nr. 1, ianuarie 198?
(anul XCIII, nr, 1205)
CONVORBIRI IHERM
RB/ETA LITERARA FONDAiA DE SOCiEIATEA<< JUNMEA» DIN 1A$I LA 1 MARTI
HKATA DE UNIUNEA SCRirTOREDR DIN REPUBLICA SOCIALSTA ROMÂNIA
ianuarie
sărbătoresc
una ianuarie nu arc pentru noi, românii, do.tr
tradiți
cina i
lala semnificație a începutului de
mv Ia
n;:" drumul CJ noi energii
am făcut —
animați de pro-
c, liotăiîți a ne dcp.K pe noi m-i ■
n? . n-iastia 1
ani particul
trecuta
’e lâ ;.t tr.ațier.id? a ^poporului
ă. Căci f > un iar.u.’rie de ;
și opt ani s-a înfăptuit v.o
prezintă î-a conf> rit ser
mgățit-o <-a sh.i y,
idinde te in-
Vor mai
ț.” * fa
c tur .ai
aproape
ar
r-st cm
mv
1
>îb3 • c
c
sp'rituliH
trupul
ciment
nostru
listic, a pi s bazei - I'
piuă atunci u. bariere ■
nî<î m -,d. rnc. Despărțiți
nimstrarive.
acum cadrul adecvat manifestării deph
omanu aveau
? a energiilor
creatoare, muncind
"atriei. Unitimia în
rămas o constantă
mu rcată. Soliei irit.’
nobile
umăr la umăr pentru propășirea
muncă a poporului a fost și a
in istoria noastră atît de greu
tea românească ia jurul ideilor
dtvot.amcntvl ru blatle p.’
kiic, -piritul ce mut nou ..‘.i r i.e/.ai Li i.oti/.ipi .
în spirite alese, devenite reprezemarive pentru mo-
dul nostru ele a fi și a gîndi, animate de iubire de
țară și dăruite ideii de necontenit progres al acesteia.
Luna ianuarie este și fericitul prilej de a le aduce
un omagiu fierbinte, de a le cinsti fapta și viziona-
rismul, de a ne exprima profundul atașament față
de mărețele idealuri de progres și pace cărora le-au
dat viață. Personalitatea secretarului general al Parti-
dului Comunist Român, binecunoscută și prețuită in
lumea contemporană, sinteză a însușirilor specifice ale
neamului, aureolind o lungă tradiție de luptători
pentru mai bine, este liantul puterilor creatoare ale
poporului. Realizările obținute in cei douăzeci și doi
de ani de cind tovarășul Nicolae Ccaușescu conduce
destinele țării; fără precedent in întreaga istorie ro-
mânească, sint cea mai limpede dovadă a justeței
drumului pe care mergem și o garanție a viitorului.
România de azi, țară cit im ritm impresionant de
dezvoltare, este concretizarea politicii sale înțelepte,
clan.. ătoare. Poate însă că și mâi însemnat decît
progresul material, ce se impune cu puterea cvi-.
denței, este progresul interior al omului României so-
cialiste, devenit conștient de posibilitățile proprii, ani-
mat permanent de gîndul autodepășirii, om cu ade-
vărat nou și partizan al noului, de o extraordinară
- te* ’r W:
•WWW’>91» '■
*w V
Sabin BALASA : „OMAGIU
’ ': ' '■
y
te WIjMBMMH*
• ?>«£& r teBpb?)
Ot» ti	>,
«a v-îî^W^O^
\

autentic moment de referință națională și internațională
oporul român aniversează, la 26
ziua de naștere a celui mai iubit
ianuarie.
_________ _________ ___________ _____ și stimat
fiu al său, secretarul genera) al partidului
mm
conducător ul
iubit
El a simțit în vîrste rodnici.
Cînd a înfruntat a iernilor ză
întîiul care-a ascultat cîmpi;
EI, rostul vieții a putut să v-
Cum păsările duc în zborul
Lor peste mări și țări solia,
E brav' și demn Conducrtoru
Cum demnă este România !
în pace îl slăvim în cînt.
i :i ’ința-n mim-L-u Tricolor
Este supremul jurămînt
Că-1 vom urma în evul viitor
s
Eroul care ne păzește munții ’
Eroul ce-I avem aproape
în dimineața limpede a frunții
Și-n arcuirea gingașă din plsoapr
Clădind vom înălța spre astre.
Cerul i um aduce pe pămînt,
'. unison bat uLmue irosire
Cu Ceaușeseu-n vise și în ghid.
în pace îl slăvim în cînt.
Credința-n mîndru Tricolor
Este supremul jurămînt
Că-1 vom urma în evul viitor.
Constantin MÂNUȚA
bogăție lăuntrică. Noua calitate
*uilctcască și pe ea se clădesc
■societății noastre contemporane,
d.încilc sensuri ale îndemnului.
este în primul rinei
toate performanțele
care a descoperit a-
rcpet.lt Cit îndreptă-
>uc de secretarul general al partidului, de a fi revo-
luționar. -Mesajul de Anul Nou al președintelui țării,
sinteză a realizărilor și a mărețelor sarcini ce ne stau
în față, a afirmat încă o dată în chip răspicat sen-
sul politicii generale, interne și externe, a României,
convinsă că nimic nu se poate înfăptui decît intr-un
climat de pace și de colaborare, din care să fie eli-
minate forța și politica de forță. Inițiativa de redu-
cere a bugetului militar al României, unanim spri-
jinită de întregul popor, și care a găsit un larg ecou
în opinia publică mondială, arată limpede că fap-
tele, nu simplele vorbe, suit decisive in acest do-
meniu, esențial pentru viața de mîine a planetei.
Tovarășa Elena Ccaușescu, tovarășă de o viață a se-
cretarului general, savant de renume mondial și om
politic, e, deopotrivă, prezentă în întreaga viață a
nostru, președintele Republicii, tovarășul
Nicolae Ceaușescu.
Un asemenea moment oferă prilejul de a
traversa, cu ochii minții, drumul parcurs de
România pe planul dezvoltării economico-so-
ciale și al afirmării în concertul statelor lumii,
în anii care s-au scurs de la Congresul al
IX-lea al P.C.R., de cînd. prin voința unanimă
a poporului, tovarășul Nicolae Ceaușescu se
află în fruntea partidului și a țării.
Acești ani se caracterizează, în primul rînd,
printr-o concepție novatoare de conducere, la
baza căreia stau aplicarea creatoare a legită-
ților generale ale materialismului dialectic si
istoric, a experienței altor partide și popoare
la condițiile concrete ale României șl fiecărei
etape, a unei strategii revoluționare și a unei
tactici mobilizatoare avînd drept țel suprem
edificarea noii orinduiri în patria noastră cu
poporul și pentru popor.
In al doilea rînd, ultimii 21 de ani se
definesc prin realizarea unui cadru orga-
nizatoric calitativ nou, a ținui sistem norma-
tiv-juridic capabil să determine aplicarea nor
melor de drept în valorificarea superioară ?
tuturor resurselor materiale și umane, cit și
a unui sistem democratic larg, care asigură
oamenilor muncii posibilitatea de a participa
atît la elaborarea deciziilor, cît și la înfăptuirea
lor. In acest spirit, promovînd un dialog per-
manent cu masele. în perioada la care ne re-
ferim, tovarășul Nicolae Ceaușescu împreună
cu tovarășa Elena Ceaușescu au efectuat peste
659 de vizite de lucru în toate județele țării și
tădată, a fost pusă în valoare vocația construc-
tivă a poporului român. Au intrat în funcțiune
mii de obiective economice și sociale, din rîndi 1
cărora se disting Canalul Dunăre — Marea Nea-
gră, Metroul bucureștean. Transfăgărășanul, hi-
drocentralele de pe Dunăre și rîuril’ inte-
rioare, s-au cristalizat 250 de zone și nlatfor-
me industriale în principalele centre ale țării.
Astăzi, fiecare județ este înzestrat cu fondu>-i
fixe în valoare de peste 20 de miliarde de
I'i. Totodată, a.cesti anî consemnează o am-
plă dezvoltare a vieții snirituale, a învătă-
mîntului, cercetării științifice, creației literar-
artistice, precum si a culturii de masă în ca-
drul peneros oferit d" Festivalul National
. Cintarea României". Tara nonst-â a parcurs
drumul de la situația dinainte de revoluție,
emd r-irca 40 la sută dm nonu’rio era an-'I-
fabetă. la cea de astăzi, cmd unul din natru
lo'i'tori este preșcolar, elev, student sau ca-
dr ’ didactic.
Promo'’ar'>a. si în acest domeniu a n-
nei doctrine originale. la baza c’ărdîM"—. stă
îmbinarea organică a învătămîntului cu cercr-
3.5 ori mai mult decît în 1965. Astăzi. 85 la
sută din numărul familiilor au aparate de
radio, aproape 70 la sută au televizoare. 58 la
sută
frigidere, două din cinci familii au
țării, veghind destinele științei și
culturii românești.
tarea si
prii, atît
cativ, au
tornică a
tăritoare
producția, afirmarea cercetării mr-'-
Pe plan fundamental, cit si rapY'-
condus Ia amplificarea tot mai du-
vieții snirituale si implicarea sa bo-
în. creația materială. în acest cadru
ost» locul să dăm expresie prctni’-:: deoscb*!»
în Capitală, discutind
colectivele din peste
sociale.
Realismul politicii
direct, la fața locului, cu
2 300 unități economice și
promovate de partidul
față de prestigioasa activitate desfășurată de
tovarășa academician doctor inginer Elena
Ceaușescu, eminent om de știință, de largă
recunoaștere internațională, activist de seamă
al partidului și statului nostru, care cu înaltă
competență. îndrumă și coordonează întreaga
muncă pe tărîmul cercetării, învătămîntului și
culturii, orientează ferm potențialul științific
și tehnic în direcția soluționării problemelor
dezvoltarea intensivă a econo-
ce i cunoscut în ultimele
testabiț.
Gîndurile noastre bune,
tere de muncă, să le fie
binele țării și pacea ei !
La mulți ani, în acest
decenii
urările
un progres
de sănătate
amîndurora alături
incon-
șî pu-
pentru
ianuarie sărbătoresc !
nostru, la baza căreia stau tezele, ideile și ori-
entările care se desprind din opera secretaru-
lui general al partidului, se exprimă prin
transformările economice fără precedent. în-
scriem, aici, industrializarea socialistă, pe sea-
ma căreia producția a sporit în anii socialis-
mului de peste 111 ori, nivelul înregistrat în
anul 1965 realizîndu-se acum în mai puțin de
60 de zile. Efectele acestui proces complex se
reflectă și în faptul că aportul industriei la
realizarea venitului național a crescut de Ia
26,5%, în 1945. Ia 48,9%, în 1965, și la peste
60%, în 1986. înscriem, de asemenea, transfor-
marea socialistă și modernizarea agriculturii,
ramură de bază a economiei, a cărei producție
a sporit de peste 4 ori, din care de circa două
ori în intervalul 1965—1986 Ritmuri mari de
creștere au înregistrat celelalte ramuri și sec-
toare ale producției materiale.
In această perioadă, mai mult decît oricînd al-
ma jore privind
miei naționale,
Realizări de
fiecare colț de
progresul general al țării.
prestigiu
țară. în
litate, în viata fiecărei
tinct îl ocupă. în acest
mul din ce] de-al
nia înregistrează o
a producției-marfă
venitului național
lioane de tone He
8-lea
sînt înregistrate în
fiecare județ si loca-
familii. Un Jo" dis-
cadru, anul 1986. pri-
cincinal. cînd Româ-
creștere cu pest“ 7 la sută
industriale, cu 9 la sută a
și obține peste 28 de mi-
cereale.
vel din istoria țării.
Asemenea realizări au
nătătirea, an de an.
Au fost create, numai în
cel mai ridicat ni-
condus la îmbu-
a calității vieții.
ultimii 21 de ani,
peste 3.4 milioane noi locuri de muncă în
ramurile neagricole ; 82 la sută din populația
tării locuiește în case noi, cea mai mare, par-
te fiind construite din fondurile statului sau
cu sprijinul direct al acestuia. La dispoziția
pooulației. au fost puse, în 1986, mărfuri tn
valoare de 280 de miliarde de lei, de aproape
mașini de spălat rufe, iar una din ont posedă
autoturisme, proprietate personală. Oferta de
servicii publice a crescut de la 9 4 miliarde
lei. in 1965. la 59.4 miliarde lei în 1936. Di-
mensiunile unor asemenea realizări sint u a-
tît mai grandioase, cu cît ele au fost obținute
în condiții de muncă și luptă cu vicisitudinile
naturii si ale societății contemporane, genera-
te de cutremure, secetă, inundații, cit și de
implicațiile tot mai complexe ale crizei econo-
mice mondiale, ale dobînzilor exorbitante la
datoria externă.
In al patrulea rînd, anii Ia care ne referim
nun în valoare, cu puterea faptelor, desfășu-
rirea unei intense activități pe plan interna-
țiom.l. In această perioadă, au fost întreprinse
peste 209 de vizite oficiale la nivel înalt în
țări de pe toate continentele. In același t>mn.
ne? pămîntul României, tovarășul Nicolae
Ceausescu a avut întîlniri și convorbiri, cu
peste 300 de șefi de stat și guverne. Cele peste
100 de Declarații solemne și Declarații co-
mune și circa 560 de alte documente oficiale,
încheiate cu aceste prilejuri, au deschis am-
ple perspective de dezvoltare a colaborării ță-
rii noastre eu aceste state pe plan bilateral,
ca și pe arena internațională, pentru promo-
varoa păcii, destinderii Și progresului. în anul
1965. România întreținea reiatii diplomatice cu
67 de țări, iar cu 98 — relații economice ; as-
tăzi. asemenea relații sînt statornicite cu 155
de state. Drept urmare, valoarea comerțului
exterior a crescut de 8,2 ori, in ansamblul
căruia exportul s-a majorat de 9,3 ori.
Pornind de la realitățile lumii contemporane,
de la evoluția acestora, președintele țării noas-
tre, tovarășul Nicolae Ceaușescu, a evidențiat
constant, marile pericole pe care Ie prezintă
pentru soarta și viitorul omenirii înarmarea a-
berantă, căreia îi sînt consacrate anual va-
lori însemnînd peste 1 900 de miliarde de
dolari ; inechitățile în relațiile economice și
pericolul agravării implicațiilor datoriei exter-
ne. ale cărei scadențe depășesc, prin nivelul
dobînzilor neavute în vedere la contractarea
împrumuturilor, veniturile țărilor rămase în
urmă ; tendințele raporturilor dintre forțele
progresiste și cele reacționare, militînd activ
pentru dezarmare și, în acest cadru, pentru
dezarmarea nucleară, oferind, prin referendu-
mul de la 23 noiembrie 1986. un exemplu de
concordanță între vorbe și fapte. Poziția Româ-
niei pornește de la faptul că, din 1945 pînă
în prezent, s-au efectuat peste 1 600 de ex-
(continuare în pag. 10)
Alecu Al. FLOAREȘ

național
9
militantă
omagiu m ianuarie
lui
mar (X)
tică a conceptelor, la rîn-
iu îmbogățite de necesită-
care partidul operează ne-
lirea politicii sale gene-
jciale, economice și spiri-
este o cerință permanent
e de secretarul general al
al Partidului Comunist
olae Ceaușescu. Cînd vor-
aspectele perene sau în-
național, însăși rațiunea
se referă doar la un mă-
atici în general de recunos-
, la cîteva evenimente ce s-au
in conștiința poporului, defi-
ecății colective a acestuia, uni-
ală și lingvistică într-un anumit
ic locuit neîntrerupt și nu doar
perioadă sau etapă a evoluției,
ibrățișează într-o arcuire plena-
e, amprenta caracteristică a acti-
r generațiilor trecute și viitoare,
ai vechi timpuri, spunea tovarășul
ușescu, idealurile unirii, libertății
nței au însuflețit permanent popo-
oonstituind făclia care a luminat,
ipă generație, drumul spre drepta-
gres, spre o viață mai bună, liberă
lilenara noastră istorie este jalona-
imărate bătălii, de jertfe și sacrifi-
■amăn pentru păstrarea ființei na.
ntru apărarea drepturilor fundamen-
oporului“. Toate acestea au asigurat
atea, au dus la realizarea unității sta-
dobindirea neatîrnării, au făurit „ca-
poporului român, dîrzenia, bunătatea
ia, mîndria și neînfricarea în luptă“.
centul nucleu stabil al permanențelor
ualitate românească asigură rațiunea
nai departe a destinului național,
neclintită de a apăra unitatea și li.
țării, prin promovarea spiritului de în-
și omenie între toate popoarele lumii,
și progresului multilateral. Dezvoltarea
•o-socială a patriei, construcțiile măre-
arabile ale ultimelor două decenii se
în planul vieții spirituale și prin lu-
e artă ce armonizează în sunetul, litera
area lor aspirații fundamentale ale a-
neam. Ideile, cît și imaginile subsumate
semenea viziuni profund științifice și
te în același timp nu se află în raport
nic sau asincronic, căci conceptul veri-
Je practică, percutat la îndrăzneală tot
actică, se prelungește în imaginar, încărcat
•nsiune lirică și psihologică, de virtuțile
.tivității individuale. Astfel progresul mui-
teral și dinamic nu-i decît sinonimia unei
,zofii mobile, revoluționare, care lucrează
jpra necunoscutului și căutîndu-și în veri-
area cu realul argumentelor depășirii si ale
autodepășirii. ca o teorie a muncii și culturii,
a transformărilor corelative a lucrurilor și a
omului implicat și chiar demiurg al unei alte
naturi. Astfel că- arta nu poate fi „ucisă" nici
de empirism, nici de raționalism, neted ea ba-
zîndu-se eminamente pe infinitatea convinge-
rilor în vise si imagini, fără a introduce ab-
stractul excesiv și paralizînd, în consecință, sa-
tisfacția estetică. Gîndirea rațională, logică,
convergentă și gîndirea poetică, imaginativă,
divergentă, se sprijină reciproc în modul pre-
figurat de a concepe viața, cultura, devenirea.
Așadar, formarea și dezvoltarea conștiinței
socialiste revoluționare, întemeiată pe concepția
materialist-dialectică și istorică despre lume și
viață, pe cele mai noi cuceriri ale științei și
cunoașterii universale, transformarea întregu-
lui mod de a munci, trăi și gîndi al oamenilor,
corespunzător principiilor socialismului știin-
țific, ale umanismului revoluționar se află în
centrul preocupărilor partidului nostru, consti-
tuind un important obiectiv al activității ideo-
logice și politico-educative. Parte componentă
a procesului de făurire a omului nou, con-
structor conștient al socialismului și comunis-
mului, activitatea de educație materialist-știin-
țifică și umanist-revoluționarâ este chemată să
contribuie, în mod activ, la ridicarea nivelu-
lui de cunoștințe și înțelegere a lumii încon-
jurătoare, la combaterea fermă a concepțiilor
neștiințifice, inclusiv în domeniul reprezentă-
rilor artistice a mentalităților și atitudinilor
care constituie o frînă în lupta pentru progre-
sul multilateral al omului si al patriei : „Ma-
rile transformări revoluționare, noile relații so-
ciale și economice, cuceririle științei, ale cu-
noașterii universale, arăta tovarășul Nicolae
Ceausescu, imnun ca o necesitate intensificarea
activității politico-educative, de ridicare a con-
științei revoluționare a oamenilor muncii, a în-
tregului popor“.
Umanismul revoluționar al patriotismului so-
cialist, un alt concept de largă circulație,
nu poate nici el rămîne un complex de teze și
principii abstracte într-o societate bazată pe
cultul muncii, al creativității în raport cu care
factorul uman este deopotrivă, resursă si be-
neficiar. Lărgit și diversificat considerabil prin
crearea unui mediu instituțional dinamic, cîmpuț
acțiunii sociale implică tot mai mult compe-
tența umană, ansamblul atributelor care con-
feră omului capacitatea de a stăpîni și valo-
rifica optim condițiile propriei sale identități
creatoare. Aflat la intersecția formativului cu
informaționalul, profesionalității cu concepția
generală despre lume, specialistul din orice do-
meniu, sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu,
trebuie să fie „un bun cunoscător a tot ce
este mai nou în domeniul său, dar, în aceiași
timp, să aibă și un nivel general de cultu-
ră, de cunoștințe, să înțeleagă sensul dezvol-
tării lumii, a societății1*. Totul depinde, deci,
de capacitatea de a pătrunde modelator înăun-
trul realităților și de implicare activă și efi-
cientă în procesul transformării. Se instituie,
pe bună dreptate, progresiv, un nou „determi-
nism al competențelor", generator de noi cali-
tăți umane într-un cadru cu adevărat democra-
tic care îngustează evaziunea cît și formalis-
mul, neconvertirea gîndirii în act socialmente
creator. Convergența dintre politic și profesio-
nal devine astfel o necesitate pe fondul speci-
ficității.
luliu MOLDOVEANU
Eugen PALADE : „PRIMĂVARA"
înaltă urare	visul
La mulți ani !
întreaga națiune-ți urează
Conducător stimat și iubit ;
urarea alunecă frumos pe-o rază
dinspre soare — țară și partid,
cu nesecată putere de muncă,
energie și avînt...
Indicațiile îți devin poruncă,
se transformă-n faptă din cuvînt.
La mulți ani ce vor intra-n istoric
nrin construirea comunismului
între Carpați și Dunăre,
sub tricolorul nostru eroic și sfînt.
La mulți ani !
Să edificăm aici fără pulbere
o țară ca soarele.n ochii tuturor
românilor maestuos răsfrînt.
La mulți ani ! Ctitor de pace pe pămint !
cinstea româniei
Contemporanii din întreaga lume
auzindu-i numele nu se miră,
că-i om de știință cu renume.
Poeții-i cîntă faptele din liră.
Fie-mi îngăduit gestul și mie
un vers să scriu cu înrourat parfum,
inspirat de marea-i omenie ;
Ea-i cinstea României de acum.
Ca ploile de vară cu mult soare
pentru un cultivat și însetat ogor,
întotdeauna-i însuflețitoare
și e iubită de-un întreg popor.
Savant și om politic, bună mamă,
cu patria își contopește ființa
mereu prezentă-acolo unde-o cheamă
ca să-i desăvîrșească biruința.
bucuriile
începutului
Trenul a intrat de mult în viața noastră. E
ca și aerul pe care îl respirăm, ca și apa
pe care o bem. E un tovarăș drag, a cărui
vedere ne bucură întotdeauna, de vreme ce
ne oprim locului ori de cîte ori ne iese în
cale, și-1 privim pînă se pierde șerpuind în
zare. El înseamnă distanțe cucerite, victoria
în bătălia cu spațiul. Știind acestea, nu-mi în-
chipuiam, totuși, că apariția unui tren pe o
linie nouă mai poate stîrni încă entuziasmul
din veacul trecut, cînd se iveau ca niște co-
mete sau ca niște cai nărăvași locomotivele,
scoțînd aburi pe nări și scuipînd seîntei de jă-
ratec pe hornurile metalice. Ceea ce nu cre-
deam a mai fi cu putință la sfîrșitul acestui
secol al rachetelor cosmice, mi-a fost dat să
trăiesc, să văd cu ochii mei duminică 29 de-
cembrie 1986.
Un tren în straie de sărbătoare, plin de o
lume ce trăia parcă sentimentul marinăresc
al unei lansări la apă, înainta cu o lentoare
de melc printre păduri sure, printre dealuri
albe, printre case luminate de brazii împodo-
biți în prag de an nou. Oamenii ieșiseră la
porți, se buluciseră pe peroane, se opriseră din
drumul lor ca să vadă „minunea". Nu era prin-
Pașnic neam romano-dac
ai trecut din veac în veac
făurindu.ți un destin
prin frumosul grai latin.
Stîncă-ai fost sub năvăliri,
pavăză acestei firi
de la Dunăre-n Carpați
roditoare pentru frați.
Țară cu blazon de domn
tu nu te-ai născut din somn
ci din ochi de voievod
deschizînd spre zări un pod...
Vis român de aur pur
se-mplini sub cer de-azur
în cugete și-n simțiri,
visul marii noastre-uniri.
Radu FELECAN
gînd de urare
Un gînd al sărbătorii nc întregește clipa
Văpaia bucuriei zidește-n noi un timp
Ce-n visurile tale el și-a crescut aripa
Să poată-acestei patrii să-i fie astăzi nimb.
Nici un poet mai bine nu poate să te cînte
Și a-ți slăvi trecutul cu-al nostru-ngemănat
De cit poporul însuși ce liber se avîntă.
Innobilîndu-i munca el pururi te-a urmat
Partid al României în cuget și în faptă
Purtînd doar adevărul al bravilor străbuni
Destinul conturîndu-1 în tîmpla-ți înțeleaptă,
Partid, azi, călăuză prin anii noștri buni.
Un gînd al împlinirii ne întregește clipa
Și flacăra-ți iubire zidește-n noi un timp
Ce-n visurile tale el și-a crescut aripa
Pe care niciodată nu voi dori să-l schimb.
Dumitru GRIGORAȘ
tre ei nici unul despre care să se poată zice
că nu văzuse trenul în viața lui, cum se mai
întîmpla nu demult cu unii bătrîni din sate
pierdute în întinderi de cimpie, ori pitite în
văgăuni de munți. Trăind în apropierea Paș-
canilor, trenul făcea de mult parte din viața
lor. Acei oameni din Topile, din Cristești, din
Timișești, din Plăeșu și Tîrgu Neamț, se bucu-
rau cu tot sufletul, cu toată ființa lor. Se în-
tîmpla ceea ce nu credeam să se mai întîm-
ple. Auziseră de la bunii lor că fusese vorba
cîndva să se lege Pașcaniul de Tîrgu Neamț
printr-o cale ferată. în timpul primului răz-
boi mondial se începuseră chiar lucrările. To-
tul s-a sfîrșit înainte de vreme. Apoi se chel-
tuiseră vorbe. Politicienii de dinainte de al
doilea război mondial făcuseră din calea ferată
Pașcani — Tîrgu Neamț un cal de bătaie.
Vorbe și iar vorbe. Calea ferată, de care oa-
menii locului aveau atîta nevoie ca tot ce
ține de viață, rămînea un vis. După 1980 vi-
sul a devenit realitate. Constructorii de cale
ferată din Iași, Roman și-au așezat taberele
lor pe valea Moldovei. Tuneliștii de la Bra-
șov au început sfredelirea dealului de la He-
rești. Zile și nopți de muncă eroică. Visul a
prins conturul realității. Priveam și înțele-
geam bucuria acestor oameni. La incandescen-
ța simțirii lor se conectaseră constructorii, pro-
iectanții.
Ce este mai minunat decît să ai sentimen-
tul că faci ceva pentru semenii tăi ! Aceasta a
fost, cred, starea pe care a încercat-o în a-
cești ani cel care a condus întreaga operațiu-
ne, directorul general al Regionalei de căi fe-
să fi rtidului
soldat!
Departe, peste atîtea și-atîtea curcubeic...
Sînt duși acum mult îndrăgiți cocorii ;
Dar ȚARA-n prag de an e parcă-n
primăvară,
Deschide larg fereastra să-i intre-n casă...
ZORII !
Rostirile prind rod de sori și de senin.
Pe veșnicii se-nscrie-al nostru TIMP.
O flamură de pace s-aprinde în Carpați,
Și trece vămi de zare, ca zeii din Olimp.
Pămîntul nostru darnic și dornic do lumină
Rodește fructul dulcc-al armoniei-n lume:
F, dăltuită-n inimi ca dar de la strămoși.
Această floare-aleasă ce-i fără preț și nume !
Trăim un TIMP eroic clădit din biruințe ;
Ni-i scut voinței noastre și țel viteaz
BĂRBAT.
Credințele în bine sporesc precum ni-i
vrerea,
Și singura dorință-î să fii Partidului
soldat !
Departe, peste atîtea, și-atîtea curcubeîe...
Sînt duși acum mult îndrăgiți cocorii ;
Azi, ȚARA mea. Ia marea.i sărbătoare.
Deschide larg fereastra să-i intre-n casă...
ZORII !
Constantin CLISU
locul nașterii
Locul nașterii —
Izvorul dinții al cuvîntului
Rotunjind pietrele timpului.
Sau păsările curcubeie
Bind seva din trupul pămîntului.
Sau cercurile anotimpului
Răsfrînte de cer în cofeie.
Locul nașterii —
Primul zbor reușit ul țărînii
Jinduind o ieșire din sine.
Sau prima silabă-a mirării
Răsărită în frunzele miinii.
Sau cerul arcuit peste tine
Ca poarta cea mare-a intrării.
Locul nașterii —
Sub iarba : o carte a pașilor,
început și sfîrșit al tăcerii.
Sau numele (două silabe)
Lăsat moștenire urmașilor.
Sau dulcele pîinii și-al mierii,
Ispita privirilor slabe.
Locul nașterii —
Spațiu și timp (minus, plus infinit)
Neputînd să încapă-n cuvinte.
Sau descoperirea luminii
De ultimul dus și-ntiiul venit.
Sau semne de luare aminte
La miracolele rădăcinii.
Vasile FILIP
rate Iași, Alexandru Filioreanu. Este un om care
pune pasiune în tot ceea ce întreprinde. Se
rupe cu fiecare lucrare ceva parcă din ființa
lui. O cheltuire de energii sufletești, ce se
dovedesc inepuizabile. Aceasta — pentru că
iubește cu o patimă frumoasă locurile și oa-
menii, „tot, ce mișcă-n țara asta / rîul, ramul".
Emoțiile mi s-au părut a-1 copleși acum la
inaugurare și nu întîmplător. Despre această
cale ferată, despre nevoia de a exista, ca să
înlesnească viața oamenilor de aici, el auzise
încă din casa părintească, în Filioara din preaj-
ma Tîrgului Neamț. Ceea ce părinții lui nu
au mai apucat să vadă, a dus el la bun
sfîrșit, împreună cu atîția și atîția oameni de
suflet.
Visul devenise realitate. Trecuse, e drept un
amar de vreme. Oamenii se bucurau cu acea
bucurie pură, copilărească, a celor care în
veacul trecut priveau pentru prima oară tre-
nul. Era cu atît mai tulburător cu cît se pe-
trecea asta la sfîrșit de al doilea mileniu, in
era rachetelor cosmice. Sufletul omenesc se
dezghioca ca un mugur în primăvară Era o
zi aspră, dar frumoasă de iarnă. 29 Decem-
brie 1986. Trenul înainta cu încetineală, dar
victorios, mîndru, pe noua linie ferată Paș-
cani — Tîrgu Neamț.
Grigore ILISEI
Convorbiri literare — 2
magiu in ianuarie
Conducerea partidului în mijlocul oamenilor muncii (din expoziția
omagială a studenților Conservatorului ..George Enescu" Iași)
Vizionar Eroul
E simbolul de țară, e țării cale dreaptă
Și știm că prin durere și luptă și prin chin
in timpuri de răptriste prin exeniplara-i faptă
Ea aprigă-ncercare și-a pus al său destin.
Și la Brașov, Doftana, prin carcere și ger
Aproape prunc el totuși in frunte se afla
Și prevedea că steaua aceea de pe cer
Era emblema țării, era a țării stea.
El prin urgii și lupte, prin nopți de neodihnă
E-n legămint cu țara. Mereu cu fruntea sus.
E simbolul cu care nai ne mîndrim în lume
C-atîtea ctitorii în stema țării-a pus.
Vizionar în toate Erou de epopee,
A ctitorit în stemă columnă de granit.
E Ceaușescu-n toate a noastră demnitate.
Emblemă-a tot ce socialismu-aici a construit.
Un cîntec
Omagiu-aducem astăzi sub viscolul de stele
Femeii care-alături de primul Om al țării
Odihnă nu cunoaște prin viața-i exemplară :
Omagiu-aducem astăzi cînd ninge-n pleoapa zării
Savant și comunist ce-i luptător de frunte
Așa o știm în toate ce pentru țară face
Din fragedă pruncie pe rind avea să-nfrunte
Viitori spre-al țării bine, pentru a țării pace.
Un cîntec de-nchinare acelei care-i mamă
Și comunist de frunte și luptător ne-nvins.
Un cîntec de-nchinare Savantului de seamă
l’e cerul țării astăzi cu-n porumbel am scris.
Omagiu-aducem astăzi sub viscolul de stele
Femeii care-alături de primul Om al țării
Odihnă nu cunoaște pentru progres și pace
Omagiu-aducem astăzi cînd ninge-n pleoapa zării
Emilian MAROU
Mircea ISPIR : „TOVARĂȘA ELENA CEAUȘESCU"
Din inimă
In fiecare an, ziua de 7 ianuarie este o
mare sărbătoare și pentru noi toți creatorii
de artă, ziua tovarășei academician Elen i
Ceaușescu.
Strălucit om politic, savant de renume
mondial, tovarășa Elena Ceaușescu este și
ttn mare iubitor al artelor, asupra cărora se
apleacă cu interes, respect și admirație, ști-
ind să prcțuiască deopotrivă opera și artis-
tul, știind că lucrătorul din uzină sau de
pe ogor, beneficiind de cuceririle cele mai
Omagiu în
ianuarie
Ianuarie. început. Alb. Imaculat.
Ianuarie. Miez de timp cînd fiecare din
tre noi simte că este, măcar pentru o clipă,
punctul de întîlnire a două raze eterne : tre-
cutul și viitorul.
Și pentru că sîntem copiii părinților noș-
tri, ai părinților părinților noștri... și pentru
că avem copii, care vor avea copii și pe co-
piii copiilor lor..., iată cum luminile gîndî-
rii și simțirii noastre se suprapun, cu sfio-
șenie și cutezanță, peste cele două raze, ca
două brațe puternice țișnite din noi, me-
nite să ne ancoreze și mai ferm în Prezent,
în prezentul scris cu majuscule, în care
viața noastră înseamnă muncă neobosită și
cîntec de țară
Munții-însăși veșnicia !
Uluiește pieptul lor.
Acrului bei tăria
Ca răcoarea de izvor.
Și-ntinzind spre creștet mina,
Poți luceferi să aduni.
Mai în sus, pe-aici, e vina
Si orgoliul de străbuni.
I
Un tărim de basm și-o lume
Cu văpaia unui grai,
împletit prin văi anume
Ca și luminosul strai.
Vatră cu vestiții meșteri,
Leagăn unic al ființii,
Cumpene trăite-n peșteri
in belșugul suferinții.
Pulberea drept mărturie
A străvechilor ruine,
Volbură de vitejie
Suic-ii bucium din Rovine.
Mult pătruns de răscolirea
.milor de frămîntare,
Văd cum s-a făcut zidirea
Peste aprigă viitoare.
Ape, — șarpe prin zăvoi, —
Cu iuțeală se strecoară.
Sub al frumuseții roi
Cîntec e cuvîntul „ȚARA“ !
Octat SARGEȚIU
avansate ale științei, are nevoie pentru în-
deplinirea planurilor și de condiția spiri-
tuală.
îi sîntem recunoscători și ne angajăm să
realizăm in continuare lucrări valoroase și
originale, care să contribuie Ia îmbogățirea
patrimoniului național.
Personal, aș vrea să găsesc la această
mare sărbătoare cuvintele cele mai potrivite
și mai iscusite, în încărcătura emoțională,
care să transmită gindurile mele cele mai
bune, mulțumirile mele, urările mele de să-
nătate, fericire și ani mulți de viață!
Dan HATMAN U
rodnică, întru cinstirea a ceea ce ne-au lă-
sat străbunii și zidirea a ceea ce trebuie să
lăsăm și noi, ca semn al trecerii, cu rost,
pe acest binecuvîntat pămînt al muncii li-
bere.
Și pentru că avem copii, care vor avea
copii... și care, în fiecare ianuar al vieții lor
vor încerca să descifreze, cu sfioșenie și cu-
tezanță. dimensiunile acestui Prezent, să-i
învățăm să țină minte și să transmită mai
departe numele celor care l-au ctitorit, cu
eroism și mare dragoste de neam : tovarășul
Nicolae Ceaușescu și tovarășa Elena
Ceaușescu.
Ianuarie. Pe albul imaculat al zăpezilo’
eterne, două cifre care ne rotunjesc istoria .
7 și 26.
Ianuarie. Pe albul imaculat, dansul litere
lor de foc ale urărilor noastre fierbinți : „La
mulți ani 1“
Angela TKAIAN
pacea noastră
strămoșească
Cîtu-i țara românească
nud roman să nu iubească
cu mîndric să rostească
dulcea limbă strămoșească,
cîmecul de pe ogor
susurul de Ia izvor
cu balada codrilor
ia poalele munților
in graiul părinților.
Vatra noastră S-a născut
din durere și din lut
din baladă s-a cernut
intr-o doină de-nceput	|
si din dor am făcut scut.
Dimineața cînd răsare
soarele pe-un colț de zare
dintr-un scîrțîit de care
ne-am făcut cîntec de jale
și-I închidem cu zăvoare
că din plugul de-pe-ogor
și din snopul de mohor
ne-am făcut un gînd și-un dor
să ni-1 spunem tuturor.
Ne-am țesut mîndre ștergare
ca să fluture pe zare
să ne știe-n depărtare
că avem o țară-n care
dulcea limbă românească
știe-n lume să rostească
pacea noastră strămoșească.
Constantin MATEI.
 I
Un savant dăruit păcii
Intr-o epocă în care orice proiect, plan sau
program trebuie raportat la omenesc, soli-
citînd participarea tuturor la explorarea și
soluționarea problemelor planetei noastre,
destinul omenirii, făcîndu-ne responsabili pe
fiecare dintre noi, încrederea în om, m capacită-
țile lui creative, ca și încrederea în semeni, pact a
dintre oameni și pentru oameni reprezintă rațiu-
nea Supremă dc a trăi.
O înțelepciune dictată de cerințele simple ale
vieții iie îndeamnă să ne dăm seama că orice efort
venit din partea oricărui înalt for de decizie va
ii zadarnic fără necesara înțelegere intre oameni,
intre locuitorii aceleiași planete. în Ctmntarea sa,
de la tribuna Marii Adunări Naționale, tovarășul
Nicolac Ceaușescu a reafirmat cu putere marele
adevăr, care trebuie să stăruie m conștiința tutu-
ror popoarelor, si anume că problema fundamen-
tală a epocii noastre este aceea a dezarmării ge-
nerale și nucleare, a asigurării păcii pe planeta
noastră : „Nu există și nu poate exista astăzi o
altă problemă mai importantă decît asigurarea
dreptului suprem al oamenilor, al popoarelor la
existență, la libertate, independență, la viață și
pace". Apărarea acestui imperativ comun cere o
modificare radicală în modul de a gîndi și acțio-
na. Pacea și bunăstarea trebuie să fie ale tuturor.
Toate acestea ne determină ca la aniversarea
zilei de naștere a tovarășei academician doctor
inginer Elena Ceaușescu să aducem înalt omagiu și
prețuire savantului, omului politic, femeii și mamei,
care își consacră gîndul și fapta dezvoltării mul-
tilaterale a patriei și afirmării ei in lume, instau-
rării unui climat dc pace și înțelegere, afirmării
celor mai înalte însușiri umane.
In problematica complexa a lumii contempora-
ne, tovarășa Elena Ceaușescu, președinte al Comi-
tetului național „Oamenii de știință și pacea" mi-
litează cu malta abnegație și cu prestigiul savan-
tului cu o impresionantă operă științifică, pentru
ca oamenii dc știință să-și folosească munca și in-
fluența pentru a preveni războiul, a dezvolta co-
laborarea pentru punerea uriașelor forțe ale știin-
ței în slujba existenței umane. Acestui crez i-a
subordonat preocuparea permanentă de orientare a
științei și învățămîntului românesc spre slujirea
progresului multilateral economico-social și spiri
tuni al țării, afirmării personalității umane. O
societate și o cultură românească superioară smt
de neconceput fără o școală de înaltă competitivi-
tate, care să asigure tineretului pasiune și dorința
de a sluji idealurile perene ale umanității.
Vorbind despre direcțiile de dezvoltare ale îr:-
vățămmtului, la Plenara Consiliului Național al
Științei și învățămîntului, tovarășa Elena Ceaușescu
sublinia necesitatea de a se acorda o mai mare
atenție însușirii cunoștințelor de bază din dome-
niul disciplinelor fundamentale : matematică, fizi-
că, chimie, biologic, alături de disciplinele cu o
puternică înrîurire educativă asupra tinerilor, cum
sint limba română, istoria și geografia patriei.
..O datorie de onoare a școlii, sublinia academician
doctor inginer Elena Ceaușescu, a fost și rămîne c-
ducația revoluționară, profund științifică și larg tuna-
nistă a tinerei generații". Preocuparea pentru educa-
rea tinerelor generații, cele mai înalt interesate in salv-
gardarea păcii și eliminarea pericolului nuclear, în
spiritul lucidității științifice, a omeniei, a valori-
lor păcii și înțelegerii între popoare, în actuala
conjunctură mondială, este însușită ca un imperativ
de toți cei ce lucrează în domeniul școlii, de în-
tregul nostru popor.
Profund umanistă și revoluționară, concepția
românească asupra științei și învățămîntului, în
realizarea căreia un rol hotărîtor are tovarășa acade-
mician doctor inginer Elena Ceaușescu, se bucură de o
largă recunoaștere internațională. Numeroasele state
de pe toate meridianele, care s-au alăturat inițiative-
lor românești, referitoare la tineret, în cadrul
O.N.U. ș! organismelor sale, dau expresie înaltei
aprecieri de care se bucură în prezent acțiunile
noastre. Fapt unic in lume, expresie a grijei aten-
te pentru viitorul patriei, viitor realizabil într-o
lume iără războaie, la Referendumul din noiem-
brie a.c. și-a exprimat voința de pace cea mai
tînară generație a României de azi. Elevii de pe
băncile școlilor, incepmd cu virsta de 14 ani.
In calitatea sa de președinte al Comitetului
național român „Oamenii de știință și pacea"',
promovmd constant idealurile pașnice, construc-
tive ale neamului nostru, tovarășa Elena Ceaușescu
militează pentru ca forțele și mijloacele de cer-
cetare sa fie orientate spre accesul neîntrerupt la
cuceririle științei și civilizației moderne. De la tri-
buna înaltului forum al științei și învățămîntului
românesc, tovarășa Elena Ceaușescu a adresat o
vibrantă chemare oamenilor de știința pentru ca
aceștia, asumindu-și marile responsabilități ce le-
revin în lumea de azi, să-și întărească conlucrarea
și alături de popoarele lor să spună un NU ho-
tărît oricăror experimentări de arme nucleare, pen-
tru ca să se elaboreze pe plan mondial un pro-
gram complex, realist de dezarmare.
Binemeritatul prestigiu internațional de care se
bucură, ca membru al unor prestigioase academii
străine, ca doctor „Honoris causa" al unor uni-
versități și institute științifice de reputată tradi-
ție, tovarășa Elena Ceaușescu susține ideca schim-
bului de valon intre națiuni și culturi ca o con-
diție de apropiere de acel mult visat ideal al
păcii. Totodată, tovarășa Elena Ceaușescu este
recunoscută și prețuită ca promotoare a ideii creă-
rii accesului real la patrimoniul cunoașterii uma-
nității al tuturor națiunilor și popoarelor lumii.
