TINERII
APRILIE 1987
ANUL VI nr. 4 (64)
ene
EDITATE IN COLABORARE CU COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA SUCEAVA
Ii privim Ia lecțiile vieții, pe „marea cea mare" a
existenței învolburate, constatînd cu incintare, așa cum
spune poetul, că „...ei sînt zvelți și calmi, și simultan /
au și deprins să meargă pe valuri în picioare”. La anii
tuturor posibilităților, își făuresc dezinvolt personalitatea,
deopotrivă receptivi și părtași la acțiunea modelatoare
a celor care Ie veghează devenirea. Lcenicesc în cetă-
țile învățăturii și Ia școala muncii pentru ca, apoi, a-
flați la orizontul aceleiași vîrste, să-și susțină examenul
de „maturitate" în spațiile producției industriale, pe
ogoare sau șantiere. Descind în asemenea cuprinsuri în-
crezători în puterea de a atinge altitudinile desăvir-
șirii, convinși că intensitatea visului cutezător, dublată
de tăria faptei, se va regăsi în strălucirea unor apro-
piate izbînzi.
De ce este tinerețea fascinantă? A răspunde la o ast-
fel de întrebare înseamnă a cuprinde toate înțelesu-
rile și valorile pe care, mai bogată decît cea mai ge-
neroasă metaforă, această altă denumire a primăverii le
îmbrățișează. Cum o asemenea încercare se arată din-
-tru început sortită eșecului, răspunsul aflindu-se as-
cuns în inima fiecăruia dintre cei ce iubesc viața (și
cine se refuză acestei categorii ?), să ne mulțumim a e-
voca doar cîteva dintre virtuțile ce se asociază firesc
vîrstei biografiilor deschise...
PRIETENI DEVOTAȚI AI ADEVĂRULUI — după ce
l-au aflat prin statornice și pasionate strădanii pe tă-
tîmul cunoașterii ori l-au cucerit în contextul îmbo-
gățirii experienței sociale — tinerii îl susțin ferm și il
propagă curajos, creîndu-i cale de afirmare, infruntind,
in numele lui, atunci cînd împrejurările o impun, riscu-
rile eventuale. Paginile istoriei românești conțin sufici-
ente mărturii pentru fidelitatea lor eroică față de ade-
văr. Discreția, modestia, sensibilitatea îi determină să
se sfiască de ceea ce numim îndeobște „vorbe mari"
«î să se ferească de tonul și gestul emfatic, păstrîndu-i
însă permanent în sfera atitudinilor prielnice dreptății.
RECEPTIVITATEA, PLASTICITATEA sint trăsături
ale creșterii lor frumoase, asemeni plantei ce-și sporește
vigoarea sub străfucirea soarelui și rafalele ploii, in lu-
mină blinda și sub povara mîngîietoare a picăturilor
de rouă. Li se dezvăluie celor încă în formare repere-
le esențiale din lumea științei și artei. Iși pun ei înșiși
întrebări izvorîte din curiozitatea lor de univers des-
chis față de universul infinit, pe care vor să-1 cuprindă
și să-1 stăpînească prin înțelegere, și se îmbogățesc cu
răspunsurile oferite de cărți ori de dascăli sau găsite
prin efort propriu. în rîndul a circa 1,6 milioane de ti-
neri, învățămîntul românesc cultivă — reunite într-un
ansamblu armonios, pe măsura aptitudinilor lor multila-
terale de receptare și a trebuințelor complexe ale socie-
tății în care sînt chemați să se afirme — valori de or-
din științific, etic, estetic, dar și aptitudini tehnice,
practice, profesionale prin care devin capabili să solu-
ționeze competent problemele vieți și muncii.
EXPLORATORI ȘI PROMOTORI AI NOULUI. Iată o
calitate pe care tinerii o învederează în gîndire și fap-
tă, dînd curs unor interese captivante, manifestindu-si
incompatibilitatea cu pasivitatea și rutina, cu stagnarea
și prejudecățile. în neîntrerupta și atotcuprinzătoarea
luptă dialectică, ei se află consecvent în „ostile” potriv-
nice vechiului ; spiritul lor iscoditor, creator, înfrățit cu
temeritatea, deschide, nu de puține ori, perspective ine-
dite în orizontul cunoașterii umane ; pasiunea pentru
idei și acțiuni cutezătoare izbutește, bizuindu-se pe stă-
pînirea timpurie a mijloacelor moderne de investigație
științifică, să impună valoarea în pofida vîrstei. Viito-
rul, prin contribuția celor care îl poartă în insăși fi-
ința lor tăgăduitoare de înnoiri, îsi proiectează ast-
fel, în prezent, chipul. Incit, trecuți de hotarele tinere-
ții, căreia îi „moștenim" totuși setea de certitudini șî de
argumente, căpătăm o imagine cu șanse crescute de ma-
terializare a evoluției lumii în care trăim.
VOCAȚIA PARTICIPĂRII, dimensiunea definitorie a
tinereții ce se implică în opere constructive, de amplă
utilitate socială, beneficiază prin realitățile românești
de o relevatoare ilustrare. Din cei aproape 5,2 milioa-
ne de componenți ai categoriei de vîrstă căreia i se a-
cordă în general acest atribut (16—29 de ani),
milioane sînt integrați în activitatea
econom
piste 3,4
:o-socială.
reprezentînd în sectoarele de virf ale acesteia ponderea
principală : electronică — 65 la sută ; chimie — 54 la
sută. Aniversînd recent 65 de ani de existență a organi-
zației lor revoluționare, cei circa 4 milioane de utecișii
au putut certifica „statutul" de părtași la zidirile epocii
prin aportul larg recunoscut înscris pe marile șantiere
ale Canalu.ui Dunăre—Marea Neagră, Metroului bucu-
reștean, ale vastului program de irigații și hidroamelio-
rări, pe alte șantiere de anvergură națională sau ju-
dețeană.
PURTĂTORI AI IDEALURILOR DE PACE. Motiva-
ția unei astfel de aspirații fundamentale este, evi-
legată și de înclinația firească a tinerilor spre va-
dent,
lorile
zitive
toria
rabil
luminoase ale spiritualității, spre lucj-urile po-
ale gindirii și faptei umane. In același timp, is-
îi indică pe ei drept grupul cu precădere vulne-
în condițiile unei conflagrații. Opțiunea activă în
favoarea destinderii, dezarmării și prieteniei intre po-
poare — exprimată de cei care, după cum apreciază
statistici ale O.N.U. (e drept mai restrictive, întrucît
vizează intervalul 15—24 ani) vor fi la sfîrșitul actualului
deceniu mai mulți, de un miliard — are, așadar, teme-
iuri puternice, cărora inițiativele romanești in acest
meniu le acordă deplină însemnătate.
...Tinerii sint întruchipări ale frumuseții omenești,
tinerețea, s-a spus, este o „formă de desăvîrșire“, o
do-
iar
loare supremă, în sine. Părăsindu-i cu regret „zona de
influență", rămine bucuria (convingere compensatoare
larg îmbrățișată) că ea nu este doar o vîrstă a biolo-
gicului, ci și una a spiritului și inimii, ce se poate pre-
lungi prin voință și educație.
Ion NEDELEA
autograf
VALERIA GUȚU ROMALO
Limba română
despre ea însăși
Mircea DANEASA : „Primavara1
în bine cunoscuta sa calitate de mijloc de comunicare, orice lim-
bă este capabilă să exprime variatele și complexele fenomene care
constituie universul, lumea exterioară și cea interioară a omului.
Fenomenul lingvistic ca atare este și el o componentă a acestui uni-
vers. E firesc deci să se poată vorbi și despre el și diversele sale
forme de manifestare. Această capacitate de autodescriere reprezin-
tă -reflexivitate-, una dintre trăsăturile specifice limbii, și implică
existența unui fond lexical privind fenomenele lingvistice.
Vocabulele și expresiile de acest fel pot fi creații savante, da-
torate științelor lingvistice, constituind terminologia acestui domeniu
științific, sau formații lingvistice în care se cristalizează observația
empirică și experiența de fiecare zi a vorbitorilor privind limba și
folosirea ei in societate.
Componenta „reflexivă” spontană apare, la o abordare mai deta-
liată. surprinzător de bogată si de nuanțată. Astfel limba româ-
nă dispune, de pildă, de o largă varietate de posibilități pentru a
indica «vorbirea-, modalitatea principală de utilizare socială a lim-
bii : in jurul verbului a vorbi, care (ca și a spune, a zice) indică în
modul cel mai general exprimarea orală, se grupează o sumedenie de
cuvinte și expresii al căror conținut are in vedere aceeași acțiune
considerată insă in diverse ipostaze, ceea ce determină importante
deosebiri de sens. Acestea pot avea în vedere intensitatea sonoră a
actului vorbirii ța țcpti, a șușoti ; a sc răsti, a răcni, a striga, a țipa,
a urla—), finalitatea lui. care poate fi reprezentată prin exprimarea
aprobării (a lăuda, a . -	’sau a dezaprobării (a dojeni, a mustra,
a certa, a face observată, a lua la rost/la zor/la trei parale...), inten-
ția de a distorsiona prezentarea în sensul supraaprecierii (a flata, a
linguși...) sau al minimalizării (a bîrfi, a cleveti, a calomnia, a defăi-
ma. a vsrbî de rău... : a insulta, a zeflemisi, a lua în ris, a-și bate
joc...), atitudinea de neseriozitate față de comunicare (a glumi, a pa-
rodia ; a flecâri. a palavrari. a spune verzi și ■uscate...) etc.
