4» Proletari din toate țările uniți-vă ! MMM nr. 4, aprilie 1987 (anul XCIII, nr. 1208) mORIHIU IITHURE RB/ISTA LITERARA FONDATA DE SOCIETATEA «JUNIMEA» DIN IAȘI LA 1 MARTIE I867 EDITATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA înfloritorul NICOLAE TONITZA : „FLORI“ Pămînt al României Mai La începutul lunii florilor, lumea munci toare de pretutindeni sărbătorește ziua solidarității sale, a luptei pentru o via- ță mai bună, pentru socialism și pace. Sin- teză a celor mai înalte aspirații ale umanită- ții in general, îmbogățindu-se și înoindu-se în permaneță, verificîndu-și concluziile pe baza practicii sociale, socialismul se afirmă astăzi ca ideologia cea mai avansată, ca orînduirea socială cea mai îndreptățită la a aparține vii- torului, ca o forță tot mai viguroasă pusă în slujba emancipării popoarelor, a eliberării o- mului de sub orice formă de dominație, a e- dificării unei societăți noi, întemeiată pe în- făptuirea năzuințelor vitale de dreptate și e- chitate. Socialismul asigură nu numai eliberarea o- mului de orice exploatare și asuprire socială și națională, ci și dezvoltarea multilaterală a personalității umane, axîndu-se pe recunoaș- terea preeminenței drepturilor fundamentale pe care omul trebuie să le exercite pentru a se putea considera cu adevărat stăpîn pe pro- priul destin : dreptul la viață, ia muncă, la existență liberă într-o societate la a cărei conducere să participe în chip conștient și ac tiv. Așa cum arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu, sintetizînd viziunea românească a- supra drepturilor omului, „concepția noastră despre democrație, și în cadrul ei despre drep- turile omului, pornește de la necesitatea asi- gurării deplinei egalități între oameni, a rea- lizării unor relații economice și sociale echi- tabile, care să permită fiecărui cetățean să ducă o viață demnă, de la accesul liber la învățămînt, cultură, știință, de la posibilitatea participării directe a oamenilor, fără deose- bire de naționalitate — și în primul rînd a maselor muncitoare — la conducerea întregii societăți. Numai o asemenea abordare practi- că a problemei democrației poate asigura a- firmarea plenară a personalității umane, co- răspunde cauzei descătușării omului, care să fie cu adevărat liber, stăpîn pe destinele sale“. Sub îndrumarea secretarului său general, partidul nostru a acționat și acționează cu hotărîre pentru elaborarea și aplicarea celor mai potrivite forme si metode, în măsură să asigure o egalitate reală, iar nu formală, a tuturor cetățenilor țării, fără nici un fel de deosebire. Așa cum atestă viața, experiența României socialiste, asigurarea unei egalități depline în drepturi a tuturor oamenilor mun- cii, soluționarea profund democratică și uma- nistă a tuturor problemelor ce însăși viața în continuă transformare le ridică, dovedește justețea principială a politicii dusă cu con- secvență de partidul nostru. Acum. în preajma Zilei Muncii, și a Confe- rinței Naționale a P.C.R., cînd toți cei ce mun- cesc, indiferent de sectorul de activitate, pen- tru propășirea și întărirea patriei, pentru un viitor mereu mai bogat în împliniri, s-ar pă- rea că literatura nu-i implicată în acest pro- ces complex decît în măsura în care ea se face ecoul prefacerilor materiale și de men- talitate, atentă la metamorfozele în plan so- cial și individual. Dar și scriitorul este un om al muncii, animat de același spirit re- voluționar dăruit creșterii patriei sale, punin- du-și talentul și energia în scopul realizării unor opere tot mai valoroase, pe măsura timpu- lui eroic. Trăim cu toții într-o epocă a mun- cii încordate și atașamentul la cauza socialis- mului se măsoară astăzi, firesc, prin biruința asupra greutăților. înfringerea inerțiilor și pro- movarea noului. Martor și participant, cum se știe, la dinamica prefacere a .peisajului indus- trial și agricol, cultural și artistic, scriitorul intens visător este chemat să-și facă alături de toți oamenii muncii datoria, lăsînd urma- șilor imaginea fidelă a omului contemporan cu gîndurile și aspirațiile sale, cu victoriile și înfrîngerile sale, cu tot ce-i aparține sau aspi- ră să-i aparțină, mereu încrezător în destinul libertății sale și al patriei eterne, sub condu- cerea încercată a Partidului Comunist Român. Izvor de dor și de dureri amare, pămînt al României mele sfinte, din care, oștean și meșter la cuvinte am luminat ca merii dați în floare ’ In duhul tău din spații infinite mi-am izvodit poemele solare, cu veșnica, suava fremătare a glasului de stele pe morminte. ———------------ n celelalte pagini : -------- Mediteraneanul Pillat • „Tipul țărănesc" în viziunea călinesciană • La început, Maiorescu • Actualitatea literară • Interviul „Convor- birilor" • Dialogul artelor • Panoramic editorial • Pro juventute • Contexte • „Convorbiri* 1887 • Hei iade sonetist Cui să mă-nchin acum, la scăpătate, decît luminii tale, cea mai vie din toate ce mi-au fost pe lume date ? Rămină cerul singur, — mărturie acestui glas de glii înrourate prin care voi cînta in veșnicie... Haralambie ȚUGUI Scriitorul și pacea ' Muzeul imaginar al Păcii La Focșani, orașul în rare tră- iesc de aproape 20 de ani, am întîlnit, de la bun început, un om ciudat. Are fața îagîndurată, sarcastică, puțin îngălbenită. Se apropie, pro- babil, de 70 de ani. Nu are un pi- cior și-i îmbrăcat, tot timpul, cu o uniformă militară a unei divizii ro- mânești de acum peste* 40 de ani, din timpul războiului. Tînăr, pe la 20 de ani, el a plecat în război, a trecut fronturi, a mers plîngînd prin istorie, nemairenunțînd de a- tunci la haina morții. Desigur, uni- forma aceea, de acum peste 40 de ani, s-a rupt. Dar el și-a confec- ționat alta. S-a rupt și aceea, însă croitorul faustic îi avea deja uni- formă gata. Și, iată, mi-am zis, omul acela ce a plecat la război cînd generația mea se năștea, o făcea parcă și în numele ei. Căci noi, cei din jurul vîrstei de 40 de ani, sîntem singura genei«ție om istoria modernă a României care nu a dat jertfă de sînge. Norocoasă generație, mi-am spus, și nu prea ! Născîndu-ne în plin război mondial, am crescut, copii fiind, în umbra războiului, îndurînd cîte mai erau de îndurat. Toate au trecut, numai amenințarea cu veni- rea pe lume a unui nou război, nu. Ce să mai invoc ceea ce toată lumea știe : un al treilea ar fi și ultimul. Vorba lui Einstein : nu știu cum ar fi al treilea război la în- ceput. Dar în zilele următoare nu ar fi nevoie decît de... niște bîte. Cumplit paradox al „bogăției ato- mice" ! Mă gîndesc că, dacă au fost răz- boaie de 100 de ani, de ce nu am putea face și o pace de cel puțin 100 de ani... Dar nu despre noi este vorba, ci despre „urmașii urmașilor noștri". Va trebui deci să milităm nu pen- tru ziua de mîine —• deși de a- ceasta depinde, în fond, totul ! — ci pentru veacul și mileniul urmă- tor. Iată, oameni ai veacului XX, ce vă propune un scriitor din Româ- nia, din acea parte a ei, ce l-a dat pe Mihai Eminescu : să începem noul mileniu, ca pe întîiul, de- clarat, al păcii ! Primul veac va fi mai greu pentru orgoliile criptice. Desigur, se subînțelege, cei aproape trei luștri, din acest veac, vor fi salvgardați. Apoi, să ducem războiul la mu- zeu. Să facem un muzeu al răz- boiului, o vie carte morală a vieții, in care copii și bătrîni, oameni de rînd și conducători de state, să vină periodic acolo. Tinerii căsăto- riți să-și jure credință pe treptele acestui muzeu, bătrînii, pregătin- du-se să părăsească pașnic planeta, să revină în sălile sale. Acel Muzeu nu ar avea nevoie de un personal administrativ nu- meros, nu s-ar face cheltuieli (ori- cum, mult mai mici decît acestea ce se fac pentru înarmare, acum !). N-ar fi nevoie decît poate de un singur om, pe care să-1 angajăm portar și director totodată. Iar el se află aici, la Focșani. A trăit războiul pe viu și știe cum poate fi acesta „incinerat", într-un muzeu. Florin MUSCALU f Drepturile omului și ale popoarelor i la Reuniunea general-europeană de la Viena, România a propus să se dezbată “ probleme esențiale cum în primul rînd cea nucleară, nii și creșterea încrederii pc tarea colaborării economice fice, dezvoltarea colaborării ar fi dezarmarea, reducerea tensiu- continent, dezvol- ți tehnico-științi- culturalc, cit si în domeniile informației și educației. Toate a- cestea în sensul examinării și convenirii, unor măsuri concrete menite să ducă la soluționa- rea efectivă a problemelor majore privind drepturile omului și ale popoarelor in toate componentele și in complexitatea lor. Propu- nerile românești pornesc de la faptul că drep- turile omului și, în primul rînd, dreptul și li- bertatea de a trăi în pace, de a-și dezvolta pc deplin personalitatea sînt nemijlocit legate de întărirea securității internaționale, de dez- voltarea cooperării economice, de schimburile culturale și științifice. Drepturile și libertăți- le fundamentale ale omului trebuie privite și considerate în ansamblul lor, atit cele politice, civile cit și cele economice, sociale și culturale. Confruntarea actuală de idei în jurul drep- turilor omului pune cu și mai mare putere in relief contradicția existentă dintre adevăratele valori cărora drepturile omului trebuie să le consacre protecția și falsele valori. Adevăra- tul umanism, umanismul revoluționar, socla- *' și ega* Tinind orgam- Hst garantează libertatea, demnitatea litatea tuturor membrilor societății, seama de situația unui mare număr de oameni lipsiți de dreptul la muncă, in țâri partici- pante la Reuniune. România a propus organi- zarea unei reuniuni de experți care sa anali- zeze cauzele si efectele șomajului și. mai “Irs. să facă propuneri de asigurare a locurilor de muncă. în special pentru tineri. Numai acțio- nind in acest fel se poate luvomu sl meu- raja exercitarea efectivă a drepturilor omului si a libertăților fundamentale care decurg. loa_ ti din demnitatea Inerentă persoanei umane si care sint esențiale pentru dezvoltarea sa. In condițiile neîntreruptului progres științi- fic contemporan, țara noastră a propus orga- nizarea unei conferințe europene in domeniul învățămîntului. al pregătirii și instruirii forței de muncă, ținind seama de rolul deosebit pe care-1 are formarea cadrelor pentru dezvolta- rea fiecărei țări. In același timp este impor- tant ca tineretul să fie educat in spiritul res- pectului față de muncă, al prieteniei și înțe- legerii. colaborării și păcii. Permanvtrzarea unor întîlnîri între ziariștii si organizațiile lor profesionale din cele 35 de țări participante pentru convenirea unor mă- suri menite să stimuleze colaborarea reciprocă, informarea obiectivă asupra realităților din alte state, care să nu afecteze relațiile amicale si colaborare dintre ele. Totodată, pentru redu- cerea diferențelor ce mai există între nivelu- rile de dezvoltare ale statelor europene, este necesar să sc asigure măsuri și programe cc- respunzătoare. Delegația țării noastre a re- marcat, in nei ordini sigura pe temere, ci intervențiile sale, că asigurarea u- a păcii în Europa nu sc poate a- descurajare, pe amenințare și pe pe încredere, pe structuri de secu- ritate puse în acord. Pentru aceasta este ne- cesar ca toate statele participante, fără deose- bire de mărime, grad de dezvoltare sau orin- duire socială, să depună eforturi susținute pen- tru a găsi împreună soluții eficiente la pro- bleme ridicate pe baza respectului decisiv al aspirației popoarelor spre o viață mai bună, liberă și demnă. luliu MOLDOVEANU Scriitorul și elogiul țăranului Martor la unul dintre puținele dialoguri purtate de Marin Preda cu publicul — dar cît de interesante au fost întotdeauna aceste, de fapt, confesiuni —, îmi amintesc e- xact că marele prozator a zăbovit îndelung asupra problemelor specifice satului românesc contemporan, asupra destinului țăranului im- plicat in procesele de modernizare a agricul- turii românești. De altminteri, despre satul Viața asociației „Convorbiri4’ în public Joi, 10 aprilie, la rotonda Muzeului Lite- raturii române din București, a fost evocată revista „Convorbiri literare", mareîndu-se împlinirea a 120 de ani de la apariția. Ia Iași, a primului număr al publicației. Ma- nifestarea a fost prefațată de Nicolae Cio- banu, directorul .muzeului. Despre personalitatea revistei .despre ro- lul ei în epocă, de adevărată instituție cul- turală națională, despre alte diferite aspecte ale activității ei, de la întemeiere pînă azi, au vorbit : George Macovescu, Al. Husar, Dumitru Micu, Kodica Florea, Marin So- rescu, Mircea lorgulescu. Radu Negru. în încheiere Horia Zilîeru, secretarul res- ponsabil de redacție al revistei, a mulțumit gazdelor pentru ospitalitate, pentru înalta nostru, aflat într-o dialectică metamorfoză, des- pre țărani, autorul „Moromeților“ și-a expri- mat nu o dată opinia de scriitor-cetățean în publicistică. Adeziunea sa la această clasă e limpede formulată : „...dacă e să ne gindim la moravuri, la morală, la sufletul pe care îl păstrăm și la credința pe care vrem s-o transmitem copiilor noștri, în acest sens, desi- gur, răspunsul meu nu poate să fie altul de- cît că am rămas țăran1*. Pentru această lu- cidă conștiință a veacului nostru, fiu de ță răni, „cultivarea pămîntului continuă să rămînă (ca activitate — n.n.) una esențială pentru noi șl sint destui oameni care se ocupă de ea cu însuflețire și cu pricepere". Dacă e să ne referim, în treacăt, firește, la relația intimă dintre scriitorul român și ță- ranul român — creatorul de neprețuite valori materiale și spirituale, zămislitorul „Mioriței" —. e suficient sâ reamintim că Eminescu, ocu- pindu-se de sorta populației rurale, mărturisea, intr-un articol din 1880, că a scris întotdea- una „cu toată durerea și cu toată mila pe care ne-o inspiră tocmai țăranul, acest unic și ade- vărat popor românesc" ; că Sadoveanu. adine cunoscător al sufletului țărănesc, el însuși de viță țărănească, in discursul de recepție la A- cademie, in 1923, rostea un omagiu inalt „Poe- ziei populare", ca și Delavrancea, la 1913 ; că Lucian Blaga, cu un prilej asemănător, în 1936, făcea „Elogiul satului românesc", la fel. Liviu Rebreanu. în 1940, în același for academic, a- ducea „Laudă țăranului român". Numai aceste rostiri publice, poate, dintre cele mai celebre, dau dimensiunea atașamentului total, funciar, al scriitorilor față de clasa ce a fost singura clasă revoluționară pină la afirmarea muncito- rimii. Mărturii ale spiritului revoluționar ma- nifestat de țăranul român sint destule. Două fundamentale puncte de reper în istorie: răz- boiul țărănesc al lui Horea și revolta din 1097. cînd „in marte. într-o noapte. S-a ridicat spre cer. din Hodivoaia, / Și din Flămînzi, și Stănilești. văpaia". Iar literatura — ca toate celelalte arte —. nutrită din sevele tari ale existenței țărănești, ocupă rafturi de biblioteci cu tomuri ce stau precum coloanele de rezis- tență la un sacru edificiu. Și continuă să se îmbogățească cu pagini viguroase scrise în a- Cest ev. despre acest ev. In peregrinările noastre prin satele moldave, am ascultat deseori gîndurile țăranilor, le-am văzut faptele durabile. înscrise în cronica a- cestor ani de adinei si înnoitoare prefaceri. îmi aduc aminte, bunăoară, de confesiunea unui țăran. Gheorghe Alexa, din Bucecea Botoșani- lor. care la peste șaptezeci și trei de ani încă diriguia cu destoinicie, cooperativa agricolă din așezarea sa. Și o făcea de peste un sfert de veac. Viața lui a traversat toate etapele socializării agriculturii. „Pe douăzeci și patru ianuarie.' 1960. îmi zicea, țiu minte, cum să nu țiu minte ziua asta, care pentru noi, ro- mânii, înseamnă unire, am fost ales președin- te. Tot atunci, începea sâ se ridice și fabrica de zahăr. Cite n-a adus fabrica asta în viața noastră... Cumpărasem două sute de vaci, vreo șapte sute de oi și. pentru treburile ceapeului. împrumutasem zece cai. Nu mai aveam bani. Sediul îl aveam într-o casă părăsită, unde ne-am pripășit și noi. Averea toată să fi ajuns la sute de mii de lei. Ei, socotiți și dumnea- voastră, calea bătută de atunci pină la... două- zeci si cinci de milioane de lei avere obșteas- că. cu două milioane beneficii, aproape șase șute de apartamente in blocuri, cu apă caldă ?i rece, scoli noi. liceu, sediul ceapeului il ve- deți cum arată, asfalt.. Totuși, nu sint mul- țumit. Am putea face mai multe. Revoluție a- grară. ai™ «im o vede secretarul general al partidului, care a fost pe la noi si ne-a apreciat munca, trebuie să se facă în chip echitabil de către toți cei care locuiesc la țară Și cu mai multă aplecare către meseria asta grea si frumoasă a lucrării pămîntului. -u mai multă dragoste pentru animale" Acest ințelept țăran, spre seară, tîrziu. aciuat la casa lui. mai are răgaz. îmi zicea, să citească o poezie dintr-o carte ce-o are la câoătii. cartea genialului creator de cuvinte însuflețite. Emi- nescu. Să ne reamintim, iarăși, distanța dintre tim- pul cind „Au cistigat ciocoii războiul lor cu țara / Și s-au ales plugarii cu morții șî o- cara". cum spune Arghezi in „Epilogul" la ci- clul de poeme .1907 Peizaje". și acest timp, cind un țăran, cu drag de pămint și carte, prețuiește ca un deplin stâpin al propriei sale existențe ce s-a făcut in satul lui in epoca socialistă și ce mai trebuie să se săvârșească de aici încolo. Este distanța de la mizerie și umilință la demnitate și prosperitate. In fiece an. in prima lună a primăverii, cînd firul de griu. din bob sădit cu iubire și spe- ranțe de belșug, adună mai virto» tăriile pă- mintului și soarelui, satul românesc intră in ciclul milenar al unor noi rostuiri. Rostuiri ee au ritmuri concordante cu întreaga noastră existență. O existență visată de mc-șii și stră- moșii țăranilor de azi. de Eminescu. Coșbuc. Goga, Sadoveanu, Rebreanu.. Vasile l.ANCU ținută a întregii manifestări. Din partea re- dacției au mai fost prezenți Daniel Dimitriu, Grigore llisei și Constantin Pricop. La Școala interjudețeană de partid Iași, cu același prilej. Horia Zilieru a făcut o evocare a revistei „Convorbiri literare" — seria nouă. 1 * I La Botoșani, membri ai redacției (Daniel Dimitriu, Al. Dobrescu și Grigore llisei) au participat la intîlnirea pe care un grup de scriitori, cercetători, ziariști și editori au avut-o cu participanțiî — cadre didactice și elevi — la a 30-a ediție a fazei naționale a Concursului de literatură română pentru elevi (clasele IX—XII). In mbi, istoria... Mai agora Erau brațe înlănțuite dornice de soare și independență, bătătorite de asprimea veacurilor. ...în Mai cînd un popor își lăsase uneltele ogorului pentru a cuceri veșnicia cu vămi de sînge vitejește șî sigur ca Dunărea orizontul dinspre mare. I Și cîmpuri de luptă cu țărani ce-și luaseră de-acasă doina in inimi și haine de culoarea pădurilor de parcă la Plevna și Vidin se mutaseră Carpații. i Era in Mai, sub roata istoriei un popor își cucerea dreptul la nume, precum sufletul olarului veșnicia in vasul de lut. I Un orizont dc popor sc așternea la temelia țării să avem, azi, bucuria răspunsurilor la marile întrebări ale istoriei. I AI. Florin ȚENE Convorbiri — 1887 Fără a fi apreciată la nivelul romanelor, nuvelistica lui Duiliu Zamfirescu se par- ticularizează în epocă prin efortul de a fi depășit stadiul „fizionomiilor" comporta- mentiste in favoarea unei adinciri psihologice a observațiilor mai acute, nu numai asupra unei singur personaj. Și în Conu Alecu Zâ- gănexcu, cel ce se declara perechea latină a lui Lev Tolstoi tratează balzacian „devenirea" eroului, incadrîndu-1 mai întîi meticulos în spațiu și timp. Amănuntele și coordonatele generale trimit aproape involuntar la expe- riențe biografice, ca și in cazul primei „no- vele-, suspectind superficial puterea de in- venție a prozatorului. Căci dacă cititorul este informat că Buhăienii era o moșioară de munte spre care ducea un drumeag in mare parte pe fundul girlei Rimnicului, „intre două coaste groaznic de înalte și de sălbatece, pîna se-nfunda intr-un perete de stincă seroasă-, umbra fiind veșnica stâpină a drumului, el trebuie să admire, asemeni autorului, de-o parte și de alta a sa și „plopii inalți și ner- voși ce-și tremurau frunzele în văzduhul cu- rat al munților, stînd in linie ca niște caraul» (sentinele] credincioase", ceea ce nu-i posibil pentru simplul motiv că plopul refuză. 0e la sine, peisajul montan. Mai interesantă este etimologia „orală" a toponimicului: Buhăienii fiind situat la izvorul Rimnicului. unde se a- a. pau cerbii, mai in fiecare seară, vara, se auzea o buhâială caracteristică. fapt inter- pretat cam așa de vecinii din Gura-Caliții; — „Ian auzi cum geme nea Stoica. Mă săracu, parcă i-a făcut muierea trei copii deodată". Atenția maximă o captează eroul titular, a- rendaș. ironizat de țărani cu apelativul boie- rule. om la vreo 45 de ani. inalt. uscățiv, băr- bos. purtind surtuc „ieșit ia soare", al cărui buzunar de la piept fiind in dreapta dovedea câ era întors ; umbrela lui, imensă, ruptă, so ioasâ din care ișeau. „covergele țăpușite", era cunoscută la 10 poște, deoarece conu Alecu Zăgănescu. arendaș, ca și tatăl scriitorului, a- vea „o manie, foarte nevinovată dealtminteri, dar foarte nefolositoare : aceea de a fi avocat". Mai făcea, in spiritul clasic al epocii, poli- tică : — „Dar Vemescu cu cine merge ? — Vernescu ? Cu opoziția. — Da unde mai scrie el ? — Ești înapoi coane Alecule.... Ver- nescu scrie la România. dar facem o tablă ?“ Interlocutorul nu-i altul decît căpitanul Ciu- pagea, șeful punctului, nu peste mult timp tatăl neligitim al unui făt născut de fata popii Vasile. Ciupagea neagă „vinovăția" și a- tunci popa leapădă copilul in brațele și apoi la poarta locuinței lui conu Alecu. Suflet cu acea „tremurare aparentă a cuviinței și a obiceiului", îndemnat și de soră-sa, Ia fel de însingurată, bătrînul crește copilul cu dragoste și cu de-a dreptul devotament patern. Este copilul lumina toată in mucegăitul co- nac. Și lovitura de teatru. Ciupagea se căsă- torește cu fata popii și noua familie reven- dică urmașul direct, lui conu Alecu, neră- minîndu-i decît mihnirea sporită în liniștea apropierii asfințitului ; un reintegrat funda- mental în mediu său și nu în acela spre care aspirase. O scenă de referință în care sen- timentalul este subliniat de duritatea surprizei: „Printr-o înrîurire pe care o produc totdea- Mugurelc alb, primăvara Evantaiuri deschise spre ccr. Ascunde un cîntec subsuoara Ierburilor atinse de ger. Un trandafir mai aproape de lună Uimit de emoție plăpînd... Aude departe cum sună Ecoul furtunii-n pămint. Constantin MÂNUȚA Cînt lujerii iubirii Cînt rugurile muncii zvonind rodul curat Sub cerul dacic, liber, amețitor de pur, Cînd astre noi țîșnesc din brațul încordat Și rid lumini fecioare pc trepte de azur... Cînt ploile albastre scăldînd încinsă gură A brazdei, cc palpită de-un veșnic tînăr dor. Neobosita frunte, mîna forînd în magna dură Kotind metalul, pîinea sub foc dogoritor... Cînt lujerii iubirii ce ard îngemănați Pentru lumina zilei și-al țării președinte însuflețind priveliști în îrișii mirați Cu stoluri de cocoare și ruguri de cuvinte... Mircea COZMA una impresiunile puternice asupra noastră,, lui conu Alecu i se păru pentru prima oară că băiatul seamănă cu căpitanul Ciupagea și fără voia lui își întoarse ochii de la el și se duse spre cușca mierloiului. Copilul îl apucă de pulpana surtucului strigindu-1 : — Tată, tăticule, calu.... Și cum el n-auzea, bă- iatul se incolătăci de piciorul lui și-l pupa pe genunchi, chemîndu-1 mereu. Coana Mar- ghiolita simțind ce se petrece în fratele sâu, se sculă și luă băiatul in brațe. După cîteva minute, conu Alecu se întoarse spre ei : ochii ii erau plini de lacrimi. Coanei Marghiolita i se muiară și ei genele". Foarte interesante documentele publicate de Al. Papadopol-Calimah privind Desrobirea ță- ranilor in Moldova ca și articolul lui Teodor T. Burada privind vechile Ocoale românești din Macedonia. Poezii de dragoste semnate de loan N. Roman. Darea de seamă privind sesiunea generală anuală a Academiei. Alături de comunicările lui Hasdeu, Urechia, Bariț, sau S. FI. Marian, dintre ale științelor „pozitive", una despre „a- părătorul trăsnetului" (paratonnere) de E. Ba- caloglu. Premiu literar e obținut de I. Ro.șca pentru dramele sale în versuri, iar 1. Bianu Th. T. Burada, A. Naum și Șt. Vârgolici au fost aleși membri corespondenți la secțiunea respectivă. Lucian DUMBRAVA N. GRIGORESCU : .Țărăncuță' Convorbiri literare — 2 dialog - AL Zub ...„O deontologie severă trebuie să-1 I conducă în toate demersurile pc istoric44 — Istoria e, cum s-a spus atît de te- meinic, cca dinții carte a nației. Nu tre- buie să fie om care să nu o citească. Cîțiva, acei puțini aleși, sînt chemați să o scrie. Intîmplarea își are, bineînțeles, rolul ei în alegerea oricărui drum în via- ță. Pentru un istoric, ca și pentru un scri- itor, vocația nu poate lipsi. Cînd ați sim- țit-o pogorîndu-se asupra dumneavoastră, cînd ați știut că aceasta și nu alta este calea pe care trebuie să mergeți ? ■ E greu de stabilit, pe acest teren, un primum movens- De obicei, se evocă impul- suri vechi, legate de vreun personaj cu har de povestitor, de o carte, de un film pentru generațiile mai noi. Nu prea știu, personal, ce să spun. Specializarea în istorie am în- ceput-o în anul de grație 195'3, cînd deveneam student la Facultatea de istorie, însă numai după îndelungată „ceartă" cu mine însumi si nu fără ezitări penibile. înclinam la fel de mult pentru filologie, iar un timp fusesem decis să urmez chimia, științele naturii, dacă nu și altceva, căci făceam parte din acea specie de premianți ce se dăruie cu egală fervoare, cînd nu și cu egală pasiune, ori- cărei discipline, indiferent dacă e vorba de materii importante, de auxiliare sau de asa- zisele dexterități. Cred că îndelunga-mi ezi- tare se datora și faptului că am avut cîțiva profesori eminenți la materiile de bază că- tre care putea să încline. într-un moment sau altul, cumpăna preferinței- Unul din ei. loan Sârcu, s-a stins de curînd : profesor univer- sitar de geografie fizică, despre care puțin știu că a funcționat un timp ca profesor de geografie, de științele naturii si chiar de limba română la Școala normală din Șen- driceni. unde am avut eu șansa (cum să o numesc altfel ?) de a-mi face studiile medii Totuși, cînd a fost să decid, nu spre geo- grafie atît de dragă lui. nici spre studiul naturii. în care integra toată străduința de cunoaștere, nici spre filologie nu m-a sfă- tuit să merg, ci spre medicină, sau in cel mai rău caz, fiindcă invocam, pueril, oroarea de bisturiu (ca si cum aș fi știut ce înseam- nă). spm chimie. M-a si înscris, luîndu-mi actele din mină, la chimie, unde am rămas două-trei săptămini. atita numai cit i-a tre- buit savantului R. Cemătescu sâ facă istoria disciplinei sale, să epuizeze deci „alchimia* cu teoria flogisticului ș.cJ. Am trecut apoi, cu arme și bagaje, la istorie, unde condiția mea de posesor al unei diplome de merit mă făcea imatriculabil fără examen. Asa a în- ceput o „aventură" ce avea să rămină via- geră, mult mai complexă și mai plină de riscuri decît bănuise chiar profesorul meu. Am spus însă „anul de grație", fiindcă 1953 evocă începutul unei schimbări de climat so- cial și intelectual din care am tras un anume profit. Dacă ac fi să evoc totuși o împreju- rare deosebită, stimulativă, în legătură cu op- țiunea mea. ar fi lectura epopeii lui Mihai Viteazul, scrisă de Bălcescu și ajunsă cu oca- zia unui premiu (deși era o ediție din 1943) în mîinile mele. Am citit-o, ca să zic asa. pe nerăsuflate, cu creionul în mină și cu naive adnotări pe margine. S-a întîmplat la fel cu antologia de izvoare narative Din fap- tele străbunilor, întocmită de N. lorga. De- sigur însă că la limpezirea intereselor mele a participat mai ales profesorul de istorie din ultimii ani, G. Romândașu, la fel de se- ver pe cît de competent în materie. A fost bucuros să afle că am ales (din „cutia Pan- dorei" ?) istoria și mai tîrziu că o profesez în domeniul cercetării- Impulsuri consensua- le vor fi venit însă și din alte direcții, de la literatură îndeosebi. Pe lîngă aceasta, sen- timentul de frustrare-inculcat generației mele, în ce privește istoria, valorile trecutului, în primii ani, a putut juca și el un rol. Ruptura de tradiție nu duce îndeobște la o reacție recuperatoare ? — Ținuturile istorice sînt atît de întin- se, că este cu neputință să le mai poți cutreiera într-o viață de om. Intervine inevitabila specializare. Cind trebuie să se producă aceasta, ca să nu fie păgubi- tor pentru orizontul cercetătorului istori- ei? Cum s-a petrecut în cazul dv. ? ■ Specializarea, nu doar în istorie, se produce numai in etapa finală a inițierii. Doar străbaterea sistematică a întregului do- meniu poate inlesni, în cunoștință de cauză, opțiunea. Există desigur o pedagogie a opți- unilor, iar in cadrul ei se are in vedere nu numai elevul, ci și profesorul, îndrumătorul. In ce mă privește, am început prin a mani- festa interes pentru istoria veche, cu care de altfel și incepea inițierea in imperiul lui Clio, am luat parte chiar la o campanie arheolo- gică (se săpa, in 1954, la Trușești, unde fu- sese descoperită o intinsă așezare neolitică de tip cucutenian). pentru ca in anii urmă- tori să deplasez accentul, cum iarăși e fi- resc. spre evul mediu și spre epoca modernă. N-a fost vorba propriu-zis de o special.zare. Se făceau atunci patru ani și rostul nostru era să devenim profesori de istorie. Numai in mod excepțional, prin concurs, se putea pătrunde in cercetare. Este și cazul