IUNIE 1987
EDITATE IN COLABORASE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
ANUL VI nr. 6 (66)
wnene
UNIVERSUL CANDORII
Există in iunie două sărbători de suflet care-i mar-
chează începutul și sfîrșitul, îmbrățișîndu-se, prin sem-
nificații, peste durata întreagă a lui cireșar: „Ziua co-
pilului" și „Ziua învățătorului". Doi termeni esențiali ai
ecuației devenirii acestei lumi — a lumii noastre
în
care tînăra generație și școala configurează zone de e-
xistență și activitate umană de maxim interes social —
devin, astfel, repere importante pe aceeași traiectorie
afectivă. Așezarea lor în calendar dobindește valoarea
simbolică, mărginind timpul unei luni generoase și dez-
mărginind fiecăruia dintre noi gînduri luminoase, senti-
mente calde.
Acordînd cinstirea cuvenită celei de-a doua sărbători,
oamenilor care se dăruiesc muncii didactice, educației
și instruirii acelora ce reprezintă viitorul, după însuși
modelul așa numitei „revoluții coperniciene" produse
într-o anumită etapă în pedagogia modernă (cea care
a adus în centrul atenției, în locul profesorului, elevul),
vom acorda prioritate, în aceste rînduri, copilului...
....Puritate, gingășie, candoare, ingenuitate — sint a-
tributele la care apelăm în primul rind cind evocăm u-
niversul mirific al celor mici. „Argumentele" cu care
această vîrstă ne cucerește sînt însă — știm și simțim
cu toții — mult mai numeroase ; zîmbetul fermecător,
apt să ne descrețească fruntea oricît de împovărată de
griji ; fragilitatea ce ne inspiră gestul ocrotitor și ati-
tudinea delicată; neastimpărul și zburdălnicia care a-
mintesc înțelesurile dinamismului; intensitatea trăirii
bucuriei și a micîlor-mari „drame" ale jocului ; curio-
zitatea nepotolită, exprimată în nesfîrșitul șir al „de
ce?"-urilor și al altor întrebări în fața cărora nu de
puține ori ne pomenim (chiar dacă nu mărturisim în-
totdeauna) depășiți, dezorientați, derutați ; spontaneitatea
gesturilor și reacțiilor iscate de o imaginație în necon-
tenită revărsare; profunzimea atașamentului față de
„personajele" (cu sau fără viață) din lumea preocupări-
lor infantile, ridicat pînă la rangul de responsabilitate,
atunci cînd, de pildă, se socotesc, asemenea Micului
Prinț, răspunzători pentru soarta unei flori...
„Viața este o flacăra ce se stinge întotdeauna, dar
recapătă seînteie de cîte ori se naște un copil" (B.
Shaw). Din această „seînteie" se împlinește miracolul fi-
inței ce urcă — mereu în uimire si îneîntare — trep-
tele inteligenței. Evoluția ei sc desfășoară ca o continuă
explorare a lumii înconjurătoare, ca dezlegare de taine,
ca deprindere a științei de a fi- Este greu de spus
ce e mai fascinant pe traseul parcurs către vîrstă care
urmează copilăriei. Risipa de fantezie ce înfrumusețează
jocurile ? Interesul și dragostea pentru vietățile din
jur ? Dorința de a înțelege și chiar de a descoperi ade-
văruri ale realității imediate ? Antrenamentul intelec-
tual susținut, maî întîi, în condițiile mișcării firești în
ambianța stimulatoare a existenței zilnice și. apoi, sis-
tematic în anii de scoală ? Onrindu-ne la acest din urmă
aspect, fără a-î uita pe copiii capabili de performanțe,
să recunoaștem marile disponibilități ale tuturor celor
ce alcătuiesc generația în formare. Ele se învederează
mai ales astăzi, cînd „ofertele" si solicitările mediului
(de la cel familial. Ia cel a! străzii sau acela cu care
..contactul" este mijlocit de televiziune) Ie pun în evi-
dență și în valoare receptivitatea, capacitatea de orien-
tare și de răspuns adecvat, de stabilire chiar a unor
raporturi de acțiune și interacțiune etc. Școala, prin oa-
menii ei șî mijloacele (tehnologiile) de învățămînt utili-
zate, Ie conturează și potențează aptitudinile, îi călău-
zește, după principii științifice, pe căile cunoașterii, Ie
modelează personalitatea. Important este să le mențină
șî să le cultive intensa curiozitate, orientind-o treptat
spre obiective ale investigației folositoare, să Ie stimu-
leze interesul de a ști și creativitatea, să-i facă apți
de a formula opinii și de a se autoînnoi permanent.
Vedem, de altfel, adeseori copii captivați în aceeași
măsură de matematică și electronică, precum dc bas-
me sau povestiri ștîințifico-fantastice ; în stare să-ți ex-
plice fenomene complicate și să te pună în gardă că a-
cumulările (și reminiscențele) de pe vremea propriei
școlarități au ajuns un bagaj derizoriu ; să vehiculeze
dezinvolt teorii sau ipoteze reținute • din lecturi, către
care i-a condus voința de a progresa în ritmurile pe
care le simt a fi ale epocii. Să exclamăm, în asemenea
cazuri, împreună cu Moliere : „Ah, nu mai există
copii!“ 1 Evident, eî rămîn în orizontul aceleiași vîrste,
■ însă al unei copilării cu un conținut spiritual ce a
cunoscut mutații. In mod necesar și, în general, cu efecte
pozitive marcat de elemente ale științei și tehnicii, acest
conținut înglobează — trebuie să înglobeze ! — aportul
artei, pentru împlinirea profilului umanist, sub o ase-
menea înrîurire mintea însăși dobîndind sensibilitate,
mobilitate, o „deschidere" mai amplă.
Toți copiii sînt frumoși, se spune pe bună dreptate.
Desen de Ion CARP FLLERICI
Irepetabilul cintec
Coboară o dimineață peste noi
nesfirșit de calmă
și ne despovărează
umerii
cu cîntecul irepetabil
al copilăriei
Clopotul de somn al verii
primenește sunetul
ierbii înfiorîndu-se
Ascultăm uimiți
cum glasul copiilor
se transformă într-un bulgăre de aur
la porțile visului
Coboară o dimineață peste noi
și ne înluminează ochii
și ne tulbură sufletele
asemeni mărului călător
din grădina copilăriei

Afirmația
conștiinței
că. „Ea e
timpul, /
dă expresie unui adevăr al inimii, dar și al
ce-și vrea copilăria o permanență sufleteas-
singurul bine, izvorul a toate, prin tot ano-
prin toți anii, sub toate punctele cardinale".
Adaugă, apoi Poetul — și nu ne putem reține de a
transcrie versuri mai emoționante decît tot ceea ce s-a
mai spus memorabil despre această vîrstă : „Copilăria
mea e aici și astăzi. / Și dac-aș sări peste poarta toam-
nei / la care-am ajuns, copilăria aș sălta-o cu mine...".
Păstrindu-ne posesori ai virtuților acelui „izvor a toa-
te", trăind bucuria întoarcerii, prin nostalgice amintiri,
în ținutul pierdut o dată cu „cîștigul" de ani, cuprin-
zînd mereu cu primăvara gindului și faptei pe toți copiii,
să nu uităm marile răspunderi pe care le avem față de
ei, „Omenirea datorează copilului tot ce-i poate dărui
mai bun" — se apreciază într-un important document
adoptat la O.N.U. în 1960. Iar acest „tot" începe, fără
îndoială, cu PACEA...
A PRIVI
ASA II ȘTIU
5	J
Undeva în București, pe o
। străduță cu nume de împărat
bizantin. într-o casă retrasă in
curte și înconjurată cu liliac
trandafiri și viță de vie, tru-
desc de dimineață pină seara
doi oameni minunați, doi ar-
tiști pasionați de istoria tre-
cută și prezentă a patriei, doi
creatori de frumos într-o ne-
bănuit de largă paletă de ge-
nuri artistice. De Ia interpre-
tări îneîntătoare ale unor biju-
terii din vechime, la exempla-
re desăvîrșite ilustrînd istoria
costumului; de Ia vitralii, icoa-
ne și basoreliefuri la excelente
copii după metope de columnă;
de la variante interesante ale
unor lucrări din arta egiptea-
nă, greacă și romană, Ia bus-
turi, medalioane și monumen-
te ecvestre ale unor voevozî
care au străluminat istoria nea-
mului. Alături și printre aces-
tea, într-o firească neorinduia-
V__________________________________
lă, o tot atît de diversă gamă
de materiale : lemn, piatră, ip-
sos, lut, rășini sintetice, me-
tale, scule, mașini electrice, in-
strumente de măsurat, toate
reprezentînd universul domes-
tic și de creație al artiștilor
ce locuiesc casa înconjurată de
liliac, trandafiri și viță de vie
de pe străduța cu nume de îm-
părat bizantin.
I-am cunoscut cu mai bine
de zece ani în urmă, cînd au
venit la Suceava, aduși de ar-
tistul emerit Iftimie Birleanu,
recomandîndu-i ca pe cei mai
buni într-o altă dificilă înde-
letnicire aristică : ridicarea de
Ia stadiul de machetă la mări-
mea naturală a monumentului
ecvestru „Ștefan cel Mare".
Ne-am uimit atunci de cele
peste zece meserii în care se
descurcau cu dezinvoltura unor
maeștri din vechime. Poate de
aceea, și atunci și astăzi, mulți
suceveni îi confundă sau îi
consideră coautori ai marelui
Ion NEDELEA
autograf
PROFIRA SADOVEANU
Cetatea copilăriei
Cînd, prin 1928, îndată după sfîrșitul anului universitar ieșean, pro-
fesorul Petre Andrei, la ultimul său seminar de Sociologie, ne-a spus
c-ar vrea să facă o excursie cu noi și ne-a întrebat ce sugestii avem,
eu am
Locuri
dascăl
Și
atunci
răspuns imediat ;
Ce-ar fi să mergem la Fălticeni ?	*
A, da ! La Fălticeni, Baia lui Ștefan cel Mare, Mălini, Rișca...
istorice... Ideea e bună, a zis cu zîmbetu-i blajin dragul nostru
și prieten, pe cînd ochii lui albaștri scrutau încețoșate depărtări.
lată-ne la Fălticeni, unde profesorul Virgil Tempeanu
pe-
prefect al județului —, Artur Gorovei și alți cîțiva intelectuali
ai tirgului ne așteptau la gară, cu mașini, ca să ne ducă la banchetul
pregătit în cinstea noastră, — banchet care-a purces c-un mic discurs
ce incepea astfel : „Domnișoara Sadoveanu, îmboldită de amintiri....".