Tovarășa Elena Ceaușescu arată că oamenii de
știință și învățămint din țara noastră trebuie să
se implice mai hotărit, să-și sporească contribuția
la transformarea pămîntului și sufletului țării, la
procesul revoluționar general de înfăptuire a unui
viilor pașnic al omenirii, prin crearea de noi
valori ale științei și culturii românești. Un apel
călduros a fost adresat de la tribuna Plenarei
Consiliului Național al Științei și învățămîntului
tuturor organizațiilor internaționale ale oamenilor
de știință din toate țările lumii pentru a acționa
împreună în afirmarea politicii de destindere, dez-
armare și pace.
Toate măsurile vizînd progresul științific și in-
vățămîntul românesc, legarea lor mai slr'nsă de
viață decurg, de fapt, din cerința asigurării drep-
tului elementar la viață. Tot ce gîndește cu ma-
tură chibzuință și tot ce întreprinde ca savant
și om politic tovarășa Elena Ceaușescu traduce
un crez, crezul său adine și al întregului popor,
că o pace statornică este realizabilă, dacă se re-
cunoaște faptul că fiecare națiune are o însem-
nătate primordială pentru toate celelalte națiuni,
• ă identitatea intereselor fundamentale trebuie ac-
ceptată, nu numai teoretic, ci transpusă in acți-
une prin fapte.
Pătrunși dc conștiința răspunderilor pe care le
avem, de datoria patriotică și umanistă de a da
țării oameni capabili și destoinici, apărători ai va-
lorilor culturii autentice, in acest ceas aniversar,
ne îndreptăm gindurile și sentimentele de prețuire
către tovarășa academician doctor inginer Elena
Ceaușescu. Iar omagiul adus distinsei personalități
a vieții noastre științifice și politice se constituie
într-un angajament solemn de a spori efortul, ca
profesori și cercetători, pentru a asigura viitorul
comunist al patriei.
Conf. dr. Elena PUHA
prorector al Universității
„AL I. Cuza“ Iași
5 — Convorbiri literare
contexte
recitind cărțile ultimelor două decenii
Unul dintre romanele de referință apărute in
ultimele două decenii : Păsările, al lui Alexan-
dru Ivasiuc. Această carte, vedem mai bine
la o nouă lectură după mulți am, constituie un in-
ceput de drum in proza noastră actuală, de altfel de
incontestabilă valoare și originalitate prin diversi-
tatea stilurilor și formulelor romanești. E vorba de
o direcție ilustrată de romanele care ne introduc,
in alt mod decit pînă atunci, in ceea ce am numi
universul industrial. Aproape fără excepție — de la
Păsările pină la Pumnul și palma al lui Dumitru
PoPescu, de la Sebișan și Domide la Manole Suru și
Vladimir Cernea — poarta prin intermediul căreia
pătrundem în această realitate, definitorie pentru e-
poca noastră, o formează conștiința intelectualu-
lui, cel mai adesea a intelectualului investit cu o
funcție de conducere, și a activistului de partid.
Homan-eseu, roman-dezbatere, Păsările s-a bu-
curat așadar de un binemeritat succes la public,
critica acordîndu-i, de asemenea, la apariție, dar și
după aceea, o atenție deosebită. Recitit astăzi, după
aproape 17 ani, romanul rezistă mai ales prin citeva
personaje — unele pe care le întâlnisem, și in Interval
—, pe ale căror destine și-a pus, uneori dureros, am-
prenta (și) istoria.
Unii eroi eșuează lamentabil (Margareta), alții gă-
sesc resursele necesare redresării (Dumitru Vinea),
iar alții „plutesc" imperturbabil și comod. Este aici o,
așa zicînd, selecție „naturală", care se produce în
pian social și care operează într-un timp cînd totul
este luat de Ja început. Tînărul Domide are simțul
acut al viitorului, știe să privească dincolo de pre-
zentul contradictoriu. El e unul dintre cei ce nu pot
li învinși. Pe cînd Liviu Dunca, la o vîrstă care
nu mai e tînără, și care în tinerețe ni se relevă
in postura de revoltat, de om „cu ochi critic", este
iremediabil depășit, învins. Neputința lui de a o lua
de la început, chiar și atunci cînd hazardul îl a-
duce lingă Margareta, care încearcă să-1 convingă,
să-1 determine să ignore trecutul devenit o obsesie
nocivă, e profund tragică. Liviu Dunca nu rezistă
selecției de care vorbeam, poate și fiindcă — așa
cum singur o spune — a fost mereu frustrat de li-
bertate : „întreaga mea viață a fost un eșec, n-am
reușit să fiu liber nici măcar o singură clipă, ca să
pot duce o viață normală. Un eșec deplin. De abia
acum îmi dau seama"; Este opac și rupt de reali-
tate. iar o observație a Margaretei dezvăluie întrea-
ga dramă a acestui bărbat care e, de fapt, drama
multora care trăiau o epocă de răscruce istorică :
„Am început ceva cu totul nou, cu desăvîrșire nou,
și el nici nu-și dă seama".
Așa cum s-a remarcat. Al. Ivasiuc analizează în
romanul său raportul dintre necesitate și libertate.
Liviu Dunca nu înțelege acest raport la proporțiile
reale, nu știe să folosească necesitatea pentru a-și
dobindi libertatea, nu e capabil să-și refacă viața,
„căci a trăi înseamnă a reface continuu, a o lua con-
tinuu de la capăt", cum observa Nicolae Manolescu
intr-un comentariu referitor la Păsările. Aceasta
este, de altfel, ideea forță a romanului și aceasta
este obsesia tuturor personajelor. O dovedește în
primul rînd Dumitru Vinea, directorul general de
uzină, cu vechi state de serviciu, om echilibrat (că-
ruia i-a plăcut să se împărtășească din putere) lu-
cid. capabil de a o lua mereu de la capăt atît pro-
fesional cît și familial. Mai mult, el este conștient
de necesitatea „căderii" sale („Dacă nu se intîm-
pla asta, mă confundam cu scaunul"). Dumitru Vinea
face parte din acea intelectualitate tehnică, dintre
cei care, cu toate greșelile lor, au contribuit enorm
la fundamentarea unei construcții de o complexitate
fără precedent, a unui edificiu social-politic bazat pe
o concepție și pe principii cu lotul noi. El e dintre
cei „tari", greu de clintit, implîntați în realitate, iro-
nici atunci cînd au de-a face cu sofistica și cazuisti-
ca goală. Om de acțiune, Dumitru Vinea înțelege
timpul, dialectica devenirii lui. Nu Victorița ij edi-
fică, deși ea are un rol însemnat, ci vremea, sensul
acestei deveniri cu care s-a desincronizat la un mo-
ment dat ; desineronizare ce nu-i poate fi iertată de
unii, de altfel, bine intenționați, dornici ca uzina să
meargă cît mai bine, după cum nu poate scăpa ne-
spceulată de indivizi corupți și carieriști ca Vic-
tcrița și Mateiescu.
’ înfruntarea dintre Sebișan și Domide, semnifică
în fond, înfruntarea dintre două generații de acti-
viști. Domide și Sebișan reprezintă două extreme,
din „împăcarea" cărora ar putea rezulta linia cea
bună. Pe Sebișan „îl deranja (la Domide — n.n.)
independența lui, ieșirea din rîndurile știute, din ti-
pic”. îl deranjau uneltirile împotriva lui Vinea, căci
Vinea făcea parte din acea categorie anonimă in
formă și concretă în conținut, categoria „ai noștri".
Sebișan este, fără îndoială un activist de partid ru-
tinat' cu spirit revoluționar tocit, cu o înțelegere
îngustă a noțiunii de democrație, și care atunci cînd
simte că poate fi învins în planul ideilor recurge
la neconcludentul argument al vîrstei. Orice trans-
formare i se pare a fi o negare, o trecere în uitare
a ceea ce au făcut ci, dacă nu chiar un atentat la
ceea ce au făcut ci, cei mai în vîrstă ; i se pare că
oameni ca Domide nu-și dau seama de dificultățile
care au trebuit să fie depășite și ca atare ar fi ne-
dreptățiți pentru revoluție. Răspunsul lui Domide
mi se pare semnificativ : „N-am spus niciodată că a
fost ușor. N-am spus asta. Dar trebuie să facem ceva
nou (s.n.). în definitiv, au murit niște oameni, alții
nu s-au putut realiza, eforturile nu sînt bine con-
duse. Există și o altă suferință decît foamea, există
si o suferință a nedreptății, a imposibilității de a
face ce trebuie. Totuși avem suferințele noastre".
Se impune neapărat remarcat : fiecare în felul său
— si Sebișan, și Domide — crede în ceea ce spune,
si in ceea ce face, iar intențiile sînt desigur, de o
mare noblețe, chiar dacă așa cum comentează na-
ratorul : „O lume numai cu Sebișan ar fi moho-
rită ca diminețile lui speciale, dar poate cea a lui
Domide ar fi instabilă, fără rădăcină, haotică, și ex-
plozivă, în mișcare (cealaltă ar fi statică), dar în
pericol de alunecare. Și întrebarea cea mare este
dacă se poate trăi o viață într-o lume fundamentată
doar pe contradicție și mișcare".
Ca și Vinea — de care se deosebește foarte mult.
Domide este o ființă profund socială, inclusiv prin
capacitatea de a se lăsa „copleșit de revelația unor
adevăruri" ale societății. De aici și simpatia lui Vi-
nea pentru el, pe care îl vede in postul de director
general, în locul său, peste 15—20 ani, de fapt mult
prea tîrziu decît îl vede cititorul.
Confruntările de idei, de concepții și toate între-
tăierile de destine din romanul Păsările, „mărturie
dreaptă" cum a fost caracterizat, se desfășoară pe
fundalul unei vieți ratate — cea a lui Litiu Dunca,
care, în contrast cu toți ceilalți, trăiește și se apără,
nu luptînd, ci fărămițînd la nesfîrșit, prin gîndire,
fiecare experiență trăită, prins în mrejele unui joc
iluzoriu. „Niciodată realitatea nu poate fi atît de
pură și de puternică, — afirmă el — niciodată bucu-
ria trăită nu se aseamănă celei dorite, construite în
imaginație". Personajul acesta trăiește sub semnul
oglinzii confecționate de închipuirea sa. Liviu Dunca
?ste un eșec, social, față de care orice alt eșec pare
fals.
Constantin COROIU
anul literar 1986
văzut dinspre rădăcinile literaturii
Obișnuința de a distribui performanțele
și’eșecurile unui „an literar" pe genuri
(și, eventual, pe specii), care nu pot fi
altele decît cele „tradiționale", are ca efect
negativ eludarea unor apariții editoriale care
nu se integrează instantaneu în teritoriile poe-
ziei, prozei, criticii și istoriei literare, și, mai
cu seamă, obnubilarea unor conexiuni vitale
pentru scriitor și operă. Spiritul sintetizator
ordonează ultimele produse exclusiv pe crite-
riul literaritații și într-un triunghi despre care
s-ar putea crede că e „fatal”. Ne aflăm în fața
unei procedări puriste și mecanice. Mișcarea
unui aisberg nu poate fi înțeleasă și anticipată
iară a-i „vedea" și partea care se ascunde în
apa înspumată a oceanului, iar coacerea fruc-
telor apare ca miracol ochilor care nu pot ve-
dea rădăcina pomului în pămînt. Poate fi ne-
socotit solul care susține literatura propriu-zisă
și care se îmbogățește și se înnoiește el în-
suși anual ?
E adevărat că literatura nu se confundă cu
filosofia și că, așa cum s-a spus, pentru a
deveni literatură, un precept trebuie prefăcut
în mit, dar tocmai din acest motiv, al nevoii
de „materie primă", trebuie să citească filo-
sofic scriitorul. Scriitorul mare, reprezentativ
pentru o școală și o direcție, pentru o epocă
și o literatură în ansamblul ei, este, totuși,
scriitorul care propune o viziune profundă și
pregnantă asupra lumii, asimilabilă în ultimă
instanță, fără a o vida de literaritatea caracte-
ristică, unei filosofii. Nimeni nu se naște cu
această viziune ; pentru a o elabora, scriitorul
are nevoie de „cunoașterea vieții", dar și de
impactul cu ideile constituite sistemic. lată
ce îndreptățește presupunerea că scriitorul au-
tentic e cel dinții cititor al aparițiilor edito-
riale de filosofic din 1986. Nu ne putem îndoi
că el nu va „buchisi" Antologie de filosofic
românească (în trei volume) și selecția din
opera lui Anton Dumitriu, Eseuri (Știință și
cunoaștere, Aletheia. Cartea întilnirilor admi-
rabile). Cercetătorul de mîine va găsi, proba-
bil. în bibliotecile scriitorilor de azi exempla-
re pilduitoare din aceste ediții : nu cu filele
netăiate, cum ar putea să insinueze un spirit
caragialesc, ci cu textul subliniat și adnotat,
semn a] unei lecturi grijulii, de pe urma că-
reia s-a profitat intelectual și creativ. Sînt
cunoscute eforturile lui Marin Preda de a în-
țelege filosofia contemporană (foarte și prea
vizibile în Cel mai iubit dintre pămintani) și
au fost identificate „urme- din filosofia antică
si medievală în două din capodoperele lui
Eugen Barbu (Princepele și Săptămina nebu-
nilor), au notorietate lecturile filosofice diver-
sificate ale lui Paul Anghel, din care o parte
s-au „topit" în ciclul epic Zăpezile de-acum
un veac și au atras atenția preferințele lui
Nicolae Breban pentru filosofia existențialistă,
care îi sigilează principalele romane. Aceste
precedente — și am putea adăuga si altele
— ne obligă să introducem în tabloul anului
literar cărțile de filosofia culturii (do exem-
plu, Civilizație și cultură, de Simion Mehe-
dinți) si de filosofia științei (de exemplu.
Dialectica spiritului științific modern, de Gas-
ton Bachelard), care vor permite scriitorilor
noștri să-si „lămurească" si să-și nuanțeze pro-
pria gîndire. Se poate nădăidui că asemenea
lecturi filosofice, pe care le prilejuiește sau
facilitează 1986, își vor vădi consecințele bine-
făcătoare in opera lor literară din anii viitori.
Dacă tomurile de filosofie pot fi trecute in
contul anului literar pentru calitatea lor „ideo-
catalitică", tomurile de istorie se cer reținute
pentru însușirea lor de „nutriment- documen-
tar. Cum nu se poate fantaza decît pornind
de la document, proza istorică e condiționată
de rezultatele restauratoare ale cercetătorilor
de specialitate. G. Câlinescu cerea celui ce vrea
să scrie roman istoric „erudiție in materie"
și „emoție arhaică". Și una si alta se dobîn-
desc prin lectura edițiilor de documente, a
monografiilor care își fac protagonist dintr-un
eveniment sau o epocă, și a sintezelor gene-
rale. Toate romanele noastre istorice care ono-
rează rigorile genului au apărut, aproape ma-
tematic, în urma revelațiilor științifice decisi-
ve în legătură cu tema tratată. Speranța ace-
luiași critic, pe care o exprima în 1935 în
deschiderea unei cronici la Frații Jderi, că,
„în urma unor opere de istorie cum este stră-
lucita, monumentala Istorie a românilor a
d-lui C. Giurescu. cu care se începe o eră
nouă în istoriografia românească, interesul li-
teraturii pentru trecutul țării va crește", și
care avea să se împlinească, semnalează indi-
rect o dialectică a creativității literare cu
materie documentară.
După „subiectul" explorării istorice de astăzi
putem prevedea „tema" prozei istorice de mîi-
ne. Romane precum cele ale lui Eugen Uri-
caru. Mihail Diaconescu, loan Dumitru Den-
ciu. Paul Anghel, ale Danei Dumitriu și Alicei
Botez n-ar fi fost măcar de imaginat în ab-
sența restituirilor si reconstituirilor la care
au procedat istoricii noștri în ultimele două
decenii. Resuscitarea interesului științific pen-
tru lumea geto-dacică a făcut posibile romane
ca Emisfera de dor. Călătorie spre zei și Lu-
minile zeiței Bendis, editarea documentelor
răscoalei conduse de Horia. Cloșca si Crișan
a „provocat" un roman ca 1784. Vreme în
schimbare, iar editarea documentelor războiu-
lui pentru dobîndirea Independenței La încu-
rajat pe Paul Anghel să scrie romanul fluviu
Zăpezile de-acum un veac. Mai buna cunoaș-
tere a epocii întemeirii statelor românești, Ia
care s-a ajuns în ultimul deceniu, a îngăduit
un roman istoric — Identitățile lui Litovoi
(1986), de loan Dumitru Denciu — la care nu
se putea gîndi nimeni mai înainte. Se poate
presupune că studiile despre lumea geto-dacică,
pe care le-a așezat în rafturile bibliotecii 1986,
între care se remarcă Spiritualitatea geto-da-
cilor, de Ion Horațiu Crișan și Armata geto-
literatura română
dacă, de Gh. Tudor, precum și noua ediție din
Dacia preistorică, ue Nicolae Densusianu vor
stimula literatura pe aceasta temă. De o pro-
ductivitate pe care n-a mai cunoscut-o din ul-
tima parte a epocii interbelice se va bucura,
probabil, într-un viitor apropiat și proza is-
torică dedicată Evului Mediu românesc, căci
1986 a continuat să-1 aprofundeze cu aceeași
lorță ca și anii anteriori : a fost reeditat vo-
lumul al doilea din Istoria românilor din Da-
cia Traiană, care tratează epoca De la înte-
meierea Țărilor Române pînâ la moartea lui
Petru Rareș, 1546, de A. D. Xenopol — după
ce a fost repusă în circulație Istoria critică
a românilor, de B. P. Hasdeu — și au aparut
volumul al doilea din Istoria militară a po-
porului român, care se ocupă de Epoca de
glorie a oastei celei mari a doua jumătate a
secolului al XlV-lea — prima jumătate a seco-
lului al XVI-lea, și cîteva studii care, împreună
cu altele, anterioare, pun la dispoziția roman-
cierului de mîine elementele necesare configu-
rării cadrului cultural al epocii : Sculptura
medievală in piatră din Țările Române, de
Marin Matei Popescu și Pictura murală din
Țara Românească în sec. al XlV-lea, de Da-
niel Barbu. Aceluiași scriitor interesat de
Evul Mediu românesc, anul 1986 îi dăruiește și
un studiu care propune o nouă viziune asu-
pra Evului Mediu european (Pentru un alt
Ev Mediu, de Jacques Le Goff), precum și o
masivă antologie din artele poetice ale Renaș-
terii. E de neconceput ca un autor să vrea
să scrie un roman reconstitutiv despre aceas-
tă epocă sau, pornind de la ea. unul parabolic,
fără a încerca s-o cunoască în toate amănun-
tele ei revelatoare, așa cum au făcut Mihail
Sadoveanu, înainte de a se apuca de Zodia
cancerului și Umberto Eco, înainte de a com-
pune Numele trandafirului. 1986 îi oferă posi-
bilități suplimentare de a o „vedea" atît în
spiritul, cît și în litera ei. In aceeași ordine
a lucrurilor, dacă nu avem încă un roman ca-
podoperă al Marii Uniri, reeditarea documen-
telor ei, care a continuat și în 1986, îl face
previzibil.
Din profilul anului literar nu pot lipsi nici
studiile de etnologie, mitologie și folcloristică.
Nu se face cu adevărat literatură pe temă ță-
rănească — nici de evocare a satului tradițio-
nal. nici de investigație a celui modem — fără
„erudiție în materie". Un prozator autentic nu
poate să viseze la o carte mare a acestui uni-
vers fără să citească în prealabil sintezele anu-
lui 1986, în care sînt studiate o parte din
structurile și fațetele lui cele mai importante :
Cadre ale gindirii populare românești. Contri-
buții la reprezentarea spațiului, timpului și
cauzalității, de Ernest Bemea ; Tradiții de
muncă românești in obiceiuri, folclor, artă
populară, de Alexandru Popescu ; Lectura tex-
tului folcloric, de Nicolae Conslantinescu ;
Proza populară românească. Studiu stilistic, de
Gheorghe Vrabie ; Mitologie populară româ-
nească. I. Viețuitoarele pămîntului și ale apei,
de Mihai Coman. Cine vrea să-și creeze starea
propice întreprinderii epice și să intre „în
atmosferă" va găsi in repertoriul anului 1986
și citeva impozante tomuri de literatură popu-
lară : al doilea volum din Lirica de dragoste,
al doilea din Snoava populară românească,
ediții ale ; .lecțiilor Ion Pop Reteganul și C.
Kădulescu-Codm. o antologie a celor mai fru-
moase variante ale cîntecului bătrînesc Toma
Alimos. Dar toate acestea (și e posibil să fi
'■ăpat citeva titluri) mai au o îndreptățire de
a reprezenta anul literar : pe aceea că, înainte
de a-i furniza autorului de proză pe temă ru-
rală șansa de a intra în atmosferă, ele con-
țin literatură.
Chestiunea prezenței literaturii populare în
peisajul literar contemporan cade, totuși, în
afara problemei pe care am circumscris-o aici :
necesitatea de a integra în anul literar, ală-
turi de literatura propriu-zisă, și materia din
care se nutrește scriitorul, pe care am putea
s-o numim „paraliteratură" (ceea ce este „lingă"
literatură). N-am survolat decît teritoriile filo-
sofici, istoriei și folcloristicii, dar dintre „in-
strumentele de lucru" ale scriitorului fac par-
te, obligatoriu, și dicționarele (să ne amintim
cît de frecvent ie citează Marquez), iar astăzi,
la sfîrșitul secolului XX. mai mult ca nicio-
dată, cărțile de informație științifică. Nimeni
nu poate să imagineze psihologii fără a se
adresa ultimelor concluzii ale psihiatriei, nici
să scrie „poezie cosmică", dacă ignoră teoriile
și ipotezele despre nașterea cosmosului și se-
cretele materiei. Or, și în această privință,
1986 este bogat în apariții editoriale cu ca-
racter științific, necesare și accesibile scri-
itorului.
Multe dintre cărțile subsumabile „paralitera-
turii", pe care le-a adus sau readus în actua-
litatea imediată anul 1986, pot fi citite ca li-
teratură. înainte de a deveni teme de medi-
tație pentru filosofi, logicieni, etnologi și is-
torici, cărți precum Scrisori despre logica lui
Hermes, de Constantin Noica, Ochiul și lucru-
rile, de Andrei Pleșu și Practica fericirii, de
Paul P. Drogeanu au captat interesul criticii
literare grație calității lor stilistice. Aceeași
desfătare o procură lectura tomurilor reeditate
din opera lui A. D. Xenopol și Nicolae lorga
(Istoria poporului românesc), ca și versiunile
românești ale sintezelor lui Gaston Bachelard
(Dialectica spiritului științific modern), Pierre
Bourdieu (Economia bunurilor simbolice), Jac-
ques Le Goff (Pentru un alt Ev Mediu), Jean
Delumeau (Frica în Occident) și Mircea Eliade
(Istoria credințelor și ideilor religioase II).
Să recunoaștem că mulți dintre noi, critici
și cititori. Preferăm adesea literaturii de ficțiu.
ne. literatura științifică, si, foarte adesea, nu
dintr-un alt interes decît cel estetic. Avem
încă un motiv de a nu o ignora din rapoar-
tele sintetice ale anului literar.
Constantin SORESCU
*
lectura
deschisă a realului
Apariția promoției dc prozatori a anilor ’60
a fost precedată de momenlui auului 1955
cînd au apărut Bietul loanide Ue G. Căh-
nescu, Moromeții (vmiimul 1) de Marin Pre-
da și Străinul de mus Popovici ; aceste trei
cărți deschideau, de fapt, orizontul prozei
noastre contemporane, trasînd liniile de forță
ale unor spații epice și conturînd profilul unor
personaje care au dobindit, intre timp, calita-
tea tipului reprezentativ pentru categoriile so-
ciale (intelectualitatea și țărănimea) devenite
centre dc focalizare ale narațiunii in aproape
întreaga noastră epică actuală. Esențial pen-
tru înțelegerea mecanismului care a declanșat
apariția generației „Preda", ca și pentru detec-
tarea caracteristicilor scrisului acesteia, este
romanul Groapa, una dintre cărțile „prelimi-
nare" ale promoției in cauză. La doi ani după
titlurile amintite mai înainte. Groapa recîști-
ga pentru proza contemporană un teritoriu epic
„nou" (G. M. Zamfirescu, I. Peltz și ceilalți
prozatori interbelici ai periferiei bucureștene
erau ca și uitați sau marginalizați) și schimba
atunci un unghi de vedere asupra formulei
realiste, introducind perspectiva tragicului în
așa-zisa „reflectare" a realului. Pînă în acel
moment, proza noastră exista în orizontul valo-
rii estetice prin cărțile — puține — ale unor
scriitori „vechi" (Mihail Sadoveanu, Camil Pe-
trescu, G. Câlinescu, Geo Bogza, Zaharia Stan-
cu) și doar prin trei titluri ale romancierilor
„tineri" : Intîlnirea din pămînturi și Moromeții
de Marin Preda și Străinul de Titus Popovici.
Cu mult deasupra imensei cantități de litera-
tură-maculatură care apărea în acei ani și
care pune azi atitea probleme în fața criticu-
lui oricît de harnic ar fi el .cărțile lui Marin
Preda, cu deosebire, produseseră o breșă la
nivelul înțelegerii adecvate a „transpunerii"
vieții in structurile artisticului dar inovația in
planul tematicii și al alegerii spațiului epic nu
avusese încă loc ; Intîlnirea din pămînturi și
Moromeții se mențineau în zona largă de in-
teres a prozei timpului : satul și problemele
colectivității sale. Nici Străinul nu aborda un
spațiu nou ; despre cel de-al doilea război mon-
dial se scrisese mult, chiar dacă mediocru, in-
cit romanul lui Titus Popovici a fost primit
relativ cu ușurință de critica de întimpinare.
In pofida condițiilor aparent favorabile, im-
puse de apariția acestor romane ale unor scri-
itori „tineri", care creau premisele unei alte
perspective asupra realului și a modurilor sale
de exprimare în textul literar, prozatorii ge-
nerației *66 au debutat cu cărți nesemnificative,
cunoscute astăzi doar dc istoricul literar : pen-
tru marele public, de numele lui Gcorge Bă-
lăiță se leagă Lumea în două zile (1975) și nu
Călătoria (1965), Auguslin Buzura „începe" cu
Absenții (1970) și nu cu Capul Bunei Speranțe
(1963), iar Constantin Țoiu este știut drept au-
torul Galeriei cu viță sălbatică (1976), uitîndu-i-
se Moartea in pădure (1965). Excepțiile sînt ex-
trem de rare ; cu debuturi deasupra „mediei" epicii
acelor ani pot fi citați doar Nicolae Velea, Nicolae
Breban și Paul Georgescu. Proza, spre deo-
sebire de poezie. S-a desprins mai greu de „nor-
mele" deceniului șase și pentru faptul că ma-
joritatea tinerilor romancieri și-au făcut uceni-
cia in reportaj, invățind să răspundă prompt
imperativelor ideologice ale momentului ; pri-
ma etapă a revoluției nu se încheiase, eveni-
mente cum erau cele ale finalizării cooperati-
vizării, ale urbanizării și industrializării rapide
cercau grabnice „reflectări" în nuvele și ro-
mane. Cu toate acestea și cu toate „pierderile"
înregistrate ulterior de „echipa" anilor ’60.
primele cărți ale generației au creat contextul
care a făcut posibile transformările radicale din
anii următori. Prozatorii acestei generații (re)
descopereau — chiar dacă timid încă — se-
cretele scrierii în relief, gustul pentru pro-
funzimi : de la „fotografiile" din cărțile „pro-
gramatice" ale anilor ’50 se trece acum la î-
maginile mai complexe ale stereoscopului, în
care anar ambiguități si iluzii, îndoieli și in-
terogații, procese psihologice și lectura des-
chisă a realului. Prozatorii generației ’60 au
revigorat, mai cu seamă prin cărțile ulterioa-
re debutului, interesul pentru roman ; expli-
cația trebuie căutată în forța de polarizare
pe care personajul literar reîncepe să o exer-
cite in spațiul romanesc propriu-zis, cît și în
acela corespondent, al vieții cititorului ; sub-
stanța nouă, construcția și personajul repre-
zintă cele trei elemente care „fac" proza și-i
acordă la celălalt pol, al receptării, statutul
genului literar „la zi“ : pe scriitorul acelor
ani îl atrăgea spre roman mirajul construc-
ției, al edificării unei lumi „concrete" mai a-
proape de existența sa socială decît sistemul
abstract al semnelor poetice, în timp ce ci-
titorul începea să caute în textul romanesc
personajul, chipul din oglindă, omuj de a-
lături pe care norocul sau nenorocul l-au a-
dus pe scena literaturii. Personajul începe să
fie înțeles și altfel decît în ipostazele „eroice"
cu care ne obișnuiseră cărțile deceniului șase.
Pactul creației și pactul lecturii își descoperă
premisa în ceea ce aș numi convenția vero-
similității care oferă „schema" dezvoltării
unei întregi serii de romane, aparținind ge-
nerației ’60, aflate (nu întîmplător) la cota
cea mai înaltă a interesului cititorilor. „Scriu
(povestesc) despre ceea ce știu" — iată noua
„deviză" a prozatorilor acestei promoții : „Voi
fi un povestitor foarte exact", promite pro-
tagonistul romanului Țara îndepărtată al lui
Sorin Titel, de pildă. Naratorii din romanele
lui Marin Preda, D. R. Popescu, Augustin
Buzura, George Bâlăiță, Nicolae Breban, Con-
stantin Țoiu, Petre Sălcudeanu, Dumitru Po-
Convorbiri literare — 4
în epoca ceausescu
pcscu întrețin relații cit Se poate de clare cu
trecutul și, în consecință, vor urmări întot-
deauna adecvarea modului povestirii la sub-
stanța celor relatate. Iluzia lui „sînt acolo",
pe care o afirmă naratorii din romanele ge-
nerației, corespunde, în instanța lecturii, ce-
leilalte iluzii, a lui „am fost acolo", pe care
cititorii o caută de la cuvintul primei pagini
a cărților acestor prozatori : în această du-
blă ipostază a iluziei textului stă, de altfel,
rolul „terapeutic" pe care îl are povestea
atît pentru cel ce o creeazățori reproduce),
cît și pentru cel care o citește : „Important
este c-am vorbit, și acum parcă îmi este
mai ușor', iși spune doctorul Tisu din Pa-
sărea și umbra, la fel cum cititorul își va
spune „important este c-am citit, și acum
parcă îmi este mai ușor".
Cu aceste premise, se poate vorbi despre
recuperarea cititorului odată cu recîștigarea
esteticului de către generația anilor ’60 : fapt
evident, in primul rînd, în cărțile noii pro-
moții de prozatori, aceea afirmată in jurul
anilor ’80. Textele acesteia se ivesc din e-
fortul citirii lumii și a sinelui prin recupe-
rarea banalului și a termenului său „opozant",
trăirea vie ; viața nu mai poate fi „reflecta-
tă" sau „mimată", măștile cad, personajele
devin niște „simboluri vii", iar zilele își scriu
singure (pe măsură ce se trăiesc adică) tex-
tul în care se cuprind gînduri fapte ima-
ginate, lecturi, dar, mai ales, experiență di-
rectă. S-a vorbit mult despre codificarea rea
lului prin modalitatea jurnalului și a expe-
rimentelor acestei generații. Termenul nu
trebuie însă înțeles ca intenție de a „incifra"
realitatea, de a o ascunde în spatele unei tex-
turi în fața căreia cititorul cedează, de cele
mai multe ori, fie din comoditate, fie din
cauza supralicitării „codului" respectiv, ci ca
o trans-formare a realului în text, acel real
și numai el propunînd cititorului mesajul cu
care a venit în literatură de acolo, din spațiul
trăirii : „ochiul în lume" este secretul care
produce literatura și lectura. Perspectivele
diferite asupra realului pot fi puse în evi-
dență la toate nivelele ; dacă modelele lite-
rare ale anilor ’50 (Mitrea Cocor, Desculț,
Bărăgan) aveau în vedere lumea care era fă-
cută, iar generația „Preda" se întorcea spre
lumea care se face, prozatorii tineri percep
realul ca pe un organism care face indivi-
dul, îl modelează, îl exprimă si se Iasă ex-
primat de acesta : pasiv, reflexiv și activ —
iată cele trei ipostaze ale unui verb care ooate
fi pus ]a toate diatezele, precizând și prin a-
ecasta sensul do evoluție nj nrozei noastre con
temporane. Atitudinea diferită implică și dis-
tanțări »n nrd’noo c^>ostr*l tt^bamlnt narativ :
tensiunea confruntării, soecifică romanelor ge-
nerației „Preda" si celor ale promoției „I.
vasiuc", devine, la tinerii noului val, tensiu-
ne a exprimării.
Scrisul iese astfel do sub pecetea descrierii
pentru a intra în zodia făptuirii. Nu este vor-
ba, așadar, doar despre „manieră" — cum
s-a spus adesea —, ci despre o concepție asu-
pra rimbaiului si. totodată, despre perspectiva
asupra relației autor — text — cititor, care înno-
iesc substanțial mijloacele de exprimare ale e
picii noastre actuale. A devenit posibil astfel
un nou mod de a citi proza, tinerii selectîndu-și
publicul dintre oamenii dispuși să „lucreze" în
timpul lecturii, să „făptuiască" independent un
alt enunț, complementar celui dintre coperțile
cărții. Calitatea esențială a prozei devine, acum,
reflexivitate (nu alta era „miza" autorilor de
texte ai „Școlii de la Tîrgovîște") ; textul este
înțeles ca o ființă al cărei metabolism se
conduce după legi proprii, străine convenți-
ilor „clasice" ale lecturii, dar cît se poate
de familiare realității trăirii : între altele,
textul este „conștient de împrejurările pro-
priei elaborări", nu poate fi „captat" decît
de un ochi „alertat", istoria sa legîndu-se de
forma paginii, a locului destinat (importanța
aspectului formal, a „aranjării în pagină",
este evidentă în multe cărți ale „textualiștL
lor"). „Socializarea" textului, de care vorbesc
insistent mulți „desantiști", se identifică, de-
seori, cu ceea ce s-a numit „dezgolirea" pro-
cedeelor : prozatorii generației ’80 își stabi-
lesc (definesc) „din mers" tehnica narativă, o
pun la dispoziția cititorului, îi arată cum se
scrie Ș< cum trebuie citit textul ; produce-
rea, ca și receptarea literaturii, nu mai au ni-
mic „secret", epoca socializării extreme a ori-
cărui tip de informație fiind, în aceeași mă-
sură. epoca unei comunicări pe alte temeiuri
intre autorul si cititorul textului : „arătînd"
procedeul scrierii, autorul își provoacă inter-
locutorii, le cere participarea la construcția
edificiului epic, ii invită să producă litera-
tură : după ce fusese „recuperat" de prece-
dentele generații literare, cititorul de proză
contemporană este „anexat” prin cărțile noii
promoții. Tîr -:i, formați de cele mai multe
ori în climatul stimulator al Cenaclului, cu-
nosc bine mo-î urile povestirii moderne, pe
baza cărora ’ pt -1—f iră (si Ia noi) virsta
postmodernis-ă a pro.- : decupatul si mon-
tajul secvențelor • int-TS-'c Sarea planu-
rilor, povestirea is;-’rt- xtuală. „competiția"
vocilor, precum si uo f“î -agresiv" d- a scrie
— acestea sint ci’ sa d;ntr -bm at-le -s-n-
țiale prin care v&țum- le noului val solicită
capacitatea de a construi -Pe a riiitsrulni :
interesul acestuia <-ste cu atzt sui mare cu
cit autorul îi oferă șansa participării si plă-
cerea (estetică) de a descoperi pe ,-nt pro-
priu un mod al folosirii timpului si spAnsJ-ji
cărții în orizontul (re)cono*ster:i Iernii.
U-an HOLBAN
poezia
ca declarație
a
la scenă deschisă
In analiza prozei, se ia în mod curent în
considerare relația autor — narator —
personaj — cititor. S-a constituit și o
știință — sau, in orice caz, o disciplină cu
pretenții de știință — naratologia. Cînd se
discută insă poezia, problemele de genul a-
cesta sînt ignorate, in favoarea altora, mai...
elevate. In realitate, însă, și pentru înțele-
gerea creației lirice se dovedește necesară
formularea unor răspunsuri precise la între-
bări precum : cine vorbește ? cui i se adre-
sează ? Răspunsurile diferă în mod revela-
tor de la poet la poet. In poezia lui Mihai
Eminescu, de exemplu, cel care vorbește este
un geniu solitar ; el se adresează unui ci-
titor din viitor, superior din punct de vedere
moral și intelectual contemporanilor poetului.
In poezia lui Tudor Arghezi, autorul mesaje-
lor lirice ne apare ca un modest caligraf ca-
re compune versuri pentru fetița lui, Mitzura
sau pentru a le scrijeli în grinda casei. Și
exemplele de acest fel ar putea continua, e-
vidențiind diversitatea tipurilor de situare.
Dincolo de această diversitate, în fiecare e-
pocă există preferințe pentru o atitudine sau
alta, preferințe care au semnificația lor. Ju-
decind poezia noastră contemporană din acest
punct de vedere, nu se poate să nu constatăm
că, printre atitudinile lirice aflate la ordinea
zilei, se numără una pe care a impus-o Ni-
colae Labiș și care a rezistat în mod specta-
culos, în cele mai diferite contexte social-cul-
turale. Este vorba de atitudinea poetului care
vorbește ca și cum s-ar afla pe o scenă și
s-ar adresa unei mari mulțimi de oameni. Ne
surprinde faptul că această atitudine lirică „a
rezistat", deoarece sensibilitatea modernă pare
incompatibilă cu declarativismul. S-a teoreti-
zat atît de mult (sau, mai exact: s-a făcut
atît de mult caz) în legătură cu întoarcerea
poeziei asupra ei înseși, îneît în prezent se
consideră ceva de la sine înțeles ca poetul
să scrie despre modul cum scrie. Definită ca
„act pur de narcisism" încă de Ion Barbu,
poezia se înfățișează multor teoreticieni des-
prinsă pentru totdeauna de „prozaicul" proces
de comunicare între oameni. In realitate, insă,
acest proces nu este deloc prozaic — din mo-
ment ce reprezintă o dimensiune fundamen-
tală a existenței — și, în consecință, poezia
care comunică (și nu neapărat care se comu-
nică) are viabilitate. Dovada cea mai clară o
constituie, de altfel, însuși faptul că poeții
scriu și cititorii citesc versuri de acest fel.
Se poate spune chiar că poezia de factura
unei declarații făcute la scenă deschisă, în
sensul constructiv al criticii
Comparația potrivit căreia critica literară
actuala este un Turn Babei a făcut ca-
rieră. Sensul ei este subliniat peiorativ
și situează întreaga mișcare de idei a criticii
din ultimele cîteva decenii sub stigmatul or-
goliului fără acoperire și al haoticului. Cer-
cetată mai cu aplicație, acuzațiile pe care le
conține se dovedesc fără obiect. Criticii de
azi nu-și propun să construiască „un turn al
cărui vîrf să ajunga pînă la cer", ci, dacă ți-
nem eu orice preț la acest simbol, mai multe
turnuri, ceea ce, în mișcarea de idei a uma-
nității nu reprezintă un fapt nou și nici sen-
zațional. Culpa destructurării limbajului, a dis-
pariției unității, este întru totul falsă și nu
dovedește decît spaima celor care o formu-
lează în fața diversității tendințelor contem-
porane. nostalgia punctului de vedere unic,
ignorarea dialecticii fenomenelor culturale. To-
tuși metafora Turnului Babei merită să fie
reținută ; interpretată neconvențional, ea are
o semnificație constructivă : diversificare a
limbajelor și doctrinelor ce nu conduce la dez-
agregări'. galimatias ideatic, ci la o dezvoltare
polifonică fără precedent, cu care, e drept,
urechile dedate cu comode omofonii critice nu
prea se îmnacă.
Privită din perspectiva stării permanente de
îmbogățire tematică si diversificare metodo-
logică fără precedent, condiția criticii lite-
rare românești din ultimele două decenii este
elocventă nu numai pentru sine însăși, ci și
pentru procesele mai complexe în care s-a
angajat cultura noastră în perioada de timp la
are ne referim. Critica literară furnizează ast-
fel un argument peremptoriu că această (to-
tuși !) știință este un mod de exprimare a
conștiinței de sine a unei culturi. Inițial, deși
modificările de statut estetic preexistau, s-au
impus mutațiile de ordin cantitativ. Nu ne
gîndim la amplificarea producției editoriale,
cu toate că si ea se face simțită tot pe la
mijlocul deceniului al șaptelea, ci la saltul spec-
taculos care se produce, tot atunci, în publi-
istica literară. între august 1964 și aprilie
7972 apar, sub titluri care exprimă continua-
- a unei tradiții, nu mai puțin de zece re-
viste de cultură în care paginile dedicate lite-
- .tarii sînt. numeric, preponderente ; în lim-
bajul cifrelor, aceste noi titluri înseamnă o
triplare a ceea ce existase pînă atunci. Nu-
—irul rubricilor de critică a crescut însă în
progresie geometrică și, o dată cu el, posibi-
Partidul nostru acordă o atenție deosebită creației artistice.
Noi pornim de Ia considerentul că arta și literatura trebuie să
reflecte realitățile societății noastre, să se bazeze pe concepția
noastră materialist-dialectică despre lume și societate ; este insă
de la sine înțeles că în creația artistică trebuie să existe o
diversitate de forme, de mijloace de expresie, că nu se poate
impune o uniformizare care, departe de a favoriza dezvolta-
rea literaturii și artei și rolul său în ridicarea nivelului con-
științei socialiste, ar limita, dimpotrivă, sfera lor de influență
și de atracție.
fața unei mari mulțimi de oameni, este (și
va fi probabil încă mult timp) la modă. To-
nul l-a dat, cum am precizat de la început,
Nicolae Labiș. Nu contează dacă a făcut-o
sau nu din proprie inițiativă. Mai probabil
este că nu. El a adoptat un tipar propagandis-
tic specific epocii în care a trăit, însă și l-a
asumat cu siguranță, cu energie și, mai ales,
cu candoare. Nu intimplător, multe dintre
poemele sale sînt mai mult decît declarații,
sînt apeluri adresate direct mulțimii : „Nu vă
chem în duruitul darabanei, / Nu vă chem
sub flamuri negre ca vultanii, / Nu vă chem,
batalioane pe șosele colbuite. / Nici cu chiote
de nuntă nu vă chem ! / Eu vă chem să de-
tunăm cu dinamite Rocile, crăpînd făgaș
cărării, / Cu chemarea viitorului vă chem, /
Oameni mari și tari, fii de rînd ai țării !“
Generația lui Nichita Stăneseu a preluat —
continuat această atitudine, de^i principalul
său atu l-a constituit depășirea declarativismu-
lui, în favoarea unui lirism esențial. In multe
cazuri formula a rămas aceeași, schimbarea
fiind exclusiv de domeniul calității estetice.
