autograf
IORDAN DATCU
ANUL VI nr. 5 (65)
O operă vastă și diversă
una de
creațiile
gîndesc,
de con-
patri ar-
prin sistematizarea lor in sinteze, opera lui Marian rămîne
referință. Faptul că autorul nu s-a lansat în teorii, lăsind
populare să grăiască singure, sporește valoarea operei. Mă
totodată, cu simpatie la omul Marian, asupra căruia o serie
temporani au lăsat mărturii revelatoare. Unul și-amintește că
covmcGO
MAI 1987
popular și național pentru independență se cir-
cumscrie, totodată, acelui veac hotărîtor
IN MAI
să fie răzbunate, printr-o accelerată
acestea
Nicolae MOSCALIUC
Desen de Ion Carp FLLIEKICI
afirmat
războiul
1918, din care s-a născut și prin care s-a
România modernă, liberă și întreagă.
Iar cînd vom trece pe sub ramul plin
de-mpurpurata noastră bucurie
să nu uităm c-al patriei destin
c să-nflorească, să rămînă vie !
Istorii parcă lunecă-n petale,
coloane ca ghirlande se ivesc,
luminile se-adună în cristale,
din visul de demult, muncitoresc !
De unde vine-n mai atita floare,
ce suprapuse primăveri vorbesc,
cu noi cei de acum, cu fiecare,
ce cîntec curge dintr-un trunchi ceresc ?!
în pieptul țării inima-i vitează,
e drumul liber, cugetul e clar,
simțim căldura blîndă, de amiază,
a marelui bărbat vizionar ’
și unic



EDITATE ÎN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA SI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Sînt în istoria fiecărui popor evenimente epoca-
le, în care, ca într-o oglindă fidelă și uriașă
se reflectă și se prefigurează valoarea existenței
și suma virtuților sale. Dintre acestea, puține mo-
mente de răscruce însumează, cu atîta bogăție
și complexitate, elementele definitorii ale între-
gii noastre istorii, ca războiul pentru cucerirea
independenței de stat a României, din anii 1877—
1878.
înscris cu litere de aur în triada înfăptuirilor
istorice fundamentale, din anii 1859, 1877—1878 și
in epoca modernă românească, dintre 1821—1921,
cînd s-a produs o astfel de concentrare uluitoare
de evenimente cruciale, care au făcut ca Timpul
să galopeze aici, în spațiul mioritic, cu o viteză
nemaiîntilnită, îneît toată încetineala și umilința
din trecut, toate durerile și vicisitudinile evului
mediu — cu mileniul acela întunecat al migra-
țiilor, cu necontenita luptă armată si diplomatică
pentru neatîrnare și păstrarea existenței statale
autonome, cu rapturile teritoriale, cu jafurile
și ocupațiile vremelnice, otomane, habsburgice si
țariste, cu rămînerile în urmă generate de toate
și durabilă împlinire istorică, așezind astfel sta-
tul național unitar român in rindul țărilor lumii
cu un înalt nivel de civilizație și cultură, rod 31
unor eforturi proprii, îndelungate, temerare.
Oare, în istoria cărui alt popor, din Europa
și din lume, s-au săvîrșit într-un singur veac,
într-un timp relativ atît de scurt, ridicări succe-
sive atît de cutezătoare ? Căci, numai între 1821
și 1921, au loc și revoluțiile din 1821 si 1848, si
unirea Moldovei cu Muntenia, și războiul de in-
dependență, cu eliberarea Dobrogei și Marea U-
nire din 1918, cu reformele burghezo-democratice,
care transformă, modernizează și ridică România
intr-o nouă etapă a evoluției sale.
In acest context, ridicarea generală și energică,
din 1877—1878, cînd pe cîmpiile însîngerate din
sudul Dunării, în încleștările aprige care au loc,
soldații noștri asaltează într-un puhoi nimicitor
redutele dușmane, ca niște mușuroaie uriașe clo-
cotind de viesparul disperat
rați de pretutindeni, cînd,
arbitrare impuse de lăcomia
lor vecine, românii, toți, din
Dacii — munteni, moldoveni,
țeni, bucovineni — participă
al turcilor înconju-
în pofida granițelor
și puterea imperii-
întreg spațiul vechii
transilvăneni, bănă-
ca o singură ființă
la războiul cel mai popular și mai drept din în-
delungatul șir de lupte seculare pentru neatir-
nare și libertate, cînd faimosul Osman Pașa se
vede silit să se predea ofițerului român Cerchez,
cînd Europa întreagă, prieteni și dușmani, nu
pregetă să constate cu uimire,
ziarul britanic
ne un factor
mata română,
pas, locul său
resc ca Mihai
.Daily News'
, așa cum o făcea
că România „devi-
în chestiunea Orientului," că ar-
deși mică, a luat, dintr-un singur
între armatele europene", este fi-
Eminescu să noteze, cu deplin te-
mei, că „Independența este suma vieții noastre
istoriceîn pieptul și brațul neînfrînt al osta-
șului român de la Grivița și Plevna, de la Ra-
cova și Smîrdan, de la Opanez și Vidin zvîcnea
același sînge, aceeași rîvnă și sete de libertate,
care ii însuflețiseră în luptele pentru apărarea
gliei și ființei naționale pe Gelu, Glad și Me-
numorut, pe Mircea Vodă și Ștefan cel Mare,
lancu de Hunedoara și Vlad Țepeș, pe Mihai Vi-
teazul, primul unificator al tuturor românilor, și
pe toți urmașii; Constantin Brîncoveanu, Dimitrie
Cantemir, Tudor Vladimirescu Avram lancu și
Bălcescu. De aceea, nu întimplător, chiar marele
duce Nicolae — care, văzîndu-se încolțit de turci
si gata să fie aruncat peste Dunăre, îi telegra-
fiase regelui Carol la 19/31 iulie 1877 :
adunind cele mai mari mase la Plevna,
.Turcii,
ne
co-
pleșesc. Rog să faci fuziune, demonstrațiune și,
dacă e posibil, trecerea Dunării, pe care tu
do-
rești s-o faci. Intre Jiu și Corabia, această de-
monstrațiune este indispensabilă pentru a facili-
ta mișcările mele". Tot el recunoștea adevărul că
„strălucitele izbînzi obținute la Plevna sînt dato-
rate, în mare parte, cooperării vitezei armate ro-
mâne", iar colonelul otoman Hafuz Bey declara
că pe tot parcursul războiului „soldații și ofițerii
români s-au purtat totdeauna cu o desăvîrșită
vitejie și în mare parte conlucrarea lor la Plevna
(cu rușii, n.n.) a adus căderea acestei pozițiuni".
Corespondentul ziarelor „Bund" și „Gazette of
Chicago" conchidea că „armata română merită a
fi pusă lingă orice altă armată a Europei și ori-
cine poate fi mîndru de soldatii și ofițerii ei care
au dat probe atît de strălucite de vitejie".
Victoria
cele mai
poporului
pendenței
din 1877—1878 a înlăturat unul dintre
puternice obstacole în calea dezvoltării
român, a rupt ultimele cătușe ale de-
față de Poarta Otomană, a creat pre-
mise pentru dobîndirea egalității juridice a sta-
tului român cu celelalte țări libere, pentru elabo-
rarea unei politici interne și externe proprii, pen-
tru accelerarea dezvoltării materiale și spirituale;
a amplificat și întărit încrederea poporului în
forțele sale proprii, a stimulat și grăbit lupta ro-
mânilor din
eliberării și
unitar.
Aprinzînd
teritoriile încă ocupate,
unirii lor intr-un singur
in vederea
stat român
în tainițele inimii, după
datină, și
spre cinstirea cuvenită, luminile dragostei, admi-
rației și recunoștinței pentru toți eroii de la Gri-
vița și Plevna, poporul face azi legămînt prin
faptele sale să apere și să consolideze indepen-
dența patriei noastre socialiste și comuniste.
Miahai IACOBESCU
Intre cei aproape cinci sute de cercetători ai culturii populare ro-
mânești ce i-am inclus în Dicționarul folcloriștilor (I, 1979, II, 1983 ;
alte două volume se află în manuscris), folcloristul și etnograful S. FI.
Marian ocupă un loc distinct, ce i-l conferă vasta și diversa lui operă,
unică în felul ei in literatura de specialitate din țara noastră. Ade-
sea mă gîndesc, cu profund respect, la efortul uriaș, încununat de
atitea succese, al marelui cărturar bucovinean, la acea arzătoare preo-
cupare a lui de a îmbrățișa cultura populară în toată diversitatea ei,
de a-i studia deopotrivă creațiile poetice, basmele, legendele hagio-
grafice. ciclul vieții, ciclul sărbătorilor, industria țărănească (cro-
matica), botanica, ornitologia. Nu am pretenția că am amintit toate
componentele operei sale. Prin rigoarea notării textelor (cele mai
multe păstrează sigiliul popular), prin raritatea multora dintre ele.
hul de la Suceava avea „o statură zveltă, fața plină de viață... ochii
plini de liniște și bunătate, iar graiul lin și modulat". Altcineva i-a
remarcat -aerul acela de sănătate de la munte.... fața turnată parcă-n
bronz, fr» mcasă, senină și plină de bunătate". Gîndindu-mă la Ma-
rian. acum cînd se-mplinesc opt decenii de la trecerea sa în eter-
nitate. încerc satisfacția, ca editor, de a fi susținut tipărirea unei
monografii despre cel care s-a născut la Ilișești în urmă cu 140 de
ani. Mă refer Ia cartea, recent apărută, la Editura Minerva, a lui
Mircea Fotea. carte pe care o socotesc un bun început în preocuparea
pentru cunoașterea vieții și operei distinsului etnolog. \ a trebui însă
să urmeze reeditarea principalelor sale opere și editarea importantu-
lui său epistolar.
știința și arfa se sprijină reciproc și amîndouă
spri jină „Viața Ia înaltă putere
— Stimate Victor Săhleanu, am bucuria
să vă invit la o discuție cu un subiect ca-
re vă este drag ; cel puțin aceasta o su-
gerează titlul cărții dumneavoastră intitu-
lată ARTA RECE ȘI ȘTIINȚA FIERBINTE
(1972). Mai precis, mulți cititori vă cunosc
nu numai ca pe o reputată și multilaterală
personalitate în domeniile științelor și ale
filosofici, cu deosebire in cîmpul medîci-
nei, ci și ca pe un ostenitor în domeniul
literaturii, unde ați publicat o serie de vo-
lume de versuri : POEM DIDACTIC (1971),
CÎTEVA CUVINTE (1977), MAREA ȘI DRA-
GOSTEA (1977). Această „împrăștiere" a
dumneavoastră ( pentru care sînteți deo-
potrivă apreciat și criticat) are și alt te-
mei decît substratul pasional al activită-
ții intelectuale? Am dori să ne spuneți,
mai cu seamă, cum s-au „împăcat" dc-a lun-
gul vieții valențele dumneavoastră artis-
tice și cele poetice ?
