
nr. 11» noiembrie 1986
♦
țț PrAlatarl Ala tuta firile. aagl- vi
(anul XCII , nr. 1203)
I mOKBIIU ■ 3 FERARIl
RB/ISTA LITERARA FONDAIA DE SCOTATEA«JUNhtA»DIN AS LA1 MARTIE 1867
HDTATA DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNA
M B vi u\i L CONt.ltFSUl.Ur
\I XJU-LEA AL P.CB.
rațiunea
de a fi
a unei profesii
Alături de întregul popor, în referendumul
de la 23 noiembrie scriitorii vor vota
pentru reducerea cu 5*/. a armamentelor,
a cheltuielilor și a efectivelor militare. Este un
răspuns dictat de însăși rațiunea de a fi a pro-
fesiei. Omul si viața, miracolul de a exista si
munci, de a lupta eroic împotriva a tot ce in
josește omenescul reprezintă marile, eternele te-
me ale creației ; de aceea tot ce vine în apăra-
rea vieții, a muncii, a demnității umane nu
poate fi decît prețuit și, la rindu-i apărat. Din
acest punct de vedere, creația artistică este un
scut și, in același timp, o pașnică armă de
luptă împotriva iraționalului, a instinctelor agre
sive care amintesc de stadiile primare din evo-
luția speciei.
Scriitorii înțeleg importanța hotărîrii la acest
referendum. în împrejurările internaționale ac-
tuale, atit de complicate, cînd urmașii tereștri
ai lui Marte caută să impună fățiș sau ocult
absurdul în detrimentul logicii, atotputernicia
distrugerii nelimitatei forțe creatoare a omului,
votul unanim al cetățenilor României atestă
voința lucidă de a face tot ceea ce se poate
face pentru ca logica și impulsul creator, con-
structiv să triumfe.
Hotărîrea noastră va reprezenta un exemplu
de voință și acțiune concretă și ea nu va face
decit să oglindească dimensiunile politicii ex-
terne românești, inteligența și spiritul ei realist,
capacitatea de a împleti principiile cu fapta.
Slujind interesele naționale, politica externă a
României respectă, în linia unei bogate tradi-
ții, a unei experiențe dovedite, interesele legi-
time ale celorlalte popoare, contribuind prin atî-
tea și atitea demersuri, în cadrul organismelor
și reuniunilor internaționale, la realizarea unui
climat de ec^late, de prietenie și înțelegere, de
colaborare multilaterală cu țările lumii. Voința
de pace a poporului nostru are încă o dată,
acum, veloare exemplară și e de presupus că
și alte popoare vor determina guvernele lor
Ia măsuri menite să contribuie la dezarmare,
la întărirea securității și încrederii. Prestigiul
internațional al României este confirmat o dată
în plus ; și o dată în plus se verifică faptul ce
acest prestigiu nu e rezultatul unei politici de
ccbinet, ci al unui șir întreg de acțiuni concrete,
fiind în același timp expresia voinței unanime
a poporului.
Votul de Ia 23 noiembrie va fi, totodată, încă
o dovadă de deplină aprobare a politicii parti
dului și statului nostru, politică al cărei stra
teg și făuritor este tovarășul Nicolae Ceaușescu,
personalitate proeminentă a vieții internaționale,
eminent campion al păcii, cum a fost numit
președintele României. Acțiunea unilaterală de
reducere a armamentelor, efectivelor și cheltu
ielilor militare se înscrie ca un moment de re
ferință. în seria acțiunilor și propunerilor țării
noastre, ale tovarășului Nicolae Ceaușescu, ac-
țiuni și propuneri cere pornesc de la analiza
profundă, științifică a realității internaționale
deosebit de complicate, realitate care poate de-
genera oricînd intr-un moment de criză cu ur-
mări imprevizibile, de necontrolat.
Privim cu deplină aprobare aceste acțiuni ;
sîntem mîndri de audiența și bunele aprecieri
pe care le-au avut și Ie au propunerile și efor-
turile românești pentru dezarmare, pentru in-
trarea într-o eră nouă, a păcii stabile, in care
fiecare popor, fiecare individ să poată trăi în
liniște și să-și pună în valoare inteligența, forța
de creație.
Sintem pe deplin recunoscători partidului,
secretarului său general, pentru grija neobosită,
pentru înalta răspundere arătate față de viața
si de munca neamenințate de primejdii, ale
poporului, față de viitorul său de pace, de
dezvoltare liberă și independentă.
Avem credința că epopeea păcii, care cunoaște
in această toamnă un moment de referință, va
dobindi o reflectare tot mai amplă, un sens tot
mai profund in pagina de carte, în gestul de
fiecare zi al scriitorului de a lua condeiul și de
a așeza pe pagina imaculată acel elogiu neîn-
trerupt adus vieții, dreptului omului la fericire.
ziua lui 1 decembrie
Oglindă a ochiului de țară
E chipul ei înmiresmat
Și vatră fiecărui nume
Și lan cu spicul greu, bogat.
Iubirea navuțește nimbul
Poporului ca steag răsfrînt —
Decembrie este răscrucea
ISTORIEI PE-ACEST PĂMÎNT !
Ion MARGINEANU
Bătrîna Terra ne-a-ndemnat să batem
cuvîntul PACE încrustat în steme
De peste două mii de ani de cind
noi sîntem
Noi pace-am pus în suflet și poeme.
Constantin MANUȚA
tinerețea
9
spiritului
revoluționar
9
Important, pentru o societate ca o noas-
tră, care nu repetă o experiență cunos-
cută. ci construiește din temelii structuri
și relații noi de viață, e să-și mențină pururi
treaz și proaspăt spiritul revoluționar. Con-
strucția socialismului, a comunismului, este un
proces deschis, ce solicită vizionarism, cutezan-
ță, tinerețe revoluționară. Istoria edificării so-
cialismului în România evidențiază viabilitatea
și însemnătatea acestor adevăruri. Progresele
uriașe, saltul pe care l-am înregistrat de la
o etapă la alta, de la un Congres al partidu-
lui la altul, au fost posibile tocmai datorită
faptului că în tot acest timp partidul nostru,
secretarul general, tovarășul Nicolae Ceaușescu,
au ținut vie flacăra spiritului revoluționar.
Revoluția nu se încheie odată cu cîștigarea pu-
terii de către clasa muncitoare, revoluția con-
tinuă în epopeea zilnică a construirii noii so-
cietăți. Această teză a fost îmbogățită cu ele-
mente originale de partidul comuniștilor ro-
mâni, de secretarul său general, tovarășul
Nicolae Ceaușescu. Spiritul revoluționar, a su-
bliniat în repetate rînduri, cu autoritatea-i re-
cunoscută. tovarășul Nicolae Ceaușescu, trebuie
să se întărească, să devină tot mai viguros, pe
măsură ce sarcinile ce stau în fața revoluției
sînt tot mai mari și mai complexe.
O revoluție a gîndirii și acțiunii. în afirma-
rea plenară a spiritului revoluționar în viața
societății românești, un rol de seamă, un rol
decisiv, l-au avut Congresele partidului nostru.
De la Congresul al IX-lea la cel de al XIII-
lea, prin analiza lucidă a etapelor străbătute,
prin conturarea cutezătoare a căilor ce le a-
vem de urmat, spiritul revoluționar a căpătat,
o forță demiurgică în procesul de modelare a
societății și a omului nou. Timpul care a
trecut de la un congres la altul n-a făcut de-
cît să reliefeze justețea orientărilor și rolul co-
vîrșitor pe care vigoarea și tinerețea perpetuă
a spiritului revoluționar îl au în realizarea a-
cestor ambițioase proiecte.
Iată au trecut doi ani de la Congresul al
XlII-lea al partidului. România și-a continuat
urcușul, a izbutit, în pofida dificultăților cu
care se confruntă economia mondială, să par-
curgă cu succes drumul spre cotele anului 2000,
cînd așa cum se sublinia în raportul la cel de
al XlII-lea Congres: „...România va deveni o
țară industrial-agrară, multilateral dezvoltată,
care va asigura condiții de viață conforme cri-
teriilor științifice, pentru dezvoltarea sănătoa-
să, fizică și intelectuală, a tuturor cetățenilor
patriei noastre".
fn falduri calde tricolorul
Veghe-i în patrie răsfrînt,
Decembrie-i trunchiul de aur
Și grai al sevei prin pămînt.
Pe soclul marmorei curate
Face de rond flacăra ei —
Multiplicată hrană sfintă
Prin rădăcini cu nou temei.
solie de pace
Ni-i dat s-o spunem răspicat că-n România
Copacul vieții-n mii de gînduri se desface.
Ni-i scump pămîntu-acesta unde ciocîrlia
Și munții noștri vă vorbesc de pace.
Pentru a atinge aceste orizonturi, a men-
ționat tovarășul Nicolae Ceaușescu, este nevoie
în primul rînd de o revoluție în gîndire. Min-
tea omului a fost chemată să găsească proble-
mele cu care se confruntă astăzi societatea.
Ni s-a cerut să gîndim mai mult mai profund
și să muncim mai bine. Acesta este domeniul
în care s-a impus și se impune ca spiritul re-
voluționar să fie mereu prezent, ca ofensiva
lui să fie puternică, impetuoasă.
Viața noastră de zi cu zi a demonstrat că
stă în puterea acestui popoi- de revoluționari,,
avîndu-l în frunte pe încercatul Erou al re-
voluției românești, tovarășul Nicolae Ceaușescu,
să îndeplinească aceste sarcini de fel ușoare,
în industrie, în agricultură în știință, în cul-
tură, acolo unde strălucirea minții și forța
brațelor au fost puse in slujba noului, acesta
s-a manifestat cu putere și a rodit în produc-
ții mai mari și de bună calitate, în descope-
riri de răsunet și în opere de valoare.
S-a dovedit că pentru spiritul nostru revo-
luționar tînăr și viguros nu există obstacole de
nedepășit, ca atunci cînd ne propunem planuri
grandioase, putem să le realizăm, dacă ne dă-
ruim cu întreaga noastră ființă, dacă ardem în
miezul aprins al acestui ev revoluționar. Este
acesta de fapt apelul patetic pe care secreta-
rul general al partidului nostru, tovarășul
Nicolae Ceaușescu, ni l-a adresat de la înalta
tribună a Congresului al XlII-lea, de la tri-
bunele forumurilor democratice ce au urmat a-
cestui eveniment epocal. Prin munca sa eroică
poporul nostru a răspuns și răspunde exemplar
acestei chemări.
C. IO AN
carnet de scriitor
pacea celor două roze
S înt unul din cele aproape sau peste cinci miliarde de su-
flete și în fiecare secundă ni se adaugă încă un suflet
viabil. Mulți, puțini, atîția sîntem și e loc pentru toată
lumea. în tot cazul va trebui să fie, și toți avem dreptul la lu-
mina zilei. Dar iată ce scriu ziarele : un fost specialist de la
N.A.S.A. și-a construit în grădina sa din California o rachetă,
și ea viabilă din punctul de vedere al rachetelor, în stare să
pună pe orbită o capsulă cu un cosmonaut la bord. Sau cine
știe cu ce altceva. Am văzut și fotografia. Textul mai făcea
precizarea orgolioasă că agregatul particular costa mai ieftin
decît unul asemănător produs de nu știu ce companie speciali-
zată. Sau anunțul îngrijorător emis parcă de un Zoșcenko de
azi că niște țipi din America au realizat cu mărunțișurile din
comerț o bombă atomică artizanală. Zău așa, chiar artizanală !
Sînt amănunte cu care nu e de glumit. Science et vie, o revistă de
prestigiu incontestabil făcea reclamă (ah, finanțele !) la un tip
de adăpost antiatomic particular (tot particular) ; desenul și
prețul erau corecte, desigur, unele mici dubii fiind enunțate
nu privind rezistența buncărului, care era garantată, (mă rog...)
cît mai ales certitudinile că după holocaust viața va fi și im-
posibilă și inutilă... Oare imaginile terifiante din filmul After
day... n-au stîmit sentimentul milei nesfîrșite, chiar și în cele
mai cinice state majore, față de regresiunea umilitoare și defi-
nitivă la care ar fi supus omul, pe scara evoluției sale ? Cum
s-a ajuns pînă aici, aproape de limita suportabilului ? Ce mize
mai supreme decît însăși existența noastră sînt puse în a. est
joc oribil de-a moartea generală ? Cine și cu ce drept ne ma-
nevrează liniștea zilei de mîine ? Oare generalii n-ar trebui
să-și justifice solda și meritele dovedind abnegație exclusiv în
apărarea și menținerea vieții ? Cînd se va semna această Con-
venție planetară ? Doamne, ce vorbe mari, n-am altele la în-
demînă, în această lume cu o alură tot mai pregnantă de babi-
lon S.F. fiindcă noi, civilii, sîntem sensibili doar la realitățile
vizibile, nu cunoaștem subteranele, profunzimea oceanelor, stra-
tosfera îngerilor, medii altădată pure — astăzi depozite de tri-
nitrotoluen și morminte.
Îmi aduc aminte ca și azi : un general și un scriitor aflați
pe malul mării, identici în bucuria lor simplă de a sta în fața
soarelui; rîd și conversează, își consumă deopotrivă clipele ui-
miți de misterul vieții: un taifas în slipuri, valurile succesive
masîndu-le gleznele ; apoi înoată, se retrag sub umbrele, fiecare
sub alta, și încep să citească. Scriitorul — o poveste eternă de
dragoste : Romeo și Julietta ; generalul — Memoriile lui Chur-
chil. Amîndoi învață. Am \ăzut asta cu ochii mei pe o plajă,
lîngă Malaga, în lumina orbitoare a Mediteranei și n-am să uit
niciodată, jur. Parcă totul fusese aranjat anume ca să mă gîn-
desc că pe scriitor nu-1 manipulează decît viața iar pe general
ordinul politicienilor. Care știu, de fapt, că bietul adăpost anti-
atomic se poate preface fulgerător într-o cavernă populată de
primitivi. Și atunci ? Atunci, din nenorocire, continuăm să pu-
nem bazele Apocalipsului, continuăm să facem asta cu aceeași
lipsă de irațiune cu care barbarii au incendiat Biblioteca din
Alexandria ; continuăm să depozităm moarte pentru toți cu
un cinism incalificabil, pentru că moartea premeditată este in-
fracțiunea cea mai inumană. Nu cunosc decît o singură justi-
ficare a istoriei : a crea Omul, a-1 elibera de foame și sete,
a-i menține și înălța demnitatea în ciuda tuturor vicisitudinilor
și inechităților moștenite sau dobîndite. Iar tot ce ne înjosește
trebuie țintuit la stlîlpul infamiei. Orice efort în acest sens,
de la vocea măruntă a paznicului de noapte pînă la glasul au-
toritar al șefilor cțe stat, capătă noblețe și amplitudine. Nimic
nu este inutil, chiar și cel mai cehovian gest întru salvarea omu-
lui : naștere, iubire, adevăr, frumusețe, sfîrșit asumat.
Nu cunoaștem un caz anume cînd o Mare Carte să fi oprit
un război ; cîndva, Olympiadele, da, o făceau, în antichitate. Dar
totalitatea literaturii, și artelor, ca forță socială inalterabilă,
poate influența considerabil un climat belicos. într-o lume îm-
bibată de interese care sacrifică individul, Eul, unitatea
supremă a vieții, imaginea Poetului înarmat cu o floare
este sublimă și înălțătoare, dar vetustă și ineficace. Nici un
scriitor demn de acest nume nu poftește să mai scrie jurnal
de front. Și așa umanitatea e atinsă de grave maladii rușinoase
pentru secolul XX : subnutriție, analfabetism, sărăcie lucie, ine-
chități sociale, decalaje economice. Acum totul trebuie să fie
acțiune profilactică activă prin concentrarea tuturor resurselor
împotriva ideii de război. Reținem din istoria mai îndepărtată
a Europei că un conflict se numea „războiul celor două rozeu.
Păcat, mare păcat de metaforă. Oare n-a venit timpul ca li-
niștea binemeritată a acestui sfîrșit de mileniu doi, atît de dis-
torsionat de violențe și exclusivisme, să merite denumirea de
Pacea celor două roze ? Cineva spunea că forța cuvintului e
mai de temut decît jignirea armelor adusă rațiunii ; și ce sîn-
tem noi decît rațiune care-și caută locul și rostul ei însăși pe
pămînt. Să utilizăm acest explozibil pașnic întru salvarea și
apararea vieții.
Ovidiu GENARU
sub semnul marii uniri
istorie
si literatură
*
Aș încep»’ cu o înșiruire de ani și
de titluri care, ultimele, vorbesc de
fa sine : 1919 — Poemele luminii ;
1920 — Ion (11) ; 1921 — După melci ;
1922 — Pădurea spînzuraților si Su-
flete tari ; 1923 — Balaurul ; 1924 —
Istoria civilizației romane moderne ;
1925 — Venea o moară pe Șiret;
1926 — Sciutei galbene ; 1927 — Con-
cert de muzică de Bach și Cuvinte
potrivite ; 1928 — Hanu Ancuței ;
1929 — Craii de Curtea Veche ; 1930
— Joc secund șî Baltagul : 1931 -
Flori dc mucigai ; 1932 Kăscoala ;
1933 — Patul lui Procust și Creanga
de aur ; 1934 — Opera lui Mihai Emi-
nescu (I), 1935 — Oamenii măriei sale
etc. etc. Se înțelege că lacunele a-
cestui tablou sint mari. Dar chiar și
în asemenea condiții se impune, co-
pleșitoare, imaginea unui interval fă-
ră precedent in ce privește succe-
siunea — uneori la distanță de nu-
mai cîteva luni — a capodoperelor.
Intr-adevăr, pe măsură ce timpul a-
șază lucrurile, epoca interbelică
dovedește a fi unică și incomparabilă
în et' pricește fecunditatea și profun-
zimea cuvintului scris.
Păcea de după cel imii cumplit ca-
taclism care zguduise lumea pină a-
tunci a fost solul fertil m care sâ-
mința geniului românesc a rodit ne-
întirziat și din abundență. Integrată
in devenirea colectivității pe care o
reprezintă, in ceea ce destinul aces-
teia are coerent și inconfundabil, o
epocă de creație poartă însemnele de
neșters ale devenirii istoriei.
Legătura solidă dintre istorie și li-
teratură nu e insă consecința unui
determinism exterior. Itaporturile 'o
stabilesc în zonele de adîncime, în
straturile conștiinței generale, acolo
unde cursul evenimentelor hotărăște
starea de a fi a unei nații. .Sfîrșitul
anului 1918 a marcat, in cartea isto-
riei naționale, eel mai important e-
veniment de la formarea poporului ro-
mân: desăvîrșirea unității sale politice.
Pentru literatură, Marea Unire a fost
confirmarea a ceea ce se infăpluise
deja la nivelul limbii, în creația popa
Iară, în scrierile eronicărești,
pașoptiștilor și marilor clasici. Hăr
țile literaturii erau de mult rotunde
Istoria, hărțile politice au început
â semene cărților.
a g o r
Pentru scriitor momentul a mai a-
vut o semnificație, fundamentală. O-
dată istoria intrată pe făgașul uium
ideal împlinit, a început marea ex-
plorare a universului creației. Viziu-
nea literaturii asupra vieții a fost
întregită de viziunea literaturii asupra
ei însăși. Prospectarea, luarea în
stăpinire a teritoriilor interioare a
multiplicat perspectivele, a revoluțio-
nat limbajul și formele de expresie,
cu un cuvînt a lărgit aria de expri-
mare artistică. Capodoperele poartă
pecetea timpului lor, istoric și crea-
tor. Atestarea identității naționale s-a
sincronizat cu atestarea identității es-
tetice. In momentul in care conștiința
asupra istoriei și conștiința de sine
se regăsesc în această fericită jonc-
țiune. marile sărbători ale creației
iui întîrzie să se ivească, strălucitoare
șt perene.
Daniel DIMITRIU
marea unire
Ardeal, Banat, Cri.șana, Maramureș
Efigie-n lumina curată a istoriei
Dorinți cu Patria-Mamă de întregire
Steag înălțat de milioane de inimi
Avînd ca falduri marea lor iubire
Un proaspăt răsărit pe fruntea carpatină
Desăvîrșit contur pe demne zări solare
O pasăre purtînd cu aripi deschise flori de crin
Voința națiunii ca-n brazda sfintă-a gliei
Aceleași semințe să crească sub cer înalt, senin
Fireasca izvorirc, sublima hotărire
Semnată cu dragoste la Alba lulia sub pașnice
ninsori
O dreaptă luptă duși cu ncrederc-n lumină
De fiii acestui destoinic popor care și-au
Definitivat Marea Unire suverană, deplină
întii Decembrie document dat neamului in păstrare
Cu visele lui Mihai Viteazul înflorite
Un lanț etern cu care s-au legat de zodia bună
Cimpii transilvane cu dealuri moldave,
bărăgane muntene
Pentru un viitor de aur într-un singur nume
slăvite.
Dumitru GRIGORAȘ
vîrf de dor: unirea
Mi-i gîndul la Decembre Carpatul care cîntă
Cu orice zbor albastru de șoim sau pescăruș ;
Kespir profund rășina cind din viori s-avintă,
Insolburind cu imne Coloana lui Brâncuși ;
Cind ciocirlia-i solul nemărginirii-sfinte —
Si-n tricolor isi poartă vecia pe arcuș.
I
Și-i veghe-n armonie că-adinc de stea*și ere
E-n visul de la Alba înalt al devenirii
Ninsoarea lui cu Pace revarsă în artere,
E Virf de Dor Unirea în Cerul Nemuririi !
Cezar STEAGARU
_____________________________________________
ÎN CURÎND!
• un almanah
pentru toate
virstele și pro-
fesiile ;
• în cuprins :
literatură,
istorie literară,
cugetări,
cuvinte
încrucișate,
teatru,
film,
arte plastice.
ALMANAHUL „CONVORBIRI LITERARE 87“
viața noastră
Membri ai cenaclului „Ștefan Luchian" (Botoșani, octombrie, 1986)
• In programul complex al acțiu-
nilor organizate la Iași, in contextul
Anului Internațional al Păcii, la sfîr-
șitul lunii septembrie s-a desfășurat
dezbaterea ideologică trimestrială orga-
nizată cu membrii filialelor uniunilor
de creație pe tema „Concepția P.C.R.,
a tovarășului Nicolae Ceaușescu privind
problemele păcii și războiului în epoca
actuală. însemnătatea și înalta semni-
ficație a programului dc pace și dezar-
mare preconizat de România, de secre-
tarul general al P.C.R.. tovarășul
Nicolae Ceaușescu". într-o ambianță ce
a reflectat implicarea creatorilor de ar-
tă ieșeni în înfăptuirea politicii parti-
dului nostru de pace și dezarmare, în
conștientizarea maselor pe linia parti-
cipării active Ia apărarea păcii, a drep-
tului suprem al oamenilor la existență,
au luat cuvîntul : Corneliu Sturzu, Dan
Hatmanu, Mircea Radu lacoban, Vasile
Spătărelu, Radu Negru, Horia Zilieru.
• în zilele de 4—5 octombrie a.c., în
cadrul acțiunilor prilejuite de desfășu-
rarea celei de a XVHI-a ediții a con-
cursului național de poezie ,,Nicolae
Labiș", organizat sub egida Uniunii
Scriitorilor din Republica Socialistă
România, Comitetul județean de cul-
tură și educație socialistă Suceava,
după jurizarea și stabilirea premiilor
(premiul revistei ,,Convorbiri literare"
este ilustrat în pag. 15), la liceele pe-
dagogic ..Emil Bodnăras". industrial
nr. 2 și economic și de drept adminis-
trativ din municipiu, cît și în comu-
nele Mălini, Putna și Vicovul de Sus,
au avut loc șezători literare la care au
participat : Sergiu Adam, Andi Andrieș,
Crăciun Bejaji. Ion Beldeanu, Floria
Bratu, Al. Căprariu. George Damian.
Lucian Dumbravă, Ion Gheorghe. Mihail
lordache. Marcel Mureșeanu, Ion Pa-
ranici, Nicolae Prelipceanu, Nicolae Tur-
tureanu. A. Turcuș, George Țărnea,
Laurențiu Ulici • Asociația Scriitori-
lor din Iași a primit vizita unor re-
prezentanți ai Ambasadei S.U.A. în
România : Frank Strovas, consilier pen-
tru presă și cultură, Emest Latham.
atașat cultural, Tom Skippel, adjunct al
atașatului cultural. Cu acest prilej, în
spiritul colaborării prietenești, au fost
luate în discuție unele probleme ac-
tuale ale literaturilor română și ame-
ricană. • O delegație de scriitori chi-
nezi compusă din Yang Yi Yan, vice-
președinte al Asociației scriitorilor din
China, Jing Yi și Cen Chang a fost
oaspete al Asociației scriitorilor din
lași. Delegația a vizitat obiective ieșene
de interes cultural-artistic și turistic și
a purtat convorbiri privitoare la colabo-
rarea literară româno-chinezâ • în ca-
drul manifestării Decada cărții româ-
nești", intrată în tradiția vieții noas-
tre culturale, manifestare ce-și pro-
pune să reliefeze împlinirile spirituale
ale acestei epoci, și-au adus contribu-
ția scriitorii Dan Mănucă, Angela Tra-
ian, Mariana Codruț, loan Holban.
Val Condurache, Constantin Coroîu,
Constantin Pricop, Constantin Parascan,
Lucian Vasiliu, Dorian Obreja. • La
a 163-a ședință a cenaclului ..Junimea''
au participat ca invitați : Andi Andrieș,
Gh. Drăgan, Nicolae Țațomir. A con-
dus Constantin Pricop. • în cadrul ci-
clului de acțiuni organizate la Școala
nr. 34, sub genericul ,,Pacea — înalt
ideal al generațiilor tinere", au parti-
cipat Andi Andrieș și Ada Fărtăiș. •
Valentin Ciucă și Constantin Munteanu
au avut intîlniri cu oameni ai mun-
cii de la filiala Neamț a Băncii Na-
ționale a R.S.R. și de la Combinatul
de fibre sintetice Săvinești. O Desfă-
șurată sub egida Festivalului național
,,Cîntarea României", cea de a X-a e-
diție a manifestării Scriitori pe pla-
iuri natale" a prilejuit un fructuos dia-
log al creatorilor originari din jude-
țul Botoșani cu publicul participant la
întîlnirile organizate Ia Botoșani, Do-
rohoi, Săveni, Hudești, lacobeni, Dîn-
geni, Rădâuți-Prut. Au avut loc dezba-
teri (,.Literatura și plaiul natal". „Li-
teratură și istorie") șezători literare
(„Cu țara, pentru țară"), prezentarea
ultimelor apariții editoriale semnate de
Vasile Constantinescu (Sfera cu raze
inegale). Dorin Baciu (Pasărea pre
limba ei). Dumitru Țiganiuc (Ecranul
de iarbă), apărute la Editura „Junimea",
în 1986. Au participat (alături de a-
utorii prezentați) Andi Andrieș, Du-
mitru Corbea, Alexandru Vergu, George
Damian, Anda Boldur, loan Hoiban, Ni-
colae Turtureanu, Gheorghe Drăgan. Du-
mitru Ignat, Emil lordache. • In ca-
drul Zilelor deschise ale Bibliotecii
„Mihai Eminescu" a avut Ioc o întil-
nire a cititorilor, la 29 octombrie, cu
scriitorii Paul Balanur, Vasile Constan-
tinescu, loanid Romanescu, Corneliu
Ștefanache, Lucian Vasiliu. • Cu pri-
lejul manifestărilor organizate în ca-
drul ..Decadei culturii hușene" au avut
loc întilniri cu oamenii muncii la care
au participat, alături de scriitori și oa-
meni de artă din localitate, pictorul
Dan Hatmanu, criticul de artă Radu
Negru, poetul Comeliu Sturzu. • în
cadrul schimburilor dintre publicațiile
„Convorbiri literare" șl „Detskaia lite-
ratura" (U.R.S.S.) a avut loc o întîl-
nire prietenească cu criticul și istoricul
literar Sofia A. Nicolaeva. La întîlnire
au participat membri ai redacției : Cor-
neliu Sturzu, Grigore Ilisei și Daniel
Dimitriu.
Cenaclul „Junimea"
10 octombrie. Ședință de deschidere ;
întîlnire a membrilor cenaclului cu par-
ticipanții la tabăra de creație literară
organizată de C.C. al U.T.C. Ședința
începe cu un recital de poezie al mem-
brilor cenaclului, după care au fost pre-
zentate trei volume ale unor tineri
scriitori participanți la tabără. O Des-
pre Muzeul de iarnă de Nicolae B. -
ciuț, Noima de aur de Valerlu Bârgău
și Grădina gînditoare de Cătălin Bord"-
ianu au vorbit Marian Odangiu. Con-
stantin Sorescu și loan Holban. Poeții
au citit in încheiere din volumele pre-
zentate.
24 octombrie. Cenaclul a găzduit dez-
baterea Valori actuale șî clasice in a-
parițiile recente ale editurii „Junimea".
Au participat : Andi Andrieș. Ada Făr-
tăiș, Gh. Drăgan, C. Gh. Marinescu, Li-
viu Coptii.
Ședințele au fost conduse de criticul
Constantin Pricop.
Convorbiri literare — 2
interviul
99
convorbirilor
66
gheorghe.
grigurcu:
,,de Ia cine
alții decît de
la cei exemplari
și dragi să
luăm lumină...“
— Stimate Gheorghe Grigurcu,
permiteți-mi a începe cu o între-
bare ce plutește în aer, deși în
simplitatea sa era normal să fi
primit un răspuns încă din sta-
diul de „alfabetizare" a domeniu-
lui : care e raportul dintre critică
si literatură ? E bine sau rău că
ni se pune acum, stăruitor, o ase-
' menea chestiune... întîrziată ?
B Nu e niciodată rău să revenim
asupra chestiunilor simple, primor-
diale, fie și spre a demonstra că sim-
plitatea lor e iluzorie, că ele își
pot dezvălui o complexitate în funcție
de capacitatea noastră de analiză,
marcată aceasta și modelată, la rîn-
dul ei, de împrejurările istorice. Cea-
sul conștiinței critice nu indică nici
graba nici întirzicrea, ci doar adec-
varea ori inadecvarea (adecvare ora
exactă). Dacă o problemă ce părea
rezolvată, clasată în capitolul de pro-
pedeutică a disciplinei, se reactuali-
zează, înseamnă că „rezolvarea" a
fost provizorie, că ea trebuie regîn-
dită și exprimată intr-un fel nou,
cu alte accente, cu nuanțe deosebitoa-
re. Nimic nu e difinitiv, imobil, in-
tangibil pe tărîmul vieții intelectuale,
al vieții în general. Cred că în clipa
de față trebuie înțeleasă cum se cu-
vine consubstațialitatea dintre critică
și literatură, comunitatea lor intimă
ele materie, mobiluri și țeluri. A le
rupe, a le instiga una împotriva al-
teia înseamnă a nu înțelege că ele a-
parțin aceluiași trup, că în ele pul-
sează același sînge. Există, evident,
momente ale decuplării, totdeauna sol-
date cu efecte negative. Rigiditatea o-
ficiului critic, exagerarea funcției sa-
le normative, ivirea, în cadrul său,
a uneia de coerciție, duce la dogma-
tism, în timp ce slăbirea lui duce la
proliferarea anarhică a productului
literar, la ștergerea distincțiilor din-
tre valoare și nonvaloare. Paradoxal,
perioada sociologizantă ilustrează am-
bele anomalii ! Spiritul critic s-a ab-
solutizat în formă și s-a dizolvat în
fond ! A fost o manifestare grotescă
a „formei fără fond", o caricatură a
elanului generos din epoca matinală
a „scripturilor române". Regăsită in
ultimele două decenii, critica s-a a-
firmat impetuos, in specificul său
antidogmatic, pluralist, mult mai pri-
elnică, pe această cale liberă, dez-
voltării literaturii. Cu cit comentariul
e mai deschis, mai apt a integra di-
verse puncte de vedere, inclusiv con-
fruntările polemice, cu atît impactul
său asupra vieții literare e mai bo-
gat in consecințe. Cei ce neagă a-
ceastă perspectivă dinamică, dialecti-
că, a conștiinței critice, sub pretextul
confuziei ce s-ar produce, luind fa-
riseic apărarea literaturii, fac un de-
serviciu categoric acesteia din urmă,
care nu poate lua cunoștință de sine,
nu se poate structura in absența unei
instanțe (la nevoie instituită la pro-
priul său’ nivel, sub chipul „criticii
de artist") care să-i degaje proble-
matica. trăsăturile distinctive si să-i
aplice indispensabilele judecăți de
valoare. Se revine astfel la o veche
prejudecată. Si anume, cea a incom-
patibilității dintre critică vi creație.
Simplificind : cei ce cirtr - împotriva
diversității critice prejudiciază con-
știința critică in fondui său. Iar func.
ționarea defectuoasă a comentariului
se repercutează inevitabil asupra or-
ganismului creației in întregime, ca-
re, ea însăsi, nu o decit un comenta
rîu existențial, într-o imprevizibilă
combinatorie vizionar-stilistică. „Con-
flictul interpretărilor", spre a face uz
de sintagma lui Paul Ricoeur. e mă-
nos ca un mit în stare de natură.
ca ploaia și ca vîntul peste cultu-
rile noastre textuale.
— Nimeni nu refuză principiul
potrivit căruia un critic trebu-
ie sâ dea dovadă de moralitate.
Cum stau lucrurile în practică ?
B Am mai afirmat că un punct for-
te, un punct care cinstește critica ro-
mână de azi, este intensitatea cu ca-
re se referă la morală. Fie că c
respectată, fie că nu e, etica noastră
profesională face obiectul unei dis-
cuții cvasipermanente, in cuprinsul că-
reia, direct ori aluziv, abaterile sint,
in majoritatea lor, sancționate.
— O obsesie a moralei ?
B N-aș risca cinismul unei atari
aprecieri, deoarece obsesia e un fac-
tor morbid, pe cind morala e un in-
dice de sănătate psihică. G. Căli-
nescu susținea nu numai că „instinc-
tul moral" (concept asupra căruia
se poate medita cu folos) presupune
un teren de complexitate intelectuală,
dar și că un prost, neputind fi mo-
ral, nu poate fi nici sănătos. Ceea ce,
evident, nu inseamă că orice individ
mai complicat intelectualicește e și
moral și sănătos ! Dar orice compor-
tament etic eronat trădează o caren-
ță de vitalitate, o descumpănire lă-
untrică, o derută a funcțiilor de ba-
ză ale personalității, care încearcă o
adaptare artificială la mediu. Imora
litatea posedă un substrat mai pro-
fund decit s-ar crede, cu ecouri bio-
logice. Nu intîmplător Goethe nota că
„îmi dispare puterea, cînd îmi dis-
pare moralitatea". Căci această dispa-
riție reprezintă întronarea minciunii,
o derealizarc a conștiinței, o golire
a sa de sens, cu urmarea unei exis-
tențe mimate, spectrale. Insul imoral,
oricît s-ar înfrupta din nuriturile te-
restre, e un gen de fantomă, o fic-
țiune a neadevărului. Dacă e critic,
nu are un contact real cu valorile,
ale căror simboluri le minuiește du-
pă interesele schimbătoare, precum un
trișor. Chiar dacă se întimplă a face
considerații juste, acestea iși pierd
consistența, emanind din făptura unei
fantoșe, ce, în totalitate, se pronunță
haotic : laudă azi ce-a injuriat ieri si
viceversa, ii blamează pe autorii im-
portanți incomozi și proslăvește me-
diocritățile. înlocuiește subiectele au-
tentice cu altele false, ocultează în-
tregul prin mijlocirea amănuntului
irelevant ș.a.m.d Dar nu toți diavolii
sînt atît de negri ! înregistrăm si mo
dalități mai subtile ale abdicării de
la onestitate, strădaniile unora de a
se strecura, cu foarte multe precau-
ții și cu o suplețe felină ce ajunge
citcodată la o veritabilă grație, pi
nă în vecinătatea pozițiilor dreptei
judecăți, ale onorabilității. Procedee-
lor triviale ale măsluitorului dc cărți
din bîlci i se substituie mina gravă,
aspirația către recunoaștere și res-
pect, către „îmburghezire". Trebuie să
vă mărturisesc că această incorecti-
tudine deghizată, abilă, inventivă, mi
se pare cea mai periculoasă, cea mai
detestabilă. De regulă, oportunismul
său e maxim. Ea iși drămuiește im-
posturile, pentru orice eventualitate
Ie însoțește de rezerve („portițe de
scăpare"), alternează gesturile de ire-
cuzabilă tămiiere cu altele, de un
părelnic „curaj", in beneficiul cîte u-
nui ilustru „uitat" sau urgisit. Dar.
mai cu seamă, știe să tacă : tace de-
seori, cînd ar fi normal să se pro-
nunțe, tace cu precauție, cu insolență,
cu umilință, cu brutalitate, cu lași-
tate. cu viclenie, cu trufie, cu slu-
gărnicie, cu profit. Paleta tăcerii pe
care o practică e dintre cele mai cu-
prinzătoare. Iar cind grăiește, totuși,
nu ezită a înlocui argumentul cu in-
sinuarea, bunul simț cu bîrfa, urbani-
tatea cu insulta. Nu vom insista
asupra aservirii grosolane. Ia vede-
rea oricui si dc aceea banalizată.
Ținem a semnala, in schimb, o for-
mă rafinată, cultivată de către unii li-
terați de „bună condiție", fețe sub-
țiri, domnișori inflorescenți care afi-
șează independență si probitate, pin-Ia
pragul la care părerile lor riscă a
le contraria pe cek „protectoru-
lui" intratabil si vindicativ. In aceas-
tă situație, jugulindu-!c ori deviindu-
le ori intorcindu-î. pe dos, iși cam
dau. vorba lui E. Lovinescu. arama
pc față.
— V-ați afim- -. ir.ci ce la în-
ceputul activității. . psvk-misî, Cit
de caracteristică poat- fi polemica
pentru un crît: ? Depi ea doar
de temperament sau r det* rravnată
de împrejurările ob tive?
B Termenul pobmică c înzestrat
cu o aură emoțională -are-i reduce
înțelesul. Desigur, luptă -
dar nu neapărat una fățișă, spectacu-
loasă. o coridă ce atrage public nu-
meros. Nu neapărat o împrejurare de
excepție, ci si o tensiune de durată,
o stare de militantism continuu, chiar
dacă mai discret, fără a se imp&lobi
mereu cu limbi dc foc țîsnitnăre. Ori
ce activitate critică substanțială, deci
expresie a unei personalități, deri di-
ferențiere, implică o polemică (fi- si
latentă) împotriva altor propoziții
critice, pusă fiind in slulba une- 'ar-
matii de valori, percepute, rxniki:-
si ierarhizate intr-0 manieră țrwrir,
angajată fiind in resping r.- w,nr
pseudovalori, a unor	-r- r ptti,
inerții, oportunisme etc. Nu A. con
repnt. așadar, o acțiune critică au-
tentică. absolut pașnică, lină, integra-
toar- fără ex.entie. A aproba in ex-
clusivitate. a afirma fără a resninge
nimic, ar însemna, dacă în realitate
ar fi posibilă o asem nea năstrunsni-
cie, a nu aproba si a nu afirma n:-
mic. Polemica, efect al configurării
personale, al gesticulației unice a de-
mersului critic, constituie un princi-
piu de viață al acestuia, corespunză-
tor principiului individuațici. Fiecare
chip omenesc, fiecare pasăre, copac
ori nor reprezintă o entitate irepeta-
bilă ce „polemizează" cu strivitoarea
uniformitate, cu mortala repetiție de-
săvirșit-mecanică. Dacă un comenta-
tor de literatură se sustrage disputei,
asta nu indică nici pe departe că ar
reflecta o concordie universală, o
condiție angelică. E imposibil ca din
scrierile sale să nu rezulte un sistem
de preferințe și de refuzuri, o strate-
gie axiologică și morală. Cronicarul
„fără ac", simplu producător de mie-
re iblee, e o convenție îndeajuns de
rudimentară cc nu rezistă unui exa-
men pe text (a se reciti măcar pa-
ginile autorului Mențiunilor critice
referitoare Ia E. Lovinescu sau G. Că-
linescu). Ceva mai sofisticat e glo-
satorul, de regulă slab dotat, care
susține sus și tare că nu face „poli-
tichie literară". Dar e un truc ieftin !
Ipochimenul poate fi descoperit fără
greș adulîndu-i pe scriitorii influenți,
in speță pe cei cu prerogative admi-
nistrative, intr-atit incit i s-ar potrivi
întocmai versul unui tînăr poet: „gura
ta este o respectuoasă crescătorie de
laude" (Aurei Dumitrașcu). De ase-
menea, evitind cazurile dificile, sta-
bilindu-și mici „sfere de influentă"
(fiefuri publicistice) si, spre a-și refa-
ce ..prestigiul", atacind in răstimpuri,
cu strășnicie pe autorii cei mai ino-
fensivi, care au păcătuit in primul rînd
prin obscuritate.
- N-ați arătat, totuși, Mire e r. -
lația dintre temperamentul cri:;, și
impri jurările obiective...
B N-ar putea nimeni nega faptul
că se ivesc situații in care, chiar
cind nu există un polemist, trebuie
inventat. Situații ce-i determină
pe criticii de probitate, chiar pe cei
temperamental moderați, să înalțe
spada in apărarea normelor si valo-
rilor puse in chestiune, a climattt.
lui normalității amenințat. La nevoie,
debonarii se invesmintă in armura de
combatant. Insă randamentul superior
il dau tot polemiștii de vocație, ca-
re-și circumscriu bătălia unui vizio-
narism. Am impresia că Titu Maiores-
cu și E. Lovinescu (piscurile cele
mai înalte ale criticii noastre, nu nu-
mai prin opera lor, dar si prin func-
ționalitate istorică) au creat, intr-un
anume sens, din datele ambientului
cultural-literar, peisajele unor adver-
sități precis organizate, clar contura-
te, uneori cu un adaos de fast ma-
lign. Intre resursele fiecărui critic
dc seamă se află si un antidot al
donquijotismului (mai rar recunoscut
decît acesta, de care ne prevalăm cu
încăpățînare I), capabil a acorda fan-
tasmelor un statut real, a le întrupa
în forme ale fondului absent.
— Indulgența și severitatea, cei
doi poli intre care pendulează scri-
sul critic. S-ar zice că nu vă a-
trage prea mult indulgența, nici fa-
ță de începători, nici față de con-
sa- rati !
B -L’indulgence est une pârtie de
Ia instnc". scria Joubert. Ce motive
am avea de a-1 contrazice? Fără in-
dulgență, criticul e inuman, un sim-
plu mecanism, un instrument de tor-
tură sau de execuție, dacă vreți, un
scaun electric. Și cărei categorii de
autori i se cuvine mai multă indul-
gență decît poeților debutanți, la ca-
re șovăirea, fluctuația, mixtura de
versuri frumoase și rebuturi sînt, pină
inmiresmăm cu a
ideii floare
Ne contopim in brazdele de cînturi
fi griul nostru-a faptă-n tot răsare
pe românestile străvechi păminturî,
velințe de lumini nepieritoare.
