ANUL VI, nr. 11 (71) autograf ALEXANDRU DUȚU Vocație comparatistă NOIEMBRIE SUB SEMNUL CONFERINȚEI NAȚIONALE A PARTIDULUI VIAGC G EDITATE IN COLABORARE CV COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA CULTURA, EDUCAȚIE Timpul pe care-1 parcurgem își hotărăște ca- dența prin oameni. Ei își cuceresc viitorul trans- formînd realitatea după legile progresului, acțio- nind, în procesul complex de conștientă creație istorică, în calitate de autori ai înnoirilor și de ființe ce se autofundamentează permanent. Deschi- derea către cultură și educație constituie, în aces- te circumstanțe, o condiție a împlinirii personali- tății umane, dar și un factor de accelerare a rit- mului propășirii generale a societății. Asumarea la nivel global a unui asemenea ade- văr, înscrierea lui ca principiu diriguitor in prac- tica vieții noastre poiitico-jcciale, m programele dezvoltării multilaterale a țării presupun răspun- deri majore din partea celor ce activează pe fron- tul culturii și educației, devenit, în actualitate, ori- zont dc intensă concentrație și incandescență, Din- colo de aceste responsabilități ce exprimă încre- derea în valoarea unor investiții specifice de efor- turi și competență, cu recunoscută eficiență socia- lă, se afirmă imperativul valorificării personale a virtuților cadrului formativ existent, al ascensiu- nii prin strădanii proprii către niveluri superioare de cunoaștere, de spiritualitate. Fiindcă, și pe plan individual, cultura „nu se moștenește, se cucereș- te". Participare, implicare, creativitate, democrație sînt cîțiva din termenii care desemnează, in spa- țiul de referință, deziderate și temeiuri ale acce- sului neîngrădit, de fapt stimulat, încurajat — al tuturor vîrstelor și profesiilor — Ia sursele d îmbogățire și înălțare a conștiinței. Sînt, in ace- lași timp, noțiuni pentru realități care, asociat? posibilităților materiale corespunzătoare, atestă in- vestirea culturii cu funcția de factor intern al progresului social, solicitînd, totodată, un compor- tament adecvat imaginii omului în permanent pro- ces de asimilare spirituală. Permeabilitatea în ra- port cu astfel de influențe exercitate generos, m forme variate, receptivitatea la „chemările" adre- sate cu puterea de convingere a valorilor auten- tice sînt atribute primare ce se cer cultivate și, desigur, ilustrate prin atitudini și fapte concrete. Pe o altă treaptă, dorința și efortul de autodepă- șire, „antrenamentul" constant pentru o mișcare dezinvoltă în cîmpul ideilor celor mai înaintate, căutarea și însușirea criteriilor de apreciere va- lorică dimensionează trăsături importante ale pro- filului uman pe care-1 promovează societatea noas- tră socialistă, pe planul cel mai înalt aflmdu-se participarea nemijlocită la opera de creație spiri- tuală. Toate acestea, în contradicție cu manifes- tările de suficiență și mărginire, de automulțu- mire cu starea de mediocritate intelectuală și inerție a gindului. Referindu-ne, aici, la cultură, mai ales în sem- nificațiile ei individuale, de stăpînire a unor cu- noștințe variate în diverse domenii, de comporta- ment valoric orientativ în totalitatea sferelor vie- ții omenești, se cuvine să-i evidențiem — in con- sens cu refiefările din recentul forum ce a dezbă- tut problemele edificării conștiinței socialiste. Con- gresul al III-lea al Educației Politice și Culturii Socialiste — complexitatea alcătuirii, multilatera- litatea componentelor. „Modelul" cultural promo- vat în epoca noastră de necontenite tumulturi con. structive cuprinde elemente de ordin politico-ideo. logic și profesional, care se regăsesc, printre al- tele, în angajarea responsabilă, competentă in muncă. Cuprinde, de asemenea, un anumit volum de cunoștințe teoretice și deprinderi intelectuale, aptitudini de receptare și creație artistică etc-, fie- care cu rol bine definit în asigurarea rezistenței, supleței și eficienței „construcției" de ansamblu. Și, dacă, în etape anterioare apartenența la con- ceptul de cultură a laturilor mai întîi menționa- te a fost neglijată. Ia fel de dăunătoare ar fi sără- cirea lui prin minimalizarea importanței celei din urmă. Cu atît mai mult cu cît, prin esența sa, arta este o activitate integrativă, care în condi- țiile diviziunilor și specializărilor formelor spiri- tuale oferă, compensatoriu, șansa refacerii unității firești. „Coloanele" de susținere a edificiului vizat, în- treaga lui structură se împlinesc prin aportul unor forme și mijloace special instituite de societate. Din această perspectivă se poate vorbi despre „cultură prin educație". O asociere ce sugerează și o altă importantă relație : „cultura educației", sintagma făcînd trimitere la gradul de competen- ță al demersului formativ. O asemenea cerință îsi revendică legitimitatea în contextul mai amplu de exigențe caracteristice afirmării unei noi calități a muncii și vieții și îsî susține oportunitatea, mai ales în opoziție cu opinia, încă îmbrățișată oe alocuri, că actului educativ îi sînt suficiente bu- nele intenții si un „oarecare" nivel de pregătire culturală ori de specialitate. Este, după cum ușor se înțelege, „convingerea" care „colaborează" cu formalismul și improvizația și care — admitînd că este de ajuns să enunți adevăruri, nemaitrebu- ind să le demonstrezi — face ape] îndeosebi Ia mo- dalități declarativ-exnozitive perimate, fără a Ie căuta pe cele cu sporită forță de înrîurîre înteme- iate pe motivare și argumentare. Ca în orice domeniu si aici diletantismul este indezirabil, iar implicațiile sale ca premisă de eșec în construcția etică îl fac chiar mai primej- dios decît în alte sfere. Calitatea demersurilor cultural-educative. perfecționarea si înnoirea me- todelor si tehnicilor formative, de modelare în autentic spirit umanist a conștiinței c'-nrimă, ca imnerative actuale de maximă însemnătate, pre- țuirea reală a ființei ce „se mișcă în funii soare- lui din sine", a valorii supreme — omul. Ion NEDELEA Cultura română a fost dintotdeauna centru de conexiuni intelectuale. Mai întîi de toate, deoarece la noi s-au întretăiat curente de civilzație foarte diferite, așa cum nu s-a mai în- timplat decit în părțile mediteraneene ale Europei : curente din