
nr» 8, martie 198?
Proletari din toate țările uniți-vă !
(anul XC1II, nr, 1207)
UNWRBIRI LITERARE
REVISTA LITERARA FONDATA DE SOCIETATEA«JUNIMEA»DIN AȘI LA 1 MARTIE I867
EDTATA DE UNIUNEA SCRITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA
cartea de istorie
a patriei
Cartea de istorie a poporului român ates-
tă, de la începuturile ei, permanența și
unitatea populațiilor străvechi din spa-
țiul carpato-dunăreano-pontic, permanență și u-
nitate care au definit în timp destinul unei
națiuni. Este un destin al luptei pentru fău
rirea și pentru apărarea patriei întregi, al luptei
care a urmărit consfințirea unei mătci unice,
a unor unice aspirații de libertate, de inde-
pendență, de bună înțelegere cu alte națiuni.
Sînt acestea lucruri pe care le spunem azi
fără teama de a greși, de a atenta la rezulta-
tul, la obiectivitatea cercetărilor istorice. Ade-
vărul lor e adevărul realității. Faptul că cetă-
țenii României de azi, indiferent de naționali-
tate, trăiesc într-o patrie unită și liberă re-
prezintă urmarea firească a eforturilor unor
generații de patrioți care nu au vrut altceva
decît ca legea istoriei să fie respectată, ca
toți locuitorii spațiului românesc să trăiască
și să muncească uniți, să se bucure de ace-
leași drepturi.
In condițiile socialismului, realitatea naționa-
lă a patriei, istoria ei s-au cristalizat într-o
perspectivă nouă, științifică. Îndeosebi după
Congresul al IX-lea al partidului această re-
alitate, această istorie au devenit sentiment al
demnității, al adevărului de neclintit. Rolul de
căpetenie în recâștigarea acestui sentiment, în
elaborarea unei politici naționale în care toc-
mai adevărul și demnitatea să fie criterii fer-
me, revine secretarului general al partidului,
președintele republicii, tovarășul Nicolae
Ceaușescu. Tezele formulate cu atîta claritate
și consecvență de către conducătorul partidu
lui și statului vin în deplin consens cu reali-
tatea istorică și națională de ieri și de azi și
reprezintă punctele cardinale ale unei politici
care consfințește oamenilor de aici dreptul de
a trăi și munci liber, de a fi considerați egali
între egali, de a-și făuri așa cum cred de
cuviință propriul viitor.
în magistrala și emoționanta cuvîntare rosti-
tă la ședința comună a Consiliilor oamenilor
muncii de naționalitate maghiară și germană,
tovarășul Nicolae Ceaușescu a reafirmat prin-
cipiile și concepția după care partidul și sta-
tul nostru se călăuzesc în abordarea istoriei
patriei și a problemei naționale, principii și
concepție profund științifice, verificate de reali-
tate. Denaturarea acestei realități nu servește
nici cunoașterii istorice, nici relațiilor dintre
țări. _După părerea mea, istoria trebuie să ser-
vească — a arătat secretarul general al parti-
dului — nu accentuării stărilor de lucru nega-
tive, ci apropierii și înfrățirii între popoare".
Intr-adevăr, istoria României este, alături de a-
tîtea și atîtea fapte eroice, oglinda eforturilor
continue de a integra în șirul evenimentelor
dorința poporului nostru de bună înțelegere
cu ceilalți.
în această primăvară atît de bogată în a-
niversarea unor evenimente istorice, sociale și
politice de mare însemnătate (110 ani de Ia
proclamarea Independenței de stat și de la în-
ceperea Războiului de Independență, 80 de ani
de la izbucnirea răscoalelor țărănești din 1907,
65 de ani de la crearea Uniunii Tineretului
Comunist și 30 de ani de la crearea U.A.S.C.R.,
25 de ani de la încheierea cooperativizării a-
griculturii) citim încă o dată cu emoție în
cartea de istorie a patriei gîndul și fapta unui
popor care s-a implicat cu toată ființa sa în
devenirea sa liberă și suverană, contribuind
prin aceasta la realizarea unei lumi mai bune
și mai drepte, o lume în care să domnească
dreptul fiecărei națiuni de a-și hotărî propria
soartă, de a-și realiza aspirațiile legitime, în
condițiile unei păci durabile și ale conlucrării
rodnice cu alte națiuni, cu alte popoare.
balada '90*
I-au spinzurat de porți de stejar,
i-au spinzurat de grinzi și de streșini,
de aripile morii de vint
și de cumpăna fintinii secate de apă.
I-au spinzurat cind cireșii și vișinii
infloreau lingă geamuri.
I-au spinzurat seara
cînd berzele se lăsau pe acoperișuri
de paie.
I au spinzurat de grinzi și de streșini.
Ah, Mărie, tu, Mărie
arde trupul tău făclie
și se-usucă la răscruce
toți hristoșii de pe cruce !
Vai cum picură în apă
bănuți limpezi din pleoapă
și cum tremură-n adînc
bănuți negri pe oblînc
și cum cad pe sub potcoave
hristoși palizi din hrisoave !
I au spinzurat lingă primăria din sat,
i-au spinzurat în piața pustie a unui oraș
de provincie.
I-au spinzurat ta răscruci și la bariere.
I-au spinzurat în fața crîșmei batonului grec
și în fața măcelăriei lui Abel.
I-au spinzurat in fața bisericii
1N CELELALTE PAGINI :
Istoria la timpul prezent • meditație la 1907 • interviu cu ioan
alexandru • prezențe contemporane : george bălăiță, ion horea •
150 de ani de la nașterea lui ion creangă • noile prelecțiuni ale
„junimii" : geo bogza, zoe dumitrescu-bușulenga * „săgetat într-o
aripă”, proză de aurel leon • „timpul împlinirilor", reportaj de dorin
baciu • versuri de emilian marcu • actualitatea editorială • brize •
convorbiri literare prin corespondență
simbătă seara, după vecernie.
I au spinzurat și-au plecat
într-un galop iute
spre localul de noapte și casa de prostituție.
Hai, împușcă-mă de formă,
soldățel în uniformă !
As de cruce, as de cruce
să mai singer la răscruce !
I
Vai cum picură-n fîntînă
zaruri galbene din mină
și cum picură-ntr-o doară
doar bănuți din subțioară
și cum picură în apă
doar bănuții din pleoapă !
I-au spinzurat de stilpi de telegraf
și de felinare
Privește ! trupul lor
ciugulit de păsări
se leagănă în bătaia vintului seara...
și picioarele lor albe, subțiri
atîrnă sub streșini...
Privește și adu-ți aminte,
tu, cel care bei acum și petreci cu prietenii,
și scrie un poem
pentru odihna lor veșnică !
Nichita DANILOV
65 de ani de la crearea IJ.T.C.
sub steagul
de lupta al
partidului
Împlinirea a 65 de ani de la cre-
area Uniunii Tineretului Comu-
nist și a 30 de ani de la înfiin-
țarea Uniunii Asociațiilor Studenților
Comuniști din România sint momen-
te de mare însemnătate privind is-
toria mișcării revoluționare de tine-
ret din patria noastră, ele punînd
în lumină bogatele tradiții ale orga-
nizării politice și luptei pentru o
largă democrație ale generațiilor ti-
nere, contribuția lor, sub steagul de
luptă al partidului, la împlinirea ma-
rilor aspirații de dreptate, libertate
și progres ale poporului întreg, ia
realizarea tuturor prefacerilor înnoi-
toare ce s-au succedat de-a lungul a-
nllor.
Aniversările generației tinere de azi
sint, totodată, grăitoare expresii ale
prețuirii pe care partidul, întregul
popor o dau activității neîntrerupte
a tineretului pentru asigurarea mer-
sului neabătut înainte al societății
socialiste românești. Marile însușiri
ale tinerilor dintotdeauna, dar mai
eu seamă ale acelora ce beneficiază de
îndrumarea activă a partidului comu-
nist, ca potențialul nemăsurat al e-
nergiilor creatoare, vocația noului,
cutezanța în gîndire și acțiune, se
subsumează astăzi în chip conștient
mărețului ideal de edificare pe pă-
mîntul patriei a unei societăți mai
drepte și mai bune.
încă înainte de constituirea U.T.C.,
la 20 martie 1922, tineretul muncitor
și conștient făcea să i se audă glasul
prin asemenea proclamații : „Noi re-
prezentăm viitorul mișcării muncitoa-
re, noi vom duce mai departe stea-
gul socialismului în România", fiind,
în același timp, în primele rînduri ale
marilor bătălii purtate de partid, îm-
potriva exploatării capitaliste, pentru
cucerirea de noi drepturi și libertăți
cetățenești, împotriva pericolului fas-
cist și a războiului, pentru apărarea
unității și independenței naționale ;
pagini de eroism au înscris tinerii în
timpul luptelor de clasă din ianua-
rie-februarie 1933, la marile adunări
și demonstrații antirăzboinice și anti-
fasciste din perioada ce a urmat,
avîndu-1 in frunte pe tovarășul
Nicolae Ceaușescu, înflăcărat revolu-
ționar și organizator al intereselor vi-
tale ale poporului încă din anii ado-
lescenței. Mii de tineri au luptat cu
abnegație în tranșeele frontului anti-
hitlerist. iar alte mii și mii erau a-
tunci angajați cu toată energia lor
in frontul muncii, al susținerii războ-
iului și al pregătirilor pentru noile
reforme democratice ; au rămas ne-
uitate eforturile lor pentru refacerea
economică a țării devastată de un
război pustiitor, nestrămutata încrede-
re într-un viitor luminos ce nu se
poate realiza decît prin muncă și
clarviziune proprii. Prin întreaga sa
activitate, organizația revoluționară
de tineret a reprezentat, încă de la
făurirea sa, sprijinul de nădejde al
partidului în istorica sa lucrare de
transformare radicală a societății ro-
mânești, o înaltă școală de educație
revoluționară. In cadrul acestei lup-
te. începînd cu anul 1933, tovarășul
Nicolae Ceaușescu a adus însușirile
unui tînăr cu autentică vocație de mi-
litant revoluționar, cu o neistovită
putere de muncă, cu o gîndire matu-
ră. pătrunsă de adîncă încredere în
biruința cauzei partidului, a vrerilor
și năzuințelor poporului. Din adîn-
cul acestor convingeri, ca o expresivă
ilustrare este prezența am zice per-
manentă a tovarășului Nicolae
Ceaușescu, a tovarășei Elena
Ceaușescu în mijlocul tinerilor pa-
triei noastre, statornicul dialog de lu-
cru purtat cu aceștia, exigentele ana-
lize și însuflețitoarele programe a-
doptate.
Aniversările generației tinere de ieri
și de azi au loc într-un moment în
care toate energiile creatoare ale ță-
rii sînt plenar angajate în munca și
lupta pentru înfăptuirea exemplară a
obiectivelor Congresului al XHI-lea
al partidului. In acest cadru, în fața
tineretului se deschide un amplu șan-
tier de afirmare a tuturor virtuților
sale creatoare, sporindu-și astfel con-
tribuția specifică la progresul general
al patriei.
Paulian MICU
istoria
meditație la „1907“ la timpul prezent
agora
în spiritul
adevărului
și al înțelegerii
Plenarele consiliilor oamenilor muncii de
naționalitate maghiară și germană au pri-
lejuit rodnice dezbateri cu privire la
răspunderile ce revin acestor organisme demo-
cratice în procesul edificării noii societăți, au
arătat hotărirea deplină a întregului nostru po-
por, a tuturor fiilor țării, indiferent de națio-
nalitate, de a munci cu abnegație și dăruire
patriotică, în strînsă unitate în jurul partidu-
lui, al secretarului său general, pentru conti-
nua dezvoltare a patriei, pentru un viitor tot
mai bun.
Cuvântarea tovarășului Nicolae Ceaușescu
rostită cu acest prilej este o nouă contribuție
la îmboga^rea socialismului științific, a con-
cepției despre om și condiția umană în socie-
tatea contemporană, este o analiză temeinică,
de pâ pozițiile materialismului dialectic și is-
toric, a procesului complex al vieții interna-
ționale și al mersului neabătut spre idealul
socialismului multilateral dezvoltat și al comu-
nismului. .totodată, e subliniată, cu deplin te-
mei, justețea liniei partidului nostru in opei
de edificare a socialismului, a rezolvării pro-
blemei naționalităților în conformitate cu prin-
cipiile de bază ale noii concepții despre lume
și societate. Prin activitatea sa revoluționară,
în domeniu. vieții economico-sociale, prin mun-
ca de ridicare a conștiinței maselor, prin le-
gătura strînsă cu clasa muncitoare, cu țărăni-
mea, cu intelectualitatea, cu toți fiii țării, fără
deosebire de naționalitate, s-a consolidat pu-
ternic unitatea social-politică a întregului po-
por român. Au fost evidențiate istoricele rea-
lizări pe planul perfecționării neîncetate a pro-
prietății socialiste, de stat și cooperatiste, ne-
întreruptul proces de dezvoltare a democrației
socialiste, a bunei funcționări a organismelor
democratice, pentru asigurarea demnității u-
mane, a participării tuturor cetățenilor țării,
fără deosebire de naționalitate, egali în drep-
turi și îndatoriri, la întreaga viață economică
și social-politică, la conducerea societății.
întregul popor a luat cunoștință de această
deosebit de importantă cuvîntare cu sentimen-
te de mîndrie patriotică față de marile înfăp-
tuiri ale anilor socialismului, față de politica
Științifică și umanistă a partidului, față de
justețea rezolvării problemei naționale in
România. Referindu-se la procesul istoric al a-
cestei rezolvări, tovarășul Nicolae Ceaușescu a
precizat : „Pentru asigurarea în practică a tu-
turor drepturilor se impunea insă, ca o reali-
tate obiectivă, lichidarea stării de inapoiere
moștenite și dezvoltarea puternică a forțelor
de producție, a unei trainice baze tehnico-ma-
teriale, fără de care nu se poate concepe nici
asigurarea condițiilor pentru progresul multila-
teral al țării și ridicarea nivelului general oe
viață, nici adevărata egalitate în drepturi pen-
tru toți cetățenii patriei". Avuția națională a
crescut continuu, ea fiind proprietatea Între-
gului popor, industria românească produce tot
ce este necesar societății în continuă dezvol-
tare, agricultura trăiește o nouă revoluție in-
tensivă, amplasarea rațională a forțelor ae pro-
ducție pe întreg teritoriul este un fapt împli-
nit ; s-au manifestat puternic știința, învațâ-
mîntul și cultura, la care au dreptul toți ce-
tățenii țării, condiții de retribuție egale la
muncă egală, fără deosebire de naționalitate
sau vîrs.a.
Toți par.-cipanții la plenare au dat o înaltă
apreciere modului concret în care partidul, to-
varășul Nicolae Ceaușescu au acționat și ac-
ționează pentru deplina asigurare a egalității
în drepturi și îndatoriri, pentru abolirea tu-
turor discriminărilor, pentru ca toți oamenii
muncii, egali, să participe cu demnitate șl în
libertate ia întreaga viață a societății, la con-
ducerea ei. In cuvintul său, scriitorul Hajdu
Gyozo spunea : „Limba comună a conștiinței
socialiste și a patriotismului socialist, pe care,
independent de apartenența națională și de
graiul moștenit de la mamele noastre, o afir-
măm cu toții împreună. Aceasta e limba concep-
ției revoluționare despre viață a partidului nos-
tru, pe care noi, scriitorii, trebuie să ne-o in-
sușim mai oine, ca în anii care vin să reali-
zăm opere pe măsura timpului revoluționar pe
care-1 trăim, a viitorului prefigurat în Progra-
mul partidului. Intîlnim în viața de zi cu zi
mii de dovezi grăitoare în acest sens, una din
ele fiinti chiar literatura maghiară din Româ-
nia, care nu a beneficiat nicicînd de posibili-
tățile de dezvoltare de care se bucură azi...
Poporul nostru nu a uitat nici o clipă durerea
și jertfa de singe cu care a fost plătită în
trecut învrăjbirea oamenilor muncii, a popoa-
relor. Unitatea de granit a poporului nostru
este de nezdruncinat, pentru că inimile milioa-
nelor de oameni, inima noastră, a tuturor, a-
parține pe de-a-ntregul partidului nostru revo-
luționar, Partidul Comunist Ro ân ! Inima
și faptele noastre cinstesc gloriosul nostru
partid, poporul, ai cărui fii sîntem, fără deose-
bire de naționalitate, iubita noastră patrie co-
mună, România socialistă, aduc prinos de recu-
noștință ctitorului României moderne, marele
nostru conducător, tovarășul Nicolae Ceaușescu".
îndemnul tovarășului Nicolae Ceaușescu :
„Trebuie să acționăm pentru unirea popoarelor
în luptă pentru socialism, pentru dezarmare și
pace în lumea de mîine" devine astfel o chemare-
simbol. întreaga cuvîntare a trezit un puternic
ecou in conștiința tuturor cetățenilor țării, fără
deosebire de naționalitate ; poporul intreg a
primit cu viu interes și cu deplină aprobare
acest nou document programatic ce integrează
idei și teze proprii gîndirii novatoare, de e-
sență revoluționară,a secretarului general al
partidului.
luliu MOLDOVEANU
Pornită din suferința celor smeriți si
blînzi", marea răscoală țărănească din 1907
-- zguduie profund și astăzi, după scurgerea
a opt decenii, pe oricine zăbovește chiar scurt
timp asupra documentelor timpului rămase ca
mărturie și ca act de acuzare a burgheziei,
moșierimii și monarhiei. Cei smeriți și blînzi,
cei mulți — ei reprezentînd în acei ani ma-
joritatea populației țării — nu au voit altceva
decit pămint în care să pună sămința pentru
piinea și mămăliga după care tinjeau copiii,
nevestele, bătrînii, toți truditorii satelor. Și mai
x oia țărănimea română măcar un dram de o-
meme din partea celor care stăpineau și pă-
mintul și legile și țara toată. Nu i-a ascultat
;imeni. Moșierii și arendașii, ocrotiți de legi
strimbe și de armele jandarmilor, au continuat
să ignore sau să respingă cu trufie cererile
lor Îndreptățite. repetate și răsrepetate de-a
lungul multor ani. Ii știau smeriți și blinz:
răbdători. Atunci insă cind paharul suferințe-
lor s-a umplut și a dat pe de lături, zecile de
mii de țărani români flămînzi și goi, mult,
dintre ei locuind in bordeie, au pus mîna pe
-ciomag, pe topor, sau pe coasă și au hotărit
bă-și facă singuri dreptate... Tudor Arghezi
surprinde intr-o singură strofă momentul în-
eputului marii încleștări : In anii nouă sute
șapte / Ca din senin, in marte, într-o noap-
te / S-a ridicat pe cer din Hodivoaia / Și din
Flămînzi și Stănilești, văpaia. Despre înaltele
si fierbintele văpăi, despre eroismul maselor
si despre epilogul zguduitoarei drame a țărăni-
mii române din februarie și martie 1907 vor-
besc, in graiul lor lapidar și sec, telegramele.
Sutele si miile de telegrame pornite din ju-
dețe spre capitală și din capitală spre județe.
Telegrame cu cifru și fără cifru, semnate de
prim-ministri și miniștri, de prefecți și procu-
rori de generali si colonei, de arendași și mo-
ieri. Citești si deslușești panica burgheziei și
moșierimii Citești șl vezi violența singeroasă
pe care clasa stăpînitoare a folosit-o impotri-
va poporului. Citești și auzi trosnetul puștilor
si bubuit”! tunului... Citești, vezi cu ochii
minții tablourile unei tragedii cu mii de eroi
si te doare inima la gîndul că lupta revoluțio-
nară spontană din 1907 a țărănimii a fost lip-
sită de spirit de organizare, de un conducător
lucid, de un aliat puternic și sincer. Clasa
muncitoare din România a sprijinit, prin gre-
ve și demonstrații de solidaritate, răscoala din
1907' dar lupta țăranilor pentru satisfacerea
revendicărilor lor a început să capete un ca-
racter mai organizat după crearea Partidului
Comunist Român și a căpătat finalitate odată
cu închegarea alianței trainice dintre clasa
muncitoare și țărănime, după revoluția din au-
gust .944.
La împlinirea a opt deceni de Ia răscoalele
țărănești și în al patruzecilea an de cînd re-
galitatea anacronică a fost îndepărtată, privind
chipul satului românesc contemporan putem a-
firma cu toată convingerea că realitatea a în-
trecut pînă și cele mai fantastice vise. Imagi-
nea de azi a așezărilor noastre rurale, a mun-
cii și vieții ce se desfășoară în ele era de ne-
închipuit acum opt decenii și chiar patru de-
cenii. Societatea socialistă, alianța dintre clasa
muncitoare și țărănime au înlocuit fericit in-
diferența atîtor guvernanți care s-au perindat
in trecut la cîrma țării. Vechile vetre pe care
au luptat și și-au dat viața strămoșii noștri ță-
rani, pentru o viață mai bună, pentru drep-
tate și demnitate, au suferit transformări ra-
dicale. Locul umilelor locuințe, cele mai multe
acoperite cu stuf și paie, a fost luat de case
noi, mîndre, sănătoase. Școlile spațioase, spi-
talele și căminele culturale se înscriu firesc în
noul peisaj. Tractoarele și celelalte numeroase
mașini agricole, irigațiile, inginerii agronomi,
mecanizatorii sînt elemente obișnuite ale vieții
satului socialist. Totul pentru o agricultură ști-
ințifică, modernă, pentru viața oamenilor. Stră-
nepoții țăranilor umiliți la scara conacelor bo-
ierești șl exterminați cu tunurile, își aleg as-
tăzi dintre ei pe cei care-i reprezintă în ma-
rele sfat al țării. Lumea satului contemporan
— țărănimea — aliată de nădejde a clasei mun-
citoare s-a alcătuit omenește, alungind urîtul,
sărăcia și ignoranța. S-a cîștigat o demnitate
și statutul de stăpîni ai vetrei strămoșești. A-
ceastă realitate materială și spirituală nouă a
satului românesc a luat naștere și s-a dezvol-
tat în pas cu progresul întregii țări, călăuzită
de neostenitul nostru partid comunist.
Dumitru IGNEA
Dan HATMANU : „Echipă artistică la sate*
M-am născut și am copilărit într-un tirg
din Moldova în care alături de noi, ro-
mânii, se așezaseră cu timpul și familii
de alte neamuri : polonezi și evrei, germani și
ruteni. Iar dacă îmi aduc bine aminte pe stra-
da mea locuia și o familie de secui venită de nu
știu unde.
Părinții noștri se sculau cu noaptea-n cap cu
micile lor cufere de lemn in miini și plecau
fiecare la treburile lor, cei mai mulți la Atelie-
rele C.F.R Pașcani cum se numeau pe atunci,
I.M.M.R. de azi. Noi, copiii, ne adunam îm-
preună și dacă mamele noastre nu ne puneau
la cîte vreo treabă, ne apucam de joacă. Ba-
team mingea, pe un maidan, dintre liniile fe-
rate. jucam țurca. ori născoceam singuri cîte
vreun joc. Intre noi, cei în pantaloni scurți și
desculți, nu există nici un fel de deosebire,
dacă te numeai Ion, Rudolf, Ivan, Hans, Ițic
ori lanoș.
A venit apoi războiul. Pe strada mea ne-am
trezit intr-o dimineață cu un șir de tancuri din
care coborau soldați in uniforme verzui. Eram
cu Ion, Vasile, Grigore, Ițic, Hans și lanoș. Ițic
avea pe piept steaua lui David cusută cu ață
galbenă. lanoș purta la rever un tricolor străin.
Nu știu ce m-a apucat atunci, o minie străină
de mine. M-am repezit și i-am rupt de pe piep-
tul lui Ițic steaua aceea galbenă. M-am dus a-
poi la lanoș. Stătea drept privindu-mâ. M-am
apropiat, liniștit de el. L-am privit in ochii
lui negri, frumoși, cu dragostea pe care o
poartă un frate pentru un frate. I-am desprins
de pe rever acel tricolor străin și i-am prins
in loc o panglică roșie, așa cum purtam noi,
toți.
Și acum, am spus, hai să ne jucăm. Facem
un fotbal acolo, între liniile ferate. Am tras
la sorți. Ițic și Hans erau înaintași, ceilalți mi-
jlocași iar eu portar. Am primit două goluri.
Din vina mea. Nu aveam reflexe. Mă gindeant
aiurea. Bineînțeles, ceilalți au cîștigat.
M-am gîndit la acest joc din copilărie acum,
nu știu de ce. cînd anii s-au adunat pe ume-
rii mei, cînd puritatea, frumusețea și adevărul
au triumfat. Desigur nu este simplu. Dar lecția
copilăriei mele nu pot să o uit.
Dar straniu e faptul cînd acum, după mai
bine de patru decenii, cînd am înfăptuit atitea,
cind astăzi noi înșine sîntem oameni maturi se
mai găsesc unii care să ne falsifice istoria mai
veche sau mai recentă, sub pretextul unor cer-
cetări „științifice". Nu sint specialist în istorie
dar am trăit cea de a doua jumătate a secolu-
lui nostru cu toate ororile lui dar și cu marile
izbinzi ale poporului meu în anii orînduirii so-
cialiste. Că noi. românii, nu am făcut niciodată
de două m.ienii deosebiri de naționalitate pe
acest pămint este limpede ca lumina zilei. Dar
in același timp nu am permis și nu permitem
să se amestece altcineva în viața noastră, să
ne dea lecții, să ne „corecteze" istoria.
Corneliu STURZU
marea răscoală
rin proporțiile și intensitatea ei, răscoala din
p 1907 a scos in evidență necesitatea imperioa-
să a înlăturării relațiilor feudale din agri-
cultura României, a rezolvării problemei agrare
in favoarea maselor largi țărănești. Totodată, ea
a dezvăluit marile energii revoluționare ale țără-
nimii, care a inscris în acel an una din paginile
glorioase ale luptei sociale a poporului român.
In cursul desfășurării răscoalei din 1907 s-au ma-
nifestat pentru prima dată în mod activ colabo-
rarea și solidaritatea în luptă a muncitorilor cu
țărănimea...44. Acestea sint cuvintele cu care Pro-
gramul Partidului Comunist Român caracterizează
principala afirmare a țărănimii ca o clasă socia-
lă revoluționară în lupta pe care ea a dus-o de-a
lungul secolelor împotriva dominației feudale. Lip-
siți de pămint, supuși abuzurilor și samavolnicii-
lor din partea moșierilor, arendașilor și autori-
tăților burghezo-moșierești, năpăstuiți și umiliți,
în primăvara anului 1907 s-au ridicat pentru efi
nu mai puteau suporta mizerabila existență ș\
sperau în îmbunătățirea ei. Răscoala, ca și cea
din 1888, a început primăvara, timp în care an
loc învoielile agricole, moment propice de a
stoarce de la țărani angajamente înrobitoare. Fap-
tul acesta demonstrează, fără tăgadă, caracterul
agrar al răscoalei, țăranii urmărind. în primui
rînd. să devină proprietarii pămîntului pe care
îl pierduseră.
Nenumăratele mărturii scrise din presa vremii,
documentele din arhive și biblioteci, memoriile
unor personalități constituie o importantă canti-
tate de informații asupra cauzelor care au pro-
vocat răscoala, desfășurării evenimentelor ca și a
finalului cu urmările știute. Așa după cum este
cunoscut, semnalul începutului l-au dat țăranii
din satul Flămînzi. județul Botoșani, sat cu de-
numire de simbol pentru situația jalnică in care
se afla țărănimea. Un raport al Procuraturii Bo-
toșani. înaintat Procuraturii Generale din Iași și
datat 17 februarie. începea astfel : ^..domnul pre-
fect al județului primind o notă telefonică de la
inspectorul comunal, I. Carole, prin care i se
comunică că locuitorii din comunele Flămînzi,
Frumușica și Rădeni, răsculîndu-se și cerînd so-
sirea dumisale în localitate, el roagă totodată să
nu vie fără forța armatei, deoarece spiritele sint
foarte agitate". In același raport, după o amplă
prezentare a manifestărilor pașnice ale țăranilor
~p au precedat ziua de 15 februarie, sînt enunțate
motivele pentru care s-au ridicat : JLocuitorii din
comuna Flămînzi doresc a lua nămint de la a-
rendaș în bani, iar nu în muncă, cu prețul de
25 fr. falcea de arătură și 15 fr. falcea de imaș,
cum au convenit astăvară cu administrația. Să se
reguleze, de pe acum, pămintul care li se va da
dp către administrația moșiei deoarece, cel mai
tîrziu în 15 martie incep a pune la arat. Să Ii se
arat? contractul de arendă cu proprietarul moșiei
Flămînzi, și ei se obligă să plătească arendașului
5 lei mai mult pe falce, deoarece anul trecut au
nlătit 30 fr. falcea în muncă iar nu în bani 50—60
si 70 franci". Aceeași stare de lucru o reclamă
si cei 6Av de țărani adunați la primăriile comu-
nelor Frumușica și Rădeni. autoritățile chemate să
Ancheteze ajungînd la concluzia câ „locuitorii din
aceste comune sînt exploatați de către adminis-
trația acestor moșii". Cîteva zile mai tîrziu ofi-
cialitățile botoșănene sînt nevoite -â recunoască
râ țăranii „cu toate că în aparență par liniștiți,
sînt într-o stare de spirit curioasă și ne putem
aștepta din zi îp zi la o dezordine mult mai
gravă", previziunile lor adeverindu-se pe de-an-
tregul.
Răscoala depășește granițele județului Botoșani,
ea se întinde în toată Moldova, administrația vre-
mii fiind obligată să recunoască o stare de fapt.
Tncerrînd să analizeze cauzele rare au nrovocat-o
referindu-se mai ales la iudetul Iași. în ra-
portul trimis Parchetului General al Curtii de
Apel de către judele instructor d#» la Tribunalul
Iași, se afirma printre altele : sătenii declară că
s»nt speculați pe toate căile, cu prileiul tocme-
lilor de munci agricole, nu se măsoară sătenilor
nămîntul după cum se cuvine, fiind întotdeauna
înșelați (ș.a.) și nu li se primesc vitele la imaș
statui
Printre zăpezi, țăranii par statui
Ieșite să viseze prin ninsoare
Jăratecul preaplinelor cuptoare,
Cind de zăpezi țăranii sînt sătui.
Tăcerea lor cind umblă pe ogoare.
Nici o tăcere mai adincă nu-i ;
Printre zăpezi, țăranii par statui
Ieșite să viseze prin ninsoare.
O, nici un cîntec nu e-n largul lui
Și nici un fruct care-a ieșit din floare
Cum sînt țăranii cînd se fac visare
Și dau în pirgă ochii lor căprui.
Printre zăpezi, țăranii par statui.
.Vasile FILIP
țăranii
Și dorm în tren ; țăranii dorm în tren
Trudiți de somn pe un accent de mun‘
Odihna lor nu poate s-o ajungă
Nici un ecou și nici un trist refren.
Ii leagănă căldura și sudoarea
Și nici cimpia nu îi mai aude
Pe pielea lor cămășile sunt ude
Și timpu-ncet le rostuie valoarea
Nici o femeie n-ar putea să-ntoarcă
Un somn al lor, spre alte zări deschis
Mă uit la ei și nu mai știu de parcă
Țăranii mei mi-au răsturnat un vis !
I
Dionisie DUMA
în condițluni avantajoase ; nu sînt mulțumiți cu
prețurile de arendă a pămîntului, fiind prea ri-
dicate, față de starea de sărăcie în care dînșii
se află. Fiind întrebați de noi în această privin-
ță unii din ei declară că plătesc uneori și I2fl
lei falcea de pămint pentru agricultură...". Fără
o intervenție imediată și directă, care, totuși, n-ar
mai fi putut schimba ceva din desfășurarea eve-
nimentelor, ceea ce urmează capătă un accent
grav. In județul Vaslui, se afirmă într-un docu-
ment al vremii „au fost devastări în vreo 24 lo-
calități, între care sînt 3 tîrgușoare și orașul Vas-
lui, dintre aceste devastări, pînă acum, au fost
trimis? 10 în instrucție cu rechizitoare introduc-
tive, avind 58 de arestați... chemindu-se la ca-
binet (de instrucție n.a.) cîte 30—50 persoane pe
fiecare zi". Lucrurile erau însă mult mai drama-
tice. In ziua de 7 martie 1907, țăranii din satele
Muntenii de Sus, Lipovăț, Valea Rea, Tanacu, Moa-
ra Grecilor. Chițoc și Zăpodeni au forțat, împreu-
nă cu un alt grup venit prin bariera Cruce, in-
trarea în oraș. Ciocnirea ce a avut loc. între
soldați! regimentului 12 Cantemir și țăranii răs-
culați s-a soldat cu morți și răniți. Așa după cum
remarca corespondentul ziarului „Opinia14 din Iași,
-întreg județul Vaslui — la începutul lunii mar-
tie 1907 — clocotește cu foc și distrugere" el fi-
ind unul din focarele cele mai puternice ale răs-
coalei. Situația reală îl obligă pe prefectul aces-
tui județ să recunoască că „familiile celor uciși
au f«w nJiHittr de noi, din produsul unei sub-
scnpțium publice, deschisă de dl. prof. N. lorga. A
cest ajutor s-a distribuit femeilor văduvite cu toa-
ta grija cuvenită ca în mintea țăranilor să nu
ia caracterul unei recompense oferite de stat si
nici să creadă in misterioasa intervenție a vreu-
nui personagiu făurit de imaginația lor de bieți
oameni necăjiți". Rîndurile scrise de prefect, de
o tristețe npintpnționată. capătă o gravitate fără
egal față de cele susținute de o altă mărturie
scrisa pnvmd situația răsculaților în județul Făl-
cîu. „Ideea de revoltă — se spune în acest act,
care poartă data de 5 mai 1907 — a fost trans-
misă locuitorilor acestui județ din județul Vaslui.
In Fâlcla s-au răsculat locuitorii din satele Tătă-
reni, Stroești, Valea lui Bosie, Crăsnășeni, Giur-
gești și Leoști din comuna Tătăreni, Budești din
comuna Crețești, Vinețești, Cordeni, Tîrzil si Pâhna
din comuna Oltenești, Albești și Corni din comuna
Albești și Vutcani din corn. Vutcani". In conti-
nuare sint evidențiate devastările făcute de țărani
și răfuiala care a avut loc între arendași si pro-
prietari.
Un deosebit interes prezintă raportul pe care
judecătorul de instrucție al județului Neamț îl
trimite, Ia 19 mai 1907, Parchetului general al
Curții de Apel Iași. După o amplă relatare a des-
fășurării răscoalei pe raza acestui județ, răscoa-
la care a început în comuna Roznov, iar ulterior
a cuprins alte 16 comune, sînt menționate princi-
palei? cauze carp au provocat răscoa a si măsurile
necesare pentru îndreptarea situației groaznice în
rar? se afla țărănimea. Sînt condamnate, cu a-
cest prilej, administrația, justiția, lipsa de cul-
tură în care e mpntinut țăranul, pxploatarea fără
milă făcută de arendaș și proprietar etc.
Asa după cum era de așteptat șl cum eveni-
mentele au demonstrat-o răscoala a cuprins în-
treaga Moldovă si apoi întreaga tară. Cauza ță-
rănimii răsculate a atras solidaritatea muncito-
rimii. cunoscută fiind atitudinea ceferiștilor din
gara Pașcani, cît sî a unei mari mase dp intelec-
tuali, dintre aceștia glasurile rele mai nufernicc,
care au condamnat crimple op se făceau din or-
dinul guvernanților, au aparținut lui N. lorga.
T. L. Caragiale. M. Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu,
Al. VlaHu+ă, A. D. Xenopol. petru Poni. Sniru
Haret. Vasile Ko^ăiniceanu si mult’* altii- * Cine
noatp uita cuvintele lui N. lorga : „Omorurile n-
fiHal? sp far fără sfială, mai răii ea la 188S. în
burta lipita de rnastp a flâmînduluî intră, prin în-
rrbirra unul guvern conservator, în care se află
și democrati, glontele filantropic".
p. FVANESCU
Convorbiri literare — 2
lialo g
------'ioan alexandru
„satul transilvan,
cu toată
austeritatea lui,
este
o permanență
a scrisului meu66
— Stimate poet, ați venit pe lume în-
tr-un sat transilvan, la Țopa Mică, lîn-
gă Cluj, odată cu fabuloasele alaiuri ce
vesteau venirea unui nou an. Printre ace-
le pocnete de bice și sunete de clopote,
tulburător răsuna, desigur, gînguritul de
copil. Este, oricum, o întîmplare frumoa-
să și, poate că și norocoasă, să te naști
odată cu Anul cel nou ? Cum a fost, din
cîte vi s-a spus, acea noapte de poveste ?
■ întimplarea a fost să fie in noaptea de
Crăciun. Mama, ostenită de pregătirea săr-
bătorilor, a trebuit să se despovăreze și nu
m-a trecut în acte ca să nu mă îmbătrî-
nească cu un an de cinci zile. Așa că apar
in acte la 1 ianuarie. însă tot ce spuneți
în întrebare este adevărat și pot să spun
că întreaga mea copilărie este legănată de tra-
diția teribilă a Transilvaniei, a unui sat,
aș putea spune ancestral, de dealuri ce pre-
merg Munții Apuseni, cu oameni viguroși,
păstrători de tradiție și de rînduieli. Tatăl
meu a avut parte de cei mai frumoși cai
din sat. Avea șapte frați și de la vîrstă de
14 ani a trebuit să se ducă slugă, ca să-i
poată întreține. După un an a cumpărat pe
banii ce i-a primit un cal orb și calul a-
cela făcea tot felul de slujiri în sat și cîș-
tiga ceva. își punea frățiorii în căruță și
ducea încoace și încolo tot felul de lucruri.
Așa a prins dragoste de cal. Cînd a ajuns
bărbat a avut caii cei mai frumoși din sat.
De ce vă vorbesc de cai, pentru că Ia toate
nunțile era chemat și eu mă furișam lingă
el și astfel am văzut toate datinile de la
nunțile din Ardeal, ce apar în poeziile me-
le. Toate împodobirile satului. La o nuntă
tot satul arde de frumusețe. Textele oracu-
lare, ce se rosteau de un staroste al satu-
lui la poarta închisă a miresei, apoi șurele
împodobite cu mesteceni și ceterașii țărani
de prin alte sate, cu acele cintece vechi
românești, alaiul trecînd dealul satului, toa-
te acestea, cînd mă gîndesc cum le-am trăit,
mă fac mereu fericit. Sînt niște impulsuri
ce-mi vin de acolo permanent, o anume do-
molire a frazei poetice și o bucurie. Eu văd
acolo nu o nuntă obișnuită, ci una escato-
logică, nunta din viitor. Satul transilvan, cu
toată austeritatea și sacralitatea lui, este o
permanență a scrisului meu. Cind am ple-
cat de acolo am avut sentimentul că am ple-
cat din rai și așa a fost. Pînă cind am în-
jghebat familia in care am regăsit acel rai.
intr-o altă formă, satul a rămas nucleul e-
xistenței mele.
— Și, legat tot de acele începuturi
de biografie și destin, îngăduiți-mi să-mi
satisfac o curiozitate. Cum v-au numit
cei de acasă și cum stă scris în acte, Ion.
ca în Rebreanu, prenume pe care l-ați
folosit o vreme, sau mai cărturărescul
loan, cu care semnați acum poemele dom-
niei voastre ?
■ Ion e nume de slugă, loan e nume de
domn, așa socot transilvanii noștri. Rebrea-
nu asta a avut în vedere, să arate soarta
unui nefericit, a unui zbuciumat, a unui om
care vrea să ajungă stăpîn. O luptă. Viața
este o luptă. Am vorbit împreună pe drum
despre evlavia transilvană, care este dură,
austeră, cum este și viața oamenilor de a-
colo. O violență blîndă, care în multe pri-
vințe se întîlnește cu evlavia lumii vechi,
cu eusebia.
— Vă trageți dintr-un neam de țărani,
care au îndrăgit cartea, pentru că prin-
tre ei s-au numărat și cîțiva dieci. Acolo
în lumea satului s-a ivit iubirea de slo-
vă, de cuvînt ?	'
■ într-adevăr strămoșii mei au fost dieci
și diecițe. ;\veau voci puternice și frumoa-
se. Am mai spus eu, un moș de-al meu se
chema Vasilică Diacului, iar tatăl meu lo-
nașu Diacului. Așa se numește neamul meu.
Vasilică striga de la o distanță de vreo 15
km, de pe deal : „Tudosie pune de mămă-
ligă, că vin cu fărina". Cărțile au intrat în
viața mea normal. Mama, care știa multe
poezii populare pe de rost, avea in casă
cărțile lui Coșbuc și Goga. A făcut șapte
clase, ceea ce pentru vremurile acelea în-
semna multă carte. Știa să povestească lu-
cruri tulburătoare din tradițiile noastre. Și
acum îmi spune colinde, pe care nimeni nu
le mai cunoaște. Mama mea era de loc din-
tr-un sat și mai cufundat în natură, în mij-
locul pădurilor. Toată copilăria mea. în drum
la mami bătrină, am mers prin păduri, un-
de era un crucifix mîncat de șerpi și cu un
cuib de ciocănitoare.
— în ce împrejurări ați scris întiile
versuri și de la cine a venit o vorbă de
bine, de încurajare ?
■ Pot să spun că primele versuri le-am
scris în sat. La noi la horă, se făceau stri-
gări. Băieții aveau drăguțe și le luau Ia
joc. Și eu am avut drăguță. De cîte ori n-a.n
făcut o nuntă în miniatură. La horele aces-
tea se spunea : joacă fata lui cutare. Mă
amestecam șî eu să spun și-mi dădeam
drumul. Momentul crucial al poeziei mele
au fost nopțile de Bobotează. Feciorii satu-
lui făceau focuri pe dealuri și judecau satul
ce-a făcut peste an. Nu erai ușor îngăduit
acolo. Satul era judecat cu relele, dar și cu
lucrurile bune. Nu trebuia să știe cine il ju-
decă. Țin minte cît am tremurat pînă să
pătrund între acești flăcăi. Satul, cu lămpi-
le stinse, asculta ce se spune. Ceva apoca-
liptic. De pe un deal pe altul. Tot satul ur
mărea. Nu intrau în detalii. Se striga : „Sui-
ți-vă în podul Măriei, cînepa putrezește".
Era o bombă colosală. Apoi : „Caii lui la-
noș" !! „Ooo !!!“ răspundea celălalt deal. „Ci-
ne a păscut holda lui Gheorghe Se ves-
teau viitoare nunți de care nu știa nimeni.
„L'nde o să jucăm la vară?". „Ooo „In
sura Mariței". „Cine d să-i ducă steagul
Și așa mai departe. Relele se vindecau în
felul acesta. Era frumos. Se curăța satul în
șoaptă. Toate mișcările sale erau observate.
A doua zi te trezeai cu porțile scoase. Am
și scris un poem, cum a adus frate-miu por
țile ce ne fuseseră scoase peste noapte. Eu
am mai apucat in Ardeal o lume arhaică,
în lumea aceasta, in acest fel, pot să spun
că și eu, scriind poezie, strig peste țară,
strig bucuriile, necazurile. îmi doresc ca
versurile să fie niște strigări de acestea
peste țară, să facă lumea mai bună, să mă
facă pe mine însumi mai bun.
— După cum ati mărturisit-o, ați în-
soțit sicriu] lui Blaga la Lancrăm. în
Clujul anilor învățături; ați avut, bănu-
iesc prilejul de a vă bucura n-u numi;
de poezia lui. ci >i de intîlnirea cu f:mta
acestui mare cărturar al ncstru. Ce-a ră-
mas in sufletul dvs. din acel timp ?
■ îmi este dat intr-o noapte de echinox
să mărturisesc aici, la Iași. Dumitale frate
Grigore llisei, ce m-ai poftit aici să vor-
besc Moldovei la microfon cu ani in urmă,
despre Lucian Blaga. Eram elev la Gh. Ba-
riț, la Cluj, si m-am îndrăgostit de poezia
lui. Iubirea unui viitor poet pentru un poet
in viață din Transilvania, cum era Blaga,
n-a fost întîmplare și nici un moment fără
urmări adinei. L-am iubit pe Blaga în anii
adolescenței curați și sfinți. Nu repet aici
cele spuse altădată. Spun ceea ce n-am spus
pină acum în bruma sufletului meu răma-
sul. în cămara de lucru Blaga avea în față
expusă opera sa. Cel venit să I vadă tre-
buia, indreptîndu-și ochii spre fața lui, să
vadă și memoreze rapid nenumărate
titluri. Opera marelui poet și ginditor. Apoi
în adîncuri răsăreau ca stele în noapte o-
chii blinzi și odihnitori ai lucrătorului. Nu
era o distanță, ci o treaptă așa cum Heideg-
ger nu primea la ore dacă nu știai greaca
veche. Am simțit că Blaga este inaccesibil
fără o mare lucrare cărturărească pe lîngă
înzestrare. Iată I venind dinspre grădinile
unde lucra, către amiază, adus de umeri,
într-un veșmînt de cărturar țărănesc
mai degrabă. Se uită la mine, eram singur
venit să-i pîndesc ferestrele, cu un suris
înțelegător mă cercetează. îmi ascultă șoapta
aproape nedeslușită, rămîne o clipă și plea-
că. L-am văzut și mi-a fost de ajuns. Acum
e seară de primăvară tirzie. Cireșul de la
fereastră în floare. Am venit de la cămin
și m-am întins pe iarbă sub floarea cireșu-
lui. Un ceas, două-trei ? Pînă am adormii,
pină luminile de la fereastra lui s-au stins.
Apoi cobor Ia vale pe străzi ca de sat. cu o
mireasmă în suflet, a cireșului, a sufletului
său ce il iubeam. Apoi a adormit. Cum să
nu fiu dintre cei ce aleargă pînă la margi-
nile lumii după umbra celui iubit. Clopotul,
clopotarul suna nucul din grădină. Satul
său. N-a murit. Nu am avut o clipă realizat
gindul că ar fi murit. Doarme. Era frumos
și suridea pe catafalc intre garoafe. Dar de
atunci, de cind el dormea, de cînd l-au pe-
trecut clopotele Ardealului, simțeam cu toa-
tă ființa că așteaptă alte clopote de sărbă-
toare. Că trebuie să plec in lume să-mi caut
rosturile, trebuie să plec la studii in Eu-
ropa. Aud clopotele Europei bătind în su-
fletul meu la înțelepciunea lui Blaga. A-
tunci începeam să plec în lume și eu în-
tr-un fel...
— Tot pe atunci trăia încă la Cluj A-
gîrbiceanu. Personalitatea lui nu v-a a-
tras ?
■ Pe Agirbiceanu l-am văzut de două ori,
după cîte știu. L-am auzit citind din scrie-
rile Dumisale. Era frumos, blind, inalt si
foarte viu. Ca un mire îndrăgostit. încă, din
păcate, o parte din conștiința critică a noas-
tră de astăzi nu înțelege pe Agirbiceanu,
așa cum ar trebui și-i ținut la o parte ; dar
puțini dintre scriitorii români au înțeles și
exprimat ca dinsul sufletul nostru.
— După primele dumneavoastră volume
s-a remarcat o apropiere, prin vibrația,
puritatea. frumusețea lirismului, de
Nicolae Labiș. Considerați că aceste si-
militudini sînt lăuntrice, că există niște
legături tainice între dvs. și poetul „Pri-
melor iubiri". Ce-a însemnat pentru dvs.
Nicolae Labiș ?
■ Eu nu pot asimila nimic fără iubire.
Pe Labiș l-am iubit în tinerețe pentru ne-
prihana cită este în versurile sale și pentru
jertfa timpuriu depusă la temelia generației
noi de poeți români. A trebuit să mai fim se-
rioși după moartea lui Labiș. A trebuit să
plecăm in Europa Ia învățătură. Labiș prin
moartea lui a spart o petrecere cam zgomo-
toasă. la care nu era poftit poporul român.