V. S. — înainte de a vorbi mai amănun-
țit despre mine, să amintesc că „lista" me-
dicilor cu preocupări artistice sau litera-
re este atît de lungă, incit nu poate fi
incriminată o coincidență întîmplătoare, ci
bănuiesc
converg
tății de
trăiri și
armonie
un șir întreg de motivații care
către aceeași nevoie a personali-
a găsi, în artă și în literatură,
preocupări complementare, in
cu cele medicale sau aducînd ar-
monie în sînul personalității medicului. în
cultura noastră, medici au fost marele poet
Vasile Voiculescu și marele pictor I. Țu-
, A PRIVI
UN
roman
de dragoste, să
zicem, „sentimental și tandru'
reluind (a cita oară ?)
blemele
.sclaviei iubirii",
spunea Ritsos, în cadrul
trio ai cărui componenți
pro-
cum
unui
sint
separați în fond de rutină, pre-
judecăți mai noi sau mai vechi,
experiență, acesta e, la o „re-
pede ochire" celebrul „Vă pla
ce Brahms al nu mai puțin
celebrei Francoise Sagan. E-
cranizarea a rulat și pe ecra-
nele noastre, cu casa închisă,
ca preludiu al succesului Iui
„Love story". Reamintindu-ne
că pe afiș figurau Ingrid Ber
gma.., Yves Montând, Anthony
Perkins, explicația pare a ve
ni de Ia sine.
Un tînăr actor român, Radu
a
Interviu cu dr. docent Victor Săhleanu,
într-o retrospectivă personală
culescu ; n-am avea timp și spațiu să ne
ocupăm acum de numeroase alte figuri, din
trecut sau din contemporaneitate. Am la
îndemînă și o listă de medici muzicieni
și muzicologi, dar mă voi mărgini să men-
ționez un singur nume, al unui bucovinean
care nu trebuie uitat : Carol Miculi.
— Faceți un „salt înapoi" de peste un
secol...
V. S. — într-adevăr, medicul Carol Mi-
euli a fost elev și prieten al lui Fr. Cho-
pin, și, totodată, primul editor al operelor
sale complete. A fost profesor de pian la
Cernăuți și la Lemberg. 11 menționez si
pentru că a fost maestrul unui alt profesor
de la care a învățat să „cînte Chopin" pro-
fesoara mea de pian (din copilărie și de la
vîrsta pubertății). Dinsa ținea să-mi su-
blinieze cu mîndrie acest detaliu atunci
mea muzicii și a intuițiilor filosofice referi-
toare la ritmurile cosmice. Cea mai re-
centă carte a mea. Număr, viață, rezonan-
ță (1985) poate fi interpretată și ca o în-
cercare de a propune un „model muzical"
al reacțiilor chimice care fundamentează
viața. Dar, rămînînd în sfera muzicii pro-
priu-zise, am înțeles, descifrînd partituri,
că ..practicarea" unui instrument este bi-
nevenită pentru a dobîndi cultura muzicală,
după cum „practicarea" literaturii înteme-
iază într-un fel cultura literară, după cum
și o activitate de cercetare științifică este'
indispensabilă pentru a înțelege adecvat
ce este Știința.
— Sînteți, deci, un om de știință, care,
din cînd în cînd, „evadează" în artă și în
literatură, ca într-un fel de terapie prin
artă (sau, în particular, într-un fel de me-
loterapie) ? Cele spuse pînă acum de
neavoastră ar
plexă.
indica o relație mai
dum-
com-
V. S.
cind controla felul în care executam
ma~
ani
și
— Am
anume
zurci. valsuri și preludii ale marelui com-
pozitor polonez.
— Cultura dumneavoastră pianistică
pentru mine, o veritabilă
surpriza.
este,
V. S. — Ea m-a marcat, totuși, dezvol-
tînd fibre sentimentale romantice care
s-au evidențiat în realizările mele poeti-
ce. Sînt tributar exercițiilor instrumentale
în ce privește receptivitatea mea la lu-
ACTOR
Duda, de la Secția din Suceava
a Teatrului Național „Vasile A-
lecsandri" din Iași, aflat la în
cep ut de carieră, cronologic vor-
bind, a dramatizat best-seller-ul
romancierei franceze, insistînd
nu atît asupra complicațiilor
sentimentalo-epice (evidente) a-
le textului, ci asupra latențelor
zicerii celei mai banale, latențe
care se pot detașa din contex-
tul cotidianului și pot deveni
expresive grație actorului. Re-
gia acestei dramatizări o face
Olga Tudorache, care creează
și rolul Paoleî, în care ne o-
feră, citez, din presa de lim-
bă română (în urma unui tur-
neu de mare succes făcut nu
demult în Israel) „încă un mo-
ment de virtuozitate artistică".
am început să
început să public la 13—14
note științifice. Literatură
public la vîrsta de 15 ani.
iar la 16 ani am redactat prima versiune a
ceea ce peste un sfert de secol, avea să
apară sub titlul Chimia, fizica și matema-
tica vieții (1965). Pasiunea mea pentru bio-
(continuare în pag. 4)
Convorbire consemnată de
dr. Rene DUDA
Partenerii ; Victor Rebengiuc
și Radu Duda. Primul, „în de-
plină vigoare creatoare", „un
actor de rang și personalitate",
despre al doilea, ceva mai în-
colo. Rezultatul, (tot după opi-
nia acelorași cronicari drama-
tici, care se pare că nu fac
— și bine fac ! — risipă inutilă
de elogii) „un trio magistral",
„o superbă demonstrație de ma-
re teatru", „un moment de tea-
tru european (s-n.) de bună ca-
litate". Atît, și ar fi de ajuns.
Dar, citind aceste aprecieri, se
naște o sumă de întrebări, de-
loc retorice.
Care este locul unui tînăr ac-
tor în compania unor „monștri
sacri" ? Care sînt șansele lui
de a fi el însuși, de-a nu fi,
adică, nici violent-contrastant,
nici servil-epigonic, de-a evita
conul de umbră sau, dimpotri-
vă, exhibiționismul insolent și,
pînă la urmă, ridicol ? Care
este, în scenă, relația magistru-
învățăcel ? Dominare (totală),
subordonare (Ia fel) sau o co-
laborare inter pares ? Mai ales
atunci cînd relația este du-
blă : regizor-actor, actor-actor.
Nevăzînd/necunoscînd specta-
colele din Israel ale acestei „e-
chipe de șoc", dar avînd oare-
care știință despre prezența
tînărului actor Radu Duda, pe
scena Naționalului ieșean și a
secției sale din Suceava, pot să
citez, cu conștiința împăcată ;
„în fața sa e tot viitorul sce-
nei românești". Acest tînăr, de
„o surprinzătoare maturitate
actoricească", ..revelația stagiu-
nii 1986", și-a
plin dreptul
Adică de a
alt adjectiv.
de
fi
cîștigat pe de-
a fi el însuși,
un Actor, fără
Viorel DÂRJA
■Cronica literară
Critica noastră literară nu este
prea locavce cînd este vorba de
dramaturgie și de dramaturgi.
Nu-i mai puțin adevărat că nici
dramaturgii nu oferă prea multă
harană criticii ; volumele de tea-
tru sînt sensibil mai rar prezen-
te în vitrinele librăriilor — dar
asta este o altă poveste veche ;
pe de altă parte, circuitele prin
care producțiile acestui gen lite-
rar pătrund spre cititor, indife-
rent de gradul lui de competen-
ță, diferă față de restul litera-
turii. Sînt frecvente cazurile în
care textele dramatice ajung la
consumator (inclusiv criticul) prin
spectacolul teatral; or, o astfel de
receptare este net diferențiată de
cea Prin lectură, în singurătatea
confortabilă a mesei de lucru.
Oricum, cel puțin primul moment
al receptării este, în aceste con-
diții, influențat de factori ex-
tratextuali ; este suficient, bună-
oară, ca protagonistul principal,
ori unul dintre ei, să nu fie în-
tr-o zi bună, un actor să fie de
calitate îndoielnică, sala să fie
sufocată de căldura unei zile to-
ride ori prinsă de o temperanță
calorică prea severă pentru ca
la spectator urmărirea piesei, de-
cuparea sensurilor ei să sufere.
In tot cazul, literatura dramati-
că este mult mai vulnerabilă, în
drumul ei către destinatar, decit
alte genuri. Nu cunoaștem vreun
prozator care să fi fost fluierat
la lansarea unui volum precum
Caragiaie în vremea lui și nici
vreun poet care să fi întîmpinat
adversitățile unei camarile atît
de dure și tenace ca aceea care
l-a urmărit pe Camil Petrescu —
dramaturgul. Să fim bine înțeleși,
nu urmărim să dramatizăm o si-
tuație. Vrem doar să subliniem că
scrierile literare destinate scenei
au o flagrant de redusă priză la
critică.
Mircea Radu lacoban și scrieri-
le sale dramatice nu fac, în po-
fida aparențelor, excepție de la
această situație. Cu toate că pie-
sele sale de teatru au fost ti-
părite mai prompt și comentate
la premieră, cu toate că multe
dintre ele au fost distinse cu pre-
mii prestigioase (al Academiei, al
Uniunii Scriitorilor etc.), autorul
este mai cunoscut ca personali-
tate culturală, ca ziarist și chiar
ca prozator ; ca să nu mai spu-
nem că, în urmă cu destui ani,
era cel mai popular crainic spor-
tiv al României. O parte din răs-
pundere îi aparține : și-a despicat
șl segmentat fără cruțare timpul.
Fără a intra în amănunte, pu-
tem reflecta la consecințele plu-
rilateralității preocupărilor asu-
pra destinului unui scriitor.
PETRE COMARNESCU - INEDIT TENTAȚIILE EPICII
Personalitate polivalentă, de ra-
finată complexitate intelectuală.
Petru Comarnescu a exercitat o
constantă comprehensiune, de o
intensitate quasi echivalentă, pen-
tru multiple domenii ale vieții spi-
rituale de factură umanistă (filoso-
fia culturii, estetica, istoria și
critica de artă și literatură, criti-
ca teatrală, creația literară de tip
memorialistic, tălmăciri din marea
literatură a lumii etc.). în virtu-
tea unei armonioase concepții a
osmozei inestricabile dintre bine
și frumos, dintre etic și estetic
(kalokagathon). Nu se cunosc pi-
nă în prezent pagini închegate,
subsumabile literaturii de imagi-
nație, ieșite de sub condeiul său
constant productiv (dar cine știe
ce surprize ne vor fi rezervat Tra-
ian și Mircea Filip care se ocupă
de destinul publicistic și edito-
rial al operei comarnesciene ine-
dite ?), deși era de așteptat ca o
personalitate cu înzestrări atît
de diverse să-și concretizeze dis-
ponibilitățile creatoare și pe acest
tărîm. Literatura memorialistică
semnată de Petru Comarnescu. bo-
gata sa experiență de viață, în
lumea artiștilor și scriitorilor, re-
prezintă doar două dintre premi-
sele care ne îndreptățesc să ac-
ceptăm că el ar fi înregistrat re-
zultate notabile și în această di-
recție. Dar pentru ca atari supo-
ziții să nu pară simple gratui-
tăți, vom preciza că Petru Comar-
nescu chiar își dorea înfăptuiri
și în acest domeniu de manifesta-
re a spiritului creator. Dovada
ne-o oferă două proiecte de epi-
că (2 p. dactilografiate), păstrate
la Fondul documentar-memorial
„Petru Comarnescu" de la Muzeul
Județean Suceava, ambele conți-
nînd, într-o manieră stilistică a-
proape telegrafică (expresie lapi-
TRANSPARENT! Atitudinea fagilor
Atunci trăiam pădurea ca o po-
veste fără capăt și ignoram ascu-
țimea episodului din care făceam
parte.
