nr. 2, februarie 1987 (anul XC1II, nr, 1206) (WQRB1RL IIHKWI REVISTA LITERARA FONDATA DE SOCIETATEA «JUNIMEA» DIN IAȘI EDITATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA Tinerețea * unei reviste Puține sînt în lume publicațiile literare cu o longevitate cum este cea a „Convor- birilor literare". Născută la lași din ini- țiativa unui grup de tineri entuziaști la mijlo- cul veacului trecut, revista a devenit, după pe- rioada pașoptistă și a epocii pentru înfăptuirea Unirii dintre Moldova și Muntenia, tribuna de afirmare a marilor valori ale literaturii și ști- ințelor umaniste din întreg spațiul românesc. Prin audiența de care s-a bucurat, „Con- vorbiri literare" a polarizat în jurul ei în se- colul trecut cele mai populare semnături ale spiritualității noastre, Alecsandri, Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Slavici, Conta, Lambrior, Xenopol, Petru Poni etc., etc. . .. Numărul aces- tor cărturari, făuritori de cultură românească, este atît de mare încît o enumerare a celor care și-au publicat scrierile în paginile revis- tei poate alcătui un dicționar de proporții im- presionante. Iar dacă dictonul „Junimii", „in- tră cine vrea, rămîne cine poate", a făcut ca- rieră în lumea literară, nu același lucru se poate spune despre „Convorbiri literare". în paginile publicației născute la Iași (și reîn- toarsă la Iași), spiritul critic, respingerea non- valorii literare (cu unele excepții . .), susține- rea entuziastă a talentelor de pe tot cuprinsul locuit de români au reprezentat de-a lungul deceniilor criterii fundamentale pentru pătrun- derea unui articol, studiu, eseu, poezie ori pro- ză în paginile publicației. O prezență tot atît de prestigioasă în rîn- dul publicațiilor de cultură a fost „Convorbiri literare" și în perioada în care a apărut la București. Sub conducerea unor reputați sa- vanți, revista și-a orientat tematica și spre alte domenii ale vieții intelectuale, spre abordarea unor noi arii de cercetare din domeniul isto- riei literare, a lingvisticii, geografiei, filozofiei, sociologiei, muzicii ori artelor plastice. în condițiile social-politice ale vremii, în- fruntînd de multe ori obtuzitatea unor repre- zentanți ai curentelor ideologice reacționare, „Convorbiri literare", credincioasă spiritului în- temeietorilor ei, a știut să dea o ripostă auto- rizată acelor tendințe retrograde manifestate în publicistica culturală din acea perioadă, mili- tînd pentru o artă pusă în slujba înaltelor valori morale, umanistice, proprii civilizației poporului nostru. Dar adevărata renaștere a „Convorbirilor li- terare" s-a produs odată cu eliberarea țării de sub jugul fascist, cu profundele transformări petrecute in viața economică și socială a pa- triei. înflorirea fără precedent a culturii și ar- tei din țara noastră în anii socialismului, ma- rile victorii obținute de poporul nostru sub conducerea Partidului Comunist Român, în edi- ficarea societății socialiste, crearea unui nou climat de muncă și creație pentru toți artiștii din patria noastră, apariția unor noi generații de scriitori s-au răsfrînt binefăcător. în lașul care, după război, renăștea din ruine, un grup de scriitori mai vîrstnici ori mai tineri puneau bazele noii mișcări literare, în acei ani ai începutului de Eră nouă, la Iași au apărut publicații cu caracter cultural, in care scriitorii își vedeau tipărite creațiile in- spirate din noile realități ale patriei. Cu fie- care an, sub înțeleaptă conducere a partidului, mișcarea publicistică din capitala Moldovei de- venea tot mai puternică, contribuind prin ta- lentul și entuziasmul slujitorilor ei la crearea unui climat de emulație, ,stimulator, optimist. Se continuau astfel legăturile, niciodată între- rupte, între creația înaintașilor și a celor che- mați în această a doua jumătate a secolului nostru să ducă mai departe flacăra de lumină, adevăr și frumusețe a culturii născute pe aces- te străvechi meleaguri românești. Ca pentru toate domeniile vieții economico- sociale din patria noastră, cel de al IX-lea Congres al partidului a reprezentat și pentru oamenii de artă și cultură din România un moment istoric de o mare însemnătate. Reapa- riția la Iași a numelui de „Convorbiri literare" nu a însemnat doar o simplă schimbare de ti- tulatură a unei reviste literare — ci începutul unei noi etape, superioare, din viața spirituală a patriei, în acord cu profundele transformări petrecute în conștiința milioanelor de iubitori de literatură din România. învățămintele înaintașilor, dar mai ales investiția de talent, spirit revoluționar, contac- tul permanent cu realitățile din patria noas- tră, cu viața și năzuințele poporului, ne dau certitudinea faptului că redactorii și colabo- ratorii noștri fac și vor face din „Convorbiri literare" o revistă mereu tinără, slujind cu de- votament și abnegație „creșterea limbii româ- nești și-a patriei cinstire". Membrii Societății literare „Junimea" (fotografie din anul 1883) Tradiții 9 semnificative Cîte publicații din această țară a noastră au tradiții atît de semnificative și pline db responsabilități pentru cultura ro mânească asemănătoare acelora pe car* le poartă cu sine revista „Convorbiri lite rare" ? Cîte reviste literare se pot mir dri că acum mai bine de un secol, în pa- ginile lor au fost tipărite pentru prima dată poezii ale lui Mihai Eminescu, a- mintirile și basmele lui Ion Creangă, co- mediile lui Ion Luca Caragiale și proza lui Ion Slavici, iar la conducere l-au avui pe criticul Titu Maiorescu ? Apariția „Convorbirilor literare" acum o sută douăzeci de ani, în 1867, era o necesitate. Era epoca dinamică de for- mare a culturii noastre, cind, într-un pro- ces dialectic, era nevoie de acte de cul- tură, de producerea lor și, în același timp, de sinteze generalizatoare, de noi direc- ții, într-o cultură, veche în aspectele ei populare, dar tînără și încă neconsolida- tă in aspectele ei moderne Se pot spu- ne multe sub unghiul criticii despre ac- tivitatea „Junimii" și a „Convorbirilor literare", dar nimeni de bună credință nu va putea contesta însemnătatea apa- riției și activității lor pentru dezvoltarea culturii românești, pentru înțelegerea pro- fundă a unui adevăr, valabil în toate tim- purile, în toate orînduirile : cultura este factor esențial, determinant în organiza- rea și evoluția unei societăți. După entuziasmul romantic al perioa- dei 1848, în cultura românească se sim- țea nevoia unui spirit critic, a unui dis- cernămînt obiectiv, a promovării obiec- tive a artei și literaturii de valoare, ceea ce revista „Convorbiri literare" s-a stră- duit să Iacă la începuturile ei și o bună bucată de vreme. Intr-o etapă a evoluției ei, atunci cind limba română, scrisă și vorbită, dar mai ales cea scrisă își avea oscilațiile ei, su- ferind influențe de tot felul, revista „Con- vorbiri literare", prin studii, dezbateri, polemici, dar mai ales prin limba scrisă în paginile ei de către Eminescu, Crean- gă, Caragiale, Slavici, Odobescu a demon- strat care este forța unei publicații lite- rare in cultivarea unei limbi „ca un fa- gure de miere", în apărarea unei limbi, atunci cînd, prin sărăcire și stricare, este în pericol să stîlcească înseși gîndirea și simțirea unui popor. Se împlinesc o sută douăzeci de ani de la înființarea revistei „Convorbiri litera- re". Moment sărbătoresc, dar și de reflec- tare. Meditație asupra experienței timpu- lui trecut și a învățămintelor desprinse, necesare prezentului. Cultura și limba unui popor sînt valori de neprețuit. Ele trebuiesc apărate și promovate cu forța dată de conștiința că sînt expresii ale spi- ritualității noastre, ale durabilității noas- tre în timp. Urez redacției „Convorbiri literare" să izbîndească în publicarea unei reviste demni' de tradițiile ei, demne de prezen- tul și viitorul acestui neam al nostru. George MACOVESCU 1 . N. BELDICEANU 2 Samson BODNARESCU 3 . Teodor NiCA 4 Gh. ROIU 5 . M. HRISTODULO 5 V. CASTAN 7. M. GHEORGHIU 3. C. MEISSNER 9- DOSPINESCU 10. Alex. SUTU 11. S VÎRGOLICI 12. V. BURLA 13. A. NAUM 14. Gh. RACOVIȚA 15. loan BUICLIU 16. Abgar BUICLIU 17 Th. BURADA 18 C. LEONARDESCU 19. BENGESCU DABUA 20. Th. ROSETTI 21. Titu MAIORESCU 22. Petre CARP 23. I. MELIK 24. MIHAI EMINESCU 25 OLANESCU ASCANIO 26. N GABRIELESCU 27. I. L. CARAGIALE l'B Alex. FARRA 29. V. POGOR 20. VASILE ALECSANDRI 31 lacob NEGRUZZI 32. Dr. MAX 33. Gh. BEJAN 34. ÎOAN SLAVICI 35. CARAGIANI 36 G-ral CERCHEZ 37. N. MANDREA 33. N. GANE 39 N. CULIANU 40. I. IANOV 41. Gr. BUICLIU 42. BURGHELEA 43. Const. P. CONSTANTINIU 44. Leon NEGRUZZI 45. Gh. CAPȘA 45. Dim. GUȘTI Ștefan NEIU 48. Pavel PAICU 49. ION CREANGĂ 50. N. MIHALCEA 51. Th. HRISTODULO 52 I. NEN1TESCU 53. Miron POMPILIU 74 Alex. LAMBRIOR 55. C. LEPÂDATU 56. V. TASU 57. Maior SCHELETTI 58. Col. ȘERBANESCU 59. Th. BUICLIU 60. A D. XENOPOL 61. Petre MISSIR 62. Dr. PERIDE 63. Alex. BELDIMAN 64. Victor CUCIUREANU G5. Gheorghe zaharia 66. Xenofon GHEORGHIU G7. Val. URSIANU 68. Gh NEGRUZZI G9. Al. PHILLIPPIDE 70. C. DIMITRESCU-lași 71 S. VĂLEANU 72. N VOLENTI 73. V BOSSIE 74. Telemak CIUPERCESlCU Semn De atîția ani de cînd înnegresc hîrtia cu cerneală, de aur, de plumb ori de zinc, am căpătat o oarecare îndemî- nare în felul de a mă rosti, de a spune ori a nu spune, de a tăcea ori a povesti. Simt mereu pe umeri povara munților care se numesc Eminescu, Maiorescu, Creangă, Caragiale, Slavici, iar, mai apoi, loan Bogdan, Simion Mehedinți, a celor- lalți cărturari din toate provinciile româ- nești care la lămpile lor niciodată stinse au scris cîte o vorbă înțeleaptă pentru cinstirea neamului nostru. Dar înainte de toate mă gîndesc la acel „salahor al literelor" și presei literare ro- mânești care se numește lacob Negruzzi. Nu știu cît va rămîne în analele cul- turii române din opera „secretarului per- petuu" al „Convorbirilor literare". Dai- sînt convins, cu toată ființa mea, că „sa- lahoria literară" este poate cea mai no- bilă meserie pe care și-o poate alege un om. Iar cel care a stat cu dăruire, com- petență, dar și cu severitatea omului de cultură față de impostura literară, în veacul trecut la căpătîiul literelor roma- nești a fost lacob Negruzzi. Norocul nostru, al celor d'in generația mea, a fost că. dorind să ne exprimăm pe noi înșine și țara care se reconstruia din temelii, am găsit, printre atîtea mo- dele ilustre din trecut, exemplul modes- tului editor al „Convorbirilor". Al celui care și-a asumat să ducă pe umerii săi, dintr-o înaltă conștiință morală și civică, novara nobilă a meseriilor de conducă- tor de revistă, redactor, tehnoredactor, co- rector .. E mult ?. . . E puțin ?. .. lacob Negruzzi â fost acel arhitect care, ridicînd un edificiu ce dăinuie de 120 de ani, și-a înscris simplu numele undeva, la temelia acestuia J Corneliu STURZII Inainte-mergători si clasici... 9 Prestigiul Convorbirilor literare. în pri- ma lor etapa, e legat de prezența lui Eminescu, Creangă. Caragiale, Sla- vici, dar și de personalitatea lui Maiorescu. factor unificator decisiv în direcția unui frumos cu atribute clasice. „Arta — argu- mentează criticul — e senină, trebuie să ră- mînă senină, chiar cînd exprimă desperarea (...). Să nu uităm antichitatea binecuvântată! Moartea, care după simțul corupt al simbo- lizării creștine se înfățișează de moderni sub forma unui schelet hidos, era în fanta- zia greacă și romană un geniu frumos cu facla întoarsă...". (Critice, I, 1931, pp. 102— 103). Ofensa adusă auzului, de către cineva străin normelor eufoniei, e tot atît de gravă ca și stridențele în materie de văz. De repe- tate ori, se pune în chestiune logica frazei, dar și sonoritatea ei. deplîngîndu-se rosti- rea „urîtă la auz" ori elogiindu-se o limbă care produce „plăcere auzului" (I, pp. 105, 189). Nuanțe ale „vorbirii" lui Alecsandri, Bolintineanu și Odobescu, „scriitori estetici și nu erudiți reflexivi", au șanse să se im- pună, „fiindcă în materie de limbă urechea singură face mai mult decît capul a o sută de filologi..." (I, p. 224). Utile în sensiîl dis- ciplinării prin trimiteri la modele verifica- te, principiile lui Maiorescu erau totuși rigi- de. Frapantă la el, în raport cu evoluția esteticii moderne, e poziția fixistă a frumo- sului, de unde dezacordul, lipsa sincroni- zării cu realitățile în mers. Nimic din este- tica simbolistă, care-și contura liniile în mo- mentul apariției Direcției nouă, nu solicita în 1872 curiozitatea criticului. Cîțiva ani mai tîrziu. opiniile lui Macedonski Despre logica poeziei (1880). probează o poziție categoric avansată. învederînd o deschidere spre mo- dernitate cu totul remarcabilă. Maiorescu privea în trecut ; Macedonski e în pas cu timpul. Cînd un adversar compară adevărul cu un măr înflorit, criticul reacționează tă- ios : „Adevărul frumos ca mărul !...“. Con- diția „comparărilor" precizează el, „este ca ele să fie juste" .raportînd raționamentul poetic la normele gindirii comune. Pentru autorul Nopților, criteriile raționaliste ge- neral acceptate nu sînt deloc obligatorii în plan estetic : „Aplicați poeziei logica după care se conduce proza — poezia poate^ fi logică, dar nu mai c poezie...". Valabilita- tea imaginii poetice ține de structura uni- versului nou, în care ea se înscrie după nor- me imprevizibile. Poți urmări traiectoria u- nui silogism, dar la capăt nu vei găsi emo- ție, pe cînd farmecul artei ține de aventură în sens pozitiv, într-o dialectică a particula- rului revelator. O asociație nelogică, ridicolă chiar din punct de vedere formal, poate fi genială în poezie . „A fi poet înseamnă a fi poet, și lo- gica poeziei este, dacă ne putem exprima astfel, nelogică într-un mod sublim" • — CASA VASILE POGOR (sediu al Muzeului de literatură al Moldovei) conchide Macedonski. Criticul își bazează argumentele pe reflecții corecte în sine ; Macedonski aliază reflecției un praxis de nuanță modernă. „Poetul care nu-și deose- bește logica sa de aceea a prozei poate deve- ni un Moliere — ale cărui versuri sînt în- suși pentru acest cuvînt, curată proză ritma- tă — poate deveni un Voltaire chiar — ca- re cade ca poet tocmai pentru același mo- tiv — dar nu va deveni niciodată descate- natul Shakespeare, furtunosul Byron, divi- nul Dante sau necomparabilul Musset...". Contemporan cu Taine și Brunetidre, tribu- tar, ca și aceștia, spiritului de sistem, cri- ticului i-au fost mai caracteristice dezbaterile vizînd compoziția, laturii? calofile, decît pro- blemele de adîncime. Pamfletul său Beția de cuvinte (din 1873), capodoperă a genului, echivalează în planul cultivării limbii cu un mare poem de Eminescu. La Convorbiri lite- rare, intelectuali de formații diverse, clasi- cizanți și moderni, unii avînd acces la valo- rile universale, se simt solidari în promova- rea unei culturi române specifice. Sub apa- rențe nonșalante, liberale, reuniunile juni- miste reprezintă triumful inteligenței lucide, cu efecte modelatoare fecunde. Literatura, ca artă și tehnică a cunoașterii, ia cunoștință de sine altfel decît la modul amatorist ante- rior : dacă există un clasicism „convorbirist". acesta orientează spre norme implicînd lo- gică a construcției, armonie, claritate a dic- țiunii ; fără contactele cu gruparea de la Iași. Creangă ar fi fost, cu siguranță, mai puțin preocupat de perfecțiunea punerii în pagină. Cînd Eminescu scrie : Pîn-ce izvorăsc din veacuri stele una cîte una / Și din ne- guri, dintre codri, tremurînd s-arată luna... ponderatul Maiorescu, critic cu mască se- veră, conchide că astfel de versuri nu s-au scris în limba română. La dispariția personajului inconfundabil care a fost George Panu —, G. Ibrăileanu considera că acesta putea deveni un „foarte mare istoric", un „psiholog", un „estetician" sau un „romancier". N-a dat nici un roman ; talentul de narator și l-a afirmat însă în fluentele evocări despre „Junimea", care, publicate în Săptămîna (intre 1901 și 1906). revistă proorie scrisă în întregime de el, au avut o audiență enormă. în fond contactele sale cu „Junimea" n-au durat, redueîndu-se la numai trei ani —, e drept ani de febră creatoare, cînd acolo se găseau Ti tu Maio- rescu. Eminescu, Creangă și ceilalți. Fusese introdus la „Junimea" de A. D. Xenopor în februarie sau martie 1872 ; în același an, junele Panu debutase ca orator, în cadrul prelecțiunilor „Junimii", și ca istoric în Con- vorbiri literare, organul Societății. Aspirația naratorului de amintiri, care dictează liber unui stenograf, e de a schița tablouri de grup și portrete individuale. într-un limbaj avînd toate atributele oralității ; multe idei si observații se repetă, memorialistul lăsîn- du-se atras de un gest, de o poreclă hazlie a cuiva, de o vorbă de spirit. Memorabilă e. bunăoară, scena cvasi-caragialiană de la banchetul aniversar, la care V. Pogor, între- rupînd pe lacob Negruzzi (întrerupt și de alți participanti), proclamă că originea „Ju- nimii" nu e nici din 1862, nici din 1863, c. se pierde în noaptea timpurilor. Comparate cu amintirile lui lacob Ne- gruzzi despre aceeași faimoasă grupare ie- șeană (publicate în 1921), cele ale lui Panu sînt superioare prin indiscutabila capacitate de a crea senzația vieții. Om de spirit, Panu pune între el și profilurile schițate( după vreo treizeci de ani) acea memorie-amintirc — de care vorbește un filozof —, memorie în care prezentul și trecutul coexistă in scli- piri ale minții. înclinat spre partea comică, teatrală, a ședințelor de vineri seara, Panu cultivă — potrivit propriei mărturii — „un fel de exagerare de raporturi între lucrurile cunoscute și știute, pornind însă de la o observație justă", de unde impresia de ve- rosimil, acel puls al vieții neîngrădite în convenții. Cucerește relatarea familiară, ne- pretențioasă, memorialistul lăsînd să vor- bească anecdota, abandonîndu-se adesea fic- țiunii, punînd culoare și dînd relief prin valorificarea esențialului... Iată motive pen- tru care amintirile sale, deși amendabile în privința unor fapte, au savoarea unui ro- man de epocă. Paginile relative la prietenia dintre Eminescu și Creangă, cele despre „ze- flemeaua și spiritul de luptă" din prima e- tapă a „Junimii" sau despre farsele lui Has- deu se citesc și astăzi cu mare interes. Constantin CIOPRAGA Direcția națională Programul „Convorbirilor literare", al Junimii însăși, se rezumă la o expli- cită direcție națională în cultură și literatură, căreia i se asociază însă, grație lui Maiorescu, spirtul critic intransigent și o clară conștiință estetică. „Direcția nouă", teoretizată intr-un studiu cu același titlu, urmărește, in chip manifest, „păstrarea și chiar actentuarea elementului național", dar dintr-o perspectivă nouă, aceea a valorii. Acuzațiile de „cosmopolitism" și „germa- nism" aduse junimiștilor de nu puțini din- tre contemporani, între care și de marele Hasdeu, ni se par astăzi simple copilării, lansate de niște adversari prea înfierbîntați. încă în anul 1867 Maiorescu. presimțind di- recția de atac a acestora, ținuse în Aula Universității din Iași o importantă prelec- țiune despre individualitatea poporului și cosmopolitism, poziția sa și a întregii gru- pări junimiste fiind categorică pentru „in- dividualitate și în contra cosmopolitismului". Sensul principal al preocupărilor junimiste, al „direcției noi", este identificarea cu înal- tele aspirații de cultură ale epocii, potrivit „realităților noastre naționale". Fapt cu to- tul semnificativ, polemizînd cu O. A. Sturdza. într-o scriere politică intitulată Asupra bro- șurii : Germania, România și Principele Ca- rul de Hohenzollern (Iași, 1875), Maiorescu respinge hotărît, sintetizînd principiile juni- miste, ideea imitației și a servilismului față de cultura altor popoare, fie el și acela ger- man, și susține cu clarviziune filosofică și politică cerută de împrejurări primatul a- utohtonismului. al „fundamentului dinlăun- tru" în cuprinsul culturii fiecărei națiuni : nici un popor, dacă voiește a mai trăi ca popor independent, nu poate abdica la cul- tura și la arta sa proprie națională". Spiritul critic al grupării junimiste în frunte cu Maiorescu și al „Convorbirilor li- terare" se exercită pe direcții fundamentale pentru destinele culturii și literaturii ro- mâne. Părerea — afișată chiar recent în cîteva comentarii — că unele din preocupă- rile sale l-ar fi dus pe Maiorescu la o cri- tică de amănunt, la o critică satirică și atîta tot, urmărind să-i înveselească doar pe mem- brii Junimii, este în întregime lipsită de temei. Pe lingă un sco”' imediat, care-i circum- scrie activitatea — cum este și normal — in cadrele complexe ale epocii sale, criticul, în calitate de conducător al grupării, urmă- rește sistematic obiective intelectuale mai înalte, și acestea îl salvează de acțiunea măcinătoare a timpului. Ținta finală a lui Maiorescu și a colaboratorilor de seamă ai „Convorbirilor literare" este aceea ca evo- luția națiunii române să se desfășoare nu în sensul „plecării" „sub puterea străină", ci în direcția „neatîrnării naționale" deoa- rece numai în felul acesta, gîndește criticul, ea are cu adevărat posibilitatea să ocupe „un Ioc în mijlocul popoarelor de cultură ale Europei". Respingînd șablonismul patriotard, decla- mația și frazele goale și apreciind literatura prin prisma valorilor ei de expresie, Juni- mea și „Convorbirile literare" militează pen- tru „o literatură națională și în genere o direcție de cultură națională" (A. D. Xeno- pol). „Direcția nouă" maioresciană. in fapt direcția junimistă, (prima parte a studiului Direcția nouă s-a publicat în revistă la 15 mai 1871), este o manifestare culturală și literară profund națională. Ea continuă, pe alt plan, unele atitudini ale mișcării cul- lural-literare de Ia 1848, pregătind terenul, în chip revoluționar s-ar putea spune, pen- tru afirmarea nestingherită a marilor scri- itori clasici în limitele unor criterii estetice mai mult absolute decît relative. în fața atitudinilor de frondă ale unor ju- nimiști (precum V. Pogor), care priveau tre- cutul nostru cultural cu severitate, mergînd chiar pînă la scepticism, Maiorescu, spirit conservator, dar nu un tradiționalist, ele- ment de echilibru, dar nu un dogmatic, este, în interiorul grupării, un factor modelator esențial, înțelegînd în profunzime necesita- tea metamorfozelor culturale și estetice re- clamate de împrejurări. E. Lovinescu a re- marcat, în acest sens, un fapt ce rămîne cu adevărat definitoriu pentru mai buna jude- care, în perspectiva istoriei literare, a ro- lului epocal jucat de îndrumătorul Juni- mii : „Cu tot conservatorismul doctrinar, ac- țiunea lui [Maiorescu] reprezintă, astfel, mai mult un caracter revoluționar, un fel de so- luție de continuitate față de trecut, pornind de la criteriul valorii în sine și nu relative, în știință a adevărului, în literatură a fru- mosului" (T. Maiorescu si contemporanii lui, I, 1943). Demn de reținut este faptul că în paginile „Convorbirilor literare" teoretizările lui Ma- iorescu au tins, deliberat, spre fundamen- tarea unui concept de cultură și literatură națională. Nicăieri poate nu s-a simțit mai bine, în atitudinile junimiștilor, spiritul de adîncă unitate interioară ca în aceste pro- bleme de o importanță capitală pentru dez- voltarea organică a culturii noastre, pentru europenizarea literaturii naționale. în această direcție, pe lîngă Maiorescu, A. D. Xenopol este unul din teoreticienii care aduc în paginile revistei cîteva con- tribuții substanțiale. Important pentru pro- blema în discuție este studiul, poate mai mult de filosofia culturii, intitulat Cultura națională, publicat în mai multe numere din „Convorbiri literare" din 1868, după ce fusese primit elogios într-o ședință a socie- tății de la Iași. Ca și alți junimiști, de pildă Th. Rosetti (în studiul Direcția progresului nostru, apă- rut în aceeași revistă în anul 1874) tînărul A. D. Xenopol introduce, dar cu cîțiva ani mai devreme, în definirea specificității et- nice, factorul geografic (mediul cosmic) din concepția lui H. Th. Buckle (Istoria civili- za|iei in Anglia). Semnificativ este faptul că autorul, apropiindu-se (dar și depărtindu-se, în unele demonstrații), de modul de a vedea al criticii junimiste, considera limba drept „semnul cel mai clar al naționalității", for- ma esențială prin care se revarsă în „lu- mea din afară" „sufletul" poporului. Fiind o componentă de prim ordin a culturii națio- nale, literatura are „o mare importanță pen- tru un popor căci este cultivarea limbei sale". în viziunea viitorului mare istoric sfera culturii naționale cuprinde limba, drep tul, moravurile, literatura, tradițiunile, ar- tele frumoase iar importanța ei nemijlocită „este că menține și dezvoltă pe un popor la conștiința de sine, Ia viața națională". Aceste observații, dar mai ales aceea potri- vit căreia „cultura națională a unui popor consistă mai înainte de toate în păstrarea, dezvoltarea și cultivarea limbei sale" se în- corporează perfect în limitele doctrinei ma- iorescicne și îngăduie să vorbim, la Juni- mea și „Convorbiri literare", de existența unui curent unitar în afirmarea și susținerea cu argumente variate și profunde a specifi- cității și originalității culturii și literaturii române. Nici aceste idei, nici acelea, oricît de im- portante ar fi ele, din studiile Istoriile ci- vilizațiunei și Studii asupra stării noastre actuale, publicate tot în „Convorbiri litera- re" (in anii 1869 și 1870), cu atît mai puțin scrisoarea particulară adresată lui lacob Negruzzi în 1869 și tipărită în anul 1932, nu pot îndreptăți substituirea de roluri in ca- drul Junimii, așa cum a procedat totuși N. lorga, prin considerarea lui A. D. Xeno- pol drept „făuritor al doctrinei noii gene- rații", minimalizînd astfel personalitatea lui Maiorescu. Cum problema trebuie pusă, fără ezitare. ne teren strict estetic, o comparație intre îndrumătorul Junimii, socotit de N. lorga doar un „formalist", și istoricul A. D. Xeno- pol (care părăsește gruparea, în 1879, pe motive politice) este lipsită de orice temei, precum absolut nemotivată științific se do- vedește si părerea că P. P. Carp ar fi avut, în domeniul criticii literare, „însușiri mult nai mari decît ale lui Maiorescu, care n-a încercat niciodată străbaterea în esența în- săși a unei scrieri" (Istoria literaturii ro- mânești contemporane, I, 1934). Orientarea critică și estetică a revistei „Convorbiri literare" datorește enorm d mult lui T Maiorescu. Un obiectiv de seamă al publicației, tocmai în sensul di- recției naționale, avea în vedere, deopotrivă, „deșteptarea gustului pentru produceri este tice“ și formarea culturii și literaturii ro- mâne moderne, dorința neclintită de a-i im- prima un conținut și un stil profund origi- nal prin individualizarea lor ca expresie și înlăturarea „ignoranței pretențioase și a ne- adevărului" în toate domeniile. Cel puțin prin articolele lui Maiorescu revista junimistă a înțeles. în spiritul vremii, funcția și valoa- rea criticii literare, nu numai în aspectul ei negativ, dar — foarte important — și în acela constructiv, de afirmare hotărjtă a valorilor estetice naționale, ca, de pildă. în articolele despre Eminescu și. Caragiale, după ce un început promițător, cu aprecie- rea lui Alecsandri, se făcuse în Direcția nouă. Ridicarea autohtonismului la o formă superioară de manifestare — adică univer- salizarea lui — devine astfel aspirația cea mai importantă a junimiștilor în materie literară. Apelul maiorescian din 1872 este cu adevărat memorabil, el reprezintă un act revoluționar, depășind cu mult concepția dezvoltării organice a societății : „Unul din semnele înălțimii culturei este tocmai de a părăsi cercul mărginit al intereselor mai individuale și, fără a pierde elementul națio- nal. de a descoperi și totuș de a formula idei pentru omenirea întreagă". In cadrul acestor acțiuni intelectuale de autohtonizare reală și de desprovincializare a literaturii un loc de cea mai mare însem- Convorbiri literare — 2 permanențe nătate îl ocupă și luptele, cu mare răsunet în epocă, împotriva aberațiilor lingvistice de tot telul (latinizante mai ales), împotriva exprimării pedante, a stilului umflat și a be- ției de cuvinte. Bătăliile duse, de Maiorescu mai ales, dar și de Alecsandri și lacob Ne- gruzzi contra „stricătorilor de limbă" se spri- jină sistematic pe ideea că suverană în ex- presia orală sau scrisă este simplitatea lim- | bii poporului, „uzul popular", cum se expri- I mă criticul. De precizat că in privința lim- I bii literare, cel mai avizat lingvist și filo- I log al revistei. Al. Lambrior, șusține că a- [ ceasta trebuie să se bazeze pe „limba unică pentru toată Dacia". Trebuie reținut faptul că nu este vorba de I o campanie pur teoretică, ci și de o stator- nică aplicare practică a acestor principii ra- ționaliste de către colaboratorii „Convorbi- rilor literare", în primul rînd de către ma- ni scriitori, de Eminescu mai ales, preocu- pat mereu de asemenea probleme. Lupta ju- nimiștilor pentru limbă prin întoarcerea la i izvoarele vii ale vorbirii populare reprezintă un act de patriotism lucid, o contribuție de mare preț la afirmarea naționalității româ- ne. Junimiștii au înțeles de la început un lucru capital, și anume : gradul de civili- zație intelectuală a unui popor constă, în primul rînd, în modul cum cetățenii lui vor- besc și scriu în limba lor maternă. Toate aceste acțiuni de cultivare și apă- rare a limbii naționale sunt argumente de- cisive împotriva acuzațiilor mai vechi, și chiar mai noi. de cosmopolitism, aduse con- vorbiriștilor, în primul rînd Iui Maiorescu. La fel de important este și faptul că re- vista a publicat numeroase poezii populare din toate provinciile românești, culese de Miron Pompiliu, G. Dem. Teodorescu, Simion Florea Marian, Elena Sevastos ș.a., spre a proba unitatea spiritului național și a pre- găti terenul pentru o mare unire politică. Datorită spiritului critic de la Junimea si din paginile „Convorbirilor literare" cultu- ra și literatura noastră au progresat enorm, cunoscînd un prim mare moment de des- provincializare, iar conștiința artistică a scriitorului român a crescut într-atîta incit a putut trece chiar spre extrema absolutului Dovadă, aceea a lui Eminescu, Creangă, Ca- ragiale. Pe plan strict literar, revista a urmărit, lucid și responsabil, dezvoltarea creației pe largi baze autohtone, asociind însă specifi- cului național, prin criticele lui Maiorescu mai ales, o înaltă și severă conștiință este- tică. Se continuă, evident, direcția trasată de marii scriitori patruzecioptiști, cu deose- birea că se cere în chip radical ca opera literară să aibă valoare artistică autonomă, potrivit funcționalității ei specifice. Aceasta este direcția națională și critică ce a prezidat apariția „Convorbirilor litera- re", revista care a modificat structural fi- zionomia vieții literare și culturale româ- nești, fiind, în primul rînd. locul de con- sacrare a lui Alecsandri (cu Legendele și Pastelurile sale) și de afirmare deplină a lui Maiorescu, Eminescu, Slavici, Creangă, Caragiale, a lingvistului Al. Lambrior sau a filosofului materialist Vasile Conta care publică aici, cu începere din 1875, prima sa lucrare fundamentală, Teoria fatalismului. Rolul jucat de Maiorescu în cultura noas- tră, este într-un fel, asemănător cu acela al contemporanului său De Sanctis în Ita- lia. Obiectivul care le-a totalizat principa- lele preocupări era, în fond, desprovinciali- ■ zarea culturii și literaturii patriei lor. Pentru Maiorescu, acest proces înseamnă europenizarea noastră prin cultură adevărată, și nu prin imitații și îmbrățișare obedientă al spiritului modern european. Țelul criticu- lui era digerarea acestui spirit (care numai în felul acesta putea deveni și al nostru) și mai ales crearea de valori spirituale românești, la „nivelul culturii europene moderne". A for- mula „idei pentru omenirea întreagă" este o condiție sine qua non a culturii moderne, dar de fiecare dată, gîndește Maiorescu, păstrind și accentuînd elementul național, conștiința apartenenței la. o comunitate de spirit și de cultură. Prin activitatea Junimii și a revistei sale cultura și literatura română a ajuns la o deplină conștiință de sine, o conștiință profund creatoare, orientindu-se decisiv spre modernitate și universalizare, ca să poată susține în lume, cu argumentul valorii, iden- titatea spiritului românesc. Mihai DRAGAN Maiorescu și Junimea Despre adversarii Junimii a scris E. Lo- vinescu, a scris Tudor Vianu ; au fost a- mintiți de Nicolae lorga și G. Călinescu ; mai toți cei care s-au interesat de destinele societății ieșene au atins în studiile lor pro- blema adversităților stîrnite de ea. Junimea par. că nici n-ar fi de conceput fără dușmăniile pe care le suscita. In general reacțiile de respin- gere sînt asociate, de către cel care ia cunoștin- ță de ele. cu încercarea de a explica motivele incompatibilității. In cazul de față, nici impa- ciență, nici surprindere : s-ar zice că acum in- toleranțele sînt acceptate cu multă ușurință, că sînt socotite previzibile, firești. Să fie acest dar de a stîrni opozitii condițio- nat de vreo particularitate a spiritului juni- mist ? Maiorescu a opus avinturui creator necen- zurat. entuzismului. încrederii In valabilitatea intuițiilor, spiritul analitic. Titu Maiores i a fost primul care a făcut d-stintâ- intro aprecierea alintului creator al generației pașoptiste și evaluarea critică a re- zultatelor acestuia. El va despărți. în judeca- rea culturii si literaturii rezultatul creației de cantitatea de efort si de intențiile — bune, fără îndoială — depuse ca ofrandă pe posta- mentul fiecărei opere. .Nicolae lorga. la o altă aniversare (cea de patruzeci de ani de la apariția -Convorbiri- lor") pune în paralel firea „bogată și origi- Deocamdată să reținem că in multe cerce- tări serioase Junimea este studiată în strinsă legătură cu opozițiile suscitate. • E greu sâ deosebim intre reprobațiuniie pro- vocate oe Junimea și cele alimentate ne per- sonalitatea lui Titu Maiorescu. încercări de a le despărți s-au făcut. Pompiliu Constan. tinescu vorbește despre „maioresc.anism- și „junimism- ca despre realități ireductibile. Z. Ornea pune de asemenea «in Junimea și juni- mismul) de o parte junimismul și oe cealaltă maiorescianismul, susținîndu-și operația cu nu- meroase argumente. Spiritul Junimii din pe- rioada ieșeană (socotit de Z. Ornea a fi ade- s aratul junimism) și spiritul lui Maiorescu. impus asociației abia după mutarea acesteia la București ar fi. așadar, fenomene diferite. Nu voi intra în amănuntele demonstrației. Ideea poate fi valabilă din interior, pentru juni- miști și apropiații cercului lor; de asemenea, pen- tru noi, cei care avem astăzi, prin acumularea unor informații diverse, o perspectivă inac- cesibilă contemporanilor. Dar altfel stau lucrurile dacă luăm in considerație celelalte forțe ale epocii, nu o dată, cum aminteam, ostile. Se impusese oare cu adevărat junimismul (așa cum îl concepe autorul nostru : o stare de spirit, proprie mai degrabă participanților la cenaclul ju- nimist) in conștiința epocii ? Mi se pare mai degrabă că spiritul junimist, prezentat as- tăzi bine -sistematizat". cu trăsăturile im- portante scoase in evidență, e o reconstitui- re, datorată istoricilor literari. Iar istoricii literari il restituie făcind uz de docu- mente particulare, necunoscute la data res- pectivă publicului larg ; aceste documente mărturisesc stări de fapt inaccesibile celor care nu aveau contacte nemijlocite cu Ju- nimea. Jurnale intime, corespondentă, pnxese verbale ale ședințelor s-au adăugat, peste de. cenii. mărturiilor tîrzii publicate de cîțiva participanți la frămintările intime ale socie- tății. In epocă acest spirit nu putea fi fruc- tificat decît de cei direci implicați. E drept că mai toți scriitorii importanți ai epocii au participat la ședințele Junimii. Dar (excep- tîndu-i pe vechii junimiști, bineînțeles) la ale Junimii bucureștene, care se îndepărtase, ne-o dovedește autorul Junimii și junimismului, de autenticul spirit junimist ! Pentru marele pu- blic Junimea era Maiorescu. Acestuia ii da- torăm principalele inițiative ale societății. Ac- țiunile sale incisive, atacul necruțător al „va- lorilor" pină atunci unanim (sau aproape una. nim) recunoscute, hotărirea in impunerea .noii direcții" — toate acestea Însemnau, pentru contemporani. Junimea. * Meritele Junimii și cele ale mentorului ei se confundă. Nu o dată vorbind despre Ju- nimea vorbim, de fapt, despre Maiorescu. El a fost susținut și aprobat. în problemele e- sențiale, de tovarășii săi. Acolo unde nu se încumeta Maiorescu rareori se încumetau alții. Nu vorbesc aici de personalități ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. Xenopol care, ori. cit de aproape de societate în anumite mo- mente ale existenței lor, n-ar putea fi confun- dați cu aceasta. Interesele lui Maiorescu de- veniseră insă un reper pentru sfera de interese a societății. Spiritul său polemic impunea și domina cu autoritate. N-a mai existat la Junimea (și poa- te nici in altă parte, in acele timpuri) un „luptător" cu o tehnică atît de bine pusă la punct. Majorita- tea celorlalți junimiști de regulă se mulțumeau să-1 urmărească in .execuțiile" sale, ori învățau la magistrala sa școală a combativității. Cind il a.acâ pe Hasdeu — pe terenul cel mai bine controlat de acesta, istoria, acolo unde nu-1 urmărise nici Maiorescu —. G. Panu face exact ceea ce ar fi făcut mentorul său din acea vreme. Caută in primul rînd cîteva puncte vulnerabile (de pildă discutabila stabilire a graniței Moldovei și Munteniei la nivelul Bacăului și Biriadulun. in car»- poate obține cu ușurință victoria. Era vorba, fără îndo- ială. de o problemă de amănunt, care nu um- brea marile merite ale Istoriei cri- tice a romanilor. Dar Panu adoptase tactica di- luptă a conducătorului Junimii. E Lovi- nescu o descrie cu o precizie remarcabilă Maiorescu. observă criticul, urmărește ia pri- mul rfnd să-1 convingă pe .cititorul mt’lociu" ; fn consecință caută „Un număr restrins de puncte slabe, asupra cărora nu poate fi discu- ție, scoțindu-și astfel adversarul din lupta prin mișcări repezi si precise". Talentul constă in aflarea acelor puncte slabe si in sublinierea cit mai convingătoare a șubrezeniei 'jor Chiar dacă rezultatul final e nedrept, punctele cir- cumscrise nefiind esențiale, valabilitatea ala- rului nu poate fi contestată. Un astfel de plan de luptă dovedește cu- noașterea perfectă a Împrejurărilor în care si pentru care se produce confruntarea ; po- lemistul își propune nu triumful intr-o dispută de doctrină, abstractă —. ci o vkaorte efi- lentă : convingerea unui mare r.umă- de ci- titori (-cititorul mi-Iociu") -â suoerioritatea sa e zdrobitoare. Efectele .demonstrației logice* sint întotdeauna covirsitoare. Ea e mai eloc- ventă decit o analiză amănunțită: oricît de defavorabilă analiză plina de acribie a unei opere nu poate produce aceeași impresie ca d-'-sființarea punctului slab cin fortificațiile adversarului. * nală, larga cultură" a lui Hasdeu, cu spiritul metodic și critic, „de un gen mai modern, mai apusean" al „Convorbirilor". Pompiliu Con- stantinescu va spune, mai tîrziu, că „junimis- mul, și in special maiorescianismul, înțeles ca atitudine culturală, reprezintă cea dintîi po- ziție a spiritul autohton în fața universalis- mului. (...) Junimismul înseamnă (...) regăsi- rea în universal și în contemplație artî-stică a unui fond latent, instinctiv, de particularism etnic". In prefața la Scrierile lui Hasdeu, Mir- cea Eliade va observa că o dată cu apariția criticismului junimist se produce o fractură : problema relațiilor cu Europa se punea cu totul altfel înainte de impactul Junimii decit după ce acesta are loc. Dacă înainte Europa fusese doar un motiv de emu- lație, de-atunci încoace ea a impărțit spiritele in două tabere, pro și contra Europei, intro- ducind astfel, după părerea prefațatorului, o falsă problemă, o zonă de conflicte neesenția- le pentru cultura noastră. Indiferent dacă asemenea opinii sint sau nu justificate, ele dovedesc că Junimea a fost receptată ca un factor care a produs o coti- tură și a propus nou model cultural. . • Mai toate scrierile importante ale lui Ma o- rescu sint scrieri polemice; ele transpun in viață un scenariu lesne de identificat : o rea- litate, culturală sau socială, se cere conjată ; cu un superior instinct didactic, indreptîr.d ceea ce socotește că trebuie îndreptat, auto- rul expune. în continuare v in legătură cu aceasta, teoria sa Maio-»-scu ar— nevoie de un punct de referință negativ pen- tru a-si ridica propra construcție. In felul acesta acțiunea sa se dovedește a fi una dintre rele mai angajate in realitățile timo :br. Re. fioctia pleacă numai de Ia situvi: nah AK- stracții'r. „fî'osnfia" ’ot re oare, de nbice-, rupt de realitate este supus unui obiectiv concret. Meditația -gratuită", fără coresoon- dentă c*ă »n ni-dir- nr-* tir.» -n P oec'O- neeză A' Pa'eologu. ri » d-* îimnede : _ f*»n». Maior»**-'u a fm.* r»>—ooorturrtatea unui act in funcție de un .vei ci nr acum. • La Maiorescu este întotdeauna remarcabilă forța cu care este susținută, pină la impune- rea in conștiința publică, o teone. Este poate primul intre oamenii noștri de cultură care acordă importanța cuvenită procesului răspin- dirii ideilor. El nu mai crede, așa cum făcu- seră alții, mai înainte, că este suficient să deții un adevăr pentru a convinge pe toată lumea de valabilitatea lui. Știe că in orice proces care implică relații sociale există o tehnică a urmăririi obținerii consensului. Grija ex- cesivă pentru justețea formală" —. ca. de alt- feL și preocupările sale constante de respec- tare a etichetei, nevoia de reușită socială etc.. nu mi se par „minusuri- ale unei mari per- sonalități. nici reziduurile unor obscure ob- sesii. Maiorescu distinge — și acționează ca atare —. intre adevărul unei teorii intr-un sistem abstract de referințe și adevărul atri- buit acelei teorii de circulația ei într-un anu- mit mediu. El face distincție intre filosofie și realitate ; între a cunoaște un anumit fapt și a-1 face cunoscut. In toate acțiunile sale a vrut să facă un anumit lucru cunoscut ce- lorlalți. * Instrumentul predilect și cel mai eficient al polemicelor maioresciene este logica : o lo. gică perfectă, adaptată cît se poate de bine scopului urmărit. O logică menită în primul rînd să convingă. Maiorescu nu își propune obiective abstracte ; nu reconstituirea logicii superioare a lumii îl preocupă. Ponderea ar- gumentelor sale stă în coerența formală : „for malismul logic excesiv al Iui Maiorescu iși are sursa in pregătirea lui juridică- (G. Căli- nescu). -Chestiunile de justeță formală pri- mează asupra celor de fond-. Observația com- pletează cit se poate de bine analiza lui Lo- vinescu privind măiestria polemică a lui Ma- ioroscu. Iar autorul Poeziei „realelor" con- chide : -logica slujește lui Maiorescu ca un instrument formal in susținerea proceselor- • în acest context nu mi se pare deplasat să revedem înțelesul unor cuvinte ca .opoziție-, -inamic iții-, -luptă- etc.. atunci cind aces- tea sint folosite in domeniul culturii. Împru- mutăm deseori termeni din vorbirea curentă ; si nu numai te-mer.L ci si imaginile pe care ni le sugerează. O bătălie, fie ea si culturală, ne aoare tot in forma unui conflict si ne su- I gerează două armate sau doi luptători care, la ha riad uru] asupra celuilalt se înfruntă o* viată si pe moarte, pînă re unul din doi cade -anus. ‘-ar» atacă urmăm'*. —re ar truice ia muzeul din Bucurest.. es> este ija de ,T JTni»1. incit nimeni nu a de acoăo „fără rit polemic repet, rucunoaur practica rvcrtnUainlcr, ci nrțattnnft o ta- tadabil* inițiativa profilactica. uist»iws7â ■n eitaat de demnitate. care -fF*' „pactul *M* de Muiare mriprncl* Oiocn adevă- rată veatejeatr nonvaloarea. eodp-rm-.Re „tă- mixa ImtaMefi". demarai Lăudâ- tămad'. dar ftae CM tratatei să dea oovaââ de Ș.? literară”, să se a: -pc >»'• oăatct. și nu de persoane* s. ea o argumentație solidă. Astfel, la cuvUncă». fără trarzacțiuni și gra- tmtaț:. ™. a ir Li „foaia” Convorbirilor și-a înțeles CrtEca — consideră și A. D Xesorv.: 5Sl< a ■ -«> cua» I. AUTOGRAF — I. L. CARAGIALE încrezător în resursele poporului, Xenopol în- demna atunci pe toți la solidarizare in jurul elementelor pozitive, pentru a putea spori, fie- care in sfera lui de activitate, acțiunea bine- lui, acțiune comparabilă cu aceea a polipilor care prin acumulări incete ajung să înalțe din mare adevărate insule “. A adinei conști- ința de sine a poporului, a extinde mereu acțiunea binelui în orice domeniu, iată ce tre- buia făcut și aceasta constituie o garanție de izbindă asupra răului. „Soarta nu vrea ex- treme, nota la rindu-i Maiorescu. Din chiar mijlocul răului se naște reacțiunea spre bine, și gerul cel mai greu zugrăvește pe fereastră flori de primăvară". Urma de aici că dacă răul poate fi explicat, ca tot ce se intîmplă pe lume, aceasta nu înseamnă, nu trebuie să însemne a-I justifica. Cauza nu e pierdută cît timp răul e denunțat cu tărie, iar puterile vii ale națiunii sînt stimulate în direcția binelui. Scopul ? Dincolo de conservarea elementelor ce o definesc in genere (limbă, rasă, teritoriu), națiunea trebuie să tindă, spunea Maiorescu, spre ceva mai inalt, care e progresul civili- zației umane prin cultură, bunăstare, toleran- ță. Motive de optimism existau, in ce ne privește, și criticul, devenit istoric al epocii contemporane, le identifica Ia finele secolului cu destulă siguranță . Dar el știa, pe urmele lui Renan, că in această materie nici un cîș- tig nu c definitiv și că o clipă de neaten- ție e in stare a compromite totul. „Să nu ne atingem, îndemna Maiorescu, să nu dezlegăm acest element animal : Secole nu sunt de ajuns pentru a-1 infrina și a readuce poporul pe calea adevărului si a binelui" '-l Virtuțile ci- vice, ca și cele de civilitate. se dobindesc a- nevoie și tocmai de aceea se cade a le păs- tra, reînnoi, fortifica de Ia o generație Ia al- ta ca pe un legat inestimabil ce garantează pro- gresul. „In materie de cultură, observa con- sensual E. Lovinescu, evoluțiile nu sînt nici perpetui, nici lineare : cînd crezi că ai pus mina pe țărm, un val te smulge departe în larg ; pinza țesută ziua se desface noaptea ; apele se ascund sub nisip și ciulinul crește pe marginea cetății moarte"u. Se referea chiar la Maiorescu și la actualitatea deplină a criticii sale. Ca și acela, el nu găsea altă rezolvare decît în „biruința gindului", proclamată iTrrpe- rativ deasupra intrării în bibliotecă : biruință contra neadevărului, contra nepăsării, contra mediocrității solidare și stagnante. Valoarea pledoariei lui Maiorescu trebuia privită global și în perspectiva evoluției dramatice la care s-a referit criticul de la Sburătorul. Cum să ne purtăm față de exclusivismul înnoirii cu orice preț ? Convorbirile și vastul corpus e- pistolar al Junimii, alături de scrierile prota- goniștilor. sugerează o conduită care nu e de- loc negativistă, una care ne vorbește mereu de acel „suflu de temeinicie" pe care T. Vianu il recunoștea în acțiunea Junimii o sintagmă ce închide, subiacentă, o întreagă pedagogie. Al. ZUB i 1 Apud E. Lovinescu, T. Maiorescu și contem- poranii lui. București, 1974, p. 50. 2 N. lorga, Istoria literaturii române con- temporane, i, București, 19.34, p. 64. 3 B.A.R., S 128/XV. 4 T. Maiorescu, Critice, București, 19F6. p. 82. = Neamul românesc, IV. 141 (11.XII.1909). p. 2400. 4 Ibidem. ' Anuarul Gimnaziului și Internatului din iași, 1862—1863, Apud Antologia ideologiei Ju- mii, București, 1942, p. 30. ’ B.A.R., S 128/XV. q A. D. Xenopol, Scrieri sociale și filozofice, București, 1967, p. 154. * Ibidem, p. 210. ” Ibidem, p. 216. 12 T. Maiorescu. Istoria contimporană a Ro- mâniei, București. 1925, p. 453—454. 13 Idem, Contra Școalei Bămuțiu, 1868. M E. Lovinescu. Scrieri, VTT. București. 1978. p. 629. Perenitatea „Convorbirilor literare64 Revistele mari au constituit întotdeauna un spațiu prielnic dezbaterii și afirmării ideilor. încurajării literaturii, artelor în general, și de aici, locul lor important în promovarea progresului spiritual. Publicații ca Dacia literară. Propășirea, România lite- rară, Convorbiri literare. Contemporanul, ca să enumărăm numai cîteva, au străbătut timpul, păstrîndu-și actualitatea, prin modul în care obiectivele urmărite au reflectat aspirațiile neamului ori s-au integrat an- samblului de preocupări ce interesa viața literară și culturală de pretutindeni. Convorbiri literare s-a impus nu doar prin longevitate, adică, mai exact, prin etapele literaturii și culturii românești parcurse, ci. mai ales, datorită dimensiunii, uneori fără margini, a personalităților care i-au eter- nizat existența. Epoca de mare glorie a re- vistei fiind cea cunoscută sub numele de perioada ieșeană (1867—1885). In plan teoretic, perenitatea revistei e conferită de participarea la disputa de i- dei privind direcția culturii naționale și de statuarea principiilor estetice în interpreta- rea literaturii, accentul punîndu-se cu in- sistență pe originalitate și valoare. Princi- piile teoretice consolidate îndeosebi prin li- teratura marilor clasici din a doua jumăta- te a veacului trecut, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, dar și de partea cea mai viabilă a creației lui Alecsandri au asigu- rat publicației un mare prestigiu, atît în vremea sa, cît și peste timp. Adeziunea lui Alecsandri la programul revistei Junimii s-a produs relativ repede. Intr-o scrisoare din septembrie 1867, poetul îi scria lui lacob Negruzzi : „Eu sînt atit de îneîntat văzînd calea ce ați apucat că vă promit să vă în- tovărășesc pe cît îmi va permite slăbirea păsurilor". Nu peste multă vreme, același neobosit luptător pentru idealurile culturii ii susține pe convorbiriști in campania lite- rară întreprinsă : „Curaj, dar, scumpii mei amici, aveți de apărat tezaurul cel mai scump ce ați moștenit de la strămoși : lim- ba, adică simbolul sacru al naționalității noastre". Din substanța vie a Convorbirilor literare iradiază idei cardinale proprii spiritului ro- mânesc. Așa cum a fost concepută, chiar de la primul număr, publicația ne apare și azi circumscrisă idealului național, scopul ei anunțat într-un succint cuvint înainte fiind „de a reproduce și răspîndi tot ce intră în cercul ocupațiunilor literare >i ști- ințifice ; de a supune unei critici serioase operele ce apar din orice ramură a știin- ței ; de a da samă despre activitatea si producerile societăților literare, in special a celei din Iași și de a servi ca punct de in- tilnire și înfrățire pentru autorii naționali* (s.n.). Aceste idei dobindesc contururi preg- nante în studiile lui Titu Maiorescu, dar și în cele ale altor colaboratori, între care se reliefează A. D. Xenopol. In Despre poe- zia română (O cercetare critică asupra poe- ziei române de la 1867) al cărui obiect este, în primul rînd. estetica poeziei. Maiorescu își dezvăluie admirația pentru poezia popu- lară (factor sigur și statornic al specificu- lui național) recomandînd-o drept model scriitorilor. Cînd se ivește prilejul, și a- cesta este oferit de colecția Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Va sile Alecsandri. criticul precizează poziția revistei față de poetul atît de implicat în marile momente ale destinului poporului său, accentuînd totodată direcția națională convorbiristă : „Convorbiri literare — scrie Maiorescu — îndată la apariția cărții în cestiune și-au împlinit datoria de a o anun- ța în cîteva rînduri călduroase publicului cititor. Insă acel anunț al momentului nu este îndestul pentru cerințele criticei lite- rare, și noi ne folosim cu plăcere de oca- zia ce ni se oferă pentru a reveni încă o dată la lucrarea d-nului Alecsandri. Căci, pe lîngă rangul necontestabil ce această colecțiune de poezii ne pare că ocupă înain- tea tuturor publicațiunilor din ultimul de- ceniu al literaturei noastre, cartea d-Iui A- lecsandri este și va rămîne pentru tot timpul o comoară de adevărată poezie și totodată de limbă sănătoasă, de notițe caracteristice asupra datinelor sociale, asupra istoriei na- ționale și. cu un cuvint, asupra vieții po- porului român" (s. n.l. Din aceeași perspectivă a susținerii speci- ficului național, latură a durabilității Con- vorbirilor, raportarea la Alecsandri se face mereu pentru a se releva farmecul limbii române, iubirea românească și dorul de pa- trie, frumusețea proprie a pâmintului nos- tru natal ș.a. (vezi Poeți și critici). O adevărată sinteză a opiniilor despre spe- cificul național întîlnim în Literatura ro- mână și străinătatea, unde ideea originali- tății naționale este indisolubil legată de valoarea estetică. Etnicul devine parte a fon- dului. -element original al materiei", dar el trebuie să fie -îmbrăcat în forma este- tică a artei universale". In felul acesta, pri- matul valorii artistice devine precumpăni- tor. constituind prima condiție pe care tre- buie s-o îndeplinească opera. Prețuirea scri- itorilor convorbiriști se face mai întîi din această perspectivă. Judecățile de valoare referitoare la Alecsandri, Eminescu și Ca- ragiale cînt un exemplu în această privință. După trei ani. în 1885. în Comediile d-lui I. L. Caragiale esteticianul Convorbirilor li- terare sugerează perspectiva încadrării scri- itorilor români în contextul universal în funcție tocmai de originalitatea etnică și valoarea estetică. în aceeași manieră ana- lizează mai tîrziu și creația eminesciană, extinzînd și mai mult sfera discuțiilor. Dezbaterile despre poezie, opiniile genera- le despre esența artei susținute de revista fondată de Titu Maiorescu, lacob Negruzzi, P. P. Carp. Vasile Pogor și Th. Rosetti, pro- movarea direcției naționale în cultură și li- teratură. intuițiile de o frapantă moderni- tate întiinite în unele studii ale îndrumăto- rului Junimii garantează perenitatea Con- vorbirilor literare despre care Eminescu spunea la un moment dat că „nimeni nu mai poate pune la îndoială că această foaie, în limbă. în stil și în concepțiuni este o adevărată expresie a spiritului românesc". Pavel FLOREA Dinspe ieri către azi La 1 martie 1867 apărea la Iași, din ini- țiativa unui grup dc tineri intelectuali entuziaști, constituit în societatea litera- ră -Junimea", revista Convorbiri literare. Ni- meni nu bănuia atunci că va fi publicația cu cea mai lungă existență din istoria culturii noastre și, cu atit mai puțin, că paginile ei vor găzdui scrierile atitor nume ilustre clin istoria literaturii naționale. S-a scris enorm despre ro- lul salutar al Convorbirilor... in mișcarea noas- tră literară, subliniindu-se, deopotrivă, neegala- tul merit de a atrage principalele forțe literare din epocă, cum și puterea de iradiere, de în- riurire a spiritului public. Funcțiunea istorică a organului „Junimii" e îndestul de bine pre- cizată ca să mai necesite reluări. Ceea ce ne interesează acum, la 120 de ani de la apariție, e altceva ; anume. în ce măsură experiența ei centenară, și cu deosebire experiența din pe- rioada ieșeană, unanim considerată apogeul si- nuoasei sale existențe, este instructivă pentru noi. cei de astăzi. Sigur că o revistă unde și-au tipărit principatele scrieri Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, nu mai are nevoie de alte justificări. Insă, o publicație literară nu se limitează la momentele privilegiate. Revistele sînt organisme vii. complexe, sensibile la im- perativele clipei, dar și privind cu un ochi spre absolut, afirmind — dacă nu un program — măcar o credință, luptind pentru impunerea ei, aiegîndu->-i colaboratorii in funcție de aceasta, dar și cedind adesea, făcînd •— cuin se zice — compromisuri, nu neapărat din cine știe ce in- teresc obscure, ci pur și simplu pentru a-și respecta ritmul de apariție. încurajind hărnicia mediocră din lipsa capodoperelor, insă și ce- dind insistențelor interminabile ale apropiaților. Privite din acest unghi. Convorbirile literare ilustrează perfect eterna condiție a revistelor de literatură, dornice să impună înalte exigențe estetice și nevoite — Vai, de atîtea ori ! — să se mulțumească numai cu ceea ce li se oferă. Oricit de nobile și de ferme ar fi intențiile ce- lor ce le redactează, periodicele au exact ni- velul literaturii momentului in care apar. Da- că. prin urmare. în primii ani, alături de Alec- sandri. publică poezii Cornea, Bodnărescu. Cu- gler, I. Negruzzi ori N. Pruncu. pricina nu e defectuoasa funcționare a criteriului estetic, ci fatalitatea că aceștia erau poeții cît de cît ac- ceptabili. O revistă nu poate inventa scriitori, li stă. cel mult. în puteri să aleagă dintre cei existenți pe aceia de oarecare perspectivă și sâ-i consilieze. îndrumîndu-le talentul. Sporirea acestuia, în schimb, nu e posibilă. Ea poate, to- tuși, din rațiuni pedagogice ori din simpla vo- ință de a proba viabilitatea direcției, să-i su- praliciteze și, în cele din urmă, să-i impună, fie doar publicîndu-i sistematic, fie supunînclu-i unei judecări critice părtinitoare. Este, de re- gulă. punctul slab al oricărei publicații, mereu dispusă a-și menaja redactorii și colaboratorii statornici. Nici Convorbirile literare nu fac, pe acest plan, excepție și, indiferent cîte justi- ficări și explicații am furniza propozițiilor din Direcția nouă, indiferent cîte nuanțe și formu- lări restrictive am descoperi acolo, e greu să uităm că Bodnărescu e inclus, împreună cu Alecsandri și Eminescu. printre „poeții însem- nați prin înălțimea ideilor și. în parte, prin fe- lurimea formelor poetice ce le-au introdus", că poeziile Matildei Cugler „înavuțesc multe nu- mere ale acestei reviste de la prima ei ivire, sau că încercările lui Șerbănescu stau si vor sta „între cele mai plăcute produceri ale litera- turei române". Necruțătorul Maiorescu era, la Urma urmelor, om și el I Calificările de acest gen, cît de convenționa- le. erau cu atît mai bătătoare la ochi cu cît pu- blicația junimistă se făcuse cunoscută printr-Un program. critic de o violență fără precedent. Nu ne gîndim la acel scurt text așezat în fruntea primului număr, preaplin de promisiuni conci- liatoare și care plasa revista în prelungirea u- nei tradiții, ci la seria inaugurată de O cerce- tare critică și continuată prin Limba română în jurnalele din Austria si în contra direcției de astăzi în cultura română. Aceste studii maio- resciene. ce văd în formele culturii și literaturii contemporane flagrante expresii ale neadevăru- lui. constituie adevăratul program al Convor- birilor. Un program benefic de vreme ce pre- tindea ă așeza realismul la temelia oricărei ac- țiuni culturale, dar — în egală măsură — un program deocamdată negativ, contestînd tot ce se realizase înainte, chiar și lucrurile evident bune săli care puteau fi un punct de plecare al viitoarei construcții culturale. Or, prin însuși faptul că îi lipseau, cu excepția lui Maiores- cu. la o adică nici el o autoritate incontesta- bilă ]a acea dată, argumentele concrete nentru o viziune atît de severă, trebuind a se mulțumi cu modestele producții ale junilor autori. Con- vorbirile... din primii ani se contraziceau vizibil si contemporanii au sesizat imediat slăbiciunea. specUlînd-o în varii chipuri. Ca să nu mai snu- nem că si prezența lui Alecsandri. scriitor ..vechi", echivala cu o dezicere. Nu poți șterge cu buretele tot ce s-a făcut pînă la tine, ce- rînd o ordine absolut nouă a lucrurilor. Germe- nii noului se cade a-i descoperi în chiar ceea ce există. Soluțiile de continuitate sînt întotdea- una păgubitoare pentru o cultură si Maiorescu însusi a înțeles acest elementar adevăr, ținînd seama de el în redactarea Direcției noi. ce mi- zează pe Alecsandri, înaintea lui Eminescu, Bodnărescu ori Șerbănescu, pe Odobescu îna- intea lui Strat ori Xenopol. O a doua con- tradicție. mai puțin izbitoare. însă deonotrivă de gravă, se leagă de realismul considerat a prezida acțiunea junimistă. F firesc să ne în- trebăm de partea cui e realismul, al acelora care. îsi alcătuiesc programul în funcție de si- tuația concretă a culturii naționale, sau a ace- lora care o ignoră nur si simplu. propunînd ideale exigente. Credem, de aceea, că nu rea- lismul caracterizează primele manifestări alo spiritului critic junimist și. implicit, convor- (continuare în pag. 6) N. COBADIN 5 — Convorbiri literare file Instituția 9 „Convorbiri66 Orice aniversare a „Convorbirilor lite- rare" devine un prilej de meditație pentru cine se interesează de ce s-a intimplat și se intimplă in cultura română. Obligațiile profesionale m-au îndreptat spre consultarea revistei, acea revistă din a doua jumătate a secolului trecut la care ne gîn- dim cu toții cînd îi pronunțăm numele. N-am făcut-o metodic, asa cum m-am ocu pat de alte reviste, dinainte și de după „Con- vorbiri", dar cîteva concluzii mi s-au impus cu forța evidenței. Am citit totdeauna cu mult interes studiile specialiștilor care s-au îndreptat asupra revistei, printre ei figu- rînd marile nume ale criticii românești. Apariția „Convorbirilor literare" s-a datorat conjuncției unor factori explicabili și mai puțin explicabili care au concurat pe o pe- rioadă relativ limitată, la țflorescența su- premă a geniului românesc. Revista s-a de- limitat aspru de proliferarea nonvalorilor, dar a cultivat, cu înțelegere și respect, marii scriitori ai generației precedente și a pro- pus „direcția nouă" în spiritul continuității. Programul a fost foarte ferm și foarte su- plu totodată, permițînd colaborarea strînsă a unor personalități diferențiate ca structură și preferințe. Oricît ar fi de riscante profețiile asupra trecutului, e greu să ne închipuim peisajul literaturii noastre fără „Convorbiri literare", chiar dacă strălucirea individuali- tăților componente ar fi fost și fără în- doială că ar fi fost aceeași. Cînd citim re- vistele apărute înainte, gîndul nostru merge spre ideea de prefigurare a unor tendințe, finalizate după criteriul suveran al valorii în publicația apărută la 1 martie 1867. Le- gătura este obligatorie și cînd avem în ve- dere literatura secolului al XX-lea. „Viața românească", cea mai importantă revistă cul- turală apărută la noi în acest secol, s-a re- vendicat de la „Dacia literară" și de la scri- itorii grupați în jurul ei. Cînd analizăm însă grija pentru promovarea valorilor, dincolo de apartenența programatică a scriitorilor publicați, însăși ideologia „Vieții românești" cu problema cardinală a specificului națio- nal, vedem că raportarea la cîteva dintre cele mai mari nume ale „Convorbirilor" de- vine din nou necesară. Toate acestea au fost posibile fiindcă re- vista a fost concepută nu ca expresie a unei grupări literare, ci ca o instituție. Ea și-a propus slujirea literaturii române prin clarificarea ideii de literatură, prin publi- carea scriitorilor ei reprezentativi. O insti- tuție este altceva, mai mult, decît suma per- sonalităților componente, oricît ar fi ele de glorioase. Ea permite, în cultură, bu- na funcționare a unor principii, cen- zurarea subiectivităților care amenin- ță să perturbeze cursul lor normal. Sigur, nu totdeauna s-a întimplat așa în existența revistei, polemica acerbă fără de care nu și-ar fi putut face opera salutară, a deter- minat și abateri. Ele nu au fost esențiale -i nu au afectat întreprinderea capitală a pu- blicației pentru cultura noastră. Fiecare e- pocă își are specificul ei, politica ei cultu- rală. A invoca moștenirea literară în- seamnă a o prelua in spirit, nu a o copia in concretul manifestării ei istorice. Lecția „Convorbirilor literare" este cea a institu- ției reprezentate de revistă. Aceasta i-a per- mis slujirea nu a untri grup, a unei facțiuni literare cu viață efemeră, ci a literaturii ro- mâne in ansamblul ei, literatura despre ca- re G. Călinescu scria că se produce pe teri- toriul întregii țări, „una și indivizibilă, slu- jind drept cea mai clară Iurtă a poporului român". Liviu LEONTE Ceea ce frapează înainte de toate. în producția literară a lui lacob Ne- gruzzi, e diversitatea ei. Negruzzi scrie roman. poezie, teatru, proză scurtă, memorialistică etc. ; nu e un poligraf și nici un simplu amator, ci un spirit esențialmen- te disponibil, gata oricînd să-și încerce for- țele într-un alt gen dar fără a avea tăria (și rabdarea) să persevereze intr-o anumită direcție. De aici, firește, caracterul hetero- clit și inegal al operei. Poezia scrisă de lacob Negruzzi este, se știe, modestă. în Idei și maxime (ciudat titlu pentru un ciclu de poeme !) el versifică stîngaci idei găsite, du- pă propria-i mărturisire, în Schopenhauer, Goethe și Lucrețius. Baladele ar avea, după unii comentatori, un anume farmec exotic. In Satire Negruzzi e mai dezinvolt, „spar- ge" versul cu dialoguri și execută cîteva mici acrobații, făcînd să rimeze „Seipioni" cu „mormoni", „Petre" cu „hexametre", „sta- tuie" cu „Cimabue" și „Paraguay" cu „gin- duri ai". Mihai Vereanu, publicat de Con- vorbiri în „serial" (1873). se vrea roman de critică sociala, roman de iubire și roman „de senzație" : intențiile sînt prea ambițioase, de- pășind posibilitățile reale, la acea dată cel puțin, ale scriitorului. Negruzzi n-are imagi- nație descriptivă și încearcă a o suplini prin abundente dar lipsite de autenticitate dialo- guri. Ceea ce nu e de mirare întrucît el se străduia, în acea perioadă, să se afirme si ca autor dramatic. Amor și viclenie amin- tește de Marivaux iar prin factura ei — comedie în versuri — piesa este. în drama- turgia românească, o prezență notabilă. O alegere la Senat este considerată o prefigu- rare a Scrisorii pierdute a lui Caragiale ; există, intr-adevăr, unele similitudini de in- trigă și tipologie, dar dialogurile sint artifi- ciale și conduse cu stîngăcie. Greu de spus dacă toate aceste scrieri ar putea ciștiga ce- va. astăzi, printr-o lectură nouă ; cred insă că textele socotite a fi rezistat cel mai bine timpului. Copii de pe natură și Amintiri din „Junimea", merită o astfel de lectură. Maiorescu, primul care a apreciat Copiile de pe natură, sublinia mai ales însușirile lor realiste și documentare, iar mai tîrziu ele au fost apropiate de specia „fiziologiilor" („niște caractere", zicea G. Călinescu). Nu toate Copiile ascultă însă de acest model ; în multe dintre ele lacob Negruzzi practică o estetică dezinhibată și spirituală. în genul aceleia pe care o ilustrase, cu strălucire, ta- tăl său în Negru pe alb. în -Poeticale", au- torul denunță inflația de poezie și face cî- teva „exerciții de stil", vizînd pe Hasdeu și pe Bolintineanu ; „Vespasian și Papinian", „Ștefan și Mihai" ridiculizează verbiajul pa- triotard ; „Tribulațiile unui redactor" și -Scaieți" reproduc mostre de versificări a- berante. de un haz involuntar irezistibil, din acelea pe care scriitorul le înregistra la ru- brica de „Corespondență" din Convorbiri. Peste tot se simte nu numai plăcerea obser- vației ci și aceea a invenției. Negruzzi ima- ginează situații de viață și mai cu seamă ipostaze literare, intenția parodică nefiînd totdeauna declarată. Iată un pasaj din „Eroul fără voie" care amintește în