nr. 5, mai 1987
Proletari din toate țările uniți-vă 1
■it M UCTRi
(anul XCIII, nr, 1209)
(nvmi ninsAiu
REVISTA LITERARA FONDATA DE SOCIETATEA «JUNIMEA» DIN IAȘI LA1 MARTIE I867
EDITATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBUCA SOCIALISTA ROMÂNIA
„Partidul
e-n toate^
„Partidul e-n toate. E-n cele ce
sint
Și-n cele ce mîine vor rîde la
soare ;
E-n holda-ntreagă și-n bobul
mărunt
E-n pruncul din leagăn și-n omul
căru' ■
E-n viața ce veșnic nu moare'
Cu învăpăierea și puterea de
esențializare a metaforei, poetul
George Lesnea a surprins, în ver-
surile unei poezii devenite antolo-
gice, izvorul tinereții partidului
nostru, născut acum 66 de ani, Ia
început de mai, în primăvară, sim-
bolic, anume pentru a împrimă-
văra viața poporului din care s-a
ivit. Continuînd pe un plan su-
perior tradițiile mișcării noastre
muncitorești, ale cărei rădăcini se
află în urmă cu peste 100 de ani.
Partidul Comunist Român și-a îm-
pletit lupta și existența cu aspi-
rațiile poporului de dreptate, li-
bertate și independență. El a de-
venit, prin demersul înflăcărat și
statornic al comuniștilor pentru
înfăptuirea acestor idealuri româ-
nești încă din anii ilegalității, ex-
ponentul cel mai autorizat al vre-
rii de schimbare socială, de în-
noire din temelii a societății, de
clădire a unei lumi noi în Româ-
nia. Puterea de creație socială,
de organizare a maselor populare,
ce caracterizează partidul nostru
de-a lungul istoriei sale glorioase,
s-a manifestat cu vigoare în
cîmpul generos al edificării noii
orînduiri socialiste și comuniste
în patria noastră. Comuniștii ro-
mâni au mobilizat masele în e-
roicul proces al schimbării țării,
al transformării acesteia într-un
stat socialist cu o industrie mo-
dernă, cu o agricultură avansată,
cu o spiritualitate bogată, cu un
înalt nivel de trai. Imaginea ță-
rii de astăzi stă mărturie a ca-
pacității partidului nostru de a
da o nouă viață legendarilor ți-
nuturi românești. Epoca deschi-
să de Congresul al IX-lea al par-
tidului, numită pe bună dreptate
EPOCA NICOLAE CEAUȘESCU,
este pilduitoare în acest sens.
Acest drum, deloc ușor, care a
însemnat multe jertfe, o muncă
titanică, a fost sintetizat într-un
chip deosebit în cuvîntarea ros-
tită de tovarășul Nicolae Ceaușescu
la cea de a 65-a aniversare a
partidului nostru. .Acum, la a 65-a
aniversare a existenței Partidului
Comunist Român și a peste 100
de ani a mișcării revoluționare
putem afirma cu îndreptățită mîn-
drie că prin întreaga sa activi-
tate partidul nostru a demonstrat
și demonstrează că nu a avut și
nu are decît un singur țel su-
prem — măreția poporului și a
întregii națiuni, bunăstarea și fe-
ricirea oamenilor muncii, apăra-
rea independenței și suveranității
țării, victoria socialismului și co-
munismului în România-.
Partidul Comunist Român re-
prezintă, așadar, trecutul de lup-
tă, prezentul împlinirilor socialis-
te și totodată viitorul de aur al
României.
Independența națională
■Statornicie
Poiană-ntinsă-n dor ne e ȚARA —,
Bucegii dominînd din veșnicii.
Adînc frămîntă doina noastră clara.
Domol curgînd ca apele-argintii.
Revarsă plaiul rodu-ndestulării.
Iubirea gliei o legănăm in piept.
Simțim in toate pulsu-mbărbătării, —
Voința ridicînd pe brațul drept.
Se-ngemănează fapta cu destinul.
Virtuți străbune amplu se desfac
Și amintirea își întoarce plinul
De oseminte-n care glorii zac.
Purtăm în inimi, grea, demult, povara
Atîtor jertfe ce se întrețin
In dialog cu umbrele lor, seara, —
Din nori cînd luna-și scoate scutul plin.
Aceeași vatră în statornicie.
Aprinde rostului un nou soroc.
Că datul nostru-aici a fost să fie
Și, milenar, nu ne-am clintit din loc !
Octav SARGETIU
» »
Lupta pentru unitate și
independentă — permanentă a
istoriei românilor
La 9 mai poporul român sărbătorește
două mari evenimente : proclamarea
independenței de stat a României in
1877 și capitularea, în 1945, a Germaniei
hitleriste, care a marcat în Europa înche-
ierea celui de-al doilea război mondial.
Ambele evenimente simbolizează dorința
românilor de a trăi liberi într-o țară in-
dependentă. unitară și suverană.
La scurt timp după evenimentele care
au avut loc la 1848, doborînd opoziția in-
ternă și externă, masele populare, avind
în frunte pe cei care au fost promotorii
revoluției, au reușit, în ianuarie 1859. să
realizeze mărețul act al unirii Moldovei
cu Muntenia. Unirea din 1859 a constituit
fundamentul victoriilor obținute de po-
porul român în lupta pentru desăvirșirea
unității naționale și statale. Unirea a creat
condițiile necesare înlăturării suzeranității
turcești, a obținerii independenței de stat
a României. Proclamarea, la 9 mai 1877,
a independenței de stat a României s-a
făcut ca urmare a puternicei crize în care
se afla sistemul de dominație otomană, șu-
brezit în urma mișcărilor de eliberare a
popoarelor din Balcani și a izbucnirii răz
boiului ruso-turc. Potrivit tradiției și ni
zuințelor sale, România a încercat iniția)
realizarea dezideratului său pe calea tra
tativelor diplomatice. In acest sens, M. Ko-
gălniceanu în calitatea sa de ministru de
externe a trimis la 16 iunie 1876, o notă
diplomatică — de al cărei conținut au fost
înștiințate și puterile garante —■ prin care
cerea recunoașterea individualității statu-
lui român și a denumirii sale istorice de
România, inviolabilitatea teritoriului țării
și fixarea graniței între România și Turcia,
admiterea reprezentanților români în corpul
diplomatic, în esență, deci, recunoașterea
independenței statale. Refuzul Porții oto-
mane a înlăturat posibilitatea tratative-
lor, lupta armată fiind singura soluție pen-
tru cîștigarea independenței, cu atît mai
mult cu cît noua constituție a Turciei, din
decembrie 1876, considera România „provin-
cie privilegiată a Imperiului", ignorînd în
mod grosolan situația reală a țării noas-
tre, spiritul și litera relațiilor stabilite
diplomatic între cele două părți.
(continuare în pag. 2)
D. IVĂNESCU
si scrisul artistic românesc
j
Nu multe literaturi ale lumii sint orientate, credem, in teo-
ria și practica lor literară, dc un mod atit de particular de
înțelegere a idealurilor naționale și de conștiința reprezen-
tării lor artistice ca literatura română. Hrănită, neabătut, de sub-
stanța experienței istorice, integrată, devreme, actualității sociale
și politice, ea și-a asumat, cu sentimentul lucid al responsabilită-
ții civice și morale, toate imperativele luptei pentru libertate, uni-
tate și independență națională și le-a slujit, prin virtuțile sensi-
bilizatoare ale cuvintului, drept o excelentă armă.
Tendința aceasta de a intra in rezonanță cu marile evenimente
ale istoriei și cu aspirațiile ob.ștei românești nu este urmarea unei
supralicitări sentimentale a trecutului sau a seducției unui isto-
rism superficial, avid de culoare locală și de fapte și personaje ex-
cepționale. EI răspunde unui program al conștiinței scriitorilor
noștri, la care realitatea obiectivă deține o marcată preeminență
asupra celei subiective. Uitîndu-și lumea inefabilă a sinelui, ei se
deschid spre alții, trăiesc, cu intensitate, viața cetății, îi captează |
artistic evenimentele și materializează, intr-un pilduitor stil de ati-
tudine și de comunicare, tensiunea morală a unui popor, care a
făcut, din actele fundamentale ale istoriei, o demonstrație a con-
științei de sine și a legitimității aspirațiilor sale. Transformate,
prin asumarea conștientă a sensurilor lor in ființa subiectivă a
producătorilor de frumos, din simple „motive literare" in adevărate
resorturi interioare, aceste acte au întreținut un proces de recu-
rență artistică mereu in plină efervescență, care, decantate în for-
me variate, demonstrează, convingător, că modalitățile de valori-
ficare a polivalenței semantice a istoriei naționale sînt, cu ade-
vărat. inepuizabile in cimpul artei.
Intre idealurile naționale, care și-au afirmat potențialul artis-
tic in albia activă a scrisului românesc, se așează și cel al inde-
pendenței și al recunoașterii țării și numelui legitim de România.
Adevărată oglindă a condiției noastre etnice și umane, el a de-
terminat în opinia publică un curent de ideologie și de sensibilitate,
pe care literatura, alături de celelalte arte, dar înaintea lor, l-a
concretizat artistic. Nu în opere „problematice". încărcate de con-
siderații filozofice excesive și de mutații psihologice surprinză-
toare, de jocuri gratuite ale inteligenței și fanteziei. De altfel, o
pagină de istorie circumscrisă de ani și însuflețită de personaje
reale, nu îngăduie o mișcare prea liberă a imaginarului și a suges-
tiei metaforice. Scriitorii sînt obligați să raporteze faptele la situ-
ațiile reale, să-și confrunte personajele cu lumea „traiului" și res-
pectînd raportul logic dintre dat și inventat, să propună o imagine
verosimilă a evenimentului, să înfățișeze dimensiunile și semnifi-
cațiile lui adinei.
Este un adevăr pe care-1 putem ilustra evocînd o ipostază re-
prezentativă a întîlnirii literaturii eu istoria, particularizată la spa-
țiul spiritual al anilor 1877—1878, al luptei pentru dobîndirea nea-
tirnării ca popor și stat, una din cele mai dramatice încleștări și
una dintre cele mai simbolice biruințe din istoria românilor.
Pentru acest război al independenței naționale ne-am pregătit
toată istoria : de la Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul la Tudor
Vladimirescu, de la N. Bălceseu la ofițerul-poet Valter Mărăeinea-
nu și soldatul-erou Grigore loan- Continuitatea și îndărătnicia e-
forturilor de a cîștiga libertatea națională, impunind-o și nu cer-
șind-o istoriei, sînt atit de evidente în patetismul luptei și al jert-
fei, îneît, astăzi, nimeni nu se mai îndoiește că războiul popular
din 1877 a reprezentat, în conținutul și esența sa, cauza de veacuri
a poporului român, că proclamarea independenței a fost un act
care a încheiat o veche și dreaptă acțiune, împlinind „un vis de
mult visat".
Un asemenea eveniment nu putea să nu aibă o largă reprezen-
tare in conștiința scriitorilor, care, reflectîndu-1, au constituit, prin
scrierile lor, un capitol puternic individualizat al literaturii, defi-
nitoriu sub raportul cunoașterii identității noastre umane și ar-
tistice.
Există, mai întîi, o memorie folclorică a războiului de neatirna-
re, concretizată în producții poetice de o revelatorie autenticitate, .
expresii ale „comportării patriotice" a maselor populare, cum, pe
drept, le-a socotit N. lorga, care, puse pe note constituie un pre-
țios fond al zestrei melodice și o mărturie că, în dramatica noas-
tră existență, cîntecul ne-a însoțit, credincios, istoria.
Din literatura scrisă, lirica se evidențiază ca fiind cea mai bogată
și mai concludentă sub raportul sensibilității ei la timp. O lirică a
prezentului, provenită din febrilitatea mișcării sufletești trăită în
clipă, de unde și multe versuri de un evident dezacord între struc-
tura ideatică și forma pauper conotată. Dintre ele se singularizează
artistic cunoscutele ode și cîntece vitejești ale lui Alecsandri și
G. Coșbuc, care au știut să-și enunțe expresiv emoția, dînd îm-
prejurării istorice incandescența poeziei.
Generatoare de conflicte sociale și psihologice și de lecții de-
monstrative au rămas eroismul și tragismul războiului din ’77 și
pentru proză. Amintirile lui Chibici Rîvneau, nuvelele lui N. Gane,
„Schițele de răboi" ale sublocotenentului-scriitor Emil Gîrleanu, Po-
vestirile din război ale lui M. Sadoveanu, înfățișează, toate, cu e-
eonomie de mijloace, dar cu putere sugestivă. Omul în legăturile
lui cu Țara. Lor li se adaugă romanul lui Gala Galaction (Papucii
lui Mahmud), partea a Hl-a din Lanțuri de Ion Pas și. cu deo-
sebire. romanul In război al luj D. Zamfirescu, o ipostază veridică
a sufletului colectiv, într-un moment de „intensă viață".
Dramaturgia anului ’77 se impune, și ea, atenției prin relevarea
simultană a sensurilor istoriei și ale celor contemporane. „Alături
cu Țara", actorii rostesc versuri înflăcărate și dau „reprezentațiuni
naționale" cu piesele lui Alecsandri (La Turnu-Măgurele), Gr. s
Ventura, (Curcanii, Peste Dunăre) Gh. Sion (La Plevnaș și ale al-
tora, legitimînd artistic cadrul dramatic al noii realități. Schema-
tismul acțiunii, reducția psihologică și dialogul declarativ carac-
terizează mai toate aceste texte dramatice, dar, în pasionalitatea
credințelor afirmate, ele au constituit un teatru al angajării, care
a creat, cu mijloace modeste, un suflet colectiv, înălțînd poporul
la nivelul unei mari idei.
Stimulativ și modelator s-a dovedit a fi motivul războiului din ■
'77 de-a lungul întregului veac al XX-lea, pină astăzi. Reluat din
unghiul unui verb propriu, el a fertilizat viziuni personalizate in
paginile luj J. Bart, în pamfletul lui T. Arghezi, în amintirile lui
N. lorga, în tableta lui Geo Bogza, în evocările lui Dom. Botez,
și A. E. Baconski, in versurile lui Alex. Andrițoiu si romanul-epo-
pee al lui Paul Anghel, împlinind, peste timp, funcția de apoteo-
zare a literaturii. O literatură puternic marcată de dimensiunile e-
roice ale unui ideal național, vizionară în esența și finalitatea ei,
care sacralizează istoria și-i actualizează sensurile, încorporînd, în
structurile sale, sensurile simbolice ale timpului istoric.
Sensibilitatea contemporană față de acest document de cunoaș-
tere a sufletului nostru național și artistic este, pentru aceste mo- țț
tive, legitimă si oportună.	<
Maria PLATON
Lupta pentru unitate și independență
(urmare din pag. 1)
La 9 mai 1877, in fața Adunării deputaților, M. Kogălniceanu afirma :
„Domnilor deputați, Sîntem independenți, sîntem o națiune de sine stătă-
toare, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara în jața Repre-
zentanței Naționale că sîntem o națiune liberă și independentă". Proclamarea
independenței de stat a României a fost primită cu simpatie de opinia pu-
blică europeană, dar cu rezervă de cancelariile politice și diplomatice ale
unor țări. Ea trebuia cucerită pe cimpul de luptă pentru a fi recunoscută
de puterile Europei și impusă imperiului otoman. Izbucnirea războiului și
participarea armatei române, alături de cea rusă, la evenimentele ce au
avut loc în anii 1877—1878 au trezit, după cum era de așteptat, interesul
opiniei publice internaționale, corespondenților de presă, atașaților militari
și diplomaților. Ecoul acestui interes s-a reflectat, in parte, in articolele
apărute în ziarele și revistele străine unde, cu lux de amănunte uneori, au
fost evocate sacrificiile făcute de poporul român pentru obținerea indepen-
denței și eroismul armatei române. Corespondenții de presă străini și români
i-au văzut pe ostași în primele linii ale luptei, fiind martori la principalele
momente din desfășurarea războiului, au stat alături de ei in șanțuri, la
ambulanțele sanitare, sau în corturi, în momentele lor de odihnă, remarcind,
de fiecare dată, starea de spirit excelentă a românilor. Referindu-se la carac-
terul războiului și participarea României. corespondentul ziarului francez
„L’Estafette" afirma : „România, participind la acea război, n-a făcut decit
să continuie tradiția istorică. Ea totdeauna a luptat pentru civilizație, pentru
o cauză europeană".
In luptele de la Nicopole, Grivița și Plevna. Ia Rahova, Smirdan și Vidin,
cu sacrificiul a peste 10 000 de morți și răniț ostași; români s-au acoperit
de glorie. In rîndurile armatei române se aflau numeros voluntari din
Transilvania și Bucovina, pentru că. așa după cum scria .Gazeta Transil-
vaniei1' din 2 iunie 1877. „cauza ostașului român e o cauză generali romană,
victoria lui e a întregii națiuni, fie aceea risipită in orice parte a lumii".
Sub titlul „România și războiul", ziarul englez „The Daily News". publicînd
o corespondență din București, scria : „Una dir. surprizele acestui război a
fost neașteptata valoare și vitejie arătată de trupele române >i in general
eficacitatea și soliditatea armatei române. Oameni de felul acelor care au
rupt cercul de foc in reduta Grivița, deși pentru prima oară auzeau -ueratul
ghiulelelor inamice, sînt oameni ale căror dorințe nu pot fi disprețuite. Acum
se vede că. armata română contează ceva și trebuie să se țină scama de ea
cînd se vor face schimbări in carta Europei relative la Romanic".
Faptelor eroice ale armatei române le-a răspuns întregul popor printr-o
mobilizare excepțională in susținerea efortului de război al României. Inde-
pendența, dorința generală a tuturor românilor. fost susținută de toate cla-
sele, de întreaga națiune, fapt ce a dat războiului un profund caracter popular
și național. După cucerirea independenței absolute. România a intrat intr-o
nouă etapă a evoluției sale care avea drept obiective consolidarea neatîrnăril,
progresul economic, social si cultural, și. mai înainte de toate, făurirea sta-
tului național unitar. In anii premergători pcssului război mondial, dezvol-
tarea României, creșterea conștiinței sale naționale și amplificarea luptei de
eliberare națională a românilor de pretutindeni au ridicat in fața țării nece-
sitatea desăvîrșirii sale statale, a eliberării tuturor provinciilor românești aflate
sub stăpînire străină și unirea lor cu Tara.
Participarea României L» război, alături de forțele Antantei, a răspuns
năzuințelor românești de desăvârșire a statului național care au devenit cu-
noscute opiniei publice internaționale prin declarațiile oamenilor politici și
prin puternicile manifestații populare. In luptele pentru apărarea patriei osta-
șii români au înscris pagini înălțătoare în cartea de istorie a neamului româ-
nesc. Marea Unire din '918 s-a realizat pe baza principiului de autodeterminare
a popoarelor, ea a fost rezultatul aspirațiilor seculare ale unui popor care
dorea să trăiască unit, liber și independent și nicidecum un dar al marilor
puteri, un rezultat al conjuncturii internaționale sau al unor înțelegeri diplo-
matice.
Odată realizată unirea din 1918 in fața națiunii române s-a pus problema
consolidării statului național unitar, a apărării unității și libertății țării. Iar
în politica externă s-a urmărit menținerea statu-quo-ului teritorial consfințit
prin tratatele de pace, instaurarea unui climat de pace in lume și crearea
unor zone regionale de securitate, stabilirea unor relații de bună vecinătate,
realizarea unor tratate sau convenții mutuale. lupta împotriva politicii revi-
zioniste care a marcat ascensiunea și luarea puterii in multe state europene
de către regimuri fasciste și dictatoriale.
La începutul deceniului patru al acestui secol, cind norii grei s-au ridicat
deasupra Europei. România a fost printre primele care au tras semnalul de
alarmă asupra pericolului pe care il prezintă Germania nazistă. Italia mussoli-
nieană și Ungaria hortystă pentru pacea lumii. Din nefericire, glasul rațiunii
a rămas fără ecou și. ca urmare a politicii marilor puteri europene. România
s-a aflat complet izolată, singură in fața fascismului german și a sprijinitorilor
acestuia, a devenit o victimă a politicii de forță și dictat, de subjugare și
asuprire, impunindu-i-se importante cesiuni teritoriale. Aflată la dis-
creția Germaniei. în România s-a instaurat regimul de dictatură al
lui I. Antonescu care a împins țara, alături de Axă, în vara anului 1941,
în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Din acest moment rezistența antihit-
leristă a poporului nostru a devenit o atitudine de masă care a dus, în august
1944. la întoarcerea armelor contra germano-maghiarilor
Datorită așezării sale geografice, a resurselor subsolului, cu deosebire a
petrolului, a comunicațiilor România constituia o poziție cheie a edificiului
defensiv german, atît pentru stăpinirea Balcanilor cît și a frontului de est
si în general pentru războiul contra Națiunilor Unite România se afla in
spațiul ce excludea posibilitatea de învăluire a lanțului Carpatic, barieră ușor
de apărat și greu de trecut, teren unde germanii sperau într-o rezistență fără
limită. Stăpinirea Peninsulei Balcanice era condiționată de stăpinirea României,
lucru demonstrat de felul cum au evoluat evenimentele după 23 August 1944.
cînd a avut loc prăbușirea rezistenței germane din Balcani și împingerea aripei
de sud a frontului de est în Cîmpia Ungară, într-un număr de zile record.
In numai 8 zile de la actul din 23 August efectivele germane capturate sau
distruse de către forțele române s-au cifrat la 56 455 prizonieri și 5 048 morți,
echivalentul a 6 divizii. Conform datelor oferite de Marele Stat Major român,
România, prin acțiunea sa militară, a făcut ca raportul general de forțe dintre
Germania și Națiunile Unite să fie modificat cu valoarea de 85 de divizii
în profitul' ultimei tabere. Răsturnarea aceasta de forțe a fost determinantă
în scurtarea rezistenței germane, încît mersul strategic al armatei sovietice
s-a executat, pe distanța de 620 km de la Bîrlad pină la trecerea Dunării la
Turnu Severin, nestingherit de nimeni.
Participind cu peste o jumătate de milion de oameni la războiul împotriva
Germaniei lui Hitler, România a devenit a patra mare putere din coaliția
antihitleristă. După ce au curățat teritoriul național de armatele străine,
armata română a participat în continuare, efectiv, la marea ofensivă executată
de Fronturile 2 și 3 ucrainene pentru pătrunderea în Europa Centrală, ofen-
sivă care a avut ca rezultat înfringerea Ungariei hortyste, eliberarea Ceho-
slovaciei și Austriei.
Acțiunea militară a României de după 23 August 1944 s-a produs într-un
moment în care nu se precizase încă înfringerea Germaniei și a produs o
influență politico-militară determinantă în favoarea națiunilor unite.
La Conferința de pace de la Paris, delegatul Uniunii Sovietice, A. I. Vîșin-
schi. subliniind efortul pe care poporul român l-a făcut în războiul antihit-
lerist arăta că „la 23 August 1944, cînd nu erau încă evidente perspectivele
desfășurării viitoare a evenimentelor militare și cînd soarta Germaniei era
departe de a fi clară, politica externă a României a luat o întorsătură hotă-
rîtoare. România a încetat complet operațiile militare împotriva Uniunii So-
vietice pe toate teatrele de război, a ieșit din războiul împotriva Națiunilor
Unite, a rupt legăturile cu Germania și sateliții ei, a intrat în război de
partea Națiunilor Unite, împotriva Germaniei și Ungariei. Prin aceasta Româ-
nia a acordat ajutor Națiunilor Unite și în primul rind Uniunii Sovietice".
Luminile lui Mai
Lumina primăverii o respirăm cu dor —
ozon, mireazmă, sevă și râmi ningînd cu
flori.
Bătăile de aur revarsă holda iară
în țara ca un astru, pe masa cît o țară.
Inelele în vîrste, ca-n trunchiul de copac,
măsoară zbor și vise la capătul de veac
și sufletul rotește pe cerul mioriții
cît rozele în floare de foc : meteoriții.
Luminile lui mai peceți de biruință
Sînt comuniste borne spre anul 2900 :
în fiecare mac străbun e-un leagăn de
copii
Și albastre anotimpuri cu țara de-o ființă
Georgeta EFTIMIE
Pămîntul
De-abia trezit prin porți de
mai
Pămîntul duce-n palme rai.
S-adună păsări Ia sobor
Și-i zice dealul din izvor.
Petale-n hore se cuprind
Pornit-au doinele-n colind.
Au luat-o mînjii Ia picior
Și soare beau nebuni de dor.
Iar ochii însetați de larg
înclină marea la catarg :
— Priviți la el ! Rodind senin
Prin noi pămîntul trece plin !
Pe cer e-o nuntă de lumini :
— Păziți-1 oameni de ciulini !
în pacea florilor de mai
Pămîntul duce-n palme rai !
Sanda SFICHI
Scriind în Trecutul și prezentul :
„Cea dinții condiție a dezvoltă-
rii morale a unui stat e existen-
ța lui politică, e libertatea poporului și
egalitatea în drepturi", marele Bălcescu
se arată a fi la rîndu-i, într-adevăr, cel
dintîi gînditor român care îmbină mi-
litantismul politic in acțiunea practică
pe baricadele revoluției cu fermitatea
și consecvența revoluționară a teoreti-
cianului, la care ideea de patrie și ideea
de revoluție alcătuiesc componentele de-
cisive ale unui stil de acțiune totală
în spiritul cerințelor fundamentale ale
epocii și ale veșniciei. Căci „o nație
care în mijlocul atitor nevoi și-a păs-
trat naționalitatea ei în curgerea de 18
veacuri, nu mai poate pieri. Această
convicție apoi ne va face să avem mai
multă încredere în viitor și să lucrăm
cu mai multă inimă la o reformă poli-
tică și socială, care să ne facă vrednici
de a ne lua rangul ce ni se cuvine in
marea familie a națiilor europene", pre-
vâzînd, vizionar, ca inevitabile unitatea
și întregirea națională, cucerirea nea-
tîrnării.
Aspirație milenară a națiunii române
și rezultat al unui îndelungat proces
istoric, pentru care, cum s-a subliniat
pe bună dreptate, poporul nostru a plătit
un greu tribut de sînge pe cîmpurile
de luptă, independență națională con-
stituie și astăzi una dintre orientările
fundamentale ale politicii externe ro-
mânești.
România contemporană militează cu
hotărîre pentru propriul ei viitor de
pace și progres, în deplină suveranitate
și totodată pentru dreptul tuturor po-
poarelor la libertate, independență, dez-
voltare liberă, căci numai astfel ele își
pot dezvolta cu adevărat forțele de pro-
ducție. își pot valorifica resursele pro-
prii și alege sistemul social potrivit as-
pirațiilor proprii. Independența deplină
a statelor constituie cadrul indispensabil
al organizării șl acțiunii unite ale tu-
turor forțelor social-politice progresiste,
ale națiunii, al realizării țelurilor de
transformare democratică în condițiile
specifice fiecărei țări, iar pe baza res-
pectului reciproc și al celorlalte prin-
cipii ale coexistenței pașnice, statele lu-
mii. indiferent de mărime, orînduire
socială, putere economică ori militară,
pot participa si contribui la soluționa-
rea problemelor ce confruntă omenirea,
„întreaga dezvoltare a lumii demonstrea-
ză cu putere, sublinia tovarășul Nicolae
Ceaușescu, creșterea hotărîrii popoarelor
de a pune capăt vechii politici impe-
rialiste, colonialiste, neocolonialismului,
de a asigura triumful relațiilor bazate
pe egalitate, respect al independenței și
suveranității naționale, neamestec în
treburile interne, renunțarea la forță și
la amenințarea cu forța. respectarea
dreptului fiecărui popor de a fi stăpîn
pe destinele sale, de a-și făuri viața in
mod liber, cum și-o dorește".
în concepția partidului nostru, desfă-
șurarea într-un spirit autentic umanist,
democratic a relațiilor internaționale
presupune asigurarea unei concordanțe
armonioase intre conduita statelor și
principiile morale internaționale. iar
Principiul independenței naționale este
înțeles ca legitima afirmare a dreptului
fiecărei națiuni la propria sa istorie,
la dezvoltarea econcwnicâ in conformi-
tate cu interesele sale, la valorificarea
liberă a bogățiilor si resurselor de pe
teritoriul său. la participarea, in con-
dițiile egalității și avantajului reciproc,
la cooperare economică si tehnico-stiir.-
țifică internațională. Astfel independența
este înțeleasă nu ca o elementară poli-
tică de apărare a ființei naționale, ci
în multilateralitatea dimensiunilor ei.
Conținutul conceptului de independen-
ță prezintă dimensiuni ș; valențe noi
într-o lume confruntată cu probleme
multiple si complexe, tn zilele noastre
ideea independenței naționale însufle-
țește popoarele care luptă pentru do-
bindirea ei sau pentru consolidarea in-
dependenței economice si realizarea pro-
gramelor de dezvoltare. Numeroase re-
cunoașteri internaționale ale legitimită-
ții luptei de eliberare națională din di-
verse părți ale lumi: au fost înscrise,
pentru prima oară. în documente sem-
nate de tovarășul Nicolae Ceaușescu cu
conducătorii mișcărilor de eliberare na-
țională. Deosebit de apreciată este po-
ziția țării noastre în cadrul organizații-
lor mondiale pentru promovarea prin-
cipiilor noi de relații între state.
Desfășurarea relațiilor internaționale
într-un spirit autentic democratic im-
plică un efort stăruitor pentru schim-
barea radicală a structurilor existente,
pentru identificarea punctelor de con-
vergență. liberalizarea relațiilor dintre
state, creșterea rolului țărilor în curs
de dezvoltare și nealiniate, al țărilor
mici și mijlocii în soluționarea proble-
melor mondiale, găsirea unor modalități
care să permită tuturor țărilor, fără
nici o deosebire, să-și spună cuvîntul
în dezbaterea problemelor vitale, să
participe activ și eficient la soluționa-
rea lor justă.
Hotărîrea fermă a României în direc-
ția fundamentării și respectării princi-
piului independenței naționale, a drep-
tului intangibil al fiecărui popor dt a
hotărî în chip suveran asupra căilor și
formelor sale de dezvoltare economico-
sociale și-a găsit o strălucită expresie
in toate documentele de partid și de
stat, în politica promovată de țara noas-
tră pe plan internațional.
luliu MOLDOVEANU
Independența în
contemporaneitate
Elogiu

Necesitate a vieții și permanență ce înnobilează locul fiecăruia,
înaltă considerație acordată semenilor si sursă a bucuriei de
a ne ști folositori umanității, munca e deopotrivă catone și
। drept, efort și cale deschisă comunicării cu viitorul.
Cred că tocmai din modul de a interpreta atitudinea față de
muncă a acționat — în orice timp — dihotomia intre a avea si a fi.
Indiferent că ne-am referi la fenomenul strict individual, sau la
; cel macrosocial, sîntem nu cum ne închipuim, sau cum aiții ne în-
chipuie, ci în măsura unor condiții obiective, care numai analizate
științific și puse în corelație pot crea o Imagine reală despre noi.
Există multiple argumente ce susțin adevărul că poporul nostru,
de-a lungul zbuciumatei sale istorii, a optat nu pentru acumulări
ce serveau doar momentului, ci pentru ființa colectivă. In rare locuri
de pe glob sacrificiul individual (fie că a fost vorba de conducători
de oști sau de luptători anonimi, de oameni de cultură sau de sim-
pli păstori) a avut în vedere — cu aceeași constantă fidelitate —
întregul. Ceea ce de Ia Khemaxos, Burebista și Decebal s-a înră-
dăcinat adine in ființa noastră nu a suferit modificări esențiale.
Pentru noi, munca e o datorie și față de pămîntul pe care îl lo-
cuim ; e întiia manifestare prin care ne apărăm pămîntul în timp
de pace.
Nu știu în ce măsură circulă pe alte meridiane expresia ; reli-
gie a muncii — și ce sensuri i se vor fi atribuind. Insă știu că
la noi această sintagmă e departe de orice tentă mistică, ea con-
ține doar înțelesul : muncă pină la sacrificiu, pentru binele tuturor.
Această generozitate reiese nu din ceea ce un filozof-poet numea
(absolutizind) insensibilitate la condițiile vieții materiale, ci din-
Itr-un sentiment profund internaționalist : a trăi numai din ceea cc
noi inșine avem, fără a-i scoate pe alții din rosturile lor. Am de-
ținut noi. vreodată, colonii? Am rivnit noi la bogățiile altora? Nu.
.Mai curind, ni s-a luat. Iată un exemplu ; „loannes Lydus — după
Criton — r.e spune că Traian ar fi dus din Dacia, ca pradă de
război, nu mai puțin de 1.650.000 kg. de aur. Cifra este evident
fantastică. Dar, chiar redusă la o zecime, ca rămîne impresionantă,
insumind 165.000 kg.“ (I. H. Crișan — Epoca lui Burebista, p. 432).
Dacă am avea in vedere, încă, nenumărații saci de galbeni pe care
— secole de-a rindul — ni i-a luat Imperiul otoman, ar rezulta
venitul României pe o atît dc lungă perioadă, încît unele state eu-
ropene (foste deținătoare de colonii) s-ar rușina să se mai compare
cu noi. Nu mai vorbim de pierderile umane, prea știut c faptul
că-n locurile de răspîntie nici pietrele nu au timp de odihnă.
In urmă cu vreo cinsprezecc ani, mă aflam într-o localitate de
pe malul drept al Prutului. Era începutul unei veri secetoase. în
amurg, am văzut o mulțime de femei cărînd — pe mari distanțe
— apă din riu. întîi am crezut că e vorba de udatul cîtorva răsa-
duri („Fiecare spre grădina ei...“ — mi-am zis). Ce se întîmpla,
de fapt? Femeile trezeau la viață îngălbenitele fire de porumb ale
unui lan întreg. Din proprie inițiativă. (Sistemul de irigații încă
nu era pus la punct în acea zonă. Desigur, bărbații erau Ia munci
mai grele). Apa dintr-o singură găleată ajungea numai pentru două-
trei tulpini firave. Și operația aceasta nu se făcea doar într-o zi.
Inutil să justific de ce uneori participau și copiii. Care copil cu
bun-simț ar sta deoparte într-o astfel de situație?
Nimic nu se face, la noi. fără sentiment. Susțin că toate sen-
timentele noastre au fost șî sînt subordonate un ua singur : celui de
apartenență la acest pămînt. Orgoliul de a trăi numai din ceea ce
este al nostru și de a acumula numai prin munca noastră a fost inter-
pretat uneori greșit în afara hotarelor, făcîndu-se abstracție de rea-
lități istorice. Trebuie măcar din cînd în cînd. să le amintim tutu-
ror că însuși sufletul nostru e o realitate istorică.
loanid ROMANESCU
Convorbiri —1887
loan lanov, cunoscut cupletist
in epoca alecsandrianâ. junimist
devotat al lui Al. I. Cuza, scrie
acum o odă patriotică, chiar și
după abandonarea genului liric,
închinată, e adevărat, suveranei
poetese, dar în primul rînd ani-
versării a 10 ani de Ia procla-
marea Independenței de stat a
României. Cadențele imnice sînt
măsurate de o „dragoste adîncă de
neamul românesc", de un „suflet
ce sboară etern către lumină" fi-
ind în același timn „o sentinelă
la postu-i desemnat" cu scopul ca
..de-ale soartei vînturi să fie oco-
lit". Totul întru „iubirea și res-
pectul întregului popor".
Aceeași glorioasă aniversare ți-
ne s-o slujească, de fapt, și tra-
ducerea dramei lui Schiller, Ma-
na Stuart, prin proslăvirea lup-
tei împotriva captivității la care
fusese supusă regina Scoției, Ma-
rin, de către regina Angliei Eli-
sabeta. Asemenea declamații pu-
teau fi auzite acum și ca un sub-
înțeles avertisment : „Verzi și dese
frunze, vouă mulțumită / C-ascun-
Heti privirii închisoarea mea /
Voi măcar în gîndu-mi să fiu fe-
ricită / Ah ! din visu-mi dulce nu
mă deștepta / în sus sub aceste
bolți nemărginite / Privirile mele
se-ntind neoprite / Unde se văd
munții, colo-n depărtare / în a-
ceastă parte e al meu regat /
Și-acei nori se-ndreaptă cu lină
mișcare / Spre Pămîntul Franței
binecuvîntat. / înaripate, repede
nor / la-mă cu tine în al tău
zbor / Cu drag salută țara du-
ioasă / Unde junețea-mi trecu vo-
ioasă. / Eu sunt cu mîini înlăn-
țuite / Altă solie nu pot trimite /
Voi alergați prin sfere senine /
Nesupuși astei crude regine", în
traducerea lui lacob Negruzzi.
Satira IX a aceluiași I. N. stig-
matizează mai cu seamă moravu-
rile politice culminînd cu vorbă-
ria patriotardă : „Ai cu deosebire
adîncă admirare / Pentru acei a-
postoli pătrunși de abnegare f
Ce-n a lor discursuri și-n scrie-
rile lor / Tot strig : dați liber-
tate sărmanului popor ! / O, ce
măreț răsună cuvîntul libertate /
Cu el ce farmec dulce în inimă
străbat ! / Cînd numai se rostește
acest cuvînt sonor / Tu vezi cum
fericirea se varsă pe popor / Prea
grabnic însă afli c-o vorbă așa
pompoasă / De muls e minunată
ca vaca cea lăptoasă / Și că ușor
câștiguri bănești dintr-însa scoți /
Sau pensii pentru sine, fii, fiice și
nepoți".
în restul sumarului, o primă
parte din romanul Lascăr Viorescu.
o icoană a Moldovei din 1851, de
Wilhelm de Kotzebue, continuarea
studiului Desrobirea țăranilor în
Moldova, de Al. Papadopol-Cali-
nwh, cu istorica ședință a mare-
lui sobor al Moldovei, în mînăsti-
rea Treisfetitelor, la 6 aprilie 1749,
un nou fragment din Don Quijote
de la Mancha, în traducerea lui
Șt. Vârgolici și un grupaj de poe-
zii cuprinzîndu-i pe T. Robeanu
și George Vasiliu. Cel dintîi : „Dar
nu-n păduri de portocale / Pe
țărmul mărilor albastre / Și nici
la Ganges, unde sfinte / De lotus
(continuare în pag. 15)
Lucian DUMBRAVA
Viața asociației
0 Asociația Scriitorilor din Iași a primit vizita prozatorului Viaceslav
Maximovici Șugaev — secretarul Organizației scriitorilor din Moscova.
Cu acest prilej au avut loc întîlniri la Comitetul județean de cultură
și educație socialistă și la Asociația Scriitorilor. Âu fost vizitate o-
biective de interes cultural și artistic. Oaspetele sovietic a pre-
zentat scriitorilor ieșeni expunerea „Contemporaneitatea literaturii"
urmată de discuții, O De asemenea Asociația Scriitorilor din Iași a pri-
mit vizita scriitorului izraelian Aaron Appelfeld. • Mihai Drăgan s-a
intîlnit la Piatra Neamț, în ziua de 6 aprilie a.c., cu profesorii de
Limba Română din județul Neamț cărora le-a vorbit despre Revista
„Convorbiri literare" și spiritul critic junimist. 0 In ziua de 21 aprilie
a.c., Mihai Drăgan a conferențiat, în fața oamenilor muncii de la
I.I.T.P.I.C., Iași, despre Direcția națională a revistei „Convorbiri lite-
rare", cu prilejul a 120 de ani de la apariția revistei. • La Liceul
„Eudoxiu Hurmuzaki" din Rădăuți, Mihai Drăgan a conferențiat . în ziua
de 17 mai a.c., în fața profesorilor de Limba Română, despre Eminescu—
azi. ® Scriitorii Ion Hurjui și Grigore llisei au participat la manifes-
tarea consacrată artei în cadrul „Zilelor școlii din Popricani".
Convorbiri literare — 2
dialog
„Scrierea I-a
scos pe om din
preistorie, nu
descoperirea
focului44
— Stimate Vasile Andru, în Iașii, unde
apar de un amar de vreme „Convorbirile
literare", drumurile noastre au fost deseori
apropiate, fără a se intersecta din păcate.
Eram colegi de facultate; la Universitate,
ne vedeam uneori, ne întîlneam pe săli,
pc străzi, în biblioteci. Poate am si schim-
bat o vorbă, de zîmbit sînt sigur că ne-am
zimbit și încă nu o singură dată. Prea mul-
te nu știam unul de altul. Mai tirziu am
aflat că Andru este de fapt Andrucovici,
colegul de facultate, cel a cărui figură mi
se întipărise bine în minte in timpul fa-
cultății. Te credeam pe atunci (pentru că
exista tendința la acea vîrstă să-i așezăm
pe cei din jurul nostru într-un raft anu-
me) predestinat unei munci de bibliotecă,
eventual, de cercetare. Nici prin cap nu-mi
trecea că scrii literatură. Nu prea te arătai
prin cenacluri. Scriai de pe atunci, ori incă
rătăceai pe alte umblate sau neumblate că-
rări ?
■ Scriam de pe atunci, firește. Mă arătam
și prin cenacluri, rar. Mă dumiream repede
ce-i acolo. Nu-mi plăceau cenaclurile. Numi-au
plăcut nici mai tirziu. Lipsa ostentației, la
omul care scrie, poate să mire: pentru că tot
scriitorul are nevoie de public, are chiar foa-
me de public. Zilele astea, Al. Protopopescu,
fostul nostru coleg de facultate, mă întreba
ca și tine : „Cum ai putut să nu te lauzi că
scrii, la vîrsta cind toți ne lăudam și ne cău-
tam cu lăcomie publicul ? Era, la tine, un
lux ? Sau un sacrificiu ? Sau nu-ți convenea
piața literară, amara piață literară a anilor
'60!". Cred că mă pricepeam să aștept. Dar
nu făceam un secret din faptul că scriu. în-
cepusem să trimit proză la reviste, dar fărâ
succes. O nuvelă orgolioasă, despre oameni
din Rarău, n-a reușit să-mi deschidă ușile re-
vistei „lașul literar". Cîțiva prieteni, colegi de
grupă cunoșteau ceva mal multe despre în-
cercările mele. Dar nici ei nu prea mult. Cu-
noșteau piesa mea Macaraua cea verde, tea-
tru paradoxal- Și cîteva Satire în versuri, cu
bătaie în imediat. Trimisesem o povestire,
Sfîrșitul planetei, la un concurs internațional
de proză de anticipație. Nici pînă azi nu știu
cine au fost laureații. Iată deci cărările de
altădată... Nu eram retras, dar nici clamoros.
Aveam proiecte utopice; îmi propuneam să
scriu în fiecare zi; aveam elanuri literare ha-
zardate, adunam un dosar de situații și perso-
naje, în vederea unui roman pe care nu l-am
scris niciodată. Nu-mi plăcea să primesc sfa-
turi. Nu era nici lux, nici sacrificiu. Proba-
bil firea mă conducea în acest fel. Alte că-
rări? Vorbind la propriu: Umblat-am mult
prin lașul sacru și profan. Și pe dealurile Ce-
tățuia, Galata, Bucium, și pe Șorogari (unde
există un codru ieșit din mîna noastră, adică
acolo noi am plantat puieți, șase zile la rînd,
în primul an de studenție). Și prin pădurea
Repedea, și prin codrii Bîrnova. Nici n-ai zice
că lașul mai are atîtea păduri pentru sufle-
tul nostru despădurit.
— Intr-o adine simțită și pătrunzătoare
evocare a lui George Sidorovici, apărută
la zece ani de la moartea sa, vorbești de
o „răceală" a acestuia față de proza expe-
rimentală, să-i zic, pe care o scriai la în-
ceputuri. Erai, pesemne, sedus, la acea
vreme, de modalitățile, de tehnicile noului
roman francez ? O apucasei pe căi livrești
și fugeai din fața vieții ? Așa-i ?
■ în ciuda Unor polemici verbale între noț
George Sidorovici nu manifesta răceală față
de proza pe care o scriam atunci. El a recen-
zat două din cărțile mele de început. Recitesc
o cronică a sa, văd că el avea cuvinte bune
și despre formula mea, și despre elanurile
experimentale și despre „zonele de pură u-
manitate" pe care le găsea în acele proze.
Polemicile noastre făceau parte din atmosfe-
ra foarte vie a „cafenelei" literare sucevene
din anii ’70. Ele nu însemnau contestări, ci
discuții și analize însuflețite pină la vehemen-
ță. George Sidorovici era un tradiționalist e-
retic; atît proza, cit și „poza" lui, aveau ceva
din radicalismul modernist. Dar ii făcea plă-
cere faima de specialist în vechituri și ere-
suri. La o șezătoare literară, dinsul s-a ferit
zgomotos de o întrebare despre suprarealism,
zicînd: _Asia-i parohia lui Andru, spovediți-vă
lui". Nu am fost sedus de noul roman fran-
■ez; l-am cunoscut și l-am apărat cind a fost
cazul, dar n-am fost sedus de el. L'n critic,
din comoditate bănuiesc, mi-a aplicat acest
diagnostic neexact (că m-aș situa in continu-
itatea noului roman), și el a fost preluat de
alți critici. Mulți acordă noului roman un
rol mai revoluționar decit l-a avut. Proza mea
de inceput este structurată, instinctiv, pe mo-
delul cintului gregorian. Zic: instinctiv: pentru
că la vremea aceea eu nu cunoșteam cintul
gregorian... Altă observație: noul roman e-
vită confesiunea; or, în lutlanda posibilă, în
planul întîi este mereu o spovedanie nervoasă
și reparatorie, justițiară. Spune, ai întilnit
patima confesiunii in noul roman ? Nu există.
Cît despre căile livrești, ele duc direct în mie-
zul vieții. Viața fără text este rudimentară,
întunecată, neadevărată. Scrierea l-a scos pe
om din preistorie, nu descoperirea focului.
i
— La terminarea facultății ți-ai văzut vi-
sul cu ochii. Ai obținut ceea ce rivnește
orice student, să rămină după absolvire in
invățămîntul superior. Bastonul de mare-
șal se afla în desaga fiecăruia. Mulți a-
leși, puțini chemați. Se pare că nu acesta
a fost visul tău, de vreme ce, după nici
zece ani, ai părăsit catedra universitară
și ai ales drumul nesigur al „universități-
lor gorkiene". Ispita scrisului a fost atit
de puternică, sau au existat și alte im-
pulsuri ? Vedeai, ca pe tabla de șah, o vi-
itoare mutare victorioasă ?
I
■ Desprinderea de învățămînt a fost ce-
hovian de înceată și problematică. Am plecat
totuși la vreme; încă puțin, și aș fi fost de-
finitiv capturat. Exista riscul. Scrisul de pro-
ză (alegere definitivă) cere continuitate. Cere
timp mult și minte liberă, nesupusă de alte
obligații. Programul din învățămînt îmi lăsa
ceva timp pentru proză; dar îmi și minca e-
norm timp, cu pregătirea cursurilor și a se-
minariilor. Mai ales că îmi luasem treaba de
dascăl prea în serios. Activitatea asta detur-
na mintea spre eseu, spre cercetare, și îmi e-
puiza capitalul de sălbăticie necesar prozei.
