă i-aș fi făcut mulțumirea, aș
fi lucrat în contra celei(or) mai bune intenți-
uni și hotărîri a (le) mele... Plingă-se cel în-
șălat, deznădăjduiască-se cel ce a văzut spe-
ranțele sale amăgite : increadă-se cel pe care
eu l-am chemat, mindrească-se acel pe care
l-aș fi primit : dar să nu mă numească crudă
nici ucigătoare acel căruia nu i-am făgăduit,
pe caro nu l-am amăgit, nici chemat, nici pri-
mit... Sau de nu, spuneți-mi, dacă cerul m-ar
fi făcut urîtă. fire-ar drept să mă pling, de
voi că nu m-ați iubi ?"
Lazăr Șăineanu face interesante considerații
asupra etimologiei populare în cazul dubletului
filosof-firoscos, intîlnind primul termen in pra-
vilele lui Matei Basarab și Vasile Lupu („De
să va prileji vreunui filosof sau vreunui ce-
titor de stele, cînd va căuta in obrazul cuiva
și de-i va zice fur. atunci nu se va pedepsi ca
un suduitor..."). ajungind la o primă concluzie
că și in vremea lui poporul înțelegea prin „fi-
losof", mai ales „căutătorul de zodii", cunos-
cătorul a anumite principii „fisiognomice", prin
cercetarea cărora poate pătrunde in taina fiin-
ței omenești și chiar în „noima lucrurilor", ceea
ce nu era prea îndepărtat de ințelesul antic
grecesc, numindu-1 astfel pe orice om înzestrat
cu o pregătire intelectuală mai întinsă. Cu
toate că L. Șăjneanu ignoră alternativa celor
băgăreți „din instinct", fără instruire și cultură,
problema sa complică in sensul că poporul
(batjocoritor ?) îl consideră pe cel „procopsit"
drept scos din fire, adică firoscos, autorul ci-
Viata asociației
Membri ai redacțiilor și colaboratori
„Convorbiri literare" la intîlnirea de
Moldovei, mai, 1987.
IE Andi Andrfe.ș, directorul Editurii „Junimea", Doina Florea, Elena
Chiriac, Vicențiu Donose ș.a. au organizat la Galați o dez-
batere de lucru cu autorii care fac parte din Cenaclul Uniunii Scriito-
rilor. In continuare, reprezentanții editurii ieșene au participat la „Zilele
editurilor" la Tulcea, în cadrul unor intilniri cu cititorii la Biblioteca
orășenească din Isaccea.
Reprezentanții Editurii Junimea au fost primiți de tovarășul Vasile
Bontaș, secretar al Comitetului județean de partid din Galați.
Totodată, spiritul revoluționar contemporan
pune in evidență — și acum — caracterul el
însuși militant al sentimentului patriotic, con-
cretizarea acestuia in acțiuni umane construc-
tive, conștiente. însuși sensul vieții fiind o
confruntare perpetuă, lucidă, echilibrată, cu
realitatea, omul o acceptă ca atare, căutfnd să
i se integreze, prin cadența propriei vieți și
propriilor aspirații, in ciuda neînțelegerilor,
spaimelor, uneori utopiilor. Dar omul activ
adaugă acestui proces faptele sale de cultură,
stilul său civilizatoriu, transformator. De aici
eroismul cutezanței, înțelepciunii, responsabi-
lității, vredniciei, romantismul creației perene.
Coloana nesfirșită a lui Brincuși, incluzind ini-
țiala recunoștință infinită pentru eroii nea-
mului din primul război mondial, este în același
timp simbolul acceptat al creșterii și înălțării,
prin generații, a patriei române.
Concepția partidului nostru, a secretarului
său general privind dezvoltarea națiunii noas-
tre în etapa actuală se caracterizează printr-un
autentic spirit patriotic și revoluționar, străin
încorsetărilor dogmatice, deschisă spre com-
plexitatea evoluției lumii contemporane, si-
multan cu accentuarea interdependențelor, cu
multiplicarea contactelor și a relațiilor de co-
laborare și cooperare internațională, iar vizita
tovarășului Mihail Gorbaciov, secretar general
al C.C. al P.C.U.S. in țara noastră este unul
di» exemplele cele mai pregnante ce se pot
da, cu creșterea fără precedent a rolului po-
poarelor pe scena istoriei. O latură esențială a
contribuției românești la dezvoltarea teoriei
marxiste consideră că nu trebuie socotită con-
știința națională o simplă „trăsătură" a națiu-
nii ,1a rind cu celelalte, intrucît ea se refera
la toate trăsăturile sau coordonatele definitorii
ale națiunii, la personalitatea națiunii ca atare,
la istoria, vocațiile și perspectivele ei. Semnifi-
cația deosebită a conștiinței naționale apare cu
atit mai evidentă in actuala etapă a dezvol-
tării societății românești cînd patriotismul so-
cialist. revoluționar, ca manifestare concreta,
practică, a conștiinței naționale, reprezintă o
adevărată forță motrice a progresului general
al țării : „Patriotismul, dragostea și devota-
mentul față de țară, aprecia tovarășul Nicolae
Ceaușescu, sînt o expresie a conștiinței revo-
luționare, comuniste, expresia îndatoririi de
onoare a fiecărui comunist, a fiecărui om al
muncii față de glia strămoșească și față de
noua societate", adică astăzi cînd se pot mani-
festa plenar energiile creatoare ale maselor,
se pot materializa in chip divers dimensiunile
spiritului patriotic și revoluționar, inclusiv la
nivelul creației literare și artistice,
luliu MOLDOVEANU
tînd și proverbul „unde e minte multă e și
nebunie multă", depistat încă in cartea popu-
lară a Alexandriei. In asemenea context, por-
nind încă de la Descripția Moldaviăe a lui
Dimitrie Cantemir, în care se apreciază că
moldovenii „cînd voiesc să laude învățătura
cuiva zic că e nebun de știința cea multă",
definiția geniului în formularea lui Schopen-
hauer pare să apropie toate pozițiile : „Afini-
tatea des observată a geniului cu nebunia se
întemeiază mai ales pe acea separare,
pentru geniu dar în sine nenaturală, a
tului de voință. Aceasta insă nu este a
bui nicidecum unei intensități mai mici
firească
intelec-
se atr>-
a voin-
ței in geniu, care din contra este condiționat
prin un caracter violent și pasionat, ci trebuie
să fie explicat din faptul că omul eminent ir
practică, omul faptelor, are numai măsurx
deplină și întreagă a intelectului cerut pentru
o voință energică, iar geniul consistă într-ur.
adevărat prisos cu totul abnorm al intelectului,
precum nu se cere pentru serviciul nici unei
voințe" (trad. T. Maiorescu, în Conv. lit.).
Dintre cele trei cărți domnești din anii 1636,
1685 și 1694 publicate de George I Lahovari.
se ridică in evidență a doua, de Ia Șerban
Vodă Cantacuzino, prin care îl iartă de toate
dările pe un biet epileptic, Nicolae Măgălui.
Și nu erau puține: „...ca să-i fie lui casa și
toate bucatele ce va avea în pace și ertare du
bir, luzitorinca (?) de țară, de miare cu ceară,
de galeata cu fîn, de iursituri (?) de zaharela,
de birul lealilor și al vacilor, de vii, de sea-
mă, de seama a doua, de haraciu, de care de
olac, de podvoade, de mertic, de conace, de
cai de olac, de
și de altele".
dijmărit, de vinerit, de oerit
Lucian DUMBRAVĂ
«
ai revistelor „Manuscriptum" și
lucru de la Muzeul de literatură al
* Corneliu Sturzu, Horia Zilieru,
Daniel Dimitriu și Alexandru Do-
brescu s-au Intîlnit cu cercetători
ai Institutului de chimie macromole
culară „Petru Poni“ din Iași. Au fost
prezentate în contextul aniversării
a 120 de ani de la apariția primului
număr al revistei „Convorbiri lite-
rare“, istoricul și activitatea de azi
a publicației. S-a purtat un dialog o<-
tema relației dintre știință și lite-
ratură.
• In organizarea Inspectoratului
școlar județean Iași a avut loc o. în-
tîlnire a reprezentanților cenacluri
lor literare ale cadrelor didactice din
județele Botoșani, Vaslui, Neamț și
Iași. A participat din partea redac-
ției revistei Corneliu Sturzu, redactor
șef.
8 In cadrul „Zilelor culturii sire-
tene", ediția a IX-a, organizate de
Consiliul orășenesc al educației poli-
tice și culturii socialiste Șiret, Horia
Zilieru s-a intîlnit cu elevi și cadre
didactice de la Liceul industrial. In-
vitatul a vorbit despre: „Poeți și poe-
zie". In aceeași zi a participat la
up recital de poezie ce a avut loc la
întreprinderea „Zimbrul".
e La Institutul de Inginerie Teh-
nologică și Proiectare pentru Indus-
tria Chimică, Filiala Iași, Horia Zi-
lieru s-a intîlnit cu cadre de specia-
litate. Cu acest prilej, invitatul a
citit din noua sa carte de poeme:
Doamna mea, eternitatea și a acordat
autografe.
e -în cadrul manifestărilor organi-
zate de către Muzeul de literatură
din Iași, la Casa memorială „Otilia
Cazimir" a avut loc o întîlnire cu ti-
nerii cititori. Despre viața și acti-
vitatea scriitoarei de la a cărei dis-
pariție s-au îmolinit 20 de ani, au
vorbit Const. Ciopraga, loanid Ro-
manescu. Corneliu Sturzu și Horia
Zilieru.
0 în cadrul celei de a V-a ediții
„Eminesciana" care s-a desfășurat,
în ziua de 21 mai a.c., la Brăila, în
sala Teatrului dramatic „Maria Fi-
lotti". Const. Ciopraga și Mihai Dră-
gan au vorbit, în fața unui numeros
public format din cadre dh'imțice și
elevi, despre Eminescu — atiibutele
universalității și, respectiv, Poezia ca
expresie a geniului.
0 In cadrul Decadei culturii și ar-
tei la Fălticeni a avut loc vineri, 5
iunie 1987, simpozionul „Mihail Sa-
doveanu, evocator al meleagurilor
fălticinene". După cuvîntul de des-
chidere rostit de primarul orașului,
Costică Arteni, au vorbit Profira si
Teodora Sadoveanu, fiicele marelui
scriitor, Mircea Radu lacoban, secre-
tarul Asociației scriitorilor din Iași,
însemn
Nevoia omului de a se proiecta în timp, spre
a reflecta asupra rosturilor făpturii sale,
a îmbrăcat forma momentelor aniversare.
Adevărul acestora insă atirnă de măsura în care
reușesc să angajeze sfera conștiijiței, instanța
supremă a propriei noastre existențe. Și dacă
exigențele ei permit situarea celui considerat in
spațiul de lumină al verdictului colectiv, atunci...
Pavel Florea face parte din atmosfera spiri-
tuală a lașului. Popasul meditativ ob-
stinat asupra perioadei marilor clasici ai
literaturii noastre devine. în cele din ur-
mă, imbold pentru activitatea prezentă. Fasci-
nația pe care epoca Junimii a exercitat-o asuora
istoricului și criticului literar a rămas neștir-
bită, de la cele dintîi și pină la cele mai recente
studii publicate. Faptul nu l-a împiedicat pe cer-
cetător s-o considere și s-o reconsider? cu nece
sara obiectivitate, care i-a permis explicarea șl
exaltarea meritelor, deopotrivă cu înțelegerea și
cu justificarea limitelor sale. Stau mărturie în
acest sens volumele: Contribuții de istorie lite-
rară (1981). impresionanta Carte a Convorbirilor
literare (1973—1980) ale cărei pagini readuc in
actualitate prestigioasa publicație ieșeană dip a
doua jumătate a secolului trecut. Cultură fi li-
teratură (1986) și s-ar mai putea menționa aproa-
pe toate articolele și studiile pe care Pavel Flo-
rea le-a scris.
Un înțeles major iradiază de pretutindeni din
ÎNALȚ IN VARA ODA ROMÂNIEI"
Cu fruntea
plină de visări
Am semnat pace
cu florile
Ridic ochiul în floarea coaptă
de adierile verii
Unde merele-mi lasă urme lucii
pe obraz.
Și-aș vrea să calc pe umbrele stoarse
din luminile soarelui...
In grădinile țărmurilor neatinse de foc,
se ridică poeme de culoare
peste cetățile galopului de copil.
E o zi cu miros de cer senin,
in care am semnat pace cu florile.
Suzana PÂSTRĂGUȘ
Odă în vară
Se coc razele de soare în spice
Și tot ce atingem are iz de pîine
Pînă la umăr ne cresc holdele voinice
. i durăm cetăți de grîu pentru miine.
Cuvintele înfloresc adevăruri în vară
Pe buzele noastre arse de dor.
E timpul cînd pentru prima oară
Simt la umeri cre^cîndu-mi aripi de cocori.
Mierea lumii o gust din plin
Și adevărul și culoarea bucuriei.
Pentru tovarășii mei si celor ce vin
înalț în vară odă României.
Al. Florin ȚENE
Elogiu muncii
Corolă de lumină, aureolă sfîntă.
Măreață zi de mai în era nouă,
Pe fruntea ta-nălțata-voi în cinstire,
Simbolul muncii în noua devenire.
De comunistă vrere și luptă proletară,
Dăm țării chipul de străbuni visat,
Și azi în miez de primăvară.
ti închinăm poemele de slavă.
Pe drumul de partid deschis
Noi creștem orizont sub soare,
Pecete de lumină, de flacără, de vis,
Stindardul clasei muncitoare.
Sub arcul de lumină al libertății noastre,
Prin faptele de muncă noi țara o cinstim,
Și cutezind spre mîine către sublime piscuri,
Vom făuri victoriile țării spre anii care vin.
Alois GHERGUT
agora
toate aceste lucrări. Acum, în acest moment de
supremă eflorescență spirituală, energiile crea-
toare ale poporului român au desăvîrșit cea mai
durabilă formulă a culturii sale moderne. Astfel,
prin preluarea elementului viabil al tradiției
noastre și prin asimilarea celui existent la alte
popoare se înfâptuia, pentru întîia oară, o mare
sinteză originală, creată in spiritul adevărului
și al nevoii de absolut, ce ridica noul edificiu
cultural în zariște universală. Accentuarea dife-
rențierilor din aria culturii — facilitată de cul-
tivarea și respectarea autonomiei valorilor spiri-
tuale fundamentale (adevărul, bțrele și frumosul)
— a determinat o dezvoltare fără precedent la
noi a artelor și a științelor, care a condus către
realizarea unității acestora intr-un plan mai
înalt, axiologic. In felul acesta, conceptele de
specific național, universalitate, adevăr, valoare,
originalitate, continuitate etc.. devin fundamentale
pentru înțelegerea nucleelor ideatice in jurul că-
rora se organizează demersul critic. Din acest
unghi, relațiile dintre compartimentele culturii
există numai in stare esențializată. Dar tocmai
prin capacitatea de a se mișca pertinent pe li-
niile de forță ale cîmpului literar și cultural și
de a institui legături relevante între manifestările
acestora derivă originalitatea gindirii lui Pavel
Florea. vocația sa de a elabora sinteze inedite.
Interpretată astfel, activitatea istoricului și a
criticului literar Întregește strădaniile omului an-
gajat in uriașa mișcare a culturii contemporane.
In orice caz. îmbinarea armonioasă a celor două
moduri de a sluji literatura și cultura definește,
in cei mai exacți termclii, o personalitate si un
stil de viață exemplar. Și intrucît exigențele
judecății critice permit situarea celui considerat
in spațiul de lumină al verdictului colectiv, a-
tunci adevărata aniversare care se desfășoară de
fapt în sfera conștiinței, poate fi socotită ca
un moment al împlinirilor.
Leonida MANIU
Curată cum e floarea de nufăr și de vișin
Vă este fruntea-naltă și plină de visări
In frumuseți ne crească sub luminatu-ți
sprijin
Această Țară nouă exemplu-n cutezări.
Această glie-n care ne semănăm speranța
Spre a rodi în spice și-n snopi de-a o avea
Spre viitor mai mică ne vrem a fi distanța...
Eternă legătură de patrie ne-o ține
Luceafărul izbînzii pe-al evului clar pisc
Deschidere plenară spre-un tot și mai
mult bine
Cu adevăru-n toâte, partinic obelisc.
Dumitru GRIGORAȘ
Impresie
Ghiocelul e o fărimă a surisului
Frunza de toamnă se coboară prin noi
Și numai
Timpul hotărăște soarta lucrurilor,
încercăm
alternativa iubirii în miez de viață
ascultînd scoarța copacului bătrîn
al împlinirilor.
Marilena BILEC
Țara, în ipostaze
de-azururi...
Molcome rîuri cîntă-n acorduri subțiri
Pești argintii joacă-n oglinzile clare
Caișii ne cheamă sub crengi de iubiri
Cu explozii de muguri în cupe solare.
Mai darnică glia răsfrîngc-n petale
Dulci seve de rodii, lin susur dc cer,
Zvîcnind pe măsura virtuților sale
Cu brațe sumese în rod mă transfer.
Prin horbota zilei sînt zbor de lăstun
Cînd tainic izvoare cărări își dispută
Tresar lîngă-al florilor zîmbet străbun
Și-l apăr dc norii rămași în vreo cută,
Curg roiuri de raze cu dor de fîntîni.
Zorii spun versuri de inimă-n frunză
Ochiul meu cîntă ca un cring de lumini,
Țara în ipostaze de-azururi, mi-i muză—
Mircea COZM A
Constantin Ciopraga, Grigore llisei
și prof. Mioara Gafencu de la Li-
ceul „Nicu Gane" din Fălticeni. A
fost vizitată apoi casa iui Mihail Sa-
doveanu din Grădina liniștii, devenită
secție a Galeriei oamenilor de seamă
și integrată circuitului muzeistic. Aici
a fost lansată cartea Doinei Florea:
„Mihail Sadoveațtu sau Magia ros-
tirif", apărută la Editura „Cartea
românească".
Au mai fost prezenți la manifes-
tările culturale de la Fălticeni scrii-
torii Ion Beldeanu, Vasile Constan-
tinescu, George Damian, Marcel Mu-
reșeanu, Nicolae Turtureanu, Ion Ță-
ranu, Horia Zilieru.
0 Prima zi a salonului de carte
— Vaslui 1987, a fost marcată de
evocarea a 120 de ani de la apariția
revistei „Convorbiri literare". Cu
acest prilej,' a fost deschisă o expo-
ziție de documente și cărți privind
istoria și personalitatea revistei, ex-
poziție prezentată de muzeograful Du-
mitru Vacariu de la Muzeul de lite-
ratură al Moldovei. A urmat o șe-
zătoare literară în cadrul căreia au
luat cuvîntul Elena Poamă, direc-
toarea Bibliotecii județene din Vaslui,
Horia Zilieru, secretar responsabil al
revistei „Convorbiri literare", loanid
Romanescu, Grigore llisei, Georgeta
Eftimie, Gheorghe Zarafu.
Convorbiri literare — 2
dialog
„...sînt dintre
cei convinși că
*
nu putem
renunța la rîs •
decît cu prețul
unei totale
alienări*6
— Stimate tovarășe profesor Val Pa-
naitescu, sînteți cunoscătorul limbilor
franceză și germană, două limbi fără
„afinități elective". V-ați afirmat, de a-
semenea, ca un cercetător temeinic și pa-
sionat al literaturii scrise in cele două
limbi. Și prin dumneavoastră se conci-
liază la noi două orientări, două școli,
o vreme divergente în cultură și nu nu-
mai in cultură, cea a cărturarilor de
formație franceză și aceea a celor de
formație germană. Cărui fapt i se dato-
rează această atracție, nu știu dacă e-
gală, dar puternică in ambele cazuri,
pentru cele două limbi și culturi? Nu
cumva aceasta își are originea în anii
de studii de la Liceul Național din
lași ?
■ Sînt destul de surprins, stimate coleg, de
dialogul pe care mi l-ați propus, știut fiind că
asemenea ..întrevederi" constituie specialitatea
celor siguri de valoarea și rolul lor — ceea
ce nu este cazul meu : am avut și păstrez în-
că un acut simț al relativității. „Interviurile"
presupun un anumit ștaif care nu-mi este pro-
priu, determinîndu-1 adesea, fără voie, pe cel
întrebat, la răspunsuri cu un aer oracular, pe
care de asemenea nu-1 agreez.
Amabila Dv. inițiativă mă obligă totuși să-i
dau curs, dincolo de rezervele pe care vi
le-am împărtășit din primul moment, cu atit
mai mult cu cit v-ați asumat curajos toate
riscurile.
Pe cît îmi dau seama, atracția pentru lim-
bile franceză și germană nu a fost o conse-
cință a anilor de studiu la Liceul Național.
Veche și temeinică este această școală și cu
destui profesori de neuitat pentru mine; dar,
din întîmplare, pe atunci, nu in mod constant la
materiile la care vă refereați. Principalul men-
tor, în perioada adolescenței, mi-a fost un văr
mai mare, absolvent de studii „reale" și ulte-
rior strălucit logician; sub înrîurirea sa, mă
hotărisem încă din clasa a șasea de liceu să
urmez astronomia. Hazardul a decis altfel și
m-a lăsat un timp cu nostalgia unei posibile
realizări în cercetarea cosmosului.
Cînd am terminat secția literară a Naționa-
lului, m-am îndreptat spre Facultatea de Litere
și Filosofie, decis să-mi însușesc limbile orien-
tale : visul meu exotic a fost contrariat de
faptul că nu exista, la Iași, o asemenea sec-
ție. M-am văzut nevoit din nou să mă mai a.
propii „de casă" și mi-am propus să studiez
două mari culturi care mă intrigau prin ca-
racterul lor complementar și — în circum-
stanțele războiului — nefiresc potrivnic. Marea
atracție pentru limbi străine mi-o puteam sa-
tisface și urmind cursurile de italiană, spa-
niolă și engleză ; la 18 ani, mirajul călăto-
riilor, al pătrunderii în lumi și civilizații cît
mai diferite, mă stăpînea cu putere.
In cîțiva ani, fantasmele mele juvenile au
fost însă sensibil ajustate și recanalizate de
învățați atît de deosebiți cum erau lorgu Ior-
dan, N. I. Popa sau Al. Claudian — și încă
mulți și mari alții — la care s-au adăugat e-
fectele binefăcătoare ale bibliotecariatului meu
voluntar la Seminarul de Germanistică, pe
care îl conducea profesorul Jean Livescu. Mi
s-au dezvăluit atunci „constelații" pe care nu
le puteam bănui și care erau mult mai tangi-
bile decît cele spre care năzuisem ; mi 's-a
deschis mai ales orizontul a două mari litera-
turi, odată cu plăcerea pentru Baudelaire și
Valery, pentru Novalis și Rilke, universuri
noi, la care am avut acces aproape concomi-
tent.
— Lucrarea dvs. de licență în litere a
atras atenția. Profesorul N. I. Popa a
propus să fie păstrată la biblioteca Fa-
cultății de litere ca un model. Care era
subiectul acesteia și prin ce credeți că
a stîrnit interesul ?
■ Lucrarea despre Charles Baudelaire et
Ștefan George e mai degrabă un fel de pă-
cat al tinereților. Profesorul Neculai Popa a
înțeles probabil să încurajeze acea „încercare
de literatură comparată", intre altele, și pen-
tru că eram cel dinții care își susținea licen
ța, din prima serie de studenți pe care o in
drumase de la înscriere pînă la absolvire. Alt-
minteri, examinarea calității traducerilor > poe-
tului german din Les Fleurs du mal și a unor
consecințe ale acestora pentru propria sa cre-
ație nu era decît „promițătoare".
— Ce-a reprezentat profesorul N. I.
Popa pentru dezvoltarea, la Universitatea
din Iași, a invățămîntului în limbi străi-
ne ? L-ați socotit un model ? Ați urmă-
rit să continuați moștenirea sa ?
■ In 1942, cînd am intrat în Facultate, sec-
țiile de limbi străine care dețineau încă un
loc deosebit (atît datorită unor solide tradiții
cit și prestanței celor doi „patroni" proaspăt
numiți) erau tocmai Franceza și Germana. Ce-
lelalte specialități, deși uneori ilustru înca-
drate — cazul savantului Petru Caraman —
nu provocau totuși printre cei ce se îndreptau
spre aceste ramuri de filologie modernă, prea
multe opțiuni.
Cu pregătirea sa multilaterală. cu adinca
sensibilitate la artă, rigoarea excepțională în
muncă și distincția sa sufletească, profesorul
N. I. Popa a rămas pentru toți foștii săi e-
levi de la Internat, ca și pentru studenții de
mai apoi, un model, in deplina accepțiune a
cuvintului. Majoritatea realizărilor invățămîn-
tului ieșean al limbii și literaturii franceze,
ceea ce se prețuiește și astăzi la catedra uni-
versitară de profil reprezintă, de fapt, o con-
secință directă sau indirectă a eforturilor sale.
Termenul „moștenire" admite si unele cono-
tatii care, ca să fiu sincer, nu-mi plac ; dar
întrucît cuvintul se folosește totuși, aș dori să
precizez că așa zisa moștenire a avut mai
mulți beneficiari și că. în ce mă privește, am
încercat să nu fiu un fiu prea risip'tor ; știți
insă că deobicei intenția e una și...
— Preocupările dvs. de comparatist
v-au adus deseori în preajma profeso-
rului Al. Dima. Au fost, sint sigur, cea-
suri de desfătare spirituală.
■ Vorbiți de interesul meu pentru compa-
ratism ; îl datorez tot profesorului N. I. Popa,
a cărui „influență", în acest sens, nu s-a e-
xercitat. cum bine se știe, numai asupra mea.
A fost de timpuriu unul dintre principalii pro_
motori ai acestei direcții de cercetare in Româ-
nia. în calitatea sa de elev și apoi prieten
al lui Fernand Baldensperger și al altor mari
comparatiști parizieni.
Am fost „chemat" asistent (cum se spunea
pe atunci) la dricinlmele Estetice si literatură
comparată" din inițiativa profesorului Al. Dima
care ocupase de curînd, prin concurs, catedra
respectivă. „Magistrul" reunea o pregătire fi-
losofică impresionantă și o mare claritate în
gîndire cu o capacitate de informare și de ex-
presie egale; toate acestea îi făceau conver-
sația deosebit de atrăgătoare. Nu-mi pot disi-
mula astăzi regretul că, pe măsură ce intere-
sul meu pentru comparatism a mai scăzut (da-
torită unei impresii șubrezite a disciplinei prin-
tr-o anumită standardizare a metodei — dar
și, pe un alt plan, oarecum învecinat, experien-
țelor personale ca lector de „literatură uni-
versală", nu prea stimulatoare, prin caracte-
rul obligatoriu epidermic al unor cons’dera-
ții). deci pe măsură ce mi-a apărut rrai a-
vantajoasă limitarea preocupărilor la domeniul
mai restrîns al unei literaturi, a trebuit să-i
cauzez, fără voia mea, oarecare deziluzii.
i
— Comparatismul cunoscuse Ia noi în
acei ani un moment de avînt, de eflo-
rescentă. Fără a fi abandonate, aceste
studii au intrat, totuși, într-un con de
umbră. Care să fie explicația ?
■ S-ar putea ca această umbră să ne apară
ceva mai întunecată cînd o privim de la Iași;
oricum, comparatismul a traversat o anumi-
tă criză teoretică și motivele acesteia au fost
cercetate în diverse ocazii, începînd cu congre-
sele internaționale ale disciplinei. In afară de
conceptul mereu blamat de „influență" (căruia
profesorul Dima îi corelase, ca pe un fel de
contrabalans. pe acela de „paralelism"), în a-
fară deci de impasurile bine cunoscute ale
sursologiei nozitiviste, intervențiile anti-istori-
ciste ale structuraliștilor au contribuit nu pu-
țin la scăderea interesului unora pentru lite-
ratura comparată. Aceasta nu înseamnă că ea
nu a continuat să rămînă activă. Dimpotrivă,
în ultimul timp, disciplina este revigorată fie
din perspectiva ideii moderne de „intertextu-
alitate". fie din aceea a istoriei mentalităților.
O schimbare sigură este în curs si cercetarea
îsi lărgește șansele pe măsură ce tot mai multî
subscriu la teza susținută cu atîta putere de
convingere de Adrian Marino, privind nece-
sitatea acordării unei considerații egale va-
lorilor literare create în limbi ce nu sînt de
mare circulație.
— Cărțile șl studiile domniei voastre
învederează o preocupare statornică vre
me de decenii pentru investigarea sati-
rei. umorului în literatură. Ați simțit că
acesta e domeniul în care puteți da în-
treaga măsură a puterii dumneavoastră
creatoare ? într-un articol pe care vi-I
consacră la împlinirea vîrstei de 60 de
ani, profesorul Constantin Ciopraga vor-
bește de „o deschidere spre opere de
tip ironic satiric". Să fie vorba și de
predispoziții temperamentale ?
i
q V-aș propune aici o inversare : chiar da-
că am scris mai întîi despre Rabclais și apoi
despre Queneau. n-a fost vorba de o „alune-
care" a interesului meu de la satiră spre umor
(si cu atît mai puțin de vreo confuzie între
cele' două luări de poziție în domeniul co-
micului) ; am prețuit umorul din totdeauna —
începînd cu lecturile niciodată abandonate din
Cervantes, Sterne sau Cehov — pentru că, pe
de o parte, nu mi-au prea fost la inimă tonu-
rile judecătorești ale satiricilor, pe de alta, fi-
indcă am înțeles de timpuriu ce inseamnă
risu-plînsu și, treptat, lumea mi s-a lămurit
ca fiind esențialmente prinsă in alternativa
dintre acești poli, alternativă care, in viziunea
marelui umor, e o concomitentă. In mod o-
bișnuit, seriozitatea, ba chiar și plinsul sînt
admise ca manifestări firești; personaL sint
dintre cei convinși câ nu putem renunța la
ris decît cu prețul unei totale alienări.
Părerile umoristului și esteticianului Jean
Paul n-au făcut decît să mă încurajeze in a-
celași sens și tocmai de aceea mi-am dedicat
teza de licență in germană temei Jean Pau’is
und Fritd Reuters Humor (lucrare ce nu a
fost recomandată nici unei biblioteci — și pe
bună dreptate). Mai apoi, singura mea „rea-
lizare" (fiindcă, chiar și pe ocolite, s-ar părea
că tot aici trebuie să ajungem) mi se par a fi
relațiile de după anii ’60 cu Raymond ^ue-
neau — cu opera, dar și cu omul — iar ca
o consecință, legăturile strînse pe care le păs-
trez și astăzi cu cîțiva „kenoiști- francezi și
belgieni. Puntea sigură a înțelegerii o consti-
tuie tocmai conceperea asemănătoare a umo-
rului (chiar dacă nu izbutim să-1 și „definim",
ori dacă un Noâl Arnaud, de pildă, preferă să-i
spună, in continuare, „patafizică").
— Ați tradus mat ales proză. Ce dis-
ponibilități solicită tălmăcirea prozei
spre deosebire de poezie ? Cita liberta-
te de mișcare i se îngăduie aici tradu-
cătorului ?
■ Vă apreciez din nou amabilitatea, cind
spuneți că am tradus „mai ales" proză : tra-
ducerile mele de versuri nu pot fi subiect de
discuție. Am tradus proză germană, fiindcă
nu înțelegeam să mă despart de una din ma-
rile mele iubiri — și m-am oprit la Hans
Erich Nossack (reținut printre cîteva oferte
ale redacției de specialitate, de p. atunci, a
Editurii Univers — o redacție căreia ii păs-
trez cea mai bună amintire), pentru că era.
de -fapt, tot un umorist, indiferent dacă de
o factură mai aparte, la el risul „galben" fi-
ind copleșit de sentimentul tragicului existen-
țial.
Am convingerea că orice traducere impune o
cunoaștere mai adinca a limbii în care trans-
pui. a registrelor și a nuanțelor, a posibili-
tăților ei ritmice; sigur că suprafața de miș-
care a traducătorului este totuși mai largă în
proză decit in poem, unde e silit sâ se con-
frunte și cu diferite motivări ale semnelor
(care își pot aila unele „echivalențe", dar sînt
imposibil de reprodus într-un alt idiom). Tra-
ducătorul de proză mai are un avantaj : el se
poate desprinde într-o mai mare măsură de
încorsetarea frastică a originalului și poate
palia mai lesne unii termeni cu accesibilitate
prea restrînsă. apelînd și la iluminările con-
textuale mai frecvente ; lupta cu lexicul ră-
mîne insă grea și plăcută în ambele cazuri.
— In cultura românească s-au format
de-a lungul anilor excelenți traducători,
mai ales pentru literaturile europene.
Literatura noastră dispune, din păcate,
mai rar, de asemenea traducători. Care
credeți că sînt cauzele ?
■ O *parte din motive au condus tocmai la
încercările contemporane de a răsturna vechea
mentalitate, clădită pe interpretarea tenden-
țioasă a inegalității dezvoltărilor istorice. E
știut că. într-o primă etapă, românii au fost
aceia care au poposit mai stăruitor în cultu-
rile străine : s-au pătruns de conținuturi noi,
trăind formele de expresie pe viu, si cîte unii
au putut deveni astfel excelenți traducători.
Cea de a doua fază — care e totuși abia la
debut — înseamnă familiarizarea unor intelec-
tuali străini (deci si a unor virtuali traducă-
tori) cu datele culturii românești, la noi în
țară. Nu sînt prea convins, deocamdată, de
posibilitățile noastre (fie si cînd cunoaștem
destul de bine alte limbi) de a ne încetățeni
valorile prin versiunile — mai ales de poezie
— pe care le propunem altor spații culturale.
4
— Ați coordonat publicarea unui volum
intitulat „Direcții în critica si poetica
franceză contemporană". Aceste directii
au influențat la un moment dat atît de
mult critica românească, că amenințau
să o îndepărteze de cititor prin limbajele
ermetice. Acest tip de critică merge atît
de departe cu scientizarea, sau a fost
vorba de o receptare greșită a mesaiu-
lui din partea unor critici de la noi ?
i
■ O precizare prealabilă : în volumul citat,
intrau numeroși „noi critici" de tip oarecum
intermediar: însă reașezarea limbaiului teo-
retic s-a datorat mai ales poeticienilor si se-
mioticienilor Structuraliști ori generativiști.
care au sporit surprinzător numărul concep-
telor operatorii, in intenția unei determinări
raționale cît mai exacte a realităților formale.
Gr. și în acest caz. la fel ca în oricare pro-
ces rapid de înnoire, s-au tras și salve mai
Jenante decît tinta. Două decenii au și rosto-
golit. de altfel. în uitare, o parie din termi-
nologia pur aluvionară : aceeași perioadă nu
a impus însă mai puțin împrospătări sensibile,
care nu mai pot fi trecute cu vederea de
nimeni.
Chestiunea ..ermetismului" noului limbaj teo-
retic binemerită, de asemenea, o remarcă : al-
cătuirea unora din termenii introduși — cu ră-
dăcini eline — apare cam forțată si. în orice
caz. aglomerarea lor pe un spațiu p-ea "estrins
devine rebarbativă. întrebarea obsedantă e da-
că asemenea înnoiri sînt cu adevărat utile.
Cu toate că nu am dec’* o experiență li-
mitată. nu cred că gresesc afirmînd că o par-
te însemnată din acești termeni servesc Ia
enunțarea mai precisă a unor adevăruri des-
pre ariul literar.' altădată surprinse cu apro-
ximație sau numai bănuite, dîndu-ne acces u-
neori si în zone cu totul ignorate. Firește,
vechi sau noi. uneltele pot fi cit de bune în
sine, dar eficienta lor. în orice demers teore-
tic sau critic, este dependentă, la urma urme-
lor, de cel ce le mînuieste. Au putut deci să
anară, alături de comentarii pregnante, convin-
gătoare. utilizînd noua terminologie, și altele,
destul de nebuloase. în care pletora încerca
să suplinească neasimilarea metodei înseși.
Răceala cu care au fost întîmpinate cîteoda-
ta, la noi, încercările mai recente de sincro-
nizare a fost provocată, pe alocuri, și de refu-
zul unui efort de lectură comprehensivă, de
disprețul insuficient motivat pentru ceea ce
apărea, la primul contact, ca „obscur", ca un
fel de galimatias pretențios, dacă nu de-a drep-
tul ridicul. Spun toâte acestea tocmai într-o
vreme cind sfidările partizane, de o parte și
de alta, s-au rărit, cînd multe vocabule erme-
tice s-au desermetizat binișor — ba unele
chiar s-au clasicizat — și cind, la rindul lor,
zelatorîi noului descoperă că literatura poate
fi abordată și ca transmițătoare a unor mesaje
neidentificate, venind de la niște emițători
care nu sint doar instrumente inerte ale lim-
bajului.	•
— Ați petrecut cîțiva ani buni în atmo-
sfera unui teatru, ca secretar literar al
Naționalului din Iași. Ce însemna in
vremea aceea teatrul din lași in viața
culturală românească ?
■ Au fost, așa cum spuneți, „cîțiva ani
buni" ; cam neașteptată, pe atunci, această
nouă experiență pentru mine — dar de un
profit real, de vreme ce nu cunoscusem incă
teatrul decit pînă la fosă. Prin anii ’60—'63,
piesele se reprezentau la Național in funcție
de un repertoriu riguros proporțional, de sus
in jos; aceasta obliga conducerea instituției
la un fel de continuu mers pe sirmă, pentru
ca spectacolele de stimă să poată fi și de pu-
blic (și mai ales invers).
Pe cit imi amintesc, ea a izbutit totuși să
iasă cu fața curată. Naționalul ieșean nu avea
nici »egizori, nici decoratori permanenți; i s-au
atașat temporar cițiva care se bucurau, pe
drept, de un mare prestigiu (nu citez nume,
pentru câ nu numai poeții sint gen us irritabile).
S-au putut realiza astfel cîteva stagiuni me-
morabile, jucindu-se cu săli entuziaste chiar
și in deplasările anuale, la Cluj și la Bucu-
rești. E destul să amintesc de Mutter Courage
și de Domnul Puntila și sluga sa Matti ale lui
Brecht, de Pescărușul lui Cehov sau de Becket
al lui Anouilh, de Visul unei nopți de vară,
de... dar mă opresc, nu fără a menționa că
tot atunci și-a văzut luminată la rampă si
Andi Andrieș Grădina cu trandafiri...
Mărturisesc că numai ca secretar literar am
reușit să înțeleg pe deplin ce muncă grea re-
prezintă arta actorului, ce înseamnă bucuria
colectivă a unui spectacol aplaudat cu căldu-
ră minute în șir, de cită forță emotivă dis-
pune scena, cînd este servită cu dăruirea cu
eare au slujit-o Any Braeschy și Miluță
Gheorghiu, Ștefan Dăncinescu și Ion Lascăr,
dimpreună cu mulți dintre acei care au astăzi
ceva mai mult de... patruzeci de ani — și
de care mă leagă o afecțiune și o prețuire
sinceră.
— Sîntem în așteptarea unei noi cărți
semnate de Val Panaitescu. De la apa-
riția volumului „Umorul lui Raymond
Queneau" au trecut opt ani. Sînteți a-
deptul publicării "la intervale lungi, sau
aveți nevoie pentru cărțile fundamentale
de un mai mare timp de elaborare ? Ce
pregătiți pentru tipar ?	,
■ Credeți-mă că și eu o aștept cu aceeași
nerăbdare (ca să nu zic îngrijorare); dar pină
la acea „carte fundamentală" (ce nu și-a pre-
cizat încă data sosirii), am să vă pot oferi, cu
plăcere, în vara aceasta, din L’Analyse du
poeme, un volum cu adevărat „prețios", de-
oarece cartea în cauză va apărea numai în
două sute de exemplare (nenumerotate !), la
Centrul de multiplicare al Universității. Am
elaborat-o împreună cu două colege și am fi
dorit din inimă s-o vedem tipărită; ne-am răz-
gîndit însă, întrucît nu eram calificați și pen-
tru a-i asigura difuzarea integrală.
Fiidcă ați pomenit de „limbaje ermetice",
trebuie să adaug că mai coordonez, în pre-
zent, un volum — de astă dată, de mai mari
proporții : Terminologie poetică — retorică —
semiotică. Cei douăzeci de autori vor încerca
să ofere, la începutul anilor ’90, răspunsuri
cit mai precise la numeroase întrebări pe care
și le pot pune nu doar cei mai puțin inițiați,
în domeniile de mai sus; e vorba, așadar, de
un alt dicționar literar, dar care se vrea în-
tr-adevăr altul.	«
Am terminat încă .mai de mult traducerea
romanului Florile albastre de Raymond Que-
neau. Am început să traduc romanul Pirul,
în rest, continui să mă învirt în jurul temei
temelor : UMORUL. Și mai ales citesc: este o
formă de activitate cu care îmi necăjesc cel
mai puțin contemporanii.
Maria MANUCA :
„Mofturosul"
3 — Convorbiri literare
istorie
„Kamadeva,
zeul indic66
Departe, departe de lumea muritorilor, pe un
virf al Himalaiei, unde nici privirea uma-
nă nu poate ajunge, stătea marele yoghin
Șiva in contemplație. Vintul rece sufla printre co-
pacii înalț! de devadaru; muzica celeastă plutea
în aerul înmiresmat de mosc. Totul era calm, plin
de tăcere. Dintr-odată, cine știe prin ce minune
copacii au înmugurit și au inflorit. Au ieșit toats
vietățile codrului, perechi-perechi. A început sa
adie vintul cald, primăvăratec.
A apărut tînără Parvati, adoratoarea lui Șiva
cu ofrandă în căușul palmelor. Era îmbrăcată ’r,
veșminte roșii ca soarele la răsărit ; florile ds
primăvară străluceau în păru-i negru ca norii. S-a
închinat lui Șiva și i-a oferit un șirag de mătăni»,
pregătit de ea din semințe de lotus albastru. Yo
ghinul a deschis ochii cu mare uimire s-a uitat
ia Parvati, frumoasă fără pereche, aplecată la
picioarele lui. Madana, supranumit Kamadeva sau
zeul dragostei, pîndea acest moment. Arcul era
pregătit ; a tras o săgeată de flori, unealtă de
a trezi dragoste în orice suflet. Șiva a ridicat pri-
virea. și văzîndu-1 pe Madana, a înțeles totul. Sî-
cîîți de duhul rău Taraka, zeii aveau nevoie de un
viteaz ca să-i salveze. Cine altul va putea să-i
biruie pe monstru decît unul născut de Parvati,
curată ca lacrima, cu puterea virilă a lui Șiva ? Ei
l-au convocat pe Vasanta, zeul primăverii, să cre-
eze atmosfera prielnică iubirii, și la stăruința lor
Madana a îndrăznit să arunce săgeata de dra-
goste în pieptul marelui ascet. Șiva s-a uitat la
el. Au ieșit raze de foc dintr-al treilea ochi, ochiul
său de pe frunte, și într-o clipită Madana s-a pre-
făcut în scrum. In poemul sanscrit Kumara-sam-
bhava (Xașterea feciorului) Kalidasa a relatat le-
genda lui Șiva și Parvati cu o neasemuită fru-
musețe. Nereușind să-1 cucerească pe Șiva cu
farmecele tinereții, Parvati a îmbrățișat viața as-
cetică. Zeul atotștiutor a prețuit strădaniile și sa^
orificiile ei. și singur a venit la ea. La nunta lui
Șiva cu Parvati, Madana a reînviat și s-a unit
cu soția sa Rati —amorul. O imagine similară se
întîlneste la Eminescu. In tabloul dramatic Mure-
șanu (varianta din 1869), „trecutul-, apare pe scenă
sub chipul Anului 1848, scoate un craniu cu ochi de
foc, ai căror raze ard creierii lui Mureșanu, iar
ulterior „viitorul- apare sub forma Luminii și-l
învie. Imaginea eminesciană se asociază celei lui
Șiva din mai multe puncte de vedere. în mitologia
indiană. Șiva sălășluiește in crematoriu și poartă
un craniu in păr. El e Mahakala. marele timp, și
de altfel, el pune capăt lumii create spre regene-
rare. Astfel, cele două personaje simbolice ale
lui Eminescu echivalează cu Șiva. Nu credem
că Eminescu a cunoscut mitul lui Șiva. cel puțin
în anul 1869. O altă variantă a mitului spune că
Madana nu si-a mai recăpătat corpul. Jelania lui
Rati a stîrnit mila lui Șiva și marele zeu a dăruit
harul nemuririi spiritului lui Madana. Vintul a
împrăștiat cenușa lui Kamadeva. albastră ca
gitul porumbelului, și odată cu aceasta sentimentul
dragostei a fost răspîndit pe tot Pămintul. De
atunci dragostea a rămas eternă și omniprezentă.