Grientul apropiat s-au împletit la noi cu impulsuri venite din- spre inima continentului, iar unul dintre marile drumuri ale Europei veacului de mijloc trecea dinspre Mediterana spre Ma- rea Nordului pe văile Moldovei, pe la Suceava în sus. Apoi, noi ne aflăm pe acea „membrană" a Europei care a îngăduit înfăptuirilor să pătrundă spre nord, iar cuceririlor gînduhu din părțile de sus să coboare spre lumea soarelui : membrană alcătuită de linia Dunăre—Rin, aceea care a marcat frontiera lumii romane, a separat lumea catolică de cea protestantă, lu- mea cîntecului și a dansului de lumea legendelor și a impera- tivului categoric. La noi au lucrat tipografii pentru popoarele balcanice și oameni care s-au sălășluit prin academii și cance- larii domnești pentru a afla condiții bune de activitate a min- ții ce nu erau de găsit în țările lor asuprite. Se adaugă faptul că noi am trecut repede de la o „alteri- tate“ la alta, de la un „străin" la altul: mai întîi, străină ne-a fost lumea care avea alte convingeri și obiceiuri dinspre păr- țile Apusului, pentru ca, ma încoace, să ne atragă „Europa lu- minată" și să dorim să așezăm și pe tărîmul nostru ceea ce civilizația cucerise acolo. De aici și interesul pe care-1 arătăm epocii Luminilor, cînd românii s-au îndreptat spre noi orizon- turi. Dar fără să uite de „înțelepciunea dinăuntru", aceea care făcea mintea „curată" și o călăuzea spre tainele lumii. Din această nobilă aspirație spre civilizație și spre înțelepciune, mereu de readus în bun echilibru, s-a hrănit dorința noastră de a ne înțelege pe noi, înțelegind pe alții. Această „deschi- dere" spre lume a dat întotdeauna viață lucrurilor înfăptuite de mintea și inima românilor. Partidului Despre strămoși Ca să-i găsesc printre istorii Adrian Bocancea : Natură statică' Emil IANUȘ Cum dintr-o singură sâmînță zarea se umple de spice, cum dintr-o singură ciipire a nopții cerul de stele e plin, așa inima mea de puterea ta se cuprinde, așa gîndul tău se-ntrupează în visele mele, în izvorul strălimpede al neamului din care te tragi, din care cu toții ne tragem. Ton PRELIPCEANU Eu ar afund printre cuvinte Și printre zile, printre ani De scot afară oseminte De geți, de daci și de romani... Cînd vîrful fierului de plug Agață un cuvînt de os Simt rîuri de strămoși cum curg Spre fluviul timpului, în jos... Mi-i brațul parcă ostenit Și ostenit îmi e cuvîntul De De cită vreme am trudit, cît am răscolit pămîntul. Sub lutul anilor, stîncos Pe cei acoperiți ’de glorii. Stejari cu suflet rămuros. De-ți pleci urechea Ia pămînt Și-acum se mai aude încă Chemarea unui glas răsfrînt în apa vremilor, adîncă. Citeva întregiri si observatii bibliografice eminesciene (III) A PRIVI OARE Nu te condamn, omule, ai născocit arma pentru apăra de fiare. Nu te damn pentru că dobori malele ca să-ți astimperi a Referitor la capitolul Corespon- dență, completăm că în scrisoa- rea adresată lui lacob Negruzzi la 15 ianuarie 1876, publicată de „Convorbiri literare", nr 1. 15 ia- nuarie. p. 8. este vorba despre studiul lui Slavici asupra maghia- rilor și despre unele proiecte li- terare ale poetului. Cu această o- cazie> Eminescu trimite o come- die de Slavici si citeva poezii proprii. Reținem din I. E. To- rouțiu. Studii și documente lite- rare, voi. I. București. 1933. p. 317, că în Scrisoarea către ace- lași I. Negruzzi, poetul împărtă- șea acestuia cîteva proiecte lega- te de drama Mureșan. Din aceeași sursă sîntem informați că Emines- cu îl mai adresează Veronicăi Micle o scrisoare la 3 ianuarie 1882, deci mai exista una pină la scrisoarea din 21 februarie 1882, descrisă mai corect în fie, (fără a se Dreciza a fost reprodusa între -Manuscriptum", nr. 4, la care Veronica Micle Bibliogra- că aceasta timp si în 1971. p. 4) îi răspun- de chiar pe 23 februarie 1882. Nu e menționată în Bibliografia Mihai Eminescu o scrisoare către I. L. Caragiale, din 12 octombrie 1877, publicată de altfel în „Con- temporanul" nr. 160, 1949, p. 4, iar Scrisoarea din octombrie 1877, descrisă la pct. 4001, pag. 225 și reprodusă în „Contemporanul", 1952, nr. 35, august 29, pag. 5, e numită „inedită", cu toate că Di- mitrie Macrea, în „Limba română", 1953, nr. 5, în articolul Eminescu și problemele limbii noastre lite- rare, stabilea că Scrisoarea ar îi adresată lui Titu Maiorescu, lucru, menționat și în. Bibliografia lite- raturii române *). în legătură cu Scrisorile trimise de Eminescu, de ia Liman și Odesa, prietenilor din Iași, în 1885, descoperim ne- consemnarea unor referințe de mare utilitate, unele aparținînd lui Augustin Z. N. Pop, precum și articolul lui Nicolae Liu, O cores- pondență inedită a Iui Eminescu, din „Gazeta literară", II. 1955, nr. 38, p. 2, unde sînt publicate inte- gral scrisorile notate în Bibliogra- fie la 3979. Se pare că primele (continuare în pag. 3) Marin IANCU CIND? că te con- ani- foa- mea. Pentru aceasta îți aduc cuvinte de laudă. In același timp, vorbe de ocară îndrept spre tine. De ce ai aruncat piatra ? De ce ai ridicat bîta împotriva semenului tău ?... Ai ajuns să născocești teri- bila armă... incit o clipă de rătăcire poate duce la dis- trugerea frumuseței planetei noastre Pămînt. Strigătul meu izvorăște din dorința de a ne bucura in li- niște de creșterea firului de iarbă, de deschiderea boboci- lor de floare de pe ramura pomului, de zborul zburdal- nicului fluture. Uite, a venit toamna cu toate minunățiile ei și eu sînt acum supărat, mai trist ca în alte dăți. Ști- rile, continuînd să sosească din diferite colțuri ale Ter- rei, mă înspăimîntă. Milioa- ne de copii mor de foame. Bolile continuă să facă rava- gii, secerînd viețile oameni- lor, cu miile. Sînt per- fecționate sistematic armele de distrugere, de distrugere a lumii. Iată de ce, oameni buni, acum, din pragul mile- niului trei, întorcîndu-mă cu fața către cele patru zări, strig : Trimiteți generalii aca- să, la vatră ' Declarați război foametei! Declarați război bolilor ! Salvați copiii! Sal- vați Omenirea ' Oare cînd o să ajung și eu să mă bucur de tot ce are natura mai fru- mos, precum se bucură liva- da, după o ploaie binefăcă- toare, cînd totul surîde în soare ? Ion PUHA GRONICA LITERARĂ Al acilea volum ae vei suri al lui