Prelntari dla toate țlrUe. uiți
nr. i®, octombrie 1986
(anul XCII . nr. 1202)
IOVVIIRBIKIIIIIKAI!
RB/ISTA LITERARA FONDAIA DE SOCIETATEA «JUNMEA»DIN IAȘI LAI MARTIE 1867
SDTTATA DE UNIUNEA SCRIIIORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA

Fiecare rotație a anotimpurilor ne face să
ne gindim, cînd semnul timpurilor anu-
lui ajunge în dreptul toamnei, ]a cîteva
elemente de maximă importanță ale existenței
noastre.
Această vîrstă a naturii ne readuce de fie-
care dată în fața ochilor imaginea recoltelor și
a celor care au însoțit cu munca lor roadele
de la semănare pină acum, la strînsul daru-
rilor pămîntului. Munca acestora nu este nici
ușoară și nici simplă — este munca unor oa-
meni pricepuți, bine pregătiți profesional, ca-
re trebuie să se dăruiască cu trup și suflet me-
seriei lor.
Străveche îndeletnicire a omului, agricul-
tura a pășit astăzi, în țara noastră, intr-o nouă
etapă, marcată de prefaceri profunde ; noua
revoluție agrară urmărește in primul rînd sti-
mularea unei noi calități, a unor producții spo-
rite, folosirea la maximum a condițiilor naturale
ale solurilor, îmbunătățirea acestora — și încă
atîtea altele care tind spre un singur rezul
tat : împlinirea cerințelor de produse agricole
ale economiei naționale.
Condițiile specifice ale muncilor agricole au
fost avute în vedere atunci cind s-a instituit un
nou titlu care să răsplătească munca și rezul-
tatele agricultorilor.
in ședința Consiliului de Stat prezidată de
tovarășul Nicolae Ceaușescu din 14 octombrie
a fost dezbătut și aprobat Decretul privind in-
stituirea titlului de „Erou al Noii Revoluții A-
grare" din Republica Socialistă România,
Titlul se conferă județelor și unităților agri-
cole de stat și cooperatiste „care realizează pe
toată suprafața agricolă planificată sau Ia în-
tregul efectiv de animale planificat producții
mari. Ia nivelul cerințelor noii revoluții agrare
din țara noastră".
EI va ma fi conferit acelora care își vor adu-
ce o contribuție deosebită la atingerea unor ase-
menea rezultate.
Noua distincție ocupă, in ierarhia distincții-
lor de stat ale Republicii Socialiste România un
Ioc egal cu titlul de „Erou al Muncii Socialiste".
Iată, așadar, cum și pe această cale, a pre-
țuirii rezultatelor muncii, se acordă o impor-
tanță deosebită muncii dintr-un sector de mare
pondere al economiei societății noastre so-
cialiste : agricultura.
Toamna aceasta este, in același timp, un ano-
timp în care se pune un accent deosebit asu-
pra problemelor păcii. In fața pericolului tot
mai mare pe care îl prezintă cursa înarmărilor
și în special a înarmărilor nucleare, România,
secretarul general al partidului, au acționat și
acționează în vederea opririi cursei înarmărilor
și trecerea la măsuri concrete de dezarmare.
Președintele României, tovarășul Nicolae
Ceaușescu, a subliniat încă o dată, de la înal-
ta tribună a celui de-al III-lea Congres al oa-
menilor muncii, importanța trecerii in cel mai
scurt timp la reducerea unilaterală, de către
toate țările europene, cu cel puțin 5 Ia sută a
înarmărilor.
„In ce o privește — accentua tovarășul
Nicolae Ceaușescu — România este gata să
treacă, pînă la sfîrșitul acestui an, Ia reduce-
rea cu 5 Ia sută a armamentelor, efectivelor
și cheltuielilor militare".
Tovarășul Nicolae Ceaușescu a reluat și sub-
liniat această idee în Cuvîntarea rostită Ia
23 octombrie de Ia înalta tribună a Marii Adu-
nări Naționale.
Marea Adunare Națională, exprimînd voința
fermă a tuturor oamenilor muncii din România
socialistă, „aprobă în unanimitate propunerea
președintelui Republicii Socialiste România pri-
vind reducerea, în acest an, cu 5 la sută a
efectivelor, armamentelor și cheltuielilor mili-
tare. Marea Adunare Națională își manifestă
ferma convingere că referendumul ce urmează
să aibă loc va da o puternică expresie voinței
poporului nostru".
O astfel de acțiune este deosebit de sem
nificativă : ea arată cît se poate de clar că
România urmează consecvent și militant o po-
litică de pace, de colaborare și înțelegere cu
toate popoarele lumii.
Pentru că, trebuie s-o subliniem încă o da-
tă, împreună cu toți oamenii de litere din pa-
tria noastră, țelurile supreme ale tuturor ace-
lora care vor binele omenirii nu pot despărți
supunerea naturii, folosirea roadelor ei pentru
bunăstarea oamenilor, de lupta continuă, neo-
bosită, pentru menținerea păcii.
MĂRUL DE CRISTAL — simbolul Taberei naționale de artă
a sticlei și porțelanului — DOROHOI
pruncii
Ies pruncii din părinți cu vuiet mare
precum, din bob, tulpinele de grîu,
frumoși cum sînt livezile în floare
sau stelele cînd clipocesc în rîu.
Puiandri tineri, răvășesc lumina
cu palmele, o mușcă și-o înghit,
ca aerul le pîlpîie retina
cînd. seara, ziua intră-n asfințit.
Și aeru-i îmbracă-ntr-o mantie
de adieri de muguri și nectare
și, în bunici, e-c sfîntă bucurie
și voievozii rîd în calendare.
în sculece de doine ni-i vom crește
spre a căra, prin vremi de vremi, povara
ogrăzii noastre care înflorește
și o numim atît de simplu - Țara.
Ion lancu LEFTER
Vaier NEAG :	„Sfat 4
SCRIITORII
PACEA
In lupta cu sine, omul a ieșit întotdeauna în-
vingător. In alianță cu natura, omul a ieșit în-
totdeauna învingător. Războindu-se cu oamenii,
omul a ieșit întotdeauna învins ; pentru că în-
vins ori învingător, a avut de pierdut întotdea-
una, cniar dacă nu în egală măsură.
Spun unii câ, dacă nu ar fi războaiele, lumea
s-ar înmulți peste măsură, iar planeta albastră
nu ar mai putea face față suprasolicitărilor de
tot felul, celor alimentare și de energie, în pri-
mul rînd. Spun alții — cei mai mulți și mai lu-
cizi — că, dacă nu ar fi războaiele, oamenii ar fi
mai fericiți, iar bătrina Terra ar fi in stare să
le ofere din plin tot ce le trebuie. Spun statisti-
cile câ, in ultimii 5 000 de ani, au avut loc a-
proximativ 15 000 de războaie, iar pacea a dom-
nit, cu intermitență, doar de-a lungul a nici
trei secole (292 de ani). Tot statisticile eviden-
țiază fapte de o tristețe profundă : în secolul
al XVll-lea, în Europa și-au presărat oasele
pe cimpurile de luptă circa trei milioane de
oameni ; în veacul următor — peste cinci mi-
lioane. In cele două mari suferințe mondiale
ale secolului nostru, gloanțele și bombele și
gazele și atomii și alte arme mai mult sau mai
puțin clasice au secerat 10 milioane de vieți
(în primul război mondial) șj 50 de milioane
(în cel de al doilea), ambele lăsînd 20+9.1 de
milioane de mutilați. Dar celelalte pierderi —
materiale și morale — cine le-a mai socotit?
Si prin ce pot fi ele compensate?
Singura și cea mai dreaptă și cea mai do-
rită compensație pentru uriașele pierderi su-
ferite de popoarele lumii este pacea. O pace
îndelungă — chiar fără sfirșit — care să ofere
omului timpul și condițiile necesare redimensio-
nării propriei existențe. O pace durabilă, care
să-i dea posibilitatea de a ieși din foamete și din
crize (economice și morale îndeosebi).
Prin intermediul unui set de diapozitive,
am fost, o dată, cîteva zeci de minute, călă-
tor printre planete și aștri. De acolo, din Uni-
vers, am văzut Pămîntul, înveșmîntat în al-
bastru, ca un prinț al cerului. De jos văzută,
planeta noastră bună și caldă pare uneori ur.
prinț cerșetor. Cerșetor de pace, de liniște, de
tihnă — mai ales.
Mintea omului simplu naște întrebări fun-
damentale : pentru ce să ne ucidem unii pe
alții, cînd putem, împreună, să ne facem via-
ta mai frumoasă și mai plină? pentru ce min-
țile cele mai dotate sînt plătite și silite să
născocească unoarte ? nu ne este destulă moar-
tea de pe pămînt, de-o mai urcăm și în ccr ?
Numai că mințile încețoșate nu intuiesc, nu
aud și nu țin seamă de astfel de neliniști ale
omului simplu. Și mințile încețoșate îmbracă
planeta albastră în haina cenușie a fumului
și a disperării.
1 000 de miliarde de dolari s-au cheltuit în
anul 1985 pentru înarmare în lume. Numai cu
suma de 40 de miliarde de dolari — repre-
zentînd costul unui sistem de rachete inter-
continentale — s-ar putea asigura hrana pen-
tru 50 de milioane de copii subnutriți ; sau
construirea a 65 000 centre de asistență medi-
cală ; ori a 340 000 de școli primare. Numai
o singură zi fără cheltuieli militare^ ar salva
de la moarte 17 milioane de copii înfometați.
In timpul celui de al doilea război mondial
eram și eu copil. Unul dintre cei norocoși,
pentru că am asistat înmărmurit la moartea
prin sfîrtecare cu bombe a unor tovarăși de
joacă și de suferință. Și am văzut zarzărul
din grădina casei — abia înflorit cu floarea
purității și a rodului — amestecat cu țărîna
în care își avusese rădăcinile. Știe și altcineva ce
triste sînt florile de zarzăr atunci cînd mor ?
Oameni ai unicei planete albastre din Uni-
versul cunoscut nouă, pentru florile de zarzăr
scrieți poeme, compuneți imne și pictați ta-
blouri. Pentru aceasta, procurați-vă hîrtia, con-
deiul și cerneala, instrumentele de cîntat, pîn-
zele și culorile din banii pe care acum îi iro-
siți pe rachete și pe gloanțe și pe bombe și
pe cîte alte feluri de moarte mai născocesc
mințile aburite...
în aer, pe apă și pe pămînt se strecoară,
agresivă Și perfidă, primejdia morții. Se ve-
de, se aude, se simte. Simbolica ei reprezen-
tare — scheletul negru cu coasa — nu mai
este de actualitate. Acuma, sfîrșitul este alt-
fel ilustrat. Pe înțelesul tuturor și spre spai-
ma întregii omeniri cinstite și iubitoare de
viață. Florile de zarzăr sînt mereu în primej-
die, iar privirile omului pîlpîie mereu a ne-
liniște. Pacea — bunul cel mai de preț al
omenirii — trebuie obținută prin luptă, cu
arma rațiunii. Este singurul război pe care
omul lucid îl acceptă și în fața căruia nu mor
florile de zarzăr.
V. FILIP
specificul național și forța
militantă a idealului
revoluționar (vii)
s
in amintita anchetă a ziarului
„Scînteia" se subliniază, cu în-
dreptățire, de către realizatorul
dezbaterii (loan Adam) : dacă viața
pune în relief noi și numeroase ipos-
taze ale umanității exemplare, evo-
luînd dialectic in direcția generaliză-
rii acestora, și literatura impune tot
mai decis tipul de scriitor-cetățean,
pentru care fapta scrisului pentru
popor este o înaltă misie. „Cred că
asupra tuturor chestiunilor profesio-
nale, opina la vremea lui G. Căli-
nescu, primează o calitate pe care
trebuie s-o dezvolte orice scriitor și
anume : a fi de folos poporului. Arta
e o misiune ; rămine mereu în pi-
cioare comandamentul poetului -va
ies», vestitor al izbînzilor vremii lui.
Să te bați la Troia e fără sens astăzi,
eroii sint în cîmp, în uzine, în mine,
in văzduh-*. Desigur, etica unui scri-
itor se definește prioritar prin sensul
operei sale, prin mesajul pe care-i
comunică, prin ideile și idealurile de
viață în numele cărora opera este
creată ; revista noastră a organizat,
încă în anul trecut, o largă „masă
rotundă-* pe această temă, concluziile
fiind asemănătoare, indice al genera-
lității conceptuale și al perenității
convingerilor. Intr-adevăr, în lumina
adevărului și a semnificativului, lite-
ratura epocii noastre poate fi înțelea-
să mai adecvat, mai adine prin ra-
portarea esteticului la etic, a mode-
lelor literare la mod-lele umane. E-
lementul etic, opinează acad. Șerban
Cioculescu, prezent și acolo unde crea-
torul însuși pare sau chiar crede a-1
înlătura, se constituie neapărat, de-
semnat cu diferite vocabule, dintre
care una foarte familiară este însuși
mesajul. Ca factor generator al crea-
ției artistice, acest element a furni-
zat totdeauna legătura fundamentală
între diferitele generații de scriitori
în întreaga noastră istorie a literaturii.
Prin mijloace specifice, arta șî li-
teratura favorizează, pregătesc tere-
nul pentru victoria omenescului. De
pildă, existăm, rezistăm tendințelor
de distrugere foarte posibil totală
tocmai prin acest mesaj profund u-
man și dominant astăzi în 'cmc.
Cuvîntările cele mai recente ale to-
varășului Nicolae Ceaușescu. promotor
mondial al acțiunii în mase, în mai
multe municipii reședințe de județe,
preconizează tocmai pluralitatea for-
melor de manifestare ale mesaiulu:
antirăzboinic, de înflorire în ;	. a
personalității umane, printre care
arta și literatura dețin un loc de
prim ordin, ca putere de sensibili-
zare și eficiență. Căci „propunerile-
literaturii nu pot face abstracție de
cele ale vieții, ale evoluției realității.
Cum epoca noastră se definește prin
primatul acțiunii, prin celebrarea fap-
tei, a lucidității-stimul in acțiune, iar
nu factor dizolvant, inhibant, este fi-
resc ca literatură contemporană, re-
luînd la un nivel superior căutările
și izbînzile trecutului, să pună accen-
tul pe om, pe eroul în acțiune al zi-
lelor noastre, pe studiul procesului,
singurul exemplar, al formării omu-
lui iscusit, în opoziție cu destinul a-
celuia demn de blam ; al formării
noilor atitudini morale. Pe bună drep-
tate se subliniază în anchetă că, dacă
s-au propus și personaje marginale,
minate de scepticism sau înclinate
spre studiul voluptuos al fiziologicu-
lui, încălzite la flacăra mică a pasiu-
nilor meschine, figuri de tineri „oste-
niți pe nemuncite", faptul în sine nu
contrazice evoluția pozitivă a litera-
turii noastre în direcția „personalită-
ților accentuate", aflate în necontenită
confruntare cu ceea ce e caduc ; nu
oameni cu totul „noi", antipatici prin
exemplaritatea lor rigidă, ci protago-
niști conștienti și activi chiar și îm-
potriva atitudinilor negative......noi".
Desigur, vorba poetului, cu bune
intenții moralizatoare nu ai produs
neapărat o poezie cel puțin reușită,
în lipsa talentului riști să repeți ba-
nale aserțiuni (Adrian Popescu), dar
talentul viguros își alege de prefe-
rință motivele și subiectele majore,
caută sîmburele dens al existenței i-
mense și clocotitoare, explorează adîn-
cimile sensibilității umane, visează să
instaureze un raport armonic între
văzut și posibil, între prezent si vi-
itor, între clipă și veșnicie. Nicio-
dată nu va putea fi „epuizat" pre-
zentul, elogiul omului care înalță școli
și la propriu și la figurat, baraje
și avioane, construind, construindu-se
și reconstruindu-se lăuntric. Niciodată
zeflemeaua neputincioasă nu va do-
borî constructivismul eroic. Vieții, e
lanului creator, transformărilor și i-
nerțiilor diurne le sîntem datori cu
opere penetrante, perene, unde pa-
tosul zilelor noastre să se amplifice
artistic.
Evoluția literaturii, la noi și aiurea,
în sensul primenirii modalităților de
exprimare, pentru a surprinde și re-
crea pe calea artei o stare de lucruri,
o stare a realității, care determină
o nouă condiție umană, se întîmplă să
trezească nedumeriri. Totul depinde
de calitatea, de valoarea artistică ce
include — la rîndu-i — și o calitate
și o valoare etică. Nu numai talentul
nativ al autorului asigură această ca-
litate, ci si formația sa, opțiunile sale
filozofice, sociale și politice, legătura
sa cu o realitate pe care o trans-
formă în realitate — esență. (Nicolae
Tic).
Cei de al IX-lea Congres al parti-
dului a clarificat problema artei și
culturii, în sensul unei largi deschi-
deri spre realitatea contemporană în
toată complexitatea ei, spre om, spre
omenie și dreptate în libertate. Es<
înțeleasă la noi îndrumarea de către
partid a literaturii ca un îndemn per-
manent spre cunoașterea epocii și a
omului ce construiește și definește a-
ceastă epocă, iar nu ca o imixtiune în
actul creației. Integrîndu-1 pe seri-
itor societății, umanismului revoluțio-
nar, înseamnă a-i cere talent, inte-
gritate morală, probitate, modestie în
cadrul breslei și, mai cu seamă, cult
aprins al muncii, încredere în om, în
capacitatea acestuia de a se înălța
sau de a renaște din înfringere.
luliu MOLDOVEANU
fascinația
*
istoriei
Cînd am înțeles istoria — cum
izbuteam s-o fac pe atunci, pe
vremea școlarității, cînd „să-
geata timpului-* trecut avea puterea
miraculoasă de a aduce aievea eroi,
atmosferă, arme, strategii, inamici în
prezent — prin literatură am înțeles-o.
Parcă și vedeam cum Voievodul, cu
ceata lui de voinici, sloboade săgeata
— o săgeată foarte concretă, bărbă-
' -ște întinsă — și ea cade, desigur,
hăt, departe, în locul unde trebuia să
se dureze • Iar dacă ctito-
rîa-minune u^'â. cum să nu se to-
pească în mine timpurile ? Din sfera
aceea a legendelor și întîmplărilor
Cran’, r - ti am purces către încoace,
tot mai spre încoace — fabulosul, spre
surprinderea noastră mîhnită, fiind
risipit, încetul cu încetul. însă ferm
—. si din cețurile frumoase ivindu-
se chipuri meri. . 'ășuraic în mantii
purpurii, p>- vai ibi, cu buzdugane
oțelite in miini cu bătături de păs-
tori, în fruntea unor armii de plăieși,
de răzeși, aprigi, lupte îndirjite, „la
Rovine, în cimpii*, lupte înțelept ti-
cluite dinainte, tunuri opintite pe
buza dealurilor, la Podu înalt si Că-
lugăreni, care loveau în spahii și ieni-
ceri amestecindu-i cu mocirla Ra-
covei și Neajlovului... Și purcederea,
prin cuvîntul măiestru rostuit, către
descifrarea unui tot mai apăsat pre-
zent s-a făcut printr-o perpetuă re-
venire la cercurile de odinioară și gin-
dul se aburca din nou pe o spirală.
Pentru a mă apropia — uneori, cu
sfială, alteori, cu încrincenată nevoie
de a gusta miezul, buimăcit de coaja
strălucitoare a poveștilor de adevărul
tragic și eroic al neamului acesta în-
fășurat în hlamida de smaragd a Car-
paților. Probabil, așa s-au petrecut
lucrurile cu orice școlar care a învățat
istorie, probabil, așa ne împodobim
mintea și sufletul cu lucrarea istoriei
adevărate, pipăindu-i o vreme înțe-
lesurile, iubind-o. Istoria patriei.
...„Biruit-au gindul să mă apuc de
această treabă să scot lumii la vedere
felul neamului...", „Fost-au acest Ște-
fan vodă... la lucru de războaie meș-
ter... iară pre Ștefan vodă l-au în
gropat țara", „Tu ești Mircea ?*,
„Da-mpărate !" „...dară iubirea de mo-
șie e un zid". „Și nu-i era, zău, ni-
mănui / în piept inima rece"... și cîte
asemenea ziceri-talisman, cu sunet de
bronz, curat, nu ne-au condus către
istoria noastră nepereche.
Deschiderea către adevărurile noas-
tre fundamentale a fost înfăptuită de-
cisiv' de Congresul al IX-lea al parti-
dului. „Trebuie să redăm istoria așa
cum este ea — și din aceasta nu a-
vem decît de cîștigat !“ — releva se-
cretarul general al partidului. Un în-
demn înalt a fost adresat și scriito-
rimii, îndemn ce are în vedere ace.
lași sacru principiu: respectarea a-
devărului.
Despre penetrația benefică a isto-
riei în literatură (imperativ statuat
într-un program de către M. Kogăl-
niceanu) s-au scris tomuri și — cu
îndreptățire și folos — se vor mai
scrie. Uneori, s-a văzut, scriitorul care
a brodat cu talent, într-o nuvelă ori
roman, un subiect din istorie, viziunea
sa a fost mai credibilă decît aceea,
ulterioară, a istoricului. Puterea de
seducție a artei. Greu au fost detro-
nate anume inadvertențe, artisticește
scuzabile, din nuvela „Alexandru Lă-
pușneanu". Dar zavistie, către divorț,
între istorici si literați n-a existat.
Nici nu e posibil. S-a mai văzut c
scriitorul, scociorînd arhive nedespu-
iate și topind, ca un alchimist ideal,
materia documentară în pagini de
artă, aduce servicii inestimabile isto-
riei înseși. Pe urmă, cititorul cărților
„Război și pace", „Nicoară Potcoavă"
— să amintim doar două din multele
opuri din literatura lumii —, citito-
rul, deci, va pricepe infinit mai multe
lucruri decît acela de strictă istorio-
grafie. Fascinația istoriei pentru scri-
itor este legitimă, firească, fertilă.
Forța anteică a istoriei se transmi-
te oricărui creator de literatură. Chiar
dacă această tărie nu este deloc vizi-
bilă în izvodirea sa. Fluxul ei ener-
gic, ca o fierbinte pînză freatică, în
necontenită mișcare, susține acea con-
știință artistică capabilă să fie ea în-
săși într-un spațiu național. Să adău-
găm imediat că în anii din urmă a-
sistăm — simptomatic proces literar
— la o serioasă îmbogățire a litera-
turii epice cu romane care reînsufle-
țesc epoci istorice într-un fel deose-
bit de acela al scrierilor sadoveniene
— mereu fermecătoare —, romane ce
proiectează întîmplări din trecut în-
tr-o nouă lumină, caleidoscopică, a-
mesteeîndu-ne și pe noi, cei de azi,
în vîrtejul evenimentelor de altădau
prezență
Pămînt senin, vibrant și pașnic, pămînt de visuri și de dor,
Clădit pe oase roditoare, pe umerii străbunilor ;
Pămînt dc glorii si legendă scăldat de-al apelor mărgean,
Prin timp înnobilind ființa, aici sub cerut suveran —
Ți-ai fost păstrat integritatea cu jertfe grele pe altar,
Durînd acum două milenii, un stat puternic, unitar.
Pe Vatra ta, zidit-au vetre și Voievozi și om de rînd,
Și tc-au sfințit cti-al vieții cuget, statornicie semănînd
Jn tot ce plînge și doinește, în tot ce-i nuntă sau colind,
îneît și azi Lucide Umbre prin secole se văd venind
Cu dreptul lor dc moștenire, înscris cu sînge pe hrisov
De Burebista, Mircea, Ștefan, de Aprigul de pe Ncajlov ;
De toți acei ce te-nălțară, ce te. iubesc și te-or iubi,
Acest izvod, peste soroace, cu viață se va iscăli.
Numai asa moșia noastră ce-i trup din carnea ăstui neam,
Iși va păstra nestins vigoarea, cum seva-n trunchi, ca fructu.n ram.
Numai asa, noi, cei de astăzi, și cei de mîine, și în veci,
Vcm ști să-i apărăm întregul, din mări, din piscuri si poteci.
Noi n-avem doine, nici balade și nici Iubiri de-nstrăinat,
Nici grai, nici port, nici oseminte, ca să le vindem la mezat.
Cu bărbăția geto-dacă, cu sîngele latin din noi,
Ne-am tot zidit Columne-n suflet din fibra nrimului ALTOI ;
Căci Miorița si Manele își au destinul lor aici.
Popor Român, de-ai fost sub vreme, știut-ai demn să te ridici ....
viță
Străveche Viță Tracă, din văgăuni de Pind,
Prin pontice altare mari urme ți s-aprind.
Stelare bărăgane din largul românesc,
Cununele de grîie cu maci le împletesc.
Dc cîte mii de veacuri sămînța ta de foc.
Genezei noastre sacre purtatu i-a noroc ?
îmi tremură făptura, amare lacrimi curg,
Cind graiul pur și geamăn țîșnește prin amurg —
Peste Danubiul tulbur, spre-acelasi arc Carpat,
Unde izvor și stîncă în capete se bat...
Făcînd rostirea apei mai vie ca orieînd.
Șî bronzul din istorii mai dulce respirînd !...
Înscrisul glăsuieste, înscrisul dăltuit.
Cum toți se vînturară. EL Neamul, n-a pierit.
Căci era Neam dc Viță, nu stirpe de pripas.
Și păstorea întinderi din Pind pin’la Tyras !...
Acesta era Spațiul, în care Doruri Mari,
Au răscolit țărina, au plins cu ochi stelari.
L-au aparat cu plugui, cu-al săbiei tăiș,
Ca brazdele să-i cînte statornic seceriș, —
în limba noastră dalbă. în gri pămîntenit,
Cu-același grai, cu carc-n furtuni am biruit!...
Mirifică chemare in fir de iarbă crud.
Incit soptirea-i toarsă prin vremuri i-o aud !...
,Ion BURCĂ
să ne iubim prezentul,
să nu uităm trecutul
De-a lungul existenței sale is-
torice. poporul român a fost
nevoit sâ ducă o luptă eroică,
plină de jertfe, pentru a-și păstra fi-
ința națională, pentru unitate, liber-
tate și independență în spațiul car-
pato-danubian-pontic, în care s-a plă-
mădit și s-a desvoltat.
Subliniind acest adevăr care stră-
bate întreaga noastră istorie, elogiem
faptele de vitejie ale poporului nos-
tru condus de marii săi domnitori și
conducători de oști.
Din rîndurile acestora desprindem
figura lui Mircea cel Mare, de la a
cărui urcare pe tronul Țârii Româ-
nești s-au împlinit șase sute de ani.
Era strănepotul lui Basarab I înteme-
ietorul și fiul lui Radu I.
La 23 septemvrie 1386, deveni Dom-
nul Țării Românești, pentru un timp
de 32 de ani. Domnia lui însemnea-
ză un moment culminant al desvoltâ-
rii istorice a Țării Românești. în e-
voluția generală a țării a folosit o
seamă de măsuri care au dus la în-
florirea agriculturii, la creșterea tîr-
gurilor și a orașelor, la înviorarea
meșteșugurilor si a comerțului.
Autoritatea lui Mircea cel Mare s-a
exercitat pe un teritoriu larg de la
Porțile de Fier ale Dunării, pînă la
Chilia ; de la nord de Făgăraș, pe
apa Oltului, pină la Marea Neagră,
iar în sud pină la Mangalia. Tot Mir-
cea cel Mare este printre primii dom-
nitori români, care opune rezistență
încercării otomane de a supune țări-
le românești. El este primul stegar
al luptei antiotomane.
Mircea cel Mare este întîiul dom-
nitor care a susținut păstrarea inde-
pendenței și suveranității împotriva
turcilor, cînd aceștia urmăreau să-și
întindă stăpînirea în nordul Dunării
Sadoveanu scrie o istorie a lui
Ștefan cel Mare, lorga alcătuiește o
literatură de inspirație istorică, rigu-
rosul savant Pârvan moaie pana în
cerneala poemului cînd așterne aceste
cuvinte de o frapantă actualitate:
„Oamenii noi, înflorind în marea lu-
mină a vieții, se pleacă cu reculege-
re spre pămintul unde dorm oame-
nii vechi, din tăria cărora au cres-
cut ei, oamenii noi, ca florile noi din
pulberea florilor vechi". Dovadă. Cin-
stirea lui Mircea cel Mare, din vîrto-
șenia și înțelepciunea căruia creștem,
prin secoli, in acest timp luminos —
a sUrnit frumos lira poeților contem-
porani cu anul 1986. Spre onoarea
lor. Momentul sărbătoresc de la Tîrgo-
viște, fosta capitală a Țării Românești,
petrecut în prezența președintelui Re-
publicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu,
a aureolat jubileul de 600 de ani de
la urcarea in scaunul voievodal a
și de aici spre centrul Europei. Re-
gele ungurilor — Sigismund — va re-
cunoaște că întinderea turcilor spre
mijlocul Europei, în 1397, ar fi re-
prezentat o mare nenorocire pentru
Europa.
Campaniile antiotomane: la Dună-
re, în 1389 ; la Rovine în 1394, la Ni-
copole în 1396, în cîmpia munteană,
în 1397, i-au adus reputația de mare
comandant de oști.
Mircea cel Mare a fost și un iscu-
sit diplomat. El a încheiat — în con-
diții de egalitate — tratate prin care
se asigura libertatea țârii sale. Ele
au apărat multe secole țările ro-
mâne de expansiunea otomană.
Alianța cu domnii Moldovei și cu
Transilvania este o altă cale de a
menține independența domnitorilor
români din nordul Dunării.
A sprijinit pe Alexandru cel Bun
să ocupe tronul Moldovei. „Portretul
politic al lui Mircea se desprinde și
din documentele istorice ale vremii
(bizantine, sîrbești), care l-au înălțat
deasupra contemporanilor*.
In timpul domniei lui Mircea se
cunosc importante manifestări în via-
ța culturală a țării sale. După mo-
delul unor monumente de prestigiu
s-a zidit mînăstirea Cozia, căreia i-a
făcut însemnate danii. A înzestrat și
alte monumente arhitectonice.
Sub conducerea lui Mircea cel Mare,
poporul nostru a înscris pagini de
glorie în istoria sa, în lupta pentru
agora
lui Mircea I. Cine știe, poate că șco-
larii din celălalt mileniu vor recita
la lecțiile de literatură românească
(ori istorie ?), alături de știute stihuri,
dedicate vajnicului apărător de nearm
și versuri de-acum. „De la fiii Româ-
niei care tu o ai cinstit". „In înlăn-
țuirea timpilor", literatura și istoria
își dau mîna, ca niște frați de sînge,
întru înălțarea omului de pe acest
plai mioritic.
Vasile LANCU
odă
Bucuria de-a fi sinceri
cu prezentul țării noastre
nu nc-0 pot răpi nici îngeri
și nici altfel de dezastre
vii pe craniul unor munți
așezați de-o lege dacă
noi îți spunem să nu-nfrunți
gindul ascuțit din teacă
nici la poarta-nchipuirii
in deșert să nu ne câți
noi în rîndul omenirii
suntem, dragoste bărbați
suntem dragoste-o poruncă
o suflare cu viu grai
îndulcind c-un fapt de muncă
fiara doinelor din noi
sîrg dc fluturi și de vulturi
și noi înșine abia
respirăm să nu ne tulburi
patria
Ion NICOLESCU
lulia ONIȚA : „VASE TOMITANE"
neatîrnare, pentru apărarea gliei stră-
moșești.
Mihai Eminescu, impresionat de
strălucitele victorii ale lui Mircea cel
Mare împotriva turcilor, i-a închinat
versuri nepieritoare legate de marea
bătălie de la Rovine în „Scrisoarea
a III-a“.
Poporul român a avut totdeauna
conștiința unității sale, a spațiului
geografic pe care se întinde această
unitate și a luptat pentru apărarea ei.
Mircea cel Mare, Alexandru cel Bun,
Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul erau
conștienți de această idee. Sensul lup-
telor acestor domnitori și ale altora
își are originea în aceste idei forță.
Imprimate în conștiința poporului
nostru, l-au făcut să reziste în vre-
mea trecătoarelor invazii îndurate de
fiecare din provinciile componente ale
teritoriului românesc. Ca urmare a
acestei idei imprimată în conștiința
românească, turcii au fost nevoiți s-o
respecte. Deci, nu este o „minune"
că am rezistat peste veacuri tendin-
ței cotropitoare, ci este o situație
peste care nu se putea trece. Aceasta
a obligat „Poarta" să respecte orga-
nizarea țărilor române și să nu se
amestece prea mult în treburile lor
interne. Istoria poporului nostru are
niște constante care ne-au asigurat
existența multiseculară pe aceste
locuri. între ele menționăm : ideea
de unitate, de continuitate și de sta-
bilitate pe locurile respective.
Rovine, Vaslui, Câlugăreni, Grivi-
ța, Plevna marchează sîngele vărsat
de poporul român în apărarea unor
idei constante amintite mai sus.
Respectarea ideii de independență
națională, dreptul poporului nostru
de a-și făuri destinul, acceptarea u-
nor relații de colaborare bazate pe
egalitate sînt constantele politicii noas-
tre de azi și de totdeauna.
Ion D. LĂUDAT
Convorbiri literare — 2
moștenirea clasicilor români
Să recunoaștem un fapt ce ține de evidență :
redescoperirea operelor clasicilor români
este un proces de mare amploare, sistema
tic întreținut de critică, o vastă deschidere spre
valorile reprezentative ale națiunii, intrate în
spațiile modernizării. Un proces de o aseme-
nea anvergură n-a cunoscut nicicînd literatura
românească. Fenomenul a angajat o enormă
voință de a pune ordine în geografia valorilor,
de a le scoate din uitare, de a le da o nouă
viață. S-a vorbit și se vorbește de tinerețea
clasicilor, de moștenirea clasicilor români, de
permanența lor, de o actualizare. Există un
dialog real cu valorile, care își întemeiază sem-
nificațiile pe o relectură, cu un caracter pro-
ductiv. Relectură ce creează un teritoriu de
necesare revizuiri critice, dar mai ales de res-
tituiri, sintagmă ce își asumă o sinteză a va-
lorilor perene, sincronizate cu conștiința lite-
rară românească de azi. Autenticele restituiri
nu exclud confruntarea, modernizarea tradiției,
perspectiva comparatistă. Restituirea critică a
operei lui I. Budai-Deleanu, C. Negruzzi, B. P,
Hasdeu, Al. Odobescu, N. Bălcescu, Mihai Emi-
nescu, Ion Creangă, I. Slavici, I. L. Caragiale,
G. Coșbuc, Al. Macedonski, Barbu Delavran-
cea, Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, Mihail Sa-
doveanu, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, G.
Bacovia, Ion Barbu, Camil Petrescu, G. I-
brăileanu, G. Călinescu, Paul Zarifopol, Tudor
Vianu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius,
D. Popovici, Ion Breazu ș.a. este o dovadă că
revalorizarea nu s-a făcut întîmplător, ci din-
tr-o perspectivă care și-a asumat o deschide-
re spre valorile fundamentale. Scriitorii clasici
români au fost redescoperiți mai întîi în edi-
ții academice, de referință, dar și în monogra-
fii și eseuri critice de o mare diversitate în
ceea ce privește orizontul receptării. Studiile
critice au reușit să cîștige bătăliile pentru res-
tituirea lui Tudor Arghezi și Titu Maiorescu,
Lucian Blaga și V. Voiculescu, Al. Macedonski
și E. Lovinescu, Ion Barbu și G. Călinescu. O-
pera lui Mihai Eminescu sau cea a lui Liviu
Rebreanu și-au recucerit adevărata identitate
în spațiul culturii românești. Marile modele ale
literaturii clasice au consolidat din nou ideea
de scriitor profesionist, demnitatea lui morală,
i-au pus în evidență valoarea națională a ope-
rei, unde ființa neamului se oglindește și ră-
mîne să vorbească lumii de fenomenul româ-
nesc. Marii clasici români și-au păstrat, prin
capodopere, pînă azi tinerețea și numai astfel
se explică disponibilitatea de a prelungi dialo-
gul cu valorile, cu noile generații, de unde și
satisfacțiile criticii actuale în a-și regăsi temele,
de a înălța construcții critice oglindind spiri-
tul viu, durabil al literaturii clasice.
Să rememorăm nu un anotimp al edițiilor
critice, ci numai o oră fastă : monumentala e-
diție de Opere Mihai Eminescu, inițiată de Per-
pessicius și continuată de o echipă de filologi
de la Muzeul Literaturii Române se apropie de
sfîrșit. Există toate semnele că ea va fi la
Centenarul morții poetului (1989) încheiată și
pusă în mîinile cititorilor. Ediția Liviu Re-
breanu este cea mai bună dovadă că acolo
unde specialistul devine un aliat credincios
scriitorului, proiectul este dus la bun sfîrșit.
Barbu Delavrancea este și el un exemplu de
clasic român cu o operă integral restituită.
Nu vorbim în cazul de față de studiile critice
care i-au fost consacrate, de devotamentul E-
miliei Șt. Milicescu față de un destin și o
operă.
Astăzi situația edițiilor critice ridică cîteva
probleme și idei la orizontul faptelor : ritmul
de apariție, paralelismele, reeditarea operei
scriitorilor dispăruți nu de mult, scriitori de
mare valoare și care merită să fie luați în con-
siderație. Să rostim un adevăr care nu poate
fi trecut cu vederea : sînt ediții care nu-și jus-
tifică sub nici o formă întîrzierile, abandona-
rea lor. E cazul, nu singurul, operei lui Mihai
Ralea. Ediția de Scrieri concepută în mai mul-
te volume la Editura „Minerva", înregistrează
un inexplicabil „ritm" de apariție. Primul vo-
lum a apărut în 1972, cuprinzînd Explicarea
omului, sinteză care deschide seria, fără jus-
tificare. Ediția ar fi trebuit să includă textele
de început, de critică și eseistică literară. După
cinci ani apare și voi. 2 (1977), iar voi. 3 în
1981 ! S-a înregistrat o performanță : Editu-
rii „Minerva" i-au trebuit, nici mai mult, nici
mai puțin, decit aproape un deceniu ca să pu-
blice trei volume ! Din 1981 și pînă astăzi,
Scrierile lui Mihai Ralea au ramas într-o
imperturbabilă așteptare ! In ceea ce privește
valorificarea textelor cu caracter teoretic, nu
ne putem explica o absență regretabilă din
actuala ediție : studiul de sinteză Fenomenul
românesc, contribuție fundamentală, fără să fie
depășită, asupra ideii de specific național (v.
Mihai Ralea, lntre două lumi, Editura „Cartea
Românească", 1943, p. 79—122). El nu apare
după cum ne-am fi așteptat, în voi. 2 de
Scrieri, cu toate că el era binecunoscut din
moment ce alte s'udii sînt reproduse din cu-
legerea Intre două lumi. Cum poate fi justi-
ficată o asemenea absență ? Fenomenul se re-
petă. II descoperim într-o antologie de texte
și comentarii recent apărută : Atitudini și po-
lemici în presa literară interbelică. Studii și
antologie. Universitatea din București, Institu-
tul de Istorie Și Teorie Literară „G. Călines-
cu", autori : Marin Bucur. Marcel Duță, Barbu
Cioculescu, Emil Mânu, Georgeta Ene, Dan C.
Mihăilescu, Dorina Grăsoiu, Mioara Apolzan,
Stancu Ilin și Rodica Florea, București. 1984.
Marin Bucur analizează ideea de specific na-
țional, dar fără să valorifice sinteza lui Mihai
Ralea. Sperăm ca lacuna să nu facă și în vi-
itor o asemenea... carieră ! Opera integrală a
Iui Mihai Ralea trebuie să fie redată circuitu-
lui de valori contemporane, fără întîrziere. E-
diția de față, concepută într-o serie ce se a-
nunțâ destul de în dezacord cu spiritul operei
lui Mihai Ralea, ar trebui regîndită și revizui-
tă într-o nouă variantă.
Valorificarea critică a operei lui Paul Zari-
fopol nu este nici ea într-o situație mai bună.
Textele, atît de profunde, de rafinate, de pline
de idei, de o desăvîrșită logică a demersului,
ale lui Paul Zarifopol. mai așteaptă să fie re-
descoperite. Nu s-a scris pînă astăzi nici mo-
nografia critică fundamentală care să ne în-
fățișeze o operă, să vorbească de o conștiință
critică exemplară, să pună în valoare un mo-
del care în contemporaneitate ar produce o
lecție de înalt și eficient profesionalism. Nu e-
xistă pină la ora actuală ediții critice Octa-
vian Goga și Panait Istrati. E timpul
să-i înțelegem altfel, să-i analizăm în acord cu
spiritul vremii, să-i reedităm ca reprezentanți
ai specificului național, ca voci autentice și
de mare rezonanță ale unui destin social și is-
toric, moral și estetic. Cine se angajează să
ducă la bun sfîrșit asemenea proiecte, cine își
asumă, fără prejudecăți, ideea de a privi totul
în lumina adevărului șl de a restitui adevărul
operei ? E mai mult decît necesar ca operele
lui Octavian Goga șî Panait Istrati să fie res-
tituite cît mai curînd în ediții științifice, com-
plete, care să elucideze aceste „cazuri", dar
mai ales să vină în actualitate cu evidența
faptelor, cu memoria documentelor și să răs-
pundă prezentului că vocația lor adevărată a
fost una de natură literară. Oglinda timpului
istoric trebuie pusă în fața operei și judecată
din această perspectivă. Nu este numai cazul
lui Octavian Goga și Panait Istrati; și alți scri-
itori, trebuie odată „clasați", explicați, reexami-
nați cu luciditate și în contextul istoric în care
și-au desfășurat activitatea și nu lăsați să fie
înțeleși sub zodia prejudecăților, adică a necu-
noașterii operei. Ediții din textele lor, care
rezistă, care nu și-au pierdut valoarea, însoțite
de studii critice, ar clarifica în bună măsură
asemenea „cazuri" care nu trebuie la nesfîrșit
„amînate" cînd avem specialiști excelent de
bine pregătiți din toate punctele de vedere, dis-
ponibili să-și asume responsabilitatea de a va-
lorifica aceste opere, ce aparțin totuși, spiri-
tualității românești. Este necesar un sistema-
tic proiect de revalorizare a textelor fundamen-
tale ale scriitorilor dintre 1920—1944. Fenome-
nul este posibil și sîntem convinși că el va da
rezultate. Valeriu Râpeanu ne-a demonstrat cu
colecția „Biblioteca de filosofie a culturii ro-
mânești" că tezaurul de gîndire și de simțire
românească poate fi redescoperit, valorizat a-
tunci cînd dispar prejudecățile, falsele bariere
și criteriile funcționează condiționate de adevă-
rul istoriei și al conștiinței critice.