De atunci Kamadeva poartă epitetul ananga —
cel fără trup. Zeul dragostei a rămas nemuritor
în literatura indiană, înflăcărind sute și sute de
poeți de-a lungul veacurilor. Aproape un mileniu
si cinci secole după Kalidasa. un alt poet indian
care se credea discipolul marelui înaintaș, și care
n-a fost altul decît Rabindranath Tagore. a re-
luat tema si i-a reproșat lui Șiva în mod glumeț:
_Ce ne-ai făcut, ascete, arzindu-l pe Cel-cu-cinci-
săgeți ? L-ai presărat în tot universul! Răsufla-
rea sa impregnată de durere și mai frapantă plu-
tește în aer; lacrimile sale curg pe cer. (...). De
aceea nu mai înțeleg de unde izvorăște durerea
care cîntă pe coardele vinei din inima mea și o
umple de atita bucurie! (...). Ale cui veșminte
visez oare in clarul lunii ? A cui privire plutește
pe cer ? Al cui văl apare in razele luminii? Ale
cui picioare visez în culcușul moale de iarbă ? (...).
Mireasma florilor mă alintă ca atingerea nu știu
cui, și mă trece un fior plăcut. O ascete, de ce
l-ai ars pe Cel-cu-cinci-săgeți ? Doar ai umplut
universul cu elI".
Poezia a fost scrisă în 1897, cînd Tagore avea
36 de ani. Poetul indian n-avea de unde să știe
că Cel-cu-cinci-săgeți l-a frămintat și pe un alt
poet de pe un colț al lumii. Cu durerea iubirii vo-
ind sufletu-i să-1 vindece, el l-a chemat în somn
pe Kama, Kamadeva, zeul indic. Da. Acum o sută
de ani a apărut poezia Kamadeva în paginile re-
vistei Convorbiri literare din Iași în numărul din
1 iulie, 1887. A fost ultima poezie tipărită în timpul
vieții lui Mihai Eminescu. La acea dată Eminescu
avea 37 de ani. Poezia a fost trimisă Convorbirilor
de către A. C. Cuza, „care a transcris-o de pe un
original, oarecum primitiv, cu prilejul unei vizite
la Botoșani, în primăvara anului 1887, cînd Emi-
nescu, ieșit de la Mănăstirea Neamțului, se afla
în îngrijirea surorii sale, Henrietta", ne infor-
mează Perpessicius. După informația lui G. Căli-
nescu, A. C. Cuza a găsit-o pe jos. în odaia lui
Eminescu ; biograful își exprimă părerea că „era
pe cît se pare, un lucru mai vechi-. Ne amintim
că atunci manuscrisele lui Eminescu se aflau la
Titu Maiorescu și că „dintr-o înaltă prudență de
arhivar-, el mereu refuza să le predea autorului.
Luînd în considerare starea sănătății poetului, Că-
linescu n-a fost dispus să creadă că Eminescu
ar fi lucrat serios, chiar dacă ar fi avut acces
la manuscrisele sale. Tot pe aceleași considerente,
G. Ibrăileanu a contestat paternitatea poeziei.
Reproducerea ciornelor acesteia de către Per-
pessicius a pus capăt oricărei discuții despre auten-
ticitatea poeziei eminesciene. Totodată, s-a văzut
că versiunea finală, găsită de A. C. Cuza pe
podea, era o versiune prelucrată, mai succintă și
mult mai evoluată decît variantele din manuscris.
Deci, Eminescu a fost în stare să scoată firul gîn-
dirii din negurile vremii, „apelînd la inepuiza-
bilele rezerve ale memoriei-, cum a observat Geor-
ge Munteanu. Nu-i singura ocazie cînd capacita-
tea intelectuală a lui Eminescu a fost subestimată.
Se află trei variante ale poeziei în mss. 2 262, f.
96, și f. 140 v și mss. 2 278, f. 53 ; după avizul
lui Perpessicius. cele trei au fost așternute pe
hîrtie în 1876, cînd poetul stătea în Iași. Versurile
au fost compuse in același an cu Lacul și Do-
rință — poezii din ciclul veronian — pe de o parte
și Eu nu cred nici in lehova și Icoană și privaz
cu accentul indian pe de alta. Ciornele cuprind
o descriere plastică a zeului, care nu apare în
versiunea finală : „Pe-a lui umere-arămie / Aripi
scurte se desfac. / Iar în părul lui cel negru
Poartă roșii flori de mac". Aproape aceeași ima-
gine apare in toate variantele. în versiunea din
manuscrisul 2 278 apare încă o imagine — „Prin
șoptiri amăgitoare / Ce s-adaog val cu val
Apăru copilul dulce ' Călărind pe-un papagal- —
a cărei primă parte lipsește în forma finală. Con-
cizia a intensificat dramaticitatea poeziei: „El vine,
copilul mindru. / Călărind pe-un papagal, / A-
vînd zîmbet fățarnic / Pe-a lui buze de coral".
Observăm că în cele trei versiuni anterioare.
Kamadeva era un „copil dulce-, pe cînd in forma
finală el e „copilul mîndru". în primele două va-
riante zîmbetu-i era „obraznic-, iar a treia spune
„El zimbea cu moliciune — Cu gropițe în obraz",
în forma finală, dispar detaliile și zimbetul capă-
tă calificativul „fățarnic". Schimbarea epitetelor
adaugă o nouă dimensiune de profunzime, ceea ce
compensează pierderea parțială a plasticității. în-
tr-o variantă din manuscrisul 2 262 apar două ver-
suri — „Cine sunt să-ți spue ție — A lui Budha
sfinta carte" — care pe buna dreptate au fost a-
bandonate ulterior. Legenda lui Kamadeva nu
se alătură spiritului filosofiei budhiste. Pe atunci
Eminescu a fost obsedat de Budha, și înțeleptul
indian mereu își făcea apariția in imaginația poe-
tului român. Varianta din manuscrisul 2 278 are
sase strofe, primele două din celălalt manuscris au
cinci ; forma finală, tipărită, are tot cinci strofe,
numărul săgeților lui Kamadeva. Nu credem că
această coincidență a fost întîmplătoare. Părerea
noastră este că Eminescu, care a fost „cuprins
de-adînca sete a formelor perfecte" (Icoană și pri-
vaz), dinadins a compus poezia in cinci strofe și
că a reținut acest detaliu peste 10 ani, ani în
care a trecut prin încercări atît de grele, fizice
si psihice. Din cele relatate mai sus este limpede
că în poezia de față Eminescu a tratat un per-
sonaj — Kamadeva, zeul dragostei — și nu un
sentiment — kama, dorință. în sanscrită, kama în
sensul larg, general înseamnă dorință, iar în sensul
restrictiv și specific înseamnă dorința creației
sau procreației. Cuvîntul este folosit în cel din
urmă sens în Imnul creațiunii din Rigveda.. Mi-
tologia hindusă, ulterioară celei vedice, a perso-
nificat sentimentul dragostei in Madapa, dindu-i
și epitetul Kamadeva. sau Kama pe scurt. Intr-u-
nui din manuscrisele lui Eminescu din perioada
berlineză se află un text german întitulat Cosmo-
gonie der Inder. în care se explică semnificația
termenului kama; discuția nu se referă la per-
sonajul Kamadeva. în ediția științifică a poeziilor
lui Eminescu îngrijită de Perpessicius, fragmen-
tul cuprinzînd lămurirea termenului kama a fost
inclus în comentariile la Kamadeva^ Ar fi posi-
bil ca ortografia limbii germane să-1 fi derutat
pe Perpessicius, și nu numai pe el (vezi D. Vata-
maniuc, Eminescu și cultura popoarelor orientale
în Viața românească, ian. 1985, pp. 11—31). Precum
se știe, în limba germană toate substantivele încep
cu majuscule (în devanagari, scrisul limbii sans-
crite. nu există majuscule și minuscule, toate li-
terele avînd aceeași dimensiune). Astfel, Perpes-
sicius a crezut, poate, că în textul respectiv Kama
reprezintă un teonim, și l-a asociat cu poezia
aceasta. în poezie Eminescu scrie o dată Kama,
dar o începe cu litera majusculă, dîndu-ne să
înțelegem că e vorba de un personaj mitic, nu
de un termen filosofic. Diferența între kama și
Kamadeva a fost deci știută de Eminescu. Cît pri-
vește observația lui Perpessicius, această confuzie
nu diminuează cu nimic marele său merit de edi-
tor și comentator. Problema aparține domeniului
indianisticii, ale cărui nuanțe subtile nu i-au
fost probabil cunoscute.'în nici un caz Perpessi-
cius n-a intenționat să se pronunțe profesoral
asupra culturii orientale a lui Eminescu, așa cum
s-au ambiționat unii, stînd departe de indianis-
tică și inspirindu-se din lucrările altora. Zeul in-
dian a apărut pentru prima oară în viziunea lui
Eminescu, cînd poetul avea 26 de ani. în prima
tinerețe el l-a chemat pe Kamadeva să-i vindece
sufletul „cu un vis frumos de vară" (mss. 2 262)
sau „de răceala pustnicirii" (mss. 2 278). Iar cînd
a reluat lucrarea peste un deceniu, s-a gîndit alt-
fel : „Cu durerea iubirii / Voind sufletu-mi să-1
vindec". Variantele anterioare menționează florile
ascuțite în tolbă și numai atît, pe cînd în poezia
tipărită apare o nouă acțiune, o altă idee : „Pu-
se-o floare-atunci-n arcu-i, / Mă lovi cu ea în
piept, / Și de-atunci în orice noapte — Plîng pe
patul meu deștept...". Versurile din manuscrise
descriu doar personajul indian și-i transmit che-
marea poetului. Dar poezia tipărită stabilește o re-
lație strînsă între zeul evocat și poetul care-1 evo-
că. în acest sens, Eminescu îndeplinește, în mod
artistic, sarcina unui kavi, poet-înțelept în sans-
crită și poet-preot în vechea societate indo-ira-
niană.
Sentimentul care îl îndeamnă pe Eminescu să-1
evoce pe Kamadeva se apropie de frămintările
poetului indian de azi. Nu-i oare vorba de ace-
eași durere, care în același timp este și plăcere,
și de aceeași reverie, care au incitat imaginația
lui Tagore ?
,Amita BHOSE
Iarăși despre „Inspecțiune“
nspecțiune este cea mai enigmatică din-
tre scrierile lui Caragiale. Repetatele
încercări de a o decripta n-au spulbe-
rat misterul. Asemeni camaradului din finalul
schiței cititorul se întreabă, și astăzi, fără răs-
puns : „De ce ?... de ce, nene Anghelache
Iar Caragiale s-ar amuza, probabil, constatînd
că dosarul cu ipoteze devine pe zi ce trece tot
mai voluminos....
Povestea e mult prea bine cunoscută pen-
tru a mai intra în detalii ; casierul Anghelache
se sinucide înaintea unui control financiar.
Colegii bănuiesc că ar fi vorba de o lipsă in
casa de bani. Verificarea dovedește însă că
nu lipsea nimic. Dimpotrivă, prisosea : în casă
e găsit un pol de aur învelit într-o foiță de
țigară. Nimeni nu-și poate explica, așadar, mo-
tivul sinuciderii.
„Ghicitorii" i s-au dat numeroase răspun-
suri, înclin să cred că le-am parcurs pe cele
mai importante. Ele pot fi grupate astfel : 1)
răspunsuri care socotesc schița definitiv enig-
matică ; neexistînd nici o soluție i se potri-
vește orice interpretare, dar nici una din ele
nu poate fi, bineînțeles, mai demnă de crezare
decît celelalte ; 2) răspunsuri care urmăresc
o rezolvare psihologică; din elementele pre-
zentate în schiță este reconstituită reacția lui
Anghelache la situația respectivă ; 3) răspunsuri
„metafizice" — cele care depășesc concretul
împrejurării pentru a preciza un arhetip, va-
labil și în cazul lui Anghelache.
Interpretările din categoria a doua dezvoltă
motivul fricii. Fuga recentă a unui coleg care
delapidase : neliniștea alimentată de iminența
controlului ; spaima datorată vinii imaginare
a casierului, care n-a fost verificat de 11
ani etc., — creează o tensiune nervoasa
insuportabilă. Anghelache se pierde cu firea
și se omoară.
Soluțiile „metafizice" (cel puțin cele pre-
zentate pînă acum cititorilor), acuză influența
literaturii ruse. în reacțiile psihologico-meta-
fizice ale personajelor poate fi recunoscută te-
ma dublului, sau nevoia masochistă a victi-
mei de a fi mai departe chinuită de aceleași
forțe terifiante.
interpretărilor cunoscute li se vor adăuga,
fără îndoială, și de-acum înainte, noi versiuni.
*
• •
Iată o interpretare care ar putea fi alătu-
rată celorlalte din a doua grupă a clasificării
de mai sus.
încercînd să precizăm profilul lui Anghela-
che constatăm un fapt semnificativ. Despre
nefericitul casier avem doua surse distincte
de informații. Prima : urmărindu-1 și ascul-
tîndu-1 pe el însuși, în scena din berărie, sin-
gura în care el apare în fața noastră in... carne
și oase. A doua : părerile celorlalte personaje.
Episodul în care Anghelache apare in scenă
ne prezintă un om violent, nestăpînit, irascibil,
arogant, bănuitor — „turbat", pentru a folosi
cuvîntul lui Caragiale. li sfidează pe comeseni,
le vorbește de sus, pare că abia se stâpînește
să nu facă o scenă. într-o berărie, e adevă-
rat, lumea mai bea un pahar in plus, și cind
e întrecută măsu'ra lucrurile pot lua o întor-
sătură neplăcută. Dar autorul îndepărtează o
asemenea ipoteză : „Cine n—ar cunoaște bine
pe d. Anghelache și-ar explica tonul și manie-
rele acestea violente prin numărul paharelor
de bere consumate ; însă camarazii îl cunosc
destul ca să caute o altă explicație ; pe cînd o
caută în zadar...". Așadar violența lui Anghe-
lache nu se datorează unui pahar în plus. Cei-
lalți îl știu ca pe un om cu bune maniere și
cu un comportament urban. Dar manierele ci-
vilizate pot ascunde, nu o dată, temperamente
de mare violență Educația reprimă accesele —,
dar ele pot apare în momentele excepționale.
Dacă dăm curs celorlalte informații, cele fur-
nizate de colegii casierului, constatăm că aceas-
tă primă impresie nu e amplificată, prin noi
amănunte, dar nici nu e anulată. Deși are o
anumită vîrstă Anghelache nu e căsătorit, pier-
de timpul in berării, lipsește nopțile de acasă
— intr-un cuvint e un inadaptat, nu poate fi
pus în rînd cu cetățenii disciplinați și inofen-
sivi.
Revenind la prima scenă e firesc să ne în-
trebăm ce anume provoacă acea ieșire violentă
care dezvăluie adevărata fire a personajului.
Violența sa are o țintă cît se poate de precisă :
„mizerabilii" de inspectori financiari. Ei sînt
vinovați de toate nenorocirile. Celălalt casier,
fugit în America pentru că delapidase, nu e
vinovat — de vină sînt inspectorii financiari
care nu l-au controlat la timp ; dezvăluind la
timp neregulile ei ar fi împiedicat frauda și ast-
fel l-ar fi salvat : „Dumnealor să-i tragă pă-
catele nenorocitului! Dumnealor l-au mîncat!".
Acest monolog ne mai clarifică un lucru :
Anghelache — ca, de altfel, și prietenii lui —
nu privește frauda ca pe un pacat ; nu con-
damnă in nici un fel actul moral in sine, ci
deplînge „nenorocirea" care se poate abate peste
bieții casieri. Ei n-au nici o vină —, alții, in-
spectorii, apar din cînd în cînd și le aduc pe cap
nenorociri. Un om care gîndește astfel e greu
de presupus că se va sinucide pentru o ches-
tiune de onoare. Va căuta o soluție pe măsura
mentalității sale și soluția n-ar putea fi decît
acoperirea, fără complicații morale, a lipsurilor,
sau. în caz extrem, fuga (v. și Ș. Cioculescu).
Din scena în care îl urmărim direct pe An-
ghelache ura acestuia împotriva inspectorilor
ne apare ca nestăpînită.
Comentatorii de pînă acum ni l-au pțezentat
pe Anghelache ca pe o făptură timorată, an-
xioasă, temătoare El s-ar fi omorît de frică.
Cel pe care îl vedem în scena la care ne-am
oprit nu confirmă prin nimic un astfel de
comportament. Impresia comentatorilor e spri-
jinită pe felul în care vorbesc despre Anghe-
lache celelalte personaje. Să nu uităm un amă-
nunt : ele deplîng un om pe care-1 cred într-o
foarte mare încurcătură — un nevinovat ajuns
la ananghie. Cum să vorbească altfel ? „Măr-
turiile" camarazilor, fiind făcute în astfel de
condiții speciale, nu sînt demne de încredere.
E mult mai firesc să cercetăm direct modul
de a fi al casierului. Am văzut care sînt
concluziile unui astfel de examen : Anghelache
nu e un timorat, ci un spirit de abia reținută
agresivitate.
Care e, în vechile interpretări, următoarea
etapă a raționamentului ? Anghelache, prins în
plasa neliniștii, se sinucide pentru că e slab,
nu mai suportă tensiunile. în cazul de față, am
văzut, nu prea poate fi vorba de o astfel de ten-
siune. Anghelache se sinucide, în fantezia exege-
ților, pentru că nu găsește soluții, nu se simte în
stare să iașă din încurcătură. Noi ne imagi-
nam că se sinucid numai ființele slabe. Există
insa și _ alte motivații ale funestei hotărîri.
Există sinucideri care urmăresc, dintr-un calcul
necugetat, să lovească în alții. Moartea proprie
e, in asemenea cazuri, un mijloc de agresiune,
în furia lui împotriva inspectorilor financiari,
a „mizerabililor", vinovați de toate nenoroci-
rile, Anghelache, care nu găsește alt mijloc
de a-i ataca, poate și pentru că e un om bine
crescut, se sinucide. Se sinucide pentru a-i pe-
depsi. Iar ca supremă sfidare, lasă in casa de
bani un „plus" : polul de aur.
* *
Inspecțiune poate avea și o altă interpretare.
O interpretare care se poate înscrie între răs-
punsurile „metafizice".
După scena berăriei periplul prietenilor, care
vor să-1 avertizeze, poate fi văzut ca o „cău-
tare" inițiatică. Drumul lor, prin bezna nopții,
e un drum fantomatic. A fost semnalat jocul
de cuvinte din numele casierului : Angel și
Lache. Ingerul-Lache. Un Lache, Mache, Mi-
tică —, dar, de data aceasta, dintr-o altă lume.
Ibrăileanu a remarcat că în Inspecțiune „prie-
tenii" nu poartă nume ; nu s-ar fi potrivit nu-
mele lor cu atmosfera. Dar lumea e aceeași :
singurul numit, înafară de Anghelache, e un
Mitică. E lumea lui Caragiale, in alt registru.
Pe urmele IngePului-Lache, prietenilor li se ara-
tă felurite semne: „la fereastra apare o icoană
albă, cu mîinile încrucișate pe piept...". După un
scurt dialog, care, e drept, cam banalizează sen-
sul inițiatic, „icoana cea alba se retrage de la
fereastră stingindu-se-n întuneric". Puțin mai
departe : „La lumina spălăcită a becului «Auer»,
chipul camaradului seamană cu icoana unui
mort in urma chinurilor ; e alb ca varul, cu
umbre albastre ; fălcile-i sunt încleștate ; nasul
tras : ochii pierduți în extaz". Spectrul descris
e Mitică, ieșit în drumul prietenilor care il
caută pe An’ghel-Lache... Ambiguitatea e_ sub-
liniată chiar de autor, cu o linie groasă. Și,
un punct final al straniilor întimplări : în casa
de bani se găsește polul de aur învelit în foiță
de țigară: desigur obolul care trebuie plătit de
toți cei care trec Hadesul.
*
* *
Opera de artă rămîne mereu deschisă inter-
pretărilor ; generații și generații de cititori vor
da alte și alte sensuri capodoperelor omeinirii;
aceasta e soarta lor. Dar Inspecțiune nu e o
capodoperă. Nu e nici măcar capodopera lui
Caragiale. Mulțimea tălmăcirilor nu e datorata,
aici, caracterului deschis al capodoperei. Schița
oare a fi, din... naștere, o compunere cu „cheie", în
genul scrierilor detectivistice. Nu știm încă dacă
ea are, precum acestea, un răspuns precis, un se-
cret care ar putea fi dezlegat printr-un detaliu
nebagat în seamă; poate că o informație numis-
matică suplimentară despre acel „pol de aur
românesc din 70, invalit într-o foiță de țigară",
ar putea dezlega enigma. Mi se pare însă mai
probabil ca Inspecțiune să fie astfel conceputa
îneît să rămînă o veșnică enigmă. în cazul
acesta nu „răspunsul" ar trebui căutat, ci prin-
cipiul construcției care întreține sentimentul că
un răspuns, o sigură dezlegare, e, totuși, po-
sibilă. Schița e compusă. într-adevăr, dintr-o
suită de sugestii contradictorii, care se anu-
lează reciproc : un șir de perechi de afirmații
si negatii.
Dar, despre construcția schiței, cu alt pri-
Ștefan P. NICOLAE
—-------Eminescu
Opera lui M. Eminescu a făcut, de-a lungul
timpului, obiectul unor serioase cercetări din partea
unor reputați istorici și critici literari. E de ajuns
a aminti, în acest sens, numele lui G. Ibrăi-
leanu, Tudor Vianu, G. Călinescu, Perpessicius.
cei care au pus bazele eminescologiei, au studiat
si publicat manuscrisele lui Eminescu, au dat
cele mai bune ediții ale operei sale. Mai puțin
cunoscut de către marele public, Grigore Scor-
pan a avut o contribuție importantă la lămuri-
rea chestiunilor pe care le oferea opera poetică
a lui M. Eminescu. Apariția, acum zece ani, în
colecția „Eminesciana4* a Editurii „Junimea44 din
lași a unui volum selectiv din preocupările pro-
fesorului ieșean în domeniul eminescologiei a
creat posibilitatea conturării unei imagini de
ansamblu asupra cercetărilor literare, filologice
și lingvistice întreprinse și a rezultatelor obți-
nute. Cu acest prilej, în studiul introductiv, G.
Ivănescu afirma : „Scorpan nu s-a limitat s<‘
studieze aspectele fonetice și morfologice ale limbii
scriitorilor ; el a studiat și lexicul specific lor
și a fost preocupat și cu această ocazie de ex-
plicarea lexicului prin sufletul scriitorilor, prin
specificul reprezentărilor artistice ale acestor
scriitori. Astfel a ajuns el să formuleze teoria
lexicului dominant al unui scriitor sau al unei
opere, adică a lexicului care apare frecvent 1a
un scriitor și este ca și o obsesie a lui“. Ideea
Iui Gr. Scorpan despre lexicul dominant aA
unui scriitor și-a găsit o fericită aplicare î"
studiul său intitulat Elemente eminesciene in
poezia lui Al. Vlahuță, în care este analizat le-
xicul eminescian din opera poetică a lui Vlahuță.
Cu această lucrare, tipărită la Iași în 1937, Gr.
Scorpan a obținut, Ia 9 decembrie 1940, în fata
comisiei formată din C. Fedeleș, I. M. Marinescu,
Octav Botez, P. Caraman și G. Pascu, titlul de
doctor în litere și filozofie cu mențiunea „summa
cum laude44. Două referate redactate de G. Pascu
și Octav Botez, publicate acum pentru prima
oară, evidențiază meritele autorului în descifra-
rea influenței eminesciene asupra poeziei lui
Al. Vlahuță.
D. IVÂNESCU
1940 noiembrie 26, Iași Referat întocmit de
G. Pascu la teza de doctorat a lui Gr. Scorpan
intitulată Influlenfa lui Eminescu in poezia ro_
măneascâ. Elemente eminesciene în poezia lui
Al. Vlahuță.
REFERAT
Influiența lui Eminescu în poezia românească
Elemente eminesciene în poezia lui Al. Vlahuță
Teză de doctorat
de
Grigore Scorpan
Poezia românească din epoca 1880 — 1900 a
fost dominată de M. Eminescu. Istoricii și cri-
ticii literari de pînă acum, în special bobro-
geanu Gherea șl G. Ibrăileanu, au cercetat mai
cu seamă fondul de Idei și sentimente comune
caracteristic acestei epoci. A lipsit însă un stu-
diu, care să arate formele de creație și in-
fluența lui Eminescu în poezia din vremea aceea.
Convorbiri literare — 4
literara
Mofturi
În comedia O scrisoare pierdută există
doi aspiranți la mandatul de deputat :
■ Farfuridi și Cațaventu. Deși membri ai
aceluiași partid, ei profesează convingeri si-
tuate la antipod. Unul e partizanul evoluției
organice, celălalt — „liber-schimbist", vrînd
„progresul cu orice preț". Farfuridi e, cum
s-ar spune, emulul lui Maiorescu, in vreme ce
Cațavencu, adeptul masivei introduceri a for-
melor noi, e antimaiorescian. Glumind puțin,
Farfuridi ar fi putut scrie In contra diracției
de astăzi in cultura română, vizînd in el toc-
mai pe Cațavencu. Primul se întemeiază pe
tradiție, pe experiența istorică proprie, ulti-
mul cere adaptare la spiritul veacului. Mode-
rației unuia („adică vreau să zic, da, ca să fie
moderați... adică nu exagerațiuni !...“) îi co-
respunde deschiderea completă a celuilalt („Pî-
nă cînd să n-avem și noi faliții noștri ?... An-
glia-și are faliții săi, Franța-și are faliții săi,
pînă și chiar Austria-și are faliții săi, în fine
oricare națiune, oricare popor, oricare țară
își are faliții săi. Numai noi să n-avem faliții
noștri !...“). Caragiale îi ridiculizează pe amîn-
doi, dar parcă „ultra-progresismul" lui Ca-
țavencu îi e mai antipatic decît moderația lui
Farfuridi. Nu ne dă oare intriga piesei dreptul
de a conchide că noul, al cărui purtător de cu-
vînt e directorul Răcnetului Carpaților, se
poate impune numai pe căi ilicite ? Ce alta
vrea să însemne șantajul cu scrisorica de a-
mor ? Ca să-și pună în aplicare programul,
Cațavencu trebuie să fie mai întîi deputat, iar
.ca să ajungă deputat trebuie să forțeze mîna
autorităților locale. Pierzînd epistola, el ra-
tează unica șansă de a-și materializa ideile.
Să ne întoarcem însă ia Farfuridi, în care
— îmi place a crede — Caragiale a topit cî-
teva trăsături specific maioresciene. Dacă lă-
săm deoparte ticurile lexicale și afirmațiile in-
coerente, în genere — toate notele menite să
trezească rîsul, descoperim că personajul nu
doar ilustrează, in esență, o aceeași soluție a
progresului, dar folosește însăși tehnica maio-
resciană a discuției. Oricîtă exagerare ar fi
în discursul său electoral din actul al treilea,
cum n-am apropia următorul fragment de cla-
sicul obicei al junimistului, regresiunea către
elementar ? Criticile lui Maiorescu debutează
invariabil prin redefinirea noțiunilor prime și
Farfuridi a învățat lecția : „La 1864, vine,
mă-nțelegi, ocaziunea să se pronunțe poporul
printr-un plebicist... Să vedem însă mai-na-
inte... să ne dăm seama bine de ce va să zică. .
de ce este un plebicist...". Dacă avocatul Ca-
țavencu este versiunea parodică a sincronizării,
Farfuridi reprezintă varianta degradată, de
provincie, a maiorescianismului.
Omul caragialean e adaptabil, potrivindu-și
cu ușurință ritmul pașilor și al gindurilor după
ale majorității. De aceea și sînt raporturile
sale cu lumea neconflictuale, pașnice. Firește
că are și el „probleme", e nemulțumit, suferă.
Dar nemulțumirea se referă de obicei la ches-
tiuni secundare, la accidente private, neatin-
gînd fundamentele lumii în care trăiește. Super-
ficiale și trecătoare, reacțiile de independență
ale omului caragialean au tocmai rostul de
a pune mai bine în lumină deplina adeziune la
starea de fapt a lucrurilor. Are. precum Conu
Leonida. mistica ordinii fixate prin lege: ....nu
se poate să fie revoluție... Cită vreme sint ai
noștri la putere, cine să stea să facă revolu-
ție?". Disponibilitatea pentru „dizidentă" func-
ționează numai cît nu e în cauză autoritatea.
„Tîrît de curent". Cetățeanul turmentat e pe
cale să întărească belicoasa declarație a lui
Cațavencu, însă realizează subit păcatul în
care era cît pe ce să cadă și rectifică: „Da!
și Grigore Scorpan
Lucrarea domnului Scorpan împlinește această
lacună. Pregătirea filologică a autorului i-a pus
la îndemînă șl metoda de. lucru și posibilitatea
de analiză a tuturor mijloacelor de creație ar-
tistică, care, din poezia lui Eminescu, a trecut
în aceea a lui Vlahuță.
Gr. Scorpan isi împarte materia in doua părți.
In prima parte studiază expresia sentimentelor
în poezia erotică subiectivă, poezia erotico-o.
biectivă, poezia socială, poezia filozofică, studiind
la urmă elementele descriptive.
Autorul analizează comparativ elementele am-
bilor poeți si stabilește cu multă perspicacitate
tot ceea ce poate fi considerat ca împrumut.
In partea a doua cercetează elementele for-
male : ritmul și rima, vocabularul, valoarea a-
sociativă a termenilor, simbolismul.
o atenție deosebită dă vocabularului emines-
cian din poezia lui Vlahuță. La fiecare termen
autorul dă și contextele respective, pe care une-
ori le discută pentru o mai bună edificare (v.
în special pg. 119—212). In felul acesta întreg
materialul este pus sub ochii cititorului care
poate să controleze, la fiecare pas. concluziile
studiului. Desigur că această muncă migăloasă
nu o putea face decit cineva care posedă o se-
veră disciplină a muncii, cîștigată la o serioasă
școală filologică.
Toți istoricii literari au afirmat InOuiența lui
Eminescu în poezia românească, însă nici unul
pînă acum n-a arătat în ce constă această in-
fluiență. Comparînd vers cu vers, termen cu
termen. Gr. Scorpan a stabilit tot ceea
ce Vlahuță datorește lui Eminescu. Desigur că,
în urma acestui studiu, partea de originalitate
a lui Vlahuță s-a redus foarte mult. Astfel, o
concluzie într_adevăr surprinzătoare, la care a-
junge Gr. Scorpan, este aceea că chiar atunci
cînd Vlahuță încearcă să redea unele sentimente
noi, necunoscute lui Eminescu, cum este acel
al fericirii, se observă aceeași puternică in-
fluența lui Eminescu, cum este acel altceva de-
cît să afirme cu aceiași termeni ceea ce Emi-
nescu negase.
In felul acesta lucrarea lui Gr. Scorpan pre-
zintă mai multe elemente originale : 1. Metoda
cu totul nouă în asemenea cercetări. In studie-
rea operei de artă se dă atenței în special for-
melor de creație artistică. Este aplicarea unui
deziderat formulat numai de noua școală filolo-
gică și literară italiană în frunte cu G. Bertoni.
2. Analiza cu multă finețe a felului cum Vlahuță
a prelucrat materialul oferit de poezia lui Emi-
nescu. 3. Definirea punctelor care diferențiază
talentul lui Vlahuță de cel al lui Eminescu
(Vlahuță, spirit analitic, obiectiv și didactic, cu
o personalitate artistică puțin originală ; Eminescu
cu un superior instinct al creației, spirit sinte-
tic, avînd și acel sentiment metafizic al exis-
tenței șl puterea de a se sustrage din contingen-
țele vieții concrete).
Gr. Scorpan, elev al lui A. Philippide și al
subsemnatului, este unul din cele mai distinse
elemente ale facultății. Prin metoda sa cu to-
tul nouă și prin rezultatele cu totul originale
la care ajunge, domnia sa apare ca cel mai com-
petent și subtil interpret al lui Eminescu.
vom lupta contra... adică nu... Eu nu lupt con-
tra guvernului !“. Omul caragialean e preo-
cupat să intre cit mai temeinic in rinduri,
ferindu-se pină și de bănuiala că ar fi în afara
lor. Inadaptarea nu e. pentru el. semnul dez-
acordului principial, ci o infirmitate. Și orice
infirmitate diminuează șansele de supraviețui-
re. Nu credința îl înrolează continuu intre par-
tizanii guvernului, ci instinctul de conservare.
E mimetic, maleabil și ductil ca să existe. Sea-
mănă leit cu ceilalți, care i-ar putea, la o adi-
că, ține locul fără să se bage de seamă. Ii
displace să se remarce. Fuge de reclamă, adă-
postindu-se -în nediferențierea masei. Dacă
n-are vocație de paria, n-o are nici pe aceea
de leader al legalității Se simte bine ca „voce
din public", lipsit de identitate, protejat» de
anonimat. „E tare ! prea tare ! n-o iscălesc" —
declară Brinzovenescu, speriat de conținutul
proiectului de depeșă către centru. Insă Far-
furidi il convinge: „Trebuie sâ ai curaj ca
mine! trebuie s-o iscălești: o dăm anonimă!".
Individualitatea omului caragialean se com-
pune exclusiv din trăsături generice. Agitația
lui, cîtâ este, e verbală. E omul cuvîntului.
nu al faptei, de aceea îl întîlnim — cum s-a
observat — în locurile unde înflorește taclaua.
Tăcerea, reflecția adică, il sperie, intrucit re-
prezintă o complicare a existenței. Vorbirea
continuă, in schimb, îl scutește de a mai făp-
tui. Și ea nu exprimă un punct de vedere
propriu. 11 mimează numai. Omul caragia-
lean pozează in ins preocupat de soarta lu-
mii, de subiectele la ordinea zilei. Dar e un
interes de cafenea, durînd exact cît o conver-
sație la un șvarț sau la o bere.
*
* *
„Eu: — Ce mai spun gazetele nene? Nenea:
— Mofturi! Eu: — Ce era azi la Cameră? D.
Deputat: — Mofturi! Un cerșetor degerat:
— Fă-ți pomană: mor de foame! Un domn
cu bundă: — Mofturi! (...). Librarul: — Iată
o carte nouă, foarte interesantă! Un june cult
(dînd cu dispreț volumul la o parte): — Moft!
X: — Mîine seară e o eclipsă de lună. Z:
Mofturi!". Moftul, zice Caragiale, ne repre-
zintă, precum vendetta pe italieni și sp/een-ul
pe briți. Simpla rostire a magicului cuvint
descalifică evenimente, idei, sentimente, as-
pirații. Orice inițiativă e întimpinată cu nein-
credere și suspectată de inconsistență. Nimic
nou sub soare, doar pompoase aparențe ale
prefacerii, ce nu merită a fi luate in serios,
ci ironizate, ridiculizate, pulverizate. De fapt,
moftul închide în el o filozofie, a stătu <[uo-
ului, și o terapeutică: deriziunea. Moftul mă-
soară nevoia noastră de stabilitate, este pa-
văza infailibilă împotriva primejdiilor necu-
noscutului. Scepticismul in fața schimbării vine
din teamă. Perspectiva înnoirii tulbură liniștea,
generează panică și insecuritate. Nu doar or-
dinea lumii e amenințată, dar și ordinea noas-
tră lăuntrică. Bagatelizat, redus la proporții
hilare, văduvit de gravitate, catalogat drept
simplu moft, noul devine inofensiv. Dacă gaze-
tele, decidem, nu scriu decît mofturi, dacă
piața literară nu furnizează decit tot numai
„prețioasa legumă", dacă și eclipsa anunțată e
un moft, putem dormi fără griji. Moftul e în-
gerul nostru păzitor, apărătorul confortului in-
terior. Nu e deloc o întîmplare că maiorescianul
Farfuridi îi strigă „ultra-progresistului" Ca-
țavencu: „Ia scutește-mă cu mofturile d-tale!“
și-i tratează pe adepții acestuia („dăscălimea
d-tale“) de „moftangii". în ochii săi, a voi
„progresul și nimic alt decît progresul" e. o
știe de la ilustrul lui profesor, a voi „forme
fără fond".
Adrian OPRINA
Primim deci călduros această teză de doctorat
care face onoare facultății noastre.
G. PASCU, C. FEDELEȘ
Iași. 26 nov. 1940
Arh. St. Iași, fond Universitatea „Al. I.
Cuza-, Facultatea de Litere, dosar 63/1939 —
1940, f. 25 — 26. Original.
1940 decembrie 7, lași — Referatul întocmit
de Octav Botez la lucrarea de doctorat Elemente
eminesciene in poezia lui Al. Vlahuță de Gr.
Scorpan.
7 decembrie 1940
Referat asupra lucrării de doctorat a domnului
Grigore Scorpan „Elemente eminesciene in poezia
lui Al. Vlahuță", 1937
Licențiat foarte distins al Facultății noastre
de litere și asistent universitar, cunoscut prin
studii filologice literare temeinice și minuțioase
asupra lui Creangă și Eminescu. dl. Gr. Scorpan
caută în această lucrare, întemeiat pe unele cer-
cetări ale profesorului Ibrăileanu, care-i ser.
vesc ca punct de plecare, să lămurească felul
cum Vlahuță a împrumutat și adoptat, in poezia
lui, elementele eminesciene.
Domnia sa grupează, poate cam didactic, a-
ceste elemente în poezia erotică subiectivă, poc.
zie erotică obiectivă, poezie socială și filozofică.
Un alt capitol. îl formează elementele descrip-
tive. comune tuturor categoriilor stabilite.
Domnia sa se oprește apoi, după părerea mea
cam sumar, asupra ritmului și rimei și termină,
dînd o deosebită atenție vocabularului emines-
cian din poezia lui Vlahuță.
Partea aceasta, cuprinzînd aproape jumătate din
întreaga lucrare, o socot cu desebire importan-
tă prin analizele și observațiile ei judicioase, in
ce privește valoarea stilistică și expresivă a
cuvintelor utilizate de * ambii poeți și ea dove-
dește o serioasă pregătire fiiologico-llterară. ar-
monios îmbinată șl reunită cu un simț estetic,
mai totdeauna fin și ales.
Si dacă unele obiecții sau rezerve se pot face,
asupra felului cum dl. Scorpan privește origi-
nalitatea poetului studiat, asupra distincției, nu
totdeauna clare, între ce e simplă coincidență
și ce e împrumut eminescian în poezia lui
Vlahuță, ca și a unor puncte susținute de Ibrăi-
leanu și care deși discutabile au fost primite
ca un bun sigur de autor, ele nu pot, fără în-
doială, micșora valoarea acestei lucrări conștiin-
cioase. metodice, minuțioase care completează in
chip fericit pe acea publicată de Ibrăileanu în
1912 și merită să fie, în mod onorabil, acceptată
ca lucrare de doctorat.
OCTAV BOTEZ
Arh. St. lași, fond Universitatea „Al. I.
Cuza". Facultatea de Litere, dosar 83/1939 —
1940, f. 27. Original.
Caragiale,
anticălătorul
Nimic mai inconfortabil pentru Caragiale
decit călătoria. Chiar dacă episodul ber-
linez a fost explicat prin -impulsul de
migiație al rasei" — -divinului critic* ii stă
bine orice exces speculativ. De ce s-o fi mani-
festat oare acest impuls atit de tîrziu și de ce
numai la Ion Luca ? Incitante, fiindcă ades
impenetrabile, misterele biologiei.. Caragiale
însuși ne mai oferă o explicație : „veninul ce-1
string de-atita vreme". Este un adevăr aici,
e poate unul și in fulgurația călinescianâ. Ho-
tărit, insă. Caragiale rămine tot un anticâlâtor.
Tabietliu și bucuros de taifasuri sau de o
„petrecere moldovinească". belaliu de drum
(cum singur recunoaște) și temător pină la su-
perstiție de primejdiile neprevăzutului, el pre-
feră oricind „o bună promenadă aristotelică
unei serbede descinderi în mijlocul naturii, ale
cărei farmece ii rămin străine. Și nici singu-
rătatea nu-i soluția pe care s-o prefere. Co-
respondența, mai ales aceea din timpul exilu-
lui berlinez. ii divulgă anxietățile și. legat de
asta, nevoia irepresibilă de a dialoga. Sau de
a interpreta, cu virtuozitate histrionică, un
monolog in fața unor parteneri care știu să
guste un spectacol de limbaj.
Altfel, notațiile — și înainte de plecarea
din țară și după aceea — sint laconice, con-
centrate. Ca vilegiaturist, comedianul nu se
iâ in serios, ținindu-se de pehlivănii și măs-
cuindu-și textul in mici instantanee de carna-
val. In șarje, e redutabil. Din „Chiatra N " ii
scrie lui Alecu Urechia. moldovenizind dulce-
acrișor: „Aice-i tare frumoasă poziția" și-i
vreme bună, „numai atita că ploaie citu-i dziua
— poziție di munte mă rog matali". Nu-i mai
dihai ca un moldovean get-beget. dar. oricum,
pe aproape. Hazul, aici, constă in referirea la
„poziția" pitorească ; or. se știe. Caragiale
avea ce avea cu „pitorescul naturii". Citadin
incorigibil, el face. într-o epistolă către Paul
Zarifopol, o descriere parodică a Berlinului,
în clișeu mitologizant („din porunca străluci-
tului Phoebus"). Cum ii șade. cu insensibilita-
tea lui „en fait de paysage", .să laude „măreția
Nordului" ? „Acum e Nordul in toată splendoa-
rea lui...". Pe Dionysos ! Descrierea, la acest
Nastratin scump la cuvinte, nu poate fi decît
parodică. Nu suporta deloc risipa și, cu toate
că n-o spune, se poate bănui că memorialul
de voiaj se face vinovat, în ochii lui Caragia-
le, de diluție verbală.
Iar cind afară e urît. atunci nu-i mai arde
nici de vorbă. Era, nu indispus de capriciile
climei, la care se arată prea sensibil, însă
terorizat de caniculă, la fel ca și de frig sau
umezeală. „Melancolica Baltică" îl deprimă de-a
dreptul, îi dă stenahorie. Tot mai bine. în
capitalia nemțească, împreună cu simpatrioții.
Aleși așa. mai pe sprinceană. Zarifopol ar fi
unul. Gherea. altul, și nu mulți incă. Caragiale
devine irezistibil cînd vrea să-și ademenească
amicii Ia „o noapte de taifas moldovinesc". în
care să discute pină în zori, să mai afle vești
și cancanuri picante din țară (acolo călătorește
mai mult cu mintea, amuzat să dea peste stră-
vechiul „balamuc de țesături și de intrigi bizan-
tine"). în fine, să asculte. încremenind de în-
cordare. muzică. Ar da poate o fugă din Ber-
lin, numai pină la „Bethleemul de pe Rinn".
La Bonn, adică, unde și-a dus existenta nă-
mîntească „boierul" Beethoven! „Și noi lite-
ratii sîntem un fel de boieri", scrie meloma-
nul undeva, cu sentimentul unei comuniuni de
spirite.
Dacă-i senin și cald (dar nu un cald nem-
țesc !), o raită, cu un bun amic, prin burguri
parcă l-ar tenta. Altfel. Caragiale se depla-
sează — pe jos sau cu tramcarul — numai de
nevoie, ori în cite un mic șpațir, eventual
împins de curiozitate. De pildă, să vadă ce mai
e pe la tîrg. la „iarmaroc". Călătorind „cu zu-
gul", e de presupus că nu se prea uită pe fe-
reastră. adincindu-se in lectura unei gazete
sau țintuind cu ochi atent și rău pasagerii
din compartiment. Ca pe niște personaje vir-
tuale de scenetă burlescă.
Unda unei nostalgii — scriitorul ii zice pe
nume : „dor" — se furișează, cu toată cen-
zura antisentimentală. cînd și cind. Un cîmp
secetos e ca „de bărăgan moldo-valah", geru-
rile. aprige ca la București. Lipsea seamănă
cu Brașovul, iar Erfurt (altă dată — Dresda)
ar fi „Ploieștii Germaniei". încă un „impuls",
al revenirii la locul de baștină, în... Haima-
nalenburg.
Călătoria, prin urmare, Caragiale o concepe
restrictiv „o plimbărică". O „plimbărică" mai
treacă-meargă. o promenadă „aristotelică" pe
caldarîmul unui burg civilizat nu-i de lepă-
dat. dar tot mai antrenant rămine un duel ver-
bal. pe mica scenă a unei berării sau cafe-
nele. Pentru el. și cafeneaua poate fi o lume.
Ori berăria unde, cordial cu musafirii ca nealt-
cindva. regăsește ambianța care îi convine. în
zumzetul și clinchetul de pahare care priesc
de minune volubilității lui. Și e scăpărător de
vervă, patetic, uneori amar, surescitat sau ju-
bilant în focul controversei, violent în sar-
casme sau derutant de afectuos. în rest, ob-
servă. Felurimi de indivizi, simpatici sau ilari,
apropitari și amploiați. vardiști și dame cu
amor joacă fără s-o știe, in gama grotescului,
o comedie. O comedie ale cărei sfori le trage,
cu sclipiri drăcoase în ochi și comisura strînsă
într-o crispare sardonică, sentimental in petto
și cinic mai ales, Caragiale. Intensitatea trăi-
rii unei idei, în forme pe cit se poate specta-
culare, este la dramaturg mai presus de ori-
șice „pelerinagiu".