Și pădurea vuia domol, măcina
în palme zgura din ființele noas-
tre și pudra apoi locul unde am
stat.
Locul rămînea gol pînă am fi
venit din nou.
Bolțile curbau sunetul spre al-
bii moi.
Asemănăm și trupurile noastre
In ceea ce ne privește, sîntem
convinși că principala și puterni-
ca sa vocație este cea de drama-
turg. Ea era evidentă încă de la
debutul editorial cu volumul de
proză scurtă Estudiantina. Prepon-
derența și calitatea remarcabilă a
dialogurilor, intriga strînsă, clă-
dită pe conflicte bine modelate,
gradarea caligrafică a tensiunii,
bazată, mai degrabă, pe intuiție
decît pe meșteșug, apelul, uneori
cu efect de surpriză la registrul
comic, predilecția pentru exploa-
tarea maximă a comportamentului
personajelor, finalul cu „poantă"
de efect anunță cîteva dintre ca-
litățile de mai tîrziu ale autoru-
lui dramatic, dar și zonele lui
vulnerabile.
Deocamdată creația dramatică a
lui Mircea Radu lacoban nu im-
M. R. IACOBAN
NOAPTEA
presionează prin cantitate. Este
adevărat, timpul ca vîrstă nu-l
presează încă, are destulă vreme
deschisă unor astfel de acumulări,
dar pentru cei aproape douăzeci
de ani care au trecut de la apa-
riția primei sale piese este, parcă,
prea puțin. Sigur, nu putem să
reproșăm unui scriitor că are un
anumit ritm al producerii de texte
finite însă poate și pentru că scri-
sul său lasă impresia (desigur, în-
șelătoare) a unei mari ușurințe a
elaborării, ne încearcă bănuiala
că se solicită insuficient ; sau își
găsește cu dificultate acea nece-
sară ordine lăuntrică a timpului
dedicat creației.
Autorul recentului volum de
teatru Noaptea (Editura „Emines-
cu". 1986) este, la această oră.
unul dintre dramaturgii contempo-
rani consacrați. Fie și numai pă-
trunderea în seria de teatru co-
mentat a respectivei edituri, ală-
turi de nume ca Horia Lovineseu,
Marin Sorescu, Dumitru Radu Po-
pescu, Romulus Guga, Teodor Ma-
zilu, constituie un indiciu de luat
în considerație. Volumul, care este
o antologie de autor, poate nu atît
de exigentă cît ar fi fost bine să
fie, are marea calitate de a ne
oferi toate fațetele individualității
de dramaturg a lui Mircea Radu
lacoban. Comentariile, majoritatea
venind de la critici de teatru
specializați, sînt selectate cu mă-
sură și se completează fericit în-
tre ele ; împreună cu epistola lui
Valentin Silvestru care prefațează
cartea și care, dincolo de tonul
dară, eliptică uneori, cu apel la
abrevieri: _cță" = creație ?), indi-
cii limpezi în legătură cu genul,
tematica și formula de creație
pentru care ar fi optat Petru Co-
marnescu în evfritualitatea că ar
fi dat viață acestor proiecte :
1.	.Un roman existențialist, cu
humor si amărăciune*
Primul proiect, mai expozitiv, a-
pare ca destul de explicit in ceea
ce privește maniera de creație de
care ar fi făcut uz autorul în e-
iaborarea romanului. E de obser-
vat că resursele memorialisticii
(„însemnările pe 1957"). ar fi con-
stituit punctul de start al roma-
nului proiectat pretextul eveni-
mențial constituindu-I sărbătorirea
revelionului, pentru ca substanța
întregii construcții să consiste in
a „recapitula si contura o sene
de existențe, man și mici, impor-
tante și neimportante", selectate,
firește, din lumea artiștilor si
scriitorilor. Spre a • .la riscul
ipotezelor fortuite, vom reprodu-
ce textul acestui proiect, edifica-
tor și fără alte consideratii :
pt. epica mea
2 ianuarie 195!
încheind însemnările pe 1957 si
amintindu-mi de felicitările pe
care le-am adresat in ziua de 30
dec. diferiților oameni din Bucu-
rești si provincie, mi-am dat sea-
ma ce roman interesant ar ieși,
cu atitudini, cn reflecții as cen-
tra acțiunea sau chiar m-as rezu-
ma Ia ea. Acțiunea romanului s-ar
putea petrece in preajma Anului
Nou. cind revăzînd lista de a-
drese, intrebindu-mă pe cine să
felicit, as recapitula si contura o
seamă de existențe mari si mici,
importante si neimportante, jude-
cindu-le in funcție de ele însesi,
de condițiile lor, dar si de mine,
care între timp m-am schimbat.
Un roman existențialist, cu hu-
cu aripi egale de pasăre maies-
tuoasă căreia nu-i știm nicioda-
tă numele—
Fagii urcau, urcau mereu.
îmi rămăsese în minte surceaua
unui rit și rosteam întruna fagâ-
ios. fagăios, doar voi desluși porți
ascunse.
Și numai că el, cuvîntul, a che-
mat copila din trunchiul neted de
copac, din lemnul tare.
Vîntul cernea lumina verticală
prin neliniștea frunzelor.
amical-glumeț, este obiectivă și
deloc complezentă, formează un
aparat critic cuprinzător.
Cele șapte piese admise în se-
lecție (din douăsprezece cîte a
scris, pînă acum autorul) dese-
nează împreună un peisaj al „ob-
sesiilor- tematice spectacular, dar
deloc lipsit de coerență, ale că-
rui linii de contur sînt permanent
sinuoase (în sensul bun al cuvîn-
tului), generatoare de efecte „op-
tice" surprinzătoare. Autorul trece
cu dezinvoltură carateristică de
la farsă (Omul din baie) la un
tip de dramă istorică de atmosfe-
ră, în felul ei ciudată, insolită, di-
ficil de circumscris, și totuși dra-
mă (Noaptea), de la o structu-
ră dramatică iarăși greu de asi-
milat unei specii, dar care, ori-
cum, numai „aproape farsă" nu
este (Stress) — în fond, tragico-
medie necruțătoare a mediocrită-
ții —, la meditația morală a cărei
tristețe adincă, amorfă la început,
cristalizează lent în geometrii în-
tunecate cu surprinzătoare iriza-
ții inspre final (Cabana), de la
reconstituirea unei biografii a-
proape tragice căreia intemperii-
le istoriei i-au modificat conturu-
rile pînă Ia a nu mai putea fi
recunoscute (Reduta și șoarecii),
la contemplarea retrospectivă a
membrilor unui grup de tineri că-
rora un deceniu de existență le-a
schimbat deprimant fizionomiile
incerte dar proaspete de altădată
(Simbătă la Veritas). Dar cu Har-
dughia v. facem, unde o plasăm?
Unde poate fi așezată o piesă în
care niște oameni „furioși- (nu
chiar doisprezece) se străduiesc
să rezolve, fără a-și solicita con-
știința. o dilemă civică posedînd
trăsăturile unei situații-limită.
Propensiunea permanentă a tea-
trului lui M.R.T. pentru finalita-
tea etică este echilibrată de un
halou de scepticism ponderat.
S-a reproșat dramaturgului, mai
voalat sau mai tăios, că perso-
najele sale nu sint aprofundate
sau, uneori, nu sînt corect di-
mensionate psihologic. Obiecția se
poate susține in totalitate numai
dacă piesa de teatru este privi-
tă doar dintr-un singur unghi :
cel al dramaturgiei de analiză
altfel ea are o justificare cu to-
tul parțială, și. în general, e dis-
cutabilă. Chestiunea merită aten-
mor și amărăciune... Ce sentimen
te se pun în funcție : recunoștin-
ța, orgoliul, autoironizarea etc.,
interesele actuale și cele lichidate
etc.
Solemnele declarații, mesaje că-
tre mine însumi la Los Angeles
— orgoliul de a fi singur — tea-
ma de a mă vulgariza — amă
răciunea că nu te poți baza a-
proape pe nimeni — ce satisfacție
mi-au dat pictorii care m-au invi-
tat la revelionul recent : Pacea,
Almăsanu. Bițan. Sevastre, gazda.
Ana Cordoneț. contrastul cu celă-
lalt revelion I....I — inginerul Pe-
trescu. medicul Petrescu, Lucre-
ția Petrescu, autoarea dramatică,
sculptorul Han, cu soția poetă, Vi-
nea. poetul ajuns iubitul dnei O-
ghină — Vlaicu Bîrna și soția —
romanul s-ar putea încheia cu
contrastul celor 2 reselioane —
Pictorii mei sînt oameni noi —
ce drăguți erau ei și soțiile, fără
maniere deosebite, fără protocol,
fără boemă si totuși sinceri, loiali,
interiorizați, plini de țeluri, mun-
citori ca Almăsan, de la ei s-ar
putea scoate ceva in sensul nou de
artist si de intelectual. Contrast
cu cabotinii, ingimfații, trăzniții
din alte medii și vremuri.
2 „Asa îmi irosesc vremea*
Cel de-al doilea proiect, nara-
tiv și nu chiar atît de transpa-
rent în privința intențiilor, impli-
că tendința spre o proză de ra-
diografiere. cu acțiunea plasată
ir.tr-o lume artistică eterogenă.
pt. epică sau o nuvelă
4. II. 195!
Scriitorul X vrea să scrie ceva
temeinic — nu mai are mult de
trăit — fiecare clipă îi este pre-
țioasă — cța ultimului răgaz — și
iată că nu poate scrie. O zi de
mari speranțe creatoare, dar în
Gesturile umblau încet, își lă-
sau trăsăturile memorate pe mai
tîrziu.
Priveam in adincuri apoi îmi a-
propiam buzele de obrazul pur.
De ce îmi spunea, uite, sîntem
în pădure, aici n-ai voie să fii
sălbatic și mai bine să așteptăm
cum vom dispare încet-încet sub
s aluri de frunziș ?!
Se împurpura cînd o mîngiiam
si mă certa cu privirea și mă
întreba mirată...
Și iar...
Apoi ana auzit tropotul unuia
ție pentru că are implicații mai
largi. Să pornim de la axioma că
dramaturgii, poate mai mult de-
cît alți literați, scriu pentru pu-
blic ; iar M.R.I. este unul dintre
aceia care, și faptul acesta se ve-
de bine, nu numai că iubesc pu-
blicul dar îl și cunosc foarte bi-
ne. Ca om de teatru, știe că, din-
colo de variațiile de nivel și e-
voluțiile în timp, el are niște
constante care, de «la Eschil în-
coace, nu prea s-au schimbat. Și,
ca atare, fără a-1 idealiza, dar și
și fără a-1 subestima, îi dă (sau
intenționează să-i dea) ce îi tre-
buie și cit ii trebuie. Or, se cu-
noaște, teatrul psihologic nu prea
face priză la public. Ceea ce nu
înseamnă că personajele sale n-au
consistență psihologică. La urma
urmei, nici Caragiaie nu dezvoltă
in text meandrele sau anchiloze-
le lăuntrice ale eroilor de come-
die ; dar identitatea lor psiholo-
gică mai că o depășește, după o-
pinia noastră, pe cea socială. Con-
siderăm că, în cazul celor mai
bune dintre piesele sale, observa-
ția psihologică a lui M.R.I. este
exactă ; conferă personajelor con-
sistența interioară pe care o im-
pune individualitatea pe care le-a
stabilit-o.