chip tulburător de o scenă celebră din Madame Bovary: „— Vă place danțul ? — îmi place destul, deși nu sunt pasio- nat. — Trebuie să jucați valsul foarte bine ; Un spirit caragialian: lacob Negruzzi acesta e danțul german par excellence. Costică făcu o mișcare de modestie. — Vă place muzica ? O. foarte mult ! — Sunt sigură că din piano cîntați foar- te bine ! - Din piano nu cînt nicidecum ; am în- vățat violina. — Violina e un instrument foarte frumos, mai cu seamă cu acompaniament de piano. Ați cetit Les Miserables de Victor Hugo ? Cum vă pare ? — îmi pare... hm... cam... să vă spun drept... cred că... hm... — Sunt pasaje foarte frumoase, dar ro- manul e prea lung. Se vede că autorul a a- vut intenția să umple o mulțime de volume. Mie îmi face efectul unei piei de tigru ; to- tul nu este de o coloare unită, dar pe ici, pe colea sunt pete care dau întregului un as- pect plăcut. — Eu l-am comparat totdeauna cu un pustiu în care se găsesc ici și colo oaze în- floritoare. dar comparația cu pielea de tigru mi se pare mult mai potrivită și mai fru- moasă". Scriitorul are, după cum se vede, o excepțională capacitate de a surprinde cli- șeul. de a denunța, utilizîndu-1 in contexte verosimile, locul comun. Parodia. pastișa, exercițiul de stil sînt practici frecvente. Du- pă ce dă. în „Poeticale", cîteva mostre de poezie proastă, scriitorul propune o produc- țiune proprie, „Invocațiune la destin", de același calibru, și schițează apoi un program poetic delirant : „...dați-mi și mie subvențiuni și laude prin ziare, și vă promit a vă face poezii la orice ocaziune". Procedura o reîntîlnim în „Don Juan de la Arhivă" și în Cucoana Nastasiica, unde personajelor Ii se atribuie versuri de amor ocazionale și compuneri de album. Altfel, Negruzzi e mare amator de texte în care identificăm ceea ce numim astăzi expresivi- tate involuntară. în „Curiozități contimpo- rane" el alcătuiește un colaj de „extracte" din presă (știri, anunțuri publicitare, necro- loguri etc.). antologînd texte „scrise cu in- tenția serioasă, dar ieșite (...) comice" (scri- itorul anunța chiar un volum întreg de Curiozități contimporane „ce vor contribui desigur la desfătarea posterității"). între- prinderea poate fi raportată la proiectul, ca să zic așa, arhetipal al Sottisier-ului flau- bertian. dar ea prezintă în primul rînd in- contestabile similitudini cu preocupările lui Caragiale. însă încercarea cea mai temerară și cu bătaia cea mai lungă este aceea din „Vorbe parlamentare" : scriitorul inventaria- ză acolo o serie de locuri comune și formu- le stereotipe din discursul politic al vremii, supunîndu-le unei analize atît lingvistice și stilistice cît și ideologice. Pasaje străluci- toare prin finețe și vervă s-ar putea cita de oriunde. Voi da un singur exemplu, unde autorul exploatează, o dată în plus, virtu- alitățile discursului ; pornind de la formu- la „pericolul bate la porțile cetății", el pro- pune și alte imagini, mai „plastice", de ge- nul : „pericolul a ridicat măciuca asupra capetelor noastre", „pericolul a apropiat torța aprinsă de fitilul țării", „pericolul s-aude tunind". -pericolul se și rînjește la noi și începe a lătra* etc. încheierea e o demon- strație de virtuozitate. Negruzzi înjghebînd un mic discurs, perfect coerent, alcătuit din toate clișeele inventariate pînă atunci : „Dom- nilor, îmi îndeplinesc o sacră datorie, tră- gîndu-vă atențiunea că trebuie să vă schim- bați vorbirea cu o oară mai înainte ! De ce să vă ascundeți după deget ? Frazele acestea nu mai merg. Declar sus și tai e, și mă fac- forte să v-o probez, că suntem în zi de grea cumpănă, cînd micele noastre neînțele- geri trebuie să dispară ! în asemenea mo- mente. totdeauna românii au știut să se u- nească. Dacă pe viitor nu lăsați aceste vor- be. vă voi denunța opiniunii publice, voi bi- ciui, voi strivi răul, ori din care parte ar veni I" șa.m.d. Apropierea de Caragiale se impune cu evidență. Primul care a semnalat-o (mă folosesc și de datele din ediția lacob Ne- gruzzi. Scrieri, realizată de Andrei Nesto- rescu și Nicolae Mecu) este Paul Zarifopol, care relata că „lui Caragiale îi plăcea să repete că Momentele au fost precedate, în chip determinat, de Copiile de pe natură". Mai recent, au semnalat această înrudire Ștefan Cazimir și Florin Manolescu, acesta din urmă vorbind despre o relație de anti- cipare. Meritul lui lacob Negruzzi. scrie Flo- rin Manolescu. este „de a fi intuit direcția cea mai fertilă către care trebuia îndreptată proza satirică românească". Nu e vorba însă doar de o relație de anticipare ci. aș în- drăzni să spun, de o relație de identificare structurală. Nu e oare semnificativ că în „Vorbe parlamentare", oprindu-se la formu- la „a da cărțile pe față", scriitorul exempli- fică printr-un schimb de replici din Scri- soarea pierdută ? (Comentariul e, de altfel, de o admirabilă sagacitate : „în actul II. sce- na I, Farfuridi zice lui Zaharia Trahanache, de-a cărui bună-credință se îndoiește : «Știi ce. venerabile neică Zahario, ia să dăm noi mar bine cărțile pe față ! . La această pro- vocare, Trahanache. care-i om de treabă și nu spune minciuni, se ferește de a răspun- de : «Să le dăm !••, ci zice : «Dă-le, neică, să vedem !“"). Și nu e oare la fel de simpto- matic faptul că cei doi, au colaborat la „o- pera bufă" Hatmanul Baltag? Ca și Caragia* le, lacob Negruzzi încearcă să extragă efecte literare din texte situate la periferia (sau inafara) literaturii ; colecționează curiozități, „felurimi", idei primite, locuri comune; ca și Caragiale, în fine, are o predispoziție spe- cială pentru pastișă, încercîndu-și chiar pu- terile în ipostaza ei superioară, exercițiul de stil, cînd „modelul" e un anume stil sau un anume tip de discurs. Nu e cazul să revin asupra valorii lite- rare și documentare a Amintirilor din „Ju- nimea" (unde, să nu uităm, aflăm și un ca- pitol de „curiozități") ; vreau însă să arăt, din perspectiva pe care am adoptat-o aici, că această scriere a generat cea mai insolită încercare literară a lui lacob Negruzzi. Dic- ționarul „Junimei". Replică ludică a Aminti- rilor. Dicționarul este un „repertoriu" în ca- re primează verva și inventivitatea. Materia este, practic, aceeași ; faptele capătă însă, prin condensare și prin stilul sec. de „in- ventar", un relief și o culoare nebănuite. „Fișa" care relatează avatarurile unui ta- blou ai lui P. Verussi e de o savoare ine- narabilă ; cutare însemnare (la BEJ AN GHEORGHE, spre exemplu) are un timbru caragialian inconfundabil : „Este căpitan în garda civică și în această calitate reprezintă in «Junimea- baioneta inteligentă. N-a scris niciodată nimic". Demonstrînd că se poate glumi, cu bun gust și inteligență, pe mar- ginea unor lucruri foarte serioase, Dicțio- narul este încă un „exercițiu" care confirmă disponibilitățile unui spirit mobil și capabil de cele mai imprevizibile inițiative. Eșuînd în genurile serioase, lacob Ne- gruzzi a excelat în întreprinderi marginale sau aparent anecdotice. Și, așa cum se în- tîmplă nu o dată, tocmai ele i-au adus, pes- te ani, recunoașterea meritelor literare. Iar înrudirea cu spiritul caragialian îi oferă, a- cum, o șansă în plus. AI. CĂLINESCU Lecția lui Creangă Opera lui Ion Creangă are o autonomie spe- cială. Caracterul ei inconfundabil nu stă nu- mai in particularitatea stilistică a textelor (des- pre care s-a făcut prea mult caz) și nici exclu- siv în reprezentarea structurilor ei narative — la fel de supralicitată. Aflată, cumva, in afara timpului (dupâ mai bine de o sută de ani ea ne apare deopotrivă de veche și de nouă), creați-: legendarului humuleștean are un statut de imua- bilitate perfectă. Combustia obiectivă sub care ni se relevă literatura iui Creangă ocolește amprenta conjunctivului și sfidează flexiunea istorică. De aici, probabil, și evidența că mai toți comen- tatorii de marcă ai prozatorului au emis opinii exacte, care, urmărite totuși. In ordinea crono- logică a t-'t^merii lor. nu depășesc orizontul des- chis de enunțurile lui Ibrăileanu. demonstrate a- poi de G. Călinescu. ..Opera lui Ion Creangă este epopeea poporului român-. Sau : ..Creangă este Homer al nostru* (Ibrăileanu), pentru ca autorul monografiei Ion Creangă (Viața și opera), dup9 un gnomic si fastuos periplu exegetic, să con- chidă intr-o viziune apodictică și, sigur, inimita- bilă : ..Creangă este o expresie monumentală a naturii umane In ipostaza ei istorică ce se nu- mește poporul român, sau mai simplu, e popo- rul român însuși surprins într-un moment de ge- nială expansiune. Ion Creangă este, de fapt, un anonim-. (G. Călinescu, Op. cit., Buc., 1966, p. 392). După o astfel de cuprinzătoare și infailibilă ca- racterizare. orice alte impresii, catalogări și cla- sări ale operei par minate de o insuficiență ast- matică. Amintirile, Poveștile și Povestirile insu- lui descins din Humuleștl le-a purtat și le va purta mereu fiecare dintre noi în alcătuirea geologică a ființei sale, iar în Istoria literaturii române N scrieri au existat înainte de a fi fost în- tocmit un r.,-ru»! academic și cu un adevărat în- : jn^ric de veacuri care au premers întîmplării de - se fi ivit printre noi diaconul șl învățătorul u numele Ion Creangă. EI. bucherul și apoi scri- itorul. și-a cuprins clipa în înverșunarea drama- tică — de a fi — a poporului român și, cugetînd ascuțit, (dar nu mai puțin sceptic), a început a ne povățui, cu o tristețe numai de el simțită, asu- pra întocmirilor din vechime ale lumii, cînd bucuriile erau mai multe și mai pline, și cum asupră-le au căzut și mai cad, atunci cînd ni- meni nu se așteaptă, nourii grei ai amarului, pen- tru ca iarăși, zîmbetul unui copil să poată înse- nina totul... De ce oamenii, mulți și puternici cum sînt, nu pot înlătura, ei. stările mai puțin faste? învățătura strecurată aici, fără ca poves- titorul să o fi indicat anume, stă în aceea că numai puritatea desăvîrșită, cinstea și iubirea cu- rată, adică semnele permanenței cosmice — ra- țiunea însăși a devenirii umane — (toate acestea cuprinse în simbolul începutului care este copilul), poartă în sine forța de neînvins a vieții — singura în stare să biruie aversele sincopate ale răului. Amestecul liber dintre realitate și fabulos (prin așezări rurale populate de oameni extrem de o- bișnuiți trec uriași de toate dimensiunile, vor- besc păsările, furnicile, albinele etc.) în spiritul lui Creangă, comportă aceeași statornică idee de bine și de înlăturare completă a tuturor cauze- lor nefericirii. Deși reprezentată scenic în indi- vidualități precis conturate, esența oricărei ma- nifestări individuale, în textele prozatorului, este determinată de conștiința sufletului colectiv, răs- fringerile pozitive ale conflictelor fiind aprioric destinate propensiunii tuturor. Legile nescrise ale firii, ritmurile lor ancestrale se cuprind în în- treaga-i operă, impulsurile acesteia avînd re- fracții în modul arhetipal de conduită umană. Realistă doar în litera, nu si în spiritul ei, pro- za lui Ion Creangă are mai ales virtuți simbo- lice, pentru că, dincolo de concretețea motivelor convocate (universul palpabil al satelor), se în- cheagă lumea infinită și eternă a imaginației, su- perioară genezei organice și trecătoare a celei dintîi. Artistul-gînditor Creangă realizează si- multan opoziția idealului cu realul, a determinatu- lui cu indeterminabilul, a cărui expresie este învelișul abstract al ideii, suprapusă succesiunii concrete a obiectului. Simbolurile creației lui Creangă răzbună neîmplinirlle vieții sociale, admi- țind posibilitatea oricăror înfăptuiri în lumile fără hotar ale fanteziei. Ion Creangă nu este, așa cum s-a crezut, un scriitor popular; artist desăvîrșit, asemeni lui E- minescu și Caragiale, superior orgolios și rebel in fața umilinței creștine, altitudinea eposului său ne va impune mereu prin imperativul dramatic de re-interpreta re a lumii. Virgil CUȚITARU „Venere și madonă" Convorbiri literare - 6 istorie Seria nouă a Convorbirilor literare debu- tează, după cum se știe, în 1970, după un hiatus de douăzeci și șase de ani din cei 103 cîți se împliniseră atunci de la data fundării marii reviste. Nu-i mai puțin adevărat că publicația lunară care i-a premers din anii '50 — lașul literar — se instituia, mai către sfîrșit, chiar dacă in mod tacit, chiar dacă opțiunile tindeau mai clar către tiparul ve- chii Vieți românești, și în mandatar al moș- tenirii primei noastre reviste prin excelență literare. Și totuși, revirimentul se produce du- pă revenirea la vechiul titlu ; bineînțeles că nu el a determinat schimbările în profunzime ale presei ieșene de literatură, dar este și a- ceasta o dovadă că înseamnă foarte mult un frontispiciu de prestigiu. Pentru cine are legături directe cu cultura românească, chiar dacă nu cunoaște avataru- rile revistei, Convorbiri literare de acum un veac reprezintă spațiul de afirmare a unor va- lori permanente ale poeziei, prozei și dra- maturgiei naționale, centrul de iradiere a spiritu- lui modern într-o perioadă de mutații culturale profunde și publicația în care s-au pus temeliile criticii noastre literare. Acestea rămîn. firește, în accepția lor contemporană, și componentele de bază ale grilei prin care poate fi citită și eva- luată seria nouă. Meritul că poate fi aplicată și acum fără distorsiuni majore aparține și celor de acum mai bine de un secol, care au intuit liniile de forță ale unei literaturi tinere, în plină expansiune, și celor de azi care, fără a afecta priza la actualitate a revistei, evaluează corect exigențele reale ale tradiției și continuității. ,.Schimbarea la față'* nu s-a petrecut brusc, nici de Ia sine și nici din afară. Apărut în 1966, sub conducerea profe- sorului Constantin Ciopraga, săptăminalul Cro- nica aducea o puternică briză proaspătă in viața cultural-artistică a capitalei moldave. Consecințele ei se simțeau în toate domeniile literaturii dar, cu precădere, în critică ।înțe- leasă în sens larg). în paginile Cronicii (al cărui titlu nu fusese recuperat din vechea presă ieșeană) își „intrau în mînă" critici cu oarecare vechime și se modelau două gene- rații : una aflată în pragul maturității și o a doua foarte tînără, în plin proces de formare. Ca profil, lașul literar se remania și el dar încă trenant ; deși nume noi se adaugă unor colaboratori de prestigiu, se mai face amato- rism la rubricile de critică, ba găsim chiar numere tematice (exista o asemnea tradiție la Convorbirile literare de după 1900) în care ea lipsește total. Revenirea revistei lunare ieșene la ilustrul titlu nu înseamnă, cel puțin în faza incipientă, restructurarea ei substanțială ; bu- năoară, în numărul din mai 1971, la cronica literară este comentat un singur volum (al unui localnic), iar rubrica de recenzii este teribil de heteroclită și neomogenă valoric. Insă se schimbă pulsul. într-un număr din a. celași an, răspunzînd la o anchetă jubiliară. M. R. lacoban, contestă, în maniera sa pole, mică de atunci „valabilitatea sintagmei litera- tură ieșeană" ; nu era, desigur, unicul care gîndea așa, de aceea replica este simptomatică : se simțea nevoia depășirii prejudecăților și complexelor provinciale în interiorul cărora nu se poate face cultură adevărată. Mutația se produce în 1972, cînd revista își schimbă for- matul ba, pentru un timp, revine și la apa- riția bimensuală (ca in anii începuturilor). (Fără îndoială, formatul nu poate influența în adîncime profilul unei publicații ; poate însă favoriza o înfățișare plastică mai expresivă, un puls mai viu, mai nervos și acea zvâcnire care așază o rubrică, un nume sub ochiul citito- rului). Chiar din primul număr al ac-!ui an. o „masă rotundă" pe tema Condiția criticului, condiția criticii întrunește personalități din mal multe centre culturale ale țării și din mai multe generații : Constantin Ciopraga. Al. Piru, Al. Andriescu, Mihai Drăgan, Virgil Ardeh-a- nu, Liviu Petrescu, Al. Călinescu, Mirt a lor- gulescu, Voicu Bugariu. Alertețea și ^pir":I acut al opiniilor emise cu această oca-i. x- primă, si din partea revistei, reprezt reală c George Pruteanu. o nouă optică. Nu stăm -ă discutăm aici cauzele imediate sau d< h ei r_ Dinspre ieri către azi (urmare din pag. 5) birist. ci — din contra — idealismul. Criu i cu care opera Maiorescu. logic juste, nu țir..NîU seama de starea reală a culturii naționale. pro- iectînd subit chestiunea propășirii ei în absolut în termenii concreți ai epocii, e greu să vorbim de direcție falsă ; corect ar fi- fo?.t >ă se observe manifestările improprii si exagerările unei di- recții principial îndreptățite si să propună soluții pentru îndreptarea ior. Teoria -formelor goale", ce a făcui ulterior o nemeritată carieră' nu e altceva decit o simplă teorie, si aceaa șu- bredă, și nu erau tocmai departe de adevăr aceia care remarcaseră că, admițîndu-i valat 1- tatea, junimiștii erau cei dinți susținător; a. „formelor fără fond". Este aici o dificultate ce care s-au izbit majoritatea revistelor preocupa- te a introduce criterii de judecare absolute, car constrînse de realități la o perspectivă relativis- tă asupra lucrurilor. Măsura criticii, adevărata măsură, funcționala măsură, e îndeobște trecu- tul (uneori și prezentul). niciodată viitorul Convorbirile literare au ales tocmai aceasta din urmă cale, nefirească și riscantă, nevoite fiind — pe parcurs — să-și adapteze pasul după a faptelor culturale existente. Doar în domeniul literaturii au avut, prin Isminescu. Creare Caragiale, șansa unei strălucite confirmări și o izbîndă de asemenea dimensiuni a trecut în uitare lipsa de realism a programului inițial face fabula rasa în speranța că mîine se vor ivi geniile care să-ți justifice asprimea nu poa- te fi o pildă de conduită critică. Norocul cri- ticului c rar și nestatornic. Dacă urmările excesivului program junimist. „Convorbiri literare66 azi ție ale mutației ; important este că ea se pro- duce, că în revistă critica își află locul și pon- derea pe care le cer nu numai o ascendență ilustră, dar și implicarea ei reală in fenomenul literar contemporan. Refuzind condiția de an- tologie la dată fixă, Convorbiri literare devi- ne, de acum înainte, revistă de atitudine. Scă- derile de tonus nu au lipsit (dar ce publica- ție este scutită de asemenea fluctuații ?). Cind țin de ponderea și calitatea implicării, ele sînt, întrucîtva justificabile, dar nu și atunci cind revista absentează de la dezbateri deloc mar- ginale. Sigur, oricare publicație are dreptm inalienabil de a-și alege orizonturile de lucru, dar sînt situații in care autoritatea obligă. Congeneră cu precedenta este chestiunea des- chiderii polemice a criticii, cu atît mai mult cu cît profilul vechii reviste angajează în a- cest sens. Ca punct de plecare al căutării a- devărului, starea sau atitudinea polemică sint suportul invizibil al oricărei idei exprimate de critica literară. Dar ambitusul polemicii fiind extrem de larg și de mobil, chestiunea care niciodată nu trebuie pierdută din vedere este cea a adecvării la obiect, circumstanțe, scopuri ; adecvare ce nu trebuie confundată cu versati- litatea dar nici cu reversul ei — starea de permanentă excitare belicoasă. Problemă, la urma urmei, de autoreglare, atît la nivel in- dividual, cît și în contexte mai largi. Seria nouă a Convorbirilor literare oferă în această privință, o traiectorie semnificativă : în primii ani de după 1970, aproape toate paginile a- runcau jerbe de scîntei polemice ; treptat s-au domolit, apoi s-au refugiat în rubrica de re- cenzii. cu oonderație în cronicile literare pro- priu-zise, în interviuri si extrem de rar in eseuri. A obosit spiritul polemic al criticilor ? Nu, s-a produs necesara adecvare de fond ; în plus, s-au ales temperamentele critice fun- ciar polemice de cele pentru care o aseme- nea atitudine răspunde unor necesitați do mo- ment. Desigur, autoreglarea nu poate fi nicio- dată perfectă. Capitolul la care critica din Convorbiri de- ține. se pare. întîietatoa în n-esa noastră de cultură este cultivarea valorilor permaneme ale literaturi’ noastre O sta,:«tică a padinilor dedicate marilor creatori din trecut și din Privilegiu------------------------------ E un privilegiu să te naști, să trăiești si să muncești in Iași, in acest oraș cu un specific spiritual captivant și cu un trecut de cea mai bogată contribuție la vrednicia poporului nos- tru si la înzestrarea culturii românești. E un privilegiu să afli pînă și de la pietrele pe care calci și de la zidurile pe lingă care treci zilnic că tradiția de cultură a lașului se leagă puternic de o intiietate a valorilor spiritului și de continuitatr în efortul depă- șirii. Pe deasupra anilor, aici in orașul teilor, castanilor și liliacului. multe generații au căutat și au găsit un limbaj comun. Și-au vor- bit, s-au interesat de un drum și l-au găsit. Pc acest drum s-a închegat tradiția unei școli, tradiția culturală a unui oraș. ♦ E un privilegiu să viețuiești în orașul unde s-a născut „Convorbiri literare", creația ne- muritoare a neobositului Negruzzi și a maies- tuosului Maiorescu. Au trecut dc atunci 120 de ani. E departe vremea aceea. Dar, „Con- vorbirile" vin mult mai de departe. Ecourile ei pornesc din tiparnița românească de la Trei ierarhi, din Academia Domnească a lui Vasile Lupu, din „Psaltirea pre versuri toc- mită" a lui Dosofteî. „Convorbirile" vin din epoca dezvoltării Academiei Mihăilene, înte- meiată pentru „dreapta luminare a neamului" si a luptei lui Asachi de a impune limba ro- mânească în scoală. E un privilegiu să tră- iești in cetatea de scaun a culturii unde, înainte sau după „Convorbiri...", au ieșit din vechi si din mai noi tiparnițe, mii si mii de pagini de slovă românească adunate in „Da- cia literară" si „România literară", in -Con- temporanul" si „Viața Românească*, in „în- semnări ieșene" si „Jurnalul literar", in Ja- sul literar* si „Cronica*. Si din nou in „Con- vorbiri literare*. Nu intenționez sâ predic cultul amintirilor, dar cu Cu car-- răscolire a re 'a << a fost simt că ne întregim s: reîntregim ființa. Există un trecut in jurul nostru si în noi înșine, pentru care sintem datori să ținem in permanență aprinsă o candelă de lumină. ,-y -. ;i in Convorbiri literare, n-au fost chiar weeiea de inr .T.: -ai lui, el a avut — In — âo-u! -e -. înratățeni în cul- tură n-.-astrâ principiul judecării operelor ar- t st; o in .-*.<- de toate cu măsura estetică. Pri- NWtui otel ■ ului in judecam de valoare a de- venit. irat:- iu. M-ioro-i u. v tondiție indispen- - nV--.; a fur • ■'nării spiritului cri- tic. intiia s. de vak-rj a literaturii din a doua jumătate a olului tn- ut a fost schițată de • are fiind • e- tu. le ulterior aduse datelor . s-ca’ a.r. Ele nu fost mai numeroase în rrivînța scriitorilor de a doua mină. îndeosebi ind aceștia aparțineau cercului junimist, eva- luați de critic cu o altă balanță, mai sensibilă ..; afecte. După cum lot afectele sînt răspun- zătoare de minimalizafea unor scriitori de talia iui Hasdeu sau de negarea altora de felul lui Macedonski. Obiectivitatea criticului, asupra că- reia a insistat atîta Maiorescu și a cărei expre- sie vie s-a dorit, a fost intermitentă și capri- oasă. Din fericire, nu și în cazul lui Emines- cu și Caragiale. Creangă și Slavici, clasicii noș- tri declarați și veritabili. înainte chiar de iden- tificarea si promovarea talentelor literare ne- îndoielnice. operațiuni în care șansa a avut o însemnată parte. Convorbirile literare și-au sprijinit autoritatea pe spiritul critic maiores- cian. A fost prima noastră revistă ce a făcut din critică a sa coloană vertebrală, constituind — pe acest plan — un exemplu pentru urmașe. Viața românească. Sburătorul, Revista Funda- țiilor. spre a aminti doar cîteva dintre impor- tantele reviste românești literare, nu doar că au avut în fruntea lor critici de autoritate, în- să au acordat criticii întîietate în alcătuirea lor. întrucît își propune formarea și orientarea gus- tului public, deprinderea lui cu valorile auten- tice, un periodic literar nu poate decît să pro- contemporaneitate ar impresiona, insă nu ar oferi decit o imagine parțială, cantitativă doar, a contribuției revistei in acest domeniu ; un indice al numelor care semnează studii de a- cest fel ar fi mai elocvent, pentru că ar de- monstra că revista are un cerc de colaboratori din toată țara pe care puține publicații îl pot etala. Esențială rămîne însă calitatea contribu- țiilor. Cum nu ne putem întinde cu exemplifi- cări detaliate, trimitem la un număr care poa- te fi calificat drept excepțional : cel din mar- tie 1980 , și ca acesta sint numeroase în cei șaptesprezece ani ai noii serii, în tot cazul la nivelul de sus al publicisticii noastre lite- rare. Faptul depune mărturie și pentru presti- giul revistei și pentru politica ei redacțională. Strategia echilibrului este evidentă în secto- rul criticii. Convorbiri literare dispune, in mo- mentul de față de unul dintre cele mai puter- nice grupuri de critici ; am zis grup, iar nu grupare fiindcă în interiorul lui orientările teoretice, metodologice, temperamentale etc., cunosc o diversitate frapantă. Cu toate aces- tea. stridențe, discordanțe, inconsecvențe de atitudine la nivelul ansamblului nu prea pot fi depistate. Vasăzică a fost înțeleasă și ac- ceptată relația dintre prerogativele personali- tății și exigențele integrării în profilul și o- rientarea unui grup. Pe acest temei, în fond atît de puțin verificabil, se clădește, pînă la un punct, modernitatea autentică, apărată de excese, cruțată de obsesiile și furorile ultime- lor mode, a criticii de la Convorbiri literare. Tn spațiul consacrat cronicii, de pildă, au lu- crat, de-a lungul anilor, intre trei si cinci critici, prezențele cele mai consecvente fiind Daniel Dimitriu. Al Dobrescu. Al. Călinescu. Constantin Pricoo. Val Condurache, George Pruteanu. Individualități atit de puternic dife- rențiate găsim în puține pagini de cronică li- terară ale revistelor noastre ; cu toate acestea, la fel de puține pagini de cronică posedă rit- mul. convergen*a si vitalitatea celor din Con- vorbiri. Serioasă și lucidă, bine orientată în fenomenul literar românes de azi, rubrica, după adagiul _oars nm toto-, este o marcă a autorității incontestabile a criticii promovate de revistă. M. IORDACHE I ■ 1 i E un privilegiu să poți păși zilnic pe cal- darîmul, pe treptele sau pe dușumelele călcate cindva dc zei ai culturii și literaturii intrați mai de mult sau mai de curind in legendă. Dacă stai și asculți cu atenție, auzi ecoul pa- șilor din acei ani îndepărtați sau mai apro. piați. E încă viu. Răsună în Casa Dosoftei si pa lingă zidurile Trei Ierarhilor și Goliei; se face auzit in ceardacul Bojdeucii din Ți- cau și sus, la Copou, in casa unde s-au năs- cut capodopere ; răsună ecoul pașilor vechi la Casa Pogor și deopotrivă in clădirile aproa- pe intacte de pe strada Vasile Alecsandri un- de au fost tipografii din teascurile cărora au ieșit „Convorbiri literare" și „Viața Româ- nească". La fiecare pas ecourile pașilor acelor proeminente personalități care, prin activita- tea și creația lor, au înălțat și îmbogățit cul- tura și literatura română : Varlaam și Dosof- tei, cei dintru începuturi ; Asachi și Venea- min Costachi, Laurian și Bărnuțiu, Maiores- cu și Lambrior ; Eminescu și Creangă ; Philip- pide și Nădejde. Pe mulți a adunat bătrinul Iași sub cupola lui albastră. Aici Sadoveanu si Ibrăileanu, Topîrceanu și Codreanu, Teodo- ri seu si Călinescu, Otilia Cazimir si Lesnea. S. mulți alți condeieri de nădejde. Creatori de cărți, creatori de reviste, creatori de lim- bă. Ziditorii unei tradiții oe neclintit. ♦ ii Urmul Iași s-a înscris în istorie ca foca- rul din care au pornit cele mai de seamă rm-că-i sufletești si artistice ale neamului nostru, râminind încununat de gloria științei si a cui.urii. lașul contemporan, constructor m sbnsit al noii societăți caută in permanen- ță »i gâseste limbajul si mijloacele potrivite pentru a cinsti, continua si spori zestrea bu- n-dor tradiții. E un privilegiu să te naști, să trîi sti, și să muncești in orașul colinelor al- bastre. Dumitru IGXEA moveze spiritul critic, liber, ci -chis. sustras presiunilor de orice fel. Este o lecție de care revistele noastre, nu întotdeauna binevoitoare față de critică, mai cu seamă atunci cînd aceas- ta pare inconvenabilă, ar trebui să țină scama. Pe de altă parte, tocmai critica a făcut din Convorbiri... o publicație activă. Dezbaterile de idei, ce și-au găsit locul în paginile sale și al căror protagonist a fost Maiorescu. au avut un rol decisiv în clarificarea atîtor probleme culturale și literare. Chiar dacă, uneori, solu- țiile propuse nu s-au arătat viabile, chiar da- că, alteori, atitudinea maioresciană era departe de a încuraja dialogul, polemicile din revistă au menținut trează atenția oamenilor de cul- tură, cum și a nespecialiștilor, asupra fenome- nului artistic, determinîndu-i a cîntări pe cont propriu de partea cui e dreptatea. O publica- ție capabilă să provoace controverse, să capteze interesul public pentru subiectele de cultură și literatură, pînă la a le transforma in subiec- tele fierbinți ale zilei, să cîștige în cele din ur- mă adeziunea unei însemnate părți a lui, este o publicație ce-și onorează condiția. Azi se întîm- plă să citim publicații literare cu regretul că n-au păstrat măcar un crîmpei din spiritul po- lemic al Convorbirilor literare de la începuturi. Poate că nu e prea tîrziu să-i redescoperim U- tilitatea. în sfîrșit, dar nu în ultimul rînd, organul „Junimii" a promovat o limbă literară clară, precisă, funcțională și armonioasă, descu- rajînd și improprietățile Și retorismele. Și ori de cîte ori simțim că ne fură condeiul, înșirînd fraze fără acoperire, inutile în căutata lor fru- musețe, sau sfidînd omeneasca năzuință de a înțelege, e recomandabil să citim o pagină din Convorbirile... de acum un veac și mai bine și sa lepădăm, rușinați, prolificul condei. Măcar pentru cîteva ceasuri. Un convorbirist Ștefan Cuciureanu, bucovinean de origine, sosit la Iași în 1945, de la Liceul „Matei Basarab" din București, unde funcționa ca profesor de italiană și de franceză, și din re- dacția „Convorbirilor literare" de sub conducerea lui I. E. Torouțiu, a onorat, ani îndelungați, ci* prestigiul omului învățat și al pedagogului do- tat, Catedra de Romanistică de la Universitatea „Al. I. Cuza". Cercetător extrem de ascuțit, par- cimonios cu propriul lui scris și sever cu al al- tora, Ștefan Cuciureanu, reprim îndu-și elanurile și citeodată vanitatea, imbolduri din care rezul- tă, de regulă generală, dimensiunea impresio- nantă prin ea însăși a operei, a optat pentru în- făptuirile omenești mai puțin strălucitoare în afară, pentru că adevărata lor măsură este lăun- trică si scapă privirilor neatente sau nepricepute, înțelegător si foarte apropiat de elevii săi, iubit de aceștia, profesorul Ștefan Cuciureanu avea darul de a comunica, într-o formă limpede și pregnantă, cunoștințele cele mai aride, stabilind indata, între catedră și cei din bănci, contacte- le unei înțelegeri umane, care era de carte dar și de suflet. Opera nevăzută a magistrului, poate cea mai durabilă, trebuie căutată în conștiința elevilor săi. Generos cu cei tineri, a detestat, el care apre- cia atît de mult viața academică, pe care o de- prinsese în tinerețe în școlile și societățile cul- turale din Bucovina, academismul de paradă, a- gresiv și prezumțios, care mortifică în loc să îmbogățească și să miște conștiințele. Modestia țăranilor de sub obcinile Bucovinei, (în care își avea rădăcina adîncă și tare familia profesoru- lui născut la Hurjuieni—Gălănești, județul Su- ceava, 1911) i-a impus o conduită, care i-a adus destule neplăceri, consecvent neconformistă. In raza acestui neconformism, detașat ironic, din speța aceluia al răspopitului Creangă, atunci cînd. îmbrăca haina unei false umilințe, se topea ori- ce veleitate neîntemeiată pe învățătura înaltă, pe știința deplină a ceea ce vrei să spui și, mai ales, să scrii. Avea o responsabilitate desăvâr- șită din acest punct de vedere. Cumpănea înde- lung cuvîntul. N-a lăudat pe nimeni, ofensind adevărul, și n-a recurs la ocară, în scris, nici măcar atunci cînd a fost lovit. Era un om de carte și dăruit cărții, fără ostentație, pentru că-și însușise de mult, firesc, din perioada școlarită- ții, un tezaur la care nu oricine are acces. Ast- fel întemeiat a prigonit, cu o ironie disimulată dar nu mai puțin caustică, orice manifestare a -formelor fără fond", dizarmonie în care vedea efectele directe ale unei instrucții insuficiente, carențele unei școlarități precare, a studiilor im- provizate, care-1 pun pe ignorant în postura pri- mejdioasă de atotștiutor. Ștefan Cuciureanu și-a început studiile secun- dare la Liceul „Eudoxhi Hurmuzachi" din Ră- dăuți, pe care le-a terminat in fruntea clasei sale, în 1929, obținînd locul întîi la examenul de bacalaureat susținut la Liceul „Ștefan cel Mare'" din Suceava. înscris la Universitatea din Cer- năuți. urmează cursurile de franceză și italiană, luîndu-și licența „cu distincție" si calificativul „cum laude- în 1933. intre anii 1936—1938, obți- nînd o bursă, prin concurs, urmează cursurile de specializare la Școala Română din Roma. Tot Ia Roma, în 1938, își trece, cu teza Pier Emilio Boși e la lettSratura romena, pentru care obține no- ta maximă, examenul de doctorat cu Giulio Ber- toni, romanist reputat, ale cărui cursuri le au- diase timp de doi ani. Ca și maestrul său ita- lian, în spiritul trilogiei acestuia, Lingua c