S-ar părea, avind in vedere faptele oferite de acest exemplu, că
limba română „vorbește”, cu mare atenție pentru nuanțe, despre ea
insăși.
- InXu.
LECA MORARIU
însemnări despre
George Cosbuc
FILE DE JURNAL
în timpul primului război mondial, Leca Morariu
armata habsburgică, luptînd pe fronturile din Apus.
a fost mobilizat în
-	. Rănit greu, pere-
grinează prin diverse spitale ale Imperiului, refăcîndu-și anevoie sănă-
tatea. Avea gradul de locotenent la părăsirea spitalului din Graz (Aus-
tria), cînd, dîndu-i-se sarcini de administrație militară, este trimis la
București, în 1917. Ca român care cunoscuse opresiunea habsburgică în
Bucovina natală, trăia un sentiment de profundă îndurerare pentru su-
ferințele neamului său. Instalat în casa pictorului Mișu Teișanu (fostul
atelier al lui Th. Aman), Leca Morariu era mereu frămîntat de gîndul de
a-și ajuta frații. Alimentele scoase pe sub mînă din depozitele armatei
au ajuns să aline într-o oarecare măsură lipsurile multor nevoiași.
Iar dacă
lar dacă vom fi cîndva
prea încărcați de tinerețe,
atunci să ni se spună
înțelepților
nu vă întoarceți fața de la Ea,
ocrotitoare mina ei
peste mijlocul vostru
ca • brățară.
Vasile PUHA
Atitudinea sa patriotică comporta destule riscuri în vreme de răz-
boi. Mai tîrziu. chemat la ordine de superiorii săi, aceștia i-au amintit
de o anumită pactizare cu învinșii, ceea ce l-a costat o trimitere disci-
plinară pe front.	<
In perioada petrecută la București, profesorul bucovinean a avut
insă și deosebita satisfacție de a veni în contact cu oameni de seamă
— poeți, filologi, istorici, artiști, rămași sub ocupație din diverse motive
și în compania cărora a trăit momente de autentică desfătare sufleteas-
că. Intre aceștia amintim pe G. Coșbuc, membru al Academiei Române,
care, cu multă durere în suflet, nu s-a' putut despărți de mormîntul
proaspăt al fiului său Alexandru.
In cele cîteva zile de însemnări, Leca Morariu descrie împrejurările
în care l-a cunoscut pe George Coșbuc, pe atunci rezident în str. Plev-
nei nr .48. Poetul era cumnat cu vestitul editor și librar Constantin
Sfetea (1864—1924), în casa căruia și-au dat de multe ori întîlnire. L.
Morariu consemnează datele de 15 august și 31 decembrie 1917, cînd au
stat de vorbă pe îndelete. Coșbuc fusese de mai multe ori în Bucovina
»i-l cunoscuse pe Constantin Morariu, tatăl profesorului, scriitor de certă
valoare, apreciat în epocă. Dialogul cu G. Coșbuc este redat în mod a-
mănunțit. ceea ce ne face să credem că însemnările au fost făcute ime-
diat după întîlnirile lor.
Oferind aceste mărturii cititorilor, adresăm și pe această cale respec-
tuoase mulțumiri doamnei Octavia Lupu-Morariu din Suceava, care a
avut amabilitatea să ne pună la dispoziție prețioase izvoare documentare.
A PRIVI
Ca o statuie.
Vorba unui bătrîn mi-o închipui ca pe
o monedă din vechime. Cu semne de pă-
mint meditativ, in care ochiul se desco-
peră și se înțelege pe sine. Cînd o aude
sufletul meu, îmi pare că anotimpurile
viețuiesc deodată, că pornirea unei zile
este ridicarea din genunchi a înțelep-
ciunii.
Cel cu care mi-am obișnuit emoțiile
revederii este un bărbat care vine de
dincolo de orizontul veacului nostru. Pă-
durea generației lui a devenit foarte rară.
Cînd află că-i pășesc în ogradă, liniștea
privirii i se clatină. S-ar putea să mă în-
șel. Poate pe cerul subțire al ochilor săi
se nasc aripi de bucurie. îmi iese în în-
tîmpinare ca o lumină desprinsă din via
ța pomilor ce visează fructe. Ca o sete
peste care n-a plouat de mult.
— Dar copiii unde-s ?
Întrebarea lui acoperă, tainic, ograda.
Și grădina pe care o văd urcînd din mar-
ginea unui pîrîu pină sub streașină ca-
sei învăluită în sănătoase arome de ce-
tină.
— Acum n-au putut veni...
Și bătrinul crede. Cum totdeauna a
crezut în mersul ascuns al vremii, în tre-
cerea ei peste lucrarea omului și a na-
turii. îmi spun că numai tinerețea știe
să creadă fără margini. Fără rețineri. Dar
bărbatul acesta cu chipul și cămașa nin-
se de candori ? El e o rostire a înțelep-
ciunii. A dimineții ce cheamă mișcarea
în golul umbrelor. Cind tace, vrea, de
bună seamă, să audă risul strănepoților
rămas în crengile merilor, să prindă fuga
lor țipînd lingă răcoarea fîntînii, lingă
veșnicia izvoarelor.
Liniștea lui, ca o statuie împăcată cu
sine, mă petrece în tăcere. Să înțeleg ce-
ea ce gîndul poate fi și poate spune îna-
inte de a pleca în lume, acolo unde lu-
mina lui devine sentiment.
Petru FROICU, Eugen DIMITRIU
15.8.1917
După prînz obișnuita scaldă la
„tir". Răcoritu-te-ai bine și hai la
Coșbuc. O iai pe cheiul Dîmboviței
in sus, pe lingă anticari (...) și dai
in aleile care aici sînt darnic dă-
tătoare de umbră. E chiar frumos
acest colț de verdeață mărit și de
grădinile din față cu (...) porumb
și floarea soarelui printre care
izolate vil? și case. Așa pînă
str. Sf. Elefterie care te duce
Calea Plevnei. Dar ai ajuns
stau
în
in
prea
departe și-o aduci deci înapoi că-
tre centrul orașului pînă dai de
nr. 48. Floarea soarelui întinde
curioase capete de aur peste gar-
duri. Grădini, porumbiște, case u-
neori drăguț de primitive : ești ca
la țară. In sfîrșit, iată-te ajuns la
ri r.
48. O casă, ca orice casă mo-
dernă. In fundul curții totuși pomi
bătrîni, întunecați de umbră, no-
duroși,
mirate.
de sub care răsar capete
La prima ușă din stînga
Ion PARANICI
cartea de vizită : „G. Coșbuc, mem-
bru al Academiei Române". Sun.
Se deschide o ferestruie și o sluj-
(continuare în pag. III)
I
Cronica literară
Nici o noutate notabilă nu adu-
ce în evoluția poetului recenta
apariție editorială a lui Dumitru
Țiganiuc. Ecranul de iarbă (E-
ditura Junimea, 1986) continuă
în toate privințele volumul an-
terior (Aceeași lumină) pînă în-
tr-atît incit chiar și titlurile sînt,
la rigoare, jnterșantajabile. Se
disimulează în această consta-
tare o obiecție serioasă ? Nu, fie
și numai pentru motivul că
nu-i obligatoriu ca fiecare carte
a unui poet să constituie o e-
tapă a devenirii sale. Important
rămîne ca astfel de tranșe lirice
să nu se așeze, sub aspect valo-
ric, pe o linie coborîtoare ; și,
bineînțeles, să nu se ajungă la
autopastișase.
Cum stau lucrurile, din acest
punct de vedere, în cazul celor
două volume ale lui Dumitru Ți-
ganiuc ? Cred că angajarea pe
un drum descendent nu s-a
produs, dar există în Ecranul de
iarbă simptome că pericolul plu-
tește în aer. Nu faptul că temele
mari revin, ridică întrebări dar
unghiurile de perspectivă din
care sînt atacate nu se dife-
rențiază suficient și, în conse-
cință, aria dezbaterii nu prea
se lărgește. Or, într-o poezie cu
finalitate, în general, etică, căci
D.Ț. este, cam în tot ce scrie,
un moralist, schimbarea unghiu-
lui e salutară. O altă primej-
die îl pîndește din direcția reto-
ricii. De cele mai multe ori
numele ei este comparația. E de
domeniul evidenței că resursele
asociative ale autorului sînt
prodigioase ; dar în ultimul vo-
lum ele încarcă uneori pînă la
refuz textul, îndeobște în detri-
mentul figurilor din familia me-
taforei, ceea ce conferă versuri-
lor un vag aer de simplicitate.
Pe de altă parte, demersul aso-
ciativ suportă, în mod individual,
de la caz la caz. Un anumit unghi
de deviație,un a numit raport
între funcția referențială și cea
poetică. Neîncadrarea în ele
la rezultate nedo-
ideatice sau lirice ale poemelor
printr-un exces ornant.
Prin substanța poemelor sale,
a celor mal bune. Dumitru Ți-
ganiuc mărturisește în favoarea
lirismului. Mai mult, nu numai
că nu-și reține propria senti-
mentalitate, dar o potențează
cu intenția de a declanșa în
cititor resorturi poate uitate, poa-
te reprimate. Nostalgic sau la-
mentuos, cu irizații de ironie ori
DUMITRU ȚIGANIUC :
Ecranul de iarbă
rite. De pildă, in Sălbăticiune,
poezia este comparată cu o
maimuță. Pînă aici, nimic rău ;
cu multe secole în urmă, Boccac-
cio lua apărarea literaturii nu-
mind-o „maimuța generală a na-
turii". Dar dezvoltată în conti-
nuare dincolo de limitele posibili-
tăților ei reale de semnificare,
ea excedează : „Și-i toată albă—
o minune / adesea însă confun-
dată / cu fila dornică a spune /
ce nu-i și nu va fi vreodată.