Nichita Stăneseu însuși a cultivat poezia con-
cepută parcă anume pentru a fi recitată pe
scenă (desigur, fără să-i dea prioritate, deoa-
rece, în general, a evitat să-și divulge vreo
afinitate) : „Feriți-vă să-î spuneți ceva poetu-
lui. / Mai ales feriți-vă sâ-i spuneți un lucru
adevărat. / Dar și mai și, feriți-vă să-i spu-
neți un lucru simțit. // Imediat el o să spună
că el l-a zis, / și o să-1 spună intr-așa fel /
îneît și voi o să ziceți că intr-adevăr / el l-a
zis. / / Dar mai ales vă conjur, / nu puneți
mina pe poet ! / Nu, nu puneți niciodată mina
pe poet ! / / ...Decît numai atunci cînd mina
voastră este subțire ca raza / și numai
așa mina voastră ar putea / să treacă prin
el. /.../ Dar e mai bine, dacă-mi dați cre-
zare, / cel mai bine ar fi să nu puneți
niciodată mîna pe poet. / / ...Și nici nu me-
rită să puneți mina pe el... / Poetul ca și
soldatul / nu are viață personală". Marin So-
rescu. Ion Gheorghe, loan Alexandru, Ana
Blandiana, deși protagoniști, și ei, ai proce-
sului înnoitor din deceniul șapte, n-au con
siderat ieșită din uz poezia-declarație, poezia
apel, poezia-avertisment sau cum altfel ar mai
putea fi numită, ci au profesat-o intr-un mod
litățile de afirmare a unor voci care, altfel,
ar mai Ii avut încă de așteptat, poate mult
și bine. La polul opus, noua deschidere îmbră-
țișează pe marii nedreptățiți. Cine însă mai
stă acum să-și amintească de faptul că între
1966—1969 au fost reintroduse in circulație
aproape toate numele de primă mărime ale
splendidei generații critice din perioada inter-
belică ? Nu era vorba numai de o reparație
morală, ci de afirmarea programatică a unui
statut de continuitate a actualității cu o tra-
diție pe care, în forul său interior, omul de
cultură nu o renegase niciodată. Este, printre
altele, și momentul readaptării mentalității
obștii literare la diversitatea de opinii. Ponti-
ficatul critic expia, nu fără convulsii, une-
ori patetic, alteori grotesc. Dar refuzul jus-
tificat al unui centru unic al opiniei critice
a provocat și consecințe nedorite : la ora ac-
tuală avem numeroase autorități critice incon-
testabile, dar nici un șef de școală și nici o
grupare cu personalitate bine conturată. Din
cele vreo douăzeci de reviste cu profil ex-
clusiv sau inclusiv literar, cîteva posedînd re-
dutabile echipe de critici, nici una nu dez-
voltă un program propriu în acest domeniu.
Există catedre universitare în care lucrează
autorități în materie de talie europeană, dar
nici ele nu-și asumă această răspundere. Nici
o explicație extraliterară nu stă în picioare
și în nici un caz cele de ordin ideologic. Este-
tica marxistă și teoria criticii care emană de
la ea sînt sisteme în plină expansiune, tinere,
am zice, capacitățile lor de absorbție a unor
noi modele de inovare sînt, după cum o arată
evoluțiile din ultimele decenii, nelimitate. Să
fi apus vremea unor astfel de cohvergențe in-
telectuale ? Să fie tinerii de astăzi mai puțin
dispusi să accepte subsumarea la un program,
mai doruri de autonomie, mai grăbiți, mai re-
barbativi? Exclus, dacă programele și autori-
tățile sînt reale. Atunci cauza trebuie căuta-
tă dincolo. Ia virtualii magistri. Ei sînt însă
retrași în inespugnabile citadele ale studiului.
Timpul îi presează. De obicei, au de recuperat
niște ani și își pun, la urma urmei justificat
din punctul lor de vedere, veșnica întrebare :
„ce rămîne ?". Nevoia de discipoli o simt, de
obicei, tîrziu, prea tîrziu. chiar. Credem că
motivații aparent plauzibile pot fi căutate și
în altă parte, anume în unele mentalități pă-
gubitoare ale obștii noastre literare : preiude-
cați de cele mai diverse ctiologii, egolatrii de
NICOLAE CEAUȘESCU
inteligent, ca pe o descoperire proprie. Vede-
ta acestui gen de poezie rămîne. bineînțeles,
Adrian Păunescu, care, ca și Maiakovski, și-a
compus adeseori versuri chiar pentru a le de-
clama pe scenă, în fața a mii de oameni.
Rumoarea publicului va însoți întotdeauna, ca
un acompaniament obsesiv, poemele sale, in-
diferent de ambianța in care vor fi recitite.
Putem să ne închidem, de pildă, m biblioteca
cea mai silențioasă pentru a „studia" netul-
burați creația lui Adrian Păunescu și tot vom
auzi, în imaginație, freamătul mulțimii. în
timp ce vom parcurge versuri ca : „Timpul
vieții ni-i scurt / Hai să-1 facem curat, / Tră-
iesc unii din furt, / Alții doar din ce-au dat,/
Sînt săraci și bogați ! Lovesc lașii pe bravi : /
Voi ce-n lună zburați / Pîn'la cer vă urcați /
Pe spinări de noi sclavi. / / Pe pămînt avem
de toate / Și mai bune și mai rele. / Bune,
rele, / Și-nchisori și libertate / Și-a putea și
nu se poate / Și noroi și stele".
Mult discutata poezia a generației afirmate
la începutul deceniului nouă nu este nici ea
străină de formula adresării directe către un
public tălăzuitor și participativ, ca publicul
de Ia un recital oferit de Tina Tourner, în
aer liber. Unii dintre reprezentanții acestei
generații au și teoretizat, de altfel, necesitatea
de a relansa poezia-discurs, de a regăsi con-
fesiunea și sentimentalitatea. Multe poeme
de-ale lui Mircea Cărtărescu, de pildă, sînt
adevărate spectacole, iar practica a demonstrat
că se și bucură de succes de public.
Una dintre trăsăturile caracteristice ale
poeziei românești contemporane poate fi con-
siderată, deci, acreditarea și susținerea în noi
și noi variante a atitudinii lirice specifice poe-
ților care vorbesc la scenă deschisă și se a-
dresează unei mari mulțimi de oameni. Citi-
torul de poezie rafinat poate simți o anumită
frustrare în contact cu versurile de acest fel,
deoarece era obișnuit ca poetul să i se adre-
seze numai lui, ca unui confesor suprem. Insă
poate descoperi subtilități și în poezia-dis-
curs, de exemplu tehnici ingenioase de cap-
tare concomitentă a atenției mai multor catego-
rii de cititori.
Alex. ȘTEFÂNESCU
diferite calibre și vîrste, mici și mari lașități,
mă rog, „...toate relele ce sînt / Intr-un mod
fatal legate de o mînă de pămint". Să ne a-
larmăm, să căutăm țapi ispășitori, să ne pu-
nem cenușă în cap pe motiv că am fi mai răi
decît predecesorii noștri ? Nu credem.
Cauza reală considerăm că se află în altă
parte. Deși avem personalități care pot impune
o direcție, pe ansamblu teoria criticii și cri-
tica noastră literară contemporană nu au atins
acel stadiu care să impună o structurare lăun-
trică, nu sînt încă în măsură să genereze
centre de iradiere a unor sisteme deplin con-
stituite. Diverse panorame ale criticii de azi
propun criterii de organizare străine specificu-
lui materialului. Desigur nu autorii acestora
sînt în culpă ; pur și simplu, lipsesc liniile de
forță revelatoare.
O polemică serioasă, măcar ca aceea intre
R. Picard și noua critică, sau un dialog mai
tensionat, cei puțin, în jurul unei orientări
critice recente nu știm să se fi consumat ; șt
ocaziile propice nu au lipsit. Ne mulțumim
să constatăm că, de pildă, structuralismul, și
asa asimilat cu întîrziere, s-a stins fără a
lăsa urme prea adinei ; că fervorile metodolo-
gice ale ultimului deceniu s-au calmat ; ne
autoliniștim : e bine asa. Dar, într-adevăr, e
chiar asa de bine? S-au scris numeroase stu-
dii si cârti, unele absolut remarcabile pornind
de la mai toate orientările critice contempo-
rane, dar nu este de-ajuns atîta timp cît e]e
nu se constituie în fluxuri, în serii coerente.
Critica literară românească a inaugurat al
treilea mare moment al ei. Literatura noastră
nu a avut niciodată atîția exegeți cu o capa-
citate superioară : inteligență, intuiție, luci-
ditate, informare, multilateralitate creatoare.
Și parcă niciodată nu a existat o mai mare
diversitate a temperamentelor critice : insur-
genți. contestatari, neutri, justițiari, apolinici,
moraliști, sceptici, polemiști, sarcastici, vati-
cinari. Din păcate, marea majoritate cultivă
o păgubitoare strategie a izolării dacă nu și
a ignorării reciproce. Orientările n-au fost, nici
ele, vreodată atît de diverse. Să le considerăm e-
puizate încă din momentul cînd scolasticismul
teoretic a fost depășit ar însemna o pierdere.
Din păcate travestită în propensiune către
multilateralitate, o asemenea tentație plutește
în aer. Nivelul sintezelor presupune însă cu-
cerirea cu pasul a cît mai multor teritorii
ale gîndirii critice contemporane, iar nu sur-
volarea lor.
Mihail IORDACHE
5 — Convorbiri literara
Am subliniat permanent că țara noastră, societatea, au nevoie de opere
literare militante, cu profund conținut revoluționar, care să contribuie la
marca epopee a edificării lumii noi în România, să cinte lupta și munca
eroică a poporului, bucuriile și necazurile, speranțele și visurile sale, să însu-
flețească milioanele de creatori ai orînduirii socialiste, să dea glas năzuințelor
lor arzătoare spre o viață liberă, demnă și fericită. Cît de plastic și de emo-
ționant exprimă acest deziderat, încă cu un secol în urmă, marele nostru poet
Mihai Emincscu, cu acea forță vizionară care îi era caracteristică : „Credem
că nici o literatură puternică, sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui
popor nu poate exista decît determinată ca însăși, la rîndul ei, de spiritul
acelui popor, întemeiată adică pe baza largă a geniului național... Fără îndo-
ială, există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în
pămîntul, în modul de a fi al poporului lor, pentru a produce ceva perma-
nent.“ Dacă ar trăi acum Emincscu, cred că această frază ar putea figura în
programul partidului nostru.
NICOLAE CEAUȘESCU
marile repere ale
ipostaze ale
umbrei
Frumusețea ideală — din per.,p< - . a —
fiind expresia perfectelor rsporwrl .-f
componentele lumii, iar in pia» ex«st«i:ii i
intreținind sentimentul participării respoite le
miracolul cotidian, realizează convcnanța euiu;
liric cu cel reflexiv și, implicit, atordu. acaatore
cu universul. Privită in grabă, umbra pa*z
părea o stare de suferință a claritt;::. cu re-
percusiuni nu numai in ordine afectiva. Xu
totdeauna insă umbra e disonantă. Dimpctroa.
alternanța lumină-umbră. dozajul plastu c
intensități variabile, favorizează perceperea m 2
vie a reliefurilor schimbătoare, cuctwd finsl-
mente la imersiuni in fantastic, la reconstruc-
ția perpetuă a lumii. Pentru Enunesuj. pentru
Sadoveanu, umbra e mister consimțit și, deo-
potrivâ, formă de evaziune. Înainte «le Sasc-
veanu. Poetul fusese un căutător patetic, per-
severent. al Țării de dtncolr, de	tiran
cu reverberații metafizice, spațiu, iBîiRrk
extaze și reverii difuze, wIzmi rezsowt dez-
mărginirilor, proiecțiilor ;n imaginar. I mb. u.
in același timp, e ceea ce tonuril* joase i* mu-
zică, tonurile mate in pictura s -• țgță de it
înalte și strălucitoare. Umbra nu e numai de
domeniul văzului, dar și de ai auzului i
Formele nete se dizolvă, asperității ze estom-
pează, ordinea reală din um.ers iasă k ium
misterelor interioare, la care se accede cu ortiti!
sufletului. In viziunea celor vechi. ca la Ostie
mai tirziu, Infernul era un imperiu ai un.bre:,
forfotind de tipuri spectrale. Nici umbra diur-
nă, nici cea nocturnă, la Eminescu, nu orien-
tează spre abisuri terifiante. menținmdu—
mai totdeauna, intr-un impresionism tandru,
apropiat amintirii. In fondul eminescian esen-
țial, e știut, intră lumina, cadrul, teiul. ici orul,
marmura, luna, stelele, visul, dorul, dar și
bra, aceasta mutând atenția de ia con ret -i
tangibil la rezonanțele de adine. Le semnifi-
cativ spectacol de umbre e cel din înger
demon, dar. practic, spectacolul e pretext ce
meditație : Ea un inger ■ ■■ se roagă — I. ur.
demon ce visează / Ea o inimă cir aur — El
un suflet apostat : / E: in umbr. lui fatală,
stă-ndârătnic rezemat — / La picioarele M -
donei. tristă, sfintă. Ea veghează. // Pe m
mur înalt și rece de o marmură curată, /
ca zăpada iernei, lucie ca apa lină. / Se răs-
fringe ca-n oglindă a copilei umbră plină —
Umbra ei, ce ca și dinsa stă in rugâ-ngenun-
cheată. // Ce-ți lipsește oare ție, blond cop i
cu-a ta mărire, / Cu de marmur alba față
cu mîinile de ceară, / Văl — o negură diafana
mcstecată-n stele ; clară / E privirea-ți ino-
centă sub a genelor umbrire ; // Ce-ți lipsește
să fii înger — aripi lungi și constelate. / D ■
ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se în-
tinde ? / Două umbre de aripe ce se mișcă tn-
murinde, / Două aripe de umbră către ceruri
ridicate. // Dar de-i umbra ei aceea — atunci
Ea un inger este...
Rene Huyghe consacră un seducător comen-
tariu unor pictori ai umbrei : Caravaggio, Gen-
tileschi, Saraceni, Georges de La Tour și in
special El Greco, acesta din urmă trăgmd com-
plet perdelele la ferestrele atelierului său.
pentru ca astfel, „departe de lumina lumii",
să mediteze. Despre pictorii „in plină lumină".
Rene Huyghe crede că sint „fără mistere inte-
rioare", departe de „universurile supranatu-
convorbiri — 1887
— iua Unirii Principatelor este celebrată in pac:-
/ nile revistei, mai cu seamă, de amplul poem
* ai lui Vasilc Alecsandri dedicat evenimentului
de încheiere a lucrărilor de restaurare a monu-
mentului de la Curtea de Argeș, eveniment ce a
prilejuit o solemnitate cu adinei semnificații na-
ionale Bardul de la Mircețti, aflat printre pvru-
cipanți, amplifică vizionar ideea de unitate a v:-
tuturor conaționalilor sai prin trainici:, pes: x.
cole a ctitoriei Basarabului inițiator și a iscusin-
ței de dincolo de sacrificiu a lui Manole meșivr :
„Ș-acea lume in pornire / Pasă, tesel s-o ac-
mire l In ccreasca-i strălucire... Dar tăcere ’.. . c
o dată / In mulțimea-n-fiorată / Resuflarea stă
curmată fi Inimile bat mai tare, t Bătrini. tiner.
fiecare / Mai pătruns, mal viu tresare... • Cc să
fie ?. pe-oriee munte / Țipă vulturi, șoim d
•nmie, / Sboară umbre mari, cărunte. Orice
trunză reînverzește, / Orice riu apele-și crește.
Orice pom din nou rodește. .7 însuși soareit-"
splendoare. / Sol trimis la sărbătoare. < E r. .
nou, mai splendid soare... I: Taina este săvir-
șiță !... / Ascultați lavra sfințită. / Zice lumel pi-
ronită : „Voi ce-n viață vă luptați, l vii ca raiul
căutați, / Sinu-mi e deschis. înfrăți !	Eu sint
mama mîngiierii, / Eu sint balsamul durerii. Ei:
sint cumpăna puterii»". Această putere o dâ de
fapt unitatea neamului astfel simbolizată, cît -
„paloșul neatîrnării", „marama”, -fota nafior.a
aflate in sărbătoreasca lor înfrățire (moldoveni,
munteni, „albi mocani pe cai mărunți-, „purtuid
flori, purtînd ștergare*, dorobanți și călărași, mai
toți „talpa țării") deasupra mantiei și stemei re-
gale estompate de faldurile tricolorului etern Ten-
ta legendară sporește iarăși. în final, dăinuirea
unității românești fiind reconfirmată de sfatul so-
lemn al lui Neaeoecu Manole și alte cinci perso-
nalități reprezentând provinciile : „Astfel umbrele
șopteau / La popor cu drag priveau I Ochii lor
se-nveseleau. f) Apoi tainic, cu sbor lin / Dîspă-
rut-au în senin I Ca un vis. ca un suspin. I) Iar
în urmă-le, în soare, / A rămas strălucitoare /
Lavra-n veci nepieritoare”.
Aceleiași teme îi e consacrată șt captivanta isto-
risire a lui V. A. Urechia in căutarea mormin-
tului lui Miron Costin. decapitatul năprasnic din
poruncă plinsă apoi cu suspinare și amar, ca și
r..: ireale, ale marilor meditativi, universuri
cu totul nutrite de umbră.(L'Art et Văme,
p. 493. 496, 504). Un Eminescu al umbre-
lor. Geschis ca toți romanticii — reculegerii,
alternează cu un adorator al luminii, și în
: ir.cție de o asemenea alleritale a eului omul
ce penumbre rememorează momente senine.
Dacă raporturile lumină-întuneric, viață-moarte
sugerează opoziții structurale totale, umbra
traduce relații medii, specifice spațiilor de
tranziție. Dar. bunăoară in Mortua est !, um-
bra bate vădit spre lumină : călătoria tinerei
răposate spre „bolta de sus", „prin ploaie de
raze- e lunecarea unei umbre „de-argint stră-
iuciu. cu-aripi ridicate la ceruri pornită...".
Dorul din umbră al poetului e ca peste pro-
priu-. mormint să răsară — „din umbră de c<-
tmi* — luceferi consolatori. Umbre ale iubi-
ruor de odinioară revin tipic la „asfințit de
sară", c nd — ca în Din valurile vremii sau
n Trecut-cu anii — timpul clatină noimele,
mvă;uindu-le in melancolie. Se ajunge la va-
riațiuni pe aceeași temă, in ințelesul că albul,
marmura. negrul, in reluări obsesive, compun
o atm-osferâ, un scenariu canonic de iubiri re-
volute. In cea de-a cincea Scrisoare, o lună
strălucind prin alei „pătează umbra verde cu
misterioase dungi* ; aceeași „umbră umedă" ră-
tace-te prin codri, sub „stele ce ard de-a pu-
ruri-. O apariție feminină in aibe „marmură
cu ochii negri". Orchestrare cromatică iden-
tică in Ec frumos din tei: „umbră-n codri",
o enigmatică Blanca pe cal alb „ca neaua", un
iăt-frumos pe cal negru —. din nou lună, fee-
rk- nocturnă. Și iarăși un chip străveziu, cel
al iubite: Din valurile vremii, „cu brațele de
marmur. cu părul lung, bălai*, marcat de „um
bra duioaselor dureri !...“.
Printr-un pro-es de polisemie iterativă, um
bra indică frecvent spații de intimitate, de
unde — m Luceafărul — „umbra negrului cas-
tel- in noopte. sau. mai restrins, „umbra fal-
nicilor bolți-, arhitecturi favorizind elanul ero-
tic. „Dulce- fusese — in Pe aceași ulicioară —
iubirea-n .umbra tăinuitului boschet...". In
noaptea albă, de „parc-ar fi căzut zăpadă*,
altă dată (Scrisoarea IV) se invocă „umbra par-
funtutâ a budoarului" Umbre unificind me-
lancolice. regret . tristețe, fac din Des;>ărfire
și O. mama pag.ni elegiace memorabile. Ca la
alț: romantici, umbra devine un dublet ima-
tcrial. aerian, ai obiectului prim Așadar im-.-
d- .. do.-» grâu refrex Lira singe nț
realului pobibfi. c-cpj-,arare de detalii și n-
du •.■re 1-. -.tururi :i:ndam* ntai-. Tonurile vâ-
tuîtf din .V-ph ce iasM*	d-	Victor	Hug> —
pe-m d	L< .	îl■.; •	,’r	< -.i. r,	: — ilus-
t' a'i proi-.c tii : „L. - „Stres sort plus purs.
i ombre	p n Jt	m i'irur-	Ur. ■ □gc?	demi-jour
trint le	dTv.e	- ivr-el ;	v*	r auix	douce ei
pâle. en atintcant son hrur». ‘ Sembic tout -
ia nuit err-r au b.t» da : :... .*. A iavi dimi-
luendn Eminevu. ia «r»-. ca in oglinzi abu-
rite. corpurile devin duir siluete Femeile?
„Măgulite toate sunt / D»-a fi umbra frumu-
seții cea eterne p pâmmt* iScnsoarea V). A
crede in ele e iot u:-a cm a te rezema de o
umbră (P< aceeași a.tcs—j-i;. Un v chi poet
italian definea exisur.ta drept	di un
sogno fuggente. .\naiog. Ia Eminescu regăsim
oximoronul : „visul unei umbre si umbra unui
vis- (Despărțire. O, stt»ioâ-.’e>. La Shakespeare,
umbră răposatului rege apare mustrătoare,
terorizind sfirșitul fratelui ucigaș. La Grigore
Alexandrescu, Umbra Ivi Mircea la Cozia era
purtătoarea unui mesa; istoric dinamizator.
Umbra lui Istrate Dabila-Voierod, din postu-
mele eminesciene, e motiv de interludiu ba-
chic.
Constantin CIOPRAGA
lr..3~emul din volumul al doilea (atunci inedit)
ai amintirilor generalului T C. Văcărescu despre
-Luptele romanilor in resbelul din 1877-78". Epi-
sodul consibului de război de la Radenita, la
care generalul a participat si la care comandantul
armatei ro r.ano-ru.se din Bulgaria apuseană a ex-
pus clar obiecțiile sale strategice (acceptate) ma-
relui duce Nicolae înaintea atacului decisiv asupra
Plevr.ei este și el de natură, prin rigurozitatea
informațiilor șl justețea dovedită a unor puncte
de vedere, să exalte sentimentul de patriotism con-
sijcntizit de un factor Istoric cu adevărat memo.
rebil. Un alt fragment este o traducere din car-
tea -Transilvania-. Leipzig. 1883. însumind 418 pa-
■ ini. de RudoU Bergner. despre țara moților și lo-
••itorii ei. în care autorul arată, documentat și
cu observații directe deosebit de relevante, latini-
tatea. vechimea cit și dreptatea răscoalelor aces-
tor pașnici și tăcuți fii ai ținutului, răscoale na-
ționsle și sociale conduse de crăișorii Horia și
uncii
„Cest.u-Je de gramaocă" ale lui G. Gr. Băleanu,
dovedesc in continuare erudiția și verva „discu-
taniâ- a unui simplu și modest profesor -liceal"
de dincolo de veac, nereținut pe nedrept de spe-
Laliștu ulteriori, dornic să lumineze inclusiv ceea
■e din punct de vedere lingvistic poate fi sau
_de admis în literatură". Șl un poet complet
uitat. V. Cooreanu. a-aturi de George Vaslllu, atun-
ci un tinăr (dedicație des repetată : „Domnișoarei
UE.") tributar Iul Eminescu, dar cu destule note
personale in gravitatea cadenței sale lirice A-
ceeoși forță evocatoare de luat în seamâ. desi-
gur apreciată de contemporani, la cernăuțeanul
T. Robea au șl o Scrisoare de data asta evident
impăciuitoristă față de precedenta, Lut X.,.. a Ve-
ronicăi Micle : -Iți ziceam că e minciună / Cînd
spuneai că eu ți-s dragă, / Că ești un împușcă-n
lună. Drac ce apa o încheagă. II Șl că n-aș pu-
tea vreodată / Nici a te Iubi, nici crede. I C-a
mea inimă jurată / Nici n-aude nici nu vede. Ț
Șiretenii de muere l Ca să-ncerc a ta iubire... I
Dar tu trist și în tăcere I Ai plecat plin de mîh-
nire J: Haide, vino, fii cuminte / Dac-ai fost îm-
pușcă-n lună, / Ku am fost, adu-țl aminte,, t Și
•globie și nebună 1“
Lucian DUMBRAVA
»
Eminescu —
fascinația
labirinticului
Tema labirinticului — tema enigmei ome-
nești in integralitatea ei — este una dm
dominantele creației eminesciene, cu pn g-
nanță in domeniul prozei, unde imaginea „in-
nodarit lumilor” constituie un puternic ele-
ment de coeziune intre texte. Sufletul ome-
nesc face, la Eminescu, relația intre ordmile
separate ale lumii, fiind principalul mijloci-
tor intre trecut si viitor, intre niveluri cos-
mice, între realități contrastante. „Trecut și vi-
itor e în sufletul meu — susține eroul nuvelei
Sărmanul Dionis —, ca pădurea intr-un sim-
bure de ghindă, și infinitul asemene, ca re-
flectarea cerului înstelat intr-un strop de rouă*.
Dar pentru a ajunge în acest „centru- al con-
cordiei absolute trebuie consumate mai multe
trasee labirintice, cu o configurare concreta
și finalitate inițiatică. „Dac-aș pute șl eu să
mă pierd in infinitatea sufletului meu, pin în
acea fază a emanațiunii lui" — iată virtuali-
tatea de maximă fascinație care echivalează
cu ieșirea din captivitatea mărginită a cu-
noașterii, dar și cu acceptarea rătăcirii înde-
lungi pentru găsirea firului conducător al ade-
vărului. Pribegirea lui Dionis începe intr-o
noapte ploioasă, „pe stradele nepavate, strimte
si noroioase* ale Bucureștiului : eroul consu-
mă sau ratează două paradisuri false, de po-
pas — cafeneaua și apoi propria cămăruță de
pustnic, situată în „hățișul* unei grădini pă-
răsite. — spre a putea miza pe „semnul ce-i
in stare de a te transpune în adîncimile su-
fletești”, semn pierdut înlr-o carte astrologicâ,
pierdută la rîndul ei între cărțile răvășite ale
mansardei.
Deci, un prim sir de coincidențe trebuie să
se producă, așa incit „ateistul superstițios" al
nuvelei să se poată deplasa după plac pe tra-
iectul timpului, spre înapoi, în vremea lui
Alexandru cel Bun, unde va funcționa nostal-
gia „unu’ spațiu zidit cu totul după voia mea",
pe care e îndemnat să-l caute nu în afară,
ci în tainița sufletului, „nesfîrșit în adincimea
lui*. Orice ideogramă labirintică anunță întot.
deauna o alta, comunicația între ele exectitîn-
du-se prin rupturi succesive și prin modalități
magice. Re-centrificarea înseamnă găsirea tre-
cerii spre un alt nivel ontologic și. implicit,
a punții spre un nou loc închis care favori.
zează deschiderea. Cufundarea în anterioritate
a lui Dionis nu aduce după sine neapărat pa-
rad'sizarea eroului, izbăvirea lui, ci doar ve-
rificarea concentrării sinelui și acceptarea unui
nou labirint in care e aruncată ființa. Avatarul
Dan trebuie să întrunească, la rindu-i, un șir
de • oincidente capabile să il re-centri fice, să-1
: ă disponibil ixtremei autonomizări. El tra-
xcr5<-«ză tirgul sinuos, „cu case vechi și hir-
buite". al lașului, poposind la casa maistru-
lui Rubi n — -dascăl de matematică și filo-
zofie la Academia din Socola- — după care,
_ca o umbră aspru — zugrăvită prin lungile
și întunecoasele ulițe", se îndreaptă spre chi-
lia sa, unde se cufundă — ca și Dionis — in
lectura unei cărți vechi.
Remarcabilă este, la Eminescu, această im-
plicare hotărîtoare a livrescului în cotitura
miraculoasă pe care o execută eroul nuvelei,
semiotica ezoterică pretinzînd cedarea necon-
diționată în fața unor reguli inflexibile, dar
și disponibilitatea pentru o concretețe senzi-
tivă, „mătăsoasă" (Roland Barthes) a semne-
lor, in care semnificantul s-a pierdut defini-
tiv de semnificație. Cartea veche aduce un
tărîm al semnificanților puri, prin înlocuirea
înțelesurilor cu totalizarea lor vizual-tactila,
■de o vitalitate ascunsă, potențată. Labirintul
cărturăresc face posibilă semnificarea golirii
de semnificație, echivalarea simbolisticii opace
oricărui transfer în limbaj („...literele bătrine
ale cărții căpătau înțeles și se introduceau în
visuri și-n cugete, ce-i împleau capul fără de
voință"), avînd ca efect direct desprinderea
umbrei de trup, eliberarea semnificantului
existenței lui Dan de conținutul său material.
Imaginea de pe perete își pierde consistența
ccnoiativă, devenind o hieroglifă, asemenea ce-
lor din cartea lui Zoroastru, dar se reinte-
grează matricei originare a semnelor, a arhe-
tipurilor, a gîndurilor în sine : „Umbra lui îi
șoptea în gînduri lungi tocmai ceea ce voia
el să i se răspundă". Umbra nu se sinoni-
mizează sufletului, deși cunoaște taina inițială
a acestuia, ascendența sa ilustră („Sufletul tău,
fără ca azi să si-o aducă aminte, a fost odată
în pieptul lui Zoroastru, care făcea ca stele-
le să se mute din loc cu adîncul grai și soco-
teala combinată a cifrelor lui".) ; o dată cu
separația umbrei de materialitatea cogitativă,
aceasta din urmă dobindește calități, de o pu-
tere neobișnuită, „urieșească" („Simt brațele
mele perind fn aer și cu toate astea căpătînd
puteri uriașe ; simt cum, deslipindu-se ato-
mele greoaie ale creierilor mei, mintea mea
devine clară ca o bucată de soare".), în vre-
me ce fantasma făpturii pîlpîie, este gata să
piară și redevine om ,un dublu al lui Dan,
grație întoarcerii unor file în cartea magică.
Din acest pasaj misterios al labirintului re-
gresiv ne este greu să știm dacă scapă pentru
a merge mai departe Dan-umbra-luminoasă
(semnificantul înviat prin formule, funcționînd
ca o memorie a anteriorității arhetipale) ori
Dan-eterizat-și-puternic (redobîndind atributele
divine ale sufletului, între care și acela de
ischyros, în sens platonician de „tare", „re-
zistent", „puternic", aplicat unei materialități
neperisabile), deoarece „păsurile lui de umbră
nu se auzeau pe stradă", în schimb operația
recomandată Măriei, iubita sa („umbra ta... ea
rămîne în locul tău"), certifică tocmai debara-
sarea de apartenența grea, infernală a ființei
(„O ! ce liberă și ușoară mă simt...").
Tărâmul paradisiac din lună, spre care se
îndreaptă Dan si insoțitoarea sa, nu e alt-
ceva decît un labirint al perfecțiunii, avînd in
mijloc un palat modularizat din constituienți
naturali : „Colonade — stînci sure, streșine —
un codru antic ce vine în nouri. Scările înalte
coborau printre coaste prăbușite, printre bu-
căți de pădure ponorite in fundul ripelor pină
intr-o vale întinsă tăiată de un fluviu măreț,
care părea a-și purta insulele sale ca pe niște
corăbii acoperite de dumbrave. Oglinzile lucii
a valurilor lui răsfrîng în adine icoanele ste-
lelor, incit, uitindu-te în el, pari a te uita
în cer". Oglinda este unul din cele mai soli-
dare elemente temei labirintice, oferind —
alături de concepte cum ar fi hieroglifă, enig-
mă, punct central, vis, umbră etc. — posibi-
litatea combinatorismului universal („Oglindi-
rea nesfirșitâ este precursoarea labirintului
abstract al irealității totale" — observa Gustav
Rene Hocke, în studiul său „Die We!t als La-
byrinth”, 1957). La Eminescu, labirintul în
labirint se multiplică la infinit tocmai prin
această oglindiri1 pe spații ample, care pnictic
îi epuizează funcționalitatea, dîndu-i profunzi-
me, dar mai ales strălucire anaturalistâ. spi-
rituală. O construcție artificială se răsfrînge
din acumulări genuine, incredibil de autentică
în luxurianța ei îmbietoare și totodată rece,
vitregă, neprielnică : „Insulele se înălțau cu
scorburi de tămiiie și cu prund de ambră.
Dumbrăveie lor întunecoase de pe maluri se
zugrăveau în fundul riului, cît părea că din
una și aceeași rădăcină un rai se înalță in lu-
mina zorilor, altul s-adincește in fundul apei.,.".
Se pare că un șir întreg de calități contradic-
torii, imbinînd fascinația și voluptuosul cu re-
ținerea și prudența, caracterizează labirintul
paradisiac, unde — puțini autori au făcut-o cu
atita artă — intimitatea se suprapune sălbăti-
ciei, iar unicatul pluralității cbscurizante. Rea-
litatea fizică „naturală" e astfel montată, res-
tructurată. incit să rezulte un sublim în ex-
ces. extravagant în tranșele de perfecțiune pe
care le convoacă.
Labirinticul, in starea sa de extrem miracol,
pe deplin absorbit de lumea fantasticului, pre-
supune senzualizarea ingenioasă — nu fără a
ocoli plasticizarea de tip baroc — a naturalu-
lui, pînă la artificializare incit să nu mai poată
naște comparații sau corespondențe. Lumea
se închide definitiv, prin halucinația de luxură
a concretului pe care o cultivă spre a dra-
matiza perfecțiunea : „Greieri răgușiți cîntau
ca orologii aruncate în iarbă, iar painjeni de
smarald au țesut de pe-o insulă pînă la malul
opus un pod de pînză diamantică, ce sfeclește
vioriu și transparent, îneît a lunelor raze pă-
trunzînd prin el, înverzește rîul cu miile lui
unde". întreaga descriere, cu atenție deose-
bită pentru detaliul arhitectonic menit să con-
tribuie la măreția ansamblului, aspiră la ar-
monie desăvîrșitâ, de un normal ostentativ
presărat cu efecte de șoc. Imaginea adamică
mizează pe acest activism „fermecat" al lumii,
pe spiritualizarea ei — ceea ce înseamnă o
concentrare de sacru, prin selectarea segmen-
telor de perfecțiune sau a celor care o con-
servă, abolind în rezistența lor orice eroziune
venită din partea timpului. Stîncile. codrii
„antici". Auriul „măreț", livezile, fauna mă-
runtă de dumbravă, păsările „mâiastre" — toa-
te alcătuiesc un fel de concentrație a eternu-
lui. oferind o virtualitate și abolind-o totodată,
închizîndu-i orice devansare proteică.
Este știut că funcția primordială a labirin-
tului. in codexul simbolurilor, este aceea de
probă inițiatică și semantismul său intervine
ori de cîte ori s»1 evocă o călătorie în altă
lume decît cea obișnuită. Cum am văzut, Emi-
nescu propune o sintaxă afinitară a labirin-
tului în labirint, cu trei trepte corelative,
dintre care ultima cumulează și statut edenic,
desăvîrșind o construcție care se susține prin
rolul acordat modificării condiției umane, re-
cuperării nemuririi pierdute. De fiecare dată,
labirintul concret este transgresat de un meta-
parcurs livresc, finalizind un interval iniția-
tic și revclind un altul. în cazul labirintizării
paradisiace. transformativul semnelor vide ale
cărților hermctice e înlocuit — pentru petre-
cerea perechii fericite — de un joc de cărți
-inventat", imitînd tarotul, după descrierea o-
ferită de autor : „Regii, reginele și fanții de
pe cărți erau toți chipuri copiate din basmele
ce și le spuneau serile. Jocul însuși era o po-
veste lungă și-ncurcată, ca din Halima, în
care reginele se măritau, regii se însurau și
fanții îmbiau înamorați, poveste căreia nu-i
mai dedeati de capăt pînă ce nu-ncetau, apă-
sați de somn". Oricit de sumară, prezentarea
acestui joc nu poate să nu ducă cu gindui la
încifrata combinație de figuri de sorginte me-
dievală. la a cărui complexitate tradiția ocu-
Itistă contribuise din plin : un joc de-a cos-
mosul. de-a simbolurile, de-a imaginația. Func-
ția astrologicâ a semnelor, principiul lor mo.
dificant se resorb în joc și gratuitate. în viața
fără început și fără sfîrșit a basmului. Ini-
țierea se sublimează astfel, își recuperează
ritualismul, fie și pe calea acestei reprezen-
tări feerice.
Cristian LIVESCU
Convorbiri literare — 6
literaturii române
i
Eminescu și
maturitatea
cumparatismului
Tentația comparatismului a fost
încă de la începuturile emines-
cologiei o constantă deloc ne-
glijabilă. Ba chiar decenii întregi cu-
riozitatea cercetătorilor s-a canalizat,
cu precădere, spre identificarea sur-
selor, filiațiilor, influențelor legate
de poetul național. Utilitatea aces-
tor investigații nu trebuie pusă la
îndoială. S-au clarificat multe lu-
cruri privitoare la cultura impresio-
nantă a poetului, în varii domenii,
îneît aceste cercetări coroborate cu
materialul pus la dispoziția de ediția
tezaur a Academiei — care totuși se
află pe un drum al ritmului de apa-
riție încurajator — l-au putut deter-
mina. în anii din urmă, pe un erudit
de talia lui Edgar Papu să afirme
ceea ce George Călinescu încă ezita,
anume că poetul face parte, neîndo-
ielnic, din stirpea rară a personali-
tăților de formație enciclopedică. Cîș-
tigurile investigațiilor sînt departe
de a se reduce la atît.
Dar întoreînd fața medaliei, dăm
inevitabil și de latura proastă a com-
paratismului, care — din păcate —
a jucat multă vreme rolul viorii în-
tîi, însă al unei viori improvizate,
dintr-un material rău. menită a scoa-
te sunete discordante. Nu există do-
meniu al civilizației și culturii ne-
amenințat de gratuitate, cu conse-
cințe contrare tuturor așteptărilor.
Inutilul este căderea spiritului în
capcanele saturației. Maladia compa-
ratismului s-a numit, în ce-1 privește
pe Eminescu, izvorism sau sursolo-
gie. Sursologia este o formă de fac-
tologic în care mecanismul cauză-e-
fect funcționează fără scrupule. în
consecință, obiectul cercetării, recte
opera poetului, a trebuit să suporte
stigmatul dependenței. Cutare poezie
eminesciană era văzută ca o trans-
plantare în românește, e drept, într-o
formă poetică „superioară", de cele
mai multe ori, modelului. Romantis-
mul eminescian ? O adaptare autoh-
Eminescu despre sine
Biografii lui Eminescu, înțele-
gînd unilateral avatarurile spi-
rituale ale poetului, au explicat
imensa suferință și sărăcie a scrii-
torului ca pe niște determinări ve-
nite exclusiv din afară, împotriva
cărora, desigur, creatorul lui Hype-
rion va fi luptat pentru a-și depăși
aspra condiție socială. Că lucrurile
nu stau tocmai așa este suficient să
amintim cunoscutele refuzuri ale
poetului de a ocupa fie o catedră
universitară, fie alte funcții care i-ar
fi putut asigura o existență liniști-
toare. într-una din marile sale poezii
însă (Odă in metru antic), Eminescu
mărturisește limpede și hotărît te-
meiul adînc al voinței și opțiunilor
sale : „Nu credeam să-nvăț a muri
vreodată, / Pururi tînăr. înfășurat în
manta-mi / Ochii mei înălțăm visă-
tori la steaua / Singurătății — s.n.
— / Cînd deodată tu răsăriși în ca-
le-mi, / Suferință (s.n.) tu, dureros
de dulce... (s.n.) Pînă la fund băui
voluptatea morții / Neîndurătoare"
(s.n.).
Revelîndu-i-se faptul că poartă în
sine „steaua singurătății", precum și
înalta („dureros de dulce") suferință
— virtuți aureolate de „voluptatea
morții neîndurătoare", marele poet
român, printr-o adeziune liberă și to-
tală, și-a ales singur calea de la care
nu s-a abătut niciodată, asumîndu-și
astfel și riscul nebănuitelor drame
legate de această smulgere din con-
diția comună. „Dormi dusă, inima
mea", își va spune Eminescu aban-
donat lipsurilor de tot felul, singu-
rătății și asprelor experiențe ale spi-
ritului. „Moartea" visată în versurile
Odei...., (o moarte care privește doar
natura inferioară a insului) înseamnă
pentru Eminescu o adevărată și eter-
nă înviere a spiritului demonic des-
prins de micile și marile mizerii ale
trăirii comune. Este, în fond, modul
de dispariție pe care poetul îl pro-
pune și în versurile din Povestea
magului călător în stele : „O, de ar fi
o moarte, fără ca eu să mor / Eu aș
cuprinde-o-n brațe și aș strînge-o cu
dor", adică o trecere epuizată în spa-
țiul cunoașterii, unde Eminescu se
simte puternic și fortificat spiritua-
licește. capabil să încerce și alte cu-
tonă a celui german. H. Sanielevici
spunea textual că Eminescu n-a fă
cut „decit să răsădească, in litera
tura noastră. întreaga concepție de
viață a romanticilor germani". Se-n-
țelege că Eminescu nu putea fi de-
cît un produs al pesimismului filo-
sofic schopenhauerian.
Se pare insă că nimic nu este to-
tal inutil în cultură. Exagerările in
sine au trezit reacțiile cuvenite, mai
devreme sau mai tîrziu. Semnele ma-
turizării comparatismului românesc,
în ce-1 privește pe Eminescu, s-au
ivit incă intre cele două războaie
mondiale, prin T. Vianu, L. Blaga.
M. Eliade. D. Caracostea ș a. Deși
n-a fost un eminescolog in sensul
consacrat al cuvintului, Blaga a pu-
tut atrage atenția cercetătorilor prin
teoria sa privind influențele cataliti-
ce icultura germană) și modelatoare
(cultura franceză), argument preluat
și de Zoe Dumitrescu-Bușulenga în
ultima carte a domniei sale despre
poet — Eminescu și romantismul ger-
man. Ed. Eminescu, 1986. Cu toate
aceste premise, comparatismul emi-
nescologic s-a maturizat destul de
greu și abia după 1960 s-au înre-
gistrat progrese mai substanțiale. In-
teresant că tonul l-au dat chiar unii
cercetători străini, ceea ce poate fi
deosebit de grăitor : Alain Guiller-
mou. Roșa del Conte. Giuseppe Un-
garetti. W. Zavada etc. Alain Guil-
lermou nu mai e preocupat să de-
pisteze „sursele" străine ale inspira-
ției eminesciene, ci caută „geneza in-
terioară". Reacția din partea emi-
nescologilor români — de fapt, te-
renul era pregătit in critica noastră
— n-a întîrziat. Cu Edgar Papu,
George Munteanu. Zo? Dumitrescu-
Bușulenga, Eugen Todoran etc..
eminescologia a intratat în faza de-
plinei maturități comoaratistice. In
acest spirit abordează Zoe Dumitrescu-
Bușulenga relațiile dintre Eminescu
și cultura germană, cultură frecven-
tată, evident, prioritar de marele
poet.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga este unul
dintre cercetătorii cei mai statornici
și mai pasionați întru Eminescu, sem-
nînd nu mai puțin de trei cărți
(Eminescu, 1963, Eminescu — cultură
și creație, 1976 și cea deja amintită),
plus numeroase articole risipite prin
reviste. în ultima lucrare. într-un
amplu Argument, autoarea face pre-
cizări metodologice în măsură să
evidențieze stadiul comparatismului
eminescologic actual. Domnia sa vor-
bește de un comparatism sans r'va-
ges. care ne-ar putea trimite și la
Etiemble cu al său „Comparaison
n’est pas raison". Firește, nu este
vorba de a nega evidența, anume
contactele directe ale poetului cu o-
pere diverse ale culturii universale,
ci important devine dacă reacția e-
minesciană a fost sau nu epigonică.