Florin FAIFER
Urme pe zăpadă
Copilul și mausoleul
Ai văzut ceva odată, îmi spune el, și nu
mai poți scăpa toată viața de imaginea
acelui lucru, fără să știi o porți cu tine,
ea rămine undeva, în vreun colț al creierului, ca
să izbucnească tocmai cînd nu te aștepți. Așa mi
s-a intimplat și în călătoria aceea, spre casă, a
fost presărată numai de asemenea imagini pe
care le credeam moarte, uitate... Am coborît din
accelerat și m-am urcat intr-un tren ceva mai
răsărit ca un decovil. In» sfirșit, se pune în miș-
care și trenul nostru, vagoanele cu oase apar din
nou Ia fereastră, se înșiră pe urmă altele, încăr-
cate cu lemne, cu lăzi, acoperite cu prelate, trecem
pe lingă mai multe cisterne unsuroase, apoi, cu o
zornâială de fierărie, părăsim linia principală și
ne îndreptăm spre munții abia zăriți prin pîcla
albicioasă și tremurătoare a amiezii. Duhoarea oa-
selor a dispărut, de după un gard de sirmă ghim-
pată. lanul de porumb, cu frunzele uscate in bron-
zul coclit răspindește izuri dulcege de sucuri dos-
pite in miezul tijelor lemnoase, încă nesăcătuite
complet de toamnă. Deodată, bronzul dispare în
aurul roșcat al unei perdele de salcîm rotită în
jurul unui imens platou. în mijlocul căruia se
înalță mausoleul, acest monolit de granit, ca un
tort cenușiu cu mai multe etaje. Platoul se umple
mereu de soldați. O mare de arme și căști, des-
părțită in dreptunghiuri prin culoare înguste. Ca
niște brazde uriașe de ceapă sau usturoi. Așa le
vede de sus. de pe ultima treaptă a mausoleului,
ochii mei de copil, in timp ce miinile string lao-
laltă genunchii. Brazdele vin mereu de undeva,
din lungul șoselei, trec printre vulturii negri ai
porții și încremenesc în fața mausoleului. El nu
știe ce sint plutoanele. companiile, chiar regi-
mentul, cuvînt des pronunțat de mama in ultimele
zile, nu-i este pe deplin deslușit. Ceea ce știe este
că tatăl său. un bărbat înalt, cu ochi buni și
mîini mari, se află. într-una din brazdele acelea,
îngropat pînă la git in pămîntul ei verzui, să nu
se miște să stea drept. II va mai recunoaște oare
după atita vreme, de cind el a plecat de acasă ?
Miinile i-au amorțit tot stringindu-și genunchii,
dar ce contează amorțeala lor față de cele ce i se
zbat lui in timple si în piept ? De exemplu, cu-
vintul război il poate desface ca pe o nucă, doar
a intrat și el in mausoleu de două ori și a văzut
mormanele de oseminte, piramidele de cranii lus-
truite. Prima dată cu tata, la inmormîntarea unui
mareșaL a doua oară cu mama, astăzi, in aștep-
tarea soldaților. La inmormîntarea mareșalului, tata
l-a cocoțat pe umerii săi și acolo au dispărut
toate oasele, au fost acoperite repede de coifurile
strălucitoare, cu panașe albe, de fireturile, bran-
denburgurile și eghileții de aur, de piepții tuni-
cilor pline de decorații, de caii aliniindu-se ca
intr-un dans, de fulgerările săbiilor scoase pen-
tru onor, de zecile de coroane, de lacul negru al
mașinilor, de lustrul fracurilor, negre și ele, dar
mai ales de fanfara care l-a făcut să-i dea lacri-
mile de bucurie. Acum însă, piramidele de cranii
și oasele acelea i s-au întipărit în minte, nimic
nu-i mai poate șterge imaginea lor, ca și cuvintele
unei doamne cu rochia mov și pălărie albă, asor-
tată cu panglică și flori, care spunea copiilor ei
că fiecare craniu și os reprezintă un soldat căzut
la datorie, să apere țara, viața copiilor, a femei-
lor și bătrînilor. Acum știe precis ce înseamnă
să cazi la datorie și tremură inima în el. Cînd
platoul este acoperit pînă la margini de brazdele
verzui, izbucnește fanfara, iar el, îngrozit, se
ridică brusc, făcîndu-și loc printre ceilalți copii, pe
scările de piatră pe care le coboară aproape orbit
de lacrimi. Jos. în dreapta mausoleului, chiar
lîngă zid, își găsește mama, își lipește capul de
șoldul ei, îi strînge picioarele cu mîinile : Ma-
mă, de ce să cadă tata la datorie ? Nuuu, nu
vreau, nu vreau să cadă la datorie. Mama îi aco-
pere gura cu palma: Alex, ce-s prostiile astea ?
Să nu te mai aud vorbind așa. și îi înconjoară
capul cu brațele ei. De acolo aude comenzile trans-
mise printr-o pîlnie mare, așa cum a văzut el
odată la circul venit la P., în piața de vite, în
mîinile unui om cocoțat pe niște picioroange de
lemn, strigînd prin pilnia aceea, la intrarea in
cort, să vină lumea și să vadă femeia tăiată în
două cu fierăstrăul și limba de bou a bărbatului
născut în cea mai rea zodie. O voce groasă de la
spatele lor spune că acum se închină steagul re-
gimentului în fața memoriei celor rămași numai
oase în mausoleu și se sfințește de un episcop,
chemat anume pentru asta. Stă strîns de trupul
mamei pină cînd în pilnia aceea cineva tușește.
Mama nu-1 mai ia în seamă și, în plînsul lui, își
ascunde tatăl într-o pivniță, stă de pază la gura
ei cu o bîtă mai mare decît el. La un moment dat,
mama îl prinde de mînă : Hai Alex, repede, dra-
gul mamei. Mulțimea de civili s-a și pus in miș-
care, se zvîrcolește, presează perdeaua de sai-
cim care cedează, îndoindu-se, rupîndu-se, lăsind
șuvoaiele de oameni, ca o apă murdară, să se
reverse prin spărturile făcute in desișul ei. Toți
trebuie să ajungă la șosea înaintea convoiului de
soldați, așa cum s-a anunțat prin pilnia cea mare,
numai acolo își vor putea lua rămas bun de la cei
ce pleacă pe front. Mama și-a sfîșiat poala rochi-
ei, și-a zgîriat brațele, lui însuși un spin i-a cres-
tat tîmpla, dar nu simte nici o durere, întreaga
lui ființă i s-a adunat în picioare, în fuga asta
peste miriștea fără capăt... In sfîrșit, au ajuns,
s-au aliniat la marginea șanțurilor laolaltă cu
toată lumea, strivind sub tălpi bălăriile albite
de praf. Cînd apare ofițerul, călărind pe un cal alb.
urmat de primul grup de soldați, mama începe
să numere, iar el trăiește acum numai prin ochi,
cu teama să nu scape nici o față de sub căștile
care înaintează mereu. Nu, nu l-a văzut, nu-1 vede
și coloana s-a și oprit. Ii vine să moară, i s-au
îndoit genunchii, capul e prea mare pentru gîtul
lui firav, dar mama nu-1 lasă să cadă, mîna ei
puternică i-a prins-o pe a lui : Hai, băiețaș, in-
că puțin, mamă... Și iată-1 și pe tata, încruntat
sub casca lui, tot săltindu-și arma și ranița pe u-
meri și, deodată, blînd, fiindcă i-a zărit, chiar
zîmbind, așa cum îl știe din totdeauna, cu două
cute arcuite în jurul gurii. Tunica lui aspră mi-
roase a tutun și a medicamente și ce mîini puter-
nice are cînd îi saltă pe el de la pămînt. îl sărută,
il strînge ușor cu brațele, îl așează pe urmă în
picioare, lîngă mama, pe ai cărei obraji petele
cafenii s-au lățit și mai mult. Spune : lieano, să
aveți grijă de voi așa cum veți putea, uitîndu-se
nu în ochii ei, ci la pîntecul ei umflat, care îi ri-
dică în față, peste genunchi, poala rochiei. Repetă
asta de cîteva ori. în timp ce un alt ofițer trece
în goană pe calul său murg, strigînd prin pil-
nia lui, exact ca cea de la circ : în zece minute
încolonarea, încolonarea în zece minute...
Ascultă, îmi mai spune el. strigătele acelui
ofițer mai ajung și astăzi la mine, și nu numai
în vis. Totdeauna a fost și va fi așa, cineva porun-
cește încolonările și toți ceilalți trebuie să le exe-
cute, chiar dacă știm precis că la sfîrșitul mar-
șului nu-i așteaptă decît suferința...
Corneliu ȘTEFANACHE
5 — Convorbiri literare
opinii
Contexte
Confruntări
epistolare
■ n Confruntări literare, voi. II, George
I Ivașcu inserează corespondența sa cu G.
' Călinescu la care s-a referit în treacăt, cu
diferite prilejuri, de-a lungul celor peste 22 de
ani, cîți au trecut de Ia moartea autorului Vieții
lui Mihai Eminescu.Distinsul cărturar și strălu-
citorul gazetar face acest gest de restituire după
două decenii de la apariția primului volum din
Confruntări literare, răstimp in care s-a scris
atît de mult (și totuși atît dc puțin) despre G.
Călinescu, inclusiv a foarte bună biografie elabo-
rată de Ion Bălu Corespondența publicată (și
comentată) acum intr-un amplu capitol al cărții
amintite ne transmite tensiunea a două perioade
— cea a Jurnalului literar și cea ai primilor 10
ani ai Contemporanului, seria Ivașcu — așa cum
poate nici o altă reconstituire, nici o altă evoca-
re, oricît de expresive, n-ar putea-o face. Este
mai întîi o tensiune a faptei, a creației, ampli-
ficată însă de împrejurările dramatice ale istoriei
însăși. Ni se relevă, apoi, desigur indirect, prin
reacțiile, răspunsurile, atitudinile, abilitățile, dc
altfel mereu constructive in spirit, ale lui G.
Ivașcu, un Călinescu imprevizibil, neliniștit; nici-
odată îngenuncheat de adversități, dominator și
tandru totodată, aceeași ființă eminamente crea-
toare, cu energii nebănuite, inepuizabile și, mai
ales, aceeași conștiință, proprie marilor umaniști
și marilor intelectuali patrioți. Citind corespon-
dența, tulburătoare dare de seamă asupra unor
momente de maximă încordare, de teribile fră-
mintări și „confruntări", am simțit, ca și in cazul
celei dintre Călinescu și Al. Kosetti, în toate sen-
surile, presiunea Istoriei. „Dialogul" epistolar se
desfășoară, intr-adevăr, așa cum observă G.
Ivașcu, între un temperament nestăvilit, aprins
(al lui Călinescu) și „unul de pasionat profesio-
nist intru ale jurnalismului". Impresionant e că
dialogul, comunicarea au durat 30 de ani, nici
un alt discipol al genialului critic nemanifestînd
atita devotament ca G. Ivașcu. Și, înclin să cred,
nici unul, în afara acestuia, nu s-a bucurat de
atita încredere și de o prietenie atît de îndelun-
gată, practic pînă în clipa morții marelui om.
Incit nu există, în esență, nici o diferență de ton
și de stare între scrisorile tinărului de 28 de ani,
secretar de redacție al Jurnalului literar („Sunt,
deci, și promit solemn că voi fi totdeauna cu-
minte" ; „Vă aștept (...) cu nerăbdare (la Iași —
n.n.). Mă bucur ca un copil că veniți duminică.
Mă voi fortifica, mă voi lămuri asupra multor
lucruri, mă voi reconforta. In sfîrșit voi simți
prezența căpitanului de corabie...") și cele ale o-
mului și scriitorului, ajunși Ia deplina maturitate,
cu o invidiabilă experiență, redactor șef al celei
mai însemnate reviste românești postbelice —
Contemporanul. In treacăt fie zis, numai cu co-
lecția acestei publicații de ținută europeană,
George Ivașcu, precum odinioară lacob Negruzzi,
ar putea păși încrezător, astăzi și în viitor, pra-
gul oricărei mari Academii de litere românești.
Corespondența atestă încă o dată, dacă mai era
nevoie, pasiunea și vocația jurnalistului, care,
pe lîngă stăpînirea autoritară a meseriei („me-
seria tutelară" cu propria-i formulă), a artei pu-
blicistice. are luciditatea, echilibrul și „pragma-
tismul" constructorilor temerari și temeinici, arc
tact, intuiție politică excepțională și, nu in ul-
timul rind, răbdarea și generozitatea de a acțio-
na, atunci cînd interesele majore o cer asa zi-
cind din planul al doilea. Scrisorile ce privesc
colaborarea lui G. Călinescu la Contemporanul,
sint elocvente pentru puterea de adecvare și
pentru știința amortizării șocurilor în condiții
social-politice dificile, contradictorii. Trebuie spus
deschis : dacă cititorul român a putut lua săp-
tăminal contact, în „obsedantul deceniu", cu spi-
ritul proteic al lui G. Călinescu, aceasta se dato-
rește în mare măsură lui G. Ivașcu. însăși rein-
trarea fostului director al Jurnalului literar in
publicistică, după 23 August 1944, se leagă de
personalitatea lui G. Ivașcu, care a știut să-1 mo-
bilizeze pe G. Călinescu in momentele grele și
să-1 readucă mereu la locul din care acesta nu
putea lipsi, decît cu riscul unei mari, irecupe-
rabile pagube în planul culturii noastre. Punind
cu precizie accentele și nuanțele. G. Ivașcu în-
lătura indispoziția, rezolva conflictele, risipea no-
rii. Iau la întîmplare un exemplu : scrisoarea din
7 ianuarie 1961 ; „Mult Stimate și Iubite Maestre,/
Consternată, redacția îmi semnalează că ați re-
fuzat cronica pentru acest număr, punind un
veto colaborării Dv. pînă la publicarea poeziei
pe care ați transmis-o pentru numărul din 30
decembrie 1960. / De n-as fi grav bolnav, v-aș
fi cerut îngăduința dc a mă primi și a vă ex-
pune pe larg dificultățile pe care redacția Ie
intimpină în publicarea acestor versuri ; ele sint
considerate cu totul inaccesibile, dacă nu de-a
dreptul ermetice, unele nume proprii evocate
părind atît de stranii, incit inserează un „me-
saj criptic". / Enormitate!, veți exclama si. din
punctul Dv. de vedere, pe bună dreptate. La
o lectură mai puțin superficială, făcută de un
cititor avizat, poezia nu este ermetică, si nici
măcar „dificultoasă". Vă rog, insă, să vă si-
tuați cit de cit în locul (și locurile) Opiniei
Publice care vă	așteaptă	si	vă urmărește	săp-
tăminal, in paginile noastre, și din care o par-
te, cel puțin, vă ia drept călăuză în ale artei
și literaturii, și	atunci veți	realiza exact	difi-
cultatea — reală	pentru	redacția noastră — de
a publica o poezie intr-adevăr originală, valo-
•roasă, însă doar	pentru	un	cerc restrîns,	inac-
cesibilă, deci, marii mase de cititori".
Mi s-a părut nu numai inspirată in retorica
ei simpatică, dar și simptomatică pentru dra-
gostea neclintită față de Maestru, pentru răb-
darea și abilitatea cu care G. Ivașcu știa, reu-
șea să-I țină pe un Călinescu „lipit" de revista
al cărei conducător era și încheierea unei e-
pistole în care autorului Cronicii optimistului
i se solicită anumite colaborări și i se dă, tot-
odată, deplina libertate de a decide asupra for-
mei unor texte: „Nu e nimeni mai tare ca Dv.
la „Contemporanul", nici chiar umilul Dv. supus,
G. Ivașcu".
Scrisorile primite de acesta din urmă de Ia
G. Călinescu sînt puține și, c,u o singură sau
două excepții, fără o semnificație deosebită.
„Căpitanul secund" de la Jurnalul literar, re-
vistă de referință, ce apărea într-un Iași cre-
puscular, a rămas un prieten credincios, me-
reu îndatorat, iar în unele clipe de cumpănă —
apărător discret și eficient, „umbra sufletului"
Iui G. Călinescu. Corespondența îmi revelă fap-
tul că cei doi trebuiau să se întîlnească. Ori-
cum, biografiile lor se intersectează, se împle-
tesc timp de trei decenii și n-aș putea spune
cine a avut mai multă nevoie de celălalt...
Constantin COROIU
Un mușchetar:
Ștefan Roii
Dacă dăm credit lui Sașa Pană, dețină-
tor al unei bogate arhive despre ex-
perimentele moderniste, Gheorghe Di-
nu —■ semnind — ulterior : Ștefan (sau Ste-
phan) Roii — ar fi fost singurul avangardist
român care, a practicat .scriitura automată în
spiritul „automatismului psihic" invocate de
Andre Breton. Fapt e că Ștefan Roii nu ,se dă
in vipt după teorii, nici nu se ia foarte în
serios, de unde aerul de farsă continuă, un
anumit jemanfișism față- de propriile texte ;
improvizațiile lui orale — in lăptăria patro-
nată de părintele său, loc de • întilnire al mo-
derniștilor — ii creaseră o mică legendă. Fan-
tezia ’ metaforică a macedoneanului, descins,
din Florina la București, e realmente excep-
țională. Asociații din cele mai insolite, volup-
tăți senzoriale, unități semantice racordînd
dimensiuni contradictorii.; introduc in miste-
rele existenței ascunse, vizind finalmente dis-
locarea convențiilor limbajului. La douăzeci
de ani, Ștefan Roii publica in Punct (1924, nr.
2) fragmente stranii, voit absurde, menite a
scoate Pe cititor din aria plicticoasă a ruti-
nei : „cumpără-mi fascicola 326 din intestin
piaptănă-te recomandabil dictando total lei
171684 costiță de poet dentific massager mas-»
sager spreichst-du deutsch ? cu masaj tu ma-
saj . sirius face tumbe in violoncel biletul de
favoare citește sonetul androgen este scan-
dalos este coloristic este viteză are pasager
arta este bună pentru Victor Eftimiu preț
fix — fix preț- („Ficat albu).
Singura plachetă publicată de Ștefan Roii.
Poeme in aer .liber (1929) trădează lucrul con-
struit. organizat, dar insolitul asociațiilor a-
testă legături cu poetica modernistă. Un poem
dedicat lui Ilarie Voronca, Diana, pare a mima
imagismul fastuos al acestuia ; arhitectura du-
ce mai curind spre Ion Vinea : „Odată cu
noi regii din baso-relief plecau la vinătoa-
re. Fii fără grijă, praful de pușcă / a dez-
infectat pentru azi pădurea de lupi (...)
vezi ? pe aici sălciile cresc ca pescarii : pe
marginea girlelor (...) in aer liber ciinii
fac gargară cu stele / cerbii sint regizorii ra-
murilor, apelor , și prin potecile nevert^bra-
te, drumul / se decapitează in ripe. *Pri-
vește : lumina e albă /. ca pieptul păsărilor de
mare, în corpore pitpalacii iși chiuie lim-
bile. ecoul umple gurile văzduhului și cloU
potele de aer. ! Eu sint mai inalt decit tine
cu o vrabie. / împușcat în piept aerul iți sîn-
geră pe gură...".
Excesul metaforic e normă. Expoziția de
rarități, de sinonimii și comparații, făcea im-
presie asupra lui Al. Philippide prin repezi-
ciune și dezinvoltură, poetul demonstrind dis-
ponibilități neistovite. Tot Al. Philippide in-
să, care pronunță cuvintul virtuozitate, adau-
gă că „nu se poate ști precis niciodată unde
sfirșește spontaneitatea firească și unde în-
cepe spontaneitatea simulată...". La Contim-
poranul, la 75 H.P., la Punct, ca și la Inte-
gral, la Unu, ori la Urmuz și Meridian, unde
e intilnit intre 1922 și 1934, autorul de Poeme
in aer liber, nu totdeauna de obediență supra-
realistă. face figură de fiu risipitor, de exhi-
biționist. provocator, liber în comportament.
Cite un poem e dedicat lui B. Fundoianu. lui
Sașa Pană sau lui Geo Bogza. altele unor pic-
tori sau graficieni moderniști : M. H. Maxy,
Victor Brauner, Jules Perahim. Față de citadi-
nismul agitat, compact, comun avangardei de
pretutindeni, la Ștefan Roii frapează un de-
corativ somptuos, naturist, aerian, alternind
cu reliefuri plastice, cu însemne și sonorități
urbane. In decolteul verii apar cîmpuri, dea-
luri. „muntele de aer", „armăsarul aerului,
verde", înspumînd în „frunzare", pădurea în
care „zimbrii se decapitau pentru stemele
Moldovei". Ceremonialul din Reverență, cu
lunecări în acvatic și elementar, anunță un
extatism nu diferit de limbajul unui Vinea, în
modulații remarcabile, mai pline de culoare:
„trec toamnele pe pleoape cu cerbi și apele
coclite / lumina s-a scurs în pămint prin țe-
vile de crini". Ieșirea din ființă, impersonali-
zare. situație minus, alternează cu regăsirea
realului, motiv de iconografie subtilă, in fe-
lul unui Petrarca modernist : „in priviri ți se
opri steaua ce alunecase din serile de aer cu
ingerul de git. Ți-am spus : e o reinglo-
dă albă carnea ta, cupolă unică. / Up pas de
oglinzi sparge cristalele in fintîni. / in acest
crin s-a călugărit o rindunică și am strins
in vis mierea pămîntului pe miini"...
însă poetul poartă în el orașul „ca un de-
semn". spațiu cu funcție hipnotică, desfășurind
cinetic „marmure" și „terase", „mătasea man-
sardelor țesută de viori", „parcuri tolănite sub
cer-; panoramicul din Steag „cu seri elec-
trice cu librării, cu arșița femeilor" incitînd
la expansiune : „Iți scriu, doamnă din fotoliul
dinaintea mea, / cu degetul pe nisipul ceru-
lui. în inimă, o stea"... Cetatea viitorului e
„orașul de bitum" din Primăvara Chagaliană
„oraș cuburi și geometrii uimite în betonate
mantale". Contur fecund proiecat pe „unde
herțiene". pe furnale, pe locomotive și uzine
fără somn. Diferite de ploile verlainiene, Ploi-
le orașului, nu au nici sfișierile lui Bacovia.
Intr-un profil. F. I. Marinetti, „cărți în vi-
trine- vizează „o rupere de nori în artă"... Le-
gat de sol. Ștefan Roii practică exaltarea, di-
latarea verbală, insolitarea. superdimensiona-
rea. spectacolul personalității delirante : „Fu-
turiști mușcăm din soare ca dintr-un măr...".
„După aceasta Marinetti. integraliști vom
schia în văzduh cu avioane. să ne amuzăm
vom aprinde constelațiile de cox...“. Alte poe-
me- vehiculează fapte de ordin cultural, trimi-
țind la Venus din Millo și Prometeu, la Sieg-
frid. la Albatrosul lui Baudelaire. la Cintecele
lui Maldoror, la Rimbaud și Rilke. la Brân-
cuși — care zimbea frumos „privind piatra",
la bărăganele pustiite de secetă ca „Sahara
lui Saint-Exupery" ; dezarticularea mecanis-
melor comunicării produce o voioșie ingenuă,
poetul fiind un ludic, un fantezist, un irqnist
fără ghimpi : „Madame Bovary mai serviți-mi,
vă rog. un ceai cu rom. / cred că asta nu vă
deranjează, domnule pom"... In forfota junglei,
cîteva maimuțe „se certau, se certau cu Dar-
win". Un umor al absurdului dă unui spu-
mos Madrigal vibrație și savoare : „Un tram-
vai e mai rotund ca un pepene, / ori un
pepene e mai pătrat ca un tramvai — / nu
știu doamnă, / vreți un pepene electric
sau un pepene cu cai ? / Că mai poartă și
monoclu, scuză-mă te rog / nu găsiți că acest
pepene / L-a cunoscut pe Van Gogh ?“.
Jocuri ca acesta, echivalențe verbale ale
graficei unor Salvador Dali sau Max Ernst,
iși diluează efectele prin super-abundență, și
repetiție, eșuind — nu numai în Discurs pen-
tru un crepuscul, Cabaret, Circ, Hidrogravură,
Un crin tăcea — într-un manierism prelungit.
Stelele „par greșeli de gramatică" ; pe străzi
se văd „femei înfășurate In libelule de por-
țelan" ; fluturii sînt „miini care au rămas in
aer" ; „ieri te-am căutat toată ziua la mica
publicitate" ; personificări se succed in torente,
poetul vorbind de „vioara care ungea cu mă-
tase hanul", de „jazzul mut" al stelelor; de
„umărul" și „șoldul" cuvintelor; de „sticle-
ții veseli ca elevii de la Belle-Arte „... Ace-
lași mod al discursului in prozele poematice
din Moartea vie a Eleonorei (1930) oferă ne-
istovite variațiuni : „Un pantof murmură în
clepsidra, in beteala drumurilor ; un pantof
coase cu un ac floarea de stea, descoase hai-
nele ultimilo- călători, cu miinile ucise de
inele de plumb, și toate fețele nopții, toate a-
menințările ei sînt întoarse spre „șoldurile lor
biciuite...". Totdeauna encomiastice, medalioa-
nele despre Tristan Tzara, Urmuz. Ilarie Vo-
ronca, B. Fundoianu, Victor Brauner și cei-
lalți, irelevante. stau, ca și notele din Inter-,
ferențe, sub semnul fanteziei aprinse Dar in
teligența artistică a lui Ștefan Roii este incon-
testabilă.
Constantin CIOPRXGA
Post modernism
post festum
Ultima obsesie a criticilor (și nu numai
a criticilor) : postmodernismul. Scriito-
rii, mai cu seamă scriitorii tineri, în-
cep să fie impărțiți (și să se împartă) în post-
moderniști și... ceilalți. La urma urmelor nu
văd de ce nu am accepta și postmodernismul:
critica, nu-i așa, se cuvine să se împrospă-
teze mereu, să acumuleze necontenit idei ori-
ginale. Cit privește clasificarea scriitorilor du-
pă noul principiu, singura piedică e. deocam-
dată. dificultatea de a defini cu oarecare pre-
cizie postmodernismul. Aceasta e o problemă,
fără indoială : dar nu principala problemă.
Important e să aflăm dacă vocabula pro-
pusă acoperă intr-adevăr o realitate a vie-
ții noastre culturale. Are postmodernismul un
sens in ordinea faptelor literare românești ?
S-a ivit el în urma unui proces îndelungat,
sau a pătruns in conștiințe in urma unui
„scurtcircuit" in mentalitatea artistică ? Ori e
doar un fenomen străin, un împrumut care nu
reprezintă o necesitate — adică ceea ce în
limbaj junimist s-ar fi numit o „formă fără
fond" ? Postmodemism e oare doar un cu-
vint aruncat in focul discuțiilor, anume pro-
vocate, cu speranța nemărturisită că forma
își va crea, în cele din urmă, și cu spriji-
nul polemicilor iscate, „fondul" care, pentru
moment, ii lipsește în spațiul literaturii ro-
mâne ?.
Iată tot atitea întrebări care își așteaptă
răspunsul. Bineînțeles câ rindurile de față,
indiferent de concluzia lor, pot fi de
ajutor publiciștilor care doresc, din motivul
arătat, animarea discuțiilor. Există astfel ris-
cul de a contribui, fără voie, la transformarea
țințarului in armăsar. Dar asta e regula jo-
cului : e posibilă o adevărată dezbatere fără
un astfel de risc ?
*
Bănuiala că valul de vorbe din jurul post-
modernismului nu s-ar datora unor veritabile
restructurări de mentalitate își face loc de
indată ce constați că sint proclamați (și se
proclamă) postmoderniști poeți și prozatori
care pînă mat ieri erau prezentați (se pre-
zentau) ca incontestabilii campioni ai mo-
dernismului autohton ; ca exemple de crea-
ții postmoderniste ni se dau scrieri care
ne-au fost oferite, doar cu luni în urmă, drept
mostre de avangardism, textualism ș.a.m.d.
Or. un curent nou începe, de obicei, cu oa-
meni noi, cu opere noi. La apariția oricărei
mișcări artistice originale e foarte puternică
tendința de diferențiere. Dacă nu sînt reali-
zate transformări profunde ni se oferă cel pu-
țin un simulacru de originalitate. Orientarea
nouă urmărește, de regulă, impunerea unui
semn distinctiv. 'Postmodernismul local n-a
găsit, incă, in planul creației, un astfel de
semn. Inafara „discuțiilor" nu e vizibilă nici
o manifestare concretă. De aceea dezbaterile
pe marginea postmodernismului autohtoni apar,
pină în momentul de față, numai ca o „cear-
tă de vorbe".
*
Ca și alte încercări de . aclimatizare for-
țată tentativa de localizare a postmodernis
mului are un curios (dar explicabil) aer d<>
familie. Ne este prezentat ca și cum ar f'
vorba de o descoperire de ultimă oră, care a
pretins celor care l-au scos la lumină pe lîr>
gă talent deosebit și competență .eforturi con-
siderabile. Ca atare, postmodernismul ar fi
accesibil numai unui grup de inițiați. Această
punere în scenă mimează, e adevărat, cerc
monialul impunerii unei adevărate mișcări ai
tistice novatoare, originale, care nu poate cu-
ceri, pentru. început, decît un număr restrîns
de partizani.
Iluzia noutății e însă foarte greu de acre-
ditat ; încercarea de transplant ° tardivă. „Cla-
sicii" postmodernismului au debutat în urmă
cu mai bine de 2 (două) decenii. Nu e nici o
greșeală. The Flodting Opera, de John Barth,
apare în 1956 ; Come Back. Dr. Caligari, de
Donald Barthelme, in 1964 ; Omensetter’s Luck,
de William H. Gass. în 1966 : V, de Tho-
mas Pynchon, în 1963 ș.a.m.d. Chiar lucra-
rea care pune bazele teoriei postmodernismu-
lui în literatură. The Dismemberment of Or-
pheus, de Ihab Hassan, e tipărită, țn prima e-
diție, în 1971 — deci acum șaisprezece ani !
Dacă în viața literară o generație apare la
treizeci de ani, pentru scriitorii foarte tineri
de azi postmodernismul reprezintă o proble-
mă a generației trecute...
Toți autorii amintiți au desfășurat, între
timp, o activitate literară susținută ; nimic nu
trebuia, deci, să impiedice pătrunderea lor, la
timp, în conștiințele atît de însetate de nou.
Și. totuși, de ce a avut postmodernismul
nevoie de atîta vreme pentru a ajun-
ge la eseiștii autohtoni ? Marea intîrzie-
re se datorează în primul rînd specifi-
cului relațiilor cu teoriile de împrumut. Cine
nu are un orizont teoretic larg se atașează de
ideea împrumutată cu fanatism : excluzîndu-se
distanța critică e exclusă și posibilitatea dia-
logului concomitent cu doctrine teoretice dife-
rite. Preocuparea pentru (mai bine zis iden-
tificarea cu) ideile structuralismului francez
nu mai lăsa loc pentru nimic altceva ; postmo-
dernismul se afla într-o fază ascendentă toc-
mai în momentul în care criticii noștri nu-și
ridicau privirile din Barthes, Todorov & Co.
Simptomatic e că unii dintre fanaticii d<
ieri ai structuralismului au devenit, între timp
(sau sint pe cale de a deveni), la fel de fana
tici partizani ai postmodernismului; ca îr -
totdeauna cînd e vorba de convertiri, disciirsu.
lor teoretic e intransigent și dogmatic :
bănuiesc că nu vor accepta nici o ob-
servație la adresa postmodernismului. „lor".
Air motiv al intirzierii : influențele ajung
la noi în cvasi totalitatea lor prin filiera
franceză. Iar in publicistica franceză postmo-
dernismul și-a făcut loc abia în ultimii ani.
Am împrumutat o dată cu ideile și intîrziețea
Parisului.
Se poate dovedi, cu fapte,, că nu e vorba
aici, de simple supoziții. Moda prevalează, in
cazul de față, asupra eventualelor afinități
spirituale. Postmodernismul." care ni se prezin-
tă după ce a ajuns in vogă, în sfîrșit, .și jn
Franța, e vechi nu numai in țara de baștină,
ci chiar și pentru cititorul român ! încă <țe pe
cind postmodernismul era un fenomen cultu-
ral activ scriitorii care-1 reprezintă au.fost
prezentați publicului nostru. Binecunoscuta re-
vistă „Secolul XX" adăpostea in paginile, ei,
ai am mai bine de un deceniu, studii despre
și traduceri din John Barth. Thomas Pynchon,
Roger Coover, William H. Gass, Donald Bar-
thelme. Traduceri au mai apărut, sporadic,
și in alte publicații. Din Gass s-a tradus, între
timp, un volum întreg în populara colecție „Glo-
bus“ Aceste încercări de apropiere ar fi. fost
firesc să-1 familiarizeze pe cititorul interesat
cu noua orientare. Dacă veți urmări ecoul
studiilor și traducerilor amintite în scrisul cri-
ticilor care astăzi aderă in viteză la noile for-
mule veți constata, cu surprindere, că acesta
a fost nul! Nimeni nu s-a lăsat impresionat
de postmodemism — pină ce fenomenul n-a
ajuns la ordinea zilei in presa culturală fran-
ceză.
Și incă un amănunt : toată bibliografia fo-
losită de exegeții noștri provine din această
sursă ! Intre timp postmodernismul a depășit
faza literară (reprezentată de prozatorii ame-
ricani amintiți și de alți cițiva) și a devenit
subiectul de reflecție al filosofilor interesați
de transformarea lumii după epoca modernă.
Jurgen Habermas e citat ici și colo, pen-
tru că a intrat in dialog cu Lyotard. Cine
amintește insă măcar numele lui Gianni Vat-
timo ,unul din ginditorii cei mai competenți
in materie de civilizație post modernă ? Gianni
Vattimo n-a devenit încă eroul presei franceze...
•
Care va fi sfîrșitul aventurii modernismu-
lui ? Oameni de litere, gînditori, toți cei im-
plicați în destinele vieții spirituale trebuie
să-și fi pus, indiferent de opțiunile personale,
întrebarea. Secolul douăzeci cunoaște nu nu-
mai momentul de virf al culturii moderne —
ci și începutul declinului acesteia.
Pe de altă parte, e nu numai firesc, dar și
necesar ca spiritele evoluate să comunice peste
barierele frontierelor. Nici o cultură nu ’ se
poate închide în ea însăși. Dar asta nu • în-
seamnă că tot ce ajunge la modă intr-un spa-
țiu cultural e automat valabil și pentru cele-
lalte. că adaptarea va fi rapidă și lipsită de
probleme.
Și. pentru că atunci cțnd este vorba de îm-
prumuturi orice rezervă e taxată, de o cate-
gorie de eseiști, drept „tradiționalism", „lip-
să de receptivitate", „incapacitate de înțe-
legere a progresului" etc., etc., mă voi mul-
țumi, aici, să citez din... „tradiționalistul"
Georg Steiner. Rindurile care urmează *int
extrase din După Babei. „Oricare ar fi
gradul de «naturalizare.», actul impor-
tării poate dizloca sau re-loca-» întreaga
structură originală. Heideggerianul «sîntem
ceea ce înțelegem că sîntem- atrage după sine
și faptul că ființa noastră e modificată prin
orice eveniment de însușire comprehensivă.
Nici o limbă, nici o structură tradițională sim-
bolică sau culturală nu importă fără riscul de
a fi transformată. (...). Cind matricea nativă
este dezorientată sau imatura, importul nu o
imbegățește cu nimic pentru ca nu-și găsește
locul potrivit. Acesta nu generează un răspuns
integral, ci imitații superficiale (neoclasicismul
francez în versiunile lui nord-europene, ger-
mană și rusă). Contagiuni facile pot fi declan-
șate de importuri antice sau străine. Organis-
mul primitor reacționează după o vreme, fă-
cînd eforturi de neutralizare sau eliminare. a
corpului străin. Mare parte din romantismul
european poate fi privit ca o ripostă la acest
fel de infecție, ca o încercare de a pune em-
bargo pe pletora de bunuri străine — mai ales
pe cele franceze ‘ din secolul al XVIII-lea".
Cred câ vorbele lui Georg Stețner sînt destul
de limpezi.
*
In șirul modelor literare a venit rîndul
postmodernismului. Comparativ cu altele, îh-
să, postmodernismul este direct legat de isto-
rie, sincronizat cu o etapă de evoluție. Cine
vrea sâ știe cum arată o cultură care a epuizat
într-adevăr experiența modernismului, c.ar.e
a dus experiența aceasta pînă la capăt, n-are de-
cît să citească scrierile despre arta, moderna "ăle
lui Adorno, Filosofia muzicii noi, de plidă. Na-
turalizarea postmodernismului pune problerpe:
nu se poate face abstracție de momentul‘ na-
turalizării Arta românească din ultimele de-
cenii n-a stat sub semnul exclusivist ‘și
acaparator al modernismului. Experiențele
moderne s-au întrețesut cu prelungirile tra-
diției. Modernismul românesc, care pînă mai
ieri era bine sănătos, slujit cu credință
chiar de cei care îl socotesc astăzi defi-
nitiv apus, n-avea cum să se epuizeze peste
noapte. Ideea epuizării este importată, oda-
tă cu recuzita postmodernismului. în cele din
urmă nici nu contează originea exotică a post-
modernismului ; important e că el n-are un
conținut pentru noi, in împrejurările de față.
Prezentarea unei idei pe cale de a se afir-
ma ar fi fost, bineînțeles, profitabilă. O gîn-
dire nouă este întotdeauna fecundă, stimula-
toare. Dar a fost împrumutat un fenomen cla-
sat, nu o concepție care se confruntă cu al-
tele. Așa se face că nu ni se suflă un cuvint
despre reacțiile suscitate de postmodemism ;
despre „bătălia" pe care a dus-o cu repre-
zentanții postmodernismului John Gard-
ner, de pildă. Coleg de generație cu Gass și
(continuare în. pag. 7)
Constantin PRICOP
Convorbiri literare — 6
opiui
Amintirea
Otiliei Cazimir
Aproape de necrezut că acum
două decanii, în căsuța bătrî-
nească din strada Bucșinescu,
după un miez de noapte mașteră și
grea, inima generoasă .de o noblețe
unică a Otiliei Cazimir, și-a oprit
pentru totdeauna vibrația de aripi
solare : „Că la nunta mea
A căzut o stea....".
Cea care, după cum îmi mărtu-
risise cu ani în urmă, la un ceas
tihnit de vesperală voroavă, își fă-
cuse încă din copilărie o pasiune din
urmărirea jocului de lumini al aștri-
lor nopții, trecea, nu fără durere, în
lumea veșnicei umbre...
Răsărise ca un lujer de crin din
stirpea unor răzeși moldavi, in așe-
zarea de lingă Roman, cu urice vo-
ievodale, numită Cotu Vameșului
(stirpe din care ii avea între înain-
tași pe revoluțioparii de la 1843, Ng-
culai și Ion lonescu de la Brad), fi-
ind al’ patrulea din cei cinci copii ai
învățătorului Gheorghe Gavrilescu și
al Ecaterinei Petrovici de la Miclâu-
I șeni. După cei patru ani ai primei
copilării, devenise ieșeancă, aducînd
cu ea lumea fabuloasă și mirifică a
satului de la confluența Moldovei cu
Șiretul, sat pe care nu avea să-1 ui-
te niciodată : „Grădina noastră... n-o
mai recunosc. / Dar prin perdeaua de
cireși și nuci, / Mă cheamă-n umbră
casa părăsită. S-anină încă rou-
rusca pe uluci Și pe cerdac se cul-
că despletită, // E tot sub streșini
cuibul rîndunicii, / Și poate că-i
aceeași rîndunică. / M-apropii, cu
sfială și cu frică: în casa asta mi-au
murit bunicii... Și simt că-n zîm-
betul meu tțnăr port / Surîsul, lor
de-atîta vreme mort".
Acest suflet nostalgic, îngemănat
cu toate bucuriile și durerile oa-
menilor în mijlocul cărora a trăit,
va lumina întreaga-i viață, zidindu-
se într-o operă literară din cele mai
ample și diversificate : poezie, pro-
ză, publicistică, critică teatrală, me-
morialistică, precum și o enormă
cantitate de traduceri din literatura
universală, realizate la cel mai înalt
nivel artistic.
Ucenicind la școala Vieții româ-
nești, sub directa oblăduire a lui
Ibrăileanu și Topîrceanu. nu este de
• mirare că întreaga ei operă se con-
stituie ca una dintre cele mai vii și
bogate expresii artistice ale uma-
nismului, așa după cum i-a fost și
întreaga viață. Candoarea poeziilor
și povestirilor pentru copii e gea-
mănă cu cea din op°ra lui Andersen
și Selma Lagerlof. Pictura realistă a
lumii do volumul de povestiri întu-
neric (1928) și altele reflectă un dra-
matism grav, cu profunde implicații
sociale si morale, apel zguduitor pen-
tru apărarea celor năpăstuiți, pen-
* tru dreptate și omenie.
Puternica ei personalitate artisti-
că. descoperită de Ibrăileanu și Sa-
doveanu in poezia Noapte, semna-
tă cu trei steluțe de eleva Alexandra
Gavrilescu (motiv ce i-a determinat
să-i creeze pseudonimul Otilia Ca-
zimir) avea să fie recunoscută si o-
norată cu un premiu al Academiei
Române în anul 1927, pemiul Femina
în 1928 și mai ales cu premiul na-
țional pentru poezie al anului 1937.
Conștientă pe deplin că actul de
creație însemnează în primul rind
dăruire totală pentru frumosul pus
îh slujba omului, Poeta scrie, cu cea
mai caldă și subtilă naturalețe : „Ca
să nu plec de tot cînd voi pleca, '
Din ce m-a dezmierdat si m-a du-
rut Am adunat cuvîntul greu, de
lut. L-am netezit cu mina mea u-
șoară / Și l-am cioplit țn gind — sa
nu mă doară : // Atunci cînd nică-
ieri n-o să mai fiu, Cînd umbra
mi doar va rătăci pe lume. O ini-
mă străină, fără nume, O să pri-
mească darul meu tirziu".
Daruri de cel mai mare preț, vă-
păi de suflet veșnic incandescent
jertfă de sînge și spirit adusă timp
Wk de 55 de ani dragostei pentru oame-
nii patriei și ai lumii. întru cinstirea
limbii române, cu exigența și talen-
tul meșterului autentic. Fiindcă nu
întîmplător Tudor Arghezi îi scria
într-o tabletă, la împlinirea vîrstei
de 70 de ani : „Veneai în spirit, pe
nevăzute, la papagalul Biletelor mele
de pe caterincă, înconjurată de flu-
turi si călcînd printre zambile în
pantofi de atlaz. Țineai în mînă un
evantaliu de puf care-ți zbura ca o
aripă pe umăr. (...). Așteptăm de la
tine (să-ți zic și așa o dată) o carte
nouă a sufletului tău, scrisă cu un
condei care ciugulește cuvintele de
petalele proaspăt ieșite peste noapte
la iveală, cu bobul ’ de rouă, cu la-
crima cerului pe ele. Sărutu-ți pana,
jupiniță Cazimir".
Că și-a scris intreaga operă cu un
astfel de condei, smulgînd-o dintr-o
plinătate de suflete mereu vibrantă,
o dovedesc versuri precum acestea :
„Iată florile sufletului meu, iată-le, /
Ofilitele, sfîșiatele! Cînd s-au des-
chis și cînd s-au frînt, nici nu mai
știu ; 7 Ori prea curînd, ori poate
prea tîrziu... / Vor fi-nflorit cînd
începea să ningă, Vor fi pierit la-n-
toarcerea cocorilor? // O nimeni,
nimeni să nu mi le-atingă. / Să nu
mi le sperie, să nu mi le scuture — /
Nici umbra de scamă subțire a mo-
rilor, / Nici cea mai ușoară aripă de
fluture...".
Dar pe lingă opera ei originală
(încă insuficient pusă în valoare de
critica literară) de ce să nu ne a ■
mințim și de cele 44 volume de tra
duceri din autori de mare prestigiu,
între care : A. Tolstoi (Calvarul),
Maupassant (O viață), Fedin (5 vo-
lume), Giradoux, Gorki, Cehov (5
volume). Auezov (3 volume). Woy-
nnich (Tăunul), Korolenko, Baty și
alții ?
Despre felul cum înțelegea să rea-
lizeze transpunerea din textele origi-
nale în limba noastră, o dedicație la-
conică pe volumul IV din Cehov, in
1956, rămîne edificatoare : „Opt luni
de muncă cruntă. Otilia Cazimir"
S-a bucurat de înalta prețuire a lui
Ibrăileanu, care încă la al doilea vo-
lum de versuri i-a dedicat un studiu
elogios, de prietenia lui Topirceanu
(„profesorul meu de literatură", cum
l-a numit ea), de admirația multor
confrați. între care : Sadoveanu, Ar-
ghezi. Rebreanu. M. Codreanu. De-
mostene Botez, Panait Istrati. P. Co-
marnescu și alții.