— De la „Cum să vă spun" la seria
-Imnelor- sc întinde largul tărîm al poe-
ziei lui loan Alexandru. Cum poate e și
firesc, n-ați mers pe drumurile pe carele
vesteau începuturile. înseși titlurile ulti-
melor cărți vorbesc de o tonalitate nouă,
de o respirație imnică, desigur mult di-
ferită de tonul insurgent, uneori, al pri-
melor volume. De asemenea, ați pendulat
intre versul liber și cel cu rimă. Ce-a
determinat această evoluție, care este
termenele ei ?
■ Sunt același și mereu altul. Nu știu
mîine cum voi putea duce mai departe po-
vara Cuvîntului. Aseară la Casa Pogor sbu-
ram incă rostindu-mi imnele, poate mîine
voi împietri, dar nădăjdui să mai pot sbura
intre citeva cărți. Melosul, poezia este ritm,
rimă, măsură, bătaia inimii. Nu cred în poe-
zia fără inimă fără focul existențial. Sufle-
tul meu a fost ajuns si el în neliniștile, du-
rerile si bucuriile sale de Lumina Logosu-
lui resurecțional pătruns în istorie să înse-
nineze si isbăvească lumea întru eternitate.
Am fost si eu atins de această uriașă bucu-
rie ca un clopot cotropit de ninsoare ce în-
cepe să cînte cu o limbă din altă lume.
Din Uriașa Bucurie ce m-a ajuns și pe
mine, am încercat să captez cit mi-au stat
uneltele, priceperea, rivna, ascultarea, pute-
rea de lucru in cărțile mele de Imne. Răs-
pund cum pot acestei bucurii, alții au răs-
puns mai bine, alții veni-vor și vor răspun-
de și mai bine. Important este să-ți faci
datoria.
Soția Iui Bach mărturisește că soțul ci
știa ce valoare are opera lui muzicală, dar
că tocnjai el era chemat să o facă asta nu-i
era prilej de jubilație în nici un fel.
Este o datorie morală înainte de toate, vă-
zînd lumina ce-i poate ferici și încălzi pe
alții să le-o aduci mai aproape ca o jertfă
de seară. Trebuie să-mi fac datoria, să-mi
răscumpăr, cum spune Eminescu, în ochii
fraților mei. ai neamului din care fac par-
te, dreptul Ia existență. Dacă opera mea
poetică este o faptă morală îndemnindu-i
pe oamenii ce o citesc să fie mai buni, pot
spera să-mi fi făcut măcar în parte datoria.
— Vorbeați undeva de două momente
mari ale poeziei noastre, de două piscuri,
de Eminescu și Blaga. înconjurate de vîr-
furi aproape la fel de înalte. Erați de
părere că al treilea moment poate fi poe-
zia de azi. De atunci aceasta a evoluat
conform așteptărilor și nădejdilor dum-
nrasotstr-* ? Ce cădeți despre ultimii ve-
niți in această mare familie a poeților
români ?
■ Nu știu care poet din vechimea noas-
tră ar putea să țină cu respirația tăiată,
două-trei ceasuri, un teatru plin, cu bilete
cumpărate de bună voie, prin rostirea poe-
ziei, ce caută să împlinească marile dureri
si bucurii si aspirații ale sufletului romă
nesc. al celor dintre mai adincii si adevă-
rații oameni ai acestui pămint românesc.
Dacă din poezia de astăzi va rămîne ceva,
sînt sigur că ea este legată de acele cărți ce
vestesc izbăvirea omului, speranța, iubirea,
credința in Logosul întrupat in istorie.
Asa ceva rămine peste veacuri, sînt sigur.
Pentru că iubirea Logosului integrată în is-
torie, este eternă, eternă va fi si poezia a-
de vă rată scrisă în Duhul său. Cred asta.
— V-ari aflat un timp departe de țară.
Distanța aceasta a făcut să se aprindă,
din cîte am deslușit din scrierile dvs., iu-
birea de pămîntul nostru. Devine, deci,
dorul acesta veșnic de patrie mai mistui-
tor în asemenea împrejurări ?
■ în străinătate, in chilioara din Pădurea
Neagră, la Freiburg, îndrăgostit de simpli-
tatea și înțelepciunea lui Heidegger, pentru
o vreme ce semăna mult cu Blaga in felul
de a fi la bătrinețe, a irumpt atașamentul
sufletesc adine față de valorile spirituale
ale neamului meu, față de istoria și făptui-
rile jertfitoare ale neamului nostru. Această
iubire apoi s-a tot amplificat în dialog per-
manent cu valorile spirituale europene, ale
tradiției bizantine mai intii. Pot spune că la
Constantinopol am devenit ceea ce sunt de
aproape două decenii, pătruns pînă în a-
dincurile de taină de tradiția poporului ro-
mân. Acolo m-am intîlnit cu Brîncoveanu,
Ștefan cel Mare, Matei și Neagoe Basarab,
Mihai Viteazul și apoi acasă, străbătind ța-
ra, m am lăsat ajuns, cit îmi este mie cu
putință, de sufletul neamului acestuia româ-
nesc atît de mare și de atitea ori lovit.
— Vă place să umblați prin țară. La
Iași știu că într-un chip deosebit. De ce ?
■ Moldova este pentru mine uriaș de
mult. Aici m-am intîlnit cu istoria neamului
meu înscrisă în piatră, aur, frescă, miniatu-
ră, în clopote și tradiția milenară. Ca arde-
lean venit dintre turlele de lemn, am dat
în Moldova de ceea ce trebuia să pipăie
mina și lacrima mea : istoria poporului
meu. Imnele Moldovei și Imnele Putnei, pe
opt sute de pagini, cîntă această Bucurie
a Logosului întrupat în carnea de piatră și
fpc a Moldovei. Aici la Iași vin la Necro-
pola aceasta a Trei Ierarhilor, ce a adunat
oseminte risipite departe de țară a trei vo-
ievozi români dintre cei mai de seamă. Va-
sile Lupu ctitorul mort la Constantinopol,
s-a întors aici, Dimitrie Cantemir răposat la
Moscova, odihnind aici, și Alexandru loan
Cuza. adormit la Heidelberg, întors și el
acasă sub lumina Trei Ierarhilor. lașul, —
inima României în acest fel peste veacuri.
Apoi la Iași, acum aflindu-mă pentru a
patra oară, simt că sunt iubit pentru cărți-
le mele. Ori de cîte ori am lecturat la Casa
Pogor din opera mea am fost primit cu mul-
tă căldură, ce mi-a înavuțit sufletul. Oame-
nii cărturari ai acestei capitale îmi amintesc
prieteniile de odinioară de la Viața Româ-
nească, atmosfera literară a vieții noastre
românești dintotdeauna.
— Ce scrie loan Alexandru ? Continuă
cumva seria Imnelor ?
■ Scriu Imnele Maramureșului plecînd de
astă dată dinspre Putna lui Ștefan cel Mare
la rădăcinile strămoșilor săi din Maramureș.
Cu o lacrimă tot în Moldova rămîn, cum ve-
deți, pe mai departe.
Simt că aici aș putea trăi și scrie toată
viața, aici în Moldova, aici în Transilvania,
aici în Țara Românească, îmbrățișîndu-te,
frate llisei, după această convorbire în cea-
surile de echinox.
—• La rîndu-mi vă mulțumesc pentru
aceste ceasuri de taină și destăinuire.
21—22 martie 1986, Iași
G. I.
I
— Convorbiri literare
contexte
povestire și adevăr
Printre soldații care au participat la expe-
diția de cucerire a Mexicului legendaru-
lui Montezuma condusă de nu mai puțin
taimosul Hernanao Cortes s-a aflat, distinginau-
se, și fiul unui consilier municipal din orașul Me-
din del Campo — Berna! Diaz. Faptele de arme
i-au adus acestuia privilegii regale și i-au dat
dreptul să-și adauge numelui nobiliar del Castillo.
Dar acest nume avea să-și cîștige cea mai dura-
bilă noblețe ca și celebritatea grație unei scne-
eri în valoarea și popularitatea căreia se pare că
nu manifesta prea mare incredere, deși, in mod
declarat, o adresa viitorimii. Ca orice cronicar
ce se respectă, el vrea mai întîi să spulbere toa-
te basnele altora care au scris despre conchlstă.
Cronica sa se resimte aproape la fiecare articol
(episod) de puternicele accente polemice și de iro-
nia ascuțită care-i sporesc „subiectivitatea-, sa-
voarea, conferindu-i un plus de dramatism. Căci
nici o bătălie nu e mai dramatică decit bătălia
pentru adevăr. Și Bernal Diaz del Castillo ne
asigură tot timpul' că nu afirmă decît adevărul
și numai adevărul : „Ce-am auzit și am văzut,
luînd parte la toate bătăliile scriu aici ca martor
cinstit, cu vorbele mele, fără a suci adevărul in-
tr-o parte sau alta. Sînt acum om bătrin, ajuns
la peste optzeci și patru de ani, aproape lipsit
de vedere și de auz. Nu am altă avere de lăsat
fiilor și urmașilor mei decît această istorie ade-
vărată, demnă de luat în seamă...-. Iar in alt
loc, una din numeroasele mărturii ale spiritului
combativ și malițios al cronicarului care pune
lucrurile la punct și avertizează în numele ade-
vărului : „Acestea sînt marile cruzimi despre ca-
re tot scrie și nu mai sfîrșește nicidecum de scris
fray JBartolomă de las Casas, episcop de Chiapa,
ce zice că fără vreo pricină anume, ci doar așa
din chef și toană i-am pedepsit pe cholulteci și
scrie cu atîta har, incit poate convinge pe ori-
cine n-a fost martor sau nu cunoaște adevărul,
căci totul e pe dos de cum a fast. Să aibă grijă
călugării dominicani citindu-i cartea, căci nimic
nu-i pe potriva adevărului-.
Istoricii, și nu numai ei, s-au întrebat cu ui-
mire : cum a fost posibil ca o mină de oameni
să cucerească imperiul lui Montezuma ? Cel pu-
țin un răspuns — avant la lettre — îl conține
cartea lui Bernal Diaz : nu atît prin cruzime și
distrugere, deși acestea nu au lipsit, ci prin in-
teligență și fantezie. In lupta cu o străveche ci-
vilizație, ce părea de neclintit, au triumfat inte-
ligența (europeană), imaginația, gindul lucid și
netemător, vocația întemeierii, ambiția de a edi-
fica o Nouă Lume. Dar ceea ce ne interesează
pe noi, cei care citim cartea lui Bernal Diaz
după multe secole de cînd ea a fost redactată,
nu e doar adevărul evenimentelor și al senti-
mentelor, ci, mai ales, adevărul povestirii. Dacă,
așa cum s-a observat adesea, o întîmplare de-
vine adevărată numai atunci cînd este povestită,
trebuie să credem în autenticitatea sau măcar în
verosimilitatea celor evocate. Cu modesta lui ști-
ință de carte, dincolo de unele referiri livrești
care ne-ar putea face să ne îndoim de această
constatare, Bernal Diaz avea atu-urile cele mai
• serioase pentru a se așeza, nu-i așa, la masa
de scris : experiența nemijlocită și talentul lite-
rar, de acesta din urmă nefiind totuși pe de-
plin conștient : „..mulțumesc lui Dumnezeu că
mi-a dat viață lungă și am putut să scriu toate
acestea, deși s-ar fi cuvenit ca asemenea întîm-
plări să fie înfățișate cu mai multă iscusință și
înzestrare decit am avut eu-.
Nu e puțin și nu e tirziu, chiar și la 84 de
ani, să descoperi sau să dovedești, ca Bernal
Diaz, că într-o raniță de soldat a stat, mai pre-
pus de „bastonul de mareșal-, pana de scriitor.
Specialiștii hlspanologi relevă, între altele, so
noritatea și expresivitatea limbii, care au făcut
ca opera să ocupe un loc aparte în literatura his-
pano-americană. Noi putem remarca, citindu-i
cronica în traducere (pe care o datorăm Ma
riei Berza) : imaginația epică și plăcerea de a
povesti — semnele prozatorului veritabil dintot-
deauna. E drept că Adevărata istorie a cuceririi
Noii Spânii ne-ar fi interesat în cel mai înalt
grad chiar dacă ar fi fost numai un jurnal în
care s-ar fi aflat consemnate conștiincios și „o-
biectiv" momentele ce compun o teribilă aventură
— una dintre cele mal fascinante pe care le-a
cunoscut vreodată istoria. Ea este însă, din fe-
ricire, o operă literară. Vibrația verbului, arta
portretistului, acuitatea observației, știința „decu-
pării" scenelor și figurilor memorabile, dozarea
elementelor descriptive, cunoașterea psihologiei
cititorului, simțul suspansului fac din soldatul-
■cronicar, poet epic impresionat de priveliștea u-
nei civilizații și a unor păminturi miraculoase
(„... încremenisem privind totul și credeam că nu
mai este nici un ținut din lumea largă ca aces-
tea...") un creator de frescă, iar ilustrațiile (din
Codicele Florentin, Codicele din Mendoza. Codi-
cele Bourbon etc.) ce însoțesc narațiunea în edi-
ția românească, îi subliniază și-i îmbogățesc tot-
odată substanța epică. De altfel, Adevărata isto-
rie a cuceririi Noii Spânii. este așazicind, o
■scriere cinematografică și mi s-ar părea firesc,
ca ea să fi atras luarea aminte a regizorilor (si
scenariștilor) în perspectiva sărbătoririi, peste
mai puțin de șase ani, a cinci veacuri de la des-
coperirea Americii.
Rememorînd, scriindu-și cronica, bătrinul cu
■o viață zbuciumată, plină de peripeții și intîm-
plări neobișnuite, își retrăiește biografia. Per-
sonalitatea sa se proiectează pentru totdeauna
în operă. Scriitorul, ca și omul, este la fel de
interesant, ilustrînd un destin excepțional. Un a-
mestec de orgoliu disimulat și de amărăciune a-
runcă, în cele din urmă, lumina cea mai revela-
toare asupra neasemuitei campanii de cucerire
a Mexicului. în acest sens, o mărturisire a lui
Bernal Diaz este simptomatică : „Sint prea să-
tul să tot descriu aceste bătălii, dar încă mai
sătul eram să le trăiesc. Cititorii mei se vor fi
plictisit să tot citească despre ele de atîtea ori
și le cer iertare, dar n-au putut fi mai puține,
căci în nouăzeci și trei de zile, cîte am stat acolo,
altceva n-am făcut". Pentru ca în altă parte, spre
sfîrșitul cronicii, să aștearnă aceste rînduri pa-
tetice în care izbucnesc mîndria și conștiința unei
mari datorii împlinite, inclusiv datoria de scrii-
tor : „... voiesc ca fiii și nepoții mei să poată spu-
ne fără a șovăi : «Pămînturile acestea — le-a
descoperit și Ie-a cucerit părintele nostru, pe
cheltuiala lui, și a cîștigat astfel moșia ce o are
și printre primii el le-a cucerit-".
„Bătaia" în timp și spațiu a cronicii lui Ber-
nal Diaz de Castillo este, vedem astăzi, de do-
meniul marilor scrieri. Cu greu și-ar fi putut-o
închipui superbul ei autor obsedat de adevăr,
în paginile cărții sale, mărturie tulburătoare a
unei cuceriri ce ține de miracolul istoriei, ne re-
întîlnim de fapt cu mitologia și spiritul iberic
străjuite de monumentala, eterna figură a Cava-
lerului de la Mancha...
Constantin COROIU
bibliotecari— între
r
mitologie
si realitate
9
După ce parcurgi suita de eseuri, cro-
nici, articole scrise despre acest presti-
gios și parcă inepuizabil, în interpretări,
roman care este Lumea in două zile, ediția a
doua, de -eorge Bălă iță, poți socoti, benefi-
ciind și de o proaspătă relectură a cărții, că
i-ai găsit cheia intr-o aserțiune cu nuanță
concluzivă : „Așadar, omul domestic și omul
infernal in coaja lui Antipa-. Nu e o cheie
falsă dar.. deschide prea multe uși : vom fi
de acord că. după concepția modernă asupra
personalității, binele și răul se întrepătrund
și se determină reciproc. Culmile și abisurile
caracterizează ^orice „geografie- psihologică.
Și mai apoi, cuvintele antonime ce ar putea
părea titluri ale capitolelor — „Domestic- și
„Infernal-, să aibă doar accepția cea mai co-
mună. din limbajul standard ?
Dualitatea s-ar părea că este principiul ce
guvernează arhitectura cărții căci „Lumea*
este prezentată în „două zile-. Să se observe
insa că e vorba de „două- zile asemănătoare
ca semnificație și în același timp capabile
să polarizeze un „univers- (livresc), aducin-
du-i ordine, simetrie: solstițiul de iarnă și
solstițiul de vară, imagine a „balanței- Uni-
versului, in funcție de soare — cind este
noaptea cea mai lungă și cînd este ziua cea
mai lungă. Este — zice autorul — o posi-
bilă vreme de cumpănă și de meditație :
acum Omul (aici Antipa) încearcă să înțelea-
gă rostul vieții și legile universului. Reamin-
tim că în „nopțile de Sînziiene- la solstițiul
de vară (21/22/23 iunie) în romanul cu ace-
lași nume „Nopțile de Sinzîiene- al lui Sa-
doveanu animalele lor vorbesc! Ideea o re-
găsim la George Bălăiță. Considerăm că imagi-
nea-pivot a romanului „Lumea in două zile-
este aceea a Cărții sau mai complex, aceea
a Bibliotecii. Omul este un „bibliotecar- —
fie și pentru faptul că in apartamentul său
are o bibliotecă — și este un „cititor-. El
citește texte și Universul este și el alcătuit
din texte ce trebuie înțelese. Textul poate fi
și o „Oglindă- (magică) a realității — Antipa
are o bibliotecă și un fotoliu uriaș (foto-
liul Baroni), iar lectura lui este de fapt în-
cercarea de a înțelege lumea in care trăiește
și lumea în genere". „Antipa intră în odaie
odaia cu cărți sau odaia fotoliului Baroni.
Pe o bucată de perete, între două rafturi
înalte, un tablou nu prea mare, o reprodu
cere în alb negru după tabloul lui Pieter
Janssens „Femeie citind-. Pe cînd era încă
un copil, Profesorul Baroni i-ar fi spus;
„Băiete, citești prea mult pentru virșta ta*
Mai tirziu, el adună cărți ba chiar își face
și însemnări despre ele : „Scrisul lui, cînd
mărunt și ordonat, cînd larg, neîngrijit, as-
cuțit sau rotund, aplecat in stingă sau in
dreapta...-. Cum citește Antipa prin metoda
lui de „citire rapidă-, ne-o spune Felicia care
vrea să știe „adevărul adevărat", iar nu „ade-
vărul omenesc* — complex ! Ea nu pricepe
rostul orelor de concentrare și al nopților
de veghe : „...văd pagina, nu fiindcă am vrut
s-o văd. dar am trecut pe lingă el, aveam
treabă în balcon și am văzut pagina 252 și
după două ore cînd trec din nou pe bal-
con, el aplecat deasupra cărții și văd tot
pagina 252, ce faci aici, spun și _ el citesc,
mă perfecționez acum într-o metodă de citire
rapidă...". Din demersul ludic. omul mărginit
percepe doar minciuna : „Unchiule August,
crezi că o bucată de cer s-a rupt atunci ca
să acopere minciuna și casa în care ea clo-
cea alte minciuni ?“. In acest context, biblio-
teca unui liceu de provincie este simbolul
marilor biblioteci ale lumii și, de ce nu. a
lecturi
„mai mult înlăuntru
decît în afara“
S-ar putea spune despre G. T. Kinleanu
că biografia îi Întrece opera, dacă viața
cărturarului n-ar fi. in cazul sân. ea
însăși operă, una dintre cele mai exemplare.
Născut în 1S72, stins din viață în 1960. aproape
nonagenar. G. T. Kirileanu exemplifică voința
de muncă si puterea de sacrificiu a satului ro-
mânesc. din care s-au desprins atâtea valori ale
culturii noastre. A răzbătut anevoie, prin efor-
turi ce înnobilează o existență, și s-a impus ca
un cărturar de seamă în prima jumătate a se-
colului. Folclorist și editor, istoric literar si so-
ciolog. un sociolog atent îndeosebi la lumea ță-
rănească. el a fost mai mult decît atîta : cărtu-
rarul prin definiție, atașat pină la identificare
lumii cărților. încercînd a-i spori lum-.na prin
noi si durabile contribuții- A început prin a
întocmi, alături de C. Brudariu. o carte de sfa-
turi pentru mai buna organizare a vieții săt-sn
(Cartea țăranului român, 19G1). pentru a-și în-
cheia cariera cu un palmares substanțial, chiar
dacă mai puțin bogat decît se aștepta de la
el. Căci, atent la nevoile altora, dispus întot-
deauna să-și sacrifice timpul și resursele în fo
losul celor din jur. G. T. Kirileanu n-a aflat
răgaz destul pentru a înfăotui o mare operă.
„Mi-a fost viața prea împrăștiată*. nota in 19(h,.
amintind că pînă atunci, deși încă tînăr, fusese
deja profesor, judecător, subprefect, se ocupase
de folclor, etnografie, istorie, întocmise chiar
(împreună cu A. Popovici) o monografie a mo-
șiei Broșteni (1906), pe care N. lorga însuși o
socotea un model. Alte preocupări aveau sâ ur-
meze. A fost multă vreme bibliotecarul casei
regale, a editat clasici, a tipărit studii istorice,
într-o cadență care nu-1 putea satisface. Singur
se învinuia de „abulie publicistică*, iar in bilan-
țurile intime „se și socotea ratat, nereușit, ne-
isprăvit*. Cu toate astea, puțini au depus mai
multă osteneală ca el pe tărîmul cărturăriei și
nimeni probabil nu s-a cheltuit mai generos
pentru alții. Risipa lui, dacă risipă a fost, e
de aceea o risipă rodnică, una care a făcut ca
darurile sale să germineze în mediul cu care a
avut de-a face. Este impresia cea mai preg-
nantă ce se degajă din mărturiile strînse în
volum, cu afectuoasă devoțiune, de Constantin
Bostan *. Peste treizeci de mărturii, din un-
ghiuri variate, evocînd momente, episoade. îm-
prejurări susceptibile a contura, în ansamblu, o
bibliotecii din Alexandria : „Eram bibliotecar,
biblioteca Liceului Cantacuzino din Albala era
renumită-, spune orgolios Pașaliu.
Pagini întregi din 'roman nu sint decît măr-
turisiri ale „scriitorilor- căci se scrie un „ro-
man în roman- și există pagini interesante
de psihologia creației. Intre altele, este vorba
despre un „Contract" (faustic ? demonic ?) care
grăbește, controlează și mai ales — „patro-
nează- Cartea. Cuvintele acumulate pot fi
„grămadă de gunoi- sau „Sfinx-, „Eterni-
tate.. .*
Există aici și o fabulă cu doi căței îndră-
gostiți. Intrăm in mitologie căci, fiind sol-
stițiu. ei vorbesc ! El. Argus este (firește!)
scriitor iar Ea. Eromanga (nume amintind de
Eros), îl iubește și il admiră : aceasta ar
fi „o glumă* a lui Antipa (. nu știai cînd
vorbește cățeaua dracului și cînd dă el din
gură-). Totul este posibil căci, pentru An-
tipa. Universul nu poate fi înțeles fără ideea
de joc, iar sinonimele în context — „min-
ciună*. „farsă- — „sarlatanie-, „aiureală-, „fan-
tezie-. trimit la alte nivele de interpretare.
Aceste animale, de fapt, nu vorbesc alt-
ceva decit gmdește (sau visează) cind som-
nolează (-moțăie toata ziua in fotoliu-), An-
tipa. Mecanismul de intruziune a fantasticu-
lui in real este asemănător cu cel folosit de
Sadoveanu in „Nopți de Sinziiene": se pro-
duce o ambiguizare a planurilor real/fantas-
tic din care, aparent paradoxal, se decide
supremația psihologicului căci sint descătu-
șate toate resursele imaginarului, mai ales
ale celui de tip oniric.
Tot așa. Sadoveanu pusese doi huhurezi să
stea de vorbă in timpul sărbătorii din „dricui
lui iunie-, dar aceștia nu grăiesc altceva decit
știa Neculai Peceneaga — sint vocile sale
interioare ce se fac auzite ir. timpul somnu-
lui său. (_— Ce face ? doarme ?, întreabă cel
din dreapta — Nu doarme, ci: se gindește
la toate, răspunse celălalt-).
Este evident că Antipa mitizează frecvent
cotidianul : trimițindu-1 după cumpărături so-
ția. Felicia ii amintește si de „frunza de da-
fin- la care Antipa răspunde : „Fata din
dafin-. Altădată, soțului cu o prea bogată
bibliotecă i se pare că Felîcia dispare „ca
pisica din Chesire-. din „Alice in Tara Mi-
nunilor", de Lewis Carrol. Și in sens con-
trar. unele din miturile cunoscute sint demi-
Lzate prin umor (cartea este ințesată de alu-
zii livrești).
George Bălăiță mai folosește și o altă me-
todă de realizare a unor efecte artistice ce
mizează pe lantastic: personajul numit Vi-
ziru este un t>p de „scriitor- care aglomerea-
ză cuvinte dar nu are „cifrul-, a pierdut
„cheia- (are chiar o viziune în care Antipa
ii sugerează că există un „sertar- ce o con-
ține). Viziru „transcrie" un text ermetic pe
care însă il deformează sau îl „încifrează",
de unde rezultă marea șansă a ambiguizării
imaginii artistice pînă la maxima potențare
a unor latente sugestii fantastice.
Fabulă cu miez (auctorială), vis (al persona-
jului Antipa) sau scorneală a unui bibliote-
car. el însuși cu veleități scriitoricești și
autor de articole nepublicate — l-am numit
pe Pașaliu — istorioara cu Argus și Eroman-
ga ar putea fi (măcar pe anumite secvențe)
intimplarea a doi indivizi porecliți de Antipa
cu numele a doi cățeluși, doi inși cu slujbe
inferioare, eventual un portar (Argus legenda-
rul avea 100 de ochi !) și o îngrijitoare (cu
nume ce sugerează erosul) — „cățea afuri-
sită-, inteligentă dar „incultă", „suflet bo-
gat-. „minte pătrunzătoare" și aceștia doi a-
tinsi de morbul „autorlicului" și filozofiei e-
xistențiale. Eromanga apreciază chiar că „Ar-
gus e un om minunat-. Nu lipsită de bun
simț, poreclita Eromanga propune un înțeles,
o tălmăcire a fabulei : cine are un „os" „în
plus- (un dar „in plus-, un har pe care il
ascunde , acela are șansa să găsească un
sens vieții, astimpârindu-și foamea de adevăr.
Ea spune’: „Cu un os de rezervă foamea
noastră mare capătă un sens-. La rîndul său,
Argus e cel ce c^servă că „în cel mai pașnic
existență dintre cele mai fertile : G. T. Klri-
leana saa	ea o carte. Ce fel de carte ?
Este o întrebare ce-ți vine în minte numaidecît,
pornind de la titlu, dar răspunsul nu întîrzie
sâ se Infinpe. convingător. încă din paginile in-
troductive. pline de înțelegere și de căldură,
semnate de editor. Mărturiile ce urmează, sub-
scrise Si aceMea de cărturari prestigioși, pre-
cum D. Al mas. Al. Bardieru. M. Băcescu, D. P.
Bogdan. Nestor Camariano. Virgil Căndea, I. C.
Ch iți mia. Serba n Cioculescu. Adrian Fochi, Al.
Graur. I. Iordan. Paul .Mihail. G. Mihăilă, Octa-
vian Paler. Al. Piru. Dan Simionescu, D. I.
Sucnianu. G. Strempel. Romulus Vulcănescu,
pentru a nu cita decît o parte, unii trecuți, între
timp, -la strămoși”. Figura lui „Moș Ghiță* de
la Piatra Neamț, se întregește din evocările cu-
prinse in volum, conturind un tip de cărturar
erudit, sagace, prudent, scrupulos în restituții,
temător sâ nu încalce drepturile adevărului, care
pretinde osteneală multă și devoțiune. „Parali-
zia scrisului-, de care se plîngea singur, era
mai degrabă exces de scrupul, prudență exage-
rată in formularea ideii, a nuanței indispensa-
bile. E o dramă la mijloc și ea transpare din
aceste mărturii de inimă, venite tîrziu, însă atît
de necesare in peisajul nostru cultural. Căci ele
evocă, in definitiv, tăria de caracter a unui
intelectual de origine țărănească, devotamentul
său cărturăresc și uman, puterea de a se dărui
întruna. ca un izvor bogat și limpede, la în-
demâna oricui simțea setea de cunoaștere, de
frumos, de adevăr. Dacă n-a dat el însuși ope-
ra monumentală pc care desigur că a visat-o
(„Vreau să scriu ; și am să scriu...*), a înles-
nit în schimb munca oricui i se arăta la ve-
dere. „Contribuția sa la operele altora este
uimitoare”, observă Constantin Turcu (p. 191),
discipol și prieten a cărui arhivă s-ar cere
studiată și in legătură cu „magul* de sub
Ceahlău. Căci iată ce-i scria acesta, la 25 fe-
bruarie 1957 : „D-ta ești acela care ții socoteala
vieții mele” (p. 235). De această viață culegerea
de mărturii pe care o avem sub ochii noștri nu
poate da seama decît parțial, însă în latura
ei cea mai fertilă, care îl așează pe G. T. Kiri-
leanu printre cărturarii cuminți ai neamului nos-
tru, în sensul cumințeniei pe care i-o recunoaș-
te și N lorga la 23 aprilie 1917. cu nădejdea
că în lupta pentru „a întocmi țara solidă și
curata” se vor găsi alături (G. T. Kirileanu,
Corespondență, 1977, p. 495). Exemplaritatea lui
e mai ales de natură etică. Fiindcă „știință au
avut mulți, observă I. C. Chițimia ; ceea ce
n-am văzut însă. într-o asemenea măsură, la
nimeni altul este dărnicia, plăcerea chiar cu
care și-a împărțit și distribuit știința sa alto-
prezente
dulău de curte, strămoșul nostru lupul ve-
ghează cu răbdare, cu ochii pe jumătate în-
chiși...-. Se poate glosa mult în jurul nu-
melor personajelor și localităților : inițiala A
pare a sugera începutul și un nume mitic —
Adam (Antipa, Argus, Albala). Dealul — Ocna
este perechea polară : — sus-jos, cerul și
pămintul, suișul și coborișul, ceea ce este
inalt și ceea ce este adine, abisal în om,
înălțarea și prăbușirea, paradisul și infernul,
recompensa șl penitența — (în ocne munceau
condamnați! la muncă silnică pe viață), viața
și mormîntul. Toate acestea se află în om —
Antipa e un prototip : „Stăpinul tău, Antipa
nu știe ce vrea, a spus Argus. Picioarele
lui se împiedică între oalele din bucătărie
și capul lui plutește lîngă steaua Vegas".
„Clinele- și „lupul* sînt metaforele universu-
lui „imblînzit- (domestic") și al universului
necunoscut „sălbatic" („demonic", „infernal").
Fabula ne spune că... Argus ar vrea să scrie
un poem în două părți : „Domestica" și „In-
femalia*, dar aceasta poate fi o gluma a
lui Antipa care face aluzie la visul său de
a scrie un poem. Oricum, Dealul—Ocna pare
a fi și toposul pedepselor : tînăr încă Viziru,
Judecătorul, află teoria după care orice om
are o vină (păcatul originar este invocat
metaforic), iar opera sa ar trebui să fie și
istoria unei ispășiri.
In această carte a unui temperament ro-
mantic, pe care s-a altoit o cultură roman-
tică (de aici „sfidareâ" oricăror legi ale epi-
cii). am găsit, ca în „Sărmanul Dionis" și în^^
„Avatarii Faraonului Tla" numeroase motive^Bj
romantice, mltlco-magice. Intre altele este și^^
acela al Oglinzii, superficia lucioasă ce arată
imaginile prezentului și viitorului. Pe de
altă parte, se fac destule aluzii și la cămile
copilăriei „Alice in lumea oglinzii" șj „Alice
in Țara Minunilor". Antipa vorbește despre
„Felicia in The Wonderland", iar înțeleptul
August pălărierul („un pălărier nebun") a-
mintește de pălărierul ce spunea cimilituri
la „un ceai trăznit", unde Alice discută cu
un iepuraș de martie și cu un hîrciog.
Oglinda ca simbol sugerează și fața inac-
cesibilă, „reversul", ceea ce este „de partea
cealaltă". „Mai întîi odaia pe care o poți
vedea prin sticla oglinzii — și care e aidoma
cu odaia unde stăm noi — numai că toate sînt
de partea cealaltă", zice Alice.
Astfel, „Lumea în două zile" este cartea *
despre zilele în care omul meditează la po-
sibilitățile sale de a cunoaște Lumea, prin
mituri ori cărți, la șansele pe care Cartea/
Biblioteca i le oferă. Mai este aici vorba și
despre acele zile în care „cuvîntul" încearcă
să umple golul dintr-un univers alcătuit din
„plinuri și goluri", cînd „grămada" de cu-
vinte se face bibliotecă, iar Biblioteca cu-
prinde sensul, înțelesul, „noima" existenței.
„Bibliotecarul" metaforic vorbind, devine în a-
cest roman un fel de erou legendar într-o
mitologie ce se făurește sub ochii noștri, ai oa- W
menilor moderni.
Adriana ILIESCU
ra* (p. 117). Dărnicie, bunătate sufletească, iu-
bire de țară, cinste ireproșabilă, modestie sînt
însușiri pe care martorii convocati în volum i
le recunosc, întărind impresia de „suflet fru-
mos* ce se degaja din fiecare pagină. Unul a
văzut în el erudiția cea mai aleasă, care l-a
și apropiat de D. Russo (Nestor Camariano),
altul „îndărătnicie și devotament* (O. Paler).
Toți au însă impresia unui receptacul de va-
lori morale și cărturărești, a unui nod vital
unde se adună valori de preț spre a fi difu-
zate numaidecît cu unică dărnicie. „Din priso-
sul inimii grăiește gura*, scria la un moment
dat G. T. Kirileanu, conștient că acest prisos
nu era întotdeauna optim pus în valoare. S-a
risipit, ca să ne poată lăsa imaginea unui in-
telectual fără orgolii deformante, dispus mereu
să investească în alții, identifieîndu-se în fond
cu marea creație anonimă a poporului său. cu-
vintele lui V. Pârvan, la moartea unui alt das-
căl, îi vor fi mers la inimă : „Nu acela care
aduce el mai mult e cel mai vrednic, ci acela
care are cea mai curată, cea mai sfîntă bucu-
rie de aceea ce aduc .alții* (Scrieri, 1981, p. 493)
Tocmai această bucurie a dăruirii continue se
degajă din textele adunate în frumosul volum
Ea trimite, dacă e să căutăm o analogie deja
invocată, la un alt cărturar moldovean, acela
stins înainte de timp : Vasile Bogrea. Mari
daruri, generos risipite, fără ca la urmă să se
închege și o mare operă. Făcîndu-i urarea ca
viața să-i fie cum îi era sufletul (Corespondența,
492), N. lorga tocmai asemenea daruri avea în
minte. Recunoscuse totuși, la vreme, și pe in-
telectualul de calitate, scrupulos, sever, de la
care se putea aștepta mult. Privit de la dis-
tanță — o distanță metodologică necesară, însă
nu fără simpatie — G. T. Kirileanu pare a
contura imaginea unui cărturar la fel de inte-
ligent pe cît de onest, manifeslfind o vie cu-
riozitate pînă la adînci bătrînețe. atent la cele
mai mici detalii în raporturile cu mediul, di A
pus mereu să renunțe la ale sale în favoarea alto^.
O lecție de înțelepciune și omenie, intuită deja
de T. Maiorescu : „mai mult înlăuntru decît în
afară*. Lucrînd asuprăși cu îndărătnicie, șlefuin-
du-se mereu cu migală, G. T. Kirileanu a creat
în fond un personaj care explică „legenda* ce
s-a țesut în jurul său. „Vai cîte sudori am mai
vărsat și cît chin mă mai așteaptă !“ O ase-
menea mărturie (p. 89) se cuvine 3 fi reținută.
Nu seninătate olimpică, nu har al detașării
înalte, ci osteneală penibilă, muncă fără pre-
get, obstinație a realizării autentice. S-a văzui
în el o victimă a discreției și acribiei (p. 9),
dar trebuie să se recunoască numaidecît că e
vorba de o „victimă fericită*, în sens pedago
gic, fiindcă bătrînul cărturar, continuînd a se
risipi pentru alții, a avut mereu bucuria su
Convorbiri literare — 4
conte mporane—--------
„puterea vetrei...66
Din aceeași generație cu Al. Andrițoiu,
Ion Brad, Tiberiu Utan și Aurel Rău,
Ion Horea debutează publicistic — ca și
aceștia — către sfîrșitul deceniului al cinci-
lea în Lupta Ardealului și Almanahul literar,
cu toții înscriindu-se in succesiunea tradiției
poetologice transilvane a lui Coșbuc, losif,
Goga, Beniuc, Emil Isac, Giurgiuca și Vlaicu
Bârna, a căror poezie e fulgerată de senti-
mentul originilor, al legăturilor cu spațiul ma-
trice. Remarcat cu ocazia debutului editorial,
din 1956, de către G. Câlinescu drept o au-
tentică personalitate poetică în formare, po-
ezia lui Ion Horea a beneficiat de luminile
celor mai iluștri critici ai vremii, care i-au
recunoscut talentul, semnalîndu-i limitele. „Un
poet veritabil" îl apreciază Al. Piru ; „pastelist
pur și nuanțat" îl socoate un altul ; „excepțio-
nală vocație poetică" va conclude Edgar Papu...
Adevărul e că Ion Horea își delimita de la
început propriul domeniu, poezia fiind pentru
el un mod de a exista în orizontul lumii.
Celebrînd roadele și frumusețile pămîntului,
belșugul și muncile agricole, datinile și istoria
poporului, dintr-o perspectivă arhaic-gospodă-
rească, după modelul lui Virgiliu și Hesiod,
dar și al unor Pillat sau Fundoianu, Ion Horea
se declară emul al esteticii clasice în spirit
tradiționalist, cultivînd deliberat un lirism ini-
țiatic-extravertit cu deschideri spre baladesc,
înfiorat de miracolul vieții, privind cerul „cu
ochii florilor". Ion Horea alternează între
vita contemplativa și vita activa, stăruind „în
căutarea mișcărilor perfecte". Vitalist frene-
tic, „setos de forme și culori", vrea să muște
„din carnea zilei" și să bea „din vinul nopții",
uimindu-se de „cum se rotește / în jurul lu-
mii timpu-nnoitor" : „Secretul e doar să-nțe-
iegi / și să vezi că-ntre soare / și mîinile
tale ce caută / e fruntea pe care-o-nfășoară /
stiperbul cer al cunoașterii" (Chimie). Ca și
marii săi înaintași ardeleni, Ion Horea se
vrea rapsod al vremii sale, dorindu-se „acestor
timpuri semnul / în care poți să recunoști /
de undeva rămas îndemnul / trecut odată
peste oști" (Din drum). în acest sens, desci-
frează semnificațiile toposului originar — cel
din Cîmpia Ardealului, de lîngă Mureș —
dar și pe cele ale toposului legendar — al
Argeșului (unde se află Golești! și mînăstirea
lui Manole), povestind „de oameni șl lucruri",
de „zile și nopți", de ceea ce ne-a îneîntat
pe toți odinioară, intuind că numai în acest
mod e posibilă dăinuirea : „Voi povesti de toa-
te cîndva și voi rămîne / Mai mult decît o
foșnire de astăzi ori de mîine" (Chemați-mă).
Alături de toposul originar (subsumat „unită-
ții materiei") și indisolubil legat de acesta se
află timpul (id est : „Vremea știută din toți
vecii"), interpretat atît pastelistic-incantatoriu
— ca anotimp, cît și ca trecere, ca dvenire
întru ființă...
în prima ipostază, fiecărui anotimp îi co-
respunde un anume sentiment, evocat fără u-
morul topîrcenian din rapsodii : astfel, primă-
vara se însoțește cu „timpul nerăbdător" care
îi cheamă ; vara — se simte umplut „de har" ;
perioarâ a celui care nu-și îngroapă talentul,
ci îl investește cu profit. Profitul „risipei" h”
G. T. Kirileanu, care a făcut din simplitate si
omenie calități supreme, ni se pare evident și
el se distinge ușor din mărturiile cuprinse în
acest volum, prețios florilegiu de gratitudine
intelectuală și umană. O biografie a cărtura-
rului care a strîns cu devoțiune atîtea valori,
pentru a le dărui comunității din mijlocul că-
reia s-a ivit el însuși, ar fi de cea mai mare
utilitate. Impozantul volum de Corespondența
publicat de Mircea Handoca (1977) și culegerea
de mărturii îngrijită de Constantin Bostan o
întîmpină și o reclamă. Cum va fi intîlnirea
istoriei cu legenda nu se poate spune decît în
linii mari.
	AL ZUB
♦ G. T. Kirileanu sau viața ca o carte. Mărtu-
rii inedite. Ed. îngrijită și Cuvînt înainte de
CONSTANTIN BOSTAN, București, Ed. Eminescu»
1985, 315 p.
eminescu la
timpul prezent
Să recitim paragraful al ITI-lea din Sărmanul
Dionis :
^...In fapta lumea-1 visul sufletului nostru
Nu există nici timp nici spațiu - ele sînt nu
mai în sufletul nostru. Trecut și viitor e in su-
fletul meu, ca pădurea într-un sîmbure de ghin-
dă. și infinitul asemenea, ca reflectarea ceru-
M» lui înstelat într-un strop de rouă.. Nu e ade-
vărat că există un trecut — consecutivi ta tea e în
cugetarea noastră — cauzele fenomenelor, conse-
cutive pentru noi, aceleași întotdeauna, există
și lucrează simultan. Să trăiesc în vremea lui
Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun
- este oare absolut imposibil ? Un punct mate
matic se pierde-n nemărginirea dispozițiunii
lui, o clipă de timp în împărțibilitatea sa in-
finitezimală care nu încetează în veci. în aceste
atome de spațiu și timp, cît infinit
Intrăm, după acest comentariu — la timpul pre-
zent în narațiunea propriu-zisă. și aflăm că
era noapte și ploaia cădea măruntă, că umbra lui
Dionis dispărea prin șiroaiele ploaiei, că dintr-o
crișmă deschisă s-auzea o vioară schingiuită, că
Dionis băgă de seamă că ploaia.l udase pină la
piele și intră într-o cafenea de alături, ca să se
usuce, că, ridieîndu-și căciula cea mițoasă, ve
dem o frunte atit de netedă, albă, corect boltită
care coincide pe deplin cu fața într-adevăr plă-
toamna are sentimentul că se află „în toate-ș-
oricînd", iar iarna-i răsar personant „în a-
mintire"... „chemări tirzii de grauri". In cea
de-a doua ipostază, poetul asociază trecerii
motivul umbrei, ca fundal erotic: „Erai o
umbră pentru mine, / Și nu mai ești, și nu
mai ești ! / Lumina-ncepe să-mi lumine, /
Turnata-n ape pămîntești" (Erai). In aceste
poezii stăruie’ imperativul durativ al incom-
pletudinii : „Venea în forma ei nedefinită, /
Chema și nu puteam să o-nțeleg“ (întoarcere).
Intre aspectul eleatic și dialectic al timpului
(id est : „între încremenire și durată") și eros
(id est : „o iubire-nfrigurată") se stabilește o
insolită asociere, „întruchipare" ce-i poartă
gîndul către „o noapte lungă de ninsoare", pa-
ralelizînd o stranie „presimțire viitoare". Timpul
devine pandant al îndoielii, chiar cu privire
la propria-i geneză („Să fie mîine ziua în care
m-am născut ?"), provocîndu-i stări dilematice,
cînd i se pare că nu mai are suflet, strigînd
după sine, fără a se auzi, alergînd fără a-și
putea desprinde „tălpile / de lutul cleios"
(înainte de luptă). O senzație uluitoare se
conturează în contextul unei imagini esenția-
le : „Prin mine trece timpul ca un copil pe
drum" (Ori poate).
*
Incepînd cu volumul Calendar, din 1969,
urmat de încă nu, din 1972, de Măslinul lui
Platon, din 1976, și Un cîntec de dragoste
pentru Transilvania, din 1983 (antologate în
Cele mai frumoase poezii, sub titlul : Eu tre-
buie să fiu, în 1984), estetica poetică a lui
Ion Horea își anexează noi surse, fără com-
plexe, tocmai fiindcă știe că „Poeții mari pe
toate le-au scris" (Dar lasă), mărturisind că
„gindul veșniciei nu-[l]stăpînește“ și nici nu-1
sperie prăpastia logosului nimbat de „umbra
umbrei colosale"... Ca și Goga, în Rugăciune
— poezia liminară a volumului din 1905 —,
Ion Horea imploră „soarele bun" să-i dea „pu-
terea vetrei", pentru ca gîndul să nu i se
piardă ,,-n van / după cîte vremuri îl cru-
țară, / pătimind sub cerul transilvan, / răs-
tignit pe drumuri lungi de țară" (Invocație).
Ca și afinii săi, își declară apartenența la is-
toria neamului („țara sfîrșește-n mine ca Ia
un țărm de mare") a țării, al cărei „ceresc
[...] îndemn" îl solicită impetuos, întroeîndu-se
htonian ab origo : „Si mă-ntorc la ce sînt, /
La lumina de țară, / Să mă rog Ia pămînt /
De din zori pină-n seară" (Un salcim dc-o
mai fi...). Indisolubil legat prin mii de fire
de pămîntul transilvan („unde ard ca Hus"),
poetul se dorește „prin țara Iui întru ființă",
asemenea pictorilor naivi din Făgăraș sau Ma-
ramureș, „zugrăvind icoane rare", singurele ce
pot salva de marasmul uitării „grădina cuvin-
telor din noi", ducînd mai departe mesajul
celor „ce nu mai pot nici plinge, / și nu
pot fi nici în pămînt" (Hotar). In acest scop,
precum Blaga cel din Mirabila sămința, „ca
boștinarii umblță] prin lume după faguri"
(Parcă zăpezi), descoperindu-se a fi „în stare
de tîlcuri și minuni" (idem), încercînd a în-
truchipa „într-o carte", menită „a rămîne în
lume o zi sau două" (Drumul) o poveste, con-
vingerea sa intimă fiind că : „din poveste e
tot"...
Asemenea unui „car bătrîn cu loitrele lăsate"
poartă-n suflet „istorii depărtate" și „chemări
tirzii", căutînd „în descumpănirea de neamuri
o credință vană", așteptînd „un semn din par-
tea cuiva necunoscut „la ceas de slavă", a-
colo unde „locu-i sfînt" și unde „se trezesc
din vremuri bune / îngeri blînzi — în patru
labe" (Motiv). Dar presimțiri sumbre, indiso-
lubil conexate trecerii și petrecerii timpului
(„ne-alungă vremea totuși"). îi strecoară în
suflet tristețea, fiorul metafizic al alunecării
irepresibile și ireversibile, exprimate prin in-
terogații sugerînd o posibilă vagă resurecție:
„Dar unde-s umbrele mărețe / și unde-s ve-
trele de foc. / din cartea lor să mă învețe /
Ce vitejii să mai invoc ?" (Sub cumpene), u-
neori urmate de lamartiniene exclamații im-
perative : „Care-i marginea, cită ispită, cine
să știe ? / Alunecare-i ceasul și neoprire. /.../
Tomnatică învolburare, oprește-te !“ (Bătaia
cutd a tînărului meu. Dionis își puse în cui palto-
nul ud și, la aroma îmbătătoare a unei cafele tur.
cești, ochii lui cei mari și străluciți se pierdură iar
în aceea intensă visătorie care stă cîteodată atit de
bine băieților pentru că seriozitatea contrastează
totdeauna plăcut cu fața de copil... Surîsul lui era
foarte inocent, dulce l-am putea numi, și totuși
de o profundă melancolie. Melancolia în vîrstă lui
este semnul caracteristic al orfanilor.