Cărțile se nasc din cărți, spusese
Malraux, și nimeni, oricît ar pretin-
de contrariul, nu se poate sustrage
acestei legi. Numai că teza trebuie
nuanțată și nu este deloc indiferent
dacă vezi sau nu în cultură chin-
tensența vieții omenești sau un fe-
nomen colateral. Pe de altă parte,
leul e altceva decit berbecii pe care
ceriri : „M-oi duce pînă la poala a
muntelui Pion / Ș-apoi. pe jos, de-a-
colo. eu muntele-am să-1 sui / Ca
gindurilor mele aripe să le pui 1 A-
ripe ca să știe ce e deșertăciunea /_.
Ca pasu vieți-mi toate să-1 ducâ-n-
țelepciunea" etc. (Idem).
Gindirea lui Eminescu („Căci min-
tea mea pus-a simțirilor lacăt" — v.
Diamantul Nordului) sparge cercul
de fier al aservirii pămintului și se
îndreaptă către inalt. in zonele ne-
cuprinsului și-ale enigmei. această
accedere fiind posibilă, deoarece poe-
tul descoperă in ființa sa o nebănui-
tă și uriașă forță demiurgică in stare
să-1 re-integreze in ordinea cosmică.
Pentru înfăptuirea acestui ideal, el
consideră imperios necesară o elibe-
rare lăuntrică de zgura lumii din a-
fară. pentru ca. situat deasupra pri-
cinilor meschine și a „agitațiunilor-
mărunte din jur. să afirme : „De
mult a lumii vorbe eu nu le mai as-
cult, / Nimic e pentru mine ce pen-
tru ea e mult*. Această detașare de-
vine omniprezentă in mai toate scrie-
rile lui Eminescu : „Tu așează-te deo-
parte. Regăsindu-te pe tine, / Cind
cu zgomote deșarte / Vreme trece,
vreme vine" (Glossa) astfel incit e-
ludarea lumii exterioare înlesnește
ginditorului posibilitatea de a se re-
găsi pe sine : „Dară ochiu-nchis afa-
ră, inlăuntru se deșteaptă" (Scrisoa-
rea III). Cind nu mai este tulburată,
bruiată și deviată de multele inge-
rințe ale existenței cotidiene, gindi-
rea lui Eminescu se împlinește, adău-
gîndu-și latura solară a naturii sale
bivalente : „Simt acum deslipindu-se
atomele greoaie ale creierilor mei.
mintea mea devine clară ca o buca-
tă de soare". (Sărmanul Dionis). In
urma unei asemenea concentrări a for-
țelor lăuntrice, spiritul eminescian
„Străbate cu-aripi mîndre nemărgini-
rea-ntreagă", ca în Povestea magului
călător in stele, rezultînd de aici
statutul cosmic al meditațiilor sale.
Șirurile întregi de experiențe, dublate
de asceză și învățături din „vechime",
nu constituie pentru Eminescu doar
un simplu motiv de abstragere în
sine, ci temeiul adînc al propensiu-
nii poetului în hieratica liniște bud-
histă, de unde descifrează cu obiec-
i-a îngurgitat, a atras atenția Valery. '
Eminescu n-ar fi însemnat prea mult j
pentru literatura română dacă geniul
său n-ar fi fost o entitate irepetabilă
și care oferă tocmai de aceea gene-
rațiilor următoare fecunditate fără
limite. Iar în expresia Zoei Dumitres-
cu-Bușulenga — o operă infinit des-
chisă „mai degrabă însă spre viitor
decît spre prezent", (p. 5). Cea din-
ții condiție a noului comparatism es-
te părăsirea mentalității sursologice.
Dacă Eminescu a simțit o atracție
mai evidentă pentru romantismul ger-
man. faptul se intîmplă grație afi-
nităților tipologice și invocarea sur-
selor are. mai degrabă, rostul să sub-
linieze delimitarea poetului de alții :
..Procedînd deci la cercetarea unei
analogii tipologice între Eminescu și
romanticii germani, nu-1 vom alipi de
fel pe marele poet român la un mod
străin de existență, de gîndire și
creație, ci vom încerca să deslușim
acel gen proxim sub al cărui gene-
ric se situează, în chip fericit, și el,
și cei mai însemnați dintre romanti-
cii europeni. De aici încolo nu-1 vom
mai alătura decît pentru a sublinia
ceea ce-1 particularizează în raport
cu ei. creîndu-i profilul inconfunda-
bil național și individual, realizat in-
să cu discreta și hotăritoarea lor in-
riurire". (p. 32). Pe bună dreptate
crede Zoe Dumitrescu-Bușulenga că
„sinteza Orient-Occident" îl „singu-
larizează pe român în romantismul
european", (p. 6). Or. această sinteză
a fost posibilă grație geniului său
atotcuprinzător, ca pecete inconfun-
dabilă a românismului aflat la răs-
cruce de civilizații. Informația Zoei
Dumitrescu-Bușulenga privind ro-
mantismul german este exemplară
fapt care-i permite să facă aprecieri
in deplină cunoștință de cauză. Și
autoarea încearcă să-și țină promi-
siunea pe tot parcursul lucrării, ofe-
rindu-ne sugestii întemeiate, de refe-
rință. Bunăoară, după ce apreciază
contribuția Vioricăi Nișcov la clari-
ficarea relației dintre Novalis și E-
minescu in ce privește motivul flo-
rii albastre, autoarea propune două
„corecturi". Ne vom referi doar la
cea mai importantă. Viorica Nișcov
observase că Novalis nu pierde nici-
odată încrederea in soluția iubirii
al cărei simbol este floarea albastră,
pe cită vreme Eminescu rămîne doar
cu „amara luciditate". Zoe Dumitres-
cu-Bușulenga consideră cu temei că
o atare încredere — ridicată pină la
dat ontologic, am zice — a existat
și la Eminescu. dar că la el se pro-
duce căderea din armonia primordia-
lă datorită femeii. Aceasta e semni-
ficația ofilirii florii albastre la Emi-
nescu, fapt argumentat de autoare
și care-1 diferențiază de Novalis.
Ăsta insă dincolo de ispita acuzei de
misoginism de care au făcut caz
unii critici. Mai mult, probele devin
incitante pentru o posibilă corobo-
rare a lor cu ontologia arhaității.
Cu Eminescu și romantismul ger-
man, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a
dat cea mai bună carte a domniei
sale despre poet și o lucrare de re-
ferință a eminescologiei.
Theodor CODREANU
Unirea în conștiința
europeană
tivitate glacială gîlceava ciclică și
permanența patimilor efemere. Neos-
toirii acestora, marele creator le o-
pune fiorul de înțelepciune ce se de
gajă din versurile Glossei: „De te-a
ting să feri în laturi. ' De hulesc să
taci din gură : Ce mai vrei cu-a
tale sfaturi / Dacă ști a lor măsură :/
Zică toți ce vor să zică. / Treacă-n
lume cine-o trece : / Casă nu-ndra-
gesti nimicâ. / Tu rămii la toate
rece". Aceeași urmare o vor avea si
inveșmintări’e culturale străine. de
care, la-ncenut. sufletul eminescian
se simțea a'ooerit. fă'r.d să răsune
în el chemările altor tărtmuri venite
parcă din neguri de vremi si de des-
tin si înțelese, pentru acest din urmă
motiv, ca o vocație pe care poetul
msusi o mărturisește : „N-auzi un
jalnic tipet? ' Răsună lung djn noap-
tea străvechiului EgiPet" i Varesant'i.
Aflată intr-un pnxes de evoluție
continuă, gindirea lui rminescu S“
eliberează, pe rind. at;t de stadiul
orientaRrant al poeziei sale (descins,
îndeosebi, din filozofia lui Schon—
hauer). cit si de pietatea de tip na-
leo-testaraentar (izvorită din frica fa-
ță de un lehova necruțător), pentru
ca. în final, marele creator român să
ne apară detașat și de substratul ins-
pirației budhiste : „Eu nu cred nici
in lehova. ’ Nici în Budha — Sakya
Muni". înțelegem de aici că popa-
surile poetului in unul sau mai mul-
te din sistemele filozofice ale lumii
de pînă la el sînt doar elective. E-
minescu ținind să statornicească (în
rîndul contemporanilor și al posteri-
tății) ideea credinței în el însuși, a-
dică în acel principiu spiritual care
a luminat cu obedientă centrul ființei
sale proprii, caracterizată prin cel
mai vibrant romantism : .Eu ră«în
ce-am fost: romantic (s.n.). Or. din
acest punct de vedere, așa-zisul pă-
ginism eminescian este numai o apa-
rență. pentru că poetul își descoperă
liniștea sufletească în dne. ceea ce
îl face să exclame biruitor : „Și pa-
cea numa-n inimă găsire-ar“ (In cău-
tarea Seherezadei). această fidelitate
fată de propria-i ființă deschizîndu-i
un vast și strălucitor orizont.
Virgil CUȚITARE
Unirea Principatelor, rod al străduințelor românești, rezultat al ener-
giei, tactului și priceperii politice, a prilejuit numeroase ecouri in
presa străină cît și în rapoartele diplomaților, interesați să in-
formeze cu exactitate guvernele pe care le reprezentau. Cabinetele
diplomatice și politice ale continentului, ca și opinia publică, au ur-
mărit cu atenție chestiunea românească din momentul în care aceasta,
mai ales după 1855, a devenit un element de care depindea, în mare
măsură, rezolvarea conflictului european. întreaga diplomație a Euro-
pei, în funcție de interesele pe care fiecare țară le avea în această
zonă, a acceptat sau respins ideea Unirii, dar in același timp i s-a
analizat originea și a încercat să-i intuiască implicațiile. Mai mult sau
mai puțin subiective, aprecierile diplomaților au totuși unele puncte
de vedere comune : rolul determinant al poporului român în alegerea
propriului destin și neputința puterilor Europei de a împiedica evo-
luția firească a acestui popor care se dorea unit și independent.
Intensitatea și puterea mișcării de masă în favoarea Unirii, efect
al participării întregului popor, a constituit pentru lumea europeană
o veritabilă surpriză. Adoptarea moțiunilor unioniste de către cele
două adunări naționale a însemnat un prim fapt împlinit de care gu-
vernele Europei au trebuit să ia cunoștință. Referindu-se la alegerile
pentru adunările Ad-hoc, din Moldova și Muntenia, ambasadorul Fran-
ței la Petersburg, în raportul său din li octombrie 1857, adresat minis-
trului de externe Walewski, sublinia rolul revoluționarilor de la 1848
in aceste alegeri și remarca faptul că „divanul valah este în totalita-
tea membrilor săi compus dintre exilații pașoptiști". Mai mult, diplo-
matul francez eprecia că evenimentele desfășurate în Principate „oferă
o analogie cu cele întimplate la 1789 în Franța". O îngrijorare, de altfe,
justificată dacă avem în vedere în serviciul cui se afla, putem remarca
in declarația diplomatului austriac Buol-Schauenstein, care, la 12 iunie
1857, „a recunoscut că chestiunea Principatelor este de o importanță
foarte directă pentru Austria, este pentru ea o afacere de existență".
Sensul real al doleanțelor românești, exprimat în cadrul celor două
.Adunări Naționale, este cu precizie intuit și de cabinetul rus, în instruc-
țiunile trimise consulului său la Iași, Giers, la 10 iulie 1857, unde se
specifica următoarele : Este inutil de a semnala importanța acestui
moment solemn : a da administrație națională Principatelor înseamnă și
independența lor".
Națiunea română a știut să influențeze în mod hotărîtor, în direc-
ția aspirațiilor sale, rezolvarea problemei Unirii prin soluția dublei
alegerei a lui Alexandru loan Cuza și prin aceasta a pus Europa în
fața unui alt fapt împlinit, a unui act politic ce nu mai putea fi schim-
bat. Informații bogate se află în arhivele și bibliotecile străine asupra
acestui moment important din istoria românilor cît și asupra celor șapte
ani de domnie ai lui Cuza. Beclard, consul general al Franței la Bucu-
rești, ocupindu-se de acest „semn manifest al dorinței naționale", în ra-
portul său trimis ministrului de externe, scria : „Alegerea lui Alexandru
Cuza a fost o manifestare cu totul națională. Adaug, și nu-mi va fi
greu să demonstrez, că această manifestare devenise necesară". Henry
Churchill, consul britanic la Iași, dovedind multă înțelegere față de as-
pirațiile naționale ale poporului român, exprimate prin alegerea lui
Cuza. intr-un raport al său din 6 ianuarie 1859, referindu-se la situ-
ația din Moldova îi comunica lui H. Bulwer, ambasadorul englez la Con-
stantinopol, că partidul unionist a dat dovadă de multă unitate și fer-
mitate iar „participarea poporului a fost mare". Cuza, despre care con-
sulul scria că a fost ales în unanimitate, are calități ce îl plasau „dea-
supra oricărui alt candidat de pe listă, bucurindu-se de reputația unui
om onest și drept". Duc de Montebello, ambasadorul Franței în Rusia,
adresîndu-se ministrului său de externe, la 6 februarie 1859, in legătură
cu dubla alegere, afirma că „ministerul de externe al Rusiei^ vede in
această manifestare neprevăzută tendințele unioniste care domină in Prin-
cipate". Rusia a fost printre țările care au aprobat Unirea Principatelor
si i-au recomandat lui Cuza prudență în actele sale. „Nu-mi este necu-
noscut — scria în raportul menționat mai sus Duc de Montebello —
că prima impresie a cabinetului de la Petersburg era în favoarea res-
pectului datorat expresiei voinței naționale : populația moldo-valahă s-a
pronunțat pentru Unirea Principatelor așa cum majoritatea comisarilor
puterilor europene au constatat in rapoartele lor. Dubla alegere a dom-
nului Cuza în Moldova și Muntenia este o strălucită mărturie a opiniei
ei susținută in conferințele de la Paris de către Franța și Rusia. Ea
confirmă convingerea că unirea acestor două provincii, dorită de ele,
ar putea fi sancționată de către puterile semnatare ale Tratatului de la
Paris".
Cu toate acestea unele dintre puterile europene nu vedeau cu ochi
buni drumul pe care cele două țări, prin propria lor voință, erau
hotărîte să meargă. Austria și Turcia erau două dintre ele. Prima a
înțeles destul de repede că, odată unite, Principatele vor deveni punc-
tul de atracție al românilor aflați între granițele sale. Că lucrurile
stăteau așa. ne-o confirmă consulul austriac la Iași, care, la 18 noiem-
brie 1859, ii comunica omologului său rus, Giers, că „prințul Cuza nu
vizează nimic altceva decit să profite de circumstanțele critice în care
se află Austria pentru a incuraja pretențiile populației românești din
Transilvania și Bucovina". Iar două săptămîmi mai tîrziu. colegul său
din București, Eder, nota, la 30 noiembrie 1859, că românii nu se gin-
deau numai la faptul realizat al unirii celor două țări ci la crearea unui
stat daco-român care să cuprindă pe toți conaționalii. Desigur aceste
afirmații nu au rămas fără un anumit ecou, ecou amplificat și de inten-
țiile declarate ale oamenilor politici români, îneît pare justificată afir-
mația ambasadorului Franței la Petersburg că șeful cabinetului rus,
prințul Gorceacov. „este foarte preocupat de agitația spiritelor din
provinciile creștine ale imperiului otoman și de proiectele temerare ale
colonelului Cuza". Cind unirea a devenit un fapt împlinit, baronul Not-
homb. ministrul Belgiei la București, nota textual în acest sens : „Du-
bla alegere echivalează cu Unirea Principatelor, iar unirea reprezintă
independența lor, aceasta este ordinea ideilor la Constantinopol și Vie-
na". Că lucrurile erau judecate astfel se poate vedea și din dialogul pe
care reprezentantul Austriei la Paris, contele Apponyi,’l-a avut cu soția
lui Napoleon al III-lea, imediat după alegerea lui Cuza și în Muntenia.
.Principatele vor Unirea. Aceasta este voința națională. Se vrea unirea",
a afirmat soția suveranului, la care replica diplomatului a venit cu
următoarele cuvinte : „Doamnă, vor independența și pentru a ajunge
acolo au votat pentru unire".
Una din principalele probleme care stăteau în fața noului stat,
după recunoașterea dublei alegeri, era unificarea deplină a celor două
principate. Domnitorul Cuza, în colaborare mai ales cu C. Negri, tri-
misul său la Constantinopol. a înțeles că pentru a realiza unirea de-
plină trebuie făcută o pregătire metodică. In acest sens, Cuza a al-
ătuit. in iunie 1860, un proiect de memoriu destinat Porții și repre-
zentanților la Constantinopol ai Puterilor Garante, în care se demonstra
necesitatea unirii instituționale. Unul din oamenii politici ai vremii,
prințul Gorceacov, intuind semnificația doleanțelor românești remarca,
la 19 august 1861, că „Poarta se înșeală dacă crede că Principatele se
vor opri la un guvern și la o adunare unică, ele doresc unirea defi-
nitivă". Mai mult, un colaborator al său, ambasadorul Lobanov, afirma,
tranșant, Ia 16 octombrie 1861, că „a accepta pretențiile Principatelor în-
seamnă de fapt ultima etapă către independență". Un firman al Porții
trebuia să confirme adeziunea Turciei și a celorlalte Puteri Garante
la proiectul lui Cuza. Cită importanță i s-a acordat acestui document
se poate vedea clar din discuția pe care C. Negri a purtat-o la Con-
stantinopol cu prințul Lobanov, discuție consemnată în raportul am-
basadorului francez la Petersburg, Fournier. adresat ministrului de ex-
terne Thouvenel, ia 20 decembrie 1861 : „Dl. Negri a exprimat toată
recunoștința sa prințului Lobanov pentru opiniile generoase pe care
le-a avut în favoarea compatrioților săi în tot cursul discuțiilor. Dl
Negri i-a spus prințului Lobanov că nu crede că Principatele vor fi sa-
tisfăcute de firman, și că nu-i vor face o primire prea favorabilă" și
lucrurile s-au întîmplat așa cum prevăzuse diplomatul român. La 3/15
decembrie 1861 s-au deschis Adunările celor două principate, iar Al. I
Cuza a anunțat că se realizase deplina lor unificare și că „înalta Poartă,
precum și Puterile Garante au aderat Ia Unirea Principatelor". Prin
expresia „au aderat" domnitorul evidenția rolul națiunii în realizarea
Unirii. în același fel, al tendinței de neatîrnare a statului român, tre
buiesc înțelese cuvintele domnitorului din același mesaj : „Unirea va
fi așa precum România o va simți și o va dori".
D. IVĂNESCE
7 — Convorbiri literare
Vîrstă țării: Ceaușescu
Cursivitatea zilei în muncă și gîndire,
ritmata înlănțuire minut după minut,
își află in Congresul al IX-lea-nceput,
cum in lumină firea își află împlinire.
Ni-i țara întemeiată de inime viteze,
ae neuitați, statornici și triumfali eroi,
dar din minutu-acela începem să fim NOI,
de-atunci începe neamul mai trainic să cuteze.
își are și-nțelesal, își are și firescu.
privind în noi și-n tot ce-ne-nconjoară,
inelul de logodnă ce-ncinge-această țară
să-i spunem, Vîrstă țării : Ceaușescu
Și în sublima Carte cu glorioase file,
printre mărețe fapte și luminoase fețe,
va fi și chipul celui ce vrut-a să ne-nvețe
să biruim în aspre și în solare zile.
Virgil TEODOKESCC
Omagiu
El e cea mai mîndră foșnire
A celui mai înstelat popor
El e cel mai uman dintre oameni,
in toate casele noastre
Stă numele lui de întemeietor.
Ca Eminescu în fruntea poeților,
Ca soarele în miez de soartă
Stă el clarvăzătorul fiu
Al celor douăzeci dc milioane
Ce trec prin stemă ca prin poartă.
iarna nu sint privighetori pe plai.
Nici flori de liliac să înflorească
Dar cintăreți sînt toți în România,
Fintini de suflet și de grai
Să cînte-aceastâ zi ca o văpaie
Pentru partid și Ceaușescu Nicolae.
Ovidiu GENAKU
Poem de slavă
\ eniți, voi toți, cu flamurile zării,
voi, oameni, codri, cîmpinâ și ninsori
din virf carpatic pină-n țărmul mării
aprinsă-i vocea marii sărbători.
Să fim ! și să răsune peste vreme
imensul cor din suflete-nălțat:
„Slăvit să fie-n ciuturi și-n poeme
El. Ceaușescu, Marele Bărbat !
Slăvit să fie ! și să ducă țara
precum un demiurg, spre culmi de vis,
să-i fie-n suflet veșnic primăvara,
spre nemurire drumul lui deschis !“
Da, intr-un pom arzînd cu nalții sori
să-i dăruim azi imnurile noastre
si o Românie-n legănate flori,
flori mindre : roșii, galbene, albastre !..
Radu CÂRNECI
Lumină și putere
Lumina pleoapelor noastre străvezii
și zimbctul trecut de pe o gură pe alta,
ca un sărut,
si haina care te ferește de mușcătura iernii
și mina prietenului care îți caută mina,
așa cum pasărea își caută cuibul,
și mmgiierea tatălui, ca pe un drept al vieții,
caldă încredere în care te adăpostești,
așa cum se adăpostește apa fluviului în matca
singură,
puterea de a nu fi singur în singurătate,
puterea de-a iubi și bucuria
păstrată în adîncul ochilor, în adincul inimii,
și puritatea frunților în ceasurile de noroi
și oboseală,
si certitudinea că oamenii se oglindesc în tine,
iar chipurile oamenilor sînt oglinda ta,
puterea de-a simți, cînd te credeau o frunză
în copacul toamnei,
că ești legat de oameni prin rădăcini statornice
si lampa luminînd în ceață, către vis,
pe toate ni le-a dat
Partidul.
Puterea de-a urî trădarea,
puterea de-a urî călăii,
marmora tare a trupurilor în ceasurile de tortură,
puterea ochilor de a străpunge noaptea,
puterea cuvântului, dc-a sfărîma izvoarele temniței,
puterea dragostei, puterea urii
si arca umerilor neîncovoiați,
pe toate ni le-a dat
Partidul.
Gellu NAUM
boris crăciun
zarul e aruncat,
principe
Alexandru loan!
CATINCA : Văi de mine, domnule Kogălni-
ceanu ! Se cunoaște că dospești prin palate și-ai
uitat bălțile 1 La masă, am numărat cu ochii mei.
Ai înfulecat cinci păsăruici de baltă : prima —
un țigănuș ; a doua — un ciovlic ; a treia •— un
nagîț ; a patra — un sitar ; a cincea — un sturz.
KOGĂLNICEANU (vădit interesat): Cum se
numește rețeta ?
CATINCA (intr-o doară): Cvintet dc cîntă-
tori...
KOGAI.NICFANU (fericit): C’cst magnifique !
Cînd alcătuim, împreună, cartea de rețete gastro
nomice ?
CATINCA : Cînd termini mata de împrăștiat
legi prin țară...
KOGĂLNICEANU (ride cu poftă, zicind pe-
rechii princiare din apropiere): Măriile voastre,
coana Catinca e o inteligență adorabilă ! Și-o
bucătăreasă ce poate revoluționa arta noastră cu-
linară.
CUZA (ironic): Toate-au fost strașnice, mamă
soacră, numai drobul de miel prea picant. Arde
pe git, cerc Cotnar.
CATINCA (ieșind din încurcătură) : Scumpe
ginerele, am făcut drobul o zecime cu piper pi-
sat. ca să-ți priască, tocmai. Cotnarul. (Risete.
camerista servește zaharicale).
KOGĂLNICEANU (gustă cu apetit de gur-
mand) : Cum se cheamă acest deliciu?
CATINCA : F după rețeta domniei tale : „ba-
be opărite tare bune“. (Risete gălăgioase).
F.LENA’ : Maica e, azi, ca prîsnelul.
CUZA : E fericită că-și revede ginerele.
CATINCA (parind) : Și pc domnul prim-mi
nistru ! (Voie bună). Abia am așteptat, dc fapt,
să grăiesc cu domnul Kogălniceanu, cu care am
o răfuială.
KOGĂLNICEANU : Răfuială, postelniceasă ? !
CATINCA : Moș Toarbă 1 Ia vino-ncoa’ !
MOȘ TOARBĂ : Poruncă, doamnă Catinca !
CATINCA : Ești om bătrîn. Ia zi : 'neata dai
la găini ceva ca să facă ouă tot anul, iarnă și
vară ?
MOȘ TOARBĂ (neințelegînd ca și ceilalți):
Nu, coniță. Găinile se ouă singure, după cum îi
de puios cucoșul.
CATINCA : Păcat că, la etatea ’ncatale, nu știi.
Trebuie să citești cartea domnului Kogălniceanu,
unde ne dă o rețetă : „Mijloc ca să se ouă găi-
nile în fiștecarc vreme a anului".
MOȘ TOARBĂ : O fi, n-am auzit !
KOGĂLNICEANU: Da, este-o rețetă la urma
cărțuliei mele.
CATINC \ : Am folosit rețeta la Solești, în o-
grada găinilor. Le-am îndopat, cum ne sfătuiești,
c-un amestec de coajă dc sămînță uscată de in.
tănță dc grîu, făină dc ghindă, am dat aluatul
la găini și.. .
KOGĂLNICEANU (satisfăcut prea repede) :
Și s-au ouat în fieștecare anotimp, din belșug.
CATINCA : Ba nu, dom’ Kogălniceanu. Au pie-
rit. (Ceilalți chicotesc).
KOGĂLNICEANU (înghițind în sec): Pentru
că.. . acolo scrie să dai amestecul în măsură po-
trivită. Prea mult au mîncat, coană Catinca.
CATINCA (revelație sarcastică): Aaa ! Rețeta
era bună și eu le-am dat peste măsură. De-aceea
s-au prăpădit găinile mele. (Scrișnește). Al naibii
sucești, domnule politician, cuvintele, ca și Măria
sa. Nu știu cum o să învîrtiți împreună cuvin-
tele, ca să vă asculte o țară reformele. Aveți
grijă să fie cu „măsură potrivită”. Altfel-.. (Se
ridică). Mă duc să mă hodinesc oleacă...
F.LENA (o conduce): Du-te, maică. Ai ostenit.
KOGĂLNICEANU (strigă din urmă): Abia
aștept să gust potroacele.
CATINCA : îs drese cu curechi murat, dom-
nule prim-ministru. (lese).
KOGALNICEANl : Cu asemenea licori și bu-
cate, poți să nu fii fericit ? (Se mîngiie pe burtă).
Ca să mă distrez, dragii mei, am să scriu alte
aforisme pentru cei ce iubesc a mînca bine. Oh,
masa copioasă tc-ndeamnă să pătrunzi în sfera
filosoficească...
CUZA : Și politiccască, Mihalache. Politica este
făcută, azi, de oameni bine hrăniți. (Zâmbind).
Un aforism. ..
KOGĂLNICF.ANU (in replică) : Politica ar
trebui să fie făcută, azi, și de oameni flămînzi.
Uite, acești clăcași din jur pot fi antrenați în
lumea politică. Legile care-i privesc pc ei... elec-
torală, agrară.. . să fie hotărîte de oropsiți, de
talpa țării, nu de noi, cei „bine hrăniți". A trium-
fat în ’59 ideca de unire, pentru că i-am che-
mat pe pontași în divanuri. Ne chinuim, alteță,
de-atîta vreme să dăm legi noi. Am reușit secu-
larizarea mănăstirilor și celelalte. . . Dar la cele
de căpătîi oligarhia noastră stă de-a curmezișul.
Dacă-n Adunarea legiuitoare ar fi și „oameni flâ-
mmzi" pe lîngă „oameni bine hrăniți", am zidi
mai degrabă România modernă. Visul nostru dc
tinerețe s-ar înfăptui fără atîta zăbavă. Princi-
patele noastre dunărene înaintează lent, ca un că-
luț cu picioarele dinainte împiedecate. Să rupem
fringhia, excelențele voastre, și căluțul ne va duce
cu repeziciune în viitorime. (Se așează pe divan).
BALIGOT DE BEYNE (intrind cu telegrame-
le în mina) : Alteță !
CUZA : Ce-i, Baligot ? Depeșe ? Abia am so-
sit. ..
BALIGOT DE BEYNE : Depeșe cifrate de la
șeful telegrafului, Cezar Librccht.
CUZA : Atunci e ceva important. Citește.
BALIGOT DE BEYNE : „Domnul Bordeanu
ne înștiințează din Constantinopol : din pricina
secularizării mănăstirilor închinate, egumenii greci
pun la cale suprimarea Principelui Alexandru loan
si a agentului la Poartă, domnul Costache Negri.
KOGĂLNICEANU (Elenei Cuza)j Oh, de da-
ta asta am scăpat, principesă. Măcar la Rugi-
noasa să-mi priască. (Gustă din pahar și tăifă-
suiește).
BALIGOT DE BEYNE: „înverșunați! egumeni
vor să asasineze pe Cuza Vodă printr-un grec
Stamati, plecat spre România — se zice — cu
acest scop ; are drept complice pc un Polizio,
care c în țară. E amestecat, pare-se, arhimandri-
tul Nylos, .care trimite la Reni, cu brikul elenic
„Euridice", cîteva lăzi cu arme, expediate din
Malta. Această uneltire e denunțată tot de-un
grec, Assonidis, și el o canalie.
CUZA : Și ce măsuri s-au luat ?
BALIGOT DF. BEYNE : Scrie în continuare,
excelență ! „La Reni s-au trimis polițiști deghi-
zați în marinari, ca să-i prindă în cursă".
CUZA : Prea bine !
BALIGOT DE BEYNE: Pe de altă parte,
domnul Negri, care se ferește a primi lovitura de
stilet de la călugări, comunică faptul că, ,1a Mun-
tele Athos, într-o rugăciune, egumenii imploră lui
Dumnezeu să ajungă-n focul gheenei — repro-
duc — „păcătoșii care ne-au răpit fără rușine
bunurile noastre : Cuza și Kogălniceanu".
KOGĂLNICEANU (care dormita, sare): W-
săzică, n-am scăpat ! Am ajuns în rugăciune la
Athos, ce mai vorbă ! Văd că taifasul nu-mi tih-
nește, excelențele voastre. (Șăgalnic). Eu visam
raiul, cu cimați pc garduri, și dumnealor mă tri-
mit în focul gheenei. Pardon, intîi Măria sa. care
i-a ras pc cîțiva. Așa-i, moșule ?
MOȘ FOARBĂ : Așa se povestește, dom' Ko-
gălniceanu. Dc, poporul ca poporul, cu înflori-
turile lui frumoase, ce te ung la inimă.
KOGĂLNICEANU : F.i. ce se povestește ?
MOȘ 1 OARBA : Cică Măria sa, îmbrăcat în
surugiu cu sarică mițoasă, pleacă de-aici spre mă-
năstirile Neamțului. Și colea, la Pașcani, ia-n briș-
că un călugăr. „Surugiul" îl trage de limbă des-
pre Cuza Vlădica începe, măiculiță, a-1 batjocori
pc domn. (Către Cuza Vodă). Permiți, Măria ta,
să zic ?
CUZA (vesel): Zi, Moș Toarbă !
MOȘ TOARBĂ (îl imită pe călugăr) : „Min-
ca-i-ar clinii oasele și n-ar mai ajunge ! De cele
sfinte să n-aibă parte, păcătosul ! Ne-a luat ave-
rile, ne-n sărăcit, mmea-i-aș coliva 1“ — ava blăs-
tăma vlădica, in brișcă. Bincec ! Și la Tg. Neamț
„surugiul" trage la un bărbier, își arată sub sa-
rică 'traiele lucitoare dc domn și poruncește a-i
rade barba călugărului. (Rîsete, voie bună).
CU/ A : Mai ai ceva. Baligot ?
BALIGOT DE BEYNE: Da. excelentă ! Dc-
șeșă pentru Domnia voastră și Domnul prim-m,
nistru !....Prefecții raportează, peste tot, că ța-
ra-i ca un cazan cc începe a clocoti. (Kogălni-
ceanu vine agitat lingă secretarul principelui și-și
aruncă privirea in telegramă). Proiectul dc lege
rurală, tipărit în „Monitor", citit in sate, i-a tre-
zit pc clăcași. Semnalăm cîteva frămintări. La
Mîneciu, sătenii nu ies la semănat zicind că nu
mai este clacă ; dar au făcut liniște jandarmii.
La Comănesti. continuă neînțelegerea între țărani
si ghiculești. Un sătean, snopit in închisoare, a
lăsat o văduvă și cinci prunci. Lîngă Capitală,
faimosul Mălăeru, fost deputat în „ad-hoc", cc
a făcut răzmerița de la Afumați și-a stat închis
la Văcărești, face iar agitație intre clăcași. ecrînd
în gura marc pămînt pentru săraci. Prefectul de
Dolj arată că toți așteaptă promulgarea noilor
legiuiri. . .“.
CUZA : Opreștc-te. Baligot! Da, țara-i azan
în clocot. Cunoaștem asta cu toții, dar... (Mur-
mur de glasuri): Dar ce se aude ?
MOȘ TOARBĂ: Iertare. ĂGria ta ! T-am as-
cuns piuă amu, ca să-ți tihnească masa. O dele-
gație de clăcași din Nordul Moldovei ! Talpa ță-
rii dorește să-ți grăiască.
F.LENA : Te rog să-i primești. Alexandre. Sini
oameni de bună credință.
PRIMARUL : Musafirii au înnoptat la han.
CUZA : Aaa. de delegație știți cu toții 1
MOȘ TOARBĂ : Chiar Măria ta. mai naintr.
cind erai „negustor de vinuri', ne sfatuiai să
ne-adunăm cîțiva plugari si să-i spunem păsurile
lui Vodă. Te-am ascultat...
CUZA (învins de propriile idei, pune mina
prietenește pe umărul bătrimdui) : Ti primesc. mo-
șule ! Cum să nu-i primesc ? !
MOȘ TOARBĂ (ieșit in intimpinare): Poftiți,
preacinstiți oaspeți ! Manile lor îngăduie !
(Intră delegația de țărani. Sătenii din Ruginoa-
sa se alătură noilor sosiți).
ȚĂRANII DIN DELEGAȚIE (iși scot cușmele
se înclină): Măria ta ! Plecăciune ! Săru-mî ii'.t
Doamnă Principesă ! Bun găsit 1
CUZ A : Bun venit, gospodari !
LFVĂRDĂ : Noi să-ți zicem bun venit ]a f .u
moșul castel al domniei tale, înalte principe ș
stăpîn. Pentru că am căzut aicea înaintea Măriei
tale, incă de ieri. (Ambianță însuflețită).
CUZA (cercetîndti-l): Parcă te cunosc dc un-
deva. bădie.
LEVARDA : Din Adunarea ad-hoc a Moldo-
vei. F.u am cerut să se scrie în jalbă : „săteanul
să fie și el pus în rîndul oamenilor, să nu mai
fie ca oină acum asemuit cu dobitoacele necuvîn-
tătoare".
CUZA : Atunci matale ești Levărdă.
LEVĂRDĂ (bucuros): Da, Ion Levărdă. Pon-
taș ca și Roată, Sava, Bălaș. Lupescu. .. (Ridică
foaia și începe să citească pe ton oficial). Prea
Înălțate Doamhe I Încă din Adunarea ad-hoc,
Domnia-ta voiai răscumpărarea boierescului și vin-
zarca pămîntului către săteni. încă de atunci ți-ai
făcut loc în inima plugarului. Sub numele Măriei
tale s-a înfăptuit sfînta Unire. Cînd spunem Uni-
re spunem Cuza Vodă, după cum. ..
CUZA (il întrerupe calm): Oprește, pontașule,
cuvintele pompoase I Roiesc dc-ajuns în jurul meu
slujbași ce-mi perie hainele, ce-mi văcsuiesc ciz- *
mele ; bărbieri ce mă ferchez.uicsc. Camarilă ce
mă lustruiește și caută foloase. Ajunge I (li ia
foaia).
LEVĂRDĂ : Măria ta, cu...
CUZA : Lasă discursul ticluit ! Aici nu sîntem
la tribună. Domnul Mihalache Kogălniceanu e
meșter m însăilarea vorbelor ce te amețesc. Ba
și eu am deprins să amețesc cuvintele. E plină
țara de oratori cc trâmbițează.
LEVĂRDĂ (încurcat) : Fiecare din delegație are
petiție pentru domnia ta, în care...
CUZA : Adună, primare, petițiile 1
PRIMARUL : Petițiile, oameni buni ! (Le strin-
ge și le da domnului).
CUZA (cu teancul în mină) : Știu ce scrie aici,
în toate. Pămînt !
LEVĂRDĂ : Da, pămînt !
ȚĂRANII DIN DELEGAȚIE (rostesc pe rind,
ca un ecou prelungit) : Pămînt ! Pămînt I Pă-
mînt !...
CUZA : De asta ați venit, știu. Vreți desfiin-
țarea clăcii, știu. A podvezilor, dijmei, zilelor dc
meremet, știu. Cereți răspicat împroprietărirea plu-
garului român, știu.
MOȘ TOARBĂ : Noi am visat, de la Unire,
mîntuirea plugarului. Și încă n-a venit, Măria ta.
CUZA : O știu și pe asta, Moș Toarbă.
LEVĂRDA : Trăim în Moldova de miazănoap-
te, aproape de hotar. Am rămas de căruță.
CUZA : Și asta-i cunoscută de noi ! (Se în-
toarce, arătînd spre secretarul său). Dumnealui este
șeful meu dc cabinet, domnul Baligot dc Beyne
Dc origine francez. Spune-le, Baligot, cînd s-a
rînduit reforma pămîntului în Franța civilizată.
BALIGOT DE BEYNE : După revoluția din
1789, excelență. Armata lui Napoleon a răspîn-
dit chestiunea agrară peste Rin, în Prusia și mai
departe. Țăranii au devenit proprietari liberi. Va-
lul reformei a cuprins, în ultimul timp, răsăritul
Europei, bătind la porțile principatelor române
CUZ \ : Vedeți ? Sîntem de căruță, cum zicea
Levarda. Dar cinc-i de vină ? Ridicat în tron de
cinci ani, mă zbat cu greaua misiune de a reor-
ganiza țara, de a-i da noi legiuiri. în zadar am
chemat la putere toate partidele, unul după altul.
Am găsit înaintea mea o neîmpăcată opoziție a
oligarhici noastre tulburătoare, ce ține țara ca
pc-un căluț împiedecat, cum spune primul meu
sfetnic. Eu, Alesul Românilor, luptînd pentru cau-
za națională, m-am ales cu ultragiul și calomnia.
LEVARDA : Din partea bogaților, Măria ta,
că oropsiții te țin căuș la suflet. (Aprobare în-
tre săteni).
CUZA: De la înscăunare, mă lupt cu Adu-
narea electivă pentru clăcași. Am voit să reali-
zez marca făgăduință a muncitorilor de pămînt
din articolul 47 al Convențiunii de la Paris. Am
voit ca pălmașii s-ajungă stăpini pc părticica lor
dc pămînt. Cum a răspuns Adunarea la înfăți-
șarea proiectului de reformă ? Să vă zică primul
ministru I
KOGĂLNICEANU : Adunarea opune rezisten-
ță înverșunată, oameni buni. Ea vrea să dea vot
dc blam guvernului meu — și pentru cc ? Pen-
tru că proiectul înfățișat e o lege de dreptate,
c realizarea speranței voastre, a celor trei mili-
oane de țărani români. Adunarea electivă nu vo-
iește imoroprietărirea. Dar Alesul Românilor, Prin-
cipele Alexandru loan, o voiește din adincul ini-
mii. pentru că -— se vede — iubește temelia ca-
sei. țărănimea. Cine nu știe că Domnia sa sc
poticnește de Adunare ca de-un zid ? Ziceți și
voi, gospodari, ce-i de făcut ? Chiar, voi ce-ați
face în locul excelenței sale ?
LFVĂRDĂ : Apoi, măriile voastre, pentru că
grăim fără ocoliș, ne-am da cu părerea cc-i de
făcut. Hai să prăvălim zidul cela ! Vodă o sa
ia puterea, că arc oastea în mină, și așa să ne
dea legiuirile cele noi. (Larmă de aprobări).
MOȘ TOARBĂ : Dreptatea nu se cerșește, se
cucerește. Așa m-a învățat adineaori chiar Mă-
ria sa. ..
CUZA (către primul sfetnic): înțelegi. Miha-
lache ? Talpa țării glăsuiește ca și noi. Să arun-
căm, deci, zarul, oameni buni 1
KOGĂI NK F ĂNL (apăsind): Zarul e arun-
cat. principe Alexandru loan ! Maxima lui Cae-
■>ar. ciad a trecut Rubiconul spre Roma, sc po-
trivește intr-astă împrejurare. F. aruncat zarul, al-
teță. -.-a ic .it număr mare : șase. Avem, cum s-a
v?-at. încuviințarea clăcașilor să dezlegăm ches-
tiune-a rurală.
CUZA: Păi. să surpam îndată zidul, ca țara
să uitre pe-un n ••.: făgaș. Vom pune puterile eu-
ropene in fața unui nou fapt împlinit.
LEVĂRDĂ : A a u sfătuim să faci. înalte prin-
cipe. Ai rămas in sufletul nostru pentru Unire,
dar speranța țărănimii e că alesul dc la 5 și 24
ianuar ne va da pămint. ne va duce Ia limanul
mintuirii. Pămintu! c „cuiul" m jurul căruia se-n-
virtește domnia Iui Cuza Vodă. Fără pămînt, cîr-
muirea domniei talc ar fi deșartă. Dacă pc lingă
Unire ne dai si Pămint, de-a pururi vei fi viu
in istoria românilor.
CUZA : A căzut șase ! Deci să surpăm zidul I
Vă făgăduiesc, oameni buni, că-n vara asta visul
vostru de veacuri se împlinește.
LEVARDA (isteț): înseamnă că-n toamnă, de
ziua Măriei talc, venim iar aici... dc bucurie
eă-i rupt zapisul sclaviei.
KOGĂLNICEANU: F.u zic să veniți c-o tur-
mă de berbeci, ca s-avem pastrama lîngă ocalele
dc vin. (Risete. animație).