Obiecția în cauză pare a fi de-
clanșată și de o caracteristică de-
loc compromițătoare a eroilor și
structurilor dramatice : ambigui-
tatea ; unul din temeiurile mo-
dernității/actualității pieselor este
si acesta. Obiectele dramatice (ca
să le spunem astfel !) par a fi a-
șezate in bătaia a două sau mai
multe spoot-uri diferit colorate,
ale căror lumini, alternative sau
sincrone, le modifică dimensiuni-
le, contururile, nuanțele. Moder-
nitatea acestei viziuni este incon-
testabilă.
Această caracteristică explică și
jocul permanent al contrastelor,
prezent la toate nivelele come-
diilor si dramelor sale. Am dece-
lat repede și fără riscul echivo-
cului vreo douăzeci de astfel de
mișcări pendulatorii din care e-
numerăm cîteva : în afara unei
strategii a ordonării lor tragic-co-
mic. gravitate-umor, patetism-ba-
dinerie. grotesc-lilial, convenționa-
lism-frondă, sentimentalism-cinism.
luciditate-iluzionare. sarcasm-du-
ioșie : dar să ne oprim aici, re-
ținînd că ele dau, într-o măsură
considerabilă, personalitate teatru-
lui lui Mircea Radu lacoban.
Noaptea recomandă un drama-
turg matur, ajuns la plenitudinea
posibilităților sale, dar, sîntem în-
credințați. nu și la maximum de
randament.
M. IORDACHE
care primește scrisori de la un
Leandru Popovici, are paradento-
ză și vine sculptorul Jiga, plin-
gindu-se că Frunzetti, care l-a
atacat pe Amza — chestia cu
prefața și postfața — apoi tabără
tam-nesam tatăl pictorașului de
mușamale, paranoicul Lefter —
tatăl îi cere o scrisoare de reco-
mandație pt. Patriarh [.....I — sca-
pă de tată după ce cu o zi îna-
inte venise fiul Lefter, anunțind
că îi va arăta ceva... clasic, adi-
că 2 mușamale de el. II regăsește
peste cîteva zile la Jianu, în plus
cu portretul lui Parhon.
După tată, vine o d-nă cu de-
sene fine, dar fără nas pt. că incă
nu știe să facă nasuri, dar a vă-
zut filmul cu Toulos-Lautrec (!!).
Dna are sensibilitate, e sfătuită să
continue, dar să învețe a face
nasuri și oameni întregi, nu nu-
mai capete. Hop, telefon. I se
amintește de promisiunea de
a merge la dna colonel Sbie-
ra, profesoară specializată în chi-
mie, care face ostași la cercul
C C A și peisaje îngrozitoare. In-
vitate pe furiș prietenele : dna
care cîntă canțonete, soție de
medic militar, fiica ii cere con-
sultații pt. o teză despre Victor
Ion Popa, aperitive, la Tokay sfat
dacă să facă sau nu expoziție in
toamnă, după ce va merge la
Ciung Bucovina. Apoi, spre seară
venind de la Durau Varahil, bucșit
cu m-se — Tonitza cîteva rînduri
restul despre ucenicia lui Varahil
— vrea să o publice — diafilme
cu Largu — apoi textul dramati-
zării după Cămașa Iui Hristos !
Naivitate sfintă, autodidacticism.
Va continua să scrie, va juca pt.
călugări piesa după Hilton sau
așa ceva — dna Guști m-a invi-
tat la o altă dnă să arate o copie
după un maestru vechi dar prost
făcută. Așa îmi irosesc vremea.
Apoi cazul cu tînărul susținut de
Măgnreanu cu diafilmele Luchian.
Criză de cță ! Nu vreau să fiu
[cuvînt ilizibil] !
Nicolae CARLAN
VASILE GRĂMĂTICII
De ici pînă colo
Ca o săgeată vie iarba a ajuns la stele ;
copacul se vede în brațe cu fructe
și nu pune întrebări ; urme
se pot cerceta de sus pînă jos,
imaginea e o constelație de sînge ; o clipă,
un ceas, închide ochii, deschide-i dacă vrei :
in preajmă,
culori felurite la un pas înaintea pașilor
au florile de-afară și de ici pînă colo,
cu o lampă de tremurători licurici,
tu știi cît de mare e lumea.
Reflex
Apa limpede tot Ia vale curge, tot la vale,
fără nici o îndoială duce unde vrea
o lună verde și mare ; pe ulița mea
au dreptate femeile : lin
se alungesc două pajiști ; vîntul nu bate la fel ;
fiecare fereastră cu văile și cu umbrele ei
și cerul se umflă ca țîța de lapte albăstrui ;
spații nebune sau bolnave de fantezie,
deschid culorile sus, sus de tot, în afara fricii ;
de-a lungul curților ies arborii singuri,
ies neîncetat, fiecare cu un fior de victorie
peste toți ochii, peste tot ce-a fost dulce ;
și totuși : dincolo de mine însumi
tabloul nu poate să aibă și suflet :
singurătatea unui luminiș — izbucnind ca să
exprime
nu seamănă cu nimic
strălucitor și liniștit ca o fericire pe care
memoria o alege
din oglinda asta mai înaltă decît casele.
Ritual
Căruța nopții trece; pe-același drum
ce altă trudă decît aceasta ;
pînă și trupul meu rotindu-se; rotindu-se,
cad brațele ca acele de ceasornic; eu cred
că în aer nu se rătăcește: orice semn
din gestul visului e tot mai limpede;
se șterg hotarele — se luminează cerul
incit poate să se vadă cărare în iarbă :
iubitele n-au avut niciodată cai,
prin dreptul ferestrei coboară din cer
pe forme incomplete ;
pot să le-ating, să le salvez,
cîteva anotimpuri și-atît.
îndemn
Deschideți ușile, ferestrele toate,
dintre minunile păstrate
numai aripa păsării albește întunericul; iată,
copiii deja știu pe de rost colțurile lumii
și nu-i nici o șuviță de lumină-mprăștiată
mai pieziș; și nu-i nici o clipă tulburată: ziua,
ca o largă mișcare de valuri vine, trece
și satură de abis febra ierbilor crude; ziua,
zboară albinele și fluturii; ziua,
vinul aconeră rîndul de flori ; în plină lumină
poate să fie timpul fericirii noastre;
deschideți ușile, ferestrele toate,
afară e cald.
Și totuși
Fiecare ceas e ca-un lung coridor
perfect accesibil deși este iarnă;
nu-i nici o poveste a nopții
cum cred tălpile mele; de fapt
e un exercițiu de rotire
i
si totuși: eu nu te pot mîngiia
cînd stau cu ochii în cer.
din cei patru cai, cel murg?, și
pare c-am căzut in somn și pare
c-am visat.
Mi-am amintit atîtea ori de as-
ta cum treceam prin negură și
m-am gîndit că tu vei fi știind
mai bine cum a fost.
De ce a rămas să dorm eu a-
colo ?
Scrie-mi dacă-ți amintești ceva
și unde găsesc un astfel de cal.
Aș alerga cu el în pădure să
î-tîlnesc vorbe vechi în kithanul
lor alb din lemn curat.
M. T.
Sub ochii mei
Sub soarele cald și viu, o amețeală dulce
pulsează; prin aer miresmele-aducînd,
libertatea ne-aseamănă cu ea; caii noștri uneori
pe dealuri zburători departe; văile-nmulțite
se deschid și se închid cu apele în flăcări;
y bucăți de timp stau suspendate,
ca-ntr-o picătură naivă colorate frumos,
cu nuanțe verzui, într-un cerc de iarbă spre cer,
dinspre cer către iarbă; acum,
i
privește din nou, privește undeva către munți
drumul cel lung sau ora de pace: nimeni
nu știe ce anume îmi pretinde
și ce ia; oamenii, copacii, i-aud cum cîntă
si-i îngîn; sub ochii mei și în toate oglinzile
este o lume care trăiește; lumina zilei mari,
mai curată și mai nouă cum se cațără pe flori.
Calea poemelor
în fața ferestrei prin care privesc
s-au înălțat salcîmii cu mult în primăvară;
iată, cămășile ard pe umeri
frînturi de-a!bastru
calea poemelor e-nveșmîntată n alb
de o parte și de alta cîmpia cuvintelor se-ntinde,
în văile astrelor înalte
imnuri fără de moarte se răsfrîng.
Pagini bucovinene — U
----------CONSTELAȚIA FOLTICENIULUI------------
Cînd la sfîrșitul primei decade
a șiroiului al douăzecelea, sputnicul
timpului m-a lansat în constelația
Folticeniului, m-am trezit dintr-o
dată într-un cotlon îndepărtat al
Universului, un neînsemnat punc-
tuleț zvîrlit undeva în nemărgini-
re. Habar n-aveam pe-atuncea că
mai există infinite alte puncte al-
cătuind infinite galaxii ; neînsem-
nată vietate, legănată la sinul ma-
mei mele Catincuța, eram întocmai
ca o micuță moluscă dansînd în
undele veșnic neliniștite ale celei-
lalte mame a noastră a tuturora
— Marea.
Lepădînd straiul greoi de prunc-
cosmonaut, îndată ce-am putut pă-
și pe suprafața solului plin de
stînci și caverne, din care mă pîn-
dea necunoscutul sub diferitele as-
pecte ale vieții, mi-am dat vag
seama că mă aflu undeva într-o
mică cetate despărțită de restul
lumii, cetate în care Tata era ma-
rele conducător la glasul căruia se
adunau și se desfăceau fulgerele,
de pasul căruia se legau și se des-
legau ploile și ninsorile, sub ochii
căruia înfloreau și se desfrunzeau
pomii și vegetația din jur.
Abia mult mai tîrziu. cînd căl-
dura Soarelui — pe care îl adoram
— m-a copt ca pe o pîniță de-am
crescut în stat și înțelegere, am
știut că mă aflam pe planeta Pă-
mînt, într-o cetățuie cu numele
Folticeni. care cunoscuse și alți
mari conducători, printre care Ște-
fan cel Mare, al cărui portret îl
priveam în fiecare zi cu evlavie,
stind în genunchi pe macatul diva-
nelor din „odaia națională"...
A trebuit să treacă multă vreme
ca să-nțeleg că locul pe care mă
aflam are un trecut și că-i legat
— istoric și geografic — de alte
nenumărate puncte ale lumii : gar-
| dul înalt de șindrilă fiind pentru
R mine infinitul, dincolo de care se
| afla taina ce-mi stîrnea și curiozi-
i tatea, dar mai cu seamă nedume-
rire și spaimă. Apoi, cînd am în-
ceput a coborî panta Rădășenilor,
ca să mă duc la școală, Folticeniul
mi-a apărut ca un iarmaroc imens,
plin de lumini, surprize și artifi-
cii ; departe de a-mi da seama că-i
un biet tîrgușor dintr-un fund de
Moldovă, așezare care abia ieșise
de curînd din starea de sătuc pri-
mitiv, fără canalizare, lumină și
drumuri, fără cele mai elementa-
re condiții de higienă edilitară —
cum aveam să aflu mult mai tîr-
ziu din documentata lucrare a lui
conu-Artur Gorovei : Monografia
j orașului Folticeni ; mie drumurile
mi se păreau mari și pieptoase,
casele grandioase, grădinile nesfîr-
șite... la fel de bogate și străluci-
toare ca și comorile livezii noastre :
stolurile de cărăbuși, mormanele de
bopleții Domnului, păsările . din
frunzișuri, florile din ierburile înal-
te și pomii ca de basm încărcați
de roade, vara, și atîrnînd în fan-
tastice hlamide albe, iarna...