Și-așa era. Se împlineau zece ani de cînd părăsisem „livada liniș-
. tii“, lăsînd scrînciobul copilăriei scos din pămînt și răsturnat în ză-
padă cu picioarele-n sus și casa goală și pustie, în care glasurile aveau
multiple ecouri. Astfel, nu-i de mirare că, după o noapte petrecută la
gazda noastră, doamna Gutter, care ne primise cu brațele deschise pe
mine și pe nedespărțita mea prietină și colegă de Facultate, Valeria
Mitru — ce-avea să devie mai
ne-am sculat disdedimineață și
nilor. Ca să vă spun că eram
mai călcam caldarîmul vechi ce
călcam pe inima mea, ce bătea
tîrziu a doua soție a tatălui meu, —
am pornit în sus, pe strada Rădășe-
emoționată e -cu mult prea puțin. Nu
urca în piept pe lingă case cunoscute.
ca un clopot. Cînd am ajuns sus, de
unde începea gardul grădinii noastre, plîngeam în hohote Iată și poarta
înaltă cu hulubărie, iată și casa cu acoperiș de tablă roșie, pe care o
priveam printre seîndurile gardului. Iată și teii înalți de pe aleea de
la intrare, fîntîna cu ciutură, mesteacănul înalt și subțiratic, iată livada
cu copacii prieteni, pe care îmi venea să-i strig pe nume. Am dat
ocol proprietății, ca un hoț ce se pregătește să dea o lovitură, dar
n-am avut curajul să intru. Poate că așteptam o încurajare, un semn ;
dar. cetatea copilăriei parcă nu mă vedea ori nu voia să mai știe
de mine. Tăcerea se întindea peste toate cîte fuseseră odată ale mele.
Nu se auzeau țipete de copii ce bat mingea pe cîmpușorul din dreapta
casei... Nu răsuna nici glasul puternic al tatii, nici rîsul atît de vesel
și tineresc — ușor behăit — al domnului Gorovei... Nu se juca popiei
și domnu’ Topîrceanu nu rostea apăsat amicului său, Mihai Codreanu
cu care venise de la lași să ne viziteze : „V-am bătut 1 V-am sfărîmat!
Eu și cu duduia Didica v-am bătut ' Nu s-auzeau nici albinele zum-
zuind. nu cîntau nici păsărelele sărind din crengi în crengi, nu s-av-
zeau vaca mugind, nici curcanul scuturîndu-și mărgelele într-un rîs
scurt și hurducat... Ciutura fîntînii nu scobora zgomotos, spre afunduri
glasul Bunicii mele nu se ridica înalt și amarnic, dînd porunci ce
clătinau parcă întreaga proprietate...
Cetatea pe care o priveam prin ochii înstrăinați ai gardului părea
moartă. Am căzut în genunchi, în mijlocul drumului, ș-am cules o
piatră de pe jos dar nu o piatră lustruită, în culori tandre, ca a-
cele pe care le aveam în tăvi, pe rafturile bibliotecii de-acasă, ci
o piatră simplă de riu, cenușie, aspră și colțuroasă. Am pus-o în gean-
tă, pătată de lacrimi și am plecat.
De-atunci sînt 49 de ani. De trecut am mai trecut pe la cetatea
copilăriei și am și intrat. Prin august 1961. cu tatăl meu, care-și lua
rămas bun pe totdeauna de la „livada liniștii". Gardul se stricase,
poarta înaltă nu mai exista, teii — mai puțini la număr — erau ciun-
tiți de coroana lor măreață. Prin livadă era cărare ca pe-o toloacă,
pe unde se trecea de-a dreptul pe șanț. Casa era și ea sortită să dis-
pară încetul cu încetul. Dar oameni buni au scos-o din starea ei de
degradare lentă. S-a îngrădit grădina. S-a reparat tot ce era de re-
parat și curînd se va putea trece nestingherit prin poarta acum iar
înaltă și cu hulubărie, pe aleea de tei și intra în casa ce-a primit
și primește mereu zestre.
Da. Casa a întinerit și întinerește mereu... numai eu am îmbă-
trînit.
Ion COZMEI
INEDIT
SIMION
FLORU
JOCURILE
COPIILOR
„JUNEȚEA LA ROMANI". lucrare neterminată și, dealtfel, inedită1 a
lui Simion Florea Marian ar fi putut avea șanse de a rivaliza cu celelalte
monografii tematice ale etnografului — dacă ar fi fost completată, siste-
matizată, finisată cu aceeași claritate a rostirii și orînduirii materialului
întilnită în „Nașterea", „Nunta", „înmormântarea la români", în „Orni-
tologia" și „Insectele" lui Marian.
Cele 17 capitole care structurează lucrarea (începută o dată cu ultimul
pătrar al veacului trecut și continuată in primii ani ai secolului nostru) sint
parțial cristalizate, ele stind (alături de uite inedite) și ca mărturie a vas-
tului „șantier" de lucru al folcloristului academician, de la a cărui naștere
se împlinesc anul acesta 140 de ani.
„Schimbarea dinților". „Bortirea urechilor", „Jocurile copiilor, „Jucă-
riile copiilor", „Scăldatul", „Depărtarea ploii", „Portul tineretului", iată
tot atîtea titluri de capitole pe care, parcurgindu-le, cititorul întrezărește
nasul pistruiat și genunchii zdreliți ai copilului din alt veac, sărind — la
fel ca „firtatul" său din Humulești — pe prundul unei ape și rostind ma-
gicul „Ăuraș, păcuraș"...
Capitolul „Jocurile copiilor", din care am selectat fragmentele de mai
jos, puse de acord cu normele ortografice și de punctuație actuale, pare a
fi dintre cele mai voluminoase, chiar dacă nu și cel mai sistematizat;
lăsăm cititorului de orice vîrstă plăcerea de a pune față în față, ca în-
tr-un joc de oglinzi paralele, textul lui Marian și propria sa copilărie,
pentru ca prin reverberații continue acestea să se îmbogățească reciproc
in spațiul fertil al amintirii și al căutării.
Brândușa STEICIUC
învățînd copiii a vorbi și pu-
țind deja îmbla se dau la ' felurite
jucării cu care își petrec timpul. în
cele dinții jucării imitează lucruri
ce văd că ie fac alții, se-nțelege deci
că în prima linie ceea ce fac pă-
rinții.
Copilele fac păpuși prin care repre
zintă scene din viața practică, mai
co-
ales femeiască. Cînd se adună
pilele la un loc cu păpușile lor,
tunci e foarte interesant.’ Vin i
mai
multe păpuși în vizită laolaltă, păpuși
duse de stăpînele lor vorbind aces-
tea pentru dînsele : astfel înfățoșează
ele diferite petreceri, clâci, cumătrii,
moartea cuiva, praznice, nunți etc.,
etc. la care se vorbește, se cîntă, se
joacă, fiecare copilă schimbîndu-și
glasul, socotind că așa înfățoșază mai
bine păpușa sa. în scurt, tot ce poa-
te proveni în viața de toate zilele
afli reprezentat de dînsele, încit
afli cea mai mare plăcere a le pri-
vi dacă poți de undeva din apro-
monument ce domină orașul.
Că s-au legat cu tot sufletul
de meleagurile sucevene o de-
monstrează dragostea cu care
au dăruit spațiului bucovinean
medalionul de la mormîn-
tul lui Ștefan cel Mare
de Ia Putna, trofeul Concursu-
lui de pictură și grafică „Vo-
ronețiana", bustul voevodului
Petru Rareș de Ia Vatra Mol-
doviței, bustul lui Emil Bodna-
raș de Ia laslovăț, copii de pe
columna lui Traian și statueta
ecvestră „Mihai Viteazul", sce-
na intitulată „Sala tronului",
din Muzeul Județean de Istorie
Suceava, cuprinzînd șaispreze-
ce personagii, în frunte cu Ște-
fan cel Mare.
Am răsfoit cîndva arhiva lor
sentimentală, căutind altceva
decît aspra muncă de zi cu zi.
Schițe, desene, studii, fotogra-
fii și, printre ele, obositor de
multe pagini de calcule. Da,
calcule în metri, în kilogra-
me, în lei și iar desene, schi-
țe, fotografii reprezentînd lu-
crări de sculptură sau ilustrări
(continuare în pag. IV)
muzeistice din București, Alba-
lulia, Bacău, Constanța, Galați,
Giurgiu, Harghita, Neamț, Su-
ceava. Și între toate acestea,
însemnul cel mai de preț ce
și-l poate dori un artist: Pre-
miul Uniunii Artiștilor Plastici
din Republica Socialistă Româ-
nia pentru artă monumentală,
pentru complexul monumental
ecvestru „Mihai Viteazul" din
municipiul Sfîntu Gheorghe.
Modești și perseverenți, har-
nici și înflăcărați, pasionați și
entuziaști îi găsesc întotdeau-
na, în casa pe trei sferturi a-
telier, aplecați cu același inte-
res asupra detaliilor aproape
invizibile ale unui sigiliu sau
conversînd îndelung asupra ex-
presiei, ținutei, gestului sau a-
titudinii unei lucrări în curs
de desăvîrșire. Așa îi știu, așa
îi văd mereu pe soții Elena și
George Rădulescu-Gir, model
de afectuoasă conlucrare crea-
toare, de reciprocă încurajare
și implicare artistică în tot ce
își propun.
Alexandru TOMA
Cronica literară
Radu Mareș cînd a plecat din Su-
ceava, mai exact, din Buco-
vina — a plecat dintr-un spa-
pu-lume pe care il iubește cu ne-
istovită ironie dar și cu un fel de
spaimă fără efect la timpul prezent
(aproximativ sentimentul pe care-1
avem pentru cavoul familiei); aceas-
tă provincie — în sensul neadminis-
trativ al cuvintului, pe care o de-
testă duios, cu un fel de sentimen-
talism de bucovinean get-beget. Mai
important este că a evadat la anii ti-
nereții, adică la vîrsta cînd gestul a
putut să aibă consecințe asupra vii-
torului său de literat; a făcut-o, tre-
buie reținut, după o rețetă proprie,
nu s-a instalat nici la Iași, oraș în
care procentajul bucovinenilor cu pre-
ocupări literare nu mai poate fi cal-
culat, nici la București, unde există
țne spune R.M. chiar în Pe cont pro-
priu) o colonie demult întemeiată,
complexă și solidară a celor plecați
din mai vechea ori mai recenta Țară
a fagilor. Orașul (neprovincial) ales
a fost Clujul. Motivul nu poate fi
nici o neconștientizată chemare a sin-
gelui (strămoșii au venit în Moldova
de Nord de peste munți), nici nostal-
gia (ereditară) a unei atmosfere de
burg; cauzele reale pot fi —dincolo
de circumstanțele imediate — per-
sonalitatea acestui centru de cultură
și nevoia de solitudine care pentru
R.M. e o componentă a confortului
intelectual. Hotărîrea sa de atunci
nu a avut nimic de aventură, de gest
gratuit și orgolios. Chiar dacă admi-
tem că destinul său de scriitor ar fi
evoluat între aceiași parametri, struc-
tura sa polemică, nonconformismul
de bună calitate (adică emanind din
inteligență și cultură solidă) ar fi
avut azi alt loc și altă pondere în
molecula formulei sale de prozator
Oricum R.M. a găsit la Cluj
nu numai loc în redacția unei re-
viste literare, ceea ce, totuși, nu este
puțin, cît mediul propice (nu e loc
aici pentru amănunte) dezvoltării nor-
male a personalității sale de scrii-
tor.