pen- sicro, Lingua c poesia, Lingua e cultura. Ștefan Cuciureanu nu se va preocupa în cercetările sa- le viitoare, numai de lingvistică, ci și de litera- tura, cu o acuratețe și acribie rar întîlnite. Activitatea didactică și-o începe în Transilva- nia, ca profesor secundar, între anii 1934—1936, la Școala Comercială Superioară din Satu Mare. Revenit de la Roma, în 1938, este profesor de italiană și franceză la trei școli bucureștene Liceul „Gh. Șincai" (1938—1940), Seminarul Pe- dagogic Universitar „Titu Maiorescu" (1940—1942); și Liceul „Matei Basarab" (1942—1944). In 1945, este numit asistent de italiană la Universitatea „Ai. I. Cuza- din Iași, unde rămîne, cu o între- rupere de cîțiva ani, pînă la sfîrșitul activității, sale : lector în 1946, conferențiar în 1960, profe- sor in 1968. Din 1976, pînă la stingerea sa (30 decembrie 1986) este profesor consultant. Întreruperea activității profesorului Ștefan Cu- iureanu la Universitatea din Iași, regretabilă, ca toate celelalte suspendări de profesori din a— cei ani, nu este echivalentă cu o absență. Nu- mit. in 1952, cercetător științific la Filiala din Iași a Academiei Republicii Socialiste România, «ecția Filologie, actualmente Centrul de Lingvis- tică. Istorie Literară și Folclor al Universității, integrat Facultății de Filologie, profesorul Cu- ■reanu îsi desfășoară cîțiva ani activitatea ști- ințifică aici, alături de foștii lui studenți. Ședin- țele de la Filială devin, nu o dată, adevărate cre- de curs. „Prelegerile- audiate, ca să le numim; așa, puteau fi asimilate celui mai pretențios curs, de specializare pentru cercetătorii tineri. Aceste prelegeri, de fapt comunicări științifice de cea mai aleasă ținută, care au devenit texte tipărite după aceea, se numeau : Origi'nea unor versuri din variantele lui Eminescu, Traduceri proven- sale din Alecsandri, Aristofan. Miguel de Cervan- tes y Saavedra, Torquato Tasso. Profesorul Cuciureanu ne-a lăsat cîteva ade- vărate bijuterii de istorie și critică literară, de- subtile comentarii filologice, lucrate cu migală, îndelung, sub lupă. Avem în vedere cercetările* sale eminesciene in primul rînd, pasiune veche, care începe încă in paginile revistei „Convorbiri literare", 1939, revistă la care n-a fost numai co- laborator, ci și redactor devotat (1941—1944), la relațiue culturale și lingvistice româno-italiene (Giovani Pascali și limba română, Manuscrisul gramaticii românești a lui Pier Emilio Boși, Ita- lienisme la Petru .Maior, Eminescu în limba ita- liană, Analogii cu italiana la T. Cipariu, Coșbuc exeget al lui Dante etc.), și la cele cîteva in- cursiuni în opera unor mari scriitori, gînditori și artiști ai lumii : Aristofan, Ovidiu, Horațiu, Dan- te, Leonardo da Vinci, Benvenuto Cellini, Cer- vantes, Gianbattista Vico ș.a. Avem datoria să ne îngrijim de publicarea în volum a acestor contribuții, în care erudiția se întîlnește cu pa- siunea amănuntului, folosit cu inteligență și fi- nețe, și rigoarea cu expresia artistică îndrăzneață- și originală, pentru că spiritul sobru al „Convor- birilor literare" nu l-a cenzurat niciodată pe poet, care -s-a manifestat ca atare nu atît în cele două plachete pe care le publică în 1940 (Poem dacic și Vouă și mie duhovnicie), în sonetele și tradu- cerile sale, cît în impecabila ținută maioresciană a frazei, în care strălucesc însă, bine gîndite și strunite, expresii si îmbinări sugestive. I Al. ANDR1ESCU 7 — Convorbiri literare -----— poesis VERONICA MICLE O anacronică funingi ne apoi e bine să ieșim mișcarea lumii dimprejur restabilește pulsul ca o bomboană cade dintre buze pe jumătate suptă iluzia că suntem centrul universului nici vrăbiile nu vorbesc cu noi nc ducem fiecare maimuțărit de umbra Iui e bine-așa spălați ca-ntr-o leșie de ecumenica indiferență ascultă : mătura de fier pe care-un nevăzut hornar o poartă-n mină adincul ochiului ni-1 curăță de-o anacronică funingine Care din doi nemăsurată dilatare a mingiierii — pînă la borna ultimului strigăt cer sfirtecat și ud aripi dc fluture-obosit atirnă uriașe zvicnind arar ne dezbrăcăm de năluciri acuma jocul e acesta : care din doi își regăsește primul numele-n cenușă ? pereții amenințători atirnă din nou icoanele in cuie Ștefan Aug. DOINAȘ La vida es sueno Jur pe castelul meu din Sevilla vă astfel a fost : ședeam alături — pe blana de urs cafenie — goi ca două vise neîmplinite iar ochii noștri hipnotizați numărau salamandrele din jurul căminului Amintirea unei păsări ce o speram plecată in Sud mi-a izbit fereastra și-atunci m-am trezit în Olimpul nevrotic al cotidianului singur ,A1. CAPRARIU Iarna nimănuia lui Sorin Titel Cîțiva prieteni care-au fost aici îmi fac mai dragi aceste străzi și casa unde-ndelung i-am așteptat în ușa unui vers Adeseori ne-am bucurat să fim alături în simplitatea unei zile Uituci și visători nebuni ei mi-au lăsat surisul lor si gîndul printre puținele-mi lucruri iar eu nimic n-am reușit să dau în schimb sporind un anotimp prielnic Apoi a trebuit învins și mai sărac eu însumi să-i petrec pe cei mai buni in iarna nimănuia In rarele-mi ceasuri în care mi se-arată umbra seninului la geam îi simt din nou gălăgioși în preajmă si mă surprind că le surîd intr-un suris al lor din nesfîrșita iarnă a lui nimeni Anghel DUMBRAVEANU Opaiț de lut (într-un muzeu de antichități din Koln) Sigur că nu puteau vedea mare lucru Antoniu sau Postumus atunci cînd intrau in bordeiul Brunhildei ținind intr-o mină pilpiitorul simbure de lumină. Istoria s-a scris, maț degrabă, pe bijbîite. Prin lubrice și foșnitoare întunecimi gonadelc sudului porniră asaltul obișnuite, s-azi putea* crede, cu întunericul. E și greu cind ții in mină opaițul să zărești viitorul ; grija o ai pentru flacără ! Dinu FLĂMÂND O ploaie 1. O ploaie verde ți s-a strecurat in urechea palidă cum o insectă. 2. De urechea ta atirnind o ploaie cum un cercel. 3. . O ploaie pe casă în care sună atît de monoton oceanul celest al dorințelor. Gheorghe GRIGURCU Să mint a > Văzui că veșnicia născută-i din sămință Și din zvicnirea care bate La noi în piept, Cuvîntul e adincul de foc și suferință. De bucurii, cind drumul e curajos și drept... Noi, ce-n iubire veacul cu sufletul slujim. Și ochiul tot in zvicnet, ca salt de căprioară, II ținem treaz cetății pe care o iubim, Nu vom lăsa iubirea seminței ca să moară... Ci, purtători de doină, pe cel ce vrea s-omoare Sămința primăverii, cuvîntul ce-1 rostim în suflet cu-adevărul ce trebuie să doboare Dăm zbor, lume — în cîntec frumos și mai senin. Răsar cuvinte-n suflet și-atitea dragi semințe. Sub bolta ce desparte pămint dc-un cer de stele, Cuvîntul e steagul ducindu-ne-nainte. Departe !... Spre-a învinge vifornițele grele— învingem cu sămința Cuvântul rostit. Spre pace ne sint mersul, rodirea si răbdarea. Căci literă frumoasă, atunci a răsărit Șt a cintat pămintul ce-i neînvins, ca marea !— Traian IANCU Către discipoli ! sufletul nostru-i nemuritor, iubit discipol, fii-mi ajutor, poartă-mi pe brațe, pe braț să-mi porți sufletul trupului meu dintre morți, înalță-mi sufletul meu de tot cind trupu-mi singeră și nu mai pot, înalță-mi sufletul meu de tot cind trupu-mî singeră și nu mai pot! ! fii, dară, liber cum sufletu-i, ca tine nimeni pe Lume nu-i, tu ii porți fața lui Dumnezâu, și mult mă bucur de chipul tă», Domnul ca inger și ingeră in tine plinge și singeră. Domnul ca inger si ingeră in tine plinge și singeră ! ! dacă ești singur și ești lovit dacă ți-i foame si umilit umbli pe drumuri, să știi mereu că-ndari acestea ca Dumnezen, lovit cu pietre, ris si scuipat, roagă-te zilnic și fii curat, lovit cu pietre, ris și scuipat, roagă-te zilnic și fii curat ! ! pfinge-i pe-acei ce te schingiuiesc eu pentru tine numai trăiesc, eu pentru mine nu am folos decît in tine, Fîu Glorios, tu-mi ești grai limpede, grai ocult, tu decît mine ești mult mai mult, tu-mi ești grai limpede, grai ocult, tu decît mine ești mult mai mult! Cezar IVANESCU O casă, o curte O casă, o curte, doar atît, aceasta-i casa-mi părintească ; și socoteala e puțină : atîția stînjeni par a fi, un gard ; o pivniță se cască — și multe coacăze-n grădină. Atît. Și totuși ea era pădurea mea de basm, virgină, miraj Irenetic, goană, tropot ? Atît a fost : și port și țărm, o insulă a fericiră pe-oceanul anilor în clocot. Cu cît de multe mi-a umplut miraculoasa-mi inimă-cutie, cu cîte mirodenii, sare ! Și dacă toate sînt de ducă aud îndemnul : căpitane, ’nainte, fără așteptare. Hei, piine moale, lapte păsăresc, nu vă mai gust în veci, o știu prea bine, nu mai e cine, nu mai e cine, nu mai am ce duce cu mine, grădina e mică și tristă, doar iarba e grasă, ea mai există. O casă, o curte, nimic altceva, nu va mai fi în curind casa mea, pe-un preț de nimic, abia peste prețul ei oricine poate s-o vândă sau cumpăra, sufletul alor mei a trecut departe, dincolo de viață și moarte. Stearpă va fi lumea, de-acum stearpă, cit timp copacii vor fi numai copaci... frunzele frunze, fără cuibul gingaș, nacela ce fuge și se înalță cii-d îi ating cu piciorul odgonul, poznaș ! Mă odihnesc pe vechea prispă de țară, mulțumindu-i pentru odihnă și că mă imbie să stau. Sint acasă, nu mă mai zbengui și nu mai chiui la masă, nu fug, îmi place să tac și să stau, dumnezeule bun. îmi ascult inima de-acuma, prudentă bate, palpită, însoțește mereu canalele venelor, sîngele făcind inc-un salt, ca vara, prieteni, cînd vine vara, la fel de precaut cînd vine toamna și rindunica zboară sub cerul înalt. Letav LAJOS Traducere de Aure! GURGHIANU Cina Ea venise — șî cuvântul cum Alexandria fără cărți se sparse ochii, de ruine nu i i-am văzut, noapte, tu, vedere, cărămizi nearse. A murit ceva in toate cuvintele, a murit austrul in austru. o, văzindu-i fața mi a-nghețat spinarea cum îngheață scara unui sat lacustru. „Suflet cosmic" si—Adiere" au venit să stea lîngă ea Ia masă, eu un singur fel de mincare-aveam : ea era nemaivăzut de frumoasă. Ion MIRCEA Consemnare In această seară moare .Anton Pavlovici Cehov. Nici un tremur in marea livadă cu vișini. Tăcere. Poemul se oprește aici nu mai face nimic, dar nimic nici urmă de forță ■■ poate păstra viața noastră de inși obosiți in seara ciad moare Antoa Pavlovici Cehov. Florin MUGUR Semințe și bulbi Adeseori trecmd prin piața eravolm mă opresc la mesele de beton ca semințe si bulbi si simt cum prin palme un dor ovă furnică să le ating cu frică. Gospodar n-am să fin niciodată, degeaba încerc, mi-am pierdut deprinderea de a poae după semscle zodiilor si alte mărunte -ase semințele-a brazdă si vinul ia butoaie cu cerc. Bulbii in Inmiuâ privesc și lumina trece prin ei asa cum sînt înfășați si golași par un soi de primei ai țarinii mamă deschizindu-și privirile uimite si somnoroase Solemn privesc prin bulbi ca prin vitralii, văd satul din Bucovina al tatălui meu si pe cel ardelenesc al mamei, coline pierdute in fum, și pe arhepărinți ii deslușesc pînă la Adam care culege un pilc de margarete să-i facă soaței primul colan. Ceva totuși am învățat de la bunii părinți tăria de a rămîne așteptind pînă la capăt în umezeala țarinii cuminți. Adrian POPESCU D uni in ică Reîncarnat si arțari sufletul care-n vînt să mi-1 știu plîng într-o schiuriță * Iată motive Și-as trece de-a regreta atit de ușor că-ntru hristos că nici nu s.ar te-ai îmbrăcat auzi dintr-o grădină Aș avea-n in alta stăpînirc de pc o creangă im deal dc pe alta vile a verbului cu brazi a fi Aurel RAU * echivalentul, în vântului veveriță dialectul aromân, al cu- Praguri In susul apei, intr-un spasm de os Și peștii-n arcuiri de curcubee Pe solzii lucii prind cîte-o seîntee Din drum-acesta lung primejdios. Striviți dc pietre, carnea le tresaltă. Se încordează și iși iau avînt : Mai trccc-un prag în puținatul cîrd. Spre un izvor din lumea cealălaltă. Ajung cîțiva și mor dup-o secundă, Lăsîndu-și îcrele-n fecunda undă. Și roi de peștișori o iau la vale, Ca miine să refacă lunga cale, Dînd veșnic viață acestui adevăr : Mereu cum curge valul — și-n răspăr Marin SORESC U Recviem Era frumoasă, O zeiță, pot spune. O vedeam uneori dansînd menuet Cu un tînăr cais înflorit. Albaștri și triști erau ochii ei, Galben ca aurul — părul. Copile — zicea — ține minte : Frunza căzută n-0 știe nimeni. Nici măcar ramul pe care-a crescut. Moartea are chipul uitării. O vedeam uneori, parcă plutind. Un abur prin iarba grădinii, în urma ei țarina ofta, Roșii trandafiri Înfloreau. Copile — zicea — ține minte : Timpul pindește de pretutindeni, Neîmblinzitul timp carnivor. N-ai cum să te-ascunzi, să te aperi nu poți. Există undeva o casă Vegheată de un cais gîrbovit, O casă uitată, cu flori negre-n ferestre. Acolo rătăcește fantoma unei fete — Frumoasă cîndva, O zeiță, pot spune. Sergiu ADAM Visul Dar dacă-atunci cînd te trezești Nu mai găsești ca altădată Un trup cu limite firești, O existență consacrată — Și simți cum timpul s_a topit Pe lucruri cu memorii șterse I»r sufletul in infinit Stă gata-gata să se verse ? în joc de raze te răsfrîngî Nemainutind să te adune Vreo formă-n chingile-i nătîngi... Biet cesmos în expansiune — Cu lacrimile nopții plingi, Măsori cu soarele-apune... Paul BALAHUR Tamaretă larna-s de nea diftongii plini Ca tu să treci cu mocasini Din piei de ren, mic eschimos. Iar vara versul meu aspiră, In chioșcuri cu mari păsări liră, Să-ți scoată rochia frumos. Emil BRUMARU Ca într-un lift simbolic Un vis simbolic — ca într-un lift aflat între etajele 3—4 din cutia craniană : dedesubt, stelele în geometrica lor goană ; deasupra, lăuntric spațiu necristalizat. Cu învelișul încă tridimensional, atomi care se cred ușori fiindcă zboară dar sînt mai grei ca pietrele de moară, în liftul timpului ^lisînd spre un semnal de intersecție, n-au observat pe drum — orbiți de strălucirea lor de pîn-acum — săgețile triunghiului cu epsilon ca herb spre EgoBandaRaza pe care să sc-nscrie pentru ÎNAINTE ; ciudată amnezie : cerc niciodată sferă spre Pentagrama-Verb. Vasile CONSTANTINESCU Convorbiri literare — 8 poesis- ★ ★ ★ poezie nu se poate spune că ne-mpaci cu moartea. ochii tăi scrutează întunericul dar cine se-ntoarce de-Acolo nu mai e tot el. sfere dc gheață, capetele noastre, iți răsfrîng imaginea răsturnată : tu scriindu-ne pe noi, ne desfizi. ne umpli cu toată spaima carc-ți scapă. Mariana CODRUȚ Pastorul mării — Preabunule abate Angelus, încotro duci această turmă dc valuri? Ochi dc foc, copite de foc, coame ca niște clopote-n flăcări. ...Se izbesc de stînci și se întorc mereu mereu în largul mării. — Le duc, le duc în largul mării... — Preabunule abate Angelus, ce cetate asediezi acolo ? Nu de piatră sînt zidurile ei : nici porți, nici străjeri și nici tunuri, doar nori albi și metereze... — Asediez „picătura dc neant care lipsește mării". Ochi de foc, copite dc foc : se izbesc de stînci și se retrag în larg mereu, mereu... Le duc, le duc în largul mării... Nichita DANILOV Post-restant nu se mai așezase demult in brațele lui — trupul firav ar fi fost cea mal dulce povară mielul blind — nu-1 cumpărase nimeni (era vară caldă / fum dc țigară aprinsă în cer !) pe marginea trotuarului numai iluzii / animal devorator trecea strada / deasupra bolta albastră ca o carapace oratorul susținea ipoteza sa — va fi pace în timp dc război '. mielul aștepta iarna sau îmbrățișarea (îi era totuna) Ion HURJUI Mustățile > lui Demiurgos Țintele melc fragede, oh, numai cu anii apar in luminișuri. Arcul întins, încărcat cu flori din alt veac, șoptește vorbe neînțelese. Săgeata însăși arc mustățile lui Demiurgos. Arcașul, ei, ce glumă, arcașul e cu sufletul ca o piersică pișcată de verb. Cum? Nu-1 zărești? Chipul lui nu transpare printre rînduri ? Și hohotul lui îngeresc nu-ți răscolește copilăria ? Oh ! Și ținta ca o zăpadă cu laurii însîngerați ești tu domnule, doamnă, domnișoară. Vasile MIHAESCU Ultimul vis Am visat drumul rece și întunecat pe care tu nu m-ai văzut și nu m-ai căutat. Toate erau acolo: ziua de iert, ziua dc azi— Pete albastre creșteau pc obraz. Se iveau trandafiri din mina mea tremurată peste care cineva lăsase în treacăt o piatră. Nu pot să cred, îți spuneam în gînd. Noaptea iese degeaba rizind din pămint. Rădăcinile oarbe fără nici un rost m-au legat. Ce veselă am să-ți cînt miinc : nu, nu-i adevărat ! Țamara PINTILIE Sadoveniană împreună cu nimfele Io și Da am petrecut zile și nopți pe Valea Sabasei Zăpada cădea peste sate cu mîinilc împreunate într-o rugă primordială Erau sărbătorile de iarnă. Junii dansau capra, spărgeau copcile feciorelnice La miezul nopții am aruncat în aer damigene. Apoi am tras fiecare cîte un foc cu arma de vînătoare a lui Diogene ...Trosneau crengile în sobă pe cînd gazda ne spunea povești vechi ca praful de pușcă prelins, în amurg, prin ferești Prin acele locuri sfinte piatra mușcă îar îngerii sînt ținuți în cușcă... Lucian VASILIU Fulgii, aiira lor inconfundabilă aerul lor naiv Dc obicei, cînd noi am ratat totul ei — căzătorii — nimic Ne mai mizind pe cuvinte noi, cei creduli, Scurtcircuitind propria noastră candoare ei pur înșelători Amnezică iarna, șovăitoare lumina ce-i ancorează imuni Azi ochiul străin le netezește cărarea, spiritul le face plecăciuni Aura MUȘAT Scrisoare în veșnicie O, dulce, prea dulcea mea mamă, îmi grăiai cu inima-ți dreaptă : „Eu crin te-am născut, și-n icoană un inger să te sădească așteaptă". Tu-ai plecat. Invocat-am cuvinte spre cer să deschid calea dreaptă, ca să văd cum în piscul luminii fratele meu înger m-așteaptă. Tirziu marea taină-am aflat-o : al tău fu întiiu-mi Cuvîntul, și din jertfa ta, preacurate, născut-au nesfîrșirea-mi și cîntul. Din inima-ți sfintă și dreaptă, din cea mai suavă cenușă, un înger s-a-ntrupat si m-așteaptă să-mi deschidă-a veciilor ușă. George POPA Panta rhei <...............................> piesnctele tornadei pe spinarea unei stînci și o înaltă fantomă — ca în oglinzile concave — îndepărtîndu-se (...............) prin ce miracol trăsnetul incendiind arborii închipuirii să mă poarte-ntr-acolo ? sfișiere ce dincolo de aburul vieții prelungește imnul, de-alnns dacă astfel (......) — cine decît apa sau spiritul ei să macine mai repede piatra ? loanid ROMANESCU Insomnie mă simt în mine însămi ca-ntr-un oraș străin o pasăre îmi ridică pleoapele în fiecare dimineață (o fi avînd ftizie sau e doar melancolică ?) apoi mă conduce ca pc un orb printre lucruri azi sînt mai bătrînă decît în ziua morții mele copilărește îmi reinventez trăsăturile pîndesc privirile confratelui meu știu că-mi va spune : ai devenit translucidă rătăcim prudenți și totuși nepăsători printre lucruri ochii îmi acoperă aripi uscate ce pierduți ne aflăm uneori in noi înșine ca un strop de ploaie într-un rid al morții Carmelia LEONTE Okeanos Din timp în timp, trident luîndu-și timpul. Mitologia scotocea olimpul. Ci zeii — morți — marmoreean tăceau. Doar numele mai bîntuîau pe creste... Pcntru-a-nnoi străvechea lor poveste, E timpul alte nume să le dau. Gigantica clepsidră dintre poli Amerigos să-i zic, pe elinește. Nisipul scade-aici, dincolo crește Ca un balans al apei în atoli. Zic Evropos — dantelăriei fine Din thule pînă-n mările cgce Cu filosofi în lirică-odisee. Cu orizonturi în scandări latine. Minerului de fildeș, cu saharc Si verzi liane, Afros îi voi zice ; Panâsios — întinderii propice înțelepciunii multimilenare. Și Austrâlos — nufărului galben, Antarcticos — pustietății albc-n Tăcerile năpraznicului ger. Bizare nume, nume care pier. Numai un nume dăinuie de-a pururi Kemndelînd granitice contururi. Lent crodînd tot ce-i în torul lui. Okeanos e-acelaș duh pe care Mîfnlniria-l smulge din uitare Ș>-1 lasă-n taină zeu al nimănui. Nicolae ȚAȚOMIR Mogoșești 1985 — pentru Ana Barcan și Nestor Ignat — Aici, unde cîmpia se răsfață ca o apă sub cer și unde soarele tirziu de septembrie scoboară cu tot cu văzduh în cuvinte și în ochii încă beți de anii cei tineri : o lumină de-amurg, o tăcere dc început de lume, duioase, deschise ferestre de suflet precum alintarea frunzelor crude in ploile primăverinc... Dar ploile-acelea trecut-au de mult așa cum se trec toate pe lumea aceasta : ciudat amalgam de trecut și prezent, cădere mereu, cădere și iarăși cădere. Și totuși, în cerul cuvintelor urcă o stea aurie de mari și izbăvitoare speranțe : imaginea inimii solar dăruire. Cu melancolii mai dulci decît vinul singuri ochii nu se sfiesc să cuvinte : „Așa am fost noi romantici, și așa vom rămîne pînă in vecii vecilor, care uite-î ce-aproape-s, dracul să-i ia de veci dacă atît de puțin ne e Drumul !“... Și-amurgul abia irizîndu-și prin frunze divinele, fabuloasele norilor pantemime. Dar ce mal noate fi dincolo do amintire decît tăcerea dintre gînduri, iluminînd tristeți și tristeți ?... Sunt ape și stric si lacrimi tăcute în cnvîntul ce plînge odată cu noi trecerea, mult prea amarnica, strania trecere... D:n șoaptele lor niciodată apuse vom privi peste timp fără umbră dc temere. Haralambie ȚUGUI Meteoriți -> Cu cine mai faci schimb de înălțare la cer ? cînd norii trec în pentagramă chilia mea — atelier de-aramă. Din frescile străvechi semteietoare temei căzînd tu luminezi de-odată si chipul lor prin chipul tău respiră tu — fără chip răsplată în durată dind feței mele spațiu sfînta lyră. Cu rana unui zeu pe dinlăuntru eu mă ridic cu pietrele streine dintre mormint și veac si după tine al sărbătorii prunc ucis. Dar intru în ochiul fiarei insoțindu.ți iară absența ta pe răni nevindecate. Streină stai pe mal și astrul bate neistovite scări. A cita oară aștepți pithagoreele rotații ? Ah ! cărțile bătrîne schimbă locul osîndei verbului tîrît de jocul profanului spre sacru în translații cu fulgeruL Deșertăciune-i mitul jivină prinsă-n gura mea ce-agită al lumii trup înfricoșat iubito flux și reflux------------ apusul/răsăritul. Dar dacă mor ? Ce lume-împovărată mai înnoptează vechea-nsingurare să nu trădezi porechea-n cer? Calvar e ca okhiul sfinxului lărgit să bată cu vuiet sferic liniști înghețate întoarse pe sub pleoapa ta umilă. Pe fundul unui fluviu ne sigilă în carnea rodului. Rămîne poate povestea nașterii neîntrerupte. în miini netemătoare lîngă vatră el sîngele coboară să mai lupte cu umbra răstignirilor dc piatră Horia ZILIERU LESNEA Subțiratic și necontenit vivace, bardul par curgea spațiul și timpul cu aviditate iscoditoare. Parea un călător sosit de departe și întotdeauna gata de plecare, dar în același timp un călător încărcat de prospețimea clipei, capabil să-si as- cundă osteneala drumului, apt de perpetuă depla- sare șt pătrundere. Mișcarea era condiția sa, nu și-o dezmințea prin nimic. Mișcarea biologică în- semna in egală măsură o mișcare lăuntrică, de spirit, si asta ducea la o imagine de complexitate umană nedesmmțită. Cel care reușește să transmită optimism, acela des ine purtător de cuvint al colectivității. Bardul sc apropia cu o încărcătură de optimism care nu putea fi refuzată. Găsind seninătate ptnă și în neliniște, străbătea cotidianul cu o tonică si naivă «•adoarc. Nu-și putea explica răul din oameni. Singurul rău pe care 11 accepta era nostalgia v irstelor pierdute. Dar la urina urmei asta e po- runca firii, iar firea e logică si optimistă. Bardul zăbovea in fața frunzei si a gizei mă runte, oficiind intr-un cult al liniștii si purității primare. Acesta era cadrul in care îi plăcea să-si descopere sentimentul. în priveliști si pe poteci căuta prezența omului, pentru că acestuia si nu- mai acestuia trebuia să-i spună tot ce se poate spune despre priveliști și poteci. Bardul aduna în el suflul generațiilor. Prin el conversam cu cei ce au devenit legendă, în- țelegind poate odată mai mult necesitatea si trăi- nicia succesiunii spirituale. Bardul se cufunda in istorie cu voluptate trans- parentă. Zodiile și veacurile, armurile și palo- șele. domnițele și crenelurile se întîlneau într-o fascinantă alcătuire. Hanuri si curți, ritualuri si urme, primiți-le oameni, iată, sînt ale voastre cu toată taina și viitoarea lor. De aici, insă, din patima aceasta evocatoare, prin ea, se formula un înalt sentiment de țară. Trecutul, pentru bard, era prefața prezentului, pentru noi rațiunea trecu- tului e prezentul, actul istoric e preludiul isto riel contemporane. Acesta era bardul. Făcut din cintec. Ca toate cintecele era mai puțin al său si mai mult al celorlalți. NU ORICINE Discutind despre valoare si non-valoare, o a- nume critică face abstracții uneori de faptul ele- mentar că ea însăși poate fi valoare sau non-va- loare. Clasificînd opere și scriitori, alcătuind ierarhii și formulind decizii, unor critici le face plăcere să uite că ei înșiși pot fi subiect de clasificare, nivel de ierarhie, prilej de decizie. Selecționăm dintre paginile de literatură nu- mai pe cele care ating superlativele omenescului și ale frumosului. Separăm cu calm și discernă- mint cantitatea apreciabilă dc pagini nule. Există pagini de critică pe care nici o antologie a gin- dirii nu le-ar refuza. Dar inevitabilul se produce și aici : în preajma lor se nasc destule alte pa- gini, opace și suficiente, foarte îndepărtate de ideea în numele căreia încearcă să profeseze. Un scriitor slab cedează in cele din urmă, în mod firesc. Neacceptat sau pur și simplu neglijat. O1 nu are absolut nici o șansă în fața criteriului valoric, a gustului public și a timpului. In schimb, cu totul paradoxal, un critic slab își asumă dreptul Ia replică fără nici o acope- rire, șl, pînă să fie depistat, emite pe lungimea tui de undă, lansează opinii de care anumite firi mai slabe sc pot lăsa influențate. Un scriitor mediocru se oferă consumului literar, se lasă ju- decat cu mai mult sau mai puțină docilitate si nu poate spera, prin absurd, decît într-o glorie conjuncturală. Mediocritatea critică e mult mai periculoasă, incomparabil mai nocivă. Ea noate a- taca valoarea (faptul mi se pare monstruos !), o poate submina, o poate periclita la un moment dat. Mediocritatea critică poate avea izbucniri acute capabile să creeze atmosferă și să deregleze pentru un timp sistemele dc apreciere intimă ale publicului. Lipsa de originalitate, de invenție, marchează nu o dată scrierile beletristice. Asta nu sc poate ascunde, nici o mască din lume nu poate pre- face ceea ce autorul a făcut. Dar lipsa de origi- nalitate bintuie și prin teritoriile sacre ale cri- ticii. Fatal — trebuie să ne gîndim din cînd in cînd și la asta. Critica, suprema judecată de va- loare, inalta curte neiertătoare și demnă, suportă adesen prezența unor magistrați travestiți, goi pușcă sub toga lor do împrumut si mult prea largă. In fata literaturii, critica trebuie să aibă neapărat altitudinea corespunzătoare, morală si profesională. Cu alte cuvinte, un față-n față ne coșar, a echitate a dimensiunilor. Critica mare poate judeca orice la nivelul ei și de la ea în jos. Critica mică nu trebuie nici într-un caz să capete permisiunea de a-și depăși statutul. Nu-i apăr pe scriitorii lipsiți dc valoare. Ducă-si crucea non-talentului lor. Nu fac decît să mă des. copăr plin de respect în fața marilor critici. Pen- tru că nu oricine poate fi judecătorul altora. FIȘA Găsim, vai, personaje literare crescute la in- cubator. Aspirînd la viață în condiții de insufi- cientă anatomie sau, altfel spus, cu minusuri se- rioase în ceea ce privește omenescul, acestea re- curg la căldura artificială a sprijinului critic. Cu puținul oxigen extras din lauda conjunctural-a- micală, în temperatura propice a cine știe cărui elogiu obținut în ideea reciprocității, soiul acesta de personaje își asigură o supraviețuire cu totul temporară și cu totul relativă, riscînd însă ca Ia prima tentativă de ieșire din incubator să se dezagrege și să se piardă pentru totdeauna în atmosfera puternică a vieții adevărate. Odată propus publicului, personajul literar intră în competiție cu oamenii. Oricît ar fi de prompt din interiorul mișcării literare, oricîte interpretări i S-ar atribui pe calea comentariului publicistic, el este respins de forul lectoratului colectiv dacă nu arc vitalitatea necesară si autenticul absolut prin caro să se susțină și să convingă. Memora- bilul din biografia și din comportamentul unui personaj e probat nu de exegeze — exegezele pu- țind și ele fi produse de incubator — ci de ade- ziunea generală, de rezistența caracterologică în conștiința generației sau chiar a generațiilor. E- xeirozele pot să confirme, nu să lanseze, — să clasifice, nu să impună. Apărut din incubator, personajul rămîne piesă de dosar în biblioteca autorului. Rezistă cel că- ruia creația i-a dat energia deliberativă a exis- tenței. Și atunci el devine termen de referință, numindu-se bunăoară Ion, Karenina, Moș Goriot, Darie, Moromete. Si încă. Andi ANDRIEȘ 9 — Convorbiri literare clasicii Eminescu si teatrul » Secolul XIX a fost un secol fascinat de lumea teatrului. Scena atrage ca un magnet toate marile spirite ale vremii care fie sfirșesc prin a scrie teatru, fie aduc, teatrul in lumea romanului, fie, ca Dostoiev- ski, transpun limbajul teatrului in proză. Fe- nomenul ar merita studiat in toate ramifica- țiile lui, teatrul funcționînd, cel puțin in a doua jumătate a veacului, ca model cultural. Eminescu nu face excepție. Atras, mai intii, de lumea teatrului se angajează sufleur și copist, apare în spectacole de turneu, dacă ar fi sa dăm crezare puținelor informații păstrate in scris, e preocupat de soarta teatrelor și de aceea a dramturgiei, scrie cronică dramatică și închipuie, în acel faimos Dodecameron dra- matic, un grandios proiect shakespearean. Poa- te că în nici un alt gen literar Eminescu nu a desfășurat proiecte de amploarea acelora teatrale. Cu toate acestea, majoritatea cople- șitoare a încercărilor dramatice a rămas la stadiul de proiect. Teatrul din Botoșani a în- treprins în anii din urmă o salutară operă de valorificare a textelor păstrate în manus. cris, realizînd o serie spectaculoasă de resti- tuiri scenice. Din păcate, n-am urmărit nici unul din acele spectacole și nu cunosc ver- siunile folosite pentru spectacole. Nu avem a face, la drept vorbind, cu o dramaturgie, ci cu un corp de texte, din lectura cărora putem trage cîteva concluzii cu privire la poetica dramatică eminesciană, pe de o parte, și in sens larg, la genetica operei lui Eminescu. Dodecameronul..., se știe, vădește „Așezarea monografiei Mușatinilor în ciclu de tragedie, in temeiul eredității vărsării de sînge" (G. Câlinescu). Modelele sînt ușor de descoperit, din chiar însemnările pe care Eminescu le face în marginea manuscriselor și, nu o dată, in sumarele indicații de regie. Antichitatea tra- gică, pe care Eminescu a cunoscut-o fără nici un dubiu, a lăsat mai puține urme în operă. Mai des citat este Schiller, (în special eu Don Carlos) și, in mod cu totul special, Sha- kespeare, de la care Eminescu se revendică în linie dreaptă, nu numai prin estetica dia- logului dramatic, ci prin patologia personaje- lor și prin cîteva elemente grotești, absente în cealaltă parte a creației lui. G. Câlinescu trimite la Henric al IV-lea, dar referirile lui Eminescu sînt cu mult mai complete și încă la texte, oum este Timon din Atena, care și-a căpătat actualitatea abia în ultimul timp. Este interesant de observat că Eminescu ocolește, în general, textele fundamentale din Shakes- peare. Referințele lui merg la scene izolate și tipuri, folosite eu titlu generic. Puținătatea elementelor de împrumut ne îndreptățesc să socotim referințele despre care e vorba drept simple puncte de reper, lămuritoare numai în ce privește sinteza culturală pe care-o operea- ză Eminescu, nu numai în teatru. Trimiterile acestea apar, cel mai ades, în schița generală a pieselor sau a actelor rămase ncterminate. Cum nu există veritabile decalcuri putem trage concluzia, pînă la noi argumente, că Eminescu nu se inspiră la modul propriu ci caută, într-o sinteză personală, „genul pro- xim" pentru o scenă sau alta. Subiectul este prea întins pentru a-1 putea acoperi în numai cîteva pagini. Mă voi re- zuma la observații cu caracter general. Modul de lucru impresionează mai puțin prin inspi- rație și mai mult prin desfășurarea arhitec- turii abstracte. Eminescu elaborează planuri, desenează, cu amănunțime, schița proiectului, după care o trece in proză. Versificația este, abia, etapa din urmă. Pe una din filele manus- crisului Mirei, Eminescu notează : „Lucrată în poesie". Paradoxul e altul : de multe ori, a- ceste texte în proză sînt mai teatrale decît textul în versuri, care dilată replica enorm și. prin imaginea poetică, desface firul în mai multe. Versificația transformă, într-o primă e- tapă, piesa de teatru într-un poem dramatic, iar revenirea pe vers, dislocă fragmentul dra- matic în poezie de sine stătătoare. Exemplele sînt multe. în unele cazuri, fragmentele pierd cu totul caracterul dramatic, cum s-a întimplat eu Peste virfuri, pe care Maiorescu a extras-o din Bogdan-Dragoș. Din coada cometei dra- matice s-au desprins pasagii din Melancolie, Atît de fragedă. Scrisoarea a IV.a, Mortua est, ca să dau doar cîteva din titlurile cele mai cunoscute. Peste virfuri, este luată. însă, în întregime din corpul piesei unde, după me- toda shakespeareană, figura, în contrast cu versul epic. în invocația magică a Anei. Din unghiul acesta de vedere, dramaturgia pare să fie pielea de care se dezbracă Eminescu pen- tru a ajunge la poezie. Cauza pentru care Eminescu nu a terminat nici una din marile tragedii proiectate nu se poate cunoaște. Persistența interesului pentru teatru exclude accidentul biografic. Nu e vor- ba. la el. de voința de a forța limitele unui gen, ci de-o chemare veritabilă, pentru care a lipsit, probabil, timpul. Mașinăria pe care o dezvăluie manuscrisele, variantele nu explică îndeajuns caracterul neterminat al încercărilor dramatice. Sint pagini care întrec tot ce se scrisese pînă la el in dramaturgia națională în versuri și nu mă refer aici doar la limbajul poetic unde Eminescu era superior, prin na- tură lui Alecsandri sau Hasdeu, ci la crea- ția de personaje și de situații dramatice. In paginile lui strălucitoare (în Mure.