LFVĂRDĂ : Ocale cu vin om bea si-acu’ la
han. Că ne-a poftit respectuos hangiul, să ne ser-
vească gratis, cu oca lui Cuza. Să ne vedem cu
bine la toamnă, Măria ta.
(Fragment din piesa de teatru REȘEDINȚA
DE VARĂ).
Convorbiri literare — 8
Nu-mi plac cele povestite, toate cîte ți s-au
îiitîmplat in ultimul an... Ba-mi plac,
ba-mi plac! scutură Doris din cap cu în-
verșunare. Dar n-aș fi vrut să fie ale tale.
Pe tine te vreau altfel. Așa cum crai scara
asta la Ateneu. . .
Adică ? ridică Mihai privirea de pe măsuța
plină cu pahare și cești, din care a gustat doar
de cîteva ori, la întîmplare, in timpul cît a vorbit.
Doris părăsește canapeaua și începe să se plim-
be. Același mers al ei dintotdeauna ! — ai im-
presia că a prins viață statuia unei purtătoare de
ofrande din Egiptul antic.
— Ei da ! face ca un gest larg depărtindu-se.
Cînd te-am zărit, nici măcar nu m-am mirat.
Presimțcam c-ai să vii. Toată ziua te-am bănuit
undeva, pe-aproape.
Se oprește lingă fereastră și se rotește, întor-
cindu-se cu fața către Mihai. Răsuflă scurt, ca un
oftat, apoi începe să se apropie :
— Pe măsură ce veneam spre tine...
— Stai naibii locului odată ! țipă Mihai, lo-
vind cu palma în brațul fotoliului. De cîte ori
să-ți spun ? 1
Doris încremenește, țintuindu-1 cu ochii ei mari,
larg deschiși :
— Mihai...
— Nu te mai plimba ; stai undeva jos !... a-
rată Mihai nervos în jur.
Doris face cîțiva pași, oprindu-se chiar lingă
el :
—• Ce-i cu tine ?
Are o voce caldă, plină de îngrijorare.
— Nu știu ! scutură Mihai din cap. Nu... nu
suport să te mai văd murgind, asta-i ! Mersul
ăsta mă... mă...
Doris începe să rîdă înăbușit, parcă ar fi scu-
turată de friguri. Se retrage apoi cu greu spre
canapea:
— Și eu care, la Ateneu, pe măsură ce mă
apropiam de tine și de fată, simțeam cum mă
sorbi cu privirea... Mă așteptam din clipă în
clipă să faci cîțiva pași, să mă iei în brațe.. . Și
asta, în primul rînd, din cauza mersului...
Se oprește, privind într-o parte, să nu întîl-
ncască ochii lui Mihai ridicați brusc spre ca.
— Da ! Știu de la mama că-i admirai mersul.
Și nu numai mersul — fiecare gest ! Dar mersul
în primul rînd. Te fascina! I-o și spuneai dese-
ori la telefon. Și ca era fericită !. .. Cineva, un
tinăr, o admira. . . Te bănuia chiar că ești la
primul tău contact cu. .. nu, nu cu o femeie, ci
cu misterul feminin. Se simțea mândră și nu voia
■sa te dezamăgească. Apoi... Am înțeles de la
ea că-i deveniseși drag și nu și-ar fi refuzat plă-
cerea unei întîlniri, dar te-a ocolit de teamă :
vizavi de tine ar fi fost nevoită să se evalueze
pe sine și nu și-o dorea. Dar iți aștepta telefoa-
nele, după primirea cărora era fericită. Știu insă
că noaptea tîrziu, cînd își închipuia că eu dorm,
plîngea. Da’ ce-i cu tine, ce mă privești așa ? !
— Nimic ! scutură Mihai din cap. A, da, face
un gest de încuviințare. De ce te-ai comportat
așa cu studenta ? întrebă prompt, sa abată dis-
cuția.
Doris se uită lung în ochii lui. Nu se aștepta
la întrebarea asta ! Sunete — un suris care aduce
mai degrabă a oftat :
— Cînd am ajuns chiar în fața ta, am simțit
că trebuie să te fac să suferi. In prezența ace-
lei fete, pe care o cucerisem de la prima pri-
vire, mi-am dat scama că-s iar puternică. Dar
cînd am rămas singură în mașină, m-a cuprins
frica de mine însămi și groaza că te-am pierdut.
Nu pe tine, ci conștiința laptului că există și
pentru mine acel domn Mihai l Iade anii. Apoi,
ajunși aici, pc măsură ce-mi povesteai necazurile
tale, te simțeam în întregime al meu, numai al
meu !. . . Dacă nu te-ar fi înfuriat mersul — dar
eu cred că nu mersul, ci ceea ce s-a intimplat
dincolo de el —, poate că scara asta ar fi fost
cea mai fericită de mulți ani încoace...
Doris s-a oprit. Și pentru că tăcerea se pre
lungește. Mihai saltă bărbia de pe palmele puse
una peste alta și-și retrage coatele de pe- brațele
fotoliului. Gustă o gură din cafeaua care s-a ră
cit de mult, apoi se uită spre Doris. și o vede
ghemuită pe canapea, cu picioarele strinsc sub ea.
acoperindu-Ț-le cu poala capotului. De data asta
ochii ei au cuibărită în adîncuri o lumină palidă,
pe care fiecare gest al lui o face să tresară.
— De ce te temi. Doris ?
— Dc nimic, Mihai. Sau de toate... S-ar pu-
tea, într-o zi, să auzi c-am murit. Poate și de-aici
frenezia unor trăiri.. .
— Ești bolnavă ?
— Aș zice că dc teamă. Teama aceea anima-
lică, de vietate firavă, cu blană scumpă, care se
știe vînată continuu ; o teamă care ne supune și
ne roade pe toți. In cazul meu, însă, ea are o
bază materială sigură : fostul soț. Un om care
era înnebunit de dragoste pentru mine, ca apoi
să vrea să mă schimbe pe o cămilă, nn se va
împăca ușor cu gindul că eu, plecînd, am luat
toate bijuteriile pe care mi le oferise cîndva.. .
El a cimentat în mine ura cc-o port bărbaților
încă din copilărie.
— De-aceea, în fiecare bărbat, îl cauți, iar in
cel pc care te răzbuni îl vezi deja pe el, con-
chide Mihai cu durere. De-aici, desigur, din cău-
tarea infernului, senzația morții apropiate. Dar
chiar așa de urnă e lumea noastră, a bărbaților,
că ne reduci la un mascul sinistru, pc care ai
avut neșansa să-1 întîlnești ? o privește Mihai
lung, cu interes.
— E chiar așa de frumoasă lumea noastră, a
femeilor, că-n fiecare clin noi dorești s-o vezi pe
Teona, sau măcar una asemeni ei ? ! răspunde tî-
năra femeie, mfruntîndu-i privirea cu un calm
clesăvîrșit.
între cei doi se lasă o tăcere grea, încărcată dc
vorbe nerostite. Primul care o sparge este Mihai.
Șoapta sa, voalată dc durere, se aude slab, ca un
gind murmurat :
— Nu ! Te înșeli. . . Teona nu-i numai aut.. .
— Gei vrei să faci ? ! tresare Dorîs, văzindu-1
că se ridică din fotoliu.
— Plec.
— Nu se poate ! Nu te las ’ ! țipă femeia în-
spăimîntată, în timp ce sare ca o panteră și i sc
agață de braț. Rămîi ! Vreau să rămîi aici azi și
mîine! îl vei vedea altădată- pe Manoliu; te
duc eu cu mașina peste cîteva zile, dar nu azi, și
nici mîine, înțelegi ? în absența celuilalt, fiecare
din noi caută o extremă : cerul, tu ; iadul, eu. . .
Tu poțî coborî pe pămînt, o faci mereu, ai un
univers real de existență.. . Dar eu, ca să revin
la suprafață, trebuie să știu pc cineva aici, să-mi
constantin munteanu
căutări în amurg
întindă mîna... Am motive întemeiate să te
urăsc uneori din tot sufletul — ci da. ți-o spun !
—, pentru că ai dorit-o și tu pe mama ; alteori
te doresc eu, pentru că te-am cunoscut, ai fost
al meu ; dar constant, zi de zi, in momentele
mele de soare, iți port o prietenie profundă, faci
parte din sufletul meu, ești geana de lumină a
unei copilării plină de păpuși maltratate. îmi
spun cîteodată că tu m-al creat, am devenit ma-
tură visînd la „domnul Vlădeanu*, și-atunci, a-
mintirea întîlnirilor noastre, cînd ai fost al meu.
are gustul incestului. Dar nu-mi mai pasă ! Te
implor, stai aici încă două-trei zile !...
Nu pot, crede-mă ! Cînd am intrat aici, in
cameră, ți-am cerut de băut. Ai ris și-ai
zis că mă vrei treaz, să privim senin, de-
tașat intimplările serii. Dar eu știam dc
ce vreau să mă-mbăt. Doream să uit de-
finitiv pentru ce-am plecat aseară la drum, așa
cum uneori, cînd mi-e lehamite dc toate, uit ple-
carea mea de-acasă cu ani și ani în urmă, ade-
vărata ieșire din adolescență... Fu n-am avut
un „domn Vlădeanu", pe care să-1 doresc venind
in chip de Făt Frumos; am visat mereu o Co-
sînzeană, care să-mi fie alături in strădania mea
de-a realiza ceva și cu care să împart bucuria
roadelor. Plecasem dintr-un sat plin de nevoi, cu
oameni osteniți dc-o hărțuială continuă, nesiguri
pmă și pe apa din fîntîm, nu numai pc mila lui
Dumnezeu, dar duceam cu mine un suflet bogat
în speranțe. . . Și eu am stat de multe ori sin-
gur ; părinții mei erau luați tot timpul dc-un
căpcăun atotputernic — pămintul —, dc pe care
trebuiau să scoată roade atît cît scria în regis-
trele altor căpcăuni, ce slujeau la curtea unui
căpcăun mai mare : atrocitatea unui timp răsco-
lit de orgoliul dominării prin forță brută... Nu
te deranja, te rog ! Iau un taxi și ajung la timp
să prind trenul.
— Deci nu rămîi...
— Nu !
— Blestemată să fie Teona ' ' țipă Doris și se
aruncă pe canapea. îndesîndu-și obrazul în cu-
vertură.
Mihai iese pc hol și se pregătește dc plecare
Cind revine să-și ia rămas bun. Doris stă lingi
ușă. rezemată cu spatele de perete și cu ochn
ridicați spre tavan. Buza dc jos și-o mușcă ou
amic, să-și stăpînească plinsul.
— Dacă mă întorc, ii spune Mihai in timp
ce-i ia mîna și i-o sărută, iți fac cunoștință cil
prietenul meu. regizorul. De nu vrea să te distri-
buie in rolul principal din filmul Intrat deja în
producție, voi scrie un alt scenariu, doar pentru
tine — o meriți 1 Diavolul tău interior poate da
viață unor personaje dc excepție.
— Pc dracu ! țipă Doris. scuturind violent ca-
pul. lăsîndu-si-1 apoi pe spate, să privească iar
tavanul. Tu si regizorul — doi...!... strînge ea
cu putere ochii, răsuflînd apăsat. Uzi pe panta-
loni pină la piele, c-ați stat cu fața Ia vînt
cind... oftează prelung. Vă veți consuma cit pen-
tru trei romane și veți cunoaște cît pentru unul
de nescris, căci lucrurile prea mari sau prea mici
nu-s abordate decît de genii sau de nebuni. Dar
tu nu vei fi decit un om normal, al dracului de
normal ! Iar eu — ingrata ! — în seara premie-
rei, cind publicul, răscolit, va întirzia o clipă în
scaune, eu. furișîndu-mă. voi ieși prima din sală,
de teamă să nu-ți întdnesc ochii...
Ultimele cuvinte au fost murmurate, auzindu-
se greu printre buzele mușcate scurt si des. Mi-
hai nu înțelege explozia tinerei femei, care i-a
vorbit cuprinsă de tremur, ca într-o transă. Dar
mai tîrziu, cînd va traversa noaptea, își va aduce
aminte de vorbele astea și-o va întreba de unde
a știut. Doris va rîdc : „Vorbești prostii ! De
altfel, tot ce faci tu în ultima vreme c-o prostie".
Acum o vede cum deschide ochii încet, puțin
137 DE ANI DE LA NAȘTEREA
LUI EMINESCU
In organizarea Comitetului de cultură și edu-
cație socialistă al județului Botoșani și a
Asociației scriitorilor din Iași, la Botoșani
ți Ipotești s-a organizat un complex de ma-
nifestări intitulat „omagiu poetului nepereche":
un simpozion Eminescu cu tema „Permanen-
tă și actualitate" și o șezătoare literară „Lui
Eminescu". Au participat : Mircea Radu la-
coban secretarul Asociației scriitorilor din
Iași, Mihail lordache, Dinu Flămând, Mircea
Scarlat. Ion Drăgănoiu, Damian Necula, Sân-
ziana Pop, Ion Beldcanu, Sergiu Adam. Du-
mitru Tiganiuc, Lucia Olaru Nenati. Emil lor-
darhe, Valerian Ciopa, Gellu Dorian și Va-
lentin Coșereanu.
PREMII LITERARE
Recent au fost acordate premiile Uniunii
speriata, parcă s-ar trezi din somn.
— Dacă te întorci, n-am să mai vreau să te
întîlnesc, murmură ea. înțeleg că, spiritual, in
ciuda eforturilor mele, îmi ești inaccesibil. Tot la
fel cum, pe alt plan, dacă tu n-ai fi însemnat
o parte din adolescența mea. tu ți-aș fi rămas
inabordabilă, dc ce să n-o recunoaștem ? ! Dar dc
cînd mi-ai telefonat și-am venit să te iau din
fața Operei, tresar la fiecare sunet al telefonului,
aștept mereu. Poate că asta m-a și reținut să
nu-mi formulez un gind de care mi-a fost tea-
mă : oare de ce n-aș scăpa de calvar întorcin-
du-mă singură la soțul meu ? !
— Ca să-1 ucizi: întrebă Mihai calm. ■
— Tu dc ce te duci s-o întîlnești pe Trona r
coboară Doris privirea și se uită fix in ochii Iui.
Fiecare din cei doi se îngrozește de sine, des-
copcrindu-se oglindit in privirea celuilalt. Mihai
cedează primul ; se întoarce și iese imediat, fără
să ia în seamăn gestul disperat al femeii, care
s-a repezit după el, să-1 rețină.
— F.ști slab, Mihai ! Te detest! se aude stri-
gat din urmă.
Apoi, and deja a cobont un etaj, de sus, unde
a rămas sprijinită dc balustradă, Doris ii șop-
tește :
— Nu uita că mi-c dor de copilărie, Mihai !
Și numai telefoanele tale...
Ușa mare. încărcată de metal, se deschide greu,
apoi cade la loc, bubuind strident. Mihai se gră-
bește să ajungă în stradă, să caute un taxi. Abia
după ce urcă în tren, reușește să ofteze ușurat,
iar graba sa pare preluată obsesiv dc zgomotul
Îndrăcit al șinelor. O țigancă in vârstă, care mo-
țăic amețită de rachiu, așezată turcește pe o boc-
cea în capătul vagonului, îl îmbie cu un pumn
dc gume de mestecai și țigări străine ; a fost în
Capitală să-și plaseze marfa luată de la vapo-
reni și n-a prea avut succes. Mihai cumpără de-a-
mîndouă, asculttnd un timp cum femeia își dră-
cuia suratele, care s-au pus sub oblăduirea unui
„patron" ; ca a fost și va rămîne cinstită, vrea
să se bucure singură de roadele muncii sale și
n-o să accepte să ducă în spate pc un puturos,
devenit „patron", care călătorește cu-a-ntîia și
are-n fiecare cartier cite-o cadină. Apoi Mihai se
retrage in compartimentul gol. Cu țigări și gumă
de mestecat i se pare că noaptea trece mai ușor.
La Constanța ajunge în zori. Caută o frizerie,
se bărbierește, apoi bea o cafea în cofetăria gă-
rii. Pină Ia spital, are mult de mirs cu auto-
buzul. Cunoaște Jocurile. în copilărie, ba chiar
și-n vremea studenției, venea aici la plajă. Cînd
intră în pavilionul central, deja c trecut de ora
nouă. Afhnd pc cine caută, asistenta șefă îl con-
duce plină dc respect într-un cabinet și-l roagă
să aștepte. Peste un timp, intră doctorul Mano-
liu. Cei doi se uită o clipă unul la altul, apoi
brațele lor se încrucișează, strîngindu-se puternic.
— Vă iubesc, mă. pe amindoi ! se bucură me-
dicul. clătinînd capul afirmativ. Numai cei ase-
mănători se adună, spuneau latinii și nu greșeau.
Păcat că fetița nu mi-c aici ! schimbă el tonul.
Dar mergi după-masă, ori mîine, cu mine în
Constanța s-o vezi. Odată întors, m-am angajat
aici. unde sint copii mulți, care au nevoie de
mine. Sînt fericit ! Hai. fugi, nu te mai rețin,
ride, duciiidu-1 de braț spre ușă. Fu îmi conti-
nui vizita. Tu mergi la vila de lingă cantină,
apartamentul doi. Ba nu ! rectifică imediat, pri-
vindu-și ceasul. Du-te și fă o plimbare pe țărm,
pînă la stațiune, doar cunoști locurile. . .
De la spital, spre primele hoteluri din stațiune,
duce un drum îngust, cu urme de asfalt pe a-
locuri. Dc o parte, arătura de toamnă, cu rădă-
cini de porumb întoarse către cerul plumburiu.
De cealaltă. liziera dc salcîmi și plopi, cu cren-
gile pline de cuiburi de cioară. Printre copaci,
răzbește zgomotul mării. Apoi liziera se îngus-
tează. pînă se termină cu niște tufari. Urmează
țărmul : inalt și abrupt, din care. jos. la bază,
mușcă mereu valuri uriașe. O mare vînătă și un
cer greu, de plumb se împreunează undeva, in
larg, într-o zonă neclară, dinspre care vine vîn-
tul plin cu stropi fini de apă sărată și alge. Mi-
rosul lor trezește în Mihai amintirea verii. Ar
vrea să se întindă cu fața in sus, cu miinile sub
cap și să doarmă, ascultind valurile. Si poate
c-ar face-o — e marea lui plăcere, and vine vara
la marc. Dar observă că nu e singur. In față,
departe, pe mal. stă o femeie. Pare o cariatidă,
pe creștetul căreia se sprijină greutatea cerului.
Mihai încetinește pasul. I se face teamă. Vrea
să se întoarcă, dar nu-1 mai ascultă nici un mușchi.
Pină și glasul i-a pierit. Ar fi trebuit să se îm-
bete astă-noapte, să rămînă la Doris o zi, două...
Ba mai bine l-ar fi rugat pe l.iuță să-] ducă la
gară, să-1 însoțească pînă pleacă trenul de Mol-
dova. ..
Femeia stă chiar pc buza malului Halt, cu fața
spre larg și cu miinile in buzunarele paltonului
de blană. La spate, de sub căciula de vulpe ar-
gintie, au ieși cîteva șuvițe, pc care le flutură
vîntul — șuvițe din buclele castanii, inconfun-
dabilc.
Mihai a ajuns chiar în spatele ei. Un singur
gest, și valurile mari ar inghiți-o pentru totdea-
una — s-ar simți răzbunat știind-o dincolo, ală-
turi de Violeta și de Iftimie. bărbatul pe care
ele amindouă și l-au disputat. El. Mihai. n-a fost
decît intermediarul, cel care procură mici momen-
te de plăcere... Gîndul ăsta îi dă curaj. F gata
să întindă miinile spre spatele femeii... Dar la
ce bun ? ! Mai degrabă se întoarce și pleacă de-a
lungul drumului, în stațiune. Arc un tren la
prinz. E mai bine ! Și totuși, ar trebui s-o ia de
braț și s-o întoarcă spre el. Dar ce să-și spu-
nă ? I Măcar s-o întrebe : -Ce-am făcut cu tine-
rețea noastră, Teona, ce-am făcut ? !“.
Scriitorilor pentru volume apărute in ls«4,
printre cei premiați numărindu-se criticul și
istoricul literar Liviu Leonte cu ediția critică
„C. Negruzzi—Opere". Ed. Minerva.
De asemenea, juriul stabilit de comitetul
Asociației Scriitorilor din Iași in componen-
ța Constantin Ciopraga (președinte). Paul Ba-
lahur, Ovidiu Genaru, ștefan Oprea, Comeliu
Ștefanache a hotărit acordarea următoarelor
premii pentru volume apărute in același an :
— Sergiu Adam, „Chipuri și voci" (Ed. Car-
tea românească) ; — Daniel Dimitriu. „Intro-
ducere in ooera lui I. Minulescu" (Ed. Mi-
nerva) : — Aurel Leon, „Landoul cu blazon"
(Ed. Junimea).
Intre premiile ziarului „Scinteia tineretului"
si ale „Sunlimentului literar-artistic" pe anul
1985 s" află si cele acordate Marianei Codruț
(pentru noezie) și Alexandru Dobrescu (pen-
tru critică literară).
Omul
Ne-nduplecata forță, rigoarea și puterea
De-a fi ostaș destoinic iar azi conducător,
Acesta-i Ceaușescu, aceasta este vrerea
A omului ce poartă în suflet, un popor.
Ce zbucium de furtună în anii tinereții !
Vizionare ginduri treceau sub fruntea lui,
De-atunci știa că viața trebuie dată vieții
Și chezășie țării în crugul veacului.
Om îndrăzneț ca visul neîngrădit vreodată,
Lucid cum e oțelul cind scapără-n lumini,
El n-a dorit în viață nici plată, nici răsplată,
Ci arzătorul suflet al marilor mulțimi.
Nici temnița Doftanei, nici uși capitonate —
Din năzuința-i dreaptă nicicînd nu l-au oprit,
Orașe, cîmpuri, sate și drumurile toate
Le-a cercetat cu pasul și gîndul cumpănit
Cu el sînt toți strămoșii ce-au ctitorit, o țară,
Alăturea-i stau Mircea și Ștefan și Mihai,
Martirii trași pe roată, coroanele de pară
Pe frunțile durerii și-al robilor alai.
în inimă-i pămintul, rotund precum o pîine
Și-n echilibru-i astăzi stă veghe și-i stegar,
Cu el e omenirea spre zilele-i de mîine,
El, ce-a trecut prin fapta-i în timpul legendar.
Cînd spunem Ceaușescu noi spunem România,
Cînd spunem Ceaușescu noi spunem tricolor,
El ni-i îndemnul sacru și vrerea și tăria,
De-a crede-n pacea lumii și-al lumii viitor.
Acesta-i Ceaușescu — o inimă și-o lume
De năzuinți și vise, de pîine și de-avînt.
Din tot ce facem astăzi, rămîne. Și rămîne !
El, Ceaușescu, ne este o lege-legămînt !
Corneliu STURZU
Profund ne
e respectul
Tărie a pămîntului, lumină-n lupta mare.
Mai porți in ochi dumineca frunzișului livezilor,
Cimpia o mai mingii, visînd la locul iezilor
Esențele științei viață să înfloare.
Născută să fii luptă, iubire să fii, laur
O laudă a muncii e taina tîmplei tale.
Cu frumusețea patriei, — noi iți ieșim în cale, —
cu biruința soarelui cald adevăr de aur.
Ești flacăra și fruntea femeilor române,
și azi cînd bate-n oameni vintul îngrijorării,
lucrînd doar pentru pace, ești harul blînd al
țării,
speranța, rațiunea ce nu pot să se-amine.
Viață luminindă, Elena Ceaușescu,
Om creator, savant cu strălucitor renume,
V ictorie comunistă, îți crește faima-n lume,
Profund ne e respectul, Elena Ceaușescu.
Violeta ZAMFIRESCU
Flori de aleasă
cinstire
Se adună puritatea supremă în cuvinte,
și-n fiecare — o țară trăiește și-un popor,
ce își rostesc slăvind-o, credința n demnitate,
în libertate,-n pace, în veșnic tricolor.
Elenei Ceaușescu. azi ii aduce țara
in zi aniversară cite-o garoafă-n dar,
și „La mulți ani !“ îi spune, spre fericirea țârii
pe care o slujește cu patos legendar.
Credința sa in țară, și în partid, și-n știință
azi o cinstim, din inimi, și o slăvim in cint.
Elena Ceaușescu cind spunem, spunem pacea
și știința românească cuprinse în cuvînt.
Demn patriot in spirit, în faptă și-n visare,
cutezătoare minte și eminent savant,
suflet in pieptul țării, purtind în suflet țara
și dindu-i azi in lume sclipiri de diamant,
Muncind, gîndind, visînd pentru partid și țară
cu inima bătindu-i adînc pentru popor
alături de EROUL ce-i este țării-n frunte,
gindindu-i, împreună, un falnic viitor.
Elena Ceaușescu e-ntruchiparea vie
a dragostei de țară, a-ncrederii-n partid
cind „La mulți ani!“ îi spunem, acum, în Româ-
nia,
flori în priviri și-n inimi petalele-și deschid.
Dan ROTARU
________________________________—--------------J
9 — Convorbiri literare
urme pe zăpadă
căldura zilelor
de atunci
Parcă nici un anotimp nu-mi răsucește atît
de puternic ființa spre început ca cel al ză-
pezii. Și, din toate zilele purificate de al-
bul de gheață, nici una nu trece prin mine
mai plină de copilărie ca cele cu care în-
cepe anul...
Sînt zilele lipsite de orice umbră de teamă,
de orice adiere de suferință, ca și cum viața
este primenită de toate relele. Părinții sînt
tineri și puternici, cuvintele bunicilor, blînde
ca o mîngîiere resimțită pînă și în ușoarele ge-
mete, cînd se ridică seara de’ la masă și vor-
besc despre vremea schimbătoare și oasele lor
bătrîne. Casa arată trainică, spațioasă, plină
de lumină — un cuib, zice uneori mama, într-o
poveste, și copilul se gîndește la cuiburile de
păsări, devastate de pisici sau smulse dintre
crengi de furtună, însă neliniștea i se spulbe-
ră repede, ușile groase, încuietorile metalice,
ca și cîinele mare, lățos, de dincolo de ele.
apoi gardul ce înconjoară curtea, dar mai ales
prezența celor maturi, căldura, vorbele și ges-
turile acestora sînt o garanție ca însăși lumina
soarelui. Ii vede pe toți adunați în marea bucă-
tărie, așezați pe scaune fără spătar, de jur-
împrejurui unei mese de brad geluit, căreia
cîrpa și leșia gospodinei i-au dat luciul ar-
gintului vechi, îi știe pe fiecare la locul său,
exact ca în scara vieții de pe calendarul de
lîngă blidar, încremeniți în vîrstă ce o au.
chiar dacă, măcar odată pe lună, prin fața
casei, cu bocete și miros de tămiie. trece aproa-
pe întregul sat spre cimitir, însoțindu-i cuiva
ultimul drum. Nimic nu-i poate clătina cre-
dința în veșnicia oamenilor și a lucrurilor din
jurul său. Nu. nu se poate gîndi la toate a-
cestea, el doar le simte și, punînd furculița
pe masă, ridicînd ochii spre tavanul cu grin-
zile afumate, rămîne nemișcat, pînă ce mama
îl întrebă îngrijorată : De ce nu mănînci, nu
cumva iar te doare ceva ? Nu, răspunde el,
prea serios ca însăși mama să nu zîmbească.
Nu mă doare nimic, dar vreau să cînt, tare...
întîi mănîncă tot, zice mama. După aceea ai
să ... dar bunicul, calm, frecîndu-și bărbia, el
însuși oprindu-se din mîncat, îi zice : Ei, lasă
tu, va mînca pe urmă, să auzim... însă nimeni
nu aude decît chicotelile sale, ale copilului, și-i
văd capul ciufulit, deasupra farfuriei. Deja a
început să mănînce. Poate chiar ar vrea să
cînte sau măcar să scoată un chiot. Și nu mai
știu dacă el, copilul de atunci, ar vrea să
cînte ori să chiuie, sau eu...
Zilele încă miros a sărbătoare, au gustul vi-
nului fiert cu scorțișoară și pe crengile co-
pacilor zăpada se desprinde umplînd văzduhul
de liniște și împrăștiind mireasma florilor ce
dorm în muguri și semințe. Bunicul și-a înche-
iat scurta îmblănită și, cu căciula în mină, îl
întrebă dacă mai merge cu el și în acest an.
Copilul a uitat de săniuță, de prietenii și toate
plăcerile fabuloase trăite cu ei, n-au decît să
mai aștepte, mai sînt zile, în zilele acestea
va merge alături de bunicul său. Și pornește,
se cufundă în zăpadă ca într-o pleavă de grîu
chiar în fața porții, dar rîde, se scutură și
pășește din nou. Așa străbate tot satul, o bu-
cată de luncă, un pieptiș de deal, apoi se o-
prește lîngă bunic și îl vede aplecîndu-se și
scormonind cu mîinile în zăpadă. Bătrînul
scormonește, pînă ce scoate la iveală corzile
de viță de vie, cu vîrfurile îngropate. Nu, nu
se întreabă, nu se poate întreba de ce a scor-
monit bătrînul și de ce acum mîngîie locul
mugurilor. Știe că bunicul său așa trebuie să
facă, așa a făcut și anul trecut. I-aș putea
spune că omul de lîngă el a îngrășat pămîntul
de cincizeci de ori, de trei ori a replantat via,
cu mîinile lui, de zeci de mii de ori a îngro-
pat-o, a dezgropat-o, a tăiat-o, a lăstărit-o, a
stropit-o, ca, la sfîrșitul fiecărui an, să-și
poată culege strugurii să-i pună în sac și apoi
în lin, strivindu-i sub tălpile lui goale, că și-a
moșit singur iepele și vacile cu care s-ar putea
face o herghelie și o cireada, că și-a curățat
singur butoaiele în fiecare toamnă, ca să le
umple cu vin, că a făcut cu nevastă-sa două
fete și trei băieți, că ultimii au murit în răz-
boi, că și-a lăsat barbă și plete doar cînd a
închis ochii femeia lui, apoi el însuși a mu-
rit în astfel de zile cu miros de vin fiert și
rășină, ducîndu-se spre pieptișul acela de
deal... Dar copilul de atunci n-ar înțelege ni-
mic, așa cum poate nici eu nu mai înțeleg
multe din cuvintele bătrînului acela, pe care
le rostea, sfințindu-și cu mîinile și ochii, în
albul zăpezii de ianuarie, via ce-și ducea som-
nul ei roditor de boabe, de rubine și chihlim-
bar...
Munții se vedeau în zare și spre ei își ridica
bătrînul fruntea după ce descoperea în zăpadă
corzile viței de vie. Cred că n-a urcat nicio-
dată vîrfurile acelor munți, dar ochii lui au
căutat întotdeauna spre ei. Ca și cum, de fie-
care dată, ar fi ajuns cu adevărat acolo. Pri-
I virea aceea, de sub sprîncenele albite de pro-
moroacă, și munții aceia vin mereu spre mi-
ne, cînd albul zăpezii purifică totul. Și dacă
acum propriile-mi oase au relațiile lor cu
schimbarea vremii, cînd simt răsuflarea bă-
trînului, ridicat de la pămînt după ce a scor-
monit zăpada, să pipăie cu degetele mugurii
corzilor de vie, simt căldura zilelor de atunci,
cu miros de sărbătoare, cu gust de vin fiert
cu scorțișoară și aud zăpada desprinzîndu-se
de pe crengi. Și mă simt la fel de calm și
puternic ca și el...
Corneliu STEFANACHE
• *
autentic moment
de referință națională
și internațională
(urmare din pag. 1)
periențe nucleare, acumulîndu-se, în arsenalul
atomic, peste 55 000 focoase, cu o forță de
distrugere de circa 20 000 de megatone, adică
de 6 000 de ori mai mult decît tot explozibi-
lul folosit în cel de-al doilea război mondial.
In același timp, țara noastră se pronunță con-
stant pentru o nouă ordine economică inter-
națională, pentru reglementarea globală a da-
toriei externe, pentru un climat de securitate
și încredere intre popoare.
Eforturile consacrate îmbunătățirii vieții poli-
tice internaționale au în vedere și asigurarea con-
dițiilor pentru înfăptuirea obiectivelor stabilite de
Congresul al XIII-lea al P.C.R., care prevăd
muncitorii și pacea
Cu sufletele bătătorite de vise
Cu palmele mirosind a împlinire
Trec muncitorii cu fețele lor deschse
Purtind in destine măreață iubire
Ei strigă adevărul tare pe nume
Sînt liberi și primordiali stăpini
Muncitorii sint ale păcii tribune
Sînt ale păcii eterne fîntini
Ei doresc diminețile cristalului pur
Și vreau cireșul să înflorească mereu
Sufletele lor sint o cimpie de azur
Pe care rodește al păcii curcubeu.
anotimp de pace
Sîntem plinea și sarea acestui pămînt
Sîntem adevărul Carpaților Bărbați
Schijele războaielor in noi au durut
Și dirz le-am indurat și ne-am iubit ca
frați
Acum sîntem temerari în luminosul mîine
Lanurile țării sint brațe lungi de pîine
Hainele nădejdii azi ne vin de minune
Copiii noștri sint ale păcii tribune
Este anotimpul de pace și de țară
Statuile au miros de jertfă curată
Străbunii sint murmurul tandru de izvoare
Străbunii sint lumina aceasta înaltă.
Cliiriac SAMOILA
soldat cu mitralieră
Li s-a spus : A fost găsit
la treisprezece metri in pămînt
cu miinile încleștate pe mitralieră
și fața albă ca varul.
Li s-a spus : Ochii nu
i-au putrezit in pămint și nici
nu și-au schimbat culoarea.
Li s-a spus : A fost
împușcat drept în frunte
în timp ce privea
îngrozit cerul.
Cerul i-a înghețat în ochi,
norii i s-au scurs pe tîmple.
Mina i-a rămas pe trăgaci;
sîngele ca un
trandafir s-a prelins în fereastră...
Li s-a spus : A fost găsit
la treisprezece metri-n pămint
în timp ce înălțau o nouă statuie a păcii.
Li s-a spus: A fost adus aici
cu tot cu pămint, cu tot
cu balast si așezat în vitrină.
I
Li s-a spus: Așa stă aici de
cinci secole și nu putrezește.
somn
— Iată aceste două case:
una clădită din cărămizi,
alta din miinile care
au inălțat cărămizi.
— Una clădită din aur și sînge
alta din carnea
din care picură
aurul și sîngele.
____ Intr-una să vă zidiți mîinile,
în alta umbra și sufletul.
Nichita DANILOV
accelerarea dezvoltării economico-sociale, ridica-
rea calității in toate domeniile, dublarea, pînă
în 1990, a’ producției industriale, a productivi-
tății muncii și venitului național față de 1980,
ceea ce ne va da posibilitatea să ne înscriem
in rîndul țărilor mediu dezvoltate, iar pînă
la finele mileniului, să asigurăm înfăptuirea
prevederilor Programului de edificare a socie-
tății socialiste multilateral dezvoltate și tre
cerea la construcția comunismului.
Fiecare obiectiv, fiecare mare realizare a
acestor ani, se leagă de numele și activitatea
tovarășului Nicolae Ceaușescu, care, putem
spune, gîndește și realizează istoria contempo-
rană a poporului român.
Analiza proceselor și fenomenelor economi-
co-sociale, a legităților care guvernează miș-
carea acestora a permis elaborarea unei va-
loroase construcții teoretice, ce se înscrie ca
o contribuție inestimabilă la dezvoltarea gin-
dirii și practicii revoluționare. Stau mărtu-
rie, în acest sens, contribuțiile aduse la de-
finirea etapelor și stadiilor de dezvoltare a
țării, a industrializării, transformării socialist
și modernizării agriculturii, fundamentare
conceptului de acumulare în condițiile socia-
--------poemele păcii
cîntecul
Cum trece ochiul meu stîng
Crinii păcii cînd îi strîng
Peste tot ce nu mai plîng
Cum trece ochiul meu drept
Peste murmurul din piept
Către tot ce mai aștept
Cum lunecă ochiul stîng
Pe ghioceii din crîng
Pe lacul alb și adine
Cum lunecă-n ochiul drept
Vulturul muntelui drept
Cind din basme mă deștept.
Cristian PETRE-ARGEȘ
cunună
Pasărea Cuvîntului, — niciodată blindă,
furindu-mi creanga-de-aur a tăcerilor.
Tresaltă verzi depărtări pe calul
înaripat al așteptării.
Invinge-mă! strigă
Cimpia. Clopotele hohotelor
acestor fluturi ai pindeț își
rotesc numele lor privitoare.
Bat din aripe necontenite mierea
topitului semn, ca un zvon nepereche, —
mlădiu sunet insuflețit
al călătoriei spre pace.
—'■	—	—" ■	brize-------------------------------------
între ziduri
La Condur era lumină, ar fi fost prea trist să nu fie, din momentul în care
am dat peste bietul Gană, la Casa Neterminată, nimeni n-a mai încercat să
resuscite antrenul din prima parte a nopții, cineva ne supse brusc sevele
îmbătătoare, lăsîndu-ne goi ca niște sertare. Și ce frumoasă fusese seara ! Cînd am
ieșit de la Haivas, cerul era clar, luna, întreagă, batea tare asfaltul, puteai culege
mac, mac Mahon ?, punctă ieftin Zarandi, dar cine mai era în stare să rămînă
riguros spiritual după vinul băut ?, Haivas ca de obicei, nu se-arătase zgîrcit cu
paharele, fusese una din serile noastre bune, în care ne regăsirăm, în care simțirăm
iar că existăm și nu oricum, ci în formație, în-dura-formație-ingenuă-de-care-trebuie-
să-se-țină-seama. cine să țină seama ?, mă rog, am luat-o pe la Teatru, pe la Ma-
ternitate, in sus, pe sub zidul Goliei, adueîndu-ne aminte că tot pe-aici improvizam,
altădată, din mers, pantomime grase, de iarmaroc, ehe !, unde erau anii cînd ? Sub
zidul mirosind a cofraj și a urină al Casei Neterminate zăcea unul, ne-am apropiat,
lîngă el. în picioare, cineva ne făcu semn să ne vedem, de drum, am înțeles că
cel de jos era mort, luna îi batea bine fața, plină de vînătăi, hainele rupte, mînjite.
cine-i ?, îl întrebă Mintuleasa pe cel ce-1 păzea, un poet, făcu efort omul, ce ?, urlă
Haidia și, de la cei doi. trei pași, treziti definitiv, ne-am holbat la cel trîntit, cine ?,
mai întrebă o dată Mintuleasa, unu Tiberiu Miu... molfăi ăla, Tiberiu Mitu Gană,
strigă Bliț. vă rog circulați, ne îndemnă cel de lîngă mort, da, mortul, vedeam
bine acum, era Gană, și cine l-a..., întrebă repezit Haidia, niște derbedei, știu
eu ?, vă rog? circulați, din sus, dinspre Independenței, veni un ÂRO, coborîră nu
prea grăbiți cîțiva, de data asta ni se ceru poruncitor să ne mișcăm, ne-am înde-
părtat cu spatele, am intrat în Independentei si ne-am continuat drumul spre
Copou, ținta fusese, încă de la Haivas. Condurul. Acum, năuciți de cele văzute,
casa cu geamlîc, miradorul nostru, pandantul celui dintr-un obsesiv Săbato, era,
într-adevăr, oaza cea mai indicată.
Am intrat, era o liniște de iatac, prin odăi, în penumbră, grupuri, grupuri, mo-
leșite. gîngurinde, în clinchete moi de pahare, nu ne-a ieșit nimeni înainte, era,
de altfel. în obiceiul casei, fără prea multă etichetă, fără marafeturi, în sfîrșit, se
ivi dintre cețuri si -jupfnul". curai !. masa voastră e neatinsă si, imediat, văzîndu-ne
fețele căzute, ce-i cu voi ?, l-am pierdut pe bietul Gană. psalmodie imediat Haidia.
pe cine ?, zîmbi gazda, si ne împinse spre -firidă", ia priviți, domnilor, priviti si
ascultați. Bliț își făcu cruce. Da. acolo, la masa lungă, din lemn nevopsit, masa
-Plebeilor". Gană, care ne si reoerase. îsi continua una din filipicele lui. cu dreapta
întinsă spre noi. cu stingă învăluindu-1 pe singurul ce-1 asista, părea să trap* a^sa
concluziile : degeaba, plăpînzilor. nu există -dincolo", totul este .aici". în zidurile
astea, în masa asta. în capetele astea mai mult sau mai puțin rotunde, știu, asta
vă spulberă visurile, vă șubrezește puntea și așa tremurătoare pe care treceți, dar
ascultați-mă. ființe rătăcitoare, lăsați dracului toate hocus-pocus-urile religiei și
practicați această sfințenie ferită de miracole, sfințenia intru voi înșivă, credeți
doar în voi, asta e credința de mîine. veți vedea, n-am putut rezista ispitei de-a
ne apropia. Gană se ridică ceremonios, ne fixă pe fiecare pe scaune și, privindu-ne
figurile perplexe, rinji : bănuiesc, sublime haimanale, că mă credeați dus, dar iată,
exist, EXIST, acest ipochimen de lingă mine mi-a adus primul vestea că aș zace
mort pe sub nu știu ce zid. eroare, iubiților, Tiberiu Mitu Gană nu poate muri
într-un șanț, și, la ureche. Iui Zarandi, dar să auzim și noi, n-a fost, evident,
vorba de mine, au și fost băieții aici, să vadă dacă exist, EXIST, scumpilor, ședeți
și, pocnind din degete ca un dansator de bolero, să vină Bazarcă, parcă așa, amice
Haidia, nu ?, în noaptea asta dau eu...
...Și pînă dimineață. în mucezelile călduțe ale -firidei", am gustat din deliciile
oferite de Tiberiu Mitu Gană.
Acum, cînd știu prea bine că Gană trăiește și că trebuie să-mi însemn noaptea
în caietul galben, de ce nu știu exact dacă, intrînd la Condur, am dat acolo, într-
adevăr, peste el, de ce-i iau la rînd și-i întreb • alo!, spune-mi, trebuie să notez
exact, ești sigur că Gană a fost cu noi în „firidă" ? întins în pat, levantin, cu
perna rezemată, înalt, urmărind — dincolo de caiet, prin perdeaua grea, primii fulgi
— mai fac încă un număr : alo, Haidia ?, iartă-mă că te trezesc, spune-mi, ești
sigur că Gană a fost astă noapte cu noi ?
Val GHEORGHIU
lismului, evidențierea contradicțiilor specif:-
orînduirii noastre și a posibilităților ca acei
tea să îmbrace forme antagoniste. Jmpor
tante contribuții privesc rolul factorilor de su
prastructură, al statului, partidului, națiuni
evoluția funcțiilor acestuia în actualele cor
diții. De asemenea, contribuții originale prives
viața internațională, definirea raportului c
forțe, a principiilor care trebuie să guvernez
relațiile dintre state, a cerințelor unei noi or
dini economice.
Practic, nu există domeniu sau secto:
deopotrivă în viața internă și interna
țională, în care secretarul general al partidu
lui să nu-și fi adus o contribuție originală
unanim recunoscută în lume.