// Ea însăși naște —atîtea ges-
turi / a ceea ce a fost să fie, /
incit ce spun nu-s niște resturi /
dintr-un ospăț de poezie". Si-
tuația se repetă, in circumstanțe
apropiate, în cazul epitetului. în
general, se poate vorbi de peri-
colul suprasolicitării structurilor
acuzator și sarcastic, lirismul său
crește din condiția de om al sa-
tului transplantat La oraș, adaptat
acestuia pînă la un anumit ni-
vel, dar credincios obîrșiei. Se
așează astfel într-o companie
contemporană selectă — loan A-
lexandru, Ion Gheorghe, Adrian
Păunescu — poeți, după părerea
noastră, nejustificat considerați
tradiționaliști. înrudit ca sensi-
bilitate cu fiecare dintre ei,
nu este, în fond, tributar niciu-
nuia. Ceea ce-1 apropie de ei
este, în primul rînd, generarea
poeziei de o stare de impact ge-
neralizat : între trecut și prezent,
natură și civilizația mașinii, ru-
ral și urban, generații, perma-
nent și efemer etc., enumerarea
putînd fi mai cuprinzătoare. Iată
un poem edificator: „Vorbim ori
prea puțin, ori risipim / cuvin-
tele ca resturi menajere, / încît
și-n visul nostru zis sublim / in-
toxicat vreun șobolan mai pie-
re- // Avem dreptate-n tot și
nu avem / puterea s-o-nțelegem
întru totul, / pe buze ea-i ca
urmele de gem / cînd preagră-
biți ne ștergem doar cu cotul.//
Și sunetele ies ca niște raze /
de caracatiță-ntr-al nostru chip/
plutind și-n suferințe și-n exta-
ze / pe-al mării ori al norilor
nisip. // O casă pe pămînt,
una-n pămînt, / trăim oricind în
două locuințe, / cînd gurile prin-
tre pereți mai sînt / picioarele-
amiros a neființă. // Și iar ro-
tim o ceașcă de cafea — / pla-
netă pentru-o zi cu moi secre
te — / și iarăși un cuvînt va
mai cădea / de la etajul stele-
lor sub ghete".
Dincolo de poeziile împlinite
și de cele care nu spun mare
lucru, Ecranul de iarbă conține
virtualități abia tatonate cu un
fel de sfială, parcă. Este momen-
tul ca poetul să se lepede de cî-
teva comodități și/sau ispite :
cea a temelor confortabile cu
succes rapid și garantat la un
public larg și foarte larg ; cea a
performanțelor prozodice în si-
ne în folosul cărora este dis-
pus uneori să jertfească acura-
tețea unei idei ; în sfîrșit, tenta-
ția excesului ornant. A nu se
uita că, pentru păsările cu zbor
înalt, penajul nu este podoabă.
Mihail IORDACHE
Semne
DAN
BODNAR
zic : vint sălbatec, verde, lună plină,
aripi întoarse, domestice ape,
semn de tulpină, plante bolnave
și mă vezi și mă știi pe aproape
zic : greieri, lampă, lacrimi de maci,
fanfare de arzătoare cimpii,
tunele, primăveri somnoroase
între noi doar o toamnă va fi
mi-e sete cumva, ce draperii ciudate
se lasă peste toată ceața ta
ca și cum cuvintele ar fi întîi uitate
și-apoi gindite-ncet cu inima.
Noiembrie
Orașele ploioase
Mi s-a întîmplat in DO. Eram în stația de auto-
buz. Ploua. Am încercat să-mi deschid umbrela.
N-am reușit. Nu trecea nici un om, nici un automo-
bil. Am făcut o pneumonie.
Altădată în RE m-am împiedicat in timp ce aler-
gam. Ma urmărea un individ beat. Am căzut intr-o
baltă. Plîngea in hohote. Umerii i se cutremurau.
In iunie mă aflam in MI. Tocmai intrasem in-
tr-un restaurant. Așteptam un bărbat. Stabilisem la
telefon, de comun acord, ora și locul intîlnirii. A
început să plouă. O mulțime de fulgere brăzdau
cerul. Speriat de toată acea nemaipomenită dezlăn-
țuire a naturii bărbatul nu și-a făcut apariția.
Eram odată in FA. Marea, tumultoasă, lua forme
neobișnuite. Lumea de pe faleză mă privea cu ad-
mirație. Eram sveltă și rochia mea era croită după
ultima modă. Gindul că sînt plăcută mă umplea de
incintare. O ploaie rece mi-a destrămat îmbrăcămin-
tea. Mi-am amintit cuvintele prietenei mele, croito-
reasa, care se lăudase atît de mult cu așa-zisul lucru
bine făcut. M-am privit într-o vitrină. Eram de-a
dreptul caraghioasă. Apa șiroia de pe mine ca de
pe un acoperiș. îmi pierdusem geanta. Mi se rupse-
se un toc.
In LA și în SI ploaia a împiedicat un pictor să-mi
facă portretul. Nu-mi place să mă fotografiez. Acum
mă aflu in DO. E, desigur, doar o coincidență. Clădi-
rile, autobuzele, oamenii sînt diferiți. Mă chinui de
jumătate de oră să vorbesc de la un telefon interur-
ban cu mama mea. Deși are peste optzeci de ani sper
să-mi poată spune dacă nu cumva există o legătură
tainică între viața ei și ploi. Telefonul sună ocupat. Ca
de obicei, îmi spun, mama a uitat să pună receptorul
în furcă și a adormit înfiorată fiind de zgomotul ploii.
Locul de nicăieri
Automobilul, pot să jur, era fa-
bricat în 1920. Avea portierele vop-
site în roșu aprins și bara de di-
recție era nichelată. L-am intîlnit
pe o străduță. Ploua. Portiera era
larg deschisă. Nu era nici țipenie
de om prin împrejurimi. Motorul
duduia. M-am urcat la volan, am
tras portiera. Brusc s-a în^ninat.
Mi-a plăcut acest lucru, pot să
Privirea meduzei •
Bunicul neu avea o pereche de
bretele galbene. Le purta mai ales
duminica atunci cînd se plimba pe
Strada Mare. Primea adeseori bile-
țele de amor. Chiar petale de tran-
dafiri presate. El ridea de se pră-
pădea și din cînd in cînd îmi fă-
cea cu ochiul.
Eu începusem să visez noaptea doi
ochi uriași. Uneori mă urmăreau
și ziua. Eram aproape sigur că-i
știu.
Aparatul de bărbierit, pămătu-
ful, săpunul, bretelele galbene erau
pentru mine, toate instrumente ale
virilității. Știu că atunci cînd le a-
tingeam ochii dispăreau ca prin far-
mec.
jur. Am început să fluier și am
pornit.
Automobilul era plin de voci. Vo-
cile veneau de pretutindeni. Unele
răgușite, altele ascuțite, severe, îm-
păciuitoare, răzvrătite. M-am spe-
riat. Am deschis portiera. A înce-
put să plouă. M-am îndepărtat.
Ca un ecou ; CALEA CĂTRE u-
topia NU E ÎNTOTDEAUNA CEA
DE LA NEDESAVIRȘIRE LA DE-
SĂVlRȘIRE.
Intr-una din duminici, ca să scap,
am furat bretelele și le-am ținut
ascunse toată ziua in sin. Să fie
acesta doar un banal exemplu de
cauzalitate ? Mi se întîmplă și as-
tăzi să fiu tentat să fur bretele,
aparate de bărbierit și așa mai de-
parte. Mă feresc din răsputeri. In
luciul oglinzii plutesc ochii. Prin
aer. Intr-un balon de săpun.
Uneori mi-o amintesc pe Maria.
Îmbrăcată în negru. Parcă plutind
pe pavajul de granit de pe Strada
Mare. Maria, pe care bunicul a iu-
bit-o fără a o putea cuceri vreo-
dată și de care eu însumi mai sînt
și astăzi îndrăgostit.
Ovidiu BUFNILA
PROZA
Din malul sting al Șiretului
înainte și după vărsarea Suce-
vei, îndată de sub lunci înce-
pe un șes întins neted ca fa-
ța unei mese, proptind umă-
rul in dealurile Tudorei-
Oamenii din partea locului il
numesc Podișul Vercicanilor,
poate că aflîndu-se și in malul
cel mai ridicat al riului, ii zic
Podiș ; și al Vercicanilor că
pe vatra lui mai răzlețesc trei
pilcuri de case din așezarea ve-
chiului sat, statornicit aici pe
moșia uneia din primele dom-
nii de după Descălecătură.
înconjurat de dealuri împă-
durite cu porți de ieșire in mia-
ză-noapte și miază-zi pe cursul
apelor, cu bălți adinei sub
taina stufărișurilor în făgașele
părăsite de rîuri, ochiul răz-
boinicului I-a găsit adesa cel
mai potrivit cîmp de răfuială
cu dușmanul prădalnic.
La sinul podișului sînt multe
mărturii, pentru că i-au intrat
sub glie mulți oșteni dintr-o
parte și alta, de aceia lanurile
au sporul rodului.
De sute de ani Șiretul dez-
groapă din maluri și plugurile
scot la lumina zilei de sub
brazdă, vetre străvechi, mor-
minte, armuri, monede, cioburi,
precum cineva ar desface pen-
tru cunoașterea vremurilor,
locurilor și oamenilor de odi-
nioară paginile unei cronici.
