>4—~ IT A V iar* IhL^ 9 decembrie 1986 (anul XCII , nr. 1204) CONVORBIRI IHIRARI RB4STA LITERARA FONDADA DE SOCEWB\«JJNgVEA»DIN IAȘI LAI MARTIE 1867 EDITATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBUGA SOCIALISTA ROMÂNIA puterea visării și a faptei Pășim în acest sfirșit de decem- brie în cel de al patruzecelea an de existență a Republicii noastre. La 30 decembrie 1947 ul- timul bastion al vechilor rînduieli, monarhia, se prăbușea sub presiu- nea forțelor revoluționare care pro- clamau Republica în România. Anul cel nou venea pentru pămîntenii de Ia Carpați, Dunăre și Marea cea mare cu semne bune. Visarea cute- zătoare din celălalt veac a Bălces- cului se împlinea, făurită de mun- citorimea, țărănimea și intelectuali- tatea românească în frunte cu parti- dul comuniștilor. Era începutul unei noi istorii, ce avea să devină glo- rioasă de la un an la altul, de la o etapă la alta. Făurarii actului din decembrie 1947 întrezăreau cu acea capacitate vizionară, proprie revo- luționarilor, orizonturile luminoase ale viitorului. Ei vedeau cu ochii mi-tn o lume mai bună pentru oa- menii pămîntuiui românesc. Speran- țele lor au devenit realitatea în- floritoare a patriei socialiste de as- tăzi, înălțată la un nivel de dez- voltare poate de neînchipuit atunci, tocmai datorită muncii eroice a po- porului nostru. Realitatea a întrecut puterea visă- rii. Cum a fost cu putință ? Hotă- rîtoare a fost forța politică condu- cătoare, capacitatea acesteia de a trasa planuri cutezătoare și de a le da viață. Partidul comuniștilor ro- mâni, avînd în frunte de mai bine de două decenii un conducător în- țelept, energic, un adevărat revolu- ționar, pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, s-a dovedit capabil să însuflețească masele, să le conecte- ze la vibrația idealului său. De douăzeci de ani și încă unul aceste energii descătușate rodesc în întreaga cuprindere a pămîntului românesc. Acest segment din istoria Republicii noastre este cel mai bo- gat în împliniri, fiindcă reprezin- tă epoca de deplină înflorire a i- deilor care i-au înaripat pe parti- zanii Republicii române. O țară a tuturor și în egală mă- sură pentru toți. Acestui principiu îi răspunde conceptul original, rod al gîndirii secretarului general al partidului nostru, tovarășul Nicolae Ceaușescu, privind dezvoltarea ar- monioasă a tuturor zonelor țării. Un principiu ce se clădește pe ade- vărul că fără egalitate pe plan e- conomic nu poate exista cu ade- vărat egalitate umană. Demersul comuniștilor români în această pri- vință n-a rămas într-un stadiu teo- retic, ci a fost confirmat de prac- tica socială. Noi, ca scriitori, obligați să cu- noaștem viața, putem depune măr- turie că nu este colț de țară româ- nească, care în acești ani să nu se fi trezit la viață. în munți, în cîm- pii, în orașe și la sate, semnele noului sînt vizibile cu ochiul li- ber, sînt impresionante. Ele vor- besc de la sine despre împlinirea visărilor republicane. în al patruzecelea an de existen- ță a Republicii noastre, în care pă- șim în sfîrșitul acestui decembrie, avem dreptul să privim cu mîndrie în urmă la ceea ce am înfăptuit și putem scruta cu încredere vii- torul. CONVORBIRI LITERARE Nicolae LABIȘ (bust aflat la Liceul „N. Gane“ din Fălticeni) dccembi ie E devenirea milenară ; Porți de lumină se văd în vise. Poeții au cîntat o țară Turnînd vecia-n manuscrise. De două mii de ani tot bate Adînc la Putna și-n Ardeal A noastră dreaptă unitate Un imn de soare, aural. Și nu-i senin mai’nalt pe lume In prag de iarnă-n alb fecundă : Decembrie rosti un nume : Republica, prin noi, rotundă... Constantin MÂNUȚA u 0 i ți Am stat aici ca și Carpații, De strajă lumii din istorii, Pe cînd, căutîndu-și alte spații, Curgeau puhoaie migratorii. Trecînd pîrjoluri și stihii, Cu trupul mursecat de moarte, Creșteam în holde și-n copii Putere pentru mai departe... Mereu în luptă cu furtuna. Cu valul care pururi trece, Cînd ne-am unit în optsprezece. Eram uniți dintotdeauna ! Bogdan SlRETEANU țuilqul zilei 'IjepubJitii si a Qtrtilui cAn 1987, r trista ,^&n.aorhifi literare" unaxă. aititariLar Lai Jla mulți ani ' cei mai viteji și mai drepți dintre (raci Numeroase vestigii arheologice și mărturii scrise din an- tichitate amintesc de felul în care s-a săvîrșit cristali- zarea etno-culturală și lingvistică a geto-dacilor — de- numire generică dată tuturor triburilor nord-trace. Izvoarele narative antice, cele mai multe provenind din lumea greacă, incepînd cu Hesiod, care în secolul al VIH-lea î.e.n. a intro- dus in poemul Theogonia primul toponimic aparținînd spațiu- lui carpato-danubiano-pontic — Istros (Dunărea) — și conti- nuînd cu Sofocle, cel care a folosit trei secole mai tîrziu, pentru întîia oară denumirea de geți în tragedia Triptolemos, au înregistrat o serie de informații de ordin geografic și isto- ric, deosebit de importante pentru cunoașterea geto-dacilor. Trebuie precizat de la bun început că în scrierile antice ter- menii de daci și geți au fost folosiți corect, fără echivoc, ei desemnînd unul și același popor. Tucidide, în lucrarea sa. Războiul peloponesiac, vorbește despre „geții de dincolo de Haemus (Munții Balcani) si celelalte seminții care locuiesc între fluviul Istros și Pontos Euxeinos". Și autorii greci și cei latini n-au folosit în mod deliberat un singur termen, deși se cunoaște că primii au preferat denumirea de geți, pe cînd cei din urmă au folosit mai des pe acela de daci. Strabon, de exemplu, dă o explicație acestei situații, că unuia și ace- luiași popor i se acordă două denumiri, corespunzător celor două regiuni unde viețuiesc : „pe unii îi numesc daci, pe alții geți. Geții sînt cei care se întind spre Pontos și spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrosului". Cunoscutul istoric Dio Casius, refe- rindu-se Ia aceeași chestiune, afirma următoarele : „Eu îi nu- mesc daci pe oamenii pomeniți mai sus, cum își spun ei înșiși și cum le zic și romanii, măcar că știu prea bine că unii din- tre helleni îi numesc geți, fie pe drept, fie pe nedrept". Primele informații despre geto-daci aparținînd părintelui istoriei. Herodot. sînt ocazionate de relatarea conflictului mi- litar dintre perși; lui Durius I și sciți. Referindu-se Ia însu sicile militare ale geto, dacilor, care au produs o puternică impresie contemporanilor. Herodot afirma că erau „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci", iar Tucidide scrie că geții „sînt vecini cu sciții, au același port și sînt toți arcași călări". De la Tomis, poetul Ovidiu, aflat in exil, în Tristele sale, îi prezenta astfel : „Ii vezi călări venind și dueîndu-se prin mijlocul drumurilor. Intre ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc și săgeți îngălbenite de veninul viperei. Au glas aspru, chip sălbatic și sînt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte". Primele lupte consemnate de istorici împotriva cunoscutei oștiri persane reprezintă o concludentă dovadă despre nivelul organizării sociale și militare la care se aflau uniunile de tri- buri geto-dacice în secolele VI și V î.e.n. Constituiți în puter- nice formațiuni politice, locuind un teritoriu întins și bogat din punct de vedere al solului și subsolului, geto-dacii se aflau în acea perioadă istorică la un ridicat nivel economic care a menținut treaz interesul 'contemporanilor. Mărturiile scrise care ne-au parvenit oferă un tablou veridic despre aceas- tă evoluție a vieții economice. Ptolemeu, făcînd o descriere a Daciei, remarca faptul ca ea are „peste 40 de orașe cu o populație destul de mare". Din scrierile lui Herodot, ca și din acele ale lui Ptolemeu, Strabon și Arrian aflăm ce dezvoltare atinsese apicultura, viticultura, și mai ales cultura griului. „Cantitatea de grîu adusă din Pont — spune Demostene — este mai mare decît tot ceea ce ne vine din celelalte porturi comerciale" deoarece „acest ținut produce cea mai mare can- titate de grîu". De asemenea, Arianos din Nicomedia descriind expediția lui Alexandru Macedon din anul 335 î.e.n. împotriva geto-dacilor, afirma : „In cursu] nopții au mers prin locuri unde holdele de grîu erau îmbelșugate. La ivirea zorilor Ale- xandros a pornit prin holde. El a poruncit pedestrașilor să înainteze, culcînd grîul cu lăncile înclinate". Crescători de vite neîntrecuți, buni agricultori, geto-dacii au fost. în același timp, excelenți prelucrători ai metalului, așa după cum o dovedesc nenumăratele tezaure arheologice descoperite. Dez- voltarea economică generală a uniunilor de triburi geto-dacice a permis un puternic schimb economic cu lumea greacă în- deosebi, dar si cu ceilalți vecini, incit nu mai surprinde faptul de a întilni încă de ne acum existența unei monede proprii, care însemna în același timp o puternică dezvoltare econo- mică dar si politică și culturală. Legăturile economice, schim- burile de bunuri materiale și spirituale între triburi, intere- sele comune în a apăra propriul teritoriu și libertatea ame- nințată de alte populații au contribuit la apropierea între aceste uniuni de triburi și. implicit, au facilitat nașterea unor nuclee statale. Din ciocnirile pe care geto-dacii le-au avut cu armatele lui Darius la anul 514 î.e.n., a lui Alexandru Macedon în 335 î.e.n. și Lysimach în 292 î.e.n., rezultă, indiscutabil, exis- tența unor formațiuni statale geto-dacice închegate, conduse de căpetenii ca Sitalces, Cothelas, Sarmis care au putut să-i înfrunte pe năvălitori și să-i determine să renunțe la ten- dințele lor cotropitoare. Datele referitoare la aceste expediții ne oferă posibilitatea să înțelegem felul în care a evoluat procesul istoric de organizare social-nolitică existent încă din secolul al Vl-lea î.e.n. si pînă la formațiunea politică solid organizată dc snb conducerea lui Dromichaites, puternicul în- vingător al lui Lysimach. Perioada care a urmat între domnia iui Dromichaites si Burebista se caracterizează prin continuarea procesului de dezvoltare a vieții statale în lumea dacică. După nim aHrma marele istoric V. Pârvan. „geto-dacii, stăpînitorii marelui drum de civilizație al Dunării, se mențineau p« ace- lași întins teritoriu, la Dunărea de Jos. Ei primeau puternice înrîuriri grecești ne Dunăre în sus — și apoi romane pe Dunăre în jos — dar în aceeași vreme ofereau. Ia rîndul lor. si grecilor si romanilor o consistentă spirituală superioară si foarte caracteristică, pe care 1’toratura antică a însemnatoo uneori cu mirare si admirație, făcînd din peto.dari nn ponor fphmoq nrîn viteiie. înțelenriune si sniritu! lui de drentate". Deși rîmic nu le-a rămas necunoscut din roca ce lumea greco- nornană realizase artistic sau științific dacii construit o nnfo-nică si originală civilizație care, în secolul I î.e.n.. le-a permis să pună bazele statului dac centralizat si independent. D. IVÂNESCU doctrina CEAUȘESCU specificul național si forța militantă • 9 a idealului revoluționar (IX) Nu numai uriașul rol istoric în afirmarea și păstrarea ființei naționale, alături de folclor; justifică omagiul în eternitate ce-1 dato- răm și îl aducem limbii române, dar și vir- tuților ei artistice, strălucit ilustrate prin- tr-o întreagă galerie de opere reprezentative. Omagiu în sensul deplin nu înseamnă cuviin- cioasă și ocazională îndatorire, ci intensă cu- noaștere și manifestare în spiritul nobil al acesteia, iar în opera multor scriitori de vază tocmai farmecul specific al limbii române, cea mai fidelă păstrătoare a structurilor limbii la- tine, se impune cu evidență. Cum era și fi- resc, toți scriitorii noștri reprezentativi, de la cronicari la un Marin Preda sau Nichita Stă- nescu. au văzut întotdeauna în limbă un in- strument al adevărului, al luptei pentru el și al înnobilării spiritului național, au mani- festat cea mai mare grijă pentru puritatea lim- bii, deschizînd și consolidind o înaltă tradiție literară bazată pe folosirea cu talent a tezau- rului unei limbi capabile să exprime foarte subtile ori inedite idei filosofice, morale, ar- tistice, permanentizînd, în același timp, tradiții, obiceiuri, etosul și etnosul românesc, trăsături definitorii pentru colectivitatea neamului. Ceva mai mult : cum precizează pe bună dreptate istoricul Mircea Mușat, in articolul din „Scînteia", 30 octombrie 1986, încă în feuda- lismul pluralității statale (Moldova. Transil- vania, Muntenia), datorită specificității și sin- gularității românilor în zonă, trăsăturile de u- nitate națională au fost ilustrate și de „limba lipsită de dialecte", constatare ce poate porni încă de la Miron Costin ori Cantemir, dar a- parent umbrită ulterior de intensitatea unor cercetări ale graiurilor și localismelor creatoa- re. încă înainte de instaurarea dualismului aus- tro-ungar asupra autonomiei Transilvaniei (1867), la înființarea ASTREI (1861), Timotei Cipariu cuvînta printre altele : „în aceste du- reri cumplite am conservat un tezaur nepre- țuit, pe care nu Ii l-au putut răpi nici sabia învingătorului, nici cruzimea tiranului ce dor- mea pe corpurile noastre, nici puterea fizică, nici politica infernală — un tezaur născut cu noi de la țîțele mamelor noastre, dulce ca să- rutările măicuțelor, cînd ne aplecau la sinul lor, tezaur mai scump decît viața, tezaur pe care de l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom suferi vreodată ca cineva cu puterea sau cu momelile să ni-1 răpească din mîinile noas- tre — atunci mai bine, mai bine să ne înghită pământul de vii. Să ne adunăm la părinții noș- tri cu acea mîngîiere că nu am trădat cea mai scumpă ereditate, fără de care nu am fi demni de a ne mai numi fiii lor : limba ro- mânească". Mărețe cuvinte, pline de un ade- văr veșnic viu. cuvinte ce au stat, după opi- nia profesorului Ga vrii Istrate (v. „Scînteia-, 3 sept. 1986), la baza cunoscutului poem-cin- tec „Graiul neamului" al lui George Coșbuc și pe care, cîndva, într-o scurtă perioadă de răpire a intereselor naționale, generațiile mai vechi n-au încetat cel puțin să-1 murmure. In urma neîntreruptelor perioade de primejdii, confruntări, stăruințe, studiu și consolidare, limba română dă azi culturii sale, intr-o suc- cintă posibilă sinteză, mijloacele finite ale cu- vintelor fixate în dicționarul-tezaur ce-1 aș- teptăm și pe el finalizat, inclusiv tipografic, dar dă și șansa nuanțării infinite în spațiul semantic, al semnificațiilor metaforice, capa- bile să sugereze toată bogăția meditațiilor ori- cărui geniu. încă în Cuvîntarea la Adunarea generală a scriitorilor din 16 noiembrie 1968, tovarășul Nicolae Ceaușescu sublinia : „Un rol primor- dial în supraviețuirea și dezvoltarea neîntre- ruptă a poporului nostru pe multiple planuri au avut conservarea și îmbogățirea limbii, pre. cum și creația artistică populară care a ci- zelat continuu graiul strămoșesc, a cultivat vir- tuțile poporului, tradițiile înaintate și obi- ceiurile salș, i-au lărgit permanent orizontul de cultură... In artă, în literatură, ca în orice muncă, nici o cucerire nouă nu poate porni de la zero, ci de la cuceririle anterioare, nici un progres nu se poate clădi pe sol gol ci pe munca, pe realizările înaintașilor. Aspirația spre mai bine — caracteristică tineretului — este o lege a dezvoltării noastre, dar ea nu trebuie să se manifeste prin negarea valorilor acumulate pînă în prezent, ci prin continuarea și dezvoltarea lor în noile condiții. Fiecare generație își aduce propria ei contribuție crea- toare și toate laolaltă înmănunchează, ca în- tr-un buchet multicolor, arta țării noastre". luliu MOLDOVEANU pacea bibliotecii Citind cindva un text, în care Pasteur îi îndemna pe tineri să trăiască „în pacea senină a laboratoarelor și bibliotecilor", am încercat sentimente contradictorii : ca foar- te tînăr activist pe tărîm social-obștesc, îmi concepeam existența drept o continuă confrun- tare cu potrivniciile, întru mai buna orînduire a vieții ; ca împătimit de timpuriu pentru stă- ruința asupra bucoavnelor mai vechi și mai noi, încercam nevoia obsedantă de a-mi dărui puterile pentru limpezirea nedumeririlor ivite în calea generației. Exista oare vreun tărîm de strădanie spirituală, pe care aceste două pariuri ale conștiinței — altfel alicnante prin polarizarea lor — să se conjuge ? Aveam să .mă conving curînd că există și el se numește literatură. După dascălii de școală și împreună cu militanții politici întilniți de la primii pași conștienți, scriitorii mi-au fost cei dinții îndru- mători de inimă și cuget, iar întîlnirea cu pa. gina tipărită a însemnat mereu o aventură tul- burătoare, a cărei miză mi s-a relevat dintru început ca decisivă pentru un destin pecetluit de înțelesurile lumii celei noi. Ceea ce trebuia să priceapă cu și mai mul- tă limpezime lumea noastră profund renovată era insă un adevăr politic — sintetizînd și el cele două dimensiuni ale spațiului spiritual — pe care istoria l-a confirmat mereu dar pe care, din păcate, societățile omenești nu l-au putut Înfăptui niciodată : acela că „dezvoltarea economico-socială a fiecărui popor — deci și a poporului nostru — se poate realiza numai in condiții de pace". Aceste înțelepte aprecieri ale conducătorului suprem de partid și d“ stat, tovarășul Nicolae Ceaușescu, se consoli- superbă noapte------------------------ D-ale cui aceste case / Florile dalbe / D-așa nalte, minunate, / Prin afară vă- ruite, / Prin năuntru zugrăvite. / Zu- grăvite, visuri scrise..." ; „Pe-o gură de vale / Dalbe flori de măr, / Nouă ni se pare, / Dalbe flori de măr, / Tot de-o casă mare...". Poezie curată, bijuterii lirice. Probabil, co- lindele au cel mai pur, esențializat, fior din sufletul acestui neam. Colindele pe-trecerii a- cestm timp necuprins. Atît de dense, pluriva- lente și felurite manifestări de înțelepciune și frumusețe ca in noaptea românească a Anului nou nu cred, de altminteri, să existe in lume. Vreau să cred în această posibilă eroare. Dacă e. nu e mai puțin minunată. Cine nu-și amin- tește de acele superbe nopți, care vin toate din copilărie, nopți albe, dorindu-le fără capăt, nopți mustind de emoții ispititoare, de isprăvi aproape miraculoase, de colaci, și mere, și nuci, și lumini la ferestre, și sunete ritmate, ureînd pînă la stele, de tropotul cailor și boncăluitul buhaielor, de pocnetul harapnicelor și clinche- tul clopoțeilor — neapărat de argint —. nopți traversate de șiruri fastuoase de haiduci șl măști de început de lume, de coloratele și nă- răvașele capre, nopți pline de glasuri de ură- tori. Urători care nu aveau altă bucurie decit aceea de a fi bine primiți de gazde, semn al aprecierii spectacolului dăruit, al cinstirii gaz- dei. „Busuioc verde pe masă. Rămîi gazdă sănătoasă !" Cine nu-și dorește busuioc verde De masă ? Chit că în miez de iarnă de unde busuioc verde? Dar dorința și urarea, logodite sub cer sticlos și aer neîntinat, rostite de la inimă la inimă, în mijlocul casei, unde este-o Trecem prin lumină pe păminturi dace Și cintăm in struna inimii un cint Din Carpați răsună doina pentru Pace Ascultați-o, oameni, de pe-acest pămint Ne-am zidit un nume, ne-am zidit o Țară Și copiii noștri se mindresc cu ea Vrem ca floarea vieții — albă primăvară In grădina noastră, liberă să stea ! viața noastră ■ Printre manifestările înscrise in tradiționa- lei Zile deschise ale Bibliotecii centrale univer- sitare -M. Eminescu-, s-au aflat Întîlnirea din- tre cititori și scriitorii ieșeni Vasile Constanti- nescu, Nicolae Turtureanu. Paul Balahur și Lu- cian Vasiliu (30 octombrie) cît și dezbaterea cri- tică pe tema .Editarea operei lui Eminescu azi*4 la care au participat Mihai Drăgan, Liviu Le- onte. Dumitru Irimia. ■ „Decada cărții româ- nești", acțiune culturală de ținută, s-a încheiat in județul Iași, la Ceplenița, unde a avut loc un dialog despre .Creația literară ieșeană — ex- presie a patriotismului revoluționar" la care și-au dat concursul criticii literari Liviu Leonte și Al. Călinescu, poeții Ion Chiriac, Vasile Con- stantinescu și Nicolae Turtureanu. ■ In aceeași zi (31 octombrie) s-a desfășurat o șezătoare li- terară la Tg. Frumos cu participarea lui Dumi- tru Văcariu. Lucian Dumbravă, Valeriu Stancu și Dorian Obreja. ■ Aurel Leon a vorbit cu prilejul vernisării expozițiilor de pictură semnate de Ileana Săndulescu și Elena Zlei. ■ Ediția din acest an a Zilelor „Mihail Sadoveanu“ s-a caracterizat prin ample manifestări la Iași, Paș- cani și Vinători la care au participat Const. Ciopraga. Gavril Istrate, Const. Parascan, Du- mitru Vacariu, Lucian Vasiliu. ■ La șezătoa- rea literară din Tătăruși (12 noiembrie) și-au dat concursul loan Holban, Al. Pascu, Vasile Con- stantinescu. Bianca Marcovici, Valeriu Stancu, Dorian Obreja. ■ în cadrul prelecțiunilor „Ju- nimii", la 14 noiembrie, Gabriel Liiceanu a vor- bit despre personalitatea lui Maiorescu. ■ „Săp- tâmina muzeelor ieșene" a programat. în aceas- tă ediție, numeroase și atractive acțiuni la Ca- sa memorială .Otilia Cazimir" (au participat Const. Ciopraga, Ioanid Romanescu, Horia Zi- lieru). Casa Dosoftei (AL Andriescu, N. Ursu). Muzeul Teatrului (Const. Ciopraga, Ilie Grămadă, Corneliu Sturzu, Mircea Radu lacoban, Teofil Valeu), Casa Pogor (George Macovescu a confe- rențiat despre „Muzica poeziei eminesciene", Zoe Dumitrescu-Bușulenga despre „Sadoveanu și su- fletul românesc"), în comunele Scînteia, Mircești și Ruginoasa (Constantin Mitru a vorbit despre „Literatura sadoveniană în film"). ■ Personali- tatea lui Sadoveanu a fost evocată și la Liceul agricol Miroslava de către Const. Ciopraga și Gr. Ilisei. ■ în cadrul „Dialogului artelor", la Hîrlău, au participat Mihai Drâgan, Pavel Flo- rea, Ion Chiriac, Nicolae Turtureanu. Vasile Filip. g Al. Dobrescu s-a întîlnit, cu elevii Liceului dează întru viitor și își dobîndesc semnificația de simbol pentru vocația pașnică a națiunii române, atunci cînd, justificind de ce România socotește indispensabilă reducerea cheltuielilor militare, el sublinia : „Trebuie să facem totul ca minunatele cuceriri ale științei și tehnicii, ale cunoașterii umane în general, să fie puse numai și numai în slujba progresului economic și social, să servească dezvoltării economico- sociale, bunăstării, independenței, libertății și suveranității fiecărei națiuni !". Oare ar mai putea sau ar mai avea dreptul scriitorul, omul de știință, cercetătorul oricît de pasionat de problemele unui domeniu izo- lat, să rămînă departe de marea problemă a vremii lui, care înseamnă pacea și liniștea, prielnice tocmai existenței laboratorului, bi- bliotecii, camerei sale de lucru ? Scriitorul se află cu pacea într-un raport de organică inter- determinare, căci se știe, atunci cînd vorbesc armele, muzele amuțesc. Unii se vor fi întrebînd cu scepticism, ce poate face pana în înfruntarea cu paloșul ? Ce poate făuritorul de „frumuseți și prețuri noi" dinaintea unuia care se fălește amenin- țător cu o panoplie de arme ? Opera salva- toare a scriitorului începe însă înainte ca se- menul lui să prindă gustul malefic al puterii de a ucide. El își propune să preîntîmpine recrudescența unui instinct care ar fi trebuit să rămînă în peștera cuaternară. Scriitorul e chemat să sublimeze pornirile obscure ale oa- menilor, să convertească energia lor sumbră în licărul îmbietor al zorilor vestitori de nouă zi pentru fapta care zămislește binele și fru- mosul. Vorbind de Kalokagathon anticii nu defineau doar rostul actului creator, ci însăși esența ființei prin care natura dobîndise con- știință de sine. Căci unde, dacă nu în valo- rile morale și estetice se distilează mai pur seva dătătoare de sens existențial și se orîn- masă de mătase, iar în mijlocul mesei, un pahar de aur, și-n toarta paharului, scrisă-i raza soarelui, nu pot să aducă decît noroc. E dorința pașnică, dinlăuntru izvodită, de a te avea bine cu neamul, cu vecinul. Cu Omul. Pizmuirile, răutățile — voite și nevoite — mai sînt uitate, împinse în ungherele negre ale ființei, zăvorite cu ceea ce are omul mai bun și mai frumos în el. Doar umorul pișcăreț, neranchiunos, care dă savoare plugușoarelor și urâturilor de tot felul. își face mendrele, iar, uneori, cînd cineva, hursuz și pîclișit, în- cepe să-și tragă nașteri îndesate, precum, o- dinioară. popa Oșlobanu lui Ionică al lui Ște- fan a Petrei din Humulești, atunci mai că-ți vine să zici : „Drele pe podele și bureți pe păreți". Oricum, orele cuprinse de acel prag trecător dintre anul ce trece și anul ce vine — timp măsurat țiu de ceasornice, ci de clep- sidra sufletului — ne dau. acele ore. sentimen- tul părelnic că am atins puțin, ca în vis, fil- fiirea misterioasei aripe a veșniciei. Se petrece in acea noapte, învăluită parcă de o cupolă cosmică mai aproape de noi, pă- mîntenii. cu străvechi ritualuri, de la geto- daci purcese, cu poezie cîntată în refren de „Lecui, Ier", topite într-un spectacol al bucu- riei, se petrece, deci, in acea noapte, ceva care ne dă ghes sâ ne spunem în taină : Clipă, mai stai ! Spectacolul din cea mai lungă — ca trăire — noapte, cu sincretismul său fastuos, pe care, dacă l-am numi numai folcloric am greși, reducîndu-i o parte bună din valențe, simboluri și sensuri ce glăsuiesc de însăși e- xistența noastră, acest spectacol este jucat de — cîntec de pace — Cerul să ne fie fără norii negri El să strălucească-n ochii de copii Cind vor creste falnici, harnici și integri Virsta senectuții ne-o vor ocroti Ascultați la mame cintecul de leagăn Căci și voi odată ați visat in el Faceți omenirea mîine ca să treacă-n Gindurile bune, nu-ntr.un nou măcel ! nr. 2, din Botoșani, în cadrul unei acțiuni or- ganizată de Asociația Scriitorilor din Iași, a constantin Pricop și Al. Dobrescu au fost invi- tații cenaclului literar a^ Liceului „Mihai Emi- nescu" condus de prof. Livia Levarda. Au citit și-au vorbit elevii : Codrin Cuțitaru. Monica Hâ- de, lulia Matei, Dan Maximiuc, Alexandru Su- rugiu, Cana Parfene, Diana Stan. ■ Studenții anului I și cadrele didactice de la facultatea de chimie industrială (îndrumător : prof. dr. inginer lancu Hîncu) s-au întîlnit, în cadrul unei seri culturale, cu Horia Zilieru și Al. Pas,cu. ■ Aso- ciația scriitorilor din lași a primit vizita unei delegații a Asociației de prietenie Finlanda—Ro- mânia, compusă din lauri LINDGREN. Preșe- dintele Asociației de prietenie Finlanda—Româ- nia, MARIETTA SIREN și ALFRED KOLEH- MAINEN, membri ai conducerii Asociației. Cu acest prilej s-au purtat discuții privitoare la re- lațiile cultural-artistice româno—finlandeze ■ La manifestările din cadrul Colocviilor literare gălățene (8—9 decembrie), organizate de Comite- tul județean de cultură și educație socialistă Ga- lați și Cenaclul din Galați al Uniunii Scriitorilor, în colaborare cu Asociația scriitorilor din Iași și revista „Luceafărul", au participat : Corneliu Antoniu, Ion Chirie, Florin Costinescu, Ileana Cristea, ion Dumitru-Denciu, Nicolae Georgescu, Apostol Gurău, Gabriel Mardare, Florin Muscalu, Katia Nanu, Iulian Neacșu, Nelu Oancea, Traian Olteanu, Coriolan Păunescu, Maria Petra, Dan Plăeșu, Dumitru Pricop, Ioanid Romanescu, Paul Sân-Petru, Constantin Trandafir, Mihai Ungheanu. Sterian Vicol. S-au desfășurat: mese rotunde și dezbateri asupra literaturii contemporane, vizite documentare, șezători artistice. De asemenea, a avut loc o întîlnire a tovarășului Vasile Bontaș, secretar cu propaganda al Comitetului județean Galați al P.C.R., cu scriitorii invitați. prezențe românești Radiodifuziunea elenă (ERT-I), în lunile octom- t rie și noiembrie 1986, în cadrul emisiunii pen- tru străinătate „Vocea Greciei", a transmis un comentariu consacrat activității Seminaru- lui de Neogreacă al Facultății de Filolo- gie de la Universitatea „Al. I. Cuza" din lași, condus de lector univ. Andreas Rados. Largul co- agora duiesc mai rațional categoriile meditației noas- tre asupra destinului uman ? Indemîndu-i pe scriitori să se adape de la izvorul dătător de vigoare al vieții social- istorice, tovarășul Nicolae Ceaușescu, partidul nostru îndrumă cugetul căutător de adevăruri fundamentale către înnobilarea libertății prin simțământul responsabil al angajării în cuno- ștință de cauză. De aceea scriitorul militant nu este altul decît scriitorul in cetate, iar li- bertatea lui de creație se afirmă cu atît mai demn, cu cît slujește mai fidel marile idealuri ale umanității resurecte. Iată pentru ce scriitorii autentici au fost și vor fi totdeauna luptători pentru pace, pentru suprema și neostenita aspirație omenească spre un echilibru durabil al raporturilor dintre țări și popoare, dintre oamenii de pretutindeni. Re- ferendumul prin care Partidul Comunist Ro- mân a chemat poporul nostru să subscrie la reducerea cheltuielilor militare ale României cu cinci la sută capătă, în acest sens, valoarea unui înălțător simbol al vocației pașnice ro- mânești. Se află în acest gest politic de an- gajare internațională majoră un inepuizabil iz- vor al inspirației scriitoricești. Este neîndoiel- nic faptul că își va găsi întruparea în opere de valoare, așa cum s-au mai scris atîtea în literatura noastră, pe această generoasă temă. Vlad SORIANU o lume fără regizori, spectatorii au fost și ei, odată, actori, cintăreți, dansatori. Nefurați de snobism ori de alte păcate mai vechi sau mai noi ne lăsăm purtați de iureșul reprezenta- ției. Ingerințele, fie îngroșînd anume înțele- suri, pentru a stîrni cu orice preț rîsul deșăn- țat, fie... subțiiindu-le dintr-un oarece fals sen- timent de pudoare, nu fac decît să altereze fru- musețea acestor valori ale sufletului românesc. Cînd amestecul vine din partea unor așa-ziși regizori culturali, denaturarea ia forme de tot risul. Satul, acolo unde, vorba poetului, s-a născut veșnicia, trebuie să fie, mai departe, matca păstrătoare a acestor superbe reprezen. tații lirice, dramatice, de cîntec si dans, de port și grai, de aici, de-acasă. Multe pagini de exegeză etno-folclorică s-au scris despre aceste testamentare bunuri spiri- tuale, desfășurate în sărbătorile de iarnă, multi scriitori au găsit în țesătura lor sugestii pen- tru cărțile ce aveau să se ivească, mulți plas. ticieni, muzicieni s-au aplecat asupra izvoru- lui, nesecat vreodată, ca să-și împrospăteze puterile creatoare. Dar însăși noaptea aceasta românească — să nu-i zicem, totuși, de reve- lion, ci petrecere de Anul Nou, adică, sărbă- toare. dar și însoțire a scurgerii unui timp ar- tificial socotit —, cu mese pline, lumini în ferestre, un spor de căldură în noi, este și pentru scriitor o noapte a speranțelor. Și-adau- gă și el. la fereastra patriei, urarea sa de slove adunate-n cărți, dăruite cititorilor întru mulți ani. Vasile IANCU România, astfel, oameni vă grăiește Prin Eroul care s-a făcut vestit Ceaușescu — Tara. un popor iubește Glasul lui de Pace voi l-ați auzit ! Trecem prin lumină pe păminturi dace Și cintăm pe struna inimii un cint Vrem ca tinerețea s-o trăim în Pace Gindurile noastre sint un jurămint ! Dionisie DUMA mentariu a fost semnat de publicista Depy Ni- kolopoulou. Din cîte se cunoaște, Radiodifuziunea Elenă, de nenumărate ori, îndeosebi, în cadrul unor emisiuni s-a referit la fenomenul literar și cultural românesc din trecut și din prezent ; la relațiile culturale ale noastre și de altă natură, care se pierd în negura veacurilor. , La toate chioșcurile de difu- zare a presei, puteți solicita Almanahul „Convorbiri litera- le** pe anul 1987 ! Convorbiri literare — 2 agora bilanțuri Sfîrșitul de an a devenit prin tradiție moment al bilanțurilor sărbătorești, dar nu numai al acestora ; el înseamnă in primul rînd eva- luare lucidă a ceea ce s-a făcut și nu s-a făcut și mai înseamnă privire către viitor, un viitor în ceea ce va trebui să realizam mai mult, mai eficient, mai bine. Decembrie este, așadar, luna care prilejuiește satisfacția muncii împlinite, nu mai puțin analiza responsabilă, exigentă a acesteia. Plenara Comitc- tului Central al partidului, sesiunea Marii Adunări Naționale, plenara Consiliului Național al Oame- nilor Muncii, Plenarele Consiliului Național F.D.U.S. și O.D.U.S. au reprezentat tot atîtea înalte forumuri ale conducerii politice și de stat, ale dc mocrației muncitorești în care au fost prezentau și dezbătute rezultatele anului 1986. Au fost evi- dențiate realizări, performanțe deosebite in toate domeniile : de la ritmul de dezvoltare Ja Creșterea productivității muncii, de la recolta record de ce- reale, la export, realizări și performanțe ce atestă, cu puterea argumentelor de netăgăduit, justețea politicii partidului, realismul și fundamentarea ști- ințifică a hotărîrilor Congresului al XIH-lea al P.C.R., capacitatea partidului de a-i mobili- za pe toți oamenii muncii Ia o activitate sus- ținută, eroică, în vederea realizării planurilor și programelor de dezvoltare generală a patriei în acest cincinal cind, practic, se va încheia o etapă importantă a procesului construcției socialiste. Aceste planuri și programe, expresie a idealurilor cutezătoare și deopotrivă a analizei clarvăzătoare, poartă, în fundamentarea lor, pecetea gindirii re- voluționare a secretarului general al partidului tovarășul Nicolae Ceaușescu. personalitate politică dc excepție de numele căreia se leagă toate marile izbînzi obținute în România socialistă in ultimii aproape 22 de ani. Două imperative majore stau la baza planulu unic de dezvoltare pe anul viitor, a planurilor ș. programelor ce vor fi realizate pină la fmele ac trialului cincinal : dezvoltarea intensivă și nouă calitate. Ne. aflăm într-un moment hotărîtor cînd mimai satisfacerea acestor exigențe, a acestor pr n cipii de dezvoltare poate asigura îndeplinirea prin cipalului obiectiv al acestui cincinal, realizarea condițiilor pentru ca țara noastră să devină o țară socialistă mediu dezvoltată. Acesta este un săli calitativ care angajeaz.