Curios e altceva. Eram decis să părăsesc in-
vățămîntul deja după ce publicasem primele
două cărți- Dar tot amînam. Amînam prea
mult, nu reușeam să fac pasul, pentru că era
vorba să aleg între două șanse. Burghezul din
mine, probabil, tînjea după viața de universi-
tar. Schimbările cer un mare efort, mai ales
cind implică un mic sacrificiu. Deci imi tre-
buia ceva care să mă urnească, un șoc, un acci-
dent profesional. Acesta a venit în 1974, in
septembrie. în 1975 am plecat prin demisie. în
același an, am fost primit la Uniunea Scriitori-
lor. Venit în București, nu mă aștepta nici o
„mutare victorioasă" imediată și certă, deși psi-
hologic eram întărit și aveam un moral ex-
celent. în București nu mă așteptau decît un
plus de libertate, un pat pliant și mașina de
scris Consul. Tatăl meu era abătut că-mi las
catedra, că las un salariu bunicel, și o viață
liniștită. Mă întreba: Dar ca scriitor, ce leafă
o să ai ? I-am răspuns că, la început, ca li-
ber profesionist, nu voi avea nici o leafă ; că o
să mi se plătească în funcție de ce voi reuși
să public. Asta l-a neliniștit pe bătrinu’ și nu-i
venea să creadă că am făcut o treabă cugetată.
I
— Care a fost profitul acelor ani de mun-
că universitară ?
■ In primul rînd, profitul a fost relativa
autonomie. Invățămîntul superior era o zonă
de relativă autonomie. Aveai ceva timp să te
ocupi de mintea ta și de mintea altora. Cind
acest timp nu-1 aveam, încercam să-1 smulg,
cu anumite riscuri, de la diferite alte activi-
tăți. A avea larghețe de timp și spațiu: fără
asta nu poți nici visa, nici scrie proză. Ce
fel de spațiu ? Erau ocazii de călătorit, de-
plasări de studiu, sesiuni de comunicări în
alte centre universitare; puteai cunoaște lu-
mea cărturarilor. E o lume despre care poți
scrie și literatură, cum a și făcut un autor
satiric chinez. Am beneficiat de faptul că,
deși proaspăt venit la catedră, mi s-a încre-
dințat să predau cursuri. Eram, cum se zice,
asistent cu delegație de lector. Prelegerile pu-
blicate (două cursuri de literatură franceză
și două antologii, în tiraj restrîns, pentru u-
zul studenților) nu le consider izbînzi, ci mai
curînd lunecări pe panta didactică. Firește,
ele au contat ca acumulare de experiență cul-
turală. Dar și ca risipă de energie. O carte
de proză, socot eu, făcea mai mult decît a-
Partidul e farul
întemeiem lumina pe-acest picior de plai
Și-avem orizontul cît o tîmplă de soare
Partidul e farul ce crește din noi
Partidul e comunismul ce s-arată în zare
I
Sîntem luminoși ca un poem de țară
Ne hotărîm destinul solemn și răspicat
Sub tîmplele noastre nu e timp de vacanță
Si visul nostru are cerdacul înalt
)
Pădurea ne recunoaște cînd doinim din
frunză
Și sub pașii noștri tresaltă cîmpia
Sîntem tinerețea unei patrii legendare
Sintem viitorul sîntem România.
Chiriac SAMOILA
cele patru manuale. Mai interesant mi se pare
acum faptul că reușisem să introduc, în prac-
tica seminariilor, niște metode de creativitate.
Vreo cinci ani am experimentat și am apli-
cat, la studenți, metoda de stimulare mentală
brainstorming. Era prima aplicație mai largă
a acestei practici de creativitate în învăță-
mînt, la noi. Țineam la brainstorming, și la
metoda „Delphi", mai mult decît la utilajul
audio-vizual precar, de la care unii așteptau
minuni. Mai spun că învățămîntul a însemnat
pentru mine o practică a relației cu semenii.
A capta atenția unor oameni, a convinge, a
minui, a insufleți — este la fel de pasionant
ca si a scrie proză.
I
■ Proza pe care ai început s-o scrii in
neodibna vieții bucureștene, fără a-și aban-
dona virtuțile eseistice și experimentale, s-a
conectat la ritmul vieții. A căpătat carne,
singe, cum se zice. Cum s-a petrecut asta ?
■ Au apărut, în prozele mele „bucureștene"
mai multe personaje. In primele cărți, nu-mi
placea să minuiesc multe personaje. Aduceam
in scenă, cel mai adesea, numai două perso-
naje, doi protagoniști. Reduceam lumea la cu-
pluri esențiale. Așa cum face mitologia. Ex-
perimentatorul apela la structuri mitice! De
ce ? Unele aspecte ale tragicului se pot stu-
dia cel mai bine la nivelul cuplului. Dar
dacă te interesează latura carnavalescă a exis-
tenței, dizolvi cuplul și introduci mulțimi.
Proza carnavalescă este oare mai „conectată"
la viață decît proza care se ocupă de tragis-
mul cuplului ? N-aș zice. Ambele sint moduri
care se completează, sînt fațete ale viului, ale
socialului.
în ce privește modul de a conecta un text
la ritmul vieții, asta încă nu a fost elucidat.
Legătura între text și viață o face, deocam-
dată. intensitatea și puterea expresiei. Despre
un text puternic, spunem că este plin de
viață. Despre o informație sclipitoare, cu rezo-
nanțe în psihic, spunem că este informație ri-
dicată la rang de personaj literar. Concordan-
țele formale, fotografie, topografice, saturația
de faptic, sint numai prețioase adjuvante. Dar
ele nu transpun viață. Are cineva cheia Însu-
flețirii personajelor, a captării mișcării si com-
plexității vieții ? Cum captăm, de pildă, sen-
timentul infinitului în scris ? Prin sintaxă.
Prin deplasări și salturi în seria semantică.
Nu prin descrieri. Infinitul (și infinitatea vie-
ții) nu pot fi descrise. Infinitul este o pro-
blemă de sintaxă.
— In rindurile generației anilor T0 ai
fost un precursor al celei a anilor ’80. Am
senzația că aici te simți in largul tău, de
vreme ce ai devenit și un teoretician al
mișcării. Adevăr grăiesc?
■ M-am simțit foarte apropiat de promoția
'80. Era nevoie de ea, să recunoaștem. Ea a
avut o perioadă vădit uraniană, intrarea ei
tumultuoasă în arenă a adus o notă de pros-
pețime și vitalitate. Prozatorii „noului flux"
promiteau o revigorare a scrisului, negînd ru-
tina și convențiile uzate, vădind predispoziții
pentru înnoire, dorind să extindă comunicarea
spre limitele imposibilului, transformindu-și
inadaptarea în originalitate. Cred că au marcat
un moment de înviorare a prozei; chiar dacă
numai cîțiva din ei s-au remarcat prin texte
notabile, iar alții doar prin gesticulație fe-
brilă. cu rezonanțe în atmosfera etapei. Și
chiar dacă, după un „desant" victoris (exce-
lent îndrumat de Ov. Ș. Crohmălniceanu),
fervoarea lor s-a moderat. Poate numai la su-
prafață- în perioada cînd promoția ’80 înce-
pea să își arate energia și își căuta un spațiu
tipografic, eu veneam la „Viața Românească".
I-am propus pe noii prozatori spre publicare
în revistă. Redactorul șef, poetul loanichie Ol-
teanu, mi-a admis cîteva din textele lor, nu
chiar cîte aș fi vrut eu, firește. într-o zi,
loanichie Olteanu i se „plingea" lui Gheorghe
Crăciun : „Iată. Vasile Andru ne acuză de a-
nacronism definitiv dacă nu vă publicăm in-
tegral, pe dumneavoastră și toată promoția !“.
Gheorghe Crăciun surîdea relaxat, ca unul ca-
re luase premiul de proză al „Vieții Româ-
nești". loanichie Olteanu a sprijinit de cîteva
ori demersurile mele în favoarea prozei noi.
Dacă nu a făcut-o și mai mult, asta s-a pe-
trecut din cauză că. adesea nu reușea să facă
față insistenței și presiunii „consacraților"; a-
ceste presiuni și insistențe deveneau (după ex-
presia dînsului) stihiale !
I
— Cindva, la Piatra Neamț, la un Festi-
val de proză Mihail Sadoveanu, ai pledat
cu elocință, convingător, pentru proza nou-
lui val. Ai pomenit atunci, dacă nu mă
înșeală cumva memoria, de „lenevia", pe
care proza tradițională o întreține în citi-
tor, oferindu-i totul pe tavă. N-am înțeles
atunci prea bine afirmația și nici n-am
avut vreme să ne deslușim. Bănuiesc că e
vorba de o anume parte a prozei, pentru
că marile cărți au stîrnit dintotdeuna în-
trebări, procese de conștiință, au lăsat Ioc
sugestiei si cîmp liber imaginației.
I
■ Spuneam atunci că există și o proză le-
Fluiere și tilinci
Gind mi te aruncă-n pisc de cruguri,
teafăr mi te coboară pe pămînt;
nu pot să uit nicicind de unde sînt,
de-adînci izvoare, rădăcini și muguri.
Spre orizont privirii-i dau cuvint
riscînd să mi-o rănească vineți ruguri,
cînd lin se-ndoaie holde după pluguri
in al primăverii fără seamăn cint.
E primăvară-n suflet și afară,
pe-ntinsul patriei e primăvară !
Cintă păduri și riuri, pruncii-n cor
I
din fluiere și din tilinci de coajă,
cintă-n libertate un întreg popor,
acest pămînt de roadă și de vrajă-
neșă. Aceasta nu-i neapărat tradițională. U-
neori o proză de nivel foarte scăzut se auto-
intitulează tradițională, ascunzîndu-se în spa-
tele unui titlu prestigios, care din prestigios
e făcut să devină oportunist. Eu nu opun ter-
menii tradiție-inovație. Adică văd pragul de
unde această opoziție încetează complet. Opo-
ziția a fost inventată pe următorul conside-
rent: s-ar părea că la inovație predomină e-
nergia, iar la tradiție predomină substanța,
în realitate lucrurile nu stau așa, și ambele
au parte de energie și substanță. InteriSîn-
du-mă de dinamica mentală, am observat că
toate performanțele de spirit duc spre ace-
lași punct. Să-1 numim punctul omega. In
acest punct de culme, omega, se întîlnesc
toate demersurile de spirit, fie că vin dinspre
avangardă, fie că vin dinspre tradiție. Fie că
sînt scientiste, sapiențiale, literare. De aceea,
din perspectiva practicianului, nu contează nu-
mele unui demers. Toate drumurile avangar-
dei duc spre isihasm : spre echilibru spiritual,
sepre lărgirea cîmpului conștiinței, spre opti-
mizarea umană. Avangarda care nu duce spre
isihasm, este ea însăși o avangardă care s-a
lenevit.
— Povestea de viață a fascinat și fasci-
nează mereu cititorul. Crezi că aceasta nu-și
va mai avea rostul în romanul, nuvela,
schița ce se vor scrie miine, poimine ?
■ Povestea de viață este o structură e-
ternă, axul în jurul căruia se organizează
lumea scrisă. Și mitul, și cosmogoniile, și
Biblia, și romanul telematic, și proza de
anticipație sînt organizate în jurul unor
povești de viață. Moderniștii au iubit fre-
netic povestea de viață și de aceea ei au
biruit cu duioșie pe partizanii reprezentă-
rii simpliste. în fine, decretînd că „tot ce
zboară se mânincă", textualiștii îmbogățesc
extraordinar povestea de viață. Proza de mîine
va fi tot mai pronunțat documentară. Docu-
mentarul va fi tot mai pronunțat psihologic.
Psihologicul va fi tot mai eliberat de meca-
nisme proiective. Scriitorul va aspira la cu-
noaștere holistică; adică la imaginea totală, in-
tegrală, a realului. Celălalt tip de cunoaștere,
atomistă adică, va rămîne pe planul doi. Cu-
noașterea atomistă se întemeiază pe cantitate,
pe cumul masiv de date și de stoguri de pa-
gini. Cumul masiv de date înseamnă mulți-
mea copacilor care te împiedică să vezi pă-
durea. Percepția holistică se realizează mai
greu. Este necesar a crea în cititor o stare
mentală deosebită, o scăpărare, care să-i lege
subit parcelele de lume. Să-1 ridice deasupra.
„Povestea de viață" rămîne punctul de ple-
care al oricărei tentative holistice-
— Ai plecat de Ia Suceava pentru că nu-ți
găseai locul acolo. O porți însă tot timpul
in suflet. Nu ți se pare stranie această nos-
talgie ?
■w
BNu-i de mirare să porți în suflet spațiul
geografic de unde provii. E un fapt normal
care, prin idealizare, se transformă în lux he-
raldic. Scriitorul are acest privilegiu, să con-
vertească în semn heraldic un accident bio-
grafic sau un sat pierdut într-o margine de
lume. Așadar, tema nostalgiei obîrșiei, tema
emoțiilor, nu este complicată ; mai complicat
este altceva: cum să-ți rînduiești emotivitatea
(și să te ferești de idilizare). Știu că, în ul-
timă instanță, emoția este informațională. Se
povestește că, odată, un cărturar se întorcea
după foarte mulți ani în ținutul natal. înso-
țitorul său ii arată un mormînt și-i zice :
„Maestre, iată mormîntul bunicilor tăi". Căr-
turarul izbucnește în plîns lingă movila aceea.
După ce cărturarul a plîns destul, însoțitorul
zice; „Maestre, acesta e un mormînt străin ;
bunicii tăi sînt îngropați în altă parte". A-
tunci cărturarul a văzut că mîhnirea sa avea
la bază o informație, nu o realitate. Această
anecdotă vorbește despre labilitatea noastră e-
moțională. Ea avea să deschidă sufletul spre
sentimente planetare. Ea vrea ca emoțiile noas-
tre să nu fie aservite unor imformații. Asta nu
neagă însă adevărul că planeta începe nu din
Australia, ci de la pragul casei noastre. Mi-a
trebuit destulă vreme să aflu că planeta Pă-
mînt începe nu din Africa, nu din Amazonia,
ci din satul Mușenița și din orașul Șiret. Iată
cum îți rămîne vie capacitatea emoțională,
chiar după ce știi că emoția este informa-
țională.
— Să încheiem cu un gînd de viitor. în-
cotro bat, la 45 de ani, vinturile scrisului
tău ?
■ Voi mai publica vreo trei cărți, de pro-
ză și însemnări, (două din ele sînt deja scrise,
predate). Apoi voi publica, o vreme,
propoziții în loc de cărți. Scrisul trebuie să ne
conducă dincolo de scris. Dincolo de scris se
află chietudinea. înțeleg prin chietudine o li-
niște metodică, o liniște clocotitoare, amestec
de seninătate și fervoare mentală. O stare e-
xistențială din care diminuează, treptat, partea
de iluzie și de deșertăciune. Pînă acolo e drum
foarte lung. Iar proza mă însoțește și mă ve-
rifică pe tot acest drum.
$	Gr. I.
Privire
Doi ochi, cu unul mă privesc pe mine,
cu celălalt în floare-mi văd poporul.
Doi teferi ochi, văd clar seninul, noruL
trecut, prezent, istoria cum vine.
Doi ochi, în ei se oglindește dorul
de bucuria tuturor, de bine ;
îi prelungesc în telescoape fine
și cerul își apropie izvorul.
C-un ochi prîvescu-mi patria cum suie,
cu celălalt văd marea împlinire,
văd soare la zenit cum altul nu e
cu miezul conștiinței în unire.
Nimic pe lume nu-i bătut în cuie,
totul renaște-n pace și iubire.
Radu FELECAN
3 — Convorbiri literare
Contexte
Repere psihologice
Discutam nu demult cu un intelectual străin,
pe care am avut plăcerea să-1 conduc prin
muzeele lașului, despre un binecunoscut
scriitor din țara sa ; binecunoscut și cititorului
român. Eu mă refeream la opera aceluia, iar
interlocutorul meu făcea mereu considerații pri-
vind omul, conduita sa morală : inconsecvent, in-
stabil in opinii, nesincer, fără principii, nu se
simte bine decît într-o atmosferă conflictuală.
Nu-1 cunosc pe prozatorul pe care îl evocam îm-
preună și ca om, nici nu am posibilitatea să mă
conving dacă tot ce mi se spunea este adevărat,
și, la urma urmei, nici nu mă interesează in mod
deosebit. Important și frapant mi se pare aici
altceva : că, mai ales în epoca noastră, un scrii-
tor nu mai este judecat doar după sau prin o-
pera sa. Cel puțin în timpul vieții. Călinescu fă-
cea (dar oare făcea?) abstracție de scriitorul con-
temporan cu el, ca om, considerîndu-1 mort, si,
cu propria-i expresie, se delecta numai cu opera
lui. Mi-a venit în minte această declarație a
autorului monumentalei „Istorii a literaturii ro-
mâne de la origini pînă în prezent", cu atit mai
mult cu cît cel cu care stăteam de vorbă, după
ce am riscat referitor la scriitorul cu pricina
adjectivul mare, mi-a răspuns, zimbind ironic, cu
o butadă la care de altfel subscriu : scriitorii
mari sînt mari abia după moarte. Și totuși, chiar
e nevoie de cortina definitivă pentru a vedea și
a evalua mai bine ?
Dar. dincolo de toate acestea, fapt este că as-
tăzi, mai mult ca oricînd, într-o lume în care
se trag în fiecare clipă toate alarmele, nu-1 mai pu-
tem judeca pe scriitor decît in contextul tuturor
faptelor, demersurilor și gesturilor sale, li citim
cărțile urmăriți de imaginea sa întreagă. Și ade-
sea sîntem necruțători cu marile sau micile e-
rori, cu marile sau micile lașități ce țin de bio-
grafie, de existența terestra. Eugen Simion, cri-
tic care știe să ia distanță și are rara capaci-
tate de a-și păstra echilibrul și seninătatea, de-
lectîndu-se cu opera, ca să reamintesc formula
călinesciană, mărturisea recent că a citit ultima
carte apărută a unui poet de prim plan avind di-
nainte omul. E drept că poetul comentat oferă,
observa pe bună dreptate criticul — „un caz. in-
tr-adevăr elocvent, în care existența premerge
creația, biografia asumă și condiționează (subl.
mea) poezia". Starea pe care o trăiește criticul.
Iar cititorul cu atit mai acut, este insă mai ge-
nerală și nu e legată numai de asemenea „ca-
zuri".
Estetica implică morala. Se cunoaște cum pri-
vea Cehov critica. El ii scria odată lui Gorki câ
aceasta a produs asupra sa o oarecare impresie
doar o singură dată : cînd un critic i-a prevestit
că o să moară beat într-un șanț. A fost insă un
moment cînd Cehov, care nu reacționa niciodată
la criticile negative, a răspuns cu vehemență : _a-
tunci fiind acuzat că scrisul său e lipsit de prin-
cipii. Era, așadar, lezată gras persoana sa mo-
rală. Și Cehov s-a înfuriat. Peste asta mi putea
trece. Pentru că va fi împărtășit și el, fără îndo-
ială, gîndul lui Dostoicvski : „Cel mai profitabil :
să fii om cinstit". Iar un scriitor cinstit este mai
întîi de toate cinstit cu ceea ce scrie, cu ideile
sale și cu cei pentru care și în numele cărora
scrie.
Estetica a implicat întotdeauna morala. !n vre-
mea noastră însă relația depășește așazicind spa-
țiul cărții, al ficțiunii, al creației, extinzindu-se la
conștiința scriitorului în general, nu numai cea
artistică, la „figura" lui morală, adică la ipostaza
sa de „animal social", de cetățean. Mitul scriito-
rului are la bază nu numai talentul sau geniul,
ci si un anumit cod de a trăi, a acționa și din-
colo dc masa de scris, prin urmare un cod moral.
Revăd niște înseamnări de lectură din ultimii
ani și redescopăr lucruri foarte interesante ex-
trase dintr-o carte de interviuri cu personalități,
unele de ținută europeană, ale căror viață și
activitate sînt legate de o zonă cu o spiritualitate
bogată și profundă : Banatul. Aproape toți cei
intervievați își trădează. însă, — sentimentul frus-
tării atunci cînd vorbesc despre cultura Banatu-
lui interbelic ori a celui de dinaintea primului
război mondial. Mă surprind semnele unei men
talități provinciale, care nu se explică, și chiar
lipsa de umor. Dintre marii scriitori au trecut
prin Banat în perioada dintre războaie : Camil
Petrescu, Cezar Petrescu, G. Călinescu, acesta din
urmă, fost profesor secundar de franceză la Ti-
mișoara, amendat pentru faptul că nu a acordat
atenția cuvenită scriitorilor bănățeni (nu i-a in-
clus în Istorie) și Banatului în general despre
care, ni se atrage atenția, nu a scris niciodată.
Confesiunile lui Pavel Bellu, cărturar distins, fost
asistent al lui Lucian Blaga, sînt simptomatice, ele
dînd seama de o anumită psihologie : „Cînd ge-
nerația mea a deschis ochii, ne-am pomenit în-
tr-un Banat dialectical cu Al mai tare om... și
tot patrimoniul nostru modern este în nuvela
în lume a răstignitului de lacrimi Niță Popovici.
Se vînturaseră pe malul Begăi și pe Timiș: ba G.
Călinescu și Camil Petrescu, ba Cotruș și Blaga
— dar noi am rămas neîmpliniți".
Revin mereu în mărturisirile și în amintirile
consemnate Lugojul și Timișoara. La începutul
veacului, centrul cultural și îndeosebi muzical al
Banatului era Lugojul. Aici a concertat, între al-
ții, Pablo Casals. Tot Pavel Bellu observă că :
„istoria literaturii române încă nu a izbutit să
coopteze în liniamentele ei valorice spiritul
Banatului specific". Oricum insatisfacția și senti-
mentul neîmplinirii, repet, nu se justifică și, de-
sigur, oricine este mult mai dispus să-i acorde
tot creditul lui Lucian Blaga care identifica in
spiritul bănățean : „un spirit net european, de
cea mai pură formație umanistă". Poate că, in-
direct, o astfel de remarcă este argumentată și
de o tulburătoare confesiune a unui strălucit scri-
itor și om de cultură bănățean — Franyo Zoltan :
„în orice colț al lumii m-am aflat, am simțit un
dor nestrămutat de țară, de casa mea, de con-
frații și prietenii din orașul meu : români, ma-
ghiari, germani, sîrbi... Sînt convins, și chiar și-
rul anilor a demonstrat, că numai aici aș fi pu-
tut să gîndesc și să-mi scriu cărțile...".
Constantin COROIU
Eminescu si
akeritafea benefică
Revenind după două decenii asupra unei
teme care a beneficiat între timp de nu-
meroase explorări comparatiste (Amita
Bho«e, Sergiu Al. George, Viorica Nișcov. Șt.
Avădanei ș.a.) și de punerea in circulație a
unor texte eminesciene, îndeosebi traduceri,
autoarea își motivează demersul prin nevoia
de a valorifica noile achiziții, de a Ie inte-
gra unei înțelegeri mai ample, mai profun-
de a personalității în cauză, pentru care „i-
magini, noțiuni, idei, sisteme filosofice etc.
nu constituiau decit un prilej întotdeauna bi-
nevenit de declanșare explosivă a propriului
mod de funcționare". Poetul se caută pe sine
cercetind alteritatea in planul gindirii si cre-
ației celei mai inalte. „intîlnirea cu drumul
altuia nu-1 determina niciodată pe Eminescu
să-1 urmeze pe acela, ci il stirnea și-1 propul-
sa in forță pe drumul său particular, care-1
purta insă înspre un orizont neîncetat dezmăr-
ginit de întâlnirile hotăritoare" (p. 8). De unde
exigența unui „comparatism sans rivages" și
a unei căutări permanente, dincolo de influ-
ențe. care in cazul său n-au putut fi decit
catalitice și nu modelatoare.
Cultura germană a avut în adevăr o ase-
menea funcție catalitică („e mai curind un
dascăl ce te orientează spre tine însuți", re-
marca Blaga) și de aceea benefică, incurajînd
creativitatea individului, in timp ce modelul
francez era. in aceeași viziune, constrîngă-
tor și anihilant. Geniu pustiu, in care acest
model triumfa o clipă (eroii se „salvează" prin
revoluție) e mai mult un accident în opera
eminesciană, celălalt exemplu prevalind o-
rientarea creației sale. Este exemplul care i-a
înlesnit descoperirea de sine ca topos al u-
nei sinteze esențiale pentru spiritul româ-
nesc" (p. 10), într-o epocă mai disponibilă
pentru creația temeinică decît altele, și pe
seama acestei descoperiri pune autoarea acel
uimitor echilibru intre simțul istoric și simțul
viitorului care ar fi nota distinctivă a creației
eminesciene. O gindire organicistă se degajă
din aceasta și proveniența ei e înainte d
toate germană. A reexamina deci modalitățile
de contact între Eminescu și această lume de-
vine o necesitate pentru oricine vrea să-1
înțeleagă pe poet și prin el o latură esen-
țială a culturii noastre moderne. Este ceea
ce a întreprins reputata comparatistă intr-un
volum de mare ținută intelectuală, demonstrind
că .cultura germană — filosofie. poezie, mu-
zică. istorie etc. — are enormul merit de
a-i fi luminat căile proprii cu o lumină gene-
roasă" (p. 280). înrîuririle primite ? .Departe
de a-1 supune și a-1 stăpîni, conchide exegeta,
ele au fost cele supuse și stăpinite. Ele l-au
aiutat să se descopere, să devină în cel mai
original mod el însuși, neatingîndu-i corzile
cele mai grave decît pentru a conferi armo-
niilor specificității naționale sunetul cel mai
curat si mai plin" (p. 8—9). Nu e atît vorba
deci de „influențe", cît de „întîlniri" bene-
fice, declanșatoare de impulsuri creative, ur-
mărite în noul excurs cu superioară acribie
comparatistă. Faptul decisiv, uimitoare „cale
•egală" a intelectului, a fost întîlnirea cu fi-
losofia kantiană. în lumina căreia Eminescu
a receptat pe de o parte romantismul ger
man, iar pe de alta și-a ajustat gesturile, in
viața practică, potrivit cu imperativul legii
morale celei mai înalte. A și tradus parțial
Critica rațiunii pure, preocupat de același „gi-
gantic orizont epistemologic", la care se va
întoarce mereu, așa cum s-a întors mereu și
la noua disciplină, de vaste orizonturi, Volker-
psychologie, pusă în legitimă relație cu suges-
tiile embrionare ale lui Herder și nu mai
puțin cu „școala de la Heidelberg". Drumul
gîndirii colective nu e altul decît acela al
individului care se caută pe sine în timp _ce
se deschide tot mai mult in afară: „Mai în-
tîi popoarele învață a cugeta, momentul al
doilea cugetă asupra sa însuși, al treilea cu-
getă asupra lumii întregi și pentru lumea
întreagă. Cel dintîi e receptiv, cel de al doi-
lea emancipa individualitatea națională de
sub sarcina recepțiunii. făcînd-o să cugete
cauza sa însăși, al treilea în fine e floarea
de aur ce bucură lumea întreagă" (Eminescu.
Fraamentarium. 1981. p. 82). Numai că Ia nivel
colectiv ar trebui să vedem poate nu atit o
succesiune de etape, cît un sincretism de ni-
vele într-un efort ce vizează toate aspectele,
într-o perspectivă sincronică, nu se poate cu-
geta asupra sinelui fără a învăța pur și sim-
plu cugetarea și nu e de închipuit o extensie
a cugetării asupra lumii întregi fără cunoaș-
tere de sine. Aplicînd însă această schemă
strategică la etapele dezvoltării poporului ro-
mân. autoarea observă că „faza întiia ar în-
semna. poate, lunga etapă a formației unui pro-
fil particular, cu receptarea nediferențiată de
influențe din afară (eventual traductibilă în
formula importării formelor fără fond), iar a
doua ar reprezenta faza luării de cunoștință de
sine, de _ realizare a organicitătii gîndirii,
care poartă pecetea unei specificități anume"’
In fine, a treia etapă _s-ar putea tălmăci în
termenii intrării pe orbita universalității, atît
la nivelul gîndirii cît și la acela al creativi-
tății" (p. 29). O situare în epocă si în pers
pectiva fără margini a culturii impune con
cluzia. clar formulată în carte, că „s-au în
tîlnit în Eminescu, în mod fericit, un mo-
ment nou ai istoriei românești, încărcat de
alte necesități ale dezvoltării decît momente
Ie anterioare, cu o structură individuală men
opinii
neavizați, care, dacă îi urmează îndemnul si
trec pragul dughenii, se pomenesc a fi cum-
părat, în locul obiectelor promise, felurite
produse inutile și demodate. Prăvăliile seri-
oase n-au nevoie de reclama exagerată, de
multicolore jocuri de lumini și de oameni-
sandwich ce bat străzile și ademenesc novicii
cu promisiuni sforăitoare. Vestea seriozității
lor se răspindește degrabă și oamenii le cau-
tă, le devin clienți statornici chiar dacă firma
de deasupra ușii, inghesuită și neutră, abia
se zărește. în primul moment, lumea ia cu
asalt magazinele înzestrate cu agenți publici-
tari ce-si cunosc meseria, dar năvala încetea-
ză după citeva ceasuri, cînd fiecare se con-
vinge de depărtarea dintre interior și fațadă.
De acum iniante, toate eforturile de captare
a publicului, fie și prin angajarea unui număr
sporit de agenți, devin zadarnice. Compromi-
să. ar trebui o minune pentru ca prăvălia
mincinoasă sâ redobîndească încrederea oa-
menilor. Și, vorba poetului, minuni în lumea
asta nu cred a se mai face...
£ recomandabil. în consecință, să fim cir-
cumspecți ori de cite ori sîntem invitați, cu
surle și tobe, să-1 urmăm pe cutare critic,
singurul care ține sus, împotriva buletinelor
meteorologice, flamura esteticului. înainte de a
fi trași pc sfoară, nu strică a cerceta de nu
cumva la adăpostul demn al primatului este-
ticului se practică afaceri din cale afară de
inestetice. Cunosc, bunăoară, un critic („Nu
spui ține — persoană însemnată....”) a cărui
carieră a început printr-o viguroasă recupera-
re, descoperire și apărare a esteticului. Era pe
atunci tînăr și neșovăitor, franc și nepăsător
la consecințe. Prăvăliaș cinstit, vindea numai
ce scria pe firmă și-și făcuse o largă clien-
telă printre oamenii de caracter. Avea prin-
cipii, dar și demnitatea de a le respecta. Prin
consecvență și onestitate, slujite de un condei
agreabil (condeiul îl mai are și azi !), își cîș-
tigase repede audiența și autoritatea rîvnite,
totuși rareori atinse, de confrații intru criti-
că. Cu vremea însă, a prins să strecoare prin-
tre mărfurile garantate și altele, provenite de
la furnizori dubioși, dindu-le — se înțelege
— drept produse de mina întîi. Azi una, mîi-
ne alta, pină ce n-a mai rămas aproape nimic
din vechiul renume Dar nu și-a schimbat fir-
ma. O dă numai anual la revopsit, spre a
compensa acțiunea intemperiilor, înlocuind cu-
lorile decente cu tonuri țipătoare, agresive.
A împinzit strada cu imense panouri publi-
citare, ce laudă fără scrupule noile, precarele
mărfuri. A tocmit, cu promisiunea de a le
elibera certificate de genii, papagali docili,
să-i răspîndească actualele opțiuni și să cre-
eze, prin repetiție, iluzia audienței lor. Dacă
s-ar mărgini Ia atît, încă n-ar fi prea grav,
însă contestă fără să clipească tocmai valorile
pentru care ieri se bătuse, discreditând sis-
tematic prăvăliile ce continuă să le pună în
circulație. Și-a pierdut clienții statornici. înde-
părtați de scandaloasa conduită a negustoru-
lui, înconjurîndu-se acum doar cu persoane
mulțumite că primesc, deodată cu mărfurile
nevandabile, adeverințe de talent și gust. Și,
doamne ferește să-i reproșeze cineva meta-
morfoza ! Fostul critic se înfurie, înhață
principiile și fulgeră cu ele pe imprudent,
învinuit de toate păcatele posibile, așadar
și de nepricepere, școlărism, opacitate, confu-
zie, rea credință și, lovitură de grație, dispreț
pentru valorile literare veritabile. Iar înda-
torații ii țin isonul bilbiind aceleași acuze
goale, încă și mai ridicule pe buzele lor, ne-
deprinse decît cu repetiția slugarnică. Ne-am
obișnuit cu acest spectacol întristător, pe lîn-
gă care, prevenită, majoritatea trece indife-
rentă, dar el continuă în forme din ce în ce
mai lipsite de scrupule și mai agresive, pro-
vocînd confuzie în mințile firave, neatente
la dezacordul dintre aparență și realitate. în
plus, numărul figuranților, al actorilor care
duc impecabil tava, pare să fie în continuă
creștere ; lucru cumva de înțeles dacă ne
gîndim cît de atrăgător e visul unei cariere
artistice comode, ce presupune, în locul ta-
lentului și al muncii, orbească ascultare a
maestrului. Urmarea neabătută a principiilor,
cultivarea literaturii substanțiale, descurajarea
improvizației și a manufacturii, au încetat să-1
mai preocupe pe criticul de altădată, supra-
viețuitorul lui concentrîndu-și puterile spre
impunerea, cu orice preț și sub acoperișul
primatului esteticului, a mediocrității fidele.
Idealismul a fost pus în camără, la păstrare,
eliberînd terenul pentru spiritul practic. Are
Teodor Mazilu o schiță. Intransigența in sos
de vin, unde un personaj e invitat să răspundă
la întrebarea: cum vă aprovizionați ? „Mi-am
dat seama din experiență — zice el — că
cu cît sînt mai intransigent, cu cît bat mai
tare cu pumnul în masă și mă scîrbește de-
lăsarea, cu atît mă întorc acasă cu absolut
tot ce-mi trebuie. Eu am reușit să stabilesc
un raport exact între principialitate și nevo-
ile casei". Și adaugă sentențios : „Eu n-am ne-
voie de sacoșă, eu am principii".
AI. DOBRESCU
talâ și psihică de o natură superioară, conso-
nind in țară, parțial, cu noua direcție a Ju-
nimii, iar în afară cu întreaga lume a culturii
transmise prin intermediul filosofici și lite-
raturii germane romantice. Nu se cade sa
uităm niciodată, insistă autoarea, că produse
le folclorului universal, mitologia, ca și filo
sofia și poezia vedică, Platon și Shakespearc,
adică elementele cu cea mai mare pondere
formativă, după folclorul și literatura veche
românească, in configurația spirituală a poe-
tului, i-au devenit familiare in primul rind
tot prin intermediari germani și cu accentele
valorice sigure puse de marii romantici ger-
mani, in așa fel îneît concluziile lor să ca-
pete pentru el caracterul unor solide premize
pentru alte sinteze, ale altei culturi europene,
mici, dar nu minore, situate la extremitatea
răsăriteană a României între popoare de alte
obîrșii, dar tocmai de aceea in măsură să re-
alizeze legătura tainică între coordonate atit
de diverse cum ar fi acea a răsăritului cu
cea a apusului, aceea a sudului cu cea a nor-
dului, la nivelul cel mai adine, acolo unde
toate izvoarele au apele înrudite intr-o arhai-
tate comună" (p. 30—31).
Am citat lungul pasaj nu numai pentru
amplitudinea deosebita a concluziei, dar și
pentru frumusețea expresiei, totdeauna con-
cordantă cu ideile în cauză. Căci, nu înca-
pe îndoială, Eminescu și romantismul german
nu e doar o carte de minte, cum sint multe,
ci și una de inimă, cum nu sint decit puține,
în sensul în care poetul însuși dorea să re-
unească cele două registre ale ființei noas-
tre. Aceeași densitate și aceeași frumusețe se
întâlnesc, dincolo de Argumentul introductiv,
în scurta sinteză a romantismului german ce-i
urmează intr-o mai reușită încă cercetare a
perioadei de tranziție (Richter. Holderlin) și
în capitolele de analiză a întilnirilor cu cei
mai mar: din „școala de la Jena", cu Novalis.
Brentano, Arnim, Gorres, Creuzer, Eichen-
dorff. la care se adaugă purtătorii de cuvint
ai romantismului tîrziu. O carte densă și fru-
moasă. din paginile căreia se degajă și liniile
unei gîndiri istorice dintre cele mai robuste.
M. ZUB
Zoe Dumitrescu-Bușulenga : Eminescu și ro-
mantismul german, București, Ed. Eminescu,
1986, 290 p.
„...eu am
principii !“
Toată lumea are, la o adică, principii.
Mari sau pitice, viguroase ori mai firave
— amănuntele nu contează ! Destul că
sînt principii 1 Fără ele am fi dezorientați,
am umbla bezmetici ca marinarii lipsiți de
busolă. Căci principiile, cine nu știe ?, o-
rientează gîndurile și călăuzesc purtările, in-
staurează ordinea acolo unde, pînă mai ieri,
stăpînise arbitrariul. Omul cu principii nici
nu vorbește aiurea, nici nu se poartă ana-
poda. Ceea ce nouă ne poate părea, la o
primă vedere, de neînțeles, devine din per-
smîiva principiului întruchiparea rigorii. In-
eroarea dobindește prin el justificare. A
greșit, zice un cunoscut refren, insă cel puțin
nu și-a călcat principiile in picioare !
De regulă, principiile sint puține si ele-
mentare. Cu cît mai puține, cu atît mai bine.
Cu cit mai simple — tot așa. Dacă sint prea
multe, dăunează, creează pericolul confuziei. O
pădure de principii îndeamnă la rătăcire. Iar
rostul principiului e. dimpotrivă, să o împie-
dice. De aici și larga lui accesibilitate. Prin-
cipiul e la indemina tuturor, bun comun. Nu-
mai cine nu vrea nu-I vede, numai cine
nu-i solicită sprijinul nu se bucură de imen-
sele-i binefaceri. Și, apoi, principiile sînt
vechi, adică verificate. Nu te poți da pe mîna
primului venit. Așa însă, citindu-le respec-
tabilele certificate de bună purtare, remar-
cind la ce mari case au slujit și cît au fost
de devotate, li te încredințezi fără pic de
teamă. Ești sigur că, indiferent ce vor face,
nu te vor da de rușine.
E o imensă eroare să ne închipuim că
principiile sînt apanajul culturii. Ele activează,
deopotrivă, în toate societățile și în toate stra-
turile lor. Doar conștiința principiilor se do-
bindește prin accesul la cultură. Trahanache,
ilustrul prezident al atîtor comitete și comiții,
are principii ferme fără să bage de seamă.
Insă ia act de prezența lor și le realizează
însemnătatea numai prin intermediul fiului
„de la facultate" : „Tatițo, unde nu e moral,
acolo e corupție, și o soțietate fără prinți-
puri va să zică că nu le are !“
Criticii, persoane cultivate prin excelență,
sint, natural, avertizați asupra lor. Ei știu,
mai bine decît alții, că, inserate în activitatea
practică, principiile se deosebesc mai greu cu
ochiul liber, nefiind exclus sâ treacă neobser-
vate. De aceea, obișnuiesc să le declare în
prealabil și chiar să le repete pentru cei cu
o mai slabă ținere de minte. Asta explică
abundența articolelor programatice, a expune-
rilor de principii. Criticii vor să fie siguri
că vor fi citiți corect, că nu li se vor răstăl-
măci vorbele și, în consecință, îsi iau măsuri
de precauție. Un principiu declarat e un prin-
cipiu aplicat. Piece touchee — piece jouee. Cel
mai popular dintre principiile îmbrățișate de
critici este acela al întemeierii estetice a ju-
decății de valoare. S-ar putea pretinde, de
altfel, că e singurul acceptat de toți. Dacă se
întîmplă să privească un tablou sau să citeas-
că o carte, - muritorii de rînd amestecă planu-
rile. astfel că opinia asupra picturii ori a o-
perei literare nu e niciodată curat estetică.
Un critic, în schimb, nu poate comite o ase-
menea fărădelege. El disociază valorile, asi-
gurînd primatul celor estetice în actul de ju-
decare. Cel puțin asa pretind declarațiile de
principii. Și dacă ele pretind, se cheamă că
principiul funcționează negreșit, triind arta
veritabilă de contrafaceri.
Aici e, la urma urmelor, problema. Că noi
luăm în serios principiile critice atîrnate la
vedere, pictate cu litere de-o șchioapă în cu-
lori frapante, convinși că firma nu e decît
un avanpost al prăvăliei și că vom găsi în
rafturile ei exact ceea ce declară anunțul de
la intrare. însă firmele mint tocmai pentru
a atrage onorata clientelă. „La calul bălan"
nu e un magazin de harnașamente, ci o spe-
luncă imundă, pe lîngă care e posibil să fi
trecut cîndva și vreun mușteriu călare pe un
bidiviu. Firma ochioasă, în stare să te oprească
din drum, e nadă publicitară, capcană pentru
Grafică de Cezar PETRESCU
Convorbiri literare — 4
Cineva atît de aproape,
atît de departe...
Nu mai puțin de treizeci și unu de ani dis-
tanțează Cloșca cu puii de aur („Premiul
scriitorilor tineri needitați* — 1934) de vi-
itorul volum al lui Dragoș Vrânceanu : Columne.
Din acest lung interval datează insa, parțial,
substanța cărților lui de sfîrșit : cinci volume in
doar șapte ani ! Sub masca neutră de frecven-
tator al bibliotecilor și muzeelor, poetul, mun-
cit de „gînduri inumerabile*. terorizat de „sin-
gurătatea ca o rafală amară-, e un frenetic, ua
iscoditor la scară cosmică. La Florența, unde in
1932 devenea doctor in filozofie — investigind
Mitul ca produs al activității spirituale —, el
era văzut in cercul unor Renato Poggioli. Carlo
Bo, Tommaso Landolfi, tineri insurgenți, moder-
nizanți. viitoare nume de rezonanță europeană.
Formulele poetice brizante. anticonformismul in
vogă, nu trec fără a-1 interesa, dar. corn emitent,
în poetul atunci	in Italia acționează spiritul
vrîncean în descendență paternă, sufletul oltean
în linie maternă, de unde propensiunea spre
baladă — un baladesc modernizat —. voluptatea
instalării în ethnos. iar ca mitologie personală,
la intelectualul de cultură europeană, seducția
formelor arhetipale autohtone. Mai virstnicul
Adrian Maniu. a cărui orientare de la moder-
nitate la tradiționalism va face obiectul unui
comentariu semnat Dragoș Vrânceanu, Ion Pillat
și, în mai mică măsură. V. Voiculescu. iată re-
pere pentru stabilirea genului proxim. Nici vor-
bă, accentele moderne din Cloșca cu puii de aur
depășesc, cantitativ, pe cele din Lingă pămint
sau din Drumul spre stele de Adrian Maniu.
Prima carte a lui Dragoș Vrânceanu e populată
cu cintece și balade, cu legende și pre-texte ma-
gice ; insă discursul fragmentat, dislocat, nervos,
tranzițiile de la extatism la fervoare, paradoxul,
insolitul, gestul familiar, prozaismul voit țin de
norme curente. Pigmenți folclorici alternează c .
referințe docte — acestea sporind in volumele
ultime.
Cîntecele sînt pui de aur: „Cloncăne-n curte,
ferice mie, / Iarăși cloșca aurie...-. La Cozia. ia
Rîul Vadului, poetul îmbibat de istorie ascultă
sunete de „cornet- depărtate (cornul e mereu
invocat) : „Sar, scutur, cizmele de apă : haide ! /
Și-arunc Pe umeri sarica de fier, / Ca Walter
von der Vogelweide" (Lira). Cornul de vinătoare.
motiv de priveliști desenate laconic, acompaniază
țipete de rațe sălbatice, căderi de frunze în bălți.
Limite, obstacole materiale, interdicții ontologice,
crispări și neliniști confirmă raporturi cu moder-
nii europeni, printre care frămintatul Rilke. An-
xietatea, ardența, senzația de așteptare grea din
georgice de toamnă sînt la antipodul georgicelor
pillatiene : „Ah, satul ne-a pierdut din ochi /
și crede că de mult am reintrat în casă. / Sîn-
tem pierduți, pierduți ! Nici o ieșire / nu se
străvede către șoseaua depărtată / de parcă trec
căruțele pe sub pămînt. / Mai facem poate pasu-
acesta. / Cu el se vor deschide / canaturile unei
porți care s-a povîrnit...".
----------------------------A treia zi
De la Singurătatea în doi din 1966 și pină
la Orpheus din 1986, poetul loanid Romanescu
a străbătut în cei peste douăzeci de ani de la
debutul său în volum un drum lung și nu atit
întortocheat, cum au crezut mulți critici literari,
cît plin de hopuri și dîmburi, un drum anevoios,
cînd asfaltat, cînd’ pietruit, cind un drum de
țară pe care e bine să mergi mai degrabă
desculț și pe jos, decît intr-o căruță nesigură
și cu roțile neunse cum e azi poezia. E adevărat
că se mai găsește cîte unul — poet, prozator,
critic sau chiar simplu cititor — care caută sa
dreagă lucrurile și să le îndrepte pe calea cea
bună, dar în loc să ungă osiile, minjește cu
dohot capra căruței sau biciușca și in ioc să
netezască drumul spre poezie, il strică și mai
tare și-1 face accesibil mai tuturor. Asta vorbind,
așa, de atmosfera generală. In particular, lucru-
rile merg, am putea spune, admirabil și din
zece poeți, cincisprezece se cred macar Bacovia,
dacă nu Eminescu. Critica dă vina pe poeți,
iar poeții ii învinuiesc pe critici. Și poezia se
rostogolește — pe niște roți mai mult pătrate
decît rotunde — pe tot felul de uliți și ulicioare
în pantă, în căutarea unui gard mai de soi, că
de oiști, slava bogu, nimeni nu duce lipsă, ba
aș zice că și garduri avem berechet. Atunci
ce ne lipsește? Poezia scrisă cu majuscule?
Răsfoind presa literară, ai zice că nu. Și atunci ?
Și atunci dacă avem o poezie atit de mare și
atîția poeți buni, de ce cititorul se îndepărtează
de ea ? Să fie de vină acest secol al vitezei
in care ne-a fost dat să trăim și in care omul
nu mai are timp pentru poezie?! Explozia in-
formației, mijloacele de transport, mass-media ?
Spațiul prea larg acordat poeziei in revistele
noastre de cultură ? Concursurile literare și
festivalurile de poezie, tot altele și altele in
fiecare zi ? Cine știe. Cert este că in ochii ma-
relui public tot poeții sînt găsiți vinovați. In
această harababură de drumuri și babilonie de
vizitii, adică de exegeți, meritul poetului loanid
Romanescu este că și-a găsit un drum al său.