Povestirile, legendele și ba’a-
dele trecute prin sute de ani
generațiilor au împămintenit în
istoria locului figura și numele
și fapta gloriosului domn al
Moldovei celei Mari slăvitul
Ștefan cel Mare.
Locul ii era cunoscut și în-
drăgit voievodului, că pe aici
își va avea cale pe de-a drep-
tul la Iași cu popasuri plăcu-
te, la hanul frumoasei Tudo-
ra și altul la Hirlău care și-a
lăsat ca urmaș la scaunul Mol-
dovei domn și spre norocul Mol-
dovei cu un om vrednic.
Peste apa Șiretului voievo-
dul a pus meșteri de a zidit
pod de piatră ale cărui urme
le-am prins la începutul vieții
mele, a-și putea zice a veacu-
cului meu.
Din piatra picioarelor ruinate
Carale din marginea Voronei,
cel de la Glodinoasa și rato-
șul Vercicanilor.
Dintre toate fintîna a rămas
și se spune că pe lespezile de
piatră, din talpă ar păstra o
inscripție asupra timpului și
cinstirea faptei. In izvor ar
avea aruncată de domn efi-
gia domnească. Se mai spune
in popor că și la pod într-unul
din capete ar fi lăsat îngropat
paloșul, să nu mai aibă dușma-
Fîntîna din Podișul
9
Vercicanilor
roșcănenii au găsit de cuviin-
ță să zidească fintîni și temelii
de case. Bune și una și alta
întru pomenirea domului și
rost vieții.
Pe acest loc voievodul a ie-
șit cîndva in anii domniei
înaintea hoardelor tătare, care
în cîrdășia altor dușmani au
tâlhărit Moldova.
Biruinței i-a pus semn o
fintînă zidită între pîriul Glo-
dinoasei astăzi secat și drumul
ce leagă Ținutul Botoșanilor de
Tîrgul Băii, că prin acest loc
se întretăiau drumurile mari
ale Moldovei acelea care a-
jungea din Țara leșască la por-
turile dunărene.
Katoșuri și hanuri vechi, re-
numite le ședeau la răspinteni,
după cum le-am găsit pe ace-
le două din Tudora, pe al Iui
nul îndrăzneală să calce locu-
rile.
Dintre toate precum atn zis
fintîna se află pină în zilele
noastre și supraviețuiște din
grija pe care i-a purtat-o din
dragul pentru istoria locurilor,
vercicăneanul Poienaru cu cei
nouă feciori ai lui; curățînd-o
și îngrijind-o ca pe fintîna din
poveste.
In iulie 1904 cînd țara a săr-
bătorit 400 de ani de la moar-
tea voievodului, în comuna Li-
teni satul aparținindu-i, s-a
pregătit o mare serbare la fin-
tîna de la Vercicani.
Scriitorul Mihail Sadoveanu
care în aceia vreme s-ar fi a-
flat la Liteni, cu alți scriitori
și dascălii comunei, ar fi fost
inițiatorii festivității.
Oamenii satelor din comună,
și odată cu ei cei ai localită-
ților din vecinătatea locurilor,
din Roșcani, Joldești, Vorona și
Tudora, bătrîni, tineri, și șco-
lari, imbrăcați în portul tra-
dițional, pe atunci foarte ase-
mănător cu al plăieșilor, mer-
geau în pilcuri pe jos și călări
cu steaguri în frunte cîntind
de credeai că au reînviat osti-
le Domnului Ștefan.
S-a adunat lume multă cum
nu s-a mai văzut de la lupte
încoace pe acel loc.
S-au ținut cuvîntări, s-au
spus poezii, școlarii au cintat
cîntecele cele vechi de gloria
străbună- După serbare la Ra-
tosul Vercicanilor și la hanul
Glodinoasei s-au încins hore,
gospodarii au cinstit vin din
oale de lut, și au ascultat bala-
dele spuse și cîntate de bă-
trinii lăutari. Copiii s-au jucat
de-a ostile pe tăpșanul din
preajma fintînii. Și ostile dom-
nului Ștefan au învins pe tă-
tari, pedepsindu-i pe tătari să-i
ducă de-a călarea, și să trea-
că Ia poarcă în jocul oinei.
Serbarea s-a încheiat în tîr-
ziul serii, cu o dorință nestinsă
în suflete, a zilei cînd Țara ii
va elibera pe toți românii și își
va alătura pămînturile străbunei
Dacii ciuntită de dușmani.
Dacă în vremurile de odini-
oară locurile s-au păstrat în
memorie și cinstit, astăzi cînd
prețuim din adîncul inimei glo-
ria străbună, lecția de istorie
să o ținem cum se cuvine Ia
Fîntîna Domnului Ștefan din
Podișul Vercicanilor.
Să bem un pahar cu apă
din izvorul curat al istoriei.
Eugenia Răileanu IACOB
Norii au țipat la ultima noastră-ntîmplare
apoi ne-am retras tăcuți către casă
acolo ușa conversa cu fereastra
despre neînsuflețirea lor nemuritoare
mai apoi ne-am amintit un text de gazetă
un rege anume a murit subit
noiembrie, seara, aveai în cuvinte
ceva ce strălucea la nesîrșit
ne turburam tomnatec, in aburi de ceai
se auzeau : mașinării ciudate
soldați! întoreîndu-se acasă,
trosnitul focului la sate,
uși închizîndu-se, copii,
pași de șopîrlă, țipăt de nori,
conversații confuze, telegrafe,
nechezături de iepe și viori.
zgomote pline de romuri de seară,
fanfare de parc, claxoane, în tot
strălucea ceva la nesfîrșit
și ochiul tău îl traversa înot
Viciu de toamnă
in tot era o nebânuită boală
în mănuși de iarbă îți culegeam petale
duminicile începeau cu fantastice umbre
cum încep uneori cuvintele tale
în talciocuri doar plante, doar ceaiuri
aerul căzuse grav Ia pat
luna tușind moțăia către margini
și doar un ochi îl aveai supărat
te-aș fi întrebat către cine, de cînd
se-aud aceste nunți bolnave
ți-aș fi răspuns pe o limbă de sus
că steaua-i pe ducă de m-ai fi întrebat
în rest era o pace lăsată
într-un copac de fulger spintecat
în tot fierbea un nebănuit, nespus
viciu de toamnă dormind îmbrăcat.
Camera
era o ușă de frig camera toată
la ea ar fi-nvățat spaima să bată
și parcă siberii înlănțuite în ea
ar fi răcit pe podele o stea
nesupus mai era somnul din toate
încît vorbeam mereu jumătate
încît pășeam peste umbra mea
dar numai peste jumătate din ea
și nemaiavînd prizonier vreun cuvînt
ne făceam pelerine căptușite cu vint
și tu te-așteptai că sînt gata să strig
atît era de sălbatec de frig
acolo era un fel de aici
în care aveai cuvintele mici
în care somnul îți creștea din picior
că nu știam de e somn sau de-i dor
și mereu, mereu altcineva
cu aerul nostru se învelea
și somnul rupt de pe retină
făcea din umbra ta lumină
că nu te-ntrebam și nu mă-ntrebai
despre troienele din mai
că nu-mi spuneai, că nu-ți spuneam
de ce se-mping răchitele în geam.
Cîmpia nebună
mă deschideam spre cuvintele pedepsite
și sorbeam din sînul nevestelor de salcîm
pe cimpia nebună rostogoleam primăvara
în primăvară acum doar rămin
înainte de a rosti am plus jar la cuvinte
și am pus străjeri să vegheze la mal
tu înotai cu un braț căci în altul
se loveau de el crinii aburos și egal
în jurul nostru mîini arzinde și iarna
ca un plămîn înflorit ne-acopereau
ochii tăi n-aveau iris, nici lacrimi
între ei se schimbau și se ningeau
mă deschideam spre cuvintele pedepsite
în dansul zănatec încălecînd pe cal
n-aveam pinteni, ci crini la carîmb
ce se loveau de noi
de mine și de cal
lent, aburos și egal.
j
Pagini bucovinene — II
PERMANENȚE
TRANSPARENTE
Nihm Horodnic
Mihai Horodnic s-a născut la 15 iulie 1907 în comuna Bil-
ca, județul Suceava. Părinții săi. Alexandru și Ana, au
avut trei copii, Mihai fiind întîiul născut. După termina-
rea celor patru clase primare în sat, urmează cursurile
liceului „Eudoxiu Hurmuzachi" din Rădăuți. A murit du-
pă promovarea clasei a Vil-a, la 4 septenbrie 1926, la
vîrsta de 19 ani.
A fost redactorul și sufletul revistei „Muguri" (seria
I, 1924—1926) a liceului „Eudoxiu Hurmuzachi" din Ră-
dăuți.
Mihai Horodnic a scris poezie, proză, teatru, critică li-
terară. A publicat poezie in revista „Muguri" în timpul
vieții sale, iar postum, Ionel Negură, I. Cojocariu, C. Ro-
tariu au tipărit poezii de-ale lui Mihai Horodnic în a-
ceeași revistă „Muguri" (în numărul omagial — închinat
poetului — din toamna anului 1926 ; în seria a Il-a a
revistei, an. IV., nr. 1, 2—3, editată la Botoșani în 1927;
în seria a III-a, an IV (sic!) nr. 1, 1934). E. Ar. Zaharia
reproduce cîteva poezii de-ale lui Mihai Horodnic în
revista „Orion“, an I, nr. 6, Rădăuți, 15 iulie 1933 și o
fotografie a poetului în revista „Argonaut", an 1, nr. 1,
Rădăuți, 1 octombrie 1934.