Iar solii altor state depărtate ca-
re soseau pe ne-veste, la vreme de
seară ori la amiază, în plin soare,
mi se păreau niște bolizi picați
fulgerător în tihnita și fericita noas-
tră planetă. Emoțiile acestor eve-
nimente erau atît de mari, că mi-au
I rămas întipărite pentru totdeauna
în ființă în așa fel că n-au să dis-
pară decît odată cu făptura mea
materială, ori, poate nici atuncea...
în definitiv, aceste vizite făcute
patriarhului de la Folticeni erau la
fel de importante ca și eclipsa pe
care am privit-o cocoțată pe casă,
prin bucățica de sticlă fumurie ori
ca tunetul clopotelor la izbucnirea
războiului din 1916... Cit despre
acei emisari ai altor lumi, care
urcau în birjă pe strada Rădășeni
— intrînd în trap falnic pe aleea
de tei și trăgînd un strașnic —
Ptrrr!... la scara Balconașului. îi
,™ asa de limpede în fața ochi-
lor. de parcă i-aș privi pe-o foto-
grafie perfect păstrată.
Uite pe Vlahuță, cu obrazu-i ca
o hartă în relief, cu păru-i puțin-
tel fluturîndu-i in vînt ca o ba-
tistă de nansuc, cu ochii ca niște
tăciuni aprinși, cu umerii ușor gîr-
boviți...
lată-i pe Topîrceanu și pe Codrea-
nu — în vremea pe cînd erau prie-
teni la toartă — umplînd casa și
livada de ghirlănzi, artificii și
confetti — mai dihai ca la serbă-
rile de la Grădina Publică. Topîr-
ceanu cu pălăria-i naltă, cu haina-i
de spadasin încheiată în nasturi
pînă sus la bărbie, cu ochiu-i ne-
liniștit cercetînd și criticînd toate ;
pe cînd Codreanu. înalt, îngust și
subțire în toate, vorbește grav și
rar, făcînd gesturi largi cu mîini-
le-i fine și pale.
Uite-1 pe Nicușor Beldiceanu. cu
păru-i neliniștit in veșnică mișcare,
impetuos și nestabil, ca un vînt
răsucit și năstrușnic ce-a năvălit
fără veste în livadă, aducind ploaie
și zvîrlind pe cer un curcubeu...
Uite-1 pe Gavril Rotică. cu
coifu-i de păr negru și creț, coif
atît de impozant că nu mai poți
vedea nimic sub el și nici nu mai
poți fi atent la ce spune...
Uite-1 pe Liviu Marian. calm,
zîmbitor, cu obrazu-i bucălat și
frumos, cu lavaliera-i de cavaler
al altor vremuri...
Uite-1 pe Tudor Pamfil, înalt ca
un atlet de circ, cu cazaca-i în-
chisă pe umăr, modest, vorbind rar
și cumpănit, serios, preocupat, a-
păsat parcă de mari răspunderi,
ca un gospodar ce pune la cale
serioase îmbunătățiri în așezarea
lui...
Iată-1 pe Eugen Lovinescu, moa-
le și încălat. cu obrazul nebătut
de sunturi și nears de arșița soa-
relui. abia sculat din jețu-i comod
de birou, — de asta pășește atît
de încet, de parc-a uitat să mear-
gă. Iar ochii lui privesc la cele
din jur ca la niște minuni, de par-
că n-a mai văzut în viața lui stupi,
pomi, grajduri. ci numai cărți,
cărți și iarăși cărți...
De conu Artur Gorovei nu spun
nimic ; el făcea parte din planeta
noastră, la fel de stabil așezat în
livadă ca și Ulmul-cel-Uriaș din
„partea de la deal", ori ca Plopul
din dreapta porții cu acoperiș de
hulubărie.
Cît despre Izabela Sadoveanu,
mătușă-mea, ea sosea tocmai din
București, un București pe care
nu-1 iubeam știind că-1 izgonise pe
Tata din el în 1906. ca o Sodomă
și Gomoră pe-un sihastru cu ochi
albaștri și glas dulce... Tanti-Iza-
bela, cum îi spuneam noi, mititică
și adusă de spate, dar vie și vi-
brînd ca o coardă de argint, cobo-
ra din trăsura cu doi cai plină de
pachete și pachețele aduse de la
Capsa ; dar mai cu seamă cu felu-
rite feluri de știri cu privire la
lumea literară părăsită de fratele
Mihai — cum îi spunea ea tatii —
povești de vervă și de haz.
— Ce te uiți așa la mine, veve-
riță mică ?... îmi spunea ea brusc. •
ațintindu-mă cu ochii ei ageri. Sînt
urîtă și bătrînă, așa-i ?... Ei. hai.
lasă !... Vino și mă sărută I Doam-
ne. că bine mai sameni cu tată-
tău !...
După care își urma vorbirea-i
rapidă si neîntreruptă. în care des-
lușeam intr-una numele lui Ibrăi-
leanu. Carp. losif, Anghel, Scurtu.
Torga. Pătrășcanu... O ascultam fas-
cinată și. de ce o ascultam, de ce
mi se părea că-i mai frumoasă, în
elegantu-i taior de olandă albă, cu
picioru-i mic și fin încălțat c-o
sanda ușoară cu tocul înalt..
_E ca o vrăjitoare... gîndeam eu ;
cum începe-a vorbi, cum se pre-
face-ntr-o zînă fermecătoare".
— DE PROFIRA SADOVEANU
Desigur că acești mosafiri-bolizi.
care picau din cînd în cînd in
„livada din deal a lui Sadoveanu".
găseau Folticeniul la fel cum îl
regăseam eu după nouă ani, prin
1927, venind din Iași în excursie
cu Seminarul de Sociologie condus
de eminentul profesor Petre An-
drei. Acum că-1 priveam cu ochi
matur, mi se părea atît de mic și
de înghesuit. că aproape nu-mi
venea să cred că e același pe care
îl păstrasem în amintire; cele
două imagini ale lui — cea veche
si cea nouă — neputîndu-se supra-
pune. ca două fotografii luate Ia
scări diferite.
Atunci, în zori. — a doua zi du-
pă banchetul oferit de către nota-
bilitățile orașului —, cind am urcat
pe ulița Rădășenilor, am trecut pe
lingă o cocioabă in care locuise pe
vremuri și Ion Creangă și apoi fa-
milia noastră ș-am ajuns sus, pe
tăpșanul pe care se afla livada și
casa clădită de tata prin 1909 —
precum se știe — am fost cuprin-
să deodată de-o cumplită panică.
Ce se intimplase ? Cind se dădu-
seră casa, grădina și întreg peisa-
jul de trei ori peste cap, prefăcîn-
du-se în niște jucării micuțe ? Am
dat ocol proprietății, neîndrăznind
să intru, uitindu-mă doar prin gard
și prin ochiurile sîrmei năpădite
de bălării de din dos. dinspre
timpul temutului Harașpuc. Scum-
pa și nedespărțita mea prietenă.
Valeria Mitru. care avea mai tîr-
ziu să devie a doua soție a tată-
lui meu. mă privea cu'.egind pie-
tre de pe drumul din fața casei
cu pietatea culegătorului de mos-
tre lunare astăzi. — mă privea
cum plîng și plîngea laolaltă cu
mine, de mila mea. Ca doi clovni,
fără public în jur. plingeam amîn-
două. în loc să rîdem de năzbîtia
pe care o făceam.
De fapt de ce plîngeam ? Ima-
ginea fantastic de mărită a peisaju-
lui vechi, familiar, exista ; nu mi-o
putea lua nimeni. Trezită de gustul
colbului gros de pe drum, de mi-
rosul vîntului trecînd prin frunzele
plopului-străjer la Poarta-cu-hulu-
bărie. de pipăitul de catifea al
clopotelor de la Adormirea, vechea
Planetă izbucnise gata să țîșneas-
că din mine și să se răspîndească
iarăși în jur, ca altădată. Era ca
un trăsnet ce mă lovise și nu m-aș
fi mirat de m-aș fi prefăcut în
cenușă și-aș fi rămas acolo. în
drum, de-a valma cu colbul bătut
de cișmele de iuft și ciuboțelele cu
potcoavă ale celor din Rădășeni
ducîndu-se ori întorcîndu-se de la
oraș :
— La tîîrg ?
— La tîîrg !...
Trăsnetul însă nu mă omorîse.
Mă răscolise numai în adîncuri, ar-
zîndu-mi măruntaiele și dînd dru-
mul din închisoare imaginile ador-
mite. Iată cîmpul imens din fața
casei fugind la nesfirșit spre dea-
lul Buciumenilor pe care bisericu-
ța de lemn și păduricea din jur
stau ca o cunună. Sus. pe sub ce-
rul vioriu, trece șoseaua înaltă
scrisă cu plopi ce duce la Baia
lui Ștefan cel Mare. Drumul Ră-
dășenilor suie ca un munte spre
satele îndepărtate, răspindite peste
tot. printre covoarele lanurilor fe-
lurit si bogat colorate. Vîrfuri de
clopotnițe snintecă văzduhul. Hăt.
derarte. umbrele vinete ale codri-
lor de sub Ceahlău, la noalele că-
rora se presimte freamătul apelor
Moldovei, veșnică si răcoroasă cîn-
tare ce mă-ndeamnă să-1 necăjesc
pe tata 1a vremea verii :
— Tată, haidem. mine, la Mol-
dova !...
Dar, stai 1 în fața ochilor mi se
așterne partea din deal a livezii
noastre, intimă, luminoasă, la vre-
mea verii încărcată de roade, c-o
faună ș-o floră atit de variate și
de bogate în care mă îngrop ca-n-
tr-un codru. Cunosc fiecare pom.
fiecare copac, fiecare tufiș. Știu
locul precis unde cresc clopoțeii
de toate culorile, unde se află mult
măcriș iepuresc, unde găsesc ba-
raboi mare și gras, care-s vișinii
cu cel mai bun clei de mincat...
In partea de la vale, prisaca zum-
zăie și sticlește în lumină, îneca-
tă-n mirosurile lanurilor de me-
lisă... Dar ce nu găsești în livada
noastră ? Și agrișă și pomușoară
— pădurice trandafirie de smeură
de-a lungul gardului de la strada,
pînă și alune. în fund. înspre hu-
ciui lui Cocirță...
Și cine trece cu lavaliera și ple-
tele-i fîlfîind pe cărările grădinii,
printre ierburile înalte împletite cu
flori ?
— Mâi Ivanciuc. mâi ' Spune
drept 1 Cîte mere-ai mincat azi
îl întreabă nenea-Vasilică. rinjind
într-un dinte. Ți-ai făcut burdiha-
nul tobă ?
Ivan Ciuc. — adică Dragoslav.
după numele lui de scriitor, așa
cum îl botezaseră Sadoveanu si
Beldiceanu — nu răspundea ; prin-
dea doar să ridă, cu risu-i hurdu-
i at si spasmodic, atît de tare și
de mult, pînă-i ieșeau parcă ochii
albaștri bulbucați din cap. Buzu-
narele îi erau pline pînă la refuz
de mere văratice, dungate roz. al-
cătuind un soi de „boalfe" — cum
spuneam noi : minca pe săturatelea si.
ca flămîndul. laa si-ac.isâ. să mai
aibă. -
— Ce-ai mai scris. Ionică ? i se
adresa cu multă blindețâ tata.