Moștenirea clasicilor români o dată valori-
zată în spirit modern, neabuziv, respingînd o
„actualizare" excesivă, regenerează spațiul
culturii, ne conștientizează tot mai mult ideea
că sîntem un popor cu o civilizație și o cul-
tură de o mare vitalitate, cu nume celebre ce re-
prezintă valorile, conștiința și destinul unui
neam. Nu vom fi noi înșine în Europa fără redes-
coperirea lui Cantemir, Hasdeu, Iorga, Eliade, Că-
linescu, fără să le restituim opera în ediții critice
monumentale. Există astăzi ediții de popularizare,
dar avem nevoie de ediții științifice naționale,
deschise unei cuprinzătoare și obiective tratări
filologice și critice a textelor.
Valorificarea clasicilor români cunoaște și
o altă modalitate : paralelismul edițiilor. Se
concepe o ediție de Opere sau Scrieri, se pu-
blică un volum sau două, dar imediat editorii
proiectează una nouă, efect al nerespectării
unui principiu de bază în a ajunge la o for-
mulă definitivă de recuperare a operei. E un
act de valorificare care duce inevitabil la o
întrebare ce trebuie pusă neîntirziat : care e-
diție rămîne să-1 reprezinte cu adevărat pe
scriitorul reeditat ? Varianta A sau varianta
B ? Opera lui Eugen Lovinescu și Lucian Bla-
ga cunoaște un astfel de tratament. Există o
ediție, nu critică, de Scrieri E. Lovinescu. în-
cepută de Eugen Simion (V. E. Lovinescu. Scri-
eri. I, Critice, Ediție și studiu introductiv de
Eugen Simion, E.P.L., București, 1969), dar și
o ediție, de data aceasta critică, de Opere E.
Lovinescu (v. E. Lovinescu, Opere, I. Ediție
îngrijită de Maria Simionescu și Alexandru
George, Studiu introductiv și note de Ale-
xandru George, Colecția „Scriitori români", E-
ditura „Minerva", București, 1982 ; II, 1983 ;
III, 1984), pe care o realizează azi Maria Si-
mionescu și Alexandru George. Paralelismul
acesta dă naștere la o dilemă : care este a-
devărata ediție E. Lovinescu ? Opera lui Lu-
cian Blaga este și ea valorificată în paralel !
Fără să fie o specialistă. Dorii Blaga a întoc-
mit o ediție de Opere (v. Lucian Blaga, Ope-
re, I. Poezii, Cuvînt înainte de Șerban Cio-
culescu, Ediție îngrijită de Dorii Blaga, Edi-
tura „Minerva", București, 1974), fără să reali-
zeze o restituire cu adevărat „științifică a cre-
ației poetului si filozofului român. Editura „Mi-
nerva" lansează o altă serie de Opere, dar fără
să mai apeleze la Dorii Blaga, ci la un spe-
cialist, un critic și istoric literar. E vorba de
George Gană care ne-a dat și un studiu asu-
pra operei literare a lui Lucian Blaga. De
data aceasta, valorificarea clasicului român
s-a produs sub o zodie favorabilă. Ediția în-
cepută de George Gană în 1982 este cu totul
în sniritul revalorizării operei lui Lucian Blaga
(v. Lucian Blaga, Opere, I, Poezii antume, E-
diție critică și studiu introductiv de George
Gană, Editura „Minerva", București, 1982 ; II,
1984 ; III, 1986). Paralelismul nu s-a produs,
după cum ne-am fi așteptat, la edituri diferite,
ci la Editura „Minerva".
Ce destin nu scriitorii dispăruți în urmă cu
mai multe decenii sau do mai puțin timp ?
Situația nu rezumă o realitate care să ne sa-
tisfacă. Domină mai cu seamă absentele. Nu
posedăm încă o ediție definitivă, critică, Ni-
colae Labiș. E adevărat că apar cu diferite
ocazii culegeri de versuri, dar nu se gîndește
nimeni să realizeze, cu tot ce s-a moștenit de
Ia poet, un Labiș integral. Opera lui Zaharia
Stancu, dar si scriitorul care s-a identificat
decenii la rînd cu viața literară românească,
cu destinul Uniunii Scriitorilor, cunosc o ne-
dreaptă uitare, o intolerabilă indiferență, în-
treținută de o critică cu o memorie infidelă.
E nevoie de o nouă serie de Opere, care să
includă textele scriitorului din presa timpului
(„Azi", „Lumea românească", etc.), să ia în
considerație tot ce a rămas de la romancier,
și nu în ultimul rînd, documentele de arhivă.
Necesară este și o nouă lectură a întregii ope-
re, o relectură care să identifice adevăratele
teritorii ale creației Iui Zaharia Stancu. Un
studiu monografic gîndit în acord cu ceea ce
rezistă și este valoros în toată opera. Un mare
nedreptățit este A. E. Baconsky. Redescoperi-
rea operei ar trebui să se producă neîntîr-
ziat. Este scriitorul cel mai neglijat, atît de
editori, cît și de critică. De asemenea, nu tre-
buie uitat Marin Preda. Cred că e momen-
tul ca apropiații romancierului, criticii și edi-
torii de recunoscut prestigiu, ca să nu vorbim
de datoria morală a Editurii „Cartea Româneas-
că", să conceapă o ediție de referință a ope-
rei lui Marin Preda. E momentul să ne gîndim
să-i restituim o creație ce cunoaște o fru-
moasă clasicizare în acord cu spiritul și va-
lorile autentice ale literaturii române contem-
porane. Moștenirea lui Marin Preda este, mai
ales activitatea Iui din tinerețe, un teritoriu
aproape necunoscut. O ediție critică dusă la
bun sfîrșit o să ne dovedească cu prisosință
că Marin Preda este un scriitor de o excep-
țională valoare, cu o operă memorabilă. Ro-
manele lui Laurențiu Fulga și Alexandru I-
vasiuc merită și ele să fie valorificate într-o
ediție, care nu trebuie să întîrzie prea mult,
de Scrieri.
Moștenirea scriitorilor români este un tezaur
care își așteaptă criticii, editorii devotați.
Zaharia SÂNGEORZAN
despre „precizia66
ambiguității
■ ntre tipurile' de judecăți uzuale în critica
I de intîmpinare, două îmi par, atit prin
■ ceea ce spun verde, cît și prin ceea ce Iasă
să se înțeleagă, demne de o specială atenție.
Unul, întemeiat pe volumul analizat, îi prezice
autorului o evoluție dintre cele mai interesante :
„Cartea de față conține premizele unei remarca-
bile cariere poetice.’" Celălalt, sprijinit pe do-
vezi de aceeași natură, proclamă momentul fast
al respectivului scriitor : „Ultima carte a lui X
este, neîndoielnic, și cea mai bună." Ori, mai
apăsat : „Volumul confirmă că mijloacele proza-
torului au ajuns la deplina maturitate." Primul
e vizionar și dialectic, descifrînd în minuscula
sămînță de azi înfățișarea plantei de mîine. Și
ultimul e dialectic, numai că retrospectiv, consi-
derînd planta de acum drept apogeul seminței
de ieri. întîiul îi acordă autorului șansa evoluției,
al doilea i-o retrage definitiv : mai mult de atît
nu se poate ! Unul crede în progres și promite
că, mîine, soarele poeziei va încălzi mai temei-
nic, celălalt e omul clipei de față, de departe cea
mai bună dintre toate.
înainte de a le examina mai de aproape, să
băgăm de seamă că ambele tipuri au avut parte
de existențe critice tihnite. Nestînjenind pe ni-
meni, au trăit și trăiesc, la rîndu-le, nestînjeni
te. Indiferent de natura observațiilor ce le pre-
cedau, le-a fost dintotdeauna străină nevrednica
însușire de a provoca stări alergice. Nimeni din-
tre cei asupra cărora s-au revărsat de-a lungul
timpului asemenea propoziții nu și-a exprimat,
măcar aluziv, nemulțumirea. Singurele reacții pal-
pabile au fost, dimpotrivă, de mulțumire si, une-
ori, de recunoștință. O explicație există în pro-
pozițiile înseși, fundamental afirmative. Orice a-
firmaței e preferată negării. Afirmarea are mira-
culoasa aptitudine de a stimula bunăvoința. Atri-
buirea primește mai degrabă bilet de liberă tre-
cere decît retragerea de însușiri, obișnuit gene-
ratoare de suspiciune și ostilitate. Nu intră în
discuție nici rostul atribuirii irespectiv al des-
puierii de atribute), nici justețea ei. O cronică
alcătuită, exclusiv din propoziții afirmative va fi
receptată ca afirmativă chiar dacă semnul ei ge.
neral e negativ. După cum o altă cronică, redac-
tată numai din propoziții negative, altfel indis-
pensabile oricărui efort de discriminare, va fi
considerată negativă în pofida sensului ei gene-
ral Dozitiv. De aici s-ar putea trage încheierea
că de obicei, conținutul propriu-zis al unui foi-
leton e ca si indiferent, semnul lui fiind dat de
suma semnelor propozițiilor componente. Poți, prin
urmare, să nu spui nimic și să fii un critic vred-
nic de stimă, cum poți spune cîte ceva și să nu
fii băgat în seamă. Statutul criticului actualității
e în funcție de felul propozițiilor întrebuințate.
Să luăm, bunăoară, primul exemplu : „Cartea
de față conține premizele unei remarcabile cari-
ere poetice." Citit fără prejudecăți, el ne infor-
mează să, deocamdată, nu poate fi vorba de un
poet. Volumul conține, e drept, premizele unei
posibile creații, dar creația însăși e absentă. Nu
e exclus ca, mai tîrziu, ele să rodească fericit,
însă nu e deloc sigur. Propoziția critică lansează
o supoziție, nu fixează o realitate. Nici exem-
plele din a doua categorie nu au alt regim. „Ul-
tima carte a lui X este, neîndoielnic, și cea mai
bună". Certitudinea pe care o instaurează determi-
narea neîndoielnic e subminată de incertitudinea
răspîndită de restul elementelor propoziției. Căci,
dacă ultima e și cea mai bună dintre cărțile
lui X, nimic nu ne îndreptățește a presupune că
valoarea ei e dincolo de îndoială. E mai bună
numai prin comparație cu precedentele, care s-ar
putea să fie bune, dar — cu identice șanse — și
proaste. Raportată numai la anterioarele mani-
festări literare ale autorului, ultima sa apariție
editorială plutește într-o dulce nedeterminare cri-
tică. Abia referința la scara de valori a momen-
tului ar introduce oarecare precizie, nici ea în-
destulătoare. O propoziție de felul : „Ultima carte
a lui X e cea mai bună din literatura de azi" e
tot vagă, nefixînd nivelul artistic a] actualității,
sensibil doar prin trimiterile la marile valori li-
terare ale trecutului. în sfîrșit: „Volumul con-
firmă că mijloacele prozatorului au ajuns la de-
plina maturitate." Va să zică, ceea ce scrisese
pînă atunci prozatorul în chestiune suferea, dacă
nu de puerilitate curată, măcar de juvenilitate.
Pe de altă parte, ideea de maturitate nu trage
după sine și ideea de valoare. Maturitatea este
o vîrstă biologică proprie tuturor formelor vii,
indiferent de zestrea lor genetică. Plasate în con-
diții normale de dezvoltare, și boabele de grîu
și semințele de buruieni produc plante ce, într-o
bună zi, ajung la maturitate. Declararea maturi-
tății unui scriitor înseamnă doar referirea la el
însuși, indiciu precar pentru o situare în planul
valorilor, ale cărui granițe se determină printr-un
complicat proces de selecție.
Toate aceste propoziții formal afirmative au co-
mună calculata imprecizie. Ele mențin întregi apa-
rențele atitudinii elogioase, dar ocolesc și elogiul
și comunicarea limpede. Nu spun nimic concret
pentru că, pur și simplu, nu doresc așa ceva.
Citite superficial, dau impresia aprecierii favo-
rabile, deși tocmai aprecierea lipsește cu desă-
vîrșire. Intrate în clasicul arsenal de subterfugii
al criticii curente, formulările amintite, la care
se pot adăuga încă multe altele, la fel de goale,
au o dublă rațiune : pe de o parte, garantează un
climat literar senin, atrăgînd binevoitoarea pri-
vire a autorilor ; pe de altă parte — nu anga-
jează în vreun fel conștiința criticului. Nimeni și
niciodată nu va putea pretinde că, semnînd atari
propoziții, criticul a umflat, din cine știe ce as-
cunse pricini, realitatea ori că, din pricini tot
ascunse, însă de semn contrar, i-a diminuat pro-
porțiile. în cel mai rău caz i-ar putea imputa un
exagerat scepticism, altfel specific prin tradiție
profesiunii. A te pronunța fără să te pronunți,
a judeca fără să judeci (și, deci, fără să gre-
șești) a fost supremul ideal al criticului cumse
cade. Ne grăbim să constatăm apropiata lui îm-
plinire.
N. COBADIN
3 — Convorbiri literare
contexte
romancierii
în interviuri
Citind volumul al II-lea (in două părți
ca și primul, apărut anul trecut) îmi dau sea-
ma mai bine că vasta antologie Romanul
românesc în interviuri, alcătuită de Ion Sasu și
Mariana Vartic, subintitulată O istorie autobio-
grafică, ar fi trebuit, poate, să poarte titlul—
Romancierii români in interviuri. Majoritatea tex-
telor selectate și reunite în cele patru cărți in-
sumînd peste 2 200 de pagini (primele șaisprezece
litere ale alfabetului) sint de fapt niște autopor-
trete sau schițe de autoportret. Romancierului
român, și nu numai lui, îi place să se autodefi-
nească, încercind, atunci cînd are prilejul, să-și
„construiască" biografia și să acrediteze o anu-
mită imagine despre sine. Dc obicei, el este, mai
mult ori mai puțin, nemulțumit de critică (pro-
blemă eternă !) și, uneori, chiar de public și, cu
rare excepții, avid de publicitate. Există o gamă
întreagă de „abilități" la care acesta recurge,
cînd e intervievat, pentru a incita și a întreține
interesul publicului ; de la modestie la afirma-
rea sau sugerarea orgolioasă a unor însușiri, dc
la limbajul figurat, desigur strălucitor dar ade-
seori paralel cu subiectul discuției, pînă la cel
riguros, cu aer savant, etalînd o concepție pro-
prie despre lume, literatură, roman, tehnici nara-
tive, medii investigate, modernitate, personaj, cla-
sici, psihologia cititorului contemporan etc. A-
tacurilc, replierile, eschivele, crizele, sincere ori
jucate, de încredere in sine sau în alții, mai ales
in alții, se înscriu pretutindeni, nu numai la
noi, în regula jocului. Dincolo de toate acestea,
mărturiile scriitorilor sint într-o bună măsură
deosebit de utile atît istoricului cit și criticului
literar. Ocolirea lor, e un adevăr de multă vre-
me știut, ar fi nu doar nefilosofică, dar și pro-
fund păgubitoare. Cred insă că primul asazicind
adresant (și) al interviurilor cu scriitorii este
cititorul, cititorul consecvent și inteligent de
literatură, care a avut și va avea, sper, întot-
deauna dorința de a-1 auzi pe scriitor rostindu-
se și altfel decît în cărțile salo de ficțiune.Să
ne amintim ce succes enorm au cunoscut înain-
te de război conferințele de la Ateneu si, apoi,
cit de profitabile s-au dovedit ele pentru istoria
literară.
Pornind de la titlul antologiei realizată dc cei
doi cercetători clujeni o întrebare se ridică fi-
resc : dă aceasta seamă despre o anume concep-
ție privind romanul sau direcții ale romanului
românesc? Sigur, răspunsul e pozitiv. Numai c.i
ele sînt foarte greu decelabile parcurgind o ast-
fel de culegere desfășurată pe criteriul alfabetic.
După război mulți viteji se arată ; mă întreb
totuși dacă o grupare a interviurilor pe epoci
nu ar fi fost mai concludentă. Pentru că, ori-
cum, cind ai trecut dc la Dumitru Radu Po-
pescu și Titus Popovici la N. Pora și, apoi, doar
peste cîteva pagini, la Marin Preda, șocul e
prea mare. Și îți trebuie o rezistență de cosmo-
naut ca să te menții într-un spațiu aflat, firește,
dincolo de straturile atmosferice...
In schimb, așa cum remarcam și la apariția
primului volum, în 1985, antologia reflectă un
fenomen publicistic extrem de interesant, un ni-
vel ridicat al publicisticii literare și culturale
românești contemporane și de odinioară. Gaze-
tari și scriitori în postură de gazetari se anga-
jează cu o voluptate admirabilă intr-un dialog
public care constituie sarea și / sau piperul vieții
literare, adesea mai spectaculoasă decît viața li-
teraturii. Epoca, epocile „supraviețuiesc" și prin
astfel de scrieri nu arareori de o autenticitate
cuceritoare. Interlocutorii devin ei înșiși niște
personaje puse, ca în romane, nu ?, in situații
neprevăzute și avînd, în consecință, reacții ne-
prevăzute, aproape întotdeauna revelatoare. (Nu
lipsesc, așa cum am mai sugerat, nici convenția
și ficțiunea). II invidiez, ca fost practicant al
genului, pe George Arion pentru întrebarea cu
care își începe convorbirea cu Titus Popovici :
„Titus Popovici se pare că sînteți uitat?". Răs-
punsul este simptomatic pentru iritabilul și in-
teligentisimul său interlocutor: „întrebarea dum-
neavoastră mă miră. Nu mă enervează, ceea ce
ar fi excelent, deoarece un intervievat enervat
(deci scos din ale sale) poate da un răspuns in-
teresant (...). Ca să fiu fair, întrebarea mi se
pare neinspirată, dar din moment ce a fost for-
mulată și a căpătat, cum se zice, o existență o-
biectivă, să glosăm în jurul ei".
Și în acest al doilea volum al antologiei care,
repet, poate fi citită ea însăși ca un roman, am
întilnit interviuri ce sînt, în fond și în formă,
convorbiri de excepțională ținută intelectuală și
etică. Mă gindesc în primul rînd la dialogul din-
tre Marin Preda și Eugen Simion care se distinge,
prin reflexivitate și sinceritate, prin tensiunea
spiritului. Incitat dc' critic, marele scriitor emite
idei și observații de referință — astazi ca și în
1962 cînd au fost formulate. întrebările explici-
te sau implicite ale lui Eugen Simion sint nu
o dată continuate, amplificate, potențate do în-
trebările romancierului, faimoasele întrebări ale
lui Marin Preda, care te pun în stare intelectua-
lă, producînd în mintea noastră acel „clic" de
care vorbea undeva Constantin Noica. O între-
bare banală — de ce ?	— capătă la creatorul
Moromeților proporții problematice nebănuite,
generează o neliniște fecundă. Consultat de Eu-
gen Simion : încotro merge romanul românesc?,
Marin Preda, la rîndul lui, întreabă și se în-
treabă : „Care este destinul literaturii în lume
la ora actuală? Cu alte cuvinte, ce loc mai ocupă
ea în atenția publicului și ce semnificație mai
au valorile estetice în ochii oamenilor ? Mai e
literatura tot atît de suverană în sfera manifes-
tărilor de conștiință ca în secolele trecute ? Mai
poate cineva scrie ca Saint-Simon Memorii de
zece mii de pagini (cît opera lui Balzac) și să
mai aibă intactă conștiința că revelațiile lui vor
interesa publicul, în acest secol în care nimic
nu scapă reporterului, camerei de televiziune,
jurnalului de actualități și documentului revela-
tor, care nu mai stă scris în arhivele secrete?
Ce putere mai are un scriitor în fața dezvălui-
rilor senzaționale pe care o presă bine orga-
nizată le face publicului cu o rapiditate perfectă?
Mai poate el conta că psihologia cititorului a ră-
mas intactă și că același cititor mai poate par-
curge sute de pagini de invenție cînd realitatea
întrece orice închipuire ?“. întrerup aici șirul inte-
rogațiilor lui Marin Preda, care cuprind aproape
trei pagini, pentru că mă grăbesc să spun câ
atîta vreme cît un scriitor de talia sa î'i pune
și lansează către confrați și cititori, cu luciditate,
asemenea întrebări, putem avea deplină încre-
dere, și în acest secol, în virtuțile purificatoare,
modelatoare ale literaturii și în înalta, demnitate
de scriitor ca exponent al celei mai sensibile
fibre a umanității.
Constantin COROIU
folclor, istorie si conștiință
>	5	5	5
de sine
S-ar putea spune că istoria, cu răsturnă-
rile ei adesea greu de înțeles și mai tot-
deauna dramatic resimțite, l-a ajutat pe
Adrian Fochi, italienizant la început de carie-
ră, să afle un drum mai potrivit cu aspirația
lui intimă. Coborîtor din acea Bucovină care
a dat țării, între altele, mari istorici și mari
filologi, el era împins de o întreagă tradiție
cărturărească spre studiul trecutului, fie aces-
ta reflectat în documente vizibile ori în vesti-
gii orale. Apartenența la o provincie de mar-
gine implică desigur o psihologie aparte, una
care predispune la autodefinire mai febrilă,
dată fiind alteritatea absorbantă cu care se
confruntă mereu. O plantă își înfige rădăcinile
cu atît mai adînc în pămînt cu cît acesta se
arată a fi mai neprielnic creșterii sale. Coră-
bierul își aruncă ancora la mai mare adîncime
cînd marea i se arată ostilă. Comunitățile mar-
ginale dezvoltă cele mai drastice programe de
autodefinire. In Bucovina și-a forjat Aron
Pumnul un veritabil testament pedagogic si
din duhul său a sorbit Eminescu, la vîrsta cea
mai prielnică marilor elanuri credința într-un
destin colectiv. De acolo venea și Adrian Fochi
(n. 1920), curînd după întregirea unității româ-
nești, intr-un moment cînd așezâmintele de
cuitură se adaptau din mers la exigențele lu-
mii moderne și la noua structură geopolitică si
etnoculturalâ a României. A avut parte de das-
căli eminenți și s-a distins întotdeauna prin
hărnicie, inteligență, talent, seriozitate. O do-
minantă filologică se poate distinge în anii for-
mației sale. Leca Moraru și Grigore Nandris,
inițial, D. Caracostea. Se putea închipui
o ancoră mai profundă ? Nu întîmplă-
rile dintr-un veac sau altul, catalogate
precar și subiectiv de istoriografie, îl interesau
în primul rînd. ci înțelepciunea strînsă inde-
fectibil in memoria poporului. In termeni
braudelieni, nu evenimentul febril, nervos, pa-
sager al -scurtei durate- trebuie să intereseze,
ci stabilitâțile de „lungă durată" ale folcloru-
lui. O asemenea opțiune cerea, pe lingă pri-
cepere cărturărească, stăruință, devotament,
muncă fără preget. Șînt însușiri pe care A-
drian Fochi le-a probat, într-o existență rela-
tiv scurtă și agitată, din plin. Ce l-a interesat
mai cu seamă intr-un domeniu servit anterior
si concomitent de atîtea mari personalități?
In primul rind sansa de a contribui, prm
folclor, ia autodefinirea colectivă, nevoia de a
studia „rădăcinile" susceptibile să revigoreze
creativitatea românească. Vechea-i pasiune pen-
tru filologie și istorie îl ajutau în această că-
utare de sine, atit de anevoioasă și atît de pu-
țin spectaculară în anii de care vorbim. A
început prin a defrișa conștiincios publicațiile
de specialitate mai vechi sau mai noi, in ideea
de a întocmi, nu numai pentru sine, un bun
instrument de lucru. A făcut dări de seamă
asupra mișcării folcloristice, a publicat secven-
țe bibliografice, sfirșind prin a tipări un prim
tom dintr-o masivă Bibliografie generală a et-
nografiei si folclorului românesc (1968), încă
neincheiatâ. A căutat apoi să discearnâ sub-
stratul istoric al unor creații populare, con-
vins că domeniile nu trebuie separate silnic;
ci puse în relație legitimă, ca produse al u-
nei realități unice. Istorie și folclor se intitu-
lează întîia lui contribuție în acest domeniu
(1956) și ea definește o preocupare statornică.
Se referea atunci la cea mai veche atestare
documentară a cintecului nostru popular de
către cronicarul bizantin Dukas.
--------------------------------------------------socializarea
0 descriere nu-mi folosește nici măcar ca
semn pentru o construcție de semne, dacă
— pentru această copie există un original.
ea-1 servește pe acela, nu pe mine, cel care vor-
besc. Așadar, a scrie nu e totuna cu a descrie
un șir de fapte, ci cu a făptui un enunț. Acesta
poate să pară și el a fi o descriere de fapte, dar,
în măsura in' care aceste fapte n-au existat,
acest enunț este un fapt al meu independent
și tu, ascultind, te afli făptuind independent-;
cu această definiție a scrisului care iese de
sub pecetea descrierii pentru a intra în zodia
făptuirii deschidea Mircea Nedelclu orizontul
de afirmare al „nucleului" textualist cel care
își va defini personalitatea imediat după 1980
prin volume personale șl prin antologia De-
sant ’83: prima carte a lui Mircea Nedelciu,
Aventuri într-o curte interioară (1979) capătă
astfel atributele „pionieratului", fiind cea dinții
manifestare cu adevărat notabilă a unei noi
direcții de evoluție a prozei contemporane, a-
vîndu-și începutul în experimentele „Școlii de
la Tîrgoviște". Nu este vorba, așadar, doar des-
pre „manieră" — cum s-a spus adesea —, ci
despre o concepție asupra scrisului și, totodată,
despre perspectiva asupra relației autor-text-
cititor, care înnoiesc substanțial mijloacele spe-
cifice de exprimare ale epicii noastre actuale.
Pentru mulți, caracteristicile acestei concepții
au constituit tot atîtea paradoxuri; faptul poate
părea surprinzător, cu atit mai mult cu cît e-
xistă destule temeiuri — dacă ar fi să invoc
doar cărțile lui Mircea Horia Simionescu, Radu
Mihai DEBELI „Semn" din „Muzeul de artă
contemporană" — Dorohoi
înainte de a vorbi de un interes pentru is-
torie la cărturarii români trebuie să le recu-
noaștem implicarea în viața colectivă și inte.
resul firesc pentru folclor. „Oamenii întîi cîn-
tă, pe urmă scriu ; cei dintîi istorici au fost
poeții", observa Bălcescu, atent la mărturia
pe care folclorul1 știe să o furnizeze istoriogra-
fiei. Nu spusese și poetul din vremea lumini-
lor tirzii că „orice neam începe întîi prin po-
ezie ființa a-și pricepe- ? Dacă secolul XIX a
fost mitologizant în ce privește folcloristica, se-
colul XX se arată a fi isto'ricizant, cel puțin
într-o bună parte a domeniului. Adrian Fochi
ține de această directivă și s-ar putea desprin-
de din scrisul său o substanțială serie de stu-
dii, monografii, dări de seamă, eseuri menite
să circumscrie istoric eposul popular. Dacă is-
toria însăși, pînă la urmă, e memoria culturii
și o legitimare prin cultură, folcloristica e un
mijloc de a defini specificul acestei culturi la
nivel popular. Ca și Hasdeu, Adrian Fochi ve-
dea în creația populară un mijloc de a cunoaș-
te pe de o parte forțele morale și intelectuale
ale națiunii, iar pe de alta modul cum această
creație și-a pus amprenta asupra literaturii
culte, asigurîndu-i un caracter original și dis-
tinctiv. In prima direcție, el a făcut „sonda-
je" dintre cele mai fertile, explorind eposul
popular, la diverse nivele, urmărind tipologii,
interferențe, difuziuni, contaminări etc. ; în
cealaltă, a întreprins studii sistematice, precum
acela privitor la G. Coșbuc și creația populară
(1971), ediții, analize ocazionale. Somptuoasa
monografie Miorița (1964) l-a consacrat oarecum
pentru ambele direcții. Urmărind teme funda-
mentale ca aceasta, el a ajuns să definească
și cîteva „universale", in sens de creații folclo-
rice care au pătruns și in marea literatură cul-
tă. Miorița spune despre dimensiunea etică a
poporului nostru mai mult decit toate arhivele.
Cunoașterea de sine în registru colectiv nu e
posibilă fără aportul folcloristicii, aport pe ca-
re Adrian Fochi a știut să-1 pună în legitimă
relație cu istoriografia.
Spirit justițiar, cum se cade a fi orice în-
vățat autentic. Adrian Fochi și-a dedicat toc-
mai de aceea o parte din muncă „recuperării"
din uitare a unor precursori, unii modești, de
la marginea specialității sau chiar din vecină-
tatea ei. Cercetătorul avizat și tenace al cul-
turii populare se vădește a fi și un istoric i-
tent la valorile produse de alte generații, ope-
ra sa cuprinde un bun număr de studii a că-
ror menire principală e restituția. Paralel cu
marile inițiative de studiu tipologic și compa-
ratist. Adrian Fochi s-a aplecat asupra gîndi-
rii folcloristice însăși, poposind asupra unor
figuri mai mari sau mai mici din trecutul aces-
tei discipline, fără să piardă din ochi vecină-
tățile ei fertile. Istoria l-a interesat în primul
rind. Și era firesc să-1 intereseze, fiindcă si
creația populară aparține istoriei, iar slujitorii
lui Clio s-au aplecat asupra ei mereu, de la
Cantemir la Xenopol și lorga, figuri proemi-
nente cărora folcloristul le-a dedicat studii spe-
ciale. O lectură a operei sale sub acest unghi
poate duce la constatări interesante, identificînd
teme și figuri ce țin deopotrivă de istoria
folcloristicii și de istoriografie. Ultimul dome-
niu e cel care ne reține aici interesul.
Preocuparea de a defini etnopsihologic rea-
litățile românești l-a apropiat de opera lui
D. Cantemir, pe care a și supus-o unei exe-
geze sistematice (1964). avînd în vedere atît
aspectele etnografice cit și pe cele folclorice.
Spre deosebire de alți comentatori, el nu s-a
mărginit însă la capitole speciale din Descrip-
Petrescu și Costache Olăreanu — pentru ca
„noutatea" pe care au alJus-o volumele „textua-
liștilor" să nu fie chiar o „noutate" și, mai
cti seamă, o sumă de paradoxuri : cît privește
modul acestei reacții, nu o dată obtuze, o ex-
plicație ar putea furniza sociologul literaturii.
.Breșa" pe care a produs-o primul volum al
lui Mircea Nedelciu și „pirtia" pe care a creat-o
anunță nu numai o împrospătare a „atmosfe-
rei* din spațiul epicii contemporane, saturată
de psihologism, dar face posibil un nou mod
de a citi proza, tinerii scriitori selectîndu-și
publicul dintre oamenii dispuși „să lucreze" în
timpul lecturii, „să făptuiască" independent un
alt enunț, complementar celui dintre coperțile
cărții. Primul „paradox" sau, altfel, prima con-
diție a făptuirii textului se cuprinde în de-
prinderea de a folosi „impersonalul" ca moda-
litate de rost_(u)ire a subiectivității; nuvelele
din Aventuri intr-o curte interioară desemnea-
ză un cadru impersonal în esența sa (fiecare
element al său este în chip deliberat lipsit de
personalitate), în interiorul căruia se definește
poziția ființei față de lume și se constituie
unghiurile de vedere ale abordării acesteia In
narațiune : a spune totul despre sine folosind
persoana a treia, acesta este unul dintre pa-
radoxurile noii proze. Textele simulează per-
fect atmosfera specifică unui „șantier" : aici,
personajele sînt încă persoane (numite, din
discreție, cu porecle sau inițiale), semnificația
se află în stadiul „blocurilor de sens" (toate
prozele cărții sînt niște texte-mozaic alcătuite
din „fragmente de intensitate" diferită), mesa-
jul nu s-a constituit încă pentru că, iată, citi-
torul trebuie să aleagă „mize", piste convena-
bile, deznodăminte verosimile : așadar, elemen-
tele textului epic „tradițional" — personaj,
semnificație, mesaj — se găsesc în cartea lui
Mircea Nedelciu la nivelul unor „instrumente
de lucru", alcătuind cel mult „fundația" zidu-
rilor care împrejmuiesc curtea sa interioară.
Cititorul unor asemenea proze este conectat
direct la fluxul narativ, fiind obligat să caute
alt „orizont de așteptare" decît cel cu care l-au
obișnuit romanele promoțiilor precedente.
Dar cititorul Aventurilor într-o curte inte-
rioară va mai întîmpina și alte „obstacole" pe
care noua -poetica" narativă le creează lectu-
rii „obișnuite" ; calitatea esențială a prozei —
spune Mircea Nedelciu — este reflexivitatea :
textul este înțeles ca un organism al cărui me-
tabolism se conduce după legi proprii, străine
„convenției" lecturii, dar cît se poate de fa-
miliare realității trăirii: între altele, textul este
„conștient de împrejurările propriei elaborări",
nu poate fi „captat" decît de un ochi „alertat",
istoria sa legîndu-se de forma paginii, a locu-
lui destinat (importanța aspectului formal, a
„aranjării în pagină" cum se spune, va fi pusă
în evidentă de aproape toate cărțile nucleului
• • •
opinii
tio Moldaviae, ci a examinat opera întreagă a
marelui cărturar, spre a-i stoarce toate resur-
sele în direcția unei autodefiniri colective. Lui
Xenopol i-a urmărit de aproape concepția des-
pre folclor, iar spiritul în care a făcut-o (1972)
era în același timp epistemic și justițiar. Me-
rită să te interesezi de preocupările margi-
nale, dar nu nesemnificative, ale marilor căr-
turari, voia să spună Adrian Fochi, iar popa-
sul său în opera xenopoliană se vădește bine
motivat și profitabil.In adevăr, cel ce ne-a
dat o primă sinteză pragmatică întreagă asupra
istoriei noastre și a meditat sistematic asupra
istoriografiei a emis idei demne de reținut
și în ce privește cultura populară, Xenopol
participind consensual la un întreg curent de
idei din epocă. Kogălniceanu, Bălcescu, Bari-
țiu, Russo manifestaseră la rîndul lor interes
pentru creația colectivă. în acord cu demo-
filia epocii și cu interesul de a stimula creati-
vitatea românească în plină epocă de prefa-
ceri structurale. Nu trebuia să ne temem de
aceste prefaceri ? Față de atîtea spirite care
s-au alarmat excesiv, sub impactul înnoirilor,
Xenopol a dovedit un echilibru și un realism
admirabil. La cițiva ani după faimoasa cule-
gere de poezii populare subscrisă de Alecsan-
dri și curînd după intervenția lui Hasdeu ir
dezbaterile despre folclor, Xenopol ia parte n,
dialogul relativ la cultura populară, alături
de Lambrior și Panu, situîndu-se pe o poziție
anticosmopolită, militînd deci pentru o litera-
tură națională de inspirație folclorică. Se re-
cunoaște aici, după opinia exegetului, sîmbu-
rele unui sistem de gîndire, „simptomul de co-
erență" al întregii sale opere. Este o idee sus-
ținută anterior de Kogălniceanu și Hasdeu,
prezentă apoi la Eminescu si la atîtea eminențe
din epocă, preocupate să dea impuls spiritu-
lui creator al națiunii noastre. Adrian Fochi
o numește cu drept cuvînt idee activă, idee-
forță, reluînd expresia lui lorga. Pe această
linie, ca șl înaintașii săi, exegetul culturii popu-
lare înțelegea să definească specificul națio-
nal, continuitatea spirituală a poporului ro-
mân. De unde accentul pus pe caracterul co-
lectiv al acestei creații, mutarea accentului de
la geneză la sublimarea artistică asigurată de
o lungă circulație. Meritul lui e de a fi pus
in lumină aportul marelui nostru istoric la de-
finirea curentului național-popular din care
s-au născut apoi atîtea opere de seamă. Cele
cîteva studii, note și recenzii, examinate judi-
cios, recomandă un spirit profund și compre-
hensiv, a cărui cunoaștere se arată indispen-
sabilă pentru cultura românească modernă.
Spre deosebire de alți istorici, Xenopol nu e
sedus de ideea istoricității produsului folcloric,
ci se manifestă preocupat îndeosebi de dimen-
siunea lui artistică.
Opera lui N. lorga, de o varietate deconcer-
tantă, l-a interesat nu mai puțin (1966) sub
latura cunoașterii istorico-folclorice. Ca și das-
călul său de la Iași, prodigiosul polihistor a gă-
sit în folclor mai întâi o nesecată sursă de cu-
noaștere etnopsihologică, față de care istorio-
grafia nu putea rămîne indiferentă. Apropiin-
du-ne prin urmare de un izvor indispensabil,
lorga s-a apropiat și de îngrijitorii lui, folclo-
riștii. De aici dubla amprentă a contribuției
sale în domeniu, definită clar de la început :
„pe de o parte independența sa față de spiri-
tul tehnicist șl mentalitatea superstițioasă a ți-
nui specialist ; pe de alta, capacitatea sa ne-
limitată de a integra creația populară româ-
nească în mareea amplă a culturii umanită-
textualist, ca și de ultimele două volume ale
lui Vasile Andru, de exemplu). Mircea Ne-
delciu face, apoi, o distincție tranșantă între
a descrie și a scrie, între a reproduce și a
spune cuvintele : a descrie presupune un in-
strument", în timp ce a scrie (a făptui un e-
nunț) necesită prezența unui „agent": între
aceste două verbe se constituie, în fapt con-
diția naratorului din textele lui Mircea Ne-
delciu. Mai mult decît atît, momentele acțiunii
și „textuării", succesive în povestirea „tradi-
țională" (în sensul în care povestirea este pos-
terioară evenimentului, are adică un caracter
istoric marcat), sînt în proza „textuali.știlor"
coincidente : iar modul suprapunerii lor este
experimentat de caporalul G. P. zis Bobocică,
într-un jurnal de front intitulat Istoria bru-
tăriei nr.4, unde nu se descrie istoria acelei
brutării și acelui brutar, ci se scrie prezentul
lor acolo, în istorie. Semnificativă este, apoi,
prezența activă a naratorului, eficient fie și
prin simple întrebări plasate in paranteze, sec-
ționînd o povestire precum Călătorie în vederea
negației; referința din titlu este dublă: privește
adică „intriga" propriu-zisă — un absolvent
merge la postul repartizat pentru a obține ne-
gația —, dan și un context mai larg, acela al
dinamicii modalităților de creație : tînărul pro-
zator „călătorește" în stil tradițional tocmai
pentru a-1 nega prin parodie sau observație
critică. Autorul, „persoana" și cititorul din căr-
țile lui Mircea Nedelciu au o neostoită „sete
de narațiune" (ei trăiesc în grupuri de indivizi,
unde „dacă povesteai un roman, îți făceau patul,
îți dădeau din țigările lor, din plinea lor de
dimineață, măturau în locul tău și. mai ales
te ascultau cu mare atenție"), prozele mareînd
în chip definitiv ceea ce se numește „sociali-
zarea textului", fenomen complex care, aștep-
tîndu-și încă abordarea critică, este analizat
epic în următoarele trei cărți ale tînărului
prozator.
Subtitlul „transimisune directă" al multora din-
tre narațiunile cuprinse în cel de-al doilea
volum, Efectul de ecou controlat (1981), ar pu-
tea certifica realizarea intenției anunțate epi-
gramatic dacă raportul dintre ficțiune și reali-
tate și-ar schimba cu adevărat sensul; numai
că Mircea Nedelciu plasează aici o capcană,
îi arată cititorului o cărare bătută care pleacă
din fața porții curții interioare dar care nu
duce nicăieri. Și aceasta pentru că, iată, totul
este mai întîi imaginat și apoi transmis di-
rect. Totul pleacă și se întoarce la masa de
scris : privirea (cuvîntul) celui care scrie pur-
cede din fața paginii, trece prin fereastra „pe
al cărei pervaz se află o pereche de ochelari
cu dioptrii mari, un pahar de vișinată — o,
ce culoare — și cele cîteva foițe subțiri, roz,
abia scrise", ecoul său se îndepărtează în li-
nii succesive spre exteriorul bănuit doar, iar
Convorbiri literare — 4
opinii
ții". Prima notă decurge dintr-o anume filo-
sofic a culturii, din rezerva sa mereu sporită
în raport cu fenomenul modernizării, care a-
menința să distrugă un echilibru anevoie com-
pensabil. A doua ține de marile însușiri ale
istoricului, căruia —■ asemeni lui Ranke, ase-
meni filosofului din vechime — nimic din ce e
omenesc nu trebuie să-i rămînă străin. Adrian
Fochi a știut să vadă în prolificul istoric un
spirit atent la creația populară, mare cititor și
comentator de texte folclorice, căutind criterii
de apreciere, de clasificare și tipologizare, ra-
portînd creațiile românești in acest domeniu
la un registru mai înalt, de integrare univer-
sală. Studii, dări de seamă, note, asocieri di-
verse făcute în fulgerarea continuă a unui
geniu fără astimpăr alcătuiesc un patrimoniu
de preț pe care Adrian Fochi l-a explorat a-
nume, cu respect deplin, însă și cu distanța
critică cerută de asemenea abordări. Contradic-
țiile sesizate, accentul excesiv pus pe înnoire
în dauna tradiției nu-i diminuează totuși apor-
tul considerabil la cunoașterea domeniului. Exe-
getul observă la lorga „efortul vizibil spre în-
țelegerea sintetică a fenomenului, spre expli-
carea lui in lumina unei legități cît mai ge-
nerale", ceea ce fixează un raport intim intre
mecanismul elementar al psihologiei individua-
le, explicația fenomenologică și registrul de fi-
losofie al culturii, unde marele învățat pla-
sează în cele din urmă creația populară. Pro-
blemele anonimatului, sincretismului, funcțio-
nalității, valorii etico-educative l-au preocupat
nu mai puțin. Ca și religia, „poezia cea mai
veche — observă lorga —■ este in legătură cu
necesitățile unei vieți practice, care cer ne-
apărat, fără nici un fel de mîndrie, fără nici
un fel de pretenție sau aspirație către eter-
nitate, creația literară". Geneza și circulația se
motivează tot socialmente, pragmatic. De a-
ceastă funcționalitate cercetarea însăși trebuie
să țină seama, dacă nu vrea să rămină exte-
rioară esenței fenomenului. Istoriografia e che-
mată să o pună în valoare, iar In această pri-
vință lorga se situa în prelungirea unei serii :
Kogălniceanu, Bălcescu, Hașdeu, Xenopol,
N. Densusianu, serie din care Adrian Fochi a
avut ocazia să extragă pentru analizele sale
cîteva figuri. Seria e însă mai lungă și lorga
însuși a evocat pe unele în Oameni cari au
fost și în alte scrieri. Multe figuri de folclo-
riști respiră din paginile sale, de la A. Panii
și'l. Pop Reteganul la J. U. Jarnik și A. Bîr-
seanu, de la S. FI. Marian pînă la cutare mo-
dest institutor interesat de folclorul local.
Asupra uneia încă (sau mai ales) Adriax.