V. I. Posteucă (cumnatul lui Mihai Horodnic) s-a preo-
cupat de editarea operei lui Mihai Horodnic, operă pe
care a scos-o în două volume: „File de poveste". Cer-
năuți, 1936 (volum de poezie adunat de prin reviste) și
„Haiducii", București, 1938 (poem dramatic în trei acte,
jucat pe scena liceului rădăuțean de elevi, în timpul
vieții poetului).
Despre Mihai Horodnic s-a scris relativ mult în pe-
rioada interbelică. Colegii de generație ai lui Mihai Ho-
rodnic, care l-au admirat și prețuit pe poet și care între
timp ajunseseră și ei scriitori, i-au închinat lui Mihai
Horodnic studii, medalioane, recenzii. Zaharia Macovei (E.
Ar. Zaharia) închină poetului un articol în revista Răboj,
1932. E. Ar. Zaharia, Victor Măgură, Vasile Posteucă au
organizat la 15 iulie 1933 la Rădăuți o „șezătoare come-
morativă" cu care ocazie au fost prezentate expuneri des-
pre viața și opera poetului- Teodor C. (Iulian Vesper) sem-
nează un articol despre Mihai Horodnic intitulat : „Luceafărul
poeziei bucovinene", în „Orioin", an I, nr. 6, Rădăuți, 15
iulie 1933 ; Nicolae Pavel și Aspazia Munte au scos un
„Breviar de poezie bucovineană contemporană". Cernăuți,
1934 ; V. I. Posteucă, Introducere (la ediția de poezii ; „Fi-
le de poveste", Cernăuți, 1936 ; studiul apăruse între timp
și în revista „Iconar" din 1936). Iulian Vesper semnează
medalionul „Mihai Horodnic" în „Glasul Bucovinei" din
19 august 1936 ; Traian Chelariu, viitorul universitar, vor-
bește și el despre Mihai Horodnic în „Freamătul literar".
Șiret, 1936 ; I. E. Torouțiu, un alt viitor universitar, sem-
nează prefața la volumul de teatru „Haiducii", apărut în
1938. G. Drumur semnează recenzia piesei Haiducii în
revista „Iconar", nr. III, nr. 4, 1937. Tot în urma apariției
la București a volumului de teatru T. Drac ea, în .Gazeta
bucovinenilor" din 20 mai 1938 și G. A. Răncu, în „Che-
marea", 1938 semnează articole elogioase la adresa crea-
ției lui Mihai Horodnic.
Mircea Streinul îl include pe Mihai Horodnic în lucra-
rea sa: „Poeții tineri bucovineni", apărută în 1938 ; Tra-
ian Mihăilescu, în „Poeți morți", București, 1939 ; E. Ar.
Zaharia, în „Portrait de la Bucovine" (scriere datînd din
aceeași perioadă) și tot E- Ar. Zaharia îl include pe Mi-
hai Horodnic în a sa „Antologie rădăuțeană". Cernăuți,
1943, Colecția Societății scriitorilor bucovineni, cu patru
poezii, un medalion literar și un studiu introductiv („Punc-
te de reper").
In anii noștri, prof. Luca Bejenaru a ținut o comunica-
re științifică, „Poezia lui Mihai Horodnic", in cadrul „So-
cietății de Științe Filologice", filiala Rădăuți, in mai 1986;
același profesor prezintă un medalion literar „Mihai Ho-
rodnic" in sesiunea de comunicări științifice a „Societății
de Științe Filologice", Suceava, 1986 iar profesorul Vichen-
tie Nicolaiciuc a vorbit despre opera lui Mihai Horodinc
în comunicarea științifică „Voci tinere", în cadrul cercu-
lui de limbă și literatură română, Rădăuți, noiembrie 1986.
Ion PRELIPCEAN
Din file de album
S-au îmbrăcat în floare grădinile pe rind
Cutremurate toate de vraja unui gind ;
Și albe ca zăpada lucesc aprinse-n soare
Și rid și se tot miră de-atita sărbătoare.
De sus coboară îngeri și-n liniștea senină	-
Răstoarnă peste straturi ulcioare de lumină.
Și tot mai lin șoptesc izvorul de viață
Și cresc garoafe albe și muguri de verdeață.
Pe-un ram cuprins de floare s-a prins o rindunică
Și graiul ei subțire tăcerea o despică ;
Și nuferi blinzi din ape simțesc că-i primăvară
Și-și dezvelesc la soare curata lor comoară
De gingășie albă și cerului se-nchină
în străluciri aprinse de-o tinără lumină.
I
Și-i sărbătoare mare in zările albastre,
A înflorit grădina și-n sufletele noastre...
Pribeag pe-un drum de soare eu m-am pornit să merg
Și deznădejdea toată din sufletu-mi s-o șterg.
S-ajung in țara unde mai albi in floare-s merii.
Să sec dintr-o sorbire izvorul primăverii.
Să simt o viață nouă...
Dar m-am oprit din drum...
Zile de copilărit
Cu tata alături, in carul cu boi
Ieșeam dimineața pe poartă la noi
Și drumul năvalnic făcea cotituri
Pînă departe in zări de păduri !
Și țarina plină de holde și soare
Rîdea bucuroasă cu zîmbet de floare.
Cu ochii departe pe lanuri aprinse
Priveam cum se leagănă spicele ninse
în ploaia de soare cu raze fierbinți
Și boii pășeau liniștiți și cuminți.
Și iarăși pe carul cu snopi de secară
Veneam către casă in faptul de seară
și cerul era numai spuză de stele
și drumul gemea sub roțile grele...
Și cumpene negre dormeau Ia fîntini
și focuri aprinse luceau pe la stini.
O, vreme trecută, întoarce-mă iară
in carul de-atuncea pe drumul de țară
și-njugă-mi iar boii de-atuncea la jug
și varsă-mi în suflet noroc și belșug !...
Sandaua
de
gheață
un stilp de lut să măsurăm
Știm că va trece o iarru
Cum te rugam să mergem
la pont și cum nu auzeai, cum
nu voiai să auzi, iar vocea
umbrea la picioarele rugii și
o mină despărțită de gind și
de trup, înjumătățind suma
leghelor dintre noi, scria în
aerul absent un gest mereu
lustruit de scriptori.
O să ridicăm in locul acela
toate pornind numai de la el.
de piatră prin noi.
Marea va îngheța atiția stinjeni in jos iar nainte mai
mult decît putem vedea sau am vrea să încercăm.
Noi bănuim totdeauna incrincenarea lumii.
Numai acum putem găsi urme alburii încătușate in
burta imensei transparențe.
Și trebuie să le găsim înainte ca turme de hipocampi
sălbăticiți să ne zgîrie de tot fereastra cu potcoava și
inainte ca talpa de os a săniilor să deseneze țesături prea
dense peste obstinația căutării noastre.
Știu și de pasărea marină ce-și potrivește o clipă zbo-
rul după ele apoi dispare ca săgeata spre altă iarnă
scită.
Am mers in pustiul imaginabil doar în depărtatele
vremi și am călcat șovăielnic cimpia de gheață, pe care
nimeni nu-și încercase piciorul, amenințat de chemări
surde sechestrate in viscere.
Și minioș și singur am găsit sandaua.
Era a femeii căci șoptit călcată...
Am săpat-o și am adus-o în fața oglinzii.
La noapte imi încuia umbra in odaie și pe a ta
cum am luat-o fără să știi.
O să punem in fața nopții o gamă minoră și o silim
să-și adune nervii pină la trecere.
Așa iți fac pe plac și te cred că poetul nu-i exilat ci
tu, cea care scrii triste, chemări pe care el le ritmează
clasic printre faste mai nu uitind uneori să-ți rătăcească
și chipul la serbările auguste.
Apoi văd cum sandaua nu va rezista chemării și va
fugi pe unde am lăsat-o în singurătatea universală.
Eu imi voi petrece ziua privind cum toate cele știute
despre poeți se așază liniștite la locul lor.
Ca să mă pot ști întoarce la tine mi-am desenat con-
turul sandalei pe piept.
M. TINESCU
la-mă...
Ia-mă-n brațe, codrule
inalță-mă, dorule,
și mă trece-n taina frunzei,
împărat peste iluzii ;
și mă trece-n șapte flori,
cintec de privighetori,
pe aripi de va să vie
tocma-n MAREA FANTEZIE,
ța în copilărie,
frumusețile de mituri,
cu undiri de infinituri...
Ia-mă-n brațe de voinic,
să pot veacul să ridic,
și dă-mi forța stelelor,
impăratul Ielelor,
Ielelor, suratelor,
că eu sunt amantul lor.
Ielele, iubitele.
Iele, doar ginditele...
în păduri mari, fermecate,
să mă plimbe prin palate
in luciri de lac culcate...
Numa-n aer îmbrăcate,
in oglinzi mari reflectate,
să dansez cu ele toate,
de să-mi pierd mințile poate...
de să-mi pierd mințile poate.-.
Lui Eminescu
Ah, cine a spart eternul
nopților
Luminînd
Miezul de diamant
Al gindirilor
Mele ?
Vai! Niciodată
Nimeni n-a auzit
Atîtea clopote ale durerilor
Țării și speranțelor noastre!
Sempitern însoțit cu nimburi
Iubirii desăvîrșit
Fără etate.
Cosmice rotații perpetuu
convertite
în mit național. Poetic cifrate
Adio !