Gheorgue Lupu — Fior, Luitu- ra .lunmwa, 198/ — permite ms- cernarea liniilor de contur aen- mu\ e ale inaiviaualitațn sale li- rice, accentuate ae evoiuțale ca- re s-au petrecut in poezia lui in- tr-un răstimp destul de lung. Zi- ceam „evoluții", intrucît, ae la debutul cu Migrația iluziei d.n 1983 (anterior intrase intr-o ca- setă cuprinzind opțiunile de con- curs ale numitei eaituri) și recen- tul volum, nu s-au produs modifi- cări, și cu atît mai puțin muta- ții in formula lirismului propriu în măsură să-i modifice fiziono- mia. In cazul său, funa vorba ae un debut oarecum tardiv, pre- mers însă de o prezență relativ consecventă în revistele ieșene, es- te și firesc ca în Fior (titlul aces- ta este de o lipsă de tonus și de expresivitate care nu cred că tre- buie imputată autorului) să ni se ofere un profil de maturitate. Practic, e vorba de faptul că s-au păstrat neschimbate, în esența lor, opțiunile estetice și temati- ce, mișcările, cîte există, petrecîn- du-se ia nivelul perspectivei onto- logice și la cel al modului liric. Un plus de gravitate și un fel de asprime discretă, o îmblînzire și o întristare a materiei afecti- ve supusă elaborării poetice, un frison existențial probant pentru mărturisirea, mai înainte omeneș- te fățarnică, potrivit căreia poe- tul aude timpul curgînd implaca- bil. de unde efortul vizibil de in- tegrare în marile armonii, con- știentizarea limitelor, fără spasme teatrale adresate galeriei, de un- de neliniștea benefică și dorința de a rodi după propria și ade- vărata măsură, cam acestea sînt noutățile de viziune către care tinde și, de multe ori, le împli- nește Gheorghe Lupu în noul vo- lum. Branșarea lui la tradiție, la o tradiție apăsat românească, rura- lă și moldavă, este evidentă ; și ar fi cu adevărat un poet tradi- ționalist, în sensul cel mai strict al cuvîntului, dacă nu și-ar asu- ma un cîmp de cunoaștere și de valori mult mai larg și dacă nu ar avea la dispoziție un aparat metaforic, în liniile lui esențiale, de o incontestabilă modernitate, fără însă a se subsuma unor modele mai recente. Din a- cest punct de vedere reperele sale aparțin poeziei noastre de dina- inte de Nichita Stănescu, după cum se poate ușor vedea din ur- mătoarea strofă : „în fața ta, născuto, arde timpul. / îi văd di- simulat asupră-mi ștreangul. / Ve- nirea ta-ntre vii învie nimbul. / Plecarea mea-ntre morți păstrează rangul" (Postumă). Inducțiile ce- le mai pline, niciodată însă atît de puternice încît să ducă la epi- gonism, îi vin dinspre Arghezi, Blaga, Voiculescu. Se întîmplă, foarte rar, ca alto- A încerca să surprinzi — în pu- ține rînduri — personalitatea lui Paul Cortez nu poate fi decît o întreprindere dificilă, dacă nu chiar riscantă, pentru cineva care ar dori să se păstreze cît mai a- proape de adevărurile „subiectului viu", dacă ne putem exprima ast- fel. Aceasta în bună parte datori- tă unei veritabile risipe de daruri cu care natura, deloc zgîrcită în ceea ce îl privește, l-a înzestrat pe acest „iatronavigator" cum îi place să se autodenumească. Au- tentic savant al profesiei sale, psi- hiatria (este membru al unor fo- ruri științifice răspîndite pe mai multe meridiane, foruri prestigioa- se a căror simplă enumerare aro- cuPa un spațiu tipărit pe care nu ne putem permite să-1 irosim, dar cei interesați pot consulta INTER- NATIONAL WHO’S WHO In Com- munity service editat de Douglas B. I aw în 1976. printed by the Cambridge University Press Lon- don. England unde fotografia și datele respective sînt tipărite la nu prea multe pagini distanță de cele ale lui E. M. Ciocan), muzi- cian de stirpe aleasă, cu antece- dente strălucitoare și în familie, comentator subtil și avizat al fe- nomenului muzical, scenarist si — în fine —• autor a două volume d° proză despre care s-a afirmat — și nu în mod gratuit — că ..sînt cu totul singulare în litera- tura română", „păcătuind" și tot cu har in domeniul picturii, iată irea simultană a unor poetici atît de puternic diferențiate pe pro- priul trunchi de sensibilitate să producă hibrizi ciudați și fără șanse de supraviețuire lirica. Fior debutează cu cîteva poezii de patrie, după care materialul este organizat potrivit liniilor mai complicate ale profilului liric — așa cum și-l gindește autorul ; se pare că această schemă se extin- de, probabil din inițiativa editu- rilor, mai ales la poeții care nu au depășit prima etapă a dru- mului lor în poezie. In sine, ea nu are nimic neproșabil. dar ste- reotipia modelului nu poate ser- vi nimănui ; principial vorbind, sentimentul țării, care, fără îndo- ială, nu poate lipsi nici unui poet adevărat, se integ-ează de fiecare dată altfel în structura eului cre- ator. Textele respective ale lui Gheorghe Lupu nu se deosebesc de cele din volumul anterior și GHEORGHE LUPU: FIOR* nici de ceea ce se face, în mo- mentul de față, în poezia noas- tră. Sintem tentați să asemănăm acest fel de poezie cu meșteșugul decorativ al olarilor din satele românești, fără a da acestei com- parații vreun sens cît de cît iro- nic sau depreciativ : pe trupul, cu conturul moștenit din generație în generație, al vaselor de lut, aceștia așează, scrise în smalț, podoabele unor motive, și ele străvechi ; personalitatea adevăra- tului artist stă în sinceritatea și siguranța tușei, strălucirea și limpezimea culorilor, capacitatea de esențializare a desenului și al- tele. Numai un ochi exersat deo- sebește arta de artizanat. La fel și cu poeții. Gheorghe Lupu este, ca om șl artist, puternic marcat de ascen- dența sa rurală ; nu însă printr-o evocare descriptivă sau strict sen- timentală a satului ori a peisaju- lui si nici prin refuzul condiției citadine ulterioare. Nu găsim nici în acest volum nostalgii ale u- nui paradis pierdut, nici impulsul întoarcerii la matca veche. Pur si simplu se legitimează în ordi- ne spirituală prin obîrșia sa ță- rănească. Familia — mama tatăl, în primul rînd — sînt oei care i-au transmis, nu o anumită ere- ditate, ci un tipar uman, un mod de a concepe existenta și, de aici, frumosul, fie ca dat estetic, fie ca trăire. Poetul se caută, se descoperă în ei, simte cum pă- rinții, apropiindu-se de moarte, se varsă în el cu toată cumplita povară moștenită