Fochi s-a aplecat cu înțelegere și pasiune jus-
tițiară : Nicolae Densusianu, un nedreptățit si
acesta, a cărui Dacie preistorică pare a-i fi
decis soarta postumă pentru multă vreme
Dincolo însă de acea stranie operă, pe care
Pârvan o credea un simplu „roman fantastic",
numeroase inițiative in cîmpul istoriei sociale
(Istoria revoluțiunii lui Horea e încă utiliza-
bilă), al documentării istorice și al folclorului
îi dau dreptul la o stimă pe care posteritatea
i-a refuzat-o pînă acum cu obstinație. Marele
corpus de răspunsuri la cele două chestionare
pe teme de folclor (1893, 1895), însumînd peste
cincisprezece mii de pagini e dovada cel puțin
a unui travaliu colosal din care folcloristica
va putea trage multă vreme profit. Adrian
Fochi l-a explorat cu atenție, sistematizînd
teme și despuindu-i substanța folclorică. Avem
astfel „o imagine vie și dinamică a culturii
textului
controlul efectului de ecou se realizează tot
prin cuvint; obiectele aflate pe pervazul fe-
restrei (ochelarii, paharul cu lichid vișiniu,
foițele roz) transformă realitatea, o colorează
după dorința celui care privește : proza lui
Mircea Medelciu se constituie astfel ca un
cuvint despre cuvint, răs-foind viața, în fapt,
iluzia ei, organizînd-o prin intermediul unor
montaje cinematografice, dînd nenumărate in-
dicații de regie, tăind fragmente din fluxul
existenței cu bisturiul ficțiunii. Scrisul său
transmite direct faptul imaginat („direct" se re-
feră aici la modalitatea narativă și nu la ca-
litatea evenimentului relatat) prin apelul per-
manent la memoria involuntară, „timpul a-
cela al imaginării unei persoane" adunînd, e
adevărat, date ale unor elemente exterioare,
adică reale (filmul de capă și spadă vizionat
într-o după-amiazâ, camera de hotel, străzile
orașului, relația încordată cu șeful, eșecul u-
nei' echipe de fotbal) ; în Mesaje, de pildă,
textul nu își propune să povestească despre
persoana cu care naratorul a vorbit la telefon,
nici despre întîlnirea stabilită pe această caie,
ci despre ceea ce „vă fi făcut ea (persoana —
n.n.), între cele două telefoane" : răs-foirea
vieții se petrece în litera, nu în spiritul său,
traducînd existența a ceea ce aș numi reali-
tatea ca ficțiune.
„Socializarea" textului, despre care a fost
vorba în primele două cărți, se identifică în
ultimele două — Amendament Ia instinctul
proprietății (1983) și Zmeura de cîmpie (1984) —
în ceea ce s-a numit „dezgolirea" procedeelor ;
Mircea Nedelciu, ea și alți prozatori tineri, îsi
stabilește (definește) „din mers" tehnica nara-
tivă, o pune Ia dispoziția cititorului, îi arată
cum se scrie și cum trebuie citit textul ; pro-
ducerea, ca și receptarea literaturii, nu mai au
nimic „secret", epoca socializării extreme a
oricărui tip de informație fiind, în aceeași
। măsură, epoca unei comunicări pe alte teme-
iuri intre autorul și cititorul textului : „ară-
tînd" procedeul scrierii, autorul își provoacă
interlocutorii, le cere participarea la construc-
ția edificiului epic, îi invită să producă lite-
ratură : tot el definește apoi textul drept o
rețea de povesti, vorbește despre „relansatori
textuali", despre efectele folosirii intertextua-
lității, despre felul cum trebuie făcut un decu-
paj în realitate și cum se cere proiectat „fil-
mul" astfel produs pe „ecranul" paginii sau
despre rolul de ghid al naratorului : făcînd ex-
plicită tehnica epică, discutînd-o mereu și e-
laborînd-o pe măsură ce narațiunea se desfă-
șoară în spațiul cărții, textul se prezintă ca un
mecanism bine pus la punct, cu toate resortu-
rile acționînd ireproșabil și, în același timp,
permite cititorului accesul direct la realitatea
populare", un suport sigur pentru studiul evo-
luției și desfășurării diverselor fenomene. O
masă enormă de informații culese din peste
o mie de așezări (antrepriza lui Hașdeu e can-
titativ mai' modestă) utilizabile la orice atlas
etnofolcloric de rang național, cu elemente in-
dîcînd conținutul fiecărui fenomen, extens.a
geografică, evoluția istorică. Este vorba oe
obiceiuri, credințe, legende, tradiții, expresii
idiomatice, pe care Adrian Fochi le-a exami-
nat cu deplină comprehensiune și cu metodă,
spre a oferi noi puncte de sprijin cercetărilor
relative la datini și eresuri populare. „Toate
lucrurile își au explicația lor, și sarcina cer-
cetătorului' e de a o descoperi la timp, spre
a face parte dreaptă ostenitorilor în cîmpul
culturii românești", conchide autorul, preocu-
pat și aici să așeze la locul său pe un nedrep-
tățit.’ Ideea lui N. Densusianu că istoricul nu
trebuie să se limiteze la izvoarele scrise, ci să
stoarcă partea de istorie cuprinsă în tradiții,
credințe religioase, folclor, e prețioasă și ea
motivează demersul lui Adrian Fochi legat de
chestionare, demers util prin sistematizările
propuse, prin analiza lucidă a întregii mase
de material etnofolcloric. Cu această rinduiala
operată de un specialist în informațiile din
care Densusianu a tras substanța Dacici pre-
istorice înțelegem mai bine eșecul acestei cărți,
eșec datorat mai ales inadecvației dintre scop
și mijloace. „Cu argumente literare nu de-
monstrezi o teoremă matematică, așa cum cu
argumente folclorice nu scrii istorie-- observă
Adrian Fochi, avertizînd asupra limitelor in
care se poate opera cu elemente extrase din
creația populară.
A stabili bine faptele, a le integra într-o zi-
dire bine gîndită, a trage din ele sugestii le-
gate de însuși mecanismul genezei lor, nu e
acesta un demers de tip istoriografie ? Este
atitudinea pe care o întîlnim la Adrian Fo-
chi, fie că se ocupă de soarta unor opere sau
de aceea a unor istorici cu interes pentru
folcloristică, fie că întreprinde analize tipolo-
gice, în plan comparatist, și simte nevoia mai
înainte să explice „situația actuală a proble-
mei". Această lămurire, care în alte părți e
un simplu excurs bibliografic, plat, descriptiv,
devine în cărțile lui Adrian Fochi (Coordona-
te sud-est europene ale baladei populare ro-
mânești, 1975 ; Cîntecul epic tradițional al
românilor, 1985) o largă paranteză istoriogra
fică, asupra căreia nu putem stărui, pentru
ca într-un fragment despre relațiile româno-
balcanice la nivelul culturii populare publi-
cat în volumul de studii România in sud-
estul Europei (1979) să ajungă a fi istorie
comparată. Spre comparatism l-au indrum.it
cu deosebire cercetările din ultimii ani, un
comparatism etnofolcloric. cu sugestii din
cîmpul istoriei literare și al istoriei ideilor,
pe baza caruia voia să sporească „baza auto-
cunoașterii noastre prin activitatea cea mai
nobilă cu putință, care este arta". Este evi-
dent efortul de ratașare la demersurile pre-
decesorilor, efort decurgînd dintr-un princi-
piu de metodă valorizant și nu mai puțin din
sentimentul datoriei față de cei care s-au os-
tenit pe același tărîm mai înainte. Principiul
cognitiv își asociază în atitudinea sa un ele-
ment deontologic. Nu trebuie să vedem la
capătul unor inițiative ca acestea, destul de
stăruitoare și de pasionante, gindul de a îm-
brățișa en historien dezvoltarea întreagă a
domeniului ? Sînt crîmpeie semnificative ale
unei opere neîncheiate. Se va găsi cineva,
poate, vreun ucenic neștiut, vreun emul, care
să adune sub copertă asemenea studii și re-
flecții susceptibile să dea seama de o sec-
țiune importantă a operei sale, operă pe care
parcele au întrerupt-o prematur, nu înainte
însă de a fi prins formă destul de certă și
în direcția valorificării istorico-folclorice.
Al. ZUB
„vieții" (substanța epică propriu-zisă) și la cea-
laltă realitate, a „literaturii" ca expunere ro-
manescă a existenței. Rezultă de aici o relatare
dinamică (pusă în valoare și prin aranjarea in
pagină) șl constituirea sub ochii și cu partici-
parea deplină a cititorului a rețelei de povești,
textul devenind un mod de a organiza lumea,
depășind astfel concepția tradițională conform
căreia literatura ne „înfățișează" o „felie" din
viață. Sigur că în Amendament la instinctul
proprietății se află tot ceea ce ne-am obișnuit
să căutăm în proză : fapte, fir epic, personaje,
situații „complexe", „transfigurarea" realității,
povești triste și vesele, drumuri, chipuri și lim-
baj „artistic". Noutatea constă însă nu in ceea
ce ni se spune, ci cum ni se relatează și, mai
ales, performanța Iui Mircea Nedelciu este aici
conturarea în termeni exacți a unui nou mod
de organizare a substanței narative pe care
realitatea o oferă prozatorului : ochiul pri-
vește, iar povestirea se produce, perspectiva
subiectivă asupra realului fiind dublată de a-
ceea a poveștii „socializate".
Mai cu seamă ultimele două cărți ale Iui
Mircea Nedelciu împlinesc profilul unuia din-
tre cei mai importanți prozatori ai generației
’80 ; după debutul din 1979, Mircea Nedelciu
a reușit să-și precizeze, într-un interval de
timp relativ scurt, un spațiu epic propriu și.
în primul rînd, o „poetică" a povestirii despre
care se poate spune că reprezintă în datele
sale principale, „poetica" epicii nucleului tex-
tualist al generației literare amintite : și aceas-
ta pentru că Mircea Nedelciu scrie texte, el
povestește și „teoretizează". încercînd să ofere
un model de „textualizare" a lumii, în fond,
reorganizînd-o prin intermediul unui dispozitiv
complex ale cărui resorturi esențiale sînt
privirea și povestea. Acești doi pivoți ai tex-
tului constituie, în fapt, un alt fel de a fi al
relației dintre subiectivitatea perspectivei ce-
lui care produce narațiunea și obiectivitatea
spre care tinde acesta ; privirea este modul
subiectiv absolut, aș spune, prin care se ma-
nifestă un sistem de' percepere a realității, iar
povestea este modul obiectiv sub care se pre-
zintă faptele lumii : dinamica evoluției celor
două elemente conduce spre zona unui raport
tensional pentru că, iată, dacă ochiul proza-
torului selectează din realitate în chip cu totul
particular detalii pe care ochiul „comun" nu
le vede, performanțele privirii condiționînd
astfel performanțele naratorului, povestea, afla-
tă aparent doar în deplina proprietate a celui care
o produce, „se socializează", iar această socia-
lizare este împinsă - cum spune G. Căli-
nescu — „pînă la desființarea modului însuși
de expresie a personalității".
loan HOLBAN
cît îi datorăm
lui maiorescu?
Ori de cîte ori e evocată actualitatea lui
.Maiorescu, sînt degrabă enumerate prin-
cipiile generale ale criticii sale, consi-
derate valabile și azi. Nimic mai firesc, la o
primă vedere! bacă principiile n-au pierdut
in greutate, actualitatea celui care le-a for-
mulat e dincolo de îndoială! Dacă junimistul
a trasat hotarele disciplinei, stabilind con-
dițiile in care actul critic devine posibil, a-
tunci — în mod automat — toți criticii au
dreptul a se socoti urmașii lui legitimi! Sin-
tem maiorescieni precum sîntem pitagoreici
dacă acceptăm celebra teoremă a matemati-
cianului din Samos! Mărturisim că acest gen
de actualitate, inerentă și — pină la urmă—
extrem de vagă, e departe de a ne satisfa. ,
Determinînd factorii ce condiționează exis-
tența criticii, Maiorescu nu bănuia nici rostul
ei mai adine, nici posibilitățile de evoluție,
ale căror prime semne apăruseră, totuși, sub
ochii săi. limitind-o la o funcțiune sanitară,
potrivită necesităților imediate. Doar pentru
Maiorescu înțelesul criticii e atît de restrins.
doar pentru el domeniul acesteia abia dacă
are întinderea unui lot ajutător. Criticii de
după el au resimțit îndată insuficiența mo-
delului impus de întemeietor, inlocuindu-..
pe față ori cu discreție, prin altele, mai e-
lastice, astfel că e greu de stabilit continua-
tori veritabili, fideli adică dogmei dinții. D;
fapt, singurul maiorescian autentic din isto-
ria criticii noastre este Maiorescu însuși. Cri-
tica română începe cu el, fără insă a merge
pe cărarea ce-i poartă numele. De ce ? Lo-
cul criticii legislative, judecătorești e la în-
ceputurile unei literaturi, nu in plină amiază
a ei. Împrejurarea că începuturile literaturii
noastre moderne au coexistat aproape cu mo-
mentele de maximă amplitudine ale spiritu-
lui creator explică, deopotrivă, necesitatea lui
Maiorescu, dar și repedea lui istoricizare. Ma-
rile valori afirmate după 1870 reclamau in-
strumente critice mai complexe, apte să des-
cifreze complicata-le alcătuire, iar nu să o
reducă la unitate. Autoritară, critica maiores-
ciană putea cel mult să le impună în rîn-
dul intîi al atenției publice, nu și să le ar-
gumenteze consistența. Privită în diacronie,
acțiunea lui Maiorescu dobîndește o sumedenie
de calități de excepție, apare ca revoluționară,
comprehensivă, chiar analitică pe alocuri, deoa-
rece nu avea în epocă termeni de compara-
tei. Gherea, ca să nu mergem mai departe, are
adecvată. îndată însă ce termenii de compa-
rație încep să apară, elementaritatea și ina-
decvarea ei ni se impun cu puterea eviden-
ței. Gherea, ca să nu mergem mai departe, are
o cultură nesistematică și lacunară, e stîngaci
și cam pedestru cînd pășește în cîmpul specu-
lației, scrie neatrăgător și cu tendință bătă-
toare la ochi, din care pricini unele dintre
ideile sale juste au și trecut nebăgate în
seamă. Dar, oricîte slăbiciuni i-am descoperi,
el e, prin felul maț larg și mai nuanțat de a
înțelege critica, în mai mare măsură con-
temporanul lui Eminescu și Caragiale. Spirit
dialectic, Gherea crede în devenire, pe cînd
Maiorescu se mișcă exclusiv printre eterni-
tăți: este dogmatic. Unul acceptă să se sincronize-
ze cu principalele orientări critice ale momentu-
lui, beneficiind de cîștigurile acestora, celălalt,
disprețuind contingențele, nu concepe adaptarea
propriului demers la ritmul clipei, rămînînd
mereu egal cu sine. Ultimul, este prizonier al
unei estetici clasiciste, aducînd operele la mă-
sura proprie ; primul se dovedește mai dis-
ponibil, făcînd eforturi pentru a fi la înăl-
țimea cerințelor acestora. Spre a fixa cît mai
drept locul lui Maiorescu în mișcarea critică
a epocii, e bine să nu uităm că, în același
timp cu el, scriau în Europa Sainte-Beuve,
Taine, Lemaître, Brunetiere și France, Ar-
nold, Pater, Cernîșevski, Strahov, Dilthey,
Nietzsche, Brandes și De Sanctis, si că nici
un ecou al experienței acestor fruntași ai cri-
ticii moderne nu răzbate în scrisul junimis-
tului. Că pe unii dintre ei i-a citit, e neîn-
doielnic, însă lectura lor nu pare a-i fi su-
gerat necesitatea prefacerii instrumentelor
proprii. Poate doar tîrzia opinie despre
„scăderea trebuinței criticei generale", inter-
pretată de posteritate în fel și chip, să însem-
ne recunoașterea limitelor criticii sale. Ob-
servațiile de mai sus n-au rolul de a dimi-
nua în vreun fel meritele junimistului, ci
numai de a-1 situa mai exact în ambianță.
Calitatea de întemeietor nu i-o poate, firește,
retrage nimeni. Să adăugăm că, dacă scrisul
maiorescian e într-adevăr actual, dacă ne re-
găsim în cuprinsul lui, faptul nu se datorea-
ză ideilor vehiculate, ci omenescului pe ca-
re-1 încorporează. S-a mai spus că adevărata
operă a lui Maiorescu nu sînt Criticile, nici
discursurile, ci viața sa. însă o cîntărire a-
mănunțită a aventurii sale existențiale, a re-
zonanței acesteia în actualitate, n-a fost încă
dusă la bun sfîrșit, deși încercările timide,
stimulate de editarea jurnalului, n-au lipsit. Nu
ne asumăm, aici și acum, o asemenea răspun-
dere. Ne propunem, în schimb, să trecem în
revistă ceea ce am moștenit tacit de la Ma-
iorescu, dincolo de netedele declarații prin-
cipiale. Căci ne-am înfruptat din zestrea lă-
sată de înaintaș și nu întotdeauna din por-
țiunile ei viabile.
Maiorescu a luptat, cine nu știe?, pentru
triumful adevărului în toate domeniile. împo-
triva minciunii pe cale să-i ia locul. în nu-
mele lui a purtat bătăliile, de dragul lui a
fost de o fără egal severitate cu încercările de
a-1 deforma. Dar, pentru Maiorescu, adevărul
e unic și neschimbător, iar accesul la el e
departe de a fi liber. De fapt, adevărul îi
aparține în exclusivitate criticului, ales, pre-
cum Moise, să-1 difuzeze în lume. Certitudi-
nea permanentei însoțiri cu adevărul îi face
mișcările sigure și hotărîrea nestrămutată.
Asta explică multe în purtarea Maioresculai.
In primul rînd violența. Dacă este întotdeauna
urban, el nu e mai puțin categoric. Adevărul
e rostit cu duritate, fără menajamente, în toa-
tă goliciunea lui, căci numai în această în-
fățișare pură, nealterată poate strivi neade-
vărul. Nu e pic de delicatețe, de „iubire pen-
tru aproape" în intervențiile sale. Respectul
adevărului exclude sentimentele. Amicus Pla-
to sed magis amica veritas. în numele ade-
vărului, orice „în lături!" este curată bine-
facere. Pe urmă, refuzul dialogului. Maiores-
cu nu' discută, decretează ; neadevărul nu poa-
te fi partener de dezbatere, ci numai piedi-
că a cunoașterii. Toată critica maioresciană
este un monolog dinaintea celorlalți, datori
să asculte, să se pătrundă de adevăr. în nici
un caz să întrerupă, să se îndoiască, să delibe-
reze. A pune adevărul în chestiune e o blas-
femie. în fine, superioritatea, conținută in
fiecare rînd. Purtarea lui Maiorescu este a ți-
nui dascăl infailibil, cumsecade cu ucenicii
ascultători și plini de rîvnă, dar neiertător
cu recalcitranții. El e dispus să-i instruiască,
apropiindu-i astfel de sine, nu și să le to-
lereze manifestările de independență. Și nu
pentru că i-ar leza orgoliul, oricum în afară
de discuție, ci pentru că reprezintă o poziție
contrară adevărului. Și noi credem în adevăr,
luptăm pentru transformarea lui în bun ob-
ștesc, doar că al nostru e relativ, perfectibil,
disputaoil. Ori de cîte ori un critic se în-
chipuie singurul deținător al adevărului, a-
rătind intoleranță pentru alte puncte de ve-
dere, refuzînd dialogul, acela îl urmează su-
pus pe Maiorescu.
Tot Maiorescu a introdus în critica noas-
tră celebrul principiu al primatului esteticului
in judecata de valoare. Numai că el limitea-
ză critica la acest efort primar al aprecierii
estetice, făcînd din ea o instanță, un tribunal
al literaturii. în ce ne privește, critica abia
începe cu judecata de valoare, rostul ei fiind
— odată încheiată această primă operație —
determinarea și explicarea întregului complex
de valori ce alcătuiesc opera. Cine se mulțu-
m. -te cu fixarea valorii estetice, acela e ca-
• goric maiorescian. Maiorescu a acreditat, la
iru" puțurile criticii noastre, imaginea criti-
ului ; idecător, care hotărăște cine are acces
și i ine nu in republica literelor. Infailibil, el
decide și ceilalți au a i se supune necondi-
ționat. pentru că are dreptate. Această drep-
tate, mereu de partea criticului, s-a perpetuat
in exoluția disciplinei la noi, înlocuind drep-
tul la opinie cu dreptul la verdict. Existența
lui Maiorescu la obirsiile criticii noastre ex-
plică de ce, spre deosebire de alte literaturi,
cea română este singura in care genul cro-
nicii literare, întemeiat pe judecată fermă și
argumente cu rezonanță imediată, a avut si
continuă să aibă o răspindire și audiență atît
de mari. Autoritatea judecătorului nu suferă
comparație cu aceea a simplului avocat.
Fiind in principal negatoare, critica lui Ma-
iorescu este mai ales polemică. Fără a fi
cel dinții in ordine istorică, junimistul este
primul nostru mare polemist. Asta s-a spus
adeseori, ca și faptul că textele sale polemice
au devenit modele ale genului. însă Maiores-
cu nu concepe polemica drept o întrecere cava-
lerească. Surd la argumentele adversarului, el
e atent doar la volutele propriului discurs
inchizitorial. Preopinentul nu există decît pen-
tru a fi executat spectaculos, e ocazia punerii
in evidență a strălucitelor însușiri ale pole-
mistului. Tipul polemistului în oglindă, nar-
cisiac la culme, admirrndu-și logica de fier
și ironia ucigătoare, nedispus a coborî din
Empireu decît pentru a restabili tulburata or-
dine, pentru ca imediat să se înalțe în sfe-
rele cugetării pure, tipul acesta — prezent
în grade diferite în istoria criticii române —
l-a întruchipat Maiorescu. Și ori de cîte ori
constatăm în bietele polemici actuale mini-
malizări ale adversarului, ignorarea strategi-
că a miezului lucrurilor în favoarea execu-
ției de amănunte, relevarea punctelor nevral-
gice ale partenerului, reale, numai că fără
legătură cu fondul chestiunii, să ne amintim
că ele se găsesc întregi în Maiorescu.
S-a afirmat cu dreptate că Maiorescu a
descurajat, prin proclamarea gîndirii riguroa-
se și a proprietății de expresie, retorismele în
floare, militînd pentru exacta comunicare a i-
deilor. De la el încoace se tot repetă că o
gîndire justă și ordonată nu se poate mani-
festa decît într-un limbaj coerent și străin
de obscurități. A fi maiorescian va să zică,
în acest caz, a respinge tot ce nu poate fi
pătruns cu puterile intelectului, prin uri-
mare și gindul încă nedesăvîrșit. Dar aplicat
cu fermitate, acest principiu îndepărtează nu-
meroase manifestări ale spiritului creator. Cu
Criticile sale în mînă, ne putem îngădui să
veștejim tot ce nu a parvenit la o formulare
ireproșabilă. Nu e deloc o întâmplare că spi-
ritele tumultoase, pentru care manifestarea
între granițele logicii formale era insuficientă,
au fost antimaioresaiene: Hașdeu, lorga, Că-
linescu, Cioran, Eliade. Ca să se exprime pe
deplin, ei au avut de luptat întîi cu restric-
tivele propoziții maioresciene. Maiorescu a fost
urmat și pe această cale, a criticării, de pe
pozițiile clasicismului raționalist și ale sim-
țului comun, a oricăror tentative de lărgire
a orizontului cunoașterii. încercările de a-
pnoximare, de pipăire a unor realități ce
scapă înțelegerii sprijinite pe raționamente
ireproșabile au fost, de la Maiorescu încoace,
obiect de amuzament, de „bășcălie". Maiorescu
se află la rădăcina acestui dogmatism funda-
mental, ce încurajează — în numele rigorii—
formalismul, devitalizarea. Spiritul maiores-
cian este sterilizant, chiar paralizant al dis-
pozițiilor creatoare, căci contestă tot ceea ce
nu încape în schemele sale logice. Mă grăbesc
să dau un exemplu, al lui Lovinescu, maiores-
cian și înainte de redactarea ciclului juni-
mist, dacă nu prin altceva, atunci prin figu-
rina pe care i-o întocmește lui D. Caracostea,
admirabilă pagină de literatură, însă și o stri-
gătoare la cer nedreptate. Lovinescu respinge
acolo, în buna tradiție maioresciană năzuin-
ța de lărgire a orizonturilor criticii prin con-
tribuția stilisticii, mai bine spus —■ o ridicu-
lizează. Dacă s-ar fi limitat la o discuție prin-
cipială, fie ea și necomprehensivă, n-ar fi
fost nimic de obiectat. Dar ignorarea evidentă
a elementelor ce fac noutatea experienței lui
Caracostea și înecarea lui în ridicul pe ches-
tiuni secundare, declararea ei drept aiureală,
denotă o fibră maioresciană în alcătuirea cri-
ticului. Maiorescu nu e cartezian, ci forma-
list, adică un dogmatic al formei, de aceea o-
rice imperfecțiune îl frapează și se grăbește
să o sancționeze. Ca și Caragiale, el e sensi-
bil la comicul de limbaj, neinteresat să afle
ce se ascunde îndărătul lui.
încă o dată, actualitatea Iui Maiorescu tre-
buie căutată altundeva, în omul care a pus
pentru prima dată în practică aceste princi-
pii și procedee și care își perpetuează lăuntri-
ca alcătuire în oamenii de azi.
Adrian OPRINA
— Convorbiri literare
„convorbiri literare“ •
si înnoire
Se vor împlini la 1 martie
1987, o sută douăzeci de ani
de la apariția pe firmamentul
culturii române a revistei „Convor-
biri literare". Articolul-program sem-
nat de lacob Negruzzi anunța suc-
cint scopul publicației : ,.de a re-
produce și răspîndi tot ce intră în
cercul ocupațiunilor literare și ști-
ințifice ; de a da samă despre ac-
tivitatea și producerile societăților
literare, în special a celei din Iași
și de a servi ca punct de întîlnire
și înfrățire pentru autorii naționali",
în finalul aceluiași articol autorul
anunță dorința redacției de a conti-
nua tradiția pașoptistă a „României
literare" și invită creatorii la co-
laborare. Revista avea atunci puți-
ne pagini, în formatul de azi al
„Vieții românești", și apărea bilu-
nar. Ea a crescut cu timpul, deve-
nind lunară. Creșterea a însemnat
doar formal' un spor de pagini. Miș-
carea subterană care a provocat
însă acest spor este un efort sus-
ținut de luare în posesie a tuturor
filoanelor culturii române pe fondul
unei păstrări consecvente a lini-
ilor majore ale programului inițial.
Ne vom ocupa în rîndurile care
urmează de o parte a aparițiilor
bucurestene a revistei, și anume in-
tervalul 1907—1921, cînd directorul
său a fost geograful Simion Mehe-
dinți. în aricolul-program provocat
de trecerea „Convorbirilor" sud
conducerea sa întîlnim afirmații me-
nite să evidențieze pașii făcuți în
domeniul literaturii, istoriei și filolo-
giei, ca și necesitatea extinderii in-
vestigărilor în alte zone ale știin-
țelor descriptive și experimentale.
Ideea lui lacob Negruzzi că revista
are menirea de a fi un mediu priel-
nic înfrățirii autorilor naționali se
traduce, afirmă după patruzeci de
ani Simion Mehedinți, nu numai prin
politica de colaboratori, ci și prin-
tr-o încercare de dublă oglindire :
a activității culturale a românilor
aflați în afara granițelor de atunci
ale țării — e vorba mai ales des-
pre Transilvania — și a realizărilor
de seamă ale creatorilor și cercetă-
torilor români remarcați ca atare
în străinătate. „Păstrarea și întări-
rea unităței de cultură — afirmă
Mehedinți — e deci mai ales acuma
și mai ales la noi, o necesitate de
ordin superior. Căci cultura, știința,
filosofia, literatura și arta, pentru
ori și ce om cu minte, presupun mai
întîi poporul, care le face pe toate
posibile (...). Ai un singur bloc de
marmură ; dacă îl întrebuințezi (sau
îl întrebuințează alții) pentru o fi-
gură caricată, de unde să mai scoți
o Minervă ?". întrebarea era pur
retorică. Revista promovase pînă
atunci — și va face-o în continua-
re — o formulă sobră, clasicistă a
expunerii, în formă ca și în fond,
indiferent de zona de interes. în
cea mai mare măsură se va resimți
de pe urma acestei formule poezia,
în toată perioada Mehedinți poeții
aflați îndeosebi în grațiile revistei
sînt Panait Cerna și Eugen Ciuchi.
Dar avantajul acestei atitudini a
fost cucerirea unor poziții indubita-
bile în probleme de interes major :
dicționarul Academiei ; liberalizarea
învățămîntului superior ; impunerea
doctrinei evoluționiste în biologie ;
afirmarea unor poziții lucide din
partea istoricilor români — I. Bog-
dan, D. Onciul', N. Iorga mai ales
— față de problemele trecutului
național și relațiile cu vecinii ; for-
mularea unor principii etice, esteti-
ce și filosofice capabile să alcătu-
iască o armătură durabilă atît în
formarea spirituală a oamenilor de
cultură, cît și în definirea structu-
rii înseși a culturii noastre în pe-
rioada pe care astăzi o numim a
marilor clasici ; impunerea unei ți-
nute științifice într-o serie de do-
menii — drept, economie, bizantino-
logie, etnografie, agricultură, arheo-
logie ș.a. — chiar dacă e încă vorba
despre căutarea unor drumuri care
nu exclud polemicile, desfășurate
însă pe un ton de perfectă civili-
tate față de adversar. în sfîrșit, re-
zultatul acestei atitudini a fost, în
toate zonele de interes, un mare res-
pect la adresa valorii autentice. Un
alt program decît al „Daciei litera-
re" este acreditat nu numai cu
conștiința maturității atinse, ci și
fără vreo bănuială în privința fal-
sului unor afirmații de principiu:
„După ce am trecut de timpurile
naive cînd scrisul oricui era consi-
derat ca operă de preți literar nu-
mai pentru bunele sale intenții cu
privire la poporul românesc, am a-
juns, cred, la destulă maturitate
spre a înțelege că literatura și po-
litica sunt două sfere de activitate
deosebită." Această netă separare
n-a fost nici o clipă respectată în
fapt. Proza, teatrul, poezia, articole-
le teoretice sînt toate menite să
păstreze orientarea vasului pe firul
curenților favorabili afirmării unor
anumite valori, care aveau să for-
consecventă
jeze tipuri și trasee culturale anume
— acelea ale României de la începu-
tul veacului douăzeci, ce se va
confrunta atît cu izbucnirea de for-
țe generată de nemulțumirile in-
terne — 1907 a fost doar cea mai
cunoscută — cît și cu un context
european dintre cele mai framîn-
tate : războaiele balcanice, primul
război mondial, unirea Transilvani-
ei cu țara, accentuarea separării de
ideologii din deceniile care preced
al doilea război mondial'.
In intervalul 1907—1921 literatu-
ra publicată la „Convorbiri litera-
re", adică „novele, schițe, romane,
piese de teatru și poesie" se află,
cu puține excepții, sub nivelul atins
în perioada ei ieșeană ori în primii
ani de după schimbarea redacției la
București, cînd lacob Negruzzi era
încă spiritus rector, iar formula de
aur a „Junimii" continua să dăi-
nuie- Simion Mehedinți nu inovează
in materie de literatură. El conti-
nuă doar să promoveze tipurile cu-
noscute și considerate valabile, chiar
atunci cind primește noi semnatari,
cum ar fi Duiliu Zamfirescu, loan
Adam, M. I. Chirițescu, O. Carp
(pseudonimul literar al doctorului
Proca), 1. A. Bassarabescu, Gh. Tuto-
veanu ș.a. Abia cu greu, ici-colo,
întîlnim cîte o poezie de Af. T. Sta-
matiad sau Victor Eftimiu. Și mai
întîlnim, la început cu timiditate, în
-Cronica literară" de la sfîrșit, nu-
mele lui E. Lovinescu. Idealul lite-
rar maiorescian continuă să direcțio-
neze mișcarea de selecție valorică
pînă la a face din ea o grilă de
cernere cu ochiuri cit se poate de
mărunte. în ciuda afirmației prin-
cipiale că oricine are talent poate
publica în revistă — exemplele ci-
tate sînt Coșbuc șî Goga — totuși
apropierea lor de -Convorbiri" ține
mai mult de acțiunea tenace de pro-
movare a personalităților venite de
peste munți, acțiune ce avea ca scop
afirmarea unității de spirit a tu-
turor românilor. Pentru că, odată
intrați în fluxul vieții bucureștene,
cei doi apucă pe alte trasee, care-i
duc departe de orbita revistei. Tot
astfel se întîmplă cu Sadoveanu, că-
ruia Titu Maiorescu însuși îi spriji-
nă premierea de către Academie,
nu fără a conchide însă că talentul
său trebuie -lărgit" prin „contactul
cu o civilizație mai înaintată". Fapt
pe care Sadoveanu neconsiderîndu-1
necesar prozei sale, va prefera să
iasă și el din sfera de influență a
-Convorbirilor". Tot astfel, se deta-
șează zona modernismului, de la
experimentul strict la valorile ră-
mase încă șî astăzi în circuit. Sim-
bolismul de pildă e necunoscut pen-
tru revista condusă de Simion Me-
hedinți, iar Ovid Densusianu pă-
trunde în paginile publicației doar
prin formularea unor considerații
stilistice pe care el le făcea poe-
ziei lui Stamatiad- Apropierea este
prin urmare din unghi mai mult
lingvistic decît literar. Tot astfel, în
ce privește traducerile, apar mai
mult fragmente din Homer, Hora-
țiu, Ovidiu. Shakespeare, Goethe. O
singură excepție : e recenzată tra-
ducerea aceluiași Stamatiad din poe-
mele în proză ale lui Baudelaire.
Lucrurile cele mai remarcabile —
mai mult sub aspect teoretic decît
al creației propriu-zise — rămîn cele
două grupaje dedicate lui Titu Ma-
iorescu la 70 de ani și comemorării
a treisprezece ani de la moartea lui
Alexandru Odobescu. Dar primează,
și în ele, nu atît zona de interfe-
rență a celor doi cu aria literaturii,
cît imaginea de ansamblu a perso-
nalității, considerată și sub aspectul
profesoratului, oratoriei și vieții par-
lamentare la primul, al arheologiei
la al doilea.
Ceea ce revista „Convorbiri lite-
rare" pierde sub aspect literar, față
de epoca lacob Negruzzi, ciștigă însă
net sub aspect științific și general-
culturaT. în primul rînd prin diver-
sitatea unghiurilor de captare a aten-
ției cititorilor. Anul 1911 de pildă
oferă informații asupra statutului și
tendințelor din următoarele dome-
nii : agricultură, antropologie, ar-
heologie, astronomie, biologie, bizan-
tinologie. demografie, studiul docu-
mentelor vechi, drept, economie po-
litică, estetică, etnografie, filosofie,
geografie, geologie, igienă, învăță-
mînt, istorie, matematică, medicină,
muzică, muzeografie, pedagogie, po-
litică, psihologie, sociologie, statis-
tică, teatrologie, teologie. Revista
conține, în spirit enciclopedic «i ii-
manist, o serie de dezvoltări ulteri-
oare ale presei românești. în publi-
cații apărute cu timpul ce speciali-
tăți. Este neîndoielnic faptul că Si-
mion Mehedinți a știut, cu tact și
persuasiune, să dezvolte principalele
axe de interes ale culturii moderne
românești, s-o fortifice în suficientă
măsură pentru a-i oferi o conștiință
de sine capabilă să reziste la intem-
periile istoriei. El nu s-a sfiit să a-
ducă la suprafața lecturii cele mai
acute probleme ale momentului —
așa cum au fost, de pildă, cele le-
gate de războaiele balcanice, de le-
gea Apponyi, de activitatea ASTREI,
de dialectele românești. A folosit în
acest scop cele mai însemnate con-
deie ale momentului : Șișmanov, mi-
nistrul învățămîntului din Bulgaria
se referă la relațiile româno-bulga-
re, Gustav Weigand discută dialec-
tele românești și „Magnum Etymolo-
gicum" al lui Hasdeu, D. Caracos-
tea face etnografie, G. Murnu bi-
zantinologie, N. Cartojan istoria lim-
bii. Sint publicate documente cu
privire la Dimitrie Cantemir, Băl-
cescu. Napoleon al III-lea ș.a. Tzi-
gara-Samurcaș se ocupă de organi-
zarea Muzeului Național, P. P. Ne-
gulescu și I. Petrovici de filosofie.
Ion Bogdan de istorie, S- Mehedinți
de geografie și învățămînt etc. Față
de această pregătire întreruperea a-
parițiilor din septembrie 1916 (și nu
august cum indică Bibliografia pe-
riodicelor românești) pînă în de-
cembrie 1918 a însemnat, firește,
un handicap, dar nu o pierdere fun-
damentală, deoarece revista își îm-
plinise în mare menirea anunțată
în articolul program. Reluarea ei în
ianuarie 1919 înseamnă confrunta-
rea cu o altă serie de probleme. Va-
lul istoriei își schimbase unghiul
sub care lovea în țărmurile cultu-
rii române. Faptul de necontestat că
România se învecina cu Rusia so-
vietică răzbate cu îngrijorare în
paginile revistei. încercarea de a
defini și circumscrie fenomenul are
hotărî t aerul unei apărări a politi-
cii interne de această ecuație ne-
cunoscută și contagioasă. Simion
Mehedinți însuși scrie, cu melanco-
lie, în 1920, un articol intitulat „Al-
tă generație" încercînd să „dea samă"
despre cele ce se întîmplă în atmos-
fera culturii contemporane româ-
nești. Cu aceeași melancolie e
înregistrată cifra 80 în legă-
tură cu vîrstă lui Titu Ma-
iorescu pierit de cîțiva ani și fără
a fi apucat să vadă această lume
schimbată a României Mari. For-
mula Simion Mehedinți a „Convor-
birilor literare* e pe cale să se
epuizeze. Ea nu mai are puterea u-
nei înnoiri fundamentale care s-o
poată pune de acord cu evenimen-
tele social-politice, economice, filo-
sofice și culturale ale momentului.
Anul 1921 începe sub auspiciile u-
nor modificări nesemnificative, mai
mult in privința registrului de co-
laboratori decît orientarea ei. încep
să apară mai frecvent numele lui
Vasile Voiculescu, al lui C. Gerota,
Ion Dongorozzi, N. Batzaria, Cezar
Papacostea, Bogdan-Duică. Pătrund
în paginile publicației, sporadic, C.
Rădulescu-Motru, Vladimir Streinu,
C. C. Giurescu, Romulus Cioflec, Șt.
Zeletin, Em. Bucuța, M. Gaster ș.a.
Puterea de a susține arcada unei
politici culturale echilibrate în sti-
lul vechiului enciclopedism a scă-
zut mult Revista devine din ce în
ce mai pregnant, o afirmare a prin-
cipiilor regalității în cultură. Dacă
începuturile ei. ca si toată perioa-
da maioresciană. sînt marcate de
un crez conservator specific, el tin-
de să se piardă acum în favoarea
unei plutiri pe ape politice incerte,
după curenții prielnici ai fiecărei
zile. De această atitudine se resim-
te promovarea valorilor. Adevărata
artă și literatură, științele, continuă
să se dezvolte și să existe pe cont
propriu, fără ca oglinzile revistei
să le mai poată focaliza în ceea ce
au ele major. Simion Mehedinți a
simțit toate aceste lucruri. în 1921
conducerea „Convorbirilor literare*
a fost cedată lui Al. Tzigara-Sa-
murcaș. Cum și în ce măsură va
reuși el sau nu să orienteze nava
pe direcția marilor vînturi este o
altă chestiune. Fapt e că revista a
devenit mereu mai mult una prin-
tre altele. Stele noi se ridică la O-
rizontul culturii române strălucind
cu putere: „Viața românească",
„Viața nouă*. „Convorbiri critice",
„Revista Fundațiilor" și atîtea alte-
le. Apărute în continuare ori în
replică față de doctrina plurivalentă
a „Convorbirilor literare", ele în-
seamnă, fiecare, sesizabil altceva.
Dacă primele două decenii ale vea-
cului douăzeci românesc pot fi pre-
simțite în toată amplitudinea lor
culturală prin cercetarea „Convor-
birilor literare", pentru perioada in-
terbelică este indispensabilă luarea
în considerație a întregului evantai
publicistic, mereu mai divers sub
aspect tematic și ideologic, de la
reviste de strictă specialitate la
magazine atotcuprinzătoare și de la
fițuici de extremă dreaptă Ia presa
— devenită ilegală — a partidului
comunist. Ce] de-al doilea «-^boi
mondial își făcea s;mțită aripa si
în presa românească a deceniului
al patrulea. Iar mințile lucide au
știut să vadă. încă de atunci, ceea
ce rămăsese valabil din formula î-
nitia'ă. de autentică tinută a „Con-
vorbirilor literare". Acțiunea lor be-
nefică trebuia făcută să traverseze
marele cataclism sfîrsit cu schim-
barea orînduirii. Nu întîmplător deci
cultura română se află astăzi în
posesia unei noi serii a „Convorbi-
rilor", cu sediul din nou la Iași.
Ecaterina TARALUNGA
astra
si alecsandri
»
Întrebat de Caragiale, în 1897.
„care e cea mai mare figu-
ra a literaturii noastre", Haș-
deu a răspuns, fără să ezite : „A-
iccsandri. Fără nici o îndoială A-
lecsandri. El este reprezentantul
cel mai puternic, cel mai complet
al gîndini și simțirii românești".
Și în final : „Alecsandri este glo-
ria nediscutabilă a literaturii ro-
mânești din secolul acesta. La o
așa înălțime nu mai văz alta".
Așa l-au văzut pe Alecsandri —
poetul, dramaturgul, patriotul —
și ardelenii de pînă la 1918 (și
chiar după Unire) ; ca un mare
scriitor care a stat, toată viața, în
mijlocul poporului său, ascultîn-
du-i fiecare bătaie a inimii și, în
același timp, făcînd inima să-i ba-
tă mai puternic.
Alecsandri a iubit, dintotdeauna,
Ardealul, și pe românii ardeleni.
Iar aceștia au avut, la rîndul lor,
încă din anii ’40 un cult pentru
scriitor. Dovada o fac „foile" lui
Bariț. Iar „Astra și Alecsandri"
este un capitol important în legă-
turile Ardealului cu poetul moldo-
vean, constituindu-se, în același
timp, în pagini ale istoriei unității
spiritului românesc. Revista Astrei,
Transilvania (1868—1945), ne în-
dreptățește să facem această afir-
mație. Ardelenii l-au iubit și sti-
mat pe Alecsandri pentru că de a
lungul întregii sale vieți le-a dat
speranță în succesul final al lup-
tei lor pentru eliberare națională
speranță pe care o găsim într-un
frumos vers al poetului : „Nimic
nu pierde omul cînd n-a pierdut
speranța". într-atît îl iubeau ar-
delenii încît refuzau să-i vadă vreo
limită în gîndire și în ceea ce a
scris. Trăsătura dominantă a per-
sonalității sale -— patriotismul —
făcea din calitățile-i umane și crea-
toare un model perfect. De aceea nu
trebuie să căutăm un „examen cri-
tic" al operei poetului și drama-
turgului la ardelenii de pînă la
1918. Rar, extrem de rar, dacă
se încumeta vreun ardelean să
aibă observații critice Ia ceea ce a
creat Alecsandri. Așa s-a întîm-
plat și cu Astra Și astriștii, prin-
tre care se număra întreaga elită
a culturii și științei din acest ținut
românesc. Cîte o hibă, mai ales
cînd era vorba de teatru i se mai
găsea. Omului însă, niciodată, n-ci
un cusur!