Prima observație care se desprinde din citirea
acestor pasaje este aceea că prezentul pare a fi
mpul favorabil comentariului, dar nu și narațiu-
nii Imperfectul, perfectul simplu, perfectul com-
pus și mai mult ca perfectul curg firesc în des-
crierea unei întâmplări, prezentul și viitorul ne duc
cu gîndul mai -degrabă la „text". Timpurile trecute
par să dirijeze întreaga atenție asupra acțiunii ca
atare, într-o procesualitate guvernata de legi pro-
prii, interne ; prezentul deviază interesul fie spre
^utor fie spre cititor.
Iar curiozitatea pe care o alimentează prezentul
e;te în primul rînd intelectuală. Ceea ce se va
întâmpla încetează să mai prezinte același interes.
Vedem acum scena de la înălțime, ni se spune
explicit că Dionis este fără speranță și melancolic
și bănuim care va fi viitorul lui. Dacă trecutul ne
întoarce către povestire ca s-o urmărim, prezentul
ne întoarce către narator, spre a-1 asculta. Nu ne
captează intriga țesută minuțios. Căutăm mai cu
rînd să ne instruim, să ne formăm o imagine des
pre lume, societate sau timpul istoric. Or, mai co-
rect spus, căutăm să ne adaptăm la punctul de ve-
dere al autorului. Dacă timpul narațiunii la care
sîntem conectați, prin imperfect bunăoară, ne poate
crea iluzia participării — sentimentul și., fizic —
prezentul ne aduce aminte că există un narator,
care știe și care gîndește faptele și construiește o
imagine rotundă a lor. Atotstiința autorului — pro-
pulsat în prim plan — nu ne îngăduie deci nici o
bertate de acest gen. Ni se fac uneori concesii,
sîntem invitați să împărtășim perspectiva naratoru-
lui (vedem o frunte), dar nu sîntem nicidecum
singuri în acțiune. Fluctuația temporală - cu dese
reveniri la prezent — ne ține conectați la timpul
lecturii.
Trecutul în care sînt redate majoritatea narațiu-
nilor nu-i comDHn' p ntă diverse grade în
ceea ce privește distanța față de prezentul discur-
sului. Și există de regulă un moment în răcit care
poate fi considerat un început. Cititorul activ se
nlasează în acest punct, pe care-1 adoptă ca pre-
zfent al său, și de aici se deplasează înainte, pur-
tat de iluzia că participă la acțiune, sau cel puțin
o- martor la ceea ce se întâmplă, nu la ceea ce s-a
întâmplat. Tot ce precede acel punct, cum ar fi
expozițiunea. e simțit ca trecut fictiv, în vreme ce
tot ceea ce-i succede — prolepsele. de exemplu —
este resimțit la viitor. Totul poate fi la fel de tre-
—’it din punct de vedere morfologic. Dtn punct de
vedere psihologic însă, o dată ce s-a stabilit punc-
cu aur), pentru a constata — în ultimă in-
stanță — că nu poate afla un răspuns satis-
tăcător la asemenea interogații existențiale :
„Nici o carte nu m-ajută, nici un gînd al nu-
știu-cui, /• Lumea-și mină înainte carul, cine-ar
fi să-i pese / Că din tot ce-a fost odată nici
măcar o urmă nu-i / și pe rîuri trestiișuri
umplu valea tot mai dese !" (Din tot ce-a fost...).
Conștient că trăim „sub timpul care mistuie
și doare", cu sufletul „pustiu ca un altar", lasă
timpul „să curgă-n voia lui"... Și fiindcă „o
așteptare-[i] în toate", lasă „altui timp dispe-
rările", acceptîndu-și blestemul („Sînt bleste-
mat să mai întîrzii la sarcofage prin pustii"),
rămînînd pe mai departe „îndrăgostitul viu /
de lume și de omenire", clamînd la modul
imperativ-conjunctival reiterarea „sfintelor da-
tine" : ,.deschidă-se cărțile / clopote sune !
/... / Cruci să se clatine / Spre-a înviere /
în sfintele datine !“ (Psalm).
*
Cea de-a treia etapă — marcată de apariția
volumului Noaptea nopților, din 1985 — se
înscrie mai profund sub semnul reflecției a-
supra implacabilei treceri. Simțindu-se „cu
umbra timpului de-o seamă", poetul se uimeș-
te de faptul că crugul lumii își urmează ne-
păsător. de zbaterea umană drumul lui : „Soar-
ta lumii nu mi-e dată-n samă, / și nici el
de soarta mea nu-i pasă. / Dar plătim cu toți
aceeași vamă / la hotarul drumului spre
casă" (Știu), și că : „Vămi nevăzute / trecem
pe rînd, / unul spre altul" (Motiv). Spaima
de iminenta extincție ce ne pindește din um-
bră cu ochi de lup îl determină Ir o recon-
siderare a cîștigurilor și a pierderilor, care-1
înspăimintă : „Omphales desuet și cam ridi-
cul, / Mă voi închipui ridicat pe scut /
De-aș fi putut să fac măcar nimicul, / Dar
nici nimicul, nu eu l-am făcut!“ (Mai caut).
Sub semnul fatidic al unor „vestiri de-apo-
calips", poetul imaginează — în această etapă
— o luptă între arhaic și modern, cu hibri-
darea noului pe trunchiul detritusurilor ve-
chiului, la cumpănă de vremi : „Cu oceane
tulburi, ce rîuri cu cenuși, / mileniile-ntoarnă
cireada celor duși, / vin zvonuri de departe
stîrnite-n trîmbiți mari / pe ulițe aleargă
înnebuniți primari / și preoții-n cădelniți pun
balege și foi / bolnavi în așteptarea trezirii
de apoi, / mașini se-mperechează cu taurii
din sat / viței pe roți dau buzna la cupa de
păsat / și cupele sînt goale și grajdurile ard
/ clopotnițele urlă de-un secol cumulard, /
ce lume, par să spună bătrînii, și se-nchid /
sub gardurile rupte și aerul livid" (Coșmarul
posibil). Acestei viziuni coșmărești, i se aduce
o corectare prin logosul creator : „Singur cu-
vîntu’ e / robul minunii ce / stă să mai
scape de / gustul înfrîngerii" (Martor). Îm-
potriva asaltului nemilos al nopții „de-ndoială
și putere", a neputințelor inerente procesului
creator, („Vai cită neputință, / să sui pîn-la
cuvînt / această coastă arsă / a pătimirii
mele !“), a declinului existențial urmat de re-
nunțarea la bucuriile dragostei, a .necunoaște-
rii rosturilor „lumii-dinafară", cum și a îm-
puținării celor meniți „să ridice baricade și
să moară pentru alții", poetul sfidează „uita-
rea și trufia [...] măruntă" a răuvoitorilor, cla-
mînd coram populo „gîndul / de iubire și de
moarte" și hotărîrea de a rămîne pe mai de-
parte credincios unor idealuri perene : „Să ră-
mîi aici, să sîngeri, și să crezi că se mai poa-
te, / nici o clipă să nu-ți lese gîndul singur,
fără țară /... / și cuvîntul tău să treacă vadul
carelor ce mînă ' ...I și să-nchinuie povestea,
dintr-o carte de citire... /.../ Și de neamul tău
mai spune, de trezirea lui anunțe / solii tăi
trimiși de drumuri, foc pe dealuri să aprinzi, /
fii în cîmp semănătorul, pune boabe și gră-
unțe / si-n ogradă suie crucea căpriorilor
pe grinzi !“ (Noaptea nopților).
Cultivînd un univers tematic specific spațiu-
lui național și timpului pe care-I parcurge,
racordîndu-se la sensibilitatea vremii, la pulsul
viu al vieții. Ton Horea a creat prin poezia sa
viziuni autentic-emotionante, menite a declan-
șa în sufletul contemporanilor emoții durabile...
Simion BARBULESCU
tul de referință, fiecare eveniment care se deru-
lează în ordine e un punct din prezentul — dis-
us în serie — al lecturii, iar orice contravine or-
dinii temporale in raport cu această jsene e apre-
ciat ca aparent trecut sau viitor.
Acest transfer al trecutului în prezent e inco-
mod, dacă nu de-a dreptul imposibil cînd citi-
torul se află în fața unei serii de prezente precum
cele întîlnite în pasaj uj citat. Să le rememorăm :
un prezent atemporal (coincide) care desemnează
un raport necesar între lucruri al cărui timp ne
este indiferent ; un prezent tabular (stă), unde în-
tâmpinăm comunicări asupra trecutului ..la care
distanța lor de prezent poate rămîne neexprimată
.singurul lucru important fiind expresiunea concep-
tului verbal" ; un prezent etern (contrastează) care
exprimă un adevăr valabil oricând ; un prezent al
copulei logice (este), care privește numai aderen-
ta predicatului la subiect, fără amestecul vreunei
reprezentări temporale verbale. In aceeași catego-
rie de cugetări generale intră și prezentele din co-
mentariul de la început, din care am citat sub-
stanțial Toate împreună „își primesc signatura lor
stilistică din reflexul faptelor care le-au precedat
si pe care le rezumă și le tălmăcesc în semnifi-
cația lor permanentă" și, la rîndu-le. „se colorează
ulterior prin reflexul cugetării generale care le ur
mează. Prin sublinierea și în lumina reflecției, fap -
iele exterioare capătă o valoare simbolică si
monumentalizează la cadrul etern al reflecțiunii
finale faptele exterioare sporesc în semnificația lor."
Am lăsat deoparte două exemple (vedem, am pu-
tea numi) care ne trimit explicit la instanța nara
toane și care fixează punctul de vedere din car°
se desfășoară istoria. Condescendența implicită în
forma de plural a celor două verbe nu trebuie să
-«■e inducă în eroare. Sîntem invitați să vedem ceea
ce ni se arată, nu să descoperim noi înșine. Asia
tăm de fapt la o lecție în care „morala" este Iu-
crul esențial (noumen), iar întîmplarea — „feno-
menală” - este anecdotică și ilustrativă. Trecutul-
derulând faptele —, este instrumentul demonstra-
ției, prezentul ne face contemporani cu autorul șl
ne oferă învățăminte de natură morală, socială sau
filozofică. „Verbele la trecut fac tranziția între
aceste secțiuni sincrone ale narațiunii. Ele descriu
condițiile necesare pentru perceperea narațiunii
dintr-o noziție de simultaneitate și construiesc con-
textul în virtutea căruia pot li înțelese scenele
sincrone". Este ca și cum am urmări o serie de
diapozitive care, legate între ele, formează o isto-
rie coerentă. Cînd ni se expune o imagine sîntem
conectați la timpul el, iar timpul narațiunii se
oprește ; în intervalul dintre imagini timpul na-
rațiunii se condensează și ue accelerează Imaginea
- care este de fapt comentariul — se derulează ta
prezent, intervalul pregătitor — narațiunea propriu -
zisă — ni se transmite la trecut.
Sorin PÂRVU
urme pe zăpadă
la o lansare de carte
Poate m-am mirat văzindu-1 în capul mesei
tocmai pe el, care in toate împrejurările
preteră locurile cel mai puțin băgate în
seamă, poate in anumite momente mi-a atras
atenția privirea lui, mai trista ca de obicei, și
un fel ae suris placid, insoțit de fiecare dată de
o ușoară aplecare a capului și de ridicarea ume-
rilor, ca și cum ar fi vrut să spună că era in.
acord deplin cu tot ce se vorbea în jurul său.
Dar cine ar fi putut găsi în toate acestea semne
prevestitoare a ceea ce avea să se intimple ? Unii
au spus apoi că ceruse insistent locul acela, însă
ce bază poți să pui pe vorbele unor oameni care
se joacă tocmai cu vorbele ? Mai degrabă cred
că, venit printre primii invitați, s-a așezat la un
colț de masă, iar la sosirea celorlalți, s-a ridicat
de pe scaun, să le stringă mîinile politicos, exa-
gerat de politicos, din care cauză și-a pierdut acel
loc și, treptat, a fost împins spre capul mesei. Ca,
mut, să-și aplece acolo fruntea, să-și ridice urne
rii și să surîdă, aprobindu-i pe toți. Oricum, du-
pă o vreme eu însumi nu l-am mai luat in sea-
mă, aproape uitasem că se mai află acolo, pină
cînd cineva a propus ca fiecare din cei prezenți
să rezume in zece cuvinte părerea despre cartea
a cărei apariție prilejuise adunarea de la acea
masă. Bineînțeles, in afară de criticul ce prezer.
tase cartea la librărie, nu cred să fi citit cineva
măcar un vers din ea. Autorul ei a protestai
moale, —evident, stupida propunere ii făcea plă-
cere — și le-a rugat pe cele două actrițe, invi-
tate acolo să recite din cartea lui, să nu se su-
pere dacă vor intra in rol aproape de sfirșit.
N-a existat nici o clipă de ezitare, primii vorbi-
tori au și luat cuvîntul. Laudele au început să
se reverse ca dintr-un corn al abundenței, cei de
față se dovedeau incă odată -că știu să se ascun-
dă chiar și în spatele a zece cuvinte. începuse
să mi se facă greață, fumul plutitor peste masă
nu mai mirosea a tutun, ci a tămîie. Și atunci
i-am auzit pe el, erau primele vorbe ce le rostea:
După cum știți. într-un fel sînt și eu poet... Rî-
setele unora l-au oprit. După o clipă, privin-
du-ne ca și cum în momentul acela ne-ar fi
descoperit in fața lui; a întrebat : De ce ri-
deți ? ... Din obișnuință, știu... Aveți atîtea obiș-
nuințe, incit n-a mai rămas nimic din voi... V-au.
halit obișnuințele... Gura, ascultați !... V-am spus
că știți, că intr-un fel sînt și eu poet. Ceea ce
nu știți este faptul că mi-am început drumul îm-
preună cu poetul sărbătorit... Călătoream împreu-
nă într-o cotiugă trasă de un măgar alb... Nici
nu bănuiți voi cit de frumos este un măgar alb,,
cu hamuri negre, țintuite cu bronz... Dar orice
lucru bun și frumos nu ține mult, măgarul nos-
tru a murit, cotiuga a putrezit... Cum să vă spun,‘
ne-am trezit mergind amindoi pe marginea șose-
lei și, pe lîngă noi, pe asfalt, vij-vij, mașinile...
Rămas	singur,	am	adormit... Cred că am
dormit	acolo,	în	cintările albinelor, vreo
zece ani... Cred că am venit aici direct
de acolo, să mă intîlnesc cu niște măgari suri,
care nu vor ajunge niciodată albi... Cred că te-aî
imbătat, strigă cineva și el, Ia fel de calm, sila-
bisind aproape cuvintele, continuă ca și cum nu
l-ar.fi auzit: M-a trezit un tip de la achiziții și
contractări... mirosea a cocină de porci, a poiată
de găini... Alo domnii... tovarășii... ce faci aici?
Nu vezi? i-am zis. Dorm, lasă-mă in pace... Nu
se poate, a zis el, prea ai o figură de borfaș, ai
să mergi cu mine... Și, nici una, nici două, și-a
desfăcut servieta de vinilin și m-a băgat în ea...
Așa m-a dus pină la prima gară. Am venit cu
o cursă locală, una pentru navetiști, cu podeaua
vagoanelor tapisată de coji de semințe de' floarea-
soarelui, de chiștoace, de scuipați, vagoane în ca-
re tremuri și vara, plin de tăcere... Da, să mă
întîlnesc cu niște măgari... Taci și a.șează-te pe
scaun, ești beat, strigă cel de lingă mine, un ti-
năr care își tot masa nervos musteața firavă...
Spre ăsta și-a oprit privirea, chiar a întins mîna
spre el : Ascult !... Bunicii mei ziceau, adresîn-
du-se cuiva, omul lui dumnezeu, părinții au în-
ceput cu doftmule, apoi au trecut la tovarășe...
E și în asta istoria, dacă vreți.. Noi zicem, bă-
trîne, chiar dacă sîntem tineri, zicem așa, cum
am zice prietene sau naiba mai știe ce. Deci,,
bătrîne, ești un trepăduș, singurul tău har e la
tras sforile, la făcutul relațiilor profitoare..., în-
colo nimic, doar ceva bizîială... Pînă și dragos-
tile tale ți le-ai uns cu alifiiile astea profitoa-
re, extrem de utile. Ce mai, dai lovituri... Nu-ți
permit ! strigă musătciosul. Ce să-mi permiți
tu?... Nu ești nici o ceapă degerată, oportunis-
mul în dragoste nu e nou, bătrîne... să fi avut
măcar meritul să-1 fi inventat, tu insă îl repeți,
atît... Intreci orice măsură ! țipă iar mustăciosul,
vă rog, cu idioții eu nu, eu... Și el la fel de
calm, în timp ce celălalt se îneca în cuvinte : Ce
frumos ar fi să fiu idiot!... Nu mi-ar mai fi grea-
ță de tine, nu mi-ar veni să vărs cînd vă văd pe
voi, toți... Ce aveți voi. comun între voi ? Nici
vinul pe care îl beți aici... De fapt, îl stricați,
îl irosiți așa cum irosiți cuvintele... V-aș mai
spune și altceva, dar mă așteaptă omul de la
achiziții, m-a invitat la o nouă călătorie cu tre-
nul de navetiști... Deci, la revedere...
Uluiți, am rămas nemișcați pe locurile noas-
tre, în timp ce el a părăsit masa. In urma lui,
mai mulți au căutat să-1 calmeze pe tînărul de
lîngă mine. Pe urmă masa a decurs normal, adi-
că, treptat, treptat, au început să vorbească toți
și nimeni să nu asculte. Cele două actrițe au
recitat, cître trei poeme fiecare, în fața unor oa-
meni prea obosiți să mai înțeleagă ceva.
A doua zi mi-a telefonat soția lui. Speriată
mi-a spus că el a venit acasă foarte liniștit, spu-
nindu-i că vrea să lucreze. Ea s-a culcat si a-
proape de miezul nopții s-a trezit sufocîndu-se
de fum. L-a găsit așezat la biroul său, pe care
se află un lighean plin cu hîrtie albă. Cu obiș-
nuitul său calm, luase filă cu filă și dăduse foc
la tot ce scrisese în ultimii ani. Manuscrisul lui,
pe care în parte îl cunoșteam, s-ar fi putut trans-
forma într-o carte de excepție. Acum nu mai
era decît un morman de cenușă. M-am dus la
el acasă. M-a primit ca și cum nimic nu s-ar fi
întîmplat. Arăta odihnit și bine dispus. Amin-
tindu-i de masa din ajun și de arderea manus-
crisului, l-am întrebat dacă mai era în toate
mințile. Mi-a răspuns tot calm : Nefericirea este-
că n-am pierdut nici un gram din ceea ce se nu-
mește minte. Apoi, rîzînd. a adăugat că i-ar ff
plăcut să nu apeleze la lighean, ci să aibă o
sobă, să fie iarnă și să arunce în foc filă cu
filă...
Astăzi am primit din nou un telefon de la
soția sa. Mi-a spus că pe biroul lui au apărut
cîteva topuri de hîrtie și creioane. Ea are spe-
ranța că va Tcfam n-anu<scrisnl. Eu n-am această
speranță. Poate pentru că am început să văd în
orice gest al lui unele semne la care altădată ntr
m-as fi putut opri. Dar, poate, el. acolo, cu hîr-
tia si creioanele Iui, este cu adevărat fericit...
Corneliu ȘTEFANACHE
5 — Convorbiri literare
---------------------------istorie
repere ale culturii naționale : creafnga — 150
argument
^Sint născut Ia 1 martie lfi37 în satul
Humuiești. județul Neamțului, plasa de
sus. din părinți români** (s.n.). Așa în-
cepe fragmentul de autobiografie păstrat
între hîniile lui Ion Creangă și tipărit
Ia 1890 de Grigore I. Alexandrescu. Cînd.
in august 1859, se căsătorea cu Ileana
Grigoriu. fiica preotului de la biserica
Patruzeci de Sfinți, el declara a avea
23 de ani. S-ar fi născut prin urmare in
1836. Cererea de hirotonie, adresată la
19 decembrie 1859 mitropolitului Moldo-
vei și Sucevei, ni-1 dezvăluie mai hâtri n
cu un an : „fiindu-mi vîrsta 24 ani
trecuți*. Ceea ce ar însemna că s-a
născut in 1835. Aceste informații contra-
dictorii au dat serios de furcă biogra-
filor. care n-au cruțat argumentele în
favoarea unei date ori a alteia. Cum
ultimele două păreau a răspunde unor
necesități practice imediate, deși e ce!
puțin curios ca acte redactate la inter-
val de numai patru luni să indice ani
deosebiți, prima a găsit coi mai nume-
meroși susținători. Cind a redactat cior-
na autobiografică — s-a spus — Crean-
gă a furnizat data reală, neavînd nici
un interes să o mistifice. Explicația
ion creangă și energia limbajului
Pofta de vorbă a lui Creangă este enor-
mă. Se povestește, se monologhează —
mai rar și cu ochii spre „public", se dia-
loghează : se vorbește așadar mult în proza
lui. Mult — da, însă nicidecum fără măsură
(tocmai măsura i-o elogia Ibrăileanu) și vorba
nu i se face, lui, niciodată apoasă, diluată.
Dimpotrivă, ceea ce simți la tot pasul, urmîn-
du-1. e forța cuvintului dominat, acum luat
de un duh al hirjoanei și copilăririi, acum so-
bru (dar încruntat — nu, niciodată) și mai
reținut, parcă in așteptare. In așteptarea, oare,
a ce ? A unei noi ocazii, mai încape vorbă, de
a da friu liber cuvintelor, de a le lăsa să-și
„dea — frumos — in petec". „Naratorul" din
Amintiri, „spuitorul" de povești nu sînt con-
curați în privința vervei lor inepuizabile de-
cit de eroii humuleșteanului, la fel de nărăviți,
și unii și alții, a se deda la astfel de joacă
.și de petrecere cu vorbe, inocentă, dar deloc
lipsită de conștiința centralității ei în stilul
(nu vreau să spun „idiolectul") Creangă. Cu-
vintele umblă în paginile lui încrezătoare în
hazul și puterea lor, îndrăznețe și alunecoase,
pitorești, înțepătoare, bufone, gata să-și facă
oricînd de cap din te miri ce, prinzîndu-se pe
loc intr-o horă „absurdă", sau să-și arate ar-
țagul, lăudăros bătăioase, în genere montînd
mereu mici și trecătoare sau mai ample și
mai insistente spectacole de limbaj. Sub o for-
mă sau alta, ne intimpină la el, mai peste
tot. semnele unui inconfundabil geniu verbal.
Puterea sub care stăm citindu-1 este, mai pre-
sus de orice, a cuvintului. Alte calități, de
mare importanță și ele (umorul, plăcerea vizi-
bilă de a povesti), nu numai că nu o eclip-
sează, dar o confirmă și o întăresc. Opera lui
Creangă este o mare sărbătoare a cuvintelor,
vorbire care, înainte de toate, celebrează vor-
birea insăși. Liberare a energiei limbajului și
manifestare a bucuriei de a-i stăpîni — fără
a o diminua cu nimic — explozia de vitali-
tate.
N-a fost comentator al Poveștilor care să
nu se oprească asupra unui moment de su-
premă dezlănțuire a vorbirii ludice, cum e a-
cela — și cine oare nu și-1 amintește ? — al
„harței" dintre tovarășii lui Harap-Alb, găz-
duiți peste noapte în casa de „aramă înfocată"
de la curtea împăratului Roș. Pretextul e un
adevăr bine știut, ținind de comportamentul
moral : un grup uman se scindează într-o si-
tuație la care reacțiile sînt diferențiate sau
de-a dreptul opuse. Gerilă s-ar fi simțit și
el, în sfirșit, o dată la „câldurică" de-ar fi
putut lăsa casa numai bine încinsă, cum o gă-
siseră. dar atunci ceilalți, într-adevăr, „scrum"
s-ar fi făcut, pe placul și pe gîndul împăra-
tului — „amfitrion". Așa, în timp ce soții săi
huzuresc („cum au dat de căldurică, pe loc li
s-au muiet ciolanele și au început a se întinde
și a se hirjoni"), bietul Gerilă, cu o altă idee
de „bien-ftre, tremură de frig sau, cum zice
„naratorul", cu ironie țărănească, „se întindea
de căldură, de-i treceau genunchele de gură",
firește, vărsîndu-și și el năduful :	Numai
din pricina voastră am răcit casa : căci pen-
tru mine era numai bună cum era. Dar așa
pățești dacă te iei cu niște bicisnici. Las’că
v-a mai păli el berechetul acesta de altă dată! Știi
că are haz și asta ? Voi să vă lăfăiți și să hu-
zuriți de căldură, iar eu să crăp de frig.
Bu...nă treabă ! Să-mi dau eu liniștea mea pen-
pare destul de logică, însă în asemenea
chestiuni logica nu e tocmai la ea a-
casă. S-ar putea susține, la fel de bine,
că informațiile ce se bat cap în cap
nu sînt decît consecința faptului că scri-
itorul nu cunoștea data exactă a naște-
rii. Altfel cum se face că nici unul din-
tre anii propuși de el nu coincide cu
acela din mitrica satului Humuiești
„pentru cei născuți în anul 1839“ (s.n.)?
Acolo scrie negru pe alb : „1 Luna iu-
nie. La 10 a lunii aceștia din pravoslav-
nicii părinți Ștefan sîn Petre Ciubotaru,
vîrsta lui 30 ani, soția sa, Smaranda,
fiica lui David Creangă, vîrsta ei 28
ani, s-au născut un ficior, primind sf.
botez la 20 a lunii aceștia în biserica
cu hramul Sf. ierarh Nicolai, s-au numit
loan, naș fiindu-i loan Cojocaru din
satul Humuiești-. Unde e adevărul ? In
autobiografic sau in singura hîrtie o-
ficială de care dispunem? Cui să dăm
crezare? Scriitorului, care relatează din
amintiri, ori documentului din 1839 ? Câ-
linescu neagă orice valoare probatoiie
mitricii în cauză pe motiv că evi-
dența populației era ținută pe atunci
cu destulă larghețe. Principial, are drep-
tate. Va fi fiind, totuși, mai sigură me-
moria lui Creangă ? Simplul amănunt că
il descoperim indicînd ani diferiți în
împrejurări și apropiate și legate de u-
nul și același eveniment biografic (hi-
rotonirea) ne face a trata cu circum-
specție.
La urma urmelor, nesiguranța ce dom-
nește în privința datei nașterii lui
Creangă rămîne o problemă secundară.
Că se va fi născut la 1837, că va fi vă-
zut lumina zilei în 1839, el răinine po-
vestitorul fără egal al literaturii noastre
și orice prilej de a-i cinsti fapta artis-
tică e binevenit. Căci, deși s-a scris
enorm despre opera sa, puține sînt ob-
servațiile cu adevărat profunde. Căli-
nescu a făcut din bumuleștean un per-
sonaj fabulos, de mitologie și, pînă u-
na-alta, această viziune se bucură de
credit. Arta scriitorului mai ales, des-
pre care obișnuim a no exprima su-
perlativ, nu și-a găsit încă o expresie
critică pe măsură. Ea a scăpat printre
degete comentatorilor, vădindu-se deo-
caînoată impalpabilă. îl sărbătorim pe
Creangă și acum, cînd se împlinesc o
sută cincizeci dc ani de la data cînd el
pretinde a se fi născut. îl vom sărbăto-
ri. pentru același motiv, și in 1989, cind
va fi un veac si jumătate de la anul
consemnat de mitrică. Incertitudinile
istoriei literare au, printre altele, și fe-
ricita urmare că ne mențin trează a-
tenția asupra valorilor dc primă mă-
rime ale scrisului nostru literar.
Adrian OPRINA
tru hatirul nu știu cui ? Acuși vă tirniiesc prin
casă, pe rudă pe sămință, încaltea să nu se
aleagă nimica nici de somnul meu, dar nici
ue al vostru". Aceasta este provocarea, arun-
carea „mănușii" în duelul verbal, de ironii și
maliții, gata să înceapă. Tot paraponul insu-
lui invidios pe binele și mulțumirea celorlalți
e în acest amestec de lamentație și ciudă, de
văietătură și pizmă, îngroșat comic de împre-
jurarea că prea generosul sacrificiu altruist,
abia făcut, este regretat acum, așa-zicînd : „la
rece", cu o candoare în strigătul egoist, care îi
dă eroului un aer de uriaș copil mare. Dar nu
este deja în plîngerea lui un belșug de ele-
mente expresive care dau o impresie de pa-
radoxală plăcere în spunerea ofului ? De fapt,
nimic paradoxal : gîlcevile, amenințările, iro-
nia mușcătoare etc. sînt mereu, la Creangă, o-
cazii (și chiar „alibiuri" estetice) pentru o ma-
re risipă de inventivitate verbală, pentru a-
devărate jocuri de artificii ale limbajului :
plăcerea vine din sentimentul stăpînirii, pînă
la virtuozitate, a cuvintului, pe care autorul
îl trăiește și prin personajele sale. Ele au
mereu nevoie de „pricini", de ocazii apte să
dea semnalul pentru astfel de cheltuiri ale
vervei lor disponibile, potențiale, de aceea
1 martie 1837
data nașterii lui
creangă
O problemă pasionantă și controversată de isto-
rie literară a constituit-o data nașterii lui Ion
creangă.
Fără să pună prea mare preț în anii tinereții
pe comunicarea corectă a vîrstei, și deci și a
anuaii nașterii, dimpotrivă, plăcîndu-i, în di-
ferite împrejurări să se arate mai vîrstnic decît
era, din documentele cercetate în arhive, din
intervențiile multor cercetători în decursul ani-
lor. aflăm că Ion Creangă s-a născut între anii
1835 și 1842.
Luînd ca reper anul 182’’, trei sînt grupele în
care am putea cuprinde aceste date : — Situatii
în care Ion Creangă a declarat că s-a născut
înainte de 1837 ;
— împrejurări în care aflăm ca an al naște-
rii 1837.
— O altă categorie este aceea a anilor de
după 1837.
Cele mai multe situații sînt cele în care arată
că s-a născut înainte de 1837. Iată o parte
din ele : în mărturia dată de biserica 40 de
sfinți din Iași și în actul de căsătorie din 23
august 1859, Ion Creangă declară că are 23 de
ani. Deci anul nașterii ar fi 1836. După cîteva
luni, în cererea pentru hirotonire ca diacon,
spune că are „24 ani trecuți“. Anul nașterii
ar fi 1835.
La înscrierea la Facultatea de teologie, în
1860. declară că are 24 de ani. Anul nașterii
ar fi 1836.
Intr-o catagrafie a preoților din Iași pe anul
1862 arată că are 27 de ani. Socotind ar ieși
anul 1835.
Intr-un tablou al preoților din Iași, din 1863,
sint gata să se aprindă oricînd, aproape din
nimic. „Ostilitățile" dialogale, odată declanșa-
te, decurg după un tipic al creșterii lor spre
un comic și o facondă de talie hiperbolică.
„Bicisnicii" nu tac nici ei și spre sîcîitorul
trouble-fete, curg într-o inepuizabilă paradă
a sinonimiei, una după alta, versiuni ale ideii
de „pisălog", aruncate acuzator lui Gerilă,
cu mare amestec dc glasuri : „nu mai stin-
chești cu brașoave de ale tale", „ne-ai făcut
capul călindar", „ne-ai amețit", „I-auzi-l-ăi :
parcă-i o moară hodorogită", „Hojma tolo-
•*Aește" etc. .Sensul (denotativ) stagnează,
bate — voit — pasul pe loc, în schimb spec-
tacolul limbajului tocmai astfel ia avint, prim-
pianul îl ocupă conotațiile, mai ales suges-
tiile de ton și gest pe care le poartă cu ele
cuvintele : dialogul implică „parantezele" de
regie ale mizanscenei. Și cind amenințările,
in replică, ale lui Gerilă se aud, impresia e
din nou de voluptate a bogăției expresive,
care și-a subordonat economia logică a comu-
nicării (pentru atit ar ajunge mult mai pu-
ține vorbe) : „Apoi nu mă faceți din cal mă-
gar, că vă veți găsi mantaua cu mine ! Eu îs
bun cit îs bun dar și cind m-a scoate ci-
neva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici țigan
de laie împotriva mea". Licitarea soiului a-
cestuia de limbuție arțăgoasă și mușcătoare
atinge acum un nivel maxim, vocile își ur-
mează una alteia, întrecîndu-sc în adevărate
cxploits de turnir verbal, ridicat la treap-
ta deplinei libertăți și euforii ludice: (vor-
bește Flăminzilă :) „cînd te mînii faci sînge-n
baligă", „Tare-mi ești drag !... Te-aș vîrî în
sîn, dar nu încapi de urechi...", „mai strîn-
ge-ți buzișoarele acasă" și altele; (Ochilă,
mai „rezonabil" :) — Ai dreptate, măi Gerilă,
numai nu te cauți", „Ba încă ai dat peste
niște oameni ai lui Dumnezeu, dar să fi fost
cu alții, hei, hei ! mîncai papara pînă acum";
(Lăți-Lungilă) —Dar nu mai tăceți, măi ? Că
ia acuș trec cu picioarele prin păreți și ies
afară cu acoperămintul in cap (...). Parcă nu fa-
ceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul
nici la vremea asta. Măi Buzilă, mi se pare
că tu ești toată pricina gilcevii dintre noi" ;
și. în fine, amenințarea cu fals aer de „ipo-
teză" : „Ia să-i faci chica topor, spinarea
dobă și pîntecele cobză, zise Setilă, căci al-
mintreiea nici nu e de chip s-o scoți la ca-
păt cu boclucașul acesta", încununare de răz-
ooi comic ai vorbelor cu canonada (snue-
trii, elipse, sugestivitate și energie sonoră în
tripticul de imagini — subl. N. C.) de me-
tafore sui generis, grotești în concretețea lor,
expresive în astfel de alăturări insolite nu
sub raport plastic, ci ca semne ale plăcerii
jocului creator cu cuvintul, în care s-a con-
vertit mînia. Vocabulele vin chemate de un
simț al valorilor sonore : „topor", „dobă",
-cobză" sugerează fonetic zgomotul și agita-
ția corecției fizice și impun o rostire plină,
tunătoare, vibrantă. Paginile lui Creangă cer
lectura cu voce tare, energia cuvintelor deci
(înainte de toate cea a descărcării fonetice
și a ritmului intonației în frază, inconfun-
dabil) își caută împlinirea firească în rostire.
Desigur, întreaga scenă are o justificare
compozițională (care o situează în ansamblul
textului) : gilceava pregătește surpriza împă-
ratului Roș. care, in loc să se vadă scăpat de
pețitorii-„golani“. va asculta a doua zi plîn-
gerile musafirilor mai-mai să degere în casa
de „aramă infocată". Supărarea lui Gerilă nu
se aslimpără insă numai cu atit (-trintește o bru-
mă pe păreți, de trei palme de groasă"), răz-
bunarea sa de zeflemelile și batjocora îndu-
rate urcă treapta supremei estetizări (dar la
Creangă estetizarea este constant ferită de
orice ostentație și forma ei predilectă e toc-
mai vorbirea „în dodii") odată cu dansul cu-
vintelor ajunse la o libertate totală, intrate
într-un regim al gratuității ludice, pur mu-
zicale și absurde, vorbire care — ultimă iro-
nie — simulează logica dialogului (tiparele
sintactice, păstrate), cind de fapt nu face de-
cit să se răsfețe monologic, să se asculte pe
sine : -Cică să nu te strici de ris !... De Ha-
rap-Alb, nu zic. Dar voi. mangosiților și far-
fasiților, de cîte ori îți fi dormit în stroh și
pe tirnomată. să am eu atîția bani în pungă
nu mi-ar mai trebui altă! Oare nu cumva
v-ați face și voi niște feciori de ghindă fă-
tați in tindă, că sunteți obraze supțiri? Și
încă mai prins in ritmul unei vorbiri gra-
țion bufone, in exaltarea nastratinească a
bucuriei minuirii cuvintului pentru el însuși,
pe un tipar de ludic _non-sense" folcloric
(Gerilă îngină oarecum formula „în vecii ve-
Creangă are 27 de ani. Anul nașterii ar fi 1836.
Pe o fotografie din 1877 (decembrie), scrie el
însuși : -in etate de 42 de ani". Avind in vedere
că sîntem la sfîrșitul lui 1877, anul nașterii ar
fi 1836.
Anul 1837 apare în trei împrejurări. foarte
importante în biografia omului și scriitorului Ion
Creangă. în care nu mai are nici un interes
imediat sâ se arate mai în virstă sau să nu
declare adevăratul an al nașterii :
— In lista candidatilor la _.Școala preparandală
din Eși", listă scrisă de Titu Maiorescu. la
1864, cind Creangă declară câ are 27 dc ani ;
— In Albumul JUNIMII. solicitat de lacob Ne-
gruzzi, cînd Ion Creangă scrie el însuși câ s-a
născut in anul 1837 ;
— Intr-un Fragment de autobiografie, manu-
scris descoperit intre hîrtiile scriitorului în Boj-
deuca din Țicău. la moartea sa. Ion Creangă
scrie, parcă pentru a înlătura orice îndoială,
cu conștiința sigură a scriitorului : -Sint născut
la 1 martie 1837, în salul Humuleștii, județul
Neamțului, Plasa de Sus. din părinți români :
Ștefan a lui Petrea Ciubotariul din Humuiești
și soția sa Smaranda. născută David Creangă,
din satul Pipirig, județul Neamțului".
Cercetătorul Gheorghe Ungureanu, fost direc-
tor al Arhivelor statului Iași, descoperă și pu-
blică in 1940 „mitrica" noilor nâscuți din jude-
țul Neamț pe anii 1839 și 1842.
In cea din 1839, Ia numărul 1 este trecut
IOAN. Cităm acest act in întregime :
„La zăce a lunii aceștia (iunie) din pravos-
lavnicii părinți Ștefan sân Petre Cibotariu vrîsta
30 ani (in act „triizâci ani") soția sa Smăranda
fiica lui David Creangă vrîsta ei 28 („douăzeci
și opt") ani s-au născut un ficior primind sf.
botez la douăzeci a lunii aceștia (iunie) în bi-
serica cu hramul Sf. erarh Nicolai s-au numit
loan naș fiindu-i loan Cojocaru din sat Hu-
inulești".
In cea din 1842. mitrică descoperită și publi-
cată în 1940 de Gh. Ungureanu, citim :
„La 4 lunii aceștia (februarie) din pravoslav-
nicii părinți Ștefan fii lui Petrea Cebotariu
cilor amin", cu care sfîrșesc blestemele ce-i
sînt adresate :) ,.— De asta și eu mă anin și
mă închin la cinstita fața voastră, ca la un
codru verde, cu un poloboc de vin și cu unul
de pelin, zise Gerilă. Și hai de-acum să dor-
mim, mai acuș sâ ne trezim, într-un gind ră •“
ne unim, pe Harap-Alb să-1 slujim" etc. în-
cheiere pacificatoare, cum se vede. In tonul
cel mai destins și surizător. Nimic de mirare
în asta. Tot rostul esențial al scenei e în
energia și vitalitatea limbajului care „se dă
in spectacol", cu o irezistibilă artă, cu o
truculență a jovialității vocabulei și, deopo-
trivă, a dicțiunii — de zile mari. O dată
consumat acest impuls ludic, comedia „har-
ței" (de fapt o întrecere) prin care cuvinte-
le se scutură de uzura și inerția utilizării
lor instrumentale, s-a încheiat (nu însă și
închinarea ca atare, ale cărei semne, deși fără
concentrarea de aici, se arată mereu). Vor
mai fi „dondănit" ei, oaspeții lui Roș-împă-
rat, dar spectacolul, și jocul cu vorbele și
vorbirea, atit cît au fost ele spectacol și joc,
n-au suferit nici o abreviere, le avem în de-
plinătatea șl a spiritului și a literei lor, la
Creangă inseparabile in economia clasică a
„vorbăriei" sale, din care nimic nu se poate
clinti ori înlocui : asta cind Creangă e în-
tr-adevăr Creangă (șl nu „tîrgovețul" din el,
după binecunoscuta disociere propusă de
Ibrăileanu).
Nu e singurul moment de felul acesta din
opera marelui humuleștean. Există unul foar-
te asemnător în Amintiri, unde locul ajutoa-
relor lui Harap-Alb îl țin catiheții, nu mai
puțin porniți pe șotii și pe isprăvi de „bă-
tălie" retorico-dialogală (ironie, disponibilita-
te parodică, joc verbal). Iată scrisoarea tri-
misă primei victime a metodei „poștelor", de
reîmpărțire mai avantajoasă a proviziilor (a-
bandonate celor rămași de către „băjeniți") :
„Iubite Oșlobene, Mă închin cu sănătate de
la golătate, despoieții din urmă. De n-aveți
ce mînca acolo, poftim la noi, să postim eu
toții. Al tău voitor de bine, Zaharia, Mare
căpitan de poște". Chiar dacă se adaugă a-
cum parodia tiparelor de stil epistolar, în
carh se toarnă absurdități surîzătoare, încîn-
tate de propria inventivitate malițioasă, esen-
ța e aceeași ca și în ciocnirile orale și se re-
cunosc de indată semnele bătăii de joc cere-
monioase și ale sublinierii expresivității lu-
dice prin cultivarea non-sensului prins în
rame (sintaxa) logice. De fapt petrecerea cu
vorbe a catiheților din Amintiri și cea a
„adjuvanților” din Harap-Alb respiră, deloc
întîmplător, același aer de veselie și turnir
verbal, de probă (încercare, epreuve), cu „pu-
blic", a istețimii, și creativității în „mînui-
rea" cuvintului, ceva din jocul și joaca și
comedia limbajului, ca într-un dormitor cu
colegieni fără astimpăr, plini de „incuri" :
tradiție care se întinde de la goliarzi la Ur-
muz al nostru și care rămîne mereu vie,
activă.
S-a remarcat frecvența ridicată cu care re-
vin, Ia Creangă, situațiile de „beligeranță"
verbală, gîlcevile, blestemele, amenințările.
Relația acestor stări afective cu extraordina-
rul relief stilistic al prozei marelui nostru
clasic trebuie însă răsturnată. Nu „starea"
scoate cuvintele din apatia uzului lor coti-
dian, ci plăcerea imensă a vorbirii cu belșug
de culoare, sonoritate vivace și mai ales un
inegalabil simț al ritmului comunicării, ea. A
această voluptate, își inventează la tot pasul
ocazii, pretexte. Cheltuindu-se în dialoguri —
„duel", eroii lui Creangă participă la o mare
sărbătoare a cuvintului românesc, ei se bucu-
ră de ceea ce face bucuria artistului însuși,
a creatorului lor : lupta nu e atît între ei, cît
împotriva limitelor și a „oboselii" limbajului.
Pentru câ, înainte de toate, tot ce este vor-
bire în paginile scriitorului (și totul — sau
aproape totul — este) e o luptă, frumoasă și
fericit izbînditoare, cu inerția cuvintelor. Pă-
rinții lui Nică își aruncă înțepături unul al- S
tuia, vorbind de viitorul lui sau de poznele
copiilor, puiul de om încearcă să vîndă pu-
păza (ceasornicul satului) la tîrg. bunicul Da-
vid de la Pipirig istorisește întîmplări vechi,
Nichifor Coțcariul o sperie pe Maica cu vor-
be despre lupi închipuiți. Capra își plînge
iezii pierduți, Ivan Turbincă dialoghează cu
Moartea și Dănilă Prepeleac cu trimișii lui
Scaraoschi : de fiecare dată vorbirea persona-
jelor nu este reproducere (din amintire sau
după sursa folclorică, a poveștii), ci creație
a „povestitorului“-actor, gata să joace — cum
a văzut, cu sagacitate, Călinescu — toate „ro-
virsta lui 30 ani soția sa Smăranda fiica Iul
David Creangă vîrsta ei 28 ani s-au născut un
fii care primind sf. botez Ia 10 a lunii aceștia
in bisârica cu hramul sf. erarh Nicolai s-au
numit loan (!) fiindu-i naș loan Cojocariu din
satul Humuiești".
Despre acest „act" Gh. Ungureanu spune câ
in loc de Zaheu s-ar ii trecut, desigur greșit
loan. și câ acesta este actul de naștere al ira
telui lui Ion Creangă.
Ce preț însă se poate pune pe acest „act"
din 1842, ca și pe cel din 1839, cînd și intr-unu.
și în celălalt apare același nume, loan, aceeaș.
vîrsta a părinților. Ștefan și Smaranda avem,
și in 1839 și In 1842, 30 și respectiv 28 de ani 7
Mai mult, în ambele „mitricc" apare numele
aceluiași naș, loan Cojocariu.
Dacă în cele două „documente" se află atîtea
erori, desigur câ s-a mai putut face cel puțin,
una : aceea ca în loc de anul real, 1837, să se
treacă 1839. (Fiindcă acesta este considerat de
Gh. Ungureanu anul nașterii lui Ion Creangă).
Deci în cel din 1842 numai anul ar fi col reni,
deoarece celelalte date sînt evident greșite I A-
tunci cum poți spune că acesta este actul de
naștere al lui Zahei ? Iar Ion Creangă, cu si-
guranță. s-a născut în 1839 ?
Demonstrația pe care o face Gh. Ungureanu
în favoarea acestui act din 1839, ca fiind exact,
suferă ca însăși de lipsă de argumente se-
rioase. Să vedem ce spune Gh. Ungureanu : „înj
iunie 1858 Creangă termină 4 clase de seminal*
și. voind să fie hirotonit, nu i se eliberează
certificatul, „neavînd vîrsta legiuită-, adică b-
vea — fiind născut în 1839 — numai 19 ani.
Dacă ar fi fost născut la 1837 ar fi avut 21 de
ani si ar fi putut fi hirotonit, deoarece vîrsta
legiuită era de 21 de ani. Dacă ar fi fost născut
în 1837. Creangă nu ar fi așteptat un an (...).
Dar. fiind pus față în față cu documentele,
adică mitrica de naștere și de botez din 183»,
a tăcut molcom și a așteptat pînă în 1859, cînd,
în iunie, împlinea vîrsta legiuită". (Gheorghe
Ungureanu, Ion Creangă — Documente, Ed. L„
1964, Buc., pp. XXII—XXIII).
(continuare în pag 9)
Constantin PARASCAN
Convorbiri literare — 6
literară-----------------------
lurile", și pătruns de bucuria acestui joc în
care și prin care cuvintele se trezesc la via-
ță, se umplu de culoare, de căldură, de miș-
care și energie expresivă. A lui, a lui Crean-
gă este plăcerea histrionică de a „juca" me-
reu altă „voce", ba a tatei sau a mamei, ba De
cea a mătușii Măriuca ori a lui Trăsnea și a
atîtor altora din Amintiri, ba să se măsoare
cu dracul în istețime punînd „masca" lui Dâ-
nilă Prepeleac ori să vorbească despre „cu-
mătrul" lup, prefăcut și rău, cu înverșunarea
unei humuleștence văduve ș.a.m.d. Și' in tot
acest teatru cel dintîi „rol" și condiția naș-
terii întru artă a tuturor celorlalte este ace-
la al povestitorului.	La el in primul rind,
dar e drept că într-o fraternitate stilistică
vădită cu eroii săi, simțim refuzul cuvintu-
lui tern, într-o mereu imprevizibilă mișcare
de revitalizare expresivă: fraza lui Creanga
e plină de incidente, bogată în „semne* ale
aprecierii și caracterizării subiective, mereu
întăritate într-un fel sau altul (o continuă
fugă de tonul relatării neutre, fără nen
elipsele taie dezvoltările previzibile sau para-
zitare, onomatopeele dau mai mult dinamis...
și relief sonor, „vorba ceea", cu moralism d
ei plastic, e complementul necesar al impr -
siei de absorbire in depănarea firului nar- -
tiv, vocabule de o vigoare fonetică plebeiană,
victorioasă, scot auzul „ascultătorului" din a-
patie („balciză", „zbînțuit” și altele, atîu
locuțiuni („mă lasă mare și devreme- etc).
imagini („și plingea ca o mireasă, de săr...
cămeșa de pe dînsa"), efecte ironice și pa-
rodice („cuvioșii bondari", „cinstita crișmă*
și alăturări surprinzătoare („slăvit de leneș";,
ca și marele număr de cuvinte și expresii
malițioase, amenințătoare, insinuante etc., ori
jocurile semantice, de la resemantizări contex-
tuale și vorba în doi peri și pină la mici re-
citaluri de vorbire ludică, „in dodii" etc., toa-
te se supun principiului adine al stilul..