șanu, de pildă, pe alocuri, in Mira, ori în Alexandru Lăpușneanu, închipuit un Macbeth al nostru) Eminescu este mai dramaturg ca Alecsandri sau Hasdeu. G. Câlinescu descoperă, cu oare- care maliție, sursele de inspirație pentru Griie- Sânger, de la Alecsandri, la Orcstia lui Es- chil, Shakespeare și Orlando furioso „pe care poetul îl cunoștea". Proiectul dramatic, așa cum apare schițat pentru întîia dată, e o sin- teză cu desăvirșire originală și conține, din păcate numai in embrion, cel mai frumos și mai organic subiect de dramă pe care lite- ratura română l-a produs în secolul XIX. îm- prumuturile detectate de către G. Câlinescu se văd cu ochiul liber, dar construcția proiec- tată are un tragism autohton de originalitatea Mioriței. Versificația a înăbușit în fașă toate aceste proiecte. La Eminescu, transpunerea prozei dramatice în vers își uită obiectul și devine pură elaborare poetică. Legea produ- cerii textului izolează, de la sine, fragmentul poetic, atomizează structura dramatică. Ver- sificînd, Eminescu redevine poet, uită legile teatrului, decupînd poezia din întregul drama- tic. Cînd suflul epic nu poate fi constrîns la poezie, se naște poemul dramatic. Textele realiste în proză sînt mai degrabă comune. Și aici exista, în unele cazuri, inten- ția versificării. Amor pierdut — Viață pierdută. Emmi e melodramă pură și nu sînt semne că Eminescu ar fi urmărit să o rescrie în versuri. Exercițiul acesta dramatic mai degrabă îl as- cunde pe Eminescu, pe vremea aceea influen- țat (foarte tînăr fiind) de textele trupei Tar- dini. Nici Gogu tatii nu are altă soartă. Frag- mentul dezvoltă tipologii alecsandrine, după modelul de farsă. Minte și inimă este deja în versuri și, cu toate că producție mai tîrzie, nu sesizează efectul grotesc pe care-1 are ver- sul pe un subiect burghez. Proiecte mai mici nu merită să fie discutate în contextul de față. Dodecameronul dramatic e relevant și pen- tru viziunea ciclică pe care Eminescu o apli- că istoriei. G. Câlinescu e de părere că în- semnările lui Eminescu, făcute într-o perioadă cînd poetul era interesat de filosofia indiană, vădesc preocuparea pentru metempsihoză. Să recitim Dodecameronul... : „DRAGOȘ-VODA 1. Neamul Mușatin (Mircea.Vodă — Bătălia de la Nicopole). 2. Alexandru cel Bun. Cari der Grosse. 3. Ștefan și Iile. Sarmis. 4. Ștefan cel Mare. El însuși. 5. Bogdan cel Chior. Ortnit. 6. Ștefan cel Tînăr. Harald (Twardowski). 7. Petru Rareș. Eginhard. 8. Alexandru și lliaș. 9. Alexandru Lăpușneanu. 10. Despot-Vodă. 11. Alexandru Lăpușneanu". G. Câlinescu se ara- tă nedumerit de prezența. în ciclul mușatin, a lui Mircea. Eminescu e obsedat, însă, de reve- nirea istoriei, ciclic, la „teme" și situații ob- sedante. Cum ar fi arătat un teatru poetic în care personaje nu sînt Alexandru cel Bun și Cari der Grosse ci istoria însăși e mai greu de știut. Intenția, însă, aceasta este și ea se citește pînă și-n însemnarea cu privire la Ște- fan cel Mare, „EI însuși", însemnările sînt. de- sigur, incomplete. Două proiecte îl vizează pe Alexandru Lăpușneanu, fără alte lămuriri. E- liptică este și însemnarea cu privire la Ale- xandru și lliaș. Eminescu și, după el, lorga, s-au referit, în permanență, la o „istorie crea- toare" : „Poesia : Este scopul ei de a aduce lumea, viața și pasiunile ei în forma estetică. Ce a folosit intrarea mitologiei antice în poe- sia modernă ? Rămîne neînțeleasă pentru mul- țime... în ce cad susținătorii poesiei populare: vor deveni romantici într-un mod oarecare — adică vor căuta poporului precedențe și mai vechi d.es. poesia vechei naționalități germa- nice. Nibelungen... A reproduce scheme, coaje vechi este sărăcie ; poesia adevărată e ne- mijlocită". Istoria, la modul propriu, este o astfel de coajă : „Ce sură și neplăcută ar fi o istorie, care ar arăta pur și simplu pe om dezbrăcat de închipuirile, cu care-și îmbracă voința, un motor orb și surd, care zdrobește sau e zdrobit, în fine această dinamică a pu- terilor soțiale, dizbrăcate de filosofie și politică — de formele, vorbele, pompele esterioare strălucite". Istoria este gîndită „prin parale- lisme" (Bogdan-Duică), Mai interesantă decît dramaturgia în sine, relația dramaturgiei lui Eminescu cu poezia pune în lumină un proces de cristalizare pe care l-aș asemăna cu acela descris de Stendhal, în Despre dragoste. Cristalizarea. în dragoste, a sentimentului urmează legea scrisului, dis- curs îndrăgostit. Lucrul acesta aveam să-1 observ încercînd să suprapun romanul lui Bal- zac, Genitrîx peste teoria lui Stendhal, îl ve- rific acum, descoperind aceleași etape de con- știință de sine a textului. în trecerea de la proză la vers, în teatrul lui Eminescu. Val CONDURACHE Fondul „formelor fără fond66 Nucleul concepției maioresciene asupra culturii naționale îl constituie mult dis- cutata teorie a „formelor goale". Calea urmată de societatea românească ar fi una principial falsă: sărind etapele, ea și-ar fi în- sușit din Apus formele instituționale moderne, la care se ajunsese acolo printr-o evoluție isto- rica firească, ignorind desăvîrșita lor ina- decvare la realitățile autohtone. Și-a insușit. prin urmare, însemnele democrației înainte de a fi puse bazele vieții democratice, a creat Academii înainte de a avea oameni de știin- ță, Universități — fără a-și pregăti mai întîi profesori, teatre — in lipsa actorilor și a scri- erilor dramatice, jurnale — cu toate că nu exista incă un public iubitor de lectură, amă- gindu-se cu aparențele progresului, dar com- plet străină de progresul adevărat. în aseme- nea condiții, e de la sine înțeles că minciuna domină starea societății și faptul are consecin- țe nefaste asupra psihologiei și moralei publi- ce. O societate ce-și împodobește fațada, însă nesocotește miezul lucrurilor nu e numai ridi- culă, ci amenințată de autodistrugere. Această depărtare, enormă după Maiorescu, între su- prafață și adîncime, s-ar cere, în numele sal- vării naționale, grabnic înlăturată. Cum ? în- depărtînd toate formele ce nu corespund sta- diului real de evoluție, adică școlile superioa- re, instituțiile artistice, jurnalele. Academia, si chiar parlamentul. Abia atunci va fi resta- bilit pierdutul acord, fondul manifestîndu-se numai în formele potrivite. Bineînțeles că va veni o zi cînd ele vor fi reînființate. însă atunci însăși evoluția fondului le va cere. Ma- iorescu se arată a fi partizanul evoluției lente, organice. E un darwinist convins, netolerînd existența maimuței înaintea peștilor. La urma urmelor, teoria sa, făcînd din adecvare măsu- ra lucrurilor, pretinde ca societățile să par- curgă, fără excepție și Pe cont propriu, în- treaga scară a progresului, evitînd soluțiile de continuitate. Pare uimitor, astăzi, să-1 descope- rim pe Maiorescu susținînd o asemenea teză. Ne-am deprins a-i afla pe tinerii întorși de la studii în fruntea mișcării de înnoire sau mă- car în primele rînduri, în nici un caz ostili acesteia. Rezistența la nou obisnuiam a o pu- ne în seama altor generatii, mai puțin umbla- te. pe care vîrstă si interesele le îndrumă spre conservarea ordinii existente. Nici vîrstă, nici starea socială nu îndreptățeau, la Maiorescu. o atitudine, nu rezervată fată de nou. ci de-a dreptul potrivnică Iui. Circumspecția, „spiritul critic" — după sintagma Iui Ibrăileanu, încă ar fi fost de înțeles dată fiind obîrșia arde- leană și țărănească a junimistului. Dar nega- tiunea deplină. Prin care si-a cîstigat notorie- tate și dușmănii, pare mai degrabă izvorită din nevoia de publicitate decît dintr-o reală îngrijorare. în pofida vehementei. O cercetare critică..., Limba română în jurnalele din Aus- tria «i Observări polemice erau, totuși, con- testări parțiale, interesînd cercuri restrînse. Abia în contra direcției de astăzi în cultura română dezvoltă o temă în măsură a canta agenția întregii noastre intelectualități, făcînd să se vorbească pretutindeni de tînărul și am- bițiosul ei autor. Sîmburele de adevăr pe care se clădea radicala sa teorie era. de altfel, un Inc comun în eoocă. (într-o carte recentă și nlină de miez. Alfabetul de tranziție. Ștefan Caz’mir colecționează o mulțime de probe ;n acest sens). De aici însă si pînă la nararea integrată era o cale lungă, no caro nici un raționament noaiutat de voința de afirmare grabnică nu ar fi putut-o străbate. Si mai de mirare e altceva : anume că. deși promotor al unui asemenea punct de ve- dere. junimistul a fost. în repetate ocazii, acu- zat. de cosmopolitism. Or. teoria sa era ori- cum. numai cosmopolită nu. Ea preconiza pro- gresul prin mijloacele pronrii. nrin autodo- tare — am zice noi azi, combătînd sincroniza- rea si furnizînd nesperate argumente, din pă- cate neobservate la timp, autohtoni stilou de toatP speciile. Scrutat fără prejudecăți, teo- reticianul devenirii sociale și culturale din Ma- iorescu își vădește tradiționalismul neînduple- cat și hiperbolic. Paradoxul („contradicția"), poziției sale constă în negarea fără nuanță a realităților în numele evoluției organice și, în același timp, anularea beneficiilor obținute prin evoluție organică în numele realismului. El teoretizează cultivarea tradiției, dar îi con- testă acesteia orice realizare. Cultura română ar avea datoria de a înainta prin propriile puteri, însă valorilor născute tocmai din aceste puteri li se reproșează inconsistența. Cu toate că slujind în aparență unuia și aceluiași țel, in contra direcției de astăzi... și Direcția notiă reflectă poziții greu de conciliat. Direcției fal- se, pentru că neizvorîtă din tradiție, i se o- pune o „direcție nouă", ce-și refuză tocmai afilierea la o tradiție. „Forma goală” e înlo- cuită eu alta, principial suferind de aceeași meteahnă. Ultimativul articol din 1868 mi se pare in- structiv mai ales prin ceea ce „spune" despre autorul lui decît prin observațiile asupra soar- tei culturii române. Teoreticianul Maiorescu nu pornește de la atenta examinare a realului din preajmă. El construiește un model abstract de evoluție, fără nici o relație cu dialectica viu- lui. Ceea ce încă n-ar fi primejdios. Atîtea spirite și-au exersat facultățile speculative pro_ ducînd frumoase gratuități. Pericolul apare a- bia cind ideile sînt aplicate realității, obligate să li se conformeze, cînd e pus la zid realul din perspectiva construcției abstracte. Maiores- cu, luptătorul pentru adevăr, redutabilul vînă- tor al minciunii, ni se înfățișează drept un nevindecat idealist, pentru că gîndește mișca- rea spre înainte a societăților în funcție de exigențe absolute. Negarea de plano a reali- tății imediate, imperativa concluzie a înlocuirii ei printr-o alta, strălucind de adecvare, nu-și află temeiurile într-un model constituit de so- cietate, ca în cazul lui Eminescu, solidar cu Maiorescu numai în minimalizarea actualită- ții, ci o societate de aceeași sorginte cu statul platonician, o utopie. Poate părea scandalos să vezi în Maiorescu un utopist, însă nici una dintre societățile istoricește atestate nu i-ar fi oferit exemplul deplinei concordanțe între su- prafață și adîncime. Singură ideea permanen- tei evoluții face armonia imposibilă. O astfel de societate, în care forma ar fi doar expre- sia necesară a fondului și din care decalajele intr-un sens ori în celălalt s-ar exclude, este o ficțiune. Rod al unei viziuni statice, al încre- menirii în desăvîrșire, ea este, încă mai mult. Iun.,- irealizabilă. In contra direcției de as- tăzi in cultura română schițează un proiect de utopie. Inutil a mai aminti că și mijloacele prin care se urmărea concretizarea ei erau utopice. Regresul, abandonarea tuturor cuceri- rilor recente, ce ar ilustra numai gustul for- mei, ajungea temelie a progresului. Adversarii din epocă, despre care avem, datorită lui Maiorescu, opinii deloc amabile, nu erau însă nici idioți, nici lipsiți de in- strucție, nici rău intenționați, reniareînd în- dată grava eroare a teoriei junimiste, cum și nefastele ei consecințe. Căci, aplicata în litera i spiritul ei, teoria „formelor goale" ar fi periclitat viitorul societății și culturii româ- nești. Că, atacat, Maiorescu s-a grăbit a-și în- globa adversarii între manifestările lipsei de fond, e adevărat. Nu și drept. Ceea ce li se putea imputa într-adevâr nu era absența fon- dului, ci din contra — o dificultate varia- bilă a formei. Ei gîndeau bine, dar expresia gîndului lăsa de dorit. Noi am deprins de la Maiorescu, obiceiul de a ridiculiza orice for- mulare șovăitoare, contorsionată, nerespectuoa- să cu logica formală, pe motiv că ar fi dovada unei gîndiri incoerente. Lucrurile nu sînt, to- tuși, chiar așa de simple. Gîndul drept nu găsește întotdeauna cuvîntul în stare să-1 re- prezinte. După cum nici fraza impecabilă nu e, cu necesitate, oglinda unei gîndiri judici- oase. Maiorescu, a lâsat, printre altele, poste- rității exemplul discursului ireproșabil, siste- matic și fără obscurități, stringent și exact, obișnuindu-ne a privi .exclusiv prin această lentilă, nu falsă, ci parțială, dezvelind doar o jumătate de realitate. O jumătate precumpă- nitor formală. Nu e o întîmplare că, în execu- ții, Maiorescu dă prioritate argumentelor de suprafață, amănuntelor vădit inadecvate, con- strucțiilor grăbite, confuziilor. Pe acest plan e imbatabil. Ochiul descoperă slăbiciunile și le dilată pînă la dimensiunile catastrofelor. îna- intea lui Caragiale, junimistul „vede monstru- os", ridică accidentele la cub, aflînd în sine însusi îndreptățirea viziunii caricaturale. Căci un tablou ce reține doar slăbiciunile grotesc augmentate, refuzînd să mai consemneze si altceva, de pildă că — sub imputabilele negli- jențe — palpită un gînd fertil, numai de rea- lism nu poate fi bănuit. E greu de închipuit că oerspicacele Maiorescu n-a remarcat gravi- tatea observațiilor ce-și făceau cu greu drum snre lumină. Dar nu i-a acordat atenție. El ia în considerare doar gîndurile exprimate im- pecabil. Și, deocamdată, un singur om era capabil de atari performanțe : Maiorescu în- suși. Dușmanul incoruptibil al „formei goale" e. în confruntări, cerberul formei, încercuind cu pedagogică răbdare toate abaterile de la normă. Nu e la mijloc pur și simplu convin- gerea că dreptatea îi aparține. Cine știe că adevărul îi e mereu tovarăș nu reacționează cu o asemenea violență la observații, și, mai ales, nu ocolește sistematic fondul chestiuni- lor. Siguranța de ghilotină a frazelor maiores- ciene maschează, de fapt, o obscură, persisten- tă îndoială lăuntrică. Dacă e adevărat că nu vedem în afară decît ceea ce există demult în noi înșine, atunci inadecvarea pe care o des- coperă în juru-i este a propriei personalități, supusă exigențelor unei forme improprii. Ce Convorbiri literare — 10 în actualitate e impunătoarea mască publică a lui Maiorescu, așa de străină adevăratei sale alcătuiri, dacă nu semnul propriei dispoziții pentru „forma goa- lă ?" O formă menită a proteja fondul auten- tic, a distrage atenția de la el. Maiorescu ie- se in agora sub o înfățișare de împrumut, supravegheată pînă la ultimul amănunt și in- genios lipită pe obraz, izbutind a-și convinge semenii că mucavaua e carne vie. Acesta e omul Maiorescu !, au strigat ei în unanimitate. O similară abilitate a junimistului i-a făcut să ia amănuntele comentate în răspunsurile po- lemice drept esență. Acesta e Criticul și drep- tatea îi aparține întreagă !, au strigat ei în deplin acord. înșelătoarea formă acoperise, în amindouă rindurile, fondul, asumîndu-și toate atributele acestuia. Cine se mulțumește a par- curge numai replicile lui Maiorescu, îi con- cede dreptatea fără ezitare. Cum să discuți de la egal la egal cu o persoană convinsă că Cimabue e arhitect ? Formal, Urechia și cei- lalți nu pot aspira la titlul de adversari ai junimistului. Insă fondul intervențiilor acestora, a documentat luxuriant Alexandru George, e, pentru cine nu se încurcă definitiv în super- ficii, dintre cele mal consistente, formulind, chiar stîngaci, o serie de obiecții greu de clă- tinat la adresa teoriei „formelor goale”. Maio- rescu transformă însă o controversă ideologică în simplă ridiculizare pe motive neesențiale, ce nu ating esența. Era unica posibilitate de a.și menține intactă prea vulnerabila teorie. De fapt, Maiorescu nu e, cum se tot repetă de aproape un veac, maestrul polemicii, interesat înainte de orice altceva de „progresul ade- vărului”, ci marele expert in execuții capitale pe criterii de formă. Preopinenții sint trimiși la moarte pentru neregularități de procedură, neajungindu-se niciodată la judecarea in fond a cazurilor. Posteritatea și-a însușit la perfecție această tehnică a distragerii atenției de la problemele litigioase și a vinarii slăbiciunilor, întrucît ea garantează o victorie ușoară, ime- diată și răsunătoare. Controversele de idei re- clamă eforturi superioare și nici nu promit izbînda finală. Promit, în schimb, altceva, de un preț infinit mai mare : apropierea de ade- văr. Pildele de polemică propriu-zisă sînt, de aceea, rare Ia noi și nici una nu poartă sem- nătura lui Maiorescu. Ele au apărut tîrziu, după 1920, atunci cînd despărțite de Maiorescu deveniseră posibile nu doar în amănunte, ci și în fond, cînd comoda idolatrie, care nu e de- cît o lene a minții, începea sâ cedeze teren spiritului critic. Al. DOBRESCl' Creangă, în fel și chip Spre a afla în ce stadiu se află receptarea critică a lui Creangă, am parcurs cinci lu- crări asupra lui, apărute in ultimii zece ani. In prealabil, însă, am recitit opera hu- inuleșteanului și apoi monografia lui Călines- cu. Trecerea de la aceste două cărți la ce- lelalte cinci — cu o excepție — n-a fost u- șoară. Excepția este antologia Ion Creangă in- terpretat de..., alcătuită, în 1977, de Const. Cio- praga, care e, cred, cea mai bună, cea mai profitabilă carte despre jovialul prozator, după monografia călinesciană. Cui m-ar întreba ce se poate intr-adevăr citi — cu plăcere și folos — spre a-1 înțelege mai în dedesupt pe Creangă, numai pe acestea două i le-as recomanda fără stringere de inimă. Ba, ca să fiu drept pînă la capăt: i-aș notifica, în plus, că poate citi „in diagonală" secțiunea finală („IX. Mărturii") a antologiei lui Const. Ciopraga, secțiune cu o valoare mai mult circumstanțial-diplomatică de- cit exegetică, întrucît adună, in genere, texte ale unor cercetători străini care, plini de •sinceră bunăvoință și admirație, nu oferă de- cit un fel de exclamații entuziaste, ca ale u- nor suporteri. Jean Boutiere rămîne singur, ți acea falangă finală a antologiei nu probează, din păcate, universalitatea receptării lui Crean- gă, ci doar o protocolară, amicală solidaritate. In rest însă, adică în grosul ei, antologia e o carte înțelept întocmită, înmănunchind. in compartimente bine tăiate, tot ce un veac de comentarii a dat mai Bun, de la Maiorescu pînă la Manolescu. Se detașează fragmentele semnate Ibrăileanu. Călinescu. Streinu, Ciocu- lescu, Ciopraga. Nimic din ce e esențial lui Creangă nu-i e străin antologiei, care respiră un aer de tonică, mănoasă clasicitate, in cel mai bun sens al acestei bătute vorbe, adică : inter- pretări sănătoase și clare, elucidante si nu complicatoare, adinei fără a da in gropile savantlicului ți generoase fără a sări peste cal, migăloase dar nu pisăloage. aplicate dar nu exclusiviste. Spiritul solar, limpede al al- cătuitorului a patronat benefic. Apărută cu un an înaintea antologiei pro fesorului ieșean. Introducere in opera lui Ion Creangă (Minerva, 1976) a lui George Mun- teanu este o lucrare onestă si modestă care, in pofida intențiilor de detașare, călinesctanî zează masiv și fără brio. Autorul așează ope- ra lui Creangă sub semnul metaforei „lumea — ca — spectacol", dar demonstrația nu e nic» convergentă, nici convingătoare. Frumoasa for- mulă rămîne stingheră, etichetă posibilă prin tre altele. George Munteanu, intr-un stil cam lăbărțat, se încîlcește în deschideri de uși des- chise (păcat general în exegeza Creangă post- caiinesciană) și, cedînd ispitelor grandiior. en- ței — la care, din nefericire, opera Iui Ic" Creangă, prin caracterul ei exponențial, se pre- tează cu ușurință — emite considerațiuni so- nore și solemne, categoric ineficiente, inope- rante. Se vădește iar, de mai era nevoie, că în muzica istoriei literare, tuba, trombonul și toba sunt instrumente nelalocul lor. Scrie Geor- ge Munteanu, de exemplu : „Creangă ajunge tocmai la Iași. Iar aici, prin operă, umbletele de pină atunci ale singularului bumuleștean au prins a se desface de contingent, efectuind saltul in nemărginit" (p. 203). Salturi in ne- mărginit efectuează și G. Munteanu cînd il compară pe Creangă cu Einstein (p. 201), cînd socotește că povestea Capra cu trei iezi „închi- de în ea toată istoria" „acestui veac atit de frămîntat" (p. 114), cînd afirmă că Ivan Tur- bincă „poate fi socotită Bildungsromanul me- nit a învedera condiția biologică a omului și limitele acesteia" (p. 122). In 1978 apare, tot la Minerva. lucrarea lui Mihai Apostolescu, Ion Creangă între marii po- vestitori ai lumii. E o carte pe care, vorba lui Creangă, autorul a scris-o lung p T.tru că n-o fi avut timpul s-o scrie scurt. Mergind cu- minte și pedestru eu cîte un text in dreapta și unul in stingă, M. Apostolescu execută com- parație după comparație, măsurindu-1 pe Creangă cu Gogul, cu Clemens Brentano, cu frații Grimm, cu Andersen. cu Perrault. cu Rabelais. Din aceste încercări humuleșteanul iese cu bine și, deși comparaison n’est pas raison, ceva din bogăția sa lăuntrică, se dez- văluie. M. Apostolescu are o lentoare de ele- fant, procedează tacticos și wissenschaftlich și dacă din demonstrația sa monotonă și pro- lixă am stoarce prisosul pedant care cople- șește, ar rămîne, mi se pare, un eseu valabil care chiar dacă nu aduce date noi. le ordo- nează metodic și le lustruiește pe cele vechi. Operația n-ar fi facilă, având de infrunlat și „salturile în nemărginit” (»la Creangă, ri- diculizarea intimplătoare a răutății femeilor bătrine se transformă in imens rechizitoriu împotriva" etc., p. 174) si psalmodierile de școală veche („poziția înaintată a povestito- rului față de învățătură trebuie s-o căută.» insă in Amintiri" etc.. p. 282. sau „dezbaterea... il așează pe Creangă intre scriitorii înaintați ai vremii sale" etc.. p. 283i. Un straniu op despre Creangă scoate in 1981 la Cartea Românească cunoscutul Petru Re- zuș : Ion Creangă — Mit și adevăr. Polemi- zind cu vinjoșenie. cind smerit, cind minios. și cu Maiorescu și cu Ion Vitner și cu Geor- ge Păru și cu A. Toma și cu Ibrăileanu și cu M. Roller și eu Călinescu. Petru Rezuș se plasează in postura unui izvoditor de mir și zămislitor de raze intr-o problemă, problema Creangă, pe care predecesorii mai mult au impiclit-o cu smoguri de mit. Ca un descăle- cător. si nu altminteri, vine Petru Rezuș să în- temeieze adevărul. pentru că. să-1 c>tăm : „Să vorbim sincer. Nimeni n-a pus problema lui Ion Creangă canonic, pedagogic și admi- nistrativ [sie. n. gp| măcar aproximativ bine" (p. 182). Nimeni. Nici măcar aproximativ. Pus- tiu absolut In acest desert mizerabil ii este dat cercetătorului Petru Rezuș să fondeze oaze de claritate și corectitudine. De pildă : „Operele lui Ion Creangă sint parcurse de la un capăt la celălalt de anumite curente subterane [sic. n. gp] care le asigură individualitatea si un anumit facies literar. Poveștile nu sint scrise de dragul poveștilor [doamne ferește ! n. gp| ; fiecare dintre ele are de argumentat ceva [deci, de fapt, ele nu sînt chiar povești, ei niscaiva pledoarii sau dizertații, n. gp] In Soacra cu trei nurori tema etern-valabilă (—) este aria plină de variațiuni a socerismului [disciplină probabil complementară ginerismu- lui ; teoria soacrelor ; n. gp]” (PP- 86—7). Dar să continuăm afundarea in probleme : „In Povestea Iui Stan Pățitul este o altă proble- mă care-l preocupă pe scriitor si anume : a- legerea unei soții [deci conjugalismul. n. gp’ Aici aflăm o contribuție generoasă autobio- grafică. (...) Concluzia lui Ion Creangă este că..." etc.. p. 87. Probleme, contribuții, con- cluzii — un festin al gravității. Să ne mai înfruptăm. Oare in Fata babei și fata moș- neagului ce este dezbătut? „In Fata babei si fata moșneagului este dezbătută altă temă ș! anume căsătoria de-al doilea [sic, n. gp] a unui moșneag" etc., p. 89. Bine, ne putem în- treba, Creangă dezbate ; dar rezolvă el ceva? „Prin destinul acestui soldat, Ivan Turbincă. Ion Creangă încearcă să rezolve problema mor- ții, care-1 preocupa de multă vreme" (p. 89) Unii — ignari — l-au minimalizat pe Creangă, nezărind in opera sa mai mult decit o cule- gere de folclor ; Petru Rezuș o reabilitează, prezentindu-ne-o ca pe o culegere de pro- bleme. Acțiunea autorului este neted justiția- ră : „ne ocupăm de Poveștile lui Creangă spre a le repune in drepturile lor inalienabile" (p. 151). din care, pasămite, alde Călinescu Ibrăileanu. Streinu, Ciopraga le-au zmuls cu cruzime. Nici Caragiale n-a fost mai cumse cade. El. ne informează Petru Rezuș, si-a bă- gat miinile pină la coate in opera lui Ion Creangă, șterpelind de acolo tot ce se putea șterpeli. Iată, cuvint cu cuvint, ce ne dezvă- luie Petru Rezuș in această caionică privință: „De la Ion Creangă a luat Caragiale -lamea pe dos- sau expresiile „de-a-ndoaselea-. pre cum si figurile predominante (N. B. !. n. gp) in operele sale : litota, metafora, metonimia, anacolutul. antifraza, apocopa. antiteza, pleo- nasmul. oximoronul etc" (p. 347, trei sute o<> tru zeci si șapte). După o asemenea politică de jaf si spoliere, ne-am si mira ca vreun ceva din opera lui Caragiale să mai fie de Caragiale. cind Petru Rezuș, indică negru pe alb că totul, de La litotă și metaforă la anti- teză și pleonasm i„etc.*-ul ii aparține lui P R.) este sustras de La Creangă. Dar. in vi- ziunea lui Petru Rezuș, Creangă nu este nu- •rai singura bancă de valori literare, ci si singura sursă de idei; o spune textual : Jon Creangă este ideologul oaie [sic. n. gp] al po- porului român* ip 193. o vt» -ouăieci și trei) Ce sâ mai comentăm ? Stilul lui Petru Rezuș este inimitabil : „ua ciatec susurat la ureche, fără ostentație, punea untdelemn pe afecti- vitatea lor răzvrătită* (p 85) sau „Eminescu trebuie să se fi bucurat enorm simțind că va avea permanent întreg poporul, pe care-1 în- truchipa Ion Creangă. lingă diusnl* (p. SȘ). - loboc ; fie el și din duraluminiu. îndepartîndu-ne și privind d» sus, opinia mea este câ domeniul cercetării lui C-eargă se află încă in soarele orbitor al ’ rziutuî câ- linesciene ; lanternele cercetătorilor ulteriori alungă de ici. de 4o cîte o umbră, fără a izbuti nicicum să așeae totul sub o altă lu- mină. George PKI TEAXL Caragiale Au fost tot mai numeroase, in ultimele decenii, studiile, eseurile, articolele de- dicate lui Caragiale. Interesul mereu sporit față de opera sa este el însuși un fe- nomen : mai că s-ar putea zice că el crește de pe o zi pe alta. Numai Eminescu. dintre clasici, a mai soli itat. cu atita asiduitate, fantezia partizanilor metodelor ritice noi. Numai el. pe de altă parte, a mai fost „fo- losit", in împrejurări tot atit de semnifica- tive. ca simbol și ca „garanție” pentru teorii cu bătaie mai lungă. Caragiale a devenit așadar, un punct de sprijin nu numai pentru adepții tehnicilor de analiză critică recente ci și un reazem Ia fel de solid pentru ideii» acelora care sint convinși că în literaturi (in adevărata literatură, ar trebui să adaug) se regăsește întotdeauna o semnificație a c mului pus față in față cu universul —, a omului pus față in față cu el însuși. Prea multe, aici, nu sint de adăugat : pro- ba de foc a trăiniciei unei opere o reprezir. tă măsura in care ea întreține interesul ur masilor. Cele scrise in ultimii ani de Al. Pa leologu. Al. George. Valeriu Cristea. Al. Că linescu. Ion Vartic. Florin Manolescu, Mircet. Tomuș. și alții încă, nu vor mai putea să nu fie luate în seamă de viitorii exegeți. Interpre- tările mai „vechi" (dar care trezesc și acum un la fel de viu interes) datorate lui Șerban Cioculescu. Ibrăileanu. G. Călinescu, Paul Za- rifopol, Mihai Ralea, Tudor Vianu formează un „strat" căruia i se adaugă cel. distinct, al noilor lecturi. Astăzi nu-1 mai citim de fapt Pe același Caragiale pe care il știau bunicii și chiar părinții noștri. în acest sens acțiunea globală a noilor interpreți mi se pare remar- cabilă. Primul lucru pe care-1 datorează a- cestora fiecare nouă lectură a operelor ma- relui nostru scriitor este obligația de a-I căuta pe acest nou Caragiale, lăsînd deoparte toate clișeele. Numai așa se poate vorbi des- pre o viziune asupra lui Caragiale din perspec- tiva noilor interpretări. « Ar fi interesantă o istorie a lite- raturii (care ar conține bineînțeles, si un capitol despre autorul Momentelor și schite- lor) scrisă în spiritul Iui Caragiale. Pentru că. nu trebuie să ne lăsăm înșelați, spiritul său nu e propriu numai comediilor și schițe- lor satirice, ci poate fi întîlnit in întreprin- derile cele mai „serioase". O istorie literară, așadar, care să folosească procedeele unei radicale ironii ; ceea ce ne-ar trezi rezerve nu ar mai fi negat, nu ar mai fi respins printr-un atac frontal ci dimpotrivă „apreciat" si prezentat Intr-o manieră demnă de Mitică : cu surle și trimbițe ; exagerate, umflate pină la dimensiuni incomensurabile, ca si cum ar fi vorba de un irepetabil triumf... Reacțiile la o astfel de istorie ar fi. fără doar și poate, instructive și ne-ar spune cîte ceva despre temeliile imensei popularități a lui Mi- tică : laudele ironice pot fi luate și tel quel : unii nu observă ironia —. sau nu vor să o observe. • Atenția față de stil, se zice, dezvăluie r tendință spre interiorizare; introversiunea ii face parcă pe cei mai mari stiliști să te apR ce reflexiv asupra lor, asupra propriului lor discurs—.dovada cea mai. palpabilă a ob- sesiei propriei prezențe. Alți scriitori sin» mult mai „deschiși" către lume, sint preo- 'upați mai mult de cei din jurul lor decit de ei insisi. iar ideile si mesajele care ar putea influența lumea ii interesează mai mult decit stilul in care sint formulate. Ipoteza' pare a se susține — In cazul lui Flaubert. de pildă. Marele muncitor din Croisset era. pa- re-se. un introvertit. Dar Caragiale ? se va ivi fără doar și poate întrebarea. Caragiale trudea și el. pină in pinzele albe, cum toată lumea știe, asupra cuvintului ; datele biogra- fice, insă, ni-1 arată mai degrabă ca pe una din personalitățile cele mai receptive la zgo- motul mulțimii ; cînd un prieten il atrage intr-o stațiune de munte. Caragiale. in loc sâ admire frumusețea piscurilor face promena- de in gară, singurul loc populat al localității. Pentru Caragiale disciplina aspră a scrisului nu e un refugiu : el nu urmărește perfec- țiunea in sine ; știe în schimb foarte bine că in fața cititorilor nu poți trișa, că, „greșind-, îi pierzi pentru totdeauna. Pe Caragiale per- fecțiunea nu-1 îndepărtează de oameni ; dim potrivă, ea îi asigură atmosfera de familiari tate de care avea, se pare neapărată nevoie. « Apropo de spiritul de zeflemea. Admiratorii acestuia afirmă că e mărturia celor mai înalte calități : curaj, inteligență, sentiment al Inde- pendenței depline... Zeflemeau ar fi, zic ei, pur și simplu o .emanație" a unor astfel de frumoase însușiri, o gratuită și benignă prac- ticare a lor. în zeflemea, însă, nimic nu e gratuit; ea n-are nimic din seninătatea admi- rării unui apus de soare. E strict dependentă de un context social — și nu calitățile enume- rate de admiratorii acestui spirit sînt proprie- tățile necesare ci, in primul rînd, un „simț” al socialului asemănător aceluia al omului po- litic. Autorul zeflemelei trebuie să intuiască in ce direcție și cit de departe pot merge mușcăturile sale intr-un moment dat și în cazul unei anumite categorii de spectatori. Azi nu se pot zeflemisi aceleași lucruri și in Același mod ca în urmă cu o sută de ani. Adresa zeflemelei lui Caragiale e precisă, strins legată de o conjunctură istorică: el se referea fără nici o ezitare ia partidul liberal și la oamenii care-i susțineau mișcarea. A- ce»lâ trăsătură principală a zeflemelei — d-ptarea la social — a făcut ca literatura lui Caragiale să fie mai aproape de lumea vieții politice decit literatura oricărui alt mare seri- ilor al nostru. Politica timpului rămîne in o- pera artistică a lui Caragiale (Eminescu a fost la rindu! său profund implicat in politică — dar r-.ii mult ca gazetar) ca insecta in picătura de chihlimbar. « S-a orbit nu o singură dată despre inru- Ctret dintre Caragiale și Urmuz. Aceasta pe-tru asigura, parcă, un continuator auto- rului -Scrisorii pierdute. Dar nu despre con- tir.uitatc mi se pare că e vorba, ci de o si- tuație extremă, de o radicalizare a unor tră- sături ale scrisului caragialian. La Ur- muz ies la suprafață rădăcinile umorului — tr.să umorul lipsește : despuiat de ris se in- fâțișează vederii scheletul unui sentiment, la fel cum toamna se ivesc, in numai cîteva zile, din coroana fastuoasă a copacului, cren- gile lipsite, parcă, de orice urmă de via- ță. Dincolo de ris, „in spatele” risului se află, schematizată, „mecanica- despre care vorbește