Este drumul, pe care l-aș numi, de la „profan*
la „profetic", drum străbătut cu picioarele goale
de Halabuș cel nebun, rîsul și plinsul satului :
„Timpitule, boule, băiatul lui / Halabuș cel
nebun / bîlbîitule... Halabuș, tu Halabuș /
cu roasele-ți pingele ale minții / ast-
fel îmi apari de cite ori prostia /
strîmbă din nas în fața mea /... ( mă spaimă,
mă tristețe / mă cît ar trebui să fie oamenii
de sinceri f și neinteresați de ei înșiși, / vino
să te sărut pe frunte / fir-ai al dracului feri-
citule !“. în fond, „glasul" din Demonul, din poe-
mul Antares sau din Orpheus, ultimul volum al
poetului, este glasul lui Halabuș. LTn Halabuș
care nu mai vorbește mulțimii gălăgioase de pe
străzi, din birturi, din gări sau spitale, ci un
Halabuș care se adresează demiurgului : „acum
cînd nu mai pot să rid, / cind rîsul meu ar fi
schimonoseală — numai tu ai rămas / în cercul
vederii în sine prin alții / pentru cei ce se
nasc H nici măcar greșeala nu poate fi per-
fectă" (Antares). Lălăiala senilă din maghernițe,
hăhăiala hahalerelor din mahalale, glasurile
obscure și obscene, de multe ori, au rămas un-
deva departe : poetul strigă singur în liniștea
înghețată a nopții, sub indiferenta sclipire a
stelelor. Trecut, parcă, prin spasmele morții („e-
Intr-un context ca acesta, dacă nu apropiat
absurdului existențialist, fermentează deziluzii :
Madona, in grădină, „apucă frunze-n mîini și le
aruncă* : într-o baladă, „bărci inchise-n ochi de
ape / vor să plece și nu pot“ ; sub cer de noapte
lunară : „Nu auzi la doi pași. Ar zbura săracii /
grauri și nu pot de uzi"... Elemente tipizate din
folclor iși modifică liniile. Făt-Frumos a-mbătn-
nit la „umbra teiului". Pină și peisajul erotizat
respiră aprehensiuni : „De cimpul vechi fereș-
te-te, / de ierburile veștede- (Cintecul plimbă-
rilor/.
Cind la cincizeci și nouă de ani — după ce
practicase o critică de artist, aerisită, alertă, o-
rientată spre unii contemporani consacrați (Blaga,
Al. Philippide. Zaharia Stancu. Eugen Jebeleanu,
Maria Banuș, Gellu Naum). dar și spre debutanți
— reintră in scenă ca poet, Dragoș Vrânceanu
din Columne se împarte intre fenomenul româ-
nesc și mitul mediteranean. Cintece din „Cor-
nuri de lut- sondează misterioase lumi pierdute.
De sus. din munfi, se vede țara dormind „ascunse
sub loază și cicoare. / in picioare" (motiv de co-
lumne). și o alta din „acest secol aprins". Cornul
de vinătoare pune „in mișcare / uriașe ceasor-
nice de motoare...-. Mereu spectacole de mul-
țimi. ceremonii in dimensiuni cosmice, „o dată
cu marea orgă de unelte / a pămîntului-. O fe-
brilitate nu fără legături cu lecția avangardei
literare, vizează fapta-columnâ. L'n energetism
destinat sfărimării limitelor, tendință curentă in
volumele ulterioare, anunță estomparea contras-
telor dintre om și univers. Așadar, „havuzuri
in mii de culori / sar pină peste nori" : ochii
se deschid „mari cit anotimpurile- O patetică
elegie. In ri~’oriam uxoris. precede impresio-
nant jelirile lui Eugen Jebeleanu in situație iden-
tică. Poemele transhumantei, ca structură și v:-
ziune ce! mai unitar volum (1953). au ca idee-
matcă existența drept călătorie perpetuă, incit
sub simbolistica păstorească descoperim sensuri
sucind de la concret la vibrații intens metafi-
zice. Se perindă, de la un capăt, la altul, păstorii
mitici care, poate, nu știau „rostul urgerii de
ani-, cu toate că „de mult făcuseră comind".
Despre ei povestesc, „crestăturile in lemn", ve-
trele păstorești de popas, urme lăsate in „mă-
runtaie de munți". Mioritism și frescă modernă !
Ciobani arhaici, „cu mari căciuli de oaie", in
locuri Înalte. „țineau in mină uriașe arcuri-.
Tablouri aspre derivind din Dacia eminesciană
cu „acoperișuri de piscuri", cu molifți. cu oieri
și turme coborind in Băbeni (satul vilcean al
poetului), se constituie intr-un centru patetic al
lumii. Poeme alternind intre lumină și mister,
legind Băbenii de Olimp. de Coliseu și Micene,
excelează in latura ex tatică, dar și in sugera-
rea unei temporalități cvasi-sacralizate : „Mer-
gind veneau întruna mai încoace, / mișcindu-se
sub grelele cojoace. / sub care ascundeau un
colț de stea, / ca vîrful unei suliți ce creștea. /
terne"), Halabuș vorbește sibilinic ; limbajul lui
nu poate fi ințeles decit de cei care au trecut
prin aceeași suferință Haina histrionică a fost
lepădată în praf, scuipată și călcată în picioare.
In locul ei poetul a îmbrăcat o haină sobră de
ascet. In ultimele sale volume, vorbesc in spe-
cial de Magie și Orpheus, loanid Romanescu a
eliminat decorul. Au rămas doar vocile, doar
legile aspre ale eternității. (Poetul tot aruncă
„Iestul" peste bord și poezia sa se înalță ca un
balon din ce in ce mai sus. dincolo de nori,
spre empireu, desprinzindu-se de pămint și de tot
ce-i pămintesc). Dacă am vrea să-1 regăsim, cu
tot dinadinsul, pe loanid Romanescu. ascetul, in
primele sale volume, destul de lumești, ar tre-
bui să recurgem la o operație similară ; adică
ar trebui să Îndepărtăm, din poezia sa, decorul,
fundalul social și să aruncăm peste „bord" tot
ce nu ține de esența poeziei. Să luăm, de pildă,
poemul Ave Maria din primul volum : „O dată
pe an păpușile sparg vitrinele / se furișează
printre salarii printre 1 piini și alcool ,.../ apoi
se urcă pe burlane traversează / religii, se o-
presc în pantofi sub perini in somnul tuturor /
copiilor, producînd leziuni /...// o dată pe an
— atit — dincolo e pasiunea de circumstanță,
haosul / necesar de la care oamenii / învață să
vorbească singuri*. Deci. în prima parte este
cadrul, decorul social — surprins dintr-un unghi
ușor expresionist —. in a doua : haosul acestui
cadru, in corespondență cu haosul cosmic. E greu
de spus dacă poetul a făcut bine sau nu ope-
rind aceste eliminări ale decorurilor din poezie
și indepărtindu-se tot mai mult de social și
de real. Poezia a ciștigat în „esență", dar a pier-
dut totuși ceva din substanța ei : a rămas doar
aceeași forță a rostirii. Dar orice cîștig e și o
pierdere. Prin maturitate, iți pierzi copilăria.
„Atingind" înțelepciunea, iți pierzi entuziasmul,
încrederea în tine și in lume : „Am devenit și
eu bătrînul înțelept / nu mai regret nimic nu
mai aștept /.../ azi fluviul e adine și curge lent /
prin marele pustiu din Orient-, am citat din poe-
zia Prin marele pustiu din Orient, din volumul
Energia visului (1977). Fervoarea cu care-și ros-
tește versurile loanid Romanescu denotă credință
în sine și în poezie. El nu este un resemnat.
Poetul nu uită niciodată că el este el, și nu alt-
cineva. In forță, cu nerușinare, astfel se intitu-
lează o poezie a sa. Iar titlurile volumelor sale
de versuri ne arată că poetul este destul de
energic și orgolios. Să ne amintim : Presiunea
luminii, Favoare, Poet al uriașilor, Lavă, Para-
disul, Energia visului, Orpheus, Magie ș.a. Plin
de sine, poetul își umflă pieptul și nările și vor-
bește mai întîi mulțimii, apoi lui însuși dum-
nezeu (sau chiar lui însuși — unele versuri ne
îndreptățesc să credem că uneori poetul se con-
fundă cu demiurgul în umbra căruia perorează.
Și nu se știe dacă el, poetul, stă în umbra de-
miurgului sau demiurgul în umbra sa !). Putem
spune că în loanid Romanescu sălășluiesc, deo-
potrivă un mim și un ascet. Prima perioadă a
creației sale poetice, perioada gălăgioasă sau
profană, trebuia suplinită cumva. Prin asceză,
poetul își ispășește păcatele sale „lumești". Fața
ridată a mimului care strîmba lumea a împie-
trit parcă la sunetul unui glas misterios venit
din adîncul sau din afara sa. Convertirea nu s-a
produs însă întru totul și definitiv. Din cînd in
cînd, vechile năravuri, temperamentul nervos, ego-
latria, glasul plin de revoltă, rîsul sinistru, ca de
Duceau în mină doar un pumn de grîu, / căl-
cind cu grijă pe subțiri cărări, ,ca nu cumva să-1
spulbere in zări / ce le fugeau din față fără
frîu..".
Fecund italienist, traducător tentat de renas-
centistul Cellini, de Pascoli și in special de con-
temporanii Eugenio Montale și Carlo Bo. autor,
în colaborare cu Mario de Micheli, al unei An-
tologia della poesia romena (prezentată de Sal-
vatore Quasimodo), propunind interesante Intil-
niri cu scriitori italieni (1972) — intre aceștia
Eugenio Montale. Pier Paolo Pasolini. Silvio
Guarnieri, Carlo Cassola — nu e surprinzător
că placheta din 1972, Migdalul infloril a doua
oară, a fost lansată cu un an înainte in versiu-
nea italiană a lui Dragoș Vrânceanu însuși, sub
titlul Tachicardia di Atlas. Era o întoarcere in
spațiul itaiic, lingă vechi prieteni, care, intre
timp, „au crescut uriași ca arborele de pîine".
Zugrăveli, mozaicuri, monumente de faimă uni-
versală. o Florența din „piatră și marmoră*. Ur-
bino, Brunelleschi. Ghirlandaio. Cimabue, fanto-
ma aprigului Savonarola — toate duc in atmos-
fera astrală copleșită de amintiri : „Pictata e
Florența de sus pină jos, / tencuială ei e sfintă. /
Numai tavanul i-a rămas descoperit. să poată
intra păsările (cronică). Poetul a trecut prin L'n-
garetti — de unde notațiile sintetice, simplissi-
me — : poeme ca roman, ctitorie, vaieria sint
ale cuiva apropiat de Modigliani, de puritatea
liniilor lui Brâncuși, textele unui rafinat al vi-
ziunilor : ireparabile, torturat de indecizia de a
se fixa-n culoare, plimbindu-se prin fia lui Ma-
chiavelli, trecind prin arcurile de triumf, dar
simțindu-se valah. Cu Cîntecele casei de sub
pădure (1973), cu soarele din țară recitind „cin-
tecele trecutului ca Homer se reintră în siste-
mul caracteristic poetului. Pădurea de acasă, „cu-
tie de rezonanță- cu virtuți magice, il cheamă
lingă „neamul cel bătrin* din „munții mereu
aceeași*, lingă Oltul aerian : „Întind mina la
stingă / printre stejari cit o țară. atingind ir.
fundul unui cuib / o incandescentă comoară...-
tValul pădurii). Revenirea la izvoare e revenire
la forma tonală din Poemele transhumantei și,
in același timp, motiv de redefinire a .dealului
etic-existențial proiectat in lumină, in drumul
spre Bonciu: „Stau acum pe raftul cel mai de
sus / deasupra drumului cirezarilor. / care au
apus cu cirezi cu tot de pe vremea tătarilor. /;
Pe lume totul este să n-ai nici o vină / că te-ai
născut și-ai crescut — și să-ți cauți refugiul in
lumină...*.
Prelungire a Cintecelor casei de sub pădure e
Cintecul vremilor (1975). Aspect compozit are
ultima apariție antumă. Privește spre oraș (1976).
plachetă ilustrind dimensiunea citadină, contem-
porană. a poetului, dar și tristețile unei biogra-
fii sfirșite : „Lucrurile sint triste, tot ce vreau
eu e trist. / Pe alocuri răsare o mingîiere care
strică mai mult....*. La un deceniu de la moarte,
poetul e aproape de noi. La opt decenii de la
naștere el pare departe, dar și mai depărtată
este efigia cintărețului de lingă păstorii „in vint
de ani"...
Constantin CIOPKAGA
mort, animă masca de sfinx. Și atunci idolii în fața
cărora poetul stă în genunchi sint amenințați
cu pumnii. Niște idoli mărunți și bicisnici, în
fața unor pumni imenși de uriaș, vuind prin
spațiul cosmic. Cu același patos orb, poetul ne
vorbește despre patimile sale lumești- și despre
înghețarea sa sufletească. Cuvintele țișnesc ca
niște bolovani dintr-o catapultă și cad cind peste
capetele mulțimii amuțite, cînd pește capetele
idolilor îngroziți din pustiu. Se schimbă doar
decorul : actorul rămine același. Acum poetul
nu strimbă mulțimea, ci zeii. Nu văd în poezia
lui loanid Romanescu acea „ruptura" de care
vorbește critica literară. Poezia sa din tinerețe
și cea de acum, din ultimele sale volume, poarta
aceeași amprentă. Amprenta aceleiași mîini. Și
dacă in prima perioadă, amprenta este neagră
si fondul alb. în a doua, se întunecă și cadrul.
Este interesant de urmărit felul cum poetul și-a
structurat cele cîteva antologii. In volumul
Demonul, antologia apărută la Ed. Cartea Ro-
mânească in colecția „Hyperion". poeziile con-
crete alternează cu cele abstracte. După Ha’aouș,
o poezie violentă si șocantă, urmează Presiunea
luminii, ce are mai mult legătură cu Magie,
decit cu poezia sa din primele volume : „Cu o-
chii întorși caut nordul obiectelor / fier? ațin-
gere un trunchi prea fragil / vai mie fericitul
inger / natura pietrei înseși mă dezice". „Magia"
poetului iși trage firul din acest nord al obiec-
telor, sintagmă ce va deveni titlul unui volum din
1979. perioadă cind are loc, aproximativ, con-
vertirea lui loanid Romanescu Ia un lirism magie
și abstract. In artă, ca și in societate, acționează
aceleași legi. Literatura se dezvoltă ca un or-
ganism viu. Și dacă, la un moment dat. întim-
pină piedici, ea continuă să se dezvolte și în loc
să crească drept, crește strîmb, dar crește. Nu
se înalță, dar se ramifică. Ea are un anumit
„impuls", o energie inițială, pe care trebuie s-o
epuizeze. Dacă deasupra unui arbust care crește
așezi o scîndurică, vîrful arbustului se va strîm-
ba, apoi se va dezvolta și se va îndrepta din
nou pe verticală, ocolind scîndurică. Cît despre
limbaj, chiar dacă vrem sau nu, el va fi lim-
bajul timpului nostru. Poezia lui loanid
Romanescu poartă semnele (și însemnele) timpu-
lui său. Rănile se vindecă, dar cicatricele că-
min. Arborele crește din nou drept, dar tulpina
lui este plină de „noduri și semne". „Scîndurică"
va fi încorporată în arbore, va fi asimilată de el.
dar trunchiul arborelui va supura ani si ani
în șir.
Prin cele 18 sau 19 volume de versuri publi-
cate pină acum, poetul loanid Romanescu (ca-
valer din ordinul „loanizilor" ; bărbați iuți și cu
sîngele fierbinte — cum mărturisește poetul în-
tr-un interviu din SLAST) după ce a trecut în
galop prin stepa poetului de la Reazan și a
rătăcit prin pustiul din Cartea marților tibetani,
a găsit o oază, un pămînt al său, unde
a întemeiat o cetate (a poeziei), aș zice
nu tocmai ușor de cucerit (niște hahalere au
pătruns hăhăind înăuntru și au fost hăcuite). O
cetate cu două sau trei turnuri și o infinitate
de porți, avînd drept blazon, în afară, o tablă
de șah pe care un nebun pescuiește un cal, iar
înăuntru — o trompetă (de aur) din care se
revarsă — ca dintr-un corn al abundenței —
poezia. Viața de zi și viața de noapte a poe-
tului.
Nichita DANILOV
Carnetul cu însemnări
Schițele și momentele pe care le reunește
Radu Țuculescu în volumul Portrete în
mișcare (1986) au în comun cu proza sa
anterioară raportarea la stricta actualitate a
unor categorii sociale și a unor modele com-
portamentale ; narațiunile din Portrete in
mișcare sint secvențe ale unui carnet „ros pe
la margini, cu coperți murdare, pătate de de-
gete*. ale cărui însemnări reprezintă premise,
deznodăminte ori simple „glose" la nuvelele
din Portocale și cascadori (1978) și Grădina
suspendată (1981), ca și la romanele Vinzătorul
de aripi (1982), Ora păianjenului (1984) și De-
getele lui Marsias (1985). Mai apăsat reporte-
riceasca. mai aproape de aparențele realului
și. tocmai de aceea, aflîndu-se mereu în ve-
cinătatea esențelor lui, perspectiva epică și
limbajul din această carte capătă un plus de
transparență, prozatorul folosindu-și „la vedere"
simțul observației, remarcabil, forța evocării,
punind in valoare una dintre calitățile de
totdeauna ale scriitorului adevărat: orice tre-
ce prin filtrul privirii sale devine literatură,
banalitatea cea mai plată capătă aura spectacu-
losului. realitatea cea de toate zilele primind
toatea atributele „excepției", obișnuitul și uni-
formitatea dezvăluindu-și ,în cele din urmă,
ascunsele dar esențialele aspecte absurde, co-
mice. grotești, burlești. Căci ce poate fi mai
banal si, in același timp, mai comic (absurd,
grotesc, burlesc) decit un bătător de convo-
re care se rupe de la primele două lovituri,
un telefon care nu funcționează, o soție care
mănincă porția soțului bolnav, un responsabil
„de baltă* care nu admite pescarilor să ia
decit pește cîntărind exact 428 de grame, o
grămadă de moloz care se mută de la un
bloc la altul, o groapă săpată în nu se știe
care scop, devenind curind loc de distracții
pentru locuitorii orașului și. mai apoi, o „bal-
tă adevărată, garnisită cu stuf", un canal care
se mută de ici colo, urmind capriciile pro-
iectanților. executanților și anotimpurilor, un
cumpărător care își vede „psihologia" redusă
la zero, destinul unui soclu, un bărbat care
isi plimbă cu seninătate roaba peste tot, o
ziaristă care nu știe să scrie sau un respon-
sabil de magazin' sătesc care trebuie să vîn-
dă, odată cu necesarii și mult așteptați! saci
<u ciment, si niște frumoase peruci care vor
fi folositoare, desigur, iarna „cînd o fi frig
șî n-or fi destule lemne" ?.
Tipurile sint perfect individualizate, iar ati-
tudinea naratorului, dintre cele mai transpa-
rente. evoluează pe o gamă diversă, de la i-
ronie la sarcasm și de la umor la vehementa
abia disimulată a’ unor verdicte clare : iată,
de pildă, fericitul posesor al unor papagali
și rostul pasiunii acestuia : „Papagalii, dragul
meu. după cum vezi și tu. sînt păsări superb
colorate, mici și cîntătoare care-ți pot în-
sufleți zilele mohorite. Există și papagali mai
mari, dar aceia sînt destul de blegi ca să
nu prezinte interes. Atita timp cit se află
in colivii, dacă-i observi cu atenție, descoperi
că au ușoare urme de personalitate. Ba, există
și papagali melancolici. Papagalițele sînt mai
cochete și trag, din cînd în cînd, cu ochiul
la vecinul din cealaltă colivie. Dacă le dai
însă drumul, își pierd orice urmă de perso-
nalitate. Se înșiră toți, ca pe ață, pe bara ga-
leriilor de la perdele și nu mai mișcă de a-
colo. Nu mai fac gălăgie, nu se mai hirjo-
nesc, stau cuminți și abia așteaptă să fie
vîrîți înaooi. îți dai seama cît sint de minu-
nate păsărelele astea ? ! Dacă ai puțină răb-
dare, reușești să-i inveți cîteva cuvinte. Te
imită perfect și nu riști să te contrazică
niciodată. Te asigur, dragul meu, că este mi-
nunat să ai papagali în jurul tău. Este li-
niștitor. îți tonifică încrederea în tine". Stă
nînul papagalilor comunică prin rețetele o
bișnuite ale comportamentului șl mentalității
cu o serie întreagă de indivizi care nu ilustrea
ză, cum se spune, vicii, defecte, „mici r'-
micuri", ci sînt plăsmuiri ale acestora, al-
cătuind imediata noastră (i)realitate. Fiziolo
giile, psihologiile, tipurile de comportament,
temperament și de mentalitate configurea-
ză seria de portrete care se dezvăluie sub
zodia tutelară a lui „nenea lancu" ; citite ast-
fel, Portrete in mișcare constituie o posibila
replică dată din perspectiva actualității cele-
brelor Momente și schițe : ceea ce unește a-
ceste cărți, peste timp și dincolo de orizon-
turile estetice diferite, este proiectul de a
reproduce realitatea „cit mai fidel cu putintă" :
Eu nu fac altceva decît pun semne de înire-
bare. Strădaniile mele sînt pentru a le găsi
exact 10-11 și timpul cînd trebuie puse. Răs-
punsuri vor da alții. Dacă nu azi, poate mîine...”.
Descendenta caragialiană a portretelor este
ades invocată de autor și făcută explicită prin
cîteva reiatii evidente ; mai întîi, simpaticul
Pooică. „prototipul" schițelor si momentelor
lui Radu Țuculescu este o „variantă" contem-
porană a „băiatului nostim" dintr-o altă epocă:
spiritualul, veselul, originalul și inventivul Mi-
tică al lui Caragiale se regăsește, în multe
din liniile portretului său și, mai cu seamă, în
putința acomodării cu „arta de a trăi" a e-
pocii, în figura lui Popică, „fire veselă și
optimistă", privindu-și cu umor necazurile de
tot felul, amuzîndu-se cînd îi plouă în apar-
tament, făcînd glume pe socoteala diverșilor
meșteri care îi vor repara dupa_ jumătate de
an aparatele electrice aflate încă în garanție,
rîzînd în hohote cînd aude „flșîitul sec al robi-
netelor, cînd nu poate urca în autobuze șl e
nevoit s-o pornească pe jos, cînd cade si se
lovește, cînd e înșelat, cînd e mințit, cînd găsește
prune într-o conservă pentru suc de roșii".
Acest sumar „caragialian" al cărții este completat
cu cîteva portrete ale unor oameni de-
finiți prin dimensiunea tragică a existenței
(Miriam din Jocul de-a primăvara este o fe-
meie iremediabil singură, strigîndu-și neferici-
rea fără a o auzi nimeni ; personajele din
Trecut-au anii sînt schițate în etapele evo-
luției vieții spre deriziunea vîrstei tuturor
tabieturilor și uniformităților) și prin o su-
mă de însemnări pilduitoare, privind raportul
necesar dintre conștiința scriitorului, mereu
în căutarea completudinii și realitatea totdea-
una perfectibilă. Apariția unei cărți precum
Portrete în mișcare este prin ea însăși toni-
fiantă, chiar dacă „realismul" ei se iden-
tifică adesea cu „realismul kafkian" al unei
lumi în continuă mișcare și transformare ;
carnetul cu însemnări' este cel puțin la fel
de interesant pe cît rămîn nuvelele și roma-
nele care l-au precedat în succesiunea scri-
sului lui Radu Țuculescu, unul dintre pro-
tagoniștii generației de prozatori a anilor ’80.
loan HOLBAN
»
5 — Convorbiri literare
— istorie
Doi ani
semnificativi
Existența atit de îndelungată a .Convor-
birilor literare" s-a datorat nu doar
faptului că a dispus, încă de la început,
de o bună echipă de editori și de colabora-
tori, ci și unei atitudini care punea mai pre-
sus de alte interese, chiar de ordin cultural,
menținerea prestigiului revistei. Iar acest
lucru nu depindea numai de cei care scri-
au revista sau puneau materialele în pagină,
ci și de contextul mai larg in care apărea,
de capacitatea ei permanentă de a-și exprima
acordul ori dezacordul față de dezideratele
momentului. Adică de a fi mereu un îndrep-
tar și un răspuns pentru întrebările citito-
rului. Un alt factor de menținere a cotei
ridicate a publicației a fost sporul continuu
de complexitate in ce privește profilul. Ast-
fel, de la primii ani, cind revista se mani-
festa doar in domeniul literar, colectind in
general forțele cenaclului .Junimea*, ajunge,
chiar în ultimii ani ai veacului trecut, sâ-și
spună părerea intr-o serie de alte probleme
lingvistică, estetică, filosofie. Veacul douăzeci
îi aduce o luare in posesie a celorlalte sec-
toare ale culturii române : etnografie și fol-
clor, învățămînt, științe (aeronautică, biolo-
gie, geografie, istorie, arheologie), sociologie,
politologic ș.a. în sfirșit, incă o modalitate
prin care ^Convorbiri literare*, intrată pe
scena culturii române la 1867, a reușit să
dăinuie neîntrerupt vreme de 77 de an i, a
fost marea sa elasticitate in zona a ceea ce
se numește astăzi politica de colaboratori. Ea
n-a acceptat imediat și necondiționat tot ceea
ce 1 se recomanda ori se anunța nou și in-
teresant. Conservatorismul revistei este recu-
noscut în acest punct. De pildă simboliștu
n-au semnat in paginile ei. Singura dată cina
se vorbește despre Davidescu se fac referiri
la stilul său din unghi mai mult Imgvisuc.
Simbolismul părea pentru .Convorbiri lite-
rare* în prea mare măsură un experiment,
deci marginal comparativ cu trunchiul prin-
cipal al literaturii române, pentru * fi ad-
mis cu brațele deschise. Ceea ce primea re-
vista pentru a-și înnoi și a-și lărgi sfera de
interes asupra cititorilor fusese deja admis ca
valoare culturală in cercuri destul de largi,
validat în împrejurări diferite. Astfel Ocia-
vian Goga ori George Coșbuc publică fc pa-
ginile revistei ca mesageri al românilor de
peste munți. Grigore Antipa. Victor Babe on
Simion Mehedinți ca specialiști remarcați in
domeniile lor. Există, evident, și erori. De
exemplu revista «Convorbiri literare* nu
exprimă, cu puține excepții, cei mai ridicat
nivel în materie de poezie.
Toate aceste aspecte care au ca rezultat
prestigiul publicației sint mai mult sau mai
puțin subterane pentru cititorul obișnuit. Dar
a fost un moment in existența ei îndelunga-
tă cînd ele s-au exprimat in chip explic n,
au ajuns in centrul atenției. Este vorba des-
pre intervalul 1893—1895, cînd lacob Xegnszzi.
spiritul rector al revistei, a condus destmeie
sale împreună cu un colectiv. Totul a
cu un act de renunțare liber consimțită rin
partea sa. Iată ce scria la-coh Ne^nerri ss
1 aprilie 1893, adică la 26 de ani după _p=r.: 3
articolului-program și la 18 an: ce "n re-
dacția se mutase , de la laș; Ia
„Autorii de valoare din orice țară ori pro-
vincie locuită de români au colaborat la 3-
ceastă revistă, incepind cu bărbați: care faceau
parte din generația de la 1834. și au ales cn
cea de la 1848, bărbați care au contnbu.: pu-
ternic la regenerarea noastră naționala. Pe toc;
aceștia i-am văzut stingindu-se unul cite unul
și partea cea mai mare a lucrării noastre a
fost făcută de generația de la 1866. care —
ales contribuie in zilele noastre Ia organiza-
rea și consolidarea statului, precum si ia con-
ducerea mișcării intelectuale a poporului- As-
tăzi, in sfirșit. o generație nouă este meniți
să ducă lucrarea noastră mai departe, poate
cu mai puțin entusiasm. dar desigur cu mai
multă știință și cu o mai serioasă aprofun-
dare decît în trecut. (...) De aceea cu mre-
perea anului XXVII al .Convorbirilor lite-
rare* mi-am asociat la direcțiunea și redar-
țiunea revistei un număr de autori din ge-
nerația tînără. despre care cred că au și focul
sacru și statornicia muncii și dragostea pen-
tru adevăr și frumos (...>.
în lumea ideilor, ca și in aceea a faptelo:,
totul se mișcă și se preface si este bine și
pentru tineri cari rin sâ lege in mod ar-
monic activitatea lor de ceea ce au avut
alții înainte de ei, și pentru bâtrini să se
deprindă cu ceea ce se arată nou pe cimp.il
lucrărilor intelectuale in cursul aeoprit al
timpurilor*.
în acei ultimi doi ani cind laccb Negruzzi
a condus revista formind un comitet de ti-
neri în vederea conducerii ei ulterioare, și-au
alăturat condeiul, inteligența și nu rareori
abnegația, personaje care au confirmat apoi,
în bună parte, intuiția culturală a celui ce
făcuse alegerea : Teohari Antonescu. I. AL
Brătescu-Voinești, Mihai Dragomirescu, D. E-
volceanu, I. S. Floru, P. P. Negulescu, C. Ră-
dulescu-Motru, I. A. Rădulescu-Pogoneanu, Fr.
Robin. La 1 ianuarie 1895, lacob Negruzzi
fiul lui Costache Negruzzi, publică ultimul
său articol programatic, intitulat, ca și cele
precedente, „Cătră cititori*. în el ținea să
pună punct activității sale judecind în para-
metrii unei întregi generații care-și confrun-
ta calea deopotrivă cu a predecesorilor și ur-
mașilor: .După doi ani de împreuna lucrare
am dpbîndit încredințarea că acei tineri vor
ști să ducă mai înainte cu succes opera în-
cepută de generația precedentă și vin astăzi
să trec asupra lor sarcina purtată de mine
cu atita dragoste vreme de 28 de ani.
Cind eram copil, găseam adesea pe masa
tatălui meu foia lui Gheorghe Asachi „Icoa-
na Lumii*, pe care o citeam și o admiram.
Mulți ani mai tirziu insă, cînd. întors din
străinătate, unde îmi făcusem studiile, am regă-
sit pe aceeași masă aceeași foae. condusă
de același bărbat, admirarea mea s-a schim-
bat intr-o mare decepție și am gindit că
Asachi, care imbătrinise. ar fi făcut mai bine
să se oprească mai curind și să dea gene-
rației tinere însărcinarea de a urma opera
sa. Atunci mi-am zis că dacă vreodată m-aș
găsi in poziția lui Asachi, desigur m-aș opri
pină n-ar Ti prea tirziu.
Sosit-a acel timp ?
Cum aș putea fi însumi un drept judecă-
tor ?
Simțesc insă că in juru-mi o altă lume
se arată, alte idei se răspindesc, alte aspirații
încălzesc inimile*.
Gestul lui lacob Negruzzi. de cedare liber
consimțită a prerogativelor pe care le avea
La .Convorbiri literare*, a avut ecouri pre-
lungi. materializate îndeosebi în atitudinea
culturală a celor care au urmat să se ocupe
de destinele publicației. Comitetul — care a
funcționat vreme de șapte ani. pină la veni-
rea in 1902 la conducere a unuia dintre mem-
brii săi. slavistul loan Bogdan — reținuse
ideea că publicația nu este doar a celor ce-o
făuresc, ci a culturii române, a republicii
literelor. Ca urmare, in acest interval au În-
ceput să semneze in paginile revistei : N. I.
Basilescu. Gr. Antipa. Victor Babeș, loan
Bogdan. L A. Bassarabescu. C. Litzica. Simion
Mehedinți, Ludovic Mrazec. Dimitrie Onciul,
St. Orășanu. E Pangrati. Al. Philippide, Mihai
Săulescu. N. Volenti. G. Murnu și alții, in
total peste patruzeci de autori. A fost, practic,
cea mai masivă intrare a unor noi colabo-
ratori. exprimind o nouă optică despre știință,
literatură și cultură, despre viața social-eco-
nomicâ. despre trecutul, prezentul și viitorul
României. Este generația celor care vor pre-
găti în p>ș- spiritual traversarea anilor pri-
mului război mondial și apoi marea unire.
Un alt efect important al gestului lui lacob
Negruzzi a fost păstrarea neabătută de către
urmașii săi imediați și apoi de ceilalți nu doar
a structurii aparente a publicației — rubrici,
tosi academic etc. — ci și a opțiunilor cul-
turale de profunzime. De pildă în materie de
critică literară e continuată linia maioresci-
ană in registrul a ceea ce a adus ea nou
domeniului respectiv comparativ cu trecutul.
Se discută deci despre curentele critice, e-
mmescologie. polemica Maiorescu — Gherea.
irrnha romă—ă literară. Derivate oarecum din
acestea ți devenite preocupări de sine stătă-
toare. sint cele legate de dicționare : latino-
rxnân. francezo-român etc.. de lexicografic, de
folclor și etnografie, de estetica literaturii și
artei (principii, metodologie), de filosofia artei
și a culturii, de studiul literaturii pe genuri
■ importanța morală a poeziei și misiunea ei,
literatura pentru copii, epopeea sau epigra-
ma in contemporaneitate etc.). Se fac tradu-
ceri multe și de bună calitate din literatura
uni versală : Horațiu, Racine, Shakespeare.
Goethe. Carducci ; și din filosofie : Spencer,
Compte. P. P. Negulescu a comentat rapor-
turile artei contemporane cu religia, socia-
nsmuL filosofia. cu propriu ei trecut (Re-
nașterea). C. Râdulescu-Motru cu științele (și
mai ales cu psihologia) din punctul de vedere
al cauzalității fenomenelor. Un sector impor-
tant al re . istei se ocupă de publicarea docu-
mentelor de istorie (documente din Oltenia,
twaria familiei Brincoveanu, Nicolae Bălcescu
despre Mircea cel Bătrin). a folclorului (des-
cmtece de jâlire. proverbe), de învățămînt
dacuzate, școlarizarea in Anglia, educația fe-
in pensioane) relația dintre literatură
și pedagogie, problemele de ortografie. Acest
inițial in sensul deschiderii democra-
tice și europene a culturii și literelor româ-
nești. se va păstra multă vreme, pină prin
deceniul patru al veacului dovăzecL El se
va traduce cu numai prin politica de colabo-
rator. si direcțiile de orientare ale revistei,
r. si prin formula de apariție. Vreme de 77
ce an. „Convorbiri literare- nu și-a schimbat
formatul si rubricația. Ea a apărut numai in
carte, a început totdeauna cu un ar-
txoi teoretic, a continuat cu literatură (poe-
zie proră, teatru, traduceri) au urmat studii
pe	probleme de știință, filosofie. ar-
tă. cultură, partea de documente ș_ in sfir-
s.t. o copioasa revistă a revistelor românești
s; stră-ne. cu accent pe prezențele românești.
Fiecare număr se încheia prin lista ultimelor
apariții editoriale notabile in toate ec-menuie.
Astfel „Convorbiri literare* devine permanent
alta fără ca. aparent, sa se fi schznbat ceva.
Cititorul e călăuzit cu gn;â intr-o direcție
anume de către cei care se constitulseră in
ecrerori. Colaboratorii inițiali, intemeitom re-
vistei. intervin rar ia discuție, dar totdeau-
na cui o e nevoie de apărarea direcție; cul-
turale. Titu Maiorescu rămîne pină la sfir-
șit farul călăuzitor, deși va semna numai
in citeva împrejurări: pentru apărarea unui
dicționar atacat de Hasdeu. pentru susține-
rea lui Sadoveanu, vorbind despre Cuza ori
Spencer. Numărul aniversar pe care i-I de-
dică revista in 1910 exprimă pe deplin rolul
pe care i-1 atribuiau urmașii in ce privește
cultura română ca și destinul însuși al „Con-
vorbirilor literare*. Dar nu trebuie să uităm
că dincolo de acest omagiu se află, nenumit
și numai aparent pierdut in uitare,, gestul
înțelept al lui lacob Negruzzi. acela care
a pregătit calea unei asemenea desfășurări de
forțe, asigurind culturii române unul dintre
cele mai durabile fenomene publicistice din cîte
a cunoscut.
Ecaterina ȚAR ALUNGĂ
Critica
si moștenirea
9	9
literară
Opera unui mare scriitor nu îl expune
la prea multe riscuri pe criticul care
o abordează. în umbra operei cu adevă-
rat mari cresc, nestingherite, disociațiile sub-
tile și erorile de interpretare : o astfel de
operă e în măsură sâ „mușamalizeze* im-
pietățile, să îngăduie elucubrațiile, să facă
ușoară viața comentatorilor care emit pe sea-
ma ei enormități sau banalități...
Nici autorii cu totul neînsemnați nu ri-
dică criticului prea multe probleme. Deși
tendința de a le amplifica însemnătatea e
un lucru obișnuit, el se sprijină, îndeobște,
pe aceleași solide temelii ale consensului.
Astfel de întîlniri între critic și operă
sînt puțin „spectaculoase* : numai din cînd
în cînd cîte un nonconformist își propune
să schimbe ordinea stabilită a valorilor, sau
să înlocuiască total semnificațiile acceptate
ale operelor.
Mai interesante, mai personale, mai „u-
mane“, dacă vreți, întrucît sînt scoase de
sub imperiul criteriilor unanim acceptate,
sînt reacțiile față de autorii minori (folo-
sesc termenul în accepția dezvoltată de Că-
linescu). Acești autori de raftul al doilea
(oricît de „desăvîrșit*. un scriitor minor ră-
mîne un autor de raftul al doilea) derutea-
ză in primul rînd prin ambiguitatea condi-
ției lor estetice.
Judecata de valoare e o judecată calita-
tivă ; ea constă în recunoașterea și izolarea
unor „substanțe* radical diferite, care nu
pot intra în combinație unele cu altele ; în-
tre valoare și nonvaloare nu există nuanțe,
ci o totală incompatibilitate. Judecata de
valoare e o judecată maniheistă, nu se poa-
te încheia decît printr-un da sau printr-un
nu. O compunere sau are valoare (și atunci
e o lucrare artistică) sau nu are (și e un
text oarecare). Situațiile intermediare tul-
bură : între țărmul sigur al valorii și cel
tot atît de sigur al nonvalorii criticul (fie-
care cititor, de altfel) trebuie să facă efor-
turi pentru a se menține la suprafață. Pri-
vat de comodele certitudini, neputînd, în a-
celași timp, să lase impresia că nu e în sta-
re să facă o apreciere corectă a valorii (asta
ar însemna că intervenția sa critică n-are
nici un rost), criticul trebuie să-și angajeze
neapărat opinia.
Criticii fără opinie ocolesc, de regulă,
astfel de scriitori. în orice caz : dacă vreți
să evaluați „musculatura* criticului aștep-
tați clipa în care, pentru că are de făcut
multe mișcări, își scoate armura, sau ținu-
ta de ceremonie ; mai exact: momentul în
care se află în fața unei opere ce nu poa-
te fi negată, pentru că are destule calități
— nu însă, suficiente pentru ca afirmarea
valorii să fie lipsită de orice risc.
Se spune că fiecare epocă își alege din
ceea ce se acumulează de-a lungul timpului
creațiile care pot da un răspuns aspirații-
lor ei, cele care o pot reprezenta. O operă
este valoroasă dacă „spune* ceva fiecărei
epoci. Importanța operei e legată de men-
talitatea perioadei în care e evaluată, deci
de timpul istoric. Nici o valoare nu e de
neclintit: Bacovia a devenit pentru noi un
poet mai important decit era pentru inter-
belici ; Arghezi, altădată pe buzele tuturor,
este citat (și probabil citit) mai rar în clipa
de față.
Ce se întimplă. în aceste condiții, cu scri-
itorii minori ? Logic e ca ei să fie uitați
mai repede decit ceilalți. Și totuși nu e
neapărat așa : cota lui Topîrceanu. de pildă,
nu a urcat, dar nici nu a scăzut față de
perioada în care s-a afirmat; și nu putem
spune că in tot acest timp nu s-ar fi în-
timpiat nimic in arta literară românească !
Cel puțin la un prim examen scrierile
sale par a nu mai avea nimic în comun cu
direcțiile artistice mai noi. Dar nu numai
fată de tendințele noi arta lui Topîrceanu
e excentrică ; și In timpul vieții a fost oare-
cum o figură marginală. în afara cercului
ce La „Viata românească- în care era apre-
ciat. criticii si ceilalți scriitori nu I-au prea
înghițit. Publicul larg, e adevărat, l-a a-
great de îndată : textele sale sînt și astăzi
recunoscute de Ia primele versuri, asa cum
șlagărele la modă sînt identificate după pri-
mele note. în jurul numelui lui Topîrcea-
r.u s-a creat o anumită legendă. Să nu ui-
tăm că un mare poet al literaturii noastre
moderne a început să scrie sub semnul lui :
Nichita Stănescu. Acest amănunt ar merita,
poate, o analiză mai atentă. însă, după cum
s-a putut verifica în atîtea alte cazuri, popu-
laritatea n-are o legătură directă cu va-
loarea.
Topîrceanu nu numai că nu s-a apropiat
niciodată de moderniști, dar nutrea
față de acest soi de artă o adevărată
repulsie. încă din 1910 intrase în contradic-
ție cu reprezentanții modernismului și îi
scria lui Ibrăileanu că în București poeziile
sale nu sînt socotite de „rafinați* frumoase
pentru că „sînt prea simple față de subtili-
tățile poeziei moderne*. Acesta e probabil
principalul reproș care li se face și astăzi,
după trei sferturi de secol. Iată și replica
lui Topîrceanu : „Eu însă știu din experien-
ță că prostul complică, deșteptul simplifică,
în orice ramură, în orice chestiune. Toți
vor, cu orice preț, să pară originali ; și deci
aproape toți sînt bizari*.
Nu s-ar putea spune că afirmația lui To-
pîrceanu nu e corectă. Cei care cred azi în
poezia „complicată" sînt însă mult mai nu-
meroși —, probabil majoritatea.
Interesant e faptul că de la început au-
torul mizează pe inteligență. Aproape toți
cei care l-au comentat favorabil mai tirziu
vor remarca inteligența poetului (cu excep-
ția lui Călinescu, care nu-i recunoaște decît o
inteligență comună).
Topîrceanu respinge așadar „cheia* în-
tregii literaturi moderne : originalitatea cu
orice preț. M. Ralea spune despre el că e un
poet clasic, primul clasic din poezia noas-
tră, în ordinea artei (Alecsandri ar fi fost
clasic mai degrabă din punctul de vedere
al psihologiei artistice). Afirmația nu mi se
pare depășită.
Topîrceanu e un realist, înrudit, pe de-
parte, cu Creangă —, dar fără semnificația
etnică a acestuia. Ceea ce îi lipsește, com-
parativ cu marele humuleștean, e (oricît ar
părea de paradoxal)... „realitatea* ; lumea
asupra căreia se apleacă nu reprezintă o
umanitate profundă ci, mai degrabă ceea ce
se ridică deasupra la nivelul cotidianului.
Adevăratul Topîrceanu se dezvăluie atunci
cînd autorul nu trebuie să inventeze, pentru
că viața îi oferă o poveste tragică. Pirin-
Planina e una din operele puternice ale
prozei noastre artistice. Scriitorul era. așa
cum afirmă undeva un critic, lipsit de in-
ventivitate epică ; atunci cînd realitatea face
ca inventivitatea să devină superfluă se dez-
văluie autentica sa vocație.
Trăim cu convingerea că trebuie să ci-
tim întotdeauna numai operele —, că bio-
grafia, circumstanțele în care scriitorul apa-
re și se manifestă, țesătura de idei în care
e lansată opera abia ieșită din șantierul de
creație al artistului —, toate acestea deci
trebuie lăsate deoparte. Ceea ce se întîmplă
cu o operă (nu într-o operă) e totuși cît se
poate de important pentru destinul ei. Des-
tinul lui Topîrceanu ar fi fost același dacă
n-ar fi trăit, ca artist, în cercul „Vieții ro-
mânești* ? In 1926, cînd i se acordă „pre-
miul național de poezie", au protestat : Mi-
hail Dragomirescu, E. Lovinescu, Bogdan-
Duică, lorga, Camil Petrescu, Paul Zarifo-
pol. In Istoria literaturii române contempo-
rane E. Lovinescu îi face autorului nostru
un portret deloc măgulitor. Topîrceanu, spu-
ne criticul, e numai un inventator de paro-
dii ; scrie parodii chiar atunci cînd nu-și
ia ca model creația unui alt scriitor. Nivelul
operei sale nu-1 depășește pe acela al lui A.
Mirea. Singurele sale calități ar fi : ușurința
versificării și inteligență „în adaptarea formei
la conținut, în căutarea efectului, în preci-
ziunea conturului". Cam puțin pentru un
scriitor care aspiră să fie citit și de către
urmași !
Aceste opoziții, exprimate ori bănuite,
au îndrumat într-un anumit sens și critica
celorlalți, a admiratorilor lui Topîrceanu.
Cele mai importante comentarii ale operei
sale se datoresc unor personalități din cer-
cul „Vieții românești* : Ibrăileanu, Mihai
Ralea, Călinescu, D. I. Suchianu. Cu ei se
întîmplă însă un lucru cît se poate de sem-
nificativ. Pentru a întîmpina acuzația de
simplitate, mai bine zis de lipsă de comple-
xitate, tratează întotdeauna opera lui To-
pîrceanu ca pe o problemă. Ei nu scriu sim-
ple recenzii la volumele sale : fac din scriitor
un caz — un caz semnificativ pentru diferite
probleme acute ale poeziei românești : pro-
blema poeziei minore, aceea a clasicismului
în literatura noastră, problema rolului in-
teligenței în creația lirică, problema exis-
tenței unei poezii comice etc. etc. Mai exact
spus : Topîrceanu însuși devine o „problemă*.
Sub această înfățișare s-a fixat poezia
sa în conștiința cititorilor de poezie avizați.
Sub această înfățișare ni se prezintă el și
astăzi, pentru că nimeni nu a încercat să o
înlocuiască. Destinul lui Topîrceanu în isto-
ria literaturii române este, mai mult decît
destinul altor scriitori, „modelat* de o replică
a criticilor.
P. CONSTANTIN
Bacovia — 30 de ani
Couchant d’ete
(Amurg de vară)
Des vierges pâles, nevrosees,
Aux fenetres ouvertes, frissonnent...
Dans Ies couchants nuptiaux, embrases,
Pâlissent, et n’epousent personne.
Vîeilli, cunune ces filles, et le coeur
Pleurant de meme, — en passant,
Je vais accrocher, dans Ies stores,
A chacune, une rose de sang.
Tenips mou
(Moină)
L'automne, et l’hiver
Descendent tout deux ;
II pleut, et il neige —
II neige, et il pleut.