„Creangă" : evitarea monotoniei și a impresie i
de neutru, de inert. Ceea ce nu înseamnă
înțesarea paginii cu „ornamente", cu trou-
vaille-uri și probe de virtuozitate verbală
date mereu și oriunde : enumerările de sim-
ple nume de lucruri (multe, totuși, de o culoa-
re fonetică subliniată încă și mai mult de
vecinătatea lor imediată) sau descrierea unui
act simplu (legarea cailor unul de altul sau
croirea unor opinci), deloc „ornate", sînt de
o forță și demnitate stilistică a cuvîntului de
atribuit pe drept unui clasic. Creangă crede
în puterea cuvîntului, crede firesc, indiscu-
tabil, și fără a supune temeiurile acestei în-
crederi vreunei deliberări prealabile. Pur și
simplu, un astfel de gînd (îndoiala de cuvin-
te) nu-i poate veni în minte. Și tocmai de
aceea, pentru că nici o suspiciune față de
ele nu-1 încearcă, jocul lui superior cu po-
sibilitățile și creativitatea limbajului nu are
nimic silit sau ostentativ, dimpotrivă, res-
piră grație, naturalețe, o tonică euforie, care
nu îmbătrînește în scurgerea timpului. El pare
a găsi întotdeauna, fără a căuta vreodată :
cel puțin, urmele căutării nu se văd, nu i_se
simt în pagini. Creangă este, aș zice (fără
nici o sugestie de protocronism), o fericită
(estetic) încarnare a unui geniu textualist
clasic : fără înverșunări deconstructiviste sau
dezideologizante, condus de un „instinct" _ lu-
dic pur, fără nici un parti-pris (nici măcar
cel al idolatrizării jocului însuși) și tocmai
de aceea liber în jocul său creator, cum nu-
mai"artiștii înnăscuți pot fi.
Undeva, la sursa artisticității acestei opere
de o miraculoasă finețe neefeminată și ex-
presivitate mereu proaspătă (ii știm întîm-
plările, poznele, subiectele etc. și dacă ne în-
toarcem la ele e pentru că spunerea, cuvin-
tul, umorul a cărui bază este în chiar volup-
tatea acestei vorbiri-joc, ele ne recuceresc de
fiecare dată), mi se pare că văd umbra ma-
relui humuleștean, care, ca un alt Ivan, se
aține cu turbinca lui fermecată să taie calea
numeroaselor feluri de „moarte" care ame-
nință cuvîntul, vorbirea, comunicarea, nelâ-
sîndu-le să i se strecoare în vorbe, în fraze,
în pagini. Și. scăpat de amenințarea acestei
alte Vidme. limbajul lui Creangă debordea-
ză de energie, se îneîntă de — și incintă prin
— libertatea și vitalitatea lui triumfătoare,
joacă și se joacă, cu un farmec și o forță
inepuizabile. E izbînda unei arte senine si
puternice.
Nicolae CRETL
maiorescu
si
9
esența artei
5
Inepuizabilă și comp! xâ. <a iot ceea . •
constituie dimensiunea profundă și ștab:.a
a fenomenelor vieții materiale și spiri-
tuale, esența artei Se opune eforturilor cu-
noașterii intuitive și logice de a o epuiza.
Fiind astfel imposibil de circumscris în ter-
meni exacți, nu încape nici o îndoială că tin-
dem spre miezul chestiunii ori de cîte ori
onsiderațiile estetice și critice dezi oltă. intr-un
fel sau altul, unele din problemele sale fun-
damentale, precum : idealitatea sau realitatea
universului artistic, arta ca imitație a naturii
sau ca expresie a plenitudinii mteriorității u-
mane, arta ca natură sau ca analog al naturi:,
relația dintre particular și universal in artă,
unitatea elementului rațional cu cel afectiv în
opera de artă, specificul plăcerii estetice, as-
pectele pe care le comportă finalitatea crea-
ției artistice, natura materialului utilizat de
creator, deopotrivă cu posibilitățile și limitele
pe care acesta le conține etc.
Dată fiind această situație, surprinderea și
examinarea punctelor de vedere maioresciene
relative la esența artei pare o întreprindere
prea puțin întemeiată, întrucît esteticianul și
criticul Junimii nu a redactat un tratat de
estetică generală, așa cum il recomandau cu-
noștințele și gustul său, ci a scris numai stu-
dii de estetică aplicată și critică literară, co-
respunzătoare nivelului literar și cultural de
la noi. Necesități extrem de imperioase il de-
terminau să abandoneze domeniul pur specu-
lativ, spre care avea o înclinație deosebită, și
să elaboreze sau să adapteze teorii despre
artă după nevoile momentului. Din aceste
rațiuni, abordarea chestiunilor care privesc
esența artei nu se face niciodată în mod
direct, ci apare ca o problemă colaterală o-
biectivului urmărit, dobîndind însă întotdeauna
statut de necesitate. Astfel, în studiul consa-
crat „poeziei române de )a 1867". Maiorescu
atrage atenția asupra specificității valorii ar-
tistice, intuind existența unor legi care o gu-
vernează, in cel dedicat comediilor lui Ca-
ragiale, simte nevoia să adincească natura o-
perei de artă, iar în cel închinat poeziei lui
Eminescu pune în lumină unitatea organică
dintre elementul rațional si cel emoțional, ca
o condiție sine qua ncn a marii arte etc. însă
nu modul in care a evoluat gindirea estetică
maîoresciană sub acest aspect ne preocupă a-
< um. ci considerind-o pe aceasta în ansamblul
ei, vom încerca, situați in punctul cel mai fa-
vorabil cu putință, sâ desprindem aspectele
care definesc o esență a artei.
Tn această privință, concepția sa despre artă
ca „ficțiune ideală*, cu corolarul său, teoria
.înălțării impersonale- pare sâ deschidă cea
mai cuprinzătoare perspectivă. Pe aici trec
toate drumurile care duc către modul maiores-
cian de a-și reprezenta esența artei. In acest
centru ideatic, de o extremă densitate, în care
înrîuriri de nuanță platonică, hegeliană și mai
ales schopenhaueriană se întrepătrund cu in-
contestabile vederi personale, își află dezle-
garea toate luminile și umbrele gîndirii des-
pre artă a mentorului Junimii.
Fiind rezultatul unei intense activități ima-
ginative, arta este o ficțiune, adică o plăsmu-
ire, însă una ideală, nu una obișnuită. „Orice con-
cepție artistică — scrie Maiorescu — este in esența
ei ideală, căci ne prezentă reflexul unei lumi
închipuite*. Conform acestei formulări, însuși-
rea ideală a artei devine posibilă in două ac-
cepții. în primul rînd, arta poate fi ideală în
sens hegelian, deoarece este o creație a spi-
ritului, „reflexul unei lumi închipuite", în al
doilea rind, ea poate deveni ideală in sens
platonico-schopenhauerian, întrucît — după
cum însuși esteticianul subliniază — este vor-
ba de „așa-numitele idei platonice, foarte clar
reproduse cu acel caracter al lor in Estetica
lui Schopenhauer*. Cu o reală subtilitate, Ma-
iorescu admite că în centrul interesului estetic
nu stă realitatea ca atare, ci reflectarea aces-
teia in conștiință, atitudinea estetică implicind
o anurr.< detașare ori dezinteresare față de
obiectul său. Fundamentarea materialist-dialec-
tică a procesului activității estetice recunoaște
acest fapt, insă face un pas înainte in pri-
vința finalității lui. în impunătoarea sa Este-
tică, Lukacs distingea de asemeni, în procese:
de concentrare a subiectivității pentru a reai.„
za o integralitate umană, un moment de „sus-
pendare" a intereselor practice ale conștiinței,
insă nu-1 absolutizează, ci punindu.l in legă-
tură ru •.■©nștiir.ța practică, nu cu interesele
imediate, sublinia relativa dezinteresare a a-
< estuia. Prin această detașare se conferă ac-
tului estetic specificitatea sa. intre realitatea
estetică si Iun—a reală, tare reprezintă punc-
tul său de plecare si de sosire. Maiorescu a
lăsat, de multe ori, să se întrevadă o distanță
prea mare.
însă exact in momentul în care idealitatea
părea să devină suverana absolută a univer-
sului artistic. Maiorescu recunoaște că „su-
biectul poate să fie luat din realitatea popo-
rului. dar tratarea nu poate să fie decit ideal-
artistică, fără nici o oreocupare practică-.
Deși deocamdată concesiile făcute „realității*
nu sint considerabile, esteticianul revine asu-
pra acestei chestiuni și reclamă imperios ne-
cesitatea ca opera de artă să păstreze aparen-
ța realității : „Tipurile înfățișate in comedi-
ile d-lui Caragiale trebuie să vorbească cum
vorbesc, căci numai astfel ne pot menține în
iluzia realității in care ne transportă*. Cu
alte cuvinte, idealitatea nu poate exista decit
cu chipul realității. în consecință, concluzia că
arta este o ficțiune ideală și reală în ace-
lași timp, se impune cu toată tăria. Dacă
Maiorescu n-ar fi acordat atit de mult cre-
dit logicii clasice, ar fi putut el însuși să for-
muleze concluzia aceasta, al cărui spirit ani-
mă de fapt toate „criticele" sale. în studiul
de tinerețe. O cercetare critică asupra poeziei
române de la 1867, el nu eîndea in fond alt-
minteri. „Conditiunea ideală* a ooeziei e com-
nlinită de „conditiunea materială" Ideea hege-
liană. devenită între timp „simtămînt si pa-
siune" nu se poate realiza decît prin cuvint.
Definită în acest context, arta este atît ideală
cît și materială.
Adeseori însă drumul către scop devine tot
atît de revelator ca și scopul însuși. Procesul
desprinderii de real și al ascensiunii în lu-
mea ideală, cunoscuta teorie a înălțării imper-
sonale, ar putea dezvălui alte modalități de
manifestare ale esenței, creației artistice.
Prilej de interpretări aberante, facilitate de
utilizarea unui limbaj propriu filozofiei idea-
liste, Înălțarea impersonală este, in domeniul
esteticii, echivalentă cu exigenta de a depăși
ori transcende prin artă expresia individuală
a sentimentului, cazul particular, și a te ri-
dica pe treapta contemplației si a universali-
tății. în linii mari, impersonalitatea maiores-
ctană se apropie de ceea ce se înțelege prin
obiectivarea în artă. Depășind nesemnificati-
vul și ațintind un anumit grad de generali-
tate, opera îsi asigură inso facto substanța e-
tern-umană devenind autentică si universală :
„Dar acest pesimism (al lui Eminescu. n.n.) nu
era redus la plingerea mărginită a unui egoist
nemulțumit cu soarta sa particulară, ci era
eterizat sub forma mai senină a melancoliei
pentru soarta omenirii îndeobște ; și chiar a„
colo unde din poezia lui străbate indignarea
in contra epigonilor și a demagogilor înșelă-
tori avem a face cu un simțămînt estetic, iar
nu cu o amărăciune personală*. Considerată din
această perspectivă, arta își trădează noi di-
mensiuni, cele ale individualului (sau subiecti-
vului) și universalului. în acest punct, gindi-
rea estetică maîoresciană poate fi corelată nu
atît cu estetica schopenhaueriană, cît cu cea
kantiană, mai exact spus, cu modul în care
filozoful din Kdnigsberg definește una din tră-
săturile plăcerii estetice.
Potențialul artistic al operei de artă este
dedus, la Maiorescu, din capacitatea acesteia
de depersonalizare și de ridicare, prin con-
templație, in „lumea ficțiunii ideale*. Cu toate
acestea, o astfel de lume a esențelor, obți-
nută prin decantarea simțirii creatorului de
„individualism*, „calcul*, „egoism* etc., nu ex-
clude posibilitatea ca artistul să rămină „per-
sonal" sau „individual” în expresie : „Poetul
adevărat este impersonal in perceperea lumii,
intrării in actul perceperii obiectului trebuie
să se uite pe sine și să-si concentreze toată
prii irea in obiect, prin aceasta numai obiec-
tul încetează acum de a fi individual, mărgi-
nit si devine tip. se Înfățișează sub specie
aeternitatis, cum zice Spinoza, este o idee pla-
tonică i. . Dar o dată perceperea obiectului
cobinditâ. manifestarea ei în o anume for-
mă reproduce caracterul personal al poetului,
o asemenea răsfringere in prisma lui pro-
prie exprimă individualitatea lui esențială”.
Neînțelegerea unei atari idei a constituit unul
ă r. punctele de acuzație ale unei răsunătoare
riposte semnate de C. Dobrogeanu-Gherea.
L.psa de temei a obiecției fiind evidentă, punc-
tul de vedere maiorescian s-a impus, astfel
a arta se relevă deopotrivă ca impersonală
si personală.
înaintind pe albia acestei înțelegeri a lu-
crurilor. se cuvine sâ arătăm că dacă idealul,
universalul și impersonalul, pe de o parte,
realul, subiectivul și personalul, pe de alta,
presupun puncte de contact corespunzătoare în
planul simțirii și al ideilor, mișcarea făcîn-
du-se întotdeauna dinspre cele din urmă spre
rele dinții, arta nu poate ființa numai ca
simțire sau numai ca idee, ci prin unitatea
amindurora. „Dar ceea ce e din naștere la
adevăratul poet nu e disooziția pentru forma
goală a ritmului si a rimei, ci nemărginita
iubire a tot ce este cugetare si simțire ome-
nească. nentru ca din perceperea lor acu-
mulată să se desprindă ideea emoțională sere
a se înfățișa în forma frumosului". Operînd
la alt nivel decît cele’alte modalități de ma-
nifestare a esenței artistice, întrucît le tra-
versează pe toate și le instituie un centru
de gravitate în iurul căruia să se poată grupa,
necesitatea unificării raționalului cu emoțio-
nalul asigură unitatea si diversitatea faptului
artistic.
în sfîrsit, nu mai rămîne să constatăm decît
în ce măsură efectele operei create sînt re-
velatorii în planul esenței, sau. altminteri spus,
să urmărim dacă rigoarea si adevărul demon-
strației noastre sînt confirmate nrin reface-
rea drumului în sens invers. Contestîndu-' așa-
dar artei orice ..nreocuoare practică". Maiores-
cn nu-i contesta însă o anume înrîurire morală.
Astfel, anihilarea subiectivității Prin contac-
tul si cufundarea în obiect are drept urmare
îmbogățirea și ridicarea acesteia pe treapta
generalului sau esențialului. în procesul con-
templației estetice, individualitatea existentă
în timp și spațiu se înalță spre propria sa
esență, care este aceea a umanității în genere,
si devine umanitate, dobîndind echilibrul si
bucuria lăuntrică prileiuită de înțelegerea
ideilor generale si de trăirea sentimentelor
etern-omenești. „Atunci, scrie Maiorescu, o
stare sufletească în care egoismul este nimicit
pentru moment, fiindcă interesele individuale
sînt uitate, este o combatere indirectă a rău-
lui si astfel o înălțare morală". Tn acest sens,
orice înălțare în sfera frumosului devine și o
înălțare în sfera moralei. Băsfrîngerea acestei
situatii în domeniul criticii literare îmbracă
fc-ma unor consideratii metafizice, cum sînt
cele pe care le consacră geniului eminescian.
Astfel concepută. „înălțarea morală" trădează
în cele din urmă o anume înțelegere a esenței
artei. în care tendința sure idealitate, univer-
salitate și impersonalitate este preponderentă.
Leonida MANIU
recitind ..moș nichifor
coțcariul“
Cercetînd arhivele care dețin documente, ma-
nuscrise, ediții rare, în vederea alcătuirii Albu-
mului-monografie. Ion Creangă — Nu știu alții
cum sînt, apărut la Editura JUNIMEA din lași
în anul 1983, la Biblioteca Universitară «Mihai
Eminescu44 Iași, sub cota II — 149.491, am desco-
perit, nesemnalat ca atare și înscris deci îa
fondul de rarități, un exemplar din MOS NI-
CHIFOR COȚCARIUL, apărut la Iași în 1877, cu
corecturi în creion negru, în originalul tipărit,
care, în urma cercetării, s-au dovedit ale lui
Ion Creangă.
Analiza comparativă între acest text și altele,
originale, ale povestitorului, precum si prezenta
în ediția care se tipărea la Iași în 1889. u’-mă-
rită și corectată în cele 20 coli tipărite pînă la
sfîrșitul anului, de autorul însuși, dovedesc au-
tenticitatea acestei corecturi.
Am recitit astfel Moș Nichifor CoțcariuL, în
paralel, din „Convorbiri literare-, X. 1 ianuarie
1877, din broșura cu corecturi originale ale Im
Creangă, aflată, așa cum am arătat. în fondul
Bibliotecii Universității din Iași, in ediția de la
Iași, volumul I. 1890, în ediția alcătuită de G. T.
Kirileanu și din ediția de Opere, II. Editura
Minerva, București, 1970, îngrijită de lorgu Ior-
dan și Elisabeta Brâncuș.
Ne exprimăm și noi nedumerirea și nemulțu-
mirea că în editarea operei lui Ion Creangă,
în această ediție critică apărută la Editura Mi-
nerva în 1970, există nenumărate erori, incon-
secvențe, abateri chiar de la criteriile pe care
și le propune ca normă de lucru.
Scopul dintîi însă al acestei întîmpinări este
acela de a semnala acest exemplar unic și a
releva o primă și importantă revenire (și co-
rectură) asupra textului inițial din partea lui
Ion Creangă, scriitor cu o conștiință artistică
exemplară în literatura română.
Exemplarul conțic.e corecturi pe car* le pu-
tem încadra in cinci categorii — Intervenții
grafice. sau de amănunt (dar nimic nu este
neimportant cînd aparține unui ^mitor de va-
loarea lui Ion Creangă) : puncte. virgule, trei
puncte, ghilimele, sublinieri de cuvinte etc.
— Corecturi pentru evitarea unor cacofonii pre-
zente în textul publicat întîi In «Convorbiri L—
terare" si retipărit la fel în broșură.
lată-le : (cuvintele subliniate sint adăugate de
povestitor cu creionul pe exemplarul tipărit)
_Hei • giupîneșică, cind ar ave codrul ista gură
>ă spuie...“
„Hei ! giupîneșică, de-ar avea codrul ista gu-
ră...4*, cum se va tipări și în ediția din 1890,
unde diftonghează și pe e din ave.
în „Maica cind mai aude și asta." apare
corectura :
„Maica, sărmana, cînd mai aude și asta...“
In -Vezi giupîneșică, cîtu-i de-a dracului lumea
asta ?“ corectează :
„Vezi giupîneșică, dragă, cîtu-i de-a dracului
lumea asta ?“
In «... cînd numai iaca, că-1 sare o scîntele pe
nas !“ schimbă :
_____ cînd numai iată, că-i sare o seînteie pe
nas !“
In „Vrei să mă găsești moartă de frică, cînd
îi veni ?u introduce pe oare : „Vrei să mă gă-
sești moartă de frică, oare, cînd îi veni ?•*
In «... numai iaca ce dă de secure...4* iaca ce
va deveni iată ce.
In „Am pățit și noi, ca cel care ședea pe co-
moară...“ corectează :
„Am pățit și noi ca un cerșitoriu care ședea
pe comoară..."
In ediția de la Iași, 1890, „...și frica cp a
tras giupîneasa" se tipărește : «... și frica trasă
de giupîneasa Maica".
— O altă categorie de intervenții în textul ti-
părit în broșură, făcute de Ion Creangă, sînt
cele stilistice (cuvintele subliniate sînt adăugate,
cu creionul, în textul tipărit în broșura citată
mai sus) :
„Mie-mi vine să sting focul, că acum, în du-
ratul ista, mi-am adus aminte că dihania de
lup adulmecă și vine după fum", (p. 30).
— „Aud, moș Nichifor, răspunse Maica tresă-
rind soâiminiată". (p. >».
— -VvZi. cit ești de avan, mos Nichifor. cum
n; încarci sufiw-1 de pacate (o. m
.si Gț-atunci oamenii, cum is oamenii, ca
să-i paie singe ră» la inima.— au început a
porecli pe mos Nichifor si a-i zic * : Nichifor
Nichifor Cotcariuî".
____ Creangă revine asupra textului tipărit
. cuc; a doua oară, după ce-1 tipărise în .Con-
.rhin literare". cu corecturi privind Intîlnirea
Mos Nichifor cu drumețul carp mergea la
o< oberi. cu caro poartă un dialog de toată
frumusețea, si c j precizări privind locul exar»
in care se petrecuse răminerea peste noapte în
pădure cu giupîneșică Maica.
Dacă in cele două variante de pînă acum dru-
mețul venea din armă si salută Bun ajuns,
om bun-, de această dată Creangă îl aduce în
narațiune din sens opus, d in nai n te, iar textul
va arăta as:f«I : „Poate să ne ajungă cineva
din urmă, ori să ne intimpine eineva dinnainte
si să-mi împrumute secure. (...)
— Bun intilnișal, om bun. Asâ-i că s-a stri-
• -.«t drumm! în mijlocul căruței T*
O altă lămurire este aceea privind locul in-
tîmplării din pădure. în cele două versiuni tipă-
rite pină acum, autorul, furat de farmecul po-
vestirii pc-ate. pierde din vedere că Mos Nj-
chifor și cu Maica au trecut. In călătoria lor.
de codrul Grumăzp^tuor, au urcat dealul Ba-
laurului. au ajuns în virful codrului si-au mai
și coborît o bună bucată de drum, căruța stri-
cîndu-se In codral Balaurulpi. unde au rămas
peste noapte. Deci Ion Creangă intervine în
text acum tăind codrul Grumăzeștilor (in final,
la pagina 34) și, mai întîi oscilînd între dealul
Balaurului, codrul de pe dealul Balaurului s.a..
pe care le taie, hotărăște „codru! Balaurului",
textul arătînd și în ediția de Ia Iași, 1890, dar
nu și in cea de la Minerva, astfel : «după un
an, sau după mai mulți, moș Nichifor s-a (în
broșură era s-au, iar u este tăiat, făcîndu-se
acordul corect !) răsuflat, la un păhar cu vin,
cătră un prieten al său, despre întîmplarea din
codrul „Băiaurului**...*.
— In toate paginile acestui exemplar de deo-
sebită valoare, mai aflăm foarte multe corecturi
de litere, scoateri sau adaosuri, mai cu seamă
vocale, între ele detașîndu-se, ca foarte impor-
tante, cele în care Creangă diftonghează pe e
în ea sau schimbă pe ă din până în î, pîna
(aceasta părîndu-ni-se deosebit de importantă,
cînd majoritatea editorilor textelor din această
perioadă păstrează întotdeauna pe pană !)
Iată cîteva exemple care ilustrează această din
urmă grupare de corecturi : „nu s-a plîns de
mine" devine „nu s-au plîns de mine" (cu-
coanele), „pentruce" este corectat în pentrucă,
trebuia sa în trebuia să, N-apucâ în N-apucă,
tatul devine tatăl, pâre este schimbat în părea
(p. 28), vede în vedea (p. 28), acuș în acuși
(p. 28), luleaoa în luleaua, până în pînă.
Mai sînt încă multe alte corecturi, respectate și
în ediția de la Iași, 1890, pe care a văzut-o și
Creangă (cele 20 de coli se tipăriseră, așa cum
am mai arătat, pînă la 31 decembrie 1889) și în
edițiile alcătuite de G. T. Kirileanu. Ediția de
Opere însă, apărută Ia Editura Minerva, alcă-
tuită de lorgu Iordan șl Elisabeta Brâncuș, are
prea multe erori, nu numai Moș Nichifor Coț-
cariul, ci si cdelalte povești, povestiri și A-
mintirile. ca să nu fie necesară o retipărire, in
ediție critică, conformă cu dorința autorului și
cu spiritul limbii în care a scris marele nostru
clasic, conformă cu adevărul.
La o viitoare reeditare a Operei sale va tre-
bui să se țină seama și de această corectură
semnalată de noi acum, și de cele prezentate în
manuscrisele ce se află la Biblioteca Academiei
R.S.R. și mai cu seamă de ediția de la Iași,
volumul I, 1890, volumul II, 1892 și de edițiile
îngrijite de G. T. Kirileanu.
C. P.
7 — Convorbiri literare
chipul mamei
Cu flacăra florii răsar și apun
în ramura sfîntă a teiului bun.
Mireasma încarcă în cer meteori,
ca muzica doinei trecută prin dor.
Acolo, se-aprinde al mamei blînd nimb
veghindu-mi iubirea prin vîrste și timp.
Georgeta EFTIMIE
Cearcănul sorții
poate e tulbure
poate balanța atîrne acum ?
cumpăna cerului
cum sa mai murmure
blînd, nefirescul moare pe drum
parcă — ne-ntoarcem înspre trecut,
dar se cuprinde aria-n cercuri,
cercuri, lumină de început ’
Alexandra MUNTEANU
fascinația peisajului
Muzeul de artă din Iași continuă lecțiile
sale despre arta zugravilor români. Du-
pă ce cu cîțiva ani în urma au orga-
nizat o amplă expoziție consacrată peisajului
în arta noastră plastică, expoziție care a pus
în evidență legăturile statornice ale artiștilor
noștri din toate generațiile cu priveliștile lu-
mii înconjurătoare, vibrația și sublima lor in-
spirație în fața naturii, a acelei românești în-
deosebi, iată că muzeografii ieșeni continuă cu
succes investigația lor, coborînd spre detalii,
urmărind răsfrîngerile peisajelor de toamnă și
iarnă in pictura românească, cum se scrie pe
afișul expoziției, a veacului al XX-lea, am a-
dăuga noi. Din tezaurele Muzeului de artă al
R.S.R., din cele ale Pinacotecii ieșene ca și <
din felurite colecții particulare s-au adus și
s-au expus peste 100 de pînze, din care peste
50 pot fi privite pentru prima oară la Iași.
Desigur, destule pînze antologice au rămas,
prin natura lucrurilor, în afara selecției. Im-
portant este însă faptul că din însumarea și
rînduirea pînzelor rezultă o imagine convin-
gătoare și coerentă. Sînt reuniți, chiar dacă
nu cu lucrările cele mai bune ale lor, aproa-
pe toți marii peisagiști români din acest se-
col al nostru. Din Ștefan Luchian, niște flori
și un peisaj, o pînză cît palma lui Sfarmă
piatră, sînt capabile să ilustreze perfecțiunea
operei artistului, rotunjimea ei de întreg echi-
librat, fără plusuri, fără minusuri. Din cele
cîteva lucrări semnate de Gheorghe Petrescu
transpare vrăjitorescul său har de colorist
parcă al miezurilor metalice incandescente și
iscusința sa de constructor de spații. în pei-
sajul de toamnă a lui Francisc Sirato te far-
mecă subtila știință de a logodi culorile, de
a le țese ca într-un război, de a le impregna
cu o veșnică solaritate. La Alexandru Ciucu-
rencu peisajele par scrijelate pe o bucată de
lut. arsă apoi în cuptoare, peste care s-au
presat parcă pulberi de oxizi de fier, de zinc,
și de alte felurite metale.
Apoi sînt prezenți în expoziție Ștefan Di-
mitrescu, Marius Bunescu. Gheorghe Vînătoru,
Dumitru Ghiață, Camil Ressu, Nutzi Acontz.
Octav Angheluță, Ștefan Popescu, Nicolae Po-
pa, Otto Briese, Mihai Cămăriiț. ca și cei
trăitori între noi : Costache Agafiței, Călin A-
lupi, Eugen Ștefan Boușcă, Dimitrie Gavri-
lean. Dan Hatmanu, Constantin Piliuță, A-
drian Podoleanu, Liviu Stihar, Vasile Ștefan,
Constantin Radinski, etc. Fiecare vine cu am-
prenta personalității lui. Tonalitățile croma-
tice, mai exuberante, mai sobre, decupajele
clasice, sau moderne nu fac decît să tălmă-
cească o stare de jubilație trăită în fața na-
turii, la lumina zilei, sau în taină, dar inten-
să. copleșitoare. Impresie — de cîntec nesfîr-
șit, cu sonuri ce îmbogățesc mereu melodia
despre toamnele și iernile noastre.
Dar expoziția de la Palatul Culturii pre-
zintă și o surpriză, gîndită sau nu de organi-
zatorul ei, Stelian Juncu. Ea este, așa s-au
rînduit se vede lucrurile, un elogiu adus a-
celui poet de stirpe sadoveniană al toamne-
lor și iernilor noastre : Victor Mihăilescu Cra-
iu. După ce ți-ai bucurat ochii cu atîtea fer-
mecate frumuseți, te trezești dintr-odată în
plin miracol. Avînd privilegiul de a i se ex-
pune multe din cele mai bune pînze ale sale,
Craiu te ia spontan sub puterea sa. Privești,
încerci să înțelegi ce minune se petrece, cu
ce anume te cucerește artistul. Alburile sale
sînt cele ale începutului de lume, cum au mai
pictat atîția, dar zăpezile lui sînt calde. Oa-
menii, caii, casele, străzile lui par cele obiș-
nuite, dar acestea își deschid pe nesimțite fe-
restrele spre noi. Compozițiile lui Craiu sint
simple, însă de un rafinament autentic. El
este un liric al simplității profunde. In asta
stă cred măiestria și unicitatea artistului. Ex-
poziția de la Palatul Culturii îl așează pe Vic-
tor Mihăilescu Craiu între marii artiști ai
picturii noastre.
Dragoș VALEANU
aurel leon
săgetat
într-o aripă
Numele lui era, de fapt, Neculai Cordun.
Jarcă ii e porecla din pricina căciulii
jigărite pe care, iarnă-vară, n-o scoate
din cap, de parc-ar fi bătută în cuie. Jarcă
i-a zis Ștefan Viforeanu in toamna cind a
venit inginer agronom la Dumbrava, Jarcă a
rămas și azi. Tot satul il știe, însă, drept
moș Neculai de la cramă.
Sint la Coada Iazului o scamă de gospo-
dării răzlețe de satul mare, de Dumbrava,
nu multe, vreo treizeci. Moștenite din bunici,
care și-au durat case pe loturile de impro-
pietărire după primul război mondial. Loturile
de casă in vatra comunei erau pe atunci
rare și scumpe. Le-a fost greu la început
Condunilor, că cimotia lor a întemeiat cătu-
nul, să trăiască în sălbăticiunea asta, fără
biserică, fără școală, fără dugheană. De la
dinșii la Dumbrava sînt vreo șase kilometri,
pînă la Poiana Domniței, spre Bucium, a-
proape dublu, către oraș răzbeau doar cu
piciorul pe cărări aproape neștiute. Din cau-
za acestei izolări, nu puteau fi navetiști ca
cei din comună, unde în fiecare casă intra
un salar, iar femeile umblau ca suveica în
stative la oraș : „frupt alb", păsări, zarza-
vaturi, — orice numai să iasă banul.
Cînd a ajuns pină la dînșii, pentru prima
dată, docărașul inginerului Ștefan Viforeanu,
purtat ca in glumă de Fulger, armăsarul
pintenog și ager, oamenii erau toți in aca-
returi și asta i-a plăcut inginerului. Era o
zi de toamnă blindâ și bărbații trebăluiau
între dealurile potlogite de vie și sprîncene
de pădure. Puținul pămînt bun pentru agri-
cultură fusese prins intre gardurile grădini-
lor, în rest doar dîmburi calcaroase cu pă-
iugâ și negară, iar jos, după ce se terminau
rogozurile și mlaștina, o platcă de bulgărie,
în verde crud de varză și verde gras de
ardei. Pe balta năpădită de păpuriș o lotcă
legată de-un par și cîrduri de rațe. Case
modeste, acoperite majoritatea cu stuf, gar-
duri din tulpini de floarea-soarelui — și din
cătină, pe alocuri rămășițe de gard bătrinesc
din nuiele împletite și, mai Ia margine, un
fel de canton ceva mai înalt, dar se cu-
noștea de departe că a ajuns in paragină, el
și mica livadă, din jur, acum sălbăticită.
De altfel, întreaga așezare părea din alt
veac față de ifosele celor de Ia centrul co-
munal, cu gară, lumină electrică, fabrică de
cherestea, magazine, și — de curînd — cu
șosea asfaltată. Pină și casele de aici păreau
timide, cu albastrul pereților evocînd o in-
serare timpurie și cu ecoul dealurilor adu-
nînd zgomotele vieții ca intr-o sihăstrie de
schit.
Oamenii văzuseră docărașul cooperativei a-
gricole incă de cind apăruse pe muchea dea-
lului, il cunoșteau pe Fulger, așa că. pină
sa ajungă inginerul in cheutoarea văii, se
știa in toate ogrăzile că vor avea un musa-
fir. Problema era : cu ce gînduri vine ?
— Oameni robaci, nu știu decît munca, zise
printre dinți Nicu, feciorașul care avea do-
carul in îngrijire și-l strunea ușurel pe Fui-
ger. Trăsurica sălta peste hîrtoapele făcute
de viitura ploilor, cînd de cind să se răs-
toarne. calul era nervos din pricina balan-
sului, dar ajunseră cu bine la ușile unei ma-
gazii pierdute între budane dejghiocate și
felurite ciuveie aruncate la întîmplare.
— Ce-i iarmarocul ăsta, bre ? se scărpina
sub șapcă inginerul înainte de a sări sprin-
ten ca un adevărat sportiv.
— Ce se vede, rise Nicușor. A fost, cică,
un fel de cramă a boierului Negură. La co-
lectivizare au dat iama oamenii. De atunci,
sta așa... mofluză.
Viforeanu urcă pe dîmbul din spatele bă-
răcii. O groapă prelungă își deschidea rînje-
tul atenuat de bălării. Semăna cu fostele am-
plasamente de artilerie acum surpate, așa
cum mai puteau fi întilnite in zona fostului
front din brîul Bîrnovei. Tocmai se pregă-
tea să coboare printre brusturi și cucute
speriind șopîrlele, cînd de după coițul șan-
dramalei apăru o căciulă roșcată, năpirlită,
odată cu avertismentul :
— Stai așa că stai bine !
Așa avu loc intîlnirea lui Viforeanu cu Ne-
culai Cordun.
— Vă salut cu respect, dar nu face să
riscați, zise el apropiindu-se cu pași furișați
de braconier. De căciulă nu se atinse, ră-
mase cu respectul verbal. Jos s-a făcut
stioalnă de la ploi. Mai e și-un izvor.
— Noroc, răspunse inginerul, cercetînd cu
interes chipul hirsut al celui venit. Semăna
cu cineva văzut prin cărți dar nu-și aminti
cu cine.
— El îi bădița Neculai Cordun de aici, din
Coada lazului, făcu prezentarea istețul Nicu-
șor. A fost pivnicier la boer pe vremea...
și crîcni cu înțeles ca și cum ar fi fost
vorba de ceva rușinos.
— Bade Neculai, ia deschide... tezaurul ăsta
de magazie, bre, îl îndemnă președintele, in-
cercînd, după cum își impusese, să-și dea
limba după moldoveni ca să pară cit mai
de-al lor. Pe „bre" însă îl adusese din Sa-
rinasuf, satul lui de baștină din drumul Mă-
cinului.
— N-am cheile.
— De ce ?
— N-ați auzit? Eu îs „fost", om pericu-
los. Se ține tehnicianul viticol — om de în-
credere. Și rînji în bărbuța-i rară, de culoa-
rea frunzelor de stejar abia căzute toamna.
— Hi, hi, il completă Nicușor, cercetîn-
du-și coada biciuștei, semn de imparțialitate.
Inginerul înțelese cum stau lucrurile. Nu
mai insistă. începuse să transpire de necaz,
bănuind ce trebuie să fie dincolo de ușile
bătrîne. Iși scoase șapca. Soarele se oprise
în crucea cerului și plimba umbrele celor
trei, care cercetau bozaria crescută in voie
pe locul fostelor pivnițe. Inginerul asculta
explicațiile, țîțîind de uimire că a putut f.
lăsată la discreția ploilor și a nămeților o
asemenea lucrare pietruită, cu hrube pentru
balercuțe și sticle puse la invechire. In loc
s-o repună in drepturi, gospodarii de la co-
mună renunțaseră la ea, improvizind o ma
gazie după moda generală. Așa era și sediul
cooperativei instalat in fosta „curte" a acestui
Negură, care stăpinise via de pe platoul dea-
lului deci și ruina asta de cramă ; așa era
și sediul fermei pe care o onora el deocam-
dată, adică două camere și un paravan într-o
casă părăsită. La ambele sedii, bucăți de pla
caj bătute prin geamuri, uși cărora le era
lehamite să se deschidă, podele măcinate de
bătrinețe și de gloduri uscate, însă de lozinci
și de panouri cu afișe ochioase nu duceau
lipsă. Noroc de ele că acopereau coșcovelile
pereților. Prima ctitorie a tinărului inginer
a fost construirea unui closet din scînduri la
sediu. In prima zi a venirii lui, întrebindu 1
pe moș Ion Tureatcă, paznicul de zi și de
noapte al sediului, unde e closetul, acesta i-a
răspuns cam Încurcat :
— Umblătoarea, care va să zică? Păi, după
casă cit vezi cu ochii. Și în adevăr, după
casă era loc berechet, deoarece gard nu exista
și dincolo începea cîmpul.
— Nu ți-e cald cu jarca ceia pe cap? il
întrebă deodată inginerul pe Cordun. Scoa-
te-o, bre !
— Nu sc poate, răspunse calm celălalt, ne-»
gînd și din cap.
— Auzi ? Jarcă ? rise chițcăit Nicușor
— Așa o să-ți zicem dacă nu vrei să re-
nunți la ea : Neculai Jarcă.
— Zice-ți-mi cum vreți că nu m-oi su-
păra, zîmbi el împăciuitor.
— Despre crama asta o să mai discutăm.
Să mergem la oameni. Văd că s-au și adunat.
— Vor să afle cu ce gînduri ați venit. îl
lămuri fostul pivnicer boieresc.
— Cum adică ?
— Păi, de la colectivizare se tot zvonește
că ne desființează. Sîntem oi răzlețe de tur-
mă, cică.
— și vor să vă aducă la tirlă ? rîse Vifo-
reanu. La noi, în Dobrogea, mai ales caprele
bat marginile. Cind le cauți is cocoțate pe
dîmburi, trage-le de coadă dacă poți. Deo-
camdată. nu se pune problema dezafectării
cătunului dumneavoastră.
— Adevărat ? se bucură bătrînul. Să vă
audă Dumnezeu !
— Ascultă, bre, popa din Dumbrava zice
că nu prea vă aveți bine cu bătriunl de
sus. Vă bănuie de sectarism.
— Pușche pe limba lui, tovarășe inginer !
se zborși obrazul de sub căciulă.
— Hai, bre, c-am șuguit. Și schimbă vorba
arătînd spre grădinăria în care doi oameni
deschideau și închideau cavalurile pentru
apă : aveți frumoasă recoltă !
— Nu prea, că a stat o vreme în baltă.
Am avut inundații în iunie. Cu viile spe-
răm să ieșim mai bine.
— Dacă sperați înseamnă că reușiți.
— Nu zi hop pîna n-ai sărit. A-ți face
planuri e una și a le realiza e alta, tova-
rășe inginer. Noi nu vindem pielea ursului
din pădure.
— Sînteți prudenți, tovarășe Jarcă. Vifo-
reanu Înțelese unde bătea dar nu se angajă
în dispută. Țăranii îs isteți, în general, iar
dacă-s și moldoveni se pricep să te aducă
Ia moara lor, asa cum plimbă apa pe unde
vor cei cu săpăligele din bulgărie, se gindl
inginerul. Și iar schimbă vorba :
— Bre, dar acolo, pe deal, cine stă în
țuguiata ceia de căsuță ? Ori, îi casă de ru-
găciune ?
— De rugăciune îs toate casele, răspunse
Neculai. că doar creștini ne socotim a fi.
Iar acolo, trăiește domnul profesor Iulian
Dragomir de la universitate.
— Ce spui, bre ? De la care universitate ?
— Cum, de la care ? Ce, sînt mai multe ?
— Eu așa știam. Și cu cine stă ?
— Singur-cuc, săracul. Vai de sufletul lui.
— fi bolnav ?
— Nu, ii săgetat într-o aripă. Mai rău ca
boala. Se chinuie să mai zboare Are și el
durerea lui ca fiecare om, că dacă ne-am
povesti durerile...
I
Inginerului îi plăcu expresia. Era plas-
tică. O reținu și de acum înainte o va
întrebuința mereu, pentru a caracteriza
diferite situații în care omul încearcă să
zboare cu o singură aripă, luptind să nu se
prăbuseaseă. Povestea era simplă și cu atit
mai zguduitoare. Iulian Dragomir. profesor de
filosofie, făcuse specializarea in Franța. Pre-
dase și la Sorbona, era elev al lui Ion Pe-
trovici. care îi acordase bursa de studii pe
cind era ministru. La Paris se căsătorise cu
o colegă de la filologie și o convinsese sâ-1
însoțească în România ca profesoarâ de limba
franceză. Și astfel a ajuns „duduia Ivona"
cum ii ziceau femeile din sat. sa-și petrea-
că vacanțele la Coada Iazului din comuna
Dumbrava, hoinărind prin vii și prin păduri
împreună cu feciorul lor Mihai. Aveau un
singur băiat. Profesorul reclădise casa pă-
rintească. visînd o vilă pentru odihnă, patru
camere si un acoperiș țuguiat ca și jarca
lui bădița Neculai. O jumătate din grădina
moștenită o luase sora lui, măritată cu un
flăcău din sat. Era mai mare decît profe-
sorul, acum doarme sub un vișin. Pînă a
nu se întîmpla nenorocirea cu bâiatul, de 1
bocea maică-sa. „Mișel-monpetiange", zmul-
gindu-si părul blond pe malul iazului in timp
ce oamenii îl căutau cu căngile la adine,
cătunul n-avea țintirim. Iși îngropa morții îa
Dumbrava, purtindu-i în care, pe fîn, peste
deal. Preotul stătea pe o loitră, dascălul pe
cealaltă și de acolo discutau cu Dumnezeu
în privința mortului. Franțuzoaica profeso-
rului, care învățase românește mai mult la
Coada lazului decît la Iași, spunînd „chicior"
și „gin", chiar cind traducea cu elevele la
iiceul unde preda franceza, a hotărît să-1 ‘J
păstreze pe băiat lingă ei și i-au făcut criptă *
după casă. Asta a fost o greșeală căci chiar
și în miez de noapte, soț și soție, se in-
tilneau, fără să știe unul de altul, la mor-
mmt și boceau pină dimineața. In cîteva
luni, profesoara a inceput s-o ia razna, după
părerea lui Neculai Jarcă „își pierduse men-
talitatea". Intra prin case și le implora pe
femei sa se roage împreună cu dînsa lui
„mondieu". A stat o vreme la balamuc, apoi
a zăcut acasă, n-a mai vrut să pună nimic
in gură și s-a uscat pe picioare. E inmor-
mintată alături de fecior și de atunci s-a
făcut in grădina lui Dragomir un mic cimitir.
Profesorul a fugit o vreme de sat, cercînd
să-și uite durerea prin străinătăți, casa a
stat părăsită, în grija Ilenei, sora și vecina
lui, livada s-a părăginit și mormintele s-au
înmulțit. In vremea războiului s-a prăpădit
pe front și bărbatul Ilenei, unul Costache
Știubei, bărbat vrednic, păcat de dînsul. Ilea-
na și-a însurat cei doi feciori și s-a tras
apoi in livada părintească. Casa profesorului
a trecut în grija obștii. Nu s-a atins nimeni
de lucrun, nici de cărți, nici de haine ; odată
l-au prins oamenii pe un pîrlaci din Dum-
brava că încerca să șterpelească ceva ; l-au
bătut încit a trecut dealul ca acceleratul și
de-atunci nu i-a mai dat nasul să dea pe-
aici. Cind a fost cu deschiaburirea, a venit
primarul de-atunci șl a încercat să se... scar-
pine de „conacul" — așa-1 botezase dînsul... —
ooierului. Pusese ochii pe mobilier, îi tre-
buia la primărie, poate și pe niscaiva co-
voare, haine, că pe atunci s-au găsit și din-
tre cei care s-au căpătuit dezbrăcînd pe alții.
Oamenii s-au ridicat ca unul și au zis că
nu-i conac, nu-i nici un boier și nici măcar
chiabur, n-are profesorul decît averea din
cap, pe care, chiar de-ar vrea, primarul nu
i-o poate lua. Casa e a satului, grădinița e
țintirim. Ca să nu mai fie vorbă, au golit
camera de la intrare și au făcut-o capelă
pentru morți : un toiag, o năsălie și o icoa-
nă, ce altă avere îi mai trebuie omului la
plecare ? Primarul avea nevoie de chiabui i
sa-i iasă la număr, dar la Coada lazului n-a
putut oblici nici unul. Și după cîțiva ani,
ieșind la pensie, profesorul a venit acasă,
carind aici tot ce mai avea în oraș. A res-
pectat nevoia satului de a avea capelă mor-	H
luară și cimitir, iar oamenii au grijă de	™
dînsul. „E un om deștept șl învățat, să cer-
căm a-1 deranja !" propuse bădița Neculai.
Inginerul le comunică oamenilor că urcă
pentru vreo oră la domnul profesor,, după
care ar vrea să stea de vorbă cu dînșii.
Dind ocol casei, se opri in fața criptei lapi-
date de vrăbii și de ploi și se descoperi.
Alături Neculai rămase tot cu stogul pe cap.
Perdeaua ferestrei din spatele lor tremură și
se gh.ci o umbră care îi urmărea. înfuriat
de nerespectul căciulii, inginerul urcă trep-
tele bodogănind și bătu în ușă. II primi un
obraz palid, înflorit de zîmbet calm și o pri-
vire încă vioaie. Profesorul fusese om înalt,
acum era îngîrbovit puțin de umeri, dar
călca incă semeț. Viforeanu se prezintă și își
ceru scuze că-1 deranjează.	*
— îmi pare bine, draga domnule, că nu
m-ai ocolit. Cea mai inumană situație e so-
litudinea. Ia loc și destinde-te.
Inginerul încercă să-i explice, dar profe-
sorul îi puse mîna pe umăr, părintește, șop-
tindu-i :
— Știu despre ce-i vorba. Nu i-o lua în
nume de rău, prin tradiție țăranul nostru e
respectuos, mai ales cu moartea. Avem mare
noroc de această zestre : tradiția. Popoarele
care n-o au încearcă s-o cumpere dar tot	.
sărace rămîn. Neculai (și arătă prin geam	ț
afară) e condamnat să nu-și poată scoate că-
ciula în fața nimănui, fie el chiar Dumne-
zeu. Pe front fiind rănit la cap i s-a făcut
o trepanație, înlocuindu-i-se unul din oasele
parietale cu o placă metalică, un fel de că-
păeel al marmitei cu o anumită presiune in-
terioară de care el trebuie să aibă griiă.
Orice neglijență i-ar putea fi fatală. De aceea
poartă o calotă asemeni prelaților catolici,
protejată de această jerpelitură de căciulă,
să nu-i sară capacul.
— Și eu care i-am găsit și porecla ! se
gindi Viforeanu.
— Să știți că e un foarte priceput vinifi-
cator, ca să nu zic enolog, poate v-ar părea
un termen pretențios, a fost specialistul în
cupaje și în înnobilare a vinurilor prin în-
vechire al lui Matei Negură, boierul de la
Dumbrava, care a luat medalii pentru vinu-
rile prezentate la concursuri internaționale.
E păcat ca o serie de oameni pricepuți să
nu fie valorificați. Ar fi ceva similar cu
lacăritul sondelor mai puțin productive în
țiței.
Privirea ageră a inginerului cerceta încă-
perea bucșită de cărți, de tablouri, de obiecte
frumoase, probabil aduse de prin țările cutre-
ierate și nu-și putu ascunde uimirea că un
exterior atit de ponosit poate închide ase-
menea valori. Ințelegîndu-i, nedumerirea, pro-
fesorul ii spuse zîmbind :
— Omul e un zeu căzut care ține să-și
aducă aminte de ceruri, tocmai spre a nu
cădea mai mult. încearcă să-i pătrunzi în
suflet și consideră-1 pe aproapele tău nu ca
pe un mijloc ci un scop în sine. Războaiele
și revoluțiile scot la iveală valori nebănuite
dar și 'nedreptățesc multe. Da, da, așa-i,
chiar dacă te încrunți. Goethe a spus că
..adevărul e o flacără pe lîngă care trecem
pe furiș, de frică să nu ne frigem". Te văd
destul de bărbat ca să-1 privești în față.