a stirpei. Inti- într-o „repede ochire" fațetele a- proape derutante ale unei perso- nalități, ale unei prezențe amin- tind de polivalențele renascentiș- tilor. ÎNAINTE DE A UITA, volumul de „engrame aleatorii" tipărit de curînd sub semnătura sa la Edi- tura Eminescu — 1987, poartă fără putință de tăgadă pecețile nobile PAUL CORTEZ: ÎNAINTE DE A UITA ale acestei bogății de orizonturi deschise, propunîndu-ne o inci- tantă și fermecătoare aventură spirituală deosebit de atractivă și prin firescul cu care autorul loi comunică și se comunică. Grațioasa mobilitate spirituală și dezinvoltura cu care se apropie de spații culturale adesea înde părtate și uneori foarte diferite ca natură, umorul fin dar și du ioșia comprehensivă, toate acestea reunite între două coperți, con- tu"ează imaginea unui mare iu- bitor de oameni pentru care arta — probabil printr-o, deloc sur- prinzătoare, corespondență cu pro- fesia practicată — devine o ema- nație benefică, consolatoare, o e- mitatea sentimentelor filiale, care, oricum, limitează profunzimea li- rismului, este atenuată prin in- vestirea lor arhetipală : „Așa le este scris la carte : / Pămînt co- pii și-un deal cu miei. / Cum pot să-i apăr eu de moarte / Decît îmbătrînind cu ei? // Le caut nimbul. Este-n toate — / Li-1 spa- lă zilele-n sudoare. Ei n-au trăit pe jumătate. / Eu am trăit? Nu știu, dar doare. // Cum pot să-i apăr eu cînd ei / Sînt morții lor și zeii mei ?“ (Cum). Expresionist în fibra lui lirică, poetul stili- zează și esențializează făpturile, obiectele și priveliștea acestei lumi proiectîndu-le în simboluri și dis- tilează gestul comun pînă cînd i se relevă sensul inițiatic sau pa- rabolic. Neamul se adună într-o singură ființă, tiparul se așează deasupra timpului : „Unde mi-i, unde ni-s numele ? Pîloîie-n carnea lor brumele. Mai la- să-le, doamne, să sune — / Sînt singura noastră minune. / Se-m- purpura nalt în cuvinte / Cu sîn- gele nostru fierbinte. / Pietrifi- cat în merinde, / Numele mut ne cuprinde" (Numen). Frămîntatul pîinii se încarcă de semnificații ritualice : „Mîna-n aluat tresa- re — / Amănunt fără de moar- te. / Maica parcă naște-o floare Din făinuri. Plita arde. / Tremu- rate-adincuri sună. / Vin fîntîni- le-n pridvor. / Pîinea asta-i tare bună. / Dar flămînzii mor de dor" (Ritual). Intre tema obîrșiei (intonată în volumul anterior în ritmuri imni- ce, iar aici pigmentată discret de fiorii tragismului) și naturismul funciar al poetului se stabilesc relații al căror efect este poten- țarea sensibilă a amindurora ; le- găturile constă într-o permanentă pulsație de tensiuni în ambele sensuri. Trebuie să vedem în a- ceastă conexiune motivul refuzu- lui poeziei descriptive, al pastelu- lui de efect pictural sau sentimen- tal-idilic. Pe linia expresionismu- lui despre care vorbeam mai îna- inte, se caută sensurile latente ascunse sub crusta efemerului. Exploziei dionisiace din Migrația iluziei i-a luat locul sentimentul mioritic al trecerii, al marii șl atotcuprinzătoarei nuntiri pentru și prin integrarea în ritmurile e- terne ale naturii. Nu clipa, ci tre- cerea ei, în care încep și încap deopotrivă și deolaltă nașterea, iubirea și moartea cuvîntului și tă- ficientă și subtilă „materia medi- ca". Cartea acestui coseur savu- ros, erudit lipsit de prețiozități și pedanterie, se constituie ca un ve- ritabil discurs, instruind și delec- tînd în egală măsură prin jocuri- le superioare ale inteligenței, prin percutante asociații ideatice, des- chlzînd porți largi către un tă- rîm în care spiritualul devine sursă de lumină și energie lăun- trică, de fericire durabilă si înăl- țătoare, cale spre adevăr și bine, spre înalte sensuri morale, frumo- sul întemeindu-se ca sferă a unei ample și nuanțate pedagogii uma- niste. Nu ar fi potrivit — și nici nu intenționăm — să dezvăluim con- ținutul acestei cărți, lăsînd citito- rilor bucuria întreagă a descope- ririlor. De fapt se pare că au și făcut-o — cartea a dispărut cu rapiditate din librării. Pendulînd între memorialistică și eseu, între notația scurtă dar plină de sevă și portret, cartea se refuză tiparelor obișnuite cu o nonșalanță strălucitoare. Poves- titor înnăscut, ca toate spiritele cerea, eul care întreabă și cel care ascultă sau știe : „Ce poa- te fi acest desfrîu de sălcii, / Cu- vîntă sufletul meu de-acasă / La- să, fiule, lasă, / Răspunde celă- laltul. / Ce tot inroură de-a-nal- tul / Floarea și pasărea-n pasă- re ? / Lasă-le, doamne, lasâ-le, / Se roagă unul de altul. / Și încă ce-i cu oul plin de pui / Mai în- treabă sufletul meu. / Asta știu eu, numai eu / Spune celălalt ca- re nu-i". (Celălalt), O astfel de poezie își propune să releve, prin cîteva metafore cu semnificații iluiae (floarea, pasărea, copacul, via, oul, lacrima, lumina etc.), întrebările fără sfîrșit despre fru- mos, curgere, rodire, durere ș.a., întrebări frumoase și îndestulătoa- re pentru suflet, și prin ele în- sele. Mizînd, în ultimă instanță, pe lirism, poezia lui Gheorghe Lupu nu complică, ci simplifică și adîncește liniile de contur ale e- xistenței și astfel ele devin mai dramatice, mai tensionate. Față de volumul anterior schimbarea de viziune este evidentă. Probatoare în acest sens este și o parte din poemele de dragoste. Unele, în linia deschisă în Migra- ția iluziei, sînt „trupești", posesi- ve, victorioase ; adie în ele duhul lui V. Voiculescu cel din „Fata din dafin" ori „Cîntec pentru des- brăcare". Altele, mai puține la număr, poate, caută să confere e- roticii. dacă nu o dimensiune me- tafizică (pentru care, se pare, poe- tul nu e apt, cel puțin deocamda- tă) măcar una spirituală. Gestica, oarecum spartană, a eroticii se ritualizează, forța este înlocuită de ardoare. Există si poezii în ca- re ipostaza reflexivă devine do- minantă cu inducții din Arghezi : . în fața ta. născuto, arde timpul. I Ii văd disimulat asupră-mi ștrean- gul. / Venirea ta-ntre vii învie nimbul. ! Plecarea mea-ntre morți păstrează rangul" (Postu- mă). Dar și cîteva în care un cu- vînt sau o afirmație „tare" detur- nează, temporar, textul către ci- nismul melancolic al cîntecului de lume : „Revarsă-ți regatul cu maci / Asupra pustiului meu. ' Iubita mea plină de draci ' Că-i tînără