înmiresmăm o lume prin ideea
de-a-nvolbura o flacără de pace
la car. să-nflorească orhideea
din țărm di duh străbun plecată-ncoace.
Lamură albă in voința pură,
dintru virtutea de partid, profundă,
inima noastră pentru liniști jură
pe-a-patriei emblemă, eternă și
rotundă.
rotund de țară
si de rod
Rotund de suflet și rotund de gînd
semințele de faptă cum răsar
in valuri de tulpini alunecînd
pe-al vremii fără seamăn armăsar,
Se furișează-n rod de toamnă ud
-i cer culesuri galbene de stea
in care recitaluri mari se-aud
cu vers de bob, visînd la moara mea.
învolburată flacără de dor
îmi arde în cuptoru-acestui an
dinspre aprinderi dc patetic zbor
prin aerul trăirii, suveran
la un punct, naturale, aspecte ale
procesului de creștere? Bineînțeles că
intuiția exegetului va avea de hotărit
înclinația, nu o dată insesizabilă. în-
spre plus ori minus. Cu riscul de a
fi oricind contrariat de ulterioara de-
venire a scriitorului tînăr, prin exc-
lență imprevizibil, ca o zi de martie.
Dar justiția, cum spunea moralistul
francez, cere o înțelegere pentru u-
manitatea aflată, aici, în cumpănă es-
tetică, de nu în cumpănă pur și sim-
plu.Cere o încurajare pentru ceea ce
va putea într-o zi crește și înflori in
literă trainică, sporită prin această în-
curajare. M-am călăuzit, pe cît a fost
cu putință, după un astfel de simță-
mînt, fără a recurge, sper, la o in-
dulgență exagerată, frauduloasă, ase-
menea indulgențelor papale !
— îngăduiți-mi a cita acum o în-
trebare. tandră ca un haiku, din
G. Călinescu : „Să spui adevăr n
tău nu e totuna cu acțiunea ne-
delicată de a scutura cireșul înflo-
rit de la fereastra mea ?" în t.--
meiul ei. vă propun să explica:’,
noțiunea de adevăr in critică.
B Adevărul e frecvent „nedelicat".
Produs al sincerității fiecărui comen-
tator. al reacției sale intelectuale și
sensibile leale, convinse, prezintă, la
scara ansamblului, o ondulație fireas-
că, o diversificare ce nu i se poate
imputa. A-I reduce la propria ta o-
pinîe, a pretinde că dincolo de aceasta
începe imperiul infinit al barbariei e
o probă de mare îngustime, ca si
de rea credință. Oricît ne susținem
propozițiile, oricît avem convingerea
dreptății, ele nu pot fi unicele soluții,
intr-un plan in care evidențele de
ordin matematic nu există si — să
fim serioși! — nu vor exista niciodată.
O minimală civilizație literară îngă-
duie multitudinea vocilor, intre care
se leagă dialogul. Cei ce-1 refuză isi
dau in vileag slăbiciunea, incapacita-
tea de a se integra unei mentalități
raționale. Intoleranța, aroganța, agre-
sivitatea, citusî de puțin jrme de
tărie", nu sint decît arme dc carton,
jalnice simulacre ale superiorității.
Micii geocentriști ce le folosesc cu in-
tenția de intimidare sfîrșesc inva-
riabil prin a se compromite. A nu
accepta părerea altuia, adică a nu-i
accepta existența, a ignora, respin-
gînd protocolul polemic sau prefăcîn-
du-1 într-un monolog amenințător, e
și un simptom de inconsistență a pro-
priilor păreri, de gravă insuficiență
a mecanismului mental si etic ce le
emite. Nu te poți respecta decît res-
pectîndu-1 pe interlocutor. Nu.țî
poți respecta adevărul decît plasîn-
du-I în mediul dialogului, mediul său
organic precum apa pentru viețiuitoa-
rele acvatice. L’n critic pentru care
am multă stimă și afecțiune mi-a
adresat într-una din cărțile sale
o întrebare asupra distincției dintre
adevărul „absolut" si cel „relativ" în
domeniul criticii. Recunoscînd că am
dreptate „în absolut", ceea ce mă
bucură, îmi reproșează o nesocotire
a „relativului istoric", ceea ce mă in-
trigă. Nu avem a face oare, în toate
actele critice, cu ambele aspecte con-
crescute, cu cele două fețe ale unui
fenomen coerent, relativul și absolu-
tul, diacronia si sincronia? Cum le-am
putea noi acum, despărți fără a mu-
tila prin artificiu un organism ideal?
Nu știu în ce grad pot avea acces la
adevărul, „absolut", dar prefer a ră-
mîne la pragurile lui de a opta, cu o
conștiință culpabilă, pentru unul „re-
---------efigiile păcii-----------
Rotund de țară și de-al păcii rod
Ia timpla toamnei atîrnă mai bogat
si-un fir de cînt in trei culori înnod
si în tipsii de flori-de-soare bat.
Ion SOCOL
măsura splendorii
ce pace de raiuri
plutește în jur
patria însăși
e măsura splendorii
iar Cuvîntul
înaltă și-adîncă
putere
destinul din gind
sporește
destinul din faptă
cunună de clipe
numesc lumina
țărmului visat
Ion Vergu DUMITRESCU
patriei
De noi și numai de noi
Depinde ca Patria a ne fi
Curată, liberă
Inaintind temerar
Pe drumul timpului
Metafora demnității,
A binelui
Sub a cărui lumină
Ne învățăm pruncii să o pronunțe
Cu fruntea pe vertical înscrisă
Ciocîrlie în cîntecul ei
Intru slăvirea gliei și a belșugului.
lativ", de oportunitate, oricît de „no-
bilă", de antioportunistă ar fi aceas-
ta. Știu că se practică, inclusiv în
rîndul unor confrați de, să zic, „bu-
nă calitate", astfel de concesii „carita-
bile" (se fac rabaturi la valoare, se
închid ochii la trecutul puțin ono
rabil al unor autori „reabilitați"), dar
mie unuia nu-mi stau in obicei. Din
considerentul elementar că nu se poa-
te clădi pe ele nimic durabil, că â-
tari mijloace dăunează scopului, o-
ricărui scop urmărit. Idealizările tic-
luite, neadevărurile „pioase" sînt la
fel de întristătoare și la fel de e-
femere, pe orice poziție s-ar înscrie.
Intre slăbiciunile alcătuirii mele, una
dintre cele mai grave, care mi-a a-
dus sumedenie de necazuri, e neîn-
crederea in relativ. E prea tîrziu s-o
mai pot corecta.
— S-a creat o legendă a dv. ca
locuitor al Tirgu Jiului. Ce rol
joacă în creația și viața dv. —
dacă joacă vreunul ! — această re-
zidență ?
B Remarc formula dramatică (tea-
trală va să zică) la care apelați pen-
tru a mă pune față-n față cu mine
însumi. Spre a nu lungi vorba, voi
declara că sint (nu se putea altmin-
teri) omul potrivit la locul potrivit,
jucind un rol in viața unui oraș și
purtînd inlăuntrul meu un oraș ce-și
joacă rolul. Legenadr eu, cum bine-
voiți a vă exprima, legendar orașul.
Ia paritate. Cine să se supere ? Spec-
tacolul este nonstop, pe fundalul u-
nui decor magnific, incluzind, la ori-
zont, profilul tremolat al Carpaților
meridionali, și, in tulburătoare apro-
piere, apodicticele monumente brân-
cușiene, fapt ce nu mai face necesară
angajarea unui scenograf. Se produce
astfel o economie. Intrarea gratuită.
Cu toate acestea, ați spus : „s-a creat
o legendă"? Scuzați-mă că n-am prins
de veste...
— Acum că atmosfera s-a mai
încălzit, cutez a vă întreba, și cu
asta închei, cum vă simțiți la îm-
plinirea unei jumătăți de veac, e-
veniment ce n-a scăpat presei
noastre literare, la ale cărei urări
de bine le adaug pe ale mele.
B Nu e ocazia potrivită, și, mai a-
les, nu dispunem de spațiul potrivit
pentru a intra în detaliile unei existen-
țe intime, oricît de tentant, fie și la
modul literar, ar fi un asemenea son-
daj. Cit privește aspectul public al
acesteia, mă voi mărgini a cita cî-
teva rinduri din E. Lovinescu, gest
a cărui lipsă de modestie nădăjduiesc
a fi întrucîtva atenuată prin mărtu-
risirea că-1 socotesc cel mai însem-
nat maestru al meu întru critică, so-
cotindu-mă un discipol al său per-
petuu. De la cine alții decît de Ia cei
exemplari și dragi să luăm lumină,
cu cine să ne asemănăm, prin voia
noastră ori a circumstanțelor, indife-
rent de treapta înfăptuirilor Ia care
am ajuns, la care ne c dat a ajunge?
„Nu poate fi nimeni critic fără res-
pectarea acestui imperativ moral... Cu
ocazia aceluiași accident calendaris-
tic (...) unii critici au pomenit eufe-
mistic de oarecare «neîmpliniri socia-
le» ale carierei mele, bănuind că ele
ar fi putut produce unele mici dra-
me sufletești cu repcrcuții în echili-
brul moral necesar criticului menit
să judece fără presiunea decepțiilor
avută în propria-i carieră. Se înșeală.
Cel dintîi act al afirmării mele cri-
tice a fost cel al renunțării ; numai
în clipa cînd m-am crezut capabil de
această jertfă consimțită, am pornit
Ia o acțiune critică...". N-aș fi fost
în stare a vă spune, în cuvinte per-
sonale, ceva mai propriu în direcția
unui gînd și a unei emoții.
Gheorghe PRODAN
de pace
Curată mi-e Patria
Eternă ca însuși soarele
Ce-i poartă numele
Prin spicele-n pîrgă.
Prin fructele coapte,
Prin sîngele nostru
Neîntreruptă veghere
Templul de înțelegere și frăție
Bătindu-ne moneda muncii
Cu-aceeași dorință de pace și iubire.
ne deschidem
ferestre ?
Patria, patrie a sufletului
Unde gîndul îmi ia o formă de steag
Cum și sîngele
Lacrima soarelui
Așezată pe obrazul universului
Pecete eternă
Fericirea celor de azi
Și a celor care ne vor urma
Visarea seminței urcată în spic
Acrul care ne susține aripile în zbor
Tîmpla-n gîndire a acestui neam
Diamantul ideii cu care
Ne deschidem ferestre
Spre un pisc tutelar.
Dumitru GRIGORAȘ
3 — Convorbiri literare
literatură și istorie
m. kogălniceanu,
c. hurmuzachi
si istoria
La 1840 apare la Iași primul volum din-
tr-o publicație istorică, prima de acev
gen, care se dorea a Întregii națiuni :
„Arhiva românească". Sumarul bogat. îngri-
jit de Mihail Kogălniceanu, este bgurat
prin contribuția unor oameni de suflet, prin-
tre care un rol aparte revine lu: Constanur.
Hurmuzachi. După cum spunea Și N. lorga
in lucrarea sa Despre adunarea și tipărirea
izvoarelor relative la istoria românilor ; _A
cestui frate al marelui adunăto. al izvoare-
lor străine privitoare la istoria noastră, aces-
tui al doilea Hurmuzachi. al cărui rol în
progresul studiilor istorice la români n-a
fost niciodată recunoscut pină acum. • v
datorește o bună parte a volumului."
Apelurilor lui Kogălniceanu, C. Hurmuzach.
le răspunde cu zeci și sute de pagini cop:
ate în arhive și muzee străin'', pe care le
trimite la Iași, și din care ceie mai mul
vor apare în cele două volume ale -Arh:
românești". începînd cu faimosul Cuvînt de
îngropare vechiului Ștefan M. și ț iă la do -
cumentele aflătoare în muzeul din Odesa.
inestimabilele mărturii ale trecutului nostru
văd lumina zilei prin intermediul celor doi
corifei ai mișcărilor progresist, ale jumătă-
ții de veac 19.
Contribuția Iui Const. Hurmuzachi Ia apa-
riția „Arhivei românești" se materializează
prin facilitarea procurării de către M. Ko-
gălniceanu a materialului tipografic ne« -
sar, după cum mărturisește chiar acesta din
urmă într-o scrisoare publicată de Al. Bar-
dieru în „Ateneu", dec. 1967. Dintr-o altă
scrisoare („Cronica", nr. 20/1966 — E.D.)
aflăm următoarele: „Cetirea răvașului du-
milorvoastre mi-au insuflat o nouă idee, a-
dică proiectul unui jurnal menit numai pen-
tru publicarea vechilor documente româ-
nești."
Iată, deci, că legăturile celor doi bărbați
de seamă, care se cunoscuseră încă de la
Viena, din 1834, erau atit de strînse pe tă-
rîmul național îneît scrisorile lor devin fo-
care de cultură, de istorie, de patriotism.-
(Rămînînd în aceeași sferă, să menționăm
și manuscrisul Letopisețului lui Nicolae Cos-
tin de la 1755, aflat la Biblioteca Acade-
miei R.S.R-, pe care se află notat de mîna
lui Kogălniceanu : .Acest manuscript îmi
este dăruit de prietenul meu Constantin Hur-
muzachi din Bucovina în anul 1840.“).
Contribuția lui C. Hurmuzachi nu trebuie
privită ca o simplă operațiune mecanică de
copiere și transmitere de informații. Ici și
colo, M. Kogălniceanu face loc în paginile
revistei și comentariilor boierului bucovi-
nean, care ni se revelează, astfel, ca un cer-
cetător atent al documentelor, un cunoscă-
tor și un înzestrat cu datele personale ne-
cesare unui adevărat istoric.
Găsim aici descrieri amănunțite de do-
cumente : „Acest hrisov original înfățișează
o scrisoare foarte frumoasă și împodobită
cu multe figuri aurite. îndată după titlu, de
la început, se află o pasere neagră cu ari-
pile întinse și cu două capete, țiind într-un
plisc o cruce, iar în celălalt plisc o pot-
coavă. Pe pieptul pajurii este bourul Mol-
daviei. Lungimea hrisovului este de trei pal-
me, iar lățimea de două palme și trei de-
gete. Documentul acesta, care asemenea se
află în muzeul de Odesa, este lipit pe o
stofă de mătase roșie, și destul de bine
păstrat." (voi. II, p. 203).
Dar iată și distanțarea de obiect, analiza
și comentariul pertinent cu referire la Cu-
vînt de îngropare... : „...i se cuvine cea mai
mare lățire pentru că unește toate însușirile
care se pot cere de la un necrolog. (...) Cum
că cuvîntul acesta nu este product a unul
scriitor nou. nu poate tăgădui nime. Dar
a crede că se trage tocmai din vremea slă-
vitului Voievod, sau s-ar fi rostit chiar ia
îngroparea lui, nu mă pot îndupleca nici-
decum. mai ales că manuscriptul în care
se află cuvîntul acesta este scris de o sin-
gură mînă și cuprinde multe lucruri noi. ( ..)
Nu este îndoială că se trage din Moldova
și, după cum am aflat, din Mitropolie."
(v. I, p. 27, 28).
După o perioadă în care drumurile celor
doi se despart, la 1853 iată-i din nou îm-
preună. reuniți în comisia care aprobă, la
29 august, manualul de istorie al lui A. Tre-
boniu Laurian. Tot atunci Hurmuzachi face
intensă propagandă .pentru tipărirea Hroni
cii românilor de Șincai, despre care Kogăl-
niceanu spusese încă din 1840 : „Cît Hro-
nica aceasta nu va fi publicată, românii
nu vor avea istorie."
C. Hurmuzachi simte în aer prevestirea
unor evenimente decisive pentru țară. în-
cepe să caute tot mai asiduu dovezi în tre-
cut spre folosire în clipa prezentă. Nici o
ocazie nu i se pare a fi de neglijat, folo-
sește orice clipă in scopul dezvăluirii tre-
cutului glorios al principatelor. In acești ani
se strînge mare parte din impresionanta sa
bibliotecă, in care scrierile referitoare la ro-
mâni ocupă un loc preponderent — biblio-
tecă ce se constituie mai tîrziu (1872) în
„Donațiunea Const. Hurmuzachi”, oferită Bi-
bliotecii Centrale din Iași.
Tot in acești ani (1855—1857) se întețesc
acțiunile cu substrat istoric. In cursul unei
călătorii efectuate în Anglia, depistează in
bibliotecile de aici privilegiul din 1588 a-
cordat de Petru Șchiopul englezilor, ca și
manuscrisul slavon copiat de călugărul Ga-
vrilă de la Neamț și dat de Laurian drept
tetravanghel românesc. Datele obținute la Bi-
blioteca Bodleyană le transmite imediat in
țară, iar Kogălniceanu ia atitudine pe ace-
eași linie de condamnare a mistificărilor si
dc clarificare a unor episoade obscure ale
istoriei Moldovei.
Cunoștințele istorice ale lui Hurmuzachi
fuseseră îndestul probate pentru ca în 1856
să fie numit de către Grigore Al. Ghica în
comisia care să stabilească adevărul asupra
controversatului document rămas în poste-
ritate sub denumirea de „Cronica lui Huru”
sau „Izvodul lui Clanău". Și aici tovarăș îi
este vechiul amic M. Kogălniceanu.
Un an mai tîrziu apare la Bruxelles sub
semnătura lui C. Hurmuzachi și I. Maio-
rescu Des voi tare a drepturilor Principatelor
Moido-Române in urma Tractatului de Pa-
ris din 30 Martie 1856, lucrare bazată pe
'.rotunde studii istorice, pe o vastă informa-
tie, de care se pare că nici Kogălniceanu
nu'era străin. De aceleași atribute se bucură
intervențiile lui Hurmuzachi din cadrul
ședințelor Adunării ad-hoc din Moldova, un-
de cel puțin două sînt memorabile : cea re-
feritoare la unirea principatelor, undezi se-
condează cu brio pe Kogălniceanu, și cea
referitoare la regimul gurilor Dunării. Ca
peste tot, de altminteri, argumentația isto-
rică strinsă, dezvoltarea logică a ideilor,
claritatea expunerii, bogata informație im-
presionează auditoriul și-1 raliază propriu-
lui punct de vedere.
In acest an. care marchează 95 de ani
de la moartea lui Mihail Kogălniceanu, dar
si 175 de la nașterea lui Constantin Hurmu-
zachi (12 noiembrie 1811), și cînd istoria ne
este aproape de suflet, să încheiem cu
cuvintele lui Paul Comea : „Obligați să-și
abandoneze studiile de specialitate, să-și in-
terzică orele de claustrare meditativă, să lu-
creze pe apucate, făcînd ceea ce era opor-
tun în momentul dat și nu ceea ce ar fi
dorit, ei au realizat doar frînturi din ceea
ce ar fi fost cu siguranță în stare să în-
deplinească in condiții normale." Ironia
istoriei !
Liviu PAPUC
eminesciana
tripticul din
„convorbiri66
0 istorie a culturii noastre nu poate fi
concepută fără ample referiri la presti-
gioasa revistă ieșeană „Convorbiri li-
terare”, ale cărei merite în afirmarea valo-
rilor literaturii noastre n-au fost întrecut ■
de nici una din publicațiile vremii. De cer-
cul Junimi^ și, implicit, al revistei „Convor-
biri literare" se leagă — în primul rînd —
numele lui Eminescu, dar în egală măsură
și numele hîtrului Creangă, sau al veșnic iro-
nicului Caragiale, creatorii unei epoci de
aur în literatura noastră, cu o deschidere
spre universalitate comparabilă cu a marilor
momente ale culturii europene.
Saltul calitativ realizat de marii clasici
este atît de uimitor îneît își păstrează si
astăzi, după mai bine de un secol, parfumul
de enigmă irepetabilă, dar plină de semni-
ficații. Pentru că. de pildă, cine vrea să
scrie o istorie a sonetului românesc, trebuie
să înregistreze — înaintea lui Eminescu —
pe Gheorghe Asachi, I. Helîade Rădulescu,
Cezar Bolliac, lancu Văcărescu, George Cre-
țeanu și Al. Sihleanu. Dar ei sînt precurso-
rii. Adevăratul sonet românesc, — cel care,
prin valoare, poate sta alături deopotrivă de
creațiile lui Petrarca și Baudelaire, — înce-
pe însă o dată cu Eminescu. Cu atit mai
mare este meritul revistei „Convorbiri litera-
re" de a fi publicat în numărul 7 din 1 o-'-
tombrie 1879 cele trei sonete care constitui ■
„o unitate psihologică" remarcabilă, avînd
numeroase rădăcini in biografia mai veche
sau mai nouă a poetului. Expresia citată îi
aparține lui Perpessicius, ca și afirmația con-
form căreia „sonetul a fost la Eminescu una
din preocupările juneții, și dacă a ajuns la
cîteva din cele mai șlefuite realizări a fost
numai pentru că, mai mult ca în alte specii,
aici a putut să-și exercite cu stăruință ne
sațul său de perfecție". Ideea (in prima ei
parte) este greu de susținut, deoarece, după
cum ne-o dovedesc numeroasele variante
ale antumelor, dar și materia vastă furniza-
tă de postume, interesul poetului pentru so-
net a fost constant, el acoperind cel puțin
perioada cea mai fertilă a creației sale.
(1871—1879).
De factură erotică, sonetele din triptic :
Afară-i toamnă. Sunt ani la mijloc și Cînd
însuși glasul prezintă importanță mai ales
datorită faptului că pun în lumină un timp
și un spațiu sufletesc existind independent
de timpul și spațiul obiectiv. Sentimentul
rămine același, chiar dacă realitatea este
alta. De la siguranța așteptării (Afară-i toam-
nă) se trece la dorința revederii (Sunt
ani la mijloc), pentru a se ajunge la conști-
ința visului ca unică realitate. Aceasta este
ideea fundamentală a sonetului Cind însuși
glasul, al cărui caracter profund muzical a
fost remarcat de timpuriu, printre primii
numărîndu-se Mite Kremnitz.
Dacă aluziile (unele '"agi, altele străvezii)
la anumite împrejurări existențiale, cu e-
vidente repercusiuni asupra vieții sufletești
a poetului au fost cu ușurință receptate de
contemporani, frumusețea lor prozodică s-a
dezvăluit cu vremea. Astăzi putem vorbi
despre o desăvîrșită tehnică a accentelor (ca-
re dovedește, prin Eminescu, asemanarea
structurală a sonetului românesc cu cel ita-
lian), despre fonetica expresivă utilizată ade-
sea, despre orchestrarea savantă a scheme-
loro ritmice în care cezura juca un rol im-
portant, precum și despre frumusețea rime-
lor — toate acestea făcînd din sonetele men-
ționate adevărate modele ale speciei.
Vorbind despre sonetele din triptic, a că-
ror savantă arhitectură structurală trebuie
de fiecare dată reliefată, ni se pare că pri-
lejul oferit este propice și unei accentuări
a bogăției prozodice în care cezura mobilă
—• ca element definitoriu al ritmului — este
mereu o prezență semnificativă.
O anumită simetrie a părților (dată de
cezurălse observă chiar în primul vers al
sonetului cu care se deschide tripticul :
„Afară-i toamnă, / frunză-mprăștiată". Sin-
tactic, poetul recurge aici la juxtapunerea
a două propozițiuni. Cele două emistihuri
ale endecasilabului „a minore" se aseamănă
cu două acorduri grave, însă aproape egale.
Apoi echilibrul' se rupe, cezura căzlnd în
versul următor înaintea unui epitet care ciș-
tigă, parcă, în valoare, prin pauza care il
precede : „Iar vîntul zvîrle-n geamuri /
grele picuri". Uneori cezura fixează în emi-
stihuri separate doi termeni cu același con-
ținut (temporal, în cazul de față) pentru
a-i rel’iefa maj bine: „Și într-un ceas gin-
dești / la viața toată".
Cu toate acestea, sînt și versuri în caro
locul cezurii este mai greu de stabilit, duoă
cum sînt și altele care cer două cezuri mo-
bile, de obicei oxitone, ca în sonetul de față.
Din prima categorie face parte versul :
„N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată", unde
sîntem tentați să punem bara de cezură
înaintea cuvîntului de rimă. Lipsa tropilor
si a cezurii sînt un indiciu că ceea ce tre-
buie aici menționat cu precădere se referă
la accentuarea primei silabe („N-ăi vrea"),
conferindu-i intensitatea pe care ritmul me-
canic i-o refuză. Din această cauză — pen-
tru că negația trebuie subliniată — cezura
are o foarte mică importanță, puțind lipsi,
în schimb, versul : „Și eu / astfel mă uit
din jeț / pe gînduri" comportă două cezuri
oxitone, care despart endecasilabul' în trei
părțj distincte. Prima, „Și eu“, face legătu-
ra cu acele două catrene, dar își găsește o
subtilă completare în ultima parte : „pe gîn-
duri". Rămîne fragmentul median : „astfel
mă uit din jcț“, care trebuie citit ținîndu-se
seama atit de cezura care îl precede, cît
și de cea care-1 urmează.
Dar dubla cezură (specifică endecasilabu-
lui eminescian, în particular, și celu; ro-
mânesc, în general) mai are și rolul de a
sugera o nuanțare a ritmului — ca în pe-
nultimul vers al sonetului, în caro este re-
dată mișcarea abia perceptibilă a pasului
aproape divin al iubitei, prelungind aștep-
tarea : „Un moaie pas / abia atins / de
scinduri". In fine, să menționăm de ase-
menea că cezura scoate în evidență unită-
țile ritmice ale endecasilabului, separînd
constatarea poetului dc acțiunea constatată :
„Deodat-aud / foșnirea unei rochii". Fru-
musețea particulară a schemelor ritmice au
trezit adesea admirația, determinînd, de e-
xernplu. iw un cercetător de talia lui L.
Găldi să le considere, în studiul Din proble-
matica sonetului emniescian, „un element
muzical mai stabil decît textul concret cu
care s-au „umplut" aceste forme pline de
o intensă vibrație lăuntrică" (p. 348).
Interesante, aspectele prozodice ale sone-
tului Sunt ani la mijloc ne edifică — o dată
în plus — asupra exnresivității și armoniei
versului eminescian. Vom releva, mai întîi,
paralelismul existent în ambele catrene al
cel'or două tipuri de emistihuri (A și B),
precum și funcțiile multiple ale cezurii.
Astfel, în versurile 10 și 11 cezura cade
înaintea cuvintelor de rimă, accentuindu-le :
„Cum inima-mi de-adînc / o liniștește, / Ca
răsărirea stelei / în tăcere". Apropierea iu-
bitei liniștește inima poetului, ca o stea ră-
sărind în tăcere. Vom remarca, de aseme-
nea, că cezura paroxitonă desparte ultimul
vers („Privirea^mi arde, / sufletul îmi creș-
te") în două părți aproape egale (5 șj 6
silabe). Cele două părți ale comunicării
sînt, de fapt, două propoziții juxtapuse, în
fiecare, însă, predicatul aflindu-se la sfîr-
șit. Cu toate acestea, în vers accentul cade
pc un singur cuvînt, „sufletul", care for-
mează un picior dactilic (v.—v.). Cei doi am-
fibrahj (v—v), care se află la începutul și
sfîrșitul versului, se contrabalansează rit-
mic, dînd relief dactilului amintit.
In sonetul Cînd însuși glasul — ultimul
din tripticul publicat în numărul din 1 oc-
tombrie 1879 al revistei „Convorbiri litera-
re" — aspectele prozodice nu pot fi discu-
tate decît în raport cu fonetica expresivă a
poeziei. Cele 57 ictusuri sînt repartizate ast-
fel : a : 25 ; ă : 1 ; e: 8 ; i: 8 ; î : 6 ; o : 5
și u: 4. Frecvența mare a vocalei a, sem-
nalată ca ultim ictus al fiecărui endecasilab,
îi permite poetului o serie de combinații cu
celelalte vocale aflate sub accent. Astfel, in
primul vers există o simetrie a părților dată
de locul pe care-I ocupă ictusurilc î și a.
în acest caz cezura dovedindu-se inutilă :
„Cînd însuși glasul gînduril'or tace". O altă
combinație, vădind aceeași simetrie specifi-
că foneticii expresive se întîlnește în ver-
sul : „Cu ochii mari / și purtători de pace",
în care ictusurile o și a se află la distanță
egală unul de celălalt : respectiv 2—8 și
4—10. Sînt și cazuri cînd ictusurile cunosc
o altă așezare în cele două emistihuri (a,
i / i, a), amintind acele împletiri ritmice —
dar tot cu rol muzical' din poezia Mai am
un singur dor : „A ta iubire / c-un // sus-
pin arat-o". Totuși, în finalul sonetului si-
tuația este alta. De această dată nu mai poa-
te fi vorba de alternanță riguroasă. Ictusu-
rile e și u din primul emistih („Pe veci
pierdute") își găsesc „perechea" în ictusurile
e și a din emistihul următor („vecinie ado-
rato"), permițînd astfel reliefarea cuvintelor
veci și vecinie — cheia sonetului și a ciclu-
lui întreg.
Deși a scris 33 de poezii cu formă fixă
(considerînd autonome și variantele din ci-
clul Petri-notae), M. Eminescu n-^ publicat
în paginile revistei „Convorbiri literare"
decît acest ciclu de Sonete. încă trei, și a-
nume : Iubind în taină..., Trecuta-n anii... și
Veneția au apărut în ediția Maiorescu din
1883, ridicînd astfel la șase numărul sone-
telor antume. Parcimonia cu care Eminescu
a publicat poeziile supuse rigorilor formale
aruncă noi lumini asupra exigențelor sale
artistice. Fiindcă — se poate spune — so-
nentul a fost o permanență în creația sa,
primul datînd din. epoca vieneză (1871), iar
ultimul din perioada bucureșteană (1883) —
ceea ce demonstrează o dată în plus o sta-
tornică aspirație spre perfecțiune.
Adrian VOICA
I
Convorbiri literare — 4
literară
valorificarea moștenirii
literare
o exegeză
sadoveniană
Fără să pară. Opera lui Mihail Sado-
veanu de I. Oprișan e în realitate o
lucrare polemică ; metoda criticului,
opusă consecvent generalizărilor impresio-
niste, proclamă superioritatea apelului la
texte, grație cărora se infirmă aserțiuni și
ipoteze ale unor comentatori tentați să fa-
buleze. Deocamdată, I. Oprișan e la primul
volum, acesta centrat pe relațiile Natură—
Om—Civilizație ; alte volume urmează să i
se alăture „într-o perspectivă unitar-integra-
toare", incît e de presupus că, în final, exe-
geza sadoveniană — deosebit de activă în
ultimele decenii — își va adăuga cercetarea
cea mai amplă. Totul, pe „temeiul rodnic al
exemplificărilor". în cazul cinegeticii sado-
veniene, lectura atentă duce la descoperirea
unui Sadoveanu „al textului încărcat de sub-
tilități de subtext ; al operei ce-și dezvăluie
cu greu semnificațiile ; un Sadoveanu. deci,
cu mult mai complex și mai profund, pe
care avem datoria să-1 descoperim continuu,
înlăturînd prejudecățile și clișeele”. Cores-
pondența scriitorului din anii debutului, pu-
blicistica (în integralitate), contactele cu pu-
blicațiile sămănătoriste, ulterior cu Viața
românească, ecourile activității ca inspector
al cercurilor culturale și al bibliotecilor
populare, toate sînt reconsiderate minuțios
în vederea unui profil veridic al omului so-
cial și al eului creator. Nu sînt omise arhi-
vele ; nu sint lăsate deoparte unele texte sa-
doveniene neincluse în ediția în douăzeci și
două de volume. Critica de natură inventi-
vă, eseistic-teoretică, poate fi seducătoare ;
J. Oprișan .preferă rigoarea — de unde veri-
ficarea neistovită a modurilor receptării lui
Sadoveanu în epocă și în posteritate, trece-
rea prin filtre critice a locurilor comune,
refacerea itinerariilor scriitorului în funcție
de nivele de vîrstă și da experiență artisti-
că. Limbajul emblematic sadovenian — ni
se spune — se vede în opere mai vechi
decît Baltagul, anterioare deci anului 1930,
care după Al. Paleologu ar constitui începu-
tul unei noi orientări. Nu-i scapă analistu-
lui nici cîte un articol ocazional, din vr’o
publicație minoră. Pentru clarificări de or-
din teoretic, iată-1 recurgînd la argument»
de antropologie culturală, din filosofia is-
toriei, din sociologie și etnologie, neomițînd
lucrările destinate problemelor mitului sau
altor dimensiuni, tangente dezbaterilor des-
pre Om și natură. Natură și istorie, Natură
Corneliu BABA : ...Mihail Sadoveanu" — „Rascoala
și civilizație. Acestora li se consacră, de alt-
fel, aproape două treimi din cele patru suie
de pagini.
S-a putut observa din constatările de pînă
aici că principalul demers al criticului e de
a cerceta nu numai sistemul de semne fra-
pante, ci și pe cel secund ; dacă, de exem-
plu, în cadrul capitolului Oin și naluiă tri ,
succesiv, în primul plan Natura — simbol
al eternității ; Iubirea și revelația naturii ;
Comunitatea cu natura ; Idealul integrării în
natură, iar în final figurează considerațiile
despre integrarea în ciclurile universului prii,
moarte (Euthanasism), de fiecare dată se
procedează la completări sau la incursiuni
adiacente. Se reiau, de asemenea, în alb;
capitole, discuțiile clasice despre natură ca
..pavăză și refugiu în fața restriștilor isto
rice”, natura ca ..martor și arhivă a isto-
riei” ; despre relațiile ..civilizației arhaic,
românești cu mașinismul”, despre ..Dacia
felix” sau despre „curtenie șî ceremoniozi-
tate” (termenul din urmă strident, ca și a-
mintitul „euthanasism” !). Dar reluările devin
motive de reinterpretări. Formulări de linul
..de mii de ani”, „de zeci de veacuri”, „acu
nu știu cîte sute de ani”, „acum zece mi-
lenii" care ar putea fi raportate la modelul
Eminescu —. sînt „tot atîtea modalități de
proiectare a păstoriei în zone mitico-legen-
dare și, implicit, de atemporalizare". Proce-
deul. subliniază I. Oprișan. ilustrează domi-
nația timpului mitic fată de. cel modern.
Pentru descripțiile vizînd bogăția faunei i
cea a roadelor pămîntuiui .indicațiile oferite
de Dimitrie Cantemir sînt utilizate fidel in
Viața lui Ștefan cel Mare, pe cînd in Frații
Jderi și în alte volume triumfă imaginația.
Elogiul civilizație; patriarhale, la Sadovea-
nu. e văzut în nuanțele lui multiple, nu ca
atitudinea exclusivistă, consecvent refracta-
ră prefacerilor. Zeci de citate sugerînd ob-
servația că _lvm<»a merge înainte cătră des-
tinul ei. care-i progresul", pledează pentru
un Sadoveanu realist ; asa-zisa utopie sado-
veniană reflectă mai degrabă „viziunea per-
sonajelor asupra lumii", decît viziunea pro-
zatorului, „de natură predominant poetică”.
Demonstrația privind Elementele unei filo
sofii a culturii, în speță raporturile om—na-
tură—civilizație, cum acestea îi apăreau scri-
itorului după 1920. relevă coincidențe nu
numai cu Rousseau, invocat de critica mai
veche, dar și cu contemporanul Arnold J
Tovnbee. Evident, autorul Baltagului dez-
voltă — în majoritatea covîrșitoare a ca-
zurilor — opinii și intuiții proprii.
De menționat sînt diferențele observate de
I. Oprișan între funcțiile gastronomiei și
oenologiej în operele de maturitate față de
cele anterioare anului 1920. Se fac referiri
la romanele de evocare istorică, în care sce-
ne de gen, „desfășurate după străvechi ri-
turi", contribuie la o mai autentică repre-
zentare a trecutului. Două sint, în special,
capitolele propulsînd interesul pentru scri-
itor : Bestiarul sadovenian și Refluxul lite-
rar al relației natură—om—civilizație. In cel
dinții, remarcabilă e sublinierea efectelor
de ordin estetic a reprezentării faunei. Punc-
te de vedere doar schițate de alții sînt fruc-
tificate subtil, criticul vorbind despre mo-
durile în care umanitatea este înțeleasă din
perspectiva animalelor, despre „dialogul"
om—animal, cu o interesantă oprire asupra
franciscanismului la Sadoveanu. Un francis-
canism văzut ca înfrățire a omului naturii
cu înconjurimea, cu „soarele și stihiile", cu
„focul și florile", cu „stînca vie", cu vietă-
țile blînde. Exemple din Țara de dincolo de
negură și împărăția apelor, din Măria sa
Puiul Pădurii și din Nopțile de Sînziene, ca
și din capodopera care este Dumbrava mi-
nunată și din alte opere, referiri compara-
tive la alte literaturi, pun în lumină „com-
plexitatea viziunii sadoveniene asupra lu-
mii”. La capătul celor patru sute de pagini
reține atenția o constatare esențială : la Sa-
doveanu „natura Și civilizația se situează
aproape continuu pe poziții antinomice, iar
omul, ca entitate individuală, încearcă con-
cilierea lor”... Limbajul sobru. Ia obiect, al
studiului, convine tipului de construcție ur-
mat. De evitat ar fi repetările termenului
„ramă" (în loc de cadru) ; de corectat sin-
tagma „cea mai intimă" (intim este un su-
perlativ) ; de meditat asupra adîncurilor su-
fletești de dimensiuni galactice. De reflec-
tat mai ales asupra selecționării citatelor,
riscul — în paginile viitoare — fiind de
a obstacola relieful comentariului. întîiul
volum se recomandă drept o contribuție se-
rioasă la progresul sadovenologiei.
Constantin CIOPRAGA
pe urmele lui
rebreanu
Manifestările determinate de centenarul
nașterii lui Rebreanu, din toamna tre-
cută, au avut un rol cu totul neobiș-
nuit in difuzarea operei scriitorului ca și
în comentarea ei. Încă din anii precedenți,
editurile au inclus în planurile lor noi edi-
ții din opera lui Rebreanu : nici un alt scri-
itor român nu s-a bucurat, mai înainte, de
asemenea atenție.
Alături de republicarea mai multora din-
tre cărțile lui, alături de apariția unor mo-
nografii și volume colective, principalele o-
pere ale lui Rebreanu aveau să fie difuzate
într-o ediție intereditorială. după cum ur-
mează : Adam și Eva (Editura „Junimea"),
Ion (Albatros), Răscoala și Pădurea spinzu-
raților (Dacia), Crăișorul Horia — Ciulean-
dra, Teatru, Jar — Amindoi (Eminescu) și
Gorila și Golanii (Minerva). Această ediție
are un singur neajuns : cu excepția primei
cărți. Adam și Eva, toate celelalte au apă-
rut fără nici un rînd lămuritor, fără o pre-
față sau o postfață de măcar cîteva rin-
duri. E de mirare cum nu și-au dat seama
de acest lucru editurile în cauză-
Prin grija fiicei scriitorului au fost publi-
cate însemnările lui Rebreanu (Jurnalul !),
după cum au apărut noi traduceri ale prin-
i ipalelor lucrări ale lui. în diferite limbi
(Răscoala în cehă. Ion în japoneză).
In județul Bistrița-Năsăud, în patria mi-
că a scriitorului, s-a construit o nouă clă-
dire la Prislop, cu o sală modernă pentru
audiții și conferințe, s-a etajat clădirea mu-
zeului sătesc de la Maieru, s-a modernizat
șoseaua spre Tîrlișua etc. Atît la Maieru,
cît și Ia Tîrlișua s-au difuzat cărți poștale
cu imagini legate de prezența lui Rebreanu
acolo, precum și plicuri cu un timbru co-
memorativ.
Centenarul a fost marcat prin numeroase-
manifestări care n-au avut loc numai spre
sfîrșitul lunii noiembrie și nu s-au desfă-
șurat într-o singură localitate. încă din pri-
măvară, au fost organizate diferite conferin-
țe și simpozioane pregătitoare, în aproape
toate localitățile de care se leagă numele
lui Rebreanu în județ (Prislop. Maieru, Tîr-
lișua. Reteag. Beclean, Năsăud, Nimigea,
Bistrița etc.).
La începutul lunii septembrie, după înche-
ierea cursurilor de vară a profesorilor de
limba română, a avut loc, în capitala ju-
dețului, un simpozion cu participarea masi-
vă a specialiștilor de la aproape toate uni-
versitățile din țară. Participanții la simpo-
zion s-au deplasat, apoi, Ta Prislop, Năsăud,
Beclean, Coșbuc, Maieru, Tîrlișua și. peste
tot, au cinstit momentul respectiv prin evo-
cări ale scriitorului și prin manifestări ar-
tistice organizate de gazde. Impresionante
au fost, în special, întîlnirile oaspeților cu
urmașii eroilor luj Rebreanu la Tîrlișua și
Maieru.
Manifestările cele mai importante au avut
loc, se înțelege, spre sfîrșitul lunii noiembrie.
După centenar, editurile au continuat să
lanseze alte cărți referitoare la viața și ope-
ra lui Rebreanu. Ultima dintre ele este cea
a lui Adrian Dinu Rachieru, Pe urmele lui
Liviu Rebreanu, asupra căreia aș dori să
mă opresc puțin, nu numai pentru că este
cea mai recentă ci și din motivul că mi se
pare a corespunde perfect caracterizării pe
care acest scriitor o face asupra lucrărilor
dedicate vieții și operei lui Rebreanu. în
ultimul alineat al lucrării sale (pag. 271),
citim : ..... în cazul lui Rebreanu, informația
biografică păcătuiește nu prin absență ci
prin deformare".
Obiecția principală pe care i-o facem au-
torului este aceea că n-a știut să pună greu-
tatea necesară pe diversele izvoare, acordînd
prea mare credit unora (de importanță mi-
nimă) și neglijînd altele mai importante. Cu
toate că afirmă singur că Tiberiu Rebrea-
nu l-a cunoscut no fratele său mai mare
abia după întregirea neamului, cînd avea
opt ani (v. pag. 119) și nu o dată se îndo-
iește de veridicitatea afirmațiilor acestuia
(62. 76 etc.), se bazează, totuși, pentru anu-
mită perioadă di” viața scriitorului, mai
ales pe „mărturiile" lui. deși, în 1911. cînd
s-a născut Tiberiu. Liviu era plecat de doi
ani din Transilvania. Tot ce ne spune Ti-
beriu despre fratele lui constituie informa-
ții de a doua mînă, deținute de la ceilalți
membri ai familiei, care, cu siguranță, pu-
teau deforma ei înșiși realitatea, din mo-
ment ce trecuseră, între timp, cîțiva ani de
la săvîrșirea întimplărilor respective. Se
știe, apoi, că Tilx*riu, ca atîția oameni stră-
ini de istoria literară, dornici de a înfrumu-
seța realitatea în care s-a mișcat unul de-ai
lor, era înclinat spre fabulație, lucru asu-
pra căruia au atras atenția mai mulți din-
tre cercetătorii și cititorii lui Rebreanu.