Volumul Prietenii mei scriitori
(1960) se prezintă ca o operă memo-
rialistică de prim rang, meritînd a
sta cu cinste lîngă cele realizate de
Blaga D. Botez, și M. Sevastos. Por-
tretele celor evocați (Ibrăileanu. Sa-
doveanu. Panait Istrati, Constanța
Marino-Moscu, M. Codreanu, Topir-
ceanu și Arghezi) sint vii prin re-
flectarea personalității acestora in li-
nii sobre dar aureolate de cea mai
caldă poezie.
Cit a fost în viață, pe mormintul
lui Topîrceanu florile nu s-au veste-
jit niciodată, iar paginile despre ul-
timele zile ale lui M. Codreanu, cind
i-a vegheat suferința cu prezența ei
tonifiantă, rămin revelatoare asupra
modului cum înțelegea valorile etice
ale prieteniei.
N-a precupețit efortul pentru re-
luarea. după război, a vieții literare
ieșene, sprijinind si girind înființarea
Filialei locale a Uniunii Scriitorilor,
a revistelor lașul literar și Cronica,
din ale căror consilii a făcut parte.
I-a sprijinit cu multă și sinceră
dăruire pe tinerii scriitori ai la-
șului. cărora căsuța bătrfnească din
strada Bucșinescu le era deschisă
totdeauna, cu dragoste. înțelegere și
încurajare.
Dar cit de multe ar mai fi de re-
amintit despre Otilia Cazimir. in
permanentă, și cit de puțin se poate
spune in citeva pagini !
O cinstește memoria țării și nea-
mului nostru prin fiecare nouă ge-
nerație. care 'ncă de la cei mai fra-
gezi ani se întîlnesc cu vraja, culo-
rile și duioșia versurilor ei. Ceea
ce devine drept o mare datorie a
contemporaneității de a asigura, in
condiții corespunzătoare, noi ediții
din opera sa.
Haralambie ȚLGLI
, Școlărița'
Maria MĂNUCĂ
Eros si Cronos
s
Ritualul poetic și ritualul ero-
tic se află, in poezia lui An-
ghel Dumbrăveanu, într-un
raport de intercondiționare. Ele sint
inseparabile : iubirea pare singurul
lucru capabil să rezolve marile ten-
siuni ale raportării poetului la lu-
me, ale dialogului său cu universul,
cu existența. Două aspecte, aparent
contradictorii, rețin atenția. Pe de-o
parte, extraordinara concretețe a dis-
cut sului, atunci cînd e vorba de
„evocarea" femeii iubite, lasă impre-
sia că poetul e copleșit de Însemnele
feminității. Prezența obsesivă a aces-
tor însemne a făcut posibilă con-
statări a că poezia lui Anghel Dum-
brax eanu e marcată de o puternică
senzualitate. Pe de altă parte, și. oa-
rnum. paradoxal, ca un pandant al
propensiunii către un eros golit de
orice dimensiune metafizică, femeia
este prea rareori o prezență mate-
rială : ea este o proiecție, un duh.
Este ceea ce iubita ar trebui să fie,
„frumoasă și tăcută ca o zeiță de
piatră" (In ritm de maree). Există
înlăuntrul ființei poetului („Dar eu
te duc cu mine totdeauna și rămi-
nem / Nedespărțiți și in somn". Ali-
na). Este. în sfirșit, principiul care
leagă spațiul interior de cosmos : „Fu-
geam amîndoi, împiedieîndu-ne de
părul' tău / Cînepiu și de iarba us-
cată. Pluteam în somn / Poate po-
dul de piatră. Dincolo erau / Arbori
de sticlă cu păsări albastre în ei. /
$i tu suflai asupra lor. stingindu-i. /
Treceam în zbor peste acele arcuri /
Si dincolo de podul de aramă iar su-
flai / Cu ceață în urmă. Astfel tre-
ceam / Prin tunele de soare, pe cim-
pii exhibate-n oglinzi, / Printre flori
uriașe în care visau femeile / Moar-
te înainte de patimă, prin săruturi
boreale... / Ne schimbam țn lacuri
de munte, pentru a ne confunda / Cu
umbrele stelelor, noaptea. Ne odih-
neam / Dezbrăcați în fructele toam-
nei și fiece clipă / Era mai suplă-n
mișcare, mai muzicală / Decit cea
lăsată în urmă. Și mereu / Dărî-
mam podurile pe care treceam, spre
a nu mai putea / Să ne-ntoarcem
din acea plutire-n arcuri boreale"
(Poduri boreale). Din unghi simbolic,
poemul acesta lasă să se întrevadă
cum nu se poate mai clar că, in
realitate, ne aflăm in fața unei sen-
zualități trucate, în spatele căreia
se ascunde un sens profund, acela
ce numește prin iubire relația dintre
eul poetic și timp.
Să notăm jn treacăt, pe urmele lui
Bachelard (v. L’Eau et Ies reves, Pa-
ris, Corti, 1942. pp. 114—117) că, prin
mișcarea lui ondulatorie. porul este
o marcă a timpului, că unda lui
trimite la secvența temporală care
este trecutul. Progresia fastuoasă și
fabuloasă in care poetul iși ispitește
iubita, după un tipar livresc aflat in
vecinătatea memorabilului Invitation
au voyage a lui Baudelaire. decon-
spiră o sfidare a duratei, a tempo-
ralității. Căci neputînd fi ori deveni
istorie, dragostea neagă in fiece cli-
pă trecutul. Identică sieși, iubirea
este identică — din perspectiva timpu-
lui — cu un prezent continuu.
Tot Bachelard este acela care a
A. COSTINESCU : „Balerină cu arlechin'
observat că simbolismul vegetal în-
soțește, în poezia tuturor timpurilor,
meditația asupra duratei și a imbă-
trinirii. într-un asemenea context,
sămința conține sfîrșitul și Începu-
tul tuturor lucrurilor. încheierea unui
ciclu și promisiunea altuia, nou, in
strinsă legătură cu ciclurile lunare.
Sămința neagă ceea ce a fost îna-
inte și, totodată, deschide perspectiva
unei renașteri. Concentrează universul.
restringindu-1 la o stare primordială,
subordonată unui ritm cosmic fără
memorie trecut). Ideea apare ex-
plicit in poemul Semințe; „Ne vom
îngropa in întunericul nopții / Și
vom deveni semințe, vom deveni /
Două ovale prelungi. închise / In for-
ma sărutului. Dezbrăcați / De lumi-
na zilei vom fi, ca griul. / Ne vom
înveli numai in liniște / Sub atrac-
ția lunii bolnave. / Gura mea va Îm-
plini buzele tale, / Umerii tăi se vor
pierde, iar sinii / îți vor rămine in
pieptul meu / Două tipare mușcate,
două suspine / Și-un ritm cosmic va
șterge memoria / Mea și a ta și
vom fi limpezi / Ca apele, necunos-
cuți și puri / Ca plantele noi și ne
vom mira îndelung / Că-n fiecare
noapte de taină / Devenim semințe
de stele". Intuita metamorfoză relan-
sează sensurile identificării. Eu și
Celălalt (Eu și Tu), eliberați de po-
vara memoriei, devin, ipotetic, iden-
tici. alcătuiesc, virtual, un întreg, cu
promisiunea unui nou orizont al fiin-
ței (v. „...necunoscuți și puri / Ca
plantele noi...». Să semnalăm că. in
forma inițială a poemului, cea din
Iluminările mării (1967), a fost in-
trodusă. in antologia lama imperială
(1986), o semnificativă modificare :
„Ne schimbam ;n lacuri de munte,
pentru a coincide / Cu umbrele ste-
lelor. noaptea* a fost înlocuit cu „Ne
schimbam in lacuri de munte, pentru
a ne confunda / Cu umbrele stelelor,
noaptea..." : sintagma dislocuitoare
este, in planul expresivității poetice
și. implicit, in sensul argumentării
ipotezei noastre, edificatoare. Confu-
zia e treapt» imediat următoare co-
incidenței, este acțiunea care suc-
cede observația, intru definirea unei
stări spre care, prin iubire, poetul
aspiră. Mutația privește transforma-
rea scopului într-un mijloc : nu me-
ditația — fie și — asupra iubirii ii
„reține* atenția, ci aceea asupra tre-
cerii ireparabile a timpului, singura
în stare să o înfrunte fiind poezia.
Să adăugăm incă un argument. în
poezia lui Anghel Dumbrăveanu, fe-
meia definește de fiecare dată o ab-
sență. O virtualitate. Faptul explică
și falsa contradicție dintre recurența'
obsesivă a însemnelor feminității și
imaginea, mai întotdeauna pulveri-
zată. eterică a femeii, și deplina am-
biguitate a discursului care, sub apa-
rența unei epifanii a iubirii, ascunde
datele unei deconcertante meditații
asupra timpului.
între extreme, între vraja pe care
o exercită tot ceea ce însemnează
concret în existența femeii — ființa
ei trupească, țntre acest plan al unui
eros diafanizat, totuși, prin funcțio-
narea mecanismului imagistic-asocia-
tiv ce acționează predilect în zona
vegetalului, și „aparițiile" difuze, ca
amintire ori ca proiecție ideală, ale
femeii, distanța e acoperită de su-
gestia unei perpetue aminări. După
cum poezia însăși este, în orizontul
misterului, o aniinare. Mitul iubirii
intersectează astfel mitul poeziei. Fe-
meia iubită rămine o proiecție, o
„presupunere", grație căreia poetul
poate aspira la înțelegerea unei di-
mensiuni fundamentale a existenței,
la „fixarea" ei în cuvînt. Echivalența
poem-corabie e un topos recurent în
poezia lui Anghel Dumbrăveanu, o-
ferind. la limita simbolului, șansa
substituirii rost(u)irii erotice prin
rost(u)ire poetică. Utopia iubirii ab-
solute coincide cu utopia poeziei, în
dialectica subtilă a aminării și ab-
senței. în Cintecul sturzului, piesă
antologică a creației lui Anghel Dum-
brăveanu ipotezele își găsesc încă o
dată confirmarea, cu atît mai mult
cu cit ideile sînt pregnant drapate
țn senzualitatea trucată despre care
vorbeam la început : „Ce amurg, fe-
meia mea, ce amurg sidefiu, / Și
marea ce singură iși macină-ntrebă-
rile goale. / Și pescărușii tîrzii, și
pipii neliniștiți ce nestatornici, / Și
nisipul care umblă cu vintul, / Um-
blă palid, și se stringe în jurul săl-
ciilor scunde. / Nici o corabie nu
se vede, nici o corabie, / Și nici un
val nu pleacă în larg, / Ci toate
caută răspunsul pe care nu-1 vor
. primi niciodată. / Nici un val nu
pleacă in larg, nici o cărare, / Și ce
trist e amurgul de gri, / Amurgul
rece, amurgul de noiembrie. / Vom
rămine aici, unde sfirșesc toate că-
rările, / Vom rămîne aici, femeia
mea cu gîtul prelung / De cocor, fe-
meia mea cu pasul frumos, cu ochii
— / Frunze de salcie. Curînd se
va-ntoarce / Și sturzul de iarnă din
nord. Vara lui s-a sfirșit / In ceața
valkirilor. Vom învăța s-așteptăm, '/
Să refacem năvoadele, să frecăm ru-
gina / De pe țevile puștii, să tăiem
copaci / Pentru bărcile noi. Toate
drumurile lumii / Sînt în inima noas-
tră. / Răminem aici să-nvățăm sem-
nele vremii / Și să plecăm pe dru-
mul magilor la ceasul știut. / Ce
amurg, femeia mea, ce amurg side-
fiu. / Și marea ce singură, și cînte-
• cui sturzului / Ce adevărat se aude
in ceață". Retorica opțiunii nu tre-
buie să deruteze : renunțarea este
numai o ipoteză, o aminare a unei
decizii. Iubirea pămîntească și iu-
birea ce întruchipează drumul către
absolut nu formează, ca la romantici,
o pereche antinomică. Ele se află
într-un raport de complementaritate,
se suprapun pentru a se putea distanța.
Marian ODANGIU
Note
In cîteva cuvinte...
•	Dacă i-ar trece cuiva prin cap
gindul de a cerceta cum se reflectă
in paginile revistelor producția lite-
rară a unui an, nu numai cărțile maț
răsărite, ci toate, dacă — pentru asta
— ar lua in considerare nu doar cro-
nicile literare, dar și infimele recen-
■ zii, și dacă, notîndti-le cu -r ori —,
in funcție de opinia semnatarului,
le-ar așeza in dreptul volumelor la
care se referă și ar face, jn fiece
caz, suma algebrică, rezultatele ar
întrece orice așteptări. S-ar vedea
atunci câ 95 la sută dintre cărțile
apărute s-au bucurat de o primire
pozitivă. 3 la sută și-au împărțit în
mod egal laudele și refuzurile și abia
2 la sută n-au fost găsite acceptabile.
S-ar vedea, de asemenea, că absolut
toate scrierile au beneficiat măcar de
o recenzie favorabilă, in timp ce 41
la sută dintre ele au primit cel pu-
o notă proastă. Presupunind că
o singură apreciere pozitivă ori ne-
gativă este accidentală și, deci, poa-
te fi ignorată in calcule, urmează
că 86 la sută dintre apariții au în-
trunit sufragiile criticii. Ceea ce. să
recunoaștem, este o performanță.
Mai departe, din totalul volumelor
primite pozitiv. 60 la sută sint con-
siderate foarte bune. 36 la sută —
bune și numai 4 la sută acceptabile.
La fel, din totalul cărților tratate cu
refuz, trei sferturi ar lăsa să se în-
trevadă posibilitățile de îndreptare
ale autorilor și numai un sfert le-ar
reteza orice șasă viitoare. De unde
rezultă că numărul scriitorilor excep-
ționali depășește, la noi. jumătate,
al celor buni — treimea, nechemații
fiind Pe cale de dispariție. O aseme-
nea analiză statistică nu ține seama
de sentimentele scriitorilor, cu deo-
sebire de ale celor criticați, unanimi
in credința că nu există rezervă decît
acolo unde există și antipatie. Dar.
conformindu-ne acestei axiome. ar
trebui să anunțăm fără intîrziere nu
doar strălucitoarea absență a macula-
turii literare, ci și o veritabilă criză
a mediocrității !
•	Un important text al lui E. M.
Cioran poate fi citit in revista „Stea-
ua* nr. 4. Fragmentele, selectate din-
tr-un consistent Dialog, apărut la
Tubingen. țn 1985. oferă cititorului
semnificative detalii despre perioada
de formație a filosofului de origine
română.
•	Dacă te-ai lua după sumarele
unor reviste din provincie ai crede
că forțele locale s-au epuizat, că
scriitori demni de atenție nu mai
poți găsi decit în București, că pu-
blicațiile respective supraviețuiesc
mulțumită generozității acestora. Ma-
terialele „de greutate" vin prin poș-
tă. Dacă, doamne ferește, poșta din-
spre București n-ar funcționa intr-o
lună ce s-ar face publicațiile
astfel orientate ? Ar trebui să-și
scoată numerele doar cu revis-
ta revistelor, poșta redacției și alte
rubrici de acest gen ? La fel de in-
teresante lucruri se întîmplă și cu
unele reviste studențești. Semnăturile
studenților pot fi întîlnite mai mult sub
materialele de serviciu. (Asupra
„spiritului studențesc" din unele re-
viste studențești vom reveni cu pri-
ma ocazie).
•	Un studiu. despre Modern și
postmodern (vizînd țn primul rînd
implicațiile filosofice ale postmoder-
nismului), scris de pe pozițiile unei
necesare distanțe critice, nu ale a-
deziunii necondiționate, ca în alte
cazuri (cu toate că, trebuie să o spu-
nem, fără adincimea pe care sem-
nătura o promitea), publică,' în „Va-
tra", nr. 4, Andrei Marga.
POST MODERNISM
POST FESTUM
(urmare din pag. 6)
cu toți ceilalți, el a readus în ac-
tualitate, în legătură cu arta scrisu-
lui, responsabilitatea, etica, problemele
de conștiința care nu pot fi eludate
prin refugierea în „estetic".
★
Interesul de astăzi pentru postmo-
dernism (ca și acela de acum un de-
ceniu, două, pentru structuralism, ca
șl acela...) este, într-o privință, de
bun augur ; dovedește apetența — ne-
cesară — pentru înnoiri teoretice. Mo-
dul în care e înțeleasă această ne-
voie de înnoire amintește insă de o
boală veche. O descrisese, în 1933,
Mircea Eliade, Deplîngind conștiincio-
zitatea cu care erau urmărite modele
europene, Mircea Eliade spunea : „Fie-
care eseist român se folosește de a-
ceeași documentație pe care o foloseș-
te Parisul. Roma, Berlinul. Nici o în-
cercare de autonomie, de originalitate
în căutarea materialelor, de curaj în
interpretarea lor.» (...). în lucrările lor
găsești aceleași autorități ca și în pa-
ginile unui diletant din orice capitală
a lumii. Nimic propriu, nici o auto-
ritate propusă de el".
7 — Convorbiri literare
-----------r ion Chiriac
Părinți
Ei s-au ascuns în noi încă dc cînd eram copii
Dindu ne ușor lacrima la o parte.
Așa a încetat piînsul nostru care era convingător,
Asa a început tăcerea noastră înșelătoare
l ’	’ .	.
Luîndu-ne în brațe, ei s-au ascuns in noi,
Sârutîndu-ne ne-au deschis pieptul
M, imitindu-le zîmbetul, gura noastră a devenit blîndă .
Pînă și aerul și apa și focul erau dragoste părintească
Numai pămîntul se întindea gol și pustiu ca la începutul lumii
Șoptind în pietre ; Cîștigați-vă pîinea
Ei au mîncat mărul și s-au iubit
Ei au făcut ce-au făcut și s-au ascuns in noi
Lăsindu-ne nouă pragul acestui sfîrșit de mileniu
și. deși mai sînt aproape două decenii.
Secolul douăzeci s-a consumat în întregime
Nu mai găsești nici măcar cîteva secunde
Să-ți pornești inima	•
Timpul a fost consumat in întregime
Și materia s-a consumat în întregime
Și iată-te sub un pom care nu-și mai scutură frunzele
Intr-un pîrîu care nu-și mai curge undele
Intr-un cimitir în care nu mai putrezesc mortii
De mină totuși cu o femeie in care se nasc copiii,
Iată-te așteptind să se lepede de pe tine veacul
Și, ca dezbrăcat de o armură.
Dincolo de o ultimă amenințare cu moartea
O privești limpede
Cu ochii umezi de clipele mileniului trei
Statuiete
Ce intimplare stupidă, ciudată, extraordinară
Să alunec noaptea într-o ravenă
Și fără măcar să fie lună să descopăr tocmai eu
Figurile acelea de ceramică, antropomorfe: FEMEIA și OMUL
Cu contururi atît de sincer fixate
De sufletul și palmele omului paleolitic
Așa cum stăteau, una lingă cealaltă alăturată
Statuietele păreau conștiente
Că vor fi împreună cît Timpul
Parcă-nadirs nu li se făcuseră sau se pierduseră
Picioarele de la genunchi in jos
Parcă-nadins le lipseau sau nu li se făcuseră miinile
Pentru că sufletul lor îngemănat
Nu mai avea nevoie de nici o îmbrățișare
I
Deși cam exagerat curbate, coapsele ei păreau totuși
Un orizont care a născut lumea
Iar umerii lui, ușor ridicați,
Niște stilpi care sprijină cerul
I-am adus pe amindoi acasă, hotărit să ți-i dărui
Dar cită bătaie de cap am avut
Gindindu-ne unde să-i punem
Atîrnați pe pereți, repugnau. Păreau niște idoli
In macheta gondolei aceleia, venețiene
Ori ele, ori gondola deveneau, dintr-o dată ridicole
I
In bibliotecă, împreună cu cărțile
Începeau, fără noimă, să semene cu țăranii de după război
Aduși la alfabetizare
In bucătărie se confundau, pur și simplu, cu lingurile
Iar pe noptieră, în dormitor, izbucneau într-un hohot de rîs
De ni se părea că afară plouă cu găleata și tună
i
Să locuiască în noi, am decis
Se vede că din lutul acela, de peste cincizeci de secole
Au fost făcuți pentru dragoste
i
Așa, deși i-am lăsat împreună,
El mă locuiește
Și ea te locuiește perfect, ca un simbure.
E ceva de lut unăr, nears, in sinii și coapsele tale
Un vîrtej de semințe
îmi răsucește tot sufletul...
Poate de-aceea și sîntem uneori triști, tineri și triști
Ca iarba cînd nu ne poate atinge
In adincul pămîntului, oasele.
Meditație
Pînă și dragostea poate să fie
Un sentiment dulce ca un pustiu de zahăr
Mai bipe la Nordul pămîntului, in ghiață
Și, decît in timpul dilatat
In care te leșină asa zisa căldură umană
Mai bine în cele cîteva zeci de secunde
In care se cațără ghiața pe tine.
Mai bine înfășat in raza solară
Care nu s-ar fi oprit pe pămint
Dacă nu s-ar fi lovit de tine
I
Așa meditez într-un tren, croit parcă
După proiectele blocurilor deceniului șase
Călătorind, întoreîndu-mă-n blocuri,
Citind pe pervazul unei ferestre :
Nu vă plecați in afară, Ni visovivatsia,
Nicht hinausiehnen. Ne pas se pencher. E pesicoloso sporgersi...
Dar decît aș citi cuvintele acestea
Și aș gindi la tine
Mai bine m-aș pleca în afară. în aerul fără lumină,
Spre stelele acele de pe care
Nu se vede nimic pe pămint
Moștenirea
Mi-i murdară cămașa, intr-adevăr
îndeosebi la guler, îndeosebi la manșete
Ce.i drept am și obiceiul acela prost
De a mă culca îmbrăcat, cu cămașa
Dar, uite că acum abia m-am îmbrăcat
Și in timp ce imi potrivesc in oglindă.
Așa cum îți place, cravata
Apare subit acea... umbră pe guler
In timp ce chiar tu imi potrivești bufonii
Apare acea... brățară ciudată la mineci
Doamne, te minunezi
Parcă ai purta un invizibil jug...
Și așa este !
Parcă ai purta niște invizibile cătușe
Și așa este !...
Așa este !...
Iți amintești de tata și mama
De bunicul și bunica
De fotografiile acelea mai vechi
Care împodobeau, sub icoană, peretele ?...
Scoate și cămașa aceea pe care o avem moștenire
De la nu mai știu cine,
Singura moștenire.
I
Ai umblat deja in ladă, unde era ?
Ai găsit și tu, acolo, ,
Printre valurile acelea de pînză țesute de mama
Cătușile acestea impasibile, jugul?
Cu o săptămină in urmă. Matei avu-
sese un vis care continua să-1 preo-
cupe. Se întrerupsese brusc. înainte de
a se sfirși și el se trezise bîntuit de o
ciudată neliniște și totodată cuprins de o
fericire misterioasa, o adevărată stare de
beatitudine. în clipa in care a fost întru-
totul treaz, cind plăzmuirile visului s-au
spulberat definitiv. Matei aproape că a
înțeles pricina acestei bucurii năvalnice.
Se făcea, in vis. că se afla intr-o casă te-
ribil de cunoscută și de familiară. (Treaz
fiind, făcu uriașe eforturi să-si aducă amin-
te. scormonindu-și memoria, despre ce casă
era vorba, a cui anume era casa aceea, atit
de familiara lui). In vis, casa ii era cunos-
cuta parcă de cind lumea, casa unor prie-
teni apropiați (treaz, mai tîrziu. încercă să-i
.identifice1-) o casă unde venea foarte des
și se simțea intr-adevăr bine ; erau cei ce
o locuiau sau se adunau doar în casa aceea,
firește, la care el ținea foarte mult, prie-
tenii lui apropiați. așa lăsa să se înțeleagă
visul. Cu el avea lungi și interminabile dis.
cuții, in fața unor pahare cu vin sau a unor
cești cu cafea aburindă. -Visul se petrecea
intr-o vreme de mult trecută, era foarte
tînăr in vis, își dădea seama de acest lu-
cru după sentimentele exaltate, — numai
in tinerețe nutrise astfel de sentimente, de
o atît de dureroasă intensitate ! — pe care
le purta celor ce păreau a fi stăpînii sau
doar locuitorii acelei case. O, de cit timp
— Iși spune Matei in vis — nu mi-a fost
dat să-mi simt inima atît de plină de iu-
bire, să fiu atît de fericit. Dragostea lui
față ae acei oameni tineri, de vîrstă lui,
era un sentiment gingaș si avintat totodată.
I se întimplă adesea pe timpul cînd era
tînăr, să aibe astfel de sentimente năval-
nice care il făceau de fapt să simtă prea
plinul întregii sale existențe. Apoi se trezi
și încetul cu încetul dispărură — e ade-
vărat că nu toți dintr-odată ! — toți acei prie-
teni în mijlocul cărora fusese atît de feri-
cit, dispăru și casa pe care o știa atît de
bine, și dispariția acesteia fu atît de du-
reroasă și de brutală, încît Matei — care
nu era incă întrutotul treaz — vru să se
întoarcă înapoi, să intre din nou pe tă-
rîmul fermecat al visului, i se păru chiar
că umblă bîjbîind cu amîndouă mîinile
printr-un fel de ceață, de parcă ar fi gre-
șit și pierdut drumul care îl purta spre ea,
spre casa aceea cunoscută ; cînd se trezi
de-abinelea își descoperi întregul trup scăl-
dat în sudoarea unui regret adine, greu de
explicat, e adevărat : părerea de rău după
casa cunoscută era foarte mare și de ase-
menea enervarea că era peste puterile lui
ca să-și aducă aminte despre ce casă anu-
me era vorba ! Despărțirea fusese mult
prea brutală, prea fără voia lui, ca să nu-1
supere și să nu-1 șocheze. Cit se află încă
pe nisipul mișcător al stării aceleia dintre
vis și trezire incă mai speră să reușească,
să identifice casa ! Și chiar și după aceea,
cind fu treaz de-abinelea, nu-și pierdu cu
totul speranța. în sfîrșit deschise ochii, văzu
ecranul alb al televizorului — uitase să-1
inchidă, adormise cu el deschis în timp
ce se transmiteau ultimile știri — (se vor-
bise despre noile alegeri din Germania Fe-
derală, ultimul chip văzut de Matei îna-
inte de a se cufunda în somn, pe ecranul
televizorului, fusese cel al lui Helmut
Smidth) — -un pătrat alb și luminat puter-
nic ; zgomotul televizorului mergind în gol
îl speriase în primul moment. Teama nu-i
dispăru decît cînd amintirea visului ii mo-
biliza întreaga ființă ; apăru, e adevărat că
pentru scurt timp, acea stare specială de
beatitudine, de fericire neverosimilă și ne-
maisimțită de multă vreme, extraordinar
de concretă însă, de palpabilă, pentru că
era — Matei își dădea seama de acest lu-
cru — de fapt reluarea, retrăirea unei fe-
riciri adevărate, a unor stări sufletești cu-
noscute odinioară — cînd oare, iată un lu-
cru imposibil de precizat ! ? — cu foarte
mulți ani în urmă ! Aceleași trăiri și sen-
timente identice și totodată mult ampli-
ficate, poate mult mai puternice cine poate
ști, decit cele de odinioară — ca în clipa
următoare, imediat următoare — era de-a-
cuma treaz de-a binelea, lumina lunară, ca
de vis. a televizorului, uitat aprins, inun-
da încăperea — să descopere, după cum
am mai spus, că el de fapt nu-i cunoaște
pe acei inși foarte intimi lui în vis. Atit
de intimi prietenii se arătaseră a fi în
timpul visului și totuși, și totuși, își spu-
nea Matei, acum la trezire, cuprins de o
foarte puternică supărare și îndirjire îm-
potriva lui însuși, habar n-avea ce-i cu ei,
nu știa cine sînt, pur și simplu nu-și mai
amintea nici de ei și nici de casa aceea în
care atît de intim legat de ei s-a simțit
in timpul visului.
Căută, de data asta lucid, dar încă sub
efectul de o indiscutabilă intensitate a vi-
sului, să plaseze in timp, cu o anumită
aproximație, desigur, perioada la care vi-
sul se referea. Era convins că, atît casa,
cît si tinerii aceia foarte gălăgioși și vor-
băreți, gata să pună lumea la cale, al că-
ror chip, acum cînd era treaz nu și-l amin-
tea de fel, existaseră într-adevăr. In pri-
vința asta Matei nu avea nici un dubiu,
fuseseră prietenii lui odinioară, cine știe
cînd și unde, cu foarte mulți ani în urmă.
Trebuia doar să-și aducă aminte.
îmboldit și incitat de visul din noaptea
aceea cînd uitase televizorul aprins, Matei
descoperi că e din ce în ce mai preocupat
să se întoarcă spre propriul său trecut, spre
anii tinereții lui aproape uitată, o reîntoar-
cere nu atît plină de nostalgie, ci mai cu-
rind enigmatică, pentru că, dintr-un anu-
mit punct de vedere de dezlegarea unei
enigme era intr-adevăr vorba — ...eram
student la Cluj — își amintea Matei —
prin anii cincizeci și șapte, cinci zeci și
opt. toamna aceea de neuitat, prelungită
pină la începutul lui decembrie cu frun-
zele aurii, roșcate, desprinzîndu-se de pe
crengile pomilor. ,
Cobora în zorii reci și limpezi ai zilei lu-
minoase de toamnă spre orașul cu ziduri
groase, cu clădiri medievale, micul iui grup,
mergind fără să se grăbească prea tare
(ceasul din turnul bisericii face să se răs-
pindească, în aerul rece al dimineții în-
sorite de iarnă nouă bătăi egale si foarte
melodioase), străbătînd partea studențească
a Corso-ului (o -dimineață pe la începutul
lunii decembrie, o zi cu promoroacă : cren-
gile platanilor, plantați de-a lungul bu-
levardului. sint încărcate de chiciură albă
și strălucitoare 'în lumina soarelui roșcat).
De cealaltă parte a străzii, aflată in umbră,
unde se plimbau deobicei fetele venita la
oraș să se angajeze servitoare, (unguroaice
trupeșe, cu cozile lungi, atîrnind pină la
briu, legate cu funde multicolore, ținîndu-se
de braț și șușotind intre ele. uitindu-se pe
furiș la soldații in termen ale căror priviri,
ca niște săbii, pătrundeau pînă în adincul
sufletului lor neprihănit) partea aceea, la
această oră matinală e pustie ; un bătrîn
pensionar doar își plimbă cățelul si aș-
teaptă în dreptul unui copac, în timp ce
urina caldă a cîinelui aburește în aerul
rece și atît de limpede, de parcă întreaga
lume ar fi fost de sticlă — ei nu se gră-
beau, prin urmare ; se îndreptau spre fa-
cultate. spre cursul de la nouă și jumătate
cam fără entuziasm ; s-au oprit lîngă o
vitrină uitindu-se la cărțile noi apărute :
să nu pierdem volumul lui Esenin. spuse
Liviu. Știu eu o fată care lucrează la li-
brăria noastră din cartier; am vorbit cu
ea să-mi rețină un exemplar ; o să dispară
ca pîinea caldă, o să se dea pe sub mînă,
tu, Matei, și așa ai obiceiul să căști gura
prin librării, poate ne iei la toți cîte o
carte, îți dăm banii de-acuma, îi pui în-
tr-un buzunar și-i faci uitați pină o apărea
cartea ; cîte zece lei ai de la fiecare din-
tre noi. Apoi discuția se învîrte în jurul
zilei lui Matei : se apropie, cu pași repezi,
nu mai sînt decît citeva clipe pînă la plă-
cutul eveniment; n-ar strica să organizăm
o mică petrecere, e de părere Ștefan, nu-
mai între noi bărbații ; mi s-a și urit, vă
spun sincer, ce atîta pălăvrăgeală; cel
puțin dacă ar avea într-adevăr vreun rost,
dacă ne-am alege cu ceva de pe urma ei ;
poate găsim și niște fetițe care se plicti-
sesc singure și au dispoziția sufletească ne-
cesară ; ne dezmorțim picioarele, prea ne-am
făcut de tot intelectuali ; Hemmingway și
„Zăpezile de pe Kilimandgiaro“, altceva nu
aud de la voi, despre altceva nu mai știți
să discutați ; am eu o palincă de șapte-
zeci de grade. îți taie răsuflarea, îi anunță
Vladimir ; pășea zimbind radios prin lumina
Aerul dr ^earj
Eu alungata din aerul de seară
Uitată stau pe treptele visării.
Zidit copacul. Răstignită vara
Orașul palid suind in ochiul zării.
Șovăitoare-împărăție de lumină
Ce nouri se-mbulzesc la poarta noastră ?
Cel înșelat mai suie pe colină,
Pe față poartă pînza de topitură
albastră.
Lipsit de certitudini
Cel înșelat — îl bănuiam de mult —
Eu alungata din aerul de seară
Uitată stau pc trepte și ascult
Cum suie dinspre mlaștini
Pe nuferi putrezi vara...
Zid rănit
Mi.am văzut umbra
cum suia zidul înalt
plină era de sînge și praf
și deodată am țipat
cu buzele lipite de asfalt. ,
Animale de pradă au sosit
sfîrtecînd fîșii de lumină sărate
în jurul zidului dansau
și pe pietrele albe sfărîmate.
Dacă m-aș ascunde mi-am zis
într-o rază din adine subțire
jivinele ar rămine zidite
Nefiresc între perete și mine.
Și am țipat încă o dată
și din țipăt un riu a țîșnit
a spălat pietrele sfărîmate
și sîngele de pc zidul rănit.
strălucitoare a zilei de iarnă, un baiat fru-
mos, un tip de care se îndrăgosteau „ba-
licele" din anul întîi de cum intrau pe băn-
cile facultății ; găseau că seamănă cu Stri-
jenov și asemănarea asta le dădea gata ;
pe picioarele lui lungi. în pantalonii lui
soloși de piele întoarsă, Vladimir făcea niște
pași ca de cocostîrc ; cămașa lui albastră,
cu dungi, era larg răsfirată, încît i se vedea
lănțișorul de argint cu medalion, părul re-
bel, adunat în față, un fel de maț auriu,
— celebra „creastă de cocoș“ atît de sub-
versivă și incriminată în cadrul ședințelor
U.T.C. de către studenții principiali, — îi
umbrea fruntea îngustă, dar a cărei pa-
loare îi dădea o noblețe deosebită (Vladimir
lăsa de altfel să se înțeleagă că maică-sa
— fiica unui zarzavagiu din Giurgiu, bulgar
de origine și căsătorită cu un ardelean care
se întîmplase să-și facă milităria în orașul
de pe Dunăre. — ar fi fost o „rusoaică
albă“ ; nu-i prea bine să afle ăia de la ca-
dre chestia asta, asa că să vă țineți pliscu,
să nu vă prind că spuneți, altfel mă tre-
zesc că îmi fac ăștia vînt de nu mă văd !)
Purta pantofi cu talpă groasă de crep care
il făcea să pară și mai înalt decit era. de
parcă ar fi fost cocoțat pe un fel de picio-
roange. De altfel mergea cu un pas îna-
intea grupului, dind impresia că îi tîrăște
nu spre cursul de „Istoria artelor contem-
porane-*, ci spre o bătălie care urma să-i
acopere pe toți de laurii victoriei. In mica
ta cămăruță. îsi dădea Ștefan cu nărerea.
nu-i posibil să organizăm ceva mai de
doamne ajută : riști cu baba, dună toată
aiureala care parcă văd c-o să fie. să te
dea afară și pe deasupra în cămăruța aia
nici nu încap mai mult de două-trei per-
soane. așa că am să vorbesc cu Bantaș ;
maică-sa pleacă săptămîn.a viitoare intr-o
delegație la Riga — așa că ar fi create, ca
să zic așa, toate condițiile pentru o petre-
cere pe cinste. — nu știu dacă v-a invitat
pe la el vreodată : stă lingă grădina bota-
nică .într-o vilă : niște camere cît o amfi-
teatrul „Ion Budai Deleanu“ pe cuvîntul
meu că nu vă mint ; numai să reusesc să-1
conving să accepte să organizăm cheful în
vastele lui apartamente ; am mai fost odată
la el la un chef, maică-sa era plecată tot
într-o delegație la Varșovia — are un mag-
netofon Philips, n-ați mai văzut așa. ceva,
cred că dacă îl pui la maximum se aude
în tot Clujul : l-au și pîrît vecinii cînd i s-a
întors mămica din delegație, i s-au plins
că n-au putut dormi toată noaptea din pri-
cina scandalului pe care l-am făcut noi ;
i-a adus maică-sa niște benzi din Germa-
nia Federală, ultimul răcnet, nu-ți mai vine
să te oprești cînd le auzi, ai tot dansa, ceva
extraordinar, ceva splendid : am să-i pro-
mit că-î fac rost de o țipă mișto, îl știți
pe gagiu cît e de neajutorat ; n-aș zice că-i
bărbat urît, dar e mult prea timid ; în ge-
neral nu se știe purta cu fetele ; stă și se
uită la ele ca la niște icoane de pe pereți,
habar nu are ce să le spună, nu se pri-
cepe cum să le ia ; nu are papagal, cum
se spune și gagicile nu dau buzna ; ar avea
posibilitatea să le ofere tot cea ce le do-
rește sufletul ; să am eu apartamentul și
banii lui, ce să mai vorbim, și Matei — cu-
noscîndu-1 destul de bine pe Ștefan — dis-
tinge și coeficientul de lăudăroșenie care
se afla în interminabilul lui discurs. Matei
bănuia că în fundul sufletului său, lui Ște-
fan îi e frică teribil ca nu cumva fetele să-i
descopere rușinoasa lipsă de experiență și
din pricina asta să și rîdă sau să-și bată
joc de el. Prefera așadar să le agațe pe cele
din anul întîi, care fiind la rîndul lor lip-
site de experiență, nu aveau ce vedea și nici
ce descoperi... (Și totuși, în fotografiile ce
le mai păstra din acei ani, fiind înconjurat
de prieteni foarte apropiați Liviu nu apare ;
nici măcar Vladimir, cu auria lui creastă
de cocoș nu-i prezent în ele și totuși își
amintește de minune, de parcă i-ar avea
chiar acum înaintea ochilor, de pantalonii
de piele întoarsă, vișinii și foarte soioși).
îiwhide fereastra,
i ubile ’
Războaiele mai lasă pe cîmpuri
Sîngele nostru ca niște drapele învinse
Arborii leagănă veacul pe foșnet
de frunze uscate
II culcă in scorburi colorate
Unde neonul luminează
Gindacii metalici.
închide fereastra, iubite !
Un astru necunoscut vrea să ne lumineze
Și noi nu vrem decît să dormim.
Convorbiri literare — 8
4
Virginia Musai
r emeia în alb
Eoare cu putință, gîndea Claire ca Petre
să nu se mai gindească la ea, să n-o
mai cheme să n-o mai vrea ?
Nopțile lor fuseseră prea frumoase, zilele
pred intense. Se confundau, se prelungeau.
Era viață și agonie în tot ce simțeau. Și au
rămas doar disprețul și ura. Atita dragoste,
aproape toată s-a spulberat între cer și pă-
mînt.
*
Călătoria ei spre necunoscut fusese lungă.
O noapte întreagă gonise cu mașina prin ți-
nuturi de nepătruns. Și acum se afla pe un vas
care plutea pe Dunăre. Stația următoare putea
fi din nou o localitate cu rezonanțe orientale,
cu oameni amestecați și chipuri contrastante.
Se privi in oglinda din cabină, iși deschise apoi
valiza, își trase pe ea o rochie albă care-i
stătea minunat. Se gindea că astfel, chiar dacă
nava se va scufunda va avea parte de un sfir-
șit frumos. Ierburile verzi din apă o vor înco-
lăci, nuferii îi vor crește pe piept peste rochia
de zăpadă și un văl de licheni gri albăstrui
i se va cuibări in orbite.
Ieși pe punte. Curentul de aer o izbi drept
în față. Eșarfa pe care și-o legase la git flu-
tura in bătaia vintului.
Oare va mai veni vreodată la ea ? O va mai
căuta ? Va mai putea să-i cadă in genunchi
spre a vedea toată măreția orgoliului său, spre
a fi de brațele lui apoi ridicată pe pieptul său
ca o statuie pe un soclu ? Nu în mod întâm-
plător se afla aici, pe acest vas. Se gindea
că distanța o va vindeca de aceasta dragoste,
că natura sălbatică în care se va cufunda
ca-ntr-o junglă va fi pentru ea o coroană de
maci pe fruntea unui zeu adormit.
Se întîmplă uneori ca o călătorie să fie fără
întoarcere Așa și-o dorea și Claire. O alune-
care mereu înainte, o uitare de sine și de
tot ce-a fost ca-n urma unui somnifer luat în
dozaj precis și cu rezultate ■ imediate.
Ore în șir, zile, ore în șir, nopți, intr-un
peisaj feeric, inundat de păsări și gize, ea in-
Merii sălbatici
Naiba știe cum crescuseră așa de ciudat !
Cu tulpinile răsucite, cu ramurile in-
cirligate, acoperite cu țepi ca niște hce.
Și tocmai aici în marginea poienii își înfipseră
rădăcinile. Treisprezece pădureți ! Ii ține minte
și bătrînul Precup. „Tot atîția, zice, erau și
cînd aveam eu citeva tiuleie-n barbă. De ce-s
treișpe ? Știu eu ? Să se minuneze proștii, le
răspund unora care întreabă. Ehei ! Cînd eram
flăcău și mă țineam de șotii... Era cam spre
desprimăvărat. Se topea omătul. Și fetele și
nevestele jupuiau arinii de coajă. însingerin-
du-le trunchiurile și făcîndu-i parcă în ciudă
pădurarului ; ba ciopîrțeau merii sălbatici în-
chirciți prin desișurile de prin coturile Bilcii
șopotitoare. Mai țipa el, omul, la dinsele, le
mai suduia izgonindu-le. îi făcea însă o mare
plăcere cum se sperie și fug cu traistele de
crușală. Și jucîndu-se el așa de-a prinsul hoa-
țelor, i-au căzut într-o zi vreo trei în capcană.
Și încă din cele tinere. Hoțuștele se urcaseră
în pădureț și-1 cojeau de la virf spre rădă-
cină. Le lăsă el, ce le lăsă să robotească și.
furișîndu-se pină la rădăcina mărului, strigă
odată la ele cît îl ținu plămînii și unde nu
slobozeșfe în văzduh o împușcătură de alice
de le bagă în boale pe femei. Luate prin sur-
prindere s-au speriat grozav și, scăpind cuți-
toaile și trăistele, au căzut, rămînînd agățate
cu cojoacele și catrințele in crengile dese și
țepoase ale mărului. Dîndu-și seama de ce s-a
întîmplat, pădurarul se face nevăzut prin de-
sișuri și odată ajuns la canton mă trimite să
le văd. Mi-a atras însă cu strășnicie atenția
ca nu cumva să suflu vreo vorba, că dinsul
ar avea vreun amestec în treaba asta.
Alergînd într-acolo, auzeam gemetele lor.
Iar cînd m-am apropiat, în loc să mă cațăr
pentru a le da o mînă de ajutor, ochii mi-au
rămas pironiți acolo sus... Doamne ce picioare
mai aveau ! Și șoldurile ! Ale Domnicăi mai
ales... Mă uitam prostit la dînsele și nu știam
ce să fac. Nu le mai auzeam nici geamătul
nici strigătul. înlemnisem cu gura căscată. Ca
nevoiașul în fața lăzii cu galbeni a împăratu-
lui. Și ele se legănau în bătaia soarelui de
săși fiind o giză cu aripile arse. Imense fîșii
aloastre, violete și globul soarelui de un roșu
intens sprijinit pe un petec de pămînt în acea
regiune ciudată acoperită de ape și stuf.
— La urma urmei, auzea ea, cum poate fi o
femeie atît de indiferentă față de bărbatul
ei ? Nici un mușchi de pe față nu i-a tresărit
cind el s-a aruncat in apă.
„Om la babord, om la babord“ îi răsuna apoi
în cap. Cnul dintre prietenii Leonorei avusese
proasta inspirație să facă o baie din mers
crezindu-se un mare înotător. Dar vasul mer-
gea cu viteză și nu l-a mai putut ajunge. Cei
care-1 văzuseră pe naufragiat stînd' de vor-
bă cu biata Claire au presupus că e soțul ei.
Ce confuzie regretabilă ! Ce diferit de Petre
era acest bărbat care nici măcar nu era sin-
gur pe șlep, ci cu o femeie, probabil, nevas-
tă-sa. căreia i se umflase măseaua și stătea as-
cunsă în cabină.
— E oare cu putință, murmura Claire, să-1
Pot uita pe Petre ? Stuful care mărginea dru-
mul ascundea in el o mie de taine la fel de
nepătrunse ca întrebările pe care și le punea
ea. Un albastru viu și indiferent capitona cerul.
— E multă vreme de cind conduceți vasul ?
îl întrebă Claire pe căpitan.
— Vreo douăzeci de ani, de-o viață.
— Trebuie să fie o meserie stranie, nu-i
așa ?
— Stranie ? De ce stranie ? Imi conduc vasul
și atit. Ce vedeți straniu în asta ?