carnea de zeu" (Rază). Cîteva cuvinte, în încheiere des- pre starea generală a poeziei din acest volum. Discernem două ten- dințe : una expansivă, mai veche, mizînd pe efectul metaforic și re- toric, aflată în retragere ; o a doua, introspectivă și centripetă, mult mai gravă și mai bogată în nuanțe, frisonată de îndoieli și incertitudini — poezie a deplinei constituiri a conștiinței de sine, care cîștigă. vizibil .teren. Este cea care exprimă momentul pe care îl traversează acum poetul, plasat pe o traiectorie ascendentă. Mihail IORDACHE •) Editura „Junimea", 1987. de sorginte moldavă, Paul Cortez oferă pagini captivante, marcate cînd de asprimea unor tensiuni grele (Ancheta, Verificarea cea mare, întoarcerea în infern), cînd de o aură de poezie tragică, aproape bacoviană (Două umbre), cînd de suavitatea unor badinerii pline de vervă și umor. Cu totul notabile sînt și portretele, trasa- te parcă dintr-o singură mișcare a condeiului, în care lapidaritatea exprimării nu anulează nici nu- anțele nici amănuntul semnifica- tiv, surprins de ochiul atent al unui observator ce știe să treacă totul prin filtrul unei remarcabile sensibilități și inteligențe. Medi- tînd cu profunzime dar și cu o- menească putere de înțelegere și căldură, proprii unui om îndrăgos- tit de viață și de tot ce poate aduce semenilor bucurie și speran- ță, ascunzînd parcă mereu o scli- pire de lacrimă în spatele veșnic fermecătorului său surîs de ado- lescent pus pe șotii. Paul Cortez. cu ergramele sale, se vădește a fi un optimist ce nu ignoră fata întunecată a lumii, dar care crede nestrămutat în puterea de a fi în lumină a umanului și a valo- rilor sale. Cuceritoare prin fires- cul cu care se adresează citito- rului, prin franchețea și genero- zitatea mesajului său, cartea a- ceasta pare menită să satisfacă cele mai diverse preferințe ale publicului. Antoaneta APOSTOL Pierderea umbrei m-am îndepărtat prea mult de mine însumi de cînd m-am culcat pe sabia de aur cu care tu tai trandafirii vine seara cînd peste toate ferestrele cad perdele numai peste ochiul al treilea din frunte nu șerpi urcă și coboară muntele se tîrăsc pe propriul lor alfabet nimic zicînd cu înveninata limbă între neauzite porunci păzită dar eu sînt farul acesta de care mă sprijin și se sprijină din iubire si ard ardere de tot nespusă neauzită nevăzută nerespirată neatinsă negustată neînchipuită de aceea cînt și scriu alergînd înapoi Diogene răbdător melcul își duce casa în spinare toată viața ea face parte din el și el din ea ea este el și el este ea arzînd Nașterea poemului azvîrl din turn o piatră ce nu mai este a mea Midas puhoaie de versuri ghețari topiți de răsuflarea poetului Cu o floare-n dinți să cînte au strigat și i-au dat o chitară el nu avea ochi el nu avea degete el nu avea cuvinte el a scos din sîn (un șarpe?) și a cîntat ținîndu-1 în mîinile fără degete Pradă cuvintelor pradă cuvintelor am rămas sînt trandafirul roșu înlănțuit in grădinile de maci și legume Ego sum eu sînt poetul ce a cîntat otrava poemelor curgindu-i pe buze Artă poetică nu cînt natura gîndesc un cîntec în ea PROZĂ Pomul cu vulturi albaștri Da ce-ți place dumitale la A- brud? am fost întrebat de către cineva care știa unele lucruri des- pre mine. întîi de toate că nu-mi place Ia Abrud, dar îmi place Abrudul. Poate pentru că am fost cîndva, în copilărie, acolo, într-o tabără, unde mi se pare că am cunoscut un profesor, Rațiu. Sau poate acesta m-a învățat geogra- fie în clasa a V-a, altundeva, cu mulți ani în urmă. E un motiv ? a reîntrebat întrebagiul. Tot aco- lo, zic eu, m-am prezentat la pri- mul meu post de profesor, dar mi s-a spus că locul a fost dat liber din greșeală. Șeful secției raiona- le de învățămînt, prin 1960, fiind un bărbat foarte gras și nu cine știe ce deștept. în seara în care purtam această discuție n-am a- dormit decît foarte tîrziu. Cum dracu l-o fi chemat pe cel gras? Oare mai trăiește ? M-a prins dor de el, de un om pe care-1 văzu- sem cîteva minute și la care n-am băut nici un pahar cu apă, lu- cru important în relațiile dintre oameni. E sigur că avea haine roșcate. Era vară. E sigur că a- vea o față congestionată, mers greoi, o sensibilitate precipitată pe pereții vasului rotund cu ca- re-mi vine acum să-1 compar. Considerîndu-1 atunci și încă mulți ani un dușman, pierd cel puțin o oră ca să-I iert, mă enervez to- tuși și trec în bucătărie, să fu- mez. Dintr-o dată-mi dau seama că am cunoscut foarte mulți oameni fără nici un rost și c-am uitat da- te esențiale din destul de vastele mele lecturi despre istorie. Șeful de secție revine exact în clipa în care gust o linguriță din mierea de albine cumpărată cu optzeci de lei chilogramul. E sigur că ascundea ceva atunci, că nu voia să mă primească, avea pe unul de-al lui, era gata să mintă ori- ce, să mă pună pe drumuri pînă la bătrînețe. Cu puțină vreme înainte citisem Pe culmile dispe- rării, a lui Cioran, carte primită cu greu de la cineva, cu care începea, de fapt, școala mea de scepticism. Cred că era înainte de masă sau se grăbea să plece cu mașina în raion, pentru că m-a ținut mult pe trepte. Și deodată îmi dau seama că toată treaba as- ta se petrecea la Cîmpeni, unde era centrul acelui despărțămînt pomenit. La Abrud, la școala de învățători, urma să fiu eu profe- sor. Cam la un ceas dună miezul nopții bănuiam cît de importan- tă a fost întîmplarea aceea si cît a depins tot viitorul meu — adi- că trecutul meu de azi — de ea. (continuare în pag. IV) Marcel MUREȘEANU Daruri pentru poezia mea mere căzind pe acoperișul casei alungîndu-mi visul îndurerat ...simt că nu pot să scriu un singur vers atoatecuprinzător unul să stingă luminările unei religii Pagini bucovinene — II — Nu cu mulți ani în urmă, poe- zia dumneavoastră era prețuită În- deosebi pentru trei calități, care ră- măseseră constante pină atunci n București, către Harieta, din 26 august 1880 ; 2. o scrisoare din 18 iulie 1883, expediată din Rîmnicul-Sărat, de locotenentul Eminovici către Ti- tu Maiorescu ; 3. scrisoarea lui Titu Maiorescu către editorul Socec, din 27 iulie 1888. Deducem că ediția de Stu- dii șî documente literare este pu- țin consultată, din moment ce Bi- bliografia nu reține