Bergson. Se poate vedea. în cazul literaturii absurdului, ce se intîmpla cu a- ceastă .mecanică- atunci cînd... nu este pla- cată asupra viului, atunci cind iese la lumină, despuiată. Poate că aici, in această legătură de rudenie literară, se observă mai bine decit oriunde că risul nu este decit o anticameră a tragicului ; poate câ asta ar trebui să per- cepem. cu mai multă pătrundere, in scrisul lui Caragiale ; este oare rușinos sâ recunoaș- tem că mulți dintre noi facem toată viața anticameră ? * Astăzi nu ne mai putem apropia nemediat de lumea lui Caragiale — spunea cineva ; pe bună dreptate : expresii, personaje, un mod de a gindi —. toate s-au desprins de mult din paginile sale, au intrat in mentalitatea și in vorbirea curentă ; citindu-1 pe Caragiale afli ceea ce știai, ceea ce ți se impregnase, cine știe de cind. in memorie ; fără să ne fi dat seama, chiar înainte de a-I fi citit și înțeles, i-am rămas datori. Cred că aceasta e cea mai bună dovadă că personajele sale au fost adoptate cu simpatie de marele pu- blic : personaje care ar fi fost privite cu dispreț sau cu ură (sentimente pe care, se spu- ne, le-ar trezi unele din creaturile sale) n-ar fi devenit niciodată atît de populare. în legătură cu personajele lui Caragiale cri- ticii s-au împărțit în două tabere : unii le socotesc de o benignă veselie, tonice, menite doar să producă un amuzament reconfortant ; alții s-au îngrozit pur și simplu, și-au pus miinile în cap dezolați de priveliște. Pentru a face lucrurile mai ușor de urmărit să comparăm lumea lui Caragiale cu aceea a unui autor cu care a mai fost asemănat : Gogol. Personajele lui Gogol evo- că o lume disperată, haină, o umanitate res- pingătoare prin lipsa ei de speranță. O ie- rarhie nemiloasă le strivește — fiecare indi- vid e țintuit de treapta sa socială de care nu se mai poate nicicum desprinde. Nu le rămîne decît sau să se supună fără nici o condiție, sau să se întoarcă, în spirit nihilist, contra oricărei ordini. Străzile înghețate ale Petersburgului, străbătute de un umil func- ționar. pentru care superiorul e o umbră uria- șă. apăsătoare, care acoperă tot ce poate o- feri viața, rămîn în memoria cititorului ca amintirea unui coșmar. Teroare a ierarhiei și în Revizorul, însoțită, acolo de luminarea urmă- rilor degradante ale servilismului. Nimic din aceste abisuri, din aceste zdrobitoare dife- rențe ierarhice la Caragiale : nici în Două lo- turi, poate cea mai gogoliană scriere a au- torului român, nu vom întîlni un aer asemă- nător. Mic funcționar. Mitică se respectă și își găsește, in cele mai vitrege împrejurări, un loc de retragere : inteligența sa e pusă la bătaie la o șuetă cu amicii. Familiaritatea ocupă in universului lui Caragiale un loc pri- vilegiat : toți sînt ca un fel de rude, mai mult sau mai puțin năstrușnice, mai mult sau mai puțin năbădăioase — acceptate, totuși, cu e- gală bonomie. în lumea lui Gogol își fac loc forța superioară, strivitoare, și teroarea : in aceea a lui Caragiale familiaritatea, lua- rea greutăților în ușor, subtilitatea inteligen- țelor care știu să se „acomodeze". La Gogol mai poți trage speranța că, la o adică, schim- bind vârful piramidei toată evlavioasa supu- nere ar putea îndrepta lucrurile pe o cale mai bună. La Caragiale personajele sînt interșan- jabile : mai toate au aceeași compoziție inte- lectuală și sufletească ; locul celui de pe o treaptă ierarhică superioară poate fi ocupat fără probleme de cei aflați, pe moment, mai jos Susul și josul nu au aceeași semnifica- ție ca in lumea lui Gogol. Dintr-o asemenea perspectivă lumea lui Caragiale. deși dispusă oricînd să ia viața mai în ușor, este mai tris- tă ; i s-a reproșat de-atîtea ori că între nume- roasele lichele nu se găsește nici un personaj pozitiv incit nu mai are nici un rost să repet acuza. Reproșul mi se pare, de altfel, ino- portun : autorul nu urmărește o gradare a abjecției (rău, mai puțin rău etc.) ci respin gerea unei lumi, a unei mentalități sociale co- rupte. înlăturind dintr-o dată orice speranță Caragiale ar fi putut trezi lectorului o reac- ție de neadeziune, ar fi putut provoca, în cele din urmă. îndepărtarea de prea întunecata sa perspectivă. S-a intîmplat insă că personajele sale au devenit... simpatice. Marea familie care apare in opera lui nu-1 respinge pe cititor sau pe spectator : pentru că la Caragiale oricine are o șansă ; o sur- priză se poate ivi de oriunde ; lumea lui tre- zește simpatie pentru că, oricît de dezolantă la prima vedere, e străfulgerată mereu, din punctul de vedere al individului, de spe- ranță ; dacă la Gogol abisul pare definitiv, la Caragiale se ivește neîncetat promisiunea varietății : oricine ar putea deveni la fel de deștept, la fel de simpatic, la fel de... ca Mitică. Nici nu trebuie un efort prea mare; nu trebuie, de fapt, nici un efort. Constantin PRICOP 11 — Convorbiri literare file de Preocupări lingvistice la „Junimea66 Lingvistica românească începe cu grama- ticile limbii române redactate in secolul al XVHI-lea : cea a lui Dimitrie Eusta- tievici Brașoveanu și cea a lui Macarie. Pu- tem considera insă ca un timid început al lingvisticii române și prelucrarea in româ- nește a gramaticii slave a lui Smotrickij, efectuată între 1667 și 1669 de Staicu gramă- ticu, din Tîrgoviște. Lingvistica românească se ridică însă pe o nouă treaptă cu operele ce- lor trei reprezentanți ai Școlii ardelene, Clain, Șincai și Maior, care erau și istorici, cu ope- rele lui Paul lorgovici și ale lui Budai Delea- nu și cu Dicționarul de la Buda. în Princi- pate avem atunci activitatea lui lannache Vă- cărescu și a lui Conachi ; primul este autorul unei gramatici ; cel de-al doilea se ocupă cu problemele de versificație. Lingviștii de peste munți fac gramatică descriptivă, ca predece- sorii lor, dar trec și la considerații de istoria limbii, așa cum se puteau face acestea de la Renaștere și pînă în vremea lor. Ei se ocupă de latina populară și de originea românilor, constată unele legi de schimbare a sunetelor latinei în .română ; dar Maior face greșeala de a-și imagina că româna este mama limbii latine clasice. El întemeia această idee pe fap- tul că româna prezintă fenomene latinești ar- haice, la care latina clasică a renunțat, și îmbina această greșeală cu alta, tot așa de gravă : aceea că latina arhaică avea o decli- nare foarte simplă, anume fără forme cauzale, și că latina clasică și-a creat declinarea cu șase forme cazuale prin imitarea limbii gre- cești. De fapt toate limbile romanice au la bază o latină populară care este, în unele pri- vințe, mai arhaică decît latina clasică ; dar și latina populară a evoluat după fixarea latine) clasice, și multe fapte ale ei sînt posterioare celor caracteristice latinei clasice. Iar decli- narea clasică, cu cele șase forme cazuale, nu s-a născut prin imitarea limbii grecești, ci este o moștenire directă din indoeuropeana pri- mitivă, cu unele simplificări. Generația care a urmat : Heliade Rădulescu, P. Cîmpianu, Russo, Alecsandri, nu era alcătuită din lin- gviști de meserie, ci din scriitori sau filozofi care au făcut și oficiul de lingviști, alcătuind și publicînd gramatici descriptive, discutînd probleme de limbă și stil. Dintre ei, Russo cunoaște marile realizări ale lingvisticii occi- dentale de după 1810, preocupată acum de com- pararea limbilor surori și de problemele evo- luției limbilor. Abia cu Cipariu avem în Țările Române un lingvist care să reprezinte noua fază din is- toria lingvisticii europene și să fie, ca și crea- torii noii lingvistici din Apus, numai lingvist. Avînd la îndemînă texte vechi și dialectale, el face mai bine ca Diez, gramatica istorică a limbii române, dar preia grava greșeală a lui Maior de a crede că româna este mama lim- bii latine, precum și greșeala de a crede că declinarea latină clasică s-a născut din decli- narea latină arhaică, prin adăugarea formelor gramaticale împrumutate din limba greacă. Argumentele erau, bineînțeles, aceleași. Ca și lingviștii de dinainte de crearea lingvisticii comparativ-istorice, Cipariu își imagina că limba poate fi modificată prin voința oame- nilor. Căci el nu reprezenta numai noua di- recție din lingvistica occidentală, care exclu- dea voința din viața limbii, ci și concepția lingvistică anterioară, raționalistă, conform că- reia evoluția lingvistică înseamnă corupere și conform căreia omul (scriitorul, gramaticul) trebuie să intervină pentru a da limbii forma pe care o crede el cea mai indicată. De aceea, mai mult decît membrii Școlii Ardelene, Ci- pariu a căutat să aducă limba română la Puri- tatea ei inițială, prin eliminarea cuvintelor intrate mai tîrziu în limbă și prin readucerea la viață a cuvintelor de origine latină dispă- rute din limbă între timp. în această acțiune, lui i s-au alăturat alți cercetători, ca Laurian și Massim, care și-au găsit o misiune în elabo- rarea celebrului dicționar al limbii române și a Glosarului, ambele planificate de Academia Română, în primii ani de evidență a ei. Cu toate greșelile grave ale acestor lingviști (Laurian era și istoric), opera lor cuprinde multă muncă și multe părți viabile, -are sînt utilizabile și astăzi. Atît membrii Școlii arde- lene, cît și Cipariu. Laurian și Massim, erau obligați să-și pună problema formării unei limbi române literare la înălțimea limbilor literare de atunci ale marilor popoare euro- pene, și au introdus pe drept, in preocupările lor lingvistice, și preocupările practice de creare a acestei limbi literare românești. Căci lingvistica nu este numai o știință teoretică, dar și una practică, iar preocupările practice ale lingvisticii sînt acaparante mai ales în epocile de formare a limbilor literare. în această nouă epocă a lingvisticii române. VASILE POGOR începută de Cipariu și Laurian, se situează în- temeierea „Junimii". între întemeietori nu era nici un lingvist. Așadar cineva din cadrul so- cietății trebuia să-și asume sarcina de a se ocupa de problemele lingvisticii, teoretice și mai ales practice. Dar atunci problema cea mai importantă era cea a scrierii. Limba li- terară românească se forma și se fixa singură ; de altfel, în haosul de teorii și de limbaje ale epocii, era prea hazardat să se dea norme de vorbire fonetice, morfologice, sintactice și lexicale. Ceea ce putea fi făcut atunci cu multă eficiență, mai ales cînd se punea proble- ma întemeierii unei reviste, era stabilirea unei ortografii. Această sarcină și-a asumat-o Maiorescu, care era atunci, desigur, omul cu cele mai multe cunoștințe lingvistice din ca- drul „Junimii". Ca filozof, se ținuse în parte la curent și cu noua lingvistică din Germania, țară care singură elabora- atunci teoria lin- gvisticii și gramaticile comparate ale limbilor indoeuropene, romanice și semitice. Și el era la curent și cu teoriile retorice. Dar, în acea vreme, în Germania, Schleicher crease o doc- trină lingvistică, care implica și ea unele grave erori, ca aceea de a admite că limbile umani- tății au ajuns la un apogeu al dezvoltării, re- prezentate prin complexitatea structurii mor- fologice, în epoca preistorică și că după aceea, pînă în epoca modernă, limbile au intrat în- tr-o fază de decădere, de îmbătrînire. Era o greșeală tot atît de gravă ca și aceea a lui Maior și Cipariu, care vorbeau însă de o co- rupere a limbilor antice, iar nu de o îmbă- trînire a lor. Dar, oricum, Schleicher înlăturase eroarea de a se crede că omul poate schimba, prin voința sa, dezvoltarea limbilor. Maiorescu își va însuși această idee, care va caracteriza lingvistica pînă în vremea noastră, și va con- damna încercările puriste de modificare a lim- bii române, din epoca sa, încercări care erau, evident, exagerate. Scriitorul și gramaticul pot schimba limba, dar în măsură mai mică decît voiau cei trei „latiniști", care urmăreau să producă o revoluție în dezvoltarea limbii ro- mâne literare. In această privință, avea drep- tate Maiorescu. Dar el a greșit cînd a respins atîtea din inovațiile lingvistice ale latiniștilor. Ca și în domeniul vieții politice și culturale, și în limbă el nu voia revoluții, ci păstrarea a cît mai multe fapte lingvistice din trecut. Am arătat de mai multe ori că evoluția ulte- rioară a limbii române literare a dat dreptate în unele cazuri celor trei „latiniști", și nu lui Maiorescu, iar în alte cazuri, a dat dreptate și lui și „latiniștilor". El scrie săritură în loc de salt, împrejurare în loc de circumstanță, propășire în loc de progres etc.1. Dar meritul său cel mare este acela că. într-o epocă de anarhie ortografică, a știut să susțină principiul scrierii fone- tice. care, atunci, la cîțiva ani după părăsirea alfabetului chirilic, făcea dificultăți tuturor, întrucît româna avea și sunete care lipseau în latină : ă, î, ș, J, ț, d, C. g. In 1866. el pu- blică la Iași, lucrarea destul de întinsă, Des- pre scrierea limbei române, care ne dă drep- tul să-1 considerăm pe Maiorescu drept primul lingvist, — de ocazie — al „Junimii". Dar și Maiorescu s-a abătut de la principiul fonetic : în Ioc să noteze pe ă și î prin aceste semne uzuale azi (și prin â, care, după 1953, nu mai este uzual), el a recurs la notarea lor prin ă cînd sînt în interiorul cuvîntului și la notarea lui î prin i, cînd e la sfîrșitul cuvîntului și în formele de infinitiv în -îre. Considerațiile de la care a pornit, false, sînt privitoare la func- țiile lui î și ă în română : el le crede comple- mentare, deși în unele cazuri, ă și i apar în exact aceleași contexte fonetice (cum se zice, împrejurări fonetice) : rău, rîu, văr, vîr. S-a văzut aici o idee care devine fundamen- tală în fonologia contemporană ; și așa este ; dar fonologii greșesc, cînd cred că, în unele limbi, ă și î, p și b, t și d, r și 1 etc., con- stituie variante ale aceluiași fonem (de fapt admit că ă și a, î și i sînt variante ale ace- luiași fonem). Ele sînt forme deosebite și tre- buie notate prin semne deosebite. A fost o inspirație nefericită. Din cauză că norma or- tografică în discuție, propusă de Maiorescu, a devenit norma ortografică a Convorbirilor li- terare, noi nu putem face azi ediții perfecte ale operelor literare, științifice, politice etc., apărute în secolul trecut în această revistă. Bineînțeles, Maiorescu nu putea identifica și arăta greșelile de lingvistică romanică și indo- europeană. precum și de alt gen (fonetice), ale lui Cipariu și ale înaintașului acestuia. Pe- tru Maior. Maiorescu dorea formarea de ătre iunimiștj a unui lingvist, dacă nu de talia lui Hasdeu. — care, cu toate greșelile lui. era greu de atins. — de proporții mai modeste, dar care să introducă în lingvistica româneas- că o metodă riguroasă de cercetare. După cî- țiva ani de activitate a „Junimii", s-au r:di- at în cadrul ei cîțiva tineri cu preocupări lingvistice, prin forța lucrurilor modeste : Al. Lambrior și V. Burlă. Cel dinții a publica: la început studii minore, dar care exprimau unele idei originale ți de importanță chiar azi. ca aceea că a existat o epocă de formare a limbii române, cu legile ei fonetice proprii1. Abia prin plecarea la Paris, propusă si ajutată rș: burse de stat, acordate de T. Maiorescu. rînd acesta era ministru, a avut Lambrior posibilitatea de a se forma ca lingvist ade- • ărat. si anume ra romani'!. A alcătuit acolo studii de foBeVcă istorică românească în spi- rtul școlii neogramaticilor. Cel de-al doilea a început prin a publica o gramatică greacă pen- tru li. re. gramatică care era mai mult tradu- erea decît prelucrarea manualului de grarna- t ă greacă pentru liceele germane și austriece al marelui lingvist G. Curtius. si a publicat mai tinzi-; cîteva studii de lexicologie. Hasdeu snslhi -a că rom. rață este de origine dacică ; 1 a propus ca etymon un dacic anatia ; Burlă a opus părerea că rață este de origine latină : el a propus tot un anatia, dar ca de- rivat de la lat. anas. -atis-}--id. De fapt avea dreptate Hasdeu. Dar junimiștilor li se părea că reconstituirile dacice ale acestuia sînt ha- zardate și voiau să opună idei după părerea lor mai realiste. Cu toate acestea, atitudinea junimiștilor față de Hasdeu n-a fost oricind negativă. Cînd, la congresul de orientalistică din Viena, din 1886 — pe vremea aceea la orientalistică se cuprin- dea și studiul popoarelor și limbilor din O- rientul Europei —, a întrerupt o comunicare a lui P. Hunfalvy, în care acesta combătea teoria continuității românilor în Dacia, și a opus el o teorie care arăta că românii au fost prezenți în Dacia începind din antichitate, anume din epoca lui Ammianus Marcellinus3, revista Convorbiri literare a relatat- despre ce- le petrecute in ședința congresului. După moartea lui Lambrior (1883), junimiștii vedeau în tînărul Philippide, — acesta era, din 1882, membru al filialei Iași a Societății — pe viitorul lingvist român care va repre- zenta punctele de vedere ale curentului cul- tural și științific început de ei. Ca și Maio- rescu și ceilalți junimiști de marcă. Philippide a relevat lipsa de metodă și chiar de cunoș- tințe elementare de fonetică a lui Hasdeu și a introdus în studiile lingvistice o rigoare pe care pînă atunci — li se părea junimiștilor — o dovedise la noi numai Lambrior. De fapt și Hasdeu a dat pînă atunci opere de cea mai mare valoare, ca Istoria critică a românilor, în care, este drept, apar prea multe ipoteze incontrolabile. și Cuvente den bătrini ; dar ele erau în parte lăudate, în parte criticate de junimiști. Philippide. care a publicat în pagi- nile Convorbirilor literare din 1882. articolul său Cronica lui Hur, a întreprins în anii ur- mători o critică a teoriilor lingviștilor români de pînă la dînsul. sub titlul Știința noastră. Cum știm, cum ar trebui să știm, terminată în 1885. dar rămasă pînă astăzi netipărită (manuscrisul s-a păstrat, dar cu unele goluri și aparține acum Bibliotecii Filialei Iași a Aca- demiei R.S.R.). Acolo Philippide lua in dis- cuție și părerile de lingvistică ale lui Hasdeu pe lingă cele ale lui Cipariu si Lambrior ; se arătau și greșelile de indoeuropeistică și romanistică făcute de Cipariu. Dacă această lucrare s-ar fi publicat atunci, ea ar fi ajutat mult la crearea unei poziții corecte și ferme în lingvistica românească. Opera prin care Philippide a reprezentat major tendințele junimiste în lingvistică este Principii de istoria limbii, Iași. 1894, o carte de lingvistică generală, care urmărea să pună la îndemînă celor ce ar fi voit să se ocupe de lingvistica românească, ideile de bază nece- sare și metoda de lucru, dar în care se dis- cutau (p. 288—307) și etimologiile dacice ale lui Hasdeu, considerat atunci de Philippide, după ceilalți junimiști ca hazardate și deci respinse de e! în cea mai mare parte. Phi- lippide avea dreptate să susțină că unele cu- vinte românești considerate de Hasdeu dacice nu aveau această origine și că unele etima dacice erau reconstituite greșit de Hasdeu, dar era prea sceptic față de procedeu și respingea multe din etimologiile cu adevărat dacice ale lui Hasdeu (admitea, p. 302. numai 15). Pasa- jul despre preocupările dacice ale lui Hasdeu au apărut și în Convorbiri literare, ceea ce arată deplina adeziune a junimiștilor la cele afirmate de Philippide. Trebuie să adăugăm că acest pasaj din cartea lui Philippide, în- tr-o formă prea puțin deosebită, era deja scris în 1885, căci el se găsește în lucrarea sa ma- nuscrisă, Știința noastră, pomenită mai sus. In acest pasaj sînt arătate și greșeli de inter- pretare a unor fapte gramaticale albaneze, fă- cute de Hasdeu. Era o atitudine prea severă și în parte nedreaptă față de Hasdeu. cum rezultă și din faptul că Philippide a renunțat în opera sa Originea românilor, I și II. Iași, S-a afirmat nu o dată că Junimea ar fl fost o societate exclusiv literară și ar fi promovat o critică al cărei fundament era exclusiv esteticul. Privit insă în ansamblu, junimismuj a fost una dintre cele mai puter- nice mișcări culturale românești, intemeindu-și •.oneepția (așa fragmentară, cum era) pe sesi- zarea unei nt-eoncordanțe. a .neadevărului". Cea dinții acțiune a societății ieșene a fost, după cum .se stje, una de distrugere a apa- renței. in scopul definirii esenței Operația, preliminară, a făețxt-o Maiorescu. la 1868. prin filipica -In contra direcției de astăzi in cul- tura romană. Titlu <-mnificativ. întrucît scoa- te in relief orientarea principală in care se aflau antrenati jun m st.: nt reducerea unei noi ordini in cultura noastră. După societa- tea ieșeană, statul român nu putea fi reta- ".oit fără o transformare * gitiăiru. a cultu- rii ir, genere. Este vt rh_s aici dc o anume abilitata-, in a ata, a pe un obiectiv greu de atins pe alte căi. Este. ir. același timp, si singura stratagemă, junimiști; avînd obiceiul de a se deslănțul frontal si global Nu intră in disemio o transformare totala, ordinea junimistă insemniad refacerea celei anterioare pe baza unor elemente ale acesteia si a alter a. ,t îemporane. însă ignorate atunci la noi. Cu alte cuvinte, modificările propuse aveau în --"-d- ra o transformare calitativă a culturii rc—rănești, cu deosebire prin adoptarea imai bine zis. prin impunerea) unei alte ie- rarhii. Pentru cultura noastră modernă faptul avea o importanță de netăgăduit. întrucît ierar- hizările anterioare nu mai erau corespunză- toare. Erau si lacunare, din cauza circumstan- țelor istorice defavorizante. Repulsia față de „neadevăr" traduce si o altă teamă — de o eventuală anarhie culturală, pe care acest „ne- adevăr" ar înlesni-o. Substratul temerii este colectiv, rezultat al transformărilor care sur- veniseră după 1850. O reacție fată de dezor- dine existase si în deceniul anterior, cu deo- sebire la Heliade Rădulescu : ea avea însă o justificare individuală. în zorii României mo- deme. Junimea caută să introducă o ordine culturală severă, poate mai severă decît o reclamau împrejurările, pentru a preveni ex- tinderea „neadevărului" și falsificarea culturii. 1925, 1928, de a mai considera metoda greșită, căci el explica acum, ca și Hasdeu, prin tracă o serie de cuvinte românești, printre care multe din cele admise de Hasdeu. După cum se știe, și Eminescu a avut preo- cupări lingvistice : el studiase întrucîtva san- scrita și voia să alcătuiască, împreună cu Mite Kremnitz un dicționar etimologic al limbii române. Apăruse în 1871 la Frankfurt pe Main primul volum din opera lui Cihac, Dictionaire d’etymologie daco-romane ; Cihac era un adept al spiritului nou reprezentat de „Junimea" în cultura română ; dar dicționarul său nu putea satisface integral, cu toate că dovedește com- petență și multă muncă. Era o gravă greșeală faptul că nu se gîndise deloc la posibilitatea de a explica prin dacică o serie de cuvinte românești — el explica unele din aceste cuvinte prin limbile slave — și că dădea o statistică greșită și rău interpretată a cuvintelor ro- mânești clasificate după origini. Probabil că apariția celui de-al doilea volum al lucrării lui Cihac, apărut tot la Frankfurt, în 1879, dar mai ales ocupația acaparantă de ziarist, iar apoi boala, l-au împiedicat pe Eminescu de a mai alcătui dicționarul proiectat împreună cu Mite Kremnitz. Preocupările lingvistice determinate de „Ju- nimea" și de spiritul nou în care lucra ea ocupă un loc extrem de important în istoria culturii și lingvisticii românești din veacul trecut, deși sînt adesea prea negative și în parte nedrepte cu Hasdeu. Ele capătă un as- pect major cu Cihac și cu Philippide. După 1900 se produce ruptura între Maiorescu și Philippide și aderarea lui Philippide la ideo- logia Vieții românești, și se încheie astfel cu- rentul junimist — pentru a vorbi de așa ceva — in lingvistica românească. G IVÂNESCU 1 Unii din acești termeni, care au fost accep- tați de toți colaboratorii Convorbirilor literare, erau „creația" generației de la 1840. 2 E vorba de articolul Limba română veche și nouă (Traducerea românească a scrierilor lui Oxenstien), Convorbiri literare, VII, 1973, nr. 1, p. 34—36. Pentru alte articole publicate de Lambrior, vezi A. Lambrior. Studii de lin- gvistică, Iași, 1976 (editor Ion Nuțâ). Vom re- marca și faptul că, în articolul din 1972, Lam- brior vorbește, pentru Opera de formare a României, de noul organism lingvistic care se formează atunci. Este un concept și un termen care a avut circulație în lingvistică de la W. von Humboldt și Bopp pînă la neograma- tici ; aceștia au renunțat la el și au introdus în loc conceptul și termenul de sistem lingvis- tic, fonetic etc., fără a trage din el conse- cințele trase de structuraliștii veacului al XX- lea. 3 Hasdeu, care voia, probabil, să expună și ridiculului pe cercetătorul maghiar. La între- bat întîi dacă poate spune de ce germanii nu- mesc armăsarul Walach, adică „român", iar francezii, hongre. adică „ungur". Hunfalvy a spus că nu poate răspunde. Hasdeu a susținut atunci, în ședință că faptul se explică prin aceea că germanii au împrumutat cuvîntul de la români înainte ca ungurii să fi cucerit Ardealul, pe cînd francezii l-au împrumutat, după cucerirea Ardealului de către unguri. Hasdeu mai arăta, pe baza unui text din Am- mianus Marcellus, că Dacia a excelat deja de pe vremea acestui scriitor (secolul al IV-lea), în creșterea armăsarilor. „Junimea44 și Rîndurile lui Maiorescu din încheierea arti- colului amintit prevesteau acțiunea politică în care se va angaja societatea ieșeană și, cu deosebire, alianțele mereu schimbătoare ale grupării. „Porumbeii" junimiști (cum au fost ei supranumiți, din această pricină) aveau prea puțină încredere în diviziunea maniheistâ a partidelor politice, căci, din principiu, ex- cludeau orice maniheism. Erau, și aici, eclectici, adică adversari ai rigidității. Se opuneau, din nou. prin mijloace diverse, rigidității pașoptiste și mai ales post-pașoptiste (necesare în mo- mentele respective), căutind să impună un alt hip de înțelegere a raporturilor dintre cul- tură și societate. Nu era insă un chip cu to- tul deosebit și nici contestarea nu era totală. Aceasta se va întîmpla abia cu mișcarea so- talistă. de la sfîrșitul secolului Junimea era interesată, in acest sens, de istoria civilizați- ilor. dar nu pentru a căuta argumentele unei mutații radicale, ci pentru a facilita inte- grarea noastră culturală pe un făgaș conside- rat istoric si firesc. în mișcarea culturală românească din seco- lul al XlX-lea. Junimea este prima care pro- voacă o ruptură și lărgește cîmpul conștiin- ței culturale, prin renunțarea la fixism și prin introducerea unei neîncrederi, a unei circum- specții, obligatorie pentru orice act de cul- tură. Junimiștii au alcătuit cea dintîi socie- tate literară românească la care se poate constata un solid temei cultural, care o sus- ține și care i-a conferit audiență. Nu i-au sus- ținut alte mijloace. S-a vorbit de „Junimea societate secretă" și documentele sînt edifi- catoare. însă nu aici este de căutat rolul so- cietății ieșene, ci în conștiința că individualis- mul romantic este perimat. Se opunea, și la acest capitol, mișcărilor anterioare. De aceea, cu toate că aici a apărut și s-a dezvoltat Emi- nescu. junimismul reprezintă cea dintîi ati- tudine antiromantică de la noi, cu rădăcini adinei în societatea vremii și cu motivații din- tre cele mai valabile. Consensul pe care Junimea îl reclama mem- brilor ei vine și din dinamica proprie grupă- rilor de soc. dar și din necesitatea de a im- pune o ordine culturală (literară în al doilea Convorbiri literare — 12 istorie Școala 9 si învătămîntul 9 9 românesc în viziunea lui Maiorescu Se știe că, in multe privințe, junimiștii au preluat o bună parte din programul înaintașilor pașoptiști. Faptul a fost de- monstrat de G. Ibrăileanu, mai intîi, și, apoi, de Tudor Vianu. In lupta lor împotriva for- melor fără fond, nu se putea să nu fie im- presionați de modul nesatisfăcător în care funcționa școala acum o sută douăzeci de ani. Ca și în critica literară ori în îndrumarea spre o limbă literară corespunzătoare, tonul l-a dat, și aici, tot Maiorescu. In vremea studiilor sale în străinătate și a pregătirii pentru pro- fesorat. el și-a putut da seama de diferența sensibilă dintre școala pe care a urmat-o el însuși și cea care exista în țările noastre. în calitate de director al Școlii Normale, din Iași, și, apoi, în cea de rector al Universității, era absolut interesat să facă uz de toate mi- jloacele posibile în vederea ridicării calității învățămîntului românesc. încă în anul 1870. cînd nu avea decît 30 de ani, într-un articol publicat în numărul din 1 aprilie al „Convorbi- rilor literare", vine cu o serie de propuneri menite să scoată școala din impasul în care se afla. El se sprijinea pe articolele 367 și 375 din Legea Instrucțiunii Publice, potrivit cărora aveau dreptul să fie învățători sătești toți aceia care puteau justifica, la concurs, că posedă cu- noștințele obligatorii pentru școalele elemen- tare, plus noțiuni de agricultură și artă ve- terinară, după putință. Articolul 245, din legea respectivă, dădea dreptul și absolvenților a patru clase de seminar să devină învățători sătești, fără alt examen. In intenția legiuito- rului, prevederile articolului 245 urmau să fie aplicate doar în cazurile în care posturile e- xistente de învățători nu puteau fi ocupate de absolvenți ai școlii normale. Dar într-un amen- dament, prezentat în Cameră de generalul E. Florescu, datele problemei aveau să fie oare- cum răsturnate. Plecînd de la faptul că, pe lîngă învățători, pot ocupa posturile respective și absolvenții de seminar și. în același timp, și preoții, și avînd în vedere „deficitul enorm cu care se prezintă bugetul" (pag 33), el, gene- ralul Florescu, propune ca economiile respec- tive să fie realizate prin fixarea preoților pe posturile de învățători, în școlile comunale. Cu lucrul acesta nu se putea împăca Maio- rescu. El era pentru laicizarea totală a învă- țămîntului, pe considerentul că numai în felul acesta școala va putea beneficia de toate cu- ceririle științei. Maiorescu se ridică împotriva concepției curente, atunci, că școala comunală ar avea ca „scop principal de a învăța pe să- teni citirea și scrierea și că, odată acest scop împlinit, misiunea ei este terminată" (pag. 35). Dacă lucrurile ar sta așa, afirmă Maiorescu. „atunci, în adevăr, ar fi de puțină importanță dacă preoții sau mirenii sînt învățători prin sate. însă acea opiniune este greșită ; scopul școalei comunale nu este învățarea citirii și ordinea culturii rind). De unde și abjurarea dizidenților. Se cerea respectarea unei ordini stabilite în co- mun, pentru a provoca o anume dezordine la adversari. Desigur, Junimea era foarte pru- dentă și nu ataca, precum alte mișcări, rădă- cinile ordinii existente. Societatea ieșeană nu a urmărit crearea unor alte valori umane, ci a altor valori culturale, acestea părîndu-i-se mai de actualitate. Pașoptiștii avuseseră mereu drept țel un „om nou". Junimiștii se mulțu- mesc cu un „om cultural", care să genereze mai tîrziu un om nou complet. Este încă o dovadă a aderenței lor la realitățile naționale, a promptitudinii răspunsului lor la realitatea cea mai vie. Importantă este și acțiunea juni- mistă de lărgire a cîmpului cultural prin ata- carea mitologiei culturale anterioare. Desigur, sînt continuate obiectivele „Daciei literare", folclorul are și în societatea ieșeană un rol preponderent. Dar sensul și esența folcloru- lui sint considerabil extinse și adîncite. Ii sînt adăugați factori proveniți din alte culturi, re- zultînd o europenizare a cîmpului cultural au- tohton. Pașoptismul procedase și el în același mod, însă nu avusese răgazul decît pentru a ocaziona o latență. Cu Junimea faptul devine vizibil și „romanul poporal", despre care dis- cută Maiorescu, înseamnă altceva decît sim- pla citare folclorică și pitorească, fiind o im- plicare profundă în spiritualitatea națională. Societatea ieșeană îmbină cultivarea tradiției etnice cu manifestările culte. O dată cu di- fuzarea culturii în pături tot mai largi, pro- dusă prin explozia individualității de după 1850, are loc și o ruptură, între tradițiile glo- bale, așa-zicînd populare, și actele culte. Ju- , nimiștii intenționau să restabilească echilibrul. | De fapt, să stabilească un echilibru, întrucît pînă la ei nu se întîmplase ceva asemănător. Istoria culturii noastre nu înregistrase încă o asemenea nepotrivire și răspunsul Junimii este fără echivoc : renunțarea la „formele fără fond". Ceea ce nu a adus în discuție societa- tea ieșeană a fost înrîurirea factorului econo- mic, într-o societate care începea să cunoască stratificări, cu răsfrîngeri și în domeniile cul- turii. Insă astfel de chestiuni s-au pus ceva mai tîrziu. Junimea urma linia tradițională, scrierii în sine, ci este in prima linie dezvol- tarea inteligenței sătenilor prin înzestrarea cu toate cunoștințele importante in sfera lor de viață. Pentru acest scop, citirea și scrierea sint numai mijloacele mecanice, pe care învă- țătorul trebuie să le absolve cît se poate mai iute... pentru a putea trece la ordinea sa de zi, care este lățirea acelor cunoștințe și age- rimea inteligenței" (pag. 35—36). Școala, spune autorul mai departe, are rostul să consolide- ze legătura dintre oraș și sat. să introducă, in sate, rezultatele activității științifice obținute în orașe, iar satele cu ocazia receptării acelor rezultate, să-și arate capacitățile eminente de care dispun precum și elementele umane care pot fi chemate să depășească sfera îngustă a mediului în care s-au născut, pentruca. trecind în orașe, să participe, într-un cerc mai larg, la toate acțiunile menite