Et tombe la nuit
Crasseuse et vide ;
Et passent, malades,
pleves livides.
Convorbiri literare — 6
literara------------------
dintre cei amintiți. Pe de alta. Ia masa
de scris, preocuparea îndărătnică, obsesivă
de a șlefui și cultiva cuvintul, așa cum au
făcut-o și mulți dintre scriitorii pe care
i-a cunoscut.
Convorbirile își au un ceremonial al lor.
supus obișnuințelor taifasului moldovenesc,
lirismul ce învăluie evocarea luind uneori
o alură de solemnitate (.aproape întreaga
mea operă este un poem patriotic"), alte-
ori așternindu-se în cadențe de poem (.La
moartea lui Nicolae lorga plingeau și co-
pacii și munții și cum n-aveau să plingă
niște oameni ca noi ?"). Nimic nu stinje-
nește. in sfatul celor doi, rostirea sponta-
nă, exuberantă și oarecum cintătoare a
rapsodului, cu r.eastimpărul si comunicati-
vitatea ei. Și amintirile lui G. Lesnea, păs-
trător al bunelor tradiții ieșene, se inșiruie
fără istov, euforia cedînd tristeții, iar tris-
tețea, unei porniri de a venera, in care
intră și inocenta vanitate și o flexibilitate
promptă de închinător.
Poetul de veșnic tinerești elanuri :-î a-
pleacă fruntea. într-sn rituei ■ ere-i -se-
mnează, ir.spre un trecut fie care se sim-
te atașat cu fibra intimă a inimii !w ce
moldovean. Ca moldovean. ei pune suîiet ș:.
e de crezut, convingere :r. t't ev fa. Cr mr
si cind salută astăzi c—?a ce -sr fi Iuvt
in seamă ieri. Dar. inp»v> -. .■•.:>.• tir. post-
și de natura sentimentală a acestui entu-
ziast care, în prietenii — pe.-.tru care mani-
festă o mare vocație — ce il făceau sâ
exulte, știa să aducă obolul modestiei cu-
iineioase și recunoscătoare.
Cu fiecare pagină din carte (Cu George
Lesnea prin veac', .umbrele" se tot adună,
cu fiecare zi. de la □ vreme umbra de-
finitivă se întinde să-1 ia in stăpînire. A-
mâr-ic de grea trebuie să fi fost despăr-
țire.? lui George Les-, a de o viață trăită
febril, cu NKț •: nestinsă curiozitate, în
acest .spațiu sufletesc- închipuit de lumi-
noase urbe a lașilor de a.-um și de de-
ndl.
Florin FAIFER
Cu George
Lesnea prin Iașii
de odinioară
0 norocoasă inspirație de reporter a
fost, cîțiva ani în urmă, aceea a lui
Grigore Ilisei atunci cînd s-a gindit
să adune intre tartajele unei cărți convor-
birile prilejuite de o îndelungă și tihnită
preumblare .cu George Lesnea prin veac".
Ar fi fost păcat sâ se risipească (in eter...)
atîtea mărturii despre o întreagă epocă din
trecutul acestui „oraș liric" — sintagmă
prin care poetul, care n-a apucat să-și scrie
memoriile, vrea să sugereze atmosfera in-
confundabilă a lașilor, orașul unde poezia
și artele dăduseră în floare, ca într-o .mi-
că Atenă" (G. Enescu). Este, in istorisirile
lui G. Lesnea, o mare plăcere a aducerilor-
aminte, omul fiind nu doar un Îndrăgostit
de orașul străjuit de șapte coline, dar și
un cunoscător fără pereche al locurilor,
case, străzi, biserici, care păstrează o tre-
murătoare aură : locuri și popasuri unde
s-au întipărit urmele unor .oameni care
au fost".
Și ce privilegiu mai sărbătoresc pentru
fostul tipograf decît să se știe îngăduit ir,
intimitatea atent filtrată a unor „monșt-,
sacri" ca Sadoveanu sau Arghezi, să se fi
putut apropia de personalități ca Ibrăilea-
nu, lorga, Enescu, Panait Istrati, pe care
legenda i-a urmărit încă din timpul vieții,
să se fi însoțit, în hoinăreli neobosite sau
în agitate discuții literare, presărate de
glume și anecdote, cu frații Teodoreanu.
Topîrceanu, duduia Otilia... Mai rar ținere
de minte ca a lui G. Lesnea ! Chipuri șl
imagini, o galerie întreagă, prind viață în
destăinuiri de o fidelitate (probabil) uimi-
toare. „Deși a trecut un amar de ani, îmi
amintesc ca ieri", mărturisește cu o ușoară
exaltare autorul Treptelor anilor și reme-
morările lui, mișcate de fiorul amintirii,
au farmec, naturalețe, pitoresc, clipe de
pioșenie și scăpărări de umor, aburindu-se
cîteodată în pîcla unei firești melancolii.
Ce reține, din noianul de suvenire, me-
moria afectivă, caldă și devotată, a bătrî-
nului cu suflet de flăcău? Silueta singu-
ratică a lui Ibrăileanu, noctambul cu înfă-
țișare de mag, ale cărui priviri arzinde
răsfrîng fantasme dinlăuntru ; statura im-
punătoare, iradiind o clocotitoare, titanică
energie, a lui lorga ; tăcerile adinei, mo-
numentale, tăinuind o gestație enormă, ale
lui Sadoveanu ; zbuciumul fosforescent, în-
tețit de presentimentul morții. al lui P
Istrati ; arderea mult prea zorită a lui Gib
Mihăescu ; tristețile zăvorite sub un suris
ale lui Topîrceanu ; gesturile de o infinită
delicatețe și generozitate ale lui G. Enescu ;
prezența autoritară, respirînd forță mocni-
tă, a lui L. Rebreanu ; făptura de sihastru
a lui Gala Galaction ; seînteierile epigra-
matice ale lui Păstorel și seducția irezis-
tibilă exercitată de autorul răsfățat al Me-
delenilor ; faconda spumoasă a lui I. Mi-
nulescu : vigoarea oratoriei inspirate a lui
O. Goga ; glecialitatea poate aparentă a I"’
I. Pillat : dăltuirile în întuneric, statuare,
ale lui Mihai Codreanu ; neliniștile si pre-
monițiile ciudate ale lui Ceza- Petrescu ;
eleganța, dar si cordialitatea lui Demnste-e
Botez ; ascuțimea spiritului lui I. I Miro-
nescu. Două lucruri, îndeosebi, prețuiește
memorialistul si se vede bine că «le ::
stau la inimă. Pe de o parte, simplitatea
sinceritatea, modestia pe ca"e simpatetică
iluzie, i se pare a le fi regăsit la fiecare
de la moarfe--------------------
Les murs sont humides,
Le froid me penetre —
fin songe m’accoutume
Attx ombres des tertres...
I ’automne. et l*hiver
Descendent tous deux ;
TI pleut. et il neige —
II neige, et il pleut.
Dans le parc
(în parc)
Voilă, Ie parc est devaste, fatal,
Ronge de chancre et de phtysie,
Tache d’un rouge de boucherie —
On voit, maintenant, des scenes d’hopital.
Alors, les ailes du dieu ă l’arc.
Battaient de joie..., elle avait ri;
Parfum, pollen et hysterie, —
Alors, elle aussi venait dans le parc.
Voici, de sang, les feuilles s'envolent,
Et tombent sur blanches statues feminines ;
Sur blanc modele de formes fines,
Sur voit, maintenant, des scenes de viol...
In franceză de Emanoil MARCU
Mărturii
documentare
de la G.
Topîrceanu
La succesele obținute de teatrul ie-
șean pe parcursul a nenumărate decenii
o contribuție remarcabilă au avut o se-
rie de personalități ale culturii româ-
nești. Cea mai mare parte dintre aces-
te personalități au fost autori drama-
tici, directori de teatru, regizori, mem-
bri in comitetele de lectură ale Națio-
nalului din Iași și actori. Studiile de
specialitate ca și nenumăratele docu-
mente existente in arhive, muzee și bi-
blioteci evidențiază preocupările acesto-
ra pentru creșterea prestigiului scenei
ieșene prin Încurajarea dramaturgiei
naționale, îmbunătățirea repertoriului,
îmbogățirea zestrei tehnice a teatrului
și, mai ales, prin stabilirea unui statut
al actorului.
La 13 mai 1913 George Topîrceanu o-
ferea direcției Teatrului Național din
Iași manuscrisul traducerii piesei Visul
unei nopți de vară de W. Shakespeare.
Traducerea a fost anunțată în reperto-
riul stagiunii 1913—1914 de către M.
Sadoveanu. director al Naționalului, cu
următoarele cuvinte : „bogata fantezie
dramatică a lui Shakespeare tradusă de
un poet de valoare". In ceea ce pri-
vește traducerile merită a aminti că
doi ani mai tîrziu. la 10 ianuarie 1915,
pe scena teatrului din Iași se juca co-
media într-un act Pentru o floare, de
Alphonse Daudet. in traducerea lui To-
pirceanu.
Sub directoratul lui Sadoveanu. in a-
prilie 1916. comitetul de administrație
a hotărit să numească pe Topîrceanu
in funcția de subdirector (director de
scenă) la Naționalul ieșean. După inter-
venția repetată a lui M. Sadoveanu în-
deosebi. la 15 octombrie 1918 Ministerul
Instrucțiunii aprobă numirea solicitată,
numire care va fi insă de scurtă du-
rată. La fel se va întimpla și la sfîr-
șitul anului 1933. cind. în calitate de in-
spector teatral, va prelua, in urma de-
misiei lui Ionel Teodoreanu. conducerea
Naționalului ieșean. Dar. pină la acea
dată, citeva scrisori aflate in arhiva
teatrului ne vorbesc de unele din pre-
ocupările. mai ales literare, ale lui To-
pirceanu. Astfel, la 14 august 1923. îl
roagă pe C. B Pennescu. director al
teatrului din Iași, să aprobe, in mod
excepțional, actorului C. Calmuschi să
apară in spectacolul său de revistă Ți-
ganul in cer. In timpul directoratului
său, Topîrceanu a reușit să echilibreze
situația financiară a teatrului și tot lui
ii revine meritul de a fi inclus in re-
pertoriu două piese care s-au bucurat de
succes : Nunta lui Țigara de Beaumar-
chais și Taifun de Melchior Lengyel.
In afară de acestea. în scurta perioadă
de timp cît a condus Naționalul ie-
șean, a mai avut loc, la 6 februarie
1934, premiera piesei Un asasinat de
Sidny Garik.
Cîteva dintre documentele oe care le
reproducem cu acest prilej sint scrisori
adresate profesorului universitar Gr. T.
Popa, inițiatorul publicației „însemnări
ieșene" și au ca obiect, mai ales, viața
revistei și producția literară a poetului. I
Colaborarea la revistă, unde avea „nu-
mele pe copertă", cum spunea Topîr-
ceanu într-o altă scrisoare, ca și Ia
alte publicatii din acel timp, e relativ
fructuoasă. In 1936 participa la aniver-
sarea „Junimii", la centenarul Acade-
miei Mihăilene, publica un capitol din
Minunile Sfintului Sisoe și volumul de
amintiri din război intitulat Pirin-Pla-
nina. Alte amănunte de interes istorico
literar, cum ar fi tipărirea broșurii
Bacilul lui Kock, completează imaginea
preocupărilor lui Topîrceanu din ulti-
mii ani de viață.
D. I,
1913, mai 13, lăți — G. Topîrceanu solicită
un avans direcției Teatrului Național m con-
tul traducerii făcută după Shakespeare a pie-
sei Visul nopți de cară.
Donussfe Director,
Am onoare a râ prezenta traducerea
versuri si proză a comediei fui Shakespeare
Visul unei nopți de vară, n-yinds-cc rotodatu
sâ binevoiți a-mi acorda, in costul Intime-
lor, un avans de 156 Iei.
Primiți, vă rog, domnule Director, încre-
dințarea respectului ce vă păstrez.
G. Topîrceanu
D-sale Domnului Director al Teatrului Na-
țional din Iași.
(Rezoluției
31 mai 1911 Se aprobă. M. Sadoveanu
Mandatul nr. 26, suma 150. operat
• Arh Si. Iași, fond Teatrul Național Iași, do-
sar CM I. 1S. Original. In retwrtoriul stagiunii
1913—1914 conducerea Naționalului eșean și-a
propus să reprezinte o serie de luerăn din dra-
maturgia universală. M. Sadcveanu ar.unțind
două dm aceste piese, cu ocazia o-olieAni re-
pertoriului. tradus, dc Șt- C leșie si G. To-
pîrceami. le aprecia astfel : „Taliamanuf, fru-
-ncasa legendă a Iui Firida, tălmăcită la româ-
nește de St. O. ’osif. Visul anii norp de vară,
bogata fantezie dramatici a iui Shakespeare,
tradusă de un tirAr poet de valoare, sint lucrări
de o deosebită putere literară si frumusețe sce-
nică- (Arh. st. Iași, colecția „Foi volante", sta-
giunea is:j— 1H4. t. b. In numărul 4 din 1913
al revistei Teatru" se anunța că ...recția Națio-
nalului ieșean ar fi propus lui G. Topîrceanu să
traducă feeria shakespearearA Vîsiii unei wpțt
de siri dlndu se ca certă de reprezentarea -in
cursul acestei stagiuni- (1913-1914) și că tradu-
cerea va li „o operă de adevărată valoare ar-
tistică*. Cu toate acestea, la Iași, traducerea lui
G. Topîrceanu n-a fost reprezentată In stagiu-
nea amintită.
In ceea ce privește traducerile, menționăm
că doi ani mai tîrziu la 18 ianuarie 1915, pe
scena Teatrului National din lași se juca co-
media într-un act Pentru o floare, de Alphonse
Daudet, in traducerea lui G. Topîrceanu, avind
ca interpreti pe C. Vemescu-Vălcea, C. Cal-
muschi, N. Profir și A. Cîrjâ (Arh. St. Iași,
colecț-i „Fel volante" programe de teatru, 1914—
1915).
II
1923, august 14, Iași — Cererea lui G. To-
pîrceanu adresată direcției Teatrului Națio-
nal din Iași prin care solicită să se acorde
actorului C. Calmuschi permisiunea să joace
în revista sa.
Domnule Director.
Dl. C. Calmuschi, artist al Teatrului Națio-
nal, s-a angajat la începutul acestei veri că
va apărea, pe tot timpul sezonului, în
diferite roluri de revistă și vodevil, pe scena
unui teatru de grădină din localitate.
Dar odată cu începerea repetițiilor la Tea-
trul Național, dl. Calmuschi fiind chemat la
postul său, teatrul de vară amintit mai sus se
vede in imposibilitate de a-și continua repe-
tițiile și reprezentațiile, din cauza plecării
forțate a celui mai bun element al său.
Avind in vedere, domnule Director, că im-
presarul trupei, din pricini meteorologice cu-
noscute, ca ți pe urma altor conjuncturi de
împrejurări defavorabile, nu și-a putut aco-
peri pină in prezent nici măcar capitalul an-
gajat ; că subsemnatul, autor de literatură ro-
mână, bazat numai pe angajamentul d-lui
Calmuschi, am scris o revistă în care rolurile
principale ii erau anume destinate; că prin
plecarea sa intempestivă acum, cînd repeti-
țiile sint începute, d. Calmuschi ar zădărnici
reprezentarea revistei care, avind un carac-
ter pur local și de actualitate, nu s-ar mai
putea juca niciodată : ținind seama mai ales
de faptul că un artist al Teatrului Național,
pentru a servi întotdeauna ca pildă de ones-
titate personală, trebuie pus in măsură să-și
respecte angajamentele, și că nimic nu poate
să primeze această considerație de ordin
moral.
Vă rog. Domnule Director, să binevoiți a pre-
lungi artistului Calmuschi permisiunea de a
juca pe scena amintită, cel puțin la data de
6 septembrie 1923.
Primiți, vâ rog, asigurarea deosebitului res-
pect ce vă păstrez,
G. Topîrceanu
str. Alecsandri 12, Iași
Domniei Sale Domnului Director al Tea-
trului Național din Iași.
(Rezoluție]
Avind în vedere petițiunea d-lui Topîrceanu
și motivele arătate, în mod excepțional și nu-
mai fiind la mijloc dl. Topîrceanu, se per-
mite d-lui Calmuschi să joace revista d-sale
pină în ziua de 6 septembrie inclusiv. C. B.
Pennescu
Arh. St. Iași, fon 1 Teatrul Național Iași, do-
sar 430, t. 25. Original. Spectacolul care avea
loc la Teatrul de vară, din localitate, semnat de
G. Topîrceanu. era "o revistă în 2 acte și 2
prologuri- ; intitulată Țiganul în cer. Pentru
amănunte, a se vedea Constantin Ciapraga, G
Topîrceanu, București, 1966, p. 213—214.
III
1927, aprilie 1 Iași — Scrisoarea lui G. To-
pîrceanu către Prefectura Iași prin care anun-
ță că a depus, conform înțelegrii, 250 de e-
xemplare din Bacilul lui Kock.
Domnule Prefect,
Conform învoielii noastre verbale, am o-
noare a depune odată cu aceasta 250 (două
sute cincizeci) exemplare din broșura mea
intitulată Bacilul lui Kock — broșură de pro-
pagandă contra tuberculozei, socotită a 20 lei
exemplarul.
Primiți, vă rr^j, asigurarea deosebitei mele
șam»,
G. Topîrceanu
str. Alecsandri 3 (redactor al
^Vieții românești") Iași
Domniei Sale Domnului Prefect al Jud. lași.
Loco
(Rezoluții)
Primit 1.IV.1927. Se vor lua 250 bucăți care
se vor distribui la școli ; ordonanțarea sumei.
Prefect I. Adam.
Să se anunțe la adresa indicată d-nul Topîr-
ceanu de a depune 250 exemplare.
Arh. St- iași.fond Prefectura județului Iași,
dosar 54.1927, t. 5. Original. Numai semnătura
s adresa sini s-nse de Topîrceanu. Fila ur-
mătoare este o chitanță scrisă de Topîrceanu
pentru suma de 5 80# (cinci mii lei) primită de
la Prefectură, costul celor 25« exemplare din
Bacilul lui Kock.
1936, martie 27 — Scrisoarea lui G. Topîr-
ceanu către Gr. T. Popa cu referiri asupra
manuscrisului său Minunile Sfintului Sisoe și
asupra volumului de amintiri, recent apărut,
Pirin-Planina.
27 martie 1935
Iubite domnule Profesor,
M-am răzgindit 1 Nu pot să dau capitolul din
Sisoe', că-mi stric multe alte interese. Prin
urmare fii drăguț cu mine ji nu insista. (La
ureche iți spun : dacă aveam acum actul
acela oficial iscălit, ca să mă asigur ji eu in-
tr-un fel, poate că aș fi dat acu fragmentul.
Dar așa... am prea mult interes ca să nu
ratăm noutatea de inedit a romanului, și prea
puțin ca s-o stric).
Iți mulțumesc că mi-ai cumpărat volumul2.
Dar eu n-am izbutit încă să-l am că la Socec
adusese doar 4 exemplare! A apărut pe furiș
de vreo 8 zile și eu autorul habar n-am avut.
Rugindu-te să nu te superi și să nu stărui
(voi da eu altceva3, poate versuri) rămîn al
d-tale devotat,
Topîrceanu
Arh. St lași, "Grigorel T. Popa", nr. 17, O-
riginal.
1 Cu toate acestea, din Minunile Sfintului Si-
soe G. Topîrceanu va da pentru "însemnări Ie-
șene" capitolul Sisoe se pogoară pe pămint, care
va apare în nr. 10, din 15 mai 1936, p. 457—468.
Un alt capitol din lucrarea amintită mai sus
va apărea postum in revista "însemnări ieșene”
sub titlul Sisoe începe să facă minuni (anul III,
voi. V, nr. 2, p. 197—204).
! E vorba de volumul de amintiri din război
intitulat Pirin-Planina, care a apărut la Bucu-
rești, în 1936, Editura Națională S. Ciornei, 246 p.
3 In nr. 7, din 1 aprilie 1936, al revistei "În-
semnări ieșene” G, Topîrceanu nu are nici un
fel de colaborare. Abia în numărul următor, 8,
din 15 aprilie același an, semnează versurile Co-
boară drumul... și Aprilie (p. 305 și p. 331).
V
1936, iulie 23 — Scrisoarea lui G. Topîrcea-
nu către dr. Eugen Lucinescu in legătură cu
pregătirea conținutului la unul din numerele
revistei „Însemnări ieșene".
23.VII.1936
Stimate domnule Doctor ',
Schița d-lui dr. Ștefănescu — Galați2 nu e
la mine. La plecarea d-lui dr. Popa materia-
lul manuscris a fost împărțit; cea mai mare
parte a rămas la dl. Sadoveanu. Tot ce mai
rămăsese la mine după alcătuirea numărului
trecut (Despre caricatură, Maiorescu, Dilata-
ția universului etc.), am adus atunci ș-am lăsat
la dv.
Aranjamentul definitiv pentru nr. viitor, vă
rog să-l faceți cu dl. Sadoveanu, ca și pentru
cel trecut. Un argument provizoriu nu are
nici un rost. Ar fi o simplă formalitate, adică
o pierdere de vreme.
Dacă aveți totuși nevoie de consultație pînă
la hotărirea definitivă a numărului, vă rog
să vă adresați d-lui Dan Bădărău, căci eu sînt
nevoit să plec peste 3—4 zile la munte, pînă
la toamnă.
Al dv. cu cele mai bune sentimente,
G. Topîrceanu
Arh St. Iași, fond „Grigorel T. Popa" nr.
18, Original.
1	Eugen Lucinescu, medic, coleg cu Gr. T.
Popa, unul dintre secretarii și colaboratorii re-
vistei „însemnări ieșene”. Pentru atașamentul
față de publicația la chre activa, merită a cita
un fragment dintr-o scrisoare a sa, din 24
august 1936, adresată soției lui Gr. T. Popa,
„însemnările merg bine. Au mai venit ceva
abonamente (nu prea multe) și am început să
adun materialul pentru n-rul viitor. N-rul tre-
cut l-am scos tare greu. N-am avut pe nimeni
să mă ajute. DI. Topîrceanu și Sadoveanu sînt
plecați. D. Bădărău era și el plecat așa îneît
toată corectura am făcut-o singur. Cind nevas-
tă-mea năștea, eu făceam corecturi si naveta
între casă si tipografie. De aceea măcar dv. să
iertati eventualele greșeli ce s-au mai strecurat”,
(fond „Grigorel T. Popa”, Original).
2	Probabil este vorba de schița Coana Nata-
lița a lui M Ștefănescu-Galați, care a apărut
la 15 august 1936, în nr. 15—16, p. 107—114.
3	Dr. Gr. T. Popa se afla la acea dată in
Anglia. Numărul din „însemnări ieșene” care
face subiectul scrisorii este cel din 15 septem-
brie 1936. In acest număr, Mihail Sadoveanu a
scris despre Măcelul din Spania, iar George
Lesnea șl Magda Isanos au semnat poeziile
Noapte cu lună și, respectiv, Dragostea mea.
7 — Convorbiri literare
—- Aicohte Ionel
¥
★
Văd pînă-n primele
iradiații
m-am deschis
din afară de cer
globulele sîngelui meu
sunt expansiune de spații
din centrul viu
al supremei vederi!
Beți-mă flăcări !
Trup luați din trupul
cu-a cărui spargere
oraculară
tot universul
vuind îl însum !
Nu mai e în-Iăuntru
nu mai e in-afară —
toate ființele cerești
se regăsesc
se-mbată
în bucuria ce mă duce-acum !
Bedros Horasangian
Fericirea mea-i
sîngele zeilor !
Cu mîinilc-n transă
m-ating de văzduh !
îmi izbucnesc
cuvintele-n flăcări
țin uranicul
Pentateuh !
Ardeți harpe-ale
nervilor oarbe-n
largul imperial
al întregii puteri !
Arterele-mi deschise-n uraganul
care-mî vorbește-n tunet bucuria
sorb — puls în puls —
fulger și foc din cer !
*
★ A-
Un centru-acum
uranic de putere
un tron tunînd
erupe-n inima-mi
— de foc vorbit —
un Popol Vuh !
Mă rup de aripi
stau iradiere
suflarea mea
e-acum apoteoză
ființelor întregului văzduh !
¥
★ ★
Sunt de varga atins
vuind din eter
a lui Jupiter Tonans —
pe ruperi de plasmă
și furioasă
glorie-a sîngelui
strig dintre secoli
punte plusînd in
numenul pur —
mi se dezleagă
inima-n ceruri
văd cu arterele
Tupte-n azur !
¥
★ *■
Intr-un poem
din centrii voit
și proferat ai puterii
cu care larguri
de tunete țin
candelabre de spații —
pe-un puls zguduit
al unei inimi
din aștri vuindu-și
arterele-n trup —
vin viu pe verbul
vorbind ființă
viu mă ating cu
germenii-n cer !
0 dimineață tulburătoare. Și el stingher, a-
runcat in această frumusețe ireală a lumii.
Se simțea liber de orice gînd, trecutul
si viitorul lui impreunindu-se intr-un prezent
la îndemînă. Nisipul strălucitor, cerul și soarele
acoperind, protejind plaja, cimpul, marea.
El.
S-a dus să facă o baie in mare, aproape că
nici n-a mîncat, doar o cafea și un sandviș cu
brinză. S-a dezbrăcat repede de parcă l-ar fi
zorit cineva și s-a aruncat în apă. La început
mișcări mai iuți, apa era rece dar el avea chef
să înoate, să se joace, bucuria de a inota, așa.
bucuria lui, nici nu și-a dat seama cum a ajuns
atit de departe, era zece, zece și jumătate, nu
mai mult, cînd a intrat in apă, nici nu și-a
mai luat salteatua, cine să-1 împiedice să mear-
gă departe, in larg, tot mai departe,
in larg, unde nu mai existau valuri, apa liniș-
tită, cuminte, ce bine!. moliciune, clipe de li-
bertate a trupului și a inimii, care inimă ? ce ini-
mă ? suflet, adică de ce ? ce-o mai fi și cu su-
fletul ăsta ? unde se afla el ? o minciună printre
atîtea altele, a tot crezut in oameni și mai crede
in ei. cum naiba să trăiești fără ei, ca un guzgan
rătăcit prin canalele subterane, o să îmbătri-
neascâ, ei și, toți trec prin asta, de ce ar fi el
mai neliniștit decit alții, de aia sînt oamenii, se
nasc și mor, gata, asta se numește viață, altul
la rind, pe unii ii cunoști, pe alții nu. mișcări
încete prelungind clipele, doar o impresie și nimic
mai mult, să se întoarcă, nu poate să-și dea seama
cît a trecut de cind este în apă, o zi minunată,
oare ciți ani a tot așteptat această vacanță ?, se
teme să nu iasă prost, prea se simte bine. Doam-
ne ferește să nu i se pună un circel și fără sal-
tea, țărmul nici nu se mai vede bine, ar fi cul-
mea să încurce direcția și să înoate în larg, cine
să-1 salveze dacă n-ar mai putea înota ? nimeni,
e singur în mare, bancurile de pești pe care nici
nu-i observi de pe țărm, parcă nici nu ți-ar mai
veni să revii pe uscat, mediul marin, ospitalier,
într-o zi de toamnă, dar nu trebuie să conteze
pe asta, să se stăpinească. ce e mult strică, să
se întoarcă. • '1 ma: intelept lucru, stop! stin-
ga-n prejur. Încetișor, ce bine e în apă. Ia re-
vedere mare, mâ întorc, ne întoarcem, n-am ce
face trebuie să revin pe uscat, am familie soție,
copii, ce stupid, un anunț, s-a înecat în mare,
un tragic accident, cadavrul aruncat pe țărm
după citeva zile, săptămini, anchetă, cercetări,
identificare, a făcut pluta, deja e obosit este
clar că acum a îngroșat gluma, nu trebuia să
se aventureze atit de departe, dar n-o să se
lase luat de ape ca un prost, ce naiba!, așa,
încet, mîna întinsă, pleosc, dreapta, pleosc, stin-
gă, dar picioarele parcă abia se mai mișcă,
ce prostie, ca atunci cînd au fugit în pădure
după o ploaie și s-au rătăcit, ce bătăi a mai
mîncat de la mama, să-i fie tărina ușoară, aprigă
femeie mai era, și acuma cine să-1 judece, să-1
împiedice să se zbenguiască în mare ? oare cîți
kilometri a înotat sau doar i se pare din cauza
oboselii, cine să-1 împiedice sâ se bucure de apă
și cer. nici pescari in p-eaimă, *ar valuri. s-a
mai liniștit, ce bine ! pluta din nou, mișcări în-
cete. moi. din picioare, moliciune, voluptate a-
mestecată cu lene si oboseală, nici nu-si mai
simte bine trupul, cei care stau mult în apa
mării se ung cu nu știu ce grăsimi, a citit el
prin ziare fel de fel de performanțe, cu traver-
sări de nu știu unde, iar cîțiva metri, e mai
bine asa, să alterneze stilurile ca să-și mena-
jeze mușchii, si iar nițel craul și iar pluta dar
parcă stă pe loc, dacă s-a lăsat furat de curent
si e dus în larg cine știe unde? ridică puțin
capul, pieptul, ce greu, parcă se vede ceva, e
țărmul iar. trebuie să fie faleza, n-are cum să
greșească, trebuie să înoate perpendicular pe
linia uscatului și atît. să țină direcția, să n-o
ia aiurea, în diagonală să-și lungească drumul
inutil, să nu-si piardă pe nesimțite calmul, tre-
buie să-și Dăstreze calmul, cîți de trebuie se
adună !. altfel e mai rău, doar nu e un agea-
miu în ale mării, nici ;n ale mimțel”’ ne parcă
n-ar ști, atîtea nenorociri s-au întîmplat din
pricina Danieli nejustificate, ohoo. să nu se gîn-
dească la asa ceva. încă puțin și o să mănînco
bine i s-a făcut chiar foame, noate deia coi de
la cherhana îl așteaptă cu peștele gata făcut,
nn e b;ne oă a întî—riat a*t*a «e nu se supere
prietenul lui sau. Doamne ferește, să i se pună
un cîrcel. cine l-a pus să-și lase chilotul de bale
pe mal și să se avînte în mare gol pușcă, ce
bine e în apă !, așa, zile însorite și călduroase
n-a mai prins el de multă vreme, furat de gîn-
duri parcă, plutește pe propria-i viață, și atrac-
ția asta nebună de a inota. ii place in apă, tot-
deauna i-a plăcut, acum a mai îmbătrînit, au
trecut doar ceva ani de cînd venea cu părinții,
nici nu mai ține bine minte cînd a fost prima
oară la Carmen Sylva sau la Eforie, au stat la
Belona și ce mai plîngea cind mama nu-1 lăsa
în apă si-1 obliga să se prăiească la soare pe
spate, ba pe burtă și lui nu-i plăcea să stea pe
spate și el voia să se joace cu nisip, avea și
găletușă și lopățică și greblă, să facă șanțuri și
castele, un copil cuminte altminteri, acum își
dă seama că din totdeauna i-a plăcut să se joa-
ce cu nisip și sâ se bălăcească în apă, fugea și
de la școală ca să înoate la Bordei iar cînd fă-
cea rost de bani se ducea la Lido, i se părea
atît de ciudat să existe valuri în mijlocul ora-
șului, parcă nu se mai termină și drumul ăsta
înapoi la țărm, da, acolo e viața, inclusiv via-
ța lui, în mijlocul apelor e doar un străin, pa-
sager, un trecător oarecare, degeaba vrea el să
se convingă că se simte mai bine în apă decît
pe uscat, un doctor i-ar da cine șue ce expli-
cație savantă cu mediul lichid și uterul matein,
prostii! or fi chestii adevarate, nu poate spune
altfel, dar nici chiar așa, și știința are linuieie
ei, încă nu poate explica totul și apoi parcă s-ar
destrăma un anume mister, prea n-ar avea nimic
nici un haz, fel de fel de mișcări ca sa se o-
dihneascâ, nu, nu trebuie să-i fie frică, ue ce
să-i fie frică ? de parcă e după cum vrei tu,
asta vine din afară, așa, cînd nici nu te aș-
tepți și nimic nu o anunță, oare stă pe loc si
nu-și dă seama ? să fie împins oare înapoi ? nu,
nu se poate, dar cîte nu-i pot trece lui prin cap
in acest răstimp, clipe, oare nu se întimplă aie-
vea, oare nu visează sau i se pare, nu, e in apă
pescăruși rătăciți ca și el guguie zburînd peste
ape, cerul de un albastru ireal, oare cum o fi,
un straniu sentiment al libertății fără margini,
infinitul, vorbe, apa Mediteranei poate e mai
caldă, mai limpede, cine știe, și soarele arzător
cum e în sud, mai aproape ae trop.ee și ni-
sipul mai fierbinte, probabil fiecare mare are
o altfel de apă și-ți dă o altă stare, nu-i tot
una să te bălăcești în apele Snagovului sau în
apa rece a lacului Gilcescu, nici nu s-ar putea,
ai face stop cardiac, două imensități între care
vrea să nu se lase strivit, a mării și a cerului,
deocamdată prietenoase, totul depinde de el, o
mică vietate, rătăcit și zăpăcit și prietenul lăsat
la cherhanaua care il așteaptă cu masa pusă,
doar el a stabilit o oră fixă, mai bine nu spu-
nea nimic și lăsa totul la voia intîmplării, fără
să precizeze o oră anume, niciodată nu i-au
plăcut programele dinainte stabilite, nici nu l-a
anunțat cînd a plecat de pe plajă, destul de
aproape, în micul golf de alături, dincolo de
stînci, era bine să fi știut cineva de el că s-a
dus in larg și să se îngrijoreze, să dea alarma,
poate chiar să i se ofere o mînă de ajutor la
nevoie cum procedează și cabanierii de pe creas-
tă cînd ii obligă pe turiști să dea informații
despre intențiile lor, să se știe ce au de gind
să facă, poate nu e chiar potrivit cu vremea
Înșelătoare sau sînt doar cîțiva ageamii, niște
copii inconștienți și apoi toată lumea se miră
că se întimplă fel și fel de nenorociri, să a-
jungă pe țărm și să se odihnească puțin la soa-
re, ce ciudat e uneori și omul, mereu își do-
rește tocmai ceea ce nu-i este la îndemînă.
cind e Pe uscat vrea în apâ, cînd e în apă abia
așteaptă să revină pe pămint. destul de aproape,
parcă nu mai e așa mult pînă la	micul golf	de
dincoace de pescărie,	malul	înalt	și marea,	un
loc retras, izolat, au	trecut	deja	cîteva zile	si
nu-i vine sâ creadă	că a	găsit	un asemenea
loc. ce și-ar putea dori mai mult ? parcă aude
deja vocea mustrătoare a prietenului Teo. „Unde
ai fost pină acum? Pe unde mi-ai umblat. Se
răcește peștele, nu e păcat de munca mea... Ce
crezi câ ai parte de așa ceva în fiecare zi...“,
imaginația luînd-o înaintea faptelor, evenimen-
telor, încă netrăite, încă, dar nu tot ce-și ima-
ginează se și întimplă, el nu e prooroc, un biet
om și el, acolo măcar de s-ar termina și cu
drumul ăsta, parcă nu mai are capăt, înoată
fără nici o plăcere, deja este un chin, el n-a
întîrziat mai mult de o oră, cît să fie?, ce în-
seamnă o oră în viața unui om ? mai nimic. Mă
duc să fac o baie zece minute ..“, dar n-a apu-
cat să lase vorbă, să anunțe, să se fi dus pină
la pescărie, i-a fost lene, a plecat cumva pe ne-
așteptate. așa i-a venit, nici el nu-și poate ex-
plica. să plece în larg de nebun, om bătrîn,
mai mare rușinea ! nu e încă bătrin, matur, un
bărbat matur, da. nici nu mai știe exact ce și
cum e, familie, copiii, nevastă, rude, slujbă, casă,
se descurcă dar parcă nici nu mai apucă să-si
rupă citeva clipe și pentru el, să stea de vorbă
„Mă. tu cine dracu ești ?”, ce zi minunată !
„De ce naiba faci umbră pămîntului ?“. i-a venit
chef de baie, așa, cam pe furiș, hoțește, de
parcă ar fi trebuit să dea socoteală cuiva, să
se teamă de cineva, să ceară permisiune, dar
el e liber, aici la mare, în concediu, de capul
lui. face ce-i place și cum o cît îi nlace. ura 1
e în vacanță, parcă din copilărie n-a mai tre-
cut prin starea asta de euforie. și_a tot adus
aminte atîtea fumînd lîngă mirosul acela înfio-
rător de pește de lîngă cherhana, si gara, parcă
ieșeau dintr-un fel de ceață feluri de imagini
ale copilăriei, da gara. soldatul neamț care-i
dădea ciocolată și bucăți de zahăr Kandel în
timp ce el se juca cu casca lui de oțel, era doar
copil de zece ani și nu prea înțelegea bine ce
se petrece în jurul iui și soldatul celălalt, blondu,
a dat peste schiuri și rîdea de nu mai putea
cînd băga puf în acordeon, în burduful acor-
deonului care cinta așa de frumos si l-a spin-
tecat apoi cu baioneta, de ce să taie burduful
acordeonului ? era lîngă gara din Piatra Olt. da,
ce ani! n-a mai îndrăznit să calce mulți ani pe
acolo, destule întîmplări ale copilăriei lui au
rămas încă nedezgropate, poate se va duce în-
tr-o bună zi, de ce nu, împreună cu copiii, să
le povestească din viata lui, poate vor rîde de
el. n-au răbdare pentru prostiile lui, cine să
aibă, școala de lîngă gară, trenurile lungi și
locomotivele care pufăian mmtari ram v^au
și plecau caro încotro, se agitau, țipau, strigau,
cîntau, o nebunie, nu alta și bombardamentul
din aprilie ’44, da, asta își aduce aminte chiar
foarte bine, privea Cu un binoclu Zeiss num se
și ridicau rotocoale de fum în urma exploziilor,
așa se uita el după avioane și bombe, cocoțai
într-un cais bătrîn și tot număra avioanele,
mici norișori albi si fîsiutele de staniol ș; acum
el se apropie de cincizeci. încă puțin, o aruncă-
tură de băt. ce mai, o lime subțire, o crestă-
tură. jumătate de secol. Brr! pare înfiorător
de mult și parcă mai nimic, nici nu mai știe
cînd a trecut chiar așa. mai nimic, niște ani a-
colo adunati, suprapuși. deia încene să nu mai
aibă autoritate asupra coniilor si fata cea maro
e o domnișoară în toată firea, cum sâ-1 mai as-
culte. timpurile s-au schimbat, deri e o altă oe-
reratie sau cum naiba să le spună la ăștia mici
cu care nu se mai înțelege ? Mai săptămîna tre-
cută erau la ei în vizită niște prieteni si ea a
ieșit d'n baie ca o cadmă în niifra MnA nici o
jenă, nu numai că a trecut pe lîngă ej daj a
si revenit în loc sâ se-mbrace. să pună măcar
ceva pe ea că doar nu sînt o familie de sălba-
tici. nici măcar nu a avut putere să-i facă ob-
servație, mereu e luat prin surprir>am-e. s-a re-
pezit la maică-sa să-i ceară o cremă si a în-
ceput să-și dea pe buze cu NIVEA fără nici
o jenă, în văzul tuturor cu nonșalantă de parcă
asa ceva	era un lucru firesc,	mai	mare rușinea!
dar n-ai	cu cine să	stai de vorbă,	pur și simplu
nu te ascultă nimeni. îti mai și rîde în nas
în timp ce-și pune căștile în urechi parcă au
înebunit	cu muzica	asta ! te	lași	păgubaș, n-ai
măcar o	șansă să-i	schimbi.	..Așa	ești tu, moa-
ie... Cum dai do greu t? faci că nu te inte-
resează...", ce-o fi, o fi, poate s-or mai arania
unele lucruri ne parcurs, cu anii, vrei nu vrei
necazurile și bucuriile te mai schimbă, că toate
se încalecă și se amestecă de nu mai înțelegi
nici ce e bine, nici ce este rău. nu mai rămîne
în puterea ta să fii bun sau rău, ești așa cum
ești, furat de val, val după val, mai fac iar pu-
țin pluta, a și luat din neatenție o gură de apă,
hei ! ce se întimplă ? oare poți să transpiri și
în apă ? de frică, e îngrozitor să simți că nu ai
pămint sub picioare și nici puterile nu te rnai
țin, copiii ăștia nu mai gîndesc la fel, parcă ar
fi din alt aluat, e și vina părinților, au cres-
cut răsfățați, prea le-au căutat între coarne și
le-au satisfăcut toate mofturile, așa se întîmpla
cînd obții de-a gata, nu știu ei ce-i aia pîine
neagră sau frică, mizerie și teamă și tata în-
tors de pe front cu mîna sfîrtecată, îți rîd în
nas, aar de unde au oare atîta încredere în
ei? nu le e teamă și rușine de nimeni, dar poate
și ei, părinții lor, el, sînt de vină, au partea
lor, ce exemplu le-au dat ? ce modele le-au o-
ferit ? poate nici ej n-au fost ,nu sînt de pus
în ramă, așa, ușă de biserică, acum o lună a
venit și el cam băut acasă, ce să-i faci, se mai
intimpiă, oameni sîntem, aia mare se uita urît,
nu i-a zis nimic, ce să-i spună ? nici nevaslă-sa
nu-1 înțelege sau nu vrea sau nu poate, ia lu-
crurile mai simplu, e femeie practică, poate prea
practică, atunci da, s-au iubit, s-au luat din dra-
goste și nu din cine știe ce socoteli meschine
ale familiilor, tot ce au agonisit e din munca
lor, au luat-o de la lingură, cum se spune, e
mindru pentru asta, nu are de dat socoteală ni-
mănui și nici nu e dator nimănui, poate are și
el partea lui de vină, a devenit comod, nu
era așa, mai leneș, prea puțin ambițios, în trei-
zeci de ani s-au schimbat nu numai oamenii
poate că nici n-ar fi realizat atîtea dacă ar fi
fost numai după capul lui, femeile sînt mai gos-
podine, țin la casă, trag de ea și de tine, „N-ai
simț practic. .", chestia asta îl enervează din
totdeauna dar parcă o aude mai ales în ultima
vreme, cum să nu te înfurii, lui nu i-a lipsit
așa ceva de cînd era mic și s-a descurcat, nu
trebuie să i se amintească la fiecare pas, simțul
practic și configurația exactă a realității din
jur, nici cu ea, cu realitatea sau cu soția lui,
un alt fel de realitate, nu mai e în relații prea
grozave în ultima vreme, asta ce-o mai fi ? ul-
tima vreme, un an? doi? cinci? ceva scîrțîie,
scirțiie, ohoho, și incă cum, nu prea se aude
că nu-i place să dea afară tot zgomotul, își dă
toată silința, vrea din tot sufletul să iasă bine,
ceva bun, să facă o bucurie sau ceva mai ca
lumea șl la serviciu se enervează din toate cele,
își închipuie că sînt nimicuri și poate că ele
nu sînt dar cine să mai aibă răbdare
pentru amănunte, să fie atent la nuanțe,
toată viața lor e alcătuită din amănunte și din
nuanțe, altfel ar fi fost mașini, unelte, roboți,
dar	el e	un om nu	roată de	automobil, pro-
dus de serie, nu poate fi chiar ca o mașină,
pac ! țac !	pac!	și gata, totul	să funcționeze
perfect, uns, ea îi scoate ochii că n-a reușit
mai	mult,	adică	asta	ce o mai	fi ? foarte sim-
plu,	sâ fi	prins	și el	măcar un	postuleț cît de
cît, mic șefișor, măcar să fi ajuns cu o lefușoa-
ră mai măricică, nu că n-ar cîștiga destul, că
el are salariu mare, câ are și vechime multă
în cîmpul muncii, că a lucrat doar și înainte
de facultate și în timpul studiilor și n-a prea
apucat să stea degeaba, a tot prins trepte des-
tule dar are și ea, femeia lui, ambiția ei, sau
ce-o fi la mijloc, nu e vorba doar de bani, dar
parcă nu era așa meschină, pentru numele lui
Dumnezeu, cînd s-a schimbat ? are ea oful ei,
că s-ar fi putut și mai mult și de ce nu la un
adică, lui îi place ce face dar a cam început sa
bea în ultima vreme, păi cîte un pahar a băut
el din totdeauna că n-a apucat să fie domnișoa-
ră de pension, viața pe șantier nu e cal la
mînăstire, că și ăia dacă e să cumpănim drept
nu duc totdeauna paharul la ureche, că acum
parcă îi zice mai mult decît înainte, o fi, cine
știe, n-a stat el să-și țină socoteala, e om ma
tur, în toată firea, poate că nici măcar nu bea
mai mult ca altădată dar nu mai rezistă, da,
ăsta e cuvîntul, nu-mai-are-rezistență, nici mă-
car cu stomacul, nu e ceva în ordine, tocmai el
care se lăuda că are un stomac de struț și poa
te înghiți orice, ce s-a amuzat cînd a citit cît
putea să mănînce Balzac la o masă, pare de
necrezut dar nu imposibil, ce, n-a lucrat el cu
un macaragiu care mînca un salam întreg și
două pîini odată ? anul trecut s-a operat, S-a
închis rana bine, a avut parte de un doctor
bun, gata, să nu se mai gîndească, e doar in
vacanță și trebuie sâ se distreze să nu se mai
gîndească la ce a fost, cîndva el și cu Irina
s-au iubit, ar minți dacă nu ar recunoaște, nici
cu inima nu stă pe roze, umblau prin munți si
totul era minunat, da pe unde nu au fost ! MI-
NU-NAT ! nu. nu-i rușine să strige MINUNAT !
de ce să-i fie rușine ? parcă ăștia mai tineri
au ajuns ridicoli din frica asta idioată de a fi
ridicoli, de ce ți-e frică nu scapi îi mai amor-
țește uneori mîna, cîteodată și piciorul stîng,
nu-i a bună, vine acasă și doarme, nici greutăți
prea mari nu poate să mai ridice, nu are voie,
dar parcă el a făcut în viață doar ce a fost
voie ? cine stă să asculte ce recomandă doctorul,
da, recunoaște, a devenit prea nervos, nu vrea
sâ fie așa, încearcă să se controleze, să se
stăpinească și el cît poate, acum o lună, două,
i se cășunase pe un tînăr stagiar, voia să-1 dea
afară, de fel din Lipova, undeva lîngă Arad,
aveau niște lucrări și pe acolo, foc de furios
era pe el, încă n-ar fi fost el omul care să nu
înțeleagă păsul altuia sau să închidă ochii pen-
tru o zi două, dar nici așa să lipsească cu săp-
tămînile de la serviciu, mai ales acum cînd au
atîta nevoie de oameni, gata să-1 jupoaie de viu,
să-i desfacă contractul de muncă, ce mai, a
aflat că ăla are o mamă cam nebună, nu la fi-
gurat, ci la propriu, cu acte în regulă, umblă
cu un lanț la gît și zice la toată lumea că e
de aur, ascunde peste tot cîte ceva și i se pare
că tot cei din jur vor s-o fure, s-o păcălească,
ce să te mai faci cînd trebuie să ai grijă de un
astfel de om ? la spital nu ți-o primește că alt-
fel e întreagă la minte, poți discuta cu ea vru-
te și nevrute, e chiar o femeie distinsă, nici n-ai
zice că este bolnavă, cum să deosebești dealt-
fel unul bolnav' de altul sănătos ? mă rog, s-a
rezolvat pînă la urmă că el e un om de în-
țeles și nu-i place să facă pe al dracului, nici
nu-i e în fire, uneori e chiar prea bun, știe din
proprie experiență, ar fi putut și cl dar n-a
făcut-o, de aia își permit fetele, mai ales cea
mare, să-i rîdă în nas, ține mult Ia ea, și mi-
ronosița asta-1 simte și-1 sabotează, e cam e-
goistă, îi vorbește în doi peri, să fie mai au-
toritar cu ea, inutil, nu-i reușește, a încercat de
cîteva ori, s-a înfuriat, scene penibile, apoi tot
lui i-a fost rușine de spectacolul oferit cu toate
că el e tată, un mic stăpîn, nu ? ar trebui să
fie cel ascultat, el e doar capul familiei, nu
altcineva, a venit el într-o bună zi din dele-
gație și o rugase, insistent chiar, să vină la gară
să-1 ajute la bagaje, nu avea cine știe ce, dar
mai mult așa, o toană de-a lui, îi place cînd
vine sau pleacă	cineva	să	fie condus	sau	aș-
teptat, ce e atît	de ciudat	în mica	lui	dorință?
a cerut prea mult ? parcă te simți mai puțin sin-
gur și călătoria	decurge	mai altfel	cînd	te	gîn-
dești la un om	anume,	în	fine și	în gară	n-a
fost nimeni, a răscolit tot peron”l. chiar puteau
să-i fure lucrurile lăsate lîngă un stîlp, pe riscul
lui că nu știi cine poate să apară și să te lase
Convorbiri literare — 8
fără de nici unele, a încercat să dea telefon,
lume multă, fiecare are de transmis, de spus,
ceva de aranjat, chemat, dar cîte nu trebuie
rezolvate din gară înainte sau după plecarea
trenului, între două trenuri și cînd i-a venit
rîndul era deja nervos, căci putea să fie ir
drum spre casă iar el întirzia prin gară dind
telefoane la care nu răspundea nimeni, prea era
de tot, în loc să sc înfurie și mai tare s-a li
niștit de supărare, ca atunci cînd ești atit de
necăjit că nu mai ai putere nici să strigi, nici
să înjuri și te ascunzi în tine, cît mai în adine
chitit acolo să nu te vadă nimeni, nici cei din
jur, ba chiar, pot bănui că-ți merg toate strună,
i-au trecut însă și gînduri negre, putea să se
întîmple orice, nit cîte nu pot interveni într-un
oraș mare ca al lor, și cu circulația asta ne-
bună și cu copiii ăștia care nu se uită nici ir,
stingă nici în dreapta nici în sus nici în jos.
nici pe unde calcă închipuindu-și că toată lu-
mea e a lor, n-a fost ușor pînă a ajuns acasă
cu atîtea bagaje, fata cea mare apărînd cînd el
deja fuma în bucătărie, își făcuse o cafea să-și
tragă sufletul și apoi voia să facă o baie și
să-și despacheteze lucrurile, nici tu un „Bine
ai venit tată...'", să vină să-1 sărute că e doar
tatăl ei, ți-ai găsit! tot ea arțăgoasă. „Ei, ce să
fac..., asta-, bună... Am întîrziat la gară, mi-ai
luat-o înainte..• Și ce-i cu asta ? Îmi faci mutra
asta acră...", auzj vorbă la ea, o mucoasă, păi
nu merită s-o pocnești ? tot ea ar fi făcut scan-
dal de l-ar fi arătat toată lumea cu degetul.