ă toate sectoarele vieții eco- nomico-sociale, munca , forța de creație a între- gului popor. O nouă calitate în planul dezvoltării generale a patriei înseamnă în mod necesar, de- terminant, o nouă calitate a muncii și un nou med, revoluționar, de a gindi. Așa cum a subliniat în repetate rînduri to- varășul Nicolae Ceaușescu, toate aceste transfor- mări calitative presupun o atitudine nouă, o con- știință nouă care să se manifeste activ, creator. Progresul economic și .tehnic, noul în toate do- meniile sint de neconceput în afara unor menta- lități a unei gîndiri ele înseși înnoite și profund înnoitoare. Nimic nu se poate realiza fără o par- ticipare conștientă a celui care produce, a aceluia pentru bunăstarea și fericirea căruia este destinat tot ceea ce se produce. Creșterea nivelului politico-ideologic, lărgirea continuă a orizontului de cunoaștere, de cultură nu sint activități paralele celei de producție, ci implicate, cu un rol hotărîtor în formarea unei atitudini noi față de muncă, a unor aptitudini noi profesionale. Stăpînirea celor mai noi cuceriri și performanțe ale științei și tehnicii, înțelegerea schimbărilor profunde pe care le presupune noul solicită nu numai o bună pregătire în meserie, dar și largi cunoștințe din varii domenii. Cunoștințe noi fără conștiință nouă sînt, în ce ne privește, de neconceput, aceasta este în fond legătura in- timă intre factorul creator productiv propriu-zis și cel uman, spiritual care nu este o anexă a pri- mului, ci un element catalizator și un veritabil reper. Și nici nu are cum să fie altcumva, cită vreme tot ceea ce producem, tot ceea ce ne pro- punem să producem la niveluri calitative tot mai înalte are ca obiectiv fundamental omul, bună- starea lui materială, înflorirea spiritului, ferici- rea sa. Așa cum bine se știe, activitatea culturală, de creație are un rol decisiv in perfecționarea con- științei, eficiența acestei activități are o singură unitate de măsură : calitatea. Nimic, nici ideile ge- neroase, nici bunele intenții nu pot ține locul lu- crului bine făcut, valorii care le incorporează pe cele dintîi fără însă a se reduce la ele. Așa se face că deosebitele exigențe în ordinea calității, formu- late de documentele de partid vin în deplin con- stns cu specificul unei activități. Creația artistică, bunăoară, nu sc poate nicicind impune conștiinței maselor prin produse mediocre, inactuale ca pro- blematică și mod ele exprimare. Sensibilitatea pu- blicului, care este direct proporțională eu recepti- vitatea lui se supune modelării, se perfecționează și se înnoiește in pas cu epoca, atunci cînd noul înseamnă calitate, cînd calitatea este ea însăși un semn al noului. Realizările remarcabile ale literaturii și artei din anii socialismului, îndeosebi din perioada inau- gurată de Congresul al IX-lea al partidului, ne oferă în fiecare moment prilejul unor bilanțuri rodnice. Munca artistului e parte integrantă din munca eroică a întregului popor. Noua calitate a creației sale nu poate fi despărțită de totalitatea valorilor materiale și spirituale pe care le produce societatea la un moment dat. Așa se face că la fiecare sfîrșit de an. la sărbătoarea muncii îm- plinite avem ocazia să ne bucurăm de ceea ce a împlinit artistul întru bucuria semenilor săi. Cu atit mai mult cu cît, în etapa actuală, munca Iui a devenit atit de necesară procesului general de formare, de perfecționare a personalității, a con- științei umane. Omul nou, căruia artistul i se adre- sează vrea să se regăsească, cu tot ceea ce ii alcă- tuiește viața, într-o artă pe măsura muncii, a eforturilor și a aspirațiilor sale. Cristian DUMITRESCU Este știut că fără o putere economică, fără resurse materiale, cele mai gtneroase iniția- tive sociale rămîn literă moartă. Cite pro- iecte mari, ambițioase, nu au germinat in mintea unor oameni luminați, dar au rămas simple pro- iecte pentru că le-a lipsit suportul financiar. Este adevărat că acolo unde au existat spirite luminate, oameni dăruiți trup și suflet progresului țării, s-au înălțat și înainte dc 23 August spitale, școli, ]ă- casuri de cultură. A fost, cum s-a întîmplat și la Fălticeni, meritul unor cărturari patrioți, care au știut să-i facă să vibreze pentru o idee pe conci- tadinii lor. La Fălticeni, un asemenea om a fost profesorul de științele naturii Vasile Ciurea. Prin colecte publice și cu propria cheltuială el a pus, la începuturile acestui secol, temeliile muzeului Fălticenilor, printre primele unități cu acest profil din țară. Căite proiecte necesare ca acrul, ca apa, sfîrșeau înainte de a fi însămînțate ca să rodească și la cîte altele oamenii nici nu cutezau să se g'ndeas- că ? Întreceau puterea imaginației lor. Partidul nostru, prin platforma politică de construcție a noii orînduiri, nu numai că reitera adevărul aces- tui raport dintre economic și social, dar făcea din el un factor de bază, dinamizator al dezvol- tării. Acest concept, îmbogățit cu elemente noi. trecea din plan teoretic în cel practic, căpăta via- bilitate și amploare de la un an la altul, de la un plan cincinal la altul. Erau atît de multe de făcut că era greu de cuprins întreaga țară. Tn multe așezări, cu toate schimbările ce apăruseră, aspectul patriarhal se menținea. Congresul, al IX-lea a fost și în acest domeniu un deschizător de nouă și luminoasă per- spectivă. Secretarul general al partidului nostru, tovarășul Nicolae Ceaușescu, s-a declarat dintr-o dată partizanul accelerării ritmurilor de dezvol- tare și al repartizării judicioase, armonioase, a mijloacelor pe întreg cuprinsul țării. F.ra ceva grandios, care solicita forțe uriașe. Cu înțelegerea profundă a fenomenelor și proceselor social-eco- nomice, tovarășul Nicolae Ceaușescu a fundamen- tat modelul dezvoltării noastre, menit a realiza echitatea socială, avind în vedere că nu poate exista cu adevărat egalitate umană fără egalitate economică. Pentru a se putea înfăptui asemenea planuri, rata acumulării a atins unul din cele mai ridicate nivele pe plan mondial, ceea ce s-a răs- frînt pozitiv asupra ritmurilor de dezvoltare, prin- tre cele mai ridicate din lume. Intr-un timp scurt zone întregi ale țării au cunoscut transformări spectaculoase, un dinamism fără precedent al dezvoltării. S-au creat puternice centre industriale, care au înrîurit întreaga dez- voltare socială a orașelor și satelor. Fălticenii ilus- trează cum nu se poate mai bine acest fenomen, în tirgul cu hudițe acoperite cu noroaie sau praf, mărginite de case umile ce i-au inspirat lui Sade- veanu paginile despre Haia Sanis, cea ieșită din- tr-d lume de întunecimi și suferințe, viața eco- nomică se bizuia pe comerț. Acesta dăduse un avînt în secolul trecut tîrgului Fălticenilor, dar intrase și el după primul război mondial într-o prelungă criză. Această agonie economică se răsfrîngea asu- pra înfățișării orașului, asupra vieții oamenilor. scrisoare Încă mai sint trist, mater dulcissima, nu sint impăcat, unii vor să ne tulbure liniștea cu rachete și neutroni dezlănțuiri — și totuși aștept sâ-mi intre in casă undele herțiene cu vești bune ca de la Om la Om. Știu că ești tristă ca toate mamele săracă și înțeleaptă ca iubirea. I.i scriu, mamă. Citeva cuvinte, vei gindi, de la băiatul care luptă pe Frontul Păcii, care te-a părăsit intr-o dimineață cu versuri ascunse prin buzunare. armonia dezvoltării Industrializarea socialistă a trezit la viață așe- zarea. i-a dinamizat viața și-a conferit Fălticeni- lor statutul dc oraș modern. Acest proces de implantare a unei industrii moderne, de performanță, a luat amploare după anul 1965, anul Congresului al IX-lea al parti- dului. Primelor nuclee industriale, create tot n anii socialismului, Filaturii de in și eînepă și Com- binatului de industrializarea lemnului, li s-au adău- gat : o întreprindere Chimică, fabrici de Sticlă- rie, Lapte praf. Amidon și glucoza, de P.A.L., de Mobilă. S au extins și reutilat capacitățile la Fi latură și la Combinatul de industrializarea lem nului și la Fabrica de conserve. Puterea industrială a Fălticenilor este în prezent de peste 5 ori mai mare decit cea din 1965. Agricultura, la rîndu-i, a beneficiat de importante fonduri de investiții. Pomicultura, ramură cu mare tradiție, s-a extns și modernizat. Livezile, ce acoperă acum toate dea- lurile sterpe de altădată, au intrat de mult în etapa producțiilor intensive. Stau mărturie cele două tit- luri de Erou al Muncii Socialiste și Medalia Se- cera ți Ciocanul, obținute de Stațiunea de cerce- tări pentru producțiile record din anii 198C- 1982 (32.13C kg mere la ha). De asemenea, piscicultura a devenit o ramură economică cu rezultate re- marcabile. Aceste realizări pe plan economic, se regăsesc în chipul înnoit al orașului. Lumina și frumusețea acelor colțuri cu livezi din partea de . sus a nrgu- O NOUA ARTERA A FĂLTICENILOR Azi vreau să-ți mulțumesc pentru cuvintele ce le-ai pus pe buzele mele, cuvinte ce le strig in lume despre iubire și liniște pentru c-i apropia pe oameni. Ah, delicat timp ce ne înfășori pe toți, să nu atingi radioul ce incă mai transmite știri, speranțele mele, toate au pornit de la el ; să nu atingi privirile, inima lor, a oamenilor. Sintem destui ce spunem : NU hotărit nebuniei cu umbrelă de rachetă ca să ascultăm in fiecare dimineață „buletinul de știri" și „momentul poetic" in liniște și pace. Al. Florin ȚENE • lui au cuprins întreaga așezare. Imaginea mahala- lelor unde „vețuia" Hala Sanis mai există doar in fotografii sau în amintirea oamenilor. S-au trasat străzi noi, s-au construit peste 5 000 apartamente, spații comerciale ce ating aproape 22 000 m" s-a tcrmoficat orașul, s-au construit apeducte cu o lun- gime de 105 km. S-au amenajat spații verzi pe o suprafață de 26 ha. S-au deschis muzee și expo- ziții permanente : Galeria Oamenilor de Seamă, Colecția de sculptură lori Irimcscu, Muzeul de Ști- ințele Naturii și Grădina Liniștii a lui Mihail Sa- doveanu. Akc proiecte se află în plină materiali- zare : construcția unui spital, a unei case de cul- tură etc. Istoria cea nouă a Fălticenilor pune în evi- dență faptul că. tot ceea ce construim nu are o valoare in sine, ci este destinat omului, bunăstării lui. Este elementul definitoriu al epocii de glorie pe care o trăim, Epoca Nicolae Ceaușescu. Sub semnul acestor lucruri încheiem și noi, asemenea în- tregului popor, anul 1986, un an de muncă în- cordată și rodnică și ne pregătim să pășim in viitorul an, mobilizați de chemarea fierbinte ‘pre o activitate și mai dinamică, ce ni s-a adresat de la tribuna înalt.lor forumuri ale partidului, ale clasei muncitoare, ale țării, în acest decembrie, de către secretarul general al partidului, președintele țării, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Costică ARTENI primarul orașului Fălticeni 3 — Convorbiri literare contexte la orice răspîntie: istoria Ritualul primăverii de Alejo Carpentier ne readuce în minte opinii, dezbateri, de- finiții, polemici privind romanul politic. Deopotrivă roman de dragoste, roman psiho- logic, roman istoric, în această amplă compo- ziție epică, politica, reluind formula unuia din- tre personajele de prim plan ale cărții, intră pe ferestre. Invadează totul, pe toate feres- trele, mi-aș permite să adaug. E vorba, deci, de politica mare, la propriu și la figurat, ace- ea care se face în stradă, pe cîmpul de luptă, și nu atît de cea de cabinet. Clasică și mo- dernă — risc aici, îmi dau seama, o tautologie — în această frescă imaginea unei epoci mar- cată de două războaie mondiale și în care se produc atîtea revoluții, mari și mici, este reconstituită și restituită prin prisma cîtorva destine umane, la urma urmei ca multe altele din generația căreia le aparțin, dar defini, torii, prin traiectoriile lor, pentru secolul cel mai contradictoriu și mai frămîntat pe care l-a cunoscut vreodată istoria. Protagoniștii tră- iesc, gindesc, iubesc, acționează, judecă lumea conform principiilor și credințelor proprii, moș- tenite sau dobîndite, nimic prea insolit in bio- grafia lor, chiar dacă luptă in Brigăzile in ternaționaje din Spania, chiar dacă trec prin momente și evenimente care le schimbă brutal și dureros viața, atunci cînd nu întrerup firul acesteia : Vera și Enrique pierd cele mai iu- bite ființe care cad victime Istoriei ieșite din matcă. Dar li se intimplă, iată, ceva neobiș. nuit acestor oameni, acestor intelectuali auten- tici, pentru că sînt intelectuali autentici, spirit-» neliniștite, interogative, •problematice ; întiln>ea, întîlnirile cu Istoria (cuvîntul este ortografiat cu majusculă în textul romanului). Sînt intil- niri inevitabile, dure, tragice și dătătoare de speranță totuși, care îi modifică, provoacă în conștiința lor teribile seisme, le consolidează sentimentele, le potențează încrederea într-un ideal, își pun definitiv pecetea pe întreaga lor existență. „încă o dată — constată cu amără- ciune Vera, personajul cel mai complex și mai tragic al romanului -— Istoria îmi ieșise în întîmpinare". Simptomatic, adeseori eroii a- jung la astfel de întîlniri, întotdeauna drama- tice, revelatoare, călătorind, călătorind efectiv. Numai că Istoria nu ține seama de durerile și rănile individului. Vera călătorește, mai bi- ne zis fuge, cum recunoaște ea însăși, de eve- nimente, de revoluție, pînă cînd i se impunt un adevăr fundamental : că ocolirea Istoriei sau evadarea din ea sînt imposibile, că nu există, pentru a supraviețui ca „trestie gîndi- toare". decît o singură șansă : să înțelegi Is- toria și șă ți-o asumi : „Mă predau. Am obo- sit să fug, să fug mereu. Am vrut să ignor să trăiesc într-un secol de schimbări profunde și, fiindcă nu am admis acest adevăr, sînt goa- lă. neajutorată, lipsită de apărare in fața unei Istorii care este cea a epocii mele — epocă pe care am vrut să o ignor. Și îmi dau seama a- cum, ca într-o scurtă străfulgerare de lumi- nă. că nu poți trăi împotriva epocii, nici privi mereu cu nostalgie spre un trecut ce se mis- tuie în foc și se prăbușește, fără să te trans- formi într-o statuie de sare”. In proiecția unei asemenea iluminări, „fuga" de la Baku la Pe- trograd, de aici la Londra, la Paris, în Spa- nia, apoi la Havana și în Mexic se dovedește a fi o lungă agonie, iar vocația și aspirațiile artistice cu totul insuficiente pentru a te simți om adevărat într-o vreme cînd „politica ne intra pe ferestre". Și astfel, străbătind dru- murile, a două continente despărțite de un ocean, eroii se descoperă pe ei — cine spunea: „cine caută lumea se găsește pe sine?- — ajung la iluminări decisive, are loc adică un proces complex și profund de politizare, de radicali- zare a conștiințelor și una dintre cele mai tris- te mărturisiri pe care cei ce se confruntă în Ritualul primăverii și le fac, sună astfel : „D^ multă vreme conștiința mea e la casa de a- • manet". La alt pol : „N-am știut că te-ai poli tizat chiar așa" — îi spune Verei o priete. nă. surprinzînd-o : „Cuvîntul mi-a sunat stra ’ niu în urechi. Eu, cea apolitică, politizată „...A călători — observa Marguerite Your- cenar — înseamnă o experiență umană fun- damentală. Orice călătorie este un act de cu- noaștere, chiar și călătoria în interiorul une. camere". In Ritualul primăverii — titlul fai moașei compoziții a lui Igor Stravinski, îm- prumutat de Carpentier, care o obsedează pe balerină și apoi pe profesoara de balet Vera se încarcă aici de un nou simbol — călătoria este cu adevărat inițiere. Există, de altfel, o propoziție fără echivoc din punctul de vedere al semnificației drumului, a exodului în acest roman ca un fluviu tumultuos : .orice prac- tică de inițiere implică trecerea prin proba unei Călătorii"... Inițierea ca aventură a cu- noașterii, a pătrunderii la esențe și a redesco- peririi de sine. Carpentier reușește, urmărind destinele eroilor săi, să ofere cititorului de oricînd și de oriunde — adecvîndu-se perfect la tema romanului, spațiul psihologic și geo- grafic în care se mișcă este practic planetar — posibilitatea înțelegerii sensului Istoriei în veacul XX și a mecanismului complicat al pu- terii. însușiri multiple concură la atingerea acestui scop demn de marii creatori. între ele a fost remarcată, și pe bună dreptate, erudi- ția. Ai sentimentul reconfortant că scriitorul știe tot, a trăit, a citit și a văzut totul. Fără ostentație și mizînd întotdeauna pe virtuțile povestirii și pe plăcerea lecturii care trebuie întreținută, susținută (mai ales cînd sînt abor- date subiecte de factura și anvergura acestuia) de o pană regală, romancierul domină autori- tar. stăpiuește cu dezinvoltură teritorii vaste. Prin cele două voci — cuplul Vera-Enrique — care se aud alternativ, romanul constituindu-se din două mari confesiuni, prin călătoriile lor reale și imaginare, prin, incursiunile în me- morie, cunoaștem medii sociale și politice di- verse, ambianța unor mari orașe, ne reîntilnim cu personaje celebre ale scenei politice, al că- ror nume se leagă de evenimente cruciale, asistăm la nașterea unor mituri și la prăbuși- rea altora. De la politică la literatură, pictură, sculptură șt muzică, de la filosofie la balet, de la economia politică la sociologie, psiho- logie, pedagogie, de la gazetărie la știința (și arta) reclamei, de la urbanistică și arhitectura colonială creolă la ars amandi — ce fină in- trospecție a sufletului feminin se află în acest roman ! — totul este menit să compună ima- ginea unui „veac de răsturnări și migrațiuni". Constantin COROIU lucian blaga în freamătul timpului Cu statura sa de tribun roman, dar cu priviri întoarse spre interior — cum l-a văzut sculptorul Romul Ladea —, poetul Nebănuitelor trepte pare a trece pe deasupra lucrurilor. Ochii, mari, fosforescenți, pătrunză- tori, ard hipnotic. Solemnitatea mișcărilor, li- niile măștii, rostirea cuvintelor, recomandă o personalitate excepțională. Precum liniștea de piatră a muntelui, muțenia sa e sfișiată de furtuni și descărcări. Furtuni ale sîngelui fier- binte ; furtuni in conștiința excedată de du bii : „Nu-mi presimți tu nebunia cînd auzi cum murmură viața-n mine ?... Nu-mi pre- simți tu văpaia ?...“. Chiar jocurile, grave, is- tovitoare, sfirșesc în mihniri cronice. Aventu. rilor în spații cosmice, sub semnul contradic- toriului, li se alătură altele, în labirintul in- terior. Viziunile fulgurante, iluminările, exaltă- rile, sint insoțite de paranteze încetinitoare, de „explicații" care nu limpezesc, ci» reconfirmă stări conflictuale perpetue. între Zamolxe și Meșterul Manoie — căutători de absolut —, un Blaga înconjurat de mister cantonează in mi- raj : în mit. adică. Apologet al tainicului, erme- tismul îl irită. Obsedat de amintirea unității primordiale a lumii, angajat cu Rilke, cu T. S Eliot și alți contemporani în căutarea cărării pierdute, el va crea un stil nou (cu ecouri din timpuri imemoriale), un limbaj de mirări și tristeți planetare. Desenul frazei poetice aspi- ră să sugereze inexprimabilul ; prin lipsa arti- ficiului, prin firescul modulațiilor, el are ceva din tablourile primitivilor, la care linia, spon- tană. sigură sau tremurată, păstrează palpitul inimii. „Sensuri ascunse, ce ar putea să fie formulate in chip abstract — preciza Blaga — nu se găsesc în poezia mea decît ca alunecări, pe care însumi le condamn. Toate sensurile țin de domeniul unei sensibilități metafizice ce coboară in adînc și vine din adînc, ele n-au confinii cu înțelegerea filozofică discursivă..." judecat după ținuta exterioară (uneori în cos- tum cadrilat de călător englez), modernul Bla- ga pare un obișnuit al bulevardelor și auto- mobilulu-. El e însă adeptul umbletului pe jos, al cunoașterii prin experiență directă, „is- codind- repetat „locurile cele mai retrase din preajma cetății, cimpul. vegetația, dealurile, viile, cringurile. apele". Se ajunge, astfel, la descifrarea lucrurilor trecătoare in raport cu cele care durează ; privirea trece de la fe- nomen la esență : „Nu este drum subt soare sau cărare adumbrită, de unde să nu mă în- torc acasă cu existența sporită de cîte un nou stih <..J. De la forma versului liber, în rit- muri abrupte, trec tot mai mult la forma cla- sică, câutînd totuși să păstrez șl să amplific modernitatea expresiei. Pe drumuri subt soa- re. sau pe cărări adumbrite, mă simt redat ros- tului meu de ziditor"... (Elanul insulei). Pe a- proape se mișcă încintat Sadoveanu, cu care Blaga comunică afectiv în căutarea lumii trans- crizontice. lumea sadoveniană de dincolo de negură... Prea mult s-a vorbit de poetul din Lancrăm ca fi nd dator expresionismului. Că el a cu- noscut manifestările acestyia, inclusiv în tea- tru și in artele plastice, e sigur ; o demon- strează. ori-bre altele, citeva comentarii docte, de lă Filozofia stilului >1924) pină la Orizon» si stil <19364. Ca și Eminescu însă. Blaga refu- ză înscrierea intr-un curent. Structură marcat romantică, suflet clocotitor.exploziv, iată-1 dînd curs unui nietzscheanism frenetic canalizat în- tr-un Da*os al sp'ritulu' Reversul pasionalitătii exalta’o e. ca la Richard Dehmel, instalarea în puritate sau ’-ostalpia acesteia. Mit tragic, aca- parator. 1a Nietzsche : un mare mit liric la Blaga ; elenism și indianism la unul, substrat în fata autobiografiei în L'Autobiographie en France (1971) Philippe Lejeune distinge patru elemente din patru ca- tegorii diferite, care concură la definirea auto- biografiei : 1) forma lingvistică : a) narațiune, b) proză : 2) subiectul tratat ; experiență indivi- duală. istorie personală ; 3) situația autorului : autorul (al cărui nume desemnează o persoană reală) și naratorul sint identici ; 4) poziția na- ratorului : a) naratorul și eroul sînt identici, b) narațiunea este orientată retrospectiv. Speciile „înrudite- cu autobiografia, firește, nu întru- nesc cel puțin una din aceste condiții. Să ve- dem : memoriile : (2' : biografia : (4a) : roma- nul la persoana întîi : (3) ; poemul autobiogra- fic : (1b) ; jurnalul ; (4b) ; autoportretul : (la și 4b). Două din condițiile citate mai sus țin de or- dinul esenței (3 și 4a). O cît de mică alunecare, în aceste două puncte compromite cu totul ima- ginea de ansamblu care este, altfel, destul de rezistentă din moment ce suportă contammăn diverse. Autorul autobiografiei este dublat de un memorialist cînd povestea vieții lui se îm- pletește cu aceea a unor evenimente contempo- rane ; cind narațiunea se întrerupe pentru a lă- sa loc unor notații nersonale autobiografia e in- vadată de jurnalul intim. Autobiografia. comen- tează Jean Starobinski 'Relația critică*, ofer* un cadru destul de larg, în interiorul căruia pot să se manifeste o mare varietate de stiluri par- ticular0. Tn raport cu aceste „intruziuni". identificarea rits*oruln« cu eroul poate atinge cote destul d-» înalte. Nici vorbă însă de acea implicare ab- arhaic autohton la altul. In Poemele luminii, în Pașii profetului, masca lui Blaga e a unui Hyperion ardent, născut pe pămînt, „străfulge- rat de-avînturi nemaipomenite" ; personaj riv- nind condiția celestă a Hyperionului emines- cian, însă fără dilemele acestuia. Nemărginitul invocat de Blaga trebuie tradus prin ideea de Univers, de spațiu în care om, natură, lu- cruri, realități congenere, evocă pierduta uni- tate primordială. Retoricul Vreau să .ioc din Poemele luminii nu e deloc al unui ludic, ci demers ontologic lucid, în spiritul titanismului romantic Oe la Byron și Novalis pină la Emi- nescu. Sfidînd timpul și spațiul care-i despar- te, creatorii se întîlnesc, simțindu-se solidari, într-un timp al revelațiilor fundamentale. Din- colo de norme estetice perisabile, Baudelaire și Rimbaud exercită interes asupra lui Georg ileym, la care ambianța citadină e infern și moarte, asupra lui Georg Trakl, acesta copleșit de spectrul morții și privind tensionat spre natură. Franz Werfel, citat de tînărul Blaga în Fețele unui veac, e unul dintre expresio- niști, notorii, dar cine ar putea stabili o legă- tură directă între disperările lui existențiale, între elanurile lui naturist-umanitariste și „ză- rile" poetului nostru ! Cei vechi aveau în vedere un spirit ai vea- cului și e posibil ca, fundînd în 1943 o revistă proprie, Blaga să-i fi zis Sacculum în intenția de a sintetiza în cuprinsul ei un asemenea spirit global. Un veac e însă o suită de re- liefuri inegale, succesiune de căutări și râs-. punsuri în conflict. Mai convenabil e conceptul de sentiment al timpului, un Zeitgeist cu tră- sături configuratoare definind interiorul cîtor- va decenii. In cadrele acestui „suflet al timpu- lui", creatorii participă la un anumit sincro- nism, de unde, de pildă, modernismul interbe- lic cu ramificații europene, sau, după războ- iul mondial al doilea, tendința explorării exis- tenței sub specia absurdului, O „raliere- ne- declarată expres e de observat în modul, nu neapărat convergent, in care poeți afirmați in prima jumătate a secolului — Apollinaire, Rai- ner Maria Rilke, Saint-John Perse, T. S. E- liot, Giuseppe Ungaretti și alții — consideră, condiția omului, timpul, remodelarea existenței în funcție de contextul istorico-spiritual dat. Autorul Ncbănuitelor trepte li se alătură, și da_ că ne spunem că timp de treisprezece ani in misiuni diplomatice (la Varșovia, Fraga, Berna, Viena și Lisabona) el a făcut stagii semnifica- tive, ne apropiem de adevărata-i personalitate de european. Definitorii, în această lumină sint nu influențele, ci anumite similitudini și coinci- dențe traducind Sentimentul timpului — for- mulă care la Ungaretti devenea titlul unui vo- lum de poeme dintre 1919 și 1935. Iată-1 pe Upgaretti cercetînd, întocmai ca Blaga, „sem- nele lumii", invocind mirajul luminii, vorbin- du-și sieși ca unui străin. Spune peninsularul : „Ungaretti Om al necazului ți-e destul o iluzie ca să-ți faci curaj” (Pelerinaj). Gest similar la poetul român, în Autoportret : „Lu- cian Blaga e mut ca o lebădă (...). El caută apa din care curcubeul își bea frumusețea și neființa „Sint un poet / un strigăt unanim" — scrie Ungaretti (Italia). Singele lui Blaga „strigă prin păduri după îndepărtata-i copilă- rie". , automat, poemul de hotar Epigonii, dar mai ales, pentru discuția de fa- ță, drama romantică Mira (1867— 1870), construită, insistent, pe anti- teza trecut-prezent, bătrîni-tineri, reprezentată aci prin hatmanul Ar- bore, „carte veche" cu un „coprins adine", bătrînui înțelept din „zi- lele de aur" ale lui Ștefan cel Ma- re, și Ștefăniță Vodă, urmașul re- ce și dezabuzat („bătrîn de tînăr"), chinuit de gelozie față de faima ma- relui său înaintaș și, în același timp, abrutizat prin „pasiune"' erotică tul- bure și beție care-1 macină necru- țător făcînd din el un suflet „pus- tiu", ajuns în pragul nebuniei. Conflictul, tensionat, între Arbo- re și Ștefăniță înseamnă, de fapt, confruntarea între două idei, care frămintau intens cugetarea și ima- ginația tînărului Eminescu. Este vor- ba pe de o parte de o idee energe- tistă, de mare fervoare patriotică, simbolizată în spiritul trecutului măreț de luptă și de încredere în puterile vii ale nației eterne, pe de alta de aceea pe care o semni- fică un prezent vlăguit, realitatea contradictorie a celor „noi" cu „via- ța cea fără frîu și țintă", a „boieri- lor cei tineri" (lin jurul lui Ștefă- niță), „slugile linse a unui su- flet rece, a unei inimi stinse", in- capabile să citească în cartea tre- cutului. Ceea ce le lipsește acestora e toc- mai capacitatea vizionară, „cugetul de profet", credința inflexibilă în rezistența și puterea de dăinuire a nației, văzută mai presus de perso- nalități și de „noaptea morții". Ște- fan cel Mare, care nu apare propriu- zis în piesă, domină, în spațiul „trecutului rege", „ca un soare min- drtt cu inima de jar, / Ce soarbe nori de aur din marea de amar"; trecutul devine, în viziunea înțe- leaptă a lui Arbore (aici un raison- neur al scriitorului), un simbol de vastă cuprindere în care sălășluiește puterea unui exemplu de „magică lumină", la care urmașii (tinerii) ar trebui să se raporteze spre a se în- țelege mai bine pe ei înșiși și toto- dată menirea lor de „credincioși a- ginți ai istoriei". Asemenea acelor contemporani ai poetului despărțiți de trecut și de tradiții, și dezabuzați prin plăceri, pentru tînărul domn (dedat fără frî- nă plăcerilor — „eu voi viață, ziuă, eu voi să beau, să cînt" — și „tim- pit" de amorul pentru o femeie ce nu-1 înțelege) trecutul e „palid", e „locuința sură de visuri sperioase", e ceva ce trebuie clasat ca un lu- cru vechi. Ruptura de spiritul pa- triotic al trecutului (pe care nu poa- te sau nu vrea să-1 înțeleagă) în- seamnă. simbolic, pentru Ștefăniță Vodă, o ruină sufletească pe care eroul și-o mărturisește cu amărăciu- nea unui om căruia nu i-a mai ră- mas decît un singur lucru de preț: luciditatea: „în inima mea stearpă nimic nu mai e viu / Eu nu mai am voință, eu nu mai pot ave... / Eu am numai dorința pustie și mi- șea Ca să-mi petrec I Ce-mi pa- să pe conta cui : Ei bine ! / Eu voi petrece-n lume făr-a-mi păsa de nimeni" (Opere, IV. Teatru, ed. îngr. de Aurelia Rusu, Ed. „Miner- va". 