Un alt neajuns al cărții mi se pare a	B
consta în faptul' că între diversele capitole	j
ale ei există importante deosebiri sub aspec-	1
tul tratării și a metodei de lucru. Aceasta	P
din motivul că autorul a trecut grăbit pes-	i
te materialul bibliografic și n-a avut răgazul	I
să-și însușească, în întregime, bogăția și im-	|
portanța acestuia; nu și-a dat seama, tot-	|
deauna, de semnificațiile care se desprind	j
dintr-o afirmație, eventual a trecut ușor
peste numele unor cercetători cărora le da- I
torăm cîte ceva în cunoașterea operei și
vieții lui Rebreanu.
E vrednic de remarcat faptul că nu este I
pomenit măcar Al. A. Philippide, de la care I
ne-au rămas aprecieri temeinice* despre |
Răscoala, după cum n-au fost folosite, în I
mod corespunzător, aprecierile lui Octav [
Botez, despre Ion, sau cele ale lui Perpes- ।
sicius și Tudor Vianu. N-a fosta exploatată ।
părerea negativă a lui Arghezi, despre Ion,
după cum a rămas necunoscută, autorului
cărții, caracterizarea pe care Eugen lones-
cu o făcea Răscoalei, în anul 1934, cînd a-
firma despre ea că este „de departe cel mai
bun roman românesc".
Importiva unei afirmații a lui Rebreanu
însuși, reprodusă de Rachieru la pag. 239
(„Pot să afirm că opera mea nu ar exista
fără Ardeal, care îi dă totul” !), el nu reu-
șește să ne transpună în atmosfera respec-
tivă și, din cauza aceasta, capitolul de în-
ceput al cărții nu-și atinge scopul decît par-
țial. Deși autorul cunoaște realitatea, a par-
curs bibliografia de bază, se vede că n-a
avut timpul necesar pentru sedimentarea
faptelor și, uneori, nu se poate încadra în
atmosfera proprie epocii și locului în cauză.
Poate că ne găsim în fața unei redactări
grăbite, de vreme ce și stilul din această
parte a cărții pare mai neglijent.
La pagina 50, autorul ne spune că Re-
breanu a fost funcționar în diferite sate,
intre septembrie 1908 și 10 octombrie 1909,
și anume : la Nimigea, în octombrie; la
Vărarea, în mai și în iunie și la Măgura
Ilvei, în iulie—10 octombrie 1909. La pagina
51, însă, datele sînt schimbate și informația
de maj sus anulată. De data aceasta ni se
afirmă : „în primăvară, va intra ca ajutor
de notar în comuna Măgura Ilvei”. Nici a-
ceastă informație nu corespunde, în totul,
adevărului ; scriitorul se găsea încă Ia Nepos
(Vărarea !) în prima jumătate a lunii iulie,
cum rezultă nu numai dintr-o „citațiune",
semnată de el, și trimisă bunicului meu,
Toader Istrate, la data de 12 iunie 1909, ci
și dintr-un act scris în ungurește, Ta data
de 7 iulie, păstrat, de asemenea, în arhiva
familiei noastre.
Trebuie corectate, numaidecît, unele afir-
mații ale autorului :
Tatăl lui Rebreanu n-a fost coleg cu
Coșbuc la „Normă" (corect era norme =
școala elementară, primară !), ci Ta liceu (p.
17). Casa din Prislop nu este „încinsă cu. o
prispă de a lungul întrergii fațade" (p. 23),
ci cu un cerdac, în terminologia locală, tîr-
naț, cum se poate observa și din fotogra-
fia reprodusă între paginile 96—97. Elevii
din clasele I, II, nu participau la lucrările
Societății „Virtus Romana Rediviva" (p. 30),
ci numai cei din ultimele două clase. Tre-
cerea elevului Rebreanu de la liceul din
Năsăud la școala civilă din Bistrița nu s-a
datorat unor calcule ale părințil'or, privind
plasarea în producție, a copilului, Ia absol-
vire (p. 32), ci faptului că acolo putea obți-
ne bursă, cum a și obținut, lucru extrem de
important pentru „economia" familiei cu a-
tîția copii și cu un singur salar. La liceul
german acest lucru nu era posibil.
Sînt numeroase alte nepotriviri, asupra
cărora nu ne mai oprim, după cum ne în-
tîmpină și o serie de formulări nepotrivite :
„țărănci ce laie rufele la polog" (117) ; „fe-
mei tinere spălau rufele cu malul" (118),
dar cu maiul nu se spală, se bat ; „...își
folosește șederea pentru a cerceta împreju-
rimile..., pentru a-1 vizita pe părintele Bul-
buc, ospătîndu-se cu holircă sau crompel,
veche băutură grănicerească" (122). Verbul
ospăta nu este sinonim cu a bea ; ospătîn-
du-se, cineva, se înțelege, în primul rînd,
că mănîncă, iar crompel trebuie să fie o
greșeală de imprimare, pentru crampei, cu-
vînt de origine germană, împrumutat de
năsăudeni în timpul graniței. Nu este reco-
mandabilă utilizarea, aproape abuzivă, a
articolului masculin. înaintea numelor pro-
prii feminine (Iui Fany, pag. 65, 69. 70. 113.
123, 124, 143, 149, 161, 201, 230 etc.). Scri-
itorii adevărați nu recurg la această formu-
lă niciodată. Sadoveanu, spre exemplu, o
întrebuințează o singură dată, în cele peste
20 000 de pagini pe care ni le-a lăsat, atunci
cînd arată că ea trebuie evitată.
Autorul cărții confundă Anieșul (afluent
al Someșului, Ia Maieru 1), cu Izvorul Băilor
(care taie Rodna în două, dinspre nord spre
sud !) (123) și afirmă că Tui Rebreanu i s-ar
datora inițiativa dezvelirii bustului lui Coș-
buc. de la Năsăud (147), în iunie 1926, dar.
de fapt, hotărîrea a fost luată de năsăudeni ;
ei au dus tratative cu sculptorul Medrea,
încă înainte de primul război mondial și
bustul a și fost realizat atunci, dar n-a pu-
tut fi dezvelit. Mai trebuie controlată afir-
mația, de la pag. 55, potrivit căreia Vasile
Rebreanu ar fi publicat, în Tribuna de Ia
Sibiu, „multe versuri populare culese din
Maieru". în sfîrșit, mai trebuie să spunem
că reproducerile fotografice, din volum, lasă
foarte mult de dorit. Ele nu se pot compara,
nici pe departe, cu cele din volumul La
lumina lămpii, de exemplu.
Gavril ISTRATE I
I
__________________________________________________I
5 — Convorbiri literare
specificul național
si forța militantă
• »
a idealului revoluționar (VIII)
■ n serialul din 1—5 octombrie a.c. al ziarului Scinteia privind Mesajul
Icintecului popular se subliniază, fără a fi cu nimic de prisos, adevărul
incontestabil — de care trebuie să țină seama orice creator sau inter-
pret — că îndeosebi in ultimii ani am redobîndit dreptul șj libertatea de
a ne cinsti, respecta și apăra istoria, tradițiile, folclorul, de a citi in lumină
marile poeme ale spiritualității românești, de a ne cînta într-o limbă ca un
fagure de miere dorurile, izbînzile, dragostea de mai bine și pace. Cum
folosim aceste drepturi, ce întrebuințare dăm acestei libertăți atît de mult
dorite ? în nici un caz sfidînd sau urițind o moștenire care ne-a înfrumusețat
viața, și nici urîțind viața însăși, ci, mai ales, prin respectarea conștientă,
fermă, a exigențelor caracteristice în perspectiva etică și artistică. Avem
posibilitatea să folosim toate formele și mijloacele de expresie, într-un peri-
metru nemărginit al stilurilor, dar numai între granițele frumosului, cum
a preconizat-o însuși întemeietorul autodeterminismului spiritual național mo-
dern, Maiorescu, potențînd astfel, în lumina aspirațiilor și exigențelor actuale,
trăsăturile definitorii ale unui popor, ale unei epoci și societăți, ale unui
om cu adevărat nou.
In concepția partidului nostru, exprimată iarăși, cu maximă claritate, de
tovarășul Nicolae Ceaușescu în cuvintările la Plenara C.C. al P.C.R. din 22
octombrie și la Sesiunea M.A.N. din 23 octombrie a.c., educația materialist-
științifică și umanist-revoluționară reprezintă o parte integrantă a procesului
de formare si dezvoltare a conștiinței socialiste, un obiectiv de prim ordin
al tuturor activităților politico-ideologice și cultura l-educative, aflîndu-se în
concordanță cu natura nouă a relațiilor socialiste, cu esența larg democratică
a orînduirii noastre, cu spiritul științific al contemporaneității, cu adevărata
înțelegere a libertății ca factor de conștiință. Libertatea de creație nu trebuie
așadar interpretată nici unilateral și nici in afara responsabilității sociale
și etice, ea însemnind în același timp libertatea convingerilor comuniste, a
propagandei de partid și imensa majoritate a scriitorilor noștri sint membri
ai partidului, ai altor organizatii obștești ce aderă nu numai prin statut la
militantism și partinitate. Militînd pentru ridicarea gradului de conștiință și
de cultură al poporului, literatura bună a zilelor noastre militează în același
timp pentru o reală libertate, pentru manifestarea și ecloziunea neîngrădită
a personalității umane, pentru viitorul liber, luminos al patriei socialiste.
„Trebuie să înțelegem, spunea tovarășul Nicolae Ceaușescu in cuviotarea
rostită la Plenara Comitetului Central, că cu cît vom dezvolta mai puternic
economia națională, vom ridica știința, învățămîntul. cultura, nivelul general
de viață al ponoru’ni. ■ atît va creste forța patriei noastre, a poporului
nostru, capacitatea sa de apărare a cuceririlor revoluționare. Apărarea patriei
— în caz că se va ajunge acolo, dar noi sperăm că vom reuși să imoiedicăm
un nou război mondial și avem ferma convingere în această privință. — nu
se poate face decît de întregul popor ! Și cu cit v»m întări construcția
socialistă, nivelul de trai, forța materială și spirituală a patriei, cu atit
poporul nostru va lupta pentru a-si apăra cuceririi oentru a-și asigura
independenta, suveranitatea, un loc liber, demn. în rîndul națiunilor lumii !*.
Scopurile educației umaniste si patriotice pr intermediul artei s-au
împlinit considerabil în ultimii ani prin reatu valoroase ce si-au dovedit
rolul de seamă în formarea oamenilor in cultul frumosului, al virtuților
morale și ai mesajului educativ, avînd o largă audiență la marele public.
Trăsături definitorii, eterne, ale specificului național, s-au găsit oricind neal-
terate în viata poporului. în viața sa spirituală însăsi, măestria autorilor de
prestigiu constînd în știința particulară de a le redescoperi și retuma cu
pregnanță în pagina scrisă. Acest „izvor mai curat ca la——	. mai prețios
ca aurul", cum îl numea Eminescu. niciodată secat es:* el iosuși o chezășie
si o chemare irezistibilă pentru cel chemat să exprime unicitatea unui talent,
a unei epoci și a unui neam, tn răstimpul a pes»e două decenii s-a scris,
cu alte cuvinte, o literatură umanistă, patriotică, originală, ca efect nemijlocit
al unui nou climat spiritual, profund favorabil afirmării libere si destin-
jenite a talentelor capabile să dea un sens major celor mai divers» experiențe
sociale si individuale. In demersul său pentru umanism si spirit revoluționar,
partidul are în vedere că afirmarea în planul literaturii a unui sens pro-
gresist, optimist, încorporat ideilor de umanitate si partinitate nu poate
exista în afara valorii, a talentului, a valorificării marilor tradiții literare
românești, a elementelor definitorii, specific naționale, ale spiritualității noas-
tre. Atari distincții, cum s-a mai remarcat, si înțelegeri nuanțate, adecvate
specificului activității literare, definesc gîndirea artistică actuală. Gindire
indisolubil legată de libertatea de creație si de afirmare, prin intermediul
unei largi diversități a modalităților artistice, a concepției despre lume si
viață a societății de azi. Căci militantismul scriitorului si al literaturii rezidă,
în ultimă instanță, în făurirea acelor opere de o înaltă calitate artistică,
și pline de adevăr. Capabile, -precum operele nemuritoare ale înaintașilor, să
dea seama despre viața și lupta poporului, inch»gind în imagini trainice pro-
filul unei epoci eroice și al oamenilor ce i-au dăruit acesteia viața și virtu-
țile lor morale, creatoare. De aici și numai de aici prețuirea societății, in
raport direct proporțional cu valoarea operei.
Numeroase mărturii de scriitor sint convergente ideii dinainte. O pro-
prietate intrinsecă a creației și. nu mai puțin, a condiției creatorului presupune
un mod deschis și decis de implicare, de asumare a unei inițiative, emble-
matică pînă la urmă, față de realitate și față de interesele fundamentale ale
cititorului. Scriitorul contemporaneității socialiste poartă bătălii împotriva
obișnuinței, pentru luminarea a ceea ce este nobil, măreț în om, pentru o
noutate de conținut a vieții. Militantismul său rezidă în lupta pentru dez-
văluirea măreției in om și împotriva „trucării" adevărului, în inițiativa sa
mereu revigorată de a afirma adevărul epocii și de a fi credibil în ceea ce
afirmă (Vasile Sălăjan). Mai mult ca oricind, scriitorul României socialiste
deslușește azi, în viața patriei și a poporului său, freamătul clocotitor al
muncii pentru obiective înalte, efervescența unui vast și profund proces crea-
tor, care-i înflăcărează imaginația și-i inspiră condeiul. El trăiește într-un
climat spiritual creator mai favorabil ca oricind (Letay Lajosi. Prin dăruirea
omului din artist, direct, cauzelor vieții, patriei socialiste, epocii acesteia atit
de bogate în mărețe înfăptuiri ale poporului condus de partid, contactul
permanent cu dialectica faptelor, cuvintelor și nuanțelor, autenticitatea și
prospețimea impresiilor garantează calitatea și durabilitatea operei (Aurel Rău).
întreaga noastră societate, stimulînd și afirmînd valorile spirituale din
perspectiva moștenirii culturale, a patrimoniului și edificării unui climat de
înaltă exigență revoluționară, considerînd creația literară ca un factor dina-
mic de progres, manifestă o înaltă răspundere pentru cultivarea în același
spirjt a talentelor tinere. Un scriitor experimentat în această gingașă muncă
de îndrumare. George Genoiu. afirmă că dacă vocația este înnăscută, forti-
ficarea acesteia se dobîndește prin cultură și reflecție filozofică, prin disci-
plină și rigoare autoimpuse, prin cunoașterea temeinică a valorilor naționale
și universale, pentru ca tînărul scriitor să se poată raporta cu luciditate la
sine și la ceilalți. Refuzul „conceptual" al responsabilității sociale și etice,
izolarea în grupări snoabe, cultul artei „apolitice" și „atemporale" sînt la
fel de inoperante. Un rol important în acțiunea de protejare a talentelor îl
au climatul, cordialitatea și respectul reciproc, urbanitatea și conținutul ne-
găunos al dialogului. Fără a înceta să descurajeze tot ceea ce este execrabil
și detestabil, o critică obiectivă și competentă este datoare să țină sub obser-
vație permanentă valorile și talentele autentice, să le susțină și să le îndrume
devenirea.
Respectul datorat cititorului se pune și el astăzi tot în termenii necesari
ai clarității. Modul cum gîndește scriitorul problemele lumii contemporane și
ale vieții receptorului însuși, ce procese și ce sensuri mai profunde deslușește
în frămîntările realului, ce orizonturi de evoluție spre viitor îl preocupă și
•cum vede realizarea lor în structura personajelor / ideilor propuse ? în același
timp, cititorul manifestă constant un viu interes pentru evoluția istorică a
poporului, pentru acele opere care concentrează în imagini penetrante și
perene, în destine și probleme umane reale, treptele acestei evoluții, forțele
■creatoare ce au susținut-o cu sinceritate și putere de convingere.
luliu MOLDOVEAN!)
<
militantism
si voință de
9	5
edificare
Acum vreo cincisprezece ani,
Mircea lorgulescu publica
săptăminal pe puțin cinci re-
cenzii, provocând invidia sau con-
trarierea unor confrați care s-au
și grăbit să i-o spună de la obraz,
cind mai firesc era să-i înțeleagă
rodnicia, eventual să-i ia exemplul.
Omenește, ziceau nemulțumiții, nu-i
posibil să citești cu băgare de sea-
mă atîtea cărți într-un timp limi-
tat, să le cîntărești atent și să și
așterni judecățile pe hîrtie. Se ig-
nora faptul că există vârste care
justifică această productivitate mă-
rită Virsta era a autorului, fire ar-
dentă, cu conștiința presantă a an-
gajării, dispus să exerseze enorm
pențru dobîndirea dexterității. Cu
timpul, criticul a încercat și a iz-
butit, cum se spune, saltul de la
cantitate ia calitate. Dar însăși
virsta literaturii noastre de atunci,
ne atrage atenția Mircea lorgules-
cu, impunea primatul cantității.
Era vremea (dar cînd nu e, rare
fiind momentele de „odihnă" !) unor
mari fierberi și mutații. Deci, cău-
tînd o explicație mai profundă a
fecundității din faza inițială a cri-
ticului, ar fi bine să avem în ve-
dere cuvintele sale din primul ca-
pitol al cărții Ceara și sigiliul
(1982) despre „o conștiință foarte
vie a necesității gestului său", al
scriitorului român din vechime.
Important este nu atit cînd începe
literatura română, „ci cum începe :
ca un act de voință". Mutatis mu-
tandis, se poate spune că resortul
prolificității criticului (travestit a-
cum în istoric literar) rezidă în
sentimentul unei datorii, al unei
obligații nici într-un caz de natură
utilitară etc. Mal cu cuvintele noas-
tre și aducind lucrurile la o scară
mai terestră, Mircea lorgulescu a
resimțit intens rolul pe care tre-
buie să-1 îndeplinească foiletonul
într-o literatură aflată în plină ebu-
liție. Un exemplu de acest fel îl
dăduseră criticii noștri dintre cele
două războaie mondiale, însăși li-
teratura din această perioadă.
Stărui asupra acestui punct în-
trucât Mircea lorgulescu a înțeles
și înțelege critica literară ca pe o
-formă de viață*. Criticul nu tre-
buie să adaste. ci să iasă în întîm-
pinare. „să analizeze ceea ce exis-
tă*. să apere valori, să combată
factori de eroziune, să contribuie
la consolidarea unor edificii. Aces-
ta este curajul con truc tiv, care im-
plică, inevitabil, și riscuri Lupta
(acesta e regimul criticii lui lor-
gulescu) presupune angajarea vigu-
roasă. intransigența de principii,
greu să fie totdeauna echitabilă.
Ca de cele mai multe ori, atașamen-
tul față de literatură se consumă
intr-un proces în doi timpi : unul
de ocrotire (nu mereu a valorii
autentice) și altul de respingere
(nu mereu a imposturii).
Dar cum să clădești pe nisipuri-
le mișcătoare ale realității ime-
diate ? Căci asta este îndreptățită
ambiție a lui lorgulescu : de a do-
vedi (ceea ce unii nu cred, deși
este o evidență) că în actualitate
sînt valori stabile, că ele pot fi
puse în ierarhii cit de cît obiec-
tive. De aici și pînă la o „mistic'"
a actualității nu-i prea departe : „De
altfel, cred că suspendarea volunta-
ră a legăturilor cu actualitatea li-
terară Înseamnă, pentru orice for-
mă de critică, un act sinucigaș ;
poți deveni astfel un eminent spe-
cialist, dar încetezi să fii critic".
Cam sofistic acest raționament.
Cum poate, de pildă, un istoric li-
terar, să rupă legăturile cu actua-
litatea ? Admițind că e posibil așa
ceva, atunci nu mai este vorba de
un eminent specialist Dar nu s-au
văzut și cazuri cînd, deși ancorați
in realitatea imediată, unii rămîn
străini de spiritul ei ? Și tot vorba
lui : „Limpezimea și rigoarea nu
exclud subtilitatea ; numai printr-o
maximă claritate se poate obține
maximum de nuanțare".
Aceste somații teribile își au
sursa în temperament, mai mult
însă in scop : anume, realizarea
prin foileton a unei imagini co-
erente asupra literaturii noastre
postbelice. Deci, statornicie fată de
o specie prin natura ei -fragmen-
tară" și. totodată, nostalgie a sin-
tezei. Rondul de noapte nu-i _o
culegere de foiletoane", ci recurge
la „o formulă întrucâtva de mijloc
între eseu, portret și studiu anali-
tic" ; Al doilea rond vizează tot
construcția critică, dar se impune
prin analiză și operativitatea diag-
nosticului ; în Scriitori tineri con-
temporani criticul vrea să surprin-
dă „trăsăturile esențiale ale scrisu-
lui fiecărui autor prin formulări
condensate, rezumative, sintetice".
Foiletonul rămine totuși, vorba poe-
tului, iubirea cea dinții și visul cel
din urmă. O fidelitate, cum se
vede, destul de lipsită de prejude-
căți. Situția seamănă cu acele con-
viețuiri neafectate de trasul pe
sfoară. Nu au puterea să strice a-
ceastă dragoste nici ocheadele arun-
cate studiului metodic și literatu-
rii de altădată (Din vremea lui
Dinicu Golescu, Despre Gherea, în
volumul Firescul ca excepție), nici
conspectele de istorie literară din
Ceara și sigiliul.
Interesul statornic pentru Ghe-
rea mai vorbește și de năzuința
către un tip de critică socotit ideal.
Cum arată acesta în varianta lui
lorgulescu, aflăm din studiul amin-
tit, din postfața la Ceara și sigi-
liul, din însemnările intitulate Cu-
tia de rezonanță cu care se des-
chide cartea Critică șj angajare
(1981), cît și din diverse alte luări
de cuvint. Gherea, în opoziție cu
Maiorescu (mai bine zis : în com-
plementaritate), îi arată cît de im-
portant e să știi cum se citește,
pornind de la literatură și nu a-
jungînd la ea; îi arată valoarea
creatoare a criticii „în act", intri-
cațiil'e ei subiective, deschiderea și
democratizarea ei. Scrisul e un act
pedagogic, firește, de mare respon-
sabilitate ; criticul e un „om al
faptei", implicat pînă la jertfă în
prezent, o conștiință înaltă, un „om
public" căruia îi este „interzis să-și
schimbe ideile, principiile, atitudi-
nile, îi este interzis ca, o dată ce
a dobîndit o anume autoritate, să
uzeze și să abuzeze de ea". Și —
nici nu se putea altfel — criticul
are instinct polemic.
Ca să-l înțelegem pe polemistul
Mircea lorgulescu, să-i dăm iarăși
cuvîntul': „Dispariția polemicilor,
fenomen, care ține, după opinia
mea, de posibilitatea dialogului, iar
un dialog nu trebuie să fie neapă-
rat o polemică, a dus însă nu la
echilibru și la temperanță, ci la
izbucniri grosolane, la invective, la
etichetări calomnioase, la "campa-
nii”- violente. Apoi, sub motiv că
au caracter -artistic-, «metaforic»
și -colorat», că sînt -vii», s-au ex-
primat atitudini atît de pitorești
îneît pentru cine nu știe cum stau
în realitate lucrurile nivelul de
intelectualitate al scriitorului ro-
mân ar părea penibil. Se poartă
procesul de intenții, citarea inco-
rectă ; ținta nu e clarificarea unui
george moroșanu
Acum douăzeci de ani locuiam
într-o casă cu o istorie sum-
bră și cil un aspect la fel de
sumbru, demolată de multă vreme, in
strada Ripa Galbenă, vizavi de ruine-
le fostului Hotel Bejan, care s-a dâ-
rîmat la cutremurul din 1940.
Ca să ajung în odăița pe care o
ocupam la etajul al doilea, trebuia să
urc o scară obișnuită ,de beton, și
una neobișnuită, pieptișă, de lemn, al
cărei scîrțîit strident se auzea tot
timpul, ca o pedeapsă.
într-o după-amiază îmi bate cineva
la ușă. Deschid și-1 văd pe poetul
Adrian Voica, și el tînăr asistent la
Facultatea de Filologie, însoțit de un
domn intre două virste, ușor cărunt,
cu fața rotundă, cu pipă și cu părul
bogat și lung. Aflu că este poetul
George Moroșanu. despre care știam
cîte ceva din revista „Manifest" pe
care o răsfoisem nu cu multă vreme
în urmă. Știam câ el si alți cițiva
tineri au scos la Iași, în 1934, acea
revistă, ale cărei merite voia sâ și
Ie însușească în întregime cineva ca-
re nu participase la nașterea ei.
Știam că publicase volumele Dezacord
(Cernăuți, 1934) și întoarceri în bio-
grafia mea (Iași, 1935), dar abia acum
aflam de efemera revistă „Alfa" pe
care a publicat-o împreună cu Ghe-
deon Coca și cu Victor Măgură ceva
mai înainte.
Bucovinean ca și mine, îndrăgostit
de munți și de ape și de păduri, ne-
am împrietenit ușor, cu toată diferen-
ța de vîrstă. și am discutat pînă tîr-
ziu, fel de fel de lucruri despre Iași
si despre ieșeni, despre oameni si
locuri din Bucovina. George Moroșanu
cunoștea lașul anilor 1930—1935. cu
toate întîmplările acelor timpuri. S-a
oprit mult la Ibrâileanu și la Phili-
ppide, la Octav Botez și la Giorge
Pascu, foști profesori ai săi, la Euse-
biu Camilar și la Magda Isanos, prie-
teni apropiați, la Ionel Teodoreanu, la
unii oolegi ai săi. Mi-a mărturisit că,
ori de cîte ori ajunge la Iași, este
emoționat de marile umbre ale cul-
turii românești si că se consideră un
ieșean plecat, pentru o vreme, în altă
parte.
— Deși trăiesc la Ploiești de două
decenii, am rămas cu dorul Bucovinei
și al lașului și vin aici să prind pu-
teri. Coborît de sub Rarău în că-
mașă și ițari, aici am deschis mari
ochii sufletului și aici am trăit cei
mai frumoși ani ai viselor mele. Ai
viselor. Pentru că realitatea acelor
vremuri însemna, în cazul unui stu-
dent sărac, foame si mizerie, iepu-
reală la cantină și cîte doi în pat la
cămin. Anii visurilor, insă, aici mi-au
rămas și revenirea la Iași mă cople-
șește... Mă bucur că băiatul meu în-
vață la Iași, dar el preferă Bucureș-
tiul...
La o altă întîlnire i-am propus să
colaboreze la antologia Poezia ieșeană
contemporană pe care tocmai o pre-
opinii
adevăr, ci deprecierea -adversaru-
lui». Dialogul presupune suspeefarea
interlocutorului, campaniile exclud
însă dialogul". Putem, deduce din
această caracterizare a polemicii
ex contraria parte și aflăm și din
scrisul său că autorul cărții Criti-
că și angajare nu-i un polemist în
accepția curentă a cuvintului. Deși
structural critic de atitudine și de
acțiune, îi lipsește consecvența, zîm-
betul, aptitudinea strategică — a-
cestea refuzate, am văzut, pentru
motivul că ar fi frivolități și sus-
trageri de la realitate. Nu înseam-
nă că lorgulescu nu mai pornește
și el în cîte o campanie. Atunci
cade fulgerător asupra victimei,
spulberînd-o, ca un vechi năvălitor
asiatic. Numai că astfel ușor se ni-
merește în arma cutărui spadasin
iscusit- Sunt cunoscute „represali-
ile" împotriva lui Emil Botta, Cice-
rone Teodorescu, Al. Ivasiuc, Cor-
nel Regman, Măriei Banuș, Ilenei
Vrancea. Mai norocoase se arată u-
nele verdicte negative din Scriitori
tineri contemporani. în cele mai
multe cazuri însă, spahiul preferă
să devină muftiu ; se retrage în
geamie unde. solemn șj riguros,
pune ordine in coranul rău legat
de ageamii. Ochiurile polemice de-
vin tot mai rare in favoarea mult
rivnitei topografii a terenului pe
care sunt plantați stâlpii de rezis-
tență ai foiletoanelor în vederea a-
celor ansambluri de anvergură. Da-
că vrem sâ-1 caracterizăm scurt pe
Mircea lorgulescu cu propriile-i cu-
vinte, să vedem următoarea frază :
„în consecință, proza lui Dinu Sa-
raru, deși fundamental polemică,
nu este atît vehementă, sfidătoare
sau ireverențioasă, cit sistematică,
lipsită de scrupule, glacială, de un
realism tăios, fără menajament, a-
deseori crud în sarcastica lui pre-
cizie". Portret, de bună seamă, par-
țial și nu în toate liniile sale just.
Cel puțin se adeverește că se pot
face analogii între un critic și un
irrozator și că, uneori, „fabula" cri-
ticului chiar despre sine vorbește.
Constantin TRANDAFIR
găteam (a apărut în 1968). Și i-am
citit in ochi bucuria celui care i se
recunoaște dreptul de cetățean în o-
rașul maturității sale intelectuale. Tot
așa a primit, peste ani, propunerea de
a colabora la antologia Amintiri des-
pre Ibrâileanu (voi. I, 1974).
Aparița fiecărei cărți a lui George
Moroșanu îmi era cunoscută cu mult
înainte, ca buzduganul zmeului, pen-
tru că între predarea manuscrisului
și publicarea lui (parțială) au trecut,
de fiecare dată, mai mulți ani. Șase
ani a așteptat sâ-i apară Iarba stele-
lor, cinci ani a așteptat de la pre-
darea volumului Lumea copilăriei
mele, pînă la apariția lui, cu titlul
Virsta neuitării, în 1973. Șapte ani
pentru Momentele marmorei, cinci
pentru Punte peste ani. Sonete calde,
deschise inimii ca dealul Bodea și
ca Rarăul unde a copilărit.
L-am văzut la Ploiești. De dragul
lui George Moroșanu m-am dus de
mai multe ori la CLmpulung Moldo-
venesc.
...O să mergem pe drumuri știute
pînă la Pietrele Doamnei. Ai dormit
vreodată în fin ? Doamne, ce miroz-
nă ! Ei, cînd eram copil... Acolo i-am
cunoscut pe Dragoș Nisioiu, pe Gra-
tian Jucan, l-am revăzut pe Dragoș
VicoL Am fost pe Bodea la casa pă-
rintească a lui George Moroșanu, i-am
cunoscut frați, surori, și nepoți, am
mîncat plăcinte poale-n brîu și pam-
puște și am băut cea mai bună apă
din lume...
George Moroșanu este un poet rafi-
nat și un mare povestitor. S-a mirat
cînd i-am spus câ proza lui cîntă-
rește mai greu decît poezia. în Virsta
neuitării a înviat o lume uitată, a
durerilor și a foametei, a bucuriilor
și a dragostei de învățătură. în po-
ezie, a făcut din tatăl său un păstor-
stăpîn al munților și al fulgerelor,
rupt din stîncile Rarăului, cu inima
schimbată demult în pădure, ațipit u-
șor la Voroneț, alături de ceilalți ță-
rani.n
Flăcăul de sub Rarău a plecat în
lume să adune învățătură. A trăit răz-
boiul, a îndurat suferințe greu de
spus, a așteptat timpuri mai bune. As-
tăzi, cu pasul îngreuiat, se întoarce,
cocor obosit, în fiecare vară pe dea-
lul Bodea, la casa în care a deschis
ochii, să audă brazii și să mai
asculte glasul aspru al tatălui Sa-
moilă al lui Scridon și glasul firav
și cald al mamei Ileana, ori hîrjoa-
na copiilor de demult.
La 75 de ani. George Moroșanu es-
te același risipitor de bunăvoință, în-
crezător în prieteni și promisiuni, des-
chis, primitor.
Bădiță Moroșanu, am să vin Ia
Domnia Voastră să fur din iarba ste-
lelor și să mai dorm o noapte în fin
înmiresmat...
Ion POPESCU-SIRETEANU
4
Convorbiri literare — 6
URME PE ZAPADA
eseu
iarăși despre
caragiale
Mitică e prin excelență un sceptic ;
iată-1 gata să facă haz, mereu gata
să șfichiuiaseă; dar nu poți biciui
cu adevărat decît ceea ce ții la oa-
recare distanță, ceea ce nu te implică, ce-
ea ce nu an* pentru tine o semnificație
prea admcâ.
Poți face, desigur, haz de necaz ; nu
e cazul lui Mitică, întotdeauna sigur pe
el, întotdeauna călare pe situație ; un
sceptic desăvârșit, ținui din puținii scep-
tici care își afișează deschis scepticis-
mul.
Mitică, tocmai grație „detașării" sale,
e un temperament de artist ; ^upă cum
se știe, literatura bună nu se face u
bune sentimente : slavă Domnului. Mi-
tică are toate șansele să facă o foarte
bună literatură. Atitudinea lui Mitică față
de viață e aproape o „artă poetică-. Ce
ii pretinde ea artistului : absența senti-
mentalismelor, vioiciunea înțelegerii, rea-
lismul, cinismul, respingerea oricărei
„complicații- de idei sau afective ; ai
zice, un adevărat indreptar de compor-
tare în. viață : o... etică.
I .<!
Caragiale a fost — o spun cei care
l-au cunoscut îndeaproape — un mare
iubitor de muzică ; și nu de orice tel
de muzică ; gustul său il indruma către
numele cele mai mari. In Germania de-
venise un frecventator asiduu al sălilor
de concert ; era, se zice, un meloman
dintre cei mai rafinați.
Răutăcioșii s-ar putea chiar întreba dc
unde se ivise admirația fanatică față de
Beethoven, Bach, Brahms la amator 11
de șuete de pe vremuri, la complicele
ședințelor, prin berării, cu „amici- pe
care-i va ridiculiza el însuși în genia-
lele „momente- — în sfîrșit, vor adăuga
ei, la intelectualul cu un atit de dez-
voltat simț al umorului, gata să clipeas-
că isteț din ochi atunci cînd îl face pa
Kant „moftangiu"...
Caragiale poseda, fără doar și poate,
un impresionant talent actoricesc ; reușea
să imite orice personaj. In excelentul
Creion din finalul Vieții Iui I. L. Cara-
giale Șerban Cioculescu amintește, între
altele : „Stăpînea ca un actor mijloacele
simulării în convingeri și simțiri, în îndu-
ioșare și patetism".
Mi-1 pot imagina simulînd. în fața a-
micilor și a tovarășilor ocazionali, tot
ce-i dictează capriciul, de la atitudinea
meditativ filosofică la încercarea cine
știe cărui sentiment înălțător, savurind,
în sinea lui, reușita mistificării ; cu toa-
te acestea pasiunea pentru muzică mi se
pare autentică și cu adevărat profundă.
O spun nu pentru că m-aș încrede în
mărturiile contemporanilor — virtuozita-
tea comediantului ar fi putut surclasa
perspicacitatea martorilor — dar dovada
pasiunii o aflăm în documente greu de
falsificat : în opera sa literară.
Muzica e o artă abstractă în compara-
ție cu celelalte arte ; realismul lui Ca-
ragiale, apetența sa pentru amănuntul
concret, veridicitatea, inhibarea avântu-
rilor riscante ale ideii, incriminarea as-
pirațiilor romantice —- toate acestea, s-ar
zice, nu fac casă bună cu un spirit
modelat de muzică. Totuși, în pofida a-
parențelor, legătura există și e menți-
nută prin fibre cît se poate de trainice.
---------------convorbiri —1886-------------------------------------
M(ihai) Străjan(u), unul dintre primii noștri esteticieni în adevăratul înțeles
al cuvintului, cu studii apreciate în Germania și Franța, un timp profesor la Iași,
junimist convertit, intervine informat și cu opinii personale în disputa literară ce-a
bulversat jumătatea de secol european prin programul „realist", „științific" etc., al
naturalismului zolist : „A face să se miște persoane reale intr-un mediu real, a da
cititorului un fragment din viața omenească — tot romanul naturalist stă în aceas-
ta" (Le roman experimental) ; „Lucrarea devine un proces-verbal, nimic mai mult,
ea n-are decît meritul observării exacte, al pătrunderii mai mult sau Anai puțin
adinei, al analizei si al înlănțuirii legice a faptelor" (Le naturalisme au theâtrc) etc.
Pe baza lecturii majorității operelor reprezentative ale curentului, argumentînd
cu lungi citate. M. Străjanu conchide că noua orientare se caracterizează de fapt
prin alegerea de caractere și scene din mediile cele mai decăzute ale societății
unde tronează „vițiile" cele mai înjositoare, mizeria vieții fiind „expusă" cu pasiune
famantă și cu „imagini prețioase, alteori ridicole, alteori insufl.ătoare dc groază
sau sfîșietoare de inimă". Vițurile și monstruozitățile nu sînt însă singurele însu-
șiri ale omului. Arta numai atunci se poate numi adevărată cînd reprezintă o icoana
cuprinzătoare a realității pe care scriitorul e dator s-o imite nu s-o copieze. Ir
virtutea idealului etic al creației se întreabă dacă „e bine" să se dea pe mîna tine
retului încă nepregătit o operă cum este Candide a lui Voltaire și că singura mi
siune de recunoscut a naturalismului este ilustrarea răului moral, evidențierea cau-
zelor și condițiunilor dezvoltării acestuia, ajungînd la constatarea că relele porniri
si vițiele se nasc mai ales „din influența" mediului social, din reaua întocmire a
vieții publice și private. „Asemenea cărți, subliniază Străjanu. cînd sunt bine făcute,
pot fi folositoare omului cugetător" iar o mai veche aserțiune a lui Al. Dumas—
fiul vine în sprijin : „Nu sînt cărți rele decît cărțile rău făcute, o capodoperă ni-
ciodată nu e periculoasă, ci e totdeauna folositoare. Totul este a ști să citești".
Numai că acest sfat este de puțin folos, opiniază M. S., cînd un întreg curent li-
terar este asemenea cărții abatelui Prevost. Răul cel mai mare e că in urma unui
scriitor de geniu vine totdeauna mulțimea scriitorilor fără talent care compromit
totul. Se declară totuși împotriva elitarismului lui Renan, este alături de Guyau în
respingerea temerilor devastatoare ale progresului științific, problema de fond
părîndu-i-se de pură natură psihologică : „Soarta poesiei va fi dar însăși soarta
spiritului omenesc și cred că se poate afirma, fără a rătăci, că poezia viitorului va
fi cu atît mai mare și mai frumoasă cu cît va crește în om puterea intelectuală
care este isvorul ei. Știința și poesia se disting între sine mai mult prin modul
expunerii decît prin cuprins și obiectul amîndorora este natura și viața universală
(...). Ideea ce avem astăzi despre univers, cu nemărginitele sale lumi, pierdute în
adîncimea spațiului, nu este oare mai sublimă mai însuflătoare de cugetări și
sentimente înalte, decît universul celor vechi? Cu cîti este mai poetic cerul nostru,
adînc si nemărginit, decît augustele sfere ale cerului de cristal, cari înăbușeau ge-
niul lui Dante!" etc.
Și totuși cerul atins astăzi și tangibil pare a fi suficient de prozaic. Dar Mihai
Străjanu ne avertizează dintr-o perspectivă fermă : „Adevărul este că acei care n-ă'i
pătruns niciodată în domeniile științei sunt orbi la marea poezie care-i înconjoară"!
Sînt surpate mereu misterele și miturile „antice". Dar eterna lor poezie ?
Lucian DUMBRAVA
Nu mă refer numai la inegalabila sa ca-
pacitate de a reține „sunetul- unei fra-
ze, de a individualiza personajele du-
pă tonul vorbirii lor — ci și Ia talentul,
cu totul remarcabil, al compoziției ; e-
chilibrul ansamblului pieselor e, pentru
compozitor, elementul cel mai important;
sunetul in sine n-are nici o valoare da-
că nu e supus arhitecturii întregului, da-
că nu folosește ca element intr-o con-
strucție rezistentă.
Prin natura artei sale compozitorul nu
poate fi amenințat de „mila- pentru cine
știe ce personaj, de slăbiciune pentru
un sentiment de intimitate cu o anumită
notă ; discursul muzical e respect pentru
formă rezolvat, de regulă, printr-un cal-
cul rece ; compozitorul are în el ceva
dintr-un matematician ; muzică nu poa-
le scrie cel care nu are o pregătire „de
specialitate” temeinică.
Caragiale lucrează îndelung, pînă ce
frazele sale capătă precizie și transpa-
rență geometrică. Are mereu obsesia
maximei concentrări, a eliminării fiecă-
rei vorbe de prisos. Grija pentru puri-
tatea construcției e tot atit de mare ca
atenția compozitorului în partiturile sa-
le să nu apară nici o notă falsă. Iată
. e-i spune lui loan D. Gherea : „Am fă-
cut și eu o observație care seamănă cu
a oamenilor de știință. Meseria mea e sâ
caut expresia justă ; dau de o primă
formulare, o primă aproximație care nu
mă mulțumește, pe urmă de alta, pină
găsesc expresia justă. Ei. am băgat de
seamă că acea expresie justă e totdeauna
mai scurtă decît cele dinaintea ei. Prin
urmare, stilul bun e totuna cu expri-
marea cea mai scurtă ! Sau o fi o ge-
neralizare pripită?-.
Pentru a face astfel de observații, pen-
tru a stimula, în măsura în care a
făcut-o Caragiale, interesul pentru stil,
scriitorul trebuie să lucreze la cea mai
joasă temperatură — trebuie să nu se
lase stăpînit de nici un fel de afecțiune
față de „materia" aflată pe masa lui de
lucru.
Să fie oare o intîmplare că majorita-
tea stiliștilor remarcabili se ocupă de
un material faptic față de care n-au
prea mare „dragoste"?
Flaubert, romantic și exaltat „de Ia
natură" își alege, pentru a ne oferi cel
mai bun roman al său, un subiect „in-
diferent" ; burghezii din Madame Bo-
vary ii stirnesc mai degrabă resenti-
mente : „Cartea asta, numai calcule și
viclenii stilistice, nu-i din singele meu,
nu o port în măruntaiele mele, simt că
e ceva voit, artificial". Altă secvență din
aceeași plină de învățăminte Corespon-
dență : „Cu cît simți mai puțin un
lucru cu atît ești în stare să-1 exprimi
mai bine așa cum e, dar trebuie să ai
facultatea să ți-1 faci simțit".
Lumea lui Caragiale, se zice, e expri-
mată „așa cum e" ; lipsa de atașament
pentru ceea ce e descris reprezintă, se
pare, condiția succesului eforturilor crea-
toare centrate pe desăvârșirea artistică.
Scriitorul trebuie să fie „rău" cu umani-
tatea reprezentată. Ibrăileanu are un
pasaj celebru în care vorbește de răuta-
tea lui Caragiale : „Muza sa este rău-
tatea, vulgaritatea și prostia contempo-
ranilor săi. (...) el nu vede decît răul.
(...) Caragiale urăște ori disprețuiește
prea mult clasa burgheză, clasele nouă,
ca să poată vedea in reprezentanții ei
acel «grăunte de aur-, care se găsește în
orice om..."