— Ha >... făcea Ion Dragoslav.
radiind de bucurie. Stai să-ți ci-
tesc
Scotea numaidecît o hîrtioară din
buzunar și prindea să molfăiască
cu gura-i stirbă de „babă turceas-
că" — cum îl poreclise tot nenea-
Vasilică. după cîte-mi aduc aminte
Vine vintul de Ia cramă
Și miroase-a băutură...
Săracul ! Fără voie îmi vine pe
buze vorba asta, pe care-o auzisem
atît de-adesea de la tata, de la
mama... Ca să nu mai spun că mai
ales mă înduioșa căsuța de pe
strada Boian in care locuia, — o
biată căsuță c-un gemuleț din ca-
re te priveau niște flori de hîrtie
și cîteva jucărele... Ș-apoi. toată fi-
ința lui inspira milă : era atît de
slab, de hămesit, cu hainele-i flu-
turînd pe el și-atît de modest, de
bun și. în același timp, atît de tra-
gic, ca să zic așa. că te uitai la
el rîzînd fără de voie, pe cînd o
undă de lacrimi ți se ridica din
adîncuri, gata să-ți ude pleoapele.
In vara aceea, ultima vară petre-
cută în raiul de la Folticeni. —
poate pentru că războiul se depăr-
tase. poate pentru că scăpasem de
gripa spaniolă, care mă lăsase sla-
bă de mă da vintul jos și-mi scîr-
țiiau încheieturile ca niște fiare
vechi — dar parcă toate se întu-
necaseră pe sine. Ieșiseră cu toa-
tele din ogașe, făcuseră aripi, cres-
cuseră peste gardul livezii, zbură-
tăcindu-se pe văi și cîmpii. Păsă-
rile cîntau mai tare și mai harnic,
soarele ardea mai viu. ierburile și
florile parcă înnebuniseră, buiace,
despletite...
Atunci a căzut deodată în viața
noastră Aurel Băieșu. A intrat în-
tr-o bună zi pe poartă, mărunt de
stat, cu ochi negri și vioi, nas ac-
vilin : jovial și prietenos.
— Săru’ mîna. țacă-Tincuță 1...
Era văr cu mama.
S-a împrietenit numaidecît cu
noi. Venea în fiecare zi cu cutia
de culori, șevaletul, scăunașul.
Ne-a făcut portretul la toți, pe
rind, lucra fără încetare, ca un
posedat : peisaje, flori, naturi moar-
te ; ulei, acuarelă, pastel, desen,
sancvină. cărbune...
Sosea după masa, îndată ce se
mai potolea arșița verii. Și-nainte
de-a asfinți soarele după deal, ma-
ma ne chema să gustăm ceva, să
n-o apucăm pe cîmpii cu „inima
goală".
— Copii, veniți la masă 1...
Cu larmă, ne strîngeam în su-
frageria răcoroasă. îmbucam ceva
in grabă, că la ora aceea nu ne
prea era foame, și... o porneam la
peisaje.
învăluit în pelerina-i amplă și
sumbră, de multe ori ne însoțea și
tata. Bineînțeles că și Ion Dragos-
lav. Noi. copiii, o droaie... că ni
se-alătura și Agătica, fata lui conu-
lancu Porfir și Costică Locusteanu,
pe-atunci un drac de copil, gata
veșnic de pozne. Mai totdeauna o
porneam spre Buciumeni. pe dru-
mușorul care duce spre -dumbra-
va minunată". Cînd soarele dispă-
rea și nourii pe cer se colorau în
mii de nuanțe fantastice. Aurel își
așeza șevaletul, scăueșul și — du-
pă ce-și potrivea bine ochianul de-
getelor încadrînd motivul, prindea
să picteze febril, cu penelul, cu
cuțitul, ținîndu-și parcă răsuflarea...
Ne uitam la el. minunați. Eu cu
Miti socoteam minutele...
— Azi 15 minute I... mormăia
Miti.
— Ieri 20 !... E extraordinar. Miti,
nu-i așa ? întrebam eu cu mîndrie,
de parcă isprava mi s-ar fi dato-
rat mie direct.
In jur liniștea curgea, largă. în-
tinsă. pină-n viorii depărtări. O
măsura talanga vacilor care păș-
teau in jur, tihnit, iarba și mărăci-
nii cîmpiei. O număra ciocănitoa-
rea. lovind ușurel cu ciocul trun-
chiul copacului, ia doi pași de noi.
O repetau în ecou zările înflăcă-
rate de incendiul apusului, pe dea-
luri îndepărtate... Glasuri răsunau
limpede la ureche, curgînd în văz-
duh ca un ropot de ape :
— Măi, Gavrile. măi ! Leagă Po-
rumbaca, măi ! Că uite-a dat în
trifoi !...
Țîșneau rîsete, tresăreau lătră-
turi de cîini, rîdea cucul în dum-
brăvi și-l stupea pupăza, supărată,
îmbufnată... Liniștea, liniștea clară
ca un cristal, se spărgea în cio-
buri în juru-ne, pe cînd inseratul
înainta încet, în haina-i de umbră
străvezie, cu tălpi de catifea și
degetul pe buze.
— Gata ? întreba tata pe Aurel
Băieșu.
— Gata !
— Atunci hai pînă-n dumbravă !...
— Hai !...
Și-o luam pe drumeagul Lizucăi
si-al lui Patrocle, ne întîlneam cu
sfînta Vineri ș-apoi poposeam în
așezarea piticilor. Susura pîrîul,
discret, delicat... Ne suiam în cîte-un
nuc bătrîn. stind pe scăueșele lui
de ramuri, în văzduh. Tata medi-
ta, grav, la cine știe ce nuvelă ori
roman de-al lui. Mai puțin guralivi,
ascultam cu uimire cum s-apropia
noaptea.
— Nu mergem acasă ?
— Ce, a început să-ți fie frică,
Profiriță ?
— Nu, răspundeam eu cu îndoia-
lă. dar ne-așteaptă mama !...
— Mergem ! Mergem 1—
Pînă și Ion Dragoslav părea tă-
cut. la fel cu întunericul ce se
lăsa repede. Rîsul i se sleise. înlo-
cuit de-un fel de tristețe blîndă.
dulce. Căuta în jos, parcă pierdu-
se ceva. Poate că într-adevăr pier-
duse ? — gîndeam eu privindu-1
cu duioșie.
Soarele adormise, după dealul
Tîmpe.știlor. Constelația Folticeniu-
lui se pregătea de somn tihnit, sub
cerul înalt boltit deasupra ei.
PERMANENȚE
Șt. O. losif in Bucovina
casă a locuit împăratul losif al II
!ea etc., etc.“.
Printre scriitorii noștri, care au
călcat plaiurile bucovinene, se nu-
mără și poetul Șt. O. losif. în
1902, el și Cincinat Pavelescu au
fost la Dumbrăveni, unde au parti-
cipat la inaugurarea bustului lui
Mihai Eminescu, ridicat în parcul
de acolo.
Dorind să evoce într-un poem fi-
gura domnitorului Ștefan cel Ma-
re, de la a cărui moarte se împli-
neau, în 1904, 400 de ani, poetul
vine din nou pe aceste locuri, în
luna mai 1904, unde rămine trei
săptămîni. După ce a fost la Pă-
trăuți, vizitînd ctitoria lui Ștefan
Vodă din 1487, el vine și la Su-
ceava. Cunoscuții i-au pus la în-
demînă — cum mărturisesc scriso-
rile lui
diferite cărți și docu-
mente, asupra cărora s-a aplecat
cu pietate, descifrînd din ele tre-
cutul nostru glorios și chipul Voe-
vodului.
Descriind omenia locuitorilor de
pe aceste locuri „buni ca pîinea
caldă", în scrisoarea datată Sucea-
va, 10 mai 1904.
cei sale. Natalia
despre Suceava :
„Sînt acum de
relatează logodni-
Negru. impresiile
două zile la Su-
ceava, am cercetat Muzeul, toate
bisericile vechi, am fost și la Zam-
ca, o cetățuie veche de pe timpul
lui Ștefan cei Mare și am să mă
duc la castelul marelui voevod. un-
de se fac săpături arheologice... și
pe de o parte mie nu-mi pare rău
că văd cu de-amănuntul tot ce e
vrednic de văzut — și vai, multe
mai sînt ! Mai ales aici în Sucea-
va. Ba cutare biserică începută pe
timpul lui Alexandru cel Bun, ter-
minată de Ștefan, alta zidită de
fiul său, alta de Petru Rareș —
fiecare petic de pămînt e o istorie.
Am fost la Dragomima zidită din
timpul domniei lui Ștefan Tomșa ;
la Zamca, azi în mîna armenilor,
unde a petrecut Sobieski. în cutare
De la
Rădăuți,
Iată ce
minune.
Suceava poetul pleacă la
Vicov, Straja și Putna.
scrie el : „Priveliștea e o
un rai ! Mănăstirea își
înalță turnurile ei nouă într-un brîu
de dealuri acoperite cu brad și
fag. care se prelungesc în păduri și
poienițe, în care nu se sfiesc să
coboare cîteodată rătăcitorii cerbi
și specioasele căprioare".
In 1909, cu ocazia împlinirii a 20
de ani de la moartea lui Mihai
Eminescu, Șt. O. losif vine la Bo-
toșani, luînd parte la sărbătorirea
luceafărului poeziei românești, iată
ce relatează cu această ocazie
Gazeta Botoșanilor :
In cadrul sărbătoririi lui Emi-
nescu „urmează simpaticul poet
Șt. O. losif care citește poezia oca
zională „Lui Eminescu" compusă
de d-sa și D. Anghel... Apoi poeta
D-na Natalia Șt. O. losif citește
cîteva foarte drăgălașe versuri, iar
poetul D. Anghel citește „Un basm"
în care se descriu răscoalele țără-
nești din 1907. Poetul Șt. O. lo-
sif citește prologul Ia piesa „Co-
meta" a d-sale și D. Anghel, o ad-
mirabilă satiră care a plăcut peste
măsură și pentru care d. Icsif a
fost furtunos aplaudat".
Grațian JUCAN
— Pagini bucovinene
CONSEMNĂRI
ADOLFO SUAREZ RODRIGUEZ (Cuba)
CÎNTECUL VIEȚII
Pentru a trăi
este de ajuns să iubești,
îți smulgi inima,
fier topit îndurerat ;
o smulgi sîngelui ca pe o armă roșie;
in taină
te pui să alini doliul înserării.
Ca să cînți,
pentru ca să cînți,
pentru ca să cînți...
Ca să uiți este de ajuns să taci.
Te așezi într-unul din parcurile nopții;
îți așezi mîna pe rădăcina
plopului;
asculți cum trece aripa neagră
a păsării.
Ca să cînți,
pentru ca să cînți,
pentru ca să cînți...
Ca să visezi
este de ajuns să trăiești,
pentru că visul
întotdeauna va fi copilul vieții.
Răscolești pămîntul pe care îl iubești;
grăbești pașii;
nu oprești zborul păsării pe aripile căreia
navighezi.