George Bariț, sufletul Astrei, de-
cenii după decenii, și conducător
al Transilvaniei, l-a iubit și stimat
pe Alecsandri așa cum, poate, nu-
mai losif Vulcan și Familia Iui
au mai făcut-o. Ultimul, de altfel,
l-a și luat ca model în poeziile și
în teatrul său, scris, mai ales, pen-
tru poporul de la sate. Satul (si
țăranii lui) era locul spre care se
îndrepta dragostea lui Alecsandri
și prețuirea lui fără margini. Si
tot satul a fost locul spre care —
mai ales pînă la Unire — Astra și-a
îndreptat privirea și aproape în-
treaga ei activitate de emancipare
cultural-socială a românilor. Aici,
în iubirea lor pentru sat (și țărani)
s-au întîlnit, pentru totdeauna, pa-
triotismul poetului și lupta impor-
tantei societăți culturale care a fost
Astra.
încă de la începutul activității
(1861) Asociațiunea (bănuim că Ia
îndemnul lui Bariț), și-a amintit
de Alecsandri și l-a luat tovarăș
de drum într-o luptă deosebit de
grea, care a trebuit să înlăture din
drum multo piedici, dar si mai mul-
tă dușmănie oficială străină.
Să încercăm. în cele ce urmează,
să vedem cum au făcut acest
drum împreună — Astra și scri-
itorul.
1.	POEZTA. Pînă spre sfîrșitul
secolului trecut Transilvania va fi
cu precădere o revistă de istorie
(sî istorie a Astrei) și, deci, va pu-
blica mai nutină literatură. Țn a-
ceastă perioadă Alecsandri va fi
contul preferat al redacției (con-
dusă de Barit multi ani). Rar era
anul în care să nu apară ceva din
opera scriitorului de la Mircești.
în 1877 Transilvania (în continua-
re vom prescurta T) nota despre
marea popularitate a versurilor lui
Alecsandri că sînt „poezii care
se iau din mînă în mînă precum
nu s-a mai văzut de mult". Tn
1878 Odă ostașilor români, Sergen
tul și Penes Curcanul apar însoțite
de cîteva cuvinte din care reiese
că au fost citite la 8 ianuarie 1878
la Ateneul Român de către loc.
col. T.Alexandrescu (T. 1878, p. 45).
în alt loc aflăm că, tot la Ateneul
Român, în prezența regelui și a
reginei, au fost citite trei legende
istorice în versuri ale lui Alecsan-
dri „de el însuși și de pe manu-
scrise". Cezar Boliac care semnează
nota ce însoțește două din cele trei
poezii citire. Răzbunarea lui Stătu
Palmă și Cîntecul din luncă ne a-
istorie
sigură că „Alecsandri știe ce să cea-
ră limbei sale, ce să ceară grației
ei, ce să ceară mlădierei ei", —că
publicul care l-a ascultat apoi a-
plaudat era „un public care a știut
să-și formeze gustul din toate lite-
raturile Europei, precum albina
știe să tragă sucul din fiecare floa-
re" (T, 1875, p. 204/5).
Poezia cea mai dragă ardelenilor
a fost Cîntecul latinului sau Cin-
tecul gintei latine pe care T. o
publică de mai multe ori (1878,
1887 etc.) făcînd apoi în paginile
ei loc și unor traduceri în limbi-
le italiană, maghiară etc. Triumful
lui Alecsandri la concursul literar
de la Montpellier a fost socotit de
ardeleni ca un triumf național. în-
dată ce a auzit de acest mare suc-
ces lacob Bologa, vicepreședintele
de atunci al Astrei, a adunat co-
mitetul de conducere, la Sibiu, în-
tr-o ședință extraordinară și a „în-
dreptat" o telegramă de felicitare
(la Mircești), sărbătoritului care
aducea cinste și glorie „națiunii ro-
mâne, sentinelă perpetuă a civi-
lizației la porțile Orientului" (sem-
nau telegrama, alături de vicepre-
ședinte, și cei doi secretari ai As-
trei, George Bariț și losif Hodoș,
T. 1878, p. 157). O altă telegramă
de felicitare pleacă spre aceeași a-
dresă de la Simleul Silvaniei, cînd
acolo are loc adunarea generală a
Asociațiunii, în numele participan-
ților semnînd același, Bariț, pre-
ședintele adunării, și losif Vulcan,
secretarul ei. Conducătorul Fami-
liei îl va numi pe Alecsandri „rege
al poeților latini" care „a fost în-
coronat de ginta latină". Cel sărbă-
torit va răspunde telegramelor de
felicitare. Revista Astrei va publi-
ca un lung și interesant reportaj
de la banchetul care a avut loc la
București în cinstea Laureatului.
Aflăm că printre cei ce au toastat
cu acest prilej a fost și ministrul
de război al țării — el a adus un
omagiu celui care, la rîndul său, a
omagiat în versuri vitejia armatei
române. Reținem din răspunsul lui
Alecsandri : „Spada inspirată de
poeți și face a vibra puternic cor-
zile lirei atunci cînd ea iese din
teacă pentru onorul si neatîrnarea
țării". (T. 1878, p. 158). Poezia va
intra repede în repertoriul reci-
tatorilor amatori (elevi, intelectuali,
țărani și meseriași) și va circula ea
un cîntec patriotic, ea cunoscînd
(cel puțin) două puneri pe note,
dintre care una a lui Ciprian Po-
rumbescu. (De altfel Cîntecul gin-
tei latine va constitui punctul de
plecare pentru alte versuri, prin-
tre care cele mai cunosute sînt
Pe al nostru steag de Andrei Bâr-
seanu, .pus de asemenea pe note
de compozitorul citat).
Revista Asociațiunii va mai pu-
blica dealungul anilor și alte poe-
zii din care amintesc Sentinela ro-
mână și Drogoz (1869), Balcanul și
Carpatul (1877), Jianul, Rada. în 1921
Astra va sărbători centenarul Răs-
coalei lui Tudor Vladimirescu, pri-
lej cu care Transilvania închină un
număr întreg evenimentului. Acum
va apare Visul lui Tudor, din cule-
gerile lui Alecsandri.
Dar Astra va găsi și alte mijloace
de a pune în mîinile cititorilor
români versurile poetului : prin
Convorbiri literare, revistă ce va
fi abonată (sau donată) pentru bi-
bliotecile de la sate, prin cele cîte-
va volume publicate (și retipărite)
în Biblioteca populară a Astrei
(Goga va fi cel ce va cere publi-
carea unui volum cu versurito lui
Alecsandri, prefațat de Ilarie
Chendi). Apoi vom vedea mai jos
— vor fi folosite și manualele șco-
lare.
Poezia populară din culegerile
lui Alecsandri va fi mult citată și
apreciată în Ardeal. Astra va pu-
blica (și reedita), în colecția citată
cîteva volume din aceste culegeri.
Ion Breazu scria în studiul său
Vasile Alecsandri si Andrei Bâr-
seanu următoarele despre culegerile
poetului : „Această dezrobire a cin-
tecului popular din lanțurile igno-
ranței și a unei false interpretări
este, credem, cel mai mare merit
al poetului. El ne-a ajutat astfel
să ne înfrățim cu poporul, de care
niciodată nu ne-am depărtat în Ar-
deal și prin această comunicare de
inspirație, de simțire și de limbă,
care ne-o dă poezia. Rezultatul a
fost între altele că Alecsandri. mai
mult decît oricine, ne-a ajutat să
iubim iarăși graiul strămoșilor,
păstrat în toată bogăția lui în gura
țăranilor".
Cînd I. Urban Jarnic împreună
cu Andrei Bârseanu vor întocmi vo-
lumul Doine și strigături din Ar-
deal, Alecsandri va face, la cere-
rea lui Maiorescu, un raport pen-
tru Academie cerînd tipărirea cu-
legerii pe cheltuiala instituției.
Convorbiri literare — 6
literara
In acest raport poetul va scrie :
„geniul românesc este același peste
Carpați și peste Dunăre, cum este
dincoace și dincolo de Miloov". O-
dată tipărit volumul va fi închinat
Astrei, în semn do omagiu.
2.	TEATRUL. După poezie, tea-
trul a fost „arma" cu care Alecsan-
dri a cucerit Ardealul. Acel Ardeal
de pînă la 1918 în care (destul de)
rarele formații dc artiști diletanți
(amatori) jucau, cu precădere, pie-
se de Alecsandri.Vulcan, Caragia-
le. Din statisticile des publicate,
de Familia, Transilvania și Anua-
rul S.T.R. de la Brașov, constatăm
că acești trei scriitori se găsesc me-
reu în frunte. Adunate la un loc.
cred că statisticile ar da cîștigător
pe dramaturgul moldovean...
De ce a ..prins" în așa măsură
teatrul lui Alecsandri în Ardeal?
Poate, în primul rind, din lipsa
unui dramaturg ardelean de rezis-
tență. ale cărui piese să întărească
conștiința și sentimentul patriotic
al spectatorului. Prea se jucau
multe piese ale unor nechemați în
acest domeniu al scrisului, prea
erau multe reprezentațiile cu tra-
duceri și localizări, care n-aveau
nimic comun cu viața și cu intere-
sele spectatorilor. Și atunci a venit
Alecsandri cu Cinel-Cincl, Pia-Ta
din casă, Arvinte și Pepelea etc.
etc. iar mai tîrziu cu Fîntîna Blau
duziei. Cunoscute din lectură erau
apoi Despot Vodă și Ovidiu, dar
cine să le poată da viață pe sce-
nă? Iubind piesele de început ale
dramaturgului moldovean si admi-
rîndu-i capodoperele, ardelenii îl
socoteau pe Alecsandri ca pe unul
„de-al lor“ care-i sprijinea în iubi-
rea de neam și „de tot ce e al
nostru". Publicul satelor și orașe-
lor ardelene de atunci nu prea era
obișnuit cu teatrul. Jucate, piesele
lui Alecsandri au contribuit mult
la formarea lui, la pregătirea pen-
tru teatru și atunci ardelenii an
renunțat la Piatra din casă și au
adus în scenă Fîntina Blanduziei...
în anul 1905 despărțămîntul Si-
biu al Astrei a organizat un ciclu
de conferințe care a început — nu
întîmplător — cu trei prelegeri des-
pre Vasile Alecsandri-omul și
opera. Ultima dintre ele se numea
Teatrul lui Alecsandri, autorul ei
a fost Ion Borcia, un nume cunos-
cut în epocă (conferința a fost pu-
blicată, în întregime în T. 1905, p.
25/69). Acest Ion Borcia, astrist de
elită, a fost unul din foarte puținii
ardeleni care s-au încumetat să
arate că în opera lui Alecsandri nu
totul era fără cusur, mai,ales a-
tunci cînd era vorba de drama-
turgie. Cu toate că aprecia talen-
tul și verva autorului, elemente
I care pot duce la piese cu o viață
Jungă, Borcia nu credea în veș-
nicia acelui teatru. Pentru că —
zicea el — cu excepția Fîntînii, a
Iui Despot și a lui Ovidiu, restul
pieselor au fost scrise pentru cel
mult două—trei generații. Nu se
ferea însă să vorbească la super-
lativ de satira din unele comedii
și în primul rînd din acelea în
care erau luați în derîdere „strică-
torii de limbă". în conferința lui —
care a făcut vîlvă în acei ani —
Borcia se oprește pe larg la Con-
cina și Ia lanus Galuscus, socotind
că piesa și eroul atît de popular
au contribuit din plin la căderea
unui curent fals, lovind în susți-
nătorii unor aberații lingvistice.
Avînd observații, la felul în care
Alecsandri conducea intriga și ca-
racteriza personajele, comentatorul
scotea în evidență valoarea ideii
din acele lucrări dramatice, care
era morală, politică. Cînd era vor-
ba însă de Despot Vodă orice cri-
tică dispărea, lăsînd loc admirației.
Opera aceasta era socotită ca fiind
cea mai bună dramă istorică româ-
nească de pînă la data ținerii con-
ferinței. I. Borcia aducea în spri-
jinul credinței sale și părerile lui
lorga și ale lui Ion Ghica și înche-
ia cu un citat dintr-o scrisoare a
ultimului : „Drama ta istorică Des-
pot este un giuvaier din cele mai
prețioase ale coroanei tale de poet,
coroană bine înțepenită pe capul
tău".
Stelian VASILESCU
*
astra la
125 de ani
in zilele de 9—11 septembrie
19&o a avui loc la Bibiu, m
cadrul mai amplu al sapta-
minii cunurai-artisnce „Cibinium",
comemorarea a 125 de ani de la în-
ființarea „Asociațiunii irammvane
pentru literatura româna și cultu-
ra poporului român", sau, mai pe
scurt, ASTRA. Cu această ocazie a
avut loc un simpozion național —
„Cartea și biblioteca în slujba fă-
uriri; conștiinței socialiste". Lucră-
rile, desfășurate în plen și în pa-
tru secțiuni, au concentrat repre-
zentanți ai culturii românești din
toate unghiurile țării și dintr-un în-
treg evantai de instituții : univer-
sități, biblioteci, muzee, arhive, li-
cee, școli generale. Comunicările de
înaltă ținută au fost urmărite cu
viu interes de un public numeros,
care a ținut să omagieze această
prestigioasă instituție de cultură și
să dovedească, în același timp, că
flacăra vie a ASTREI este dusă in
continuare de noile generații.
Participanții au luat parte la o
suită de interesante manifestări.
Astfel, în holurile Bibliotecii, au
avut loc vernisajele expozițiilor ;
„Cartea și biblioteca în ex-libris.
Colecția bafinel Duinea" și „Bibli-
oteca ASTRA în ex-libris". La Casa
Artelor a fost vernisată expoziția
documentară „Biblioteca ASTRA —
125 de ani de activitate neîntrerup-
tă", cu care ocazie s-a putut trece
în revistă, prin intermediul ma-
nuscriselor, al periodicelor epocii și
al cărților, istoricul Asociațiunii, in-
fluența sa în epocă, rolul esențial
avut în păstrarea spiritului națio-
nal român. Printre cărțile rare ex-
puse am remarcat : Sbornicul sla-
vonesc tipărit de Coresi în 1580 ;
Cazania Iui Varlaam, Iași, 1643 ;
Noul Testament de Ia Bălgrad,
1648 ; Psaltirea Iui Dosoftei, lași,
1680. De asemenea, un mare număr
de semnături autografe, începînd cu
cele ale întemeietorilor societății si
pînă la cele contemporane.
Spectacolul artistic dedicat ani-
versării Bibliotecii ASTRA, care a
avut loc în Aula acesteia, a prile-
juit o splendidă întâlnire cu corul
de la Săliște (interpret, printre al-
tele. al Imnului maiestuos al
ASTREI, de lacob Mureșianu pe
versuri!” lui Andrei Bârseanu) si
si cu Junii Sibiului, care, într-un
final entuziast, au încins o Horă a
Unirii în care și-a prins mîinile și
sufletul întreaga asistență.
Tot în aceste zile s-a făcut lan-
sarea volumului ASTRA de dr.
Pamfil Matei, amplă și documen-
tată monografie a acestui fenomen
românesc da excepție. A fost o a-
devărată sărbătoare a culturii și
spiritualității românești.
Liviu PAPUC
Radu POPOVICI : „Manuscrise
de opal“
tăcere și rostire
Opera lui Mihail Sadoveanu
prilejuiește o spectaculoasă
gradație a tăcerii, în ciuda
colocvialismului prea des invocat a-
tunci cînd se fac referiri la arta
narativă a scriitorului.
Tăcerea în creația lui Sadove.i-
nu se sublimează pînă la sentiment,
făcînd operă estetică ; izbutește, a-
șadar, incomparabil mai mult de-
cît cezura sau fermata în partitu-
rile muzicale.
Dincolo de ceea ce realizează în
planul transpunerii auditive, pe
portativ muzical, infinita modulare
a tăcerii sadoveniene, inflexiunile
ei vorbesc despre stilul liric al a-
utorului.
Auditivul sadovenian degajă pre-
ferința pentru subacustic, ce pare
să izvorască din însăși structura de
taciturn a scriitorului.
Subacusticul noțional se transfor-
mă în plan semantic, tinzînd spre
un acustic de natură subiectivă, ne
care autorul îl transmite cititorului
său.
Din punct de vedere semantic,
substantivul tăcere lasă mereu ceva
nespus, expresiv în plan stilistic.
Nuanțele tăcerii sînt relevate de si-
nonimia (parțială) a seriei de sub-
stantive la care scriitorul face des
apel : liniște, pace, tăcere, tihnă.
Expresive prin imprecizie, sub-
stantivele închid un bogat univers
acustic, ureînd dinspre registrul grav
spre cel acut. Despre muzica tăce-
rii vorbea Tudor Vianu : „O fantazie
muzicală, cum este aceea a Iui Sa-
doveanu, complăcîndu-se în asimi-
larea lumii ca sonoritate și stare
de suflet, va găsi tocmai în terme-
nii abstracti, adică în aceia cari
prin lipsa lor de contur precis de-
vin apți a adăposti impresia și a-
fectul nelămurit, unul din princi-
palele sale mijloace literare".
Tabloul frecvențelor absolute ale
acestor substantive, de-a lungul
creației sadoveniene, e mai puțin
relevant în sine, oferind abia in
cadrul larg al contextului imaginea
specificității expresive a substanti-
velor de sugestie auditivă invocate.
Muzica perpetuă a operei Iui Mi-
hail Sadoveanu e întreruptă de n —
cesare tăceri, care o potențează. In
muzică se regăsesc unele din a-
ceste funcții — tăcerea, ca și tim-
brele constituie procedee demarca-
tive. Tăcerea nu înseamnă însă
nonaudiție, ci, de cele mai multe
ori, un intermezzo sesizabil în an-
samblul acestui sistem muzical com-
plex.
In structura operei, substantivele
liniște, pace, tăcere, tihnă, între-
buințate cu semnificația originară,
dobîndesc rolul cutiei de rezonan-
ță : ..Și din locul meu hotărîț de
soartă, îmi ațintii urechea spre li-
niștea care ne închisese de pretu-
tindeni" — Țara de dincolo de ne-
gură, p. 383. „Era în această curte
veche a egiptenilor o liniște care
nici nu putea fi bănuită de trecă-
torii prin ulițile aoropiate" —
Creanga de aur, p. 171.
Fără a-și pierde în context sensul
primordial, tăcerea din creația sa-
doveniană e înregistrabilă acustic
într-o manieră particulară, cu o in-
finitate de nuanțe afective : „Rămă-
sei gîndindu-mă Ia ce se petrecea
în urmă, pe grind, în lumina soa-
relui, pe cînd mlaștini pline de în-
tuneric și de tăcere se deschideau
de o parte și de alta, după per-
dele de sălcii, în fuga vaporașu-
lui" — Priveliști dobrogene , p. 57 ;
„Nu-i alt medicament mai bun de-
cit truda plăcută a umbletului, lu-
mina nemărginită, aerul curat, som-
nul adînc, frate cu tihna stîncii" ■—
Istorisiri de vînătoare, p. 395.
Utilizate cu sensuri conexe, sub-
stantivele acumulează efecte reci-
proce, de o rezonantă profundă :
„Stătea într-o tăcere și-ntr-o liniște
absolută" — Nopțile dc Sînziene,
p. 532 ; [...] „chiar tihna liniștii me-
le trebuie s-o socot o piedică întru
iluminarea mea spirituală" — Po-
veștile de la Bradu-Strîmb, p. 239.
Ambiguitatea expresiei învecinate
amplifică ecoul tăcerii : „[...] apucă
pușca [...] și încredința liniștii și
pustiului alte două detunături za-
darnice..." — Țara de dincolo de
negură, n. 370 ; „în strălucirea zi-
lei și-n liniștea singurătății, în ne-
clintirea pustiei albe, pescarii vechi
ai satului [...1 se puseră în mișca-
re — împărăția apelor, p. 445.
Ambianța contextuală abstractă,
imprecisă, luminează dinăuntru ter-
menii care vizează nonevprimarea,
imnrimîndu-le o muzicalitate dm-
colo de eufonia exterioară : „Dru-
mul ducea pe costișă si cătră mie-
zul nopții, îndelung, între prăpăstii
și tăceri, sub cerul curat" — Crean-
ga de aur, p. 192 ; „Amîndoi călă-
torii se hodineau o clipă fără gîn-
duri, fără dorinți, în tihna asfinți-
tului și tăcerea singurătăților" —
Poveștile de la Bradu-Strîmb, p. 260.
Relieful sonor subliniază starea
de liniște, care e utilizată prin con-
trast. Rezonanțele liniștii devin
semnificanți parțiali în structura a-
uditivă a ansamblului : „In liniștea
mare a cuprinsurilor, s-a auzit în
depărtare sunînd ploaia" — Nada
Fiorilor, p. 442 ; „Așa-i de mare
tăcerea, că s-aude cine știe unde,
în ponoare depărtate, cum bate țîn-
cu-pămîntului“ —• Țara de dincolo
de negură, p. 433.
Liniștea, ca temă cu variațiuni,
apare pretutindeni în această operă
cu structură muzicală, sensibilizînd
constant o anumită zonă a psihicului
nostru. Prezența luminoasă ori ce-
nușie a liniștii și a tăcerii degajă
valori expresive speciale, raportate
la stări interioare : „A dispărut în-
tr-un salt — spre cuibul ascuns un-
deva în tainițile liniștii" — împ'-
răția apelor, p. 354 ; „(...j iar zvo-
nurile se îmbulzeau de depărtare și
ajungeau într-acel ostrov de liniște
ca și cum ar fi picurat din cer" —
Creanga de aur, p. 109 ; „Am stat
un timp ascultînd. Era o liniște ca
de cremene: contenise adierea de
vînt" — Nada Florilor, p. 426.
Centrul de greutate expresiv se
află în interiorul acestor cuvinte ce
asigură armonia întregului context:
„Și avui deodată sentimentul singu-
rătății celei mari, în care eram fulg
al morții, și-mi apăru Iacul cel ne-
gru din nădure în ramă imacula-
tă cu sălbăticiunea grațioasă a li-
niștii pe mal oglindindu-se o clipă
în el“ — Țara de dincolo de negură,
p. 363; „De la o vreme, urechea lor
se desprinse si cu susurul moale al
tufișurilor înflorite și al apelor ca-
re curgeau în havuzuri. Li se părea
că liniștea curge șî din stele" —
Creanga de aur, u. 98.
Recurența și poziția-cheie în text
a substantivului tăcere îi conferă
un relief simbolic: „Tăcerea are un
sfîrîit ș-un susur al ei : pentru că
nu există singurătate deplină. Gîn-
găniile pămîntului sună necontenit
— și cînd mă încordam și-mi ascu-
țeam urechea, nu le-auzeam decît
pe ele. Clopotele sunau poate în lu-
mea lor, după zidul orizontului. La
mine nu ajungea decît susurul tă-
cerii — și, la ceasul hotărît. acel su-
net de toacă, rămas inexplicabil"
—• împărăția apelor, p. 483.
Viziunea animistă a scriitorului
descoperă noi valențe ale tăcerii,
devenită lege coezivă a textului, cu
valoare de limbaj, prin adiționarea
unor conotații expresive :,.Se întinse
deodată asupra pădurii cenușii, a-
convorbiri —1886
Cvasi necunoscutul lingvist Au-
reliu Sterca-Șuluțiu înțelege
prin fondul neolatin al împru-
muturilor neologistice acele elemente
exclusiv ale vocabularului care atît
cu privire la „formațiune" cît și la
„înțeles" sînt întru totul emancipate
de sub tutela limbii latine și zice,
mai explicit, că „n-avem nici o tre-
trebuință cu expresiunile speciale ale
francezilor, ci numai de acelea care
sînt bunul comun al limbilor neola-
tine și nu se pot reproduce prin
vreun cuvînt propriu al limbii noas-
tre", exemplificînd degrabă și ne-
fericit cu salvgarda, cheu, șosea, ba-
bord ; ca și Iui Maiorescu altădată,
pe care-1 citează iarăși, i se par „bar-
barisme" cuvintele ce nu se potrivesc
următoarelor grile : „I. Cînd cuvintele,
de origine latină, deși ele se pot baza
pe rădăcini aflătoare în limba noas-
tră, aceste din urmă n-ar fi apte pen-
tru asemenea formațiuni. In sensul
acesta am luat cuvintele : batalion,
escalada, interesant. 2. Cînd cuvinte-
le de origine latină, cu toate că ele
se derivă din rădăcini neaflătoare in
limba românească, prin cuvinte pro-
prii ele nu se pot înlocui. Exemple:
geandarmărie, artist (franc, artist în
loc de lat. artifex). 3. Aici se pot nu-
măra unele cuvinte de origine străină
a căror întrebuințare, în majoritatea
limbilor surori, e sancționată prin o
practică seculară, precum și acei
termeni tehnici internaționali care
corespund unei necesități reale. E-
xemple din prima categorie : bule-
vard, mareșal; din a doua : tramvai,
vagon".
Abordind categoria capitală a fon-
dului propriu, Aureliu Sterca-Șuluțiu
susține energic că izvorul principal
și îndreptățit al lexicografici române
este și va fi însăși limba română, fi-
indcă înseși cuvintele de formațiune
populară, sint, de ordinar, nu numai
adevăratele expresii ale spiritului ling-
vistic al poporului, ci și o icoană su-
supra albețelor din poieni, asupra
luminii care juca în horbotele și
păienjenișurile crengilor, o tăcere
care părea că stă și ea la pîndă" -—■
Nopțile de Sînziene, p. 553; „Aici,
în această Tebaidă a altor veacuri,
în singurătatea codrilor de brad,
găsești din loc în loc poieni, unde
licornul ascultă cu ochi mari ațin-
tiți tăcerea, iar florile în pajiște te
împresură cu mii de ochi și nenu-
mărate zîmbete" — Istorisiri de vî-
nătoare, p. 454.
Atunci cînd acestor substantive li
se asociază determinante, impresia
acustică prilejuită de tăcere se aug-
mentează sau primește o coloratură
afectivă : „In după-amiaza aceea,
cea dintîi caldă, căzuse și vîntul in
bălți și stăpinea din cer o liniște
de pustie" — Țara de dincolo de
negură, p. 416 ; „Nu-i strica nimic
din liniștea lui posomorită" — îm-
părăția apelor, p. 403; „Focul uriaș
deschide o poiană de lumină în în-
tunericul adînc al pădurii și într-o
liniște de pe tărîmul celălalt" —
Istorisiri de vînătoare, p. 418.
Subordonată audiției ca funcție
dominantă a stilului, creația sado-
veniană e apropiată de romantism
și simbolism.
Simțul muzical îl alătură pe Mi-
hail Sadoveanu lui Alexandru Odo-
bescu și Alecu Russo. Cantabilitatea
prozei sadoveniene „lucrează" este-
tic înlăuntrul unui sistem bazat pe
legile severe ale compoziție; savant
proporționale. Nu este, așadar, un
simplu ison, un acompaniament al
Ideii, frumoasă în sine și suficientă
sieși.
înzestrat cu o hiperestezie sines-
tezică de excepție, scriitorul a con-
ferit operei sale acea formă care,
prin toate particularitățile ei do-
bîndește o remarcabilă putere de
transcendere.
1
Doina FLOREA
gestivă a modului său dc cugetare :
„Limba românească nu e numai grai
românesc ci și o cugetare româneas-
că, o formă, un tip național al cuge-
tării omenești". Cînd trece iarăși Ia
exemplificări, este aproape duios plo-
dind pentru aprinjoare în loc dc chi-
brit, citind graiul de pe Tîrnave de
undc-i probabil originar, dovedind
rigoare metodologică în discuția, •>-
ricum tardivă, asupra accepțiunii în
limbajul curent al altui element
verbal : „Și în fond limba noastră, ca
surorile ci, poartă în sine sămînța
dezvoltării ei interne. Să luăm d. e.
cuvîntul cap (din lat. caput) în lo-
cul căruia s-a introdus cuvîntul șef
(șef de gară etc.). Ce caută în limba
română acest grozav barbarism?
Căci cuvîntul francez ortografiat
șef... nu e altceva decît latinescu
caput transformat după legile fonice
specifice limbii franceze. Mai ales
ch e o combinare fonică ce nu se
află nicăieri în restul limbilor roma-
nice (ce e drept avem și noi sunetul
ș, însă acest consunător are drept
bază un s latin și nicicînd un c) și
despre a cărei origine n-avem date
pozitive. Diez și Burguy văd în ea
influență străină și acesta din urmă
adaugă că rezultă probabil din con-
tactul ce avuseră francezii cu celții.
Sunt dar de părere că cuvîntul cap,
ca și încă multe altele, trebuie să fie
restatornicit în drepturile lui uzurpa-
te dc cuvîntul francez. Omul din po-
por în simplitatea lui zice bine :
capul statului etc. Ce ne împiedică
și pe noi să vorbim românește și să
zicem capul oficiului ?“ Adică șeful
de birou. Și în legătură cu ultimul
termen : „Nu știu prin ce indolență
desperătoare s-a putut adopta în
limba oficială maltratatul neologis-
melor biurou!"
Adevărat contemporan al lui Has
deu, Cihac, Tiktin, Miron Pompiliu.
Lucian DUMBRAVA
*
7 — Convorbiri literare
poem
ignorat trupul dă semn de neliniște
inima bate mai repede
sîngele-i o cascadă
e aproape periculos
să te intîlnești cu el în locuri mai dosnice
carnea vrea carne sîngele sînge
simțul vrea simț
pînă și sufletul
o ia parcă razna atunci
el care ospătează doar la masă cu zeii
față în față
cu fața la cer am văzut chiar cerul
cu fața la pămînt am văzut chiar pămintul
teamă îini e
să nu fac vreo confuzie
întorcindu-mă într-o zi către mine
acum
acum te-aș putea descrie pină in cele mai
mici amănunte
acum m-ai putea urma ca un animal
credincios
acum soarta ta e pecetluită
de-acum vei dori să pleci și nu vei putea
vei dori să mă urăști și nu vei putea
acum tu trăiești doar prin mine
acum fără teamă te pot deschide la oricare
pagină
sare amară
doar gindul că privirii-i voi lipsi
și lacrima a și pornit la vale
ea care a jurat să nu mai cadă
oricît ar umpie-o sarea ei amară
d
abia s-a înclinat puțin pămintul
și apa mării-a și-nceput să doară
poem scurt
să fii vinatul unui ochi feroce
al unui gînd săgetător de gînd
să nu mai ai (chiar de ai vrea) scăpare
cind sîngele îți este ars de viu
să-ți spui : am cunoscut cindva femeia
cînd mai nimic de mine nu știam.
M-a întrebat cineva, de curînd, de ce nu
scriu ceea ce port cu mine, atîtea in-
timplări, atîtea povești ale mele, al? al-
tora... Povești extraordinare, imi întărea acel
om. Frazele se rostogolesc într-o cadența și
o ordine, o armonie fermecătoare. Nu pier d
niciodată șirul. Faci bucle cu semnificații pen-
tru întregul trup, te întorci la locul de unde
ai părăsit drumul și continui să rostești, să
cînți într-un mod cu totul original alte și alte
adevăruri, întorci oglinzile spre fiecare amă-
nunt, ridicindu-1 apoi la înț-leșuri cu efect
pentru marea mulțime, o muzică aparte ver-
tebreazâ întregul edificiu, de ce nu scrii tu,
Lia, de ce nu vrei să faci asta?!
Poate că descinderea mea în locul în care
i-am cunoscut pe ceilalți, deci și pe lulia, am
făcut-o cu gindul secret de a-mi verifica a-
ceastă calitate și-n același timp... infirmitate,
mai cu seamă că de față trebuia să fie si
Luca. Infirmitate pentru că am încercat, sâ
știi, dar n-am reușit să aștern pe hirtie, nici-
odată, mai mult de jumătate de pagină, alteori
doar cîteva fraze. M-a sfătuit atunci să vor-
besc unui microfon, să transcriu apoi de pe
bandă și să rămină aceste bijuterii, cum con-
tinua, exagerind, credeam, să le numească El.
Dar i-am spus că microfonul mă inhibă si
nu pot. Am încercat și așa, fără prejudecăți,
fără idei fixe, dar aici a ieșit si mai prost,
mă bîlbîiam încă de la început, rătăceam fi-
rul. mă încurcam penibil, înrosindu-mă, se au-
zeau mai mult gîngîiturile, mă teroriza în-
virtirca continuă, curgerea benzii, in sfîrșit.
se termina repede tot...
Nu-mi răminea... să mă cunosc și să învăț,
sâ bucur și pe alții decit povestind
Poate că și cu lulia și cu ceilalți, cu Radu,
cu Florin și mai cu seamă cu Camelia se pe-
treceau la fel lucrurile. Despre profe-
sor. despre Valentin Apostu nu știu
ce să spun. Poate câ dorința lor secretă a fost
aceea de a deveni scriitori, dar n-au reușit
din pricini diferite, nelămurite, desigur, și as:
fel nu le-a rămas decît să de-scrie în orice
mod, numai s-o facă. Nu e atît de ușor să
construiești ceva nemaiintilnit... chiar dacă ai
la indemină toate materialele și uneltele ne-
c sare. Dar la fel de bine se poate ca pe nici
unul sâ nu-1 fi interesat un asemenea motiv.
Oamenii simt nevoia mereu să se confeseze.
Unii pot. alții nu. Mie însă mi-a fost foarte
necaz pe mine, că nu mi-am putut învinge a-
ceasta infirmitate. Ar fi fost altceva... cu mine,
cu viața mea ? M-aș fi înțeles poate altfel ? F
cumplit sâ aduni totul in tine, să nu te poți
descotorosi chiar și de unele istorii plăcut •.
Supraîncărcarea, saturarea sensibilului recipi-
ent poate duce la reacții imprevizibile. Supapa
prin care se făcea deversarea surplusului de
viață nu funcționa cum trebuie, fiindcă și a-
eeastâ singură modalitate pe care o admiri
Omul despre care-ți spuneam... și o deplingea
în același timp, nu putea fi folosită d cit in
rare ocazii. Dificultăți au apărut și aici : de
ambianță, reoeptor. dispoziție... Acum probabil
că sînt in zodie bună, s-au împăcat toate a-
cestea... din vreme ce ne-a prins șuvoiul și ne
poartă valsind pe undele repezi ale ape: di
vis. O atmosferă asemănătoare am cunoscut in
ciudatul turn. Vraja destăinuirii ii stăpi-
nea pe toți. Nu era nevoie de insistențe, ru-
găminți, amenințări... Totul decurgea normal,
ca-ntr-o regie pusă la punct în cele mai mici
detalii. Nu existau spații albe, nu se repezeau
mai mulți deodată pe platou... O armonie, o
consonanță uimitoare domneau peste întreagi
fire.
In povestea luliei ploua continuu, fie că era
vară, fie că se trăia intr-un alt anotimp. Prin
mișcări. lulia sugera, sau mai exact, imita per-
fect sunetul, viața complexă, fascinantă a ploii
Mărunțirea cuvintelor, șoptirea lor, ruperea,
suierarea in rafale scurte si repede temperate,
îndulcite de buzele care fremâtau tot timpul,
parii ușori pe care-i evoca mișcarea abia per-
ceptibilă a picioarelor lungi și fragile, dan-
sindu-i um rii si brațele, fișiitul părului ară-
miu, bogat. plingindu-i de îur-imprejurul
trupului, ca o pelerină de toamnă. înfoiatâ in
falduri cu reflexe intr-o multitudine de nu-
anțe de galben-ruginiu. curgind în șiroaie, a-
semeni ploilor evocate, vălurind aerul din
jurul ei, tăcerea, respirația... absolut totul
descris năștea o nesfîrșită și nepâmîntească
ploaie. Așa de fapt a și început.
întotdeauna am avut impresia că în momen-
tul cînd vorbesc sau mă gindesc la ploaie...
o și determin, o nasc. Cred că în această clipă,
primii stropi au și pornit' din înaltul zenit.
Sau... poate... viata mea îsi întinde arcul în
apropierea ei. manifestările de orice natură ale
sufletului 'i trupului meu pornesc atunci. Ori-
cum, eu sînt convinsă că trăiesc cu adevărat...
doar a’unci cînd plouă. In momentul nașterii
mele ploua. Cind va fi să vină sfirsitul... in
mod sigur se vor rupe norii, iar picăturile bi-
nefăcătoare. trecută fiind în ele, mă vor pur-
ta în adîncurile întunecate, de unde voi ră-
sări din nou în lumină, voi căpăta alte aripi,
voi pluti in nesfîrsitul albastru al cerurilor, de
unde iară voi coborî peste lume și iar, și iar.,
întreaga mea viețuire are ca borne principal"
acest... fenomen meteorologic ! Stupidă mi
se pare această numire, această înca-
drare. această botezare a unui sentiment,
a unui mod de existență, a unei adinei
și originale filosofii. Ploaia, doamnelor și dom-
nilor. este un gest divin... de o semn ficațîe
profundă o metaforă, un concept, o idee, u-
neori n ființă adevărată... cu care poți vorbi,
poți trăi, te poți iubi...
Această descoperire am făcut-o prea tîrziu.
Altfel nu trăiam coșmarul care mi-a întors
toate rosturile mele. îmi luam măsuri de pre-
venire. de apărare Cind din pricini diverse
un teritoriu est» luat în stăpînire de forțe ca-
re scapă înțelegerii, supravegherii obișnuite,
salvarea poate veni cu eforturi de aceeași na-
tu’-:!... sau nu se mai poate face nimic.
Cînd eram mică nu conștientizasem această
nevoie organică de a mă împreuna cu ploaia.
Gestul meu era judecat drept copilăresc. Des-
chideam fereastra casei noastre, și nu mă mul-
țumeam doar s-o privesc, eventual să scot
mîinile și să prind în pumni obrajii moi ai
bunicii mele, cum numeam atunci ploaia, o
zînă pe care o așteptam cu o emoție neobișnu-
ită. Alteori ieșeam în grădinița din față unde
se afla o statuietă de marmoră albă, un eonii,
o fetită vărsînd dintr-un ulcior apă pest» flo-
rile din jur. Eram fascinată si puțin geloasă
și nu doream decît să fac la fel. Ai mei mi-au
procurat o stropitoare jucărie, dar n-am fost
mulțumită pină nu mi-au adus un vas ase-
mănător celui de la subsuoara fetiței... dar
nu-mi plăcea să le ud tot timpul. Doar cind
ploua, crezîndu-mă în același timp și floare,
rămîneam încremenită între straturi, asemeni
statuietei, ceasuri întregi. închideam atunci o-
chii și mă vedeam încolțind crescînd. înflo-
rind, apoi dizolvîndu-mă, trecînd în pămintul
reavăn în care picioarele mele, bulbi adevă-
rați fiind prinseseră rădăcini, toată seva, tot
secretul, viața mea întreagă se adunau acolo,
de unde iar creșteau trupuri de flori nemui-
intîlnite, ploaia continuind să fie stăpină peste
întreaga suflare.
îmi amintesc că de fiecare dată eram smul-
să cu forța, cu o violența înfiorătoare din lo-
cul în care mă aflam ; biciuire mai cruntă
n-am simțit alta la acea virsta. Dar ei nu
știau că trupul meu singera, sufletul căuta
înapoi articulațiile rupte și rămase acolo. Nu
puteam înțelege spaima și revolta tuturor
și-apoi furia cu care îndepărtau, precipitați,
orice urmă din ploaia care mă ținea încă de
atunci in viață. Crezind că-mi fac un bine, imi
pricinuiau, de fapt, cel mai mare râu. Nu s-a
intimpiat niciodată sâ răcesc, să mă îmbolnă-
vesc dintr-un asemenea motiv. Această tera-
pie imi făcea numai bine. Oprindu-mă, in-
depărtindu-mă... nu făceau decit să omoare
puțin cîte puțin sublimul vis care începuse în-
că de atunci să prindă contur. Ei insă nu-si
dădeau seama ce fac. Ac astă durere m-a ma-
turizat mai repede decit se cădea Astfel am
crescut și devenisem de-acum o fală care de-
terminam la trecerea prin lume, nu a fost gr"u
să înțeleg, o anume mișcare, un murmur, un
interes de o natură aparte. Primul băiat care
mi-a făcut realment" curte și căruia i-am des-
tăinuit. cu emoție și mindrie, secretul meu,
s-a speriat și m-a părăsit, motivînd câ « nt
prea frumoasă pentru eL că nici nu mă înțe-
lege prea bine, sînt și mai inteligentă, eu e-
ram prima în clasă el mai prin coadă, în sfîr-
siL.. De fapt... cred câ mă simțea mult mai
matură decît se cădea sâ fiu. Experiența t-
ceasta ciudată mă maturizase, in interior mai
al s. profund și definitiv.
Cînd m-am căsătorit, abia ieșisem din ado-
lescență.
Nici in noaptea nunții și nici în următoa-
rea n-a plouat. Eu știam că e un semn neaș-
teptat de rău. Am încercat să-i spun, dar nu
s-a ivit momentul potrivit. Prevestirile erau
foarte sumbre. Dacă aș fi făcut-o... probabil
că ori ar fi ris de mine, ori nu m-ar fi cre-
zut. Am tăinuit totul și n-a fost bine.
Atunci ar fi trebuit sâ mă sinucid. Era sin-
gura soluție, credeam. Dar și pentru a împlini
un asemenea blestem... era necesar să plouă
înțelege oricine ce s-a întîmplat. Oricît am
vrut și-am încercat mai apoi, n-am putut pri-
cepe și accepta sălbăticia groaznică, înfioră-
toare cu care am fost tratată atunci. Urletul
meu de fiară rănită și proastă l-a trezit din
victor
felea
peisaj
In plină zi
Lumina soarelui
înnobilează cu subtilitate
Fizionomia secretă a lucrurilor
Pină cînd totul devine
Un peisaj saturat de iubire
Iar tu cu bucurie îți asumi
Peisajul acesta
Ce nu va dura decît o clipă
„Clipa cea repede"
album de a is
Plouă liniștitor
Și nimic nu tulbură
Spiritul recules al orelor amiezii
Eu sînt aici și privesc
La țesătura fină
Ce licărește-n aer
demența lui... dar era prea tîrziu. Trupul meu
își zăvorise, își ucisese în el toate pornirile
care l-ar fi putut înflori și purta în lume...
precum ar fi meritat.
M-am întrebat de multe ori și întrebarea
sfredelește și acum gindul meu răvășit : pentru
ce a mai trebuit să trăiesc din acea clipa ?