„Auzi, domnule, intelectual și-și bate fata, mai
mare rușinea.o fată de nici șaptesprezece
ani, de tinde a ieșit așa nervoasă ? și plictisea-
la asta, nu-i place nimic, se strîmbă la orice,
ditamai domnișoara, altele la vîrsta ei munceau
sau țineau familie că mama mare, săraca s-a
măritat de tînără și la ce să mai vorbim, ne
batem gura de pomană, că are și un iubit, foarte
frumos, a crezut că lovită de dragoste o să-i
vină mintea la cap dar ți-ai găsit, tot un mucos
ca ea, coleg de școală, altă cadînă, își dă ochii
peste cap și se crede frumos ca Alain Delon și
deștept ca Spinoza, că ăla cel puțin avea și
meserie la bază, nu? adică șlefuia lentile dar
ăștia nu știu nimic, nu vor să facă nimic și-ți
cer luna de pe cer, cum să nu-ți iei lumea in
cap și să te avînți în mare ca un nebun, să
vrei să uiți de prostiile lor pentru care nu mai
ai energie și răbdare să le faci față toată ziua
și împreună n-ai cu cine să te înțelegi așa ceva
pe vremea lui nu era posibil dar acum ce să
explici ? și cui ? că la vîrsta lor ar trebui mai
întîi să învețe să-și vadă de școală, să-și facă
un rost în viață și abia pe urmă să se ocupe
și de dragoste, că e timn pentru toate, cine
să te asculte ? parcă vorbești la perete, bin
că n-a îndrăznit să spună cu glas tare toate cîte
i-au trecut lui prin cap, atît ar mai fi lipsit
să îndrăznească măcar să dea sfaturi, de parcă
n-ar fi fost oe datoria lui așa ceva și doar o
rugase atît la telefon,	aproape milogindu-s .
„Ți-am mai spus, draga mea, îmi place să mă
aștepte cineva în gară, e o chestie, fată dragă,
cînd pleci sau cînd vii de undeva să ai un
suflet care să tremure pentru tine...", să fii
văzut mutra ei, ce strîmbătură! de parcă ar fi
înghițit o lămiie stoarsă, s-a dus să asculte mu-
zică la casetofon, nici că-i păsa de el. încă pu-
țin și o să ajungă la țărm, ce oboseală, să nu
se lase e doar încă bărbat, ce naiba ? cum să
nu privească după o femeie în oraș, nu, n-o să
cedeze nici acum, să nu moară ca un prost la
cîteva sute de metri de mal, să mai facă pluta,
să-și mai odihnească brațele, bine că nu sint
valuri, asta mai lipsea, așa, încet, încetișor,
lipa, lipa din picioare, capul nu prea lăsat pe
spate, înainte, spre țărm, poate situația e chiar
dramatică și nu-și dă seama, cîteva secunde,
cîțiva milimetri, minute, apoi din nou, de ce
să-i fie frică ? nu-i este și dacă i-ar fi tot n-ar
avea cine să-1 audă, să-i dea o mînă de ajutor,
da, s-ar îneca pe loc, hop. țop, ca un prost, in
cîteva secunde e la fund ai luat citeva guri de
apă, plămînii s-au golit de aer, te-ai dus, gata!
altă viață, nici măcar nu știi ce te așteaptă,
toți visează că o să ajungă în rai. mare pri-
copseală și cu raiul, poate că prietenul lui a-
larmat că nu apare o să-1 caute, sau o să vadă
de pe mal că abia se mișcă și nu mai poate, nu
mai are destulă putere să se salveze, chiar așa,
ăsta nici înot nu mai e, nici plăcere, un chin,
chinul spre viață, și ca să te omori îți trebuie
putere și o doză de curaj, el nu are, n-a avut
niciodată, chiar dacă i-au trecut și lui prin min-
te gînduri negre, dar cine nu se gindește la
prostii cînd este supărat ? asta a căutat asta a
găsit, fiecare are parte de ce merită, de ce
să strige după ajutor ? îl pocnesc tîmpiele,
poate o să treacă momentul dificil, un blocaj
cum pățesc și boxerii care se trezesc din pumni,
nu e nimeni, nu mai apare nimeni să-i întindă
o mînă de ajutor, e propria lui victimă sau ar
putea deveni, să nu se mai gîndească la prostii,
prăpăstios a fost el din totdeauna, parcă se în-
trezărește cherhanaua, acolo, undeva mai in stingă,
nu, i se pare, în dreapta ar trebui să fie, ce naiba ! are
halucinații ? să stea cuminte și să înoate liniștit, sâ-si
economisească puterile, așa, stînga, dreapta, stin-
gă, încet, încetișor, cum să te exprimi în. apă
ca să echivalezi acel abia-mă-mai-țin-pe<picîoar
cînd te afli pe uscat, să înoate liniștit. încet,
încă o gură de aer, stînga, dreapta, încet, nu
mai sînt decît cîteva sute de metri, maximum
un kilometru. înainte ! ehe, unde au rămas
timpurile cînd înota ore întregi și n-avea nici
pe dracu? a mai îmbătrînit, apoi și tutunul, că
bine face Rusan că nu fumează, o să încerce și
el să-1 mai rărească, nu se mai poate așa, dă-o
dracului de țigară, cînd a făcut și el o miuță
cu vreo două trei luni în urmă să-și scuipe pla-
mînii, nu alta, el care înainte schia toată iarna
și a fost la bazin atîția ani doar ca să-și men-
țină o anume condiție fizică, tocmai el să se
lase învins, înecat, ca orice guguștiuc începător,
un elev chiulangiu și recalcitrant, nu se poate!
măcar de rușine nu se poate, el mort în pielea
goală, măcar atît și parcă ești în stare să mai
prinzi puteri și cerul parcă e din ce în ce mai
înalt, i se pare, totul mai mult i se pare decît
este, obosit ! obosit! trebuie să-și scoată din min-
te asta! un nor alb, mic, tot ronțăie din albas-
trul cerului și soarele, ce cald era ieri, să
mănînce un pește bun și să bea niște vin rece,
măcar de-ar ajunge mai repede la cherhana, o
să-1 bodogăne amicul, au ghiață băieții la cher-
khana, dar ce miros, doamne, ei uită că nu se
Onoare nici din asta, te obișnuiești si cu el
așa cum te-ai obișnuit și cu altele. „Plutește un
aer al prieteniei, spunea un absolvent de liceu
din 1931, cînd erau adunați în sala de festivități
a școlii, emoționați și stingheri, colegii din atî-
tea generații despărțiți de ani și întimplări fe-
lurite, fiecăruia cum și de ce i-a fost dat, doar
nostalgia trecutului, adolescenței ap^opiindu-i
chiar și iluzoriu, dacă nu-ți faci prieteni în
școală sau armată greu apoi să-i mai ai... Noi
ne mai întîlnim în fiecare joi a ultimei săp‘ă
mini din litră... La Casa Universitarilor acolo
(continua’-e din pag. 15)
H FRAGMENTE DE ROMAN
Clipe fără timp
Acest Acum, niciodată în stare a li 1
Clipă cu mască—jumătate venind
Jumătate a fost —
Tînără fulgerare bătrină.
Nici mers nici repaos.
Ci doar la rampa de rezidii a timpului
Adaos,
Punte mereu în proiect.
Nici lumină nici fum.
Tot ce ești
Ești asemănarea cu mine.
Numele meu e Acum.
Pînă vom fi albi
Totul e doar pregătire pentru alb.
Să ne înfățișăm albului ce va să vină
Cu glasuri și chipuri
Și ne va rosti
Și ne va pune inelul acela de repaos fals.
Să învățăm a fi hrana luminii
Mîncătoare de timp.
Să ne însușim lunecarea
Pină-n inima albului izgonit din neamul culorii.
Dionisie
Duma
Sentimentul patriei
Am gravul sentiment al primăverii crude
Cind sparge iarba pojghița de vis
Și cînd prin codri tainic se aude
Chemarea de iubiri cu foc deschis
Cînd timpul se termină pe-ndelete
în zalele luminilor de ploaie
Și zarea se reface-n chip de fete
I Cu linii care-n liniști se-ntretaie
i
Și coborind din mine-n alba ceață
Ridic din ochi contururile grele
Ca să vă las in prag de dimineață
Salutul din Carpați al Țării mele.
Poeme semifinale
VI
Ochiul meu vede iarna cum pe ulițe
Și-așterne-n grabă mantia regală
Iar soarele imbătrinit în sulițe
Pe alte ceruri sufletul își spală
Mă bîntuie-o bucurie trumfală
Cînd mi-e și frică parcă să nu mor..
Copiii trec zburdalnici către școală
Și fur și eu din fericirea lor
Din iarnă să
m-ascult!
E mai plăcut cînd un tirziu
renaște pe-o-întoarcere-chemare
în patima iubirilor să-mi scriu
odihna pe un gind de neuitare.
Și-ntr-un tirziu, lăsat în calea mea
de-un vis ce-a pribegit in zboru-i greu
mai licărește-n iarna mea o stea
chemîndu-mă din albul de mereu.
Și totuși e mirific în tirziu,
cînd zborul meu se-oprește-n amintiri
și-n patima iubirii să mă știu
din iarnă să m-ascult, dintre iubiri !
Pînă în inima inimii lui,
Pînă vom fi alb,
Pină și noi vom chema
Pe limba luminii.
Șireafa
•
Frunza asta se ține după mine.
Vrea s-o iau în seamă.
Fugită din copacul natal
Se ține de mine.
Face tot felul de figuri
(are relații cu vintul).
îmi flutură înaintea pașilor.
Se clatină, face căderi triste.
Ca și cum ar vrea s-o ajut
Să treacă prin toamnă.
Șmechera frunză galbenă
îmi tot dă tircoale
Dar, de fapt, îmi știe emoțiile.
Legăturile mele cu ea
Și vrea să plece spre alt țărm
Traversînd lacrima mea.
Promisiunea durerii
Ajuns în miezul liniștii
Si asumindu-mi tristețea
Ca pe numele meu dinlăuntru.
Mă las străbătut de lumea nouă
A iubirii cu care ai venit
Și înmulțesc in jurul meu
Largul singurătății în care să fiu
Cel privit cu promisiunea durerii
Si răbdător învăț munca grea a iubirii
Știind acum, in parte.
Atit cit știu despre moarte.
Tu fiind bueuria ce-o pierd
Mereu întreb cu mina drumul
Iar cind lumina se face știută
Sînt cel plecat
în căutarea pierderii pierdute.
Dar mă ucid cu orice zi ce trece
Mă cheamă drumuri lungi și nu mai pot
M-asteaptă Styxu-mpovărat și rece
M-aleargă steagul anilor în zare
Și ciutura din virstă cum s-o scot
Cind in fintină a rămas doar sare ?
VII
în satul de pe dealul fără margini
Minunea ara gustat-o cînd pe lucruri
Se așternea ca literele-n pagini
Lumina toamnei mirosind a struguri
Aveam să știu ce-nseamnă să te bucuri
Cînd te sorbeam ca pe o zi de vară
Născută dintr-o lume grea de muguri
Și nu vedeam dacă e zi sau seară
Secunda îmi trecea prin trup fierbinte
Cereasca mînă ți-o simțeam pe frunte
Nu mai eram în lumea celor sfinte
Dar neagra gară ; trenul fără rost
Si vrerea ta : rine să le înfrunte ?
A fost? N-a fost?... A fost!
VIII
Pe strada ta îmbătrîneau salcîmii
S» divorțau de toamnă ca de-un Iest
Doar teiul de la poartă-n văzul lumii
Se apleca cu crengile spre est
Cătînd spre drumul meu ce îl detest.
Mă furișam prin nopțile corupte
Dind lumii mele cîte-un aprig test
Iar lira îmi cîntă din strune rupte
Ca un Orfeu mă întorceam acasă
Spălat in zori cu lacrimi pe sandale
Tăind, solemn, cu capul ceata deasă
Azi m aș întoarce cu înfrigurare
Să-ți pun în loc de ochi — două petale
Dar drumu-i greu și steaua nopții doare.
Dorința
închide-mi ochii să privesc neunde,
să-mi amintesc de ceea ce nu știu,
să știu in mintea mea ce se ascunde
în gîndul ce n-a fost în vre-un pustiu.
Și du-mă, dar, pe drumul neumblat,
să dorm într-un nesomn neveșnicit,
pe gindul rîurind și întomnat,
pe care in nevrere m-am oprit.
Și cînd răsună vînturile-n ploi
și nedurere-nfrînge pătimirea,
să-mi răs’ignești pe umeri goi,
înve'nicind pe inimă iubirea.
Si-ntoaroe-mă apoi cu ochi deschiși
adulmecind cărarea cea umbrită,
să-mi regăsesc răzoarele din vis
și-nveșnicita dragoste-adormită.
Să mă oprești, orbirea să mi-o iei
și să mă culci nevinovat pe unde
au putrezit doar frunzele de tei
și nu mai poate inima-mi răspunde
Dor
Sîmbure de dor
albu! meu de zbor
cu înalte lire
treci prin amintire
Brize
Craiu la cină
Rezerva lui Craiu mirosea a smirnă.
Mi-a și spus : nu crezi că aici mi-
roase a arhondaric ?, a intrat cineva
dimineață și mi-a spus : ce aer ae vecer-
nie e-aici, meștere. Apoi, Craiu m-a luat
de braț, ca in secolul trecut, și am ieșit
in curte. Stătea ore lungi întins pe dreap-
ta. dar ii plăcea să și iasă. Nu singur.
Salcîmii adiau înecăcios, centrala duduia
încinsă, luna se ridica roșie la Păun, li-
liecii își începeau raidurile.
Ce spui, meștere, de... liliecii lui Grișa
Horpaz ?. l-am întrebat. N-a spus nimic,
m-a strins mai tare de braț și m-a rugat
să-1 urmez către căpițele de fin. S-a auzit
un nechezat.
Auzi-1 !, s-a înfiorat și mi-a dat drumul.
La ergoterapie, scincea un clarinet. Am
mai făcut cițiva pași, pină cind am putut
atinge paiele jilave și ne-am întors. M-a
luat iar la braț și simțeam că vrea să spu-
nă ceva, acum, cind trebuia să intrăm iar
in rezervă și cind tremurul lui mă făcea
și pe mine să tremur.
Toate drumurile duc la lilieci, a gîlgiit
ea la o găselniță și am urcat treptele pavi-
iionului. Am traversat culoarul, am salu-
tat iar in drepta și în stingă și ne-am a-
șezat pe scaune, în sala de mese. Tocmai
se servea cina. Aburii urcau pînă la ta-
blourile lui Grișa Horpaz agățate peste
tot. unul peste altul, fără cuie, pe pereții
dați cu cuco. Tufe de liliac. Mov, albe,
roz. mov. Grișa Horpaz lua și el masa.
S-a ridicat și ne-a invitat la masa lui.
După masă, Craiu m-a luat iar la căpițele
cu fin. Luna era mai sus. deasupra cen-
tralei. Ne-am urcat pe bănci și am mîncat
floare de salcîm. Cel mai metafizic desert,
a spus Craiu. Ne-am întors în pavilion.
Femeile făceau ordine în sala de mese
și mai trăgeau cu ochiul la Grișa Horpaz,
care picta o altă tufă de liliac. S-a ridi-
cat cu smerenie și i-a spus lui Craiu câ-i
e rușine.
Să fiu-ți fie rușine, l-a mingiiat Craiu
pe fes și s-a așezat în locul lui, pe scaun.
Femeile s-au agitat și s-au foit. Craiu a
început să picteze peste Grișa Horpaz. Tu-
șele lui largi, incerte, luminoase, iscau alt
tablou. Femeile s-au agitat din ce în ce
mai mult și dinspre oficiu s-au înmulțit
icniturile și drăcuielile. Grișa Horpaz se
uita gîtuit la mina lui Craiu.
Nu te superi ?, îl întreba din cînd în
cînd Craiu.
Nu mă supăr. Una din femei a trecut
glonț pe lîngă noi, era foarte grasă, și
după cîteva minute s-au auzit primele mî-
rîituri. Imediat s-au ivit și cîinii, mari
cît vițeii. Cred că erau trei. Craiu a sărit
ars de pe scaun și m-a împins spre ușă.
Dincolo, în oficiu, femeile rîdeau pe în-
fundate. Am ieșit. în urmă, Grișa Horpaz
se așezase, probabil, la loc, să picteze.
Noi eram de-acum pe la centrală. Am
luat-O în jos, pe aleea care ducea la poar-
tă. Cît să fi fost ceasul, de luna se fă-
cuse cît o scrumieră ?
Hai să dăm un telefon, s-a înviorat
Craiu și am mărit pașii. Ce număr spu-
neai ?
55666.
A vîrît fisa, a așteptat cu buzele des-
chise, ochii lui străluceau ca cele două
stele de sub lună, a înghițit în gol emo-
ționat și în receptor s-au auzit: la sem-
nalul următor va fi ora douăzeci și unu,
șapte minute și trei secunde.
Val GHEOKGHIU
cînd răsare stea
peste pleoapa grea
lacrima să dea
limpede tumult
iarna de demult
viața-mi înflorind
ca un pom de-argint
rug însuflețit
ca prima iubire
fără ofilire
fără asfințit.
Cînd mugurii tresar
Cînd mugurii tresar întîia oară
și florile caisului sclipesc,
s°-a'terne-n suflet iarăși primăvara
și-ntr-o chemare-n mine mă găsesc.
i
îmi înfrunzesc plutirile senine
lăuntric mă transform înspre trecut,
s^-^t tăcerea rândului din mine
si fericirea noului născut.
i
Lăstari înmugurind tresar o clipă
și se azvîrl spre cerul siniliu,
>sstuni horesc bătăile de-aripă.
necăutind spre ceasul cel tîrziu
I
Cînd florile tresar în albul pur
și mugurii plesnesc de verde crud
mă prind abil de clipele de-azur
și vreau să mă rechem, să mă aud.
9 — Convorbiri literare
Silviu Lupașcu
Un om care
aleargă întruna
0 Haydn ar fi putut trece drept un om
slab dacă picioarele lui puternice. cu
•musculatură fină, frumos dezvoltată, nu
ar fi trădat în el un alergător. Se scula in
fiecare dimineață la ora cinci, doar din ne-
liniștea care-1 îndemna să alerge, fără să aibă
nevoie de ceas, de alt zgomot care să-1 tre-
zească la viață, spărgea două ouă într-un pa-
har de cristal, le amesteca cu suc de de roșii și
aspirină și doar o picătură de rom, le înghi-
țea dintr-odată, așa, crude, ieșea pe treptele
casei și își încălzea gambele și coapsele pu-
ternice, fandînd ridicîndu-și genunchii in drep-
tul bărbiei, deodată țîșnea într-un sprint scurt
pe lîngă gardul celei dinții fabrici. înainte ca
fuga lui să devină ordonată, implacabilă, de
parcă nu o inimă, ci toba unei trireme ră-
suna pretutindeni.
Pe la șapte și jumătate apărea din celă-
lalt capăt al străzii, o umbră albastră, in
trening, care se mișca regulat, strada înce-
pea să se umple de lume și O. Haydn își scu-
tura mereu capul în dreapta și in stînga. sa-
lutînd, asta ii desfăcea întreaga bucurie de a
alerga, ca petalele unei flori, și întreaga filo-
zofie și noianul de ginduri, pentru că fiecare
cuvint rostit, fiecare gest politicos făcut in
direcția unor oameni aproape străini însemnau
tot atîtea dureroase ruperi de ritm, si nu atît
fizicește însemnau acestea suferință de neîn-
durat, dar ele îl chemau, îl trăgeau cu bru-
talitate pe alergător in real, îi spulberau vi-
sele și viziunile, il împiedecau să alerge fără
să fie atent la cele din jur, de parcă ma-
terialitatea lumii n-ar fi suportat atita indi-
ferență din partea unui om alergînd, prea pu-
țin conștient de mișcarea picioarelor sale, de
respirația gifîită și zbaterea zilnică însemnînd
libertate.
Abia mai avea timp să-și îmbrace cămașa
scrobită, costumul ponosit, să bea pe neră-
suflate o ceașcă de cafea și să alerge la slujbă.
Restul zilei și-1 petrecea la tejgheaua pră-
văliei de umplut sifoane, unde lucra aproape
întotdeauna de unul singur, în afară de lu-
nile călduroase din vară cînd venea cîte unul
dintre băieții de la orfelinat să-1 ajute, în
fiecare an altul, pentru că cei pe care di-
rectorul îi trimitea erau aproape niște bărbați,
tăcuți, cu brațe puternice și chipul brăzdat de
neîncredere, de asta îi și trimiteau, să ciștige
ceva bani, pentru că odată cu toamna aveau
să plece care încotro, la o altă școală.
Pe cel din anul acesta il chema Paul și O.
Haydn îl găsise așteptînd lîngă ușa închisă
a prăvăliei, în timp ce în jurul lui ploua cu
găleata, băiatul era ud pînă la piele și în
dreptul pieptului, prin deschizătura salopetei
străluceau stins ochii unui pui de cîine, lup,
apoi, după ce au intrat și el a aprins lumina,
privindu-1, O. Haydn despre care o fată bă-
trină care citise prea multe romane și îl
invita uneori, duminica la masă, spusese in
treacăt că era un tinăr emaciat și fantastic,
se pomeni admirind trupul băiatului, care cîn-
tărea pe puțin optzeci de kilograme și era la
fel de înalt ca al unui baschetbalist.
Pe el îl cheamă Mîncătorul de ciocolată,
spuse Paul, dînd drumul cîinelui. Pe mine,
Paul.
Clinele se scutură de apă și se ascunse între
perete și rezervorul de oxigen.
Eu sînt O. Haydn. Găsești în dulap un pro-
sop și o salopetă curată.
Cuiul de argint
Fixatorul a dispărut
din camera obscură ;
un clește automat
preia hirtia îngălbenită
pe Ia colțuri a memoriei,
dar incă nevoalată
și-o tot îmbăiază
in revelator și atît,
revelator
și atit...
Apare un chip aburit
cu ochii albaștri verzui
sau verzui albaștri,
cu gura înecată de fum ;
și pe creierul gol,
într-o protuberanță spongioasă
cineva imi bate un cui de argint.
Atîrnă acolo poze,
cadre dintr-un film desuet
cu un adolescent torturîndu-mă,
apărînd — dispărînd,
salvat — înecat
în Iacul plumburiu al revelatorului.
In zori, o durere surdă
persistă cîtăva vreme
în dreptul inimii...
„Nimic revelator" —
mă asigură doctorul.
îmi tac
Scriu
și gîndesc obsesiv
la ceea ce aud surzii
cu urechi de prisos.
Ia recompensa pe care
celelalte simțuri
sînt dispuse să Ie-o ofere.
„Sîntem prea mulți",
dansează degetele lor
într-o clovnerească
limbă de semne...
Ne înțelegem încă,
indiferent de infirmitatea
de a fi prea mulți.
Fiecare își exercită
nobila profesiune
de a se face auzit ;
în acest efort sonor,
îmi tac și eu cintecul
întretăiat de cuvinte...
Passionaria STOICESCU
Haydn ieși și se întoarse cu sticla de lapte
pe care lăptarul o lăsase în cutia de metal.
După ce laptele a fiert pe spirtieră turnă în
două cești și le așeză pe tejghea, Paul luă
de pe pervaz o cutie de sardele pe jumătate
ruginită, o furnică ieșea prin crăpătura ca-
pacului, iși deșertă cana, trase clinele de pi-
cioarele dindărăt de sub rezervorul de oxigen
și ii puse în față laptele cald. O. Haydn zîmbi
și ii umplu din nou cana.
Mulțumesc. Nu cred să avem prea mulți
clienți azi.
Băiatul se propti în tejghea, bău pe nerăsu-
flate jumătate din paharul de lapte, își încleș-
ta mina pe el și, privind țintă, clătinindu-1
fără să vrea, din cauza pasiunii cu pare
vorbea, spuse dintr-o suflare, fără nici o le-
gătură :
Joc în echipa de fotbal a orfelinatului. Sint
căpitanul tuturor reprezentativelor. I-am bătut
măr pe cei de la „Măgura roșie" și așa o să
se intimple mereu, cită vrem? conduc eu e-
chipele astea. Nimeni nu-mi poate sta în fa-
ță. E de ajuns să privești mai departe ș
să arunci mingea într-acolo ca să vezi c?
apărătorul din fața ta a căzut fără suflare,
să alergi în voie. Despre mama nu știu nimic
dar taică-meu imi închipui că e marinar. Nu
poate fi mai puternic ca mine, nici mai buc
Am să-1 întîlnesc intr-o bună zi. Acum de
pinde de el. Dacă nu spune nimic, il las in
pace. Dacă se apucă să-mi povestească viața
Iui și cît e de singur, fac tărăboi pină vin ăia
de ia poliția portului. Ce-au să ne facă ? Doi
marinari. Iubesc o fată. Nu că-i cine știe c«
frumoasă, dar are un suflet curat. Am văzut-o
cu un băiat de la căile ferate. M-am dus a
doua zi la el, mi-a plătit o masă, ne-am im
prietenit. Mi-a spus ce cumplit trebuie să fie
să ții un om prizonier intr-un tren care mer-
ge întruna, să nu-1 lași să coboare, trenul
să nu oprească niciodată. El mi-a dat ciinele.
Părerea lui e că imperiul aztec o să renască
intr-o bună zi, în Brazilia.
Vezi, și eu, cînd mă uit pe hartă, începu
să spună O. Haydn, dar tocmai atunci in pră-
vălie intrară vreo zece oameni incărcați cu
sifoane, așa că porni pompa și cîinele se
sperie și el începu din nou să salute.
El umplea sifoanele, Paul lua banii, bucuros
de noutatea a ceea ce făcea, ploia se oprise
și impermeabilele celor care intrau erau din
ce în ce mai uscate.
O. Haydn începu să-și amintească de ispră-
vile lui la alergări pe piste de zgură sau de
asfalt, competiții care îi aduseseră mereu cîte
o medalie, cum venise antrenorul acela necu-
noscut să-1 caute în liceu, venise cu trenul,
special ca să stea de vorbă cu el, casă și
masă gratuit și școală așa și așa la unul din
cele mai mari cluburi din țară, cum îi tot
dădea înainte, spunînd că l-a văzut pe un sta-
dion și că are stilul și gamba unui mare cam-
pion, și el spunea :
Dom’le, îmi plac jocurile. Și să alerg, dar
nu atît cît îmi plac jocurile. Să se mai gîn-
dească. Un joc înseamnă mai mult decît să
alergi întruna, nu-i atît de simplu și asta-i
totul. Pe atunci se plictisea să alerge la ne-
sfîrșit, antrenorul i-a dat adresa și numărul
de telefon, spunînd :
Alergarea e esența tuturor jocurilor, în-
cearcă să înțelegi asta, și el a rîs, gîndin-
du-se :
Cine se crede, să vorbească așa, vreun
filozof, sau ce ? Cred c-a citit o grămadă de
cărți ca să spună o broscuță Ce dracu’,
omul ăsta vorbește ca un agent de asigurare
care încearcă să-mi vîndă o poliță de asigu-
rare, așa că n-am s-o cumpăr.
Trecuseră vreo patru ani cînd s-a dus să-1
vadă și el încă mai stăruia. I-a dăruit chiar o pe-
reche de pantofi de sport. Acum fusese cît
pe ce să se lase convins de povestea cu e-
sența celorlalte jocuri, deși bănuia că e ceva
stupid în asta, așa cum e ceva absurd în
toate, de data asta ar fi rămas, dacă ar fi
avut cu patru ani mai puțin, dar îi intrase
în cap că e prea bătrîn, că ratase, că nu
Ultimă
o filă curgînd —
ultima noapte a
Poetului.
poemul e gata,
babylon cu măruntaiele
pline.
¥
★ ★
pînă și spinul încolțește argintiu pe cîmp
(floare mică, mov, talpa prințului cercetînd aerul)
o cărare îngustă pentru aripa toamnei
porumbul singerind căsăpit
bănuțul norocos pierdut
puful de păpădie risipit
— mă așez în mijlocul lor ca într-o casă nouă
în fața unui perete dezgolit.
(Gloria-i un munte
prin măruntaiele căruia
trec desculțe cutremurele).
Podul aerian
Ochii mei.
Nu mă privi cînd te uiți la mine
Veșmintele ți se subție,
Se-mpurpură
Și-alarmele pretutindeni se trag.
O mie de roți m-au călcat astăzi
și au gust de exil
vorbele acestea
pornite spre străzi nenăscute.
Răul indescriptibil
puntea vaporului și rana frumuseții
strecurate în sînge ca un rău indescriptibil,
pui piciorul pe seîndură fragedă aștepți
să se rupă sub o povară ireală dar mai întîi
uite cum soarele îți pătrunde în oase
(ca un cîine auriu care și-ar băga singur capul
în lesă, ca un nufăr levitind deasupra lacului)
ciocănește în tabla încălzită se topește în valuri
îneît multă vreme ai să-1 ții minte
pînă și în clipa căderii
sonor lichefiat adulmecindu-ți fidel mirarea.
Periplu
...ficrăstraiele ruginesc în copaci,
litera numelui tău încărunțește in
cuvintul
călătorie
trupul tău gol strămută sunetele in
bizare ținuturi virgine ;
in primul vagon transportind fluturi
ne vom înghesui geamantanele cu lacrimi
porniți spre a coloniza utopice locuri
cu din noi rămas mitul
acela...
Constantin HREHOR
★ ★
revii din subterană cu chipul îngerului.
apele tulburi te vestesc încă și mai pur
fețele tale se schimbă șinele complotează
cu jumătatea sa putredă și amară.
miinile mele nu știu ce ating.
păcatele tale se ridică la suprafață ca untdelemnul
dar tu rămii mai departe in partea nevăzută
și din cînd în cînd faci valuri datini adîncurile
tocmai cind cu ochiul lipit de oglindă
roșeam în fața existenței dezarticulate.
Mona PAIU
mai poți face altceva cu povara a patru ani
pierduți decît s-o cari la nesfirșit cu tine,
fără să mai scapi niciodată de ea. doar s-o
ridici, s-o porți la nesfirșit încoace și încolo,
de partea celor care-și poartă povara.
își aminti și cum alergase să ducă un copil
de la circ la spital, cum ar fi putut să fugă
din fața agentului care-1 învinuia că furase,
cum rămăsese țintuit locului cînd bătrînul Ma-
te strigase, cutremurul năruia pereții caselor
și el încerca să oprească lumea de cărămidă
să se prăbușească.
Se insera, au spălat tejgheaua, au măturat,
pălăvrăgiseră pînă n-au mai putut. La prinz
au comandat împreună cîrnați cu muștar și
cafea și o bere, au ieșit împreună și O. Haydn
a invirtit de două ori cheia in broască.
Nu te mai întoarce la orfelinat in seara
asta, ii spuse Iui Paul. O să dau un telefon,
să aranjez cu directorul. Rămii să dormi la
mine, am să fac o prăjitură, ne uităm la te-
levizor. miine dimineață alergăm împreună.
Bine, dar n-as vrea să deranjez pe nimeni.
Prăjitura lui O. Haydn a fost singurul lucru
pe care Paul il văzuse in săptămîna aceea
Au prăjit ouă și cartofi, au cumpărat de un-
deva un vin roșu demisec. au privit cu a-
tenție un film cunoscut, cu război, tunurile
trăgeau întruna, s-au întins în cele din urmă
in pab'i lui O Haydn. înveliti în cearcea-
furi, după ce au așezat Mîncătorul de cioco-
lată într-o cutie de carton.
Ce crezi. întrebă Paul pe întuneric, dintr-o
mie de păsări, luate la întîmplare. e vreuna
care și-a părăsit cuibul ?
Ei, spune O. Haydn, dacă oamenii ar fi
păsări !
Bine, cerul ar fi un cimitir.
Despre o mie de păsări nu se poate spune
nimic. Tot ce poți cunoaște sint păsările sin-
gure.
Ce crezi, pe cele care pleacă, le mai aș-
teaptă ceva ?
O insulă absurdă de bunătate și înțelepciu-
ne, uneori.
Da, spuse Paul, tragedia că pină ajung
acolo unele mor sau se sinucid.
O să fie o zi frumoasă, spuse O. Haydn in
timp ce-și încălța tenișii și Paul incă mai
dormea.
Se îmbrăcă și sparse patru ouă în două
pahare, și suc de roșii, și aspirină, și rom.
băiatul se trezise de-a binelea, O. Haydn
amestecă totul cu o linguriță si Paul spuse :
N-o să beau niciodată așa ceva.
încearcă. E o condiție ca să alergi mai bine.
Au coborît treptele de piatră și O. Haydn
fanda întruna pe asfaltul udat de rouă.
Fă și tu la fel, spuse. Mușchii tăi atita aș-
teaptă.
Au pornit in lungul străzii, unul lingă ce-
lălait. Paul alerga fără prea multă tragere
de inimă și în scurtă vreme începu să res-
pire dezordonat. O. Haydn îl văzu, asa câ se
opri pe una din aleile parcului. O. Haydn ii
puse mîna pe umăr și începu să vorbească :
Va veni și ziua cînd voi alerga în crosul
din noaptea Anului Nou, oricît aș fi de bă-
tîrn. îmi imaginez cîtă bucurie și cîte lumini
îi înconjoară pe cei care sosesc. învingătorului,
croitorii din Roma au să-i facă haine toată
viața gratuit. îți dai seama, n-am să abuzez
de avantajul ăsta, dar un singur lucru mă
interesează. Cum reacționează unul care dă
faliment și directorul celei mai mari case de
modă. Nu sînt un profesionist, dar pentru cel
care aleargă o singură cursă lucrul acesta e
foarte important. îmi închipui că-1 ajută foar-
te mult. Numai să-mi păstrez picioarele tefere.
Să mă gîndesc la cu totul altceva.
Paul îl privi mirat și alergară iarăși, pină
au ajuns lîngă treptele casei.
Uite, îi spuse lui O. Haydn. Astăzi mă dur
la rîu. Nu mai vin la slujbă. N-aș vrea să st
supere nimeni.
O. Haydn rămase în urmă, băiatul cu cîi
nele îndepărtîndu-se, visa încă la colinele Ro
mei, și nu o inimă, ci toba unei trireme ră-
suna pretutindeni.
Urme pe zăpada
Asciiltîndu-1
pe Bach
Nu-i plac oglinzile. Insă dimineața, ca acum,
nu le poate ocoli. Trebuie să-și radă bar-
ba, altfel ar avea toată ziua senzația că
este murdar. Ca de obicei, figura din oglindă,
care niciodată nu i-a spus mare lucru, i se pare
nepotrivită pentru el. Dar nu are complexe din
cauza ei și nici nu știe precis ce înfățișare ar
dori să aibă. La urma urmelor, așa cum nu el
și-a ales numele, tot la fel s-a întîmplat și cu
părul lui lins, neîmblînzit de nici o perie, sau
cu fața-i ascuțită, pe care numai ochii o mai
salvează, să nu fie chiar de prostănac. Colegii
de institut spun că este un tip neterminat. Ei
repetă asta de mai mulți ani, fără să-i provoace
vreo suferință. Acum crede că nici atunci, cînd
fostul Iui director l-a numit pentru prima oară
om neterminat, n-a suferit cine știe ce. Totul
a început de la o ședință de rutină, cu șefii dc
secții, unde a fost și el invitat. Tocmai se pen-
sionase unul dintre aceștia și directorul i-a pro-
pus postul vacant, amintindu-i că i-a fost pro-
fesor, că datorită numai simțului său, de a des-
coperi talente reale, se află el Ia institut, în sfîr-
șit, că, prin această promovare, adevărul va fi
din nou de partea sa. El a refuzat. Și nu s-a
mulțumit numai cu atît, a motivat refuzul spu-
nind că treburile în institut se desfășoară invers
de cum ar trebui și însuși fostul său profesor,
care n-a strălucit nici o clipă în cercetare, le
încurcă mereu. A început să-și argumenteze afir-
mațiile, însă directorul a bătut cu palma în masă
și i-a arătat ușa. In zilele următoare, cînd se
aștepta Ia felicitări, măcar din partea celor ce
se dovediseră buni profesioniști, unii l-au făcut
de-a dreptul tîmpit și caraghios, fiindcă numai
un astfel de ins ar fi putut refuza atît de ne-
politicos promovarea, bătindu-și joc de propriul
său viitor. Apoi a urmat ședința cu întregul co-
lectiv al institutului, unde s-a trezit încolțit din
toate părțile, unii mergînd pînă acolo, îneît s-au
mirat cum dc mai pot sta în institut. In c°n7
cluzie, s-ar fi putut spune că el nu avea nici
o chemare pentru cercetare. A fost singura dată
cînd s-a apărat. Avea douăzeci și nouă de ani
și se credea extrem de puternic. Calm, le-a co-
municat că n-a intrat în institut pe ușa de ser-
viciu, că n-a fost însoțit de nici o pilă sau re-
lație și locul și l-a obținut numai pe baza note-
lor și a lucrărilor din facultate, după care a
adus argumentele, stopate prima oară de palma
directorului izbită în masă, despre impostură, in-
competență și lichelism. De astă dată l-a lăsat
să vorbească, dar la sfîrșit, în cîteva cuvinte,
i-a demonstrat că mai mult de jumătate din cer-
cetările lui sînt niște erori. Apoi l-a expediat pe
un ton tolerant, aproape părintesc, minimalizindu-l
astfel cu totul : Cred că mata ești un om cam
neterminat... In clipa aceea a înțeles că a pierdut sin-
gura bătălie a vieții lui. N-a putut nici măcar să se mai
mire că cei care ar fi trebuit cu adevărat să
vorbească au tăcut, condamnîndu-1 în acest fel
și ei. S-a retras în sine învins, scîrbit si rușinat
de propria sa ființă. Probabil că bărbații au în-
țeles acest cuvint, neterminat, cum l-a gindit
directorul, însă femeile i-au dat și alte înțele-
suri. Nu mult după aceea, la aniversarea unui
coleg, una dintre ele, măritată de două ori și tot
de atîtea ori divorțată, i-a spus rîzînd ; Nenoro-
citule, ești un impotent, nu-ți dai seama ? A re-
acționat zîmbind. A fost un zîmbet, repetat de
atunci mereu, care ar fi putut să însemne mai
ales asta : Credeți ce vreți, sînteți prea mulți ca
să nu aveți dreptate. Cu un astfel de zîmbet a
primit pensionarea fostului său profesor și veni-
rea unui nou director, care a preluat intactă con-
cepția celui dinții, inclusiv părerea că el ar f’
un ncterminat. Noul director s-a dovedit și
mai intolerant decît celălalt. I-a promis că îl va
face un om întreg...
Cum naiba de si-a amintit tocmai azi, de ziua
tui de naștere? Iși șterge fața cu prosopul, se
pieantănă si iese din baie. Poate fi măcar mul-
țumit că ziua lui a căzut duminică si afară este
cald și soare. Trage perdeaua, deschide ușa de Ia
balcon si privește cîmpul înverzit. Distanța este
mare pînă la covoarele verzi, de diferite nuan-
țe. dar el nu se înșeală, desparte precis grîul de
porumb și de floarea soarelui, deși toate plan-
tele abia s-au ridicat de la pămînt. Nu se în-
șeală pentru că a crescut Ia tară, și, în toate
verile lui de elev si student, și-a ajutat părinții
la muncă. Pe partea dreaptă vede, de aproape
cinci ani, de cînd s-a mutat aici, aceeași lizieră
de salcîmi. străjuind un iaz. Ar prefera acum
să se așeze pe malul iazului și pînă la sfîrșitul
zilei să privească apa, fără nici un gînd. Da.
toată ziua aceasta, care îl va trece în cel de al
patruzec“Iea an de viață. Dar știe că asta este
imposibil. Cu gura cleioasă de ceaiul băut mai
înainte, își aprinde țigara tocmai cînd telefonul
începe să sune. Ea este, i-a recunoscut imediat
vocea, li urează mulți ani. Vrea să se plimbe cu
el. Ii mulțumește, însă plimbarea n-o acceptă, in-
vocă o lucrare urgentă. Ea insistă să-1 vadă și
el hotărăște o oră, spre seară. Cît discută _cu ea.
își închipuie ce se va întîmpla spre seară, cînd
se vor ajuta reciproc la dezbrăcat, cu bucuria
nerăbdării, cu cealaltă bucurie, cînd... Apoi ea
ii va vo"bi despre cărțile vechi, pe care miinile
ei le salvează de la invazia ciupercilor, a bac-
teriilor. iar el se va plictisi, va trăi din nou cu
adevărat clipele înfrîngerii totale. Totuși se arată
vesel si, la sfîrșit. o sărută prin telefon. Apoi
ia un disc la întîmplare, sperînd să scape de
amintirile Iui, venite ca niște muște sîcîitoare.
Cînd aude primele acorduri, revărsate din cele
două difuzoare ale picupului, își dă seama că
este Bach. Suita nr. 2 pentru orchestră. Acum,
așezat pe singurul fotoliu din garsonieră, ar pu-
tea să întindă picioarele pe mesuța din apro-
piere și să deschidă o revistă. Da, pe una dintre
paginile ei, Ia mijloc, și-ar putea vedea, mărită,
fotografia, sub un titlu în genul : Un strălucit
cercetător, care... Zîmbește. Este zîmbetul său^
nătîng. Ceva dintr-o mască la care nu s-a stră-
duit să ajungă, ci i-a fost impusă. Un zîmbet ce
îl exprimă în întregime pe cel care o poartă.
Dar s-a săturat și de astfel de reviste. O va
primi în vizită pe Anna Karenina sau pc Nasta-
sia Filippovna. E doar ziua lui și are chef să-și
facă de cap. Se oprește la ultima. Karenina este
prea protocolară. Vor bea cîteva păhărele de co-
niac împreună, vor asculta muzica de Bach. Poa-
te astfel, spre seară, cînd va veni ființa aceea,
care îi salvează sufletul, la fel cum salvează de
la distrugere cărțile vechi, va avea senzația că
va face dragoste chiar cu Nastasia... Sigur, tot pe
muzică de Bach...
Corneliu ȘTEFANACHE
Convorbiri literare — 10
dialogul artelor
BRÂNCUȘI :
„Sărutul”
Gilbert Lascault:
„Pornind de la
o carte despre
Brâncuși“*)
Sculptorul Constantin Brâncuși (1876—1957)
își punea ades întrebări asupra secre-
tului germinației, asupra gestațiilor as-
cunse, asupra genezelor imprevizibile. Densi-
tatea unei forme ovoide se definește ca o le
gătură misterioasă a unei origini despre care
nu se știe niciodată, cînd îi va fi fost in-
ceputul. Multe din titlurile date de Brâncuși
operelor sale fac aluzie la această căutare a
începuturilor, această fascinație a originaru-
lui : „începutul lumii”, „Noul născut", „Primul
strigăt". Aici sculptura, în același timp in-
venție de forme și fiindcă este o atare inven-
ție, nu o repetiție a modelelor deja existente,
va deveni un mijloc de explorare reflexivă.