Ca să cînți,
pentru ca să cînți,
pentru ca să cînți este de ajuns să cînți.
în românește de Narcisa SOTOLONGO
și Daniel PIȘCU
cadran A fi sau a nu fi,., expresionist
Se scrie mult (și nimic rău în
asta) despre literatura tinerilor. Ba
există, se pare, o precipitare a mai
fiecărui critic în a-și preciza „po-
ziția" față de fenomenul respectiv.
„Generația optzecistă a ajuns vede-
ta comentariilor critice", constată
Gh. Grigurcu. Și nu greșește. Pre-
sa culturală și de specialitate con-
sacră spații largi acestei eferves-
cențe lirico-epice. Cronici, anchete,
interviuri, profesiuni de credință,
profiluri, seriale etc. „curg — vor-
ba aceluiași Gh. G. — întru glori-
ficarea..." noilor promoții de poeți
și prozatori. Ba mai mult, ei în-
șiși nu pierd prilejul de a se flata
reciproc, „de a se autocaracteriza
in bloc". De unde și acreditarea
ideii de „existență grupată" care,
promovată de cîțiva mentori lite-
rari, a și fost acceptată și preluată
în mai toate evaluările critice. De
curînd, de pildă, un cunoscut co-
mentator din Capitală ajungea la
concluzia că adevăratele pepiniere
din care se recrutează noile eșa-
loane de autori s-ar afla doar la
București, Cluj-Napoca și Iași, a-
colo unde ființează cenacluri și
reviste studențești. Drept urmare,
orice echinoxist, spre exemplu, nu
poate fi decît extraordinar. Ion
Mureșan, bunăoară, e salutat în
,.știința și arta se sprijină reciproc și amîndouă
sprijină „Viața la înaltă putere44
(urmare dm pag. 1)
Jogie și matematică a fost însă ul-
terioară pasiunii pentru poezie. Exa-
menul retrospectiv pe care-1 încerc
acum tinde să scoată în relief, ea
pe o cheie a „risipirii" mele în pu-
blicistică și în nenumărate expuneri
orale, elementul : nevoia de comu-
nicare. Cred că această nevoie mă
explică în mare măsură. Am ți-
nut mult să fiu tipărit și audiat
tocmai din această nevoie. Ceea
ce, în activitatea mea, are aspecte
didactice, apostolice, de propagator
și promotor, se leagă logic de a-
ceastă constantă sufletesc-spiri-
tuală. Am fost profesor la catedră,
dar mai ales, un om „in căutare de
discipoli", prin ceea ce scrie și
a scris. Din nefericire, s-a ințeles
prea puțin mesajul Poemului (meu)
didactic, iar străduințele mele de a
introduce noi puncte de ședere in
știință (și în ftlosofia ei) n-au fost
deosebite totdeauna de vehicularea
unor documente savante sau a u-
nor informații de specialitate. Pen-
tru mulți, sint doar un erudit...
— Ați putea să ne precizați și te-
matici preferențiale, care s-ar le-
ga de noțiunea de „comunicare" ?
V. S. — Chiar dragostea, așa cum
e înțeleasă (în versurile mele, dar și in
tratatele de „erotologie") este cer-
cetată pe acest plan, de comunicare,
de comuniune. Este însă de subli-
niat nivelul axiologic pe care mă
situez. Viața „la inaltă putere- este
axiotropism, aspirație spre Adevăr,
Frumos, Moralitate, Armonie. Nu sint
un moralizator, ci un moralist, in
sensul in care „moraliști- au fost
Pascal și la Bruyere...
— ...dar ați dat la iveală și o Etică
a cercetării științifice (1965)...
V. S. — Ideea-forță este cea a auto-
depășirii, ajutată de Cultură și de
Dragoste, ajutată de ceea ce aș nu-
mi „umanism-umanitarism" (asocie-
rea fericită a acestor cuvinte am gă-
sit-o după lungi căutări). Medicina
ma ajută pe linie de cunoaștere a
Omului, dar ea ajută practic, la res-
tabilirea de armonie și de libertate,
în trup și în suflet. Este o „artă"
și în acest sens.
— Ați fost inițiatorul a două con-
sfăuiri de Estetică medicală, la Piatra
Neamț...
V. S. — „Justificările" fac parte din
ceea ce numeam (1979) Metamedicină.
— ...sau și din ceea ce numeați
medicină axiologică...
V. S. — Dar să revenim la „justi-
ficările" drumului meu spiritual. Am
simțit și simt nevoia să scriu ; zil-
nic, pînă la obosirea degetelor. Am
termeni elogioși de Eugen Simion
după șase ani de la debut („Cartea
de iarnă"). Distinsul critic relevă
gindirea „speculativă" a poetului,
„un refugiu al emoției și o fugă
de limbajul oracular". Nu avem
nimic împotrivă.
Ceea ce nedumerește este altce-
va. Eugen Simion consideră că I.M.,
ale cărui versuri se diferențiază
„tematic și stilistic de acelea ale
colegilor săi", „nu face propriu-zis
o poezie expresionistă. cum fac
mai toți poeții din aceeași grupare,
nu este atras nici de poezia de tip
livresc și ironic, cultivată de ra-
mura bucureșteană a generației
(Mircea Cărtărescu, Vișniec, laru
etc.)". Să vedem însă cum scrie
LM. : „Toată viața am adunat cîr-
pc să-mi fac o sperietoare / îmi
amintesc zilele în care ascuns sub
pat îmi desăvîrșeam / lucrarea /
grămada de pantofi vechi pe care
îmi rezemam capul / uneori /
cînd adormeam" ș.a.m.d. sau „De-
scriu lupta mea cu imaginația cîi-
nelui : dinții scrîșnesc în hîrtia
fotografică / oh. am reușit să-i
mușc o ureche. Mama și tata s-au
urcat / în podul casei pentru a
urmări lupta. Glorie, glorie strigă
și plîng fericiți, / Ei aud d^-t-î
mei scrîșnind în hîrtia fotografică".
simțit și simt nevoia să scriu ver-
suri (desigur, nu zilnic) din aceeași
dorință de comunicare, pe care aș
dori-o sub formă frumoasă (ca să
nu zic „apropiată de perfecțiune").
Sînt un calofil. Nu mă interesează
dacă am mult talent; imperioasă este
nevoia de bună exprimare prin cu-
vinte. Este o „practică" a cuvintelor,
ca o încercare la indemînă de auto-
depășire, de perfecționare expre-
sivă. Regret că nu sînt un „dotat
multilateral", să pot încerca și ex-
primarea prin desen și pictură, dat
recepționez comunicarea altora prin
grafică plană, coloristică sau scuip
tură.
— Nu este, oare, deformată aceas-
tă recepție de către ochiul dumnea
voastră de matematician și de bio-
fizician (am văzut diploma dumnea-
voastră universitară) și știu că pri-
ma carte — 195" ! — trata despre Me-
tode matematice in biologie.
V. S. — Aș zice că dimpotrivă.
Interpretarea matematică a formelor
se conectează cu uimirea mea de
biolog (fost morfologist !) și imi sti-
mulează efortul de a face „transpa-
rentă" o lume în multe teluri „geo-
metrizabilă". Aș vrea să fie bine în-
țeleasă mișcarea mea mentală neîn-
cetată între concret și abstract, în-
tre examinarea științifică a Artei și
emoția artistică pe tare mi-o dau
viziunile științifice asupra Lumii.
— In finalul poeziei „Crez" vă fa-
ceți (sau faceți) o recomandare. Nu
credeți că ar fi oportun să o repe-
tați ?
V. S. — Spuneam așa : „fubirea și
creația fie-ți vrerea / in lumea sa-
turată cu probleme. // Nu-ți dră-
mui nici visul, nici puterea / cînd
lupte mari sau mici or să te cheme"-
— Optimism ? Știu că ați fost con-
siderat un nostalgic... Insă transfi-
gurarea poetică a neliniștii și a su-
ferinței este, evident, expresia unui
optimism sui generis.
V. S. — Ipostaza de Om care su-
feră și speră este ipostaza de Homo
patiens, cu care vin permanent în
contact ca medic, dar și ca antropo-
log căruia „nimic din ce este ome-
nesc nu-i este străin", dar și ca
po, t imbinind paradoxal neo-roman-
tismul eu modernismul experimen-
iist.
— Ca bucovinean, vă situați oare
pe o „linie arboroseană" a producției
culturale ?
V. S. — Mărturisesc că sînt „emi-
nescian", nu numai pentru că am
învățat în clasele clădirii liceului
..Aron Pumnul", unde a respirat cînd-
va Eminescu... Dar. generația mea
s-a dezvoltat sub influența „tineri-
lor poeți bucovineni" de la sfîrșitul
Nu ne pronunțăm asupra subtili-
tăților „speculative" existente în
astfel de poeme, vrem doar să în-
trebăm : nu e oare nici o asemă-
nare cu ceilalți combatanți din
grup sau din „ramura bucureștea-
nă" ? Nu intilnim și aici sarcasm,
zeflemea, ironie, autoironie și toate
celelalte ? Răspunsul devine evi-
dent și pentru că, mai la vale. Eu-
gen Simion. contrazicîndu-se, notea-
ză : „De la poeții expresioniști Ion
Mureșan, a deprins, nu mai încape
îndoială (sublinierea ne aparține),
acest limbaj aluziv, parabolic, des-
chis spre marile simboluri nedeter-
minate".
Cit de mari vor fi fiind acele
simboluri, mai rămîne de văzut.
Oricum nu ne putem declara de
acord nici cu „modul poetului de
viziune expresionistă (deci expre-
sionist n.n.) de a ascunde ideea —
cum consideră Eugen Simion — în
propoziții reci (?!) și formule er-
metizante (sic!)“ de genul: „He.
he mîine din nou voi prinde un
cîine roșcat (are I.M. ce are cu
bietele animale n.n.) de un / pi-
cior și rotindu-1 pe deasupra capu-
lui ca / pe o elice / cu adevărat
o să mă înalț la cer".
loanid DELEANU
anilor treizeci. M-a încurajat Mircea
Streinul și am fost „tovarăș de scris
și vis", în adolescență, cu Dragos
Vicol și Neculai Tăutu. Printre profe-
sorii de la liceul cernăuțean erau
G. Nimigean, Leon Țopa. E. Ar. Za-
haria. La 17 ani am urmat cursuri
secundare La Cimpulung. unde pro-
fesori erau G. Voevidca. Neculai Roș-
ea, Alexandru Bogza.
— Filosofia ultimului citat ați co-
mentat-o, de altfel, într-un studiu
pertinent...
V. S. — Nu numai toți bucovinenii,
dar toți românii sintem indelebil
impregnați de personalitatea lui E-
minescu. Vrind-nevrind. îl simțim
lucrind în noi, ne surprindem gîn-
dindu-ne la el sau gindind ca el. A-
lum cîțiva ani, am constatat că in-
tr-o poezie personală de dragoste
„au pătruns" imagini cosmologice și
cosmogonice contemporane nouă, așa
cum in La steaua „pătrunsese" vite-
za finită a propagării luminii și re-
zultatul calculării distanțelor astro-
nomice. Ulterior, am publicat pri-
mul studiu privitor la cunoștințele
și concepțiile eminesciene asupra fe-
nomenului Viață și asupra deterio-
rării sale patologice ; și am sus-
ținut că majoritatea lecturilor sale
științifice au pornit de la dorința sa
de a înțelege — într-o viziune de
filosofic științifică — Fenomenul Om.