1978, p. 64). Este mult prea evident că Emi- nescu a voit să facă din piesa Mira o dramă a generațiilor ce nu se pot întîlni, în concepții și interese, în- tr-un punct de sigură convergență. „Prăbușirea" lui Ștefăniță Vodă, (care, înainte de aceasta, a năzuit el însuși cu ardoare și suferință să-și schimbe structura prin pu- terile erosului purificator : „O de m-ar iubi Mira, de m-ar iubi, a- tunce, / M-aș face-o filomelă ce cîntă-n sînte lunce, / M-aș face-un poet înger dintr-un tiran de fier / Ce înnegrește lumea sub cel mai senin cer" — Ibidem, p. 69), sinte- tizează în ea tragismul omului con- știent că ar fi putut, cu înzestrarea sa spirituală, să fie altceva. El eșu- ează însă datorită întîmplării și or- goliului, și mai puțin datorită isto- riei. Scriitorul transferă în sufletul eroului răul veacului său, făcînd din demonicul Ștefăniță Vodă un „în- ger căzut", un „Satan" ros de grele melancolii, ce se consumă steril în temnița propriului său for interior, apăsat de nestatornicie și de um- brele morții : „Azi sînt bătrîn de tinăr / Ce fel eram eu ieri ! / Pe fruntea mea senină al bucuririi mir / Și sufletu-mi o rouă în aurit potir — / Pe ceru-mi stele negre să văd și să ador / în geniu-mi spe- ranțe — lungi aripe de zbor. / Pe buza-mi zimbet rece, regal cum aștri-n nord / Surind l-a mărei triste sălbatecul acord. / Un zeu scăldat în cerul a mii de rugă- ciuni ! / Satan ce nu căzuse în timpii cei străbuni / A vieții lui damnate. O, cînd mi-aduc aminte cum inima mea jună / Zbura prin lumea albă ca gelița nebună / Ce-neacă a ei suflet în suflete de flori / Și-n visuri aurite aripele-i recori !" (Ibidem, pp. 68—69). Eroul acestei drame face parte, într-o măsură mult prea evidentă, din familia tipologică a romanticu- lui Toma Nour, eroul romanului poetic Geniu pustiu, similitudinile de trăiri și de reacții sufletești fiind nu puține și chiar spectacu- loase prin redundanța lor. Faptul se explică prin aceea că tînărul Eminescu își căuta acum, cu teri- bilă înfrigurare demonică, identi- tatea propriului său suflet în con- tact maxim cu toate solicitările exterioare. în structura dramei Mira și în însemnările scenice și proiectele adiacente acesteia apare ca personaj chiar Toma Nour, de unde concluzia că scriitorul, incer- cînd să-și obiectiveze trăirile su- fletești, căuta și formele cele mai convenabile pentru exprimarea lor, concepînd un personaj de excepție, capabil să-i poată sintetiza, subli- mat, drama spiritual. Cît privește eșuarea sufletească și morală a romanticului Ștefăniță Vodă, este de spus totuși că ex- plicația sugerată de Eminescu tre- ce dincolo de acțiunea destructivă a fatalității. Eroul devine un „ge- niu pustiu", un suflet absolut ste- ril nu din lipsă de înzestrare, ci . pentru că s-a sustras spiritului is- toriei, continuității pe alte trepte a pildelor trecutului, ale marelui Ște- fan din care Eminescu face, prin prezența lui Arbore, un simbol și totodată un personaj de incoercibilă forță titaniană. „Bătrînui" Arbore este vocea pro- fetică a trecutului de glorie și în- credere entuziastă în puterea nea- mului, e un simbol al rezistenței și el ar trebui să poată cataliza, în jurul lui, energiile sufletești ale tinerilor spre a le da o orientare în sensul testamentului sacru al miticului înaintaș. Eminescu însuși, la începutul dramei, își caracteri- zează personajul în sensul valorii de simbol pe care textul, atîta cît a fost scris, îl pune pregnant în evidență : „Arbore. Sever contrastat din mari speranțe în viitor — mari suveniri din trecut și cu toa- te astea scepticist prin meschinăta- tea curtizanilor, ce-1 încongioară și-1 amețesc pe Ștefan cel Tînăr. El e sufletul rămas încă pe pămînt a lui Ștefan cel Mare, e suvenirca lui vie încă, e omul ce l-a văzut pe leul murind, i-a strîns mîna e- roului în război — e ca un sfint care-n visul tinerețelor lui a văzut pe asprul și bătrînui Dumnezeu. (...]. Mîndru și mare față cu Dom- nitorul. Desprețuitor sublim față cu curtizanii" Ibidem, p. 45). Esențială în structura dramatică a piesei, chiar așa fragmentară cum a rămas, este scena a V-a. „Boierii tineri" îndemnă, cu viclenie, pe Ștefăniță să-1 înlăture pe Arbore care împreună cu „bătrînii" l-ar fi dorit urcat pe scaunul domniei pe Petru Rareș. Prin intermediul an- titezei romantice se schițează o în- fruntare tensionată de concepții ce luminează și mai clar ideea cen- trală a textului : micimea și dez- abuzarea urmașilor, a „piticilor de azi" a „epigonilor" lui Ștefan ce] Mare. „Nestatornic, de-o beție tristă, nobil în fundul inimei, dar abru- tizat prin pasiune — c-un mare fond de grandoare concentrat în unele momente — altfel meschin — caracter melancolic, sanguinic" (Ibi- dem), Ștefăniță Vodă ratează, din- tr-o gravă neputință (sau infirmi- tate) sufletească, intîlnirea cu spi- ritul conștientizat al istoriei, ca moștenire a trecutului, și deci po- sibilitatea de a fi mare prin întă- rirea și înălțarea poporului său și a Moldovei: „Nu știu la ce sînt Vodă ! Nu știu de ce trăiesc / Imbăt suflarea-mi caldă, urăsc, vi- sez, iubesc ! / O, viața e-o amară... e-o dulce nebunie, / Ce zboară fără țintă, ce trece și nu știe. / Cînd moartea te trezește din visul cel plăcut / Bagi prea tîrziu de sea- mă că viața a trecut 1" (Ibidem, pp. 75—76). Practic, eroul nu știe (sau nu poa- te) să facă din confruntarea, tragică totuși, cu suferința dragostei și cu obsesia morții posibilitatea unei înălțări spre înfăptuiri mărețe. A- cestea n-ar fi altceva decît „gîndul de aur" al marelui Ștefan : întări- rea naționalității și realizarea uni rii românilor (idei ce formează una din marile dimensiuni ale gindirii și preocupărilor eminesciene). Vocea înaintașului, geniu conștient de propria lui putere și menire pro- fetică și, de aceea, implicat total și eficient în viața poporului și a patriei sale, răsună ca un memen- to în marele monolog al lui Ar- bore, din scena ospățului de la curtea lui Ștefăniță. Istoria frea- mătă în ritmurile impuse de spiri- tul vizionar al geniului demonic al poetului care jubilează la măreția ideilor tocmai pentru că el însuși, mîhnit de abulia și meschinăriile prezentului său, se regăsește pe sine în spațiile fastuoase ale fantaziei creatoare, ale trecutului fabulos în care „cei bătrini erau altfel". Forța titaniană a ideilor și căl- dura profetică a expresiei fac din acest monolog, în care nu mai vor- bește Arbore ci însuși Ștefan cel Mare ca geniu al istoriei, un text cheie pentru înțelegerea trăirilor și metamorfozelor geniului creator e- minescian în epoca tinereții sale : „în mintea mea bătrînă. în inima pustie / Răsare gînd de aur, ca steaua ce învie / Din marea ador- mită și-n ceruri se înalță / Tre- cutul e în mine și eu sînt în tre- cut / Precum- trăiește cerul în ma- rea ce-1 respiră ! / Mi-aduc aminte- acuma de un ospăț măreț, / Pe care l-a dat Ștefan naintea morții sale. / îngălbenit ca raza și slab ca vechiul leu / Stetea Ștefan cel Mare în falnic tronul [său], / ... / Venit-am eu în lume cînd nouri groși și ceață / îngreuna văzduhul cu neagra lor viață / Dar am tre- cut prin lume un tunet falnic, sînt. / Și-am curățit deodată și ce- ruri si pămînt. / Dar azi în umbra morții din viața mea apusă / S-a- rat-un geniu palid, s-arată o stea dusă, / E geniul Moldovei, acel cernit de dor, / E steaua de lumină pe țară și popor. / Prin nouri sparți. prin umbra a oamenilor ceri Frămîntă lumea-ntreagă in visele lor mari. / Eu văd o stîncă albă, o stîncă de argint. / Lucind prin veacuri negre, prin moarte mări lucind, / Lucind peste mor- minte cu fața ei senină. / Și văd că-n lumea asta fui umbra-i de lumină. / Acea sublimă [stîncă] ce stă cu capu-n cer / E-unirea Ro- mânimei... E visul meu de fier / Ce l-am visat o viață făr’ să-I pot ridica. / Azi sufletu-mi înceată, se stinge viața mea. / Azi sufletu-mi înceată și ochiul meu se stinge Dar las o moștenire ce-am scris-o cu-al meu sînge, / Las Românimei toate grozavul frumos vis Ca-n Studii extinse, publicate în nume- re succesive, privitoare la Cestiuni de gramatică (de G. Gr. Băleanu) sau Magistratura în statul român (de N. Mandrea). Cel dinții ana- lizează în amănunt declinarea peri- frastică și cea „mai determinată" a- trăgînd atenția că „de acestea trebuie să ținem seama, pentru că grama- tica este datoare să constate legile existente în limbă, iar nu să-și for- meze legi din teorii gata. Limba română a stabilit pe o temelie anu- mită o declinațiune proprie prin care se deosebește și de declinațiu- nea latină și de declinarea celorlal- te limbi surori". Ai doilea urmăreș- te, încă de Ia Regulamentele organi- ce, lupta pentru neatîrnarea și ina- movibilitatea instituțiilor judecăto- rești și a magistraților, considerînd acest deziderat ca una din condițile „dc cultură" fundamentală ale unui stat modern. Novela Spre mare de Duiliu Zam- firescu pune în evidență un caz de egotism „autoanalizat", eroul, tînărul naralamb, dezvinovățind de fapt nu acte de psihologie fortuită, ci de comportament aparent nedeslușit, ba încă vinovat. L'n ins ce are idei destul de limpezi asupra unei ome- niri încîlcite și întristătoare, ce a priceput „întotdeauna" cu o rară în- lesnire durerea, avînd simpatii cel puțin învecinate pentru istorisiri fantastice, versuri răsunătoare sau drame atingătoare, deci pentru scris etc. se grăbește a spune doar peste fruntea ei senină etern să steie scris ! / Ridic cupa de aur în sînta pomenire / Celui ce priceput-a înalta lui menire !“ (Ibidem, pp. 77—80). Dacă în trăirea nefericirii erotice și-a melancoliei provocate de visu- rile obsedante ale morții Ștefăniță Vodă, ca personaj romantic, este chiar o voce îndurerată, pînă la tragism, a poetului însuși (așa cum am demonstrat altădată), atunci cînd privește furios „marmura tre- cutului" (statuia lui Ștefan cel Mare) sau ascultă, cu indiferență rece, tirada Iui Arbore și se naște în el dorința sfărimării idolilor („orcine vei fi tu Dumnezeu al tre- cutului te desprețuiesc" — Ibidem, p. 403), e^oul devine un contempo- ran (modern) și este străfulgerat o clipă de gîndul neputinței lui to- tale de a se autodepăsi, drept care se refugiază cu obstinare în aburii vinului și al visului (consolator). în urma confruntării cu viziunea lui Arbore din marele monolog ci- tat mai înainte, drama lui Ștefă- niță Vodă capătă, surprinzător poa- te pentru datele, caracterului său din această piesă, un timbru nou. Acesta este dat de frica de a se trezi la realitate, de a „schimba fru- mosul vis al beției cu cugetarea cea rece și posomorită despre a- ieve", de a coborî în realitate („aieve") și de a recunoaște ade- vărul. Numai astfel ar mai fi poa- te speranță într-o renaștere spiri- tuală. de reintegrare în orizontul vremii sale. Lucrul nu e cu putin- ță deoarece ..cel mai mare păcat al oamenilor — meditează altădată Eminescu'— este frica, spaima de-a privi în față, ș-a recunoaște ade- vărul. El e crud acest adevăr — dar numai el folosește" (Fragmen- iarium, 1981, p. 126). Timpurile trecute nu Șe mai pot întoarce, lumea s-a schimbat iar Ștefăniță, nefiind un agent al isto- riei, conștient deci de misia lui, nu are de>gînd „s-o ridice cu umărul". . Totul i se pare deșertăciune, timpul trebuie să-și urmeze calea inexora- bilă, singurul refugiu pentru indi- vidualitatea eroului exacerbată la maximum și. în consecință, respin- să de istorie fiind v'sul (..visuri care mint" și-i „farmecă gindirea"). Replica dată l'U Arbore, în aceas- tă ultimă scenă a dramei Mira. sintetizează aceste idei într-o frază obosită, de sfîrseală, de amorțire a conștiinței, marcată de trecerea în spațiul unui vis steril : „E ! ...nu cumva vei zice... că eu n-o-am în- țeles ? / Lăsati, boieri !... Bătrî- nii așa sînt ! Sînt eu de vină, cum că lumea nu mai e cum a fost, o s-o ridic eu cu umărul ? Vin, ctl- pare !... Cînd lumea e mai veselă, atunci nortarul meu se scoală și-i învenină inima cu aducerea-aminte a unor timpi, ce nu mai vin, căci nu mai pot veni! De ce? Vin, cupare !... (Pe jumătatea beat). Ș-a- poi de ce să cuget trist, de ce să schimb frumosul vis al beției cu cugetarea cea rece și posomorită despre aieve ?... Din contra... îmi place să visez, căci lumea-i vis. Armele ? Deșertăciune !... Iubirea — deșertăciune!... Lumea — deșertă- ciune !... Ei bine, să fim deșerți ca gîndirile unui amant și nențeleși ca suspinele unei fete ce nu știe de ce suspină !... Și ce-i beția alta ? O nebunie zveltă, frumoasă, gîndi- toare, / Un cîntec fără arpă, o rază fără soare, Un murmur fă- ră ape, un miros fără flori / Un vînt, care nu bate din aripe răcori, —convorbiri —1886- citcva pagini că „N-avem nici un fel de simțimînt pentru lumea din a- farâ“, „chipurile necunoscute cu care intru în vorbă mă intimidează", „deși adeseori simt că lumea mă înșeală, cind pot să fac binele, îl fac...". Tră- iește intens emoția produsă de cînte- cul țiterei unui țăran în noapte, cînd i s-au părut coardele, vorbitoare și dureroase, întinse direct pe un piept ce suferă. O rcîntîlnește pe Matilda, prietena din copilărie și i se parc: că-i descoperă frumusețea. Acum incep di- vagațiile teoretice mai tirziu „justifi- cative" : „Toată lumea le caută fpe femei] pentru că temelia esteticii fi- ind chiar ochiul omenesc, subiectele care vin să turbure, prin comparație, noțiunea obiectivă a frumosului din noi, ne devin simpatice. Dar cine a văzut femei care nu au nimic din regulile primite ale frumosului, si ca- re cu toate astea plac, atrag la dinsele ca niște primejdii? Oare ochiul meu este bolnav și uritul jde care suferea] mi-a stins puterea de a pricepe li • niile?". La bal, Matilda c totuși în centrul atenției. Timidul Haralamb și-o dorește („cu ce drept cel dinții nă- tărău venea să-i prindă mijlocul in brațele lui strîmbe și îndrăznețe?"), fata îi face o invitație, Haralâmbie ezită. Zile de remușcări, incertitudini, autoanalize. La o excursie „pentru toți", cei doi, sub ocrotirea furtunii neașteptate, își dau îmbrățișarea „tăi- nuitei" lor iubiri. Toți așteaptă nun- ta. Haralamb se simte ofensat dc i- mixtiunea celorlalți în „afecțiunile" sale, Matilda, compromisă, părăsește i si o rie / Ci stă-n velit în noapte și-mbăl- sămit / Precum respiră Eol în dia- fana-i liră" (Opere, IV, Teatru, p. 80). Textul îndeamnă totuși la o în- trebare : să fie chiar un vis steril starea de „chief" a lui Ștefăniță Vodă ? Luciditatea nu se opune, la Eminescu, visului, ci, dimpotrivă, se identifică pe nesimțite cu el, fiind una și aceeași posibilitate de transcedere a realului pentru a-i găsi ordinea ascunsă, sensurile ce scapă celor obișnuiți. Interesant es- te că Eminescu a vorbit odată (Ms. 2 287, f. 4) de starea de „chief" favorabilă unui „fel de luciditate", pe care o apropie, cu prudență, de poezie, considerînd-o, de fapt, pri- elnică visării : „în dispoziția sufle- tească, care se numește cu chief — în orice caz efectul unei băuturi, ochiul are un fel de luciditate, poa- te în urma eliberării inteligenței de grijile zilnice, care face ca toa- te lucrurile să apară într-o lumină proprie — poate cea adevărată — luminii oarecum estetică, căci în- tr-adevăr în asemenea momente par toate caracteristice și de aceea fru- moase", „îneît această stare seamă- nă mult cu momentele argintoase ale poesiei, în care omul vede um- bra luminoasă a lucrurilor, fără ca el să-1 escite voința" (Fragmenta- rium, pp. 97, 98). Potrivit acestor observații s-ar putea spune că starea de „chief" a lui Ștefăniță Vodă poate fi apro- piată cu alunecarea într-un vis ce „seamănă mult cu momentele argin- toase ale poesiei", deci cu un anu- mit fel de poezie care, e de presu- pus, i-o provoca eroului și cântă- rile bardului Maio de la curtea sa. Cînd Ștefăniță Vodă spune că „lu- mea-i vis" și dorește „să audă sus- pinul a arpei ce iubesc" e mai a- proape de poezie (ca formă conso- latoare pentru ruina sufletească în care se află) decît de starea de „chief". Din proiectele adiacente și variantele piesei Mira nu se putea insă imagina evoluția sufletească a eroului în drama eminesciană șî o pronunțare hotărîtă asupra structu- rii sale în totalitate este dificilă. Mihai DRAGAN incognito stațiunea. Haralamb o caută disperat și inutil, rămînind să se auto- examineze în continuare — insă acum șocat de-a binelea. Un fragment din biografia Iui Cos- tache Conachi, ce-i va însoți ediția a doua a poesiilor. întocmită de un mădular al familiei, scoate în relief lipsa de fermitate în conservatoris- mul celor vechi, ceea ce a permis altora „în loc de a studia omul așa cum l-a făptuit natura, cu porniri- le, cu pasiunile și cu trebuințele lui. au vrut să-I plăsmuiască de isnoavă. după conccpțiunile lor, avînd drept călăuz un ideal fictiv". Poate hazardul uneori ricanatori:! a făcut ca melancolia gravă („Tot astfel cînd al nostru dor / Peri în noapte-adîncă, / Lumina stinsului amor / Ne urmărește încă") din La Steaoa să se învecineze, în urma unei despărțiri rău prevestitoare, peste o singură pagină, cu iritarea nestăpînită și oricum prea teres- tră din versurile Veronicăi Micle (nu tot ea scrisese în precedenta crea- ție : „Frumoasă, sfîntă poesie"?) : „Și dac-un dor mai simt în pept / Cind se ivește luna, / E ca să nu te mai aștept / Și azi ca-ntotdeauna. / Și mingîieri de mai pot fi / U- nei vieți de jale, / Ar fi de-a nu te întîlni / Nicicînd în a mea cale. / Iar fericită de eram / Să fiu p in astă lume, / Pe tine nu te cu- noșteam / .Nici îți știam de nume (Lui X...)“. Lucian DUMBRAVA Convorbiri literare — 6 literara fenomenul creangă M ici vorbă, Creangă n-a fost N un vizual, ci un auditiv", con- chidea prin 1964 Const. Cio- praga (Viața românească, nr. 12), sintetizînd o credință statornică a criticii, începînd cu Eduard Gruber și pînă la contemporanii noștri. In- tr-adevăr, toate datele interpretate de critică pledează pentru o atare tipologie antropologică. In consecin- ță, de aici au pornit, inevitabil, majoritatea judecăților critice asu- pra marelui humuleștean, multe dintre ele de o indiscutabilă finețe. Totuși, trebuie să observăm că din- tr-o asemenea premisă comentatorii au ajuns la concluzii foarte adesea contradictorii. Care să fie pricina ? Nu cumva lucrurile sînt ceva mai complicate ? Să ne gîndim că pînă și oralitatea, care ar părea să fie cea mai firească urmare 'a tipului audi- tiv, și-a primit amendamentele de rigoare. Tonul l-a dat însuși G. Că- linescu. Deși criticul a afirmat, ca și alții, că „talentul lui Creangă stă în a auzi bine vorbirea țărăneas- că vie", el s-a grăbit să precizeze : „Exagerarea valorii artistice a lim- bii lui Creangă vine dintr-o iluzie acustică (s.n.), formulată în regulă estetică". (Viața lui Ion Creangă, 1938, v. pp. 285—286). Cu trecerea anilor, va aduce noi precizări : „Realismul rezultat din cultivarea detaliilor și din punerea în evi- dență a unei individualități stilis- tice nu aparține la Creangă orah- tății, ci artei de scriitor". (Creangă, scriitor universal, 1964). Bănuind, deci, că auzirea nu duce cu necesi- tate la virtuțile atît de lăudate ale oralității și nici la umorul mirific, Călinescu nu putea să nu-și ia mă- surile de precauție, invocînd „arta de scriitor". Cum și aceasta e un concept ambiguu, criticul apelase la ceva mai „profund", în biografie: farmecul umorului crengist este inanalizabil „ca și farmecul poeziei eminesciene, unde nici ideea în si- ne, nici muzica în sine nu explică nimic". Călinescu demonstrează aici cum neputința criticii poate să fie ultimul omagiu adus artei. De aceea, despre Creangă pare să se fi spus totul, fiindcă nu se poate spune ma- re lucru. Al Philippide era uimit de neputința criticii în fața operei lui Creangă : „judecățile critice a- supra operei lui sînt de obicei su- mare și de suprafață". (Considerații confortabile, Ed. Eminescu, 1970, p. 123). Să nu ne descurajăm totuși și să urmărim și alte consecințe ale premisei dintîi. Luînd ad litteram unele afirmații călinesciene, Al. Piru concluziona : talent descriptiv nul, portrete „cu desăvîrșire plate" și „Hotărît, Creangă nu este poet". (Ion Creangă interpretat de..., Ed. Eminescu, 1977, pp. 303—307). De ce ? Fiindcă „nu știe să facă rime". Și de mai ce ? Nu are metafore. Așa e, într-adevăr, cînd reducem „poezia" la cuvinte, mai ales la cele ce au a suna „din coadă". Vla- dimir Streinu spusese însă că I. Creangă are o metaforă mai re- dutabilă decît toate — umorul. Tu- dor Vianu admira cadența perioadei crengiste și o punea în vers liber. Mai încoace, G. Munteanu aducea o astfel de „completare" : „Creangă a făcut dovada magistrală că și ar- ta prozastică poate fi ’ tot atît de sugestivă cît și lirica savantă a cu- tărui mare poet simbolist". (Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, 1980, p. 402). Același se a- rată neîncrezător în opiniile criti- cilor că humuleșteanul n-ar avea „simțul naturii" și „capacitatea de a portretiza". Firește, iarăși depinde ce înțelegi prin „simțul naturii" si ce înțelegi prin „portret". în rea- litate, Creangă — în felul său — a făcut „concurență stării civile" cei care nu au habar de existența ta. Nu știu dacă e o lege, dar imi închipui că dacă fru- mosul se Intilnește cu urîtul. frumosul intll- nirii ar putea fi doar o simplă întrebare : _De ce nu fști ca mine deși, nici pe fru- mos. nici pe urît nu trebuie să-1 întrebi de.- pre ce le-a dat natura. Mama natură are con- cepțiile ei, de arhitect convins, atit in ceea ce privește fauna în care ne Includem, desigur, ca posibile ființe superioare, pentru că uneori avem capul în nori — cît și flora, despre care n-am știut niciodată, dacă nu cumva o doare, atunci cînd fete’e se bucură de frumusețea florilor dăruite... lată, insă, că în loc să-ți fi dăruit o floare, chiar dacă mi-ar fi intrat, ca niște obrăznică- turi, spinii prin epidermă, iți trimit această scrisoare și despre noi. după atiția ani, amin- tindu-ți, ca pe un vis, cum mușcau valurile din nisip atunci ! Valuri tacticoase, cu mișcări d.» crabi imenși. Mai intîi de toate, ar trebui să-ti ammtesc de întilnirea de la mare, pentru că perfidul acesta de timp ne poate șterge din memorie chiar și cele mai frumoase întim- plări. ale noastre, ca să nu mai vorbim despre cele auzite ! Dacă vrei să-ți povestesc, poftim : Chiar în prima zi. m-am avîntat pînă'la piept în apă. apoi am inotat pînă dincolo de gea- manduri. învățasem înotul in iazul lui mos Sofronie. adică fostul iaz.care astăzi nu mai are nici o importanță în satul copilăriei melc Peste iazul lui moș Sofronie se poate face as- tăzi chiar si cale ferată, atît de încremenit este pămintul fostului iaz. în care mulți pești vor fi murit! Îmi pare rău că nu sînt procu- ror, pentru a-i întreba pe cei ce l-au secat, de ce au făcut asta? Iartă-mi digresiunea, dar atunci cind înotam în mare știam să calc va- lurile și mai știam și altceva. Știam să plon- jez pe ele. Și mai știam să mă uit. ochi in ochi, cu peștii, să le văd ochii rotunzi și roșii... Printre ochii peștilor, la vremea aceea, a glumelor nevinovate, am văzut moleșeala glez- nelor tale. în timp ce gîndeai Ia Feți-Fru- moși, pe salteaua pneumatică. Și. cum virsta îmi permitea să glumesc, am scos dopul de Ia saltea, fără ca tu să simți, la început, vreun șoc. Am înotat pe sub apă, așteptînd ca legea lui Arhimede să-și spună cuvîntul. Știam că aerul din saltea bolborosea, fără ca tu să-ți dai seama, pentru că bucuria zgomotoasă din jur nu te putea atenționa asupra a ceea ce se petrecea sub salteaua purtată de valuri chiar către mine, care urma să fiu salvatorul tău, aflat _întîmplător“ pe acolo. Eu trăgeam cu ochiul, ca să „intervin", la nevoie. Efectul muncii mele pe sub apă întîrzia, însă. Parcă te înțeleseseși cu zeul imponderabilității, să nu-ți pese de gluma făcută de mine. Pluteai, în continuare, dar pluteai într-o derivă pericu- loasă. apropiindu-te de linia balizelor. Un val norocos te-a trimis înapoi, către mal. Abia atunci ai înțeles că salteaua de sub tine nu mai este decît un înveliș sintetic dezumflat, nefolositor pentru cei ce nu știu să înoate Venise momentul -salvării" ! Din cîteva bătăi de brațe am ajuns la tine. Chiar și speriată de moarte erai tot frumoasă ! Te-am prins la timp în brațe, lăsîndu-1 pe prietenul meu San- du, să tragă „epava" spre mal. Eu te duceam pe tine în brațe, ca să te așez lîngă prietena ta, .Monica, la fel de frumoasă ca și povara scoasă din lumea mării. Cinstit să fiu, la vîrsca aceea încă nu știam cui să-i administrez un asemenea ris-, pentru că amîndouă luminați pe unde treceați. Dar, pentru că despre ea nu mai știu aproape nimic, iți scriu ție, amintirile fiinou-va adresate în egală măsură. Trebuit să-ți amintești că astfel a început o taină a mea, o i sciiație între a fi mai aproape d.. lire sau de prietena ta, Monica... Culmea a fost atunci cind ne-am irlîlnii, din nou. in orașul nostru, ca să aflu că, o fapt, am fi putui să ne cunoaș cm de m, înainte. De dragoste nu putea fi vorba, chiu dacă eu voisem sâ ți-o fur atît de tîlhărese Consideră, însă, că virsta aceea, cînd am făcut gmma din apă. voia să însemne apropiere ca orice risc. A fost cam obraznică gluma, a s ■- 1.citat destul de piuit efort pentru a te scoate ia mal, dar povara pe care o purtam în brațe mă făcea să calc sigur peste nisipul atît de înșelător altădată. Mă făcea să gindesc intens la fericire, în timp ce te purtam, ca pe un balast mirific, bucurindu-mă că lumea din jur nu și-a dat seama de farsă, crezind, in același timp, că nici tu riu ai să-ți dai seama, și nu ți-ai fi dat seama, dacă nu ți-aș fi spus chiar eu, într-o clipă de frumoasă destăinuire, cînd ne ascundeam sub un portal, de ploaia care începuse, dezmățată, să facă ravagii d»-, ■ supra pămîntului. Apa aceea, căzuiă din cer. mi-a adus aminte de întîmplarea de Ia mare și m-am apucat să-ți povestesc de ce a tre- buit să te „salvez". începusem să cred1 că ne înțelegem foarte bine, că viața ne făcuse o concesie, dindu-ne, in cele din urmă, posibi- litatea de a ne reintîlni, chiar dacă înțîlnirilc noastre erau de scurtă durată, pentru că tu aveai de dat examenul după care urma repar- tiția. Numai de tine depindea, să rămii sau sa pleci in altă parte. De oameni ca tine și orașul nostru avea nevoie. Intr-o seară, insă, mi-am dat seama că vei pleca ! El era. intr-adevăr, mai inalt și mai fru- mos decit mine ! Și era atîta tandrețe în- tre voi, cum nu putusem niciodată să concep, dintr-o reținere a cărei cauză o cuno - trai : mi se părea că tot ce se face in văzul lumii (la fel cred și acum), nu înseamnă nu- mai demascare, ci un fel de infidelitate fată de sentimentele cele mai intime, mai puțin tre- cătoare. de mare intensitate, trăite intr-o stare intensă în doi. Nu pot spune că mi-a fost ciu- dă aunci, pe fericirea voastră. Ba. chiar am avut senzația să sînt puțin inutil, deși nu erai obligată prin nimicul acela de la mare, să spui da sentimentelor mele. In definiti., eu nu eram decit un copil dintr-un sat, care știa ce inseamnă întîlnirea dintre bărbat și femeie in lanul de porumb sau in pădure, făta prea mult ritual, numai în urma unui semn făcut cu ochiul. Văzusem asemenea semne și. fă-ă să vreau, chiar in lunca noastră, a sa- tului vreau să zic. era gata să asist la finalul unei astfel de înțelegeri, dacă bunul simț, sau rușinea din mine — spune-i cum vrei — nu ma alunga de acolo. De aceea, și in cazul să- rutului vostru, am intors capul, dar nu am putut să uit. multă vreme, scena pe care to'- mai eu trebuia sâ o văd. Mai văzusem pir.