Ea ne va ajuta să gîndim noțiuni la fel de
complexe ca cele ale începutului, ale tainei,
originei necunoscute. Metamorfoze imprevizibi-
le se anunță într-o formă închisă în ea însăsl.
Ar fi nimerit, poate, de asemeni, să legăm
această preocupare a originei, pe care o în-
cerca Brâncuși, cu sentimentul că ar ține de
el însuși chiar originea unei schimbări a
sculpturii, a unei noi posibilități oferite sculp-
turii.
Una din operele lui Brâncuși se numește
„Adam și Eva“. De multe ori el a reluat și
transformat forma masivă în care se juxta-
pun, se îmbrățișează, se suprapun, oarecum în
parte, două corpuri și care se numește „Să-
rutul". Astfel de opere trebuie legate de preo-
cuparea originei și de creațiile lui Brâncuși
Ele trebuie, de asemenea, raportate la reflexi-
unile sale asupra unirilor, a intilnirilor între
forme, între opere. Aceste sculpturi constituie
un caz particular al dorinței iui Brâncuși de
a varia analogiile și contrastele intre forme.
Prin 1917 el inventa o noțiune de -grup
mobil", reunind mai multe opere, autonome la
început, grup constituit prin ele însile și tot-
>datâ prin vidul dintre ele, prin legăturile
dintre acestea si spectator. Citeodată un grup
mobil dă un titlu diferit de cei al operelor pe
care il constituie.
Grupul mobil cel mai important. căruia
Brâncuși ii acordă cea mai multă importanță
va fi încetul cu încetul constituit de atelie-
rul său. Refuzind sâ ■ adă o simplă legă-
tură de stocaj. un si - pij depozit, el organi-
zează aici -forme" subliniind intre ele dife-
rențe. contraste, „rime plastice-. Lemnul si
piatra, gipsul și metalul .netedul și asprul,
privilegiul acordat verticalității si cel dat ori-
zontului ; scobiturile, striatul și planurile sim-
ple ; liniile curbe, dreptele și zigzagul, plinul
și vidul ; toate acestea creează o legătură in-
finit de bogată și complexă.
Cînd creează o asemenea legătură, cind or-
donează astfel o populație de sculpturi. Brăn-
cuși, împlinește un triplu act. Mai întiî ridică
fiecărei opere statutul său de obiect defini-
tiv izolat și îl transformă in element dotat cu
o autonomie relativă a unei totalități modifia-
b'le. De altă parte el creează un univers in-
tim și ne incită să încercăm a ne imagina
ce-ar putea fi un spațiu de sculpturi care ar
rămîne intim și s-ar adresa unui mic număr
de spectatori deodată.
în fine, așa cum arată Pontus Hulten, el
creează ceea ce se va numi mai tirziu o am-
bianță. Ca și Kurt Schwitters (cu al său Merz-
bau). cam în același timp, dar intr-un alt
mod. el anticipează și prepară un nou fel de
a fi al sculptorului ; sculptorul ca inventator
și transformator al locurilor.
Fotograf neobosit al propriilor sale opere
(in particular al celor din impasul Ronsin)
Brâncuși creează și prin acest mijloc, grupe
mobile ale unor împreunări de opere mai mult
sau mai puțin numeroase. El păstrează astfel
mărturii asupra felului său de a privi, de _a
cadra". Sugerează moduri de a vedea la care
uneori nici nu ne-am gîndit.
La multe alte reflecții ar putea da naștere
originea operelor lui Brâncuși. Unele in ce
privește soclurile. O întreagă strategie a soclu-
rilor față de operă. In unele opere ceea ce
susține (deci soclul 7) pare mai „complex", mai
„elaborat" decît ceea ce suportă. Chiar extra-
ordinarele Coloane nesfîrșite și Cariatidele
sint în totalitatea lor simultan soclu și sculp-
tură. Brâncuși încearcă, de asemenea, să ne
oblige să reflectăm asupra ridicolului în
sculptură. Cea mai mare parte a operelor sale
este, fără îndoială, gravă, echilibrată, desti-
nată să creeze în noi un sentiment de sere-
nitate, o fericire calmă. Dar unele (Little,
Girl, Socrate, Platon, Vrăjitoarea) juxtapun cu
humor elemente de formă socotite în general
incompatibile a fi alăturate.
•	„Brâncuși” de Pontus Hulten, Natalia
Dumitrescu. Alexandru Istrati, Editura Fla-
marion. 500 de ilustrații, din care 50 in
culori.
Din „Le Monde"
traducere de Sanda ALUPI
Cealaltă fată
»
_... lumea imaginilor concrete in care mă
născusem și creșteam se sensibiliza și se am-
plifica în contrastul imaginilor fantasmagorice
din cărțiie cîte imi picau succesiv in mină. Și
succesiv, am început și eu a mâ exprima prin
imagini desenate — înainte de a fi învățat să
conturez prima literară a alfabetului*.
Cuvintele au deveni: apoi, odată învățate,
subjugatoare. cum tot Cezar Petrescu o măr-
turisește. vorbind de un destin pecetluit. Scri-
itor. nu pictor, nu desenator, nu caricaturist,
acuarelist, gravor-.
Impulsurile cu rădăcini adinei. încă de la
începuturile vieții, nu dispăruseră in neant.
Chemările rămineau vii. puternice, atotstăpini-
toare. Scriitorul continua să deseneze așa cum
respira. Neast im părul firii lui, de om care
trăia adine și total trecerea clipei, se cheltu-
ia si se domolea, atit cit se putea domoli, în
febrilitatea acestei îndeletniciri, care nu era
numai un riolon d‘Ingres. Sora scriitorului.
Smaranda Chehata, surprinde cu finețe feno-
menuL _Pe manualele școlare; pe ziare și
reviste ; pe filele de manuscris — încă de pe
cind, adolescent fiind, ținea un JURNAL IN-
TLM la zi, pină azi inedit — uneori pe plicu-
rile de scrisori proaspăt sosite sau pe episto-
lele trimise, uneori, în timp ce vorbea la te-
lefon sau cînd se întreținea cu un familiar
al casei ; la masă, pe cutia de țigări ; oriunde
și pe orice îi cădea în mînă, schița cu o ra-
piditate uimitoare zeci de fizionomii trasate
intr-un spațiu infim. Nu păstra niciodată ni-
mic".
îndeletnicirea nu era menită doar să-i liniș-
tească nervii, să-i umple timpul, să-i tem-
pereze frămîntările. Desenînd, el umbla par-
că după nălucile personajelor sale. Desenele
și guașele, care au rămas și care au fost reu-
nite printr-o inspirată inițiativă a Muzeului
de literatură al Moldovei și a familiei intr-o
expoziție la Casa Pogor, lasă să se întreva-
dă o vocație certă, neluată evident in serios
chiar de cel în cauză. Ca și romancierul, ar-
tistul plastic ajunge prin puține mijloace la
esențe. Observația e tăioasă, penetrantă, esen-
țială. Ironia și umorul se află cu îndestulare
in desaga lui Cezar Petrescu. Lirismul nu lip-
sește, dar e desferecat cu zgîrcenie.
Cealaltă față a prozatorului este la fel de
captivantă, chiar dacă nu a fost pentru au-
torul romanului .întunecare" decît un simplu
divertisment. Sint tentat să cred că aceste si-
luete fulgurante au jucat pentru dinsul rolul
pe care schemele și fișele minuțioase îl au
pentru mulți dintre romancieri. în cele mai
bune cărți ale sale trama epică este hotărîtă
la Cezar Petrescu de personaje. Acestea impun
ritmul cărților. Cheia înțelegerii operei scrii-
torului o pot da și desenele sale, care învede-
rează. fără îndoială, tot un profesionist.
Grigore ILISEI
L niversaha
O nouă traducere a romanului
„Răscoala6*- de Liviu Rebreanu
în limba cehă
Â apărut, la Praga,a o nouă ediție din tra-
ducerea, în limba cehă, a romanului
Răscoala, de Liviu Rebreanu, datorată
lui Karel Pat’ha. Prima ediție, din 1974, sub
semnătura aceluiași traducător, a fost scoasă
de editura Svoboda, iar aceasta a apărut la
Odeon. Traducerea Răscoalei a fost preceda-
tă de Pădurea spînzuraților (1928, 1960), în ver-
siunea Măriei Kojeckâ, și de Ion, prin stră-
dania aceleeași traducătoare, în 1929, și prin
cea a lui Zdenek Hrusa, în 1980. Ciuleandra
a cunoscut și ea două ediții, în limba cehă
(1977 și 1985), amîndouă datorate profesoarei
Maria Kavkovă. în sfîrșit, un ultim volum il
constituie traducerea cîtorva nuvele, printre
care Catastrofa, în versiunea lui Frantisek Ho-
lub, apărut la Praga încă în anul 1961.
Toate aceste traduceri sînt lucrate cu mul-
tă grijă ; ele aduc servicii reale cunoașterii
lui Rebreanu peste hotare. în Răscoala sînt
pagini în care traducătorul reușește să trans-
pună integral intențiile autorului și sensul
exact al textului original. Numai rar de toi.
cîte un cuvint regional, cum ar fi rinzos sau
sfătos, îi dau bătaie de cap. Pentru cel din
tîi Karel Pat’ha se folosește de coresponden-
tul cehesc al lui ursuz, iar pentru al celui-
lalt de al Iui înțelept. Titlul cărții a fost tra-
dus prin Explozia mîniei, deși au și 'hii ■ i
corespondent pentru Răscoala, Povestani. dat
de Maria Kavkovă în prima frază a pestfeței.
Numele ziarului Drapelul a fost tradus prin
Prapor, iar al cotidianului Dimineața, prin Jit-
rence, al cărui înțeles este cel de Luceafăr,
Dealul Mitropoliei nu se confundă cu Mitropo-
lia însăși ; în exprimarea lui Rebreanu. si
noastră, în general, el trimite la sediul Par-
lamentului. Unele titluri de capitole au fost
traduse oarecum liber : Satul fierbe, în loc de
Se mișcă țara : Fulgerile, in loc d-
Luminile ; Pojarurile, în Ioc de Focurile ; Pir-
jolul, în loc de Focul, fără ca acest lucru sâ
impieteze asupra înțelesului. Observația poate
fi extinsă și asupra verbului nu reținuse (pag.
28), tradus prin nu-1 interesa, și. mai ales,
a lui lălăi (pag. 100), pe care traducătorul il
consideră absolut sinonim al lui cinta (118).
Nu vom mai insista, mai mult, asupra tra-
ducerii, ci vom stărui asupra postfeței, inti-
tulată, de fapt. Despre geneza și ecoul roma-
nului lui Rebreanu, Explozia mîniei, în care
cunoscuta specialistă în istoria literaturii ro-
mâne, Maria Kavkovă, face dovada nu nu-
mai a unei familiarizări depline cu literatura
noastră, ci și a unei participări afective.
In această postfață, pe care ne permitem să
o reproducem integral, autoarea face dovada
unei cunoașteri desăvîrșite nu numai a Îm-
prejurărilor în care a fost creat romanul ci și
în privința aprecierilor de care s-a bucurat,
în trecut și astăzi. Un singur amănunt trebuie
corectat Rebreanu s-a întors, din armata ma-
ghiară, nu la Maieru, de unde părinții lui
plecaseră de cîțiva ani, ci la Prislop, adică
la Pripas, locul în care se petrece acțiunea
din romanul Ion. Iată textul integral al post-
feței : „Al cincilea din seria romanelor lui
Rebreanu, „Explozia mîniei" (în original -Răs-
coala"), considerat în unanimitate drept cea
mai bună operă a sa, este dedicat răscoalei
țărănești care, în anul 1907, a zguduit din te-
melii regatul român.
Ideea de a prelucra această temă i-a venit
autorului încă în timpul cristalizării motivului
primului său roman „Ion" (ultima ediție ce-
hă la Odeon, in 1980), în anul 1908. Rebrea-
nu, pe atunci de 23 de ani, isi luase rămas
bun de la viața de cazarmă a unui ofițer de
honvezi, se întorsese acasă, in satul transil-
vănean Maieru. și intenționa să se dedice lite-
raturii. Iși făcuse deja debutul în reviste ro-
mânești din Transilvania si se pregătea să
scrie o nuvelă mai amplă cu subiect din me-
diul rural. Se inspirase dintr-o discuție cu un
vecin, care se plingea de viața grea a celor
cu pămînt puțin. Sub titlul .Zestrea" Rebrea-
nu a scris apoi povestea lui Ion al Glaneta-
sului. care a sedus-o pe fiica urîtă a unui ță-
ran bogat, pentru a obține, prin căsătorie, pă-
mint, „fără de care nu se poate trăi". Primele
variante ale nuvelei s-au dezvoltat, iar Rebrea-
nu s-a hotărit să prelucreze subiectul intr-un
roman. Tocmai atunci i-au căzut insă în mînă
-iste broșuri cu privire la recenta răscoală a
țăranilor români, răscoală de proporții deose-
bite. -Această lectură", isi amintea el după
ani, „mi-a deschis, incă înainte de începerea
romanului, orizonturi noi Am început să înțe-
leg problema pi mirtului mul: mai bine si într-un
cortex mai larg decît atunci cind schi-
țam povestea Iui Ion. A apărut în fața mea
ca problema vitală a poporului român”. Astfel
a apărut, probabil, planul unei trilogii în care
acest subiect trebuia să atingă toate cele trei
provincii istorice românești. Pentru mediul
transilvănean a descris lupta pentru pămînt,
punind accentul pe soarta individuală a per-
sonajului principal al romanului Ion. Pentru
regatul român — Muntenia și Moldova — in-
tenționa să accentueze aspectul social al aces-
tei lupte, o privea „ca pe o luptă între o
mînă de oameni, care stăpînesc pămîntul, și
mulțimea săracilor care îl lucrează”, și voia să
o prezinte pe fundalul unei mari răscoale ță-
rănești. Era o sarcină uriașă, care îl atrăgea
și îl speria în același timp, deoarece nu ur-
mărea să scrie un roman istoric obișnuit care
să beletrizeze doar un fapt istoric. De la in-
tenție pină la realizarea ei a trecut aproape
un sfert de secol, deși s-a ocupat mereu de
tema răscoalei din 1907. Primele schițe ale ro-
manului datează din anul 1913 ; Rebreanu lo-
cuia atunci la București și se ocupa intens de
Ion. După terminarea lui Ion a mai publicat
romanele Pădurea spînzuraților (1922), Adam
si Eva (1925) și Ciuleandra (1927). A început
să se concentreze asupra acestei cărți mereu
amînate de-abia în iulie 1929. Pentru nici una
din operele sale nu s-a pregătit cu atîta grijă.
Vizitase cele mai importante locuri ale răs-
coalei, discutase cu cei care își aminteau de
ea. studiase presa epocii, buletinele informative,
rapoartele făcute în parlament și senat, avea
o cantitate imensă de note. Spera că munca
va merge relativ ușor, dar se înșela. In pri-
ma noapte — Rebreanu scria exclusiv noaptea
— a scris opt rînduri, pe care le-a șters noap-
tea următoare. .Tocmai prima frază dă fiecă-
rui roman un ritm special și unic... Conținutul
ei, cuvintele, cadența îndreptățesc numai a-
ceastă frază să deschidă o poartă spre o lu-
me nouă... Și, la fel, primul capitol sugerează
atmosfera". Rebreanu a scris atunci, practic,
rind cu rînrd, 150 de pagini și din nou a
aminat „Explozia mîniei”. A început să scrie
Crăișorul Horia (1929), un roman istoric des-
pre conducătorul răscoalei iobagilor ardeleni
de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Nu a fost
un ocol zadarnic. I-a servit ca pregătire pen-
tru studiul psihologiei răscoalei și pentru se-
lectarea mijloacelor stilistice.
S-a concentrat definitiv asupra romanului
despre răscoala țărănească în vara lui 1930 și
l-a terminat în noiembrie 1932. La sfîrșitul a-
celuiași an, „Explozia mîniei” apare în libră-
rii. Din întîmplare acest lucru avea loc în-
tr-un moment în care nu dispăruse încă a-
mintirea înăbușirii sîngeroase a grevei mineri-
lor din Lupeni, în anul 1929, și se apropia o
nouă e.xplozie a mîniei”, mișcarea grevistă ca-
re. la începutul anului 1933, a cuprins zonele
miniere și petrolifere, culminînd în februa-
rie cu celebra grevă a muncitorilor bucureșteni
de la atelierele C.F.R. Grivița. La țară, rela-
țiile sociale nu se schimbaseră în esență, în
comparație cu anul 1907. Țăranii, la fel ca în
romanul lui Rebreanu, erau în continuare lip-
siți de pămînt și trebuiau să-1 închirieze de
la moșieri sau arendași în condiții aproape
feudale. Problema pămîntului nu era mai puțin
arzătoare decît în 1907. Nu e de mirare că
actualitatea politică — în momentul dat ne-
dorită. ba chiar și nepotrivită — a noului ro-
man al lui Rebreanu a provocat, la majorita-
tea criticilor de la cotidiene, o perplexitate
neobișnuită în privința operei unui autor re-
numită atît în țara sa cît și peste hotare.
în măsura în care n-au trecut „Explozia mî-
niei” sub tăcere, s-au descotorosit de ea, ară-
tînd că nu ajunge la nivelul lui Ion. S-au fă-
cut însă auzite și voci contrare, de exemplu
ziaristul comunist Alexandru Sahia vedea în
roman o manifestare a tendinței autorului spre
stînga literară șî-și manifesta speranța, care
s-a dovedit ne justificată, că Rebreanu va a-
junge în fruntea ei. Au apărut și cîteva ana-
lize serioase ale operei, datorate tinerilor, pe
atunci, dar mai tîrziu criticilor literari de
frunte, T. Vianu, G. Călinescu, Ș. Cioculescu,
P. Constantinescu. Aceștia apreciau cu toții
prezentarea genială, în literatura română de
pînă atunci necunoscută, a psihologiei mase-
lor, construcția măiastră a operei și evocarea
atmosferei înăbușitoare care străbate între-
gul roman. De pe atunci însă refuzau natu-
ralismul extrem în descrierea scenelor de
exaltare ale mulțimii înfuriate. în schimb Ion
Breazu saluta „realismul de tip stendhalian”,
în care „încărcătura de lirism șl descriere, ce
apasă asupra prozei românești ca un bolo-
van, este redusă la minimum”. Perpessicius
aprecia „Explozia mîniei” mai mult decît Ță-
ranii lui Reymont. Nu este lipsit de interes
faptul că însuși Rebreanu, cunoscător și ad-
mirator al acestei opere a lui Reymont, era
de acord, în adîncul sufletului său, cu aceas-
tă părere, deși altfel era foarte critic în
privința tuturor scrierilor sale, iar Explozia
mîniei nu era opera la care ținea cel mai
mult. Eugen lonescu, care pe atunci trăia încă
în România, și scria românește, în studiul său
furtunos-agresiv Nu, din anul 1934, în care
nu cruța pe unii autori cum ar fi T. Ar-
ghezi, Camil Petrescu, Ion Barbu, a procla-
mat în mod clarvăzător Explozia mîniei a
lui Rebreanu drept „de departe cel mai bun
roman românesc” și constata cu părere de rău
că „lipsa de interes a acoperit cu o umbră
această carte de o frumusețe unică, bogată,
grandioasă ca o epopee”. O dovadă a valorii
operei lui Rebreanu o constituie și faptul că
prelucrarea ulterioară a aceleeași teme, de
către un romancier cu atîta experiență cum
era Cezar Petrescu, suferea de un descripti-
vism superficial și s-a terminat printr-un in-
succes artistic total. Explozia mîniei constituie,
într-adevăr, o epopee modernă unică. Puțini
autori ar fi reușit, ca Rebreanu, să prezinte
o dramă a unei întregi comunități obligate
să-și apere dreptul la viață, o comunitate o-
mogenă și totuși individualizată, și să descrie
acest colos în mișcarea unei încordări revolu-
ționare”.
Aprecieri asemănătoare a făcut Maria Kav-
kovă despre opera altor numeroși scriitori ro-
mâni, fie în alte postfețe ori în articole de
revistă, fie în frumosul Dicționar al literaturii
române pe care l-a publicat, împreună cu cîți-
va dintre elevii ei, în anul 1984, la Praga.
Gabriel ISTRATE
♦
11 — Convorbiri literare
r
actualitatea
Două revizuiri
Mircea Ciobanu nu este, la drept vorbind,
un scriitor ignorat. Cu toate acestea,
Nicolae Manolescu nu a găsit Istoriilor
un loc în Arca lui Noe, iar Eugen Simion
îl prezintă, în Scriitori români de azi, în ca-
litatea lui de poet. Beneficiind, ca întotdea-
una, de avantajul unui foileton săptămânal,
Nicolae Manolescu mi-a luat-o și de data
aceasta înainte ; în cronica pe care o dedică
volumului V din Istorii, îi rezervă lui Mir-
cea Ciobanu cea mai spectaculoasă revizuire
de statut literar din ultimii ani. Istorii este,
fără nici o îndoială, unul din cele mai im-
portante romane românești. Intîrzierea cu
care se produce recunoașterea aceasta se da-
torează, în bună parte, și autorului, care și-a
ridicat construcția după o metodă aparte, lă-
sînd la vedere doar elemente disparate, păs-
trînd ascuns planul întregii arhitecturi. A-
cum, cînd ciclul se apropie de sfîrșit, bănuim
deja coerența și armonia ansamblului, fără
a-1 avea totuși în față. Și dacă arhitectura
s-a ridicat, în mare, atît cît să-i simțim rit-
mul și să-i palpăm volumele, planul simbo-
lic nu este, încă, în întregime desfășurat.
Lectura planului simbolic este, la nivelul la
care ni se arată, riscantă. Celălalt motiv pen-
tru care originalitatea romanului ciclic Is-
torii nu a sărit în ochi de la bun început e
ocolirea modernității. Mai mult decît atît :
pe sute de pagini (dacă e să punem la so-
coteală fragmentele din cele cinci volume a-
părute pînă acum), Mircea Ciobanu scrie în
„dulcele stil tradițional" : construiește, adică,
robust, dar în virtutea unui meșteșug care
astăzi ni se pare suspect, din pricina „aca-
demiștilor", și are acea calitate, care la foar-
te mulți scriitori se transformă-n defect, de-a
zăbovi, cum zice Goethe, „cu drag la tot pa-
sul". La Mircea Ciobanu zăbava aceasta e
programatică : „arta" amînării cunoaște o
voluptate ca și sadică. Strategia digresivă, a-
mintind de un Odobescu, să zicem, dar și de
clasicii ruși, are un rafinament inegalabil.
Așa cum sînt construite, volumele din
ciclul Istorii se pot citi, fiecare pe cont pro-
priu. Cititorului căruia îi cade în mînă a-
cest al cincilea volum nu-i rămîn foarte
multe lucruri neelucidate. Părăsind-o la ho-
tel pe lana Pascal, cu care fugise în noaptea
Anului Nou de acasă, inginerul Palada rătă-
cește pe străzi, fără țel, trece în revistă ci-
teva evenimente care i-au marcat existența
— între care și moartea lui Miron Roșianu,
într-un accident dezvoltat într-unul din pri-
mele volume —, se duce, în dezordine, spre
stupoarea subalternilor, la birou, unde se în-
chide pînă ce pleacă din instituție toți sluj-
bașii. Dînd să plece și el, Palada aude zgo-
mote la subsolul clădirii. Coboară și e mar-
tor, mai întîi nevăzut, la viata „din subte-
rană". Primit cu indiferență de către cei care
chefuiesc acolo, continuînd o sărbătoare fără
sfîrșit, „marele Palada" moare între ei. ca
un rege într-un carnaval în care ierarhiile
lumii sînt întoarse pe dos și în care pe tron
se instalează bufonul. Finalul mi se pare e-
chivoc. Palada halucinează tot timpul, „vede
imagini" pe care naratorul le transcrie pe
mai bine de o sută de pagini — de o excep-
țională poezie ! — ; planul real, în care evo-
luează ceilalți protagoniști, se interesctează
cu planul oniric. Faptul că Palada mai „ve-
de" și după ce oamenii „din subterană" îl
consideră mort poate fi socotit un efect de
„cameră subiectivă", cum l-am numi în ci-
nematografie : ultimele imagini se derulează
în fața unei conștiințe care se stinge. Din
unghi realist, Palada e mort. Numai că fraza
finală a volumului cinci face loc echivocu-
lui. în ordinea simbolică, „moartea" lui Pa-
lada poate fi, cum spuneam mai sus, una de
carnaval. Petrecerea de revelion, cu care în-
cepe ciclul Istoriilor și la care ne întoarcem
în finalul volumului cinci, cum și constata-
rea lui Palada, coborît la subsol („Nici o în-
doială că se gîndiseră și ei, măcar o singură
dată, că sînt muritori. Acum, însă, și aici,
adunați la petrecere, erau ca niște stăpîni ai
locului și ca niște nemuritori..."), ne readuc
în minte moartea simbolică a regelui si in-
staurarea unui rege de carnaval. Ar fi de no-
tat și cîteva lucruri cu privire la istorie ea
un carnaval fără țărmuri, dar cum spuneam,
planul simbolic nu se poate citi decît cu a-
proximație, prin cele cîteva ochiuri ale nla-
sei realului, de pe care autorul a ridicat
pînza de decor.
Nicolae Manolescu vorbea despre un mit
al constructorului. Nici el nu îndrăznea să
meargă mai departe cu lectura simbolică,
mulțumindu-se să apuce un capăt de ată, cu
speranța că va fi și cel norocos. As adăuga,
la cele spuse de el. că Arhitectul-Constrncto-
rul se zidește în labirintul pe care îl ridică
și-aș îndrăzni să avansez ideea că între e-
dificiul ridicat de constructor și istorie se
naște un paralelism tulburător. Cel care a
scris Martorii și Cartea fiilor nu poate lăsa
ciclul Istoriilor fără cer „metafizic".
Voi încheia prin a spune că în cele cinci
volume publicate pînă acum impresionează,
în primul rînd, simțul artist. Mircea Cioba-
nu izbutește o sinteză excepțională de stiluri
„istorice", respectînd, în același timp, prin-
cipiile mari de arhitectură a romanului. E
suficient să ne aducem aminte că în volu-
mul întîi izbitoare a fost „petrecerea flaman-
dă", în volumul al doilea — „saga", istoria
unei familii, întinsă pe mai multe generații,
în volumul al treilea — eseul wilde-ian și
așa mai departe. Istoriile lui Mircea Ciobanu
vor trebui recitite o dată cu apariția ce-
lui din urmă volum. Ne vom afla atunci, fără
îndoială, în fața unui monument al roma-
nului românesc.
O revizuire în sensul propriu al cuvîntu-
lui se impune în cazul lui Mihai Sin, pro-
zator cel puțin la fel de important ca, să
zicem —- pentru a rămîne în cadrul referin-
țelor la Scriitori români de azi — Băieșu șt
Paler, Buzura, Baconsky, Chimet și Vulpescu.
Nu am ales întîmplător aceste nume : din
înșiruirea lor se poate citi o parte din harta
stilistică a prozei de azi. Și Sin s-a bucurat
de o critică de întîmpinare în general ama-
bilă, în orice caz deloc indiferentă sau os-
tilă. Fixarea lui în peisajul prozei de azi în-
tîrzie, poate și din pricina unei timidități pe
care critica o manifestă în cazul scriitorilor
pe care Nicolae Manolescu i-a ocolit în foi-
letoanele sale. Pentru mai buna înțelegere a
contextului va trebui să spun ca mai există
o explicație, pe lîngă aceea a limitei de gust,
în cazul acestor „tăceri" Sînt scriitori des-
pre care un critic nu poate să scrie. Deși am
„prizat" de la bun început proza Mariei-Lui-
za Cristescu ori „textele" Iui Radu Petrescu.
m-am simțit de fiecare dată, scriind despre
ele, în dificultate. Am rămas, pînă în ziua
dc azi, cu convingerea că, indiferent de „pro-
funzimea" lecturii, scriitura mea a patinat
alături de cărțile lor. Despre alți scriitori
nici nu am scris, din același motiv : în ca-
zul lor — nu-i voi numi aici — am făcut
veritabile acrobații pentru a mă ține pe
„gheață". E de la sine înțeles că nu am tri-
mis la tipar acele pagini chinuite. Pentru a
face o reparație autorilor în cauză, i-am po-
menit, ori de cîte ori mi s-a ivit ocazia, în
privirile generale asupra prozei de azi, ori
în comentarii la alți autori.
Și Mihai Sin este un autor despre care
scriu cu destulă greutate, fără, totuși, a-1 o-
coli. Fără a fi dublată de un comentariu
dinlăuntru, proza lui se închide, dar nu o-
pacă — ci într-o transparență luminoasă —.
asupra ei însăși. Polemică fiind, ea nu pro-
voacă lectura, nu cere adeziunea și nici n-o
obține. Ea stimulează un soi ciudat de con-
simțămînt tacit, care vine din zone mai a-
dînci decît acelea ale efemerității. Cu toate
că îmbibată de cotidian și, aș zice, cu tot
recursul tehnic la reportaj, proza lui Sin se
insinuează în straturile profunde ale conștiin-
ței prin intermediul unui limbaj „de grup",
mizînd enorm pe conotație. De aceea auto
rul își și permite să construiască, în apa-
rență, aleatoriu : cărțile lui sînt structuri nu
numai deschise, dar și „arbitrare", împrumu-
tînd un principiu de lectură poetic. Titlul
coagulează imaginile, ca și în romanul Schim-
barea la față, sub imperiul unei stări d<
conștiință.
Scriitura lui e reprezentativă în gradul
cel mai înalt pentru direcția unei proze <!•-
tip existențialist care, la noi, s-a manifestat,
prin Ivasiuc si Țoiu — ca să dau doar două
exemple — eseistic și digresiv. Proza lui S n.
de factură net intelectuală, are ironia amară
și, pe alocuri mușcătoare. „Eseul" lui ma-
nipulează tablouri de viață, dar tot în scop
demonstrativ. Schimbarea la față este rever-
sul patetic al prozei intelectuale.
Romanul recent publicat are în centru un
banal proces de drept civil, pe care acuza-
tul, Gheorghe Pătru, îl ciștigă, s-ar zice, îm-
potriva avocatului său — luliu Brendea.
Secvențele circumscriu zilele de dinaintea
procesului și altele citeva de după proces.
Sînt pagini care țin de realismul social, de
proza de moravuri — cele mai consistente-!—,
dar și de eseu, la modul propriu, scrise în spi-
ritul dialogal al Însoțitorului, fără a primi
influența lui Țoiu. Naratorul Iui Sin aie un
tonus egal, agresiv și patetic in surdină. Ca
să-1 parafrazez pe Preda, voi spune că Sin
se interesează de ce se întimplă cu sufletele
oamenilor, în timp ce istoria trece leneșă și
nepăsătoare pe lîngă individ.
„Schimbarea la față" pare să fie aceea a
„acuzatului", Gheorghe Pătru care, reținut
pentru perioada procesului, înțelege că nu în-
totdeauna poți cîștiga cu mijloace oneste —
fapt care îl determină să cumpefe, pur ți
simplu martorii, fără știrea avocatului său.
Metamorfoza, subtilă, greu de prevăzut in
episoadele care o preced, se produce înBren-
dea, eroul romanului. Ieșirea violentă pe care
Brendea o are în escapada finală trădează o
criză mai profundă și cu ramificații com-
plicate în conștiința personajului. Brendea
are ceva din personajele problematice din
teatrul lui Vampilov : candizii violenți, nea-
daptații deveniți — din slăbiciune ? din co-
moditate ? — maleabili, împrumutînd culoa-
rea mediului, Zilov. Sin observă, cu o cu-
riozitate aproape științifică, cu o luciditate
necruțătoare, surparea înceată, ca și imper-
ceptibilă, a conștiinței de sine.
Schimbarea la față este o carte mai gravă
decît o lasă să se înțeleagă anecdota. Mihai
Sin citește în pînza cotidianului, ca într-o
radiografie, „organele" ființei vii.
Val CONDURACHE
*
Mircea Ciobanu; Istorii, voi. V, Ed. E-
minescu, 1986.
Mihai Sin; Schimbarea la față, Ed. Car-
tea românească, 1986.
Aurea...
Instructivă in multe privințe această
carte, Funigei peste Alpi de Paul E-
verac I întîi pentru că ne reamintește
cît de sărac e reprezentată astăzi la noi pro-
za satirică. Semnăturile relativ numeroase nu
trebuie să inducă în eroare, căci textele, nu
excelente, dar măcar „pasabile" sînt rare s
scurte. Se practică, de obicei, satira căl-
duță, duioasă, lîncedă, care netezește asper:-
tățile, satira cu mănuși de căprioară, timida,
delicată, speriată parcă și de faptul că exis-
tă, grijulie să nu contrarieze, să nu deran-
jeze, să nu supere, satira cu perspective de
elogiu. Se mai practică, e adevărat, și satira
nemiloasă, crudă ca un inchizitor, punind a-
păsat degetul pe rană și, ca ți cum n-ar fi
destul, răsucindu-1 acolo temeinic, să simtă
cei vizați, să ia aminte și să se îndrepte,
însă numai pentru subiecte derizorii ori to-
cite de atita folosință. Ca și in alte sectoare
literare, există și în proza satirică vreo ci-
țiva cai de bătaie, pe care repetatele stigma-
tizări i-au adus la stadiul de gloabe. Sînt bi-
ciuiți fără milă cei ce se căsătoresc din in-
teres, cei ce refuză numirile la țară, ospăta-
rii și frizerii care iau bacșiș, funcționarii bi-
rocrați. directorii obtuzi ți subalternii înco-
voiați de respect, locatarii ce nu participă la
amenajarea spațiilor verzi, snobii, speculan-
ții și alte categorii la fel de periculoase și in
curs de dispariție. N-aș vrea să se creadă că
schițele lui Paul Everac aparțin acestor două
clase. Dimpotrivă, dacă le distinge ceva, a-
tunci cu siguranță e noutatea subiectelor și
atitudinea mereu francă, nemenajatoare, to-
vărășească. Nici o concesie, nici o picătură
de, miere pe lama bisturiului său pregătit să
taie răul din rădăcină. Ii repugnă, așadar,
aranjamentele ma' ~miale (Rates cu gos-
podarii. incompetenții ajunși, prin puterile
hazardului. în situația de a încheia tranzac-
ții comerciale (Afonul), opacitatea dinaintea
talentului (Pătărăniile lui Putu), mediocrita-
tea (Schimbarea hirtiei și revolta poetului).
teme de care nimeni nu avusese, pînă la el.
curajul să se atingă, și nu se sfiește să o
spună verde. In A doua coadă e criticată de
la obraz tendința unora de a achiziționa pro-
duse alimentare peste posibilitățile de con-
sum. Aritonoaia are frigiderul plin cu carne,
dar nu încetează să cumpere, fiind nevoită
să arunce pachetele mai vechi la pubelă. Iar
Sachelăreasca procedează la fel, mod de a
avertiza că e vorba de un obicei cu răspin-
dire mai largă. Apucătură într-adevăr repro-
babilă. la a cărei stîrpire contribuie decisiv
Paul Everac. scriitor temeinic ancorat în rea-
litatea imediată. Asta e probabil și cea de
a doua calitate a schițelor lui satirice, că sînt
de actualitate, fierbinți ca ciorba abia luată
de pe foc. Schimb cultural vestejește o altă
practică înjositoare, bișnița artiștilor plecați
în turnee peste fruntarii, iar Detectivul îi ri-
diculizează pe acei critici, presupun că în
curs de recalificare, ce-ți închipuie că pot
reduce operele artistice la explicații simplis-
te, necontroversabile. După cum Imposibila
protecție pulverizează de-a dreptul stupida
credință a unora că banul e atotputernic. Un-
chiul Mark (acțiunea se petrece pe alte meri-
diane), ins bogat ți convins că poate orice,
vrea să-si ajute materialicește nepotul, însă
Larry il refuză : .— Eu caut o putere pe care
dumneata n-o ai. — Ce putere ? ricana un-
chiul Mark. — Puterea care face, de exem-
plu. ca un pumn de note, nesemnificative
pentru atiția. să devină un întreg, un fluid,
o transparență ți o comunicare ; tot astfel și
o mixtură de culori și vopsele..." Unchiul se
simte, natural, jignit, căci nu înțelege a ii
făcut „avere și putere de pomană", or tocmai
originea averii și puterii, asupra căreia are
dubii, il determină pe nepot să respingă aju-
torul. Mark nu suportă grozava insinuare,
iți poreclește nepotul „comunist deghizat" și
„dialectic" („dialecticule !“) și-1 alungă. Larry
— ne asigură povestitorul — „era departe de
a fi comunist. Dar știa că patetica lui luptă
inrer.oară, trebuie dusă cu mijloace proprii,
fără ingerințe si protecții, cumplit de singur
in fața marelui necunoscut, unde, și să vria,
nu te poate ajuta oricine.." Aceasta e a treia
ir sosire a prozatorului Paul Everac. anume
că nu lasă nimic la voia întâmplării, ci ne
poartă, părintește, de mină pină la capăt,
care îi e familiar, căci a trecut pe acolo de
unul singur. în recunoaștere. Satira sa. pre-
cisă. exclude orice echivoc. Punct ochit —
punct lovit 1 Randament sută la sută 1 Si pen-
tru a evita fatala ambiguitate a cuvîntului
scris, schițele primesc finaluri dare, de un
apăsat moralism. Nepriceputul Arzăroiu din
Afonul e pus în disponibilitate îndată duo 1
întoarcerea în țară. A'-a. ca să se știe ' Si.
tot de aceea, finalul la A doue coadă sună
precum urmează : „In ciuda micilor rivalități
trecătoare, destinul li se arăta cam la fel :
el Ie unise în grijile cozii de dimineață și le
unea acum, la eea de a doua coadă, parcă
mai solidar !...“ (a doua coadă era la pubelă).
După atîtea campanii de asanare a moravu-
rilor, întîlnim în Funigei in Alpi și cîteva
momente de vinovată destindere, cînd auto-
rul dă tîrcoale literaturii. Intilnire muzicală
consemnează dialogul a două locomotive în
triajul de la Cîmpina : „— Ce mai faci ? în-
trebă una. — Ce să fac ? Ceac-pac și u-u-u !
După care a doua locomotivă tăcu și pufăi
nițel. — Și u-u-unde te duci ? — Spre Bra-
șov. Unde mă pot duce 1 ? Tu spre Ploiești,
eh ? — Spre Ploiești bineînțeles. Și de-acolo
să vedem. Poate mă dirijează spre Adjud—
Gh. Gheorghiu-Dej. Poate Tecuci—Crasna. —
Și cum te mai simți ? — A, bine. După care
ambele locomotive tăcură o vreme. — Și alt-
fel ? zise după un timp prima locomotivă.
Altfel ? — Tot așa, făcut a doua. Uhuhu ! —
Te întorci curînd ? — Nu știu. Depinde ce
mă pune să car. Aud că-mi bagă vagoane cu
azotați. — Oh, oh, am cărat .și eu zise prima
locomotivă, azotați. — Da ? — Da, am cărat.
Acum duc acid clorhidric la Alba lulia. Și
iau cherestea de la Blajjj. — Ai containere,
eh ? — Da, am și vagoane convenționale de
zece, cincisprezece și douăzeci de tone, pe
patru osii. Merg vîjjj ! — Și eu am vagoane
convenționale de zece, cincisprezece și două-
zeci de tone, tot pe patru osii. Merg tot
vîjjj !“ etc. Odihnă binemeritată înaintea ur-
mătoarelor descinderi în contingent. Fără ea,
n-am fi aflat cum se naște din nimic o pa-
siune teribilă pentru fotbal (Opțiunea) sau
cît de binevoitor și melodios poate răspunde
negativ o vânzătoare la solicitările clientului
(O responsabilă foarte muzicală).
Instructivă e cartea lui Paul Everac și din-
tr-o altă pricină. Ea ne reamintește ce mare
și statornică e admirația scriitorilor noștri
satirici pentru clasicii genului. Solidari prin
diversitatea temelor și curaj, ei au comună
și prețuirea pentru înaintași, a căror pildă o
urmează în literă și spirit, considerînd orice
abatere drept o dovadă de nerecunoștința.
Nu numai Caragiale, omniprezent, dar și
Bacalbașa ori Brăescu se bucură de stimula-
toare atenție, dovedindu-se, parcă mai pal-
pabil decît din studiile critice, contempora-
nii noștri. N-aș vrea să se înțeleagă cumva
că prozatorul Paul Everac e lipsit de origi-
nalitate. Dimpotrivă, în această ordine a i-
deilor, ea e de-a dreptul frapantă. Raportu-
rile sale cu tradiția, răspicat formulate în
cîteva articole mai vechi, nu sînt dintre cele
mai cordiale. Om al actualității, trage în
plămîni numai aerul tare al clipei de față.
Izvoarele inspirației sale trebuie căutate, a-
șadar, în preajmă, la Mazilu bunăoară, pen-
tru care a făcut o pasiune similară aceleia
care îl distruge pe Mastacan, eroul din Op-
țiunea. Schițele din prima secțiune a volu-
mului, „De amor", sînt copii după tablourile
maestrului. Everac studiază cu public teh-
nica autorului Doamnei Voltaire. Iertată să
fie, căci mult a iubit!, Idilă convertită sau
cele două linii ale amorului ți Iubirea de
gumilastic sînt într-atît de tipic maziliene că
ar trebui reproduse în întregime. Cum spa-
țiul e limitat, o rezum pe a doua. Garabet
Vîlsănoiu e atras de Tanți Rogojină, femeia
de servici a blocului. După multe ezitări, îi
vorbește, o invită la el („să-mi faci și curat"),
ea pricepe, stabilesc data și ora, el se pregă-
tește sufletește și altminteri, dar în diminea-
ța zilei cu pricina are loc ședința comitetului
de bloc, unde este ales președintele comi-
siei de cenzori. Cînd Tanți sună la ușă, Ga-
rabet e altul : „— Te-am chemat, îi spuse el,
ca să-ți atrag atențiunea că în ultima vreme
comportarea dumitale la locul de muncă lasă
serios de dorit, tovărășico. Bordurile de ci-
ment rămîn deseori nespălate, preșurile se
udă, liftul are pete de rugină, eu unul ob-
serv chestiunea asta de mai multe luni. Da,
nu te uita asa curios, și nu da ochii ăia pes-
te cap. s-a discutat si azi în ședință compor-
tarea dumitale, iar în calitate de președinte
comisiei de cenzori al comitetului de bloc
al asociației locatarilor, vreau să-ți fac în
modul cel mai serios recomandarea ca, pe
vuitor... — Mai dă-te-n moaș-ta de ghiuj !
zise Tanți Rogojină și aceasta a fost prima
si ultima propozițiune a idilei posibile cu
un om care, căpătînd sentimentul demnității
sale administrative, părea că nu o mai do-
rește cîtusi de puțin. Sau, poate, o dorea,
în celălalt fel." Funigei peste Alpi este o
carte despre actualitate, pronunțat satirică,
moralizatoare, plină de învățăminte și inspi-
rată.
★
S-a făcut, acum vreo cîțiva ani, o neiustî-
ficată vflvă în jurul unui roman. Han al
trăsnit parcă, de Ionel Bandrabur. Cineva a
găs - cu cale să-i consacre un lung și drastic
foileton, ce n-a avut alte efecte decît epui-
Convorbiri literare — 12
editorială
zarea tirajului și transformarea autorului ir.
temporară vedetă. Flagrantă eroare de tac-
tică, pe care criticul o va fi sesizat printre
primii. Dacă apar numeroase cărți mediocre,
nu inseamnă și că e de datoria cronicarului
să le sancționeze fără excepție. Ar fi curată
pierdere de vreme, căci — oricum — medio-
critatea nu poate fi stăvilită. Și. apoi, există
mediocritate și mediocritate. Intre aceea mo
destă, cuminte, fericită că există, și cea pre-
tențioasă, revendicativă, agresivă, reclamin-
du-și un loc stabil printre aleși și nedispre-
țuind nici un mijloc spre a-1 obține, depăr-
tarea e enormă. Ultima obligă criticul să ia
atitudine și să restabilească amenințatul e-
chilibru. Cealaltă, în schimb, poate fi trecu-
tă cu vederea, mai ales că altele sînt pro-
blemele arzătoare ale momentului literar, sau
consemnată în puținii termeni pe care îi me-
rită, fără amabilități nejustificate, însă și
fără disproporționate accese de indignare.
Vreau să spun, în esență, că Ionel Bandra-
bur nu merită nici onoarea, nici indignitatea
unei execuții capitale. Este un autor ca des-
tui alții, cu posibilități literare modeste și
trebuie luat ca atare. Nu scrie nici bine, nici
rău de tot, nici atrăgător, nici imposibil de
citit. Volumele lui, inclusiv Un student de
altădată, adună toate clișeele posibile, înce-
pind cu acelea de scenariu și sfîrșind cu cele
de limbaj, care e peste măsură de retoric,
ceea ce presupune lecturi întinse și atente
Ultimul roman se vrea o radiografie a for-
mației spirituale, dar e numai o colecție de
amintiri insuficient decantate. Sînt povestite
peripețiile școlare, lecturi, iubirile platonice,
pentru ca majoritatea paginilor să fie consa-
crată prezentării profesorului Bena, poet și
filozof, în care oricine recunoaște pe Blaga.
Nu aflăm despre el nimic peste ceea ce știam
din surse documentare. Pardon, aflăm că
profesorul, reputat prin zgîrcenia vorbelor,
i se mărturisea studentului moldovean, nu-
mai lui. Dar și acesta e tot un clișeu, ce în-
groașă rîndurile celorlalte. Un student de al-
tădată e o carte oarecare.
Al. DOBRESCU
Paul Everac : Funigei peste Alpi, Editura
Albatros. 1987, Ionel Bandrabur, Cn student
de altădată, Editura Junimea, 1987.
Poetul
și interpretul său
0 excelentă Introducere în opera lui Ni-
chita Stăneseu ne propune Alex. Ște-
fănescu. N-aș vrea să se înțeleagă de
aici că volumul apărut în binecunoscuta co-
lecție a editurii „Minerva" n-are nici un de-
fect, că nu i se poate reproșa nimic. Ca în
orice studiu consacrat unei personalități ar-
tistice complexe ideile și observațiile pe care
le accepți de îndată conviețuiesc cu idei și
observații cu care nu cazi de acord. In în-
tregime însă, cartea oferă o bază serioasă
de discuții. Nu mai vorbesc de faptul că ea
se citește pe nerăsuflate, cu reală plăcere.