să ducă la progresul patriei. Cu alte cuvinte, școala trebuie să sta- bilească și să fundamenteze cunoștințele care urmează să fie răspîndite în mediul rural, iar prin examenele la care sînt supuși elevii din acest mediu să poată fi recrutați cei cu apti- tudini deosebite in vederea împrospătării for- țelor din orașe. Școala comunală astfel înțe- leasă este închegarea organismului unei socie- tăți date, susținerea unității ei naționale și teritoriale. Fără această legătură, școala nu-si are înțelesul și toate organismele statului sint paralizate. Punctul de vedere exprimat de Maiorescu nu este numai deosebit de avansat, sub raport strict educativ, ci are si un pronunțat carac- ter ratriotic : -Oamenii publici, deputați și funcționari, recrutati numai din orașe și lip- siti de legătura salutară cu poporul, se res- trîng intr-o mărginire fatală, produc egoismul exclusiv de clasă și formează pe tăcute o so- cietate de exploatare a veniturilor publice în sarcina țăranului... Societatea, in conexitatea ei, este spartă și prefăcută într-un agregat de atomi izolați, căci țăranii nu sînt parte in- tegrantă a organismului statului, ci membre deslipite si moarte dintr-un tot, pe care nu-1 înțeleg. Vine un vecin și le ia o provincie... vine alt vecin și le ia altă provincie ... poporul de jos rămîne indiferent la asemenea schim- bări istorice ; nici un district nu se intere- sează de soarta celuilalt. Uni'atea teritorială este o idee necunoscută și însăși existența statului este un simplu joc al intimplării" (pag. 36—37). Maiorescu acordă o importantă deosebită ,'ăr- tii de lectură, care trebuie să fie .sufletul scoalei elementare. Tn ea se dă țăranului te- zaurul intelectual pentru toată viața lui și prin ea se introduce, în sate, acel șir de idei, care produce unitatea culturii si contribuie in mod esențial a face dintr-o împreunare în- timplătoare de oameni o societate alcătuită" (pag. 37). Importantă este metoda folosită in școală, pe care Maiorescu și-o însușise în țările din apus. Ei susținea că scrierea, cititul, desenul trebuie învățate nu numai toate împreuna, ci este nevoie să fie încadrate într-o narațiune, pentru a deprinde, in același timp. înțelegerea ideilor abstracte, de cultură, și perceperea e- xactă a formelor concrete din natură și anume a le deprinde nu în mod mecanic prin reci- tare.... ci prin amintirea legăturii intre scop și mijloc între narațiune, citire, scriere, desen. După aceasta se impune ca învățătorul să-1 o- rienteze pe elev spre diverse descrieri, fabule si poezii ușoare, care e recomandabil să fie învățate cintînd, apoi spre descrierile de plante și de animale, de regulă cu ilustrațiuni și ex- plicații privind folosul lor practic, după care se poate trece la descrieri geografice, la na- rațiuni istorice, la cartea de literatură, la no- țiuni de organizarea stalului etc. în felul a- cesta. cartea de citire se dovedește utilă nu kantiană in esență, a considerării culturii ca o manifestare independentă a spiritualității o- menești. A știut să întoarcă insă filosofia cul- turii pe care și-a întemeiat opiniile in armă de corijare a prezentului Deosebit de mișcările anterioare. Junimea recurge la o acțiune fundamentată, in cea mai mare parte, laic. Este notorie crunta ironie administrată acelora care afirmau că în ei „furnică dumnezeirea". Junimiștii le-au opus încrederea in valoarea creatoare a omului. Și nu a omului în genere, ci a locuitorului României de după 1860, pe care il îndemnau către autocunoaștere, in scopul actualizării la- tențelor pe care împrejurările le amenințau. De aici, rolul atribuit personalității, mai ales celei creatoare, autonomizării importanței pe care artistul trebuie să o aibă. Poate nu ris- căm prea mult dacă afirmăm că, pentru juni- miști, creatorul se substituie divinității. Cul- tivarea individualității creatoare (studii, burse, ocazionarea discuțiilor) era una din condițiile de bază ale progresului cultural. Ceea ce vrea să însemne totodată că motorul culturii era, pentru Junimea, insul creator. Din punctul de vedere al sociologiei culturii, important este și rolul de intermediar al Ju- nimii. Un intermediar adesea incomod prin luciditate și intoleranță, dar care și-a propus să creeze o ordine a culturii românești con- temporane, în care criticismului îi era desti- nată funcția de stratificare. Insă Junimea nu a criticat steril și valorile afirmate de ea s-au impus. în acest sens, societatea ieșeană este un cap de serie, semnificativă fiind atenția acordată învățămîntului, ca factor edifica- tor de cultură și întemeietor a] unor grupuri largi de inițiati, din care să apară creatorii. Pînă prin 1890, Junimea a fost singura gru- pare care (folosind un termen din sociologia mai nouă) legitima cultura noastră și acorda, într-un fel sau altul, certificate de valoare. Cele mai multe — validate de timp. Este drept, societatea ieșeană — s-a substituit posterității. Dar care îndeletnicire critică nu-și asumă a- ceastă răspundere ? Cu atît mai mult cind poartă pe umeri povara unui început de drum. Dan MANUCA numai pentru anii de școală, ci pentru toată viața săteanului. Rezultă, din cele afirmate imediat mai sus, că manualul școlar trebuie alcătuit cu mare simt de răspundere fiindcă el ține locul. în bună parte, si ziarelor pe care, atunci, nu le aveam, și cărților pentru popor, care ne lip- seau, si calendarelor, care, așa cum erau al- cătuite, se dovedeau utile, după expresia lui Maiorescu, numai pentru librarii care le edi- tau. O atenție deosebită era acordată programei analitice, care, spunea Maiorescu, nu poale fi aplicată în condiții corespunzătoare decît într-o scoală independentă, emancipata de sub tutela religiei. Noțiunile științifice, în învăță- mintul seminarial. unde se pregăteau șntoru preoți, se dovedeau nu numai insuficiente ci si incompatibile cu programul atins de cuce- ririle științifice : -Singurul mijloc de pruden- tă ce ne rămîne. este de a despărți cele doua sfere de acțiune, de a lăsa științei cîmpul exclusiv pentru toate constatările naturale și bisericii influența liberă pentru chestiunile transcendente, fără a-i permite trecerea peste această margine" (pag. 39). Maiorescu iși dădea seama că unele „con- cesii" ale generalului Florescu aveau la bază probleme de natură economică. Dar aceasta nu l-a putut obliga să renunțe la principiile lui t .Dacă sint mijloace mai multe, se vor face scoli mai multe ; dacă sint mijloace puține se vor face scoli puține. Insă multe, puține, cite vor fi, trebuie să fie bune in sensul culturu moderne, si sensul culturii moderne restftnge pretutindenea influența bisericii asupra școlii" (pag. 40). Lupta Iui Maiorescu împotriva formelor tară fond il va pune in situația de a milita asu- pra rostului unor facultăți și institute care nu existau decît formal ; erau lipsite de o înca- drare corespunzătoare. El nu se gindea la fap- tul că o bună scoală elementară nu poate fi imaginată fără un institut superior, care sa oregătească pe viitorii institutori ș: profesori. Ma: degrabă se gindea ca aceștia să fie Dre- pătiți în institutele respective din alte țâri. Ideea nu putea fi împărtășită, se înțelege, si ea a fost combătută nr'n’r» alțî’. de V A. Urechia intr-un articol publicat în -Revista contemnorană". 1 septembrie ’S73. în care ci- tim : .Instrucția poporului este un efect al eult”rii înalte a claselor superioare. Chiar si în Prusia, unde s-a spus că după lena învă- țătorul a scănat tara, universitățile au făcut ■ ■oala primară. Pentru ca să existe o școală primară si secundară bună, trebuie să existe un învătămînt superior pentru a pregăti das. ~ăli destoinici. Aceasta a fost de altfel si Ia . »i concepția lui Gh. la-zăr. care a tintit din raoul locului la un invățămînt secundar și su- perior pentru a aiunge apoi la sate". Maiorescu s-a declarat împotriva centrali- zării excesive, fiindcă aceasta punea în sarci- na ministerului obligații cu mult peste pu- terile lui. pe de o parte, iar. pe de altă parte, ducea spre un sistem de „neîncredere mutuală pentru toate gradele". Pe Maiorescu nu-1 pu- tea satisface dispoziția potrivit căreia exame- nul de bacalaureat. în loc să fie încredințat profesorilor care au predat materiile respec- tive timp de șapte ani, era preluat de cadre dinafara școlilor respective, care, pînă la ur- mă. nu se bucurau nici ele de încredere mai mare fiindcă aprecierile lor urmau să fie controlate si validate de Consiliul Superior, care avea dreptul să intervină și să schimbe datele raportului intocmit de examinatori. Maiorescu nu se arată mulțumit nici de modul in care a fost alcătuit aparatul de control. Pe lingă faptul că inspectorii sint prea numeroși, li se ațprdă un credit exage- rat și. in felul acesta, se uită ori se negli- jează un lucru deosebit de important, acela că .Sufletul fnvățămintului este nu inspecto- rul, ci Învățătorul ; acestuia trebuie dar lăsată independența cea mai mare ce se poate acorda, precum el are și deplina răspundere pentru ceea ce face" (pag. 256). „învățătorii înșiși sînt singurele organe adevărate ale instrucțiunii pu- blice și astfel ei au lucrarea cea mai grea și importantă, sau mai bine zicind ei au sin- gura lucrare" (257). .Alegerea cărților de școa- lă. darea notelor, facerea examenelor, promo- varea școlarilor, eliberarea de diplome, tre- buie lăsate in libera dispoziție a acelor Per- soane cărora li s-a încredințat și însuși în- vățămintul, adică institutorilor" (257). „Nu controlarea învățătorului, după ce l-ai pus odată pe catedră, este întrebarea cea mare, ci creșterea lui înainte de a-1 pune pe cate- dră*. (258). -Știind că este mai bine a nu înființa o școală de loc, decît a înființa o școa- lă rea, vom decide mai întîi a nu deschide nici o școală elementară înainte de a avea învățătorul ei bine preparat" (258). Alte probleme, numeroase, de a căror rezol- vare depindea bunul mers al învățămîntului, l-au preocupat pe Maiorescu și pe colaboratorii lui de la Junimea. Nu le putem lua pe toate în discuție, aici, se înțelege. Vom mai po- meni doar de interesul acordat de el școlilor din Brașov, cărora, în contextul politic de atunci, dintr-o provincie dinafara statului ro- mân, le reveneau sarcini de care numai oa- menii cu adevărat luminați puteau să-și dea seama. _ împotriva acuzațiilor de cosmopolitism, care le-au fost aduse, adesea, Maiorescu și colabo- ratorii lui au fost călăuziți, pe toate drumurile lor, nu numai de o cumpănire cum nu se poate mai dreaptă a lucrurilor, ci și de cel mai luminat patriotism. Gavril ISTRATE Umbre la Iași Aud pe-aici, pe lingă mine pași Vin voci străvechi să cînte, să mustre. Un paradis e ingropat la Iași Sub străjuirea umbrelor ilustre. Vin voievozi cu degete subțiri Un stins condei își plinge arabescul. Ceva se va-ntîmpla la Convorbiri. Apare un poem de Eminescu. Alecsandri va regăsi discret Durerea și misterul din talangă Și lingă umbra marelui poet Va crește metafizica lui Creangă. Ceva inexplicabil e aci, In pietre, chiar, e-un magnetism frenetic, Dic(ionaru-i pus a se-ndulci I Cu miere sacu-și coase orice petic. ISint clipe, uneori, sint zile chiar, Cind vin fantomele de cai in tropot. Atunci, Moldova toatâ-i un altar Proteguit de fiecare clopot. întregul Iași e desenat frumos Și orice pas al frunzelor rămine De parcă, el e dintr-un nobil os, Biblioteca Patriei române. Arhitectura lui e de amurg, E o chindie fiecare casă De-atîtea umbre ce din vremuri curg întregul Iași e-o noapte luminoasă. Aici, un tei ajunge împărat. Și o bojdeucă intră în legendă. Aici, pereții au incorporat O stare genială permanentă. , Aici, mai dulce curge vinu-n teasc Si om mai bun ca moldoveanul nu e Aici, chiar și copiii cînd se nasc Au fasa cu proiectul de statuie. Eterni sint toți în fiecare zi De struguri veșnici fumegă povarna. Ca o-nflorire de mitropolii Isi regăsește ziua sfintă iarna. E ziua de unire dintre frați, Cind lașul a ales cu bărbăție Dccit fruntaș intre înstrăinați, Mai bine-al doilea-ntr-o Românie. De ce-au ales nu Iași, ci București, In fond, intregul Iași era un templu ? Voi, clăditori ai soartei românești, Purtarea lașului c un exemplu, și umbrele ilustre care vin Să scuture de orice rele piatra, încuviințează pasul spre destin Și laudă acestei patrii vatra. Și mai știau acei ce-au acceptat Că lasu-i Iași, că nu_l sfărimă timpul, Că zeii unui neam neînfricat, Aici, la Iași și-au hotărit Olimpul. Adrian PAUNESCU I Locomotiva „Convorbiri. Cind primăvara rupe gura zăpezilor îndrăgostite și bani de-argint se dau de-a dura pe rîurile nepotcovite Cind tîlhăroaicele mascate îți ies la drum cu toporasi și telegraful lumii bate același ritm : La Iași ! La Iași ! La Iași, trăsură de unire cu trandafiri de la Moldova răsfrintă-n cuget și-n simțire precum pe ceruri supernova La Iași, unde șezum și plinsem, unde-am știut să rostuim și fost-au literele strînse-n tipare ca un ordin prim, ca o trimitere înainte a unui timp născut in har — La Iași o samă de cuvinte mereu dau bunul de tipar ! Orașul tot se da în stampă acum un secol și ceva și-1 lumina aceeași lampă, aceași apă-1 înseta La Iași, să vadă vrea mulțimea țișnind pe-arterele subțiri din Atelierele „Junimea" Locomotiva „Convorbiri..." Plutind in abur de cafele, scăldată-n fragede cerneluri de la pămînt și pin’la stele ea duce încărcate trenuri cu grai și suflet românesc, cu gînd la gînd în veșnicie (lăsindu-mi să cronicăresc un corp de literă și mie...) Pe frontispiciu stau negruzzii, pogori d'esprit și maiorești săgetători din arcul frunții ; ard veronicele-n ferești iar prin copou dă-n floare versul, teii-au ajuns cu capu-n nori si-nmiresmează universul — Oh, soacrele cu trei nurori palatizînd (pe limba veche) cu stanpățiti și barbăcoți despre-o iubire nepereche pc lîngă plopii fără soț și pe sub bolta cea albastră ori sub lucoarea boitei reci — nu va muri iubirea noastră cum ei nu vor muri în veci... O, „Convorbiri..,", scripturi de aur izvor sonorizînd fintine, incununate-n mirt și-n laur mereu veți fi și veți rămîne... La Iași, cînd primăvara-i rupe zăpezii.-ndrăgostite guri și rîurile-n înalte cupe șampanizează noi scripturi e o trimitere înainte a unui timp născut în har — La Iași o samă de cuvinte mereu dau bunul de tipar ! Nicolae TURTUREANU 13 — Convorbiri literare documente Personaje La o artistă Toți Eminovicii și Emineștii merită, cu îndreptățire, atenția cercetătorului de astăzi. Personalitatea formidabilă a lui Gheorghe Eminovici — încă se cere cer- cetată, spre a fi înțeleasă, în adevăratele ei dimensiuni. A fost un mare păgubos și, in același timp, un mare câștigător. S-a zbătut o viață întreagă, spre a muri in mi- zerie. alungat din propria-i casă... Printre personalitățile din lumea aceasta a Emino- vici lor și Emine.șulor, se mai află unul, des- pre care, nemeritat, mai mult se tace decit se vorbește : Aglaia, sora mai mică a poetu- lui, al optulea copil al Ralucăi. Călinescu îi consacra. in „Viața lui Mihai Eminescu', 17 rinduri. Alții — precum lorga, de pildă, nu-i acordă nici un fel de atenție. Cercetă- torul botoșănean I. D. Marin o evocă mai ales în legătură cu disputa privind data și locul nașterii lui Mihai. Zelul de scotocitor al lui Augustin Z. N. Pop găsește material pentru editarea unei broșuri de 35 de pagini, la Cernăuți, în tipografia „Mitropolitul Sil- vestru". Anul apariției — 1943 — nu era. însă, deloc în măsură a oferi largă circula- ție și difuziune unui „studiu de amănun- țimi biografice noi" — cum il caracterizează autorul în autograful pe exemplarul tri- mis „Domnului Mihai Xiculescu. criticul de distincție al Universului literar*. Alte cite- va referiri, ici-colo, reiau, intr-o formă sau alta, lucruri îndeobște cunoscute. Vor mai fi existînd, de ce nu. și alte scrieri consacra- te Aglaei, de care noi nu avem cunoștință. In procesul de documentare pentru volumul al II-lea. nenăscut, din „Oastea oștilor-, am întilnit. desigur, numele sorei mai mici a poetului în sumedenie de acte adunate in volum de cercetători ieșeni, ori publicate in reviste și culegeri omagiale. Nouă, desti- nul Aglaei ne-a atras atenția în special relația lui cu teatrul și prin aceea câ .a< - trița amatoare" (să-i spunem astfel) s-a pre- gătit pentru scenă la Suceava și. in tei șapte ani trăiți acolo nu-i exclus să fi evoluat pe scena de la „Dom Polski", care a devenit, după restaurare, „Teatrul municipal .Sucea- va". Secție a Teatrului Național din laai. Afișul de înmormîntare al Aglaei vestea, in iulie 1900. câ a încetat din viață Xelae Gareiss von Dollitzsturm. născută Eminescu Prestigiul poetului, trecut in lumea umbre- lor cu 11 ani înainte, s" împlinise si se con- solidase deci, astfel câ von Dollitzstrum. „soțul îndurerat" a găsit de cuviință s5 scrie si să tipărească geb. Eminescu si nu Emino- vici. cum glăsuiau actele, inclusiv tei de căsătorie. Este o mică si tîrzie victorie asu- pra purtătorului de blazon austriac, al că- rui von rima, desigur, mai bine cu rangul, mărunt, dar. totuși, rang de căminar a. Iu; Eminovici. Poezia a învins, aici, boeria — caz rar. dar nu singular. Născută in ma: 1852. la Ipotești (loc. afirmă ea cu hotârire într-o scrisoare către Maiorescu. ți al naște- rii lui Mihai — fapt contrazis de documen- te), Aglaia a fost sortită mănăstirii, ca și mătusile ei Fevronia. Sofia ori Olimpiada, ajunsă stareță la Agafton. Cînd a intilnit-o loan Drogli. purta veșmint de maică. Viitorul ei soț era mai virstnic cu 21 de ani și. pen- tru a mai micșora diferența săritoare in ochi, gâscste de cuviință, in actul de căsătorie în- cheiat la primăria comunei Cucorăni. să se declare cu patru ani mai tinâr. Ceea ce. de- sigur. nu schimbă nimic. Drogli. născut la Măzănesti. era un om copt, fălos, purtat prin lungi chefuri si petreceri, pe deasupra si cam lăudăros: cind a venit in petit, la Ipotești. a tocmit rădvan cu -ase cai. de- nu-1 dădea de loc averea afară din casă A’tfel. era om scolit pentru vremea aceea, disci-nl al lui Arune Pumnul si cu ceva -au- dieri" ale cursului teologic diecezan. Avea si unele articole publicate, cu obiecte des- tul de împrăștiate : „Despre polul nordic", dar și „Pronumele personal ți întrebuințarea lui". Era un -cultural" al epocii -i uu mili- tant pentru drepturile românilor Tatăl mi- resei i-a dat ginerelui său -sinet" pentru „FAMILIA", nr. 29, anul IV 1868. în care a apărut poezia „LA O ARTISTA' 2 000 de galbeni — zestrea Aglaei. Emines- cu avea să scrie, mai tîrziu : „Măritindu-se sora mea, el i-a promis o zestre de două mii dc galbeni. Este ridicol cind un om pro- mite in scris ceea ce nici are și nici poate realiza, dar obligațiunea față dc cumnatul meu este pozitivă ți bătrinul meu e ca și ruinat...'. Ceea ce avea să se adeverească intru totul in 1878, anul vînzării moșiei Ipo- tești pentru acoperirea acestei datorii... Du- pă o perioadă cernăuțeană, Aglaia și soțul ci s-au mutat la Suceava. întrucît Drogli fu- sese numit, prin decret kesaro-crăiesc. in- spector districtual peste Suceava și Cîmpu- lung. Orașul Suceava începea să aibă o bo- gată viață muzicală și teatrală —- despre care au scris in amănunțime Victor MorariU, Rudolf Gassauer. Liviu Rusu și alții. Prin- tre animatori se număra și Aglaia. Revenită la Cernăuți, după 1882. se prezintă ca o cîn- tăreață și actriță deja formată, fiind, de re- gulă. cap de afiș și jucind in piese de Alec- sandri. Cornea, Bengescu, cintind în operete și vodeviluri (cele mai multe piese fiind -aranjate" ori compuse de Tudor Flondor). De mare importanță pentru atestarea înzes- trării artistice a sorei lui Eminescu mi se pare însemnarea lui Titu Maiorescu din 18 februarie 1883. referitoare la spectacolul cu -Florin și Florica" pe care-1 văzuse in seara precedentă : _ „excelentă ți în unele pasagii de o ștrengărească drăgălașe. sora lui Emi- nescu. Doamna Drogli_". Cum arăta, atunci. Aglaia ? Călinescu o socotește femeie fru- moasă. Un desen de I. Cirdei. realizat după o fotografie din 1870. ne-o arată la vârsta de 18 am — are trăsături evident «semănă- toare cu acelea ale lui Mihai. O fotografie linie. cind era. de acum. Doamna von D61- htzsturm. înfățișează o femeie cu urme bine păstrate ale frumuseții de odinioară. O fun- dă mare, combinată cu un guler înalt, sînt menite, crcoe A^.N Pop. să ascundă urmă- rile bo i ce avea s-o răr-cnă Ia 48 de ani — -morbus Basedovi". cum se menționează in -Liber m-rtuorum" din Cernăuți. în tine- :e>td ani dâruițs scenei, cred că râmine să i se potrivească cel mai bine caracterizarea maioresc mă -ștrengărească drăsălâșie". Scena a fost, pentru ea. nu un simplu miraj s: o posibilitate de a-M etala grația *i june- țea. O dovedește faptul câ. din clipa in care a înnsicerat câ e bine să nu mai apară in ^ubi?< (1885) iși amenajează un teatru in mir.^iturS. acasă, unde joacă frecvent, cu statomk-ă casiune. dimpreună cu fiii ei. ba chiar >i cu Drogli. La una dntre aceste re- prezentat'!. Eminescu si-a adus contribuția in ral : ta te de sufleor. în continuare. Aglaia va juca, mai degrabă fără voia ei. intr-o re- prezentație care va fi costat-o mult. Moare D-ogli. și. după o vrrmr. Aglaia j*i reface viata" mar.tindu-se cu Heinnch Gareiss von Doll.trsuinr. Un om urit. dizgrațios, impo- sibil sâ trezească o pasiune adevărata orică- rei feme Avea. insă, un von intre nume 5: prenume, iar Aglaia nu mai avea, de mi 'Teme, -ștrengăreasca drăgălâsie" re- marcată de Maiorescu. Adăugăm observația prețioasă a Ecaterinei Eminescu-Persu (a doua fiică a lui Matei) care, copil fiind, a zărit-o pe Aglae intr-un popas la Mizil : ...brunetă, distinsă, trecind cu fereală ți to- tuși mi zimbet comunicativ, de-i pe chip urmele suferințe: îs ascuțiseră pomeții" (A.ZNP. „întresir " p 671 în 18«â>. cind s-a nntârit nunta. Aglaia era in doiiu și pentru moartea Iu; Schai. șî pentru a Hanetei. Mai ,— ; — •• .»)• —c-^cva rSr-s-^tă mănăs- tirii A^a.'trr. a t-ebu.t să treacă ia cato- licism Ce ral. fost in sufletul ei. nu se va st: n;r odată. în actul de căsitorie este t^e- <-ută nlia Georeii Emim» îcz — steaua lui Err""^-scj încă ~.u ajunsese ia zenitul pre- țuirii una-rene \z.a:a moare la Vi uiie -i este inmormintatâ cu grăbire. Ia I au- gust. car nu :n cavou» fam:iiei ij89't»turm. De ce ’ Iarăși nu se va st: vreodat». Abia nucă desființarea vechiului rimitir din Cer- năuti. osem r.teic -mj fost acceptate in crip- t-, st- imo-;. >r Iu. DUztzstunn. Pasiunea pentru teatru. Agiae i-a lăsat-o fiului ei. Ghenrgke. năucul in 1874, tot la Ipotești. Magistrat ir. armata keearo-crăiascâ. recita pretutindeni și in orice împrejurări, fie că-l asculta cineva fie că se singur ne străzile orașului. A murit avînd mintea întunecată. Rămîne. din toate acestea, contribuția meritorie a Aglaei la propășirea teatrului ro- mânesc. Cit prive te atitudinea familiei Dollitz- sturm față de memoria Aglaei și a genia- lului ei frate, ni se pare semnificativă scri- soarea pe care Dbllitzsturm junior o trimite in 1934 din Cimpulung Moldovenesc lui Nicolae lorga (scrisoarea se află in fondul documentar al Casei memoriale „Nicolae lor- ga" din Botoșani, la nr. inv. 719 ; cunoaște- rea ei ne-a fost facilitată de muzeografa Violeta Damaschin, căreia, pe această cale, ii mulțumim) : „Mult stimate Dle Profe- sor ! Vă cer scuze in mod anticipat pentru timpul ce-1 veți pierde, ocupindu-vă de ches- tiunea următoare : în urma morții tatălui meu. am moște- nit un ceas de buzunar, fost proprietatea poetului M. Eminescu. D-voastră veți fi știind, desigur, că sora poetului Aglaia a fost căsătorită pentru prima dată cu un oa- recare Drogli. iar pentru a doua oară cu că- pitanul austriac Heinrich Gareiss v«n Dollitz- sturm, moartă și inmormintată în cavoul fa- miliei Gareiss din Cernăuți. Ceasul este de aur. cu capac dublu, fa- bricat elvețian și doresc a-I vinde. Dacă Dvs. doriți să-l cumpărați pentru Institut sau pentru Ligă, atunci vă pun la dispoziție adresa mea. Totodată vă țin să comunic (sic !) că pe ziua dc 20 Noiembrie a.c. voi fi personal în capitală și dacă doriți vă pot aduce ceasul pentru a-I vedea. Aștept răspuns Cu respect (etc.)" ..Convorbiri4* —1887 Cu certitudine calvar și aproape odisee de pro- porții, i tine rari ul relațiilor Eminescu—Veroni ca Mjcte. cu importantele răsfringeri poetice, mar- chează noi amăgiri, amînări și sinuozități După un popas bucureștean. poetul cu sănătatea aparent refăcută revenise la Iași in primăvara anului an- țărț. anunțat celor apropiați și însoțit permanent de grija iratemă și coniratemă a lui Maiorescu (-...il țtr.e im și il țin de cel dinții poet al României”, ca și Creangă și alții de altfel) : ..Cind l-oi ști pe Emi- nescu p ecat. ajuns cu bine și așezat la lași, atunci abia imi voi permite să mă gindesc la mine. Tare -a vrea sâ aibă un pat călduț, intr-o cameră n .i. se înțelege alături ce cea a unui prieten, care să-1 Îngrijească zilnic, cel puțin de mincare- (nici o aluzie, nici acum, la maj vechiul proiect al că sâtorteî cu Veronica). $1. cu toate prevederile te- ranate a^e lui Maiorescu (-Înștiințați amicii. In- țnjip odaia- etc.). Eminescu. amic singurătății djpâ fericita expresie a biografului său autorizat Augustin Z. N Pop. se mută curînd la hanul -Raralu“ nn rrdj-oeirea acdmași Maiorescu. poetul este re- incadrat subbib^ocecar la _Cretralâ-. imde face tra- duceri din sanscrită după Fr Bopp dar boala încă si mai s^eriie a picioarekjr ulcerate 11 determină să La drumul Odesei pentru un tratament de ghiol ■a sanatoriul polonezului medic Jahimosritz. In țeastă perioadă Voxmica Micle a conceput și i-a adresat mesajul de profundă afecțiune și sdmi- rație. chemarea repetată și proiectul mereu zădăr- nicit de căsătorie. Însoțind retragerea in marginea Iu minei creatoare, cu o undă mai etrrtnd prevesti- toare de despărțire ireversibilă, deci! altruistă in resemnare : -Geniu, tu. planeazâ-n lume ! La- să-mâ in prada sorții Și numai din depărtare cind și dnd să te privesc Martora măririi tale să fiu pin-U pragul morții / Și ca pe-o mmune-n iarnă să te-ador. să te slăvesc-, despre care am dat sea- ma. succint, in numărul eres na nzât or al senei ac- tuale a -Convorbirilor". De notat, in spapul mai larg de acum, scrisoarea Vrronidi către Maiorescu ce Însoțea autograful ooeziei (intiia ?) Lai . -Permite ți să vă comunic aceste versuri Aș fi don: foarte mult să Vi le pot comunica personal cind ați fost la Iași nu am avut insă fericirea sâ Vă văd. ă Pe lingă observațiile ce V-aș fi rugat să faceți aces- tor versuri, aș fi avu’ ocazia de Vă mărturisi cit sint de sincere și de simțite. .Aș dori sâ am opinia D-voastră intimă asupra acestor strofe In care încerc, prin versuri mici, să cint un om rr.are si să văd de-mi va fi cu putință să-1 Înțeleg. Sper că_mi ve-ți răspunde un cuvint-. Se nare că Maiorescu nu a răspuns speranței din final, dar poe- zia a apărut alături de alta, in revistă, poezie iarăși reprodusă la această rubrică în timpul oo- trivit (in numărul ce corespunde exact unui secol de la apariție, cu toate ^ă elaborarea poeziei este, firesc, asa cum se și vede, anterioară : este și ca- zul celorlalte ..replici”, ale -dialogului- deseori real- mente dramatic și mereu -de la distanță” al celor doi nefericiti prieteni). Ambiguităților fatale din : -Să știi că oriunde m-oi duce / Cătră apus sau răsărit, / Va răsuna duios și dulce / Că-n lumea asta te-am iubit. ; Și de adinca mea iubire / Va râminea pe-acest pâ- mint / Ca o eternă amintire / Tristul și jalnicul meu cînt (Să știi) ; Și te urăsc cu-nverșunare / Și cu atîta dușmănie / îneît eu da că-aș fi in stare Nenorocire ți-aș da ție // Iubirea-mi plină de căl- dură / S-o pot din calea vremii-ntoarce Ar stinge abia cumplita ură / Ce azi in sufletul meu zace.// Și cind mi_aduc de tine-aminte / Mă-ingrozesc de-a mea simțire. / Poate chiar sufietu-mi mă minte / Și ura-mi nu-1 decît iubire (Și te urăsc) ; Ah ’ fugi si du-te tu in lume / Căci dacă mă-i iubi cu foc Nenorociri te vor răpune / Căci eu sint fără de norqc. // Un crud blestem pe mine zace / Și Nu s-ar zice că răzbate, din această scri- soare rece și exactă, vreo undă de mîhnire ori respect față de amintirea Emineștilor cu care se înrudeau Dbllitzsturmii. Aglae fusese măritată cu un oarecare Drogli (cine nu-1 von. rămîne, desigur, un oarecare !), iar cea- sul. fabricat elvețian medicul DSllitzsturni „dorește a-1 vinde". Nici măcar aparențele nu-s salvate cu vreo frază în care să se afi- șeze un re;ret de circumstanță. Sic transit... Desigur, toate cele presupuse în margi- nea documentelor pot fi simple speculații, iar personajele să fi evoluat, interior, pe cu totul alte traiectorii decît le propune logica reconstituirii, peste veac, din „cioburi" de informații directe ori indirecte. Nu știm ce va fi răspuns lorga ofertei privind achizițio- narea ceasului fabricat elvețian ; oricum, n-a dat curs solicitării, cită vreme ornicul cu pricina a devenit unul dintre exponatele de bază ale Muzeului literaturii de la lași. Căruia i-a fost donat de nepotul lui Dbllitz- sturm, doctorul Gareiss. Umbra .Aglaei tre- mură în preajma acestor istorii uitate și din fotografia cu guler înalt ne urmărește o pri- vire ascuțită și plină de spaime. Ce o spe- ria ? Poate boala, poate despărțirea defini- tivă de aplauzele ce i-au înflorit tinerețea, poate destinul Eminovicilor și al urmașilor acestora, poate apăsarea disproporționată, dar. în vremea aceea, de înțeles, a vinei a- doptării unei alte credințe decit a strămo- șilor, poate sentimentul ratării în viața de familie, poate toate la un loc. Și, desigur, poate nimic din toate acestea. „N-o să ghiciți" — spune fotografia... Mircea Radu IACOBIN ce-Oi iubi n-a fi al meu... / Ah ! fugi și lasă-mă in pace Căci m-am născut într-un ceas rău )Ah, }ug....) ; Frumoasă, sfîntă poesie, / Ce-ai fost uni- cu-mi Dumnezeu, / Pe dulcea ta zădărnicie , Cît preț a pus sufletul meu. A Cît părea că sint de niare / Că idol eu mi te-am ales, / Cu cit avint și adorare Prinos adusu-ți-am adus // Adinca mea cucernicie / De mitul tău cînd s.a legat / Pe dul- cea ta zădărnicie / Sufletu-ml jertfă ți l-a dat" (Frumoasă, sjintă ..), ce Veronica Micle le publică in întregul an 188Â în „Convorbiri”, și mai ales a- celei vitriolice Lui X. . („Și dac-un dor mai simți in pept / Cind se ivește luna, / E ca să nu te mai aștept / Și azi ca-niotdeauna. // Și mingiieri de mai pot fi / Unei vieți de jale, . Ar fi de-a nu te intilni / Nicicînd in a mea cale. // Iar fericită de eram / Să fiu in astă lume, Pe tine nu te cunoș- team, Nici îți știam de nume"), Eminescu răs- punde serafic și tulburător încredințind tiparului o meditație aluzivă de proiundă referință : La steaua..., din nou magistrală detașare în demnitate. In sub- sidiar. de notat că Rina Gatoschi, viitoarea con- soană a lui A. D Xenopol, 11 roagă ocazional pe marele suferind isă-i transcrie poezia pe un album de familie cind poetul, înainte de o apatică parti- cipare la onomastica lui Ștefan Dracinschi în Su- ceava, făcea băi de putină, în continuare, la Re- pedea Ungă lași, viitoarea autoare de piese teatrale uitate repede considerîndu-se astfel, pînă și ea, a fi „ultima rază din viața lui Eminescu". Muntele pătimirii trebuia urcat și mai departe, intre 9 noiembrie 188i comunică rectorului Universității din Iași pro- gramul prelecțiunilor membrilor Societății „Ju- nimea”. Iași 7 19 februarie 1878 Domnule Rector, Alăturînd pe lingă aceasta programa pre- lecțiunilor populare ce domnii Conta. Virgo- lici, G. Vârnav —*Liteanu, Xenopol, Filipescu. Pompiliu și Verussi, împreună cu subsemna- tul. vor să țină în 9 duminici consecutive in sala Universității, după cum au urmat timp de 13 ani pină acum, vă rog să binevoiți a da autorizarea Dvoastră. Primiți, vă rog. domnule coleg. încredin- țarea deosebitei mele considerațiuni. I. Negruzzi Dsale Domnului P. Suciu, rector al Universității Iași Societatea „Junimea” Prelecțiuni populare anul XIV Deșteptarea națională la începutul secolului XIX Privire teoretică — duminică 12 febr. — A. D. Xenopol Direcții istorică — duminică 19 febr. — A. D. Xenopol Legislația — duminică 26 febr. — E. Fili- pescu învătămintul — duminică 5 martie — M. Pompiliu Literatura — duminică 12 martie — I. Ne- gruzzi Mișcarea politică — duminică 19 martie — I. Negruzzi Starea economică — duminică 26 martie — V. Conta Jurnalistica — duminică 2 aprilie — G. Vârnav-Liteanu Oștirea — duminică 9 aprilie — P. Verussi. Prelecțiunile se vor ține in sala Universi- tății de la ora 2—3 p.m. Rezoluție Se va convoca consiliul de decani spre a decide asupra cererii prezente. Joi în 9 ale curentei. 71 '2 ore seara. 