Zaharia MACOVEI
| DEBUT
Ur nume
Erai îmbătat de toamnă
Cînd pașii tăi legănau
Liniștea eternă
A unei clipe.
Erai răpit de ninsoare
Erai curcubeul zăpezii
Și cind fruntea ta
A devenit cer
Și ochii tăi lumină
Eu te-am numit iubire.
luliana BĂNCESCU
Însemnări despre George Coșbuc
(urmare din pag. 1)
nicuță, așa cum merită un Coșbuc,
te ispitește :
„Ce poftiți ?“
„Mă rog, dl. Coșbuc e acasă ?“
„Da !“
„Spuneți-i că un român bucovi-
nean vrea să-i vorbească". Și in-
tri. Treci prin salon în odaia de a-
lături, odaia de lucru a lui Coșbuc;
etajera cu cărți, dulăpaș cu lavoar,
haine în dezorodine, pantofi de
noapte, fotografii ale lui C(oșbuc)
și ale familiei ,o schiță în creion
cu „fecit Al. Coșbuc". Dante cu
Beatrice, hărți ale fronturilor tăia-
te de prin jurnale cu cele mai cu-
rente însemnări ale mișcărilor de
pe fronturi. Vine cineva. Servitoa-
rea după capot și pantofi. Pe ur-
mă iată-l răsărit: simplissim, natu-
ralissim, tras la față, zîmbind pare-
că cu cineva care vrea să-și adu-
că aminte cum e un zîmbet (...)
incit dintr-odată te cuprinde o cal-
dă afecțiune (...).
„Domnule Coșbuc, iertați că ne-
venind DVoastră niciodată la Buco-
vina, o parte din Bucovina îndrăz-
nește să vie ea la DVoastră".
„Da cum de vii să mă insulți,
domnule, pe mine, care de vreo
3—4 ori am fost în Bucovina ? (...).
Și dta să-mi faci așa reproșuri !
Cine adecă ești dta ? Șezi colea !".
Mă prezint.
„Ești cumva al părintelui Mora-
riu
„Da !“.
„Ei, bine c-ai venit. Ce Dumne-
zeu sînteți așa sălbateci! A mai fost
un român austriac pe aice. Voiam
să-l caut, dar a plecat. Sau poate
vi-i teamă. Nu vă fie, că doar n-a-
vem a face politică ori spionaj.
Spionajul îl fac eu singur. Mă dau
ca prostul in vorbă cu oricine —
cutare soldățoi german și tot știu
ceva. Ia să văd, dta știi ce trupe
germane stau la București ? Nu
știi ? Dar gradele germane le cu-
noști ?“
„Nu ’"
„Și fronturile le cunoști ? lată-le!"
Un torent de întrebări singur
răspunse, o memorie extraordinar
de intensă și o vioiciune atît de
tinără ; merită palme cine a scornit
că Coșbuc se stinge de ultrajărtfi-
re lui Bachus.
Vin întrebări despre Bucovina
(...). Și izbucnește nădejdea lui de
sigură izbindă a dreptății, pentru
că „prea e mare viforul, ca să se
aleagă ceva mic din el!".
„Vino cind vrei. Uite, să-ți dau
niște cărți. Franțuzește citești ? Eu
și așa nu mai am ce face cu ele
și toți mă pradă. Vină, mai mer-
gem la un pahar de vin. D-Ta poți
aduce oleacă de țigarete, că noi greu
le căpătăm. Ori aice, la umbră, să
tot stai și să tragi și să povestești".
Mi-e parcă și uniforma încă mai
puțin urită acum, pentru că îmi
deschide uși de altcum de nedes-
chis și mă îndreptățește să calc
necălcate praguri (...).
21.12.1917
Seară în librăria „Sfetea": Coș-
buc !
„Ei, da ce-i cu dta, am crezut
c-ai plecat! Ce faci acum ?“.
„Ia, nu prea multe".
„Ei, atunci hai la un vin!"
„Hai!" — Și la vin să-l vezi:
vervă inepuizabilă, voie bună fără
de sfîrșit, elasticitate acrobatică
care, fără asociație de idei, prin
toate colțurile se zbînțuie. Limba
românească ? Din ea însăși o să se
dezvolte.
„Domnule, eu pare că văd aevea
cit de frumos o să se dezvolte, că
doară noi, poeții, la ce sîntem ? !
Eu cum mi-am făcut cuvinte ? ! De
pildă cuvîntul întrulpi. Știi, în
„Nunta Zamfirei" :
„De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat
Frumoase toate și întrulpi
Cu ochi șireți ca cei de vulpi
Cu rochii scurte pînă-n pulpi
Cu păr buclat".
Cuvînt fabricat de bietul Coșbuc.
„...Trebuie s-o mărturisesc, în
urmă, că m-au întrebat pîrdalnicii
de filologi! Dar pînă să-și deie
seama ce înseamnă, vreo șase imi-
tatori de-ai mei l-au primit și l-am
cetit cu ochii mei!“
„Și ce înseamnă, mă rog, cuvin-
tul „întrulpi" ?"
„Cum, păi nu înțelegi din frază?
întrulpi, durdulii, trupeșe cu mijlo-
cul încins frumos, ca niște vulpi
șriete..., pentru că asta s-o știi de
la Coșbuc : femeia e pe atita de
frumoasă, pe cit de frumos se știe
încinge ! (...). In traduceri din Dan-
te am introdus de pildă cuvîntul
aexoare, analog cu dulcoare, lucoa-
re. Așa, asta-i treaba poeților, vor-
ba e numai s-o știi țintui într-o ri-
mă, într-o rimă, nu la mijlocul ver-
sului și las’ de nu prinde ! Și chiar
dacă unul, două nu prind, dar ceva
tot rămîne. Și apoi cuvinte din tot
cuprinsul limbei românești, că doar
n-avem a ne ține de trunchiul pu-
rității al lui Odobescu". (...).
III — Pagini bucovinene
„in om obișnuit
este un om normal*
Interviu cu Tatiana TOLSTOIA
Printre multe nume noi pe
care Ie descoperim în reviste și
pe coperta cărților sînt unele ca-
re rețin în mod deosebit aten-
ția. Prima nuvelă a Tatianei Tol-
stoia a fost publicată în 1983,
apoi ea a mai scris încă trei-
sprezece, care, toate, au suscitat
un viu interes din partea celor
care apreciază stilul elaborat și
imaginația fără margini. Prima
culegere din nuvelele sale ur-
mează să apară anul viitor.
Ințelegînd că ar fi absurd să-i
ceri autorului ce căuta să spu-
nă în cutare sau cutare operă,
i-am pus o întrebare care atin-
gea implicit creația : de ce în li-
teratura rusă în care poetele
sînt atît de numeroase, există a-
tît de puține romanciere ?
— Nu știu de ce, dar este a-
devărat. In schimb, proza zisă
feminină se găsește pe toate
drumurile. Semnele sale particu-
lare sînt diverse : confuzia în-
tre viață și modul de viață, dul-
cegăria, manierismul și mai ales
mentalitatea de consumator. A-
utorul de acest tip se trădează
cel mai adesea prin amănunte ;
precizînd marca, bineînțeles stră-
ină, a unui frigider, scriind în
loc de „mașină"* Lada verde sau
Mercedes roșu și imbrăcîrdu-1 ne
erou cu un pardesiu de piele,
finlandez, în Ioc de pardesiu ne-
gru pur și simplu. înainte ca
eroul să aibă vremea să-și tragă
blugii, autorul se grăbește să
precizeze eticheta acestora, acor-
dîndu-le mult preț în forul său
interior. Proza feminină este in
principal afacerea bărbaților. Pe
de altă parte, există femei care
se trudesc în manieră masculină,
dar greșesc, chipul feminin ne-
cîstigînd nimic prin arborarea
unei mustăți.
— Nu sînteți în mod deosebit
adepta emancipării femeilor ?
— Imposibil să dăm înapoi,
dar regret consecințele acestui fel
de emancipare. Femeile și-au luat
în spate totul lăsîndu-i pe băr-
bați fără povară, în timp ce ele
trebuie să suporte o dublă sar-
cină. Bărbații rămîn deci fără
ocupație. Biologic vorbind, ei nu
sînt ființe foarte răbdătoare,
mulți dintre ei refuzind să exis-
te pornind de la momentul din
care viața lor este stabilită di-
nainte. Bărbatul trebuie să aibă
o perspectivă socială a afaceri-
lor ; femeia, va ști să-și găseas-
că întotdeauna locul in plan psi-
hologic. Vedem astăzi femeia îm-
brincind bărbatul, acolo unde
n-ar trebui s-o facă. Văd multi
bărbați slabi, feminizați și femei
agresive.
— Nu vă temeți, vorbind ast-
fel, că vă	găsiți în compania
scriitorului	Vasili Belov care
s-a arătat	în romanul „Totul
urmează* un	dușman înverșunat
al emancipării ?
— Aș vrea să cred că Belov
avea cele mai bune intenții însă
rezultatul este o operă mizan-
tropică. E vorba de un protest
împotriva femeii ca atare și
nu împotriva incidențelor eman-
cipării. Faptul însuși că femeia
există ii provoacă ura. nevoia
de a o denigra, de a-i interzice
să respire, -i să se miște. Acest
med de a reprezenta femeia ca
receptacul al răului denotă o i-
rocrizie nedmenă de un scriitor
ca Belov.