Asemenea parametri definesc cea mai fertil
perioadă în istoria multimilenară a poporulu
român, pe care, în semn de aleasă stimă și dis
tinsă prețuire față de ctitorul ei, o numim „Epo
ca Ceaușescu". In același timp, grandioasa con
strucție teoretică și practică face din aniver-
sarea zilei de naștere a secretarului general
al partidului, președintele țării, tovarășul
Nicolae Ceaușescu, un autentic moment de re-
ferință națională și internațională.
Petreceri nedumerite încă,
ard arcele unor aripi și, totuși,
în fintîmle mîngîierilor, tăcut, neștiut,
licăre trandafirul evanescenței.
, Ion SUCIU-BRAȘOV
l
o zi obișnuită
Sărutul iubitei în dimineața fierbinte
E pace !
Zborul frunzei vibrînd în fereastra deschisă
E pace !
Frumusețea laptelui aburind în ceașcă de lut
E pace !
Șir neîntrerupt de vehicole pe mătasea de-asfalt
E pace !
Mina intoreînd febril pagina dc carte
E pace !
Dispute filologice, arheologice, ornitologice
E pace '
Muzee asaltate oră de oră
E pace !
Simfonia bucuriei dirijată de un copil minune
E pace !
După grădina shakespeare parcul brăncuși
E pace !
Trupul răsfățat in rouă ierbii de seară
E pace !
Virginia BURDUJA
Convorbiri literare — 10
diaHoguI artelor
Desen în creion, 66/48 cm,
semnat și datat: I. Doiciu, 1890
Dacă chipul lui Eminescu a fost desenat, gra-
vat sau pictat în timpul vieții este o în-
trebare ce revine mereu în discuție și că-
reia ne propunem sâ-i dăm un răspuns, pre-
zentind atit lucrări de grafică și pictură din
timpul vieții sale, cît și pe cele realizate de
plasV.cieni în perioada imediat următoare marții
marelui poet. Considerăm necesară această
prezentare unitară deoarece cercetătorii, care
s-au ocupat și de iconografia eminesciană, au
evidențiat numai lucrările de la apusul vieții,
lâsînd să se creadă că nu am avea reprezentări
plastice decît după trecerea sa în neființă.
înainte de a intra în cronologia propusă,
credem necesară evocarea relațiilor poetului cu
artiștii plastici din epoca sa. F-ste bine cunos-
cută prietenia din timpul studenției cu picto-
rul Fpsmiaonda Bucevschi, „căruia îi admi-
ra lucrările", și alături de care străbătuse mu-
zeel - vienoze. Biblioteca universitară din Iași,
al cărei director a fost din septembrie 1874 —
iunie 1875. funcționa în aceleași edificiu care
adăpostea la etaj Pinacoteca și Școala de arte
frumoase, director fiind pictorul Gh. Panai-
tescu — Bardasare. După plecarea la București,
peregrinind prin diferite imobile, Eminescu po.
posește în str. Biserica Enei, ca chiriaș al
marelui acuarelist. pictor și fotograf, Carol
Popp de Szathmary. Ne întrebăm cum a fost
cu putință ca nici Szathmary să nu imortali-
zeze chipul ilustrului său chiriaș într-o lucrare
de artă prin multiplele-i tehnici abordate (fo-
tografie, pictură, grafică). Cînd a realizat de-
senul în tuș Concert la Teatrul cel Mare a
notat pe verso : „In public : Eminescu**. Dacă
cea mai prestigioasă personalitate din desenul
amintit era Eminescu, revenim și ne întrebăm,
de ce nu s-a realizat o lucrare de proporții cu
chipul lui Eminescu ? De altfel, în desenul lui
Szathmary nu se poate distinge poetul. Nu e
decît o legendă. De aceea, credem că marea
personalitate a lui Eminescu intimida artiștii
plastici contemporani, considerîndu-i lipsiți de
orice „umbră de talent adevărat**, în afară de
Grigorescu pe care „îl socotea un exponent de
seamă al artei plastice românești**. Cele cîteva
„chipuri-* se datorează unor comenzi din partea
oamenilor de litere, graficienilor râmînîndu-le
doar să reproducă, cu mai multă sau mai pu-
țină fidelitate, una din fotografiile primite o
dată cu comanda.
Prima reprezentare grafică cu chipul lui E-
minescu o considerăm a fi Portretul de autor,
de pe forzațul volumelor de Pocsii editate de
T. Maiorcscu începînd cu anul 1884 sau chiar
dec. 1883, (după cum rezultă dintr-o scrisoare
a editorului către poetul aflat la Viena la tra-
tament). Acest miniportret de numai 30 mm.
(cel de la ediția a treia — 1888 — era de 33
mm) reproduce, cu mici intervenții, fotografia
poetului din februarie 1878 executată de Fr.
Duschek, pentru medalionul „Junimii". Multi-
plicarea acestei gravuri s-a efectuat la stabili-
mentul grafic „Socecu et Teclu**, așa după cum
se poate observa în ediția a doua (1885) și a fost
răspîndit în rândurile cititorilor în cîte o mie
de exemplare pentru fiecare ediție, inclusiv cea
din 1889 apărută postum.
Din biografie și mărturiile celor ce l-au cu-
noscut nu rezultă că Eminescu și-ar fi sărbă-
torit vreodată onomastica sau aniversarea. Cum
arată N. Georgescu. data nașterii nici nu era
încă bine cunoscută : colegii de la „Fîntîna
Blanduziel** o prezintă ca fiind cea de 8 nov.
1848, iar în registrul „Junimii-*, era trecută cea
de 20 decembrie 1849. Abia în 1891 se află ade-
vărata dată a nașterii : 15 ianuarie 1850. Și to-
chipul lui Eminescu
în grafica și pictura
contemporanilor săi
tuși, surprinzătoare pentru noi. rămine tipări-
rea portretului lui Eminescu in numărul din
13/25 ianuarie 1885 al revistei „Familia". înso-
țit de un amplu articol evocator, tocmai în
momentul tind marele poet împlinea virsta ro-
tundă ce 35 de ani. După ce arată împrejură-
rile în care l-a debutat D<- poet și cum i-a
schimbat numele losif Vulcan notează : -...n n
'-am prezentat prima oară publicului, cu
cea mai mare plăcere venim dar să-i aducem
tributul stimei, punind in fruntea acestui nu-
măr portretul său". Celui care a intuit in au-
torul poeziei Dc-aș avea pe poetul național nu
i-a fost greu, credem noi. să intîmpine și ani-
versarea a 35 de ani de la naștere, pentru a-1
omagia, publicîndu-i portretul realizat de gra-
ficianul vienez Th. Mayerhofer și multiplicat
de stabilimentul grafic C. Angerer V. G. ph
Această aniversare a lui Eminescu se petrecea
tocmai in momentul cînd se afla internat de
mai bine de o lună în spiritul Sf. Spiridon din
Iași, unde stătea cu piciorul în ghips. Portretul
inspirat tot din cea de a doua fotografie, a-
părută în numărul din 13/25 ian. 188*. a rămas
aproape necunoscut. Acesta a fost reprodus și
in numărul îndoliat al revistei „Familia- din
25 iunie 1889, ca ultim omagiu adus Luceafă-
rului poeziei românești de revista care l-a de-
butat. De aici a fost reprodus în albumul Vre-
me trece. Vreme vine, și apoi reluat și în alte
publicații. Același grafician. Th. Mayerhofer,
a mai realizat o litografie cu chipul lui Emi-
nescu, prin anul 1888. de data aceasta inspirîn-
du-se din ultima fotografie a poetului, execu-
tată de Jean Bielig în noiembrie 1887. în ceea
ce privește pictura, în timpul vieții poetului,
se cunoaște doar o singură lucrare datorată
Corneliei Emilian. fiica lui Ștefan Emilian. A-
ceastâ informație o aflăm într-o corespondență
a Hanrietei Eminescu din 28 sept. 1388 către
mama acesteia, care se entuziasma : „M.am
bucurat că surioara mea a lucrat portretul lui
Mihal”. Portretul amintit s-a păstrat in Pina-
coteca ieșeană, după cum consemnează Ion
Scurtu, de unde a dispărut. Totuși, aici se păs-
trează un portret Eminescu. datorat lui C. D.
Stahi din anul 1909, lucrare modestă ce repro-
duce cu fidelitate prima fotografie a poetului.
Revenind la grafică, trebuie să arătăm că
dispariția prematură a genialului poet a deter-
minat tipărirea în mai multe reviste a chipu-
lui său în chenar. Astfel, revista „Universul
literar — săptămînal", din 19 iunie 1889, pu-
blică portretul poetului lucrat de un gravor
anonim, pe care Elena Ciornea și Barbu Bre-
zianu („Viața românească", br. 4—5, 1964) îl
conosideră ca fiind prima imagine cu chipul
lui Eminescu. Aceștia nu cunoșteau imagmih
din timpul vieții ? Nu e de mirare ! Deoarece,
„Fîntîna Blanduziei- din 16 iulie 1889 publică
românii în istoria universală
Recent, sub egida Universității _AI. I Cuza*
Iași, un colectiv de cercetători prestigioși
din cadrul catedrei de istorie națională și
universală a Facultății de Istorle-Filozofie și a
Institutului de Istorie și Arheologie _A. D. Xe-
nopol" Iași, (Coordonatori : I. Agrigoroaiei,
Gh. Buzatu, V. Cristian) a scos de sub
tipar un volum de studii care, sintem convinși,
va fi primit cu îndreptățit interes nu numai de
cercetătorii de specialitate ci, deopotrivă, de
toți cei dornici să cunoască, mai in profunzimea
ei, istoria minunată a poporului român. De la
început ținem să ne exprimăm adeziunea la
titlul volumului, autorii omițind, în mod deli-
berat, termeni mai cunoscuți ca rolul sau lo-
cul românilor în istoria universală. în for-
ma pe care autorii au adoptat-o „titlul poate
părea mai puțin precis, dar ni se pare mai
suplu și, deci, mai cuprinzător". Cercetarea
istorică actuală neputînd duce la realizarea unei
sinteze privind românii în istoria universală,
care să nu fie lacunară „fie sub raportul in-
formației, fie sub acela al interpretării-, to-
tuși, acumulările cantitative și calitative din
ultimul timp oferă un cîmp larg de noi cer-
cetări și investigații. Considerând volumul ca o
încercare de încadrare a istoriei românilor in
istoria universală, autorii au avut în vedere
că „aceasta nu se poate realiza decît privin-
du-sc ambele domenii în evoluția lor. Dezvolta-
rea istoriei naționale a cunoscut faze deosebi-
te. cu posibilități diverse de afirmare și de ra-
portare la universal", după cum un element
important în încadrarea istoriei românilor in
istoria universală il constituie surprinderea spe-
cificului celei dinții în raport cu ultima, cu-
noscut fiind faptul că românii, in evoluția
lor istorică, au străbătut aceleași trepte ca în-
treaga societate europeană, dar fiecare epocă
are, în cazul nostru, și importante particulari-
tăți.
un portret Eminescu datorat graficianului. A.
Hietz, pe care Augustin Z. N. Pop îl prezintă
ca fiind primul desen în timpul vieții poetu-
lui. Ori acest desen, realizat după ultima foto-
grafie a fost executat la comanda redactorilor
revistei ce-1 avusese pe Eminescu în fruntea
ei și, deci, nu era decît un omagiu postum. De
aici înainte se in'.îlnesc tot mai multe intor-
mații referitoare la chipul lui Eminescu. Men-
ționam pe cele privitoare la inițiativa studenți-
lor di la Școala de Arte frumoase, care pen-
tru a aduna fonduri pentru bustul poetului, de
la Botoșani, au „realizat două tablouri în tuș
organizind cu ocazia aceasta o loterie în valoa-
re totală de 600 lei, după cum se arată în
„Drapelul" din 13 mai 1890. Și tot din acest
an datează și tabloul in creion semnat „I. Doi-
• iu — 1890", ce se păstrează in colecția picto-
rului Dumitru Foca. Mai amintim și activitatea
graficianului gălățean Leonard Salmen, care a
realizat primele încercări de grafică a operei
eminesciene, reprezentînd și chipul poetului în
unele peisaje luxuriante, comopoziții nu tot-
deauna adecvate și realizate plastic. Ceea ce
am prezentat, aici, nu au fost decît realizări
la comandă ale unor artiști aciuați pe lingă a-
telierele de multiplicare sau ale graficienilor
Desen in cărbune de Ștefan Luchîan
(1890) publicat in ziarul „Seara" din 16 iu-
nie 1914
Volumul examinează o varietate de probleme
și aspecte ca : istoriografie, relații politice in-
ternaționale, contacte economico-sociale, influ-
ențe și interferențe culturale, imaginea româ-
nilor în izvoare străine ele.. In diferite etape
și momente ale istoriei noastre. Studiile se
diferențiază nu numai prin întinderea lor, ci
și prin maniera de abordare a tematicii : de
la analiză la sinteză, de la semnalare la apro-
fundare, de la reluarea și confirmarea unor
puncte de vedere cunoscute la formularea unor
concluzii sau sugestii. menite să deschidă noi
pe rspective. Pe lingă autori cunoscuți pentru
lucrările de referință cu care și-au înscris nu-
meJe in istoriografia română contemporană, in
vr.him - mnează și autori mai tineri, promi-
siuni certe în cercetarea de specialitate. Struc-
tura volumului, care are la bază necesitatea
\ sio-ifi-âni, intr-o primă etapă, a unor cer-
•, ri și investigații atente în arhive și biblio-
u*ri din țară și străinătate, confirmă consta-
tare* că rolul și locul românilor în istoria u-
i;: versată se confundă, în bună măsură, cu
procesul devenirii noastre ca popor și națiu-
ne. u preocuparea de a ne realiza misiunea
istorică, de a fi un factor de stabilitate, de
progres și civilizație în această parte a lumii,
factor afirmat cu putere în perioada modernă
si contemporană. Poziția românilor este ur-
mărită atit din interior spre exterior, cît și
din afară spre înăuntru. Este suficient să fa-
c. m o parcurgere a titlurilor din volum pen-
tru a ne da seama de această idee. De la
procesul de etnogeneză și pînă în zilele noas-
tre. străin de orice izolare și dornic mereu să
știe „ce se întimplă în lume", poporul român
s-a încadrat activ, într-o manieră, putem spu-
n< . caracteristică. în marile acțiuni și curente
d. idei menite să asigure dezvoltarea liberă a
popoarelor, ridicarea lor pe noi trepte de civi-
lizație. De asemenea, în volum se subliniază
cn 'onvingere ideea că : „refuzînd o poziție de
neangajare ce i-ar fi puutt situa la periferia
lumii, românii și-au afirmat dintru început as-
pirația de a prospecta orizonturile istorice
unor reviste. Există, totuși, o lucrare aparte :
e vorbr- de desenul în cărbune executat de
Ștefan Lucian, în perioada cînd acesta se afla
la studii la Munchen. Acest desen a fost tri-
mis lui Titu Maiorescu in anul 1890, cum arată
Petru Comarnescu, dar criticul nu l-a publicat.
O va face cu mult mai tîrziu autorul său.
Astfel, în ziarul „Seara", din 16 iunie 1914,
Ștefan Luchîan a marcat comemorarea a 25 de
ani de la nașterea marelui poet, prin acest de-
sen azi dispărut, sub care pictorul transcrise
două versuri din poezia Din valurile vremii :
„Zadarnic după umbra ta dulce le întind : /
Din valurile vremii nu pot să te cuprind ț“.
Așa cum au remarcat Elena Ciornea și Barbu
Brezianu „cuvintele lui Eminescu. așternute
sub propria-i imagine au semnificația mărtu-
risirii neputinței artistului de a realiza adevă-
ratul portret la care năzuia". Probabil că a-
cest sentiment a fost încercat și de alți artiști
din generația Luceafărului poeziei noastre. To-
tuși, nutrim convingerea că cercetări viitoare
vor scoate la iveală și alte opere plastice cu
chipul poetului, realizate, poate, chiar în timpul
vieții.
Victor MACARIE
Gravură de Th. Mayerhofer
(„Familia" din 13/25, ianuarie 1885)
cele mai largi. Această opțiune, afirmată de
români încă de la origini, explică obîrșia, pu-
terea și constanța vocației lor pentru univer-
sal". Foarte bine scot în relief autorii volu-
mului încadrarea istoriei românilor în contex-
tul universal în care s-a desfășurat, aceasta
storia națională) fiind o parte componentă a
istoriei universale. De fapt nici nu s-ar putea
concepe ca în evoluția sa, fiecare popor sau
stat să nu stabilească numeroase și complexe
legături cu alte popoare sau state. Studiile
pertinente ale unor recunoscuți specialiști tra-
tează eț-oluția istoriei românilor în context in-
ternațional, cu dubla ei consecință. Pe de o
parte, evoluția ei internă este influențată, în-
tr-o anumită măsură, de factori externi — si-
tuația politică internațională, conjunctura eco-
nomică, climatul cultural. Pe de altă parte,
fiecare popor își aduce contribuția la progre-
sul economic și spiritual al omenirii, după
cum acțiunea sa contribuie la conturarea con-
textului politic internațional. De asemenea, vo-
lumul scoate cu convingere în relief ideea că
.in îndelungata sa istorie, poporul român și-a
găsit temelia in el însuși", chiar dacă împrejură-
-ile au făcut ca dezvoltarea sa să se realizeze în-
tr-un complex context internațional. Apariția a-
zestui volum vine să demonstreze o dată în plus
realizările școlii istorice ieșene, seriozitatea
cu care sînt tratate principalele evenimente
ale istoriei naționale în context internațional,
contribuția poporului român la promovarea no-
bilelor idei de pace și colaborare între națiu-
nile lumii. Firește aceste cîteva rânduri sînt
departe de a fi putut cuprinde bogăția de fap-
te și semnificații oferită de studiile reunite în
volum. Toată această problematică este însă
înfățișată pe larg, cu o argumentație istorică
solidă, în considerațiile la volum (p. VII—
XLVIII). Deosebit de binevenită socotim ane-
xarea la finele volumului a unui indice gene-
ral. util pentru cei ce doresc să urmărească
numai anumite aspecte ale bogatei tematici tra-
tate.
Recomandînd cu căldură acest volum sîntem
convinși că toți acei ce iubesc istoria patriei
vor găsi răspuns la multe din temele ce-i in-
teresează.
,C. I. GÂRNEAȚĂ
11 — Convorbiri literare
cronics
Sadoveanu
om de teatru
DIvănescu a scos la Editura Junimea o
carte despre Mihail Sadoveanu — om de
■ teatru. Ediția, cuprinzînd încercările dra-
matice ale prozatorului, precum și textele teo-
retice risipite in programe de sală și inter-
viuri, era așteptată de cîțiva ani buni. Au-
torul acestei antologii m-a și ajutat in 1980
intr-o documentare asupra activității lui Sa-
doveanu în domeniul teatrului, avind la dis-
poziție nu numai colecția programelor de sală
și a revistei Teatrul, care a apărut sub direc-
ția lui Sadoveanu (s-au tipărit, în total, 17 nu-
mere, cel dinții datat 21 octombrie 1912, ulti-
mul — 17 februarie 1913), dar și copii manu-
scrise ale textelor dramatice sadoveniene. In
1980, D. Ivănescu identificase prelucrarea Zt-
le(le) vesele după război, localizată după piesa
lui Labiche Les vivacites du capitaine Tic.
Adaptarea a fost reprezentată la 19 ianuarie
1912 și conține suficiente clemente autohtone.
Acțiunea se petrece, în spectacolul de la Iași,
în România anului 1877. Copiile dactilografiate
care s-au păstrat atestă mai multe versiuni
de spectacol, adaptate la conjuncturile politi-
ce: într-una din ele, acțiunea este deplasată,
in timp și spațiu, în perioada războiului bal-
canic.
Sadoveanu nu a fost, la drept vorbind, un
autor dramatic. Zile vesele după război nici
nu este semnată la premieră : în dreptul au-
torului se trece „anonim". In programul de
sală piesa este atribuită „unui călugăr de la
Mănăstirea Neamț". Vn an mai tîrziu, revista
„Teatrul" (nr. 16 din 10 februarie 1913) a-
nunță reluarea reprezentațiilor. Autorul nu
este numit (trei asteriscuri marchează pe auto-
rul anonim), dar piesa nu mai este atribuită
călugărului de la Neamț, iar piesa e procla-
mată „comedie originală". In Cuvintul înainte
la deschiderea stagiunii 1913 T914. Sadoveanu
consideră, sub semnătură, Zile vesele... drept
o prelucrare : „Cîteva localizări se pot adă-
ogi la acest ciclu de lucrări originale și tra-
duceri în versuri : Floarea de răsură, comedie
in două acte ; Ziua Dochiei, comedia intr-un
act de autorul altei prelucrări cunoscute. Zi-
lele vesele după război". Ca să închei discuția
asupra piesei, voi spune că adaptarea onține
note lirice și realiste intr-un amestec pro-
priu prozei sadoveniene. Textul e cel mai bine
orchestrat între toate adaptările, localizările,
prelucrările lui Sadoveanu, dar comicul de si-
tuație îi aparține, in întregime, lui Labiche.
O adaptare trebuie să fie și Ziua Dochiei, de
vreme ce Sadoveanu însuși o anunță ca atare
în fragmentul citat (col. „Foi volante", pro-
grame de teatru, stag. 1913 1914, f. 3). Nici D.
Ivănescu, nici subsemnatul, nu am izbutit să
descoperim originalul. La un moment dat
(„România literară- nr. 45, 6 nov. 1980) am fost
pe punctul să consider că piesa este una
și aceeași cu o altă posibilă adaptare sado-
veniană, menționată sub titlul De ziua ma-
mei și reprodusă, acum. în antologia lui D.
Ivănescu. In fapt. Ziua Dochiei s-a reprezen-
tat la 12 octombrie 1913. in spectacol-; -
Zorile lui Șt. O. losif.
Ziua Dochiei e o farsă destul de naivă, cu
acțiune lineară și caractere adaptate in grabă
la împrejurări sociale românești. De vreme ce
însuși autorul tratează textul drept prelucrare,
ne putem îngădui să-1 socotim o prescurtare
a unei versiuni originale ceva mai complicate.
In numai treizeci de pagini, un cuplu de ti-
neri care abia se cunosc, se hotărăsc să se
căsătorească, descoperind afinități inefabile. In
versiunea tipărită, piesa nu se susține decît
prin atmosferă. Sadoveanu. din cîte mi-am pu-
tut da seama din textele publicate in Preocu-
, pâri de teatru, a intervenit cu o atmosferă
moldovenească tipică peste materialul de viață
venit de aiurea. Dragostea reciprocă, iscată îm-
potriva evenimentelor intre Mihai și Ecate-
rina, are un ce romanesc. Interesantă este me-
toda localizării. Caracterologie, personajele nu
se disting de model, dar amănuntul de viață
cotidiană joacă un rol cum nu se poate mai
important. Felul în care părinții copilei hotă-
răsc măritișul și petrecerea pe care se pregă-
tesc să o dea. dau piesei un aer autohton.
Se și poate medita pe marginea acestor lo-
calizări, cu care ne-a obișnuit și o parte din
dramaturgia lui Alecsandri. Scriitorii veniți
la conducerea Naționalului din Iași au conti-
nuat, fără șovăire, o politică de repertoriu na-
țional. Cind nu au găsit-o. au recurs 1 . tot.
soiul de subterfugii, prin care au impus o
concepție proprie cu privire la raportul intre
dramaturgia națională .și dramaturg.a mtoh-
tonă. „Am multă admirație pentru . no-
tează și Sadoveanu. dar dacă aș da numa.
operele lui Sofocle. ale lui Euripide. ale
ShaKespeare sau Moliere. firește ă .■. înălța
sufletul citorva dar n-aș stabili nici o ivgăiura
sufletească puternică mtre acești clasai si ma-
rea majoritate a spectatorilor". Mai
urmează o frază la care Lovir.es: u ar sub-
scris oricind : „Ca teatru! să :	- sau»
trebuie să se adreseze direct J	■
inteligenței și concepției moderne ar nă
a publicului. Ceea ce interesa p<- Sdiocle nu
mai interesează pe contemporani. F' .. r.
și problemele sociale din h-.i . .	■	.;
au decit un răsunet vag in i ■ «rn
electricității". Este vorba ai	di u ; . ■.
intre național și universal, intre spo-al șl
atemporal cu care nu pot să iu	cu
Ceea ce interesa pe Soi ; le nu pc. să .a
intereseze in epoca aburului eh-.tr:
De ziua mamei, piesă pe .are S;.'".
anunță pentru stagiunea 1910 1911. t	-
dramă intr-un act, pe un subit: t in li...- • .-
irului lui G. M. Zamfirescu. de ma: t
Dcsconsiderîndu-se ca autor dramati. . S .dn-
veanu a dat cîteva producte de serie, in . ■•
se aude, cu toate acestea, un glas original.
Melodrama e la vedere: Maria Hasnaș. h-u v .'
încercată de viață, primește, de ziua ei. x - :a
bărbatului cu care a făcut un copil ii gi.-m.
Fiul, pus la curent cu trecutul familiei, ii
alungă pe tată, solidarizindu-se cu m.-im.i
In textele dramatice atribuite lui Sado-
veanu se remarcă dezinteresul pentru moti-
vația epică. Acțiunea este rezumată la maxi-
mum, iar punctul culminant, de obicei con-
vențional, rezolvat în cîteva secvențe, „dez-
noadă" fără a împăca toate contradicțiile.
Textele dramatice semnate de Sadoveanu se
prelungesc, in mod epic, în interioritâți ne-
explorate.
Din antologie lipsește prelucrarea după Irozii
(Vicleimul), pe care Sadoveanu a „refăcut-o în
haina sufletului popular" dimpreună cu Sandu
Teleajen. lucrînd amîndoi pe versiunea lui
G. I. Teodorescu. Textul de regie păstrat în
arhiva indică și cîțiva interpreți ai spectaco-
lului (Doroșcanu, Codrescu — St. —, Dăncines-
cu, N. Botez, C. Sava, Silvia lonașcu, M. Da-
vidoglu). Text ritualic, Irozii are o puternică
amprentă folclorică. Intervențiile lui Sadovea-
nu și Sandu Teleajen sînt greu de detectat,
„arhaizarea" limbajului făcîndu-se in context
lingvistic vechi. E probabil că autorii au în-
depărtat imixtiunile lexicale moderne, curățind.
în același timp, „poezia" textului.
Sadoveanu a lucrat, cel puțin parțial, la
traducerea după Hamlet (in tălmăcirea lui Gr.
Manolescu). Manuscrisele păstrate atestă inter-
venția lui Sadoveanu. O altă piesă, in tradu-
cere. la care Sadoveanu a lucrat este Corbii
de Henri Beque, predată comitetului de lec-
tură al teatrului la 22 august 1915. Textul
traducerii după Hamlet s-a păstrat în original.
In caietul, aflat în prezent la Arhivele sta-
tului din Iași, traducerea este semnată de
M. Sadoveanu și Gr. Manolescu. Textul co-
mediei Corbii e reprodus integral în nr. 3,1980
al revistei Manuscriptum. dimpreună cu o pre-
zentare de D. Ivănescu. Spectacolul nu s-a mai
pus in scenă.
Dramatizarea după romanul Șoimii — Nea-
mul Șoimăreștilor — este făcută în colaborare
cu Mihail Sorbul. Acțiunea se axează pe ro-
manțul sentimental. In speranța concentrării
dramatice, Sadoveanu se adresează unui om de
teatru. Excelent constructor de piese. M. Sor-
bul și-a dat seama că materialul nu se pre-
tează la o compoziție de tip dramatic. Eposul
este copleșitor. Autorii sînt constrinși la o
construcție de tip baladesc. Chiar și în această
formă, ei se văd puși în situația de a monta
in decor realist (sînt opt spații de joc !) o
acțiune romantică. Piesa s-a reprezentat în
stagiunea 1934/1935. Succesiunea rapidă a ta-
blourilor a ridicat, probabil, importante difi-
cultăți de montare. Cadrul realist este indis-
pensabil, in cîteva tablouri, atmosferei.
Pentru cursivitatea epică și conflictuală, au-
torii concentrează materia în secvențe de rea-
lism liric, alternate cu secvențe dramatice den-
se, rezolvate în manieră romantică. Figurile
•entrale (Tudor Șoimaru. Magda Orheianu.
Stroe) sînt și ele concepute în manieră roman-
tică. Acționate de pasiuni devastatoare, locuite
de demoni ai afectelor ori ai voinței, persona-
jele sînt previzibile, deși susținute cu patetism
înalt. Aparițiile secundare au mai mult relief,
dar aparțin unei alte convenții teatrale, de
unde și nota artificială a întregului.
Dramatizarea ar merita mai multă atentie
decît i se acordă Ea e superioară, in multe
privințe, pieselor istorice ale lui lorga. Lup-
tele intestin' din Moldova lui Toms-> se not
rezuma la problema înstrăinării păminturilor
răzășești.
Alte două texte, atribuite lui Sadoveanu.
Domni Pnpoviciu si Un mic incident. stau
sub... incidența unui teatru de tip pir.andei-
liar. Domnu Popovi-i este de-a dreptul o sce-
netă comică, un ex rci'iu de dialog r»ra- -
rizant. cu elevi corigenți. cure dau. din gr:—
• cală peste profesorul »xaminator. V.:mde-i
drept altul, iar Ur mic in ide^' prețigur -7Ă
p< Ion Sava din Lada : sufleurul unui teatru
își uită îndatoririle din pricină că îl inșeală
nevasta. Sadoveanu dezvoltă un „teatru in tea-
tru- cu tristețe de „dureri înăbușite".
Mai însemnat ca om de teatru. Sadoveanu s
fost in calitatea lui de director a! Tw irului
National din Iași. Textele programatice nu -ini
toate revelatorii, multe din ele fiind reluate,
cu foarte mici modificări. Sadoveanu s-a lovit
de greutăți administrative ca și insurmontabile.
Hovedindu-se un organizator, un gospodar
fără cusur. Cîteva dintre scrisorile pe rare le
adresează Autorității ar merita să fie citate
In întregime. în folosul genului eoisto’ar
Preocupări de teatru încearcă să-1 cuorindă p
Sadoveanu în calitatea lui. oas^cră. de om
de teatru. Legăturile lui Sadoveanu ru teatru!
n-au încetat o dată ~j pR-arc» lui din d:-‘ -
torat. Ele au conținu •. să - iste mult după
aceea. Sadoveanu rămî- -a in Comitetul
lectură al teatrului. Ediția lui D. Ivănescu. du-
nă știința mea. ea mai completă din : > s-ar
fi putut tipări la ora sta asur.- activități:
lui M. Sadoveanu in domeniul t< itmîui. vine
să ne lămurească asupra aton * axe-—-.' oe-
rtne.
Val CONDURACHE
1 S 3-t-	Pr^ JC-’p-Șn dc La. tru
J U	»•
Omul Maiorescu
Biografia n-a fost niciodată răsfățata cri-
ticii noastre. Mai că s-ar putea vorbi
de un complex al biograficului, manifes-
tat pnn refuzul * io, ceea c» uu sharține for-
mal opwei Inerrre prvpriu-zise. Dev'^ MS*"
rării «rtistirului de persoana autorului, a ab-
>. .u-mu de r»! tiv, a eternului de trecător.
I . x. iă ce Vun-rs'i:. a făcut o strălucită < a-
.-mtc, dr pa urma căreia biografia n-a avut
Ji de po rdet Spre a nu fi bănuiți mărar
_perso<w!it3ț:".	hh ți-au reprimat	in
pnbii.-r	wt- înclinare spre cu-
oșșterea	definirea substanței lor
■amine. rh •eertr. d-o doar in textele private.
tr£d‘ ză -r.rmf ■ de lumesc O bu-
A re"' cir.gr >1,1 - ăm .s in seama istor:-
- ‘ oridit.:1-. și a beli-
: A ;or ocaxit. care au despuiat-o de ade-
■ in n fi ci"" duioase și. uneori, du-
bioase. iriți;? rezervîndu-și domeniul esteticu-
lui in i ar« ■ iz a fost judecătorească, si al
: teolog: u'v.i. fiind atunci sociologică, politică.
â. uneori psihologică. Nici măcar un
ritic de factura lui Ibrăileanu. el însuși su-
Het . •mpli'at și fragil, n-a «utezat să iasă
dintre hotarele literaturii și să vadă in autor
un personaj mai instructiv in destule privințe
decît eroul de ficțiune. Via(a lui !if. Eminescu.
prima noastră biografie veritabilă, făcea o
breșă in tradiția pe cît de solidă pc atît de
ostilă, acordind persoanei artistului locul me-
ritat. Insă ea a fost departe de a instaura, la
rindu-i, o tradiție. Prețuirea cu care a fost
înconjurată s-a datorat, intre altele, subiectu-
lui, intrat în mitologia națională, și eviden-
telor însușiri literare. Tratată ca excepție.
Viața lui AI. Eminescu nu avea cum determina
o schimbare de mentalitate, astfel că statutul
biografiei a continuat să rămmă incert:. E.
dc altfel, semnificativ că. pînă să apară alte
biografii demne de atenție, se vor scurge des-
tui ani. Nici azi. după o jumătate de veac,
ele nu impresionează prin număr, răstimoul
înregistrindu-le pe cele datorate lui Șerban Cio-
culescu (Caragiale), Al. Piru (Ibrăileanu). A-
drian Marino (Macedonski). G. Munteanu (E-
minescu), 1. Bălu (Călinescu), Z. Ornea( Ghe-
rea. Maiorescu). Mircea Anghelescu (Heliade).
Și așa însă, ele au contribuit decisiv la, pe
de o’ parte, apropierea publicului larg de li-
teratură și la, pe de altă parte, mai dreapta
ințelegere a operelor înseși.
Devotat recent acestui gen de cer tare, a-
nunțind și alte proiecte ispititoare. Z. Omea
promite să devină Maurois-ul nostru. Ii lipsesc,
e drept, darul formulărilor memorabile al ace-
luia și fibra de moralist, tipic franțuzească,
compensate în oarecare măsură de perfecta stă-
pinire a subiectelor. Descins in biografie din
cercetarea curentelor ideologice, unde intinde-
derea e la ea acasă, și-a ales personajele
dintre critici. Gherea ș; Maiorescu, urmăriți
pas eu pas pe cărările vieții. Amindouă cir-
țiie pun in valoare posibilități greu de bă-
nuit din anterioarele studii, intuiție psihologică
și dispoziție pentru analiza fenomenelor sufle-
tești. incit avem tot dreptul să regretăm că
Z. Ornea nu sî-a fructificat vocația ca un
ceas mai devreme. Sprijinit pe o documenta-
ție întinsă, din care nu se îndură să lase ni-
mic deoparte. aii:n»:nd din aproape :n aproa-
pe. dar călăuzit de o justă idee a întregului,
nespectaculos. insă consistent, prewjipnt in mai
mare măsură de adevărul observațiilor decit
de plasticitatea lor. repetindu-se eman supără-
tor adeseori, probabil pentru ne reaminti
sensul interpretării, zter.t la ded. vubturile in-
formației. cintărite tu spirit critic, deși ope-
rația verificării izvoarelor putea fi lăsată, fără
substanțiale pierderi, deoparte, reținindu-se
doar rezultatele ei. Z. Omea se dovedește un
biograf de nădejde. Viața lui Titu Maiorescu,
al cărei prim volum s. încheie prin consem-
narea divorțului de prima soție, marchează și
un vizibil progres al biografului, care a cis-
tigat în adincime și in franchețe. Viata Iui
Gherea se resimțea de pe urma simpatiei
autorului pentru n-irsonaj. treta- cu un plus
de îngăduință și. de aceea, lăsind pâgubitnar'3
impresie de simplificare -i părtinire. Prin
'omparație. lui Maiorescu nu i se in e nici
o oncesie. < -ea ce. judel ind la rece, e un be-
neficiu. mulțimea luminilor și umbrelor sporin-
du-i complexi'atea. E mai plin de viață Ma-
iorescu scrutat .u necruțare d-vit Gfe rea pic-
tat cu evlavie. Si a mai ci.stigat ceva estimp Z.
Ornea, anume fluență epică. Drept e că si su-
biectul l-a favorizat. Viața Iui Maiorescu este
prin ea însăsi suficient de epică, pa'nitantă
aproape, momentele de tensiune succedindu-se
in ritm alert din cc.p lărie pină la moarte. Ci-
ne i-a ’.i* iurejlu!	mrespond -nta nu se
poate să nu 'i rf~-usr<ut linia narativă a po-
ten-'aijiui Bi:d.:r.gsrom«r. Ast; nu ^radi. fi-
rește. u nimi- meritr-le Ivi Z. Ornea. "are a
-•..ut fructifi- noioasa materie brută. Nu
e cu totul un alt Maiorescu. Portretul contu-
rat de Lovinescu la centenarul nașterii juni-
mistului nu e contrazis în datele fundamentale,
ci numai adîncit și nuanțat. Nouă e la Z. Or-
nen disounerea accentelor, gratie accesului la
Epistolarium. necunoscut lui Lovinescu. Deloc
neglijabil, ascendentul documentar permite nu
doar -ompletarea porțiunilor pentru care jur-
nalul tace, dar si clarificarea numeroaselor
însemnări d» o enigmatică lapidaritate de a-
olo. pr nndreot invocat- -a semne ale olim-
pianiămului. :"d erau fie urmarea discreției,
fie a grabe: Nici scrisorile nu far exces de
sinceritate. Orc-ibisul Maiorescu nu se măr-
turis. ,te oină ia sap.it nici rudelor, nici prie-
t-milor Nici •'da- Iui însusi. Dar coroborînd
dat'’’'	::—aiului v ale corespondentei, ceva
d-- 'ă'int’ica alcătuit» a Maiores-ului tot se
firipă ' e»t -va îl discerne și il pune în
pr	p’-m 7. Ornea. F. o lectură aproape de-
te-	sti • ndir.d linei- . :n(j SoVerul auto-
ntro! -" -te. Oarr slîb te el intr-adevăr’
v - urr.' o capi ană destinată urmașilor?
Pute- ;Jm'^'ă să "lipim că vigilentul Ma-
z>-e<	,r- a găsit m:j; "e să însele o epocă
r.ra ad-vătâtri -ale firi, a lăsat să-i scape
•“j -ter s>-; decisive? Și încă in pagini pe care
-• ăzut de ^eva ori tu creionul în mină ?
O minime re?-r' " • indispensabilă nu doar în
or’. ,-t info-—i i lor mteresat nrmentate (a
•. -d l. hunăo' "". pistolrle exnrdiate tatălui
- y - da studiilor pariziene), dar si a ace-
frspant de s ncere. Maiorescu nu minte
,u"d- u bună atiință. însă — la fel ca
r. :	u adversarii de idei — rostește
..un mătate de adevăr, jumătatea favorabilă.
Probabil ă nici o altă personalitate a cul-
itiril românești n-a fost animată într-un ase-
rnmr grad de năzuința de a deveni cineva.
• i:-- iu :-si pentru -asta un plan de acțiu-
- înduită. urmate în pofida tuturor
.- -lor Pentru Maiorescu nu există pie-
s	■ netrecut. Și în viața publică, și în
।	p-rtirii'ș: ă. el are soluții pentru toate
-npt rR ile Și nn de orice fel, ci radicale.
„Ii> ::: iri I- r.i: d -ir lozinca de circumstan-
ță a :	. ? ' -a '-și ridiculizeze adver-
ărui. ti un r-:du- rivei-P Omul Maiorescu
isi . a p vide: -le : id oduri gordiem-,
dr-h’-, -.du-le. Ic/i.nplf.re.i nu prea incape.în
■/ •.. lid Maioresru. rare-și proiectează ascen-
.	și-o inli-șaește cu o răceală și
o abi;i’ t: puțin obișnuite. De la juvenila a-
mir.ir are : „O să le arăt eu măgarilor de
■ ienezi ee e un român I". datind din 1856.
energiile ființei și-au descoperit ținta și nimic
nu le mai poate abate din drum. Pare scandal >s
să rostești. în ce-1 privește, cuvintul arivist,
dar adevărul e undeva pe aproape. Mai tre-
buie adăugat că victoriile repurtate, datorită
cărora a urcat pe treptele ierarhiei sociale
pină aproape de virful scării, au fost obținute
cu o extraordinară economie de mijloace. El
nu se aruncă orbește, purtat de entuziasm, ci
își calculează șansele, alegînd în deplină cu-
noștință de cauză soluția optimă. E un jucă-
tor. nit de noroc, ci de inteligență, decis a-și
valorifica la maximum posibilitățile. Spiritul
fundamental practic al lui Maiorescu de aici
se vede, din știința adecvării mijloacelor la
scop. Schimbătoarei șanse îi preferă socoteala
cu sînge rece. Un hiperdezvoltat simț al rea-
lității și o bună cunoaștere de sine își dau
mina pentru a-1 împiedica să greșească. Tină-
rul captivat de speculația filozofică, părînd
destinat unei existențe de ascet, străine de
omeneștile patimi, se devotează in cele din
urmă efemerului și conjucturii, făcînd carieră
politică. Posteritatea s-a întrebat adesea de ce
n-a sacrificat Maiorescu totul pentru filozofie,
de ce n-a fost mai productiv în calitate de
critic literar, activitate care îl consacrase in
ochii opiniei publice. S-a vorbit chiar de „jert-
fa" creatorului pe altarul binelui culturii ro-
mâne. de înțelegerea necesităților momentu-
lui, care avea trebuință de un ins în stare a
despărți apele de uscat. Este un punct de
vedere retrospectiv, emoționant pe cît și sa-
crificarea Anei de către preaiubitul ei Mano-
le, dar străin de realitate. De fapt, Maiorescu
n-a sacrificat nimic ; mai precis a jertfit to-
tul pentru sine. Dacă din potențialul filozof
care s-a crezut n-a ieșit decît un bun dascăl
de filozofie, dacă fapta culturală s-a retras
dinaintea celei politice, e pentru că așa a
vrut Maiorescu. Nu l-a împiedicat nici lipsa
de tradiții filozofice, nici precaritatea literatu-
rii. ci propriile ambiții, infinit mai mari. Stu-
diile filozofice și, pe urmă, instanța criticii au
fost trambulinele menite a-1 propulsa în „tă-
riile" politicii. Nimeni nu face decît ceea ce
voința și alcătuirea proprie îi îngăduie. Fapta
maioresciană este expresia nedeformată a con-
figurației sale lănutrice și este meritul biogra-
fului de a fi precizat resursele personalității
junimistului. Tenta ușor psihanalitică a cărții
nu e nepotrivită, dimpotrivă — limpezește
liniile de forță ale omului interior, furnizînd
o explicație plauzibilă a actelor lui publice.
Imperturbabilul Maiorescu a plătit, în secret,
un sever tribut temperamentului deloc senin,
răspunzător la o adică de toate excesele. Chiar
judecățile lui critice, îndeobște chemate a i-
lustra capacitatea de abstragere din contingent,
se resimt de pasiunile omului comun. Umoarea
maioresciană, constant schimbătoare, a lăsat ur-
me pină și in supravegheatele fraze din vo-
lumele de’ Critice, ce ar merita citite din a-
cest unghi. Polemicele cu ardelenii, bine ana-
lizate de biograf, evidențiază, alături de ra-
țiunile evidente și, în absolut, juste, motivații
ascunse, nu întotdeauna de o fără cusur prin-
; ipialitate.