Intr-un cuvint, volumul pe care îl avem în
față este o foarte bună „introducere". Ima-
ginea poetului e trasată in linii viguroase ,
o imagine cît se poate de vie, cum nu se
mai prea poartă în cărțile de critică, ade-
seori devenite construcții abstracte, lip-
site de orice savoare. Indiferent dacă ești
sau nu de acord cu acest Nichita Stăneseu
trebuie să recunoști, după ce ai parcurs ul-
tima filă a cărții, că el ți se fixează
în conștiință cu pregnanța cu care ți
se fixează personajul principal dintr-un
roman de bună calitate. Contribuie la a-
ceasta, fără îndoială, incontestabilul talent
literar al exegetului, limbajul său plastic,
formulele memorabile. Dar un rol major
joacă aici programul criticului, modul în care
este gîndită esența actului critic. Pentru Alex
Ștefănescu opera de artă e mai mult decît
pretextul desfășurării unor considerații doc-
te ; ea nu îl interesează ca prilej pentru a-
plicarea unui algoritm analitic. Opera ii
pretinde, simplu, o relație existențială, care
include în ea tot ce e omenesc —, inteligență
și emoție, intensitate afectivă și răceală lo-
gică. Doar citind o carte ca aceasta devii con-
știent de faptul că dialogul dintre critic și
scriitor s-a atrofiat pînă într-atît îneît a a-
juns să semene cu relația dintre solicitant
și funcționarul căruia i se adresează ;
acesta din urmă nici nu mai ridică
privirea din maldărul de	hîrtii adu-
nate pe birou atunci cînd pune o rezolu-
ție pe foaia care îi este întinsă... Dacă a-
ceasta înseamnă „profesionalism" — ei bine,
un astfel de profesionist nu este Alex Ștefă-
nescu. Pentru el personalitatea autorului, țe-
sătura de relații de viață și de idei în care
evoluează (relații care, fie că ne place
să o recunoaștem, fie că nu, îi alimentează
opera) —, toate sînt semnificative. „în
realitate, spune Alex. Ștefănescu parcă
răspunzînd criticilor care plasează operele în
tr-un spațiu și într-un timp nedefinit, exis
tența lui Nichita Stăneseu într-un anumit loc
și într-un anumit timp reprezintă mai mult
decît o circumstanță oarecare. Reprezintă
f	chiar prilejul de care s-a servit poetul pen
k	tru a se manifesta ca poet și, deci, un ele-
ment de structurare a operei."
Cercetarea operei în „mediul ei natural"
îi prilejuiește criticului și pătrunzătoare ob-
servații de sociologie a literaturii. în poezia
modernă, constată de pildă cu justețe, nu nu-
mai textul propriu-zis diferă de textul poe-
ziei clasice, ci și poziția autorului vizavi de
text. Cred că nu e exagerat să socotim eă
acestei relații concrete, și nu programelor
abstracte, în care putea fi trecută orice fan-
tezie, i se datorează multe din atributele li-
teraturii moderne. „Toată această risipă de
texte, asemănătoare cu o împrăștiere de ma-
nifeste din avion, este în consens cu o stra-
tegie a afirmării specifică scriitorului seco-
lului douăzeci. Cu o sută de ani în urmă un
poem era «inaugurat., ca un monument, ceea
ce presupunea o îndelungată finisare preala-
bilă și o la fel de Îndelungată expunere ul-
terioară. Autorul investea foarte multă ener-
gie creatoare intr-o operă și apoi aștepta
răbdător ecourile sau chiar se resemna cu
gîndul la o recunoaștere postumă. Astăzi in-
teresează succesul imediat. Iar mijloacele de
difuzare fiind foarte mult perfecționate și mai
ieftine, sînt folosite fără nici o reținere, ade-
seori abuziv. (...) Chiar dacă vreunul dintre
ei [dintre artiștii contemporani] n-ar crede
în acest mod de manifestare artistică, tot ar
trebui s-o adopte, fiindcă altfel n-âr rezista
în competiție cu ceilalți". Posibilitatea mul-
tiplicării, spunea Walter Benjamin in sensul
aceleiași idei, distruge. în era modernă,
„aura" operei de artă. Altă observație : arta
modernă a fost intimpinată. cum se și sconta,
cu multă neîncredere de cititorul format (de
școală, de educația din familie etc.) într-un
anumit mediu cultural. îndrăznelile moder-
nilor șocau, revoltau chiar, pe cei neinițiați.
De la un timp nu se mai aud nedumeriri în
legătură cu „ce a vrut să spună" autorul
Dar asta, crede criticul pe bună dreptate,
nu inseamnă neapărat o victorie, nu inseam-
nă că arta modernă a fost într-adevăr înțe-
leasă. Prin repetiție, sub presiunea opiniilor
altora etc. poți accepta un anumit lucru și
in cele din urmă te obișnuiești cu el. „A^-
ceptat" nu înseamnă însă și „înțeles". Cri-
ticul trebuie să preîntîmpine această accep-
tare pasivă, trebuie să refacă semnificația
gestului poetic, să relanseze provocarea. Iată
în ce sens își propune Alex Ștefănescu să
„explice" poezia atît de frapant modernă a
lui Nichita Stăneseu. Am insistat asupra aces-
tor interpretări deoarece ele precizează mo-
dul în care îl vede criticul pe Nichita Stă-
nescu : la punctul de confruntare al unor
mentalități. Asupra „defectului" lui Alex Ște-
fănescu. asupra încercărilor sale de a explica
lucruri, s-a zis, ...„inexplicabile", m-aș mai
opri puțin. Nu sint de acord cu autorul atunci
cînd analizînd o poezie folosește expresii de
genul „poetul își propune să", „vrea să"
etc. pentru că nu putem ști ce și-a propus
poetul cu adevărat. Cele mai multe analize
privesc actul creației ca reflex al actului re-
ceptării. ceea ce e cu totul altceva. Cititorului
i se oferă un „model" : el ar putea citi
astfel un anumit text pentru că autorul
l-ar fi putut scrie în această manieră. E re-
marcabil că nici în aceste analize spiritul
viu de observație nu e viciat de „grile",
„structuri" la modă etc. înțelegerea poeziei
e pusă la Alex Ștefănescu sub semnul empa-
tiei. De altfel el nici nu „explică" în sensul
curent al cuvintului. Nu dă, adică, o soluție,
nu limitează poezia la un sens. Folosind din
abundență comparațiile nu face altceva decit
să creeze, în paralel cu imaginile poemului,
alte imagini. Ce „explicație" simplificatoare
se găsește într-o caracterizare ca aceasta: „în
poezia lui Nichita Stăneseu se răsfrîng fi-
gurativ, ca siluetele trecătorilor într-o vitrină,
foarte multe dintre stilurile acreditate" ? Ceea
ce demitizează cu adevărat Alex Ștefănescu
e nu poezia, ci locurile comune ale criticii.
El nu se sfiește să gîndească pe cont propriu
ceea ce alții își transmit fără a mai face
nici un efort. Soluțiile sale originale mi se
par de cele mai multe ori plauzibile. De e-
xemplu, scenariul devenirii poetului Intr-O
anumită împrejurare istorică. precizarea ro-
lului pe care II joacă In cristalizarea formu-
lei sale Labiș, Ion Barbu. si mai ales Țucu-
lescu. o revelație a acelor ani. Descompun?
rea coerenței „clasice" poetul se poate
să o fi descoperit la acesta. Tunelul
oranj al scriitorului e înrudit, in ordine ar-
tistică, se vede, cu Ochii negri in ocean oranj
ai pictorului. Independența părților corpului
e și ea legată de maniera de a compune
tabloul a lui Țuculescu Poate că tot la ca-
pitolul influențelor ar fi putut f: amintit și
Vasko Popa. „Osul", element primordial, și
„rest" al ființei vii apare ca motiv in opera
amîndurora. Vrind să evite locuile comune
și afirmațiile generale criticul cade
uneori în cealaltă extremă. Nu cred în
ipoteza folosirii de către poet a cuceririlor
științifice. Sînt în schimb convins că in poe-
ziile sale este pusă în valoare mentalitatea
vremii noastre, impregnată cu o viziune da-
torată științelor. De asemenea nu cred că
poți compara „realismul" poeziei lui A-
lecsandri și cel al poezie; moderne.
Nu talentul individual, ci tot mentalitatea
timpului are, aici, cuvintul hotărâtor. Același
motiv mă face să cred că nu e justificată
nici comparația între contribuția lui Eminescu
și aceea a lui Nichita Stăneseu la elaborarea
unui nou limbaj poetic. Originalitatea e, in
această privință, prea mult legată de epocă
pentru a avea distanța necesară unei evalu-
ări corecte a „noutății" artistului contem-
poran.
Alex Ștefănescu își propune să nu țină sea-
ma de bibliografia imensă suscitată de opera
lui Nichita Stăneseu. Intr-adevăr, o tratare
academică, cu un greoi aparat critic nu s-ar
fi potrivit nici cu ideea eseului monografic
nici cu temperamentul criticului. Totuși vrînd
nevrînd sînt atinse probleme care au fost
puse înainte. Iată un exemplu. Despre „re-
miniscențele" din alți autori a scris M. Ni-
țescu — fără a desprinde, e adevărat, sem-
nificația lipsei de aderență la o formulă și
văzînd-o ca pe un defect. Eugen Negriei a
făcut și el pertinente observații asupra dis-
ponibilității fundamentale a autorului de a
mima diferite formule și asupra talentului
său de a „exploata" capacitatea noastră de a
„secreta" sensuri poetice de îndată ce avem
impresia că textul pe care-1 avem în față e
o poezie. La rîndul meu am mai scris că
esența poeziei lui Nichita Stăneseu se află
tocmai in continua sa fugă de o formulă
poetică și despre concordanța dintre o ase-
menea compoziție a talentului său și epoca
de mari transformări culturale in care poe-
tul se formează. Alex Ștefănescu aprofun-
dează sugestii, le dă amploare, dar el nu-și
ridică edificiul pe un ioc goi.
De multă subtilitate dă dovadă autorul in
investigarea unor trăsături ale operei, neob-
servate pînă acum cu suficientă claritate. în-
semnările sale despre umorul benign, plin
de afecțiune, al poetului sint demne de re-
ținut. Nu mai puțin relevarea componentei
sentimentale a poeziei sale. Sub aparent»
abstractizare, sub modernitatea strigătoare e<
descoperă un tilon bogat de sentimentalism
Acest paradox pune mai bine in lumină arta
singularului poet și explică în același Urm»
de ce poezia sa e „înțeleasă* (nu doar „ac-
ceptată") de un foarte mare număr de citi-
tori. încărcătura afectivă este transmi-
să au explicit, ci printr-un „ton. o me-
tasemantică, inteligibile oricînd, și de oriei m.
ca muzica". Ca la foarte puțini alți poeți ai
zilelor noastre modernitatea lui Nichita Stâ-
nescu conține o viguroasă componentă a-
fectivă. Ea nu e rece și mohorîtă.
lipsită de bucurie. Poetul, ne spune
în altă parte exegetul său. are o ade-
vărată vocație a bucuriei. Surprinză-
toare, de asemenea, observația privitoare la
intensitatea liricii '.ui Nichita Stăneseu. Toți
o simțeam, fără să ne putem explica, de unde
vine, deoarece aceasta nu e, intr-adevăr, o
poezie patetică. Dar, ne lămurește criticul,
„nu este vorba de o supralicitare in direcția
patetismului, ci de o mărire pină la paro-
xism a gradului de îndrăzneală artistică".
Bine subliniată și calitatea revelației în
această poezie aparent fără atingere
cu transcendentul. Exemplele de acest gen se
pot înmulți. Mă opresc însă ia aceste cîteva
probe care vorbesc elocvent despre calitatea
cărții lui Alex Ștefănescu.
Constantin PRICOP
I
Alex. Ștefănescu, Introducere în opera lui
Nichita Stăneseu, Ed. „Minerva", 1986.
Tot pe drum...
După o iarnă obsedantă și o primăva-
ră hărțuitoare, ne apropiem, totuși, de
fericita epocă a concediilor calde și a
vilegiaturii. In așteptarea și în cinstea aces-
tora, am consacrat rubrica noastră cîtorva
cărți de călătorie. A pleca — în acest sens —
nu înseamnă deloc a muri puțin, ci chiai
a trăi mai mult. Prinos d'in care ne-mpăr-
tășim și noi, cei de-acasă. Amintiți-vă Că-
lătoria lui Baudelaire : „Ciudați drumeți ! Ce
multe și nobile istorii / Citim în ochii voș-
tri adinei ca niște mări ! / Deschideți-vă-a-
cum bogatele memorii / Cu stranii juvaerun
de aștri și de zări. / / Vrem să purcedem
fără vapori și fără vele ! / Ni-s cugetele-n-
tinse ca niște mari năframe ; / Ca să-alun-
găm uritul, răsfrîngeți larg pe ele / Pictu-
rile-amintirii cu vaste zări drept rame ! /
/ Dites, qu’avez-vous vu ?“ (trad. Al. Phi-
lippide).
Victor Vântu a văzut China. Literatura
noastră are o veritabilă și venerabilă tra-
diție a memorialelor de călătorie în China.
Cârnul Milescu a deschis drumul. Și dr.
Petru Groza a scris despre „Țara celor" (pe
atunci) „600 de milioane". Și Pop Simion.
Am fost in China nouă a lui Călinescu e
op de referință în domeniu, dată fiind larga
capacitate de percepție a genialului cărtu-
rar. O clipă in China a lui Paul Anghel e
și ea o carte bună. Zece porți chinezești a
lui Victor Vântu e lucrarea unui reporter
prin excelență (autorul debuta în 1954 cu o
culegere intitulată Boțind drumurile țării),
cultivat și informat, ambițios și metodic în
construcția cărții. Rod al unei șederi mai
lungi in țara cu un sfert din populația glo-
bului, cartea e compusă din cele văzute la
fața locului, dar si din informații și jude-
căți extrase — judicios, oportun — din cărți,
reviste, ziare Reporterul înregistrează ast-
fcl pulsul străzilor și al magazinelor, al ho-
telurilor și restaurantelor, intră, mai mult
sau mai puțin oficial, in fabrici și ferme. în
arene sportive și instituții de cultură, in mu-
zee si locuințe private. Stă de vorbă cu ofi-
cialități si colegi de breaslă, cu lucrători și
țărani, cu ingineri și scriitori etc. Intenția
acoperirii exhaustive, monografice este clară
și ansamblul cărții o susține. Plonjoanele
bine documentate in istorie alternează cu
rele in cotidianul surprins instantaneu în
faptul divers așa că. dincolo de pasajele cam
prea gazetărești (adică excesiv consemnati-
ve si oficiale), cartea e aerisită, plăcută, si
chiar „alintările* autorului în dialogurile cu
alter-ego-u! său au suficientă gravitate ți
miez pentru a completa ampla panoramă
asuora acestei țări „mai vechi decit istoria".
Tot despre o singură țară — bine cunos-
cută din repetate voiajuri si sejururi — scrie
Adina M. Arsenescu (Raze de soare, col. „A-
tlas*. Ed. Albatros). Cartea, alcătuită de o
profesoară, este doctă și didactică. Intenți-
ile culturale sînt nobile și demne de res-
pect. în manieră de manual popular, au-
toarea face rezumate accesibile ale istoriei
Angliei, ale problemelor economiei acestei
țări, sau ale culturii, ale organizării admi-
nistrative, ale limbii. Datele oferite astfel
cititorului sînt corecte și organizate dar, sînt
obligat s-o spun, iremediabil convenționale,
cu un iz neplăcut de „învățați țara engleză
fără profesor" : „Privesc in jur la nenumă-
ratele construcții. Îmi dau seama că aici, de
altfel ca și la noi s-a construit foarte mult,
spun eu. — Da cifrele sînt impresionante"
etc. (p. 52). Autoarea liricizează stingaci,
exaltînd impresii comune cu adjective așij-
derea. Incontestabil stăpînă pe subiect, ea
este deficitară în privința mijloacelor de ex-
presie literară, de aceea cartea este uscăți-
vă și catedratică (ca să nu zic școlărească),
avind, chiar în entuziasmele ei. coloratura
bine garnisitelor pliante de hotel.
Pop Simion, ca membru al Academiei
Internaționale de Turism și deci participant
la reuniunile acestui înalt for, a călcat nu-
meroase orașe de pe mapamond. Țelul său,
de la începutul ciclului „Lumea ca oraș, ora-
șul ca lume", ajuns acum la volumul doi
(Orașe infidele, Ed. Sport-Turism), a fost să
imortalizeze 99 din ele. 64 sînt gata. De fapt,
ceea ce face Pop Simion nu sint note de
voiaj, ci este, pornind de la cîte un aspect
al orașului vizitat, un soi de eseistică foar-
te liberă și foarte literar... turistică, înteme-
iată primordialmente pe istorie, pigmentată
cu leitmotive dialogate cărora li se conferă
meniri emblematice. Mereu cu Maramureșul
la el (ca unitate de măsură). Pop Simion
transformă cele văzute in exclamații și apo-
strofe, fantezii ficționare și speculații filo-
sofico-ecologico-edilitare, confesiuni („azi
vreau să fiu solar din tălpi pină în creștet,
e ziua mea de naștere, împlinesc cincizeci
de ani de viață și incă unul', p. 187 sau,
fără false modestii: „mobilitatea de spirit
mi va sluji, nădăjduiesc, ca in atitea alte
dăți“, p. 106) și reverii, avertismente și pro-
feții. Melanjul din cale-afară de eclectic și
compozit dă o structură stufoasă și nehotă-
rită, vioaie ici, sofisticată dincolo, ceva cam
sălciu intre bavardaj și dizertație și cu o
tentă rea de compoziție de cabinet. Nu am
priceput de ce Pop Simion n-a fost mai pru-
dent în transcrierea expresiilor străine, un-
de, ca academician internațional al turismu-
lui, gafează prea des : „un petit batraciene"
(p. 107), „hight-lile' (p. 108), „c’ete un truc
du domestiques" (pp. 109, 110), „un seul so-
lution" (p. 110), „veni a casa !“ (a. 110), „jou-
mellage" (p. 148), „time ist money" (p. 144),
„mass-media dixit" (p. 151. Dar media e un
plural!), „diner" (în engleză, p. 178), „est
que vous etes" (p. 221), „auctor non-grata"
(p. 46) ’.
în schimb Orașe suprapuse a lui Mircea
Florin Șandru e chiar o carte de note de
voiaj. Ca poet și ca reporter, autorul a po-
posit prin mari urbe. însemnările din bloc-
notes sînt amplificate liric și melancolic.
Ochiul literatului știe să decupeze cadre
semnificative (dar nu și d'in goana autoca-
rului). Ele sînt transpuse într-un text fluent,
chiar calofil pe alocuri, ritmat și colorat,
mai cu seamă atunci cînd sejurul a fost mai
zăbavnic (cele două pagini despre Washing-
ton, spre pildă negativă, sînt strident super-
ficiale ; mai bine lipsă, ca și toate celelalte
de acest gen, trecute doar pentru completi-
tudinea itinerarului). Fără exces de eu, cum
te-ai aștepta la un poet, privirea trece cal-
mă peste ziduri și chipuri, peste peisaje și
piețe. Nu lipsesc oamenii. Mircea Florin
Sandru îi portretizează (behaviorist!), cînd
e cazul, cu o discretă, diplomatică ironie (ca
atunci cînd, de exemplu, e vădit nemulțu-
mit că în casa unui fermier american nu
prea poate discuta literatură). Viteza nu-i
priește autorului și calitatea scrisului său
e direct porporțională cu lentoarea vizitei.
Nici capcana descriptivismului culturaloid
nu-i totdeauna destul evitată. Totuși, prin
finețea scriiturii și prin densitatea percep-
ției în cele mai bune pagini, cartea lasă o
impresie agreabilă.
Memorialistică cu inflexiuni estompat tu-
ristice scrie Tudor Drăganu, în Instanta-
nee-le sale din lumea largă. Jurist de pro-
fesie, autorul se dovedește un om cu o bo-
gată și bine mistuită informație culturală,
evocările sale fiind în fond pretexte ale u-
nor incursiuni eseistice solide, cu metodă și
aparat critic în ordine. O vizită în Columbia
se materializează, astfel, într-un excurs sa-
vant asupra istoriei cafelei și apoi asupra
istoriei cafenelelor și a rolului lor în cul-
tură. Bibliografia pusă la bătaie e impresio-
nantă, mergînd de la citatele din cutare sau
cutare poet mărunt pînă la mari tratate de
specialitate sau culegeri academice de do-
cumente. Nimic fastidios, nimic greoi însă.
Tudor Drăganu (pe care l-aș compara cu
doctorul Paul Cortez) are grația celui pu-
ternic, cultura îi vine bine ca o haină pro-
prie și nu de împrumut, și tot ceea ce spu-
ne are farmecul erudiției neostentative și
bine temperate. Om în vîrstă. auto-
rul n-are prejudecăți gerontogene, și
paginile — spre pildă — despre șocantul și
ultramodernul Centru Pompidou, admirative
cu tot discernămîntul de rigoare, o probează
din plin. O carte care pleacă de la turism
pentru a ajunge la adevărata cultură, o
carte bine gîndită și. mai ales, bine scrisă.
George PRUTEANU
Victor Vântu. Zece porți chinezești,
Ed. Albatros, 1987.
Adina M. Arsenescu, Raze de soare
(Din saga unei insule), col. „Atlas", Ed.
Albatros.
Pop Simion, Lumea ca oraș — Orașe
infidele, Ed. Sport-Turism, 1986.
Mircea Florin Șandru, Orașe suprapu-
se, Ed. Albatros, 1986.
Tudor Drăganu, Instantanee din lumea
largă, Ed. Dacia, 1986.
•	Corect: batracien, high, c’est, des (nu
du), une seule, vieni, jumelage, is, dinner,
est-ce que, non-gratus.
13 — Convorbiri literare
Proximități
Dans, culori, cărți
Manet despre Mallarmd: „Ai zice că e fiul
unui preot și al unei dansatoare”. Formu-
lă memorabilă și amuzantă care insă, reci-
tită, intrigă. Ce a vrut să spună Manet ? E,
mai întîi, o asociere oximoronică, „imposibilă”,
care încalcă niște norme (religioase și morale) ;
autorul După-amiezii unui faun apare deci ca
o fiin(ă singulară, bizară, fruct al unei acu-
plări „monstruoase”. Poezia lui Mallarme ar fi
apoi, o combinație între rigoare (rigorism) și fri-
volitate. Dacă primul termen nu pune nici o pro-
blemă, cel de al doilea derutează. E limpede to-
tuși că dansul conotează aici — mai ales prin
efectul de contrast — frivolitatea, „exhibiționis-
mul” ; iar etalarea ostentativă a obsesiei sterili-
tății literare ține la Mallarme, neîndoielnic, de
un anume exhibiționism. Se adaugă insă o altă
conotație, poate cea mai importantă și mai plau-
zibilă: gratuitatea. Nu intîmplător, Valery va
compara proza cu mersul (simplu, eficient, util)
iar poezia cu dansul (complicat, inutil, neavind
altă finalitate decît cea estetică). Idee tenace,
pe care o regăsim și Ia, de pildă, contemporanul
nostru Edouardo Sanguineti ce declara recent in-
tr-un interviu că poezia este astăzi unul din rarele
exemple de „muncă neproductivă”. Mă reintorc
totuși la fraza Iui Manet și imi spun că, dacă a-
socierea e insolită, în schimb alegerea fiecăruia
dintre cei doi — cum să-i numesc ? — parte-
neri ascultă de o anumită reprezentare tradițio-
nală și convențională a virilității și, respectiv, a
feminității : într-adevăr, rigoarea e atribuită ce-
lei dinții, frivolitatea celeilalte. E suficient să
inversăm termenii, rămînind în cadrul combina-
ției: să ne închipuim, așadar, că Manet ar fi a-
firmat despre Mallarme că e fiul unui balerin și
al unei călugărițe. In spatele acestei permutări
se instalează jocul fantasmelor. Schimbind dis-
tribuirea rolurilor n-am făcut decit să mă întind,
de bună voie, pe canapeaua psihanalistului.
i
x
„A noir, E blanc, I rouge, U veri, O bleu...".
Nu era in intenția mea să mai adaug o piesă la
voluminosul dosar al Vocalelor rimbaldiene, dar
cum să ocultezi celebrul text, devenit referință
obligatorie ? Mi-am amintit deci de el citind o
notiță despre o carte a lui Albert Memmi inti-
tulată Scrisul colorat sau te iubesc in roșu. Un
creion cu mine de patru culori i-a sugerat auto-
rului o teorie și o practică a scrisului colorat,
reacție — normală — față de monotonia alb-ne-
grului. Partea cea mai interesantă a teoriei este
acolo unde Memmi pune în relație culorile cu
diferite trăiri afective și tipuri de limbaj: ast-
fel, limbajul constatativ este asociat cu negrul,
analogia cu galbenul, dorința cu verdele, fante-
zia cu albastrul și emoția cu roșul. Nu le rămîne
amatorilor de comparații decît să confrunte in-
terpretările lui Memmi cu acelea ale lui Rim-
baud (schcmatizind si reținînd numai semnifica-
țiile principale, reamintesc că în Voyelles negrul
conotează moartea, albul — puritatea, rosul —
pasiunea, verdele — fecunditatea și alchimia, al-
bastrul — cosmosul și divinitatea)-
Dar cea mai complexă utilizare (de fapt: ma-
nipulare) a culorilor aflăm in Plan de evadare,
romanul argentinianului Bioy Casares. Castel, gu-
vernatorul închisorii din Insula Diavolului, ima-
ginează celule pictate in combinații de culori,
pornind de la principiul că albastrul sugerează
lățimea, galbenul lungimea iar rosul înălțimea.
Cromatizarea spațiului ajunge finalmente să cre-
eze o lume halucinantă: deținuții „văd* coliae,
stînci, păduri, marea, plaja— Pereții celulelor de-
vin ecrane care dau iluzia libertății; alchimie
diabolică, modificări dirijate ale funcțiilor neu-
ronilor retinei, schimbare a percepției realului—
„Lumea noastră este o sinteză pe care ne-o dau
simțurile”, scrie — in „Explicație asupra expe-
rienței mele” — Castel, ce va cădea victimă pro-
priului delir imaginativ; si tot el adaugă: „Pu-
tem să descriem lumea ca un ansamblu de sim-
boluri capabile să exprime orice lucru*. In
Plan de evadare, Casares închipuie cea mai teri-
bilă „aplicație” a teoriei baudelairiene a cores-
pondențelor, din care se trage si rimbaldiana al-
chimie a cuvîntului: intuițiile poeților inspiră, in
cartea argentinianului, o sinistră întreprindere.
I
J
Reconstituind biblioteca lui Dinu Păturică, no-
tam că Filimon pomenește de acele biblioteci zu-
grăvite „in care se găsea tot ce ne-a lăsat mai
sublim gîndirea omenească, de la creațiune și
pînă in timpii lui Caragea": biblioteci simulacru,
biblioteci decor, biblioteci falsificate. Iată insă
că, frunzărind o revistă de acum un an, ochii
îmi cad pe o însemnare cu titlul „Biblioteca im-
posibilă”. Doi artiști, Bertin și Jouet, au pictat
pe zidul unui imobil parizian de sase etaje din
strada Losserand o bibliotecă uriașă. Iluzia e du-
blă, căci titlurile (la vedere pe cotoarele volu-
melor) sînt ale unor cărți — cincizeci la număr
— care n-au fost niciodată scrise, cărți proiec-
tate și citate ca atare, deci ca proiecte, de către
autorii respectivi in unele din propriile lor ope-
re (acestea, firește, efectiv scrise). Astfel, Viața du-
celui de Angouleme. proiect atribuit de Flaubert
eroilor săi Bouvard și Pecuchet. Sau Cartea som-
niilor leului, anunțată de Michaux. Sau Călătorie
în Siam, piesă pe care Marguerite Duras a re-
nunțat să o mai scrie. O bibliotecă, așadar, de
titluri („reale”) ce trimit la cărți care nu există.
Fotografia care însoțește scurta însemnare e de-a
dreptul șocantă: „cărțile”, pictate cu o precizie
uluitoare, stau așezate în rafturi cu un firesc de-
săvîrșit. Fotograful a surprins două mașini tre-
cînd prin fața imobilului, dar tocmai ele par
falsuri, par niște jucării, niște modele miniatura-
le. Hiperrealism, hiperiluzie; cărți imaginate, cărți
imaginare. Fiecare dintre noi se poate amunza
să completeze lista celor cincizeci de titluri (in
ce mă privește, m-am gîndit imediat la Stendhal
— campion al proiectelor abandonate —, la Bor-
ges, la titlurile aventurilor lui Sherlock
Holmes de care Watson pomenește și pe care
Conan Doyle nu le-a scris niciodată, de genul
„respingătoarea poveste a lipitorii roșii și a ori-
bilei morți a bancherului Crosby”...). Mai preci-
zez că cei doi artiști, Bertin și Jouet, au întocmit
ei înșiși un catalog al cărților de negăsit ce al-
cătuiesc „Biblioteca (lor) imposibilă”. După ce au
acoperit un zid, cărțile nescrise au format sub-
stanța, dacă nu a unei cărți, măcar a unui ca-
talog.
Al. CĂLINESCU
Victor FELEA
„De toamnă"
O zi în care nu se întîmplă nimic. Obiecti-
vul aparatului de filmat înregistrează tot felul
de mărunțișuri, banalități urbane, imagini ob-
servate de oricine. Nici strada nu oferă eve-
nimente ieșite din comun. Geamurile sînt în-
cețoșate, stratul de humă strălucește pe car-
casa mașinilor. Spre oraș se îndreaptă „un
om aproape bătrîn — scriitor și slujbaș", îm-
brăcat într-un palton greoi, cu o geantă în-
cărcată cu pline, cărți și hîrtii, preocupat de
gînduri prozaice. Privește cu indiferență dezor-
dinea frunzelor galbene. Nimic deosebit, și to-
tuși poetul murmură conștient de importanța
misiunii sale : „Și eu care stau la pindă / Ca
un biet animal metafizic”.
Scos din casă de obligațiile profesionale,
respectă un program comun, face cumpărături,
vizitează un prieten, se întoarce cu troleibu-
zul spre locuință. Secvențele înregistrate pină
acum nu trădează neliniști existențiale. Dar
se observă o anume profunzime în îmbinarea
seriei de banalități. Intimitatea camerei aproa-
pe de cină și de momentul începerii serialului
de simbătă seara predispune la scris. Numai
că starea poetică este curmată de obiceiul ca-
sei : „Dar o voce mă cheamă... la masă /
Gata — răgazul s-a dus / Lasă din mînă con-
deiul Unealta aceasta de vorbe / Ce sperie
monștri / Și face curat în istorie" (S-apropie
cina). Altădată. întors acasă, cu reviste, ziare,
ia masa cu Lidia, in bucătărie, face o ci-
tronadă, se tratează cu pastile. Fantezia lu-
crează din plin. La masa de scris, in căutarea
poemului, visează cu stiloul în mină, ia viața
in serios, convins că. deocamdată „Rațiunile
cele mai adinei / Nu si-au găsit incâ desă-
vârșirea*. I-a fost distribuit un rol interesant
și cu mari riscuri : „Și eu care trebuie să fiu
și să scriu / Să umplu golurile 7 Și ferestrele
sparte / Și gura strimbă a Sfinxului Care
emană tăceri înghețate*. Viața are un farmec
deosebit numai dacă este trăită sub toate as-
pectele. Artistul admiră oamenii de pe străzi,
din uzine, șantiere, cimpuri. Se consideră un
om al pămintului. Isi amintește cu plăcere de
o petrecere in compania prietenilor, unde, a
vorbit, a ris. a băut, s-a ales cu o ușoară
durere de cap. dar _..Ja urma urmei e ne-
voie / Și de o viață de societate de conver-
sație / etc. și n-are rost să mă lamentez ca
o babă etc etc.*. Unele cadre sînt bacoviene :
corbii așteptau cadavre înzăpezite, peste tot
vedeai hirtii. stocuri de arme, mașini care ur-
la printre morți. singurătăți „ca un șir de
bătrine îndoliate*, trupul însuși era „o mică
planetă ce moare*. Dar în această atmosferă
deprimantă poetul se declară fericit. Ironia a-
mară nu-1 părăsește nici o secundă. Astfel,
scene triste sint relatate cu umor : bolnav „în
pat m după amiaza de februarie / Privin-
ău-mi / Piciorul ridicat / In cinstea ’ Unei
mai bune / Circulații a sîngelui..." (Spațiu
incert). sau. dezorientat, intr-o lume „prea col-
țuroasă*. „nu reușesc să fiu / decît un biet
caraghios*, sau, martor al unor situații închi-
puite : „He. he. he — se aude glasul / Pro-
fesorului de ironie / Izgonind muștele / De
pe rada vrui ' Degustătorului de vise* (Se aude
glnsnl). Cel care a făcut față atitor nevoi se
incovoaie acum din cauza virstei. Simte obo-
seala. momirea nervilor, o tristețe de animal
hărțuit. Iubește s iața. „veche meserie frumoa-
să*. indeamnă la învingerea obstacolelor, pen-
tru a deveni oameni exemplari. Victor Felea
are o viziune poetică modernă. Lucrurile sur-
prinse de un posibil obiectiv de filmat dobin-
desc semnificații profunde. II deranjează indi-
ferența pietrelor în comparație cu natura u-
mană : „Eu nu pot rămîne indiferent / La ce
se întîmplă cu mine / Și cu semenii mei /
Ce trec pe lîngă inima mea / Cu noaptea lor /
Imbătrinită și rece” (Nu pot rămîne).
Vocea gravă își modifică foarte rar
timbrul. Ușoarele inflexiuni teribiliste
nu schimbă nicicum cadrul liric schițat încă
de la început : „Degeaba apelezi la bunele ser-
vicii ale conștiinței / Ea s-a obișnuit de mult
să nu mai răspundă / Lumea să se descurce
singură / Iar poezia să nu-și mai dea atîta
importanță* (Nu ești). „De toamnă”, oferă iu-
bitorilor de poezie o lectură plăcută și in-
structivă.
G. BRÂDÂTEANU
Petru CREȚIA
„Pasărea Phoenix"
întinsul poem care împrumută și titlul aces-
tei noi cărți a lui Petru Creția, Pasărea Phoe-
nix (Ed. Cartea Românească, 1986) se consti-
tuie — deopotrivă — într-o tentativă de ex-
plorare și de încercare a calităților unui mit.
Dar informația transmisă de Herodot în cea
de a doua carte a Istoriilor sale (paragraful
73) este asumată de autor într-un mod parti-
cular, luînd aspectul unei proceduri de subli-
mare intelectuală a sentimentului, pînă la ab-
soluta lui nivelare în abstracțiune. Retorica
discursului, pusă pe seama subiectului, ridică
drama la proporțiile îndoielii, dezvoltă în chiar
structura sensului, ca o conștiință lucidă a
mitului însuși : „Da, este mai ușor să mori
și să renaști în veșnicii / Decît să te insti-
tui tu ca referent / Fiind doar text, / Un
zvon de vorbe din care se-nfiripă, / Poate
da și poate nu, / O Pasăre numită Phoenix".
Dificultatea condiției unei închipuri, scrisă
sau vorbită, decurge tocmai din posibilitatea
proiectării ei în nenumărate variante. Or, a-
bordată ca un numen cosmic, Pasărea Phoenix
își trădează calitatea politropică („Mor învin-
să de povara gîndului, / De povara iubirii, /
Mă regăsesc apoi, din nou ușoară / Ca un
fulger, / în aceleași cercuri ale lumii, / Al-
ta, alta, / De fiecare dată alta, / în uimire
de sine. / Aceeași, / / ...șirul lung de măști
prin care trec, / în care par că sînt, în care
cînt și pier, / Și apoi renasc"), pe un traiect
contradictoriu, presărat cu încercări care pot
fi tot atîtea limite ale cunoașterii ei („Și mai
sînt și doar nume și nu se ajunge la mine /
Decît prin numele meu, / Iar adesea numele
meu. gîndit prea devreme, gîndit prea tîrziu, /
Poate să fie opac, poate să fie gol, / Poate
să fie mut"). Pentru Petru Creția, Phoenix
ar fi și n-ar fi o prefigurare a totului : a
nașterii și a morții, a timpului și spațiului, a
formei și amorfului, a exteriorului și interio-
rului ș.a.m.d. Deoarece o dialectică incomodă
opune toate aceste elemente, imaginea se re-
simte de insuficiență, de nedesăvîrșire : „Sînt
o biată pasăre imperfectă / Căci / Coapta îm-
plinire a oricărui ciclu mie dat / Este pier-
dut în nedefinita lor repetiție / Ca și cînd /
Aș năzui etern către ceva dc neajuns / Și
de nespus". Urmărind alternanța variantelor,
poemul îmbracă și el o formă ciclică, oracu-
lară ; înțelesurile se deschid și se închid în-
tr-o succesiune corespunzătoare intervalelor
dispariției și renașterii, a mistuirii în Heliopo-
lis și a regenerării din cenușa semnelor. în
viziunea poetului, pasărea e astfel condamnată
la suspendarea între sensibil și abstract : „Stau
singură intre lume și gind...”.
Versurile reunite în secvența intitulată Iu-
birea nu fac decît să se raporteze la textul
anterior, ca la o motivație. Adică preiau cheia
acelei poetici a iluziei, într-un cadru redus
la economia unui sentiment. Și, între o para-
frază la zicerea Ecleziastului (v. Inscripție) și
o ipostază eminesciană (v. Creșteri, stări și
treceri). Petru Creția tratează iubirea prin
distanțare. Numai trecutul (o obsesie) conferă
rezistență sentimentului, numai ideea (altă ob-
sesie) certifică experiența. Situație in care
poezia se retrage din sensibil, pentru a se
realiza în metafizic : „Strict poeziei netrăitul
îi stă / Chezaș și receptacol, / Nimica nu ia
și nimica nu dă, ' Doar pe sine, / Nevăzutul
spectacol". (Netrăitul). Discursul din Pasărea
Pohenix adîncește și consolidează modalitatea
poetică propusă în volumul Poezia (1983).
Emil NICOLAE
George DRUMUR
„Neodihna cuvintelor"
Profund ancorată în sentimentul naturii ro-
mânești, poezia lui George Drumur a evoluat
de la imagismul decorativ al începuturilor spre
zone de combustii interioare și meditații so-
bre, consubstanțiale personalității sale discrete
și modeste prin definiție.
Această a cincea culegere de poeme (din
nefericire mult prea redusă ca spațiu față de
volumul creației realizate) oferă iubitorilor de
poezie versuri de tip tradițional, cu limpezimi
cristaline, însă purtind în ele și un timbru de
evidentă modernitate : „Se-aude-un vuiet stră-
veziu : se schimbă vintul. / Tulpina unei alte
zile nevăzută se-ntinde. / Pentru prînzul grî-
nelor. Se despovăzează ploile, Impărțindu-și
apele, ca pe merinde". (Prînzul grinelor). Ace-
lași ton de sacralitate și mister cosmic, spe-
cific sufletului bucovinean, se face auzit in
fiecare poem : „Cînd mă apropii de fintîni,
resimt cum vin / Spre mine umbrele de rouă,
din ulcele... / Atunci coboară-n suflet, lim-
pede și lin, / O lume primenită-n proaspete-
acvarele, / Ca sunetele respirînd in ritornele".
(In larguri).
O întreagă gamă de poeme este dedicată e-
vocării străbunilor și patriei ca matcă a nea-
mului. Astfel, nu e de mirare că intr-o poe-
zie care se vrea „suflet in sufletul neamului
meu*, spiritul purității să predomine tutelar,
prin insăși luminozitatea cuvintelor, toate cu
abur astral în ele, sugerînd tărimul de vis și
legendă din frescele Voronețului și ale Drago-
mirnei : sunet, lumină, pasăre, apă, zbor, vîn-
turi, pădure, umbră, ploi, curcubeu, freamăt,
colind, descintec, senin, alint, coline, brume,
zăpezi, rouă și altele la fel, toate îngemănîn-
du-se între ele, spre a crea o atmosferă lirică
bine distinctă și deci cu suflu de noutate.
George Drumur rămîne credincios acestui
crez al său din tinerețe (pe care, din nefericire,
nu l-a sesizat G. Călinescu în a sa Istoria
literaturii,.,, suspectîndu-1 pe poet de... herme-
tism) și nici unii critici mai noi, dominați (nu
se știe de ce ?) de ideea că numai o poezie
sofisticată și abstractizantă ar fi cu adevărat
valoroasă. Dar de ce să ne mirăm, cînd ne-
dreptățiți au fost și poeți ca : Traian Chelariu,
Iulian Vesper și Mircea Străinul (tot buco-
vineni) care, la un moment dat, au adus prin
lirica lor un fior nou. profund original si
specific spiritualității românești ? Este adevă-
rat că George Drumur nu s-a preocupat în
mod special de înnoirea limbajului poetic, pre-
ferind lirismul pur în locul celui prozaizant
cu orice preț. însă adevărata poezie a fost și
rămîne cea a simplicității elevate, a integrării
în ritmurile cosmice și a umanității cotidiene,
elemente ce domină întreaga lirică a lui Geor-
ge Drumur. în acest sens, micul poem intitu-
lat In casa de lemn rămîne definitoriu : „în
casa de lemn, fără perdele, / Orele întrec
înălțimea plopilor, / Cuvintele noastre ascun-
se-n cuvinte, / Mai sus de rotunjimile serii, '
Chemîndu-ne. / / Atunci, îmi șterg de gînduri
gîndurile. / De colburi, de vreme — / Trec
dincolo de sunetele apelor, / Plutind cu bra-
țele pline / De smochini și poeme, / Pînă a-
jung să mă apropii / De mine însumi, / De
mine".
Stăpînind tehnica prozodiei clasice, poetul
cunoaște la fel de bine și arta versului alb :
„Cîteodată mîinile noastre tac îndelung. / A-
coperindu-se de mirare, / Precum apele tă-
cute din adîncuri, / In fața trecerii crin sol-
stițiu". (Cîteodată mîinile). După modelul ro-
manticilor, sentimentul erotic se împletește cu
cel al naturii, elementele telurice devenind
simboluri : „Apa băută din palmele tale, /
Pură ca aroma brumată, ! Dulce, curată, /
Ascunde ecouri de cimbru / Aduse de umbra
pădurii din vale".
Cu o operă insuficient comentată de critică,
George Drumur constituie o prezență notabilă
în concertul liricei românești.
Haralambie ȚUGUI
Valentin CARAGEA
„împlinirea cercului”
Aspirația spre împlinire, perfecțiune și ab-
solut în viața de toate zilele și în artă sînt
nucleele importante ale liricii lui Valentin
Caragea. în special simboluri din lumea ve-
getală conturează o artă poetică, un program
estetic clar exprimat, cu numeroase raportări
panoramic
la dimensiunile ființei umane. Cu o nostalgie
care amintește de Zaharia Stancu poetul re-
flectă asupra limitelor existenței, se copilă-
rește, înțelege apoi cît de scump este prețul
maturizării, și cugetă senin asupra sfîrșitului.
Natura îi oferă numeroase prilejuri de medi-
tație, îl atrage prin insolitul ei cu metamor-
foze suspecte, cavalcadă de culori și ritmuri,
melodicitate și mai ales cu numeroase cores-
pondențe cu mișcările sufletului omenesc. Via-
ța ia forma unui cerc miraculos care oricum
se va închide cîndva. Enigmatică succesiunea
vîrstelor va fi „înregistrată" pe o peliculă în
cele mai mici amănunte sub forma unui ma-
raton cu alergători conștienți de riscul de-
plasării. începutul nu poate fi decît fascinant,
copilul se pierde în pădurea fermecată unde
cîntă pe ram o pasăre albastră, ca într-un vis.
Maturizarea se face într-o pădure de aramă,
adolescentul descoperă viața, caută „punctele
cardinale", tulburat acum, la o vîrstă roman-
tică. După o călătorie ceva mai echilibrată
prin pădurea de aur, alergătorii ajung cărunți
in pădurea de argint, dar aici constată cu a-
mărăciune : „Dincolo de pădurea de argint, —/
Nu mai suferim de nimic... / Copiii de altă-
dată redevin copii — / Marele cerc al spiralei
se închide / Și cade-n pămînt sau sub ape.
ca un inel, / De pe degetul slăbit al timpului"
(Vîrstele cercului). Cataclismele sociale au pro-
vocat întotdeauna nedumeriri, și oamenii au
privit îngroziți desfigurarea materiei vii ; „Să
blestem, sau să iert și să cînt păsările / Și
iarba care mi-au răpit copilăria ? / / Era o
noapte însingurată / Războiul incendiase ce-
rul de zinc" (Creion), în timp ce soldații se
transformau în animale subpămîntene". „Am
coborît în tranșee — /Cîrtițe cu ochi și cu
inimă —“ (Bombardament). Desigur, fiecare
vîrstă are imperfecțiunile ei, ceea ce il deter-
mină pe poet să laude „memoria imperfectă",
faptul că venim pe lume neștiutori, lipsiți de
orice experiență, altfel existența ar fi cum-
plită : „Să binecuvîntăm memoria imperfectă /
A sufletului, a trupului și sîngelui nostru /
Astfel, am veni pe lume obosiți și bătrîni /
prea plini de amintiri, de ură și dragoste /
Și n-am mai putea lua de la început / Lupta,
muncile, iubirile, speranțele". (Memoria im-
perfectă). Oricum, realitățile pe care le înțe-
lege noul născut mai tîrziu, adevărații monștri,
care declanșează războaie, îl înfricoșează :
„Doarme orașul cu capul pe palme / Și vor-
bește, și rîde prin somn, / Ființe ciudate au
invadat străzile, ' Răsturnînd verticalele tim-
pului" (Iarba albastră a nopții). Foamea și
clima modifică starea de spirit, aterizează
forțat, deschide perspective halucinante. „Ca
o ciută fugărită de galbena foame, / Ochită,
nemilos de negrul strigoi al războiului, / I-
nima, neînflorită, mi-a sărit nebunește în gol,
/ Peste dumbrava minunată a copilăriei" (îm-
plinirea cercului). Pînă și teii cu melancolia
lor trăiesc momente de nesiguranță ; „Toți
teii-și spun în luna mai elanul / Și plouă cu
miresmele străbune / Suprema dăruire să-n-
cunune — / Dar ei nu știu de vor mai înflori
la anul” (Cercuri concentrice). Cîteva versuri
cu implicații filozofice atrag în mod plăcut
atenția : „Pipăim stelele cu fruntea, / îndrep-
părtîndu-ne de pămînt, și de noi" (Ars ama-
toria).