Cărțile sale, cite a tipărit, o do-
vedesc. Apărute regulat din cinci in
cinci ani, cele patru romane de pină
acum oferă suficient material pentru
discernerea liniei de profil a unui
prozator. In Pe cont propriu princi-
pala miză a lui R.M. este tensiunea
reflexivității susținută de interogația
frontală negrevată de complexe nar-
cisice, nefrînată de mizericordie fran-
ciscană. Demers prin care autorul il
angajează permanent și pe cititor, îl
provoacă necruțător, fie hărțuindu-i
ideile preconcepute, habitudinile co-
mode, fie stimulîndu-i, mereu ironic
și „râu*, fatalele reflexe de superi-
oritate uneori (cu riscul consimțit de
a se pune pe sine într-o situație cel
puțin incomodă). Sensul ultim al a-
cestor demersuri — cunoașterea de
sine, prin care trece, obligatoriu, ori-
ce tentativă de înțelegere a lumii —
este prețul dobîndirii libertății inte-
rioare. în romanul precedent (Caii
sălbatici) îl plătea un tînăr intelec-
tual de formație umanistă a cărui as-
pirație era de -a ști că. de azi îna-
inte, nu mai hotărăște nimeni pentru
tine, faci totul pe propria-ți piele_.“
(s.n.). In Pe cont propriu aria de in-
vestigare aparent se restrînge, dar,
de fapt, spațiul pierde în suprafață
pentru a cîștiga, incomparabil mai
mult, în adîncime. Personajul este
aici Radu Mareș. adică autorul însuși,
nu însă scos total în afara conven-
țiilor consimțite ale literaturii. Jur-
nalul nu este, totuși, un truc roma-
nesc pur și simplu; autorul, adică a-
cea parte a lui care apare sub nu-
mele de Radu Mareș — romancierul
—, se aruncă, de bună voie, în pro-
pria-i -capcană", minat de nevoia lă-
untrică imperioasă de a se autode-
fini în și prin artă. împătimit de li-
teratură pînă la a se lăsa surprins
(cu bună știință) intr-o postură fla-
grant romantică (cu „ochii ridicați
spre unica stea licăritoare ; scop și
mijloc, totodată, arta"). Radu Mareș
— cel din carte — refuză alterna-
tiva „turnului «de fildeș* și ne rele-
vă, prin raționalismul judecăților și
opțiunilor, prin unghiul rece, din ca-
re privește lumea sau se caută pe si-
ne, fibra sa clasică. De altfel, ca și
R.M. cel din afara cărții — autorul
—, el practică o luciditate progra-
matică și tăioasă, cristalizată în abo-
lirea în planul creației, a oricăror i-
luzii. convenții, prejudecăți. Bunăoa-
ră iluzia de a spune totul despre ce-
Întîlnire de gradul iero
a scriitorului cu eul său*)
va. sau de a o spune perfect; ori
convenția epicului romanesc conver-
gent și fără fisuri; sau prejudecata
de a nu fi sentimental în artă și via-
ță, dar și pe cea de a fi. E aici
formula unui scepticism stenic, vin-
decător de nevroze și orgolii. Conse-
cința lui: verificarea pe cale experi-
mentală și analitică a vechiului ade-
văr că nu există opere perfecte —
motivație supremă a viețuirii și su-
praviețuiri artei. Consecință cu efecte
contradictorii în cazul lui R.M. : „(...)
a-ți duce pînă ]a capăt, demn, cu
fruntea sus această povară la care nu
te-a obligat nimeni și putînd să re-
nunți la ea în orice clipă; și. în a-
celași timp, avînd în conștiință lim-
pede convingerea nu că merită — în
sensul unui profit măsurabil —, dar
că nu-ți irosești viața, zilele, anii, ti-
nerețea, într-un scop derizoriu, ser-
vindu-1 prea modest ca să nu te a-
puce disperarea cea mai neagră*. Și.
cu toate acestea, visînd, perfect con-
știent de utopie, la opera perfectă,
un fel de meta-literatură : „O ima-
gine dintr-un vis, de pildă, al cărui
epic s-a volatilizat instantaneu; ră-
mîne doar o umbră și un gust vag.
cu cît mai nedefinit, cu atît mai per-
sistent. In structurile adinei ale con-
științei, tocmai asemenea conținuturi
rarefiate declanșează cele mai ati-
pice furtuni sufletești*. Substanța me-
taliteraturii ar fi. deci, o tensiune a
spiritului. în afara oricărei reprezen-
tări. o de-scriere absolută. Rezultatul
acestui nex inevitabil: nevoia de a-ți
trasa (ori mărturisi), fără a trișa, pro-
priul contur (mai ales cînd nu ai nici
un fel de. încredere în critică !). Pe
cont propriu. Aceasta ar putea fi sche-
ma ideatică a cărții.
Dar. ca literatură propriu-zisă. ce
iese din ea ? Cel mai simplu ar fi să
mergem pe mîna autorului și să spu-
nem și noi ca el: „Nu știu ce sînt
aceste pagini — cele de pînă aici.
Nici într-un caz un roman, adică „po-
veste*. „invenție** (...)“. Mai mult ca
sigur că personajul R.M. nu trebuie
crezut pe cuvînt. Și cum să-l crezi
cind, o pagină mai încolo, afirmă cu
nonșalanță că „Ele (paginile — n.n.)
s-au născut — asta o știu cu certi-
tudine — fără un plan prealabil, chiar
fără cea mai mică idee din ce va fi
pînă la urmă (...)“, deși lectura inte-
grală a cărții descoperă, fără dificul-
tăți, o ' strategie limpede a discursu-
lui, ba chiar o Infrastructură narati-
vă, nararea mișcărilor infinitezimale
ale sinelui pe canalele temporale ale
părților cărții : Un an, Alt an, încă
un an. Ca să nu mai vorbim de mo-
dul subtil în care secvențele, aparent
fără legătură, comunică între ele. Du-
pă părerea noastră, entropia cărții
sale este iluzorie, insidioasă, o mă-
nușă aruncată sagacității cititorului,
somat astfel să caute mecanica infi-
nitezimală a eului romancierului. Ar-
gumente posibile ne furnizează orga-
nizarea de ansamblu și de amănunt a
cărții Pe cont propriu are în com-
poziție un material extrem de divers
și de o densitate remarcabilă, dusă
pînă spre limita redundanței, pagini
de jurnal, note spontane de lectură,
mici eseuri despre diverși scriitori,
reportaje (ziaristice, am zice), insem-
nâri de călătorie, reflecții Îndelung
gestate (păreri „definitive") despre
condiția intelectualului, a romancie-
rului, pe diverse probleme ale ro-
manului etc., memorialistică. Pentru
înțelegerea epicii reflexivității im-
portantă este distribuirea lui în cele
trei secțiuni; prima (Un an) este do-
minată de paginile de jurnal îmbi-
nate abil cu note de lectură, consi-
derații despre condiția reporterului
și a reportajului, tema provinciei li-
terare (abia schițată) și frumoasele
pagini de jurnal de călătorie în Uni-
unea Sovietică (tot reportaj, în fond,
dar nu ziaristic), așadar, priză so-
lidă la real și la prezent. Alături de
asemenea secvențe, „serialul viselor"
degajă o lumină stranie: „E prima
oară în viață cînd mă visez printre
personajele mele și e ca și cum aș
scrie mai departe*. In secțiunea a
doua (Alt an) reportajul nu cedează
poziția secundă, dar paginile de jur-
nal sînt dislocate, ca importanță, de
considerațiile asupra romanului. A-
pare și justificarea cărții : „Scrii ro-
man. Oarecum prin forța lucrurilor
trebuie să-i definești și condiția. în-
cercare de a te delimita (...)“. Ba
chiar „divulgarea*, de fapt: mascarea
intențiilor cărții. Punctul de vedere
al lui R.M.: „O secțiune într-un corp
de dimensiuni inconvenabile și care
totuși transpar, sînt sugerate (...)“. Și
al unui „partener* : „In romanul scris
la persoana întîi convenția literară
atenuează agresivitatea acestui „eu*
indiscret cu sine și cu alții (..). Pe
cînd la tine, aici, (...) ești tu însuți
în chestiune, o persoană cu identitate
precisă și verificabilă*. Acest simbu-
re al părții a doua e protejat de mai
multe învelișuri, cel mai intim părln-
du-ne a fi cel al unor remarcabile
pagini de eseu literar, dintre care ce-
le despre vocația de polemist a lui
Arghezi au precizia disecției sub lu-
pă. Dăm un citat selectat nu pentru
sagacitatea lui critică, ci pentru că
discernem in el pulsația unuia din
releele care reglează și literatura lui'
R.M. ; „Se considera un meșter, exal-
ta perfecțiunea în sens artizanal, deși
nu fără o necesară perfidie. E aici
o bățoșenie țărănească, o filosofie ve-
che și sănătoasă, nestrăină lui Brân-
cuși sau lui Pandrea (...)*. Ultima
parte (încă un an) elimină aproape
total pagina de jurnal și cu totul pe
cea de reportaj. Specificul conturu-
lui se înrudește cu al elipsei ; în
unul din centre stă interesul pentru
roman, cu toate laturile deja aborda-
te ; în celălalt — două destine de
scriitor. In jurul primului se reite-
rează întrebarea : ce este această
carte ? Răspunsurile sînt voit echivo-
ce sau insidioase, urmăresc nu defi-
nirea ci circumscrierea ei. Un alter-
ego zice: „Tu, de fapt,, nici nu scrii
jurnal, hai să fim serioși*. R.M. (cel
din carte) e mai precis: „La încru-
cișarea unor asemenea descîntece se-
crete (impulsurile lăuntrice ale scrii-
torului — n.n.), fără importanță, cu
presiunea tiranică a vieții însăși care
e gînd, imagine, vis, speranță, amin-
tire, faptă și cuvînt: cam aici e....”.