Nici măcar copilul, o fetiță, pe care aș fi
vrut-o nu asemeni mie, ci statuietei din gră-
dinița casei în care m-am născut, dar care
semăna în totul cu el, ca și cum n-ar fi ieșit
din mine, ca și cum nu s-ar fi plămădit din
carnea și din dezgustul meu, sau poate toc-
mai de aceea, nici măcar ea n-a atenuat starea
cumplită in care am trăit atîția ani.
N-am mai repetat deci greșeala de a-i im-
pârtăși, așa cum crezusem câ ar fi bine, de
a-i destăinui și soțului meu viciul de a mă im-
preuna cu pioaia. această bizară pornire, a-
ceastă ciudată desfrinare. Erau singurele mo-
mente din viața mea, nu exagerez, și mi-ar
parea rău sâ nu fiu crezută, serios, ar fi pa-
cat, cind mă simțeam cu adevărat fericită, și
nu-mi convenea, oricui ar fi fost, chiar și o-
mului cu care hotârisem. în graba și incon-
știența mea de atunci, să mărturisesc aceasta
unică bucurie.
Cum era de așteptat, mi se formase, dezvol-
tindu-se apoi, un simț special, care mă făcea
sâ nu greșesc niciodată, in a descoperi, cu mai
multe c asuri înainte, sosirea ploii. Și nu mă
orientam nicicum după stereotipele buletine
despre vreme pe care, am mai arătat,
nu le puteam suferi. Și nici nu eram dețină-
toarea unei experiențe ancestrale, recunoscu-
te, care te orientează, te conduce exact in
descifrarea acestui complicat univers, a aces-
tor enigme, după alte semne din natură, cum
ar fi zborul păsărilor, culoarea cerului la as-
fințit, agitația insectelor... Nu. Cifrul tainic se
păstra in mine și nici eu nu-i cunoșteam as-
cunzișurile. Astfel precizam cu exactitate, mai
bine zis, simțeam cind va sosi și cind nu, fără
să motivez și de ce anume. Nu făceam însă
cunoscute niciodată aceste descoperiri. Le păs-
tram și le murmuram in mine. Uneori mă în-
durera teribil cînd cerul se arăta acoperit de
nori negri și grei, cei din jurul meu se pre-
găteau cu pelerine, umbrele, căutau adăposturi,
pentru a se apăra de ploaia pe care o cre-
deau sosită deja, iar eu știam precis că nu va
ploua, câ nu voi trăi, singură, inexplicabila
mea bucurie. Dar jubilam cu o plăcere groza-
vă cînd seninul era deplin stâpîn pe bolta ce
se arăta privirilor noastre, toți erau liniștiți,
incintați, să zicem, că vor avea o zi de plajă
extraordinară, iar eu știam, trăiam cu febri-
litate și emoție apropierea miracolului. Și nu
țineam capul ridicat, asemeni vietăților dotate
cu un simț special care prind cele dinții sem
ne, numai de eh? detectate, acum trimise de o
boare pe care nu o percepe nimeni altcineva,
nu ! In acele clipe mă ascundeam și mai mult
in mine, mă retrăgeam, mă concentram, ființa
mea trăia intr-o tensiune puternică, vibrind
in adine, ridicând la suprafață înțelesuri necu-
noscute, imposibil de descifrat de ceilalți.
Știam cu exactitate că va ploua, sâ zicem, pes-
te două ore. Aceasta chiar nu mai e de
crezut, dar... nu vreau să ascund absolut ni-
mic. Astfel aveam timp destul să mă pregă-
tesc să o primesc cum se cuvine. Credeam Je
fiecare dată că acela va fi sfîrșitul.
Singurele clipe pentru care cred că am fost
născută, am mai spus, sînt cele în care plouă.
Atunci trăiesc eu cu adevărat. în rest, mă port
cu demnitate și discreție, și am impresia, in
pofida aspectului exterior desăvîrșit. nu-i așa,
o blondă arămie, cu ochi verzi, înaltă, cu pă-
rul lung, trup sportiv, dar foarte feminin, că
port cu mine cea mai ofensatoare infirmitate
Acea idee trăsnită de a mă sinucide într-o
ploaie demențială, cînd va cădea potopul peste
lume, nu am împrumutat-o de undeva anume.
Ea se născuse în mine, odată cu mine, dar
s-a ivit la suprafață, prinzîndu-se ca o cange
dureroasă în inima și mintea mea, luînd apoi
în stăpînire întregul complex, în noaptea cînd
trebuia să devin femeie, cînd acel profesor...,
azi nu mai e soțul meu, era mult mai în vîrstă
decît mine și a murit într-un accident, fără să
sufere de nimic, niciodată, iar eu a trebuit să
rămîn și să nu pot împlini pînă acum destinul
hotărît de atîta vreme, a ucis toate zborurile
mele nenăscute, a determinat, de fapt, moartea
mea, lentă, în acea clipă nenorocită.
Și o melancolie abia perceptibilă
Spune in șoaptă solitarului gînd
Că și eu voi dispărea într-o zi
Asemenea unui abur albastru
Și-n locul meu alte priviri alte gînduri
Se vor deprinde
Cu albumul de vis
Al acestor modeste priveliști
int tineri cui
E tîrziu și încă nu m-am culcat
Pe terasă respir aerul umed al nopții
Și apreciez liniștea asta catifelată
Care în fine împrospătează ființa
împovărată de lume
întunericul — metafizică interogație
întoarce gîndul spre haloul misterelor
hipertrofie
Hipertrofie a zilei de luni
Opțiuni pentru un spațiu himeric
Ideea de eroism
Lingă atîtea ratări exemplare
Același destin
în copii multiple
Din ce în ce mai puțin lizibile
Realismul privirii
în timp ce Șinele
Visează evaziuni transcendente
Convorbiri literare — 8
Mai tîrziu am încercat sâ salvez ceva, la fel
■cum, cu disperare, vrei să readuci la viață un
■om trecut aproape cu totul dincolo. Singura
terapie, am mai spus, era ploaia. In momen-
tele de dinaintea sosirii, trupul și sufletul meu
se pregăteau cu o febrilitate și o minuțiozita-
te, cu o pedanterie numai de mine știuta. Un
preludiu minunat, vă rog să mă credeți! Nu
mă precipitam niciodată. Mișcările îmi erau
sigure și calculate, pregătirile urmau un cere-
monial riguros, respectat cu exactitate în cele
mai mici detalii. Contrar așteptărilor, primul
lucru pe care-1 făceam era o baie specială cu
duș puternic, scoțian, și șampon franțuzesc
Apoi mă uscam, îmi aranjam coafura singură,
acești zulufi rococo pe care-i vedeți sint na-
turali, dar ei cer o îngrijire anume p.-ntru a
se roti și dansa în acest fel ; mă parfumam
tot cu o esență galică și-apoi mă îmbrăcam u
cele mai alese și dragi haine. Soțul meu cre-
dea că-1 înșel. Era peste puterile lui să înțe-
leagă. Asta și făceam, de fapt, însă intr-un
mod cu totul neobișnuit. Mai tirziu chiar putea
să aibă motive de neliniște, dar despre asta
îmi va fi și mai greu să vorb.se... pentru că
n-am făcut-o o singură dată. Serios... !
Apoi ascultam muzică : doar tangouri și con-
certe de pian. Acestea consonau perfect cu
starea mea. Eram deja fericită. Sunetele
curgeau in rafale scurte, făceau virtejuri. se
domoleau, mîngîindu-se, hirjonindu-se intr-un
clinchet ușor, apoi urcau pină sus... pentru a
cădea plin în geamurile care se opreau atunci
din respirație.
Se înțelege... că în asemenea luciri nu pu-
team suporta pe nimeni in apropierea mea. In
cîteva rinduri am fost oprită, smulsă din a-
cest zbor, din acest vis ciudat. Nu mai intâ-
resc acum cu ce jertfă se încheia o asemer/a
încercare. Dar despre așa ceva nu vreau sa
vorbesc.
Drumurile mele erau de fiecare dată altele
Pășeam ușor la început, apoi cînd apăreau pri-
mii picuri, mari și strălucitori, ca niște bobite
de mărgăritar, trupul meu dansa, legânîndu-se
ca un lan de grîu copt, plutind fără știre p ■
pînza înfiorată a aerului. îmi venea să mă
opresc in locul în care ajunsesem, să mă trin-
tesc la pămînt cu fața în sus, brațele întinse,
pentru a o primi întreagă, apoi să alerg, min-
gîiată de firele lungi, biciuită de săgețile iuți,
din toate părțile...
De nimeni și de nimic nu mai știam atunci.
Nu vedeam și nu auzeam altceva. Nu mai e-
xistau nici oameni, nici case, nici pomi, nici
teamă, nici rușine, eram liberă și fericită, ea
și ploaia care mă lua în brațele sale, mă atin-
gea ușor, mai întîi obrajii și pârul, adîncin-
du-și degetele mult... spre pielea capului, min-
gîindu-mă, înfiorindu-mă, Dumnezeule, o aș-
teptasem atît, îmi era atit de dor de atinge-
rile ei. de îmbrățișările, de sărutările ei dăru-
ite mie, întregului trup care se năștea parcă
atunci intii, se trezea din gheața, din amor-
țeala, din moartea care-1 cuprinsese, il mo-
dela, îi întorcea formele lui adevărate. îmi pur-
ta pașii ușori, mă lua pc aripile ei. o pinză
albastră mă învăluia, eram subțire și ușoara,
razele ei cristaline pătrundeau și-n adine, e-
ram cuprinsă, subjugată, stăpinită din toate la-
turile, încă puțin, încă puțin... și-aș fi trecut
dincolo, ce bucurie, toate alcătuirile mele as-
cunse fecundîndu-se, eu întreagă... deveneam
roditoare, plină. Plouă și acum, plouă
nesfîrșit și tu plutești, unde sînt visele taie
dinții,'unde viața ta, unde, cînd și cum s-a în-
tors totul împotriva firii, cine a adus acest
blestem peste tine, peste lume, ți-au luat și
ți-au dat în același timp, oare nu se poate
altfel, ai fost prădată, înșelată, mutilată, vin
dută, trupul tău superb a rămas la fel în a-
parență. așa se arată lumii, nu se vede ni-
mic, ești minunată, ești uimitoare, cîțiva ti-
neri se opresc din rîsul lor vulgar, prostesc,
iată i-ai paralizat, sînt respectuoși, uimiți, pri-
virile lor te sorb, hămesite, curioase, bărbații
te doresc, toti bărbații vor să ajungă la tine,
să te atingă, să te aibă, dar ei nu știu, nu
înțeleg nimic, ei nu văd dincolo de asta, tu
ai vrea să te știi, să fii iubită, tu nu al fost
și nu poți fi iubită, oare nu există așa ceva,
să fii dorită... da, dar să fii iubită de un băr-
bat adevărat, știți,voi, da, știți ce înseamnă să
fii, chipurile, o doamnă foarte bine, clasa în-
tîi. vulgar spus, foarte elegantă, foarte parfu-
mată, foarte educată, o fină intelectuală, pe
de-asupra și complexată, nu din cochetărie,
pentru că are mai mult farmec, nu, ci cu ade-
vărat. cu un simț exagerat al efemerului, al
ridicolului, să fii deci formidabilă, extraordi-
nară, nemaipomenită și tot așa, și tot așa, și
să nu se apropie nimeni cu întreaga ființă de
tine, să nu alerge nimeni în întîmpinarea ta, să
nu interesezi pe nimeni, nici măcar să nu în-
cerce cineva... să te cunoască, să te învețe, poa-
te că astfel s-ar atenua, dacă n-ar mai putea
să se vindece răul din tine, cum să fi făcut,
cum să faci, plouă, e minunat, cerul varsă pes-
te tine lichidul divin, miroase a aghiasmă, i
lacrimi de îngeri, trupul tău se scaldă, plu-
tește viu acum în această licoare, poate că te
vei vindeca, poate că deja ai început să te vin-
deci, de undeva, din spațiul nesfîrșit al acestei
ființe eterne, din trupul ploii, vin spre tine,
se aud semnale încurajatoare, de fiecare da-
tă le-ai auzit, ai crezut în ele, sufletul tău
vibrînd, sperînd, a așteptat, și iată, acum se
apropie, se aud și mai clar, ce vestesc ele
oare, plouă, plouă cu soare, a ieșit soarele, bu-
nul, șî el e logodit cu ploaia, își țese razele
în pînza feminină, dintr-o lume în alta, cît
ține pămîntul, ce puternic e, și luminos, și eu
sînt puternică acum, îți strigi, întinzi mîinile.
plouă cu stele de aur, și argint, lumini, can-
dele aprinse dansează în jurul tău, nu te-ai
pierdut cu totul nici acum, dar te simți în-
treagă, soarele luminează mai tare, încă mai
plouă, a fost ca niciodată, și el, și soarele își
desfată razele în pletele moi, argintate ale
ploii, se caută, se doresc, eu înaintez, pășesc
tot mai rar, nu am obosit, ritmul meu s-a po-
trivit în bătaia mai înceată acum a ploii, ce
va fi cu mine acum, mă întorc din nou oare
la starea de demult, nu se poate, simt ceva
nou, o tresărire, o neliniște, o zvîcnire în in-
terior..., s-a schimbat, s-a tulburat ceva, nu
mai e...
Pe cer, dintr-o parte în alta, îmbrățișînd
pămîntul și ploaia care se retrage cu pas
ușor, discret, prinzîndu-i ca-ntr-un leagăn, un
curcubeu imens își rîde culorile uimitoare că-
tre toți viețuitorii acestei lumi.
întind brațele..., îl prind ușor, să nu dis-
pară, și mi-I așez diademă pe chipul meu
născut parcă acum întîi.
antoaneta
apostol
un senin
Ce fel de seară aleargă ca un rîu innorat
Sint semne că frunzele poartă miraje
Iederi de ceață au înfiorat
Gări și trenuri, plecări, călători și bagaje.
Ce fel de mirare ascundem ușor in buzunarul secret
Ca pe o scrisoare primită in adolescență
Entuziasmul e zimhetul pe care un ascet
il lipește pe ușă cind pleacă, un semn in absență.
Negrăite viori pe buze adastă în seară
Șoapte, tangouri, desuete și largi crinoline
Facem un semn melancoliei, sigiliu de ceară
Ascultind acest riu cum ne-aleargă prin vine.
aurelian
antal
crochiu de toamnă
Sărac ca un Iov, vintul suflet haotic,
răzuiește metale, bătindu-și joc cu frunze grele,
de goliciunea toamnei, ca un joc ce-așteaptă
pinze cu
credința albă, lăsîndu-și moliciunea peste un loc
cu răsucire seculară
de poză a nuntirii cu lutul :
surd,
blînd,
risipitor. —
senin
GRĂDINA de-albastru, ...cimpie nesfirșită.
focul piinii, zălud, fură cintecele foștilor muguri,
ce ființează-n volume cu forme mereu în mișcare,
mereu crescînde, —
Prin geamul apelor, în ochii peștilor există
un zbor
nevăzut,
rătăcitor,
ca un moment identificat in cusătura munților,
inîntuire in uitarea luminii;
valerian țopa
stea singular ■
Ar trebui
să căutăm aievea
marile homeomerii,
să ieșim fulgerător
din hotarul semințelor înarmate,
să nu ne mai scăldăm gindurile
ca fulgii în vuietul vremii,
noi înșine semințe dure
ale cugetării viclene
să trecem pragul interior
într-o stea singulară !
pastorală
Ploaia de iarbă-i sînge la vedere
Din mur de munte intr-al verii piept
Ucide șerpii soarele deștept
Iar mieii toți se nasc intru durere
Oierii-și trag sorgintea din lumină
Și turmele la vale și le trag
Oaie și om se nasc deopotrivă
Din timpla universului cel drag
Doar muntele cel cosmic se înalță
Ca neclintirea vechiului concept
Care păzește oi și oameni drept
întru eternă lină transhumantă,
zamolx is
Prins de legănare
Stea tremurătoare
Tu mă sărutai
Plingere de nai
Soarele de os
însorind frumos
Lumilor mă da
Noaptea mă scălda
Ca al ierbii mire
Mielul de iubire
Să-mi apară-n cale
Vale și iar vale	V. ȚOPA :
Adevăr curat	„Peisaj“
Greu de întrebat
Pină m-or găsi
Și m-or răstigni
Ceilalți oieri
Fără de dureri.
colind
In satele române curge neaua
lumină-n fluturi pogoriți din cer
colindă pe coline leru-i Ier
iși află fiecare logosteaua
încoronat cu dorurile țării
pămîntul viu aștept să mă-nlumine
să dea un semn din zborul care vine
pentru-a găsi nemarginea-ntrebării
a exista incepe cu zăpada
a exista incepe cu un sat
coboară-n noi acel ce s-a-ntrebat
mereu ca să-și găsească-n sine prada
și leru-i Ier și dalbe flori adastă
pe plinsul iernii care va să vie
și din armură florile învie
ca un fior din dragostea această
infășurată-n satele române
ninsoarea lucitoare trece-n veac
suișul ei prin fulgii care tac
și patria e tot ce ne rămîne.
aripi
Dă-mi o chitanță pentru iarbă
Dă-mi pentru visuri un acont
Cit nopțile mai stau să fiarbă
In acul inimilor bont.
Dă-mi un nadir pe toată viața
Și o pereche de aripi
Cind simți că te cuprinde ceața
Zboară-n lumini și poți să țipi.
Dacă lumina incă doare
Și dacă nu poți fără zbor
Țipă cum steaua țipă-n mare
Pustiurile ei de dor.
întrebări
Uneori mi se pare că vrei să mai vii
Prin ora cețoasă a toamnei să zbori
Trage o noapte spre rănile noastre tîrzii
Pe sănii lungi de vis alunecă nori
k
Ca să te cer cu arborii spre mine
Cu aurul din frunze la oblinc
Cînd dealurile buciumă, spre cine ?
Cu spații delirind peste adine
ard copia sufletului
și-i zbor forma lumească
spre tăcerea văpăii. —
Culeg nașterile copiilor noștri, și la amiază
aduc roadele hranei
pe masa fățată de cer. —
piatra
Fără să vreau.
fără...
păru-ți împînzește
• printre tactile
mătăsuri în piatră,
granitică legare sculptată...
Și
pentru zîmbetul tău,
las in ispitirea ochiului
cel trist
al unui Pigmalyon
cel fără vrere
ce sint,
ca o năvală în piscuri de marmoră
vie
fără să vreau
Aruncă-mi ora frunzelor prin sînge
Să se albească noaptea dinspre mări
Păsări de ceară tainice vor plînge
Prinse-între noi sub stranii întrebări
amurg
Nu-ți risipi în suflet pietrele mării sărate
în care noaptea lovește statui albe de
spume
Vom apleca peste lumi, sarcofage înrourate
Ca și cum am vina o poveste anume.
Și dacă-n navele noastre s-au stins
Cuvinte și alge (și poate-s ecouri)
Amurguri vinete le-au nins
Topind in noi visatele tablouri.
Și poate-acest pescăruș pe umărul tău
Va pune-n seară mărturii ciudate
De nu cumva această pasăre sint eu
Vinînd tărimuri de singurătate.
fără...
chipul tău e piatră ?
fără să știu ?,
fără ?...
crochiu retinal
Păsări de vint,
vîrtejii,
peste toamne
în grote de cer,
duc ceartă cu alburi flăminde
prin brațe de ramuri golașe ..
...nălucă vindută intr-o piață
a frunzelor presărate prin rit
de aleasă cadență : anotimp
cu anotimp.
Ieri și acum imagini împreunate luminii,
din lut,
în așteptarea
golirii în norii
cei suși,
parcă vor să renască legende
uitate-n obscure testamente,
apocalipse cu crezul ființă
neființă
de fabuloasă globulară învinețită
răcoare-a ruginii, de care vrea să
scape sămința
humatic închisă,
motivată de timp. —
cîntec
A venit un om
din margini de timp,
prin timp
în fluvii de necunoaștere.
Și-a sprijinit timpla de vis,
s-a întrupat piatră,
a cules marea dini palmele furtunii,
a viscolit vremea din întoarcere
și a zidit un stîlp al înțelepciunii.
A cutreerat vintul piramidei
Și s-a înălțat în vîrful ei.
Acesta este Omul !
El are mîinile bătătorite de muncă
spatele rupt de poveri,
cîntecul frînt de surpare,
buzele pline de vifor
și crengile lui sînt lumini ale frumuseții
Slavă lui !
cuminte...
Păstoresc cuvintele
și mă risipesc
din întuneric.
M-am descătușat
De lupii singelui meu
scriind.
olarule!
Cuvînt de început
ai semănat în adevărul
palmelor tale
și-n negrul bobului de
lut
ai pus raze de soare
cu ochii tăi,
cu inima ta,
cu brațele tale
olarule !
Florile infinitului
mi-s cărare
și ca un prinț
port coroana de pace
Cuminte mă culc
pe o stea.
sanda sfichi
9 — Convorbiri literare
alina nour
clubul
intergalactic
Din volumul : „UN EXTRATERESTRU IN PI-
JAMA"
UNU
Ajunseseră în inima unui vechi cartier al
Florenței. Issa il conduse pe Munun prin
străduțe întunecoase și întortocheate, ce
urcau panta unei coline. De o parte și ue alta
se ridicau uriașe clacuri, cu pereți masivi, scoro-
jiți-
In cele din urmă poposiră în fața unei case
înalte, cu pereții cenușii. Deasupra porții de la
intrare sta atirnată o ’ lunetă prinsă ae un arc
ue tier cu un lanț argintiu.
Dinăuntru se auzeau nsete, clinchet de pahare,
și, in surdină, o melodie de Jazz.
— Gata ! Am ajuns ! spuse Issa, și se apucă
sâ bată cu un inel de fier intr-o bară de metal.
Așteptînd să li se deschidă, Mumm dădu cu
ochii de o placa de marmură neagra, prinsă in
perete, in dreapta porții.
Ea lumina siabă a lelinarului, se putea citi pe
acea placă un enunț ciudat, scris cu litere aurii:
„IN ACEASTA CASA A LOCUIT GALILEO
GALILEI, CEL CE A INVENTAT TELESCOPUL.
ACEST INSTRUMENT l-A ReLEVAT MARE-
LUI SAVANT EXIS TENȚA AL'l OR LUMI IN
UNIVERSUL INFINIT ȘI DIN ACEASTA CAU-
ZA GALILEO GALILEI A AVUI CREDINȚA
CA VA VENI O ZI IN CARE OMENIREA VA
LUA CONTACT CU ACESTE LUMI MIS-
TERIOASE.
GALILEO GALILEI A VISAT ȘI A SPERAT
LA O ÎNFRĂȚIRE A TUTUROR IlIRȚEuOR
DIN UNIVERS, INDIFERENT DE ALCĂTUI-
REA LOR. IN CINSTEA ACESTUI GÎND MI-
NUNAT AL MARELUI SAVANT, CASA SA
A FOST ALEASA DREPT SEDIU AL CLUBU-
LUI INTERGALACTIC"
După ce citi și reciti acest enunț, Mumm flu-
ieră a mirare, și se interesă :
— Nu cumva mișună extraterestrii înăuntru ?
— Extraterestri veritabili, da.
— A, așa deci — mormăi el.
— Nu-ți plac extraterestrii ?
— Habar n-am. Dar extraterestrele sigur îmi
< plac la nebunie. Tu, de pildă, cu cei patru ochi
violeți ai tăi, și cu părul tău albastru... ai putea
servi de manechin pentru a face reclamă la oche-
larii de soare „Ding-dong".
— Dar nu mai deschide odată afurisitul ăla de
portar — îl întrerupe ea, bătînd furioasă cu ine-
lul de fier în bara metalică. Știi, portarul aces-
tui club este un specimen foarte nesuferit, face
parte din specia „capetelor—gonflabile". Pro-
babil acum i s-a dezumflat capul și sade cu o
mutră timpă într-un colț.
—- Și cum își umflă capul la loc ?
— Prin respirație profundă. Știi, are o ureche
asemeni unei pompe de bicicletă, și...
Mumm aruncă priviri speriate in susul și josul
străzii.
— Extraterestri ! bodogăni el, gîndindu-se dacă
să fugă sau nu.
— Poftim ?
— Ziceam — o întoarse el — că sînt foarte
uluit de faptul că domnul Galileo Galilei credea
în extraterestri, și într-o înfrățire a oamenilor
cu toate ființele din univers. Hm ! Deci Galilei
credea în extraterestri?!
Abia termină el de spus acestea, că ușa se des-
chise cu un scîrțîit lugubru și in pragul ei apă-
ru o ființă ciudată. Era un individ mic de sta-
tură, cu picioarele crăcănate, și cu un cap uriaș,
ca un burduf. Avea trei ochi și nasul ca un cîr-
lig de rufe. Acest pitic caraghios își potrivi pe el
costumul de portar, cu trese și fireturi și rosti
cu glas tărăgănat, și cu un ușor accent străin :
— Dar cine mă rog e nătărăul care nu crede
în extraterestri ? Mai există din ăștia ?
I — Asta nu-i treaba ta! se răsti Issa la el.
Și împingîndu-1 într-o parte, intră iute în casă,
trăgîndu-1 și pe Mumm după ea. Portarul trinti
ușa după ei, o încuie, și își prinse cheia în na-
sul său asemeni unui cîrlig de rufe.
Apoi îi conduse pe cei doi prin coridoarele
întunecoase, bombănind cuvinte de neînțeles.
— Nu-i da importanță — îl sfătui Issa. Așa
se deconectează el, alungîndu-și gindurile din
cap : se dezumflă, iar gindurile ies odată cu aerul.
Intr-adevăr, capul său ca un burduf se de-
zumfla încetișor, scoțînd un sfîrîit caraghios și
lăsînd în urmă un miros de iod și zahăr ars.
în sfîrșit, Issa îl introduse pe Mumm într-o
cameră elegant mobilată, în fundul căreia sclipea
lacul negru al unui pian.
— Așteaptă-mă aici, pînă dau eu o raită cu
portarul prin Club, să-1 caut pe domnul Toth —
îl sfătui ea.
Mumm luă loc pe o canapea, și prinse a răsfoi
un album, trăgînd totodată cu urechea Ia zgo-
motele din casă.
DOI
După o vreme se plictisi, și începu să se plim-
be prin încăpere. Zărind pe o măsuță o tavă cu
băuturi, își >turnă cîteva pahare, din sticle dife-
rite, și le dădu pe gît. Rezultatul fu că se simți
plin de entuziasm, și fu cuprins de dorința de a
se „înfrăți" cu extraterestrii ce frecventau acel
Club. Precis că avea să afle lucruri nemaipome-
nite !
Iși lustrui pantofii cu colțul unei perdele, își
aranjâ cămașa, și porni cu curaj prin Club.
Străbătu cu pasul apăsat un coridor, și intră în-
tr-un salon feeric luminat. Acolo se aflau niște
făpturi înalte cam de doi metri și ceva, cu fețe
prelungi și trei bărbii. Aveau niște ochi rotunzi,
bulbucați,’ și erau îmbrăcați cu niște impermea-
bile cafenii, iar în picioare purtau un soi de labe
de scafandru. Aveau capetele pleșuve, în formă
de pară, cu un cui ruginit înfipt în vîrf, cui din
care izbucneau jerbe luminoase, ca șuvițele de
apă dintr-o fîntînă arteziană.
Aceste raze luminoase se intersectau între ele,
scoțînd un zumzăit ciudat, și Mumm înțelese ime-
diat că acesta era modul lor specific de comu-
nicare.
Intuind că era vorba de niște inteligențe su-
perioare (pe pieptul unora sclipeau niște ecusoa-
ne cu inscripția enigmatică : I—GR. 7) — el se
repezi în mijlocul lor, nerăbdător să se înfră-
țească. Era convins că avea să poarte deîndată
discuții extrem de fructuoase cu aceste inteligen-
țe de gradul șapte, discuții în urma cărora va
ieși edificat asupra problemei nemuririi _ sufle-
tului, cvadraturii cercului, transportului în co-
mun între galaxii, asupra metodelor psihanali-
tice la extratereștri, și a posibilității bărbieritu-
lui cu raze laser.
Insă lucrurile nu se petrecură după așteptările
sale. Deoarece nu avea nici un soi de cui ruginit
înfipt în mijlocul cheliei sale strălucitoare, și mai
ales datorită faptului că nu emitea nici un soi
de raze, fu tratat de la început cu indiferență.
Apoi cineva mai curios își îndreptă brusc e-
rmsia sa luminoasă spre creștetul capului său.
In clipa aceea, Mumm scoase un urlet înfiorător.
Un curent de înaltă tensiune îi străbătu pentru
o clipă trupul, făcîndu-1 să-și arunce mîinile și
picioarele in toate părțile. Lunecă pe parchetul
strălucitor, și plonja cu capul înainte chiar in
mijlocul salonului. Pe cînd zăcea aiurit acolo,
alte jerbe strălucitoare se îndreptară spre chelia
sa, iar Mumm avu parte de tot atîtea șocuri e-
lectrice. Pînă la urmă cineva se plecă peste el
cu un ciocan în mînă. vrînd morțiș să-i bată un
cui in mijlocul capului. Cu eforturi supraome-
nești, Mumm se ridică și o luă la fugă; dar lu-
necă din nou, și, întins pe spate, intră vijelios,
cu picioarele înainte, în salonul următor.
Aici se aflau ființe cu inteligențe mai puțin
zguduitoare. Pe ecusoanele lor se putea citi in-
scripția de genul I—GR.2.
Mai liniștit, Mumm început să se plimbe prin-
tre grupurile adunate din loc în loc, pipăindu-și
mereu creștetul capului spre a se convinge că
nimeni nu i-a bătut un cui acolo.
Cineva îl luă de braț și îl întrebă ce anume
a căutat printre inteligențele de gradul șapte.
— înfrățirea ! răspunse trist Mumm.
Iar ființele din jurul său chicotiră cu un aer
răutăcios. Mumm le cercetă cu atenție. Era vor-
ba despre niște omuleți vișinii, cu capetele de
forma unor mingi de rugby, împodobite cu două
antene, in vîrful cărora se învîrteau niște moriști
In acea cameră se afla un ventilator uriaș,
care funcționa, punînd astfel în funcțiune moriș-
tile. Mumm fu informat că omuleții vișinii își
alimentau creierii lor asemănători unor dinamuri
cu curent provenit din rotirea moriștilor. Ca a-
tare, gîndeau mai bine cînd moriștile se învîrteau
mai tare, și invers. Pe scurt, inteligența lor
creștea sau scădea după cum bătea vîntul — dar
oricum, nu depășea limita specifică unor inteli-
gențe de gradul doi. Mai interesant era faptul ca
acele inteligențe de gradul doi aveau nasul ase-
mănător unor termometre, în care mercurul se
ridica sau cobora, indicînd permanent variațiile
inteligenței lor.
Lui Mumm i se puse pe cap un soi de cască
de baie prevăzută cu antene și moriști — care ime-
diat începură să se învirtă cu o viteză uluitoare.
Era clar câ domnul Mumm era net superior lor,
drept care începură cu toții să-1 cerceteze plmi
de invidie. Avînd posibilitatea să intercepteze
discuțiile lor, Mumm își dădu seama că era vor-
ba despre niște bîrfe plicticoase. Greșeala lui
fu că, în loc să asculte atent acele bîrfeli, ori-
cum interesante, de vreme ce era vorba despre
niște ființe extraterestre, el vru să o facă pe
interesantul și începu să le explice tabla înmul-
țirii, teorema lui Pitagora, principiile artei su-
prarealiste și regulile jocului de șah.
Ceilalți îl recepționară mai întii plictisiți, apoi
vădit agasați, căci nu pricepeau cum vine chestia
cu doi ori doi fac patru. Cineva îi puse un ter-
mometru la subsuoară, iar mercurul urcă vertigi-
nos, și termometrul explodă.
Omuleții vișinii începură să se simtă prost,
văzînd că au pe cineva mai deștept în mijlocul
lor. Iar unul dintre ei, căruia abia i se învîrteau
moriștile, se simți atît de complexat îneît se
repezi și scoase ventilatorul din priză.
Moriștile de pe capul lui Mumm continuară
totuși să se învîrtească — în schimb cele de pe
capetele omuleților vișinii se roteau tot mai în-
cet. Pînă la urmă își pierdură cu toții controlul
și, apucați de instincte sălbatice, se repeziră fu-
rioși asupra cetățeanului Mumm, vrînd să-1 for-
țeze sâ înghită un termometru. Acesta o luă Ia
fugă și scăpă ca prin urechile acului, intrînd în
salonul următor.
TREI
Și uite asa domnul Mumm se plimbă de colo
colo prin CLUBUL INTERGALACTIC, unde întîl-
ni ființe care de care mai ciudate, și inteligențe
de toate gradele : trei, patru, șase, șapte cinci sau
unu. Resoectivele ființe veneau acolo, Ia Club, din
toate colțurile universului, pentru a bea un pa-
har, a discuta cele mai abracadabrante proble-
me intergalactice, sau pur și simplu pentru a-și
omorî timpul, jucînd fel de’ fel de jocuri extra-
terestre. precum :
— fotbal antigravitațional
— poker în imponderabilitate
— zgaba-raba sfirli-baba pe farfuria zburătoare
(ceva între bridge și popice)
— ruleta-zburătoare
— războiul lumilor de-a moaca
și. cel mai grozav, jocul „ceasul bate ora șapte,
omul verde n-a venit!“.
Mumm căpătă o sumedenie de cărți de vizită
și de invitații de a lua ceaiul la dracu-n praznic
în univers.
Cunoscu ființe care mai de care ciudat alcă-
tuite, precum „veloțienii" „sykofanțienii", și „cu-
cuioformii".
Acestora, ori de cîte ori Ie venea o idee inte-
resantă în cap, le apărea și un cucui, de cîte ori
învățau un lucru nou, le apăreau două cucuie.
Așadar, cei foarte deștepți aveau capetele pline
de cucuie, și se învîrteau țanțoși de colo colo,
precum generalii cu pieptul plin de decorații.
Cei cu mai puține cucuie se ascundeau rușinați
prin colțuri ; iar cei ce n-aveau cucuie stă-
teau cu capul pe sub mese, ori se legau cu
niște basmale colorate, pretinzînd că au migrene.
Unii mai șmecheri, văzînd că n-au cucuie, se
dădeau pur și simplu pe ascuns cu captele dc
pereți, împodobindu-și fruntea cu uriașe cucuie,
care nu făceau decît să inducă în eroare pe con-
frații lor mai naivi.
Erau și unii, afaceriști nevoie mare, ce umblau
cu niște reteveie noduroase ascunse în buzunare —
și care se ofereau să producă celor doritori cîte
cucuie poftesc, contra unor tarife fixe. Mumm fu
victima unui astfel de șarlatan, al bursei negre
a pseudo-cucuielor. La ofertele insistente ale aces-
tuia, Mumm căută să-i explice cum devine chestia
cu circumvoluțiunile de pe creier, și îl asigură
că nu avea nici o nevoie de cucuie aruiiciale, care
să-i dovedească inteligența. Insă celălalt se vede
treaba că pusese ochii pe pantalonii și ceasul lui.
și insista să-i ardă cîteva cu reteveiul, și să-i
împodobească scăfîrlia cu zece frumoase cucuie,
în schimbul acestora. Pînă la urmă, doi acoliti
de-ai șarlatanului îl înghesuiră pe Mumm într-un
colț, și-i rupseră crăcii de la pantaloni. Victima
prinse a urla îngrozitor. Urmă o învălmășeală
întreagă ; iar Mumm scăpă mai mult mort decît
viu, tulind-o în holul întunecos cu cinci cucuie
în vîrful capului si cu un soi de pantaloni scurți,
dar fără pantofi și ceas.
Cînd ușa grea a clubului Intergalactic se în-
chise după el, Mumm privi melancolic placa de
marmură neagră, și șopti ca pentru sine, pipăin-
du-si cucuiele :
— Poate că Galileo știa mai bine ! Pămintul
totuși se mișcă, iar extratereștrii se înfră-
țesc... Totuși... se vede treaba că eu încă nu am
găsit calea cea bună !
scrisoare VII
O imensă acoladă
S-a oprit lingă fereastră
să-mi îngroape sub zăpadă
ultima iubire-albastră.
Gerul iernii mi-a cuprins
gindul, dorul și distanța
peste care iar a nins
dorul, vîntul și speranța.
constantin matei
scrisoare III
Și iar rămîn la ceasul cel tîrziu
să-mi regăsesc odihna în pustiu.
S-au răstignit în mine amintiri
răstălmăcindu-mi primele iubiri.
Tu vii încet să mă adormi în gînd
și vreau s-adorm, dar mă trezesc plîngind.
Ce liniște amarnică-i în casă
cînd conversez cu mine, stînd la masă.
N-am nici puterea să mai scriu ceva
și-aștept să ma aline mîna ta.
scrisoare VIII
în patima iubirii de rotund
îmi ocrotesc grădina ce-am sădit
și florile trecute de ispită
la sin le-ascund.
în patima tăcerii, mai profund
îmi zvîrl durerea în infern
și peste clipe lacrimi îmi aștern
să crească dor rotund.
Din patima durerilor, oricînd,
îmi înfloresc caișii iar și iar
cînd număr primăverile, tresar,
spre toamna care vine pe curînd.
scrisoare V
Uneori mi-s lacrimile moarte
cind mai număr iernile ce vin
și fîntîna parcă-i prea departe
setea de întoarcere s-alin.
Parcă și speranțele sînt moarte,
lăcrimînd sub mugurii din zori,
O amiază încă ne desparte
și in galaxie mai mulți sori.
Uneori mă simt lipsit dc vlagă
și mi-i teamă parcă și de mine,
dar trăiesc prin gindul ce aleargă
pe-o petală-a zilelor de mîine.
scrisoare VI
Ursit să fiu inert, acum,
eu m-am oprit mi-i dat
să mă rostogoliți în drum
în soarta mărului stricat.
Am fost și rău și poate bun
ursit acum să fiu inert,
cu mine însumi mă mai cert
dorind spre seară să apun.
Și lacrimile cad mai greu
pe ofilitele-mi petale,
apusu-mi se desface-n cale
și se-adîncește tot mereu.
Ursit să fiu inert acum
eu m-am oprit și mă ascult
din ce-i puțin și ce e mult
că mi-a rămas un singur drum.
scrisoare IX
Exuberanța mea e o tăcere
de-o clipă, de o oră, de o zi,
un pîntec care naște în plăcere
și-un cîntec spus în dorul de a fi.
O clipă sau o oră sau o viață,
exuberanța uneori e-o teamă
ce-n binecuvîntsre ne învață
să ne apropiem de-un sîn de mamă.
Un pîntec care naște în plăcere
iluzie și-ardoare în destin,
mă cheamă-n gindul tainic, în tăcere,
spre toamnele și iernile ce vin.
scrisoare XX
Adeseori, în răsărit de soare,
alerg desculț prin iarba nrourată,
tu m-ai chemat acolo-n depărtare
să răsădim o floare căutată.
Se sfarmă picăturile de rouă
în străluciri de soare, cristaline,
alerg desculț, cu brațele-amîndouă
să-mi prind speranța-n zările senine.
fisura
Cînd l-au adus, avea să-i povestească cel din rezervă căierului, avea
aripi. Asa ți-a spus, că avea aripi ?, îl întrerupse cel din Italiană.
Păi, nu știi ?, se enervă căierul, l-au luat direct de pe casă, atunci,
seara, cînd’voia să zboare. Lasă-mă să spun ce mi-a spus vecinul lui de pat,
se acri căierul si continuă să reproducă relatarea ăluia despre cel din Dochia :
Cînd l-au adus, avea aripi, i le-au luat încet, să nu plingă, l-au asigurat
că i le pun la loc sigur, să nu fie îngrijorat, cînd va ieși, le va putea lua. Atît.
Și am rămas numai noi. A mai venit unul și i-a făcut o injecție și a adormit
tun. Dimineața, în loc să-mi spună bună dimineața, ca tot românul, s-a răstit la
mine, că să-i dau aripile. Ei le-au luat, i-am spus, ce să fac cu aripile tale ? Eu
am aripile mele.	_
Căierul încerca să-1 imite pe cel din rezervă și tot iși freca un nasture de
Ia cămașă. Cel din Scăricică veni de la bar cu trei pahare pline. Trăsneau tare
a prune. Ciocniră. Căierul reluă povestea ăluia din rezervă :
Cînd ne scotea la cules păstăi de salcîm, el se strecura la șoproane, de und*
se întorcea cu sindriluțe. Seara, după ceai, lucra la aripi. într-o săptămînă au fost
gata. Nu mai dormea. Bătea tot timpul din ele și făcea un curent în rezervă,
încă nu-i momentul, spunea în fiecare seară. Nu mai vreau să mă tîrăsc, vreau
să mă înalț deasupra condiției mele. Vreau, vreau, și bătea din picior.
Așa spunea. Tu?, mă tot împungea. Eu am aripi la picioare, îi spuneam, eu nu
vreau să zbor, vreau doar să merg mai repede. Se uita strîmb la mine ; Unde-s?
Unde Ie ții? Acolo, într-un almanah. Și mă îndemna : Hai ! Și mă punea să mi le
pun. să le probez.
Căierul se ridică de pe scaun și făcu în viteză cîțiva pași mărunți, de
gheișă, printre mese, cum văzuse că făcea ăl din rezervă în fața celui din
Dochia.
Rîse toată locanta.
Mă. nu-i de rîs, se înecă în sughițuri de rîs cel din Cerchez.
Căierul îl imită iar pe cel din rezervă :
Cînd s-a zguduit pavilionul și au pîrîit pereții, m-am ghemuit sub pat
El a sărit ars. și-a scos aripile de sub saltea și mi-a strigat: A sosit momentul.
Spre <teU !. i mi-a arătat stelele prin spărtură.
Vorbe ti de cutremur?, l-am întrebat pe cel din rezervă, spuse căierul.
stergindu-și buzele după o înghițitură. Exact, spuse. Și?, l-am mai întrebat. A
început să-si frece iarăși nasturul al doilea de Ia halat și mi-a arătat spărtura:
Pe-acolo ! Și-a prins aripile, s-a subțiat, și dus a fost. Am mai auzit doar fîl-
fîitul aripilor. Prin spărtură venea o răceală...
Ei?. încheie căierul.
Sc-ntoarce el, mîrîi cel din Italiană.
Val GHEORGHIU
Convorbiri literare — 10

etern - eterica artă
a sticlarilor și
ceramistilor
»
Cerul de Dorohoi are transparența, puri-
tatea și gingășia visului de dragoste din
vioara lui Enescu și rostirea frunzelor
de tei foșnitoare din versurile lui Eminescu.
Ceva din sintagma rostită de un poet, în cu-
vîntul de prefațare a expoziției de la înche-
ierea Ediției a Il-a a Taberei naționale de
artă a sticlei și porțelanului, transpare cu
sensibilitate în lucrările, așezate cu grijă. în
sălile primului nivel al Muzeului de artă con-
temporană a orașului, atît de căutat acum de
toți cei care vin de departe, din toată lumea,
să vadă Voronețul, Livenii, Ipotestii, alte mi-
nuni omenești ale Țării de sus a Moldovei.