meu. Iar fiindcă atunci, in 1957, era un loc vacant la colectivul de istorie medie, am de^M pentru un timp medievist. Un medievist • iu- dat. fiindcă nu mă ocupam anume de epoca medievală, ci — cu asentimentul profesoru- lui C. Cihodaru. care conducea echipa — am inceput să lucrez o bibliografie a lui A. D. Xenopol. Era o bună idee, nu mai știu pre- cis de unde a venit, căci îmi lăsa libertatea să parcurg fără grabă o mulțime de publi- cații, să străbat o operă vastă, multiplă, fun- damentală pentru istoriografia română. S-at putea ca tocmai această „lejeritate* pedago- gică (a lăsa un discipol de capul lui, să se descurce cum poate prin nesfirșita „pădure de semne", e o pedagogie discutabilă) sâ fi decis pentru mine. Am citit, am ales, mi-am creat un sistem de note care se va dovedi util, iar nevoia de a integra totul într-un orizont cît mai larg a pus in cele din urmă o anumită rinduială în achiziții. A te ocupa la început de un Xenopol, fie și bibliografic, e mai profitabil pentru spirit decit sâ tran scrii documente, oricît de valoroase sint acestea. A fost, dacă pot spune așa, un noroc care imi aduce aminte de sfatul pe care P. Co- marnescu îl dădea, mai tîrziu, cu insistență, in sala arhiplină de conferințe a Casei Tine- retului : „Să nu tragi la lucru prost 1" Voia sa spună că trebuie să tinzi mereu spre ceva care te depășește, dacă vrei să te înalți. după logica „curbei lui Pareto", care pretinde să ochești totdeauna mal sus dacă vrei să atingi ținta. A lărgi cit mai mult orizontul cu- noașterii în perioada maximei receptivități e o normă pedagogică demnă de reținut. Pe seama acestui orizont, specializarea într-un domeniu mai restrîns, asigurînd eficiența și competivitatea, nu poate apoi decît să cîș- tige. — In munca lui de căutător de izvoare, istoricului i se întîmplă să trăiască din cînd în cînd bucuria de a descoperi un document in piatră, pe papirus, pe per- gament, pe hirtie, care aruncă o lumină nouă asupra evenimentelor cercetate. Ați avut parte de o asemenea mare satisfacție, pentru că nu mi-o pot închipui altfel ? I | Desigur că am avut asemenea bucurii și as putea să evoc mai multe momente. Am cercetat cîteva arhive personale, fonduri de documente, corespondență varia, manuscrise, iar pentru ochiul avizat se ivește mereu ceva nou. Am si tipărit corespondență, acte, scri- eri inedite. Mărturisesc insă că n-am cu- noscut acea patimă C-as spune mai curind superstiție)' a ineditului, pe care mulți o e- vocă. Mi se pare că rostul istoricului nu e acela de „căutător de izvoare", ci unul mai ambițios, de cercetător al adevărului. care nu se află neapărat in „inedite". Cineva a spus că istoric nu e acela care știe, ci acela care caută. A căuta, a scormoni sursele de informație, indiferent dacă sint orale, scrise, plastice, sonore, indiferent dacă sînt cunos- cute sau nu. a Ie studia deci cu gîndul de a rezolva o „problemă* de istorie. iar nu pentru a le descrie numai, oricît de erudit si de util pină la urmă, mi se pare un im- perativ istoriografie. i — Literatura si istoria s-au aflat și se află adeseori sub același acoperămint. Li- teratura își trage sevele din poveștile is- toriei, iar istoricul, la rindu-i, se folosește de multe ori de uneltele scriitorului pen- tru a reînvia trecutul. Mulți istorici au fost de altfel și scriitori. Cazurile lui Odo- bescu și lorga sînt de notorietate. Dum. neavoastră, stimate Al. Zub, in ce împre- jurări ați fost atras de literatură- A fost, la început cum ați mărturisit și chemarea literelor ? ■ Am ezitat mult timp între cele două do- menii. Dacă m-am decis pentru istorie este poate numai fiindcă mi s-a părut că aceasta asigură un bagaj „pozitiv" de fapte, în care și faptele literare își au locul, alături de cele din meditația filosofică, psihologie, so- ciologie etc. Distincția între domenii e func- țională, operativă, didactică. In fond, tot ce ține de om se află într-o legătură rrtai mult sau mai puțin evidentă și nu se mai poate concepe azi istoria în afara colaborării cu toate științele despre om. Viziunea precum- pănitoare e antropologică. Nu e fără semni- ficație faptul că în fruntea „științelor uma- ne" de la faimoasa Ecole des Hautes Etudes, secție organizată pe principiul interdiscipli- narității, a stat multă vreme un istoric : Fer- nand Braudel. Și ce elogiu a putut face a- cesta, la Chateauvallon, puțin înainte de a se stinge, calităților expresive ale istoriogra- fiei, cu trimiteri mai ales la „noua istorie" franceză, dar și la istoriografie în genere ! Să na ne mirăm deci dacă marele lorga își dorea „mai mult talent poetic, ca să (se) afle mai aproape de adevăr". Istoria Și li- terele au făcut mai totdeauna casă bună. E adevărat insă câ adesea, ca nu știu ce per- sonaj, istoricii au făcut proză fără să știe. Pentru cel mai sever dintre istoricii seco- lului obsedat de istorie, Ranke, istoria se și definea altminteri ca „artă și știință in ace- lași timp". Această convingere s-a limpezit in mine cu vremea. Am trăit-o insă, obscur, mereu, și atunci ciad teama de calofilie a- menința să mă sterilizeze sub raportul ex- presiei. — Romanul istoric și nuvela istorică ilus- trează cel mai bine simbioza dintre lite- ratură și istorie. Genurile acestea au la noi o tradiție strălucită. Ca unul care ați citit desigur literatură de inspirație isto- rică, unde ați situa creațiile românești? In ce ar consta nota lor originală ? Care ar fi viitorul acestui gen? Odată cu Lm- berto Eco credeți că s-a produs o schim- bare de fond ? ■ Am impresia că literatura noastră de inspirație istorică, bogată, amplă, e în parte produsui unei frustrații, exprimă _ cm alte cu- vinte o carență de istorie reală, în sensul marilor afirmări ce fac gloria altor etnii și ■.are presupune, in fond, un mare egoism. Poziția defensivă in istorie nu ~ putea ramine iară urmări in pianul spiritului, creația lite- rară trebuia să poarte in definitiv marca ex- pviipnțelor noastre fundamentale. De aici, poafe. nota afectivă, destul de accentuată și •■araiterul filosofant al literaturii de inspira- ț.; istorică. Ai impresia, de la Eminescu în- toace, că mai toți domnii carpato-dunăreni au fost niște filosofi ce se ignorau, proza respectivă e adesea aforistică. E rău, e bine ? Măsura hotârște. E o temă ce merită oricum atenție. L'mberto Eco ? Am citit desigur Numele trandafirului : o carte excelentă, al cărei succes ar putea fi explicat in parte prin schema „polițistă" a discursului, mereu capti- vant. și prin îmbinarea așa de măiastră a erudiției cu spiritul constructiv. Nu cred însă că va produce o schimbare de fond în lite- ratura de inspirație istorică. Am chiar im- presia că folosind libertățile genului. Eco n-a făcut decit să scrie o bună carte de „istorie", așa cum, în alte limite, cu alte exigențe, E. Le Roy Ladurie a scris Montaillou : o carte de reconstituire a vieții unui sat occitan la începutul secolului XIV, primită cu entu- ziasm și difuzată ca un „roman". Se poate închipui deci o lectură a cărții lui Eco sub prismă literară și alta sub aceea a erudiției istorico-teologice- — Ați pătimit împreună și v-ați bucurat de prietenia lui Alexandru Ivasiuc. Sînt convins că l-ați purtat adeseori pe neum- blatele căi ale istoriei. Știți cumva dacă a fost el tentat să scrie o carte inspirată din istoria noastră? Ce alte lucruri ați vrea să ne istorisiți despre dinsul ? ■ Mă bucură in mod deosebit întrebarea prn itoare la Alexandru ‘ Ivasiuc. I-am fost prieten șl am discutat adesea. în zile grele și mai puțin grele, și despre istorie. Nu era insa nevoie să-1 inițieze cineva in acest do- meniu. Citise multă istorie, iar cunoștințele lui de istorie universală, chiar dacă nesiste- matice. erau iu totul impresionante. Putea sa devină un excelent profesor de istorie, asa ?tim ar fi putut fi unul de filosofie. Intere- ■' interpretările sale în -cîmpul isto- *rfei se apropiau mult de ceea ce se face azi - istoria ideilor si mentalităților. II pre- gătise pentru aceasta atit cunoașterea siste- melor de gindire cît și psihologia. Intr-o iar- nă grea, mult mai grea decit cea pe care •ierna’ am încheiat-o. a făcut un lung excurs in psihiatrie : amestec fascinant de psihologie, literatură, filosofie. istorie. Expunea fermecă- tor. jocul ideilor părea, in improvizațiile sale, • inepuizabil. Nu. nu trebuia să-1 poarte ni- meni pe potecile istoriei. Le cunoștea mai bine decit mulți profesioniști, desigur că ia nivel de idei, sisteme de echilibru. mari „genealogii* politice, personalități remarcabi- le etc. E drept insă că visa ila o '.Teme cind nu ne rămăsese disponibil decit târimul visării) sâ lucrăm împreună, aducind : eL a- vi”t”l constructiv '--".era. sjbt Matca dia- lectică ; eu. simțul măsurii, precizia, rigoarea. Ne-am fi compensat oarecum unul pe altul. Nu știu dacă nu se nedreptățea căutind în altă parte rigoare si exactitate. Avea el în- suși asemenea calități si încă într-un grad foarte înalt dacă ne gîndim Ia volumele de eseuri. Ii sint îndatorat însă pentru acel gind. care mă stimula atunci și mă stimulează în- că. Vreun proiect de carte inspirată din is- toria noastră? Dar a si scris una! Corn de vinătoare e o nuvelă istorică întemeiată pe o excelentă cunoaștere a vieții nobilimii din Maramureș, nobilime din care cobora el în- suși pe linie maternă- Nuvela și debutează de altfel în stil curat croni răresc: „După Drag a venit fiul său Giulea și după acesta M’ros'av care s-a preoțit și după aceea un alt Giulea și din el s-a tras neamul lui Pop. de pe ulița popilor si neamul Lazăr și neamul lui Ivașcu* etc. Ir.tr-un fel. mai toată literatura lui. fără să fie una de inspirație predilect istorică, are ea fundal istoria și cuprinde adeseori meditații asupra istoriei, îmi amintesc de ti- a^mirab5) portret al lui Anastasie Crimca. boierul moldovean cu mul- te daruri, cărturar, miniaturist, caligraf, „ar- hitect", ajuns mitropolit și visînd. se pare. Ia domnie. O pagină de istorie fascinantă 1 Dar afli atîtea altele acolo unde nu te aș- tepți. Istoria constituia pentru el. ca si fi- losofia, un tărîm inepuizabil de meditație. Odată ne-am plimbat împreună de la Ițcani la Dragomima și înapoi, cu divagații și pa- ranteze imposibil de reprodus. Era într-o con- tinuă ebulație a spiritului și ar fi vrut sa răzbatem in același chip și peste alte dea- luri, înspre Șiret, acolo unde se prelungeau moșiile Dragomirnei, pînă dincolo de fluviu, în satul meu de naștere. N-a fost chip, n-am mai avut timp, cum n-am găsit timp pentru multe din gindurile ce ne preocupau in lun- gile noastre convorbiri peripatetice. Era un - •mănător de idei, repet, unul din cei mai aptivanți. Și în același timp un om de bi- re, . apabil să se indigneze, să asume o cau- za’ fie și in pripă. De’ unde violentele lui reacții contra a tot ce i se părea injustiție, apăsare, impostură, forme false. Nu l-am pu : it urma în toate, se înțelege, dar ii sînt ri cunoscător pentru multe, foarte multe bi- nefaceri ale spiritului. — Cîndva, la o intilnire pe care ați a- vut-o intr-o redacție ieșeană, vorbeați de. o transformare a limbajului științei isto rice și de efortul pe care trebuie să-I facem pentru a nu pierde contactul cu ceea ce este nou in acest domeniu. în- țelegeam atunci că e vorba de o revolu (ie, de o schimbare la față, impusă de calculatorul electronic în primul rînd. Sc schimbă, deci, fundamental modul de a scrie azi istorie ? | Poate că nu e vorba chiar de o schim- bare la față. „Noua istorie" care dă azi to- nul in istoriografie și care e, fără îndoială, formula cea mai ambițioasă, iricluzind aici și „istoria globală" de tip braudelian, e mai puțin nouă decît pare. Ajunge să te întorci cu o jumătate de secol în urmă, la L. Febvre, la M. Bloch, la N. lorga, pentru a întrezări acolo temeiuri destule în favoarea acestui mod de a trata, peste granițe cronotopice, istoria. Un mod căruia lorga i-a zis „uman", socotind că istoria e cea mai umană dintre discipline, și acest mod e recognoscibil in nuce la Michelet, Ranke și alți istorici de seamă- Sînt ispitit să pun accent 'mai mult pe continuitate decît pe ruptură, oricît de șocantă ar părea, la intîfa ședere, renovația. Sint sigur însă că echipamentul tehnic de care dispune astăzi istoriografia și lucrul in- terdisciplinar de -echipă a putut antrena re- zultate imposibil de obținut odinioară. Cu un asemenea instrumentar, P. Chaunu a putut explora și prelucra o imensă arhivă portu- ară, în lumina căreia voia să explice, și a facut-o magistral, emergența lumii moderne de la Atlantic. Istoria cantitativă însă nu e pretutindeni aplicabilă, nici în orice teritoriu al istoriei. Agasat de abuzul cantitativisț, Braudel a spus odată : „Ceea ce mă intere- sează e programul programatorului". Inteli- gența celui care gîndește ancheta e decisivă, altfel calculatoarele cele mai sofisticate ră- min simpli monștri mecanici, inutili și chiar păgubitori. Nu mi se pare deci că e vorba de o înnoire fundamentală, adusă de tehni- ca, ci de nuanțarea considerabilă a viziunii istorice, fapt mai plin de consecințe decît tentativa didimeică de „cintărire" a materiei. Această viziune, mereu împrospătată prin a- pelul multidiscîplinar, îndeamnă pe istoric spre noi sinteze, spre noi teme, teritoriul său e în plină expansiune. I — Ce calități trebuie să întruchipeze azi un istoric ca să se ridice la valoarea u- nui model ? ■ Aceleași calități pe care Lucian le pre- tindea in antichitate, cam pe vremea lui Traian : să fie înțelept, să aibă sentimentul cu', linței, să știe a gindi și a-și exprima gîn- durile, să aibă o experiență personală care să-i sprijine înțelegerea lucrurilor publice, să aibă tăria morală de a rezista oricărei pre- siuni și de a urmări pînă la capăt adevărul, rostindu-1 „fără slăbiciune și „fără amărîre", sâ fie drept în aprecierile sale, să nu scrie decît „pentru stima oamenilor cu dreaptă ju- decată și pentru lauda viitorimii". Am re- produs aproape textual pasajul invocat și de Kogălniceanu la Academia Mihăileană, fiindcă oe atunci încoace statutul istoricului n-a su- ferit nici o schimbare importantă. Unele ac- cente ar fi de adăugat: nevoia unui orizont cultural cît mai întins, atenția îndreptată spre mecanisme de comportament, apropierea „afectivă* de subiect, cu alte cuvinte, ca să reiau expresia lui lorga, „umanitatea" sa. Le- gea supremă a istoricului rămîne aceea for- mulată încă de Cicero : să nu cuteze a spu- ne lucruri neadevărate, nici să le tacă pe cele care s-au petrecut în adevăr ! Rezultă de aici că o deontologie severă trebuie să-1 conducă în toate demersurile pe istoric. — Ce anum< cercetează și ce scrie is- toricul și scriitorul Al. Zub ? | Mă interesează multe, scriu însă numai în limitele competenței mele, așa* cum o în- țeleg eu, firește, restrîngîndu-mi inițiativele pe cit posibil la istoria culturii și mai pre- cis la istoria istoriografiei, în care văd nu o metaistorie, ci prelungirea firească a isto- riei însăși. Fac momentan un sondaj de a- cest tip în perioada interbelică, una din cele mai interesante pentru istoria de care vor- beam, prin ofertele și împlinirile ei- Mai departe... 27.11-1987 Grigore ILISEI 3 — Convorbiri literare contexte Un destin colectiv Marca de noblețe și de originalitate a unei literaturi o. conferă și biografiile» destinele făuritorilor ei. G. Călinescu a acordat o maximă importanță Biografiei și sentimentului mo- numentalului de care este stâpinit cititorul ori de cîte ori deschide Istoria sa se datorește și acestui fapt. Neconfundind opera cu omul ce a creat-o, marele critic retrăiește și rescrie conco- mitent viața amîndurora. Ideile devin personaje, personajele imaginate se amestecă cu cele reale, granițele dintre biografie *și operă dispar, struc- turindu-se o nouă realitate, o nouă lume de o impresionantă unitate. Istoria literaturii române se convertește într-o vastă narațiune, într-o fres- că în care fiecare scriitor, mic sau mare, fie. care scriere, fiecare erou își au rolul și locul lor, chiar dacă acestea nu se văd întotdeauna cu ochiul liber. Aidoma unui pictor de geniu, cri- ticul convoacă intuiția cititorului, mizând pe ea, încredințîndu-i continuarea gindului său și com- pletarea tabloului, ineît textul își păstrează mereu un aer de noutate. Rezultă o operă plină de dra. matism la care contribuie deopotrivă operele și destinele unor scriitori și cărturari, unele de o măreție tragică. G. Călinescu disocia, intr-o ce- lebră conferință despre Eminescu, intre artiștii sigilați de destin, cu biografii pe măsura operei, și cei cu opere eminente și biografii monotone. Observația avea acolo menirea să reliefeze fi- gura unui poet dc statura lui Eminescu. în Istorie însă, dînd firește fiecăruia ce i se cu- vine, criticul reliefează un destin colectiv, un mare desun care este cel al literaturii române. Nu atît cronologii, date, nume, evenimente și „subiecte" care își au desigur însemnătatea lor documentar-informativă, ci viață, mărturie de viață trăită și de viață inventată care pină la urmă tot viață trăită este. Columna lui Traian, fără basoreliefurile care repovestesc drama unui răz- boi, ar fi doar un reper temporal. Cronica in piatră o face să sară din timpul obiectiv, imper- sonal și să se instaleze într-un prezent etern prin mărturia istorică și artistică ce o depune. Ca orice marc creator, G. Călinescu are un acut simț al proporțiilor. Preocupat tot timpul de an- samblul construcției, el nu neglijează detaliile bio- grafice și caracterologice precum si posibilul e- fect aj acestora in conștiința cititorului român sau străin. Aici intervine (și) arta portretistului. S-a spus, dc altfel, că „Istoria literaturii române de la origini pină în prezent" este și o galerie de portrete. Nicolae lorga e zmeul din poveste al cărui glas ce „înainta intensificindu-se vifo- ros" anunța sosirea profesorului, izbind ca un buzdugan în ușa amfiteatrului; Vasile Pârvan e pastorul Brand al lui Ibsen „cu o încruntare vl- sător-ironică în colțul gurii, călcind învăluit in neguri, ca pe un ghețar" ; Hasdeu „geniu univer- sal", pune — în ce privește era preromană — „toate problemele numai cu un dinte de mamut"; E. Lovinescu este surprins intr-un moment dc „grandioasă singurătate" sau în postura unui per- sonaj de melodramă care aruncă peste sicriul Margaretei (Bebs) Delavrancea proaspătul său vo- lum' de Memorii „făcîndu-i pe toți să tresară si să întoarcă privirile" ; pe Tudor Vianu criticul și-l imagina întoreîndu-se „din drumul spre tipo- grafic cu recenzia ce i se pare inutilă și inu- mană" și visind „o societate întemeiată pe iu- bire" etc... Așadar, o lume formată din tumea din cărți și din lumea reală, completindu-se s 1«- minindu-se reciproc, formează substanța „epică" a unui „roman“-frescă. Destine intr-un mare si inconfundabil destin. Această forță de a însufleți, de a pune intr-o nouă ordine și intr-o nouă mișcare totul se vă- dește și în ceea ce privește literatura (si cul- tura) română veche, Călinescu fiind cel căruia cultura veche i se relevă ca „un bloc de marmură în care stau încă nenăscuți Emincscu și Crean- gă, Caragiale și Sadoveanu". In consecință, față dc epoca întemeietorilor, demersul său este unul de (re)intcmeietor. El ne face părtași la marea naștere, așezindu-ne totodată într-o perspectivă estetică, ceea ce echivalează cu o adevărată re- voluție în critica și istoria literară. Identificind splendorile artistice ale scrierilor noastre vechi, Călinescu retrăiește cu o voluptate unică bio- grafiile cărturarilor de odinioară, urmărind tra- iectoriile destinelor acestora care nu numai că nu stau în umbra operelor, dar proiectează asu- pra lor o lumină specială, misterioasă: Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Dosoftei, Constantin Cantacuzino, Antim Ivireanu. Sfîrșitul tragic al autorului Letopisețului Țării Moldovei, scriitor-artist, cu viziuni dantești, în ale cărui portrete „intră în măsuri egale simțul personalității și ideea dc destin", executat, din ordinul lui Constantin Cantemir, la moșia sa de lîngă Roman, îl va fi impresionat pe marele cri- tic nu atît ca o crimă, ci ca semnificație a unui destin, ca semn al dramei unei culturi și, într-un plan mai general, al unei anumite istorii. Din- tr-un asemenea punct de vedere nu importă dacă ordinul de execuție dat de domnitorul neștiutor de carte avea sau nu o motivație politică majoră. Mihai Ungheanu a întreprins, într-un foarte in- citant eseu de justițiară istorie literară, o anchetă asupra împrejurărilor în care capul cronicarului așa cum scria un comentator „a căzut în țărîna lumii înșelătoare", anchetă cu concluzii perfect plauzibile (vezi : Exactitatea admirației, , Cartea Românească, 1985). Nu viața oricărui muritor a fost curmată, ci a unuia dintre cei mai învățați și mai străluciți intelectuali ai epocii. Călinescu știe, ca și moralistul francez, că o pată de sînge dc intelectual nu poate fi spălată de apa tuturor mărilor. Inteligentissimul Fouche făcea distincție între o crimă și o greșeală politică, sugerînd că a doua este mult mai gravă decît prima. In vir- tutea acestei opinii, dacă ar fi să dăm crezare cercetărilor mai noi, ar însemna că Miron Costin a fost executat din rațiuni politice majore ; deci domnitorul a preferat o crimă unei greșeli poli- tice. Miron Costin nu era însă numai un proe- minent om politic al vremii, cu înalte demnități, era înainte de toate ctitor de istoriografie, artă și cultură națoinală, prin urmare ctitor de țară. Că G. Călinescu yedea în curmarea vieții cronica- rului un semn tragic al destinului culturii noas- tre, ne-o dovedește și gestul său din 1940 cînd, la moartea la fel de violentă a altui mare căr- turar al țării, Nicolae lorga, ucis mișelește de brutele legionare, ținea în fața studenților Uni- versității din Iași un curs despre Miron Costin. Dar „biruit-au gîndul" și nu securea călăului ! In fond, bătăile cu flori și happy-end-urile au fost întotdeauna departe de izvoarele reîntineri- toare ale sufletului, dc sensurile profunde ale existenței umane. Există un revers al medaliei: o cultură, cu formula călinesciană, sigilată de asemenea destine dramatice, este o cultură putentică și originală. Constantin COROIU -----------:---o pinii Mediteraneanul Pil lat Nu e ® crezut că Andre Gide. care ve- dea •* Stoicism o „banalitate superioară", va fi avut in vedere pe monștrii sacri. Saturația gidiană de clasicism revărsată in iro- nie, venea de la abuzul figurației mitice eșuat într-un ceremonial arhaizant, in convenții și artificiu. Cind contemporanul Piiiat repu:w in chestiune lumea celor vechi, luindu-și — pentru a-i percepe reliefurile — distanțe in- țt ioare, el nu procedează diferit de un Paul Valery, la care geniul helenic și cel latin se revela in analitic, ci in intreguri. Mito- logia rămîne în arrtere-plau, in spații fluide, ca nu e ornament si scenografie, ci stșrs de spirit, expresie a unor demersuri exis- tențiale mediind raporturile omului cu na- tura și destinul: suprasemnifieație bătind spre etern. Nu mirajul umanității clasice în sine marchează maturitatea lui Pillat, cît ceea ce el insuși înțelege prin Spiritul me- diteranean în durata lui. Cum conferința sa cu acest titlu poartă data de 4 martie 1944. cum punctele de vedere de aici confirmă o conștiință ajunsă la clarificările ultime (poetul stingîndu-se prematur anul următor) neo-clasicismul lui recalmă unele reinterpre- tări. Acesta intră ca element de coloratură în aria mai amplă a spiritului mediteranean, cu implicațiile lui antropologice. în căuta- rea intr-un fel anume a esențelor. Intre cla- sicismul lui Pillat și cel agreat la noi la începutul secolului lui Eminescu sînt distanțe ca între Feriră lui Ricine și Feriră văzu ă :ie Ptousâ. Puninds—ă p-jema sub î/ntui M.«- nerrei, la Pillat acționau in i te cu lumină. / Și pretutindeni fumul se -idică / Crescînd în tremur pașnic de tul- pine / Din ruguri pentru jertfa hotărîtă.." Vorbeam de ambiguizare Memoria care -econs’Jtme e aici, totodată. instrumentul care modifică, fâcind — precum in acest Tir — piardă — ca lumea de odinioară, nu «GjiwiĂ tragicului, sâ apară, cvasi-constant. in lumi । tar-ire. Mediteraneanul Pillat e apucase în exclusivitate apolor/u:. Sau cel puțin paie Tragic— râmi-e in afara opțiu- nilor s -l.. Iată, constatări, ocazionate de apa- riția celui de al treilea volum de Opere din ediția critică a Corneliei Pillat. Const. CIOPRAGA „Tipul țărănesc66 în viziunea călinesciană 0 discuție asupra atitudinii cilinescîene față de ruralism e potrivit să înceapă cu reconstituirea imaginii pt cart criticul si-o face despre țăran ca performer al a- cestui mod de existență: deci au despre scri- itorul (și omul de cultură) de orginie rurală, care o transcende prin sublimare.cî despre țăranul care isi păstrează identitatea origina- ră. O asemenea imagine trebuie căutată in comentariile pe care criticul le dedică lite- raturii cu etimon rural. E adevărat că el a vizitat și a descris satele în care s-au născut cițiva mari scrii- tori (Ion Creangă, Octavian Goga), dar n-a făcut-o cu scopul de a compara țăranul din operă cu țăranul din realitatea pe care aceș- tia au cunoscut-o (și poate că au și trăit-o), ci cu intenția de a sesiza, în universul lor natal, conjuncția de factori (mai ales spiritu- ali) care i-a ajutat să-I exponențieze. Verosi- mile, dacă sînt raportate la finalitatea care le-a determinat, impresiile de călătorie în Humuleștii lui Creangă și în Rășinarii lui Go- ga, par, totuși, părtinitoare întrucît privește portretul țăranului. Nu s-ar putea spune că memorialistul percepe inexact lumea satului ori că-i tăinuiște anume trăsături, dar adevă- rul e că o consultă unilateral, exclusiv din unghiul filiației creative, drept pentru care alege doar ceea ce poate lumina personali- tatea scriitorului. Se mai adaugă tonul imnic al acestor pagini, care tinde, prin natura lui, să surdinizeze observația critică și să răzuie asperitățile. De Ia micromonografiile pe care i le suscită lui G. Călinescu vreo cîteva sate românești se poate porni dacă se dorește să se observe cum concepe el emanciparea' ță- rănescului prin «aleși», dar cum i se reve- lează țăranul în mediul lui amniotic iată o viziune pe care o divulgă mai bine opiniile criticului despre literatura cu temă și substan- ță țărănească. Pentru a putea fi creditată ca martoră, li- teratura trebuie să satisfacă exigența primor- dială a autenticității. G. Călinescu ii permite poetului să -înfrumusețeze» satul, dar cu con- diția ca viziunea lui să trăiască liric: îi place astfel satul „idealizat pină Ia mitologie" al lui George Coșbuc, ca și cel al lui Șt. O. losif, „un sat ca în desenele Iui Ludwig Ri- cbter, scăldat intr-o tristeță zimbitoare, ce pare că cuprinde deopotrivă pe groparul din cimitir și berzele de pe muchea bisericii". Prozatorului îi interzice însă cu desăvirșire efuziunea. Atitudinea lui față de realitatea semnificată se cuvine să fie rece, obiectivă, antiromanțioasă. Criticul îl aprobă pe roman- cierul care zugrăvește satul și personajele lui cu un „ochi necruțător". De pildă, loan Sla- vici, in legătură cu care criticul folosește a- ceastă expresie sintetică, „n-are nimic din spiritul de înfrumusețare a vieții rurale, atri- buit mai tirziu sămănătoriștilor", jar țăranii lui sînt „observați fără cea mai mică părti- nire, după metodul de mai tirziu al lui Re- breanu". Criticul nu insistă asupra acestui „metod", dar e limpede că esența lui o con- stituie autenticitatea. La ea sînt reductibile imperativele pe care Ie selectează simpatetic din programul poporanismului : „examinarea țăranului in spiritul adevărului", „viziunea fă- ră romantisme", „punctul de vedere pozitiv". Rezolvarea acestor imperative și, deci, atin- gerea autenticității garantează primatul „cri- teriului artistic". Convingerea lui G. Călinescu e că satul e un univers de sine stătător, pentru a nu mai avea nevoie să fie privit prin lentila spori- toare a idilicului, iar țăranul — un tip li- man de o complexitate comparabilă cu a ori- cărui altuia, pentru a putea fi investigat fără concesii de sentiment ori de metodă. Acesta e sensul uneia din asociațiile paradoxale ale criticului, care mai intrigă încă, la aproape o jumătate de veac de la emiterea ei : „Țăra- nul și Kant iși pun exact aceleași probleme, cu deosebire că cel din urmă le rezolvă cu altă tehnică. Intre țăran și Kant e deosebirea dintre socoteala pe răboj și aceea după re- gulele calculului". Cerîndu-i prozatorului „ochi necruțător" și „viziune fără romantisme" în actul de trans- formare a țăranului în personaj și de ficțio- nalizare a universului rural, criticul nu pre- tinde o reprezentare dogmatică. El nu face decît să pledeze pentru un mod de raportare la realitate. Gîndul de a-i impune prozatoru- lui propriu său tipar sau de a-1 căuta în o- pera lui îi este străin, și nu numai pentru că el iși întemeiază estetica pe libertatea de cre- ație ca pe singurul humus ce-o poate hrăni, ci și pentru că modelul țăranului român și-l constituie, în bună măsură, prin lectura prozei cu univers rural. Din propria experiență ru- rală, care rămîne, totuși, duminicală și mai cu seamă din parcurgerea cîtorva opuri de etnofilosofie și de etnopsihologie (între care prioritatea vor fi deținut-o cele ale lui Con- stantin Rădulescu-Motru și Petre P. Negules- cu, care i-au fost profesori), Călinescu tre- buie să-și fi făcut o ideea despre țăranul ro- mân,, dar o îmbogățește și o remodelează în timpul impactului cu proza care îl are ca personaj. Despre sat și țăran, despre țărănesc, G. Călinescu