— Călătorii, pe care-i duceți, se mai întorc
vreodată ?
Căpitanul o privi pe Claire cu uimire, apoi
izbucni în ris ca și cum ar fi prins poanta
din zbor și s-ar fi dumirit că e vorba de o
glumă.
— Noi sintem meseriași buni, doamnă, nici-
odată n-am avut necazuri pe vas și apoi Du
nărea e liniștită, nu ne face surprize. Nu 1
ca Pe mare sau pe ocean unde o furtună poa ,
fi fatală. Doar cîte un nebun care se aruncă
din mers ne mai face probleme Dar întoar-
cem, îl pescuim din apă și pornim mai de-
parte cum am făcut și acum, că de. mare-i
grădina lui Dumnezeu și multi oameni ciudați
cresc în ea. Odată, un neamț a făcut la f°l.
Dar nu l-am mai putut salva pentru că din
spate venea un vapor mare, de Panama, care
a trecut peste el și i-a zdrobit capul. Dunărea
s-a umplut de singe, și călătorii au începu să
țipe ca scoși din minți. A f^st foarte trist,
doamnă, credeți-mă. foarte trist. Nu știu c°
l-a apueat pe acel domn, Hans Glucher, după
cîte mi-aduc aminte. Unii au zis că s-a c=>rtat
cu nevasta și ca să-i facă emoții i-a zis că se
omoară și s-a aruncat în valuri. Femeia, însă,
nici nu s-a sinchisit. Și-o fi dat seama că
joacă teatru, s-o impresioneze și i-a întors
spatele. îl cunoștea mai bine ca noi. Dar uite
că n-a fost așa. A murit, bietul de el, praf l-a
făcut vaporul cel mare.
— O schimbare atît de bruscă... Dar astfel
e viața ! Nu-i așa, domnule căpitan ? Numai
că eu m-am râzgîndit. Nu mai vreau să mor.
îmi dala seama că nu are nici un rost, nimeni
n-ar aprecia sacrificiul meu.
— Aveți haz, doamnă ! Aveți haz !
— Mă gîndesc că e mai plăcut să lupt, să
împart cu viața tot ce merită sau nu.
— Mi se pare foarte corect, foarte adevărat,
încuviință căpitanul.
— Atunci, lăsați-mă pe mine să conduc va-
sul, vă rog ; viața e ca un vas, dacă nu știi
primăvară și razele lui fierbinți le biciuiau
de sus pină jos. mușcindu-le obraznic. Oare
ce cerbi, mă întrebam în gînd, le-or fi pâs-
cînd in nopțile cu lună ?.
Am strigat apoi să nu se mai zvîrcolească
că o să le vin în ajutor. Aruncând cojocul din
spate, m-am aburcat pe trunchi și din c.teva
zvicnituci am fost lîngă ele. Pe Maria cea
grăsună, nevasta lui Ștefan, am dezbîrnat-o cel
mai repede. Era agățată între niște craci groși
și nu mi-a fost prea greu s-o sprijin cu spatele
ca să poată ieși de-acolo. Pînă am scăpat-o și
pe codana de Lucreția, Maria a și luat-o la
sănătoasa spre casă. Cred că mai mult de ru-
șine a fugit, decît de spaimă. Odată coborâtă
jos. Lucreția nu s-a sfiit însă să se dezbrace
și să-și șteargă zgârieturile cu poalele cămășii.
Cu Domnica a fost cu totul altceva... Punîndu-i
mîinile pe picioare, ea a început să tremure
ca varga. Dealtfel și eu devenisem trestie un-
duitoare. Ridicînd-o’-n brațe s-a lipit strîns de
trupul meu și prinzîndu-mă de grumaz a ră-
mas așa moale cîteva clipe. Abia strigătele
Lucreției ne-au făcut să tresărim și să ne dăm
seama că eram pe punctul de a ne rostogoli
printre ramuri...
— Stai că nu reușesc s-o desfac dintre ghim-
pii ăștia, mă fac eu a mă dezvinovăți pentru
încetineala cu care o ajutam pe Domnica să
coboare.
— Să mă ajungi din urmă, vară, auzi tu?
Eu plec.
— O să te ajung.
Văzînd-o că se depărtează de trunchiul de
pădureț ne-am dat și noi jos. Culcînd-o apoi
pe Domnica pe cojocul meu i-am ridicat ca-
trința și cămașa. începînd a o săruta pe pi-
cioare, ea m-a prins cu mîinile de cap și tră-
Bianca
Marcovici
* *
reflexele roșii — ale apusului de soare
cenușa cuvintelor — mă doare
vizitînd capsula orgoliului
oglinda mi-a arătat — sufletul meu pistruiat.
Silabe
Nu cred că mă pot lipsi de prietenii
care nu mă caută,
nu cred că ceva îmi poate hotărî soarta
mai mult decît mine.
S-au așezat clapele... sînt albe,
ce le poate schimba sunetul ?
să ții cîrma te zdrobești de stînci sau intri
în stuf și te împotmolești acolo.
*
* »
Pe punte, țiganii începuseră să cîn-
te într-un ritm săltăreț care trezea
din amorțeală. Claire în rochia ei albă îi
privea cu bunăvoință, ca o prințesă răsfățată,
căci simțea că oamenii aceia tuciurii aveau
nevoie de încuviințarea și admirația ei. Uitin-
du-se mai bine, observă că toți se îndrăgosti-
seră de ea. Ochii lor scînteiau în bătaia soa-
relui și o parte din aceste scîntei se transfor-
mau în flori care i se așterneau la picioare.
Ei cîntau doar pentru femeia în alb. Se vedea
de la o poștă. Nu era nici o îndoială că o ve-
deau altfel decît pe ceilalți turiști.
— Ce caraghios, gîndea Claire și ce ciudat,
să dispară acum cînd îi reînviase gustul de
viață Uite, mai e și iubită pe deasupra. Ob-
servase de altfel, că toți bărbații de pe punte
o priveau ca niște îndrăgostiți, toți ar fi vrui
să facă dragoste cu ea, iar unul dintre țigan,
îi șoptea la ureche pe o melodie care te lo
vea la inimă „Am iubit și-am să iubesc '
Măcar să mă prăpădesc11. Aproape că-i venea
să izbucnească in rîs. Ah, dac-ar fi fost Petre
aici, ce bine s-ar fi împăcat cu acești cîntă
reți ! El, care avea un aer de bulibașă, i-ar fj
îndemnat pe țigani să cînte pină ia ultima
suflare, apoi i-ar fi trezit din oboseală cu gă-
leți de vin !
A traversat puntea și i-a lăsat, pierzindu-se
în gândurile ei patronate de Petre.
— Doamnă, a apostrofat-o țiganul saxofonist
aproape disperat, doamnă, noi cintăm pentru
dumneavoastră și nici nu ne luați in seamă I
Ei bine, ce le-ar fi putut răspunde ? A zim-
bit trist și intorcindu-se s-a aplecat peste ba-
lustrada vasului, mult, mult, parcă atrasă de
apă.
„Dacă aș aluneca ?‘ se întreba Claire cu in-
teres. Ar zice toți că sînt nebună. Și tocmai
acest lucru nu-1 vreau. Ce fericită e Leonore !
Iubește și e iubită. Victor al ei o adoră. Toată
ziua stau pe punte mină in mînă ca doi ado-
lescenți. Ce plăcut e să fii adolescent! Să-ți
mai poți face vise care să se împlinească ! Să
te mai poți uita in ochii bărbatului iubit și
să crezi că n-ai să te desparți niciodată de
el ! Cînd anii trec, cu ei trece și încrederea
în oameni, încrederea in viață și ți se pare de-
plasat uh om care mai poate iubi cu puterea
primei tinereți. Nu mait crezi că e adevărat,
că sentimentul lui e dezinteresat.
„Tu ești așa de bună și mă iubești atit de
mult, incit îmi vine să cred. își amintea Claire
că-i spunea Petre, că ori ai vreun interes, ori
ești nebună“.
„Ah dulce pasăre a tinereții, spre ce țâri
migrezi fără întoarcere ?“
Claire se lasă tot mai mult peste balustradă.
Atinse cu miinile apa. atinse cu părul apa,
atinse cu trupul apa.
— Ce-i cu tine, iubita mea ? auzi în urechi
și se simți ridicată în brațe, ca un fulg.
— Ești aici. Petre, dragul meu, și eu care
am crezut că m-ai părăsit, că te-am pierdut
pe vecie.
— Niciodată, dragostea mea nu mă vei pierde.
— Adevărat, chiar niciodată ?
— Chiar niciodată, pentru că morții nu se
mai despart.
Sterian
Vicol
Memento
Spălind nisipul unui ochi de fereastră,
Cite lacrimi mai leagă în cuvint
Bătrinii satului ?	.
O, acest nisip invizibil
prin care sună ca un memento
schelete subțiri de rîndunele,
iată, 1 astup cu cenușa poemului meu
cel scris demult
pe lemnul de corăbii
spre a-nflori femeile
spre-acasă nicicînd revenind,
catarge, femei și țărmuri însorite
toate încăpînd
în lacrima bătrînilor ce-asteaptă !
Coronița de flori
Săpind în orbire
c-o ghiară de vultur
demult prefăcut într-o stea,
el, strigătul, doar,
ne călătorește singele
înapoi spre nopțile dinții
unde pietrele luminează
și floarea de tei și lemnul cel viu
și lemnul celălalt
trăgînd de numele-ngropat
cu litere arînd pămîntul
pe dinăuntru ’
Se clatină cărarea, se clatină
ca o coroniță de flori
aruncată peste-un sat
gindu-mâ peste dînsa, mi-a astupat gura cu
buzele ei fierbinți... Am stat așa contopiți unul
în altul pînă am auzit o nouă pușcătură ieșită
din arma pădurarului. De frică trupul Dom-
nicăi s-a chircit și-a țâșnit în sus ca un arc.
— Scoală și du-te. mi-a poruncit ea scurt.
Aranjîndu-și apoi îmbrăcămintea pe corp s-a
urnit spre sat.
— Să vii cînd va crește iarba. Spre seară
să vii, am aruncat eu vorba chemătoare pe
urmele ei.
Domnica n-a mai venit pe la pilcul de pă-
dureți. Au venit în schimb Maria și Lucreția.
Dar ce folos că trupurile lor străluceau în
bătaia lunii ca unda izvoarelor ! Sufletele lor
pustii mi l-au pustiit cu vremea și pe-al meu.
Și nu m-am mai dus să o caut, s-o regăsesc
pe Domnica. Ea s-a măritat toamna cu șchiopul
lui Silvestru și, după anul nou, pintecele ei
trebuia să aducă, pe lume, fructul unei iubiri.
Nu l-a mai adus. S-a dus în pămînt odată
cu el.
Merii sălbatici și-au tămăduit rănile trun-
chiurilor ciopîrțite de coajă. Trecînd pe lîngă
ei într-o seară de iarnă, pădurarul a fost sfîșial
de lupi. Numai citeva oase au mai rămas diK
trupul său să sature gurile mute ale lupulu’
Și doar de cîteva ori am trecut și m-am oprii
prin locurile acelea. Degeaba însă. N-a în
drăzni. nici o dihanie să se apropie de mincs
Parcă aș fi blestemat. O să le dau foc în-
tr-o buna zi. Nu mai pot să-i văd. Țepii lor
îmi însîngerează sufletul de-atîta amar de vre-
me. Poate că asta mă mai ține să fac umbră
pămîntului. Cine știe ! Și tot treișpe sînt. Ba
nu. Paișpe, cu mine. Pădureț poate să fie și
viața omului11.
Pînze de corăbii
Pe malul ripii, iată, se-ntunecă
trupu-mi, de-atîtea valuri verzi de cînepă
De pe-acum vuiesc, pe întinderi de ape
pînzele ce se țes cu lacrimi sub pleoape.
Poem
Cînd ne-ntoarcem doamne, către dinsul
Cerul supt în crengile de plopi.
Rană altei răni pe care o îngropi,
Aprinde cărarea, luminîndu-i plînsul
Cînd plecăm spre-o margine de pleoapă
Sunetul seminței stins, ne cară fructul
Neînceputul cerc pierzîndu-și punctul
Ce din nou își sună focul peste-o apă
Cînd nu este, cum să punem miezul rupt
Laur ca de înger sîngerînd spre gură
Că nici plînsul nu se mai îndură
Biciul să-1 rotească-n carne dedesubt ?
Cum ne-ntoacem către dînsul, dînsul
Nefiind în sine, scrisu-mi dizolvînd
Crengile de plopi se-adaugă pe rînd
Coviltir pe rana ce-o-nflorește plînsul.
Nu cred că m-aș putea lipsi
de cei care se fac că mă iubesc.
Mi-e mai bine știind asta,	*
mi-c mult mai bine.	★	★
E ceva
e ceva care nu poate fi scris în copie,
niciodată n-ai să-mi ierți pașii grăbiți,
frumusețea copilărească atinsă într-o clipă,
mirarea mea transformată în orice femeie,
... o stîncă superbă mi-a luat ochii,
pe vremea aceea viziunile aveau forma ta
iar cîntecul meu de dragoste...
se va spune despre mine că port noaptea
în ochi.
Raport
Raport către zilele frumoase
o dovadă neîngenuncheată
intr-o zi luminată de zăpadă
și copacii accentuați în alb,
nu poți lua legătura cu nimeni
liniștea te copleșește
iți raportezi ție tot ce simți
o dovadă că te-a cuprins frica ?
trebuie să ai o floare ca să învingi ?
mi-am găsit rostul
rostul cernelei,
palimpsestul iubirii,
tragicomedia zilei de mîine,
scrisul și rescrisul,
perenitate,
să scriu în preajma ta,
prorocire,
neliniștea are culoarea cerului înnourat,
forțele care se opun răului cresc
în pieptul meu,
nici o altă viață n-o să-mi aducă
începutul,
însetata mea cunoaștere a propriilor
mele contemplații
In toate regăsesc muzica lui
John Lcnnon,
un fel de teamă îmi împînzește amiezile
zilelor,
port mereu la mine un talisman,
colțurile străzilor mi se par depărtări,
în spatele meu poate o rudă poate un
străin,
o teamă și o orgolioasă dorință:
să fiu iubită
9 — Convorbiri literare
Al. i. Friduș
Revedere
M-a privit cam ciudat și m-am simțit prost.
Deși nu eram cu nimic vinovat. Ca și po-
vestea cu pușca, și povestea cu Mia in-
tra în categoria subiectelor însoțite de o lungă
listă de contraindicați!.
—• Atunci formez eu numărul, m-a avertizat
Reta.
Am strîns - în pumn hîrtiuța, dar soția mea
memorase numărul. Am mai sperat că la ca-
■ patul firului nu Se va afla nimeni. Dar n-a fost
să fie așa.
— Alo ! rostește ea, încruntată. Bună ziua.
Dumneavoastră ați întrebat de soțul meu ? Bun.
Vi-1 dau. Imediat.
Mi-a întins, triumfal, telefonul, ca și cum
mi-ar fi oferit un fier înroșit. Proba focului !
Cine rămîne în viață, înseamnă că n-a mințit.
— Alo ! am mormăit eu, .cam indescifrabil.
— Eugen, tu ești ?
— Da.
— Ghici cine-i aici. Dar repede. Bate metro-
nomul !
— Mi s-a spus că mă caută Mia.
— Tia. Nu-mi stîlci numele, că-i vai de tine.
— Repetă, te rog.
— Că-i vai de tine ?
— Nu. Numele.
— Tia.
Rămîn încurcat. Cu gîndul la Mia, uitasem că
mai există pe lume și Tia.
— Verișoara ta, tipule, ce-ai rămas așa ? Sau
m-ai uitat ! Sînt aici, în oraș, și m-am gindit
că poate ți-ar face plăcere să ne întîlnim.
O oarecare paloare a obrazului meu se pre-
schimbă într-o imbujorare, mai mult decît evi-
dentă.
— Tia! Tu ești? Măi, ce bine-mi pare! Păi, nu
vii la noi ?
— Sînt cu un grup de prieteni. Vizităm orașul.
Nu vrei să ne însoțești ? Pe urmă, mai vedem.
Ne-am înțeles unde să ne întîlnim și am în-
chis telefonul.
— Verișoara mea, Tia. Aproape că nici nu-mi
vine să cred !
— Nici mie, cade, ca o ghilotină, replica Re-
tei. Dar fie. Du-te. Numai pune-ți ceva gros
pe tine, să nu răcești. Și să nu întîrzii. Dă-mi
să-ți cos nasturele ăla de la haină ; și tu, între
timp, fă-ți pantofii. Cine spui că era ?
Reta nu m-a însoțit, grupul cu care venise
Tia se destrămase, așa că, destul de curînd, ne-am
trezit singuri pe străzile aglomerate ale orașu-
lui. Ieri cu Mia, azi cu Tia. și-n timpul ăsta
Alee se răsucește în flăcările iadului, mi-am
reproșat, pe cînd îmi admiram verișoara — o
doamnă bine proporțională, plinuță, cu părul
ondulat, părul familiei, mi-am spus. Poartă o
scurtă de piele, în picioare — ghete elegante, pe
nas — o pereche de ochelari occidentali, bănu-
iesc. Buza de sus e umbrită de-o subțiratecă dîră
de puf...
— Ce mai faci tu, băiețaș ?
— Vin dintr-o vilegiatură. Nici n-am apucat
să stau jos.
— în cazul ăsta, m-a privit, oarecum dis-
tant, du-te și te odihnește. Mă descurc eu. Lu-
minița! strigă ea — o fărâmiță de grup rătă-
cește pe trotuarul celălalt — lasă-i pe fanții- ăia
și vin-o cu mine. Nu vezi — sedusă și abando
nată ! Verișorul meu, Eugen Gubic și prietena
mea — Luminița Mavropol.
— Merg și eu.
— Nu măi ești obosit ?
— Măi, Tia, m-ai amețit cu vorbăria ta. Băr-
batul tău ce zice cînd îl turui așa la cap ?
— Bis! Și aplaudă. Ii place. Unde mergem ?
Am auzit că este o cofetărie colo, sus, pe acoperiș.
Nu-i puteai rezista. Luminița Mavropol iși
clipea doar ochii oblici și-o acompania încintată,
era calmă, firavă, obedientă, probabil că în grupul
lor avea o funcție pur decorativă.
Am urcat cu liftul la ultimul etaj. De acolo,
suind cîteva trepte, am ajuns la cofetăria insta-
lată pe terasa hotelului, orașul se prăbușise
brusc, priveam în jos învăluiți’ de-o dulce ame-
țeală, îi mai trebuia încă un oarecare efort pei-
sajului să se ordoneze în fața privirilor noastre
nedeprinse cu un asemenea subit plonjeu. Am luat
loc la o masă, ochii migdalați s-au îndreptat,
cu supunere interogativă, spre Tia, aceasta m-a
consultat, din priviri, mai mult de formă, și a
comandat ce a crezut ea de cuviință.
— Eugen, dragă, tu știi de ce-am plecat eu în
excursia asta, prin țară ? In fond, puteam să fac
o excursie în străinătate. Dar n-am avut chef.
Fac o excursie prin țară...
își aprinde o țigară, își servește prietena, eu,
ca de obicei, dau din cap, nu, nu fumez, mul-
țumesc, pune țigările și bricheta în poșetă, o
închide, pocnindu-i încuietoarea, se reazemă cu
un cot de masă și mă-ntreabă :
— Cum arăt ?
— Să-ți spun drept ? Ca un comisar politic.
— Vezi că-ți dau cu poșeta asta în cap, strigă
ea înveselită. Știi că ai haz!
— Mi-au mai spus-o și alții.
— Eugen, dragă, află că de exact un an sînt
bunică. O bunicuță blajină, care croșetează sau
coase un lucru de mînă, moțăie și leagănă copilul
în landou, în timp ce prin parc se perindă su-
medenie de bucureșteni. privindu-mă în trece-
re — bucureștenii sînt totdeauna grăbiți — și că-
inîndu-mă: uite ce zile-a ajuns, sărăcuța de ea !
— Sâ-ți trăiască nepoțelul.
—• Să-mi.
— Cu cine l-ai lăsat ?
— Cu tata. Cum cu cine ?
■— Unchiul Augustin străbunic ?
— Asta i-a fost destinul.
— Și unchiul lorgu ?
— Și. Străbunic adontiv. Să-i vezi ciorovăin-
du-se : cînd trebuie plimbat strănepoțelul, cînd
trebuie alăptat, schimbat — unchiu lorgu e un
dur, tata — un sfîntu Petru.
— Ești fericită.
— Sînt băiețaș.
— Și tanti Ștefania ?
— Stă pe bancă. în parc, și-i dirijează pe
străbunici. Ea. străbunica. Unchiu lorgu și-a re-
zolvat problema cu pensia. Știai că băiatul lui.
vărul tău, Relu, a fost, cu o întreagă trupă de
constructori și arhitecți, în Anglia și în Ameri-
ca, să studieze nu știu ce, și-acum e unul dintre
constructorii noii clădiri a Televiziunii? Ai vă-
zut-o ? E dată dracului.
Ni s-au adus niște porții uriașe de înghețată.
— Ai fost la noi. prin 44, cu unchiul Augustin.
— Da, băiețaș, am scris și-n autobiografie.
— Se întrunise un fel de consiliu de familie.
Ce s-a hotărît acolo ?
— Să colonizăm Oltenia. Ne-am dus cu toții,
noi, cei din București, în frunte cu unchiu lor-
gu, generalul. Trebuia să vii și tu, parcă.
— Da. Dar cind am ajuns la Buzău, ardeau
rafinăriile Ploieștiului, se vedea un imens rug
în noapte... Trenurile au rămas pe loc, eu am
urcat pină la Nehoi și pe urmă m-am întors
acasă. Cît călare, cît pe jos. Pe drum, am întîl-
nit o familie, mergea cu o căruță ca acelea în
care călătoreau cei care au cucerit Vestul sălba-
tec. Unul din cai avea dimensiuni gigantice...
Cînd am ajuns la marginea orașului, am în-
ceput să pling. Ce s-a intimplat ? m-a între-
bat omul. Nu se întimplase nimic, dar abia atunci
mi-am dat seama ce s-ar fi putut intimpla. Răz-
boiul, cred. întîi il trăiești și abia după aceea
realizezi cumplitele lui grozăvii, în adevărata
lor amploare.
— Tot acolo ajungi. Cunoscînd, chipurile, omul
e mai bun! Halda, de! Dacă ar fi mai bun; nu
s-ar juca de-a bombele atomice.
Ochii oblici s-au întors către mine să se
convingă că am înțeles.
— Și? atunci, la ce bun progresul ?
— N-aș putea să-ți spun. Ceea ce pot să-ți
spun este ca am fost in Africa, o femeie me-
dic prin junglele alea sună romantic, nu ? Și
este, intr-o măsură Dar odată am fost solici-
tată de un trib — iți vine să rizi ? — da. de
un trib, sâ îngrijesc un copil. Oscilează și ei
intre medici și vrăjitori cum oscilează unii eu-
ropeni între știință și religie. M-am dus, deși
fusesem prevenită : tribul era in stare de beli-
geranță cu alte triburi, canibalismul se mai prac-
tica pe ici. pe colo... neoficial, ca să zic așa... Am
îngrijit copilul, l-am salvat și mă pregăteam să
plec, cînd ne-am pomenit înconjurați, țipete, co-
libe aprinse, cîte un trup sfirtecat. era să le-
șin... Și-atunci s-a-ntimplat minunea. Au început
tratativele intre părțile beligerante, hotărindu-se
un fel de armistițiu, să pot pleca eu care sal-
vasem un copil, miracolul trebuia omagiat. Au
acceptat și unii și alții și am plecat însoțită de
prin copaci și tufișuri de albeața strălucitoare a
ochilor care mă urmăreau. Dar m-au lăsat să
trec. Salvasem viața unui copil. Ce zici de no-
blețea respectivilor ? Eh, ce știi tu, băiețaș ! Ti-
grul sare să-și sfîșie prada, pentru că i-e foame.
Omul nu sare. Așteaptă, pîndește, joacă tea-
tru. mistifică, e un vicios, lui nu-i place vio-
lența pur și simplu, ci violența rafinată, gătită
cu tot felul de ingrediente perverse. Bineînțeles,
la omul civilizat, mă refer. Cu triburile ai văzut
cum stăm.
Ochii oblici nu mai erju îndreptați spre noi.
Aveau în atenție o masă alăturată, la care șe-
dea un bărbat adîncit în gînduri.
— Și totuși, există lucruri și mai neplăcute
decît agresivitatea. spuse Tia, ca pentru sine.
Ce-ar fi să plecăm ?
Masa era plină de farfuriuțe și pahare. Am
plătit și ne-am îndreptat spre cele cîteva trepte
care coborau la ascensor. Aveam de așteptat,
acesta fusese solicitat la alte etaje, prioritățile
erau și aici în vigoare.
Urmăresc privirea ochilor oblici si constat
că individul care le atrăsese atenția stă în ace-
eași poziție, pe gînduri, acum e cu spatele la
noi, n-am cum desluși ce face sau ce-1 preocu-
pă. Cînd sosește, în sfirșit. liftul, intrăm cu un
sentiment de eliberare, curiozitatea excesivă m-a
deranjat întotdeauna. De altfel, și liftierul, din
toți cei înghesuiți în ascensor, pe mine m-a ales
drept țintă a privirilor sale, sînt cu două doamne
elegante, poate arăt ca un borfaș, deși mi-am
făcut pantofii și Reta mi-a cusut nasturele de
la haină, care atîrna în mod deplorabil. în stația
de tramvai ne amintim că trebuie să ne propu-
nem un itinerar, vreau să ies la aer curat, zice
Tia. undeva de unde să pot privi orașul de sus,
totdeauna mi-a plăcut să privesc lumea de sus
Orașul e situat pe cîteva dealuri — geografii s-au
încurcat la numărarea lor — cert este doar fap-
tul că de pe unul singur poate fi privită, de la
înălțime, întreaga panoramă a urbei noastre. Le
explic pe îndelete cum se ajunge sus, la Mo-
tel, sînt entuziasmate — fanii lor se vor fi dus
tot acolo, apreciază ele, în calitate de cunoscă-
toare, ce muzee, expoziții, spectacole! Circiumi!
Or. cea mai teribilă circiumă e Motelul ! Facem
deci cîteva transbordări, din tramvai în tram-
vai. din autobuz în autobuz, întreprinderea de
transporturi locale are un mod foarte ingenios
de a segmenta traseele. E pe urmele noastre
totuși ! Cine ? întreb. Tipul de la cofetărie, răs-
pund ochii migdalați și sînt surprins. Dragă, i-oi
fi căzut cu tronc, cochetează Tia. Parcă eu ce
cusur am. îi răspund prompt ochii oblici, și ia-
tă-ne preocupați de acest ins ciudat, care ne-a
luat urma, în lună dac-am pleca, și tot ne-ar
ajunge, comentează Tia, are fler, și e perseverent,
și servește o cauză nobilă...
— Taci, tu, o admonestează ochii oblici, și
mă pufnește rîsul.
— Ne-âm ținut de povești și-acuma inventăm
un amorez țâre să vă condimenteze șederea în
această urbe, le spun.
— Dar n-am inventat nimic, îmi reproșează
Luminița — e pentru prima dată cînd mi se uită,
franc, în față. Are o privire enigmatică, tandră
și vag neliniștită, or fi ochii șarpelui, înainte
de a prinde prada și a o înghiți. O privire hip
notică, nu scapi ușor de ea, așa că nu-mi întorc
capul decît bruscat de Tia.
— Ce faci, băiețaș ? Admiri natura. . umană ?
Coborîm din autobuz, eu eram cel care încurcam
trecerea spre ușă, intervenția Tiei era, de fapt,
intervenția unui grup de călători, cîțiva mă și
ocoliseră, mă îmbrinciseră, mă categorisiseră du-
pă taxonimia uzuală, nu-mi rămînea decît să
» tac și să-nghit, ochii oblici își distribuiseră aten-
ția între urmăritor și insignifianta mea persoană.
Care o intriga, cred, altfel nu văd ce-ar fi avut
de contemplat, ofeream o imagine destul de a-
proximativă — și-n plus, șifonată de înghesuiala
din autobuz.
Pe terasă, lume puțină, nu este bere. Cu atit
mai bine. Ne găsim un loc din care se vede ora-
șul, așternut la picioarele noastre — și așteptăm
ospătarul, fără a fi cumva nemulțumiți că- acesta
întirzie.
— Spune-mi, Eugen, tu ai rămas tot acolo, la
Slănic, unde am fost amîndoi, cîndva?
Observase că fusesem victima unei involun-
tare hipnoze de moment
— Tu, în schimb, ai plecat de mult. Și nu
te-ai mai întors niciodată.
— Non bis in idem ! La ce ar fi folosit să
mă mai plimb din nou cu paharul înflorat, plin
de apă minerală, sugînd ca un copil de țîță și
făcind schimb de experiență cu fel de fel de
bolnavi reali sau imaginari ? Slavă domnului, am
un stomac în stare să macine și pietre. Dar unde
e totuși ospătarul?
Iși îndreptă privirea spre ușa pe care ar fi
trebuit să-și facă miraculoasa sa apariție cel
îndreptățit să ne ia comanda... și dă cu ochii
de individul de la cofetărie. Care se apropie de
masa noastră, se sprijină cu o mînă de ea, își
trage sufletul, își șterge cu dosul palmei sudoa-
rea de pe frunte, și exclamă intrigat :
— Măi, voi sînteți surzi ?
Ochii migdalați au devenit rotunzi, Tia_ își
îndreaptă privirea spre poșetă, eu mă pregătesc
Ultima știre a zilei
Mă scutur de greutatea umbrei mele
ce-a nins trupul peste pămint
și pămintul îmi trimite durere
drept hrana cea de toate zilele.
Rugăciune spune maică a gîndului
din moarte am trecut în naștere
cu o torță din mînă în mînă
să mai rătăcesc fără vină o mie de ani
căutînd sufletul cuvintelor
apoi aștept bătaia inimii
ca ultimă știre a zilei.
Departe va fi toamnă
mai este loc de fluturi între noi
cît inserarea nu aruncă-n porți
cuvintele rămase pe trupurile moi
cînd mirii iși trag nopțile Ia sorți
departe va fi toamnă sau nu va fi nimic
mai este timp iubito să trecem pe colnic
și să-nhămăm iubirea la sănii de zăpadă
lacătele nopții cu zgomt o să cadă
mai este timp de iarbă și de flori
pe trupurile noastre încă ne-nverzite
cit drumul nu își prinde în secerători
miinile-nscuate cu păsări adormite
*
Eu mai aștept zăpada
eu mai aștept zăpada să cadă peste noi
ca umbra unui vultur peste trăgaciul puștii
să mirosim a iarbă strivită-n geruri moi
in care își tocesc căderile genunchii
să joc un rol de capă și spadă.
Individul smulge de undeva un scaun, ocupă
spațiul din cea de a patra latură a mesei, caută
și el din priviri ospătarul, se uită dezolat, la
masa goală și murmură aiurit.
— Cum, voi încă n-ați comandat nimic ? Os-
pătar! răcnește.
Și ospătarul apare ca prin farmec.
— Patru fripturi și o baterie la gheață. Da
fuguța, că arde Mitropolia !
Și începe sâ rîdă.
— Așa are obiceiul să spună tataia. El cind
vede un ospătar...
Am o revelație.	*
— Vali !
— Ce-i? face el mirat:
— încă nu l-ai recunoscut? mă întorc spre
Tia. E Vali, vărul nostru, fiul unchiului Grig.
— A, atunci dați-mi voie, se ridică acesta, cere-
monios, dați-mi voie să mă prezint. Vali Tarcan...
Ia mîinile cucoanelor și le sărută, înclinîndu-se
galant.
— Așa-i cum a spus vărul meu. Că el e vărul
meu, se adresează el ochilor migdalați, care-și
reiau treptat convexitatea inițială. Iar ea... ea,
ghicește el, e Tia, verișoara mea. fata lui un-
chiul Augustin. Ai fost la noi in timpul războiu-
lui, se adresează el direct Tiei. Te-ai mai schim-
bat puțin — și eu. de altfel, dar memoria o am
bună. încă de la cofetărie mi-am dat seama. Nu
de la inceput. Cind așteptați liftul. Mă uit •—
și ce-mi zic ? Măi. da’ ăștia-s verișorii mei ! Și,
ce mai. După ei! Strig, alarmez milițienii, încurc
circulația, răstorn vreo cinci babe, provoc la
duel trei derbedei, fac să se ciocnească două
tramvaie — voi, nimic! Ce, chiar nu auziți bine?
Și-n autobuz ! Ce era cu voi in autobuz, că nu
m-ați auzit ?
Apare ospătarul, așa că nu mai e nevoie să
dăm lămuriri, înțelege el singur, dacă e ceva
de înțeles, și ochii oblici ațintiți asupra frip-
turii șoptesc abia auzit.
— Ce aventură, tu, dragă Tia!
— Așa-i, se bucură Vali. Dar mîncați, e bun,
iar vinul ăsta... Ei, nu e el chiar de soi, am băut
eu și mai și. . dar, vorba aia, merge!
Ne-am hotărît să ne întoarcem in oraș pe jos.
Era o ideie, deși mă cam resimțeam după o zi
atît de agitată. Dar cum să mă fac de ris față
de Tia și Vali și, mai ales, față de enigmaticii
ochi oblici ! După vreo sută de metri, ne-am
oprit, totuși. în sus se zărea clădirea triunghiu-
lară a Motelului, cu fesul de țiglă pus cam pe-o
parte în jos — un fluviu de fum albăstrui, curgînd
lent printre arhitecturile geometrice ale orașului.
— Acolo sezum si plînsem, îmi ghici gindul
Tia.
— Da, tu, se mulțumiră să adauge ochii o-
blici.
— Panta rei, rostesc, eu, pe ginduri.
Vali se uită la noi, puțin descumpănit, încear-
că . să înțeleagă, pe urmă, văzînd că tăcerea
se prelungește și că spuseserăm cam tot ce a-
veam de spus, izbucni :
— Adică cum ?
Și pentru că noi tot tăceam, adaugă:
— Eu nu pricep. Panta-i rea ? Depinde cum
o abordezi ! Iar la vale n-ai probleme. Șezum
pentru că așa ați vrut voi. Dar de ce plînsem ?
Afișa o candoare nemaipomenită. De altfel,
cînd era mic, el șezum spunea.
— Să știi, băiețaș, că ești de-a drentul deli-
cios. Ce-i fi fiind tu în viața civilă ? il cer-
cetează lung Tia.
— Inginer constructor.
— Perfect. Microbul familiei. Tu ai construit
tot ? și arătă spre oraș.
— Tot! Cine poate construi tot? Eu o parte,
altu o parte, altu...
— Și partea ta care-i ?
— De ce ?
— De sanchi. Și-acuma taci.
Vali se-ntoarce intrigat spre mine.
— Taci, i-am spus și eu, incredințindu-1 din
priviri, că așa e bine. Așteaptă o lămurire din
partea ochilor oblici.
— Taci, îi spun blajin, aceștia.
— Măi, voi sînteți nebuni?... explodează el.
Dar pe urmă tace
Și așa am tăcut cu toții preț la un sfert de oră.
în cele din urmă, ne-am propus să luăm auto-
buzul. Pînă în oraș, drumul era lung. Am coborît
la capătul liniei, unde ne-am așezat pe o bapcă.
Pe Vali îl mai frămînta totuși o problemă.
— De ce m-ai întrebat dacă am construit eu
tot ? și arătă spre oraș.
— Âm un nepoțel, răspunde Tia. N-a început
încă să vorbească. Așa că pun eu întrebări pen-
tru el. Cel mai frumos în viață e să pui între-
bări.
— Da, dar nu așa, aiurea !
— O întrebare autentică e una, așa cum spui
„Un turn
de inimi e spațiul libertății44
Vară rănită
Strigătul lacrimei acoperă zgomotul sîngelui;
nouă ne e rău și-nsetarea
cu desimea hoardei ne supune,
străzile au scîrțîit de dușumele :
viața trece pe aici ca o văpaie —
iau foc cărțile ei»de vizită ;
durerii și fricii le sună carnea :
vînătoarea poate începe
în astă zi sătulă de emoție,
cu țestele doldora de gloanțe
se întorc hăitașii — fumegă
și-n spunerea lor se prăbușește fiara —
un turn de inimi e spațiul libertății.
Vasile PROCA
eu mai aștept zăpada să urle sub fereastră
ca haitele de lupi minate înspre stini
prin trupul meu de aer o lamă lunecoasă
își netezește luciul cu-o viață mai puțin
cînd va cădea zăpada cu ochiul ei de foc
să mă ajuți iubito s-o secer Ia mijloc
Elegie de toamnă
toamna-și leagă fruntea cu-o năframă
de tristețe mută și de greieri grea
mina ta prin ceață stă ca să răsară
indoiala-și frînge nopțile sub ea
... prin odăi lumina.și ofilește-ncet
in averi de lacrimi bruma ei tîrzie.
cînd nedumerirea îmi înfinge-n piept
buza ei dc sare sidefie
de durere toamna-și varsă în neștire
ochiul ei himeric de ceață și de fum
în broboada nopții floarea mea de mire
isi închide pleoapa c-un vis mai puțin
Costel BUNOAICA
tu, aiurea. Restul e banalitate.
— Atunci mai pune-mi una, să mă școlesc
și eu. Vezi că am rămas in urmă! Sînt un re-
trograd, cum se spune astăzi ț Nu ?
— Păi, acuma pui tu întrebări. Și e bine... Co-
pii, trebuie sâ vă mulțumesc. Datorită vouă, am
trăit o după amiază foarte plăcută. Pînă la urmă
cred că o să mă împac și cu civilizația, așa
cum m-am împăcat și cu sălbaticii. Și, la urma
urmelor, bunicii noștri au înălțat case și au
crescut copii, părinții noștri la fel, tu, Vali, con-
struiești pentru noi toți, iar noi... Mă gândeam
că singura vîrstă autentică e copilăria. Iar ros-
tul nostru, al celorlalte virste, e s-o protejăm,
Fără amintirile din copilărie lumea e o...	"
— E o debandadă, ce mai, intervine Vali,.
și-am recunoscut in cuvintele lui ecouri ale vo-
cabularului unchiului Grig. Dar mai sînt și le-
găturile de rudenie, el mi-e văr, știi ? Și arată,
zîmbind, spre mine.
— Bănuiesc.
— Iar tu mi-ești verișoara.
— După cum ai alergat după mine, m-ai con-
vins.
— Bun ! Ce știm noi unii despre ceilalți ?
Parcă am trăi fiecare pe cîte o. altă planetă.
Uite, eu am adresele tuturor rudelor, numerele
lor de telefon. Am și fotografia bunicului din-
spre mamă, măi, ce greu am obținut-o ! Vreți
s-o vedeți ?
— Deci tu, băiețaș, îl complimentă Tia, ești
o veritabilă arhivă a familiei, la purtător !
— Da, tu, murmurară ochii oblici, ca un ecou>
rătăcit în spațiile tăcerilor noastre meditative.
Stăteam aplecați cu toții asupra fotografiei, care
înfățișa un bărbat voinic, sprîncenat, cu obrajii
plini și cu o mustață respectabilă, răsucită la
capete. Era, pentru mine, o revelație, niciodată:
nu-1 văzusem în vreo fotografie pe tatăl lui
Ma-Jeny, omul care se îmbolnăvise de tifos în
primul război mondial și care. în miez de noapte,
sărise, în vâlvătaia fierbințelilor, pe fereastra
spitalului improvizat, spărgînd geamul și pier-
zindu-și urma pe-un cîmp, unde fusese găsit,
a doua zi, mort. După cît se pare, nu boala, ci ™
gerul îl răpusese.
— Parcă-i Ștefan cel Mare, nu ? Ce părere
aveți ?
— N-am știut de fotografia asta, i-am spus,
uimit. Unde-ai găsit-o ?
— Unde ! Dacă știi să cauți, găsești. Am și
altele, veniți la mine acasă și vi le arăt. Să ve-
deți și voi, cu ochii voștri, cum locuiește ve-
rișorul vostru, să-i cunoașteți familia, așa s-ar
cuveni. Voi ce spuneți ?
— Eu cele mai bune decizii le iau cînd circul,
replică Tia. Cînd stau jos, meditez.
Autobuzul sosise în stație, ne-am grăbit să
ne ocupă locurile. Vali mai aștepta răspunsul —
ei, ce spuneți despre propunerea mea ? an și
un pahar de vin, nu ca ăsta de la Motel, din via
proprie ! O feliuță de mușchi, o tartină, acolo,
cîteva măsline sau, dacă nu agreați măslinele. .
dar le agreați .voi, n-am eu grijă, oricum, niște
telemea de oi nu v-ar displace. Ei, ce spuneți ?
— cînd mi-am dat seama că ar fi trebuit să
facem o fotografie. Ochii oblici purtau in ban-
dulieră un aparat de fotografiat, nu-1 văzusem
pentru că taiorul roz. ținut pe umeri, îl ascun-
sese, pînă atunci, privirilor mele. Ne-am repezit
jos, strigîndu-i șoferului să mai adaste o clipă,
venim îndată. Am oprit un trecător, un mun-
citor de la vreun gostat, probabil, avea panta-
lonii băgați în niște cizme de cauciuc, înnoro-
iate, i-am explicat ce dorim de la el, să țină
aparatul bine și să apese pe un buton — cred
că îndeletnicirea i s-a părut neserioasă — am
format un grup, doamnele la mijloc, noi la mar-
gine, ochii oblici lingă mine, Tia lingă Vali —
tac ! și auzim cum pleacă autobuzul.
— Nu-i nimic, mergem pe jos, exclamă fericit.
Vali. Merită sacrificiul ! De cîte ori ne întîlnim
în viață ? Sau ne întoarcem la Motel și venim
cu celălalt autobuz, care pleacă de-acolo. Cu
cît e drumul mai lung, cu atît e mai plăcut...
Am ajuns acasă extenuat.
—• Merita efortul ? m-a întrebat Reta, gră-
bindu-se să-mi pună ceva de mîncare.
— Depinde, am ingînat, amintindu-mi că nu
de mult, primisem un asemenea răspuns în doi
peri, fără a-1 analiza suficient. Lăsasem astfel în
suspensie o problemă presantă, de care mi-am
amintit, pasager, doar atunci cînd, pe parcursul
peregrinărilor noastre — ne întorsesem la Mo-
tel prin vii, cîntînd și ținîndu-ne de umeri, doi
cîte doi, cum se nimerea. — Vali mi-a spus :
— Am fost pe la tataia. Mi-a vorbit de pro-
blema voastră. L-a căutat pe Alee, zicea, dar
a găsit casa pustie. Nimic nu mă indispune mai
mult decît o casă pustie !
(Fragmente din romanul „FRATELE MEU, ALEC“)
dialogul ariei or
Inedit
cu lumea
AUTOPORTRET
Ion Lucian Murnu
mea.
el dintîi licăr al conștiinței țîșnește din-
:r-o situație a opoziției dintre doi ter-
meni. Omul se află fața în față cu lu-
Aceasta din urmă, spectacolul divers
Dialogul
artistului
dincolo de această varietate sau de pierde-
rea realului sau destrămarea lumii, apare,
dacă nu chiar concretizată in operă, dar mă-
car în teorii, voința unui acord, recursul la
un intermediar, care să anuleze contradicția.
Acesta este seninul purtător de simboluri, des-
chis semnificațiilor, multiplelor interpretări.
Un contact pe viu cu problematica artei
moderne il oferă notele lăsate de sculptorul
si profesorul de sculptură ION LUCIAN
MURNU, intitulate IDEE ȘI MEȘTEȘUG, do-
cument prețios, deși încă nepublicat. în cele
patru caiete, format mare, artistul consem-
nează cu asiduitate, migală și competența spe-
cialistului, pe parcursul a peste patru decenii,
problemele ivite în procesul producerii for-
melor, expunînd astfel o sumă a acestei pro-
blematici. Primul caiet este datat ian. 1946,
deci avindu-și începutul la capătul încleșta-
telor discuții. Motivația scrierii acestor note
artistul o aduce încă de la frontispiciul pri-
mului caiet: „Nu lucrez cu intenția de a scrie,
dar scriu pentru ca lucrul sâ devină con-
știent". în același frontispiciu, la ultimele rin-
duri : „Cele mai multe note sint ginduri care
se nasc -o dată cu imaginile mele. Devenirile
sint paralele". Iar, în mai multe locuri, artis-
tul observă același paralelism între devenirea
formelor și devenirea propriei personalități ar-
cința unei contestații la soluțiile și teoriile
contemporane, in care de fapt îsi închide pro-
priile sale conflicte. Vizind echilibrul, artistul
atacă opțiunea pentru subiectivitatea ne> m-
trolată intransigent, uneori înclinată spre gir.-
direa abstractă, strimt intelectuală, sau stră-
mutarea in operă a unor conținuturi de sor-
ginte instinctuală, ca și invazia realului, ne-
supuse unei discipline, fără sâ se fi ir 're.it
depășirea datelor pert . lire. „Condiția etică
a purității conduse in mod no-mai ia a<> ăr.
frumos, la bine, in accepția < r s- eră".