â atunci scene similare, dar treceam pe lingi ele așa cum se trece pe lîngă un grup sta- tuar deja cunoscut. In acele cazuri, nu aveam nici un fel de afecțiune pentru femeia care se lăsa, atit de Ușor, sărutată în public. Cu toate acestea, într-o toamnă blinda ne-am întîlnit ca să mă întrebi ce mai fac. Mi-ai dat un număr de telefon. Ca sâ aflu, prin in- termediul acestui număr, că, de fapt, urmează schimbarea numelui cu o literă puii jos, in alfabet, cînd eu aș fi putut să te ridic, tot in alfabet, cu o literă mai sus, numai dacă ai fi vrut Mă simțeam pustiu. Nu aveam cu cine vorbi, iar tu erai departe, cu alt nume, cu obligații, cu sentimente de nederanjat, desigur I Un om care iubește nu poate să facă rău, niciodată nu poate sa-i facă vreun rău omului pe care îl iubește! Dacă ți-aș fi dat telefon, puteam de- clanșa un conflict în familie. Nu știam că el se declanșase, așa cum n-am știut niciodată prin intermediul căror canale de informație at aflat adresa mea, de la noul combinat, pen- tru a-mi trimite, tot de pe malul mării, ve- derea aceea, cu un copil gol-goluț, aproxi- mînd în cîteva cuvinte, că așa voi fi fost eu odinioară ! Bineînțeles, așa am fost, dar nu la mare, ci pe malul lacului lui moș Sofronie, pe vremea cînd nu știam nimic nici despre mare, nici despre tine. Știam numai despre iazul lui moș Sofronie. care însemna cea mai mare bucurie a copilăriei mele, însoțită de pr.etenia lui Nelu, singurul prieten adevărat, pentru că numai în copilărie prieteniile sînt dezinteresate. Mai tîrziu, odată cu adolescența și maturizarea intervine acea notă a perso- nalității care filtrează totul ; un fel de tăvă- lug neiertător în ceea ce ne privește. De multe ori s-ar putea să avem nevoie de acest tăvă lug, dacă nu chiar la vîrsta desprinderii de copilărie, ci mai tîrziu, cînd oamenii încep s? iasă din magma ființei primare, cînd adevărul din om, dacă nu izbucnește, clocotește cu for- ță de gheizer în interiorul său, încercînd, în- cercînd, încercînd mereu o ieșire în față... ...Deci, mi-ai trimis ilustrata aceea, foar e amuzantă, ca să îmi aduci aminte cit de copii am fost. Cel puțin, asta am înțeles eu ! Alt cineva, poate, ar fi gîndit la probleme mai grave, nu atît sentimentale, cît în ceea ce ar fi privit funcția socială pe care o ocupă. Mie însă, pînă acum, cînd scriu această scrisoare, nu mi-a trecut prin minte vreo interpretare stupidă. Și asta, numai pentru că știu inten- ția cu care ilustrata a fost expediată, aceea de a-mi aminti nu numai de mare, cît și de co- pilăria aceea, la care țin atît de mult, pentru că în ea nu a fost nimic urît, de care să-mi amintesc cu părere de râu... In nevinovăția pe care mi-o amintea ilustrata trimisă de tine se află, de fapt, ideea de bună-cuviință, de dra- goste față de oameni, nicidecum zăpăceala de dupu război, cînd am găsit aruncată, în luncă, o pușcă. Bineînțeles câ eu nu știam nimic despre istorie în anul 1948 ; instinctiv, am ridicat pușca în poziție de trageere, în- spâimîntînd de moarte pe țața Galița, urcată într-un prun, pentru că era vremea culesului... Pînă la urmă, am ajuns cu instrumentul mor- ții în casă, reușind să-1 înspăimînt și pe ta..', insă el nu a căzut, așa cum se întîmpiase cu țața Galița ; el a chemat jandarmul. Pe atunci încă nu era constituită miliția de azi. Unele organe rămăseseră să poarte tot numele vechi... Armele, chiar și aruncate, ca aceea găsită de mine în luncă, însemnau că războiul încă nu plecase din satul nostru. Oricind cineva care avusese asemenea instrumente, ar fi putut să se folosească de ele. Bineînțeles, nu pentru a-i Sărută pe copii... Atunci, îmi amintesc, tata a fost chemat la comună, pentru a spune cum am găsit pușca... Ca să vezi! El era vinovat de ceea ce găsisem eu în lunca satului ! Mai înainte de asta, căutînd cuiburi de vrabie in Lutărie, descoperisem un proiectil. Cum naiba se va fi făcut sâ fie rupt la jumătate, de asta nu pot să-mi dau seama nici acum. Era un obuz din celălalt război, iar eu, copil „cuminte" si îndatoritor, voiam să le duc femeilor de pe malul ripii trotil, pe care, nu știu de ce îl preferau pentru colorarea linii, inului și cîne- pii... Umblam împreună cu Nelu, în carapacea aceea si tot scoteam trotilul primului război mondial. Deodată, l-am auzit pe tata, care, pe vremea aceea, încă mai era învățătorul satului, cu toate că absolvise o facultate : „Ce cami acolo, măi băiete ? Ieși afară, să te omor eu !" Bineînțeles că nu am fost de acord cu a- ceastă propunere, destul de hazardantă. Am pornit-o pe rîpă, la tale, împreună cu Nelu, ieșind la șes deschis, unde palma tatei nu mă mai putea ajunge... Dar, dacă am fi ajuns la focos, oare cine îți va mai fi scris această scrisoare ? Și, ține seama, era un focos cin războiul mondial iscat de morții de la Sara- jevo, nicidecum de ciuda lui Hitler împotriva vieții popoarelor ! Se rupsese în două, cine știe cum, și rămăsese implantată în mal tor. mai partea din față, aceea cu focosul. Dacă mai scărpinam puțin încărcătura de trotil, ajungeam pînă la focos și, adio scrisoarea ae față !... Scriu aceste rînduri numai pentru că noro- cul m-a făcut să trec pe lîngă moarte, fără ca ea să știe că eu am trecut pe lîngă ev Morții nti poți să-i spui bună ziua ! Cel muit, poți să fugi de ea și să-i strigi de la dis- tanță la revedere ! Poate, așa am făcut și noi atunci, cînd am fi putut să ne pupăm, fără să vrem, cu ea. Altfel, ce s-ar fi ales din Nelu, care este un virtuos constructor, sau din mine, cel care rememorează și etichetează faptele ca atare ? Cine știe ce s-ar fi ales, tiacă nu chiar nimic ! Din praf si pulbere nu se poate reconstitui o ființă umană care și să mai glumească, din cînd în vînd ! După cum se vede, voiam, cu tot dinadin- sul. să îl scot din mormînt pe zeul Marte, despre care habar nu aveam ce ravagii făcuse pe pămintul tinereții tatălui meu șl, mai apoi, m eternitatea copilăriei mele. Degeaba mă striga tata, atunci cînd fugeam cu Nelu. pe rîpă. In clipele acelea, toate cu- vintele lui rămîneau departe, în urmă. Parcă era mai frumos șesul, decît o palmă aspră ! ...M-am întîlnit, mai tirziu, cu rămășița de obuz, hidă, altfel nu pot să-i spun, m-am în- tilnil cu rămășița aceea de obuz chiar in ■ grada noastră, după ce doi militari specia- liști o dezamorsaseră, cu destulă trudă. Era trîntită. ca o amintire pentru mine, chiai lingă lemnele pentru foc, anume parcă să-mi amintească ce ar fi putut să mi se întimple dacă mai umblam mult la ea, cînd se afla dincolo, în rîpă... Pentru că nu a trecut mult timp și satul s-a trezit, în plină zi, cu geamurile sparte. Ma aflam sub geamul casei, cu Nelu și sora lui. Eliza, cînd s-a zguduit satul. Era dumi- nică și toată lumea a ieșit în drum, să afle ce s-a întîmplat. Ca dovadă că războiul nu se terminase, încă, unul dintre băieții lui Ghidu, Victor, se jucase cu un brand, ca să-i fie culese bucățile de trup chiar și pe valea Or goieștilor, dincolo de deal. Prunul sub care se așezase, în livada lui moș Nicu Dobrin, fusese pulverizat și el ! Ca să vezi ce înseam- n_ o arm- a morții, trimisă pe deasupra ca- petelor, ca să-și facă efectul mult mai tîrziu, după ce o -adusese în car, lîngă sacii cu făină, de pe șesul Vasluiului. Săracii boi, au avut mult noroc! Dacă brandul ar fi explodat in car, -m cauza zdruncinăturilor ? Oare pe unde le-ar fi poposit copitele și coarnele, în destră- marea aceea produsă de explozie ? Pe care costișă a dealului Ghearăs ar fi trebuit să se înfigă ele, fără ca nimeni să le mai caute ? Desigur, mai tîrziu, ele ar fi fost descoperite, dar asta nu ar fi ineîntat pe nimeni. Și acolo, sub dealul Ghereas, putea să se producă ex- plozia, ucigînd liniștea satelor din jur. Efec- tul insă avusese loc în satul dintre păduri, u- cigîndu-1 într-o clipă pe Victor al lui Ghidu. care încercase să desfacă brandul pentru a scoate trotilul din el, de parcă frunzele de nuc, sau frunzele de ceapă nu vopsesc, de-o veșnicie, atît de frumos, firele de lînă, sau de cînepă, sau de in, sau de bumbac !... Mi se părea că uitasem aceste întîmplări vechi, ca și altele petrecute în acea perioadă copleșită de incertitudini și oameni obosiți de trecerea măcelului și schimbarea bruscă a con- vingerilor politice, pentru foarte mulți dintre ei. Ilustrata trimisă de tine mi-a adus aminte, însă, tot ce se pierduse în zona întîmplărilor virstei de atunci, la sfirșitul celui mai mare apocalips pe care l-a cunoscut pămintul. Mai mare chiar și decit potopul trăit de Noe, pen- tru că pe vremea aceea nu cred să fi existat cincizeci de milioane de victime, nefiind atîtea ființe bipede pe pămînt, mulțumiți, nevoie ma- re, să se purifice, pentru totdeauna, prin apă ! ...Trecuse mult timp de cînd nu mai comu- nicasem unul cu altul, și asta numai pentru a nu-ți produce necazuri. Ce rost ar fi avut ca tocmai eu să fiu acela care să declanșeze cer- turi în familie ? Ș-apoi, odată cu schimbarea locului de muncă, îți rătăcisem numărul de te- lefon, singura cale prin care mai putusem să ne întrebăm de existență după căsătoria ta. îmi spuneam că acolo, la mare, totul fusese o glumă a tinereții, ale cărei urmări nu întir- ziaseră prea mult. De unde puteam eu să știu, că nu puteai s-o uiți, că în clipe de criză o veueai ca pe un liman de sinceritate? Nu trebuia să-mi povestești cum a murit copilul acela, în cîmp, dezamorsînd o grenadă... Mai bine imi povesteai despre tine, despre cîte s-au mai întîmplat de cînd nu ne-am văzut. Tristă reîntîlnire ! De ce nu ne-am vorbit despre plimbările noastre de atunci ? Cu totul alt rost avea întîlnirea noastră, aceea de a ne aminti despre mare și despre noi, dar tu mi-ai adus aminte, fără să vrei, de cît de mult ne urmărește războiul, chiar și după ce el s-a terminat de mult, de mult... Și, pentru că nu sînt omul care să nu dau explicații, iți scriu, așa cum am promis, pentru a nu creae câ am uitat tot ce a fost. Dar, ca și tine, am început, mai demult, încă din copilărie, sâ urăsc tot ce este neomenesc. Atunci cind aud de atrocități sau sechelele acestora, mă infior și mă retrag în pielea mea, destul de subțire, ca semn că nu răspund la război cu război. Au murit destui oameni nevinovați, nu numai pe cîmpul de luptă !... Nu mai trebuia să-mi aduci aminte de co- pilul cu grenada ! Convorbiri literare — 8 condiții ideale dan nicodim Hotărit lucru, aranajasem treburile la fix : uormisem vreo ora și ceva, pe urmă bă- usem o cafea al cărei gust nevastă-mea il nimerise exact cum îmi place, in sfîrșit, îmi anunțasem consoarta că am de gînd să lucrez, așa că n-ar face râu deloc dacă și-ar vizita părinții. Ceea ce ea și făcu, astfel că pe la vreo trei după-amiază stăteam la masa din bucătărie, in fața cu o foaie albă asupra careia îmi aținteam insistent privirile, avînd credința că imediat îmi va veni in minte fraza acea inspirată, magică, ce avea să-mi e- libereze inspirația mult dorită. Ba incepu sâ și plouă, fapt care la început imi deturna bu nele intenții, făcîndu-mă să gindesc : ce con- diții ideale, ehe, nu in fiecare zi se-ntîmplâ să fii singur și odihnit la masa de lucru, iar natura să te ajute atît de potrivit, oferindu-ți acea ambianță ce te îndeamnă să scrii..., sâ tot serii... (Deci : stau la masa de lucru, a dieă masa din bucătărie. In fața mea coala albă de hirtie. In stingă, scrumiera și țigă rile. In dreapta, ascuțitoarea, cîteva creioane și radiere. Din sufragerie se aude exact cît trebuie de tare o muzică ce se potrivește de minune cu momentul — am pus banda ■ specială". Cecilia a plecat în vizită. Afară plouă. Minunat. Mi-nu-nat ! Teo băiete, dar c intr-adevăr minunat !) Trecuse o oră bună de condiții ideale și eu, concret, ajunsesem la a șaptea sau a opta țigară. Drept să spun începusem să mă și enervez. Trecusem chiar la exerciții de autosugestie : „hai, Teo, hai medium. concentrează-te, doar nu-i greu, ce naiba, o frază, ce spun, o propoziție, măcar o propoziție simplă și plină de miez și gata, pe urmă totul curge, hai băiete, doar știi foarte bine despre ce vrei să scrii..." Tocmai repe- tam trucul cind zbirnit soneria. Cine o fi ? Eram nemulțumit și dezamăgit : o fi Cecilia. •S-o fi săturat de stat in casa aia mare și friguroasă, în care și vara devii candidat la pneumonie și-acum iată, s-a întors și desigur că o să înceapă să se fîțiie pe lîngă mine Cu tot respectul, firește, față de munca mea de creație, cu tot respectul, adică tăcind și mer- gind în vîrful picioarelor etc., dar oricum, tot fițîială se va chema și gata, pot să spun adio după-amiezei mele ideale de scris... (Mă ri- dic oftînd resemnat, mă duc și deschid ușa de la intrare. — Ai ve... — încep, dar în fața mea se află un bărbat la vreo patruzeci de primăveri, suplu, șaten, îmbrăcat într-un cos- tum negru. Cămașă albă, cravată petrol cu dungulițe roșii, pantofi de lac. Părul, pieptă- nat pe-o parte, cu o cărare ireproșabilă, ce seamănă cu un bulevard proaspăt măturat. Ex- presia feței — teribil de serioasă. Aș zice solemnă. — Bună ziua, spune el si pășește pe lîngă mine, intrînd în holul micuț al apar- tamentului.) > Țin minte că în momentul în care indivi- dul a intrat așa, nepoftit în casă, încercasem sentimente contradictorii : teamă — dar nu : n-am auzit de borfași care vin să prade îm- brăcați ca la nuntă... perplexitate — ei dră- cie ! dar ce, chiar așa mă poate lăsa oricine, orișicare, cu gura căscată !? Chiar așa, cu una, cu două ?... în sfîrșit, indignare. Da. Sfînta indignare, care era, nu-i așa, ceva foarte a decvat momentului : cine ești dumneata dom nule ? Și cu ce drept intri pe nepusă masă in casa omului, dai buzna așa, nici tu să-ț. ceri voie, nici tu să te recomanzi măcar... For mulasem în gînd toate astea și deschisesem gura să le dau glas : -— Pe mine mă cheamă Dumitru Adomnicăi, spuse tipul școlărește. Titi. — Poftim? — întrebai luat prin surprin- dere. — Cunoscuții îmi spun nea Titi, sau doar Titi, mă rog, cum vrea fiecare. Sîntem ve- cini, nu mă țineți minte? Că doar avem bal coanele unul lîngă altul. L-am privit cu aten- ție : ori mă sugestionase, ori chiar așa era, dar îmi părea într-adevăr o figură cunoscută. Vag, e adevărat, dar parcă... — Bine, dom- nule... Titi. Domnule vecin. Și ce dorești de la mine ? (Vecinul Titi mă privește contrariat. Pe urmă — dacă pot spune așa — se trece in revistă : își privește pantofii strălucitori, dun- gile perfecte ale pantalonilor, poalele și piep- ții hainei, manșetele imaculate ale cămășii. Pe urmă iar mă privește, de astă dată sem- nificativ. „Cum adică, mă mai și întrebi ce doresc de la dumneata, cînd mă vezi astfel îmbrăcat !?“ — par a spune privirile lui, în- cărcate și de o serioasă doză de reproș. La rindu-mi, încep să cuget dacă n-am uitat cumva ceva. Dacă nu cumva am amnezie : cine știe de cînd îl cunosc..., cine știe ce i-oi fi promis și deodată, acum pac ! amnezia ! Doamne păzește!... Totuși... Totuși — nu. Nu cunosc !) Ceva din siguranța cu care mă acordase dispăruse, parcă. Acum se legăna ușor, mutindu-și centrul de greutate de pe un picior pe altul, iar mîinile și le ținea la spate. Cîteva clipe de tăcere. Apoi spuse : — Păi, știți dumneavoastră pentru ce-am venit... Eu, oarecum nesigur de memoria mea, deși nu a- veam nici un motiv, absolut niciunul, răspund : — Domnule, îți 'spun cu toată sinceritatea că nu țin minte să-ți fi promis ceva, sau să te fi chemat aici, de altfel pînă azi nu cred că am avut onoarea și ca atare... ■— Păi nu. Nuuu ! — mă întrerupse vecinul. Nu mi-ați promis nimic. Dar știți, mi-a spus un prieten că dumneavoastră... Așa că am venit să vă rog știți dumneavoastră ce. Nu-mi plac astfel de situații echivoce. Mai ale; cind, în sfîrșit aveam și eu, nu-i ași. fie de cîteva ore tihnite, cîteva ore de scris -‘‘wi nu prea am parte de obicei — cu naveta „sta a mea... Cîteva ore în care, cine știe, pu- tea să se contureze chiar Capodopera — mi știi niciodată de unde sare iepurele, nu? ...Așa că replica mea iritată sună, cel puțin in ia- chipuirea-mi, dur : — Uite ce e domnule ! Scurt pe doi : ce vrei de la mine ? $i te rog fii concis, că am treabă ! (Vecinul meu, căci într-adevăr îmi e vecin și încă singurul cu care — după întîmplarea din acea zi — am ajuns la relații amicale, de pildă uneori ju- căm table, alteori ne ducem la cîte un meci, deci vecinul meu este un om cu multe însu- șiri, dintre care una fundamentală ar fi aceea că nu se intimidează ușor. O alta este tena- citatea. Așadar, vecinul meu, pare fistîcit, dir “--------------—------- fănuș de pe terasă rj înd mă aflu la Brăila sufăr de o 1- patimă imprevizibilă. Cei din ** bălți (acum Insula mare), atunci cind vorbesc despre Bărăgan și Brăila Ispun : acolo sus, pe Terasă unde crește amar pelinul. Iar noi, cei de pe Tera- să, care știm despre băltăgani că sint mai puțin poeți și mai mult un senti- ment, spunem despre ei : acei stîrci albaștri care bat in geamul Dunării. Dar și pe unii și pe alții ne pindește deopotrivă centaurul Dunării de jos, jumătate cal de aramă, jumătate pește de argint și ne adună dragostea pen- tru Brăila, ținut cu buza ruptă de toamnă, acum, fagure intors înăuntrul său, șoim ciugulindu-și ametistele ochi- lor orientali, promontoriu al faraonilor visind. Acum, pe Terasă, e toamnă gal- benă ca intr-un mesteacăn și pămintul a- cesta ocrotit cu inimacilor mei s-a schim- bat intr-o meserie de iarbă coaptă, Je nu e. E adevărat că se leagănă de pe un pi ■ cior pe altul și iși ține mîinile la spate, fă- cindu-mă să-mi închipui că și le frămîntă de zor. In momentul in care mă privește, în ochii lui nu citesc decît o siguranță de sine plină de tilc, gen „lasă domle, știu eu că o faci pe modestul, dar..."). — Păi, ce mai tura-vura. imi r-spunse. am venit să-mi faceți portretul. Adevărul e că mă așteptam la orice, numai la asa năstrușnicie nu. Eram atît de surprins, îneît timp de vreun minut cred că am avut o expresie de-a dreptul tîmpă. L-am scrutat cu maximum de atenție : totuși tipul din fața mea nu avea deloc aerul unuia pus pe șotii. Sau era un actor perfect și savura în tihnă efec- tul spuselor sale. Pe urmă m-am relaxat din- tr-o dată, dîndu-mi seama că, de fapt, situa- ția absolut neobișnuită pe care o trăiam este, în definitiv foarte amuzantă — desigur, cu condiția ca ea să nu dureze prea mult... Așa ca i-am zimbit, apoi am deschis ușa de la in- trare, i-am arătat cartea de vizită prinsă pe ușă, după care l-am întrebat : — Domnu Titi, fii așa de amabil și spune-mi. rogu-te, ce scrie aici, dedesubtul numelui meu ? Ce cuvînt e scris ? Vecinul citi mișcînd ușor buzele și-mi răspunde : — Profesor. — Vezi ? Asta-i. dom- nule : sînt profesor, nu pictor. Așa că cine te-a trimis la mine să-ți fac portretul și-a bătut joc de dumneata. Și de mine. Sau poate mă confundă cu cineva. — Nu ! Dumneavoastră sinteți in mod sigur persoana la care trebuia să vin și nu altcineva !... Știți, eu sînt o per- soană discretă... Și dacă iese bine, vă mai a- duc și alți clienți, la fel de... — Bine omule, dar nu-nțelegi că nu mă ocup cu așa ceva? — Lăsați, dom pictor. Uitați, eu chiar vă rog foarte frumos. Știți, eu sînt maistru și cîștig bine așa că nici o problemă cu onorariul... Hotărît lucru, vecinul meu știa ce vrea și nu dădea înapoi. Fără să vreau, m-am pomenit că încep să mă explic : — Domnule vecin, uite care-i treaba, îți repet încă o dată și cu toati seriozitatea că nu pictez, n-am pictat și nu voi picta niciodată în viața mea. După care neinspirat, trecui chiar la confesiuni : — E adevărat că în afara profesiunii am o preo cupare specială, sau pasiune, cum vrei să-’ spui, artistică, dar... — Ei, vedeți ? — făcu vecinul. — Stai domnule, așteaptă să termir Deci, e adevărat că am o pasiune ce ține dt domeniul artistic, dar nici vorbă ca ea să aibă vreo tangență cu pictura. Nici măcar nu fac fotografii. Domnule, eu scriu. In timpul meu liber scriu. Poezii, povestiri... Așa că nu știu cine naiba a făcut gluma asta proastă — si nici nu mă interesează cine, sînt destui „isteți" pe lumea asta —, trimițîndu-te la mi- ne să-ți fac portretul, dar gata, acuma știi adevărul. Sigur, și-n literatură se fac portrete, dar nu cum dorești sau îți închipui dumneata, în literatură portretul se face prin cuvînt. Din cuvinte. Pricepi ? (Vecinul Titi nu se dă dus afară din casă. Vecinul Titi pare a se gîndi la ceva. Oricum, nu dă semne că ar dori să plece și din acest moment simt cum calmul meu, ba chiar și dorința de a mă amuza pe seama ciudatei situații se duc pe apa sîmbe- tei. Timpul trecea, omul care intrase samavol- nic în casa mea, năpustindu-se cu brutalitate asupra bietelor ore de scris ale mele, aflase doar că nu-i puteam fi de vreun folos și to- tuși nu pleca !... Vecinul Titi se bîtîie în con- tinuare de pe un picior pe altul și are o fi- gură serioasă, preocupată.) — Păi, domnu pictor, dacă așa stau lucru- rile, cum mi-ați spus, faceți-mi portretul așa cum știți dumneavoastră : din cuvinte. Pe lîngă faptul că-mi spusese iar „domnul pictor", situația era de-a dreptul absurdă. Cu toate că omul nu părea nebun. Era doar în- căpățînat, nerenunțînd la un scop la început foarte clar, dar a cărui realizare, în noile con- diții însemna cu totul altceva, fapt care, ia- tă, nu-1 deranja defel. „Las’ că-ți arăt eu, nea Titi! Vrei portret? îți fac unul de n-o să-ți mai ardă de-așa ceva niciodată !“ — mi-am spus, simțind cum crește în mine un soi de as putea In următoarele cinci minute Aș putea locui pe oricare altă planetă, lată-mă insă strigîndu-te Neputîndu-mă înfășura-n tăcere. ora optsprezece Gindurile-mi zboară rindunici Sau pietre căzind de la mari înălțimi. Ar fi și asta o metaforă Dacă tn-as ascunde in mine Și nestingberitâ m-aș strecura In inima plină de iubire a ceasului. Plin de bune intenții Mă prinde in marea lui hoinăreală Și mă face să intirzii Sau să mă grăbesc la ora iubirii Si altă dată mă uită mă uită Sinucigindu-se in vis alături de mine. ,Doina CETEA neagu i porumburi și de dor. Privindu-1 după legea de aici, care spune că orice pâ- gin e clinele lui Dumnezeu, simt cum pulsează-n mine toată narațiunea ste- pei, lemnul acru al salcimilor, trinita- tea fîntinilor de lemn din răspîntii, lespedea tălpilor goale, lutul alb al drumurilor albastre, durerea duminicii, colacii de lemn smintit ai căruțelor, singurătatea răbdării, oi bolnave de spovedania fricii de must, făgăduința bobului de rouă pe care-1 leapădă pe mai și in ceairuri (largile pășuni pen- tru cai) zeul născut dintr-un fulger, menit să-și doarmă înfrîngerile sub vintul care aduce vintul de la Mol- dova. Căci peste Terasa și bălțile Brăilei, peste divinitățile lor de purpură, s-au- de ca un sunet de clopot neprielnic lupului, ci numai omului, o adeverire dc vinuri din dulcea Moldovă răsărind. Mulțumim din suflet. 1 25 octombrie 1986 răutăcioasă bucurie : citisem doar atitea des- pre portretiștii de geniu care, în mod para- doxal își pierdeau clientela, ba pină și priete nii, din cauză că portretele lor surprindeau adevărul ființei acelora ce slujiseră drept mo- dele, adevăr care, ca toate adevărurile, nu convine celui în cauză — „ehe, nea Titi, îți ard un portret de n-ai să-1 poți duce !- — Bine domnule, văd că nu pot scăpa de dumneata decît făcindu-ți pe plac... Bine. Poftim aici in bucătărie, ăsta e „atelierul" meu, intră și șezi pe scaunul ăsta. Stai drept și privește încoace... Ridică puțin bărbia... Așa... Și-acum sa nu te miști pînă nu termin. (Desigur că chestia cu nemișcarea era tot răzbunarea mea — „he, he, he. să stai așa pînă m-oi plictisi, he, he. portret ai vrut, portret îți fac...") I Și timp de o oră am scris la portretul ve- cinului meu (mult timp după acea intîmplare, jucind table cu el într-o zi, l-am întrebat ce carte a mai citit in ultimul timp. Mi-a răs- puns cu indiferență, deși în ochi îi sclipea o undă de malițiozitate, sau poate de ironie : _.s.ci una. Nu prea am timp, domnu’ Teo."), umplînd două pagini bune cu tot felul de bazaconii. Pe scurt, bietul om deveni în acele rînduri : un sadic ce se ascundea sub o în- fățișare normală ; un individ a cărui frunte bombată sugera capacitatea lui de disimulare, sau poate și asta era o iluzie, poate că era doar un dobitoc a cărui frunte înaltă crea nu- mai aparența inteligenței... ; în fine, buzele pline întruchipau înclinarea firii sale spre dez- măț, în timp ce privirile, inexpresive și pier- dute undeva, departe, exprimau cu certitudine abulia. Etc. Ce mai, timp de o oră l-am în- condeiat, nu glumă ! Iar el a stat în tot acest răstimp nemișcat, exact în poziția în care il așezasem, fără să dea semne de oboseală. — Gata, i-am spus după ce am terminat de transcris textul. Gata. Poftim. la-ți mult-do- ritul portret, domnule. Vecinul meu luă cele două coli de hîrtie, apucîndu-le cu grijă, ca nu cumva să le bo- țească. — Cit costă ? făcu el. — Fugi, dom- nule, de-aici și lasă-mă-n pace. Nu costă ni- mic. Mai ales că nici n-ai citit ce scrie aici „Că dac-ai citi..." — continuai în gînd... Chiar : nu ești curios ? Doar despre dumneata este vorba. — Nu. Acum nu. Mai tîrziu. Acasă. Eu vă mulțumesc tare mult. Și dacă ziceți că nu vreți... că nu primiți..., poate mergem și noi intr-o zi la o bere, sînteți invitatul meu. Vă mulțumesc tare mult, domnu’ pictor. — Nu sînt pictor, omule ! Și-acum, gata ! La revedere ! L-am condus pină la ușă. Din prag imi spuse : — Să trăiți. — Salut, salut !, bodo- gănii. pe urmă am închis ușa și gata, întîm- plarea aceea stranie dispăruse o dată cu in- dividul ce-o provocase. Cel puțin, așa mi s-a părut. EPILOG Intr-o zi, vecinul meu, domnu’ Titi, cam așa îi spune toată lumea, insistă mult de tot Să-i iac o vizită. — Bem un șpriț, facem o tablă, vedem meciul cu Anderlecht... Haideți, dom’ profesor, vă rog mult. N-am putut scăpa de stăruințele sale și astfel a început o amiciție ce durează și în prezent. ...Ca oricine care intră pentru prima oară în casa cuiva, am privit curios în jur (bineînțeles, mă invitase în sufragerie) : o masă cu șase scaune în ju- rul ei, o servantă, o vitrină pe care era insta- lat televizorul, două fotografii ce înfățișau o pereche de miri și doi copii, frate și soră, la vîrste fragede. Vis a vis de acestea, pe perete era atîrnată o ramă din lemn maroniu ce încadra două coli acoperite cu un scris mă- runt. La vederea lor am tresărit, apoi l-am întrebat : — Ai pus pe perete hîrtiile astea. De ce ? Și am primit cel mai simplu răspuns cu putință: — Păi, altfel cum? Vin la dum- neavoastră, vă deranjez’, vă pun la muncă și eu să-mi bat joc de timpul și munca dum- neavoastră ? umila întrebare De ce nu scrieți ca Eminescu ? Unii i-au uitat și însemnul numelui : cu E mare ? cu e mic ! Pînă unde bătaia inimii va încăpea un singur Eminescu ? Economia e oricînd binevenită, cind un nume nu începe cu literă mare. Dar spaima transcrierii de fulgere în cosmos ? El — zeul tutelar, lumină, dragoste și har. .Eugen MEWES cînd soare și dor... La lumina difuză a toamnei, sub cerul veșnic al patriei de dor și iubire, aceste cuvinte abia șoptite de poetul privindu-se in oglinda înfiorată de amintire. De-acolo, din bucuriile și durerile Neamului i-au izvorît versurile suave și blinde invocînd primăverile fragede... Dar mai ales moldavele toamne, Cind soare și dor și văzduh coboară în gînd. Acolo, în bucuriile și durerile Neamului va rămîne poetul să eînte iubirea de oameni, una cu iubirea de adevăr, singurele flori ale vieții pururea sfinte. lamura inimii Vouă, luminilor preacuratele ce să vă las drept tainic comînd acum, la acest asfințit de stele pierdute șoptindu-mi prin cuget, cu întristare : „prea curînd, prea curînd ?“ In singur cuvînt mi-ar mai mîngiia înnoptarea: acela al Mamei... Eram mai senin decît soarele ascultind puterile supreme ale miinilor ei frămîntind pîinea, magica, unica putere de toate zilele. t și iată cuvintele lumii celei văzute și nevăzute. Ochi siderali se revarsă în ochii mei, imbătindu-niă cu însuși adîncul nemărginirii. Vouă, lumini, preacuratele, de tainic comînd lamura inimii, cu stele în ea, singura peste timp cuvîntind !... ochi limpezi Am cintat.un cîntec de iubire pentru maci și stele negurate... I remătau prin gînduri precum arbori magice șoptiri de viață, bucuria de-a ne ști... Eram singurul cuvînt al lumii, fără teamă nici dc clarul nopților cu lună, nici de taina morții, necuprinsa. Respiram azurul din cuvinte, nesfirșirea mută, solitară, a izvoarelor ce din adine dc piatră își ascultă murmurul etern. Și purtam în ochii noștri limpezi anotimpuri fragede, suave, bucurii fără de număr, pentru care ne născusem precum mugurii visînd. Vis de soare, vis de taină, fulg albastru ce-mi mai stă de veghe la tristeți... Ard în pleoape lacrimi nevăzute. lacrima frunzei ce sărută pămîntul Și iată se duc și mirajele toamnei dansindu-mi mereu și mereu mai departe ! Catedrale de umbre albastre-mi deschid porțile largi ale văzduhului cu armonii încă de nimeni știute... O ! călătorule blinu și suav ca lumina lunii in ape, tu, iubitorule pătimaș al norilor și pădurilor călătorule, călătorule ! Ce cuvînt încă neauzit, și ce umbră a lumii mai cauți prin amurgirea de veac ? și iată cobor în adîncul de taină clamînd rugător : îndurați-vă ierburi și arbori, purificați-mă și redați-mă fără prihană grădinilor de stele din care purces-am odată cu soarele și pămintul patern in paradisiacă înflorire eternă. Doar ochiul neștiutor și nesigur ascultă ciudatele lacrimi ale luminii : de ce te întuneci ?... De ce ai mai vrea să rămîi și tot să rămîi ? Iată mîinile, nevăzutele mîini Ce cu sîrg modelează duiosul pămînt în forme și linii de noi armonii, spre bucuria ta și lauda lor. Altfel, cum ar mai fi anotimpuri in lume ? Altfel, cine ți-ar mai auzi suspinul acesta tîrziu redeșteptînd .reamătul pădurilor, nostalgia stelelor? Suspin al infinitelor ritmuri galactice ș al celulelor mele prin care sorb cu nesațiu dansul de păduri parfumate de aurul clorofilei ! Nu uita, rogu-te, nu uita lacrima frunzei ce sărută pămîntul !... haralambie țugui 9 — Convorbiri literare ' brize ————------------------ eutanasie Am stat toată după amiaza cu aceeași nenorocită de pagină albă pe piept (restul nuvelei il scrise- sem tot așa, culcat) și cînd la ușă am auzit prima colindă, un zum- zet Oe aloine scăpat atunci din rai, n-am mai putut sta, m-am îmbrăcat si am ieșit. Primele ste- le, în ceața movie, pîlpiiau spe- riate deasupra orașului. Unde ? Știam că la Casa Pogor e o conferință despre Titu Maio- rescu, da, ar fi fost o soluție, m-aș fi liniștit ascultînd, doar ascul- tînd, am trecut printre tramvaie, dar în străduța ferită de puterea becurilor, lingă un grilaj ruginit, i-am văzut mașina, ea era, deci, acolo, sus, la ferestrele acelea ca niște faruri sălbatice, în fața ca- binetului aștepiau probabil pacien- ții să intre, să-și detalieze sufe- rința, ea să-i asculte calm, bine- voitor, mai mult decît profesio- nal, să dea speranțe cu două, trei vorbe seci, exacte, dar cu atît mai eficace, știam asta, era vocația ei, era notorietatea ei. De cînd n-o mai văzusem ? Am bătut la ușă, am deschis, m-a văzut, s-a crispat, mi-a făcut semn să intru. Aștept pînă... Nu, te rog, termin imediat, și mi-a arătat scaunul rotund, de pacient, dincolo, în încăperea cu aparate și cu ecrane cu litere. O vedeam scriind ultima rețetă, con- centrată, cu fața ei Nicolae Co- urcel, cu ochelarii subțiri, meta- lici, parcă ceva mai plină, mai greoaie, nu, cînd s-a ridicat și a venit spre mine, mi-am dat sea- ma că nimic nu se modificase, era la fel de optic reconfortantă, să zic așa, plăcută pur și simplu ochiului și, totuși, subit, pentru mine : cum, ea, această ființă, e adevărat, realmente frumoasă, e cea care atîția ani îmi dăduse a- tîtea motive de neliniște și de iritare ?, hai, lasă astea acum, uite, ai intrat aici, în cabinetul ăsta ca o navă cosmică, poate regreți că ai făcut-o, mă rog, lasă astea toate și încearcă să fii măcar re- zonabil, invit-o, să zicem, pe fru- moasa doamnă doctor, unde ?, a, la conferință, îi și spui chiar : fru- moasă doamnă, ce-ai spune dacă te-aș invita la o conferință ?, la o conferință ?, întreabă ea încă ne- desprinsă de surpriza venirii mele, care-i menține paloarea pomeților și-i rotunjește încă ochii, parcă speriați, parcă supărați, da, la o conferință despre Titu Maiorescu, doamnă, de