își compune viziunea în același fel în care și-o elaborează pe aceea despre specificul național: o deduce, prin meditație critică, dintr-o diversitate tipologică de opere. Se poate vorbi, așadar, de un țăran călines- cian. Trăsătura lui capitală constă într-un anu- me mod al ființei umane de a fi în cosmos, care poate fi descifrat în reflecțiile criticu- lui despre Ion din romanul omonim. In a- parență, personajul rebrenian ar fi robul plă- cerii de a avea: „Dorința lui nu e un ideal, ci o lăcomie obscură, poate mai puternică de- cit a altora dar la fel cu a tuturor. Orice țăran voiește zestre în pămînt și vite, o în- surătoare dezinteresată fiind o adevărată în- străinare de la legile de conservare a fami- liei rurale. Toți flăcăii din sat sînt varietăți de Ion". Dar e vorba de o simplă voință de prioritate ? De un apetit harpagonic ? Echiva- larea „dorinței" cu „o lăcomie obscură" și de- osebirea ei de „ideal" nu pot fi un simplu joc de cuvinte. Intr-un articol din 1935, cri- ticul vede în Ion „unul românului, rămas încă țăran, bintuit de problema securității lui eco- nomice", dar o circumscrie și o particulari- zează: „El vrea, ca oricare țăran român pă- mint, fiindcă nu s-a săturat încă de bucuria de a munci brazda". In această „bucurie de a munci brazda- se află esența lui Ion și a ță- ranului român: el nu vrea pămînt (numai) pentru a-1 avea, ci (și) pentru ca, lucrîndu-1, să se împlinească in lume ca om. „Bucuria de a munci brazda" e bucuria de a face, deci o satisfacție spirituală superioară mulțumirii pe care o procură situația de a avea. Dar pa- mintul ii dă țăranului un sentiment încă mai adine decît acela al facerii : sentimentul fi- ințării. Observînd (în același articol din 1935) identitatea structurală a „gloatei" din Răscoala cu Ion „ca individ", Călinescu insinuează o voluptate comună a teluricului („Țăranii vor să se așeze pe pămint , vor să se bucure de e- lementele vieții materiale"), iar altundeva, cînd discută proza lui Pavel Dan, intuiește în pă- mint condiția perenității spirituale a țăra- nului: „Totul se învîrtește în jurul economiei agrare, preocupare mereu tare în sufletul ar- deleanului care intuiește că problema perma- nenței pe sol se leagă de averea personală de pămînt". Dorința de pămînt a țăranului n-are nimic vulgar. Pămîntul e, pentru el, o necesitate su- perior •existențială. Țăranul pe care îl pro- pune proza română de valoare (de pină Ia data la care G. Călinescu și-a redactat istoria literaturii) este un fiu al pămîntului( „terrae filius"), care își trage, deci, seva din pămînt („ex terra succum trahere"). Convorbiri literare — 4 urme pe zăpadă Relația țăranului cu pămîntul exprimă em- blematic aspirația lui de integrare cosmo-mor- fică. Fiind fenomen, individul se supune legi- lor universului. Această dialectică se afirmă deplin la Eminescu : „Natura lui e o enti- tate metafizică, materia în veșnică alcătuire (...) Codrul, marea, rîul, luna sînt idei, divi- nități, nu fenomene ; fenomen este doar o- mul. Acesta nu are nici o intervenție în des- fășurarea numenilor, suferă doar rotația". Ceea ce pare a fi o filosofie pc cont propriu este, de fapt, o „concepție (...) adine țărănească" pe care criticul, în dorința de a face vizibilă filiația, o determină prin referințe plastice : „Pentru țăran grîul «s-a făcut» sau «nu s-a făcut», porumbul se usucă de secetă sau pu- trezește de ploaie, omizile mănincă poamele, vitele mor de molimă. Orice gind de intrare în cursul naturii e primit cu ironie. Spiritul său arhaic n-are încredere în sine, ci privește cu nepăsare curgerea lumii". Dacă discursul călinescian se cere îndeobște primit cum grano salis, cu atît mai mult se cere primit astfel în cazul de față. Criticul îngroașă cîteva de- talii și sacrifică altele pentru a da pregnanță unui anume mod al țăranului de a se rapor- ta la cosmos, pe care îl numește, cu aceeași voință de originalitate, „nesimțire metafizică", în fond, această formulă șocantă sugerează că ființa se complace in dinamica eternă a na- turii. Dacă alte modele existențiale angajează omul într-o confruntare dramatică și, uneori, primejdioasă pentru ambele părți, cu natura, modelul existențial țărănesc face din om una din părțile ei, dar o parte privilegiată, în care întregul (natura) se reflectă integral și se e- sențializează. Sub acest semn, al integrării cosmo-morficc, trebuie înțelese elementaritatea, automatismul și stereotipia pe care G. Câlinescu le atri- buie țăranului. Sînt trăsături datorate aparte- nenței lui sui generis la natură. Elementaritatea indică o raportare senzo- rială și afectivă de o maximă simplitate la «celălalt», fie acesta un obiect sau o ființă. Criticul nu pierde niciodată prilejul, mai ales cînd vorbește despre proza lui Mihail Sado- veanu, de a evoca frustețea pasiunii culinare și erotice a personajelor rurale. „Sănătoasa viață a ciobanilor cari mănîncă cu mîna și beau laptele proaspăt de oi", pe care o regă- sește în proza junimistului N. Gane, este o primă expresie a elementarității- Cea de-a doua e dragostea țărănească, pe care o epurează poe- zia eminesciană. După ce vorbește de „dragos tea (...) violentă", de „nevinovăția naturală a ființelor ce se împreună neprefăcut", de „o can- doare animală", de amorul „religios mecanic, înăbușit de geologie", de tot ceea ce crede a face specificitatea crosului eminescian, criticul nu ezită să conchidă că „dragostea more fe- rarum e în fond țărănească, cu acele prelu- crări de detaliu pe care le presupune cultura artistică", pentru ca apoi să traducă inefabi- lul eminescian în noțiuni folclorice: „Cuprin- sul afectiv se reduce Ia cîteva momente an- cestrale ascunse sub false ținute romantice ca «farmecul dureros». Ele sînt româneasca «jele», dorul, bolirea, stări vagi vădind o saturație a sistemului nervos, o «asupra de măsură»". Mai mult încă, falsele romanțe ale poetului ar hermetiza „concepția lui țărănească despre femeie", iar esența ei ar fi vocația fiziologică în „promovarea speței". Dragostea pe care o înnobilează Eminescu o cunosc mai toate personajele din mediul rural: fata din Sburătorul lui Ion Eliade Rădulescu, care suferă „invaziunea misterioasă a dragostei", fetele și flăcăii din universul cosbucian, pe care îi bîntuie „anxietatea legată de criza puberală", tinerii din lumea slaviciană, a că- ror dragoste, dominată de „latura automată", e proprie unei vîrste și are caracter „de des- tin", Ion însuși, pentru care iubirea „nu poa- te fi decît elementară, scurtă. Idilică la înce- put, repede prefăcută în problemă economică". B Prin elementaritate șî mai ales prin forma * ei naltă care e dragostea, ființa umană își pune în valoare energiile consonante cu natu- ra: prin automatism, se topește în ritmurile ei. Bunăoară, Sadoveanu ar înfățișa în Balta- gul „toate acele ritmuri ale vieții primitive determinate numai de revoluțiunea pămîntului. si nicidecum de vreo inițiativă individuală*, în viața țărănească, „mișcarea este milenară, neprevăzutul nu intră în ea, ca și în migra- țiunea păsărilor". Ideea de stereotipie accen- tuează repetiția în aceeași formă a vieții su- fletești la nivelul unei întregi colectivități, precum în lumea din Mara și Ion. A vedea viața rurală ca pe o expresie a elementarității, automatismului și stereotipiei nu e totuna cu a-i tăgădui complexitatea. Via- ța țărănească are propria ei complexitate. E drept că gîndirea țăranului „e a întregii lumi din care face parte" si că „reacțîunile ii sint uniforme", dar psihologia lui e capabilă de nuanțe contradictorii și rafinate. In univer- sul rural al lui Slavici, „iubirile, dușmăniile se desfășoară în stilul tăciunilor sub cenușă*, într-o nuvelă ca Vatra părăsită, „toate se pe- trec fără violențe, în mișcări sufletești pie- zișe", psihologia precumpănitoare e aceea „mocnită". Un țăran dintr-o nuvelă a lui Spi- ridon Popescu, care îi place criticului, e uluit ca huronul lui Voltaire, în stare prin însăsi inocența lui de unele judecăți neprevăzute si sănătoase. în Răscoala și într-o nuvelă a a- celuiași Spiridon Popescu („un strălucit izvor" al romanului rebrenian) se află momente în care „țăranii dau dovadă de o instinctivă gin- gășie". Țăranul poate să-și tăinuiască si să-si voaleze sentimentele și opiniile (de aceea. Sla- vici „e un observator al sufletului disimulat") și să le ritualizeze (criticul vorbește, la un moment dat, de „protocolul rural"). Muțenia, <*. unde satul apare ca o citadelă îmbrățișată de poezia magică a ri- tualurilor, sat definit dintr-o perspectivă a vi- ziunii fantastice și realiste. Mai mult decît în romanul Casa, orizontul cunoașterii lumii țărănești al lui Vasile Rebreanu se încarcă de noi valori epice, de noi sensuri. Memorabila e la Vasile Rebreanu ceremonia rostirii, re- torica povestirii, vocația de a moderniza mi- turile. Satul și țăranii sint toposul producător de epic, de text. Evenimentele satului sint repovestite la o mare tensiune existențială șl cu implicare totală în logica și poezia lor. Orizontul de valorificare este deschis nara- țiunii-anchetă, recuperării sacrului. Textul se naște din experiență și nu din... literatură ! Povestirea Tîrgul cel mare rememorează un ritual. Țăranii dintr-un sat transilvan cultivă ceapa cu o deosebită știință, așa cum japo- nezii cultivă florile. Faptul e banal, dar Vasile Rebreanu îi creează mai ales ritualul neîn- trerupt al muncii, al vieții. Munca țăranilor respectă o ceremonie de o frumusețe aspră, o „mireasmă" ce umple lumea. Călătoria țăra- nului la tîrg este o călătorie aproape magică. Atmosfera e din La hanul lui Minjoală. Ea se petrece în cerc și dimineața personajul des- coperă uimit că nu a ajuns la tîrg. Călătoria s-a petrecut în spațiul închipuirii. Caii bat toată noaptea „patru largi cercuri, mereu și mereu același, înconjurînd lumea Someșului". Bărbatul rămîne, de fapt, prizonierul patimii pentru Nastasia. Este întru totul robit de ab- sența ei. Vasile Rebreanu face din această absență o adevărată „poveste", un poem cu aripile ridicate deasupra unei nopți de țară, unde patima iubirii înflorește cireșii sentimen- telor pure. Și in Nevastă tinără poezia înge- nunchează noaptea, de data aceasta e vorba de moarte. Eroina simbolizează pentru hoțul de pădure moartea, retragerea în „Țara de dincolo de negură...". Tinerețea învinge și moartea dispare... Picioarele femeii, orbitor de albe, luminează drumul bărbatului... Po- vestirea nu-și asumă nimic din senzaționalul faptei în sine. Scenariul este foarte simplu, dar originală e semnificația pe care Vasile Rebreanu o dă simbolului : viața șl moartea au aceeași șansă, același destin cînd conști- ința interoghează timpul și speranța. Este o povestire scrisă impecabil. E mai degrabă un poem ce-și prelungește semnificațiile intr-un alt text : Răsărise luna. Bătrinele țărănci nu cunosc neliniștea, frica în fața morții. Se pre- gătesc cu detașare și cu o admirabilă seni- nătate sufletească să o vadă, să o intimpine. O așteaptă și Doamna Preuteasa poate sa vină. Femeile o cunosc și nu-și jelesc apro- piatul sfirșit. Vasile Rebreanu intuiește fără greș dialogul cu Preuteasa, „realitatea* care există „dincolo* : „— Vie tu, să mă ducă, că măcar acolo n-o mai trudi. Oi dormi toată ziua ca o împără- teasă. Că de acolo nu ne mai inturnăm. ii vrea tu să mă vezi, dar nu-i putea... Măcar plec liniștită că pe nimeni n-am vătămat cit am trăit. M-oi duce, m-o tot duce și eu pe cale neumblată... — Acolo nu cîntă cucu, nu miros nucii... Rămîne talpa casei răsturnată. Și-i gata... — De groapă nu scapi, că nu poți s-o Pui în cui, tu, nici s-o urci în pod. tu... — Numai simți deodată că scapi cheile și toate se încurcă, că vine Paraschiva cu cinci capete, cu patru suflete și o sută de degete, tu... — Da’ de unde, că-i ca și noi, numai că n-are umbră, ca drumu’, ori ca apa, că nici apa m-are umbră...*. Povestirea culege din po- mul cunoașterii morții scene și imagini de un realism ce amintdște pinzele lui Goya. Mitul lui Pintea Viteazul este si el reac- tualizat (Cu fața albă de sfint inimos). Ideea trădării, vinovăției nepedepsite, potestirile de la un han din Maramureș, superbul dialog din- tre un „moș și o babă, un sfimar* reconsti- tuie viața eroului intrat de mult in legendă, ii explică, ii justifică cu netulburată mîndrie faptele, dar mai ales reînvie uluitor de au- tentic prezența haiducului maramureșean. Mi- tul și-a descoperit personajul, iar povestitorii de la han îl „vorbesc* cu o atit de mare și statorincă încredințare că el există, e viu, îneît eroul trăiește din nou, autentic, ilumi- nat de privirea poveștilor. Bătrina care vor- bește cu atita persuasiune are momente cînd il „vede" cum se ridică din fața ei și dispare, ca un demon al justiției naturale, ca un tri- mis al răscumpărării umilințelor vieții. Rea- litatea istorică, memoria satului și miraculosul se interferează, își ascultă vocile, definesc o viziune de baladă, un model de erou justițiar, creator el însuși de... text. Un text ce pro- duce și întreține un mit crescut din memoria istoriei naționale. Dintre povestirile și schitele cu temă ță- rănească, de o extraordinară valoare, Printre lupi pe zăpada luminată de lună a trezit în conștiința criticii un ecou deosebit. Un critic atît de avar în aprecieri pozitive, Mihai Un- gheanu (v. „Luceafărul". 28 februarie 1987, p. 2) o considera — și pe bună dreptate — o „ca- podoperă". Marea ariă a lui Vasile Rebreanu stă în ritualul rostirii, regiei narative, stra- tegiei spunerii, prin transformarea inexplica- bilului în verosimil. Călătoria lui Ion Zara la tirg dă naștere unei aventuri anormale în himea rurală, vantasticul se naște o dată eu desfășurarea călătoriei, renunțării îa „legile" nescrise ale satului, dar mai ales, o dată ce personalii! iese din timp, creîndu-și un altul, si este anoi refuzat de el. 7ara p5rproșt» casa, familia, spațiile obișnuitului și intră într-un rol care il determină să-și „teatralizeze" viața. Tot ce face depășește normalul și se încarcă de fabulos. Realitatea vieții concrete nu-i „a- junge* și atunci evadează din sat. Ciudata lui atitudine declanșează numeroase întrebări, pro- voacă nedumeriri. Toți se întreabă : „Unde se duce ?“ Este întrebarea care cutreieră satul, intră prin case și pune oamenii în alertă. Fapta lui Zara a devenit un eveniment. Că- lătoria țăranului nu va fi înțeleasă în spi- ritul ei. Ordinea și liniștea sînt tulburate și personajul lui Vasile Rebreanu ascultă de de- monul evadării, schimbării de decor. Călăto- ria, atmosfera, caii, iarna, drumul, pregătirea evadării, lupii, sînt admirabil regizate, puse în scenă de un spirit implicat în aventură, in ierarhizarea semnificațiilor cărora Vasile Rebreanu le acordă o importanță în raport cu bovarismele personajului intrat într-o criză de identitate. Lumea devine o scenă deschisă și Ion Zara își joacă rolul de... somnambul („Ce-i cu tine, omule ? Ce ai ? Mă uit la tine și parcă ți-i somn..."). Comportamentul lui straniu se produce o dată ce el își părăsește casa și satul. Poarta fantasticului este deschi- să... Timpul devine numai prezent. Trăim o scenă de viață rurală într-un decor natural, privită de Ion Zara. cu o mare fericire că se descoperă și descoperă lumea. Țăranul lui Vasile Rebreanu trăiește însă o odisee declan- șată de asediul statornic, agresiv și ciudat al lupilor. Timpul real este recuperat: se produ- ce o confruntare între evenimentul consumat cîndva — faptul concret a avut loc mai demult, nu se știe exact, nu există granițe cronolo- gice — și timpul reîntoarcerii lui Zara acasă, în familie. Vasile Rebreanu pune față în față două lumi : una reală și una ce ține de ima- ginar. Arta de a le sincroniza și de a Ie acorda aceeași importanță, valoare, este magistrală. Povestirea este, fără îndoială, o capodoperă ce poate intra în orice antologie de proză fan- tastică românească și europeană. Scriitor de mari disponibilități creatoare, modern prin orizontul valorificării și tehnica narativă, Vasile Rebreanu este un romancier de o excepțională valoare, care a creat satului românesc o superbă oglindă epică, unde îi recunoaștem viața și personajele, miturile și arhetipurile. Zaharia SÂNGEOKZAN Surpriză tîrzie I* 1 găsesc întinzind grundul negru pe pînza de pe șevalet. Aruncă pensula pe un car- ton, iși șterge miinile cu o cîrpă și, ară- tindu-mi din prisire unde să iau loc, adică pe unul dintre cele două fotolii jigărite, care înca- drează o mesuță butucănoasă, mînjită peste tot cu vopsea, îmi spune că mi-a telefonat să mă cheme La el, fiindcă, pur și simplu, îi țiuie sin- gurătatea in urechi. Pe mesuță, o scrumieră, un borcan plin cu viorele albe și mov, două pahare și o sticlă de vin. Vrea să mă servească și cu o cafea, naturală, mai precizează el, înainte să dispară după un paravan, pe care nudul unei femei, în mărime naturală, este abia schițat, ală- turi de un morman de bolovani negri, așezați în piramidă, cu șerpii albi, ieșiți dintre ei. Lucra- rea asta, gindesc, abandonată de peste un dece- niu, și-a găsit totuși un rost. In rest, atelierul este neschimbat, aceleași capete de copii, ace- leași femei îmbrăcate sau dezbrăcate, înconju- rate de flori, pe care le văd de aproape un an. acoperă pereții sau stau rezemate unele de altele prin colțuri, pe lingă pat, sub chiuvetă, ori așe- zate în stive ca niște plăci de lemn. 11 întreb ce-a mai lucrat. îmi răspunde de după paravan : Ce știi, copii, femei și flori, adică ceea ce iu- besc, toate celelalte nu mă interesează, sînt ale uritului și ale jigodiei— Același răspuns, de cind il cunosc. De altfel și întrebarea mea este aceeași. Cind apare cu ceștile pline de cafea și le pune pe masă, întind mina spre pînza de pe șevalet, spunind ; Asta ce va fi? și el îmi răspunde abia după ce se așea- ză și isi aprinde țigara : Deocamdată, o noapte. Sfîrsitul ei va fi un nud, o femeie ca zorile unei zile de vară. O vreme tace. Tac și eu. Bem cafelele, el des- fundă sticla, umple paharele si isi aprinde altă țigară. Doamna asta, singurătatea, spune la un moment dat, mă cam strînge de git. înțelegi ? Cînd ajungi la cincizeci de ani, începi să te mai gindești și la moarte. Uneori, noaptea, în pat, chiar semeni cu ea. Ar fi un leac, ii spun. Ar fi cazul să schimbi relațiile tale cu Maia. Tot amini căsătoria asta, asa cum îți amini expozițiile. Nu-i bine. Cu- vintele mele nu sint noi pentru el. I le repet de vreo cinci ani. Nou este ceea ce-mi răspunde : S-a terminat, nu v-a mai fi nici o căsătorie, niciodată. De ce ? întreb ? Ce naiba, v-ați certat ? Știam că soi doi—, dar el mă forțează să tac, lovind cu palma in mesuță : Noi doi, ha, ha... Niște ino- cenți, îngeri, nu? Mai ales ea. Nu-i chiar așa, ba e chiar reversul îngerului— Ai timp să mă asculți ? Dau din cap că da si el continuă : Ideea mi-a venit de la o intimplare cu un bătrin. Săr- manului om i s-a făcut rău pe stradă, și-a pier- dut cunoștința și s-a prăbușit. Cind m-am apro- piat de el, se ridicase în șezut și privea încre- menit la cei ce îl ocoleau, cu un fel de scîrbă disperată. Cel puțin asta am citit eu în ochii săi și. poate, tocmai ei m-au forțat să mă opresc. Din clipa în care am reușit să-1 ridic și să-I sprijin între geamurile unei vitrine, a repetat me- reu : Cum de ne-am pierdut noi mila, cum? Pro- babil făcuse și o entorsă la piciorul drept și m-am hotărît să-1 duc acasă. Aveam mașina par- cată în apropiere. L-am așezat lîngă mine, pe scaunul din față, și m-a întrebat din nou : Cum, domnule, cum de ne-am pierdut noi pînă și mila ? I-am răspuns tot printr-o întrebare ; La ce vă referiți ? Răspunsul a venit imediat : La acest sentiment, al milei, cel mai uman, fără de care, toate celelalte sînt vax. Știți cît am stat acolo, pe trotuar ? Mai mult de patru ore— La douăs- preceze am plecat de-acasă, la și jumătate eram pe strada aceea, unde am căzut, iar acum este aproape ora șaptesprezece. Ei bine, în tot acest timp nu s-a oprit nimeni, dacă nu din milă, mă- car din curiozitate. Acolo, pe trotuar, zăcea un om— Apoi mi-a mai povestit că, după ce și-a revenit, de frică, a mai stat o vreme nemișcat și a auzit pc o cucoană făcîndu-l porc bătrîn, un tip l-a împins cu vîrful pantofului, întrebîndu-1 de ce-a băut fără sifon, într-un cuvînt, l-au cre- zut beat. Nu, nu era beat. Omul era suferind, ținea regim... Dar chiar beat să fi fost, n-ar fi meritat un asemenea tratament. La despărțire, mi-a spus că întîmplarea asta este unul dintre cele mai îngrozitoare momente de viața Iui. Iși dăduse seama, la bătrînețe, că nu mai există milă— Povestea aceasta m-a împins Ia nebunia pe care am făcut-o— Știu eu, dacă nu-i mai bine să te amăgești, să te obișnuiești cu starea de lu- cruri în care te afli, fără să încerci a desco. peri falsul, minciuna?... Pînă în după-amiaza a- ceea nici prin cap nu mi-a trecut că aș putea ajunge ca bătrînul meu. De fapt, uitasem demult de el. Nu pot explica de ce, cînd mi l-am amin- tit, m-am gîndit Ia Maia. Ce-ar fi mi-am spus... Și-am înscenat momentul, crede-mă, am fost un actor desăvîrsit. După ce ea mi-a telefonat, am spart un pahar plin cu apă, lîngă fotoliul pe care stau, să arate ca și cum mi-ar fi scăpat din mînă. Pe urmă, aproape o jumătate de oră, am exersat, făcînd-o pe omul mort. Oprirea în- delungată a respirației, ochii întredeschis!, să pot vedea ce se întîmplă, o șuviță de salivă scursă de la colțul gurii, unde, cu pensula, îmi trăse- sem și firul de sînge... Ce să-ți mai spun ? A fost perfect. Am auzit-o bătînd la ușă, am văzut-o intrînd, mi-a rostit, o dată numele, s-a oprit la un pas de mine, ridieîndu-și repede mîna la gură. Probabil să-și stăpînească vreun țipăt... Cred că a stat așa, nemișcată, cel mult un minut. Apoi, îți poți imagina ce-a făcut? S-a uitat în jur, s-a răsucit spre ieșire, scoțîndu-și și batista din poșetă. A mers pe vîrful picioarelor pînă la ușă, ca o pisică. A șters minerul cu batista, a deschis ușa, a închis-o șî a dispărut. Ca în filme, să nu lase nici o urmă. Acum pot spune și eu ca bătrînul acela, cum de ne-am pierdut pînă și mila ? Fiindcă, ascultîndu-i țăcănitul tocurilor pe scară, am trăit și eu unul dintre cele mai în- grozitoare momente din viața mea. înțelegi ? Nici cînd fosta mea soție m-a părăsit, n-am simțit o asemenea durere. își toarnă din sticlă, continuînd ; Și epilogul. I-am telefonat după vreo patru ore. Nu se cul- case. Pe lîngă vocea ei se auzea și o melodie foarte veselă, antrenantă, ceva în genul rock-ului. După ce și-a spus numele, a amuțit. Nici eu nu i-am spus cine știe ce, am anunțaț-o doar că trăiesc și n-am fost mort nici o clipă. Ea a pus prima telefonul în furcă... Nu, pe tine nu țe-am chemat să-mi dai sfaturi, cam toate sfaturile șî îndemnurile mă îngrețoșează. Ie simt că m-ar crede copil și au obligația să mă conducă de mînă pînă la adinei bătrînețe, ca nu cumva să ajung un nefericit, și arată spre sticlă. Să bem amîndoi un pahar dc vin. Abia acum, ascultîndu-i povestea, îmi dau seama că toate, femeile de pe pmzele sale, care se uită spre noi, au un singur chip, cel al Maici. Comeliu STEFANACHE I ’ 5 — Convorbiri literare istorie La început, Maiorescu 1. De ce a ținut Maiorescu jurnal ? Firește că nu din cine știe ce voluptate bolnăvicioasă a biciului, se înțelege. în ca- zul său aș zice că dimpotrivă. Ceea ce-1 macină nu sînt slăbiciunile-i ci ambiția (încă de la o virstă foarte timpurie) ; dar nu am- biția vreunei desăvîrșiri în abstract, una cu iz de anafura și tămîie, ci o ambiție ceva mai lumească ; Maiorescu vrea să domine pur și simplu. De altfel, încă de la început, își imparte colegii de la Theresianum după gradul acelora de supunere la poruncile pro- prii. Are o apăsată vocație de stăpîn și cine iese din rînd este de indată „exmatriculat". Nu contează rangul, nu este impresionat de titlurile nobiliare ale dezidenților. Cine gre- șește este numaidecit pedepsit. Fauna care mișună în însemnările sale (cel puțin in cele de inceput) este iute triată ; el, Titus Livius, se află în centru. O parte gravitează în juru-i ; restul este format din cei ce nu mai au nici o scăpare, cei pierduți, cei, fi- rește, lipsiți de rost. Căci acest rost îl de- ține și-l predică Stăpînul. Cine privește ast- fel lumea nu poate să nu fie singur. In ca- zul lui Maiorescu relația socială nu e nicio- dată una de egalitate. El nu are egali, totul e rînduit după o scară descendentă pornind de la sine, capul. Iar consecințele nu intir- zie, cea mai normală fiind solitudinea. Jur- nalul acesta este și descrierea unei terifi- ante singurătăți, asumate, ce-i dreptul. Care, cum vom vedea, se plătește... Nu poți fi _stăpin“ dacă nu ții de o instituție. Și deo- camdată aceasta este cea școlară. De a. frecventele înșiruiri de materii și rezultatele obținute. Maiorescu vrea și trebuie sâ fie recunoscut, schiptrul cată să-i fie iruninat de autoritățile gimnaziale. ÎI va obține pină la urmă. Această obsesie „socială" bazată pe relația dominus-servus nu-1 va părăsi nicio- dată. Și cum comunicarea este in acest caz imposibilă (un dialog presupune egali, inti- mitate, familiari etc.) cui să se adreseze „Olimpianul" dacă nu sie-și ? Și unde in alt? parte dacă nu într-un jurnal ? Cum Tu (în sensul francezului autrui) nu există, relația fi-va într-una eu-eu (despre ei:! Și. totuși, de ce a ținut Maiorescu jurnal ? 2. Și este jurnalul său o confesiune ' Dar de ce să nu fie o confesiune. cum sună afirmația rezolută a lui Alexandru Pa- leologu ? E drept. Maiorescu „convorbește- în Jurnal cu sine, mai rar despre sine K un clasificator neobosit, un rinduitor. Lumea e văzută în cercuri concentrice gravitind ie distanțe, firește variabile, in jurul Privito- rului central. Nici măcar magistrii r.u b-- neficiază de vreun tratament, altul decit cei dictat de astronomia aceasta egocentristă. Curios lucru ! La vîrsta aceasta psihologia e dominată mai curind de instinctul de ascultare. Dar Maiorescu nu ascultă de ast- fel de instincte ce l-ar subordona vreunei a- utorități. Nu are nevoie de guru ! El e auto- ritatea și eșecurile școlare (minore cel mai adesea : trei greșeli intr-o traducere latină, de exemplu) nu-i afectează convingerea. Gre- șala e repede uitată. magistrul e pedepsit căpătind un loc la periferie, tot mai departe de centru. Căderea ii este celebrată și prir.- tr-o epigramă in alexandrini ! Astfel. inci- dentul este definitiv rezolvat... Desigur, ati- tudinea aceasta nu putea să nu-i aducă ini- miciții : puzderia de sateliți se răzbună și-1 aflăm citeodată pe Maiorescu. singur, citind în grădina gimnaziului, fără a fi afectat de tumorile negative : cabala verminei il lasă rece ! Pentru că și așa e un caz, se află in mijlocul atenției, o nouă dovadă — și încă una practică — de faptul că sistemul func- ționează corect. Iar jurnalul e fidela oglin- dă a acestei astronomii. Trecînd la o altă știință, dacă însemnările criticului sint și o „anatomie", aceasta e mai degrabă una cla- sificatorie. Nu eul autorului e analizat, ci el este pus în această rețea comunitară, figu- rînd drept criteriu ierarhic infailibil și con- stant ; locul său este fix. celelalte euri iși schimbă în funcție de umorile „jurnalieru- lui" situația (de mai aproape sau mai de- parte). O confesiune canonică neglijează oa- recum această rețea ; pentru tipul pur con- fesiv (gen Amiel, mult detestatul de Paleo- logu Amiel !) relația dacă e intrevăzută. e una de sub-ordonare nu de supra-ordonare (ca în cazul nostru). De aici impulsul de a se autoscopa. de a-și afla vina. Complexul vinovăției, iată întreg secretul confesiunii : a- utorul se justifică, scormonește în sine pen- tru a-și clasa defectele, păcatele. mizeria. Absolvirea nu poate veni decît de la „cei- lalți" : vedem aici cum apare o relație de dependență, o solicitare. Dar, am mai obser- vat, în ce-1 privește pe Maiorescu, analiza eu-eu nu se cantonează aici, ea e iute transferată asupra lui el: acela e „scociorit", lui i se află defectele, păcatele. greșalele cele de toate zilele. Cel ce se confesează a devenit de îndată Confesor ! Și acesta im- parte cu amindouă mîinile penitențele : din auto-flagelant mărturisirea se preface in- tr-unui hetero-flagelant. Tocmai de aceea eu n-aș apropia atît de curajos jurnalul lui Ma- iorescu (cel ce vrea să urce) de cel al lui Tolstoi (care vrea să se coboare, care se pe- depsește cînd își descoperă viciul vanității etc.). Char să nu fie insă acest Ephemeris al criticului junimist și o confesiune ? Parcă nu chiar așa ar sta. totuși, lucrurile. 3. Sau jurnalul său este al unui histrion ’ Pentru că. intr-un rind. il surprindem pe Maiorescu (lucru rar !) autodenuntindu-și tendința spre histrionism. Xu te poți Înfă- țișa in lumina cea mai avantajoasă fără un dram de regie a intrărilor și ieșirilor din Scenă. Acum s-ar pufea să atingem un punct vulnerabil : jurnalul acesta se înfățișează mai mult ca o scenă decit ca o chilie aranjată in culise. Actorul iși povestește mai puțin preparativele și mai pe larg spectacolele. Că Maiorescu se joacă pe sine, asta e altă po- veste. în chip vădit, are talent histrionic, de- ține instinctul sigur al „apariției" care să facă o impresie favorabilă. Despre pregăti- rea spectacolului cit mai puține cuvinte, jurnalul e la acest punct taciturn. Deocam- dată criticul învață și încă fără să se cruțe, dar poticnirile, oboselile. triumfurile sint abia-abia consemnate (cită deosebire de jur- nalul unui Eliade !)- Consemnate, in schimb, sint aplauzele (lungile liste de calificative la materiile de studiu nu vor să zică altceva). Maiorescu nu amintește niciodată cit timp s> efort ii ia vreo declinare latină. Xu exultă ■ odată de prooriile-i interioarele-i vi tocii par neglijabile, totul este re; u.