— Pentru a termina cu Belov,
dar nu și cu ipocrizia, nu cre-
deți că acest viciu nu este
cumva similar spiritului mic bur-
ghez prin care păcătuiesc în mod
deosebit personajele dumneavoas-
OPINII
„Cui îi este
teamă de
Ion Barbu"
Prezența poeților în teritoriile
criticii literare nu mai civ.sumie
o noutate. Nu in puține cazuri a-
semenea intervenții s-au d. edil
salutare, poate și datorită part :u-
larității specifice de pere p r.
interior) a faptului artiști. Nj
lipsesc exemple de pa t: r< • -
bili care au avut meritai de a *-
mite și strălucite judecăți dt va-
loare despre o operă sau alta.
Cîteva nume, cum sînt azi ■ L ale
lui Șt. A. Doinaș, Marin S i--s .i.
Dinu Flmând sau Tr. T. O-
șovei, ilustrează afirmația de mal
sus. Și iată, de curind, o altă
semnătură vine să rețiri atenția,
îl avem în vederi pc Vidrei Di-
nescu, autor al unei ir.tc-rî-santa
suite de articole despre poezie și
•.tematică găzduită de revista
-Săptămina". Cum era și de pre-
tpus. tătarului poet nu i-a scă-
pat prilejul de a aduce in discu-
ta _< ,ul- i - Barbu. Și pentru
p.zdw	sale _răs::arnâ" in-
.--i...	fel cam tot ceea ce
•-* scris despre ilustrul _er-
. '. mtritâ a fi luate în
r r Cu o franchețe ce-i
bihe. V.D- smulge ghirlandele
strălucitoare care drapează ope-
barbtană. îndrăznind o privire
■iOMVă si fără „menajamente** a-
pr -.—Stei-..
N . trebuie să ne așteptăm la o
lă „d.agnosticare"* a poeziei a-
. ăhzat?. rostul acestei intervenții
..e-3 .- ,4a de semnalare. Dar poa-
t, sever cu cei care s-au o-
pat de nij-ui „Jocului secund**,
■".D. iși exprimă dezamăgirea .fa-
ță d- rezultatele investigațiilor a-
- ra. punind nereușitele res-
p t. Lm pe seama... timidității :
-Aura sa universitară (a lui Ion
B bu,_ n.n.) a intimidat pe cei
mal mulți dintre comentatori"". De
unde, crede V.D., excesul de elo-
gii și mai cu seamă tentația de
a stabili cu orice preț interferențe
intri poezia lui Barbu și mate-
t-’.- barbiliană. Spre clarificare,
V D. • aduce la cunoștință că în
întreaga operă poetică a lui Ion
REPORTER ----------
„Scriitorul"
Povestește colega mea, Maricica
Tătar :
Intr-o zi am primit la U.J.C.A.P.
o scrisoare adresată de o bătrină
cooperatoare din comuna... ziarului
județean. Scrisul nu putea fi al
femeii, pe care o cunoșteam ; ere
un scris cu pretenții intelectuale,
cu oarece formulări avocățești de
modă veche, iar în conținut, ce sâ
vă spun ? Toți șefii din comună,
primar, președinte de C.A.P., șef
de post erau acuzați de cele mai
groaznice hoții și matrapazlîcuri.
MA la 'irșit, petenta cerea să i
• dea ■ de, spunind că a făcut
actele șt n-a primit nimic. Am ple-
cat t- comună, am chemat pe pre-
’dinte șt ne-am dus împreună la
ca :
— Bună ziua, mătușă.
— Buna ziua.
— Ai trimis matale o scrisoare la
ziar r
— Am trimis, draga mamei, că
mi-am cerut dreptul meu...
— Și ce ai cerut mata în scri-
soare ?
— Pensie, draga mamei, că am
făcut cerere și nu mi-o dat...
— Dar aici văd că i-ai reclamat
pe toți, că sînt hoți și fac abuzuri
și cîte altele.
— Eu n-am reclamat pe nimeni,
doamne ferește ! Eu vreau dreptul
meu, atita, ce am eu cu ei ?
— Dar nu dumneata ai scris-o ?
— Nu, draga mamei, că eu nu
știu carte. Mi-o scris-o cineva...
— Și nu ți-a citit-o după aceea ?
■— Nu mi-o citit-o, mi-o zis atî-
ta, lasă, dacă n-ai să fii mulțumită
cum ți-am făcut-o eu, să vezi.
— Dar ai semnat matale ?
— Nu, puica mamei, n-am însam-
nat eu. El m-o însamnat și i-am
dat și douăzeci de lei.
— Mătușă, să știi că omul acela
Pe bancă în parc
E o zi plină de soare, stau pe o
bancă în Suceava și privesc orașul.
Lîngă mine apar două personaje :
un bărbat și o femeie, ambii cam
în vîrstă.
— Bună ziua, zice el. Putem să
stăm'și noi oleacă ?
Pînă să-mi bîlbîi eu răspunsurile,
vorbește femeia :
— D-apoi cum să nu putem ? Dor’
banca-i pentru toți.
Se așează, eu îmi văd de con-
templația mea, dar înregistrez fără
să vreau discuția lor:
— Și ce mai faci ? întreabă el.
Nu ne-am văzut de vreo șapte ani.
— Ce să fac, mă chinui cu viața
asta. Mi-o murit barbatu acu’ doi
ani...
— Eu m-am despărțit de femeie,
că era o stricată ș-o puturoasă.
Omul umblă în geantă, scoate o
sticlă de vin începută și-i smulge
dopul cu dinții.
— Bei o gură ?
— Vai de mine, nu, eu cu acri-
turi de astea nu prea bat.
El. mai caută prin fundul genții
tră ?
— Există o optică superficială
asupra mentalității mic burghe-
ze care constă în a căuta con-
fortul, articolele cele mai căuta-
te etc. Ori mentalitatea mic bur-
gheză nu este dorința de a trăi
mai bine, nici măcar invidierea
bunurilor celuilalt, ci respectul
bogaților pentru bogăția lor și
disprețul săracilor pentru sărăcia
lor, pe scurt este mentalitatea
care înlocuiește valorile umane
prin valori comerciale. In dome-
niul valorilor intelectuale micul
burghez se îngrijește mai ales de
prestigiu.
— Ce vă incită să optați pen-
tru eroi neînsemnați, mici, ținîn-
du-se la marginea evenimentelor?
— Eu nu vorbesc de un om
mărunt, ci de un om normal.
A-țî fi teamă, a visa, a te în-
doi, a nu înțelege, a suferi, a te
înșela, a iubi, a invidia, a te
angaja într-o muncă pe care nu
știi s-o faci, a minți, a spera
sînt tot atîtea lucruri normale.
Dimpotrivă, oamenii frumoși, in-
teligenți, eroici sau invers, sce-
lerații sînt mai degrabă excep-
ția. Eu mă întreb dacă literatu-
ra are într-adevăr nevoie de erou
pozitiv. Poate că da- Totuși nu
eu am fost aceea care a remarcat
că în întreaga literatură rusă nu
există decît un singur erou in-
contestabil pozitiv : prințul Miș-
kin al lui Dostoievski și chiar
și acesta era idiot. Pe plan uman
eu detest eroii model, de pro-
gramă școlară. Cartea omeneas-
că e cea care mă interesează în
om. ,
Slăbiciunile omenești sînt a-
celeași și la eroi și la persoanele
despre care am fi înclinați să
spunem că nu valorează nimic.
— Eroul nuvelei dumneavoas-
tră, „Frunză crudă", e eliberat
printr-o operație misterioasă de
frămîntările care îi fuseseră im-
puse, se transformă într-un fel
(Interviu luat de Olga MARTINENKO)
(După „Leș Nouvelles de Moscou**, nr. 8, 1987)
In românește de Viorel DARJA și Mircea TINESCU
Barbu nu există decît „trei frag-
mente cu înțeles matematic și nu-
mai 14 termeni de specialitate- și
aceia de uz curent (cercul, sfera,
pătratul, triunghiul, unghiul etc.).
și totuși, exegezele vizate se cram-
ponează de găsirea unor asemenea
echivalențe. Ba, unul dintre cer-
cetătorii care s-au ocupat de des-
ciirarea așa-ziselor ..ecuații” liri-
ce a descoperit că fiecare dintre
poeziile lui I- B. ar fi concepută
după „tipicul demonstrării unei te-
oreme”. Ceea ce, trebuie să recu-
noaștem, e cu totul exagerat. A-
semenea premize nu pot duce decît
la speculații sterile, menite să
deruteze cititorul. Așa s-a în-
tîmplat, de pildă, cu poezia
„Grup”, despre care s-au emis „ce-
le mai imprudente și mai ili-
cite interpretări**. Pornind de la
motivația că I. B. „și-a lăsat lo-
garitmii la porțile poeziei", V. D.
face o succintă trecere în revis-
ta a principalelor sale texte pro-
punînd „restabilirea adevărului".
„Ritmuri pentru nunțile necesa-
re", spre exemplu, i se pare lui
V. D. a fi „cea mai confuză poe-
zie a lui Ion Barbu" iar „Oul dog-
matic" nici mai mult nici mai
țin decît „un fel de parodie cu
nuanță ironică". în schimb, ba-
lada despre Riga Crypto _ (care dă
și titlul serialului din Săptămina)
îi prilejuiește o spumoasă punere
și scoate un pahar.
— Ei, ai și. pahar...
— Am. Ia, să fii sănătoasă.
Ea zice să trăiești mulți ani, ia
o gură și se strîmbă.
— Păi dacă-l guști așa. Ia-1 de
dușcă.
Femeia se uită spre pahar, răsu-
flă adînc și-l dă peste cap. Se
strîmbă iar și-l înapoiază.
— Să fii sănătos.