acord, apare promptă, ca și altă dată, acceptarea ei. Se întoarce, face o piruetă pentru a-și modifica mișcarea, mă pri- vește o clipă peste umăr, mă uit în ochii ei, parcă s-au mai cal- mat, ochelarii îi marchează fru- mos curbura lină a pleoapei de sus, terminată prelung într-o tușă albastră, fină. Clipe atît de de- părtate, uitate credeam eu, apar acum brusc, iradiind, invadîndu- mă, iritîndu-mă, dar numai pen- tru un moment, atit cît durează îmbrăcatul ei, paltonul în ocruri degradate, cu gulerul plin, mițos, îi înalță dintr-odată talia, expre- sia feții s-a modificat și ea, ceva din aerul marțial din perioada în care am cunoscut-o mă tulbură iarăși, dar cu o intensitate ce ține doar de reactivare, de reconstitui- re, totul se calmează, reintră în normal, pe scara de lemn, boie- rească, alături! o simt străină și întîmplătoare. Ce-ai mai făcut ?, dar tu ?, ai mai fost în pădurile de la Bîrnova ?, pe cine-ai mai cunoscut ?, dar tu ?, genul ăsta de întrebări ne umplu timpul stînje- nitor pînă la clădirea albă, intrăm, lume prea multă, ca să mai spe- răm la un fotoliu, cîțiva, în picioa- re, se întorc să ne urmărească, găsim un loc pe o canapea, în prima încăpere, auzim doar vocea calmă a conferențiarului, e un timbru plăcut, cam impersonal, dar plăcut oricum, ea se așează, mă retrag spre ușă, de ce ?, s-o văd mai bine ?, picior peste picior, e fermecătoare din nou, dar nu ca altădată, e un farmec ce nu mă mai privește pe mine, da, observ mișcarea modificată a băr- baților în jur, și ?, și ce-i cu asta?, mai are vreo importanță ?, de-a- colo, de pe canapea, ea mă pri- vește direct, fără ezitări, aceeași capcană, aceleași știute manevre, dar nu mai are nici o importanță, îmi tot repet, nu mai are, totul pare să fi murit, rămînînd doar acest înveliș strălucitor, staniolat, rece, rece. Ii fac semn că aș vrea să plec, ea vrea să mai ră- mîn ?, poate să mai rămîn, mă și fac înțeles : tu, dacă dorești, poți rămîne, eu plec, se ridică, ieșim, pe treptele lungi de sub marchiză mă ia de braț, autoritar, și-rm privește tăcută profilul, zîmbesc aproape politicos, cine-i această ființă care merge alături de mine, încercînd să-și potrivească pașii după ai mei ?, cine sînt eu acum?, în dreptul mașinii ne oprim, ea deschide, așteaptă, mă invită în mașină ?, nu, nu înțeleg, e o tă- cere atît de silnică, nu mai rezist, îi urez sărbători fericite și plec, în urmă, aud motorul ambalat cu putere, isteric. mă feresc, trece zgomotos p» lîngă mine, dîra de paze se risipește, orașul își impu- ri" iarăși, suveran: murmurul con- I tinuu, de după colț se ivește un grup gălăgios, tobe, chitare, un a- f cordeon, castaniete, mascatii, e- g xaltați, mă înconjoară, o fată cu | pelerină înstelată mă ia de mînă și mă trage în stradă. Să plec cu ei ? Da. acesta ar fi fost un final. Val GHEORGHIU ! ionel bandrabur întîlnirea La Bena în cabinet. M-a chemat Ia el, m-a poftit să iau loc și a în- ceput să tacă. De fapt, rezemat de birou, devora cu privirea sumarul u- neî reviste germane. Figura îi era închisă, meditativă, cu acel nu știu ce ezoteric care acum îmi devenise obișnuit și nu mă mai frapa. Mîi- nile lui aveau degete lungi și sub- țiri, degete, de violonist. întotdeauna era îmbrăcat elegant. In cele din urmă, și-a amintit de mine. A lăsat revista și, încrucișîn- du-și brațele, m-a privit cu simpatie : — Știi nemțește, domnule Andro- nic ? — Nu, am recunoscut eu. — Păcat ! Ar trebui să cunoști bine o limbă străină. Pentru studiul filo- sofiei, germana este cea mai indicată. Am plecat capul jenat. Știam asta, îmi cunoșteam prea bine golurile, nu era nevoie să-mi fie scormonite. E- ducația mea fusese aceea a unui fiu de zilier și nu a unui fecior crescut pe gînduri tăcute Pe gînduri, tăcute suliți cad, copiii aleargă-n neștire. O viață, am spune... Ora bolții fără culoare stoluri de păsări aleargă de azi, pe mîine... Unde sîntem noi ? cetatea Cetatea, ziduri fără aripi, aspră, cu ochi de nesomn străjuie orașul. Fără trufie, învie arcurile dacilor și pădurea prieten vechi, de restriște. Printre toate acelea care au fost mișcarea ta împarte cămașa raniței mele. adesea din gînd în gînd Ne-adună-n rînduri largi Iubirile de om cu suferinți I Ce nu se cîntă de cei dragi, O, cît aș vrea să nu le uiți, La ceas de taină. Adastă clipa ploii-n timp, Este sublimul nostru astrolog. Ne încălzim sub uitatul nimb Adus pe ulițele largi. Seară de seară, fără gînd... Te-ascult cum mergi Adesea, din gînd în gînd !... Ștefan MIHĂILESCU cu bonă, cu nemțoaică... Desigur une- le lucruri mai puteau fi îndreptate, nu era prea tîrziu. Cu un pic de vo- ință... Dar cum să mă concentrez a- supra învățării unei limbi străine (pentru noi, românii, limba germană nici nu este tocmai facilă), cînd sta- rea mea materială continua a fi pre- cară, cînd mai eram și devastat de uraganul unor impulsuri erotice ne- imblînzite ?... Să-i spun lui Bena des- pre tatăl meu, despre învățătorul If- timie Neagu, care mă întreținea, sau despre Fulvia Moga ? La ce bun ? Nu ar fi făcut decît să ridice din umeri, poate nici nu m-ar fi ascul- tat... în cel mai fericit caz ar fi murmurat cu o suverană înțelepciu- ne : „Cele ce-mi spui sînt neajunsuri în orizontul lumii date. Nu merită o prea mare atenție... Menirea omu- lui este creația, actul de cultură-*. — E neplăcut că nu cunoști limba germană, reluă profesorul cu vocea lui potolită, chiar foarte neplăcut, dar asta nu te exclude din rîndul filoso- filor. Știi bine că te-am apreciat de la bun început. Ești unul dintre stu- denții mei cei măi sîrguitori, dintre cei în care am încredere... Elogii din partea lui Silviu Bena ? Ele mă făceau să mă simt și mai stînjenit. Un foc imi ardea în obraji. îngînai : — Sint foarte tînăr, domnule pro- fesor. Nu știu dacă interesul meu pentru filosofic va persista. în multe privințe, sint încă un copil .rușinos de copil... Bena își încreți fruntea : — Să nu blamezi virsta de aur ! E bine că te consideri copil, așa și trebuie să se simtă oricare ins ce se ocupă de filosofie. — Copil ? — întocmai, făcu el, cu o părere de zimbet în colțul gurii. Orice filosof e un copil, iar a filosofa nici nu înseamnă altceva decît să răspunzi cu mintea omului matur la întrebări pe care și le pun copiii. Bena mă scrută o clipă și, obser- vînd pesemne câ il ascult cu interes, urmă : — Și filosoful și copilul au pasiu- nea întrebărilor. Amîndoi întreabă și vor întreba în vecii vecilor, căci răspunsurile obținute nu reușesc să stingă nici o întrebare esențială... Ar mai fi o asemănare : copilul. în joa- că, își imaginează o lume proprie ; și filosoful, filosoful adevărat, cel ce creează, este autorul unei lumi sin- gulare, a sa. — Scriitorul, de asemenea, făureș- te o lume, îmi luai eu cutezanța să spun. — Da. în opera unui scriitor mare magie există o magie a pămîntului și o magie a vieții omului a spicului de griu fără somn, mărturisind păcatele călăreților și ale cailor rătăcindu-se există o magie a omului sălbăticit in orașele mari, devenit fiară iubitoare de ciuperci roșii, uriașe a rugului unde ard cuvintele sobre sau nerușinate există o magie a rufelor spălate și întinse la uscat, pe sfori a ieslei unde boii cu aburul lor nu pot să încălzească decit maldărul de fin există o magie a limbii românești și a supușilor săi. o magie a cunoscutului și a necunoscutului ma iun tis uri • * muzica tuturor lucrurilor se confundă cu liniștea absolută biografia — un film de scurt metraj mă interesează perioada de timp care ne desparte iubito inima prinsă in bolduri manualele școlare uzate mă interesează o familie trainică recompensa sfidarea salata de roșii din fața lui Shakespeare tălmăcirea unui sens ascuns mă interesează cum pot fi înlocuite eșarfele negre cu steaguri albe bunavestire stele de omăt Beorge Sidorovici părea desprins din lumea străveche și fantastă a persona- jelor sale, un „rătăcit** de pe acel tă- rim al „Dalbului pribeag*. A nu se crede cumva că era rupt de vremea în care trăia. A fost,- cum se spune, un om al timpului său. Avea insă bunătatea uriașilor, credea în curățenia omului și în triumful binelui in lume. In felul lui de a fi se deslușea o stîngăcie fermecătoare. Masivitatea făp- turii și miopia privirii, stricate și de pa- tima lecturilor nesfîrșite, intr-o vreme cînd se mai citea la feștilă și Ia lampa cu gaz, il făceau să se miște stingher, parcă nesi- gur pe el. Siguranța lui, acolo unde se sim- țea slobod ca un mînz căruia nu j s-a pus incă șeaua, apărea atunci cînd venea vorba de cele ale spiritului și mai ales cînd se așeza la masa de lucru. Scria greu, cu niș- te litere și o caligrafie chinuită, nu pentru că nu ar fi putut scoate mai ușor la lumină cuvîntul, ci pentru că el căuta în steril, în- tocmai ca un miner, grăuntele de minereu. George Sidorovici a fost robit cuvîntului, cuvîntului și fantasmei. Scrisul lui a pen- dulat între Mihail Sadoveanu și Vasile Voi- culescu ca între cei doi poli magnetici ai pămîntului. De la Mihail Sadoveanu a învă- țat lecția cuvîntului și a naturii, iar de Ia Vasile Voiculescu a fost sedus de tîlcurile bătrînelor eresuri. Totul s-a cernut însă prin sita simțirii, inteligenței și culturii sale, pen- tru că George Sidorovici era ceea ce se cheamă un om de bibliotecă. Viața, care nu i-a fos podită cu marmoră, i-a dăruit totuși cîteva prilejuri de a se simți bine, și de ce nu ?, chiar fericit. Cînd se afla în fața unei cărți, sau lîngă un bun tovarăș, cu un pahar de absint înainte, ori cu stiloul în mină, aplecat peste o hîrtie albă, omul a- cesta era cel mai fericit din lume. Așadar, el a reușit, cu experiența vieții sale, cu acele universități gorkiene, prin în- tinsa sa cultură și prin truda la masa de lucru, să-și găsească matca originală. Geor- ge Sidorovici are locul său sub soare, chiar dacă tăcerea s-a așternut cam groasă peste amintirea și scrisul Iui. în genul său, de neîntrecut povestitor a unor timpuri stră- vechi, prozatorul din Bucovina rămîne un nume de referință. Nu s-a dus în piața ce- tății să-și strige în gura mare numele si talentul. îi displăceau profund asemenea gesturi, erau potrivnice firii Iui. Este de da- toria noastră să-i facem cunoscută astăzi o- pera, o operă viabilă și originală. La fel ca și omul, trecut în neființă acum zece ani, într-un decembrie, cînd Ia moartea lui au căzut stele de omăt. Grigore ILISEI e întotdeauna un univers, se între- zăresc esențe... Se întîmplă, uneori, ca un scriitor mare să fie chiar mai convingător decît toți filosofii luați laolaltă. Un Shakespeare, un Dosto- ievski, un Eminescu... Ai zice că în ereziile lor răzbate o adiere ce vine de altundeva, nu știm de unde. Vîn- tul îl auzim în copaci, dar nu-1 fac copacii. E ceea ce simțim printre fraze, la lectură, și asta ne emoțio- nează, ne aruncă într-o stare de ex- taz... Urmă o tăcere. încă nu știam de ce profesorul mă chemase la el, iar el nu părea grăbit să-mi dezvăluie. Se iscase o discuție interesantă, de idei, în intimitatea a patru pereți — o discuție la care magistrul, ca de atîtea ori, dezmințea faima de a fi „mut ca o lebădă**. Mă gindii să pro- fit de împrejurare și să încerc a mai desluși măcar o fărîmă . din cele ce-mi stăteau pe inimă. — Domnule profesor, îndrăznii eu, v-ați angajat să duceți pînă la capăt un vast sistem filosofic. Două trilogii au apărut, altele vor veni. Unii zic că ay greșit, că nu-și avea rostul să înălțați un edificiu teoretic de ase- menea proporții în secolul nostru, al relativității și al scepticismului... Cu modestie și cu o surprinzătoare sinceritate, el îmi răspunse : — S-ar putea să fi greșit. Acum e tîrziu să mai dau înapoi. N-am în- cotro. schelăria mă împinge înainte... însă cei care mă critică și se uită pieziș la ceea ce eu am clădit sînt oameni care, de teamă să nu greșeas- că. nu fac nimic. Eu. posibil, năzuind la mai mult grandoare, am greșit : dar despre acești critici ai mei se poate spune că însăși existența lor e o greșeală. — Cred că știți cine este cel mai înverșunat detractor al dumneavoas- tră din cadrul Universității... — Știu, firește. Acest coleg, care predă filosofia creștină și care din „păgin** nu mă mai scoate, nu-i decît un pedant obtuz. A înghițit o rază de lumină și a devenit țeapăn. Nici o suplețe a minții, nici o elevație... De altfel, întreg cursul lui e o înșiruire de nume și extrase... Cu penele altora te poți împodobi, dar nu poți zbura. Imaginile mă încîntară. Acceptai mica răutate la adresa profesorului Moise (filosdf mistic, retrograd, ocolit de majoritatea studenților) și conti- nua!, iscoditor : — Domnule profesor, ați spus în mai multe rînduri că filosofia dum- neavoastră este un pozitivism al mis- terelor, formulă care mi se pare ne- spus de fericită... Nu v-ați gîndit niciodată la difuzarea ei în străinăta- te, la răspîndirea-i pe alte meridiane? Ar fi o mîndrie pentru noi... Adăugai, cu o mică sfială ; te- mîndu-mă de a nu fi suspect de lin- gușire : — Cred, domnule profesor, că, tra- dus în franceză sau în germană „Eo- nul dogmatic** ar avea un răsunet cel puțin egal cu acela dobîndit de „Noul ev mediu** al lui Berdeaev. Nu e un eseu obișnuit academic și mediocru onest, ci o operă de creație, de vi- ziune. Ar putea fi lansat cu succes în principalele limbi europene. Profesorul, grav : — în definitiv, rostul nostru este creația. Deși nu ne-ar displace să fim cît mai cunoscuți, ne interesează mai puțin dacă producțiile noastre au sau nu au ecou, dacă sînt sau nu tălmă- cite și în alte graiuri. Păstorul care a compus „Miorița** nu s-a gîndit la transpunerea ei într-o limbă inter- națională și nici la premiul Nobel... Nici măcar nu știu dacă a întreză- rit că fervoarea lui poetică va fi îm- părtășită și de alți păstori. El a creat și atît. Chiar fără nici un ecou, prin simplul fapt al creației, destinul o- mului e împlinit. Bena tăcu : și, fără a schița de în- dată gestul despărțirii, mă făcu să înțeleg că ,cel puțin atunci în acea zi, nu-1 mai puteam îmboldi la vorbă. Ieșind din cabinet, continuam a fi nedumerit cu privire la scopul pen- tru care profesorul mă chemase la el. Ce voise de la mine ? Mă chema- se numai pentru a afla dacă sînt cu- noscător al limbii germane ? Inten- ționase cumva altceva și se răzgîn- dise ?... Poate că n-o făcuse decît din dorința — extraordinară la el — de a încredința cuiva un buchet de gîn- duri care îi erau dragi. Gînduri care, neîndoielnic, trebuiau păstrate și re- suscitate într-o zi. ■ fragment din romanul-evocare UN STUDENT DE ALTĂDATĂ și urma ridurilor de pe fața pe care s-a întins o plasă de cînepă muzica tuturor lucrurilor poate fi ascultată în cască specială cu ochii închiși mărunțișuri, veți spune, mărunțișuri privirea aspră din oglindă mă urmărește amenințătoare contur omul are un contur mereu nou se modifică așa ca un imperiu care își lărgește mereu granițele se adaugă mereu sieși georgafia feței poate fi oricînd contestată omul se schimbă între două războaie mondiale nu are timp să observe tristețea în oglindă se agită acceptă și respinge fără să-și dea seama că mereu i se modifică propriul contur luna nechează straniu departe omul și-a cucerit libertatea cu lancea a umplut străzile cu miresme de piinc a schimbat fizionomia sentimentului omul are un contur mereu nou semeț ca un coș de fabrică neobosit ca un motor sub ochii lui totul se schimbă fără ca să observe în timp ce șoimii de vînătoare îi dau tircoale flămînzi George BADARAU Convorbiri literare — 10* dioiogol artelor ecranizări sadoveanu Sadoveanu este cel mai ecranizat scriitor român și faptul se poate explica atit prin bogăția operei sale cît — mai ales — prin fascinația pe care aceasta a exerci- tat-o în timp asupra cineaștilor. In mod aproape paradoxal — am spune — scriitorul a ignorat insă arta a șaptea. Nu se cunosc texte care să fi adus precizări privitoare la atitudinea sa față de cinematograf. Contemporani ai săi precum Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, Camil Petrescu ori G. Călinescu au făcut-o și contri- buțiile lor — chiar nesistematice — aduc punc- te de vedere ce fixează o atitudine culturală ce nu poate fi neglijată. In schimb Sadoveanu. zidit în muntele creației sale, nu și-a formu- lat în texte revelatoare opiniile, nici măcar alături de filmele realizate după cărțile sale, la care — e lucru știut — ținea enorm, ca orice părinte. Trebuie văzute în această tă- cere o anume convingere, aceea că filmul nu se poate ridica nicicum la înălțimea literaturii sale ori — poate secreta impresia că opera nu se lasă dezvăluită in întreaga sa măreție decît la o lectură intimă, și nu la una coiecti\ă. propusă de film ? Dincolo de această indife- rență auctorială istoria cinematografului con- semnează o succesiune de încercări — unele iz- butite, altele eșuate — de apropiere a filmu- lui de literatura sadoveniană. Prima încercare a fost făcută încă din 1929 cînd o echipa de cineaști străini în frunte cu regizorul Martin Bcrger a dobîndit dreptul de a filma „Venea o moară pe Șiret", romanul ce apăruse sase ani mai devreme, in 1923 și care cunoscuse rapid o mare recunoaștere a publicului. Recunoaștere ce ar fi putut asigura imediat — considerau producătorii — succe- sul comercial al peliculei. Realizat cu mijloa- cele de expresie ale momentului — arta a șap- tea abia se pregătea să abordeze sonorul — filmul s-a vădit mult sub nivelul calitativ al modelului său literar. De altfel — din motive de neînțeles — realizatorii aveau să-și permită modificări ce atestă o trădare nu numai a li- terei dar — mai ales — a spiritului romanu- lui. Poate de aceea, ani în șir colaborarea din- tre Sadoveanu și cinematograf a părut să in- tre într-un con de umbră în care scriitorul se complăcea cu voluptate. Abia în 1952 doi re- marcabili oameni de artă — Marieta Sadova și Victor Iliu — aveau să ecranizeze ..Mitrea Cocor", carte cu o valoare supralicitată în epocă de o critică literară conjuncturală. Tran- scrierea în imagini a eposului sadovenian a fost făcută fără prea mare strălucire, autorii purtînd parcă în tentativa lor uriașa uimire a divorțului de fond dintre cartea în cauză și restul operei scriitorului. Cu toate acestea fil- mul a adus noii noastre cinematografii prima distincție obținută într-o confruntare cinema- tografică ac amploare — respectiv la festivalul de profil de la Karlovy Vary. Pentru marele cineast care a fost Victor Iliu (autor între al- tele al remarcabilei ecranizări a „Morii cu noroc") Sadoveanu a continuat să rămînă — sub aspectul translării operei desigur — o as- pirație de prim-plan. Jurnalul de creație al regizorului consemnează începînd cu datele de 20—21 ianuarie 1958 proiectul unei transcrieri filmice a „Baltagului". Timp de optsprezece luni și mai bine Iliu a fost obsedat de ideea unei ecranizări-model. Nu pentru a răscumpă- ra eșecul parțial al lui „Mitrea Cocor" ci pen- tru a potența fabulosul prezent într-o epică ex- traordinară, Din motive ce ne-au rămas ne- cunoscute regizorul nu a realizat filmul. Dar fișele sale rămîn o pildă de lectură sensibilă a creației sadoveniene. Iliu vedea filmul „con- struit ca o sonată sau o simfonie, cu aceeași structură și cu aceeași riguroasă suită de teme și raporturi. Vitoria e tema (motivul) in jurul căreia se realizează totul : și celelalte perso- naje, in timpul și anotimpul cu intemperiile lui și împrejurările sociale în care are loc a- ventura ei. Vitoria e o forță a naturii, e sim- bolul poporului, matca lui". E limpede că Victor Iliu este primul — și deocamdată unicul — cineast român care a intuit in creația lui Sadoveanu uriașa sa forță simbolică, văzînd in personajele ce a străbat niște structuri arhetipale fixind fondul etic al unui intrig popor. Cît de adincă este medi- tația lui Iliu ne-o dovedește și nota din 11 a- prilie 1959 in care iși propune : „Pentru con- ținutul imagistic al filmului să folosesc suges. tiile poeziei eminesciene. Stilul general al fil- mului ar căpăta o autenticitate profundă (dacă, bineînțeles, voi fi în stare să găsesc echiva- lențele cele mai proprii). De pildă „Sara pe deal"... E limpede că regizorul se opune unei vizi- uni cinematografice pedestre a eposului sado- venian. El știa că „oricare ar fi modalitatea tehnică" trebuie „să se păstreze referința la spiritul fundamental folcloric". Din păcate nu aceleași rațiuni estetice i-au condus pe ceilalți cineaști care au avut șansa să se apropie de cosmosul unic numit Sadoveanu. In 1964 Mir- cea Drăgan ecranizează „Neamul Șoimăreștiior" apelind în mod eronat, după părerea noastră, la mijloacele superproducției — care făceau voga in filmul istoric al momentului '60. Do- rința regizorului de a se racorda la această modă avea să marcheze brutal rezultatul. Căci, așa cum spunea la momentul potrivit criticul Elorian Potra, „nu se poate realiza o super- producție pe firul unui text literar clasic lără a-1 degrada. Nu poți să preiei și să aplici re- țete, locuri cinematografice comune, scheme de succes vulgar și să fii în același timp artist. Nu e îngăduit stilul (conținut și formă) al unei opere literare fără să imprimi un stil nou. echivalent — filmic, desigur — al operei ci- nematografice". Zece ani mai tîrziu, în 1974 deci Mircea Drăgan avea să revină — poate cu aceleași bune intenții clare și în urmă cu un deceniu — asupra scrisului marelui pro- zator angajîndu-se cu similare rezultate de e- chivalare în ecranizarea „Fraților Jderi". Tot opera lui Sadoveanu avea să stea si la baza realizării — în 1975 — a filmului „Ștefan cel Mare". Popasul prelungit al cineastului în „continentul Sadoveanu" nu si-a vădit roadele. Nici unul dintre filmele sale nu a dobindit pecetea poetică pe care o poartă in timp su- verane cărțile ecranizate. „Baltagul" — filmul îndelung visat de Iliu — avea să fie (totuși) realizat în 1969 de Mircea Mureșan, cineast ce obținuse cu cițiva ani mai înainte un succes de prestigiu prin ecraniza- rea „Răscoalei" lui Liviu Rebreanu. Concesiile făcute însă unir exigențe comerciale aveau să degradeze substanța inițială. O distribuție in- ternațională era chemată să dea expresie filmica tocmai celei mai specific românești creații a literaturii noastre culte. în pofida unor mo mente de aleasă izbîndă, filmul a rămas mult sub nivelul modelului. Intonația tragică ului toare a romanului s-a auzit abia murmurat în acest film care n-a reușit să impună nici măcar un personaj atit de pregnant precum cel al Vitoriei. în plus, „raportul constant cu peisajul românesc, cu oamenii, cu superba tra diție" pe care i1 reclama cu asiduitate Iliu nu s-a manifestat decît parțial în lectura cine- matografică mult prea rapidă a lui Mircea Mureșan. Iată însă că — aidoma unui pi.u torturînd nopțile de veghe ale alpiniștilor in- căpăținați — Sadoveanu continuă să-i fasci- neze pe cineaștii români, atît de diferiți ca formulă și înzestrare. Pornind de la „Nada flo- rilor" și de la alte scrieri ale sale, regizorul Constantin Vaeni a încercat — și parțial a reușit — să se racordeze la lumina unei crea- ții în care între cuvint și sugestia plastică pe care o oferă acesta există o permanentă rela- ție. Natura lui Sadoveanu, acest personaj fa- bulos al romanelor, dar mai ales al povestirilor sale este prezentă pentru intîia oară într-o peliculă cinematografică in superioara sa fră- mintare. Spectacolul acela unic pe care ne-au ajutat să il înțelegem și Ralea și Vianu ca fiind nu atit creația unui pictor ci chiar a unui demiurg născocind cu voluptate priveliști care să păstreze insemele unei tectonici spiri- tuale fără egal. Lucru mai puțin înțeles de un alt cineast (Gh. Naghi) care apleeîndu-se a- supra „Dumbrăvii minunate" a campat lumea sadoveniană în datele convenționale ale unui basm tip Perrault, nereușind să intercepteze acele sensuri înalte care conduc la sublimul unei opere uluitoare. Tentativele restiturii prin cinematograf a creației sadoveniene se revendică desigur Qintr-0 specială atracție exercitată de literatură în ge- neral (din cea a Iui Sadoveanu în special) a- supra artei a șaptea. Emoția unică a acestei creații unice trebuie surprinsă în punctul său de fierbere, în zona cea mai înaltă a împlinirii sale. încercările de translare au eșuat in bună măsură și datorită faptului că limbajul operei în cauză nu este un simplu limbaj literar pre- tabil la decodări comode ci este în primul rind un „limbaj Sadoveanu". Numai un cineast preocupat pînă la deplina identificare de des- cifrarea totală a acestui limbaj poate avea sorți de izbîndă. Echivalarea prin imagine devine abia din acea clipă o problemă de devoțiune și mai ales de talent. Avem din fericire acel „corpus" al unei gindiri cinematografice numi- tă Victor Iliu. Avem, cum s-ar zice premizele teoretice de bază ale unei lecturi Sadoveanu. Ea stă la dispoziția oricărui cineast care do- rește să pătrundă în teritoriul unei mari crea- ții literare nu din obligații culturale pe care si le-a însușit în mai mare ori mai mică măsură ci din imperioasa dorință de a sur prinde spiritualitatea națională intr-unui din cele mai fericite momente ale sale. Căci, așa cum spunea Călinescu „ca și poezia lui Emi- nescu, proza lui Sadoveanu atinge fondul cel mai adine al specificității noastre". Or, tocmai această specificitate trebuie redată și prin ci- nematograf in întreaga ei măreție și puritate. Titus VÎJEU teatrul lumii și slujitorii sai: convorbiri cu autori dramatici latino-americani (I) cu juan miguel demora (mexic) — De cîte ori conversăm despre teatru, dumneata, prietene, apeși, cu multă insis- tență, pe termenii valoare și nonvaloare. Ce înțelegi prin „valoare" în această artă ? — Pentru mine, valoarea esențială în dra- maturgie și în arta teatrului e calitatea artis- tică a produsului. Ea mă preocupă ca ansam- blu de însușiri, ca întreg, înainte de a cu- noaște și aprofunda tema sau morala. Ca să pot analiza o lucrare ce mi se recomandă a fi artă, intîi trebuie să am de la ea o impresie globală că e de artă. Restul, adică orice fel de considerație, vine duțîă aceea. în teatru, concret, calitatea artistică o văd teatrală, nu literară. Calitatea artistică nu se va putea reduce niciodată la calitățile textului scris. Textul scris c o parte a unei creații teatrale, ceea ce și face ca niciodată, nicăieri, o reprezentație cu un text să semene cu vreo alta pe același text. Dar nu e acesta un fapt admirabil ? Ca o operă, montată de un regi- zor, cu o echipă de actori, să ajungă la un stadiu atît de înalt de realizare încit să de- vină unicat ? Eu cred câ și fiecare reprezen- tație e unică. Marea bogăție a acestei arte e că se naște mereu, în fiecare zi, cu fieca- re mișcare, cu fiecare cuvint al actorului. — Ar rezulta, de aici, că opera drama- turgului e moartă. înghețată, rămine veșnic egală cu ea însăși ? — Rezultă pentru dumneata, poate, priete- ne, nu și pentru mine. Fiecare punere in scenă caută și găsește altceva in piesă și-i dă un nou chip, proaspăt. Am avut -otdeauna o adîncă satisfacție cînd am văzu-, un alt spectacol cu vreo piesă de a mea decit cel anterior și chiar decit cel pe care mi l-am închipuit eu Iar dacă am fost în dezacord cu regizorul, ori cu vreun interpret, am fost pentru că sînt și critic, și am făcut observații în acest sens. Dar închipuiește-ți : să vezi personajele tale trăind mereu alte vieți și tu, părintele lor, vă- zîndu-le și simțindu-le mereu ale tale... Ce bucurie ! o — Deci ce ar fi în esență, pentru dum. neata, calitate artistică ? — Ceea ce produce o puternică emoție este- tică în cadrele artei. Atenție, teatrul poate produce și mari emoții neestetice. Melodramele faimoase și teribile ale secolului XIX european dădeau publicului frisoane intense și îndelungi. Filmele comerciale hollywoodiene, reluate ob- sesiv azi la televiziune, dau de asemeni cu- tremure interioare unor largi categorii de pu- blic. A ști că bărbatul frumos și viteaz va vem la timp pentru a salva eroina din ghearele bandiților ce vor s-o siluiască poate să fie o așteptare emoționantă pentru unii spectatori. Dar după ce văd un atare film, o atare melo- dramă, îmi șterg sufletul de urmele lăsate si-mi văd de treabă. Insă după ce văd un Hamlet cutremurător revin la amintirea lui din cugetul meu, cît trăiesc. — înseamnă că și percepția poate con- feri, într-un fel, valori, actului artistic pre- zentat ? — Intr-o măsură, evident. îl fixăm nu nu- mai prin valorile sale intrinsece, ci și prin reflecție. Iar daeă reflecția «o bizuie pe cul- tură și pe un gust cît de cît format, pe cu- noaștere, fixarea de care vorbesc e durabilă. De aici începe actiu ea criticului, care tre- buie să fixeze pentru prezent și pentru viitor impresiile esențiale. — Esențiale ? — Decisive. cu virgin ia vidai (venezuela) — Ce c pentru dumneata, stimată colegă, un critic teatral ? — Intermediarul între spectacol și public. O persoană care scrie pentru public și ale cărui articole sînt citite mai cu seamă de grupul la care se referă în scenă. Dar de a cărui judecată țin seama și mulți alți componenți a ceea ce numim public. O persoană care tre- buie să se descurce cu un text teatral și cu operă teatrală : două fenomene artistice ce pot exista în forme diferențiate și înseamnă două limbaje diferite. O persoană care are a considera ca autor veritabil al operei teatrale (spectacolul) pe regizor, sau echipa de actori, dar care prea adeseori se refugiază în analiza prelungă a textului pentru a eluda analiza teatrală specializată. O persoană care oferă publicului impresiile sale dar care s-a for- mat, îndeobște, in cursul unei veșnice impro- vizații cotidiene : asistînd seara la reprezen- tație și scriind iute, noaptea, un comentariu. — E un om cult ? Trebuie sâ fie cult ? — E un autodidact. încă n-au fost create u- nitățile care ar putea contribui la formarea sa. Dacă vrea să cerceteze sursele de infor- cu eduardo marcellos dacante (columbia) — Domnule Dacante... — Zi-mi Eduardo. — Domnule Eduardo... I — Zi-mi Eduardo. — Eduardo, ce ești dumneata in primul rind, autor ori critic? — în primul rînd și în primul rînd sînt un om pasionat de arta teatrală și de discuții a- supra ei. Vrei să discutăm despre teatru ? — De asta v-am și abordat. — Te-am abordat. Nu-mi da complexe, amice. Hai să ne tutuim. Cine știe cînd ne vom mai vedea ? Și pe urmă avem și aceeași vîrstă. — Sint mult mai in vîrstă decit tine. — Nu cred. Să știi că teatrul ne ține pe tcți tineri. Ai auzit vreun actor ori regizor zi- d „Sînt bătrîn" ? Dar o actriță ? — Ce-i drept... Ce consideri a fi hotărî- tor pentru mișcarea teatrală internațională ? — Existența criticii de specialitate. Am vă- zut-o în acțiune, în 1983, la festivalul mondial de la