-.oațte- rea exterioară, izbinda care să-1 așeze cit mai sus in ierarhia clasei. Aceasta este ob- sesia lui : însușirea latinei este doar mijlo- cul (unul ca oricare altul), elevul insă tre- buie să urce, că devină al treilea, al doilea. Primul sâ șadă cit mai sus. cit mai in lu- mină. sâ-i umilească pe toți <_le voi arăta eu măgarilor de vienezi ce inseamnă un român rț. sâ-i oblige pe toți la o privire admirativă, toți să tremure de invidie la strălucirea sa. Ia triumful său zdrobitor, toți sâ Se nevoi;: a-i recunoaște superioritatea, indiscutabilă, de netăgăduit, definitivă. . Dar. cum văd. m-am îndepărtat cam multișor de itrebare : fost-i cu adevărat Maiorescu un histrion * Parcă -u dar cată sâ medităm în- că la asta VaJeriu GHERGHEL Teatru românesc inedit din secolul al XlX-lea R «ceriu Paul Cernea. Andrei Xr ^t resu și Petre Cosunescu a« edita: un foarte instructiv volum, intitulat Teatru româ- nesc inedit din secolul al XlX-lea <3- restl. Miner.,». -9e6i. eupnnzînd texte, .-.^cunoscute pină acum, ele lui Ion M. BuKreanu. ale fra- ților Costume și lorgu Caragiali. ale lai Aleea Dorjct. Ion Heliade Rădulescu și Matei Miile. Toate se află ir. fondurile manuscrise ale Bi- bliotecii Academiei și au trebuit sa aștepte a- proape ur. secol pentru a vedea lumina tipa- ruiui. Căci lumina rampei o văzuseră, chiar „eu asupra de măsură*, intrucit au făcut parte din repertoriul unor cr.erse compară: tea- trale. pină prin 1870 și chiar mai tîrziu. Cu- coana Chiri ța la carantină a lui Milo ar li de prin 1892—1893. Că au rămas republicate — se explică prin valoarea lor modestă, fiind vorba, cum subliniază Paul Cornea. de piese adresate unui public de „starea a treia*. Ma- joritatea au caracter de improvizație și schi- țează prin urmare mai curind o posibilitate de impulsionare a fanteziei actorului, e! in- suși. deseori, și dramaturg (tot improvizat: Doi dascăli pricopsiți este o scenetă prelucrată de I. M. Bujoreanu după E. Scribe, în 1853 în 1857. Bujoreanu tipărește Cuconu Zamfira- che (poate tot o adaptare). Dar între cele doua piese diferența este substanțială, mai ales sub raportul autenticității limbajului unei anume categorii de personaje. Floarea și Marița, din 1853. vorbesc mai literar și deci mai nevero- simil decit cuplurile corespunzătoare de peste patru ani, cînd va cîștiga în expresivitate lim- bajul zis „de jos", încă palid în textul tipărit de curînd. Floarea cîntă în cuplete săltărețe al său „amor" și aspiră să fie „profesoriță". însă tot Bujoreanu o va face pe sluga lui cuconu Zamfirache, în 1857, șă se exprime curat pooular. în cîțiva ani, dramaturgul ro- mân învăță una din regulile deceniului : să se supună publicului. Ineditele din volumul de față au meritul Heliade — sonetist Prezență activă în revoluția de la 1848, neobosit animator culturalț recunoscut ca atare și de numeroșii săi adversari), poet și teoretician literar, I. Heliade Radu- lescu rămîne (încă) una din marile figuri controversate ale culturii noastre. Portretul realizat de contemporani în pagini memoria- listice diverse conține, pe lîngă lumini, și nu- meroase umbre, pe care posteritatea le-a conservat cu grijă. Intrat in legendă mai ales datorită unor aspecte secundare ale vieții și operei sale, imaginea unui Heliade veșnic în- flăcărat de idei, dar dominat de narcisism, a fost preluată și de G. Călinescu. fără ca di- vinul critic să aducă obiecții de substanță. Astfel, din bogata iconografie ce însoțește tex- tul Istoriei literaturii române de la origini pină in prezent nu lipsește fotografia (pe o pa- gină întreagă !) infățișindu-1 pe I. Heliad' Rădulescu in „vestita-i mantă" aibă — sirr bol. peste ani, al viselor sale evanescente Dar, in ultimii ani, istoria noastră literară în registrează o serie de studii menite sâ aduca retușuri acestei imagini, autorii lor insistind mai cu seamă asupra caracterului proteic al acțiunilor heliadești și — mutatis mutandis — punind accent pe valoarea intrinsecă a o- perei, mai mult decit pe legendele țesute de contemporani. începuturile sonetului românesc stau. in- variabil. sub tutela celui italian, fie că ne re- ferim la traduceri, fie că avem in vedere poe- ziile originale sau numeroasele imitații. Gheor- ghe Asachi în Moldova și I. Heliade Rădules- cu în Muntenia adoptă sonetul ca modalitate de exprimare poetică, interesați mai mult de forma acestuia — chiar dacă o percep in mod diferit — decit de varietatea lui tematică. Dacă din lirica franceză se efectueau nume- roase transpuneri in românește, atunci cînd scriu sonete poeții vremii simt nevoia să le traducă în italiană. Așa procedează, de pildă. I. Heliade Rădulescu. autorul unui ciclu de 20 de sonete, apărut in 1836. sub titlul Visul, in Culegere din scrierile lui I. Eliad. Primul so- net din ciclu este reprodus in Curier de ambe sexe (III. 1838, ed I. p. 87—88). imoreună cu traducerea sa italiană. Se sugera astfel — ca și in studiul Paralelism intre limba română și italiană — că cele două limbi au multe e- lemente comune, intuindu-se totodată asemănă- rile frapante intre sonetul italian și cel ro- mânesc. Visul (1836) este o rememorare a existenței, plecîndu-se de la ideea calderoniană a vieții ca vis. Diferitele etape existențiale (copilăria, adolescența, tinerețea, căsătoria etc.) se consti- tuie in tablouri adesea patetice, pentru ca în final poetul să constate că timpul este irever- sibil: „Fruntea-mi albită toată către pămint se lasă. / Brațele-mi răzemate toiagul meu a- pasă. / Iar sufletu-mi se-ntoarce și cată îna- poi.. ". Primul sonet începe astfel: „O altă auroră in sufletu-mi lucește. / Rază necunoscută d-a altor lumi ziori: Ochii mi se deschide, și-n ochii mei zimbește / Ziua zilelor noastre, ve- cii netrecători". ' Iată și traducerea primului catren, sub titlul II Sogno (inversione littera- le). realizată de însuși Heliade: „Un’ altra au- rora in alma mia luce: / Raggio ignoto di al- tri mondi alba: Mi s'aprono gli occhj, e ai miei occhj risorge / II di dei noștri giorni, i secoli eterni". Autorul folosește in ambele tex- te alexandrinul românesc cu varianta lui ca- talectică. dar traducerea nu este rimată. So- netele din Visul, avind lungimea versurilor de 14 si 13 silabe, păstrează împărțirea stro- fică (două catrene și două terțete), dar nu și numărul rimelor. în mod obișnuit, rimele so- netului italian sînt în număr de patru (două in catrene și două în terțete). I. Heliade Ră- dulescu mărește numărul acestora în catrene, preferind în terțete schema (tot italiană) cu trei rime. Invariabil el folosește schema: abab/ cdcd / eef / ggf. Imperfecțiunile ritmice exis- tă. dar ele nu sint atit de numeroase ca la Gheorghe Asachi, traducător din Petrarca, el insuși cintindu-și iubirea și despărțirea de Bi- anca in manieră petrarchistă. Uneori iambii se recunosc mai greu, versurile începînd cu o unitate peonică: „Dar un năluc urmează, și visu-țî schimbă fața. / Mă pomenii în drumu-mi. tovarăș că aveam" (V), alteori accentele sînt mspuse intr-o ordine mai riguroasă: „Dar vi- incontestabil de a înlesni o impresie mai exac- tă despre ceea ce va fi fost o reprezentație acum o sută de ani și mai bine, pe scenele din București sau lași, cu deosebire acolo unde se duceau, cu mare îneîntare, cei (vorba lui Caragiale) din Tirchilești. Fundamentul spectacolului va fi fost textul, rostit, probabil, de fiecare dată, altfel, cu variante, in funcție de pulsul sălii. însă constante existau, fără îndoială, și una din ele era exprimarea „din popor", familiară în exces, nu o dată grobiană, cuprinzînd multe elemente pitorești de jargon, chiar de argou. Ni-1 putem închipui astfel pe spectatorul căruia i se adresau Fiul pădurei sau Moartea haiducului Tunsu ori Prăpăstiele Bucureștilor: urmărind încordat minunile de pe scenă, gata să plonjeze de la balcon spre a-i aplica o corecție „păianjenului infam- (să completăm. în paranteze, bogata b'hliografie cir. nota introductivă referitoare la literatura generată de figura Iui Tunsu. cu povestirea Fiica haiducului, datorată lui Pantazi Ghica si apărută în „Naționalul" din 1858). lorgu Caragiali era poate cel mai abil în această direcție. Tunsu perorează astfel : „Daca vei îndrăzni a vorbi mai tare a striga în conversația noastră ca să auză si altii, atunci, uite. îți trăznesc această jucărie pin creieri si-ți culeg măselile dupe jos ca niște mărgele de sidef !* Stilurile „înalt* si „jos* se ameste- că aici pentru a epata si pentru a atrage. Un adevărat deliciu este Clopoțelul fermecat sau O căsătorie la otelu „Patria" din Bucu- rești, unde se vorbește ca in „Colintina" de odinioară. Pînă la substanțializarea expresiei pe care o realizează D-ale carnavalului mai era cale lungă. Aș accentua în legătură cu piesa lui Costa- che Caragiali că este vorba de o dramatizare a unei nuvele — aceea a lui Radu Curălescu—, lucru semnificativ pentru anii 1850 — 1860 cînd epicul românesc era firav, încă embrionar, și ceda locul cu ușurință su-și schimbă fața, și iarăși lingă mine / Vă- zui acea ființă ce-atîta o iubeam" (VI). Ori cum, „redresarea ritmică" despre care vor- bea I. Funeriu în cartea sa Versificația ro mânească (Ed. Facla, Timișoara, 1980) se ex plică aici în mod obligatoriu, ca de altfel șl la celelalte creații în versuri care formează începuturile liricii noastre. în aceeași culegere din 1836 apare poemui Destăinuirea, in care cele patru sonete care-, compun sînt axate pe tema raportului dintre poet, colectivitate și ființa divină. Caracterui lui unitar, ca și al ciclului Visul, nu-i va fi scăpat lui Eminescu. De altfel, în monu mentala sa Istorie... G. Călinescu observa că, „oricît de naivă, gindirea lui Eliade este cea dinții ce străbate, înaintea lui Eminescu, o operă literară și-i dă sens și unitate" (p. 140). Cel mai reușit sonet din ciclu, scris — ca și celelalte — în alexandrini românești. — după schema rimică menționată. este al treilea: „Subt degete-mi răsună, liră, te-nfiorează, / Spune ce e poetul în ăst loc osîndit, / Cum el dintr-însul raiul oriunde-n-ființează / Și-și face fericirea din bine-nchipuit. / Cind cîntă el, s-aude, veacurile răsună: / Cînd se închină, cerul el îl coboară jos; / Dragostea lui e flă- cări și ura lui detună, / Blîndețea e seninul acel mai luminos. / / Ferice de acela pe care il slăvește ! / La nemurire zboară, ce el i-o pregătește; / în buza lui e slava ce duhu-i și-a croit; / în mină—i e cununa ce-n veci stă înverzită, în pieptu-i e altarul pe care e slăvită / Aleasa frumusețe ce el a-ncrednicit“. Alexandrinul românesc, în forma-i cunoscută „s-a statornicit — spune Ladislau Gâaldi în Introducere in istoria versului românesc (Ed. Minerva, Buc.. 1971, p. 160) — datorită, mai ales, inițiativei lui Heliade". El este autorul unui Curs întreg de poezie generală (Buc., 1868). care se dovedește a fi cea mai im- portantă lucrare teoretică a epocii. Primul me- trician român deosebește alexandrinul francez, care „se compune din douăsprezece silabe, cînd este masculin, cum zic ei, sau trunchiat; iar de va fi feminin sau plan, silabele s-ar putea număra pină la treisprezece" de „alexandrine- le românesci", care sint „mai exacte decît cele franceze și măsurindu-se prin iambe, nu su- făr, ca cele franceze, să înceapă și prin trohee, să aibă, adică, prima și a treia silabe intonate", în această primă încercare românească de te- oretizare a sonetului se dau sfaturi creatorilor autohtoni. I. Heliade Rădulescu stăruind asu- pra aceea ce astăzi am numi specific și ori- ginalitate. Dacă sonetele din Visul și Destăinuirea sînt scrise în alexandrini. întîiul nostru metrician acordă un spațiu important endecasilabului, poate și datorită faptului că „pe această mă- sură au cîntat sau au vaticinat toți poeții ferici ai Italiei, i sacri vati ca Dante, Ariosto, Tasso. Petrarca pînă la Alfieri". Și după ce afirmă că sonetul „este un genere de poesie care cuprinde nici mai mult nici mai puțin de paisprezece versuri, cuprinde adică două catrine și două terțete", el se referă Ia cerin- ța sonetului clasic de a da finalului un sens mai puțin așteptat: „Fiecare vers să aibă tote condițiunile versurilor de model, și în fine... în ultimul terțet să se afle ceva neașteptat în- eît să deștepte mirarea, extasea; aceasta nu este așa facil nici pentru geniurile și talentele mari". Primul poet influențat de Heliade a fost Ce- zar Bolliac. Sonetele acestuia se caracterizează prin pronunțate accente de critică socială. So- netul la anul 1839 este, de fapt, o replică la poezia lui Heliade Sonet la anul 1830 și con- ține (anticipînd Clăcașul) îndemnuri la revoltă. Pe un plan superior, vădind — în ultimă instanță — evoluția liricii noastre, se situează sonetele lui Ion Pillat, scrise de asemenea în alexandrini Grupate în ciclul Scutul Minervei ele au măsura de 14/13 silabe. întocmai ca sonetele lui Heliade, dar numărul rimelor este altul, ca și dispunerea acestora. Alexandrinul este adoptat și în volumul Ul- timele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu — ceea ce demonstrează că cele mai bune idei heliadești, asemeni unor semințe miraculoase, au rodit în brazda atît de primitoare a lite- raturii noastre. Adrian VOICA altor genuri, cu deosebire dramaturgiei. Necontrolat de sfiala tiparului, liber în sen- timente și în exprimare, teatrul precum îl sugerează volumul editat cu acuratețe de Paul Cornea, Andrei Nestorescu și Petre Costines- cu, presupune o eliberare aproape totală, apro- piată de aceea a iarmaroacelor. Este un ade- ărat teatru „popular", care provenea dintr-o rapidă democratizare, survenită în urma de- gradării feudalității fanariotizate. Personajele sint amploaiați fără leafă, slugi, haiduci, „co- riști* (adică figuranți). sufragii, rar cîte un „advocat", frecvent calfe și isnafi. Tot un Ca- ragiale (vreau să zic — lorgu Caragiali) este cel mai ilustrativ. Piesetele sale au farmecul crud al celei dinții generații care încerca să-și învingă tracul. De aceea, nu zăboveau prea mult asupra cuvintului, trimis dincolo de rampă în grabă, cu un ritm uluitor și cu un debit aproape fantastic. Culminația unui astfel de teatru este desi- gur Prăpăstiele Bucureștilor, din 1858. piesă in care_ l’auberge" din original a fost cam neverosimil vopsită în „bodegă", pentru a ascunde un mister prea gros, pigmentat cu tumbe și bastonade și înclinat către morali- zare. Oricum, dramaturgul se dovedea mai fa- miliarizat cu citadinlsmul decît romancierul aceleiași perioade. De la Costache Facca și Alecu Donici (din care se publică acum ine- dita Guraleiul, comedie de rezistență a înce- puțurilor dramaturgiei noastre), pînă la Matei Millo, cei care s-au încercat în satira orașu- lui au fost numeroși, îneît lucrul devenise o- bisnuință. ~ Pentru a fi corect înțeles, „teatrul românesc inedit din secolul al XlX-lea ar trebui citit în paralel cu savuroasele pagini ale lui I. L. Caragiale reunite în „carnetul unui vechi su- fleur". Cum scria acolo nenea lancu, referin- du-se la circumstanțe asemănătoare : „Feri- cită improvizație !“ Dan MANUCA Convorbiri literare — 6 I literara------------------ Obiectivitatea spiritului critic Piatra de încercare a oricărui act de cul- tură este obiectivitatea. Măsura atingerii obiectivității este măsura însăși a accesului nostru spre ființă. Din acest punct de vedere, „epoca marilor clasici" este una dintre cele mai pasionante aventuri spirituale din secolul al XlX-lea, de- cisivă, in orice caz, pentru ființa românească și s-a întimplat ca această „aventură" să ple- ce de la Iași prin Societatea Junimea și re- vista Convorbiri literare. Ceea ce s-a petrecut atunci ne apare exemplar pentru o tentativă europeană de împlinire a unei culturi națio- nale întru universalitate. Fenomenul pare să li fost hărăzit a se oglindi activ in conștiin- ța critică a Junimii îndeobște prin acela care a fost recunoscut ca spirit us rector. T. Maio- rescu. Fundamentele programului convorbirist el le-ai pus, cu o rigoare în expresie rar în- tîlnită, încă din primul număr al revistei. Este greu de imaginat că fără Maiorescu Junimea ar fi fost ce-a fost și că revista ar fi deve- nit așa repede principalul focar de cultură din țară, adunînd forțele scriitoricești cele mai ie seamă. Arma secretă prin care Maiorescu a făcut o așa covirșitoare impresie a fost ceea ce el a numit, in repetate rinduri. adevă- rul. Adevăr in toate. în literatură, in naționa- litate, in politică, in limbă, in știință, in cri- tica literară. Altfel spus, atingerea „curatei obiectivități", cum zice, spre sfirșitul marii campanii, in Comediile d-lui I. L. Caragiale (1885). Sau, cu alt termen faimos, impersonali- tatea. în care noi recunoaștem un substitut al conștiinței in genere opuse conștiinței indi- viduale din arsenalul de concepte kantiene. Se știe, spre a pune temei obiectivității in știință, în contra empirismului sceptic, relativist, al lui Hume, Kant elaborase ipoteza existenței unei conștiințe in genere, purtătoare a certi- tudinii în cunoaștere. Ne interesează însă aici forța catalitică a spiritului junimist al cărui ton l-a dat Ma- iorescu. El pleca de la fundament, adică de la ontologie, cu o înțelegere rapidă a rela- ției dintre ființa națională și cea universală. Uitînd parcă de „subtilitățile" metafizice pe (■are le implicau ierarhizările intr-ale cultu- rii din doctrinele occidentale, el s-a gîndit cu acuitate să invoce adevărul pentru toate ramurile culturii și civilizației românești. Pu- terile creatoare sînt limitate în om, ca și in colectivitate: „Nu te poți juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul între- prinderii de cultură intr-un popor". (Prefață la Critice, I, 1874). Maiorescu acuză vehement pe pașoptiști, pe ardeleni etc. că au falsificat masiv intreaga cultură națională. El a insti- tuit un fel de stare de necesitate, avind drept corolar întoarcerea la adevăr. Experiența, in orice caz, este singulară printre țările euro- pene. Provocarea a produs o răscolire extra- ordinară a spiritelor. El a dat. întîi de toate, o neobișnuită anvergură celebrei teorii a „for- melor fără fond". Indiscutabil, a existat, după 1820, un entuziasm euforic datorat „descope- ririi" Occidentului, căruia „olimpianul" i-a se- sizat imediat șubrezenia. în realitate, „olimpi- anul", cum s-a mai spus, era un tempera- ment plin de umori ținute în cătușe, un lup- tător înnăscut, practic. El, care iși luase ca emblemă adevărul, bizuindu-se pe o logică de forța laserului, pornea la drum cu o bine strunită simplificare a lucrurilor. Un „luptă- tor" devine, prin fatalitatea împrejurărilor, lesne un partizan. Și totuși Maiorescu era con- vins pînă-n pinzele albe că e făcut să fie „ne- părtinitor", „impersonal". Și ceea ce-i mai derutant e că avea toată înzestrarea și pre- gătirea pentru aceasta și, iarăși e ceva care ține de condiția unicului, reușea performan- ța de a atinge un fel de „curată obiectivitate" în cea mai pătimașă dintre polemici. El a putut lăsa impresia că s-a autosacrificat în focul bătăliei, renunțînd la a ajunge creato- rul de cultură pe măsura înzestrării sale. Nu e și impresia noastră. Maiorescu a devenit cea ce purta în sine, cum el însuși a spus despre Eminescu. Dimpotrivă, puțini oameni au avut sansa de a se realiza mai plenar decît dînsul. Pe lîngă geniul polemic, Maiorescu a mai avut și norocul de a fi contemporanul lui Eminescu. Creangă, Slavici, Caragiale, Odobescu. Hasdeu etc. Dar acesta a fost chiar „norocul" epocii. Momentul istoric l-a selectat pe Maiorescu (v. teoria lui Ibrăileanu), fiindcă era nevoie de un asemenea om. Structura lui a fost prin excelență a unui occidental. El era intr-o mai mare măsură pătruns de mitul occidentali zării decît pașoptiștii. Credea adine în supe rioritatea culturii apusene in raport cu „bar baria orientală". E o tentație de care Maio- rescu însuși n-a știut să se elibereze complet și pe care a plătit-o cu două erori fundamen- tale: cea dinții, opunerea civilizației occiden- tale celei orientale. De aici, probabil, ignora- rea cîtorva secole de cultură autohtonă. Nu-1 interesează Neagoe Basarab. Dosoftei. cronica- rii. D. Cantemir etc. Are complexul începu- tului absolut, cum a remarcat N. Manolescu. Lumea nu putea să înceapă, la noi. decît cu „noua direcție". Din fericire. Maiorescu ate- nuează serios „păcatul" prin fundamentala prețuire a fondului național. de unde și sublinierea însemnătății colecției de poezii populare a lui Alecsandri. Prin acest fond rom^esc trebuia să arătăm Occidentului cine sîntem. Dar „noua direcție" mai avea nevoie de o idee-vector. Maiorescu știa bine că „des- coperirea" Occidentului nu e meritul noului spirit critic. Văzind limpede neajunsurile en- tuziasmului precursorilor și bănuind și aici posibilitatea unui început veritabil, dă o an- vergură de grand style teoriei „formelor fără fond" care plutea in aerul vremii Se in- făptuise totul cu prețul dureros al neade- vărului. Izbitor iarăși e faptul că și această teorie are la bază spiritul schizoid european. Maiorescu și junimiștii se iluzionează că poate exista o formă lipsită de conținut. lucru infir- mat de structuralismul modern, care a arătat, pe bună dreptate. <ă forma își este sieși con- ținut. Dacă lucrurile n-ar fi stat astfel, criticul însuși n-ar fi descoperit impostura în „forma" textelor săgetate dc inteligența sa critică. Liderul junimist nu greșea, poate, cind echivala mediocritatea cu neadevărul. insă uita de acest criteriu cind era vorba de noua direcție căreia ii atribuia meritul de a urma adevărul. Cum rămine atunci cu infailibila proclamare a obiectivității ? Exagerind lucrurile. Maiores- cu pare să fi aruncat vremii provocarea sa tocmai cu o „formă fără fond" 1 Obiectifi- tatea maioresciană se dovedea a fi masca infailibilă, aparent, pentru cel mai i’bitor spirit de frondă, fatalmente unilateral. El și-a •jucat rolul cu atita „demnitate olimpiană", in- cit și-a atins cu prisosință scopul, după eni- gmatica lege a coincidenței contrariilor. Am zice că tocmai in acest punct a dovedit el geniu, și nu o spunem nicicum pentru a-1 minimaliza. Două serii de reacții in lanț a trezit ideea-forță a obiectivității maiorcscier.e A provocat stupoare, indignare printre adver- sari și a ridicat o întreagă armată de polemiști împotriva Junimii și a „noii direcții". Practic. Convorbirile literare au fost ținta atacurilor din toate celelalte centre culturale românești. Lucrul aceasta i s-a părut lui Maiorescu ex- traordinar. El a lansat la noi ideea că atacu- rile în presă au meritul, nesocotit de adver- sar, de a atrage atenție publicului, de a-1 dinamiza în căutarea adevărului. Popularitatea „noii direcții" a fost asigurată nu de juni- miști. ci de rivali. Energiile creatoare au fost, astfel, trezite, descătușate, așa cum visa Maiorescu însuși. Tot mai mult, junimiști și nejunimiști și-au sporit spectaculos exigen- ța creatoare in știință, literatură, filosofie etc. Și fundalul istoric era favorabil marii Renaș- teri: se realizase Unirea, se dobindise Inde- pendența, crescuseră rindurile publicului cul- tivat. biruia, in limbă, bunul simț al poporu- lui. Iar Maiorescu arunca noi și noi provocări, li îndemna, de pildă, pe contemporani să re- nunțe la pinacoteci, la Univeritate. la Consti- tuție, la Academie. Și o făcea cu un radica- lism trecind marginile oricărei „obiectivități". De fapt, năzuia in taină să vadă Universi- tatea și Academia demne de exigențele sale, pregătindu-și drumul spre ele. Cu atitudinea sa. Maiorescu a făcut cit și cei ce „importa- seră" formele culturii apusene. Straniu, intr- adevăr. acest stingism de esență conservatoa- » re ! Noi nu ne putem imagina, așa cum au înclinat să creadă unii critici (Al. George. de pildă), că Maiorescu ar fi fost mulțumit să-și vadă împlinite îndemnurile, căci marele său pariu era tocmai Occ identul ! Criticismul ju- nimist a fost atunci o necesitate istorică și re- zultatele s-au văzut. Cea de a doua serie de reacții pricinuite de spiritul critic este, in fine. împlinirea veri- tabilei obiectivități. Sămința aruncată de.men tor a rodit in marii clasici, dobindind expre- sia cea mai înaltă în Eminescu. Creangă, Ca- ragiale. Ne grăbim să precizăm că nu vrem a spune cum că marii clasici ar fi „creația" lui Maiorescu. Atrași in sfera ideii-forță ma- ioresciene cu privire la adevăr. aceștia și-au văzut in liniște de drumul lor. adesea in răspăr cu „mentorul". Dar nu putem neglija faptul că aceștia au simțit benefic „radicalis- mul" maiorescian. Spre exemplu, abia prin E- minescu și Caragiale teoria „formelor fără fond" va fi salvată de unilateralitate. Ființa mutilată in contrarii ireconciliabile la Maio- rescu se va reîntregi intr-o viziune româneas- : ă și profund universală totodată, are atestă adevăratul loc pe care-1 ocupă românismul in- tre civilizațiile europeană și orientală. Atras de maiorescianism, Eminescu este cel ce vede si șubrezenia criticismului. Apropierea poetului) de Junimea incepe cu o grăitoare detașare a t:-« nărului de 20 de ani de ideile maiores- iene din Observări polemice (1869). Eminescu este cel dinții are intuiește magistral pericolul a- lunecării in neadevăr a celui ce susținea cu atita vervă adevărul. Altfel spus, a sesizat esențiala „contradicție" maioresciană. acea mască de care aminteam, „forma fără fond" cu care lupta in contra -formelor fără fond". Criticul era in primejdie de a rata obiectivita- tea și Eminescu o spune fără menajamente : - - „Și dacă e vorba pe masca jos 1. apoi mas- ca jos de la toți și de la toate, astfel incit fiecare să-și vadă in fundul puținătății sale". (O scriere critică). Cu a'est principiu, respec- tat statornic de poet, avea să întrunească ce- rințele obiectivității. devenind, cum însuși Ma- iorescu o va spune, culmea inteligenței ro- mânești și una dintre marile conștiințe ale timpului. Am arătat >n altă parte căile teme- rare ale devenirii eminesciene în cultură, in- tru dobîndirea obiectivității, fapt care i-a per- mis. între altele, să realizeze prima mare sin- teză europeană între Orient și Occident, biru- ind. astfel, maladia scindării europocentriste a ființei. La rindu-i. I. Creangă va da o pildă înalt creatoare de „obiectivitate" prin umorul său inimitabil, tolerant, profund omenesc, cu adevărat atins de o divină seninătate. Sau să ne amintim de comicul pur al lui Caragiale, simțit ca atare incă de Maiorescu și care e departe de unilateralitatea nedreaptă, firește, a satirei obișnuite. Faptul a fost înțeles de gustul estetic subtil al lui Mihai Halea, cel ce vedea in lumea lui Caragiale o jovialitate patriarhală, de un farmec inexplicabil ca și umorul lui Creangă sau armonia eminesciană. Astfel. în marii clasici, a biruit partea cea bună a spiritului critic convorbirist și al men- torului Junimii. , , Theodor CODKEANU George DAMIAN - 60 De cîțiva ani a început să nin- gă peste arama părului său. Dar omul și-a păstrat vivacitatea tine- rească și acea volubilitate care, cred că. alături de chemarea poe- ziei, l-a Îndepărtat cindva de roba cam sobră a magistratului. Poe- zia pe care o scrie de o viață, încurajat fiind să se ia in serios de generosul bădia Sidorovici, a căpătat odată cu trecerea anilor mai multă gravitate, fără a re- nunța la optimismul ei funciar. Poetul, viscolit de anii ce se a- dună. iată s-au strins chiar șai- zeci de talanți pe talger, devine mai interogativ cu privire la e- xistența sa și a semenilor săi, poezia lui capătă un plus de re- flexivitate, care-i șade bine. Ga- zetarul e tot frenetic ca și in ti- nerețe și bănuiesc că și vînătorul are ochiul la fel de ager și mîna tot dibace in vinătorile prin Mun- ții Carpați. Ar mai fi și altele de spus, la acest ceas rotund des- pre confratele nostru George Da- mian. Oricum n-avem dreptul să uităm și de rolul lui in mișcarea culturală a Sucevei. Alături de câțiva scriitori și oameni de cul- tură de aici, George Damian con- tribuie la alcătuirea și apariția Paginilor Bucovinene, la cristali- zarea noului climat spiritual din Țara de Sus. Devenind plop singuratic II Dacă la vremea apusului Intr-o zi cu umbre difuze Nu veți înțelege nimic Din marea risipă a trecerii mele Purtați-vă privirea peste slova-mi scrisă Și veți simți atunci durerea ivindu-se din durere Cum vă învăluie sufletele Fără putere de împotrivire Pentru că eu devenit între timp plop singuratic Voi fi ajuns demult la strămoși... 