o scrisoare publicată de I. E. Torouțiu în voi. II al acesteia, pag. 287. scri- soarea aparținînd lui I. Slavici și adresată lui Negruzzi. la 20 de- cembrie 1887. în care se amintește că poetul citise trei poezii la șe- dințele cenaclului Junimea. La cap. Rapoarte școlare. Do- cumente, surprindem absența ce- lui mai important raport al lui Eminescu. edificator pentru preo- cuparea în vederea îmbogățirii bibliotecii ieșene cu cărți rare, text publicat de Al. Elian în Studii și cercetări de bibliografie, an. I, 1955, pag. 129—160, sub ti- tlul Eminescu și vechiul scris ro- mânesc. Cîteva observații la capitolul Traduceri: Eminescu traduce, prin mijlocirea limbii franceze, Morella, de E. A. Poe, din care publi- că pentru intiia oară în ziarul „Cu- rierul de Iași", 8 octombrie 1876 '), iar abia în 1906, în „Arhiva", 1. E. Torouțiu va publica textul resta- bilit al traducerii autentice din comedia La>s, de Emilie AugierJ). In legătură cu traducerea acestei piese, se putea beneficia și de stu- diul lui D. Murărașu, Data tra- ducerii piesei Laîs,'), studiu înso- țit și de o bogată bibliografie a problemei. De reținut și faptul că în traducerea făcută de Eminescu după piesa lui Emilie Augier, Le jouer de Flute, nu s-a folosit ori- ginalul francez, cum reiese din Bibliografie, ci versiunea germana a Iui Karl Saar, iar titlul dat de Eminescu este sugerat chiar de traducerea germană a piesei: Lais ider oder Flotenspieler5). Con- statăm că mai lipsește din Bi- bliografia Mihai Eminescu o re- cenzie la ediția din 1998 a aces- tei traduceri, recenzie semnată de S. Mehedinți și publicată în „Convorbiri literare", 42, nr 3, iu- nie 1908, pag. 34—35. Deducem din anumite surse bibliografice că Eminescu a publicat în „Timpul" din 5 iunie 1882 o traducere după Monstrul verde de Gerard de Ner- val. Lucru iarăși îndeobște cunos- cut în momentul de față este traducerea în manuscris a două capitole din Principele lui Machia- velli, publicată de G. Călinescu în revista Roma, XIII, nr. 2, 1932, p. 8—16 (text), 6—7 (prezentare), sub titlul Eminescu și Machiavelli, după ce Roma, XI, nr. 3, în ar- ticolul Eminescu și Italia, sem- nalase traducerea eminesciană1'). Mai semnalăm că notele muzi- cale la poezia Mai am un singur dor sînt publicate de Nifon N. Pleoșteanu, în Carte de muzică bisericească. București, 1902, p. 390—392, cu titlul schimbat, Imn funebru. Melodia s-a cîntat mai întîi la moartea compozitorului, în ziua de 27 aprilie 1889 și apoi la înmormintarea poetului, la 17 iu- nie a aceluiași an. în pofida acestor scăpări, cola- boratorii Bibliotecii Academiei R.S.R. care au elaborat volumul, au contribuit prin eforturile lor, la realizarea integralei eminescie- ne, la desăvîrșirea publicării ope- rei poetului nostru național. In a- cest sens primul volum din Bi- bliografia Mihai Eminescu va de- veni „un auxiliar de primă uti- litate al cercetării istorice (...)“ prin elementele noi și prin sfera de cuprindere a influenței pe care și-a propus-o s-o ofere specialiș- tilor și publicului cititor". (Valeria Trifu. Rodica Fochi, într-o Bibi. M. E., p. 13), fapt ce justifică, o dată în plus, observațiile și rec- tificările propuse în această in- tervenție. 1. Vezi Bibliografia literaturii române 1948—1960. Subredactor, acad. Tudor Vianu, Editura Aca- demiei R. S. România, București, 1965, p. 8 ; 2. Vezi G. Călinescu, Opera Iui Eminescu, voi. I, București, Edi- tura pentru literatură, 1969, p. 441 ; 3. I. E. Torouțiu, Contribuții la o viitoare ediție critică Eminescu, Laîș, în „Convorbiri literare", București, 1942, mai—iunie ; 4. în Caietele Mihai Eminescu, voi. I, București, 1972, p. 239— 245 ; 5. Ibidem, p. 240. 6. Vezi I. M. Rașcu, Eminescu traducător, în „Secolul 20", 25 septembrie 1932 ; G. Călinescu, în op. cit., voi. I, p. 327 ; IM — Pagini bucovinene IANINA DEGUTITE Lituania — (U.R.S.S.) Dialoguri Vintul conversează cu nourii, Copacul cu păsările. Casa veche de la marginea cîmpiei — cu piatra, Fereastra — cu asfințitul în stingere. Pașii ce se-ndepărtează — cu pragul Și nesfîrșitâ-i convorbirea mea Cu-acel palton de gloanțe ciuruit Lăsat de tata — moștenire. în românește de Arcadie ARBORE Pomul cu vulturi albaștri (urmare din pag. II) Poate chiar bolile pe care le-am avut. Oricum toate drumurile m-au dus imediat, începind chiar de a doua zi, în altă parte. Ceasul meu de masă (albastru !) din Mar- silia, n-ar fi fost aici. Nici această Istorie a evreilor în opt volume. Mă hotărăsc. Pun mina pe tele- fon, fac prefixul Abrudului (de ce nu al Cîmpenilor, oare ?) și apoi numărul de Ia informații. Su- nă. Voce de om. Bună diminea- ță ! zic. Cum e vremea pe la dumneavoastră? Ninge. De. unde vorbiți ? Din S. La ora asta ? rî- de telefonista. Mi-am amintit de ceva. Aha! înțelege ea. Și totuși întreabă : cum așa ? Nu-și amin- tește omul ce vrea și cînd vrea ! insist eu. Vă las să dormiți. Dacă vă mai amintiți de Abrud mai su- nați-mă, sînt foarte singură. Sau dați-mi numărul dumneavoastră de telefon, să vă sun eu. Ii dau numărul. Nu înainte de cinci, a- daug. Să vă spun ceva, zice tele- fonista, nu mai ninge. La noi chiar acum a început, ii șoptesc eu, ui- tîndu-mă pe fereastră și mințind. Mă întorc La masa mea si scriu aceste ultime rînduri. Trebuie să prind o oră de somn. Cu trenul de patru plec în Capitală la un colocviu despre literatura din pro- vincie. De strajă la Straja și-n alte locuri Numele multor localități consti- tuie o adevărată arhivă ce păs- trează aspecte ale istoriei poporu- lui nostru, exprimind ocupații, fe- nomene din viața social-politică, poziția geografică sau alte parti- cularități. Pe harta țârii se găsesc citeva cu numele „Straja*. Ele sint o dovadă în plus a vocației de pace a românilor ce-și propu- neau să-și păzească oamenii și a- vutul, să nu se lase surprinși de un eventual atac inamic. Numeroase documente medievale ne vorbesc despre veghe, pază sau strajă, folosindu-se frecvent toponimicul „straja* (de la Cîmpu- lung. Vama, Pojorîta, Pingârați, Horodiștea sau alte localități cu numele direct „Straja"). Potrivit dreptului vechi româ- nesc, în evul mediu, comunitățile îsi instalau străji care să obser- ve drumurile și potecile de intrare și ieșire din sate, ocupind po- ziții geografice dominante, întări- te de la natură, greu accesibile dușmanului, numite „strîmtura străjii*. Mănăstirea Humor, spre exemplu, în 1491, printr-un act, preciza că hotarul de păzit de că- tre strajă mergea în jurul satu- lui de la poarta incintei „pînă în vîrful dealului celui mare, la Dealul Holmului...