Ca și Eminescu, am evocat, parado-
xal, mai curînd marea decît mun-
tele !
— Ați urcat munții Bucovinei ?
V. S. — Nu numai că i-am urcat,
dar — în adolescență — am și scris
despre ei ! Acum patruzeci de ani,
un reportaj despre Rarău...
— Pentru dumneavoastră urcușul
pe munte are multiple înțelesuri sim-
bolice. Intr-un poem v-ați exprimat
„admirația" pentru verticalitatea bra-
zilor. In altă poezie, comparați „va-
ra vieții" cu un „urcuș pieptiș". Sau,
ostenelile matematicii cu „sîngerări
mai dure". Mersul pe culmi (și „prin
veșnicie") este o analogie aproape
curentă în poeziile erotice... Sub-
estimați, poate, în scrisul dumnea-
voastră, prezența muntelui, lucru
vizibil chiar în volumul consacrat
mării...
V. S. — Contrast romantic între
înălțimi și adîncimi ? Nu ; un crez
în viață, acela exprimat prin excel-
sior și prin verticalitate. Pentru un
pasionat al cunoașterii și al comu-
nicării, nici nu există alternativă.
Aici știința și arta se sprijină re-
ciproc și amîndouă sprijină „Viața
la înaltă putere", cum o sprijină și
medicina.
CĂRȚI BIBLIOFILE (I)
Cărțile se nasc, unele, sau devin,
altele, o dată cu scurgerea timpului,
documente estetice pentru spiritul și
sensibilitatea omului. Textele pro-
priu-zise, cele care sînt miezul de
aur al cărților, sînt însoțite de ace-
le date și informații care preves-
tesc cititorului intrarea în „cetate",
numite de obicei aparatul critic (cu-
'vintele preliminare, prefețe, postfe-
țe, note de subsol sau finale, indici
etc.). dar și de însemnările biblio-
grafice de pe copertă, paginile de
gardă și de titlu, ca să nu mai a
mințim de ilustrații și de alte ele-
mente grafice care le compun și de-
finesc profilul material și spiritual.
Pe lingă toate însemnele lor tipo-
grafice, cărțile primesc și simbolu-
rile bibliotecilor publice sau parti-
culare (ștampile, cote, numere de
inventar, din păcate unele inestetice
și stricătoare pentru imaginea foii
de tipar, care se constituie într-o
oglindă a textului), diverse în-
semnări sau autografe cu dedicații
ale autorilor și nu numai ale lor.
Tot acest evantai de însemne poa-
te înnobila o carte, după cit de no-
bilă este calitatea profesională a ci-
titorului. O carte cu autograful lui
Eminescu. o carte care conține în-
semnări ale marelui poet devine o
carte rară, o carte bibliofilă. „Cara-
tele" ei sporesc mult. Am dat e-
xemplul cel mai înalt. La fel putem
vorbi despre însemnările sau alte
mărturii grafice provenite de la
personalități proeminente ale cul-
turii romane, cum sînt Creangă, Ca-
ragiaie, Maiorescu, lorga ș.a.
Criteriile de stabilire a valorii bi-
blio-Je a unei cărți sînt următoare-
le : vechimea imprimării, calitatea
tiparului, a hîrtiei, a legăturii, or-
namente. ilustrații, gravuri, ediții
princeps, tiraj redus, exemplare nu-
merotate și semnate de autor etc.
Cărți cu valoare bibliofilă apar și
in producția editorială sau extra-
editorială curentă. Un exemplu pen-
tru ultimii ani editoriali îl consti-
tuie volumul „Joc secund", de Ion
Barbu, ediție bibliofilă îngrijită de
Romulus Vulpescu, apărut la Editu-
ra Cartea Românească, București
1986.
Biblioteca județeană Suceava po-
sedă un mare număr de cărți care
poartă „marca" bibliofiliei, inclusiv,
evident, cele incluse în patrimoniul
cultural-național (cărțile românești
tipărite pînă la 1830, iar cele stră-
ine pînă la 1700—1800). în rîndurile
de față ne vom ocupa doar de 15
volume provenite din biblioteca
personală a lui Titu Maiorescu. Este
vorba de opurile din seria de
opere complete ale lui Cha-
teaubriand (în 25 volume), tipărite
Ia Paris, în 1841, la Editura Furme
et C-ie, Charles Gosselin. Este vor-
ba de o ediție de lux, cu hîrtie cre-
tată albă, coperta din carton gros
roș-cărămiziu, cu cotor din piele sub-
țire, pe care sînt gravate, în folio,
datele bibliografice (numele auto-
rului, numărul volumului, titlul vo-
lumului) precum și motive florale.
Fără îndoială că pentru orice bi-
bliotecă din țara noastră, un exem-
plar sau mai multe din această se-
•	EMILIAN ȚOPA
A încetat din viață, la venerabila vîrstă de 86 de ani (n. 9.II.1900), bu-
covineanul Emilian Țopa, eminent slujitor al științei botanicii, căreia i s-a
dedicat de timpuriu cu pasiune, talent și aplicație (primul studiu publicîn-
du-1 în 1928).
A urcat toate treptele învățămîntului universitar, funcționînd în ulti-
mele decenii ca profesor doctor docent (după pensionare, consultant), la
Univeristatea „Al. I. Cuza" din Iași.
A condus cu pasiune și înaltă probitate științifică grădinile botanice din
Cluj-Napoca (1952—1960) și Iași (1963—1970).
Menținînd un contact permanent cu oameni și instituții cultural-știin-
țifice din județul Suceava, savantul botanist Emilian Țopa a donat, cu puțin
timp înaintea dispariției sale, un important fond de carte, periodice și ma-
nuscrise Bibliotecii județene Suceava.
I. P.
•	Întîlnire cu cititorii
© Elevii Școlii Generale nr. 8 din Suceava l-au avut oaspeți pe poeții su-
ceveni Carmen Macovei, Viorica Petrovici, Marcel Mureșeanu și pe actorul
Liviu Manoliu, de la Secția din Suceava a Teatrului Național „Vasile A-
lecsandri", în cadrul cercului pedagogic al învățătorilor din municipiu. In
cuprinsul aceleiași manifestări, elevii au prezentat un interesant spectacol
de muzică si poezie. (M. L.)
® Membrii cenaclului literar de la Școala nr. 4 din Suceava s-au întîlnit,
în cadrul unor acțiuni cultural-educative organizate aici, cu scriitorul Ion
Beldeanu. Cu acest prilej autorul invitat a citit din creația sa și a răs-
puns întrebărilor ce l-au fost adresate, făcînd referiri asupra vieții literare
contemporane. (I. B.)
•	Premii
La actuala ediție a Concursului interjudețean, pentru elevi, de inter-
pretare instrumentală (muzică românească) găzduit de municipiul Bistrița,
au luat parte interpreți din zece județe, de la școlile cu profil artistic. Pe
lista celor premiați se află și cinci elevi suceveni, care au făcut, cu pri-
sosință, dovada unei serioase pregătiri : Laura Luca, vioară (clasa prof.
Svetlana Țușcă) și Cristian Ilie, clarinet (clasa prof. Doru Albu), premiul I.
Raluca Rusu, pian (clasa prof. Felicia Gorea) și Ciprian Parghel, violoncel
(clasa prof. Constantin Belciug) premiul al II-lea si Mihai Larisa, pian (cla-
sa prof. Paula Pintilie), premiul al III-lea. (Vasilica Stoiciu)
REALIZATORI: Ion BELDEANU, George DAMIAN,
Viorel DÂRJA, Ion CARP FLUERICI, Mihail IORDACHE,
Gh. LUPU, Marcel MUREȘEANU, Ion PARANICI, Victor
Traian RUSU, Mircea TINESCU, Alexandru TOMA.
Secretariat: Eugen DIMITRIU
Tehnoredactare: Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN DE CULTURA
și EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
str. Mihai Viteazul nr. 48
rie de opere complete, apărută in
timpul vieții autorului( care a tră-
it între anii 1768—1848) este evi-
dențiată la capitolul cărți rare. A-
ceastă emblemă a rarității, în cazul
celor 15 volume provenite din biblio-
teca lui Titu Maiorescu este sporită
de însemnul personal al ilustrului
deținător : o ștampilă ovală, cu di-
mensiunile 3/2 cm., imprimată cu tuș
verzui pe foia de titlu a fiecărui
volum, la mijloc, în partea dreaptă.
Ștampila are înscris in chenar tex-
tul Titu Livie Maiorescu, iar în
interior monograma marelui critic.
Referitor la această ștampilă, Ion
Stoica1 menționează : „Deși la acea
dată (în perioada studiilor universi-
tare n.n.) biblioteca lui Maiorescu
număra doar cîteva sute de vo-
lume, din spirit de ordine și gîn-
dindu-se, probabil, la proporțiile pe
care le va avea mai tîrziu, el își
comandase un „ex libris", o ștampilă
rotundă pe care erau gravate în a-
propierea circumferinței cuvintele
„Biblioteca Titu Livie Maiorescu",
iar în mijloc, inițialele, într-o îm-
pletitură de linii". Autorul opinează
că stabilirea modelului și textului
s-a făcut la propunerea lui loan Ma-
iorescu, fiul nefiind entuziasmat de
prezența medianului latinizat Livie,
pe care nu l-a mai folosit după
moartea tatălui.
Am răsfoit cu atenție paginile fie-
cărui volum pentru a depista even-
tuale însemnări de lectură sau ad-
notări, dar ele sînt intacte, cu ex-
cepția patinei care măsoară seco-
lul și cele cîteva decenii scurse de
la imprimare. Ion Stoica menționează,
în acest sens, următoarele : ..Dacă
prin diversitate, prin dedicațiile pe
care le poartă și chiar prin valoa-
rea lor propriu-zisă, cărțile biblio-
tecii maioresciene trezesc un inte-
res deosebit, este incontestabil, însă,
că importanța lor cea mai mare re-
zidă în sublinierile și însemnările
pe care Maiorescu însuși le-a făcut
pe o bună parte dintre ele" Cerce
tarea foilor de gardă și de titlu și
chiar a coperților ne relevă as-
pecte grafice semnificative din isto-
ria acestor volume. Astfel, pe recto-m
paginii de gardă a fiecărui volum
apare o numerotare (clasificare) to-
pografică (cifre romane și arabe)
cu cerneală roșie și albastră, relua-
tă și pe buline lipite pe cotor în
partea de jos. Este o marcare spe-
cifică bibliotecilor publice îndeo-
sebi, întrucît aceste însemnări afec-
tează estetica volumului și puțini
deținători o utilizează. Dar volumul
cu nr. 13 are pe recto-ul paginii de
gardă o ștampilă ovală cu înscrisul
Institut St. Maria București. Pe foa-
ia de titlu însă, alături de alte nu-
mere de inventar, între care și ce-
le ale bibliotecii noastre, în partea
stingă, jos, sînt înscrise cu cernea-
lă verde, cu o caligrafie ordonată
și estetică cifre ovale care consti-
tuie un sistem de clasificare per-
sonală. Opinăm că ele aparțin lui
Titu Maiorescu, care-și constituie un
astfel de sistem de ordonare și evi-
dență a cărților din propria biblio-
tecă.
Ion PINZARU