Prestigiul s-a clădit temeinic, din timpuri
imemorabile, cînd sate de sticlari și olari își
schimbau locul vetrelor de foc, după nisipul
și pămîntul alb găsit în văile Maramureșului,
Bucovinei și aici, mai la răsărit, pină au des-
coperit cristalii de Quarț ai nisipului de Mior
câni. La Putna, Ștefan cel Mare își avea meș-
terii săi, care turnau la cuptorul de piatră
cupe și potire „de cleștar”. Copil fiind, am
fost impresionat de ritualul suflării sticlei în-
tr-un dute-vino continuu, circular. Mai păstrez
și acum un vas de sticlă și plumb, alcătuire
măiastră din zestrea vechilor meșteri.
Un moț căpos și perseverent în ale sticlăriei,
venit tocmai din Munții Apuseni aici, ingi-
nerul Mircea Moga, se străduie să mai gă-
sească meșteri de demult și să-i adune în jurul
vetrei de ’ tradiție de la Putna. Cît privește
noul, strălucirea actuală a creației, el si colec-
tivul larg al fabricii STIPO pe care cu price-
pere o conduce, s-au străduit în fel și chip
să-i primească bine pe artiștii consacrați care
s-au adunat în tabără, sub cetina de la Șen-
driceni, să le facă drum spre flacără și loc
de atelier.
Taberele de creație ale artiștilor consacrați
sint un fenomen caracteristic al sculpturii, pic-
turii, artelor decorative românești, în cele mai
recente două decenii. Totul a început la Mă-
gura, din inițiativa gazetarului, animatorul cul-
tural, Lazăr Băciucu, a sculptorului Gheorghe
Coman și s-a extins ca un ecou la Căsoaia,
Arcuș, Galați, Lăzarea, Săliște, Reci, Brăila,
Hobița, Poiana Schitului și în alte locuri, altă-
dată anonime, devenite acum centre de artă.
Aici, la Dorohoi, lucrul este unic în felul său,
pentru că sticlăria, ceramica artistică reunesc
acum virtuțile sculpturii, picturii și artelor de-
corative, de ambient și design contemporan,
într-una din cele mai fericite și fragile sin-
teze.
Dionisie Popa, artist sticlar, de reputație in-
ternațională, conduce grupul de 12, pentru a
doua oară. După ce a obținut diploma Insti-
tutului de arte plastice „Nicolae Grigorescu"
în 1970, a participat la zeci de expoziții și
tîrguri internaționale și are lucrări apreciate
în colecții de prestigiu ca „New Glas" Corning,
N. Y. „Glas Preis" — Lucerna elvețiană, în
Germania și în Cehoslovacia. Aici, la Dorohoi,
s-a preocupat de efectul plastic al sticlei de
opal, atît în vase și cupe ornamental-funcțio-
nale, cît și în jocuri de o plasticitate pe care
— „nu o poate obține nimeni lucrînd în pia-
tră sau bronz. Numai sticla fierbinte, vie, poa-
te oferi asemenea efecte de perfecțiune, pe
care le caută un artist ani de-a rîndul" —
citez dintr-o mărturie făcută în fața cupto-
rului, cînd lucra la un „Angrenaj". Formele se
îmbină armonios, cresc frumos, într-un ritm
demn de cea mai bună muzică actuală. Su-
gestiile lucrărilor sînt infinite, ca într-o poli-
semie deschisă.
artelor
Anul trecut l-a secondat Dan Băncilă, artist
cu un palmares valoric asemănător. Anul a-
cesta loan Cadar, născut la Răducăneni —
Iași, cunoscut din 1971 la marile expoziții de
artă decorativă și design din țară și din Polo-
nia, Bulgaria, Grecia, Elveția, Canada, Iugos-
lavia, Cehoslovacia. Lucrările lui, de mare teh-
nicitate, par a înveli într-o pinză ușoară for-
me tradiționale de ulcioare, boluri, ceainice,
căni, cu suprafețe mate, de porțelan nesmăl-
țuit, sau fac un joc de lumină cu flori, „Sfeș-
nice" de sticlă albă și neagră cu străluciri de
verticale zvelte. Este aici o replică îndepăr-
tată la admirabilele lalele, care dansează ca
lebedele în romantica interpretare a artistei
M. E. Kvasinevschi, prezentă la ediția 1985.
Lucrul lui este riguros, iar eleganța se înscrie
in linia unei certe funcționalități.
Vaier Neag, născut la Boștan_ — Alba, după
studiile de artă încheiate in 1978 la București,
expune la Quadrienala de artă decorativă
1980—1986 și la Trienala de design 1981—1982,
iar în 1985 la Novy-Bor, Cehoslovacia. Munca
lui artistică, o face la Tg. Jiu și Craiova. In
lucrările de sticlărie expuse la finala taberei
se vede artistul cu predilecție sculpturală —
„Compoziție figurativă" cu sorginte în clasa
lui Henry Moore și meșterul de mare virtuo-
zitate, atît în transparențe, cît și în coloristica
de „Naturi statice", pe care le concepe, le
suflă la cuptor și le finisează singur, păstrînd
o tonalitate poetică aparte. Meditația lui în
singurătate are stil, eleganță, o tensiune medi-
tativă aparte, fie că folosește opalul. în efect
de marmoră albă, sau porțelan, ambra pînă la
chihlimbar, rubinul, argintul, pentru griuri,
este mereu echilibrat și discret, cbiectualitatea
rămîne plastică prin volum.
Radu Popovici, născut la București în 1956,
este fratele profesorului care a expus anul
trecut la Dorohoi, și de la care a învățat arta
sticlăriei, în cadrul Institutului „Nicolae Gri-
gorescu" pînă în 1980. De atunci, a expus în-
tr-o personală (1983) și la cele trei republi-
cane de artă decorativă, design, precum și
la Erfurt. A venit în tabără cu dorința evi-
dentă să se afirme original și, trebuie să re-
cunoaștem, a reușit. Vasele sale, intitulate
„Manuscrise" sînt stratificate. Arderea lor
succesivă, dificilă, este făcută pentru a pune
în ecuație suprafețele mate și cele străluci-
toare, transparența culorii și ușoara tentă opa-
lină, pînă la senzația de argint vechi. între
aceste straturi caligrafiile imaginate au valoa-
re grafică și de ritm, nu numai de culoare
bine acordată cu ansamblul. Eleganța formelor
aleatorii, în serii mici, susțin ritmul și ideea
că pot bine concura cele mai reușite piese
nipone, din această familie de obiecte.
Vasele decorative, ca și „Decupajele în sticlă",
semnate de debutantul Cătălin Hrimiuc, vă-
desc atît simțul formei, primele pleacă de la
structura cuiburilor de păsări, studiate cîndva
de Victor Papanek, designerul generalist, ce-
lelalte au efect de desfășurare a nuanțelor
aceleeași culori, în volută, pe fond de opal.
Să adăugăm simțul materiei plastice cind lu-
crează în „sticlă optică” pentru a sublinia că
absolventul din 1985 al Facultății de Arte de-
corative de la Institutul „Nicolae Grigorescu"
are toate șansele să-și afirme talentul evident,
muncind cu seriozitatea de acum, din primul
an de stagiu la întreprinderea STIPO, din
Dorohoi.
Nu întîmplător o situez pe reputata, cunos-
cuta sculptoriță lulia Oniță alături de debu-
tantul sticlar cu diplomă, pentru că ea, fiind
din partea locului, vine după zeci de ani de
muncă, încununată de succese naționale și in-
ternaționale, să descopere virtuțile plastice ale
sticlei, alături de Dionisie Popa, de la care
învață în această tabără, cu perseverență de
tînăr. de ucenic fără reticențe. Bunul ei gust
și perseverența, în a transfera efecte sculptu-
rale în curgerea sticlei fierbinți, fac deliciul
plastic al drapajelor alb mate și al sticlei
opaline din „Vasele decorative”, extrem de
simple și originale în același timp.
Este o înduioșătoare comuniune întru artă,
stabilită între toate generațiile de creatori, pe
care atmosfera taberei este în stare să o au-
reoleze cu autenticitatea realizării vizuale.
Hiperrealismul observației, cuprins in arta
decorativă a ansamblelor somptuoase, reali-
zate de Ioana Setran cu prețul unei munci de
migală infinită, cîte 10—12 ore pe zi, se îm-
bină armonios, în grupul condus de ea, cu
stăruința figurativă a Corneliei Moldovanu,
care-și imaginează eroii de porțelan evadînd
de sub cupole de sticlă sau rămînînd prizo-
nieri, ca in sferele stranii imaginate cîndva
de Jeronimus Bosch. în ambele cazuri, stăpî-
nirea deplină a meșteșugului nu duce la sub-
jugarea fanteziei artistice, ci la eliberarea ei
de conveniențe. Compoziția cu roci din „Amia-
ză" are virtuți de aranjament muzical-core-
grafic și în genere toată tentația spre lumea
subacvatică a marii artiste care este Ioana
Șctran se susține stilistic. Consecvența ei, ca
linie de creație, i-a asigurat succesele expozi-
ționale și premiile internaționale acumulate cu
aceeași consecvență : Budapesta, Moscova, New
York, K61n, Paris, Lodz, Sofia, Geneva, Val-
lauris, recunoașteri academice ș.a.
Constructivismul sever, monumental, al ce-
ramistului Vasile Cercel, născut la Bacău în
1946, cunoscut la Vallauris, Perugia, Faentra,
Zagreb, Erfurt, Nyon, ca și în taberele de la
Medgidia și Sendriceni-Dorohoi, se impune
prin dezvoltările cubice pe verticală. Comple-
mentar parcă, un alt coleg de-al său de acum
15 ani, de la Institutul „Nicolae Grigorescu"
își desfășoară jocurile aleatorii din Compoziții
I, II, într-o disciplină optică de domino pe
orizontală. Este vorba de Petru Manca, stă-
pînul unui minunat atelier la Constanța, de
unde vine pregătit pentru confruntările națio-
nale și internaționale. Se pare că ritmul valo-
rilor, ca peisaj geometric, constituie pasiunea
sa plastică de acum.
Ion Sumedrea este un profesionist de clasă,
format la clasa Anei Lupaș și a lui Mircea
Spătaru, la Cluj. Performanțele lui sînt con-
secvente în țară și se confirmă la Novy-Sad,
Varșovia, Erfurt, Faentra, Zagreb, Perugia, Val-
lauris ș.a., iar acum, în expoziția taberei prin
cupole damnate de cutremure, din „Studiu"
I și III. Formele pot fi inspirate de stupii de
albine din codrii, sau de alte construcții natu-
rale, pe care templele tîrzii le-au concurat.
Enigmatice, în frumusețea lor ingenuă, sînt
„Plantele cu melci" si „Menhirii" lucări ale
poetului și acuarelistului Valerian Țopa aflat
acum într-o tabără a Uniunii artiștilor plastici
pentru prima oară. Insolit, își confirmă che-
marea prin virtuți ale imaginii și tehnicii gla-
zurilor colorate, în miezul cărora obține efecte
de oglinzi celulare, de pietre prețioase, ale
căror creator și giuvaergiu este, în același
timp.
Cert este că activitatea taberei va influența
pozitiv meseriile din atelierele de creație și
design, atît la STIPO, cît. prin ecou de pre-
stigiu, în întregul domeniu. Artiștii cei vechi
ai ceramicii și sticlăriei au lăsat mărturii ca-
re durează de mii de ani. Poate și alcătuirile
spirituale ale celor de azi vor rezista curge-
rii fără sfirșit a timpului. Lucrările lor ne
fac să sperăm, să le dorim o viață eternă.
Radu NEGRU
------------------------------- universalia
o nouă ediție cehov
„...Și actorii, și publicul, și telefonul, și
dumnezeu mai știe cine." Și recenzenții... ar
fi adăugat cu năduf discreția aristocratică ce-
hoviană.
Fapt este că numele dramaturgului rus a
revenit insistent pe paginile revistelor noastre
literare din ultimii ani. O adevărată foame de
Cehov : studiul Sorinei Bălănescu Dra-
maturgia lui Cehov. Simbol și teatralitate, din
1983, și volumul Iui Sorin Titcl în căutarea
lui Cehov. din 1984. împreună cu recenziile și
comentariile numeroase pe care le-au provo-
cat, precum și cu spectacolele Cehov oferite
de teatrele noastre, aceste cărți au creat un
nou „orizont de așteptare" pe care se profila
cu necesitate o nouă ediție a creației cehovie-
ne. Editura „Univers" n-a întîrziat să sesizeze
fenomenul și să pună în lucru tocmai o ase-
menea ediție, care acum, în 1986, este Ia pri-
mul ei volum. Sorina Bălănescu s-a întilnit cu
ideea unei ediții Cehov în limba română după
ce a dat o carte unanim apreciată despre a-
cest autor. împrejurare ce adaugă calităților
de îngrijitor de ediție un plus fără de care
apariția de acum nu s-ar deosebi prea mult
de edițiile anterioare. O primă „urmă" a aces-
tui plus este operația de selecție și ordonare
a materialului, operație care implică spirit
critic și gust.
Dar trebuie să recunoaștem că această urmă
nu poate fi vizibilă decît pentru aceia care
au lucrat la ediții de traduceri în limba ro-
mână. Ceea ce nu poate scăpa nimănui este se-
riozitatea și harul cu care Sorina Bălănescu a
știut să ni-1 prezinte pe Cehov in amplul Stu-
diu introductiv, în Reperele literare și in No-
tele, redactate cu deosebită îngrijire și cu am-
biția de a oferi cititorului cît mai mult date
privind fenomenul cultural rus contemporan
scriitorului sau aspecte ale receptării operei
cehoviene în România. Prin bogăția și varie-
tatea notelor, ca și prin generozitatea cu care
oferă reperele literare necesare, acest prim
volum îngrijit de Sorina Bălănescu face notă
aparte chiar între edițiile din clasicii literatu-
rii universale, apreciate pentru acuratețea in-
formației și ținuta lor științifică.
O ediție Cehov în nouă volume masive, cu-
prinzind și corespondența, și texte în pre-
mieră românească, e de natură să bucure pe
orice cititor. Intervenția Sorinei Bălănes-
cu în partea I a studiului introductiv, Por-
tretul artistului la tinerețe, scris cu vervă, ara-
tă o foarte exactă intuire a „stării" de creație
cehoviene în anii de început. Rîsul-plînsul, ca
dispoziție și creator de atmosferă, impune o
tehnică a narațiunii pe care Sorina Bălănescu
o descifrează în propensiunea ei spre obiec-
tivitate — afirmare a vocii personajului, dra-
matizare a textului în proză, intensificarea
funcțiilor de semnificare a „atmosferei" (vezi
Ideea și „obiectivitatea" cehoviană și Lumini),
în acest sens, secțiunea III din Studiul in-
troductiv, Lumini, oferă sugestii pentru o ana-
liză tipologică și tematistă a prozei cehovi-
ene, punct de vedere critic pe care, pe cîte
știm, Sorina Bălănescu îl inaugurează în exe-
geza cehoviană. Este acesta unul dintre moti-
vele care impun constatarea că Studiul in-
troductiv nu este o trecere în revistă a ceea
ce s-a spus anterior de către prestigioși co-
mentatori ai operei lui Cehov, ci o contribu-
ție ce onorează spiritul critic și talentul a-
utoarei. Fără a tulbura liniștea și claritatea
textului, analiza tipologică și tematică dubla-
tă dc o atentă lectură a retoricii narative, dez-
văluie subtile armonii muzicale și cromatice,
acea tristețe înaltă și senină pe care Cehov
însuși o pune la suprafața textului în Flori
tîrzii. Toamnă, Studentul. Logodnica.
„Iar vîntul tot bate și bate". După 1887, lu-
mea cehoviană începe să se rarefieze, un aer
frisonant de clar învăluie puținele sîlu te ca-
re vor popula scena, altădată atît de aglome-
rată. O poezie a cenușiului se insinuează a-
colo unde cîndva lumea se agita, întreba sau.se
zbatea pradă unei indispoziții pe care nu și-o
putea explica și pe care Cehov-creatorul nu
se gîndea s-o motiv'zc. în ea se învăluie pro-
za și dramaturgia anilor dc maturitate pe ca-
re Sorina Bălănescu le comentează în 33 de
leșinuri. „Piesă fără titlu" — chintesență a ce-
hovismului. în jurul lui Ivanov, împotriva tu-
turor regulilor artei dramatice. în toate sec-
țiunile amintite se simte mîna cronicarului
dramatic, dublat de un fin analist al simboli-
cii și stilisticii textului. Cehov este privit
printr-o sticlă măritoar" pentru a face vizi-
bile particulele infime ale textului fără de ca-
re greu ar putea fi înțeleasă simplitatea pro-
fundă și enigmatică a stilului Iui. Discursul
critic al Sorinei Bălănescu păstrează mereu ne-
cesara măsură pentru a nu anula, prin exacti-
tatea analizei structurale, bătaia lui intimă.
Despre singurătatea personajelor cehoviene
vorbește inspirat Sorina Bălănescu atunci cînd
se oprește asupra dialogului și a transpunerii
lui în jocul scenic. Numeroasele „cronici de
spectacol" inserate Studiului introductiv dau
seama de „erezia" cehoviană în construirea
dialogului, erezie generată de o specifică în-
țelegere a solitudinii umane, pe care eroii o
trăiesc pur și simplu fără revolte sau orgolii.
Dc aici atenția ce se acordă zonei de tăcere a
textului, replicilor „cu gura închisă", „ne-
spusului" în toate ipostazele pe care i le poate
conferi contextul narativ sau dramatic. Iar des-
pre singurătatea scriitorului vorbește, în mod
paradoxal, numărul imens de scrisori pe care
Cehov le-a trimis, mai ales, în ultimii ani ai
vieții. Privită dinspre scrisori spre textul po-
etic, opera cehoviană revelă o neîntreruptă
mișcare spre firesc și simplitate, un „efort"
stilistic în care corespondența este, concomi-
tent. mijloc și realizare. Bănuim serioase difi-
cultăți pentru îngrijitorul ediției atunci cind
va fi vorba să selecteze din impresionantul vo-
lum de scrisori pe acelea care să ilustreze în
mod convingător funcția stilistică a corespon-
denței în configurarea „cehovismului". Dificul-
tăți de care nu va fi scutit nici harnicul si
talentatul redactor de carte Aurel Buiciuc, că-
ruia ediția de față îi datorează ținuta ei de-
osebit de îngrijită și ceva din ambiția cu ca-
re năzuiește să ne ofere un model de prezen-
tare a creației unui clasic al literaturii uni-
versale.
Livia COTORCEA
11 — Convorbiri literare
actualitatea
tel quel
Am salutat apariția Prințului Ghica încă
de la primul volum. Dana Dumitriu a
publicat și volumul al treilea, care în-
cheie admirabil, în forță, o operă de arheo-
logie incomparabilă, prin atitudine, în romanul
istoric contemporan. Nu știu ce-ar trebui să
subliniez mai întii : intuiția descoperirii arhe-
ologice, lucrările de șantier, prin care autoa-
rea degajează mărturiile istoriei de sub molo-
zul timpului, opera de restaurare propriu-zisă
ori, pur și simplu, spiritul artist ce guver-
nează această întreprindere, privind de sus
teatrul acestor operațiuni, modernizîndu-i fără
zgomot, actualizîndu-1 fără excese. Trilogia
Prințul Ghica, pe care o putem judeca in
ansamblul ei abia acum, e o izbindă literară
și nu numai literară. Cu excepția volumu-
lui al doilea, marcat de o oarecare tergiver-
sare, chiar de o indecizie artistică, trilogia Da-
nei Dumitriu impune respect prin marea ști-
ință nu atit de a face contemporane eveni-
mentele trecutului, prin asemănări de supra-
față, cît prin forța, ce ține de creația epică,
de a trăi, continuu, într-un prezent istoric.
Spre deosebire de cele mai multe reconstituiri
contemporane, Prințul Ghica e un roman fără
teză : nu este nici parabolă, nici tablou de
epocă, în înțelesul vechi. Nu are culoare lo-
cală și nici substrat polemic. Deși are, cîte
ceva, din toate acestea. Secretul acestei opere
stă în anularea distanțelor în timp : martorul
invizibil — ochi al imaginației — care asistă
la scenele istorice, e, ca la Henry James, un
reflector, un ochi pe jumătate real, pe jumă-
tate fictiv. în unele cazuri personaj, in alte
cazuri autor. De fiecare dată, de față la eve-
nimente, contemporan prin prezență, cu per-
sonajele, superior prin știința de a lumina ta-
bloul, de-a descifra limbajul hieroglifei.
Senzația aceasta, de a surprinde pe viu.
ca un reporter, dar nu în limbajul aceluia, ci
cu imaginația scriitorului adevărat, intimita-
tea personalităților istoriei, n-am mai avut-o.
citind literatură, de la cărțile lui Iorga în-
coace. La Iorga era vorba de altceva : citin-
du-i „Istoriile...", îl vezi pe demiurg suflind
în foalele imaginației, pătimaș, subiectiv, la
rîndul lui însuflețit de propria putere fabula-
torie. în Prințul Ghica nu intervine o obiec-
tivitate rece. Simți, și în paginile Danei Dumi-
triu, suflul viu, creator, pătimaș și doritor de-a
resuscita toate ființele istoriei din care n-a
rămas decît umbra cuvintului. Simți manevra
Autorului, de-a se substitui personajelor și de-a
le căuta, peste timp, mecanismul interior. Dar
intervenția aceasta nu mai este brutală ; ține
de indiscreție, ca orice lucrare în proză, dar
vezi cum tatonează, cum aproximează, cum se
îndoiește de propriul ei adevăr.
Volumul al treilea din Prințul Ghica se o-
prește la sfîrșitul domniei lui Cuza. Domnito-
rul, admirabil portretizat, ca și, în primul rînd,
Prințul Ghica, Kogălniceanu, se retrage din is-
toria' țării la fel cum a intrat. Ultima carte a
trilogiei are chiar ritmul istoriei române din
a doua jumătate a veacului trecut. Intre ve-
nirea prințului Ghica din Samos la București,
cu descoperirea tîrgului levantin, și plecarea
lui Cuza, intervine asasinarea lui Barbu Ca-
targi, în care miroase deja praful de pulbere
de la Sarajevo. Prezentat în volumul al doilea,
asasinatul e important nu numai din punct de
vedere istoric, dar susține și literar întreaga
construcție. Lumea romanului pătrunde într-o
istorie nouă, mai agresivă și mai decisă în
hotărîrile ei. Jocul de cuvinte, din care se
naște politica în primele două volume devine,
în Ultima parte a volumului doi și în volumul
trei, mai responsabil decît pînă atunci sau,
dacă vreți, și mai iresponsabil. Pentru câ is-
toria și diplomația politică, făcîndu-se, în con-
tinuare, din spuma cuvintelor, și-a pierdut ino-
cența : cuvîntul e ordin de luptă, iar schimbul
polemic de cuvinte își recapătă înțelesul pri-
mar, e război.
Dana Dumitriu a scris o trilogie de cuvinte.
Este istoria cuvintelor, a limbajelor la mijloc,
a devenirii lor în istorie. Prințul Ghica, un
roman în trei părți, strălucitor prin stilul con-
versației, radiografiază degradarea, prin cu-
vînt, a istoriei. Jocul dialogal, monden, are, la
început, gratuitatea prețioasă de salon. Diplo-
mația se face, într-o primă fază, prin inter-
mediul unui limbaj care se oglindește în el însuși,
în propriul spectacol. Inteligența se exercită
în aforism, paradox, calambur.’ Politica era
încă o joacă în care performanța creatoare mai
poate să schimbe destine. Ar fi interesant de
urmărit cum aceleași inteligențe din romanul
Danei Dumitriu (reprezentate de personajele
politice ale vremii) realizează convertirea va-
lorilor pure în valori de schimb. Pînă și la
prințul Ghica se poate vedea cum luciditatea
istorică se transformă-n cinism, sub presiunea
evenimentelor. Prințul Ghica își datorează suc-
cesul literar tocmai acestei intuiții : că imagi-
narul, prezent în acțiunea politică, s-a retras
din limbajul politicii, lăsînd locul cuvintului
— acțiune. Analiza care s-ar putea face pe a-
cest roman ar depăși cu mult relația dintre
literatură și istorie.
Prințul Ghica e o carte de literatură de cea
mai bună calitate, prin care istoria se vede,
în relativitatea ei, ca și cum ai privi, ridicînd
un perete, în casa vecinului tău.
In cadrul generației „Desantului", din care
Mircea Nedelciu nu face, la drept vor-
bind, parte, autorul Aventurilor într-o
curte interioară face, cu toate acestea, figură
de teoretician și de „propagandist". Recunoscînd
ce și cît aparține lui Gheorghe Iova sau lui
Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu se delimi-
tează de „textualiști" printr-o teorie personală
asupra producerii textului literar și asupra re-
lațiilor de „proprietate". Nu vreau să intru în
amănuntele acestei teorii, pe care autorul gă-
sește de cuviință s-o expliciteze, de data a-
ceâsta, într-o prefață de cincizeci și două de
pagini la propriul roman, Tratament fabulato-
riu. Mărturisesc că nu am izbutit să pătrund
întreaga argumentație și, poate din cauza a-
ceasta, nici n-am putut să ader la decalcul
pe care Mircea Nedelciu îl face. Legătura din-
tre determinarea socială a literaturii, modul
în care textul intervine în viața socială și
mecanismele propriu-zise de producere a tex-
tului mi-a rămas, pe mai departe, destul de
obscură. Poate că lucrurile nu ar fi stat în-
tocmai așa dacă aș fi descoperit în ficțiunea
care urmează Prefaței argumentele necesare.
Dar nu : romanul e o construcție „inginerească-
ingenioasă și îndrăzneață, dar în linia unei ar-
hitecturi nu departe de estetica experimentală
și de spiritul geometric al epocii lui Joyce,
Huxley, Durrell sau Camil Petrescu. Nedelciu
pare să ignore în practică „noul nou roman
francez", filiația cu grupul de la Tel Quel
funcționînd doar la nivel teoretic. Aș zice că
tînărul autor scrie, cu „metodele" telqueliștilor,
în deplină luciditate de creație (producere) a
textului, o literatură destul de apăsat referen-
țială, cu accente de neo realism chiar, deviată
însă, în planul general al cărților sale, către
romanul poetic, și el de filiație experimentală.
Fără a avea ceva anume din tehnica unui Gi-
raudoux. unui Le Clezio, Buzzati și alții, Mir-
cea Nedelciu se întilnește cu ei în ambiguita-
tea imaginii, în labilitatea contururilor, la ur-
ma urmelor, în modul în care referința la real,
mai mult decît „realistă", e contrazisă in plan
metafizic (prin recursul la incertitudine și prin
strategia suprapunerii de lumi posibile) și în
plan strict literar <prin meta-discursul epic,
unde ficțiunea se recunoaște ca ficțiune).
Simplificînd foarte mult lucrurile. Tratament
fabnlatoriu ar fi romanul neputinței de a con-
strui Utopii. Falansterul pe care Luca îl des-
coperă. il pierde și-1 caută, neputînd să do-
vedească nimănui existența lui, are o existență
tot atît de incertă ca visele eroului. Halucina-
ție sau nu, aventura acestui erou îl poartă,
ca intr-un coșmar care nu se mai sfîrșește,
de la certitudinea cea mai brutală la cel mai
impalpabil vis. Plecat din plină realitate, Luca
e. ca să zic așa. întors cu de-a sila cu fața
spre ea. Traumatizat de dispariția Ulei. Luca
poate să și viseze romanul. Numai că și în
visul lui reapar cele două planuri, o realitate
pe care poți s-o pipăi, o pojghiță, și-n spa-
tele ei o altă „substanță", indefinibilă, „inse-
sizabilă", dar tot atît de activă în plan ima-
ginar. Iată de ce n-aș zice că proza lui Mircea
Nedelciu se atinge cu literatura S.F. : pentru
că peste tot nu se urmărește multiplicarea, în
oglindă, a lumilor, ci se studiază uneori la
modul propriu o conștiință „fabulatorie". Nu
realitățile se înglobează una pe alta, ci textele
romanului. Povestea de dragoste cu Gina e
scrisă în regim realist. Descoperirea falanste-
rului este, deja, ceva ce ține de logica visu-
lui. Sigur că lucrurile se pot inversa, privite
în oglindă. Cert este că oglinzile acestea sînt
ale textului și că autorul, interesat, deopotrivă,
de toate straturile de sens, le creditează cu
aceeași valoare „fictivă".
Tratament fabulatoriu poate fi citit de ori-
cine. Cititorul întîmplător al romanului, cu
experiența povestirii fantastice, poate trage
sore categoria straniului narațiunea lui Mircea
Nedelciu. Pentru acest cititor. Nedelciu repetă
experiența lui Mircea Eliade. Lucrurile sînt
ceva mai complicate pentru cititorul exersat,
care se vede constrîns la o lectură detectivisti-
că, în care orice amănunt pierdut încurcă pistele
interpretării. „Inginer de texte", Mircea Ne-
delciu solicită și cititorului un grad de com-
petență profesională. Romanul lui nu are preg-
nanța cărților care izbîndesc și care impun
un model. Cu atît mai mult cu cit autorul
lui n-a reușit să ocolească. în ciuda efortului
de delimitare, tangența cu o literatură care
s-a mai scris. La așa un aparat teoretic, la o
asemenea desfășurare de forțe „inginereși".
m-aș fi așteptat la un grad de insolit pe care
cartea nu-1 atinge. Nu am convingerea că Tra-
tament fabulatoriu a reușit să-și fabrice citi-
torul, să-1 pregătească, cel puțin, pentru viitoa-
rele întreprinderi. în orice caz, în sensul cel
mai profund. Mircea Nedelciu a clătinat ceva
în liniștea și în confortul cu care citim lite-
ratura.
.Val CONDLRACHE
DANA DUMITRIU : Prințul Ghica, voi. III,
Ed. Cartea românească. 1986.
MIRCEA NEDELCIU : Tratament fabulatoriu,
Ed. Cartea românească, 1986.
caragiale
si norma estetică
»
Sub îngrijirea lui Marin Bucur, a apă-
rut la Editura Dacia un consistent vo-
lum de Restituiri (350 de pagini), cuprin-
zînd 150 de articole politice, note si comentarii
presupuse a aparține lui Caragiale. Zic pre-
supuse, căci, în ziarele de unde au fost
reproduse (Alegătorul liber, Unirea democra-
tică, Voința națională, Constituționalul și
Gazeta poporului), ele fie nu poartă vreo
semnătură, fie sînt semnate cu inițiale ori
pseudonime redacționale. „Nu am reținut în
sumar — ne avertizează editorul ■— decît ceea
ce pentru noi a prezentat o garanție indubi-
tabilă asupra paternității caragialiene a tex-
tului". Probabil că lucrurile se înfățișează în-
tocmai, stabilirea paternității fiind urmarea
unor complicate operatii de identificare isto-
rică, filologică și stilistică. Ceea ce nu înseam-
nă că dubiile privitoare la identitatea auto-
rului au dispărut cu totul. Pentru că, deși
•— ni se spune — atribuirea nu s-a sprijinit
doar pe „similitudinile tematice și verbale",
de atitea ori înșelătoare, argumentele sistema-
tizate în note rețin cu deosebire sintagmele
si întorsăturile de frază proprii scriitorului.
Iată, de pildă, „tableta" A subscrie, a scrie,
a înscrie, din Gazeta poporului (nr. 229/1885).
semnată cu pseudonimul redacțional Nenea !
Care sînt dovezile lui Marin Bucur ? „«Senina
Epoca» amintește de alte lucruri «senine» și
«azurii» din articolele lui Caragiale. Apoi :
• Iată fraza» ; «deliciile băieților senini de la
Epoca» ; «frază pretențioasă». Maleabilitatea
frazei și siguranța de conștiință asupra actu-
lui scrisului, firește era (sic 1) o exclusivi-
tate a lui Caragiale în redacția Gazetei popo-
rului. Cine altul ar mai fi putut să scrie
și să definească cu demnitate condiția lui a
scrie și a ști să scrii, adică a ști pentru ce
și cine scrii !- Nu discut aici limpezimea for-
mulărilor într-un pasaj axat pe „condiția lui
a scrie și a ști să scrii". Nici nu pretind că
articolul' cu pricina n-ar putea fi al lui Ca-
ragiale. Constat numai că argumentele de mai
sus sînt departe de a spulbera rezervele firești.
Oricum însă, culegerea lui Marin Bucur, dacă
nu ne oferă garanții sigure, are meritul de
a propune spre expertiză un important lot de
scrieri, capabile, în alternativă pozitivă, să
modifice dimensiunile activității publicistice
caragialiene. Pînă ce lucrurile se vor clarifica
într-un sens ori intr-altul, să ne mulțumim
cu o privire de ansamblu asupra articolelor
politice ale scriitorului și să ne exprimăm
speranța că următoarele volume de opere com-
plete, a căror apariție se lasă așteptată de
prea multă vreme, vor găsi locul cuvenit a-
cestor adaosuri cu statut incert.
Ca să fixăm mai bine trăsăturile gazetăriei
politice a lui Caragiale, comparația cu acea
eminesciană se impune aproape de la sine. Ul-
tima e, sub raportul atitudinii, de departe
mai unitară decît cea dinții. Contradicțiile jur-
nalistului Eminescu sint în primul rînd con-
tradicțiile gindirii sale și abia pe urmă ale
schimbătoarei conjuncturi. Caragiale e contra-
dictoriu pentru că își modifică necontenit cir-
cumstanțele, situîndu-se azi pe o poziție asu-
pra căreia își revărsase ieri supranormativele
stocuri de ironie și sarcasm. Ideile politice e-
minesciene sînt, în genere, stabile, cele ca-
ragialiene — tulburător de fluctuante. E in
gazetarul Eminescu o apreciabilă doză de idea-
lism, absent cu desăvârșire la Caragiale, spi-
rit esențialmente pragmatic. Unul trăiește și
scrie cu iluzia perfectibilității, celălalt n-are
nici o iluzie, e un mizantrop incorigibil. De
aceea îi e indiferent sub ce devize se înro-
lează. Suveran, artistul din el slujește cu egal
devotament toate ipostazele omului. Caragiale
rămîne el însuși întrucît nu abdică de la nor-
ma estetică. Celelalte norme se bucură de
întreaga libertate, inclusiv a adaptării la îm-
prejurări. Comediografui este o natură de tip
cameleonic, luînd culoarea locului pe unde
trece. La Eminescu. norma estetică e subor-
donată normei morale. Asta și explică absența
flagrantelor dezacorduri între ele. Cită vreme
imperativul artistic nu suferă, Caragiale își
poate permite să afirme una și să profeseze
o conduită situată la antipod. Biografia lui
abundă in situații și reacții cu care scriitorul
Caragiale e neiertător. Morala fabulei nu este
și a fabulistului. Literatură și viață sînt com-
partimente izolate. Cînd intră într-unul, Ca-
ragiale își leapădă straiele purtate în celălalt.
Ca să nu părăsim domeniul gazetăriei sale po-
litice. oare trecerile acidului jurnalist pe la
organele tuturor partidelor de succes nu evocă
filozofia practică a „neicușorului" Dandanache,
„imparțial ca tot românul" ? El „combate" în-
tîi la Timpul și pe urmă la Gazeta poporului,
cu același aplomb, cu aceeași risipă de spirit,
semn că firma e secundară și că aliații de ieri
pot deveni lesne adversarii de astăzi. Jurnalis-
tica sa dă la iveală fibra de moralist a scri-
itorului, pe care insă, nota bene '., omul Ca-
ragiale nu prea se arată dispus a-1 lua în
serios. E greu să punem salturile dintr-o ta-
bără în cealaltă pe seama schimbării convin-
gerilor. Caragiale nu e un spirit doctrinar, nu
se atașează unui program și nu-1 apără din
convingere. Iar cînd părăsește o baricadă, n-are
nevoie de serioase motive ideologice. Șerban
Cioculescu. pătrunzătorul său exeget, a remar-
cat demult că peregrinările pe la ziare și re-
viste ce se exclud politicește nu-I implică de-
cît superficial. Nu e un fidel dezamăgit, ci un
veșnic „independent". Caragiale n-are atît con-
vingeri, cit un soi de disponibilitate politică,
de sorginte practică. Crezul estetic, da, el
rămîne nealterat și, pină la un punct, are
toată dreptatea Marin Bucur să afirme că, în
gazetăria politică a artistului, „Ofensiva va
rămîne mereu aceea a spiritului creator, adică
a scriitorului care vorbea ca om politic, și
nu invers". Pînă la un punct, căci fraza ime-
diat următoare, menită a preciza semnificația
primeia, impune cîteva reformulări și nuanțe,
lat-o : „scriitorul obișnuiește politicienii, ca și
Eminescu, cu ideea că a vorbi și a scrie nu
era o marfă de disputat între negustorii engros
si en detail cu vorbele și cu principiile". Or.
aici e „buba" ! Dacă, să zicem, intransigentul
Eminescu îi va fi familiarizat pe politicieni cu
această idee, deși o minimă îndoială stăruie și
in această privință, și nu din vina poetului,
autorul Scrisorii pierdute le sugerează, mai
degrabă, cît au de ciștigat atrăgînd de partea
lor condeiele înzestrate. Lăsată pe mina artiș-
tilor, acesta e subtextul, propaganda politică
ar dobîndi o credibilitate și o autoritate ne-
bănuite. Considerațiile lingvistice, așa de nu-
meroase in articolele caragialiene. tocmai acest
rost îl au. El iși bate joc de exprimarea
șchioapă a gazetelor adverse, făcîndu-le să
regrete că nu-1 prenumără printre colaboratori.
Conștient de prestigiul artei literare, Caragiale
a făcut greșeala de a-1 supraestima, închipu-
indu-și că el conferă automat si prestigiu po-
litic. A vrut să fie deputat, gîndind că scri-
itorul care era merita un loc in parlament.
In deosebire de alți artiști atrași de ritmurile
vieții politice, nu băgase de seamă că legile
artei n-au acolo nici o autoritate. Utopia prag-
maticului Caragiale e de a fi năzuit să facă o
carieră politică prin mijloace literare. „Poli-
tica" sa, cită și cum este, nu depășește pra-
gul experienței estetice. Caragiale, mai zice
Marin Bucur, era „un luptător de conștiință".
Firește, de conștiință literară. Unicele sale
scrupule veritabile sînt de ordin artistic. Fie
că scrie în gazeta conservatoare, fie în cea
liberală, reacționează cu precădere la calitatea
exprimării, denunțînd invazia inesteticului.
Programele politice propriu-zise. adică acelea
care constituiau esența intervențiilor emines-
ciene din Timpul, nu-1 prea ademenesc, ne-
ezitînd, la o adică, să militeze. în felul lui
și succesiv, pentru toate. O explicație există :
talentul caragialian, bizuit pe acuitatea obser-
vației, excelează în înscenarea de situații și
în pictura de caractere, nu în disocierea idei-
lor, pentru care îi lipseau și naturala aplecare,
și răbdarea, și pregătirea. El „vede" și „simte"
hiperbolic dar nu concepte, ci mișcarea mate-
riei. Speculația ideilor nu e partea lui cea mai
tare, dovadă situațiile cînd are a face față
unei asemenea cerințe și cînd discursul fuge
de abstracțiune în anecdotă, sugerînd în loc
sâ deducă, circumstanțiind prin amănunte în
loc să se ridice deasupra accidentalului. Pînă
și un eseu precum Cîteva păreri, îndeobște ci-
tat în sprijinul teoreticianului Caragiale, se
distinge printr-o gîndire precumpănitor con-
cretă. Iar cînd, totuși, urcă în tării, distinge-
rile sînt trudnice și nu mal originale decît
ale jurnaliștilor cu care se războiește. Să ne
mirăm atunci că polemicile gazetarului Ca-
ragiale sînt numai tangențial amestecate în
chestiunile de doctrină, rezervînd „partea leu-
lui" formulărilor acestora ? El își cunoaște ca
nimeni altul resursele și se ferește de aven-
tura pe terenuri nesigure. Aici e deplin maio-
rescian Caragiale, în neștirbitul interes arătat
înfățișării lucrurilor, ou miezului lor, în con-
centrarea asupra amănuntelor stilistice și gra-
maticale, în dibacea ocolire a fondului liti-
gios. Dintre toți cei care i-au stat în preajmă,
Caragiale și-a însușit cel mai bine lecția men-
torului junimist. Stilul exact și eficient, gu-
vernat de logica de fier și suficient sieși, a
cărui introducere la noi o datorăm lui Maio-
rescu, a găsit în el un partizan de excepție.
Fără a fi politician în sensul propriu al ter-
menului, deși și-a dorit toată viața un aseme-
nea titlu, dramaturgul ilustrează cu strălucire
un model, devenit clasic, de gazetărie politică,
în care — paradoxal — accentul cade pe ex-
presie, nu pe ideologie. Celălalt, opus în toate,
încins de temperatura ideilor în cauză, diso-
ciativ și de largă cuprindere, este reprezentat
de Eminescu. Caragiale face o jurnalistică de
tip silogistic, ca și detașată de ideologie și
morală. Sensibilă la dialectica ideilor și la im-
plicațiile etice ale acestora, gazetăria emines-
ciană e apăsat militantă, aducînd importante
clarificări de doctrină. Eminescu e, pină și în
articolele declarat junimiste, un liber cuge-
tător. nedispus a ignora slăbiciunile progra-
mului in numele căruia vorbește. Dogma poe-
tului-gazetar e de a respinge orice dogmă.