Fără a menține de la un cap la celălalt
o tensiune constantă (paradoxal, cele mai nea-
tractive pagini sînt acelea consacrate disocie-
rilor ideologice), biografia lui Z. Ornea se ci-
tește cu plăcere, iar cîteva secvențe (a amo-
rului din junețe, a procesului de calomnie, și,
peste toate, capitolul ultim. „Mașina de trăit")
bat cu hotărire la porțile bunei literaturi cri-
tice. La sfirșitul acestui prim volum, Maio-
rescu are 47 de ani. Masca publică s-a înche-
gat. profilul interior s-a precizat pînă la in-
finitezimala nuanță. Lipsește doar aureola cu
are a intrat in posteritate. Ea va face, cu si-
guranță. obiectul următorului tom.
Citeva observații, de amănunt, se impun in
încheiere. In legătură cu tribulațiile doctora-
lului de la Paris, Z. Ornea scrie că Maiorescu
se pregătea să traducă și să dea o altă orga-
nizare tezei sale nemțești, spre a o pune de
acord cu exigențele filozofice oficiale din în-
vățămintul superior francez. Ideea e preluată
de la S. Ghiță, contrazis cu argumente se-
rioase de regretatul Liviu Rusu (vezi Scrieri
despre Titu Maiorescu, 1979), care a atras a-
tenția și asupra faptului că nu opiniile sociale
exprimate au condus la respingerea lucrării, ci
calitatea el. La pagina 2(j0, biograful notează
că Maiorescu a demisionat din Societatea A-
cademică „în o tombrie 1869, pentru a reveni
tocmai în martie 1879". Insă peste 38 de pa-
gini, cînd comentează intîiul discurs al depu-
tatului, care cerea diminuarea subvenției de
stat pentru Academie și alte asociații cultu-
rale, citim că Maiorescu, „deși revenit in ac-
tivul ei (al Societății Academice — n.n.), nu-
trea un mare și mărturisit dispreț". Neclară e
si o altă formulare de la pagina 283 : „Cînd
va publica, în 1876, Logica (numai partea I).
va preciza în prefață : manualul de față este
un rezumat scurt al prelegerilor asupra Logicei
ținute la Universitatea din Iași în 1863—1872
și la cea din București de la 1884 încoace". Și
pentru ca lucrurile să fie clare, se citează
după ediția a Vl-a. din.... 1919 ! In fine, cind
sint trecute in revistă proiectele ministeriabi-
lului Maiorescu. se citează dintr-o scrisoare
datată „25/5 1874". unde e formulat principiul
separării școlii de politica militantă (p. 322).
Din pagina următoare aflăm : „Aceeași idee
revenea la 6/5 1874". Cum poate „reveni" la
6 mai o idee exprimată abia Ia 25 ale lunii
e cam greu de priceput.
Al. DOBRESCU
Z. Ornea Viața lui Titu Maiorescu, volumul
I. Editura „Cartea Românească". 1986.
Convorbiri fitsraro — 12
literară
Cultură
si literatură
»
Mi se pare cît se poate de potrivit titlul
recentului volum al lui Pavel Florea ;
Cultură și literatură desemnează precis
preocupările autorului : articole și studii despre
realitățile culturale românești, avînd ca punct
de plecare literatura. Considerații culturale, a-
șadar, cu argumente extrase în primul rind
din domeniul artei cuvîntului. Nu e mai puțin
adevărat, pe de altă parte, că în domeniul
considerațiilor culturale de acest gen avem
mereu impresia că lucrurile au fost spuse
de mult, că trebuie să ne mulțumim să repe-
tăm ceea ce se știe. în ce îl privește pe au-
tor el își face cunoscut, chiar din primul ca-
pitol al cărții, atît domeniul analizelor cît si
mijloacele și tonul care le caracterizează. Din
perspectivă culturală literatura e o componen-
tă. alături de altele, și contribuie, substanțial,
la precizarea specificului național : „Dezvolta-
rea culturii este indisolubil legată de cunoaș-
terea limbii și literaturii, a istoriei patriei, e-
lemente esențiale ale ideii de naționalitate, ale
structurii spirituale a poporului. (...). Limba,
literatura, istoria, arta, fondul psihic, mișca-
rea de idei, tradițiile, obiceiurile sînt adevă-
rate coloane ale timpului culturii noastre.” (p.
8). în acest context, deși ocupă prim-planul
cercetărilor, ca în oricare alte studii de cri-
tică și istorie literară, literatura e văzută în
semnificațiile ei cele mai largi, ca o „coloană
a timpului culturii noastre”.
Studierea specificului național, una din con-
stantele preocupări ale autorului, promitea să
fie cît se poate do incitantă ; încercarea de
definire a fost reluată, cum bine se știe, nu
o singură dată, din perspective diferite, a fost
susținută cu argumente mai mult sau mai pu-
țin consistente, a devenit un fel de piatră de
încercare pentru numeroși filosofi, critici și
alți oameni de cultură. Cît se poate de atent
la nuanțe, selectînd cu pricepere diagnosticele
înaintașilor, Pavel Florea alege din opera lor
opiniile cele mai pregnante. Sînt citate nume
reprezentative pentru destinul culturii și lite-
raturii noastre : Maiorescu. Eminescu, Atha-
nasic Joja, Al. Dima, Lucian Blaga ș.a. Auto-
rul își precizează propria poziție prin păre-
rile competente luate în considerație și nu
iese <Tm litera acestora. Desigur că nepropu-
nîndu-și un studiu exhaustiv nu i se poate
reproșa lui Pavel Florea lipsa unui nume sau
a altuia ; dacă ar fi totuși să mă gîndcsc la
cîteva texte din bibliografia românească a pro-
blemei (de fapt a problemelor : relația litera-
tură-cultură se împletește în spațiul spiritua-
lității românești cu problema spicificului na-
țional) n-aș trece cu vederea studii ca acelea
ale lui Rădulescu-Motru, Mircea Vulcănescu.
Mihai Ralea.
„Cultura — spune Pavei Florea în primele
rînduri ale cărții — este unul din factorii ce
individualizează un popor în lume.” Dar cul-
tura nu poate deveni un obiect de studiu izo-
lat de realitatea înconjurătoare, scos din con-
textul în care se transmite și se dezvoltă ;
„Cultura nu se formează numai o dată sau
dintr-o dată, ci este rezultatul unei continue
și adînci cugetări, e sîmburele mereu viu al
unui neam.” Nimic mai adevărat; cultura se
alimentează și din reflecțiile pe marginea cul-
turii, se dezvoltă sau stagnează in funcție de
calitatea acestora. Tratată de la altitudinea
perspectivei culturale, literatura oferă argu-
mente utile, in primul rind opera autorilor re-
prezentativi. Studiile din Cultură și literatură
ating aspecte ale operei și, uneori, ale vieții
lui Titu Maiorescu, Eminescu, Sadoveanu.
Gcorge Panu. (O nouă interpretare a operei
lui M. Dragomirescu este o prezentare de
carte). „Junimea”, într-un cuvint, prin ceea ce
are ea reprezentativ, stă neîncetat în atenția
lui Pavel Florea, care este, de altfel, auto-
rul unor volume apărute acum cîțiva ani
dedicate revistei „Convorbiri literare-. Și
pentru că tot am amintit titlul unei publicații
literare să observăm că din perspectiva cultu-
rala a autorului revistelor li Se acordă un rol
de seamă. Istoriile literare sint organizate, d<-
regulă, în jurul marilor personalități. Trata-
tele de specialitate scot in evidență meritele
acestora, este precizată contribuția lor la fi-
xarea profilului literar al epocii ele. O altă
concepție pune la Îndoială meritele exclusive ale
personalităților artistice și leagă destinul lor
ae contextul in care apar și in care •><■
dezvoltă. Pavel Florea nu ia parte la această
dispută, dar tratează problema revistelor ca
pe aceea a unor factori capabili să creeze un
climat, să impună idei, să direcționeze, intr-un
cuvint, dezvoltarea literaturii, Subtitlul capi-
tolului De la „Dacia literară” la „Viața româ-
nească” — Coordonate ale specificului națio-
nal — precizează unghiul din care sint văzute
importante publicații literari și culturale ca
„Dacia literară", „Propășirea", „România lite-
rară", „Convorbiri literare”. „Contemporanul",
„Viața românească". Și in acest caz, evident,
autorul extrage în primul rind datele cu sem-
nificație generală. Analiza nu trece insă peste
„amănunte” semnificative. Mihail Kogâlnicea-
nu, de pildă, amintea în programul „Daciei li-
terare” un deziderat la fel de actual și in
zilele noastre : „Critica noastră va fi nepărti-
nitoare ; vom critica cartea, iar nu persoana-.
Adevăratul moment al impunerii criticii in
viața literară de la noi e legat de activitatea
lui Titu Maiorescu. „Meritul lui Maiorescu este
acela de a fi demonstrat că dezvoltarea litera-
turii, a culturii in general se realizează in
strinsă legătură cu afirmarea criticii «care, in
limitele obiectului ei. cuprinde adevărul-",
(p. 22). Activitatea lui Maiorescu e investigată
in multe pagini ale cărții. Uneori sint citate alte
personalități numai pentru că ceea ce spun e in
spiritul lui Maiorescu. Xenopol, de pildă, e a-
mintit cu un fragment pilduitor pentru gîn-
direa epocii privitoare la destinul culturii :
„Istoria întreagă ne dovedește (...) că numai
popoarele care au ajuns la o viață națională,
la o conștiință clară a existenței lor au pro-
dus ceva pentru binele omenirii.”
Opera lui Eminescu, ca și aceea a lui Ma-
iorescu. e analizată cu acribie. Cred că nu
greșesc dacă spun că, urmărind cu prea mare
admirație părerile altora (cercetători însemnați
sau mai puțin însemnați) autorul nu-și pune
suficient în lumină propriile puncte de vede-
re. Ies în evidență analiza Luceafărului din
Eminescu sau triumful conștiinței creatoare și
studiul Specific și valoare.
Articolele lui Pavel Florea sint în general
afirmative. Observațiile, delimitările (care de
obicei reliefează impunerea propriei opinii)
sint rare (discutînd ediția de Opere de Titu
Maiorescu c amendată afirmația potrivit că-
reia Al. Odobescu și V. Conta ar face parte
din „pleiada care se ridică” susținută de re-
vista „Convorbiri literare” ; în legătură cu ac-
tivitatea lui Panu rezervele sînt mai nume-
roase : „Deși, In unele chestiuni de amănunt,
Panu l-a surprins pe Hasdeu, contribuția^ sa
rămîne fără prea mare viitor” etc.). Cercetările
privesc aproape în exclusivitate opera, dar nu
sînt cu totul lăsate deoparte incursiunile în
biografiile marilor creatori. Uneori un amă-
nunt scoate la iveală semnificații care de-
pășesc anecdoticul. Sadoveanu își povestește
prima întîlnire cu Maiorescu și îl aflăm pe
critic nu numai ca pe un olimpian judecător
al operelor, dar si în calitate de observator
pătrunzător al vieții literare : „Intelectualii din
Drima generație — soune criticul după ce se
interesase de situația părinților lui Sa-
doveanu — obosesc curind și se istovesc. Mă
uit la cheresteaua dumitale. Sc armonizează
si ea cu pronosticul meu.”
Cînd se ocupă de viața scriitorilor Pavel
Florea e mai expresiv in expuneri, găsește
parcă mai ușor particularitățile interesante. Se
citește cu plăcere Gcorge Panu in perspectiva
timpului, portret amănunțit și în unele locuri
plastic al unui vechi junimist și totodată duș-
man al Junimii”. Astăzi aproape uitat, mențio-
nat doar ca autor al amintirilor de la Juni-
mea” George Panu a fost, totuși, o figură in-
teresantă. Cu reacții complexe de atracție și
de respingere față de societatea ieșeană, el a
dat verdicte literare superficiale (Inclusiv asu-
pra lui Eminescu și Caragîalei, n-a fost nicio-
dată recunoscut ca un scriitor însemnat, în
schimb a însemnat ceva ca publicist, ca fer-
ment în atmosfera spirituală a epocii. George
Panu a fost înainte de toate un om care ținea
mai mult decît la oriro altceva la indepen-
dența sa. Temperament puternic (memoriile
sale o dovedesc) nu s-a împăcat cu spiritul
de grup al junimiștilor, a înființat propriul
partid și propriul ziar. Poate că aevaștă imâ-
pățînare in păstrarea independenței, care l-a
dus la ruptura cu Junimea”, să Ti fost chiar
urmarea lecției junimiștilor, o lecție care s-n
întors împotriva celor care o susținuseră...
Exact in reconstituirea ideilor culturale, ad-
mirator fervent al marilor scriitori (și chiar
al exegeților recunoseuți ai acestora) Pavel
Florea dobindește un plus de plasticitate a ex-
punerii și de fermitate in susținerea puncii ! ,r
de vedere proprii atunci cind analizează viața
si opera unor astfel de vuitori, mai puțin im-
portanți, care nu copleșesi prin gloria lor, dar,
m același timp, nu lipsiți de semnificație ir.
ansamblul istoriei culturale.
Constantin PRICOP
Pav d Florea. Cultură si literatură, ed. Ju-
nimea. 1986.
Arta conversației
Nu știu în ce măsură este și va fi imensa
antologie alcătuită de Aurel Sasu și Mariana
Vartu „o istorie autobiografică” a romanu-
lui românesc, dar sigur e că avem de-a face
cu o remarcabilă panoramă a interviului ro-
mânesc. Dubiul privind posibilitatea de a or-
dona in mod alfabetic o istorie a romanului
mi l-am exprimat mai demult, tot în aceste
oloam Dincolo insă de nefericita subtitrare
; i. poa . de unele superfluități sau omisiuni,
seriozitatea intreprinderii este în afară de ori-
ce indoialâ. Numai pînă la litera P (inclusiv),
cei doi editori au antologat peste 2000 de pa-
gini de interviuri — dominind cele interbelice
și cele din ultimii 20 de ani adică tocmai pe-
rioadele cele mai bogate, atît ca diversitate,
i it și axiologic.
Sunt in cele două noi volume (G—P) lucruri
admirabile, a căror adunare laolaltă nu poate
fi decît utilă celui ce are a medita asupra con-
științei literare — si nu doar — a scriitorului
român. Ce e interviul, in fond ? O supapă pen-
tru surplusul de gînd sau atitudine neincorpo-
rat în operă. O, cu un termen popular, zgîndă-
rire. o ațițare la confesiune, o provocare la
dialog, la mărturisire, la dezvăluire. O verifi-
care publică a conștiinței de sine și a capaci-
tății de adaptare — speculativă, confesivă, li-
rică, polemică etc. — la stimuli spirituali
străini. O butadă, pusă de un autor englez
(de nu mă înșel) în gura unui copil, susține
că interviul e atunci cind tu întrebi ce vrei
tu. iar celălalt răspunde ce vrea el. E tocmai
cazul limită, cel al non-capacității (sau non-vo.
inței) de adaptare : dialog de surzi. De altfel,
înainte de a spicui dn profuziunea de exem-
ple (ă propos de conștiința literară), aș vrea
să încerc o categorisire a interviurilor. Cel
mai rudimentar e cel gen „anchetă”. Scriito-
rului i se oferă o întrebare (două, trei) de fe-
lul „Ce părere aveți despre... ?”, iar el redac-
tează tihnit cîteva pagini care sunt ceva am-
biguu, între dizertație, tabletă, eseu, confesiune,
articol. Existența unui număr mai mare de
întrebări scrise nu schimbă situația. Nu are
loc nici o întrepătrundere (inter-view), nici un
dialog. Ceea ce iese nu e un interviu, ci o
chestionare, ceva aproape similar cu comple-
tarea unui formular. La acest nivel se poate
rămîne chiar atunci cînd textul este rezultatul
unei întrevederi reale, „pe viu”. Dacă întrebă-
rile intervievatorului sunt strict preconcepute,
dacă nu sunt determinate de răspunsurile ce-
lui iscodit, rămînem tot in perimetrul simplei
chestionări gazetărești („Cind ați scris cutare ?
La ce lucrați ?“ ș.a.m.d.). Interviul începe abia
dc la stadiul în care ambii parteneri sunt
implicați în dirijarea cursului — neprevăzut
si, idealmente. imprevizibil — al conversației.
Cu alte cuvinte, cind intervievatorul este demn
de „luat in seamă”, cînd intervențiile sale pro-
voacă reacții, acestea alte intervenții ș.a.m.d.,
ca o partidă .de șah. Interviul autentic și bun
pretinde o anume dramaticitate. o doză de
tensiune ideo-dinamică intre cei doi, chiar dacă,
din bun-simț, intervievatorul va adopta o po-
ziție de respectuoasă (dar inconcesivă !) subor-
donare. Genul al cărui precursor este Ecker-
mann nu e acesta. Eckerrnann, mut de admi-
rația in fața geniului de la Weimar. e mai cu-
rind precursorul magnetofonului. Nu contest
că întrebările tip „Eckcrmann- pot prilejui
răspunsuri folositoare cititorilor, „specialițti-
icr". istoriei literare. Dar ceea ce se obține
nu e dialog, ci juxtapunere de monologări ale
unui ins. Rostul interviului intervievatorului e
sâ-1 stirnească pe interlocutor u spună ceea
ce n-ar fi spus — pentru că nu s-ar fi gîndit
s-o facă — din proprie inițiativă.
în fine, nivelul „academic" al acestui tip de
veritabil interviu este discuția dintre două per-
sonalități marcate, determinindu-și reciproc și
interferindu-și „partiturile" ; așa e, în antologia
de față, cea dintre Marin Preda și Eugen Si-
mion
Nu-s neglijabile deosebirile structurale dintre
int» r. iu] interbelic și cel al zilelor noastre.
Intervievatorul de atunci se socotea fn mai
pronunțată măsură un reprezentant al opiniei
publice, al curiozităților ei, în timp ce auto-
rul de interviuri de azi („un interviu de...“)
tinde spre individualizare, vorbește in numele
său. Fără să fi dispărut cu totul, e mult mai
rară In interviul de azi introducerea de tip
„reportaj". „Acasă la...”, cu descrierea mediu-
lui in care viețuiește scriitorul, a tabieturilor
sale a preambulurilor conversației, a gesturi-
lor pe care le face gazda, ba chiar și a mimicii
„ale (un exemplu în interviul pe care i-1 ia
C. Panaitescu lui Petru Manoliu în 1936 : „d.
P. Manoiiu a vorbit agitat, cu ochii dilatați, sfrede-
litori și cu nările tremurînde [!,gp“] și, mai de-
parte : „ochii lui Petru Manoliu ard cu străful-
gi-răn adinei, aidoma focurilor de noapte de
pe conurile tăinuite (!. gp]“). Desigur, în ci-
tatele de mai sus e kitsch curat, pentru că au-
torul interviului, lipsit de măsură'gust, prelun-
gește pînă la grandilocvent o procedură alt-
minteri curentă în epoca. în fine, interviul in-
terbelic e net mai. ca să zic așa, factologic :
accentul cade nu pe„gîndirea”,„ideile”, „concep-
țiile” scriitorului, ci pe cum, cînd, ce, unde,
de ce a scris.
Interviurile acestei antologii au, pe alocuri,
ceva de memoires d’outre tombe. E oarecum
straniu să „auzi” dialogînd scriitori care, de-
mult trecuți în lumea umbrelor, beneficiază de
o clasicitate consolidată. Cutezați să vă ima-
ginați un interviu al lui Eminescu ? Sau al
lui Maiorescu ? Ca niște vechi discuri „His
M Mer’s Voice”, ele, interviurile, dau, parcă,
glas statuilor. într-un dialog din 1933, Gala
Galaction definește talentul ca pe o „căpială
tainică, ascunsă în firea celui binecuvîntat de
muză” ip. 27). Invitat să dea „niște exemple
de luptă a cuvîntului scris cu tembelismul și
„mișelia", Romulus Guga răspunde (în 1972) :
„Exemple? Să ne gindim că există încă țări
pe glob unde poeziile lui Maiakovski sînt in-
terzise. să nu uităm de Voltaire, de exilul lui
Hugo, de procesul lui Flaubert, de masacrarea
de către cenzura țaristă a operelor lui Dos-
toievski, de peregrinările lui Neruda, de închi-
sorile lui Ritsos, de arderea cărților lui Sado-
veanu și nu numai ale lui. Nu e suficient
pentru a ne bucura cîte bătălii a ciștigat arta
adevărată ?“ (p. 96). întrebat de Zaharia Stan-
cu. în 1934, „ce scriitori români preferi ?", An-
ton Holban nu ezită : „Hortensia Papadat-Ben-
gescu ne depășește pe toți”, după care mai
adaugă doar numele lui Camil Petrescu (p. 108).
Un exemplu similar de „clarviziune” îl oferă
Titus Popovici care, solicitat de Adriana Hies-
cu, în februarie 1961, să vorbească despre „ti-
nerii scriitori”, afirmă : „tinerii poeți Nichita
Stănescu, Cezar Baltag au adus în poezia noas-
tră realmente ceva nou” (p. 1075). Și asta în
februarie 1961 ! Titus Popovici menționează în
continuare și numele : N. Velea, P. Sălcu-
deanu, loan Grigorescu și C. Chiriță. O mică
bijuterie de psihologie voalată a delicateței și
a modestiei este interviul luat în 1932 de Tu-
dor Teodorescu-Braniște lui Ibrăileanu.
Nu poți citi fără înfiorare autoportretul pe
care, la invitația lui Florin Mugur (pe o idee
din La Rochefoucauld), și-1 face, în 1972, Al.
Ivasiuc : „(...) îmi plac femeile și prefer con-
versația unei femei inteligente. Consider că
m-am căsătorit cu una. (...) Mi-ar place să mă
port ca un englez. Nu mă port ca un englez,
deși știu englezește. Iubesc poporul român în
general, -poporul ardelenesc» în special și în-
deosebi pe cel din Maramureș. Cel mai mare
defect al meu, sub raportul relațiilor cu oame-
nii, este nota de snobism care există în mine.
(...). Nu sînt un om fricos. Nu mă tem de
moarte (...). As vrea să fiu iubit și nu temut
(...) Mă consider marxist adică uh om care
crede într-o raționalitate a lumii (...). In con-
secință, nu cred în Dumnezeu, dar, din mare
respect pentru mama mea. niciodată n-aș con-
trazice pe cineva care crede” (p. 224—6). Față
cu această limpezime, însuși Camil Petrescu,
ca hiper-lucid din aceeași familie spirituală,
pare că iese din arealul exactității intrind în
cel al complexelor (_— Dar de ce vă credeți
așa de desconsiderat ? — Fiindcă realmente sînt.
Pentru opinia literară românească nu aș putea
spune că exist” — din interviul luat în 1943,
o mie nouă sute patru zeci și trei, de V. Ne-
tea ; p. 839), Franchețea lui Camil, plină a-
desea de o virilă, rigidă candoare rămîne ine-
galabilă : „Idiotul lui Dostoievski mi s-a pă-
rut absolut ilizibil, convențional și îmbibat de
po-ncife specific rusești, de la un capăt la al-
tul” (interviu luat de Eugen Jebeleanu, 1933 ;
p. 812).
Același Ivasiuc, într-un interviu acordat în
1975 lui’ Constantin Coroiu, produce un remar-
cabil exemplu de intransigență colegială : „Ma-
rin Preda e comparabil poate cu Rebreanu și
este, fără îndoială, un scriitor foarte bun. Din
nefericire, ultimele două cărți, Marele singu-
ratic și Delirul, sînt mediocre” (p. 244). La
polul opus acestei lucidități axiologice ar sta,
ca să aleg tot un exemplu din antologie, afir-
mații precum cea a lui Virgiliu Monda, din
1935. după care „o pagină de Somerset Maugham
reprezintă tot atît de mult o lecție de artă li-
terară cît reprezintă și o pagină de Flaubert"
p. 515). ceea ce este cel puțin o exagerare
gogonată.
Un leitmotiv al antologiei este acela al re-
lațiilor autorilor cu critica și se poate observa
ca aceștia, cu cit sunt maț apropiați de me-
diocritate, cu atit sunt mai sarcastici la adre-
sa criticii. în vreme ce o cariatidă a romanu-
lui românesc cum e Hortensia Papadat-Bengescu
mărturisește : „Am pentru Critică un respect
care se integrează în respectul pentru liber-
tatea și pentru dreptul altuia. Am și convin-
gerea că rolul ei e însemnat și că, personal,
îi datoresc mult* (lui Dan Petrasincu, 1935, p.
641».
Nu aș putea încheia fără a pomeni densul,
deliciosul, aș spune aproape : exemplarul dia-
log dintre Radu Petrescu și Emil Brumaru.
Citez cu voluptate răspunsul prozatorului Ia
frumoasa Întrebare a poetului „Ce este, în e-
sențâ, lectura pentru dumneavoastră ?“ : „(...)
Un memento vivere, un memento pentru a trăi
esențial, pentru a păstra posibilitatea cunoaș-
teri; adevăratei fețe a lucrurilor. Fericirea de
a mă afla în centrul vieții, printre ființe ne-
muritoare. Sau ceva și In genul gamelor făcu-
te. zilnic, de violoniști” (1978 ; p. 974).
* Dacă ar mai exista insule pustii, antologia
lui Aurel Sasu și a Marianei Vartic, deși nu
e deloc istorie, deși e neplăcut restrînsă doar
la tema romanului, deși omite multe interviuri
substanțiale, i-ar da unui robinson hrană spi-
rituală pe cel puțin un an.
George PKLTEANU
P. S„ „pour la bonne bouche”. între „per-
lele” antologiei, nu se poate uita una purtînd
plenar amprenta personalității tumultuoase a
lui Fănuș Neagu. întrebat de un Ion Papuc :
„De obicei, scriitorul artist — și dv. sînteți și
așa ceva (sic, gp] — exclude viața, nu are vo-
luptatea faptelor epice. în schimb, dv. sînteți
un pătimaș al epicului și un calofil în același
timp. Cum explicați acest paradox ?“, scriitorul
răspunde prompt și frust : „Prima parte a în-
trebării e tîmpită. Orice scriitor iubește viața
mai mult decît ideea de moarte” (1972 ; p. 558).
Romanul românesc în interviuri — o istorie
autobiografică. Antologie, text îngrijit, sinteze
bibliografice [nițel fastidioase, n. gp] și in-
dici de Aurel Sasu și Mariana Vartic, Voi. II
(G—P), ed. Minerva 1986.
13 — Convorbiri literare
C. Gh. MARINESCU :
Națiunea și conștiința
naționaiâ in lumea contemporană
Cercetarea problemelor națiunii și ale con-
științei naționale a constituit in ultimii
ani o preocupare constantă a profesoru-
lui unic. cir. C. Gh. Marinescu. în noua sa
uirte : Națiunea și conștiința națională in lu-
mea contemporană („Junimea". 1936), se în-
dreaptă către o temă de maximă importanță
teoretică și practică. Mai întîi, datorită vechi-
mii și permanenței ei. N-a fost moment mai
important în istoria unui popor, care să au
se fi sprijinit pe această idee cardinala itisăși
iiinței sale. Actualitatea ei a rămas și astăzi
neclintită, interesind, deopotrivă, toate națiu-
nile secolului al XX-lea indiferent de mări-
me, dezvoltare social-economică, orientare a
politicii de stat etc. In consens cu ateste di-
mensiuni intrinseci ale temei, abordarea ei se
face în termenii cei mai proprii de pe p zi-
țitle materialist-dialectice și ale contribuției
creatoare aduse în această direcție de teoria
și practica revoluționară a P.C.R., a secretarului
său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu.
C. Gh. Marinescu a avut nu numai de par-
curs o vastă bibliografie a problemei, ci a
trebuit s-o interpreteze critic, original, să de-
celeze buna intenție de tendențiozitatea unor
opinii. De aici, rezultă și discursul alert, inte-
lectual al scriiturii, fraza sigură cu ușoare ac-
cente de oralitate ceea ce fac lectura agrea-
bila. Totul e construit intr-o structură siste-
matică modernă. După luarea în discuție a
conceptului în sine, a fost urmărită apoi odi-
I seea de implicații în contextul țărilor capita-
liste dezvoltate, al țărilor lumii a treia, in
civilizația socialistă, pentru a se opri (si fina-
liza) prin locuț și rolul românilor în isteria și
cultura europeană și universală.
Originalitatea românilor în contextul gene-
ral al națiunilor e urmărită în profunzime .-
\ ind ca puncte de sprijin : limba, arta Și cul-
tura, ca factori de specific, purtători emina-
mente de spiritualitate, de personalitate roma-
nească. Demonstrația urmărește două idei-for-
ță : cea a raportului dintre influență și spe-
clîle și a dialecticii național-universal. Refe-
ritor la prima dimensiune, profesorul integre i-
ză cultura românească spațiului european și «-
duce argumente dc susținere în acest sens,
fără a uita însă și de coloratura balcanică ge-
nerată de situarea țării noastre la i sifiuen-.a
sud-est europeană dintre occident rit ■
în cealaltă ordine a ideilor, nații naiul sc
afirmă nu opunîndu-se universalului, ci • a -i
ind un constituient sine qua non al ațestir.i.
Aici, se are în vedere fenomenul difuzi r cul-
turale, cale sigură și eficientă a universali-
zării, contribuția unor oameni de știință, in-
telectuali și artiști români la îmbogățirea zes-
trei spirituale a altor națiuni și. în sfielii. va-
loarea protocronică a unor idei și inteligențe
românești.
Cartea semnată de C. Gh. Marinescu e un
instrument util și competent pentru spocialts-
tul in științele social-politice interesat de sta-
diul actual al chestiunilor controversate și ri-
dicate de problema atit de incitantă, de larg
interes, a națiunii și a conștiinței naționale
în lumea contemporană.
Dumitru TIVTIUCA
Ana BLAND'ANA :
întimplări din grădina mea
I* n 1986 Ana Blandiana a reunit într-un
singur volum cele două cărți de poezii
pentru copii, scrise cu cîțiva ani în urmă,
sub titlul întimplări din grădina mea. O fetiță
explorează grădina și se joacă ; e însoțită de
pisoiul Arpagic. Așa am putea rezuma într-o
frază cartea Anei Blandiana, recent apărută
la Editura Ion Creangă.
Intenția de joc este mărturisită în una din
poezii: „De fapt, eu nu caut decît un loc / Un-
de-aș putea să mă ioc / ...Si mă joc cu litere si
cuvințele / Cum vă jucați voi cu „basme in
bucățele". Si, cum în joc totul e posibil, în-
tîmplările din grădină sînt de felul acestora :
luna, vopsită cu acuarele se transformă pînă
la prima ploaie într-un „fruct care nu există" :
prunele se întrec la un concurs de zbor în
..sus", un broscoi țestos e neîntrecut la istorie,
dovleacul s-a făcut telegrafist, Arpagic are
în fiecare ochi cfte un felinar și e „doldora
de electricitate", fetița (nereușind să comunice
altfel cu vișinul) s-a hotărît să învețe „viși-
nește". Paradisul acesta, raiul „liliputan", un-
de te poți juca de-a căpșunii, de-a morcovii
și pătrunjeii, de-a pepenii si lubenitele, unde
Arpagic era gata să se lase transformat în
floare, unde, carnavalesc, fetița se îmbracă în
haine de plantă, are regula lui de aur, pe
care o cunoaștem si din dedicația Micului
Prinț : ca să-1 poți înțelege și cunoaște tre-
buie să fii copil („Căci paradisul meu să știi /
E făcut pentru copii".).
Grădina înseamnă deci, ca si Dumbrava sau
'Lira Minunilor, copilăria, dar nu numai atît ;
f ind vorba de grădina mea. intervine aici
puterea unui anumit imaginar care transfi-
gurează totul într-un sens nou : grădina este ’
locul unor întîmnlări nemaipomenite, dar si
locul care iscă întrebări si răspunsuri. în care
răzbate gravitatea dintotdeauna a poeziei Anei
Blandiana ; la întrebarea de unde vine vara,
răspunsul cel mai probabil e că vara vine din
copilărie și merge la bunici, biografia ni o
putem afla din funia de cepe, din dulceață sau
compot, condiția jocului să-i spunem „de-a
floarea" e să fii foarte fericit. Afirmația, par-
țial amendată, a lui Nicolae Manolescu („Pe
Ana Blandiana gravitatea o prinde mai bine
decît jocul... Și totuși...") ar putea fi răsturna-
tă cînd vorbim de întimplări, unde jocul lasă,
totuși, să transpară gravitatea.
Grădina mea fiind grădina unui poet, in-
clude și odaia de lucru și bineînțeles biblio-
teca. Grădina mea ascunde, adăpostește, pri-
mește, domesticește biblioteca ; grădina își a-
sumă și își însușește biblioteca, deci cărțile.
E o grădină cu flori, vietăți, cerneală, cărți,
grădina totală — și atunci — „locul unde-aș
putea să mă joc" este grădina — carte, car-
tea-grădină (unde se învață și se va vorbi,
vegetal și ludic, „vișinește".).
Cartea Anei Blandiana probează încă o dată,
dc data aceasta într-un fel neașteptat, „zurliu",
„intru copilărire", o facultate complexă a poc-
tei, de joc și uimire, numită dc Bachelard
„conștiința mirării". Tot o față încă nevăzută
ne arată aici si modelul vegetal, cunoscut în
poezia autoarei sub o formă gravă și revelat
acum în relația cu jocul și poanta.
Prin toate acestea întimplări din grădina mea
trădează o necesară și imprevizibilă față a
poeziei Anei Blandiana.
Muguraș CONSTANTIN ESC U
Nicolae ȚAȚOMIR :
Stalactite din alabastru
Tin in mîini a nouăsprezecea carte sem-
nată de Nicolae Țuțomir, daca răbojui,
insemnat pe loaia de gardă, conține tot
ce el a publicat mai înainte.
M-am apropiat, cu plăcere si cu sfială, de-a
lungul anilor, atît de opera sa, cît și de p'
viu:, și 'imul care i-a cunoscut pe Sadoveana,
pe ropirceanu. pe frații Ionel și Păstorel Tec
doreanu, cel căruia titanul Călincscu i-a incas-
trat efigia într-un monument de cultură nepie
mor a bronzul. Neîndoielnic, poetul Nicolae
Ț : >mir. r cel mai abordabil om din lume,
plin d< bonomie moldovenească, fără să făcu
■ r un iaz de ceea ce scrie șl cugetă, dar mi--:
-mă ae luciditatea prea mare a ochilor lui,
are ma măsoară și mă cîntăresc ca pe un
.it.jiu. • it.i iu-i cartea, il simt însă în puterea
r. E riadul meu să măsor ceea ce oferă
ealaetiiele peisajului său interior. Ele oferă,
n-nirn ea mine, o pătrundere inițiatică în
tr-ua labirint, in care se află un altar al vie
-.ii artei, al prieteniei și poeziei. La intrare,
i ă poetul însoțit de un alter ego
Marele Melancolic. Invirstat de ani, poetul n
de enit un înțelept al lumii și al vieții. Unda
lină a basiihei țișnește din inimile lui La
- >rgue, Verlaine, Saint-John Perse, Mihai Cc
drenau, Otilia Cazimir și ciți alții, prieteni de
1 tură sau de viață, insoțitori, văzuți și ne-
văzuți ai poetului ieșean, pe care i-a cuprins
in cămările tainice ale inimii sale. 11 însoțim,
la o cotitură a labirintului memorial, în casa de
lingă Golia, a pictorului Boușcă, colegul de
bancă și de visuri de peste o jumătate de
. dintr-o adolescență de sub zidurile Li
• ului Național. E un labirint al Parnasului
interior, cu peceți mozaicești, peste care cad,
blind. in ninsoare molcomă, zăpezile de altă-
dată. E și un dialog ostenit cu lumea prezen-
tă. Marele Melancolic continuînd, în modul
-ău personal, gilceava înțeleptului cu lumea,
:	:ă de Cantemir, în pragul veacului al
XVUI-lea. reluată strălucit do G. Călincscu
roniciîe optimistului. Turnirul ideilor c
personal alit in pledoariile pro-domo (Mozaic
>1 amintiri. Lebede negre de Tasmania). cit
■i ia dizertații elegant estetice, brodind în
irul poeziei cu poezia însăși (Dialogul grec.
Primele trei minute ale Universului). Nicolae
Țațomir este, înainte de orice, poet, purtînd
.a virful degetelor sale „blestematul" dar al
rogi Iui Midas și proza lui se încarcă de sono-
rități. metafore și rime. Ruini de poezii, poaie
nescrise, se prăbușesc în noroiul înnobilat al
prozei. Există insă și o înfrigurare în acest
scris sie piu și soi-mn. poate ceva din teama
a nu s-a -imunica; total, că nu ne-a inițiat
in arta și poezia lumii, în toate misterele
labirintului său. Mai sint drumuri de străbă-
tut dincolo de colții de alabastru al stalacti-
telor ! Poate veneratul dascăl din Marele ado-
lescent mai trebuie evocat. E dascălul care l-a
inițiat în labirint, cel ce i-a umplut sufletul
de ritmurile poeziei latine, din care a țîșait
acel frumos sonet care începe cu ersul pe
care oricînd il țin minte : „Sub lunae luce
floret fuh a Venus...“.
Poetul de aleasă puritate sufletească, iubi-
torul lucid al frumosului, care și-a ciștigat. de
multă vreme, un loc în inimile și mințile ci-
titorilor, Marele Melancolic și Marele optimist
al vieții și artei, ne-a lăsat, într-o carte mică,
o inimă mare, o nouă mărturie și măsură a
sensibilității și forței artistice.
N. I. P1NTIL1E
Alexandru JEBELEANU :
Linia azurâ a lucrurilor
■ n antologia retrospectivă Linia azură a lu.
I crurilor (Ed. Facla, 1986) lectorul versuri-
* lor mai noi semnate de Alexandru Jebelea-
nu va întilni o surpriză demnă de luat in sea-
mă : poeziile extrase din Oglinzi sonore, vo-
lum apărut in 1945. Va putea constata atunci
că limpezimea care l-a consacrat pe poet este
rezultatul unei evoluții descinsă dintr-o zonă
afectată și de mister : „Omizile, să-i strîngă
podoabele ușoare, ’ Au ros atitea fructe și
frunze foșnitoare. / Și iiite-1 țin în palmă.
Să-mi spui ce pot ascunde / Desenele-acestea
din linii mici, rotunde ?“ (Fluturele). Aseme-
nea miniaturi, care denotă o eleganță manie-
risie ă, sunt îndatorate unei experiențe din ve-
■ mătatea simbolismului (v. și Sonata lui Cho-
pin. Portocala, Muzică de cameră. Inima, Ne-
liniști). Claritatea de mai tirziu e deci un
f:lon descoperit în etape. Nu știu dacă Ale-
xandru J-bcleanu a ajuns la *1 progiamatir.
sar. mai degrabă lăsindu-se ia voia unor dis-
ponibilități perceptibile și în acest moment ma-
tinal al crea '..j Căci intr-un poem ca Nup
tiac știința detașării e apreciabilă și facili-
ti ară o viziune globală asupra unui sentiment
altfel complicat in trăirea lui subiectivă. Stru-
nire.i patimilor la nivelul expresiei conferă
discursului un echilibru a cărui dezvoltare în
r-me regulate și fixe Alexandru Jebeleanu
o cultivă cu obstinație.
Că poetul se consideră adeptul acelui cu-
noscut principiu după care poezia este în
primul rînd un produs al meșteșugului pe baza
unui singur dat inițial, nu încape îndoială,
P'-ntru că el își mărturisește deschis opțiu-
nea : „Cînd nu-mi ajută nici un meșteșug
Eu truda mi-o consider în zadar. Ci-ari-
pilc atuncea îți răsar / Și umbra îndoielii
mi-o ahing". (Poezia). Incît înclinația ulterioa-
ră către frecventarea asiduă a sonetului, de
pildă, e justificată. Și dacă, rareori, exuberanța
mai tinde să întreacă în zvîcnet tăria forme-
lor, claritatea dominantă ocrotește proporția
i . Cintec in pustă, in tonalitate ușor esenia-
nă), iar accentul reflexiv dezamorsează tenta-
țiile de-o clipă (V. Ilorațiană I și II). Tot
luciditatea organizează versul liber — in pu-
ținele situații cînd e abordat — în „sentin-
țe" concise („Florilor, / .Nu oftați că treceți
prea repede, / Zăpezile sînt mai trecătoare
ca voi sau : „Numai o dată frunzele pă-
durii zboară, Numai o dată seamănă cu pe-
nele sticleților, / Cu elicele, / Cu nepăsa-
rea pereților, / Numai o dată frunzelor le ră-
sar pete lunare. , Toamna frunzele pădurilor
seamănă Cu nostalgiile zbircile ale bătri-
neții". — Divagații nocturne) și în improviza-
ții cu sens iromc-moralizator („Intre inel si
sentiment / Alege inelul ! / Intre inimă și
balcon Alege balconul !/.../ Obiectele
concrete sînt întotdeauna sigure : / Poți să
le vinzi, / Poți să le ciocnești, / Visele și
sentimentele sînt nerentabile..." — Epigrame
pentru pian). De aici decurge și abilitatea
substituirii, puterea dc a-și asuma o mască
(v. Francois Villon). De altfel, simpla aliniere
a cîtorva din titlurile alese de Alexandru Je-
beleanu pentru cărțile sale (Certitudini, Fru.
museți simple, Nostalgii solare, Divagații și si-
metrii, Transparențe, Forma clară a inimii»
rezumă un ideal cumpănit, o concepție oare-
cum tradițională asupra creației (reveniri-
le la miticul Narcis trimit direct la problema
artei ca reflectare). Poetul nu are ambiția e-
zotericului și nu simulează misterul, persis-
tînd intr-o atitudine cinstită față de propria-i
vocație.
Pretutindeni imaginația lui Alexandru Je-
beleanu se sprijină în peisaj, și, mai rar. în
mitologie. Dar în pofida coloritului viu, dis-
cursul nu se adresează simțurilor, ci se fo-
losește de ele în profitul poeziei : „Tot albă
precum flacăra din criniști / Și fină conso-
lare de zăpadă. / Din munte, de oriunde vreau
să-mi cadă / Aripi de fericire și de liniști.
/ / Fervoarea din Păduri și din cuvinte /
Arordă poate semnele dinții. / In dimineți
cu-arom? de lămii / Adulmec vești, ninsori
necontenite". (Hibernală). Sentimentul cel mai
des încercat e iubirea, acompaniat îndeaproa-
pe de nostalgii temporale, de tristețe, de in-
finitul cosmic. Se observă așadar o decanta-
re tematică vizînd cîteva puncte de sprijin
esențiale. Ceea ce se întîmplă — revin. — și
în cîmpul expresiei, unde sonetul se impune ca
mijloc de verificare și performanță.