Caragiale e din spița artiștilor reci,
calculați, detașați ; creatori fascinați de
perfecțiunea obiectului estetic ca de
privirile unui șarpe, artiștii din această
lamilie nu pot surprinde imagini grăi
toare ale lumii care-i înconjoară decit
atunci cînd obiectivul lor nu e tulburat
de nici o idee, de nici o trăire înafară
de obsesia desăvârșirii stilistice ; ei văd
precis numai atunci cînd îndreaptă asu-
pra lumii o lentilă de gheață.
Mai mulți scriitori tineri mărturisesc
a-și fi găsit in Caragiale un precursor :
in interviuri, în intervenții publicistice,
in texte beletristice etc., referirile la au-
torul Scrisorii pierdute sînt tot mai
numeroase.
Lucru, s-ar zice, cît se poate de fi-
resc: întotdeauna creatorii de seamă au de-
vemU modele pentru noile generații.
Urmează să vedem ce anume e ales
din moștenirea marelui scriitor ; pentru
că nu o dată, filiațiile au devenit simple
pretexte, ascunzind nevoia de adăpost la
umbra autorităților artistice neîndoiel-
nice.
Caragiale a fost, e lucru foarte bine
știut, un artist de factură clasică ; cla-
sicismul operei sale a devenit de multă
vreme pîinea de toate zilele a unei în-
tregi armate de comentatori — așa că
trebuie să-1 accepte pînă și cei mai ne-
încrezători.
Tocmai această calitate a operei mă
face să am convingerea că în realitate
autorul Momentelor și schițelor are, in
linia artei sale, extrem de puțini urmași.
Cîți din cei care declară a fi urmat ia
școala sa au învățat cu adevărat ceva
din lecția marii arte caragialiene ? Mi-1
închipui coborind printre pretinșii săi
descendenți și il văd nu numai des-
cotorisindu-se de ei dar chiar zeflemi-
sind modul lor de a scrie; este știută
poziția lui Caragiale față de arta _mo-
oemă" (modernitatea de atunci a devenit,
intre timp, blind tradiționalism) ; făcînd
din rigoare un principiu pe care nu l-a
încălcat niciodată. Caragiale n-ar fi ac-
ceptat nicicum „dezarmonia- lucrărilor
modernilor de azi ; ce să mai zic de reac-
ția previzibilă a rigurosului stilist, a o-»
mului care lucra pină în pinzele albe
cel mai mic text, in fața ideilor textua-
liste, a „producției textuale-, a textului
care se scrie singur etc. etc.
Ce să mai lungim : e limpede ■ â nu
de o moștenire artistică e vorba. De la
Caragiale nu e revendicată arta, ci sp,-
ritul, atitudinea. Ironia, mai bine zis ze-
flemeaua, atrage — e o soluție lesni-
cioasă. o armă de apărare, sau, cine,
știe, poate chiar una de atac.
Dar dacă I. L. Caragiale nu este ur-
mat pentru arta sa. ci pentru chestiuni
de „conținut", el trebuie văzut ca filozof,
ca un conducător spiritual. Iată motivul
pentru care se vorbește tot mai mult dc
„filosoful" Caragiale ; în spatele autori-
tății artistului se ridică, încetul cu înce-
tul, o nouă construcție ; un alt Caragiale,
un Caragiale pe care probabil că nu l-ar
fi recunoscuti nici Caragiale.
Dar in artă nu e bine să folosești su-
poziții...	JO
întotdeauna mi s-a părut că, dacă vor-
ba „filosofie" n-ar avea așa de multe în-
țelesuri a vorbi despre filosofie in legă-
tură cu operele literare e, vorba lui Ca-
ragiale, un „moft". Scriitorii împrumută
sau inventează concepții filosofice pen-
tru a-și întregi opera ; pentru ei filoso-
fia are aceeași importanță ca un dialog,
o descriere de natură ș.a.m.d.
Oricine știe, pe de altă parte, că un
anumit sens al vieții, o anume perspec-
tivă asupra lumii se regăsește în ori-
ce scriere artistică de valoare. Dar mo-
dul în care acționează ea asupra iubito-
rului de artă e total diferit de acela in
care acționează tratatele filosofice asu-
pra cititorului de filosofie ; filosofia ope-
rei de artă are mai degrabă efectul li-
nei atitudini maieutice : nu impune ade-
vărurile sistemelor filosofice, nu vrea
neapărat să convingă, să cîstige adepți
ci trezește înțelegerea, sensul care dor-
mitează in cititor, care așteaptă un ast-
fel de pretext pentru a ieși la lumină.
In opera literară nu trebuie să apa-
ră nimic care să semene a tratat de fi-
losofie. Camil Petrescu. un scriitor du-
blat de un filosof, în sensul propriu al
cuvântului, nu iși rezolvă conflictele din
romane și piese, prin discursuri absolu-
te ; apar în romane și piese, în schimb
dragostea, gelozia, descurajarea intelec-
tualului ș.a.m.d. Cînd vroia să facă în-
tr-adevăr filosofie, Camil Petrescu scria
la tratatul său filosofic.
Mi se pare exagerată dorința unor
critici de a atribui o filosofie, și, dese-
ori, o anumită filosofie, operelor literare.
Sensul care s-ar desprinde, de pil-
dă. din opera lui Caragiale. ar fi a-
cela că filosofia, în artă, n-are nici o
noimă. In artă totul e să găsești expre-
sia justă ; iar expresia justă și filosofia
nu se prea potrivesc, pentru că fiecare
din ele urmărește un alt ideal.
f •
i
Umorul e tonic, încurajează, emană un
luminos optimism. Benefic, el stimulea-
ză o sociabilitate pronunțată ; a rîde de
unul singur e o anomalie ; te amuzi îm-
preună cu alții; cei—care—rid—împreună
creează o comunitate ad-hoc, susținută
de „complicitatea" relaxării comune a
tensiunilor psihice ; umorul, în mod fi-
resc. apropie, nu dezbină.
Deși poate provoca și ea rîsul, zefle-
meaua e expresia celui mai negru in
dividualism; plutește în ea un nihilism
devastator ; doar cine nu crede în schim
barea spre mai bine, cine a abandonat
orice speranță, doar acela își bate joc
de orice.
Zeflemeaua trădează un dispreț uci
gător ; nefiind o critică, adică nepropu-
nînd ceva în locul unui altceva, socotii
nesatisfăcător, ea trebuie să distrugă, să
anihileze total : dacă ceea ce e zeflemisit
nu e redus, la neant, dacă poate reveni,
dacă poate da o replică, totul se du-
ce de rîpă. Zeflemeaua trebuie să plece,
din start, de pe o poziție de superiori-
tate indiscutabilă ; între egali zeflemeaua
nu e posibilă, pentru că ea nu presupu-
ne o comunicare ci o subordonare
Zeflemeaua decurge dintr-un complex
de superioritate ; e, totuși, o disperare
lipsită de grandoare — un soi de trage-
die de măhala.
Constantin PRICOP s
ii
l
la capăt de linie, așteptind trenul
Am ajuns prea devreme, zice bătrînui. Cu aproape o jumă-
tate de oră. zic eu, așezindu-mir pe prima bancă intilnită in
cale, la capătul peronului. Se așează și el, oftează lung, iși
aprinde țigara și începe s-o fumeze in tăcere. In fața noastră, patru
nnduri de șine, pe traverse și pietriș de culoarea iodului, lucesc
stins printre smocurile de iarbă, iar dincolo de ele, un gard înalt,
de scinduri, ce se lipește de o magaziy la rampa căreia cițiva oa-
meni stivuiesc niște lăzi. Pe acoperișul ei roșu, ca un fum dens, se
înalță cea mai inaltă creastă a munților, in intîmpinarea soarelui.
Nu miroase deloc a gară, ci a fin și mai ales a strugure zdrobit.
De undeva se aud greierii, făcînd și mai adincă liniștea. De altfel,
parcă și lumea puțină de pe peron c cuprinsă de o somnolență plă-
cută, rar se rostește cite o vorbă, și aceea în șoaptă. Mă răsucesc
spre spătarul băncii și, peste vârfurile unor salcîmi pitici, dau cu
ochii dc asfaltul șoselei, cu umbra lungă a gării intinsă pe el. In
umbra asta, la o margine a ei, căruța cu care am venit, calul
înhămat la» ca, incremenit între hulube si roiuri de muște. 11 vezi?
zice bătrînui, ridicat deodată in picioare. Nu se mai apără nici de
muște, nu-i mai pasă de nimic, nimic nu-1 mai supără. De-ar da
cineva cu parul in el și tot nu s-ar mișca, pină nu m-ar simți pe
mine... Cind l-am cumpărat, nu era orb. Vorba vine că l-am
cumpărat, m-a costat doar o sticlă de țuică, in anul cind caii erau
duși la abator... Tu iți mai amintești?... Nu-i răspund. Cunosc is-
toria calului său, mi-a repetat-o de zeci de ori, știu că este gata
să-mi povestească iar cum patrupedul lui a făcut războiul, si într-o
parte, și in cealaltă, că are urme de schije pe trup și că toți caii
din satele din jur se trag din el, fiindcă a fost singurul armăsar
salvat de la măcelul acela, cînd ii apucase pe oameni amocul, să-s.
căsăpească tovarășii lor de muncă, pe cei mai buni. Dar acum ii voi
spune că un cal nu trăiește mai mult de douăzeci-douăzecișicinci
de ani. Insă bătrînui nu mai ia iar povestea de Ia capăt, aruncă
mucul țigării si buzele i se frămintă peste gingiile goale, albicioase
pină poate vorbi : Auzi, ce-mi spune intr-o zi vecinul meu. Mă,
catul tău e cea mai fericită ființă, pentru că nu mai vede ce-i în
jurul lui. Ce vorbe le mai ies si din gurile oamenilor ! Cînd se
apucă ei de vorbit, să te ții ce înțelegere a vieții, ce privire pătrun-
zătoare asupra tocmelelor din lume și mai cu seamă asupra acelora
de care se leagă traiul lor... Continui să tac și amuțește și el, întris-
tat, cu fața numai riduri, cu ochii înlăcrimați. Se așează la loc
si privește aiurea, peste șine. Nu-și întoarce ochii spre peron nici
cind perechea in blugi, geacă și adidașî, se eliberează de rucsacu-
rile grele, punindu-le pe banca liberă dc lingă noi. Fețele lor îm-
bujorate mă fac aproape să uit de bătrîn. Sînt amindoi foarte
tineri, drăguți, ea, chiar frumoasă. Probabil studenți, îmi zic, veniți
pentru o duminică la părinți... El o întreabă: A fost greu? și ea
dă din cap, nu. si-i zimbește, rămîne nemișcată cit mina lui n
șterge tandru cu batista pe frunte, apoi se așazâ lingă rucsacuri.
El rămîne in picioare, iși aprinde o țigară, pe urma face un gest
ca și cum ar vrea să cuprindă toate cite vede în jur și întreabă :
Chiar iți plac locurile astea? Tot ce are legătură cu tine îmi
place, răspunde ea. Ei. atunci, continuă el. altă poveste... Gara asta
e ca un conac, nu ?... Poate chiar a fost conac, unul stăpinitor peste
întinderi de vii, si boierul, țicnit de plictiseală, l-a părăsit, ori l-a
cedat anume căilor ferate, in cunoștință de cauză, cind drumul de
fier a răzbit pină aici, la marginea orășelului ăsta, înconjurat de
podgorii. E ușor să crezi că ocrul briului ce mărginește ferestrele
si ușile este exact ca atunci, și pereții albi, sub streașină lor lată,
ca de biserică... Sint dispus să cred că peronul pe care călcăm acum cu.
prinde in el și pe cel vechi, al conacului, și, fără să închid ochii,
văd trăsurile oprite la scară, femeilor suple, ridicindu-și ușor poa-
lele crinolinelor, să coboare, le văd ochii umbriți de borurile pă-
lăriilor garnisite cu flori si pene. si... ha. ha... si pe bărbații aces-
tora, butucănoși, asudați in cișmele si fracurile negre, prea strimte
pentru picioarele lor mari și umerii lăți... Ei, ce spui?... Ar fi
frumos să începi o povestire așa, zice ea. E dulceagă, ii răspunde
el. După ce voi cumpăra bilete, fac alt început, mai aproape de
noi. Gata, mi l-am și imaginat..., și se răsucește spre sala de aș-
teptare. In urma lui. îl aud pe bătrin : Lumea asta, a noastră....
adică cea dc pe-aici, are capul plin de povești, știi ce cred eu?
Cei tineri le născocesc fiindcă viața Ii se parc prea neîncăpătoarc,
iar cei ca mine, dc frica morții. Doamne, mai adaugă el, numai cu
cîte povești duc în tărtăcuța mea. O fi bine asa, o fi rău?... Tot
nu-i răspund. Ne-am ridicat și noi de pe bancă si, în spatele lui,
geamurile gării au luat foc, soarele, topindu-se în munți, risipește
flăcări dc aur și purpură. Lumea peronului pare turnată in bronz —
niște statui, lipsite de orice fel dc măreție, oameni așezați pe bănci
sau în picioare, înconjurați de geamantane, de saci și boccele,
trăiștii și bidoane mințite cu vin roșu. Cînd mai vii? mă întreabă
deodată bătrînui. Nu știu, răspund eu. Toți spun așa, zice ol. Cei
mai mulți se mai întorc doar să-și îngroape părinții. Viața. mat
zice el si scuipă. Intre timp, tînărul s-a întors și se precipită in
jurul fetei. Din ceea ce spune el înțeleg că trenul s.a suspendat
11 întreb si îmi confirmă. Totuși, nu se poate, zice fata și vorbele
ei se pierd în rumoarea peronului, în vreme ce flăcările din fe-
restre se sting. lăsînd în urmă o spuză vineție. Parcă odată cu în-
serarea oamenii au prins chef de vorbă, ca si_ cum adierile răco-
roase, ce împing încet asupra gării o ceață albăstrie, i-ar trezi din
somnolența de pină acum. O matahală de om, cu caschetă de fero-
viar. ieșit in fața ușii pe care scrie șeful stației, duce o mînă la gură
si zice rar : Din motive obiective, trenul s-a suspendat, următorul
mîine. la cinci. Lumea se adună în jurul lui, vociferează, se aud
și cîteva înjurături, iar el, ridicînd mereu din umeri, dispare pe
ușa pe care a apărut. Așteptați pînă la iarnă zice o femeie grasă,
cînd va merge autobuzul, acum e toamnă, multă muncă, nu-i vreme
de plimbare, și rîde de propriile ei vorbo, iar bătrînui se apleacă
spre mine zicînd : Nu-i prea vesel ce auzi, dar nici nu poți înșira
mereu numai aiureli. Ridc și el, adăugind că e cazul să ne în-
toarcem acasă, să dormim omenește, că mîine tot calul lui orb mă
va aduce Ia gară. TI refuz, iar el mă privește cu un fel de mirare
disperată. Ii bag niște bani în buzunar și nu știu de ce naiba îi
mai explic că i-am plătit și drumul de a doua zi. Probabil asta
îl amărăște atît de tare. îneît o pornește spre căruță fără să-mi
întindă mîna. Aș vrea să mă duc după el și, totuși, nu pot.
II văd cum se urcă încet, sprijinindu-se cu piciorul de roată, cum
se așează pe seîndura învelită cu un sac și apucă hățurile. în
aceeași clipă căruța pornește. Abia acum îmi dau seama că bătrînui
nu are bici. II urmez cu ochii pînă ce calul, căruța și omul iși pierd
conturul, dizolvîndu-se în cerneala nopții deja întinsă peste tot. Mă
așez pe bancă și îmi aprind o țigară. Alături, fata a rămas singură,
el, probabil, s-a dus la șosea, sperînd să găsească vreo mașină
Și-a întins picioarele, șî-a lăsat capul pe mîinile unite sub ceafă și
privește cerul. Nu-i nici o stea, degeaba le caută. La ce S-o fi
gindind oare? Nu, nu-i posibil s-o întreb, îmi zic. Și Ia ce bun,
aș ști ce gîndește ca. Mă ridic. îmi îmbrac fulgarinul și, după ce
îmi ocup din nou locul, închid ochii. Bătrînui rînjește dojenitor
II întreb de ce rîde și în locul Iui apare omul care mă aducea în
căruța Iui Ia gară, la început de fiecare an școlar... Nu, nu sea-
mănă cu bătrînui. Doar ochii, viclenia lui, amintesc de acesta
Kîde și ci, iar cu mă întind în căruță, pe niște lucernă verde și
roțile de sub mine încep să se învîrtească... După vreo oră, poate
mai mult, mă trezesc amorțit de frig. Îmi iau geamantanul și intru
în sala de așteptare. L’n bec murdar, atirnat de tavan, împrăștie o
lumină doar cît să nu calc peste cineva. Oamenii dorm pe bănci,
pe jos.	Cițiva	au	rămas	treji și vorbesc în șoaptă. Mai mult	pe
bîjbîite	găsesc	un	capăt	de bancă, lîngă perechea îmbrăcată	în
geacă și blugi. Au adormit îmbrățișați, înghesuindu-se unul în al-
tul, de	aceea	am	si eu	puțin Ioc. Un bărbat aprinde țigara	și,
un moment, îi	văd fața	lungă, nebărbierită, și mîinile neobișnuit
de mari. Cînd chibritul se stinge, omul zice : Dă-ți o palmă spune-ne
ce-ai simțit, și dă drumul la altă poveste, una care să ne adoarmă,
fiindcă cc-am ascultat pină acum ne alungă somnul. Păi nu.i asa ?
(continuare în pag. 14)
Corneliu ȘTEFANACHE
7 — Convorbiri literare
nicolae
țațomir
licornul
— glose la Vavra —
I
Azur în iris. Cornul sorbind din mierea
lunii.
licornul munților
Captivă, puritatea sfidînd zenitul pietrei
licornul pădurilor
Miracol de zăpadă intre păuni și fauni.
licornul mărilor
Mai alb ca spuma, gheizer în freamătul
albastru
licornul zăpezilor
Ondule-n pictograma din ghețuri
unghiulare.
licornul florilor
Policromie n coamă, miresme nupțiale .
licornul nisipurilor
Solar în solitudini pe duna lui pustie.
volum holografic
al versului
Tu, creier — solarul, lunaticul —
Tu, luptă n focarul culorilor.
Poetul, etern singuraticul,
îți simte mireasma sonorelor
Frecvențe vibrind in acest
Mereu răzuit palimpsest.
Nici spațiu, nici timp Universului î
Volum holografic al versului
Iscat din prezentul ce scurmă
Cu mii de milenii in urină...
peșter a
în peștera de umbre un orologiu bate.
Halucinant, cadența mileniilor. Rupt
De colții stalactitei, de stalagmite supt,
Ciudatul timp se scurge in verticalitate .
Suri lilieci sparg pinza șuvoaielor absente
Și-n bezna tutelară ca-ntr-un sepulcru mut
Printre gingănii oarbe un șarpe nenăscut
Tresare-n orologiul tăcerilor latente.
albatroșii
Zori de nea, apus pembe...
Au pornit turniru-n cer
Mallarme și-Apollinaire —
*
Mal - arme și mal - aime.
Ning bizar, ca-n mal d'aurore,
Aripi din poemul lor...
grigore ilisei
pe malul rîului
Fragment din romanul „Octavia”
Eiail se întorcea abătut acasă. Dacă Oc-
l ivia l-ar fi privit pe fereastră, cum se
> itimpla altădată cind il aștepta nerăb-
dătoare, i-ar fi spus că merge călcând ca un
moș. El protesta dc* fiecare dată, dar răminea
Pe gînduri, întrebindu-se dacă-i adevărat sau
e o părere a nevesti-si. La urma urmei ce-o
făcea pe Octavia să zică un asemenea lucru ?
Pe ceea se baza ea și acest ceva trebuia să
fie real, nu o închipuire. Nu-și simțea pe a.
turci pasul molatec, ci la fel de energic ca
Întotdeauna. Poate doar se adincise in gin-
duri. se îngropase în ele. E drept, mersul lui
dăduse impresia de mișcare greoaie. Nici pe
ceparte nu ai ea un mers armonios. El nu tăia
sprinten aerul, mai degrabă il împingea ca an
berbece. Parcă se chinuia mergind și frămin-
tir.d pămîntul. aerul. Cind era vesel, cînd toa-
te-i mergeau din plin, dispărea și acea impre-
sie de forțare și de oboseală. Acasă se întor-
cea cel mai adesea bucuros. Pe drum se le-
păda de toate* relele, le dădea dracului. își
relua viața de la capăt.
A fost cindva, se gindea acum Emil Mar-
dan- nășind incet si greoi, cu picioarele îm-
piedicate aidoma celor ale cailor scoși noap-
tea la păscut, ca să nu umble brambura, să
nu se depărteze de pășunea lor. Iată că înce-
puse să-i lipsească imboldul ce-1 aducea odi-
r.ioară grabnic acasă. Octavia nu-1 mai aștep-
ta. nu mai ieșea in stradă și nici nu-si mai
lipea obrazul de fereastră, să-1 xadâ cind a-
pare. Sosea deobicei la ore fixe. Nici ei nu-i
mai prea păsa dacă ajungea la timp acasă.
Intirzierea lui in timpuri normale se trans-
forma pentru Octavia intr-un eveniment. Nu-i
mai ardea de nimic. Nu se străduia macac
să salveze aparențele. Lucrurile se schimb >
seră radical. Poate avea și ea dreptate. In
fond cu ce mai semăna existența ei de acum,
cu aceea de altădată? Cu nimic, de bună
seamă. Și atunci la ce bun să-și clădească
viata pe niște ruine și să creeze iluzia că
totul era ca inaintt* ? Dimpotrivă, totul se
răsturnare. Emil se simțea prins într-o mlaș-
tină. împotmolit, fără ieșire, din păcate. Oc'.a-
i cor-o-u., să repo>zinte <*sențialul in vlr^a
lui. Unirea lor nu fusese doar una oarecare
ci mai ales de suflet. Acum, cind ea se afla
într-o grea cumpănă, cind însăși viața ei era
amenințată, el trăia din plin sentimentul amă-
’ămunii. durerii și mai cu seamă pe cel 1
neputinței, alimentat de strania și maladiva
stare a Octaviei. repulsia ei fată de cei m.*i
apropiați si mai dragi. Asta-1 inhiba și-l ține i
la distanță. Vedea cum ea se îndepărtează,
cum se pierde, dar nu se simțea în stare să
alerge după dinsa. Nu-1 legau odgoane, era
liber ca pasărea cerului, ar fi putut s-o
rupă din loc, să fugă pină i-ar plesni splina.
El continua să stea locului, împietrit de ne-
putința ce era atotstăpînitoare peste dinsul.
Trăgea cu ochiul. se uita să afle dacă și cu
mama Maria se întîmpla același lucru.
Nici pe bătrină n-o ocolea secreția otrăvitoare
a acelei ostilități încă surde, ce amenința să
crească, să dea peste dig. Pe bătrînă n-o mar-
case în aceeași măsură ca pe dinsul. Ea parcă
n-avea orfane să recepteze starea aceasta a
Octaviei. Pentru dînsa altceva răminea capi-
tal. Ea n-avea dreptul să cruțe nimic pentru
a-si salva fata pe capul căreia căzuse poate
cea mai rea dintre relele pămîntului. boala. El
nu putea să facă ce făcea mama Maria. I>*
ce oare? se întrebase în repetate rinduri
Emil. Ce-i lipsea lui, ce avea in plus bătrîna ?
Ceea ce atît de greu își găsea răspuns pentru
dinsul se ivise simplu, ca o suflare, pentru
mătușa Olimpia, sora mamei Marja, singura
nersoană căreia Emil i se destăinuia. Era ne-
lipsită din casă. Boala Octaviei Ștersese mai
vechile neînțelegeri cu sora ei. Olimpia so-
cotea de datoria ei să treacă peste a-nmite
resentimente. Acum i se păreau fleacuri. „Cu
cit ne apropiem de moarte obișnuia ea să
zică de la un timp, vedem mai Nne ca ne-am
amărît viața cu tot felul de prostii. Maică,
să știi dc la mine că nimeni nu moștenește
oamitr.ul “ Int-ebată de Emil cum explică ea
linsa dc reacție a mamei Maria la răutățile
fucei ei. Olimpia răspunse fără să clipească.
„Fată de tine Maria are un mare atu. Ea p
mamă și o aiută puterea ei de mamă. Adică,
tocmai ce-ți lipsește ție. Mama vede și aude
numai ce trebuie să vadă si să audă. Bărbatul
în schimb inafara timpului cînd e îndrăgostit
lulea și cînd nu are ochi și urechi pentru
nimic alt<*eva decît pentru iubirea lui. vede
și aude ca toată lumea. înțelegi dumneata ?”
De înțeles înțelegea, că nu era greu de
cap ca să nu priceapă ce era dc priceput, dar
nu putea accepta câ este posibil să se pe-
treacă așa.
Mergea de-a lungul rîului cu apele tulburi,
zburlite, pășea pe malul înalt, rîpos șl sub
picioarele lui se năniiau întîi bulgării ce-o
luau la vale spre apă, apoi prindea să curgă
vijelios țărîna. trăgindu-1 parcă cu dinsa. II
trecu o nădușeală rece, urmată de alta fier-
binte și un vertij îi clătina trupul întreg. Din
apă ieșeau ea niște dihănii bucăți din sloiu-
rile sparte in amonte. Sub maluri rezistase
incă o streașină de gheață, în care apa izbea
cu îndărătnicie, crăpind-o din loc în loc.
Plesnete dc* sticlă groasă, ruptă in palme,
după ce-a mușcat diamantul, se auzeau la in-
tervale egale. Amețitoare și amenințătoare
curgere. Emil, însoțindu-se pe drumul spre ca-
să eu apele neguroase ale rîului ce tocmai ie-
șeau din iarnă, părăsise gindurile și frămin-
tările de mai-riainte. Uitase și de discuția cu
mătușa Olimpia și de mama Maria, chiar și de
Octavia. Apele ce* urlau ca o fiară închisă în-
tr-o cușcă îl luaseră sub puterea lor. încer-
case să se îndepărteze, să părăsească drumul
de pe malul apei, dar era parcă prins în
mijlocul curentului, ce-i fura mereu picioarele.
Vroia să o apuce într-o direcție și se trezea
mergind în cea contrară. Nu intrase insă in
panică nu-și pierduse stăpinirea de sine. Nu
mai vedea curgerea năbădăioasă a rîului. Pri-
u*a prin timp, in urmă, și-și aducea aminte.
O întimplare de care uitase eu desăvîrșire.
Nu se opri, continuă să meargă, să calce pă-
mintul de pe malul rîului. Nu se gindea că
ar putea să caiet* greșit, să-i scape picioarele
la tale. Auzea mugetul rîului și izbiturile si-
nistre ale sloiurilor. bulucindu-se din cînd în
eînd ca o cireada de bivoli, impungind cu te-
șitele lor coame. De văzut nu vedea decît în
depărtare, acolo de unde se chinuia să smul-
gă amintirea acelei îrrtimplâri, ce începuse să-i
dea tîrcoale. Era tot cînd se dezghioca pri-
măvara. Pămîntul nu se dezghețase încă. Doar
Pjghița lui se muiase. Se întorcea acasă. Era
puțin afumat. La fel și cei doi tovarăși ai săi.
Unuia dintre aceștia, lui Dodu, ii mergea bu-
hul de petrecăreț. Avea slujbă la fisc și nu-i
lipseau banii și nici prilejurile de a bea de
pleașcă un păhărel. Știa afurisitul să-1 și bea
Celălalt tovarăș se nimerise la petrecere. 11
luase Dodu ca să-i țină de urit, să-1 insoțeas
câ pesK* deal la Vămășoaia. unde i se pregă
tise o masă, ce avea, desigur, să fie stropită
dm belșug cu băutură. „De unul singur să te
duci la chef nu se face și apoi cine știe cum
te întorci, dacă te r*ai poți ține pe picioare,
așa că-i mai Înțelept să ai pe cineva lingă
tine". îi spusese Dodu lui Emil. II intilnise
timblind intr-aiurea la marginea salului și-1
luase cu voie, fără voie cu dinsul la Vămă-
șoaia. „Numai cu ăsta poate să-ți dea bucuri.,
in scirbă, se adresă el rizind lui Emil, rizind
și arătînd spre Nichita Poenaru. care merge.,
morocănos și plouat. Uite la el, parcă merge
la război." Intr-adevăr, Dodu nu exagera, așa
stăteau lucrurile în realitate. Nichita. despre
care Emil nu știa ce hram poartă, era ursuz
si prezența lui dacă nu te înfuria, te putea
întrista cu siguranță. „Cu tine, Fătrîne, e alt
ceva. Se macină altă făină.- Emil nu-1 aprobt
dar nici nu respinsese oferta, deși acceptarea
presupunea să-și schimbe programul. Mai mult,
asta însemna să o îngrijoreze pe maică-sa,
care avea să se specie dacă el nu se întor-
cea la timp acasă. Se hotărî să se ducă totuși
cu Dodu. își luase o piatră de pe inimă. In-
tilni pe drum un copil din vecini, pe care-1
rugase să se ducă pînă la maică-sa și sâ-i
so'ină că el va intirzia puțin, că s-a dus cu
alde Dodu pînă la Vămășoaia. Puținul acesta
era foarte relativ, dar maică-sa n-avea cum
să pu bănuiască măcar ce va urma, de vreme
ce era în compania lui Dodu. Nu o dată se
intirziase Emil la chef cu țiganul, cum i s-
spunea in sat agentului fiscal. Nu era neam
de țigani, dar avea pielea tuciurie și doi ochi
focoși, ce nu te priveau, ci te sfredeleau pir
si simplu. în plus, păcătuia prin ceea ce pâ-
câtuiesc în mod obișnuit țiganii, li plăcea che-
ful cu lăutari si suferea de o lenevie orien-
tală. Slujba, pe care, zicea lumea, o primise
prin ochi dulci, se potrivea cu firea lui, nu-i
cerea să-si fringă oasele, să se omoare șî pe
deasupra îl fericea cu ce-i era mai drag, cu
chefuri si bani. Lumea il cinstea pe percep-
tor ca să mai închidă și el ochii, să-i mai
îngăduie cu plata dărilor. Mamei lui Emil nu-i
era deloc pe plac tovărășia acestui suflet pier-
dut. cum zicea cu bunătate. Nu se temea câ
o să-1 ducă pe băiatul ei pe drumul pierza-
niei. știa ea bine că există în ființa lui o
puritate ce nu putea fi nici mînjită și nici
distrusă. Dar. se gindea ea, el n-avea nimic
de cistigat. ci doar de pierdut. își risipea
timpul de pomană. Nu se împotrivea cu toate
puterile ei acestei legături, pentru că-și dădea
seama că era vremelnică. Și apoi avea și Emil
nevoie să mai uite de sărăcia și suferințele
p* care trebuia să le îndure, ca să-și croiască
un drum, să-și facă și el un loc pe lumea
asta, un loc de domn, cum n-a mai avut un
altul in neamul lor. De cîte ori nu se gindea
că ei n-are poate o coajă de pîine să ia în
gură si-o podidea glinsu! că n-avea cum să-1
a;ute. Bărbatul ei îsi luase lumea în cap.
nici nu vroia să știe de casă, de greutăți, d**
copii. Așa că, la urma urmei, merita și (I
chiar și cîteva ceasuri de chef, mai ales că
era convinsă că băiatul ei nu depășește nici-
odată măsura. Ținea insă tot timpul în ea o
frică pentru dinsul. Era imprudent, ca un
soldat care pleacă cu seninătate la război. Nu-i
păsa, pentru că nu știa ce primejdii îl pasc Ia
fiecare pas. La fel se întîmpla și cu Emil
al ei. Un chef cu țiganul dc Dodu n-avea
cum să-i strice la urma urmelor. Putea cel
mult să se îmbete. Și ce-ar fi fost atît de
rău in asta ? N-ar fi fost nici primul și nici
ultimul bărbat care pățește așa ceva. Și apoi
Dodu, dacă-1 lua sub aripa lui protectoare, il
păzea ca pe lumina ochilor, credea bătrina.
Emil îi era drag. Cu el se simțea bine în-
totdeauna. Făcea parte din rîndul acelor oa-
meni lingă care îți face plăcere să stai chiar
do nn deschid gura și nu scot o vorbă. Pe de
altă parte, țiganului îi era frică de mama lui
Emil. Dacă, Doamne ferește, i s-ar fi intim-
plat ceva rău feciorului ei. în timpul cît fu-
sese cu dînsul. atunci ar fi fost vai și amar,
nimeni nu l-ar fi putut scoate din gura și din
blestemele ei. Era femeie blîndă, dar cînd
venea vorba de viața copiilor, pe care-i creș-
tea așa cum îi creștea, de una singură, i se
întuneca totul înainte. Ar fi fost in stare să
și sfîșie. Pînă la soarta copiilor se dovedea
pîinea Iui Dumnezeu, de aici încolo devenea
o fiară. Copiii erau lumina vieții. Emil. în-
deosebi. In el stătea toată speranța de a-i
scoate și pe ceilalți la liman.
Chefuiseră noaptea întreagă și ar mai fi
lungit-o, însă, surprinzător pentru toată lu-
mea și mai ales pentru gazde, Dodu fusese
cel care spărsese petreoerea, tocmai cind a-
ceasta era în toi. La orice te-ai fi putut aș-
tepta, numai la una ca asta nu. Cei la care
trăseseră, se pregătiseră pentru un chef lung
și n-apucaseră să așeze borșul de potroace pe
plită, să-1 încălzească. Soba era fierbinte, do-
gorea, fusese anume pregătită să se dea re-
pede în clocot ciorba de potroace. Cine să-și
închipuie că petrecerea va lua o asemenea în-
torsătură ? Stăpina casei credea că avea să
treacă incă mult și bine pînă cind va suna
ceasul potroacelor, pînă cînd cheflii vor simți
nevoia să-și stingă focul din măruntaie cu o
strachină de ciorbă. Nimic nu lăsa să se bă-
nuiască un alt curs al petrecerii. Dodu nici
nu-și dăduse drumul. Se scălda încă într-un
abur, aștepta tăcînd și ascultînd. N-avea u-
rechi de auzit decît pentru Emil, ai cărui
ochi sclipeau aprinși de un pojar lăuntric,
ce ardea potolit, dar mistuitor. Emil băuse
atît cît să i se dezlege limba. Povestea uilîn-
du-se undeva, parcă spre nicăieri, într-o de-
părtare numai de el văzută. Vocea lui groa-
să avea o dulceață și o sonoritate catifelată.
Istorisea fermecător, într-un fel ce nu-ți în-
găduia să te gindești la altceva. Trebuia,
vrînd-nevrînd, să-1 asculți. Pe Dodu îl cam
înfuria faptul că Emil privea undeva hăt de-
parte, și-i venea să-1 tragă de mînecă, dar
nu izbutea să schițezi- nici începutul mișcării.
Vorbele tovarășului său îl legau parcă de
scaun. In timpul acesta Nichita Poenaru dor-
mea ca un bivol trîntit in noroi, intr-o zi
călduroasă de vară. Nu-1 frigea privirea cu
care Emil îl măsura dojenindu-1 în gînd. „Dar
de ce să te superi pe dînsul ? îl consola Dodu.
Ce, nu-1 știa ? Așa e el, cam nesimțit, cine
să-1 schimbe ? Poate să se prăvălească ome-
nirea peste dinsul că ăstuia nu-i pasă. Dacă
m-am încurcat cu el, acum n-am încotro, tre-
buie să-1 rabd și pace."
Norocul lui Dodu era că n-avea ochi pentru
Poenaru decît in clipele cînd Emil se oprea
din povestit, fie să-și tragă sufletul, fie să-și
amintească în gind cine știe ce întimplare de
demult. Gazdele se ridicau atunci de pe sca-
une, să se dezmorțească, să toarne in pahare
și să dea porunci slujnicei de la bucătărie
pentru ceea ce avea să urmeze. „Vai, oameni
buni, se văita stăpinul casei, uite acuși se
luminează, vine ziua de mîine și noi sîntem
de tot risul, n-am fost în stare să golim o
damigeana de vin. Dacă nu vă place soiul
atunci îl schimbăm, deși ar fi păcat, ăsta e
singele Domnului. Am cules boabă cu boabă.
E împărtășanie, nu alta.”
„Lasă-1 pe ăsta, mormăi Nichita Poenaru, ca-
re se vede că nu dormea, ci făcea economie
de mișcări, lasă-i. Asta nu-i sîngele Domnu-
lui ,e sufletul lui." Bolborosind aceste vorbe,
el dădu pe git pînă la fund paharul pe care
tocmai îl umpluse gazda, nemulțumită că pe-
trecerea lincezea. Cheful, ce pornise atît de
bine, era gata-gata să sucombe. Sosise clipa aceea
primejdioasă, se ivise punctul mort. Dacă e
depășit, atunci greu te mai oprești. Erau pe
cale să treacă acest prag, dar apăru ceva ne-
prevăzut. Dodu. care și-ar fi mușcat mîinile
de ciudă, s-ar fi afurisit să sfîrșească el un
chef înainte de vreme, se ridică ca fulgerat
in picioare. își amintise, pesemne, de ceva și
amintirea îl arsese cu fierul roșu. „Eu trebuie
să plec. în dimineața asta trebuie neapărat
să fiu acasă. Altfel nu e bine.- Mai mult n-a
vrut sâ spună. Erau, probabil, lucruri despre
care n-avea rost să bată toba. Hotărîrea lui
Dodu. ce părea de nestrămutat. îi lăsase fără
grai pe ceilalți. Doar Nichita Poenaru, moto-
tolul, îngăimă într-un tîrziu mai mult pentru
dinsul. -Bine, bine, dar nu-i cam devreme?”
A'orbirea acestuia dezlegă și limba gazdei. „Așa
ceva nu se face, coane Dodule. Nici n-ați
gustat din sarmale, pe care le-am pus la în-
călzit, la foc domolit, ca să nu mai vorbesc
de potroacele fără de care n-o să fiți om
multă vreme."
Degeaba își batea gura. Dodu nu putea fi
înduplecat cu nici un chip. îl așteptau mai
mult ca sigur treburi importante. Pe chipul
lui se citea o părere de rău că era obligat
să plece, să lase căruța-n drum. Cam asta în-
semna pentru dînsul stricarea unei petreceri.
Un păcat de neiertat. Se ridică brusc și porni
repede, nu de teama sâ nu-1 oprească cineva,
cit să nu cumva să se răzgîndească între timp.
Mulțumi din mers gazdei fără să sc uite îna-
poi și să se încredințeze că acela auzise. Pu-
țin îl interesa. Emil și Nichita Poenaru ii
luară urma.
Abia după ce ieșiseră din sat, Dodu își
recapătă mina lui obișnuită. Scăpase de acea
strîngere în spate. Era iar relaxat și dornic
s-n ia de la capăt la prima ocazie. Fluiera,
dar nu a pagubă, ci într-un fel vesel, bucu-
oceanul
Intr-o arcă unde numai noi mai sîntem
Doar glasul se-aude cu care te chem
Visăm că și mîine mai este o zi
Cind singele nostru-n copii va-nf!ori
Toate trec și se duc, parcă intră in foc
Frunzele stelei visăm să nc-aducă noroc
Pe lumina din ochii tăi am jurat
Că nici cerul nu-I dau, chiar de fac vreun păcat
Șt nici ramuri nu sint între cer și pămînt
Prin plămini doar ne suflă o pală de vînt
Chiar și părul tău de aprinde scintei
Nu se crapă de ziuă la orele trei
Mi-aș dori un vin prea curat în pahar
Ca să-1 sparg de o timplă cu pumnul amar
Căci din arcă, doar praful, nu vezi, s-a ales
Aruncindu-ne-aiurea în Oceanul de stress !
semințele
Semințele visează ziua
Să se desfacă in lumină
O muzică de pretutindeni
Balanța timpului o-nclină
l
Pe pleoapa de singurătate
Ninge cu alb dintr-un cais
Și intră pasărea-n Cetate
Din largul cerului deschis
Iar ochiul zilei luminează
In lucruri arde-un inceput
Semințele mă săgetează
Cind urcă nunțile din lut.
Convorbiri literare — 8
rindu-se că există, că lumea îi aparține, îm-
brâțîșînd 'toate cîte îl înconjurau, intr-un gest
plin de generozitate și de tandrețe. Făcea ab-
stracție de cenușiul metalic, ostil, al dimine-
ții, ce nu putea, în mod normal, decît să stîr-
nească indispoziție. O umezeală friguroasă pă-
trundea adine in oase. Era o vreme ce pro-
ducea suferința, dar la care Dodu și Emil
erau, se vede, imuni. Țiganul continua să scoa-
tă triluri, îndemnindu-1 din priviri și pe Emil
să-i urmeze exemplul. Acesta, dealtfel, nu se
lăsă rugat. Se simțea și el în largul lui. Nu-
mai Nichita Poenaru era trist. Se zgribu-
lise, îl sîciia frigul pătrunzător. Semăna cu un
cline plouat, lăsat ae izbeliște de stăpinul iui.
Intr-adevăr, Dodu arunca din cind in cind cîte
o privire spre dînsul. Se uita la el ca la un
cîine sau ca la o pacoste de care nu puteai
scăpa.
Mergeau acum pe malul rîului. Dodu în frun-
te, pășind țanțoș. în spatele lui Emil, care-i
făcea curaj, spunînd că primăvara este pe un-
deva pe aproape și că iarna degeaba se mai
zburlește, o mincase lupul, zvircolirea ei nu
era decit a unui muribund. La urmă. încheind
plutonul, se afla Nichita, amărît ca vai de
ei. I se înecaseră parcă toate corăbiile. Din-
spre apa tulbure sufla un curent subțire, tă-
ios. Vibra și tăia ca o pînză de fierăstrău cu
dinți mari și bine ascuțiți. Riul ținea parcă să
le atragă luarea aminte, să știe și ei că există,
că e o ființă vie, de care e bine să iei seamă.
Luaseră de la început act de existența lui,
chiar dacă vroiau să dea impresia că nu le
pasă, că nu-i impresionează cituși de puțin.
Pașii lor deveniseră, dacă nu chiar șovăielnici,
în orice caz mai prudenți. Încercau pămintul
pe unde călcau, pipăindu-1 cu virfurile pi-
cioarelor. Veselia lui Dodu și Emil dispăruse
brusc. O încordare pusese stăpînire pe toți trei.
Și Poenaru ieșise din pleoșteaia de mai-na-
inte. Dinspre apa cu sloiuri de gheață ve-
nea o amenințare, de care poate nu se în-
fricoșau, dar îi resimțeau presiunea. De ce
oare drumul aeesta duce chiar pe malul a-
pei ? Nu s-ar fi putut bătători ceva mai de-
parte cărare? Oamenii probabil vroiseră să
cruțe pămintul pentru semănături, dar ce mai
conta acolo o șuviță în plus sau in minus ?
se gindea Emil Mardare. Ce putere se frămin-
tă în curgerea aparent monotonă a apei, dacă
te poate scoate din ritmul, din preocupările
tale ? reflectă mai departe Emil. Și ceilalți
doi aveau pesemne gînduri asemănătoare Nu
le scoteau la lumină fie din prudență, fie
din frică. Respirația lor era mai agitată ca
a lui Emil. Fornăiau ca niște cai care simt
o primejdie în apropierea lor. Nu se opreau
din mers, nu se trăgeau înapoi, dimpotrivă,
călcau mai apăsat și hotărîți să înainteze cit
mai repede. Cel care rupsese tăcerea a fost
Dodu. Rostise cuvintele rar și nu prea tare, ca
și cum ar fi vorbit într-o clădire șubredă și
ar fi existat primejdia ca ecoul cuvintelor
lui să o năruie. „Măi fraților, cine are cura-
jul să treacă înot apa, ii dau o sută de lei.