Dacă o vei face și te vei simți neînțeles
sau vei ezita în lupta care te așteaptă, —
e -hei, domnul meu, încă ce luptă, nici nu-ți
dai seama ! — treci pe la mine să cîntărim
împreună lucrurile. S-a umplut lumea de gu-
ralivi care povestesc ce ar trebui să facă și
sînt satisfăcuți ca și cum ar fi făcut chiar.
Judecă-i țărănește, nu teoretic. Țăranului poți
să-i vorbești trei zile despre oaia care dă
zece chilograme de lînă, pînă n-o tunde cu
mîna lui nu te crede. Și are dreptate, că
prea a fost mințit.
S-a despărțit cu părere de rău de interi-
orul acela ce închidea o lume aparte, în
penumbra resemnării înțelepte față de tot
ce înseamnă deșertăciune. A ieșit frămîntînd
în minte un cuvînt pe care nu-1 mai auzise :
„Să nu mă crezi căzut în necrolatrie, dom-
nule inginer, zisese profesorul, arătînd spre
Convorbiri literare — 8
ușa care da spre improvizata capelă mortuară
și apoi spre cimitirul din spate, mormîntul nu
e omul, omul rămîne deasupra, dacă rămîne
și cît rămîne". Ne-cro-la-trie silabisea făcînd
ocolul casei cînd dădu cu ochii de Cordun.
11 aștepta.
— Te rog să mă ierți, bre ! își ceru scuze
in felul său, fără a explica, dar să știi că
tot Jarcă o să-ți zic cît timp vom lucra,
sper mulți ani, împreună.	Asta	ca să	ne	a-
aucem aminte mai tîrziu	de ziua de	azi	și
de „neerolatrie". Știi ce-i	asta ?	Nici	eu	nu
știu. Profesorul nostru e	atins	într-o aripă
dar ușor de tot. Noi, poate că ceva mai
mult !
și plecară alături spre pilcul de oameni,
cu care, de asemenea, avea să purceadă la
treabă chiar din acea toamnă, pregătind pa-
tul viitoarei grădini legumicole in fundul ve-
chiului iaz, spre uimirea „specialiștilor" de
la județ.
E plăcut să ți le amintești toate acestea
după atîția ani, asemeni generalilor pensio-
nari care retrăind victorii trecute se trezesc
comandind nevestei și pisicii. Ștefan Vifo-
reanu al primăverii lui 1985, în timp ce se
bărbierea în baia de la sediul cel nou al
unității, o vilă cu terase și verande, pe sub
care alerga asfaltul șoselei, sub lumina unei
dimineți care aprindea bujori învolți in al-
beața faianței, discuta prin oglindă cu moș
Neculai Jarcă, tot cu capul acoperit dar cu
o căciulă de miel brumăriu „căciulă de a-
mant" o numea președintele, despre profeso-
rul care le-a fost sfetnic drag atiția ani
înainte de a da pămîntului ceea ce era al
lui și a lăsa deasupra amintirea unui auten-
c,c suflet de țăran ; despre care și cîte ne-
cazuri și bucurii au avut de trecut împre-
una în acești ani pină să ajungă unde sînt
azi, fruntași încărcați de diplome și medalii,
încit a venit special o echipă de la televi-
ziune să-i filmeze, motiv pentru care își fac
toaleta să nu... strice filmul cu mutrele lor
nefotogenice.
— Uite, bre, ce moacă de moșneag se jim-
bește la mine, il invită președintele să pri-
vească în oglinda de deasupra chiuvetei albe.
Așa eram în toamna aceea cînd ne-am in-
tîlnit pentru prima dată și am mers la
profesor ? Abia făceam ochi ca pisoii și uite-
acum ce mai ghiocei are băiatul pe colea ;
și ce mai riduri pe sub pungile ochilor ; și
ce mai început de burtică sub curea ; și ce
mai junghiuri de reumatism în țurloaie ; și
ce...
— Atunci eu ce să mai fac că iacă sar peste
cinci după șapte ? îi reteză enumerarea bă-
trînul. Ai putea să-mi fii fecior, tovarășe
președinte și începi sâ te câini? Nu ți se
pare că-i cam prea devreme ?
— Am fată mare, bre, medicinistă și-un
lungan de fecior care se uită de sus la mine.
Ș-apoi, nu uita, generația mea a dus greul
agriculturii in anii cei mai parșivi!
— Nu mai spune, rîse Cordun. Atunci cei
care au făcut și războiul ce să mai zică ?
— A fost fleac pe lingă cel din timp de
pace. Voi aveați un inamic în față, nu parti-
zani ascunși prin toate tufele. N-ai tractoare
cite-ți trebuie ? Luptă, președinte ! Le ai și
s-a terminat motorina ? Nu dormi-n papuci
că timpul trece ! S-a-mbătat ciobanu și-a scă-
pat oile-n griu ? La atac, președinte ! Adă-ți
aminte, bătrîne, cum te trăgeai de barbă cînd
era cît pe ce să scapi mana la fetească sau
atunci cind încercau să te ducă șmecherii de
la bază cu privire la concentrația de zahăr
a strugurilor predați. Ce alt război mai
vrei ?
— M-da, așa-i. Locul de fruntaș, rivnit de
toți, e mai greu de apărat decît de cîștigat.
— La urma urmei ce-ar fi viață fără luptă ?
Trebuie să zbori chiar săgetat într-o aripă
și înconjurat de ciori pentru care nu există
plăcere mai mare decît să jumulească un
vultur. Numai că n-or să aibă bucuria asta,
aerul de sus vindecă rănile, se sumeți pre-
ședintele și dintr-odată chipul din oglindă,
abia ieșit de sub brici, întineri ca atunci, la
început. Se știe doar, că vulturii nu au ri-
duri și nici nu merg la Herculane pentru
reumatism. „Așadar, pe cai, că se aude
zumzet de mașină, înseamnă că au sosit prie
tenii cu aparate complicate și secretare dră-
guțe foc, pupa-le-ar președinții cei cu recolta
de ani depășită !"
Fragment din romanul Cărări peste dealuri
1 martie 1837
(urmare din pag. 6)
Dacă în 1858 Ion Creangă avea 19 ani, atunci
cum putea ca în 1859 să aibă 21 ? ! Fiindcă a-
ceasta era „vîrsta legiuită14 ’ Deci ar fî trebuit
să mai aștepte încă un an. Socoteala de cer-
cetător este evident greșită.
Prin urmare nu aceasta a fost motivul umî-
nării cu un an a hirotonirii și deci cade ar-
gumentul autenticității și corectitudinii datei din
mitrica pe 1839. Dacă i s-au scos în față „do-
cumentele", cum crede Gh. Ungureanu, în 1858,
iar vîrsta legiuită era 21, în 1859 nu putea
fi hirotonit !
Mai trebuie arătat că în nici o împrejurare
Ion Creangă nu s-a știut, desigur, întrebîndu-și
si mama, precum și alte rude, și nu a mărtu-
W«it nicăieri că s-ar fi născut în 1839. Nu e
de crezut că dacă în 1858 a fost „pus față în
față cu documentele, adică mitrica de naștere și
de botez din 1839“, in anii ce au urmat s-o
fi uitat sau să nu fi ținut cont absolut deloc
de ea dacă ar fi fost adevărat.
Apoi, argumentul cel mai serios împotriva a-
•cestui îndoielnic „act de naștere" din 1839 este
existența celui din 1842, în care, așa cum am
arătat mai sus, apare același nume, loan, ace-
lași naș, iar vîrsta părinților aceeași, și nimic
nu ne îndreptățește să spunem că acesta este
„actul de naștere" al lui Zaheu.
Așa cum a arătat și G. Călinescu, „data de
1 martie 1837, aleasă de povestitor însuși, tre-
buie încă păstrată".
muzeul satului-----------
melancolie
de plecare
Bate primăvara-n geamuri c-o măciuca
de lumină
lunecă spre nu știu unde, lunecă spre
nu știu cind
cu roțile ei dc ceară și cu caii numai prund
o căruță-n care iată stau țăranii și se-nchină.
Sevele se-aud cum urcă dulci izvoare
in fintini
urcă-n cer căruța lunii cu zăpezile pe ea
minzul plinge somnul cărnii și se crede
intr-o stea
tras pe roata ei de iarbă și-astfel nașterea-i
se-aniină.
Bate primăvara-n geamuri, lupii trec spre
nu știu unde
mieri-n ei sînt numai floare, sîngele-i
îmbobocit.
cu roțile ei de miere și cu caii de granit
o căruță trece-n goană și-n lumină se ascunde.
Caii bat pămintul reavăn strinsi in hamul
de argint
speriați de albul zilei lupii trec cu trupu-n miei
bate primăvara-n geamuri, crește taina
în cercei
o căruță trece-n lume învelită-n hyacint
lunecînd spre nu știu unde, lunecind spre
nu știu cum
cu roțile ei de ceară trasă doar de cai de fum.
motiv de tristețe (II)
Invelită-n ceară se prăvală casa
ninge cu lumină, fulgii-s cit o stea
maica noastră bună pregătește masa,
tata-i duce umbra care-i mult mai grea.
E cărarea groasă pină-n fața porții,
drumul curge leneș pe sub pasul gol
cît de rar ne-ntoarcem și ce greu cu toții
ne-adunăm acasă să fim iar ai lor.
timpul împlinirilor
NOI CTITORII
A nins bogat in această iarnă și la Flă-
mînzi. Griul, uni spunea un țaran, a
crescut mare și acum, ascuns sub zăpa-
dă, așteapta răbdător sosirea primăverii.
Am avut o plăcere să cobor din autobuz la
ultima stație din Flămînzi. Satul are un auto-
buz al lui, „o locală". Mereu încărcat cu că-
lători care circulă ca un singe între sat și
oraș. De acolo, de la clădirea vechii pi întă-
rii, în fața căreia se afla o școală mare, mai
încolo se vede un magazin cu etaj. Am mers
pe jos spre noul sat Flămînzi, construit de-a
lungul șoselei naționale care leagă orașul Bo-
toșani de lași. De o parte și de alta a drumu-
lui numai case noi, colorate albastru și verde
și in alte culori, la fel ca și gardurile. Este
pesemne o întrecere ambițioasă intre vecini de
a avea fiecare o casă cit mai arătoasă. în
sat, deși e iarnă aspră, albită de frig, forfota
nu contenește deloc. Cel care crede și acum,
păstrind o nostalgie a copilăriei, că satul ro-
mânesc somnolează iar timpul curge mai in-
cet in el, greșește fundamental. La Flămînzi,
iama este un anotimp la fel de activ ca și
celelalte. Se muncește in case, pe lingă case,
în unitățile economice. Anul 1986 s-a încheiat
cu rezultate bune în agricultura comunei. S-au
obținut producții mai mari la griu, porumb,
sfeclă de zahăr, deși ploaie a fost puțină în
nordul Moldovei. îmbărbătați de rezultatelt
obținute în alte județe de eroii noii revoluții
agrare, și gospodarii de aici s-au străduit în
mod deosebit astă toamnă să facă lucrări de
cea mai bună calitate, asigurînd astfel condiții
pentru producții optime. S-a arat și s-a în-
sămînțat toată suprafața planificată, au fost
împrăștiate pe cîmp mari cantități de gunoi
de grajd. Membrii celor două cooperative agri-
cole din comună sînt hotăriți să înfăptuiască
obiectivele noii revoluții din agricultură. Cu
gîndul la aceste obiective, zăpada venită la
început de an ca o speranță și un argument în
plus, i-a bucurat mult. Străbateam astfel, in-
tr-o zi aspră și mirifică de ianuarie, istorica
stradă care traversează satul Flămînzi. In ur-
mă cu 80 de ani, pe ea umblau țăranii, ve-
neau din satele comunei, și se îndreptau cu re-
voltă, spre primărie și conac să li se facă o
fărîmă de dreptate. Acum simțeam în jurul
meu forfota unei vieți deosebit de active, ca-
re se desfășura în sectoarele cooperativelor a-
gricole, în secțiile de mecanizare a agricul-
turii, în filatură, în secțiile cooperației. Dacă
în urmă cu 80 de ani țăranii erau măcinați de
spaima foametei, a lipsei de pămînt. acum ce-
tățenii din Flămînzi erau angajați într-o vastă
și prosperă activitate economică.
Cînd ajungi la capătul dinspre șoseaua na-
țională a străzii, „La monument" cum zic lo-
calnicii, deoarece aici a fost amplasat un obe-
lisc ce evocă răscoala din 1907, plonjezi în-
tr-o lume nouă ; cea a orașului. De la polul
rural al localității, întins spre cimpie și, mai
departe, spre pădurea tutelară, ajung la polul
ei urban. între acești doi poli se desfășoară
tensiunea vieții complexe a Flămînzilor. De-a
lungul șoselei naționale s-a construit, în Epoca
Ceaușescu, un sat non care, de fapt, are atri-
butele orașului. Cuprinde blocuri cu 328 apar-
tamente moderne, deservite de o centrală ter-
mică, de numeroase spații comerciale, de un
oficiu P.T.T.R.. cu o centrală telefonică in-
terurbană automată. Semnificativ pentru ni-
velul de trai al cetățenilor din Flămînzi este
și amănuntul că, anual, cele 32 de unități co-
merciale ale cooperativei de producție, achi-
ziție și desfacerea mărfurilor au un volum
de vînzare către populație de 50 milioane de
lei, iar secțiile de prestări servicii au un
Usile-n rugină au intrat buimace
cit de rar sînt date de pereți ușor
doar o rază-i tata și e bun si tace
și-n pereți privește și de noi i-e dor.
E cărarea groasă de Ia prag la poartă
cit ne-asteaptă-o mamă, cit ne-asteaptă-un tată.
* *
Un fulger lovind un arbor
este o subtilă icoană a ploii,
o frescă pe care țăranul
cu sine o poartă o viață.
Doar semințele, cu mult după plecarea lui
in cimpie il scot intr-un arbore.
Și fulgerul iar se îndreaptă,
brusc se îndreaptă spre această priveliște.
Poartă țăranul român în cimpie
fresca aceasta a ploii ca pe o armură
și fulgerul așteaptă, așteaptă să vie
dar un lacăt de țărină i se pune pe gură.
cînd intră-n cîmp
Cind un țăran intră-n cimpie
și umbra lui se clatină duios
intră intr-o bibliotecă de melancolie
intră in cartea griului sfios.
Se sfărimă luna cocoțată-n greieri
ca un miraculos cristal imperial
cind un țăran pe usa țărnii intră
se clatină de disperare-un deal.
Și apa clipocindă in izvoare
pe chipul lui e-un prapur înflorit
cind un țăran se schimbă intr-o floare
peste cimpie umbra lui c mit.
Și luna-n greieri iși clatină lumina
și iarba-n țipăt ii tot spală vina.
plan de peste 7 milioane de lei. O casă de
cultură mare și cu arhitectură modernă și un
palat administrativ impresionant completează
frumusețea acestui oraș in devenire. Centrul
său vital, trebuie să subliniem, este filatura,
o întreprindere în care muncesc peste 1 000 de
oameni. Mai ales tineri, nepoți și strănepoți
ai răsculaților de acum 80 de ani, cum obiș-
nuiesc ei să se prezinte cu mîndrie. Despre
comuna Flămînzi vorbim cu respect dintr-un
motiv foarte serios : puterea sa economică, în-
temeiată mai cu seamă în anii care au trecut
după Congresul al IX-lea al partidului. To-
varășul Nicolae Ceaușescu a vizitat această
localitate istorică cu grija primului gospodar
al țării, s-a interesat de puterea economică, de
nivelul de trai al cetățenilor și a dat indicații
prețioase, concrete privind dezvoltarea multi-
laterală, accelerată, pe calea modernizării, a
tuturor sectoarelor comunei. în consecință, a
apărut satul de azi, o mîndră ctitorie a Epo-
cii Nicolae Ceaușescu. în toate satele comu-
nei trăiesc aproape 15 000 de oameni în 4 100
gospodării. E populația unui oraș cu pretenții
de dinainte de 23 August 1944. Am amintit
deja de filatură, dar in comună există și alte
unități economice importante, două coopera-
tive agricole de producție, două asociații de
creștere a vacilor și mieilor, două secții de
mecanizare a agriculturii, o mare cooperativă
de producție, achiziție și desfacerea mărfuri-
lor, o moară cu regim mixt cu o producție de
50 tone în 24 ore. Valoarea producției marfă
industrială a comunei se ridică la peste 193
milioane lei. Cu o intenție monografică rapidă
adăugăm și cîte ceva din averea agricolă :
8 519 ha. teren agricol, frumoase livezi și vii
se întind pe 273 ha. Efectivele de animale se
numără astfel : 4 985 capete taurine, 2 300 ca-
pete porcine, 15 000 capete ovine. Sînt buni
gospodari flăminzenii, nu le lipsesc vitele de
lingă casă, nici cele din grajdurile coopera-
tivelor agricole și asociațiilor de producție.
Chiar așa, incomplete, informațiile de mai sus
ne dovedesc că marea colectivitate umană din
Flămînzi dispune și de o avere materială ma-
re, capabilă să susțină un nivel de trai ri-
dicat. Din documentele vremii se pot extrage
cifre care arată elocvent sărăcia locuitorilor
în anul 1907 : cele 1201 gospodării țărănești
din comuna Flămînzi dispuneau de 893 plu-
guri (din care 18 de lemn), 854 grape (565 de
lemn). 4 semănători, 5 secerători, 1 tractor.
Pămint ? Nici acesta, în cea mai mare parte,
nu le aparținea. Iată ce se spune într-o plîn-
gere a lor de dinaintea răscoalei : „Pînă acuma
am răbdat mult, iar acuma nu mai putem, căci
ne-a ajuns cuțitul la os, pentru că primăvara
anului curent nu avem de unde să ne luăm O
bucată de pămînt pentru hrana noastră și a
copiilor noștri, așa că sîntem amenințați să
murim de foame".
Am privit deseori fotografiile unor țărani
participanti la răscoală : David Zamfirescu,
Gheorghe Zamfirescu. Grigore Ungureanu, Tri-
fan Roman Grosu. Pe unii martori oculari ai
răscoalei i-am cunoscut, am stat de vorbă cu
ei. Aici, la Flămînzi, m-am întrebat pentru
prima dată ce este un țăran bătrîn. Ce sînt
acești țărani bătrîni din cîmpia nordică a Mol-
dovei ? Aspri și grei ca și pămintul Cimpie!
Moldovei, pe care l-au lucrat cu îndărătnicie
ei si strămoșii lor sute și sute de ani fără să-1
părăsească, deși e un pămînt negru și greu,
care-ți rupea brațele și-ți frîngea viața cînd
te luptai cu el. Nu s-au dus nici în Ameri-
ca, nici în alte părți ale lumii pentru a cuceri
un pămînt nou. Nici atunci, cînd au pierdut
pămintul strămoșesc fiind spoliați, nu l-au pă-
în trupul lui tînăr ca intr-o casă
greierul intră și cintă spre ziuă.
Luminile ochilor încă pilpiind in eter
îi învăluie cîntecul.
In trupul lui tînăr el intră
cămările inimii se deschid și-1 primesc
și-l arată curat întru priveghere.
Greierul orb duce cîmpia pe aripi,
duce sufletul lui primenit spre lumină.
In trupul lui tînăr o greierul orb.
In templul acesta răcoros
își zidește statuia de cîntec.
Țăranul cel tînăr din moartc-I ascultă
și nimeni nu știe că e viu,
că respiră cu semințele deodată.
Greierul orb își zidește în trupul lui
platoșă uriașă de cîntec
să-1 poarte prin patria liberă.
emiliam marcu
răsit. Un țăran bătrîn, m-am gindit, e o vic-
torie asupra pămintului, a vieții și a istoriei.
Iar victoria lui și a tuturor românilor s-a
transformat astăzi in spicnmue ctitorii ale E-
pocii Ceaușescu.
•Salul Flămînzi este exemplar pentru mo-
dul in care a evoluat satul românesc în anii
istoriei construcției sociale în România. Dintr-o
localitate rurală bîntuită de mizerie, de să-
răcie, de întuneric, a devenit un centru agro-
industrial armonios dezvoltat cu dotări edili-
tar-gospodărești importante și cu o arhitectură
a locuințelor și instituțiilor publice moderne
Nu vom osteni niciodată să admirăm un ast-
fel de sat in toate anotimpurile sale de mun-
ca și bucurie.
OAMENI NOI,
PROFESII NOI
, nica Damian e o țărancă din Flămînzi
“ care scrie poezii. Aceasta e plăcerea ei
cea mare. Și una din muncile ei. A trimis
cileva versuri și gazetei „Clopotul" din Boto-
șani. Adevărul este câ poezia populară nu se
scrie pentru gazetă Se scrie pentru sufletul
omului din popor și se spune din gură. Am
vizitat gospodăria Anicăi Damian tot într-o
iarnă. Acesta este, de fapt, anotimpul vizite-
lor ți petrecerilor la țară. Ea și omul ei au
gospodărie In partea de sat numită Cordun,
după numele Cordonului, adică al fîșiei care
despărțea Bucovina ocupată de austrieci de
RomAnia. In Cordun, se pare, s-au stabilit bu-
covineni veniți să muncească pe moșiile boie-
rești ale Moldovei. Cei doi soți ne-au primit
cu ospitalitate, pe mine și un prieten pic-
tor Am băut și un pahar de vin. sau mai
multe. La urma urmelor, de ce n-ar fi bun
un vin din Flămînzi, dacă se coace pe ace-
eași nlatformă binecuvintata care cuprinde lo-
calitățile Frumușica, Hîrlău, Cotnari, vestite
pentru producția lor viticolă ? Am și cîntat
Împreună, cîntece mai vesele și mai triste,
cum este și viața, iar la sfîrșit prietenul meu
» desenat profilul Anicai Damian pe o bucată
de hîrtie, drept amintire. A reușit să prindă
exact aerul sfios șl mîndru în același timp al
chipului ei de țărancă iubitoare de poezie.
- Sint fiica primului răsculat din 1907 și
scriu poezii pentru a cînta aceste mari și
frumoase schimbări din satul și țara mea,
ne-a mărturisit Anica Damian. Da, este fiica
lui Tnfan Roman Grosu, unul din capii răs-
coalei. Păstrează portretul tatălui împodobit
cu ștergare populare ca o icoană. Poeta ță-
rancă mi-a arătat un caiet pe coperta căruia
scria : „Veața lui Trifan Roman Grosu, pri-
mul Răsculat de la 1907 din satul Prisăcani si
a soției mele Elena Trifan Grosu". Se găsesc
lucruri interesante în acest caiet biografic,
o viața trăită in el, sint oameni care au trăit,
au muncit, au luptat, au murit. Dar se gă-
sesc și oameni de azi. Familiile sînt prezentate
într-un fel de genealogie, de la străbunici pî-
nă la nepoți. Mi-a reținut atenția un amănunt:
copul unuia Petru Grosu lucrează astăzi „unul
pe tractor", altul „pe mașină, șofer", altul în-
tr-o întreprindere din Botoșani. Și așa mai de-
parte, spița veche țărănească se diversifică,
se ramifică în meserii moderne. Amănuntul
acesta de evoluție socjal-profesională m-a în-
demnat sâ aflu ce profesii noi au oamenii noi
dm Flăminzi. Lista ar fi prea lungă, amin-
tesc doar citeva lucruri ce mi se par esen-
țiale. Grupul mare de țărani, azi țărani coo-
peratori. este completat de mecanizatori, niște
țărani de înaltă calificare profesională. Apoi
sâ cuprindem în notațiile noastre colectivul
muncitoresc de la filatură. Cîte profesii com-
plexe, de natură industrială, sînt într-un co-
(continuare în pag. 14)
Dorin BACIU
9 — ConvorW’i literare
cuvint despre
Eminescu
Onorată asistență, stimați prieteni, sau ne-
prieteni între dumneavoastră, dar uniți toți
aici prin prietenia noastră, a tuturor, indiscu-
tabilă și sfîntă față de cel mai mare poet al
neamului nostru, pe mine, pentru cazul că unii
dintre dumneavoastră nu știu, mă cheamă Geo
prelecțiunile ‘
Multe din punțile surpate se reîntrupase-
ră. Casa lui Vasile Pogor, unde la Înce-
puturi „Junimea" își ținea cel mai ade-
sea ședințele de vinerea, într-o alternanță, nu
chiar de ceasornic, cu cea a lui Titu Maio-
rescu, devenise Muzeul de literatură al Mol-
dovei. „Convorbirile literare" își reluaseră a-
pariția tot în Iași, într-o serie nouă. Mai ră-
minea ceva. Ce anume ? „Prelecțiunile" ! Ideea
a scăpărat în mai multe rînduri, din cîte îmi
aduc aminte, dar ar fi greu de spus cine a-
nume a aprins scînteia amnarului. Totul a
devenit poveste-nepoveste, pierzîndu-se „în
noaptea timpului", cum spunea, în celălalt
secol, d-1 Vasile Pogor, privitor la originea
societății „Junimea".
Evident, „Prelecțiunile", seria nouă, nu pu-
teau semăna ca două picături de apă cu cele
vechi. Era firesc, la urma urmei ca tradiția
și inovația să se logodească mai ceva decît se
intîmplă în creația populară. Noii junimiști
izbutiseră să se scuture de acele dogme, îm-
potriva cărora luptaseră, cam fără sorți de
izbîndă, junimiștii mai tineri de altădată, du-
pă cum povestește unul dintre aceștia, me-
morialistul Junimii, G. Panu. Secolul în care
trăim, nu avea cum să nu-și așeze pecetea.
Misterul, ce trebuia să învăluie pe orator pînă
în clipa începerii conferinței, devenise, în con-
dițiile tehnice ale acestui secol, chiar ceva de
domeniul fanteziei, deși în vremurile noastre
ar fi poate mai lesne de coborît pe cineva cu
hîrzobul din cer. Nici ceremonialul alegerii
temelor nu s-a păstrat. N-ar fi fost cu pu-
tință. „Prelecțiunile" în concepția organizato-
rilor, a muzeografilor ieșeni, sînt deschise tu-
turor cărturarilor țării. Și, într-adevăr, în cei
12 ani, cîți au trecut de la inaugurarea seriei
noi a „Prelecțiunilor Junimii", în casa Pogor,
cel mai adesea, și în două rînduri în Aula
Bibliotecii centrale universitare „Mihai Emi-
nescu", au vorbit mulți dintre marii intelec-
tuali ai acestei țări.
Deschiderea au făcut-o trei ieșeni : Acade-
mician Cristofor Simionescu („Oameni de știință
ieșeni în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea"), profesor universitar dr. docent Constantin
Ciopraga („Rolul climatului intelectual al la-
șului în cultura română") și prof. univ. Gheor-
ghe Ivănescu, membru corespondent al Aca-
demiei („Preocupări filologice în epoca Ju-
nimii"). Se întîmpla asta la 9 februarie 1974,
ceasurile 18 p. m. De atunci s-au mai ținut
52 de prelecțiuni. Conferențiari au fost prin-
tre alții: Alexandru Dima, Liviu Rusu, Ște-
fan Milcu, Vasile Pavelcu, I. D. Ștefănescu,
Emil Condurachi, G. C. Giurescu, Ștefan
Bogza. Am fost un om foarte îndrăzneț, în idei-
le, în fantezia și, uneori, în faptele mele. Dar
niciodată nu mi-a trecut prin minte, nici în
cele mai îndrăznețe vise ale mele, că eu, acela
care stăteam în mînă cu o carte ce se numea
„Amintiri de Ia Junimea" și sorbeam pagină cu
pagină, rînd cu rînd, fermecat de fermecătoa-
rele întimplări și cuvîntări și cuvinte de spirit
ce se rosteau în casa Pogor pe vremea „Ju-
nimii", eu acela, biet cititor al acestei celebre
și foarte utile cărți, voi ajunge in această casă,
nu numai să-i respir aerul, dar să îndrăznesc
să spun cîteva cuvinte.
Nu sint emoționat. Sînt uluit. Totuși vreau
să vă spun că socotesc că in locul meu, aici,
mult mai nimerit ar fi fost să fie un poet,
fiu al lașului, pe care noi toți, din întreaga ța-
ră, il îndrăgim și-I prețuim și al cărui nume
este Alexandru Philippide. Domnia sa se depla-
sează mai greu, dar ar fi fost o cinste deo-
sebită pentru unul din festivalurile „Eminescu",
ce se desfășoară in fiecare toamnă și in special
pentru acesta, al V-lea, căruia i s-a dat o im-
portanță deosebită, ca aici, in locul meu, să fi
fost Alexandru Philippide. I s-ar fi cuvenit lui
mult mai mult aceasta decît mie. li cer iertare
și vă cer iertare și dv.
Sunt dator să rostesc un alt nume care, tot
legat de Eminescu, se află in cea mai înaltă și
sfintă prețuire a mea, cu atit mai mult cu cît
acest nume este foarte rareori pomenit. Este
numele sculptorului Gheorghe Anghel, acela
care a făcut sublima statuie a lui Eminescu ce
se află în București în fața Ateneului. După u-
mila mea părere, este singura imagine plastică
demnă de Eminescu. In urma apariției acestei
statui, dacă aș fi întrebat : un strop de rouă
poate să dureze mai mult decît o clipă și decît
orice ? Aș putea să răspund : da. Și dacă aș
fi întrebat : un strop de rouă poate el oare
să fie turnat în bronz ? Aș răspunde : da. Și
dacă aș fi întrebat : un strop de rouă, poate el
să capete formă umană ? Aș răspunde ; da ;
datorită statuii pe care inspiratul sculptor
Gheorghe Anghel i-a făurit-o lui Eminescu. Es-
te un strop de rouă de puritatea unui strop de
rouă, dar sugerindu-ni-1 pe Mihai Eminescu.
Dacă sîntem fericiți că în viața poporului nos-
tru a apărut Eminescu, trebuie să fim încă o
dată fericiți că, legat de el, a apărut statuia lui
Anghel din fața Ateneului.
Geo BOGZA
Fragment din cuvîntul de deschidere la pre-
lecțiunea „Eminescu și România" din 9 octom-
brie 1977.
Pascu, Răzvan Teodorescu, Constantin Noica,
Zoe Dumitrescu Bușulenga, Alexandru Piru,
loan Alexandru, Alexandru Zub, Petre Brîn-
zei. Alexandru Paleologu, George Macovescu,
Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gabriel Li-
iceanu. Subiectele „Prelecțiunilor" au fost pre-
dominant literare, deși nu au lipsit nici cele
științifice, în special cele istorice. Eminescu
a constituit tema celor mai multe conferințe.
II urmează îndeaproape Mihail Sadoveanu.
Cîteva dintre tradițiile „Prelecțiunilor popu-
lare" de acum un veac s-au păstrat. Dar și a-
cestea cu doza de relativitate de rigoare. O-
rele de începere au fost și rămîn 18. Altă-
dată erau 14 ale zilei de duminică. Vorbito-
rului nu i se îngăduie, la fel ca pe timpuri,
să conferențieze decît o oră pe muchie. Furtunile
solare nu au influențat în nici un fel această
ora sacrosantă, de începere, ora 18, dar cele
atmosferice i-au împiedicat, uneori, pe confe-
rențiari să ajungă la Iași la timpul potrivit.
Oralitatea, un lucru sacramental în cazul
Prelecțiunilor" de altădată, a rămas valabilă,
e drept cu unele neesențiale amendamente. Fi-
șele cu citate sînt astăzi admise. Nimeni nu
s-a poticnit și n-a pățit ceea ce a pățit „săr-
manul" Theodor Rosetti, unul dintre cei cinci
întemeitori ai Junimii, căruia i-a pierit gra-
iul cînd s-a trezit în fața publicului și n-a
putut îngăima decît: „Imposibil". S-au întîm-
plat, e adevărat, destule lucruri fermecătoare.
Admirabilul D. I. Suchianu, care trebuia să
țină două conferințe Ia Iași, una la Casa Po-
gor și alta la un cinematograf, a încurcat su-
biectele. La „Prelecțiuni" a vorbit despre film,
iar la cinematograf despre „Viața Românească".
Cert este că „Prelecțiunile", seria nouă, au
stîrnit un real interes, ba chiar entuziasm în
rîndul publicului din Iași. Pe ploaie, pe fur-
tună, pe vremea rea sau bună, ieșenii se în-
ghesuie în sălile Casei Pogor, ca să soarbă
vorba frumoasă și înțeleaptă. Din acest te-
zaur, pe care Muzeul de literatură din Iași
a avut grijă să-1 conserve, tipărim acum „Pre-
lecțiunea" din 9 octombrie 1977, care a fost
înscrisă atunci în programul celei de a V-a
ediții a Festivalului de poezie „Mihai Emines-
cu". Zoe Dumitrescu Bușulenga a vorbit des-
pre „Eminescu și România". Prelecțiunea a
fost prefațată de un cuvînt al academicianu-
lui Geo Bogza. Nădăjduim ca în viitor, fie în
paginile revistei, fie în cele ale Almanahu-
lui „Convorbiri literare", să publicăm și alte
„Prelecțiuni ale Junimii".
Grigore ILISEI
noile prelecțiuni
După ce am fixat titlul acestei prelecți-
uni, mi-am dat seama că de fapt făcu-
sem o formulare eronată, a spune Emi-
nescu și România e ca și cum ar fi două lu-
cruri distincte, este a spune un neadevăr. A
spune, în schimb, Eminescu este România,
sau România este Eminescu este un adevăr
fundamental pe care maestrul Bogza l-a e-
nunțat acum cîțiva ani. Sint puțini artiști pe
lume cărora li se cuvine cinstea identificării
absolute cu neamul pe care il reprezintă. Fi-
rește, condițiile de îndeplinit sînt atit de gre-
le, incit raritatea suprapunerii este foarte ma-
re. Dar care, oare, sînt acele condiții pe care
trebuie să le îndeplinească un artist, un mare
creator, un ginditor, un erou, pentru ca el
sâ se identifice în așa măsură cu neamul său,
cu țara pe care o reprezintă ? Mai întîi e
torba, desigur, ce exprimarea întreagă, din
adine, a unei limbi naționale. De unificare,
de stringere laolaltă, cît se poate de coerentă
a tot ceea ce înseamnă factor de limbă na-
țională. Apoi poate fi vorba de exprimarea
întreagă, cit se poate de adîncă, a unei epoci
date. Poate fi vorba și de condiția accesului
la miturile naționale. Poate fi vorba de o
consimțire esențială, de durată, la tot ceea ce
Înseamnă un proces istoric. Dar la toate aceste
condiții răspunsul poate fi pozitiv pentru mult
mai mulți ginditori, mult mai mulți artiști,
mult mai mulți eroi ai unui neam, decît pen-
tru unul singur.
Eminescu a avut acel merit unic, dacă a
fost meritul lui sau al destinului lui uluitor,
nu știu, a avut meritul unic al unei identifi-
cări totale cu spațiul național și cu timpul
românesc. Și, uitîndu-ne la identificarea sa
totală cu aceste două categorii fundamentale
ale unei existențe, trebuie să o înțelegem în-
tr-un chip misterios, într-un chip tainic.
Sîntem în fața unui geniu, dintre acelea ca-
re poartă un mir înalt pe fruntea lor. Sînt
puțini în lume aceia care-1 poartă. Eminescu
este de tratat în perspectiva unei alchimii,
repet — tainice. El, ca un purtător de piatră
filozofală, cum sînt aceste genii miruite, atin-
gînd totul în contingent, a proiectat totul in
absolut. Deci trebuie să-l înțelegem, ca atare,
pe aceste două coordonate continuu. De a-
ceea, cînd vorbim despre spațiul românesc și
identificarea lui Eminescu cu spațiul național,
trebuie sâ înțelegem lucrurile într-un proces
destul de îndelungat, de inducție. Și să ne
înălțăm pe urma lui, în trepte. Spațiul națio-
nal i-a apărut adolescentului într-un chip is-
pititor. Spațiul național : pentru el asta a în-
semnat la început satul și pădurea și codrul.
După aceea a început să însemne Moldova,
după aceea a început să însemne fiecare pro-
vincie românească. Și, așa cum fiecare dintre
noi nu cunoaștem bine un oraș, nu putem
spune că-1 avem în stăpînirea noastră decît
dacă l-am făcut de mai multe ori cu picio-
rul, adică simțindu-1, integrîndu-1 în ființa
noastră, integrîndu-1 cu aura lui, așa Eminescu
a început să-și integreze spațiul național fi-
inței sale fizice încă de foarte timpuriu. Gîn-
diți-vă la vagațiile acelea de copil pe pă-
mîntul Moldovei și al Bucovinei, gîndiți-vă la
pelerinajul de mai tirziu din anii adolescen-
ței, cînd începe să ia cunoștință de necesită-
țile reale ale continuității. Gindiți-vă la mo-
mentul cînd Aron Pumnul a aprins în inima
lui dorința arzătoare de a vedea Ardealul, de
a vedea Transilvania. Gîndiți-vă la pelerinajul
pe care Eminescu l-a făcut pe jos de la Cer-
năuți. la Blaj, cu intenția de a contempla
..Roma mică". Vă amintiți de acele rînduri
scrise de niște întîmplători studenți blăjeni.
care s-au întîlnit cu Eminescu pe drum șl
au văzut tulburarea lui extraordinară cînd,
ajunși în preajma Blajului, s-a sculat, a ri-
dicat căciula și a spus : „Te salut Romă mică!".
Sigur, Transilvania este pentru Eminescu un
tărîm al opțiunii sale adinei. Aduceți-vă a-
minte cum il sfătuia pe Slavici, după ce fu-
seseră la Timpul împreună, să se ducă și să
scoată Tribuna la Sibiu !
Pentru Eminescu, deci. Transilvania și Ba-
natul și Crișana au fost parcurse și integrate,
cum spun, într-un peisaj interior, care n-a
făcut decit să se lărgească continuu. Fiindcă
mai departe, cu trupele de actori ca sufleur,
cu trupa lui Pascaly a mers peste tot și a cu-
noscut fiecare Ioc românesc, și l-a integrat
într-o totalitate, fiindcă meritul fundamental
al lui Eminescu in ceea ce privește spațiul
național a fost unul inegalabil. El a desenat
de fapt harta eternă a României. Și cum spun,
această luare în posesie tinerească (fiindcă a
fost, de fapt, o luare în posesie) a însemnat
un contact direct, nemijlocit, întreprins cu
venerație, cu pietate. El a fost în toată viața
lui în ceea ce privește lucrurile românești,
aspirațiile românești, un pelerin neobosit. Și
etapa aceasta de cucerire a fiecărui loc româ-
nesc cu jertfă, cu sacrificiu, cu suferință, a
însemnat o primă parte de realizare a tota-
lului, a globalului peisaj românesc. Mai tîr-
ziu, la Viena, avea să se întîlnească cu stu-
denți români din toate părțile locuite de ro-
mâni. Acolo a cunoscut pe românii din Pind
și a căpătat pentru ei o mare stimă și o mare
dragoste. Acolo s-a întîlnit cu Slavici și cu
toți ceilalți, acolo ei au gindit împreună 'după
ce l-a gîndit el, un plan de unitate culturală
românească, care, zicea Eminescu, este atît de
necesar înaintea unității politice. Unitatea cul-
turală trebuia să preceadă. în gindul lui, uni-
tatea politică și a precedat-o, de altfel. Și a
început acel tînăr între 19 si 22 de ani, cît
avea în etapa vieneză a vieții sale, a în-
ceput să lucreze cu o pasiune nemaipomeni-
tă — politică (eu socot că Eminescu se pre-
gătea atunci pentru o astfel de carieră). I-a
fost dat gindul la o parte de nefericirile
care s-au întîmplat în legătură cu marea săr-
bătoare de la Putna, dar el a dorit să con-
tureze o splendidă devenire istorică și în
viitor pentru neamul său. Gindea repertorii
teatrale, încuraja scriitori, artiști, voia să cre-
eze, pretutindeni, focare, nuclee de cultură
care să dăruiască o imagine globală și co-
herentă a culturii românești. Și aș zice că o
treaptă interesantă, intermediară, în acest
drum de la imediatul istoric, de la contin-
gent înspre treptele cele mai înalte ale ade-
vărului absolut, o marchează sărbătorirea ae
la Putna. A fost, toată, opera lui, ca de
obicei, ascunsă cu o umilință inegalabilă, fi-
indcă acesta este factorul decisiv al duratei,
să te umilești, să te ștergi pe tine însuți, ca
să te proiectezi în absolut și în eternitate.
S-a șters pe sine total, ca întotdeauna, în fie-
care împrejurare care a depins de voința lui
și a lăsat să apară la suprafață numai ceea
ce însemna duhul unității românești. La Putna,
ideea lui a fost să se aducă o urnă cu pă-
mînt din toate ținuturile locuite de români.
■Spuneam câ a desenat harta integrală, eter-
nă, a României. Acolo, in urna aceea, în
care se afla pămînt din toate colțurile lo-
cuite de români, Eminescu a sintetizat din-
tr-o dată, a simbolizat viziunea sa integratoa-
re asupra ceea ce înseamnă fenomenul româ-
nesc. Mai departe, cînd artistul a devenit
ceea ce-a devenit, acela care se plimba între
cosmogonii și apocalipse, acela care vedea
obirșiile, le căuta și pe ale sale, și pe ale
neamului, căuta însetat originile ca orice
bard mare al lumii vechi — fiind ca un ava-
tar indic în privința aceasta — căutător de
origini, — acest mare artist n-a rămas însă
în apocalipsă și in cosmogonii, ci a introdus
în opera lui, după anii ’74—76, deci după
întoarcerea acasă, din nou satul și codrul. Sin-
tem pe drumul transformării sau al mutației
aceleia care îl face să se proiecteze din con-
tingent spre absolut. încep să apară semnele
hărții transformate, hărții integrale a Româ-
niei, transformate în hartă mitică, în hartă
magică. Satul și codrul, și mai cu seamă co-
drul, capătă pentru Eminescu acele valențe
pe care le are codrul în gîndirea indică, pe
care le are codrul în gîndirea adîncă a ger-
manilor, în gîndirea tradițională a dacilor, gîn-
dire pe care Eminescu începe să încerce s-o
scoată la iveală. Orizontala istoriei, orizontala
timpului și a spațiului sînt dublate la el de
o incursiune — cum spunea Sadoveanu — de
scafandru uimitor înspre lumea miturilor, în-
spre lumea aceea a obîrșiilor ascunse. Și sa-
tul și codrul, — cum spun, încep să semnifice
mai mult decît pînă acum, înspre o altă ordine
care întregește de fapt ordinea ceastălaltă. Șl,
în cele din urmă, Eminescu va și fixa în-
tr-o poemă de maturitate granițele de
răsărit și de apus ale României înaintea
României mari. Tînărul și-a proiectat viziu-
nea în viitor așa cum și-a proiectat-o înapoi
în trecut, fiindcă n-a suportat nici o clipă si-
tuația de imperfecțiune a prezentului — refu-
zul lui de romantic față de prezent, era nu
altceva decît o sete enormă de absolut, și ast-
fel, din integritatea spațiului văzută de la
origini înspre viitor, derivă și viziunea unui
timp național. Dar momentul în care spațiul
românesc se concentrează într-un simbol de
unitate, menit sâ exprime caracterul adine
mitic al hărții românești, este momentul acela
în care, printr-o reducție maximă, poetul a-
junge să strîngă harta românească într-o sin-
gură metonimie, într-o metonimie, în care
termenii au o încărcătură conotativă de alt
ordin decît aceea de contingent : rîul, ramul.
Riul, ramul mi se pare mie a constitui o efi-
gie, sau a fi o inscripție, în efigie lingă ima-
ginea lui Mircea, în clipa în care, în „Scri-
soarea III", Mircea este tratat ca un personaj
mitic, fiind în același timp un personaj isto-
ric. Mircea este un Cronos, care schițează ca
o bătrînă zeitate, niște gesturi arhetipale, niște
gesturi ancestrale, relatînd lui Baiazid care
sînt împrejurările, care sînt situațiile noastre —
arhetipale, și care sînt reacțiile noastre fi-
rești. Mircea nu-1 citise pe Herodot, firește,
dar Eminescu, punîndu-1 pe Mircea să-i re-
plice lui Baiazid îi vorbea cu trei amănunte
din „Istoriile11 lui Herodot : cu primul inva-
dator venit împotriva poporului nostru, Da-
rius al lui Istaspe, cu cererea insolentă a a-
cestui prim tiran invadator, de pămînt și apă,
șl cu durarea unui pod peste Dunăre. Toate
cele trei detalii se găsesc în „Istoriile" lui
Herodot. Deci, Mircea, nu știm, nu citise, sau
poate citise pe Herodot, dar el învățase lecția
strămoșilor săi, pentru că Mircea este una
din verigile în care Eminescu întrupează pe
aceia care asigură continuitatea neamului său,
fie că e vorba de eroi, cum spuneam, fie de
gînditori, de poeți, de artiști. Și Mircea este
unul din aceia care reschițează gesturile tra-
diționale. Situația noastră arhetipală este fi-
xată ca atare si, cum spun, rîul, ramul, se
înscriu lingă figura lui. Figura lui de penat,
figură într-adevăr scoasă din istorie și arun-
cată undeva în zonele eternului, primăvărate-
cului, veșnic mit.
Deci, de la parcurgerea și însumarea și inte-
grarea unui teritoriu cu tot ceea ce înseamnă
pămîntul si apa și copacii și cerul lui și pînă
la această splendidă metonimie, aproape unică
în istoria poeziei românești, Eminescu nu face
altceva decît să definească în ipostaze diverg
cum spuneam, într-o ordine și alta, în coi^
tingent și-n absolut, spațiul românesc. Și dacă
a uesenat harta eternă a României, Eminescu
a legat-o și de timpul nostru istoric. E inte-
resant de văzut cum acest mare romantic în-
dîrjit împotriva timpului, acest demiurg aproa-
pe încrîncenat împotriva timpului pe care-1
considera timp ucigător, timp destructiv (ca
si Shakespeare), a timpului pe care-1 percepea
cu groază („și timpul crește-n urma mea,
mă-ntunec“), îl simțea fizicește, îl simțea a-
proape tactil, putea să-1 considere, pe de altă
parte, mărunt, inconsistent, factice. Acest ma-
re luptător împotriva timpului mic, acest de-
testator al timpului comun, nu cunoaște in
afara macrotimpului în care se mișcă, pre-
cum Dan din Sărmanul Dionis, cu ușurință.
Convorbiri literare - 10
ale „junimii^
zoe dumitrescu
bușulenga
Eminescu
si
România
jiu cunoaște alt timp viu decit timpul națio-
nal, timpul istoriei neamului, timpul, coherent,
timpul consistent, timpul cu substanță. El se
duce inapoi pină la cele mai îndepărtate date
ale istoriei noastre, se oprește asupra virstei
de aur a Daciei în „Memento mori- si il fi-
xează pe Decebal într-o aureolă foarte cu-
rioasă. E personajul mitic, personajul proble-
matic, ciudatul, ginditorul, misteriosul care nu
moare niciodată. El e ca un fel de rege Ar-
tiiur care va reveni cînd poporul va avea ne-
voie de el. De altfel, în cîteva poeme postume,
se vorbește, codrul vorbește, despre aștepta-
rea pămîntului acestuia, tainic și misterios, ca-
re este pămintul nostru, așteptarea ca Dece-
bal să sune din corn și să-și adune ostile,
pentru ca neamul aflat in restriște să-și re-
găsească împăcarea și echilibrul. Decebal pe
oe o parte, Dochia pe de altă parte. Dochia
este un foarte interesant personaj de divini-
tate tutelară feminină, un fel de maică pro-
tectoare a pămîntului acestuia ; are condi-
țiile pe care, in general, le dețin marile maici
■eterne, acelea care dau viață, le au în isto-
ria spiritualității popoarelor. Ei, bine, în Do-
chia, Eminescu încearcă să întrupeze un prin-
cipiu de viață eternă, o fintînă neistovită a
tinereții și a vieții. Fiindcă Dochia, în „Po-
vestea Dochiei și ursitorile". dă naștere unui
fiu. dintr-o căsătorie cu un împărat din Apus,
care, după toate semnele, este Traian. Și copilul
lor, care nu cunoaște bătrînețe, care nu va
cunoaște moarte, este nu un Euforion născut
din amorul lui Faust și al unei inconsistente
Elene, ci devine o permanență, o matcă de
viață eternă. Cu continuitatea neamului se
măsoară timpul național. Și din Dochia por-
nește acest flux continuu care este poporul
român.