24 martie Nici o noapte nu a fost mai lungă Parc^'zorii rămăseseră captivi Nori bolnavi pc cer iar stelele nu apucau s-ajungă Cu lumina lor pînă-n tăria munților Carpați Ceasul turnului din catedrala gotică tăia Timpul în felii de neintoarsă trecere tăcută Vintul cu acute sunete purta Ploaia rea și rece ploaia mută Lumina mea dintre zăpezi și vise In zori iți voi aduce-un trandafir Cu toate rănile deschise... Furtunile memoriei „Cînd am fost prima dată / la vinătoa- re / cerbii s-au rugat de țeava puștii cînd am fost a doua oară / cerbii au su- rîs și în carne mi s-au ascuns , a treia oară nu am mai fost“ (Vinătoarea de cerbi). Retras în munții „cei mai frumoși din Eu- ropa", nu departe de Cetatea Neamțului care de atîtea veacuri se oglindește cu mîndrie în Ozana cea limpede și (foarte) fru- mos curgătoare, poetul Aurel Dumitrașcu — un tînăr sihastru, cu părul albastru și-n blugi — scrie cu furie poezii despre a lui Tudoriță (Tudonța Song), despre Porcarul de aur sau despre metaforă, despre toamna din fotografii, și ars doloris, despre proces și săptâmina rembrandt, despre micul cinematograf din ma gazia sa de lemne în care se află un cap de lemn în formă de piramidă și unde sr petrec întîmplări destul de bizare cu o anume elenă din borca, și unde se mai află și r masă de biliard roșie-roșie și niște piciorușe albe-albe, atît de albe îneît. dar ce să ma; .spun, ce să mai spun, spun doar că Aurel Dumi- 'trașcu scrie, de fapt, despre singurătate și despre acest sfîrșit de secol paradoxal care se va sfîrși curînd. Majoritatea poemelor sale cum se poate observa și din fragmentul citat de mine la începutl acestui articol, privesc condiția artistului și a poeziei. Poezia înseamnă har și însingurare. Și cel care po- sedă sau cucerește acest har rămine singur, singur cu pietrele, cum spune poetul într-c frumoasă poezie, întoarcerea berzelor, poezie care deschide primul său volum, Divina pa- radoxalia, apărut acum cîțiva ani la Editura Albatros. Citez : „Nu de mult s-au întors berzele din ținuturile străine — ! dar n-au mai adus copii /... acum berzele au adus pietre colorate /.../ pietre au adus berzele / citeva zile oamenii nu mai plecară de acasă fiecare își număra pietrele din curte /... numai la mine nu era nici o piatră /... । în- tr-o zi mă rezemasem de poartă plîngind /.../ și (um stăteam acolo numai ce trecu pe deasupra un stol de berze țipind / toți oameni s-au luat după ele ... s-au dus / nici a doua zi nu s-au întors / n-au mai venit niciodată / am rămas singur cu pietrele / tare singur". Poemul curge natural, fără prea multe înflo- rituri stilistice, fără multe metafore Totuși ritmul lui se schimbă de citeva ori. ca și cum comunicarea ar fi intîlnit niște obsta- cole. Metaforele sînt întimplătoare și au mai mult formă de aforism decît de metaforă, aceasta luată în sensul ei clasic. „(Averea este apa- najul celor uluiți !)“ este pusă in paranteză și iși găsește contrapunctul in „(știam că dis- perarea e intermezzo-ul decrepitudinii !)“. Ar- tistul e acela care „alunecă- de la uluiala senină și nevinovată a copilului la disperare, semn ai decrepitudinii și al degradării prin cunoaștere, fie ea și artistică. Pietrele sint sim- bolul cuvintelor, și încă al unor cuvinte colorate. Jocul poetului este un joc cu cuvintele, cu măr- gelele de sticlă. Dar tocmai el. poetul, care are acest har de a ordona frumos cuvintele, el. tocmai el n-a „primit" cuvintele. Ci doar oame- nii, doar lor le-au fost aduse cuvîntele-pietre. A doua oară berzele trec pe deasupra satu- lui. poetul nu ne mai spune dacă aduc sau nu aduc pietre, oamenii se iau după ele și se duc, iar celui căruia păsările nu i-au adus prima dată pietre îi rămîn toate pietrele, adi- că toate cuvintele lăsate de oameni. Jocul poetului este un joc absurd : cuvintele îi sint atit „pietrele" cu care se joacă, cît și parte- nerii cu care joacă acest joc. „Am rămas singur cu pietrele tare singur / uneori, seara, jucăm. împreună o partidă de bridge". Intr-o altă poezie apar același simboluri : „Prin cel mai frumos sat / trece în fiecare noapte un înger cu o creangă / de aur pe gură / și mină o turmă de porci și porcii-s de aur". Aici ingerul este tot o imagine a artistului, el poartă o creangă de aur pe gură ; porcii de aur sînt cuvintele. Poemul se numește Porcarul de aur sau metafora. Poezia lui Aurel Dumitrașcu oscilează între discurs autoparodic și parabolă. Este o poe- zie mai mult a rostirii, decît a imaginii plas- tice : aparține mai mult ritmului, decît ideii. Dacă Aurel Dumitrașcu scrie parabole des- pre creație, acestea nu sînt parabole pure, cum de pildă intîlnim la Matei Vișniec, ci sînt niș- te parabole hibride, altoite pe un discurs ve- hement. Ca formulă artistică, l-aș apropia de Ion Mureșan. dar și de Liviu loan Stoiciu. Cu primul. Dumitrașcu are comun obsesia de a defini poezia, cit și metafora apodictică, iar de Stoiciu se apropie prin fragmentarea și incoerența (aparentă) a discursului, poetic. Jo- cul poetului cu cuvintele, cu acele pietre co- lorate pe care berzele le aduc din ținuturi străine (ale memoriei), e un joc al unui om deznădăjduit. E un joc în pustiu cu cuvintele: „din strîmbătura celui cu sîngele în declin se naște poemul tehnicolor ; vine funinginea to- tuși vine ca / o uriașă burtă pe care mîini tremurătoare / apar și dispar". „împerecherea broaștelor — scrie el — nu-i o problemă de logică", iar „metafizica e o adevărată neru- șinare". Poetul nu mai are timp să îmbrace în haine frumoase poezia, el spune pur și sim- plu ce are de spus. 11 interesează mai puțin forma, el caută să transmită starea de mo- ment. Unele versuri sînt ca niște sentințe : „o pamphletele voastre scrise în bucătărie / în- geri coboriți din cuvîntul rugină /.../ dacă profeții seamănă cu iarba nevătămată / ușor am putea preschimba îndoiala în surîs". Poe- zia anilor ’80 se apropie mai mult de social, decît, să zicem, poezia anilor ’70. Aurel Dumitrașcu nu caută să esențializeze, să generalizeze lucrurile. El nu urmărește în poem doar o singură idee, doar un singur sens. Textul său poetic nu este arhetipal. Dacă nu mi-ar fi teamă de ceea ce se cheamă propoziții vide de sens, aș zice că el urmărește să umanizeze discursul poe- tic. Să-1 apropie de felul de-a gindi al omu- lui contemporan. Discursul poetic nu mai este coerent și previzibil, ci devine imprevizibil și dezorganizat. Entropia poemului este legată, în fond, de entropia sistemului social pe care caută să-1 exprime. După cum s-a spus, poe- tulF are orgoliu, supremul orgoliu de a vorbi despre sine și, vorbind despre sine, de a ex- prima lumea în care trăiește. Dicteul auto- mat, mai mult sau mai puțin controlat, este un procedeu utilizat de mulți dintre poeții ul- timei generații. Poetul poate să vorbească în poemul său, de pildă, despre căderea Constan- tinopolului și brusc să-și aducă aminte că și-a uitat cafeaua pe foc. Apoi în timp ce se va duce să stingă aragazul poetului îi vor veni în minte alte imagini; își va aminti, să spu- nem, cum a fost umilit de redactorul unei pu- blicații care nu i-a răspuns la salut sau de vînzătoarea de la autoservire care la ieșire i-a controlat geanta și l-a suspectat în timp ce se plimba printre rafturi. Toate aceste lucruri străine de tema poemului vor intra în poem, în poemul care descrie căderea Constantine— polului. Nervozitatea, iritarea, indignarea de moment a autorului se strecoară voit în poem. Forma poemului se schimbă mereu și odată cu ea se schimbă și conținutul. Cuvin- tele nu se mai ordonează în jurul unui sens unic, în jurul unui singur centru de greutate, ci în jurul mai multor centre. Poemul devine fluid, ca o pată de sînge ce s-ar lăți în mai multe direcții. In aceeași poezie putem întîln. astfel mai multe poezii, și asta depinde de unghiul din care abordăm acea poezie. Poemui nu mai este un cub de piatră spart într-un colț, cum l-a definit cindva Nichita Stănescu, ci un organism viu. ale cărui celule se mișcă și proliferează continuu. Nichita DANILOV 7 — Convorbiri literare Inedite ion Țaranu Florin Mihai Petrescu Nesf îrșitul iubirii (III) Cum mă încred în cerul nopții pline De lungi cohortc-n scuturi și în zale Pc drumuri stabilite luminînd Cum teamă n-am de mine-n clipe grele Că imnurile mi-as putea trăda Cerînd azil în temnița tăcerii Tot astfel ție aș vrea să-ți fiu fidel Cerînd să crezi în mine ca într-un cîntec — noaptea. Prinos Miroși o floare... taină milenară Miresmele pămîntului în tine Ca-ntr-un havuz solar se revărsară Pctalclc-s arome cristaline. Și ce transfuzii au acuma loc E răsuflarea ta mai dulce boare De le-aș sorbi odată la un loc Pămînt și suflet, ceas oprit, serbare. Dar stau dc-o parte, umbră obiectivă Prin mine toată-a lumii frumusețe Trece asemeni razei prin ogivă Și doar din cînd în cînd m-aplec sfios Și-atunci și flori și suflet prind să-nghețe Dau tot. Dar eu, nu am nici un folos. Distante Te-am cunoscut în care an și zi Nu mai prezintă nici o importanța Ca soarele, din marca lui distanța IVlă încălzești și-acum — ciorchini tîrzii. Revenire Și iată-mă-s din nou printre iubite flori Mai doritor de ele, mai depărtat de mine Sperînd să stau de-acum numai printre candori Cum unui sacerdot antic i se cuvine. Oaza Eu tot mă mai gindesc la tine Chiar dacă ne vedem mai rar Și mai roșcată iedera devine Mai galben tenul frunzei de arțar. Dar știu că este pentru mine-o oază Unde e imposibil să pătrunzi De n-ai pc cap o nevăzută rază Iar ochii de oțel și vis — rotunzi. Ascultă Ascultă glasul nopții mai tainic ca o undă Venind din alte lumi, dar plin de-această lume El toate imnurile poate să le-nsume Dînd omenirii-o nuanță mai profundă. Cînd Ca amfora străveche în care mai găsești Și grație și gust, cunoaștere deplină A tot ce-ncîntă ochii omenești Tu ai rămas in propria lumină. Cu cît trec anii mai frumoasă ești Spirit divin lipsit de degradare Cînd va putea penița-mi zburătoare Să te transforme-n marmore grecești ? Se apropie primăvara... Purtăm in noi, ca pe niște talismane, a- numite locuri pe unde am trecut foarte ae demult șt pentru că vrem sa ne în- credințam că nu le-am visat, că le-am străbă- tut cu adevarat cindva, simțim adeseori che- marea de-a le revedea. Cu cit intirziem insă, cu atit nu ne putem hotărî, minați de o frică obscură ca revederea acelor locuri să nu ne destrame amintirile cele mai scumpe. Ca să le păstram prospețimea lor unică, animam cu bu- nă știința tot mai mult timp reîntoarcerea, deși așa ceva n-am vrea să recunoaștem in nici un fel. In anumite momente de trezie su- blimă admitem că atotputernica vreme ne-a răsturnat și cioplit in chip miraculos unele amintiri, le-a dat un înțeles aproape sfint pen- tru noi. adică le-a îndepărtat tot ce era zgrun- țuros si rușinos și le-a adus la o stare de strălucire care nu poate fi coruptă de timp oricît s-ar căzni. Astfel de amintiri ne fac sa înțelegem ceva mai bine cum se naște au reola aceea a timpului de peste timp. In mo- mentele noastre de cumpănă, de jale cit și de duioșie aruncăm privirile sufletului către ast- fel de amintiri ca spre un mic rai numai al nostru, poate să ne fie reazim și izvor de noi puteri. De cite ori n-avem sentimentul, in ast- fel de răgazuri ale privirii, că am fost ameste- cați intr-un fel de joc ciudat de noroc la care r-am cistigat nimic in afară de scurta plăcere de-a ne bucura la nesfirșit cind atm- g fermccăioare uxc^gini l? Nu ne-am mai sătura să îp contemplăm dacă chnthetul ior de aur nu ne-ar provoca sl o suavă du- rere. fiindcă nu le deslușim niciodată secretul intreg. Cum s-o fi petrecut oare vrăjitoria ? Parcă un zeu a presărat peste citeva amin- tiri. cumva la intimplare, o pulbere sufleteas- că de-o e^e .țâ prodigioasă, ce le invâpăiază intr-o lumină stranie, cum e emisia aceea cu totul neesus«seută. răspindită de ochii fosfores- cenți și mișcători din craterele lunii. Uneori sints-m in stare să recunoaștem chiar că atari imagini de-o asemenea strălucire nu pot fi reale, au devenit prin ani atit de minunate incit parcă numai prin ele ne ținem ancorați de viață ; parcă nici nu pot fi ale noastre, •țit sint de alese, nici nu sintem vrednici de eh. dar dc creme ce am avut norocul să ne nimerească ^eseam-nă că ele ne-au ales in ve- derea unui scop ir.alt— Adevărul este că ne temem să nu le pierdem, nu vrem cu nici un chip să fie distruse si de aceea ezităm să por- nim. aminăm. Ne inhibă bănuiala ori cel mat adesea certitudinea că de ne vom reîntoarce amin pe unde am t-mblat demult in realitate v«m trăi deziluzia că am preamărit niște eve- oinver.te mărunte Ș: atunci ce ne mai rămîne frumos dacă nici anii in care ne place să ne refugiem, nici locurile după care tîr.îim nu-si păstrează mireasma si aureola peste timp ? Nu mai degrabă să renunțăm la o călătorie care ne-ar sfărima atîtea amintiri prețioase ? Și dacă totuși ne încumetăm să revenim ni se descoperă, printr-o amețitoare reacție in lanț, gînduri la care am ținut, crezute a le fi uitat pentru totdeauna, impresii dunte altă- dată. re născătoare ca un parfum de rouă. în- să regăsim altceva, altfel, totul la alte pro- porții de cum ne așteptam si prin nici un fel de magnetism nu ne putem restaura curatele Închipuiri ale copilăriei. Chiar dacă reîntoar- cerea pe locurile dragi nu ne desluseste toa- tă lumea de splendori a misterioasei virste dinții (bucuria acelei lumi nu vine niciodată cind vrem), aceste călătorii tîrzii ne aduc, prin- tr-un proces de acumulare al cărui mecanism nu-1 vom cunoaște nicicînd, o neașteptată do- bindă de noi si noi imagini — alți oameni, alte întrebări, alte griji. Și uneori, pe neaștepta- te. noile impresii pot să modifice pe cele stră- vechi. tocmai pentru că sint mai puternice, să le ia locul, adică să devină în viitor — într- atit se schimbă în viață ierarhiile — ceea ce înseamnă astăzi pentru noi amintirile funda- mentale de cînd eram mici. Căci pină la urmă chiar si unele ca acestea se pulverizează ire- mediabil sub bombardele anilor și ale atitor senzații „Made Secolul XX'. Mă hotărîsem (e drept și sub înrîurirea In- structorului) sâ revăd satul, simțind și știind dintru-nceput că voi întilni oamenii altfel, transformați și poate aidoma și locurile. Ori- cum, îmi spuneam la un moment dat, viața este atît de bogată și de plină. Incit n-avem drep- tul să ne îngropăm în memorie, contemplînd acolo un trecut primar, ca pe un acvariu cu cițiva pești prețiosi, desperecheați, care nu se vor înmulți niciodată. Dacă n-aș fi ajuns la Valea Comorii, centrul de comună, la nu- mai 13 km apropiere, poate nu m-aș fi re- întors. Călcasem ultima oară drumul Rosto- golenilor, drum care avea să mă ducă spre lumea largă, in urmă cu peste douăzeci de ani, într-o noapte aburoasă de iunie. Ah, n-am să uit niciodată seara cind am părăsit satul... Nu mi-a fost dat sâ văd pîn-atunci cum arată iarna pe drumul atit de năpăstuit spre Kostogoleni... Vedeam atunci. (Atunci e acum zece ani, in 1968). Era ceva peste orice în- chipuire. înaintam printr-o negură albă și densă. Dealurile pe care le știam niște cocoa- șe monstruoase, descărnate de lepra rîpilor pretutindeni, se mistuiseră sub tămăduitoarea frăgezime a zăpezii. Acum ar fi apărut, dacă n-ar fi fost cortina negurii, ca niște decoruri lantastic de reușite, ca in filmele acelea exo- tice cu acțiune lentă in care frigul și peisa- jul reprezinăt eroii memorabili. — Au nebunit cerurile, de bună seamă ! Ninge ca de sfîrșitul lumii — a spus bădia Crudu la ieșirea din comună. într-un fel in care nu pueam ghici dacă era admirație sau simplă constatare. ' Era spre sfîrșitul lui februarie, vintul a- bia sufla, nu era prea frig. Ningea insă cu niște fulgi imenși, îngemănați, flocoși care ne acopereau vederile. Cu cît ne depărtam de co- mună cu atit perdeaua devenea mai compactă. Intr-o vreme mi-a trecut prin gind să-i porun- cesc omului cu ai săi cai să întoarcă, voiam să renunț la călătorie, dar mi-ar fi fost ru- șine de Andrei Adam, instructorul de p^tid. Căruța horcăia dureros, pe anumite porți- uni de drum aveam impresia că se va sfărima din dipă-n clipă. Stratul de zăpadă acoperea niște bulgări înghețați, mari cît capetele cai- lor. răscoliți de tractoarele care stăpineau drumurile. Se lucrase la drum în toamnă și iarna l-a prins desfundat. Dacă arcurile scau- nului cu care-și înzestrase căruța bădia Cru- du n-ar fi amortizat relativ zdruncinul, nu s-ar fi putut imagina tortură mai desăvârșită. Dar arcurile nu mă puteau apăra împotriva u- nei stări nebuloase, pe care parcă o transmi- team și cailor ; sau de la ei mi se trăgea... Formele năstrușnice sub care se înfățișau tufele de de-o parte și de alta a drumului, pină unde răzbateam cu privirea, îmi sporeau teama că ne-am putea rătăci, că așa am arăta și noi dacă... Aveam încredere în bădia Cru- du. el nu arăta nicidecum îngrijorat de nin- soarea dementă. Exclamația care mi se înti- părise „ninge ca de sfîrșitul lumii", îmi plă- cea să cred a fi o exclamație în fața sublimu- lui din natură. Se vedea că nu-i pasă de vre- me, că e vremuit numai de neînțelesurile lui in legătură cu cadrele de la Rostogoleni. Pe mine nu mă atrăgea subiectul și nu partici- pam. Ca să-i îndrept firul vorbelor spre ceea ce mă preocupa, mi-am dat și eu cu păre- rea : — Asta-i ultima ninsoare, cred. De-acum se apropie primăvara... tn realitate nu eram nici pe departe convins că ar putea fi ultima nin- soare. Voiam să mă asigur că atîta zăpadă e ceva obișnuit pe locurile astea, că nu-i nici un pericol. Omul se întrerupse, dar nu găsi de cuviință să-mi răspundă. Astăzi știu că există anumite momente (aici la studii în Viena m-au încercat de-atitea ori !) cînd simți do- rința de-a te mărturisi oricui, chiar și unui străin pe care abia l-ai întilnit ; ba, mai mult, mai ales unui astfel de străin. Ca și cum omul pe care nu-l voi mai vedea niciodată va pleca ducind cu sine toată povara frămîntărilor și g;ndurilor tale. Dar atunci nu prea înțelegeam toate astea. O vreme bădia Crudu păru a se închide intr-insul ca un melc. Fixase o cicatrice de pe spatele lui Bondar, calul de către om, o su- praveghea încordat ca și cum s-ar fi lățit sub ochii lui ; zăpada se topea imediat ce a- imgea acel loc. Mă gindeant că într-o ma- șină n-aș fi avut cum face asociațiile la care mă forțau animalele din față, apropo de starea aceea nebuloasă, neobișnuită, apăsătoare. Caii dumicau înfiorați omătul, parcă se temeau să răvășească liniștea atit de albă de sub co- pitele lor. Cu o teamă stranie că liniștea ace- ea s-ar fi putut răzbuna, așa mergeau. Le pil- piiau nările a neliniște. a primejdie. Asta imi sporea impresia că atîta tăcere nu era semn bun. Și deodată un gind trăsnit mă străbătu : mi se păru că cei doi cai pășeau in așa fel ca să nu le scape nimic din istoriile bizare ale vizitiului lor. Ca și cum ar fi priceput cum- va că de n-o să-1 supere o să urmeze o altă povestire degrabă. Bădia Crudu, după ce s-a convins că nu țineam să-mi răspundă ori poate acum se în- credințase că acea cicatrice a lui Bondar nu se dilata, a pornit iarăși să-mi toarne ce-ar mai trebui „lucrat" la Rostogoleni ca totul să „devină la bine". Omul de-alături. pe care-1 știam din alte vremi închis si posac, nu mai tăcea. Crezu- sem a-1 pătrunde o vreme, credeam că de fapt n-are nevoie de interlocutor, vorbea pentru sine si gindea cu glas tare, dacă nu-1 contrazic va socoti că sint de-aceeasi părere cu dinsul, că-1 aprob. Asistasem la o suită de judecăți și con- damnări. toate capitale ; bădia Crudu desfășu- ra adevărate rechizitorii mai cumplite decit fu- seseră pronunțate de la regiune pentru Șa- halîci, fostul președinte, si Otinjac. fostul se- cretar. Poseda o dialectică secretă de-a inlăn- tui fapte aparent fără legătură ; la căldurică. lingă un pahar de vin. ar fi fost un adevărat spectacol. Intr-un asemenea cadra execuțiile sale erau deprimante. După fiecare tărășe- nie ce mi-o descria încheia cu o întrebare : „ai mata idee cum **. Eu nu mai aveam idee cum ; sau chiar de-aveam ar fi luat prea mult timp să-i ex- plic iar „in principiu" cum vedeam eu pri- cina înfățișată de el. Mă aventurasem la un interval de drum să-i prezint o schemă pe care-o învățasem în facultate, in anul întîi. la socialismul științific. Bineînțeles că o tradu- sese-w ini limbajul lui. Că la începuturi, orice lume nouă trăiește o etapă de copilărie în ca- rp se întîmplâ. ca si în copilăria omului, tot felul de pehlivanii si drăcovenii dp mirare si gafe, dar că astea trec reoede dacă oamenii nu privesc cu nepăsare treburile obstei. Pen- tru. că dacă înghit farsele ce li se tras de că- tre niscaiva șarlatani care-si caută nătăfleții. așa le trebuie, să înghită mult si bine! ■Parcă nu l-as fi cunoscut dp bădia Crudu încă din copilărie, cine m-a pus?! Era știut și ca om modoroi, întunecat, mohorît, dar și ca om zăcaș, adică ranchiunos, cum li se spu- ne la astfel de oameni la Rostogoleni. Era de-ajuns în unele zile să-1 pornești că nu-1 mai puteai stăpini, ți-1 ridicai în cap și nu o mai isprăveai cu el. Acum se răsucea în el înverșunat și scotea mereu la lumină zeci de dovezi că numai el are dreptate. — Dinafară văzut așa ar semăna să fie, se angajase el reticent in discuție. Dar cînd îți repartizează aici o podoabă de inginer peste capul tău de colectivist să te conducă?! Și in- că de e doar unul i-i de-a scăpării, că nu se inzilește lingă cialalți. Dar dacă se nimeresc o bogăție, toți unul și unul?! Specialiști! Ca- re n-au fost aleși de nimeni, nici măcar de dumnezeu. Fiindcă, dacă-i ales de el, se vede! Că pune osul la treabă sirios. 4| îmi meritam lecția. „Dacă dai lecții, Ale- xandre, învață sâ și iei lecții", mă dăscăleam în mine. Cum de-am dat drumul la niște cu- vinte așa „in principiu ?" Doar era la mijloc viața adevărată a unui sat și nu joaca aceea de la seminariile universitare, de-a întrebatul și răspunsul, cînd ți se da dinainte tema și bibliografia de studiat și se cerea studentului să dovedească în fața unui tinerel că are me- morie, că a citit și poate reproduce idei. (A- sistentul, tinerelul fără altă experiență socia- lă, nici nu pretindea de la noi mai mult de- cit scrisese cutare mare dascăl al omenirii și de încercai să adîncești o problemă din te- matică, s-o raportezi la viață, devenea dintr-o dâtă sever și striga că nu sîntem la seminar să dezbatem părerile noastre, că a ne păstra în limitele conduitei universitare înseamnă a demonstra că am parcurs bibliografia indicată. Și atît !). Și iată, nu mă deosebeam cu nimic de acel asistent timorat de buchea cărții. Mi se pusese o întrebare care desigur era a mai mul- tor oameni din Rostogoleni. O întrebare ce nu suferea o justificare bună poate „la o mie nouă sute și“, ci care avea nevoie de un răs- puns acum. în februarie 1968. Căci viața lor le era dată acum și numai acum și eu toc- mai de asta mergeam la căminul cultural, ca lector : să le propovăduiesc că nu-i mai așteap- tă o altă lume și că aici este ce este, pe pămînt. Tot certîndu-mă astfel o vreme, mi-am pus în minte să nu-1 mai contrazic pe bădia Cru- du cu nimic. Treptat, ca și cum ar fi vor- bit de ia tot mai mari depărtări, cuvintele sale mă găseau tot mai greu. Le auzeam, dar nu le legam înțelesul. Dar după mai mult drum mi-a fost oarecum rușine să-1 las să vorbească de unul singur fără să-1 ascult. De- odată mi s-a întrezărit că poate sporovăia a- nume așa ca să-și alunge frica! Da, mi s-a luminat pe moment, deci și lui i-e frică, dar refuză să vorbească despre ceva așa de pu- țin bărbătesc. Poate că nici nu-1 mihnise re- marca mea necontrolată, poate nu era intr-atlt de pornit nici pe Șahalici și Otînjae. poate că totul era un mod pur defensiv de-ași face cu- raj prin atîta nămete. Și apoi de ce să vorbim despre îngheț ? — era prea de dimineață ca să-și fi stricat ziua. Așa că l-am ascultat iar o vreme. Ia uite ce interesant! deosebeam eu. fl Sînt mai sensibil în vremea din urmă la ™ nuanțele vorbirii. Apare la unii oameni o de- plasare a însemnătății cuvintelor, cînd vor ei să informeze și să se informeze, spre ceea ce urmăresc dumnealor. De pildă, cînd unul din astfel de oameni ia în brațe un cuvint așa de inflamabil cum este dreptatea, trebuie să fii atent că nu pentru drepturile altora e atit de vehement, urmărește el un scop al lui. Există mai multe feluri de-a nu mai ascul- ta un om cînd cunoști regula jocului. Și unul din cele mai eficiente e acela de-a-i abate atenția spre alt subiect care, chipurile, ar fi in interesul amîndurora. l-am pus deci din nou una din întrebările neliniștitoare, cu aerul des- cumpănit al celui ce are de ce se teme. Ar fi prea puțin să spun că eram îngrijorat de * atîta zăpadă. Ningea greu, parcă ningea pur și simplu pedepsitor. Dacă n-am fi avut atîta cale înainte aș fi găsit spectacolul minunat de frumos. Aș fi văzut probabil aerul tremurînd de plăcere în atingerea cu acei fulgi nemai- vâzuți, atît de neobișnuiți, cît fluturii de mari. Pe omul care mina caii îl prinsesem într-una din împrejurările acelea cînd cineva, în felul lui, îți pune în palmă și sufletul silindu-te să-1 asculți. De aceea mi se părea acum și firesc să nu ia aminte la frămintările mele. In cele _ din urmă înțelegînd că toate presupunerile mele sint fleacuri iar ceea ce povestea el era viața convulsivă, viața nefardată l-am lăsat să-și urmeze șirul. A sfîrșit ce avea început și a pornit astă istorie, deși nu-mi răspunsese la o întrebare care mi se părea mai importan- tă pînă la un punct: „dacă ninge așa pînă diseară. mai poate răzbate instructorul ?". — Să vedeți altă dată ce mi se întîmplă cu omul de care v-am spus. Că dacă ar fi fost numai odată... eh, n-ar fi fost mare lu- cru, mai greșește omul că-1 om. Nu poți pune chiar de prima oară totul la inimă dar dacă e si de-a doua oară... Poate s-a înciudat atunci că de ce l-a pălit ? — nu mai contenea bă- dia Crudu. — Dacă ninge așa pînă diseară, mai răz- bate instructorul ? — încerc din nou să-i în- drept atenția spre ceea ce mă interesa pe mine. De fapt întrebarea era importantă și pentru bădia Crudu, căci Andrei Adam trebuia să vină la alegerile pentru funcțiile de bri- gadier. care aveau să fie în seara aceea. S-a încruntat parcă ar fi ripostat „dar vor- bește un om, omule !" sau poate că nu au- zise. Pentru că in aceeași clipă și-a plesnit caii cu îndemnul : „Die, Bondur! Die, Radaș- ca !" și a vrut ca glasul sâ-i fie și el cît mai încruntat. Rotea biciușca amenințător pe dea- supra crupei fiecăruia fără să-i atingă și fără să scoată o vorbă rea. Nici o singură dată nu i-a șfichiuit, tot drumul : tot învățase pesemne ceva de la bunelul Neculai Florea, pînă la urmă, am constat eu In tăcere. Urmărea ceva, ce? Nu-mi puteam da sea- ma. Intre altele am crezut că m-a recunoscut, dar am alungat și gîndul acesta. Nu m-ar mai ține minte nimeni pe aici, chiar de n-aș avea mustață. Au trecut doar douăzeci de ani, o pustie de timp. în vremea asta unii își vă- zuseră soarta luminoasă ca un sor, cum nici în visul cel mai exaltat nu și-ar fi închi- puit și se prăbușiseră tocmai cind sâ pună mina pe ea ; și ieșiseră iar la suprafață, trăi- fa seră cit in trei vieți — aveam mărturia lui Andrei Adam. In clipa aceea mi-a venit în minte sâ nu spun nimănui cine sint. Dacă mă recunoaște cineva bine, dacă nu, nu. plec cum am venit. Dintr-o dată mi s-a luminat unde bate. Văzuse că instructorul mă înconjoară cu atîta atenție „poate să fie un șef", de aceea îmi arăta și vizitiul atîta atenție... deși tot eu mi-am tras seama că atîta lucru pricepe și bădia Crudu, șefii vin cu mașină. Atunci nu- mai că eram prieten cu instructorul cel nou și tot era ceva și asta, încercam să-i ghi- cesc gindurile vecinului meu de pe capra că- Convorbiri literare — 8 ruței. Un țăran era socotit cu atît mai țăran de bunelul Neculai Florea cu cît nu se băga in vorbă cu un străin și nu-i impuia capul cu treburile lui. Socotea că oamenii au pe cap ale lor duium, incit tovărășia la drum era bună pentru a trage de limbă pe unul — altul și a afla cum mai curge lumea, iar nu de a bate cimpii tu. Da, și cum vă spun, să vedeți altădată. Merg cti sania cu el și cu inginerul agronom. , Și intr-un loc calul calcă aiurea, de-și smin- tește piciorul de dinapoi. Anapoda treabă ! Merge el cum merge, șontîc-șontîc, eu îl las in banii lui. Ei, ziceam eu, își vine el la loc ! Noaptea tîrziu mă scoală. N-a mai putut răbda, ca sâ vezi ! Bat*e în podea pină mă scoală. Om nu alta ! Acum vedeți de ce-i țin eu acasă? La grajd cine să-1 audă? Intru somnoros la cai, el gemea ; îh, îh, îh ! Imi a- rată cu ochii piciorul, adică : „vezi, bre, ce-am pățit? Vezi, bre, cum m-a pălit ceasul rău? Ce faci, hai, că tu te lauzi că ai cap ?" Mă uit și mă sperii. Aveam eu cap dar așa ceva nu mai văzusem. Umflată glezna ca o bute. Ii dau primași dată apă din casă, nu de la fintină, rece. Avea o fierbințeală ! De mîncat nu minca. Stau pînă dimineața lingă el, îl încurajez. Imi trebuia rachiu de cel mai tare și n-aveam .în ziua merg la magazoner și-i -cer o garafă de rachiu de picuș de cazan, din cel mai bun. Aveam pe-atunci. „Nu !- Ii spun de ce, nu pentru mine, om bun ! „Nu !" Binee, o să vină el și o să dai ! Merg la el, îi spun pătărania, doar fusese cu mine. El vine, nu zic nu, se uită, da’ nu pune nici mîna... Și știți ce zice? „E rupt!". „Ce-i rupt?!". „Piciorul, ce nu se vede?! La tăiat cu el, la avicol, pentru pui ! îi fac for- me pe urmă. Bine că m-ai anunțat. Mergi !“. îmi venea să-i zic una, știți, așa de la obraz: că degeaba are hirtie dacă n-are cap... (își lo- vi capul într-un fel semnificativ și făcu ză- pada să-i alunece de pe căciulă). încep să-1 lămuresc. Eu pe el ! Că nu se poate, calul a mai mers o vreme, dacă i-ar fi fost rupt, ar juca piciorul bălălău. El zice: „treaba ta. dacă piere, nu-i mai fac forme !“. Da ce nu mi-a zis ? ! Că dacă-s căpos și-1 contrazic el n-o să răspundă, că de asta se duc toate dra- cului că nu e disciplină... Că de ce l-am mai direnjat dacă fac tot cum mă taie capul meu de căpos ? — Da, ca să vezi, domnule, parcă era calul meu ? Da’ mă durea inima. Pe el nu. Merg la ■tov vice că i-am mai făcut lui una — alta, .nici nu scot o vorbă de ce-a spus el. Mergem amîndoi la zgircioaba de magazoner și pune tov vice vorba și se poate. Da’ cu plată ! Plă- tesc tov magazoner ! și-i plătesc jumate de rachiu din banii mei. Nu m-am uitat ! Ia el banii, întîi, parcă se temea că n-o să-i dau I dacă venisem cu tov vice, imi dă rachiul ; gust, foc! El se jîmba, adică „știu eu că nu de dragul calului”. Zice : „e bun, nu ? Să-1 bei sănătos !