*. Locuitorii satelor de munte, a- șezate pe căile de acces, dinspre Transilvania șl pe Nistru, trebu- iau să fie foarte vigilenți, pentru a opri intrarea în țară a unor migratori, apoi, mai tîrziu, a unor răufăcători. Ei erau scutiți de al- te dări, fiind datori „a ține numai straja precum a fost obiceiul de demult*. în alte cazuri străjerii sînt chiar în atenția domnitorilor. Tra- tatul de pace dintre Bogdan cel Orb și regele Poloniei, din 7 fe- bruarie 1510, la cererea domnului Moldovei prevedea ca „oamenii prinși în lupte și în străji... să fie întorși*^ Atribuțiile străjerilor din Mol- cadran Elogiul prieteniei lntr-o epocă in care timpul năvălește spre noi acapara- tor, aproape că devine incre- dibilă dulcea zăbavă de odi- nioară a comunicării episto- lare. Nu mai avem nici vre- me și nici răbdare să așter- nem migălos cuvinte către eventualii noștri destinatari, așteptind apoi efectele aces- tora. Și. iată, o carte ivită dintr-un gest generos vine să ne contrazică, să ne convin- gă. așadar, că se mai poate încă dialoga și fără a apela la telefon și că o asemenea manieră, căzută in dizgrație, rămîne viabilă. Nu e aici vorba de o co- respondență în sensul cunos- cut al genului, ci mai degra- bă de o narațiune deghizată, cum s-a zis. în care autorii devin chiar personajele aces- teia. Lectura procură o ne- așteptată suronză. dată desi- gur de acuitatea dezbaterii, de sinceritatea controverselor și. nu în ultimul rînd. de ținuta colocvială aleasă. Cu- legerea în cauză (-Epistolar**) propune de altfel un -expe- riment oarecum insolit* nu numai la nivelul confruntării de idei, cum se vrea, fiind (de ce nu ?' tot atît de bine o posibilă modalitate de „tran- slara* a realului în -pr-xlus epic*. Dar nu asupra meritelor a- cestei apariții ne propunem să insistăm. Ceea ce dorim, este să reținem atenția asu- pra unui aspect, în aparentă secundar, dar de o deosebită relevanță într-un asemenea context : avem în vedere „li- antul* sentimental ce confi- dova sînt schițate la 7 august 1519 in tratatul încheiat între Ștefăni- ță vodă și regele Poloniei, Sigis. mund. Ei aveau obligația de a prinde pe tilhari și a-i preda pircalabului de ținut. Dacă ar lua ceva de la ei și ar tăinui, să plă- tească cu capul. Trebuiau să con- troleze pe orice om care intra sau ieșea din sat, să prindă pe răufă- cători și să le ia averile aduse. Dacă nu le luau, ori nu puteau dovedi urmele pînă la limita loca- lității vecine, daunele erau supor- tate de obștea satului, care jude- ca. apoi, pe străjeri și-i condam- na. In satul Straja, din județul Su- ceava, adunarea comunității a sta- bilit trei puncte de control, iar locuitorii in stare de a purta ar- mele au fost împărțiți in trei gru- pe.avînd menirea de a asigura pa- za continuă. La fiecare loc de strajă erau pregătite lemne pen- tru baricadarea potecii, o toacă, un clopot, un stîlp înalt uns cu rășină și învelit cu paie. Necunoscuții care se apropiau erau urmăriți de la distanță, pen- tru a li se vedea intențiile, apoi, la întîlnire erau controlați. Cînd apăreau cete, străjerii din schimb dădeau semnale, dacă primejdia nu era așa de mare semnalizau bătind toaca. Dacă se apropia un inamic periculos se aprindeau pa- iele ce scoteau mult fum și se trăgea clopotul. Fumul și sunetul clopotului avertizau pe cei ce purtau arme că s-a ivit un duș- man periculos și să se îndrepte grabnic spre locul respectiv, jar femeile copiii și bătrînii se refu- giau spre ascunzișurile din pă- dure. De slujba străjii nu se puteau sustrage cei valizi, iar cei ce nu se supuneau hotăririi adunării e- rau amendați .tot așa cum erau pedepsiți și cei ce nu erau su- ficient de vigilenți. Spre exemplu, la Cîmpulung. străjerul Ursu a fost condamnat la plata sumei de Despre vîrstele ipotetice Pină la acea dată nu se știa nimic despre primele două ființe și despre toate celelalte nu se putea ști deci nimic. Pînă la acea dată au fost să rămînă nenumărate numerele despre care gurează „disputa* semnatari- lor (pe marginea Jurnalului de la Păltiniș). Altfel spus, dincolo de părerile (foarte personale) susținute cu duri- tate uneori și de opiniile că- zute nu în puține situații sub incidența absolutizării orgo- lioase, corespondențele ce se întretaie sub privirile noas- tre respiră o undă de căuta- re nostalgică ; e o căutare ce se consumă sub semnul considerației respectuoase (in- tre „adversari*) și al iubirii întru adevăr. Pentru că spec- tacolul oferit de o astfel de întîlnire a spiritelor se sus- ține pe farmecul acceptării sau contraargumentării eleva- te. „Adevărurile cele mai dure pot fi spuse răspicat și to- tuși cu eleganță*, declară u- nul dintre interlocutori. Deși afectat de observațiile lui G. L„ spre exemplu. Al. P. nu ezită să aprecieze harul portretistic al acestuia, defi- nindu-1 „o manifestare ecla- tantă a talentului pe care poate ți-1 ignorai sau pe care nu pui prețul cuvenit*. Pen- tru ca mai încolo să-i repro- șeze fără menajamente : „iar- tă-mă că ți-o spun, constat la dumneata, cel puțin in apa- rență. o aroganță intelectuală de adolescent*. De altfel, nici bunul său coleg de studii. AP, nu-i trece cu vederea, între altele, acel „fel de mîn- drie juvenilă a participării la un univers ales* depistat și din textul Jurnalului. Și, cu toate acestea, cel apostrofat va reacționa pe măsura dis- tincției sale : „M-am gîndit de atîtea ori cît de anticipat 4 zloți, „gloaba vornicilor pen- tru neglijență în serviciu*, pentru că prin locul său de strajă a tre- cut Ștefan Tărîță, ce ducea lu- cruri de contrabandă de la Bis- trița. Străjerit se făcea și la orașe, atît în turnurile de observație, cît și pe străzi, unde străjerii aveau misiunea de a asigura ordinea și liniștea prin patrulări, iar cînd era cazul să imobilizeze cu forța pe răufăcători. în anul 1638 străjerii din Su- ceava au reușit să oprească în- Desen de Virgil PARGHEL REALIZATORI: Ion BELDEANU, George DAMIAN, Viorel DIRJA, Ion CARP FLUERICI, Mihail IORDACHE, Gh. LUPU, Marcel MUREȘEANU, Ion PA- RANICI, Victor Traian RUSU, Mircea TINESCU, Alexandru TOMA Secretariat: Eugen DUMITRIU Tehnoredactare : Valentin MILICI Comitetul județean de cultură și educație socialistă Suceava Str. Mihai Viteazul nr. 48 s-a luat cunoștință mult mai tîrziu. Pină la acea dată nu erau decît semnele dintre o piatră și alta dintre o plantă neroditoare și una dînd roade. Pină la acea dată scrierea nefiind s-a văzut (a văzut ochiul celui vîrstnic) Cine a fost nevăzut s-a văzut și el mult mai tîrziu ! mult mai tîrziu. ion HURJUI ________________________________J sînt pentru cei în fața căro- ra n-am vrut sau n-am putut să mă deschid : un personaj greoi, stîngaci, teribil de re- tractil, lipsit de farmecul im- provizației..