Iși toarnă și el, îl bea de dușcă,
plescăie de plăcere.
După un moment de pauză:
— Și ce faci, nu te măriți ?
— Da nu mă mărit nimica, am
de superman gata să distrugă to-
tul pentru a-și atinge scopul. As-
ta înseamnă că fără suferință o-
mul este incomplet ?
— Noi am fost prea mult timp
prizonierii conceptelor alterate,
ai optimismului facil, ai unei vi-
ziuni superficiale asupra ferici-
rii. S-au consacrat maxime de ge-
nul „Omul este creat pentru fe-
ricire, ca pasărea pentru zbor"*.
Dar de ce pentru fericire ? Via-
ța nu este o perpetuă euforiei
iar omul nu-i o ființă destinată
exultării permanente. Excesul
de suferință este teribil, dar
el este absolut necesar, într-o a-
nume măsură, pentru a învăța
compasiunea.
Capacitatea de a suferi este tot
atît de indispensabilă ca aceea
de-a încerca durerea fără de
care omul ar pieri.
— Ați avut probleme privind
publicarea ?
— Multe dintre nuvelele mele
au fost refuzate sub pretextul
că printre noi nu sînt nenoro-
ciți, nebuni și nici bătrîni. Ca
și cum bătrînețea n-ar exista și
ca și cum n-am avea nevoie să
ne pregătim pentru ea !
— Cum vedeți misiunea dum-
neavoastră de scriitor ?
— Ea constă în a restitui im-
pulsul umanist pe care mi l-au
dat lecturile. Singurele lucruri
valabile sînt cele care incită la
iubire, la aspirația spre bine.
Chiar și unele opere funeste și
sumbre pot să favorizeze binele,
ajutîndu-ne să ieșim din tene-
bre.
— Ce calitate a omului apre-
ciați cei mai mult ?
— Omenia, simțul umorului,
independența gîndirii.
— Ce detestați mai mult ?
— Fanatismul.
— Ce defect sînteți gata 'ă
iertați ?
— Se poate ierta totul, în a-
fară de mizantropie-
Ia punct, pe cit de îndrăzneață,
pe atît de caustică. Repudiind o-
rice apropiere sau trimitere la
„Luceafărul" eminescian, așa cum
s-au hazardat cîțiva s-o facă, V.D.
definește astfel poemul : „La o lec-
tură mai rece, balada -Riga Cryp-
to și lapona Enigel“ ni se arată a
fi o improvizație, tributară multor
jocuri de cuvinte, avînd ca te-
mă o nuntă imposibilă dintre o
ciupercă și o ființă omenească".
N-are rost să continuăm.
împărtășind ori nu asemenea o-
pinii, trebuie să fim însă de a-
■cord cu V.D. atunci cînd sus-
ține că opera unui scriitor trebuie
discutată fără complexe și fără
a pierde din vedere „atît reușitele
cît și insuccesele sale. Un mare
poet,' adaugă el, nu este o zeitate
pentru a i se închina ode sau
pentru a i se considera sfînt și
cel mai neînsemnat gest". Aserțiune
ce-și menține valabilitatea, credem
noi, nu numai atunci cînd la
mijloc se află in discuție poezia
lui Ion Barbu. Nu de altă, dar
• ă ar fi să ne luăm după entu-
ziasmul vehiculat de cronicile
de întîmpinare din revistele noas-
tre, ar rezulta că anumiți autori
dau la iveală cu fiecare apariție
editorială numai capodopere.
loanid DELEANU
a scris niște acuzații foarte grave,
și noi trebuie să-l știm ca să-l în-
trebăm. Dacă nu ni-l spui ai dum-
neata necazuri, că e numele dumi-
tale aici.
— Da vi-l spui, păcatele mele,
cum să nu vi-l spui, fi unu a lu
Gheorghe a lu Istrate de sub mal.
Duceți-vă și-l întrebați. Și să ier-
tați, că eu dacă nu știu carte l-am
pus pe el să scrie, că el îi scriitor
în comuna asta și face reclamații
pentru toată lumea. Da n-am știut
că are să pună asemenea blăstămă-
ții acolo, care eu nu i-am spus nici
una, eu am cerut numa dreptul
meu. Și i-am dat și bani ca să vă
bajucurească, doamne, iartă-mă...
alte treburi. Am fata de ținut la
facultate.
— Ia și mai bea o gură.
— Vai de mine, nu, că mă-mbăt.
El îi împinge paharul în piept,
ea îl primește și gustă cîte puțin.
El trage o dușcă din sticlă.
Femeia termină din pahar și zice:
— Cît e ceasul ?
— Șase jumate.
— Trebuie să mă grăbesc la tren.
— Las’că te duci cu o ocazie. Mai
ia un gît de vin.
— Vai de mine, mă-mbăt.
Gheorghe MOROȘANU
----C 0 N s E M N A R I ----------
■ RETROSPECTIVA
NICOLAE GRIGORESCU
LA SUCEAVA
Eveniment plastic de excepție, re-
trospectiva Nicolae Grigorescu a fost
găzduită în luna martie a.c. la Su-
ceava, în sălile Muzeului județean.
După un itinerar moldav (Piatra
Neamț, Bacău, Iași, Botoșani), cele
96 de tablouri, provenite din co-
lecțiile Muzeului de Artă al R.S.R.
și ale muzeelor județene din Cluj-
Napoca, Timișoara și Tg. Mureș, au
prilejuit vizitatorului satisfacția în-
tilnirii cu opera unuia dintre cei
mai de seamă pictori români, în a-
ceastă selecție regăsindu-se multe
creații de vîrf ale marelui artist.
(I.C.F.)
■ TANCRED BANAțEANU
Născut la 10 iulie 1922 în orașul J
Șiret, după studii la Facultatea de
Litere și Filozofie a Universității
din București și-a început presti-
gioasa carieră de etnograf, critic
și istoric de artă cu o teză de doc-
torat în etnografie, susținută cu
succes în 1946.
S-a dedicat studiului artei popu- |
lare în cadrul Filialei din Cluj a
Academiei, din 1953 fiind numit
director al Muzeului de Artă Popu-
lară din București, iar după 1978
în urma fuzionării acestuia cu Mu-
zeul Satului, conducînd pînă in 1982,
la pensionare, noua instituție.
Fiu al plaiurilor sucevene, cu-
noscător profund al inestimabilului
tezaur etnografic bucovinean, Tan-
cred Bănățeanu s-a aplecat cu dra-
goste și inegalabilă pasiune asu-
pra cercetării acestuia, încununîn-
du-și studiile sistematice cu mo-
numentala lucrare „Arta populară
bucovineană", apărută în 1975. A a-
bordat cu aceeași pasiune și studie-
rea altor zone etnografice ale ță-
rii. Cu un an în urmă a publicat
o sinteză a studiilor sale dedicate
esteticii artei populare sub titlul
„Prolegomene la o teorie a esteti-
cii artei populare“■
A plecat dintre noi, lăsînd o o-
peră de referință pentru etnografia
și estetica artei populare românești.
(Ion Pinzar)
■ STUDIOUL DE POEZIE
La Studioul de poezie Albatros
al Casei de Cultură a Sindicatelor din
Suceava, programul din luna martie
a cuprins o întîlnire cu criticul li-
terar Mihail lordache și poetul
Marcel Mureșeanu. Celor de față li
s-a propus, totodată, o lectură sem-
nificativă din creația tinerilor poeți
suceveni Ion Manole și Camelia
Corlățeanu. (D.M.)
■ SALONUL ARTIȘTILOR
PLASTICI AMATORI
Reunind o cuprinzătoare selecție
(pictură, grafică și sculptură) care
poartă semnăturile a 32 autori, Sa-
lonul artiștilor plastici amatori, găz-
duit în sala de expoziții a Casei
de Cultură a Sindicatelor din mu-
nicipiu, a oferit publicului sucevean
pe parcursul a trei săptămîni, pri-
lejul de a recunoaște, dincolo de di-
versitatea stilistică a lucrărilor,
semnele unei aspirații generale spre
calitate și profesionalism, spre exi-
gență și autodepășire. (V.R.)
■ CENACLU
Ședința de lucru a Cenaclului li-
terar „Nicolae Labiș“ din luna mar-
tie. condusă de criticul și istoricul
literar Mihail lordache, a stat sub
semnul exigenței. Au citit Dan Bod-
nar (poezie) și Costică Olaru (pro-
ză). Discuțiile au evidențiat în
primul rînd, că cei doi tineri a-
utori stăpînesc în mare măsură
mijloacele de expresie, versurile lui
D.B., spre exemplu, evidențiind
progresele înregistrate de autor în
definirea timbrului propriu și a a-
curateței formei. Aceluiași autor i
s-a reproșat însă o excesivă „meta-
forizare" care-i încorsetează elanul
liric. în privința prozei citită de
C.O., părerile emise au punctat ne-
glijențele stilistice ca și deficien-
țele de „strategie narativă", care,
asociate în chip nefericit, i au di-
minuat șansele de reușită. (I.B.) |
REALIZATORI: Ion BELDEA-
NU, George DAMIAN, Viorel
DARJA, Ion CARP FLUERICI,
Mihail IORDACHE, Gh. LUPU,
Marcel MUREȘEANU, Ion PA-
RANICL Victor Traian RUSU,
Mircea TINESCU, Alexandru
TOMA
Secretariat: Eugen DIMITRIU
Tehnoredactare:
Valentin MILICI
COMITETUL JUDEȚEAN
DE CULTURA
ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTA
SUCEAVA
Str. Mlhai Viteazul nr. 48