“. Și s-a dus la ale lui să nu mai facă forme. Eu m-am făcut niznai și cind a dat cu ochii de mine iar, abia atunci a operat in borderou. Așa tătucă, zic. M-apuc și-1 frec hoțește cu rachiu. Numai rachiul de picuș de cazan ajută, asta o știu de la un vecin al meu. Neculai Florea. Bie- tul dobitoc gemea, gemea, da’ să zici că-n- cearcă să zvîrlă, aș ! Și-i pisez niște ceapă ma- re, îi fac bandaj cu două ștergare și-1 las cu mormanu’ legat. Seara parcă fiersese ceapa, așa a lucrat fierbințeala. Buun ! Sintem pe drumul cel bun ! Iar frecție, iar ceapă mor- man și a doua zi calul era cel dinainte. Ca și cum nici cînd n-ar fi călcat șodilc. Merg acum cu Bondar al meu la veternar. Și cum il vede, eeheehee ! se-nmoajee... „Ei ?- „Eei, mai .ajută și băbeștile voastre cîteodată". Auziți, cite-odată ! Atîta a zis. Da’ să se interisezi cum, cu ce? capîtu ! Că eu aici am vrut s-ajung. Dacă mă luam ■după el, a zis el că-i „așa", așa-i ! Hai Bon- dar la avicol ! Adică dumneavoastră ce cre- deți ? Că el are la inimă vita ? Ori un om care învață despre dobitoc, despre cal, e ve- . ternar, nu? Are cumva el și dragoste de a- B nimal? Păi asta-i! Eu n-am încredere și, pî- ” nă dovedește că n-am dreptate, n-am încrede- re. Ca și cu doctorul, ca și cu profisorul. Da- c-o învățat, parcă ce-i? Dumneavoastră să nu credeți că mi-i ciudă că-s mari, nu, că n-am să fiu eu. Da’ să nu creadă că noi sîntem așa niște obecte și nu știm pe ce lume ne a- flăm și nu vedem, dacă ne-o oploșit dumnea- lui Rostogol, dac-o fi fost, la așa depărtare de lume. El nu-i pentru veternar. Ce-a avut el cu caii pin-a veni aici? Să-1 fi crescut, colo, de la mînz. de cind era mititel si-atunci, da ! Așa el îi orăsan. o văzut caii numai pe stra- dă și mai mult la film... Vine, pleacă, cind il cauți e la „Direcție"... Dacă n-o faci cum tre- buie meseria asta, cu respect de munca ță- ranului, eu zic să n-o mai faci. Acum chiar îmi părea bine că prin re- marca aceea insidioasă îl făcuse să mărtu- risească gîndurile sale. Dar de cind arată asa oare un țăran ca losiv Crudu ? Pentru că al- tul fusese dumnealui cu ani și ani. în fond, îmi dau eu seama, folosea un fel de limbaj dublu : pe de o parte ceva trebuia cucerit, o nouă încredere în oameni, pe de altă parte, era un limbaj ce aparținea cuiva din care emana o anume putere : era mîndru că există un om ca el. „Dar singur ce poate face el. aveam eu idee?” voia să zică pesemne cu o- chii lui ca leșia privindu-mă în față, printre fulgii enormi. Bădia Crudu îmi înfățișase fap- tele parcă să-și clarifice lui însuși cum de este posibil așa ceva... La urma urmelor, am gîndit eu. oamenii satului sint oamenii rea- lismului, orice s-ar spune. De ce să nu-1 con- trazic ? — Dar mata nu te-ai Întrebat, cam de mer- ge treaba la Ruginești, la Vlădești și la atitea . și atîtea colective ? Nu sint și acolo oameni ca și pe la Rostogoleni ? De ce acolo se poate și încă se poate bine, iar aici merge tirîș ? Ce. acolo nu sînt tot țărani și ingineri?! — Tare-i greu cind îmbătrinești... Da' n-o să mă fac eu tînăr? ! Atunci am să le-arăt eu! Și în loc de un zîmbet șăgalnic, cum ar fi stat bine la asemenea vorbe de duh, nu stră- bătu din ochii săi de cenușă decît o plăcere pur răutăcioasă pentru el, de neînțeles mie. (FRAGMENTE DIN ROMANUL „DARURILE") Viorel Știrbu Bună ziua Fiind vorba de o seara oarecare Niciodată nu mi-aș fi închipuit că acele ceasornicului pot deveni arme criminale. Vreau să spun că știu prea bine ce În- seamnă punctualitatea: avioanele, trenurile vapoarele, autobuzele sau trăsurile pornesc din stații la ore fixe și sosesc la destinație toi cu exactitate. Știu ce inseamnă punctualitatea in medicină unde unele tratamente se efec tuează cu maximum de atenție. Știu ce în- seamnă precizia in industrie, in administrație, in desfășurarea ședințelor etc. Dar pentru a- semenea Împrejurări sint utilizate mai multe ceasornice, în așa fel incit chiar dacă unele dintre ele prezintă pe neașteptate defecțiuni să nu se intîmple vreo nenorocire. In privința preocupărilor noastre particulare, insă, se ivese și împrejurări oarecum deosebite: ceasornicul se poate strica, situația nefiind. totuși, chiar atit de gravă: fie că ne informăm la poștă sau la radio, fie că îl întrebăm pe vecin cit e ora, fapt e că in general izbutim sâ ne descurcăm. Și totuși astăzi mă găsesc in mare încurcătură. La orele 16 am întilnire cu lacob Stan, chiriașul familiei Homagea. Plec, prin urmare, de la slujbă in jurul orei 15 cu in- tenția mărturisită de a zăbovi puțin prin o- raș, sau in orice caz hotărit să nu alerg pină la destinație ci, dimpotrivă să merg cît mai incet pentru a lăsa vremea să se scurgă in așa fel incit exact la orele 16 să apăs pe butonul soneriei, și iată-mă acum aici in fața casei. Mi se pare că am ajuns prea re- pede. însă, și ezitările mele sint clare: sint un om punctual și nu pot risca un apel îna- inte de a mă convinge că nu forțez nota. S-ar putea să fie ora 16. dar s-ar putea tot atit de bine să fie și numai orele 15.30. Desigur, in ultimă analiză dificultatea este ușor de depășit. Cu oarecare îndrăzneală pot să mă informez de la primul trecător care are un ceas la mină. Dar ca un făcut strada este pustie și geamurile caselor din vecini sint acoperite neprietenos de perdele mohorite. îm- prejurare tristă, bineînțeles, deși nu excepțio- nală. Firește, asist neputincios la o acalmie ciudată, ceea ce nu inseamnă că orașul a mu- rit. că oamenii s-au pierdut de pe fața pă- Ultima ipoteză privind apoteoza Căprioara se invirtea, incet ca o frunză uscată in căderea ei spre (Aici filmul suferi o ruptură). Dar băieții făcură pe dracu-n patru și iarăși căprioa ra apăru în cîmpul vizual al umanității. De data aceasta, simțeai gravitația. Căderea accelerată producea căldură. Căldura lumină. Lumina fotosinteză. Corpul grațios, înconjurat de un nimb, se aproprie de punctul critic. Unsprezece urmăreau cu atenție. Doar ultimul număra pe-ntuneric arginți! bodogănind in sinea Iui că nu ceruse mai mult. ( ineva drag repetă... Imxginați-vă un somn liniștit intre orele două si cinci, după prinz. Cerul e încă albastru si clar. Dintr-odată apar niște umbre Deodată toți pescărușii dispar. Aparent, totul e încă in haine de sărbătoare. Un singur aspect îndoielnic : se zăresc niște pete pe soare. Undeva pe nisipul gălbui o bancă de lemn. Mașina Salvării rătăcind pe nisip. Poezia e moartă, poezia e moartă repetă cineva foarte drag cineva fără chip.... Dintr-o parte în alta două maluri abrupte un pod peste ele noi doi in două gherete de fum nimeni trecînd dintr-o parte în alta drumul pierzindu-și calitatea de drum. acum un moment de odihnă, gata, continuați nemișcarea, spune gura cuiva, privim unul prin altul ca doi ciini din sticlă unși cu alifii de lămii și lalea. Titus CEIA mîntului. Nu! Eventual am nimerit aici, pe aleea Fericirii, într-un ceas de somn, de li- niște și de odihnă. Cu toate că, evident, si- tuația pare de-a dreptul neverosimilă! întot- deauna se mai găsește cite un funcționar în- tirziat sau cite o gospodină buhăită și plicti- sită care să-și scoată nasul la vedere. Și totuși acum nimeni nu vrea să-mi dea o mină de ajutor, o conspirație mută și tenace s-a țesut în jurul meu, victimă nevinovată, și sînt az- vîrlit singur și dezorientat într-o complicație ale cărei resorturi nu le înțeleg cituși de pu- țin. Iar casa Homagilor tace și ea, rece și de nepătruns, cu iedera gălbuie luminată necruță- tor de soarele cald al unui septembrie frumos. Ferestrele sînt și ele zăbrelite și dincolo de ză- brele lucesc perdele negre, poate cam uzate după sclipirea oarecum obosită. Imi dau foarte bine seama că situația in care mă găsesc este periculoasă. Sint atît de singur pe strada pustie incit devin cu certitu- dine o țintă grasă. Vecinii din casele din jur mă pot studia in voie — în eventualitatea în care s-au trezit și mă pindesc din odăile lor întunecoase — îmi pot găsi defecte pe care eu nici nu le bănuiam înainte. îmi pot reproșa o seamă de lucruri, ții mai ales casa Homagi- lor. dinaintea căreia stau gol-goluț. Și privi- rilor ei severe nu le scapă nimic. Vor observa o mulțime de detalii, unele dintre ele desigur nefavorabile, și miine se va trăncăni vrute și nevrute pe socoteala mea. Căci așa se intim- plă de regulă: cind dușmanul veghează asupra ta nestingherit și cu vădită intenție de a te dobori, el nu se dă in lături de la nimic. Fo- losește orice armă. Chiar și culoarea părului meu poate deveni un capăt de acuzare grav și necruțător. S-ar putea spune, de pildă, că am chica burzuluită, că burzuluiala se dato- rează unei încăierări sau cine știe ce altceva. Și cum bătaia este interzisă de lege, devine limpede că orice tribunal este întemeiat să mă sancționeze pentru huliganism. Pentru că eu nu am nici un motiv să nu-i consider pe Ho- magi inamici. Prea sînt severi ! Nutresc o vagă nădejde care, la drept vor- bind, imi face mai mult rău decît bine. Sper ca lacob Stan, așteptindu-mă. să deschidă fe- reastra la orele 16 pentru a vedea eventual dacă mă descurc in labirintul acestei grădini uriașe. Pe de altă parte, insă, absența orică- rui gest revelator din partea lui imi sugerea- ză și posibilitatea să nu fi sosit încă ceasul intîlnirii. Prin urmare șederea mea indelungă și inutilă se prelungește încă. Și sper zadar- nic să apară cineva, indiferent cine, un om cu un ceas pe mină sau in buzunar, sau chiar un om care se întoarce cu un ceas de bucă- tărie scos chiar acum de Ia reparat. Este a- devărat că intervine totuși o oarecare anima- ție. dar ea este vagă și foarte departe: se aude aproape nedeslușit uruitul tramvaiului trecînd peste podul metalic, se aud țipetele înăbușite ale claxoanelor, un avion nezărit brăzdează cerul cu zumzetul monoton, niște ciocane se izbesc undeva de metalul dur. Cea- sul bate de ora 4... * * * Fiind vorba de o seara oarecare — cred că unul din acele momente ba- nale ale zilei cînd. de regulă, amanții leșină de plăcere privind la hmă, să zicem — Vintilă nu încerca in nici un fel să-și schimbe pro- Bălcescu Pentru dorul lui de țară, Țării-n veci de el i-e dor / Ca din crezu-i să răsară Un destin izbăvitor, Sfinta vrere milenară Pregătitu-l-a de zbor. Pentru dorul Iui de țară, Țării-n veci de el i-e dor ! Viața-i fuse lapidară ! Dar pe-alesul vestitor Al Republicii-1 chemară Bravi, eroii,-n rindul lor — Pentru dorul lui de țară !._ Geneza In desimea de gind. Visu-n tei fulgerînd : De pe creștet de ceas Vidu-n lături s-a tras • Și-a-nceput, rotitor. Dinspre Tot un fior Intrupindu-se,-n mers, Pin’la starea de vers. Pururea Intru slava unui neam In istorie zidit. Stăm ca frunzele pe ram Fremătînd necontenit Și chemăm prin vint, prin ploi, Și prin fulgerele-n snop, Soarele printre eroi Născători de vis și scop. Plaiu-n pace de ni-1 treci Afli-al basmului izvor Și Români — din veci de veci Trași pe roata unui dor ! George CORBU gramul obișnuit. Se desbrăcă, își puse me- ticulos veșmintele de peste zi în dulap, stin- se lampa mare și aprinse veioza, se vîrî in așternut și luă din raftul de de-asupra capu- lui revista cea mai proaspătă. Toată lumea știe că a citi cîteva rinduri înainte de cul- care înseamnă a-ți grăbi somnul. In apartamentul vecin, cineva sforăia vîr- tos, din cînd în cînd mobila pocnea înăbu- șit. probabil fiind prea uscată sau prea bă- trînă, si tot din cînd in cînd se auzea rîcîi- tul șoarecelui în tocul ușii. Un șoarece care nu ieșise de acolo niciodată, de altfel. Pe sub preșuri, foșgăiala grndacilor completa ce- remonialul. Așa dar ore de liniște, de plă- cere chiar pentru un om obișnuit cu casa lui. Paginile revistei defilau agale și galbe- ne, literele se încețoșară, la început discret și odihnitor, apoi cu vigoare imperativă. — Eh. a sosit și timpul să mă culc, mur- mură fericit Vintilă, ridicîndu-.și plapuma pînă sub bărbie, după ce, firește, pusese re- vista la loc și stinsese lumina. Icnind ușurel. Vintilă se foi cîteva mo- mente căutîndu-și poziția cea mai conforta- bilă, apoi se domoli așteptind cufundarea în lumea necunoscută și amorfă ce îi era hără- zită noapte de noapte. Dar minutele treceau în goană și clipa voluptoasă în care lucru- rile și întîmplările se estompează întîrzia. Convins că e vorba de o oarecare nervozita- te, prilejuită probabil de osteneala de peste fci. mai intensă parcă decît de obicei. Vin- tilă se înverșuna să-și găsească o poziție și mai comodă. Prin fereastra întredeschisă pătrundea țîrîi- tul greerilor, foșnetul pomilor din curte, în colțul de sus al geamului licarea o stea lu- minoasă. Privirea Iui Vintilă zăbovi îndelung asupra ei, pînă cînd își dădu seama că vede numai și numai aceeași stea. Mîine dimi- neață trebuie să mă scol devreme, gîndi el nemulțumit. închizînd iarăși ochii. Zadarnic, aceeași stea licărea în colțul de sus al fe- restrei. pindind. Iritat, Vintilă aprinse din nou lumina și reluă lectura revistei. Literele începură sâ danseze, să se încețoșeze, să-și piardă personalitatea. — Ei drăcie, murmură Vintilă îngrijorat. S-ar zice că îmi este somn. Și stinse iarăși lumina. Insă, ca și întîia dată, nu fu chip să adoarmă. — Sint nervos, sînt nervos, răbufni în sfîr- șit furios. Se ridică în capul oaselor, sfredeli întunericul din odaie, pipăi tremurător așter- nutul și repetă : — Sint nervos, sint nervos, totuși trebuie să adorm. Miine am o zi lungă. Cînd aprinse pentru a treia oară lumina și tot pentru a treia oară reluă lectura, Vintilă se intristă. Literele se îndepărtau tot mai mult îndără- tul paginii, rindurile se încîlceau. — Să fi venit oare bătrinețea ? se întrebă el. Să fi venit oare într-adevăr ? Și odată cu ea... Nu. nu are nici un rost să mai stărui, con- cnise istovit și se întinse pe pat. după ce stinse pentru a patra oară lumina. Rămase așa. treaz în întuneric. Din curte răzbatea țiriitul greerilor și foșnetul frunzelor, iar in colțul de sus al ferestrei aceeași stea luminoasă pîndea... Distihuri Creație Sub zodii calme fug dc întuneric Ținînd deasupra frunții visul sferic. Flăcările mitului Dintr-un bob dc jar Un foc milenar. Eminescu Din cartea lui străluminau carate — Reverberații în eternitate. Brâncuși Cădeau sub daltă nopțile de piatră : Doineau scintei în degete și-n vatră. Florile lui Luchian Fîntîni în alb extaz — și-acum mă doare Lumina lor nemuritoare ! T ticul eseu * Tipar și fluturi... Smalțuri risipite Și ochi deschiși, cu zările rănite... Adrian VOICA Distihul memoriei Lumina rupe aspru căderea ei în lucruri, Rememorînd uitarea, ca totuși să te bucuri !... Bacoviană Degetele ploii gîtuiau lumina, Sufletu-i luîndu-1 ca zălog... Cuvintele Sfîșiate de teamă. în glasul ascuțit al privirii, întrebările se îmbracă in veșmintul rostirii... Destinul unei clipe Ingîndurarea serii plînge tăcerea grea, — Oglindă-nlăcrimată a clipei ce murea... Ilie DAN 9 — Convorbiri literare Despre cum a desenat Picasso un călugăr hrănind porumbei și alte amănunte chema porumbeii aruncînd înspre ei firimituri albe de pîine și ci veneau din ce în ce mai mul|i din ce în ce mai albi și ei cădeau ca o ploaie albă de porumbei peste haina ce-I înălța semăna sau poate era o ruptură de inalt sau poate era locul pe unde lumina pătrunde în sine cîntecul mut al miinilor... ai trecut mai albă decit ploaia albă de porumbei mai albă decit firimiturile albe de pîine ai trecut acoperindu-l cu umbra-ți mai albă decit tine însăți ca un val cit liniștea oceanului de înaltă și ai trecut risipindu-i înălțarea miinilor o frunză albă peste care cădea o ploaie albă de porumbei și umbra ta mistuindu-i Tăietorul de lebede mantia il despărțea de pasăre asemenea muntelui mistuit de amurt cînd nimic nu mai primește lumină — toate 1 •erorile existind pe cont propriu prin unica lor strălucire — lingă mașina de tăiat lebede — trasă de m e»l iaccat continua să se-nece pentru fiecare pasăre murind pînă cind nici o moarte n-a mai rămas pe ■scai pină cind aripile frînte au învățat îngerii să plingă a fost un om oarecare născut de o lebădă un tăietor asemenea tăietorului de păduri născut de pădure a fost un om oarecare născut de un cîntec Blues stăteai întinsă și andy Williams cinta blues ca o aripă înconjurată de mare muzica sub(ia camera / subția aerul pină cind doar conturul cuvintelor iți amintea trupul desprins lucram asupra hainelor cum numai asupra muntelui pietrarii lucrau cum numai asupra orizontului ochiul se năpustea dar cine m-ar putea crede că-n acea noapte plină de ploaie (i-a fost frig ; andy Williams cinta blues„ și nu (i-am sesizat tremurul nici înzăpezirea șoaptei nici haina smulsă de pe tine / asemenea unei unghii— ochii mei erau andy Williams și cintau blues. Clopote pentru amindoi nici un clopot din oraș nu mai bate și totuși se moare și noaptea se face din aceeași împreunare de palme nici o îngenunchere sau înălțare n-a rămas fără clopot — toamna lovește in inima mea și sună inima mea o liniște absurdă anunțind în locul primejdiei cînd la zgomotul sinilor tăi se mai moare și noaptea sc face din aceeași împreunare de palme Adi CRISTI Elegie de martie i. de-atita veșnicie a infiorit carnea pc mine eu înălțarea la cer a vieții tale iți voi dărui versete dc care si moartea se teme X pe treptele LĂV.NTRVLII se îmbulzesc nopțile si cad si cad si cad si nu se mai termină si scrumul lor mă acoperă si rad continuu precum lumina meteoriților din părul tău X enigmă nocturnă făptura mi-o scobește muzici nemaiauzite mă storc picătură cu picătură ies pe partea cealaltă a pămîntului : luminări infinite radiind aureole si durere pradă sint viețuitoarelor azurului cu tot cu scris nu se urai satură zborul lor priu trap descrie o apocalipsă de fiecare dată mă reîntrupez in forra- nemaiîntâlnite in pintecui universului in pmlrcul infernului in pmlecnl cuvîntului &. BACO VIA trage clopotele si eu stau înăuntrul lor si sărut pereții vi gura nu se mai dezlipește pe sii se aed idei cățărindu-se printre crăpături sîngele lor curge ființa mea vișinie o răresc udă de întuneric vi de singurătate daci intri vei muri si mereu te vei naște • epidermă plină de aurore iii atrage ochii si orbii tăi fumegă ne c*ip te vprK cu prepriu-ți suflet invrăfăcindu te și iți străunoge carpul precum o hnpglă pămiutnl ra ■ ■ din Trac i-Uvrară-l' eu trandafiri sălbatici si vei purta MANTIA DE MARMl BA poem au frunze de aur pe corp vi vorbe vorbe slnarse vi înșirate pe friogbiile pe rare moartea le iod Ir le limbo lor a de vroit m gromovaic ia •îugele meu prin care bulbii cuvintelor răsar ca stelele săra__ Elegie de februarie i. stat zile cind totul in juru-mi pare siărîmat si cugetarea se aseamănă cu ființe cerești cărora fi s-au desprins aripile cind mirai înmuiate in frig tencmesc pereții prin rare se strecoară veșnicia cind na menii se aseamănă cu niște ciuturi pline cu timp ce urcă și coboară cind iubitele sint turnuri in care zi si aoapte se aud cum bat clopote cind cerurile se aseamănă cu o imensă făptură neînchipuit de frumoasă toată numai ochi neinchipuiți de albaștri cind scriu cu penița înmuiată în întuneric pe întuneric cuvintele trecute pe sub talpa casei cind viata mă numără si a pătruns înăuntru-mi ca o reptilă care mă soarbe si-nn metru ce nu se mai termină mijlocul îi înconjoară cu el îmi va Ion măsura ultima oară e-eol si-i pustiu înăuntru nimeni nu mai încape c-o revărsare a luminii dinsore ce AM FOST inspre ce AM SA FU pămintul nu se mai satură și înghite de-odată mai multe lumi cine MM EȘTI cine VEI FI cit infinit ai s-aduni ? Nicolae PANAITE Inițierea doar lacrimi / vechi dureri / sint semnul trecerii acelor ființe albe / de zăpadă ; (cc răcoroasă / mina lor pc frunte n-o mai lasă) a fi / o golgotă călcată / mereu / de tălpi obosite plin dc praf șî orbire ; e mult prea greu pentru sufletul singur paloare a frunții / fierbinte / ca o amintire dintr-o copilărie / prevestind o adolescență tulbure / (sub pecetea indiferenței) vorbesc / despre permanență / a trupului vocabulă zeiască despre evenimentele totale cobor pe deasupra mării Negre si peste nordurî / cobor in agonie vis al originii la poalele Finitului dureroasă inimă rostogolesc Țintei luminoasă sint țintă luminoasă în biruitoarea cale / a timpului n-am rivnit gloria am urmat totdeauna umilința cunoașterii cereștilor am adus laudă intru dobindirea înțelepciunii un copac viguros e sufletul înfipt in rădăcinile limbii am trăit într-un loc deluros unde apa nu-și avea loc am avut nostalgia unui rîu pc care să-mi las privirea toate căile / toate drumurile sint cunoscute / nici o potecă nestrăbătută de steaua mea va fi să urce doar suferința îi va da măsura si îndreptățire dc a străluci alături / de-ale cerului înfricoșate semne Răbdător ființă învățată cu focul cu apa numele meu scris în cărțile sorții chemat pe numele mic pe numele mare după cum se cuvine legănat de apele mării / ca un pescăruș culcat în odihnă / aflu eternitatea pierdută in albastrul pîntec al văzduhului îmbrăcat în cămașa de zale am / într-adevăr spinarea de piatră si trupul suspendat intre aceste mecanisme liber / cu palmele găurite pornind la strigătul / chemarea pe numele mare astup oglinda / scriu / Poem scurt gata / liniște / în sfîrșit liniște necunoscutul a fost rezolvat este / există îl primim ca atare se manifestă primăverii i-au îmbobocit sinii ce tineri sînt nesărutați de buze reci și lacrimi Despre Antropos trupul creierul sufletul albesc din ce în ce mai tare nopți J zile / trec și eu zic taci / am capul foarte limpede în dimineața aceasta / în liniște și singurătate împușc metafizicul / intelectul abstract — iarba verde pe toți / la fel / ne pătrunde — vine zeița ce cîntă ntînia prin deserturile luminoase ale existenței printre dunele și stîncile nopții cu un marsupiu de griji și suspine prins de ritmul intim al vieții și morții ca dc big-bangul cosmic ca de fuga ireversibilă spre roșu pulsez ca un quasar dc vertebre și carne în sufletul viu al materiei Antropos și atît — cu orcine / împotriva oricui — Cassian Maria SPIRIDON Însemnări existențiale • in amiaza vîscoasă — magnetic de singerie prîvindu-mi înfățișarea / am descifrat materia sorții — (niște aripioare / înapoi /, in cer voind să renască —) si arborii tot în pămint depărtîndu-se limpezeau materia sorții — • îmi număr degetele / zece degete în plus — mă adaog carapacei istorici / o noapte în plus — repede mă înec — în aburii de plumb ai secolului douăzeci ; văd nebunii tandru dezvelind statuiete și havuzuri ; aud scrisurile în ziduri și clopote înăl(îndu-sc ; ■ mi privesc brațele îmi privesc pieptul îmi privesc picioarele — o caricatură care îmi repugnă ; n. dar viața in carnea și oasele mele necruțător se îndeasă — • si împotriva ideilor a început nașterea morților mele ; * zi acvatică — forțele cosmice minuțios îmi absorb numele — • du-mă lumină inspre cerbica formă a ochiului de gheață — retează-mi brațele in devenirea ta întunecoasă, să mă apropii de mugurii extatici ai cerului — să mă reîntorc zborului ce pururi se pierde ; Oglinda și masca •• pe scările înghețate printre arme și cîrtițe înfățișarea mea mie să-mi deschidă alte orizonturi — TOTEMIC — incit dintre havuzuri să apară o vietate ; definitiv să-mi lumineze calea într-o veșnică restituire : cînd preafericita femeie năseîndu-mă / cînd muntele de sare al sorții ; pe scările înghețate printre arme și cîrtițe o altă vietate înaintează / înlăcrimată împresoară otrăvitoarele polenuri ale nopții — înfățișarea mea pe scările înghețate alături de noua vietate mănîncă otrăvitoarele polenuri / ale nopții — scările înghețate încep să sc rotească — fața mea cade (un vierme o ridică și inăuntru-i se pierde :) cade prima vietate (aburii unei stele coboară șî mănîncă această vietate :) cade cealaltă vietate (curenții durerii sieși o încenușează) • • ah, sticlă murdară a gindiriî unui poem din noapte în noapte prealuminîndu-mă ; din noapte în noapte prealuminindu-mă ; Dar astăzi s-a și făcut ora unsprezece „Nimic fals nu se poate înfiera din ceva adevărat'1 Abelard * atît de nepătrunsă vremea copilăriei mele în metalul de astăzi — ca o rană deschisă dinlăuntrul căreia nuștiucine mă roagă să-i dau foc ; * îngrozitor de trist mă apropii de această rană ; înăuntru-mi existind / asemănătoare cu propria-mi inimă — va fi fiind visul ce foarte demult l-a devorat pc REGELE LEAR ; ? « nu mă înegri strălucitoare clipă — în odăile de sare ale scrisului mi asemăn cu propriu-ți miez ducîndn-te-n neunde — arată-mi sinii tăi / arată-mi visul iubirii tale ! arată-mi fălcile destinului ! arată-mi resturile ghilutinei. călăului tău devenindu-i coroană și urlet ! arată-mi nevăzutul în viscerele întunericului pe sine dăruindu-se... • însuflețire a pietrei din același punct al durerii venind ; mireasmă plutindu-mi dorul de moarte cînd din ceasurile lumii curge o apă murdară / și eu mă scald și nu mă-nec / și plîng / și trupu-mi se duce / să se înalțe. Aurel ȘTEFANACHI Convorbiri literare — 10 dialogul artelor F idelitatea artistului Superbă si calmă rostire î n adincul fibrei Ligia Macovei rămîne o i artistă de coloratură expresionistă. Spi- * raia devenirii sale pune în lumina aspec- tele particulare pe care expresionismul le îmbra- că de-a lungul unei sinuoase evoluții: de la pa- tetismul și crisparea desenelor timpurii, la exuoe- ranța lirică a culorii și învolburările baroce ale liniei din deceniile șapte și opt ; de aici, la neliniștea introspecțiilor grave și mature din anii '80. Acest expresionism bipolar este per- ceptibil de-a lungul întregii sale cariere ar- tistice, în fiecare etapă cu alte nuanțări ; gri- masa grotescă devine expresionism al bucu- riei, violența și strigătul fiind mereu frînate de o tonicitate funciară, de o seninătate și îm- păcare orientală care țin de realitățile adinei ale unei tradiții picturale și ale unui neam. Expresionismul ii este consubstanțial, il prac- tică înainte de a-1 cunoaște, încă din anii de școală de cînd datează studiul de femeie (1936), comparabil ca intensitate a imaginii cu un Soutine. Schițele colorate din anii timpurii (1939—1942) — revelația retrospectivei — sur- prind prin facultatea rară de a sesiza esențialul intr-o eboșă rapidă. Explorări ale potențialului expresiv al liniei, studii de situații cromatice și de ambianță, exerciții de mișcare, ele a- nunță o mare vocație grafică. «O artistă ma- tură din primul moment» — cum o califica a- tunci Petru Comarnescu. Frisonul expresionist, capacitate de uimire genuină, spontaneitatea și humorul și autenticitate a trăirii — prezen- te aici în prima lor rostire -y colorează întrea- ga sa „producție". La Ligia Macovei grafica și pictura sînt solidare, se pun în valoare reciproc, într-o strînsă complementaritate, a elementului inte- lectual (linia) și a celui senzorial (culoarea). Forța poetică a ilustrațiilor sale de carte și calitatea liniei, au contribuit decisiv în de- ceniul cinci și șase la autonomizarea discipli- nei graficii, la dezmarginalizarea ei. Capacitatea de a investiga irealitatea uni- versului poetic îi este la fel de proprie ca aceea de a cerceta realitatea evenimentului cotidian. Căci Ligia Macovei este și o mare pasionată a realității văzute. Seria intitulată Cockteil (1958—1963) care înregistrează specta- colul funambulesc al recepțiilor mondene de- nunță un ochi pătrunzător și inteligent. Pri- virea incomodă și malițioasă știe să citească sub orice detaliu destinul unei categorii socia- le, alterarea valorilor în societatea de consum. Portretele categoriale, caracterizau te pentru comportamentul unei clase, sunt alternate de malițioase portrete individuale. Aceste compo- ziții-reportaje ce descind din tradiția ilustră pe care Manet o întemeia odată cu celebrul „Dejeuner sur l'herbe" sînt un triumf al încli- nării sale spontane spre ironie și grotesc, o încununare a voluptății sale de povestitor. A- titudinea „naratorului" ne este transmisă prin intermediul elementului plastic, fără a caria primatul esteticului. Comentariul etic impli- cit, spiritul caustic, tratamentul liniei și cu- lorii o apropie de demersurile neoexpresionis- te contemporane. Intensitatea trăirii transfigurează fiecare temă abordată, de la portret la compoziția cu personaje, de la natură statică la peisaj. Gră- dinile ei, tratate în albastruri nocturne, sînt adevărate „inscape" (termen opus de un poet englez conceptului de „landscape"), căci ea ex- plorează vegetalul ca pe un „peisaj interior". Atașamentul față de motiv, autoimplicarea fi- zică și psihică rămîne vie, francă, de-a lungul vremii, cu modificările aduse de procesul ma- turizării : „Cînd eram mai tînără — spune ar- tista — pictam și plîngeam într-atît mă con- fundam cu lucrul ; acum sufăr, am îndoieli, mă simt responsabilă". Tocmai aceste „îndo- ieli", această neliniște, acest spor de experiență de viață și de reflexivitate tensionează pînze- le monumentale ieșite din atelierul artistei în anii din urmă. în contextul lor „Amurg" se impune ca o imagine sintetică ce concen- trează un demers și rezumă un destin. Un adevărat autoportret spiritual al artistei. Pînza își are punctul de plecare într-un desen mai vechi inspirat de versurile lui Quasimodo : „Fiecare stă singur pe inima pă- mîntului, / străpuns de o rază de sbare ; / și deodată e seară...". Statura monolitică a u- nui om acoperă aproape întreg spațiul, fără a anula vastitatea cosmică a peisajului. Capul împovărat de ginduri contrastează cu robuste- țea mîinilor și picioarelor. Adîncit într-o in- trospectare patetică, omul pare confruntat cu o situație existențială-limită, pe care orizon- tul scăldat într-o lumină apocaliptică o expli- citează și exaltă. Așa cum adastă îngîndurat la acest țărm al dezolării, el conturează sim- bolul omenirii însăși, al unei omeniri în im- pas. M-am