Caragiale e bun maiorescian pînă și în izbuc-
nirile antijunimsite și e de toată savoarea să-1
descoperi reproșîndu-i autoritarului său dascăl
într-aie logicii ceea ce acesta le imputa de
obicei adversarilor : neadevărul (Discursul dom-
nului Maiorescu). Unul ia în serios „fondul"
lucrurilor, căutînd a descoperi prin analiza
calea cea dreaptă, celălalt — „forma" lor, ară-
tîndu-i cu degetul neîmplinirile. Unul e atras
de semantică, celălalt de morfologie și, în spe-
cial, de sintaxă. Ambele modele au funcționat
(alături de altele, mai puțin pregnante), în is-
toria gazetăriei noastre politice, în variante
cu fidelitate diferită. Sigur, ele nu se găsesc
nici la Eminescu și Caragiale în stare pură,
existînd, la rigoare, exemple de „caragialism"
în scrisul politic eminescian și de palid „emi-
nescianism" în activitatea publicistică, parțial
dezgropată, a lui Caragiale. Rare însă și, de
aceea, trecute cu vederea într-o încercare de
caracterizare tipologică, ce reține dominantele,
ideologică la primul, [estetică la al doilea. Emi-
nescu e captivant, Caragiale doar spectacu-
los. „Beția ideologică", pe care o remar-
că G. Călinescu într-un studiu al lui I-
brăileanu, este o constantă a gazetăriei emi-
nesciene, izvorîte dintr-o irepresibilă pa-
siune a ideii. La Caragiale, în schimb, expresia
e strălucitoare. El scrie și regizează un spec-
tacol ce mizează pe replica de efect. Cuce-
rirea publicului, lesnicioasă prin exercitarea
asupra elementarului și evidenței, e obiectivul
principal al jurnalisticii sale politice și, prin
extensie, al întregii opere. Examinînd „stra-
tegiile" scriitorului în neobosită goană după
succes, Florin Manolescu atinsese în Caragiale
și Caragiale unul din punctele „fierbinți" ale
înțelegerii omului și literaturii sale. Caragiale
știe continuu ce vrea și-și adaptează mijloacele
scopului. Prin justa intuire a căilor sigure e
un spirit practic. Iar tehnica discursului
maiorescian îl servea, atunci, de minune, ga-
rantînd victoria. Mobilul gazetarului Eminescu
e complet diferit: adevărul, neafectat de îm-
prejurări și de interese individuale. Cînd Ma-
iorescu îi recunoaște, în Eminescu și poeziile
lui, „naivitatea unui geniu cuprins de lumea
ideală, pentru care orice coborîre în lumea
convențională era o supărare și o nepotrivire
firească", mai cu seamă acest înțeles trebuie
atribuit cuvintelor.
N-aș vrea să închei înainte de a transcrie
din volumul de Restituiri un text cu vervă
caragialiană, nu neapărat drept, căci își clă-
dește schelăria pe o omisiune, dar situat la
granița gazetăriei politice cu literatura. Se
numește Ama recensămînt : „Mult sunt șugu-
bețe cifrele ! N-am avut de lucru ieri și m.am
apucat să fac socoteli pe tabloul dezvoltător
al recensămlntului de astă toamnă, publicat
de primărie. Am petrecut de minune. Primăria
zice că în București s-au găsit la numărătoare
232 009 locuitori, pe care apoi îi împarte în
categorii. Nu cunosc petrecere mai bună ca
să omori un ceas de vreme decît să faci adu-
nările respective ale fiecărei categorii în parte.
Atunci pricepi pe deplin vasta inteligență a
celor de la Primărie. Aduni țifrele din cate-
goria după stare civilă. Afli că în capitală sunt
232 012 locuitori, cu 3 mai mult decît cifra o-
ficială. Aduni țifrele din categoria după reli-
gie și afli că rezultatul este 232 073 locuitori,
cu 64 mai mulți. Dacă te apuci și aduni și
țifrele din categoria după protecție, rezulta-
tul e și mai frumos : găsești numai 231 009
locuitori. 1 000 de locuitori au dispărut. Ceva
și mai serios am descoperit însă în categoria
după stare civilă. Am citit acolo că în Bucu-
rești sunt 41235 bărbați însurați și 40 211 fe-
mei măritate, afară de holtei și fete bătrîne,
de divorțați și divorțate, de văduvi și vădane.
Așa dar 1 023 de bărbați însurați mai mulți
decît femeile măritate. Cu cine or fi însurați ?
Cu nevestele altora ? Se practică poliandria
în București ? Pînă la recensămîntul acesta
n-o știam. Dar cum se împart bucureștenii du-
pă profesii, știți ? Cetiți recensămîntul Pri-
măriei. Bucureștenii se împart în crîșmari,
profesii liberale și alte profesii. Scurt și lă-
murit. Iti mulțumesc, domnule primar, și te
rog să faci mai multe recensăminte de soiul
acestuia. Ix".
Al. DOBRESCU
I.	L. CARAGIALE : Restituiri, identifi-
cate, transcrise și comentate de Marin
Bucur, Editura Dacia, 1986
Convorbiri literare — 12
editorială
regimul iluziei
fragmente ale unui discurs îndrăgostit de
sine însuși, aceste alte poeme nouă ale lui
mircea ivănescu sunt ca niște monologări ale
unui hamlet tomnatec, ezitînd la infinit în
centrul triunghiului conturat de : rîvnit, posi-
bil și probabil, și descoperind, după pofta
schimbătoare a inimii sale obosite, în haloul
norilor interiori, siluete de cămilă, nevăs-
tuică sau balenă, el prinț și tot el polonius,
poetul nu e „nebun" decît dinspre nord-nord-
vest și, cînd bate vîntul de la sud, mai poate
deosebi un șoim de o barză, vreau să spun că
peste ezitarea de care vorbeam mai sus adie
mereu briza rațiunii pure ; atitudinea refle-
xivă, efortul meditativ, de introspecție, ana-
liză, cazuistică, jocul cu conceptele, glisarea
către idee — toate acestea tind să împrăștie,
să spulbere ceața reveriei, născută din această
discordie între căderea pe gînduri și căderea
în vis, poezia lui mircea ivănescu are inde-
cizia lunecoasă a stărilor dintre somn și ve-
ghe. un totalitarism al echivocului planează
asupra unei lumi compuse din plăsmuiri fan-
tasmatice, suveniruri sfidător de concrete, de-
ducții de o voită naivitate, sfidînd „lipsa de
anecdotă" din el (ce întîmplare, p. 127), poe-
tul își exersează bacovian „capacitatea / de
a face un timp fără realitate în jurul unor
cuvinte" (ascunzînd bilete în scorburi ca în
romanele englezești, p. 139). versul citat, îm-
preună cu titlul poemului, constituie una din
cele mai bune auto-definiții ale poeziei lui
mircea ivănescu. „vocea egală, înghețată, a
poetului" (citind despre un disc cu vocea Iui
eliot, p. 119) murmură vorbe, vorbe, dar, picu-
rînd la nesfîrșit, acestea nu se pierd în deri-
zoriu ori nesemnificativ, ci cristalizează în sta-
lactite și stalagmite (după cum vin, dinspre
gînd sau dinspre imagine) : poemele.
iar ca și prințul daniei, poetul e mereu cu
o carte în mînă „va pune ea de exemplu mî-
na pe carte ?“ (mda, p. 101) ; „de cîte ori des-
chid — eu — cartea" (știe, chiar?, p. 103);
„ne-am întîlnit în librărie" (întîlnindu-mă cu
tudor jebeleanu, p. 135) ; „și este ca și cum /
ai deschide iar o carte cu făpturile de fum"
(colos transparent, p. 158) ; „și citind / ca-
taloage și larusuri" (id., ibid.) ; „într-o vară
cînd citeai / despre o fată străvezie" (id.,
ibid) ; „dintr-o carte, o alta, pe care o deschi-
dem" („cît de mult mă iubește !“, p. 182). tra-
ducătorul lui joyce este, în felul său, un
mallarmeean, care nu nutrește doar iluzia (ca
și magistrul) că totul e făcut pentru a ajunge
într-o carte, ci și pe aceea complementară
că din carte poate și izvorî totul, alte poeme
nouă sunt (nicolae manolescu a observat lu-
crul acesta) și o încordată interogație asupra
putințelor literaturii, oscilant, și aici, între
scepticism și credință, mircea ivănescu face
o bună, substanțială literatură despre litera-
tură, despre triumful ei asupra realității ori
viceversa, despre rosturile scrisului sau ale
tăcerii : „e literatură să spui că în ce scrii
ar fi cu adevărat, printre literele / pe care
le faci pe hîrtie, ființe, chipuri — sînt nu-
mai / pretexte pentru aceeași necontenită în-
cercare a gînduluî tău / de a crede că în-
seamnă ceva vorbele, sunetele — și tu scrii, /
te încăpățînezi să te joci cu șirurile pe care
le alungești, nemăsurate uneori, / pe fila din
față — și în fond tot ce faci este să-ți vor-
bești singur" („nu mi-am văzut nici scrisul",
p. 169). un poem începe cu „dacă am fi în
literatură..." (scrisoare către tudor jebeleanu,
p. 125), un altul „pentru că tot nu sîntem în
literatură..." (tot o scrisoare către tudor j),
un al treilea, în fine, debutează programatic,
ca o artă poetică „în fond literatura o pu-
tem citi noi într-un fel, / în altul — de ce
să facem din împrejurările acestea / — ori-
cum fictive — un roman polițist ? cînd în fond
încordarea / acțiunii nici nu are atîta impor-
tanță ? cînd o putem face / atentă la minu-
nățiile noastre sufletești pur și simplu făcînd
/ disocieri, nuanțe — un fel de expozițiune
melodică — urmată insidios / de o dezvoltare
meșteșugită ?“ (aflînd că ea nici nu dă im-
portanță spuselor noastre, p. 130). deloc un
semn al sterilității, această dominantă autore-
ferențială este, la mircea ivănescu, ceva —
cum să spun ? — ca un geamăt al fanteziei
biciuite de luciditate, carnea e tristă, vai, căr-
țile toate sunt citite și totuși poetul scrie
altele, în pofida neantului care amenință :
dumnezeu a murit, și dacă dumnezeu nu e-
xistă, totul e posibil (karamazovii sunt pome-
niți într-un poem), dar dacă totul e posibil
(vorba altui poet), ce se poate totuși cu ade-
vărat ?, pare a se întreba, freatic, mircea
ivănescu, o vină eminesciană, cea a evocării
vie, viabilă ? ce anume din ficțiune este me-
nit să viețuiască, și cum, și cît ? those are the
questions.
aș așeza, ca un motto general la versurile
lui mircea ivănescu, începutul corbului lui
poe : stind, cindva, la miez de noapte, isto-
vit, furat de șoapte din oracole cețoase, cărți
cu tilc tulburător, picoteam, uitind de toate —
cînd, deodată, aud cum bate ; cineva părea că
bate — bate-n ușa mea, ușor »). deschizînd fe-
reastra prin care năvălește, dezlănțuit și tul-
bure, realul, pe „bustul albei pallas" al rațiu-
nii poetului se așează corbul — care stă și
stă într-una, o pierdută lenore bîntuie si
prin altele poeme nouă ale lui mircea ivă-
nescu • „iată, au trecut atîtea zile, și ea n-a
venit să scoată din scorbură / cuvintele noas-
tre" (cum definește kant muzica, p. 131 : ș.a.).
ca într-un puzzle, nu mai mult al imaginației
decît al cerebralității catifelate, poetul recon-
struiește proustian și (aș îndrăzni tehnocratic
să adaug) holografic, paradisuri pierdute, inte-
lectul excavează în magma fierbinte, încă, a
memoriei, și, în jurul crimpeielor (horribile
dictu !) extrase, cristalizează, ca în minele de
sare din salzburg, translucide forme de gînd.
din stratul germinativ bacovian (ceea ce e o
evidență : solilocviul, singurătatea, spațiul în-
chis, zăpada), dar înafara morbidității și a
simbolismului cromatist, încolțește, în mircea
ivănescu. o vină eminesciană, cea a evocării
adumbrite, meditativ-nostalgice, a abisurilor
timpului dus.
aflată masiv sub regimul iluziei, modul gra-
matical al poeziei lui mircea ivănescu este
subjonctivul, totul iradiind din particula să.
foarte multe poeme demarează prin propune-
raa unei piste a posibilului. închipuirea debor-
dează și, ca o picătură la gura unei țevi,
poemul crește pînă cind se rupe de la „sursă"
si devine rotund și independent, iată cîteva
începuturi de poem, toate mizind pe virtuțile
demiurgice ale lui să :
„să te aștepte o ființă..." (poem de dragoste,
p. 214) ;
„să alegi din tine o ființă înaltă, și cu talia
atît de subțire / îneît să pară ochilor indi-
ferenți slabă — însă cu mîinile expresive..."
(ei n.au decit să rida, p. 216) ;
„să întemeiezi o ființă — o lume, nu numai
lumea / de noapte în care se petrec scene
învălmășite..." (cum se construiește un per-
sonaj, p. 227) ;
„în șură, să se strîngă duminica tinerii sa-
tului / și să dănțuiască în aburii mult diso-
nanți ai flautului..." (scenă ca din brueghel,
p. 228).
poet de adîncă intelectualitate, intertextualist
avant-la-lettre prin vocație și nu prin conjunc-
tură, mircea ivănescu este artefactul unui li-
rism grav, în care gindul freamătă amar și
emoția pulsează discret, scăldat în lumina deo-
potrivă a „soarelui livresc" (p. 97) cît și în
cea a soarelui negru al melancoliei.
i
George PRUTEANU
») în traducerea lui Mihu Dragomir.
mircea ivănescu : alte poeme nouă, ed.
cartea românească, 1986.
P.S. Necunoscătorilor poeziei lui Mircea
Ivănescu : modalitatea (orto)grafică a acestor
însemnări e doar o formă, strict temporară,
de a înmuia tocul criticului in cerneala poe-
tului, spre a-i încerca strălucirea.
un critic care refuză
critica
Există în cultura română cîteva „cazuri"
care ar merita să atragă mai mult atenția
cercetătorilor ; dacă ele nu au ecoul scon-
tat e poate și pentru că pun într-o lumină
mai puțin ortodoxă chestiuni de multă vreme
clasate, fixate într-o formă stabilă.
Eroul unuia din „cazuri" este... Tudor Vianu.
Punctele de suspensie preîntîmpină nedumeri-
rea cititorului : e greu, nu-i așa, să accepți că
savantul, studiosul învăluit în discreția cabine-
tului de lucru — așa ni-1 înfățișează imaginea
consacrată — s-ar fi implicat într-o întîmplare
neobișnuită — fie ea și literară.
Nimic, de altfel, mi o anunța : în 1919 Tudor
Vianu e un tînăr de viitor, cu oarecare re-
nume, curtat de cîteva redacții în căutare de
noi combatanți. Luase contact cu cenaclul din
strada Cîmpineanu și E. Lovinescu, așa cum
avea să mărturisească mai tîrziu, vede în el
pe criticul generației care se ridică : „Totul
părea a-1 hotărî pentru această unică sarcină :
o sensibilitate dovedită in încercări poetice
proprii, cultura generală și pasiunea ideilor,
orientarea deosebită în domeniul estetic, curio-
zitatea față de fenomenele contemporaneității,
seriozitatea profesională și gravitatea expre-
siei...".
Tot ce i se recunoscuse va fi însă anulat,
cu un gest... neglijent : tinărului atît de în-
zestrat îi lipsea o singură calitate — „dar e-
sențială : vocațiunea". Cititorului tentat să
onfunde „vocațiunea" cu suma însușirilor în-
șirate i se dă grabnic o definiție : „vocațiunea,
prin care înțelegem jertfa de sine voios con-
simțită unei chemări irezistibile, care trece
peste orice riscuri, fără alt scop decît a se
realiza pe sine".
Acuzația e gravă : lui Tudor Vianu i-ar fi
stat în putere să aleagă între vocație și ca-
rieră — și ar fi ales situația sigură ; pro-
fesoratul. Iritarea, evidentă, nu e provocată de
neîmplinirea profeției, ci de refuzul „jertfei
de sine voios consimțită" : tînărul Vianu nu
mai vrea, pur și simplu, să fie critic — ba,
mai mult, exprimă serioase îndoieli în legă-
tură cu legitimitatea unei asemenea ocupații.
In scrisoarea trimisă de Tudor Vianu men-
torului „Sburătorului" în locul materialului
pentru rubrica pe care o deține — scrisoare
in care își justifică „abdicarea" — întîlnim
mai multe observații demne de interes. Este
semnalat în primul rînd pericolul „profesiona-
lizării" ; profesionalizarea nu e dovada cali-
ficării neîndoielnice, așa cum o văd criticii
de astăzi ; ea produce deturnarea unei activi-
tăți „de la fondul ei de umanitate către re-
sorturile mecanismului său. Orice profesionist
e un tehnician". Or, criticul mai ales nu poate
fi un profesionist. un tehnician — nu are
dreptul la operații de rutină ; altfel el se
desparte — vom vedea îndată de ce — defini-
tiv de creator, pe care pretinde că îl asista.
Obiecția fundamentală conținută în scrisoare
e dedusă din disocierea a două idei : „ideea de
faptă și ideea de răsplată. Munca și prețuirea
sa. Visul și realitatea".
Cei cițiva comentatori ai „cazului" au sim-
plificat caricatural : Vianu ar afirma că mun-
ca artistului își este suficientă, că nu ar trebui
să o judecăm după rezultate, cu alte cuvinte :
critica nu are nici un rost ș.a.m.d.
Dar emitentul scrisorii invocă mulțimea de
muritori care, trudind pe cimpul artelor, se
prăbușesc „sub greutatea înaripată a visului
lor" nu pentru a liniști suferințele nechemati-
lor. Impresia „dureroasă și aproape unanimă a
naufragiului" nu poate fi produsă de nulități
(acestora ce să Ie... „naufragieze" ?) ci de soar-
ta oamenilor de vocație. Dintre creatorii cu a-
devărat înzestrați posteritatea „alege" un nu-
măr infim — o proporție neglijabilă compara-
tiv cu masa aspiranților. Criticul poate con-
chide, așadar, ce, la nivelul absolutului, starea
„firească" a artistului e disperată : șansele
de a-și realiza rostul (operă nepieritoare) sînt
minime.
Și tocmai criticul, care pretinde că e mai
aproape de artist decît oricine, nu vede nimic
din toate acestea și începe să-i cîntărească re-
zultatele muncii. E ca și cum un muritor ca
și ceilalți le-ar cere celorlalți muritori soco-
teală pentru că nu sînt veșnici ! Avînd ace-
leași șanse minime ca și artistul de a înfrînge
efemerul( ba poate și mai mici) criticul se
„poartă" ca și cum ar fi descoperit secretul
(inaccesibil artistului) operei perene.
Vianu nu pune la îndoială rostul criticii, ci
se întreabă în numele cărui drept criticul cîn-
tărește eforturile altora.
Altădată cel puțin misiunea lui era aceea
de a observa realizarea operei compara-
tiv cu un număr de norme, de legi
pe care artistul trebuia să le respecte ;
bună, rea, ocupația era cît se poate
de onorabilă : criticul era un meșteșugar care
colabora cu alți meșteșugari. Acum, cînd ase-
menea operații ar fi socotite școlărești, și ni-
meni nu le-ar mai lua în seamă, criticul nu
face altceva decît „să pretindă" opere care
„să-1 satisfacă". „O asemenea pretențiune ar
fi nejustMicată și într-un fel inferioară" — spu-
ne Vianu. Inferioară pentru că îl pune pe
critic sub nivelul de înțelegere al artistului
— care își poartă, fără să crîcnească, crucea.
Aceasta e, în esență, provocarea pe care un
tînăr de 23 de ani o lansează criticii. Am in-
sistat asupra ei pentru că e socotită, se pare,
un episod nesemnificativ și nu i se acordă
atenția meritată. Alături de un alt caz — acela
bucurîndu-se de un mai mare răsunet ; NU.ul
lui Eugen lonescu — gestul tînărului Vianu
este o replică la direcția urmată fără nici o
răzvrătire de grosul criticilor, de așa-zișii cri-
tici de întîmpinare.
Și în ceea ce privește destinul personal al
lui Tudor Vianu „inicidentul" mi se pare sem-
nificativ ; el arată limpede nivelul la care
va lua contact, de-aici înainte, cu opera de
artă. Pentru autorul Esteticii arta trebuie a-
bordată cu instrumentele gînditorului, nu ale
criticului empiric ; toată filosofia ultimelor se-
cole are în centrul preocupărilor, i se pare,
problemele esteticii. Antologia lui Vasile N.
Morar se deschide cu un text semnificativ :
..Studiind (...) istoria filosofiei din secolul al
XVII-lea pină azi, «autorul» este totuși obli-
gat să constate cum, de cîte ori filosofia a
pus o nouă problemă, aceasta era, într-o
mare parte, și o problemă estetică. Din aceas-
tă pricină so poate spune că estetica stă în
centrul perspectivei filosofice moderne". Anto-
logia, cît se poate de utilă pentru readucerea
in actualitate a gîndirii critice și estetice a lui
Tudor Vianu, cuprinde fragmente, în general
semnificative, din studiile „anterioare și ulte-
rioare tratatului de estetică". Ideea mi se pare
fericită întrucît în afara construcțiilor siste-
matice, în care predomină interesul pentru
coerența ansamblului, pentru arhitectură, Tu-
dor Vianu atacă deseori problemele artei de
la nivelul specificului lor.
Nu mă pot împiedica să nu mă opresc la
un fragment revelator pentru episodul tratat
in prima jumătate a articolului ; face parte din
studiul Critica literară și răspunderea morală,
apărut în 1935. deci la un deceniu și jumătate
de la scrisoarea către Lovinescu.
La data scrisorii viitorul estetician se gîn-
dea. poate, că va descoperi criticii, pe care
o refuza, pe moment, o „motivație" subtilă, su-
perioară celor oferite de obicei. Vom vedea
care este rezultatul unui deceniu și jumătate de
meditație.
Fragmentul debutează cu o privire sintetică
asupra evoluției criticii ; un pas important —
care i-a sporit considerabil „influența și raza
în care se face ascultată" — a fost pătrun-
derea criticii în paginile presei. Acest pas —
hotăritor pentru critică — nu e lipsit de con-
secințe : criticii nu se mai pot orienta după
criterii unice, nu mai pot recurge la o apre-
ciere dogmatică și normativă ; criticul nu se
mai adresează acum unui număr restrîns de
oameni, ci unei mulțimi, pe care trebuie să
o mulțumească măcar în parte. Criticului care
ar avea astăzi principii foarte ferme, care ar
socoti buni, cum ar fi și firesc la o aseme-
nea rigoare, doar doi-trei scriitori, cititorii nu
i-ar acorda credit, l-ar socoti exclusivist etc.
Publicul nu mai reprezintă astăzi o unitate ;
împărțit după o mare varietate de gusturi îl
determină pe critic să-și lărgească, la rîndul
său, sfera receptării, să se adapteze celor că-
rora li se adresează, deoarece „criticul literar,
întocmai ca orice mînuitor de condei, nu scrie
numai pentru a îndruma opinia, dar și pentru
a o răsfrînge și exprima".
Criticul renunță la criterii dogmatice, acti-
vitatea sa se caracterizează acum prin suplețe
(el trebuie să fie astăzi în primul rînd inteli-
gent !) ; ajungem, astfel, la vechea întrebare :
cine (sau ce) poate garanta că aprecierile cuiva
care nu se sprijină pe nici o lege, ne nici un
principiu „concret", sînt valabile ? Generalită-
țile despre „valoare", „intuiție", „critic-repre-
zentant-al-gustului-cititorilor“ etc., rămîn sim-
ple generalități — nu pot constitui un „certi-
ficat" de autenticitate.
Să-1 urmărim însă pe Vianu : „Demisiuneâ
principiilor determinată de întinderea și va-
rietatea publicului trebuie să-și găsească un
corectiv în gustul și onestitatea criticului li-
terar. S-ar părea că aceste două însușiri se
găsesc pe același plan și că valoarea lor este
egală. în realitate, conștiința morală a criti-
cului, simțul lui de răspundere, scrupulul o-
nestitații lui mi se par însușiri infinit mai pre-
țioase și singurele care pot susține autoritatea
și eficiența criticii literare în mijlocul alune-
cării principiilor și al încrucișării lor haotice.
Căci gustul poate fi întinat de parțialitate, pe
cînd răspunderea morală năzuiește către uni-
versal. Cine invocă simplul său gust nu aspiră
să fie urmat de alții. Numai conștiința sa îi
dă scriitorului dreptul de a se rosti pentru
toată lumea".
Intr-adevăr, gustul, oricît de infailibil, se
va întîlni cu alte gusturi, Ia fel de... infailibile,
și va trebui să cedeze în fața acuzei de parția-
litate ; calitatea morală e deasupra gusturilor,
individualizate — e o calitate universală.
După ani de meditație, după frecventarea
asidua a mai multor culturi, concluzia e, se
vede, una singură ; calitatea conștiinței e sin-
gura „garanție" a judecății critice. E greu de
trecut peste acest „ou al lui Columb" — chiar
dacă se trece atît de des.
Un gînditor se poate apropia pe două căi
de spațiul literaturii ; una este, aceea a siste-
melor estetice, a speculației filosofice tradițio-
nale care își ia ca obiect fenomenul artistic.
Nu știu cîtă greutate mai au astăzi contri-
buțiile lui Tudor Vianu în acest domeniu ; la
modul general vorbind se observă o scădere
a interesului pentru acest gen de scrieri. Cea-
laltă cale, a gîndirii despovărate de dogme,
înarmată cu puterea de pătrundere a filosofu-
lui, îndrumată de capacitatea de adaptare la
fiecare fapt estetic în parte, îi prilejuiește însă
criticului filosof observații dintre cele mai pă-
trunzătoare, demne să fie cercetate oricînd, atît
de iubitorii de literatură cît și de... „profesio-
niști".
Constantin PRICOP
Tudor VIANU : Gîndirea estetică, B.p.t.,
Editura Minerva, 1986.
13 — Convorbiri literare
urme pe zăpadă
prune și amintiri
Bătrînul ține cu amîndouă mîinile castronul de
tinichea, plin cu prune gălbui, mari ca niște
ouă. Toata noaptea s-a visat mincind prune și
acum dimineața, a cules, cît a încăput în castron,
din prunul de la spatele casei. Cu pași mărunți, ti-
rindu-și tălpile bocancilor prin troscotul aproape
uscat, înaintează încet pe lingă peretele strimb, bur-
dușit, din ale cărui crăpături lutul se scurge măci-
nat ca o făină vineție. De cîte ori dă cu ochii de
astfel de semne, ale ruinării, gura i se umple de-o
salivă amară și trebuie să scuipe. E tot ce mai
poate face în fața neputinței. Scuipă ocolind colțul
casei, trece pe lingă scara de piatră și se îndreaptă
spre umbrarul cu viță de vie. Aici pune castronul
pe o masă cu picioarele înfipte in pamint și se a-
șeazâ oftînd pe un trunchi de stejar, care ține loc
de scaun. Trunchiul și masa, cu lemnul lor înnegrit,
îi aduc deodată aminte de nevastă-sa. Cum de nu
s-a gîndit atîta vreme la ea ? se întrebă el, lata,
își mai zice, a ajuns la mijloc de vară și nu s-a
învrednicit să se ducă la cimitir, să-i îngrijească mor-
mîntul. Ia o prună, o duce la gură și începe să
mestece încet, lartă-mă, se trezește la un moment
dat spunîndu-și, știi doar că in primăvară am fost
gata-gata... Auzi, o mînă și un picior imi muriseră,
capul mi se afundase intr-un fel de apă bolborosi-
toare... Careva a adus un doctor, a venit și moașa.
Vlaga ce mai rămăsese in mine ori injecțiile și hapu-
rile lor au făcut să-mi dau seama unde mă aflu,
dar, cum vorbeau, am înțeles că era sfîrșitul. Acum
se miră și ei, c-am înviat... O minune s-a petrecut
cu mine, pricepi ? Insă puterea s-a dus și viața fără
puterea asta, din trup, nu mai are gust... Ia altă
prună și mușcă din ea. Kazele soarelui, strecurate
printre frunze, îi cad pe miini, pe pălăria neagră,
slinoasă, ii învăluie umerii. Pălăria pare să fumege,
iar mîinile, strînse pumni și Încremenite pe masă,
arată ca tăiate dintr-un lemn vechi. înnegrit de ploi
și lustruit de vînturi. Și fața lui e la fel, tot ca
cioplită în lemn și ca o hartă a suferin-
ței celor ca el, ajunși la capăt după o via-
ță de haină trudă. Mestecă pruna și își privește
mîinile. Se uită la ele ca și cum n-ar mai fi ale
lui. Are în minte pe celelalte, cu care dintr-o smu
citură, își sălta sacul plin in spate... Mîinile acelea
au doborit singure uriașul stejar de la poartă — poate
unicul stejar rămas din pădurea tăiată cîndva, să
facă loc satului lor — care începuse să se usuce.
Dorința ei, adică a nevestei, a fost ca el să trans-
forme stejarul într-o masă, aici, sub umbrar, iu
șase trunchiuri în loc de scaune... Da, tocmai sase,
ca atunci cînd vor veni fiii lor, cu nevestele, să
aibă pe ce sta, împreună cu ei... Mîinile lui. cei
de atunci, i-au îndeplinit dorința, dar ea n-a apucat
să se așeze cu fiii ei la masa asta. S-au așezat toți,
fără ea, cînd au îngropat-o, și de atunci nici unul
n-a mai dat pe acasă. Cînd a căzut el la pat, i-au
trimis cîte două sute de lei fiecare, ca si cum ba-
nii ar fi putut să-i înlocuiască pe ei aici, lingă ta-
tăl lor. Și-apoi ce mai poți face astăzi cu sutele acelea.
Asta o știe el bine, dar altceva s-ar cuveni să fie... Ce
anume s-ar cuveni, nu mai apucă să-și spună. De
undeva, dinspre șopronul construit din resturile ră-
mase de la fostul grajd, mare, cu magazie și beci,
care fără cai și vite își pierduse rostul și începuse
să se năruie, apare un vițel negru, pătat cu alb
la șoldul sting și sub ochi, pînă Ia botul umed
trandafiriu. Vițelul îi întoarce gindurile in altă
parte. El e a doua ființă din toată gospodăria. Cli-
nele a fost călcat de-o mașină, motanul a dispărut,
iar cele patru găini, de la care spera să aibe tot
anul ouă, i le-a tăiat vecina, făcîndu-i mincare, cit
a bolit el la pat. Cu vaca s-a intimplat o altă po-
veste, care a revoltat toată lumea din sat. adică
pe aceea ce mai are încă suflet, obraz... La două
luni după ce vaca a fătat, intr-o noapte, a fost fu-
rată din șopron. Chiar in dimineața următoare bătrî-
nul a fost chemat la primărie, unde însuși prima-
rul a desfăcut în fața lui o folie de plastic năclăită
de sînge si i-a arătat capul, pielea și copitele vacii.
Fuseseră găsite așa, împachetate in plasticul acela,
tocmai în curtea primăriei. Nu, nu mai vrea să-si
amintească figura primarului și vorbele acestuia,
rostite atunci. Dar împotriva voinței lui, ii vede fața
pătată, ochii răi și buzele groase, întinse intr-un
rînjet, îl aude acuzîndu-1 că și-a tăiat singur saca
și i-a aruncat pielea acolo, în curtea primăriei, să
ducă in eroare oficialitatea... Da, in ziua aceea, cind
S-a întors de la primărie, l-a doborit damblaua...
Mestecînd pruna, își simte deodată gura plină de
amărală și scuipă. Vițelul întinde botul spre castron,
însă bătrînul îl plesnește cu dosul palmei peste fal-
că, amintindu-și că rîca dintre el' și primar e mai
veche, poate chiar înainte de inmormintarea nevestei.
Vițelul întinde iar botul spre castronul cu prune, dar bă
trinul nu-1 mai luă în seamă. Căută prin buzunare țigări-
le și chibriturile. Ultima dată, cînd a vorbit cu medi-
cul, acesta i-a spus că alcoolul și țigările ii sînt
total interzise, iar el, în gîndul lui, i-a răspuns că
ei, care l-au socotit mort, nu mai sînt în măsură
să-i dea astfel de sfaturi, și continuă să fumeze
și să bea, dacă se intimplă ca cineva să-1 cinsteas-
că... Aprinde țigara și, după cîteva fumuri, bagă de
seamă că vițelul a mincat toate prunele și acum
așteaptă la poartă, să i-o deschidă careva. Asta este
orice, numai vițel, nu, își zice bătrînul. Aștepți po-
mană, hai ? mai adăugă el și iar începe să depene
același gînd, din fiecare zi, în legătură cu vițelul.
Nu, el nu mai este în stare să-i aducă măcar un
braț de iarbă și nici n-are de unde să adune iarba
aceea, iar în jurul casei n-a rămas fir, a lins tot
sărmanul, ca o lăcustă... Să-1 vindă nu poate, să-1
taie ar fi mai rău. primarul chiar nu l-ar ierta
Noroc că la trei case mai jos de-a lui s-a născut
un scriitor, mort de mult, nici el nu l-a mai apu-
cat, si casa i-a fost transformată în muzeu. Vin a-
tîția vizitatori, îneît s-a făcut și parcare pentru ma-
șini. Vițelul de aceea așteaptă la poartă, să plect
în grabă, să ajungă acolo, la parcare, fiindcă a de-
venit distracția vizitatorilor, mai ales a copiilor. Mă-
nîncă din mîinile lor orice, biscuiți, pîine, rahat, ouă,
salam, o dată bătrînul l-a văzut înghițind, din mina
unei cucoane, o halcă de friptură. Ce-a ajuns ? se
minunează îndurerat bătrînul și în gindul acesta,
al lui, niciodată nu-i sigur dacă se refera la vițel
sau la el însusi. Se ridică încet șj cu pași mărunți
se apropie dc poartă. O deschide și vițelul i se stre-
coară pe sub mînă. Bătrînul privește un moment m urma
lui, apoi, fără să închidă poarta, se întoarce la masă.
Sub ea zărește o prună. O ia. o șterge de praf și
o pune în castron. Intr-un tîrziu se așează la Ioc, pe
trunchiul de stejar. Asta e ultimul, gîndește el, pe
celelalte le-a pus pe foc în iarna trecută. Poate
trunchiul de sub el, își continuă gindul, nu va mai
fi ars, poate ochii lui nu vor mai vedea iarna vii-
toare. La urma urmelor, n-are ce mai aștepta. Simte
iar gura amară și scuipă. Apoi ia pruna din castron
și o duce la gură. Mestecă, încet, în timp ce pă-
lăria Iui începe parcă iar să fumege și mîinile,
strînse pumn, încremenesc pe masă. Se uită la ele
ca de obicei, ca la ceva străin, și își amintește din
nou de forța altor mîini, care dintr-o smucitură,
îi ridicau sacul plin în spate.
Corneliu ȘTEFANACHE
------panoramic
„Cu tot ce am, aparțin acestui
pămînt"
O nouă antologie de poezie patriotică a a-
părut la Editura Eminescu, 1986, propusă de
George Mirea, care face o interesanta selec-
ție și, totodată, semnează prefața și nota asu-
pra ediției. Antologia a fost intitulată Cu tot
ce am aparțin acestui pămînt, titlu sugerat de
un vers al poetului A. E. Baconski. Autorul în-
sumează în acest volum poeme după anumite
criterii, pe care le precizează in „nota asupra
ediției". După cum mărturisește, l-au intere-
sat acele construcții poematice unde a Între-
văzut într-o anumită ipostază, patria sub specie
eternitas și unele componente „metaforice" ori
reale ce o definesc. Urmează o înșiruire de
motive : pămîntul, obîrșia, casa, poarta, izvo-
rul, ulciorul, fintîna, spicul de griu, dar, pre-
cizează George Mirea, acestea sint doar o par-
te din numeroasele motive care „ne învăluie
cu aura unei blinde mitologii autohtone", cele-
lalte vor fi descoperite ae cititor. Antologia cu-
prinde texte din lirica secolului XX, unele
dintre ele foarte cunoscute, au fost selectate din
creația unor poeți deveniți clasici, cum ar ii :
Lucian Blaga, Ion Pillat, Tudor Arghezi. Emil
Botta. Vasile Voiculescu. Nichita Stănescu, Mi-
nai Codreanu, dar și din volumele unor poeți
actuali : loan Alexandru, Geo Dumitrescu, A-
drian Păunescu. Mircea Dinescu, Marin So-
rescu. Horia Zilieru. Dan Verona. Poetul „su-
flet in sufletul neamului- știe ca nimeni al-
tul să cinte patria, geografia interioară a ță-
rii. In general, autorul antologiei și-a atins
scopul, a știut să selecteze acele texte repre-
zentative. conform temei propuse. In ele ni se
descoperă un anumit topos.
Nu e deloc simplu să alcătuiești o antologie
■re să cuprindă in exclusivitate texte valii
roase, să te încadrezi în limitele unei anumite
tematici și să fii în concordanță in același
timp cu preferințele tuturor cititorilor. în ma-
re măsură. George Mirea a reușit acest lucru,
mai ales in prima parte a volumului, unde re-
citim u plăcere poeme celebre, cum ar fi „Mi-
rabila sămință" de Lucian Blaga. „Tara" de
Ion Piilat. „Jtfamă țară- de Tudor Arghezi,
„A XI Elegie- de Nichita Stănescu. dar și sti-
hurile actualilor creatori Ana Blandiana. pre-
41 ntă in antologie, printre altele, cu atît de
cunoscuta „Doină". Marin Sorescu. din creația
căruia autorul antologiei a selectat si poezia
„Ceramica-, Horia Zilieru, cu „Limba ma-
ternă-.
George BADARAU
VLAICU BÂRNA : „monotonia me-
tronomului"
Atras in mod deosebit de literaturile vechi,
Vlaicu Bârna recitește „Iliada" din perspectiva
artistului modern, și valorifică într-o manieră
personală mitologia greacă. Limbajul poetic se
reface continuu și se surpă la nivelul proza-
icului ; textele abundă în exprimări ale vor-
birii obișnuite care au o funcție precisă în fra-
zele poemului. Astfel, numeroase secvențe li-
rice conțin formulări interesante ; Elena „fu
adusă pe sus-, Menelaus „o intîmpină zim-
bind timp-. Lecturile adînci l-au obișnuit p?
autorul volumului „Monotonia metronomului"
cu atmosfera unor vremuri îndepărtate, cu e-
venimente desfășurate in spații geografice a-
utentice sau in spații imaginare, cu numele
unor personalități ale culturii universale (A-
ristotel. Socrate — „sorbind pină la fund pa-
harul de cucută-) sau cu numele unor mari
comandanți militari (Burebista, Cezar, Pompei,
Nero, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul). Are umor,
discursul grav se întrerupe, din loc in loc,
stihurile dobîndesc o nuanță comică pentru
ca mai apoi fruntea să se încrunte din nou.
Este și o modalitate de a caracteriza prin an-
titeză personajele antipatice : „doar ei bintuit
de frică / ședea frumos la căldurică- sau „Ei
luau și luau și luau / cu avint de peste tot
și nimeni nu se găsi / să le dea peste bot".
Vlaicu Bârna cugetă înțelept la alcătuirea lu-
mii, versurile se disting prin structura lor cla-
sică și citeodată, prin imagini cu un contur fin:
„baia de benzină in flăcări , care l-a transfor-
mat in mirele / femeii de aer”. Structura mo-
dernă a unor poeme este absolut intimplă-
toare. In mod obișnuit se versifică in cadre
tradiționale, cd măsură și gust ; in timpul unei
excursii culturale de lungă durată, fără a re-
nunța la experiența înaintașilor. Dacă in pri-
ma secțiune a cărții, care poartă și numele vo-
lumului. notele de lirism sint mai rare, in cea
de a doua secțiune — „Logoritmie* — poetul
improvizează un univers poetic, un album de
fotografii din mediul rustic, o invitație la bu-
na dispoziție. într-o atmosferă plăcută ; cule-
gătorul de ciuperci calcă frunze uscate, mier-
lele nu au timp să înceapă concertul de fhi-
ierătoare, copiii-regi au coroane de frunze sau
de hîrtie; peste tot se simt aromele vinului
din pivniți bătrine. Prin simbolistica sa. pi-
ezia „Stejarul semincer” amintește de creația
lui Mihai Beniuc, „Mărul de lingă drum”. In
apropierea stejarului, jivinele adulmecau mi-
reasma fructelor — voiau să fure semința ce-i
menită să înalțe o pădure.împrumută uneori
ritmuri antonpannești și fluxul liric gilgiie
plăcut. în cele din urmă, obosit de monotonia
metronomului, Vlaicu Bârna visează cabaline
celebre: „Am visat potcoavele lui Ducipal /
tocite în pămîntul asiat" sau „Am visat pot-
coavele Rosinantei". Plăcerea pentru natu.-ă
nu-1 părăsește nici o clipă ; curios, vrea să
descopere taine la tot pasul, să asculte rit-
muri străvechi, să fie acompaniat de orchestra-
ția naturii. Rostirile sale nostalgice tulbură
prin simplitate si melodie interioară.
G B.
DAN DAMASCHIN : „trandafirul și
clepsidra"
Deși aflat la a treia carte (Ed. Albatros, 1985 ;
după Intermundii, 1976 și Reculegeri, 1981), nu
se poate spune că Dan Damaschin ar fi un
autor răsfățat de critică. Ba dimpotrivă,
cărțile sale, fără a fi trecute complet sub tă-
cere, de abia dacă au atras atenția cititorilor
„de specialitate", mai atenți la grupuri, genera-
ții, promoții, decît la autorii izolați, oricît de
substanțiali ar fi aceștia. Această voce „în
surdină" a criticii este cu atît mai regretabilă
cu cit, în cazul lui Dan Damaschin, avem de-a
face cu un autor profund, cu o încărcătură
poetică personală șt autentică, ca și singulara
in ansamblul „promoțiilor” aflate in plină a-
firmare in momentul de față al poeziei noas-
tre. Ar trebui să răspund acum la Întrebarea ;
prin ce anume se singularizează poezia lui Dan
Damaschin, ce anume ii face sunetul propriu,
acela care îl diferențiază de sunetul optzecist,
să spunem ? Dacă am uita că originalitatea
nu este altceva decît o selecție din conținu-
umul istoric al poeziei și culturii în genere,
răspunsul meu ar putea să pară mai degrabă
o butadă decît un răspuns serios. Să presu-
punem, deci, că nu am uitat acest lucru și să
răspundem că timbrul liric al poetului clu-
jean se personalizează, mai ales, printr-o re-
întoarcere la lirismul esențial, originar cvasi-
ontologic, așa cum fusese înțeles acesta, în
vremurile vechi ale grecilor, de Orfeu și filo-
sofii poeți ori, mai în apropierea noastră, de
un Holderlin. De altfel, poemul care deschide
volumul (Fruntariile inocenței) poartă în epi-
graf aceste două versuri holderliniene („Heilige
Unschuld. du der Menschen / und der Gotter
liebste vertrauteste !"), desprinse din Unter don
Alpen Gesungen, care spun destule despre „arta
poetică" pentru care a optat autorul, cum, de
asemenea, întreaga simbolică pusă in mișcare
in vastele poeme Fruntariile inocenței. Tran-
dafirul și clepsidra. Lecția de limbă moartă
sau Harfa smintită iși are originea in lirismul
acelui Holderlin citit de Heidegger in directă
legătură cu presocraticii. Nu este simbolica
din diirftiger Zeit, ci acee din altiger Zcit,
din timpul în care silaba Ființei nu se des-
prinsese încă de gura Zeului. în profilul de-
dicat autorului. loan Milea constatase foarte
exact că poezia aceasta este o perpetuă pen-
dulare între Ființă și Timp. Cu un pas mai
departe, aș spune că este o mărturisire di-spre
devenirea Ființei, iar timpul gramatical ales
cu predilecție de autor, imperfectul, mi se pa-
re ideal pentru o privire retrospectivă a Fiin-
ței care tocmai devine. îi bănuiesc autorului,
fără a-i reproșa, ba dimpotrivă, serioase lec-
turi nu doar din presocratici și Holderlin, d.ir
și din Heidegger sau Noica. Important este că
aceste lecturi nu apasă suprafața textului, nu
îl fac greoi, ci se strecoară în substanța însăsi
a discursului, a mărturisirii. într-un articol
ca acesta de față, nu am spațiul necesar cită-
rii din poemele ample, în versuri lungi, fastu-
oase, fără a fi și excesiv complicate si, în con-
secință, voi efectua cîteva extracții ilustra-
tive pentru puterea de concentrare și esen-
țializare a autorului din ciclul Fragmentele,
un fel de „exerciții de concentrare", ca să pa-
rafrazez titlul ultimei cărți cioraniene : „Aido-
ma diamantului în topire — / Nelăsînd nici
un fir de cenușă în urmă — Durata ede-
nului" (fragmentul 8), „O, învrăjbiri de zodii
îndărătul cărora / Scapătă o rațiune" (frag-
mentul 10), „Depărtat de pămintene orolo-
gii — / Confident al abisului" (fragmentul 13),
„Cel care ispășește înainte de a înțelege"
(fragmentul 21) sau, în sfîrsit, „Fără nici un
auz în prea jmă / Buzele inspiratului, în somn, /
Murmură Poemul de Aur." (fragmentul 32).