La celălalt centru, găsim memorialis-
tică — evocarea a doi artiști dispă-
ruți, accentul mutîndu-se. apăsat, pe
timpul trecut. Primul, suceveanul
George Sidorovici, ilustrează ideal
condiția scriitorului provincial, la fel
de talentat ca oricare altul din cen-
trele mari dar căruia, față de aceș-
tia. îi lipsește ceva sau are ceva în
plus. E destinul de care R.M. a reu-
șit să se desprindă la timp. Al doi-
lea e al unui poet tînăr — Corneliu
Popel — secerat de moarte cînd par-
cursese abia o parte infimă a dru-
mului său virtual de artist. Ca și în
cealaltă rememorare, R.M. este sen-
timental fără complexe, pe alocuri
patetic; ceea ce nu-i știrbește lu-
ciditatea meditației subiacente al că-
rei punct terminus este : „poeții sînt
totuși acea parte de orgoliu ireduc-
tibil' zidită într-un firidă precisă a
conștiinței colective*.
Am putea, credem, conveni că en-
tropia cărții este un efect de iluzio-
nism, articulată cu o mărinimoasă
minuție și simț al tehnicii moderne
a prozei, ea se edifică pe două to-
posuri comunicante: cel al timpului
creației ca determinare tragică a
existenței creatorului și cel al eu-
lui artistului. Văzută astfel, Pe cont
propriu este mărturia unei opțiuni i-
reversibile, a asumării totale a con-
diției de scriitor. Opțiune care de-
vine necesară la maturitatea deplină,
cînd orice nou început este cu nepu-
tință. Acea cotă a timpului creației
de pe care începi să întrevezi cealaltă
pantă. Pe cont propriu nu este o
carte lipsită de cîmp tragic, chiar da-
că nu uzitează de retorica t'adițio-
nală. Coroborînd cele spuse pînă aici
sîntem tentați să vedem in această
carte un roman cu o formulă inso-
lită, oarecum. Un scriitor nu poate
scrie însă decît unul singur, de a-
cest fel. Trebuie însă găsit momen-
tul deplin cînd poate fi rostit. A-
ceasta este întrebarea.
Mihail IORDACHE
» Radu Mareș, Pe cont propriu, Ed.
Dacia, 1986.
TEOFIL
DUMBRĂVEANU
Fluierul de fag
și brîndușele
Cîtu-i valea de brîndușe.
Nu vezi geamuri, nu vezi ușă
Căci pe valea prea frumoasă
Niciodată n-a fost casă.
Ici, colea, doar cîte un pom
Care seamănă a om
Ce se uita pînă unde
Valea-n umbre se ascunde
Ici-colea, cîte-o fîntînă ;
Cumpăna ajunge pînă
întîlnește luna plină
Răsărind după colină.
Citeodată
Se arată
Și cîte-un copil ce-și poartă
Fluieru-n cureaua lată.
Și de cîntă-n valea multă
Doar brîndușele-1 ascultă ;
Si de cîntă, sună valea.
Si brîndușele-i țin calea.
Și de pleacă, tace valea ;
Și brindușele-s cu jalea.
Sus pe cer
Sus pe cer cocoș de lună,
Cîntă singur de răsună
Liniștita văgăună.
Sus pe cer cocoș de zori
Cîntă de mai multe ori.
Cade rouă de pe flori.
Sus pe cer cocoș de soare,
Cîntă spre cireșii-n floare,
Cade rouă pe ulcioare.
în pridvor
în pridvor de veșnicie,
Șade soarele și scrie
Deal și vale și cîmpie.
Și nu scrie cu peniță.
Ci cu maci și romaniță.
Și nu scrie cu condei,
Ci cu ierburi și cu clăi.
Și nu scrie cu penel,
Ci cu grîu galben ca el.
De vei întîlni
— Povestea Zamfirei
Se zice câ mai demult, în vremile
trecute și uitate, se afla intr-un sat
departe un om sărac și necăjit că-
ruia de abia ii ardea focul in vatră
de sărac ce era. Pe deasupra, mai
rămăsese și văduv cu o fată mare in
casă. Și, ca să-și caute de cele nevoi,
a slujit el un timp cu fata pe Ia gos-
podăriile altora pentru de-ale gurii
și ceva straie de trebuință cum era
pe atunci, dar nu s-a pricopsit cu
nimic. Se ținea sărăcia de ei ca sca-
iul de oaie și unde dau, ce făceau,
tot datori erau. Că plata bogatului e
răbdarea săracului si ține de foame
ca apa de poame.
Dacă a văzut omul nostru că slu-
jește de pomană pe la alții, ce și-a
pus în gind: sâ se însoare cu o fe-
meie mai cu stare, poate așa va scă-
pa bietul de sărăcie. Și cum a gîn-
dit așa a făcut. A căutat o femeie
cu casă și avere multă, apoi s-a în-
surat cu ea și s-a apucat cu nădejde
de gospodărie. Da’ săracul de el una
a căutat și peste alta a dat ; că ne-
vasta era urgie de rea si leneșă, de-i
creștea iarba sub tălpi, iar in Ioc
să-și vadă de trebile casei, nu-1 mai
slăbea cu gura ca o melîță.
Acum toate ar fi fost cum ar fi
fost, dar duglișa de nevastă o ura de
moarte pe fata bărbatului ,că era fru-
moasă și mai harnică decît dînsa și
o întrecea la toate. Știa rindul ca-
sei și lucrul cîmpului și era istea-
ță în lume, că nu găsea altă fată
să-i semene prin împrejurimi. Iar
timpul trecea și Zamfira, că așa îi
era numele, mai mîndră se făcea.
Numai nevasta omului n-o vedea
cu ochi buni și pace. Degeaba se
străduia fata să-i facă pe plac, și-i
lucra și-i torcea, că la dînsa toate
nu plăteau o ceapă degerată. Unde
da, tot rău găsea și femeia din ocări
n-o mai slăbea pe biata fată, să ia
cimpii nu alta. Intr-o zi, pe cînd
vitrega o scosese pe Zamfira în
uliță plinsă și scărmănată în bătaie,
trecu pe acolo feciorul împăratului
care văzind-o i se făcu milă de ea
și o luă la curte. Aici fata se arată
a fi harnică de n-o întrecea nimeni.
Veste despre frumusețea și hărni-
cia Zamfirei s-a dus repede în toate
părțile împărăției și a trecut hotare-
le pînă către țări îndepărtate, de
unde au început să vină crăiese și
prințese ca s-o vadă. Dar fata se a-
răta cuviincioasă, ca o copilă bine-
crescută și plăcea la toți.
Acum, pe cînd au venit odată mai
multe crăiese ca să vadă hărnicia
Zamfirei, împărăteasa a chemat-o și
i-a zis :
— Iată, îți dau șase legături de
fuioare. Pînă mîine în zori să le torci
pe toate, iar cum isprăvești să vii și
să-mi aduci fusele gata înapoi.
— Așa voi face, măria ta.
Și Zamfira, ca fată ascultătoare ce
era, a luat cele șase legături de
fuioare de Ie-a dus în odaia ei și.
cum s-a văzut singură, s-a pus iar
pe plins. că de tors nici pomeneală
să poată toarce atîta cînepă. Și plîn-
ge ea și plînge toată ziua, apoi și
noaptea pînă într-un tîrziu, că plîn-
geau și pereții de mila ei. Cînd pe
la miezul nopții, numai iată că vede
ușa deschizîndu-se și Baba Cloanța
intră în odaie, deșirată ca o stafie.
Iar cum ajunge, îi spune Zamfirei :
— Fată frumoasă și harnică, nu
mai plînge, că eu am venit să te a-
jut.
— Da’ cum ai să mă poți ajuta?
Că am sase legături de fuioare de
tors și pînă mîine în zori trebuie
să fie gata.
— De asta să n-ai grijă, răspunde
cotoroanța. Dar Ia urmă să-mi dai
ce-mi poftește sufletul din casa a-
ceasta. Te prinzi ori ba ?
— Fie cum spui, numai să văd
fuioarele toarse, că împărăteasa s-ar
face criță de mînie să nu-i fie po-
runca împlinită.
— Atunci lasă toul pe mine și-i ve-
dea care-mi este puterea.
Zamfira s-a mirat în sine la au-
zult acestor vorbe, că încă nu se du-
mirise ce-i cu baba aceea știrbă și
uscată care venea noaptea de-i tor-
cea fuioarele și i se părea ei că
ceva nu-i a bine, dar cum n-avea de
ales și nici vreme de pierdut, că se
apropia dimineața, a lăsat cinepa in
grija babei și s-a dus de s-a culcat.
Cind s-a trezit dimineață, iată că
fuioarele erau toarse și în odaie găsi
șase grămezi de fuse. Mare bucurie
pe capul ei ! Degrabă Zamfira a luat
fusele toarse și a mers de le-a dus
împărătesei. Aceasta, cum o vede ve-
nind așa devreme, cu cinepa toarsă,
mai nu-i vine a crede, dar lucrul era
isprăvit și gata. Cu toții se minunau
de hărnicia fetei, că așa ceva nu se
mai pomenise niciodată prin împără
ție. Iar crăiesele cele străine numai
căutau cu priviri deochete Ia dînsa,
cît era de frumoasă și isteață. Fie
care dorea s-o vadă și s-o asculte.
Acum feciorul de împărat unde da
și ce făcea era tot cu Zamfira. 11
plăcea de dînsa eă era frumoasă la
chip și dulce la vorbă, cum nu se
găsea alta în toată împărăția. Fata
îi căzuse dragă la inimă și el ei. Așa
că feciorul a hotărît să se însoare
cu ea. Și într-o zi se înfățișează îm-
părătesei, mamei sale, și-i zice :
— Mamă, mi-e dragă Zamfira și
vreau s-o iau de nevastă.
împărăteasa, cum aude de a«a o
dorință nepotrivită, sare cît colo :
— Asta nicidecum, fiul meu ! Tu
ești moștenitorul tronului si trebuie
să te însori cu fată bogată, pe po-
trivă. de neam domnesc, nu cu una
săracă. cleasă din popor.