Emil NICOLAE
Mircea ȘERBĂNESCU :
Fîntîna cu apă vie
|| n roman scris în stil realist tradițional
Cj este Fîntînă cu apă vie (Ed. „Facla",
1985) al lui Mircea Șerbănescu. Prozato-
rul timișorean își construiește cartea pe două
planuri distincte si se preocupă mai puțin de
moduri!” interferenței lor. cît de individuali-
zarea fiecăruia în încercarea de a le epuizs.
nrnb'-matiea. Primul nivel este cel al unor
dispute profesionale între inginerul-șef Sabin
Gro»:inu care urmărește modernizarea unei
întreprinderi Metalurgice de Stat și direc-
torul acesteia, care cere subalternului său „să
se bată pentru mașinile noi" ; spirit neliniș-
tit. preocupat de găsirea unei soluții pentru
înlocuirea utilajelor învechite, depășite de e-
voluția tehnicii. Sabin Groșanu este un „om
al zilelor noastre", personaj aproape exemplar
iîn orice caz. cu prea puține umbro), opunîn-
du-se devizei cu iz caragialian a directorului
। are este pentru schimbare dar să nu se mo-
difice nimic in dotarea tehnică a fabricii pe
tare o conduce : „Să fim competitivi cu ce
avem : mașini vechi și oameni noi", zice a_
prins directorul fabricii, ilustrînd o etapă
anterioară a industrializării ale cărei noi ce.
rințe sînt reprezentate de inginerul-șef. Celă-
lalt plan epic al romanului se dezvoltă pc
temeiul unor conflicte umane tot între oameni
„vechi" și „noi" ; aici, lucrurile sînt dacă nu
mai complicate, cel puțin mai diverse : un
tată interzice fiului să urmeze Politehnica pen-
tru a deveni inginer, considerind că e destul
să fie și un bun meseriaș, o tînără parazitea-
ză pe lingă un frate care trebuie să plătească
niște datorii tatălui său, iar un alt tînăr în-
cearcă să-și croiască un destin pe măsura am-
bițiilor și aspirațiilor sale. Și aici prozatorul
folosește registrul ..alb-negru", atent însă la
nuanțe si la capriciile psihologiei personajelor
sale prea puțin dispuse să urmeze modele.
Problematica romanului este una de actuali-
tate ; stilul în care e redactată însă cartea
suferă, atunci cînd aulorui oăutîml meri'U me-
tafore si diverse comparații compromise din
nrea îndelungată folosință : viața lui Toma
Ususan este un rîu aiuns la o cascadă sau
la un simplu prag, atitudinea lui Ilie Ignea
este asemenea unui mal stîncos. cutare eve-
niment din existența lui lonuf Ususan este o
rătăcire în ceață. Melania rămîno în pragul
rasei dimineața, după plecarea celor dragi la
lucru, asemeni femeii de pescar etc. ; Ia aces-
tea se adaugă neglijențele de construcție (mai
ales cu sintagma „era cu ochi si cu sprîn-
cene") si numeroase greșeli de tipar. Roma-
nul. deși interesant prin problematica sa. nu
.‘o ridică, valoric, la nivelul volumului anterior :
Stăpinul soarelui (1982).
loan HOLBAN
Silvia Obreja CERNICHEVICI :
Efemeride II
Interesantă această carte a Silviei Obreja Ccr-
nichevici („Efemeride" II, Editura Junimea,
1986), în care lumea începutului de secol este
reconstituită cu o apreciabilă autenticitate,
proza situîndu-se în acest caz, în zona crea-
ției, dar dînd puternic senzația memorialisti-
cii. Contribuie la aceasta specifica structură
epică a romanului, în centru! căruia se si-
tuează figura ambițioasei și răzbătătoarei Var-
panoramic
vara. în raport cu ea se definesc celelalte
personaje, nu lipsite de pregnanță în peisajul
astfel constituit.
Tentativele acesteia de a-și reface viața, im-
plicînd felurite avataruri sentimentale, tena-
< itatea lui Xenofon, de a-și continua studi-
ile și a ajunge învățător, drama și moartea
Elizei, declanșarea războiului, precipită eve-
nimente care păreau inițial a se rîndui într-o
perspectivă molcomă, înscrisă pe linia impă-
mîntenitelor datini și obiceiuri. In felul a-
cesta, narațiunea își amplifică posibilitățile de
cuprindere a mediilor înfățișate, epoca făcîn-
du-se simțită atît în detaliile, cît și în trăsă-
turile ei definitorii. Remarcabilă este capa-
citatea Silviei Obreja Cernichevici de a zu
gravi tipologii diverse, surprinse în aspecte,
de o frustă coloratură. Limbajul este de o
notabilă bogăție lexicală, doar neologismul fi-
ind uneori mai indecis plasat, fie că e vor-
ba de filipică, de perorație sau de tiradă etc.
Esențial este însă faptul că, dincolo de for-
mulele stilistice sau lingvistice utilizate, răz-
bate spontaneitatea demersului, sinceritatea a-
cestuia, caracterul antrenant al narațiunii. Dia-
logurile sint expresive, notațiile — pregnante,
descrierile — sumare, dar de o certă func-
ționalitate epică de pildă, moartea lui Xenofon
plecat voluntar pe front, care, uitînd că are
un focos in buzunar, îl detonează, involun-
tar). Peregrinările lui Vintilă, frate vitreg al
lui Xenofon, tot învățător ca și acesta (ca și
tatăl lor !) lărgesc spațiul investigat, viața
satului prilejuind veritabile crochiuri, în care
sînt redate întimplări aparent marginale, în
fapt de o binevenită rezonanță în semnifica-
țiile de ansamblu ale cărții. Rezultînd un fel
de nemărturisită răzbunare a epicului împo-
triva analiticului, foarte Ia modă, dar cam
unilateral cultivat în proza contemporană.
Sigur, o judecată globală de valoare va fi
posibilă după încheierea întregului ciclu, dar
construcția romanului vădește, încă de pe a-
cum, o anume coerență vizibilă fiind, în a-
celași timp, apetența autoarei de a povesti.
Nu estetizant, ci cu o particulară prospețime
a expresiei, preferind, rigorilor excesive — vi-
goarea demersului, fie el și mai puțin supra-
vegheat.
Intr-un cuvînt, o proză carc-și cucerește din
mers propriile-i întemeieri, cu rezultate care
ne dau speranța reușitei depline. Indiscutabil
posibile.
AI. COMAN
Passionaria STOICESCU :
Pană de gaiță și poveștile ei
Ineîntâtoare această carte a Passionariei Stoi-
cescu în care universul domestic este prospec-
tat din perspectiva quasi-mitică a splendidei
virste a copilăriei. Drept urmare, realitatea
pătrunde, pe furiș, în lumea poveștilor, iar
poveștile — în realitatea de fiecare zi, în-
timplarile căpătind un aparte relief tocmai
prin această plasare a lor în zona tuturor
transfigurărilor posibile. Să mai adăugăm fap-
tul că .și textul, ea atare, este situat la zona
de intersecție a prozei cu poezia, incantația
acționmd astfel de pe ambele versante ale
demersului întreprins, cel al fabulației pro-
priu-zise, prixium și cel al mijloacelor prozo-
dice utilizate, efectul imediat constituindu-1 o
anume rafinare a expresiei, cu rezultate no-
tabile în planul comunicării estetice cu citito-
rul. Subtil semnificative miniaturi existențiale,
iata ce-și propun să fie aceste povestiri în care
o pana de gaiță pare să capete subit miracu-
loase puteri doeimologice, iar vîntul ii dă o
lecție copilului mofturos, purtîndu-1 în de-
părtări cosmice, de unde dorul de părinți și
ae prieten 11 tace să-și reconsidere substan
țial atitudinea ; în care melcul îi serie lui
-indrei cel bolnăvior o scrisoare, mulțumindu-i
că l-a lăsat să-i conspecteze abecedarul, ace-
lași abecedar, pierdut, prilejuind o nostimă
confruntare între viețuitoarele ilustrate în car-
te și cele autentice din pădure : „Și uite așa
se găsiră în abecedar, la literele de mină si
de tipar, la M — Mistrețul, la O — o Omidă,
Ia P — o Privighetoare, la R — Rădașca taina
eu un foarfece mare. Ia S — Sticletele pictat
în multe culori, la Ș — .Șarpele șuierind prin-
tre ierburi și flori, la T — Turturica turu-
itoare, la Ț — Țințarul țiuind foarte tare, la
U — un Ursuleț umblind după miere, la V —
Vulpea vorbind despre găini cu plăcere, la
Z — ultima literă de mină și de tipar — Zme-
ura sub care Mihai pierduse acest abecedar".
Ceea ce-i reușește, în mod deosebit. Passio-
narici Sioicescu este animarea universului de
viață imaginat, obiecte inerte participind ală-
turi de gîze și păsări, de animale și plante la
un fel de dialog universal, in care totul intră
într-o mirifică relație, pe firul căreia imagi-
nația atotputernică își desfășoară imperiul.
zi-1 descoperi aici, în perimetrul celei mai
obișnuite existențe diurne, aceasta este sur-
priza cărții, vădind o cu totul aparte afini-
tate a autoarei pentru savuros — mitice-du-
ios-bazlii născociri. Adăugați la toate acestei
o ilustrație plăcută (Anamaria Smigelschi), ca-
re redă cu vivacitate în poznaș expresive cu-
lori si contururi lumea înfățișată în povestiri
și veți avea măsura exactă a unei semnificati-
ve reușite în domeniul literaturii pentru (dar
si despre) copii. „Pană de gaiță și poveștile
ei" cuprinde pagini do-a dreptul admirabile
în care farmecul copilăriei și cel al dialogului
cu micul cititor se regăsesc in aliajul trăirilor
irizate ale eroilor unor neobișnuite întimplări,
culese din viața de zi cu zi a celor mai obiș
nuiți copii din cea mai imediată contempora-
neitae. Viață surprinzăor de bogată în sensuri
și semnificații, inclusiv pedagogice.
Toate, demne de o aparte apreciere.
Al. I. FRIDUȘ
Convorbiri literare — 14
>ro juveniuie
„convorbiri literare66
prin corespondență
9 Abbliesu — Iași, Neconcludent,
Reveniți cu mai multe texte. • Gabi
AVRAM — Iași. Schimbați derutant
registrele. In Rum de toamnă sînteți
un versificator romanțios și mediocru.
Gravitatea (marea sau mica gravita-
te) nu vă prinde. Dovadă, prin con-
trast, sint două bune poezii. Evanes-
cență, Sicrie (poate schimbați titlul)
unde stilul sec și „precis" vă ridică
la înălțimea unui poet adevărat.
Vreau noutăți, poate adunăm ceva
pentru un grupaj. Scrieți-mi despre
dv. sau, mai bine, treceți pe la re-
dacție. • V. ANGHELESCU, ELLA
ZORAN — Constanța. Neconvingător.
• Petru BARBU — Galați. In Adio,
să-mi scrii motivația rupturii e in-
certă ; poate reveniți. Un înger zgi-
riat cu sirmă ghimpată merge fără
ajustări. V-aș reproșa un anumit sen-
timentalism pe care stilul ironic (in
dialoguri, pe alocuri, scînteietor)
nu-1 poate camufla. Pe total general,
cum se spune, e bine. Manechinul
mi-a apărut din nou confuză, greu
de urmărit. * Romeo-Liviu BALA-
NICI. Din păcate, sînteți inapt. •
Mariana BODOLICA — Iași. Ce în-
seamnă „Iubitule, ai început să te
dezbraci / de suflet cu o concentra-
re / interioară absolut absentă" ? A-
semenea „prăpăstii" (scuzați-mă, vă
rog) mă descurajează profund ori de
cite ori, urmărind cu atenție evoluția
cuiva, sper ca miracolul să se pro-
ducă. Sunteți mult prea neglijentă și
cheltuitoare de cuvinte, pentru ca
realmente să se întîmple așa ceva.
Vă recomand încă o dată exigență
drastică. Reveniți cu ochi limpede și
neiertător asupra a ceea ce ați scris.
Vi le spun pe toate îndemnat de ceh
mai bune intenții. O Mihail-Gabriel
CIZM ARIȚA. Sînteți în stadiul în ca
re rimați „iubirea" cu „fericirea".
Mai toate textele nu trec de nivelul
romanței, inclusiv versificația care a-
doptă soluții facile. • Constantin
DASCALU — Slatina. în afara Cin-
tecului pentru Unire, mai puțin con
vențional decît alte poezii pe teme is
torice, nu se poate reține nimic. •
Ioana DASCALU — Botoșani. Micile
parabole versificate nu m-au entu
ziasmat (Noiembrie, Odă). în ultima
apar turnuri greoaie : „Pilpîirea tăcu-
-arpegii
somnul țăranului
ce simplu e somnul țăranului
dormind pe sacul de cartofi
și vin către el iepurii
dc îi rod mustățile
vintul scutură de țarină pantalonii
ploaia îl spală de sudoare
aripi de fluturi înfrunzind peste tot.
Ion MACHIDON
vacantă de iarnă
splendid arăta nucul din fundul grădinii
zăpada acoperise bocancii
și porcii plingeau din gitleje singerinde.
așteptam nerăbdător sfiriit de clopoței
și covrigul înghețat de la mătușa paraschiva
sărutarea foștilor colegi de tortură primară
blagoslovenie de la foștii Crengi
cărora le uram multe cataloage.
catrene
Zimbind dau veștilc-n floare
Și ochii și-ndrcaptă-n Ardeal,
Pămînt cu chip de sărbătoare
Ce poartă un vis voievodal.
♦
Aicî, sînt zorii ca o mare
Purtînd pe valul ei de dor,
Dorința-acelor fii de soare,
Veniți sub bravul tricolor.
Și lancu-și stringe moții-n rind,
Pe culmi de rugă și lumină.
Să vadă-n veacuri strălucind
Nestinsa nație română !
Constantin DASCALU
cuvîntul tău
Vor fi trăind in mine un olar.
Un zugrav prins in ginduri și cuvinte
Sau dălți misterioase-mi ies din jar ?
Modelu.i nou și mina mi-e fierbinte.
Aștept cuvîntul tău și un îndemn
Și brațul alb spre mine să se-ntindă,
Pe inimă să-mi facă-un semn
Ca gura ta pe luciul din oglindă.
Gheorghe IONIȚA
fuga din toamnă
nufărul lasă Ioc florii de zăpadă
dumnezeu umblă cu picior umed și uscat
orizontul strănută
elefanții calcă în urmă de pelican
frumosul —
ca un pahar transparent luminează
(chiar dacă in portul de-aproape
niște chelnerițe te-nșeală Ia rest)
tă a / Frunzei / A lovit-o în cioc".
Remarcabilă e Instantaneu : „Tăce-
re. Doar respirație. / In noi. / Cineva
și-a pus aripe / De ceară — Ca să zboare
— / Precum vietățile / Orizontului. /
Cît de fidelă sint / Ideii de zbor A
tunci cind e vorba / De păsări /
Sau de strigătul Cocoșului / Spin-
tecînd diminețile, / Precum mărul /
Paradisului / Cu semințele sale.
^Benone DAVIDESCU — Turnu
Ruinei (Caraș-Severin). încercați să
vă lămuriți asupra a ceea ce
este in fapt poezia. E sin-
gura recomandare pe caree v-o
pot face. £ Paul-Liviu DOREANU
— Brașov. Singurele semne (de fapt,
accesorii) ale poeziei sint ritmul, ri-
ma și versul, bineînțeles. In rest, pro-
ză în toată regula. • Daniela DO-
RIN — Iași. Indiferent de manieră,
rostirea poetică nu trebuie să resim-
tă nici o sincopă. Fiecare cuvint tre-
buie să fie necesar și in același
timp singurul posibil. La dv., firescul
rostirii și lipsa de firesc, alternează,
se amestecă, se ciocnesc : „sufletul
meu e lumina altui trup / înfiată
mi-e ziua" surprinde bine înstrăinarea
(„alt timp", „înfiată") să-i spunem lu-
minoasă („lumina", „ziua"), pentru ca
următoarele versuri să apară factice
și inutil criptice : „acolo unde plin-
gem desculți / vom ajunge o linie
dreaptă". O Gheorghe ION IȚA —
București. Am reținut Cuvîntul tău,
mai puțin a doua strofă care nu are
cursivitate. 0 Benian JENARU —
Bacău. Aveți umor. V-o spun pentru
că s-ar putea să n-o știți : „Mi-am
prins un zimbet de butonieră — /
De baietist tălîmb, demodat / Și nu
mai știu cărei cirezi de vise / Tre-
buia cioban să-i cad". • Irina MAC-
SIM — Bacău. O „adolescentă roman-
tică" nu poate da consistență (și nici
nu trebuie) poeziei de reflecție : „Fas-
cicol ingrat ! / Chem indefinitul ! /
Ființa înceată prin neguri gonește ! /
Trimite-o in clepsidra pasivă / Cu a-
mintiri uitate !“. Vîrstă iți oferă
atu-ul unei prospețimi pe care poezia
n-ar trebui s-o piardă în „folosul"
vorbelor mari, radicale. • Lazăr
NASUI — Vișeu de Jos (Maramureș).
Sînteți, mi-o confirmați, un prozator
format. Trimiteți-mi ceva pînă în 6
pagini (dactilografiate la două rîn-
duri). • Iulian NUȚA — București.
In continuare — nimic important. •
Lucia OLOER1U — Botoșani. De o
parte se disting unele imagini spon-
tane, nervoase ; la extrema cealaltă
apar crispări de genul : „azi îmi în-,
mulțesc decorul / cu incă o defrișare
în eu". La mijloc, lucruri amesteca-
te, onorabile. Să mai vedem •
loan Dan PINTILIE — Galați. Am
reținut ceva pentru publicare. Ceea
ce mă intrigă e faptul că sînteți a-
tît de insolit în unele texte, pe cînd
în altele (Anotimp) banalitatea și gus-
tul îndoielnic sînt absolute. • Că-
tălin SEREDIUC — Suceava. In ge-
neral, cuvintele nu au forță, tatonează
în loc să meargă la țintă. • Dan
STARCU — București. Datoria (?) de
care vorbiți nu poate fi, deocamdată
onorată. Numai din cauza dv. •
Dan TEODORU — Iași. Există, in-
discutabil, o „calificare", mult prea
vizibilă, din păcate, și in dauna spon-
taneității. De aici o anume uscăciu-
ne și potrivire sterilă a cuvintelor :
„Fug pe un piedestal îndoit / de gri-
jile ființei crescute / la marginea
grilajului osos / ce limitează subli-
mul". • Constantin VLADU — D. T.
Severin. Unele semne bune ar fi. Nu
sint încă edificat. • Maz VLADESCU
— Birlad. Intr-o poezie de zece ver-
suri n-aveți dreptul să bateți pasul pe
loc stabilind legături cauză-efect :
„Cind ploaia e musafirul orașului /
burlanul in hohote plinge". Asemenea
„pete albe" apar mai in fiecare poe-
zie. • RALU VOICVLESCU — Bucu-
rești. Am ințeles că sînteți o mare
iubitoare de literatură. Încercați să
vedeți 'înde se termină realitatea și
de unde începe ficțiunea.
Daniel DIMITRIU
poșta argonaut
Claudiu ALISAVETEI — Sucea-
va. Mutație primordială este o poves-
tire cu adevărat interesantă și ar pu-
tea marca o „mutație" in modul tău
de a scrie dacă dialogul ar fi mai
restrîns și mai puțin convențional 0
Viorel ĂNGHELESCU — Constanța.
Pînă la literatură n-ar mai fi mult,
dar oare e neapărată nevoie să ve-
hiculăm intr-un singur text mai toa-
te clișeele genului S.F. ? Astfel de
povestiri se scriau acum 20 de ani.
• Nicolae C. ARITON — Tulcea.
Toate supozițiile tale se confirmă. Re-
ținem anecdotele. Realizarea atmos-
ferei e punctul forte al povestirii
și, dacă aș considera-o fantastică,
n-ar mai fi nevoie de altceva ; dar
existența unei păduri de fier este
o ipoteză tehnologică fără prea mare
frumoasă-i vacanța de iarnă
chiar dacă atunci cind trebuie să pleci
nu mai merg autobuzele
loan Dan PINTILIE
nașterea mea în coaja
copacului bătrîn
T<u in palmă o frunză de toamnă
de atîta intimitate o pierd sub porii deschiși
mă învăluie vintul
și mă poartă prin păsări mari de viscol
in somnul iernii aprins
oglinda se intoarce-n odaia de argint
mi se condundă părul cu ramuri de plop nins
grumazul se îndoaie,
din ochi ies ochi de frig
iar sîngele se încheagă in mii de rădăcini
se zvîrcolește-n mine un luciu gălbeniu
miroase a lemn de carne
și aud cum zorii plîng
nașterea mea
in coaja copacului bătrin
Rodica Berariu DRAGHINCESCU
poem cu dunăre
Fie binecuvîntat vintul care aduce o furtună de pescăruși peste Fluviu
si o ninsoare de pelinuri în bărăganul din sufletul meu,
fie binecuvîntat vintul care incurcă seara bărbile lipovenilor
la ceasul cînd semințele nisipului încolțesc
pe țărmul bintuit de stafia lunii.
Fii binecuvintat, vîntule ; pe buzele tale
cuvintele par niște statui ale tăcerii,
iar pădurea de plopi o doică inginind un cîntec de leagăn pentru Fluviul meu,
să te binecuvînteze in veci mările lumii și mările dc dincolo de lume
pentru Dunărea care-mi bate în piept
cum bate versul in pieptul lirei Iui Orfeu.
Constantin GHEORGHIU
acoperire în context. Q Marius BER-
TEL •— Bistrița. în textul tău vor
bești de un drum, dar cînd „spațiul
se scurge mort, lipsit de distanțe",
drumul tău spre literatură rămîne
lung, în ciuda dimensiunilor povesti
rii. • Victor COCIȘ — Sibiu. Puteți
trimite traducerile și în manuscris.
Mulțumim pentru propunere. • Ovi-
diu COMEȘ — Constanța. La ultima
Convenție desfășurată la Iași, I. Ho-
bana spunea : „literatura S.F. ori e
literatură, ori nu e nimic". Nu știu
dacă jargonul științific poate salva
un text de acțiune fără prea serioase
motivații umane. Trimite altceva. •
Robert COTONA — Vaslui. Aveți
dreptate : nu a apărut. Număr cu
ghinion, desigur. • Radu GARBACEA
— Sibiu. Reținem ambele traduceri.
• Marin HANȚIU — Arad. Textul
dumneavoastră este o antologie de
erori — din acest punct de vedere
are o valoare didactică. Substanța lui
tragică provine nu numai din conți-
nutul propriu-zis, ci și din pleonas-
mele monumentale („stomacu-i se
zbătea in spasmodice convulsii"), mo-
tivele de umor involuntar („imediat,
sau mai bine spus consecutiv cu ex-
ploziile..."), improprietățile de lexic
(„reluă șirul invocațiilor sale creti-
nești" — poate „cretine* ?) etc. •
Bogdan Octavian HRIB — București.
Micul tău „volum", alcătuit din nouă
sau zece proze, mi-a dovedit că ești
in progres cantitativ ; sclipirile cali-
tății se văd insă mai rar. Dialogul
telegrafic și narațiunea economica,
prea economică sînt mărci ale ama-
torismului. Verbele de mișcare, chiar
îngrămădite in propoziții simplificate
nu creează proză de acțiune. Rețin
Urmele pașilor mei. datorită valorii
metaforice, și Mașina timpului *
Mihai HURGOI — Sibiu. In Ultimii,
umorul e crispat, derulind la tot pa-
sul clișee ale mahalalei cenaclistice.
Linia care vă „prinde" mai bine este
cea din Poemul pentru trei inimi de-
zacordate. 0 Sorin NOUR — Brăila
Aveți idei, suficient de multă coeren-
ță in scenarii, dar mijloacele din ca-
re vă închegați discursul literar sint
incă destul de slabe. Apoi, prea mult
război : trei sferturi dintre textele
incepătorilor descriu luptători cu ar-
ma-laser in mină. Reveniți. £ Gabriei
STAMATE — Iași. Fragmentele din
jurnalul naturii alcătuiesc un întreg,
in cele din urmă ; insă bucățile mai
trebuie retușate. O Dan STARCU —
București. V-am trimis numărul 12,
ultimul apărut. Autobiografia unui
geion este prea tehnicistă ; lipsește
fiorul uman — chiar dacă e vorba
de un extraterestru. * Viorel ȚI-
ȚEI — București. Textul uimește prin
dinamismul lui, dar și prin mulți-
mea greșelilor — fie de logică, fie
gramaticale („trupuri din care viața
încă nu se rupsese", „costume de dia-
mant", „culese un filon din metalul
căutat, de pe jos, și-i zdrobi creierul
Marelui Preot cu el" etc.).
George CEAUȘU
indecizie
Nedumerită se rotește
umbra în jurul meu
vrea să știe
pe ce umăr
îmi port soarele
efigie
Fluturi de noapte
roiesc sub grinda
frunții
rătăcind in labirintul
visului
fereastra
e zăvorită
mă tem că fără ei
n-am să mă mai pot
intilni cu mine
țărani
»
lui Rose Tall
Brâzdarul sufletului lor
scrijelește în stinca
statorniciei noastre
numele tău Patrie
I. D SICORE
prezențe la „junimea"
★
★ ★
Amindoi ne întîlnim
Sub rana drumului
Amăgiți in silabe
Visăm că n-avem trup
Gura mea îți va răspunde
Cu trupul alteia
Călcăm amindoi
Pierduți in fructul acestei minuni
E ca și cum iubirea
S-ar fi jucat prea mult
★
★ ★
Nn mai exist noaptea
Desenez la marginile patului
O ilustrată
Reprezentind vocea din camera
Ridic un început peste secundele
triste
Omorind intre degete
O iluzie ce spinzură lumina
Cristina TILICA
viitor
văd legendele
copiilor noștri
probabil există dincolo
picioarele sfioase ale chemărilor —
văd șoaptele
astfel mai există nuferii
in pumnii apelor
nostalgia ochilor
Intre nimic și palma mea
e numai apogeu.
Intre palmă și ochii Iui
bătălia din zilele trecute.
Ochii lui îmi povestesc
despre istoria cu sulițe
Am nevoie să mă joc
cu ochii ?
Cecilia Simona ROIU
★
★ ★
sînt deportat pe o insulă
in care strămoșii mei
sînt îngropați frumos
în ordine cronologică,
doar tu
îmi arunci zilnic
trandafiri pe piept
fiindcă aici
stă intersecția
dreptelor ce unesc
punctele cardinale.
clasică
azi ești departe
doar părul tău mai șterge
din oglinzi sparte
un chip
ape s-au aprins,
în goană spre amurg
izbucnind in plîns
ca un veșnic rug.
Romeo PAVALOAIA
15 — Convorbiri literare
ROMANIA.
CEAUSESCU,
PACE!
Nicolae Ceaușescu. mesajele și ape-
lurile sale adresate opiniei publice
internaționale, conducătorilor de state
și de guverne pentru a-și uni efor-
turile. in acest moment crucial, pen-
tru a stăv iii aberanta cursă a înar-
mărilor, a găsi „un modus vivendi",
rezonabil, echitabil și echilibrat pen-
tru toate națiunile indiferent de mă-
rimea, potențialul și sistemul lor so-
cial — economic și politic.
Un sentiment bivalent, al patriotis-
mului și internaționalismului »e de-
gajă cu pregnanță din demersurile
cu valoare istorică ale României so-
cialiste in direcția salvgardării păcii
mondiale. Un popor ca al nostru, ca-
re și-a conservat cu grele jertfe fi-
ința proprie, care și-a împlinit cu
prețul unor eforturi impresionante i-
dealurile sale de independență și uni-
tate politică statală, nu putea să ră-
mînă indiferent in fața actualei si-
tuații politice internaționale cînd a-
sistăm la proliferarea unor doctrine
funeste care motivează și încurajează
escaladarea cursei înarmărilor nu-
cleare, promovează competitivitatea
nucleară între superputeri, ca de pil-
dă doctrina „echilibrului terorii",
doctrina „descurajării adversarului",
a „războiului stelelor", a războiului
cu așa zisa „armă curată" respectiv
arma cu neutroni etc. Toate aceste
manifestări doctrinare reprezintă, in
concepția ideologiei și politologici ro-
mânești, o sfidare a oricărei morale,
a noțiunii de pace, de umanitate, de
respect pentru valorile civilizației
trecute și contemporane. Poporul ro-
mân, care este ferm angajat in ma-
teria!! - rea Programului de edificare
a ivilizației socialiste, vede in acest
spectru războinic un atentat Ia adre-
sa umanității și a continuității proce-
sului istoric de creativitate pașnică,
in -țelesul generos și nobil al ter-
menului. Pacea a fost și rămîne vo-
cșția definitorie, trăsătura esențială
psihologiei poporului român. De-
sigur. ponorul nostru a acționat în
toată istorie sa pentru o pace demnă,
tut fi cucerit in decursul istoriei, in
pofida atîtor vicisitudini. Poporul
nostru n-a manifestat tendințe aca-
paratoare, expansioniste sau anexio-
niste, refuzînd aceasta apriori, chiar
atunci cînd marile puteri au încercat
să-1 atragă în asemenea direcții. El
și-a rostuit de sine stătător vatra
strămoșească, și-a clădit civilizația
materială și spirituală prin încorda-
rea și concentrarea propriilor sale e-
nergii creatoare, ceea ce i-a conturat
personalitatea, identitatea sa incon-
fundabilă. Pornind de la propria sa
experiență istorică privind necesita-
tea apărării și promovării păcii, de
la postulatul pe deplin validat după
care istoria reprezintă „magistra vi-
tae", poporul nostru acționează în
prezent cu toate forțele pentru con-
solidarea păcii în Europa și în lu-
me prin demersuri și inițiative de
larg răsunet internațional. Ca stat
european și pornind de la realitatea
că Europa a fost terenul de unde au
izbucnit cele două războaie mondi-
ale. că în zilele noastre ea reprezintă
zona cu cea mai mare densitate de
arme și trupe, zona în care cele
două mari blocuri cțiuse se găsesc in
contact direct, România acordă o de-
osebită atenție și acționează cu fer-
mitate pentru înfăptuirea securității
și păcii pe continentul european. Ini-
țiativele și propunerile formulate de
România socialistă în decursul ultime-
lor două decenii. în direcția înfăptu-
irii acestui obiectiv, se înscriu intr-o
concepție unitară, dinamică și de
largă perspectivă, al căni promotor
este secretarul general al partidului,
președintele Republicii. tovarășul
Nicolae Ceaușescu. La baza acestei
concepții stau următoarele idei for-
ță : 1) statornicirea unui sistem de
raporturi de natură să asigure fiecă-
rui stat
post de
străine,
recurge
garanția că se află la adă-
orice imixtiuni sau presiuni
de orice încercare de a se
împotriva sa la forța sau la
dreptate
Una din contribuțiile
ale politicii externe
la baza căreia se
orientările și
președintelui
personalitate
contemporane,
remarcabile
a României,
află ideile.
E-sre
aptul
umani'
și justiție.
n^rim admis de
de mlie univer-
ă petrul român n-a riv-
activitatea neobosită a
Nicolae Ceaușescu —
proeminentă a lumii
unul din marii stra-
nit
P'-
ndeîă la bunurile altor po-
:a el nu s-a situat nici pe
cucei
dar nici n-a pu-
amenințarea cu forța : 2) adipcirea
conlucrării multilaterale între toate
statele Europei, fără deosebire de
orînduire socială, intensificarea și
dezvoltarea susținută, fără nici un fel
de- discriminări și obstacole, a schim-
burilor internaționale, a colaborării
economice, tehnico-științifice și cul-
turale ; 3) adoptarea de măsuri fer-
me in direcția opririi cursei înarmă-
rilor, reducerii cheltuielilor militare
și armamentelor, Înfăptuirea dezar-
mării și în primul rînd a dezarmă-
rii nucleare ; 4) crearea de zone ale
păcii, lipsite de arme nucleare in
Balcani, in Centrul Europei și alte
-zone ale planetei : 5) asigurarea con-
tinuității destinderii europene și mon-
diale pe baza prevederilor Actului
final de ia Helsinki, în vederea cre-
ării unei Europe a păcii și securității
colective
în
perspectivă a
lumi fără arme nucleare, unită
unei
Pe
baza principiilor cooperării interna-
ționale fundamentate de Carta O.N.U.
In concepția României, a tovarășu-
lui Nicolae Ceaușescu, oricît de în-
delungate și dificile ar fi tratativele,
negocierile pașnice reprezintă sin-
gura alternativă rațională, lucidă de
soluționare a conflictelor interstatali,
zonale și interzonale. O măsură de
o inestimabilă valoare in aria acțiu-
nilor de politică externă inițiate de
țara noastră în direcția reducerii pe-
ricolului de război și a promovării
unui climat de destindere pe arena
mondială o reprezintă recentul /te-
ferendum național, desfășurat la pro-
punerea tovarășului Nicolae Ceaușescu,
care a prilejuit votul unanim al po-
porului român pentru reducerea cu
5 la sută a armamentelor, cheltuie-
lilor și efectivelor militare. Acest
nou demers românesc, profund uma-
nist se înscrie în suita amplă de pro-
puneri și măsuri anterioare ale
României socialiste, exprimind depli-
na aprobare față de politica externă
a partidului și statului nostru, de
activitatea neobosită și plină de res-
ponsabilitate a președintelui Nicolae
Ceaușescu. Poporul român s-a pro-
nunțat intr-o impresionantă unitate
de cuget și simțire în cadrul -Refe-
rendumului de la 23 noiembrie 1986
pentru dezarmare și pace, pentru un
climat de cooperare și deplină în-
țelegere, încredere reciprocă între
statele comunității internaționale,
pentru respectarea strictă' a indepen-
denței și suveranității naționale. In
numele poporului român, tovarășul
Nicolae Ceaușescu a adresat de la
Tribuna Marii Adunări Național-" tu-
turor statelor și popoarelor, șefilor
de state și guverne, parlamentelor,
oamenilor ’ politici de pretutindeni,
încă o dată chemarea „de a-și uni e-
forturile și de a acționa pentru o-
prirea cursei iraționale a înarmări-
lor, pentru trecerea la înțelegeri și
măsuri concrete de dezarmare nucle-
ară și convențională, pmtru apăra-
rea dreptului suprem la viață și la
pace al tuturor oamenilor și națiu-
nilor". Este demn de subliniat pu-
ternicul ecou internațional pe care
l-au determinat măsurile adoptate de
România în rîndul cercurilor politi-
ce, al opiniei publice mondiale, al
șefilor de stat și de guverne care au
dat o înaltă apreciere inițiativei ță-
rii noastre de a trece la reducerea
armamentelor, trupelor și cheltuieli-
lor militare.
Astăzi este un fapt de notorietate
că un număr impresionant de perso-
nalități de primă mărime au expri-
mat și exprimă opinii dintre cele
mai favorabile la adresa politicii ex-
terne a României, precum și a rolu-
lui tovarășului Nicolae Ceaușescu în
fundamentarea acesteia, din care vom
releva următoarele : „Avem, in Ma-
rea Britanie, o mare admirație față
de politica românească ce se pro-
nunță statornic pentru independența
statelor și neamestecul
in treburile
interne ale altor țări. Aș dori să a-
daug
tatea
garet
Marii
că m-a impresionat personali-
președintelui României"... (Mar-
Thatcher.
Britanii)
Primul ministru al
președinte, să vă
Dorese. domnule
salut pentru con-
tribuția teoretică și practică pe care
politica externă românească o oferă
Europei și lumii in direcția păcii și
securității..." (Ramalho Eanes, fost
președinte al Portugaliei) ; „Impor-
tanta Dumneavoastră contribuție la
lupta
pace,
rilor
pentru
pentru
si m
destindere,
reducerea
primul
pentru
înarmă-
rind u
înarmărilor nucleare, lupta Dum-
neavoastră pe toate meridianele lumii
pentru o nouă ordine economică și
politică... v-a consacrat drept una
din cele mai importante personali-
tăți ale epocii noastre" (Andreas Pa-
pandreu. Primul ministru al Greciei).
Aceste aprecieri dimensionează eloc-
vent modul în care se reflectă vir-
tuțiile gîndirii și acțiunii politice ro-
mânești în conștiința opiniei publice
internaționale.
C. Gh. MARlNESCU
tegi ai salvgardării păcii mondiale,
o reprezintă analiza lucidă și profund
i științifică a realităților societății con-
Itemporane, a marilor probleme cu
care se confruntă omenirea, îndeo-
sebi	a pericolului izbucnirii unui
război nuclear, care ar putea să du-
că nu numai la distrugerea civiliza-
ției de veacuri clădită cu eforturile
atîtor generații, dar chiar și la dis-
pariția vieții pe planeta noastră.
In concepția partidului nostru, a
secretarului său general, omenirea
străbate una din cele mai contorsio-
nate și paradoxale epoci istorice în
care geniul creator al omului a pus
bazele unei civilizații de înalt nivel
științific în toate sferele și compar-
timentele societății. In perioada post-
belică s-au acumulat progrese spec-
taculare ale științei și tehnicii, în
mod paradoxal insă, in condițiile a-
celeiași epoci, de strălucite cuceriri
ale spiritului creator, asupra desti-
nelor omului apasă cel mai grav, in-
comensurabil și inimaginabil pericol
din cîte au planat vreodată și anume,
cursa aberantă și furibundă a înar-
mărilor, cu cele mai sofisticate arme
de distrugere in masă, și îndeosebi
rachetele nucleare de cele mai di-
verse tipuri, capabile să nimicească
în citeva minute civilizația multimi-
lenară a terrei. Astfel, incalculabilele
șanse de progres multidimensional pe
care le-a dobindit omenirea în con-
dițiile marilor cuceriri ale revolu-
ției științifice și tehnice contempo-
rane se pot transforma in tot atitea
mijloace ale autodistrugerii, care pun
in pericol nu numai tezaurul de va-
lori materiale și spirituale ci și via-
ța omului, demiurgul acestor valori
inestimabile. „S-a ajuns la un ase
menea stadiu ai înarmărilor — sub-
linia tovarășul Nicolae Ceaușescu —
incit orice nouă acumulare de arme,
îndeosebi nucleare, poate declanșa o
catastrofă nucleară mondială-. Pentru
depășirea acestei situații dramatice,
președintele României propunea : „Să
fie lăsat atomul să producă milioane
și miliarde de kilowați ore energie >
Să lăsăm atomul să aducă lumină
in orașe și sate, in fabrici și uzine,
in casele oamenilor, să le ușureze
munca, -să le facă viața mai bogată,
mai frumoasă !... Să spunem deci cu
toată hotărirea Nu cursei înarmări-
lor. Nu oricăror rachete, oricărui
armament nuclear în Europa, in în-
treaga lume. Să acționăm cu toată
hotărirea acum, cît sîntem în viață,
pînă nu este prea tîrziu pentru a
asigura dreptul fundamental al oa-
menilor, al popoarelor la libertate,
la viață". Sînt concentrate în aceste
fraze-idei de o excepțională vibra-
ție și semnificație umanistă, care
exprimă persuasiv filosofia poporului
român, preocuparea sa perenă pen-
tru destinele naționale ca și pentru
cele ale umanității, grija pentru vii-
torul omenirii și al civilizației sale
materiale și spirituale. Acestea sînt
rațiunile pe care se fundamentează
numeroasele inițiative de pace ale
României socialiste, ale președintelui
cîntecele speranței
andrei voznesenski
butonul
Printre spirele planetelor pustii
una singură palpită.
rîde, cugetă de milioane de ani,
ii fredonează pe Mozart, verbul forează,
Pămintul — imensul cap verde.
Doar... un buton ! Final infraroșu.
robert rojdestvenski
Zic unii „în toate-i natura"
Spun alții „în totul e domnul"
Dar oare chiar domnul
inventă cuvinte :
„bombița cu hi-
dro..., neutro, cealaltă cu troni !“
Ne-am dedat
zi de zi
cu termeni
Ia modă
izbindu-i în carne și oase
pre oameni !
Ea nu atacă oricum
ci de-a dreptul
în creștet.
Ființa fără istov
ostenește,
erudiția planetei
subsidii reclamă.
Grăsană, lălîie,
opera-nvățăturii
sporește,
iar pălmașul
pune mina la ochi
și vede :
niște miini prin ostrețe.
Ce dulce-i
în pîrgă lucind
ah ! fructul oprit al științei.
Mase poeme fără titlu din „modern haiku
magnus mack homestead
soldați netnișcați
zac in zăpadă —
bintuind întunecata memorie
nick virgilio
Monumentul Vietnamului
umbrind numele tatălui ;
fiul postum
leatrice lifshitz
peste tot —
monumente de război
și mame
Redacția : laji, itr. Gh. Dimitrov nr. 1,
telefon (981) 16242 O Administrația:
București, Calea Victoriei nr. 115, tel.
(90)506618.
constantin saveliev
Băiețandrilor ce se joacă de-a războiul
le pun la dispoziție-n palmele-mi mari,
la-ntimplare, 20 dc soldați de plumb.
Pătrunză-se cu atenție, prietene :
— unui e fără miini, fără picioare celălalt,
al treilea e negru : numai dinții sînt albi
ca de cretă,
ars de viu în turelă, în tanc.
In flanc, următorul cu medalii — un scut —
pieri într-un mai înflorit la Berlin ;
in stînga-i fantoma acelui ce-noată
din zorii lui paș’trei in Nipru.n aval ;
la rind, este orbul : de patru decenii
ochiul rodește suspine ovale.
Zornăie-n palme soldații de plumb :
— nu vă jucați, flăcăiași, de-a răzbelul !
în românește de
Horațiu DUMITRESCU
azil hiisnii daglarca
jeffrey winke
viețuire umedă
lipit de pagină
printre decupate de război îngălbenite
bănuțul de oțel
virgmia egermeier
In cartea aceasta veche
tinerele fețe ale războiului
coperta-n ruină
truett I. hilliard
ghiulea udă
sîngele fierului
pătează fulgii în roșu
moarte...
în românește de
Kodica ALBL’
Colegiul de redacție :
Redactor șef : Cornelii! Sturzu
Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU
Audi Andneș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu
Urlă oare cerul neîncăpător
Sau stelele se-ntoarnă la nașterea lumii ?
\u-s oare fulgerele chipuri ale viitorului
Cind întunericul se sfarmă sub un satîr auriu ?
Iată ploaia, iată căderea nebună a apelor,
Dc parc-am fi-n pădurile primare :
Păsări flămînde ni-s miinile
Picioarele ni-s frunze uriașe.
Sint parcă văzind pîntecul lumii verde,
Izvorul înnoirii din lumini.
In înotul peștelui, tirîșul șarpelui, zborul păsării
Ascultă-te, inimă, ascultă cîntecul viu al ființei.
In românește de
Ion PENISOARA
si Emil SUCIU
• Prețul unui exemplar : lei 5.
Abonamente : 6 luni, 30 lei ; 1 an. 60 Ici
Pentru străinătate abonamentele prin rLEXrM —
departamentul export-lmpor" presa, București. suc. 11
Decembrie nr. 1.
P. O. BOX IM—117, telex 13Z2L
I. P. Iași cd. 1188
54737