gîndit la „Melancolia" lui Durer... „Zborul" — altă piesă recentă — are rezo- nanța unui zbor vizionar. Pasărea — strigăt premonitor — plutește deasupra unei păduri întomnate — o vîlvătaie de flăcări străbătînd cerul de furtună către zarea străluminată din dreapta. Către speranță. „Azi se naște din ieri" — afirmă undeva Roland Barthes. Etapa recentă a Ligiei Maco- vei este forma emancipată a experiențelor tre- cute, revenirea la ceea ce îi era particular în anii debutului, cu un cîștig de reflexivitate și complexitate însă, cu o domolire a virulenței facturii specifice acelei perioade. Ligia „fu- rioasă” a anilor '40 își găsește — după un lung periplu — în aceste pînze recente o su- perbă și calmă rostire. Olga BUȘNEAG Pictura lui Valeriu Gonceariuc, așa cum ni se înfățișează din ampla selecție rea- lizată de artist, cu prilejul expoziției sale de la Muzeul de artă din Iași, poate fi defi- nită prin fidelitatea față de formula și moda- litatea de expresie. Pictorului nu-i plac schim- bările la față, modele de dragul modelor. Apele artei lui nu sînt stătătoare, ci curgă- toare, în sensul evoluției in cadrul formulei alese. La începutul drumului său artistic Va- leriu Gonceariuc a pendulat citeodată între cubism și realism, incercind să ocolească însă cripticul și răceala prin culoare. Cu timpul, pe măsură ce s-a despovărat de alte îndeletniciri și s-a consacrat in totalitate picturii, vocația sa primară și esențială. Va- leriu Gonceariuc și-a căutat cu obstinație ma- tricea, modul de exprimare propriu, consonant cu posibilități sale. El a continuat să mizeze pe culoare, în plăsmuirea căreia s-a dovedit, asemenea tuturor pictorilor noștri, un poet dis- cret, dar autentic. Ocrurile, brunurile, rosu- rile lui cîntă prin tăcerile lor catifelate. Ar- tistul, aidoma zugravilor din vechime, știe da luciu de minerale culorilor sale, care par a- deseori așezate pe lemn, ard lăuntric. In acest mod de a prepara culoarea Valeriu Goncea- riuc realizează într-un chip subtil și organic legătura cu eroii pinzelor sale. S-a spus că privirea lui asupra acestor eroi este expresio- nistă. Posibil să fie adevărat. Dar mi se pare că viziunea lui Valeriu Gonceariuc este mai apropiată de aceea a folclorului românesc. Fără a fi neapărat hîtră, privirea lui asupra figurii umane nu este nici o clipă urît defor- matoare, ci mai degrabă blîndă și înțeleaptă. Figurile, care populează tablourile sale, se în- rudesc cu acele chipuri cioplite în lemn de meșetrii noștri populari. Haloul de culoare în care scaldă artistul figurile omenești, le conferă acel fior al misteriosului și origina- lului. Progresul realizat de Valeriu Gonceariuc în cadrul unei formule căreia i-a rămas tot timpul credincios este sesizabil mai ales în plan cromatic. Pictorul și-a înseninat culorile, conferindu-le astfel mai multă expresivitate. Cîteva pînze prezente la expoziția de la Pa- latul Culturii din Iași lasă să se întrevadă vir- tuțile de peisagist ale lui Valeriu Gonceariuc, un peisagist care nu cade în capcana calofi- liei, izbutind să capteze vibrațiile lăuntrice ale priveliștilor. Este o direcție ce ar putea de- veni, de asemenea, fertilă în pictura lui Va- leriu Gonceariuc. Așa cum demonstrează ex- poziția de la Palat, artistul este într-o bună dispoziție, susceptibil de noi evoluții, care să-i pună in valoare și mai mult calitățile de colorist și de creator de atmosferă. Grigore ILISEI „La plimbare” Universalia De la Mihail Sorbul către Stanislaw Przybyszewski Centenarul autorului Patimei Boșii prile- juiește — lucrul e de la sine înțeles aprecieri, judecăți de valoare, confrun- tări de opere, de tematici, de genetică lite- rară. O ședință publică a secției de științe filologice, literatură și arte a Academiei Re- publicii Socialiste România, a conturat prin comunicările expuse profilul personalității și creației scriitorului, mai ales sub raportul o- perei sale pe tărîmul dramaturgiei, cu toate că nici proza lui romanescă n-ar merita să fie trecută sub tăcere. S-au relevat îndeosebi nou- tatea marcată în teatrul românesc prin piesele lui Sorbul, senzația — la modul pozitiv al cu- vîntului — pe care a determinat-o Patima Ro- șie în 1916, cu prelungi ecouri în dramaturgia ce i-a urmat, originalitatea viziunii social-psi- hologice din lucrări ca Dezertorul. Amintindu- ne de articolul despre Patima Roșie, scris în 1923, de Robert de Flers, sîntem de părere că expertul comediograf parizian a prețuit piesa românească nu numai pentru faptul că Tofana e o modernă ipostază a Fedrei („Cest Venus tout entiere ă sa proie attachee), dar și din pricina construcției dramatice perfecte, de-o logică impecabilă sub aparența unor situații mai mult sau mai puțin imprevizibile și de bună seamă cu totul insolite, dacă le rapor- tăm la factura teatrului tradițional. Ne refe- rim la căderile de cortină, atît de admirate cindva de către G. Călinescu : în finalurile lui Sorbul, fiecare gest al „actanților" — ca să utilizăm termenul vehiculat de lingvistul Grei- mas — fiecare manifestare a lor decurge cu stringență din materia scenică ce le-a prece- dat. Căci Mihail Sorbul a posedat la gradul optim „meșteșugul" ideal în secretele structurii teatrale. Sorbul tindea fără șovăire, direct, la esențe, la substratul solid, cu incontesaabile virtuți dramatice. E ceea ce-și dorea Stanis- law Przybyszewski și peea ce le dorea și al- tor dramaturgi scriitorul polonez în 1905 — cum vom sublinia mai jos —, atunci cînd fă- cea un apel fervent în sensul — cităm — „e- sențelor autentice, depășindu-se hotărît aparen- țele fugitive, înșelătoare". Dar în afară de atari merite ale drama- turgiei, ale „meșteșugului" sorbian, se cere evidențiat, poate chiar documentat, locul crea- ției autorului nostru în contextul dramatur- giei din epoca dată și cea imediat următoare. S-a vorbit de Ibsen, ca termen de compa- rație pentru personajele feminine ale lui Sor- bul și e cert că Hedda Gabler a servit drept model ; se putea vorbi deopotrivă despre Strindberg, căci romanul Mîngîierile Panterei (1935), care n-a cunoscut mare prețuire, cel puțin din partea criticii literare sau a citito- rilor mai exigenți. pe plan tematic și caracte- rologic ne duce nemijlocit la Strindberg, anu- me la a sa faimoasă Domnișoară lulia. Dar, în afară de August Strindberg, cap de echipă al teatrului expresionist, trebuie să ne gîndim la un alt autor dramatic și prozator de amplă anvergură a începutului de veac, la Stanislaw Przybyszewski, care a jucat un rol aproape la fel de marcant în conștiința lite- rară a estului și centrului Europei, ca și au- torul Dansului morții în lumea occidentală. O prejudecată nedreaptă l-a înfățișat pe scri- itorul polonez drept un decadent ce cultiva cu predilecție un estetism gratuit, un este- tism cu totul morbid. S-a uitat că, din tine- rețe, creatorul lui Homo Sapiens a fost preo- cupat de problematica socială a vremii, a cola- borat la tălmăcirea poloneză a Capitalului lui Marx, a fost redactor la progresista Gazeta Robotnicza („Gazeta muncitorească"). în rea- litate, influența scrierilor lui Przybyszewski — eseuri psihologice, poeme în proză, roma- ne, drame, studii despre Chopin și Slowacki — a fost considerabilă în Rusia, Polonia, în cercurile pragheze, berlineze chiar, opera i s-a tradus în numeroase limbi de largă circu- lație, transmițînd impactul climatului przy- byszewsckian, deci ni se pare mai mult decît plauzibil să constatăm pc de-o parte un pa- ralelism între scriitorul polonez și Mihail Sor- bul ; pe de altă parte, observăm o înrudire de concepție, de manieră, de viziune a univer- sului dramatic, filtrată prin evidenta prismă a opticii strindbergiene. Născut în 1868, deci cu 17 ani mai vîrstnic decît Sorbul, Przybys- zewski era renumit încă din anii 1892—1893, datorită traducerii creației sale în germană, în rusă, apoi în franceză ; prin urmare, era firesc ca mai tînărul său contemporan din România să-i fi cunoscut operele. O sesiune științifică (Varșovia, mai 1978) prilejuită de a 110-a aniversare a nașterii teoreticianului „artei noi", a pus în valoare însemnătatea po- ziției si acțiunii acestui exnonent de incon- testabil prestigiu al modernismului european, a demersurilor sale temerare pe linia respin- gerii în artă a tot ceea ce i se părea „pe dinafară, întîmplător, schimbător", a tot ceea ce nu tinde „spre absolut". Citind profesiunea de credință przybyszewskiană în a sa Artă nonă, sau în lucrarea intitulată Din glia Kui- aviei, lucrări nu lipsite de teribilisme, însă pătrunse de convingerea necesității de-a se păși neapărat către esențe, repudiindu-se apa- rențele factice, avem impresia că-1 auzim pe Sbilț sau că citim unele mărturisiri (1928) ale lui Sorbul însuși, cînd declara lui I. Vale- rian că opera de artă e datoare să surprin- dă exclusiv esențialul (subliniat în text). Nu prea demult, într-un studiu consacrat expre- sionismului și transferului de Modern-stil în lumea literară slavă la răspîntia secolelor XIX—XX, ne-am oprit asupra unui atare transfer în ipostaza Przybyszewski — Wyspi- anski întîi la Delavrancea (A doua conștiință), apoi în teatrul lui Ion Luca. In prezent, am fi tentați să abordăm ceea ce s-ar putea con- sidera nu numai drept o confluență, dar și o intersectare de tematici, de creionări tipolo- gice, de soluții dramatice la Przybyszewski și la Sorbul, inclusiv în aceeași arie a expresio- nismului de zonă secundă din primele decenii ale veacului nostru. Trebuie ținut seamă de faptul că debutul dramaturgiei sorbiene se plasează îndată după 1900, maxima ei afirma- re — cu aproximație între 1910 și 1930 —, iar dramaturgul polonez a murit în 1927, după ce se manifestase plenar pînă în 1926. Mai notăm că prin anii 1904—1905 (ani de formație a lui Sorbul ca scriitor și dramaturg, începînd să se impună deja unei atenții mai susținute), Pasternak relata, într-una din mâr- taurisirile sale literare, că piesele lui Przybys- zewski. jucate la teatrul renumitei actrițe Ko- missarjevskaja. „(îl) umpleau de entuziasm". Iar dacă în 1905 dramaturgul polonez formu- la cerințele „dramei și scenei moderne" prin apelul său către o revelare netă a esențelor, o depășire a unor aspecte pseudo-realiste, a naturalismului fotografic pseudo-zolist, precum și cerința unor „drame interioare, pe care trebuie să le joace actorul-artist, nu actorul jongleur", bănuim că o asemenea tentativă de teoretizare în ale teatrului era întru totul con- formă temperamentului dramatic al lui Sor- bul : Patima Roșie aplică întocmai aceste de- ziderate prin idearea de fizionomii, de roluri destinate într-adevăr actorilor-artiști. Om de teatru prin excelență, Sorbul n-ar fi putut de- cît să adere la manifestul în jurul expresio- nismului, publicat abia în 1918, dar „plutind în aer" cu mult înainte printre discipolii lui Przybyszewski : „expresionism contra impre- sionism" suna cuvîntul de ordine al manifes- tului și cu-adevărat pe scena românească lu- crările lui Sorbul și-ndeosebi Patima Roșie, determinau trecerea de la creații imprecis psihologizante, cu tente impresioniste în cău- tările la fel de imprecise spre o vagă atmo- sferizare, la o creație robsută, tranșantă pe plan caracterologic, la o „reteatralizare" a tea- trului, urmărită și de Przybyszewski. Cît des- pre Tofana din „Patima Roșie" e deopotrivă inevitabilă apropierea de Irena din Lîna de aur; în orice memorie sînt prezente declara- țiile ■vehemente ale eroinei lui Sorbul, recla- mînd fericirea, strigîndu-și pasiunea nestăvi- lită, socotindu-și căutările înfrigurate drept o „datorie" (ibid., sc. VI). S-o ascultăm pe Irena lui Przybyszewski: „...tinerețea mea, dorul meu de fericire și bucurie ți-au frînt jugul" (actul III. sc. XII) (n.b. Irena e căsătorită cu Rembowski, „omul serios", un fel de Castris, care se simte foarte bine alături de-o tînără persoană, o Crină ceva mai puțin naivă, însă croită după același tipar. Irena se sinucide în final, ca și Tofana, pedepsindu-se oarecum pentru a nu se fi afirmat îndeajuns și mai ales pentru a nu fi luptat mai energic spre a-si dobîndi „fericirea" în pofida bărbatului, care „n-a înțeles-o"). Nu e vorba în acest paralelism de-o grefă pe plan tipologic Irena/ Tofana (Rembowski/Castris) de imitație sau împrumut, ci de-o viziune comună, de înru- dire intimă între modul cum cei doi autori au conceput pe femeia „intelectuală" — așa cum se proclama Tofana — și criza sufletească a tinerei emancipate a începutului de veac. Iar dacă mai avem în vedere și dialogul la fel de dramatic, la fel de sobru, nesofisticat, cu re- plici-fulger, cu înlănțuiri de situații îmbinîn- du-se printr-o tehnică perfectă, ajungem la concluzia unei parități indubitabile între doi scriitori, doi mari scriitori ai scenei, tinzînd să „reteatralizeze" teatrul, așa cum va încerca Witkiewicz, exact în perioada de activitate majoră a lui Sorbul. Desigur că unele ac- cente diferă, că sînt în cele două piese ele- mente teatrale plasate la registre deosebite, însă o trăsătură comună ambilor scriitori e faptul definitoriu că, sondînd instinctele pri- mare, au realizat un teatru cerebral și-n plus, admirabil construit sub raportul tehnic. Se mai pot semnala și alte apropieri între Sorbul și scriitorul polonez, dar aceasta o vom face cu alt prilej. Rodica CIOCAN IVĂNESCU VALERIU GONCEARIUC : „Nuntă" 11 — Convorbiri literare actualitatea Optica literară ■ n Strada Occidentului, Nicolae Ioana a I revenit asupra unui subiect mai vechi, ■ dovedind calități de prozator pe care cu greu i le-am fi putut recunoaște pină acum, loan Holban era de părere că Strada Occiden- tului e un roman oniric. Eu l-aș găsi, mai de- grabă, expresionist. Exemplul cel mai la în- demînă care îmi vine în minte, dacă e să-i căutăm un gen proxim, e Cocoșul roșu zboară spre cer de Miodrag Bulatovici. Nicolae Ioana vine spre proza cu aceeași poezie generică a psihologiiior și se bazează, în înaintarea epică, pe gustul pentru picaresc. Personajele, ca și decorul, sînt stilizate ca în pictura naivă. La Miodrag Bulatovici am găsit, în plus față de cartea lui Nicolae Ioana, elemente demne de un Chagall. Sau, ca să rămîn în zona geogra- fică de referință : de un Ivan Generalici. Mai înainte de a prezenta, foarte pe scurt, subiectul romanului aș anticipa asupra conclu- ziilor comentariului meu. Nicolae Ioana a scris a carte care se citește cu mare plăcere. Gri- ja pentru arhitectura cărții n-am intîlnit-o, de o bună bucată de vreme, nici la prozatori cu state vechi de serviciu. Fără să aleagă un anume model, Nicolae Ioana s-a conformat, cum numai poeții știu să o facă in ultima vreme, cerințelor genului. Schimbările de timp și de loc, în logica acțiunii, au o surprinză- toare .clasicitate". Romancierul este un con- structor și Nicolae Ioana are vocația construc- ției. Rezervele pe care le am în legătură cu Strada Occidentului nu vin dintr-o nemulțu- mire hedonistă, ci dintr-o insatisfacție de na- tură estetică. Scriind un roman frumos, Ni- colae Ioana a ratat un roman, pe care l-aș fi comparat oricînd cu Călătoria diletanților de Bulat Okudjava sau cu Cocoșul roșu zboară spre cer. Acțiunea romanului este plasată în anul 1946 și încă la modul balzacian: „într-o dimineață ră- coroasă a anului 1946, un om în haine de dimie se îndrepta spre oraș". Omul acesta es- te Petrică Ciobanu, arestat din greșeală și, în final, suprimat, pentru a nu se recunoaște greșeala. Strada Occidentului nu are nimic în comun cu „romanul polemic". Nu există nici cea mai mică asemănare între, să zicem. Cina cea de taină și cartea lui Nicolae Ioana, cu toate că, în amîndouă romanele, organele de ordine sînt observate, în- acțiune, dinlăuntru. Polemica aproape că lipsește la Nicolae Ioana. El nu „denunță", el dezgroapă o lume. își imaginează suportul ei psihologic și caută să-1 valideze literar. Paginile care deranjează în Strada Occiden- tului sînt tocmai acelea, fără interes literar, in care nu sînt studiate psihologii și nici carac- tere generice, ci în care sînt surprinse, anali- tic, funcțiunile coercitive. Nici Subu nu există din unghi literar, nici Andrei Bivolu. nici Roșvocanu, nici Mititelu. care este, cumva, în afara organismului de puniție. în locul lor pu- tea fi oricare altcineva. Personaj este Pe- trică Ciobanu, „vinovat fără voie", singurul ca- re nu înțelege nimic din mașinăria juridică și care — adevărat picaro — se lasă în voia epicului — singurul Destin al personajelor de ficțiune. Celălălat personaj al romanului este Maria, soția lui Petrică Ciobanu. Ea este un Candide feminin, surprinsă de lume și de reacțiile ei de parcă, de acolo, din satul ei, nu ar fi putut-o cunoaște. Doi candizi trec prin lume ca neajutorații lui Miodrag Bulatovici, fiecare pe cont propriu. Din relația lor cu umanita- tea se putea naște o tensiune pe care Nicolae Ioana o scapă din mînă, și nu în mod incon- știent. Teroarea esteticului a funcționat asupra prozatorului cu o intensitate neașteptată. Sim- țindu-și subiectul — dovadă că a revenit asu- pra lui — Nicolae Ioana a subminat cu o calofilie de poet șansele unui prozator de pri- mă mînă. Nicolae Ioana are puține lucruri în comun cu onirismul. Trama romanului este cum nu se poate mai realistă. Peripețiile prin care trece Petrică Ciobanu relevă medii sociale distincte și luminează o epocă despre care s-a vorbit suficient în literatura română din ul- timele două decenii. Ce particularizează Stra- da Occidentului în romanul de inspirație po- lemică e lipsa de tezism. Personajele nu mai sînt construite în alb și negru, și nici întoarse pe dos, în aceleași culori, ca în romanul po- lemic. Fără să fie foarte clar individualizate, aparițiile din planul al doilea, ca Subu, Va- sile Bagădeseamă ori socrul său. reacționează, în bine sau rău, „omenește". Acea ambigui- tate pe care nici n-o băgăm în seamă în buna proză obiectivă funcționează din plin și în ro- manul lui Nicolae Ioana. Forța de ordine nu are rigoarea cu care ne-au obișnuit cărțile, masa a- morfă nu are nici ea pasivitatea care i se atri- buie. Eroii Iui Nicolae Ioana sînt „vii" pen tru că ezită și pentru că „decizia", atunci cînd e luată, ține foarte adesea de un capei ciu de moment. Nicolae Ioana atribuie un foarte mare rol intimplării. Petrică Ciobanu este arestat din întîmplare, tot în voia hazar- dului evadează; un timp este lăsat in voia soartei. Ajutoarele pe care le primește au drept argument același omenesc „lasă-mă să te las". în definitiv și moartea lui Petrică Ciobanu e rodul intimplării : urmăritorul lui nu are o inspirație anume, ci pur și simplu șansă. Strada Occidentului înlocuiește predestinarea cu întîmplarea. Că ultima o înlocuiește pe cea dintîi, nu e un semn al soartei, ci-al artei. Cu volumul Trucaj, proza lui George Arion iese din domeniul narațiunii detective pro- priu-zise. Atac în bibliotecă și Profesionistul localizaseră inspirat și. aș zice, chiar original, povestirea detectivă deschisă, de tip american și propuseseră un personaj-narator. ziaristul Andrei Mladin, umorist și cu măsură argotic. S-ar fi putut reproșa celor două cărți îm- prumutul livresc. Dar, spre deosebire de detec- tivii lui Cheiney sau Cain, Chase sau Dashiel Hammett și, în contrast cu faimosul San A., Mladin ascunde, sub realismul cinic, o anume candoare. Și apoi, proza detectivă scrisă de George Arion are, infuzată, o bună doză de ironie și parodie. Spiritul ludic împinge către literatură enigma polițistă, așezînd-o în um- bra cuvintelor. Tripticul din Trucaj modifică tabloul refe- rințelor, livrești : nu mai, e vorba de Dashiel Hammett, ci de Borges, nici de James Cain. ci de Bioy Casares. în loc să ne gindim la San Antonio, ne vine în minte Robbe-Grillet, cu Gumele sale. Jocurile textuale, practicate pe o literatură de bas-etage, trimit acum la scriitori de primă mărime în literatura con- temporană. Observația a mai fost făcută. O reiau pentru a-1 scuti pe George Arion de o datorie „externă" pe care nu văd cînd ar putea-o „plăti". Spirit ludic, el nici nu-și as- cunde „metoda". Nu acesta este „fondul pro- blemei". George Arion procedează înlăuntrul unui „textualism fără margini", in care acțio- nează cu dezinvoltură și farmec. Personajul pe care l-a creat — Mladin — l-a digerat pe autor, fără ca. avind argumentul acesta, să dobindească, pină la capăt, un statut literar. Mladin de abia a comis „paricidul", de abia s-a desprins de „modele". Trăiește pe picioa- rele lui, dar îi mai lipsesc cîțiva pași buni pînă la Maigret, ca să nu mai vorbim de vă- mile literare, fie și formale (oh, dar cît de rigide I) care-1 despart pe George Arion de un statut de care este, în fond foarte aproa- pe. Pentru Arion, ieșirea în afara granițelor literaturii de vacanță nu e o chestiune de ta- lent sau metodă, ci una de .conștiință literară. O răpire, ultima povestire din volumul Tru- caj, mi se pare cea mai puțin semnificativă. A treia parte a „Trucajului" și aceea „în care se lămurește totul", este limpede programatic, dar, parodiind, conține prea multe elemente nu doar din modele străine, dar chiar din romanul polițist autohton, despre a cărui ca- litate nu m-am mai pronunțat de o bună bu- cată de vreme. George Arion patinează ludic pe un subiect cu totul neînsemnat. Adîncimea nu vine nici din trama epică și nici din ob- servația psihologică. Răpirea e, mai degrabă, facilă, răpirea copilului nu spune nimic, to- nul detașat nu se mai potrivește acestui Mla- din care a învățat, în celelalte povestiri, lec- ția ambiguității. Prefer căpșuni speculează detectiv un subiect pe care Eliade l-ar fi tratat în regim fantas- tic pur. Conjuncția de genuri nu este rea, dar apelează la prea puține facultăți de lec- tură. Ca și ultima povestire, această primă narațiune are doar calitatea de-a refuza pa- rodic un limbaj, fără a institui, cu adevărat, un alt limbaj literar. Tandemul Arion-Mla- din izbutește să ne convingă numai de ori- ginalitatea unei „vorbiri". Dacă ar fi să ju- decăm aceste două povestiri numai din unghiul de vedere al unui gen marginal, le-am recu- noaște, firește, inventivitatea și umorul. Ra- portate la marea literatură, sau, ca să folo- sesc un termen impropriu, dar mai exact din punct de vedere axiologic, la „literatura se- rioasă", aceste povestiri sînt lipsite de supor- tul artistic. Cea mai consistentă narațiune este La o vedere, în care, zice autorul, „la început totul e confuz și pînă la urmă devine limpede". Există aici o dublare a planurilor temporale, un conflict de natură psihologică și-o tensiune morală de bună calitate. Făptașul unei „in- fracțiuni" din trecut este descoperit, în amin- tire, „după douăzeci de ani" și iertat. Imagi- nea depozitată la întîmplare este resuscitată, după metoda lui Proust, de-un element su- biectiv. Un singur autor — George Arion — are de ales între două categorii de cititori. Pe una din ele a și cîștigat-o, așa incit ar fi inutil s-o stimulez recomandîndu-i cartea. Ca „citi- tor de vacanță", Trucaj m-a cîștigat și pe mine Există însă resurse în proza lui George A- rion care-1 fac competitiv și sub raportul strict literar. Există o „literatură de frontie- ră". Pe George Arion îl aștept și dincolo de ea. Val CONDURACHE Nicolae Ioana : Strada Occidentului, Ed. Car- tea românească, 1986. George Arion : Trucaj, Ed. Albastros, 1986. Amintiri, amintiri Amintirile Iui Paul Cortez au în frunte dou citate, unul din Camil Petrescu, ce- lălalt din Sartre. Primul cel puțin e me- nit a justifica discontinuitatea și fragmenta- rismul : „Lanțul amintirilor mele e spontan, nedirijat. El nu urmărește un schelet de fap- te, o temă, așa ca o construcție arhitectura- lă... O carte ticluită după jaloane și rețetă e artificială, falsă". Tot ce se poate, deși — în ultimă instanță — fuga sistematică de „rețetă" devine ea însăși o „rețetă", încă mai stridentă decît înaintașa ei. Și, apoi spontaneitatea e, in literatură, un „truc" precum atîtea altele. „Ca- priciul" memoriei e, de la Proust și pînă azi, un act de elaborație, cu atît mai vrednic de luat în seamnă cu cît truda ce i-a dat naștere nu se vede cu ochiul liber. Nu mai departe decît această carte a doctorului Cortez e con- cepută cu îndestulă rigoare ca să mai îngă- duie iluzia asociației libere, intîmplătoare. Ea debutează cu un Preludiu, o introducere în temă deci și sfirșește cu un interviu radiodi- fuzat, privitor Ia raporturile dintre muzică, medicină și literatură. Introducerea are, de altfel, o tonalitate distinctă, e prețioasă și cam pedantă, încărcată de citate, subtitluri latinești și reflecții proprii (unele exprimate într-un limbaj specializat, precum această definiție a minciunii : „Minciuna este o paramnezie prag- matică circumstanțială"), mai instructive pen- tru caracterizarea autorului decît pentru în- drumarea bunului cititor in cuprinsul pagini- lor ce-i urmează. Altfel spus, însemnările me- morialistice despre oamenii pe care i-a cunos- cut, și care formează grosul volumului, n-aveau nevoie de atîtea pregătiri, de o așa de savantă punere în scenă. Locul acestui Pre- ludiu doctoral era mai degrabă în Echinocții fi solstiții, volum ce va rotunji, sîntem averti- zați, trilogia Aequilibrium. Și tot acolo ar fi încăput mai bine capitolul Homo calambur- gensis, nu mă îndoiesc că pe gustul lui Șer- ban Cioculescu, dar fără nici o legătură cu memoriile propriu-zise. Scrise la îndemnul prietenilor („ei știau că am studiat toată viața sufletul omenesc, în sta- re normală și în stare patologică", după cum „știau că am avut o experiență neobișnuit de mare", „am cunoscut multă lume din toate stra- turile sociale, am călătorit mult, am partici- pat activ sau am fost martor la multe eve- nimente științifice care aveau să schimbe fa- ța psihiatriei, atît pe plan național, cît și in- ternațional"), amintirile lui Paul Cortez își re- vendică doar meritul de a fi mărturii despre oamenii printre ca're a trăit, personalități ori simpli anonimi. în această privință sint per- fect de acord cu autorul și mă grăbesc a sub- linia interesul capitolelor’ consacrate lui Ște- fan Hotnog, Mihail Chirnoagă, Ionel Teodorea- nu, George Lesnea, Mihai Popescu, lonescu- Gion și Tudorel Popa, unde impresia directă, descripția și dialogul sînt consistente și ne- convenționale. O secvență remarcabilă, nu știm dacă și petrecută aievea, dar lucrul e de im- portanță secundară cită vreme urmează o li- nie confirmată și de alte surse, este aceea a silențioaselor promenade în doi, Sadoveanu si copilul Tudorel Popa, la Slănic : „Odată l-am prins Ia ora prînzului, singur. — Ce vă tot spuneți în atîtea ore cît vă plimbați ? — Ni- mic. — Cum nimic ? — lac-așa. — Bine, dar ceva totuși faceți, nu vă comunicați nimic ? — Ba da ! — Ce anume ? — Cind domnul Sa- doveanu tace, eu ascult, alteori se întimplă exact invers. — Tudorel, fii serios ! — Păi de serios m-a lua pe mine domnul Sadoveanu, nu de altceva. — Să știi că mă supăr ! — Bine, atunci îți spun : La răstimpuri, mai discutăm și noi ca oamenii mari, și atunci numai cînd sîntem departe pe vreo cărare pierdută. Nu vrea să ne tulbure nimeni. — Și despre ce vorbiți, Tudorel ? — Despre firișorul de iar- bă, despre flori, copaci, fluturi, albine: alteori despre mănăstirile din Moldova, despre voie- vozi și războaie. M-a întrebat ce-aș dori să mă fac cînd voi fi mare. — Și tu ce i-ai spus ? — Că m-am și făcut băiat mare, așa că trebuie să devin om de știință ca tata. In- tr-o zi, cînd mi s-a părut că domnul Sado- veanu este mai bine dispus, l-am întrebat da- că răspunsurile mele. îi plac ei dacă am ieșit bine cu verificarea cunoștințelor mele. Știi ce mi-a răspuns ? — Nu. — Ei bine, n-ai să crezi. Tudorel, îmi spuse conu’ Mihai, te în- treb ca să învăț și eu de la tine...". Sau ur- mătoarea, despre Octav Tcaciuc, pe care l-am mai apucat și eu profesor de limbi clasice la U- niversitatea ieșeană, pe atunci dascăl de liceu: „îi veni și rîndul profesorului Octav Tcaciuc să participe, la o astfel de masă colegială. To- tul a mers bine pînă la... apă — Cum, apă la friptură ? Cine a mai auzit ? —- Domnul pro- fesor, asta-i situația. Nu avem altă ieșire. Bem apă din cana aceasta. — Hm ! asta-i, nu ? A- poi, luminat, adaose : — Ba nu, în cana a- ceasta e un vin minunat. Vin din Cana Gali- leii. înainte de minune". Atractive sînt deo- potrivă amintirile profesionale, participarea la campania împotriva tifosului exantematic din 1946—1947, activitatea în spitalele bucureștene (de reținut portretul lui Iftincă Petre, „soră șefă" a spitalului de boli mintale), descrierile de cazuri etc. Nu sînt însă rare nici momen- tele în care memorialistul dispare îndărătul unui autor amabil și protocolar. Lipsa, nu a contactului direct, ci a amănuntului relevant e suplinită de fraze convenționale, declarații de prețuire neîndoios că sincere, dar traduse în clișee. Așa se întîmplă în schița de portret a lui Petre Botezatu, alcătuită după tipicul ceremonios al medalioanelor ocazionale. Că a fost un profesor iubit, că era sever, că avea accent moldovenesc, că a'scris Logică operato- rie, Schiță a unei logici naturale și alte cărți de referință, că a fost academician, profesor emerit, membru fondator al Uniunii compozi- torilor parcă mai știam. De la memorialist aș- teptam însă altceva, observația vie, amănun- tul semnificativ, împrejurarea caracteristică, rod — toate — al experienței nemijlocite. Pe numele său adevărat Jean Al. Vasilescu. I. Valjan e un necunoscut pentru generațiile postbelice. „Umoristul nostru cel mai bun", zi- sese Lovinescu, iar Călinescu avea să încuviin- țeze, calificîndu-i comediile drept „spirituale, susținute