Ștefan aparține aceleiași lumi, căreia îi apar-
țin Dochia șl Decebal în mintea lui Eminescu.
El este unul dintre cei care resacralizează
timpul istoric. Interesant e că într-o altă po-
emă, tot postumă, în stil popular, lui Ștefan
Mușatin i se atribuie aceleași calități, aceeași
adjectivare mitică. Mușatin trăiește prin ado-
lescența lui înflorită în mijlocul codrului, to-
pos mitic prin excelență. Codrul încearcă să-1
rețină, dar opțiunea e făcută și tinărul iese
in lume, atras de farmecul irezistibil al che-
m-rii destinului. Timpul are nevoie de Întine-
rire și fiecare verigă se dăruie pe sine, înti-
nerindu-1 prin jertfă și cunoaștere ; îl resa-
cralizează și-i face din nou să curgă puter-
nic și tinâr. Timpul acesta puternic și viu și
tînăr. este timpul istoriei neamului și timpul
acesta va continua fără oprire. Eminescu. ca
nimeni altul, s-a confundat cu fiecare dintre
etapele istoriei pe care le-a evocat. Și istoria
aceasta este bine știută de elevul lui Aron
Pumnul. Cunoștea desăvârșit etapele istoriei
românești și mai cu seamă se oprea pe punc-
tele nodale, pe punctele de sacrificiu, pe punc-
tele de durere, pentru că știa că acolo este
botezul marilor refaceri spirituale ale neamu-
lui. De aceea a proiectat nenumărate poeme
epice sau dramatice, în legătură cu atîtea per-
sonagii. De aceea a ajuns pînă la Horea, pe
care-1 arăta ca pe un titan, ajungea apoi la
Mureșan, pe care-1 făcea un fel de poet orfic,
un fel de poeta vates, și apoi la toți ardele-
nii de la *48. Pentru el, Cîmpia Libertății fu-
sese un moment de luare de contact nemai-
pomenit, de emoție extraordinară, ca și cate-
drala din Alba-Iulia, unde l-a auzit pe Cipariu
vorbind. Bălcescu i s-a părut extraordinar și
l-a evocat in articolele din „Timpul- în le-
gătură cu apariția „Istoriei românilor sub Mi-
hai-Vodă Viteazul-1 și așa mai departe. Și nu
numai atît, dar mergea pînă în vremea lui,
l-a iubit pe Cuza foarte mult, l-a prețuit. Se
știu mai puțin lucrurile astea... S-a dus, pe
•cind era student la Viena, s-a dus la Cuza
în 1870, de Anul Nou, cu o delegație de stu-
denți, la sanatoriul unde fostul domn era bol-
nav. L-a vizitat. Și povesteau colegii cit a
fost de emoționat, de turburat după aceea.
Apoi despre Independență a scris niște lu-
cruri admirabile, deși era membru al parti-
dului conservator ; și avind față de liberalii
de Ia guvern netă atitudine de dispreț, spu-
nea : „Independența... e suma vieții noastre
istorice*-... nu este un „copil găsit--..., „ci un
prinț care dormea, cu sceptrul și coroana ală-
turi--. Din această superbă afirmație emines-
ciană înțelegem ce înseamnă pentru el Inde-
pendența. De altfel, pentru el totul se lega
într-un continuum, doar, dacă se poate spune
așa, marcat de acele verigi importante care
refac sensul viu al timpului.
Și aș vrea să relev un lucru mai puțin cu-
noscut, în legătură cu el însuși și raporturile
1.	loan IANOV
2.	Nicu BURGHELEA
3.	Nicu GANE
4.	General CERCHEZ
5.	Nic. NICOLAENU
6.	Alex. FAiRRA
7.	Nicu CULIANU
8.	Th. CERCHEZ
9.	Vasile BURLA
10.	N. MAJ4DREA
11.	loan MELIK
12.	N. QUINTESCU
13.	Samson BODNARESCU
14.	Pop FLORANTIN
15.	Pavel PAICU
16.	P.P. CARP
17.	Const. LEPADATU
18.	Vasile POGOR
19.	VASILE ALECSANDRI
20.	Titu MAIORESCU
21.	lacob NEGRUZZI
22.	Th. ROSETTI
23.	Mih. CORNEA
24.	Col. SCHELETTI
25.	CIUPERCESCU
26.	Dim. ROSETTI
27.	Leon NEGRUZZI
lui cu istoria. El se socotea, cu smerenie, o
măruntă verigă in lanțul marilor personalități
care contribuiau la istoria neamului și la
prefacerea timpului. Era, se socotea, un sim-
plu lucrător in acest nesfirșit suiș al efortu-
rilor noastre de neam. Dar. din cind in cînd,
mijea in el. aproape împotriva voinței lui.
un gind curios de identificare cu cite-un per-
sonaj de primă înălțime din istoria noastră.
Și-aș vrea să semnalez așa... ca pură ciudățe-
nie. un lucru. Știm toți cite ceva despre acele
versuri cu caracter autobiografic : „Fiind bă-
iet. păduri cutreieram...• Erau spuse despre
sine lucrurile acelea. Dar există o variantă
colaterală La „Mușat și ursitorile”, deci o va-
riantă închinată lui Ștefan și care sună așa :
„Fiind copil, păduri cutreiera / El se culca
ades lingă izvor / Șt brațul drept el il punea
sub cap. ”
Mie mi se pare absolut senzațională această
suprapunere de rinduri autobiografice cu o în-
cercare de a da o scurtă biografie a copilă-
riei marelui Mușatin. Mi se pare câ, dincolo
de voința lui. lucrau niște forțe care-1 purtau
spre o recunoaștere uluitoare. Și-aș vrea să
mai amintesc aci. de o poezie iarăși mai pu-
țin cunoscută, o postumă, „Visul”, superbă po-
emă rimbaldiană : „Pluteam pe-un riu / Scli-
piri bolnave...” etc., etc., E vorba de o imagi-
ne onirică, in care eroul, purtat de ape, intră
intr-un dom, descoperă o imagine voie-
vodală. „un chip ca-n somn”, „în albă
mantie de Domn", sub al cărui văl
iși descoperă dublul. Nu știu dacă Blaga. ca-
re a vorbit despre ideea voievodală la Emi-
nescu. a cunoscut acest poem — „Visul”. Nu
știu dacă a făcut ipoteza aceasta pe care mi-am
permis s-o fac. Firește, e un lucru poate mă-
runt, dar pe mine mă interesează concordan-
ța continuă, probabil neconștientizată, între
marele poet și acela pe care îl considera a fi
cel mai mare erou al neamului, păstrătorul
fără moarte al mîndriei poporului nostru :
Ștefan Mușatin. De ce spun asta ? Pentru că,
poetul umil și smerit, în această ipostază vo-
ievodală, pe care conștient n-o trăia (și care
venea din altă parte, din străfunduri de fi-
ință, dintr-o psihc foarte complicată și foarte
veclie), poetul se simțea față de neamul lui,
de poporul român, cu niște răspunderi, cu o
28.	I. CARAGIANI
29.	Ștefan NEIU
30.	Col. Tn. ȘERBANESCU
31.	Gh. ROIU
32.	Th. CRISTODULO
33.	Scarlat CAPȘA
34.	Lascăr CIUREA
35.	Gh. RACOVITZA
36.	Gh. NEGRUZZI
77 C'A^TT
38*	Ștefan VÎRGDLICI
39.	Nicu CAZIMIR
40 Gr. BUIQL1U
(tablou executat în 1873)
iubire, cu o dorință profundă de a salva. Se
simțea intr-adevăr ca un fel de voievod al
lui. De aceea, spun, Blaga a avut o intuiție
formidabilă, dacă n-ar fi cunoscut aceste frag-
mente. cînd a vorbit despre ideea voievodală
la Eminescu. Și Cotruș într-un mare poem,
tot așa, se ducea la Eminescu în pelerinaj, ca
haiducul la voievod. Și se pleca, tot așa, ofe-
rindu-i ascultarea lui, supunerea lui, puterea
lui. Deci identificarea aceasta cu timpul și cu
spațiul, este aceea a unei ființe de excepție
sub raportul spiritului, a unei ființe de ex-
cepție în absolut, a uneia care stătea de vorbă
cu eroii, care se chema Hyperion, dar care
pe pămint, sau îndreptat spre pămînt. era un
sărman poet, un sărman artist, lucrînd însă
cu o fervoare nemaipomenită, la ceea ce i se
părea lucrarea vieții lui. Nu putuse atinge
niște țeluri, le-a atins pe celelalte, postum.
Poate n-a știut niciodată cît este de expo-
nențial. dacă se poate spune așa, pentru po-
porul său, cit este de reprezentativ pentru nea-
mul acesta. A avut intuiții fulgurante doar,
abia noi știm astăzi ce-nseamnă Eminescu pen-
tru cultura românească, și nu numai pentru
cultura românească, pentru istoria româneas-
că, p?ntru natura românească, pentru toată
spiritualitatea noastră. Și, într-adevăr, Blaga,
pe care l-am citat, spunea, cu o mărturie ia-
răși, de mare poet și ginditor, cel dintîi l-a
spus totuși Maiorescu. care zicea : „Eminescu
este cea mai înaltă întrupare a înțelegerii ro-
mâne”. lorga spunea : „Expresia integrală a
sufletului românesc”, Sadoveanu, pe care l-am
citat, spunea : „scafandru uimitor în adîncu-
rile spiritualității românești”. Dinu Noica spu-
nea „omul deplin al culturii românești** ș.a.m.d.
Adică, sintem mereu, astăzi, față de cel care
a întrupat mai bine decît oricine în această
țară, România. Sintem in fața lui cu o con-
știință reală a înălțimii pe care el o repre-
zintă. Fiind cel mai înalt, a văzut cel mai
departe. Și rămîne văzînd cel mai departe.
Dar fiind cel mai înalt, este în același timp
pentru noi un fel de geniu tutelar al acestui
pămint, este, pentru noi, modelul etern al de-
venirii noastre ca oameni, ca individualități
distincte, și mai cu seamă, modelul nostru
etern ca români, purtătorul „geniului neîm-
bătrînit al istoriei Românilor**. Vă mulțumesc.
In prim-plan, I. E. TOROUȚIU
linii
pentru un portret
Ț n aprilie 1939, venit în București, ca elev în anul
I 3 al Școlii de Ofițeri Infanterie Sibiu, spre a par-
1 ticipa la concursul „Tinerimii române”, in rindul
. iților. am bâtut la ușa editurii „Bucovina*-,
« md sub braț manuscrisul celui de-al doilea volum
de versuri al meu „Prohod pentru zi“.
M-a primit un bărbat înalt, cu figură luminoasă si
vorba caldă, deosebit de binevoitoare de autentic ță-
ran al mirificelor plaiuri bucovinene. Era profesorul
Uie E. Torouțiu, director al înfloritoarei întreprinderi,
ș*. de la 1 ianuarie același an, director al revistei
„Convorbiri literare”, pe care avea s-o conducă și s-o
editeze prin propria contribuție materială pînă după
sfirșitul războiului.
A citit cîteva poeme din juvenilul meu debut
„Liane crude- (1935) oprindu-și apoi privirile pe de-
cupajele cu recenzii din : „Luceafărul-, Revista scrii-
toarelor și scriitorilor români”, „Curentul". „Flamuri*
și altele, pe care i le prezentam. Despre titlul noului
manuscris „Prohod pentru zi“, mi-a spus : „Prea
trist pentru vigoarea și tinerețea matale", însă adău-
gind imediat : „Totuși, nu aceasta e important, și.
dacă doriți, vă fac devizul cheltuielilor, din care
veți suporta un sfert, ca la calea ferată, cum aveți
dreptul dumneavoastră, viitorii educatori ai ostășimi’
țării-.
„Sfertul"de deviz era foarte convenabil, iar achita-
rea in rate, așa câ ne-am înțeles, „bătînd palma", cum
se zice. Atunci i-am cunoscut pe profesorul Ale-
xandru lonescu (părtaș direct în administrarea tipo-
grafiei) precum și pe poetul Teodor Al. Munteanu,
care, alături de acesta, se ocupa de editarea reviste’,
ulterior (nr. 7/1941) apărind in grupul de redactor:,
ca secretar, viitorul profesor universitar Ștefan Cuciu-
reanu.
După 3 săptămîni, mi-a trimis la Sibiu corectura
I-a pe cea secundă efectuînd.o la sfîrșitul lunii mai,
în București, unde venisem ca laureat al acelui con-
curs cu dublu noroc. M-am bucurat, cunoscîndu-1, în
biroul editurii pe scriitorul C. Manolache (general ca
și N. Condeescu), căruia îi apăruse volumul „Scîn-
teietoarea viață a luliei Hașdeu“, moment onorat de
gazdă cu vin, gustări și cafea.
Volumul meu a apărut la sfîrșitul lunii iunie, în
condiții tehnice deosebite, cu literă modernă și hîrtie
crem italiană, fiind difuzat într-un moment istorie
nefavorabil, deoarece tocmai atunci îmi începeam ca -
riera de ofițer direct „pe zonă”. Așa se face că în
septembrie 1940, aflîndu-mă în sanatoriul „Eraclide"
de pe Calea Plevnei (in apropiere mai trăia Doamna
Elena Coșbuc) l-am vizitat de multe ori pe I. E
Torouțiu, cunoscîndu-1 mai îndeaproape și admirîndu-1
ca pe un om de mare omenie, foarte erudit și în-
flăcărat patriot. 11 dureau nespus de mult încer-
cările și durerile țării.
Din biografia sa, se cuvin notate cîteva spicuiri :
Născut la 17 iunie 18B8, la Solea (Suceava), debutase
cu proză scurtă („Chipuri”) la Cluj, în 1912. O schiță,
intitulindu-se Străjerul cetății, evocă gloria neamului
si lansează o chemare vizînd unirea întregului neam
românesc : „Treziți-vă din agonie și viitorul va fi al
vostru f. în acea perioadă, feciorul de țărani devenit
student în Germania făcea traduceri și studii asupra
stărilor sociale din Bucovina, totodată adunînd cîn-
tece și povești poporale. între anii 1911-1913 devenise
asistent universitar la Frankfurt pe Main, iar după
1920 profesor ia liceul „Cantemir Vodă“ din București.
. .Acum, răsfoind colecția „Convorbirilor” din acea
perioadă, mă impresionează cuvintele lui Al. Tzigara
Samurcaș adresate cititorilor, în nr 1 din 1939. cînd
acesta îi predase lui I. E. Torouțiu direcția revistei :
..Cu satisfacție de a fi asigurat viitorul revistei
anunțăm azi încredințarea revistei în miinile nouei
generații sub conducerea d-lui profesor I. E. Torouțiu»
Membru corespondent al Academiei Române, care prin
valoroasele și voluminoasele sale publicații, apreciind
rostul «Junimii- în mișcarea de renaștere a limbii și
literaturii române, va ști să ducă mai departe făclia
veșnic vie a gîndirii junimiste." Amintind de dîrecto
râtul ardeleanului loan Bogdan, se remarcă „contri-
buția efectivă a provinciilor surori la conducerea publi-
cației, care, de la întemeiere, a contribuit, în largă
măsură, pe calea culturală la realizarea fericitei între
giri a Neamului”.
în nr. 2, N. lorga scrie : „Amicalei dorințe de colabo-
rare a domnului Torouțiu, directorul «Convorbirilor
literare», nu pot să-i răspund mat bine decît prin
cîteva amintiri ale legăturilor mele cu această veche
revistă". Alături de acosta, un articol de Octav Oni-
cescu despre Gh. Țițeica, altul, de I. E. Torouțiu, cu
titlul „Duiliu Zamfirescu — Omul și Românul", urmat
de „O. Goga și legăturile literare româno-maghiare"
de A, P Todor, cu semnificativa frază : „Căci m
inima poporului maghiar și român bucuria și dure-
rea a chiotit si a plîns totdeauna pe aceeași vioară și
aceeași coardă".
în volumul cu numerele 6—7-8 și 9, dedicat semicen-
tenarului Eminescu, apare cuvîntarea Iui C. Rădulescu
Motru. președintele Academiei Române, urmată de
articole semnate de : N. lorga, I. Petrovici. Leca Mo-
rariu, Martha Bibescu, I. Găvănescul, C. Manolache.
Gr. Trancu-Iași, Dr. C. Bacaloglu, Gh. Bogdan Duicăr
P Troaie, Scarlat Struțeanu, Gino Lupi (Milano). Șt.
Cuciureanu, Telemac Dan. Emil Zegadlowicz (Varsor
via), Hr. Kapitonov și Boris Kolev (Bulgaria), Dmitri
Pasco (Albania). L. Galdi, Z. Franyo. precum și cel
despre Eminescu în literaturile : engleză, slovacă, ceha,
rusă, evreiască, germană (cu multe texte), datorat lui
i. E. Torouțiu. Versuri, în această serie, publică : G.
Mumu. Ion Pillat, A. Cotruș, G Tutoveanu, E. Fa-
rago, A. Chirescu, M. Beniuc, E. Giurgiuca, S. Stol-
nicu, Șt. Stăneseu, Tr.’Chelarlu, T. Al. Munteanu, Bogdan
Istru, VI. Cavamali, O. Sargețiu. A Marin, G. Băiculescu.
G. Fonea, V. Spiridonică. G. Vaida. A. Tita. I. Ș.
Manolescu. I. Calboreanu. Gr Bugarin, Coca Farago<
Ovid Caledoniu, I. Șiugariu, G. Drumur. T. Lianu, I.
Th. Bea și alții, din toate generațiile și din- toate
provinciile.
în acești ani sunt dedicate numere, cu frumoase fo-
tografii în culori pe coperte, unor scriitori ca : Duiliu
Zamfirescu, M. Sadoveanu. O. Goga, B. Delavrancea,
L Rebreanu, I Brătescu VolTiești. I. Agîrbiceanu, Al.
VLahuță, D. Nanu, etc., iar între colaboratori mai apar :
D. Caracostea, C. Meisner, P. P. Panaitescu, O. Papa-
dima, D. Cuclin, L Agîrbiceanu, C. Noica, Al Dima.
Lidia M Sadoveanu, Gr. Sălceanu, Pan Vizirescu, G.
Ursu, V. Netea și alții.
Ținuta revistei e aleasă și sobră, majoritatea artico-
lelor remareîndu-se prin spiritul erudiției și evident’
țierii valorilor literaturii naționale și universale.
Haralambie ȚUGUI
11 — Convorbiri literare

f
actualitatea
poeți din două generații
în jurul tranziției
Iegat, prin destin editorial, de generația
’îu, roanid Romanescu s-a individuali-
zat printr-o lirică mai apăsat insurgență,
întoarsă, cu o față, spre real, cealaltă oglin-
drndu-se, narcisiac și orgolios, în condiția poe-
titlui și-a poeziei. Un studiu atent al temelor
și,' in cazuri, e drept, mai izolate, al demer-
sului poetic, ar descoperi la loanid Romanes-
cu, dar și la Ovidiu Genaru, Mircea Ivănescu,
semne ale înnoirii lirice pe care abia genera-
ția ’80 o produce in chip programatic. CU poe-
zia generației ’70 se produce un fenomen com-
parabil cu acela al prozei unui G. Bălăiță,
Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu sau
Costache Olăreanu, care prefigurează, fără
program proza așa-numit textualistă. Ne lip-
sește, oricum, perspectiva, pentru a putea fixa,
în linii oricît de provizorii, harta „post-moder-
nismului" nostru, cum și spre a-i observa creș-
terea organică din însăși evoluția literaturii
române contemporane.
Volumul Orpheus adîncește, la loanid Ro-
manescu, revizuirea pe care poetul o propune
incepînd cu poemul Demonul. Insurgența iși
arată, tot mai mult, substanța romantică, de-
tectabilă, în volumele de început, doar la ni-
velul atitudinii și al gesticulației. Lirismul se
decantează, se esențializează, împrumutind so-
lemnități apoftegmatice: „cel străin de cu-
vînt / străin de sine însuși este" ; „dar ce
este gloria mai mult / decît ceea ce ne închi-
puim despre ea ? / și la ce folosește celui
care o deține ?“ ; „Dacă-ntr-o infimă parte a
haosului / ar domni ordinea, / cine supus
acelei părți / ar înțelege haosul ?" ; „zadar-
nică de fapt orice victorie. / dacă inima vie
a omului / — acel fort ultim, cel mai rezis-
tent — / nu ai reușit s-o cucerești". Această
poezie a cunoașterii de sine și a sentinței mo-
rale nu e străină de retorica poemelor didac-
tice si a textelor sacre ale antichității. Gesti-
culația lirică are un aer sacerdotal, poetul îm-
prumutînd, tot mai des, masca inițiatului și
a profetului. .Metamorfoza personajului liric nu
este, de altfel, imprevizibilă și nu contrazice
esența unei singularizări deliberate. Definiția
poeziei (și a poetului) în 1972 („Poezia mea e
nervoasă, tot vorbind peste umăr / uită să-și
scoată bilet, e coborîtă cu forța" ș.a.m.d. —
Poezia mea în Favoare) localizează insurgența
la nivelul manifest juvenil, printr-un gest de
sfidare a bunei cuviințe de fiecare zi. loanid
Romanescu revendică un cod al său, în reto-
rica existentului, cu și mai mare agresivitate,
în volumul Paradisul (1975) : „vă rog să re-
vizuiți statutul meu de poet!“. Nota eseninistă
reapare doi ani mai tîrziu (Energia visului :
„al dracului am fost, cu patimă în toate, /
greșind fundamental de-atîtea ori / — și to-
tuși printre fericiți mă număr — / trăiască
poezia și marii visători!“ — în poezia în care
versul final dă și titlul), pentru ca în 1981,
în Accente, poetul să reclame „libertatea de
a trage cu mașina de scris", ca altădată Geo
Dumitrescu cu pușca: „poate că războiul s-a
sfîrșit / poate că să-mpușc mi-e interzis — /
din toate pozițiile in toate direcțiile / schiau-
nă mașina mea de scris / / ta-ta-ta-ta ! ta-ta-
ta-ta ! iauuuuuuu !“
Am făcut această scurtă trecere în revistă
a „măștilor lirice" pe care le poartă poetul in-
lor face efortul de-a disloca, în structurile
cotidianului, substanța mitică. Fără să-și tră-
deze „biografismul", autorul decelează, in ac-
cidentă, arhetipul. Dacă ar fi să comparăm
poezia de acum a lui Lucian Vasiliu cu poe-
zia lui Alexandru Mușina sau Mircea Cărtă-
rescu, am descoperi cu mult mai puține sem-
ne de unire decît in primele două volume.
Citadinismul de altădată se abstrage in noțiu-
nea de cetate, individul trăit de istorie și
trăind in istorie nu-și mai caută rădăcinile
Ii. copilărie sau adolescență, ci intr-o atempo-
ralitate care este a mitului, limbajul poetic,
încărcat pină nu de mult de elemente îm-
prumutate din vorbirea de toate zilele și de
pastișa culturală, iși leapădă podoaba. Fiul
omului, cea mai substanțială carte de pînă a-
cum a lui Lucian Vasiliu, este, în același timp,
o carte de tranziție, in care elementele ve-
chiului limbaj nu au dispărut cu desăvîrșire.
iar elementele noului limbaj nu s-au coagulat
încă definitiv. „Monadele" din volum mai a-
mintesc de vechile „monade", accidența bio-
grafică susură în urechea poetului, dar non-
conformismul s-a stins, insurgența vizează pra-
guri mai înalte, de cunoaștere și de morală,
ruptura culturală de limbaj capătă un sens re-
cuperator : este o marcă a continuității, prin
delimitare.
Plecat într-un pas cu post-modemismul. Lu-
< ian Vasiliu se reîntoarce la temele modernis-
mului chiar și ale romantismului. Pină la un
punct, personajul liric din Fiul omului e com-
parabil cu „Demonul" din poezia lui loanid
Romanescu. Ideea destinului unic, ocrotit de
muze, ieșit din ordinea comună, apare si aici,
însă fără nota particulară de larmă. Relati-
vismul scriiturii iși pune amprenta pe desti-
nul romantic ales. înghițind în pagină, în
textul scris, „providența" : „Distingeam voci :
■"> se pregătea un nume — lacob?. losif?,
Platon ?, Socrate ?. / Horațiu?, Ovidiu, Na-
noleon ?. / Matei ?, Luca, Gheorghe ? loan... /
Rrusc s-a stîrnit crivățul si fiecare / s-a ri-
sipit la casa numelui său". Amintiri „pre-na-
tale", mai multe din poeziile din Fiul omului
discern, cu oarecare umor, preziceri-ursitoare.
Omul — autorul, se confundă treptat cu Fiul
omului — personajul, demiurgul cu lumea Iui.
Ciclul „biografic" este marcat, ca să zic așa.
astronomic și culminează cu o naștere (re-
naștere lirică) datînd în capricorn. închina-
rea la Eminescu apare ca și firească în con-
textul acesta și delimitarea de școala de poe-
zie de la București se întemeiază pe recu-
noașterea unui alt părinte spiritual.
Există, în Lucian Vasiliu. un Narzis și-un
Goldmund, un spirit însetat de real și un
altul, subjugat de cugetare. Narzis se bucură
Unul dintre cele mai
din ultima vreme se
or tranziție și poartă
fan Cazimir, eseist pe cit
consistente volume
numește Altabetui
semnătura lui Ște-
de incitant pe atit
de clipa cea
tei / și mă
e intuneric
plîng / ca-n
repede : -Beau sîngele impruden-
gindesc la EA / / In carnea ei
/ / Acolo deschid ochii / si
pintecul matern". Și in alt loc :
surgent pentru a arăta că, în fond, și
se înscrie, înțelepțit, pe o anumită
revoltei lirice : „cît despre Orpheus,
e altul : / nu doar coroană pentru
s-ar fi cuvenit". în poemul XXXI din
Orpheus
scară a
adevărul
cîntec i
Orpheus
se dă și explicația „titanismului" liric : „lu-
mea nu poate fi schimbată prin cîntec, / dar
ea încetează unde cîntecul dispare". loanid
Romanescu nu încetează să-și revizuiască au-
toportretul, câutînd, scufundat în istoria lu-
mii și în propria biografie, dovezi ale noble-
ții în arborele genealogic al poeziei. Răzvră-
tit al cuvintelor și gospodar al limbii, vor-
bind argoul străzii ori oficiind în templul lim-
bii literare, inițiind în marele mister al lu-
mii sau doar ridicînd o cazemată „pentru flori
și candoare", poetul e soldat al inefabilului:
'„Dintre suferinzi cu privirea lor dreaptă /
și dintre puternici simulînd orbirea / te-am
ales și te-am adus pînă aici / numai pe tine
într-adevăr orbul / / poți merge singur mai
departe / pentru că ai cuvîntul prin care /
„Cu toate acestea / miinile mele ți-au desfă-
cut, cîntind, / genunchii..." Goldmund se re-
trage în biblioteci și muzee, depozitar al me-
moriei umanității: „în sihăstrie, printre perga-
mente și incunabule".
Poemul pe care l-aș cita în întregime. Alu-
necări de teren, ține, deopotrivă, de structura
insurgență a acestui poet meditativ, și de re-
torica
lui: ,
mai degrabă riguroasă, a Fiului omu-
,Frumos ii stă poetului
cu var — /fericit cintă în /
Ier / / visează îmbrățișarea
hetaire / pe drum de seară
/ intr-o groapă
corul heruvimi-
/ unei duioase
/ / Frumos ii
de parcimonios. Puținele cărți tipărite, punind
in circulație vederi apăsat originale, eliberind
subiectele (două sint Eminescu și Caragiale),
de sufocanta povară a locurilor comune, nu
s-au bucurat, totuși, de meritatele ecouri. Fap-
tul că au fost recenzate favorabil la apariție
nu înseamnă decît prea puțin. Laudele cri-
ticii de intimpinare au încetat demult a mai
ilustra un real efort de diferențiere, singurul
lor efect fiind îngroparea scrierilor prezentate
.n amorfa categorie a cărților excelente. Nu
de asemenea elogii, flagrant circumstanțiale, e
nevoie, ci de dezbateri serioase, responsabile,
care să cintărească implicațiile punctelor de
vedere exprimate, perspectivele pe care aces-
tea le deschid mai bunei cunoașteri a litera-
turii. Pentru că se intimplă să mai apară vo-
lume ce discută fără prejudecăți teme consi-
derate definitiv clasate, formulind — dacă nu
soluții pe de-a întregul acceptabile — măcar
întrebări valabile, e păcat să le acoperim fla-
căra sub cenușa prețuirii convenționale. A-
drian Anghelescu a publicat acum citva timp,
exemplul e intimplător, o solidă biografie a
lui Heliade. in care — printre altele — re-
consideră rolul scriitorului in cadrul revolu-
ției de la 1848. Normal ar fi fost ca studiul
cu pricina să devină punctul de plecare al
unor analize mai largi, care să examineze,
de pildă, și conduita celorlalți revoluționari
pașoptiști. Schimbarea unghiului sub care e
văzut intiiul nostru poligraf atrage după sine
reevaluarea pozițiilor tuturor fruntașilor re-
voluției. Or. nici vorbă de așa ceva ! Doar
entuziasm clișeizat, aprecieri potrivite pentru
o mulțime de cercetări literare și pentru nici-
una anume. De ce am mai duce mai departe,
pe riscul propriului cont, chestiunile rămase
suspendate, cînd ele arată bine și așa. de ce
am mai tulbura apele cind oglinda lor e atit
de limpede și albastră ? Calea cea mai sigură
de răcorire a punctelor fierbinți e sublinierea
ostentativă a meritelor, nu fictive, nici lipsite
de importanță, dar de alt ordin. Putem, bună-
oară, scrie despre Alfabetul de tranziție apă
sind asupra înzestrării eseistului, subliniind
nonșalanța discursului, libertatea asocierilor
subtilitatea distincțiilor și calitatea umorului,
însă abia dacă amintind ori „uitind- pur «i
simplu de fertilitatea ideilor sale. Cartea dt
față (cum și cele anterioare) este. într-adevăr,
dovada talentului autorului, care se plimba
dezinvolt și atrăgător prin spații aparent fără
legătură, stabilește relații insolite, disociază
elegant și trage concluzii paradoxale din fapte
la indemină. agrementîndu-și excursia cu pa-
ranteze nostime și clipind complice dinaintea
frazelor preapline de ambiguitate. Insă toate
aceste însușiri sînt convocate pentru a înlesni
lomunicarea unui mesaj. Critica este o artă
ce transmite și altceva decît propria-i frumu-
sețe. Dacă lipsesc din viața literaturii con-
troversele în jurul ideilor critice, e și pen-
tru că ne complăcem a goli critica de miez,
p-ezentind-o drept frumusețe pură, mumie a-
rătoasă. pe care se pot învăța legile propor-
țiilor și ale armoniei, dar inertă. Cultivăm, în
schimb, pentru păstrarea aparențelor, dispu-
tele fără miză, polemicile artificiale, dialogu-
rile născute moarte, despre care povestim, cui
vrea să ne asculte, că plesnesc de sănătate.
Din păcate, numărul celor dispuși să se lase
mistificați și al ageamiilor e pe zi ce trece
mai mic. Miine, mai mult ca sigur, vom cu-
vinta în deșert.
Alfabetul de tranziție se deschide cu un ci-
tat din Borges, care neagă existența epocilor
de tranziție pe motiv că „toate epocile sînt
de tranziție". Ștefan Cazimir nu împărtășește
toate se
văd cum sînt
pînă-n misterioa-
sele fire / ce-n adine sau deasupra le mișcă
/ / ține minte: adevărul / are nevoie de
fidelitate — / cît despre nenumit, / în som-
nul său visează un uriaș" (XLVI).
Volumul Orpheus continuă, cu intonație ele-
giacă, direcția introspectivă și notația me-
morialistică cu înfățișare „existențială- (L. U-
lici). Notabilă, în sensul acesta, e poezia XIX.
reluarea în registru schimbat a unei obsesii
mai vechi, a maternității: „Vai, mamă care
ai albit năseîndu-mă / vai, mamă care si-n
pămint mă naști / vai fiului care și-n moar-
te / va continua să se nască / fericiți cei care
cu picioarele înainte venind / au văzut lu-
mina cu tălpile / și orbi au rămas / și muți
au rămas / / și eu am albit, au albit / pînă
și nopțile mele / iar în urmă — prin cablul /
unui lung ombilic ne-ntrerupt — aud șirul de
mame gemînd". Cu volumul Orpheus loanid
Romanescu se apropie de punctul de zenit al
carierei sale poetice. El se apropie de un li-
rism al profunzimilor și al esențelor, abando-
stă / pe vreme de ploaie / intr-o groapă cu
var / in lumina stelelor palide. / bolborosind
ca Iov / sintaxa inaccesibilă / / Frumos îi
stă / murmurind în groapa cu var : / „Noi,
iubitorii de detalii. / noi. iubitorii de edicte,
/ noi, împotriva împotrivei—" / / Frumos îi
stă poetului / intr-o groapă cu var, / cu o-
chii albi, cu mîinile reci / intr-o groapă cu
var / alunecat nu se știe cum".
Fiul omului este volumul de versuri de tre-
cere al unui poet reprezentativ pentru gene-
rația ’80. Schimbarea sensibilă de registru in
poezia lui Lucian Vasiliu este menită a ne
atrage atenția asupra gravității acestei poe-
zii care ia in discuție nu numai limbajele
poeziei de pină acum, dar și temele ei, din
perspectiva timpului nostru.
Val CONDURACHE
loanid Romanescu : Orpheus. Ed. Junimea,
1986.
Lucian Vasiliu: Fiu! omului, Ed. Cartea
Românească, 1986.
această opinie, socotind
dimpotrivă
că
ar fi vorba de realități neîndoielnice, cu o
fizionomie inconfundabilă, și își propune să
facă dovada examinînd lumea românească din-
tre 1830—1860. aflată într-o tipică perioadă de
tranziție. Dacă, așadar, cartea este într-o pri-
mă instanță o descriere a fizionomiei societății
noastre dintre Regulamentul Organic și Uni-
re. țelul ei ultim se arată a fi elaborarea
unui model al epocilor
final al primului volum
teri ipoteza ciclicității
reapariția lor cam din
de tranziție. Capitolul
avansează, de altmin-
acestora, preconizînd
60 în 60 de ani. Ce
nînd gesticulația nervoasă și
grimasa
amară.
dar
Lucian
compri-
Vasiliu,
0 evoluție asemănătoare,
mată în timp, a avut și
poet din generația ’80, debutat sub sem-
RWWKESSU
LUCÎAN VAS5JU
nul unui biografism acut, ironic și polemic,
narativ și sentimental. Primul volum. Mona-
Monada, traduce într-un limbaj pe jumătate
simbolic experiența imediat erotică în paralel
cu experiența cunoașterii de sine. Despre fe-
lul cum înaintez, cel de-al doilea volum al
poetului, marchează o distanțare de discursul
liric, o luare în evidență a temei scrisului.
Micro-romanul Să alergăm împreună prefigu-
rează schimbarea de optică ce se va face sim-
țită mai ales în acest ultim volum de ver-
suri. Fiul omului în care procesul de esen-
țializare a lirismului cunoaște o spectaculoasă
metamorfoză. încă în roman, personajul-nara-
ORPHEUS
FiUL
OMULUI

CARTEA «ASCA
înțelege însă autorul prin .epocă de tranziție" ?
întii de toate, un .interval al schimbării per-
ceptibile*. Nu doar că lumea se preface, dar
prefacerea ca atare sare în ochi. Toți străinii
călători prin Țările Române în prima jumătate
a secolului al nouăsprezecelea au remarcat-o.
Ca să nu mai spunem de autohtonii înșiși,
antrenați, cu sau fără voie, de impetuosul
proces. Pe de altă parte, tranziția s-ar distin-
ge prin coexistenta vechiului și a noului. Unul
abia a prins rădăcini firave in sol, celălalt
e încă falnic, rezistînd încercărilor de distru-
gere. Este un proces, cînd pașnic și cînd vio-
lent, de durată, o luptă nemenajatoare pen-
tru supraviețuire. Cine și de ce îl susține pe
primul, cine si pentru ce — pe al doilea, ce
forme îmbracă inevitabila confruntare, cît du-
rează ea și ce mijloace sint puse în joc pen-
tru adjudecarea victoriei, iată numai cîteva
aspecte asupra cărora insistă Ștefan Cazimir
în cele nici o sută cincizeci de pagini, cu ar-
gumente trase din cele mai diverse domenii :
vestimentație, dans, formule de adresare, vo-
cabular. arhitectură, scriere (înlocuirea alfabe-
tului slavon cu cel latin). Toate confirmă ide-
ea unei lumi în plină metamorfoză, pe cale
de a-și preface purtările și gustul, dar păs-
trînd incă destule semne ale trecutei înfă-
țișări. O societate pestriță, dizarmonică, comi-
că, fumizind un excelent teritoriu de mani-
festare spiritului satiric, însă și tragică, măcar
in aceeași măsură și din același motiv, al
.distorsiunilor" inerente. In faza de tranziție
se zămislește o lume, însă și agonizează o alta.
Primele victorii ale noului sînt stropite cu
singe.
E de menționat că, indiferent de partea cui
s-a aflat, literatura contemporană procesului
a imortalizat cu precădere fața comică a lu-
crurilor. Satira și pamfletul au înflorit în
aminaouă taberele, deopotrivă de luxuriant.
Partizanii înnoirii încercau să se despartă de
trecut rizind, adversarii ei voiau să stăvi-
lească invazia noului tot prin rîs. S-a rîs e-
nonn intre 1830—1860, însă niciodată cu bună-
voință și înțelegere, ci răutăcios, sarcastic. Rî-
sui camufla, de fapt, porniri asasine. Nimeni
nu se amuza, propriu-zis, urmărind exclusiv
ridiculizarea dușmanului, diminuarea prestigiu-
lui său public. îndărătul comicului, simplă
mască, tragicul prolifera nestingherit. Că dra-
matismul confruntării a trecut, in contempora-
neitatea strictă, ca și neobservat, e de înțeles.
(Abia mult după aceea, el va îmbia penele
titorva scriitori.) Ridiculizarea e incomparabil
mai eficientă in asemenea împrejurări. Sim-
plifieind, ingroșind pină la grotesc slăbiciunile,
ea funcționează ca un bun agent electoral,
ciștigind adepți pină și din rindurile potriv-
nicilor. Lentilă deformatoare, ea este o armă
de luptă. Cred, de aceea, că informațiile scoa-
se din textele beletristice, cu deosebire din
acelea de oarecare valoare, se cer tratate cu
circumspecție și întrebuințate cu prudență.
Pentru că ele mint convingător și sîntem lesne
ademeniți a le prefera altora. Coana Chirița,
in legătură cu care face Ștefan Cazimir cîte-
va observații de remarcabil bun simț și pe
care Lo numește inspirat „analfabet de tranzi-
ție". este totuși o ficțiune, un personaj de po-
vvste. expresie sintetică a răului ce trebuie
alungat din lume. Ea trebuie să fie hilară,
ridicuiă. antipatică, după cum Luluța și Leo-
naș sint proiectați a trezi simpatia. Păstrînd
proporțiile, comedia lui Alecsandri repetă con-
flictul basmului. Cu o deosebire esențială : da-
că sîntem atenți la amănuntele textului pie-
sei, remarcăm că nici purtătorii de cuvînt ai
binelui nu excelează prin puritate. Luluța e
o simulantă, Leonaș se travestește spre a
pune mina Pe dovezile indispensabile. Dacă
isprăvniceasa înșeală, nici forțele considerate
de semn contrar nu se dau în lături. Binele
învinge, dar tot prin mijloace neleale, inducînd
in eroare, mințind, mistifieînd. „Povestea" vre-
murilor de tranziție e departe ' de prototipul
clasic al poveștii, unde era cultivată lupta
dreaptă. Pierzind teren în confruntarea des-
chisă, binele recurge la vicleșuguri, împru-
mută arme din arsenalul răului. Este modul
lui de adaptare la real. Amănuntul e revela-
tor pentru definirea tranziției, care nu a con-
dus, în ultimă instanță, la completa anulare
a opoziției conservatoare. Aceasta a supravie-
țuit, sub forme mai subtile, în chiar inima
societății definitiv angajate pe calea moder-
nizării. Lumea românească de după 1860 este
o sinteză de vechi și nou. AU dispărut, în
hună parte, stridențele, gesturile extreme, pro-
gresul fără conservațiune și cbnservațiunea
fără progres, generatoare de conflicte imi-
nente. S-a aiuns la un aparent echilibru de
forțe, nu și la o înlăturare a tensiunii. Ea a
continuat să existe, energie latentă asteptînd
ocaziile potrivite pentru a izbucni. Și oca-
ziile n-au lipsit. La sfîrșitul deceniului al șap-
telea, cînd scrie Maiorescu Tn cont-a direcției
de astăzi în cultura română, exagerările în-
tr-un sens ori în celălalt și anomaliile erau
încă evidente. Semn că tranziția nu se înche-
iase. Junimistul greșea doar întrucît socotea
eronată direcția urmată de cultura noastră.
Spiritul ascutit al Maiorescului sesizase ano-
meliile vii ale progresului, nu și mijloacele
adecvate pentru îndepărtarea lor.
Mi se pare că. susținînd existența epocilor
trqp^îtio deiimîtîndu-ie cu atîta fermitate.
Ștefan Cazimir simplifică lucrurile aidoma u-
nui profeso' CP frînge un proces neîntrerupt
din necesități didactice. Dacă i-am lua în se-
rios ipoteza, ar trebui să conchidem că, după
1860. societatea românească a cunoscut o lun-
ea perioadă de stabilitate. Ceea ce nu e de-
loc sigur. Teatrul lui Caragiale, Scrisoarea
pierdută mai cu seamă, își bate joc de cam
aceleași ..forme goale" ca si dramaturgia lui
Alecsandri. Farfuridi și Catavencu atest» ne-
stinsa actualitate a conflictului între liber-
schimbisti și adepții revizuirii fără schimbare.
Iar proliferarea, Ia începutul acestui secol, a
mișcărilor tradiționaliste furnizează argumen-
te în același sens. Nn există practic, perioade
istorice din care tendințele înnoitoare să lip-
sească. în funcție de vigoarea lor sînt trezite
la viață și forțele de opoziție. în funcție de
împrejurări și temperamente. înfruntarea e
surdă sau pe viață și pe moarte. Intr-un caz,
lentă și fără convulsii, modernizarea e în celă-
lalt violentă, zdruncinînd ordinea lucrurilor.
Ceea ce Ștefan Cazimir consideră epocă de
tranziție nu este altceva decît momentul de
vîrf al tranziției permanente. încă o
înființarea, după Unire, a instituțiilor
nești
tului
festa
țișări
moderne nu a însemnat anularea
conservator, constrîns doar a se
dată,
româ-
spiri-
mani-
in noile cadre. El a dăinuit sub înfă-
înșelătoare, mimînd de nevoie pînă și
dezicerea de sine. Că această viețuire în tipa-
rele biruitoare n-a rămas fără urmări, modi-
ficîndu-i, încet dar sigur, fizionomia, apropi-
indu-1 pe nesimțite de pozițiile împotriva că-
rora luptase odinioară cu înverșunare, e cu
totul altceva. Victoriile în timp sînt cele mai
substanțiale. Insă, ironie a timpului, noului
nu-i e dat să se bucure de izbîndă. Cînd pro-
cesul asimilării opoziției părea încheiat, el în-
suși începe a fi resimțit ca învechit, ostil pro-
gresului, nevoit să-și apere supremația amenin-
țată.
Al. DOBRESCU
* Ștefan Cazimir, Alfabetul dc tranziție,
Editura Cartea Româneasca: 1986.
Convorbiri literare — 12
editorială
etape
M umai cuvintele bolnave au nevoie de
■ poet" — acest vers, începutul Poemului
JJ • de urgentă din ultima carte a Gretei
Tartler. intitulată Achenc zburătoare, nu e
doar o formulare fericită, din cele care scîn-
teiază din loc în loc în opera fiecărui bun,
poet : el exprimă o profesiune de credință —,
mai mult, sintetizează o atitudine caracteristi-
că unei întregi categorii de scriitori, conține
replici la întrebări parcă dintotdeauna acute,
răspunsuri la „ce este ?" și la „ce rost ?" are
poezia.
Lirica Gretei Tartler își trage substanța din
elementele cele mai „la îndemînă" ale vieții ;
nu ale Vieții, cu V mare, ci ale traiului coti-
dian „Realismul", mi se va spune, nu
mai e de mult, în poezie, o trăsătură
individualizantă ; majoritatea scriitorilor mai
tineri (dar și mai puțin tineri), se întorc acum
către cotidian. Observația e valabilă și nu e
valabilă : nu e suficient să-ți propui să te
raportezi la prozaismul vieții curente, trebuie
să-i și pătrunzi cu adevărat semnificațiile.
Realitatea din poezia Gretei Tartler nu e o
realitate... inventată, „adoptată" numai pen-
tru a da plasticitate unui text, sau pentru a
ancora o idee abstractă, în fapt fără nici un
contact cu lumea din jur. Realitatea sa e in-
tr-adevăr... realitate, uneori abia transfigurată.
„Din laboratorul de hematologie / oamenii ies
pe rînd / ducîndu-și eprubeta cu singe / ca
pe o luminare / (...) / Mirosuri înțepătoare,
obraji anonimi / ca mușețelul totuși atît de
căutat și cules, / culori detașindu-se clar /
ca într-un tablou / (...) / Reflexele eprube-
telor ii îmbujorează / le luminează iniinile
aspre / sînt chiar tabloul ce trebuie salvat — /
pe lungile coridoare / o procesiune de maci /
năpădind, năvălind — ei, care nu greșesc /
cită vreme continuă". Umbra lui Gottfried
Benn, cel care îngroșa, în poezie, crude as-
pecte clinice, plutește, s-ar zice, undeva prin
apropiere. Totuși nu e vorba de violența pro-
gramatică a poetului german. Piesa e mai de-
grabă transcrierea prozaică a unei scene pe
care o poate recunoaște fiecare dintre noi.
Exceptînd imaginea macilor din final tabloul
abia face apel la invenția poetică. în locui
punctelor de suspensie dintre paranteze se
află, în original, două foarte scurte inserturi.
lată-le, pentru precizarea procedeelor tehni-
ce folosite de autoare : „(tu ți-ai putea duce
astfel în palmă poemul / fără să irosești nici
un strop?)"; și respectiv : „(ții minte cele-
bra-ntrebare ; / «Ce ați salva din incendiu,
un tablou vestit sau un om / care nu mai
are mult, de trăit ?■•)“. Conceperea poemului e.
cum se vede, foarte simplă. Că nu
e vorba de o „simulată" propensiune
către lumea cotidianului, ca în destule alte
cazuri, ne-o dovedește faptul că la Grete
Tartler acesta nu se reduce numai la imagine:
dincolo de amănuntul concret e urmărită o
viziune.
Parabolele sînt frecvente. în imaginația poe-
tului lumea, oricît de exact receptată, nu apa-
re netransfigurată ; liniile se curbează, rapor-
turile se schimbă, totul pare privit intr-un
gen de oglinzi care, deși reflectă intr-adevăr
modelul pe care îl au în față, nu o fac fără
a-1 deforma —, cîteodată intr-un mod amu-
zant, alteori într-unul pur și simplu grotesc.