Și totuși artistul nu datorează PUa sa
marelui filosof antic sau urmașilor acestuia,
chiar dacă uneori, aniretiiț de ei u.al pr. pu-
ilor descoperiri, folosește un iimhuj care ar
răsturnare a perspectivei, siiindu-1 să priveas-
că spre centru. Și aici, adevărul : remarc a-
ceeași expresie ca la romancierul francez, a-
dică Îndelung căutata așteptată viziune unifi-
catoare, străfulgerarea ei proiectîndu-i ideea.
ce urmează a fi întruchipată. „
deauna originală, este o calitate
nă stilul. Stilul personal este un
rent artei ca rezultantă a unei
tetice", consemnează artistul,
.Viziunea, tot-
care determi-
fenomen ine-
concepții es-
articulind cu
putea motiva o
3S:
de altfel atunci cind
telor. Intr-adevăr. b*
așa cum i s-au impus.
’ilidți
ndu-le
care s-a articulat cenți* s«_ F
acestea fac obiectul mJltw tos
revin, distanțindv-;	:s -
și a timpului, im n :
nai .unde apar momente de s ■ța.
conexate cu aspirațiile sl it
Aceste repetlri i > să dt fi ■ c.
limpezire, apoi la o expresie ;
procesele elaborări.	I ah
supuse devenirii, ambele •7 iad
finalitate „Înfăptuirea". ” : ct-nse
tul intr-unui din acele texte ațe
paginilor că „arta •	■ ~. i
tima suflare" ?
g.
precizie conceptele.
Referința ideii — proiectată de viziune și
apoi conso!idindu-se intr-o concepție este con-
diția umană a depășii simbolizată de chipul
și trupul uman planind în spații deschise. O-
inui plutind, inălțîndu-se în deschisul cerului
și il pămîntului, este unicul personaj al for-
meiur sale sculpturale și picturale. Așa cum
afirmă Durând, citindu-1 pe Bachelard, „sche-
la înălțării și simbolurile verticalizante...,
i ; cele care mai mult ca oricare altele, an-
gSjeaza ir.tregui psihism” ? Orice valorificare
nu e oare o verticalizare ?
De observat relația dintre devenirea spiri-
tuală oi cea a formelor in repetate rînduri
e-iprimatâ. dintre care rețin: „Condiția este-
tică couduce la condiția cea mai purificată a
vieții". Ceea ce vine in consonanță cu teoria
inerentei dintre „simbolul ascensional" și „idea-
lul moral- precum și cu cel de completudine
Dar ce rămine de limpezit e că ar-
tistice și spirituale.
Punctele de emergență ale
sînt exact cele la care se
dezbaterii istorice, pe care
schița in liniile ei cele mai
întregului demers
ajunsese în urma
am încercat a o
generale. Caietele
neistovit, urieșime polimorfă, schimbătoare pe
care omul trebuie și vrea s-o cuprindă pen-
tru a fi cuprins, s-o înțeleagă ca să se înțe-
leagă pe sine. Integrator la toate nivelele sale,
spiritul omului aspiră spre o unitate a toate
lămuritoare. Firesc, opoziția este resimțită ca
o tensiune, deopotrivă posibilitate și imposi-
bilitate,
căutare
tensiune
tuturor
la artă.
cale și obstacol, problemă și soluție,
șî orizont al așteptării. O asemenea
este locul genuin de emergență a
modalităților culturii, de la filosofie,
literatură. De asemehea originară îi
este științei ,deși aici polaritatea nu afec-
tează structurile, exceptînd poate unele teze
ale „necontrolabilității principiale- a micro-
fenomenelor.
Contradicția dintre varietatea fluctuantă a
realității în necontenită prefacere-devenire și
aspirația fundamental umană spre ordine, in-
tegrare, unitate, perenitate — Ființă — a pro-
dovedesc atenția concentrată asupra producerii
formelor, principiu admis de moderni, in locul
imitației și transformării realului.
Intr-adevăr. Murnu urmărește cu neîndu-
plecata consecvență atit procesele care pre-
merg interior construcției propriu-zise a for-
mei finite, cu tot cortegiul lor imagistic, cu
haloul de ginduri, străfulgerări, idei, cît și
„echivalarea” și concretizarea acestor opțiuni,
cu problemele care se ivesc în vederea unei
riguroase alianțe intre conținuturi. De unde
cele două etape descrise : cea a gestației men-
tale sau premorfică și cea a construcției for-
mei sculpturale.
în' considerarea acestor date de modernitate,
nu poate fi uitată tensiunea provocatoare. Ea
străbate procesualitatea înfățișată, luind diver-
se aspecte, manifestîndu-se ca „violente con-
trarietăți", care zbuciumă natura neliniștită a
artistului, supus „luptelor interioare”, cu pa-
siunea sa pentru cunoaștere, greu sau nicio-
dată satisfăcută, cu atracția sa pentru varie-
tatea lucrurilor din natură sau cu alunecările
sale în „viața fugitivă" exterioară, care il de-
părtează de țelul său : regăsirea unui adevăr,
pe care să-1 și „exprime prin frumusețea fi-
gurărilor conforme".
Instalat în „cimpul de tensiune" al moder-
nilor și deci în situații paradoxale și condus
de principiul că devenirea formelor este pa-
ralelă devenirii sale proprii, artistul iși im-
pune o disciplină ale cărei rigori sint obser-
vările în multe reguli pe care le notează pen-
tru a-și dirija și organiza viața și activita-
Devenire, finalitate. coc. rpt, I- ■
altă concepție antică. ,1 ar ■ ’ • la
dicul filosof care i: ■ "kc esesel .
grec” al filosofiei. Aristotel. căruia
buit. potrivit unei interpret»ri r.
teoria imitației-cvp>. intr-un • v
nicomahică afirmă ■ " o	:
portează totdeauna Ia o devenire s
sacra unei arte înseamnă a lua
?uî nu face uz de
■ ss.ecșRmii. icări,
■um din notele sale
ta meii înaltul. Nu
simbolurile tradiționale
trepte, aripi, etc. In-
lămurește : „Caut prin
este vorba de o artă
Etica
a a te con-
in considt-
rare modul de a aduce la existență unul din
acele lucruri
sint susceptibile de a fi
sau a nu fi, dar al căror principiu de ex>sten-
țâ rezidă în artist" - Di
alte texte ale Fizicii : aria ia
logic al naturii can' este
materie și finalitate >.= : i
crurile. ci prodiNe-eă si
gică. cum precizează .și
de Rkoeur (Metafora sie),
tul român nu a ctmOMtut
tardive ale herm< emkhr
mai semnificativ, a .h^r . <
di
din
■'* -g:
ur. comentator,
Biocirteies.
citat
art's-
* interpretări
dar. cu atit
ui gul timpu-
tea : „Să fiu calm și
intr-o meserie care
unui posedat". Sau :
legile fundamentale
vocat cele dintîi reprezentări ale lumii,
doi termeni au pătruns în marile sisteme,
în vederea anulării contradicției, filosofii
optat pentru unul sau altul...
Astăzi, locul privilegiat al tensiunii își
sește expansiunea în artă. Lucrurile s-au
Cei
dar
au
gă-
pe-
trecut ca și cum filosofia, asemenea unui aler-
gător de cursă lungă, la un moment anume,
nesigur sau doar provocator, încredințează
mesajul său altuia mai inocent. Astfel, ii re-
vine picturii, artă concretă și nu de tot, mi-
siunea de a reprezenta transparența simbolică
a realului. începind de la sfirșitul Renașterii,
urmează o neîncetată dezbatere în jurul posi-
bilului conflict între subiectivitatea artistului,
cu mijloacele sale de expresie, cu puterea sa
formativă, și lumea reprezentată în operă. în
termenii proprii, cei doi poli sint „conținuturile
formale și cele obiectuale". Treptat cele două
mari principii ale artei tradiționale, imitația
și transformarea realității, sint înlocuite cu un
al treilea, producerea realității. Atenția e con-
centrată asupra proceselor gestației. conside-
rate ca o experiență fecundă nu doar operei,
ci si cunoașterii, artistul devenind conștient de
dialectica proceselor. Soluții și teorii diverse
focalizează interesul asupra mijloacelor de
expresie, ținind seamă de capacitatea acestora
de a transpune orice conținut obiectual, păs-
trîndu-se deci alianța dintre cele două conți-
nuturi. Dar, pină în primele decenii ale seco-
lului nostru, procesele de „radicalizare și pola-
rizare” ale celor două conținuturi se accen-
tuează. expunînd soluții extremiste, ce sint :
autoreprezentarea mijloacelor formative, fără
legătură cu obiectul (mare abstracție) sau re-
nunțarea la imitație în mod radical. înlocuind
imaginea cu obiectul tridimensional (marele
realism). între acestea, un evantai larg de
isme, incercînd să corecteze despărțirea din-
tre cei doi termeni, aproximind-o. Și totuși.
mea
meu,
mea
ceea
proprie", „Să
stăpin pe mijloacele mele,
mă subjugă cu obstinația
„Să pătrund cît mai adine
ale vieții, urmărind legea
fiu stăpin pe meșteșugul
pe toate meșteșugurile cerute de arta
și să pot uita totul.
,Să fiu simplu în
ce realizez mai complicat...". „Să fiu a-
proape de sfirșitul lucrului și să pot totuși
dărîma, chiar de mai multe ori. cu indîrjire,
cu bucurie, în vederea unei reușite".
De altfel, pe parcusul notelor apar și alte
imperative, toate cu dublul lor spin, ai rigo-
rilor artistice și morale. în aceste frămintări
ca și în altele, ce urmează a le expune mai
departe, este prinsă „suprema tensiune” a ar-
tistului în munca sa. Toate aceste eforturi
atestă „condiționarea specifică" artistului, care
este obligat, „mai întîi să se domine pe sine,
să stăpinească materia și să aspire la o mereu
mai înaltă înțelegere a legilor care duc Ia
înfăptuire". Această conexiune-paralelism — al
coincidenței finalizatoare — între cunoaștere,
înțelegerea legilor înfăptuirii și stăpinirea ma-
teriei. este in germene teoria pe care o va
expune și practica.
De observat că primul comandament este
unul moral — a se domina pe sine —, constituind
alături de celelalte două ceea ce Murnu nu-
mește „condiționarea specifică artistului". în-
tr-adevăr. omul prin natura sa — trup, suflet,
spirit — este zbuciumat de ispite și forțe ad-
verse. Artistul supus acestora încă și mai in-
tens. deopotrivă, și prin chemarea sa pentru
frumusețea exterioară, dar și pentru mișcarea
interioară și revelația acesteia, este pus în
fața unei situații problematice a rezolvării
polarității. El trebuie să găsească din imaginile
exterioare, prin principii de ordine, unitate,
permanență, echivalențele în spirit, concreti-
zîndu-le apoi prin stăpinirea, ca și prin cu-
noașterea legilor înfăptuirii (artistul folosește
acest termen, oricum mai pertinent, în loc de
„creație"). Imperativul moral inițial și forma-
tiv, al întregului „drum lung purtînd o grea
povară", încărcat de contrarietăți, este conse-
Aspect din Expoziție — 1985" Galeria „Orizont'
lui cu perseverență evenimentele care survin
în timpul „facerii" operei. instalir.d :-se pe a-
celași traseu care 11 desparte de moderni. In
asemenea context, mai semnalez o altă defi-
niție aristotelică, pnecedind textul abia citat,
cu care de asemenea Murnu este in perfect
acord. „Arta, zice filosoful. este producerea
însoțită de reguli". Interesant că aceeași abun-
dență de reguli, pe care artistul și le impune
și le propune, apare și în același text al filo-
sofului antic, unde revine de cîteva ori... „nu
există nici o artă care să nu fie predispoziție
Ia a produce, însoțită de reguli, nici o predis-
poziție de acest gen care să nu fie o artă ;
va exista o identitate intre artă și predispozi-
ție la a produce întovărășite de reguli exacte",
în afara faptului pe care îl subliniez în trea-
căt, că principiul producerii descoperit în urma
unor dezbateri seculare, cu enorme consecințe
pentru arta modernă, îl găsim la filosoful din
Stagira și, în consecință, arta fiind producere,
religicșasă— Aspir „spre inalt” prin spirituali-
tate — ipoteză de interiorizare capabilă de
iv.-.tențpLiție activă, conștientă, lucrind in ve-
derea mei geneze exterioare înfăptuitoare și
ci r
Pe pan ursul lecturii, ne aflăm în fața
ut-i ccoepții care se conturează treptat, al
cărei temei originar poate fi regăsit in adîn-
cul preistoriei omului. Dacă omul și-a de-
pășit condiția animală prin verticalitate, obți-
; vă cu truaă. periciitindu-și făptura, este fi-
resc. ca din perspectiva aceleiași deveniri,
valorific irea să se facă tot prin verticalizare.
ponțr-i aceasta, artistul pune in. joc cunoașterea
lucidă, contemplația avind ca scop, aducerea
la existență a formelor — procesualitate și
rezultat.
Cum a fost posibilă întruchiparea devenirii
spirituale umane într-o artă „redusă la obiect",
ca reprezentare in spațiu, exterioritate impli-
cind recursul la legile naturii ? Noutatea aces-
tei concepții vine și din faptul că ea se con-
stituie în contextul dezbaterii asupra artei,
care insă se referise la pictură, căci sculptura
fusese considerată ca „un teren al nimănui".
Artistul descoperă soluția — adecvată sculp-
turii și complementar picturii — cu o intuiție
sprijinită pe cunoașterea aprofundată a isto-
riei artei, de la preistorie la contemporanei-
tate. prin integrarea concepției estetice în-
tr-una generală, universală, echilibrînd con-
flictele dintre om și lume. La aceasta a con-
tribuit, poate, și predilecția sa pentru soluțiile
unificatoare ale marilor sisteme ale filosofiei.
Consecvent propriilor premise, care i se relevă
în timpul lucrului, sculptorul descoperă că pri-
mul pas în rezolvarea problemei stă în supu-
nerea la reguli. De unde aceste reguli ? Ele
rezultă din analogia dintre „alcătuirea univer-
sului" și „construcția" artei, ambele fiind su-
puse unor legi „echivalente". „Toate legile
care comandă întruchiparea și care
sint
rezidă in
Atunci
modernii
artist.
este locul să ne întrebăm, dacă și
și anticul sint de acord asupra aces-
tor puncte, de unde vin deosebirile, de ce a-
eeastă
Dacă
mițind
— ȘÎ
exacte
incleștată dezbatere pluriseculară ?
la Aristotel lucrurile sînt clare, tri-
direct la concepția sa asupra naturii
unde este ordine sint legi, reguli
—. este cazul să te întrebi ce le-a
lipsit modernilor că au ajuns să caute izvoa-
rele artei in subiectivitatea variabilă de la
un artist la altul, despărțindu-se de obiect
pină ia pierderea lui. abandonînd alianța con-
ținuturilor provenite tocmai din cei doi poli
ai tensiunii. Le-au lipsit aceste reguli, care la
teoreticianul epocii clasice izvorăsc dintr-o con-
cepție unitară, integratoare a artei și naturii,
a omului și lumii, sau o soluție a echilibrării
tensiunii, căutind-o de fiecare dată fără a găsi
un consens universal, unic. Așadar, le-a lipsit
o concepție echilibrantă.
Acestea sint datele problemelor pe care le-a
avut de rezolvat Murnu. Dar punctul său de
pornire nu este cel folosit în rindurile pre-
cedente. adică cel al unei articulații logice
a conceptelor, și nici nu uzează de referințe
istorice sau de intertextualitate. ci. la modul
cel mai strict, observă și analizează evenimen-
tele din timpul gestației mentale și din cel al
construcției formei finite.
La început sînt
tuale dintre _
lui" și ne' bia
pilor, dintre _
a. situații conflic-
curgerea neînduplecată a timpu-
.fru
ăgaz" destinat descoperi-
exterioara și cea in-
terioară". dintre varietau-a fluctuantă a natu-
rii, pentru care afirmă că are o „tandrețe in-
conștientă" și aspirați.» „viziunii unificatoare".
Instalat in clinul modernilor și contemporani-
lor săi. conștient de dialectica procesului de
imanente, repetă într-o manieră redusă pe
cele ale universului în care mă integrez și în
care uneori mă cufund". Alt limbaj, aceleași
idei ca și cele ale doctrinei aristotelice : arta
e „producere însoțită de reguli pe care artistul
le descoperă „imitînd sau repetînd" legile
naturii, de unde și corelația dintre „concepția
estetică și cea ontologică".
Așa se și explică faptul că din simpla pre-
zență a chipului și trupului uman înălțat face
un simbol al transgresării, și că nu folosește
„simbolurile axiomatice" tradiționale. întruchi-
parea sa este reprezentare a dramei organi-
ce, grave și simple a omului, motivată de
tripartita sa natură fizică, psihică și spirituală,
aceasta din urmă tensionat investită cu depă-
șirea. De aici importanța expresiei chipurilor
și trupurilor. Figurile expun o tristețe imua-
bilă, urmă a luptelor interioare, echilibrată
prin înălțarea trupurilor imobilizate în elanul
lor. Simbol al paradigmaticei indecizii anulate
de verticalizare. Aici străbat opțiunile sale
pentru antichitatea preclasică greacă, arta e-
gipteană, primitivii italieni și pictura murală
a bisericilor noastre. Concretizarea viziunii ca
element ordonator al construcției, printr-o sin-
teză între expunerea unei lumi interioare „cu
sensul unei gradații verticale" și rigoarea for-
mală. de sorginte și concepție clasică, prin
folosirea liniilor frînte, unghiulare, eliminînd
curbele, rotunjimile.
Conținut modern, concepție clasică, rigoare
și disciplină pentru a echilibra contrarietățile,
pentru a rezolva mult dezbătută alianță dintre
conținuturi. Tn elementele unei concepții este-
tice originale și coerente, la închegarea căreia
asistăm ca Ia un spectacol al cărui timp cu-
prinde întreaga viață a artistului, implicînd
și celălalt timp, dilatat, al artei, de la anti-
chitate pînă în zilele noastre.
Alice BOTEZ
producere, va ' n
Precizează opozit
noasă a vieții", c.
schimbătoare", și .
irra eliberarea. înălțarea,
dintre „curgerea vertigi-
.masa ei confuză, haotică.
ir.ța de
tate. printr-o profundă interiprizan
totali-
n urma
căreia simte „ewn spațiul fără limite începe
să piară în incomen
De observat para* ii
limită si _inoț>menau
natură si artist, core
ficatoare. care rei *
aristotelică. Dar aici
interiorizare. specifh
Sau. in altă parte
■ u voi nț
alogia
element
.1 pi-r »’p;ie:" sale,
intre spațiul fără
percepției", dintre
multiplicității t arksbik-
ruia. nea» înd „stăpinire
le conceapă interior, spre
Nu ne poate scăpa
lația realității adevăr '
regăsit al lui Proust, p-
rării interioare. De altfe
a caietelor, unică
asemănarea decit
in
ța viziunii ■ n-
cu cMoepția
ste mediată de
al modemilor.
riva ciopirțirii.
Ud asupra r»-
directă", trebuie să
a le reduc» la unitate.
prc'unde din. Timpul
i.; cale a explo-
inl.-eaga desfășurare
Iul ei, nu-și găsește
analiza proustiană din
volumul menționat al seriei In căutarea timpu-
lui pierdut.
Pină aici, artistul, hărțuit de problematica
artei moderne, e prins in cercul interogațiilor
ei, care — rotindu-se în jur, — îi provoacă o
august 1985
în exp. 1986, Galeria
Fata din „Lidice"
.Orizont"
11
Convorbiri literare
actualitatea
Viața în roz
Romanul istoric a încetat de multă vreme
să se inspire în exclusivitate din viața
personalităților și evenimentelor. încer-
cări de tot felul, bazate sau nu pe documente,
au mutat interesul către biografia figurilor din
planul al doilea. îndepărtarea de centrul eve-
nimentelor produce un mai acut efect de „fic-
țiune".
Maria-Luiza Cristescu nu s-a arătat pînă
acum interesată de ficțiunea istorică. Volumul
Castelul vrăjitoarelor ține, mai degrabă, de
proza fantastică. Prozatoarea a mai făcut că-
lătorii în timp (Tutun de Macedonia), dar nu
s-a întors, pînă la romanul Privilegiu, mai de-
parte de granița veacului al XX-lea. Chiar și
atunci, proza ei păstra un aer recuperator, îm-
bibat de amintirea supraviețuitorilor epocii,
ca la Sorin Titel. Fără să fie autobiografică,
proza aceasta fixează în durata cîtorva ge-
nerații, ca-ntr-un album, imagini ale timpu-
lui subiectiv.
Romanul Privilegiu tratează istoria din
perspectivă parabolică. Tema romanului, des-
cifrată de Eugen Simion, obsedează pe mai
mulți din prozatorii acestui secol : modul în
care „se scrie istoria". Preceptorul Si-
mon scrie, la invitația doamnei Hartular,
de care este angajat, un „hronic" al eveni-
mentelor și-n paralel cu acesta, ține un „jur-
nal", pe care se străduiește să-1 facă pe pla-
cul stăpînilor săi. Scribul minte la cererea
expresă a doamnei Hartular, dar și din pro-
prie inițiativă, în jurnalul ținut „în secret".
M-aș fi așteptat la mai multă insistență și la
mai multă subtilitate din partea Mariei-Luiza
Cristescu: personajul ei se adaptează cu ușu-
rință la obiceiurile locului și nu pare să su-
fere de complexul măsluirii istoriei. Mai mult,
nici punerea in pagină de-a releva, prin ri-
coșeu, drama scribului, eternă, dacă e să ju-
decăm lucrurile din perspectiva istoriei.
Romanul se referă la perioada cuprinsă in
deceniile patru și cinci ale secolului trecut, ve-
nind în atingere cu epoca surprinsă in Prin-
țul Ghica. Am avea, aici, personajele din fun-
dalul tabloului istoric — doamna Hartular, per-
soană influentă la curtea domnitorului Sturza,
de Broudelle, diplomat în „exil" la Galați,
prințul Digaev, figuri pitorești, dar care func-
ționează destul de șters ca „reflectori" ai vie-
ții de toate zilele în Țările Române, la jumă-
tatea veacului trecut
Privilegiu e un roman „decorativ", scris
cu o caligrafie impecabilă. Penița, insă, de-abia
dacă zgîrie pielița timpului. De Broudelle se
pierde in lamentații politice, comparindu-se cu
Ovidiu în exil la gurile Dunării, prințul Di-
gaev cheltuie împărătește la masa de joc și-n
petreceri nocturne luxuriante, carnavaluri ve-
nețiene, Simon se îndrăgostește pătimaș de fru-
moasa Arghira, alungată de doamnele de la
curtea din Iași pentru ușurătatea moravurilor
sale. Și Hartular intră, cumva, in convenția
acestui roman care cultivă exotismul cu ironie
subțire. Dubla lui existență, cat-e-1 impresio-
nează pe preceptorul francez, are ceva din
parfumul sălbatic al povestirilor cu lotru
în jurul acestor personaje, mai mult sau
mai puțin conturate, se țes comploturi politice
(„Unui număr de treizeci de zevzeci, poeți, li
se năzărise să poftească a avea la Iași fel de
fel de gînduri pe care Ie căpătaseră la Paris
fără să-și fi dat vreo osteneală. Vor ședea
un an îngropați în plictisul conacelor de țară,
vor duce dorul saloanelor, al jurnalelor și al
teatrelor. Asta va fi fost tot ce s-a intimplat").
Târna scribului se reflectă in poziția puterii
față de mișcarea revoluționară de la 1848: -Asta
va fi fost tot ce s-a intimplat. Și va sluji drept
învățătură de minte. Așadar, nu se petrecuse
nimic care să tulbure puterile din jur ori pros-
timea. Oricum, la ea nu ajung asemenea vești
decît ca zvon, ca baladă și numai după ani de
zile". Ajuns in slujba domnului, „boier Si-
mop" primește însărcinări politice, pe care
le aduce la îndeplinire sub pavăza negusto-
riei. Este ucis într-una din misiunile sale, chiar
în momentul în care se pregătește, călătorind
în trăsură, să-și continuie însemnările in jur-
nal.
Temele romanului sint enunțate cu destulă
limpezime și aș zice că alegerea lor, cum și a
epocii, e inspirată. O anumită grație e necesa-
ră pentru această perioadă care deprinde gus-
tul rafinat al limbajului și al modei și care o
trăiește în exces ca pe întîiul blazon al moder-
nității. Maria-Luiza Cristescu desenează o
frescă în peniță, fără a pune la lucru forța
caricaturii, ca Hogarth, de pildă. Desenul gra-
țios este inadecvat pentru această lume colcăi-
.oare de patimi, clătinindu-se din temelm..
ei. Decorul acesta cimpenesc se va schimba,
în numai treizeci de ani, ca în urma erup-
ției unui vulcan. Grimasa de inteligență a
prozatoarei nu schimbă decorul acestei pasto-
rale, politice. Ea se reprezintă ca pictorul în
colțul tabloului, cu un zîmbet superior. in
timp ce „curtea" pozează, idilic. Dar și tabloul,
făcut parcă să placă „la curte", are mondenita-
tea inefabilă a academismului. Privilegiu trece,
cu rafinament, pe lîngă o temă pe care Maria-
Luiza Cristescu, așa cum o cunosc din cele-
lalte cărți, ar fi putut-o exploata în substanța
și nu în forma ei.
Porțile serii este al treilea volum al tînăru-
lui prozator Tudor Vlad. Celelalte două, Al
cincisprezecelea și Ascensiune nocturnă l-au
impus în rîndul generației tinere, așezîndu-,
lîngă Sorin Preda, Tudor Dumitru Savu, Adina
Kenereș ori Alexandru Vlad, altfel zis în
linia unui autenticism delimitat în chip pro-
gramatic de experiența „textualistă".
Romanul în discuție debutează în maniera
unui realism tradițional : „O zi care nu începe
bine are șanse minime să se transforme într-o
zi acceptabilă, cugetă Visarion lonescu în timp
ce cobora din autobuz". Tudor Vlad adoptă
o perspectivă iterativa, dîndu-ne a înțelege că
eșantionul de viață extras din biografia per-
sonajului său este, pînă la un punct, definitoriu
pentru întreaga lui existență. Realitatea însăși
este privită în zonele ei terne, în locurile co-
mune, în stratul de banalitate care face posi-
bilă comparația oricărei existențe de toate
zilele cu nu importă care alta. Economistul Vi-
sarion lonescu, „mai degrabă scund de inălțime
decît de înălțime medie", cu „un chip cu tră-
sături regulate..., cu un păr de culoarea lutu-
lui umed, pieptănat întotdeauna cu cărare pe
stingă", pare să încarneze însăși condiția me-
die : slujbaș conștiincios, familist cu tabie-
turi — se vizitează duminicile cu familia Pom-
piliu și Felicia Popescu pentru o partidă de
canasta. Bea cu moderație, mustrîndu-se cind
întrece măsura — iar cînd o face nu are volup-
tatea băutorilor adevărați și nici melancolia
lor. Visarion lonescu este extras din întreaga
umanitate care stă la dispoziția prozatorului
pentru marea lui calitate de-a întrupa, gene-
ric, mediocritatea însăși. In jurul lui Visarion
lonescu existența nu are nici o clipă de grație.
Condiția personajului îl servește pe Tudor
Vlad : „eșantionul" ales are gustul și parfumul
unei realități care atinge, in coaja existenței,
mai toate cuplurile și în mișcarea repetată a
zilelor — pe fiecare individ în parte. Deruta
personajului, la prima ieșire din orbita ca și
„cerească" a mișcării sale de toate zilele in
jurul propriei axe și în jurul „astrului" său,
deschide brusc un orizont de libertate. în ul-
tima din delegațiile sale, Visarion este pe cale
să trăiască prima din aventurile sale „extracon-
jugale". Ieșirea din orbita pe care evoluează
atîția ani il face să-și piardă echilibrul. A-
proape că nu mai are nici o importanță dacă
aventura s-a consumat sau nu : ea nu mai
deschide orizontul unui altfel, dar pune in o-
glindă existența de pină atunci a personajului.
Întors acasă, Visarion lonescu găsește pe
soție schimbată. Criza cuplului, care este și
una a ființei, este tratată, in partea a doua a
romanului, la modul simbolic. Visarion se mută
la familia prietenilor săi — familia Popescu —,
unde stă sub îngrijirea mamei sale. „Tulbu-
rările" de vedere ale economistului, care con-
duc la deformarea imaginii soției sale Didina,
sint puse pe seama unei maladii, pentru care
tinărul este internat și supus unui tratament
îndelung. Cum rezultatele întîrzie să se arate,
medicul hotărăște că singura metodă eficientă
este o „blerorafie bilaterală totală" — altfel
zis, coaserea pleoapelor una de alta. După
citeva sâptămini de la operație, cînd îi va fi
redată vederea, pacientului ii va apărea soția
„in lumina autentică a realității", aceea care
l-a făcut să se îndrăgostească de ea.
Nu are nici o importanță dacă există, cu
adevărat asemenea tulburări de vedere și nici
dacă tratamentul indicat este operația amin-
tită. Interesantă este această glisare către
metaforă, fie ea și medicală, cum și schimbarea
de registru. Incapabil să se ridice la propria
dramă, Visarion lonescu este azvirlit dintr-o
existență grotescă într-una sublimă, unde mă-
runtele sale probleme se ridică la rang de
simbol. O dată cu ele, și personajul — un anti-
erou in prima parte a romanului, este che-
mat să trăiască in partea a doua o dramă ve-
ritabilă : aceea de a se reîntoarce, silit, la ilu-
ziile meschine ale existenței sale, după ce și
le-a pierdut, in schimbul lucidității. Economis-
tului i se propune, cu blindețe terapeutică,
„viața în roz".
Porțile serii este romanul unui prozator in-
teligent. stăpîn pe mijloacele sale, ironic cu
subtilitate, sarcastic cu măsură.
,VaI CONDURACHE
Maria-Luiza Cristescu : Privilegiu, Ed.
Cartea românească, 1987.
Tudor Vlad : Porțile serii, Ed. „Emines-
cu", 1987.
Pretexte si texte
s
.•lutoportret-ul cu palimpsest al Apei
Blandiana e o culegere de tablete. Ta-
bleta e un gen ingenuu, care poate pianota pe
toate clapele dintre pamflet și poem. La Ana
Blandiana, predominant e tonul de confesiune
— dar, nota bene, numai tonul. Mai toate
textele sunt scrise la persoana intiia singular,
dar în fond, mărturisirile despre sine (măcar
în sens montaignesc) sunt puține și vagi. Au-
toarea are aerul de a gîndi la scenă deschisă.
Se plasează deseori intr-un peisaj larg, aerat,
vast („Sint la mare, stau intinsă pe nisip, soa-
rele arde, apa e verde și netedă ca sticla, plo-
pii cuminți tresar...*, p. 95 sau „Stau intr-adevăr
intr-un lan de griu aproape copt, privesc in-
tr-adevăr marea intens galbenă, deasupra căreia
aerul încins pare și el lichid și se mișcă ușor,
privesc petele roșii și albastre ale florilor..*,
p. 109 sau „Sint așezată — infimă particulă ma-
terială — in mijlocul acestui peisaj intens spi-
ritual, realizat in absența culorilor din strălu-
cire curată și din elan pur, văi și coame albe...*,
p. 113 ș.a.), descrie, într-o luxurianță barocă de
adjective, ceea ce vede și simte și, in unele
cazuri. încearcă să distileze gînd din peisajul
(faptul, detaliul) contemplat. Impresiile Anei
Blandiana sint mereu lirice („Ele [cireșele] vin
in. lume la ora la care lumea este locuită în
întregime de dorința ca ele să apară, cind
toate simțurile sînt ascuțite și încordate pen-
tru a le înregistra și pentru a se bucura De
aceea roșul lor apare infinit mai roșu decit ro-
șurile savante ale toamnei, și rotunjimea lor
mai exactă decit a globurilor adevăratei veri,
și gustul lor mai minunat decit gustul minuni-
lor din inima arșiței* — Gînduri dintr-un ci-
reș, p. 40), cu o pronunțată notă de împoezire
a realității. Iată, chiar pasajul citat mai sus :
ce este el ? Fragment de poem in proză ? Ca
poem, e mult prea* diluat și discursiv. Atunci
meditație, îngîndurare ? Dar gîndurile sunt prea
subțiri, fragile ca o ață toarsă insuficient din
vată. Aș regreta să par pedestru și pedant, dar
iau textul în serios (ba chiar îndrăznesc să
insinuez o generalizare în această analiză) și
mă întreb : există o oră cind umanitatea e ob-
sedată de cireșe ? Stau simțurile la pînda lor ?
Ce importanță are că acel roșu e mai roșu
decît alt roșu ? Cum să fie rotunjimea cireșe-
lor „mai exactă" decît alte rotunjimi ? Gustul
lor e „mai minunat" ? Posibil. De gustibus. Dar
nesemnificativ.
Terestrele întrebări de deasupra au, în in-
tenția mea, scopul de a atrage atenția asupra
înclinației către despletirea romanțioasă pe care
o prezintă scrisul Anei Blandiana. In acest spi-
rit, orice domnișoară citită poate scrie laude
ale plăcintelor cu miere sau ale sandalelor cu
barete subțiri. Firește că nu toate tabletele
Anei Blandiana au pretexte atit de firave. Unele
coboară spre temele din istorie, altele sunt note
de voiaj, altele chibzuințe despre scris și citit,
arte poetice etc. Dar chiar în textele pe teme
grave — o spun cu tristețe — este o nesuferită
afectare, o eleganță căutată, un deget dus cu
ostentativă încrincenare și grație la tîmplă și
amintind, din păcate, mai mult degetul pe care-1
țin unii ridicat in sus atunci cînd beau apă.
Ana Blandiana scrie evident — și n-o spun
ironic — frumos. (Ah, acea blestemată butadă
a lui Oscar Wilde... !) Paginile cele mai bune
din această culegere pot fi apropiate de tim-
brul vibrant și patetic, iscoditor asupră-și cît și
asupra cosmosului, din textele reprezentative
ale lui Octavian Paler. Frazele ei ample și so-
nore au rotunjimea exactă a cireșei și, nu de
puține ori, chiar gustul ei minunat. Sîmburele,
insă, e mic. De citeva ori chiar găunos. Ce vrea
să zică, de pildă, polemica aceasta cu mori de
vint : „In largul compartiment al literaturii
fantastice (și numai spiritele obtuze îl voi
confunda cu acela al literaturii absurde), me-
tafora (...) este fantasticul instrument de des-
coperire a lumii, este o cale de pătrundere spre
adevăr* (p. 36). Aș observa, întîi, că metafora
nu e doar apanajul literaturii fantastice ; de
ce să i-o atribuim exclusiv ? Mai apoi, și mai
deconcertant : care or fi spiritele acelea, nu
obtuze, ci de-a dreptul tembele, care să con-
fupde literatura fantastică cu cea absurdă ? ! In
fine, sfîrșitul citatului conține simple banali-
tăți de nivel gimnazial. După Blaga și Vianu,
e greu de spus ceva proaspăt despre metaforă.
Dar, ă propos de Vianu. Citez din Ana Blan-
diana : „Nu cred să fi admirat vreodată meta-
fora celebră a vreunui mare poet mai mult
decit formula acelui băiețel care, întrebat cum
MiRCEA ELiADE
[unim ea
AUIOPORIRET CU PALIMPSEST
fmmescu
SIOSOIU


i se pare sifonul din care băuse prima oară,
mi-a răspuns că are gust de picior amorțit"
(p. 75). Să avem iertare, dar istoria nu se poate
repeta chiar atît de ad litteram. Nu cred că
vreun băiețel i-a răspuns astfel Anei Blandiana ;
mai plauzibil e că autoarei i-a rămas în me-
morie celebrul exemplu dat de Vianu, în Pro-
blemele metaforei și alte studii de stilistică,
ESPLA. 1957, p. 99, pe care, din cochetă neaten-
ție, și-1 atribuie.
Lăsînd amănuntele deoparte. Autoportret cu
palimpsest al Anei Blandiana e o furtună de
gînduri visătoare intr-un borcan cu dulceață
Modul în care se răsfrîng in cugetul unui
băiat din pragul liceului veștile și ecou-
rile despre începutul marii conflagrații
din 1939—1945, atîtea cite pot pătrunde pină
în localitatea balneară Pucioasa — iată
care ar fi tema aparentă a romanului lui Ale-
xandru George, Dimineața devreme. Zic apa-
rentă, pentru că tema esențială mi se pare
alta, și anume : exploatarea și transformarea
omului de către text. Trama cărții e pe scurt
aceasta : împreună cu mama sa. naratorul so-
sește in vacanță la Pucioasa. încă din tren el
aude vorbindu-se despre război, dar in mintea
sa războiul e, încă, ceva ă la Ultimul mohican,
în care indienii mohawk trag cu săgețile in
nemernicii din tribul Maqua. Băiatul are cu
el un roman de consum din seria „Excentric-
club". Crima din grotă, pe care, in cursul se-
jurului, îl va citi, ca să zic așa, sub ochii noș-
tri, adică împreună cu noi. „Acțiunea" cărții lui
Alexandru George șerpuiește astfel, urmărin-
du-1 cînd pe super-grozavul detectiv Percy
Stuart afundat în elucidarea crimei din grotă,
cînd Pe băiatul-narator. cu bietele sale întim-
plări estivale : plimbări prin oraș, escapade
prin grădini, lectura ziarelor, fotbal cu refu-
giații polonezi etc.
Narațiunea are o cursivitate fermecătoare,
înfrăgezită mereu de un bun umor intelectual.
Perspectiva este, de bună seamă, artificială și
hibridă (ceea ce nu trebuie înțeles în sens pe-
iorativ). Naratorul judecă evenimentele cînd
cu naivitatea normală vîrstei și spiritului său
burdușit de lecturi senzaționale („Ce puteam
gîndi eu ? Oricît de neînțeleasă, alianța aceasta
dovedea că englezii și francezii nu-și îngro-
paseră în pămint securile de război, ci le sco-
seseră și le agitau la lumina soarelui, invocîn-
du-1 pe Marele Spirit...", p. 8), cînd cu înțelep-
ciunea ironică a adultului („Teroarea istoriei,
cum spunea Hegel văzîndu-1 pe Napoleon in-
trînd victorios în Jena, încălecase pe cal. dar
nu pornise încă la acțiune", p. 6), dar aceasta
e o convenție care se instaurează limpede și
admisibil. E o glisare perpetuă între mentali-
tățile celor două vîrste, și acest joc de optică
e, cum ziceam, de toată savoarea. Crima din
grotă, romanul din roman, e și el „bine scris"
(nu-mi dau seama exact cît o fi transcris Ale-
xandru George și cît o fi parafrazat), subtilul
cunoscător de literatură care e autorul reu-
șind turul de forță de a nara, fără caricare,
în stilul ieftin al broșurilor de 15 lei. Printre
aceste aventuri cu un suspense frivol, se stre-
coară, tot mai dese și mai alarmante, știrile
despre incendiul care cuprindea Europa. Ca
păsările lui Hitchkock, acestea întunecă pro-
gresiv orizontul, chiar dacă naratorul, adoles-
cent, nu poate realiza întreaga lor grozăvie.
Considerațiile de mai sus (și admirația noas-
tră) se referă la cele 12 capitole care alcătu-
iesc construcția romanescă propriu-zisă, teme-
lia unui roman al devenirii prin lectură. Ulti-
mele trei însă sunt nedumeritoare. Părăsind
complet dubla perspectivă anterioară, autorul
iese la rampă și se dedă la o dizertație de filo-
sofie a istoriei. Această remorcă eseistică e
(și) un fel de comentariu, atît al romanului
care abea se-nchegase, cît și al evenimentelor
politico-militare ale epocii — dar rostul său
literar, o spun cu tot riscul, imi scapă.
Dimineața devreme este un excelent început
de roman.
George PRUTEANU
Ana Blandiana, Autoportret cu palimpsest,
ed. Eminescu, 1986.
Alexandru George, Dimineața devreme,
ed. Cartea Românească, 1987.

Convorf^i literare - 13
editorială
Despre prietenie

Cine se aseamănă, se adună — pretinde
un adagiu folcloric Dar ce vor fi avînd
comun Caragiale și Ibrăileanu ? între-
barea mi-am pus-o recitind scrisorile din
admirabila ediție Paul Zarifopol in corespon-
dență, îngrijită de Al. și Radu Săndulescu.
Lui Al. Săndulescu îi datorăm, de altfel, și
singura ediție de după război a scrierilor au-
torului încercărilor de precizie literare, două
volume groase publicate acum șaisprezece ani.
Nu era o ediție completă. In ultimul deceniu
de viață, Zarifopol a colaborat asiduu la pu-
blicațiile vremii, la Viața românească, la Ade-
vărul și Adevărul literar și artistic, o mare
parte a acestei prodigioase activități rămînind
îngropată în paginile revistelor, așteptîndu-și
reintrarea în circuitul public. Și e de dorit
ca tot Al. Săndulescu, de acum familiarizat
cu scrisul criticului, să-și asume răspunderea
necesarei reparații. Spuneam că actuala edi-
ție de scrisori este admirabilă, fără a fi adă-
ugat și din ce pricină. Este vorba de aparatul
de note și comentarii, de o consistență puțin
obișnuită in asemenea ocazii. El nu se mărgi-
nește doar să furnizeze informațiile de istorie
literară ce lămuresc trimiterile din texte, ci
reproduce copioase extrase din misivele de
răspuns, reconstituind dialogul propriu-zis al
corespondenților. Și dacă in unele cazuri ope-
rația e imposibilă, dat fiind că răspunsurile
s-au pierdut, în cîteva (Gherea, Caragiale,
Ibrăileanu) ea produce veritabile romane epis-
tolare. Sigur că cei interesați ar fi putut apela
la edițiile curente ale scrisorilor celor trei,
refăcîn’d pe cnnt propriu succesiunea episto-
lelor. însă lectura ar fi pierdut în continui-
tate, din care pricină am fi trecut probabil
nepăsători pe lîngă atîtea pasaje delectabile.
Cred că, măcar în cazul corespondenței, acest
tip de ediție este preferabil altora și e de
așteptat ca exemplul lui Al. Săndulescu să fie
urmat de toți editorii noștri.
Cînd analizase, în 1935, scrisorile schimbate
de Caragiale și Zarifopol, Șerban Cioculescu
regreta că-i lipsește „cunoașterea contempo-
rană, scenică, de vi.su și de auditu, a celor
două persoane epistolare, față in față" Și
adăuga : „Cum am ști, numai după intermezzo,
ce a fost simfonia unei prietenii, armonizate
prin note sufletești atit de consonante?" Han-
dicapul nu-1 descurajase totuși, el reușind in
cele din urmă să creioneze, exclusiv pe baza
mărturiilor scrise, nu numai fizionomiile celor
doi, dar și natura relațiilor dintre ei. Care
e, după Șerban Cioculescu, liantul acestei prie-
tenii ? Dispoziția umoristică. Și unul *i celă-
lalt au un hiperdezvoltat simț al ridiculului,
amuzîndu-se pe seama abaterilor de la nor-
mele nescrise ale bunului gust și ale bunului
simț. Numai că, în vreme ce Caragiale rîde
în hohote, „dar fără să știe motiva reacțiunea
sa, Zarifopol simultaneizează excitația (nervoasă
cu explicația ei rațională". „Aici — subliniază
exegetul — e diferența între rîsul pur, care
nu este al criticului, și rîsul reflectat in con-
știință, al inteligenței critice". Se pare că „in-
teligența critică" l-a atras pe dramaturg la
mai tinărul Zarifopol și există chiar o scri-
soare. adeseori citată, in care i-o declară fără
înconjur : „Luminoasa dumitale metodă de cri-
tică, pe lîngă adînca pricepere și covirșitoarea
putere de analiză — calități datorate unei
înalte educațiuni intelectuale — mai denunță
și acele, și mai rare, calități ce nu se pot că-
păta, ci se posedă — calități ale spiritului de
elită și ale talentului : dragostea caldă de
artă și entuziasmul de frumos, fără posibilă
amăgire în pornirea lor. De aceea, recitind
adesea rîndurile d-tale, am. fără teamă de
vanitate, momente de orgoliu. Cînd am ciș-
tigat sufragiile unui eminent critic, atit de
frumos și de solemn exprimate, încetez a mai
mă-ndoi de mica însemnătate a trudei mele.