Că pe atunci fetele se căutau du-
nă avuție., nu după vrednicie. Dar
fpcînrul de îmnărat n-avea ochi decît
pentru Zamfira. Era îndrăgostit de
dînsa sî voia numaidecît s-o ia de
soție. De aceea a spus mamei sale :
— Fata este săracă, dar harnică și
frumoasă cum nu mai este alta priii
împărăție. Iar despre zestre, nu-i
vorba, avem avuții destule și pentru
dînsa.
— Bine, fiul meu, s-a mai molco-
mit împărăteasa, fie cum spui. Dar
mai inainte s-a punem pe fată la în-
cercare, să vedem încă o dată ce-i
pot mîinile; dacă are să-mi facă lu-
crul ce-i voi da, poate să-mi fie
noră, dacă nu, ți-i lua gîndul de la
ea. Că graba la însurat nu-i lucru
de căutat.
Da’ împărăteasa spunea așa, nu-
mai ca să caute un prilej să sca-
pe de Zamfira. Că-și zicea în gîndul
ei: „A tors trei legături de fuioare,
a tors șase, da. acum am să-i dau
mai multe, cît nu le-a putea isprăvi
ea nici in șapte zile”. Și cum a
gindit așa a făcut. A chemat-o pe
Zamfira și i-a spus :
— Iată, îți dau nouă legături de fu-
ioare, pînă mîine să le torci pe toa-
te, iar dimineață la răsăritul soare-
lui să-mi aduci fusele gata înapoi.
Altfel trebuie să pleci de la curte.
— Așa voi face, măria ta.
Și Zamfira a luat cele nouă legă-
turi de fuioare și Ie-a dus în odaie
la dînsa, supusă și ascultătoare ca
întotdeauna. Ei, cum să vă spun, fa-
ta noastră era harnică nu-i vorbă,
însă, nici atîta lucru pe capul ei
biata nu putea face. Că împărăteasa
îi dăduse anume ca să nu-i fie noră.
Si atunci, copleșită de supărare, Zam-
fira, cum s-a văzut singură, s-a dat
iar la plîns. Se gîndea în sine : „Cînd
am să pot toarce nouă legături de
fuioare? Rină acum am împlinit voia
îmnărătesei, dar de astă dată nu-î
chip de isprăvit atîta lucru într-o
noante*. ci nlîngea cu șapte rînduri
de lacrimi, de te cuprindea mila s-o
vezi. Iar vremea trecea pe nesimțite...
Pe la miezul nouții însă ușa se des-
chise și în odaie intră Baba Cloanța,
(continuare în pag. III)
Nicolae COJOCARII
Memoriei Nicolinei Roșea
De vei întîlni
Flori în zori de zi
Cu rouă pe ele,
Toate-s ale mele.
De-ți va sta în cale
Măr cu crengi pe poale
Și mere de soare,
Toate-s ale tale.
De vei da de-un drum
Cum nu mai văzum,
Drum de curcubeu,
Să știi că-i al meu.
De vei da de-un griu
Nalt, mai nalt de brîu
Și cu spicul greu.
Să știi că-i al tău.
Aș trece
Aș trece prin iarba-n floare.
Dar mi-i milă căci o doare.
Aș trece prin nalte grîne.
Dar e pînea mea de mine.
Aș trece prin rouă rece ;
Dar prin rouă luna trece.
Aș trece și pe nisip.
Dar să trec nu este chip,
C-au lăsat copiii scrise
Case, păsări și narcise.
Cîntă
Cîntă salcia-n grădină.
Vîntu-ascultă și suspină.
Și mesteacănu-n livadă.
Vîntu vine să mi-1 vadă.
Cîntă paltinu-n pădure,
îl ascultă u-hu-hure.
Ulmul cîntă mai departe
De Rarău, în ceea parte.
Pagini bucovinene — II
Elegia înălțîndu-și
rugul
I
I
Deșertul prin care drumurile înfloresc în ziduri
idolatrizînd firul de iarbă
r această umbră a sinelui exilată în bucurie
' Despre tine însuți...
Pecețile abstracte-n rănile cuvintelor
Cerul spintecat al clipei
Poemul — o rugă repetată a fiecărui blestem
Ritualul florilor de cireș —
insomnia toamnelor spulberate
Expresie spațială — pendula
deasupra visului obosit.
Dimineața — gustul amar al cenușii
Repetarea ninsorilor de altădată
Așteptind surisul
prin flux de lupi melancolici.
II
Toate puterile mele stau în icoana cascadei
In pașii fără nici-o stavilă
Indreptîndu-se
Spre zăpezile înalte
de neauzit
Clarviziunea respirației — acele de ceasornic
Sărutul ca o piatră căzind
Pe retina lacului pustiu.
,	III
Zidurile au migrat din piața orașului
privirea — ochii spulberați ai cenușii
Ca o ceață albastră — păsările
Siluete în care-ți sprijini privirea
Puncte...
Lingă delirul surisului tău
Evadarea poate înlocui sunetul
Frigul — flacăra abisului
cutremurată de legi obiective
Ca niște tipare
în care te îngropi bătrîn de atîtea toamne
visate-n șiruri de cocori.
Zid al execuției — umbra ta.
întrebări prin care sevele uită rădăcina
iubindu-se
de dragostea frunzei lovind în cădere retina.
Rochia albastră —
Hainele vechi în care te strecori ca un demon
înnebunit printre scrisorile galbene din scrin
Lacrimă —
Realitatea cu dinții ruginiți de nesomn
Frunze uscate —
Insomnii de fecioare delirînd
Devastarea poemelor scrise pe piatră
cu inima albastră
a hoților de miresme
Distanța dintre inimă și deget
,'tbsurdul
Viciu încoronat de iluzii
Respirat prin forma abstractă a surisului
Pasul unde cobori
nu întreabă de ce ?!
Pasul unde sfîrșești
Nu întreabă de tine?!
IV
/
Un mod de a exila neantul
Spre inima sfîșiată a candorii
Incertă
chemarea copilului cu brațele-ntinse
Spre muntele albastru.
Numai numirea împărăției
numelor noastre
ne vindecă libertatca-nflorită-n parcul municipal
De pe umerii tăi
cineva trage cu pușca-n poeme
Ultimul strigăt de dragoste al sfîrșitului
dansul peste gratiile coliviilor ascunse în friguri
aceste păsări, aceste aripi
accesorii pentru eternitatea eroilor.
I n mod de a exila neantul
Surîs bolnav
spre aripa retezată a îndoielii.
De pe umerii tăi cineva trage cu pușca
în păsări
Spre muntele albastru — acele de ceasornic
se răsucesc ca niște vârtejuri
Vis al absurdului — șansa
Neliniștea sfîșiată a candorii.
V
Sărut fugar printre gratii de sirmă ghimpată
Dragostea vîndută pe o
monedă
mai mare decît amintirea
Rana deschisă ca o amforă
Cutreierat
Singeie galopează în condei
Ca o flacără.
VI
Trupul — forma vîndută a inimii
răzvrătită rămîne atingerea
țesută în dansurile cotidiene	,
Gheară întunecînd lumina curată
a lacrimii
Propria ta condamnare — propria zidire
In cenușă urmele pașilor tăi caută
refugiul ascuns al cuvintului
Poemele transformă simțurile
Brațul zvîcnește ca un strigăt
Spațiul vid al culorii se cutremură
Bobul de rouă fulgerat in iriși
Zborul frunzei uscate-n cădere
Cineva trage linia de plutire
deasupra buzelor tale
Cărei bucurii viața ta cere amînarea ?!
Labirint — spațiul vid
Transparențe uitate
întunericul neașteptat al strigătului
Evadarea din umbră — ființă
Războaie și flăcări
Resemnare... Fluviul ce-ți dăruie o ieșire în larg
printre buzele uscate arzind
Te întrebi unde este căderea
în ce parte brațul tău se ridică spre cer.
i
I
Ion MANOLE
TRANSPARENȚE
Semnul
Poate, la începuturi, ea venise cu
graiul legat și a scris cu degetul de
abur pe mintea ta albă țara hîcsunt-
leor.es.
îmi încerc brațul sting.
Trag o linie și pustiul se desparte
Din calcarul slab al miinii rămîne
Intre două păminturi ale nimănui
(Tu să nu treci niciodată peste
Ori, poate, mai tîrziu vei fi căl-
cat ritul și, treaz sub fereastră, îi
vei fi auzit spusele.
Te desenezi pe tavan, privești oda-
ia austeră cum treceți printre lucruri
decît abia îmbrățișați.
Aici încape harta
rămîne loc
Trupul îți
epuizante.
Abia poți
pentru
pleacă
spune
țării aceleia și ne
o altă existență,
in călătorii lungi,
unde
te mai afli.
in două.
urma umbrei.
hotarul se tropicalizează.
el : ai să-ți rupi spinarea
rele căzind in gesturi mumificate —
Năpirci și căpușe iți vor împodobi
Apoi liane, frunze grase te-or
să plingî la fel următorul pas.)
Eu imi trec ținutul enigmatic.
tot lestul miinii.
pielea subțire.
curăța și tămădui să te
și picioa-
doară și
l mbre dese mă strîng pină-mi rămin gîndurile prea lungi șf cad
in mine ca un lucru de prisos.
Incrincenarea și tenacitatea clivează lent.
Speranța are dinți din care curg milionimi de fragment.
Tentația mi-a întomnat plămînii cu burniță și ceață.
Și in dreapta și in stingă mea totu-i la fel.
Aerul a sunat torpoarea zilelor pe corzi de bumbac.
Pietrele nopții cască și se surpă.
Scot doi nervi și țintuiesc in ei un cuvînt.
Nu am ce, mi-i crestează urletul fiarei și-i retrag in melc.
Mă vinează si-mi amușină indiferența.
Gitul s-a subțiat de strinsoare și pot fălcile de oțel să nu vrea să mă
strivească ?!—
Nisipul e primitor cum laba pe stern încearcă elasticitatea cuștii.
O gheară strangulează ritmic
Colții se înfig in viscere și se
îmi cercetează ochii scurși in
Să mă zbat și s-o întreb dacă
aorta.
desfac zăbavnici.
cerul fără relief.
înțelegem cuvintele Ia fel?
îmi vine să rid cum mă sărută și mă gidilă gura felinei ce-mi așează
o cicatrice bogată pe pintec și floarea de măceș în dreptul inimii.
Și mi-e bine.
M. TINESCU
—
CRONICA TEATRALA
„SĂRBĂTOAREA"
Definind sumar dar exact „com-
media dell’arte" drept „comedia din
mîinile academicienilor și împrospătată
în contact cu viața populară”, Fran-
cesco de Sanctis conchidea, neîndu-
rător : „n-au mai rămas din ea de-
cit niște simple scheme ; tot ceea ce
i-a adăugat imaginația improvizatoare
trăiește doar in admirația conteni
poranilor'Ș Și totuși...