Dan Damaschin are dreptate : „Un înger nu-1
poți sili să-ti fie oaspete oricînd". Dar dacă
reușești să ți-I faci oaspete măcar de atîtea
ori de cîte ori reușește Dan Damaschin însusi.
partida este cîstigată. calea cea bună găsită,
poemul de aur poate să se nască.
Liviu ANTONESEI
„Integrala Chaucer"
Cu cele vreo 8650 de versuri — Legenda
femeilor cinstite, patru poeme ale tinereții și
douăzeci și unu de „poeme scurte" — noul vo-
lum Chaucer (Geoffrey Chaucer : Legenda fe-
meilor cinstite și alte poeme ; traducere, in-
troducere, prezentări, note și comentarii de
Dan Duțescu, Cartea Românească, 1986, 448 p),
completează opera marelui scriitor britanic
în iimba română ; Dan Duțescu își încheie
astfel nobila misiune ce și-a asumat : aceea
de a transpune în versuri moderne românești
întinsa și complexa operă poetică a „luceafă-
rului poeziei engleze". Volumul publicat la
„Cartea românească", în excelenta grafică a
lui Done Stan, mai cuprinde o introducere,
un tabel cronologic, note și comentarii pentru
fiecare poem în parte, o notă asupra ediției,
extrase din critica chauceriană și bibliogra-
fie — adică tot ce ar fi putut să cuprindă.
Sau aproape tot ; și facem această mențiu-
ne calificativ-restrictivă considerînd că nimic
nu ajunge pentru a reprezenta convingător un
asemenea om și scriitor in veacul său. Un
veac al menestrelilor și trubadurilor, al ciu-
mei denumită „Moartea neagră", al Războiului
de o sută de ani, al lui Edward al III-lea,
Richard al II-lea și Henric al IV-Iea ; o pe-
rioadă în care nu se știa de America, în care
nu se cunoștea tiparul și în care scriau, între
alții, Petrarca, Boccaccio și Chaucer — „cel
mai cult și mai înzestrat om al veacului său".
Iar acest om a fost paj și curtean, ostaș
și prizonier, diplomat, demnitar și călător;
era bine instruit in latină, franceză și italia-
nă, cu solide cunoștințe de logică, gramati-
că, retorică, matematică, muzică, astronomie,
medicină, fizică, alchimie și astrologie; intre
funcțiile oficiale deținute de el se numără
acelea de controlor al vămilor pentru lînă,
blănuri și piei, apoi controlor al vămilor mă-
runte pentru vinuri și alte mărfuri, membru
al parlamentului. judecător de pace, admi-
nistrator al construcțiilor coroanei, supraveghe-
tor adjunct al pădurii regale ; se mai știe des-
pre el că a fost bătut și jefuit de citeva ori,
că primea o rentă anuală din partea coroa-
nei și dreptul la o tonă de vin pe an (deci
cam trei litri pe zi) ; nu se știe, însă, exact
cînd s-a născut (cam pe la 1340), cînd s-a că-
sătorit, prin ce scoli a trecut dacă si ciți
copii a avut si ce a făcut timp de v~o șapte
ani din deceniul al șaptelea.
Scriitorul Geoffrey Chaucer și-a început ca-
riera ca traducător din franceză, a scris mai
multe poeme alegorice și ocazionale, poeme-
viziuni, palinodii, elegii, plingeri, balade și
rondeluri ; este considerat părintele literaturii
engleze și unul din cei trei mari poeți ai a-
cestei tradiții, alături de Shakespeare și Mil-
ton, pe care îi precede cu două și, respectiv,
trei secole ; mai este și primul umorist en-
glez, făuritorul limbii engleze literare, auto-
rul primului roman al acestei literaturi și al
inegalabilelor Povestiri din Canterbury ; în.
1400, prin moartea sa, se inaugurează vestitul
„colț al poeților" de la Westminster Abbey.
Legenda femeilor cinstite, o palinodie, pas-
tișă sau parodie după modelul elenului Ste-
sichorus, ilustrează credința lui Chaucer în așa-
numita „religie" a lui Cupidon" ; din cele
vreo douăzeci de legende plănuite, Chaucer
realizează nouă (ultima neterminată), cu su-
biecte referitoare la zece eroine ale antichi-
tății clasice, între care Cleopatra (cea mai im-
presionantă în opinia noastră), Didona, Me-
deea, Ariadna și Philomela. Aceste legende e-
vidențiază „tăria de caracter și credința fe-
meilor care suferă din dragoste", alături de
„trădarea și păcătoșenia bărbaților" (Prof.
Dodd) — veche și controversată poveste (am
îndrăzni să amintim). Chaucer folosește aici,
pentru prima oară în literatura engleză — ia-
răși — cupletul eroic. Celelalte piese ale vo-
lumului sînt grupate de editor sub titlurile
„Poemele tinereții" (Cartea Ducesei, Casa fai-
mei, Anelida și Arcite, Divanu] păsărilor) și
„Poemele scurte" —■ între care cinci de pa-
ternitate incertă —, multe dintre ele fiind
lucrări de virtuozitate în arta versificației,
cel mai adesea în pentametru iambic.
Cititorul atent și iubitorul de poezie — atît
engleză cît și română — poate acum admira
și virtuozitatea neobositului traducător Dan
Duțescu care, după Povestirile din Canterbury
si Troilus și Cresida, ne delectează și impre-
sionează acum cu „o transpunere vers la vers,
cu respectarea întocmai a metrului și siste-
mului de rime din original". Frumos și în-
grijit meșteșugite pe baza acestui original scris
în engleza medie, versurile se adună acum ia
peste treizeci și patru de mii cît conține în-
treaga operă poetică a lui Chaucer.
Ștefan AVADANEI
MARICA PIETREANU : „salutul în
limba română"
Abordind problema interacțiunii verbale-
care are loc în actul de salut din per-
spectiva analizei comportamentului lingvis-
tic al vorbitorilor români, Marica Pietreanu
constată că „regulile etichetei lingvistice care-
guvernează utilizarea formulelor de salut pro-
vin atît din limba română in se, cît și, mai
ales, din acel a se cuveni existent în codul de-
comportament al civilizației noastre". Așa incit,
această originală monografie Salutul în limba
română devine, prin natura subiectului, o cer-
cetare de tip interdisciplinar vizind aspecte
lingvistice, sociologice, etnografice și istorice.
Orientînd cercetarea salutului după metodele-
și principiile sociolingvisticii, autoarea ape-
lează însă și la cele ale dialectologiei, stilis-
ticii, semanticii și pragmaticii. Analiza proce-
deelor de salut din vorbirea românească a
dus la desprinderea a două mari categorii ;
formule vechi, care s-au păstrat de-a lungul
timpului „asemenea altor elemente din fondul
principal lexical", folosite pe întreg teritoriul
daco-român (autoarea realizează o foarte utilă
incursiune în istoria civilizației) și formule
mai noi, apărute într-o anumită epocă social-
istorică, folosite la un anumit nivel social si
cultural, create pe terenul limbii române sau
împrumutate din alte limbi. Unele dintre aceste
formule sînt sau au fost folosite doar regional.
„Salutul la români are la bază norme care-
izvorăsc din atitudinile și sentimentele de bu-
nă-cuviință, de omenie, de ospitalitate și de
prietenie, așa cum le concepe poporul român,
precum și din înclinarea lui spre frumos si
chiar spre glumă și ironie". Multe din formu-
lele de salut păstrează valoarea unor urări (cu
bine, cu sănătate, s-auzim de bine, mergi să-
nătos, să crești mare, să trăiești etc.).
întrebarea și exclamarea — manifestări prin
excelență afective — vor intra cu prioritate
în actul salutului, realizînd formule de o fru-
musețe aparte, caracteristice mai ales vorbirii
populare și familiare, care beneficiază de o
mai mare libertate. Autoarea distinge întreba-
rea-salut (cu un anumit grad de gramaticali-
zare) și expresîa-salut, enunț lingvis-
tic în care este evidentă funcția expresivă
a limbii (glumă, ironie, exagerare, plăcere, sur-
priză), toate traducînd stări psihice ale vorbi-
torilor, colorat exprimate prin exagerări po-
etice și exprimări metaforice. Marica Pietrea-
nu nu pune în valoare doar textul, ci radio-
grafiază cu pătrundere nuanțele psihosociolo-
gice, subtextul unor formule de salut. In ac-
tul verbal al salutului intervine o anumită se-
lecție stilistică, atitudinea participanților în
cadrul acestui act fiind liberă și totodată con-
diționată de o serie de factori externi : rolul
pe care-1 are în grupul social, situațiile con-
crete în care se află, personalitatea proprie,,
tradițiile și obiceiurile specifice. Multe din
formulele de salut devin indicii ai educației,
ai respectului, ai propriei demnități. Salutul
este un act verbal în care vorbitorii se con-
formează regulilor de conviețuire socială, „act
verbal care este interpretabil și identificabil'
prin metode etnologice". In acest act compor-
tamental este poate cel mai bine evidențiată
funcția fatică a limbii. Salutul și formulele-
de salut îndeplinesc cu precădere funcții so-
ciale cum este cea comunicativă, conativă și,
cum subliniam, mai ales pe cea fatică.
Verificate în timp ca social utile, acceptate
și folosite într-o anumită comunitate lingvis-
tică, formulele de salut s-au fixat prin repe-
tare, s-au tradiționalizat, devenind purtătoare
ale unei semnificații specifice limbii și cultu-
rii românești. Aplecarea asupra unui asemenea
subiect presupune informație bogată, putere de-
sinteză, dublată de posibilitatea desfășurării în
domenii atit de variate și de complexe, a-
bordare comparativă și, mai ales, multă pa-
siune. Autoarea dispune de toate acestea, dînd
cititorului, prilejul să constate că un fapt coti-
dian ca salutul poate constitui un subiect de
carte pe cit de interesant, pe atît de complex.
Ecaterina ȚARANU
Convorbiri literare — 14
pro iuveniote
„convorbiri literare44
prin corespondență
■ Emil ALBIȘOR — Vînju Mare
(Mehedinți). Cred că se poate mai muit.
Tensiunea lirică e oscilantă. Mai uni-
tară este dintr-un al doilea plic. Dor.
ffi Gavril ALEXA BALE — Cetățete
(Maramureș). Se confirmă maturizarea
exprimării, ceea ce, evident, e un semn
bun. Există, însă, și un revers, mai pu-
țin convenabil — o anumită lunecare
în prețiozitate: „Arderea nodului pe al-
tarul antic, / aura ploii, ochii de jad
ai zeului, litera / zimțată a frunzei, /
se aud jn ecoul transmis 1 din secundă
în secundă, / spre ora exactă*". Voi
alege cîteva texte pentru un număr vii-
tor. Aș vrea și eu să fiu mai prompt,
dar spațiul limitat nu mi-o îngăduie.
91 David ALEXANDRU — Piatra
Neamț. Am retinut Acele ceasornicului.
H Nicolae C. ARITON — Tulcea. A-
legoria și, mai ales, fantasticul alego-
ric presupun o notă de originalitate
percutantă, pe care nu o disting în
schițele dv.
M A. S. — Arad. Speculații pe teme
dificile, pretențioase, transpuse într-un
limbaj care îl mimează pe cel al poe-
ziei.
[5 Georgeta ASULTANEI — Ia ii.
Versificații modeste care nu sînt la
înălțimea sentimentelor declamate.
W Vasile BIRO — Sf. Gheorghe. In
continuare cugetări banale versificate
modest.
H Mariana BODOLICA — Iași. Ex-
presia nu are încă suficientă concen-
trare. Apare un surplus verbal care a-
tenuează, suflul liric.
M Octavian BUTUZA — Baia Mare.
Cîteva secvențe elegiace ies în evi-
dență : „E sărbătoarea unui sîmbur, '
ce vrea a crește si ne doare. / E glasul
norilor și-al ploii / și e nimicul dm
spre mare. / Tu dă-i tristețea ta din
noapte, / dă-i vălul, mîna, / la o nar
te... / si vei găsi de aur carte". Atît.
Fțl Marin CIOBANU — Brăila. Pro-
zele au un umor involuntar copios și
abundente greșeli de gramatică.
8! Remus CIUCUREAN — Hune-
doara. Poezia e nepublicabilă.
® Beatrice COMAN — Tecuci. E
greu să mă pronunț. Poezia presupune,
între altele, principiul expresivității
maxime în condiții de economie verba-
lă maximă. Deocamdată, ca orice înce-
pător, vorbiți mult.
■ Veronica Dana CRACIUNESCU
— Timișoara. Nu vă lipsește simțul
limbii poetice, chiar în prea mare mă-
sură o vedeți ca pe o abatere de la
cea obișnuită, motiv pentru care o po-
triviți în exces. De aici senzația de con-
trafacere, uneori cu mijloace dintre
cele mai simpluțe : „din rana stejaru-
lui / cad picături rubinii / mozaic de
lacrimi se naște dureros" etc. Strofele
următoare ale aceluiași poem sînt, din
punctul de vedere al celor discutate,
mai firești, motiv pentru care emoția
există : „cînd trece Muma Pădurii /
peste capul frunzelor moarte / o tă-
cere de cremene / și lumina-i cernuta
și cuvîntul oprit // tîrziu, tu, vînător
lunatic / lași arma s-alunece-n iarbă /
și săruți arma trubadurului tînăr /
iar în urmă un lup hămesit / îți adul
mecă pașii". Asemenea secvențe apai
mai în fiecare text.
■ Alma DELMAR — Constanța. O
ușoară inflație de cuvinte explicative
parazitează un lirism grav, care, expri-
mat mai concis, mai direct, s-ar im
pune ca mai autentic. Eu zic să per-
severați.
■ Romulus Adrian DINU — Giui
giu. Persistă o senzație a inautenticu-
lui. Exercițiul poetic pare a fi unul
mimetic, motiv pentru care nu
simțiți cuvîntul. Sînt unele versuri ca-
re vă ies onorabil, dar nimic mai mult.
H Gabriel DOROBANȚU — Giurgiu.
Am reținut două texte.
■ Marin FLORESCU — Sibiu. Fi-
nalul de la Călătoria pe ape iese din
nota unei calofilii obosite.
■ Sorin GOLEA — Sf. Gheorghe.
Lucruri onorabile, de oarecare rafina-
ment care de foarte multe ori însă se
confundă cu inconsistența. Am reținut
Șamanism.
■ Mihai M. HURGOI — Sibiu. Sigur
că banalitatea poate avea virtuți ar-
tistice, cu condiția să nu se confunde
cu nesemnificativul . în ultimul plic
mai descurajează modul ezitant în care
stăpîniți expresia, de unde naivități
precum : „De-aș fi să mor în singură-
tate / Și cerul să-mi potolească mî-
nia / Ași (sic !) striga la ultimul ceas
care bate / — Așteaptă-mă, că te iu-
besc; Maria".
■ IONELA — Dr. T. Severin. Deși
poezia e uneori foarte tolerantă cu li-
cențele, atenție totuși la pleonasme de
genul „enigmaticul mister". într-un fel
ny e o întîmplare; abuzați de cuvinte
„mari" care, în poezie, sînt adesea la
fel de goale ca și în vorbirea curentă.
N-am putut descifra pe plic numele de
familie.
E Dan MANOLE — Galați. O scrie
de alunecări mimetice (Nichita Stănes-
cu, Mircea Cărtărcscu) estompează
timbrul personal, încă destul de ezi-
tant de altfel. Cu cîteva zile înainte du
sosirea dv. în Iași dați un telefon la
redacție.
■ I. MOCANU — București. Persis-
tă lipsa de expresivitate. Vă rog. schim-
bați panglica la mașina de scris, dacti-
lograma e greu descifrabilă.
■ Dumitru NOVIAN — Brașov. Din
păcate, lipsește ceea ce suprarealismul
are ceva de preț: inventivitatea. 3
strofă sună așa : „cîntecul — iubirea /
universul din priviri / din spirit / din
noi / ralxiă rabdă rabdă*’. De regulă,
complicați acolo unde nu este cazul.
B Emil PERȘA — Cluj-Napoca. în
continuare, scrieți mult, mărginindu-vă.
de regulă, la enunțuri banale pe care
motivele tematice nu le pot salva.
■ N. POPA — Brașov. Am predat
materialul colegului C. Pricop. Luați
legătura cu el.
■ Gabriel PRENȚU — Municipiul
Gheorghe Gheorghiu-Dej. Doar finalul
de la Liniște sufletească iese din nota
unor consemnări comune.
■ Dan Emilian ROȘCA — Timișoa-
ra. Din multele plicuri am reținut
Discovery. Maniera prozaică nu vă
prinde.
E Cătălin SERFDIUC — Suceava.
Primul distih din Poeziei se reține nrin
^uritatea liniei : „Limpede te as°zi la
picioarele mele asculți / Cum trăiesc
arpegii
dansul
o zi —o umbră — si iarăși o zi
lucea pe toate fețele lumina
atunci se întorcea acasă eroul
pe umeri i se scursese cerul
povara lui îi apăsa
rana
Ia marginea cîmpiei caii sălbatici
asteptînd jocul
dansau izvoarele focul
din cremene și semințe
neopriți pașii lui se legănau
în neopritele boabe
nămîntul se mistuia
în rod si lemn
ultimului inorog
lumea lui devenise ireală
atît de transparentă îneît privirea trecea
prin lungul rîului pînă la izvoare
lumina se subția pe margini
și totuși frumoasă —
un vas aburit suspinînd
brodat cu lacrimi și aștri
Ia capătul cîmpiei cerul aplecat
Î-; scutura coama
cum cîndva luna fluturii
în fluvii, roșiatici
k
într-un fir de jeratic
ultimul inorog murea
întinderea aripilor creștea lumină
trunchiul frînt Ia mijloc
țipătul femeii
în zbor de pasăre lovindu-și tîmpiele
venea să-1 întîmpine mugetul
zimbrului
mai-marele cirezilor
coarnele lui
două fețe ale aceluiași braț
sub frunte luna îngenuncheată pe
trepte
de unde priveau înapoi visele
neopritele tîmple
pleoapa lui se deschide
ca o coajă încă prea verde
trecînd într-o clipă ca într-o adiere
de vînt
din repaus în neliniște
și printr-o sforțare s-a ivit rodul
seînteind lumină
întîi ca o palidă rază ce se prelungește
peste asfințit
apoi ca pe un glob ducînd cu el
sufletul ca pe o nebuloasă
cu mult miez
totul înveșmîntat într-o ploaie de aur
ce plinge călduț la capătul dragostei
și probabil te miri". în rest, unele ex-
cese manieriste.
■ Deccbal SEUL — Izvoarele Suce-
vei (Suceava). în Ruleta sfîrșitul e
prea slab, comparativ cu ceea ce ;1
precede. Poate mai încercați o varian-
tă a finalului.
■ Constantin SÎRGHI — București,
în ultimul grupaj doar Unul din
fiii săi se apropie de poezie, deși c-
xistă încă mult convenționalism. Nu
interesează cum ați însușit lecția poe-
ziei ( eu zic că n-ați însușit-o pe de-
plin). nici cîte facultăți ați absolvit,
nici dacă-mi permiteți, ceea ce credeți
dv. despre propriile texte. Singurul ar-
gument pe care-1 puteți aduce este nu-
mai și numai valoarea lor literară.
Dacă nu sinteți mulțum*t de felul in
care, cu atîta perseverență, vă citesc,
se poate renunța.
S F. STANESCU — Slobozia. Senti-
mentalismul cu care vă autodiagnosti-
cați e real, dar n-ar fi cel mai mare
cusur. Versurile cele mai bune se men-
țin într-o limită a onorabilului. Cei ■-
lalte trădează o insuficientă stăpînire a
cuvintelor : „Muzică tiranică. / Mi-ai
ieșit în cale, spulberîndu-mi surîsul.
Mi-ai pus în față pustiul deșertulu1
(sic !). /Se zărește o oază departe, /
Atît de denarte, îneît rețea care mă
chinuie, / Se resemnează". Schița e în
prea mare măsură în stil „Urzica".
h
Daniel DIMITRIU
un ochi își îndrepta privirea spre piept
celălalt și-o cobora spre călcîi
deodată cu urechile grele
trase peste arbori
auzea tot ce vorbea iarba
tot ce încolțea sămința urca cu seva
spre tîmplă
în același timp gindurile îi coborau
adine sub pași
o risipă rea de păsări și de semne
bătaia aripilor zvîcnindu-i în coaste
diminețile.
Gabriel DOROBANȚU
focuri înalte
Apărați crinii albî
puținii crini rămași în viață!
Sînt devastate grădinile
de păsări de pradă,
păsări cu capete de iguană.
Ca niște coșmare roiesc
vor să bea din potir,
să se-nfrupte din carnea cea albă.
Nu vă lăsați înfricoșați,
faceți focuri în jurul crinilor albi,
focuri înalte,
de suflet,
salvați aceste unice făpturi !
autoportret
Odihna neodihnei
frumosul chip care nu este
suflet bătind la porți de stîncă.
t
Prietena neprietenului
reverberat în sute de oglinzi
încercuită.
A mea cînd nu sint a nimănui
și mereu a voastră
împărțind cu dreapta
rodul nestins de purpură al stîngii.
Alerg neiertătoare
prin steaua nopților încremenite
cu respirația in ham
în ham
în ham...
Dor de echilibru al orelor negre
cu cele albe
însingurate culori
lehămătuite culori
căzute
și iar urcate pe roată.
Sînt ce n-am fost
și voi fi mai armă
mai bisturiu înspre mine
pentru voi tărîm de liniști
Luminița COJOCARU
URBACZEK
iar eu, lîngă tine, apoi...
...eu, numai ție îți spun, de ce
foșnesc pădurile Acasă ?!, de ce se leagănă
cumpăna fîntinii, mamă, seara, cind amurgul
se leagănă în plecare, iar eu mă întorc...
miinie tale apun
somnoroase pe tîmpiele mele, apoi înălțindu-mă către
sensuri
cu, numai ție îți spun, de ce mireasma ierbii stîrnite
de ploi, îmi cutremură sufletul, mai apoi,
tu, nimănuia nu
te asemeni!
eu, lîngă tine—parcă—rămîn...
eu, numai ție îți spun, ascultă-dară
tropotul de copită aproape
foșnitor, stîrnit de lăuntrice rîuri
de iarbă...
oh, cerbul bea apă din mîinile tale
făcute căuș și pleacă
apoi...
ascultă tropotul de copită, mamă !, bate ca inima
mea și tace apoi, înălțîndu-mă!...
Tu nimănuia nu
te asemeni!,
așteaptă-mă dară, cum sborul de pasăre ascunsă
in crengi, pe’nserat — sub pripoare, așteaptă
lumina primilor zori; O! ploaia
străină, pe creștetul tău foșnește, ca plînsul
de copil rătăcit: inima aceasta bate ca stropii
grei de ploaie pe streșini. Acasă, oh, tace apoi...
O! lîngă tine, parcă, rămîn!...
poem despre nichita
aseară,
cobora Poetul, cu umeri grei, o!—
nins pe plete...
aseară cobora din Zodii, să îmi vorbească pe îndelete :
„un foc mă mistuie, o! doamnă,
ca o încinsă, veche rană, mă plinge
pasărea străină — rămasă
în arțar din toamnă**...
bătut de gînduri, chinuit
de o pasăre ce îi sta în plete, aseară
cobora Poetul
să îmi vorbească pe îndelete și
doamne, pasărea aceea — se cuibărea
in ochiul meu, oh încleștîndu-mi
parcă tîmpla cu aripa grea —
crepuscul greu, aseară
cobora Poetul — mult prea stingher —
dintre jugaștri...
privirea-i, însă, mai trăda
un cer
cu irișii albaștri!...
Viorica UNGUREANU-BERTEA
*
★ ★
Cum îți mai miroase mamă, mîna a vînturi!
îmi acoperi cuvintele cu mări
Și tot te strig.
De jalea nopților cînd mi se dilată de singurătate
tîmpiele
Cind mă tem îndelung de ceea ce nu sînt
Atunci m-așez sub umeri, sub frunte
Si te strig
Pînă cînd încep să cadă de pe planete mările
Pină cînd încep să cadă din mări planetele.
sunete
încetinite de toamnă I
Timpul meu se pulverizează sub mări,
Dinlăuntru,
evii sorilor albi îmi izbesc
uneori fruntea, pămîntul.
Umblu singur ascultîndu-mi
focurile albe din mîini.
Umblu singur prin timpul unei paseri uriașe
Și atît de ÎNCET sunt
incît în MINE nu mai ajung
nu mai ajung...
sunete
încetinite de toamnă II
Sunt singur.
Timpul meu alb m-a depășit
vîrstele mele uriașe, deformate
cad peste mări, dedesubt.
Atit de ÎNCET SUNT
Atît de GREU SUNT,
ritmuri lăuntrice-mi încetinesc
DEVENIREA,
ființa,
uriașele mele timpuri interioare
curg în ele însele neschimbate
îneît,
eu sunt în trecutul vreunei paseri
vreunui adine.
Și atunci,
Umblu singur
prîn EVII sorilor albi
încetinindu-i, pînă cînd
mișcarea mea începe să curgă
peste pămînt.
Manuela HOROPCIUC
15 — Convorbiri literare
dialogul literaturilor
poeți din r.s.s. moldovenească
grigore vieru
!eac divin
Pentru I.A.
Iubire ! Tu, cea ocrotită
De dulcele luminii mirt.
Ca miezul unei sfinte az.imi
De coaja ei doar ocrotit.
înconjurată de lumină.
Tu însăți din lumină vii.
Pe tine doar te am pe lume
Și nu voi alte veșnicii.
Iubire ! Ram de rouă sfîntă,
Cint unic o, ce mă adaști !
Asupra-ngindurării mele
Tu nu plîngi lacrima — o naști.
pavel boții
te bucură
D(‘ fiece zi te bucură, de vestea
Care-O trimite înaintea ei
Cu stoluj furtuniu dc porumbei,
De orice fir de iarbă care este.
O așchie de cer, noian de ape
Și timpul scurs în firul de nisip
La semnul veșniciei mult aproape.
Din slova ce mi-o lași să te-nfirip.
Te bucură de plopul de la poartă
Ce s-a înrudit cu grija aler tăi
De drumul ce te-aduce de departe,
La ceste flori de cîntece din văi.
La pragul casei anii țî-i adună
Dintre ciulini, din florile tîrzii
De peste zar iști sună și răsună
Cel clopot, ce-mi vestise, că-mi revii.
arcadie suceveana
planetă XX
In timp ce unii pe pămînt mai ning
AH>i porumbei pe rana lumii vie
Sau cad, luptind cu Ares pe un ring
Zidit pe lacrimi și zădărnicie ;
Sau in acest secol de abrevieri
Mai singeră pe cruce, ca hristosii,
în vii armuri de sfinți și cavaleri
Ai tragicei, prin veac. Globule Roșii —
Oh, alții (ai cenușii deputați.
Funcționari ai propriului diluviu)
Ne văd pe toți de-a valma îmbrăcați
In trei cămăși de stambă de Vezuviu.
Ei beau cu moartea zaț dintr-un ibric
Și-mi zic pe nume și imi bat și-n ușă
Și cheamă puii Marelui Nimic
Să lase-n lume ouă de cenușă.
Și detectează unda de izvor
Și fluturii ce mișcă-n crisalide.
Și nu văd, nu, că și plăminii lor
Iau forma vagă-a fostei Atlantide.
leo botnaru
negurenii
de demult
Stă ceața peste Răut, peste sat ;
Văzduhul e memorie slăbită
Prin care-i greu să deslușești vre-un leat
Fără a frunții trudă arcuită
Pod peste o vreme tulburată
Ce umbrește umbra nămoloasă
La un loc cu ceața-ntunecată
Și memoria neputincioasă
Aș intreba, dar am venit tirziu.
N-au rămas din cei ce mi-ar răspunde :
Pe cît de clar veacul de azi il știu.
Veac trecut pe-atit de-adinc se-ascunde.
Negură, memorie slăbită,
Iți mulțumesc că prin ce-ai mai păstrat
In atîta vreme ostenită
Este și numele acestui sat
vasile romanciuc
patria, cuvîntul
*^8rLui Liviu Damian
In limba strămoșească înseamnă
un cuvint,
Ce-nseamnă-n trupul țării o palmă
de pămînt.
Cuvintele, de veacuri, țin locului
țărtne
Cum griul, apa, sarea, încheagă sfinta
pline.
Aud pămintul nostru cum intră
in cuvinte
Cu soare si cu lacrimi, cu munți
și cu morminte.
Fiind un trup si-un suflet, un
sînge și-o suflare.
Țara îmi este limbă, limba imi
este Țara.
leonida lari
însemne în timp
Împotriva luminii nu merge,
nu merge nicicind.
Vîntul proaspăt e încă
și are ceva de copil,
Peste drumul de-a pururi
al multpătimitului gind
Cade ploaie de seară
și floare se-aude căzind.
Vmple-ți casa cu soare.
cu soare, cu soare cumplit.
Nicăieri altă dată soarta
nu-ți mai oferă popas,
Și sărută-ți iubita
îndelung-îndelung amețit,
Pin-la poarta tăcerii
mai este un singur pas.
liviu damian
nume de familie
Nume de familie, pe toate
Vă repet atunci cind mi e dor
De-acel sat unde sub ochii mamei
Am văzut lumina zilelor.
Hăbășescu, Bara boi, Turcanu.
Lungit, Vranciu, Puha și Moscalu.
Dumbrăveanu, Ursu, Verhovețchi.
Talpă, Botoșanii și Nenescu.
Bariu, Cozma, Șchiopu, Răileanu.
Dediu, Stoica, Bold și cu Enache.
Ungureanu, Cotos și Bologa.
Și Movilă. Și Bujor. Și alții...
Nume de familie, dovadă
A vechimii noastre de aici.
Diplome de stirpe țărănească.
E o cinste, frate, să le zici.
Aer de noblețe și de slavă
Curge-ntre silabe aer sfînt
Cum și sînge. și sudori sărate
Curs-au peste-al satului pămînt.
Ai semna, naivule, cu toate
Numele acestea tot ce scrii
Dacă-ai ști că-ai istovit în versuri
Și-ale lor muncite patimi vii.
Pana mea e grea sau e ușoară
Zborul ei e-nalt ori e mărunt
De-s cu ei — sînt mindru și puternic
Tînăr sînt, deși arăt cărunt.
Nume de familie, dinastii.
Nestemate străjuind un grai.
O mai mare pură bogăție
Plaiule, pe lume tu nu ai.
Lumînînd panouri de onoare
Străjuind tăceri de cimitir —
Șî de ntnne, și de sorți, de vise.
Bobi de rouă pe al razei fir.
Intre voi se zbate, pătimește
Si citește-n stele viața mea.
Ca un fir de iarbă pe colină.
Sub un cer de taine și de nea.
Nume de familie... Rămine
La rostire-n aer un miros.
Parcă astrul, holdele și teiul
Sufletul și-ar scutura pe jos.
vasile levițchi
ninsori de pace
Sfîrșit de secol spre ce vremi ne duci ?
Visele tale-albastre ne scaldă-n lumină.
In pașnica vară porumbeii par fulgi.
Iar noaptea tot plină de liniște pare să vină.
Lasă-ne stelele in vechea și nobila lor strategie,
Astfel ca fulgii din iarna cu licăr de-argint
Să pară că sint porumbei în albă solie
Din slăvi revenind — mesageri ce nu mint.
Sfirsit de secol, cu ce vii să ne-ncerci ?
Ultramodernele tale coșmaruri agită
Haotic un cer năpădit de ciuperci —
Vegetații de foc ureînd din pădurea scrumită.
Alarme-n cazărmi, cînd cerul nu doarme,
Neliniștea tulbură harul lăsat peste fire.
Pămintul e pus intr-un leagăn de arme
împotriva copiilor născuți din iubire.
Urechi de metal prind uscatul și apele
Pe unde pot armele moartea s-o poarte ;
In fața armelor menite să apere —
Arme ce (in să răspundă cu moarte.
Sfîrșit dc secol — ochi in mileniul trei.
Cu vii limpezimi dăruite aurorei
Sau ghiafa pustiului norilor grei
Peste ruinele mute ale-ntregii istorii ?
Cum să moară de-o mie de ori fiecare?
Orice om — de sus pîn-la cei tnai de rînd
Purtînd greul raniței lui nucleare
Pare totuși mai dezarmat ca oricind,
Sfirșit de secol, mai poți încă face
Spre bine să tragă in cumpănă gindul.
Sfîrșit de secol, du-ne spre pace
Înarmează pămintul întreg — dezarmîndu-1 !
Lăsind stelele în vechea și nobila lor strategie.
Pentru ca fulgii din iarna cu licăr de-argint
Să-i știm porumbei în pașnică albă solie
Din cosmos venind — mesageri ce nu mint.
umor polonez
janusz osenka
incendiul
Alo ! Pot vorbi cu domnul comandant
Koralikiewicz ? Vă rog să-i transmiteți
că-1 caută Kalinowski. Bine, aștept...
Ștefan ? Servus ! Kalinowski la telefon. Cum
așa, nu știi ?... N-am fost noi colegi de școa-
lă ? Stăteam în banca a patra cu grasul ace-
la... stai, cum îl chema ?... Nu cumva Gorecki?
Poate Gluszko ? Ce chestiune am ? Da, acum
sînt sigur, Gluszko. Fii atent, vreau să te
rog să-mi faci un serviciu. Casa mea arde.
Sun de la cafeneaua de peste drum. Îndată
ce a izbucnit incendiul mi-am amintit că ești
comandantul pompierilor. Dacă ai putea tri-
mite o mașină și cițiva pompieri mai inteli-
genți, ți-aș fi foarte recunoscător. S-a aprins
ceva în pivniță și acum flăcările au ajuns la
parter. N-am sunat la ofițerul de serviciu,
pentru că nu mă cunoaște, și pe cale oficia-
lă vor proceda neglijent. O să toarne apă unde
s-o nimeri. Dacă însă le dai tu de sus co-
manda și spui că este o chestiune care te
privește personal vor acționa cu grijă. Strada
Sloneczna. Ce, nu-i cartierul tău ? Dar pro-
babil îl cunoști pe comandantul acestui car-
tier ? Că doar vă știți între voi ! Să sun ne-
întîrziat la ofițerul de servici ? Dar tu nu
poți ? Ștefane, doar am fost colegi de școală !
Nu fii măgar ! Așa te porți cu un coleg ? Bine,
regret că te-am deranjat. Pe viitor am să
țin cont. Poftim, demnitar, mama lui ! (în-
chide telefonul și după o clipă de gîndire
face alt număr).
Alo ! Tanti Roza ? Ce ? în baie ? Vă rog
să-i spuneți să iasă imediat pentru că am o
problemă foarte urgentă. Aștept. (Așteaptă).
Da, bună ziua, tanti. Mii de scuze pentru de-
ranj, dar chestiunea este arzătoare. Vă amin-
tiți de individul in uniforma de pompier care
a fost la ziua dumneavoastră, ultima oară ?
Da, unul slab și chel. Cu ochelari. Ah, era
colonelul Jaskolka ? Comandantul de pom-
pieri pe oraș ? Secundul ? Tot una. Tot are
ceva de spus. Tanti, nu știi cumva numărul
lui de telefon ? Unchiul Ksawery îl știe ?
Dar unchiul ce număr are ? Bine, notez.
Mulțumesc. Ce mai fac ? Bine, bine, Sabina a
plecat la stațiune. Vă povestesc eu pe urmă.
Acum trebuie să anunț că-mi arde casa. Păi
tocmai de asta mă ocupam. O rog pe tanti
să nu se enerveze. Ce ? Acum flăcările au
ajuns la primul etaj. Sărut mîna. încă o dată,
mulțumiri. (închide, face alt număr).
Alo ? Unchiul Ksawery ? Bună ziua, nene.
Probabil cunoașteți numărul de telefon al co-
lonelului Jaskolka, ăla de la pompieri. Pe
urmă am să vă spun, deocamdată căutați nu-
mărul. Bine, aștept. (Așteaptă). Poate l-ați no-
tat în calendar. Cum, nu este ? Tocmai, pro-
babil este in cartea de telefon. Este ! Alo,
notez. Sună cineva la ușă ? Deschideți, sau nu,
mai bine unchiul să-mi dicteze mai întîi nu-
mărul, pe urmă să deschidă, căci este o ches-
tiune urgentă. Mulțumesc. Zero la sfîrșit. La
revedere. Am să vin mîine, dacă o să pot.
La revedere. (închide, face alt număr).
Pot să vorbesc cu colonelul Jaskolka? Kalinow-
ski. Se întoarce diseară? Nu, nu-i nimic de trans-
mis. Nu știți cumva unde poate fi acum? Aha, ia
bridge. La directorul Kredyszynski. Dacă mi-ați
putea da numărul de telefon, v-aș fi recunos-
cător. Așa. notez. Mulțumiri, din inimă. La
revedere, doamnă. (închide telefonul, face alt
număr).
Alo ? Locuința directorului Kredyszynski ?
Kalinowski vă deranjează. Aș putea vorbi cu
colonelul Jaskolka. Poftim. Da, o chestiune
foarte urgentă. Colonelul pierde ? Bine, am să
aștept. Vai de mine, e vorba de un incendiu.
Nu-i nimic, aștept pînă ce termină colonelul
de etalat. Deja ? Mulțumesc. Alo ! Vorbesc cu
colonelul Jaskolka ? Kalinowski vă deranjea-
ză. Nu vă amintiți de mine ? Ne-am întîlnit
la aniversarea mătușii Roza Kostkiewiczowa.
Domnul colonel stătea lîngă unchiul Ksawery
iar eu ceva mai departe, spre ușă. Foarte po-
sibil, iluminația era cam slabă. Bine, voi fi
scurt. N-aș vrea să-i răpesc domnului colo-
nel din timpul lui prețios. Uitați, casa mea
s-a aprins și eu sun de la cafeneaua de peste
drum. Dacă domnul colonel ar vrea să pună
un cuvint pentru mine în problema stingerii
incendiului... Nu, n-am sunat încă. Doar știți
cum se rezolvă la noi pe cale oficială. Desi-
gur, dar mai bine să nu riști. Aș dori ca ci-
neva cu grad mare să intervină, să pună un
cuvint, să dea ordinul de acțiune. Numai a-
tunci vor ține cont. Poftim ? Sînteți la pen-
sie ? Dar cunoașteți, desigur, pe actualul co-
mandant ? M-ați ajuta enorm dacă ați da un
telefon. Ce, nu vorbiți cu el ? Aha, v-a muș-
cat de ureche ? Foarte regretabil. Incendiul a
cuprins deja etajul al treilea. O clipă, de ce
minister ține paza contra incendiilor ? îl cu-
noașteți personal pe ministru ? Minunat ! Vă
rog insistent, n-ați putea telefona. în defini-
tiv, este o problemă foarte importantă, nu
poate refuza o intervenție. Bine, așa să fie,
notez telefonul. Am să telefonez eu însumi ca
din partea dumneavoastră, dacă îmi permiteți.
Mulțumesc foarte mult. Nu, acolo am să tele-
fonez în ultimă instanță. în cazul cînd mă re-
fuză ministrul, ceea ce nu cred. Scuze pentru
partida întreruptă de bridge. Mulțumesc, de
îndată ce o întîlnesc pe tante Roza îi voi
transmite. La revedere, noroc la joc. (închide,
face alt număr).
Alo ! Scuzele mele, aș putea vorbi cu dom-
nul ministru ? Kalinowski. Nu n-am fost a-
nunțat. Nu este o chestiune de serviciu, deși
într-un sens ar putea fi. Nu ridică recepto-
rul ? Atunci poate că doamna intră la el sâ-i
spună că îl caută Kalinowski, din recomanda-
rea colonelului Jaskolka. Da, fostul adjunct
al comandantului de pompieri. Aștept... Da,
la telefon. Să revin peste o oră ? Imposibil,
vă rog, doamnă ! Alo ! Alo ! (face din nou nu-
mărul). Tot Kalinowski. Vă rog să nu închi-
deți telefonul, deoarece îmi arde casa. Vă
rog foarte mult să-1 mai rugați o dată pe mi-
nistru. Pentru un minut. Jur că voi fi foarte
scurt. Aștept... Alo ! Multe scuze, domnule mi-
nistru, pentru îndrăzneala de a vă deranja.
Vorbește Kalinowski ,din însărcinarea colo-
nelului Jaskolka, fostul adjunct al comandan-
tului de pompieri. Despre ce este vorba ? în-
țeleg că domnul ministru nu are timp și încă
o dată cer iertare. V-aș ruga foarte mult să
interveniți în problema... o clipă, de dumnea-
voastră depinde, nu-i așa, resortul de pom-
pieri ? Așadar, n-am greșit. Uitați, arde casa
în care locuiesc și sun de la cafeneaua de
peste drum. Incendiul a cuprins în acest mo-
ment... ah, nu, deja nu mai este nevoie. îmi
cer scuze, problema este deja neactuală, îmi
pare rău. La revedere, domnule ministru
(închide telefonul). A ars ! Nimic nu se poate
rezolva la noi dacă nu ai cunoștințe.
în românește de
Natalia CANTEMI»
Redacția : Iași, str. Gh. Dimitrov nr. 1,
telefon (981) 16242 • Administrația:
București, Calea Victoriei nr. 115, teL
(90)506618.
Colegial de redacție :
Redactor șef : Corneliu StUFZU
Secretar responsabil de redacție : HORIA ZILIERU
Andi Andrieș, Daniel Dimitriu, Ioanid Romanescu
• Prețul unui exemplar : lei 5.
Abonamente : 6 luni, 30 Iei ; 1 an. 60 lei
Pentru străinătate abonamentele prin	—
departamentul export-Impor* presă, București, str. u
uec emane nr. 3.
P. O. BOX 135—137, telex 23225.
54737