Grete Tartler face parte dintr-o promoție
(cuvîntul e atît de uzat, incit produce alergie,
dar altul nu am la indemină) de poeți cu un
statut aparte. Specificul ei nu e marcat prin
insemne exterioare care să sară în ochi, dar
asta nu înseamnă că nu e Îndeajuns de sem-
nificativ. Condiția acestor poeți e legată in-
tr-o anumită măsură de locul ocupat in suc-
cesiunea cronologică a scriitorilor activi de
azi. „Prinși" între redescoperi torii marelui
lirism interbelic și ultimul val (val format
din autori care au știut să aprecieze mai
eficient binefacerile mass mediei) apărut in
timp ce promoția despre care vorbim iși pre-
ciza profilul, autorii de care o putem apropia
pe Grete Tartler nu puteau să nu fie influen-
țați de această condiție.
„Redescoperitorii" din mult comentata gene-
rație ’60 erau preocupați — acum faptul se
vede mai limpede —, cu oarecare inconsecven-
ță de ceea ce se afla dincolo de marea lor
obsesie : esteticul. Ultimul (sau poate penulti-
mul) val e copleșit, la rîndul Iui, de alte ob-
sesii. Trebuie ținută, bineînțeles, la loc de
cinste problema esteticului —, nimeni nu poate
s-o nege. Dar atîta vreme cît ea e o obsesie,
cît nu e „abordată" firesc precum respirația,
înseamnă" că anumite lucruri nu sint
chiar limpezi. Chestiunea a fost atinsă
de foarte multe ori, dar parcă nimeni n-a
formulat-o mai bine decît T. S. Eliot : „«Valoa-
rea» literaturii nu poate fi stabilită numai po-
trivit normelor literare, cu toate că nu se
cade să uităm că numai pe baza normelor
literare putem stabili dacă o anumită operă
este sau nu literară". Misiunea generației ’60
fusese aceea de a reînnoda legăturile cu ma-
rea tradiție lirică interbelică și de a crea în
spiritul acesteia — ceea ce reprezentantii ei au
și făcut, uneori cu un talent pînă astăzi ne-
egalat.
Oricît de dezinvolt era uneori scrisă, poezia
celor din anii ’60 nu reușise să coboare cu
adevărat pînă la banalitatea cotidianului. E
de-ajuns să ne amintim de debuturile lui Ni-
chita Stănescu, Ion Alexandru, Ion Gheorghe.
în scrisul lor nu s-a produs amestecul meta-
fizicii și fizicii. Adevăratul spirit prozaic in-
tră în poezia nouă o dată cu Marin Sores-
cu —, mai întîi timid și prudent, pe calea o-
colită a parodiilor. Chiar dacă mulți nu sînt
dispuși să o recunoască e incontestabil că un
mare număr dintre poeții de azi au ieșit din
mantaua lui Marin Sorescu...
Autorii din familia Gretei Tartler sînt poeți
„serioși", care nu au discreditat, așa cum și-au
propus cei care i-au urmat, aura poeziei, care
nu au renunțat să creadă, precum înaintașii
lor, că ea conține o forță — o forță magică,
nu una publicistică... Totodată însă ei au acu-
mulat un scepticism, o reținere, care nu le
mat îngăduie să se dăruiască fără rezerve ilu-
ziei că poezia ar fi un soi de panaceu uni-
versal.
N-aș fi făcut atîtea observații care privesc
mai degrabă istoria și sociologia literaturii da-
ca aceste circumstanțe n-ar lăsa urme in scri-
* sul poeților dintr-o promoție, în scrisul lui
Cirete i artler.	O primă	urmare ar 11
priza la realitate, despre care, de altfel, am
amintit, dar tot de aici se trage și tendința
de a privi nu realitatea, ci prin realitate,
descoperind in ea, în locul desenului exact,
probleme existențiale.
Toate acestea duc la o situație oarecum bi-
zară pe care aș vrea s-o subliniez : poezia
scrisă de Grete Tartler, sau Adrian Popescu,
sau Ion Mircea ar putea fi învinuită, după
un prim contact cu ea, de frigiditate, de o
uscăciune și o răceală care par intratabile ;
aceasta marchează, de fapt, nu lipsa combusti-
ilor, ci o cenzurare severă a procesului poe-
tic. O parabolă sugestivă pentru „respingerile"
benevole ale unor mai consistente dezvăluiri
ale eul ui găsim în O pasăre in bibliotecă. O
pasăre intră în bibliotecă : ce face poe-
tul care se trezește in fața păsării, deve-
nită motiv al propriei sale creații ? Ii admiră
culorile penajului, se minunează de cintecul ei
nemaiauzit, se grăbește să folosească prilejul
pentru a ne servi o neîntirziată meditație des-
pre libertate și captivitate, despre esențele, mo-
tivele și condițiile acestora ? Nu. Pur și simplu
bate din palme, o alungă. îndepărtează de el
ceea ce i se oferise ca sursă de meditație :
„o privesc în tăcere / apoi bat brusc din pal-
me și ea, speriată, / găsește deodată fereas-
tra — / așa spun și eu uneori cuvinte / care
par lovituri ; / îi alung pe cei care sfatul
mi-1 cer". Explicația mi se pare inutilă ; sen-
sul se desprinde, cu destulă claritate, și fără
ea : literatura de foarte bună calitate a Gretei
Tartler iși urmează, „în tăcere" calea — și
ne invită să o urmăm.
Poezia lui Ion Hurjui, așa cum ni se înfăți-
șează din recentul April, este aceea a unui
autor care și-a găsit formula și care o con-
solidează, acum, cu calmul și echilibrul celor
care nu se mai grăbesc. Tonul versurilor sale
e, in consecință, egal, excluzînd convulsiile
căutărilor dramatice. Fervoarei i-a luat locul
o anumită știință —, știința inefabilă a poe-
ziei. Am putea citi ultima carte a lui Ion
Hurjui ca pe o succesiune de principii poetice,
enunțate, unele, cu claritate, altele numai su-
gerate. Poezia sa pleacă, înainte de toate, de
la constatarea lipsei limitelor, a „marginilor" ;
nu există decit o continuă, o perpetuă multi-
plicare : „nici ochiul nici urechea / marginea
lucrurilor n-au cum ști / și văzul și auzul în
fiecare zi / se caută pe sine căutînd pere-
chea". Multiplicarea unei suite de singurătăți :
„omul desprins de / partea lui cealaltă / (...) /
doarme în universul său — / unul în celă-
lalt / alt univers al său / la rîndu-i cuprins /
in universul mereu altul".
Imaginea e înrudită cu o alta, frecventată
cu insistență de către poeții contemporani : a-
ceea a „copiilor" pe care le scoate la iveală
viața ori de cîte ori avem impresia că ne
aflăm în fața unicului : „miercuri spre joi /
vei fi ca acum / (...) / trădarea către altă
trădare / cînd vine noaptea / miercuri spre
joi / joi către vineri și în continuare".
Dintr-unul din poeme se desprinde o defi-
niție pe care mă grăbesc să o rețin — „un
poem — / micul imperiu / al neliniștii". în-
tr-adevăr, fiecare poem se cere să fie un „mic
imperiu al neliniștii", dar neliniștea e.
nu o dată, greu accesibilă. Spuneam că au-
tn-ul a ajuns Ia o vîrstă poetică a echilibru-
lui ; acest echilibru nu înseamnă refuzul pro-
blematicului. al lucrurilor si faptelor care tul-
bură : viața, desprindem din cartea iui I. Hur-
jui. nu se compune dintr-o continuă transpa-
rent». Cred că nu greșesc alăturindu-1 pe Ion
Huriui poeților care, dacă nu sint prea sen-
sibili (si poate pe bună dreptate) Ia
experimente nu îsi refuză. în schimb,
accesul la nostalgie, uneori chia« la o etalare
plină de efuziune a afectelor. Chiar dacă ex-
presia e de cele mai multe ori reținută, se
va constata uso» că sentimentele n-au fost
lăsate nici o clipă deoparte, că autorul nu le
tratează nici un moment ca pe niște decoruri
u’ate: „”u mai sint coline / altele decit cele
ale noastre / tu n-ai unde pleca / n-ai de
unde veni / brazde adinei si sterpe / pe tă-
rimuri neumblate — / treptele se așează una
peste alta / se clatină din toate încheieturile /
păm intui sub galopul inimii mele r Deși în-
cercarea de a investiga lumea in costumul de
lucru al zilelor obișnuite nu lipsește,
nota poeziei lui Ion Huriui trădează mai
degrabă aderența la romantism : mai palid e
totuși (oentru că vocbim de romantism) sen-
timentul naturii, si aproape lipsește deschide-
rea către viziunea cosmosului („anul se apro-
pie de sfirsit — / plouă și-i tare greu / de
trecut piriul / deasupra malului păsări ciu-
date / fac rondul ritmat al orelor amiezei /
niatră după piatră cade undeva / de Ia poa-
lele muntelui singur*) ; e v^rba. —a; limpede
spus, de o variantă „cumințiră" domesticită de
romantism —. comun, de altfel multor autori
co-temporani. Mi se pare puternic. in schimb,
sentimentul orizontul i strimt, a! stereotipiei,
al vieții (pe)trecute i- gesturi mecanice, să-
răcite de căldu'.a vieți: : „acestea sint aripile
mele / și noaptea mea / binevenită căldura
patului — / pielea pe care zilnic / r> îmbrac
si-o dezbrac / sune si pleacă in toate / ano-
timpurile — zburdalnici mieii T Poetul tre-
buie să zboare cu aripile sale din fiecare zi.
cu aripi mai mult sau mai puțin uzate, mai
mult sau mai puțin aspectuoase .. Nu lipsește
din garderoba altfel bine pusă la punct a
poetului, la curent cu ceea ce se scrie, nici
veșnica si — vorba cîntecului —. mereu tî-
năra problemă a trecerii timpului ; ea trezește
și in poetul nostru, cum trezește în autorii de
toate tendințele și din toate generațiile, un
simțămînt pe care ni-1 comunică solemn : „fără
îndoială deșertăciunea / trupului tău îmbătrî-
nit / cartea de deasupra capului / sint o
amăgire perpetuă / fărâ îndoială pătrunde
somnul / mai hotărît in trezie — / cumpăna
bate către noapte / în grădină înfloresc iar
vișinii ! / tu ai atîția ani cît nu ți-ai închi-
puit / altădată (rondul cincizeci) / orbește
bate vintul fereastra ta~.
Discreția, sobrietatea, controlul scrupulos al
ținutei sint acasă la ele în poezia lui Ion
Hurjui. Atmosfera degajată e una de tihnă
și numai din loc în loc deranjează locuri co-
mune scăpate autocontrolului critic („pentru
toate viețuitoarele-i / primăvară — o felie de
cer albastru / pe farfuria fiecărui sărac" etc.).
Poezia este pentru Ion Hurjui un spațiu al
sentimentelor înalte ; autorul nu pierde nici
de astă dată ocazia de a-și transforma cartea
intr-un repertoriu de ginduri nobile, de oma-
gii aduse stării de grație : „stăm în camera
dreptunghiulară / mijlocul ei îmi apare / ca
o fintină acoperită / sap încet acolo / trag
cu degetele / insingerate fiecare bulgăre de
pămînt fiecare piatră / din cind in cînd aș-
tept / mă repauzez / aud sunet din adînc /
voci de ape / mă culc și nu pot dormi —
sint extenuat*.
Constantin PRICOP
Grete Tartler. Achene zburătoare. Ed
Cartea Românească. 1986.
Ion Hurjui, April, Ed. Junimea, 1986.
tonul, dictonul,
foiletonul...
Gheorghe Grigurcu este cel mai bun critic
român de poezie, la ora actuală. Finețea
cu care receptează, constanța și lărgimea
efortului său investigativ. mobilitatea sa per-
ceptivă (adică varietatea de unghiuri din care
e capabil să „prindă* sunetul original), adîn-
cimea pină la care pătrunde Înțelegerea sa și.
mai ales, expresivitatea cu care-și comunică
impresiile sunt, laolaltă, fără egal — chiar
dacă, intr-una sau mai multe privințe, colegi
ai săi ca Ion Pop. Nicolae Manolescu. Marian
Papahagi. Daniel Dimitriu, Eugen Simion ii
sunt superiori.
Am făcut această ritoasă si riscantă intro-
ducere pentru a preciza fără echivoc nivelul
de la care socot că se poate purta discuția asu-
pra scrisului său. Existența poeziei, ultimul
volum al lui Gheorghe Grigurcu. este, ca si
aproape toate cele anterioare, o culegere de
articole care, precum un amplu puzzle, poate
constitui o hartă (parțială) a poeziei româ-
nești de azi. Criticul și-a desăvirșit o metodă
analitică „implacabilă", el desface poezia auto-
rului comentat în filoanele componente (cum
destramă o femeie un pull-over ca să-i refo-
losească lina), le trece in revistă impertur-
babil. alternind descrierea cu citatul proba-
tor. într-o curgere compactă, fără alineate și
poticneli, ce parcă tinde să certifice fraza
reprodusă undeva de Al. Călinescu : gîndirea
e drumul cel mai scurt intre două citate. Am
spus „descrierea", dar cuvîntul e vag, pentru
că tocmai în această descriere stă cheia tac-
ticii critice a lui Gheorghe Grigurcu, pe care,
mai exact poate, ar trebui s-o numesc : para-
fraza conceptualizantă. Criticul „traduce" ver-
surile într-un limbaj terț, de chintesen*iali-
zare. Eficace in cele mai multe cazuri (dato-
rită exactității nuanțate mlădii și colorate a
autorului), soluția iși vădește in volumul de
față, mai mult ca in alte dăți. și neajunsurile
care constau, pe scurt, într-o anume înnobi-
lare artificială a unor producte mic-turgheze
de nu chiar plebee. Introducind. atunci cînd
vrea. în discursul exegetic, inflexiuni axiolo-
gice (prin ironie, reducere la absurd, acade-
mică persiflare, uimire șarjată etc.), Gheorghe
Grigurcu nu este. în acest volum —■ care cu-
prinde. accentuez iar. zeci de pagini excelente,
antologice, despre scriitori ca Geo Bogza, Șt.
Aug. Doinaș. Emil Brumaru. Geo Dumitrescu,
Șerhan Foarță. loan Alexandru, Florin Mugur
s.a. — de o egală intransigență de la un cap
la altul. Mai pe șleau; criticul face greșeala
de a lăsa să se vadă că are, totuși, două mă-
suri. Pe liderii generației ’60 (de pildă) ii des-
coase fără Pic de „milă*, exhibindu-le. dreot
este, si briliantele veșmintelor, dar și peti-
cele. in timp ce opera contra-liderilor pe care
programatic. Gheorghe Grigurcu năzuiește să-i
impună este citită cu o atenție în care admi-
rația (nu zic evlavia) n-are de intimpinat nici
□ umbră de rezistență din partea scepticismu-
lui Dacă, totuși, la unii dintre aceștia din
urmă, procedura iși poate găsi justificări în
valoarea intrinsecă a autorilor respectivi (Doi-
naș. M Ivănescu. Brumaru. Cezar Ivănescu).
atunci cind e aplicată unor „neutri- din afara
acestei polarități, ea trădează o voință pro-
tectoare. ocrotitoare, un parti-pris. Concret :
dacă :n scrisul Anei Blandiana criticul vede,
rece si n“cruțător. și griul și neghina. în cel
al Nastasiei Maniu totul e o.k. Versurile îm-
bibate de ronjuncturalism ale Matei Nicoară
„beneficiază* de un (just) tratament vitrio-
lant ; la Angela Marinescu insă, ne 7 pagini,
Gheorghe Grigurcu nu formulează nici o re-
zervă. nici o obiecție. Caut severitatea ironică,
administrată lui Ion Gheorghe sau loan Ale-
xandru. in textele despre Ion Cocota sau Ho-
ria Bădescu «i n-o găsesc. Sita e d“asă rînd
e vorba de lirica lui Sorescu, Vasile Vlad. Marin
Minai dar se lărgește tolerant cind e să pri-
mească făina lui Vasile Dan sau a Florenței
Aibu. a lu: Constantin Abăluță sau a iui loan
F~ ora.
în tot ce scrie, limbajul lui Gheorghe Gri-
gurcu este, cum spuneam, bogat, plin, miezos.
de o neobișnuită plasticitate : ca și aerul, ana-
liza sa are. mai totdeauna, capacitatea de a
pătrunde si de a umpie de sens cele mai ca-
pilare arborescențe. As avea nevoie de co-
loane întregi ca să citez măcar ceea ce e din
cale-afară de relevabil in acest tom. Ceea ce
regret este insă că el e compus pe două re-
gistre inegale : dulce și acru. Articolele in
care Gheorghe Grigurcu se mărginește — de-
liberat. desigur — să-și exercite virtuțile in-
terpretative. fără insă a Ie „pune la bătaie'
și pe cele valorizatoare, axiologice sunt, ast-
fel. net mai puțin credibile, mai convențio-
nale. mai fade. Nu e nevoie să-i amintesc eu
lui Gheorghe Grigurcu că se poate glosa lung
și bine pe marginea oricărui text, că cea mal
anodină frază poate fi obiect și pretext de
speculații filosofarde, textualizarde, estetizarde
(și o anume critică, de bas--bleu, ca să nu-i
zic intelectocănească, asta și face). Articolele
integral favorabile — totuși, prea numeroase
in cartea de față — sunt lipsite de sarea ît.
bucate a criticii lui Gheorghe Grigurcu (și-n
definitiv a oricui). Tout comprendre c’est tout
pardonner e un dicton ce nu poate guverna
critica.
Existența poeziei e o foarte bună carte de
critică a poeziei, căreia i-ar fi stat și mai bine
să fie cu totul dreaptă, și nu încovoiată sub
povara excesivelor amabilități.
Nicolae Manolescu presupunea că dicționarul
cu care se plimbă Emil Codrescu e un
Larousse de poche. Al. Călinescu îi obiec-
tează că. in epocă, nu putea fi de poche, „for-
mula -de buzunar- fiind de dată relativ re-
centă". In cronica sa din România literară,
N Manolescu ridică mănușa ș observă că în
biblioteca lui Ștefan Gheorghidiu nu putea fi
„un mare absent: Proust“, de vreme ce ac-
țiunea Ultimei nopți... se petrece înaintea edi-
tării operelor aceluia... In așteptarea răspunsu-
lui lui Al. Călinescu, expediez și eu o măruntă
provocare. La pp. 36—7. criticul constată că
N. Filimon alternează in cuprinsul unui sin-
gur pasaj perspectivele narative și, citindu-i
fraza finală, conchide că ea .ne readuce,
printr-o piruetă de 360 de grade, la perspec-
tiva omniscientă*. Ei bine, e limpede că o pi
ruletă de 360 de grade n-ar fi modificat n»
mic și ne-ar fi adus exact în situația anter.-
oară ei. Ca să schimbe ceva, pirueta trebuia
să fie cu 180 de grade mai mică.
Dar aceasta nu e decît un preambul capta-
tor de bunăvoință a cititorului în discuțiunea
asupra recentei cărți a universitarului și cro-
nicarului ieșean Al. Călinescu. Ii salut pe bunii
înțelegători ai rezonului pentru care am pome-
nit cele două „titluri' (misii. îndeletniciri), iar
celorlalți le fac cunoscut că volumul de Ia
Cartea Românească ilustrează în mod aproape
matematic egal cele două orientări ale lui
Al. Călinescu : du cote de chez catedră și du
cote de chez revistă. Cu alte cuvinte, aceasta
culegere de eseuri și articole este rodul per-
fectei colaborări între teoreticianul și practi-
cianul Al. Călinescu. Inginer întru mecanica
narativă. Al. Călinescu este și un dibaci
mai(e)stru foiletonist. El ne citește cu voce
tare din Tainele inimei, arătîndu-ne cum sub
pana lui Kogălniceanu se nasc, plăpinde dar
vii, procedeele romanului românesc. în Ciocoii
vechi și noi, profesorul ne explicitează dina-
mica temporală, perspectivele, portretistica, is
cusința literar-gastronomică a autorului : sec
țiuni transversale prin operă, considerațiile lui
Al.Călinescu sunt mereu bine alimentate de
text, de aceea relevante și plauzibile. Sub
titlul Caragialiana găsim scurte dizertații mi-
gălos-agreabile despre : rostul cafenelei în uni-
versului marelui Ion Luca, despre „ceferismele"
acestuia (unde Al. Călinescu citează, la țanc,
dintr-o lucrare altminteri rar frecventată de
critica literară, și anume Mersul trenurilor), in
fine, despre semnificația „mahalalei" de la
Caragiale si pînă... în zilele noastre și ale lui
Geo Bogza: Neîndoielnic că cel mai „personal"
eseu al primului „compartiment" este cel nu-
mit Biblioteci, din păcate, prea „rapid" (cefe-
rismele sunt strict întîmplătoare). Al. Căli-
nescu scotocește prin și ne pune în față cărțile
aflate în posesia a trei personaje notorii ale
romanului autohton : Dinu Păturică, Ștefan
Gheorghidiu, Emil Codrescu. Criticul studiază
relația dintre posesor și cărțile (mai profund
sau mai superficial) posedate. Transgresînd ni-
velul dictonului ad-hoc posibil : spune-mi ce
citești ca să-ți spun cine ești, Al. Călinescu
cercetează nu doar cît și ce din acele cărți s-a
transformat în fire a personajelor (în feldeință
ar fi zis Cantemir), dar și modul lor de a le
privi, de a le folosi, de a le valorifica. Eseul,
căruia-i așteptăm urmările, e de fapt unul
despre impactul om-carte, despre sensul exis-
tențial al lecturii/bibliotecii, despre subtila tre-
cere a lui livre în vivre.
Cînd Al. Călinescu își scrie cronicile, teore-
ticianul din el, naratologul. retoricianul, poie-
ticianul are (au) bunul simț ca paradox de
a lua un, somnifer sau de a se exila undeva,
intr-o chicinetă, la demi-sol, ca în pp. 186—7
unde este astfel mizer găzduită o foarte sub-
țire analiză structurală a sonetului Orphee al
lui Valery, în linia celei, faimoase, a lui Ja-
kobson și Levi-Strauss la Pisicile. Foiletoanele
sunt ca atare, în mare, ceea ce trebuie să fie :
cîntăriri îndeobște alerte, elegante, clare, nu
fără — firește — un minim de palpări ex-
perte ale structurilor și interferențelor. Une-
ori acest „minim" domină, ca în eseul (pentru
că altfel nu pot să-i spun) despre Florin Mu-
gur. Și în acest compartiment secund Al. Că-
linescu citează din opuscule rare : in speță, in
cronica la Eugen Negriei (Imanența literaturii),
el reproduce un gustos pasaj din broșura „Ca-
talogul expoziției canine republicane 1981". Dar
cele mai grozave citate pe care le oferă cri-
ticul se află în cronica la Dumitru Tiutiuca.
De n-aș fi la rîndul meu descoperitorul și „an-
tologatorul" (încă inedit, în proporție de 90o/0)
al unui astfel de „caz", poate și mai și, ar tre-
bui sâ simt fiorii jilavi ai invidiei’
Al. Călinescu scrie elastic și dens, dovedind
că se poate face „știință literară" fără a plic-
tisi, cronică literară fără a fi fatalmente su-
perficial. Inteligența și finețea autorului fac,
dintr-o carte altminteri de rutină în cariera
sa, o lectură agreabilă, chiar savuroasă în
punctele de virf.
George PRUTEANLf
Gheorghe Grigurcu : Existența poeziei, Car-
tea Românească, 1986.
Al. Călinescu : Biblioteci deschise, Cartea
Românească, 1986.
13 — Convorbiri literare
brize
ce mîncau iazigii
memento —
ion istrati
Inspirîndu-se din lumea în care
s-a format, artistul își creează
fără să-și dea seama o lume a
lui, închizîndu-se în ea, furat de
frumusețea firului pe care îl toarce,
ca într-o gogoașe de crisalidă. Pen-
tru scriitor, firul acesta de boran-
gic, este stilul, sprijinit pe limba
agonisită în anii de formare.
(Jn scriitor care, pe măsură ce se
afirma, părea a fi tot mai mult
sclavul unei anumite lumi pe care o
adusese cu dînsul și grădinar al u-
nei limbi ce descria această lume, a
fost Ion Istrati, de la plecarea că-
ruia se împlinesc zece ani. Nu întîm-
plător cea mai reușită carte a sa ră-
mîne Din neagra țărănie, unde este
evocat cu forță dar și sentiment sa-
tul copilăriei, recurgîndu-se la mo
dalitatea narativă a țăranului mol-
dovean. Deși a făcut studii universi-
tare, deși a trăit la oraș. Ion Is-
trati nu s-a putut elibera de obsesia
obîrșiei lui, mai mult, a cultivat cu
voluptate această țărănie, ca și cum
ar fi avut pe umărul stîng însem-
nul de hotar al satului său. Șugubăț
prin fire, ascuțit la minte, Ion Istra-
ti își rezolva situații tot de pe po-
ziția de pseudomodestie țărănească,
călcînd în această privință pe urme-
le ciubotelor lui Creangă. Urmărin-
du-i reacțiile, îți dădeai seama că
acel însemn nu e un stigmat, ci dim-
potrivă un blazon de noblețe, Istrati
făcînd indirect caz de această ascen-
dență. Și parcă tocmai spre a nu-i
fi uitată țărănia, toate cărțile lui
se adapă din fintîna copilăriei, for-
mînd o monografie sentimentală a
satului din nord de Moldovă, în pe-
rioada atît de controversată a colec-
tivizării, eveniment care l-a marcat
pe autor.
Astăzi, prin perspectiva deceniului
scurs de la timpuria sa dispariție,
ne putem da mai bine seama că e-
xistă o perfectă sincronizare între o-
mul care a fost viu si artistul pos-
tum, cel fără de moarte. Ion Istrati
a trăit așa cum a scris și a scris cum
a trăit, fiind exponentul acelei în-
țelepciuni explicată în proza sa ne-
grăbit și cu șart ca și cum ar fi e-
nunțat câ „proștii sînt pe pămînt
pentru micile noastre plăceri". Pre-
zența lui printre confrați înviora at-
mosfera fiindcă era abrupt și incon-
secvent în atitudini, de sub aparen-
ta sfătoșenie de limbaj răzbătînd ex-
abrupta ironie și satira, de cele mai
multe ori vezicante. Pentru mulți
dintre noi părea de neînțeles încă-
pățînarea cu care „bădia Nică“ se
claustra în lumea lumilor lui, dar
acum ne dăm seama că, de fapt,
pentru a judeca lumea asta mare el
avea nevoie de un punct de vedere.
Acea epigramă a lui George Lesnea
despre „neagra țărănie" de pe str.
Cuza Vodă din Iași, exprima, fără să
vrea, un adevăr. Ion Istrati a rămas
structural un țăran și nu de oriunde
ci din satul lui, acea așezare miri-
fică pentru care ar fi dat totul.
Sentimental pudic și modest or-
golios. el admitea să se autoflagele-
ze, să se pseudoumilească dar dacă
cineva ar fi repetat ceea ce, litera-
turizînd. afirma Istrati despre sine,
ar fi fost altceva. De fapt, el și
cind se confesa făcea literatură, du-
pă cum întreaga sa literatură e o
confesiune. Ion Istrati a văzut în
scris o investitură și de aceea, din-
colo de materialul faptic, a cultivat
forma. Limba sa e șlefuită cu ar-
doare, fiecare expresie fiind înde-
lung cîntărită. căutată, chiar cu ris-
cul prețiozității. Fraza are un anu-
mit ritm molcom, cu întorsături me-
lodioase și cu forță evocatoare.
Crezind în scris ca în singura sa
modalitate de a-și marca trecerea pe
sub soare, Ion Istrati a trudit pe
manuscrise pină în ultima clipă, am-
biționînd să lase ceva în urmă. Jur-
nalul său. publicat de soție după ce
el ne-a părăsit, trădează o energie
de om al naturii care nu se lasă
doborit decît de marea furtună și
care ține să apară cu socotelile în-
cheiate. Posteritatea îi păstrează pro-
filul unui om echilibrat, conștient de
răspunderea profesională, luptător cu
condeiul. Paginile sale (Grîu înfrățit.
Trandafir de la Moldova. Tinerețe
fără tinerețe. Lumea inimilor mele.
Satul fără țărani) rezistă la lectură
si după atîtia ani, prin calitatea ar-
tistică a limbii naratorului. Adică,
tocmai prin ceea ce cîndva i se re-
proșa prozatorului.
Ion Istrati însă, fiind un încăpățî-
nat si-a văzut de treabă, insistînd
pe lexic, selectînd expresii cît mai
neaoș țărănești, mereu atent la mu-
zicalitatea frazei. Și bine a făcut,
fiindcă astăzi, cînd temele tratate a-
par depășite, cînd multe rezolvări
frizează naivitatea, rămîn stilul și
limba „marca Ion Istrati".
Al. ARBORE
Smaranda simte iarăși văpaia inva-
dîndu-i gîtul, obrajii, tîmplele, a mai
simțit și zilele trecute așa ceva, își
apasă tîmplele speriată, se ridică de pe
pat și, numai în cămașa de in, mirosind
a levănțică, iese în curte, respiră de cîteva
ori adînc, sinii se înalță, coboară, ascul-
tători încă, hai, vino-ți in fire, doamnă
Trifan, își aude vocea, ce, ai șaptezeci ?,
nu, nici vorbă, doamna profesor Ti^an
abia a trecut de patruzeci, e destul de
cald, a fost o zi cumplită, soarele a că-
zut demult după castanii din spatele ca-
sei, dar fîsia de asfalt dintre ușă și poar-
tă mai arde, ar trebui să se pregătească,
să se îmbrace, pe la șapte, Toni e înapn
așa i-a spus, să fie gata, se va schimba
și el și vor ieși undeva, la o grădină, la
o simplă promenadă, obișnuita lor pro-
menadă în care se simt bine să fie vă-
zuțî si admirați, ce cwplu fericit, domTv,
e adevărat, n-au copii, dar uite ce bine
le stă. cită armonie, ce talie magnifică
are doamna Trifan. ce ținută distinsă la
profesorul Anton Trifan !, Smaranda vrea
să calce desculță prin curte, senzațiile
acelea de demult, inegalabile, tălpile în-
fiorate de pietrișul curții de sub obcină,
ce plăcere nouă, uitată, îi umple trupui
zvelt !. se aplecă și învîrte rozeta de la
gura de apă, jetul se înalță vîjîind în
mijlocul havuzului, dintre cei trei cupi-
doni de piatră albă, pulverizînd în jur.
Văpaia din piept a dispărut, plăcerea
mersului desculț îi cotropește calm trupul,
face ocolul curții, e o curte frumoasă, or-
donată, e curtea profesorului Trifan, nu ?
unică, să nu semene cu nici una din ve-
cini, sînt aici specii rare, obținute prin
intervenții insistente la grădinile botanice
din țară. Trifan, Trifan, îi sună Smaran-
dei în tîmple, nufnele; ăsta, repetat atum,
se golește de înțeles, e numele ei ?, nu,
celălalt e numele ei, care ?, numele de
fată ?, dar și acela îi sună , străin, Toni,
Toni, dar ce-i cu domnul Torii ?, se sur-
prinde zîmbind, ce să fie ?, acum își pre-
zintă comunicarea la care a lucrat atîția
ani , prin ce emoții o fi trecînd, bietul.
convorbiri 188?
Utilitatea acestei rubrici incoercibile, vitregită u-
neori de o paginație și un corp de literă sufo-
cante, este probată, între altele, de atenția ce
atrage constant asupra unor autori, fie ei și minori,
ce n-au fost înregistrați în Dicționarul literaturii
române de la origini pînă la 1900, dicționar tezaur,
unanim apreciat, ce-și propune să elimine într-o nouă
ediție a sa toate asemenea scăpări din vedere. Demne
de luare aminte sînt și unele aspecte mai puțin cu-
noscute ale activității vechilor convorbiriști. Bună-
oară, în acest număr din luna martie 1087, întîmpinăm
un articol al lui Miron (Moise) Pompiliu ce se în-
scrie între întîiele cercetări dialectologice (alături de
cele etnografice îndeajuns remarcate și comentate) do
la noi. Prietenul lui Eminescu și al lui Hasdeu folo-
sește, introductiv, o figură de stil spunînd că stu-
diul său este rezultatul petrecerii „a cîteva săptă-
mîni de-a rîndul în Steiu, un sătișor din valea Cri-
șului Negru“, localitate situată cale de o poștă de
Beiuș, cunoscutul tîrg de atunci cu unicul gimnaziu
românesc din toată Austroungaria, Steiu fiindu-i de
fapt sătucul natal. Amănuntul explică în bună parte
preferința și temeinicia cercetării celui „exilat*4 la
Iași unde, pornind de la recenzii asupra revistelor
românești din Transilvania și Bucovina, rezumate ale
prelecțiunilor populare, s-a remarcat ulterior ca li-
terat, lingvist, profesor și chiar misionar științific
timpul
împlinirilor
(urmare din pag. 9)
lectiv muncitoresc de la ingineri de specia-
litate la muncitorii filatori ! Peste o mie de
oameni muncesc în filatură. Și muncesc bine,
sarcinile de plan pe anul trecut fiind îndepli-
nite cu succes. Mai departe : 148 cadre didac-
tice, 45 medici umani, veterinari, ingineri a-
gronomi și zootehniști, 18 economiști și ju-
riști, 65 cadre medii sanitare, maiștri și teh-
nicieni, iată ce detașament puternic de inte-
lectuali lucrează împreună cu ceilalți locuitori
ai comunei Flămînzi. Aceste profesii — și
atitea altele — înseamnă o achiziție cultu-
rală considerabilă și o calitate a muncii sub-
stanțial sporită.
Dacă ne gîndim că in 1907 țăranii din Flâ-
minzi, în marea lor majoritate semnau pe o-
neroasele învoieli agricole, „prin punerea de
deget pe semnul sfintei cruci in neștiință de
carte*, ne dăm seama ce salt către lumina
culturii s-a produs. Iar despre puținii învăță-
tori de atunci. administratorul moșiei Flă-
minzi spunea într-un raport că sint „otrava
de cărturari* care strică poporul. Genealogiile
foștilor răsculați analfabeți se finalizează as-
tăzi ca florile si fructele unor arbori, avînd
arome noi de nobilă spiritualitate. închei ca-
pitolul spunînd câ în cele șase unități șco-
lare. cuprinzind peste 2 650 elevi, se găsesc
mugurii frunio-i și dătători d° speranță ai
viitoarelor ramuri și fructe și flori ale gene-
alogiilor țărănești — muncitorești din Flă-
gtinzi.
HORA LA FLĂMÎNZI
Prin intermediul televiziunii, foarte mulți
dintre dumneavoastră ați avut prilejul
să-i vedeți pe dansatorii populari de la
Flămînzi. Sînt vestiți mai cu seamă pentru
un dans al lor anume, numit dansul genera-
țiilor. Participă la el trei echipe de dansatori,
grupați pe virste : bătrînii, maturii de vîrstă
mijlocie și copiii. E o horă a generațiilor, sim-
bolizînd cu vigoare unitatea lor. O unitate în
perpetuă continuitate. Dansul e simplu, armo-
nios și plin de forță sugestivă. Tocmai de a-
ceea are și o mare eleganță. O eleganță a
simplități: originare. Cu solemnitate îndîrjită,
dansatorii bat ritmic pămintul pentru a se ară-
ta stăpînii și învingătorii lui. Orice act al unui
țăran este într-o relație mal mult sau mai
puțin directă cu pămîntul. Așa și dansul, e
o sublimare artistică a relației cu pămîntul.
Dansurile din Flămînzi (Sirba cu năframă,
Sîrba la comandă, Corăgheasca, Horă, Mărgi-
neanca, Bătuta de la Flămînzi) au stîrnit ad-
mirația specialiștilor prin originalitate. For-
mația s-a alcătuit în 1939 și a păstrat neal-
terate costumul, mișcarea, semnificațiile jocu-
rilor. Au jucat în formație, pînă dăunăzi, bă-
trîni venerabili și cetățeni dc vază ai satului
ca Gheorghe Pleșca, Constantin Ștefănică, Du-
mitru Vainer. Dumitru Brînză, Petru Mun-
teanu, Gheorghe Corbu și mulți alții împreu-
nu, a terminat demult, e, probabil, în
drum spre casă, Ce mîncau iazigii, parcă
așa, nu ?, îi vine iar să zâmbească, ce-i
cu Toni ?, să fie ceva ?, i se pare mai
pedant, mai țeapăn, fumuri universitare ?,
distanțarea de ea ?, imposibil, l-a domi-
nat mereu, l-a și făcut fericit prin asta,
o știe și el prea bine, dragă Toni, i-ar
spune acum de-ar fi lîngă ea, nu cumva
o iei puțin razna ?, nu cumva ?...
A sunat cineva la poartă. Prin grilajul
verde — un băiat vînjos, transpirat, cu o
sacoșă enormă în spate.
— Reparăm umbrele, domniță.
Smaranda se apropie de gard și-l re-
fuză binevoitor, umbrele stricate în casă ?,
nu.
— V-o fac nouă, domniță, insistă vlăj-
ganul, ștergîndu-și fruntea cu dosul pal-
mei.
A cui e fruntea asta ?, se concentrează
Smaranda. gata să rîdă de nebănuita ei pre-
ocupare frenologică, da, e o frunte fru-
moasă, lucind splendid sub stratul de su-
doare, o, dar și ochii, ce ochi la mește-
rul ăsta de umbrele, și gîtul de gladiator,
și mîinile, mari, nervoase, de jivină.
— N-a veți încredere, doamnă ?. insistă
băiatul.
O miră toleranța ei subită, rămîne pri-
vindu-1 intrigată ?, amuzată ?. ce vrea Har.v
Belafonte ăsta ’ a, da, vlăjganul aduce
teribil cu Hary Belafonte, nu ?, o. doam-
nă Trifan, ce progrese faceți în materie
de asocieri. îi mai răspunde o dată, a-
proape repezit, nu, nu avem umbrele de
reparat.
Băiatul și-a încleștat dreapta bronzată
pe una din vergelele porții, descoperind
jetul din bazin.
— Un pahar cu apă'?...
Sâ i-1 dea prin gard ?, nu. îi descuie
și intră în casă după pahar. Băiatul îsi
lasă jos sacoșa, vede banca și se așează.
Smaranda se întoarce cu paharul și, da,
cu o umbrelă, e o umbrelă mică, mov
un mov ofilit, șters de soarele și de plo-
ile anilor, cadoul de nuntă făcut de Toni.
— Vedeți ?, rînjește vlăjganul cu toti din-
ții lui mari și lucioși.
In fața lui, la doi pași, îl asistă bîn-
du-și paharul. Ce față primitivă, stranie,
se miră femeia, simțind din nou văpaia
ureînd dinspre pîntec spre sîni, spre fa-
incognito. Toată această situare geografică are un
rost din moment ce toponimicul „Munții Apuseni*4
are o vechime de neprecizat în graiul viu al local-
nicilor ca și „Biharea44, de altfel. Un alt amănunt
deosebit de semnificativ : „După legile și orinduielile
aduse de cînd s-a înființat dualismul [habsburgici,
guvernul unguresc sprijinește cu plăcere orice așe-
zămînt de cultură [inclusiv școlile] încă cu condiția
ca el să aibă administrația într-un mod absolut. A-
ceasta însemnează că guvernul numește ca învățători
persoane care-i convin, și-i convin numai persoanele
care cunosc bine limba ungurească și sunt pătrunse
de spiritul maghiarizării. Homânii, unde pot. aduc
jertfe mari pentru susținerea școalelor confesionale,
iar unde nu pot, preferă să rămînă în stare de ne-
cultură, decît să primească o binefacere care este
spre cea mai mare pagubă a naționalității lor".
In general, încadrarea gramaticală a locuțiunilor și
elementelor de vocabular este corectă, ca și fixarea
unor legi fonetice : apropierea de graiul moldovenesc,
lipsa palatalizării labialelor (dar ptiatră — piatră,
ptier — pier), transformarea negeneralizată a lui
v în h (hin, hină) ca și consonantica f in ș (șerbe
— fierbe). Cîteva spicuiri din abundentul glosar : ai-
uderea — altundeva, ai — usturoi, amu — acum, bîr-
le — vatalele stativelor (războiului), bitușe — sarirâ
bocioacă — măciucă, bogatu — destule, bulă — d<
bănie (se zicea despre femeile rele), but — ciudă,
buhai — un fel de mintean din lînă albă, cărabă —
nai, cârugele — vîzdoage, ciort — rît, clep — clăpâug.
nă cu soțiile lor. Mereu 11 se alătură tineri
șl copii, arătînd țării cît de unit este un sat
in viață și în muncă, dar și în manifestările
sale artistice. Conducătorul dansatorilor flă-
mînzeni este Dumitru Crețu. S-a născut odată
cu veacul, în 1900. A trecut deci prin flăcă-
rile răscoalei și a două războaie mondiale. Vă
dați seama că știe prea bine ce este viața.
Are gospodărie trainică și curată sub poalele
pădurii. Veghează asupra jocului popular ca
asupra unui ritual sacru și ca asupra curățe-
niei vieții. Mulți consăteni au învățat de la
el bucuria de a juca. Să cinți, sâ dansezi, face
parte din viață, ca și munca ori nașterea de
prunci. Astfel că flăminzenii se integrează in
bucuria solemnă, in ritmurile cosmice ale
muncii și dansului popular. Copiii de școală,
instruiți de învățători pricepuți continuă tra-
diția.
Mai cu seamă la Festivalul național „Cîn-
tarea României*, strălucită inițiativă a secre-
tarului general al partidului, artiștii amatori
din Flămînzi s-au afirmat cu putere. Străda-
niile lor au binemeritat lauri in multe în-
treceri artistice naționale. Nu numai dansatori,
ci și membrii corului bărbătesc s-au înscris
printre artiștii amatori de frunte ai țării —
în comună pulsează azi o viață cultural artis-
tică remarcabilă, slujită cu aceeași pasiune de
oamenii muncii și intelectuali. Tradiția cultu-
rală populară a fost ridicată la nivelul supe-
rior al culturii socialiste.
AMINTIRI PENTRU VIITOR
Am în față amintirile din copilărie ale
învățătorului Dumitru Simionescu. S-a
născut, a copilărit, a trăit si a dăscălit
toată viața în Flămînzi. în 1907 era copil he-
astimpărat și iscoditor. I-a însoțit pe țărani
în frămîntările lor dureroase și revoltate
Transcriu cîte ceva din aceste amintiri de
mare autenticitate : «în sat la Flămînzi. dis
de dimineață încep a veni țăranii din trate
cele 14 sate de pe moșia lui D. Sturza. Țin
minte și acum că erau îmbrăcați ca pe timp
de iarnă, cu cojoace sau sumane, cu căciuli
negre sau brumării pe cap. Aveau plete lungi
și mulți cu mustețe și bărbi nerase... in miir.i
țineau cîte un băț, așa cum era obiceiul la
drum lung... Dacă cineva îi întreba unde merg,
ei răspundeau că merg la Flămînzi să rupă
prețul la pămînt. Mergeau grupuri după gru-
puri, tăcuți și gînditori și se opreau în curtea
primăriei.
Vremea nu era rece. Zăpada se topea ziua,
iar drumul nu era nici de sanie, nici de că-
ruță... Toți țăranii nu vorbeau decît despre
pămînt. Se adunaseră la Flămînzi pentru că
știau că acolo sînt oameni dîrji, plini de cu-
raj... într-un tîrziu s-a întors și vechilul, dar
în loc să stea de vorbă cu oamenii a plecat
acasă la notar să stea la masă. Țăranii au
stat la primărie, uitîndu-se unii la altii. Unul
dintre ei a zis . „Oare cît o să mai stăm ?
Boierul spune că e flămînd, dar noi nu sîn-
tem flămînzi, că n-am mîncat de seară ? Hai
mai bine acolo la notar și să stăm de vor-
bă, că doar nu avem multe de vorbit. Să ne
spună dacă Mochi ieftinește pămintul ori nu și
ță... De-abia acum își dă seama că e
desculță în fața străinului. Și-i doar în
cămașă. Iși acoperă pieptul. Obrajii îi
ard și îi ard și mai tare cînd crede că
băiatul a văzut asta. I se pare că băutul
paharului nu mai are sfîrșit, deși, nelă-
murit, undeva, în adînc, plăcerea asta
nouă, necunoscută, de a sta așa, în fața
unui străin, o ține în loc. Ei, doamnă,
vino-ți în fire, ia paharul, îndeamnă-1 pe
ăsta să plece și intră în casă, Toni tre-
buie să pice dintr-un moment în altul.
Da, vlăjganul simte modificarea pe fața
frumoasei femei, se ridică, își saltă sacoșa
cu umbrele, pe cea mov o măsoară, ră-
mîne cu privirea pe picioarele desculțe
ale femeii, se întoarce și iese pe poarta.
In răcoarea casei, Smaranda simte că fa-
ța i-a rămas aprinsă : ce arșiță a fost
si azi ! •
Toni o găsește îmbrăcîndu-se.
— A fost cineva la noi ?, o întreabă.
Smaranda își trage cu oarecare efort
rochia pe cap, ce l-a apucat ?, Toni ăsta
a devenit puțin cam agasant, unde c Toni,
băiatul cald si jovial, care o incinta cu
dezinvoltura lui, cu aerul lui seniorial ?.
of. dar nici nu l-am întrebat cum i-a
reușit disertația...
— Cum a fost, Toni ?, strigă din dormi-
tor.
Toni își schimbă hainele, Iși pune altă
cravată, ar vrea să pară degajat, ca de
obicei.
- - Destul de bine. I-am impresionat.
Strada e pustie, zăpușeala persistă. Cîțiva
stropi de ploaie ? De ce nu 1 Asfaltul în-
cepe să miroase a gudron stropit. Ce
plăcut e ! Merg alături, încă nefirești, in-
comodați de momentul revederii. La poar-
ta Hârleștilor, jos — sacoșa băiatului cu
umbrele, iar pe ea, distinctă, umbrela
mov. Se opresc, Toni se uită la umbrelă,
a recunoscut-o ?, Smaranda arc din nou
senzația aceea clocotitoare, să-i spună ?,
ce să-i spună ?
In curte, cît îi îngăduie grilajul gardu-
lui, îl zărește pe vlăjgan stind pe banca
de pe alee, cu-n pahar de apă în inînâ,
asistat de nesuferita de Hârleasca. Nătă-
răul !, iși aude vocea înăuntru, deasupra
centurii ce-i strînge rochia pe șolduri.
Val GHEORGHIU
cloambă — creagnă, crîng — unealtă la moară, dîriu—
cociorba, dulbină —bulboană, doină — în introducerea
la cîntec sau hore: „Aina și daina, daina / Și eară nană,
daina-, făleț — mîndru, foaie — pîntece, găfană —
cavitatea lingurei, găunoi — tăun, hopătaie — flacă-
ră, a încredința — a logodi, încotat — rezemat pc
coate, lățos — murdar, lipiu — pîinișoară, ludae —
dovleac, maur — ghizdele, metreancuri — bagatele,
mezdrea — cuțitoaie, ninerat — alintat, pană — floa-
re, păzitură — fiertură, parîngă — prăjină, păcurar
— cioban, podișor — blidar, raznă — felie, sămăchis
— brînză de vacă, a tândăli — a spune palavre, toi
— larmă, tuluc — juncan, veri șa ne — verișoară, za-
dir — șorț, zară — zer.
Un studiu al lui A. D. Xenopol despre Justiția sub
fanarioți pune într-o lumină defavorabilă pe însuși
Nicolae Mavrocordat, „un luceafăr al neamului fa-
nariot**, cum este în genere cunoscut. In continuare,
traducerea lui S. Vârgolici a capodoperei lui Cervan-
tes, reflex posibil și al stabilirii primelor relații di-
plomatice hispano-române.
Versuri de-ale lui Ascanio : „Și te-ai dus fără să-mi
vorbești / Și fără să te uiți ce lași în urmă, / Ah »
am simțit că viața mi se curmă / Nu m-ai iubit, nu
mă iubești !“, alături de cele tradiționale în spiritul
înstrăinării transilvănene, semnate de Andrei Bârsea-
nu : „Ah, iată dealul cel iubit / Și dulcea mea că-
suță / Oare de-acolo plînșii-ți ochi / Mă pot zări,
măicuță
Lucian DUMBRAVA
pe urmă vom vedea noi ce este de făcut".