1878 februarie 7. Rector Petru Suciu Poemul de dragoste Apropie-te străino, dă-mi mina — se prăbușesc speranțele verii, curcubeul s-a ascuns intre aburii negri... O mașinărie ciudată calculează clipa-ntilnirii, un plug de fier sapă intre noi catacombe, caverne, pustiuri. Mi-e dor de mingiierea dinților tăi pe timpla mea rece. Arterele se-ngustează după un plan ezoteric, singele, singele fierbe-n artere. Soarele — plumb, ziua — suferindă și galbenă. Cel care trece, cel care tace, cel care vede ne-a părăsit. S-a încheiat sărbătoarea — înspăimintați ne vom odihni intr-o mare ucigașă ș: blîndă. Nefiresc este drumul pelerinului, vicioasă credința sa pe care n-o vom împărtăși niciodată. Liviu ANTONESEI în somn Te legănai în somn precum o apă cuprinsă de furtună, se auzea un flaut din adine suflat de vintul corăbiei plutind pe fruntea ta. Fruntea un val, cer negru părul tău ; fricoși delfinii părul să-ți resfire. Te-apropia în somn de spaima lor O pînză depărtată și subțire Arh. Univ. AI. I. Cuza. Rectoratul, dosar 2a/ 1877, f. 14—15. Original. La 8/20 febr. 1878 rectorul P. Suciu convoca a? decanii celor trei facultăți, G. A. Urechia. I. Caragiani și N. Culianu pentru a-i consulta asupra cererii făcută de I. Negruzzi. Consiliul acorda aviz favorabil (Ibidem f. 16). IV 1878, octombrie 9, Iași — Scrisoarea lui Nicu Gane către Titu Maiorescu in legătură cu si- tuația societății „Junimea” și a revistei „Con- vorbiri literare”. Iubite Maiorescu, încep și eu scrisoarea mea după moda bă- trînească, adică felicitindu-te mai intii pentru căsătoria ta1 și dorindu-ți din toată inima trai bun și fericire. Aceste sincere felicitări te rog să le transmiți și doamnei Maiorescu. Viind acum Ia chestiunea despre care mi-ai scris, constat intr-adevăr, cu părere de rău. că ne-am despărțit politicește. Este insă bine înțeles, precum ai zis, că răminem tot prie- teni în ale literaturii și adaug eu a zice, și prieteni personali. De aceea, te rog să fii bine încredințat că mă voi interesa de soarta oâ- trinului Gruber și deși afacerea Iui nu depinde numai de mine ci de întreg consiliul comu nai. voi căuta, cu toată stăruința, să i se facă dreptate. Mă întrebi cum rămîne cu aniversarea -Ju- nimei" în anul acesta. Răspund cu francheță că eu, unul, nu găsesc nimerit a se mai ținea in Iași : pentru rezonul că aici abia de mai există o fărimătură din vechea -Junime li- terară”, s-au imprăștiet toți ca puii de potir- niche din cauză că „Junimea*, de un timp incoace. și-a pierdut cu totul caract-rul ei li- terar, vîrlndu-se prea din cale-afară in poli- tică. o politică de care cu sau fără cuvint mulți din noi s-au depărtat ; și care a adus ruina Societății în lassi chiar și ca grup li- terar. Astăzi nimene nu mai scrie in lassi ; nu se mai țin simbetele întruniri, nu mai a- vem Convorbirile care erau cheagul ce ne lega, prin urmare a face astăzi aniversarea în lassi. ar fi a căuta de a se aprinde o candelă a cărei unt de lemn a ars. Ciți am lucrat in ale literaturii cîte ceva. bun. rău. după putere, răminem negreșit ca mai înainte prie- teni literaricește. căci o muncă de 20 de ani nu se uită, și dacă in viitor aș vrea vreun sfat de cerut asupra vreunui nou păcat li- terar (ferească Dumnezeu), nici prin minte mi-ar trece de a mă adresa la altii derit la vechii conducători ai Convorbirilor ; dar a căuta să ne mai constituim astăzi in lassi. ca corp precum am fost este după mine o încer- care zadarnică. o absolută imposibilitate. Arh. St. Iași, colecția -Documente-, P. 357 '1 Scrisoarea face parte dintr-un grup de do- cumente provenind de la N. Gane. Are multe ștersături și intervenții, de asemeni nu poartă semnătura, ceea ce ne face să credem că e o ciornă. 1. Cu Ana Rosetti, cea de a doua soție a lui Maiorescu. V 1889, martie 29. București — Scrisoarea lui' lacob Negruzzi către N. Gane in legătură cu propunerile făcute Academiei Române pentru alegerea ca membri a lui I. Slavici și N. Gane. „CONVORBIRI LITERARE” București. 29 mart. 1889 strada Romană 25 Iubite Nicule, Primind astăzi depeșa ta, mă grăbesc a-ți răspunde că in secția literară care, după Re- gulamentul Academiei, face propunerile rela- tive la noii membri, am stăruit foarte mult pentru tine și am obținut atît pentru tine, cît și pentru Slavici, unanimitatea voturilor. Sec- ția a făcut propunerea în Academie. însă Academia întrunită — spre marea mea pă- rere de rău nu ți-a dat destule voturi nici ție și nici lui Slavici, așa îneît nici un mem- bru n-a fost ales și noi am rămas iarăși vă- duvi pe un an. Este o adevărată persecuție atit contra ta și mai ales a lui Slavici, cît și contra secției noastre... Iată adevărul ! Primește regretele mele pînă la anul și părerile mele de bine aflînd că ești mult mai sănătos. De trei ani de cînd Academia nu admite propunerile făcute de secția literară pentru a- ceastă secție insăși. pe cînd un sentiment simplu de delicateță ar trebui să o facă să nu mai discute ceea ce facem și propunem pentru noi. Al tău vechi prieten I. Negruzzi Arh. St. Iași, colecția „Documente, P. 357,2. Original Gene întoarse tremurind ca focul cu iad de apă, cu de alge rai și roz și dantelat părea norocul pe care visătoare te mișcai. Dan GIOSU ★ Tot încerc să-mi lămuresc obsesiile și teoria privind forma orașelor și asta nu mă ajută la nimic. Insă acum am să fiu isteț și neglijind toate regulile jocului am să zic direct : dacă faci zmeie de diferite forme și sint bine construite zboară toate, indiferent de cine Ie ține ; dacă aerul din jurul lor e poluat, tot poluat rămine. Și credeți că asemenea sentințe mă ajută la ceva ? Radu ANDRIESCU Sub ochiul Lastheriei Zăpezi aprinse de dogoarea frunții Se șterg pe ochi cu palimpseste stranii Ne biciuie cu stele arnăuții Cînd se încuiba Noaptea în litanii Statuile sînt un liman de tină In care dorm fățarnice diluvii Cerdacul zării, oarbă serpentină Zidită-n noi de prea bătrîni Vitruvii Valeriu STANCU .Contexte Conștiința muncii Îndemnat de un prieten, pe cînd lucra la Timpul (unde îl avea coleg pe I. L. Ca- 1 ragiale), să meargă să se odihnească, E- minescu il întreba neliniștit: „Pe cine să las în locul meu Intr-adevăr, pe cine putea să lase Eminescu in locul lui?! întrebarea de atunci se încarcă astăzi de tulburătoare sensuri și oricît ne-ar întrista istovitorul său efort, trebuie să recunoaștem că pentru publicistica și implicit pentru cultura națională ar fi fost o incomensu- rabilă pîeraere dacă poetul ar fi părăsit (sau nu l-ar ti ocupat niciodată) postul, rolul de redac- tor de gazetă, căruia i-a conferit o demnitate ce va rănune mereu în ceea ce ne privește o no- bilă aspirație. Sin tem mai conștienți ca niciodată de aceasta, acum, cînd opera publicistică emines- ciană se desfășoară și se zidește totodată, sub ochii noștri, șl ea, copleșitor de impunătoare, în ediția monumentală ce va purta peste vreme în primul rind numele lui Perpessicius, nume de mare ctitor, a cărui trudă pe manuscrisele emi- nesciene duce cu gindul la mitul jertfei Mește- rului Manole. .Conștiința mai bună a românilor*, „omul de- plin al culturii românești*, cum l-a caracterizat Constantin Noica, Eminescu a trebuit să fie si primul (si cel mai mare) gazetar al nostru ; el este primul ziarist român în accepția cea mai modernă. Pină la el am avut doar străluciți în- temeietori și diriguitori de ziare și reviste Emi- nescu e ziaristul total. Mărturie (și expresie) a unu. militantism cu adevărat pilduitor, ziaristica iui Eminescu constituie un nesperat, inegalabil document de epocă : a doua jumătate a veacu lui trecut. Exista experiența a două revoluții (Tudor Vladimirescu și 1848) și era chiar ea, această epocă, generatoare și martoră a unor e venimente cruciale pentru istoria statului român modern , Unirea Moldovei cu Muntenia și cuce- rirea independenței prin jertfa claselor de jos al căror elogiu l-a făcut fără întrerupere Eminescu. Era, de asemenea, un timp de o emulație fără precedent, cînd se înfruntau concepții social-<*- conomice diferite, cînd se dezbăteau diverse con- cepte, teze, teorii, opinii și cînd in România în- colțeau ideile socialiste, in acest context, Emi- nescu gazetarul a înțeles că presa poate fi o pu- tere. un teritoriu al desfășurării unei înalte pe- dagogii, cuvîntul — o armă, iar pagina de gaze- tă un cîmp de bătălie. Publicistica sa va fascina întotdeauna prin gravitate și sinceritate. Emines- cu ieșea in lume cu ideile și credințele nefardate. Și. cunoscind astăzi vastele teritorii ale publicisticii eminesciene. într-o ediție care, ea singură, poate da seama de maturitatea unei culturi, ne încredințăm Inca o dată că forța scrisului ziaristic vine, din- colo de talent, de geniu, din idei și din confrun- tare de idei, din fapte, din adevăr, adică direct din viață. Eminescu a văzut în presă un mijloc și un factor de instrucție, de educație, de civili- zație, cu atît mai mult cu cît, așazicind. materia- lul ei de construcție este cuvîntul, limba — pe care o considera a fi elementul definitoriu al personalității unui popor : „Măsurariul civiliza- țiunei unui popor în ziua de azi e : o limbă so- noră și aptă de a exprima prin sunete noțiuni, prin șir și accent logic cugete, prin accent etic sentimente”. De altfel, problema civilizației si culturii, a raportului dintre acestea revine des în publicistica lui Eminescu, ea conținînd și din a- cest punct de vedere idei-forță care nu și-au pierdut și nu-și vor pierde niciodată actualitatea: „Civilizația adevărată a unui popor consistă, nu în adaptarea cu deridicata de legi, forme, insti- tuții, etichete, haine streine. Ea consistă în dez- voltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăți ale sale”. In viziunea lui E- minescu. a cultiva limba ponorului, limba vorbită de secole, nu „limba cosmopolită”, nu „păsăreas- că" neînțeleasă de popor e o condiție sine qua non a propășirii, a devenirii unei națiuni pe spirala civilizației și progresului. Recenzînd în Timpul volumul lui Slavici Novele din popor, Emi- nescu formulează memorabil această idee fun- damentală de la care au plecat și la care au ajuns și vor ajunge atîtea dezbateri și atîtea stu- dii privind specificul național ; „Credem că nici O literatură puternică și sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decît determinată ea însăși la rîndul ei de spi- ritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza lar- gă a geniului național”. Vizionarism, capacitate de a integra valorile trecutului în prezent și de a intui viitorul, sen- sul major al istoriei, de a se implica, pentru a folosi un verb foarte uzitat astăzi, în istorie, în destinul patriei — iată ce conferă publicisticii lui Eminescu durabilitate, o anumită întindere seculară. A te desprinde de contingentul spre care te „trage" și te „răstignește" în fiecare cli- pă însăși, profesia de ziarist și a te ridica, cu mijloacele și modalitățile proprii gazetăriei la o asemenea înălțime e o performanță la care nu au acces decit personalitățile excepționale, marii dascăli ai neamurilor. Vor străluci mereu într-o lumină inegalabilă figurile cărturarilor și oamenilor politici de sea- mă români din veacurile trecute așa cum le-a conturat Eminescu în articolele sale, în care in- tenția de restituire este dublată de preocuparea permanentă de a releva contemporanilor (și după cum vedem acum — și urmașilor îndepărtați), lecția de construcție și de patriotism a vieții și operei unor „figuri vizionare” precum August Treboniu Laurian, Cezar Bolliac, Heliade Râdu- lescu sau Nicolae Bălcescu. Istoria acestuia din urmă e considerată, între altele, un monument de limbă, o carte de căpătîi care, în cunoscutul articol Bălcescu și urmașii lui. îi smulge poetu- lui și gazetarului faimoasa frază profetică : „Fa- că-se această scriere evanghelia neamului, fie li- bertatea adevărată idealul nostru, libertatea ce se ciștigâ prin muncă”. O sintagmă care revine des în opera publicis- tică a lui Eminescu este conștiința muncii. Că această formulă exprima o idee înaltă despre existență a lui Eminescu (existența individuală și existența colectivă a unui popor) ne-o dovedește însăși neobișnuita hărnicie a condeiului său. Pro- porțiile operei publicistice, avînd în vedere și timpul scurt în care ea s-a produs, sînt impre- sionante. Lor le corespund marea varietate te- matică si o extraordinară diversitate a genurilor și stilurilor gazetărești. Cuvîntul dogorește ca o flacără, puterea și „sufletul" verbului amintesc de Bălcescu, anunțîndu-le pe cele ale publicisti- cii lui Arghezi, lorga și G. Călinescu. De la știre la comentariu, de la notă la eseu, de la cronică la pamflet, opera ziaristică a lui Eminescu îm- brățișează ț.ot și putem spune că și aici, ca și în poezie, s-a turnat în formă nouă limba veche și înțeleaptă. Constantin COROIU 1 15 — Convorbiri literare Literatura universală în v M- - area revistă care a apărut aproape neîntrerupt din mar- tie 1867 pînă in martie 1944 își propunea ca prin „con- vorbiri- să acopere și dialogul cărturarilor români cu alte culturi, alte literaturi. O însemnată parte din cele vreo șase mii de titluri publicate în perioada amintită (a se vedea Bioliogratia scoasă la Editura științifică și enciclopedică în 1975 de către un colectiv al B.C.U.) sînt studii, articole, note, recenzii și traduceri care formează un adevărat corpus de literatură universală și comparată, lacob Negruzzi, I. Al. Bră- tescu-Voinești, C. Litzica, I. Bogdan, A. Naum, A. Philippide, Mihail Dragomirescu, I. A. Rădulescu, Simion Mehedinți, Al. Tzigara-Samurcaș... — toți aflați la conducerea revistei in di- versele ei etape — s-au ocupat de o cultură sau alta, de un domeniu sau altul al patrimoniului intelectual universal. O revistă în care au publicat studii literar-comparatiste N. Cartojan, Artur Gorovei, Petre V. Haneș, Mite Kremnitz, D. Caracostea, Lazăr Săineanu, G. Bogdan-Duică, Simion Me- hedinți, Ramiro Ortiz, D. Murărașu, Dan Simonescu, Ștefan Cuciureanu, analizîndu-i pe Eminescu, Creangă sau Caragiale din perspectiva șl în contextul altor literaturi ; in care Vasile Alecsandri, H. Tiktin, Timotei Cipariu, Alexandru Lam- brior, Sextil Pușcariu... s-au ocupat de lingvistică generală și aplicata ; în care arta, estetica și filozofia erau abordate de Titu Maiorescu, Eugen Lovlnescu, lacob Negruzzi, Vasile Conta, Petre Andrei, P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Ce- zar Papacostea, Dan Botta, Constantin Brăiloiu, Al. Tziga- ra-Samurcaș, Constantin Noica, Al. Dima ; în care Mihail Ra- lea și D. 1. Suchianu își publicau cercetările sociologice după ce Alecsandri și Odooescu se ocupaseră de etnografie și he- raldică ; o revistă a istoricilor Alecu Russo, A. D Xenopol, loan Slavici, Nicolae lorga, Simion Mehedinți, Vasile Pârvan și Mircea Eliade ; o asemenea revistă nti avea cum să ne glijeze valorile culturilor mai mult sau mai puțin Îndepărtate în spațiu și timp. încă de ia sîîrșitul secolului trecut revista începuse a pro- mova preocupările de istorie culturală universală ; apăreau deja note și comentarii referitoare la viața cultural-artistică din Italia, Franța și Germania ; între 1894 și 1896 Tereza Stra- tilescu publica o serie de Scrisori din Anglia cu numeroase referiri la învățămîntul britanic ; o serie similară avea să propună și Constantin Mureșanu la începutul deceniului al treilea ; cercetători și/sau călători se ocupau de învățămîntul din Elveția, Austria, S.U.A., Polonia. Ungaria sau Bulgaria. Sextil Pușcariu, lacob Negruzzi, Simion Mehedinți, Sandu Tzigara-Samurcaș, Eugen Ciuchi. Caius Jiga, Nicolae Predescu și Ștefan Cuciureanu publicau recenzii și articole despre presa germană, franceză și italiană ; Titu Maiorescu și S. G. Vârgo- lici analizau aspecte ale folclorului german sau spaniol. Istoricii culturii române din perioada traversată de primele Convorbiri literare ar putea urmări prezența tradițiilor cul- turale* străine sub diverse unghiuri : ponderea unei culturi sau a alteia in diverse perioade ; ce genuri literare erau fa- vorizate la un moment dat ; curentele, școlile, epocile sau autorii preferați ae anumite personalități in anumite etape , tipuri de influențe, relații, paralelisme ; relația dintre acci- dental și sistematic în selecții etc. O parte din aceste ele- mente pot Ii observate, credem, și dintr-o scurtă prezentare zonal-națională. Cel mai bine reprezentate in Convorbiri au fost literatu- rile franceză, germană și italiană. Astfel, încă din primul aa de apariție, revista publică traduceri din Lamartine (în 1875 apar și versiuni ale Veronicăi Micle) și Musset ; în continua- re, V. Pogor, Panait Cerna, Al. T. Stamatiad, A. Naum. P. V Grigoriu, N. Gane, N. Schelitti, D. Anghel și Șt. O. losif vor traduce din poeziile lui Hugo. Baudelaire, Verlaine, Leconte de Lisle, Mistral și Vigny (aici și in alte locuri înseriem au- torii în ordinea cronologică a publicării traducerilor în re- viste). Incepînd cu 1869, cînd Alecsandri scrie despre Lamar- tine, de-a lungul anilor, lacob Negruzzi. Pompiliu Eliade. Xenophon Gheorghiu, N. D. Cocea. Tr. D. Gheorghiu și Sandu Tz.gara-Samurcaș vor scrie articole, note și recenzii referi- toare Ia Merimee, Hugo, La Fontaine, Moliere, Comeille, Ra- cine (revista a publicat și drame ale acestora in traducere). Boileau, Ronsard, Stendhal și Proust (1935). Momentele de re- ferință sînt două : în numerele din octombrie și noiembrie 1895 revista publică „Lais. Comedie antică intr-un act tradusă din franțuzește de Mihail Eminescu" (la care Simion Mehe- dinți va scrie și o recenzie) ; iar in mai 1939 piesa lui Eugene Scribe „Mamaraderia (Cirdășia). Comedie in cinci acte, tra- dusă de I. L. Caragiale." Poeții germani sînt traduși (tot încă din primul an de apariție) ae lacob Negruzzi (Heine). Șt. O. losif (Heine. Schiller, Chamisso), G. Murnu (Heine. Goethe). Virgil Tem- peanu, Nadejda Cezianu. S. G. Vârgolici si N. Schelitti ,1a cel amintiți se adaugă și Uhland). Apoi Șt. O. losif traduce Faust în 1906, lacob Negruzzi — mai multe drame ale lui Schiller iar V. Pogor și Laura M. Dragomirescu — din tea- trul lui Goethe. Din mai multe și evidente motive merită reținută traducerea Aforisme(lor) pentru înțelepciunea in viață de Arthur Schopenhauer. aforisme transpuse și publicate de Maiorescu între nov. 1872 si martie 1877. In domeniul critic. A. D. Xenopol scrie despre Goethe si Schiller (1875. 1876) Maiorescu despre Kotzebue (1887). Ilarie Chendi despre Heine. Panait Cerna despre Faust, iar Traian Bratu despre Schiller’ Brize Catharsis Azi vreau un moment înălțător, atît, un singur mo- ment, e mult ?, nu. nu e mult, să mă conving că-1 merit, prea s-au înghesuit zilele astea una în alta, prea s-au năclăit, s-au încleiat, nu. nu vreau să-1 mai aud pe cel de deasupra spărgînd nuci în ușa de la debara, nu vreau să mai știu de cel spînzurat (gîtuit ?) lîngă Casa Neterminată, de motanul cu favus pe burtă, de gușatul de lîngă Expres, de seismul continuu al bustului ei 90. de ciori, de cioburi, de ciocli, de... Un singur moment înălțător, o secundă pulsatilă, ca un bu- ton luminiscent, arătînd altceva... ...Dar azi trebuie să merg acolo, pentru mărturia a- ceea silnică, trebuie, mi s-a sugerat, mi s-a cerut, am promis. Mă îmbrac, îl aud pe spărgătorul de nuci, cobor, iau tramvaiul și ajung în holul înțesat, o. ce arhitectură!, e o viermuială în lumină mică, din cînd în cînd, den- sitatea se rupe, cîțiva aleargă după noul intrat, omul buimac, vîslind cu mapa burdușită de pricini, totul re- vine la mișcarea informă, fojgăită, încă unul cu mapă, cîțiva sar arși și i se bagă printre picioare, pe sub revere, îl trag, îl descos, îi descoase, mai fă-mi rost chile on\orbiri" Mai este semnalat Faust-ul lui losif Nădejde din 1908 și nu- meroasele traduceri de poezie făcute de Șt. O. losif. Primul articol de italienistică in Convorbiri este semnat de Alecsandri : despre V. Corradini în 1876. Scriitori mai mult sau mai puțin cunoscuți (Alfredo Panzini, Giovanni Pascoli, Giovanni Papini, Umberto Cionciolo, Dante, Carducci și Leo- pardi) vor fi abordați de Barbu Delavrancea (1907), Ramiro Ortiz (1911—1930) și Ștefan Cuciureanu (1939—1941). Va fi, de asemeni, comentată traducerea Divinei Comedii de către Coșbuc (1932). Prima traducere este a lui A. Densusianu — din Tasso (1869). Cei mai traduși autori italieni au fost Leo- parai, Dante (G. Murnu, N. Gane — Infernul tradus de acesta din urmă incă în 1882 —, fragmente din traducerea lui Coșbuc), petrarca (G. Panu), Carducci și D’Annunzio. Prin- tre traducători se mai numără Mihail Dragomirescu (Verga, 1901), Pimen și Barbu Constantinescu, Ștefan Cuciureanu. Contactele mai puține, sporadice cu spațiul anglo-american și studierea mult mai redusă a limbii pot explica atenția nu tocmai concludentă de care se bucură cele două culturi la ve- chile Convorbiri. Byron este publicat in 1871 și 1877 (tradu- cerile lui S. G. Vârgolici) iar, peste decenii, G. Preda (1930) și Petre Haneș (1932) aveau să scrie despre viața lui. Mai sint comentate Amantul Doamnei Chatterley (1932), opere de Keats, Bronte, Carlyle și Wilde. Intre 1868 și 1905 Constantin Negruzzi și Șt. O. losif traduc din Burns, Keats, Moore și Shelley. Mai pot fi intîlniți și autori obscuri ca George Alia sau Gordon Hayward. Intre 1903 și 1904 se publică in între- gime Lordul cel mititel de Frances Eliza Burnett. Marele Wlll se bucură de atenție, dar tot nu suficient : Petre P. Carp publică fragmente din Othello în 1868, Haralamb G. Lecca pu- blică în serial (1896—1897) Femeea (sic) îndărătnică, D. Naum oferă o nouă versiune Othello (1912—1913) iar Scarlat Ion Ghica un Coriolan (1931). Doi iluștri necunoscuți ai noului con- tinent se impun redacției și cititorilor : K. Douglas-Wiggin cu romanul Rebecca de la valea Soarelui (șaptesprezece nu- mere în 1913—1914) tradus de Elena Rădulescu-Pogoneanu si Harald Bratt cu piesa Insula, nr. 11—12. 1934 (traducere de Constantin Gerota). Un alt favorit este Bret Harțe — patru povestiri intre 1875 și 1899 (una din ele tradusă de V. Pogor) ; in 1883 apar și două povestiri ale lui Mark Twain ; in rest, un articol despre Harțe (1898), cite unul despre Longfellow (1904) și Poe (1938 și o poezie a lui Longfellow tradusă de P. Radu in 1940 ; așadar marea literatură a englezilor și ame- ricanilor rămine încă necunoscută cititorilor revistei. Dintre literaturile moderne, tot surprinzător de puțin re prezentată este și cea rusă și sovietică. In 1892 Duiliu Zarc- firescu publică in mai multe episoade un studiu despre Tolstoi, completat apoi în 1908 ; articole sporadice se referă la Puskin, Cehov. Esenin și Lermontov. Intre 1921 și 1922 se publică in întregime Puterea întunericului tradusă de I. Fotino și D. Na- um ; mai pot n intilnite traduceri din Pușkin și Cehov. Prin comparație, grație lui Al. T. Stamatiad. revista scoate foarte multe traduceri din poez.a chineză ; o întreagă antologie ar putea fi întocmită din textele traduse și publicate de acesta in 1933—1934. Deși de timpuriu abordată (Ștefan G. Vârgolici traducea din Cervantes incă din 1868 iar intre 1881 si 1885 * publică numeroase -epizoade" din Don Chișot de la Manșa, reluate și completate intre 1887 și 1891), nici literatura spa niolă nu vine cu multe nume : Vega, Calderon si Alacron (o nuvelă tradusă de Maiorescu în 1881). Cu totul întimplător apar reprezentanți ai multor tradiții, de la cele suedeză, fin- landeză, daneză, norvegiană (Bjornson si Ibsen — în 1895 Maiorescu publica piesa Copilul Eyolf) la japoneză, malgasă și braziliană, sau de la iugoslavă, maghiară, cehă, bulgară, polonă, elvețiană, belgiană (Maeterlinck) la canadiană, ebra- ică. turcă, persană (același Stamatiad traducea catrenele lui Knayyam in 1932 și era recenzat în Convorbiri). Dintre literaturile vechi, la loc de cinste se află cea indi- ană : in 1896 apar mai multe traduceri ale lui Coșbuc din .Matiabharata și Kamajana, după ce, in 1891 ii apăruse în mai multe numere Sacontala lui Kalidassa. In 1933 Teofil Simenschy publică traduceri din Panciatantra iar în 1938 ii sint comentate traducerile din Povestea lui Nala și Pancia- tantra publicate în volume la Chișinău. Din literatura clasică greacă se publica traduceri din Homer (1870 — Caragiani și Murnu), Anacreon (1872), Theocrit (1874), Eschil, Euripide și Sofocle (tradus de Mihail Dragomirescu in 1896). Iliada lui Murnu apare intre 1900 și 1905 iar Odiseea lui Papacostea in- tre 1912 și 19,5. Sint comentate traducerile lui Odobescu. Murnu și Simenschy ; H. Frollo și P. Dulfu traduc din Eschil și Euripiae (1901—1905). Despre literatura latină scriu la Con- vorbiri Const. V. Gerota, Cezar Papacostea și Ștefan Cu- ciureanu. Traduceri din Horațiu (1871), Vergiliu (1872), Catul (1879). Ovidiu (B. P. Hasdeu — 1873. 1892) și Juvenal sint semnate de Al. Odobescu. V. Pogor, D. C. Ollănescu. Slugerul Mihnea, A. Naum. D. Cuclm. Multe și diverse nume, titluri și date, tot atitea acte de cultură, realizări remarcabile, unele contururi mai șterse sau deformate, absențe, disproporții — dar. în mare, semne clare, convingătoare ale dialogului culturii române cu cea univer- sală, convorbiri peste granițe spațiale, temporale si de limbă. Ștefan AVADANEI de-un martor, ăla era oligo din născare, de unde să-1 mai iau. maestre ?, cum de unde ?, ce a pierit sămîn- ța ăstora cu plisc de woody ?. bună, maestre, aveți dreptate, bine, găsesc eu unul. phii, l-am și găsit, e frate-meu, mai sub scară, fuste crețe, pigmentate verde, roșu, galben: să-mi sară ochii de nu-i manglesc și eu cositorul, mă retrag într-un colț, cît trebuie să mai aș- tept ?, capu-mi vuiește, tensiune ?. dop de ceară ?. ei. tu, ăla cu-un ochi, vină-ncoa !. Geisomina unde te duci, ragața dracului, stai aici, lîngă mama, unul, in matla- sată. e scîrbit : ce garagață, să mori, zău !. altul: ha- loimăs!. dop de ceară ?, scot din geantă tranzistorul, îi dau drumul și mă aud urlînd : — Liniște !, se transmite Leonora de Beethoven... Trăsnet. în jurul meu s-a creat un spațiu care zvâc- nește, se strînge, se dilată, gata să explodeze. Cît ține secunda asta ? Din fundul sălii, făcîndu-și loc cu coa- tele, cu genunchii, vine un deșirat cu ochelari groși cît sticla de vitrină, tras și neras, cu o pungă Hai, Poli ! în mină, ajunge Ia mine, își lipește urechea de a- parat și-mi fîlfîie : — Â. da. cunosc înregistrarea, e Karajan, nu ? Banda se rupe. Cum, nici n-am ieșit din casă ? Am intîrziat, trebuia deja să fiu acolo. Și holul acela înțesat și viermuiala... Nu-i nimic. Voi ieși apoi în zăpadă. în monada albă și pură care ascunde, o secundă, gal- benul. verdele, roșul. Voi mărșălui pînă sus, la Brea- zu. Iată catharsisul acestei zile. Ce mai vreau ? Val GHEORGHIU Structuri narative la Eminescu și Nerval (I) Pe linia unei comparații mai ample între Eminescu și Nerval. proiectată pe fundalul relaționării necesare în- tre romantismul românesc și cel francez — comparație pe care am propus-o și cu alte ocazii (Cronica nr. 24/1985, nr. 3/1986, convoroin literare nr. 2/1986) —, ne-am oprit de a- ceastă data la citeva texte în proză care prezintă evidente afinități tematico-structurale. Astfel, punînd față în față, pe de o parte, Sărmanul Dionis și povestirea nervaliană Sylvie, pe de altă parte. Avatarii faraonului Tlâ și Aurelia — cele- brul text considerat drept prototip al literaturii onirice, am putut identifica, la Eminescu și Nerval, două tipuri de struc- turi narative : inchisă/deschisă, cu precizarea că opoziția este relativă. Tipurile nu există in stare pură, închiderea și des- chiderea se contracarează reciproc la nesfîrșit. Nu vom reda aici întreg itinerarul parcurs în analiza pa- ralelă a textelor menționate, ci ne vom limita la a reproduce rezultatele acesteia. Să precizăm însă, în prealabil, că struc- tura închisă se bazează pe o construcție în formă de buclă sau cerc de tipul (A1RiA.')...(AiR/A<) în care Ai,Aî sînt unități paradigmatice iar Ri,R: — relațiile lor. închiderea este as: gurată. pe de o parte, de paralelismul planurilor, pe de altă parte, de o circularitate formală și tematică. Structura des- chisă se construiește in paliere, după formula AiTA’+As+.-.An . fodorov). Acest tip de structură poate fi continuată, cel pu- țin teoretic, oricit de mult, dat fiind că ea este serială, sc bazează pe adiționarea secvențelor, prin tehnica juxtapunerii. Asemănarea structurală dintre Sylvie și Sărmanul Dionis vine in primul rind din faptul că, în ambele texte, nucleul generator este confruntarea intre două planuri temporale — prezent/trecut —. chiar dacă, in logica celor două universuri poetice, distincția riscă să devină relativă, avînd în vedere convingerea atit a lui Eminescu cit și a lui Nerval privind continuitatea temporală trecut—prezent—viitor. Astfel, Săr- manul Dionis poate fi citit in dublu sens : ca o călătorie a lui Dionis in trecut sau ca o călătorie a lui Dan in viitor. In mod convențional și poate și datorită priorității in ordinea sintagmatică a textului, vom considera existența lui Dionis ca situată in planul prezentului și avind rolul unei platforme de pe care se face coborirea în trecut. Opoziția prezent/trecut mai poate fi formulată, atit la Eminescu cit și la Nerval, și in termenii opoziției veghe/vis cu toate că nici în acest caz relativitatea distineței nu trebuie uitată, realul și visul afiîndu-se intr-un raport de perpetuă contaminare. In Sylvie, lucrurile se complică ceva mai mult datorită unei stratificări temporale mai complexe și diversificate : astfel, jocul planu- rilor temporaie nu se reduce la opoziția prezent/trecut deoa- rece în acest un urmă spațiu se ierarhizează mai multe etape ale trecutului, inextricabil interferate în țesătura textului. Pot ; fi izolate patru planuri sau straturi temporale : planul A, prezentul, planul realității, constituind un loc de referință, de raportare și care asigură unitatea narațiunii. Este „viața actuală" a naratorului care, în economia textului, apare abia la sfirșit, ca un bilanț, în momentul în care el se hotărăște să-și recompună amintirile. Este și planul scriiturii, al con- struirii textului și al reflectării acestuia în propria sa sub- stanță. O secvență analogă, cu aceeași valoare metatextuală este în povestirea eminesciană paragraful final : „Două vorbe concluzive...", în care Eminescu, ca și Nerval, caută explicații și „chei", tîlcuri ascunse ale întîmpiărilor. Este și momentul în care ambii naratori își mărturisesc deruta și neputința de a decide, dacă cele povestite s-au petrecut aievea sau în vis : „Zugrăvind detaliile acestea, ajung să mă întreb dacă sînt . reale sau dacă le-am visat." (S) ; „Fost-au vis sau nu, asta-i ’ întrebarea." (SD). Planul B ar corespunde tinereții autorului, plasat textual la începutul povestirii. Prezența feminină care aomina această etapă este Aurelia. Planul C corespunde ado- lescenței naratorului și ocupă aproape în întregime partea cen- trală a textului — prezența feminină, Sylvie. Planul D, cel mai îndepărtat, este cel al copilăriei, luminată de figura enig- matică a lui Adrienne. Este perioada cea mai impregnată de vis și mister. Panta timpului este coborîtă din etapă în etapă, de la o platformă la alta, prin sondaje succesive. Trecerea de la un plan la altul și întoarcerea perpetuă la prezentul scri- iturii asigură circularitatea și închiderea textului. Sărmanul Dionis este în mare parte similară, în primul rînd Ia nivel tematic, prin confruntarea prezent—trecut care devine matrice generatoare apoi prin faptul că cele două momente se materializează prin planuri ce, mai mult și mai clar decît la Nerval, pot fi decupate din suprafața textuală. Principala deosebire rezidă in faptul că, la Eminescu, confruntarea pre- zent—trecut înseamnă saltul într-o altă existență, în timp ce la Nerval ea se limitează la existența „actuală" deși referirile la existențe anterioare sînt numeroase, asupra amintirilor „pe jumătate visate" plutind o continuă îndoială. Pe de altă parte, la Eminescu, trecutul nu este stratificat, ceea ce face ca struc- tura de ansamblu să fie mai simplă. Nu mai întilnim, ca la Nerval, acea împletire de planuri atît de greu de desfăcut ; alternanța prezent—trecut se produce într-o succesiune regu- lată de secvențe. Trecerea de la un plan la altul se face, in punctele de articulare, prin adormire—trezire și basculare- din viața reală în vis sau dintr-un vis în altul. Structura nu- velei s-ar putea reprezenta schematic în felul următor : (Pro- logi ... Dionisi (prezent) -» Dani (trecut) —► . Dionis* (prezent) Dan- (trecut) -» Dionisi (prezent)... (Metatext). Lanțul alternan- ței prezent—trecut este precedat și urmat, după cum se vede, de cite o secvență detașabilă de rest, ceea ce introduce o si- I metrie si asigură, o dată în plus, includerea textului. Secvența de început relatind meditația filozofică atribuită lui Dionis ar putea awa rolul unui prolog sau al unui moto extins con- ținind ipoteza teoretică <7- urmează a fi demonstrată prin po- vestea lui Dan—Dionis. Secvența finală în care naratorul in- tervine direct este un metatext explicativ analog, așa cum am mai arătat, secvențelor de acest gen cu care se sfîrșesc unele texte nervaliene. După cum se poate observa, structura po- vestirii este circulară, deci închisă, planul final reprezentînd ■ întoarcere la momentul inițial (prezent). Contrapunctul în- chiderii pe care il prefigura in premisele acestei discuții vine din caracterul convertibil al povestirilor, din imposibilitatea stabilirii unei ierarhii (cronologice sau de alt fel) între planuri. (Ceea ce din perspectiva lui Dionis de pildă este „trecut", este „prezent" pentru Dan iar „prezentul" lui Dionis este „viitorul" lui Dan). Planurile interferează strîns sau, atunei » cînd se disociază, se reflectă reciproc ca niște oglinzi, ceea ▼ ce reverberează și multiplică mecanismele de construcție și transformă închiderea în deschidere (chiar dacă această des- chidere nu e decît o simplă iluzie, un efect specular). Marina MUREȘANU IONESCU Redacția: Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1, telefon (981) 16242, Administrația : București, Calea Victoriei nr. 115, tel. ,(90)506618 • ----- — iu ■ Colegiul de redacție : Redactor șef : CoFIielill StUPZU Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu • Prețul unui exemplar : Iei 5. Abonamente : 6 luni, 30 lei ; 1 an, 60 lei Pentru străinătate abonamentele prin ILEXLM — departamentul export-import presă. București, str. 13 Decembrie nr. 3 P O. BOX 136—137, telex 23226. 54737