Există ambițioși, în sensul nobil al
cuvintului, care se războiesc perpe.
tuu cu formulele definitive, care ris-
că un pariu cu o miză adesea ne-
buloasă, dar cu toate frisoanele jo-
cului și ale jucătorului, care-și pro-
pun adică să desprăfuiască ceea ce
zace uitat într-un ungher al memo-
riei culturale și să aducă la lumina
adeseori neiertătoare a veacului lor
— care e și al nostru — „lucruri din-
tr-un pod albatru" (I. Barbu). Spunînd
acestea, mă gîndesc la două realități
aparent divergente, convergînd însă
în ideea de „tinerețe fără bătrînețe"
a teatrului: „Cidul" „făcut11 de Ge-
rard Philipe, la TNP, în anii '50 și
„ihakespeare recitit de Jan Kott“,
cu un deceniu mai tîrziu. Ceea ce pă-
rea relegat, cu toate onorurile, într-
un muzeu respectabil și, ca majo-
ritatea muzeelor, inactual s.a dovedit
a fi viu, strălucitor, aparținînd deo-
potrivă vremii în care a fost conce-
put ca și vremii în care a fost
regăsit.
Recenta montare de pe scena Sec-
ției Suceava a Naționalului ieșean mi
se pare a fi fost nutrită de o aseme-
nea ambiție. Pornind de la situațiile
și tipologiile caracteristice „commediei
dell’arte", regizoarea Cristina loviță
a realizat un scenariu sugestiv, care,
fără a trăda spiritul acestei forme
teatrale, demonstrează inactualitatea
ideii de „inactual" în teatru. Sînt
sigur că regizoarea a fost convinsă
de dificultatea păstrării dreptei mă-
suri intre servitutea oarbă față de
formele consacrate și libertatea ex-
travagantă. Ceea ce este important in
primul rînd într-o asemenea între-
prindere dificilă este respectarea a
ceea ce. pedant vorbind, s-ar numi
„principiile operaționale", adică a-
decvarea mijloacelor la scop, con-
secvența și coerența aplicării lor în
deplin acord cu intențiile.
Respectind schemele tradiționale :
intrigi mai mult sau mai puțin amo-
roase, combinații extraordinare ale
vieții și unele părți episodice conven-
ționale, caractere tradiționale ca :
prostul, caraghiosul, sluga nătîngă,
burghezul încornorat, picaro-ul, înșelă-
torul înșelat, pedantul, cocheta etc.,
pantalonadele, bastonadele, adică tot
ceea ce constituie caracterul popular
al acestei forme teatrale, regizoarea a
știut să impună o implicare totală
a actorilor într-un spectacol care în-
seamnă în primul rînd bucuria de a ju-
ca, bucuria de a trăi pe scenă, bucurie
al cărei preț este însă o trudă pe care
o intuim, dar de ale cărei dimensiuni
reale sîntem departe de a ne da sea-
ma. Acest efort omogenizează echipa,
fără a șterge însă individualitățile :
încăodată. Constantin Florea și-a dat
măsura integrală a talentului, ju-
cînd în mai multe registre care se
constituie într-o armonie admirabilă,
in perfect acord cu partenerii de sce-
nă. Disponibilitățile reale ale Pusei
Darie și ale Marinei Stefanache au
avut ocazia să se manifeste plenar,
atît în tandem cît și individual. In-
tr-o vizibilă ascensiune de formă sînt
Nicolae Manolache și Orodel Olarii,
surprize plăcute, întregul lor joc
creditîndu-i pentru ceea ce vor face
în viitor. „Sărbătoarea" este un spec-
tacol de echipă bine sudată, integra-
tă unei viziuni regizorale coerente
șl originale și avînd ca rezultat o
reprezentație omogenă, de bun pro-
fesionalism. Spectacol din care ar
fi mai mult decît nedrept să omitem
scenografia (Andreea lovănescu) și
muzica (Cristian Ciomu), ambele ex-
celente, transpunîndu-se într-un spa-
țiU-timp care nu e numai al se-
colului al XVI-lea și nici al secolului
al XX-lea, ci al teatrului văzut ca
o metaforă a condiției umane.
„Sărbătoarea" se deschide cu un
preludiu care se vrea o parabolă a
comediantului, dar care, prin prelun-
girile sale ulterioare, devine o para-
bolă a existenței văzute ca un car-
naval tragic, sub semnul emblematic
ai celor două măști. Orizontul de aș-
teptare creat de acest prolog în care
cuvintele ar fi de prisos este cel al
teatrului sucevean. Vreau să spun că
„Sărbătoarea" este ștacheta pentru
performantele viitoare.
I
Viorel DARJA
REBUT
Ca-n zilele bune
Și chiar dacă voi prăda prima diligență
și voi închiria tot lacul ăsta pustiu
pentru tine, asta nu înseamnă că mîine
am să te las să ridici vela iahtului
și să te plimbi pină la brazii de colo
sau pînă la stilpii ăia doi,
cu siguranță roși sub apă de șobolani
și apoi pe la ora prinzului să bați
in clopotul de la pupa și să strigi
ca-n zilele bune : la masă !
Teorema telefonului
Bătrînelul din fața mea imi
tot vorbește de vreo jumătate
de oră o teoremă cu un triunghi
cu niște sume de laturi și alte
șmecherii iar eu ii spun
maestre asla-i veche altceva
mai nou mai interesant nu știi
cind deodată sună telefonul
așa că bătrînelul își întrerupe
demonstrația și ridică receptorul
...da pitagora ia telefon...
Poem
Despre cenușiul ceței
despre cum se așterne ea în sufletele noastre
si despre cum se pietrifică de-a lungul oaselor
despre privirile noastre înzăpezite
și despre cum ne scuturăm de ea cînd iubim
despre unele felinare exilate la colț de stradă
și despre turnul catedralei în care Shakespeare
a scris unul din sonetele sale
despre mine care I-am căulat ieri prin ceață pe Hamlet
exact in acea parte a orașului unde știam sigur
că n-am să dau de el
despre Cain bunul meu frate
și despre încă cîteva lucruri mărunte
am scris cîte ceva în acest
poem
Cezar LUCHIAN
Povestea Zamfirei
(urmare din. pag. II)
trosnind din mădularele-i bătrîne ca
niște rădăcini uscate. Cum o vede pe
Zamfira plîngînd, ii zice :
— Fată frumoasă și harnică, nu
mai plînge, că iată aceste fuioare sint
norocul tău. De ai să le poți toarce
pe toate, vei ajunge prințesă.
‘ — Cum așa ? s-a mirat fata. Doar
împărăteasa îmi dă de lucru tot mai
greu, ca să scape de mine.
— Apoi iată, feciorul ei s-a îndră-
gosit de tine și vrea să te ia de so-
ție, dar împărăteasa este împotrivă.
Și, ca să nu-i fii noră, ți-a dat să
torci atîta cît nu-i putea face, că
asa, călcind porunca ei, să te înde-
părteze de la curte.
Atunci fata a rugat-o pe Baba
Cloanța :
— Ajută-mă să torc fuîoarele aces-
"tea și ți-oi fi recunoscătoare.
— Fată frumoasă și harnică, eu te-oi
ajuta, dacă te prinzi că ai să mă
chemi la nuntă și acolo să-mi dai
ce-mi poftește sufletul din casă.
— Dar cum am să știu eu să te
chem la nuntă? a întrebat Zamfira.
— Eu sînt Baba Cloanța și în noap-
tea nunții tu să ieși afară la miezul
nopții, să mă strigi pe nume. Dacă
cineva te va întreba cine sînt, să
spui că sînt mătușa ta.
— Am să fac întocmai cum ți-e
voia, a spus fata, cu gîndul numai
la feciorul de împărat.
— Dacă este așa, atunci să te culci
liniștită, că eu le-oi mîntui fuîoarele
îndată.
Și Zamfira se culcă, iar baba se a-
pucă de tors. Dimineața cînd se trezi,
iată în odaie erau nouă grămezi de
fuse gata toarse. De bucurie fata nu
mai știa ce să facă. Pe Ioc a luat
fusele și cu ele a dat fuga într-un
suflet la împărăteasă. împărăteasa,
cînd a văzut-o pe Zamfira venind
așa devreme, nu-i venea a crede o-
chilor să fi isprăvit atîtea fuioare de
tors, că ea voia mai degrabă s-o poa-
tă alunga de la curte decît să a-
jungă nora ei. Dar cînd fata i-a pus
înainte nouă grămezi de fuse gata
toarse, n-a mai avut ce face și, de
voie, de nevoie a trebuit să o pri-
mească de mireasă pentru feciorul
ei.
Au început deci să se pregătească
de nuntă. Au copt plăcinte și cozo-
naci, au făcut bucate de tot felul,
apoi au scos din pivnițe buțile cu
băuturi și nunta s-a pornit cu joc și
voie bună, cum e datina străbună. Iar
feciorul de împărat s-a cununat cu
Zamfira și a luat-o de nevastă. La
nuntă însă au venit și părinții fetei,
tatăl său cu mama cea vitregă.
Acum, în toiul petrecerii, pe le
miezul nopții, fata își aduse aminte
că s-a prins s-o cheme pe B^ba
Cloanța Ia nuntă. Și, ieșind în prid-
vor, a strigat:
— Baba Cloanța, hai la nuntă !
Deodată - din întuneric a ieșit baba
ciuhuită care s-a strecurat ca o um-
bră în casă. Nuntașii au rămas în-
cemeniti văzînd o babă așa de us-
cată și deșirată.
— Cine este arătarea aceasta? în-
trebau ei nedumeriți pe Zamfira.
— Este mătușa mea, le răspundea
ea așa cum o învățase Baba Cloanța.
Și Zamfira a poftit-o la masă și a
pus ca s-o ospăteze din belșug, mă
rog, ca Ia o nuntă împărătească, dar
baba nici nu mînca, nici nu bea ni-
mic. Ea a spus fetei :
— Acum vreau să mi dai ce ai mai
scump din casa aceasta, după cum
ne-a fost învoiala.
Că hîrca se gîndea ea în sine :
„Mai scump Zamfira nu poate avea
în casă decît pe mirele ei, feciorul
de împărat". Dar, vezi bine, de astă
dată s-a înșelat, că fata isteață cum
era s-a gîndit, ce s-a gîndit si pe loc
i-a găsit leacul pot-ivit ca să se
ducă pe pustii cale de șapte hotare
blestemate.
Deci a zis către Baba Cloanța:
— Mai scump din casa aceasta nu
am decît pe mama mea care este a-
cum soacră, arătoasă și voioasă ne-
voie mare.