Caracas. E un spectacol fermecător. Și aici, la Congresul nostru mondial, din Mexic, Să tot asculți... Ei, sigur: spectacole, autori, regizori, actori, experiențe, idei concrete în acțiune. Dar, pe deasupra tuturor, strîngînd. mație găsește istorii ale teatrelor latino-ame- ricane, care sînt ale literaturilor dramatice, nu ale teatrului. Se întîmplă astfel că dezvol- tarea criticii teatrale în America Latină are o funcție reacționară față de procesul evolu- tiv al teatrului. Criticului i se deschid în față doar două căi false: să se adreseze numai oa- menilor de teatru, sau numai publicului. In ambele cazuri e acuzat că face o critică para- zitară. Și se cere să devină autonom. Să exer- cite o critică menită să fie un aport la pro- cesul de înțelegere al fenomenului teatral, care să aibă legătură cu procesele sociale și cu condițiile istorice ale realității înăuntrul căreia )se produce fenomenul teatral. colecționînd. clasificînd : criticul. Toată lu- mea teatrală are obsesii. El e lucidul. — Ce autori latino-americani ți sc par reprezentativi pentru ziua de azi ? — Pot să-ți enumăr cîțiva din cei care m-au interesat la Caracas : peruanul Mario Varga Llosa, cu piesa sa despre viața sumbră a unei femei burgheze Kati și hipopotamul. Eugen Griffero, argentinian, cu Principiul albastru, operă de un subtil umor nostalgic. Chilianul Jose Donoso — Visurile morții rele, lăcomia proprietarilor și mizeria frustratilor. Venezue- leanul de 32 ani Larry Herrera, care mi se pare o mare speranță, un scriitor viguros, po- lemic. Piesa sa documentară despre scriitorul Cesar Vallejo, care a fost multă vreme bolnav, internat in spital, ne-a emoționat profund. Din Columbia au venit creații colective : grupul „La Candelaria" și „Teatrul-Atelier", acesta cu un grandios spectacol politic, făcut cu 100 de oameni, Războiul contra sfirșitului lumii. — Și contribuția ta ? — Să-ți vorbesc despre ei, azi. Mîine, despre mine. Eu, ori alții. Interviuri realizate dc Valentin SILVESTRU 11 — Convorbiri literare cronica cal si călăreț 5 S 6îndit în linia mai nouă a prozei lui Paul Georgescu, romanul Natura lucrurilor con- tinuă un ciclu epic al cărui personaj auto- ritar e Secolul XX. Plasată în preajma primu- lui război mondial, în Huzurei (toponimia are la Paul Georgescu funcții caragealești), acțiunea romanului este foarte sumară, redusă la cîteva convulsii matrimoniale, pe care autorul nici nu le urmărește în latura psihologică. Toți băr- bații, începînd cu Ministrul și terminînd cu bărbații din generața tînără, Marcu, loan și Ma- tei, sînt nerealizați în plan sentimental. Ei nici nu caută lucrul acesta. Interesul pentru planul erotic survine doar pentru a constata eșecul și nu este însoțit de mari surpări interioare. De- cepția, cîtă există, duce la placiditate și hotă- răște în mod definitiv opțiunea exclusivă pentru politică. Natura lucrurilor e un roman politic, de ca- zuistică pură, nelipsit de satira de moravuri și de un comic de caractere, ce operează mai cate- gorial decît în celelalte cărți. Schița tabloului politic nu aduce noutăți față de romanele an- terioare, unde mașinăria fusese demontată și remontată de tot atîtea ori. Aici și femeia, E- milia, discută cot la cot cu bărbații și-și exa- minează amantul, pe Marcu, pentru care și-a sacrificat onoarea părăsindu-și familia, nu a- tît prin prisma legăturii dintre ei, ci în ra- port cu interesul politic : „Toți vă aranjați, a- fară de Marcu. Dacă pierde deputăția, ceea ce e sigur, și nu e numit Director la Albina, ceea ce e posibil, ba chiar probabil, rămîne cu a- cela pe gheață și să-1 văd atunci pe unde în- toarce carul (...) Dacă Marcu știe că poate ră- mîne în aer, știe, că nu-i prost deloc, atunci de ce să taie podul cu socruțul tocmai acum și să nu aștepte pînă vine Albina în zbor? Că, de, poci să știi? Eu nu zic că vrea să mă păcă- lească, nu!, de-i vine mîine numirea, poimîine dă divorț, dar vrea să fie sigur întîi". „Conflictul* între indivizi este tot una cu ciocnirea intereselor politice, care vor să scoată România din neutralitate. Huzurei este oglinda mică în care se reflectă întreaga epocă, toate partidele politice, interesele de clasă, cu gust balzacian pentru totalitate, cum și pentru ex- plicația sociologică. Naratorul se instalează tira- nic deasupra unei lumi pe care o privește de foarte sus, de unde nu se mai citesc decit linii strategice, raporturi de forță — un cîmp ideologic și politic, o hartă de front dacă vreți, unde individul își pierde identitatea în masa u- riașă de forțe de manevră. Formula epică s-a schimbat fundamental fie și în comparație cu ultimul roman al lui Paul Georgescu, Mai mult ca perfectul. Naratorul își mișcă personajele pe o scenă trăgîndu-le de sfori, ca pe mario- nete : „In adîncul scenei se luminează o ușă masivă cu lemnul lucrat foarte artisticește. Pe ea apare Marcu, bărbat falnic, nalt, umeri Iau, avocat, mustață blondă, tip vrabie, deputat, în jur de treizeci de ani, îmbrăcat în alb după ultimul jurnal de la Viena, adică moda de la Paris de acum zece ani. Orchestra Pompa Fu- nebre intonează un marș săltăreț (Huzurei, colț de rai !), Marcu pășește energic, sportiv, drept spre Chirică" (ș.a.m.d.). Sînt sute de pagini dialogate, însoțite de sumare indicați de regie, un dialog savuros, spiritual, stil Bernard Shaw, paradoxal și aforistic, strălucitor, dar prin a- cumulare obositor. E o piesă de teatru inter- minabilă, o scenă pe care se vehiculează, cu viteză amețitoare, idei. Un păpușar de mare cla să se substituie creatorului de destine. Persona. jele sînt păpuși grotești, caricate, tipologizate la extrem, ca la Guignol. Iluzia epică se des tramă pagină cu pagină, păpușarul, parcă plic- tisit de convenție, lasă să-i cadă sforile, nu-si mai preface vocea pentru a deosebi persona- jele și rămîne despuiat de toate trucurile în fața publicului. De acolo, de pe scena goală, spune textul tuturor personajelor, citind cu voco egală dialogurile și indicațiile de regie, lăsîn- du-1 pe spectator să umple golurile cu imagi- nea vie. Cam așa stau lucrurile în romanul lui Paul Georgescu, unde spectacolul ideilor este golit de substanță romanescă. Din arta proza- torului au rămas doar sarcasmul și inteligența cinică, precum și savoarea lingvistică, invenția denominativă și lexicală. Paul Georgescu nu este singurul stilist ăl pro zei române contemporane. In schimb, este a- devărat că orice fragment decupat la întim plare din carte poartă amprenta personalității locutoare în stil. Observația a făcut-o I. Simuț și n-am înțeles pentru ce motiv criticul este i- ronizat în Săptâmina. în adevăr, nu știu dacă există un ait prozator contemporan al cărui stil să poată fi recunoscut in fiecare frază. De e- sență ludică, acest principiu deformant combina- toriu face din Paul Georgescu personajul cel mai interesant al romanelor sale. Paul Geor- gescu ascultă cuvintele cum ar plimba prin gură un vin vechi sau o zaharicală. Un pact hedonist al lecturii îi așează alături pe Paul Georgescu și Fredâric Dard, și acela din urmă un autor citit mai mult pentru invenția verbală. Amîndoi scriitorii gustă din cuvinte și din combinația lor ca din fructe zemoase. Paul Georgescu e, ca să zic așa, mai ..mușcător*. El e, în primul rînd, un ideolog, și în spatele jo- cului de artificii se aud și bubuiturile istoriei. Cu cărțile in iarbă este o parodie inteligentă, plină de inventivitate, la faimosul Don Qui- jotte. Povestit autorului („Cum ar veni, eu să vă povestesc, dumneavoastră să scrieți") de noul Sancho Panza — șoferul Anghelache Sotir, romanul reiterează călătoria cavalerului rătă- citor („Avea părul alb, purta ochelari și era îmbrăcat într-un halat, ce-i drept, cam ros") cu o mașină veche („Avea o formă care nu aducea cu nimic din ceea ce mai văzusem. Sâ fie oare un PANHARD, mă gîndeam, sau vre- un BENZ coupe, vreun RENAULT 1901. Mai degrabă, după aripi și înălțime, părea un BUGATTI 1905“}, o mirțoagă ca și Rosinanti, dar care poartă numele iubitei : Felicia Ima- culata (lonescu). Aventura pleacă și ea din bi- bliotecă : „Știți cum m-a primit ? In primul rînd, m-a poftit în casă, chiar în biblioteca sa, unde zicea că și doarme, mănîncă, mă rog, a- colo își face veacul. Avea atîtea cărți că nu mai încăpeau pe rafturi, stăteau mormane pe jos, pe pervazul ferestrelor, pe pat, pe scaune, ca n-aveai unde să-ntorci“. Roman „picaresc", Cu cărțile în iarbă reia, într-un regim burlesc și episoade ale romanu- lui cavaleresc, localizate cu umor, culminînd cu scena întîlnirii cu Dulcineea — Felicia Imacu- lata, „un zdrahon de muiere, nu trecută de pa- truzeci de ani. Era deci înaltă și voinică, avea mînecile sumese pentru că tocmai spăla ceva. Mamă ! cred că dacă îți dădea o palmă făcea gaură. Și-avea și niște mustăți, că mă miram de ce nu și le rade". Mai norocos decît cava- lerul rătăcitor, eroul lui Costache Olăreanu are parte de femeia visurilor sale, într-o scenă de haz enorm, dar și de inefabilă tandrețe. Fă- ră să fie uitat, modelul este concurat cu re- verență și tras înspre o bătălie de limbaje de cea mai pură modernitate. Oralitatea frustă a lui Anghelache, delicios împotmolită în sferele abstracțiunii : „Cred că cel mai bine i-am convins citindu-le din He.. He-si... și nu mai știu cum, acolo unde se vor- bește de cea de-a' cincea epocă a omului, cea de fier, venind după cele ale aurului, argintului, bronzului și epoca se-mi... semizeilor... Cît de sen... sensibil au fost la cele citite de mine mi-am dat seama cind am ajuns la descrierea epocii de fier. Cum să nu recunoască tur... pi... tu.. dinele de tot felul, atît de bine înfățișate de He... He... și nu mai știu cum?" și divagația mo- rală, în spirit clasicist, a cavalerului rătăcitor : „Uite ce, a zis dumnealui ceva mai moale, im- portant nu e cum ne cheamă sau cum ne spun oamenii, important e să nu purtăm numele Ne- buniei sau al Prostiei, cele mai temute dușma- ne ale omului... Ele sint însoțite de damele ei de onoare care nu-s altele decît Lingușirea, Ui- tarea, Trîndăvia, Plăcerea, Pofta și Sminteala Acestea umblă prin lume nesulemenite ., se dau de gol chiar fără a vorbi", produc, prin contrast, un umor livresc de cea mai bună ca- litate. Experiențele cunoașterii, cum și acumularea uriașă a cărților aduc aminte de un alt cuplu celebru al literaturii — Bouvard și Pecuchet. Nu știu dacă autorul a avut în intenție du- blarea pistei parodice. Cert este că spiritele zeilor tutelari, Cervantes și Flaubert, sînt con- genere și mixtura celor două modele se pro- duce în modul cel mai firesc. Lectura nu presupune o comparare a celor două texte — Don Quijotte și Cu cărțile in iarbă — episod cu episod. Sugestia livrescă e suficientă pentru perceperea dublei referin- țe — Ia o „realitate" produsă de text, precum și referința la textul model. Cert este că arta lui Costache Olăreanu e de natură cărturăreas- că, și că efectul literar în ceea ce are el pro- priu nu se poate obține decît avînd în minte romanul lui Cervantes. Inteligent și jovial, știind a adapta cum nu se poate mai bine citatul cultural la împreju- rarea de viață, Costache Olăreanu a scris una din cele mai frumoase cărți ale anului literar. Val CONDURACHE Paul Georgescu : Natura lucrurilor, Ed. E- minescu, 1986. Costache Olăreanu : Cu cărțile în iarbă, Ed Militară, 1986. perpessicius... pentru toii Editura Minerva a avut lăudabila inițiativă de a tipări, sub titlul Scriitori români, o largă selecție din studiile și foiletoanele lui Perpessicius, de la a cărui naștere s-au împlinit, la 21 octombrie, 95 de ani. Primele două volu- me, la care ne vom referi în continuare, aco- peră — cum scrie în Nota însoțitoare, dato- rată lui Andrei Roman, prefațatorul și îngriji- torul ediției — „răstimpul dintre cronicarii mol- doveni și scriitorii noștri cla’sici". Precizare în- șelătoare, de vreme ce antologia reține și tex- te despre Maiorescu, Caragiale, Slavici și Ma- cedonski ! Aceeași notă ne mai informează că au fost preferate „acele articole care tind către o privire sintetică sau comentează o operă sau o temă esențială". Afirmația poate că adevă rată în cazul studiilor Bogdan Petriceicu Has- deu, Kogălniccanu, literatul. La centenarul lui Anton Pann ori Alecsandri și limba literară, însă greu de susținut pentru altele precum Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848. scurtă recenzie a ediției Iui Olimpiu Boitoș de la Scrisul Românesc. Am atins, astfel .chestiunea cea mai delicată, aceea a criteriilor selecției de față. Din dorința, altminteri firească, de a oferi un tablou cît mai complet al literaturii române în viziunea lui Perpessicius, Andrei Roman a introdus în culegere și pagini ce nu răspund pomenitelor exigențe. Foiletonul con- sacrat Scrisorilor inedite ale lui I. Heliade Rădulescu, de pildă, e departe de a le sa- tisface, căci discută fugitiv o problemă mai degrabă de biografie decît formulează o jude- cată critică asupra inegalei literaturi a autorului Sburătorului. însuși Perpessicius recunoștea, de altfel, modestia obiectivelor prea succintei sale intervenții, așa că înălțarea ei la rangul de opinie critică personală nu folosește nimă- nui. Sîntem, apoi, în drept de a ne întreba ce înțelege editorul prin „scriitori români". Are sintagma în vedere pe toți cei care, de bine de rău, au scris ceva sau numai valorile in- contestabile ? Dacă prima accepțiune va li funcționat la trierea textelor, atunci prezenta lui Nicolae Costin. a spătarului Milescu, a lui lordache Golescu. a lui — în fine — losif Vul- can nu comportă discuții. Dacă însă a avut cîștig de cauză cealaltă, și spre o asemenea con- cluzie ne îndreaptă faptul că unele cercetări consacrate scriitorilor de a doua mînă au fost lăsate deoparte (vezi George Baronzi și poezia politică), atunci preferarea celor mai înainte pomeniți devine un simptom de inconsecvență Sîntem de părere că o asemenea antologie, des tinată publicului larg, nici nu e datoare a reține decît intervențiile critic» ’ ... centrate a- supra scriitorilor și operelor ce reprezintă cu strălucire scrisul artistic, nu experiențele mi- nore, de felul beletristicii lui lordache Golescu, •și cu atît mai puțin manifestările purului ama- torism, ae felul literaturii lui losif Vulcan. Sau, oacă tot i-am amintit numele ,ce justifică an- tologarea comentariului la cronica lui Nicolae Costin, compilator silitor din cronicarii autoh- toni și străini, inclusiv din manuscrisele pro- priului părinte ? „La fiecare autor prezentat— adaugă Andrei Roman — am menționat, de a- semenea, și celelalte contribuții ale criticului, necuprinse de noi în selecția de față". Promi- siune în genere respectată. Au fost, totuși, o- mise cîteva foiletoane și nu dintre cele nesem- nificative. Lipsește, deci, Fantazii și capricii critice la Alexandru Macedonski (I, II), co- mentariu la volumul al patrulea de opere, re- tipărit în Perpessicius, Opere, 12, pp. 160—179, de unde — culmea ! — au fost, în schimb, ex- trase însemnările pe marginea volumului al treilea din ediția îngrijită de Tudor Vianu Lipsește, deopotrivă, Monografia T. Maiorescu (I—V), reluat în Opere, 9, pp. 55—78, ce exa minează personalitatea maioresciană plecînd de la exegeza lui E. Lovinescu. In altă ordine de idei, ar fi de discutat în ce măsură textele cu lese în antologie sint mai consistente decît a celea înșirate doar la bibliografie. De ce, prin urmare, foiletonul despre volumele al patrulea și al cincilea al ediției Caragiale, nu și cel □espre volumul al VII-lea, afectat coresponden- ței ? Să fi avut prioritate paginile de exegeză a operei literare propriu-zise ? Dar atunci nu era normal să figureze La loc de cinste studiul Note despre arta prozei La Caragiale? Nu cău- tăm cu orice preț noduri în papură. Obser- văm numai că nota asupra ediției abundă în afirmații fără acoperire. Iată încă una : „Cri- teriul de ordonare al (sic !) contribuțiilor lui Perpessicius este cel cronologic, al evoluției literaturii noastre, orientîndu-ne după perio- dizările devenite curente". Cum se face atunci că medalionul Ion Slavici figurează între stu- diul despre Hasdeu și trecerea în revistă a me- ritelor culturale ale lui losif Vulcan, înaintea acelora despre Alecsandri, Maiorescu și Ca- ragiale? E de presupus și de dorit ca viitoare- le volume ale antologiei astfel inaugurate să-și țină măcar promisiunile făcute de bunăvoie și nesilite de nimeni. Perpessicius pentru toți nu înseamnă un Perpessicius antologat la voia în- tîmplării! Principalul motiv de interes al unei aseme- nea culegeri stă în valorificarea unei zone, nu atît secundare, cît mai puțin cunoscute din scri- sul lui Perpessicius. Foiletonistul de o viață a umbrit în ochii publicului pe istoricul lite- rar sau, mai exact, l-a restrîns la dimensiu- nile editorului operei eminesciene, activita.e din care au rezultat și studiile despre poetul na- țional. Elaborate, cele mai multe, în deceniile al patrulea și al cincilea și strînse în volumele de Mențiuni de istorie literară și folclor, stu- diile pe teme de istorie literară n-au avut ecoul Mențiunilor critice, deși atîtea merite imediat vizibile le recomandau unei circulații mai largi intr-o vreme cînd foiletonistul Perpessicius de- venise „intermitent" și-și însușise, măcar de formă, rigorile artistice ale momentului, bale- tînd cu o grație forțată în jurul subiectelor la modă, istoricul literar era mai liber în miș- cări, probabil unde și materia sa primă nu se înfierbîhtase pînă la incadescența disputelor ideologice. Adevăratul Perpessicius, a cărui re- putație se împlinise pînă la război, se prelun- gește în studiile despre Dinicu Golescu și An- ton Pann, Alecsandri și Caragiale, unde, aidoma foiletonistului de altădată, rostește, risipite, în noianul considerațiilor de amănunt, judecăți ne- echivoce, atingînd, printre atîtea informații în- grămădite cu nonșalanță, chestiuni delicate, cu o libertate de spirit și o franchețe în stare să spulbere definitiv legenda mansuetudinii lui proverbiale. Iți trebuie, desigur, o atenție în permanență încordată ca să urmărești compli- catele meandre ale frazelor, să te descurci ’n mulțimea incidentelor, destinate parcă să des- curajeze. Perpessicius se cere citit pe îndelete abia atunci măiestria țesăturii de cuvinte a- rătîndu-și frumusețea desenului. O afirmație aparent neutră se încarcă, alăturată celorlalte, de înțelesuri contrare acelora proprii, o trimi- tere, ai zice că prisositoare, trădează bine mas- cata ironie. Subtil întotdeauna, partizan al u- nei critici artiste, ce-și face din încifrarea sen- sului un blazon, avînd oroare de exprimarea brutală, fie ea cît de plastică, Perpessicius a ridicat arta criticii pe una dintre treptele cele mai înalte. Și ce altă mai bună dovadă în fa- voarea rafinamentului său, fără egal, în critica noastră, decît următorul fragment din cerceta- rea poeziei lui Alecsandri, unde excursia în jurul pastelurilor cunoaște atîtea popasuri des- fătătoare, iar amabilitățile convenționale se suc- ced cu atîta rigoare îneît judecata critică lu- cidă pare amînată pentru o mai favorabilă o- cazie ? „Ce poate fi mai firesc, mai întremător, mai tonifiant și mai uman decît o fereastră lu- minată răsărită din benza nopții călătorului «rătăcit în viscolire» ? O plimbare cu sania in plină zi însorită, pe un «ger cu stele», alături ue aleasa inimii, printre cristalele seînteietoare și-n agitația veveriței neastîmpărate, trecînd dintr-o creangă într-alta a stejarului, o în- coronează gestul iubitei, care scutură o gingașă mlădiță cu fulgi răcoritori. Alteori, ca-n Sfir- șitul iernii, tabloul se rezolvă in explozii de imn («O, Doamne ! iat-un flutur ce prin văz- duh se pierde»), însă poetul nu stăruie, și no- tația de rar miniaturist a gîndăcelului ce urcă, aplecindu-se sub greutatea lui, firavul fir de iarbă, se impune ca cea mai naturală dintre viniete. S-ar putea oare să revină în primă- vara aceasta din călătoria lor peste mări și țări oaspeții primăverii și să nu reedităm, cu compasul aș zice, imaginea cocostîrcului ce se arată ca un punct negru, în fund, pe cer al- bastru, în zarea depărtată? Ce poate fi mai actual, de o mai pregnantă prezență și mai tul- burător totodată, în veacul nostru, familiarizat cu peisajele intercontinentale și-n epoca avioa- nelor de lungă escală, ca această revenire a cocoarelor care au hibernat prin Ceylon, pe la Nil, pe la lacul Ciad, și chiar prin Cașmi- rul atît de disputat în ultimii ani în adunările generale ale O.N.U.-lui? Muncile cîmpului, a- ratul, semănatul, secerișul, cositul, Alecsandri le-a săpat în mici scene de un relief atenuat, a căror lectură față-n față cu scene identice de pe scutul lui Ahile, în poemul homeric, sus- cită un sentiment de duioșie, la care concură fie o inscripție ca aceea a versului programa- tic (Sfîntă muncă de la țară, izvor sacru de rodire!), fie ca-n tabloul cositului, un deta- liu viu, nevinovat în aparență — cercelul pe care un flăcău îl descoperă încîlcit în iarbă ri care amintește de romanițele din pastelul he- lenic al lui Duiliu Zamfirescu și poate sugera, prin contrast hiperbolic, chiar scene din Pa- radisul pierdut al lui Milton sau Cîntecul Evei al poetului belgian Charles V. Lerberghe..." Al DOBRESCU Perpessicius, Scriitori români, antologie și prefață de Andrei Roman, tabel cronologic de Teodor Vârgolici, Biblioteca pentru toți, E- entura Minerva, 1986. breviar O ntr-un articol apărut tot în această pagină । acum cîteva luni îmi propuneam să scot în • evidență trăsăturile tipice ale unui gen de compuneri poetice publicate frecvent în re- viste, antologii de debut, volume personale ș.a.m.d. Aici aș adăuga un simptom căruia a- tunci nu i-am acordat suficientă atenție : su- prasolicitarea procedeelor poetice, a imaginilor etc. la modă în momentul respectiv. Poeții la care mă refer sînt persoane cu excelente ca- lități auditive : dar, așa cum de regulă se în- tîmplă cu diletanții, rețin mai ales ceea ce im- presionează ușor, ceea ce e îngroșat ; toba ma- re și trîmbițele cu sunetul lor ascuțit sînt ex- trase din context, li se atribuie calitățile în- tregului, ale orchestrei în ansamblu ; bubuitul și trîmbițatul sînt, ca urmare, prelucrate, for- tificate, amplificate — și ți se prezintă cu e- ticheta de creații originale : poezii bîntuite de la un capăt la altul de un soi de „visuri" con- fuze, amplificînd o confuzie înnăscută (ce vreți, se poartă... parabola) ; imagini în care creie- rii sînt zdrobiți mai ceva ca în G. Benn ; mai mult sînge decît într-o măcelărie ; mai multă moarte decît în morga celui mai mare oraș din lume (expresionismul e iarăși la modă); un aer citadin nu te agresează de parcă autorii ar fi co- pilărit în New York (poezia citadină e în vogă); bîlbîială... metafizică (are și metafizica... suc- cesul ei) ș.a.m.d. Știu că dacă nu accepți pe loc asemenea pro- ducții riști să fii acuzat de conservatorism, de neaderență la spiritul modern etc. Am observat această atitudine în discuțiile cu cîțiva producători : apărîndu-și, cum se pricepeau mai bine, capodoperele, erau îngroziți că aș putea face confuzie între estetic (pe care ei, vezi bine, îl vizau) și existențial (în care n-ar tre- bui să mă amestec, întrucît fiecare „simte" în felul lui). Pot să-i asigur că observația mea privește numai și numai esteticul. Chiar daca unele dintre temele și imaginile amintite apar și în scrierile unor adevărați poeți, la aceștia toba bate numai atunci cînd e nevoie, trompe- tele intervin doar ecolo unde partitura o in- dică. Convorbiri literare — 12 literară Poezia mimetică poate face rău și poeziei adevărate. A fost un moment în care crinul nu era decît o simplă floare nevinovată, sim- bolul purități etc. S-a făcut însă atîta abuz de crini îneît astăzi puțini poeți serioși își mai permit să folosească un simbol atît de uzat. Un proces asemănător are acum loc în legătură cu o parte din arsenalul poeziei moderne. De aceea mi se pare că, ori de cîte ori descopăr o evoluție către simplitate, către dis- creție, exista șanse de poezie adevărată. Scri- itorii de versuri prefabricate nu vor renunța niciodată la „efecte" — pentru ei poezia nu e decit efecte. Față de volumele mai vechi versurile diri Cabinetul doctorului Apollon ni-1 arată pe autor tocmai într-un astfel de progres. Ten- tat altădată să spună cît mai multe deodată, grăbit să-și etaleze toate cunoștințele în ma- terie de poezie Liviu Pendefunda e acum mai temperat, mai atent față de cuvin- te : „Candelă lacomă de lumină / cum aș putea / să-ți risipesc nebunia / orgoliul ce-i implori / în pragul somnului ?“ (Pragul som- nului). Poeziile sale, epurate uneori excesiv, rămin în stadiul de schiță („In spatele oglin- zii / aștept / zadarnic" — Argint) mărindu-și, totuși, puterea de sugestie. Notația sumară reușește nu o dată să reconstituie o atmos- feră. Semânînd cu haiku-urile, textele lui Liviu Pendefunda conțin mai degraba nucleul poemului, decît poemul în întregime ; această reducere la strictul necesar e urmată, nu o dată, de o dispersare a puținelor elemente reținute : „O fecioară țigancă pe-un cal / la marginea urbei / Apa mi-e vis / și prin vis / văd ocean // Gîndul meu trecea / Gîndul ei trenul" (însemnare). E drept că în cazul unui asemenea gen de poezie se poate „greși" foarte ușor ; lipsește „paravanul" retoricii ca- re în compunerile pletorice are uneori da- rul de a masca ezitările. E de-ajuns o bana- litate („înzăpezit de gînduri / cum aș putea / să nu iert / stelelor / lacrimile în care se ascund / tăcerea" — locuri comune : „înză- pezit de gînduri" ; „lacrimile în care ascund tăcerea"), un pas prea mult către absurd („A- gonică iluzie / rîs ciudat de apă băută / / E-o boală în aer / în vis / în întîlnire" — Sindrom), suprasolicitarea unui fals mister („Se făcea în vis / că mergeam cînd împreu- nă / cînd singuri / pe drumul închipuit al aleșilor, / cavalerii astrali, cavaleri / mie, marelui comandor de corabie / cosmică, / acum" — Drum) sau o prelungire inutilă a textului („Urmă de vînt / în umbra dintre gene // această / corabie de plumb / călă- toare-ntre stele" — Urme ; ultimele trei ver- suri puteau foarte bine să lipsească) pentru ca mirajul poeziei să se spulbere. In astfei de împrejurări mai puțin fericite îți vine să crezi că retorica primelor volume, deși pare abandonată, a supraviețuit : autorul doar eli- mină din textele mai lungi o anumită canti- tate de cuvinte și mizează pe efectele con- densării. Aceasta e, bineînțeles, numai o im- presie, și poate fi lesne spulberată de ur- mătoarele cărți. Deocamdată aș încheia cu ceea ce am început: cucerirea simplității mi s-a părut întotdeauna un pas către adevărata poezie. Textele lui Sterian Vicol din Repaosul focu- lui sînt de cu totul altă factură. Autorul nu se mulțumește să ne transmită doar cîteva cuvinte din „mesajul poetic"; îndrăgostit de a- mănunte el folosește prilejul pentru a des- fășura în fața noastră un întreg scenariu— cu introducere, excurs, și încheiere : „Pe vîr- ful muntelui cînd am ajuns / deodată, / sa- pînd galerii și rîpi prin zăpezi, / de iarbă al- bă mi-am adus aminte / iarba-nspumînd pia- tra dedesubt în amiezi / prin care nici o fur- nică / n-a fost s-o străbată... / Și-n timp ce visam în tăcere / schitul fu cuprins de flă- cări, și iată, / din turnul iernii, cînd vîntul îmi cere, / mai trimit scrisori și-aștept un răspuns !" (Scrisori). Sterian Vicol nu se sfl- ește să urmeze căile binecunoscute ale poeziei tradiționale, din care nu lipsesc bunele sen- timente, acestea înflorind, cum se spune, coar- da lirică a poetului : „Pentru cel de-afară / rătăcind drumul și satul, / fuiorul prins în furcă, / oblic cu mersul lui înstrăinat, / în- tunecă lampa prin geam ; / Pentru cel de dincolo, / norul ascunde luna / și-n umbra destrămată, / răsar miinile mamei întotdeau- na ! / ' Grei de sunet / pașii ei, ușori, / ca liviu pendefunda doctorului apollon x pleopa lămpii / mai leagănă floarea-i / pînă-n zori — // Nimeni astăzi nu mai strigă, / rîpa din icoană a-nflorit, ehei, / ceru-nmormîntal în grîu de pe casă / se-nalță rourat pe vîr- furi de tei !“ (Griul de pe casă); „Cînd să- rutam pămîntul Moldovei / chiar în clipa cea repede, / o, poeți, în aburul limbii române, mamele noastre, / îngropate cu ani cu tot / le-auziți ?, își strigă fiii / în Steaua EMINES- CU". (Clipa cea repede). Acestea se numără, de altfel, printre creațiile din momentele in- spirate ale autorului. Tematic, Sterian Vi- col se îndreaptă, așa cum o făcea șl în volumele sale mai vechi, către vîrstă co- pilăriei, către o existență cu sentimente pu- țin complicate, exprimate într-un mod ceva mai -complicat: „Trăgînd din somnul casei pă- r.ntești, / salcîmul ce mă știe pe de rost, / mai poartă-n litera tăiată peste ani’ / aburul albăstrui al funiei / întinsă de mama pentru rufe / ca o frontieră a primăverii! // Sal cîmul cel știu pe de rost / unduie, mai unduie în somnul casei, / precum brațele / ce-mpart în piața primăriei / pîinea cu porumbeii flâ- mînzi". (însemne). Universul său e, de altfel, bine cunoscut. Sterian Vicol se află, cu Ke- paosul focului, la a șaptea carte. In zece ani — șapte cărți de poezie : cîți autori contem- porani se mai pot lăuda cu o asemenea per- formanță ? Și pentru Kcpaosul focului se po- trivește ceea ce scrie Laurențiu Ulici pe ul- tima copertă a volumului : „O discretă neli- niște se instaurează în clima poeziilor, o in- tuiție a «eternei reîntoarceri» e tot mai pre- zentă în dicțiune, cu alte cuvinte, poetul e pe cale să-și schimbe «miezul» psihologic și, odată cu aceasta, «coaja poeziei»..." Sterian Vicol își trece, dintr-un volum în altul, as- pirațiile poetice. Ca încheiere m-aș opri la această Sub floarea mărului, una din piesele reprezentative ale volumului : „Fierăstraie de maci / taie capul din fugă, / calul scăpat de piatră / orașului, / de propria-i iluzie, / Acolo, sub floarea mărului, / iată, aburește un ban / cu efigia unui rege / îngropat de-a dreptu-n maidan !