Uite, o pun la bătaie."
Zicînd aceste cuvinte, el dusese mina la bu-
zunarul de la spate al pantalonilor și scosese
portofelul din care extrăsese fără prea multe
căutări o bancnotă nouă-nouță, lucitoare.
Emil nu mai văzu cîteva clipe nimic înain-
tea ochilor, de parcă sticlirea sutei de lei
îl orbise. După cîteva secunde, cind vederea
îi reveni, privirile lui erau întoarse spre apa
ce începuse să-1 tragă spre adincuri. 11 ab-
sorbea intr-un vîrtej ce creștea, ■ creștea tot
mai mare și mai mare. Se afla acum cu fața
la rîu, dar de creștetul lui se lipea ca o ven-
tuză rînjetul lui Dodu, care nu-și mai încă-
pea în piele de mulțumire, că-și putea face și
el puțin mendrele, că se putea distra cu cei
doi sărăntoci, care salivau la vederea unei sute
nou-nouțe, ispititoare. Rîvneau ei. dar nici nu
aveau cum să spere că 'a fi a lor, căci nu-
mai un nebun ar fi putut să se arunce în apa
înghețată, năbădăioasă. Un asemenea gest ar fi
însemnat sinucidere curată. Emil Mardare se
trezi pur șl simplu vorbind.
„Eu o trec, Dudule, și pentru douăzeci de
lei". Gura vorbește fără tine, se gîndi Dodu
și plusă iar. „Pentru douăzeci de lei nu me-
rită. dar pentru o sută ai putea încerca. Este
un preț mai aeătărea".
Da, chiar și douăzeci de lei reprezentau mult
pentru dînsul. Erau niște zile de foame mai
puține. Cîte nu fuseseră în viața lui de stu-
dent sărac asemenea zile în care-i lipsise și
un coltuc de pîine ? O sută de lei pentru el
era o avere. Dar nu numai asta, își dădea
Emil seama, îl împingea la un asemenea gest.
Nu urmărea să împuște suta de lei, ci simțea
nevoia organică să calce în picioare umilința
la care rîul îl supunea. Poate numai pe ol,
poate și pe ceilalți ? Era o sfidare și se cerea
o replică.
anotimp rodind
Se-ascundc primăvara-n noi
Și vei vedea cum înflorim
1‘lecind pe verticale ploi
în brazde noi să ne zidim
Cu singe-albastru, vegetal
Ne vom mișca pe-un spațiu-ales
Din creanga ta vei da semnal
Cind rodul este de cules
Apoi prin iarnă iar trecînd
Ne-om pregăti pentru-nfloriri
Din brazde tainice arzînd
Să răsărim în noi zidiri.
lucrarea
primăverii
Lucrarea primăverii-n muguri
Așterne-n zile începuturi
Și vezi zburînd prin albe ruguri
Albine galbene și fluturi
Mă doare ochiul de lumină
Și trupu-i numai vîlvătăi
Pe coapsa gindului străină-i
Zăpada umerilor tăi...
pionisie DUMA
Providența să-1 fi determinat pe Dodu să-i
ofere prilejul ? Cu atît mai bine. Altfel, mai
mult ca sigur, nu i-ar fi trecut așa ceva prin
cap. Dodu îi dăduse impulsul, motivul ! Ges-
tul lui avea acum un suport. Putea, deci, să-și
încerce puterile cu apa. Dacă avea să fie în-
vins, atunci își merita soarta. Dar de va în-
vinge? Nu mai avu timp să-și răspundă. Se
îndreptă spre apă. Sub călcâtura picioarelor
lui se pornise o avalanșă. Bulgări de pămînt
se desprindeau din malul ripos, prăvălindu-se
cu zgomot în apă. Hainele i se lipiseră parcă
de corp. Emoția ce-1 stăpinea era atit de pu-
ternică, că nu mai simțea nici o putere in
miini. Degetele îi tremurau de parcă l-ar fi
apucat damblaua. Nu se dezbrăca, ci își smul-
gea hainele groase de pe dînsul. Clădi un
morman, de care rezemă încălțările. Acum,
după ce le scosese din picioare, păreau ale
unui uriaș. Rămăsese în izmene și cămașă,
dar nu-1 scutura încă frigul. Trupul cald nu
permitea aerului rece să pătrundă dintr-oda-
tă. Se aruncă in apă, arcuindu-și corpul și in-
cercind să ciștige cițiva metri din săritură.
Mii de nuiele ii biciuiau cu sălbăticie pielea.
Asta ar mai fi mers, totuși. Din cind în cind
o sabie il tăia la burtă. Ciudat, dar mărun-
taiele nu erau atinse, rămîneau la locul lor.
Înghețase insă parcă totul intr-insul. Doar
inima nu-i era de gheață. O auzea cum baie
cu un ciocane! in coșul pieptului. Sunetul a-
cesta egal, tonic îl întărea să meargă mai de-
parte, să despice apa cu mîinile lui ca niște
lopeți de lotcă. Din spate ajungeau ca prin-
tr-o iată strigătele lui Dodu.
„Opreeșteee-tee !! Opreeșteee-te, Emile ! Ce,
ți s-a urît cu binele ? Stai odată, nebuniile.
Stai, ce nu ești in toate mințile? Am glumit,
omule ! Opreeșteee-te, că-ți dau nu o sută, ci
două ! Potolește-te că ia mare belea mă bagi !
Hai, omule, hiai, se ruga Dodu, eerindu-i parcă
indurare. Emil și-l închipuia, că nu putea în-
toarce capul, căzut în genunchi. înainta, dar
din ee în ce mai greu. Curentul il ducea in
josul apei. Efortul de a se împotrivi acestor
forțe ucigătoare îl storcea ireptat-treptat de
putere. Se simțea secătuit. Se lungi. întinse
miinile și picioarele. Apa il purta ca pe un
buștean scăpat din munte. Emil se lăsa in
voia rîului. Ce-o fi, o fi, își zise. Acesta-i
poate chiar sfîr.șitul ! Săraca mama ! Vai de
ea. Gindul acesta ii mai dădu un strop de pu
tere. Ridică capul. Privi in urmă. Cel doi în-
țepeniseră pe mal. Stăteau și se uitau cu pal
mele streașină la ochi ca într-o zi eu lumină
orbitoare. Era de-acum un sloi de gheață.
Culmea, miinile și picioarele se mișcau mai
ușor decit atunci cind se azvirlise în apă. în-
dată ieși pe malul celălalt. Rămase o clipă in
picioare. Mușcătura vintului și frigului era
mai adincă și mai dureroasă. In apă i se păru
acum că fusese mai bine. Asta ii dădu curaj
să se arunce fără să mai ezite. Iși fixă drept
reper grămăjoara de rufe ce semăna de la
distanță cu un mușuroi de furnici. Curentul
il izbea tot timpul cu o funie udă, impin-
gindu-1 in aval. Degeaba se zbatea, mormanul
de rufe se depărta neîncetat de dînsul. Miș-
cările lui erau din ce in ce mai rare și mai
vlăguite. Intr-un tirziu atinse malul cu mina.
Se tiri ca un muribund pe pămintul inghețal.
Siichiul vintului nemilos, vîntul de la sfirși-
tul iernii și începutul primăverii il trezi din
amorțeală. O luă la fugă spre hainele aflate
hăt departe. Cu puțin înainte de a ajunge se
prăbuși ca un copac tăiat de la rădăcină. No-
roc că Dodu ieșise din încremenirea de mai
devreme și pornise în intîmpinarea lui. Iși
dezbrăcase cojocul mițos, ciobănesc și acoperi
cu acesta trupul aproape vinăt al lui Emil.
Prin blana cojocului, țiganul, smiorcăind, trans-
figurat. il freca pi* corp, ca să-i pună sîngele
în mișcare. Habar n-avea dacă așa trebuia
procedat, făcea și el ce auzise că se face.
Frăminta parcă un aluat de cozonac și vorbea
ca să se liniștească. „De ce-ai făcut o așa de
mare prostie, mai mare decit tine, Emile ?
Doar ești om cu carte și cu scaun la cap. Hai,
de la un neghiob ca Nichita mă mai aștep-
tam, dar de la tine cu gindul n-aș fi gindit !-
Sub învelișul călduros al cojocului, Emil re-
venea la viață și-și recăpăta curajul. Văzuse,
intr-adevăr, moartea cu ochii, dar ce mai con-
ta acum? Primejdia, era conștient Emil, na
trecuse încă. Nu era exclus să se lase cu o
răceală la plămîni, cu o tuberculoză, ori cu
altceva la fel de rău. Cu cîte ponoase nu te
poți alege după așa ceva. Acum îi era insă
bine, se încălzea și nu-și închipuia să fie alta
fericire mai mare.
„Măi Emile, eu am glumit, omul lui Dum-
nezeu ! Ce, tu nu știi de glumă ?“ se căina,
dezvinovățindu-se, Dodu. stînd in genunchi lin-
gă tovarășul său, din al cărui trup învelit
în cojoaca mițoasa ieșea, un abur cald.
„Lasă, Dodule, că a trecut ! De suta de lei
să nu sufli o vorbă, că dacă află mama e vai
și amar de amîndoi".
Emil Mardare întorsese privirea spre apa
tulbure. Sloiurile se strîngeau ca o turmă de
rinoceri. Dar, dintr-o dată, apa se limpezi și el
văzu ca într-o oglindă chipul supt al maică-si,
mîinile ei chinuite de muncă. In suflet ii
pătrundea privirea ei bună, ce vindeca de
dureri, de supărări, atunci cînd pogora asu-
pra cuiva. Zîmbi, amintindu-și cum se supă-
rase, cum se făcuse ea atunci foc și para
aflind la ce-1 îndemnase Dodu, sa treacă, in
înot, ca un stricat la minte rîul plin eu slo-
iuri de gheață. Avusese ea război mare cu
Dodu, pe care-1 certase să nu uite toată viața
că n-ai dreptul să te joci cu viața Pe Emil
11 dojenise mai cu blindețe și înțelegere și
mai ales îl rugase să aibă milă de dînsa, că
mai are copii de crescut. El îi făgăduise,
dar nu se ținuse de cuvint, nu pentru că
n-ar fi vrut, ci pentru că așa era firea iui.
Nu calcula niciodată, cu toate că i se zicea
neamțul, consecințele unui gest, nu se gindea
c-ar putea fi necugetat. Răspundea unor che-
mări primejdioase regretînd mai tîrziu,
dar ce folos ? Nu se lecuia, și nu rezista is-
pitei. Spiritul lui dc conservare înregistra mo-
mente de eclipsă totală. Asta poate să fi fost
explicația.
Emil nu mai privea apele umflate ale rîu-
lui. Se uita undeva în depărtare fără să caute
ceva anume. Gîndurile îl luaseră cu totul sub
stăpînirea lor înrobitoare. De ce n-am oare
acum puterea să mă arunc în mijlocul cu-
rentului, sâ sfîrșesc odată cu viața asta strîm-
bă ? se întreba Emil mergind tot mai anevo-
ios. Pe mama n-am cum s-o mai supăr. Cel
mult m-aș apropia de ea. Cu Octavia, ce se
întîmplă ? Pe ea cui o las ? Nu-și răspunse,
dar încet, încet, se depărta de cursul rîului.
Acesta făcea acolo un cot și o apuca, tăind
de-a lungul cimpiei, intr-o cu totul altă direc-
ție. Emil o pornise pe cărarea ce ducea spre
orașul Dobrești, ale cărui acoperișuri înalte
se conturau deja.
vasile constantinescu.
★ ★
Văzut din față-i sferă, și din spate —
un cimitir de cifre-amestccate,
în care unele din cînd în cînd tresar
ca la ecoul unui timp din alt hotar ;
iar de la un mormînt la alt mormînt,
Jocuri de trecere — dar pentru cine? — sînt;
pentru vreun vis ce poate n-a avut
vreme cu sine să se fi umplut?...
Cîte un punct — rar, foarte rar — albastru
intre două vise se preschimbă-n astru,
făclie la vreo amintire trează —
și in al sferei infinit de zgură,
care-i balanța pentru starea pură
de fracții ce-n lumină se-ncarnează ?
*
★ ★
Ca un atom albastru și singur și trist
prin orologiul serii căutindu-mi umbra...
In frunzele de foc ale toamnei,
stelele foșnesc cuvinte de taină si spaimă
și sîngele meu parcă-i lumina altui timp.
Nu mai țin minte ecoul divin
al intrării in spațiu — ca un cutremur...
ca o explozie... o moarte... o înviere...
aminlire — din amintire — a cărei ființă?
Ci veșnic mereu mai departe de mine,
tot mai departe, la ultima planetă a cărnii,
la ultimul zid in fața căruia cuvîntul
se contemplă pe sine pină ajunge orb —
de mine mereu mai departe și tot
mai aproape,
ca un atom albastru — și singur și trist.
aurul dumitrașcu
oraș cu măriei
Să învăț pe de rost vîntul rece
rostogolindu-se prin carne precum un text
sfidător : n-am să
pot. Aceiași nori părăsiți de livezi stoluri de
linii moarte
Ca și cum nu despre mine s-ar vorbi
ci despre dragoni. O femeie sau o rețea secretă
monopolizată brusc de un anotimp verde.
Și o implor : un ochi
șiret închipuie dealul tu rămii acum de partea
merișorilor
orbi fugi după ei intoarce-i din drum
Și pină la urmă știu că asa n-ai să faci.
Și sinul tău se va
pierde
într-o gară cu prostănaci.
cinci bărbați și două femei
eu porumbeilor seamănă
cu o spirală
fi convertită în plăcere
r	■—r a d u
cu ochii
la zmeul bumerang
Aceasta este mult dorita așteptare care sperie
porumbeii cartierului
vulturul turtit a cărui urcare și coborîre o
regizez leneș
am văzut așteptarea sub formă de tunel
prin care trecea aerul
sau elicopterul in slalom printre romburi
mai mult albe
batiste tăiate de mină
tot mai multe
tăiate de zor de
insă ceea ce fac
și spaima poate
și zborul în spirală și rombul în vulturul însă
pupilele ți se străpezesc
de atîta deschidere și de mirosul uniform
și de culoarea uniformă
și la capătul firului nu mișcarea transpare
ci așteptarea
spiralată a porumbeilor și așteptarea
legănată a
vulturului și nu îți trece prin cap să lași
totul și să pleci
să cadă vulturul cu o spirală
multicoloră de
porumbei după el pînă după
acoperișuri
i	i o an
și grija
Lumina pe cîmp, mohorul letal, baladesc
bătut de senzații
în plină vară
Și eul îndărătnic în șanțurile aurii din creier
amușinind dealul cu fragi. riul
și drumurile cu umbră
A dispărut lumea, poate și tu
scuturind umerii în briza de seară
Acum va veni imblinzirea, cu călciie de
sticlă și tari
cu nuiaua flexibilă
la capătul căreia înflorește molatic
trifoiul : o slăbiciune
firește, din pricina mirării sălbăticite
Un carnaval de măști multicolore
umplea tot spațiul abisalei ore
ieșită în afara marelui cadran
al ornicului în ființă suveran.
Și dublu-al fiecărui dansator
cu mască, țopăind într-un picior,
mă întrebam care sînt cel real
în cosmosul acelui meta-cosmos bal.
Am fost cindva acolo — încă simt
în carte semne-cifre ce nu mint,
între neuroni — scintei dintr-o lumină
ce în atomo-psihica stelară
nu a atins încă lucirea clară
incit in suflet liberă să vină.
★
★ ★
O, binecuvântată adiere
din nevăzute, neștiute sfere,
cum te strecori în mine uneori
și sufletul devine pînă-n zori
un tainic univers de ghicitori
prin care urc in vreme ce cobor.
Voi mai străbate două sau trei vieți
pînă la pragul albei dimineți —
mai albă ca lumina tuturor
sorilor ce vin din viitor,
ca al luminii tainic minereu,
ca lacrima din ochiul unui zeu —
și voi fi pierdutul călător
care-n sfîrșit ajunge la izvor.
In albul ochiului transcendental,
iluzia e-un labirint real.
★
★ ★
O noapte ca un gălbenuș de Ou,
buricul cerului înfășurase —
purificat, se închega din nou
un univers de pete luminoase.
Din carnea universului defunct
— mărime într-un șir dc sterpe fracții —
iși rotunjea hotarul doar un punct
în sine născător de vaste spații.
Și nu am mai văzut nimic în cer.
Nici pe pămînt. Și nici măcar in mine.
Desen pe-o față de brancardier
in gangul unor hibrisuri divine —
sau poate calendarul rătăcise
un vis prea scurt dintr-un noian de vise.
(Din ciclul „Reflecții")
la orele 24
La orele 24 mașinile se retrag la depouri
florile mor neesențiale pe străzi
viața ta merge pînă la orele 26 apoi începe ziua
plouă torențial la orele 24 ezra pound rămîne
fără prieteni
la orele 24 nu ai 24 de ani speriat sari în
mijlocul casei
nu ai scris 24 de cărți pe ultimele 23 le-ai
aruncat
în foc plictisit
pui prinsoare pe deșteptăciunea iubirii
vătămătoarea idee de nemurire este linșată
din nou
au scris și alții pină la orele 24 despre
nebunie rachiu
despre cărți
Mistuit de nevroze la ora aceasta
ești invitat la dans de ecou.
and ri esc u-------------------------------------
paraphernai ia
toată paraphernalia obișnuită, care vine pare-se
din inspirație,
licorne, salamandre, anaconde, aligatori
de fildeș,
gargouilles cu nume lichid,
combinație voluptuoasă a dorințelor opuse,
iar imediat ar urma catedrala
cu miile de cocoșați
cu miile de cupole transparente pe spinare
transparente ca strada prăfuită și fierbinte
fără măturători fără
trecători
amalgamul de lumină și praf care se lasă
ca boabele de mercur
pe stradă și în general tot coșmarul care
ia naștere
în nopțile în care ploaia cade prin multitudinea
dc gargouilles
lungi și puternice pe străzi prea curate
negre și lucioase de curățenie
printre măturători dar în pustietatea albă
a sticlelor de lapte
și a borcanelor de iaurt
ni o kl o v a n  -----------------------------■——
lîngă mine în umbră
Lingă mine in umbră stă azi eustațiu și
privește urît
aburirea trompetei sale
Picioarele-i atîrnă în golul roz dintre
versete
în timp
ce frigul ondulează de jur-împrejur
Ultima cursă pocnește afară stropind pereții
c-un sînge vulgar : „gata și cu toamna,
de-acum cîinii
vor linge numai sare“
Brusc se ridică apoi și scuipă în toc
micul oval de sidef al Însingurării sale
— Convorbiri Hawi
fruct al
pămîntuiui
Goală șerpui prin iarbă, fruct al pămîntuiui,
din bălțile albe-ale cerului, albele păsări îți strigă :
ay, ay!... șerpuie-n iarba înaltă
femeia în chip de ferigă.
Din adîncul pădurii, glasul pădurii,
glasul pămîntuiui din adîncul pămîntuiui strigă :
ay, ay șerpuie-n iarba înaltă
femeia în chip de ferigă.
)
Din spuma valului rece, sirenele, valul
rece taie delfinii și strigă :
ay, ay !.,. șerpuie-n iarba înaltă
sufletul nostru în chip de ferigă.
î
Nestemate albastre ale mărilor țărmuri...
caii pe plajă în galop, herghelii...
ay, ay !... fructul pămintului din iarba înaltă,
fruct al păcatului ce șerpui.
povestea
țărmul ui
Era un țărm de aur cum nu fusese țărm
cu păsări mari ce dau in aer sămn
Or sînii tăi.de acolo, mari globuri de cristal,
atrag prin strălucire vapoarele la mal.
I
Și-adesea îți plimbi trupul frumos de abanos
o, tu înaripata privirii mele-n jos !
Și-ai mîinile întinse
și șolduri care-nțeapă
și pielea ta ca pielea delfinilor în apă.
în ape
în apele deschise și calme să-ți arunci
tot farmecul, femeie, ucigător. Atunci,
rămasă pentru ochii mei lacomi așa goală
în apele deschise și calme — ideală.
S-or repezi doi nuferi, ca două mari pocale,
să‘soarbă cu plăcere din farmecele tale
și cînd o să te-nchidă in adincuri, să nu suferi,
de vai, obrăznicia naivă-a acelor nuferi.
inima
Mă uit și eu și văd cum în apă
mi se oglindește inima.
Eu tocmai voiam să beau
cînd văd că în apă
mi se oglindește inima.
I
Tare bine, zic,
eu nu mi-am văzut
niciodată inima.
i
Beau eu din apă
si văd cum îmi beau inima.
I
Tare bine, zic,
eu nu mi-am băut niciodată inima.
Tare, tare bine...
Măcar atît.
stare cu femeie și pește
Adică o femeie
care stă așa
cu fața spre apă ;
doarme în spatele ei
ochiul
ce ar trebui
pe ea să o vadă ;
se gîndește să moară
de fapt era moartă
și ea se gîndește să moară...
Adică o femeie care stă așa cu un ochi
în afară
I
Vede femeia în apă un pește
fără culoare
și fără miros
adică femeia vede
și se teme de pește
gîndește
să moară frumos.
Vai, peștele, peștele
șarpele, poate,
mare,
sticlos !
ghedeon mihalache
într-acolo,
inima mea
Să fi avut zece sau poate doar
unsprezece ani. Dormea cu spate-
le sprijinit de malul ușor înclinat,
într-o poziție nefirească pentru dinsul.
De partea cealaltă a riului, trei copii
ceva mai mari, se duelau cu niște bețe
scurte, dar destul de groase spre a re-
zista loviturilor. Sen ii privi cu nepăsare.
Pe șes, ici-colo, pășteau cîteva vaci bâl-
țate. Din cind în cînd, cite una sau
două veneau spre a se adăpa. apoi ple-
cau din nou in căutarea hranei. O-
chii lui Sen poposiră citeva clipe dea-
supra dealului Împădurit din fața sa,
acolo unde vitele ar fi găsit hrană în-
destulătoare. dacă din cine știe ce pri-
cină acest lucru n-ar fi fost interzis.
Revenind asupra celui adormit, se in-
trebă cum de nu-1 trezesc strigătele du-
elgiîlor. nedumerire iscată de faptul că
el nu putea adormi, in asemenea condi-
ții, dar tocmai atunci copilul iși schim-
bă poziția, intorcindu-se cu spatele spre
gălăgioși, ceea ce. desigur, nu schimb.]
datele problemei. Trebuie să fi fost tare
ostenit sau poate că, la urma urmei, se
prefăcea doar. Acest gind neașteptat il
miră chiar și pe Sen, întrucît n-avea
nici un motiv sâ presupună așa ceva. To-
tuși. dacă se gindea taine, căldura înă-
bușitoare și. mai ales, poziția incomodă,
făceau greu de admis somnul. Oare se
prefăcea intr-adevăr ? In ce scop ? se
întrebă Sen. Nu găsi nici cea mai vagă
explicație. Pentru o vreme, nici nu se ,
gindi la asta.
Fie că nu observase de la început, fie
că schimbarea survenise între timp, de
această dată sesiză ceva. Copiii erau
puțin prea mari pentru a se juca de-a
duelul (cum de nu se gindise la asta
mai înainte?), și o făceau intr-un mod
cu totul nepotrivit. Se duelau toți trei
deodată, apărindu-se și lovind fiecare
cum putea, cu o furie care lăsa impre-
sia că se bat de-adevăratelea. Uneori,
săreau doi contra unul, și culmea, chiar
pe cel mai slab, pînă îl scoteau din joc
dacă așa ceva putea fi numit joc, lupta
fiind continuată între cei rămași, cu
aceeași furie neobosită, îneît era de
mirare cit rezistau. Alteori se înverșu-
r
supermagazin ul
realității
>
Frecventez mai ales
supermagazinul realității...
De aici mă îmbrac.
mă incalț,
mă hrănesc,
cu/o,mparind tot felul
de sortimente :
fapte, intimplări, evenimente,
senzații, impresii—sentimente.
Realitatea mă sesizează,
iar eu îi răspund luind condica
dc sugestii și reclamații...
cu prins
fiind ul
Oul dezghiocat de mistere în mina mea
această naștere —
ochiul în căutarea sărutului
soarele gest deschis în iarba placentei,
gura purpurie salivă
in valea acestui torent,
trupul său istovit
in sîngele ceasului,
dinspre lumină se crapă fîntini
pleoapă pe pleoapă
știind cum ținuturi sălbatice
adăpostesc fiarele paradisului,
dinspre lumină mame subțiri
își tremură carnea
în gesturi rotunde,
în mîna mea un oaspete nou —
trupul care-mi astîmpără
boabe de somn în clipire,
această naștere —
mîinile sale, fierbinți însemnînd
cuprinderea.
nau împotriva celui ce încerca să se
eschiveze prin fugă, astfel că nu era
chip să scapi. Păreau să se fi înțeles
în a-și pricinui cît mai multe vînătăi,
cu toate că nimeni nu vărsa vreo lacri-
mă, deși ii vedea adesea scăpind bețele
din mină în urma unor lovituri peste
degete, cap sau aiurea, cînd își prindeau
părțile lovite și se încovoiau de durere,
timp în care adversarul aștepta răbdă-
tor să-și revină, în afara faptului cînd
nu erau toți trei indisponibili. Acest as-
pect, anume că nu se plîngeau deloc
(ceea ce, se înețlege, ar fi fost lucrul
cel mai firesc din partea lor în condi-
țiile date), îl nedumeri pe spectator în-
trebîndu-se dacă nu cumva totul era o
pantomimă. Dar ce rost avea ca unul
să se prefacă a dormi, iar alții să mi-
meze furia ruptei și a durerii ? Și pentru
cine? de vreme ce era singurul adult
din preajmă, pe care copiii nici măcar
nu-1 cunoșteau. Sen făcu ochii mari. Nu
găsea nici o explicație logică însă făcu
ochii mari în urma unui sentiment ob-
scur, imposibil de tradus în cuvinte. In
fapt, era intuiția unei metarealități, dar
uacă puteai da un nume acelui senti-
ment, nu înseamnă că lămureai cuprin-
sul (sau necuprinsul) său, și aici surve-
nea imposibilitatea traducerii. Lucrurile
se prezentau sub formă antinomică, însă
era treaba ta dacă le accepți sau nu, iar
Sen nu numai că le accepta, ci se stră-
duia pe cit posibil să le și explice. In si-
nea sa recunoștea că o explicație, oricît ar
fi fost de ingenioasă, ar fi știrbit farme-
cul acelui ceva nu știu cum și nu știu
de unde, mult prea bogat în sugestii ca
să-1 închizi intr-un flacon raționalist.
Pe nesimțite și in pofida a ceea ce
se aștepta de la dinsul, adormi. Visă ur-
mătoarele : Se făcea că doarme pe o pa-
jiște și visează o pajiște plină cu flori.
De undeva apăru o fată foarte tînărâ,
aproape copilă, îmbrăcată într-o rochie
albă, nespus de albă, și desculță. II luă
de mînă, spunindu-i ceva ce mai tîrziu
nu-și aminti, dar era clară intenția ei
de-al duce undeva. Într-adevăr, după
un drum destul de complicat prin iarba
inaltă (ce nevoie avea să facă atîtea o-
colișuri, cînd ar fi putut merge drept?),
ajunseră in fața unei case ce părea că
intrase pe jumătate in pămînt. într-atît
de joase erau ferestrele. Nu semăna cu
nimic din ceea ce văzuse, poate doar a
căsuță de pădurar, în schimb, îi trezi
un puternic sentiment de nostalgie. Se
opri dinaintea unei ferestre sparte —
fata dispăruse subit — și fu suficient să
pășească pervazul pentru a intra în
casă. Odaia era strimtă și complet goa-
lă. Ici-colo atîrnau fire de păianjeni,
iar praful gros arăta că nu mai fusese
locuită de cine știe cîtă vreme. Senti-
mentul de nostalgie nu-1 părăsi nici aici,
nici în celelalte camere, prin care pa-
re-se că pluti, deoarece nu i se impreg-
nase imaginea mersului său. Cu cît nu-
mărul camerelor creștea, cu atît deve-
neau mai curate și mai spațioase. într-
una singură găsi un morman imens de
creioane mici, mijlocii și foarte mari,
insă ciudat, toate fiind absolut inutili-
zabile. Tot răscolindu-le, dădu peste o
roată de bicicletă, o minge spartă, o praș-
tie ruptă și cîteva cărți de joc. Păru să
se întoarcă pe același drum, deși era al-
tul. prin camere din ce în ce mai strim-
te și prăfuite și absolut goale. Aici visul
deveni neclar, avu impresia că mai par-
curge un șir nedefinit de încăperi, în-
tr-o dezolare persistenta, apăsătoare, ca
o stihie. Prinse a fugi prin căsoiul care
n-am contrazis-o
•
Am rîs...
Ea mi-a spus că rid
de parcă rîsul meu
se tăvălește pe caldarim
spărgindu-se în bucățele mici, mici...
N-am contrazis-o.
Am întrebat-o ce e după ca existența.
După mine existența—un.
Profesorul ne vorbea
despre scriitori meseriași,
eu m-am gîndit că un scriitor scrie
și după moartea lui.
Țineam in mină un covrig.
-Parcă ții o idee..."
N-am contrazis-o...
Sufletul meu în adine germinează
o Pasăre,
sufletul tău în adine germinează
un Lucru —
risipă a ochiului nostru in rid
germinează clipa în care-am știut
suferința,
numai in adine
către toate iluminările
Cintul —
eternă respirare în memoria frunzei,
numai în adine sufletul nostru
t
din înțeles în înțeles
pînă copilul fiind
colindă lacrima lumii.
Vasile POPA
nu se mai termina de terminat, urmărit
de copilul adormit pe malul riului. Nu-i
era clar de ce-1 urmărește, apoi înțelese
că băiatul căuta ajutorul lui, el însuși
fiind urmărit de cei trei care se duela-
seră pe celălalt mal, dar era prea tîr-
ziu, căci un soi de scări foarte compli-
cate îi despărțeau fără putință de apro-
piere. O disperare inumană îi dădu im-
pulsul să se arunce din virful acelor scări
spre copilul care, paradoxal, era el în-
suși, însă pînă și acest lucru părea irea-
lizabil din pricina apocalipsei scărilor,
astfel că disperarea lui răbufni intr-un
urlet incredibil de durere, neputință și
frustrare.
Atunci se trezi. Băiatul încă mai dor-
mea, în schimb duelgii fugăreau un vi-
țel. Sub impresia visului, vedea cu alți
ochi întreaga scenă. Copilul dormea așa
cum trebuia să doarmă, nu mai găsea
nimic firesc în somnul lui. De asemenea,
cei ce fugăreau vițelul, deveniseră ceea
ce erau, incît pînă și acesta părea să
participe la joaca lor, II trăgeau de coa-
dă sau, în glumă, încercau să-1 încalece.
II stropeau cu apă, dar mai cu seamă, il
împiedicau să meargă la maică-sa, ne-
voie pe care vițelul și-o exprima prin-
tr-un muget prelung. Sen crezu în a-
ceastă imagine idilică a bunelor intenții
și atunci îi văzu pe copii cum se stră-
duiesc să-1 culce la pămînt. Nu știa de
ce țin cu tot dinadinsul să realizeze acest
lucru, de altfel nici nu-i trecu o ase-
menea întrebare prin minte. Deocamdată,
era absorbit de joc în sine. In ’i-
nii mari, nu se schimbase nimic. îl stro-
peau cu apă, voiau să-1 încalece ori *1
lăsau să fugă puțin, numai că de fiecare
dată se străduiau să-1 culce la pămînt,
si parcă nici atunci nu căutau să ducă
treaba pînă la capăt, ci numai să-1 în-
genuncheze. Probabil că această imagine
îi amuza sau naiba știe de ce. Repetiția
acestui gest îl neliniști pe Sen. Cu toată
fragilitatea animalului, acesta nu se
lăsa doborît. Era chiar de mirare cum
de ei trei nu reușesc să supună o ființă
atît de plăpindă. Se poate ca nici copii-
lor, să nu Ie fi fost prea clare intențiile
lor, din această indecizie năseîndu-se sla-
bele lor rezultate. Restul scenei fu in-
finit de scurtă față de durata zbenguie-
lilor de pînă atunci, în schimb memoria
lui o reținu ca fiind cea mai lungă din
întreaga după-amiază.
Unul dintre copii trăgea cu violență
de coada viețlului, al doilea îl ținea dc
cap, lovind totodată cu picioarele peste
picioarele animalului, în timp ce al trei-
lea se chinuia să-1 înjunghie cu ceva ce
putea fi cuțit, dar care, după cum obser-
vă mai tîrziu, se dovedi a fi o bucată
de seceră ruptă, împreună cu minerul
ei. Vițelul mugea de ți se rupea inima,
copilul tot se mai chinuia să-1 înjunghie
cînd Sen își reveni din uluire și strigă
la ei. Nici nu știu cînd parcursese cei
cincizeci-șaizeci de metri pînă acolo, ca
să constate că tot ce se mai putea face
era să încerce să oprească singele ce
se scurgea repede-repede din gîtlejul vi-
țelului în pîrîiașul peste care căzuse
de-a curmezișul. Culcat în apă, cu capul
sprijinit de grumazul animalului, fu
zguduit de un acces înfiorător de plîns,
în vereme ce sîngele i se prelingea în-
cet-încet printre degete. Tocmai atunci,
copilul a cărui somn nu putuse fu tulbu-
rat de nimic, se trezi și prinse a mugi
cu aproape aceleași tonalități ca ale
vițelului răpus, îneît pînă și fugarii a-
junși hăt-hăt departe se opriră uluiți,
văzîndu-1 cum aleargă mugind spre va-
cile ce-și ridicaseră neliniștite capetele.
certificatul
în certificat
mi-au scris mai întii
Pișcu
apoi Daniel
apoi și Marian.
Acum de-abia îmi dau seama
că acela sint cu.
eroică,
simfonia
Pe stradă mașinile sforăie
La ușă se aude soneria
Bărbatul ridică glasul la nevastă
Dar ea nu se lasă
Eitică simfonia .
Daniel PIȘCU
Corneliu BABA :
Fata in roz'
Convorbiri literare — 10
dialogul artelor
Parafiazindu-1 pe Bissiere, Cor-
neliu Baba zicea că : „pictez ca să
Fiu mai puțin singur“. Artistul nu
a căzut și nu va cădea vreodată
pradă singurătății. Oamenii din ta-
blourile lui sînt atît de vii, că-i pot
ține oricînd, și cu plăcere, de urît.
Și noi, avînd în preajmă un ase-
menea artist, un contemporan .11
nostru, ne putem socoti mai apărați,
inai puțin singuri.
.Grigore ILISEI
1
portret al artistului
Vremea cind l-am întâlnit prima
dată pe Corneliu Baba, este a-
dinc îndepărtați! dc trecut.
Imi aduc aminte, că într-o zi, fi-
ind la Institutul de arte plastice
din Iași, am făcut cunoștință cu el
și strîngerea de mînă ce ne-am dat-o
atunci, pentru prima dată, a fost
de fapt, legămîntul simbolic al unei
prietenii pentru totdeauna. Această
veche prietenie nu este numai de
ordinul unei simple afecțiuni senti-
mentale, ci al unui factor mult mai
puternic, care-și găsește expresia
într-o completă comuniune de gîn-
duri, pasiuni .respect față de me-
serie și mai presus de toate ace-
leași aspirații, spre care am năzuit
împreună în arta noastră.
Prietenia mea pentru Corneliu Ba-
ba este discretă, fără exteriorizări
vizibile, ea fiind mult mai profun-
dă, alimentată mereu de marea sti-
mă ce o am pentru realul său ta-
lent și pentru acel exemplu de
conștiință și răspundere profesiona-
lă de la care nu a abdicat nicioda-
tă.
Obsedat mereu de năzuința spre
desăvîrșire, Baba se dăruie cu
trup și suflet picturii sale, ducind
zi de zi de dimineață pînă seara,
o îndîrjită luptă în care munca și
pasiunea, se contopesc în marea
lui exigență, lipsită de compromi-
suri. pentru a-și pune în valoare
multiplele sale resurse creatoare.
Corneliu Baba nu este un spon-
tan. pictura sa este rezultatul unor
momente de adîncă meditație des-
pre oameni, viață și artă. Fiecare
lucrare a sa încorporează un timp
îndelungat de pregătire, printr-un
mane număr de studii, atît în de-
sen cît și în culoare. Aceste studii
pot fi socotite la rîndul lor adevă-
rate opere de sine stătătoare, de o
reală valcare artistică.
Acum, cînd anii i-au încărunțit
tîmplele, putem afirma cu multă
certitudine că el a atins cele mai
înalte cote ale desăvîrșirii. Pictu-
ra lui și-a ocupat astăzi, prin pro-
pria sa forță, locul ce i se cuvine
în arta universală.
Corneliu Baba, omul, rămîne veș-
nic fixat pe verticalitate, neclintit
în principiile sale despre demnita-
te, omenie, fruimos și bine, nead-
mițînd nici o abdicare de la aceste
principii, atit în relațiile sale cu
semenii lui cît și în artă.
Ion IRIMESCU
profesorul meu
Mi-aduc bine aminte. Eram în
anul I la Belle-Arte cînd l-am
cunoscut pe Corneliu Baba ea
asistent al profesorului Jan Cosmo-
vici. Lucram pe amîndouă fețele hir-
tiei. Pe-o parte cu vîrful creionu-
lui, cum ne cerea profesorul, pe cea-
laltă parte cum ne cerea asistentul
său. Corneliu Baba, în pete mari
de cărbune, incercind să despărțim
lumina de întuneric, „așa cum a fă-
cut-o D-zeu la începutul lumii".
Mă vrăjise de la început pictorul
Corneliu Baba cu figura, gesturile și
cu puterea Iui de-a ne Inocula, prin
cuvinte însuflețite, dragoste și pasiu-
ne pentru meseria de pictor. De a-
ceea, cînd a fost numit profesor la
catedra de decorativă, pe un post ră-
mas vacant, m-am transferat la deco-
rativă — pentru a fi mereu în preaj-
ma lui.
Aranjarea modelului ne stîrnea tot-
deauna mare interes, maestrul ști-
ind să descopere prin intermeaii'l
mișcării, a vestimentației, draperiilor
și luminii, taine și frumuseți nebă-
nuite, de care se bucura ca un copil,
făcindu-ne și pe noi să le vedem
și să ne bucurăm, chiar dacă era vor-
ba doar de-o natură statică. O față
de masă albă, pe-un fond alb, o sti-
clă de lapte, o căniță albă și-un șer-
vet alb, și-o farfurie albă cu ouă ;
o problemă de alburi. Stăteam ore
întregi privind ouăle din farfurie, pi-
nă cînd vedeam apărind o aureolă
in jurul lor! Obiectele căpătau alte
semnificații. Nu numai forma plasti-
că. ovală cu axe, dar oul conținea
viață, spirit. Luminile ți umbrele,
care se fugăreau pe obiecte, creau o
lume nouă, aparte, uneori bizară, dra-
matică.
In acea perioadă a studenției mele,
lucram pe timpul vacanțelor și in a-
telierul său din curtea Academiei,
unde mă invitase ca ucenic, procu-
rindu-mi pînze, cartoane, culori, șl
pensoane și verniuri. Eram numai
ochi și urechi. Căutam să-1 imit pină
și în gesturile comportamentului din
toate zilele, urmârindu-i verva, iro-
nia ascuțită, istețimea de minte-brici,
ochii vii cu sclipiri dese...
De aceea poate câ am fost așa mult
-atras de Corneliu Baba, care deve-
nise pentru mine un mit și de care
greu m-am desprins. După ani de chi-
nuri, pină s-ajung iarăși eu.
Am admirat întotdeauna la el în-
drăzneala în artă, sinceritatea, con-
secvența și repulsia față de compro-
mis și faptul că a rămas același, fie
că era socotit formalist, atunci cind
formalismul avea alt înțeles, un prost
înțeles, fie că era socotit ca făcînd o ■
pictură veche clasică, atunci cînd ti-
neretul umbla cu albumele deschise la
diferite curente străine trecătoare, fie
că era socotit, mai puțin colorist, pen-
tru că el știe de la profesorul său To-
nitza că „a fi colorist nu înseamnă
a folosi toate culorile existente și
mai ales așa cum le iei din tub".
Pentru aceasta, astăzi, cind împli-
nește 80 de ani, îi spun sărut mina
acestui mare maestru și dascăl al
meu. In singurătatea atelierului său
poate se va bucura câzîndu-i sub ochi
aceste rinduri scrise cu sinceritatea
moștenită de la el, prin care vreau
sâ-i spun câ in tot timpul care s-a
scurs de Ia terminarea școlii de fie-
care dată cînd am lucrat ceva, mi-am
pus întrebarea dacă ceea ce am fă-
cut i-ar place maestrului meu.
Dan HATMANU
contemporanul nostru
Meșterul umblă și astăzi, neobosit
ca întotdeauna, în căutarea sub-
limului în artă. Din această per-
petuă neliniște se țese liniștea cla-
sică a pînzelor sale. Mereu pe ace-
lași drum, după cum a mărturisit-o
cîndva, pentru oă i-au repudiat
schimbările de dragul schimbării,
„Nu m-am schimbat în pictură fi-
indcă am socotit întotdeauna că
mai este încă mult de făcut cu
mijloacele pe care le am". Nu s-a
abătut, așadar pe căi lăturalnice,
nici n-a ales poteca ușoa-ă, domoală,
pentru urcuș. A suit pieptiș, prin-
tr-o muncă sisifică în atelier, din
noapte în noapte, dorind fierbinte
să ajungă la esențe, la simplitate
și profunzime. Cum tot el spune
într-o altă spovedanie a sa, pictu-
ra a fost pentru dînsul un viciu.
Intrarea in această artă nu i-a fost
lină. Au existat destule și grele ob-
stacole. Tatăl său, pictor originar
din Banat, l-a îndemnat să îmbră-
țișeze cariera didactică. La Acade-
mia de arte din București a rămas
corigent ia pictură. A studiat filo-
logia și filosofia. a cintat la vioară.
Și-a început munca la catedră un-
deva în provincie, cînd a ieșit îna
intea lui Nicolae Tonitza. Acesta a
simțit printr-o ochire cu cine avea
de-a face, a adulmecat mireasma
rară a talentului autentic.