Că vitrega stătea țeapănă dună ma-
să și nu mai, încăpea în pene de
mîndră că a ajuns cuscră cu împără-
teasa. Atunci Baba Cloanța de voie
de nevoie a trebuit să se mulțumeas-
că cu vitrega și într-o clipă s-a re-
pezit năpraznică la dînsa și a înșfă-
cat-o, de s-a tot dus cu ea, dusă să-i
fie urma și neîntoarsă.
Cind a văzut că a scăpat de scor-
pia de vitregă și cu ea de Baba Cloan-
ța, mare bucurie a fost pe capul Zam-
firei. Iar feciorul de împărat s-a mi-
rat nespus și era mulțumit că s-a
însurat cu o fată atît de isteață. Da’
bucuros era și tatăl fetei că i s-a dus
urgia de nevastă de la casă, că-i pu-
nea pielea pe băț nu alta, și-i mîn-
case sufletul de zile.
Așa că de veselie și-au petrecut
ci toții încă multe zile la nuntă, pî-
nă ce buțile cu vin au secat și cim-
poaiele au stat, iar Zamfira a ajuns
împărăteasă alături de alesul ei, fe-
ciorul de împărat. Și a trăit viață '
lungă și fericită, de toți iubită, că
știa necazurile poporului și îi ajuta
pe supuși cu înțelepciune, de i s-a
dus veste pe guri măiestre, pînă la
a noastră scurtă poveste.
111 — Pagini bucovinene
CONSEMNĂRI
CUNTER GRASS (R.F.G.)
GljNTER EICH (R.F.G.)
Bătălie navală
Un port-avion american
și o catedrală gotică
s-au scufundat
reciproc
în mijlocul Oceanului Pacific.
Organistul a cîntat pînă la sfîrșit.
Acum avioane și îngeri atîrnă în aer
și nu pot ateriza.
Traduceri
Visuri
Ii invidiez pe toți care pot uita, care merg
liniștiți la culcare și nu au visuri. Mă in-
vidiez pe mine însumi pentru clipele de mul-
țumire oarbă.
Mă îndoiesc cît de bun e somnul în care ne
legănam cu toții, și aș vrea să pot trezi pe
unul sau pe altul dintre cei care dorm și să-i
spun : Uită-te în jur !
Tot ce se întimplă te privește.
Al. ȚENCHEA
cadran Marin Mincu despre Marin Mincu
Prolific și cu ambiții multilaterale,
Marin Mincu atacă impetuos și te-
ritoriile jurnalului de călătorie. El
publică în SLAST (nr. 18), o lungă
depeșă expediată din Italia despre
lansarea, la Florența, a cărții „Nuovi
poeți romeni* (pentru care semnează,
bineînțeles, traducerea. în colabora-
re). Pînă aici toate bune. De altfel,
faptul, salutar desigur, a și fost con-
semnat în presa noastră literară. Nu-
mai că M. M. nu se rezumă la o
simplă relatare, ci o ia gospodărește
pe cărarea amănuntelor, acoperind
de la un capăt la celălalt o pagină
de revistă. Și o să vedeți de ce. în-
semnările lui M. M. debutează cu
nelipsita referire la starea vremii :
„Și azi plouă torențial*. Ceea ce nu-1
împiedică pe eroul-narator să iasă
din hotel, să traverseze „piazza San
Marco* și să se oprească la cafenea-
ua cu același nume, unde „beau un
• capuccio senza schiuma" și răsfoiește
ziarul „La Nazione*. Luat insă cu lec-
tura („citesc pe nerăsuflate*), M. M.
uită, vai, să-și mai bea„capucciu(“.
Apoi cu gîndul la serata de Ia „ora
Simion
Florea
Marian
Jocurile
copiilor
(urmare din pag. I)
piere fără a fi observat de dînsele.
Băieții imitează pe părinții lor. Fac
căruțe din bețișoare, surcele, sfărmă-
turi de sticle și blide ; asemene, în-
chipuiesc grajduri și ocoale unde
adună diferite pietricele pe care le
numesc boi, vaci, cai etc., etc. Ade-
se ies cu dinsele la vînzare unde le
schimbă pe altele de care au mai
puține. Așa duc oi mai multe și le
schimbă pe cîțiva boi, vaci. Prin
surcele închipuite adună iarbă și alte
buruieni, zicind că se pregătesc de
iarnă ; fac stogușoare, aduc vreascuri
ca să aibă de foc. Iarăși fac plugușoa-
re și zgirie pămîntul cu ele zicind
că ară.
Trecind peste 4—5 ani încep și alte
jocuri pe lingă care însă nu înce-
tează cu totul de a se ocupa și de
celelalte de mai nainte măcar un
an și mai bine (...)
Din jocurile îpel care le au copiii
de ambele sexe sint:
Dc-a mijoarca (a miji). Unul (băiet
sau copilă) își astupă ochii cu mîinile,
stind cu fața lipită de un obiect
anumit, mai ales la un părete, ușă,
arbore etc. pînă ce se depărtează
ceilalți cu toții și se ascund; apoi
se lasă de amijit și merge de caută
pe cei ascunși ca să poată prinde pe
vreunul, sau mai bine zis să pună
mîna pe dinsul ca apoi acesta să mi-
jească. Dacă nu a putut prinde pe
niciunul în răstimpul cît trebuiau să
iasă cu toții pe furiș din ascunzișu-
rile lor și venind să scuipe pe locul
unde amijitorul a șezut cu ochii as-
tupați, apoi se mai pune incă o dată
la mijit, și aceasta o repetă de a-
titea ori pînă ce nu prinde pe ca-
reva ori în ascunzișul său, ori ve-
nind la scuipătoare. Cel prins face tot
ca cel dintîi, și așa mai departe pînă
ce în urmă, hrănindu-se-’ de acest
joc, se desface jocul.
De-a mîța cu șoarccul. Toți băieții
sau copilele, cîți voiesc a se juca
acest joc, ies din casă afară, lăsînd
numai pe unul înăuntru, pe care îl
numesc „șoarec* și care se ascunde
sub pat, după un dulap, sau ori și
unde apucă. Dintre cei de afară, il
fac pe unul „mîță* și după ce i se
17,30*. el devine agitat, nerăbdător
și cîte altele, incit, „străbătind în-
tregul cariile (observați precizia ter-
menilor originali, n.n.) al Facultății
de litere și filosofie*. i se pare că
„de pe toate zidurile* il întîmpină a-
celas afiș, din chenarul căruia ii
face’ cu ochiul, ați ghicit, propriul
nume. își ține cursul, ne informează
M. M., „puțin crispat*, mai dialo-
ghează cu cîteva persoane venite să-i
ceară sfatul, după care mănîncă „in
grabă la trattoria mea“ și se reîn-
toarce la hotel cu intenția de a-și
pregăti „cuvîntul* pentru întîlnire.
Culmea insă, eroul nostru adoarme
„fără să-mi notez nimic*. Și, iată-1
alergînd spre locul fixat, unde, după
ce-și trage sufletul, „îmi recompun
morga cotidiană și intru nepăsător*
(?!). Asta așa. de ochii lumii! Și ce
credeți? Gazda i-1 prezintă pe tri-
misul televiziunii locale care, nu-i a-
șa ?, îi solicită un interviu, prilej
pentru M. M. de a ne vorbi despre
Marin Mincu și răspunsurile sale
competente. între altele, acesta avan-
sează aserțiunea potrivit căreia „poe-
leagă ochii c-o năframă intră cu toții
în casă să vadă cum prinde mîța
pe șoarec.
Șoarecul, cum aude c-au intrat
cu toții în casă, începe de la locul
unde e ascuns, a țîțîi, a roade ca șoa-
recii, dînd prin aceasta de cunoscut
unde se află. Mîța cum îl simte a-
leargă după el și nu se lasă pină
ce nu-1 prinde.
Toți ceilalți copii stau într-aceasta
de-o parte și rîzind, țicoind și bucu-
rindu-se că nu poate prinde mîța pe
șoarec, zic următoarele cuvinte :
Mîță, mîță,
Cată-n ițe
Și la vale
Prin vătale !
După ce prinde mița pe șoarec, a-
cesta se face mîță și altul șoarec, și
așa se perindează mai toți pînă ce
se ostenesc fugind și ascunzîndu-se.
De_a puia gaia. Șe adună mai mulți
copii. Se aleg doi care sînt mai tari.
Unul din aceștia se face cloșcă. Unii
din ceilalți băieți se prind unul cîte
unul cu mîinile de brîul altuia la
spate, așa că formează un șirag cu
cloșca in frunte. Celălalt din cei doi
se pune jos împrejurul său cu partida
sa și scobește cu-n bețișor o gropiță
în pămînt. Cei de nainte îl înconjoară
pe acesta umblînd într-un cerc și tot
întrebîndu-1 ce face. El răspunde:
— Fac o groapă.
— Ce să faci cu groapa ?
— Să fac foc.
— Ce să faci cu focul ?
— Să pun ferosteile.
— La ce să pui ferosteile ?
— Să pun pe dînsul ceaunul.
— La ce să pui ceaunul ?
— Să pun uncrop.
— Ce să faci cu uncropul?
— Să opăresc un pui.
— De-a cui pui ?
— De-ai tăi.
— Ba nu !... de-ai tăi!
Zicind aceste se scoală Gaia de
jos și caută să prindă un pui de-al
cloștei. Puii cloștei se țin unul de
altul de spate și caută să nu fie prinși
strigînd tot:
— Cir ! Cir ! Cir !
Intr-aceea se prind cei doi de na-
inte fiecare cu ai săi de un băț
și trag într-o parte și-n alta. Care
se lasă smucit și tras de celălalt de
trei ori după olaltă, acela pierde joa-
ca. Biruitorul se face a tăia un pui
din dușmani. Ceilalți frați se fac a
plinge și a se văita. Și așa se sfîr-
șește joaca...
(...........)
Vacile. Acest joc îl compun 2—5
inși. Fiecare își caută îndecomun 30—
50 de pietricele pe care le numesc
„vaci* și una mai mare pe care o
numesc „buhai*. Laolaltă le numesc
„cireada*. Cireada fiecărui ins tre-
buie să se deosebească de a altuia
prin culoare ori mărime, ca să le
zia cea mai tinără (de Ia noi adică,
n.n.) emulează (sic!) de la egal la
egal cu aceea italiană*. Și cu aceeași
„modestie*, M. M. ne comunică, de
asemenea, că unul dintre invitații se-
ratei declară a-i fi cunoscut pe Eugen
Jebeleanu, Marin Sorescu... și pe Ma-
rin Mincu.