Bucur GEORGESCU
Valentin CIUCĂ
„Pe urmele lui Nicolae Grigorescu”
Prin Nicolae Grigorescu pictura noastră ca-
pătă acea identitate românească care îi dă
dreptul să fie, totodată, universală. Pictorului
i se potrivește acea sintagmă, devenită cele-
bră, privitoare la poetul nostru național : fiind
foarte român Eminescu este universal. Arta
lui Nicolae Grigorescu aparține tuturor tim-
purilor. Fascinația față de opera lui, înregis-
trînd, cum e și firesc, fluxuri și refluxuri de-a
lungul timpului, s-a menținut și se menține
puternică. Retrospectiva organizată în anul
1984 de Muzeul de artă al Republicii, un cu-
prinzător și adînc autoportret al artistului, a
stîrnit un interes imens. O mare parte din
tablourile expoziției au colindat apoi orașele
țării. La Fălticeni, de pildă, numai în cîteva
zile expoziția a fost vizitată de aproape 20 000
de oameni. Urmele lăsate de pictor sînt vii
în sufletele privitorilor români dintotdeauna,
și nu numai ale lor. Aceste urme a încercat
să le descopere criticul Valentin Ciucă în
cartea sa „Pe urmele lui Nicolae Grigorescu",
apărută în anul 1987, în binecunoscuta colec-
ție a Editurii Sport-Turism. Respectînd tipa-
rele colecției criticul străbate cu gîndul locu-
rile pe unde s-au întîmplat atingerile ea de
vrajă ale demiurgului: București, Căldărușani,
Zamfira, Muscel, Agapia, Bacău, Paris, Bar-
bizon, Vitre Dinan, Plevna, Nicopole, Rahova,
Cîmpina etc. Demersul autorului este insă mai
ambițios. El nu se limitează să reînvie numai
drumuri mai de mult, ci este dominat de ide-
ea dăltuirii unei efigii a pictorului peste vre-
me, de privirea lucid-entuziastă a operei, care
stă mărturie veșnică despre lucrarea ființei
trecătoare a artistului. Acesta are, subliniaz"
cu pregnanță criticul, vocația întemeitorului.
„Situată la începuturile artei noastre moder-
ne, opera grigoresciană echivalează totodată
și cu cea dinții izbîndă a ei. Prin generozita-
tea temelor și căldura tandră a fiecărui tablou,
Grigorescu caută de fapt calea cea mai di-
rectă spre oameni ; era un artist sensibil, a-
nimat de cele mai pure și înflăcărate senti-
mente, trăind adeseori satisfacția de a-și fi
înțeles semenii și a fi fost înțeles de ei".
Preocupat de detectarea unicității operei, a
acelei originalități ce s-a decantat în timp
prin truda sisifică la cele peste 4 000 de lu-
crări, autorul cărții nu pierde nici o clipă din
cîmpul interesului său, frămîntările omului,
bucuriile și mîhnirile ce i-au stăpînit sufle-
tul, suflet care a rămas mereu încrezător
puterea artei, în rolul acesteia în viața pc
porului său.
Mergînd „Pe urmele lui Nicolae Grigorescu"
se ajunge la adevărul vieții și operei artistului.
Dragoș VĂLEANU
Convorbiri literare — 14

pro juventute
Convorbiri literare
S Mire la AMAR1EI — Dorohoi. încă nu ai
ieșit dintr-o copilărie care e și a poeziei.
Finalul de la O noapte d'ă unele speranțe
■ Constantin ANDRIESCU — Bacău. Nesem-
niiicativ, și nu pentru că n-ați fi după gus-
tul și temperamentul meu. Important e fe-
lul in care gustul și temperamentul dv. de-
vin poezie. Bineînțeles că vă puteți adresa
„Paginilor bucovinene" ■ C. ANTON — Iași.
Pretențios, confuz și inexpresiv ■ Petre BAR-
BU — Galați. Un volum de proză (scurtă)
nu poate fi judecat decît cu toate piesele
pe masă. Mărul cîștigă prin concizie în fața
celeilalte povestiri. ■ V. Gh. BAZIL — Ga-
lați. Delicatețe, simț al nuanței, versificație
corectă, toate pe un fond de emoție „mică",
mult prea firavă. ■ Vasile BIRO — Si.
Gheorghe. Puneți în versuri cugetări care
nici în proză nu spun cine știe ce: .Nu
știu nimic precis despre / existența lucruri-
lor / numai știința anunță / materia și exis-
tența / obiectivă a noastră" ■ Daniel CIR
LAN — Adjud. Trimiteți 10—12 pagini co-
piate citeț, din proza cu pricina. „Argonau-
tul" s-a oprit la nr. 12. Sperăm că anul a-
cesta să mergem mai departe ■ Dan CRIS-
TIAN — Bacău. Forțați grațiile muzei : „Un
sînge răcit ca o dantelă / peste inima foș-
nitoare / Se înalță într-un plumb de go-
luri" (!) B Romulus-Adrian DINU — Giur-
giu. Titluri multe, poezie puțină. Poate în-
cercați invers ■ Râul Liviu DOREANU —
Brașov. Unei Lady C îi scrieți pleonastic :
„Ai apărut deodată, cam brusc, în viața mea"
și insinuant : „Să nu regreți copilă, degea-
ba azi tu plîngi / Căci nu găsești acuma ce
n-ai găsit atunci". Deocamdată perseverența
e singura calitate a Daniela DORIN — lași.
Stătu quo 3 Florin DUȘA - Topilița (Har-
Sonata lunii
colina întirzia cu blîndețe
peste ochiul înlăcrimat al lunii
și-n iarba ei
cald se-ntrupa
mîna ta.
Costică OANCÂ
Camera de student
Pe masă ardea luna ca o veioză
Un pian cîntă singur
O toamnă își mușca brațele
Un soare minca trist
Plicuri se ascundeau in cerneala
Pîine și liniște
Sălbatică, un țărm răvășit.
Ion Florin MARINOIU
în larg
(urmare din pag. 9)
ne-am stabilit cuibul nostru cu amintiri chiar
dacă...", sâ nu mai stea la soare, nici in apâ,
e de ajuns, vrea Ia umbră, e obosit, suride
concesiv prietenului care tot spune ceva dai
el nu-1 aude, parcă are urechile înfundate, ni-
mic, zgomotul dinafară și liniștea din lăuntru.
vorbă să fie, de unde atîta liniște ? „Ai ine-
bunit? Nu auzi, cu tine vorbesc. S-a întimplat
ceva, ți-e rău ?", o să meargă la masă, da, e
gata de plecare, „lartă-mă, nu știu unde mi-a
zburat mintea... Du-te, vin și eu imediat... Te
rog, iartă-mă nu știu ce se întimplă cu mine...
Promit că nu întîrziu...", prietenul lui e puțin
buimăcit, nu prea înțelege ce se întimplă. de
ce a atît de surexcitat, se îndepărtează de a-
micul lui, un om și el, își întoarce capul, un
prieten, se cunosc puțin dar s-a legat ceva in-
tre ei dincolo de cuvinte, primește drept răs-
puns un semn liniștitor. „Vin, vin imediat..-*,
îl lasă în pace, în fine, fiecare le știe pe ale
lui, nu, nu totdeauna și nici cel mai bine, are
o cămașă în carouri, își suflecă miinile din mers,
calcă apăsat, e un om voinic, s-a cam îngrășat
și el. un prieten de nădejde, de aceea a și ve-
nit la cherhana, poate avea nevoie de un ast
fel de om și de mare și de timp, cîteva zile in
care	să nu	facă	nimic, să	nu se	gin
dească la nimic, să mănînce pește și să
bea	vin, să	stea	de vorbă	și să	faca
plajă și baie și să alerge pe plajă, să uite de
tot și	de toate,’	pe plajă dimineață,	prinz și	sea-
ră și	noaptea	la doi	pași He mare	sâ	nu-și	mai
controleze gesturile, gîndurile sau visele să-și
facă un masai, se dezbracă se freacă iar pe
piept, pe brațe, pe pîntec, mușchii de la picioa-
re, de cînd s-a lasat spori se simte mai slab,
si începe să plîngă, ce naiba ' nu stă bine cu
nervii putea să se înece ca un prost, a avut
noroc, a scăpat, ceva din piept, scurt, zvîcnit,
se descarcă, teama acumulată, frica abia acum
iese la iveală, a scăpat cu viață, nu știe nimeni
prin ce a trecut el dacă mai era’i două-trei sute
de metri nu mai rezista, nu mai ajungea viu,
se curăța, i-a intrat prostia asta în cap. ceva
nou, nu că i-ar fi frică de moarte dar nici așa,
ca un licean zăpăcit, gata ! ce naiba, cu atîta
sensibilitate unde o să ajungem ? mai mare ru-
șinea parcă ar fi fată mare și nu bărbat în toată
prin corespondență
ghita). Nu văd semne încurajatoare ■ Radu
GARBACEA — Sibiu. Almanahul e in lucru.
Tardiv ■ Sorin GOLEA — Sf. Gheorghe. Am
reținut ceva pentru o viitoare publicare
■ Kolea KURELIUK — Mărițeia .Mică (Su-
ceava/. Almanahul e deja în lucru ■ Emil
.MATEI — Baia .Mare. Bunele dv. gînduri
se degradează odată puse în versuri : „Cum
ochii sînt de mare preț — / Nevinovați în
tot ce ei privesc, / Așa cum rotundul lor ce
nu e creț" etc. ■ Cavy MEC A — București
Limita de jos este Adincuri, cea de sus —
Dare de seamă, mai puțin ultima strofă un
de apare și cusurul cel mai mare — vehi-
cularea imaginii : „Pentru că mi-au tulbu-
rat cintul / m-am înălțat și tras de o rază, /
desfăcind zăgazul / oceanului de lună, / ca
să-i înec" ■ Carmen MIHAI — Ploiești. Am
reținut Amintirea că sint (II). Mai trimiteți
■ Victor NEAMȚU — Iași. S-ar părea că
există har epigramistic ■ Nicolae NEDEL-
CU — Galați. O umbră de poezie se deslu-
șește în Nimicul ponderal. „Plumb, plumb /
Greu atîrnînd / în oasele morții / Plîngind".
Atît ■ Sever NEGRESCU — București. Un
anume profesionalism apare drept singura
calitate. Nu m-am edificat încă ■ Iulian
NUȚA — București. Deocamdată, noul nu-
me nu e mai norocos decit celălalt ■ Cos-
tică OANCÂ — Corod (Galați). Grație și bun
gust există cu prisosință in versurile dv.,
unele expresive, altele fragile, pînă la in-
consistență. Evitați metafora uzată, gen „la-
crima stelelor". In funcție de ce va mai f’
s-ar putea să colaborăm cu folos ■ Mircec
ORBAN — Adjud. Prea multe infinituri s.
eternități folosite în contexte inadecvate
_s-aud cum crește eternul în piept" ■ Ut*-
gil PANAIT — Focșani. Apar prețiozităt-
Arpegii
Premiile „Convorbiri literare"
Lut îndrăgostit
1.	rîu limpede
și salcie
și salcie oglindită în rîu
ești tu iubito
călciiul tău gol
peste gura mea
prelungire a drumului
urme lăsate dc umbletul tău
cuvintele mele
unduire îmbrățișînd aerul
unduirea ființei tale
rîu limpede
șt salcie
și salcia oglindită in riu
ești tu
iubito
2-	alung orice îngimfare din mine
ucid orice gind
Ins doar infîorarea
și zbuciumul
și dorul
vino iubito
riu năvalnic de primăvară
o trupul tă'i
iarbț crescind acoperind lumea
privirile tale.
firea cu copii și nevastă, doar copiii și bețivii
izbucnesc in plins atit de iute, din te miri ce.
apare din nou prietenul lui, „Gata, gata viu...",
suride, nu poate sâ aibă nici aici o clipă de
liniște, dar ii place, e bine, de ce sâ supere
zeii, care zei ? nu e nici un zeu, i se face semn
iar cu mîna. nervos, vrea să însemne. „Hai odată !"
sigur că nu-1 aude nimeni, bine câ nu La văzut
cind plingea, înghite în sec, are gura uscată,
timplele îi zvicnesc. a fost prea mult si l-a prins
nepregătit, nu de așa ceva avea el nevoie, dar
viața, nu. așa se spune, viata t» ia pe neaștep-
tate. ar bea puțină apă rece, limba e uscată, să
se liniștească, nu poate să se ducă printre pes-
cari în halul ăsta, sâ se îmbrace. întinde coarda
prea mult, ce vină au prietenii lui că el stă
atit de prost cu nervii, a obosit, să se stăpî-
nească ! ce nebunie a fost totuL sâ moară îne-
cat. se privește într-o oglindă își dă cu spirt pe
la tîmple, pune o cămașă uscată, ciorapii, pan-
talonii bej de doc. Irina ar fi bocit și lumea ar
fi țițîit, „Ce absurd ! Era tînăr!", mare scofală!
de parcă tinerețea sau bătrînețea Ii sperie pe
oameni și nu moartea, își dă iar cu spirt sub
ureche, gata, pieptenul prin păr, nu e incă bine
uscat, ar trebui să se tundă, arată mai bine așa,
i-a trecut, nu l-a văzut nimeni, un moment de
slăbiciune, o mică criză de nervi, emoționat,
doar e om în toată firea, de parcă sentiîhentele
și stările omenești pot fi repartizate pe criterii
de vîrstă sau sex, poate o să-1 facă și pe el șef
de laborator, de ce nu, mare lucru n-ar fi. dar
lui îi place să iscodească lumea din jur. nu
vrea să o domine ci doar s-o înțeleagă, atit, de
gura Irinei, să nu se mai gîndească la așa ceva,
ea s-ar bucura cel mai tare, negreșit s-ar bucu-
ra și nici șase sute de lei la leafă nu-s de lepă-
dat, de parcă sensul unei vieți s-ar putea mă-
sura în sute de lei, cui să-i spui așa ceva fără
să te faci de rîs? să-i cumpere niște cizme roșii
de piele, acuși, acuși încep și ploile, toamna dă
tircoale, hopa-mitică, gata!’ a terminat, și-a
strins lucrurile răsfirate, le-a duș în cort, a
tras fermoarul, ..Vin, domnule, vin... Nu mai
striga atîta... Nu eu am înebunit, voi...", răspun-
oe zimbind prietenului care se apropie furios
pe poteca șerpuită, face pe supăratul și-i arată
că ar merita bătaie, cine știe, rid amindoi, e bi-
ne, o să fie altfel, da, o să fie bine, o să vadă
ei. Cine ? Cînd ?
(„privirea ta mă injectează cu amurg") no
un fond de emoție reală, distinctă. Reve-
niți ■ Mihai PASCULESCU — București.
Poeziile dv. fac parte din categoria așa-nu-
mitei medii onorabile. Nimic compromiță-
tor, nimic strălucitor ■ Victor PĂUN — Ba-
beni-Oltețu (Vilcea). Maniera prozaică nu ma
jenează. Mă jenează diluția. Neliniște, even-
tual restrîns (revăzut, oricum), ar putea de-
veni interesant. Vă lipsește rigoarea, orice
poezie, fie cea mai nonconformistă formal,
trebuie, asemenea unui tablou, să aibă o
„ramă" care să-i adune imaginile ■ Z. PLA-
IANU — Gura Humorului. Mi-a plăcut : „Și
dacă Anzii vieții treci / ca un condor im-
perial". Atît ■ David RUSU — Deva. Pe
viitor nu trimiteți mai mult de 10—12 tit-
luri, bine alese. Ultimul plic e pe cît de
voluminos pe atit de diluat ■ Adriana SAL-
CEANU — Suceava. Povestirea e prea ști-
ințifico-fantastică, în sensul câ accentul ca-
de pe insolitul experimentului. E important
să știu cum vedeți firescul din viața de
toate zilele ■ Cătălin SEREDIUC — Sucea-
va. Ar fi ceva in Cîntec de februarie, mai
puțin finalul. Naivitățile nu dispar: „Ina-
inte-s-adorm / Ți-am lipit în loc de timbru
o floare" ■ I. D. SICORE — Bumbești-Jiu
(Gorj). Mai legată e Dialectică ■ Emil SI-
MA — Prahova. Nu stăpiniți bine fraza, mo-
tiv pentru care unele formulări sînt stin-
gace și ușor comice: „Pentru a se convin-
ge că nu-i [sic!] un vis, toate acestea, s-a
ridicat și a privit spre cer la norii de care
aminteam la început, și pe care vintul îi mi-
nase o distanță apreciabilă. A început să se
frece la ochi cu ambele mîini, dar fără a
scoate un cuvint" ■ Constantin SIRGHI —
București. încercați să inlocuiți „eternul in-
finit* din Vară multicoloră ■ Oriana STON —
București. Lipsește nervul liric. Speculația
prozaică iar confesiunea inconsistentă B
Sorin VI DAN — D. T. Severin — Neconclu-
dent ■ Aleea VISU — București. Impresiile
sînt contradictorii. Aveți mină de prozator,
ficțiunea e insă dezordonată, evenimentele
pe care le naște nu au suficient relief și
semnificație. Să vedem și altceva.
Daniel DIMITRIU
flori de cireș si de prun și de nuc
îmbrățișind aerul
îmbrățișarea ta
copil mic sint
cu părul netuns
cu nasul minjit de mierea fagurilor
chemindu-te la joacă
★ +
primăvară lehuză
întinde prin ramuri
filfîie scutece verzi
Ninge tîrziu
prin Transilvania
ninge tîrziu prin transilvania
bisericile au clopotele albe
pădurile noaptea coboară prin sate
și bat în ferestre cu geana-nghețată
ninge tirziu prin transilvania
cu lacrimile fetelor din rai
și fulgii sună din goarne
e noapte dar albă zăpada
acoperă și apără lumea
ninge și moartea-și adulmecă urma
loan NEGRU
Convorbiri — 188?
(urmare din pag. 2)
flori ne-ar face castru / Nu vom
fugi, ca-n veci să piară / Și al.
meu nume și-a ta veste / Tăcut și
tainic e alcovul Și plin de far-
mec de poveste", cîntîndu-și amo
rul impărtășit, uneori cu elemente
eminesciene vădite ori numai a-
proximative : „Gîndul de mi-ar f>
de vrajă", „Un inger de pază îmi
ești", „Cu părul ca argint de lună".
Cel de al doilea scandînd sub tu-
tela similară un panegiric pentru
prietenul Emil: „Și-n odaie, prin
unghere, chipul negrei morți a-
pare ' Iar pe masa mohorîtă, sub
albi nouri de tămîie / între nalbe,
flori de jale, tu dormi somnul de
vecie. / Și te-ai stins blinda fi-
ință, ți-ai făcut Pe lume rîndul...".
prezențe la „junimea44
Te-aș privi
cum m-as privi
in propriul meu ochi
Dar tu ești o simplă oglindă
pătată de junglă
nu pentru privire,
doar pentru un singur ochi,
ochi care te caracterizează
doar pe tine.
M-as străpunge pentru
a dobindi privirea de dincolo de mine
pe infinitul vizibil oglinzii
m-as străpunge, dar sint orb.
¥
★ ★
Continuă să crezi in zăpadă și Ecuator
draga mea.
plimbă-ți părul pe pleoapele
amorțite,
închide ochii și zimbește„.
Zimtește! Zimbeste in neștire...
știrile despre ultima dramă
închide-le intr-un dosar îngălbenit,
prăfuieste-1
si aruncă-1 sub pat
pune parafa si pe Hirosima și
ieși din capelă
draga mea.
nu te mai eindi că ar trebui
să-ți fie milă și de mine,
eu te iubesc sec
va veni si pastele cailor și promit
să mergem in week-end,
in fața plutonului de execuție,
si nu-mi farda poza
eu mai exist prin ungherele timpului
draga mea.
Continuă să crezi în soluțiile de
dizolvare a acestui soare
atît de egoist—
Drum sub ploi
Drumul lung indură
săgețile ploii,
nu are nici raze,
nu are nici trecut drumul
sufocat de aberanta ploaie,
Ințelegind pustiul
acest drum mușcă infirmitatea
vederii
cu înverșunare...
Și totuși plouă,
doar un schelet, doar o grea imagine,
el așteaptă pașii lui să se nască,
nimic și, nimeni nu-1 sărută,
doar apa fundamentală
il batjocorește tandră...
în neștire drumul vieții mele
își caută începutul...
Cătălin ANUȚA
Iarnă după Vivaldi
împrăștie norii frunzele lor albe.
Peste chipul de marmură al apei;
Vintul mîngîie petalele florilor de ghiață
Și scutură brațele osoase ale copacilor ;
Apoi cerul își destramă umbrele,
Inălțindu-se in adincurile stelelor.
Doar aici,
In neclintirea albă a iernii
Respiră veșnicia.
Renaște lumina
Renaște lumina
peste încheieturile pașilor,
Ca un izvor
Căzut asupră-ne din soare
ochi reci de stele
mai plîng incă rouă.
Renasc urme
In trupul timpului
cumpenc între noapte și zi
Asemenea unor păsări
Cu aripile obosite de zbor
Doar aici,
.n acest pămînt unic
Semințele renasc,
Murind,
Din adincuri.
Pe sub iarnă
Pe sub iarnă, adie vintul.
Tăcute rădăcini
Se-ncleștează printre umbre
Coborînd spre miezul pămîntului.
Pe sub iarnă, foșnește lumina.
In trupul cald al semințelor,
Prin venele lutului,
Ca o apă obosită de atît întuneric.
Pe sub iarnă, dorm frunzele,
Clipe moarte
Tn sunetul înghețat al ierbii.
Ochii mei aripi
Apasă țarina cu urme
Tn soarele inundat de alb.
Doar sub iarnă
Pulsează un anotimp al așteptării.
Tudor SAFTA ROMANO
Cenaclul „Junimea*4------------------------------
ședința 176 (21), din 18 aprilie. Au citit poezie:
Tudor Saf ta-Romano (Vaslui) și Vasile Proca;
au participat la discuții : Eusebiu Munteanu,
Constantin Parascan, Gabriel Huideș, Dan Flo-
rin Popescu, Lucian Vasiliu.
Ședința 177 (25), din 25 aprilie. Au citit, poezie:
Indira Spă'aru, Constantis Savin; au luat cuvîntul:
Codrin Cuțitaru, Gabriel Huideș, Gruia Novac,
Lucian Vasiliu, Constantin Parascan.
Invitat, poetul loanid Romanescu.
Ședințele au fost conduse de criticul Constantin
Pricop.
15 — Convorbiri literare
dialogul literaturilor
— Juan Eduardo ZUMGA —
Războiul civil spaniol —
istorie și literatură
In ansamblul bogatei literaturi inspirate
din tragicele evenimente care zguduiau
Spania în urmă cu 50 de ani, volumul
Largo noviembre de Madrid (în traducere
literară Lung noiembrie al Madridului),
publicat in 1980 la editura barceloneză
Bruguera, aduce o notă insolită.
Refuzînd obișnuita abordare realistă, do-
cumentar-istorică, cele 16 povestiri incluse
aici reconstituie nu istoria unei eroice
și tragice înfruntări directe, ci o intra»
istorie, în sens unamuniam, a vieții co-
tidiene, simple și totodată complexe, cu
vicisitudinile fizice și morale pe care le
suportă, în alte dimensiuni ale eroicu-
lui și tragicului, masa anonimă din spa-
tele frontului. Faptul istoric, obiectiv (re-
zistența Madridului asediat de franchisti)
।	devine fundal estompat, lăsînd în priin
plan proiecția subiectivă a unui timp pier-
dut și mereu regăsit, in care marginile,
contururile sînt imprecise, pierdute in um-
bră, pentru că amintirea, halucinația sau
visul luminează intens, în zona centrala,
doar trăirea interioară și reflexia analitica.
Scriitura, de o deliberată simplitate s)
concizie, mizează pe sensurile conotative
sau simbolice ale expresiei, ca in poves-
tirea L’n ruido extrano (Un zgomot ciu-
dat), in carp strania urmărire a celoi
două personaje într-o casă pustie și in
tunecată, invadată de șobolani, capătă
semnificația unei impresionante alegorii a
războiului civil spaniol.
Discret autobiografică, de remarcabilă o-
riginalitate și forță expresivă, această a-,
tologie de proze scurte este Semnată ac ur»
autor consacrat al genului, Juan
Zuniga (n. 1919), eseist, traducător, publi-
cist și reputat specialist în limbije și
culturile Europei orientale.
Un zgomot ciudat
I* n după-amiaza aceea coboram pe strada Boaito Guîiir-
rez înspre Brigadă, atit de preocupat sâ r.j rr.ă împie-
dic de pietrele de pavaj oesprin.se rnC: abia de-mi
ridicam privirea din pămint. Deasupra mea. pe rer. străluci-
rile unuia din acele amurguri madrilene umuiearv prin
nuanțele stacojii și roșietice, incepeau să < otrasteze cu
penumbra în care se cufundau fațadele năruite ale clădirilor.
Treceam printre grămezi de moloz, baloa'-e prăbușite,
cercevele de ferestre, călcind peste cioburi de geamuri sparte,
cărămizi, țigle și cizmele făceau un zgomot sa-ada: pe rere
mă amuzam să-1 urmăresc. încercam să-m; reg. -z mersul
la ritmul pașilor, ținind măsura in gind. Abia după ce mi-a
alunecat piciorul pe un cartuș gol și a trebuit sa mă opresc,
intrerupînd răpăitul acela de tobă, mi-am dat seara că un
zgomot imperceptibil, pe care nu eu il făceam, continua să
se audă. Am crezut mai întîi că ecoul — mereu Ia pm.dă
prin casele părăsite — repeta zgomotul pașilor mei. Dar am
înțeles îndată că nu era ecoul și că venea dir. dreapta Am
privit intr-acolo și am văzut vița înconjurată de o grădmâ
cu arbuști și ierburi incă verzi, deși era iarnă. Usi> o-,
balcoane erau deschise, iar draperiile sfișiate ; un colț a!
acoperișului căzuse, din fațadă se desprinseseră bueăp de
cornișă, și totuși aspectul rămăsese elegant si luxos. Dinspre
grădină răzbătea un zgomot ca un scirțtit ritmu. un zgomot
metalic ca acela al giruetelor invirtite de vint. Dar r.u batea
vîntul și nici nu se vedea vreo giruetă ; deasupra acoperișu-
lui nu erau decit norii, in niște culori greu de definit. Eram
— deși n-ar fi trebuit să fiu — uimit. Știam că cei de la
Brigadă urcau uneori să caute vreun scaun sau să inspecteze
casele abandonate, și totuși aveam presentimentul că in după-
amiaza aceea se petrecea un fapt neobișnuit.
încet, fără să fac zgomot, m-am apropiat de grilajul portii
și am privit în grădină Era invadată de ierburi și doi co-
paci fuseseră doboriți ; unul dintre ei căzuse peste peronul
de piatră albă din fața ușii mari si întunecate de la intrare,
care rămăsese deschisă. Totul era. firește, pustiu si părăsit ;
cercetînd cu privirea toată grădina, am izbutit să-mi pre-
cizez dincotro venea zgomotul și am observat, printre cren-
gile joase ale arbuștilor, două miini — două pete luminoase
în semiîntuneric — urcind și coborînd. Mi-am strecurat capul
printre zăbrelele grilajului si am mijit ochii ; da. la ghizdul
fîntînii, cineva trăgea de fringhîe învirtind scripetele care
scrițîia ritmic.
— Ce-o fi făcînd acolo ? — m-am întrebat pășind dincolo
de grilaj, dar probabil câ am făcut zgomot cu blestematele
de cizme pentru că in clipa următoare miinile au dispărut
și am auzit izbitura hîrbului de metal în fîntînă.
Dacă ar fi fost soldat, n-ar fi fugit. Curiozitatea m-a
împins să ocolesc casa pină la locul unde il zărisem. Agățate
de roată, frînghiile încă se mai legănau. Virfurile tufișurilor
din jur se clătinau trădind locul pe unde fugise persoana
necunoscută : o ușă joasă, deschisă, care ducea probabil în
pivniță — singura intrare pe partea aceea a casei. Totul îmi
părea suspect și, fără să mă gindesc bine — cum ar fi trebuit
de fapt să fac — am intrat pe acolo, am coborit citeva trepte
și în penumbră am deslușit o altă usă. Am traversat Încă-
perea, sau ce-o fi fost, și m-am pomenit pe un culoar și
mai întunecat. Ajuns la capătul lui. am auzit o bufnitură,
de parcă s-ar fi lovit una de alta două bucăți de lemn.
Am luat-o în direcția aceea, cu mîna pe tocul pistolului,
încercînd să descopăr ceva, să văd in semiobscuritate. Am
urcat cîteva trepte ; am împins ușa întredeschisă și m-am lovit
și eu, la rîndul meu, de o mobilă, poate o masă. Nu m-am
oprit, pentru că în cadrul unei uși deschise, ceva mai lumi-
nate, zărisem o umbră care dispărea.
In momentul acela mi-a scăpat primul strigăt. Nu mi-am
dat seama ce făceam, probabil că era obișnuința de a striga
ordinele, atunci cînd, în fața siluetei aceleia estompindu-se,
am țipat:
— Oprește ! Stai !
Strigătul a fost atit de puternic incit mi-a zbîmîit în
creier și m-au durut urechile ; a răsunat in- întreaga casă
și s-a împrăștiat în toată hardughia aceea părăsită, repetat
de pereții încăperilor îndepărtate. M-am cutremurat și am
simțit dorința vie de a ajunge cit mai repede în stradă.
Camera în care intrasem era mare și avea două balcoane
prin care pătrundea lumina amurgului. Nu era nimeni acolo ;
numai mobile masive și vechi, cîteva fotolii răsturnate pe
jos, pe unde, ca și pe stradă, ca și în tot cartierul, ca și în
toată țara, se adunaseră gunoaiele și dărîmăturile.
Mai departe, în altă cameră, am auzit din nou un zgo-
mot : mai intens, mai continuu ; mi-a sugerat imaginea cuiva
care ar fi căzut pe o scară : zgomotul auzit odinioară. în
copilărie, însoțit de văicărelile mătușii Engracia care își
scrîntise piciorul. Dar nu s-a mai auzit nici un glas și totul
s-a cufundat iarăși in tăcere. Cu pași mari, fără să mă mai
sinchisesc de bocănitul cizmelor mele, am alergat in direc-
ția de unde venea zgomotm ; am trecut priit altă odaie, am
găsit —■ după cum prevăzusem — o scară spațioasă, am urcat
cite două trepte odată pînă am ajuns în încăperea de sus
unde mi s-a părut că era mai multă lumină — ochii mei
începuseră să se acomodeze — după care am străbătut diverse
încăperi, părind identice, cu balcoane și uși deschise, cu ta-
blouri pe toți pereții, cu mese acoperite de praf, cu vitrine
goale, cu sofale și scaune răsturnate.
înaintea mea era mereu cineva, care îmi scăpa. Eram si-
gur că nu se pitise in vreo ascunzătoare și că fugea din
cameră în cameră, ocolind mobilele, strecurîndu-se pe ușile
întredeschise, pe unde treceam și eu gîfîind, scrutînd unghe-
rele și zonele întunecoase și cornurile abundenței de pe
console și amenințătoarele draperii care mai spinzurau pe
alocuri. Âtîtea încăperi traversasem îneît am început să mă
intreb dacă nu cumva mă învîrteam în cerc și n-aș mai ti
fost in stare să găsesc ieșirea dacă aș fi vrut să ies in stradă.
Nici o ușă nu era închisă, toate îmi înlesneau trecerea de
parcă ar fi vrut să mă conducă într-un anume loc. Nu mai
îndrăzneam să strig. Strigătul ae mai înainte răsunase atit
de straniu in toate cotloanele casei îneît nu mă încumetam
să-1 repet. De altfel, ar fi fost absurd să strig pe cineva
fără să știu cine ar fi și dacă mă putea auzi.
După una din uși am dat de altă scară : diferită de cea
de mai înainte, nu la fel de lată și fără balustrade de lemn
strunjit. Capătul i se pierdea intr-o beznă desăvîrșită iar din
hăul acela răzbătea un miros ciudat, neplăcut, pe care am
încercat sâ-1 identific asociindu-1 cu amintirea altor împrejurări.
Aceea a fost clipa in care am văzut prima pisică : imi
întorsesem privirea și am zărit-o pe marginea primei trepte,
cu spinarea arcuită și cu coada zbîrlită. Se uita in jos și
cînd m-a simțit, a țîșnit pe lîngă mine ca fulgerul, dispărînd
în direcția din care venisem. Era o pisică de culoare des-
chisă, mare, chiar neobișnuit de mare, sau cel puțin așa mi
s-a părut. Am mai văzut după aceea și alte pisici, erau acolo
cu duzinile, dar nici una nu mi-a provocat o senzație atit
de neplăcută ca prima, acea formă vie, neașteptată, care
imi tăiase calea. Dar nu o pisică urmăream eu, ci o persoană,
care scosese apă din fîntînă și care în mod vădit nu dorea
sâ mă întilrteascâ. Un animal nu mi-ar fi putut crea niciodată
impresia apăsătoare de urmărire a unei ființe umane. M-am
năpustit pe scări in jos, spre încăperile cele mai întunecoase
de la primul cat unde se aflau o mulțime de obiecte, sau
ce naiba or fi fost, de care mă tot împiedicam ; podeaua
părea înălțată din cauza stratului de murdărie.
M-am pomenit dintr-odată într-o cameră în care am simțit
o mișcare in dreapta : cineva se mișcase. In fața mea, un
>im își scotea pistolul din toc : era propria mea imagine re-
flectată de o oglindă, o oglindă enormă care ajungea pină
în tavan. M-am văzut în ea, răvășit, cu chipul crispat, cu
fularul în jurul gitului și căciula înfundată pe cap. Acela era
propriul meu chip înspăimîntat — urmăritor sau urmărit —
in timpul unei îndeletniciri ciudate : hăituind pe cineva în-
tr-o casă pustie, pe jumătate în beznă, avind mîna încleștată
pe arma cu care mă ținteam pe mine însumi, dispus să trag
la cea mai mică mișcare. Faptul că mă văzusem in oglindă,
în loc să mă calmeze, m-a neliniștit si mai mult, revelîndu-mi
o ființă ciudată, asasin ori nebun. Dar nu mă mai puteam
opri, să renunț la acea aventură, la acea goană înfricoșată
printre obstacole și umbre. Am continuat să înaintez : a
trebuit să dau cu piciorul in usi și scaune, să fac zgomot și
gălăgie pînă cînd, deodată, pisicile an început să-mi treacă
prin fată, tăcute, iuți, lipindu-se de pămînt, una după alta ;
erau cîte trei sau patru în fiecare cameră. La trecerea mea
o zbugheau ca într-un coșmar ; unele se opreau, ridicau
capul o secundă ca să mă sfidez» și apoi o luau iar la fugă.
Am început să blestem si să țip. să arunc toate cuvintele
urite imaginabile, să inior ca un biriar : și să dau cu Picioa-
rele în dreapta si-n stingă. Am mai făcut cîțiva pași pră
în fata scării întunecoase pe care am cobe rit fără să șovăi,
rndreptîndu-mă spre ceea ce părea să fi fost pivnița. Am
fost nevoit sâ scot bricheta, s-o aprind si s-o țin deasupra
capului. D'n nou am simtit mirosul respingător, un miros
inexplicabil, care îmi pătrundea printre buze si arin nas.
Asa am traversat bucătăria cu Plăcutele de faianță unde
vedeam reilectîndu-se flacăra albăstruie care împrăștia o
lumină slabă in iurul meu.
Acolo am dat peste prima usă închisă, o u'ă obișnuită,
din; lemn vopsit, fără zăvor, ceea ce mi s-a părut foarte im-
portant și foarte curios ; în fața ei m-am oprit.
Romanul sfîrșitului unei lumi
La numai cinci ani după apariția,
în editurile spaniole Seix Barral
și Piaza Janes a volumului La
guerra del fin del mundo (Războiul sfin-
țitului lumii}, al cărui succes de public
și critică îi confirma valoarea excepțio-
nală, ne putem bucura de o versiune
românească la înălțimea originalului.
Este, fără îndoială, opera de deplină
maturitate, cea mai importantă a unui
scriitor deja recunoscut drept unul din-
tre romancierii latino-americani de prim
rang : peruanul Mario Vargas Llosa (n.
1936), căruia i s-au tradus la noi Casa
verde, în 1970 și Mătușa Julia și con-
deierul, în 1985.
In recentul său roman, autorul dez-
voltă un subiect istoric într-o narațiu-
ne amplă care, împletind istoria și a-
ventura, fresca societății și psihologia
indivizilor, constituie, cu tot recursul
discret la tehnicile moderne, un revi-
riment al modalităților romanești tradi-
ționale. Atras, ca și personajul său Ga-
lileo Gali, de caracterul compozit al
Braziliei, cu „amestecul ei de rase și
culturi, efervescența ei socială și poli-
tică", Vargas Llosa își construiește ro-
manul în jurul unui episod real din
viața social-politică de la sfîrșitul seco-
lului al XlX-lea ; războiul din Canu-
dos, între trupele guvernamentale și
yagunzi (răsculați), pe fondul tensiuni-
lor produse de prăbușirea monarhiei și
înfiriparea tinerei Republici. Recrea-
rea artistică a unui moment istoric de
răscruce, cînd devine posibilă prezența
simultană a caracterelor și manifestă-
rilor specifice unor epoci diferite în
timp : civilizația modernă și simplitatea
primitivă, dezvăluie în consecință preo-
cupări ale lumii contemporane alături
de temeliile unei Americi primitive
Semnificații adinei, de valoare general-
universală, decurg din tratarea unor te-
me majore : patria, războiul, distruge-
rea, lupta dintre vechi și nou — în con-
dițiile confuziei politice și a incompre-
siunii reciproce a taberelor care se în-
fruntă — știința, tradiția, inovația, cul-
tura, scrierea istoriei. In această arie
tematică de o largă cuprindere, fireas-
că la un scriitor ca Llosa tentat de cre-
area romanului „total“, se infiltrează
subteme și motive diverse care se re-
laționează fie cu literatura clasică spa-
niolă din Peninsulă (onoarea, în episo-
dul răzbunării lui Rufino), fie cu înce-
puturile literaturii hispanice continen-
tale (leit-motivele natura și omul, bar-
baria și civilizația, violența), fie cu o-
pera anterioară a autorului (viața mi-
litarilor, problema intelectualilor).
In spațiul imens, cu valențe mitice,
de sertones (podișuri înalte din Nord)
și caatingas (întinderi sterpe) — „loc
magic cu legea și castele sale" armn-
tind de necuprinsul mesetei castiliene,
prin care Cervantes își plimbase cele-
brul său personaj —, se consumă exis-
tențele eterogene ale unor personaje de
variate condiții sociale și morale. Indi-
vizii solitari se adună treptat, formînd
„alaiul de zdrențăroși" care îl urmează
pe Sfătuitor în „neistovită drumeție" —
peregrinare în sens circular, întrerup-
tă doar la Canudos, loc de întemeiere,
înfruntare și distrugere. Războiul răz-
vrătiților cu trupele trimise de guvern
transformă Canudos într-un focar de
convergență a destinelor umane celor
mai diverse, marcate de o aceeași rea-
litate.
Personajele lui Vargas Llosa sînt în
permanentă acțiune, ele luptă cu ad-
versitățile, pericolele sau perturbările
Am impins-o cu mîna ; nu s-a deschis, in schimb mi s-a
părut că cedase puțin, ca și cum, de partea cealaltă, o per-
soană ar fi ținut-o cu toate forțele ei. Gîndul acesta m-a
înfiorat și m-a făcut să simt acut tensiunea nervoasă din ,
mijlocul stomacului și din picioare.
Am ridicat piciorul drept și am lovit. Izbitura a răsunat
in mica încăpere, dar ușa nu s-a deschis brusc așa cum ar
fi fost de așteptat să se intimple ; a cedat doar cîțiva cen- ■
timetri și prin deschizătura aceea am constatat câ dincolo
era o obscuritate impenetrabilă.
Acolo se ascundea cineva. II auzeam cum gîfîie, pîndind I
momentul de a se năpusti asupra mea. Simțeam amenințarea i
atît de certă și de apropiată, îneît, instinctiv, degetul arătă-
tor al iniinii drepte s-a indoit pe cocoșul pistolului ; împuș-
cătura, fulgerarea armei descărcate, presiunea aerului în
urechi, zdruncinătura întregului corp, inima oprită în loc o
secundă, m-au făcut să clipesc precipitat și să fac un pas
îndărăt.
De dincolo se auzea un fișiit ; ușa s-a deschis încă puțin
și, cînd mă așteptam să apară in fine figura umană pe care
o urmărisem atita vreme, am văzut strecurîndu-se un șobo- 1
lan, din aceia mari, care a dispărut imediat, O clipă mai
tîrziu, se iviră, inghesuindu-se, mai mulți, de-a dreptul gi-
gantici, și am simțit în spatele meu sunetul neplăcut al zgî-
rieturilor făcute în fugă pe podea ; au apărut și alții mișu-
nind în direcții diferite. Mai înainte ca totul să devină un
coșmar, am mai făcut cîțiva pași și am împins din- nou ușa.
Cind s-a deschis complet, în lumina palidă a brichetei
mi-a apărut o scenă imposibil de prevăzut, dar întru totul
pe potriva înnebunitoarei curse prin camerele pustii : aveam
in fața mea o femeie îmbrăcată în verde, luptîndu-se cu
șobolanii care i se agățau de haine ; dădea din miini, din
picioare, ca să scuture de pe ea micile fiare tenace care o
mușcau; se răsucea in tenebrele și în duhoarea dezgustă-
toare din pivnița aceea de parcă s-ar fi aflat în toiul unui
dans al unui atac de nebunie.
Fuga ei disperată o adusese în fundul pivniței, unde dăduse
de alți dușmani, mai răi decit mine. O siluetă micuță, șovă-
ielnică, contorsionîndu-se în veșmintul ei verde. Țintuită de
lumina brichetei și de privirile mele. Dar nu era femeie :
era un bătrîn, avea barbă lungă ; pentru o clipă a stat locu- ;
lui privindu-mă, și abia atunci mi-am dat seama că de fapt ,
era un bărbat tînăr, nebărbierit, cu mustața linsă, cu pielea
albă ca varul și înfiorător de slab.
l-am putut distinge trăsăturile fine, urechile aproape as-
cunse de părul lung, ochii înfundați în cearcăne cumplite,
orbiți de firava lumină care intrase odată cu mine în pivniță...
— Afară, ieși de aici ! — am strigat cît am putut de tare,
arătindu-i ușa cu țeava pistolului. Șovăia, dar în cele din
urmă, trecu încovoindu-se pe lingă mine, scuturîndu-și în-
truna poalele veșmîntului și se îndreptă spre scară...	'
Bricheta se stinsese și am lăsat-o să cadă. M-am orientat
după lumina slabă care venea dinspre unul din balcoane ;
avindu-1 inainte pe individul acela care pășea anevoios, dar
cu grabă, am izbutit să ajung în grădină, pe ușa din față.
Se înnoptase de-a binelea ; cînd s-a întors spre mine, înfă-
tișarea lui mi-a apărut încă și mai stranie. Purta un parde-
siu de damă, strîns cu o curea, cu gulerul înalt și mînecile H
rupte. Părea o fantomă sau un mort pe care eu însumi l-aș
fi scos din mormînt. Mă privea în tăcere, tremurînd.
— Ce mai alergătură am tras, așa-i ? — îi spusei, fără
să ridic tonul. în timp ce îl măsurăm de sus în jos.
Pentru prima oară, i-am auzit glasul, ușor bîlbîit :
— O să mă ucideți ?
— Nu, omule, ce-ți veni? — i-am răspuns; în întuneric
îi distingeam cu greu fața și barba crescută în neorîndu-
ială. dar mi-a părut foarte speriat. — Sînt mulți șobolani
acolo înăuntru? — l-am întrebat ca să vorbesc ceva cu el.
— Da. toată casa e plină.
— Dar pisicile nu-i vînează ?
Făcu semn din cap că nu.
— Și tu. ce-i cu tine ? Ai fugit de pe front ?
Nu mi-a răspuns; încremenise așa, cu mandibula lăsată
în jos și cu ochii pironiți asupra mea. Apoi îsi mută privi-
rile în pămînt si clătină din cap de parcă ceva i-ar fi atras
atenția. Iși ridică miinile și le privi. Erau negre, și am înțe-
les imediat că din cauza petelor de sînge. Mi-am ridicat șl I
eu mîna dreaptă din care picura sînge și am simțit ustu-
rimea zgîrieturilor. Ne priveam amîndoi mîinile, dar gîndul
meu s-a dus mai departe, a cuprins întreaga tară din care
picura sînge, a străbătut cîmpii si drumuri, grădini, livezi '
de măslini si șesuri pîrjolite si se aflau pretutindeni mîinî
ca acelea, sfîșiate și sîngerînde în amurgul războiului.
din mediul natural (calamitățile care
creează decoruri de coșmar, ca acela
dominat de imaginea șerpilor care de-
voră păsările de pradă) și social (ban-
diții ■— cangaceiros — sau armata or-
ganizată a statului). De altfel, primor-
dialitatea actului și a anecdotei în con -
strucția personajului constituie una din
„constantele" creației autorului („Sînt
convins că romanul este în mod fun-
damental descriere de acte" — decla-
rase el într-un interviu). Pentru Llosa
important este aspectul exterior al fap-
telor și nu sondarea introspectivă, în-
trucît consideră că, în esență, compor-
tamentul uman este determinat de
„condiții și elemente exterioare". O cir-
cumstanță comună cum este întîlnirea
cu Sfătuitorul implică o transformare
radicală, de semn asemănător, în struc-
turile unor individualități distincte ca
Joao Abade, Pajetî, Pedrao, părintele
Joaquin, etc. Ele devin, ca și protago-
niștii romanelor anterioare La ciudad y
los perros (Orașul și cîinii) și La casa
verde, niște „creaturi bicefale" (Luis
Harss). Dintre vocile narative se re-
marcă aceea a ziaristului, personaj
inspirat de existența reală a lui Eu-
dides da Cunha (1866—1900), autor al
romanului Os Sertoes (1902) și partici-
pant la războiul din Canudos.
Cu prodigioasă forță de creație și in-
epuizabilă vervă narativă, Mario Vargas
Llosa îl „cufundă" pe cititor în ambi-
anța densă a unei lumi care își trăiește
dramatic sfîrșitul. Lectura tensionată,
captivantă în cel mai înalt grad, nu ar
fi fost posibilă și în limba română fără
contribuția cu totul remarcabilă a tra-
ducătorului Mihai Cantuniari.
Ti aducere si comentariu
Dana DIACONU
Redacția: Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1,
,telefon (981) 16242	* Administrația:
București, Calea Victoriei nr. 115, tel.
(90) 506618.
Colegiul de redacție
Redactor șef: Corneliu Sturzii
Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU
Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu
d Prețul unui exemplar, lei 5.
Abonamente : 6 luni, 30 lei; 1 an, 60 lei
Pentru străinătate abonamentele prin ILEXIM —
departamentul export-import presă, București, str. 13
Decembrie nr. 3.
P. O. BOX 136 — 137, telex 11226.
54737
I. P. Iași cd. 922