Cu zestrea de sensibilitate pe ca-
re a strîns-o din anii de studii fi-
lologice și filosofice și din vremea
cîntului la vioară, cu harul său de
pictor și cu puterea fabuloasă de
a sta și a trudi la șevalet. Corneliu
Baba și-a croit pîrtia sa inconfun-
d a bilă în arta românească și cea
universală. El a urmărit cu obsti-
nație, încă de la începuturi, cînd
cromatica și tehnica tonitziană ca
și catifelările lui Luchian, se regă-
seau cu ecouri mai vii sau ma, stin-
se, trecute evident prin filtrul pro-
priu, în pînzele sade, să găsească
modul particular de exprimare. Cu-
lorile au căpătat repede acel luciu,
acea străluminate de bătrine icoane
pictate pe lemn și un dramatism
surdinizat. lăuntric. Chipurile oa-
menilor, zugrăviți de Corneliu Ba-
ba nu seamănă cu nimeni, pentru
că pictorul are puterea de a scoborl
în adincul sufletelor lor.
brize
funigei
Blasfemie, a spus pentru a doua
oară în loja plină și l-am văzut
cum își tamponează fruntea, un
parfum necunoscut, de ierburi jilave
se răspîndi iarăși în lojă, ca la în-
ceputul secolului, ce blasfemie, încă
o dată, și mai siflant, și mai expre-
siv. Cineva, din față, întoarse capul,
bătrînul actor iți tampona buzele, în-
că frumoase, pline și umede la cei
80 de ani, știam de ce e atit de por-
nit, înaintea spectacolului, în hol, îmi
spusese că de asta venise, să vadă
ce-a făcut ăsta, rostea ăsta uitîndu-se
la mocheta de culoarea havanei, ce-a
făcut ăsta din Rică Venturiano, a-
uzise ce necuviință a săvîrșit numai
și acceptînd să ia un rol atît de,
în care au strălucit cei mai etc., etc.
Chiar așa ?, blasfemie ?, mă întrebam
văzînd indignarea patetică a bătri-
nului dar și atenția, plăcerea cu ca-
re ceilalți din lojă urmăreau dezin-
voltura celui de pe scenă, nu cumva
asistam la una din acele mici de-
monstrații de orgoliu in stingere, ne-
convingătoare, mai mult de ochii lu-
mii, ca o răzvrătire, ultima poate, a
gloriei trecute, cochetărie nevinova-
tă pe care cei faimoși altădată și-o
îngăduie, știind prea bine că nu con-
ving pe nimeni dar că amuză pe
toată lumea, bătrînul mare actor își
vira batista în buzunarul de la piept,
își pipăia crizantema de la butonie-
ră și, minute în șir, uitind de noi,
se lăsa furat de jocul celuilalt Rică.
fața i se deschidea în memorabilul
Iui suris. cel de altădată, atît de
bine știut de noi, își batea genunchii
cu palmele, se bucura pur și sim-
plu, își scotea iar batista, ce blasfe-
mie. monșer!. și din nou, mie, la
ureche, pe Rică îl făceam în 925.
ți-aduci aminte?, a, tu nici nu erai,
du-te mîine la Fundație, să vezi ce
scriau jurnalele (in urechea mea,
925 ar fi trebuit sâ sune cum sună
1812, sau 1859, sau...).
Cînd sala a explodat în aplauze, el
a ieșit primul, l-am urmărit cum co-
boară treptele marelui hol și iese în
ultimul apus de octombrie, printre
frunzele troienite în ușile teatrului.
M-am întors între aplauze. Știam ce-o
sâ facă. Pe trotuar, și-a rărit pașii,
și-a reluat ținuta cu care-și obișnu-
ise orașul, trecu strada să vadă afi-
șul, se aplecă să citească distribu-
ția. semăna acum cu unul din ne-
gustorii de tablouri ai lui Daumier,
se strimbă, o luă calm pe la Cina,
la Gulliver se apropie de chioșcul cu
zahăr-vată și începu să mănînce prin-
tre puștii pestriți, rîdeau cu toții, u-
nul cu teniși desperecheați îl conduse
pină la bloc, pe bordurile vitrinelor
cădeau funigei de aur, ce unic e a-
pusul ăsta f, cum te cheamă, mă?,
și-i dădu puștiului trei lei să-și mai
cumpere puf de zahăr (de-a.ș fi fost
in lift, cu el, mi-ar fi spus, ascul-
tă-mă, dragul meu, nimicurile astea
contează, nuuu...).
După cîteva zile, doamna M. avea
să-mi povestească ce se întîmplase.
Sâ-ți spun ce s-a întâmplat, dragă,
după premieră, ce i-ați făcut de-a
venit așa de cătrănit ?, nimic, doam-
nă, am încercat, nu stai, să-ți spun,
a intrat în casă ștergîndu-și ofuscat
mîinile cu batista, și-a aruncat ga-
roafa, garoafă ?, am întrebat, mă rog,
crizantema, da, crizantemă era, că
doar eu i-am prins-o în butonieră
înainte de spectacol, și blasfemie în
sus, blasfemie în jos, îmi venea să
și rid, știam că din cind în cind ii
place să-mi ofere cîte-un crîmpei dia
rolurile lui vechi, tăceam, ce vrei,
soție de actor, de fost mare actor, să
nu mă spui, am îndrăznit, ertftn, să-1
întreb, ce-i cu tine ?, cine te-a scos
din sărite, soro ?, blasfemie, tot șu-
iera printre dinți ca un șarpe cu
clopoței, să nu mă spui, pînă am
prins tilcul supărării, lui, ăla, cum
îi zice, tu. ăla, cîrlionțatul, care fa-
ce acum Rică Venturiano, de la ăla
a pornit totul, că-i așa și pe din-
colo, că ce tupeu să-1 joace pe Ven-
turiano, că el în 925, cunoști, nu ?,
enfin. îl îndemn la o linguriță de
cireșe amare în pahar brumat și cînd
să înghită, hop, telefonul, mă duc să
răspund, cine crezi ?, ăsta, Rică ăslL
nou, sărut mîinile, că vrea să-i vor-
bească maestrului, da, poftim matale,
vorbește cu maestrul.
Intr-adevăr. S. l-a sunat după pre-
mieră, avea să-mi spună chiar S. du-
pă o săptămînă, a ținut foarte mult
să-1 sune și, mai emoționat decît pe
scenă, așa cel puțin avea să-mi pre-
cizeze S„ l-a asigurat pe bătrîn că
n-ar fi putut gusta modestul lui suc-
ces, succesul fusese o evidență, zic
eu acum, nu l-ar fi putut gusta pe
de-a-nttregul, dacă n-ar fi adus un
omagiu din inimă înaintașului, celui
care, in 925 etc., etc.
După telefon, bătrînul, cu aceeași
proaspătă convingere, trecu dintr-o
cameră în alta, defilînd prin fața
doamnei M. și tot arătând spre fe-
reastră, inubliabil, repeta într-una,
inubliabil, dragă, să știi că scumpul
de S. a scos un Venturiano mai mult
decît onorabil, e-adevărat, cu niște
mici chixuri, pe ici, pe colo, dar
ți-o repet, inubliabil...
îl și vad, terminîndu-și defilarea
și ieșind, întîi punîndu-și la loc gar-
denia, gardenia ?, nu crizantema, fi-
xînd-o cu voluta aceea inimitabilă a
mîinii, ca și cum i-ar fi scuturat
polen de pe petale, și ieșind în pro-
menada străzii, printre funigei, funi-
geii se zbat în urma luî, bătrînul se
strecoară, trece dincolo, la Conti-
nental, salută pe cineva cu dreapta,
hiperbolic, e fericit, trebuie să se va-
dă că e fericit, că cerul e de culoa-
rea crizantemei lui, uitați-vă, nu vi
se nare că apusul ăsta de octombrie
e de culoarea acestei frumoase cri-
zanteme ?, alunecă, se prelinge, plu-
tește, e el, acolo, în umbra marelui
magazin, toneta cu puf de zahăr, cu
funigeii dulci și lipicio.și, mirosind
înecăcios a zahăr ars, zahărul ars,
ehe, tos, cubic, zahărul de Bucecea,
kandel, zahărul căpățînă, din celălalt
veac, acolo...
Val GHEORGHIE
t
------------------------------- universalia
alexandru odobescu și walter scot!
Alături de Young, Ossian și Byron,
Walter Scott devine în Principa-
tele române unul din scriitorii
străini cei mai receptați de public. W.
Sco— a fost „selectat" și impus de
ambianța noastră românească și prefe-
rințele ei artistice. Opera sa circula
în primele decenii ale secolului tre-
cut semnalîndu-și prezența în origi-
nal în bibliotecile particulare (cea a
familiilor Balș sau Rosnovanu) ca si
în bibliotecile publice sau în librări-
ile vremii. Traducerile nu s-au lăsat
așteptate ; în 1830 „Curierul românesc"
anunța traducerea unei opere de W.
Scott. La București în 1856 apar
două romane ale sale traduse de G.
Baronzzi Ricardu Inimă de Leu și Fi-
danțata de Lammermoor. Aceste tra-
duceri vor continua cu Logodnica
lui Trierman tradusă și tipărită în
1856 de Alecu Minescu. Gustul pen-
tru literatura lui Scott se realizează
în contextul favorizant al interesului
general pentru istorie și anecdota is-
torică. Analiza raportului între Al.
Odobescu și istorismul european ge-
neral in epocă deschide o altă pers-
pectivă raportului dintre cei doi pro-
zatori menționați. Scriitorul român era
el însuși un istoric și în speță un
profund istoric al artei, preocupat,
sub semnul unei serioase specializări,
— de arta universală iar în cadrul
acesteia de arta românească. Este as-
pectul cel mai pregnant al întregii
activități a omului de cultură Odo-
bescu, aspect ce s-a materializat în
volumul său Istoria arheologiei —
una din cele mai complete realizări
de acest gen pe plan european. Nume-
roase studii, între care Tezaurul dc
la Pietroasa i-au adus deplina con-
firmare a meritelor sale științifice
între istoricii europeni din epoca sa.
(W. Deonna vorbește despre Istoria
arheologiei ca despre a sinteză uni-
că în felul său pe plan european—cf.
W, Deonna „L’archeologie", 1922). Fi-
rește, afinitățile pentru proza lui Wal-
ter Scott erau explicabile și prin pa-
siunea acestuia pentru istorie. Desigur
am greși dacă l-am erija pe Scott și
în această privință în postura unui
model absolut pentru Odobescu. Walter
Scott, dincolo de utilizarea surselor
istorice în operele sale, rămîne la
stadiul de colecționar de obiecte cu
valoare istorică și opere de artă în
fastuoasa sa reședință de la Abbots-
ford ; Odobescu care avea și el ace-
eași pasiune a obiectului patinat de
istorie și aceleași voluptăți de biblio-
fil, nu rămîne la acest stadiu ci prin
lucrările sale se consacră pe plan na-
țional și european ca istoric de ar-
tă. Un alt paralelism l-am constata
urmărind pasiunea celor doi prozatori
pentru folclor. Dacă scriitorul brita-
nic, preocupat de timpuriu de spiri-
tualitatea populară, a devenit autorul
unor serioase culegeri de folclor, ceea
ce a avut vizibile și profunde conse-
cințe pentru beletristica sa, Al. Odo-
bescu deși episodic nu a fost străin
de aceste aspecte, s-a ocupat în pri-
mul rînd de studiul științific al
creației populare, devenind unul din
pionierii comparativismului în fol-
cloristică. Ca și-n alte cazuri, omul
de știință Odobescu primează asupra
livratului.
Walter Scott i s-a relevat scriito-
rului român în proza de evocare a
vremurilor de altădată, prin talentul
său de a îmbina ficțiunea cu reali-
tatea documentul istoric și social cu
fantezia, transportîndu-ne în mijlocul
unei lumi aparent reale, în care ca-
drul, moravurile, sentimentele, mo-
bilurile vieții nu au putut fi decît cele
imaginate de romancier. Exemplul lui
W. Scott fără a fi unicul, a fost ca-
talizator într-o epocă care dobîndise,
pe plan național, o conștiință efec-
tivă a istoricității.
Spre deosebire de Scott, prozatorul
român s-a limitat în „scenele istori-
ce- ale tinereții sale doar la un as-
pect specific al feudalismului româ-
nesc — acel al conflictului crîncen
dintre voința centralizatoare a dom-
nitorului și tendințele centrifuge ale
marii boierimi. Era tema anticipată
în 1843 de C. Negruzzi in „Alexandru
Lăpușneanu" — mărturisitul și vene-
ratul sau model de literar. Ca și Scott
acest scriitor vede istoria nu atit
prin prisma personajelor de prim-
plani ci și prin reflexul uneori dure-
ros al fatalității istorice asupra fiin-
țelor umile, relativ periferice. Ca si
în cazul varietății de decor și pla-
nuri sociale ale lui W. Scott, Odobes-
cu ne plimbă prin sălile și cămările
domnești dar și prin chilia ruinată a
lui Radu Socol, prin sihăstria cetă-
țuii lui Dracea armașul, ne ocazionea-
ză festivități pompoase (nunta fetelor
Chiajnei) sau momente de tensionată
încleștare.
v orbim la cei doi prozatori mai
degrabă de paralelisme. Influența scri-
itorului englez se va repercuta nu a-
tît în alegerea subiectului, construc-
ția personajului sau tipologia nara-
țiunii, cît în modalitatea de reînviere
a atmosferei istorice, a realizării am-
bianței de epocă, implicit a culorii lo-
cale.Există o tehnică a narațiunii, a
succesiunii planurilor ; ca și la Scott.
prezentarea cadrului este întreruptă
de cîte o scenă neașteptată, dialoga-
tă. Explicațiile autorului bazate pe
documentare istorică alunecă pe ne-
simțite în scenele tensionant-drama-
tice ale înfruntării dintre personaje.
Procedeele le observăm in întreaga li-
teratură romantică de inspirație isto-
rică purtînd mai tnall sau mai puțin
vizibilă pecetea influenței acestui
mare romancier englez. Evocarea con-
flictului între cele două tabere adver-
se — la Odobescu — remeorează
conflictele generate de acțiunea cen-
tralizatoare a Elisabetei din romanul
Kenilwortb ca și scenele tensionate
dramatic din Ivanhoe. Romanul Lo-
godnica din Lammermoor poate fi
considerat și el apt pentru stabilirea
unei eventuale analogii între perso-
naje ; astfel Doamna Chiajna trimite
tipologic la Lady Ashton ; dacă Lady
Ashton calcă in picioare sentimentele
propriei sale fiice, obligînd-o la o că-
sătorie odioasă, Chiajna, însetată de
putere, își sacrifică scopurilor ei nu
numai adversarii dar și pe cei apro-
piați.
Narațiunea și descrierea ca modali-
tăți oe organizare a epicului sînt cele
mai des folosite. La scriitorul englez
(faptul e valabil și pentru Odobescu)
descrierile se dezvoltă lent dar amplu
prin inserții narative, incluzînd în-
timplări și detalii suplimentare ; toa-
te se constituie în pagini ce pregătesc
atmosfera. Dacă la Walter Scott ți-
nuta vestimentară a lui Saladin sau
a episcopului din Talismanul se re-
zolvă descriptiv în cîteva detalii sem-
nincative, la Al. Odobescu ea consti-
tuie un prilej pentru amploarea enu-
mera ti vă. Implicația arheologului și
istoricului pasionat de document și
minuțioasă reconstituire nu este în-
totdeauna adecvată contextului literar.
Descrierile scriitorului român se dez-
voltă enumerativ-analitic, ale lui
Scott evoluează magistral-sintetic. La
ambii scriitori găsim remarcabile des-
crieri de interioare dar mai ales de
exterioare stabilind cadrul sau atmos-
fera socială. în secretă sau mărturi-
sită legătură cu personajele. Este im-
presionantă descrierea pustietăților
stranii cu care debutează Talismanul
dar și confluența revelatoare între
aspra rusticitate a împrejurimilor ce-
tății lui Dracea armașul și caracterul
stâpînilor el. rememorînd cadrul ex-
terior al castelului lordului Raven-
swood. La cei doi scriitori interioa-
rele definesc condiția socială a per-
sonajelor, apartenența lor istorică și
națională. La ambii scriitori exem-
plificările pot fi socotite antologice.
La prozatorii amințiti putem vor-
bi de multă picturalitate a imaginii ;
în cazul lui Odobescu ea evoluează
de cele mai multe ori în policromie.
Prezentarea darurilor de nuntă a-
duse de pețitorii greci fetelor Chiaj-
nei este o pagină rară, plină de cu-
loare, reunind comorile comerțului în-
tregului Levant. Sensibilitatea lui Odo-
bescu este — spune N. Manolescu —
una „mediteraniană" în care accepția
pe care Ortega Y Gasset o dă terme-
nului : este acea plăcere rară „de a
străbate și a pipăi cu pupila p.elea
lucrurilor" (N. Manolescu Introduce-
re în opera lui Alexandru Odobescu).
W. Scott este în descrieri vizual si
auditiv ; Odobescu este vizual dar
preponderent tactil.
Toate analogiile că și deosebirile
dintre Al. Odobescu și W. Scott re-
marcă la scriitorul român un maes-
tru al realizării atmosferei istorice și
culorii locale în cea mai bună tradi-
ție europeană a marelui scriitor bri-
tanic. Comparațiile între nuvelele scri-
itorului nostru și proza de inspirație
istorică a lui Scott stabilesc nume-
roase analogii. Intîlnim. totuși mai
mult paralelisme decît influențe pro-
priu-zise. Atunci cînd acestea din
urmă au fost depistate (N. Condeescu,
1943) ele au scos în evidență anume
temeiuri reale. Paralelismele sînt fi-
rești într-o epocă în care Walter
Scott influențase nu numai literatu-
ra europeană de evocare istorică dar
și știința istoriei (este cazul lui
Quinet și Thierry) ele ca și influen-
țele puteau fi directe prin lectura căr-
ților autorului sau indirecte, prin in-
termediul scriitorilor francezi bine
cunoscuți de Odobescu. Structura
personajelor, tipologia narațiunii e-
vocâ și ele similitudini. Comparația
între cei doi scriitori poate fi ne-
dreaptă dacă ne gîndim că cele două
„scene" istorice ale lui Odobescu sînt
redactate în anii tinereții sale ; și
apoi posibilitatea reală de a le com-
para cu operele unui scriitor de ta-
lia lui Walter Scott, cel care încu-
nuna la începutul secolului trecut o
tradiție națională deja îndelungată a
romanului englez, aduce totuși pos-
tum prozatorului român un surplus
de consacrare,
Manuela MACARIE
11 — Convorbiri literare
actualitatea
compediu
la rafturi de cărți
Bietele corpuri de Sonia Larian e o foarte
insolită încercare de ocultare a roma-
nului. Cartea închide o experiență pe
care eu aș scoate-o în afara literaturii dacă
n-ar pleca ea însăși din miezul fierbinte al
ficțiunii spre straturile reci, de expresivitate
experimentală. Colaj de texte filosofice, de li-
teratură memorialistică, de proză poetică și
de eseu, Bietele corpuri iși găsește in acest
ecletism echilibrul. Manifestindu-și, in chip
programatic, dezinteresul față de roman, Sonia
Larian iși subintitulează cartea .rumân", im-
pingînd spre zona ficțională un pact de lec-
tură ambiguu.
Cum nu sînt partizan al genurilor literatu-
rii, amestecul lor părîndu-mi-se nu atit la
modă, cit firesc pentru epoca noastră, nu pot
decît să salut această încercare de pătrundere
a ficțiunii intr-un domeniu, al științelor spi-
ritului, in care evoluează cu dezinvoltură. Dacă
nu m-aș teme de vulgarizare, aș spune că a-
ceastă carte încearcă să pună de acord două
limbaje și să traducă în experiența comună
de viață abstracțiunea morală și gnoseologică.
Aproape că nu se simte dincotro pleacă de-
mersul autoarei și pe cine vrea să concilieze
cu cine : gîndirea abstractă cu experiența i-
mediată. Indiferent de direcția vectorului, cu-
getarea și trăirea sensibilă se complinesc, ex-
plicîndu-se reciproc.
In mod cu totul paradoxal, paginile de me-
morialistică (fie ea și fictivă) cuprinse în Bie-
tele corpuri sînt inferioare sub raport strict
literar comentariilor care însoțesc bogatele ci-
tate din Saint-Augustin. Jankelevitch ,Pla-
ton. Viața ca viață e trăită cu nostalgie iro-
nică, cu detașare ce atinge cinismul, dar s. i
un patos care trimite limbajul intr-un registru
minor. Cu mai multă îndrăzneală. Sonia La-
rian ar fi scris o carte semnificativă pentru
momentul literar pe care-1 traversăm.
Nu fac decît să semnalez apariția acestei
cărți, asupra căreia voi reveni mai pe larg,
întreprinderea Soniei Larian fiind foarte pe
gustul meu.
Pe Sofia Arcan ,al cărei debut s-a produs
în 1942 cu romanul lana hoinara, n-am
mai urmărit-o de la cea de a doua ei
carte, Neștiutele noastre iubiri (1975). E drept
ca de atunci n-au mai apărut decît romanele
Singură în bătaia lunii (1977) si Vara sule
rinței (1980). Marcată de experiența romanului
psihologic dintre cele două războaie. Sofia Ar-
can păstrează și in noua ei carte. Joc între-
rupt, un aer de epocă. Compoziția romanului,
alternînd narațiunea la persoana intîi. de tip
confesiv cu narațiunea obiectivă, romanciera
își adjudecă și procedee din romanul mai o i.
recompunind, caleidoscopic, din fragmente de
jurnal, din retrospecții și relatări din prezent,
cronica unei familii — Hergane —, resusci-
tînd, la dimensiunile din trecut, o dramă cu
implicații adinei în viața tuturor personajelor.
Miron Hergane. crescut de către un tată auto-
ritar si de-o mătușă care-și găsește in voca-
ția „maternă" o compensație la eșecul s
mental. își caută drumul in viața personală
și-n artă cu destule ezitări. Tabloul de familie
se compune din planuri suprapuse, alcătuind
o lume care, fără să aibă jovialitatea, fante-
zia și tristețea profundă din romanele lui So-
rin Titel, are în comun cu acelea o anumită
franchețe și un firesc al existentului — cu iz
de fatalitate. Fără să forțeze nota în direcția
unei modernizări a limbajului epic. Sofia Ar-
can a găsit modalitatea de a-și racorda sensi-
bilitatea la spiritul timpului, scriind o carte
sobră, cu scriitură de eleganță discretă. Reve-
lațiile pe care le au, pe rînd, protagoniștii
cărții nu le clatină din temelii existența. Un
patetism nelipsit de un oarecare scepticism,
un sentimentalism — ca și la Sorin Titel — de
bun gust contribuie la crearea unei atmosfere
veridice și la conturarea cîtorva portrete i.Mi-
ron, Nana, Lila) și caractere (Ion, Lavinia)
pregnante.
Ce ți se intimplă, tinere Prometeu ? Te
mai vizitează vulturul Cu această re-
„ torică întrebare, adresată de Cati frate-
lui ei. Victor, debutează cronica de familie
Vulturii. Despărțită de primul ei soț, Cati se
refugiază în dragostea pentru Valeriu, bărbat
căsătorit, cu doi copii. Valeriu îi împărtășește
iubirea, dar femeia îl pune la încercare : fără
a se recomanda, îi dă un telefon și îl anunță
că unul din copii a avut un accident grav. In
mod normal, Valeriu se alarmează, dar Cati,
personajul Elenei Dăriescu. trage de aici con-
cluzia că bărbatul nu o iubește destul și rupe
legătura. Victor, celălalt „vultur" face o mare
descoperrie științifică. Aleargă la Minister ca
s-o omologheze, dar află că pe alte căi. la
aceeași concluzie ajunseseră cîțiva cercetători
din Occident, care și publicaseră rezultatele în
urmă cu cîteva săptămîni. In sfîrșit, ultimul
dintre „vulturi", Marius, căsătorit cu o baleri-
nă, e înșelat de nevastă, lăsîndu-se îmbrobodit
de-o nesfîrsltă milă și de-o bună credință a-
proape de neînțeles. S-ar zice că cei trei frați
fug cu toții de dragoste, cu sau fără motiv,
mulțumindu-se să răscolească în cenușa ei cu
o melancolie bolnăvicioasă. Cu substanța din
Vulturii se poate scrie un roman și încă unul
puternic, existînd la personaje un substrat pa-
tologic rămas neexplorat. Relatate sec, cele
trei (melo)drame n-au nici o consistență. Elena
Dăriescu nu izbutește să pătrundă nici în psi-
hologia excepțională a descoperitorului, pen-
tru care opera este singurul scop (eșecul il
aruncă temporar în beție), nici în complicata
dragoste a lui Marius pentru Nicoleta (din
care autoarea nu extrage decît orbirea), nici
în frica lui Cati de a trăi în cuplu (modelai
Hortensiei Papadat-Bengescu ar fi oferit mă-
car o pistă literară, dacă nu și de pătrundere
psihologică).
Cicerone Sbanțu, pe care l-am cunoscut,
mai intîi, în ipostaza de autor dramatic
și pictor, v,ne înspre literatură cu de-
formația unui talent nativ, cultivat neglijent
și cu un gust fixat definitiv pe cîteva modele.
Proza lui, ca și teatrul, are un limbaj peremp-
toriu. încărcată de certitudini, scriitura atacă,
cu o tulburătoare candoare, subiecte detective,
fantastice, mici parabole, hrănindu-se din ea
însăși, mai mult decît din materia de care se
slujește instrumental. Textele nu sint plicti-
coase și nici diletante, dimpotrivă, sint scrise
in ritm alert și respectă, pînă la un punct,
regula jocului. Dacă autorul s-ar mulțumi cu
statutul pe care singur și-l propune, aproape
că n-ai avea ce să-i reproșezi. Numai că, în
paralel cu narațiunea de aventuri ori fantasti-
că. Sbanțu propune o lectură poetică, de cele
mai multe ori neîmplinită. E o lectură care ar
putea face trecerea de la genul minor la ge-
nuri majore, dar la care Cicerone Sbanțu nu
a ajuns decît în cîteva din încercările sale
dramatice.
Cum nu agreez literatura SF. mă voi re-
zuma Ia cele cîteva povestiri „detective". Con-
struite din clișee, intimplările de pe auto-
stradă au, cu toate acestea, un personaj vero-
simil, personajul-narator, cu reacții simple,
omenești, scos din „mitologia" romanului de
aventuri și azvirlit in viața de toate zilele.
Din volumul Autostrada se rețin tocmai aceste
mici narațiuni cu iz jurnalier, care traduc, nu
știu cît de fidel, in orice caz, sub raport li-
terar — cu sinceritate, o experiență nemijlo-
cită a autorului. Aici tehnica il slujește pe
Cicerone Sbanțu, cum îl slujesc și datele co-
mune de caracter. Privită ca lectură de vacan-
ță. Autostrada se citește dintr-o suflare. Cice-
rone Sbanțu are însă date care i-ar putea în-
dreptăți accesul la o altă literatură.
Puternic influențat de Preda din întîlnirea
din păminturi, dar și de prozatorii mol-
doveni. preocupați de dimensiunea fan-
tastică a etnicului. Nicolae Ariton manifestă
o intolerabilă neglijență în stil. Moldovenis-
mele stau alături de barbarisme, intr-un dis
curs care nu aparține doar naratorului, ci, îr,
foarte multe cazuri, și personajelor. Povesti-
rile de debut, reunite în volumul Sfirșitul jo
cului de lupi, au doar cruzimea imaginii de
la Preda. înscriindu-se in direcția unui post-să
mănătorism din care lipsește dulcegăria, dar in
care predomină viziunea regresivă spre sat.
Hrănite de amintire, aceste proze au nostal-
gia paradisului pierdut. Idila lipsește : țăranii
sint violenți. ca-n povestirile de debut la Sa-
doveanu. Nu lipsește nici un oarecare primiti-
vism. care ar fi. poate. Ia fel de excesiv, dacă
n-ar fi dublat de o lume a imaginației.
Cea mai consistentă povestire este Din-
colo de marginea satului, unde se ur-
mărește u mai multă consecvență procesul
de dezrădăcinare. E o zmulgere din rădăcini cu
efecte grotești, observate cu ironie, uneori cu
sarcasm. Navetiștii lui Nicolae Ariton acuză
condiția socială din plin: țăranul din ei a
murit pe jumătate, orășeanul s-a născut pe
jumătate. Proza lui Nicolae Ariton se dezmor-
țește in această povestire, ieșind din mono-
grafismul etnic din povestirile fantastice. Fă-
găteanu, nu e, la drept vorbind, un personaj,
nici nu avea cum să fie : e-un exponent al
unei clase in migrare. Calea pe care Ariton a
ales-o. nedeslușindu-și personajul din magma
unor oameni în devenire, mi se pare cea mai
profitabilă sub asaoect literar. Fără să fie
convingător, debutul lui Nicolae Ariton este
promițător, mai ales în această bucată. Pro-
zatorul va trebui să stăpinească mai bine fi-
nalurile. pe care le expediază cu o de-abia
disimulată lehamite.
Carte de dragoste pentru București re-
unește reportaje festive si reportaje sen-
timentale al căror personaj e Orașul,
Metropola. Florentin Popescu e un scriitor pro-
teic. A publicat mai multe volume de versuri,
reportaje, eseuri. Pe urmele lui Vasile Voicu-
lescu, eseu monografic, a primit diploma de
onoare a Uniunii Scriitorilor. Celor două sti-
luri. de reportaj festiv și de reportaj senti-
mental. le corespund și două viziuni : una
melioristă. care privește cu optimism schimba-
rea feței orașului, chiar dacă presupune dis
pariția orașului vechi, cu domeniile de reve •
rie pe care le conține; alta sentimentală, în-
cărcată de nostalgie, aproape elegiacă. Evo-
carea orașului vechi strînge și cele mai fru-
moase pagini de literatură. Mica monografie
a orașului vechi are parfum de cronică. Cum
este și firesc, o carte ca aceasta nu se poate
scrie muind condeiul în aceeași cerneală. Per-
sonal, aș fi optat pentru analiza istorică a
unor restaurări similare, care ar fi depășit con-
tradicția pe care cartea o conține. Spiritul o-
mului e înclinat spre paseism, cel puțin în ce
privește urbanistica. Pentru cetățean, orașul
este, mai degrabă, albumul viu al existenței
sale. Plecînd de la date obiective, o „carte
de dragoste", indiferent pentru orice oraș, are
șansa de a recupera trecutul și privilegiul de
a prospecta viitorul.
Val CONDURACHE
*
Sonia LARIAN : Bietele corpuri, Ed. Car-
tea românească, 1986
Sofia ARCAN : >c întrerupt, Ed. Facla,
1986
Elena DĂRIESCU : Vulturii, Ed. Cartea
românească, 1986
Cicerone SBANȚU: Autostrada, Ed. Juni-
mea, 1986
Nicolae ARITON : Sfirșitul jocului de
lupi, Ed. Junimea, 1985
Florentin POPESCU : Carte de dragoste
pentru București, Ed. Eminescu, 1986
o reparație
necesară
Tumultoasă a mai fost și existența lui Ion
Heiiade Rădulescu ! O biografie de-a drep-
tul romanescă, mereu spectaculoasă si
dramatică, din care momentele de acalmie par
să fi lipsit. Cînd nu l-au căutat evenimentele,
omul le-a ieșiti în întîmpinare ori le-a Pro-
vocat pur și simplu, ca și cum viața tihnită
și senină, de a cărei absență s-a plîns în
destule rînduri, l-ar fi incomodat. Un demon
al acțiunii l-a însoțit continuu, împiedicîndu-1
sâ stea deoparte. Cînd nu se agită, Heiiade nu
e în apele lui. Adevărata liniște o dobîndește
abia în plin tumult, împărțit între fapte apa
rent ireconciliabile. Nimic nu i se pare im-
posibil. Orice eînd, cît de nebunesc, e pus
imediat in practică, de parcă întirzierea i-ar fi
fatală. Tăria și slăbiciunea lui Heiiade de
aici vin : daca a înfăptuit atîtea. dacă a si
greșit mai mult ca alții, pricina e tocmai
extrema comprimare a momentelor de delibe
rare. Cenzura spiritului critic ar fi dinunuat
simțitor numărul inițiativelor și, probabil, am-
ploarea lor. Spiritele fundamental critice sint
prudente și slab productive. Heiiade e, în
schimb, un veșnic imprudent. Riscă neîncetat,
pentru că nu-1 obsedează teama de eroare. Iar
această imprudență, de atîtea ori binefăcătoare
pentru creație, i-a fost fatală omului, care s-a
expus cu și fără necesitate. I-au lipsit, deopo-
trivă, abilitatea formulărilor diplomatice și
strategia alegerii ocaziilor favorabile. Și-a ros-
tit gîndurile cu brutalitate și, mai ales, in
momente nepotrivite, nepăsător la consecințe.
Neavînd simțul oportunității, cum nu și-ar
fi trezit Heiiade dușmănii statornice, ce l-au
urmărit «u fidelitatea umbrei în ultima parte
a vieții și destulă vreme după moarte ? Co-
respondența foștilor tovarăși de la 1848, pre-
cum și unele scrieri publice ale acestora, îi
plătesc cu asupra de măsură, desenîndu-i un
chip de caricatura. Ura găsește întotdeauna
resurse de expresivitate spre a da iluzia justi-
ției. Heiiade n-a fost, desigur, un sfînt, cum
nici inverșunații săi dușmani. Istoria dintre
1820 și 1870 au făcut-o niște semeni de-ai noș-
tri, dăruiți cu toate atributele omenescului.
Nici unuia nu-i putem aduce afrontul de a-1
bănui străin de patimi și interese personale.
Heiiade are și el destule păcate, începînd cu
firea schimbătoare și sfîrșind cu visurile de
mărire. A făcut și el compromisuri, închinînd
ode la a căror ulterioară justificare a trudit.
Stimulat de împrejurări, orgoliul său a luat,
uneori, înfățișări paroxistice. A rîvnit la glo-
rie și o vreme a avut parte de ea, dar a șl
simțit pe propria-i piele ce trecătoare sînt dem-
nitățile lumești. Dacă n-a fost, deci, întruchi
parea eroului fără prihană, a și plătit cu vîrf
și indesat pentru așa de omeneștile-i slăbi-
ciuni. Nimeni dintrt> contemporanii săi n-a
îndurat calvarul lui Heiiade. Sufletul său a
încercat și treptele bucuriei, dar și pe ale su-
ferinței îh viața privată și în aceea obștească.
Favorizat al sorții (ceea ce i-a atras gelozia
atitor concetățeni) și victimă a ei, ar fi putut
să se considere fericit întrucît i-a fost dat a
cunoaște în suprafață și în adineime specta-
colul lumii. Un sceptic ar fi privit cu îngă-
duință lucrurile, amuzîndu-se de teribi'f în-
fruntare a deșertăciunilor. Insa Iui Heiiade,
fire pasională, punînd sentiment în tot ce fă-
cea, i-a lipsit acest soi de înțelepciune și cînd,
după un lung șir de experiențe dureroase, l-a
cîstigat totuși, era prea tîrziu ca să mai în-
drepte ceva. In pofida simțului practic, ce i-a
fost reproșat cu insistență și ale cărui urme
se întîlnesc în biografia sa, Heiiade se devota
pînă la sacrificiu cauzelor în stare să-1 cîș-
lige de partea lor. Realismul său e de amă-
nunte, nu de esență. Esența rămîne a idea-
listului ce ignoră avertismentele vieții prac-
tice. El uită mereu că lucrează cu oameni, ale
căror fapte sînt obișnuit colorate de afecte,
ce atîrnă mai greu decit justețea ideilor. Dacă
îl descoperim mereu indignat, dacă nemulțu-
mirea lui îmbracă adeseori haine superlative,
dacă — după 1850 cu deosebire — se mărtu-
risește obsedat de gindul cabalei impotrivă-i,
e și pentru că adaptarea sa la real e defici-
tară : relativă și trecătoare. Azi știm că ob-
sesia cu pricina nu era fructul unei minți bol-
nave de frustrare, ci efectul nemijlocit al rea-
lității. O realitate ce-i pedepsește pe incomozi.
Heiiade s-a voit și a fost un timp protagonist
într-un spectacol fără a ține seama de regula
jocului. O asemenea situație nu putea dura.
Și nici n-a durat. Risipiți o clipă de valul is-
toriei, ceilalți actori ai scenei publice au că-
zut în picioare, numărîndu-li-se pînă și căde-
rea printre merite. Singur Heiiade a rămas cu
fruntea lipită de pămînt, neîngăduindu-i-se să
și-o mai ridice. S-a pomenit într-o lume stră-
ină și adversă, ce s-a dispensat de el prin
titluri academice și pensii de stat. Acreala ul-
timului Heiiade, iritabilitatea lui fără egal, în-
căpățînarea cu care își reclama drepturi peste
drepturi si în primul rînd pe acelea de a
participa la viața politică în virtutea anteri-
oarelor merite, pe scurt — postura de victi-
mă, afișată cu oarecare ostentație, nu măsoară
doar teatralitatea omului, disponibil pentru ast-
fel de ipostaze, ci și contribuția semenilov.
Celui ce avusese totul și nu păstrase nimic
pentru sine, bătrîn acum și luat peste picior,
nu-i mai rămînea decît să moară în singură-
tate.
Nici dispariția omului dificil n-a stins de tot
aversiunile, ce au continuat să ardă mocnit în
memorialistica foștilor revoluționari, de unde
au trecut intacte în critică, dispusă a-i recu-
noaște orice merit animatorului cultural, îngă-
duitoare, la adăpostul principiului judecării in
diacronie, pînă sl cu scriitorul atît de inegal,
însă lipsită de înțelegere pentru om. La săr-
bătorirea centenarului nașterii sale, amănuntul
e semnificativ, imparțialul Maiorescu a refu-
zat să rostească discursul omagial din partea
Academiei. Comcntînd, în prefața volumului
I. Heiiade Rădulescu interpretat de..., dina-
mica atitudinilor posterității față de omul He-
liade. Paul Cornea pretinde că ponegrirea a-
cestuia e o simplă iluzie, adevărata primejdie
care ne paște fiind — dimpotrivă — tocmai
receptarea necritică a biografiei sale. Asta în
condițiile in care și lorga și Călinescu, imitați
de atiția alții, n-au făcut deloc economie de
acid, arătind o deosebită sensibilitate pentru
amănuntele ridicule din purtarea lui Heiiade
și trecînd grăbiți pe lîngă împrejurările ce ar
n meritat, dacă nu o reconsiderare, măcar o
examinare la rece. Am avut răbdarea de a
citi mai toate contribuțiile biografice anteri-
oare recentei cercetări semnate de Mircea An-
ghelescu și am constatat că, excepție făcînd
lecțiile ținute de Bogdan-Duică la Universitatea
din Cluj, celelalte au comună dispoziția sati-
rică, nutrită de judecățile puse în circulație
de contemporanii poetului. Aproape că nu exis-
ta învinuire ori apreciere negativă a acestora
nevalorificată de biografi, puțin dispuși a lua
în seamă și părerile situate la antipod. Mai eu
seamă în episodul revoluției și al Îndelungu-
lui exil ce i-a urmat registrul comic are ne-
încetat cîștig de cauză, înfațișlndu-ni-se nu atit
un om prins în viitoarea evenimentelor, cît un
personaj obtuz și anacronic animat de o idee
fixă. Publicarea actelor și a corespondentei re-
voluționarilor dăduse posibilitatea mai dreptei
cîntăriri a realităților, care, dacă nu coincid
întotdeauna cu imaginea lăsată de Heiiade în-
suși, nici nu se suprapun peste aceea din r•
lațiile inamicilor s_± declarați și veritabili. Și,
la urma urmelor, adevărata problemă ridicată
de acest complicat episod nu era calificarea
atitudinii poetului în funcție de convingerile
biografului, ci explicarea ei în contextul is-
toric ce a generat-o. Căci era de explicat pur-
tarea lui singulară, moderația sa în guvernul
provizoriu și de stabilit dacă, în condițiile
date, realismul era al lui ori al radicalilor.
După cum era de urmărit, în paralel, evoluția
conduitei unuia și a celorlalți, fidelitatea și
abaterile față de principiile inițial afirmate.