“ Octavian Voicu își prelucrează și mai puțin textele: el „narează" pur și simplu ceea ce își imagindhză a fio stare poetică: „cel care ascultă timpul rotunjind un măr / cel care știe cum sămînța crede / că va vedea lumi- na pină la umăr bătută-n vînt / cel care chiar aude armele sunînd / dar le topește cu visul fier de plug /. cel care-și știe împotrivă totul / dar pune-n pom lîngă fîntîna lui" etc. E de remarcat, fără îndoială, sinceritatea ; mărturisirea, eroului liric e cu totul nepre- făcută. Că această sinceritate trage după ea un șir dc naivități — asta e altă poveste. In plus mi s-ar putea replica și faptul că poezia are întotdeauna nevoie de o doză de naivita- te care celorlalți le lipsește — altfel cum ar putea percepe ea misterul universului ? Pînă la un punct trebuie să recunosc că așa e. Aș mai adăuga, ca urmare a celor semnalate, prezența prozaismelor : „cu buzele tale caută să atingi cuvîntul / ca pe un rod / cu ca- pătul privirilor tale / apropie tronul ideal / pe care frumusețea-i de sine / cu gindul tău mută steaua-n orbita / albastră a unui zeu tînăr" (Cu gîndul tău) și cantitatea de locuri comune. Totuși autorului nu-i lipsește pute- rea de a se ridica deasupra întîmplâtorului, într-o formulă care pare, pe drept cuvînt, nu- mai a lui. Amîndoi într-o trăsură verde dă, aș zice, măsura calităților poetice ale lui Octavian Voicu : „amîndoi într-o trăsură ver- de / și mînînd iubito caii albi / visul ne purta peste-orizonturi / amîndoi într-o tră- sură verde // amîndoi într-o trăsură verde / poate Cupidon copil pe scară / nu priveam aecît peste genuni / amîndoi într-o trăsură verde / / amîndoi într-o trăsură verde / pa- jiștile le luam din zbor / m-aplecam după o floare-n pulberi / și-amîndoi într-o trăsura verde..." Chemarea albatrosului de CătălinBăjenaru nu se înscrie în această serie; menționez vo- lumul aici pentru că n-aș vrea să-i las apa- riția nesemnalată ; el nu se înscrie, de altfel. în nici o serie ; este unul din acele rare sem- nale, triste semnale, pe care le primim, pe nepregătite, de dincolo. Autorul ei, un tînăr de numai 15 ani, a dispărut într-un accident. Nicolae Motoc prefațează versurile și frag- mentele de proză adunate sub titlul Chema- rea albatrosului. Nu aș „analiza" aici poezia și proza din volum. In astfel de triste îm- prejurări criticul nu mai poate fi un simplu critic, nu mai poate căuta semnele bune și semnele rele, nu se mai poate gîndi la o vi- itoare evoluție. Cîte sînt, textele închid în ele o existență — brusc și nemilos retezată. Sînt în piesele din Chemarea albatrosului, inevitabil, destule semne ale vîrstei. Nici nu se putea altfel. Dar talentul autorului e ne- îndoielnic, există în scrisul său acel „ceva" care te face să simți că te afli în preajma unui temperament poetic; de după cuvintele sale te pîndește mereu o surpriză, spiritul mereu viu al tînărului poet îți atrage atenția, îți face un semn, îți tulbură cotidiana siguranță. E greu și mai ales lipsit de sens să emiți, în asemenea cazuri, supoziții. Cuvintele cu care Nicolae Motoc își încheie prezentarea m: se pare că spun cum nu se poate mai bine ceea ce se cuvine a fi spus în legătură cu Chema- rea albatrosului de Cătălin Băjenaru : „Unde ar fi ajuns dacă ar fi trăit? Iată o între bare nu numai melodramatică, dar și inutilă. Rămîn convins că, oricum, Cătălin Băjenaru, în fulgerătoarea, uluitor de tensionata lui e- xistență («trăiesc avînd un catod pe umărui sting și un anod pe umărul drept») a izbutit să se exprime într-un mod original ca poet. Poezia lui își deschide aici și acum aripile pentru un zbor fără moarte". Constantin PRICOP Liviu Pendefunda, Cabinetul doctorului Apo- llon, ed. Cartea Românească, 1986 Sterian Vicol, Repaosul focului, ed. Emi- nescu, 1986 Octavian Voicu, Cartea locului, ed. Juni- mea, 1986 Cătălin Băjenaru. Chemarea albatrosului ed. Litera, 1986 balzacia și lorena I* și au soarta lor articolele ! ca și căr- țile. Inițial, și conform înțelegerii cu ■ redactorul de pagină, această cronică trebuia să vorbească despre volumul lui Bedros Horasangian, Parcul loanid, și des- pre destoinic și migălos alcătuita (de către cine alt decît Romulus Vulpescu, mai devo- tat parcă altora decît sieși) ediție din poe- ziile lui Romulus Guga, prefațată de Ștefan Aug. Doinaș. Zisul era aproape și făcut, cînd în librării „intră" cărțulia Adrianei Bittel, lulia in iulie. E clar că — după cum cita chiar un personaj de-al ei — necesitatea își croise cu hotărîre drum prin jungla hazardu- lui. Intrucît scrisul acestei prozatoare, mai cu seamă în urma volumului Somnul după naș- tere (v. Convorbiri...-le din mai ’84), mă in- teresa și chiar ispitea în mod deosebit, am citit iute. Conspiritualitatea cu Bedros Ho- rasangian (mutatis mutandis) m-a frapat în- tr-atît, îneît (fiat justiția pereat mundus, boscorodească-mă D.D. că nu respect plani- ficarea) ideea că aceste două cărți trebuie comentate grupat mi s-a impus cu vigoarea specifică certitudinilor. Trec peste amănuntele lejere că cei doi autori au cam aceeași vîrstă, cam același număr de cărți publicate, cam aceeași po- ziție în viața literară (ex-centrică), că și la una și la celălalt există un personaj Pompi, dar peste următoarele elemente, de fond și de spirit, comune, nu mai trec : Amîndoi sunt, prin excelență, prozatori ai Bucureștiului, pe care îl cunosc, pare-se, pînă în cotlonașe (și pînă la obsesie) și că- ruia îi conferă nu o dată un rol primordial, proeminent, decisiv în atmosfera scrisului lor. (Nu întîmplător Bedros Horasangian îl citează undeva pe Radu Albala). Sunt, la ambii, pasaje sau chiar bucăți, în care ora- șul, cu străzile, clădirile, parcurile, localu- rile, locurile sale invadează copleșitor pa- gina. Amîndoi sunt, într-o manieră dincolo de medie, fini pricepători ai sexului opus. La Bedros Horasangian figurile feminine pre- domină canti- și calitativ, după cum Adria- na Bittel are mîna mai sigură decît multe surate de breaslă atunci cînd schițează un bărbat După părerea mea, această cempe- tență psihologică anume este o componentă sine qua non a adevăratului talent literar. Amîndoi sunt, cehovian, niște pasionați și experți ai cotidianului. Exponenți de vîrf ai neorealismului în proza mai mult sau mai puțin tînără, atît Adriana Bittel cît și Be- dros Horasangian evită, cum diavolul tă- mîia, grandiosul și briz-brizul, rozul și ro- manța, romanescul și pelteaua. Cu o frază pe care mi-o amintesc din manualul de școa- lă (eheu, fugaces...) și care, iată, e bună la ceva, aș spune că în obiectivul acestor doi scriitori .se află viața de zi cu zi a oame- nilor muncii. (Horasangian chiar se întrea- bă, pe șleau, la pagina 114 : „De ce n-ar putea înțelege un cîntăreț, chiar și de ope- ră, VIAȚA unui miner ? Nimic din ce e omenesc nu-i desparte"). Cu mijloace sub- tile și grave, ei confirmă agasantul primat al lui vivere în fața lui philosophare. Sarina din lulia în iulie (Numele) are 29 de ani și părinții logodnicului ei sibian o privesc cam rece și lung iar el e insuportabil de confor- mist. Sorina din Parcul loanid (Femei vul- nerabile, 2) „n-are încă 30 de ani", e divor- țată cu un copil, trebuie să alerge de Ia sluj- bă la cămin etc. Va ajunge Sarina o Sorină ? In fine, punct esențial, și prozatoarea și prozatorul au tentația vădită — inocent și benign imperialism al instinctului artistic — de a acapara... cum să zic ?... și Balzacia și Lorena. Mă explic imediat. Ambele vo- lume în discuție ilustrează efortul autori- lor lor de a-și extinde aria de „acțiune" din- colo de granițele eului propriu. Persoana întîi, oricît de bogată epic și psihologic, are un sfirșit. (Mă gîndesc desigur la situația, curentă, cînd ea este un reflex al eului auc- torial). Aceasta e Lorena. Sfînt trup și hra- nă sieși un prozator nu-și poate fi, rămîne la proza mică, de cabinet, relatînd la nesfîr- șit, mai cu sau mai fără voal, ce a pățit și ce a gîndit pățind. Ieșirea din sine, acesta e ' membrul major al alternativei. (Cît și-o do- rea Anatole France : să poți vedea măcar o clipă lumea cu ochiul fie și al unei muște). Numai pe această cale se intră în Balzacia, universul fără țărm al Celorlalți. (Cred că pe această idee se poate citi cu folos eseul lui Ibrăileanu Creație și analiză). în amîndouă volumele sunt proze cu ca- racter net de jurnal intim epicizat, venind sau tinzînd spre Lorena, și proza în care autorul e escamotat, eminamente absent, populate cu ființe diferite adînc de el ca vîrstă, stare socială, meserie, preocupări ș.c.l., proze care trag către Balzacia. Lui Bedros Horasangian acestea îi reușesc parcă mai bine, în cele lorenice o anumită pudoare, excesivă discreție, descărnează nițel figura holbaniană a împătimitului de muzică și li- teratură. La Adriana. Bittel, dimpotrivă. Sforțarea e lăudabilă, nuvela lulia în iu- lie, cu ceva din Rusoaica lui Gib, nu e rea — deși, ca să fiu'franc, în ciuda atmosferei bine prinse, e artificială -— însă scriitoarea atinge nivelul de excelență încă tot în pro- zele eului, lorenicele. Textul capătă îndată fosforescență de cum e vorba de biografia acelei tinere, nu chiar frumoasă, „ochela- ristă", inteligentă și de aceea greu adapta- bilă, cocoloșită de părinți, mai dezinvoltă printre cărți decît printre juni deși știe să aibă tocmai din timiditate tupeu etc. Horasangian își exersează în cartea de față ochiul și mîna alcătuind cicluri de portrete sau de situații pe o sugestie-leitmotiv (femei vulnerabile, suta de lei, parfumul). Mai zace în el o brumă de ispită quasi-textualistă, de a se descrie scriind sau de a se iți din text ca să-i dea un pumn în nas cititorului, dar nu e grav și bănuiesc că nu va dura. Adriana Bittel, calcă încă ezitant în Bal- zacia, pe alocuri încrîncenarea componistică se dezvăluie prin literaturizare, prin șlefui- rea prea lucioasă a textului. Dar, dincolo de inegalitățile volumelor în cauză, definitorie pentru cei doi scriitori ră- mîne ambiția prizei perfecte la real, îndă- rătnicia de a nu denatura, tenacitatea sco- tocirii în dedesubtul aparențelor. George PRUTEANU Adriana Bittel. lulia în iulie, Ed. Emines- cu, 1986. Bedros Horasangian, Farcul loanid, Ed. Eminescu, 1986- 13 — Convorbiri literare comemorări inedit cu george lesnea despre nicolae labiș — Aș vrea să ne amintim de Nicolae Labiș. Dialogurile noastre au decupat chi- puri de oameni mai de demult. Unii din- tre aceștia au trecut în lumea umbrelor cu mult mai tîrziu decît Labiș. Iată, s-a dus un amar de vreme de la acel asfințit tra- gic al poetului de la Mălini și nici o ju- mătate de veac de la nașterea sa. Intre a- cestea două vămi ale timpului curge poe- zia lui Nicolae Labiș. Dv. Lăți cunoscut ? B Țin bine minte ziua descinderii lui la Iași. Era un eveniment deși între noi venea un. țînc. Aducerea lui aici a fost urmarea ini- țiativei Filialei din Iași a Uniunii scriitori- lor. Secretar era pe atunci Ion Istrati. S-a zbătut mult pentru venirea lui în Iași profeso- rul Constantin. Ciopraga. El s-a dus după dîn- sul la Fălticeni. îmi aduc aminte că îndată după sosirea lui la .Iași, Nicolae Labiș mi-a făcut o vizită acasă ca să mă cunoască. — In casa aceasta din strada Cloșca, un- de stăm acum de vorbă ? H Da. Era însoțit de Ion 'Istrati. Am de- pănat amîndoi versuri de Serghei Esenin, un poet al cărui destin se aseamănă oarecum cu cel al lui Nicolae Labiș. Acesta prețuia mult învolburata și, totodată, tînguitoarea poezie e- seniană. Eu văd chiar și unele apropieri între unele poeme ale lui Esenin și ale lui Labiș. intre Moartea căprioarei și Moartea vulpii, de pildă. După aceea ne-am întîlnit de nenu- mărate ori, chiar după ce el a plecat la Bucu- rești. își căuta des drum la Iași și-1 puteai găsi adeseori în casa părintelui Constantin Nonea. Se înfiripau îndată discuții despre poezie, care era nu parte din ființa lui, ci ființa lui în- treagă. Ne îndemna să ieșim în natură, să cutreierăm pitoreștile împrejurimi ale lașului. Un loc predilect pentru asemenea ieșiri era la Bucium, la Casa lui Ștefan Cortez, acel mi- nunat om care a dispărut și el de multă vre- me. Acolo, sub nucul bătrîn, cu patru crengi mari, mineînd nuci și bînd vin toamna, vor- beam despre poezie,’ rosteam versuri. El. de altfel, a și închinat o poezie acestui loc bine- cuvîntat. Sigur, între noi era o distanță de vîrstă. Reprezentam generații diferite, raportu- rile au fost însă cordiale. Era în felul de a fi a lui Nicolae Labiș ceva ce trecea de fie- care dată peste barierele timpului. Ne-am simțit bine întotdeauna împreună. — Nicolae Labiș era un adolescent, care avea maturitatea unui om trecut prin mul- te ? B Da, această maturitate se simțea mai cu seamă în poezia sa. De altfel, în poezie nu este neapărat nevoie de o mare experiență de viață. Poeții însumează experiența înaintașilor lor. Acesta era și cazul lui Nicolae Labiș, un poet hărăzit cu geniu, căruia poezia dintotdea- una a țării și a lumii îi dăruise o viziune largă asupra existenței, asupra istoriei, asupra tuturor celor alcătuitoare ale universului. — Vorbind de maturitatea poetului Nico- lae Labiș mă gîndeam la angajamentul său, la participarea lui la viața cetății. B în privința aceasta Nicolae Labiș era un om născut pentru vremurile noi. Trecut prin tragismul anilor de război și viitoarea celor de după război, el trăia cu toată ființa lui zvîrcolirjle și zbuciumul ivirii acestei lumi noi. într-un fel el mergea, am în vedere poezia lui, mesajul luptei sale cu inerția, înaintea timpului. Nicolae Labiș vedea cu înariparea imaginației sale o lume nouă, descătușată de inerțiile, de schematismul și dogmatismul ce se manifestau încă în noua societate. Era un poet angajat spontan prin firea lucrurilor. — Fii dîrz și luptă Nicolae, așa se inti- tulează poezia pe care a publicat-o revista „lașul nou", revistă la care ați colaborat și dv. Care au fost atunci ecourile ? g Era epoca unei asemenea poezii mili- tante. Cu stîngăciile ei, ce ni sc par mai evi- dente, acum. Apariția acestei poezii a stîrnit entuziasm în redacția „lașului Nou“. Curînd, Nicolae Labiș a devenit un obișnuit al redacți- ei. Imi făcea plăcere să-1 văd pe la revistă. Nu purta încă mustață, figura lui avea o fră- gezime de plantă la vremea primăverii, pe care ne-o transmitea firesc și nouă. Era mic de statură, dar îți lăsa impresia unui om pu- ternie. — Nicolae Labiș a stat totuși puțin la Iași. Prezența lui s-a făcut simțită în oraș ? w Era iubit. Faima lui nu era încă atît de mare. Ieșenii își dăduseră seama de talentul lui deosebit, chiar dacă acesta nu se maturi- zase, ceea ce avea să se întimple, la puțin timp, în București. — Perioada ieșeană a înseninat mult în formarea Iui Nicolae Labiș. El era un fin observator al realității. Imi amintesc acum do o scrisoare a lui Labiș, nepublicată în- că, (n.r. scrisoarea a apărut între timp), a- dresată profesorului Valeriu Bogdăneț din Bacău. Sînt în această epistolă observații interesante, unele ascuțite, despre viața li- terară de atunci a lașului. un poem sado veni an ..Sadoveanu credea foarte mult în Labiș, poate că vedea in el un discipol și un continuator. Distanța era prea mare între academicianul au- reolat de toate gloriile posibile și junele poet care, extrem de firesc, se comporta ca și eîno ar fi fest într-adevăr un biet cenaclist din Făl- ticeni. Sadoveanu -a fost cel care a girat șan- sa literară a lui Nicolae Labiș“. Am avea de adăugat opiniei lui Gheorghe Tomozei (vezi... Urmele poetului Labiș, 1985, p. 229—230', că Mi- hail Sadoveanu reprezintă pentru Labiș un a- duvârât spirit tutelar și (He ce n-am spune-o?), pentru unele împrejurări ale vieții, o autentică pavăză, bineînțeles fără ca Maestrul să-și fi dat seama de acest lucru și, deasemenea, fără ca poetul de la Mălini să fi încercat vreodată a șe prevala de un atare privilegiu excepțional. Nu este, acum și aici, locul să insistăm asupra unei chestiuni de „istorie literară" oe care te- meinicii știutori a toate cîte au fost să se în- tîmple le evoca cu pudoarea și „sfiala" de ri- goare (Gheorghe Tomozei, Lucian Raicu, Ion Gheorghe ș.a.). Vom nota însă că Labiș a hălă- duit prin galaxia sadoveniană nu numai pe va- lea Suhăi, la Fălticeni, (unde. aidoma unui alt Schlieman, refăcea itinerariile sadoveniene, bâ- tînd ulițele și împrejurimile urbei cu cărțile ma- relui prozator în mînă), sau la Iași (în scurtul popas — de vreo opt luni și mai bine — de prin 1952, sau în vremea trecătoarelor reveniri ulterioare), ci, pretutindeni și în tot timpul cît i-a fost dat să înfioare „al fiFelor polei" cu ,,Tot ce gindurile țes : / Dansuri repezi, legănate. De pe arcuri înstrunate, / Săgetarea de idei". Mai mult, universul sadovenian și-a găsit în su- fletul poetului un receptacul în care s-au de- pozitat profunde rezonanțe (detectabile ca irizate transfigurări lirice îndeosebi în Primele iubiri), ce aveau să se dezvăluie sub configurația unei eflorescențe poematice intitulată Sadoveniene și publicată ca atare. Durabilitatea trăirilor afec- tive, generate de consubstanțialitatea contactului cu opera sadoveniană, la altitudinea unor pu- rități siderale, se desprind însă cu limpezime și din alte două poeme intitulate, simplu și direct, „Mihail Sadoveanu" : unul publicat postum în su- perbul supliment „Nicolae Labiș", din 1955, al ziarului sucevean „Zori noi", iar altul, netermi- nat, rămas inedit pînă acum între manuscrisele poetului păstrate în fondurile documentare de la Muzeul județean Suceava. îi deschidem cu- venita cale spre’ cunoștința publică în acest de- cembrie aniversar și (vai I) comemorativ. Nicolae CÂRLAN B Nu cunosc această scrisoare, dar pot să vă spun că Nicolae Labiș manifesta un cult pentru tradiția înaltă a lașului, dar și o mîh- nire pentru pustiirea vieții literare îndată du- pă război. Existau însă în Iași cițiva scriitori, între care Mihai Codreanu și Otilia Cazimir. Contactul cu aceștia i-a fost, după cîte mi-a mărturisit și după cîte mi-am dat seama, fo- lositor. Erau bineînțeles și lucruri față de ca- re trebuia să manifești rezerve, să fii chiar ironic, denaturări, exagerări, caracteristice, de- altfel, întregii vieți literare de la noi din acea vreme. — Avea, deci, după cîte v-ați dat și Dv. scama, un cult pentru înaintași ? ■ Te impresiona la el prețuirea față de înaintași, prețuire care se manifesta, cum e și normal, în primul rind. prin cunoașterea poeziei acestora. Nu-i idolatriza, îi privea cu spirit critic, apreciindu-le izbînzile, cunoscîn- du-le neimplinirile, limitele. Aici se vedea ma- turitatea lui în gindire. De asemenea, nu tre- bu'p'c uitate legăturile lui afective cu fol- clorul, explicabile și prin bogăția și unicita- tea creației populare în ținutul unde s-a năs- cut și unde a copilărit, pe valea Suhăi, la poalele Stînișoarei. — Unde stătea în Iași ? B Asta nu-mi amintesc. — Patosul lui de adolescent, pe care ni-1 transmite poezia sa, se manifesta și în viața obștei ? B Pot să vă spun că era un om care știa să asculte cu înțelepciune, iar atunci cînd era cazul să-și rostească răspicat cuvîntul. — Moartea, plecarea lui nefiresc de de- vreme, l-a trecut in legendă. I s-a spus ied, mînz, căprior. Cum era Nicolae Labiș de-a adevăratelea ? B Eu cred că Nicolae Labiș intrase în le- gendă încă din timpul vieții. Sadoveanu ținea enorm la el. Tmi amintesc de o vizită a lui Nicolae Labiș acasă la maestru. Uriașul se ridicase în picioare ca să-i vorbească lui La- biș, îl mîngîia pe creștet și-i spunea din cînd în cînd. răsfățîndu-1 ca pe un copil a! lui, „mînz ile". Mai apoi cînd Labiș a murit, familia Sadoveanu i-a ascuns un timp maestrului acest lucru, deoarece era și el suferind și aflarea unei asemenea vești l-ar fi mihnit peste mă- sură. Nicolae Labiș era un adolescent vioi, dornic să facă ceva în viață. Căuta să învețe de la alții tot ceea ce aceștia aveau mai de preț. Respectul Iui față de creatori, față de înaintași. îndeosebi, era deosebit. — Sadoveanu l-a înțeles ca nimeni altul pe Nicolae Labiș. El nu făcea altceva de- legendă și adevăr Legenda tragică a vieții și morții lui Nicolae Labiș, nu numai că ne-a cutremurat ființa, dar a influențat covîrșitor receptarea poeziei sale. Umbra poetului colinda ca o nălucă tărîmul versurilor lui. Totul era proaspăt, dogoarea du- reroasă a nefericitei întîmplări din decembrie, cu o pasăre cu clonț de rubin, se risipea greu, ca un iaibăr de ceață in tirzia și iinceda toam- nă. Părea greu să putem privi, ne lipsea ac?a limpezime, acea seninătate, pentru a vedea in lumina cea adevărată întinderile și adîncurile unei simțiri poetice. în fiecare decembrie, în luna nașterii și morții sale, și întotdeauna cînd ne amintim de Nicolae Lab ș, ne înfioara cu mîhniri povestea — nepoveste a omului. Dar timpul, necruțător cu ființa lui năminteană, lu- cra benefic pentru astralul și eternul poet Nicolae Labiș. Legenda lui n-a murit și nu va muri vreo- dată, dar a inceput să aibă strălucirea, frumoa- să e drept, dar rece și depărtată, a bolții în- stelate. Nu ne mai revoltăm, nu ne mai cu- tremurăm de destinul lui, deși, poate, în sufle- tul cîte unuia dintre noi mai picură, ca in hăuri, o lacrimă de nemîngiiere. Povestea omului își estompează contururile, poezia sa apare tot mai mult în prim-plan. Viața lui Eminescu a fost, cumva, mai puțin tragică ? De bună seamă că nu. dar mult, infinit mai mult, ne captează in- teresul opera sa, acel fruct ivit din sfîșierila litanie în decembrie Și iată, îl chemăm între noi, Pe el, Nicolae Labiș, în acest tăcut Și mult prea trist Anotimp, în care el se duse, Zbuciumat, Și-adine tulburat, într-un tărîm Pe care îl știm perpetuu. Și toată împrejurarea Stă sub semnul Acestui decembre. Lună ginditoare, albă și tristă In fulgerarea poeților spre dincolo. cit să se cufunde în apa fermecatelor fîn- tîni. H Sadoveanu a înrîurit cu scrisul lui o în- treagă seminție de scriitori, și a avut o influ- entă covirsitoare și asupra lui Labiș. Se re- găsește aceasta în prețuirea cuvintului, în ve- nerația pentru frumusețea expresiei. _____ Aș vrea să încheiem cu un gînd al Dv. privitor la ceea ce a' însemnat apariția Iui Nicolae Labiș pe bolta poeziei româ- nești. B Eu cred că apariția lui Nicolae Labiș a mărturisit încă o dată permanența geniului po- porului român. Sînt izvoarele noastre neseca- te. El a înrîurit evoluția poeziei de după dîn- sul si prin asta dăinuiește. Dacă ar fi trăit sînt sigur că ar fi făcut mai mult. A murit tocmai cind se pregătea pentru marele salt. Iași, 1975 ,Gr. I. existenței omenești. Iată că Nicolae Labiș, poe- tul fulgerat de moarte la douăzeci de ani și încă unul, a început să aibă, după atit de timpuria lui trecere în neființă, după nemiloasa soaru.. privilegiul de care se bucură clasicii. Poezia lui. curn spunea cineva, s-a clasicizat. La 30 de ani de la moartea sa, posteritatea unui creator nu se mai poate bizui doar pe o legendă, fie ea cît de răscolitoare. Amintirea frumoasă despre Nicolae Labiș, la care rîvnea poetul în ultimele sale zile de viață, este o re- alitate, ce-și are izvoarele în opera sa, un uni- vers cu linii de forță clar definite, liniile dc forță ale unei viziuni puternice și originale. De multe ori am auzit oameni întrebîndu-se pe ce drum ar fi mers poetul dacă ar mai fi trăit, încotro, spre ce zare s-ar fi călătorit poe- zia sa ? întrebare firească, deși minată de ză- dărnicie. Mai drept mi se pare să spunem că destinul, neîndurător cu omul, a grăbit niște procese, hărăzind lui Nicolae Labiș o maturi- tate ce o lua cu mult înaintea vîrstei. Din a- malgamarea acestei gravități a gîndirii cu nă- valnica curgere a tinereții lui dezlănțuite, s-a născut rostirea lui, altfel decît a altora, vi- zionară. dinamitînd inerții, aruncând în aer dog- me, deschizînd drumuri pe care vor umbla cei ce vor veni după dînsul, datori însă de a nu uita, că Nicolae Labiș a fost și va rămîne me- reu o amintire frumoasă a literaturii române. Dragoș VALEANU De-aceea spunem cu voia lor, Cu sfînta lor voie, Deslegați fiind de George Bacovianul ; Decembre, cum ninge decembre ! Te uită, te uită cum ninge decembre ! Peste Labiș cum ninge decembre ! Cum ninge pe Nichita decembre — Luna lor albă, decembre, decembre. Luna mea neagră, decembre, Ce gînd de decembre, cu alb de decembre ! Osana înalță Ideii Nichita-n decembre, De dincolo, Labiș așteaptă-n decembre Pe drumul lui nins în decembre, decembre, Și ninge, pe timpul lor, timpul — decembre ! Florin BRATU Inedit mihail sadoveanu în țara mea curg rîuri cu sclipăt roș Pe-un prund de aur roș, sub roșu soar®. în unda lor mai curge sînge de strămoși și mai tresaltă raze de sudoare. Foșnesc cîmpii de aur copt, îngălbenind glii lungi sub care dorm străvechi sînețe. Prin rădScini și-acum mai freamătă suind bălaiul vin curs pe mustăți de-ospețe. Sînt munți de aur sineliu care străpung rotunda boltă în inel de nouri. în miezul lor mai doarme încă osul lung al vreunui dus omorîtor de bouri... El s-a iscat din rîuri mari cu sclipăt roș înfiripînd o roșie dogoare... L-au îmbăiat în sînge roșu de strămoși sălbaticele iele ursitoare. Un spic de aur copt din piept i-a răsărit cu har vrăjit și miros de finețe... Pe vina lui s-a ridicat și-a împietrit bălaiul vin curs pe mustăți de-ospețe. Crescut-a nalt cît munți-albaștri ce străpung rotunda boltă în inel de nouri Și azi, toiag, că-i ostenit, i-i osul lung al vreunui dus omorîtor de bouri. A dat un semn ; și rîuri mari cu sclipăt roș s-au zvircolit spre el cu-nfiorare. Sudori străvechi și sînge roșu de strămoși i-au gilgiit în pumni ca-ntr-o căldare. A dat un semn și pe cîmpii s-au sumețit cu limba-n cer străvechile sînețe... Și-n pumnii lui, ca-n butii grele-a clocotit bălaiul vin curs pe mustăți de-ospețe. A dat un semn și munții nalți sub tălpi i-au fost iar brîu i-a fost inel rotund de nouri... Și-n pumnii Iui. prelung răboj i-a stat cu rost străbunul os de vinător de bouri. Cînd buza Iui a tremurat în șopot stins. Adinei cintări, cimpoi de rîs, vioi prelins, I Au fîlfîit cu zboruri noi rotind chemări Din om în o:n, din pisc în pisc, din zări în zări. Nicolae LABIȘ Părinții poetului : Profira și Eugen și sora sa: Magda (Colecția : prof Valeriu Bogdăneț) Convorbiri literare — 14 pro juventuie ..convorbiri literare" prin corespondență g AdeBida ALDMAN — Constanța. . .: -le adolescenței sînt încă proas- ■CM. Emfaza care spune lucruri mici _Pe ane?! Am să te închid / In- :r-o carapace de euri / Și-am să te ai ’rl așa, cuminte / Intr-un colț de f. a-), asociațiile comode și desue- te <_petale de lacrimi") contrastează multe pasaje bine amorsate liric. Dor e frumoasă aproape în întregi- me. mai puțin adjectivul final care clarifică, în banalitate; totul. Oricum, i<— . ie bune sînt consistente și mai m d: decit încurajatoare. g loan-Pavel AZAP — Oravița (Ca- ras Scserin). Stilul nervos, polemic r ză efecte strict retorice. Cind .