Astfel, felicitindu-mă c-am putut ciștiga ami-
ciția și stima unui bărbat ca d-ta. iți mulțu-
mesc cordial că (lucru de care nu prea am
fost răsfățat în cariera mea) nu ezitezi a mi
le manifesta cu atîta prietenească generozi-
tate". Rînduri tot ce se poate că sincere, deși
în gura lui Caragiale orice elogiu necondi-
ționat îndeamnă la circumspecție. Mai ales
fraza penultimă, cu formulările ei ceremoni-
oase. ușor de regăsit și în unele texte pu-
blice (unde ironia bate la ochi) ale scriitoru-
lui. trezește îndoiala. Nu vreau să știrbesc prin
nimic însemnătatea distingerilor lui Șerban
Cioculescu, insă am vaga bănuială că. în ciuda
raporturilor extrem de cordiale statornicite
între Caragiale și Zarifopol, ei n-au fost efec-
tiv prieteni. S-au întîlnit, e drept. în dispozi-
ția pentru zeflemea și în plăcerea muzicii, au
ris. intuitiv ori cerebral, de gafele contem-
poranilor și au ascultat împreună partituri
celebre, au făcut schimb de impresii în pro-
bleme de interes comun, literare și nu numai,
s-au felicitat la sărbători, s-au invitat reci-
proc, au organizat excursii, și-au împărtășit
proiectele etc. Sint. toate acestea, semnele prie-
teniei ? Formal, datele îndrumă spre un răs-
puns afirmativ. însă prietenia presupune de-
plina egalitate între parteneri și un fond de
gravitate, ce se întrevăd cu greu in corespon-
dența celor doi. Ultimul mai ales pare să lip-
sească. Poate că Șerban Cioculescu are drep-
tate susținînd că lacuna este urmarea fatalei
necunoașteri directe a personajelor Să nu
uităm, totuși, situația Junimii, ai cărei mem-
bri au fost alăturați de preocupări intelec-
tuale similare și de același gust al zeflemelei.
Chiar dacă solidari în atîtea împrejurări, prie-
tenia este probabil sentimentul cel mai puțin
răspindit între membrii societății. Ei se sti-
mează. uneori se admiră. îsi spun păsurile,
se încurajează, iși fac servicii, se susțin in
alegeri, sînt amici, dar nu și prieteni. Dacă
se naște adesea din stima intelectuală, din
înclinațiile comun? și din preocunări anronia-
te, prietenia, cind există, nu se limitează doar
la atît. în ce-1 privește pe Caragiale, el a avut
o sumedenie de amici, însă a fost întotdeauna
singur. Cei ce s-au apropiat de el au băgat
îndată de seamă fundamentala răceală a omu-
lui, dincolo de efuziunile de suprafață. E de
altminteri semnificativ că notele memorialis-
tice ale contemporanilor nu depășesc nici-
odată aspectul anecdotic, sem'r, că intimita-
tea scriitorului le-a fost inaccesibilă. Caragia-
le nu se mărturisește deplin nimănui, nici mă-
car lui Zarifopol, socotit de exegeți adevă-
ratul prieten. Le încredințează orice, afară
de propriul suflet. Mi se pare că trăsătura do-
minantă a omului Caragiale este tocmai inap-
titudinea pentru prietenie. Dacă s-a apropiat
de Zarifopol. avea suficiente alte motive să
o facă. Ser găsea la Berlin, singur fără mul-
țimea amicilor bucureșteni, dispuși a-i ține
companie și a-i stimula verva. Lui Caragiale
îi plăcea să vorbească, să se asculte și să fie
ascultat, iar Zarifopol a îndeplinit, în străi-
nătate. și această importantă funcție, de as-
cultător și de stimul. Șansa de a fi întilnit»
nu un conviv oarecare, ci un om de spirit,
cu o educație subțire și cu gusturi nu tocmai
„ortodoxe", de la care se mai putea și țnforma
într-o privință ori alta, i-a surîs dramaturgu-
lui, care a cultivat raporturile cu Zarifopol
fără ezitare. Dar n-a mers niciodată pînă la
a-i dezvălui ginerelui lui Gherea comnlicata-i
alcătuire lăuntrică. Rămîne de stabilit dacă
o relație apăsată de o asemenea clauză în-
seamnă prietenie. în ce-1 privește pe Zarifopol,
el nutrea o mai veche admirație pentru ilus-
trul scriitor și ea se găsește la obîrșia prie-
teniei arătate acestuia. Scrisorile lui nu lasă
să se presupună vreo cOnzură, amestecind
printre considerațiile spirituale ecouri ale fră-
mîntărilor interioare. Vreau să spun că Za-
rifopol este mai deschis față de Caragiale de-
cît Caragiale față de Zarifopol. Dacă a fost
între ei prietenie, ea a circulat dinspre cri-
tic înspre scriitor, nu și invers.
Cu totul alta e situația corespondenței lui
Zarifopol cu Ibrăileanu. Ii apropie și vîrsta,
și dispoziția analitică, și plăcerea reflecției
morale, dar — mai cu seamă — cîteva impon-
derabile sufletești. Taciturnul Ibrăileanu de-
vine, în scrisorile către Zarifopol, nu doar
„vorbăreț", ci dispus să se confeseze, să-și
mărturisească slăbiciunile și îndoielile, neli-
niștile și eșecurile. Iar malițiosul Zarifopol
renunță, în scrisorile către Ibrăileanu, la ob-
servațiile acide, pune surdină gustului pentru
zeflemea, devenind, la rîndu-i. de o tulbură-
toare gravitate. Și, apoi, amîndoi nu ezită
să-și facă reproșuri, unele destul de serioase,
în termeni de o franchețe cu care epistolele
Caragiale-Zarifopol. cit de captivante altmin-
teri, nu se pot lăuda. Nu e loc pentru citate,
însă invit pe bunul cititor să parcurgă scri-
sorile trimise de cei doi în iunie-iulie 1921,
pentru a remarca atît tonalitatea distinctă
de a altora, cît și sinceritatea lor desăvirșită.
Pentru cutezanța de a fi contrazis, Maiorescu
rupea subtil legăturile, fie ele cît de vechi.
Dimpotrivă, pe -Zarifopol și Ibrăileanu sin-
ceritatea opiniilor pare să-i lege mai trainic.
Prietenia lor se verifică abia în dezacorduri,
ieșind biruitoare. Deosebirile de vederi, reale
și ireconciliabile, î-au condus la polemica pu-
blică. Dar cită civilizație, cît respect al preo-
pinentului în neconcesivul lor dialog, pe drept
cuvint considerat modelul polemicii literare !
E un loc comun distincția dintre polemica de
idei și polemica de persoane, mentorul juni-
mist cerînd. printre primii la noi, eliminarea
„personalităților". Dar pot fi ele înlăturate
definitiv ? Avem noi puterea de a uita com-
plet de noi înșine ? Sîntem într-atît de tari
încit să anihilăm presiunea umorilor, astfel
ca gindurile noastre sâ-și dobîndească o to-
tală independență ? Nu-mi prea vine a crede!
în cele mai fericite cazuri, putem atenua, di-
minua, eventual camufla participarea afecte-
lor. le putem suprima simptomele clasice, de
care avem știință, dar colaborarea lor, subtilă,
incontrolabilă, ne e peste putință a o res-
pinge. Cit de obiective ni s-ar părea judecă-
țile. ele conțin, topit în țesătura ideologică,
un grăunte de subiectivitate. Cind ne expri-
măm acordul cu judecățile critice ale îna-
intașilor. nu inseamnă că doar spiritul le pri-
mește, ci și sufletul. Nu există, la drept vor-
bind, polemică de idei pur și simplu. Există
numai grade diferite ale polemicii de per-
soane. Nici măcar cavalereasca înfruntare din-
tre Ibrăileanu și Zarifopol nu atestă absența
sentimentelor. Ea subliniază, in schimb, cali-
tatea deosebită a acestora. Deprinși cu pole-
micile ce adaugă adversități ideilor antipa-
tia și chiar ura. noi luăm simpatia și priete-
nia drept maximă obiectivitate. Poate că nici
nu greșim prea mult. în sensul că polemica
dezvoltată pe fondul raporturilor prietenești
este, pină la proba contrarie, cea mai seni-
nă dintre toate.
Paul Zarifopol in corespondență strînge în-
tre două coperți documente intelectuale și
sulietești fără de care cunoașterea, atît a i-
conoclastului critic, cît și a scriitorilor cu care
a întreținut relații epistolare, ar fi mult sără-
cită. Salutînd impecabila ținută a ediției, să
ne întărim in speranța că exemplul ei va fi
de bun augur.
AL DOBRESCU
Paul Zarifopol in corespondență, ediție în-
grijită de Al. Săndulescu și Radu Săndulescu,
prefață și note de Al. Săndulescu, Editura
Minerva. 1987.
Hasdeu si Eminescu
9
Am citat de mai multe ori, chiar în
cronici publicate aici, introducerea lui
Mircea Eliade la Scrieri literare, mo-
rale și politice de B. P. Hasdeu. Am con-
vingerea că studiul e cit se poate de
important nu numai pentru înțelegerea ope-
rei lui Hasdeu. La data apariției, in 1937, E-
liade are numai 30 de ani. Maturitatea con-
cepției, puterea de pătrundere, pasiunea —
flacăra pură care încălzește această rară in-
teligență, fac insă din cercetarea de față mai
mult decit o simplă introducere.
Există, fără Îndoială, o afinitate structu-
rală intre Mircea Eliade și Hasdeu. Tradi-
ția enciclopedică românească, asupra căreia
insistă in legătură cu Hasdeu, va consemna
și numele istoricului de mai tîrziu al reli-
giilor. Despre această tradiție enciclopedică
s-a vorbit mult, și cu diferite prilejuri. De
obicei se înțelege prin enciclopedism capa-
citatea unor cărturari de a acoperi mul-
tiple domenii. Enciclopedismul ar fi echiva-
lent cu o performanță personală —, aceea de
a avea „preocupări variate și contradictorii".
Pentru Mircea Eliade însemnătatea enciclope-
dismului depășește condiția izolată a perso-
nalităților, marchează ansamblul culturii ro-
mânești. A existat o perioadă a acesteia în
care enciclopedismul devenise caracteristica
întregii culturi. E „secolul XIX românesc".
Atunci „cițiva oameni trebuiau să facă (...)
tot, și să facă repede". Era nevoie „să se adao-
ge o cultură celorlalte culturi «surori» din
Europa". Este timpul în care cultura noastră
cunoaște „o voință înspăimînătoare de crea-
ție".
Aici cred că e necesară o paranteză.
Cercetăm oamenii, faptele, ideile numai în
perspectiva in care ele reprezintă ceva du-
rabil. in stare să învingă timpul. Și e firesc
să fie așa ; e firesc să alegem valorile de ceea
ce ni se pare caduc. O dată cu Junimea spi-
ritul critic devine o componentă importantă
a gindirii noastre. Dar atunci cînd spiritul
critic e absolutizat, devine o piedică. O ase-
menea afirmație poate, desigur, să intrige. Dar
selecția critică este o operație ulterioară crea-
ției — aceasta trebuie lăsată să se împlinească
înainte de a ajunge la momentul... „adevărului"
critic. Spiritul critic devine inhibant atunci
cînd „precede" creația .atunci cînd se trans-
formă într-o obsesie. Cine vrea să facă nu-
mai copii geniali ajunge pină la urmă să nu
mai facă deloc. Simțul critic e evaluat într-un a-
numit fel de Mircea Eliade ; el nu poate fi decît
subordonat creației. „într-o cultură ofensivă și
organică — spunea el într-o notă din „Cri-
terion" — nu greșelile pe care le faci, ci
adevărurile noi pe care le aduci la lumină
sunt acelea care contează".
Din mulțimea operelor secolului al XIX-
lea, pe care-1 apreciază superlativ M. Elia-
de. le alegem pe cele valoroase. E dreptul nos-
tru să le socotim pe celelalte inutile. Mircea
Eliade nu face însă un inventar al operelor
rezistente, ci învie un spirit, consemnează
principalele trăsături ale acestui spirit. Epocă
de uriașe tensiuni creatoare, acestei „Re-
nașterii" românești îi este caracteristică „setea
de monumental, de grandios". Exista, în acele
timpuri, „un sincer sentiment de colaborare, de
solidarizare în creație : oricine era chemat și
erau toți aleși («scriți băieți !»), pentru că
întreg poporul românesc era un popor ales
(românul era frate bun cu codrul, era viteaz,
pur. «poet»). Nu ți se cerea decît să te hotă-
răști ; geniul și virtuțile creatoare erau în
tine, întrucît făceai și tu parte dintr-un po-
por excepțional", (pentru cine se teme de
efectele entuziasmului lipsit de spirit critic
M. Eliade adaugă in continuare : „dar nu se
hotărau decit foarte puțini...").
Epoca. „de optimism civic și mesianism
românesc" a mai cunoscut și o „nerăbdare a cre-
ației" caracteristică, spune M. Eliade. tuturor
marilor creatori români din secolul al XlX-lea:
Bălcescu. Heliade Rădulescu. Hasdeu, Emi-
nescu. Chiar Eminescu — adaugă exegetul —
care a publicat atît de puțin, „este un nerăb-
dător al creației". Acum, cînd avem Ia Inde-
mină bună parte din ceea ce a scris poetul
național, putem constata că nu i-a lipsit. în
tr-adevăr. această „nerăbdare a creației". „Cind
se va face o morfologie culturală a sec. XIX
românesc . se va vedea, continuă Mircea
Eliade. cit e de aproape Eminescu de
Heliade Rădulescu. Bălcescu și Hasdeu și cît
e de departe de Maiorescu și .Junimea»". Pri-
vitor la Eminescu lucrurile nu sint. desigur,
chiar așa de simple. In linia entuziasmului
și a capacității de creație Eminescu se des-
parte. fără țndoială. de Maiorescu și de cei
mai mulți dintre junimiști și se apropie de cei
amintiti de M. Eliade. Dar la Eminescu se ma-
nifestă. totodată, și foarte viguroase reacții
critice, un spirit intransigent. r ideologie fer-
mă si restrictivă, Eminescu e. în această pri-
vință. aproape de Maiorescu. Autorul stu-
diului subliniază, de altfel, acest punct de
răscruce: „De Ia Eminescu încoace, ne zba-
tem într-o luptă sterilă : ne acuzăm unii pe
alții că sîntem «reacționari» sau «occidentali-
zați». că «mirosim a opincă- sau că «maimu-
țărim Parisul» — ca și cind asta ar fi proble-
ma noastră". Urmează o opinie in legătură
cu problema acută a culturii române de la
Junimea încoace, opinie la care nu putem să
nu subscriem : „...asemenea discuții (pro sau
contra Europei) n-au nici un rost. (...). cele
mai românești genii creatoare s-au realizat
tocmai prin asimilarea uneia sau a mai mul-
tor culturi europene. Geniul românesc —
ca orice geniu etnic — se manifestă rezis-
tînd. opunîndu-se. alegînd și respingind". E-
nergiile irosite de-atunci intr-un conflict inu-
til. în lupta cu fantoma unei probleme (cul-
tura română nu poate fi ruptă de cultura eu-
ropeană ; dar ceea ce apare in cultura euro-
ropeană nu e neapărat potrivit și necesar cul-
turii noastre) îl fac pe savant să se gindească
la timpul cînd „cultura românească se situa
altfel față de Europa. Avea curajul să se
așeze față în față. în raport de egalitate. Nu
copiam Europa, nici nu o respingeam — ci
ne măsurăm cu ea. Hasdeu, marele patriot,
nu are nici un sentiment de inferioritate față
de Europa. Tn articolele sale politice comr
para adesea România și Italia. Nu avea senti-
mentul că participă la o cultură mică, mes-
■ chină sau modestă (așa cum credeau, bunăoară,
Maiorescu și Caragiale). De aceea găsim la
Bălcescu, Heliade Rădulescu și Hasdeu cea
mai bună atitudine spirituală și politică față
de Europa pe care o poate avea România
modernă".
Celelalte secțiuni ale Introducerii sînt
bogate, de asemenea, în observații de strin-
gentă actualitate. Nu voi intra în detalii.
Această Introducere însă mi se pare a fi
punctul forte al antologiei. Unele articole des-
pre Eminescu sînt, e adevărat, mai puțin sem-
nificative. Ediția lui Eminescu e o recefnzie, și
nu dintre cele mai izbutite. Dar dacă nu este
revelator pentru exegeza eminesciană, textul
e, în schimb, revelator pentru scrisul lui Mir-
cea Eliade: adevărat spirit enciclopedic, ex-
traordinar ginditor, cu o viziune integratoa-
re, în care politicul, ideologicul, culturalul se
întrepătrund într-o sinteză unică. Cartea a-
părută la Ed. „Junimea" prin grija lui Mir-
cea Handoca e o pledoarie — dacă mai era
nevoie de o asemenea pledoarie — pentru ree-
editarea scrierilor lui Mircea Eliade, în pri-
mul rind a scrierilor sale in românește.
Mihai Drăgan este unul din cei mai con-
secvenți exegeți ai lui Eminescu. A apărut
de curînd al doilea volum Mihai Eminescu,
Interpretări. „Acest studiu critic, ne spune au-
torul. continuă interpretările din volumul
precedent, și ca metodă (impusă de obiectul
analizei), și ca spirit", și acest volum se li-
mitează la epoca de tinerețe, „mai ales
la cîteva texte care datează de la în-
ceputul studenției vieneze, în mod special
romanul poetic Geniu pustiu". Alegerea ur-
mează convingerii că în opera de tinerețe se
află germenii întregii creații eminesciene, că
nu există o ruptură între creația de tinerețe și
cea de maturitate. Comentariul romanului
Geniu Pustiu ar merita, desigur, o analiză
aparte. Ea nu poate fi „rezolvată" în cîteva
rînduri. Cercetarea lui Mihai Drăgan e temei-
nică, dovedește o foarte bună cunoaștere a în-
tregii opere ’și urmărește, dacă nu cumva mă
înșel, evidențierea constatării că opera lui
Eminescu este -un tot organic, o țesătură subtilă
și complexă de idei care apar, în variate forme,
în toate scrierile sale. La această urmărire
consecventă a ideilor lui Eminescu cred că se
referă autorul atunci cînd ne spune că metoda
sa este impusă de obiectul analizei. Cita-
tele lui Eminescu folosite în Argumentul po-
lemic care deschide volumul mă face să cred
că Mihai Drăgan urmărește să-și elaboreze
metoda în consonanță cu ideile lui Emines-
cu. Căutarea metodei proprii în opera mare-
lui poet se transformă într-o metodă a cău-
tării; Eminescu este văzut într-un anumit fel,
pentru că criticul e convins că acel fel, și
nu altul, corespunde modului de a vedea a’
lui Eminescu însuși. Merită, cred, să insistăm
asupra acestei chestiuni, chiar dacă astfm
sîntem nevoiți să neglijăm alte aspecte al»
cărții.
In ultima vreme au apărut lucrări de-
dicate operei lui Eminescu în care
voința de înnoire a mijloacelor de cer-
cetare pare a fi principalul obiectiv. Opera lui
Eminescu se transformă într-un fel de „teren
experimental"; toate tehnicile, substanțele,me-
todele sînt aduse aici spre testare. Opera, ca
orice operă mare, n-are a suferi ; in cele din
urmă bunul simț va da dreptate cui se cu-
vine. Mihai Drăgan socotește pe bună dreptate
că trebuie puse la punct tot felul de ciudățenii a
căror acoperire nu are cum să fie pretinsa mo-
dernitate. Poate că indiferența în fața unor ase-
menea „opere" critice (care devin oricum în cîți-
va ani ilizibile), ar fi uneori mai potrivită Pe de
altă parte, cei care vor să infirme spusele lui Mi-
hai Drăgan n-au decît să-i pună în față studiile
critice într-adevăr importante produse de aceste
„noi direcții". Teamă mi-i că, în cele din ur-
mă, vom fi nevoiți să ne sprijinim tot pe
exegezele „clasice". Este desigur, așa cum spu-
ne și Mihai Drăgan, „o copilărie" ’ să crezi că
un critic care refuză „mimetismul și bazaco-
niile" n-are acces la critica modernă. Dar e
tot atît de adevărat că fiecare epocă își edi-
fică mentalitatea sa critică și chiar dacă nu
ești de acord cu modele, chiar dacă refuzi, jus-
tificat, împrumuturile nedigerate, maimuțăre-
lile. trebuie să te afli în limitele acestui spirit
al timpului tău pentru a nu rămîne anacro-
nic. Mihai Drăgan își propune să ridice edi-
ficiul critic urmărind cu fidelitate ideologia
eminesciană — ceea ce e întrutotul remarcabil.
Dar între critic și ideile poetului se interpun
concepte critice care se cuvine să fie niște con-
cepte active. Nu cred că astăzi concepte ca „de-
mon, demonic, titan, titanism", care au impregnat
o critică ea însăși de sorginte romantică, mai
trezesc în cititoi interesul pe care îl tre-
zeau acum jumătate de secol. Și nici
nu mi se pare că opera lui Eminescu tre-
buie neapărat cercetată din perspectiva a-
cestor concepte. Susținerea cercetării minuți-
oase a operei eminesciene- cu idei noi, încă
neepuizate (bineînțeles, nu cu teorii împru-
mutate de ici și colo, numai pentru că sînt noi)
cred că e adevăratul program al criticii lui
Mihai Drăgan. De altfel, ea și urmează o ast-
fel de cale : montajul ideilor eminesciene oferă
imaginea convingătoare a unei lecturi perso-
nale, care pu mai avea nevoie de „demo-
nism" (analizat ,de altfel, cu acribie, la pag.
52 și urm.).
Bun cunoscător al mișcării de idei a
timpului. Mihai Drăgan face, între alte-
le, pertinente apropieri între publicis-
tica lui Eminescu și cea a lui Hasdeu. Capito-
lul din Introducerea lui Mircea Eliade despre
gazetarul Hasdeu pune și mai bine în evi-
dență aceste înrudiri. Acolo unde se vorbește
despre ^rofetism. în legătură directă cu conștiin-
ța naționo.ă coincidența cu ideile lui Mircea
Eliade. pe care le-am comentat, nu poate fi ne-
gată. Desideratul „lecturii simultane" pe care o
practică Mihai Drăgan e, în cea mai mare
parte a lui realizat : imaginea lui Eminescu
pe care ne-o oferă cartea istoricului literar
ieșean este aceea a unui ginditor, a unui cre-
ator de idei, care nu scapă nici o clipă din
vedere profunda sa filosofie teoretică și prac-
tică.
,C. P.
* Mircea Eliade, Despre Eminescu și
Hasdeu, ediție îngrijită și prefațată de
Mircea Handoca, Ed. Junimea, 1987.
♦ Mihai Drăgan, Mihai Eminescu, In-
terpretări, 2, Ed. Junimea, 1988.
43
Convorbiri literare
Proximități
Ultimul Barthes
Cineva făcea nu de mult observația că,
la Barthes, umorul e o prezență foar-
te rară. Am tresărit citind această
afirmație deși ea este, dacă ne gindim o
clipă, de domeniul evidenței. In genere,
detectăm relativ ușor, la alții, lipsa simțu-
lui umorului; o socotim, cu oarecare pri-
peală poate, un defect (deși, im unele situ-
ații, am convingerea că nu e numai un
defect, ci de-a dreptul o infirmitate). Sint
însă cazuri cînd chestiunea nu se poate pu-
ne în termeni atît de tranșanți și de sim-
plificatori; astfel, in ce-l privește pe Bart-
hes, textele lui au o anume seriozitate, ba
chiar o anume solemnitate (a frazei, a ros-
tirii, a demonstrației) ce exclud acea compli-
citate cu cititorii pe care o presupune u-
morul. Să deschidem oriunde Ro-
land Barthes par Roland Barthes
sau volumul de interviuri De grain de
la voix, cărți în care, prin forța lucruri-
lor, nota subiectivă este mai pronunțată ;
or, peste tot constatăm că Barthes pune o
distanță atît față de noi cît și față ae sine
însuși; e volubil, răspunde, cu răbdare, yi
întrebărilor celor mai stupide, dar nu iși
ironizează niciodată interlocutorul și nu îi
aruncă replici spumoase pentru aplauzele
galeriei; ne lasă să-i pătrundem in inti-
mitate dar nu dincolo de o anumită limi-
tă, strict păzită.
Cit de frustrante, cit de traumatizante au
fost aceste „rețineri" putem deduce din
lectura paginilor inedite incluse in volu-
mul apărut in luna februarie a acestui an
și intitulat Incidents (Seuil) Cartea cuprin-
de patru texte; două au fost publicate in
timpul vieții autorului: o evocare a locu-
rilor copilăriei — La lumiere du Sud-Ouest
— și un soi de reportaj — pentru o re-
vistă de lux — despre o discotecă înfiin-
țată în salq unui fost teatru yi devenită
peste noapte celebră: Au Palace ce soir; ce-
lelalte două, niciodată tipărite pină acum,
reprezintă o suită de notații — Incidents —
din cursul unui „sejour", in 1969, in Ma-
roc, iar al doilea, Soirees de Paris, niște
fragmente de jurnal. După ce inminase
revistei Tel Quel un articol unde discuta
rațiunile care justifică jurnalul intim.,
Barthes și-a impus să țină, intre 21 august
și 17 septembrie 1979, un fel de jurnal. Am
spus „un fel" pentru că însemnările nu se
referă decît la serile pe care Barthes și
le petrecea întotdeauna !n oraș. Titlul, tri-
mițind la o întreagă mitologie a Parisului
„by night", e, in fapt, de o amară ironie.
Barthes iși începe „serile" intr-o cafenea,
la Flore, la Select, la Bonaparte; răsfo-
iește De Monde sau Le Nouvel Obs dar ns
găsește în ele mai nimic care să-l intere
seze; întilnește prieteni, desemnați cu ini-
țiale, pe unii dintre ei (Philippe Sollers,
Frangois Wahl •— editorul acestor Incidents>
ii identificăm, ceilalți rămin in anonimat,
oricum de obicei conversația bate pasul pe
loc, Barthes e sătul de eternele „birfe" pa-
riziene, de vorbăria specifică unui mediu
— unui cerc — închis ; s-a obișnuit (e re-
fractar la extravaganțele ce caracterizează
„la nouvelle cuisine") să cineze în anumite
restaurante, la Bofînger sau la Rotonde,
dar i se intîmplă ca prietenii să opteze
pentru un alt local și seara e, din nou, ra-
tată ; ia metroul, uneori fără o țintă pre-
cisă, notează mirosurile pătrunzătoare, in-
sistența muzicanților care trec din vagon in
vagon și cerșesc obligindu-te sd le asculți
muzica („aroganță și șantaj"); are pe a-
gendă felurite obligații mondene — un
cocktail in onoarea sociologului american
Richard Sennett, un vernisaj, premiera u-
nei piese de Pinter: dar lumea, discuțiile
il obosesc, nu știe cum să o șteargă mai
repede „englezește", la teatru nici nu mai
ajunge, rătăcește pe străzi și intră in cele
din urmă intr-un cinema; inahite de a se
întoarce acasă mai zăbovește pe terasa unei
berării, e abordat de diferiți „gigolos", cu-
noscuți sau nu, comunicarea se face greu,
e iritat de agresivitatea sau de nonșalanța
tinerilor; întors acasă ascultă muzică (dar
chiar și France-Musique are emisiuni proas-
te), citește — cu delicii — din Chateaubriand
fi se întreabă dacă nu cumva modernii
ne-au înșelat pe toți căci, in realitate, n-au
talent; uneori coboară din nou în stradă,
merge la un film de serie X, trenează prin
cafenele unde îi regăsește pe nelipsiții „gi-
golos", se consumă acte eșuate de racolare,
și din nou întoarcerea acasă, unde e singur.
Regăsim în jurnal apetența pentru ceea
ce Barthes numea „scenes de rue" (multe
din ele sînt de o plasticitate și de o expre-
sivitate uimitoare); dar alegerea lor pre-
cum și modul în care scriitorul le decupea-
ză trădează mai ales starea lui de spirit:
revin obsedant cuvinte ca pustiu, murdar,
sordid, plictisitor, vulgar, stupid, ostil, pe-
nibil. Strada il fascinează însă e o fasci-
nație aproape morbidă; dorește singurăta-
tea dar in același timp se teme de ea. A-
flat in week-end. la țară, constată că nu
se simte bine nici acolo, nici la Paris, nici
cînd călătorește, că e „sans abri veritable".
Ultima însemnare, relatînd un eșec erotic,
cuprinde și această frază desprinsă parcă
din proza romantică : „M-a cuprins un fel
de desperare, imi venea să plîng".
Desigur, explicațiile acestei stări de că-
dere psihică nu s\nt foarte greu de găsit.
Se știe că moartea mamei (evocată și in
jurnal) a fost pentru Barthes un șoc din
care nu și-a mai revenit, practic, niciodată.
Pe de altă parte, însemnările reproduse in
Incidents sint redactate cîteva luni înaintea
accidentului care a provocat moartea scrii-
torului ; a provocat-o sau, mai curind, i-a
fost pretextul, ocazia. Mărturiile prieteni-
lor care l-au vizitat pe Barthes în zilele de
după accident concordă in a arăta că scrii-
torul nu a făcut nici un efort ca să se
sustragă morții; dimpotrivă, s-a lăsat să
moară. Jurnalul ni-l dezvăluie incapabil
să-și „poarte" vîrsta, realizînd că viata lui
sentimentală, și așa destul de complicată,
s-a încheiat, simțindu-se mai tot timpul un
exclus; în fond, cu puțin cinism am putea
conchide că accidentul l-a ferit să se mai
confrunte cu tentația — și oroarea — si-
nuciderii.
Așadar, un om aflat la zenitul carierei
sale, sărbătorit, adulat, recunoscut „oficial",
simte, pur și simplu, că nu mai poate. Gide.
cu care are multe puncte comune (minus
tenacitatea de a ține un jurnal intim, dar
oare lucrul acesta nu e și el simptomatic ?),
Gide, deci, a reușit să supraviețuiască și a
murit, „de moarte bună", la 82 de ani. Bar-
thes, în schimb, a murit la 64 de ani. total
lucid și în plină putere creatoare, de bă-
trînețe.
AI. CĂLINESCU
Tentația
La fiecare hitaie in ușa de lemn masiv se
jncruntă se indreapta in scaunul cu spă-
tar sad'.venian, răspupde cu un da spart,
de Carpați ii ră filtru, se uită strimb la cel in-
trat, ca și ci un, in sfirșit, ar fi descoperit in el
insul care tocmai îl săpase ieri în nu știu ce
conclav mizerabil al tirgului, semnează petecul de
hirtie și, fără să mai urmărească ieșirea străi-
nului, iși înfige ochii în mapa de pe biroul cil
un catafalc medieval. împuținat la față și palia,
cu capul intre umeri, de frigul care nu părăsești,
niciodată clădirea masivă, e făcut de un sculptor
expresionist care a mizat pe disproporția dintre
om și birou. De altfel, pare că se află pu»
acolo, la biroul imens, pentru un timp foarte
scurt și doar cu scopul de a demonstra (cui ?) că
nici unul din cei intrați cu hirtia tremurîndă. dar
absolut nici unul nu merită numele de om, că' in
capul fiecărui solicitator bîziie fel de fel de ne-
treljnicii și de comploturi : mă. ce mirșăvie îți
clocește de dimineață capul ăsta cit o tărtăcuța?
Semnează și-și înfundă nasul rece între hirtii
scrise mărunt, hirtii ce răspindesc mirosuri de
iască. Intr-o margine a biroului, pe postavul ver-
de ca menta uscată, încadrată intr-o ramă tapi-
țată cu brocart, fotografia ei, frunte înaltă, se-
nină. ochi ireal de frumoși, de-o melancolie hip-
notică, nas fin. buze subțiri, palide, fotografia
ei și-a fiicei lor, ființa plăpindă. păstrind de
la el un inceput de Încruntare intre sprincene.
ochii fetei, care lingă ceilalți doi ochi,
ai mamei, compun unul din mixajele suprarealiș-
tilor. Se uită, o clipă, la cei patru ochi frumoși
și fața ridată i se întinde. Iși aprinde țigara și
privește lung cerul toamnei. O altă bătaie în ușă.
Revine brusc intre hirtii. încruntat. In încăpere
țișnește un caniș cafeniu, ii intră printre picioa-
re, ii răstoarnă punga cu verdeață de lingă scaun,
deschide cu botul unul din dulăpioarele din spa-
te. revine la ușă. aici, in prag, cu miinile in-
mănușate. întinse ca înrt-un iminent zbor, o
femeie. O femeie ? Da. domnule, zice' ea dîn-
du-și de pe ochi meșa blondă, sint femeie, una
în carne și oase, nu cum o înfiripați voi in căr-
țile voastre intertextualiste și auctoriale și, fără
să mai aștepte încuviințarea lui, da. femeie, ui-
tă-te aici, și-și lovește coapsa cu mănușa de cu-
loarea canișului, canișul rămîne, o secundă, in-
cremenit, crede că i-a ordonat ceva, nu, stă-
pîna lui vine ondulîndu-și talia înaltă pînă dea-
supra condeierului (cel din Llosa?), ce se în-
tîmplă cu el ? de ce nu sare de pe scaun? de
ce nu fuge la ușă s-o cheme pe secretară ? dar
chiar așa, cum a pătruns asta aici ? peste cada-
vrul uscatei lui secretare ? imposibil, ce-nseamnă
asta ?
Nu poate deschide gura, intinde mina du-
pă pachetul de Carpați ,nu. domnule. îl oprește
zurlia, dacă exist eu, nu mai ai nevoie de go-
loazele astea împuțite, ia pachetul, il zvirle ca
o dresoare canișului și, lăsindu-și geanta pe
birou, se așează in brațele lui. E zi ? e noapte?
țn ce an sintem? i.e.n.? e.n.? ce-nseamnă asta?
ii vine să întrebe, dar nu întreabă, rămine așa,
intinde mina după chibrituri, a. țigările, țigă-
rileeeee! strigă dintr-odată cît il țin plăminii, o,
dar știi că ai temperament, ii mîngiie blonda
bărbia...
Pe la 12.30. ca de obicei, ii fac o vizită. Este?
, o întreb pe secretară. Este. îmi răspunde cam
speriată, dar... Dar ce? Dă din umeri și mă în-
deamnă să intru. Intru. Stă in scaunul iui. palid,
fixind peretele din față. Nu mă vede. Ei! Da.
pare să mă vadă. Pare, pentru că nu-și ia ochii
de pe varul peretelui. îmi face semn să stau.
Ți-e rău? il intreb. ating;ndu-i mina ca de ceară.
Se decide să-și aprindă țigara și. reușind să-mi
găsească ochii. începe să lege ceva: femeia, blon-
da. aici, in brațele mele, cățelul, o doamnă, că-
țelul. Doamna cu cățelul? incerc eu. Nu. nu,
mă oprește, aici. în brațele mele, doamna, ce
coapsă... Păi, nu-ți spun? e doamna cu cățelul,
mai incerc eu o dată, ai fost ieri pe la mine,
pe la atelier, ți-aduci aminte? alo! și-1 trag ușor
de manșetă, e tabloul meu Zi de toamnă, o zur-
lie cu un caniș, frunze, frunze, hai. lasă dra-
cului goloaza aia împuțită, vorba distinsei doam-
ne, și vină să facem doi pași pe stradă, știi ce
soare-i afară ?...
Val GHEORGHIU
Un savant „incomod"
In 1948 cînd începuseră reformele în învățâmîn-
tul românesc. Facultatea de Filologie a Universi-
tății din lași oferea un tablou, greu de imaginat as-
tăzi, de amestec al noului cu vechiul în proporții
și cu înfățișări derutante in care înalta competență
stătea alături de improvizație. A fost o șansă fap-
tul că facultatea a reușit să păstreze, permanent
sau pe termene mai scurte, cîțiva mari dascăli care
au dus mai departe ideea de universitate, confir-
mată ulterior de evoluția culturii, a societății ro-
mânești. Profesorul N. I. Popa ne întreținea des-
pre literatura franceză. Alexandru Dima, înainte de
a trece la literatura universală, ne iniția, cu gîn-
direa sa sistematic-filozofică, în problemele teoretice
ale literaturii. O disciplină, nouă pentru un stu-
dent din anul întîi, se intitula Istoria limbii române.
O preda un profesor, zic astăzi, tînăr, de 36 de
ani, care nu se prea sinchisea de ignoranța noas-
tră. Timp de vreo două luni ne-a vorbit despre
originile boierimii moldovene — legăura limbii cu
istoria a fost una din constantele concepției sale
lingvistice — și, cu toată bunăvoința noastră, nu
ne descurcam, ușor. G. Ivănescu solicita un audi-
toriu pregătit, un efort continuu le urmărire a ra-
ționamentelor sale dialectice, in căutare de noi și
de noi ipoteze. Un metodician, dacă ar fi încercat
să priceapă despre ce este vorba, ar fi fost pro-
babil dezamăgit, dar cine reușea să treacă un a-
nume prag, așa cum trebuie să se întîmple într-o
universitate, era realmente fascinat de teritoriile care
i se deschideau in față. Am aflat, cu uimire, mult
mai tîrziu, că profesorul Ivănescu preda pentru în-
tiiașl dată acest curs. Schimbările petrecute în fa-
cultate, transferul secțiilor de limbi străine la
București au făcut ca să mă întiinesc din nou în
1950, cu „limba română" : un examen de diferență
de sintaxă, prilej cu care a trebuit să citesc pe
Goblot, căci fără Logica lui nu se putea, apoi par-
tea a doua a cursului de Istoria limbii române în
anul al IlI-lea. Ceea ce a apărut în marele tom
din 1980 era deja gîndit cu treizeci de ani înainte !
S-a intimplat, tot la Universitate^ din Iași, ca altă
generație să fi fost martoră la elaborarea unei o-
pere de hotar : Istoria literaturii române de la ori-
gini pină în prezent. Cîți studenți au trecut prin
astfel de fericite întîmplări ?
Savantul despre care, în deceniul al optulea, s-a
îndrăznit a se spune prin cîte o ședință că nu
* are operă (și de către cine, doamne dumnezeule !),
publicase pînă la patruzeci de ani două lucrări fun-
damentale, Problemele capitale ale vechii româno
literare (peste 4U0 de pagini, in 1948) unde punea
problema „dialectelor literare" și a evoluției lor,
Constituirea unei fonetici care să nu fie fiziologie
si acustică (1939). aceasta, e drept, mai greu de
înțeles, • zeci și zeci de studii de lingvistică indo-
europeană, lingvistică generală, fonetică, istorie,
geografie lingvistică etc. etc.
Nici un domeniu rare are vreo legătură cu limba
nu i-a fost străin. După 1950, numărul contribuții-
lor sale s-a amplificat intr_o proporție impresionan-
tă, păstrindu-și diversificarea. G. Ivănescu cîstigînd
și pariu! enciclopedismului în enoca noastră atit
de specializată. In afara istoriei limbii române care
se situează în centrul operei, s-a preocupat de
limba literară și artistică. de teoria limbii,
cunoscînd, după propria-i mărturisire, structuralis-
mul incă din deceniul al patrulea în varianta sa
pragheză, desprinzîndu-se hotărît de fervoarea struc-
turalistă de după 1960, în numele unei viziuni an-
tropologice. In memoriul său de titluri și lucrări se
înscriu, cu același drept de cetățenie al imbatabi-
lei demonstrații. Le role des Japhetites dans Ia
formation des peuples et des cultures antiques și
Un poet român necunoscut din a doua jumătate a seco-
lului al XVIII-lea Origine nre-indo-eurooeenne des
noms du Danube și Son et phoneme, Les p’us anciennes
influen^es de la românite balkanioue sur les slavps
și Prefață la Opere de Nicolae Costin, Storia delle
pariate populari e storia delle lingue let-
teraric și Rolul lui D. Cantemir în dez-
voltarea terminologiei filozofice românești, Les ele-
ments latins de la langue albanaise și Die ssn
taktischen Universalien. A publicat folclor, a ținut
cronica limbii la „Convorbiri literare" și la „Cro-
nica". Un volum, Lingvistică generală și româ-
nească (1983), îngrijit ue doi devotați elevi, selec-
tează numai o parte din articolele și studiile de
fonetică descriptivă și istorică. Alcătuirea altor
volume rămîne în sarcina posterității.
Savantul G. Ivănescu trăia într-o continuă con-
fruntare a ideilor proprii cu ideile altor personali-
tăți ale lingvisticii și ale culturii. Una din dorin-
țele sale a fost reeditarea și aducerea la zi a unor
lucrări fundamentale. A reușit sâ pubdce Grama-
tica comparată a limbilor indoeuropene (1981), con-
tinuînd și actualizînd . capitolele lui Th. Simenschy,
scriind el însuși noi capitole, volumul de Opere
alese (1948) de A. Philippide, editat în colaborare,
are tot sensul unei restituiri și al unei actualizări, |
amplul studiu însoțitor constituind un dialog cu marele
său dascăl în chestiuni de fonetică și teorie a limbii,
între numeroasele lucrări anunțate „în pregătire"
în volumul omagial din 1983, una este Istoria lite-
teraturii române moderne (1800—1920) de G. Ibră-
ileanu, celălalt mare dascăl întru determinism social,
și istoric alături ae A. Philippide, al lui G. Ivănescu.
Lucrările sale, inclusiv cele capitale, poartă am-
prenta imediatei elaborări, fără a străluci stilistic,
incintă prin vivacitatea și neîntrerupta ebuliție a
ideilor. Cind am citit Isoria limbii române am avut
impresia de șantier în lucru, aceeași ca Ia lectura
celor cinci volume din Opera lui Mihai Eminescu
de G. Călinescu. Cartea are, de altfel, un Ultim
cuvînt către cititor în care autorul își amendează
unele opinii, mintea sa efervescentă descoperea deja
alte orizonturi. întreprinderi de o asemenea anver-
gură au mai avut în cultura noastră doar Ovid Den-
susianu, Al. Rossetti și A. Philippide (Originea ro-
mânilor). G. Ivăoecescu ajunge cu studiul pină ia
mijlocul secolului nostru, partea a X-a, Dezvolta-
rea limbii române din 1878. Limba română, ex-
presie a unei culturi de valoare mondială, are drept
prim capitol, Dezvoltarea socială, economică si
culturală a poporului român de la 1878 pină astăzi;
reflexele ei lingvistice. Se vede și de aici cum evo
luția litnbii este dedusă din istorie și din structu-
(continuare in pag. 15)
Liviu LEONTE
varia
Un visător
incorigibil
Tristețea celei din urmă plecări
Cînd viața abia mai pîlpîia în trupul lui,
care se împotrivise îndelungat și eroic,
prin mari suferințe, morții,	profesorul
Gheorghe Ivănescu mi-a mărturisit,	încă spo-
rind că va trece și de acest ultim prag : „Nu-mi
pare rău că am să mor, îmi pare rău că n-amsi
sfîrșesc ceea ce mi-am propus".
O replică rostită cu o mîhnire senină, cu o
deplină luciditate, pilduitoare pentru un om, care
toată existența n-a trăit decît pentru bucuria
cunoșterii. El era, în adevăratul sens al cuvîn-
tului un savant. Renunțase cu bună știință la
tot ce viața poate oferi unui om, pentru a-și
putea îndeplini o chemare, un crez. Cărțile se
zidiseră în jurul făpturii lui ca în legenda Meș-
terului Manole. Se lăsase prins în strînsoarea
lor, conștient că numai așa poate înălța con-
strucția spirituală la care visa. A ținut cărțile
în miini așa cum înaintașii lui, oameni ai pămîn-
tului, au ținut coarnele plugului, a scos din a-
cestea învățături de preț, pe care le aduna ca
pe un tezaur. Era rodul înțelepciunii. Mîntea sa-
vantului, fosforescentă și perpetuu neliniștită, a
dat Ia lumină o concepție si o gîndire nouă a-
supra limbii în general si asupra limbii române
în special.
înțeleptul era și un om de o probitate și o
moralitate deplină. Nu admitea, niciodată nirf
cea mai mică concesie. Lupta cu o uimitoare
energie pentru crezurile lui. Pînă în pînzele albe.
Se socotea elevul lui Alexandru Philippide. ÎI
venera dar îl și privea critic. îi cunoaștea însă
desăvîrșit opera.
Profesorul Gh. Ivănescu, membru corespondent
al Academiei a lăsat în urma Iui mai mult de-
cît poate lăsa un om într-o viață de muncă.
Pînă în ultima clipă a trudit Ia întinsa sa operă.
S-a stins cu tristețea că mai avea de lucru pen-
tru încă o viețuire omenească.
Este de datoria celor care s-au format sub
îndrumarea Iui să facă ceea ce el a făcut tot
timpul vieții pentru memoria discipolului său
Alexandru Philippide.
Grigore ILISEI
După ce primul volum (din 1983) al
cărții, lui Ion Hobana fusese de-
dicat relațiilor dintre realitate și
fantezie, exobiologiei (îngeri și sau mon-
ștri). ființelor invizibile și dezvoltărilor
utopice românești de acum două veacuri,
cel de față * extinde această variată și
complexă „panoramă tematică", autorul
ocupindu-se, »n ordine, de Edgar Al-
lan Poe, Jules Verne, Villiers de l’Isle-
Adam și Herbert George Welles, de
„trei simboluri ale anticipației clasice",
modalitățile de transpunere pe ecran a
operelor literare de anticipație și „nu-
mele genului" ; volumul mai cuprinde
și o Addenda ia cel dinții, cu note lă-
muritoare și texte ilustrative (unui mai
amplu din Jarry).