Pină să apară studiul lui Mircea Anghelescu,
Ion Heiiade Rădulescu. O biografie a omului
și a operei, aceste firești deziderate nu-și gă-
siseră împlinirea. Și este cu atît mai însemnat
meritul criticului de a fi reluat cu curaj si
într-un spirit de deplină obiectivitate discuția
unui atit de delicat subiect, propunînd, pe baza
unei documentații impresionante, drastice mo-
m-icări imaginii consacrate. Mircea Anghelescu
nu se mulțumește doar să preia imensa canti-
tate de informații, ci o supune unui riguros
examen critic, determinînd gradul de credi-
bilitate al fiecărei surse. Minuțioasa operație
de verificare a mărturiilor transformă cartea
într-un veritabil laborator de testări. Ea nu
e din această pricină, o biografie romanescă,
ci o solidă contribuție științifică. Nu și-a pro-
pus să fie o lectură agreabilă, ci să resta-
bilească pe cît posibil adevărul. Atît și nimic
mai mult. Ceea ce, în actualul stadiu al cer-
cetărilor, înseamnă enorm. Cine va căuta în ea
pagini de investigație psihologică și un por-
tret sintetic al lui Heiiade are toate motivele
să o părăsească dezamăgit, deși sugestiile de
această natură nu lipsesc, numai că sînt risi-
pite pe parcursul volumului. Era și greu de
scris o biografie epică atîta timp cît informa-
ția mustea de inexactități interesate. Comodi-
tatea proiectării unui Heiiade scandalos de
contradictoriu a ispitit prea tare pe critici ca
să le mai lase răgazul controlării faptelor. Or,
tocmai asta face pe 375 de pagini Mircea An-
ghelescu : controlează seriozitatea datelor, ve-
rifică dezinteresul martorilor. Principala con-
secință a acestei vaste operații este spulbera-
rea ridiculului în care a fost învăluit, Heiiade,
furnizînd atitudinilor sale explicații convingă-
toare, mai mult — dovedind în conduita sa o
consecvență trecută sub tăcere pină azi. Spa-
țiul nu îngăduie nici măcar enumerarea tutu-
ror îndreptărilor produse de Mircea Anghe-
lescu în metodicele capitole consacrate, de pil-
dă, gazetarului, filologului și animatorului cul-
tural, necum comentarea lor. Amintesc în
treacăt doar de reconsiderarea rolului jucat
de Heiiade în Societatea Filarmonică și a in-
tervenției gazetarului în „afacerea Trandafi-
lov". îmi îngădui, în compensație, a stărui prin
cîteva citate asupra momentului revoluției, in
care chestiune Mircea Anghelescu aduce pre-
cizări hotărîtoare, cu argumente trase din stu-
dierea ambianței și din închinarea dinaintea
bunului simț. Poziția lui Heiiade în privința
celebrului articol 13 din Proclamație, prover-
bial cap de acuzare, capătă alte dimensiuni și
înțelesuri : „Poziția moderată a lui Heiiade în
această problemă se explică altfel. Principala
sa grijă în cele trei luni în care a luat parte
activa la conducerea destinelor țării, întîi ca
membru al guvernului provizoriu și apoi al
locotenenței domnești, pe care a transmis-o și
colegilor săi, a fost aceea, deja amintită, de
a înlătura pericolul unei intervenții represive
dinafară, de a păstra caracterul «legal» al
revoluției pe care aceasta îl dobîndise prin
abdicarea — neașteptată într-un fel — a lui
Bibescu (...). Atîta vreme cît guvernul legal
constituit nu încălca, formal, vreuna din pre-
rogativele sale, armata țaristă nu avea nici
un pretext plauzibil pentru a interveni (...),
A produce un conflict deschis cu marii pro-
prietari însemna nu numai să-i împingă pe
aceștia către o nouă lovitură contra-revoluțio-
nară sau să apeleze direct la protecția trupe-
lor străine, ci putea duce chiar la intervenția
armată externă, dincolo de orice calcule po-
litice, așa cum de altfel s-a și întîmplat. Tea-
ma lui Heiiade, «fobia» de care s-a vorbit, nu
era rodul unei imaginații înfierbîntate ; păre-
rile unor observatori externi, mai bine infor-
mați și deci în măsură să judece lucrurile, ii
dădeau perfectă dreptate." Categoric se arată
exegetul si cînd, după prelungite analize, con-
chide asupra consecvenței ideologului : „E po-
sibil ca Heiiade să fi nutrit, la un moment
dat, gînduri ascunse de domnie ; e posibil de
asemenea ca lui să-i fi plăcut fastul, cum a
fost acuzat, că favoriza toate împrejurările de
natură să-i sublinieze calitățile, meritele, im-
portanța. Nimeni nu e perfect. Heiiade mai
puțin chiar decît alții. Dar nimeni nu-i poate
contesta credința absolută în principiile pe
care le-a profesat în aceste împrejurări hotă-
Convorbiri literare — 12
editorială
ritoare. între ceea ce Heliade a spus și a scris
în timpul revoluției — multe dintre ele sînt
chiar singurele documente psihologice pe baza
cărora ne formulăm astăzi acuzațiile împo-
trivă-! — și între ceea ce el a făcut nu se
poate g-si nici o fisură esențială. Bune sau
rele, ca la Bălcescu, ideile sale erau sincere.-'
Mircea Anghelescu merge chiar pînă la a con-
sidera juste, în cadrul istoric, ideile politice ale
scriitorului, iar demonstrația sa (p. 322) e din-
tre cele mai consistente. In fine, pentru a e-
videnția complexitatea examenului critic între-
prins de autor, reproduc un pasaj despre slo-
ganurile heliadești : „A reproșa astăzi lui He-
liade sloganurile sale, logic absurde și în orice
caz minate de ambiguitate (...), cunoscute de
altfel și în mișcările sociale utopice din Apus,
înseamnă lipsă de perspectitvă isorică ; toc-
mai acestor lozinci contradictorii, de o dema-
gogie involuntară, li se datorește atit succesul
lui Heliade în rîndul poporului, cît și mobili-
zarea exemplară și entuziastă pe care orășe-
nii au arălat-o în toate ocaziile cînd au fost
solicitați (...). Eterogenitatea socială a masei
de revoluționari și nu numai socială (...) nu
este egalată decît de imprecizia idealurilor lor
și mai ales a mouului de a ajunge la ele. Toți
voiau o viață mai bună, toți voiau lichidarea
abuzurilor și nedreptăților, dar dincolo de ge-
neralități fiecare avea interese anume, restrîn-
se, și mai ales fiecare voia să-și poată păstra
cuceririle, să ajungă în rindul unei categorii
superioare și să rămînă. De aceea nu este
aosurdă ideea unor foloase generale fără pa-
guba nimănui — ridicolă azi pentru că o citim
în perspectiva lui Caragiale — căci ea oferea
expresie concentrată a unei aspirații genera-
le, istoric justificată și în același timp etern
umană : să se abolească cele rele, adică să se
facă revoluție, dar să nu fie primejduite prin
chiar acest act cuceririle abia dobîndite, adică
să nu se pericliteze ordinea și stabilitatea pu-
blică care le garanta."
Mircea Anghelescu nu face din Heliade un
erou exemplar. La rigoare, s-ar putea pretinde
chiar că dimpotrivă. Slăbiciunile, utopismul,
izbucnirile temperamentale, nedreptățile sint
la locul lor în carte, nici expediate, nici su-
pralicitate, expuse cu răbdare și fără umbră
de ostilitate. Cred, de altminteri, că. dincolo
de beneficiile aduse în cunoașterea biografiei
lui Heliade, studiul de față mai are și rara
calitate de a instaura o atmosferă de seriozi-
tate, de gravitate chiar. într-un capitol de
istorie literară prea lesne și prea des bintuit
de furtunile umorilor, desfigurat de precipi-
tațiile acestora.
Al. DOBRESCU
Mircea ANGHELESCU, Ion Heliade Râ-
dulescu. O biografie a omului și a operei,
Editura Minerva, 1986
modernitate
versus lirism
Poate marea cantitate de exemple, poate
0 pripită, din parte-mi, generalizare, mă
fac, atunci cînd deschid volumul de ver-
suri al unui autor de vîrstă lui Nicolae Băciuț,
să fiu convins că voi da peste un număr de
formule din compoziția cărora nu vor lipsi :
ironia, spiritul ludic, prozaismul voluntar (și
nu numai), un soi de suprarealism reîncălzit,
parafrazele ș.a.m.d. — simultan cu o abando-
nare voluntară a temelor înalte ale poeziei.
Totul se prezintă ca un semn de recunoaștere,
o etichetă, o parolă din cele pe care le adoptă
adolescenții pentru a-și satisface un enigmatic
și gregar instinct al vîrstei.
Poezia din Muzeul de iarnă nu poate fi pusă
alături de astfel de exponate ; asta nu pentru
că autorul nu s-ar afla, asemeni colegilor săi,
în stăpînirea acelorași tehnici poetice moder-
ne ; dincolo de tehnică ghicești însă. în car-
tea pe care o avem în față, preocuparea pen-
tru plasarea „accidentului" liric, a străfulge-
rărilor metaforice, pe un fundal care nu mai
e rezultatul capriciilor inspirației, alcătuit, aș
spune, dacă n-ar fi vorba de poezie, dintr-un
program, dintr-o concepție teoretică.
Autorul reușește să creeze impresia de firesc,
de dezinvoltură ; totodată, poezia lui Nicolae Bă-
ciuț este cît se poate de gravă. Aerul ei re-
laxat e, se vede, rezultatul unui travaliu meti-
culos ; aici descopăr, de altfel, una din parti-
cularitățile poeziei tînărului autor : în ceea ce
e cuprins în Muzeul de iarnă există o tensiune
între o esență, așa cum spuneam, gravă, și
tehnicile care îndrumă spre o scriitură poe-
tică de factură ludică.
Poemele sînt, într-adevăr, lucrate cu foarte
multă aplicație ; ar trebui poate chiar sâ a-
daug : uneori cu prea multă. Grija pentru
„efecte" nu poate fi, bineînțels, condamnabilă :
„Locuiesc în aceste cuvinte — / ele atîrnă
la gîtul meu / amenințînd suferința mea /
de recrut. // Litere vopsite, litere camuflate, /
Luteop le cumpără în fiecare zi conștiința. //
Azi noapte literele l-au trădat". (Luteopia).
Nu-mi pot reprima însă mirarea în fața u-
nor naivități de genul luteop (poetul, scris de
la coadă), care nu sint de așteptat decît de
la o gindire artistică rudimentară — și nu
e cazul lui Nicolae Băciuț. Aș mai adăuga la
capitolul „minusuri" clișee de genul „iată poe-
mul care mă scrie", idee preluată din teoriile
textualiste, vulgarizată pînă la sațietate în
ultimii ani. Apoi cele cîteva piese cu ritm și
rimă („Zornăie bănuți în iarbă. / Sîngele_mi
pe toți ii încape — / ispititori culorile-și alun-
gă / spre nevăzute, netrecute ape. / / Cald
conturul 11-1 simt ca pe-o spaimă ; înspre
iarnă mă retrag și consimt. / O să mă-ntorc
poate-odată / să vă spun cum a fost, să vă
mint. // O să mă-ntorc, chiar de nu voi ple-
ca — / aud zornăind aceiași bănuți într-o
stea". — Bănuți de iarbă) mi se pare că nu
fac corp comun cu restul volumului. Dar ob-
servația aceasta îmi dă ocazia să trec la ches-
tiunea, mai importantă, pe care am enunțat-o.
Poezia lui Nicolae Băciuț e simptomatică pen-
tru ceea ce i se poate întîmplă astăzi unui
poet cu multe daruri native ; el nu poate
risca să se izoleze, să „evadeze" de lingă to-
varășii săi de pluton pentru că pe moment a-
proape toți cei care dau girul unui tînăr poet
sînt pregătiți să recepționeze numai un anu-
mit feî de poezie tînără, și afirmă această ma-
nieră cu obstinație. între noii pretendențî la
titlul de poet sint unii care au sesizat, cu
fler, momentul și s-au adaptat cît se poate de
bine rețetei. Pentru aceștia, spirite mimetice,
prilejul e dintre cele mai favorabile.
Alții — și acesta mi se pare a fi cazul Iu-
Nicolae Băciuț, talentat și de bună credință —
nu se pot mulțumi cu atît ; ei asimilează
ceea ce a devenit o modă, pîna la a face
din ea propria lor problemă, pină la a o trans-
forma într-o chestiune strict personală in ca-
re pun suflet, căreia i se dedică.
Spun aceasta pentru că din muzeul friguros
pe care Nicolae Băciuț ne invită să-1 vizităm
se evidențiază un număr de exponate ; neutre
în aparență, mărturisind poate mai puțină mă-
iestrie tehnică, ele se încălzesc de îndată ce
le privești cu mai multă atenție ; ele repre-
zintă tocmai ceea ce scapă formulei poetice a
„modernității", ceea ce nu se mai sincroni-
zează cu un moment literar. Iată, de pildă, a-
ceastă Epistolă : „Vino-ți în fire și ia totul de
la capăt. / Zeul tău bun îți va deschide, /
poate chiar îți va da dreptate, / pipăindu-ți
vinovățiile / poate chiar te va uita — / / Cu
gura lui, cu gura mea". Sau acest plin de
promisiuni Final — „Vine în fiecare diminea-
ță la tîmple — / ca o zăpadă ; / te sărută
și te condamnă / cu un cuvînt fierbinte. //
Vine și se așează — / și-a ales locul, și-a
ales veșnicia / și nimic nu-i mai stă împo-
trivă. // Vine ca un trandafir înflorit la
tîmple ; / petale moi, bănuți zornăitori". —
din care mai semnificativ decît orice mi se
pare tocmai finalul / — „Iată un final feri-
cit, îți zici ; / tocmai acum îți șuiera prin
sînge. // Dar nu acesta, nu acesta / e poe-
mul".
într-adevăr — oare acesta e poemul ? Cred
că întrebarea traversează căutările lirice ale
lui Nicolae Băciuț. Modernismul se opune li-
rismului, se ridică deasupra lui, dominator, îi
dă un aer derizoriu. „Modernism" și „lirism"
devin termeni antagonici. Nu poți fi preocu-
pat de tehnici, de inovație, de noutate pen
tru noutate, nu te poți racorda cu orizontul
creat de mentalitatea modernă fără a da la
o parte lirismul, fără a-1 discredita. Moder-
nitatea devine cu atît mai mult o piedică a-
tunci cînd nu mai este o direcție literară „în
opoziție", ci cîștigă teren la majoritatea co-
mentatorilor de poezie, transformîndu-se, ast-
fel, cum aminteam, într-un fel de normă de
admitere în rîndul poeților.
Știu că sînt atîtea cuvinte frumoase des-
pre procedeele care sînt „asimilate" și chiar
„organic", că în cele din urmă opoziția for-
mulată de mine mai sus poate să nu mai fie
o opoziție, ci să se transforme într-o conlu-
crare cit se poate de fructuoasă. Dar există
și situația cînd orizontul așteptărilor imprimă
poeziei o direcție care nu e întotdeauna spe-
cifică autorilor care o scriu.
Critica imanentă nu se ocupă cu astfel de
probleme ; urmărește numai ceea ce e „bun"
și ceea ce „nu e bun" intr-un volum. Măr-
ginindu-mă la aceste deziderate aș spune că
în cartea lui Nicolae Băciuț pînă și artifici-
ile — cum ar fi poemele cu „explicații" în
subsol — mărturisesc lirismul nativ al auto-
rului. Știi, însă, că un asemenea procedeu nu
poate fi spontan, că el are la origine calcu-
lul unor efecte ; sînt procedee care mărturi-
sesc travaliul, premeditarea. Un cititor n-are
turn afla dacă un text e „muncit" sau e scris
dintr-o suflare, din „inspirație" ; poezia mo-
dernă taie însă, din rădăcini, o iluzie și își
„afișează" caracterul rațional, deliberarea ges-
tului poetic. în calitate de cititor îmi va fi
greu să pun alături calculul și lirismul — pen-
tru că lirism înseamnă stare existențială, în-
seamnă trăire, înseamnă viață — nu elabo-
rare rațională. Aleg ceea ce mi se pare o
mărturie directă a sufletului scriitorului, ceea
ce e irepetabil, unic — nu ceea ce aș putea
reconstitui, la rîndul meu, pe cale rațională.
Iată de ce din acest bogat Muzeu de iarnă
mă opresc la texte dintre cele mai simple, ca-
re parcă nici n-ar fi fost „elaborate" : „Me-
reu scriu despre numele tău, / cînd scrisul
nu e decît sentința / pe care o invocăm, /
nu e decît dimineața aceea trează, / apatică,
/ fericirea aceea interzisă, semnul, / călătoria
gratuită. / / Mereu invocăm numele fricii — /
nesațiu, statornicia ta îmi cutreieră nostalgi-
ile. / Toamna nu se dezminte — frunze ar-
gintii / iși limpezesc culorile ; / anatomia
nu le e străină. // Mereu invoc numele
fricii — / pe care zăpada nu-1 acoperă nicio-
dată".
Găsesc în astfel de texte o mare puritate
— o viziune cu adevărat lirică, avînd o pu-
ternică încărcătura existențială, o forță pe
care autorul o reprimă din loc în loc pentru
a fi in ton cu generația sa. Calitățile poetice
ale lui Nicolae Băciuț sînt în afară de orice
îndoială ; n-am să repet însă laudele lipsite de
nuanțe cu care sînt intîmpinați in ultima
treme tot soiul de autori de versuri. în locui
encomionului prefer să citez o altă poezie care
mărturisește înzestrarea tinărului scriitor : „Dacă
sărutul e doar / cuvîntul fierbinte oprit in cerul
gurii. / care înălțare, care despărțire de sine
/ poate fi un sfîrșit ? / Un vînt prea tare, o
spaimă / răspîndindu-și mireasma, / / calmul,
liniștea dinapoia lucrurilor / ca un altceva
ce niciodată n-ai avut / și n-o să ai ; / în-
țelepciunea de a nu da glas / cuvintului oprit
în cerul gurii // ca un sfîrșit".
.Constantin PRICOP
Nicolae BĂCIUȚ,
Dacia, 1986.
Muzeul de iarnă, ed.
america...
Cele două cărți pe care le-am citit recent
au ca numitor comun locul unde se
petrece „acțiunea" (atîta cită e) : Ame-
rica. Cîțiva metri pătrați în piesa Ecaterinei
Oproiu, Cerul înstelat deasupra noastră ; cîte-
va mii de kilometri în memorialul de călă-
torie, între două oceane, al lui Radu Enescu.
Ceea ce le unește — pe deasupra sau pe de-
desubtul diferențelor de gen, de viziune, de
scop — este conceperea Americii ca pe un
teritoriu al trepidanței alienante, ca pe un
mediu cu acțiune corosivă împotriva măștilor
existențiale. Un tărîm unde omul e obligat,
forțat să se dezvăluie, să-și „dea arama pe
față".
...DIN SUFLETE ȘI MINȚI. Scrisă în Gre-
cia și așezată pe sugestia unui adagiu tutelar
luat din’ gindirea unui neamț, piesa, a treia,
a Ecaterinei Oproiu pune față în față un El
și o Ea în egală măsură individualizați și pro-
totipici. El, înalt funcționar al unei reprezen-
tanțe române în America, energic, agil, prag-
matic, tehnocrat perfect, cu un mecanizat
instinct al mondenităților uzuale, bun de gură
si respectuos mult mai mult față de acțiune
decît față de idee. Ea, fostă actriță, de suc-
ces pare-se, actualmente „casnică", soție deco-
rativă, element de corectitudine a „dosarului"
Lui, structură înclinată spre melancolie, tan-
drețe, visare, trăind retrospectiv și reflexiv,
neintegrată în ritmul pe care i-1 impun țara
gazdă și El, și măcinată, în fond, de dorul
de casă.
Piesa este seînteia care se produce între
acești doi poli, pretextul, ocazia, fiind un
„Computer al vieții", recentă născocire, care
ar furniza doritorilor data cînd vor înceta
din viață. Ca în Cui i-e teamă de Virginia
Woolf a lui Eduard Albee — de altfel, lu-
crarea dramatică cea mai apropiată de spi-
ritul și litera piesei scrise de Ecaterina Oproiu
— avem de-a face cu o radiografie a relațiilor
interne ale unui cuplu, surprins — nu se
putea altfel — în punctul de ecloziune a cri-
zei. Subtilitatea piesei constă în aceea că cei
doi se urăsc fără ură, se detestă fără dispreț,
se înfruntă fără dușmănie. Au să-și reproșeze
trecut și prezent, mai vine și fatalul „compu-
ter" să Ie arate că ar avea puțin viitor (co-
mun), merg pe căi care nu mai sunt nici
măcar parcele, necum convergente — și to-
tuși, dincolo de toate acestea, ceva indicibil
dar sesizabil în textura replicilor lor acerbe,
îi unește, transformă cele două singurătăți în-
tr-o sfîșiată, zdruncinată, rănită dar încă trai-
nică împreunătate.
S-ar putea citi piesa — lucrul s-a și făcut
— printr-o grilă simbolică, și atunci Ea, apo-
linică și meditativă, ar fi reprezentanta spi-
ritului artistic, în timp ce El, dionisiac și
intrepid. l-ar întruchipa pe cel tehnic. în
acest sens, piesa ar fi o transpunere în planul
relațiilor umane a confruntării dintre cerul
albastru și cenușiul gazelor de eșapament,
dintre pajiște și beton, dintre drumul de fier
și cîntec. Dar, fără sâ respingă o astfel de a-
bordare. piesa ar ieși simplificată, schema-
tizată. în scenă sunt totuși nu două idei, ci
două naturi, cu biografii, nervi, ticuri, viață.
Amîndoi, El și Ea, au vitalitatea frenetică a
scrisului Ecaterinei Oproiu, acea excepțională
capacitate de verbalizare a nuanțelor și im-
ponderabilelor, acea facondă tandru hărțăgoa-
să, acel stil de furie catifelată.
Discurs în doi, și nu la unison, despre gran-
doarea și mizeriile vieții de cuplu, despre su-
portabil tragica discrepanță dintre cum-tre-
buie-trăit-in-doi și cum„se-poate-trăi-în-doi,
piesa Ecaterinei Oproiu va dura.
...DIN GKANITUKI ȘI BETOANE. America
„lui" Radu Enescu e mai mult una a arhitec-
turii și arhivelor decît a spiritului public și
prezentului. Autorul, fire profund cărturăreas-
că, nu are vocație de „reporter" — deși cîteva
„scene vii" pot’ fi întîlnite (împușcăturile și
tuga la hotel, ruleta din Las Vegas, „rapidis-
tul" din San Francisco, bursa etc.). Mult mai
adesea și mai îndelung, ochiul închis afară
înlăuntru se deșteaptă, și Radu Enescu, preferă
să plonjeze în trecutul istoric al localităților
vizitate, să le scruteze devenirea și sensurile
ei. Extazul naturist din fața Marelui Canion
(„fericit ca un nou-născut in fața spectacolu-
lui naturii fruste și sempiterne" etc., p. 126)
e precedat și urmat de o amplă și sever do-
cumentată expunere a istoriei în ere geologice
a acelor sălbatice abisuri. în linie călinescia-
nă, călătoria e pentru Radu Enescu prilej de
a filosofa și de a instrui. De la rețete de
mîncări și băuturi, trecînd prin dimensiuni și
etimologii, și culminînd — ca stare, de alt-
minteri, medie — cu miezoase speculații isto-
rice, ecologice, sociologice, arhitecturale, poli-
tice, psihanalitice ș.a., periplul consemnativ e
o perpetuă tentativă de transformare a rea-
lului brut în concept fertil.
Nu trebuie sâ se înțeleagă de aici că auto-
rul e absent din cartea sa. El n-are chiar
oroare de eu, își amintește de femeile pe
care „le-a îndrăgit la viața lui", de amicii
din țară, de locuri familiare din Ardealul-
reper, mai scapă cîte ceva despre vreo slă-
biciune de-a sa, vreun tabiet, ba în două-trei
locuri el redă niște dialoguri desfășurate în-
tr-un stil de cea mai neașteptată și neproto-
colară colocvialitate, pete de culoare... litera-
ră pe un text analitic, sobru, academic.
De fapt, lucrarea lui Radu Enescu e un
eseu din mers despre America văzută în spa-
țiu și timp. Cartea e compartimentată pe state,
iar din cadrul fiecărei secțiuni nu lipsește
prospecțiunea istorică. Accentul principal cade
asupra arhitecturii, domeniu pentru care lite-
ratul Radu Enescu vădește pasiune și com-
petență. El supune clădirile pe care le con-
templă unor investigații stilistice, structurale
(neomițînd nici aspectele pur tehnice), pentru
a ajunge la încheieri de interes mai larg,
ținind de Zeitgeist, de dominantele spirituale
ale unei națiuni. Interesul și acțiunea lui Radu
Enescu nu sunt un capriciu de amator, vin
dintr-o fundamentare programatică, plauzibilă :
..Ceea ce izbește, in primul rînd, în S.U.A.,
este arhitectura. Unii s-au realizat mai preg-
nant în muzică, alții în literatură etc. Arta
prin excelență americană este arhitectura. Nu
numai pentru că s-a bucurat de concursul a
o serie de genii în frunte cu acest Shakes-
peare al arhitecturii care se numește Frank
Lloyd Wright Nu numai pentru că spiritul
american, lipsit de prejudecăți și pragmatic,
a renunțat mai ușor la toate poncifele vene-
rabile doar prin vîrstă. Ci pentru că ameri-
canii au ajuns la un grad excepțional de dez-
voltare tehnică. Ori, în mod paradoxal,
sporul extraordinar de inventivitate tehnică a
dus implicit la o înaltă calitate artistică. Cu
alte cuvinte tehnica a contribuit simțitor mai
mult la progresul artei arhitectonice decît
arta însăși" (p. 191). Acest raționament moti-
vează și reproducerea în volum a dialogurilor
de largă respirație cu specialiști în arhitec-
tură, urbanistică, design edilitar.
Autorul evită monotonia și nu-și bizuie opi-
niile exclusiv pe cărămida și aluminiul zgîrie-
norilor. Considerații interesante despre felde-
ința americană sunt emise și prin analiza altor
fenomene specifice, de pildă automobilul sau
vestimentația. „Automobilul — scrie Radu E-
nescu — a eliminat [în Los Angeles, n. G. P.|
noțiuni ca vecinătate sau comunitate, ori a-
cestea sînt premisele tradiției. Claustrat în
întuneric în fața ecranului TV sau încapsulat
singur la volanul său, insul uman trăiește o
teribilă dramă a izolării. într-un mijloc de
transport public dialogul mai era încă posi-
bil. în limuzina șoferului solitar dialogul e
iremediabil cupat. ’ Deci automobilul nu mai
constituie o problemă de tehnică, ci una de
psihologie, de metafizică chiar" (p. 169). Cît
despre vestimentație, Radu Enescu observă că :
„Azi americanii, în cuida stofelor de calitate,
se îmbracă rău și urît. Cravatele sînt adesea
nepotrivite, cămășile în totală dizarmonie. pă-
lăria are o culoare ce nu se asortează cu
costumul. Impresia e de stridență, la care se
adaugă și trivialitatea hainei produse in
serie" (p. 84).
Semnele Americii sunt citite de Radu Enes-
cu cu atenție și simpatie, în suprafața și în
lăuntrul lor arhivistic, geologic, moral. Și
totuși se deslușește peste toate o anume re-
ținere, un aer de inaderență — pe care în
final autorul o și mărturisește : „Am îndră-
git America, dar la valorile ei am simțit în-
totdeauna că nu pot adera" (p. 291). Euro-
pean și, mai ales, român ca forma mentis.
Radu Enescu trădează, în multiple pasaje, un
soi de alergie la americanitate. Cum să nu
simți ca semnificativ faptul că cel mai mare
capitol (într-o carte despre o țară pe care
chiar autorul o definește drept a tehnicii și
a arhitecturii) e tocmai cel consacrat Marelui
Canion, deci unui fenomen al naturii nemo-
dificate de om ? (Chestiunea se leagă și de
nasajul în care Radu Enescu relatează volup-
tatea cu care, scăpat din ambianța copleșitoa-
re de beton a unui mare oraș, s-a putut tolă-
ni cîteva clipe într-o biată pajiște limitrofă.
De altfel, nici apetitul pentru istorie nu e
străin de mentalitatea sa intelectuâlist-euro-
peană).
Inscriindu-se într-o serie căreia îi aparțin
titluri valoroase ca Marile Canioane a lui Dan
Grigorescu, Chipurile și priveliștile Americii
a lui Petru Comarnescu, Jurnal d<» călătorie
a lui C. G. Giurescu sau America Geamului
Cenușiu a lui Romulus Rusan, cartea lui Radu
Enescu este, prin varietatea si adîncimea punc-
telor de vedere, prin precizia, culoarea si su-
plețea limbaiului. un bun eseu de cultură, ci-
vilizație, sociologie, istorie.
(
George PRUTEANU
1
Ecaterina OPROIU, Cerul înstelat deasu-
pra noastră, piesă în două părți, colecția
„Rampa", ed. Eminescu, 1986.
Radu ENESCU, Intre două oceane, ed.
Sport-turism, 1986.
13 — Convorbiri literare

Marcel Gafton : „Șaizeci de
poeme"
Probabil că era necesară o regru-
pare preferențială a poemelor din
cărțile anterioare (Non possumus,
1972 ; Miraria, 1977 ; Adică, 1982) pen-
tru ca Marcel Gafton să se afirme
cu mai multa vigoare in fața criticilor,
spre a i se recunoaște locul meritat
în contextul literaturii actuale. Pen-
tru că aceste Șaizeci de poeme (Ed.
Cartea românească, 1986) reprezintă
o selecție strinsă, riguroasă și care
trebuie sa impună definitiv un autor,
altfel destul de discret și parcimo-
nios în manifestările sale. Nu vreau
să insist acum asupra acestui aspect,
dar Marcel Gafton mi se pare unul
dintre cazurile tipice în care se re-
flectă natura conjuncturală a bilan-
țurilor critice și un exemplu de omi-
siune elocventă pentru perspectiva a-
proximativă aplicată fenomenului li-
terar la un moment dat. Dezacordul
flagrant dintre valoarea textelor și
puținătatea comentariilor nu e re-
compensat de vreo explicație (care,
poate, ar exista) dar mărturisește in-
că o dată despre imprecizia indem
nărilor într-un domeniu însărcinat
tocmai să precizeze. E adevărat că
Marcel Gafton scrie puțin și nu e
„activ- în conferirile care se fac și
se desfac peste anotimpuri — iată tot
atîtea motive pentru a fi luat in
serios, singur cu poemele sale.
Cîteva dificultăți se cer enunțate
de la bun inceput și, in măsura posi-
bilului, transgresate. Ele privesc pla-
nurile diferite și distanțate în care
se înscriu etapa de formare a poetu-
lui („generația războiului") și. res-
pectiv, momentul lansării editoriale
(1972). De unde decurge și o anume
desincronizare între modalitatea poe-
tică aparent inactuală (expresionistă)
și ambientul literar căruia i se adre-
sează. Rezultă că punctul de vedere
cel mai adecvat care trebuie adoptat
în analiza poeziei lui Marcel Gafton
e unul deschis cu preponderență către
caracteristicile specifice ale scriitoru-
rii, șl mai puțin spre motivațiile ei
primare (biografice, culturale etc.).
După felul în care iși construiește
discursul. Marcel Gafton pare încli-
nat să atragă mai întîi atenția asu-
pra proprietăți gîndirii sale poetice
și abia după aceea asupra încărcătu-
rii tranzitive a textelor. Căci abundă
exercițiile de abilitate imagistică, se-
turile de tonalități și nuanțe, inovați-
ile lexicale (prin derivare sau con-
sonanță), toate acestea subsumînd -.1
covîrșind zona tematică. Să nu înțe-
legem însă de aici că autorul ar ten-
ta o desfășurare de arte poetice —
poetica sa rămîne implicită — deși
nu altceva sunt poemele decît o ilus-
trare a artifexului. De pildă versuri-
le dedicate lui Eminescu (referință
obligatorie în conștiința tuturor scri-
itorilor români și prilej de autodefi-
nire adesea) depășesc convenționalul
printr-o succintă înscenare cosmică,
unde cuvintele și ritmul sunt inves-
tite cu precădere : „Măre-venea / bă-
laia stea / cît miez n-avea / cu miez
visa, li Hăt sus de sus / mire ales /
luceferea..." Mai pregnant apare ro-
lul verbului în alcătuirea imaginilor
insolite de care se servește Marcel
Gafton, acestea constituind și elemen-
tele de rezistență ale poemelor sal.'.
O tehnică bine pusă la punct dă im-
presia concretă a nașterii cuvintu-
lui din cuvînt și a imaginii din ima-
gine, un fel de descendență creativă
pe care se bazează discursul, un con-
tinuum care generează și se regene-
rează, transformă iluzia într-un ele-
ment productiv, ba chiar într-o ne-
cesitate pentru îndeletnicirile poetu-
lui : „Nu pleca ! am spus așteptării din
mine, care șl ea mă aștepta pe mine i.
mă aștepta împreună cu mine, să
vin eu, de mină cu mine, — / deo-
potrivă așteptam intîlnirea cu aștep-
la capăt de linie, așteptînd trenul
(urmare din pag. 7)
Aia cu primarul o mai știm si
noi, toți avem cîte un primar, hă,
hă... Și cu moașa, care făcea chiure-
taje, și cu milițianul care tc-a învă-
țat cum să-ți îngrași porcul... Is fu-
mate. Zi una așa, desprinsă de noi..
Cel îndemnat să povestească tușește,
își drege vocea. Hai, pornește-o, să
dormim și noi odată ! O mină se
ridică spre tavan : Asta-i, mi-am a-
mintit, parcă le văd pe-amindouă.
Erau surori, boieroaicele din comuna
noastră... Doamne ce muieri, să
mori cu ele de gît. Și rele de muscă.
Cea mai mare a șters-0 la vreme...
în Franța... sau cam pe acolo. Cea-
laltă a rămas, bleaga, să iese din
conac cu cît a putut duce in miini...
Cum vă spun, eram un mucos pe-a-
tunci, însă cînd le vedeam, îmi lăsa,
zău, și mie gura apă, și mă încăl-
zeam pe undeva... Plec eu în armată,
mă întorc, mă însor la primărie, dar,
cînd să trec și la biserică, ziua sta-
bilită e ocupată. De cine credeți ?
De domnișoara Fabiola, așa o che-
ma pe boieroaica cea mare. Cum.
necum, se întorsese în coșciug, să fie
înmormîntată în cimitirul satului ..
înjur, fac scandal, pînă ce apare mi-
lițianul. Lcatule, zice el, ți s-a făcut
de răcoare sau de nuntă? Mai așteap-
tă, o zi, că nu dau turcii. Turcii n-or da,
dar sarmalele mi se strică, zic eu, că era
tarea din mine, / cimbru adietor vino-
vat de cel ce nu soseam încă / se
alia cu așteptarea, cu deopotrivă, /
și apa tulburată (de înger?) îmi fura,
fura chipul" (așteptarea poemului).
Intr-o asemenea poziție contradictorie
incape și jocul de-a descîntecul (non
possumus, XIII), și simularea para-
bolică (conspect), și ironia parodică
(muzică ușoară), și baladescul cu ac-
cente triste („Frig Frigulescu / scoate
jobenul" etc. — baladă), și redistribui-
rea măștilor in manieră calofilă (cas-
tanul electric). Dramatismul și gravi-
tatea nivelează varietatea plastică
și auditivă prin care a trecut ver-
bul — consecință directă a înverșu-
nării expresioniste cu care Marcel
Gafton își scrie poemele. Și acest
fapt, privit la nivelul aptitudinilor
confirmate, este suficient pentru a-1
particulariza în ansamblul poeziei
noastre de azi.
Emil NICOLAE
Elena Zanfira Zafir :
„Castelana”
Castelana — (Junimea, 1985), este
primul volum dintr-un ciclu roma-
nesc ce se anunță deosebit de inte-
resant și se impune incă de pe a-
cum prin siguranța desenului, prin
colorit, prin acuratețea și complexi-
tatea sondajului psihologic. In fond
Castelana nu surprinde numai lenta
dezagregare a vechii lumi, domina-
te de afaceriști veroși și moșieri hră-
păreți. lume intruchipată de inimita-
bila Agripina Calonfirescu. o văduvă
energică, proprietară de păminturi în-
tinse, „castelană", gata oricind să
investească intr-o afacere rentabilă,
plină de energie și fără scrupule, o
combinație de Coana Chirița și Doam-
na Chiajna. grotească Medee din
Bărăgan, care nu se dă in lături, la
o adică, să calce peste cadavrele co-
piilor ei. Dar nu numai Agripina Ca-
lonfirescu pindindu-și ca un paing n-
rias victimele, ce vor cădea in plasa
. castelului- său lugubru, dezvăluie cu-
lisele întunecate ale high-life-ului. ci
si odraslele sale — Polina. bintuitâ
de crize nervoase, complexata Zizi si
Costin. avocat, ratat sentimental, răs-
colit de nostalgice remușcări.
Lăsîndu-si personajele libere sau
intervenind prompt in destinul lor.
Elena Zanfira Zafir transcrie biogra-
fia fiecăruia. Exista, astfel, un roman
al Polinei. care trăiește drama fe-
meii singure, incapabile de iubire si
înțelegere maternă ; unul al lui Zizi.
ale cărei prime tresăriri erotice sint
surprinse eu remarcabilă delicatețe si
siguranță ; astfel, reținerii și timidi-
dității inițiale ii urmează dăruirile
imprudente, voluptățile tainice, apoi
durerea. în sfirșit dramatica despăr-
țire de copilul conceput cu Mihnea.
Metamorfozele personajului, de la
puritatea inițială pină la renunțar-a
la principiile morale, cind Zizi hotă-
răște să se căsătorească cu generalul
Kiseleff. unica șansă de a fi lingă co-
pilul ei . înfiat intr-un moment de cum-
pănă de bunul dr. Negret. sint dese-
nate in peniță. O artă a transparen-
ței. a filigranului, a miniaturii înde-
lung cizelate se lasă întrevăzută aici.
Orgoliul lui Mihnea. care* neințele-
gind jertfa lui Zizi o părăsește, inau-
gurează perspective incă neștiute :n
penumbrele sufletului feminin. Echi-
librul narativ se rupe aparent, dar
ecuația afectivă rămine deschisă, au-
toarea puțind — într-un volum viitor—
să-1 readucă pe Mihnea in prim-
plan.
o toamnă călduță, ca asta. Intr-un
cuvînt, nu mă las. Și-atunci, omul
legii mă înșfacă de braț, ordonin-
du-mi să-1 urmez. Poți să te opui
M-am dus cu el, am defilat asa pină
Ia biserică si acolo, îmi face loc,
s-o iau înaintea lut Ne aștepta si
popa, lingă sicriul ei. acoperit cu
catifea neagră. Milițianul a tras ca-
tifeaua și mi-a zis : Privește ! Ce
era ? Pe capacul cosciugului de zinc,
cit era lungimea, domnișoara Fabiola.
întinsă acolo, in costum dc călărie,
cum o văzusem de multe ori. Măi,
ce picioare, ce buze, ce ochi !„ Si-
gur, în fotografie, că ce-ați crezut
voi ?... Vă spun drept, am căzut în
genunchi, i-am sărutat mina, aia din
fotografie, și i-am spus milițianului
că sarmalele mele se pot strica. A.
poi a urmat... Nu mai aud ce-a ur-
mat, fiindcă sub mine se invîrtesc
iar roțile căruței și miroase a lu-
ccrnâ...
Dimineața, de la geamul vagonului,
țin sub observație toată gara. Trenul
pleacă fără să-1 mai văd pc bătrin.
N-a mai venit la gară din cauza mea
sau n-a mai avut mușterii ? Cine
știe ? Sub mine, roțile trenului se
învîrtesc tot mai repede. Da, imi zic
iar, cine știe ? Așa cum nici eu în-
sumi nu pot explica tristețea de a-
cum. Cel puțin, e bine că aud că
roțile se învîrtesc...
Antonia, la fel ca Mihnea, vine —
ca să spunem așa — din viitorul is-
toriei. Ea însăși este viitorul. Fiind
un personaj exemplar, tinde către
superlativ. Inteligentă, spirituală,
cultă, muncitoare, generoasă, capabilă
să lupte pentru orice cauză dreaptă.
Antonia este un personaj solar, tonic,
focalizind verticalele conștiinței și ale
demnității umane. Gîndit probabil
ca o contrapondere a întunecatei și
machiavelicei Agripina Calonfirescu,
personajul Antoniei ar fi riscat sâ
rămînâ schematic sau să se transfor-
me într-o teză neconvingătoare. Dar
arta prozatoarei, opțiunile sale mo-
rale fac imposibile asemenea erori
compoziționale. Văzută cu ochii celor-
lalte personaje, dar și din lăuntruri.
ființa Antoniei se păstrează mereu
identică sieși. Pentru că adevărul nu
este numai o condiție a existenței, ci
și o limită a speranței. Antonia creș-
te cu inima lipită de adevărurile sfir-
tecate de gloanțe pentru care luptă
tatăl ei. comunistul Vasile Turcu. De
aceea știe să deosebească nedrepta-
tea de dreptate.
Castelana este și un roman al Bucu-
reștilor, cu tușe de culoare amintind
de viziunile lui Corneliu Moldovan
sau Cezar Petrescu. Un roman despre
dragoste, despre luptă, despre pute-
rea omului de a înfrunta toate vitre-
giile istoriei, înfringindu-le sau fiind
infrînt. păstrîndu-și insă întotdeauna
demnitatea, visul, speranța, neștirbite.
Narcis ZARNESCU
Simona-Grazia Dima :
„Ecuația liniștită"
O poezie a elanurilor vitaliste scrie
Simona-Grazia Dima in Ecuație liniș-
tită (Ed. „Albatros", 1985). Volumul
are o unitate tematică, fapt care îi
conferă „rezistență- și interes ; versu-
rile transcriu juisarea deplină și a-
proape naivă din vecinătatea „păsării
aurii a cunoașterii": „în mintea mea
un far se deschide încet / și pulsea-
ză departe. / mă faci să văd lucruri
și iar lucruri / iar eu ridic
ochii / încrezător, pierdut și iradiant
spre tine!-, spune poeta in unul din-
tre primele poeme ale cărții. Te să-
rut. pasăre aurie. Simona-Grazia Di-
ma scrie mai ales despre starea lucru-
rilor. din „perspectiva- acestora con-
semnind datele omenescului ; cei doi
termeni ai ecuației sale lirice sint
lucrul si ființa, unde elementul cu-
noscut este lucrul, iar „necunoscuta-—
Dința. „Liniștea- ecuației (in înțelesul
de confruntare) vine din modul per
ceperii acesteia, rezolvarea ocolind
asperitățile, pragurile, distanțele ori
„războiul- lucrurilor cu oamenii din
preajma lor. explicindu-i. dezvăluin-
du-i, 'HTOtindu-i sau tiranizindu-i pe
acesta . o asemenea e; jație este, de
pildă. Lucru in iurtună : poezia re-
petă si la nivel forma! (ca număr de
versuri, aici) relația esențială a ecua-
ției care o preocupă in chip obse-
dant pe Simona-Grazia Dima (poe-
mele sale se numesc Sărbătoarea lu-
crului. Alinarea lucrului. Lucru res-
pirind. Virsta lucrului, iar o secțiune
a cărți se intitulează Armata ființe-
lor mici) : _E o mare furtună in ju-
rul lucrului. / E destul să întinzi mi-
na ca totul să stea. / Chiar in miezul
furtunii / care se zvircoleste acum
totul e de mult trecut. / Lucrul tre-
ce fără să vadă amenințarea. stre
curindu-se ca un sidef lustruit. /
imponderabil. / Mina ta întinsă ir
norii negri e întotdeauna un copac
senin. / neatins de șiroaiele vinete./
mingiind cu virfurile inima blinda
a cerului. / marginile ca un praf
alb danSelat ale lucrului / ce se
rostogolește rizind — dincolo, in
mierea nopții* : furtuna din jurul
lucrului este mișcarea omenescului
pe care autoarea il descrie in cele
mai diverse ipostaze ale relației sale
cu lucrurile t teama (De dragoste și
de frig), asemănarea (Pr.arotundul),
intimitatea (Melancolie), solidaritatea
(La ora cind...) sint stările succesive
ale acestei ecuații, constituind un fel
de istorie lirică a coabitării omului
cu lucrurile și cu micile ființe din
jur. Motivul acestui interes rezidă în
sentimentul descoperirii permanențe-
lor, universul lucrurilor fiind „ceea
ce rămine- oferind cu fiecare infă-
țișar^ a sa momentul genezei : lucrul
intrupindu-se prin cuvint este inte-
meierca insăși, fapta obiectelor rele-
. ind omului un adevăr altfel inacce-
sibil : tot ceea ce se intmplă și agită
spațiul uman provine din „virstele lu-
crului*. Tematic, volumul Simonei-
Grazia Dima este interesant, ideea—
chiar dacă nu originală — fiind a-
bordată cu dezinvoltură și dintr-un
unghi personal. Din punct de vedere
stilistic însă, cartea lasă o oarecare
impresie de monotonie din cauza de-
finițiilor lirice de tot banale („dra-
gostea încep,- să lumineze, / floare
aflată între focuri aurii* sau „pă-
mintul, corabie cuprinsă de somn"),
întrerupe rareori prin definiri scli-
pitoare (lucrul este „sfîrșitul sălbăti-
ciei", se spune în Alinarea lucrului).