• calm, recules și subordonat con- s cnțulor versificației parcă e mai bi- < > . aovadă Pasărea-liră (mai puțin ' rna strofă, si ea ostentativă). g Rodica BERARIU-DRAGHICES- CC—Timișoara. Ezitările lipsesc. Ta- blou. Nașterea mea..., Confesiune se impun pentru o viitoare publicare. Loc de clopot e interesantă în a doua jumătate. Unele secvențe sînt contra- făcute („ecuația lăuntrului", „trupul ei alb nodura ochiul ierbii..." etc.) Reveniți. g Marius BERTEL — Bistrița. Sper a sinteți totuși, pe recepție, nu pu- tem comunica decît prin revistă. Ceea ce mi-ați trimis nu depășește nivelul unor începuturi incerte. Poate, în vi- itor, ne lămurim. g Mariana BODOLICA — Iași. Se impun o mai mare concentrare și o selecție mai severă. Complicații pre- cum „..buze roșii ca florile ce păcă- tuiesc / cind ploua cu tristețe" sau -melancoliile ne cresc / din călcîie, ca o liniște / distilînd plictisul" la- să impresia căutării efectelor facile. | Daniela BUNEA — Sibiu. Imi trimiteți o scrisorică tristă, și nu e cazul. Ești atît de tînără, ai timp să crești și să scrii poezii frumoase. Tre- buie să ai încredere în d-ta, să nu te dai bătută, stîngâciile de azi sint ni chiti ana in memoriam Ce umbră deasă avea frunzișul cărnii mele cînd tu adevăr grăiai cum pasărea în ea arc altă pasăre cu fiecare spațiu depărtîndu-se între ele cînd iarba se mărturisea cu fruntea pe gleznă recunoscîndu-te : sunt pletele in vînt pe timpla acestui pămint. există un ungher Există un ungher al sufletului întunecat unde din cînd in cînd simt nevoit să mă retrag in bezna iui nu deslușești nici o licărire a stelei nici a lemnului putred — voci tinere cîntecele de despărțire ale miresei Maică-mca era tînără și nu știa nimica, Maică-mea avea șaisprezece ani și nu știa nimica, Au venit și i-au spus să se mărite și să zămislească un copil, Dar ea era tînără și nu știa nimica, A venit domnul și i-a spus să se mărite și să zămislească un copil, Dar ea tăcea și nu știa nimica, Intr-o zi a venit la ea un bărbat și nu i-a zis nimica, Mama a înțeles că el mergea spre țara mirilor, Maică-mea auzise despre țara mirilor, Maică-mea s-a dus in țara mirilor. II Tata mi-a cumpărat sandale de aur. Tata mi le-a cumpărat ca să am cu ce să plec în lume, Tata mi Ie-a cumpărat și eu le-am păstrat, A venit Aurel și mi-a furat sandalele. Fratele meu Aurel mi-a luat sandalele și a fugit cu ele în lume. Aurel a fugit cu sandalele mele de aur în lume, O, Aurel, Aurel, Aurel. în firea lucrurilor. Scriere e deja un sem'n bun. ■ Robert CATANA — Vaslui, Ion CIOACA — Roșiori (Teleorman). Nr. 1 e de negăsit și pentru noi. Deocam- dată ne-am oprit la nr. 12. S-ar pu- tea ca anul viitor să continuăm. g Ionel CHIRIȚA — Pitești. Luați legătură cu Al. Dobrescu, materialele de istorie literară ajung la el. g Vasile COLIBABA — Rădăuți. Ideea nu e rea, există și ceva umor. Dar nici una nici cealaltă nu se ro- tunjesc într-o istorie (literară) cu tîlc și de sine stătătoare. g Gabriel CORNEA — Baia Mare. Mai trimiteți. g Romulus Adrian DINU — Giur- giu. Din cele peste 500 de poezii pe care, spuneți, le-ați scris mi-ați tri- mis și mie mai multe zeci, unele ono- rabile, altele nici atît. Apar însăilări care trădează minima rezistență („Cînd printr-o salbă de iluzii / Aș vrea să mîntui semnul întrebării / Cind ari- pile larg deschise, / (Sînt aripile aș- teptării)" etc. ■ Gabriel DOROBANȚU — Giur- giu. Fiți mai exigent în selecție. Alchi- mia substanțelor sufletești, de pildă, e mult sub posibilități. g Simona FOFIU — Cluj-Napoca. Ceva-ceva, prea puțin, în Clopote. g Constantin GHERGHINOIU — Brăila. In Bucovina nu prea sînt pod- gorii, oricum nu e rău spus : „...cu ciocîrliile trecînd desculțe / prin va- dul griului unde se plămădește în august lumina". Am reținut Poem in Dunăre și Noapte pe țărm. ■ Gabriela G1NDU — Iași. Stilul nu există. Nici nu trebuie căutat, nor- mal e să se impună de la sine. Mai puține ezitări în Tablou. ■ Paul GON — Turda. E bine, de- și uneori apar prețiozități. g C. GROSU — București. Mi-ați trimis un scurt exercițiu de stil, con- vingător la nivelul rostirii pitorești arpegii cu și sufletul meu stăm față-n față ca într-un adăpost de apărare civilă așteptind să sune încetarea alarmei. Rose TALL ★ ★ ★ Să lași sâ ți se limpezească fîntinile pînă la cer și să nu simți bolta deasupra să mingii cu glezna firul de iarbă și să nu simți pămintul sub picioare l fantastică e poezia încape într-un cuvînt și n-arc loc în imensitatea lumii. I. D. SICORE adolescență cînd liniștea se aude vibrînd în timpanele cuminți ale cailor cind primăvara se scaldă goală in ochiul albastru al serii, oh, IV Au venit îngerii și mi-au spus că mă vor veghea, Dar maică-mea n-a știut cine sînt și a ieșit cu nuiaua, O, au venit îngerii și maică-mea i-a alungat cu nuiaua I-a alungat cu nuiaua, Cu nuiaua. O, și au venit cintăreții și mi-au cintat In grădina cînd cu eram bolnavă Și maică-mea a ieșit și i-a bătut cu nuiaua, I-a bătut cu nuiaua, Cu nuiaua. O, și a venit un bărbat înalt și m-a luat, M-a luat cu el și eu m-am uitat înapoi Și n-am mai văzut-o pe maică-mca cu nuiaua, O, undc-i maică-mea cu nuiaua, Maică-mea, cu nuiaua, Cu nuiaua. Iazul pe care-1 clădisem an vară, Iazul căruia-i clădisem zăgazul mai anii trecuți, Iazul in care veneam vara la scăldătoare, Iazul in care nu ne vedea nimenea, nimenea. Iazul nostru, al fetelor. Au venit ploile și au rupt zăgazul, Au venit ploile și acum nu mai e. Nu mai e, iazul, iazul. Marcel VÂRLAN și degajate. Conformați-vă rigorilor prozei (fie și scurte), altfel spus con- struiți un text și face-ți-1 să spună ceva dincolo de abilitatea narativă. g Gheorghe IONIȚA — București. Cu îngăduința dv., vom publica în viitor Mama, mai puțin ultimele trei strofe care trimit prea evident la o- monima lui Coșbuc. Cursivitatea, ști- ința versificării sînt atuuri pe care nu le valorificați pe deplin. Un epic comod, relaxat, primează poeziile de o absolut necesară concentrare lirică. g Romulus LEFTER — Roman. Descrierile sînt colorate, în schimb povestirea propriu-zisă e greoaie, lip- sită de autenticitate și de rigoare. g Ion MACHIDON — București. Am reținut La drumul de fier și Som- nul țăranului. g Manuel MILIANRAU — Iași. Printre banalități exprimate contor- sionat apar crîmpeie de insolit. Ne- convingător, deocamdată. ■ Cătălin MIINESCU — Balș (Olt). Sînt multe schimbări în bine. Ca să fie și mai bine, trebuie să dispară exactitățile plate, precum : „Cu mîi- nile îmi căutai pe trup o fisură" sau accentele bombastic-romanțioase: „Simt dragostea ca pe o formă a du- rerii / ca pe o zvîcnire a infinitului— / pe care-1 vrei inimă..." Poezia al cărei prim vers este „Mi-am dorit sâ stăm și să tăcem" începe slab dar continuă bine. Aceleași inconsecvențe apar mai peste tot ; citindu-te am im- presia că fac dușuri scoțiene. încear- că să revii cu ochi limpede asupra textelor. H Iulian NUȚA — București. Ni- mic nou, afară de nume. g V. IONESCU — Prahova—Plo- iești. Licențele poetice cer o justifi- care stilistică, ceea ce nu e cazul la dv. cind spuneți „Conștiinți și vo- inți" în loc de „Conștiințe și Voințe". g R.M.G. — Slatina. Din nou, in- descifrabil, inclusiv semnătura. g Dan Emilian ROȘCA — Timișoa- ra. Finalurile nu sprijină notația vo- it nepretențioasă, nu pun un foarte necesar accent. Cred că se poate mai bine. g Gabriela SAINTY-TRIST — Ba- ia Mare. Deocamdată versifici mai mult sau mai puțin stîngaci, teme, cum spui, idei generale, cum se mai spune. O îndrumare, în continuare, în cenaclul școlar ar putea fi folosi- toare. iată și trupul meu nedescoperit încă înecreînd timid cu vîrfurile degetelor tandrețea firelor de iarbă fragile ca o amintire dc demult. Elena-Zorina CUZA parfum In piața de piatră printre legăturile verzi și peștii încă dansînd pe caldarîm. Un pictor îsi vindea tablourile ca niște neiubite uitate ce își scurgeau lacrimile colorate spre aripile pormbeilor albi.. In piața de piatră . un vinzător de păsări colorate, le împărțea cîntecul... Dar ploaie s-a scurs ca un sărut și deodată ochii peștilor deveniră albi pe caldarîm... g Cătălin SEREDIUC — Suceava Cind abandonați laconismul, care nu spune nimic esențial („Am două brațe albe și doi ochi verzi / Sînt singurul animal / Pe care nu-1 sperie focul"), vă pierdeți în confesiunea nesemni- ficativă („Am ascultat cîndva alba- troșii însă ei au fugit / Și s-au în- necat în valuri / Iar eu / Eu poate am îmbătrînit"). Albatroșii care fug mă duc cu gîndul la niște păsări din familia struțului. Supravegheați-vă exprimarea ! g Deccbal SEUL — Izvoarele Su- cevei (Suceava). Evitați formulările uzate precum „cufărul amintirilor", „imaginea... proaspătă ca o zi de mai". Personajul Rahilei e interesant, dar „fabula" ca atare nu e revelatoare. Cînd vă ceream alt final, mă gîndeam la unul care să dea alt sens întregii întîmplări. g I. S. SICORE — Bumbești — Jiu. Am păstrat ceva pentru o viitoare pu- blicare. g Constantin SIRGIII — București. Vă întrebați : „apariția luminii / ce cale a străbătut?- Apariția nu poate străbate nici o cale, nici măcar în poezie. Dialogul nostru nu dă rezul- tatele dorite de dv. și din pricina fap- tului că nu sinteți deloc exigent cu dv. Mi-ați trimis pînă acum o can- titate imensă de texte lipsite de o mi- nimă acuratețe a exprimării. Nu vă pot opri să perseverați, dar e de datoria mea să vă previn că, în con- dițiile în care veți fi la fel de pro- ductiv în versuri șchioape, nu vă pot fi în nici un fel de ajutor. g Cornel VAMA — Turda. Scrieți: „mi-se pare", „nu a-ți auzit", „î-și înecă", „m-ă gîndii", „dute dumnea- ta", „ia făcut". O eventuală dactilo- grafiere străină nu scuză neglijența cu care v-ați corectat textul. Rezol- vați (dacă se mai poate) aceste pro- bleme și după aceea ne ocupăm și de literatură. ■ Sorin VIDAN — Drobeta T. Se- verin. Nici eu nu am nimic deosebit de spus. Trimite-mi referințele exac- te privind publicațiile disponibile (nu- măr, dată, an), titlurile cărților, lista manuscriselor etc. Tuturor colaboratorilor și cititori- lor acestei rubrici urări de bine și un gînd plin de speranță pentru anul nou 1987 ! D. D. I aduceri aminte Imi sfîșii degetele crude prin lumină. Se-aprind rînd pe rînd in jurul meu asemeni unor candelabre vii copacii cu merele necoapte... In față, soarele gol se rostogolește pe scări — ieșirea din marc — Imi spăl ochii printre boabele de struguri dulci ale timpului dansînd prin secetă... Imaginea tuturor statuilor nespălate incă in mare imi furnică pe pumni, par niște mult iubite fecioare blonde subțiindu-se, scurgîndu-se prin orificiile orizontale ale inimilor mele... In jur nici o șoaptă doar lovitura aripii albe îmi aduce aminte dc orașul risipit printre grădinile cu flori de cenușă... Flavius lancu OBEADĂ • PREMIUL REVISTEI „CONVORBIRI LITERARE" la Festivalul de poezie Sighetul Marmației, octombrie ’86 scrisoare de mai Mamă Brațcle-ți — casă — ascunză-mă-n cer dorul tău nerostit pat de rugă-mi aștearnă abataje de soare prin a visului vamă cu un plins podidit de cuvinte mă-nscamnă. (Rană cerșetorului de iluzii Să mai pot fi Mamă !) întru împăcarea luminii Si poate mă voi împăca în exilul din inima toamnei și poate mă voi risipi cum o pulbere peste o iarnă tîrzic și poate mă voi duce spre fintinilc ochilor tăi mustind de dragoste și poate voi izbi cerul de sigurătate înfrunzind și poate cînd iarba își cere iertare punindu-și mireasma sub pașii tăi voi înflori (ninge tîrziu, ninge în inima mea ochii-fluturi obosiți în corola timpului mă predau macilor !) Asemeni regelui Lear veți înțelege de ce padurea plinge în cei si de ce coboară cerul in visele noastre. hamlet modern Soldatul cu brațe încărcate de războaie gloanțe în ochi, in gură gloanțe, soldatul din mine țipind pînă unde pină cind cu laserul urii cu ultima frunză cu ultimul gînd? Soldatul din mine copil cu copii mi-aducea acadele de stronțiu, uraniu, soldatul din mine în miini cu-al său craniu. Emilia DABU prezențe !a „junimea" re-întoarcerea Privesc tavanul. Alb, murdar, afu- mat, scorojit, cu urme de alt var. Ziua se stinge ușor, lâsînd în urmă amalgam de culori cenușii. Aud, ca de departe, vuietul vîntului, țipătul flămind al ciorilor. Le simt zburînd deasupra casei, trecînd, venind... Imi privesc din cînd în cînd bra- țul bandajat. Cind voi scoate banda- jul, va rămîne doar o bucată de carne și oase fără viață. Și va tre-J bui să o port mereu cu mine, inuti-J lă, dureroasă, amintindu-mi merei^ de viața ratată... Acum nu mă doar J e prins incă în puterea anestezici^] lui. Dar după?... ” Am închis ochii ușor. O noapte pîcloasă năvăli peste mine, umplîn- du-mă de durere. Mă simt dintr-o- dată aruncat altundeva... Nu mai e noapte, nici vînt și nici ciorile nu mai croncăne. Aveam două brațe iar cel drept avea puterea de a-1 lovi, de a smulge și ucide, de a tăia și sfîșia. Imi priveam cu ură și sa- tisfacție „victimele", le plăteam plin- sul cu umor sarcastic. Nimic nu a- vea în jur culoare, formă. Totul se compunea din dreptunghiuri colțu- roase, tăioase, cercuri, în umbra lă- sată. Brusc însă trebuie să aud vuiet ca de avion în picaj, să văd în fața ochilor lumină orbitoare, chipuri rî- zînd batjocoritor. Scrîșnet metalic. Lăzi căzute. Țipete de spaimă, is- terice. Glasuri depărtîndu-se. începe să mă doară restul de braț. Printre pleoape văd noaptea căzută greu, fără zgomot. Lacrimile îmi i - nundă fața. Încerc să mă obișnuiesc cu ideea. îmi privesc brațul neputin- cios, bandajul plin de acum de sin- ge. Nu mă ridic. 11 las să picure pe covor, să băltească. Ciorile cîrîie. Perdelele fîlfîie. Gîndul îmi alear- gă la mare, la valuri spumoase, nă~— vălind flămînde asupra țărmului și în turbarea nepotolită uitind la re- tragere scoici, mărgean, alge... Nu știu dacă mă pot ridica. Nu e nimeni cu mine. Niciodată nu a fost cineva, dar acum mă copleșește sin- gurătatea, mă fărîmă ușor gîndul. Aș vrea să pling. dar lacrimile nu vin. I-am scris mamei. Oare va veni? Pe ea am lovit-o în viață cel mat mult. Și totuși doar de ea am nevoie acuma. «Era noapte tîrzie iar tata nu mai venea și știam că nu se va Întoar- ce. Mama pindea poarta, tresărind la orice zgomot. O urmăream cu oa- recare dispreț. Știam că o înșeală pe ea, pe mine, pe toți, dar nu știam că dragostea ei este atit de oarbă. I-am și spus : „Degeaba. Nu va veni. Te-a părăsit. Oare niciodată nu ți-ai dat seama că nu te-a iubit, că ne înșală pe toți?" Am tăcut brusc deși vroiam să mai spun ceva. Pri- virea ei mă înspăimîntă. Mi-am dat seama că mă ura pentru cuvintele rostite și nerostite, pentru gindu- rile mele — că pentru ea nu voi mai fi decît în amintire. O lovisem în iubirea ei, în visuH și nădejdi și pentru asta nu mă va ierta niciodată. Altă dată mă legasem de munca ei cinstită, obositoare pentru o femeie la cincizeci de ani care totmai în- cearcă și speră să își uite trecutul, fiul, suferința. Și totdeauna imi dă- deam seama că lovesc de abia cind faptul era consumat și nu mai pu- team repara nimic. De multe ori ir- cercase să mă întoarcă de pe drumul pe care pornisem, dar de fiecare da- tă, disprețul meu sau amintirea „pal- mei" ce i-o dădusem atunci cînd a plecat tata, o întrista, readucind-o la tăcere.‘Nu mai avea pentru mir: decît milă ca pentru un străin sau, mai rău, pentru un animal in ploaie- ...Oare va veni ? Nu știu de ce vreau să vină... Oare chiar vreau?. Nu mai pot scrie... Degetele mi s-au răcit pe stilou... Voi mai înțelege ce am scris? Cine știe?... Un scîrțîit lung îmi ajunge la u rechi.Vreau să mă întorc dar orice mișcare îmi trezește durerea, fiori reci ce îmi străbat corpul. Imi privesc mîna stingă. Ea de nu ar putea lovi, trînti, mingiia ? Ea nu e tot eu ? Ridicîndu-mi privirea am dat de mama. Mă privește. Cum aș vrea să îi spun să nu se mai uite așa, să nu-i mai văd mila asta ca pentru animale. Dar nu pot să articulez nici un cuvînt. Am uitat graiul oameni- lor. Buzele mi-au amorțit într-o grimasă de dezgust. De-abia acum îmi simt ochii u- mezindu-se. De-abia acum simt du- rerea în tot brațul. Capul mi se pră- vale. Un hohot de plins îmi înăbușă orice urmă de ironie și răutate. O simt pe ea mîngîindu-mă și îi văd lacrimile lucind fierbinți în ochii întunecați de singurătate. O privesc nedumerit, înciudat... Ea e un om întreg fizic, eu... Și dintr-o dată simt noaptea, pă- trunsă pe fereastră, apăsîndu-mă cu dușmănie, greu, strivitor... — Mamă! ! ! Glasul mi-e străin, șoptit mai mult — Mamă !!! am reușit să mai spun. Vintul se potolise. Ciorile se risi- piseră. Imaginea ochilor, uitată in tavan, urmărește noaptea. Dana CRISTIAN 15 — Convorbiri literare nobel ’86 wole soyinka locuitorii mlaștinilor (fragment din piesa cu același titlu) (IGWEZU, fiul lui ALU și al lui MAKURI — tatăl — tocmai s-a întors de Ia oraș, unde fratele lui geamăn, om înstărit, i-a luat soția. Dezgustul față de viața de la oraș și de fratele lui l-a îndemnat să se întoarcă acasă, cu spe- ranța de a-și găsi petecul de pămint în stare bună, gata să dea o recoltă bogată. Contrar așteptărilor, își găsește pămîntul prefăcut într-o masă de noroi de inun- dațiile devastatoare. Cît timp a lipsit, părinții au continuat să-și dea obolul CADIULUI, preot al cultului Șarpelui, ca o firească manifestare de devoțiune, și IGWEZU simte o Înverșunare crescîn- dă față de preotul al cărui zeu nu a sal- vat recoltele. CADIUL a sosit acasă la IGWEZU pentru a fi bărbierit de aces. ta : în casă mai este prezent un CERȘE- TOK orb care a venit din nord și rcște adăpost. CADIUL și însoțitorii sînt la ușă. MAKURI aleargă să dea gojina la o parte și însoțitorii își fac trarea ca mai înainte ; ALU le iese nou in față și face o plecăciune). do lui ro- in- din ""dialogul literaturilor CADIUL : Dar pentru tine ? Ai făcut ceva avere ? IGWEZU : Nu mai mult decît am făcut cu bucata aia de pămînt. CADIUL : Haide, Igwezu. Să știi că nu în- cerc să obțin promisiunea sacrificării unui bou.. Ai făcut totuși ceva bani ? IGWEZU : Nu. CADIUL : Văd că trebuie să-1 iau cu fru- mosul. Hai, recunoaște că ai făcut destui bam ca să cumperi satul asta — oameni, vite și toate celelalte. IGWEZU (îi leagă prosopul în jurul gîtuluiy Nu, Cadiule. N-am făcut nici un sfanț. CADIUL : (11 privește cu asprime, vizibil de- ranjat de maniera de a vorbi a lui IGWE- ZU. Nervos). Ei, lasă, atîta pagubă, atîta pa- gubă. Unora banii le. vin cît ai bate din pal- me ; altora puțin mai încet. Dar va veni și rîndul tău, curînd, Igwezu, va veni nu peste multă vreme. IGWEZU : Mă tem că rîndul meu a și cut. Am pierdut tot : economiile, chiar și ziția mea socială. Am făcut și datorii. CADIUL : Imposibil ! IGWEZU : Vrei să-ți spun ce-am pus log ? Ai vrea să știi, Cadiule ? CADIUL : Sper că nu pe mîndrețea de tre. po- zâ- ne- vastă-ta (rîzînd zgomotos). Văd că a trebuit să te întorci fără ea. IGWEZU : Nu, preasfinția ta. N-am pus-o ză- log pe nevastă-mea. Dar ee-am pus eu zălog a fost legat de ea. Am pus recolta de pe pămîn- tul meu. MAKURI : Ha ? ALU : Igwezu. Sărmanul meu Igwezu. CADIUL : (rîzînd). parcă orășenii atît te bani în schimbul măcar n-au văzut-o. — oamenii ăștia cu Ei, drept cine ne iei ? De ar aștepta : să împrumu- unei recolte pe care nici Sînt chiar atît de proști care ai făcut afaceri ? CADIUL : S-a pare că te văd în picioare fără întors ? A, Igwezu, ce bine-mi din nou. (IGWEZU se ridică grabă. CADIUL încearcă să-1 binecuvînteze dar IGWEZU îl evită ea din în- tîmplare) Ce bine-mi pare că te văd teafăr și nevătămat... (Se așază prin ce pățanie am trecut, de tare că putea să înece mlaștină... MAKURI : (Aplecîndu-se pe un scaun). Ah, Copilul plîngea așa toate broaștele din spre el. Cu feroci- tate în privire). S-a întîmplat pînă la urmă. Cadiule ? S-a răzbunat copilul ? CADIUL : Ba bine că nu. Dintr-o singură țîșnitură l-a udat pe vraci din cap pînă-n pii ioare ! (MAKURI joacă îneîntat, hohotind în felul lui macabru). CADIUL : Și asta n-a fost tot. Proasta de maică-sa ! A auzit țipetele și a încercat să a- jungă la fiu-său tocmai de unde era închisă. MAKURI : Ca să-și profaneze propriul fiu ! CADIUL : S-a mai pomenit așa ceva ? în mame nu poți avea încredere niciodată... și cînd te gîndești că pînă la urmă tot a reușit ! MAKURI : (pocnind din degete deasupra capului). Zeii să ne aibă-n pază ! CADIUL : Zău c-a reușit. A trebuit să pu- rific băiatul și să-1 absolv de crima profanării. Asta-i a patra circumcizie cînd mi se-ntîmp]ă așa ceva. MAKURI : Cel mai bun lucru este să în- depărtezi mama din casă. CADIUL : Crezi că nu s-a încercat și asta ? E mai greu să le urnești din loc decît să faci pruncul să stea nemișcat. MAKURI : Așa e. E adevărul adevărat. Fe- meile sînt toate o adunătură setoasă de sînge. Nu mai pot de bucurie cînd își aud odrasla urlînd și hohotind de durere. Atunci pot și ele să se strîngă-n brațe și să spună : „Așa-ți trebuie, mucosule. De-acum ai să știi și tu prin ce dureri am trecut ca să te aduc pe lume“. CADIUL : Daa, acesta-i adevărul... Oricum, totul s-a terminat... s-a terminat și s-a-nchinat... (își drege glasul cu gravitate și se întoarce către IGWEZU). Și cum mai arată orașul, dom- nule ? Ai făcut destui bani, Igwezu ? IGWEZU : N-am făcut nici un ban... Unde trebuie să te bărbieresc, Cadiule ? CADIUL : (nedumerit). Cum unde ? IGW’EZU : Pe cap sau pe bărbie ? (Chipul CADIULUI îngheață bruscy MAKURI : (Icnește, apoi încearcă să vorbeas. că degajat). Nu-i da atenție, Cadiule. Așa-i u- movul orășenilor. CADIUL : A-ha... Pe barba. IGWEZU : (începe mentele). Ai ntai făcut mai fost plăceri de la s-au potolit ploile ? bărbie, Igwezu. Rade-mi să pregătească instru- jurăminte, Cadiule ? Au care te-ai abținut pina CADIUL : A, da. Fără doar și poate. Am jurat că trupul meu va rămîne nespălat. IGWEZU : Aha. Și ai stat numai în casă ? CADIUL : Nu. Am avut și eu îndatoririle mele... Știi, oamenii încă mai mor. Iar ma- mele dau naștere la copii. IGWEZU : ' Și a plouat tot timpul ? Aproape fără încetare ? CADIUL : întocmai. IGWEZU : Atunci poate că o dată sau de două ori tot ai ieșit în ploaie... ? MAKURI : (repede) Igwezu... vroiai... vroiai... vroiai să-i povestești Cadiului despre orașul cel mare. IGWEZU : Chiar așa ? CADIUL : A, da. Povestește-mi despre oraș. Afacerile merg chiar atît de bine pe cît se vorbește ? IGWEZU : Pentru unii, da. IGWEZU : Și l-a făcut să franda era de la mine ? Că sâ-mi ocrotească sufletul și mama, nevasta, pămîntul și nuri ? CADIUL : De fiecare dată. înțeleagă — că o- eu vroiam ca zeii trupul, casa, tatăl, toate celelalte bu- lucette junod IGWEZU : Nu. Nu sînt proști ; fratele meu cu atît mai puțin. Este orice, numai prost nu. ALU : Cum, chiar el ? MAKURI : Propriul meu fiu ? Sîngele tău ? (ALU rămîne cu privirea țintă la IGWEZU timp de cîteva clipe. Apoi, clătinînd din cap, buimăcită și îngrozită, se întoarce încet și iese din încăpere, și mai gîrbovită decît pînă a- cum). IGWEZU : (pe același ton calm, necruțător). Așteaptă, mamă... Nu ți-am spus totul. (începe să săpunească fața CADIULUI). ^LU : Știu destul (s-a oprit dar nu se întoar- cey Dar nu mai înțeleg nimic. Mă simt oste- nită, fiule. Cred că am să mă duc la culcare. IGWEZU : Nu vrei să afli vești despre ne- vastă-mea ? Nu te interesează copila nevino- vată și neprihănită pe care ai pețit-o în numele meu ? (ALU iese încet din încăpere. IGWEZU începe să-1 bărbierească pe CADIU. Tăcere). IGWEZU : ne-mi, tată, decît mine ? MAKURI : (fără să se oprească). Tată. Spu- fratele meu este un om mai bun Nu, fiule. Numai că inima lui e mai pe potriva orașului. IGWEZU : Și totuși sîntem gemeni. Dar, ne- ținînd cont de asta, s-a uitat la nevastă-mea iar ea s-a dus la el de bună voie... Spune-mi, tată, bogăția le schimbă chiar atît de ușor pe femei ? Toate femeile sînt la fel ? MAKURI : Alu era altfel. Le sucea capul la toți dar pe-al ei și-l păstra pe umeri. IGWEZU : Mulțumesc, tată. Ei, și-acum un- de-i străinul care ar vrea să-mi fie slujitor ? CERȘETORUL : Aici, stăpîne. IGWEZU : Voi, cei lipsiți de vedere, sînteți înzestrați cu mai mult decît înțelepciunea ome- nească. Ți-ai dat seama numai după vocea Ca- diului că e un om gras... Stai liniștit, preot al mlaștinilor ; briciul e ascuțit și mîna mi-e ne- sigură... Mai ești atent la ce vorbesc, slujito- rule ? M-ai ascultat pînă acum. Există ceva în glasul meu care să-ți spună ce îmi lipsește ? Ceva din glasul meu îți spune de ce mireasa de nici jumătate de an își părăsește soțul ? CERȘETORUL : Trebuie să caut răspunsul în glasul miresii. IGWEZU : Ai vorbit cu înțelepciune. Ai toate însușirile unui adevărat slujitor. MAKURI : Vorbești ciudat, Igwezu. Ce se petrece-n mintea ta ? IGWEZU : E doar un joc un joc de ghicitori. Tu ai ghiciturile tale. La fel și rîndul Cadiului. CADIUL : Sînt pregătit. de copii, tată. Doar găsit răspunsul la slujitorul. Acum e IGWEZU : Pentru tine, preasfinția ta, între- bările trebuie puse pe ocolite. Dar tu le vei găsi răspunsul, căci prin tine vorbesc zeii...? CADIUL : După cum ți-am spus, sînt gata. IGWEZU : Cine trebuie să-1 mulțumească pe Șarpele Mlaștinilor ? CADIUL : Cadiul. IGWEZU : Cine primește darurile oameni- lor pentru a îmbuiba fiara și a face să-i cadă ochii de somn, la ospățul sacrificării ? CADIUL : Cadiul. IGWEZU : (Vorba i se iuțește și crește în in- tensitate). De cine depinde ca pămîntul să se bucure de bunăvoința reptilei ? Spune-mi, pă- rinte. Răspunde cu un singur cuvînt. CADIUL : Cadiul. IGWEZU : Vezi masca aia, părinte aparține. Este din satul acesta ? CADIUL : Da. IGWEZU : Lemnul din care-i făcută cut în satul acesta ? CADIUL : Da. IGWEZU : Cîntă împreună cu toate îmi a cres- celelal- te ? Plînge împreună cu toate celelalte ? Se luptă cu mlaștinile ca tot restul tribului ? CADIUL : Da. IGWEZU ; Și pentru ca șarpele să nu verse înainte de vreme și să înece pămîntul, să nu bea înainte de vreme și să-1 înghită pe călă- torul neștiutor, nu-mi dărui eu caprele preo- tului ? CADIUL : Ba da. MAKURI : Igwezu, cîteodată paznicii văzdu- hului sînt greu de mulțumit... IGWEZU : Tăcere, tată !... Și le-a dăruit, la rîndul lui. Șarpelui ? CADIUL : Le-a dăruit. IGWEZU : Tot ce a primit, de la bobul de porumb pînă La taur ? CADIUL : Tot IGWEZU : Și capra și cocoșelul alb pe care le-am dat înainte de a pleca ? CADIUL : Fiecare fir de păr și fiecare pană. Redacția : lăți, str. Gh. Dimitrov nr. 1, telefon (981) 16242 • Administrația: București, Calea Victoriei nr. 115, teL (90)506618. IGWEZU : Și cînd Cadiul mi-a binecuvm- tat căsătoria, și a făcut nodul ceresc, nu i-a făgăduit o viață îndelungată ? Nu a făgăduit copii ? Nu a făgăduit fericire ? (IGWEZU mai are de ras numai o urmă de spumă de pe fața CADIULUI. Rămîne nemișcat, cu o mînă în jurul gușii CADIULUI, în cealaltă ținînd, indiferent, briciul, cu care-i atinge ușor obra- zul. De data aceasta CADIUL nu răspunde). IGWEZU : (rar și cu dezgust). De ce ești atît de gras, Cadiule ? (Pînă acum, cei doi membri ai suitei CADIULUI au stat cuviincioși lîngă ușa din dreapta. în acest moment se ridică in picioare, unul după altul, și privesc înfri- coșați la cei doi. CADIUL stă țeapăn, fiindu-i tgamă să și clipească din ochi). IGWEZU : Socot că poate nu ai ucis vițelul îngrășat... MAKURI : la-ți vorbele înapoi, fiule ! lați-le înapoi numaidecît ! IGWEZU : Cadiule, poate că nu ai ucis vi. țelul îngrășat... (Toboșarul privește lung, șo- văie și fuge afară. Slujitorul se dă mai aproa- pe de ușă). MAKURI : (pocnind din degete în jurul capu- lui). Cerul să ierte tot ce s-a spus aici în sea- ra asta. Pămîntul să se lepede de de fiul meu. IGWEZU : Te-ntinzi cît ești de mint, Cadiule, și îl înăbuși cu de carne... MAKURI : Fiule, ascultă-mă... IGWEZU : Dacă aș ucide vițelul prostia spusă mare pe valurile îngrășat, diule, crezi că pămîntul ar putea răsufla (elveția) poeme ni roza Chiar dacă nu-1 veți resimți ca știam prea bine că acest soare o să aprindă, era necesar, căci nu ne atît de inert în umbra în tul se revoltă sau cîntă întru minte a fostelor veri, lumina poți care min vă re- răm - sufle aducerea a Se făcea cald, gesturile deveneau rm simple mai ușoare în pofida gîndurih grele de marmură ce le aveam de în- fruntat Pă- tale Ca_ din Pentru întîia oară mă priveați cum se atacă o femeie. Surîsul vă trăda că eraț insensibil la elganța-mi. îndrăznisen (oare) să arat ca o supirantă ? Mai mu) decît atît, aici și acum, rolul era de a vi plăcea. Trebuia să vă surind, să-mi dez leg părul, să port tocuri înalte, rochii pi! nou ? Dacă aș ucide toate vitele de pe pămînt și aș sacrifica orice urmă de bunătate, s-ar schimba cu ceva viețile noastre, Cadiule ? S-ar schimba cu ceva destinele noastre ? (Slu- jitorul fuge și el afară). CADIUL : (cu vocea sugrumată) Makuri, vor- bește fiului tău... CERȘETORUL : Stăpîne... stăoîne... (IGWEZU rade ultima urmă de spumă cu o mișcare ra- pidă care îl face pe CADIU să tresară. îi dă drumul și aruncă briciul pe masă. CADIUL se chinuie să se ridice în picioare cît mai re- pede. Smulgîndu-și prosopul din jurul gîtului. pîitoare și largi, de muselină ori să am pleoapele și tenul fardate Fiindcă urma să ne revedem a căror taină noi o vom deține, vom strecura, unde vă voi afla, mătasi în locu unde i exalta se îndreaptă CADIUL : ta... Jur că asta... Crezi Crezi că-mi spre ușă). (gîfîind). Ai să plătești pentru as- am să te fac să piătești pentru că îți poți bate joc de CADIU ? poți turna-n urechi vorbele tale profanatoare fără a fi pedepsit ? IGWEZU : Pleacă repede, Cadiule (se lasă să cadă pe scaun). Și cînd mai dorești să cele- brezi oprirea ploilor, nu mai alege un bărbier a cărui recoltă putrezește sub noroi și care poate citi minciuna în osinza ochilor tăi ! CADIUL : Ai să plătești, ți-o jur... Ai să plă- tești pentru asta (dă furios rogojina la o parte și iese). MAKURI Fiule, ce-ai făcut ? IGWEZU : Acum știu că inundațiile pot veni din nou. Că mlaștina va continua să rîdă de strădaniile noastre. Știu că putem îndopa Șar- pele Mlaștinii și pupa picioarele Cadiului la nesfîrșit — dar aburii tot se vor înălța și vor distruge mătasea de porumb. MAKURI : Trebuie să mă duc după el, altfel va stîrni tot satul împotriva noastră (se oprește la ușă). Aceasta este casa ta. Igwezu. si nu te-aș izgoni din ea pentru tot aurul din lume. Dar cel mai bine ar fi să te întorci în Oraș pînă se va uita totul, (iese). (Pauză). CERȘETORUL : (cu blîndețe). Stăpîne... stă- pîne... ucigător de șerpi. IGWEZU : (cu voce obosită). Mă întreb ce m-o fi apucat. CERȘETORUL : Ce, stăpîne ? IGWEZU : Crezi că singura mea putere a fost aceea a disperării ? ori a fost un fel de do- rință de a mă dovedi si eu bun de ceva ? (CERȘETORUL rămîne tăcut). IGWEZU : Amicul tău gras a plecat. Dar va rămîne el deoparte ? CERȘETORUL : Eu socot că bătrînul a avut dreptate. Ar trebui să te întorci în oraș. IGWEZU : Are vreun rost măcar să schimb o mlaștină cu alta ? CERȘETORUL : Am să vin să-ți țin tovără- șie. Și de va fi nevoie, voi cerși pentru tine. IGWEZU : (îl privește lung, clătinînd încet din cap). Ce fel de om ești tu ? Ce am făcut eu pentru tine ca să merit să cerșești pentru mine ? CERȘETORUL : Eu singur m-am făcut sluji- torul tău. Asta înseamnă că trebuie să împart cu tine toate greutățile. IGWEZU : Sînt prea obosit ca să le înțe- leg pe toate. Cred că ar trebui să mergem cu toții la culcare. Ți-au dat vreun loc unde să dormi ? CERȘETORUL : Vrei să mă întorc cu tine în oraș ? IGWEZU : Nu, prietene. Ție îți place pămîn- tul ăsta. îți place să-ți umpli căușul palmelor cu el. Visezi să netezești movilele sub viitură și să faci mici bulgări de nămol în care să-n- veiești semințele. Nu am dreptate ? CERȘETORUL : Ba ai, stăpîne. de bună credință, IGWEZU : Și ești un om nu-i așa ? Nu-i așa că încă ce semeni ? Că va-ncolți și culesului ? CERȘETORUL : Trebuie, mele socot că am ajuns multor rele. mai va crezi în ceea vedea soarele în să peregrinările cunosc leacul Rămîi aici și te-n- IGWEZU : Atunci rămîi. ------ --- - grijește de pămînt. Fu trebuie să plec. (Tra- versează încăperea, de parcă ar vrea să in- tre în odaia părinților. Șovăie în fața ușii, apoi se întoarce și iese încet). Spune-le alor mei că n-am putut trece să-mi iau rămas bun. CERȘETORUL : Doar nu pleci acum, stăpîne ? IGWEZU : Nu trebuie să fiu aici cînd menii îmi vor cere sîngele. CERȘETORUL : Dar apele sînt mari. Ar bui să aștepți pînă descrește viitura. IGWEZU : Nu. Vreau să pășesc prin cum făceam, odată, cînd eram copil. oa- tre- apâ, In românește de Petru IAMANDI Colegiul de redacție : Redactor șef : Corneliu Sturzii Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU Audi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanescu precum astăzi, trecînd peste ape moarte însemn de lună plină, nouă, sosit la che marea mea, șuierat atît de adînc str pungînd pînă și aorta vulcanilor marini Nainte de-a ne despărți, încă o dată dădeam de înțeles că mă voi îndepărta • plecăciunea cuvenită doar prinților — a cules ca alinare umbra de îngăduință batea pe chipul Dumneavoastră Pe pridvoarele tăcerii și împăcării a dispărut fără urmă amîndoi, apoi 9 Ultima noastră întîlnire avusese loc I Fraga, în grădina lui Wallenstein, unde am stat față în față sub bolțile de tran- dafiri roșii, orgolioasă să Vă știu în acel burg tocmai pe Dumneavoastră, care pî- nă acum V-ați preumblat atît de puțin. £rați în spatele grădinii, imobil, ne- rezemat de zid, ci în picioare în unghiul unei firide, adulmecînd ca o strajă înce- tineala apropierii mele pe nisip, neliniștin pe nimeni, abia atingînd în prelingere ochii acel medalion sculptat în spați pe care-1 intuiați venind către Dumne voastră. Cîtă pace, ce zăbavă în privirea pi li- misă dintotdeauna tristeții ori rare străfulgerărări de bucurie, cu atît mai surprinzătoare după toarea încercare pe înfruntat. Aceeași stare de tr-un costum ușor, căre o am cîtorva exaltare turbură- avut de întinerire. Erați în- de flanelă gri, cu dungi fine ; ținută — la patru ace — mă uimea știind după ce călătorie infc nală, da, al cărei punct de plecare pierdea la nemarginea zăpezii și gh< Aceeași garoafă la butonieră, ca și c s-ar fi mers la bal sau la operă. PI ria în mînă, mîinile acelea albe pe c le urmăream în admirare pe cînd pieptănați șampanie. Să ne verbul ar ori duceați spre buze cupa mai fi fi fost rostit ceva ? Imposioil, de prisos. Eram aici, a- colo, împreună, reculeși ca mult mai nainte, în aceeași scoică și cu aceeași a- dîncă vuindă tăcere. Un suris fin, o băta- ie a genei spuneau cu mult mai mult d cît cel mai baroc ritual. Neclintirea era rodnică. Așișderea coarea locului, joaca apelor, irizarea 1< I delor, razele astrului, ca niște fuse, rati-l nînd pe săgeata lui Saint-Guy, plonjind în cascade peste acoperișuri, turburînij boarea crengilor de tei și castani, sfîrș’ în a se înhăita în de-a v-ați ascunse pe gazonul verde-crud, cu voioasele mi* lițe. .Transpuneri .Horia ZILIERl Ion DEACONESC • Prețul unui exemplar i lei 5. Abonamente : 6 luni, 30 lei ; 1 an, 60 Pentru strS.(State abonțmemaie prin g.m departamentul export-lmport prad, Bucurau, Decembrie nr. 1. P. O. BOX 131—UI. talaz 11SM. 5473'