Deși se bazează pe o bibliografie de
peste o sută de 'titluri (cu multe perio-
dice, in diverse limbi, din secolul tre-
cut și al nostru) și manevrează un a-
parat critic foarte riguros, deși este
organizată pe coordonate oferite de isto-
ria literară, critica textual-filologică,
cea comparativă, interdisciplinară, bio-
grafică și psihanalitică (e adevărat, com-
pletate cu „succinte prezentări de su-
biect", repovestiri, parafrazări), lucrarea
lui Ion Hobana se citește fără efort, ca
un roman bine scris, eventual ca un
roman de anticipație. O anticipație care
se poate referi la conceptul titlu ca a-
tare, căci, în loc să-1 definească in pri-
mul capitol, cum ar face orice cercetător
de profesie, autorul îl ține în suspen-
sie, suspense semantic(ă) pînă in ultima
secțiune, pțnă la ultima frază : „Litera
tură științifico-fantastică, science fiction,
anticipație... Utilitatea unuia sau altuia
dintre aceste nume mi se pare a fi o
chestiune de preferință, neafectînd uni-
tatea în diversitate a genului aflat in-
tr-o continuă si firească expansiune"
(P- 170).
Dacă am înțeles bine, scopul nemăr-
turisit al lui Ion Hobana este acela de
a contura o „gramatică" sau o poetică
a genului. Condiții în care ii putem în-
șirui elementele și dimensiunile defi-
nitorii : „călătoria prin imposibil", pre-
viziune tehnologică și anticipație socio-
logică, efortul către verosimilitudine și
aplicarea simultană a principiilor ști-
ințifice, viziuni hipertrofice, metafore și
«parabole cu temeiuri in sau statut ae
previziuni științifice, folosirea mistifi-
cării; acestea toate țn virtutea faptu-
lui că „fantezia dezlănțuită... este cel
mai uluitor miracol" și’ a principiului
lui Jacques van Herp după care „toate
ipotezele au dreptul la viață, inclusiv
cele mai extravagante, ceea ce con- |
tează fiind rigoarea și coerența dezvol- !
tării propuse de autor". Periplul tema- I
tic amintit — civilizații dispărute, in- g
gineria genetică, telepatia... — este du- J
blat de cel simbolic — aparate de zbor, ■
vehicule multivalente, extraterestri...
La fel de impresionant este evantaiul
spațio-temporal al autorilor și operelor:
cum același van Herp e^te acceptat cu
ipoteza că' science-fiction-ul este la fel
de vechi cu literatura, excursul lui Ion
Hobana merge de la Mahabharata, Ilia-
da și dialogurile lui Platon. prin Pce,
Venne, Wells și Villiers, pînă la Victor
Anestin, Francis Flagg. Olaf Stapledon,
Felix Aderca si Take lonescu, sau J. A
Fearn, A. I-Iyatt Verrill, Brian Aldis,
Isaac Asimov, Robert Silverberg și A-
drian Rogoz : ori de la Darwin și La-
marck pînă la Curie, Bohr, Szilard și
Einstein. Aceste multiple traversări de
granițe — intre secole și milenii, culturi
și limbi sau între științe și arte —
sînt inevitabil marcate de surprize,
chiar pentru avizați am zice, cum este
aceea că H. C. Wells a anticipat la pro-
priu folosirea dezintegrării atomice și
a radioactivității artificiale iar sintag-
ma „bombă atomică" îi aparține. Să
mai amintim că, aici și în alte cazuri,
autorul este cît se poate de riguros în
demonstrații, de o documentație aproape
pedantă și de o aleasă eleganță polemică.
Pe parcurs, istoricul, criticul și cer-
cetătorul își permite speculații proprii
in domeniul pasiunii sale; este vorba
de constatări stenice : „sciance-fiction-
ul continuă... să denunțe absurdul echi-
libru al terorii, sădind totodată în con-
știința cititorilor ideea-forță că ener-
gia nucleară poate să se prefacă dintr-o
sabie a lui Damocles într-un adevărat
corn al abundentei" (p. 143) ; sau anti-
cipări de un ordin cît se noate de fa-
miliar gîndirii noastre: „Urmașii noș-
tri nu vor mai fi prizonierii unei singure
profesii, ci vor trece fără dificultăți
deosebite de la un domeniu la altul, ce-
ea ce va face ca bariera, uneori pră-
pastia existentă astăzi între atitudinea
față de mujică și atitudinea față de
timpul liber să se micșoreze pînă la dis-
pariție. Aceeași unificare se va datora
transformării activității productive din-
tr-o obligație datorată necesităților e-
conomico-sociale și nu rareori. în ceea
ce privește natura ei, hazardului. în-
tr-un obiect de reale satisfacții spiri-
tuale, determinat printr-o alegere li-
beră. potrivit cunoștințelor și înclina-
țiilor fiecăruia... (pp.89—90). Nu întîm-
plător, după nuanțările de rigoare, sec-
țiunea din care tocmai am citat se în-
cheie cu auto-definiția preluată în titlul
acestui comentariu.
Ștefan AVĂDANEI
• Ion Hobana, Literatura de anti-
cipație. Autori, cărți, idei, Editura
Eminescu, 1986, 208 p.
Convorbiri literare — 14
pro juventute
Convorbiri literare
prin corespondență
• Gavril ACHIORIȚEI — Fălticeni. încer-
carea nu m-a convins. • Alain — Constanța.
Vîrstă ca și nivelul textelor te situează in
„grupa mică", a Emil ALBIȘOR — Vinju Ma-
re (Mehedinți). Se menține inconsistența sub
un ambalaj adesea atrăgător, o David ALE-
XANDRU — Piatra Neamț. Iese în evidență
cam didactic. Poate-1 modificați, e Elena FLO-
RESCU —■ Suceava. Vîrstă autoarei este ți
vîrstă poeziei. Specialitatea „pediatrie", în cri-
Trecerea mea.
Constantin ANDRIESCU
Suceava. Merită atenție versurile următoare:
„Prin degetele mele mai țișnesc gloanțe,
în pieptul meu, mai explodează — un obuz.
Iar sîngele miroase a cuvinte". • Crina AN-
GHELESCU — Iași. Sînt unele lucruri inte-
resante. Aștept și altceva pentru o bună se-
lecție. Poate treceți pe la redacție. • C. AN-
TON — Mogoșești. încercați să ieșiți din sonet,
pentru a avea o imagine mai clară. • Ga-
briel APOSTU — Galați. Mai unitară este In
mină. Reveniți cu date despre dv. • Romeo
BALANICI — Iași. Performanțele negative se
mențin. • Mariana BODOLICA — Iași. Parcă
e mai bine; Rotund, de exemplu. Proza nu spu-
ne mare lucru, j Laurențiu BUDAU — Ineu
(Arad). Am pus de o parte ceva pentru tipar,
e Ina CERBU — Bacău. Schimbați neinspirată
registrele, nostalgicul alternează cu parodi-
cul : „Nu-mi da vise mioape ce încărunțesc
în palma ta, nici dragoste copiată la xe-
rox, după o altă dragoste nici / aceea au-
tentică". Trageți singură concluziile. • Daniela
COJOCAR — Rădăuți. începutul descriptiv din
Lacrimi și A fi spune ceva. Cum alunecați
spre meditație, intrați in banalitate, ® M. S.
DELEANU Hirlău. Proza e o promisiune.
Aștept confirmări, a Desiree — Iași. Notația
nonșalantă din Fotografii și Versuri la mijloc
e mai interesantă decît accentele expresionis-
te din celelalte. Emfaza, gravitatea fățișă fal-
sifică vocea, o Daniela DORIN — Iași. Am
pus de o parte „scoate-mi in drum umbra..."
și „noaptea ne sărută...". • Rodica BERARIU
DRAGHICESCU — Timișoara. Trimiteți și ce-
lelalte eseuri. Dintre poezii, o mențiune spe-
cială pentru Poduri de argint. Nici Principiul
poemului nescris nu e rău, exceptînd finalul,
tică e dificilă, prognozele pentru această
sînt riscante. Așa că răspunsul ferm pe
aștepți de la mine va întîrzia pînă mai
puțin, răstimp in care putem continua
gul. a Anafan GALAȚEANU — Birlad.
tăți nu sînt. Programul lecturilor la
vîrstă
care-1
crești
dialo-
Nou-
„Juni-
mea“ îl puteți afla de la colegul meu Constan-
tin Pricop. o Constantin GHERGHINOIU —
Brăila. Am reținut Vis și Toamna. • Manjari —
Suceava. Mai proaspătă, deci mai puțin con-
vențională este Amăgire. Grupajul este apt
de a susține un concurs, dar nu vă pot ga-
ranta că nu veți pierde la... baraj. Dacă ar fi
să vă dau o notă, m-aș opri și eu aproape de
8. ■ Ion Florin MARINOIU — Bumbești (Gorj).
Acuratețe și bun gust, dar insuficientă forță
imagistică. • Emil MATEI — Baia Mare. Deo-
camdată se impune înlăturarea erorilor orto-
grafice ; priviam, ghiață, aviani, viacuri. o
rodice, involuntare : „Copilul, furat de joc,
a fost surprins de impetuozitatea cerinței fi-
ziologice". Cu toate acestea, în proza cu pri-
cina sînt secvențe care atestă spirit de obser-
vație și o notație sigură, expresivă a detaliu-
lui aparent banal. • Valentina PANȚARU —
Mălini (Suceava). Candoarea sinceritatea nu
transmit prin ele însele emoția. Limbajul e
mult prea convențional. • Cristina PAVEL —
Fălticeni. Angelica, muza dv., va fi cu sigu-
ranță impresionată de dedicație : „De cîte
ori te-am așteptat La geam măcar o dată
Să stai cu mine chiar in pat / O ! draga scum-
pă dragă. Eu o priveam cum se dezbracă
de frunză și de ațe Iar eu mă uitam în noap-
te / Sâ văd cît e de frumoasă". E prea multă
veselie in ceea ce scrieți, ca să vă pot lua
în serios. • Ion POTOLEA — Galați. Am re-
cepționat mesajul. • Ciprian SAVULESCU —
București. Incert. Reveniți. • Cătălin SERE-
DIUC ■— Suceava. Am reținut declarație des-
pre o răpire. • Decebal SEUL — Suceava. E-
oicul e prea sărac. • Nicolae SILADE — Lugoj.
A treia parte din Iubire e mai interesantă.
Prezențe la „Junimea*
Poate nu e decît liniștea
ce-a uitat ferestrele deschise
Poate nu-i decît amnezia acestei ploi
poate dc vină nu-i decît acest poem
pe care-1 țin încă pe genunchi
sau poate-i doar noaptea
ce-și culcă trupul
în ochii ninși ai nuferilor albi.
Olga-Simina MERCHEZ
Iași. Sînt inte-
resante N-ai încotro sâ fugi, Eu și Inserare,
adică poeziile cu un limbaj mai puțin încărcat.
Și proza indică un real talent literar. Reveniți
cu date despre dv. • Lucian Claudiu MONES-
CU — București. în general, versificați corect.
Prima strofă din Prea tîrziu are ceea ce se
cheamă fior liric • Vasile MUNTEANU — Si-
biu. Chiar nu am noutăți. o Horea Florica
NĂSCU — Baia Mare. Neconvingător. • T.
NOIMIȘ — Suceava. Mai firească, mai proas-
pătă este Acum. • I. NUȚA — București. Con-
firm cele spuse anterior, o Lucia OLOIERIU —
Botoșani.
Spuneți nefiresc : „tineri filetînd
adolescență" etc. Deși nu vă căpâtați natura-
lețea pe de-a-ntregul, in alte părți respirația
poeziei e normală : „Răsărit — apus traiecto-
ria pulsului, mereu in aorte, livadă liri-
că transparentă. Răsărit — apus liftul din
care urcă, cobor arbori temători de fur-
tuni". • T. ONCESCU '■— Craiova. Jenează sti-
lul prețios-emfatic, care conduce la efecte pa-
Ana-Maria ȘIRETE ANU
Botoșani. Nu
sînt noutăți. • Constantin SlRGHl — Bucu-
rești. Universul mic, observ acum, vă este
mult mai accesibil. S-ar putea ca, renunțind la
vorbe și gesturi mari și urmărind acest drum
al miniaturalului, să puteți obține ceva. •
Gheorghe TUDOR — Covăsinți (Arad). Nu re-
simțim lipsa poeziei S. F. Din ce ne-ați tri-
mis nu se poate alege ceva deosebit. Al. An-
drițoiu a avut mai mult noroc. Din păcate,
adresele solicitate nu există în redacție. •
Măricel UNGUREANU — Galați. E prea mult
contrafacere în poeziile dv.; „Plutește universul
constrîns ' De-a mării undă / în clopotul spe-
ranței Risipind tăcerea. Inexplicabilul astru
sensul cerului" etc • Max VLADESCU — Bir-
lad. Cum lucruri noi, cu adevărat, nu rrji-ați
trimis, nici eu nu pot avea noutăți. • Con •
stantin VLADU — D. T. Severin. Nu e rău,
dar nici foarte bine. Să avem răbdare amîn-
Tablou
Frigul cuvintelor ne ajunge din urmă
urcă pe umerii poemului.
Singurătatea
sparge adevăruri în dinți
doar gura
cu gust de țărm
mai imploră aripile trecutului.
Cindva
ascultam Simfonia a V-a
a singelui
la umbra trupului tău
Cindva
scriam pentru dimineața
acestui poem
ce-mi intoarce sufletul pc dos
și-l îmbracă.
doi.
Mihai Constantin VO1CU
vul (Vrancea). Reușite fragmentare
Milco-
există
(„cintecul și-a făcut bagajele și a plecat de-
parte acolo unde soarele nu doarme nici-
odată îmbrăcat"), dar cu greu se cristalizează
un întreg.	,
Daniel DIMITRIU
Melancolie
Convergența amintirii
Pumnul de sare rămas
în pintecul unui ultim cuvînt
Mintea crispata -ăind cuvîntul
din tăcere
...eternitatea acestei clipe de melancolie
iși poartă trupul
spre reverie.
Periplu: poeți birlădeni
Gabriela GÂNDU
Atît cît se poate vedea
venea dîntr-un poem de culoarea magnoliei,
cobora trepte supuse
și pașii ascultau de lumina chipului
atît cît se poate vedea prin tunelul ciclopic
fără să știi ai închis pasărea
și-ai împietrit în cascade torentul
eu vin,
eu plec,
tu rămii —
aceeași formă,
aceeași structură
dar unde e mama clepsidrelor,
mai alăptind în cîntec lunatece turme ?
e noapte și întunericul pătează
brațul ce mîngîie,
în carnea ei ard flăcări
o dată pe an
se intilnesc intr-o singură haită
imi adulmecă aburul tinereții
apoi rătăcesc
risipindu-se orbiți de imensitate
eu înfloresc,
eu mă scutur,
tu rămii —
același ochi de sticlă,
același spectator
eu iubesc,
cu plîng,
tu rămii —
aceeași lacrimă de plumb,
același atom leneș
eu mă nasc,
eu mor,
tu rămii —
același rotund perfect,
aceeași figură geometrică
pur și simplu enunțul
enumerarea
se-aud cai dilatind noaptea in alergare
aburul întoarcerii umple sufletul
pur și simplu elongația
eleganța
frapanta asemănare cu mișcarea
vibrația orei prelungite
dincolo de-ntunericul lui totdeauna
ceea ce niciodată nu
se întimplă
ceea ce niciodată
nu se aseamănă
pur și simplu
Toma URSĂRESCU
Licornoterapie
Nicolae PANDELAȘ
se simte în aer absența
cum stăruie ;
sint liniștea în care țestoasa
își poate deschide hubloul
— cît de subtil trece în mine,
pînă-n străfunduri alungindu-și gîtul
întru eliberare
cine îndrăznește să tulbure
valul anesteziat
pe care meridian, în ochiul
cărui diluviu — jefuit de lumini
ochiul meu
cine perpetuează
în vertebrele vîntului
sub masca infidelă a clipei
Dumitru D. PALADE
De la primele Secunde ale dimineții
respir ziua lumii
Va dispare și ultima generație
de ceasuri
Cătune luminișuri își întorc
liniștea cu fața spre uscăciune
Iată un tînăr dueîndu-și cu grijă
printre grămezile de molozuri
recipientul cu aer, gîndind la conveniențele
universale
sub limbă ținind cheia depozitului de lacrimi
„să nu văd mai mult, să nu aud rqai mult —
cît mai pot exista ochii izbindu-se de pietre—
doar, singurul, interiorul meu nu este" —
sînt zilnicele vorbe
lui însuși spunîndu-șî-le
intru eliberare
citeodată
trandafirul mă intimpină
și simt pe buze arsura fulgerului
ca presimțire mă arăt oglinzii
în fața ei
smulg din vene copilăria
obișnuitul geamăt
in seara ingenunchiată
cînd mă sprijin de pereții reci
și privesc licorna
jucîndu-mi sufletul la ruletă
Verdict
Dimineața trezirii
cercuri concentrice : cîmpia, copacul, viermele
și obiectele facerii, și miracolul facerii,
ochiul în ochiul basileului orb
adulmecînd in cîmpiile erosferei,
asemeni paingului, imaginea albă a infantei,
tot mai rarele ci ieșiri în cîmpie,
fina ei trecere prin agora — poeme nocturne
în dimineața trezirii
o gură imensă într-o imensă gură
Cutia
cîntînd la clavirul apelor
primind argint
și»
dăruind un șoim dresat pentru noapte
spun
pînă la firul ierbii mai este destulă moarte
pină răscolești cenușa
cenușa te și contemplă
pină bei apa
apa te și privește
văzînd apocalipsa rodului atit de aproape
inima in mine s-a schimbat deodată
Marian CONSTANDACHE
Ce ne învață poveștile lui
Perrault
(urmare din pag, 16)
dure, pe vreme de ploaie, teama de a nu fi
mîncați de căpcăun în casa căruia nimeresc;
fug de acesta, tot noaptea, după ce au văzut
spectacolul înfricoșător al decapitării, din
greșeală, a micilor căpcăune, trec prin te-
roarea de a nu fi prinși (din nou) de căp-
căun, iar „morala" vorbește (singura oară
la Perrault) de cuvîntul luminos și străluci-
tor, cald și calm, „fericire" („bonheur") în-
tr-un fel compensatoriu și binevenit.
E interesant că nu întotdeauna în Poveș-
tile lui Perrault lucrurile se petrec „ca în
povești", deci cu happy end : fie că e vorba
de o justă severitate părintească, fie că le-
gea morală e inexorabilă, fie că logica in-
ternă a poveștii o cere ; astfel Scufița-Roșie
a lui Perrault nu e salvată (ca în versiunea
Fraților Grimm) din. burta lupului de nici
un vînător, ci e pedepsită de-a binelea cu
moartea, Uriașul Periferigerilerimini mănîn-
că doi din cei trei frați, deci numai unul cu-
noaște sfirșitul fericit. Cea mai „crudă" în
acest sens este Povestea Finuței: cele două
surori neascultătoare vor avea parte de o
moarte bizară : viața nu le-a convins, nu
le-a învățat să discearnă binele de rău, o
va face însă povestea, povestea din poves-
te ; tatăl nemulțumit cere zînei-nașe la (Per-
rault zîna e obligatoriu și nașă și are deci
mari responsabilitățij să pedepsească pe ne-
ascultătoare, aceasta le duce într-o peșteră
unde cu ajutorul baghetei înfiripă pe pe-
reți (un fel de film) „poveștile vieții fetelor
cuminți". Abia acum, în fața poveștii (agre-
siune a literaturii asupra vieții care între-
ține acel dute-vino necesar viațâ-literatură,
literatură-viață), fetele se rușinează, se că-
iesc și mor, în cele din urmă, de deznădejde.
Poate aici, ascunsă într-o secvență neprivi-
legiată în succesiunea textului, stă morala
adîncă a poveștilor lui Perrault, vorbindu-ne
de puterea de viață și de moarte a poveștii,
de atotputernicia ei.
aici unde toate lucrurile mă iubesc —
țesuturile fragile, sîngele tău aburind —
mă las copleșit de maree,
plutesc
din alveole pînă-n călcii,
prin acest carcinom abia răsărit,
pînă-n ideea
Poți desface cutia și scoate o femeie
divers colorată, cu gît indian
gambe de struț și buze de chinină
în miinile ei vei descoperi
o altă cutie
și-n ca o altă femeie — poate hexagonală
ce poartă în mînă o cutie cu o femeie
de fier
ținind în brațe pușca ta preferată
Vasilian DOBOȘ
Un savant „incomod"
(urmare din pag. 14)
rile sociale, fără a nega schimbările
evoluția sistemului lingvistic. Pentru
vechi se întimplă chiar, cîteodata, ca
rezultate din
fazele mai
procesele is-
insă,
ți să
ochiul
înleles
minții
ni ute
1952, G. Ivănescu trebuia să-și facă bagajele
părăsească universitatea. Istoria va arăta cu
ei nepătimaș ce s-a întîmplat atunci. E de
că un savant este incomod prin scânteierea
sale, prin volumul monstruos de cunoștințe
mereu la îndemînă. Cum de a fost totuși po-
căutindu-ne golurile, preaplinurile așezîndu-se
temeinic în aceste lăcașuri,
la început dc viață senzorială,
nemaisăturîndu-ne de noile priveliști —
ochi înghijind mari întinderi, arabescuri
ale cărnii, spațiile unei geometrii erotice—
puri consumînd substanțe pure,
stări distilate,
gravităm în jurul soarelui apolinic
torice să fie deduse din faptele lingxistice. G._
Ivănescu a explicat totdeauna structura limbii, așa cum
declara în Prefață, „în primul rind, prin structura
realităților care determină existența limhii, deci
prin structura gindirii, culturii și a psihicului po-
poarelor și prin structura organelor articulatorii, Iar,
în al doilea rînd prin analogia și celelalte schim-
sibil ca atîtea serii de studenți să fie private de
contactul cu un prestigios învățat, cum a fost po-
sibil ca, după reintegrarea în învățămînt, să treacă
întîi pe Ia Craiova și Timișoara pentru a reveni, îp
1970, cînd o altă generație și-a spus cuvîntul în
destinele facultății, la Iași ? G.
a
cu recunoașterea meritată, profesor, membru
sfîrșit
co-
prin imobile hoinăresc sentimente,
străzi răsfoind albume,
simțuri orfane
scîncesc în urma unei coli de hîrtie
(se vor privi fără să se vadă,
își vor vorbi fără să se audă,
flămînde se vor topi în asfalturi)
și această inimă pulsează, pulsează,
înghițind mari porții de vid
odată scăpat de împovărare
iată ai înțelegerea lucrurilor
mișcarea stînjenită gîndul
capătă palori indicibile
în acea îndurerare
în acea eternitate rănită
de absența gestului a semnelor
odată scăpat de inutila deprindere
aura lucrurilor capătă consistență
iubirea devine pur șî simplu iubire
o petrecere chinuitoare
cu miresme asurzite de spaimă
iată povara iată
lucrurile
mișcarea ta le face mai clare
descotorosindu-se de ele
păstrîndu-le doar sensul
doar amintirea aburoasă
bâri asociative".
se poate o mai clară formu.
lare a umanismului lingvisticii, disciplină văzută, de
obicei, sub incidența aridității și a amenințării cu
formalizarea.
Am avut prilejul să cunosc pe cîțiva din cei,
foarte puțini, care au strălucit în aceeași disci-
plină sau în domenii înrudite. Nu am intîlnit însă
respondent al Academiei R.S.R. O asemenea perso-
nalitate își creează inamiciții și prinlr-un stil in-
comod, pe unde a trecut ceva trebuia să se schimbe,
inerțiile s-au clătinat, rutina s-a trezit contrariată.
Cîțiva din „prietenii" care au crezut
nula au plecat înainte pe calea cea
toarcere.
Mi-ar place să cred că nu
t câ-l pot a-
i fără de în-
vor accede în
pe nimeni care să trăiască numai pentru
profesiunii sale, fie ca cit de nobilă și să
dezarmat în celelalte zone ale existenței.
ideile
rămînă
G. Iva
nescu a avut calitatea de a spune celorlalți ade-
vărurile gindirii sale. Cînd, prin 1950—1951, circula
teza lui Marr despre limbă ca suprastructură,
respins-o din convingerea că e o aberație. Am
sistat la ședința în care era acuzat de erezie
către ideologi improvizați cărora Ie-a demascat
noranta prin cîteva foarte simple exemple. Le-a
Cîm"ille Elizee. Alții, mai internaționaliști și
practici, se plimbă pe Champs Elysees, alții
pensionari, pașnici sau răzvrătiți.
Omul, intransigent în disputele de specialitate,
fermecător și copilăros, te punea în temă cu
timele sale idei, cu polemicilc proiectate. Nu
dacă a mai scris articolul în care se pregătea
mai
sint
era
ul-
știu
să-1
de
lg-
dat
o mică lecție, scurt, fără paradă de erudiție și fără
a-și confecționa o statură de erou. Cind a apărut
și la noi articolul despre marxism și problemele
lingvisticii, G. Ivănescu a jubilat. Articolul, de bun
simț, denunța absurditatea tezelor marriste și dă-
dea lingvisticii cîmp liber de desfășurare. Surpriză
„execute" pe Chomskv. Cind lucram la „Cronica"
aducea frumoase traduceri djn poeți strâini pc
care apoi le retrăgea, declarîndu-mi că nu i sc mai
răreau reușite. Imi făcea plăcere să-1 contrazic (nu
în lingvistică, cine ar fi tinut pasul ?), numai pentru
a-1 asculta cum își desfășoară extraordinara capa-
citate asociativă. Acum, cînd ireparabilul s-a pro-
dus, ne putem spune deschis gîndul despre G. Ivă-
nescu, situîndu-1 acolo unde îi este locul, într-o
ilustră serie, alături de Bogdan Petricelcu-Hasdeu,
A. Philippide, Ovid Densusianu, lorgu Iordan.
15 — Convorbiri literare
dialogul literaturilor
— Să
nu ucizi pasărea albă
SOFIA NIKOLAEVA (U.R.S.S.)
Poeții ale căror creații apar pe aceasta
pagină oferă un eșantion selectat
din cîteva dintre miile de. „reviste
mici" ce apar în Statele Unite. Unii din ei
s nt poeți de distincție internațională. Alții
sînt scriitori de largă respirație și de mare
densitate, a căror operă merită o recunoaște-
re sporită. Pe alții îi găsesc promițători, ori
provocatori, ori surprinzători, ori, pur și
simplu, bizari și încintători, iar diversitatea
și energia lor garantează și răsplătesc genul
de interes rezervat de obicei poeților de mai
mare faimă,
Același lucru poate fi spus și despre re-
vistele de tiraj mic din care au fost extrase
poemele. Ca poet, om de știință și editor
al revistelor Modern Poetry Studies. Terra
Poetica și Audit, mărturisesc dificultatea de
solicitări și apariții legate de oricare din
aceste reviste. înmulțiți numărul lor cu cî-
teva mii și veți începe să apreciați bucuriile
și frustrările legate de fenomenul „micilor
publicații'* : bucuria recunoașterii a zeci de
mii de poeți tineri și vîrstnici, maturi și
infantili, celebri și anonimi, punind in cir-
culație poeme sclipitoare ori fade, cu mili-
oanele în fiecare an, prin reviste de prestigiu
ca Poetry ori Antaeus ori prin altele de care
mai nimeni n-a auzit ; și frustrarea rezul-
tată din încercarea de a citi destul de mult
din această incontrolabilă diversitate și de
a-i pricepe cît de cît sensul.
Cu siguranță cele mai cunoscute publicații
reprezentate aici sînt Chelsea și Origin. deși
principiile lor poetice sînt diferise. Ambele
publică poeți de măiestrie neîndoielnică și
reputație bine stabilita, dar fac loc și poeți-
lor mai puțin celebri. Cid Corman este dis-
tinsul editor al revistei Origin, iar a sa
„Reconciliation** (un poem de Whitman, de
J. CULLENY
Vremuri civilizate
Trăim vremuri civilizate
intr-un loc civilizat
și luna se umflă o dată pe lună,
plină de belșugul nostru,
aruncind umbre cu muchii
precise ca o lamă Gilette.
Dar demarcajele sale-s lipsite
d» dulci armonii.
Există doar lumină și umbră.
Așa cum își revarsă argintul
iși revarsă tăcerea
și pietrele-albite
intinzindu-și arcul arid
peste hotarul Saharei,
spre sud, ca și cum ar mușca
din cimpiile Sudanului și Etiopiei.
Și, prin fereastra deschisă
a televizorului, vin, cum stau rezemată,
umflate ; și-mi cad drept în poală.
A se citi genericul astfel :
Vremurile civilizate văzute din — să zicem—
lunile lui Jupiter
sînt la fel ue fragile ca și Fax Romana;
iar un loc civilizat
într-o lume în care un copil flămînzește
nu există.
BARBARA UNGAR
Plînsul frunzelor
Se scutură ca ploaia frunze ruginii.
Zi după zi deschizi ochii spre o lume mai
strălucitoare — cum poate cerul să-și adincească
azurul
iar vîntul să poarte flacăra arțarilor și
mai sus — pînă ce azi totul subtil
s-a ofilit — degradare atit de familiară
generației noastre, a cărei patrie, Cea Mai
.Măreață
Națiune din Lume, s-a tot prăbușit
în umbra acelei tristeți vaste a
animalelor dispărind de pe fața
pămintului, cîte două. Se ploconesc la
televizor : salvați balenele lupii
copiii trimiteți bani salvați lumea trimiteți
bani bani bani ca și cum banii
ar cruța vreodată vreo formă de trecerea
in arca invizibilului
Călcătura lor ne mutilează somnul cind pășesc
să se alăture dinozaurilor și zmeilor
printre constelații, lăsindu-ne mai
văduviți și mai goi, ca și pădurile
cu fiecare frunză răsucită, strigătul
gîștelor sălbatice apoi tăcerea.
Ce ne învață poveștile
lui Perrault
Există, s-ar părea, o presiune, o agre-
siune chiar, a vieții asupra literaturii (deși
și reciproca e deseori verificată), pe care o
găsim ca joc și complex la Charles Perrault
Poveștile, care l-au făcut celebru, le-a scris
tîrziu și numai după ce a devenit tată ; ciu-
dat e însă că această paternitate reală, con-
cretă i s-a părut poate suficientă fiindcă s-a
descotorosit de paternitatea poveștilor atri-
buindu-le, incredibil, unuia dintre fiii săi,
în vîrstă de vreo zece ani. Dar jocul acesta
de-a paternitatea, posteritatea nu l-a luat
în serios și istoria literară vrea să treacă pes-
te această perversiune, acest complex de
non-paternitate( insuflat tot de poveste : în
Degețel părinții își alungă copiii...) iar Bar-
fapt, în care se schimbă doar „uhite" în
„biak“ în final), precum și concisa scriere a
lui George Evans „He was smoking a joint“
reflectă prin conciziune, temă și — mai ales
în cazul Iui Evans — rostire simplă, nepre-
tențioasă, principiile tradiției poetice Ezra
Pound-William Carlos Williams.
Toți acești poeți sint preocupați, într-un
fel sau altul, de tema păcii, dar tehnicile,
atitudinile, tonalitățile și perspecivele diferă
considerabil. Soldatul tragic al lui Evans este
cu totul altul decit „W'hitman-ul revăzut’1 al
lui Corman. „Night Shift“ al lui Polly Man
nu este nicidecum un poem sofisticat : e o
rafală de incizii amare. Soldatul de aici, un
altul, desigur, s-a întors viu din junglele
Vietnamului, dar nu și nevătămat; este mu-
tilat f.zic și incapabil să-și găsească liniștea.
Doi lucrători — unul care completează hîrtii,
altul care le duce la gunoi — sînt expresii
ale unor conflicte culturale care sînt și an-
terioare și ulterioare războiului. Poemul apare
în Sex : Multi-Racial Journal of Poetry și în
People’s Culture, reviste ale căror energii
editoriale oferă cititorilor o binevenită aspri-
me, vivacitate și insistență pe orientarea
populară.
Incisivul poem al Iul J. Culleny „Civilized
Times*4 (din Not Man Apart) confruntă para-
doxul bogăției și sărăciei cu tehnologia so-
fisticată a mijloacelor de comunicație care
le plasează în perpetuă contiguitate. Tensi-
unea acestui paradox — frecvent in poezia
americană contemporană — își are replica în
sintaxa contorsionată a lui Cu I -ny. ca și
cum nici o formă de comunicare, nici teie_
viziunea nici poemul nu poate fi deplină, atît
timp cît duce povara foametei.
In publicația Calliope. Barbara Ungar se în-
toarce către imaginile din natură care au susținut
POLLY MAN
Schimb de noapte
lată-te gata de curățenie și eu sint tot
Pierdut printr^ hîrtii. Nu, nu pleca.
Mă duc îndată — începe cu
Coșurile încărcate — cumplit de-aglomerată zi.
<
Ții locul bătrinului Hank? Șchiopătezi puțin —
Ce-i asta ? Ne’nvățat cu treaba de portar?
i
Așa deci. Juma’ de talpă ți-e in jungla din
Ben Hoa ?
Rău de tot — nu poți găsi altă slugă ?
t
Puteai să faci alte lucruri — mai ușoare
Și cu mai mulți bani de-ar fi să lucrezi ziua.
De ce doar se putea ? A, deci nu vrei
să-i vezi
Pe tipii importanți cu program nouă-cinci
și cu serviete.
i
Tot recrutați am fost —
Să facem ce zice tipul cocoțat mai sus și basta.
Pantoful ți-e pe jumătate gol?
Ce legătură am avut noi cu asta ?
GEORGE EVANS
(Fără titlu)
Fuma marijuana
în maiou
in afara perimetrului
și-a tras în degetul mare
ca să.l trimită acasă
glonțul a ricoșat
a trecut prin ochiul drept
și i-a zburat caoul
LISEL MUELLER
Speranța
Zăbovește-n unghere de-ntuneric
înainte de a se aprinde lumina,
iși scutură somnul din ochi
și se prelinge de pe lamelele ciupercilor
explodează din capetele înstelate
ale păpădiilor înțelepțite,
se prinde de aripile îngerilor verzi
ce plutesc din vîrfuri de-arțari.
bă-Albastră, sau Seufița-Roșie sînt mereu a-
sociate numelui lui Charles Perrault.
Deși unele ediții, traduceri optează pen-
tru simplificarea Poveștilor lui Perrault, am-
putîndu-le morala (moralite) e păcat totuși
să renunțăm la aceasta, măcar pentru faptul
că ea constituie (instituie) o lectură a po-
veștii. Majoritatea poveștilor lui Perrault, se
știe, sînt în proză, în timp ce morala e în
versuri și chiar această diferență e sem-
nificativă : ea arată, poate, cît de irepresi-
bilă era pentru autor deprinderea de a face
versuri (o avea din copilărie) și o considera
un talent înnăscut, cum mărturisește în Me-
morii), cît de presant și modelator e mo-
mentul istoric cînd scrie (care impune o ast-
fel de modă), sau, poate, diferența aceasta
traduce, pur și simplu, plăcerea jocului cu
diferite genuri, registre.
Sigur e că o morală în versuri e mai
greu accesibilă copiilor, care, o dată ce-au
stat cu sufletul la gură și cu răsuflarea tăiată
mereu poeții americani — pe toți și dintru
început. Dar chiar acest gen de imagini, în
chibzuita lor manevrare, cedează în fața re-
cunoașterii eșecului.
Am ales poeme publicate de doi scriitori
extrem de realizați Ia două mici edituri r -
dutabile : „What Happened Wlien the MHk
came Out“ de Stan Rice (Body of Wo.k.
Last Roads Press) și „Hope“ de Lisei Mueller
(The Private Life, Louisiana State University
Press). Dintre poeții americani contemporani,
doar Robert Creeley are același dar ca al iui
Rice de a produce muzică cu o asemenea eco-
nomie de mijloace.
Volumul The Private Life al Iui Lisei
Mucilor a obținut Premiul Lamont din par-
tea Academiei Americane a Poeților în anul
197". Iar opera sa, respirind un fel de si-
guranță improvizată, atestă mereu un talent
demn de toată prețuirea. Am zis improvizată.
Poemele sale scurte par gesturi de o pre-
cizie intuitivă făcute cu respirația opri ă. Ea
are o capacitate specială de a eleva simul-
tan imaginea și emoția și de a impregna cele
mai austere descrieri de splendori cu implica-
ție narativă. Iar „Hope", inclus aici, nu este
oare o replică la acel copleșitor „Thing uith
Feathers", cum era numită speranța de cel
mai mare poet al nostru / poeta Emily Dic-
kinson — n. trad. / ?
Jerry McGUIRE
♦ Gîndul realizării acestei pagini ne-a
fost dat de lectura inspiratei antologii a pă-
cii Nu ucideți pasărea albă. pubPcată de
Editura Eminescu, sub titlul căreia ne
îngăduim să prezentăm grupajul de fată.
(Nota trad.)
Izbucnește-n fiece ochi astupat al cartofului
celui de ochi răsfățat,
trt.ește-n fiece parte din vierme,
supraviețuind cruzimii,
e mișcarea ce străbate
de ia ochi la coadă un ciine
e gura care umflă plămînii
copilului ce-abia s-a născut.
Este neasemuitul dar
pe care-1 putem distruge în noi,
argumentul ce respinge moartea,
geniul care inventează viitorul,
tot ce știm că ar fi dumnezeu.
Este serul ce ne face să jurăm
că nu ne vom trăda unul pe altul :
este în acest poem, incercind să vorbească.
CID CORMAN
împăcare
Cuvint peste toate, frumos ca cerul,
Frumos îneît războiul și toate masacrele sale
trebuie să piară cu timpul de tot,
Iar miinile surorilor Moartea și Noaptea
molcom spală fără odihnă, iar și iar, lumea
aceasta pătată ;
Căci mi-e mort dușmanul, omul divin ca și
mine e mort.
Mă uit spre locul unde sade negru și țeapăn
în sicriu — M-apropii,
M-aplec și-ating ușor cu buzele fața neagră
din sicriu.
STAN RICE
Ce s-a întâmplat
cînd a tâșnit laptele
Fetele îngropau sturzul
mort
cind a venit și zicind
Absurd
a străpuns trunchiul.
Toți știau
că de străpungi copacul
țișnește laptele.
Toți știau asta.
El știa asta.
Gindeam	(
Cum de unora parcă
le place
moartea, vasăzică le place ?
Treburi de-ale fetelor
zise ștergînd laptele de pe
pantaloni.
Traducere de Rodica ALBU
ca să afle cum se termină povestea, sînt
mai puțin disponibili, apoi, unor idei abstrac-
te. De aceea, poate, povestea se adresează mai
ales celor mici, morala, mai ales, celor
mari : deși Saufița-Roșie ne vorbește de o
fetiță cam neascultătoare, morala se adresea-
ză, mai* degrabă, „domnișoarelor” care ,nu
trebuie să bage în seamă orice trecători”.
Uneori povestitorul simte că povestea e mult
mai bogată, mai alunecoasă, că vrea să-i sca-
pe și încearcă să o stăpînească scriind două
moralități (cum e cazul poveștii Barbă-Al-
bastră, dar precauția, cum tot spiritul fran-
cez a spus-o, e inutilă și lectura poveștilor
va fi mereu alta. Alteori povestea e un lung
șir de spaime, o noapte (o viață) de groază :
în Degețel copiii sînt lăsați în pădure de
părinți, cunosc spaima de a fi singuri, pă-
răsiți, frica de a rătăci în beznă prin pă-
(continuare în pag. 15)
Muguraș CONSTANTINESCU
.....u^lrptâ m
mi nou impuls
hi dezvoltarea
afirmarea literaturii
pentru copii”
. Sofia Nikolaeva face parte din redacția
revistei „Detskaia literatura” din Mosco-
va, o revistă care nu publică beletristică,
ci texte critice privitoare la literatura ce
se adresează copiilor. Firesc. în dialogul pe
care l-am purtat, am urmărit să desprin-
dem cîteva din elementele definitorii ale
literaturii pentru copii, care s-a scris și se
scrie în Uniunea Sovietică
Prima întrebare s-a referit la valoarea
literaturii pentru copii, la prezența în
cîmpul acesteia a marilor scriitori.
•	începuturile literaturii sovietice pentru
copii sînt legate de numele lui Gorki și Ma-
iakovski. Poetul revoluției a scris pentru co-
pii și ceea ce a scris face parte organică din
opera lui. Gorki a avut o copilărie grea și
a fost mereu sensibil la problemele copiilor,
scriind pentru ei și despre ei. Datorită aces-
tor doi mari scriitori literatura pentru copii
s-a situat repede în centrul atenției. Puțin mai
tirziu a apărut așa numita „Școală de la
Leningrad”. Aici s-a format o strălucită ple-
iadă de scriitori, traducători, redactori de car-
te pentru copii. Erau minunății ani 30. cînd
scriau L. Penteleev, A. Belîh, și K. Ciukov-
ski. Atunci au văzut lumina tiparului admi-
rabilele traduceri din engleză ale lui Marsak.
O altă direcție a fost cea a ..Școlii din O-
desa”. ilustrată intre alții de Kaverin și Ka-
sill. Din infuziunea elementelor caracteristi-
ce celor două școli s-a născut viguroasa lite-
ratură pentru copii de Ia noi. în care se re-
găsea entuziasmul acelor ani de luptă* pentru
cucerirea naturii și a timpului. Din păcate, a
venit războiul și acesta, cu suferințele și erois-
mul lui, și-a pus amprenta și asupra litera-
turii dedicată copiilor. Au fost scrise pagini
zguduitoare, dar și altele care-s literă mor-
tă. Eu cred că literatura adevărată nu tre-
buie să prezinte grozăviile războiului, cît ten-
siunea sufletească pe care o trăiește omul. O
carte despre blocada Leningradului, de pildă,
e interesantă dacă surprinde rezistenta su-
fletească a omului. De acest fapt au început
să fie interesați mulți dintre cei care scriu
pentru copii din țara noastră. Este de fapt o
renaștere a interesului pentru personalitatea
umană. S-a scris o interesantă literatură psi-
hologică pentru copii, al cărei reprezentant au-
tentic este Aleksin. Există în aceste cărți o
comuniune între universul sufletesc al adul-
tilor si cel al copiilor. Copilul participă la
toate dramele maturului. Această fertilă direc-
ție își are sorgintea în literatura lui Lev Tol-
stoi.
— Ce rol a avut și are revista „Detskaia
literatura” în afirmarea valorilor autentice
ale literaturii pentru copii ?
o Revista a apărut în minunății ani 30, pe
lîngă Institutul de studii ale problemelor lite-
raturii si culturii pentru copii. A încetat să
mai fie’ editată în anii războiului și a fost
reînființată în 1962. De atunci ea s-a străduit
să promoveze acele valori literare, care-și în-
dreaptă atentia spre universul interior, sufle-
tesc, al copilului.
— Tn ce măsură scriitorii importanți de
astăzi sint interesați să scrie despre și pen-
tru copii ?
•	Din păcate, special pentru copii aceș-
tia nu prea scriu. Dar există la noi o puter-
nică tradiție a prezenței lumii copiilor în lu-
mea celor mari, tradiție care este continuată
și în zilele noastre. Astfel, opere de Aitmatov,
Astafiev, Rasputin se adresează și copiilor. A-
ceste opere sînt receptate într-un chip spe-
cial de copii. De exemplu, „Vaporul alb” al
lui Aitmatov. E vorba în această carte des-
pre un copil care nu se împacă cu minciu-
nile vîrstnicilor. El plătește cu viața pînă Ia
urmă pentru sinceritate. Ceva similar se în-
tîmplă și în „Lecția de franceză”. Un copil se
sălbăticește din cauza singurătății. Descoperă
o inimă apropiată, care-1 înțelege, în profe-
soara lui de limba franceză. In povestirile lui
Astafiev este vorba de Wma războiului, pri-
vită din perspectiva depășirii greutăților și
păstrării ființei de către copil. Aceste cărți
nu sînt scrise pentru copii, dar sînt adevă-
rate, pentru că este literatură în paginile lor.
Sînt receptate ca atare de cei mici. Acum
apare la noi o nouă generație de scriitori
pentru copii, o generație influențată benefic
de această literatură mare despre viața copi-
lului. Acești scriitori caută, totodată, să valo-
rifice propriile observații și reflecții despre
viața ^copilului și să prezinte cu sinceritate
- existența acestuia, problemele cu care se con-
fruntă. De la acești tineri așteptăm un nou
impuls în dezvoltarea și afirmarea literaturii
pentru copii de la noi.
Consemnat de
Dragoș VALEANU
Redacția: Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1,
telefon (981) 16242 O Administrația:
București, Calea Victoriei nr. 115, tel.
(90) 506618.
Colegiul de redacție
Redactor șef : Comeliu Sturzii
Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU
Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu
• Prețul unui exemplar. Iei 5.
.Abonamente : 6 luni, 30 lei; 1 an, 60 lei
Pentru străinătate abonamentele prin ILEXIM —
departamentul export-lmport presă. București, str. 13
Decembrie nr. 3.
P. O. BOX 136 — 137, telex 11226.
54737
I. P. lași, ed. 952