* Iar lui S. V., alt „acuzator*, ii va replica șăgalnic : „Cit tact ai și ce frumos știi să pledezi în fața fiecăruia greșala lui și drep- tatea punctului de vedere, îmblînzitorule I*. Aceste „e- xerciții de sinceritate*, cărora semnatarii epistolelor se su- pun deliberat sau nu, au a- supra cititorului un efect con- taminant. Căci o asemenea în- treprindere nu se putea clădi decît pe cultul prieteniei și vrem să credem că între e- fectele sale stimulative aces- ta își cere întîietatea. -Dar care este adevărul unei prie- tenii și unde trebuie căutat conceptul ei* ?, se întreabă același G. L. într-o mărturi- sire făcută fostului său profe- sor, P. C. Și tot el găsește a- ceastă superbă definiție : „A- devărul unei prietenii este a- poteoza unei promisiuni me- reu reînnoite*. Un elogiu a- dus prieteniei în termeni ce nu mai au nevoie de alte co- mentarii. Și dacă ar fi să re- ținem cuvintele emblematice sub care să așezăm scrisorile adunate între cele două co- perți, nu ne-am opri decît la acestea. De unde si îndemnul (la care subscriam) de a ră- mîne mereu „în tinerețea fără sfîrșit a promisiunii*. •) Epistolar, Ed. Cartea Românească, 1987, inorijit și comentat de Gabriel Liiceanu loanid DELEANU -------------CONSEMNĂRI ---------------------> • Decada culturii dornene La Vatra Dornei a avut loc cea de a vif-a ediție a „Decadei culturii dornene*, amplă ma- nifestare cultural-educativă și artistică. în cele- zece zile de la sfîrșitul lunii septembrie, în ora- șul-stațiune, localnicii, și oaspeții din întreaga țară au luat parte la simpozioane („Viața spi- ■rituală și materială a județului Suceava în Epo- ca Nicolae Ceaușescu*, „Centenarul independen- ței de stat a României*, „Republica la a XL-a aniversare*), dezbateri („Creația științifică și tehnică, factor determinant al creșterii producti- vității muncii*), vernisaje de expoziții de artă plastică, de creație tehnico-științifică, artă popu- lară, fotografie și filatelie, au asistat la spec- tacole folclorice („De la străbun rămase*..., „La izvor de joc și cîntec*...), de teatru (Năpasta, de I. L. Caragiale, în interpretarea actorilor de la secția din Suceava a Teatrului Național „Va- sile Alecsandri* din Iași), la șezători literar-mu- zicale (întîlnire cu prof. univ. dr. Mihai Dră- gan, cu muzicologul clujean Enea Borza și poe- tul Marcel Mureșeanu), lansări de cărți, gale ale cineamatorilor (filme despre Bucovina, de Ferdinand Michitovici). Un public numeros, manifestări puse sub semnul calității, iată ce am putut vedea în aceste zile la Vatra Dornei, pre- cum și o organizare exemplară. (D. M.) căierarea produsă de Grigore din Rebrișoara și Luca din Birgăul de Sus, care, după ce s-au îmbătat au scos săbiile și au provocat scandal. Străjerii i-au prins șl în- chis. î-au obligat să plătească a- mendă și să achite cheltuielile bărbierului ce i-a îngrijit pe stră- jerii răniți. Și în cronica moldo-polonă se vorbește de străjeri, înșirîndu-se cele 24 de ținuturi din care „se adună ostași și străjeri 8 000*. Straja ca instituție a continuat să existe pînă în secolul trecut, iar amintirea acesteia continuă și azi prin toponimice. Nicolae ȘTEIU • „Toamnă la Voroneț" Orașul Gura Humorului a găzduit cea de a șaptea ediție a Cenaclului interjudețean al ci- necluburilor, „Toamnă la Voroneț*. Devenită un autentic festival al cineamato- rilor, manifestarea a reunit și în acest an un mare număr de creație reprezentative ; aproape 50 de diaporame și peste 40 de filme de scurt metraj aparținînd unor artiști amatori din 21 de județe ale țării și din municipiul București. Juriul competiției, avîndu-1 ca președinte pe cunoscutul regizor și scenarist Dumitru Carabăț, a selectat cele mai valoroase pelicule, oferind realizatorilor acestora numeroase premii și di- plome. Diaporama „Desprindere din pînă a- cum* (semnată de Valentin Craina din Ploiești) și filmul „Va fi liniște, va fi seară* (autori : Emil Kovacs și Titus Frîncu din Făgăraș) au fost distinse cu Marele Premiu. (I. B.) • „Zilele culturii pentru forestieri1" în a doua jumătate a lunii septembrie, în unitățile de profil din județul Suceava s-au desfășurat „Zilele culturii pentru forestieri*. Cu acest prilej, în sectoarele de exploatare, secțiile de prelucrare și întreprinderile de in- dustrializare a lemnului au avut loc dezbateri pe probleme economice și politice actuale, schim- buri de experiență pe teme profesionale, întîl- niri cu activiști de partid și de stat, șezători literare, spectacole muzical-coregrafice, expo- ziții de carte și de artă plastică, gale ale filmu- lui documentar și artistic. (I. B.) • Expoziție Cenaclul U.A.P. Suceava a deschis la Ga- leria de artă o expoziție cu lucrări ale parti- cipanților la taberele de creație organizate de Inspectoratul Școlar în vara anului 1987 la Făl- ticeni și la Dorna Candrenilor. Expun lucrări de pictură C. Anton, G. Ba- ban, D. Bartoș, A. Bocancea, G. Braha, P. căp- raru, I. C. Fluerici, N. Hapenciuc, V. lonașcu, G. Jijianu, G. Ostafi, V. Parghel, M. Pruteanu, D. Rusu, V. Siminiuc iar I. Maftei și M. Vleju. Participanții la vernisaj au ascultat cuvîntul de deschidere rostit de Ion Carp Fluerici, se- cretarul cenaclului, un moment poetic susținut, de Ion Beldeanu, George Damian, Marcel Mure- țeanu, Mircea Tinescu și un interludiu muzical cu clarinetistul Doru Albu. (T. M.)