Ne limităm la aceste detalii sufici
ente pentru a motiva orgolioasa în-
treprindere jurnalistică a lui M. M.
Furat însă de plăcerea amănuntelor
M. M. a uitat, probabil, să mai re-
vină asupra textului trimis din „Fi
renze*. Altfel nu se explică ames-
tecul de naivități (emise pe un toi.
voit „spontan") și de expresii de ge-
nul : „l-a adus cu el“, „să asimileze
avangardele înlăuntrul*. „tradiția ro-
mânească în mod tradițional*, „rea-
mintește din nou* etc. Ca să nu mai
vorbim de unele afirmații hazardate
(pentru un critic), ca aceea de a-1
face pe Ion Barbu... textualist („tex-
tualismul lui Ion Barbu*) și pe Ion
Gheorghe postmodernist.
loanid DELEANU
poată cunoaște. Apoi se amestecă
toate la un loc și se pun ori în
poalele unei copile, ori a unui băiat,
ori pe un strai. Băieții care au să
se joace se pun într-un cerc unul
lingă altul. Unul începe a se juca.
Apoi merge rîndul după cursul
soarelui. Ia în mînă atîtea cîte scoa-
te, le aruncă în sus încît căzînd să
nu sară jos din poale sau afară dir.
strai, prinde cîte poate cu dosul mîi-
nii, apoi și acestea iară le aruncă
în sus și le prinde în palmă. Dacă
nu poate prinde nici una, ori dacă
numărul celor prinse e cu soț, apoi
vine altul la rînd, apoi iară altul,
așa mai departe tot roată. Cîte pe-
tricele le poate prinde, le ține fiecare
la sine, pînă la urmă cînd nu mai
rămîne nici una de prins. Apoi numă-
ră fiecare cîte vite are de-ale sale
și cîte străine. Cîte-i lipsesc, le răs-
cumpără cu străine. Dacă n-are stră
ine de ajuns, apoi capătă pentru fie-
fiecare vacă (...) cîte o palmă, iară
pentru buhai trei palme. De aceea,
la joacă caută fiecare să-și prindă
mai întîi vitele sale și apoi pe cele
străine, Mai întîi de toate trebuie să
pună mîna pe buhai care e tot atita
cît trei vaci.
Acest joc îl joacă mai mult copilele.
(............)
i
N. B. Aceste puține notițe le am de
la Vasile Turtureanu, studinte de VIII
gimn. în Suceava.
i
1)	manuscris nr. 656—666, Fondul
memorial-documentar „Simion Florea
Marian", Suceava
2)	= săturîndu-se
O Cărți bibliofile
ii
Să continuăm însă investiga-
ția acestor prețioase piese biblio-
grafice cu cîteva referiri la se-
riile de opere complete ale lui
Chateaubriand. Lucrările de re-
ferință consultate nu mențio-
nează ediția de opere complete,
din care va fi deținut Maiorescu
setul complet, la biblioteca noas-
tră ajungînd, cum s-a văzut, doar
volumele 8, 9, 11, 12, 13, 14, 16,
17, 19, 20, 21, 23, 24, 25, care
toate au anul imprimării în ci-
fre arabe : 1841. Este greu de
presupus că într-un singur an
să se fi realizat o asemenea ope-
ră tipografică, și totuși cărțile
existente la noi menționează
doar acest an. Dar în setul ce-
lor 15 volume unul aparține u-
nei alte serii de opere complete,
apărută anterior, și anume cel
numerotat cu cifra 21. Are titlul
Polemici și alte date bibliogra-
fice pe foaia de titlu, între care
titlul nobiliar al autorului (M.
Le Vicomte de Chateaubriand),
anul 1837, dar aceiași editori.
Nici această ediție de opere com-
plete nu este amintită de lu-
crările lexicografice consultate,
în schimb, în cea de-a doua lu-
crare citată este
totul altă ediție
plete, anterioară
părită între 1826
semnalată o cu
de opere com-
celor două, ti-
— 1831, la Fa-
ris, editor fiind librarul Ladvo-
cat. Se poate spune deci că Titu
Maiorescu poseda integral cele
două ediții din care au ajuns
la noi 15 volume disparate.
Dacă doar în perioada de tine-
rețe a fost utilizat ex librisul
(stampila) , atunci cele 2 ediții
din operele complete ale lui Cha-
teaubriand au ajuns în biblioteca
lui Titu Maiorescu în perioada
1850—1860. Este posibil să fi fost
un cadou al tatălui său, al altor
personalității culturale ale tim-
pului, cu care familia Maiores-
cu avea relații de prietenie. Lip-
sa primelor volume ne privează
de posibilitatea de a putea des-
coperi eventuale autografe cu
dedicație sau alte însemnări.
Dar nu este exclusă nici achi-
ziționarea lor la Viena sau Ber-
lin, de însuși tînărul Maiorescu,
în timpul perioadei de studii,
unde făcea lecturi intense din
scriitori francezi (Corneille, Ra-
cine, Moli&re), deși mai plauzi-
bilă ar fi ipoteza procurării lor
de la un anticariat din Paris,
tot în perioada de studii din a-
nii 1859 și 1861.
Consultarea jurnalului maio-
rescian pentru anii 1855—1862
nu ne oferă informații în acest
sens.
G. Călinescu vorbește despre
-biblioteca de specialitate* a
lui Maiorescu, „care pînă la a-
nume dată este completă*, nu-
mărînd peste 10 000 de volume.
Dar marele critic a fost un spri-
iinitor consecvent al biblioteci-
lor publice, donînd cu diverse
ocazii multe dintre cărțile im-
punătoarei sale biblioteci. în
1874, cînd în urma demersului
său Eminescu este numit biblio-
tecar la Biblioteca Centrală a
Universității din Iași, Maiorescu
donează 75 de cărți acestei in-
stituții. Peste 1 400 de cărți și
broșuri sînt trimise, în 1910, Bi-
bliotecii Facultății de Filosofie
și Litere din București. De-a lun-
gul anilor a donat cea mai mare
parte a cărților (circa 5 000 de
volume) Fundației Universitare
din București, actualmente Bi-
blioteca Centrală Universitară,
unde, de altfel, se păstrează și
astăzi. Nici un exemplar din
cărțile în discuție
însă aici.
Cele 15 volume
fondul documentar
nu figurează
existente la
al Bibliotecii
Județene din Suceava ar putea
proveni, după semnele specifice
pe care le poartă (numere de in-
ventar, cote tipografice, inclusiv
ștampila cu inscripția Institut
St Mania, de pe un volum), din
biblioteca acestui așezămînt
bucureștean, căruia i-au fost do-
nate.
REALIZATORI: Ion BELDEANU, George DAMIAN,
Viorel DARJA, Ion CARP FLUERICI, Mihail IORDACHE,
Gh. LUPU, Marcel MUREȘEANU, Ion PARANICI, Victor
Traiah RUSU, Mircea TINESCU, Alexandru TOMA.
Secretariat: Eugen DIMITRIU
Tehnoredactare: Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA
și EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
str. Mihai Viteazul nr. 48
Biblioteca Județeană Suceava
a intrat în posesia celor 15 vo-
lume în anul 1966, fiind primi-
te sub formă de donație de la
Fondul de Stat București, actu-
almente Rezerva Națională
Carte. Aici au fost strînse,
anii ’ăO, cărți din biblioteci
sonale, instituții, asociații ;
de
în
per-
ce
proveneau din imobile care, du-
pă naționalizare, au căpătat o
altă destinație. Ele constituie
prețioase mărturii bibliofile și
documentare pentru cultura ro-
mânească.
I. P1NZARU
• Fază republicană
Pe scena teatrului și pe cea a
casei de cultură, la Suceava, a
avut loc faza republicană, din ca-
drul Festivalului național „Cînta-
rea României*, a formațiilor ar-
tistice ale elevilor din școlile ge-
nerale și din licee. O adevărată
explozie de bucurie și de cu-
loare, remarcabile evoluții ale ti-
nerilor interpreți, un autentic su-
flu patriotic, gingășie și candoare,
iată ce au adus, în fața publicului
și a juriului (format din compe-
tente personalități ale vieții artis-
tice), cele 208 „luări de cuvint*
din amplul spectacol al cîntecu-
lui, dansului, teatrului și poeziei.
(D.M.).
• „Poemele
Rarăului
Sub genericul „Poemele Rarău-
lui", orașul Cîmpulung Moldove-
nesc a găzduit o suită de mani-
festări politico-educative și artis-
tice dedicate aniversării unor im-
portante ' evenimente ale anului.
Cu acest prilej în unități econo-
mice și de învățâmînt, așezămin-
te culturale și instituții au avut
loc expuneri, dezbateri tematice,
simpozioane, mese rotunde meni-
te să pună în evidență prefaceri-
le înnoitoare de pe aceste melea-
guri, mutațiile intervenite în via-
ța economico-socială și spiritua-
lă a așezării.
în deschidere a fost organizată
la Biblioteca orășenească expozi-
ția de carte sociai-politică „Opera
tovarășului Nicolae Ceaușescu —
contribuție hotărîtoare Ia dezvol-
tarea creatoare a teoriei socialis-
mului științific* (I. B.).
• Zilele culturii
humorene
Recent la Gura Humorului s-a<
desfășurat un ciclu de manifes-
tări cultural-educative care a in-
clus, printre altele, expoziții de-
carte, de artă populară și de artă
plastică, medalioane muzicale, șe-
zători literare, spectacole folclo-
rice si de teatru, concursuri si ga-
le de’film. (I.B.).
Cintecele
obcinii
La Fundu Moldovei, așezare bu--
covineană cu bogate tradiții etno-
grafice, se desfășoară de cîțiva ani
o interesantă manifestare cultural—
educativă intitulată „Cintecele Ob-
cinii*, urmărită cu interes și de
numeroși specialiști din țară^ Ul-
tima ediție (11—17 mai a.c.) a re-
ținut atenția prin cele două sesi-
uni de comunicări și referate pe
temele „Păstoritul în comuna Fun-
du Moldovei" și „Permanențe în
Obcinele Bucovinei", la care și-au
adus contribuția.și cercetători, ca-
dre universitare, sociologi și etno-
logi din cunoscute centre cultu-
rale ale țării. Iată și cîteva din-
tre titlurile comunicărilor : „Ta-
bu-uri păstorești*, „Glosar dialec-
tal păstoresc*, „Practici și credințe-
populare legate de viața păsto-
rească*, „Stabilitate și instabilitate-
ecologică în pădurile Bucovinei*.
(I. B.).