Casa părinților mei era vecină cu casa nota-
rului. Unul dintre țărani, după multă aștep-
tare, a strigat : „Să iasă boierul afară că de
nu, dăm foc la casă !“. Cu el s-au asociat mai
mulți și strigau la fel. Cînd vechilul a auzit
aceste amenințări, a lăsat masa și a ieșit mî-
nios și cu capul gol în cerdacul casei. A în-
ceput a-i înjura pe țărani și a-i întreba ; „Ce
căutați aici ? Nu v-am spus să așteptați la
primărie ? Ce tot umblați după ieftin ? A tre-
cut vremea de ieftin. Are să vină vremea să
trăiți șapte oameni la o capră... Pămîntul e
scump și voi trebuie să-1 plătiți dacă vă tre-
buie. Au să aducă țărani străini din Bucovina
și din alte părți, are să muncească pămîntul
cu ei și chiar dacă munca îl va costa mai
mult, nici vouă nu vă dă nimic. Duceți-vă și
căutați pămînt unde vreți și cu mine nu mai
stați de vorbă !“. Cuprinși de mînie, țăranii
începură a murmura. Unul numit Ion Dol-
hescu din satul Prisăcani a strigat cu curaj :
„Dacă-i vorba de așa, că nu vrea boierul să
ne dea pămînt, noi la primărie scoatem plu-
gurile, mergem pe moșie, și ne luăm singuri
pămint, și pe cei străini nu-i lăsăm".
Vechilul Constantinescu, supărat tot mai
mult, l-a lovit cu cisma pe Ion Dolhescu în
piept. Obida adunată în țărani atîta vreme a
răbufnit. Lîngă Ion Dolhescu stăteau doi frați,
Grigore și Trifan Roman Grosu tot din satul
Prisăcani. L-au apucat pe vechil și au pornit
cu el spre poartă. întreaga mulțime de țărani
a pornit in urma lor spre primărie. Vechilul
se trăgea din miinile lor și striga să-i dea
drumul. Cind au ajuns în dreptul bisericii
Sfîntul Nicolae, oamenii s-au oprit și au făcut
cerc in jurul vechilului. Au început a-1 lovi
cu putere, descărcîndu-și mînia din suflete.
După aceea s-au îndreptat spre curtea boie-
rească... „Ia hai la curte și la cîinii boierului,
să-i răfuim si pe aceia*, a strigat un țăran.»
Revolta țăranilor a fost reprimată crunt.
La Botoșani au fost uciși primii țărani răscu-
lați. fapt condamnat cu virulență de unul din
iluștrii fii ai orașului. Nicolae lorga. într-un
articol celebru. Recitind amintirile din copilă-
rie ale învățătorului Dumitru Simionescu,
mi-au venit in minte cuvintele unui alt dascăl
din Flămînzi, profesorul pensionar Vasile Bo-
tez. Astfel le vorbea, cu mare emoție, copii-
lor dc scoală, adunați să cinstească memoria
înaintașilor: „Să vă amintiți mereu de buni-
cii noștri care și-au vărsat sîngele pentru a
avea azi o țară frumoasă și bogată, să putem
trăi și munci azi in deplină libertate și demo-
crație. Să depunem, floarea recunoștinței noas-
tre pe amintirea lor. Și această floare a recu-
noștinței noastre înseamnă dragoste pentru is-
toria neamului, pentru prezentul patriei, dra-
goste și voință de muncă pentru înflorirea pa-
triei". Copiii, cu cravate roșii cu tricolor la
gît, sorbeau cuvintele profesorului pensionar.
Altfel de amintiri din copilărie vor avea ei
la vremea senectuții. Altele decît cele de la
1907. povestite de învățătorul Simionescu. A-
mintirile lor vor cuprinde o epocă de avînt
si înflorire. Ei copilăresc în vremea unor mari
înfăptuiri, cînd satul Flămînzi. s-a ridicat pe
treptele bunăstării și civilizației socialiste.
Convorbiri literare — 14
„convorbiri
literare66
prin corespondență
u ABBLIESSA — Iași. Fiind mai concen-
trată, a doua Scrisoare... reține atenția : ,,Ghem
de cenușă, cu ochii închiși / nici vintul nu
mai desface, / te aduni sărac după fir / in
această noapte de ace". Q David ALEXAN-
DRU — Piatra Neamț. Textele mai ample nu
au suflu, cele lapidare n-au pregnanță. Toate
acestea în limitele unei elegante verbale care
frapează. Prea puțin, zic eu. ■ Ilie ANTO-
NIE — Craiova. Am reținut Arpegiu de toam-
nă. ■ Aurel APOSTU — Galați. Vă reco-
mand lecturi intense din mari poeți, mai vechi
și mai noi, pentru a descoperi exigențele po-
eziei adevărate. B Marcel BARBU — Pașcani.
Poeziile și lectura în cenaclu sînt probleme
pe care urmează să le discutați cu Constantin
Pricop. I Romeo BALANICI — Iași. Perfor-
manțele sînt negative. Mediocritatea, care e
cel mai des întîlnită (deci și cea mai acce-
sibilă) ar fi în cazul dv. un ideal ambițios,
pe care, am impresia, nu-1 puteți atinge. Nu
vă supărați, aș vrea ca sinceritatea mea (cam
apăsată, recunosc) să vă fie de folos. B Ni-
colae BENEA — Cluj-Napoca. Mai interesantă
este Frații. Mai trimiteți. B Rodica BERARIU
DRAGHICESCU — Timișoara. Ușoare forțări
(„flori de amnar", „pendulă de artere", „își
cheltuiesc modelul în tăcut", „seri de liniști")
și unele creații lexicale al căror insolit nu
aduce un spor de expresivitate afectează o in-
ventivitate lirică remarcabilă. Oricum, am re-
ținut ceva pentru publicare. în ce privește
eseurile, trimiteți două, trei, să vedem despre
ce-i vorba. B Marina BODOLICA — Iași. Com-
plicați inutil : „Vijelit mă simt de-un gînd /
precum o salcie-femeie într-o / cîmpie de
prisos cînd ceasul e plin de forme". Spora-
dic, apar imagini notabile : „Tu, dulce venin
al visului / ca un adevăr sever, vai, piere /
mierea din vinul toamnei". ■ Gabrîel COK-
NEA — Baia Mare. Am reținut ceva pentru un
număr viitor. B Romulus Adrian DINU —
Giurgiu. Evitați trimiterile la abstracțiuni, chiar
dacă sînt pure alegorii: „Dintr-o sferă, / se
desprindea un arc de cerc / de idei noi /
Esența lor o simțeam și eu, dar nu îndrăz-
neam s-o mărturisesc". Sînt de preferat nota-
țiile spontane, chiar dacă nu pe deplin în-
chegate. „îngerul a pătruns în casă la mine. /
Iar nimbul lui mi-a umplut încăperea / de cea-
ță, / se apropie de mine, se-apropie de mi-
ne, / dar nu are cap nu are față / ci doar
un nimb ce mi-a umplut livada... B Da-
niela DORIN — Iași. Am reținut Mă
port ca un țărm pustiu... B Gabriel
DOROBANȚII — Giurgiu. Stilul e ex-
cesiv poetizat și are unele impurități.
Tîlcul poveștii e șters. Se poate, cred, mai
bine. B Anfan GALÂTEANU — Birlad. Nu
merge. Sintaxa voit complicată nu devine și
semn de originalitate. Dar și atunci cînd cu-
vintele „curg" normal crisparea persistă : „sub
o mantie de gînduri / torturat în conștient /
clipocește seva-n tine / și mă vezi inconștient".
Recunosc, aceasta ar fi limita de jos. B Ion
Florin MARINOIU — Bumbești (Gorj). N-am
înțeles de ce scrieți, de mai multe ori, iubit-o.
Gramatica spune că o este, aici, terminația
vocativului feminin și nu pronume, ca în
a iubit-o. Camera de student nu e rea. Re-
veniți. ■ Dinu MATEI — Sintana (Arad). Am
reținut o singură secvență : „Sunetele acestea /
ca niște fecioare / proaspăt îmbrăcate" B Ada
tinerețea,
o tradiție
s
Revista „Convorbiri literare" de acum o
sută douăzeci de ani era realizată de
oameni tineri. Decanul de vîrstă, Vasile
Pogor, avea 34 de ani. „Mezinul" — lacob Ne-
gruzzi —- 25. Spiritul diriguitor — Maiorescu—
27. Eminescu debutează în „Convorbiri..." la
20 de ani.
E bine să ne amintim aceste lucruri ori
de cîte ori vorbim de cei care au adus pe lu-
me sobra și academica publicație ieșeană, res-
pectabili domni cu barbișon, după înfățișare
mai degrabă membrii unui venerabil conclav
de înțelepți. Erau, într-adevăr, înțelepți, adică
oameni cu studii serioase, cu titluri universi-
tare sau cariere politice conturate (în unele
cazuri cu toate la un loc), erau înțelepți, dar
și ambițioși, erau energici și clarvăzători în
ce privește starea și devenirea culturii româ-
nești. Spiritul echilibrat, perseverența n-au
fost tulburate de entuziasmul vîrstei. Tineri
fiind, aveau sentimentul începutului, dar al
începutului temeinic, subordonat unei verita-
bile strategii culturale. Tinerețea lor n-a fost
o pură conjunctură biologică. Izbînzile ei
s-au datorat mai multor coincidențe, unele, să
le spunem inefabile, altele, precis determinate.
Conjuncția unor spirite de excepție cu un
climat (cel de după Unire) al cristalizărilor
rapide s-a realizat pe deplin. Aspectul din ur-
mă e foarte important căci tinerețea, fapte-
le ei mari sînt în primul rînd o chestiune
de climat.
Sigur, înaintașii ne sînt modele în multe
privințe, nu într-atît însă încît ceea ce am
dori să facem acum, urmindu-le exemplul, să
poată	fi, într-adevăr, așezat	alături	de
lucrarea lor. Vremurile	sînt	altele,	oa-
menii	sînt alții, statutul	și	menirea	pu-
blicațiilor s-au modificat in chip esențial,
între	lucrurile pe care.	totuși, le putem
prelua, cu adevărat profit, de la iluștrii pre-
decesori se află și acela care, paradoxal, pare
a dur; cel mai puțin : tinerețea, mai bine
zis creditul acordat cu atîta generozitate scri-
itorului tînăr. Convingerea că acesta poate
enorm, că poate deveni un clasic al litera-
MUREȘAN — Iași. Un semn încurajator ar
fi Lucian Blaga : „Nu am decît doi ochi : /
unul de lumină / și unul de întuneric. / Cu
cel de lumină pătrund în noapte / (și e poate
absurd / acest joc de licurici) / iar cu cel
de întuneric / mă apăr de zi". B Liliana
NICULESCU — Iași. Unele imagini au grație
și transparență („Somnul luminii lunecă / Peste
aripa asfințitului") altele sînt căutate și, de
aceea, greoaie ; „Aud marea într-un cub de
cristal / Risipind grădinile dintr-o sferă de
răcoare". B Nicoleta PĂUN — Iași. Cusurul
cel mare e că nu puteți scoate cuvîntul din
regimul conversației pe cît de banale pe atît
de pretențioase. B Victor PĂUN — Băbeni
(Vîlcea). Am apreciat sentimentele nu și po-
ezia care alunecă la mai fiecare strofă în pro-
ză și convenție : „Ce-am fi fost fără el ? /
Mai săraci cu mult, mai mici / Mintea refuză
să creadă ohiar că ar fi cu putință" etc. B
Ion PTOLEA — Galați. Vom publica un gru-
paj într-un număr viitor. B Aurel POP —
Satu Mare. Mai puțină consistență ca altă-
dată. ■ Mihail RATEȘ — Tecuci. Nu mă pot
împăca cu „licențele" ortografice, gen : „îne-
grești hîrtiea", „genul femenin" etc. B Dan
Emilian ROȘCA — Timișoara. Nu e rău, dar
nici foarte bine. Păpușile sint extraordinare.
■ C. ROZENTZWEIG — Iași. Peisajul toam-
nei vă inspiră melancolie cu ecou de roman-
ță. Surplusuri verbale, parazitare, bineînțeles,
diluează, slăbesc consistența imaginii. Am re-
ținut cîteva versuri proaspete, între care :
„Fiecare poem, iubito / ca un nou născut /
scîncind între scutece / și mișcînd miinile în
aer*. Am omis un cuvînt care explicitează fără
folos. Mulțumesc pentru cuvintele bune. B Da-
vid RUSU — Deva. Fragmentar sînt lucruri
frumoase. încercați să fiți mai puțin produc-
tiv, altfel spus stăruiți asupra textelor în-
tr-un efort de elimirAre a „spațiilor albe* și
a surplusului verbal care diluează. Aștept, în
continuare. B Iustin SEBASTIAN — Suceava,
în primul rind „Convorbiri literare" e o re-
vistă și nu un ziar (nu apare zilnic). în al
doilea rînd, poeziile sînt, deocamdată, compu-
reri modeste și stingace. B Cătălin SERE-
DIUC — Suceava- Cînd spuneți : „Va veni o
nepăsare adîncă și plină de răni / O nepă-
sare atît de roșie incit / Nici nu-mi voi re-
cunoaște inima", bateți pasul pe loo (răni,
roșie și inima merg către un același sens).
Alteori, comparația e pe cît de precisă pe atit
de neinspirat „potrivită" : „Asemenea picăturii
de ploaie / Ea trebuia mai ales să fie iubită"
etc. ■ Dccebal SEUL — Izvoarele Sucevei
(Suceava). Ar fi ceva în Auzind toaca ierbii,
p Emil SIMA — Nedelea (Prahova). Necon-
vineător și de astă dată. B Constantin SÎR-
GHÎ — București. Mai puțin convențională
este Vară multicoloră : „Trec zilele vieții mul-
ticolore / în șir indian. / In garderoba ano-
timpului zglobiu, / stau grînele coapte pe
umerașe". B Cornel STOICA — Ploiești. For-
mula eliptică pare a fi mai convenabilă :
„Ascultam tălpile poetului orb / lovind arșița
ploii / ca un baston de mareșal / nimeni /
nu îndrăznea / să-i tulbure privirea". B Da-
niela TEODORESCU — Constanța. Talentul și
o anumită originalitate a expresiei (lucru rar
la cei foarte tineri) nu pot fi puse la îndo-
ială. Trimite-mi și altceva, să alegem ce-i
mai bun pentru „lansarea la apă". ■ Ileana
Carmen URUCU — Craiova. Prea puțină po-
ezie în multele mărturisiri sentimentale. Să
mai așteptăm. B Sorin VIDAN — Drobeta
T. Severin. Ușurință, abilitate asociativă, o to-
nalitate gravă care nu distonează sint cali-
tăți certe ; îndărătul lor însă nu deslușesc
întotdeauna o voce fermă, un puls liric vi-
guro».
D. D.
turii române mi se pare a fi una din lec-
țiile cu adevărat exemplare pe care „bătrinir
convorbiriști le-au lăsat urmașilor.
Creditul acordat tinereții e o chestiune de-
licată și poate tocmai de aceea de multe ori
prost înțeleasă. Simplu, chiar simplist spus, o
revistă nu face talente, ea descoperă, une-
ori. oferă șansa descoperirii si a afirmării, de
cele mai multe ori. Cel mai eficient sprijin
pe care il putem acorda tinărului scriitor este
sa-1 punem la treabă, să-i oferim spațiu pu-
blicistic și editorial. Convingerea că el poa-
te mult, că nu e doar un novice neajutorat
rezolvă toate dilemele. Spiritele acrite, care
văd în cei tineri maturitatea întruchipau
si eterna superficialitate sint ridicole. Cred
in dreptul scriitorului tînăr & a fi tratat
de la egal la egal cu confratele său consa
crat. ințelegînd prin această "îrLnu.- o unică
unitate de măsură. o neschimbată exigeți.
Stimularea tinerilor nu trebuie privita ca
un act de filantropie, de bunăvoință. ci c*
un gest firesc și fără rabat. Elogiile pripite
strică mai mult decît nedreptele marginal!
zări ; ele deformează, imaginea v;.ei compe-
tiții ale cărei mari, extraordinare dificultăți
nu pot fi învinse cu iluzii. Orice falsificare
a realității este în acest c.js defavorabilă ca
uzei. Politica literară, cu prisosință. Acele
„îndrumări" care atentează la independența de
gîndire, la impecabila moralitate . acele „afa-
ceri" în care „profiturile" se Ir: part între
cel care susține și cel care se lasă -ținut
nu valorează în realitate nimic. Prin ea în-
săși, tinerețea e tot re poete fi mai inadec-
vat obedienței, alinierii, vehiculării.
N-aș vrea ca toate de mai sus să sune ca
o suită de percepte ale unui pedagog pedant
și fără simțul realității. îndrăznesc să spun
că sînt convingerile pe care le-am format,
ca să zic așa, în baza propriei mele tinereți
și a celor de care am fost și sint foarte a-
proape, fie din obligații redacționale, fie din-
tr-o curiozitate pe care, constat cu plăcere,
încă nu am pierdut-o. Dar cum această ex-
periență este prea puțin Importantă pentru
alții (ca orice experiență, de altfel) am să
invoc din nou una din lecțiile iluștrilor înain-
tași. Intre primele reacții ale lui Maiorescu
la poezia lui Eminescu („poet, poet în toată
puterea cuvîntului este d. Mihai Eminescu")
și prorocirile aceluiași privind posteritatea
poetului („Pe cît se poate omenește preve-
dea, literatura română va începe secolul al
prezențe la ,,junimea“
atmosferă udă
Ploaia se face simțită de sus
Din adincul negrilor nori.
Vintul înfiorează totul,
Somnul
U răpește pe bunica.
v
E o solie a Majestății sale. Ploaia.
Cind domnii de pe stradă
și-au ridicat umbrelele,
au auzit urgia ploii
cum cade-n capul lor :
Plici, plici, plici...
Rece, o doamnă privea
Prin lentilele reci
Un cîine ce se încălzea
Alături de un om
In haina udă. jilavă, plouată.
Se lasă seara violetă :
ascultăm cîntecul ploii
pe stradă, pe acoperiș.
Se plimbă veselă, Bătrina !
O, dulce ploaie a inserării !
Mai dulce decît tine
Nu e decit
o altă ploaie.
I
amintiri
Spun amintiri
Și ele-mi apar cenușii
Ca zilele pline de ploaie.
Mă cufund in lumina lor
Și ochii, ciudat, îmi pling.
Totul tremură și produce un sunet
Din suflet, pe care zboară frunze
și trandafiri uscați.
Strig, dar amintirile sînt trecute.
Acei frumoși ani, acele frumoase clipe
Au fost pierdute.
Iar eu voi fi amintire pentru un visător.
transmigrație
Am ajuns ca tine.
Trupul mi-e iarbă
Crescută ne rană.
Tremură sacadat
Scuturată de friguri și sînt.
Acasă e petrecere
Și dacă m-aș întoarce
Aș găsi doar iarbă cosită.
Iubesc parfumul trupului tău verde și zvelt
Dar mai cu seamă
Iți iubesc mușchii
Ascunși cu grijă
Sub pămint.
pași tăcuți...
Pașii tăcuți de pe stradă
împrăștie lumină în jurul lor.
Pașii tăcuți de pe stradă
Se bat unul cu un milion.
Ferește-i pe cei dragi de ei:
pașii tăcuți aduc ghinion.
Pașii tăcuți de pe stradă
Bucură-te cînd îi vezi,
încearcă să-i saluți pinâ-n pămînt
căci soarele cind ii revede
răsare iar șt iar și iar...
Indira SPATARU
2O-!ea sub auspiciile genului său") există un
interval de timp în care Eminescu e mai pu-
țin gratulat cu adjective, este în schimb, in-
tens solicitat să-și publice creațile în „Con-
vorbiri literare", este trimis la studii, apoi
chemat la redacția ziarului „Timpul", unde
beneficiază de unicul privilegiu de a lucra
fără odihnă, de a combată în tranșeele gaze-
tăriei în numele unor idei și idealuri în care
nu exista Ioc pentru tranzacții și concesii.
Să reținem, așadar, că tot ceea ce a făcut
mai important Maiorescu pentru Eminescu
n-au fost îndrumările esteticianului clarvă-
zător, nici măcar adunarea poeziilor în vo-
lum, ci aprecierea exactă a unor disponibi-
lități ieșite din comun și punerea lor într-o
stare de emulație care să le valorifice pe
deplin. Deși numele sînt excepționale, situa-
ția in sine nu e excepțională. Totul a decurs
normal, logic, firesc, și nu e nimic mal pro-
fitabil pentru un scriitor tînăr decît ca totul să
fie normal, logic, firesc.
Daniei DIMITRIU
structuri narative,
la Eminescu
si Nerval (io
s
Spre deosebire dc structura închisă caracte-
rizată prin circularitate, structura secvențială
este liniară : secvențele, palierele se înșiruie,
se înlănțuie sub forma unei scrii identifica-
bilă în dimensiunea sintagmatică a ansamblu-
lui textual. Avatarii și Aurelia sînt, in acest
sens, exemple privilegiate. La Nerval, unde
metatextul este mult mai dezvoltat, lucrul es-
te explicit formulat : „un șir neîntrerupt de
impresii care se înlănțuiau", „șir de întîmplări
logice", „serie de încercări", „șir lung de în-
cercări" etc. Să mai precizăm că, la fel ca
in cazul structurilor circulare închise, struc-
tura serială este motivată și tematic. înlănțu-
irea secvențială va fi întotdeauna conexată cu
tema călătoriei reale sau simbolico-mitice, în
genere un itinerar, cel mai adesea inițiatic ca-
re presupune in mod necesar etape succesive.
Textele de care ne ocupăm pun în scenă două
dm ipostazele cele mai memorabile ale mo-
tivului călătoriei ; metempsihoză, călătoria su-
fletului, a esenței (archaeu-lui) printr-o serie
de trupuri, prin diferitele forme ale existen-
ței materiale și inițierea orfică prin coborîrea
in infern. La Eminescu. matricea generatoare
este prima, la Nerval cea de-a doua. In cazul
ambilor insă cele două itinerarii interferează.
Prin aceste repere tematice majore, Avatarii
și Aurelia intră în rezonanță cu alte cîteva
momente de referință ale literaturii univer-
sale. Mai explicit livresc decît Eminescu, Ner-
val se racordează el Însuți la un Intertcxt prc-
existent citind In Incipitul la Aurelia „mode-
lele poetice ale unor astfel de studii asupra
sufletului omenesc": SWedenborg. Apuleius,
Dante. Afinitățile și cu textul eminescian sînt
evidente. Textele citat" ar putea forma un
hipertext (v Riffaterre) la care ambele se
pot raporta. încă o referință ni se pare indis-
pensabilă și aceea sc numește Novalis cu Dis-
cipolii la Saiș și mai ales Heinrich von Of-
terdingen.
La Nerval. mal pregnant decît la Eminescu,
serialitatea secvențelor sc mal justifică și prin-
tr-o trăsătură specifică a explorării onirice:
Nerval. ca țl alți mari visători, ca ți psihana-
liștii de mal tîrziu, examinează nu visuri izo-
late ci serii de vise ce se leagă unele de al-
tele prtn Imagini recurente. Secvențele onirice
sînt mlcro-povestirj inserate In textul cadru
țl deci pasibile de a fi decupate din el. Edgar
Papu (Existența romantică) pune această se-
nulitate sumativă (constatată în general) pe
seama faptului că onirismul, ca o componentă
esențială a romantismului se încadrează, ală-
turi de alte elemente proprii acestui tip de
existență, printre fenomenele de factură ve-
getală (opusă celei de tip animai, proprie struc-
t închise ale clasicismului). Organismul
vegetal s-ar caracteriza prințr-o creștere ne-
sfîrșită de tipul A+B+C+D etc.
Apropierea intre Aurelia și Avatarii se
justifică nu numai structurai ci ți prin comu-
nitatea temelor și motivelor-cheie : preferința
pentru ambianța orientală propice cultivării
misterului, somnul șl visul ca element conec-
tor intre diferite existențe, cărțile vechi, trans-
formismul oniric, interferența regnurilor, fu-
ziunea figurilor, dublul, suprafețele oglindi-
toare. cercul, labirintul, asemănarea șl recu-
noașterea, femeia sincretică, societățile mistice,
peștera, masca, formulele magice și semnele
enigmatice, androginia. Figura simbolică sub
sâmnul creta se află de la început cele două
texte este cea a zeiței Isîs. In Avatarii ea fur-
nizează firul ordonator pe care se vor Înșira
avatarii, existențele succesive dar și momen-
tele povestirii. In mitologia nervaliană, Isîs
este figura centrală, sincretică ce reunește toa-
te ipostazele Idealului feminin. Ea poate fi con-
siderată matrice generatoare și model structu-
ral al textului tocmai datorită simbolisticli ini-
țiatice pe care figura sa o polarizează. Pro-
bele	pe	care trebuie	să le treacă cel	ce as-
piră	la	inițierea în	misterele isi?™	lanțul
existențelor, vălurile succesive pe care le ri-
dică	In	drumul său	spre esență sînt	trans-
puse — chiar șl iconic — în configurațiile tex-
tual", în serialitatea unităților care se înlănțuie
Structura secvențială a Avatarurilor a fost
pusâ în evidență de toți exegeții care s-au
aplecat asupra textului. Deschiderea ansamblu-
lui narativ este în primul rind o deschidere,
să zicem, obiectivă, avînd în vedere netermi-
narea nuvelei dar și una ținînd, asa cum am
mai precizat, de natura sa structural-tema-
tică, impliclnd ideea că avatarii se pot succeda
teoretic la infinit. Trecerea de la o secvență
la alta (ca șl la Nerval), deci de la o exis-
tență la alta, se face, în general, prin somn și
moarte, dar o moarte care nu e decît o tran-
ziție (o trezire) spre (într-o) nouă viață : regele
Tla moare șl se cufundă într-un întuneric „a-
semenea celui din somnul fără de vis, un în-
tuneric fără spațiu și timp"; Baltazar este
mmormîntat cu vocabula Tlă răsunîndu-i în
ureche și iese din mormînt în chip de mar-
chiz care, Ia rîndul său, se cufundă într-un
somn „mortuar" din care se va tre?i serafi-
cul Angelo. Legătura între secvențe mai e a-
sigurată și de alte elemente conectoare, repe-
rabile In substanța textuală. Să mai remarcăm
faptul că linearitatea evidentă Ia suprafața tex-
tului este (între) ruptă la nivelul fiecărei sec-
tențe prin saltul într-un alt timp — trecut
sau viitor. Cu excepția primei secvențe în
care Tlă își vede viitorul prin practici ma-
gice, bascularea într-o altă existență se face
prin adormire și vis ca și în Sărmanul Dionis
sau Lmbra mea și ca și la Nerval. Exemplul
cel mai pregnant este acela al lui Baltazar care
se visează cocoș. Dat fiind că acesta, la rîn-
dul său, doarme și visează ne aflăm în fața
unei forme — e adevărat nedezvoltate — a
tipului de povestire bazat pe înglobare succe-
sivă și procedeul punerii în abis.
Pentru a reveni la ideea inițială, să preci-
zam, în sfîrșit, în ce ar consta închiderea des-
chiderii — ea rezidă tocmai în linearitatea
structurii care nu permite, sau permite în
mai mică măsură, dezvoltările arborescente,
colaterale. S-ar putea poate vorbi de o în-
gustime a sintagmaticului opusă diversității și
mobilității paradigmaticului.
Marina MUREȘANU IONESCU
15 — Convorbiri literare
dialogul literaturilor
iannis gudelis
călătoria
Scriitorul grec Iannis Gudelis s-a n*s-
cut în 1918, într-un sat din sudul Pr-
loponezului, lingă legendarul Taigetos.
Rădăcinile familiei sale coboar* pin*
în Bizanț. își începe cariera ca om de
știință, dar corabia sa n aduce la ț*r-
mul literaturii. Fondează editura DIF-
ROS, al cărei binemeritat renume se
datorează publicării operei lui Nikos
Kazantzakis, autorul lui Zorba, cu care
Gudelis va lega o mare prietenie. Ac-
tivitatea de editor a lui Iannis Gude-
lis e secondată de numeroasele artico-
le despre operele unor scriitori de sea-
mă greci și străini, publicate in pagi-
nile revistei literare trimestriale -Ke-
nuria epoha“ (Noua epocă), pe care o
conduce. Nu o dată revista din Atena
a găzduit cu generozitate poezie și pro-
ză românească. Cunoscut mai ales ca
poet și prozator, Gudelis scrie deopo-
trivă teatru, semnează cărți de critic*
literară. Este Președinte al Uniunii
Criticilor din Grecia. Opera lui Iannis
Gudelis (tradusă în limbile : francez*,
engleză, italiană, macedoneană. polo-
nă, română, rusă, sirbă. spaniolii a
fost încununată cu Marele Premiu de
Stat, ca și cu alte cîteva premii inter-
naționale. Lui Iannis Gudelis Ii plac
esențele tari. Ne vom pătrunde dr a-
cest adevăr citind romanul BătrlnuL
Versul : „Fie ca memoria noastră s*
trăiască drept- (Către sfîrșit) e o pre
moniție a ideii romanului. Narațiunea
relevă tragismul neînțelegerilor de tot
soiul generate de războiul civil. B*trî-
nul nu Ie dă ascultare alor săi. $i por-
nește într-o primejdioasă cAlătorie spre
locurile natale. La optzeci și doi de
ani, Bătrînul vrea să-și revadă măslinii,
încărcați de rod. EI nu alege drumul
lesnicios, pe mare, ci unul aspru, ne-
drept de aspru. în tovărășia colbului și
a răbdătorului asin. Așadar, nu val
legănat, nici glasuri de sirene, ci —
răsturnare a mitului odiseic — întoar-
cere într-o altă Itac*. Bătrinul nu re-
vine la fericire, ci, intru fericirea ce-
lorlalți, la deplina liniște. De dxncoi*
de viață.
D- F.
U ă întreb fără încetare ce trebuie sâ lac.
Bl monologa bătrinul. pentru a mă elibera.
Din cîte văd. n-o să-mi fie ușor să ies
viu de aici ; tot ce se petrece afară încep»
să-mi apară ca un vis frumos; lumea, cea de
sus, cea de jos, toate mi «e	f.
cap ; încerc să-mi păstrez privirea limpede ca
sâ alung coșmarurile către mă ««focă
Să ciștig timp ! E mare lucru ; m-ar fi putut
lichida incă din prima zi ; știa bine peni.’ 4
ce n-au făcut-o încă, dar nu trebui- să-ai ri-
sipesc fără folos timpul și suferiațde. --
țialul e să ciștigăm. Insă ce anume? DispAn-
ția mea e o nimica toată, nu schimbă nume.
Dar să atingi venerabila virstă de optzeci dr
ani, să vezi, să trăiești, să citești si să am
atîtea, și, totuși, să nu poți spune un cnvteK
nici măcar în ceea ce te priseste — nu. zeu
nu voi accepta in ruptul capului- îl pizmuiau
pe Telos Atenianul, dar este. oare, acesta un
simbol al virtuții ori un model de ((pi in ?
Și cine s-ar fi gindit la Telos Atenianul dacă
Solon nu mi l-ar fi prezentat ca pe o pildă
de fericire ? Dar chiar Solon msus. dacă va
fi descoperit, după exemplul hă Telos. ade-
văratul destin al omului, de ce a plecat de-
parte, atit de departe de Telos Ateniana! ?
Fără îndoială e ceva să mori in vreme de
pace și in tihnă, dar nu e asta doar o jal-
nică despăgubire pentru apariția ouastră p<-
lume ? Iar sufletul, ce e sufletxu
Creștinul spune : .La ce slujește să cuce-
rești lumea întreagă dacă omul iși pierde su-
fletul ?“. Iar sufletul meu ce înseamnă’ Dai
am avea mai multe întrupări am a t tot
atîtea suflete ? La urma urmei, eu am învățat
ceva, am fost învățător, mi-a plăcut să mă
instruiesc. Sint atiția cane vin pe lume cu o-
chii închiși, și pleacă la fel Uite. Trumas cio-
banul. care în clipa asta se scarpină in fața
mea, dacă l-aș întreba : .După tine. Trunias.
omul e răspunzător de soarta sa. de sufletul
său ?“. Ce mi-ar spune ?
— Tot ce am învățat e să-mi pasc turma,
numai pentru ea sint răspunzător. Să fiu tri-
mis în infern pentru a fi fript ca mielul pas-
cal ? Nu văd la ce bun.
— Desigur, bietul meu Mitso, intru cit ești
mai presus decît primii ciobani de pe acest
pămînt ? Ai văzut aievea, ai ascultat radioul,
ai citit ziare și, în limba ta neaoșă, ai ascul-
tat împătimit politică, ori ai cintat din fluier,
MwaraMMoa^maum xca^^aam^ua
pierdut pe dealuri. Dar, oare, te deosebești
mult de vechii ciobani ? Ai auzit vorbindu-se
despre o lume nouă ; ieri seară, m-ai întrebat:
.Ce zici, bunicule, crezi că va veni ? Ai citit
mult în viața dumitale ; ai copii învățați, ei
ce spun “, „Va veni, Mitso Trunias, ți-o re-
pet. Și nu sînt vorbe de încurajare, de care
am nevoie cel dintîi eu însumi, ca să-mi în-
tăresc demnitatea, pentru care am jertfit
totul".
Ai dat din cap, Mitso Trunias, și ai rostit
ceva Îngrozitor :
— Dacă va veni, bunicule, va fi bine. Dar,
dacă nu, cînd ne vor scoate la umblătoare, de
va fi soare, am să scuip în sus, chiar dacă-mi
va pica inapoi pe creștet, fiindcă înseamnă că
soarele nu-i făcut să ne lumineze, ci să ne
orbească.
Se poate ca noaptea sâ lumineze mai bine
gindurile ; trebuie ca, in această noapte de
decembrie, să găsesc un răspuns.
îmi amintesc cît de frămintat eram și eu de
chinuitoare enigme : Dumnezeu, sufletul, de
unde vine viața, unde se duce, ce e moartea,
ce înseamnă ea, există cu-adevărat?
Acum văd moartea urcind și coborind în a-
cest beci al lui Calergis, în chip de fascist
hit. Iată de ce îmi trebuie neapărat un răs-
puns. Bătrinul Învățător se cuvine să ia acest
examen, n-ar vrea să-1 piardă...
Bătrinul isi trecu peste frunte mina ridicată,
iși atinse timplele, iși mingîie creștetul, apoi
începu să-și frece ușor trupul, pînă la tălpi.
— Astea-s fleacuri... Trebuie să schimbăm
lucrurile, să le îmbunătățim. E tot ce con-
tează-.
La Organizație, în această seară era sărbă-
toare.
Fotinakos striga in gura mare : -Am adus
vin I Beți c.t vă țin chingile, așa mi-a ordonat
Mavrukos. Dacă mai vreți, mă duc după alte
sudeT.
— Cred că jumătate le-a băut pe drum,
zise SulaKoș. a auziți? E deja beat.
— E singurul lucru bun pe care l-ar fi pu-
tut face, sinul băut de căpitani se transformă,
pentru noi. in dinamită, preciza Crileas.
— Văd deja pieile noastre întinse Ia ei pe
gard, se plingea Stavraina. La aceste cuvin-
te. deținuți! înmărmuriră.
— LmiștiU-vâ. copii, li se adresă bătrinul,
>rcenL“d să redea tuturor curajul, chiar si lui
irsusi
— Să ne Ir.-istm, la ce bun? Asta-i va
împiedica să ne extermine? începu sâ strige
-temeas.
— Ne nu ne vor putea extermina, căci co-
piii nostn vor trăi pentru a depune, intr-o
n, mărturie
Ceilalți dăunară din cap.
— Să depună mărturie. . șopti bătrinul. Fi-
resce. in această clipă noi sîntem cei care măr-
iunsmt Apot se cufundă iarăși in ginduri ;
de cind era in închisoare, se deprinsese să
ir» iasca ungur, numai cu gindurile sale. Am
zis .să depună mărturie" Dar împotriva cui ?
Cine este acuzatul și cine vinovatul, contra
cui cor depune mărturie copiii? Vinovați sint
ei. ori natura umană, ori dumnezeu ? Sint
leacuri de cind cărțile vorbesc despre acest
lucru, vm « chiar morții se bat pentru asta
- estona. eu tăcerea ei. pentru ca. in cele
am urmă, să nu afle nimic.
□ se oiță la gamela cu supa de seară, așe-
zată la capătul scării, și se lăsă pradă gindu-
nlor : a minca. a bea — totul probează imper-
fecțiunea sieții ; trebuie să beau, trebuie să
etaninc. o sumedenie de .trebuie", prea
mult pentru biata noastră carapace ' Și această
■ lațâ. care sufoca viața '
Orrui obosiți i se închiseră, cind trapa se
deschise brusc si un val de lumină inundă
p. ■ "ița Din nou dețfnnții începură să coboare.
J^ârură încălțările. apoi trupurile. împinse cu
lovituri de ptodăre de către gardieni.
Era limpede că Manmoc avea să scape tea-
făr li spuseseră in seara asta : _Stringe-ți
boarfele . «tiine dimineață o iei din loc" Dar.
-nspaimuitat cum era. nu reușea să se li-
-rsseassă . nu se simțea in siguranță decit da-
că s-ar fi aSac ia patmzed de iegbe de be-
cul iui Calergis. Nici chiar la Calamata n-ar
fi mat	. ii spusese bâir inului : nu se
• a cpei rucâien p-iâ ce nu sa ajunge acasă,
printre ai km
— A= să le spem să facă tot ce se poate.
--rprmiM' 1 ca sâ te dibereze. am să
le zsc să răscolească toc orașul.
— Sint sigur *â se vor da peste cap. Gera
kafcis a petr-it dr>a scrisorile din partea acelor
oameni mfluenți. dar nu le dă ascultare. □
impcdtcă Mavruko»
— Dar atunct de ce nu te-a_-n împușcat? Cre-
de-mă. o să scagk ■iu a nevătămat, ii dădea
zor Va-—i-tremL-du-l
— Hm_ Știu prea bere ce urmăresc ei . 'or
să pună mina pe —piii mei. D pamuzesc Vo-
ntseas mi-a dovedi’.-» t> multe crt Le-as
z.a .Februarie a trecut De ce mă mai țmeț:
aici ? Dacă sint vino' at. jadecap-mă si execu-
tau-mă. Dacă nu. efaberau-mă. nu cer ingă-
dumță. ci dreptate". _Sc-*e-le <xp fer să vină
upă tine f. .Cbpm mei respectă legile asa
cosa se cuvine- .Capitala trebuie curățată, bu-
nicule. Scrie-i unuia dintre copci să vină sâ
te ia ; celui mai bun T .D vreți pe cel mal
bun ? Ei bine, nu. nu voi scrie nici unuia".
— Și atunci te-au bătut Dar acum, dacă vi-
ne armata, o să scapi, bunicule, ține-te tare,
curaj • Șui. cind mă gindesc că o să fiu liber,
parcă-mi cresc aripi.
— Ascultă, cum îți închipui că-mi vor da
drumul să plec, în starea în care sînt, cind
aici mă cunosc și pietrele ? E cu neputință,
nu voi mai ieși la lumină, niciodată. Doamne,
oare cînd voi scăpa de martiriul ăsta ?
încercă să-și imagineze cum va arăta mort;
trupul său țeapăn, acoperit de zdrențe, dus de
niște neeunoscuți și aruncat dumnezeu știe
unde... Kivelis, care îl însoțea întotdeauna
cînd mergea să-și facă nevoile, îi zisese în-
tr-o zi că pe plajă, într-o peșteră săpată de
mare, erau aruncate trupurile prizonierilor e-
xecutați.
— Ai îndatorirea, micul meu Kivelis, să afli
locul acela, sâ-1 arăți copiilor mei și sâ le
spui că nu doresc nimănui un asemenea sfîr-
șit. Că nimeni nu e răspunzător, nimeni...
Oricît de dulce, de plăcută ar fi viața, a-
tunci cind suferința e peste puterile tale, sfir-
șești prin a-ți dori moartea. își aducea amin-
te de chipul unor bărbați grav răniți implo-
rind moartea, care avea sâ-i elibereze de chi-
nuri. .Oare nu sînteți și voi oameni ? Nu vă
e milă de noi ?" se rugau. .Puneți capăt, pen-
tru numele Iui dumnezeu, martiriului nostru*.
Acum bătrînul ar fi vrut să moară. în a
ceasta seară, executaseră trei prizonieri, ale
căror trupuri zăceau fără viață pe paturile lor
jalnice. Bătrinul, după obicei, le citea ultima
rugăciune.
Miine dimineață. Maninos va pleca, băiatul
acesta era singura legătură care il mai putea
apropia ae familie. Dar ce mesaj să le trans-
mită, de vreme ce era atît de sigur câ ai lui
erau gata sâ facă și imposibilul ?
îi veni in minte un gînd, pe care altădată
il alunga departe de el: sâ le trimită cîteva
vorbe de bun rămas, pentru totdeauna, prin
Maninos; era întemeiat gindul lui : ai lui se
vor resemna. în sfirșit ; timpul va mai do-
moli supărarea. Se apropie de morți și începu
să psalmodieze : .Fără prihană porniră pe
cale...".
Maninos izbucni în hohote de plîns.
— S-a terminat, n-o sâ ies viu de-aici..
M-au mințit, bunicule, m-au mințit... Or să mă
împuște, vai de norocul meu, nu vreau să
mor!...
— încetează, băiete, plînsul nu-ți ajută la
nimic; ceva îmi spune că nu te-au mințit.
Tu vei ieși viu de-aici. Dacă nu, te-ar fi îm-
pușcat împreună cu ăștia, sărmanii — zise, a-
rătind spre cele trei cadavre. — Nu mai plin-
ge, mai bine ajută-mă să desfac cureaua mor-
tului. Eu nu pot să mă aplec.
— La ce-ți trebuie?
— Dă-mi-o. de cite ori să-ți spun ! iși pier-
du răbdarea bătrinul.
Maninos se aplecă peste trupul neînsuflețit
și. ușor, de parcă s-ar fi temut sâ nu-1 tre-
zească. ii trase cureaua de piele. Bătrînul o
așeză sub pernă. Peste puțină vreme trapa se
deschise și oamenii apărură să ia cadavrele,
li spuseseră lui Maninos :
— Na-ți ultima rație.
Păli deodată, bietul de el.
— Cum ? Ultima ? înseamnă că s-a zis cu
mine, o să mor, nu-i așa ? întreba în neștire,
gata să izbucnească în lacrimi.
— Tacă-ți gura, prostănacule ! Fă-ți catra-
fusele, că vaporul vine astăzi ; nu știu dac-ai
sâ pleci la noapte sau mîine în zori, dar, ori-
cum, ai să pleci cu...
El înghiți pe nerăsuflate rația și se puse pe
plîns. Plingea de bucurie.
— Doamne ! E prima zi fericită de cînd sînt
aici; vei fi mesagerul meu, măi băiete, nu-i
așa ? Te vei duce să-mi vezi copiii, da ? Da
sad nu ?
— O să mă duc, bunicule, jur.
— Uite, bucata asta de piine. Dă-le-o din
partea mea. Sa nu te atingi de ea, orice s-ar
intîmpla. Vor găsi în ea binecuvîntarea — bă-
trîna. sărmana, copiii, nepoții, nurorile, toți...
Le dau o povață : să răminâ la fel, uniți, să
nu caute răzbunare ; știu că asta nu le stă în
fire magnioților, că dispăruți! vor să fie răz-
bunați. dar uneori chiar morții înșiși se răz-
gîndesc. Așadar, spune-le să nu plîngă, ci să
se bucure de moartea mea. pe care o simt ca
o eliberare... Firește, nu așa îmi închipuiam
s—rșitul, dar acum nu-mi mai e fricâ ; am
izbutit s-o înving. Nu mă poți înțelege, puș-
tiul meu drag, dar ascultă-mă și crede-mă ;
nu-mi mai e teamă de nimic; sint liniștit.
— Bunicule, dac-ai ști cit te admir • Eu tre-
mur de frică..
Bătrinul tăcu semnul crucii deasupra bucă-
ții de piine, luă o fârimâ de miez, o muie in
gură, apoi fi întinse cu evlavie lui Maninos
piinea, ca pe o neprețuită comoară. îl mingile
pe creștetul zburlit și ii zise :
— Fii binevui intat * Dm toată inima iți do-
resc binele, dea Domnul ca drumurile sâ-ți
fie deschise, sâ ajwg: Întreg si teafăr in fa
nulia mea. Te voc primi cu duioșie, ca pe co-
pilul lor ,-vsa ia fi. întocmai, fii încredința!
de asta
— Numu de-as ajunge întreg și teafar. Sfin-
ți Fecioară, vindecă •-■are a cropsiților •
— Vei ana<c așa cum oocesti, șint sigur
Dcoiral nostru xegneazâ ca tu sâ-i găsești
deopocmă sânâu, i p?"toți ai mei.
Mișcat, bătrinul tăcu brme
Hecarr se gindea U ale lui Sortxră cu lă-
<r<tse cîteva inghiuturi de apa
— Si	xirtrrny ii zise batnr.uc
Apce începu să-s dăească rugăaimea de in-
---------r Msr-m anzmd numele bătrânului,
se riwa in pat
— Bimicule. ce fam. iți chemi moartea ?
— De. țineză acu
— Nu tâ asta, bunicule, nu cădea in ispita
diaioiuiui O sâ scapi si dumneata, o sâ 'ezi.
sigur o să «răpi
— Bine. bine, dormi Trebuie să dormi, pen-
tru ca miine, cind vei pomi la drum, să fii
odihnit
Prezentare și traducere de
Doina H.OKEA
mimmo morina
(luxemburg)
Sicilian de origine, stirpe de țăran
orgolios și vehement, MIMMO MO-
RINA trăiește, scrie și editează o
splendidă revistă de poezie „Euro-
pa", în Luxemburg. Cele două cărți:
A canne mozie și, mai ales, Hiera
(transpusă în franceză de Guillevic
și cu o cordială prefață de Giancar-
lo Vigorelli) l-au impus ca pe un a-
utentic poet al concretului, din un-
ghiul ironiei corozive. Cu toate a-
cestea, poezia sa e traversată de se-
va pămîntului natal, violența expre-
siei fiind echilibrată de-o anume iri-
zare elegiacă. Pudoarea estompează
fluxul sentimental, fiorul liric tem-
perîndu-se prin inserția unei ..pro-
ze" — de la știrea din ziar pină la
anunțul erotic publicitar. O voce
devotată, întru neîmbătrînirea poeziei
în acest secol mașinist.
b. z.
stradela telefonului
Erai stradele fără nume
dar
suflarea scribului de stihuri
te ancora de fire
și conjuga cu verbul
ce traversează marea
fără acel schifazzu
prin simplul gest
al miinii
sale
Iunete
Copilăria
mi-e legată
de tușea de motoare gîfiind
spre obcine siciliene
tocite osii de cotigi cirpiră ritmul
și vocile
par zalele de sunet potrivite
cum
melosul telalului preschimbă
coloarea frunzei
anotimpul
maternă glie
O ! cît ești de frumoasă
mamă
in clipocitul zorilor
prunciei mele
ostrov
liman
corole ivind în fulgerare
in cosmos
peste țărm
privirea ta o ! dulce mamă
mingîiere
24 noiembrie/
15 aprilie
Aprilie
romanță — lună a iubirii
estompate
îl simt pe tata-n singe
așezat
pe-acea banchetă
el — gloria pe drumuri cu corsarii
cu arma albă
tunecind
pe foaia — palimpsest — un act
civil
la primărie
pe margine c-o însemnare
data
și lingă ea o alta
și
Transpunere de Horia ZILIEKU,
Ion DEACONESCL^
Redacția: Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1,
telefon (981) 16242	0 Administrația:
București, Calea Victoriei nr. 115, tel.
,(90) 506618.
Colegiul de redacție
Redactor șef :	CornellU StuFZU
Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU
Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu
Prețul unui exemplar, lei 5.
Abonamente : 6 luni, 30 lei; 1 an, 60 lei
Apare pe 20 ale lunii
Pentru străinătate abonamentele prin ILEXIM —
departamentul export-import presă. București, str. 13
Decembrie nr. X
P. O. BOX 136 — 137, telex 11226.