Ecuație liniștită este un volum pro-
mițător al unei autoare care, pentru
a-și pune în valoare ideile, trebuie
să se intereseze mai mult de stil.
loan HOLBAN
George Savu :
„Discursul îndrăgostit"
George Savu a publicat pînă acum
patru volume de poezii (Maluri înalte
1974. Ce nu vindecă vremea, 1978,
Cultura de fosfor 1982 și Discur-
sul îndrăgostit — 1986), dintre care
ultimul (Ed. „Dacia") oferă o formu-
lă lirică insolită, alimentată de mai
toate „metodele" poeziei moderne :
inserarea inovației lexicale („Reîn-
carnate, demonii tăi..." — Bobinaj),
a sonorității neologistice („Incomen-
surabilă durere fericită / Inopinată,
martirajul nimbului" — Cucul ; „Me-
duze. entropii frugale de balsam /
Epiderma catifelată a elocinței") și,
inert, într-un atare context de ac-
tualitate, folosirea (rară !) a barba-
rismului, acesta din urmă stînd sub
incidența afirmației lui Tomașevski
— realizarea „exotismului imaginii" ;
(„Femeie asemeni Golfstreamului /
Mai puternică decît focul si apa"
— Bobinat). Acest stil multifuncțio-
nal are un efect previzibil : bizarie-
tatca provocată de multitudinea cli-
șeelor cuprinse într-un vers („Aler
găm către noi din toate direcțiile"
— Mctope), paradoxal sau „Ies cho-
ses contraires". din teoria baude-
lairiană („Tn molecula istoriei" —•
Matricolă), policromia stridentă a
tabloului liric („Candelabre de pe-
tarde / Artificii vii asemeni investi-
gației / La flacără" — Rapiță). De
aici nu se poate concluziona că in-
tenția autorului ar fi aceea de a
impune prin procedeul bombastic,
cu atit mai mult cu cît observăm o
asimetrie a dispunerii versurilor, o
eterogenitate a poemelor. George
Savu nu vede poezia ca product, ca
formulă constantă, prestabilită. Ver-
surile acestei cărți sînt ale unui su-
prarealist, cu accente dadaiste. Poe-
zia este „ambiguitate frivolă ca și
funia", cum o caracterizează chiar
autorul. (Poezia). Ea iși găsește „ex-
plicitarea" doar în subconștientul
creatorului. în rest rămînînd trans-
lucidă. Exprimîndu-se ermetic, Geor-
ge Savu nu-și dezice „programul",
inoculînd verbului înțelesuri noi :
„Pe sapa fierbinte, ca o efigie / Pi-
sica. adine interiorizată. / Combustie
flexibilă, conjurație a / Linei impe-
rial-* (Iulie).
Dinamismul creator, exprimarea tu
multoasă il apropie pe poet de in-
fluențele pozitive ale futurismului,
cele constructive (introducerea lexi-
cului novator. incifrarea mesajului
liric), mergind paralel cu partea ste-
rilă a acestui curent (delirul verbal,
abolirea sintaxei etc.). Uneori, însă,
formularea anostă eclipsează ideile
care nu sînt lipsite de un fond in-
teresant : natura angelică este o no-
țiune aparentă pentru că „orice în-
ger poate fi sedus" (Porumbeii) în
zona de acțiune a mirajului terestru,
himera are conexiuni directe cu se-
cunda, unitate de timp concretă
luînd însă in viziunea poetului o
desfășurare atemporală, aceasta fiind
C. I. Drăgan : „Mileniul imperial al Daciei”
„Mileniul imperial al Daciei" de Constantin losif Drăgan (Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1986), reprezintă o veritabilă con-
tribuție la dezbaterea unor majore probleme istoriografice vizînd etapele
de construire a Imperiului Roman și implicînd prezența, în cuprinsul
acestuia, a Daciei, ca provincie romană. Acest demers are la bază o
minuțioasă evocare a epocii, fapt care face posibilă punerea în valoare
a complexului fenomen de realizare a acelei originale sinteze etnice dato-
rate procesului de romanizare, a cărei expresie o constituie nașterea și
neîntrerupta continuitate a poporului român pe aceste meleaguri.
O deosebită importanță se acordă în carte faptului, atestat istoric, că
procesul de romanizare s-a prelungit și după retragerea lui Aurelian, au-
torul reconfirmînd astfel, prin date și fapte, de o aparte bogăție, ade-
vărul istoric relevat anterior de N. Densușianu, Nicolae lorga, Vasile
Pârvan. Sint spulberate. în felul acesta, felurite opinii eronate, formu-
late, nu o dată, în afara necesarei obiectivități, aceasta, în ciuda celor
mai ferme evidențe. Abordînd acest aspect al problemei, Constantin losif
Drăgan efectuează o cuprinzătoare analiză a vieții daco-romane, a civi-
lizației care a înflorit în acele vremuri la nord de Dunăre, în sfera unei
puternice iradieri a valorilor spirituale ale Imperiului — cu efecte detec
tabile în cuprinsul unui amplu repertoriu arheologic, parcurs cu o perti
nentă relevare a mărturiilor receptate pe această cale.
Deosebit de interesantă, din acest punct de vedere, este ideea dublei
interferențe dintre elementele romane și cele dacice, ea putînd fi regăsită,
pe de o parte, în însăși structura și ethosul neamului nostru, iar pe de
altă parte în prezența unor reflexe daco-romane în realitățile istorice
ale Imperiului roman, în general, ale celui de Răsărit. în special. Inclu-
siv, cum subliniază acad. Ștefan Pascu, în Cuvîntul înainte pe care-1 sem-
nează. „prin rolul politic jucat în Imperiul roman de unii împărați de
sorginte traco-dacă".
Concluzia cărții este că istoria Daciei se confundă cu istoria Imperiului
roman, nu numai între anii 106 și 271, dar și ulterior cînd, romanizată,
populația de la nordul Dunării se înscrie distinct în constelația lumii
Imperiale, istoria românilor fiind deci și istoria acestei romanități.
De mențonat maniera antrenantă a expunerilor, istoria fiind reconsti-
tuită atît documentar cît si, ca să spunem așa, pe viu, în toate planurile,
de la evocarea diferitelor' conflagrații, la portretizarea unor împărați ro-
mani și pînă la nararea, cu o pregnantă coloratură de epocă, a eveni-
mentelor în care se regăsește edificator viața de zi cu zi a lumii înfățișate.
„Mileniul Imperial al Daciei" este o vibrantă pledoarie pentru consi-
derarea fecundă a adevărului istoric, surprins în multiplele lui conexiuni,
dătătoare de sens și valoare.
Alina NOUR
panoramic
deci iluzia (Himera), rozmarinul im-
pregnează o „melancolie infinitezima-
lă" (Săpun), iar jivina are o „neli-
niște halogenă". (Idem). Oricum, la
nivelul conținutului, George Savu
lasă cititorului o problemă deschisă,
el căutînd prin limbaj o rotiță cît
mai perfectă în răsturnarea canoa-
nelor clasice.
Codrin Liviu CUTITARU
Revista de istorie
și i eorie literară
Numărul 3 din 1985, al revistei
se distinge printr-un sumar a-
tractiv, de o largă deschidere,
prin seriozitatea articolelor si stu-
diilor publicate. Revista continuă să
aducă la lumină texte inedite ale ma-
rilor scriitori români, descoperite prin
strădania plină de generozitate a u-
nor cercetători de vocație, texte me-
nite să întregească imaginea privind
diferite epoci de creație literară. Ast-
fel, la rubrica „Inscripții", Dumitru
Vatamaniuc tipărește O chestiune
mai mult caracteristică...». Din tex-
tul atribuit lui Mihai Eminescu trans- ț
pare cu putere verva și luciditatea
gazetarului de la „Timpul", ziar ca- ț
re a Și publicat, în 24 februarie 1879,
p. 1—2, acest articol și care nu fi-
gurează în edițiile publicistice emi- .
nesciene, după cum subliniază în co-
mentariul său D. Vatamaniuc. La a-
ceeași rubrică se inserează pagini ne-
cunoscute, semnate de Lucian Blaga,
prin care, așa cum menționează edi-
torul lor, Pavel Țugui, se urmărește
prezentarea unui episod mai puțin
știut din activitatea lui Lucian Bla-
ga ca atașat de presă la Legația
României din Elveția, perioadă în
care a participat activ la contracara-
rea propagandei cercurilor revizionis-
te maghiare din anii 1928—1931.
Revista de istorie și teorie literară
manifestă în ultimele numere un in-
teres sporit pentru cunoașterea pro-
cesului de creație. Și în acest nu-
măr sint publicate mărturii privind
geneza operei literare aparținînd lui
Mircea Dinescu, Al. Paleologu și loa-
nid Romanescu, care răspund cu te-
meinicie la întrebarea : „De ce
scriu?". în ce cred?" La rubrica Con-
fesiuni literare : două substanțiale
interviuri cu Geo Bogza, care decla-
ră lui Constantin Vișan că „Tot ce
am scris eu nu are decît o foarte
mică legătură cu mine...", și cu A-
drian Marino, care i se destăinuie
lui Nicolae Florescu pe tema „Idei
organizate, dar puternic personalizate
.și liber formulate".
Biblioteca de poezie românească
este consacrată lui Grigore Alexan-
drescu. Semnează un comentariu și o
antologie Marin Sorescu. Pline de in-
teres sînt de asemenea paginile „Jur-
nalului politic 1931 — II", de Octa-
vian Goga, apărute în foiletonul re-
vistei.
Jn ansamblu, un număr care se ci-
tește eu real interes.
D. V.
Convorbiri literare — 14
pro juveniute
„convorbiri literare" prin corespondență
q Decebal ALEXANDRI SEUL —
Izvoarele Sucevei (Suceava). O notă
de superficialitate persistă.
IB Aurel APOSTL — Galați. „Anii
trec pe rînd / Ca un răcoros ,vint /
Din tot ce rămîne sînt faptele bune".
Acesta este nivelul, modest, al texte-
lor dv.
| Felix ASIDA — Piatra Neamț.
Cuvintele încheagă o stare poetică și
nu poezie propriu-zisâ.
■ Georgeta ASULTANEI — Iași.
„Genul scurt" (Așteptare, de pildă)
s-ar putea remarca, in comparație cu
restul. Reușitele sint însă mult prea
fragmentare.
■ Virginia AXENTOI — Vama
(Suceava). Lirism in general expo-
zitiv. (Ah ! hohotul oglinzilor) e mai
autentic.
q Aura BADICEL — Malu Roșu
(Mehedinți). Mi-ați trimis, fără a fi
eu destinatarul, scurte scrisori de
dragoste versificate. Aștept poezia.
■ Mariana BODOLICA — Iași. O
stare lirică tinde să se substituie poe-
ziei propriu-zise care răzbate răzleț
(„O liniște cu umeri calzi / așezată
pe magicul pămint").
H N. C. — Pielc.ști (Dolj). Scrieți
si versificați incorect.
9 Emil COSTIN — Cctățele (Ma-
ramureș). încercați să vă mențineți
la maniera din Crochiu. Să mai ve-
dem.
■ Elena-Zorina CUZA — Gura Hu-
morului. încearcă să găsești limita
de economie verbală, fără a pierde
(dimpotrivă) din expresivitate. Apar
banalități precum : „încet adie vîn-
tul / pe clapele toamnei". Adoles-
cență e exuberantă și aproape fără
cusur. Stilul consemnativ din Singu-
ră le prinde, nu și cel speculativ-co-
locvial din Incertitudine. Cum ți-am
mai spus, cred în șansa d-tale. De-
pinde cum vei ști să ți-o joci.
M Pacu DEL — Pctrila (Hunedoa-
ra). Versificări prolixe.
■ Romulus Adrian DINL’ — Giur-
giu. Nivelul e onorabil. Ar ieși în
evidentă In căutare.
■ Nicolae DOBRE — Turda. Am
reținut Moarte la Pol, Noaptea ora-
șului, Ochiul meu fi-va-ți ghilotină
curată si Fundația de cer a păsării.
R Vasiliana DUMITRESCU-CARȘO-
TI — București. Din păcate, nu pu-
tem da curs dorinței dv.
q Eugen DUMITRU — Oțcștij de
Jos (Olt). Sînteți violent (in scris),
ceea ce nu face poezia mai viguroa-
să : „M-ai privit ucigător / și raza
mea de ură te-a atins / și te-a mis-
tuit / Asemenea focului inimii mele".
Bl Daniela DORIN — Iași. Am re-
ținut Voi alunga limpezimea a-
bruptă...
H Anifon GAlAțEANU — Rirlad,
Sintaxa distorsionată pare a fi ele-
mentul cel mai remarcabil. Nu e o
părere definitivă. Reveniți.
q Gabricla GINDU — Iași. Proza
nu m-a lămurit. Dintre poezii, ceva
mai mult în Poate nu e decit liniștea...
Aștept noutăți, eventual la redacție-,
q Pompiliu GROZAVU — Bacău.
Ultima strofă din Clopot de scară a-
nunță ceva. Să mai vedem.
q Hermina — Piatra Neamț. In
general, e bine. Apar totuși stridențe
care trădează imaginea vehiculată :
„triluri de mister", „picături de mi-
rare", „spinare de vamă". Reveniți a-
supra textelor, faceți o selecție se-
veră și vom mai vedea.
| Lev KOTTEA — București. Un
dezvoltat simț de observație al a-
mănuntului se impune în sentimenta-
lele epistole. Aș vrea să văd cum con-
prezențe !a „junimea"
spirale
...nici o potecă
nici o cădere
cu bulgări de var
numai o-ntinderc
largă
nimeni
pe spinări călătoare
drumuri nu cintă
colțuroasă
e doar o plecare
de tinere valuri
și restul luminii
în jur
spirale se-nchid
radiar
proslăvesc in cuibare
solare
țipă ființa
în germene.
M. STRAJER-NETEA
★
totdeauna ajung
la această barieră ;
o simt de-a latul pieptului —
rece,
fără identitate
totdeauna ajung aici...
minunindu-mă
fac abstracție de existența ei
din cremene
aprind focul,
tai mielul zilelor mele,
tai taurul întunericului meu,
mă despoi și urc
pe altarul limitelor
spre ardere de sine
struiți pe spații mai ample și care
să fie într-o mai mare măsură ale
ficțiunii.
q Traian LIPOVEANU — Timișoa-
ra. Apar încă multe lucruri prisosi-
toare. in genul : „Să mai fur un pic
de veșnicie, / cine mi-ar ierta-o mie?"
R Aurel M. — Adjud. Romanța și
poezia de meditație nu ies din tipa-
rul locurilor comune exprimate stîn-
gaci și desuet.
■ Dan MANOLE — Galați. Cum
am bănuit dc la început, sînteți un
sentimental care se ascunde, mai bine
sau mai rău, îndărătul unui limbaj
teribilist ; ați scos masca și acest lu-
cru a devenit evident. în poezie, lu-
dicul pune unele accente inspirate :
„Ca o buză gurii / Foarte’ pătimaș /
Chip căutăturii Cită luminași / Aide
miră-mi ochii / Cu lumini și rochii".
Proza e ușor frivolă din pricina unui
oarecare melodramatism pe care stilul
zeflemitor nu-1 poate estompa. în pa-
ginile de critică, sentimentalismul stri-
că tot, mai ales cînd substituie lim-
bajului consacrat pe cel poetic : „Ca
și cum ai încerca sî-ți oprești tremu-
rul înfricoșat al sufletului ascultîn-
du-1 chiar pe Scorillo înălțînd mănăsti-
rea Argeșului între luceafăr și moar-
tea cărei căprioare". Cu bune, cu
rele, mergem înainte !
q Adrian MIHALACHE — Sucea-
va. Atenție la ortografie („arunca-
se-ră", „întradevăr", „zăbovise-ră" !).
|Ș Mantiei MILIANRAU — Iași. O
imaginație amplă (inclusiv verbală)
reține atenția. Lipsa de control strică
acolo unde fantezia construiește. Re-
veniți.
q Iulian MOCANU — București.
F.ste necesar. în continuare, un spor
de concentrare care nu depinde nea-
părat de puținele cuvinte folosite.
q Monica — Reșița. E vizibilă ușu-
rința de a portretiza. în schimb, felul
încărcat în care povestiți e un defect
serios. Nici măcar stilul ironic (pre-
supus de mine a fi ironic) nu justi-
fică fraze precum : „La un moment
dat. nemaisuportind tăcerea, care le
rîcîia. parcă, sufletele cu niște ghea-
re confecționate din același aliaj cu
roțile condamnate la rostogolire x‘
vertebrele celor [sic !] fîșii metalice,
paralele, dar care împreună constitu-
iau un drum, unul din ei zise..."
R Artcmia MUZICESCU — Boto-
șani. Aforismul cere o exprimare de
impecabilă stringență, ceea ce nu se
întimplă în cazul dv. : „Opera de ge-
niu este personificarea spirituală a
unui fenomen de viață, de lume (e
incorectă construcția „fenomen... do
lume"), transpunerea materială a lavei
de senzații, trăiri, supoziții la scară
cosmică de gînd <?)". Aceleași în-
curcături apar si în poezie: „Bă-
trînă cînd voi fi dar tu în floarea
vieții / Citindu-mă postumă-n repaus
vei gîndi".
q Narcis — Bacău. Se detașează
Timp si Nerăbdare.
SI Lazăr Năsui — Vișcnl de Jos
(Maramureș). Atenție la exprimări
complicate, de genul : „Ca să poți
să-i pătrunzi in singurătate, ar fi
trebuit să-i cunoști antinomia celor
două trepte, viața de dinainte și co-
borîrea în întunericul singurătății".
Să mai vedem și altceva.
■ Flavills lancu OBEADA — Bra-
șov. Vom publica cîteva poezii in-
tr-un număr viitor.
■ Valeriu OCRAIN — Ploiești. Mai
trimiteți. Am predat textul lui Gri-
gore Ilisei.
iți faci casă in casă
un geam dind spre alt geam,
o ușă dind spre o altă ușă —
intri in casă
și dai peste o altă casă,
bați la ușă
și dai peste o altă ușă ;
fiecare cu casa lui
dincolo de casa lui.
fiecare cu ușa Iui
dincolo de ușa lui.
fiecare cu geamul Iui,
dincolo de geamul lui,
fiecare cu el
dincolo de el
Nicolae PANDELAȘ
umbre
Lumini vagabondind. maree a
suprafețelor.
Bate vîntul sau latră un ciine.
Cum cad secundele —
Consoane de fier.
Ne adunăm umbrele
Pînă la cer.
tu răsfrîntă în apă
Tu răsfrintă în apă, tulburind nisipul.
Sau tu ascunsă după o cicatrice a
orizontului.
Prezcnță-absență. prezență-absență
Mereu lovindu-mă de aceste limite
Fără altă posibilitate de orientare
decît
Bătaia inimii tale arătîndu-mi nordul
Din kilometru in kilometru.
Vasile TOPOR
■ Laurențiu OPRICAN — Corcova
(Mehedinți). încercările nu evoluează
spre mai bine. Suplimentul deocam-
dată nu apare.
q Zaharia PLAIANU — Gura Hu-
morului. Registrul umoristic, gen
estradă are har: „încă zîna mea-i co-
pilă / Iși îmbracă-n basme nurii /
Pînă va să se mărite / Va ști tabla
înmulțirii / / Un băiat frumos cind
vede 7 Sîngele mai violent / Ba.
te-n marginea ființei / Ars de dor ne-
corigent". Atît.
R Aurel POP — Satu Marc. Unde
e proza ? Pentru lectură în cenaclu,
luați legătura cu Constantin Pricop.
R Marian POPESCU — Tirgoviștc.
Neconcludent.
■ R.M.G. — Slatina. N-am putut
descifra nici măcar semnătura.
despre timp
Numele meu
a pornit — cămașă dc duminică —
să caute dropia	*	•
hainele ce mi-au rămas
nu mi se potrivesc	j
pentru că sint pline de somn
aștept să mi se întoarcă numele —
unic veșmint dat de părinți —
si vine
tirînd o dropie moartă
cu ciulini și spice de secară pe frunte
arunc hainele pline de somn
dar numele meu vrea să plece
sâ găsească o dropie vie
sâ învețe cum să mă păzească
de borfașul cu mîinile albe
ci-mi dă tîrcoale în cimpie
1 aciditate
Pentru că nu am știut
că lingă mine un pas s-a rănit
am trecut pe lingă mișcarea bătrină
cu ochii vinâtorilor in mînă
și hainele se umflau dc ris
rideau de trupul meu care urma să se nască
dar eu mergeam cu ochii vinâtorilor în mină
abia după ce m-am născut au auzit țipătul pasului
am dat drumul ochilor si toți au zbughit-o pe mine
hainele se tăvălesc de rîs
chicotesc pe piele
țopăind cu mîinile și picioarele din ele
o dropie se uită lung la mine
se scutură de lună peste ochii vînătorilor
și trece prin mine
și trece pentru totdeauna prin mine.
-----------premiul
revistei „convorbiri literare"
la ediția a 18-a a concursului național de poezie
nicolae
Suceava,
sub umărul ploilor
îngreunate
in octombrie cind furtunile scot nisipul din ochii
zeilor
simt o rădăcină de plop cum imi dă tircoale
cum imi desebide incet ferestrele și-mi pindește
colțul de inimă sfișiat de ultima ursitoare
atunci sub umărul ploilor îngreunate
cuvîntul mi se preface-n stană de grîu
numai primele susoine cind se lasă seara
mai plutesc profetice pe rîu
si din atîtea cîte-mi înfierează mersul
iubesc doar părul tău in pecete bătut
iar rădăcina plopului ascuns sub sinii tăi
țipă nașterea lui Menumorut.
labiș
1986
țăranii
din oasele fiecăruia se poate ridica o casă
și dîmbul pe care stă e spinarea încovoiată
de seceră și de sapă
țăranii nu știu
nu au aflat pînă acum
că nu semințele încolțesc nu ele dau marile recolte
ci sudoarea —
neliniștea pentru destinul rotitor al piinii
de-abia în noapte ajunși
adorm —
oboseala lor c ca o înflorire a liliacului
și-am să trec
și-am să trec tăcut odată
peste rouă din păduri
paj sărac cu chip de fată
’n ale verdelui arsuri
și-am să-mi dorm un somn cu vise
în care tu mereu revii
printre cărți și paraclise
izgonită din cimpii
și-am să te descopăr iară
deznădăjduit de parcă
trupul tău cu must de pară
m-ar îngenunchea pe-o arcă
ajutor cerînd aiurea —
noi — perechea de blestem
hohotind sub noi pădurea
va muri fără să vrem
iubire
înger înșcuat și Jarul nestins din vetre
la rang dc bici
cele trei ursitoare legate cu-o funie de trifoi
peste brîu lăsîndu-și inspirația amanet
pentru-o sanie scumpă cu zurgălăi
de diamant
goliciunea lucrurilor mai însemnată
decît a noastră
viscolire cu tot ce e sfînt
și obrazu’ ingînat cu aureole
iubirea aproapelui
forma definitivă a somnului
a patului nupțial
ț
nimic nu mai pozează drept
nici-o aripă căzută nu răspunde
nu se învrednicește nimeni de ea
.Emilian MIREA
1
■ Cătălin SEREDIL'C — Suceava.
Inconsecvențele persistă.
r Constantin SIRGHI — București.
„Puștoaico, sub care zodii mai tră-
iești? / In clipele ce rătăcești / la
cine oare te gîndești ? / Aș vrea a-
cum să mă citești". Vă facem pe
plac, numai persoana să fie pe re-
ceotie.
Scrgiu SOMEȘAN — Codlea (Bra-
șov). Tonul nonșalant, colocvial nu e
și firesc. Bravura personajului e și
ea stridentă, totul se aranjează mi-
nunat de la început pînă la sfîrșit.
Aveți ușurința frazării și a contură-
rii, din cîteva linii, a unor situații.
Sînt atuuri importante. Valorificați-le,
acceptînd o miză mai mare.
q Dan STAKCU — București. Ne-
convingător.
voci tinere
q Rodica STECZ — Tîrgu Lăpuș
(Maramureș). O singură poezie nu-i
de ajuns. Din păcate, nu vă pot da
informațiile pe care mi le cereți, pro-
blema mă depășește.
q Sorin VIDAN — Drobcta T. Se-
verii!. Scăpări de genul- clopotele
milei / au sfișiat răbdarea duhnitoare
/ a / nimicului" sînt inacceptabile
în cazul d-tale.
R Max VLADESCU — Bîrlad. Nu
sînt încă edificat. Oricum, Emil Botta
nu e rea.
q Mihaela VOICU — Constanța.
Situația excepțională din Premiera se
cere relatată fără sentimentalisme si
cu deplină acuratețe stilistică. Ceea
ce nu s-a întîmplat.
D. D.
nu știau
Era o invazie în mine
de cuvintele care nu știau cine sînt
imi străbăteau adolescența
de Ia o usă la alta
doar o apă
un cocor
cometa Mine
și clinele Veda
muscind
ir..am ridicat în vîrful picioarelor
pe speranța apei
d- a fi podea
prin țipătul cocorului
am văzut
tot ce s-a zis
înaintea căderii din ape spre cer
a rădăcinilor
sî spinilor
ce-au devorat intîiul paradis
cuvintele nu știau cine sînt
nu știau
nu știau.-
o lungă tăcere
Stau ploile in stive peste cuvinte
amorțesc inele si cuvinte sub ploi nemișcate
nunțile nu-si mai deschid porțile
jumătățile inelului nu se mai lipsesc intr-un semn
cuvintele încearcă să strige
dar glasul li se întoarce în gitlej si le sufocă
ploile dor mai tare
decit agonia unui vapor scufundat
se păstrează o lungă tăcere
ca în fața Ofeliei
ce nu înțelege
câ e doar un trup înecat
impersonali
Docă vrem să ne încălzim
putem întinde mîinile
deasupra focului din Alexandria
dar căldura va fi la fel de impersonală
ca si gheața din coada cometei
și ne vom afla cu miinile mai reci decît au fost
și nu vom mai putea rescric biblioteca
Ofelia APETROAEI
* • *
15 — Convorbiri literare
ARTHUR RIMB ALO
împlinirea în acest an a unui veac de la apariția
Iluminărilor lui Rimbaud (în revista La Vogue) a reac-
tivat în întreaga lume un interes neumbrit pentru sola-
ritatea unei atît de întemeietoare expresii a moderni-
tății, cristalizată în versuri sau în poemul în proză,
și încheiată fulgerător, înainte ea autorul ei să fi îm-
plinit 20 de ani. Unei călătorii în cuvînt a vieții care
este vis îi urmează jurămîntul visului poetic al unei
vieți de călătorii care se ține de cuvînt, între Anglia,
Belgia, Germania, Elveția, Italia, Ardeni, Olanda, Egipt,
Cipru, Aden, pînă la stingerea de tot din Marsilia, cînd
anii sînt 37.
în legătură cu această a doua enigmatică anulare de
sine, o emoție și o contaminare de verbul net rimbal-
dian recomandă evocării un de asemenea în proză și
tensionat poem, de Rene Char :
ai făcut bine că ai plecat...
arthur rimbaud
Ai făcut bine că ai plecat, Arthur Rimbaud !
Cei optsprezece ani ai tăi refractari la prietenie.
Ia zumzetul de albină stearpă al familiei tale ar-
deneze, cam nebună, ai făcut bine să-i risipești
in vintul de larguri, să-i arunci sub cuțitul pre-
coce! lor ghilotine. Și-a avut rostul să părăsești
bulevardul leneșilor, cafenelele estropiaților lirici,
pentru infernul fiarelor, pentru negoțul de șiret-
licuri și binețile celor umili.
Acest impuls absurd al trupului și al sufletu-
lui, acest obuz ee-și atinge ținta făcind-o să explo-
deze e, chiar așa, viața unui om ! Xu poți, ieșind
din copilărie, la infinit să-ți sugrumi aproapele.
Dacă vulcanii nu-ți prea schimbă locul, lava
străbate marele vid al lumii si ii aduce virtuți
care îi cintă în răni.
Ai făcut bine că ai plecat. Arthur Rimbaud !
Sîntem cițiva care credem fără dovezi fericirea
cu tine posibilă.
Insă cauza pentru care e jertfită parcă senin orice
normalitate, fără a-și ascunde irizările tragicul, o ilus-
trează mai bine, o numește mai fidel „opera". putinele
risipiri de geniu, indiferente, in caiete transcrise sau
găsite ulterior, după ani sau decenii. Se aleg în acest
sens patru texte din cele mai „tirzii", toate dintr-un
era pe cînd nu s-a văzut, si de o turburătoare sustra-
gere dinților vremii, de o proaspătă contemporaneitate.
A. R.
din ultimele versuri: 1872
Ce-s pentru noi, oh inimi, ăst sînge bălți Ia rind
Și-ăst jar, și mii omoruri, și țipăt, să-nvenine.
De ură, suspinări de infernuri. răsturnind
Tot ce e ordine ; și ăst crivăț prin ruine ;
Și încă răzbunarea ? Nimic !_ Ba da. deplină
înceapă ! Fabricanți, prinți, senatori : la mezat !
Putere, Drept, Istorie : jos cu voi ! Ne-a fost dat.
Sîngele ! sînge ! flama de aur, grea lumină :
Războiului, terorii și răzbunării — toate.
Spirite-al meu ! Să-ntoarcem prin rană : Ah ! treceți.
Republici ale lumii ! Și împărați, armate.
Coloni, popoare, ajunge ? Cine, și cu ce preț,
Să-ațîțe-nvîrtejirea de foc in sumbre jocuri.
Decit doar noi și cei socotiți de noi ca frați ?
Amici de vise, asta ne va plăcea, aflați !
Nu ne mai dăm obolul, o valuri mari de focuri '
Asie, Europă, Americă, pieriți.
Al răzbunării noastre marș totu-a-nvăluit.
Cetăți și cimpuri ! — Vom fi necruțător zdrobiți !
Vulcanii-n cer sări-vor ! Și-Oceanul zguduit...
Amici, oh ! — Inimă, negreșit ei, da. frați sint :
De-am merge, negri necunoscuti ’ Pornim pornește '
Cum tremur ! Peste mine, imens, vechiul pămint
E tot mai mult al nostru. Pămint, ce se topește.
(Dar nu-i nimic : aici sînt ; voi fi mereu aici).
Viața acestui poet, — pe cît de scurtă (moartea la nu-
mai 34 ani, de ftizie, — una din cele trei emblematice
maladii ale zvăpăiatului veac 191. pe atit de copios bin-
tuită de tarele precarităților materiale, la care se adau-
gă, ca un făcut. — colac peste pupăză, — secvențele
cîtorva iubiri neîmpărtășite, intens indurate. — ilus-
trează, prin întîmplările ei, povestea boemei literare.
Se naște la Sevilla, în 1836. odraslă a unui pictor
tare nevoiaș. La 10 ani, rămîne orfan. La alți 18. îm-
punge fuga spre Madrid, unde. hoinărește picaresc,
dolce far’niente. In răstimpuri, ca să-și innoade zilele,
ocupă slujbe, care mai de care mai înjositoare și mai
mărunte. Face și gazetărie. Ba, chiar, traduce spora-
dic, din marea lirică franceză. portugheză, germană.
Andaluz, deci. Adică, — și nu-i deloc puțin lucru asta,
— congener al lui Gongora. al lui Manuel de Falia,
al lui Lorca. Dintr-odată, gindul îți zboară la Spania
Meridională, cu minunățiile ei : !a .malaguena", — me-
lancolia melodică, numai ea in stare să deseînte acea
„problemă cosmică", — vinul de Malaga, — cum zicea
Ortega Y Gasset ; la oglinzile, spadele și cizmele de
Cordoba ; la faimoasele „corridas" și. la tot atît de fai-
moasele trepidări de picior care-s dansurile „flamen-
go“, cu volutele lor ceremoniale, „veronicas". Cu toa-
tele străbătute ființai de ace] duh al locului ■ „cl deli-
rio de blancas y de purpuras", delirul crinilor și al
trandafirilor sau, zborul avintat al stolurilor de po-
rumbei albi peste nemărginirea acoperișurilor caselor
cu olane roșii.
Regăsim vraja acestui colț de lume în poesia sa.
Căci, tot ceea ce a rămas scris de la el e poesîe sim-
fonică. N-a stat locului o clipă. Cred, că medita mer-
gînd, în dulce reverie. Rătăcește mesianic, vademecum,
— (cum trebuie s-o fi făcut, în răsăritul României,
Eminescu, Russo, Odobescu) prin cătunele și burgurile
Vechii Spânii, oglindindu-se, fermecat, în ancestrali-
tatea etnosului iberic. Cu un nestăvilit avînt. scrie
acum, înfrigurat, — pe urmele lui Gaspar Melchor
de Jovellanos, — frînturi dintr-o proiectată epopee
sociogenetică a poporului său : „Leyendas" .Legende),
El Mundo de las ănimas (Lumea sufletelor), Maese
Perez, el organista (Magistrul Perez, muzicantul) și,
acea curioasă introspectare, în vîrful picioarelor, Car-
tas de mi celda (Epistole din chilia mea).
Redacția: Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1,
telefon (981) 16242 • Administrația:
București, Calea Victoriei nr. 115, teL
(90)506618.
54737
dialogul literaturilor
fraze
Cînd lumea va fi redusă la un singur crîng negru
pentru cei patru ochi ai noștri înfiorați, — Ia un țărm
pentru doi copii credincioși, — la o casă muzicală pen-
tru clara-ne simpatie, — te voi găsi.
Chiar dacă n-ar fi aici jos decît un singur moș-
neag, calm și frumos, înconjurat de un „lux- nemaipo-
menit", — și îți sint la genunchi.
Să-ți fi împlinit toate amintirile, — să fiu cea ca-
re știe să te lege, —te voi gintui.
Cind sîntem prea-putcmici, — cine cedează ? prea-
veseli, — cine se face dc ris ? Cind sîntem prea-răi, —
ce s-ar alege de noi ?
Gătiți-vă, dansați, rideți. — Nu voi putea nicicind
trimite Dragostea pe ferastră.
Cerșetoare, surata mea, copil monstru ! cum toate
îți sînt totuna, nenorocirile astea și uneltirile astea,
și.ncurcăturile mele. Te lipsește de noi cu glasul tău
nesuferit, glasu-ți ! unic măgulitor acestei josnice dis-
perări.
O dimineață-norată, în iulie. Un gust de cenușă
zboară prin aer : — o mireasmă de lemn asadind in
vatră — florile la topit, — jeluirea promenadelor, —
bura canalelor prin cimpuri, — de ce nu de-acum
jucăriile și tămîia ?
Am întins funii din clopotniță in clopotniță, ghir-
lande din fereastră-n fereastră ; lanțuri de aur din stea
in stea, și dansez.
înaltul eleșteu fumegă ne.ntrerupt. Ce vrăjitoare
s-o-nălța pe asfințitul alb? Ce înfrunziri violete stau
să descindă !
Pe cind fondurile publice se scurg in serbări fră-
țești, zvon dă un clopot de foc vioriu prin nori.
Stirnind un gust plăcut de cerneală chinezească, o
neagră pulbere plouă liniștit peste veghea mea. — Micșo-
rez luminile lustrei, mă arunc pe pat, și. întors către
umbră, vă văd, fetele mele ! reginele mele !
mișca re
Mișcarea-n zigzag pe mal a căderilor fluviului,
Genunea la etanbou,
Iuțeala rampei,
Enorma pasadă a curentului
Duc prin luminile neauzite
Și noutatea chimică
Pe călătorii înconjurați de trombele văii
Și ale stromului.
Sint cuceritorii lumii
Căutind bogăția chimică personală ;
Sport și confort ii însoțesc ;
Ei aduc educația
Raselor, claselor, și-animalelor, pe acest vas ;
Repaos și amețeală
In lumina diluviană.
In teribile seri de studiu.
Căci din vorbitul printre aparate, sînge, flori, foc,
bijuterii.
Din socotelile fluturate pe puntea fugară.
Se vede — rostogolindu-sc ca un dig dincolo de calea
hidraulică motrice,
Monstruos, luminindu-se fără sfirsit — stocul lor de studii
Ei izgoniți in extazul armonic
Și-n eroismul descoperirii.
In accidentele atmosferice din cele mai neașteptate,
O pereche de tineri se izolează pe arcă,
— Oare străvechea sălbăticie care se iartă ? —
Și cintă si se postează.
Prezentare și traducere
AUREL RAU
IM A O WOLFO BtCOUER — i5G ani de la
Dar. întreaga măsură a măreției geniului său poe-
tic o aflăm în cele cîteva sute de Rimas (din care
am tradus noi, cu echivalentul Rune, se va înțelege de
ce). Tristețea, care transpare din ele, este una firesc
lămuritoare din transfigurarea suav-muzical temperată,
somptuos — delicată, a periplului propriului său „curricu-
lum vitae"). O catalitică influență electivă, livrescă, de
bună seamă, dinspre E. T. A. Hoffmann. Heinrich
Heine. și, întrucîtva Arthur Schopenhauer, — cum au
întrezărit-o unii dintre comentatori.
iiina Xl!l
Albaștri-s ochii tăi, și când surâzi,
a lor gingașă înluminare umedă
aminte îmi aduce de-a zorilor îngân,
in care valurile mării se alintă.
Albaștri-s ochii tăi, și tu când plângi,
a lor inlăcrimare cu gândul mă trimite
Ia scânteierea boabelor de rouă tresâltând
pe-a violetelor îngerești zulufi.
Albastri-s ochii tăi, și-n zarea lor adâncă,
un gând răzleț străluce și galeș mă îmbie !
Dar, vai ! Ce repede-i părehnic doar ! Pierdută-n
veci, o stea-n abis, tânguitor îmi zice : „adio" !
runa XXXIX
Ce tot mi-am zis ? A, da ! că-i nestatornică,
zănatecă, frivolă și plină de canrîrn *
Că sentimentele-i, în sufletu-i, sunt doar
ca roua-n zori, căzută pe nisipuri !
Prea bine știu că-n inima-i colcăie
un viespar de vipere !, că nici c’un clinchet
în lăuntru-i iubirea nu adastă, că-i rece,
ca un sloi de ghiață, că-i o statuie vie !
Dar, vai mie !, e groaznic de frumoasă !
runa LIII
Se vor întoarce triste rânduneie
iar cuiburi să-nfiripe in balconul tăn.
Și c-altădată, cu aripile-n ferestre,
te vor chema din nou.	,
vîrstă de aur
Una dintre voci
Pururi îngerească,
— Este-a mea —, încearcă
Să se deslușească :
Orișice-ntrebare
Naște încă-o mie,
far din imbătare
Treci la nebunie.
Uite drumul, roată,
Blind și vesel ce-i !
Undă e și floarea
Și ești printre-ai tăi !
Și-apoi cintă. O,
Vesel și ușor
Și—I cuprinzi cu ochiul...
— Cînt si eu-n sobor, —
I
Recunoaște drumul,
Blind și vesel ce-i !
Undă-i și grădina
Și ești printre-ai tăi ’...
cîntec
din cel
mai înalt
turn
Leneșă junețe
Roabă orisicui,
Din delicatețe
Viața mi-o pierdui.
Vină, infinit
Timpul de iubit!
Lasă, mi-am fost spus.
Nu te arăta
Și nu aștepta
Cele mai de sus
Bucurii. Rămîi
Domn al liniștii.
Răbdai ca un cer
Că-am uitat de-apururi
eternitatea
lat-o regăsită.
Cine ? — Veșnicia.
Este marea, vie.
Soarelui nuntită.
I
Suflete de strajă
Să-nchinăm șoptit
Nopții fără vrajă,
Zilei în zenit.
Din elan numeric
Din comuna cupă,
Te desprinzi feeric
Și-ți iei zborul după...
Și apoi o voce
— Ah ! ce îngerească !
Este-a mea, — purcede
Să se deslușească ;
<
Și pe ioc vă cintă
Soră-n corul fin :
Pe-un ton cam nemțesc
Dar cu foc și plin :
Cît de rea e lumea ;
Asta te uimește ?
Sumbrul nenoroc
Uită-1 — și trăiește !
O, castel de soare !
Clară ți-i trăirea !
Din ce ev ești oare
Voevodală fire-a
Fratelui mai mare ?
Cînt și eu, surate !
Și cu voi mi-amestic
Glasit-mi nedomestic.
Dăruiți-mi fruntea
Cu slăvi preacurate !...
Temeri si dureri
S-au dus spre azururi..
Si o sete rea
Vinele-nnegrea.
La fel pătimește
Daeă-o uiți, — cîmpia.
Neghina-nflorește
Crește și tămîia.
Mii de muști murdare
Spurcă orice floare.
f
Ah, cît văduvi
Inima, sărmana,
z^vînd doar icoana
Veșniciei Marii !
Preacuratei, cine
Azi stă să se-nchinc ?
Leneșă junețe.
Roaba orisicui.
Prin delicatețe
Viața mi-o pierdui
Vină, infinit,
Vremea tic iubit !
Ruguri de mătase,
Doar din voi, mirată.
Datoria sue.
Fără-a spune : gata !
Colo nu-i nădejde
Și nici rugi. Măsura
în știință rabd-o.
Sigură-i tortura.
lată-i regăsită.
Cine? — Veșnicia.
Este marea vie
Soarelui nuntită.
Traducere de
George POPA
naștere --------------------------------------------------------
Acele însă care, în zboruri contenite,
vrăjite te priveau, mirate de norocul meu, —
acele care, numele noastre le gângureau zorite,
vai !, ele nu vor mai veni, eheu !
Pe ziduri cățărate, se vor întoarce-n noapte,
din umbrele grădinii ghirlande de zorele.
Și c-altădată, splendoarea florilor șirag
ți-or face, prea plecate, temenele.
Dar, vai ! înmărmurimea boabelor de rouă
în care chipul tău se oglindea .tremurător,
acele lacrimi ale zorilor pe geana lumii rostogolite,
vai !, — ele nu vor mai veni să-ți spună tângui lor !
Dulci șoapte de amor se vor prelinge,
fierbiniți, pe gâtul tău oe cura ta :
Le vei surâde, din toată inima, trezită-atuncc,
din plânsu-n care dormita !
Năuc și’nmărmurit și in genunchi, vreun paj
picioarele-ți va spăla. Dar, nimeni, niciodată,
vai !, pierdut și tandru, nu te va iubi așa
cum eu, nătângul, te-am iubit cândva !
runa LXVIII
Nu mai știu ce-am visat
astă noapte
trist, tare trist, trebuie să-mi fi fost
visul căci, mâhnirca-mi e-acum fără margini !
Brusc, m-am ridicat în picioare ;
jilavă, de lacrimi plină, mi-i pierna
Și, întâiași dată-n viață am simțit c-iiimire,
cum sufletul dulce mi-1 cotrăbuie durerea !
Trist, tare trist, fostu-mi-a visul !
Visul care, în frânghia lacrimilor mă înlănțuie !
Dar, din tristețe știu că răsare soarele speranței
și lacrimile toate, pe toate mi le urcă !
Prezentare și traducere de
Daniel LASCU
Colegiul de redacție :
Redactor șef: Cornelia Sturzu
Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU
Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, loanid Romanesc.
• Prețul unui exemplar : Iei 5.
Abonamente: 6 luni, 30 lei ; 1 an. 60 lei
Pentru străinătate abonamentele prin ILEXTM —
departamentul export-import presă. București, atr. U
Decembrie nr. 3.
P. O. BOX 138—137. telex 23228.
I. F. Iași, cd. 1023