pe o conversație delicată, un fel de proverbe mussetiene cu probleme morale". To- tuși, piesele nu i se mai joacă, deși ar face săli pline, si volumul de teatru tipărit acum doi ani (Generația de sacrificiu) n-a trezit nici un ecou. Poate că aceste amintiri, intitulate Cu glasul timpului, să atragă cuvenita atenție asupră-i. în absența cunoașterii directe, tre- buie să-1 credem pe Șerban Cioculescu. sem- natarul unui Cuvint înainte, care, cu toate că nu l-a văzut decît o dată din apropiere, și atunci în cenaclul Sburătorului, opinează că a fost un mare avocat Sigur e că a fost un dramaturg de succes, in felul lui Baranga, nici prea adînc. nici prea superficial, cu dialog vioi și inteligent, în linia bulevardieri- lor francezi, conducînd intrigi cu dibăcie către un final spectaculos. Sînt calități ce apar și în recent publicatele memorii, care însă așează în planul întîi pe povestitorul Valjan. El se pricepe să relateze captivant, amestecînd umo- rul cu nostalgia, fără morgă și, mai ales, fără să se arate mereu cu degetul’. E personaj nu- mai cît e aboslut necesar, înfățișîndu-se cu simpatică modestie, deloc în obiceiul memoria liștilor, suferinzi de vedetism Și ar fi avut motive să se laude, căci nu e puțin lucru ss debutezi ca autor dramatic la douăzeci de an. și să fii consacrat la treizeci. Dar Valjan îș’ știe mai bine decît oricine cusururile și nu se sfiește a le face publice. Și mai știe ceva, la fel de important și de nespecific memo- rialiștilor : să admire. Rareori am întilnit o asemenea capacitate de prețuire a semenilor, o așa de neascunsă bucurie a sublinierii me- ritelor acestora, un entuziasm atit de necon- diționat față de izbinzile lor. Un fragment despre avocatul Delavrancea e cea mai bună dovadă: „Cum începe, mă simt învăluit, prins în cuvintele lui, ca într-o rețea puternică din care nu pot ieși. E greu să citești în arta e- locvenței sale, pentru că totul se îmbină așa de strîns, îneît nu vezi de unde vine efectul. (...) Pare un foc care se încinge treptat, creș- te mereu, pînă aruncă spre înălțimi coroana lui de flăcări și seîntei, și după ce s-a mistuit superb și orgolios se potolește, încet și cu greu. Pledoariile lui la Jurați sint o școală pen- tru noi avocații tineri. Dar cine ar cuteza să-1 imite ? cine are fluidul lui, căldura, inspi- rația ? Delavrancea e un mare inspirat". E. de altfel, în Cu glasul timpului o splen- didă trecere în revistă a maeștrilor baroului de la Tache lonescu la Tanoviceanu și de le Danielopol la Petre Missir, plasați cu toții ’’ o altitudine spre care tînărul jurist abia ev tează să-și înalțe privirea. Rapide și pregnan te, mustind de amănunte pitorești, aceste po-- trete sint cea mai exactă măsură a talen- tului lui Valjan, care prinde în cîteva rîn- duri trăsăturile caracteristice. Cele două pa- gini despre Danielopol, cel puțin, îmi par o capodoperă de concizie și expresivitate. Ciu- dățenia personajului e transmisă întreagă : „A- pariția acestui Quasimodo al barei îngrozește pe avocații adversari și pe clienții lor. Toți știu că vor ieși din proces hărtăniți, zdrențuiți și stropiți cu un noroi subțire de sus pînă jos. Și în viața lui de toate zilele înfățișează a ceeași notă bizară. Arareori merge pe jos. îl vezi și pe vremea rea și pe vreme bună îm păturit într-un tartan vechi, cum se ghemu- iește în cupeul lui, ca să plece in tîrg unde își face singur piața. Un cupeu răpănos, cu vopseaua cojită, tras de o mirțoagă sfrijită care întoarce capul din cînd în cînd, parcă ar vrea să-și numere coastele. E mare mîncău ilustrul juristconsult". Și iată-1 acum în in- stanță : „Maestrul se așează mai întîi cuviin- cios în fața magistraților care-I ascultă, pe urmă se întoarce brusc și angajează un dialog cu adversarul, pe care-1 împroașcă cu răutăți spirituale, cu venin, pe urmă îl părăsește, în- toarce spatele instanței și pledează pentru sa- lă. Ia ca martor pe oricine e mai aproape de el, îl apucă de nasture și strigă : — Tu nu pricepi că acesta e adevărul juridic E la mintea cocoșului.... Dar e mereu cu spatele Ia instanță și se plimbă agitat, cînd în stingă, cînd în dreapta, circulînd necontenit, scuipînd foarte des, rătăcind parcă în dedalul construc- țiilor logice". Ar trebui să citez copios din mai toate capitolele spre a convinge că mostrele repro- duse nu sînt excepții, ci regulă. Recomand, deci, amatorilor de lecturi capitolele La Călă- rași, La Brăila (unde apare Panait Cernea), La Iași, întimplări, La Paris și Războiul. în- chizi cartea cu părerea de rău că s-a sfîrșit a- tît de repede, că Valjan și-a întrerupt memo- riile la 1918, neprelungindu-ne bucuria cu ta- bloul epocii interbelice. AI. DOBRESCU t Paul Cortez, înainte de a uita. Engrame a- leatorii, Editura Eminescu, 1987. I. Valjan, Cu glasul timpului. Amintiri. Text stabilit de Despina Vasilescu-Valjan și Ion Po- topin. Cuvint înainte de Șerban Cioculescu. Note și comentarii de Ion Potopin, Editura E- minescu. 1987. Convorbiri literare — 12 editorială Poezie si critică 9 I* n foiletoanele critice iși ,face loc o modă nouă: atunci cînd se vorbește despre un autor tînăr e de bonton să se spună că el e „purtătorul de cuvint11 al generației / promoției / etc. sale. Pină acum știam că scriitorii sînt purtătorii de cuvint ai propriului talent. Alte amănunte în legă- tură cu sensul sintagmei nu ni se oferă în respectivele articole ; e aceasta o judecată de valoare („purtător de cuvînt“ ar fi, in acest caz, sinonim cu „lider"), o referință tipologică (tînărul autor e reprezentativ pentru o cate- gorie)? Nu aflăm nimic din toate acestea. Dacă e vorba de însușirea de a reprezenta o di- recție, de a sintetiza caractere comune, atunci sint gata să mă alătur noii mode și să afirm că Traian T. Coșovei este purtătorul de cuvint al unei importante (numeric) fracțiuni din poezia tinără. Traian T. Coșovei este nu numai un des- chizător de drumuri, anunțînd, cu Ninsoarea electrică (volum apărut in 1979), o manieră ce va face vogă ; simptomatică e traiectoria de după debut, etapele pe care le parcurge. Să vedem care ar fi modelul acestei evo- luții : în prima fază: constringere într-o ma- nieră. Iată un grup de tineri scriitori care ajung la manieră chiar de la debut; din for- mula acesteia nu lipsește mai nimic din variata recuzită a decedatelor miș- cări de avangardă. Poarta pe cart intră în literatură mulți tineri în anii ’80 este poarta larg deschisă a modernismului. Mo- •mentul e, din varii motive, prielnic unei a- semenea intrări în scenă: drumul către lite- ratura modernă fusese deschis de generația anilor ’60 așa că nimeni nu s-a mai revoltat la reluarea experiențelor; criticii mai bine si- tuați. pe de altă parte, atinseseră virsta la care incepi să te gîndești cu mai multă griji la cei care vin după tine și, atunci cind n-au devenit înflăcărați partizani au asistat cu îngăduință nașterea noii promoții : cer care au ezitat, pentru o clipă, s-au aflat in- tr-o situație ingrată : e riscant să te opui ti- nerilor, indiferent dacă au sau nu dreptate: tinerii din toate timpurile îi tratează pe cei care le stau în cale de bătrîni, depășiți de e- venimente, ieșiți din ritmul epocii etc.. etc. Fenomenul cu adevărat interesant are insa loc abia după ce insurgenții s-au instalat pe scena literaturii. Unii continuă să poarte uni- forma de luptă, devenită o a doua natură ; alții, in schimb, se de-mască încetul cu în- cetul. Ultimii, lăsind deoparte coiful și viziera dau la iveală propriile trăsături. întoarcerea la sondarea experienței individuale era de mult detectabilă în cărți lui T.T.C. Poemele ve- chi reluate aici sînt cea mai bună dovadă. In așteptarea cometei e o încununare fericită a acestei „regresii" către singulara existență a eului poetic. Din spatele armurii iese la iveală un temperament poetic remarcabil, din spița lui Constant Tonegaru. „împăturești ziarul in două, în patru — / turtești nasul prințului de Monaco, inspăimînți / cazinourile. strangulezi conducta de gaz siberiana, traficul din Gibral- tar — /îți umpli buzunarele cu tranșee roz de cerneală. / ... / Cîndva te-ai fi legat de un ca- targ ca de un zgîrie-nori în flăcări. ' Ai fi învățat braille-ul firmelor de neon..." (Un suris, o palmă, un sărut). Este aici o aspirație către exotic, mai mult ca o șansă a evadărilor, ca o desprindere de condiția cotidianului. Nici vorbă de mirajul apăsător al evadărilor lui Saint-John Perse, de pildă ; la Coșovei, ca și la Tonegaru, e o adiere de aer proaspăt, crea- rea distanței necesare față de uneltele lite- raturii moderne — ,unelte lustruite de prea multele mîini prin care au trecut. Importantă mi se pare relaxarea cu care sînt luate in posesie teritoriile mo- dernității. între atîția scriitori convinși că mo- dernitatea e neapărat ceva sumbru, o undă umor mi se pare cît se poate de binevenite „Vina de a te fi înșurubat într-o singură e xistență / ca într-un scaun de bar — / cu îngerul aprinzindu-se deasupra ca un bec de lanternă. / cu muzica intrind pe ferestre ca o turbină dentară...." (Peron). Nu e vorba, să fiu bine înțeles, de o explozie de veselie, ci înainte de toate de echilibru intre elementele compoziției, de simțul măsurii și bunul gust sub semnul cărora sint puse demonstrațiile de fan- tezie. „Și ce mai speri tu, floare a soarelui pier- dută în egoismul unei înserări cind viața mea își ia rămas bun de la tine ? / Cînd galbe- nul tău încordat se desparte de o lume mică întoarsă după soare ? / / Să te intinzi in ță- rină cu acea precizie pe care ți-o dă indi- ferența, inexistența. / Ca un arc de ceas pe care timpul il desface încet, / ca un meca- nism infernal pe care singurătatea il demon- tează". (Floarea-soarelui). Elementul spiritual își face loc in experiment; sensurile exis- tenței stau in cumpănă cu instinctul ludic. Se recunosc ici și colo in țesătura poeziei lui Traian T. Coșovei fire din materialul poe- tic al lui Nichita Stănescu („Pierdeam frumos — jumătate de nor ' îți acoperea deja umărul sting pe care il ridicai adesea la întrebă- rile mele / așa cum coboară pasărea de fier crescută pe umărul drept / al celui aidoma căruia nu voi mai fi niciodată". — Începusem să pierii); la o analiza atentă mai pot fi de- tectate vagi urme de Petre Stoica sau de Emil Brumaru. Dar In așteptarea cometei ni-l arată pe poet intr-o clipă fericită: talentul său își deschide aripile în toată anvergura lor. Pentru promoțiile mai noi D. I. Suchianu e fostul cronicar de film al „României literare" și cel mai vechi cronicar de film din țară. Impresiile sale din sălile de pro- ieție. metamorfozate in articole pigmentate cu incitante disocieri de idei și paradoxuri erau așteptate cu nerăbdare de admiratori fideli. Era o personalitate originală și cunoscătorii ii urmăreau însemnările hebdomadare nu atit pentru a obține informații despre pelicula pusă in discuție cit pentru plăcerea procurată de lectura prozei sale critice. fn ultimele decenii era, să recunoaștem, mai mult o prezență pitorească decit una de prim plan. Două volume publicate in 4978. respec- tiv 1963 (Foste adevăruri viitoare și Alte foste adevăruri viitoare) au adus la lumină o parte din textele mai vechi (unele scrise in urmă cu jumătate de secol), dar nu pe cele mai importante: impactul asupra cititorului zilelor noastre n-a fost prea puternic. Intre războaie, datorită gloselor sale i se dusese vestea de eseist hiperinteligent. Portretul făcut de Călinescu in Istorie..., poate puțin prea sever, nu și-a alterat, intre timp, culorile: „de mare vioiciune intelectuală, pri- ceput in filosofie. psihologie, sociologie, științe juridice, dizertează pe orice temă care-i pică în mîini", dar „mimica repede a ideilor, vo- lubilitatea nemaipomenită, obosesc" : in ceea ce privește articolele de critică „observațiile sale sint toate pătrunzătoare", insă „nu impli- că din păcate și o judecată literară". Un spirit malițios ar putea spune că rezerva in care se păstrează Călinescu e părtinitoare: la apa- riția romanului Enigma Otiliei companionul său de la „Viața românească" compusese pe marginea cărții un fel de capodoperă de am- biguitate: dar in Foste adevăruri viitoare, un- de recenzia in cauză poate fi citită, sint re- luate și extrem de elogioase și laborioase a- nalize la volume de versuri care, astăzi acest lucru se vede limpede, meritau doar o zgircită consemnare. Călinescu are dreptate : D.I.S. nu se numără printre criticii care reacționează la valoare precum hîrtia de turnesol la acizi. Grid Modorcea. autorul interesantei cărți de convorbiri cu D.I.S. care ne prilejuiește aceste rinduri ii amintește, la un moment dat, că între cronicarii de film i se spune „criticul cronicii pozitive". Nu importă aici răspunsul, justificarea lui D.I.S. Nici n-aș insista asupra problemei dacă ea n-ar fi de un interes mai larg semnificativă pentru o mentalitate. Cri- ticul literar (sau de film ; chestiunea se pune la fel) neangajat în mînuirea a ceea ce Ana- tole France numea „batoza de treerat opere literare" e privit cu rezerve, i se acorda un loc inferior in rindul criticilor. Ideea s-a im- pămintenit si foiletonistul ajunge să fie mai bine tratat și să aibă o audiență mai mare decit oricare alt critic. N-am să intru în a- naliza unei mentalități. Criticul avansează insă ipoteze, care pot fi sau nu confirmate. Nu corectitudinea pronosticului dă valoarea cnti oului. Pompiliu Constantinescu a făcut mal puține „greșeli" decit Lovinescu. care l-a res- pins pe Caragiale și supralicitat pe Brăescu. si chiar decît Călinescu; a stat, in plus, toată viata pe baricadele criticii de intimpinare (spre deosebire de ceilalți, care s-au ilustrat, stră- lucit. și in alte domenii): putem spune că Pompiliu Constantinescu e un critic mai im- portant decit Lovinescu sau Călinescu? Nici un critic mare ji-a fost numai „judecător", mul- țumindu-se să dea note neastîmparaților din băncile vieții literare. Autoritatea in judecarea operelor se sprijină pe competență, iar compe- tenta nu poate fi lăsată numai pe seama pu- blicisticii. Semnificativ e altceva : cri- ticul iși spune, e adevărat, părerea despre cărții —. dar. in același timp, implicit sau explicit, lansează idei, ia atitudine, devine e- lement activ intr-o țesătură ideologică. Criticul de anvergură nu se ocupă numai cu clasamen- te. r.u-și risipește energiile cu impunerea unor ierarhii convenabile din punctul său de vedere: făcind selecție intre valori și nonvalori el oferă in același timp cititorului puncte de vedere pe care acesta le va prelucra o dată cu impresiile lăsate asupra lui de operele de artă propriu-zise : niciodată o carte nu ca- de. in conștiința celui care o citește, pe un teren gol; criticul pregătește atmosfera pe care opera o găsește în conștiințele contempo- ranilor. Abia în acest sens cred că se poate vorbi de caracterul creator al criticii, numai astfel se pune intr-adevăr in valoare subiecti- vitatea comentatorului, de care se face atita caz (a te situa pe pozițiile unei „instituții* care dă verdicte inatacabile nu inseamnă să-ți a- firmi subiectivitatea), așa se dovedește el so- lidar cu procesul de creație al epoca sale. Cred că nu greșesc spunind că. chiar neim- plicat direct in tranșarea valorilor un critic poate juca un rol remarcabil. Prea puțin cu- noscute sint eseurile lui D.I.S. din Puncte de vedere (1930) sau Amica mea Europa (1939) pentru a mă opri la volumele cele mai sem- nificative. Considerații asupra prsataJai gust, Despre tinerele. Disertație asupra prostiei. Spe- cialistul —, iată cîteva titluri care pot figura in orice antologie a eseului românesc. Evo- luind pe linia de graniță dintre artă și filo- sofic D.I.S. dovedește, prin astfel de texte, că face pane din familia lui Zarifopol, Ralea. Al. Paleologu. Nici din convorbirile cu Grid Modorcea nu lipsesc semnele neobositei mobilități intelec- tuale : neîncredere in locurile comune „veri- ficate*. reluarea tuturor adevărurilor „incon- testabile*. curajul de a gindi de unul singur, de a o lua de fiecare dată de la început a- colo unde alții se mulțumesc cu o atitudine convențională. Convorbirile lui Grid Modorcea cu D.I.S. sint o adevărată lecție despre modo, in care octogenarul scriitor știe să sesizeze, dintr-o privire, punctele fundamentale și des- pre cum știe să dea de o parte pojghița de rutină. Un permanent spectacol al gindirii in exercițiul funcțiunii, un exemplu pentru ceea ce ar trebui să fie laboratorul fiecărui critic. Unele sugestii (cum ar fi referirile la rolul povestirii, nu numai in cadrul fenomenului es- tetic. ci pentru psihicul uman, considerațiile despre valoare etc.» merită să fie cercetate mai îndeaproape. Și stilistic se păstrează in cartea de față în- treaga voiciune a scrisului lui D.I.S. Nu știu care a fost tehnica folosită de Grid Modor- cea in realizarea acestor convorbiri ; proba- bil că după înregistrarea lor D.LS. interve- nea asupra textului și cu acest prilej făcea unele adăugiri. La pag. 109, în fragmentul in care ni se vorbește despre moartea lui Mihail Sebastian, după neașteptata dezvăluire in legătură cu accidentul care l-a răpus pe scriitor este reprodus, cu minime modificări, articolul La moartea lui Mihail Sebastian, publi- cat și în Foste adevăruri viitoare la pag. 331. Stilul din articol e intr-o asemenea mă- sura un stil oral incit includerea lui in corpu! convorbirilor trece neobservată. Convorbiri cu D. I. Schianu e una din cele mai incitante . cărți apărute in ultimul timp ; ea va da poate impulsul necesar valorificării unei opere acum cunoscută prea puțin. Constantin PRICOP Traian T. Coșovei, In așteptarea cometei, Ed. Cartea Românească, 1986. Grid Modorcea, Literatură și cinematograf, Convorbiri cu D. I. Suchianu, Ed. Minerva, 1986. Farmecul buf Principala problemă pe care a ridicat-o ciclul La Lilieci a fost una de taxino- mie. ca să nu zic de teoria genurilor. Ce-i asta ? s-au întrebat cititorul și criticul. Textul buimăcea. Ce-i asta ? Prima dilemă era ; POEZIE sau PROZA ? A doua dilemă era : umor sau etnografie ? Din aceste două dileme se zămisleau celelalte ; liric sau co- mic ? parodie sau literatură „serioasă" ? rea- lism sau „bășcălie" ? N-am pretenția că dețin răspunsurile in- failibile ale acestor descumpănitoare între- bări, deși unele bănuieli mă Încearcă, și le voi da glas. Dar mai înainte găsesc cu cale să-i aduc aminte cititorului paradoxul cuți- tului. Avem un cuțit. I se defectează minerul, ll dăm unui meșter bun, care i-1 înlocuiește. Avem acum vechiul cuțit cu un miner nou. Dar iată că după o vreme, lama se tocește iremediabil. 11 rugăm pe meșter să-i pună altă lamă. Zis și făcut. După care, vom avea vechiul nostru cuțit, nu-i așa ?... cu minerul și lama schimbate... Fără să se sinchisească ce gen iese (deși subintitularea îndărătnică : „poeme* — lepă- dată, de altminteri, în noua ediție — poate trăda supoziția că poezia înnobilează mai mult ca proza), ingenuu cum a fost de la bunul început, Marin Sorescu a schimbat ce era de schimbat, și a așternut pe hirtia aduG de peste ocean un fel de Amintiri din cop'- lărie care, dacă nu se supără Constantin Noica, pot constitui baza lirico-epică a unui studiu despre sentimentul oltenesc al ființei. Viață vorbită la maximum, textele din cele trei La Lilieci, adunate acum sub o singură copertă, la paisprezece ani de Ia ieșirea în lume, se dovedesc, la noua lectură, un tot trainic și de o izbitoare originalitate. Mo- romețianismul — geograficește inevitabil '— nu le-o știrbește. Iată o mostră de morome- țianism : _— l-auzi. bă. ce-a mai făcut Curchil, zi- cea Banța. / Cînd își odinea, spre sară o altă garniță cu apă proaspătă, / Ca și cînd politica în comuna Bulzești / Se schimba de dimineața / Pină seara. / Bă, ăsta e dat dra- cului — tot ca ăla de vorbirăm noi / Zi-i să-i zic. Clemenceanu ăla, / E mare, dom- nule ! . ' E in capul trebii acolo" (tn capul trebii). Bulzestîul lui Sorescu e și el o poiană a lut locan in care universul, de la primărie la cimitir și de la Craiova pînă la... Europa, e tocat mărunt, ca mărarul, in cuvinte rea- vene, cu iz de usturoi, ceapă, praz și alte roade pișcătoare ale pămîntului. Farmecul — care există, și incă masiv — vine din mai multe direcții. întîi și-ntîi, din formidabila oralitate a zicerii, de o auten- ticitate depășind cu mult simpla precizie dialectală sau „culoarea locală" și ținînd, aș zice, de o ureche muzicală și un simț mu- zical strașnice. Marea majoritate a textelor se cer spuse și auzite. Caracterul lor dra- matic — incluzind și o desfășurare ca atare, cu crescendo, climax, anti-climax și poantă finală — este incontestabil, și spectacole după această carte s-au făcut și se vor mai face. Mă păzesc îndeobște de vorbele mari, dar cred că, dacă literatura noastră are două cărți excelente scrise cu voce tare, apoi A- mintirile... lui Creangă sunt prima și aceas- ta, a lui Sorescu, cea de-a doua. Plăcerea rostirii mustoase a unui text foarte romă-" nesc își găsește îndeplinirea în astfel da scrieri. Este, apoi, umorul. Net sorescian, constînd, printre altele, în tăvălirea prin colbul ogră- zii a clișeelor sau ițirea mucalită a neolo- gismelor de sub brazda cea mai neaoșă („Era și prima minune pe comuna Bulzești" sau „[Dumnezeu] era in razele ale bune ori în alea de purtare ?“ sau „Cînd treceai din- tr-un sat în altul era ca și cînd te duceai In străinătate. / Puțini rămîneau să se că- pătuiască prin alte sate, că nu le / Pria cli- ma" sau „Satul are cel mai mare ecou în noaptea de lăsatul postului, / Cînd începe o nouă perioadă, atunci se pun în valoare / Dealurile ca niște spinări de lup"), el, acest umor, coagulează, în cele din urmă, pe an- samblu, într-o viziune, și anume o viziune, bufă, a existenței : „Mitrele, de cîte ori se certa cu muierea, / își lua betele să se spîn- zure la sălcii, în vale, / Să vadă și ea, fir-ar a relelor, / Ce-nsemna el în casa asta, na ! (...) // Mitrele mergea înainte, considerîn- du-se de pe ' Acum mort, / Vedea negru- naintea ochilor și aștepta să sune / Goarna de apoi / Pe podul lui Giurcă. // Spînzură- torile lui fiind mai dese în anii de secetă / Și sărăcie, / îndulceau întrucîtva atmosfera (...) // Cînd își da drumul, altul, suit din timp în salcie, / Jap ! cu securea, tăia ori creanga ori betele, / Spînzuratul buf, jos (...) // Să-1 mai fi lăsat o țîră s-atîrne, se văieta vreuna, / Să fi apucat măcar să scoată lim- ba, venirăm degeaba, / Mi-o fi dat / Și lap- tele-n foc" (Spinzuratul). Firește că e și anti-idilism și anti-neo-să- mănătorism și anti-neo-pășunism în asta, dar esențialul rezidă în relevarea laturii bufe a lucrurilor și fenomenelor, a vorbelor și mo- ravurilor, a făpturilor și gesturilor. Am pu- tea vorbi de un caragialism al lumii rurale, in cadrul acestui neobișnuit melanj de rea- lism liric buf. Ziceam, mai sus, „pe ansamblu" și merită deschisă aici o mică paranteză. O carte cum e La Lilieci își dă măsura valorii numai în întregime, cind vastitatea și constanța, un- ghiul panoramic, cantitatea, în fine, gene- rează calitate. (Reamintesc comparația lui Călinescu la Rebreanu, cu paharul cu apă de mare, și marea însăși, copleșitoare). Un text sau altul poate să pară cuplet ieftin de televiziune (pe această linie a mers, cu multă maliție, Eugen Barbu în comentarea cărții), dar cele mai bune și cele mai mul- te, puse laolaltă, înseamnă cu totul altceva: o secțiune, făcută pe linia umorului buf — cu conotații și tragice, și lirice, și etnice, și folclorice, deopotrivă valoroase — prin (cum sugestiv își intitula N. Manolescu cronica clin 1973) „viața la țară". O secțiune făcută cu același cuțit al poeziei, dar cu lama și mi- nerul schimbate. George PRUTEANU Marin Sorescu, La Lilieci, Cartea Româ- nească, 1986. 13 — Convorbiri literare Brize Lili, septembrie panoramic De-abia în lift, în timp cp urcam spre camera 502, da, asta era camera pe care Lili mi-o re- partizase. de oboseala drumului cifrele de pe triunghiul cu cheie îmi jucau încețoșate, de-abia în lift aveam să aflu ce se întimplase. ce era cu a- gitația din marele hol al Recepției, liftiera, cuno^ur.- ță veche, din celelalte veri, turuia întruna. ac;»-— tecîndu-mi, într-o maioneză încă nu destui c ’t— gată, dar promițătoare, date despre atmosferă, pre starea hotelului, despre ram erjste, despre tografia găsită în slipul băiatului . - dioactivitate. despre cină... .Vi-wr. i-am -» - gîndu-i mîna măslinie ce ținea ușa . astea, spune-mi, te rog. ce-i 'u băi -d Ir-- >- >- chidea, mai lua pe cineva, îmi făcea - *n ai tept, că-mi va spune, la patru I-a lâ- it j- Străin, la cinci mi-a luat geanta, continuii- -â tu- ruie, spune-mi odată, i-am cerut, s-a ' - " șoptit: e delicată tare chestiune in «lip. bâkftQl avea fotografia lui Lili. Fotografia Ju: LU» *. t,’ — încruntat, ce să fi căutat fruirxAJM’i da< extrem de sobrei Lili, șefa r^pectată p marile hoteluri ale litoralului, in - .pui ur.ui V ao . încearcă să fii serioasă, uite, sînt obcMf d* drum, vreau un pic de liniște. d£ logică M-a lâfin la cinci, mi-a dorit noapte bună, nu îr.aiox. «*â de a-și atinge cu degetul tîmpîa • tlfr» lată, asta însemnînd că așa este. j’. n-a cit privește logica... Pe la ncaâ. m <1 «ctiU fe- reastra. Marea respira leneșă dedesubt AID - • Eram curios. N-o vedeam pe Lili iryiWrwiâ poveste de genul ăsta, oricit aș fi s-ut In n tiu. ța enigmatică, descoperită acum cîțiva «ni. • - tr-un septembrie, și rămasă asa. c- to-ax*- . * - de a o înțelege. Pentru că. de flecare r:a • încercam să pătrund dincolo d* ochii caîm •c-xiiX- tori, de buzele roziu umede, profesional rlBibtS de pielea ei de malaeziană căutind umrra. totul rămînea doar încercare : Lili t;n*a să răreai aceeași inexpugnabilă frume^sâ șefă de hc: < ■ Lili Hristea, domnule, atit, luă lin^tea ea. du-mă să-i sting țigara în scrumiera nîch*!Z‘â. a — intrat la ea, așteptînd sâ termine o • -z.-•’ r - străini. Părea obosită. Cînd era obosită, c -i* . 3 1 dintre sprîncene era vizibilă. Nu-si putea - ușoara surescitare, eu eram cauza ?. Inu arătă 1 - toliul și-și aprinse țigara, se străduia U" m bească. I-am dat micul raport anual, rotire 1 fel de incoloră ca însăși atenția ct ca.** --ă —. asculta. Dar ăsta era ceremonialul nostru. N^ s-o întreb de incidentul care-si menține’, in hol, agitînd încă personalul, deși numai la câ gîndeam. Să nu fiu stupid, mă înfrinat?;. supăr, n-am văzut-o de-atita vreme, ma; potrrn fi să-i propun obișnuitul nostru ceai de reveder . mîine după masă, nu ?, Lili, i-am spus. făcînd _-r o față cît mai dezinteresată, pledează, te rog. t- lîngă intransigenta șefă Lili Hristea. in fă‘» noastră, roag-o, spune-i că o rog sâ t* să-ți îngăduie, pentru mîine după masă. — Am pledat, reteză ea binevoitor, s-a făc ut. L ce oră ? — La cinci ? — Da. Pe terasă ? — Pe terasă. Dialog nu prea încurajator, dar... Mă supunem invariabil, acestui tratament auster, știind că face parte din vechiul scenariu la care aderase, nu fi a reînnoite nedumeriri, buna mea cunoștință Lili Hn>- tca, la care însumi aderasem, ca autor. Am trecut prin holul înțesat, am urcat în lift, am mai ascultat încă o dată, de Ia Aziade, bulettnu’ li- toralului, am intrat în cameră, m-am întins șezlongul din balcon și am privit marea pină la f- virea lunii. A doua zi, la cinci, o așteptam pe terasa Medwzei. A întîrziat cîteva minute, s-a scuzat si s-a așezat, gata să-mi facă agreabilă ora cupă care ti”. .w". un an. A trebuit să recunosc, sâ ho w sf-X sâ arăta iarăși foarte proaspătă, parcă mj. - rș de ieri. Rochia, de culoarea șerbetul ui > cerceii, ciorapii, pantofii, impecabile toate, concura-s la acest ansamblu Incintă:or care-mi resuscita sta- rea indecisă, Intre contemplație castă si intârîtarv Știa, de altfel, toate astea, se complăcea in rolul de model de strapontină, primind de *os. din remarcile superlative. Adesea, cind Intre zăpezi. r. * bîntuiau imaginile mării, o sunam si-i înșiram, fă^â să-i dau voie să mă întrerupă, rozariul păgin S! superlativelor, nec^rino n:m;c in schimb. Risc» Ridea și acum, vâzlndu-mă iar consumîndu-mă i> modifică brusc poziția p.cioacelor. — Mai înfrineazâ-te puțin, te rog. Uițe. azi nu cred că pot suporta galanteriile tale. $1, ca să ate- nueze ceva din asprimea cu care-mi vorbise, îmi atinse o secundă mina. Da ? — Da, Lili. Mă rodea întrebarea cu înecatul, dar nu voiam să-mi stric ora de pe terasă. De altfel, nici nu vedeam cum i-as fi :2ru: să-mi spună ce se in- tîmplase. Am vrut, totuși, sâ mâ asigur că nu realizasem doar o Intflnire silnică și m-am arătat îngrijorat de starea ei. — S-a întlmplat ceva ?. am întrebat-o. A tras un ultim fum sl In timp ce mâ ruga să-z sting țigara, mă fulgeră — Ce sâ se intimele ’ Nn cumva ai plecat er:ei domeniului; ține c- _■ pr - pi-: lucrativ e-tird către o sis- t- matizare utilă a materialului si ideilor. Căci . -.cr-.:! singur re-tunoncte pred mirarea scrie- rilcr lui G Călin-rs?» si T. V&nu în această bismă. dar ei< sunt luate ca bacă (fie prin uocepiare. fie — mai rar — prin corecție) pen^-j formularea unei tipologii a fantasticu- lui eminescian, sursă a .modului românesc de ’.rV Tn Făt Fi amm men: de potențare a misterului cunoașterii < mai puțin de eznterizare a acestuia, prin intermediu! misterului, epic incifrat, inculcat, ca atare, realului*, tn sfîrșit, Archaeus oferă ceiâlai: termen (.supremația imaginarului*) din care ar trebui să se constituie sinteza con- cepti-i eminesciene i ....fantasticul în nuvelis- tica lui Eminescu cristalizează într-o strălu- cită suită de .povesti” ale aventurii spiritu- lui mau în vis”. Odată stabilite Taloanele. N. Ciobanu intre- r,-: